[RD] Alonso Cueto_Ora albastra

„Un roman magnific*" 
Mari© Varga s Llosa 

Prifnnigl NotnH pffitîu literatura 20X0 


ALonso Cueio 


Ora 
albastră 










Raftul Denisei 

Colecţie coordonată de 
DENISA COMĂNESCU 


ALONSO CUETO 
ORA ALBASTRĂ 


Traducere din spaniolă şi note de 
TUDORA ŞANDRU MEHEDINŢI 




Coperta de 
ANGELA ROTARU 

Redactor 

DENISA COMĂNESCU 

ALONSO CUETO 
LA HORA AZUL 
© Alonso Cueto 2005 
AII rights reserved. 

© HUMANITAS FICTION, 2010, pentru prezenta versiune românească 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/408 83 73, fax 021/408 83 74 

www.humanitas.ro 


Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. /fax 021/311 23 30 
C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti 
e-mail: [email protected] 
www.librariilehumanitas.ro 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
CUETO, ALONSO 

Ora albastră / Alonso Cueto; trad.: Tudora Şandru Mehedinţi. - 
Bucureşti: Humanitas Fiction, 2010 
ISBN 978-973-689-379-7 
I. Şandru-Mehedinţi, Tudora (trad.) 

821.134.2(460)-31 = 135.1 





Pentru Quinta Chipana şi prietenii ei din Vilcashuamdn 


O tânără deţinută, minoră, fusese constrânsă să-şi petreacă 
noaptea în camera unui ofiţer de rang înalt de la Los Cabitos. 

[...] în zorii zilei de 3 martie deţinuta a fugit. 

RICARDO UCEDA, Moarte în Pentagonito 

— Da, am spus, şi aproape fără să-mi dau seama am adăugat: 

Poate că omul e răspunzător nu numai pentru ceea ce face, 
ci şi pentru ceea ce vede sau citeşte sau ascultă. 

JAVIER CERCAS, Viteza luminii 


I 

Puţin înainte de a începe această poveste, revista Cosas mi-a 
publicat o fotografie la rubrica mondenă. 

Era o fotografie dreptunghiulară care trona pe toată pagina. 
Eu apăream în faţa camerei zâmbind. Cu capul ridicat, cu sacoul 
lucios, cu două sau trei degete puse pe umărul frumoasei mele 
soţii, Claudia. Mi se părea că arăt bine, cu amestecul acela de 
dezinvoltură şi eleganţă pe care unii dintre noi ştim să-l etalăm 
când e vreun fotograf pe aproape. Aveam nodul de la cravată bine 



făcut, părul ciufulit cu prudenţă, iar pe inelar, verigheta ce 
simboliza cincisprezece ani tihniţi de căsătorie. Lângă mine, 
Claudia, asociatul meu Eduardo şi Milagros, soţia lui... toţi patru 
privind obiectivul, ţinând pahare de whisky în mână ca pe nişte 
trofee, învăluiţi în afectuoasa aroganţă a zâmbetelor noastre, ca şi 
cum tocmai am li primit premiul pentru cele mai fericite cupluri 
de la petrecerea aceea. 

într-o zi, la micul dejun, Claudia mi-a arătat revista cu 
fotografia. Cumnată-mea mi-a telefonat puţin mai târziu la birou.. 
Arătaţi nemaipomenită mi-a spus. Mă simţeam măgulit, dar nu şi 
surprins de faptul că fotografia era mai mare decât celelalte de pe 
pagină. 

Pe atunci imaginea mea apărea adesea în presă, şi cred că 
făcea de fiecare dată o bună impresie. Datele unei vieţi care, să 
spunem aşa, mă avantajau. Aveam patruzeci şi doi de ani. 
Câştigam nouă mii de dolari pe lună. Aveam optzeci de kilograme, 
greutatea potrivită pentru înălţimea mea de un metru optzeci şi 
doi. Zilnic petreceam o oră la o sală de sport. Pe deasupra, eram 
unul dintre asociaţii unui cabinet de avocatură care se ocupa de 
un grup de vreo sută de clienţi cu dare de mână. Aveam de lucru 
până peste cap, dar şi destule ajutoare la birou. Pe vremea aceea 
un prieten mi-a spus, pe un ton acuzator, că arboram un aer tot 
mai mulţumit de mine însumi. 

Avocatura a fost dintotdeauna vocaţia mea. Când eram la 
liceu, am făcut odată o lucrare cu titlul Dreptul în viaţa de zi cu zi. 
Ideea principală a acestui text era aceea că orice relaţie socială, 
chiar şi cele de dragoste sau de prietenie, se bazau pe un pact 
tacit. Părinţi, fii, soţi, iubiţi, prieteni, fraţi ajung, fără s-o spună 
explicit, la înţelegeri asupra conduitei lor. Habitudinile consfinţesc 
aceste acorduri. Dacă cineva nesocoteşte contractul stabilit, dacă 
cineva se comportă altfel decât o făcuse până atunci, îşi încalcă 



promisiunea, adică înţelegerea. Dreptul se întemeiază pe 
raporturile umane. Sau cel puţin aşa gândeam pe atunci. Din 
copilărie mă interesa însă nu numai dreptul. Visam şi să ajung 
scriitor. Am şi scris odată un roman de aventuri şi de dragoste. 

De câteva săptămâni m-am tot gândit la vocaţia mea frustrată 
de scriitor. 

M-am tot gândit, fiindcă am vrut să scriu povestea asta. Nu 
ştiu de ce. Faptul că nu-i văd chipul celui care o s-o citească mă 
face să mă simt protejat (am angajat un autor care să-şi imprime 
stilul stângaci şi numele pe această carte). 

îmi voi spune Adriân Ormache. Dar unii vor ghici cine sunt. 
Ne vor recunoaşte, pe mine sau pe soţia mea, Claudia. Soţia mea, 
Claudia. E ciudat să-i spun aşa. Ca unei străine. Numele-i 
unduios îmi amintea de forma curcubeului, sau cel puţin aşa i- 
am spus în ziua când ne am cunoscut la o petrecere, acum 
douăzeci de ani. Complimentul era banal, dar i-a făcut plăcere. 

Pe vremea când a început povestea asta, Claudia era o 
companie ideală. Se îmbrăca bine, mă însoţea la cocteiluri şi se 
împrietenise cu soţiile altor avocaţi. 

N-ai să poţi găsi o soţie mai bună, îmi spunea soacrâ-mea. 
Avea dreptate. Cu taioarele şi distincţia ei, Claudia făcea mereu 
impresie bună în cercul prietenilor şi cunoscuţilor. Organiza la noi 
cine excelente, care nu se mai sfârşeau, cu mese pline de tăvi cu 
fripturi, tot felul de salate şi deserturi. Avocaţi faimoşi - Muniz, 
del Prado, Rodrigo - stăteau până târziu la noi acasă şi 
întotdeauna îsi luau rămas-bun îmbrătisându-ne. La fel se 
întâmpla şi cu cei câţiva politicieni: Ferrero, Lourdes Flores, 
uneori chiar Belaunde 1 . Toţi ne erau prieteni buni. 


1 Fernando Belaunde Terry (1912-2002), preşedinte al ţării care a îndeplinit două 
mandate (1963-1968 şi 1980-1985). 



îmi plăcea ca fetele mele să-i vadă în casă. Avem două fete 
adorabile (ăsta-i cuvântul care-mi vine în minte acum, când mă 
gândesc la ele). 

în prezent, cea mai mare, Alicia, studiază dreptul la 
Universitatea Catolică. Din fericire, e sigură că aceasta îi e vocaţia. 
Va face avocatură, ca mine. Este o fată inteligentă şi frumoasă (n- 
o spun pentru că sunt tatăl ei, sper că mă înţelegeţi). încă mai e 
la vârsta când crezi că le ştii pe toate, dar e mereu amabilă şi 
chiar afectuoasă cu cei mai mari decât ea. Cea mică, Lucia, e la fel 
de deşteaptă ca soră-sa. Lucia e o fată sensibilă, visătoare şi cu 
unele temeri fireşti, de pildă de întuneric sau de păianjeni. Are o 
imaginaţie bogată şi o nevoie de afecţiune care o face să-mi 
povestească anecdote şi glume, una după alta. Cu ochii ei verzi, 
părul ca mătasea şi picioarele lungi, e una dintre cele mai 
frumoase fete pe care le-am văzut. Locvacitatea ei e o dovadă a 
eforturilor pe care le face veşnic, fiind cea mai mică, pentru a nu fi 
mai prejos printre cele trei persoane mari din casă. 

Lucia e o mare iubitoare a chitării, şi se închide la ea în 
cameră cu prietenele să asculte albumele lui Kurt Cobain. Când a 
împlinit treisprezece ani, i-am cumpărat o chitară bas. Din 
fericire, instrumentul nu era prea zgomotos. Pe deasupra, vila 
noastră de cinci sute de metri pătraţi în San Isidro 1 era suficient 
de mare pentru ca fiecare dintre noi, inclusiv cele două femei de 
serviciu, bucătăreasa şi şoferul Claudiei, să poată trăi liniştit, 
departe de sunetul minunat al corzilor. 

Când nu era acaparată de muzică, Lucia era o companie 
grozavă. îmi povestea tot felul de întâmplări, îmi împărtăşea 
problemele ei şi ale prietenelor, mă săruta şi mă îmbrăţişa. Acum, 
îmbrăţişările ei sunt printre amintirile mele cele mai dragi. Duc 
dorul acestor clipe, căci mă gândesc că, având în vedere toate câte 

1 Cartier din Lima, cu construcţii moderne, devenit centrul financiar al oraşului. 



s-au întâmplat, aparţin astăzi unui timp de demult. în acele zile 
fata mea îmbrăţişa alt om, care a dispărut pentru totdeauna. 

Soţia mea, Claudia, moştenise de la maică-sa iscusinţa 

•> 5 » 

nemaipomenită să schimbe scutecele, să răspundă la întrebările 
fetelor şi să le împace când erau nemulţumite. Citea cărţi despre 
trăsăturile tipice ale comportamentului în perioadele de la şapte 
la zece ani şi de la unsprezece la treisprezece ani. Soacră-mea îşi 
educase fetele în spiritul echilibrului şi al dragostei şi le lăsase să- 
si ia zborul în lume înzestrate cu un amestec de tărie, simt moral 
şi iubire cumpănită faţă de semeni. Claudia făcea la fel cu Alicia şi 
Lucia. Pe de altă parte, principiile solide ale acestei educaţii se 
întemeiau pe siguranţa noastră financiară. Ne mergea bine graţie 
bunelor mele relaţii cu clienţii (e un fel de-a spune). De altfel, 
socrii mei reuşiseră să facă o avere de-a lungul nenumăraţilor ani 
de muncă în fabrica lor. Socrul meu era exagerat de generos când 
ne invita în vacanţe să călătorim. Ne plătea hotelurile cele mai 
luxoase, îmi deschidea un cont la bar şi le cumpăra cadouri 
fetelor. Insulele din Caraibi se aflau printre destinaţiile lui 
preferate şi, drept rezultat, Claudia şi cu mine ne etalam un bronz 
de invidiat la sfârşitul iernilor. 

în ce mă priveşte, rareori am putut rezista obligaţiilor impuse 
de vanitate. îmi plăcea să am o casă bine aranjată, o nevastă 
plăcută şi iubitoare, şi amfitrioană neîntrecută, nişte fete cum 
scrie la carte şi cu bune rezultate la învăţătură. îmi plăcea, şi nu 
mi-e ruşine s-o recunosc, să mă îmbrac bine. Dar, cu toate 
acestea, câteodată... chiar şi pe atunci (şi răstimpul acela mi se 
pare acum atât de departe...), mă copleşea un soi de amărăciune, 
ca o mână ce mă strângea de gât împiedicându-mi mişcările, până 
şi pentru treburile cele mai de rutină. începând cu sculatul în 
fiecare dimineaţă, cu spălatul şi îmbrăcatul, până la tot restul: 



intratul în ritmul zilei, în zgomotul zilei, strecuratul prin coridorul 
obligaţiilor, efortul treptat de a-mi pune hainele, a mă bărbieri şi 
a-mi defini un trup şi a face primul pas intr-un salon, devenit un 
adevărat domn. 

Poate că greutatea aceea apăsătoare, amărăciunea aceea 
difuză mă făceau să visez. Nu erau vise triste, ci mai curând scene 
iluminate în care-mi eliberam dorinţa năprasnică de a săvârşi 
acte violente. 

Iată un vis pe vremea aceea. Sunt gol. îmi dau seama că mă 
aflu la socrii mei acasă, în toiul unei cine elegante, un banchet. 
Socru-meu se uită la mine si zâmbeşte. O mulţime de bărbaţi cu 

9 9 9 9 

cravată se servesc la bufet. Pe neaşteptate, mă pomenesc cu ceva 
în mână. Ce să fie oare? O sticlă de ketchup. îi scot dopul şi vărs 
sosul. Fata de masă se murdăreşte de roşu. Socrului meu îi piere 
zâmbetul de pe faţă, dar invitaţii lui se amuză de isprava mea. 
Dintr-odată îmi dau seama că nu e o sticlă de ketchup. E un 
revolver. Un revolver. Aşa încât mi se pare firesc să-l folosesc. Şi 
trag la rând în oaspeţi, care mor în hohote de râs. în cele din 
urmă duc revolverul la tâmplă şi mă împuşc. Mă trezesc. Sfârşitul 
visului. 

Deşi cam grotescă, treaba era destul de haioasă. 

Alt vis care se repeta. îi ard una în falcă socrului, la el acasă, 
şi toată familia lui aplaudă. Se ridică iar în picioare şi îi mai trag 
un pumn. Şi tot aşa, în mai multe rânduri. 

Impulsurile astea erau ca nişte străfulgerări. Când mă 
copleşeau, eram uluit şi râdeam de mine însumi. însă mă 
pierdeam în imaginile acelea cu un soi de desfătare. 

Cred că exagerez. Nu-i aşa. în esenţă, mă simţeam în largul 
meu cu familia, cu munca, prietenii şi cunoştinţele. Mă simţeam 
bine si cu socru-meu, care mă invita întotdeauna în călătoriile lui 
(de multe ori refuzam). îmi plăcea să stau pe terasa vilei mele, în 



faţa piscinei. Mă simţeam mândru şi bucuros să-mi primesc 
prietenii. N-aveam niciun motiv să vreau să distrug zidurile 
trainice care mă înconjurau. Succesul meu era un somnifer. 
Trebuia să fie mereu aşa. Eleganţa costumelor mele însemna că- 
mi asum această reuşită în văzul tuturor. Vocea mea molcomă si 
sigură imprima un luciu delicat conversaţiilor (aşa mi-a spus 
Claudia odată, pe un ton plin de admiraţie). 

Până când toate s-au schimbat, într-o dimineaţă de acum 
câţiva ani, în ziua în care a murit mama. Moartea mamei a fost 
poate marele eveniment al vieţii mele. 

Boala ei fusese îndelungată şi, când a sosit clipa, eu o 
aşteptam de câtăva vreme. Şi totuşi vestea m-a cufundat într-o 
tristeţe din care n-o să-mi mai revin (cine îşi poate reveni oare 
după o lovitură, la urma urmelor?). 

în dimineaţa când Norma, infirmiera ei, m-a sunat să mă 
anunţe, cuvintele ei mi-au căzut ca nişte lovituri pe tot trupul. 
Doamna şi-a pierdut cunoştinţa, domnule, eu eram la bucătărie 
când pe nepusă masă am auzit un zgomot, am dat fuga la baie şi 
am găsit-o acolo, întinsă pe jos, nu ştiu ce să fac, tocmai se 
spălase pe mâini, în ultima vreme se spăla mereu. 

Mi-am imaginat-o în nenumărate rânduri singură în faţa 
oglinzii, privindu-se - halatul ei albastru, silueta-i elegantă, 
umerii drepţi - înainte de a se prăbuşi. Mi se părea că aud 
zgomotul trupului ei, la început o bufnitură seacă, înainte ca 
braţele şi îmbrăcămintea să atingă pardoseala, şi apoi liniştea 
până a fost găsită. 

Când am ajuns acolo, n-am mai putut decât s-o văd aşa cum 
se stinsese: un trup vaporos înfăşurat în halat, cu picioarele 
încrucişate pe dale, cu gura deschisă într-o expresie de uimire. 

Peria îi sărise din mână şi zăcea intr-un colţ. Ultimul ei gest 
de cochetărie pe lumea asta fusese acela de a se pieptăna. Era un 



cadavru atrăgător, pregătit să primească vizitatorii veniţi la 
priveghi. Am luat-o în braţe, am încercat să-i vorbesc, însă, chiar 
dacă experienţa mea în faţa morţii nu-i deloc mare, mi-am dat 
seama că nu ţineam în braţe un trup, ci o bucată de carne. 

Chipul ei era parcă fermecat. Dacă am chemat o ambulanţă a fost 
numai ca să îndeplinesc o formalitate, gestul automat al unei 
speranţe. Mi se pare că simt şi acum ţesătura halatului în mână, 
urmele de căldură de pe pielea ei, că-i văd paloarea funebră a 
obrajilor. Deşi au trecut de atunci câţiva ani, durerea care nu m-a 
părăsit încă şi admiraţia pe care-o simţeam, pe care-o simt pentru 
ea... admiraţia, dragostea şi recunoştinţa faţă de ea - poate că 
recunoştinţă e un fel de a spune - ... toate astea mă însoţesc şi 
acum. 

Mama dovedise o grabă strategică să moară. Niciun ritual, 
niciun adio, nici declaraţii ori reuniuni de familie. îsi făcuse 
testamentul cu mulţi ani în urmă. La răstimpuri, fără urmă de 
dramatism, în şoaptă, îmi făcuse mici recomandări. „Poţi păstra 
ce vrei din hainele şi pantofii mei. Restul să-l dăruim carmeliţilor 
din Sicuani 1 . îţi las ţie pendula mare de mahon. Poţi s-o iei când 
se va termina totul.” 

Nu era vorba niciodată de declaraţii dramatice, instrucţiunile 
erau veşnic precise, în vreme ce intra în maşină sau la sfârşitul 
unei conversaţii la telefon, puţin înainte de a închide. Nu vorbi 
aşa, protestam eu până să apuce să schimbe subiectul. îmi 
spusese tot ce dorise. Era foarte împăcată. 

Claudia mi-a fost alături şi la clinică, şi la pompele funebre. 
Cu ajutorul ei am încunoştinţat toate rudele. Cel mai important şi 
mai departe în spaţiu era desigur fratele meu, Ruben, care trăia la 
New Jersey. 

Astfel, după mulţi ani, l-am revăzut. 

1 Localitate situată la 250 km de oraşul Cuzco, fosta capitală a imperiului incaş 



Fratele meu, Ruben. în seara aceea, la aeroport, aşteptându- 
1, eram parcă zăpăcit de durere. Şoseaua era stricată, taximetriştii 
păreau nerăbdători şi doi paznici de la parcare murdari mă rugau 
de zor să-i las să-mi spele maşina... 

Când Ruben a ieşit din vamă, am dat fuga să-l îmbrăţişez. 

Avea burtă deja, un pic de guşă şi dinţii mari. Burta îi 
crescuse şi mai tare datorită plăcerilor succesului de care se 
bucura la New Jersey. Pe drumul de la aeroport la biserică, Ruben 
povesti amintiri legate de mama. Vocea lui, agitată şi ascuţită, 
întretăiată de hohote de plâns... Nu pot s-o uit pe mama, nu pot s- 
o uit, zău, mi se pare că-mi vorbeşte, mi se pare c-o văd. Toate 
amintirile astea care-mi vin în cap, zău. Când mi-a făcut tortul 
acela pe care scrisese cu fragi „Ruben”, când mi-am rupt piciorul 
şi ea a stat lângă mine ţinându-mă de mână, când venea să mă ia 
de la şcoală şi ne duceam să luăm o gustare. Ce mamă face aşa 
ceva? 

Stând în maşină alături de mine, Ruben îsi ridica din când în 
când mâinile şi izbucnea în plâns. 

Am ajuns la priveghi, la biserica Fâtima. Văzând sicriul, l-a 
înlănţuit cu braţele, i-a atins faţa şi a plâns. Mai întâi în hohote, 
apoi cu urlete. Câteva rude au venit lângă el să-l bată pe umăr şi 
să-l îmbrăţişeze. 

în cursul nopţii, s-a aşezat lângă mine şi s-a ridicat de mai 
multe ori pentru a primi condoleanţe. A doua zi, a însoţit 
împreună cu mine cortegiul, în faţă de tot. La răstimpuri se 
ştergea la ochi. Fusese ultimul care plecase de la priveghi şi cel 
dintâi care a venit a doua zi dimineaţa. Eu îmi petrecusem 
noaptea repetând prietenilor şi rudelor aceeaşi litanie: mulţumesc 
că aţi venit, mulţumesc din suflet, a fost pe neaşteptate, mă rog, 
era bolnavă de cancer, dar a făcut un stop cardiac. 



Claudia a stat tot timpul lângă mine, în afară de momentele 
când a luat-o de acolo pe Lucia, care plângea. Alicia a fost mai 
stăpânită. Eu îi vedeam pe toţi de departe: prieteni, colegi, grupuri 
de rude, conversând, zâmbind, întrebând. îi vedeam dincolo de 
durerea mea, de politeţe şi de îmbrăţişări, parcă printr-un geam 
gros. La sfârşit, după ce vorbisem cu atâta lume, mă durea tot 
trupul. 

Totul s-a petrecut foarte repede: drumul lent până la cimitir, 
ultimele cuvinte ale preotului, coborârea sicriului printre flori. 

Apoi întoarcerea, toţi în procesiune. în ziua aceea am salutat o 
groază de lume pe care n-o mai văzusem de ani de zile... Toţi 
unchii şi verii, toţi prietenii, toţi cei care vin să prezinte 
condoleanţe la o înmormântare. Nimeni nu pierde aşa ceva. Era 
ca o sărbătoare. Mama era sărbătorita, dar îmbrăţişările erau 
pentru fratele meu şi pentru mine. 

Ruben moştenise vocea aspră, mâinile grosolane şi nasul ca 
un cartof de la tata. Era intr-un anume fel reincarnarea lui. îi 
semăna tot mai mult; un gnom asimilat de căpcăunul care-1 
zămislise. Chipul tatălui nostru, reconstituit veşnic din crâmpeiele 
acelor puţine ocazii când îl văzusem: un teren cu bolovani, peste 
care mi-era greu să-mi imaginez vreodată degetele delicate ale 
mamei. Era ca şi cum amândoi ar ajunge la mine din extreme 
opuse. Pe de o parte, susurul cântecelor de leagăn cu care mă 
adormea mama, silueta-i zveltă aşteptându-mă lângă masa cu 
micul dejun. Pe de alta, hohotele de râs ale tatei, vocea-i 
bolovănoasă, nodurile jupuite ale degetelor lui. 

Tatăl meu. Făcusem tot ce mi-a stat în putinţă să alung 
puţinele amintiri despre el. 

Moartea lui nu mi-a stârnit decât o vagă tresărire de regret, o 
durere impusă de obligaţie. Cu o zi înainte mă dusesem să-l văd la 



Spitalul Militar. L-am găsit rezemat de gratiile patului. Era 
nebărbierit, cu pijamaua pătată şi vorbea întruna cu un preot. 

în ziua aceea, când m-a văzut intrând, s-a ridicat în capul 
oaselor, şi-a deschis braţele. Băiatule, ai venit, ei drăcie, nu pot să 
cred, ai venit în sfârşit. Vocea lui răguşită, vocea aceea întretăiată 
de strigăte scurte, dungile murdare de la pijama, ochii mijiţi, 
mâinile ridicate, eu nu ştiam ce să-i răspund, îmi vorbea 
gesticulând, am greşit în atâtea privinţe, cum nu ne am mai 
văzut, şi acum... am atâtea să-ţi povestesc, ce fac fetele? bine? da, 
sunt bine, dar ascultă, trebuie să-ţi spun ceva, băiatule, fii atent, 
dacă vreodată, în fine, ia zi, l-ai văzut pe Ruben? nu, nu l-am 
văzut, ascultă-mă, vreau să ştii ceva, e o fată, o tânără pe care am 
cunoscut-o odinioară, în fine, nu ştiu dac-ai s-o poţi găsi, acolo, 
caut-o dacă poţi, când eram în război. La Huanta. O fată de acolo. 
Te rog din suflet. înainte de a muri. 

îmi spunea ceva în genul ăsta când a intrat o infirmieră cu o 
seringă, nu, pleacă, stau de vorbă cu băiatul meu, o fată acolo, în 
Huanta, bine, linişteşte-te, stai să-ţi facă injecţia, tată. 

Mi-au povestit că în noaptea aceea s-a certat cu infirmierele, 
cu medicul de gardă, să vină băiatul meu, Adriân, le tot spunea, a 
vrut să-şi scoată acul de la perfuzie, să vină imediat, până când s- 
a liniştit dintr-odată. A doua zi s-a trezit, a cerut micul dejun şi 
brusc s-a ghemuit şi a rămas nemişcat. Murise. 

La priveghi, mama şi cu mine am adus o jerbă, am schimbat 
câteva vorbe cu nişte prieteni de-ai lui şi am plecat. Una peste 
alta, n-am stat mai mult de un ceas. Tot ce am mai avut de făcut 
a fost să ne ocupăm de formalităţile înmormântării şi să primim 
condoleanţe vagi, de complezenţă. 

Mama, de la care moştenisem idealismul, melancolia, 
optimismul vital, pasiunea pentru muzică şi citit, săvârşise 
păcatul inerent tuturor acestor calităţi. Inocenţa ei o tulburase şi 



într-un anume fel o pervertise. Primul, unicul său contact cu 
lumea de afară a fost întâlnirea cu tata. 

Mama fusese o fată sensibilă, dulce şi visătoare, care, după o 
educaţie aleasă la liceul Belen, s-a pomenit pe neaşteptate la o 
petrecere cu cadetul acela de la marină, îmbrăcat cu uniforma 
închisă la culoare şi cu insigne. După cum mi au povestit 
mătuşile, atuurile de june prim ale tatălui meu - uniforma, 
îndrăzneala ascunsă de maniere, veselia insolentă - creaseră o 
fascinaţie în mintea mamei. O fermecaseră. Uniforma cu galoane a 
tânărului se ivise apoi în pragul casei... Urmându-1, mama a 
intrat în Chevroletul lui, îl ascultase povestind despre 
antrenamentele de la Academia Navală... Bună, Beatriz... îi 
dăduse mâna să coboare treptele... ce frumoasă eşti, prinţeso!... 
azi la şase dimineaţa am plonjat în mare şi am înotat două 
ceasuri... ce senzaţie să vezi lumea de acolo din adâncuri, atâta 
viaţă marină! într-o zi o să te iau cu mine să explorăm fundul 
mării. 

Supărarea bunicului şi tristeţea resemnată a bunicii, 
odihnească-se în pace amândoi, fuseseră zadarnice. Mama se 
hotărâse să se mărite cu un ofiţer care-i făgăduia viaţa plină de 
aventură pe care, după părerea ei, n-o avusese niciodată. 

Singurul merit al tatălui meu fusese acela de a-şi prezenta 
faţada de galanterii pentru a ascunde cine era de fapt... şi a făcut- 
o până s-au căsătorit şi mama a trebuit să doarmă cu el (cred că 
ea nici nu se gândise la asta, să-l vadă dormind lângă ea, să-l 
vadă trezindu-se). Atunci au început să o copleşească nopţile de 
beţie, singurătatea în zori, aşteptându-1, strigătele... 

Potrivit principiilor în care fusese crescută, mama a fost o 
femeie divorţată model. Nu vorbea urât de fostul ei bărbat pentru 
că nu mai vorbea deloc de el. N-a mai acceptat niciodată să iasă 
în oraş cu alt bărbat (deşi n-au lipsit de la uşa ei câţiva admiratori 



înfocaţi). Poate că tăcerea ei era recunoaşterea prostiei datorate 
naivităţii. Când era pomenit numele tatălui nostru, într-un fel sau 
în altul, în vreo conversaţie, ea avea mereu la îndemână cuvinte 
potrivite, bunăoară „Ce-o mai fi oare cu el? Să sperăm că este 
bine”. într-un rând i-a trimis un act printr-un curier. 

Mama se dedicase plăcutelor activităţi ale vieţii solitare - 
muzica clasică în salon, taioarele albe si albastre, discuţiile cu 
prietene apropiate. Totuşi, odată îi mărturisise mătuşii Flora că 
un fost bărbat e un blestem de care o femeie nu scapă în veci. Toţi 
vor spune mereu că ai fost căsătorită cu el. Şi de asta n-ai cum să 
te fereşti. 

Nici eu nu mă puteam feri de el. îl văzusem destul de des în 
anii de liceu, mult mai rar pe vremea studenţiei şi numai de cinci 
sau şase ori după ce s-a întors de la Ayacucho 1 , unde stătuse mai 
mulţi „caimani” (aşa se numeşte fiecare perioadă petrecută într-o 
zonă de război, îmi explicase odată). 

Cu timpul am adoptat dispreţul delicat şi prudent al mamei. 
Discreţia ei era o dovadă de eleganţă, dar avea şi un scop practic. 
Mama considera, aşa cum mi-a spus o mătuşă într-un rând, că se 
cuvenea să păstrăm cu capul sus numele tatălui. Fiindcă nu 
puteam să facem abstracţie de el, era mai bine să-l cinstim prin 
propria noastră conduită, plasată sub semnul unei ingenuităţi 
deliberate. O singură dată, şi la insistenţa mea, mi-a vorbit de 
relaţia pe care o avusese cu el. Ca să vezi, mi-a spus, eu cred că 
mi-am dat seama ce fel de om sunt doar după despărţirea 
noastră. înainte, nu ştiu, eram atât de naivă, credeam că tot ce 
avea să mi se întâmple va fi o aventură minunată, nu ştiu ce era 


1 Oraş în centrul ţârii, capitală a provinciei Huamanga, unde a avut loc istorica bătălie 
din 1824, care a pus capăt Războiului pentru Independenţă, prin victoria patrioţilor 
peruani împotriva spaniolilor, deschizând drumul independenţei întregii Americi 
hispanice. 



în capul meu. Şi acum, când ştiu că am rămas singură, trebuie să 
mă resemnez, fiind însă conştientă că am şi unele compensaţii, vă 
am pe voi, pe tine şi pe Ruben, mai sunt şi nepoatele mele atât de 
drăgălaşe, am prietene, de fapt am o mulţime de activităţi: clubul 
de lectură, împletitul pentru copiii sărmani, cercul de muzică, 
felicitările pe care le facem şi multe altele. Viaţa mea e plină, 
Adriân, cu voi si cu fetele, iar dacă fratele tău mi-ar scrie mai 
des... totul ar fi perfect... mă rog, o fi foarte ocupat, cred eu... 

De altfel, în câteva ocazii mi-am putut face şi unele idei 
proprii despre tata. Câteodată îmi plăcea să mă las în voia 
fanteziei şi să-mi imaginez că a fost un militar de vază, un erou al 
războiului cu Sendero 1 , un tip atât de curajos, încât s-a dus la 
Ayacucho să înfrunte un grup organizat de ucigaşi. Cine ar fi în 
stare de asa ceva? 

9 

Aliciei si Luciei le-am vorbit nu doar o dată, cu o anume 

9 

stimă, ba chiar şi cu o vagă admiraţie, de bunicul lor militar. Un 
copil care are în familie un model capătă întotdeauna mai multă 
siguranţă în viaţă, ne gândiserăm Claudia şi cu mine. Bineînţeles 
că mama era de acord. Cel mai important e ca fetele să ştie că au 
rădăcini trainice, că sunt înarmate pentru viaţă prin tradiţia 
familiei, prin efortul şi disciplina ei, îmi spunea Claudia. Şi tatăl 
tău, ca orice militar, era un om disciplinat, şi asta bineînţeles că 
este de apreciat. 

Si astfel, ani în sir am trăit cu certitudinea că tata fusese la 
Ayacucho să lupte împotriva teroriştilor din Sendero Luminoso şi 


1 Sendero Luminoso („Calea Luminoasă”), cu numele oficial Parcido Comunista del Peru 
- Sendero Luminoso - organizaţie teroristă peruană, de orientare maoistă, care a 
acţionat în ţară, în anii '80 şi începutul anilor '90, prin acte de violenţă extremă - 
asasinate, torturi - îndreptate nu numai împotriva autorităţilor, ci şi a ţăranilor şi a 
populaţiei civile, sub acuzaţia că le acordau sprijin acestora. 



că îşi adusese contribuţia la apărarea patriei noastre, iar pentru 
asta îi datoram respect. 

De altfel, în copilărie îl priviserăm întotdeauna cu o anumită 
fascinaţie. Când venea să ne vadă, ne lua pe Ruben şi pe mine la 
cinema şi să mâncăm pui cu cartofi, însoţind aceste momente cu 
sfaturi (trebuie să munciţi pe brânci, nu să vă lăsaţi pe tânjală) şi 
cu bancuri deocheate (ce spune un ou când se întâlneşte cu 
celălalt?) 

Umbra insolentă şi veselă a tatei zburătăcise uneori prin 
fortăreaţa maternă de la ale cărei ferestre înalte eu priveam 
lumea. De mic copil mă cuibărisem în voie în saloanele ei trainice. 
Mama nu mai ieşise din castelul acela, retrasă în umbra stâlpilor 
lui morali. Curajul discret de care dăduse dovadă în primele ei 
luni de femeie divorţată durase temelia acestei construcţii. 

9 » 

Drumul căsătoriei fusese anevoios pentru ea, îmi spunea 
mătuşa Flora. L-a suportat pe tatăl tău doi ani şi jumătate. în tot 
acest răstimp îi pregătise mereu micul dejun şi cina, îl însoţise la 
reuniunile cu prietenii lui militari, se dăruise cu tristă duioşie 
celor doi copii pe care-i adusese pe lume şi îndurase răbdătoare 
rutina vieţii de soţie tăcută. Totul s-a schimbat însă când el s-a 

9 9 

întors pentru a treia oară în zori. La miezul zilei se ridicase în 
picioare în faţa lui în salon, îi spusese cu dicţie impecabilă că 
năravurile lui de afemeiat si de cartofor o scârbeau, si-i adusese 
la cunoştinţă că luase hotărârea nestrămutată să-i ceară să i 

9 9 

părăsească şi casa, şi familia. El o ascultase uluit. Chiar în seara 
aceea asistase la plecarea lui, în vreme ce-i dădea instrucţiuni 
precise în legătură cu geamantanul pe care i-1 pregătise. La puţină 
vreme a început să lucreze în atelierul unchiului Lucho. 

Aflasem toate astea de la mătuşa Flora, care, în situaţia ei de 

9 9 

celibatară convinsă, trăise nenorocirile mamei vizionând parcă o 



telenovelă în care ea era în acelaşi timp spectatoare privilegiată, 
povestitoare şi personaj secundar. 

Mătuşa Flora mi-a mărturisit că hotărârea mamei (voia cu 
orice preţ s-o rupă cu tatăl tău) se înfiripase la doar câteva zile 
după nuntă (cred că şi-a dat seama chiar atunci). După durerea şi 
surpriza descoperirii, au urmat altele, tot mai multe, provocate de 
stângăciile şi grosolăniile bărbatului ei în timpul mesei sau în 
conversaţii (cum de n-a putut să le vadă înainte? se tot întreba). 

Se hotărâse către sfârşitul celui de-al treilea an de căsătorie. Voi 
doi eraţi mici de tot când mama l-a sunat pe tatăl vostru în 
apartamentul în care locuia din seara când s-au despărţit, mi-a 
povestit Flora. îţi voi trimite actele de divorţ. Ai să fii acasă pe la 
şapte? Ascultă, nenorocito, de mine nu dai divorţ! Dacă vrei, ne 
judecăm. Şi mama i-a răspuns: Să ne judecăm, dar în cazul ăsta 
trebuie să-mi plăteşti o pensie foarte mare, ştii bine, şi imediat 
adăugă, cu o voce nespus de blândă, doar atât: Aşa că la şapte 
vine curierul cu actele să le semnezi. E în interesul tău să 
semnezi, Alberto. Trebuie să mă asculţi în privinţa asta. Nu face 
acum pe marele macho, te rog. Ar fi încă o prostie din partea ta. 
Chiar asa i-a zis. 

Graţie divorţului, mamei îi revenise culoarea în obraji. S-a 
consacrat cu o pasiune plină de mândrie creşterii noastre, 
terminând astfel cu drama prin care trecuse cu demnitate. 
Dovedise lumii că era mai puternică decât vitregiile vieţii. Curajul 
ei izvora din tragedia dezamăgirii suferite. Să nu-1 mai vadă, să 
nu-1 mai audă, să nu mai ştie nimic de el, să se îmbrace bine, să- 
şi păstreze zâmbetul şi să-şi ţină mereu capul sus, să organizeze 
cu prietenele serate unde să servească ceaiul şi să asculte muzică, 
acestea au fost principiile atitudinii ei elegante în faţa eşecului, 
întotdeauna s-a străduit să extindă eleganţa aceasta, în toate 
sensurile, asupra noastră. Ne sfătuia să ne păstrăm mereu 



cumpătul. Când aveţi o problemă, ne spunea, trebuie s-o plasaţi 
în contextul ei şi să-i analizaţi toate soluţiile cu mare grijă înainte 
de a opta pentru una. O obseda şi felul de a se îmbrăca. Hainele 
pe care le poartă cineva sunt oglindirea spiritului, repeta adesea. 
Una dintre hotărârile cele mai constante ale mamei în copilăria 
noastră a fost aceea de a ne cumpăra haine frumoase. Ne aducea 
în nenumărate rânduri sacouri, cămăşi noi si cravate de la 
magazinul Harry’s din Miraflores 1 . Eu le purtam, dar Ruben nu se 
simţise niciodată comod îmbrăcat astfel. Nu se simţise niciodată 
în largul lui în saloanele cu covoare albe ale casei noastre. îndată 
ce a putut, s-a dus să trăiască în Statele Unite. De atunci s-a 
întors de câteva ori, pentru scurt timp. Şi, chiar dacă recunoştea 
cu greu, mama n-a încetat nicicând să suspine de dorul lui. 

Din fericire, în zilele pe care le-a petrecut la Lima nu i-am 
vorbit despre asta fratelui meu. Tristeţea mamei era un subiect pe 
care, credeam eu, nu-1 merita. 


II 

Cât a stat aici, l-am văzut aproape în fiecare zi. Am citit 
împreună testamentul prin care mama ne lăsa totul în părţi egale. 
Am vorbit cu avocatul, ne am dus la notar. Ne am împărţit câteva 
obiecte din casă. în vremea asta, eu înfruntam singur încercările 
doliului. Răbdarea reţinută cu care făceam fată convorbirilor 
telefonice de condoleanţe, chinul insomniilor, a linarea adusă de 
lacrimi, citirea anunţurilor date la ziare, conştientizarea treptată a 
absenţei, luciditatea spaţiilor pustii, scrisorile şi invitaţiile care 
continuau să sosească pe numele ei. 


1 Cartier elegant din Lima, pe coasta Pacificului. 



într-o seară, la o cină la mătuşa Flora, m-am aşezat lângă 
Ruben. Văzându-1 de aproape, redescopeream distanţele care ne 
separă: părul meu tuns scurt şi costumul gri, şi pletele lui 
unsuroase căzându-i pe geaca de piele cu franjuri; vocea mea 
atentă şi veselă, şi mormăitul lui răguşit, împestriţat de 
înjurături. 

Se mai îngrăşase puţin. Obezitatea recentă îi scotea şi mai 
mult în relief defectele. Mergea prin viaţă învârtindu-se în jurul 
persoanei lui. Colacii de grăsime din jurul taliei şi pungile din 
obraji alcătuind un circuit ce evidenţia trăinicia grăsimii în venele 
lui, asprimea chipului cu sprâncene stufoase şi ochi de viţel 
făceau ca Ruben fie un bărbat care, mergând, părea că insultă 
lumea cu greutatea trupului său. Vocea lui răguşită era o 
emanaţie a obezităţii. Când mă uitam la el îmi venea să râd, 
cuprins poate şi de o uşoară silă, dar, pe de altă parte, mă 
simţeam intr-un anume fel legat de el. îmi veneau în minte ochii 
umezi şi plini de nostalgie ai mamei ori de câte ori îşi amintea de 
Ruben. Nu era momentul, de bună seamă, să-l dojenesc pentru 
puţinele scrisori pe care i le trimitea sau pentru faptul că uita 
uneori să-şi achite partea ce-i revenea pentru tratamentul 
medical. Era mai bine aşa, superioritatea mea faţă de el consta şi 
în asta, asa îi comentasem si ei în mai multe rânduri. 

La o săptămână după înmormântare, în ajunul întoarcerii lui 
la New Jersey, am luat prânzul împreună. Rămăsese să ne 
întâlnim la el la hotel, era cel mai bine aşa (Claudia nu-1 prea avea 
la inimă şi eu o scutisem de obligaţia de a-1 suporta dacă am li 
mâncat acasă; adevărul e că nici eu nu voiam ca fetele să-l vadă 
prea mult). 

La două, ora stabilită, eram aproape de hotelul Cesar. Mi-am 
lăsat maşina într-o parcare şi am mers puţin pe jos pe strada Diez 



Canseco. Nu ştiu de ce în ziua aceea mi-a atras atentia starea 
trotuarului, pe care înainte n-o luasem în seamă: crăpături în 
asfalt, denivelări, straturi suprapuse. Din crăpăturile acelea şi din 
micile cratere de praf părea că se răspândeşte un iz de umezeală. 

L-am văzut pe Ruben coborând dintr-un taxi. Era încărcat cu 
pungi de cadouri (prietena mea e americană şi vreau să-i duc 
lucruşoarele astea de alpaca, sunt de milioane, o să se dea în vânt 
după ele). I-am spus să le ducă la el în cameră şi că o să-l aştept 
la restaurant. 

Am luat o cafea şi m-am apucat să citesc ziarele. Apăru în 
scurt timp cu buclele umede, cu ochii lui lucitori de viţel. S-a 
aşezat în faţa mea şi şi-a ridicat mâna spre un chelner. Un pisco 
sour 1 dublu, bine răcit. 

Am cerut şi eu unul. Speram ca băutura să mă ajute să fac 
fată discuţiei. 

Restaurantul hotelului era plin de turişti blonzi, care îi 
dădeau un aspect ciudat. Era o dimensiune alcătuită numai din 
persoane cu pielea aurie, în care Ruben şi cu mine păream nişte 
manechine dintr-un galantar întunecat. Turiştii ne priveau şi 
păreau că zâmbesc, poate se gândeau să ne împacheteze şi să ne 
ia cu ei pe post de cadou. 

După pisco sour am acceptat să comand orez cu raţă, căruia 
chelnerul îi făcea reclamă împreunându-şi arătătorul şi degetul 
mare şi mişcându-şi mâna de sus în jos, „foarte bun, domnule”. 
N-am luat totuşi şi porţia de fasole roşie cu un ou prăjit deasupra 
cerută de Ruben. Când m-a întrebat de familie, i-am spus „totul e 
în regulă, din fericire” şi am tăcut de parcă i-aş fi dezvăluit un 
secret. Mi-a zis că i-ar fi plăcut să-mi vadă fetele. Rămâne pe altă 
dată, i-am răspuns. Au mult de învăţat, se apropie examenele... 

1 Cocteil din băutura tradiţională peruană pisco (rachiu de struguri), lămâie şi zahăr, 
amestecate cu gheaţă pisată. 



Mă rog, hai să mai luăm un pisco sour, încă două, chelner, tu nu 
vrei? mai bine nu, am băut unul, trebuie să lucrez după-amiază, 
drace, dar când o să ne revedem, bătrâne? Nu ştiu. Ascultă, eu ti- 
am scris, dar nu mi-ai răspuns, păi aveam o groază de treburi pe 
cap, la serviciu şi cu povestea cu mama, deci mi-ai fi scris, mi-ai fi 
răspuns, a trebuit să-ţi telefonez, ţi-aduci aminte? Da, mi-aduc 
aminte. Bine, gata, hai să uităm de chestia asta, o să cer o 
mazamorra 1 . Chelner, încă un pisco sour şi o mazamorra. 

Adevărul e că Statele Unite sunt o ţară grozavă, dar 
americanii n-au învătat încă să facă dulciuri ca ale noastre. La ei 
sunt doar din faină de grâu. Nu-i nimic mai bun ca o mazamorra, 
zău. 

Mi-am aprins o ţigară. 

Mă simţeam neaşteptat de liniştit stând împreună. Stăteam 
comod pe scaune, chelnerii se întreceau care mai de care să ne 
servească, mâncaserăm bine. Era o zi fără cusur. 

Ruben înfuleca bucăţi uriaşe de mazamorra. Mi-a spus trei 
bancuri porcoase unul după altul şi din când în când mă bătea pe 
braţ. Mi-a vorbit de fosta lui nevastă, de bordelurile de lux la care 
se ducea, de banii pe care era în stare să-i cheltuiască într-o 
singură noapte şi de ceea ce el numea filosofia vieţii: trebuie să 
regulezi azi, că mâine putem fi noi cei regulaţi, frăţioare. Uite 
bunăoară mama, adăugă. Eu cred că niciodată nu s-a distrat, 
niciodată. Să fi călătorit mai mult, să fi venit să mă vadă la New 
Jersey, nu ştiu. Fiecare se distrează în felul său, i-am răspuns. 
Cum adică în felul său? Sunt unii pentru care distracţia constă 
tocmai în a nu ieşi mult din casă. Preferă să stea singuri 
ascultând muzică sau citind sau văzând un film. Şi asta poate fi 
distractiv pentru unii. Ei drăcie, ce prostii spui, frăţioare! 


1 Desert tipic din porumb vânăt fiert şi miere. 



Am continuat să vorbim de mama, m-a întrebat de ultimele ei 
luni, i-am spus că se ruga mult şi asculta muzică şi se întâlnea la 
ceai cu prietenele şi că uneori întreba de el. în cele din urmă i-am 
declarat ceea ce crezusem întotdeauna: 

— Cred că tot ce i s-a întâmplat mamei mai bun a fost 
despărţirea de tata. 

Ruben strâmbă din buze, ridică un deget şi-l mişcă dintr-o 
parte în alta. 

— De ce? Tata a fost un tip grozav, mama era minunată, dar 
nu era femeia potrivită pentru el. 

— Bineînţeles că nu. 

— Pe deasupra, în fond, ea îl dispreţuise întotdeauna, şi ce 
era să facă un bărbat ca el cu o mare doamnă? Crede-mă, nu-i o 
lipsă de respect faţă de mama, nici vorbă. Pe mămica mea 
frumoasă o port veşnic aici - se bătea în piept -, îl nenorocesc pe 
cel care spune ceva de mama, dar şi tata era grozav, în fine, un 
bărbat normal, le avea el pe-ale lui, dar era un tip de nădejde, 
aşa-s oamenii, aşa-s bărbaţii, mă înţelegi? N-ai dreptate, zău. 

— Nu ştiu, eu cred că ei doi erau foarte diferiţi. Tata părea 
întotdeauna că-i mare macho. 

Ruben tăcu o clipă, mestecând, sorbi o gură de pisc o şi mă 
privi. O lumină fixă i se ivi în ochi. 

— Nici asta nu-i chiar aşa. Făcu o pauză, se uită spre 
fereastră, bătu cu pumnul în masă. Vrei să-ţi povestesc ceva? Ştii 
că într-o seară, când l-am văzut acolo, a izbucnit în plâns, m-a 
îmbrăţişat, mi-a spus că nu are bani, un biet soldat ca mine, aşa- 
mi zicea, n-am nici ca să mă îmbrac, abia dacă pot să-mi plătesc 
lumina şi apa şi să-mi mai rămână ceva să mănânc, eu, care am 
pus totul la bătaie, se lovea cu pumnul în piept, am pus totul la 
bătaie pentru ţară împotriva teroriştilor, îşi ridica un deget, dar 



din fericire îi am pe băieţii mei, aşa-i. îi am pe cei doi băieţi ai mei, 
repeta, bătându-se cu pumnul în piept. 

Scena cu tata bătându-se cu pumnul în piept mi se părea 
cam grotescă, dar nu i-am spus nimic. Eram totuşi hotărât să-i 
iau apărarea mamei în faţa lui Ruben. 

— Mama s-a măritat cu tata poate dintr-un fel de romantism, 
din pricină că ascultase atâta muzică şi citise multe romane de 
dragoste. S-a căsătorit cu el din naivitate. Mi se pare că uniforma 
tatei a făcut-o să se îndrăgostească, s-a îndrăgostit de imaginea 
lui, nu de el. Mai târziu, când l-a cunoscut, au început decepţiile. 

Ruben îşi şterse gura cu şerveţelul. Brusc îşi ridică iar 
arătătorul, mişcându-1 dintr-o parte în alta. 

— Eu nu cred, spuse. 

— Nu? 

îşi termină paharul de pisco şi mai ceru unul. 

— Ştii că îl invitam în fiecare an la New York. Ultima oară a 
venit cu nişte prieteni de-ai lui. Cu doi prieteni. 

Vestea că stătuse cu Ruben în Statele Unite mai mult decât 
cu mine la Lima m-a făcut să simt o zvâcnire de supărare. Cu 
toate astea, era destul de explicabil. Nu trebuia să fii vreun geniu 
ca să-ti dai seama că tata se simţea mai bine cu fratele meu decât 

9 9 

cu mine. 

— Si ce-ati făcut acolo? 

9 9 

— I-am dus la Ranch X, pe el şi pe amicii lui. Un bordel 
grozav de mişto, de cum intri vezi o arteziană - îşi desfăcu braţele 
şi ţi se şi înfiinţează o femeiuşcă trăsnet, hi guys, nice tofuck you 1 , 
aşa-ţi spune şi te invită să bei ceva, un loc grozav de mişto, ne am 
pus toţi pe regulat. Eu i-am invitat pe toţi, pentru că erau peruani 
pârliţi, bineînţeles. Dar erau nişte curve că bătrânul a rămas cu 


1 Bună, băieţi, încântată să ne-o tragem (engl). 



gura căscată. Străinii ne bat în privinţa curvelor, zău aşa. Alea de 
acolo sunt înalte, cu forme, ştiu să se poarte frumos cu tine, nişte 
doamne adevărate americancele astea, când vor. 

Chelnerul îi aduse paharul de pisco pe care-1 dădu pe gât 
într-o clipă. Ceru o bere şi o cafea şi-şi băgă o scobitoare între 
dinţi. 

9 

— Şi cum ţi s-a părut bătrânul acolo? l-am întrebat. 

Mă simţeam cam ciudat. Numai acum, că mama murise, îmi 

9 77 

permiteam un strop de bunăvoinţă în privinţa tatei. 

— Era bine. Se simţea bine bătrânul. Mă rog, niţel stingherit 
pentru că era cam speriat. Credea că cineva avea să dezgroape 
chestia aia tâmpită de la Ayacucho, de pe vremea războiului. Era 
speriat şi din pricina ziariştilor, aşa mi-a spus. 

— Ce? 

— Păi si bătrânul fusese cam nefericit, la naiba, le avea si el 
pe ale lui. 

Chelnerul îi aduse berea si cafeaua. 

9 

— Poftiţi, domnilor, spuse încet. 

Am sorbit o gură de apă. 

— Cam nefericit? De ce? 

îşi ridică paharul, păru că mestecă berea şi continuă: 

— Tu ştii ce făcea tata? mă întrebă scobindu-se între dinţi. 

9 9 

Ştii ce-a făcut acolo odată, când era la Huanta, la garnizoană, ştii 
ce-a făcut? 

— Mă rog, lupta împotriva teroriştilor. Ca atâţia alţii. Trebuie 
să fi fost groaznică toată treaba. 

— Ei, bătrânul a făcut lucruri nasoale. 

îşi scoase scobitoarea din gură, luă ceaşca de cafea şi rămase 
cu ochii la lichidul care se mişca. Era un cappuccino cu multă 
frişca. îi lăsase o spumă albă pe buze. Chelnerul rămase lângă 
noi, cu mâinile la spate. 



— Domnii mai doresc ceva? 

Ruben ceru un coniac si-mi ordonă să beau si eu ceva. Ori de 

9 9 

câte ori spunea ceva, dădea din cap. 

— Un pahar de apă minerală, domnule? 

— Da, un pahar de apă minerală. 

S-a uitat la mine. Avea nişte ochi necruţători. 

9 9 

— Ce dracu’, bea si tu ceva! 

— Trebuie să lucrez după-masă. 

— Haide, bea si tu ceva, cine ştie când o să ne mai vedem, 

7 9 7 9 

bătrâne! 

— Bine, dar acum sunt aici, zău aşa. Doar n-am plecat, însă 
ia spune, ce povesteai de tata? 

Răsuflă adânc. îsi întinse mâinile. 

9 

— La dracu’, în fine, trebuie să afli, ei bine, bătrânul trebuia 
uneori să-i omoare pe terorişti. Dar nu-i omora şi gata. Pe bărbaţi 
îi tortura... ca să vorbească, iar pe femei, mă rog, pe unele le 
regula şi apoi le dădea câteodată şi trupei să le reguleze, după 
care le împuşcau, chestii de-astea făcea. 

Chelnerul aduse coniacul şi apa minerală. Ruben trase o 
sorbitură zdravănă. 

Eu rămăsesem fără grai, parcă paralizat. Mi se părea ciudat 
că bulele din pahar se ridicau la suprafaţă. 

— Le regula şi le dădea trupei? Vocea îmi sună ca o 
confirmare a celor auzite. Cum de ai aflat asa ceva? 

9 

— Mi-a spus un ofiţer de-al lui. 

— Cine? 

— Un ofiţer, căpitanul Martinez. L-am cunoscut atunci când 
a venit cu el, l-am cunoscut la New Jersey. Guayo Martinez. 
Aseară l-am întâlnit acasă la prietenul meu Chacho Osorio. Ti- 
aduci aminte de Chacho? Am băut câte ceva la el acasă. Mi-a 
povestit că bătrânul făcea chestii de-astea. Uneori regula câte o 



femeie, apoi o dădea trupei ca s-o reguleze toţi în şir, iar la sfârşit 
îi trăgeau un glonţ în cap. îi promiteau că o eliberează, şi de asta 
ea trebuia să accepte tot ce-i făceau. Mi-a spus că în felul ăsta 
uitau de frică. 

M-am uitat într-o parte. Turiştii plecaseră şi un băiat cu faţa 
încordată curăţa o masă. Am simţit un gol. Câteodată regula o 
femeie, apoi o dădea trupei ca s-o reguleze toţi în şir, iar la sfârşit 
îi trăgeau un glonţ în cap. în felul ăsta uitau de frică. Chiar aşa, 
pur şi simplu? 

Ferestrele aveau o licărire palidă, care abia mai lumina 
rândul de mese. Câteva maşini înaintau în sens opus. Se vedea o 
tricicletă neagră, încărcată cu sticle goale. Un bărbat pedala încet. 

— Tu crezi asa ceva? am insistat. 

— Da, aşa mi s-a povestit. 

— Nu ştiu, sunt multe poveşti care pot fi exagerări sau chiar 
scorneli, am argumentat. 

O muscă intrase în restaurant şi zbura în jurul capului lui 
Ruben. El îsi ridică mâna si o coborî de mai multe ori. 

— Dar ştii ceva? adăugă zâmbind, întinzându-şi braţele. A 
fost una care i-a scăpat. Una care i-a scăpat odată. 

— Una care i-a scăpat? 

— Aşa mi s-a spus, cam aşa. Mă rog, vorba aia, şi celui mai 
bun vânător i se întâmplă să-i scape iepurele. Nici bătrânul nu 
era infailibil. I-a scăpat o prizonieră pentru că se îndrăgostise de 
ea, ca să vezi. 

— Ţi-a povestit el ceva? 

— Nu, el nu mi-a zis nimic. Ce era să-mi povestească? Mi-a 
spus Guayo. în fine, trebuie să-l înţelegem şi pe bătrân... e sigur 
că din cauza războiului se cam ţăcănise, bietul de el. Se zice că 
aşa ajungi când eşti la război, că te simţi atât de groaznic, încât îţi 
pierzi minţile, nu mai ştii nimic. 



— Nu ştiu, dar nu-mi vine să cred. 

— Ce nu-ti vine să crezi? 

9 

— Toate astea. 

— De ce nu poţi să crezi? 

— Nu ştiu. 

9 

— Războaiele sunt întotdeauna o porcărie, frăţioare. Toate 
războaiele. 

— îmi închipui. 

Ruben îsi termină berea. 

— Drace, bună mai e! Bea şi tu un pahar cu mine, bătrâne. 

— Bine. O să iau mai bine încă un pisco. 

Chelnerul mi-a spus că o să-mi aducă imediat alt pisco sour. 

— Bun, atunci să închinăm pentru bătrânul. Şi pentru 
mama. 

Se lăsă un moment de linişte. Chelnerul îmi aduse în sfârsit 

9 9 

paharul de pisco sour. Avea consistenţa unui sirop şi barmanul 
exagerase cu lămâia. L-am dat pe gât. Am mai stat puţin de vorbă. 

M-am uitat la ceas, i-am spus că trebuie să plec. A dat din 
umeri. 

Când m-am ridicat, a făcut la fel. L-am îmbrăţişat de rămas- 
bun. Ne-am pomenit schimbându-ne adresele de mail (mi-a spus 
că avea mai multe). Mi-a arătat stăruitor cu degetul lui gros pe 
care dintre adrese si-o verifica zilnic. 

9 

în clipa aceea eu luasem deja hotărârea fermă să nu-1 mai 
văd un răstimp destul de lung. 

M-am urcat în maşină şi am aprins radioul. A fost una care i- 
a scăpat, una care i-a scăpat odată. Pentru că el se îndrăgostise 
de ea, ca să vezi. Cu siguranţă că bătrânul se cam ţăcănise din 
cauza războiului. 

Semaforul m-a oprit la piaţeta ovală din dreptul 
cinematografului El Pacifico. 



Aşezat la birou, în vreme ce mă uitam la contractul domnului 
Cano, mi s-a ivit pe neaşteptate în minte chipul tatei. Cu obrajii 
căzuţi, ochii uşor injectaţi, dinţii laţi, îmi zicea cu glasul lui ca de 
şmirghel, nu-i aşa, băiatul meu, nu-i aşa cum spune Ruben. 

Stătea în picioare, lângă birou, în faţa mea, aplecat peste 
hârtii, cu zâmbetul vag al omului care se ştie vinovat de ceva, dar 
care îmi zâmbeşte rugându-mă să stăm de vorbă. L-am văzut cum 
întinde mâna să mi-o strângă pe a mea. Avea nişte degete uriaşe, 
cu nodurile care păreau nişte piuliţe. Acum, când tata mă privea 
cum stăteam aşezat, conştient pe deplin de toate câte le aflasem 
de curând, mi se părea că îi văd pentru prima oară chipul cu 
pielea bătucită, buzele împietrite, ochii umezi şi uniforma. Petele 
negre şi verzi ale treselor şi chipiul, centura lată, accesoriile în 
bandulieră... 

Odinioară tata îmi ordonase să mă duc să studiez dreptul în 
Statele Unite. Asta-ţi va prinde bine, ascultă-mă pe mine, nu fi 
bleg, băiatule. 

Era unul din ordinele pe care-i plăcea grozav să le dea. Când 
eram la liceu, îmi cerea să le telefonez fiilor unor generali prieteni 
cu el şi să ies cu ei în oraş. Sună-1 pe băiatul generalului 
Salvatierra, iată numărul lui, haide, sună-1, fir-ar să fie. Tito şi 
Chacho Salvatierra sunt nişte băieţi pe cinste, să te invite la club 
să jucaţi baseball. 

Imaginea s-a şters. 

Vocea aceea aspră cu care-mi ordona să mă duc să studiez în 
străinătate sau să mă văd cu băieţii generalilor prieteni cu el era 
aceeaşi cu care ordonase să fie omorâte femeile pe care tocmai le 
siluise. Poate că le şi lovise cu nodurile degetelor lui groase şi 
jupuite pe care mi le aminteam. 

Mi-era îngrozitor de cald. M-am dus la fereastră. 



în parc, totul părea dintr-odată nespus de pustiu şi de trist. 
Florile desenau pe gazon mici dreptunghiuri. Statuia de piatră. 
Stâlpii. Iarba cu pete galbene. Un paznic în uniformă albastră se 
plimba pe cărarea prăfoasă. 

Brusc telefonul începu să sune şi glasul lui Jenny mă luă 
prin surprindere. 

— A venit domnul Cano, Adriân. 

— Bine. Să intre. 

Acasă, Claudia m-a întrebat cum a fost la birou şi apoi la 
întâlnirea cu Ruben. I-am răspuns că totul fusese în regulă. Nu 
cred că o să-l mai văd, am comentat. 

însă chiar în noaptea aceea, când Claudia adormise, am 
telefonat la hotel. Mi-a răspuns din camera lui un robot. I-am 
lăsat un mesaj. 

M-am culcat şi am avut un somn agitat, înfiorat de spaime. 

A doua zi dimineaţa m-am hotărât să merg pe jos. 

Strada se întindea înaintea mea. Câteva faţade, câţiva copaci, 

O fâşie de asfalt negru. 

De la birou, am format iar numărul hotelului lui Ruben. 

Mi-a răspuns cu o voce răguşită. Nu vrei să te duc la 
aeroport? l-am întrebat. Nu te deranja, am comandat un taxi. 
Vocea 

I se stinse intr-un căscat. Dar pot să te duc eu, frate, i-am 
zis. Şi în felul ăsta mai putem sta de vorbă pe drum. 

Bine, mi-a spus. Trebuie să fiu la aeroport la douăsprezece, 
dar pot ajunge la unu. Vino cu o jumătate de oră mai devreme. 

L-am găsit la intrarea în hotel la douăsprezece şi jumătate. 
M-a întâmpinat cu zâmbetul lui de şopârlă, întinzându-i o 
bancnotă băiatului care-i ducea valizele. Zece dolari. Să-ti 



cumperi o limonadă, i-a spus zâmbind. îndată ce am demarat, mi- 
a mărturisit plin de orgoliu, oftând, că fugea de o fată care-1 
urmărea de aseară. Când a aflat că aveam green cârd, nu m-a mai 
slăbit. O să vină la unu să mă caute, asa că dă-i bătaie. 

Pe drum mi-a debitat o serie de viziuni despre viitorul 
societăţii americane, atât de materialistă, mi-a zis, nu se gândesc 
decât la bani, te şi plictiseşti vorbind atâta de bani, totul e banul, 
asa-i acolo, de asta într-o bună zi o să mă întorc cu un teanc de 
bancnote si o să mă instalez într-o mică fermă aici, în Lurin 1 , ai să 
vezi, mă apuc să cresc pui şi oi, să am câteva animale şi o grădină 
de zarzavat, să-mi petrec timpul bând bere şi uitându-mă la 
televizor. Le dau naibii pe americance, îmi găsesc o indiancă 
zdravănă care să-mi poarte de grijă, să-mi gătească, şi am să vin. 
Şi când te gândeşti să vii? l-am întrebat. Uf, la dracu’, mai 
durează câţiva ani. 

Lumina cenuşie a amiezii deasupra copacilor. Glasul aspru al 
lui Ruben. Lentoarea murdară a traficului. 

Am reuşit în fine să trec de semafoare, am luat-o pe 
bulevardul Elmer Faucett şi am zărit steagurile aeroportului 
fluturând cu o disperare sinistră. 

Mergeam cu toată viteza. Era aproape unu şi jumătate. 

Am trecut de controlul de la intrare, i-am schiţat un ironic 
salut militar poliţistului, i-am arătat actul de identitate şi mi-am 
ajutat fratele să scoată valizele. Apoi am reuşit să-l conving pe 
poliţist să mă lase să intru cu el să stăm la coadă. 

Odată ajunşi acolo, pe când avansam împingând valizele, în 
primul răgaz pe care l-am putut afla, şi fără nicio legătură cu 
povestea pe care tocmai mi-o debita despre americanca aceea „cu 


1 Zonă verde în apropiere de Lima, pe malul oceanului, unde se practică tradiţional 
agricultura şi pescuitul, şi care constituie un adevărat plămân al capitalei. 



craci mişto”, m-am eliberat de povara întrebării care mă copleşise 
în ultimele ceasuri. 

— Auzi, treaba pe care mi-ai spus-o ieri, despre tata, e 
adevărată? 

— Ce anume? 

— Ceea ce făcea când era la Ayacucho, cu prizonierele. 

— Cu prizonierele? 

— Mă rog, că le viola şi ordona să fie omorâte, e adevărat? 

S-a uitat iscoditor la mine. Coada avansa şi şi-a mai împins 
puţin valiza. Ajunsese aproape de cel care făcea controlul 
bagajelor. 

— Ah, da. Aşa mi s-a povestit. De ce? 

— Ce ţi s-a povestit exact? 

— Ce ţi-am spus, că regula prizonierele, nu ştiu dacă erau 
teroriste sau nu, asta n-am cum s-o ştiu, dar câteodată le regula 
şi apoi le dădea trupei. Dar numai câteodată. 

Şi-a pus cureaua genţii de voiaj pe umăr. Un băiat a trecut pe 
lângă noi şi ne-a salutat. Bună, Ruben! a zis. Voi nu mă mai ţineţi 
minte, dar am fost vecini de cartier, jucam fotbal în parc, nu vă 
amintiţi? Sunt Hugo. Sigur că da, Huguito, spuse Ruben. Cum să 
nu. 

Tipul plecă în sfârşit. 

— Deci a fost una care i-a scăpat bătrânului, am spus. 

— Ah, da, a fost una care i-a scăpat. Aşa mi s-a povestit. 

— Spune-mi ce ţi s-a povestit exact despre ea. 

— Ce dracu’, ţi-am zis doar. Că a fost o indiancă pe care 
bătrânul n-a dat-o trupei fiindcă i-a plăcut lui, a ţinut-o doar 
pentru el. Adică mai era şi romantic, ticălosul! 

începu să râdă. Ajunse la controlul de trecere a frontierei şi 
răspunse la întrebări. 

— A ţinut-o doar pentru el? 



— Pe cine? 

— Pe fată, a ţinut-o doar pentru el? 

— A ţinut-o acolo până într-o noapte, când indianca a fugit. 
Aşa mi s-a povestit. 

— Cine ţi-a povestit? 

— Cine? Guayo Martinez, doar ţi-am mai zis. 

Eram aproape de ghişee. 

— Unde l-ai întâlnit? 

— Trebuie să plec. 

— Dar unde l-ai văzut pe Guayo Martinez? 

— Ţi-am zis că la un chef. 

— Unde anume? 

— Acasă la Chacho Osorio, ţi-am mai spus. Dar ce dracu’, de 
ce atâtea întrebări? 

— Nu te supăra, vreau numai să ştiu cum pot da de Chacho 
Osorio ăsta. 

— Habar n-am. Nu-1 mai văzusem de ani de zile. 

— Si unde l-ai întâlnit? 

— Dar ce te-a apucat, frate? 

— Nimic, nu contează. Ia zi, unde locuieşte Chacho ăsta? 

— Fir-ar să fie, nu-ţi pot da acum telefonul, frate. Pe 
deasupra, de ce vrei să ştii? Nu-mi place să-mi deranjezi amicii, 
zău. Te gândeşti să-l suni, sau ce? 

— Nu ştiu. Numai dacă se iveşte vreo problemă, pot fi şi eu 
întrebat de povestea asta. 

— Auzi, mai bine nici nu te gândi. Nici nu mai vorbi cu 
nimeni de asta. 

— Mda. Nu-ţi face griji... Ne mai vedem noi, Ruben. Ai ajuns 
la ghişeu. 

L-am bătut pe umăr. Rămânem în legătură, bine? drum bun, 
am insistat. Am încercat să mă desprind bătându-1 iar pe umăr. 



Am plecat în mare grabă. Totuşi, înainte de a ajunge la uşa de 
sticlă, când m-am întors spre el şi mi-am ridicat mâna în semn de 
la revedere, am simţit o tresărire de regret. 


III 

în timp ce conduceam pe bulevardul Marinei, telefonul 
începu să-mi vibreze în buzunar. Părea un mic animal furios. 

Era Claudia, care-mi amintea că diseară aveam o şedinţă cu 
părinţii. Ne-au rugat să fim punctuali pentru că sunt o mulţime 
de lucruri de discutat, Adriân. 

Punctualitatea este un semn că ne interesează copiii noştri, 
lipsa de punctualitate denotă lipsă de respect, o avertizare pentru 
toţi, mi-a zis, în plus nu vin doar mamele, acum şi taţii vin la 
toate şedinţele. Ne întâlnim acolo, i-am spus, sunt în drum spre 
birou. Bine. Cum te-ai descurcat cu fratele tău? Foarte bine, mă 
rog, ăsta n-o să se schimbe niciodată. O să fie aşa toată viaţa. 

în după-amiaza aceea m-am dus să mă întâlnesc cu un grup 
de oameni de afaceri care voiau să producă o marcă nouă de bere. 

Le-am ţinut discursul obişnuit la primele întrevederi cu 
clienţii: licenţe de producţie, acţionariat, înscriere în registrele 
comerciale, costul studiilor de prospectare. 

Au cerut o reducere. în loc să-i ascult, m-am concentrat 
asupra unuia dintre ei. Era rotofei, cu pielea roz şi avea capul 
pătrat. Cu o chelie cu pete lucioase, de parcă şi-ar fi lustruit-o ani 
de zile. 

Am ajuns la liceu înaintea Claudiei. Câţiva părinţi stăteau în 
grup în faţa uşii. Comentau râzând ştirile politice. Claudia apăru 
îmbrăcată impecabil, cu taiorul ei verde-lămâie. Rumoarea 
glasurilor în şoaptă a încetat când directorul a intrat în sală. 



Directorul era un bărbat cam de cincizeci de ani, care părea 
mai tânăr în costumul lui sobru de culoare deschisă. Avea un glas 
rece venind parcă de departe, asemenea celui de la difuzoarele 
unui aeroport. A făcut o introducere destul de inspirată vorbind 
despre ordine şi creativitate, cele două cerinţe pe care liceul dorea 
să le cultive cu precădere. Apoi fiecare profesor a vorbit despre 
situaţia si obiectivele orelor lui. 

Şedinţa s-a terminat repede. Am coborât în fuga mare scările. 
Pe când străbăteam curtea imensă, o senzaţie de gol m-a făcut să- 
mi pierd ritmul. Pe neaşteptate în faţa ochilor mi s-a ivit chipul 
mamei, privindu-mă din asfaltul vălurit. 

Era de neconceput că mă părăsise. Cu neputinţă. Nicicând n- 
o să mă plec în faţa evidenţei. Lumea era necuprinsă şi mă strivea 
din toate părţile... O linişte adâncă, precum o explozie de absentă. 

Am mers alături de Claudia până la poartă. Ne-am întâlnit cu 
alţi părinţi. Apoi m-am îndreptat în grabă spre maşină. Claudia 
mi-a dat mâna. 

Ajungând acasă, am găsit o scrisoare de condoleanţe. „Am 
aşteptat câteva zile până să vă scriu, dar m-am rugat mult pentru 
voi. Beatriz o să ne lipsească nespus, însă acum e în ceruri.” 

Scrisoarea era de la Laura, o prietenă de-a ei din liceu. Mai 
erau şi alte scrisori. Una din performanţele mamei fusese să 
menţină strânse legăturile din copilărie. îmi spunea: Ieri după- 
amiază Laura şi cu mine am fost la cinema, apoi la o cofetărie 
unde au o cafea şi nişte prăjiturele delicioase, ne-am simţit tare 
bine, azi m-am dus cu Rebeca la biserică, mi-a zis că i s-a născut 
al cincilea nepot, ca să vezi. Mi-a arătat pozele, un băieţel tare 
frumos. Vocea mamei plutea peste scrisorile prietenelor ei. 

— O să păstrez adresele să le trimit câteva rânduri de 
mulţumire, am spus. 



— Da, sigur. Chiar mâine s-o faci. Ce prietene devotate! 
exclamă Claudia. 

— Avea multe, iubea din suflet oamenii. 

— Eşti trist? 

— Nu, nu-ţi face griji. 

M-a mângâiat pe cap. 

— Vii sus? m-a întrebat cu un picior pe prima treaptă a 
scării. 

— Nu, rămân să mă mai uit la nişte hârtii. Trebuie să încep 
să fac ordine în cufăr. 

— Vrei să te ajut? 

— Nu, du-te sus. Vin şi eu repede. 

Am văzut-o urcând. 

Am intrat în birou. 

Mă temusem de momentul când aveam să deschid cufărul 
mamei şi-l tot amânasem. Era un cufăr de piele neagră cu legături 
de metal şi un belciug cu lacăt. 

Am scos cheia din sertar. 

înăuntru, în teancuri prinse cu funde albastre, se aflau 
hârtiile pe care le păstrase de-a lungul vieţii. Documente, 
chitanţe, poate scrisori şi fotografii. 

Primul lucru la care mă gândisem, cu spaimă şi nelinişte, 
fusese că aveam să descopăr acolo scrisori de la un iubit, scrisori 
pe care mama nu s-a îndurat să le arunce, din pasiune sau din 
vanitate sau din milă. 

Nu ştiam dacă mama avusese vreo relaţie secretă în timpul 
căsătoriei cu tata sau după. Dacă ar fi fost în viaţă, poate că nu i- 
aş fi iertat aşa ceva. Acum, aproape că speram să fi avut. Mă 
fascina probabilitatea de a descoperi latura ascunsă a unei vieţi 
care ştiuse destul de bine să-şi păstreze locul demn. Mi-am spus 
totuşi că simţul moral al mamei, eleganţa şi probabil şi teama ei 



ar fi fost obstacole suficiente pentru a o face să se ferească de 
complicaţiile unei legături de dragoste. Nu, nu făcuse aşa ceva. N- 
avusese niciun iubit secret. Nu se fardase si nici nu se îmbrăcase 
pentru un bărbat anume. Şi măsura îşi are excesele ei. 

Oricum, dacă ar fi avut un iubit, i-ar fi putut distruge toate 
scrisorile şi biletele. Cancerul avusese destulă răbdare pentru a-i 
da timp să scape de toate urmele unei biografii clandestine. 

Putuse să-şi construiască ea însăşi amintirea pe care avea s-o 
lase. Era posibil şi să nu fi vrut să distrugă vreo scrisoare sau 
hârtie revelatoare. Poate că dorise în taină să se afle despre 
povestea ei ascunsă de iubire, vreun episod pe care n-ar fi avut 
curajul să-l povestească pe când trăia, dar pe care, după moartea 
ei, s-ar fi încumetat să-l recunoască şi să mi-1 arate, poate cu o 
mândrie plină de amărăciune. Numai acum, numai aşa avea să se 
ridice împotriva imaginii sale de femeie elegantă şi chibzuită? 
Necesitatea de a lăsa moştenire un secret scandalos este la urma 
urmei o tentatie; o răzbunare târzie venită din tenebre. O 
scrisoare de dragoste, o poză, un scandal de dincolo de linişte... 

De fapt, cel mai tare mă speria să nu dau de un jurnal intim, 
o dovadă a adevăratelor sale păreri despre noi. Frustrările 
datorate mie, nemulţumirile provocate de Claudia şi de fete, dorul 
după Ruben, vreun reproş tainic din pricina singurătăţii ei. Poate 
găseam acolo şi vreo bijuterie sau vreo rochie de pe vremea când 
era copilă, o păpuşă îmbrăcată după moda de odinioară, 
simboluri ale năzuinţelor ei spre fantezie şi spre frumos pe care se 
silise să le păstreze în cufărul visurilor sale. 

Dar n-am găsit nimic din toate astea. 

în noaptea aceea, preţ de două sau trei ceasuri, am desfăcut 
fundele şi m-am uitat la toate hârtiile. Unele plicuri răspândeau 
norişori de praf când le deschideam. Fiecare dâră prevestea parcă 
o nouă revelaţie. Păstrase copii ale scrisorilor ei trimise unor 



verişoare şi unor prietene. Le-am citit. Sunt atât de bucuroasă să- 
mi văd nepoatele crescând, uneori merg să le iau de la şcoală, e o 
plăcere de care nu vreau să mă privez, aseară am fost cu Angelica 
si Rebeca, ne-am simtit minunat la Tiendecita Blanca, Rebeca are 
şi ea zece nepoţi, nu-i vine nici ei să creadă. 

Hârtiile coincideau cu amintirea ei. Chipul ei, ţinuta, hainele 
albe se desprindeau parcă din plicuri şi funde. M-a încercat 
spaima plină de duioşie de a o simţi acolo, privindu-mă peste 
umăr, dojenindu-mă că m-am aşteptat la altceva decât ce 
găsisem. 

Am căutat mai departe. Mi-am dat seama că scrisul ei se 
mărise şi se deformase pe măsura trecerii anilor. 

Am dat de un teanc de plicuri mari. înăuntru erau fotografii 
de-ale ei din tinereţe: în costum de baie, în rochie de seară, la 
petreceri cu prietenele, la aniversări ale băieţilor şi ale nepoatelor 
ei, crâmpeie ale unei fericiri pierdute şi ascunse cu pudoare. 

în alt plic se aflau o mulţime de documente: chitanţe de plată 
a unor impozite şi taxe funciare, adeverinţe şi facturi şi iar 
chitanţe. în altul erau carnetele ei de note de la liceu, cu pozele 
unde apărea aşa cum era pe atunci, tânără şi senină, aproape 
zâmbitoare, cu basca pe cap, mândră de notele ei bune. 

Mi-am zis că jucam o scenă pe care ea o prevăzuse. Ghemuit 
în dreptul cufărului, cu lumina violentă a lămpii bătându-mi în 
faţă, cercetând hârtiile una după alta. 

M-am uitat la un nou teanc de acte referitoare la casă, 
numeroase chitanţe (conform obiceiului ei de a păstra totul, erau 
unele de acum patruzeci de ani), alte poze cu ea şi cu bunicii mei, 
cu mătuşile, poze cu fratele meu şi cu mine copii, altele doar cu 
ea, întotdeauna fără tata. Am găsit scrisori de familie. De la 
mătuşa mea de pe vremea când trăia în Canada, de la bunica din 



călătoria ei în Europa, scrisorele cu desene de ziua ei făcute de 
noi în copilărie, invitaţii la sărbătoriri şi carnete de note. 

Se făcuse miezul nopţii şi eu stăteam mai departe singur, 
ştergându-mi năduşeala de pe obraji din cauza căldurii de la 
lampă. Pe neaşteptate, am văzut un plic pus separat de celelalte. 
Era un plic şifonat, cu o caligrafie stângace şi întortocheată, 
cuvintele păreau nişte insecte ce se înlănţuiau. 

La expeditor era un singur nume, Vilma Agurto. 

Am scos încet hârtia şi literele săriră din pătrăţele albastre de 
pe o hârtie dintr-un caiet de şcoală. Am încercat să ţin hârtia în 
lumină şi am început să citesc. 

Doamnă Beatriz Ormache, 

Soţul dumneavoastră, generalul Ormache, este un bărbat 
foarte rău la suflet, care a făcut să se abată asupra familiei mele o 
mare nenorocire. Nepoata mea a fost torturată şi necinstită în 
garnizoana din Huanta. Nepoata mea era o fată cuminte, niciodată 
nu s-a băgat în treaba cu terorismul, dar au venit nişte soldaţi şi au 
luat-o, iar soţul dumneavoastră, generalul Ormache, a necinstit-o, 
doamnă, a violat-o. De asta, doamnă, blestemul va cădea asupra 
fiilor dumneavoastră şi a dumneavoastră, doamnă. Să fiţi 
blestemaţi în vecii vecilor. Blestemul acesta va dăinui ani mulţi, 

9 9 7 

asupra dumneavoastră şi a fiilor dumneavoastră şi asupra copiilor 
fiilor dumneavoastră. 

Aşa va fi, Vilma Agurto. 

Am îndoit scrisoarea şi am pus-o la locul ei în plic. 

M-am întrebat dacă mama n-o pusese deoparte ca s-o 
distrugă în ultimele luni, când de bună seamă făcuse ordine în 
cufăr, aruncând tot ce a crezut de cuviinţă. 

7 9 



Poate îi căzuse, căci scrisoarea era singură, nu legată cu 
funde, laolaltă cu multe alte plicuri şi hârtii. O fi vorbit de 
subiectul ăsta cu cineva din familie sau din afară? 

Am aranjat din nou hârtiile şi le-am legat cum le găsisem. 
Acţionam iar ca şi cum mi-ar fi teamă c-ar putea intra în cameră 
şi m-ar surprinde. 

Am încuiat cufărul şi am pus cheia în sertar. 

Nu mai era nimic urgent de făcut. Taxele ei funciare şi 
impozitele erau achitate la zi. Ne comasaserăm conturile la bancă 
şi eu puteam dispune de banii familiei. 

Totuşi, insomnia m-a chinuit în noaptea aceea cu mai multă 
înverşunare ca de obicei. Era un fel de violentă reţinută, o arsură 
uşoară pe dinăuntru, iar patul mi se părea nespus de mic. 

Am stat treaz, privind tavanul. 

Cam pe la două, m-am sculat şi am aprins televizorul. 

Difuzau nişte emisiuni comice vechi. în scurt timp l-am stins. 

Brusc, mi-am dat seama ce se întâmplase. 

M-am ridicat şi am început să mă plimb prin cameră. 
Nepoata doamnei Vilma Agurto era fata de care vorbise fratele 
meu, Ruben. Cea care fugise, fata de care el spunea că tata se 
îndrăgostise. Ea era nepoata de care vorbea doamna Agurto. 

M-am dus jos la baie să beau un pahar cu apă. Fiecare 
treaptă răsuna ca o tobă. Am descuiat cufărul şi am citit din nou 
scrisoarea. Soţul dumneavoastră a făcut să se abată asupra 
familiei mele o mare nenorocire. Nepoata mea a fost torturată şi 
necinstită în garnizoana din Huanta. Au venit nişte soldaţi şi au 
luat-o. Soţul dumneavoastră, generalul Ormache, a necinstit-o, 
doamnă, a violat-o. Dar a fost una care i-a scăpat, a spus Ruben. 
Şi celui mai bun vânător i se întâmplă să-i scape iepurele. 



Bătrânul era nebun de legat, din pricina războiului, războaiele 
sunt asa. 

9 


IV 

M-am trezit ca întotdeauna la şapte. Era miercuri şi rămăsese 
să iau micul dejun cu asociatul meu Eduardo la Tiendecita 
Blanca. 

Eduardo e mult mai avocat decât mine, are favoriţii mai 
scurţi, pântecele mai plat, geanta diplomat mai curată şi cravatele 
sale albastre sunt mai lucioase. Manierele lui sunt mai delicate si 

9 

în acelaşi timp mai ferme decât ale mele. Maşina lui e puţin mai 
mare. Ştie mai multe în ale dreptului decât mine. îmi vorbeşte 
adesea de noile telefoane mobile inteligente pe care şi le cumpără 
(şi eu îl ascult, de curând mi-a arătat un telefon care face poze şi 
are un ecran în cincizeci de culori). 

Nu vreau să las impresia că iau în derâdere lucrurile astea, îi 
sunt recunoscător lui Eduardo pentru exigenţa în ceea ce priveşte 
munca de la birou, legăturile lui cu oameni de la firme foarte 
importante şi, bineînţeles, pentru cordialitatea, aş zice chiar 
prietenia lui. E însă ceva la el care mă irită. Nu ştiu ce anume. 
Când îl văd atât de fericit si ca scos din cutie, vreau oarecum să-i 
fac rău; mi-ar plăcea să caut înăuntrul lui un fir, să-l debranşez şi 
să-l văd pe Eduardo prăbuşindu-se. 

La opt dimineaţa, Tiendecita Blanca era plină de oameni ca 
noi. Bărbaţi în costum cu vestă, stând de vorbă si fumând, unii 

9 7 9 7 

cufundaţi în citirea ziarelor. 

9 

în ziua aceea Eduardo şi cu mine stabiliserăm să ne întâlnim) 

acolo pentru a definitiva concedierile de la cabinet. Am vorbit 
de unele probleme ale angajaţilor: secretara care vine târziu şi face 



greşeli de ortografie, curierul care nu se întoarce de la comisioane 
decât după două ore, unul dintre avocaţii tineri care încearcă să 
plece mai devreme. 

Când am ajuns, Eduardo mă aştepta aşezat la o masă din 
fund. Am cerut o cafea si i-am zis: îti dai seama, Eduardo, ce face 
toată lumea asta care stă aici? Toţi se privesc, îşi vorbesc, 
preocupaţi de treburile lor, părând grozav de fericiţi că sunt cine 
sunt şi fac ceea ce fac atât de senini, iar strada e atât de aproape. 
Nu găseşti că-i amuzant? Eduardo mi-a zis că nu înţelege şi m-a 
întrebat dacă mă simţeam bine. Ai avut multă bătaie de cap de la 
moartea mamei tale, zău. Pe când îmi ţinea discursul ăsta îsi 
mişca braţul de parcă şi-ar fi ferit coastele care-1 dureau, şi-şi 
duse celularul la ureche. Scrise un număr de telefon pe şerveţel. 

îţi dai seama de valoarea numerelor? mi-a venit să-i spun. 
Numărul şapte are atâtea speranţe în viaţă, se înalţă cu o siluetă 
plină de graţie deasupra neantului, în vreme ce nouă şi 
unsprezece sunt tare sinistre, iar doi e atât de ingenuu, îţi vine 
să-l protejezi. Da, aşa-i, îmi trec prin cap prostii, e drept, nu ştiu 
ce-i cu mine, nu ştiu de ce spun tâmpenii, o să mă duc la un 
psihiatru, cunoşti vreunul? 

Eduardo se uită lung la mine. Auzi, eşti tare distrat, gata cu 
prostiile. Să vorbim de ale noastre. 

Mi-am plecat privirea şi am luat o sorbitură de cafea care mi- 
a ars buzele. Să vorbim deci de ale noastre. 

Eram de aceeaşi părere asupra tuturor angajaţilor pe care 
aveam să-i concediem. Am făcut o listă cu nume de prieteni şi 
cunoscuţi cu care îi puteam înlocui. Eu nu simţeam consecinţele 
nopţii nedormite, dar din precauţie am băut trei cafele şi două 
sucuri de portocale. Aş fi putut să beau şi o vodcă. 

I-am spus lui Eduardo de vizita fratelui meu, dar n-am intrat, 
de bună seamă, în mai multe detalii. 



Ne-am despărţit. M-am urcat în maşină. 

înaintam pe porţiuni, navigând în râul lent de pe bulevardul 
Pardo. Mi-a venit în minte scrisoarea Vilmei Agurto. 

Stând în maşină, cu mâinile pe volan, am simţit cum 
cuvintele tatei din ziua aceea, înainte de a muri, răzbăteau prin 
aerul rece al dimineţii. Păreau nişte monştri micuţi care fugeau pe 
carosabil în jurul meu. El mă prevenise. Mi-o spusese cât se poate 
de limpede. Cineva claxonă în spatele meu şi am auzit răsunând 
cuvintele tatei din ziua morţii lui, la Spitalul Militar. Există o fată, 
la Huanta, în Ayacucho, trebuie să-ţi povestesc despre ea, trebuie 
s-o găseşti. Te rog, înainte să mor. 

îmi apărea întocmai în faţa ochilor în timp ce-mi vorbea. 
Vocea lui era aspră, răguşită. 

Copacii de pe bulevardul Pardo mă duceau direct spre mare. 
Am mers drept înainte. Am ajuns pe faleză. 

Ani de zile nu le dădusem nicio importanţă, erau cuvintele 
unui om care delirează înainte de a-si da duhul. 

9 

Am luat-o la dreapta. Am trecut de câteva străzi pe 
bulevardul Espinar. 

Aveam de făcut ceva drum înapoi. 

M-am îndreptat încet spre birou. 

Când am ajuns, am rămas în maşină. Cel mai tare mă 
frământa gândul că umbra acestui episod s-ar proiecta asupra 
prestigiului meu câştigat pe merit. Dacă s-ar fi aflat, povestea tatei 
mi-ar fi afectat imaginea profesională. Un avocat nu trebuie să 
aibă nicio urmă de pată pe costum sau pe conştiinţă. Tatăl meu 
torturând si omorând tinere la Huanta. Si una dintre ele care 

9 9 

fugise... ştirea asta mi-ar aduce numai neplăceri, va trebui s-o 
dezmint. 

Eram obligat să am grijă de prestigiul meu. Să fiu un tip 
cinstit, de familie bună, cu un nume cunoscut, asta le inspiră 



încredere clienţilor. în profesia mea orice poveste sinistră 
dăunează. Pe de altă parte, ce noroc că fratele meu, Ruben, trăia 
în străinătate! Dac-ar fi locuit în Lima, ar fi fost greu de ascuns 
ruşinea posibilei sale reputaţii proaste. Două-trei beţii de-ale lui 
Ruben Ormache, şi numele familiei noastre ar fi ajuns iarbă de 
păscut pentru bârfîtoarele rumegătoare care se găsesc din belşug 
pe câmpiile noastre. 

Faptul că tata îmi vorbise despre ea cu puţin înainte de a 
muri îl incrimina într-o anumită măsură. 

Am ajuns în firmă, trecând pe lângă recepţionera care mi-a 
dat două scrisori. în biroul meu, mi-am aruncat geanta diplomat 
pe fotoliu. O căldură înăbuşitoare mă făcea să simt strânsoarea 
sacoului. Mi-am scos cravata şi am deschis calculatorul. Jenny a 
intrat să mă întrebe dacă aveam nevoie de ceva. 

I-am spus că nu. De când murise mama se arăta mai atentă 
cu mine. 

Desigur, mă încerca încă tristeţea provocată de moarte mamei. 
Trebuia să mă supun episoadelor previzibile. Ştiam că escaladam 
încă povârnişul durerii. Trebuia să ocolesc un şir de stânci, să 
aştept să ajung pe culme şi numai atunci să încep să mă bucur de 
alinarea coborârii, să-mi recâştig liniştea pe care o aduce plânsul, 
aşa vedeam eu lucrurile, metafora geografică mă ajuta, trebuia să 
mă caţăr mai departe, până avea să sosească clipa să cobor. 

Dar în dimineaţa aceea, aşezat lângă lumina verde din 
fereastră, asa, dintr-odată, nu ştiu cum si nici de ce, m-am 
pomenit cu gândul nu la mama, ci la fata din Huanta. 

Fata se materializa pe un fundal de dealuri ca un trup fără 
chip. Se ivea singură, acoperită doar de un văl negru. Stătea 
întinsă lângă tata. Era o umbră prelungă în dreptul unui perete 
de fum. în liniştea neaşteptată ce pusese stăpânire pe birou, 
imaginea tatei alături de ea apărea stăruitor. îi vedeam împreună, 



el în uniformă şi ea acum goală. Şi această imagine cred că a 
marcat începutul a toate câte aveau să se întâmple din ziua aceea. 


V 

Am văzut cartea de telefon pe raft. Oscar Osorio. Chacho 
Osorio. Era un prieten al lui Ruben. Numele lui apărea acolo, era 
unul dintre cele înşirate pe cele cinci pagini câte avea Osorio. 

Am format numărul. Mi-a răspuns o voce de femeie tânără, 
poate o copilă. 

Domnul Chacho nu-i acasă. A plecat în călătorie azi- 
dimineată. Nu ştiu când se întoarce, domnule. Cine sunteti? 

Am închis. Am luat iar cartea, cu intenţia s-o caut pe Vilma 
Agurto. M-am uitat la toţi cei cu numele de Agurto. Nu era nicio 
Vilma. Totuşi apărea numele V. Agurto. Putea fi vorba de Victor 
sau Victoria sau Vanessa. Ar fi fost absurd să spun: „Bună ziua, e 
casa doamnei Vilma Agurto care acum câţiva ani i-a trimis o 
scrisoare doamnei Ormache în legătură cu violul şi abuzurile la 
care a fost supusă nepoata ei? Ei bine, greşiţi. Mama mea era mai 
curând domnişoara Beatriz Miller, mai bine zis doamna Beatriz 
Miller care, printr-un accident sentimental, un episod nici astăzi 
pe deplin lămurit, s-a măritat cu domnul Ormache, cel care v-a 
violat nepoata, doamnă”. 

Vorbeam de unul singur când a început să sune telefonul. 

Era Claudia. Primise chiar atunci un telefon de la tatăl ei. Am 
ascultat-o. 

Auzi, Adriân, ascultă-mă numai puţin, am veşti bune. Tata 
m-a sunat să mă întrebe ce facem în vacanta fetelor. Mi-a zis că 
de ce să nu mergem cu toţii în voiaj, adică noi patru cu tata şi cu 
mama, ce părere ai? Tata ne invită să mergem împreună în 



vacanţă. Unde? în Caraibe, în insula Mărgărită, e atât de frumos, 
ce zici? Nu ştiu. Am o groază de lucru, o să vedem, în fine, vorbim 
acasă. Nu m-a sunat nimeni? A, ba da, te-a sunat o doamnă cu o 
voce cam ciudată, stai puţin, am notat-o aici, una Vilma Agurto. 
Vilma Agurto? da, Vilma Agurto. Are o voce tare urâtă, zău, o voce 
teribil de ciudată. Zice că a văzut intr-un ziar ferparul mamei tale. 
Vrea să vorbească cu tine. Cine-i femeia asta, Adriân? 

O clipă de tăcere, un nod în gât. îţi spun mai târziu, i-am 
răspuns. Dar ce anume a spus? a întrebat de tine, vorbea foarte 
straniu, mi-a zis că o să te mai sune, şi apoi a închis. Doar atât. 
Drept să-ţi spun, m-a cam tulburat telefonul ei. Nu ştii cine e? Ba 
cred că da, dar e o istorie lungă, ţi-o povestesc acasă. Ce-i spun 
tatei de călătorie? Vorbim mai bine acasă, vorbim de treaba asta 
cu vacanta. 

M-am frecat la ochi. 

Vilma Agurto îmi avea telefonul de acasă, mă sunase şi 
curând avea să mă sune din nou. 

Avea să mă sune din nou, precis. Trebuia doar să aştept. 
Deocamdată, cel mai bine era să nu fac nimic. 

Aşezat la birou, m-am apucat să lucrez la raportul pentru 
firma familiei Guerra. Voiau să-şi extindă în provincie afacerea cu 
crescătoriile de păsări. 

La prânz i-am telefonat unchiului Federico, vărul mamei. Era 
un medic cu clientelă fixă, care venea la cabinetul lui de pe strada 
Lord Cochrane. îi mergea bine graţie averii soţiei, mătuşa mea 
Pepa. 

Particularitatea unchiului Federico consta în corzile lui 
vocale. Vorbea cu un glas minunat de bariton, în care îşi învăluia 
toate cuvintele, „azi am avut nişte pacienţi interesanţi”, „mă duc la 
cabinet pentru consultaţiile de după-amiază”, „cred că e timpul să 
ne uităm la ştiri”. îşi ţinea întotdeauna casa ordonată şi singurul 



detaliu neaşteptat de acolo era câinele lui, un cocker spaniei 
căruia i se adresa cu dumneavoastră si căruia, când deschidea 
uşa să-l dea afară din cameră, îi spunea: „aveţi amabilitatea să 
plecaţi...” Ca şi cu câinele, unchiul Federico fusese veşnic amabil 
cu noi, dar niciodată afectuos. Darul cel mai frumos pe care voise 
să-l facă mereu nepoţilor era timbrul vocii lui, împodobit cu 
medalia eleganţei pe care el însuşi şi-o pusese în plenul familiei. 
După una din anecdotele acesteia, când unchiul Federico vedea 
un meci de fotbal al echipei naţionale, striga de fiecare dată „gol!”, 
„gol!” şi, înainte de a face dragoste cu mătuşa Pepa, îi explica: 

„Stai puţin, trebuie să-mi pun halatul pe umeraş”. 

L-am sunat la cabinet şi din fericire l-am găsit fără pacienţi. 
M-a primit stând jos, cu capul ridicat. Nodul bine strâns al 
cravatei părea că-1 susţine. îmi ziceam uneori că nodul acela era 
ca un buton care-1 punea în mişcare. 

L-am întrebat cum se simte. Mi-a răspuns că bine, relativ 
bine. Auzi, am primit un telefon de la Vilma Agurto. Spune că o 
cunoştea pe mama. Ştii cumva cine e? Nu, n-am auzit de numele 
ăsta, Vilma Agurto, n-am dat niciodată de el. Vreo cunoştinţă de-a 
mamei tale? Nu ştiu. Eşti bine, totul e în regulă în ce te priveşte, 
nepoate? Totul e bine, totul e în regulă. 

Când m-am întors acasă, spre seară, am găsit-o pe Claudia 
cu surorile ei, bând din sticlele de vin si mâncând bomboanele de 

9 

ciocolată aduse de curând din Argentina de cumnata mea 
Camincha. Claudia mi-a încălzit nişte mâncare cu carne, mi-a 
adus-o în sufragerie şi m-a întrebat cum mi-a mers la birou. 
Trebuie să concediem câţiva oameni, dar în rest totul e bine. Totul 
e bine? Da, fără probleme. 

După ce am mâncat, m-am dus în bibliotecă, am deschis 
calculatorul şi am început să joc şah. 



Jocul de sah al calculatorului are în arhivă doar două emoţii, 
luminile verzi şi cele roşii. Numerele şi literele pe care le aprinde 
creierul virtual indicându-i mişcările sunt implacabile şi, în 
general, de o inteligenţă glacială. Simţi o plăcere deosebită să 
învingi un calculator. Parc-ai învinge un zeu. Compasiunea nu e 
niciodată o piedică. Să umileşti, să îngenunchezi aparatele, să le 
obligi să afişeze semnalul de înfrângere, să vezi cum bietul 
nefericit se resemnează să aprindă lumina roşie, toate astea 
făcuseră din mine un mare amator al acestui joc. 

în seara aceea, poate din pricina zumzetului de la taifasul 
cumnatelor mele, mă simţeam puţin descumpănit. Calculatorul s- 
a grăbit să mă bată în douăzeci şi trei de mişcări, ceva destul de 
ruşinos având în vedere partidele mele recente. în orice caz, eram 
gata să-mi iau revanşa. Totuşi, m-am pomenit renunţând şi 
scriind pe ecran numele Vilma Agurto. 

A doua zi am salutat-o pe Jenny trecând pe lângă ea şi m-am 
dus la mine în birou. 

Jenny, secretara mea. 

Jenny are părul lung şi lins, cercei argintii şi un ten 
strălucitor de culoare măslinie. Totul la ea pare că se proiectează 
spre exterior. Ochii ei răspândesc o lumină fulgerătoare. Părul 
este ca o plasă lucioasă fluturând în aer. Vorbeşte mereu rostind 
energic vocalele deschise şi gesticulând. Subiectele ei de 
conversaţie variază de la vremea din ziua respectivă până la 
andropauza clienţilor noştri mai vechi. 

Jenny are o inteligenţă agresivă, care-i ascunde întru câtva 
inima de aur. Psihanalistă amatoare, caută mereu motivele cele 
mai ascunse pentru a descifra comportamentul clienţilor şi 
colegilor. „Sărmanul, nu l-au alăptat cum se cuvine când era 
copil” sau „se vede că, neputând comanda la el acasă, vrea s-o 



facă la serviciu” sunt fraze obişnuite la ea. Când trebuie să caute 
un document la arhivele publice, foloseşte veşnic fraze expeditive, 
bunăoară: „Dacă nu-mi răspundeţi, vin acolo şi vă sparg capul”. 
Cu toate astea, este în stare si să-si moduleze vocea cum nu se 
poate mai blând pentru a spune „Bună ziua, domnule Cano, e o 
mare plăcere să vă aud”, când îi răspunde la telefon unui client. 

Jenny ajunsese să lucreze la cabinetul nostru recomandată 
de familia Claudiei. Din prima zi a pus stăpânire pe scaunul de 
secretară. Redacta contracte, stabilea întâlnirile, consulta Codul 
civil, se ocupa de agenda zilei şi mai cu seamă respecta regulile de 
convieţuire. Era perspicace în comentarii şi întrebări şi cordială 
cu clienţii (suporta cu aceeaşi politeţe vorbăria impertinentă a 
unora şi răceala altora), iar faţă de mine era o interlocutoare 
îndatoritoare si sinceră. 

Avea şi vreo două defecte mărunte. O voce prea răguşită, 
aproape neplăcută, şi nişte rochii în culori ţipătoare pe care o 
sfătuiam să le mai tempereze. Nu era frumoasă, dar îmi făcea 
plăcere s-o privesc pentru că părea că fiecare parte a trupului ei e 
bine plasată la locul cuvenit. 

Eu, unul, o îndrăgeam, o admiram şi poate o şi invidiam. 
Dintotdeauna se cam grăbise. Se măritase la douăzeci de ani, se 
despărţise la douăzeci şi patru, se recăsătorise la douăzeci şi opt 
şi peste un an rămăsese văduvă fără copii. Asistase cu o disperare 
plină de furie la decăderea primului ei bărbat, un tip simpatic, 
chefliu si cam uşuratic. Cel de al doilea murise intr-un accident în 
seara în care venea după ea ca să se împace (uneori plângea 
amintindu-şi de el). Fusese o mamă energică pentru cele două 
nepoate şi secretară a trei directori. Uneori aveam impresia că 
eram pentru ea un fel de soţ temporar care ocupa deocamdată 
acest loc. Loialitatea ei faţă de mine reieşea din felul aprig în care 
îmi sărea în apărare ori de câte ori auzea la adresa mea critici 



profesionale şi din puzderia de pretexte şi de intonaţii atunci când 
nu voiam să mă dea la telefon. 

în ziua aceea Jenny mă aştepta cu agenda care includea 
anunţarea concedierilor. Eduardo si cu mine căzuserăm de acord 
să le comunicăm personal hotărârea celor vizaţi, fiecare urmând 
să ne ocupăm de două persoane de pe lista de patru. Nu era 
prima dată când trebuia să aduc cuiva la cunoştinţă că este 
concediat. Aveam s-o fac cu un ton liniştit, poate cu o urmă de 
plăcere dacă cel concediat mi-era antipatic. 

Cu acest zâmbet ascuns l-am anunţat pe curier, un băiat 
pretenţios şi ursuz. Dar am fost nevoit să-mi ascund regretul când 
a venit rândul secretarei ale cărei scrisori erau presărate cu 
greşeli de ortografie. Era o fată slăbuţă şi tăcută, cu ochii modeşti, 
care m-a întrebat îndată ce a aflat dacă nu puteam s-o ajut să-şi 
găsească alt loc de muncă. I-am răspuns că o voi face cu mare 
plăcere. Amândoi s-au dus la biroul de resurse umane, unde 
aveau să primească un cec de lichidare. Am terminat cu 
formalităţile înainte de ora prânzului. Poate că n-aveam să 
mănânc cu conştiinţa împăcată, dar aveam destul timp să-mi 
revin până diseară. 

Cam pe la unu, cu puţin înainte de a pleca să mănânc cu 
Eduardo, Jenny a intrat în birou. 

— E la telefon un domn Chacho Osorio. Spune că l-ai sunat 
tu. 

Când i-am auzit vocea, mi-am amintit de chipul lui. Obrajii 
laţi, nasul plin de coşuri, capul ca un zar. Ne văzuserăm uneori, 
întotdeauna împreună cu fratele meu, ei plecând şi eu rămânând 
acasă. 

— Ce mai faci, Adriancito? Ce minune...? 

— Bună, Chacho. Au trecut atâtia ani... 

5 



— Da, asa-i. Mă bucur să te aud. M-am văzut acum câteva 
zile cu Rubencito, a venit la mine acasă, la o petrecere. 

— Da, mi-a povestit. 

— Auzi, îmi pare tare rău de moartea mamei tale, Adriân. Era 
foarte bună, o mare doamnă. 

— Mulţumesc, Chacho. 

— în fine, nu te întreb cum îţi merge, pentru că ştiu că îţi 
merge foarte bine. Apari prin ziare şi aşa mai departe. 

— Mă rog, treaba e că ziariştii publică poze cu oricine, am 
făcut eu pe modestul. 

în timp ce vorbeam, faţa lui Chacho îmi revenea încet în 
minte. 

— Nu, nu cu oricine. Numai cu tine, care eşti cineva, 
Adriancito. Şi prin ce minune m-ai căutat? 

— Voiam să te văd puţin. Când ne putem întâlni? 

— Nu ştiu, spune tu. Când vrei. 

Am făcut o pauză. 

— Ce-ar fi să luăm prânzul acum? l-am întrebat. Ai timp? Te 
invit eu dacă vrei. 

— Acum? 

— Sigur. 

Rămase pe gânduri. 

— Bine, grozav. 

— S-a făcut. Trec să te iau la unu şi jumătate. Dă-mi adresa. 

Am închis şi m-am ridicat în picioare. M-am plimbat în sus 
şi-n jos prin încăpere. 

Mi-am zis că biroul meu era prea mic. Poate că într-o bună zi 
o să pun să mi-1 facă mai mare. 

Jenny a intrat cu un teanc de cecuri pe care trebuia să le 
semnez. M-am uitat lung la ea. Avea ca în puţine rânduri un 



machiaj mohorât, care făcea ca genele să-i pară rare. Sprâncenele 
şi le desenase cu un dermatograf, cu o trăsătură lungă şi precisă. 

— Te simţi bine? 

— Da, de ce? 

— Nu ştiu, nu arăţi prea bine. Ai păţit ceva? 

— Nu, totu-i în regulă. 

Rămăsese să-l iau pe Chacho la unu şi jumătate, dar m-am 
gândit să plec mult mai devreme. 

Era o zi cenuşie. Lumina umbrea zidurile de ciment. Maşinile 
treceau încet pe El Zanjon 1 , păreau că le împiedică ceva. Am ajuns 
la bulevardul Javier Prado, am trecut de pod şi am pătruns în 
reţeaua de străduţe pestriţe din San Borja. Pe neaşteptate, m-am 
pomenit chiar pe strada lui, Liszt. Eram aproape de casa lui, dar 
ajunsesem cu un sfert de oră mai devreme. M-am hotărât totuşi 
să sun la poartă. Un grilaj negru, o poartă mare de lemn, cu 
panouri de sticlă, şi o plantă agăţătoare rahitică, aproape sinistră. 

Mi-a deschis o fată de vreo douăzeci sau douăzeci si doi de 
ani, cu un tricou portocaliu cu emblema Universităţii din Miami 
pe piept. M-a poftit să intru. în mijlocul salonului era o masă 
mare de sticlă argintată. M-am aşezat pe o canapea albastră, în 
dreptul unei oglinzi în formă de ou. O imagine cu inima 
sângerândă a lui Iisus mă cerceta, luminată de un bec. Am 
aşteptat. De la etajul de sus răzbăteau glasuri confuze. 

în sfârşit, a apărut. 

Chacho Osorio. Un chip materializat aşa cum mi-1 aminteam 
din copilărie. Pătrat, masiv, cu buzele aspre şi nasul cu vârf 
ascuţit. Avea ochii prea mici pentru mărimea capului. în schimb, 
gura i se lăţea aproape pe toată faţa. Părul zburlit părea ca al 

1 Linia de centură a capitalei (denumită astfel pentru că este construită de-a lungul 
unui fost şanţ, în spaniolă zanjon). 



unui personaj de carnaval. Mă privea cu un zâmbet de pramatie 
înrăită. Mi-a întins mâna, măi să fie, Adriancito, au trecut atâţia 
ani, m-am văzut de curând cu Ruben, condoleantele mele sincere 
pentru moartea mamei. Mulţumesc. Nu vrei să bei aici un rom 
înainte de plecare? Bine, un rom şi apoi plecăm. 

Am dat pe gât băutura cât am putut de iute şi l-am zorit să 
mergem. 

Se mişca parcă aidoma unui atlet care ţine totul sub control. 
Gesturile lui - să apuce paharul, să toarne din sticlă, să pună 
gheaţă - păreau mereu mai rapide decât era nevoie. 

în maşină i-am propus să mergem la Cafe Cafe din 
Larcomar 1 . A fost: de acord dând din cap. De fapt, se înţelege de la 
sine că nu voiam să mă duc cu el intr-un loc foarte aglomerat. 
Restaurantul Cafe Cafe e un local destul de convenabil, cu o 
vedere frumoasă si nişte salate delicioase, iar la ora aceea era 
aproape gol. 

După cum mi-am notat în jurnal, în ziua aceea, plecând de 
acasă de la Chacho, strada părea că luceşte într-o lumină 
neaşteptată. Soarele se strecura la răstimpuri printre nori, 
luminându-1 brusc pe Chacho. A început să vorbească, aşezat 
lângă mine. Când erai mic, veneam adesea la voi acasă, parcă te şi 
văd, n-apucam să întreb de Ruben, că tu îmi şi spuneai „nu-i 
acasă, domnule”. Aşa-mi spuneai, erai grozav de educat şi foarte 
serios. Eu veneam să-l iau pe Ruben să-l duc la tatăl vostru, de 
asta veneam la voi, nu-ti aduci aminte? 

Am intrat în parcarea subterană. Am ieşit din maşină, am 
făcut faţă asaltului întunecat al unui bărbat în salopetă albastră 
care mă ruga să-l las să-mi spele maşina pentru patru soles 2 . Iar 
pentru zece soles, o fac să strălucească, domnule. Cât timp staţi 

1 Centru comercial modern, situat în cartierul Miraflores, pe ţărmul Pacificului. 

2 Sol unitate monetară peruană. 



aici? Am mers cu un pas înaintea lui Chacho pe terasa de sus. 
Coborând scările ce duceau spre mare, am văzut un şir de turişti 
obezi, în şorturi şi tenişi, aliniaţi cu toţii lângă balustradă. 

Am ajuns la Cafe Cafe: scaunele de răchită, masa de un 
galben bătând spre maro şi muzica lui Juanes. Marea se întindea 
de-a latul întregului perete de sticlă. Chacho se opri în faţa 
ferestrei (se vede grozav de aici, uită-te cum se sparg valurile din 
larg, de departe, frate, o să-mi aduc aici nepoata care tocmai a 
intrat la universitate, os-o invit la o îngheţată chiar aici, ca 
răsplată pentru sârguinţa ei, la naiba). 

Ascultându-1 distrat, urmăream linia desenată de nişte nori 
apropiaţi. 

Am comandat un biftec cu salată, un pahar de vin roşu şi 
cafea. Chacho a vrut un cotlet, bere şi o tartă. îi spusesem că era 
invitatul meu. 

O bună bucată de vreme Chacho s-a plâns de situaţia 
economică. Acum nu faci nimic cu zece soles, insista. înainte, cu 
zece soles îţi cumpărai cât de cât ceva. Acum, nimic. Fir-ar să fie, 
de când am ieşit din armată am avut câte ceva de lucru pe ici pe 
colo, m-am angajat apoi printr-o relaţie la Petroperu, dar când a 
venit Fujimori 1 am fost nevoit să plec. Acum lucrez ceva pentru un 
tip, dar numai până la sfârşitul lunii, aşa mi-a zis. După aia, nu 
mai ştiu. O să mai caut, ce să fac, asta e. 

Uitându-mă la el cum mânca, m-am încumetat să-i vorbesc. 

— Chacho, vreau să te întreb ceva. 

— Spune. 

— Tu ai fost împreună cu tata la garnizoană, nu? La 
garnizoana de la Huanta. 


1 Alberto Fujimori (n. 1938), preşedinte al ţării între 1990 şi 2000. 



— Da. La dracu’, ce chestie oribilă, crede-mă. Nu ştiu cum am 

■> 

scăpat de acolo, era o nenorocire. 

— Da, îmi închipui. De la bun început, clima era tare 
nenorocită, nu? 

— La dracu’, o climă de rahat, o mâncare de rahat. Şi pe 
deasupra un război de rahat, nişte terorişti de rahat. 

— Da. Dar vreau să te întreb ceva, Chacho. L-am privit în 
faţă, aproape zâmbitor. E adevărat că tatei i-a fugit o fată? 

Chacho lăsă furculiţa pe masă şi ridică şerveţelul. îmi vorbea 
continuând să mestece. Avea o pată de roşii pe buze. 

— La dracu’, ia zi, cine ţi-a povestit chestia asta? 

— Ruben. 

îşi plecă privirea. Aduna bucăţile de carne, cartofii prăjiţi şi 
orezul într-o singură îmbucătură. 

I-am cerut chelnerului să-mi aducă o bere. 

— Tatăl tău a fost un om mare, un mare militar, şi pe 
deasupra un mare peruan. 

îşi ridica şi cobora braţul cu degetul mic întins. 

— Ştiu, Chacho. Ştiu. Vrei să-ţi spun adevărul? De fapt vreau 
să-mi povesteşti despre el, să-mi povesteşti totul despre el. De asta 
voiam să stau de vorbă cu tine, nu de altceva, voiam să-mi 
vorbeşti de el, să-mi povesteşti ce anume făcea. Ştiu că era tare 
greu acolo. Ceva ce noi, la Lima, nici nu ne puteam imagina. Ştiu. 
Nu vreau să te supăr. 

Se uită la mine în vreme ce înfuleca un cartof. 

— Bine, frate, se linişti. Hai să vorbim de altceva. 

Am însăilat crâmpeie de conversaţie. L-am întrebat de familia 
lui. Mi-a spus că avea doi băieţi, unul studia dreptul, celălalt 
finanţele. Mai aveau puţin si-si dădeau licenţa. Unul din ei voia să 
se însoare la sfârşitul anului. 



încercând cu stângăcie să-l fac să se simtă bine, i-am spus că 
poate avea să fie în curând bunic. A schiţat un zâmbet. Şi tu? Ai 
două fete, nu? Aşa mi-a spus Ruben, că ai două fete. Da, două 
fete. Una termină liceul. 

— Ştii că tata mi-a vorbit de fata asta? am murmurat pe 
nepusă-masă. 

Şi-a băut toată berea şi a lăsat paharul pe masă. 

Avea ochii roşii. 

— Ţi-a povestit? 

— în ziua când m-am dus să-l văd la spital, ultima lui zi. 
Vorbea cam ciudat, îndruga tot felul de chestii confuze. 

— Şi ţi-a zis ceva despre ea? 

— Da, spunea: e o fată la Huanta, în Ayacucho, trebuie s-o 
cauţi. Ceva de genul ăsta. Atunci nu i-am dat niciun fel de 
importanţă. Nu se referea oare la ea? 

— Se prea poate, se prea poate. 

Am început să bat darabana cu degetele pe masă. 

— Cred că tot mai eşti supărat. îmi cer scuze. Ştiu că e foarte 
greu să vorbeşti despre tot ce s-a întâmplat atunci. 

Mi-a aruncat o privire scurtă. Şi-a aplecat capul într-o parte 
şi a rămas aşa, cu ochii pierduţi în zare. 

— Ce ştii tu de asta? şopti în sfârşit, revenind la farfuria lui. 

— Ai dreptate, nu ştiu nimic. De asta te întrebam. 

I-au adus cafeaua. Sorbi în grabă de câteva ori. 

— La dracu’, ce căldură! bombăni. 

— Da, e foarte cald aici. Să le cerem să mai închidă 
caloriferele. Vrei un pahar cu apă? 

Chelnerul ne aduse apă cu gheaţă. Chacho îşi termină 
cafeaua. Preţ de câteva clipe n-am scos o vorbă. Se şterse 
îndelung la gură cu şerveţelul, parcă amânând momentul în care 



trebuia să-şi lase iar gura liberă. Apoi îl împături şi şi-l puse sub 
mână. 

— Mai vrei ceva de băut? l-am întrebat. 

— Nu. 

Făcu o pauză. Brusc ridică paharul. 

— Dacă tu m-ai invitat aici, te invit si eu să bem ceva în altă 
parte, murmură. 

M-am uitat la ceas. în altă parte? 

— Bine, să mergem, i-am zis. 

Ne-am urcat în maşină. 

— Mergem să vedem un prieten, m-a informat. 

— Cine? 

— Un prieten. O să se bucure să te vadă. 

Pe drum, Chacho mi-a mărturisit că nu se înţelegea deloc cu 
nevastă-sa. Voia să se despartă de ea. A devenit grozav de egoistă, 
se gândeşte numai la ea. Ne certăm cât e ziua de lungă. O şi ating, 
uneori trebuie s-o bat zdravăn ca să priceapă, e o femeie 
imposibilă. 

La răstimpuri râdea. Un râs scurt, gâlgâind din gura-i 
întredeschisă. 

în vreme ce înaintam pe bulevardul Salaverry, mi-a dat o 
serie de indicaţii, ridicându-şi degetul spre geam. Ia-o pe aici, 
ţine-o tot drept. Unde mergem? l-am întrebat. Ai să vezi. 

Eram în Brena. Am trecut de un sir de străduţe. înaintam de- 

9 9 

a lungul unui zid plin de muşchi uscat şi de crăpături. 

Am ajuns pe bulevardul Arica. Era acoperit de noroi şi la 
răstimpuri alunecam în gropile de pe carosabil. Am oprit în 
dreptul unei porţi mari. 



Ne-a deschis un bărbat voinic, care l-a bătut pe Chacho pe 
umăr. 

El e Guayo, mi-a spus. 

Avea ochii migdalaţi, ca ai unei rozătoare mari. Cămaşa 
descheiată lăsa la vedere o pădure albă de fire de păr. Burta 
rotundă, degetele groase, chipul spuzit de coşuri şi pete, braţele 
stropite de puzderie de aluniţe. Vorbea cu un glas de fetiţă ce 
părea neverosimil pentru faţa aceea de şobolan mare. Pe lângă 
Guayo, Chacho părea o marionetă. Ne-am aşezat la o masă 
acoperită cu o muşama cu dungi albastre şi albe. Pardoseala avea 
dale mari de ciment, cu urme de rumeguş. 

Ia să vedem, Guayito, ce ne dai de băut? 

O chelneriţă pitică spăla nişte farfurii. 

Guayo o strigă. Carmencita, Carmencita! Ţipetele ascuţite 
păreau că spintecă aerul. 

Pitica avea nasul cărn şi ochii parcă de sticlă pisată. îşi 
scutură măinile, şi le şterse de şorţ şi veni spre noi cu două sticle de 
bere. Le ţinea în silă, ca şi cum ar Ji fost două animale cu gâtul 
tăiat de curând. Şi tu ce mai faci, flăcău? mi-a zis Guayo, te-am 
mai văzut eu, de ce eşti asa de bine întolit? Pari un şmecher în 

9 9 9 9 

costum cu vestă, zău, ca ăia care apar prin ziare, asta înseamnă 
că-ţi place să te îmbraci aşa pentru ca toţi să ştie cine eşti, nu? 
Ei, ia nu fi prost-crescut cu prietenul meu, Guayito, îi spuse 
Chacho. Dar nu-s prost-crescut, cumetre. Spun doar adevărul. 
Păi nu ştii cine e? îl întrebă Chacho luându-mă de umeri. E 

9 

băiatul comandantului. Băiatul comandantului? Al 
comandantului Ormache? Da, e Adriân Ormache, Guayito. Frate 
cu Rubencito. 

Ce? Ce? Nu se poate! Băiatul comandantului Ormache? 



Se ridică şi mă îmbrăţişă, zicând: Ce plăcere, ce plăcere! Ne¬ 
am aşezat, Guayo ridică paharul şi-mi spuse noroc. Dar nu se 
poate, tu eşti Adriân? în scurt timp am golit cele două sticle. 

Timpul trecea. Guayo şi Chacho îşi aminteau de prieteni 
comuni, ce s-o fi ales de tipul ăla, n-am mai auzit niciodată de el, 
se zice că are acum o mică fermă la Arequipa. Fruntea lui Guayo 
se acoperea de perle de sudoare. în schimb, Chacho nu mai 
transpira şi vorbea tot mai iute. 

Şi cum îţi merge cu restaurantul? l-am întrebat. La dracu’, 
bine, dar nu-i primesc pe toţi cei care vin. Noaptea trebuie să 
închid pentru că străzile au devenit ceva de groază pe aici, zău. 

Guayo povesti că fusese poliţist, apoi bodyguard al unui 
industriaş, şi aşa avea să continue, asigurând protecţia unor 
oameni importanţi, păzind oameni până se va duce să-l păzească 
pe Sfântul Petru, nu? Asta mi-e soarta, noroc, fârtate! Dar suntem 
prieteni, fir-ar să fie, ne vedem mereu aici cu Chacho, spuse 
punându-i mâna pe umăr. 

Din când în când se întrerupeau din taifas ca să-l elogieze pe 
tata. Eu le mulţumeam cât puteam de entuziast. 

Cam pe la patru şi jumătate, mi-am scos celularul şi i-am 
spus lui Jenny să-mi contramandeze toate întâlnirile. Aveam o 
şedinţă. 

9 9 

Aşa deci, aici ne vedem mereu cu Chacho, a insistat Guayo. 

Ne vedem pentru că am scăpat teferi ca prin minune din războiul 
ăla nenorocit, ca prin minune, fir-ar să fie. Dar câţi au mai murit, 
cine de pildă? Vrei să ştii cine? Mă rog, Guayo îşi desfăcu braţele, 
ţi-aduci aminte de Rosas, tehnicianul? îl întrebă pe Chacho, care 
încuviinţă, ce s-a întâmplat? 

Ce mai, zise Guayo, întinzându-şi braţele, nu pot uita 
povestea aia. 



Odată i-am urmărit ceva vreme pe terorişti până i-am văzut 
intrând într-o casă, s-au ascuns acolo, în casă. Asa încât i-am 
înconjurat, le-am strigat să iasă, dar n-au ieşit, era o casă din 
bârne, aşa că am aruncat nişte grenade, le-am dat foc, şi atunci 
au ieşit în fugă, ca şobolanii, şi poc, poc, i-am împuşcat 
lichidându-i absolut pe toţi, chiar aşa, au căzut ca nişte şoareci. 
Tocmai veniseră dintr-un sat numit San Francisco, acolo îl 
omorâseră pe primar şi se ascunseseră în casa aia, dar noi i-am 
ajuns şi i-am înconjurat, le-am strigat să iasă şi le-am dat foc la 
casă, atunci au început să iasă unul după altul şi i-am omorât pe 
toţi, poc, poc, i-am împuşcat, până la ultimul care a ieşit cu 
steagul roşu strigând, şi l-am omorât şi pe el. Ne am apropiat 
când zăceau cu toţii la pământ, dar ziua aceea avea să fie tare 
tristă, tare tristă pentru noi. Acolo a murit un prieten de-al meu, 
tehnicianul Rosas. Acolo şi-a pierdut viaţa prietenul meu Rosas. 

Eram bine antrenaţi să nu dăm greş cu lovitura de graţie, dar 
cu unul am ratat, unul dintre terorişti nu murise, era la pământ, 
rănit, dar nu-şi dăduse sufletul nenorocitul şi a mai avut puterea 
de a-1 ochi cu revolverul pe Rosas, pe bietul Rosas, şi a tras, 
făcând să-i explodeze grenada care-i atârna la centură. Dar bietul 
Rosas n-a murit chiar pe loc. A mai rezistat două ceasuri. 
Prietenul meu a murit doar după două ceasuri. Noi am chemat 
imediat elicopterul, dar elicopterul nu mai venea odată şi Rosas se 
ruga, eu îi ţineam capul şi-l încurajam, îi spuneam să reziste, iar 
el îmi dădea instrucţiuni pentru băieţelul lui, spune-i că-1 iubesc 
mult, îmi zicea, să ai grijă de el, să-l ajuţi, şi pe nevastă-mea, şi pe 
maică-mea, promite-mi c-ai să le spui, Guayo, spune-le că m-am 
gândit la ei şi c-am murit liniştit şi că sunt în cer, că stau şi-i 
privesc de acolo, că o să le port de grijă de acolo, de sus, c-am 
murit apărând patria, asta spune-i-o mai ales băieţelului meu, 
auzi, să se uite în sus, spune-i că sunt într-o stea, şi că să-mi 



vorbească, nu uita, promite-mi. Eu mă tot străduiam să-l 
liniştesc: nu mai vorbi asa, nu mai vorbi asa, ai să-ti vezi 

9 9 9 9 

băieţelul, câţi ani are? Ai s-ajungi să-ţi vezi nepoţii, ai să vezi, 
acuşica vine elicopterul, nu vorbi aşa. Dar promite-mi c-ai să le 
spui. Bun, dacă vrei, îţi promit, dar tu ai să te faci bine, numai să 
vină elicopterul, acuşica vine. 

Era prietenul meu şi l-am văzut pierzând sânge şi-l tot 
încurajam, dar dintr-odată a rămas ţeapăn, şi-a dat ultima suflare 
si l-am văzut întins acolo, în fata mea, a închis brusc ochii si în 
trup i s-a stins viaţa, i s-a stins viaţa în trup, ceva ce nu pot să 
uit, oricât aş vrea nu pot să uit treaba asta, că l-am văzut atunci 
cum dintr-odată nu s-a mai mişcat, a rămas ţeapăn, paralizat, ca 
şi cum n-ar mai fi existat, zău aşa. Elicopterul a întârziat, şi când 
a venit nu se mai putea face nimic, şi am fost nevoiţi să-l lăsăm să 
moară. Asa a fost, dar încă-1 mai văd miscându-si buzele, avea 

9 9 9 

buzele uscate, cu o crustă albă în clipa morţii. Dar noi speram să 
fi murit măcar cu gândul că avea să trăiască, să scape cu viaţă. 
Aşa speram. 

Pe când Guayo vorbea, eu simţeam că pluteam pe o mare de 
sticle, o ameţeală plăcută, în care cuvintele lui zburau. Chacho şi 
Guayo vorbeau mai departe, când între ei, când cu mine. O făceau 
cu voce tare, parcă îmbărbătându-se. La răstimpuri se opreau să- 
mi mai servească bere sau să-mi povestească vreo aventură 
recentă cu o femeie, dar în general au continuat să vorbească mai 
ales despre episoade din război. După o vreme s-au apucat să-şi 
amintească de metode de tortură. Uneori îi băgăm cu capul intr- 
un hârdău cu apă ca să vorbească. Dacă nu le făceam noi aşa, ne 
făceau ei nouă, aşa stăteau lucrurile. Câteodată le înfigeam sârme 
în testicule sau în sfârcuri. Dar numai câteodată. 

în cursul celor patru sau cinci ore pe care le-am petrecut cu 
ei, îi vedeam ca printr-o perdea: doi maimuţoi fericiţi, adânciţi în 



lăudăroşenia lor, jongleri care se jucau cu bilele de diferite culori 
ale amintirilor, iar gurile lor păreau o groapă de gunoi. 

Pe neaşteptate totul s-a schimbat. Mi-aduc aminte şi acum, 
foarte limpede, momentul în care Chacho îi spune lui Guayo cu o 
voce veselă, arătându-mă cu degetul: Ascultă, ăsta m-a tot 
întrebat despre ce s-a întâmplat atunci cu Miriam. 

Era prima oară când îi auzeam numele. Miriam. Ducându-mi 
la gură paharul plin cu bere, mi-am dat seama ce anume se 
întâmpla. îmi petrecusem ultimele ore bând cu doi dintre 
torţionarii preferaţi ai tatălui meu, iar acum erau gata să-mi 
spună povestea acelei femei.. 


VI 

Miriam? Povestea cu tânăra Miriam? Chacho se uită pieziş. 
Guayo îşi umplu un pahar şi începu să vorbească. 

Ei bine, s-a întâmplat că o dată i-am adus tatălui tău o 
indiancă dintr-un sat care ne-a ieşit în cale, si ne-a dat-o nouă, 
celor din trupă, şi am regulat-o şi apoi am lichidat-o. Şi mai târziu 
am făcut la fel cu altele. Lor le ziceam că, dacă acceptau să se 
culce cu noi, aveam să le dăm drumul. Aşa le spuneam. Adică se 
învoiau s-o facă numai cu ofiţerii. De două sau trei ori am făcut 
aşa. Cel puţin noi le omoram cu un glonţ în cap. Teroriştii erau 
mai nemernici, omorau aruncând cu bolovani. 

într-o zi intr-un sat din apropiere am dat de o fată frumoasă. 
O fată frumoasă foc, foarte tânără, cu părul lung şi nişte ochi 
mari, grozav de frumoasă. Am întâlnit-o în satul de lângă Huanta. 
Când am văzut-o, mama fetei s-a repezit s-o strângă în braţe şi 
nu-i mai dădea drumul, nu-i dădea drumul, nu-mi luaţi fata, ne 
spunea, aşa că i-am ars una cu patul puştii şi bătrâna a căzut la 
pământ, ţipând. Am urcat-o pe fată în camion, dădea din picioare 



ca o nebună, şi apoi i-am dus-o tatălui tău. Tatăl tău a rămas cu 
ea în noaptea aia, dar a doua zi, când aşteptam să ne-o dea, s-o 
lase pe mâna noastră, uşa de la camera lui nu s-a deschis. Nu s-a 
deschis, zău asa. Tatăl tău nu voia s-o avem si noi. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu el. N-a dat-o la cheremul trupei. Adică toată trupa o 
aştepta, şi el a rămas cu fata. A ieşit afară şi a lăsat-o pe ea 
înăuntru. Şi la prânz am văzut-o iar. Am văzut-o arătându-se la 
fereastră, dar a deschis-o doar o clipă, fata era moartă de frică. 
Avea ochii plânşi şi era frumos pieptănată, şi a închis imediat 
fereastra. Asa a fost. Pe tatăl tău l-a fermecat fata aia si n-a vrut 
s-o cedeze trupei. N-a vrut să fie executată şi toţi soldaţii îl 
vorbeau de rău, dar noi i-am făcut să tacă. Si uite-asa, nu ştiu 

i ■> f 

cum, dintr-odată, tatăl tău s-a înmuiat, s-a arătat foarte mulţumit 
zilele acelea, ne cerea să-i aducem avocado la micul dejun, şi 
mânca împreună cu ea. Era nebun după ea. 

Guayo ridică paharul. Chacho încuviinţase dând din cap la 
tot ce spusese. Eu îl ascultasem fără să scot un cuvânt şi nu ştiu 
dacă aveam vreo reacţie. 

Asta a fost fata care a fugit? am întrebat. Guayo ridică mâna 
şi-şi agită capul dintr-o parte în alta în vreme ce-şi mai turna 
bere. N-a fugit, zise. Aici eşti prost informat tu. N-a fugit. Am 
lăsat-o să fugă. Drace, ba a fugit, îl întrerupse Chacho. Ne-a dat o 
lovitură zdravănă la amândoi şi a fugit, frăţioare. Zi mai bine că a 
fugit de tine, pentru că voiai să te bagi, să nu îţi scape. Dacă mi-ai 
fi lăsat-o mie, la naiba, nu fugea. Treaba e că ţie-ţi plăcea, 
Chachito. Ţie-ţi plăcea. 

M-am uitat la Guayo. Şi cum era fata asta? Guayo dădu să 
spună ceva. O fată nemaipomenită, îi luă vorba din gură Chacho. 
Am adus-o de la Luricocha. Satul de lângă Huanta. Am găsit-o 
acolo. Dar a fugit. A fugit şi niciodată n-am mai ştiut nimic de ea. 
Când tatăl tău s-a întors şi a aflat ce se întâmplase, s-a înfuriat 



ceva de groază şi ne-a băgat la carceră. Parcă era nebun, a 
început s-o caute pretutindeni. Două zile ne-a lăsat în celulă 
bătrânul tău. Si în cele din urmă a venit el însusi să ne scoată de 
acolo, a descuiat, ne-a îmbrăţişat, am tras o beţie toti trei, si el, 
curgându-i mucii, ne-a zis că nu mai ştia nimic de ea. Soldaţii 
râdeau de noi până când le-am venit de hac şi le-a pierit cheful de 
râs. 

Şi cum a putut fugi din garnizoană? am întrebat. 

Pentru că tatăl tău a plecat la Huamanga într-o seară, spuse 
Chacho, s-a dus la o întâlnire cu generalul care venise de la Lima. 
A plecat şi ne-a lăsat cu ea. Asta a fost greşeala lui. Şi atunci, mă 
rog, greşeala noastră a fost că ne am apucat să vorbim cu ea, am 
vorbit de toate, de toate câte puţin, şi am adus două sticle de bere 
şi am început să bem împreună cu ea, dar ea se prefăcea că bea, 
dar nu bea mai deloc, şi noi nu ne-am dat seama, ridica paharul, 
dar lua doar un strop de bere, stăteam la tatăl tău în birou, el 
plecase la o întâlnire cu generalul, urma să petreacă noaptea la 
Huamanga, aşadar aveam o noapte întreagă să stăm cu ea, şi 
atunci am pus radioul, cânta salsa, am supt câteva sticle şi pe 
neaşteptate i-am zis să dansăm, ea a început să danseze mai întâi 
cu mine, apoi cu el, şi brusc ăsta a vrut s-o sărute, ea s-a ferit şi 
eu l-am certat, i-am zis că de ce se lega de ea, că doar era fata 
comandantului, ne-am luat la bătaie, si dintr-odată am simtit că- 
mi crapă capul, micuţa indiancă apucase o sticlă şi mi-o spărsese 
în cap şi exact la fel i-a făcut şi ăstuia. Ne-a spart câte o sticlă în 
cap amândurora. Noi eram pe jumătate beţi, nu ne puteam da 
prea bine seama de tot ce se petrecea, ne-a lăsat pe amândoi 
zăcând pe jos, şi acolo ne-am trezit a doua zi, dar Guayo se trezise 
de frig înaintea mea. 

Şi ea cum a putut ieşi din garnizoană? 



Fiindcă şi-a pus uniforma lui Guayo, zău, nu ţi-am spus? 

Fata şi-a pus uniforma lui Guayo şi a ieşit din garnizoană, i-a 
spus celui de gardă că pleacă şi el a crezut că era Guayo. 

Chacho ridică paharul. 

îl arăta pe Guayo de parcă avea de gând să-l împuşte cu 
braţul. 

9 

Guayo îl asculta frecându-şi falca, dând din umeri, cu ochii la 
mine. 

Fata şi-a pus uniforma lui Guayo şi chipiul, spuse mai 
departe Chacho, şi-a aprins o ţigară de-a lui Guayo şi a ieşit pe 
usa comandantului, iar când a ieşit abia dacă i-a aruncat o 
privire celui care stătea de gardă în foişor, spunându-i cu vocea 
lui Guayo, îngroşându-şi vocea, ies să dau o raită, aşa i-a spus, 
ne-a povestit soldatul a doua zi, ies să dau o raită i-a zis, şi 
soldatul ne-a povestit că glasul îi era întocmai ca al lui Guayo, şi 
înlăţişarea tot aşa, ea cu ţigara în gură, aşa cum fuma Guayo 
întotdeauna... atunci soldatul de gardă i-a deschis poarta şi a 
lăsat-o să plece. A lăsat-o să plece aşa, fără să ştie că noi doi eram 
înăuntru, loviţi şi beţi din vina ei. N-aţi mai găsit-o niciodată? N- 
am mai găsit-o, spuse Chacho, tatăl tău a căutat-o pretutindeni, 
dar n-a găsit-o. Şi în cele din urmă ne-a iertat şi n-a mai aflat 
nimic de fata asta, de Miriam. Miriam şi mai cum? am întrebat. 
Păi, Miriam. O chema Miriam, doar atât, aşa mi-a zis. Dar ăstuia 
îi plăcea, spuse Guayo arătându-1 pe Chacho. 

Guayo îl tot bătea pe spinare, ăstuia îi plăcea de Miriam, îi 
plăcea, nu-i aşa? Chacho îl privea cu ochii scăpărând de furie. 
Guayo îi dădea zor, el zice că nu, dar îi plăcea Miriam. Cum o 
vedeai, te ţineai ca un căţeluş după ea. Termină cu prostiile, 
spuse Chacho. Te dădeai în vânt după Miriam. De asta tu te-ai 
dus s-o aduci, să bem, să dansăm, nu-ţi aminteşti? Pe deasupra, 
tu ştiai că nu era din Sendero Luminoso. Ştiai că era o fată 

9 9 



oarecare, pe care am adus-o la garnizoană doar aşa, ca să aducem 
o femeie, să-i aducem o femeie comandantului. Vasăzică ştiai că, 
dacă-i aduceai o fată ca ea, lui avea să-i placă şi avea să-ţi fie 
recunoscător, dar mai târziu ţi-a plăcut şi ţie. De asta ai adus-o, 
nu-ti aminteşti? Ai intrat în casa ei, ai smuls-o din braţele maică- 
sii şi ai luat-o. Ai luat-o pentru tine, nu? 

Cuvintele lui Guayo se amestecau cu râsul lui de copilă, 
ridicându-se mereu peste vocea lui Chacho, care-1 privea. Părul 
cărunt al lui Guayo lucea de sudoare. Chacho îl împinse pe Guayo 
cu o mână şi păru că se închide în sine. Avea urechile roşii ca 
focul. 

Ascultă, Chachito, ce-i cu tine? râdea Guayo. De ce te înfurii 
aşa? îl împinse cu umărul. 

Guayo încercă să-i atingă obrazul. Chacho îi răspunse cu o 
palmă care răsună ca o plesnitură de bici. 

Amândoi se ridicară în picioare, începură să se bată. Se 
sforţau înlănţuiţi, împingându-se, cu feţele încruntate; se auzea 
zgomotul pantofilor alunecând pe ciment. 

M-am ridicat şi am venit lângă ei, deşi n-am reuşit să intervin 
de-a binelea ca să-i despart. 

Chelneriţa pitică a fost cea care i-a despărţit. Se repezi cu o 
sticlă deasupra capului, se înfiinţă în dreptul lor, se uită la 
Chacho strigând: „Ajunge, domnu’ Chacho!” 

Chacho o privi, se dădu înapoi, trase un picior în masă 
făcând să sară scândurile. O sticlă căzu şi se sparse pe 
pardoseală. Chacho răsuflă din greu, se uită la Guayo cu ochii 
duşi în fundul capului, spuse „întotdeauna ai fost un rahat 
împuţit” şi dispăru pe uşă. 

Brusc am auzit zgomotul traficului pe bulevard. Se lăsase 
deja întunericul. 



— La naiba, urât mai face dobitocul ăsta, spuse Guayo 
arătând spre uşă, şi se aşeză cu o mişcare amplă. Bun, hai să mai 
bem o bere. Ce zici? 

— Bine. 

— Carmencita, două beri, strigă, cu sudoarea şiroindu-i pe 

fată. 

9 

— Dar a fost intr-adevăr aşa, atât de tare îi plăcea lui Chacho 
de fata asta? 

Guayo răsufla anevoie. 

— Sigur, de asta voia să pună mâna pe ea, zise în cele din 
urmă. Eu eram acolo, ţinându-i tovărăşie împreună cu ea. Tocmai 
dădeam s-o sărut când el s-a repezit şi chiar atunci ea l-a lovit 
zdravăn cu sticla în cap, mai întâi pe el, apoi pe mine. Cred că ea 
îsi dădea seama că îi căzuse cu tronc. Si mi-a scos uniforma 

9 9 

pentru că putea să-mi imite mai uşor vocea, o voce subţire era 
pentru ea mai uşor de imitat ca să iasă din garnizoană. Deşteaptă 
a mai fost fatuca. Mă duc să dau o raită, i-a spus soldatului de 
gardă, cu ţigara aprinsă în gură. Aşa l-a dus cu vorba. Eu ieşeam 
uneori să mă plimb, deşi era periculos, dar mă duceam noaptea 
să mă plimb în jurul cazărmii numai ca să fac câţiva paşi, şi ea 
ştia asta si atunci a zis întocmai, mă duc să dau o raită, iar 

9 9 

soldatul a crezut că sunt eu. Ea era de înălţimea mea si a văzut-o 

9 9 

fumând, aşa că a lăsat-o să plece. Să meargă singură noaptea, în 
uniformă, prin Huanta, a naibii treabă, oricine putea s-o împuşte. 
Eu cred că era cam nebună, ascultă-mă pe mine, Guayo îşi ducea 
mâna la cap, era cam nebună, dar trebuie să-şi fi spus mai bine 
moartă decât prizonieră. Ce mai, avea dreptate micuţa indiancă, 
îşi trecu mâinile peste frunte. Se uită în dreapta şi-n stânga. 
Se aşternu o tăcere prelungă. Am auzit un câine lătrând. 
Lătratul se prefăcu în scâncet stăruitor. M-am gândit că pesemne 
îl bătea cineva. 



Guayo îşi frecă bărbia, îşi trecu mâna prin păr şi trase o 
înghiţitură zdravănă. 

— Dar vrei să-ţi spun ceva? Cred că îi plăcea de fata asta cu 
adevărat, zău. 

— Aşa se pare. 

— Auzi, să ne mai aducă ultimele două, la botul calului, 
haide, Carmencita, adu-ne încă două. Hai, să închinăm pentru 
comandantul Alberto Ormache. Să închinăm, Adriancito. 
Adriancito te cheamă, nu-i aşa? 

Lui Guayo nu-i mai tăcea gura. Eu abia dacă îl mai ascultam. 

Tăticul tău era tare disciplinat, se scula întotdeauna devreme 
de tot, mărsăluiam si făceam exerciţii, era foarte sever tatăl tău, 

9 9 9 

dar îi plăcea şi s-o facă lată. Se mai schimbase un pic cât a fost cu 
fata asta, cu Miriam. Devenise mai cumsecade bătrânul tău. 

Am mai băut bere, avea un gust dens şi amar, bulele gravitau 
în sus, iar numele tatălui meu plutea peste masă. Abia dacă-mi 
mai amintesc de dialogul care a urmat. 

Şi pe fata asta au adus-o dintr-un sat de lângă Huanta? l-am 
întrebat. Cum se numea satul? Luricocha, Luricocha se numea. E 
chiar lângă Huanta. De acolo am adus-o. Mă rog, n-am adus-o eu, 
a adus-o Chacho. A luat-o cu forţa de lângă maică-sa, i-a spus o 
luăm cu noi doar ca s-o interogăm şi a lăsat-o pe femeie plângând. 
Eu cred că i-a plăcut de ea de cum a văzut-o. Dar a fost nevoit să 
i-o ducă bătrânului tău. 

Pitica a adus o tavă cu peşte prăjit mirosind a ulei. Guayo a 
înfipt mai multe bucăţi în furculiţă şi le-a înfulecat. Deschidea 
gura de parcă ar fi căscat. Nu ţi-a povestit niciodată bătrânul tău? 
Nu, nici vorbă, cum să-mi povestească? Nu, pe deasupra nu-1 prea 
vedem pe tata pe vremea aceea. 

Eram gata să mă ridic şi să-mi iau la revedere când Guayo m- 
a reţinut întinzându-şi mâna. Aşteaptă, vreau să-ţi mai povestesc 



ceva, spuse mestecând, nu ştiu dacă fac bine, dar îţi povestesc, pe 
amintirea tatălui tău, zău. Ce să-mi povesteşti? Fir-ar să fie, 
vorbeşte mai încet, amice, te-ai supărat sau ce-i cu tine? 

Avea ochii holbaţi şi umezi, faţa umflată ca a unui copil. Nu 
sunt supărat deloc, dimpotrivă, a fost o plăcere să te cunosc, să- 
mi amintesc de tata. Dar spune-mi, ce s-a întâmplat de fapt? 
Guayo se uită pieziş, se scărpină pe frunte. Mă rog, nu eşti 
supărat? Nu, zău, am făcut o pauză, cum să fiu supărat pe un 
prieten al tatălui meu, Guayo? 

— Aşa-i. Atunci îţi povestesc, spuse cu un zâmbet până la 
urechi. îţi povestesc, pe cuvânt. Ştii că pe Miriam asta am mai 
întâlnit-o o dată? 

îşi întinsese o mână pe masă şi mă privea cu ochi 
strălucitori. Am simţit că mă ia cu frig. 

— Ai mai văzut-o? Pe fata care a fugit ai mai văzut-o? Dar nu 
mi-ai spus că n-aţi mai văzut-o niciodată? 

Ridică un deget. 

— Chacho n-a mai văzut-o, dar eu am văzut-o, zău, am 
văzut-o. 

— Când? 

— Fir-ar să fie, într-o seară când eram bodyguardul 
inginerului Dasso, când eram angajat la el, l-am însoţit să 
vorbească cu administratorul unei bănci, pe undeva prin San 
Isidro. Eram deci cu inginerul Dasso şi dintr-odată îi cer voie să 
mă duc să beau o Incakola, aşa că am intrat într-o prăvălioară din 
apropiere, şi când intru văd că fata care mă serveşte la tejghea mă 
priveşte lung. Avea, mi-aduc aminte, un lănţişor de aur la gât şi 
un pulover alb, şi ochii mari de tot, era ea, nu-mi venea să cred, 
zău, ea se uită la mine câteva clipe, eu îi întind banii, apuc sticla 
de Incakola si, la naiba, îmi dau seama că fata nu-si mai lua ochii 
de la mine. Mă privea dându-mi restul, mă privea întruna şi în 



cele din urmă s-a uitat în altă parte. Am văzut-o bine, mi-am dat 
seama că era ea. Era ea. Miriam în persoană. Stătea acolo, în 
prăvălioara aia. Trecuse nu ştiu cât timp, câţiva ani cel puţin, şi 
era ea. Fata care fusese cu tatăl tău, care rămăsese să trăiască cu 
el, care ne scăpase, care îşi bătuse joc de noi, Miriam aceea stătea 
acolo, dându-mi restul şi sticla mea de Incakola, privindu-mă. 
Când am văzut-o, am lăsat sticla pe tejghea, aproape că nu 
băusem niciun strop, dar am lăsat sticla acolo şi am plecat, m-am 
întors la bancă, fir-ar să fie, şi apoi m-am uitat în urmă şi am 
văzut că ea ieşise în uşa prăvălioarei şi stătea acolo. în picioare, 
uitându-se după mine, urmărindu-mă cu privirea, parcă o văd şi 
acum, cu blugii şi puloverul alb, cu părul ei lung şi un lănţişor de 
aur la gât, şi mi-a trecut prin cap pe neaşteptate că o să vină 
după mine, dar din fericire a rămas acolo şi eu am ajuns în sfârşit 
la bancă. Acolo m-am aşezat să-l aştept pe inginer să-şi termine 
treaba. Din când în când mă uitam afară să văd dacă nu venea 
Miriam. La dracu’, îmi era si frică de ea. 

îşi ridică pe neaşteptate braţele. 

— Nu ştiu de ce-ţi povestesc asta, zău. Să nu scapi o vorbă. 
Să nu cumva să-i spui lui Chacho. 

— N-o să spun nimănui, nu-ţi face griji. 

— îţi povestesc asta pentru că m-am îmbătat. Cred că, dacă 
bătrânul tău ar mai fi trăit, primul lucru pe care l-aş fi făcut ar fi 
fost să dau fuga la el să-i spun că o văzusem. Precis că aşa aş fi 
făcut. De asta îţi povestesc, auzi, pentru că nu-i pot povesti lui. 
Miriam era acolo. în prăvălioara aia din San Isidro, uitându-se la 
mine. 

S-a aşternut o lungă tăcere. Din fundul restaurantului răzbea 
zgomot de vase pe care pitica le spăla în chiuvetă. 

— Spune-mi, unde e prăvălioara aia, unde ai văzut-o? 

Clătină din cap. 



— Inginerul Dasso se ducea mereu la banca Wiesse de pe 
strada aia cu copaci. Dos de Mayo se numeşte, cea de lângă Javier 
Prado în San Isidro. Cam pe acolo trebuie să fi fost, una de pe 
acolo. N-am mai dat pe acolo, nici prin apropiere, zău. A trecut 
ceva timp de atunci. Nu i-am spus niciodată lui Chacho. Bine că 
n-a aflat tatăl tău. Mai cer un rând? De data asta chiar ultimul, 
pe cuvânt. Semeni intr-adevăr cu bătrânul tău, puţin. Mă bucur 
că te-am cunoscut, zău. 

Cele spuse în după-amiaza aceea în restaurantul lui Guayo 
din Brena îmi răsună şi acum în urechi. Parcă-i văd faţa plină de 
coşuri şi cămaşa descheiată, cu părul de pe piept la vedere, şi-i 
aud vocea subţire. 

Uneori îi cufundam intr-un ciubăr cu apă ca să vorbească. 

Lui Chacho îi plăcea să înfigă sârme în sânii femeilor, asta-i 
plăcea. Odată i-am adus tatălui tău o fată dintr-un sat care ne-a 
ieşit în cale. Dacă nu făceam asa, ne făceau ei nouă, frate... mama 
fetei a luat-o strâns în braţe si nu-i mai dădea drumul, asa că am 
lovit-o, dar bătrâna nu-i dădea drumul fetei. 

în timp ce Guayo vorbea, imaginea ei îmi apărea în faţa 
ochilor, era ea cu tata pe un fundal negru. 

în sfârşit mi-am luat la revedere de la Guayo, nu-mi mai 
amintesc ce i-am spus la plecare. Poate că l-am îmbrăţişat. M-am 
simţit protejat de ferestrele maşinii. în după-amiaza aceea se 
cernea o ploaie măruntă şi sordidă peste traficul de pe bulevardul 
Salaverry, iar coroanele copacilor se agitau cu o încetineală 
maiestuoasă. Şi cum a putut ieşi ea din garnizoană? Pentru că 
nenorocita şi-a pus uniforma lui Guayo, nu ţi-am spus doar? 

Tatăl tău era ca turbat, a început s-o caute pretutindeni. 

Când am ajuns la bulevardul Armatei, am oprit maşina şi m- 
am dat jos. Am simţit pe faţă briza mării. 



M-am oprit la bomboneria Helena de Pezet. M-am dus la 
toaletă, m-am spălat şi m-am pieptănat. Am cumpărat nişte 
ciocolată. Am ajuns acasă, mi-am îndreptat cravata. Era aproape 
opt. Nu voiam, bineînţeles, ca fetele mele să vadă în ce stare eram. 

Cât despre Claudia, ea trebuia să înţeleagă că nu mă puteam 
duce la o întâlnire cu prietenii tatei fără să mă întorc cam ameţit. 

Am descuiat uşa casei, m-am dus în dormitor şi i-am explicat 
pe scurt Claudiei ce se întâmplase. Mai bine culcă-te, îmi spuse, 
făcându-mi loc în pat. Alicia era la ea în cameră, învăţând. Lucia 
asculta muzică. Am intrat la ele şi i-am dat câte o ciocolată 
fiecăreia. Am mers pe vârful picioarelor până la duş. M-am văzut 
în oglindă, tras la faţă, cu ochii duşi în fundul capului din pricina 
beţiei. Aproape că nu-mi aminteam cum am condus până acasă. 
Personajele întâlnite în cursul zilei... fiecare se justifica şi-i acuza 
pe ceilalţi. 

Mi-am pus pijamaua. 

Am simţit uşurarea capului atingând perna. 

Dacă vreunul dintre clienţii mei, sau partenerul meu, 
Eduardo, ori stagiarii de la cabinetul nostru m-ar fi văzut în 
momentul acela, nu le-ar fi venit să creadă. Eram un beţiv 
ghemuit în pat cu consimţământul soţiei, cu ochii larg deschişi ca 
nişte faruri şi fără să-mi pot lua gândul de la tata, de la ofiţerii lui 
şi de la indianca din Ayacucho care reuşise să fugă de la ei. 


VII 

Ora două noaptea. Mă duc la baie, simt că-mi crapă capul. 
Iau două aspirine. Nu mă încumet să mă privesc în oglindă, 
trebuie că am o mutră jalnică. 



Ieşind din baie, dau de Lucia, care mă aştepta. Cu picioarele 
subţiri, ochii mari şi o mână la gură. Am auzit zgomote la mine în 
cameră, tăticule, s-a întâmplat ceva? Nu s-a întâmplat nimic, fata 
mea. Stai liniştită. 

Lucia se simte pierdută în întuneric. O să se repeadă cineva 
la ea, mă întreba, o să iasă din dulap o babă şi o s-o bată? 

O duc până la ea în cameră şi deschid în faţa ei sertarele şi 
dulapul. Nu-i nimic aici, vezi? Dar pot să dorm cu voi, tăticule? 
Sigur, fata mea. 

Se întinde lângă mine, o iau în braţe. Claudia nu se mişcă. 
Adorm, mă trezesc cu mâna Luciei pe faţă. Mă ridic în capul 
oaselor. Un răstimp mă dedau plăcerii celei mai reconfortante 
dintre toate, aceea de a-ţi vedea fetiţa dormind. Netezimea pielii, 
greutatea pleoapelor, liniştea picioarelor. Numai copiii dorm 
abandonându-se astfel. Să-i vezi odihnindu-se e o alinare. Lucia 
are zece ani şi mi-e teamă pentru viitorul pe care inima ei excesiv 
de sensibilă i-1 prevesteşte. I se umezesc ochii de bucurie dacă 
vede o mireasă intrând în biserică, şi i se face pielea de găină dacă 
citeşte o poveste de groază. Văzând-o cum doarme, îmi pun tot 
felul de întrebări, cu o nostalgie anticipată. Ce prieteni şi prietene 
va avea? Cum va fi viaţa ei după terminarea liceului? Ce ţări va 
cunoaşte într-o bună zi? Va fi destul de puternică, destul de 
hotărâtă pentru a ţine piept dezamăgirilor şi eşecurilor care o 
aşteaptă? Şi care până când voi putea fi alături de ea? 

Am simţit-o pe Claudia sculându-se şi am adormit din nou, 
până la şapte, ora la care de obicei casa se mobilizează, în ritmul 
clocotului apei în cafetieră şi al zgomotului vaselor la bucătărie. 

M-am sculat si m-am dus iar la baie. Baia, cu dalele si 
prosoapele ei, era ca un cămin, o peşteră cu oglindă, paradisul 
unui egocentric. M-am supus rutinei bărbieritului, duşului, 
îmbrăcatului, decorând maturul pom de Crăciun care era trupul 



meu, pregătindu-1 să fie aproape gata pentru a-şi arăta darurile 
clienţilor. Colonia mea, fata mea netedă, cravata de culoarea 
vinului. Mă uimeşte distanta care există între amărâtul ăsta 
emotiv, tipul ăsta cu pielea umedă, în maiou, cu o durere care-i 
crapă capul, gata să izbucnească în obişnuita criză de plâns 
clandestin în baie, şi perfectul gentleman de la şedinţe, în costum 
gri şi cămaşă curată, ţinând discursuri în cabinetul lui de 
avocatură. 

M-am pomenit aşezat în sufragerie, cu o ceaşcă într-o mână 
şi un pahar cu apă în cealaltă. 

După ce fetele au plecat la şcoală, i-am comentat Claudiei 
unele amănunte ale întâlnirii mele cu Guayo şi Chacho. I-am spus 
că amândoi fuseseră locotenenţii tatei în timpul războiului. Mi-au 
povestit o groază de lucruri, de istorii cu torturi şi execuţii. Ce fel 
de lucruri? Mă rog, poveşti pe care le spuneau. Ofiţerii aruncau 
trupurile morţilor într-o groapă de gunoi ca să le mănânce porcii 
şi cei din familie să nu-i poată recunoaşte. Odată, trei soldaţi au 
ucis un prunc în faţa mamei, pe care apoi au violat-o lângă trupul 
copilului. Nu-mi mai povesti, mă rugă. în fine, dar în realitate 
toate astea erau ca răspuns la ceea ce făceau cei din Sendero 
Luminoso, care-i ardeau de vii pe prizonieri şi le agăţau de gât 
pancarte cadavrelor carbonizate. Un obicei foarte răspândit al 
senderiştilor era să-i execute pe primarii din sate în faţa soţiilor şi 
copiilor lor. îi omorau în faţa lor şi-i obligau să sărbătorească. 
Atârnau leşurile pruncilor în copaci. Toate astea mi le-au povestit. 
Eu mai auzisem înainte câte ceva. Am văzut şi fotografii. Ţi-aduci 
aminte când publicau fotografiile în ziare? 

Claudia exclamă în şoaptă vai, ce oroare! Nu pot să cred că s- 
a întâmplat aşa ceva, şi se îndreptă spre salon. 



La cabinet, de îndată ce m-am aşezat la birou, m-a apucat iar 
durerea de cap. Un tip care nu-i deprins cu băutura nu trebuie să 
se pună cu prietenii tatălui său, asta era singura mea învăţătură 
din ziua de ieri. Jenny intră să mă vadă, îmi spuse arăţi cam 
prost, îţi aduc o aspirină sau, dacă vrei, o cafea tare de tot. 

Mi-am petrecut dimineaţa vorbind cu Eduardo despre 
concedieri şi despre candidaţii la locurile vacante. Totul a decurs 
fără probleme. Cei concediaţi s-au mulţumit să ceară doar scrisori 
de recomandare. 

Eduardo e un expert în a o şterge de la birou, aşa încât a 
comentat faptul că ieri mi-am luat liber cu un zâmbet cu 
subînţeles, cât pe ce să mă felicite. Nu era ceva obişnuit să lipsesc 
după-amiaza, aşa încât Eduardo s-a bucurat fără prea multe 
efuziuni. După părerea lui, trebuia să mă distrez mai mult, 
relaxează-te, mai fă-ţi şi tu de cap din când în când, eşti prea 
preocupat doar de căsnicia şi de munca ta, asta-i problema. M-a 
întrebat dacă fusesem cu o femeie si cine era fericita. I-am 

9 

explicat că mă întâlnisem cu nişte prieteni pe care nu-i văzusem 
demult şi că am băut cu ei până s-a făcut târziu. De fapt nu erau 
prietenii mei, ci ai tatei, i-am precizat. Măi să fie, întâlnirile astea 
sunt ceva de groază, declară. Ei bine, să ne întoarcem la ale 
noastre, spuse deschizând un folder. De luna asta avem doi clienţi 
noi, aşa că putem să sărbătorim, colega! 

La prânz, după ce am băut a patra cafea făcută de Jenny, m- 
am dus să mănânc singur. Am pus în geanta diplomat nişte hârtii 
de rezolvat. Aproape din inerţie m-am îndreptat spre Larcomar. 

Am intrat în restaurantul Laritza. 

Am cerut o salată, un suc de papaya şi, în locul contractelor 
peste care trebuia să mă uit, am scos o agendă în care îmi făceam 
însemnări (sau doar mă prefăceam) la diverse şedinţe. Ăsta era 



unul dintre obiceiurile mele încă din anii de facultate. Să notez pe 
hârtie ce se întâmplase în ultimele zile. Mai am şi acum foaia pe 
care am scris în ziua aceea: 

Ce s-a întâmplat: 

1. Moartea mamei. 

2. Descoperirea unei scrisori de la o oarecare Vilma Agurto în 
care o blestemă pe mama şi pe toţi urmaşii ei. 

3. Telefonul dat de ea la mine acasă. 

4. Revederea cu fratele meu, Ruben, si cele dezvăluite de el 
despre cum s-a comportat tata în timpul războiului. 

5. întâlnirea cu Chacho şi Guayo. 

6. Povestea acelei fete pe nume Miriam, căreia tata i-a cruţat 
viaţa şi care a fugit din garnizoană. 

Pe neaşteptate, spre propria mea surpriză, mi-am mai amintit 
ceva. Nu ştiam dacă auzisem intr-adevăr lucrul acesta sau dacă 
mi-1 imaginasem. 

Mi se părea că ieri, cu puţin înainte de cearta cu Guayo, 
Chacho povestise că, în momentul în care fugise, Miriam era 
însărcinată. 

Am scris: 

7. E posibil să am un frate vitreg. 


VIII 

în zilele următoare, m-am trezit cu senzaţia că, pe măsură ce 
dimineaţa înainta, scăpăm de o greutate îngrozitoare. 

Mi se părea că eram pedepsit. Nu era o pedeapsă meritată, 
era o pedeapsă nedreaptă, ce depindea de circumstanţe, un 
blestem al hazardului. Mai întâi moartea mamei. De aici s-a 



pornit un cerc vicios: întoarcerea lui Ruben, apariţia lui Chacho şi 
a lui Guayo, povestea lui Miriam. 

M-am gândit că moartea oricărei fiinţe iubite ne umple de 
reproşuri. De ce n-ai făcut ceva pentru ca mama să mai trăiască, 
oare ce te-ar fi costat să fi petrecut mai mult timp cu ea? Şi cine a 
fost tatăl tău, care a ordonat să fie torturati atâtia oameni? Si de 

11 i 

ce acum s-au întors toţi să te caute? Era o angoasă constantă, 
împletită cu rutina, o senzaţie că sunt propria mea marionetă. 

La cabinet totul părea normal. Rosteam exact cuvintele 
cuvenite, ca întotdeauna, „să ne informăm cu privire la subiectul 
acesta”, „mâine am un răspuns”, „legea este foarte clară în 
privinţa aceasta”. Dacă un profesor m-ar fi filmat, m-ar fi putut 
arăta studenţilor lui ca un avocat model. Era patetic. 

Am continuat să mă ocup în general de problemele 
cabinetului, dându-mi părerea, verificând rapoartele pentru 
clienţii vechi, stând de vorbă cu Eduardo, punând la cale strategii 
de atragere a noi clienţi. Ca să uit de toate astea, mă vedeam 
deseori şi cu prietenul meu Platon Acha. 

Platon mi-era prieten de o viaţă. Tatăl lui fusese profesor de 
filosofie la mai multe licee. Pasiunea lui pentru dialogurile lui 
Platon fusese atât de mare, că uneori reprezenta fragmente din 
Gorgias şi din Phaidros la el acasă, în salon. în adolescenţă mă 
dusesem să văd vreo două puneri în scenă ale acestor dialoguri. 
Copiii domnului Acha declamau tiradele, iar doamna Hermelinda 
Acha, mama lui Platon, servea o tavă cu pahare de chicha 1 şi cu 
plăcinţele tuturor celor de faţă. Domnul Acha, cu cravata, cu 
ceasul lui de aur şi cu vesta în dungi, făcea câteva comentarii. La 
sfârşit, noi, prietenii lui Platon, îi puneam întrebări. Apoi mâneam 
cu toţii tortul pregătit tot de doamna Hermelinda. Prietenul meu 


1 Băutură răcoritoare din porumb fermentat. 



Platon, botezat astfel în onoarea „marelui gânditor”, a renunţat 
însă foarte curând să studieze filosofia, cum îl îndemnase 
părintele lui. Eu îl cunoscusem la universitate, când studia 
dreptul, pe care l-a abandonat pentru o carieră mai practică şi 
mai rentabilă, stomatologia. Platon era voinic şi bun la suflet, 
înclinat să dea sfaturi si să râdă în hohote. Purta mereu o cravată 
roşie sau portocalie, care-i scotea în evidenţă faţa cu buze groase 
şi părul sârmos, ce se răsfira ca un evantai. Ochelarii fini, care 
încercau să corecteze trăsăturile-i cam din topor, ascundeau nişte 
ochi mari şi veseli. Ne întâlneam uneori ca să luăm prânzul. Din 
când în când, ieşeam la cinema cu soţiile. Gladys era parcă o 
copie a lui. Anii de căsnicie o făcuseră să semene la trup şi la 
suflet cu bărbatul ei. Era grasă şi zâmbitoare, avea bluze ţipătoare 
şi mâini solzoase ca nişte raci. Claudia n-o prea suporta pe 
Gladys Acha, dar se resemna ca să-mi facă mie pe plac. Platon 
făcea abstracţie de problemele lumii cu aceeaşi hotărâre cu care 
refuzase preceptele părinteşti. 

Nu-i nicio problemă, nu se întâmplă nimic, nu trebuie să-ţi 
Iaci griji. 

în zilele acelea i-am povestit lui Platon toate cele petrecute cu 
Ruben, cu Guayo şi Chacho. Deci aşa era bătrânul tău, nu? Şi 
mama nu ţi-a spus nimic? 

Şi acum ce vrei să faci, s-o găseşti pe fata asta, Miriam? Dar 
ce-ai să-i spui dacă dai de ea? 

Trecuse o lună de la moartea mamei. Nu ştiu cum să-mi 
descriu emoţiile din tot acest răstimp. Lumea părea să se fi făcut 
mai mare, obiectele îmi făceau impresia că erau mai îndepărtate, 
nu-mi găseam locul pe scaunul unde stăteam zi de zi. Faptul că 
nu descoperisem nimic ce să-i reproşez îmi sporea durerea. 



Testamentul ei ne lăsase totul în mod egal mie şi lui Ruben, 
ceea ce era drept. Nu te puteai aştepta din partea ei la un act 
arbitrar de dragoste, să-mi lase mie (care rămăsesem aici, care 
stătusem aici, la Lima, cu ea) mai mult decât fratelui meu. Simţul 
dreptăţii primase întotdeauna la ea. îmi lăsase şi indicaţii ce să 
fac cu hainele, pantofii şi genţile ei. Toate trebuiau să ajungă la 
misiunile de caritate ale carmelitilor din Sicuani, asta în caz că nu 
voiam să păstrez ceva. Am ţinut geanta de piele maro şi o pereche 
de pantofi pe care am pus-o într-o cutie la mine în dulap. Geanta 
şi pantofii sunt ale ei, i-au atins pielea. Nu-mi puteam lua gândul 
de la asta. 

Senzaţia că pluteam în univers, singurătatea trupului meu în 
derivă erau o experienţă stranie, care nu poate fi exprimată prin 
cuvinte ca durere sau pierdere. Amintirile pe care urma să le am 
în viitor mi se păreau o consolare. în anii următori aveau să 
ajungă la ochii şi urechile mele fraze, imagini, frânturi de scene cu 
ea, pe care acum nu mi le puteam imagina. Amintirile acestea 
aveau să mă susţină, poate să-mi ridice moralul. Liniştea ei, 
entuziasmul, micile ei bucurii împreună cu fetele mele. 

Marţea aceasta era slujba de pomenire la o lună de la 
moartea ei. 

Nu sunt foarte religios, însă ea era, şi poate că, la urma 
urmelor, sunt şi eu. O vreme, în copilărie, Ruben şi cu mine o 
însoţiserăm la biserică în coate duminicile. Nu există companie 
mai minunată ca aceea a Domnului. Când mă simt singură, 
vorbesc cu Dumnezeu. Asta îmi dă o mare linişte. Singurătatea te 
face să te îndrepţi spre Dumnezeu. Eu nu prea cred în toate astea, 
mamă, nu ştiu. E un vers de Machado, „Cine vorbeşte singur 
speră să vorbească într-o zi cu Domnul”. E frumos, mi-a zis, dar 
nu-i adevărat. Speri în zadar. Tot ce contează e să cauţi. Şi să 
cauţi însoţit de alţii, împreună cu alţii. Aceştia se află în biserică, 



la slujbă, printre prietenele tale, în oraşul tău, sunt oamenii 
sărmani care n-au la cine să apeleze. Trebuie să ne gândim la ei. 
La slujbă, în biserică, să ne gândim la ei. Dacă nu atunci, când? 
Partea bună a slujbei e că ai timp să te gândeşti uitându-te la 
alţii, Adriân. Cine are azi o jumătate de oră să se gândească? Şi 
cine are timp să se uite la alţii, să-i salute? Eu intru în biserică şi 
mă gândesc la voi toţi. Şi mă gândesc la mine. La mine şi la voi şi 
la oamenii pe care-i cunosc, şi la lumea care n-are de nici unele. 

Vocea mamei îsi croia drum cu o fermitate cristalină. O 

9 

slujbă la biserică, o întâlnire, o adunare. Oameni care se reunesc. 
Toate acestea au fost foarte importante pentru ea. Pentru mine, 
problema era că atât slujba, cât şi preoţii în general mă plictiseau, 
şi încă tare de tot. Dar de data asta, pentru memoria mamei, avea 
să fie altfel. 

La un moment dat m-am gândit la posibilitatea ca şi 
personajul acela pe nume Vilma Agurto să-şi facă apariţia (acasă 
la noi sau, şi mai rău, la biserică) şi să ne blesteme în şoaptă 
pentru ceea ce făcuse tata. 

însă în ziua cu slujba de pomenire, o după-amiază răcoroasă, 
la şapte şi jumătate, la biserica aceea a carmeliţilor totul a decurs 
în linişte, cu îmbrăţişări, mulţumiri si amintiri frumoase. La 

9 9 9 9 9 

ieşirea de la biserică s-au apropiat de mine câteva prietene şi 
rude. Două sau trei dintre ele mi au povestit întâmplări cu mama, 
scene amuzante pe care le descopeream chiar atunci: cum a fost 
în ziua când şi-a pătat taiorul şi a reuşit să-l cureţe într-o clipă, 
sau în seara când a căzut de pe scaun cu o ceaşcă în mână şi a 
alunecat pe covor cu atâta graţie, că ceaiul aproape că nu s-a 
vărsat. Asa era mama ta, totdeauna atât de distinsă, atât de mare 

9 

doamnă. 

Mă liniştisem, mă simţeam aproape măgulit văzând mica 
mulţime de pe bănci, coada pentru împărtăşanie, auzindu-i 



numele, „sora noastră Beatriz”, rostit de preot. Ruben a aflat de 
toată ceremonia printr-un mesaj pe care i l-am trimis şi la care 
mi-a răspuns mulţumindu-mi şi povestindu-mi despre noua lui 
prietenă americancă. 

O vreme am dat-o uitării pe Vilma Agurto. Nu mai aflasem 
nimic despre ea. Claudia mi-a amintit de ea a doua zi după 
slujbă. Poate că e o nebună care telefonează la întâmplare, i-am 
spus, hai să nu mai vorbim despre asta. 

Si totuşi, trebuie să mărturisesc că în coşmarurile mele 
auzeam telefonul sunând şi o voce aspră în receptor, bună ziua, 
domnule Ormache, sunt Vilma Agurto şi vreau să vă vorbesc 
despre nepoata mea Miriam. 

Cam în perioada aceea Quique Salas, un stagiar de la 
cabinet, a fost cât pe ce să moară. 

Quique începuse să lucreze la noi de curând, la 
recomandarea unor avocaţi prieteni, şi se descurcase destul de 
bine în cele doar câteva săptămâni care trecuseră de atunci. Era 
un băiat nervos, politicos, binevoitor, care avea la îndemână toate 
articolele de lege care se aplicau problemelor dezbătute în fiecare 
moment. Să-l vezi intrând la o şedinţă era totdeauna un semn 
bun pentru uitucii ca mine. 

Ca orice stagiar care caută să-şi facă un loc, venise să lucreze 
la cabinet într-o sâmbătă dimineaţă. Era cam pe la unsprezece. 
Stătea la biroul lui, uitându-se prin Codul civil. Dintr-odată, a 
simţit o apăsare însoţită de durere în piept. Jenny m-a anunţat pe 
celular la prânz, când eu eram gata să mă arunc în piscina cu apă 
călduţă de la Club Regatas. Mi-a spus că îl duseseră cu o 
ambulanţă la Clinica Americană şi apoi la spitalul Almenara de pe 
bulevardul Grâu. 



M-am hotărât să mă duc să-l văd. Spitalul Almenara e o 
clădire mare dărăpănată care ocupă spaţiul unei străzi întretăiate 
de alte două, în dreptul vechii Facultăţi San Fernando. Am luat-o 
pe Andahuaylas, am înaintat cu intermitenţe în coada de 
automobile, pe strada murdară şi îngustă Abtao. Porţi mici, 
ferestre cu gratii, ziduri pline de praf, suprafeţe văruite crăpate, 
pietoni nesiguri, nişte rable de maşini care scoteau fum. îmi 
făceam drum încetişor. Am ajuns în sfârşit pe Cailoma, la intrarea 
pentru urgenţe a spitalului. M-am pomenit într-o sală cu scaune, 
plină de lume. Un grup mare de oameni toţi la fel: cu haine lucind 
de murdărie, picioare scurte, trupuri gârbovite. 

Aşteptau cu toţii să-i vadă vreun doctor. 

Stăteau cu faţa întoarsă spre un televizor în perete. Acum, 
când îi văd din nou, îmi dau seama că adunătura aceea părea că 
asistă la o ceremonie religioasă, ceva în genul slujbei de pomenire 
pentru mama. Un grup de oameni hipnotizaţi uitându-se în sus. 
Ecranul televizorului din sala de aşteptare a spitalului era un 
semnal divin, unicul obiect ce se mişca. Ochii tuturor erau atintiti 
asupra lui, într-o stare de halucinaţie instinctivă. 

Mi s-a spus că stagiarul nostru se afla la terapie intensivă, 
unde am reuşit să intru după ce am vorbit cu paznicul. Un 
coridor cu mozaic pe jos. Un şir de paturi de fier, o masă de lemn 
la care un doctor scria ceva. în paturi, oameni palizi, cu obrajii 
supţi, cu restul corpului abia distingându-se pe sub cearşafuri. 
Agonia simplifica trăsăturile, micşora trunchiuri şi picioare, 
disciplina gesturile mâinilor. Unul dintre ei avea falca dislocată, 
într-o expresie încremenită de uimire. M-am gândit că moartea 
avea parcă un soi de obscenitate simplă. Culoarea pe care o 
capătă ochii cuiva în agonie nu are nume. 

M-am oprit lângă pat. Bărbatul avea faţa năpădită de o barbă 
albă, ochii sticloşi, mâinile conturate de oase. Viaţa părea să fie o 



piedică pentru trupul acela, care abia dacă mai putea să se 
supună procesului fiziologic al agoniei. O femeie se apropie de 
doctor si-1 întrebă de bărbatul ei. 

9 

Medicul i-a spus că tocmai murise şi-i arătă ceva cu degetul. 

Am văzut-o pe femeie sprijinindu-se de perete. Rămăsese fără 
grai, cu ochii umezi. O infirmieră veni lângă ea. 

— Doamnă, vreţi să vă pun într-o pungă lucrurile soţului? 

Femeia şi-a ridicat capul. 

— Lucrurile? Ce lucruri? 

— Portmoneul, ceasul şi verigheta. Dacă vreţi, vi le pun într-o 
pungă. 

Femeia rămase nemişcată. 

Am înaintat pe coridor. Paturile se înşirau unul după altul, 
alcătuind un soi de bazar. O mică echipă de infirmieri se agita în 
dreapta şi-n stânga; împingeau câte o targă, puneau perfuzii în 
vreun braţ, interogau pacienţii nou-veniţi. 

Am mers mai departe. L-am găsit pe Quique. Era cu tatăl lui. 
Am vorbit cu unul dintre medici si mi-a confirmat că tânărul 

9 

suferise un infarct. Nu puteam plăti asigurarea pentru o clinică 
particulară, domnule avocat, mi-a spus tatăl. Am fost nevoiţi să-l 
aducem aici, se spune că au cardiologi buni. 

De altfel, Quique era calm şi chiar binedispus. De acum 
înainte fumatul interzis şi să avem grijă cu dieta. O să vă ajutăm 
cu tot ce ne stă în puteri, nu-ţi face griji din pricina 
medicamentelor pe care nu le acoperă asigurarea. 

Mă simţeam fericit si satisfăcut în rolul meu. 

9 9 

Tatăl lui Quique mi-a spus că la Clinica Americană i-au făcut 
raze X şi două electrocardiograme, dar că în zăpăceala cu 
transferul aici uitaseră se le aducă. Doctorul avea nevoie de ele. 
Am tăcut. Nu prea fac de obicei pe sufletul nobil (întotdeauna am 
socotit că generozitatea e o profesiune aparte), însă după un 



moment de şovăială m-am oferit să mă duc după 
electrocardiograme. 

Era sâmbătă seara. în drum spre San Isidro am văzut 
venindu-mi din faţă o mulţime de maşini pline de perechi. 

în sfârşit am ajuns la clinică. Am intrat la Urgenţe şi am 
întrebat de analizele domnului Enrique Salas. Spre deosebire de 
spitalul Almenara, Clinica Americană părea o clădire mare goală, 
un hotel de lux în care toate uşile erau închise, unele cu nişte 
becuri aprinse deasupra („It's a boy!” 1 ) şi cu buchete de flori 
alături. Intrasem pe un culoar liniştit şi curat şi mă aflam acum 
într-o sală circulară. Am văzut în fund un anunţ pe care stătea 
scris „Raze X”. 

Decorul era imaculat si sumbru, si intr-un anume fel mai 
dezolant decât cel din spitalul de unde veneam. Lângă mine era o 
fetiţă cu un bandaj la picior. Medicul i-a spus că şi l-a luxat, fetiţa 
gemea şi ţipa de durere. Tatăl o mângâia pe cap şi-i spunea că o 
să-i treacă imediat. 

M-am întors la spitalul Almenara. Liniştea atotstăpânitoare şi 
grea a tuturor trupurilor de acolo m-a surprins din nou. O fată 
bogată cu glezna scrântită face mai mult zgomot decât zece 
oameni săraci în agonie; la urma urmelor, treaba avea ceva de un 
ridicol sinistru, mi-am zis. 

Am lăsat în urmă pacienţii. Pe culoar m-am întâlnit cu femeia 
căreia tocmai i se spusese că bărbatul ei murise. Avea haine 
triste, părul uscat, ochii duşi în fundul capului, pielea întunecată 
ca la un doliu înainte de vreme, şi tot trupul îi părea marcat de 
moarte. Două femei îi spuneau ceva în şoaptă. 


1 E băiat! (engl). 



în seara aceea i-am vorbit Claudiei despre subiect, iar ea mi- 
a propus să-l dăm uitării bând ceva şi ducându-ne la un film. 
Bine, să mergem, i-am zis. Dar nu face figura asta, iubitule, mi-a 
zis ea. Să nu cazi într-o depresie. Se vor ocupa de el la spital. 
Băiatul o să se facă bine, ai să vezi. 

Era duminică. Ne am petrecut ziua citind ziarul, luând masa 
la Los Delfines şi mergând în vizită la socri. Claudia şi surorile ei 
se întreceau în privinţa lor duminicile. Familia celei care îi invita 
la prânz câştiga avantajul moral al săptămânii. Câteodată conta 
care dintre fiice apuca să le telefoneze prima. Soacra mea 
hotărâse ca, în unele duminici, să mâncăm toţi împreună. 

Luni am ajuns la cabinet devreme. Câţiva stagiari se 
duseseră să-l vadă pe Quique la spital. Se simţea bine probabil, 
după operaţie. 

Jenny îmi aduse aminte ce program aveam în ziua aceea. Şi 
seara, când eram invitat la cină de clientul meu Tito Terân. Tito 
primise de curând confirmarea fuziunii băncii lui cu o corporaţie 
italiană (cabinetul nostru se ocupase de toate formalităţile), aşa 
încât hotărâse să sărbătorească la restaurantul Ceferino de pe 
bulevardul Dos de Mayo. Tito era un tip vorbăreţ care se scula în 
fiecare zi la şapte dimineaţa, făcea o oră gimnastică la aparate şi 
la opt şi jumătate era aşezat la biroul lui. Lucra cu aceeaşi 
vehemenţă cu care vorbea. Să mergi cu el la cină însemna să stai 
la o masă la care se spun bancuri deocheate, însoţite de pâine cu 
usturoi, ravioli, bârfe, whisky, toasturi în gura mare, pizza, coniac 
si cafele tari, un talmes-balmes care nu se termina înainte de 
două noaptea. Era de datoria unui avocat să te distrezi cu astfel 
de clienţi. 


A doua zi, m-am pomenit cu fereastra de la biroul meu plină 
de un praf umed, poate din pricina diareii vreunui porumbel. M- 



am aşezat. în încăpere era o lumină palidă. Pe masa mea de lucru 
am văzut un plic cu litere scrise anevoie cu creionul. L-am 
deschis: 

Domnule avocat Ormache, 

Mă numesc Vilma Agurto. Veniţi azi pe strada Manco Capac, 
388, în La Victoria. La patru după-amiaza. Nu aduceţi pe nimeni, 
veniţi singur. Este foarte important pentru dumneavoastră, domnule 
Ormache. Pentru memoria mamei dumneavoastră. Cu respect, 

Vilma Agurto 

Hârtia era o foaie cu pătrăţele, ruptă dintr-un caiet şi îndoită 
în patru. Cine o scrisese se străduise să deseneze fiecare literă. 

Am chemat-o pe Jenny. 

— Cine a adus plicul ăsta? 

— Nu ştiu. Cred că i-a fost dat paznicului de afară. 

— Du-te si întreabă-1. 

— Ce s-a întâmplat? 

— îţi povestesc după aceea. Du-te şi află cine l-a adus. 

Am rămas cu plicul în mână, de parcă aş fi putut să mai aflu 
ceva doar privindu-1. Jenny se întoarse. 

— Zice că o maşină veche s-a oprit în faţă cam pe la şapte 
dimineaţa şi un tânăr i l-a dat să ţi-1 aducă. L-a chemat pe portar, 
nici măcar nu s-a dat jos din maşină. Despre ce-i vorba? 

— Ai auzit vreodată de Vilma Agurto? 

— Nu. Cine e Vilma Agurto? 

— Citeşte asta. 

în clipa aceea sună telefonul. Cineva voia să vorbească cu 
Eduardo şi au dat legătura în biroul meu din greşeală. Jenny 
apăsă pe un buton. Scrisoarea îi atârna în mână, tremurând. 



M-am rezemat de spătarul fotoliului. M-am apucat să 
răsfoiesc ziarele. 

Ea închise telefonul. 

— Ce vrea? spuse, citind scrisoarea. 

— Cred că vrea să mă şantajeze. 

— De ce? 

— Pentru că ştie ceva ce a făcut tata în Ayacucho, când se 
afla acolo în garnizoană. 

— Si ce-ai să faci? 

— O să merg să verific. 

— Du-te mai bine cu şoferul. Spune-i lui Nelson să te 
însoţească. 

— Crezi? 

— Păi sigur. Ştii tu cine e femeia asta? 

Am mâncat de prânz la birou, o salată verde cu roşii, o 
plăcintă cu brânză şi o sticlă de apă minerală. La sfârşit am cerut 
o cafea şi am fumat două ţigări. M-am plimbat în sus şi-n jos. 

La trei şi jumătate a sosit Nelson, şoferul. 

Nelson era un poliţist pensionat care se lăuda că omorâse doi 
delincvenţi într-o urmărire, cu zece ani în urmă. Povestea isprava 
stând în picioare în bucătăria de la cabinet: mai întâi am ridicat 
braţul drept, aproape fără să-l ochesc, am tras aşa, pur şi simplu, 
îl înfruntase pe delincvent pe bulevardul San Borja Norte, când 
fugea cu prada de la o bancă. Nelson vorbea ridicându-şi mâinile, 
mişcându-şi capul, se simţea întotdeauna ca în mijlocul unei 
pieţe. Avea ochii negri şi severi, iar părul uscat i se lipea de ţeastă. 
Câştiga acum ca şofer mai mult decât înainte ca poliţist, dar 
ducea dorul anilor petrecuţi în poliţie şi uneori mă avertiza că nu¬ 
mi era doar şofer, ci şi bodyguard. Era dur şi politicos şi mai 
vorbăreţ decât se cuvenea, dar mă simţeam în siguranţă cu el. 



M-am urcat în maşină si i-am cerut să caute strada Manco 

9 9 

Câpac 1 , numărul 388. Presupuneam că e strada cu două sensuri 
din La Victoria, care dădea în piaţă. Aşezat la volan, Nelson lăsă la 
o parte ghidul, ridicându-şi capul. Iertaţi-mă că vă spun, maestre, 
dar ce caută un domn ca dumneavoastră în cartierul ăsta? 

Am ajuns în piaţa Manco Câpac. Statuia regelui incaş privea 
cu o expresie tristă în zare. 

în lumina albă a amiezii un sir de umbre - siluete sterse, 
uneori câte două sau câte trei - se mişcau printre băncile rupte, 
copăceii desfrunziţi, petele de iarbă îngălbenită din piaţă. Firme 
de farmacii cu litere verzui, ziduri roase de murdărie, ferestre cu 
gratii, strigăte ale încasatorilor din microbuze, monotonia hârâită 
a maşinilor. La un colt de stradă se înălţa o biserică de culoarea 

9 9 

cimentului. Doi soţi în vârstă mâncau liniştit dintr-o pungă cu 
nuci. 

I-am spus lui Nelson să lase maşina lângă biserică şi să mă 
aştepte acolo. 

Un lustragiu se ţinu după mine tot drumul, cu nişte cuvinte 
violente de implorare. Am ajuns la strada Manco Capac, am luat-o 
la stânga. Am văzut numărul pe zid. Era un restaurant cu mese 
de plastic despărţite de scânduri. Pe jos era un mozaic îngălbenit, 
plin de talaş. Lângă intrare se afla o tablă scrisă cu cretă. Orez 
după reţetă cubaneză, trei soles. Pui cu cartofi, patru soles. Pâine 
cu măsline, un sol De la tejgheaua de lemn, în spatele unui 
galantar cu sticle de băuturi gazoase, mă cerceta o femeie. 

Avea o faţă mică şi strâmbă, devorată de o gură uriaşă. Pe 
neaşteptate a arătat spre mine. „Domnul Ormache? Pe aici, 
domnule Ormache.” 


1 Fondator legendar al dinastiei incaşilor. 



în spatele ei se ivi un băiat. Se aşeză fără să-şi ia ochii de la 
mine. Avea un tricou negru cu un desen cu Batman. 

Mi-am închipuit că era fiul femeii şi că se afla acolo ca să-i 
sară în ajutor şi să mă intimideze. M-am rezemat de peretele de 
plastic jupuit. Mi se pare că încă mai aud ce mi-a spus Vilma 
Agurto atunci. O voce iute şi răguşită ca scrâşnetele unui robinet. 

Bună ziua, domnule. Mai întâi vă mulţumesc c-ati venit. 
Trebuie să vă spun ceva, domnule. Tatăl dumneavoastră era un 
ticălos care i-a făcut rău nepoatei mele, Miriam, în multe rânduri 
i-a făcut rău. Ea are tot felul de lucruri, scrisorele, hârtii de la el. 
Avem şi poze. înainte eu m-am înţeles cu mama dumneavoastră. 
Ea mi-a dat multă vreme bani ca să nu spun nimic presei, să nu 
le povestesc ziariştilor nimic despre tatăl dumneavoastră şi 
nepoata mea. Dar acum, că doamna a murit, condoleanţele mele 
sincere, domnule, mama dumneavoastră era o doamnă foarte 
bună, foarte nobilă, ei bine, acum trebuie să ne înţelegem cu 
dumneavoastră. Mama dumneavoastră si-a tinut cuvântul si 
dumneavoastră veţi face la fel. 

în vreme ce vorbea, îşi agita uşurel mâinile. Avea unghii 
scurte, aproape tăiate în carne. 

Am început să învârt zaharniţa de pe masă. Zgomotul metalic 
mă liniştea. 

9 

Un poliţist a intrat şi a cerut o apă minerală, iar băiatul s-a 
ridicat şi l-a servit. 

Eu mă străduiam să-mi păstrez calmul. Mi-am încrucişat 
mâinile pe masă şi am privit-o în faţă. 

Vedeţi, doamnă, i-am spus, pentru mine tot ce-mi povestiţi e 
ceva nou. 

Părinţii mei au divorţat când eu eram mic. Eu nu-1 prea 
vedeam pe tata. Eram intr-adevăr foarte apropiat de mama, dar 
niciodată n-am aflat de povestea asta, doamnă, scuzaţi-mă, însă 



nu cred că ea vă dădea bani ca să păstraţi secretul de care vorbiţi. 
Pot să vă întreb dacă aveţi vreo dovadă în acest sens? 

9 

în momentul acela băiatul se apropie şi spuse ceva de 
neînţeles. Ea îl reduse la tăcere dintr-o privire. 

Eu n-am văzut-o pe mămica dumneavoastră decât o dată. O 
doamnă înaltă, distinsă, foarte elegantă, de asta-mi aduc bine 
aminte, domnule avocat. M-a primit la dumneavoastră acasă, pe 
strada, cum se numeşte? Jorge Basadre, undeva prin San Isidro, 
acolo m-a primit o dată. Am fost acolo, adică m-am dus s-o văd 
chiar la dumneavoastră acasă. Am fost si-am vorbit cu ea. Aveaţi 

9 9 

un ceas mare în salon, asa mi-amintesc, nu aveaţi? Am fost acolo. 
Ea mi-a spus că îmi va trimite banii cu un domn. El venea aici în 
fiecare lună s-aducă banii. Domnul Oscar, Chacho Osorio, cum i 
se spune. Domnul ăsta venea aici. Aducea o mie de dolari la 
fiecare întâi ale lunii, domnule avocat, îi făcea deci mamei 
dumneavoastră serviciul ăsta. Am vorbit acum şi cu el, dar mi-a 
zis că murind mama dumneavoastră nu mai are de unde să-mi 
aducă. El nu făcea serviciul ăsta decât pentru mama 
dumneavoastră, atât. El ştie să vină aici. De asta v-am chemat, să 

9 

veniţi aici si să-mi aduceţi banii asa cum vă zic. Dar nu trebuie să 

9 9 9 9 

veniţi în persoană aici. Vă sună domnul Chacho. Dumneavoastră 
îi daţi lui banii, domnului Chacho. Puteti sta liniştit dacă faceţi 

9 9 9 9 

asa, domnule avocat. 

îmi apăru înaintea ochilor faţa lui Chacho. îl vedeam la 
restaurantul de la ţărmul mării, spunându-mi că mama a fost o 
mare doamnă. 

Deci dumneavoastră spuneţi că aveţi poze şi lucruri de-ale 
tatălui meu, am şoptit. 

Poze. Avem poze. Tatăl dumneavoastră o să fie amestecat intr- 
un scandal. O să povestim presei dacă nu ne daţi banii, domnule. 
Dacă nu ne credeţi, domnule avocat, adăugă încetişor, dacă nu 




credeţi, vă putem arăta poze. Trei poze avem, vi le putem arăta. 
Vreţi să le vedeţi? Acolo, în garnizoană, tăticul dumneavoastră 
avea un aparat care făcea poze singur, un aparat de fotografiat 
care se declanşa singur. I-a făcut cadou pozele lui Miriam. 

A tăcut, cercetându-mă. Pe buze i se ivea un început de 
zâmbet. 

Da, aduceţi-mi pozele. Vreau să le văd. 

Ea n-a făcut niciun gest, dar băiatul s-a ridicat şi s-a dus la 
tejghea. 

S-a întors cu un plic mototolit. 

Mi l-a dat. L-am deschis încet, tinându-1 la oarecare distantă. 

Trei fotografii mari mi au alunecat în mână. 

Imaginile erau cam şterse, dar destul de clare pentru a se 
putea distinge faţa şi o parte din trupul tatălui meu. Era gol lângă 
o femeie tânără. Era el. Era el? 

Părul lung îi acoperea fetei aproape toată faţa. Totuşi se 
puteau vedea din profil nasul, fruntea, o porţiune lucioasă a 
buzelor. 

în prima fotografie erau în picioare, cu profilul îndreptat spre 
aparat, el sărutând-o, îmbrăţişând-o strâns, iar ea abia dacă se 
mai putea ţine dreaptă. Avea o dâră umedă pe obraz. 

în celelalte fotografii totul era mai neclar. Erau intr-un pat, se 
vedeau cutele unei pături, el mereu deasupra ei. 

Chipurile abia dacă se distingeau prin ceaţă. Erau poze pe 
care tata trebuie să le fi arătat prietenilor pe la petreceri ca să se 
laude. 

Ar fi rău pentru dumneavoastră ca aceste poze să iasă la 
televizor sau prin ziare. Acum nimeni nu mai prea vorbeşte de 
tăticul dumneavoastră, dar după treaba asta multă lume ar putea 
începe să vorbească. De asta trebuie să aveţi grijă, pentru 



dumneavoastră, domnule. Asa că numai de dumneavoastră 

9 

depinde. 

Circulaţia intensă a microbuzelor se auzea aproape de 
poartă. Era un zgomot permanent, un vacarm de strigăte de 
încasatori, de claxoane, de caroserie lovită. Iar zgomotul ne 
hăituia în valuri, cu creşteri si descreşteri, amestecându-se uneori 
cu vocea Vilmei Agurto. 

Deci mă şantajaţi, doamnă Agurto. 

Mă rog, dacă vreţi s-o numiţi astfel, faceţi-o. Dar trebuie să- 
mi daţi banii, asta cu siguranţă. Vă spun clar că, dacă mi se 
întâmplă ceva, cineva ştie unde sunt pozele şi le trimite direct la 
ziare şi la televiziune. Nu glumesc. Şi ajung şi la tribunal. Şi la 
prietenii dumneavoastră. Iar prietenii mamei dumneavoastră o să 
vadă şi ei pozele, domnule Ormache. 

M-am sprijinit de spătar. Lemnul trosni scurt. 

Deci aşa stau lucrurile, doamnă Agurto. Şantaj, nici mai 
mult, nici mai puţin. 

Ei bine, asta am avut să vă spun, domnule avocat. O să 
vedeţi dumneavoastră. 

9 

Mi-am dat atunci seama că băiatul o urmărea pe femeie 
crispat şi fascinat. 

Bine, doamnă Agurto. Am nevoie de mai multe dovezi. 
Spuneţi-mi unde o pot întâlni pe domnişoara asta, pe Miriam. Aş 
vrea să vorbesc cu ea. 

Mă privi drept în faţă. Ochii mici şi nemişcaţi îi străluceau. 

N-o s-o vedeţi. N-o s-o vedeţi niciodată, domnule. în veci, în 
vecii vecilor. 

Mă rog, dar eu am nevoie ca ea să-mi spună dacă e adevărat. 

N-o puteţi vedea pe ea şi nici eu nu vreau să vă mai văd, 
domnule. Mâine este întâi. Domnul Chacho să aducă banii mâine 
la ora asta. Numai cu el să mi-i trimiteti, cu nimeni altcineva. în 

9 7 



prima zi a fiecărei luni îl aşteptăm aici cu banii. Iată adresa lui. 
Mulţumesc, la revedere, domnule avocat. Rămâne asa cum v-am 
spus, şi gata. 

Mi-a dat o hârtie liniată. Adresa lui Chacho era scrisă acolo, 
cu litere chinuite de tipar. 

Femeia s-a ridicat în picioare. Băiatul a lăsat-o să treacă şi 
apoi a urmat-o spre tejghea. 

Ea se făcu nevăzută. Băiatul se aşeză pe un scaun. Rămase 
acolo, citind un ziar. 

Zgomotul străzii răsuna jur-împrejurul meu. 

Am ieşit în stradă în clipa în care un microbuz s-a oprit cu 
un scârţâit metalic. încasatorul, un copil cu o cârpă pe cap, i-a 
strigat ceva şoferului. L-am găsit pe Nelson. 

— Mergem la San Borja. Dar grăbeşte-te. 

Pe drum aproape că nu m-am clintit. Simţeam că furia mă 
sufocă. Vocea femeii mi se înfigea în piept şi lua forma feţei lui 
Chacho. Domnul Chacho să aducă banii. Numai cu el să mi-i 
trimiteti. 

Am ajuns curând la destinaţie. Nelson a coborât să întrebe de 

el. 

Ieşi o femeie. 

— Domnul Chacho nu-i acasă. Nu ştiu la ce oră se întoarce. 

L-am sunat pe celular şi am dat de vocea lui înregistrată. 
Lăsaţi, vă rog, numele şi telefonul. Era caraghios. Politeţea plină 
de fumuri a unui torţionar şi şantajist. Sună-mă îndată ce poţi, 
îmi ascultam propria voce sacadată, am o întâlnire, sună-mă 
imediat, Chacho. 

Am intrat în biroul meu şi am văzut lista cu documentele pe 
care le aveam de rezolvat. O pală fierbinte de furie m-a paralizat. 
M-am repezit la mormanul de dosare şi le-am aruncat pe jos; am 



văzut hârtiile zburând şi m-am apucat să le calc în picioare. O 
ploaie de foi m-a înconjurat într-o clipă. Ce se întâmplă, Adriân? 
Mă întrebă Jenny. Ce ţi-a venit? Parc-ai dat în mintea copiilor. 

începu să le strângă. 

în seara aceea am rămas la cabinet până au plecat toţi. 
Obiectele din jur - calculatorul, cărţile, tabloul de pe perete -, 
păreau fiinţe vii, aşteptând momentul potrivit să sară la mine. Am 
ieşit în parc, am dat o raită prin cartier şi m-am întors. Mi-am 
turnat nişte vodcă. 

Vilma Agurto, băieţelul ei. 

Fotografiile tatei, vocea femeii, mama dumneavoastră şi-a 
ţinut cuvântul şi dumneavoastră veţi face la fel, imaginea mamei 
punând o mie de dolari intr-un plic şi dându-i-1 lui Chacho... 

Dar mai era o prezenţă, de data asta nu un chip ori un trup, 
ci parcă umbra unei femei. Femeia aceea. Miriam. O umbră 
cenuşie, o serie de linii sterse ce nu reuşeau să-i definească 
trăsăturile. N-o vedeam bine, dar era ea. Voiam s-o văd. Voiam să 
vorbesc cu ea. Dar, dacă o întâlneam, ce se va întâmpla? N-avea 
să-mi arunce în faţă josniciile tatălui meu, poate chiar să-mi 
ceară mai mulţi bani decât mătuşa ei? Si de ce tata i-a crutat 
viaţa? Oare era sigur că era însărcinată? Bineînţeles că nu mă 
încumetasem s-o întreb pe Vilma Agurto. 

Aveam un frăţior pe care ea îl creştea în locul acela mizer 
unde mi-o imaginasem? 


IX 


Tot restul serii am format numărul de celular al lui Chacho. 
Ori de câte ori se auzea vocea lui înregistrată apăsam tasta. Am 



facut-o în mai multe reprize, încercând de cinci sau şase ori de 
fiecare dată. în răstimpul dintre reprize am stat mai departe la 
biroul meu, lucrând la un raport, cu un pahar de vodcă la 
îndemână. 

Din când în când mă întrerupeam din scris ca să sun iar. 

Pe neaşteptate, după un şir de încercări de rutină, când 
apăsam tasta numai ca să reînnoiesc apelul, se auzi vocea lui 
Chacho pe un fond muzical de salsa. Te-am tot sunat, mă auzi? 
Da. Ce se întâmplă? Nu te aud bine, unde eşti? Sunt la Maximo. 
Unde? Aici. E o discotecă pe bulevardul Marinei. Trebuie să 
vorbesc cu tine urgent. Mda, bine, dar sună-mă mâine. Ascultă, e 
vorba doar de un minut. Am început să strig ca să acopăr 
zgomotul muzicii. Spune-mi unde eşti şi vin să te văd o clipă. Dar 
nu sunt singur, sunt cu o fată, zău. Mă rog, o laşi să te aştepte 
puţin, vorbim şi apoi eu plec. 

Paznicul de noapte intră în birou. Vă caută la telefon soţia, 
maestre. O sun eu imediat, spune-i, te rog. Dar mai bine mâine. 
Vin acum, Chacho. Aşteaptă-mă că vin acolo. Muzica răsună mai 
tare. în fine. Vino dacă vrei. 

Discoteca era un mic palat de ciment galben cu coloane 
aurite şi două reflectoare care iluminau praful. 

Am intrat pe pista de dans, am trecut pe lângă trei sau patru 
perechi languroase şi am rămas în picioare, uitându-mă spre 
fundul sălii, într-un carusel de lumini. Chacho era cu o fată cu 
părul cârlionţat, chiar în capăt. M-am apropiat. Trebuie să 
vorbesc cu tine imediat, Chacho. Aşteaptă să se termine, ce naiba! 
Nu pot, i-am răspuns, trebuie să plec chiar acum. Vorbim, mă duc 
şi tu te întorci aici. Mii de scuze, domnişoară. Doar câteva clipe. 
Hai, du-te, Chachito, zise fata cu păr cârlionţat. 



Dar ce se întâmplă, ce te-a apucat, Adrian? Ce-ai păţit? 
Nimic, i-am zis. N-am păţit nimic. 

Ne aşezaserăm pe nişte perne de plastic lângă un geam mare. 
Lumina murdară a unui felinar se difuza în sticlă. 

— De când duci bani familiei Agurto? 

— Ce? 

— De când duci bani familiei Agurto, ticăloşiile? 

Şi-a lăsat capul în jos. Luminile albastre şi roşii se striveau 
pe pardoseală. 

— Ce spui? Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Ştiu tot, Chacho. Mi au povestit. Am stat de vorbă cu 
Vilma Agurto. Acum zi, de când dădea mama bani familiei ăsteia? 

Si-a frecat ceafa. 

— Nu ştiu. 

— Spune-mi, Chacho, de când le duci bani? Hai, zi! Dacă nu¬ 
mi spui, îţi fac o reclamaţie şi te bag la răcoare. Mâine stai comod 
în mica ta celulă, mă înţelegi? 

Muzica se schimbă brusc. E acum o baladă dulceagă, vocea 
răguşită devine tot mai puternică, nişte perechi se apucă să 
danseze. Fata cu păr cârlionţat ne priveşte de aproape, cu braţele 
încrucişate. 

Buzele îi tremură uşor. îşi duce mâna la gură. 

— M-a chemat odată mama ta. M-a rugat s-o ajut... 

— Câtă vreme le-ai dat bani? 

— Nu ştiu. Cât să fie oare? Cam trei sau patru ani să tot fie. 
Mi-a cerut să nu vorbesc cu nimeni. Eu le duceam banii şi gata. 

— O mie de dolari pe lună? 

— Da. Ţi-au telefonat? 

— îmi cer aceeaşi sumă si vor s-o duci tu. 

— Fir-ar a dracului de treabă. Mama ta nu voia ca tu să afli 


ceva, zau. 



— Mda. însă acum vor să le dau eu banii. 

O umbră se materializează. E cârlionţată. 

— Chachito, scumpule, până când ai să mai stai cu domnul 
ăsta? Mă plictisesc singurică. 

— Câteva clipe doar. Hai, du-te. Cumpără-mi o bere şi ia-ţi şi 
tu una. Uite. 

Scoate o bancnotă şi i-o dă. Cârlionţata pleacă. 

— Şi ce ţi-a mai spus femeia asta, Adriân? 

— Nimic altceva. Doar să te duci mâine cu banii. 

— Ti-a arătat pozele? 

— Da. 

— Deci asa. 

Se uită spre pista de dans. Mă întorc către el. îl bat pe umăr. 

— Şi cu cât te alegeai tu ca să faci pe mesagerul, Chacho? 

— Eu? 

Cârlionţata se apropie cu o sticlă de bere. 

— Mergem, Chachito? 

— Da, cât? 

— La dracu’, rău mai eşti, amice. Urât din partea ta să mă 
întrebi una ca asta. Ce urât, Adriancito. în fine, ştii ceva? Eu plec, 
plec de aici, n-am stat de vorbă. Plec cu fata mea, amice. 

— Haide, lasă-1 odată pe domnul ăsta, zise cârlionţata. 

Şi îl apucă de braţ. 

Chacho mă priveşte cu ochi tulburi. Braţele ca nişte cârlige, 
parcă gata să mă lovească. 

— Mama ta nu voia să afli nimic. Ea nu făcea decât să-mi 
mulţumească şi-mi dădea un bacşiş pentru serviciul ăsta. Mama 
ta era o mare doamnă, zău, o mare doamnă. 

— Unde crezi c-o putem găsi pe fata asta, Miriam? 

— Ei bine, dacă tu nu vii, mă duc singură. Mă apuc să 
dansez singură. 



— Taci din gură. Pe Miriam n-ai s-o găseşti, amice. Nu poţi s- 
o găseşti. 

îşi ridică mâna la cap şi-o lasă să cadă în faţă. Apoi îşi duce 
braţele la subsuori, vrând parcă să se declare de neclintit. 

— E adevărat că era însărcinată când a fugit? 

— Cine ţi-a spus? 

— Cred că Guayo sau tu aţi spus asta data trecută. Tu ai 
spus-o. 

— La dracu’, nu ştiu. 

— Dar n-ai spus-o? 

— Nu-mi amintesc. 

— Dar era, sau nu era? 

— Nu ştiu, răspunde aproape strigând. 

Câteva feţe se întorc spre noi. 

— Hai, Chachito, hai, lasă-1, vino cu mine, vino, hai să 
dansăm. 

— Nu-i ştii nici măcar numele de familie? 

9 

— Mă rog, eu plec, Chachito, m-am săturat să te tot aştept, 
zău. Ce-ai atâta de vorbit cu el? 

Fata dispare pe pista de dans. 

Chacho bea o duşcă. Ridică sticla în dreptul feţei. 

— Miriam a murit de mulţi ani, asa am auzit. Nu mai ştiu 

9 7 9 9 

nimic de ea. 

Se pierde în fumul de pe pistă. în local a mai intrat lume. 
După puţină vreme, Chacho apare iar, dansând şi râzând printre 
lumini. 

Mi-aduc aminte că, plecând de acolo, abia dacă eram în stare 
să-mi găsesc maşina. Am deschis portiera şi am rămas aşezat la 
volan fără să mă mişc. Era o linişte tulbure dincolo de parbriz; un 
fascicul de lumină se ţâra pe sticlă. 



O clipă mi-a trecut prin cap să mă întorc să-l caut. 

Ce aveam să-i spun însă? Am dat drumul la motor. Drumul 
mi s-a părut neobişnuit de lung. 

Zgomotul de la discotecă îmi răsuna încă în urechi când 
dădeam de vreo groapă. Condusesem un răstimp şi în sfârşit mi- 
am venit în fire. Mă aflam pe bulevardul Javier Prado. în curând 
aveam să ajung acasă. 

Am intrat în salon. Mi s-a părut un loc pustiu. îmi mai 
răsuna încă în urechi muzica de la discotecă. Totul era cufundat 
în tăcere. Nu era prea târziu, dar Claudia se culca întotdeauna la 
unsprezece ca să poată fi în formă la ora ei de gimnastică. 

M-am aşezat. Lenta, venerabila pendulă de mahon a mamei 
trona la locul ei. Din ochiul său mare părea că evaluează toate 
cele întâmplate de curând. Eu îi adusesem pendula. Era ca un 
simbol înalt si trainic al casei, un fel de altar al familiei, obiectul 
care ne întâmpina şi ne spunea rămas-bun lângă uşă. 

La micul dejun, înainte de a pleca la şcoală sau la 
universitate, priveam mereu cercul acela de numere şi liniuţe, 
fondul alb cu uşoare pete galbene. îl privisem de nenumărate ori. 

Şi mama văzuse ceasul acesta mare de mai multe ori pe zi. 
Văzuse limbile subţiri, cadranul palid pe fondul cu cifre romane, 
liniile mai îngroşate de la douăsprezece şi de la şase. îl văzuse 
probabil cu gândul la ora stabilită, ora la care Chacho avea să 
sune la uşă, iar ea trebuia să-i deschidă şi să-i dea un plic cu o 
mie de dolari pentru doamna Agurto. 

Ceasul îmi apărea ca o sferă de cristal care ghicea trecutul, 
cercul care înconjura portretul personajelor sale. Mama 
deschizând usa la întoarcerea de la bancă, numărând una câte 
una bancnotele, încredinţându-le degetelor murdare ale lui 
Chacho. Fiecare bancnotă îi aluneca în mână, apoi intra intr-un 
plic pe care ea îl închidea. Faţa hotărâtă şi plină de bunătate a 



mamei, glasul ei care mă reconfortase în unele nopţi, faţa şi glasul 
erau ale femeii care se dusese la bancă în fiecare lună si care, cu 
mâinile acelea cu care mă strânsese la piept, ţinea plicul peste 
care avea să se lăţească zâmbetul Vilmei Agurto. 

Şi totuşi... fisura care tocmai apăruse pe statuia ei nu o 
spărgea. Poate chiar o fixa oarecum. Şi eu aş fi procedat ca ea, de 
fapt, trebuia s-o fac. Şi, cu toată furia şi amărăciunea mea, nu-i 
reproşam că s-a ascuns de mine. Viaţa mea se desfăşurase pe 
drumuri pavate fără cusur de uitarea aceluia care-mi fusese tată. 
Ea le proiectase şi le construise şi le întreţinuse. Acum, că o 
descoperisem, aveam impresia că ea se întoarce ca să se explice. 
Eu trebuia să înţeleg. Ce puteam face, băiatul meu? Femeia asta 
m-a ameninţat că face publică povestea tatălui tău. Spune-mi, 
aveam oare altă soluţie? Trebuia să accept, şi gata. 

Limba cadranului se mişcă o linie si dintr-odată se auzi 
gongul, un zgomot muzical de trei note, trei noaptea, ora la care 
eram întotdeauna acasă, dormind. La zece, mama îmi dăduse 
ultima sărutare. îmi făcusem rugăciunea împreună cu ea. Trebuia 
să vă protejez pe tatăl tău şi pe voi. N-aveam încotro, mă înţelegi. 

M-am bucurat că eram singur şi aproape pe întuneric. 
Simţeam lenta umiditate a aerului. Noutăţile trecutului, imaginea 
ei pe canapea, cu buzele strânse în liniştea salonului, va trebui să 
scot bani, ce pot face, ar fi un scandal îngrozitor pentru Adriân, ce 
altceva îmi rămâne de făcut, mai bine să nu spun nimic nimănui 
şi mai cu seamă lui. Număr banii, îi pun intr-un plic, vine băiatul 
acela şi dau totul uitării până la începutul lunii viitoare. Aşa. 
Fusese oare asa? 

M-am întins lângă Claudia. I-am atins umărul şi am sărutat- 
o. 



M-am trezit din pricina zgomotului de la fereastră. Era nouă, 
o oră scandaloasă pentru rutina mea matinală. Am găsit un bilet 
de la Claudia. Bună, somnorosule! De la sala de gimnastică mă 
duc la mama. Fetele sunt la scoală. 

Am rămas în pijama, stând în capul oaselor în pat. Eram încă 
de partea asta. Să mă scol, să fac duş, să mă îmbrac, să fac 
saltul, să trec dincolo de barierele care mă reţineau aici. Bravura 
de fiecare zi. Mai întâi să întind o frânghie şi apoi să mă ridic şi să 
aştept să-mi pun hainele şi să fac saltul. Baia era vama, 
maşinăria care face minuni, intri înăuntru în zdrenţe si ieşi un 
domn în toată legea. 

în maşină, am răspuns la celular de mai multe ori. La radio 
auzeam în continuare vocile parlamentarilor şi miniştrilor. 

Ajungând la cabinet, m-am ocupat rapid de un client. Am 
chemat-o apoi pe Jenny. 

— Ce s-a întâmplat ieri? 

M-a ascultat făcând ochii mari. 

— Nu pot să cred, repeta. 

— Aş vrea s-o cunosc pe fata asta, pe Miriam. 

— Dar n-au spus că a murit? 

— Nu ştiu, cred că Chacho vorbea într-o doară. 

— Dar ti-a zis că a murit. 

— Nu ştiu. Mi-a zis că auzise că a murit, dar eu nu-1 cred. 

— Si de ce vrei s-o cauţi? 

— Vreau s-o văd la fată. 

în momentul acela a sunat telefonul. 

Jenny a ridicat receptorul. Vocea ei de serviciu se îmblânzi. 

— E domnul Chacho Osorio, spuse acoperind cu mâna 
receptorul. 

— Ah, da. Spune-i că poate veni la douăsprezece. 

— Bine. 



închise telefonul. Stătea şi se uita la mine. Avea capul 
sprijinit într-o mână, cu unghiile înainte. 

— în fine, cred că o să-i dau banii, nu ştiu ce altceva pot face. 

— Eşti sigur? 

— Nu, nu sunt sigur. Dar deocamdată trebuie să scot o mie 
de dolari şi să i-i dau. O să văd mai târziu cum să facem ca să 
recuperăm fotografiile alea. Acum însă câştigăm timp cu asta. 

Jenny se ridică în picioare, se rezemă de birou. 

— E ceva ce nu înţeleg în povestea asta, Adriân. 

— Ce? 

— Se presupune că fata asta, Miriam, mă rog, se presupune 
că a suferit pentru ceea ce i-au făcut la garnizoană, pentru că au 
ţinut-o prizonieră şi pentru tot ce a păţit acolo, nu? 

— Da. 

— Atunci de ce să fi păstrat fotografiile alea de când fusese 
prizonieră şi să i le fi dat mătuşii ei? Atâta sânge rece să fi avut 
fata? Asta n-o înţeleg, zău. O femeie cinstită n-ar păstra nişte 
amintiri atât de groaznice, nu crezi? 

— De ce crezi că e o femeie cinstită? 

— Nu ştiu. Dar asa cred. Chiar dacă n-o cunosc... 

9 9 

Am privit-o în faţă. M-am aşezat. 

— Ai dreptate. 

— în orice caz, pune-1 pe Nelson să-l urmărească pe domnul 
ăsta, Osorio, şi pe bătrână la fel. 

L-am chemat pe Nelson. 

— Da, maestre. 

— O să vină un tip să ia un plic, i-am spus. Jenny o să-ţi 
arate cine e. Vreau să-l urmăreşti şi să-mi spui unde se duce, mă 
înţelegi? îl urmăreşti oricât de târziu ar fi. Spune-mi tot ce face. 
Să nu te vadă. 

Ochii îi străluciră. 



Bine, maestre. 


Chacho sosi la douăsprezece. Avea un sacou negru ce lăsa se 
se vadă cămaşa roz cu o cravată gri. Se pieptănase şi îmi zâmbea. 

— Vreau să-ti cer scuze, mi-a zis. Pentru chestia de aseară. 
■> 

Scuză-mă, zău. Eram cu fata şi băusem puţin, nu ştiu ce s-a 
întâmplat, iartă-mă, Adriancito, dacă m-am purtat urât. Şi pentru 
treaba de acum câteva zile, cu Guayo, de asemenea. Nu ştiu ce-a 
păţit prietenul ăsta. 

— Bine. Nu-ţi face griji. Dar vreau să-mi spui ce ştii de 
Miriam. 

— De indiancă? Nimic. 

— Mi-ai spus că a murit. 

— Nu, nu ştiu de ce am spus asta, nu ştiu nimic, zău. 

Se aşeză în faţa mea, picior peste picior. 

— îti mulţumesc, i-am zis, că-mi faci serviciul ăsta. 

— Nu, nu-mi mulţumi, nu-mi mulţumi. încerc şi eu să ajut. 

— Şi cât mi-ai cere ca să faci pe mesagerul în povestea asta? 

— Ei, ascultă, nu mă jigni. Nimic, nimic. Nu-ţi iau nimic. O 
fac ca să-l apăr pe tatăl tău, amintirea tatălui tău. Vreau să-ţi fiu 
prieten, Adriancito, ştii doar cât îl respectam pe tatăl tău. 

I-am dat plicul. L-a luat. 

— Mai bine numără-i, i-am zis. 

Şi-a trecut printre degete fiecare bancnotă. Avea degetele 
grase, parcă erau viermi dansând la o mică petrecere. 

L-am văzut ridicându-se si mi-a întins mâna. 

— Acum du-te, i-am zis. Nu mai vreau să te văd până la 
începutul lunii următoare. 

Răspunse cu un zâmbet. 

Am închis uşa după el. 



Jenny mă privea, ochii îi străluceau. 

— Ce tip groaznic! mi-a zis. 

— Mai întâi trebuie să mergem la cadastru. Trebuie să vedem 
cine sunt cei care au cumpărat terenuri pe bulevardul Dos de 
Mayo. 

— De ce tocmai acolo? 

— Guayo a văzut-o pe Miriam servind într-o prăvălie, cam pe 
la a paisprezecea stradă. Pe unde este clădirea Băncii Wiesse. 

— O prăvălie? 

— Da, dar acum nu mai e, sunt doar edificii. De asta trebuie 
să vedem cine erau foştii proprietari şi dacă au vândut ori 
construit acolo. Să vedem dacă vreunul dintre foştii proprietari ne 
poate spune unde să dăm de ea. 

— Atât de mult ţii s-o găseşti? 

— Da. 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

Jenny m-a privit. Şi-a plecat capul şi s-a uitat pe monitor. 

— Bine. La ora prânzului mă duc la cadastru. 

M-am întors acasă să mănânc. M-am dat jos din maşină şi 
am aruncat o privire spre arbustul cu frunze cerate din faţă. M- 
am gândit să-i povestesc totul Claudiei. 

M-a primit vorbind la telefon. Şi-a ridicat o mână. Fetele 
mâncaseră deja şi fiecare stătea în faţa calculatorului ei. 

M-am dus să le văd, le-am sărutat, le-am întrebat ce-au făcut 
azi la şcoală. Sunt sătulă până-n gât de liceu, a suspinat Alicia. 

La anul o să fiu la universitate. 

Când m-am aşezat la masă, Claudia încheie conversaţia la 
telefon şi veni lângă mine. începu să-mi explice problemele pe care 



le aveau verişoarele ei Mărită şi Pocha. Am urmărit cu gândul 
aiurea povestea certurilor dintre ele. 

Claudia vorbea limpede şi curgător, parcă ţinând o lecţie 
pentru copii. Pocha primea mereu cele mai frumoase cadouri de 
la tatăl lor. De când erau mici. Dar, din fericire, Mărită n-a fost 
niciodată ranchiunoasă. Până într-o zi... Telefonul celular îmi 
sună în buzunar. 

L-am luat ca cineva care tine o amuletă si am auzit vocea lui 
Nelson: 

— Amicul ăsta, Chacho, ia prânzul cu cucoana, maestre. I- 
am văzut chiar acuma. E prieten la cataramă cu cucoana asta, 
maestre, e clar. Le-am făcut două poze fără să-şi dea seama. Şi ea 
i-a dat câteva bancnote în fata mea, am văzut cu ochii mei. 

— Vin acolo, i-am zis. 

Claudia se oprise din vorbit, m-a întrebat ce se întâmplă şi i- 
am răspuns că o s-o sun cât mai curând să-i povestesc. A venit 
după mine până la uşă. 

Am auzit scârţâitul pneurilor. 

Maşinile rămâneau în urmă. 

9 

Claudia m-a sunat pe celular. Ce-i cu tine? M-a întrebat. 

Sunt tras pe sfoară, îţi povestesc mai târziu. 

Am închis şi l-am sunat pe Nelson. Mi-a spus că Chacho 
tocmai plecase din localul de pe La Victoria. E în cârdăşie cu 
cucoana asta, maestre. Am văzut cu ochii mei când i-a dat tipului 
mai multe bancnote. Chiar în faţa mea. Eu m-am prefăcut că 
intru să cer o răcoritoare. Au ascuns totul, repejor. Dar am apucat 
să-i fotografiez, maestre. 

în drum spre casa lui Chacho toată povestea începu să mi se 
limpezească. La fiecare semafor roşu, un nou element se mai 
adăuga la ceea ce presupuneam eu că se întâmplase. 



Era o poveste întemeiată pe o serie de scene probabile. în 
prima, tata le arăta pozele amicilor, în momentele lui de beţie, 
lăudându-se ce nemaipomenit o regulase pe mica lui indiancă, în 
a doua, Chacho găsise pozele în apartamentul tatei, poate după 
moartea lui. în a treia, Chacho căutase o femeie oarecare pentru a 
o şantaja pe mama. în ultima o convingea pe femeia asta să-mi 
telefoneze pentru a-şi continua afacerea. Aşa se petrecuseră 
lucrurile? 

Conduceam apăsând cu piciorul pe acceleraţie. Mă gândeam 
că l-aş putea ajunge din urmă pe Chacho în drum spre casă, dacă 
se ducea mai întâi să-şi pună bine partea lui de câştig. 

Am ajuns pe strada Liszt în San Borja şi abia m-am dat jos 
din maşină, că l-am şi văzut. Tocmai sosise. A parcat lângă mine 
şi a coborât cu un zâmbet prefăcut. 

Nu era timp de pierdut. 

M-am apropiat şi l-am împins din răsputeri strigând erai în 
cârdăşie cu baba, în toţi aceşti ani ai şantajat-o pe mama, 
nenorocitule, şi precis că fotografiile alea le-ai sustras de la tata 
când a murit, tot timpul ai fost un rahat împuţit. 

Eram orbit de furie, făcându-mi evident iluzia că-1 puteam 
bate, dar abia am început să-i car câţiva pumni, că am şi înţeles 
că n-o să fiu în stare. Braţele lui păreau două ciocane. Am simţit 
primele lovituri şi mi-am pierdut echilibrul, într-o nesfârşită 
explozie de durere. Faţa mi se izbise de ciment. M-am ridicat şi m- 
am năpustit asupra lui. Am izbutit să-l trântesc în grădină şi l-am 
auzit slobozind puzderie de înjurături. Cum l-am văzut ridicându- 
se, am şi simţit un pumn zdravăn, care mi-a făcut praf falca. M- 
am pomenit în beznă, buimac, cu mâinile pipăind pe jos, înecat de 
mirosul de sânge. M-am ridicat, clătinându-mă însă, până am 
căzut din nou pe un petic de iarbă. El îmi tot striga ceva. 



Când m-am ridicat iar, Chacho intrase în casă. Eu scuipam 
sânge. Aveam cămaşa plină de pete. Eram leoarcă de sudoare. M- 
am dus până la uşă şi am început să dau cu picioarele, am luat 
câteva pietre şi le-am aruncat în geamurile casei. Mă aplecam din 
când în când să mai iau altele, şi le-am tot aruncat până n-a mai 
rămas niciun geam întreg, ba chiar şi după asta. 

Am căzut. Mi-am sters lacrimile. Am reuşit să mă aşez la 
volan. Braţele îmi tremurau, dar am putut demara. Am condus 
plângând în hohote şi ştergându-mi la răstimpuri faţa. 

Străzile mă întâmpinau una după alta. 

Am oprit în cele din urmă în faţa casei mele. 

Justina, menajera, m-a văzut şi şi-a dus mâna la gură, 
strigând doamnă, doamnă. A apărut şi Claudia. Vai, Doamne 
Dumnezeule, ce-ai păţit? Se ţinea după mine pe scară. Am intrat 
în baie, mi-am scos hainele si le-am lăsat în cos. Claudia bătea 
întruna în uşă. N-am nimic, vreau să mă spăl, i-am spus. M-am 
băgat sub duş. Am rugat-o să-mi aducă rufe curate. Am ieşit din 
baie. Durerea m-a făcut să mă ghemuiesc pe pat. Ce-ai păţit? 
Vocea Claudiei răsuna de undeva de departe. Să chem salvarea? 

Se aşeză lângă mine. Nu, nu chema pe nimeni. 

— Poţi să-mi spui odată ce s-a întâmplat, Adriân? 

— M-am bătut cu un ticălos. 

— Cu cine? 

— Unul care l-a cunoscut pe tata. 

Când a aflat tot ce se întâmplase, Claudia a strâns din buze, 
mi-a zis că ar fi bine ca nimeni să nu afle de povestea asta şi m-a 
rugat s-o las să-mi vadă vânătăile şi loviturile. Trebuia să-l 
chemăm pe vărul meu Enrique, care e doctor. I-am zis că nu cred 
că rănile mele sunt grave. Dacă mi-aş fi rupt ceva, n-aş fi putut 
conduce, iar acum nici n-aş fi putut vorbi. Claudia s-a dus la baie 
şi s-a întors cu alifii, tifon şi leucoplast. 



Am dat un telefon, apoi m-am întins în pat. Claudia s-a 
aşezat lângă mine. 

într-un târziu, Nelson a venit să mă ia. De ce nu m-ati 
chemat, maestre? Mi-as fi adus câţiva oameni să-i venim de hac 
nenorocitului, a insistat. Am plecat, cu toate rugăminţile Claudiei. 
I-am promis că mă întorc repede. Transpiram. O furie turbată mă 
ţinea în picioare, mă făcea să urc treptele, mă scăpa de unghiurile 
din stomac şi din cap. 

Când am intrat la mine în birou, Jenny ţinea în mână 
fotografiile făcute de Nelson. Ce ţi s-a întâmplat? Nimic, m-am 
bătut cu cineva. Te-a văzut un doctor? N-am decât vânătăi, lasă- 
mă să văd fotografiile. într-una se vedea Vilma Agurto dându-i o 
bancnotă lui Chacho. în altele, cei doi stăteau si beau bere. Nu 
ştiu de ce nu mă prinsesem dinainte. I-am spus lui Jenny să se 
ducă să-mi facă rost de o sută de dolari şi mi-am pus fotografiile 
în buzunar. Te simţi bine? M-a întrebat. Da, sunt bine. Mă duc la 
doctor si mă întorc. 

Vilma Agurto s-a arătat surprinsă când mă văzu intrând în 
local. Chacho îi spusese pesemne de întâlnirea noastră. 

M-am aşezat lângă ea. Nelson s-a oprit în spatele meu. I-am 
arătat fotografiile cu ea şi cu Chacho. I-am spus că e o dovadă 
suficientă ca s-o bag la răcoare pentru tot restul vieţii ei. 

Ştii ceva? Am stăruit. O să-ţi spun adevărul. Primarul din La 
Victoria mi-e prieten şi într-o clipă pot să-ţi închid bodega asta 
împuţită, adică toate astea, cu tabla, rafturile cu băuturi şi 
galantarele tale. Şi cu cretinul ăla în tricou negru pe care l-ai 
ascuns pe acolo pe undeva. Dar cum eu sunt bun la suflet, i-am 
explicat, sunt dispus să-ţi dau o sută de dolari în momentul ăsta 
în schimbul negativelor. 



Ea mă privea cu o expresie încremenită. Abia dacă-şi mişca 
buzele ca să vorbească. Dacă faceţi asta, o să dezvălui totul. Dar 
nu-ţi dai seama că cei de la televiziune îmi sunt prieteni, şi la fel 
ziariştii? Nu pricepi că n-o să facă nimic? Nu pricepi c-ai încurcat- 
o rău cu treaba asta? Asa că, dacă vorbeşti vreodată cu cineva de 
toată povestea, eu scot pozele cu şantajul pe care le am aici şi cu 
mare plăcere te trimit la închisoare pe viaţă, mai ales că Chacho a 
şi mărturisit, aşa că gândeşte-te bine. Vrei să chem poliţia chiar 
acum? 

Nu se clintea. Mă privea cu ochii ei seci, înconjuraţi de riduri. 
Chiar mâine vin cu poliţia municipală. Mâine închidem localul şi 
tu ajungi la Chorrillos la închisoare, iar micuţul ăla ajunge la 
Lurigancho. Ce părere ai? Dar cum să faceţi una ca asta, domnule 
Ormache? Nu mă puteţi închide, eu o să vorbesc cu presa, şi cu 
rudele dumneavoastră o să vorbesc, o să le spun eu. Dar nu 
pricepi, babă proastă? Cu cine o să vorbeşti? Cui o să telefonezi? 
Uite ce e, mi-a luat ceva timp să reacţionez, dar tu n-ai să-mi poţi 
face nimic. O să chem poliţia aici, să vadă pozele astea, mâine îţi 
închidem localul, şi pe cine o să creadă, pe tine sau pe mine? Pe 
cine? 

S-a lăsat o linişte prelungă, marcată de zgomotul traficului. 
Dintr-odată s-a mişcat. Dintr-odată a strigat Pepo, Pepo. Băiatul a 
apărut. Adu plicul, i-a zis. Ce? Adu plicul, ţi-am spus. 

Apoi îşi plecă ochii. Băiatul s-a întors cu plicul. Femeia i-a 
poruncit să mi-1 dea. El a privit-o cu ochi bovini, stând pe 
gânduri, dar apoi a ascultat-o. 

înăuntru erau fotografiile şi negativele. I-am dat hârtia de o 
sută, mi-am pus plicul în buzunar şi m-am ridicat. 

Nelson m-a însotit. în stradă, am simtit uşurarea brizei. 

9 9 9 

Mergeam cât puteam de repede. Tremuram. Mă simţeam speriat şi 



puţin ruşinat de ceea ce făcusem. Dar şi foarte mulţumit şi chiar 
mândru. 

Ajungând la maşină, mi-am amintit că aveam o foarfecă în 
torpedo. Claudia o pusese acolo să o aibă la îndemână în ultima 
clipă înainte de a intra la vreo recepţie. în general, îşi tăia din tivul 
rochiei câte un fir care i se ivise pe drum. 

Nelson a demarat. Mergeam cu toată viteza. Am luat foarfecă. 
M-am uitat la fotografii încă o dată. 

Se vedea acolo, cum nu se poate mai clară, faţa tatei. 
Trupurile împreunate şi abia vizibile, totuşi desluşite. 

Mă simţeam scârbit şi uşor fascinat. Singura mea dorinţă era 
să scap de ele. Erau trei fotografii, fiecare într-o postură diferită, 
faţa tatei mult mai aproape decât a ei, un dragon devorând o 
căprioară în beznă. 

Am pus foarfecă pe cartonul murdar şi am decupat chipul ei 
din toate trei. 

Aveam pe neaşteptate în mână trei chipuri şterse ale lui 
Miriam, de mărimea unei fotografii de buletin. 

Am tăiat mărunt cu foarfecă tot restul, mai ales trupul tatei. 

Maşina condusă de Nelson tocmai ieşea de pe bulevardul 
Iquitos. Am intrat pe bulevardul Mexico, apoi pe Zanjon. Am 
deschis fereastra şi am aruncat resturile fotografiilor înaintea 
râului de maşini care venea în spate. M-am uitat pe fereastră. 
Bucăţelele se împrăştiară, sărind de câteva ori, apoi rămaseră 
nemişcate pe şosea. 


X 

M-am întors acasă. Am ieşit încet din maşină, cu teama ca 

9 9 7 

nu cumva să se înteţească durerea. 



Trebuia să-l chem pe Enrique, vărul meu medic. Ce-aveam 
să-i spun însă? 

Claudia îmi deschise. Mă îmbrătisă. Eşti bine, te mai doare? 
Mult mai puţin. Ce s-a întâmplat? Am recuperat fotografiile. Şi ce¬ 
ai făcut? Le-am rupt şi le-am aruncat pe drum. Nu mai sunt 
probleme? Acum nu. Uite, ia, asta-i pentru durere. E iatrogen. 
Dar trebuie să chemăm doctorul. Nu, nu chema niciun doctor. O 
să mă întind puţin. Apoi o să mă vadă Enrique. Telefonează la 
cabinet şi anunţă că nu vin, vrei? Nu se simte prea bine. Nu poate 
veni acum să lucreze, Jenny. 

M-am aşezat să mă uit la televizor. Buletinele de ştiri, un film 
cu Robert de Niro, un meci din Liga Campionilor. Spasmele 
începeau să cedeze, picioarele mele simţeau acum o durere 
acceptabilă. 

Vărul meu Enrique a venit, m-a examinat, i-am spus că m- 
am bătut dintr-un motiv profesional cu un client, am glumit 
amândoi în legătură cu calităţile mele necultivate de boxer, el i-a 
zis Claudiei că n-aveam nimic serios si a refuzat să bea cafea, ceai 
sau o bere (nu cât sunt în exerciţiul funcţiunii, dar acum nu eşti, 
te afli doar la noi acasă). Enrique răspunse la telefon, trebuia să 
se ocupe de o urgenţă, ne-am îmbrăţişat şi a plecat în fuga mare. 

Zece noaptea. Cum stai cu durerea? mă întrebă Claudia. 

Am văzut-o intrând în baie, apoi a venit lângă mine, m-a 
sărutat si s-a dus la culcare. 

Mă simţeam imobilizat în fotoliu. Am văzut buletinele de ştiri 

9 9 

şi meciurile de fotbal. M-am culcat cu puţin înainte de miezul 
nopţii. Am apucat să dorm între lungile perioade când vânătăile 
de pe braţe şi de pe mijloc nu-mi dădeau pace. Setea, nevoia de a 
urina şi o senzaţie de arsură pe sub piele m-au ţinut treaz până în 
zori. într-un rând m-am sculat şi am scos fotografiile din buzunar. 



Trei feţe. în cea mai clară ea apărea din profil, surprinsă de flash. 
Părul îi cădea într-o parte, ca un şuvoi de fum. 

Tăiasem corpul tatei, dar tot se mai puteau vedea cercurile 
făcute de degetele lui pe un umăr. 

Am pus bine bucăţelele de fotografii şi m-am întins iar. 

M-am deşteptat. 

M-am dus la baie. Abia dacă m-am zărit o clipă în oglindă. 

Când am intrat în cabinet a doua zi, Jenny mi-a spus că 
domnul Gualberto Martinez, adică Guayo, mă aştepta. Era acolo, 
afară, de o bună bucată de vreme. 

L-am văzut intrând. Mi-a zâmbit. Se pieptănase pentru 
ocazie. Avea sacou şi cravată. Se străduia să pară politicos şi chiar 
jovial. 

— Şi tu eşti în cârdăşie cu ei, Guayito? 

— Nu. Dar mi-a povestit Chacho. Cum ai aflat? 

— Mi-a povestit chiar cucoana. 

— Ea? 

— Ea. Vilma Agurto în persoană. Ea mi-a povestit. 

— Ce curios. 

— De ce? 

— Pentru că ea e mătuşa lui Chacho. Mătuşa lui. 

îmi zâmbea. 

— Adică cucoana asta n-are nicio legătură de rudenie cu fata, 
cu Miriam, bănuiesc. 

— Nu. 

— Şi Chacho a furat pozele când a murit tata. 

— Cum ai făcut-o să-ţi spună? 

— I-am oferit cinci mii de dolari şi mi-a dat fotografiile, 
întreab-o pe ea. 

— I-ai dat cinci mii de dolari? 



— Sigur, cu banii ăştia poate trăi liniştită. Acum pleacă, am 
treabă până peste cap, bătrâne. Nu mai vreau să-ţi văd mutra, 
Guayito. 

Se apropie. Avea ochii învăpăiaţi. 

— Mă minţi, nu-i asa? 

— Crezi ce vrei. 

— Eu nu ştiam de asta, Adriân. Eu nu i-as fi făcut niciodată ’ 

9 7 9 

i asa ceva tatălui tău. Chacho a fost de vină, el a făcut-o. 

— Asta nu mai contează acum. 

Se aşeză şi-şi întinse picioarele. Avea mâinile în buzunare. 

— Ai să-i denunţi cu adevărat? 

9 

— încă nu ştiu. 

— Chacho e un nenorocit, nu-i iau apărarea, să nu crezi că 
vreau să-l scuz. Dar dacă îl denunţi, poţi să-ti faci rău si tie. 

9 A 9 9 9 9 

— Ţi-am spus că nu ştiu ce o să fac. Adevărul e că toate astea 
mi au făcut foarte rău. Acum pleacă, te rog. 

— Te crezi foarte important, nu? 

— Dacă vrei să fiu sincer, mă cred tot mai prost. 

— Ascultă, ai să-i denunţi sau nu? Spune-mi adevărul. 

Atunci s-a spart ceva în mine. M-am oprit şi am început să 
ţip ca un nebun, eram lângă el cu braţele ridicate, urlând, 
adresându-i un pomelnic de înjurături şi de acuzaţii, că a torturat 
şi omorât o mulţime de oameni, că a şantajat-o pe mama, dacă 
tata ar mai trăi, v-ar ucide pe amândoi, sunteţi nişte ticăloşi, nişte 
nemernici, ce mi-ar mai plăcea să vă văd la pârnaie pe amândoi, 
nu sunteti decât nişte rahati nenorociţi, si nu mai ştiu câte altele 

9 9 9 9 9 9 

i-am tot strigat. La un moment dat mi-a răspuns: dar Chacho nu 
avea bani, n-avea nici ce mânca pe vremea aceea. Totuşi eu ţipam 
mai departe şi, pe când ţipam, faţa lui Guayo rămânea neclintită 
precum cea a unui broscoi uriaş, singurul semn de viaţă erau 
ochii ce i se tot căscau. în sfârşit a intrat Nelson, îi spuse vă rog, 



faceţi bine şi plecaţi. Guayo se uită la el, dădu din umeri şi se 
îndreptă spre culoar. 

Jenny stătea în prag. M-a întrebat dacă aveam nevoie de 
ceva, mi-a adus un pahar cu apă şi mi-a închis uşa. 

Aşezat la birou, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, mi-am 
dat seama că tata nu era ca ei, ca Chacho şi Guayo. Când s-a 
văzut pe patul de moarte s-a căit („E o fată în Huanta, trebuie s-o 
cauţi”). în ziua aceea îmi încredinţase însărcinarea asta. Cum as 
putea s-o numesc? Sentimentul vinovăţiei, nostalgia, remuşcările 
l-au făcut să-mi dea însărcinarea asta. E o fată în Huanta. E acolo 
o fată, trebuie s-o cauţi. Acum eu ţineam între degete chipul 
acestei fete, aveam faţa şi trupul în umbra din fotografie. Să duc la 
bun sfârşit însărcinarea... fantoma tatei se apropiase de mine, îmi 
spusese ceva, şi acum mi-o repeta. 

Seara i-am povestit Claudiei incidentul cu Guayo. A încercat 
să mă liniştească zicând că avusesem dreptate cu vârf şi îndesat. 
Cu oameni de teapa asta nu poţi sta de vorbă, mi-a spus. Deie 
Domnul să nu mai ai deloc de-a face cu ei! Eram în bucătărie, cu 
puţin înainte de a pleca la soţii Sânchez Leon (o invitaţie să 
mâncăm delicioasa friptură făcută de Marcia), când m-am apucat 
să-i spun că eram hotărât s-o caut pe fata aceea pe nume Miriam. 

— Pe cine să cauţi? 

9 

— Pe fata cu care a fost tata. Cea care a fugit. O cheamă 
Miriam. 

— S-o cauţi? Cum s-o cauţi? 

9 9 

— Vreau să ştiu unde e. 

9 

— Vai, Adriân, la ce bun să faci asa ceva? 

9 

— Nu vreau să se afle nimic într-o bună zi. Trebuie s-o 
împiedic să vorbească. 



— N-o să se afle nimic dacă nu răscoleşti lucrurile. N-ai de ce 

9 

să le răscoleşti. 

9 

— M-a rugat tata. 

— Poftim? 

— M-a rugat înainte de a muri. Numai că nu mi-am dat 
seama în momentul acela. 

— Nu ti-ai dat seama? 

9 

— Am crezut că delirează. îmi vorbea de o fată din Huanta, pe 
care trebuia s-o caut. 

— Si acum vrei s-o cauţi? 

9 9 

— Da. Trebuie s-o găsesc. Pentru că m-a rugat el. 

— însă tatăl tău delira, n-ai spus aşa? 

— Da, dar spunând adevărul. 

— Şi ce-ai să faci când o s-o găseşti? 

— Nu ştiu. Vreau să aflu cine mai ştie de povestea asta. Nu¬ 
mi prinde bine un scandal, înţelegi? 

— Dar cum ai să dai de ea? 

— Nici asta nu ştiu. 

9 

— Mă rog, hai să vorbim de toate astea cu mai mult calm. 
Altădată... 

Si a ieşit din cameră. 

9 9 

Am vorbit de toate astea cu mai mult calm a doua zi şi a treia 
la fel. 

Subiectul părea că o interesează pentru că mă văzuse foarte 
hotărât. 

în cele din urmă, într-o discuţie în bucătărie, Claudia mi-a 

9 

prezis aşa: Ai să-ţi pierzi timpul, ai să-ţi faci tot felul de probleme, 
veşnic cu fanteziile tale, cu păsărelele tale din cap, noi avem 
nevoie de tine aici, tu nu-i datorezi nimic unei indience care l-a 
cunoscut pe tatăl tău, zău aşa. Dacă nimeni n-a aflat până acum 
de povestea asta, nimeni n-o să afle nici de acum înainte. Dacă ea 



n-a zis nimic, nu va spune nimic despre asta. Ce ţi-a venit să te 
apuci s-o cauţi? Cum de ţi s-a năzărit aşa ceva? Treaba e că vrei 
un pretext ca să te îndepărtezi de familie, asta e, precis, crezi oare 
că nu-mi dau seama? 

Lucia a intrat în timp ce noi ne certam şi a izbucnit în plâns. 

într-o dimineaţă, înainte de a pleca la cabinet, mi-am deschis 
portofelul şi am văzut iar fotografiile. Faţa lui Miriam. Se 
ascundeau în umbră, neîndoios, unele din motivele care reuşiseră 

9 

să-l seducă pe tata (şi să-l facă să se îndrăgostească?). Profilul 
plin, trăsăturile delicate, strălucirea buzelor şi a ochilor. Puteam 
să-i ghicesc conturul vag al trupului în întuneric. Stăteam în 
capul oaselor pe pat, cu fotografiile decupate în amândouă 
mâinile. Le-am ascuns. 

— Adriân! 

Claudia tocmai intra în cameră cu un zâmbet larg. 

— E totul aranjat. Tata ne invită pe toţi să ne petrecem 
vacanţa în insula Mărgărită. Exact ce-ţi trebuia ţie. Plecăm luni. 

— Cum? 

— Ne invită pe insula Mărgărită. Nu-ţi aduci aminte că ţi-am 
zis? Să nu-mi spui că nu vrei să mergi! 

— Pe insula Mărgărită? 

— Da, nu e minunat? 

— Ce să facem acolo? 

— Dar bine, Adriân, e exact ce-ti trebuie tie. Ai nevoie de o 

9 9 

vacanţă, zău. Ţi-am spus deunăzi. 

— Du-te tu cu fetele, i-am zis, punându-mi sacoul. Eu am 
mult de lucru săptămâna viitoare. Cu toate problemele mele, am 
cam neglijat cabinetul. 

— Dar, iubitule, amână şi tu pentru o săptămână ce ai de 
făcut, zău, pui totul intr-un sertar şi-l deschizi lunea viitoare, cum 



să nu profităm? Tata şi mama ne invită, plătesc ei totul. Hotelul, 
restaurantele, avionul, absolut tot. Pe deasupra, mi au zis că aşa 
le ţinem companie, că altminteri se vor simţi tare singuri acolo. Ne 
luăm nişte cărţi şi stăm la plajă să citim, ce părere ai? 

— Ai dreptate. Nu puteţi refuza. E o ocazie unică. Duceţi-vă 

voi. 

— Nu, zău. Nu fi asa, Adriân. Ce-i cu tine? 

— Nu pot pleca. Avem clienţi noi şi întrevederi toată 
săptămâna. 

A tătăit din buze. 

9 9 

— Adevărul e că nu-mi poţi suferi familia, a murmurat. Adică 
te înfurie că tata ne invită, nu? Si-a ridicat mâinile: Dar dacă el 
vrea să ne invite, ce contează, iubitule? Doar avem nevoie cu totii 

9 

de o vacanţă frumoasă împreună... chiar acum au şi fetele o 
săptămână liberă de la şcoală, zău. 

— Nu pot, Claudia, dar duceţi-vă voi, te rog. 

M-am dus la baie. Mi-am potrivit cravata în faţa oglinzii. 

Am auzit-o pe Claudia vorbind în şoaptă la telefon. 

A sosit şi ziua de luni, când familia mea trebuia să plece. Am 
luat micul dejun împreună cu Alicia şi Lucia. Le-am spus că avea 
să-mi fie tare dor de ele. 

Ai să fii aici când ne întoarcem? Mă întrebă Lucia. Nu sunt 
decât câteva zile, am liniştit-o. Unde mai pui că putem vorbi şi la 
telefon. 

Le-am propus să ne ducem cu toţii să mâncăm la pizzerie. 

Ah, ce grozav! exclamă Lucia. Pot cere o pizza Mărgărită? Da, 
scumpa mea, cere tot ce vrei. N-o să ne mai vedem, mi-a spus, ce 
păcat! Ce-ai să faci fără noi, tăticule? 



XI 


în seara aceea, după ce m-am întors de la aeroport, m-am 
gândit să ies. îmi venea greu să stau în casă singur. Puteam să 
dau o raită sau chiar să alerg înainte de a mă culca. Poate că 
trebuia să mă fi dus cu ele, mi-am zis. N-aveam de fapt niciun 
motiv întemeiat ca să rămân acasă. 

Mi-am pus treningul şi am plecat. Şoseaua părea imensă, ca 
un tunel fără ziduri. 

Am început să alerg. 

O adiere clătina copacii. 

Mă uitam la bascheţii mei călcând pe asfalt. Păreau că sunt 
departe de mine. Vedeam străzile care străjuiau parcul, casele, 
lumina albă a felinarelor, pe care burniţa o făcea ireală. 

Ştiam că e cartierul meu, dar mi se părea că nu fusesem 
niciodată acolo. Era un peisaj nedesluşit, cu arbori şi clădiri în 
depărtare. 

Dintr-o casă răzbătea lătratul isteric al unui câine. Am iutit 

9 

pasul. M-am oprit. Mi-a trecut prin cap să-mi scot maioul, însă 
mi-am dat seama că aveam să tremur de frig. Norişorul răsuflării 
mele se înfiripa şi apoi se destrăma. 

O vagă euforie mă îndemna să alerg. 

Locuisem întotdeauna în acest cartier. Străbătându-1, îmi 
veneau în minte amintiri frumoase. 

Puţin mai încolo se afla casa mamei. Mai departe, cea a 
unchilor mei. Şi mai departe, clădirea şcolii unde am învăţat. 
Sistemul acesta de străzi care duc în cartierele San Isidro, 
Miraflores, si toată mulţimea aceea de case curate... Iar eu eram 

9 9 

singur, fără Claudia şi fără fete, alergând fără nicio raţiune în 
afară de deprinderea de a face mişcare pentru a mă menţine în 



formă, încercând să-mi revin prin această cursă nocturnă, cu 
trupul cât mai drept. 

Am ajuns la bulevardul Golfului şi am continuat să alerg pe 
lângă gardul de arbuşti. Maşinile bubuiau în apropiere, se auzeau 
parcă nişte împuşcături scurte. 

M-am hotărât să mă îndrept spre parcul El Olivar. Am trecut 
de Libertadores, apoi de Conquistadores, şi m-am apucat să alerg 
pe aleea centrală din El Bosque 1 . Briza agita copacii. Din 
depărtare auzeam un fel de şuierat, ceva ce putea fi un claxon de 
pe bulevard. 

Am oprit un taxi. Aveam o idee puţin trăsnită care atunci mi 
se părea însă absolut normală. O să-l rog pe şofer să mă lase în 
dreptul spitalului Almenara. 

Şoferul m-a privit lung. Părea intrigat că eram în trening. O 
luă pe El Zanjon şi apoi o coti pe Grâu. Gâfâiala mea era ca un 
răpăit de tobă. M-am pomenit brusc lângă grilajul spitalului, cu 
peisajul murdar şi fantomatic al clădirilor şi caselor abandonate, 
în liniştea întreruptă de motorul unui microbuz. M-am decis s-o 
apuc la dreapta. în faţa mea, imensitatea cenuşie a bulevardului 
Grâu: umbrele caselor, semnalele luminoase, mirosul pătrunzător 
de cauciuc si de fum. 

Eram hotărât să merg până la cimitirul El Ângel din Barrios 
Altos. Nu mă surprindea dorinţa mea. Mi se părea cât se poate de 
firească. M-am dat jos din taxi. 

Eu, un tip cu pielea albă, în trening, pe străzile alea! Un 
ciudat, un lunatic, un strigoi pentru cei care m-ar fi văzut. 

Am continuat să merg drept înainte, pe lângă un zid, cu ochii 
la luminile tulburi ce se succedau pierzându-se în depărtare. Din 
când în când auzeam huruitul prelung şi poticnit al unui 
automobil. Mi-am urmat drumul până am întâlnit în stânga 

1 Country-club în Lima. 



strada diagonală care ducea la cimitir. Trotuarul era pustiu. în 
fund am zărit silueta unei turle. Mă apropiam de o biserică. 

Din celălalt capăt al străzii venea cineva. O umbră scundă, 
un bărbat care-si mişca braţele înaintând în pas marţial. 

Am mers mai repede. 

Era pesemne cineva care mă văzuse (un bărbat alb, şi încă la 
ora aceea şi în locul acela!) şi venea să mă fure. N-ar fi fost ceva 
neobişnuit la urma urmei. Silueta se desluşea tot mai) i limpede. 
Mi-am iuţit paşii. Ne despărţeau cam cincizeci de metri. 

Aproape că îl puteam distinge. M-am oprit. Mi-am ţinut 
respiraţia. Pe neaşteptate bărbatul era lângă mine, la mai puţin de 
un metru, sub lumina stâlpului cu neon. 

Avea o faţă rotundă şi ochi sticloşi, ca cei ai unei păpuşi. 

Tipul nu s-a uitat la mine, nu s-a oprit, a mers mai departe 
fără să se întoarcă. La trecerea lui am simtit o adiere uşoară. 

Am rămas singur, gâfâind; l-am văzut îndepărtându-se. 

Am trecut pe lângă o biserică şi am apucat-o pe trotuarul din 
faţa cimitirului Presbitero Maestro. Simţeam că plutesc. Pământul 
uscat, crăpăturile din asfalt, frunzele ofilite, grilajul, umbra 
lespezilor, totul se perinda undeva în depărtare. Dintr-odată am 
auzit un zgomot, uşa unei case deschizându-se. Nişte bărbaţi 
stăteau în jurul unei păduri de sticle. Abia dacă şi-au întors capul 
când m-au văzut. 

Am ajuns la poarta cimitirului, cu îngerii suflând din 
trâmbiţe. Pe jos, resturi de petale strivite. M-am aşezat. Nu ştiu 
cât timp am stat acolo, privindu-mi bascheţii, privind asfaltul, un 
copac ce se legăna uşor. Totul era pustiu. Domnea o linişte 
infinită, de parcă liniştea îşi mobilizase acolo toate forţele. 

Am rămas câteva minute aşezat pe bordură, cu bărbia pe 
genunchi. 



Din colţul străzii a apărut o camionetă cu farurile aprinse. Se 
opri în faţa mea. Un poliţist s-a dat jos. I-am spus că mă simţeam 
bine. Mi-am scos celularul. O fi oare vreun taximetrist treaz la ora 
asta? 

Am găsit unul. 

Am ajuns acasă. 

M-am refugiat sub jetul unui duş prelung. Am ieşit din baie 
şi m-am instalat în fotoliu. Am adormit. Trezindu-mă la patru 
dimineaţa, la televizor se dădea un documentar despre insulele 
din Caraibi. Ele erau acolo? 

A doua zi dimineaţa m-am mulţumit cu o cafea neagră şi 
nişte pâine prăjită cu miere. Lângă mine era un şir de linii 
galbene. Un cor de păsărele venea din grădină. 

La cabinet, Jenny mă aştepta cu o hârtie. Mi-a zis: Am fost 
ieri la cadastru. Aceştia au fost proprietarii care au vândut 
terenurile de pe Dos de Mayo, unde a fost văzută Miriam. Sunt 
şaptesprezece. 

Şaptesprezece este un număr destul de rezonabil pentru ce 
căutam noi. în cursul dimineţii am telefonat la fiecare dintre ei. 
Toţi cei care ne-au răspuns ne-au spus că n-au avut niciodată o 
prăvălie, în proprietate sau închiriată, în zona aceea. 

— Dar mai sunt trei persoane care nu răspund la telefon, zise 
Jenny. Ar fi mai bine să te duci personal să-i cauţi. 

— Asa e. 

— îti notez adresele. 

Am făcut o pauză. 

— Nu ştiu dacă ţi-am spus că-ţi sunt tare recunoscător că mă 
ajuţi în treaba asta. 

— N-o fac pentru tine, zâmbi. Şi eu sunt curioasă să aflu ce 
s-o fi întâmplat cu fata asta. 



Primul nume de pe listă era Heriberto Cortinez, de pe 
bulevardul Gregorio Escobedo, în Jesus Maria. Al doilea era Ana 
Marfa de pe bulevardul Las Artes, în San Borja. Ai treilea era 
Vittorino Anco, de pe strada Emancipacion, în Cercado. 

A doua zi, la ora opt dimineaţa, eram la volan în dreptul 
clădirilor dreptunghiulare ale cartierului rezidenţial San Felipe. 

Am găsit casa lui Heriberto Cortinez. 

Am sunat la uşă. Pe neaşteptate, cineva care s-a recomandat 
drept domnul Cortinez. mi-a apărut în faţă. Era voinic, chel, cu 
ochii somnoroşi cu o licărire de cruzime, lăsându-mi impresia 
unui brontozaur tânăr. Avea buzele strânse, într-o expresie de 
batjocură involuntară. 

— Iertaţi-mă că vă deranjez, domnule, i-am spus. Sunt 
avocatul Adriân Ormache. 

— Mda. Si ce doriţi? 

— Fac o cercetare. E o problemă personală, nu-i vorba de 
ceva oficial. Aţi avut sau aţi închiriat o prăvălie pe bulevardul Dos 
de Mayo? 

Tipul mesteca ceva. I se vedea burta revărsată, iar pe piept îi 
atârna o cruce de metal. 

— N-am habar de nicio prăvălie. Şi nici nu ştiu cine eşti tu, 
nu ştiu ce naiba cauţi aici. 

— N-aţi auzit de vreo prăvălie cam pe acolo, pe Dos de Mayo? 

— Nu, zise în şoaptă. Pari un tip cumsecade, zău, nu ştiu ce 
faci mergând pe la casele oamenilor şi întrebând tâmpenii. 

Si închise usa. 

Următoarea mea oprire a fost pe una din străzile pustii şi 
pestriţe din cartierul San Borja. Ana Maria Miranda mi-a ieşit în 
întâmpinare. Avea o bluză bleu şi o fustă lungă din care i se 



vedeau picioarele ca de stare. O acnee furibundă i se răspândise 
pe toată faţa. Ochii, parcă seci, străluceau cu o licărire de 
suferinţă îngheţată. 

I-am pus şi ei aceeaşi întrebare. Dădu din cap în semn că nu, 
fără un cuvânt. Era gata să închidă uşa când, pe neaşteptate, a 
deschis-o iar. I-am auzit vocea de canar: „Eu mi-am vândut casa. 
Nu ştiu nimic de nicio prăvălie, domnule. Nu, domnule. Nu ştiu 
nimic, domnule”. 

M-am urcat în maşină. M-am uitat la ceas. Era unsprezece. 
Am oprit la un restaurant. Am cumpărat ziarul, am cerut o cafea 
şi un sandvici cu friptură şi m-am aşezat să citesc. Un editorial al 
lui Arturo Gaona: „Sunt foarte îngrijorat de situaţia de la noi 
pentru că, aşa cum bine ştiţi şi dumneavoastră, iubiţi cititori, şi 
pe mine mă doare ţara noastră.” 1 Am căutat rubrica de 
spectacole. Am văzut articolul unei doamne pe nume Mona 
Marazzo, care scria de la Paris. „Vă scriu de la Paris, stau şi mă 
uit la Place Vendome. Ieri am luat masa cu un grup de francezi 
foarte distinşi. A fost intr-adevăr o întâlnire minunată. 

9 

Erau nişte persoane atât de rafinate, că nimeni nu s-a sculat 
să se ducă la toaletă cât a durat masa.” 

Am căutat rubrica de informaţii financiare. întotdeauna m-a 

9 

liniştit vederea numerelor si a cifrelor. 

9 9 

Dintr-odată se ivi o umbră în uşa restaurantului. Un tip 
uriaş, lat în umeri, cu un cap parcă sculptat în piatră. Lângă el 
era o femeie mărunţică, într-o jachetă cu ciucuri, fardată strident. 
Pantalonii cu fluturi şi părul de culoarea sfeclei al femeii, şi 
tricoul colorat şi blugii negri ai bărbatului... îi făceau să pară 
nişte clovni sexuaţi. Se aşezară aproape de mine. Mă priveau. Cât 

1 Parafrazare a cunoscutelor cuvinte spuse de scriitorul spaniol Miguel de Unamuno: 
„Me duele Espana” („Mă doare Spania”). 



am citit ziarul mi-am dat seama că râdeau si tot şuşoteau ceva. 
Mi-am scos celularul şi l-am sunat pe Platon. Putem lua prânzul 
împreună? l-am întrebat. Da, dacă vrei. Să mergem la Fiesta, te 
invit eu. 

Am închis şi am plecat să caut casa (ori poate biroul) 
domnului Vittorino Anco, pe strada Emancipacion, în El Cercado. 
Dacă nu reuşeam să aflu nimic de la el, ar trebui să începem din 
nou cu toată lista. 

Am ajuns la capătul şoselei El Zanjon, am trecut pe lângă 
scările Palatului de Justiţie şi am apucat-o pe strada Lampa. M- 
am oprit în mai multe rânduri. O procesiune de microbuze, toate 
scoţând fum. Jongleri pe la semafoare. Vânzători de sticle cu 
răcoritoare. Am oprit intr-un loc de parcare pe Lampa şi am mers 
pe jos de-a lungul unui şir de taxiuri ai căror şoferi păreau 
cufundaţi într-o stare vegetativă, abia respirând. 

Am ajuns la adresa respectivă. Era o clădire cu coloane 
mâncate de vreme, cu o balustradă de aluminiu şi un zid acoperit 
cu material plastic de culoare crem. 

La primul etaj am văzut o vitrină cu o grămăjoară de 
portocale, un storcător metalic şi o tablă pe care stătea scris SUC 
UN SOL. Mai departe, un ascensor. M-am hotărât să urc pe scări. 
Am ajuns la etajul cinci, am luat-o pe un culoar verzui şi am 
văzut numărul apartamentului. Am sunat de mai multe ori. Am 
aşteptat. Mi-am strecurat cartea de vizită pe sub uşă, dar mai 
apoi, pe când coboram scările, m-am gândit că poate nu fusese o 
idee bună. Ajuns în stradă, mi-am luat maşina şi am intrat din 
nou în trafic. Am ajuns la Piaza San Martin. Un automobil cu 
aripi mari gonea pe mijlocul carosabilului. 

La cabinet, Jenny mi-a spus că făcuse nişte verificări de 
capul ei. în ultimii ani, se vânduseră două loturi de pe bulevardul 
Dos de Mayo, pentru a se construi edificii. Se aflau între a 



patrusprezecea şi a cincisprezecea stradă. Unul era pe numele 
doamnei Miranda, care îmi spusese că nu ştia nimic de vreo 
prăvălie. Celălalt fusese ridicat pe terenul domnului Anco. 

L-am sunat la telefon pe domnul Anco toată dimineaţa. 

La amiază m-am hotărât să mă întorc la imobilul unde 
pesemne îşi avea biroul. Aveam să întreb vreun vecin dacă îl 
cunoştea. Femeia care vindea suc avea părul împletit în cozi lungi 
şi se uita la mine. I-am cumpărat un pahar. 

— L-aţi văzut pe domnul Vittorino Anco pe aici? 

— Uitaţi-1 acolo, mi-a spus, arătând în spatele meu. 

M-am întors. Tocmai se apropia. 

Era un bărbat cu pielea maronie, poate de patruzeci sau 
cincizeci de ani, cu un costum închis la culoare, cravată albastră 
cu un ac aurit şi nişte ochi mari şi umezi. Avea un aer politicos, 
stăpânit de o încordare ce-1 făcea să-şi înalţe puţin capul. S-a 
oprit lângă mine. 

— Domnul Anco? l-am întrebat. 

Dădu din cap. 

— Scuzati-mă, nu mă cunoaşteţi. Sunt Adriân Ormache, 

9 9 9 

avocat, şi aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, dacă se poate. 

I-am întins mâna. El a zăbovit până să mi-o strângă. 

— Da, domnule Ormache. E vreo problemă? Spuse privindu- 
mă cu blândeţe. 

9 

— Nu, nu. E ceva personal. N-o să vă răpesc mult timp, vă 
promit. 

I-am dat cartea mea de vizită. M-a mai privit o dată. îşi ridică 
mâna cu palma în sus, arătând spre uşă. 

— Poftiţi, domnule avocat. 

L-am urmat. Am urcat scările, care aveau o balustradă de 
fier, şi am luat-o pe un culoar abia iluminat de o fereastră. Scoase 
un mănunchi de chei şi împinse uşa cu umărul. 



Biroul lui consta dintr-o masă de scris de lemn, acoperită cu 
o bucată de mătase verde, din două fişiere metalice si un telefon 
masiv intr-un capăt. Podeaua era lăcuită, iar pe perete se vedea 
un crucifix. Un steag şi o diplomă a unei universităţi pe care 
stătea scris numele lui împodobeau masa. Fereastra dădea spre 
terasele vecine: frânghii cu rufe, mese puse una peste aha, 
grămăjoare de nisip murdar. Din depărtare răzbea zgomotul 
străzii. 

M-a rugat să-l aştept până îndosaria nişte hârtii. Deschidea 
sertarele, examina fiecare hârtie şi o punea intr-un plic de carton. 
Eu stăteam aşezat în fata lui. 

9 9 

în sfârşit s-a uitat la mine. îşi ţinea mâinile îndoite pe birou. 
I-am spus că îi mulţumesc că m-a primit. 

— Sunt avocat şi-i caut pe proprietarii unei prăvălioare de pe 
bulevardul Dos de Mayo. Cineva care a avut un local acolo, în 
dreptul celei de a douăsprezecea străzi. Dumneavoastră mi-aţi 
putea spune ceva, domnule Anco? 

— Da, aşa e, pe terenul meu era o prăvălie. I-am închiriat-o 
unui văr. 

— Un văr? Cine e vărul dumneavoastră, domnule Anco? 

— Scuzati-mă, domnule, dar înainte de asta o întrebare: de 

9 7 7 

ce vă interesează? 

— Vreau să aflu ceva despre o fată, o fată pe nume Miriam, 
am răspuns. 

Faţa lui a încremenit. îşi trecu mâna dreaptă peste masă, 
încercând parcă să şteargă praful. 

— Miriam? Şopti. 

— Da. N-o cunoaşteţi? 

9 9 

îşi puse iar o mână peste cealaltă şi rămase nemişcat. 

— Ba da, însă nu ştiu ce s-a ales de ea. 

9 

Se aşternu tăcerea. I-am zâmbit. 

9 



— Aţi cunoscut-o pe Miriam? 

— Da, dar n-am mai văzut-o demult. 

— Lucra la prăvălia dumneavoastră, aşa mi s-a spus. 

— Si de ce vreţi s-o căutati? 

» » » 

în momentul acela se auzi în clădire un zgomot ca de pompă, 
un soi de duduit al unei maşinării mari. Devenea tot mai tare, 
ajungea la un maxim şi apoi se stingea. 

— în fine, e ceva personal, domnule Anco. 

— Ceva personal? 

— Cred că ea l-a cunoscut pe tata, e o chestiune de familie. 

— Alia. 

— Mă puteţi ajuta? 

— Mă rog, eu i-am închiriat vărului meu prăvălioara, dar nu 
vă pot da multe informaţii, domnule avocat, îmi pare rău. 

M-am îndreptat în scaun. 

— Bine, am înţeles, dar spuneţi-mi atunci, unde-1 pot găsi pe 
vărul dumneavoastră? 

L-am văzut că şovăie. îşi mişca buzele de parcă înghiţea ceva 
invizibil. 

— Nu ştiu pe unde o mai putea fi acum, domnule avocat. Nu 
l-am mai văzut în ultima vreme. Dar, să-mi fie cu iertare, domnule 
avocat, nu mi-aţi spus de ce îl căutaţi? 

— O caut pe ea, pe Miriam. 

— De ce? 

— V-am spus deja. Cred că l-a cunoscut pe tata... 

Am făcut o pauză, l-am văzut că mă privea lung. Apoi şi-a 
aplecat capul într-o parte. 

— L-a cunoscut pe tatăl dumneavoastră spuneţi? Unde? 

— Cred că în Ayacucho, adică la Huanta. 

Bătea uşurel în masă cu un deget. 



— Mă rog, asta nu-i treaba mea, spuse. în orice caz, nu vă 
pot ajuta, domnule avocat. 

— Nu ştiţi chiar nimic de ea sau de cineva care mi-ar putea 
da vreo informaţie? 

9 

Ochii îi străluciră o clipă. 

— Dati-mi adresa dumneavoastră, domnule avocat. Si dacă 

9 7 9 

aflu ceva vă anunţ. 

9 

Deschise sertarul. 

Avea o agendă de piele cu spirală. îşi băgă degetul în gură şi 
răsfoi câteva pagini. 

Luă cartea mea de vizită. Scria încet, caligrafiind fiecare literă 
şi punând cerculeţe deasupra lui i. 

M-am ridicat şi i-am strâns mâna. Când am dat să plec, i-am 
auzit vocea. 

— O întrebare, domnule avocat. 

— Da, spuneţi. 

— Tatăl dumneavoastră era militar? 

Stăteam cu mâna pe clanţă. 

— Da. 

Mă privi iscoditor. 

— Din marină? 

— Da, din marină. 

— Deci asa. 

9 

Se uită în jos. Se apucă să închidă sertarul. 

— Dacă aflu ceva, vă anunţ. 

7 9 

— Mulţumesc. 

9 

M-am pomenit deodată coborând scările în mare viteză. 

Localul restaurantului Fiesta părea o casă invadată brusc de 
străini: mobilă asortată, covoare groase şi un patio. 



Principalele feluri de mâncare sunt raţă cu orez, tăcu tăcu 1 
umplut şi espesado 2 . Dar restaurantul mai are şi alte puncte de 
atracţie. De exemplu, aspectul său de cămin părăsit. Mobilierul şi 
covoarele de la Fiesta le oferă clienţilor iluzia de a fi pătruns în 
casa unei familii care a fugit de curând sau care e închisă pe 
undeva, aşteptând ora execuţiei, în vreme ce ei stau comod în 
fotolii. Omul se poate simţi în largul lui într-o casă însufleţită de o 
viată care-i este străină. 

Când am intrat, Platon îşi ducea la gură un pahar de pisco 
sour. în faţa lui mai era un pahar plin. Te-am văzut parcând şi ţi- 
am comandat si tie băutura, mi-a zis. 

M-am aşezat lângă el. 

— Ce mai faci, Adriân? 

I-am răspuns că tot ce-mi dorisem zilele astea a fost să stau 
singur gândindu-mă la mama. Mă dusesem de câteva ori la fosta 
ei casă. Ca înainte, când mergeam s-o văd... exact la fel... 

— Moartea e o nenorocire căreia trebuie să-i faci faţă şi apoi 
să trăieşti amintindu-ti mereu de ea, fără să-i întorci niciodată 
spatele, însă trebuie s-o mai şi uiţi, zău. Pe lume e atâta băutură, 
atâta mâncare, sunt atâtea lucruri de făcut. Nu poţi păstra doliul 
o veşnicie, zău, un scurt timp da, însă acum, gata. Asta e. 

— Ai devenit un filosof. Pesemne paharul de pisco sour te face 
să gândeşti aşa, i-am zis. 

— Se prea poate. 

— Mda. 

— Vii de la cabinet? 

Am luat o înghiţitură de pisco. 

— Vin din centru. Am căutat pe cineva. 

— Pe cine? 

1 Ton cu orez şi fasole roşie boabe, cu sos de fructe de mare. 

2 Un fel de ciulama din porumb cu carne. 



— Caut o fată. 

— Ce fată? 

— Fata aia, Miriam, cea care a fost cu tata. 

— Tot la treaba asta te gândeşti? 

— înainte să moară mi-a cerut s-o caut. 

Mi-am terminat paharul. 

— Si ai aflat ceva? 

— Tocmai am vorbit cu cineva. Dar n-o cunoaşte nimeni. 

Sau aşa spun. 

I-am povestit despre cele trei persoane pe care le văzusem. 
Platon mă asculta sorbind înghiţituri mari. Mai ceru un pahar şi 
mă privi lung. 

— E limpede că domnul Anco ştie ceva, nu ţi se pare? 

— Deie Domnul. 

— Şi dacă o vezi pe Miriam asta, ce-ai să-i spui? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

Chelnerul veni lângă noi. 

— Doriţi să comandaţi mâncarea, domnilor? 

Am cerut un cotlet bine pătruns şi bere. 

— La naiba, m-am întâlnit deunăzi pe stradă cu vărul meu, 
zise Platon. Vărul pe care nu-1 văzusem de ani de zile. Pe vremuri 
ne vedeam zilnic în casa mătuşii. Iar acum e un tip pe care-1 
întâlnesc pe stradă şi doar ne salutăm în trecere. Cum e şi viaţa 
asta! Cum se mai schimbă oamenii, zău aşa! Mai întâi suntem 
nedespărţiţi, îi vedem mereu, şi pe neaşteptate se întâmplă ceva 
sau nu se întâmplă nimic, nu-i mai vedem şi nu ştii de ce, iar 
după o vreme dai nas în nas cu ei pe stradă şi îi saluţi, trecând 
mai departe. înainte îi îmbrăţişai, şi acum îi saluţi în trecere. Aşa- 
i viaţa, ce mai. Un frate poate să-ţi pară un străin. Sau un tată. Şi 
acum te omori pentru femeia asta pe care nici n-o cunoşti. Ce-ai 
să-i spui? 



— Ti-am zis că nu ştiu. 

9 9 

I-am mai cerut chelnerului o bere. 

— Fir-ar să fie, ai să-i spui să te ierte. Ce altceva să-i spui? 
Glasul lui Platon răsuna ca un răget. 

— Pentru ce să mă ierte? 

— Fiindcă ai avut un tată atât de ticălos. 

— Eu n-am nicio vină. 

— Ba da, sau în parte eşti vinovat. 

— De ce? 

— Toţi suntem vinovaţi pentru greşelile părinţilor noştri, şi 
ale copiilor noştri de asemenea. 

— Nu înţeleg de ce. 

— Asa. 

9 

— Ce prostii spui! 

— Nu ştiu, mie mi se pare că suntem şi noi vinovaţi. Sunt 
părinţii şi copiii noştri, nu nişte oarecare. Sunt ca noi. Nu ne 
putem elibera de ei. 

— Dar nu suntem vinovaţi de ceea ce fac ei. 

9 

Zâmbi. îşi puse coatele pe masă şi-şi împreună mâinile. 

— Şi ce crezi că-ţi va spune fata asta? 

— Ei bine... Vreau să-mi spună dacă tata a fost într-adevăr 
un nenorocit cum zic unii. Dar nu-i vorba nici de asta. Nu ştiu, 
zău. Vreau s-o întâlnesc. Nu vreau să răspândească vorbe despre 
Cele întâmplate. Poate că s-ar afla, şi asta nu mi-ar conveni. 
Adevărul e şi că mă simt prost. 

— Ce ai păţit? 

— Aseară am ieşit să mă plimb şi mi s-a năzărit să mă duc 
până la cimitir, n-o să-ţi vină să crezi. 

— Si cum de-ai făcut asa ceva? 

9 9 

— Nu ştiu, aşa, pentru că mi-a trăsnit prin cap. 

— Ai vreun mort acolo? 



Un zgomot la piept l-a făcut să tresară. Răspunse la telefon. 
Nu pot vorbi, am o şedinţă, zise. Nu mă bate la cap. 

— Sănătate, prietene, spuse, ridicând paharul. în memoria 
mamei tale şi a tatălui tău. Şi pentru fata pe care o cauţi, oriunde 
o fi ea. 

Ajungând la cabinet, am auzit vocea lui Jenny. Ce mai faceţi, 
doamnă? Mă bucur să vă aud. 

Era Claudia la telefon. Am luat receptorul. Am ajuns foarte 
bine, aici e un soare minunat, fetele sunt în al nouălea cer, nu te 
tentează? Vino mâine cu primul avion, zău. 

Am vorbit puţin cu ea şi apoi câteva cuvinte cu Alicia şi 
Lucia. Totul e grozav, tăticule, totul e grozav. 

în după-amiaza aceea, Jenny intră în biroul meu. 

— Am reuşit, îmi zise. 

— Ce? 

— Vittorino Anco avea o prăvălie pe Dos de Mayo. 

— Asta ştiu. 

— îi plătea unui angajat asigurarea socială. 

— Cui? 

— Unui tip pe care-1 cheamă Paulino Văile. 

— Ai adresa? 

Jenny îşi scoase agenda. 

— Paulino Văile locuieşte intr-un cartier care se numeşte 

Huanta Dos. 

— Huanta Dos? 

— Aşa i-au pus numele. Mi s-a spus că e plin de imigranţi 
din Ayacucho. în San Juan de Lurigancho, ţi-am notat aici 
adresa. 

Mi-am trecut datele în agenda mea electronică. 



— Reiese că e bărbatul lui Miriam. 

— Nu cred. 

— Vai, Adriân! 

— Ce-i? 

Mă privi cu ochii ei mari, sprijinită de masă. 

— Eu cred că te-ai îndrăgostit de Miriam asta fără s-o 
cunoşti, nu-i asa? 

— Nu m-am îndrăgostit de nimeni, i-am răspuns. Numai de 

tine. 

— Ce nostim. 

în clipa aceea a sunat telefonul. 


XII 

Am scos harta Limei. Avea tot felul de informaţii. San Juan 
de Lurigancho era sectorul cel mai aglomerat, cu peste un milion 
de locuitori, o fâşie imensă în partea de nord a oraşului. Un 
bulevard mare, numit Las Galaxias, dădea în altul, Fernando 
Wiesse. Pentru mine totul părea altă planetă. Niciodată nu mă 
gândisem că o să ajung pe aici. îmi aminteam de numele de San 
Juan de Lurigancho din ştirile despre rezultatele electorale. 

— Cine era la telefon? 

— Ambasada americană. Vor trimite o invitaţie pentru o 
seară de jazz. Cântă Gabriel Alegria. 

— Bine. O să ies puţin. Am ceva după-amiază? 

— O întâlnire cu domnul Ortiz. 

— Anuleaz-o. Sau amân-o pe mâine. 

— Da. 

— în fine, să-mi telefonezi numai dacă e ceva urgent. Spune-i 
lui Nelson să mă aştepte jos. 



Când am ajuns la poartă, l-am văzut pe Nelson în picioare, 
lângă maşină. 

— Ai planul oraşului? l-am întrebat închizând portiera. 

— Da, maestre. 

— Bun, hai să vedem cum ajungem la San Juan de 
Lurigancho. 

— Ştiu cum se ajunge, maestre. O luăm pe aici, pe Javier 
Prado, şi apoi înspre Circunvalacion 1 . Iertaţi-mă, maestre, dar ce 
o să facă un domn ca dumneavoastră pe coclaurii ăia? 

Pe când înaintam pe Javier Prado mi-am zis că toate 
automobilele sunt ca nişte insecte mari care mişună pe străzi 
purtând un virus. Astfel, unele maşini caută altele ca să le 
molipsească, se tot învârtesc să găsească noi victime. Altele 
încearcă să le evite. E ciudat. 

Am cotit-o la dreapta, pe una din ieşirile spre Circunvalacion. 
Am ajuns pe o stradă îngustă, între ziduri gălbui, firme de 
hoteluri şi de agenţii de schimb valutar. Era parcă o gură de 
peşteră. Ne aflam acum pe un bulevard cu patru benzi. Şirul de 
stâlpi se succeda, şoseaua pierea intr-un fundal alb, totul părea o 
imagine ireală în depărtare. 

Pe drum Nelson mi-a povestit cum fuseseră golurile lui Waldir 
Sâenz aseară. 

Un poliţist ne spuse că trebuia să mergem drept înainte până 
ajungem la o statuie a lui Mariâtegui 2 şi apoi s-o luăm la stânga. 
Huanta Dos era prin apropiere. 

— Si ce anume căutăm acolo, maestre? 

— Căutăm un tip pe care-1 cheamă Paulino Văile. 


1 Linia de centură a capitalei. 

2 Jose Carlos Mariâtegui (1894-1930), scriitor, ziarist, gânditor şi om politic peruan, 
întemeietor al Partidului Socialist din Peru. 



— Mda, bine. Şi pentru ce, maestre? Trebuie să semneze 
vreun document, sau ce? 

— Vreau să găsesc pe cineva. 

Ne aflam pe bulevardul Wiesse. Am trecut pe lângă parcul 
Huiracocha, cu pancarte anunţând terenuri de volei şi piste de 
atletism pentru copii, cu marea firmă a magazinului Metro 

Şi cu o benzinărie. Pe mijloc se vedeau câţiva palmieri, dar pe 
laturi erau numai pietre, praf şi petice de asfalt. Casele erau nişte 
blocuri scunde, cu ferestre cu gratii şi uşi mici. Pe marginea 
şoselei, firme de magazine, panouri de licee, academii, dentişti, 
apoi grămezi de pneuri, cărucioare pline vârf cu fructe, şiruri de 
mototaxiuri si de microbuze vineţii. Discoteca Hawaiian Music 

9 9 

etala o banderolă cu anunţul unei petreceri pentru vinerea asta. 
L-am rugat pe Nelson să oprească. Am coborât amândoi. Am 
ajuns la o prăvălie cu vitrina murdară. Am văzut nişte sticle cu 
suc, am cerut două, i-am dat una lui Nelson şi am mers puţin pe 
jos. Am trecut prin faţa unui liceu, Bertold Brecht. Alături era o 
şcoală preuniversitară. Pe o pancartă scria „Cursuri de pregătire 
pentru Universitatea Politehnică Naţională”. M-am apropiat de 
clădirea liceului. De la etajul doi răzbătea glasul unui profesor 
explicând nişte probleme de matematică. Mi se părea ciudat să 
aud acolo vocea cuiva. 

Ne am întors la maşină. Am trecut pe lângă o serie de afişe ce 
anunţau cursuri de religie şi pe lângă două biserici şi am dat de 
ceea ce ni se spusese că era cartierul Jicamarca. 

Am urcat o pantă, am văzut o staţie de autobuz şi ne am 
oprit în dreptul unui restaurant numit Misky, unde ne-a servit 
domnul Max, un tip cu faţa rotundă, părul ciufulit şi ochii mari. 
Avea o voce repezită, şi abia dacă rostea sunetul rr. 

— Căutăm un cartier Huanta Dos, domnule. 



— Ah, e acolo, mai la vale. Casele alea din fund. Cei veniţi din 

9 

Ayacucho şi-au făcut acolo cartierul. Huanta Uno e şi mai la vale, 
lângă închisoare. Cei de aici au făcut Huanta Dos, îl vedeţi acolo, 
de la benzinărie un pic mai jos. 

— Mergem? Mă întrebă Nelson. 

Ne-am întors la maşină, am luat-o la dreapta la statuia lui 
Mariâtegui şi am mers înainte pe un drum pietruit. Am trecut de 
o esplanadă. în fund se vedea zidul unui liceu. Când am ajuns 
acolo, am luat-o iar la dreapta. Ne-am pomenit cu o haită de câini; 
în jur, nişte ziduri de cărămidă şi ferestre cu gratii negre. Maşina 
se zdruncina toată. 

Ne-am oprit în dreptul unei case albastre cu grilaj la 
fereastră; în faţă era un pomişor cu frunze tinere proptit cu un 
par. Plăcuţa neagră, literele aurite: era adresa pe care mi-o 
dăduse Jenny. Acolo locuia Paulino Văile, cel care lucrase cu 
Miriam la prăvălie. 

Am coborât din maşină. Am rămas în picioare, fără să mai 
pot face un pas. La urma urmei, cine era bărbatul ăsta şi ce 
aveam eu să-i spun? Ai lucrat cu Miriam, ai cunoscut-o bine, ţi-a 
spus că odată comandantul Ormache a ţinut-o ostatică? Ei bine, 
eu sunt fiul lui si o caut, nu ştiu de ce, dar iată-mă aici. 

Bineînţeles. Avea să fie un discurs strălucit. Sigur că da. 

Puteam să fiu un avocat de o anume importanţă, dar în 
după-amiaza aceea eram doar un străin care bătea la uşa unui 
necunoscut pe nume Paulino Văile, care locuia la câţiva kilometri 
de casa mea, însă la o distanţă siderală de planeta unde trăiam 
eu. Eu veneam de pe partea cealaltă a realităţii, dintr-o 
dimensiune în care oamenii se urcă în automobile si se culcă în 

9 

paturi largi, iar când se trezesc dau cu ochii de dulapurile lor cu o 
mulţime de haine. Ce aveam eu să-i spun? 



O senzaţie stranie m-a paralizat. Pentru o clipă m-am gândit 
că însăsi Miriam avea să-mi deschidă usa. 

— Vreţi să vin cu dumneavoastră, maestre? 

— Nu. Lasă-mă singur, Nelson. 

Am sunat la uşă. M-am dat un pas înapoi. Un câine lătră 
prin apropiere. Uşa se deschise. 

Bărbatul avea o faţă osoasă, cu fălci mari. Purta pantaloni 
negri şi o cămaşă albă care lăsa să se vadă un mic medalion de 
aur. în mişcările lui se vădea o politeţe temătoare care m-a liniştit. 

— Domnul Paulino Văile? 

— Da, eu sunt. 

— Scuzati-mă. Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, domnule 
Văile. Sunt Adriân Ormache. 

— Da, domnule. 

— Domnule Văile, putem vorbi un moment, vă rog? 

— Despre ce să vorbim? 

— Dumneavoastră aţi lucrat într-o prăvălie de pe bulevardul 
Dos de Mayo acum câţiva ani? 

Nu se clinti. Mă privea cu nişte ochi mici, cu o vagă licărire de 
teamă. 

— De ce mă întrebaţi? Spuse în cele din urmă. 

— Caut o fată, cred că o cheamă Miriam. Lucra si ea acolo, în 
prăvălie? 

— Cum aţi spus că vă numiţi? 

— Adriân Ormache. 

Am tăcut. 

— A făcut ceva rău? 

— Nu, n-a făcut nimic rău. Adevărul e că aş vrea s-o ajut. 

Pe frunte îi atârna o şuviţă. 

— S-o ajutaţi? Cum s-o ajutaţi? 

Vorbise abia auzit. Ridică mâna şi-şi netezi părul. 



— Sunt avocat, vreau să fac ceva pentru ea. L-am privit. 

— Ce anume să faceţi? 

9 

— Să văd dacă o duce bine şi s-o ajut dacă pot. Am făcut o 
pauză şi am adăugat: Asta-i tot ce vreau, domnule Văile. 

Se dădu la o parte. 

— Poftiţi, îmi zise. 

Am intrat într-o cameră cu pereţii văruiţi, cu pardoseala de 
mozaic negru, unde se aflau două canapele acoperite cu huse. Ne¬ 
am aşezat. Lângă mine atârna un calendar cu imaginea unui 
Christ blond. 

— Sunteti rudă cu ea? l-am întrebat. 

9 

— Nu. 

— Dar o cunoaşteţi? 

9 9 

— De ce vreţi să ştiţi? Nu vă înţeleg, scuzaţi-mă. 

— Ştiu că a dus-o tare rău, că a avut multe probleme la ea în 
sat. Am aflat despre ea şi aş vrea să văd ce pot face s-o ajut. 

Atât si nimic mai mult. 

9 

Se uită în jos. 

— Ei bine, lucra la prăvălia aia, aici, în Lima, dar proprietarul 
a vândut-o. Urma să se construiască un edificiu, asa că a trebuit 
să plecăm de acolo. 

— Si dumneavoastră de când locuiţi aici? 

9 9 

— Păi am venit pentru că un grup de consăteni şi-au făcut 
cartierul aici, toti suntem din Huanta, domnule. 

9 

— Toti din Huanta? 

9 

— Da, domnule, toti suntem din Huanta. 

9 

— Şi lucraţi pe aici prin apropiere? 

— Eu sunt şofer pe microbuzele de pe linia Montenegro- 
Manchay, aici e doar sediul. 

— Domnule Văile, ştiţi unde o pot găsi pe Miriam? 

Se şterse cu mâna la gură. Se frecă stăruitor. 



— Nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu Miriam. După ce am închis 
prăvălia cred că s-a întors la Huanta. Era din Luricocha, acolo 
avea o prăvălie familia ei, cred, şi s-a întors acolo. Au trecut câţiva 
ani, nu mai ştiu nimic de ea. 

— Iertati-mă, dar cum ati cunoscut-o? 

9 7 9 

— Toţi suntem de acolo, din Huanta, toti. 

9 7 7 9 

M-am uitat într-o parte. La un moment dat crezusem că îmi 
va spune că Miriam locuia chiar în cartier sau în casa aceea. Am 
zâmbit în sinea mea la gândul că îmi închipuisem c-o găsesc 
acolo. 

— Credeţi că cineva de pe aici poate şti ceva despre ea? 

— Nu ştiu, domnule. Ar trebui să întreb. 

— Ce nume de familie avea Miriam? 

— Ah, nici asta nu ştiu. La prăvălie îi spuneam întotdeauna 
Miriam si atât. Habar n-am ce nume de familie avea. 

9 

M-am ridicat. I-am scris numărul meu de telefon. L-am rugat 
să mă sune dacă află ceva despre ea. 

— Mulţumesc, i-am spus. 

în drum spre maşină, mi-a trecut prin cap că îmi 
recunoscuse numele de familie de când i-1 spusesem prima oară. 

Ormache, fiul lui Ormache. Nenorocitul ăla de care ne vorbeai 
la prăvălie, Miriam. Fiul ăluia trebuie să fi fost. Asta care a venit 
să te caute. Mai întâi s-a dus la Vittorino Anco, apoi a venit aici, 
acasă. Ce voia domnul ăsta care te caută cu atâta insistentă, 
Miriam? De ce vrea să te vadă? Vrea să te reducă la tăcere, să te 
convingă să-ţi ţii gura, sau să-ţi dea bani ca să nu vorbeşti, sau ce 
naiba caută domnul ăsta, zău asa? 

Poate că aşa avea să-i spună mai târziu, amintindu-şi de 
poveştile îngrozitoare pe care Miriam i le-o fi relatat în ceasurile 
când lucrau la prăvălie. 



— Cum v-a mers, maestre? Mă întrebă Nelson. Vreo 
problemă? 

— Nu. Niciuna. Hai să dăm o raită pe aici. 

— Pe aici? 

— Da, să ne uităm. 

I-am spus s-o ia pe străzile neasfaltate. Am văzut case din 
beton cu grilaj, un salon de coafură (o coafeză îi punea bigudiuri 
unei cucoane), o haită de câini ce păreau căzuţi pe gânduri, copii 
stând pe vine jucându-se cu bile. într-un târziu, i-am cerut lui 
Nelson să se întoarcă pe şosea. 

Ajungând pe banda asfaltată, i-am spus: 

— Sunt foarte obosit, Nelson. Cred că mă duc la Ayacucho să 
mă odihnesc câteva zile. 

— La Ayacucho, maestre? De ce tocmai acolo? 

— Nu ştiu, mereu am vrut să mă duc acolo. Acum, că familia 
mea nu-i aici, pot să mă duc pentru puţină vreme. 

Nelson acceleră. 

— Dar de ce acolo, maestre? E vreo problemă? 

— Nu, Nelson, niciuna. Nu-i nicio problemă. 

în după-amiaza aceea m-am dus la librăria de pe strada 
Miguel Dasso. Vânzătorul mi-a recomandat o serie de cărţi despre 
războiul dus de Sendero. Am găsit o carte subţire, de vreo cinci 
sute de pagini, publicată de Avocatul Poporului, intitulată Vocile 
celor dispăruţi. Erau cincisprezece povestiri, toate anonime, ale 
unor oameni care fuseseră la Ayacucho în anii ’80. 

Am cumpărat-o şi am intrat la D’Onofrio. Chelnerul îmi 
aduse o cafea. 

Textele începeau cu iniţialele, vârsta şi locul naşterii. Aproape 
toate persoanele care făceau aceste mărturisiri erau femei. Toate 
începeau la fel: pe bărbatul meu l-au ridicat într-o seară nişte 



soldaţi care au intrat în casă, tocmai terminam de mâncat când 
au intrat, ne am dus să-l căutăm la garnizoană şi ne-au spus că 
nu ştiau nimic şi să ne ducem la altă garnizoană, mai departe. Eu 
nu vreau să fie căutati cei care l-au omorât. Tot ce vreau acum e 
să îmi dea trupul. Vreau să ştiu unde au dus trupul, unde se află 
acum, să pot merge şi să-l iau. 

Am citit mai departe. Am găsit relatarea unei femei din 
Ayacucho care avea patruzeci de ani. 

într-o noapte, pe când dormeam, nişte soldaţi au dărâmat în 
zori poarta casei, au intrat cu o lanternă, erau cinci sau şase 
soldaţi, şi mi au luat băiatul, numai ca să-l interogăm, aşa 
spuneau, şi apoi, când ne am dus la garnizoană, ne-au zis că nu 
ştiau nimic. Zilele treceau şi nu-1 găseam. Nimeni nu ne zicea 
nimic despre el. Şi nu l-am mai văzut în veci. Ne am dus de multe 
ori să întrebăm, dar soldaţii răspundeau zicând că nu ştiu, veniţi 
mâine, mereu ne spuneau aşa. Iar acum viaţa nu mai are pentru 
noi niciun rost, fără băiat. 

Stăteam şi citeam sub unul dintre panourile iluminate. Un 
fascicul de lumină albă făcea să strălucească farfuriile pe faţa de 
masă. 

M-am uitat în jur, am mai cerut o cafea şi m-am apucat să 
citesc mai departe. Auzeam vag grupuri de persoane care intrau şi 
ieşeau din local, lume care trecea pe lângă mine, cred că cineva 
m-a si salutat. în sfârsit am lăsat cartea. M-am aşezat mai bine 
pe scaun. 

Am zăbovit o vreme până să mă ridic. 

într-o noapte am auzit zgomot de camioane în faţa porţii, au 
intrat opt sau zece soldaţi dând cu picioarele în uşă, au dărâmat- 
o, au intrat cu totii, s-au dus direct la soţul meu, Luis, l-au 
apucat de păr şi l-au trântit pe jos, i-au zis terorist împuţit, ai să 
vii cu noi, eu le spuneam că nu e terorist, dar ei îl tot trăgeau şi 



copiii plângeau, plângeau în hohote. Eu m-am agăţat de el, de 
soţul meu, şi le-am spus soldaţilor omorâţi-mă, dar nu-i dau 
drumul, n-o să-l luaţi de aici, dar ei m-au lovit cu patul puştii, 
zicându-mi taci din gură, teroristo, o să te luăm şi pe tine. Dacă 
rezistă la tortură, îi dăm drumul, aşa îmi ziceau, în noaptea aceea 
l-au luat si eu n-am dormit, a doua zi era duminică, m-am dus la 
garnizoană la Los Cabitos şi mi au spus că nu ştiau nimic, că să 
mă duc la comisariat, că era acolo, am plâns toată ziua şi m-am 
dus la comisariat, unde mi-au zis că nu era acolo, luni a venit pe 
neaşteptate un om care mi-a spus am stat împreună cu bărbatul 
tău, pe noi ne-au eliberat, dar pe el l-au ţinut acolo, l-au torturat. 
Aşa că m-am dus la garnizoană, dar nu m-au lăsat să intru, m- 
am dus să vorbesc cu un avocat, dar n-aveam bani să-i plătesc, 
nu puteam face nimic, la garnizoană era un ofiţer pe care-1 chema 
Barzola, mi-a spus că dacă-i aduc un berbec mă va ajuta el, i-am 
adus berbecul, dar n-am aflat nimic, atunci ne am dus la 
Ayahuarcuna, o localitate pe şoseaua spre Huanta, Ayahuarcuna 
se numeşte, acolo duceau cadavrele, eu voiam corpul bărbatului 
meu, chiar mort, dar să-i găsesc trupul. Nu voiam altceva. Acolo, 
în Ayahuarcuna, şi senderiştii, şi militarii îi lăsau pe cei morţi. M- 
am dus cu încă două femei care-si căutau si ele bărbaţii, am 
văzut grămezi de cadavre, îi torturaseră groaznic, le scoseseră 
maţele, fălcile, limba, câte un ochi, unghiile, le tăiaseră degetele. 
Apoi m-am dus la un soldat şi i-am spus vă rog, daţi-mi cadavrul 
lui Luis, numai asta voiam. Apoi am vorbit cu un general, până şi 
cu un general am vorbit, pentru că m-a lăsat să trec. Mi-a zis că 
nu ştie nimic, dar că voia să mă întrebe dacă puteam să-i caut o 
servitoare să muncească într-o casă, la Lima. 

Cum o să trăim fără tata? Mi-a zis mai târziu băiatul meu. 

Băiatul cel mare s-a apucat să bea, şi atunci îşi strigă tatăl. 
Bea întruna. Am fi putut merge la mormântul lui dacă ne-ar fi dat 



trupul. Măcar atât, dar nu-i avem trupul. Nu-1 avem. De atâtea 
gânduri, ne am îmbolnăvit la cap. Nu ştim nimic până în ziua de 
azi. în familia mea toţi au rămas singuri. Fiecare a rămas singur 
cu morţii lui. 

Când am terminat de citit, D’Onofrio se umpluse. Lumea 
ocupase mesele. La una din mese un grup cânta Happy Birthday. 
Era o larmă asurzitoare. Am chemat chelnerul si când s-a înfiinţat 
lângă mine n-am ştiut ce să-i spun. Vacarmul era în toi. 


XIII 

A doua zi, Eduardo m-a primit cu o noutate. Aveam o şedinţă 
pentru a vorbi despre noii clienţi. Aveam trei, unul dintre ei era o 
bancă. Eduardo era foarte mulţumit, si eu la fel. 

La cinci sau la şase după-amiaza, mă apucasem să fac ceea 
ce nu fac aproape niciodată, să mă plimb prin birou. Mergeam 
dintr-un capăt în celălalt. încăperea în jurul meu mi se părea atât 
de mică, încât m-am gândit că n-ar fi fost o idee rea să cumpăr un 
târnăcop de la magazinul cel mai apropiat şi să mă apuc să 
dărâm pereţii, ca să mă pot plimba mai în voie. Ar fi fost amuzant. 
Tot etajul în ruină, strigătele lui Eduardo, eu fugind prin moloz. 

Pe neaşteptate Jenny intră cu biletul de avion pentru 
Ayacucho. 

— Chiar pleci? 

— Sigur. De ce? 

— Nu ştiu, până nu te văd în avion nu-mi vine să cred. 

L-am chemat pe Eduardo, care a fost de acord cu plecarea 
mea, după câteva întrebări. îmi închipui că vrei să te odihneşti, 
moartea mamei tale a fost ceva îngrozitor, a spus în încheiere. Te 
duci la Ayacucho? De ce? Se zice că e acolo un hotel bun cu 



piscină. Cu piscină? Şi mai vreau şi să cumpăr obiecte de 
artizanat pentru noul patio. 

Mi-am băgat biletul în buzunar. 

Am ajuns acasă cam pe la unsprezece, după o cină cu 
domnul Cano. Domnul Cano era uşor de suportat. Subiectul lui 
de conversaţie preferat era propria lui persoană. Casele lui, 
călătoriile, firmele, femeile. Nu era prea greu să-l mulţumeşti. Ca 
să-i obţii încuviinţarea, trebuia să te supui unor formalităţi ce 
constau în întrebări cunoscute: Cum e noua ta casă? Cum ti-a 
mers în călătorie? Ce-ţi fac fetele? Ti-am văzut deunăzi fotografia 
în ziar, arătai foarte bine. întrebările astea erau acordurile 
flaşnetei, iar maimuţa egoului său se pornea să joace de la 
primele note. 

Ajungând acasă, m-am aşezat în faţa televizorului. De când 
am apăsat pe telecomandă am ştiut ce avea să se întâmple. Am 
trecut de pe un canal pe altul: o ruletă de imagini monotone, o 
explozie succesivă, zgomotul vocilor şi al melodiilor şi secvenţe ce 
se succedau dintr-un film, o poveste cu mulţi protagonişti, acelaşi 
personaj care-şi schimbă înfăţişarea la nesfârşit. Mi se părea 
nostim. 

Mă simţeam pierdut în casă fără Claudia şi fără fete. M-am 
aşezat în camera fiecăreia. Era trist, dar m-am trântit pe patul 
Luciei şi pe cel al Aliciei. 

Peste noapte m-am tot învârtit în pat. Am dormit zbuciumat, 
în sfârşit se făcu patru şi jumătate. Avionul pleca la şase.. 

La aeroport mi-am croit drum printre grupurile de turişti 
care se duceau la Cuzco. La coada pentru cursa de Ayacucho nu 
erau decât cinci sau şase pasageri. Am ieşit pe pistă. 

Avionul era un Fokker de douăsprezece locuri, cu scaune 
minuscule. Pilotul era un tip lent şi uscăţiv, care părea că nu-şi 



scosese ochelarii negri ca să doarmă noaptea trecută. Din cabină 
răzbătea zgomot de voci. în sfârşit avionul a decolat cât se poate 
de firesc, s-a înălţat pe o linie aproape verticală şi apoi şi-a luat 
poziţia de zbor. 

De fiecare dată când mă urc intr-un avion mă cuprinde o 
stare de nelinişte si nerăbdare. Am mereu senzaţia că atunci 

9 9 9 

călătoresc pentru prima oară. Mi s-a părut că descopăr acum 
covoarele de nori, vântul care leagănă aripile, soarele în hublou. 
Cei cinci sau şase pasageri câţi eram abia dacă am schimbat o 
vorbă cât a durat călătoria; o grămadă de cadavre ar fi fost un 
grup mai vesel. 

După un ceas, avionul s-a îndreptat spre pista înconjurată de 
munţi. Soseam în oraşul Huamanga. Am simţit zdruncinătura 
roţilor pe pistă. Coborând scările, mi-a făcut impresia că cerul se 
prăbuşea peste mine. Albastrul violent şi conturul dealurilor m-au 
făcut să iuţesc pasul. Mi se părea ciudat să străbat puritatea 
îngheţată a văzduhului. 

I-am spus taximetristului să mă ducă la orice hotel crede de 
cuviinţă. Mi-a înşirat mai multe opţiuni. Am ales unul pentru că 
mi-a plăcut numele. Cele Trei Măşti. 

Am trecut prin Piaza de Armas. Am văzut faţada unei biserici 
şi clădirea Universităţii pe una din laturi. Mi-am amintit de o 
călătorie din Săptămâna Mare, pe vremea studenţiei mele, când 
mama era tânără. Plecasem cu un grup de prieteni. Ne apucaseră 
zorile bând bere si cântând la chitară. 

9 

M-am dat jos din taxi, m-am pomenit în faţa unui băiat cu 
voce monotonă şi ochi mici. Am completat foaia din registrul 
hotelului. L-am urmat pe băiat pe un coridor până la o cameră 
din dreptul unei terase. 

Mi-a dat cheia, m-a întrebat cât timp stau şi i-am răspuns că 
două sau trei zile. Camera avea tavanul înalt si o fereastră ce 

9 



dădea spre patio şi spre grădină. M-am întins pe pat cu gândul să 
recuperez puţin din timpul nedormit. 

Când m-am trezit era ora unsprezece. Am ieşit din cameră cu 
cheia în mână. Mi-am dat seama că eram grăbit. 

Staţia de autobuze Huamanga-Huanta se afla la o intersecţie. 
Se vedea un sir de microbuze si de camioane, iar şoferii căutau 
din ochi pasageri. 

O ceată de copii în sandale stătea pe platforma unui camion. 
Mi-a atras atenţia o fetiţă cu codiţe, cu picioarele atârnându-i în 
afară. Era o fetiţă frumoasă, cu ochi negri, dar trişti, cu trăsături 
delicate, aproape în zdrenţe. M-am gândit că era un exemplu 
pentru felul în care natura poate rezista destinului trasat de 
istorie. 

Mă împresurară doi sau trei şoferi. Ţineau cheile maşinii în 
mână. Se ofereau să mă ducă. Un bărbat cu un Chevrolet cu aripi 
mari aştepta în spatele grupului. Numai treizeci de soles, mi-a 
spus, dus şi întors. 

Era un tip cu părul ondulat şi ochi strălucitori, intr-un tricou 
roşu care i se mula pe burta ca o lubeniţă. Eu sunt Anselmo 
Ramos, domnule, la dispoziţia dumneavoastră. 

Am ieşit în şosea. L-am întrebat pe Anselmo dacă fusese 
acolo în timpul războiului. îngrozitor, mi-a spus. Vocea-i 
cavernoasă împrăştia salve de salivă care-i stropeau pantalonii. 
Era îngrozitor şi numai să mergi pe şoseaua asta. Era pur şi 
simplu o chestie de noroc. Ori te prindeau cei din Sendero, ori te 
înhăţau militarii. Dar mai rău era Sendero. 

Peisajul avea linii sinuoase: pâlcuri de arbuşti, zănoage, 
cotituri, stânci, conturul subţire al norilor. înaintam pe un drum 
pietruit, printre dealuri; era un ţinut de piatră şi pământ, cu 
petece de vegetaţie. Aerul părea transparent pe frigul acela tăios, 



iar norii se profilau pe cer. Câteva microbuze şi camioane 
încărcate cu lăzi veneau din sens contrar. 

Si dumneavoastră sunteti din Huanta? l-am întrebat. Sunt 
din Huanta. Şi în perioada războiului? Nu ieşeam aproape deloc 
din sat. Dacă ieşeai, senderiştii te puteau prinde, îţi luau maşina 
şi, dacă aveau chef, te lăsau în viaţă să mergi pe jos. Dacă nu te 
omorau, oricum îti luau maşina. Asa a fost. Asa făceau 
senderiştii. îţi luau totul. însă unii nu se lăsau. Aveam un prieten. 
Hugo Matta. S-a opus când au vrut să-i dea foc la maşină, 
senderiştii l-au prins şi au vrut să-i dea foc la maşină, el a 
protestat, şi atunci senderiştii i-au zdrobit capul cu o piatră chiar 
acolo. Şi cu Leonidas Cisneros a fost la fel. El era primar şi le-a 
spus în satul meu nu puteţi intra, iar ei l-au împuşcat în frunte 
pe loc. De ce vă interesează? Păi mă gândeam să cercetez. Sunteţi 
ziarist? Nu. Nu sunt ziarist. Spuneţi-mi, aţi auzit vorbindu-se de 
comandantul Ormache? A, cel care era în Huanta, da. Ne-au 
povestit despre el. Dar nu-mi mai amintesc prea bine. însă toţi 
erau la fel, absolut toţi. Mă rog, cei de la marină erau mai răi 
decât cei din armată. într-adevăr, când a venit armata în ’85 a fost 
puţin mai bine. Cei din armată ridicau mai puţini oameni decât 
cei de la marină. Şi despre comandantul Ormache aţi auzit că 
ţinea prizonieră o femeie la el în garnizoană? O femeie? N-am 
auzit niciodată aşa ceva, domnule. Niciodată. Uitaţi-vă, spuse 
arătând spre dreapta, aici erau grămezi de cadavre, uitaţi-vă. 
Podului pe care-1 vedeţi acolo i se zice Iadul. în preajma lui se 
îngrămădeau întruna trupurile morţilor. Senderiştii îi aruncau 
acolo, chiar lângă drum. La fel făceau şi militarii. Lăsau acolo 
morţii, din pricina asta îi spuneau Iadul. 

I-am cerut să oprească. Locul era o zănoagă între două 
coaste, lângă un pod. Câteva pietre se înşirau în iarbă. Am făcut 
mai multe fotografii. Nu ştiu de ce. 



M-am îndreptat spre colină. Am luat-o spre dreapta, pe lângă 
pietre, şi m-am aşezat pe iarbă. 

Aici zăceau trupurile, spuse vocea lui Anselmo. 

Mi-am zis că groapa asta mare, pe o coastă, era un loc destul 
de potrivit pentru un depozit de cadavre. Era aproape de şosea, 
trupurile puteau fi îngrămădite unul peste altul ca să se câştige 
spaţiu. Era un loc oferit de natură, un uriaş coşciug în aer liber. 

Chiar acolo aruncau trupurile, spuse vocea lui Anselmo, 
treceai pe aici şi le vedeai. Mai întotdeauna erau deja morţi, 
torturaţi si tăiati, îi aduceau asa. Câteodată rămâneau aici zile 
întregi, dar apoi venea trupa şi îi lua repede, alteori soldaţii îi 
lăsau puţin mai departe. 

în clipa aceea mi-a trecut prin cap o idee cam aiurea, dar 
care m-a consolat. M-am gândit că frumuseţea acestui cer ar fi 
putut fi cea de pe urmă glumă a morţii pentru vreunul care era 
adus aici încă în viaţă, vreunul care ar fi ajuns aici în agonie şi ar 
fi murit cu ochii la acest imens cer albastru. 

Am făcut restul drumului în mare viteză. Am ajuns la 
Huanta. Străzi mici, înguste, cu case scunde, din chirpici, văruite, 
un grup de mototaxiuri, nişte maşini mari, vechi, scoţând fum, iar 
în dreapta un deal înalt. 

— Unde doriţi să mergeţi, domnule? M-a întrebat Anselmo. 

— La garnizoană. 

— Ah, dar ca să ajungeţi acolo trebuie să luaţi un mototaxi. 
Maşina nu poate urca. Eu vă aştept în piaţă la ora la care doriţi. 

M-am dat jos. în colţ opri un mototaxi. Avea trei pneuri uzate 
şi scaunul îmbrăcat intr-un material jupuit, dar motorul încă mai 
zbârnâia. Şoferul era un băiat slăbănog, ras în cap. I-am cerut să 
mă ducă la garnizoană. Văzându-1 că şovăie, i-am oferit dublul 
tarifului lui. 



Am luat-o pe un drum de ţară. Am înconjurat dealul şi am 
început urcuşul. Mă gândeam că trebuia să fotografiez locul acela, 
unde tata a trăit o vreme. 

O fotografie, un decor în care amintirile mele îi puteau fixa 
chipul. Trupul său în uniformă, mustăţile, pleoapele groase, 
aluniţa de lângă nas, vocea-i spartă ordonând soldaţilor. Uniforma 
aceea cu pete împletite, verzi şi negre, cu care îl văzusem de copil, 
când venea uneori să ne ia cu maşina, pe mine şi pe Ruben. 

Acum mi-1 imaginam acolo, cu chipiul, binoclul şi cizmele pline de 
noroi, urcând intr-un jeep chiar pe drumul ăsta. 

în sfârşit am ajuns. Garnizoana era un zid, un mirador şi o 
poartă mare. Plantonul mă privea, ţinându-şi puşca strâns, cu 
capul ridicat ca un câine adulmecând. 

Ca să câştig timp, l-am întrebat dacă puteam intra. 

— E interzis, domnule. Nu puteţi sta aici. 

Am apăsat pe declanşator. Plecaţi, plecaţi, îmi spuse. Pe 
neaşteptate dispăru. Pesemne se dusese să deschidă poarta. Am 
reuşit să văd o parte din interior. 

Poate fereastra aceea care se vedea în fund... As fi vrut să vin 

9 

aproape să fotografiez fereastra, poate aceea a fost camera lui. Dar 
trebuia să fug de acolo pentru ca gardianul să nu-mi ia aparatul. 

M-am îndreptat spre taximetrist, însă brusc, fără să ştiu de 
ce, i-am cerut să aştepte. Gardianul era gata să iasă după mine. 

Mi-am imaginat cum s-ar vedea de acolo, noaptea, cerul plin 
de stele. Şi pe Miriam punându-şi uniforma lui Guayo, cu mâini 
tremurânde, ieşind pe drumul acela şi abia îndrăznind să-şi 
întoarcă privirea spre miradorul unde stătea plantonul. îşi 
aprinsese ţigara, cu toţi muşchii încordaţi la maximum, 
străduindu-se să imite vocea lui Guayo, mă duc să dau o raită, 
umerii ei căutând spaţiul pe unde să înainteze fără a trezi 
bănuieli, găsind culoarul de aer care o despărţea şi o apropia de 



gardian, o să dau o raită, îi spusese, apoi trecuse pe sub mirador 
şi izbutise să respire aerul de afară. Poate că văzuse miracolul 
unei mâini ridicate în semn de încuviinţare, până ajunse la 
marele hău negru din dreapta. Poate că trecuse prin locul unde 
mă aflam în clipa asta, mergând pe lângă aceste pietre, nu se 
putea lăsa în voia impulsului de a fugi, îşi continuase plimbarea 
învăluită în fumul de ţigară, sub cerul liber, fără grabă, fără a-şi 
întoarce capul, mânată de nevoia înfrânată de a se face nevăzută 
până o să poată ajunge la drumul acesta, de unde se vedea 
garnizoana. Am încercat să mi-o imaginez acolo, pe drumul cu 
pietre, strângându-şi cu mâinile braţele încrucişate pe piept ca să 
se apere de frig, pătrunzând în beznă, parcă înţepenind, aşa 
fusese oare, asa? 

Poarta garnizoanei se deschise şi un ofiţer mă arătă cu 
degetul. Venea spre mine. îmi striga: plecaţi de aici că o să vă 
reclam. Aici nu fotografiază nimeni. 

M-am întors la mototaxi. I-am spus şoferului să mă ducă la 
stadionul din Huanta. Demară. La stadionul din Huanta? Da, 
mergem acolo. 

Citisem despre locul acela. Stadionul din Huanta era un 
teren de fotbal cu tribune, cabine, birouri şi aşa mai departe care 
fusese amenajat de către marină ca lagăr de concentrare şi de 
tortură. Câţi oameni muriseră acolo? Sute, mii, zeci de mii? Acolo 

9 

lucraseră Chacho şi Guayo. Vocea lui Guayo. Ştii tu că, numai 
văzând un prizonier, Chacho ghicea pe dată cât avea să reziste 
sub apă?; la naiba, îi ziceam, eşti un mare ticălos cu teroriştii, 
frate, eşti un nenorocit împuţit, dar nici că mă asculta. Am fost 
acolo împreună cu căpitanul de rangul întâi Âlvaro Artaza, 
poreclit comandantul Camion, tipul cel mai fioros când era vorba 
de tortură, n-avea încredere în nimeni, a împuşcat odată şi un 
ziarist care-i tot punea întrebări. îţi aminteşti de cele două 



învăţătoare pe care le-am întâlnit? Astea făceau parte într-adevăr 
din Sendero, am prăpădit câte un glonţ pentru fiecare, asta 
fiindcă păreau de treabă. Câteodată, în loc de apă butoiul era plin 
de insecte, de animale, şobolani, furnici uriaşe din selva de lângă 
Ayacucho, era un mizilic să-i vezi acolo înainte de a le înfige firele 
electrice. 

Nu ştiu câtă vreme am rămas nemişcat, privind. Stadionul 
era prea mic dacă te gândeşti la mulţimea de prizonieri care 
murise acolo. Nu mai ştiu când citisem că înşirând trupurile 
morţilor în stadionul acela s-ar fi putut înconjura de o sută de ori 
perimetrul lui, şi când te gândeşti că oamenii din partea locului 
nu erau prea înalţi! (o glumă reuşită a vreunui jurnalist). O vreme 
m-am uitat fix la o fereastră. O serie de dreptunghiuri cu trei 
deschizături împărţite în două printr-un brâu de ciment, însă din 
interior, de unde le vedeau prizonierii torturaţi sau închişi, aceste 
ferestre trebuie să se fi văzut ca un lanţ de lumini care luminau 
incinta, nişte crâmpeie însorite ale vieţii de afară. Altă idee aiurită: 
poate că fereastra aceea - să vadă fereastra aceea, să 
întrezărească ceva în bucata de sticlă crăpată, să recunoască 
lumina - îi permisese cuiva să reziste mai mult decât de obicei, 
speranţa acelei străluciri poate că îi prelungise agonia, o făcuse 
mai suportabilă la început, şi mai lungă, zadarnic de lungă, 
speranţa e pesemne tot ce i se poate întâmpla mai rău unui om, 
prelungeşte suferinţa ori poate că nu, poate că ferestrele acelea nu 
slujiseră la nimic, erau doar speculaţiile cuiva care priveşte 
geamul din afară. 

Ce fel de rutină existase în acest loc? Chacho şi Guayo îmi 
povestiseră că o repriză de tortură putea ţine uşor o noapte 
întreagă dacă torţionarii erau prost dispuşi. îmi amintesc că 
citisem ceva despre asta. Mulţi torţionari devin dependenţi de 
strigăte, de zvârcoleli, de implorări, de manifestări ale durerii. Să 



provoci cuiva suferinţă poate crea dependenţă, grandomanie? E o 
uşurare, o apărare? Dacă torturau şi omorau pe cineva, asta îi 
făcea să creadă că nu li se va întâmpla şi lor aşa. Singura mare 
frustrare a torţionarilor era să-şi vadă prizonierii murind. Cel mai 
rău pentru ei era cu siguranţă să-i vadă murind cu zâmbetul pe 
buze sau strigând trăiască terorismul. Un cadavru surâzător îi 
aţâţa pe soldaţi şi-i îndemna să-l aducă pe prizonierul următor. 

Nu rezistam tentaţiei de a-mi imagina toate acestea. Grupul de 
prizonieri care trebuia să ajungă la locul torturii, ochii celor care- 
şi încrucişau privirile înainte de a intra, cei care-şi făceau curaj, 
cei care rosteau lozinci şi cei care se uitau în gol. Cafeaua, apa, 
sandviciurile cu brânză pe care şi le făceau torţionarii în 
momentele lor de odihnă. Erau obligaţi să le placă, să strângă cu 
menghina un trup, haideţi, cine trece primul? Şi apoi să audă 
loviturile pe faţă, zgomotul lirelor electrice în testicule sau sâni (ca 
un mic trosnet, îmi spusese Guayo), urletul din spatele zidului, să 
vadă statul la cozi pentru a viola, să simtă duhoarea propriei 
cărni; sângele care te stropeşte pe chip are un gust amar, îţi cam 
face greaţă. Prizonierii care se pomenesc cu un pistol în tâmplă, în 
râsetele unui grup de soldaţi. Acolo, pentru prizonieri fusese o 
adevărată bravură să privească moartea în faţă, palizi, nevoiţi să 
se arunce în tunelul orelor de tortură, o masă, două scaune, 
zidurile de cărămidă, o lumină albă, hai, strigă mai departe, 
teroristule, mai tare, strigă mai tare. 

Dar si torţionarilor le era frică, si ei erau hărţuiţi si prinşi. 
Soldaţii îşi luau micul dejun râzând. Aşa îmi spusese Guayo 
Martinez în după-amiaza aceea. Era hohotul de râs al fricii. 
Soldaţii mâncau râzând, ştiau că putea fi ultima zi din viaţa lor, o 
ambuscadă, o grenadă, un asalt, o împuşcătură de nicăieri în 
vreme ce patrulează. în orice secundă explozia, balta de sânge, 
corpul sfârtecat, dacă ai noroc un sicriu cu un steag şi gata. 



Ajungeai o cifră în plus în statistici. Nimeni n-avea să-şi mai 
amintească de tine. Dar te obişnuieşti şi cu frica, spune Guayo. 

Ca stomacul, ca inima, frica e ceva concret, e ceva păros aflat în 
mijlocul trupului şi care se răspândeşte pornind de acolo, ceva 
tare şi lung şi lat, frica te face să fii astfel, să vrei să-i omori 
numai pentru a speria frica, a o face să dispară. Ce altceva mai 
poţi face? 

M-am uitat pentru ultima oară la locul acela. Am atins 
gratiile. M-am hotărât apoi să mă plimb pe străzile din Huanta. 

Eram tentat să mă gândesc cum fusese oraşul acesta în anii 
’80. Oamenii pe care-i vedeam, bunăoară. Locuitorii din Huanta 
care-mi ieşeau în faţă chiar acum, domnul de colo cu pălărie şi 
doamna cu părul strâns... mi se părea dintr-odată ciudat că 
supravieţuiseră unui război. Mergeau pe stradă. Poate se duceau 
acasă la un prieten sau la o rudă. Văzuseră oameni murind în 
jurul lor. Şi acum mergeau pe acolo. 

Am intrat intr-un restaurant cu scaune de plastic şi am cerut 
o bere. Lumea de pe trotuar se întorcea din când în când să se 
uite la mine. Umbre lente şi nedesluşite, care mă priveau parcă cu 
coada ochiului, cu faţa crispată sub pălăria neagră. Mă vedeau ca 
pe un obiect uman, un organism ce poate fi recunoscut, ajuns 
acolo din întâmplare. Nici eu nu-i puteam înţelege. - N-aveam să 
mai aflu niciodată nimic despre ei. Nu-i puteam înţelege nici pe 
soldaţi, nici pe tata, nici pe Guayo, nici pe Chacho. Sigur că ei n- 
aveau să fugă, niciun soldat nu putea să fugă, erau condamnaţi 
să rămână acolo. 

După ce am dat o raită, m-am dus cu acelaşi şofer în satul 
vecin, Luricocha. Am găsit acolo o prăvălie: o uşă cu toc de lemn 
şi nişte pereţi crăpaţi daţi cu var; înăuntru era o masă cu pâine 



pusă în pungi, sticle de răcoritoare, nişte avocado şi lucuma 1 
împrăştiate în jur. 

O fată cu cozi se uita la mine. Am întrebat-o. Nu cunosc nicio 
Miriam, domnule, nu ştiu cine e. 

9 

Am rugat-o să vorbesc cu mama ei. S-a întors cu o femeie cu 
pălărie. Nu ştiu pe nimeni cu numele ăsta, Miriam? N-am habar. 
De când stati aici, doamnă? Am venit aici numai de un an. 

M-am gândit să văd puţin satul. M-am dus la biserică, iar 
şoferul m-a informat că se numeşte San Antonio de Padua. 

9 9 

Biserica avea în faţă un patio lung, cu bănci de piatră. Am 
întrebat un băiat dacă era pe acolo vreun preot şi chiar atunci 1- 
am văzut apărând. 

Se numea Marco. Un tip cu faţa ascuţită, ochii mari, părul 
creţ. Mi-a spus că venea de la Cuzco. Nu cunosc nicio Miriam, dar 
o să întreb nişte enoriaşi bătrâni. Mă văd cu ei la prânz. De ce o 
căutaţi? Este de aici? Da, este de aici, cred. Poate îmi spuneţi ceva 
după prânz. 

Am luat alt mototaxi si m-am întors la Huanta. 

9 

Ne-am oprit în Piaza de Armas. Palmieri, felinare cu globuri 
de sticlă, bănci de lemn, flori roşii. Piaţa era vopsită în verde în 
amintirea denumirii de „Smarald al Anzilor” pe care o avusese 

Odinioară Huanta. Am intrat în cebicheha 2 lupul Mărilor. Am 
văzut o floarea-soarelui în fund, lângă o uşă. Alături, o imagine a 
lui Christos, cu funda bicoloră 3 pe un umăr, şi un televizor. 

M-am rezemat de spătarul scaunului. Puteam să văd Palatul 
Municipal şi o discotecă unde, după cum mi-a zis băiatul de la 


1 Fruct exotic 

2 Bodegă unde se serveşte cebiche, specialitate tradiţională peruană pregătită din peşte 
macerat în lămâie verde, cu diferite mirodenii. 

3 Steagul peruan este alcătuit din trei fâşii verticale, de aceeaşi lăţime, cele două din 
extremităţi de culoare roşie, iar cea din mijloc albă. 



cebicheha, se duceau militarii însoţiţi de fetele din Huanta pe 
vremea războiului. în apropiere funcţionase şi singurul 
cinematograf. Nişte scări coborau de pe trotuare spre mijlocul 
pieţei. Un copac gros proiecta o umbră răzleaţă, ca o pată pe 
ciment. Drept înainte era o farmacie cu faţada galbenă; mai 
departe se vedeau nişte acoperişuri de ţiglă şi nava bisericii cu 
silueta Fecioarei înălţându-se spre cer, un trup alb şi albastru, 
lângă cele două turle cu clopote. Biserica Sfintei Inimi era o 
clădire impunătoare de piatră. Chelnerul mi-a spus că aparţinea 
ordinului Călugărilor Mântuitorului. Am rămas cu ochii la faţadă 
pe când berea bolborosea în pahar... o clădire din piatră şi 
cărămidă înconjurată de un grilaj alb, una din porţi era 
împodobită cu cruci... am mai făcut câteva fotografii. Mă simţeam 
vag fascinat de locul acela, ca şi cum as mai fi fost acolo înainte. 

în Luricocha am trecut pe lângă placa liceului Jose Felix 
Iguain şi m-am întâlnit din nou cu părintele Marco. 

Lângă el, doi bătrâni, un bărbat şi o femeie, cu haine negre şi 
pălării. Nu vorbeau spaniola. L-am rugat pe preot să-i întrebe 
dacă nu cumva o cunoscuseră pe Miriam. Auzindu-i numele, ochii 
femeii se aprinseră. începu să vorbească în dialectul quechua. 

Da, îsi aminteşte de ea, mi-a zis. 

7 9 » 7 

într-o zi au venit nişte soldaţi si au ridicat-o si nu s-a mai 
ştiut de ea, spune. Spune să vă întreb dacă dumneavoastră ştiţi 
ceva. Avea vreo rudă în Luricocha, în Huanta ori în Huamanga? 

Bărbatul dădu din cap în semn că nu. Tatăl şi mama ei 
muriseră, spune că n-au vrut să le dea senderiştilor alimente din 
prăvălie, spune că senderiştii i-au luat fratele, obligându-1 să 
lupte alături de ei. Apoi senderiştii au luat cu asalt şi postul de 
poliţie de aici. Acolo l-au omorât pe celălalt frate al ei. N-au mai 
ştiut de ei niciodată. Nu ştiu nimic de Miriam. Casa e tot încuiată. 



Iar acum casa pare o stafie. Nu ştiu nimic nici de familia lui 
Miriam. 

Am mers cu părintele Marco până în şosea, unde mă aştepta 
mototaxiul. 

Părintele Marco părea un războinic scos la pensie. Avea nişte 
mâini neobişnuit de mari, un trup mic pe care sutana îl făcea să 
pară mai lung, şi o cruce mare de fier la gât. 

— Cum puteţi să le aduceţi alinare acestor oameni, părinte? 

— Nu mai au nevoie de alinare, domnule. Dar vor să 
vorbească, vor să-mi povestească de-ale lor, numai asta vor, iar eu 
îi ascult. îi ascult si ei vorbesc si eu îi ascult întruna si, atunci 
când pleacă, rămân singur şi plâng din răsputeri. Intru în odaia 
mea, mă trântesc cu faţa în sus pe pat, spun o rugăciune şi apoi 
mă pornesc să plâng, lacrimile-mi curg singure, eu nu fac nimic şi 
dintr-odată mă apucă plânsul, e mai bine aşa, apoi mă simt mai 
uşurat, şi le spun şi lor să se roage mult, şi să nu îi uite, mai cu 
seamă asta, să nu-si uite morţii, dar să si-i aducă aminte cu 
bucurie, aşa le spun, şi aşa îşi duc viaţa, pomenindu-i, şi eu la 
fel. Aşa putem trăi mai departe, dar mereu în lacrimi, ce-i drept. 


XIV 

în piaţa din Huanta l-am văzut pe Anselmo cu Chevroletul. 

Pe drum, întorcându-ne la Huamanga, i-am cerut de mai 
multe ori să oprească. Am mai făcut o serie de fotografii. Copacii 
profilaţi pe coline în lumina asfinţitului. Şoseaua şerpuind pe 
coastă. în dreapta mea, întinderea de arbuşti şi stânci. 

— Se poate face pe jos drumul ăsta de la Huanta la 
Huamanga? l-am întrebat pe Anselmo. 



— Trebuie să urci. Dar sunt unii care au făcut-o si o mai fac, 
îmi răspunse. 

— Chiar şi noaptea, cu frigul de peste iarnă? Fugind toată 
noaptea? 

— Totul e cu putinţă, domnule. Totul e cu putinţă. 

Anselmo m-a lăsat în Piaza de Armas din Huamanga. Se 
întunecase. 

Am apucat-o pe una din străzile laterale. Am dat de un local 
cu geamuri şi gratii. Un afiş anunţa: pui la grătar şi cartofi prăjiţi. 
Am intrat. M-am aşezat la o masă acoperită cu un şervet cu 
pătrate roşii şi albe. Era o sală spaţioasă, cu un difuzor de radio şi 
rafturi cu sticle. Fereastra cu gratii dădea spre o grădină slab 
luminată. Un băiat slab, cu o mustată subţire si ochi ca de ceară, 
stătea în spatele tejghelei. Spăla încet un pahar. 

Nu aveau în meniu decât salată, pui şi cartofi prăjiţi. Parcă 
vedeam o carte poştală ilustrată de odinioară. Ruben, tata şi cu 
mine fuseserăm destul de des să mâncăm pui şi cartofi prăjiţi la 
El Rancho, în Miraflores. I-am cerut băiatului o bere. Se îndepărtă 
repede, parcă luând-o la fugă. Mi-am pus o ţigară în gură, ceea ce 
era o greşeală în prima mea zi la înălţime. 

Numai atunci mi-am dat seama că la masa de alături era o 
femeie. 

Mi-a făcut impresia că era din Lima sau oricum dintr-un oraş 
mare, după cum era îmbrăcată: o bluză albă, un colier de argint, 
pantaloni negri, cercei de perle, inele pe mai multe degete. Mânca 
tăind puiul în bucăţele şi bând câte o înghiţitură de bere, cu o 
lăcomie stăpânită. Din când în când îmi arunca o privire. 

Am avut chef să mă aşez lângă ea. M-am gândit că puteam 
apela la o strategie tradiţională, să mă apropii şi să-i spun vreo 



banalitate, de pildă „Ne cunoaştem de undeva?” sau ceva de genul 
ăsta. Dar era o chestie prea răsuflată. 

M-am oprit lângă ea şi i-am propus pur şi simplu să mă aşez 
la masa ei (tot ce se putea întâmpla mai rău era să refuze). 

N-a răspuns, dar când m-am aşezat n-a părut supărată. Am 
stat de vorbă. Mi-a spus că era din Ayacucho, dar că nu locuia 
acolo. Stătuse doar câteva zile şi pleca a doua zi dimineaţă. 

Avea o voce gravă. Fiecare cuvânt părea o cărămidă groasă şi 
netedă în zidul pe care şi-l ridica împrejur. Ochii ei m-au uimit. 
Erau mari şi limpezi, privind întruna parcă de undeva de departe. 
Avea o gură încordată şi răutăcioasă. 

I-am spus că tocmai sosisem şi eram singur în oraş. I-am 
părut pesemne vrednic de milă. 

— Vii de la Lima? 

— Da. 

— Cu probleme de serviciu? 

— Nu. Am venit să caut o fată. 

— Pe cine? 

— O fată de aici. 

— Cine e? 

— O fată pe care a cunoscut-o tata când a stat pe aici. E o 
poveste lungă. Cum te cheamă? 

Deschise geanta şi scoase o agendă. Părea că verifică ceva. 
Spuse vag că avionul ei avea să plece a doua zi dimineaţă. 

Cineva pusese radioul mai tare. Se auzea sunet de saxofon, 
de vioară şi de chitare. Un grup de meseni izbucnea în hohote de 
râs pe şoptite. 

Şi-a pus agenda la loc. 

— Cum te cheamă? am insistat. 

— Guiomar, spuse. Mă cheamă Guiomar. 

Căuta ceva în geantă. 



— Guiomar? 

— E un nume arab. Tata era profesor de literatură. A citit 
nişte versuri de Antonio Machado, care i-au plăcut, despre o 
femeie pe nume Guiomar şi m-a botezat aşa. 

Vocea-i era monotonă. Fusese nevoită probabil să dea această 
explicaţie şi-n alte rânduri. 

Chelnerul aduse sticla de bere. 

— Ai familie aici? 

— Nu. Nu mai am. 

— Si de ce vii? 

— Să mă duc la părinţi, la cimitir. Şi să văd dansatorii cu 
săbii. 

Am turnat din belşug bere în pahar. La radio se auzea un 
huayno 1 , o voce care tot repeta „mamă iubită”. 

— Te interesează dansatorii cu săbii? 

Bătu cu degetele în masă. 

— Nu-i vorba că m-ar interesa, spuse. Sunt viaţa mea. 

— Viata ta? 

— Da. 

Scoase o ţigară şi o aprinse, ca şi cum ar încerca să facă 
abstracţie de mine. Nu mă privea. Se aşternu o tăcere prelungă. O 
familie intră în local, trecu pe lângă noi şi se instală la o masă din 
apropiere. Cei doi copii cereau răcoritoare, cu nişte zâmbete dulci 
şi diabolice pe chip. 

M-am rezemat mai bine de spătarul scaunului. 

— Atât de tare te pasionează dansatorii cu săbii? 

Nu-mi răspunse. 

în câteva cluburi unde-mi dusesem nişte prieteni din 
străinătate văzusem dansatori cu săbii; nişte ţipi în costume 


1 Gen muzical şi dans andin, de origine precolumbiană, foarte popular. 



pestriţe, cu o vioară, dansând pe o melodie lentă ce nu se mai 
termina. 

— Ceea ce vezi aici nu-i totuna cu ceea ce vezi în cluburile 
din Lima, îmi spuse ca şi cum ar fi ghicit la ce mă gândesc. Aici 
dansează dintr-o anumită raţiune. 

— Care? 

Mă simţeam liniştit şi o priveam. 

— Pentru că dansul este modul de a privi în faţă durerea. 

— Ce legătură are durerea? 

— Tot dansul este o sfidare a durerii. Dansatorii joacă 
neobosiţi, îşi înfig ace în buze, îşi străpung pielea. Este triumful 
asupra durerii. 

— Si de ce fac asta? 

— Durerea e o ofrandă pe care o aduc vieţii. Dansatorii se 
împotrivesc morţii când joacă. 

— Nu te înţelege 

— Dansul e un protest împotriva morţii. Oamenii de aici au 
cunoscut mereu moartea. Dacă nu s-au putut revolta împotriva ei 
în realitate, au făcut-o prin muzică, prin picturile din biserici, 
prin dans. Din pricina asta aici au existat întotdeauna mari 
artişti. 

Rostea cuvintele cu o încetineală perversă, abia o idee mai 
tare decât şoapta. Vorbea pentru sine, uitându-se în depărtare, 
aproape ignorându-mă. 

— Aşa se întâmplă veşnic. Aşa se spune despre artă în 
general. Moartea este întotdeauna un bun pretext pentru a-şi da 
importanţă. Nu-i aşa? 

Zâmbi. Avea dinţii mari si foarte albi. 

9 9 

— Spune-mi, ai urcat vreodată pe drumul care duce la 
Ayacucho? Ai ajuns pe platou, noaptea, mergând spre sud? 

— Nu. De ce? 



Radioul tăcu. Dinspre bucătărie răzbea zgomot de apă şi de 
farfurii. 

— Pentru că, atunci când ajungi acolo, frigul se înteţeşte 
odată cu vântul care te pătrunde prin pori şi-ţi paralizează 
sângele, iar dacă te opreşti îţi îngheaţă inima. Dacă mori, nimeni 
nu-ţi va găsi niciodată trupul, fiindcă vântul te poartă până pe 
creasta muntelui, şi rămâi acolo pe veci. 

— Adevărul e că nu te înţeleg. 

— Oamenii din partea locului nu sunt ca alţii, spuse încet. 
Aici nimeni nu crede că a fi viu e ceva firesc. Aici viata a fost 
privită întotdeauna cu uimire. Aşa mi-a spus odată un prieten. 
Moartea e o bună învăţătoare. 

Băiatul termină de spălat farfuriile. Cei doi copii de lângă 
masa noastră vorbeau amândoi odată. 

— La Lima nu vom înţelege niciodată nimic în privinţa asta, 
am spus, crezând că era lucrul cel mai potrivit. 

— Cei din Lima, ca tine, spun că artizanatul de aici li se pare 
frumos. Apoi uită de toate şi-şi văd mai departe de drum în 
maşina lor. îl vezi pe băiatul de colo care spală farfurii? 

Băiatul avea o faţă încordată. Mâinile i se mişcau repede 
deasupra chiuvetei, dar restul corpului nu se clintea. 

— Ce-i cu el? 

— O fi el la câţiva metri de tine, dar distanta de la Pământ la 
Soare e mai mică decât cea dintre voi doi. 

Am făcut o grimasă şi am început să zâmbesc. 

— Ascultă, presupun că vrei să mă faci să mă simt vinovat. 
Dar n-am de ce să mă simt prost. Nu-s vinovat că nu ştiu nimic 
despre el. Sau sunt vinovat? 

Mi-am întins picioarele pe sub masă. Era oarecum 
emoţionant să mă aflu acolo cu o femeie cu desăvârşire 

9 9 

necunoscută căreia i se năzărea să-mi dea lecţii. Dar, spre 



surpriza mea, nu era o senzaţie neplăcută. Ba chiar cred că în 
momentul acela mă simţeam bine. 

— Te-ai gândit vreodată ce înseamnă umilinţa, obligaţia de a 
fi modest, de a fi sărac, nevoia de a fi umil pentru a trăi, poţi oare 
să încerci să-ţi imaginezi aşa ceva? 

Pentru prima oară ridicase tonul. Ochii ei negri mă priveau. 

— Uneori. 

— Dar poţi înţelege cu adevărat ce înseamnă asta? Să te simţi 
umilit, ignorat, să vezi că toţi te tratează ca pe un câine, că eşti 
silit să fii politicos şi umil cu stăpânul tău ca să nu mori? 

— Toţi trebuie să facem aşa. Aici şi acolo, pretutindeni. 

— Dar cei care înghit şi tac se simt mult mai rău decât cei 
care se pot plânge. Să te poţi plânge e un lux. Tăcerea în schimb... 
nu ştiu... e ca o peşteră. 

Am cercetat-o. Nu era nicio urmă de emoţie pe faţa ei. 
Nepăsarea ei era aproape primejdioasă. 

— Da, cred că aşa trebuie să fie, am spus intr-un târziu. 

Pe neaşteptate zâmbi. Părea extraordinar de frumoasă în 
momentul acesta, venele de pe gât i s-au încordat, însă ochii 
cristalini o ţineau tot la distanţă, parcă era o fantomă care găsise 
un trup preţ de o noapte. 

— Nu pari un om rău, îmi spuse privindu-mă drept în faţă. 

— Mulţumesc mult, am răspuns zâmbind. 

— Mă duc de aici în altă parte, dar, dacă vrei, poţi să mă 
însotesti. 

— în altă parte? 

Acum, când o revăd în amintire, mă gândesc că poate, 
vreodată, pe undeva, Guiomar va putea citi cartea asta. Trebuie să 
recunosc că vocea ei îmi mai răsună încă în urechi, în momentele 
cele mai neaşteptate, când mă pomenesc în vacarmul unei 
întâlniri de lucru sau în pustiul dormitorului meu. 



— Vrei să vii? 

— Si de ce crezi că o să mă intereseze? 

9 

— Nu ştiu dacă o să te intereseze, spuse trăgând din ţigară. 
Vino dacă vrei. 

Făcu o grămăjoară de scrum în farfurie. 

Băiatul aduse nota. Mi-am ridicat paharul, parcă 
ascunzându-mi fata. 

Mi-am scos portmoneul. Ea nu se mişcă. Ştia că voi plăti eu. 

Am mers de-a lungul unui zid lung dat cu var, la umbra 
colinelor. Paşii abia dacă ni se auzeau. Sus pe cer luna strălucea, 
presărată cu pete. 

Guiomar s-a oprit în dreptul unei porţi mari de lemn, din 
scânduri groase cu urme de muşchi. Bătu o dată. Poarta se 
deschide. Un bărbat tânăr ne-a condus printr-o grădină cu iarbă 
şi pietre. Era o casă de chirpici cu acoperiş de carton gudronat. 
Am intrat intr-un mic patio, apoi intr-un coridor şi în sfârşit într-o 
grădină circulară. Spaţiul părea să se întindă dincolo de umbrele 
din fund. Ne aflam lângă un zid de piatră, în faţa unui cerc de 
iarbă şi pământ. 

în preajma noastră stăteau bărbaţi şi femei cu pălării, ei în 
haine şi pantaloni negri, unii în sandale. Guiomar îmi întinse un 
pumn de frunze de coca. Le-am simţit în gură savoarea 
pătrunzătoare. 

Mi-am dat seama că de la un timp auzeam muzică. 

Dansatorul avea pălărie, un costum cu ciucuri albi şi paiete, 
şi era în opinci. Dansa cu două lame de metal ca nişte săbii în 
mâini, iar violonistul îşi trecea arcuşul pe coarde cu mişcări iuţi. 
Gesturile mâinilor şi jocul picioarelor, pe care le văzusem adesea 
de la distanţă, mi se revelau acum parcă pentru prima dată. 
Violenţa dansului dădea impresia că despică aerul, era ca un 



sunet de dinaintea unor acumulări ale tăcerii. S-ar fi zis că 
dansatorul nu atinge niciodată pământul. îmbrăţişând neantul, 
părea convins că e un emisar al trecutului, având menirea să 
prelungească la infinit o mişcare seculară, pe care cineva o va 
continua după el. 

Nu ştiu câtă vreme a trecut. La un moment dat, Guiomar si 
cu mine ne-am ridicat si ne am trezit dintr-odată în stradă, 
mergând alături, fără să ne vorbim. 

Pe drum i-am luat mâna. 

Am ajuns la Piaza de Ar mas. 

Ne-am aşezat pe una din bănci. Ne aflam parcă într-un uriaş 
gol de aer definit de colinele din jur. Piaţa era pustie. Cerul 
brăzdat de stele dădea suprafeţei de piatră o culoare palidă. 

— Dansatorul este Sebastiân. Cred că m-a recunoscut. 

— Cine e? 

— Un prieten. Nu-1 pot vedea acum. 

— De ce? 

— Din pricina familiei mele. 

— A fost întotdeauna dansator? 

— Ca tatăl si ca bunicul lui. 

9 

— Si tu l-ai văzut mereu? 

9 

— De când eram mică. Am crescut împreună cu el şi cu alţii. 
De fiecare dată în Vinerea Mare începeau să danseze. 

— în Vinerea Mare? 

— Da. Când Dumnezeul celorlalţi nu e aici, diavolii buni se 

9 7 

pot arăta, bucurându-se de binefacerile pământului. 

Am văzut o linie argintie ce se pierdea pe faţada catedralei. O 
umbră venea din capătul celălalt. Un ins care păşea încet se 
întoarse spre noi şi apoi îşi văzu de drum. 

— Nu te înţeleg. 



— Pentru că atunci când dansatorul joacă, nu mai este cine a 
fost, şopti ea, îşi lasă în urmă numele, amintirile, speranţele. 
Dansatorul este dansul. Costumul îi e trupul. Cel care dansează 
nu-i un bărbat. Natura respiră în el. Graţie dansatorului, viaţa 
unui copac, a unui munte, a unui pârâu dăinuie şi ne aparţine. 
De asta când lumea se sfârseste, datoria noastră este s-o creăm 
din nou. Dansul o creează. Muzica o creează. Trupul este fiecare 
dintre noi. Dacă zeii şi-au pierdut trupul, atunci trebuie să li-1 
dăm pe al nostru. Dansatorii cu săbii au fost primii care au 
recreat lumea. De asta dansează. De asta a existat întotdeauna 
vreunul care să-si afle temeiul vieţii, al vieţii noastre, în dans. 
Când costumul se mişcă, se mişcă lumea. Dansatorul e zeul. 
Dansul e zeul. Noi suntem zeul. 

Se opri. O turmă de nori înainta încet. Era un mers domol şi 
masiv, precum migraţia unui grup de monştri. 

Nişte foi de ziar din preajma noastră, târâte de vânt, se 
pierdură înspre zid, intr-un vârtej furios care se risipi. 

în ochii lui Guiomar străluceau parcă nişte lacrimi 
pietrificate. Mă privea stând pe bancă cu capul ridicat şi trupul 
drept. Cine eşti? I-am spus. De ce te afli aici? 

M-am apropiat şi am strâns-o la piept. Abia dacă s-a clintit. 
Am simţit căldura densă, mâinile adâncite în beznă, o explozie de 
stele îngheţate în braţe. Pe neaşteptate se ridică în picioare şi se 
îndepărtă, pierzându-se în întuneric lângă catedrală. Dispăruse. 

în noaptea aceea am hoinărit ceasuri în şir, nici nu-mi mai 
amintesc pe câte străzi. 

A doua zi m-am trezit cu un petic de soare pe parchet. Am 
făcut un duş, m-am îmbrăcat şi am băut o ceaşcă de cafea neagră 
în patio. Am telefonat la aeroport. Mi s-a spus că tocmai decolase 
un avion cu cinci minute în urmă. Mi-am amintit. Avionul meu 



pleacă mâine devreme, spusese la restaurant, uitându-se în 
agendă. 

Am băut a doua cafea în localul universităţii, în patio, lângă 
catedrală. Pe dalele mari de pe jos mi se părea că văd chipul lui 
Guioniar, ochii limpezi şi părul negru impecabil, bluza albă, 
braţele lungi şi pielea-i fragedă. M-am ridicat. 

M-am dus în piaţă. Am cumpărat un charango 1 , un fluier şi 
alte instrumente. Nu prea ştiam ce aveam să fac cu ele. 

La unsprezece, m-am dus iar până la Huanta şi Luricocha, de 
data asta cu un şofer pe nume Saturnino Sandia, care mi-a spus 
că locuieşte în Huanta de când s-a născut. L-am întrebat dacă 

9 

ştia ceva de o fată, Miriam, din Luricocha. Nu ştiu nimic, mi-a 
răspuns. 

Trecând prin locul numit Iadul nu mi-am putut lua ochii de 
acolo. 

La biserica din Luricocha l-am întâlnit din nou pe părintele 
Marco. Stătea de vorbă cu două femei, pesemne mamă şi fiică, 
care văzându-mă si-au luat rămas-bun. 

9 

Am veşti bune, mi-a spus, tocmai au sosit doi localnici 
bătrâni de aici, Casimiro şi Teodora Sillipu. Se prea poate ca ei să 
ştie ceva despre fată. Stau aici, aproape. 

Am mers acasă la ei. Bărbatul care mi-a deschis se uita în 
pământ. Avea pălăria turtită. 

— Pe Miriam? Da, am cunoscut-o, sigur că da. 

— Ati cunoscut-o? 

9 

— Da, de când era mică. 

— Şi ştiţi ce s-a întâmplat cu ea? 


1 Instrument cu coarde, asemănător cu o chitară mică, specific peruan. 



— Au venit nişte soldaţi si au luat-o, domnule, asa a fost, si 

9 9 9 9 7 9 

n-am mai ştiut niciodată nimic, nimic n-am mai ştiut de ea, precis 
c-au omorât-o. 

— N-au omorât-o. Pe Miriam n-au omorât-o, se auzi o voce 
din casă. 

Bărbatul se întoarse. 

— E aici, Teodora? 

O femeie cu fustă şi pălărie se arătă. Vorbea cu o voce 
răguşită. Respira anevoie, zgomotos. Părea că stă să cadă în 
genunchi, dar se ţinea în picioare parcă legată cu un fir. 

— Miriam i-a scris Carmencitei mele. Am găsit o scrisoare de- 
a ei în lucrurile Carmencitei. Miriam i-a scris, domnule. 

— O scrisoare? 

— Da. 

— Pot s-o văd? 

Femeia se întoarse cu un plic. Avea o adresă, pe strada Pedro 
Venturo, în Lima. Mi-am notat-o. 

— îmi permiteţi să citesc scrisoarea? 

— Nu, asta nu. 

— Mda. 

— E o scrisoare pentru Carmen, domnule. 

— Când i-a trimis-o? 

— Demult, când trăia Carmencita. 

— Nu mai e nimeni din familia ei la prăvălie? 

— Nimeni, toti au murit, domnule. 

Mi-am luat rămas-bun. Părintele Marco şi cu mine ne am 
întors spre biserică. 

— Şi pe fiul lui Casimiro Sillipu l-au omorât, îmi spuse când 
am ajuns în poartă. 

— Pe fiul celui la care tocmai am fost? 

— Da. 



— Cine? 

— Senderiştii. Au turnat benzină pe el şi l-au legat de o 
stâncă pe culmea dealului ca să ardă încet, la soare. Aşa l-au 
omorât. Asa a murit. Si el ştie. Ştie că fiul lui a murit asa. Si nu 

9 9 9 9 9 9 

există zi în care să nu vină aici să se roage şi să stea de vorbă cu 
mine. în fiecare zi. Si nici eu nu mă satur să vorbesc cu el. 

9 

Şi cealaltă femeie, Georgina, cea care a venit înainte, 

Georgina Gamboa, am văzut-o trecând cu fata ei. A fost violată de 
şapte soldaţi şi a născut-o pe fata asta pe care aţi văzut-o. Fata a 
aflat de curând povestea, că tatăl ei e unul din cei şapte. Şi ce 
poate face ea? Trebuie să trăiască mai departe, aşa îmi spune. Să 
trăiască mai departe. Şi tot aşa sunt şi alţii. E o femeie pe care o 
cunosc, o cheamă Paula Socca, i-au omorât toti cei sase fii si 
bărbatul, şi acum vine uneori pe aici, alteori se duce la Ayacucho. 
Ea mi l-a prezentat pe băiatul ăsta, Quinta Chipana, îl vezi? Cel 
care merge pe acolo? Băiatul ăsta locuia la Vilcashuamân, intr-un 
sat numit San Miguel de Rayme. Senderiştii au intrat în sat şi au 
aflat că locuia acolo un om în vârstă, pe care îl chema Luis Zârate. 
Pentru că le dăduse de mâncare unor soldaţi din armată, 

9 

senderiştii au năvălit în casa lui, i-au tăiat gâtul, l-au dus în piaţa 
din San Miguel de Rayme şi l-au spânzurat de copacul de acolo, 
avertizându-i pe săteni că nimeni n-avea voie să ia trupul ca să-l 
înmormânteze. Dar băiatului ăsta, Chipana, îi era milă să-l vadă 
aşa, şi într-o dimineaţă şi-a adunat nişte prieteni şi au dat jos 
trupul lui Zârate şi l-au îngropat. L-au îngropat, mă înţelegeţi? L- 
au îngropat pe Luis Zârate fiindcă voiau ca el să se odihnească în 
pace, şi-l vedeau acolo spânzurat şi le-a fost milă, atunci Chipana 
şi un grup de băieţi, cu riscul vieţii, au nesocotit ordinul 
senderiştilor, l-au coborât pe bietul Zârate şi l-au îngropat ca să 
se odihnească. Şi după ce l-au îngropat, pentru că le era frică, au 
fugit, s-au ascuns în nişte gropi pe dealuri. Dar Luis Zârate a 



putut să se odihnească în ţărână, nu l-au lăsat spânzurat acolo, 
ca o cârpă. Mulţumită lui Chipana şi-a putut găsi odihna. Şi 
uitaţi-1 acolo, pe drum. 

Am stat de vorbă îndelung. Mi-a oferit un quemadito, o 
băutură cu rom flambat şi zahăr, mi-a zis. Ne am dus la el în 
odaie şi am rămas acolo până când a venit timpul să ne luăm la 
revedere. 

în seara aceea, la hotel, am început să scriu. Acolo s-a născut 
cartea asta. îmi amintesc cum se clătina abajurul veiozei de pe 
masă, îmi amintesc de zgomotul creionului. 

înainte de culcare am ieşit să dau o raită prin oraş. Luna 
accentua bezna, iscând o lumină neagră ce făcea ca lumea să 
pară că s-a inversat şi eu aş fi trecut de partea cealaltă, intrând în 
negativul unei fotografii uriaşe. M-am îndepărtat de centru, 
apucând-o pe nişte străzi pietruite. 

La întoarcere, am sunat-o pe Claudia la hotelul unde stăteau 
în insula Mărgărită. Vocea ei explodă de bucurie în receptor. 

I-am zis că eram la Ayacucho. Aşa mi au spus la tine la 
cabinet. Dar cum ţi s-a năzărit să te duci acolo? O să-ţi povestesc 
la întoarcere. 

Claudia mi-a spus că socrii mei erau atât de încântaţi, încât 
voiau să mai stea câteva zile acolo. Dar noi venim luni în orice 
caz. Vin să vă iau de la aeroport. Sigur că da. 

în noaptea aceea am dormit neîntors. A doua zi dimineaţă m- 
am dus la cafeneaua din Piaza de Armas si m-am aşezat să citesc 
ziarele. 

Mă simţeam extrem de trist. Amintirea lui Guiomar mi se 
părea o iluzie. Nu sperasem în niciun caz s-o văd mai mult de o 
noapte. Şi totuşi... 



Nu aflasem mare lucru despre Miriam, în afară de adresa 
aceea de pe strada Pedro Venturo. Să mai fie oare acolo? 

La gară mi-am cumpărat biletul de întoarcere la Lima. Mă 
hotărâsem să iau autobuzul. Călătoria avea să dureze toată 
noaptea. în restul zilei m-am plimbat prin oraş. Mi-am cumpărat o 
carte din care am aflat unele date. Odinioară Huamanga, capitala 
regiunii Ayacucho, fusese un oraş important. Cu cele treizeci şi 
trei de biserici ale sale, cu altarele şi picturile religioase, era pe 
vremea coloniei un loc de trecere obligatoriu în călătoriile de la 
Cuzco la Lima. Biserica Santo Domingo era una dintre cele mai 
frumoase din lume. La începutul secolului al XVII-lea, palatele din 
Huamanga aveau faima de a fi cele mai fastuoase din regat. O 
tradiţie indigenă povestea că în Huamanga Inca 1 Viracocha a 
hrănit un şoim care i-a mâncat din mână (aceasta era originea 
numelui oraşului). Am găsit şi alte informaţii. 

Am ajuns la gară, un fel de coridor ce se transforma într-o 
mică sală de aşteptare. Stând pe un scaun de plastic, în 
aşteptarea orei plecării, m-am întâlnit cu un tip care m-a salutat 
şi mi-a zis că mă cunoaşte. Am fost împreună la universitate, 
stăruia, am intrat amândoi odată, făceam parte din aceeaşi 
promoţie; eu vin la Ayacucho pentru coşenilă, vedem nişte 
crescătorii de coşenilă aici, cu asta mă ocup. 

Când m-am pomenit în sfârşit singur pe locul meu, am 
încercat să văd ceva pe fereastră. Autobuzul demară şi totul în jur 
începu să vibreze. 

Urcam încet pe serpentine lungi spre platou. Dintr-odată, 
televizorul de deasupra mea anunţă un film de arte marţiale şi m- 
am hotărât să iau o pastilă. Preţ de câteva ceasuri ne vom afla la o 


1 Rege incaş. 



altitudine de mii de metri, străbătând un podiş cu lacuri şi stânci, 
pe lungul drum ce duce la Lima. 

Ghemuit pe locul meu, pătrunzând în întunecimea lichidă a 
cerului, am avut sentimentul că imaginile înfiripate în această 
călătorie erau o binecuvântare ce avea să mă însoţească 
întotdeauna: chipurile părintelui Marco şi ale soţilor Sillipu, ale 
lui Anselmo şi Saturnino Sandia, chipul lui Guiomar, biserica 
ordinului Călugărilor Mântuitorului, Piaza de Armas din Huanta, 
fereastra garnizoanei. Toate alcătuiau un fel de nou paradis. 

Aerul se rarefia. Mi-am dat pe spate capul şi am încercat să 
adorm peste întinderea neagră din fereastră. După ce am trecut 
de un deal, am deschis brusc ochii si am văzut discul lunii, 
strălucind violent, cu pete întunecate. Avea să mă urmeze de-a 
lungul întregii nopţi. 


XV 

Am ajuns la coasta învăluită în ceaţă. Pe bulevardul Javier 
Prado am luat un taxi. 

Acasă, mi s-a părut că mobilele din salon erau mai aproape 
unele de altele. Justina făcea de obicei schimbări după ce lustruia 
parchetul. 

Am făcut un duş, mi-am pregătit o cafea cu pâine prăjită şi 
apoi am pornit motorul maşinii. 

M-am dus la adresa de pe Pedro Venturo pe care mi-o dăduse 
Teodora Sillipu. Am sunat la uşă. Mi-a deschis o fată în uniformă 
bleu. Mi-a spus că doamna nu se va întoarce până după-amiază. 

I-am telefonat lui Jenny să-i dau nişte sarcini, ei şi 
stagiarilor. Când am ajuns la cabinet, am răspuns la întrebările 
despre călătoria mea. Cum ţi-a mers? Foarte bine, totul e bine. 



La prânz m-am întâlnit cu Platon la restaurantul chinezesc 
Wa Lok din Angamos. Amica noastră Liliana Com ne ieşi în 
întâmpinare. Am comandat un soi de peşte, orez alb şi siu mai 1 . 

— Şi cum ţi-a mers în călătorie? Ai găsit-o pe Miriam? 

— Am întâlnit lume care îsi aducea aminte de ea. Măcar 

9 

acum am o adresă. 

— Unde? 

— în Surco 2 . O să mă duc acum. 

— Dar nu arăţi în formă. 

9 

— Mă simt bine. 

— Mă rog, hai să cerem o bere. Ba nu. Mai bine un pisco 
sour. Arăţi tare prost, prost de tot. 

— De ce? 

— Prost, tare prost, ar trebui să te vezi în oglindă. 

Spre seară m-am întors pe strada Pedro Venturo. 

Casa era înaltă, cu ferestre şi grilaje, cu un portal de piatră. 

O plantă agăţătoare, cu flori, se întindea pe zid. 

Am sunat. O voce întrebă ceva. Mi-am spus numele la 
interfon. Mi-a deschis o femeie. 

Era înaltă, cu faţa prelungă, cu fruntea acoperită de breton. 
Avea în talie un cordon de piele cu o cataramă masivă. Mă 
cerceta. Da, domnule? Spuse. 

Scuzati-mă, doamnă Fox, nu ne cunoaştem, dar mi s-a dat 
numele dumneavoastră. Caut o fată pe nume Miriam. De ce? Cine 
sunteţi dumneavoastră? Sunt Adriân Ormache, avocat. Ah, da, 
cred că te-am văzut pe undeva. Nu ne cunoaştem? Eu te-am văzut 
cu cumnata ta, Camincha, nu? Pe cine cauţi? Pe Miriam, cred că 
locuia aici. Miriam? Ah, da, Miriam, sigur. Eu sunt Paloma Fox. 
Vrei să intri? Poftim. 

1 Un fel de colţunaşi. 

2 District din Lima. 



Am urmat-o pe o cărare într-o grădină de trandafiri. 

Salonul era o aglomerare de mobilă albă. Pe jos era un covor 
mare şi pe un perete un tablou cu flori negre. Pretutindeni erau 
măsuţe, pe care se vedeau turme de animale mici din cristal, 
scrumiere şi veioze. 

Miriam a lucrat aici cam un an si ceva, zise uitându-se într-o 
parte. 

Stătea picior peste picior, cu degetele de la cel de dedesubt 
ieşite din sandale şi mişcându-se pe covor ca o ceată de copii 
furioşi. îşi legăna piciorul de deasupra în aer, într-o balansare 
neîncetată şi parcă perversă, în sus şi în jos. Avea un taior vesel, 
în multe culori. Când vorbea, dădea din mâini. 

Ce să-ţi spun? Era o fată inteligentă şi simpatică, uneori 
stăteam de vorbă, îmi povestea fel de fel de lucruri. Ţi-a spus că a 
fost în Ayacucho? La Huanta, da, mi-a spus. Dar nu mi-a vorbit 
niciodată de război, n-a scos un cuvânt despre asta. Şi cum a 
venit aici? Mi-a recomandat-o femeia de serviciu a unei prietene, 
mi-a spus că e verişoara ei, am văzut-o şi mi-a părut o fiinţă 
deosebită, avea o privire bună, zău aşa. Partea proastă e că a 
venit cu un copil, dar din fericire copilul n-a dat niciodată bătaie 
de cap, era mereu foarte cuminte, un îngeraş tăcut. Miguel. 
Miguel se numea, mi-am amintit. 

Am întrerupt-o. 

Miguel? Avea un băiat? 

Da, un băietei. Foarte tăcut si foarte cuminte. 

Deci era adevărat, am zis. 

Ce? 

Nu, nimic. Pot fuma? 

Nu, aici nu se fumează, îmi pare rău. 

Bine, scuză-mă, povesteşte mai departe, te rog. 



în fine, aşa cum spuneam, cu timpul am devenit aproape 
prietene. Mai târziu mi-am dat seama că uneori se întâmpla ceva 
ciudat, uneori noaptea auzeam poarta, zgomotul porţii 
închizându-se, şi fetele mele o auzeau, de asta s-au speriat în vreo 
două rânduri, şi pe urmă, mă rog, mi-am dat seama că pleca 
uneori noaptea, ieşea pe stradă, auzeam cum se închide poarta şi 
ştiam că e ea, cu timpul m-am obişnuit s-o aud plecând, dar se 
întorcea repede. A doua zi masa pentru micul dejun era pusă, 
bucătăria în ordine, totul cum se cuvine, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic, aşa că eu nu-i spuneam o vorbă, doar o 
întrebam dacă plecase, iar ea îmi răspundea că da, ca să se 
plimbe, atâta tot. 

însă o dată s-a întâmplat ceva ciudat de-a binelea. într-o 
noapte am aşteptat-o să se întoarcă şi am găsit-o în salon. 

Miriam, ce-i cu tine, am întrebat-o, unde pleci la ora asta, 
nicăieri, doamnă, doar să mă plimb, fiindcă nu pot să dorm, aşa 
îmi spunea, dar eu o vedeam că era transpirată, era leoarcă de 
sudoare, îmi dădeam seama, păi e din pricină că am mers mult, 
dar de ce nu mergi dimineaţa, îi ziceam. Eu cred că fugise. Că 
fugise, nu că se plimbase. 

Aşa era Miriam, ce să-ţi mai spun? Nu ştiu, puţin cam 
stranie cu treaba asta cu ieşitul noaptea. Dar în afară de asta era 
foarte bună în toate privinţele, făcea curat, gătea bine, punea 
masa, câteodată mergea la cinema cu fetele sau cu mine, mi-era 
aproape ca o soră, mi-a spus că vrea să ajungă coafeză, că o să 
pună o firmă la salonul ei de coafură, „Smaraldul din Anzi”, aşa 
îmi zicea. Smaraldul din Anzi. îi plăcea cum sună. Era un nume 
de pe meleagurile ei natale, din Huanta. Eu o încurajam. I-am dat 
mai multe cărţi, a citit câteva romane, îi plăceau mult, aşa mi-a 
spus, dar apoi nu ştiu ce s-a întâmplat, într-o zi a plecat cu 
băieţelul ei, şi-a lăsat patul făcut, toată casa curată, a plecat cu 



băieţelul ei, am găsit cheia pe masa din sufragerie şi un bilet unde 
scria mulţumesc, doamnă, si atât, si niciodată, niciodată n-am 
mai aflat nimic despre ea. A fost ceva trist, zău, s-o pierd în felul 
ăsta, a fost puţin cam ingrată, nu? N-am mai aflat ce s-a ales de 
ea. într-un anume fel mai bine că s-a dus, pentru că, fiind atât de 
frumoasă, toţi băieţii de pe aici, fiii vecinilor, se ţineau după ea şi-i 
făceau complimente. Asta era partea proastă, dar ea nu-i lua în 
seamă, din fericire. 

Deci într-o zi a plecat, aşa, pur şi simplu? 

Da, Miriam a plecat. N-am mai aflat nimic despre ea. Foarte 
ciudat. M-am simţit tare prost când a plecat, n-am reuşit să dau 
nici de femeia de serviciu a prietenei mele, oricum a fost 
nerecunoştinţa din partea ei să plece aşa, de fapt nu ştiu dacă-i 
vorba de nerecunoştinţa. M-am întrebat ce-o fi fost în capul ei, ce i 
s-o fi întâmplat apoi, m-am simţit prost câteva zile, dar pe urmă 
mi-a trecut, cred însă că vorbesc prea mult. Aşa mi-e felul. A făcut 
ceva rău? Sau de ce o cauţi? 

Nu, n-a făcut nimic rău, i-am răspuns. E pentru un proces. 
Vreau s-o ajut. Spune-mi, ştii ce nume de familie are? 

Miriam Anco, aşa o cheamă, uneori îşi scria numele pe un 
cupon din alea ca să câştigi un premiu. 

Miriam Anco. Era cu putinţă? De ce oare nu mă gândisem 
înainte? 

M-am grăbit să-i mulţumesc doamnei Fox. 

M-am uitat la ceas. Era timpul să mă duc la aeroport. 

Traficul de pe bulevardul Marinei făcea un zid în jurul meu. 
De mai multe ori am rămas singur, pierdut într-un patrulater de 
microbuze şi autobuze. Când am putut în cele din urmă să 
avansez, am zărit turnul aeroportului. Era aproape ora sosirii 



avionului. Am intrat pe uşa de sticlă tocmai când familia mea îmi 
făcea semne din vamă. 

Claudia şi fetele s-au apropiat zâmbitoare. îmi vorbeau toate 
o dată de voiajul lor. 

Am auzit ce spunea Claudia. Vacanţa fusese grozavă. 

în seara aceea am dus-o pe Lucia la culcare, mi-am făcut 
rugăciunea împreună cu ea, când plecăm iar în călătorie? Apoi am 
intrat în camera Aliciei, să stăm de vorbă. Trebuia să discutăm de 
înscrierea la cursurile preuniversitare. Da, trebuie să încep să mă 
gândesc la asta, dar, dacă iau note bune la bacalaureat, pot fi 
admisă direct la facultate. 

M-am dus în dormitor. Lucrurile îşi recăpătaseră cursul 
obişnuit. Eram în pat cu soţia mea. Fetele noastre dormeau 
amândouă în camerele lor. Totul era în ordine. 

A doua zi dimineaţă m-am dus la biroul domnului Anco. Am 
bătut în usă de mai multe ori. Am vorbit cu femeia care vindea 
suc. Nu l-am văzut, mi-a zis. 

La cabinet, Eduardo m-a primit cu noutăţile despre 
petrecerea de la familia Gomez Sânchez, cu o zi în urmă. Tu de ce 
n-ai venit? Păi îmi sosea familia din călătorie. 

Am rugat-o pe Jenny să-mi caute toate informaţiile pe care le 
putea obţine despre Vittorino Anco. Fata se numeşte Miriam Anco. 
Putea fi unchiul, fratele, tatăl ei? 

La prânz m-am întors acasă, am scos fotografiile lui Miriam 
din portofel şi, când am ajuns la birou, le-am pus în sertar. 

în cursul după-amiezii m-am dus iar la biroul de pe strada 
Emancipacion. 

Domnul Anco se evaporase. 



A doua zi, când am coborât la micul dejun, Justina tocmai 
pregătise cafeaua. Claudia făcea duş. 

Justina şi cu mine eram lângă masă, ea stătea în picioare şi 
mă privea cu cafetiera în mână, vă servesc, domnule? Da, 
mulţumesc. 

Barierele îngrozitoare, de netrecut, între ea şi mine. Justina şi 
eu. Eu si Justina. Nu intram amândoi în aceeaşi frază. Domnul si 
servitoarea (aşa li se spunea?) Era aproape absurd. I se 
micşoraseră ochii vrând mereu să fie politicoasă, şi zi de zi 
păstrează temătoare distanţa; are părul fără viaţă, braţele slabe ca 
nişte bete. 

Unul din misterele casei mele. Un mister banal. Un bărbat 
înalt şi alb care împarte acelaşi spaţiu ani de zile cu o femeie 
scundă, cu pielea de culoare închisă, Justina. Amândoi se văd în 
fiecare zi, ani în şir, dar în tot acest timp n-au schimbat mai mult 
de cinci sau şase fraze diferite, care sunt un fel de bilet de liberă 
trecere prin casă, reafirmări ale propriei identităţi. Sunt fraze 
convenite, crâmpeie de cuvinte: bună ziua, spune-i doamnei că vin 
târziu, ai putea servi prânzul astăzi mai devreme? Foarte bună 
mâncarea, mulţumesc, Justina. Pentru puţin, domnule. Puteam 
convieţui în tăcerea cea mai nefirească şi mai suportabilă, o 
tăcere plămădită din fraze cunoscute. Abia dacă ştiam câte ceva 
despre ea: că era din Cajamarca, şi că gătea bine, şi că îi erau 
dragi fetele mele. Asta mi-era de-ajuns. Sigur că da. 

în seara asta liceul fetelor noastre avea să prezinte un 
spectacol închinat Sărbătorii Naţionale. Programul conţinea 
muzică, dans, recitări. Claudia mă avertizase că Alicia avea să fie 
maestru de ceremonie la acest eveniment. 

La şapte şi jumătate, Claudia şi cu mine eram aşezaţi în sala 
de festivităţi a liceului, salutându-ne cu alţi părinţi care, ca şi noi, 



aşteptau să simtă plăcerea sigură de a-şi vedea copiii pe o scenă. 
Pe neaşteptate se stinseră luminile, se aprinse un reflector şi se 
aşternu o tăcere adâncă. Am avut surpriza să-mi văd de la 
distanţă fata cea mare apărând, în lumină, în faţa publicului 
numeros. 

Era încă bronzată de soarele Caraibilor. Avea o rochie albă, 
mulată, care la cei şaisprezece ani ai ei lăsa să se vadă formele 
unui trup aproape dezvoltat. Rochia, pantofii cu toc înalt, 
machiajul, colierul, cerceii prevesteau un trup de femeie. 

Alicia spuse „bună seara” auditoriului şi anunţă numerele 
muzicale care urmau. Era aproape ca o prezentatoare de profesie 
vorbind în faţa publicului alcătuit din părinţi, o domnişoară care 
afişa dezinvoltura şi gravitatea unei maturităţi anticipate. 

Revelaţia fetei mele devenite femeie, mi-am zis, consecinţa 
macabrei magii a timpului. 

M-am gândit să scriu ceva despre asta. Cum s-o fac? 

O fetiţă intră în pălăria unui magician. Magicianul rosteşte 
câteva cuvinte şi scoate din pălărie o femeie. Un tată îşi vede 
pruncul mergând în patru labe prin salon şi iese un moment din 
încăpere. Când se întoarce, vede că fata lui e acum o domnişoară 
în taior şi că salonul s-a umplut de străini: o adunare de prieteni. 
Unii dintre ei se ridică în picioare, îi dau mâna tatălui şi-i spun 
respectuos „bună seara, domnule”. Străbate salonul, protejat de 
costumul si de zâmbetul lui, si dă mâna cu toti. 

Mi-am concentrat din nou atenţia asupra scenei. 

Spectacolul urma să se încheie cu un număr de poezie 
prezentat de cei mici. O fetiţă de cinci ani recita un poem scris de 
ea: lumea-i o grădină întinsă, iar noi suntem grădinarii. Trebuie 
să udăm florile zi de zi. Cu apa iubirii, a afecţiunii... 

La sfârşit, publicul de părinţi izbucni în aplauze. Alicia le 
mulţumi tuturor celor de faţă cu glas răspicat şi directorul liceului 



urcă pe scenă pentru a-şi felicita elevii. Ce frumoasă e Alicia, mi 
se tot repeta. Şi Lucia de asemenea. 

Când le-am revăzut, le-am îmbrăţişat. Le-am propus să 
mergem în oraş să mâncăm pizza. 

La restaurant, printre mirosurile calde de pizza şi savoarea 
vinului, m-au întrebat cum mi-a mers în călătorie. M-am dus să 
rezolv nişte probleme ale bunicului vostru de pe vremea când era 
la Ayacucho. Ce probleme? întrebă Alicia. în fine, cred că a făcut 
rău multor oameni si m-am dus să verific câte ceva. Si ai reuşit? 
Nu, mai nimic. Cred că i-a maltratat rău de tot pe prizonierii pe 
care i-a avut. Atât de rău era? Cred că da, din păcate. Dar 
războaiele sunt aşa. Şi pe deasupra nu-i putem judeca pe ceilalţi, 
interveni Claudia, uitându-se într-o parte. 

Chelnerul s-a apropiat să ne întrebe dacă vrem desert. 

Duminică, spre surprinderea mea, m-am pomenit că vreau să 
merg la biserică. Claudia a acceptat cu plăcere când i-am propus 
şi am convins-o şi pe Lucia să vină cu noi. 

Biserica era relativ plină la ora unsprezece şi cât a durat 
slujba a tot venit lume. 

în timpul predicii mi-a zburat gândul la altele, şi m-am 
apucat să privesc banca de lemn pe care stăteam. Era interesant: 
un fond lăcuit pe care se vedeau zgârieturi, linii, crăpături, urmele 
mai vechi si mai noi ale unor răni ale lemnului. M-a uimit 
mişcătoarea mea capacitate de a găsi ceva interesant la o bancă. 

O cercetam şi descopeream noi semne. îmi atrăgea atenţia mai 
ales o linie lungă pe care vreun copil tulburat o făcuse acolo cu 
briceagul, o incizie precisă care perfora lemnul, trasând o 
diagonală pe toată banca. Era aproape frumoasă. 

A doua zi, Jenny m-a întâmpinat cu o noutate. 

— Domnul Anco şi proprietăţile lui sunt aici. 



— Ce? 

— Am totul aici. Pe domnul Anco şi toate proprietăţile lui. Are 
mai multe terenuri. Uită-te. 

Mi-a întins un certificat de la cadastru şi altul de la primăria 
din San Juan de Lurigancho. 

— Aici sunt localurile lui, îmi arătă. O prăvălie, o benzinărie 
si un salon de coafură. 

Am văzut numele salonului de coafură. Smaraldul din Anzi. 
Era numele de care îmi vorbise Paloma Fox. 

— Am căutat-o în tot timpul ăsta, şi ea era chiar aici. 

— Unde? 


XVI 

Am ajuns pe bulevardul Wiesse, mergând spre San Juan de 
Lurigancho. 

Un camion cu scânduri prinse cu un lanţ fixat cu un lacăt 
mare a trecut pe lângă mine, făcându-mi maşina să se legene. O 
mulţime de cărucioare cu fructe, un şir de stâlpi de telegraf, staţia 
de mototaxiuri, grămezile de pneuri de pe lângă şanţuri, firme de 
medici, licee, dentişti, necuprinsul cerului alb, distanţa topită a 
carosabilului, statuia lui Mariâtegui, unde trebuia s-o iau la 
stânga. 

Mă aflam în cartierul Huanta Dos, aproape de casa unde mă 
primise Paulino Văile. 

Am făcut un ocol; câţiva copii s-au întors să se uite la mine. 

M-am oprit. 

Era acolo. 



Un zid tencuit şi o uşă mare, pe o stradă cu pământ 
bătătorit. 

Era un salon de coafură. Firma cu litere trandafirii, 
„Smaraldul din Anzi. Frumuseţea şi îngrijirea părului”. 

Mi-am amintit că mai trecusem prin faţa acestei prăvălii, în 
ziua în care mă dusesem la Paulino Văile acasă. 

Am rămas afară, parcă aşteptând să se întâmple ceva. 

Băteam cu degetul în volan, marcând ritmul unui cântec din 
copilărie. Mary had. a little Iamb , little Iamb, little Iamb. Crezusem 
întotdeauna că acest cântec avea ceva sinistru. Mi se părea că 
Mary, care avea un mieluşel, un mieluşel pe care-1 mângâia, era 
gata să-l sacrifice. 

Am deschis portiera. M-am rezemat de maşină. 

Puteam vedea de acolo o bună parte din interior. O oglindă, o 
masă cu perii de plastic, flacoane de şampon şi de creme, un 
fohn. 

Pe masă, câteva foarfeci puse intr-un vas. Alături, o cutie cu 
agrafe de păr. 

Din perete ieşea o chiuvetă de faianţă. Deasupra, un anunţ: 
„Spălatul părului doi soles”. 

Poze cu femei blonde pe perete. „Un chip frumos este oglinda 
sufletului.” Plăcute albastre si albe. Parchetul dat cu ceară de 
curând. 

Stăteam în picioare în prag. Mai erau acolo trei scaune şi trei 
oglinzi mici. 

în spatele unuia dintre scaune, o femeie tundea părul unei 
doamne. 

îmi aruncă doar o scurtă privire şi se concentră iar asupra 
tunsului. Mi s-a părut că fotografiile pe care le luasem de la Vilma 
Agurto şi pe care le păstram în portmoneu prinseseră viaţă în 
făptura din faţa mea. Era ea. Era Miriam. Era cu adevărat ea? 



Avea un trup zvelt, în bluza albă pe talie. Nişte ochi cenuşii 
dădeau strălucire tenului de culoare închisă. Tăia părul cucoanei 
cu o grabă minuţioasă. Se sprijinea pe picioarele-i lungi, pe care 
şi le îndoia la răstimpuri. Blugii lăsau să se vadă nişte pantofi 
negri. 

Cel mai probabil era să fi crezut că sunt un client. Nu era 
ceva neobişnuit ca un bărbat să meargă să se tundă la un salon 
de coafură. Chiar dacă automobilul meu, un Volvo negru, şi 
cravata nu se potriveau cu cartierul. 

Am reuşit să mă aşez pe scaun. Eram aproape de uşă. 

Ea continua să mânuiască foarfecă. Zgomotul celor două 
lame de metal... părea cântul unei păsări micuţe, mi-am zis... un 
pui de pasăre venit de curând pe lume, care ţipa. 

Ţinea pieptenele cu multă siguranţă, trecându-1 din când în 
când prin părul cucoanei, după care netezea şuviţele cu palma. 

Mi s-a părut atunci că dintr-odată o vedeam mai aproape, în 
sfârşit, îi dădu jos de pe umeri pelerina de plastic albastru, îi 
arătă o oglindă şi îi spuse: 

— Aşa, doamnă Melchorita, sunteţi gata. 

Cucoana se ridică, îi dădu nişte monede şi plecă. 

Mă privi. 

— Vreţi să vă tunderi, domnule? 

După o scurtă şovăială, am ridicat din umeri şi am spus că 
da. Fără să ştiu prea bine ce altceva să fac, m-am aşezat pe 
scaun. 

Mi-a întins pelerina pe umeri şi mi-a înnodat-o la gât. A luat 
iar foarfecă. 

— Cum vreţi să vă tund? 

— Obişnuit. 

— Nici prea mult, nici prea puţin? Mă lămureşte, trecându-mi 
mâna pe ceafa. 



— Nici prea mult, nici prea puţin. 

Am simţit vibraţia foarfecii în păr. Din stradă răzbăteau 
zgomote: un lătrat, nişte voci de copii, un motor. 

Situaţia era ridicolă. Eu stăteam cu mâinile sub pelerină, iar 
ea în spatele meu. 

Era ciudat. 

Femeia pe care tata o ţinuse închisă şi o umilise manevra o 
foarfecă lângă gâtul meu. Tăişul lamelor se mişca la câţiva 
centimetri de trupul meu. Dacă mă recunoscuse, se putea 
considera îndreptăţită să-mi taie beregata în secundele 
următoare. 

îmi aduc aminte unele detalii din ce s-a întâmplat. Mi se pare 
chiar că acum stau şi scriu în aceeaşi poziţie în care am stat 
atunci cercetând-o. 

Pe când eu o privesc în oglindă, ea pare să fie atentă doar la 
părul pe care îl tunde, ca şi cum aş fi un client oarecare. Sigur că 
nu ştie cine sunt. Nu, nu ştie. N-are cum să ştie. îsi vede de 

9 9 9 9 

treabă în linişte în jurul capului meu. Zgomotul foarfecii este 
metodic. Fiecare tăietură produce un sunet surd şi scrâşnit. 

— Aveţi de multă vreme salonul acesta? 

9 

— De trei ani. 

— Şi cum merge? 

Zăboveşte puţin. 

— Bine. Mai mult sau mai puţin. Situaţia e grea. Dar mă 
descurc, mă descurc şi eu cum pot. 

Are o voce gravă şi pare mai curând laconică, nu ştiu cum s-o 
descriu. îmi egalizează părul pe laturi, potrivindu-1 la nivelul 
pielii, îl mai tunde uşor în jurul urechilor. Zgomotul pare că se 
domoleşte brusc. Se opreşte un răstimp, apoi continuă. 

— Si aveţi mulţi clienţi aici, în cartier? 



— întotdeauna sunt oameni care vor să arate bine, îmi 
răspunde. Nimeni nu vrea să arate prost. 

— Desigur. 

Foarfecă înaintează, trece peste ceafa şi taie firele inegale de 
la tâmple. Trece repede şi peste favoriţi. Iau seama la mâinile ei. 
Degete lungi şi unghii ascuţite la vârf. 

Se lasă o tăcere prelungă. 

O mai fi având puţin până să termine? 

Mă gândesc atunci că asta o să fie tot. 

O să termine tunsul, o să-i plătesc, deci gata, am văzut-o, 
ştiu că are de lucru, pot să mă declar satislăcut. Văd că a 
supravieţuit relativ bine, cu destulă demnitate, trecutului din care 
tatăl meu face parte. Câştigă cât de cât, intr-un salon de coafură, 
unde se pare că şi locuieşte. Pe deasupra, n-arată rău deloc. Să fie 
acesta sfârşitul căutării mele? J 

Ea se depărtează parcă să aducă ceva. Revine. îmi dă cu apă 
şi mă piaptănă. Mă privesc în oglindă. 

Se lasă o tăcere prelungă. Zgomotele străzii au amuţit. 

Liniştea pare că nu se mai sfârşeşte. Pe neaşteptate îi aud 
vocea limpede şi gravă lângă obrazul meu. 

— Domnule avocat Ormache, îmi spune, văd că sunteţi exact 
aşa cum mi s-a povestit. 

Simt dintr-odată un gol, o prăbuşire lără sfârşit. 

Tresar. Mă ridic şi mă întorc spre ea. 

O văd în picioare, nemişcată, cercetându-mă parcă uimită, cu 
foarfecă în mână. îmi scot pelerina. 

O văd cum se dă înapoi. 

— Ce vi s-a povestit? 

Lasă foarfecă pe masă. 

— Că mă căutaţi, aşa mi s-a povestit. 



îşi pleacă uşurel capul. Ia mătura şi începe să strângă intr-un 
făraş grămăjoarele de păr. îl ridică apoi şi îl deşartă intr-un coş. 

— Şi cine v-a spus asta? 

Un zâmbet îi luminează faţa într-o străfulgerare. Apucă 
făraşul, îl duce în colţ şi-l lasă lângă mătură. Se aşază pe 
banchetă, picior peste picior. îi văd pantofii negri cu vârfuri 
ascuţite. 

Deasupra ei sunt pozele unor femei surâzătoare: păr vaporos, 
piele trandafirie, gât de lebădă. Toate mă privesc. în clipa aceea 
pare că face parte dintr-o frescă, asemenea unei zeiţe misterioase 
în mijlocul alaiului ei de războinice albe. 

Pe neaşteptate ceva de pe chip i se însufleţeşte. Se uită iar la 
mine, cu ochi strălucitori. 

— încă nu mi-aţi spus de ce mă căutaţi. 

Şi-a sprijinit mâinile pe coapse. Pare că încearcă să-şi 
păstreze calmul. 

— Pentru că doream să vă cunosc. 

— Să mă cunoaşteţi, doar atât? 

— Da. 

Se opreşte. Merge încet spre uşă şi rămâne cu ochii aţintiţi 
afară. 

— Ce doriţi? Să nu povestesc nimănui despre tatăl 
dumneavoastră? 

Se apropie de uşă, cu mâinile la spate. îmi aruncă o privire, 
îşi întoarce apoi capul spre stradă, iar pe gât i se iveşte o venă, 
lungă şi tare ca o nuia. în momentul acela mi se pare extraordinar 
de frumoasă, deşi cred că situaţia e cam neplăcută. 

— Da. Vreau să nu povesteşti nimănui. 

— Păi, atunci, nu vă faceţi griji. 

Se duce la oglindă. Bagă foarfecă intr-un toc. Numai atunci i- 
am văzut picioarele lungi şi pântecul plat. 



— Localul ăsta e al domnului Anco? 

— De ce vă interesează? 

— Doar din curiozitate. 

închide tocul şi-l pune intr-un sertar. 

— Da. E unchiul meu. L-am închiriat de la el, dar o să îl 
cumpăr. De ce? 

— Ce chirie îi plăteşti? îşi întinde braţele. 

— Nu e treaba dumneavoastră. 

— Cât îi plăteşti? 

— Vreţi să-mi daţi bani? 

— Ai nevoie? 

— Nu. 

Tăcere. 

Să-i ofer bani. E cam pripit din partea mea şi absurd în 
momentul ăsta. 

Dar nu mă pot gândi la altceva. 

Se aud nişte voci. Un grup de bărbaţi, afară. Comentează 
ceva despre un meci de fotbal care tocmai s-a încheiat. 

— Am fost în Ayacucho, ştii? Adică la Huanta, la Luricocha. 
M-am dus acolo să te caut. 

— Da, am aflat. 

Pe neaşteptate, ceva se mişcă în spatele perdelei de plastic. 
Apare un copil. Are doisprezece sau treisprezece ani, poartă un 
tricou alb, pantaloni negri, pantofi sport. Mă priveşte. 

— Miguel, du-te înăuntru, haide. 

Băiatul dispare. 

— Merge la liceu? 

— Nu e treaba dumneavoastră. 

Câteva clipe de tăcere. Ea ridică mâna, o coboară. 

— Nu vreţi să povestesc nimănui despre tatăl dumneavoastră, 
nu? De asta ati venit? 



— Da. Vreau să nu se afle nimic. 

O văd izbucnind în hohote, are un râs greoi, un soi de 
cascade prelungi, care nu se mai sfârşesc. 

— Ei bine, atunci nu vă faceţi griji, domnule, nimeni n-o să 
afle nimic. 

Se uită iar la mine. 

— Cum ai reuşit să fugi? 

— Poftim? 

— Cum ai reuşit să fugi din garnizoană în noaptea aceea? 
Cum ai scăpat de tata? 

— De ce vreţi să stiti? 

9 9 9 

— Din curiozitate. Nu ştiu. 

9 

— Numai din curiozitate? 

— Mi s-a spus că ai murit. 

— Cine a spus asta? 

— Chacho Osorio. 

— Ei ştiu unde sunt eu acum? 

9 

— Nu, nu ştiu. Nu-ţi face griji. 

Sună telefonul. Se ridică să răspundă. Da, doamna Carmen, 
fiţi liniştită, o aştept, nu, acum n-am clienţi. 

Pe când vorbeşte îşi desface părul, care îi cade unduios pe 
umeri. 

De afară răzbate miros de fum. Ea se aşază din nou, cu capul 
plecat. 

Intră o cucoană într-un taior mov, o întreabă dacă stă până 
mai târziu, îi spune că se duce până la sora ei şi se întoarce. 
Trecând pe lângă mine schiţează un salut şi pleacă. 

— Văd că ai destul de lucru. 

Ridică o mână, parcă declarând că întrevederea a luat sfârşit. 

— Bun, puteţi pleca, domnule, acum ştiţi că n-o să fac nimic, 
n-o să spun nimic nimănui. 



— Cum te pot ajuta? 

— Să mă ajutaţi? De ce? 

— îţi pot ajuta băiatul. 

O văd cum îşi pleacă încet capul. 

Plânge. 

Mă hotărăsc să plec. Las o bancnotă pe masă. Ajungând la 
uşă, aud că mă strigă. 

— Domnule avocat Ormache... 

— Da. 

— Nu mai veniţi niciodată, vă rog. 

Mă urc în maşină. 

O iau pe bulevard, în sens invers. Cerul are o culoare gălbuie. 
Un camion lent şi murdar mă împiedică să merg mai repede. N- 
am însă nicio grabă. 


XVII 

Peste noapte o visez. O văd făcând din nou ce-mi povestiseră 
Guayo şi Chacho: bând bere, lovindu-i, punându-şi uniforma lui 
Guayo. Acum pot s-o văd mai bine. 

Chipul ei din fotografie. Sprâncenele bine trasate, obrajii 
rotunzi şi buzele pline în lumină. Este ea. Parcă mi-ar fi apărut 
viziunea Fecioarei într-o grotă, miracolul unui trup materializat. 
Bluza albă, şorţul, bărbia fină. Faţa triunghiulară. Stă în picioare, 
ca suspendată deasupra pardoselii de mozaic lucitor a localului 
ei, dar şi acolo, pe colinele de pe drumul de la Huanta la 
Ayacucho, la zănoaga Iadului, lângă uniforma cu verde şi negru a 
părintelui meu. Am încercat să închid ochii. 



M-am sculat şi am luat micul dejun cu Alicia şi Lucia. Eram 
grăbit. La opt aveam o întâlnire cu un client, domnul Wakeham. 

Don Hector Wakeham era un gentleman a cărui voce 
cunoştea toate variaţiile unui susur. La cincizeci de ani ajunsese 
la o singură convingere în viaţă: că vocea lui era cea mai grăitoare 
şi cea mai mare dovadă a spiritului cavaleresc specific celor din 
Lima. Ca să se potrivească cu tonul vocii purta cămăşi cu butoni 
la manşete, costume de culoare închisă şi pantofi lucioşi şi-şi 
împodobea reverul cu cele două insigne ale universităţilor unde 
fusese profesor. Când vorbea cu mine, îşi anunţa subiectele, 
explicându-mi că le va aborda în ordinea inversă a importanţei, de 
la cele mai puţin însemnate la cele majore. Când începea să 
spună „primul se referă la.. Urmărea cu atenţie deosebită 
rezonanţele catifelate ale vocalelor e şi a, pe care le rostea 
potrivindu-şi limba, de parcă aceste vocale ar fi fost nişte perniţe 
pe care se putea aşeza cu delicateţe. îşi modula cu grijă vocea cu 
buzele-i cărnoase, însoţindu-şi cuvintele prin gesturi ale mâinilor; 
la răstimpuri, îşi împreuna buricele degetelor, alcătuind un arc 
unde-şi adăpostea ideile. Apela la serviciile mele pentru a-şi 
satisface costisitoarea plăcere de a şti că mai are un avocat pe 
lângă ceilalţi patru angajaţi de compania lui. Don Hector avea o 
firmă care exporta sparanghel, moştenită de la tatăl lui, şi-i 
mergea bine datorită priceperii ginerelui său, Emilio. Totuşi se 
referea arareori la companie. în privinţa banilor, cel mai mult îl 
interesa să se îmbrace bine. Costumul, frizura si mai cu seama 
felul în care tuşea erau procese programate cu grijă: cu mâna la 
gură, slobozea trei rafale, una după alta, şi întotdeauna ultima în 
şoaptă. Un nas prea lung îi deforma trăsăturile, dar încerca să-şi 
suplinească excesele feţei cu părul aranjat ca o cască. 

La cabinet îi furnizam rapoarte despre impozite şi 
regulamente, dar era o consultanţă mai curând de rutină. Să-i 



ascultăm conversaţia era principala noastră sarcină pentru care 
ne plătea. Eu îl ascultam vorbind despre opiniile sale politice, 
despre jocurile lui electronice, despre „bunul mers al afacerilor, 
graţie muncii familiei, o muncă lentă, dar constantă”. în 
dimineaţa aceea domnul Wakeham mi-a explicat că dormise prost 
noaptea trecută. „N-am putut închide ochii, eram într-o stare de 
nelinişte permanentă, cu momente clare de angoasă. Motivul a 
fost faptul că băieţii mei cântau la chitară”, mi-a povestit, „sunt 
foarte sensibili şi cântau încet, dar tot m-am trezit, pentru că nu 
am un somn adânc.” 

După întâlnirea cu Wakeham m-am urcat în maşină. Mi-am 
dat seama că goneam cu toată viteza. Am mers pe Javier Prado, 
apoi pe Panamericana Norte, şi la Azcarruz am luat-o la dreapta 
pe deviaţie. în cele din urmă, am ajuns pe bulevardul Wiesse. 

Mă duceam s-o văd. Trebuia s-o văd. 

Singura mea dorinţă era s-o găsesc singură. Inima îmi bătea 
cu putere ori de câte ori mă vedeam obligat să opresc la fiecare 
semafor pe roşu. Vedeam microbuzele care rămâneau în urmă. 

Am întors în dreptul monumentului lui Mariâtegui, am trecut 
de mai multe străzi, dar mi-am dat seama imediat si am făcut 
rapid cale întoarsă, stârnind un nor de praf; o persoană sau două 
s-au întors şi s-au uitat lung după mine. 

Am frânat înaintea coaforului. M-am dat jos, învăluit intr-un 
norişor de praf. Am găsit-o stând pe locul clienţilor. Citea o 
revistă. 

A rămas cu ochii la mine. 

— Putem vorbi o clipă? am întrebat-o. 

Nu mi-a răspuns. Şi-a plecat iar ochii pe revistă. 

M-am aşezat alături. 

9 



îşi pusese un şorţ. Avea părul despletit. 

— Cred că v-aţi dat seama că n-o să vorbesc despre cele 
întâmplate cu nimeni, nici cu ziariştii, nici cu altcineva... aşa că 
nu vă faceţi griji în privinţa asta, domnule avocat Ormache. 

Se ridică în picioare. Mă privea drept în faţă. 

— Vreau să te ajut, am spus. Doar asta. însă e drept că o fac 
şi pentru mine, adică pentru ca să mă simt eu mai împăcat. 

— N-am nevoie de nimic. 

— Si băiatul tău? 

— Nici el. 

Am vorbit pe tonul cel mai liniştit de care eram în stare. 

— Aici, în apropiere, la Jicamarca, e un local, Misky. De ce să 
nu mergem acolo să stăm puţin de vorbă? 

— La ce bun? 

Se duse intr-un colt si se aşeză. Nu-si lua ochii de la mine. 

— Nu ştiu. Numai ca să stăm de vorbă. 

Se ridică şi se duse lângă uşă. Privi strada. Apoi se întoarse şi 
începu să spele nişte piepteni şi perii într-o găleată. Zgomotul apei 
răsuna în toată încăperea. 

— De ce credeţi că o să vin cu dumneavoastră? Mă întrebă 
fără să se uite la mine. 

— Vreau să vorbesc cu tine, doar atât. 

— N-avem nimic de vorbit. Vă rog să plecaţi, domnule. Urcaţi- 

vă acum în maşină si duceţi-vă liniştit, să lăsăm lucrurile asa 
» » » » » 

cum sunt. 

S-a apropiat de chiuvetă. Spăla şi ştergea pieptenii, punându- 
i la locul lor. Liniştea îi multiplica imaginea în oglindă. 

— Nu l-am cunoscut pe tata niciodată, i-am spus încet. Aş 
vrea să-mi povesteşti ceva despre el. 

— Nu vă cunoaşteţi tatăl? 

— Nu l-am văzut ani de zile. 



— Ce vreţi să stiti atunci? 

Am şovăit. 

— Nu ştiu, tot ce mi-ai putea povesti. 

Mai puse câţiva piepteni în sertar. 

— Ce vreţi exact să stiti? 

închise robinetul. Se aşternu din nou un moment de tăcere. 
Se aşeză. Am văzut-o punându-şi picior peste picior. Pantofii negri 
aveau un vârf metalic. Pe coapsa ei zveltă, blugii aveau o floare 
brodată. 

— Putem sta de vorbă în altă parte? 

— Unde? 

Vocea îi era răguşită şi puţin dură. Mă privea drept în faţă. 

— Unde vrei. Aş vrea să-mi povesteşti cum a fost, tot ce s-a 
întâmplat acolo. 

Se uită în jos. Rămase aşa un lung răstimp, cu capul în 
pământ, nemişcată. 

Am auzit zgomotul vehiculelor de pe bulevard, ca nişte 
împuşcături una după alta. 

în fine, îşi ridică din nou capul. 

Când am privit-o iar, părea să aibă o faţă mai tânără. Pe 
neaşteptate, spre surprinderea mea, îşi scoase şorţul. 

— Să mergem, dar nu pot să stau mult. 

— Ai cu cine să-ti laşi băiatul? 

— E la doamna Melchora. O să închid. 

Se urcă în maşină. Stătea lângă mine. 

în vreme ce eu manevram schimbătorul de viteze, am simtit 
ţesătura caldă a blugilor. 

N-am vorbit cât a durat drumul. 

Am ajuns la Misky. Domnul Max păru că mă recunoaşte. I- 
am cerut o bere. Miriam a spus: „Pentru mine nimic”. 

Ne aflam în înaltul colinei pe care se întindea Jicamarca. 



De acolo se vedeau pantele cu case din cărămidă şi ziduri 
tencuite, acoperişurile joase, antenele de televiziune. Colina se 
profila desluşit pe cerul de culoarea osului. 

Ea îşi trecu mâna prin păr de mai multe ori. îmi aruncă o 
scurtă privire. în momentul acela mi se părea fata cea mai 
frumoasă din lume. 

— Să vezi, adevărul e că aş vrea să te ajut dacă mă laşi. Mă 
rog, bănuiesc că nu vrei să accepţi ajutorul meu, dar fă-o cel 
puţin pentru băiatul tău. Câţi ani are? 

— Nu vă interesează. 

— La ce liceu merge? 

Vântul îi flutura pletele. 

îşi pusese o mână pe masă, o mână lungă, cu unghii fine şi 
inele de argint. Se aşternu o tăcere prelungă. 

— La un liceu aici, aproape, Mariâtegui. 

— Şi ai cum să-l întreţii?) 

— Da. 

— Poţi să-i cumperi haine şi tot ce are nevoie? 

— Câştig ceva bani cu coafura. 

— Mda. 

— De ce vă interesează atât de mult? 

M-am aplecat în scaun. 

— Am aflat despre tine şi tatăl meu de curând. 

— Ce vi s-a povestit? 

Slobozise cuvintele ca o săgeată. 

— Că tata te-a ţinut prizonieră şi că a trăit cu tine, iar după 
un timp ai fugit. N-a fost aşa? 

începu să bată cu degetele în masă. 

— Cum s-a întâmplat de l-ai avut pe Miguel? 

— Mă interogaţi sau ce faceţi, domnule avocat? 

— Nu. îmi pare rău. Nu trebuie să-mi răspunzi dacă nu vrei. 



în local intrară doi bărbaţi. Unul dintre ei mă privea ţintă. 

Aveau cămăşi deschise la gât, pantaloni negri şi tenişi. Feţele 
le erau pline de praf, poate că lucraseră pe un şantier. Au cerut 
bere. Tipul care mă fixa zăbovi o vreme până să-şi îndrepte 
privirea în altă parte. 

— Am născut la Lima, spuse după alte câteva clipe de tăcere, 
şi cu ajutorul unchiului Vittorino am început să învăţ. Dar nu-mi 
găseam de lucru, aşa că m-am angajat ca femeie de serviciu în 
diverse case. Apoi m-am apucat iar să învăţ şi am găsit un loc la 
un salon de coafură, şi mai târziu unchiul mi-a dat prăvălia asta, 
pe care o s-o cumpăr, aşa că mă descurc şi mă străduiesc să-l 
ajut pe Miguelito să crească. Dacă vă interesează atât de mult, 
asta e toată povestea. 

Oftă din adâncul sufletului. 

Domnul Max ne aduse sticla de bere şi două pahare. 

I-am turnat, dar mi-a spus că nu vrea să bea nimic. Am tăcut 
amândoi. 

— Asta-i tot ce voiati să stiti? 

— Şi tot ce mai vrei să-mi povesteşti despre tata. 

îşi plecă uşor capul. 

— Tatăl dumneavoastră n-a fost un om rău, murmură. 

— De ce spui asta? 

începu să-şi frece mâinile. Le ţinea strânse una peste alta, 
învârtindu-le. La un moment dat şi le-a dus la faţă şi păru că se 
şterge pe obraji. 

— L-am urât mult pe tatăl dumneavoastră, vă spun că l-aş fi 
omorât dacă aş fi putut, pentru că m-a înşelat amarnic, a abuzat 
de mine, în cămăruţa aceea, l-am urât din suflet, din vina lor, a 
soldaţilor, mi-am pierdut familia, nu i-am mai putut vedea pe ai 
mei, n-am mai avut timp, muriseră, muriseră fără mine, iar eu îl 



uram atât de mult pe tatăl dumneavoastră, dar acum nu-1 mai 
urăsc, acum aproape că mi-e drag. 

Se rezemă de spătarul scaunului fără să-şi ia ochii de la 
mine. Nu ştiu de ce, în clipa aceea mi-a venit s-o prind de mână. 

— Cât timp ai stat cu el la garnizoană? 

— N-o să vă mai povestesc nimic. Dar vreau să ştiţi că vă 
iubea, pe dumneavoastră şi pe fratele dumneavoastră. Vorbea de 
amândoi tot timpul. Mă rog, de asta am acceptat să vin aici, să vă 
spun asta. Asta, nimic mai mult. Aşa că să ne întoarcem, trebuie 
să lucrez, domnule avocat. 

Ne-am urcat în maşină. Am condus încet si am lăsat-o în 

9 9 

poartă. 

— Lasă-mi un număr de telefon sau ceva. 

— De ce? 

— Ca să-mi mai povesteşti câte ceva. Şi eu pot să-ţi povestesc 
câte ceva despre el. 

Mi-am dat seama că ridicasem tonul. Ea nici n-a clipit. A 
deschis torpedoul şi a găsit o factură. A scris numărul. Mi-a spus 
„poftim” şi a coborât. 

La cabinet eram aşteptat la o şedinţă. Era vorba de strategiile 
pentru a atrage noi clienţi. Nu există nicio strategie, am zis. 
Trebuie doar să munceşti. N-ar fi bine să trimitem scrisori? Se 

9 

interesă Eduardo. De ce să nu facem scrisori pentru firme şi 
ambasade? Dar am trimis deja cinci mii de scrisori, Eduardo. 

Am tot discutat până ne-am plictisit şi am schimbat 
subiectul. 

în seara aceea i-am spus Claudiei că mă întâlnisem cu 
Miriam. 

Ah, Dumnezeule, mi-a răspuns. 



Am dormit mai bine decât cu o noapte în urmă. în zori m-am 
apropiat de Claudia, am îmbrăţişat-o şi am făcut dragoste ca în 
vremurile bune. Era din nou fata senzuală, cu picioarele lungi şi 
trupul cald lipit de al meu. într-o străfulgerare am văzut chipul lui 
Miriam. 

în vreme ce făceam duş, mă gândeam tot la ea. 

Mi-am dat seama că simţeam nevoia s-o mai văd, era poate 
un impuls egoist, poate că nu trebuia să-i dau curs. Dar simţeam 
nevoia s-o văd, mi se părea că trebuie s-o ajut în vreun fel. Eram 
convins că va accepta ajutorul meu, nu ştiu de ce. 

Am ieşit în vestiar si am luat cheile maşinii. 

Eduardo m-a primit cu o veste obişnuită. Săptămâna asta 
trebuia să luăm prânzul cu doi clienţi, cei mai importanţi pe care- 
i aveam. 

„întotdeauna se cuvine să ne punem bine cu ei”, îmi şopti. 
„Şaizeci la sută din veniturile cabinetului provin de la ei, ştii doar.” 

Cei doi clienţi, cei mai importanţi, erau Leticia Larrea şi 
Haroldo Gala. Era obligatoriu să ne ducem. Nu trebuia să mă mai 
gândesc la Miriam deocamdată. Trebuia să mă concentrez asupra 
lor. 


Leticia Larrea. Limba mi se arcuieşte si vibrează când îi 
rostesc numele. Leticia trecuse de cincizeci de ani si îsi făcea 
apariţia la cabinet pe la ora unsprezece, de două sau trei ori pe 
săptămână. Cabinetul nostru făcea parte din itinerarul ei, printre 
vizitele la prietene şi mersul prin magazine. înainte de a intra în 
biroul meu se oprea în faţa uşii, parcă pozând pentru eternitate, 
învăluită veşnic în pletele-i roşii, care făceau să pară şi mai 
strident machiajul spectaculos şi cerceii multicolori. Avea un mers 
legănat. Se antrenase ca să păşească astfel dansând mambo de 
una singură. Corpul ei, împodobit cu panglici, şiraguri de mărgele 



şi brăţări, era ca cel al unei păpuşi parfumate. Vizitele ei mă 
amuzau. Mă pregăteam s-o primesc de îndată ce îi auzeam vocea 
ca un fluier apropiindu-se dinspre uşa de la intrare. Străbătea 
holul, repetându-şi în şoaptă că pardoseala era curată graţie 
contribuţiei ei lunare la bugetul cabinetului. După ce se bucura 
de constatarea asta, urca scara şi, trecând pe lângă Jenny, o 
punea să o anunţe. Când mă găsea cu alt client, spunea cu voce 
tare: „Ah, scuze, aştept afară”, motiv suficient pentru ca persoana 
care era cu mine să termine conversaţia. De cum o vedea că 
pleacă, intra la mine după ce se oprea câteva clipe în prag, parcă 
inspectând. 

Prin felul în care se îmbrăca îşi manifesta personalitatea. 
Pantalonii strâmti, bluzele roşii sau albastre, vestele cu nasturi 
erau o proiecţie a implorării ei arogante de a fi iubită. Avea 
întotdeauna pretextul că mă roagă ceva, dar de fapt se aşeza în 
faţa biroului meu pentru a-şi demonstra sieşi că aveam s-o ascult. 

Credea, pe drept cuvânt, că obligaţiile mele ca avocat al ei 
presupuneau să ascult tot ce avea să-mi spună despre micile ei 
dureri de gât (vai, simt aici o încordare de care nu scap cu niciun 
preţ, zău), despre recepţiile, la care fusese (ieri-seară la ambasadă 
tartinele cil crevete au fost un deliciu, iar pe Titan Brescia am 
văzut-o dichisită de mama focului), şi mai cu seamă despre lumea 
minunată în care trăiau copiii ei (fata mea, Vivian, şi-a trimis 
actele pentru admiterea la London School of Arts). 

Sporovăială Leticiei m-ar fi distrat dacă vizitele ei ar fi durat 
mai puţin. în general, Jenny ne întrerupea cu vreun telefon urgent 
(vă caută domnul Cano, domnule avocat, e ceva urgent), şi atunci 
ea stingea ţigara, îmi ura mult noroc, îmi spunea că mă va suna 
pentru a ne invita, pe Claudia şi pe mine, la ea la cină şi pleca în 
ritm de mambo pe coridorul la a cărui curăţenie contribuia. 



Adesea bătea la uşa lui Eduardo şi-l supunea la acelaşi 
tratament. 

Spre deosebire de Leti, la cei patruzeci de ani câţi avea, 
Haroldo Gala, celălalt client important al nostru, se învestise cu 
trăsăturile pe care considera el că trebuie să le prezinte un bărbat 
distins. Purta vestă, butoni la manşete şi-şi aranjase părul parcă 
sculptându-1 în formă de carapace de broască ţestoasă. Când era 
supărat, îşi dădea capul uşor pe spate, ochii i se învăpăiau într-o 
străfulgerare rece şi sticloasă, ce-1 făcea să semene cu o iguană, şi 
slobozea nişte cuvinte pe care le considera mortale: „asta o vreau 
imediat” sau „vreau să se facă asta chiar acum”. Un puseu de 
tensiune, ca un fel de extaz de natură minerală, îi prelungea 
starea aceea a ochilor înainte de a reveni la normal. Haroldo 
încerca să-şi atenueze asprimea prin maniere studiate, menite să 
impresioneze. Era convins că putea să-şi domine interlocutorul 
prin autoritatea, cultura şi înfăţişarea lui atrăgătoare. 

Pe la cocteiluri vorbea în fata celorlalţi accentuând silabele si- 

9 9 9 

si încheia intervenţiile strângând uşor din buze si schiţând un 

9 9 O 9 9 9 

salut cu capul, în chip de aprobare sau adeverire a propriilor 
spuse. 

Câteodată, Haroldo ne invita, pe Claudia şi pe mine, la el 
acasă. Când soseam acolo, pe bulevardul Golfului, parcă intram 
în atmosfera unei ceremonii. Primul salon avea un candelabru, 
trei fotolii moi şi un fel de tabernacul unde erau etalate portretele 
în ulei al lui Haroldo şi al soţiei sale, Lucha. Cu timpul, Lucha a 
început să semene cu el: ochii migdalaţi, tunsoarea ca o carapace 
de ţestoasă, guriţa aspră şi uscată. Avea părul vopsit şi purta 
rochii lungi. O escală obligatorie pentru toţi invitaţii la petreceri 
era să o salute pe doamna Lucha, care, flancată de cei doi copii ai 
lor, învăţase să-i întâmpine urându-le bun venit în capul 
coridorului. După ce o salutam, toţi cei care eram invitaţi la ei 



acasă trebuia să trecem pe lângă masa pe care familia Gala 
expusese coperta patinată a unui exemplar din Don Quijote. 
Ajungeam apoi în salonul mare, cu tablouri din epoca 
viceregatului 1 şi mobile aşezate pe un covor gros. Mobilele aveau 
chenare verzi şi picioare cu vârfuri aurite. La mijloc, o masă de 
sticlă expunea casete felurit colorate şi o lampă. 

Pe perete atârnau un hanger şi o spadă. 

Şi comentariile lui Haroldo erau un muzeu, pe când 
străbăteam diferitele saloane prin care el îşi călăuzea vizitatorii. în 
anticameră aborda veşnic teme de politică de ordin conjunctural, 
urmată de reflecţii asupra mersului societăţii. Salonul principal al 
acestei vizite ghidate era constituit de opiniile lui particulare în 
legătură cu relaţiile între bărbaţi şi femei, şi cu morala publică şi 
cea personală. Erau nişte miniconferinţe pe care le oferea periodic, 
în şoaptă şi cu degetul ridicat. Eu sunt pentru totala libertate a 
relaţiilor, exclama printre murmure. Pe urmă îşi expunea părerile 
generale despre democraţie, droguri şi controlul natalităţii. în 
raport cu programul vizitei, după conferinţă noi, cei de faţă, îi 
elogiam posesiunile în ordinea în care ni le arătase: nevasta, 
copiii, mobila şi ideile lui. 

Elaborata şi mieroasa ipocrizie a lui Haroldo plăsmuise o 
serie de faţade somptuoase în spatele cărora se ascundeau 
hrubele necesităţilor lui. Ascensiunea lui socială atinsese culmea, 
însă o pornise de jos, din mocirla unei copilării nevoiaşe. 
Următoarea treaptă era o funcţie politică în oricare guvernare 
viitoare. Cabinetul nostru de avocatură, la care contribuia cu 
bani, era tot un instrument pentru a-şi atinge acest obiectiv. 
Adesea găseam în mail mesaje de la el: „Domnul Baroja, ministrul 

1 în perioada care a urmat descoperirii şi colonizării Lumii Noi, noile teritorii cucerite şi 
anexate metropolei spaniole erau împărţite în aşa-numitele viceregate guvernate de 
viceregi, reprezentanţii locali ai regelui Spaniei. 



adjunct de la Industrie, mi-a solicitat un raport despre cadrul 
legal al tranzacţiilor noastre de anul trecut. V-aş fi foarte 
recunoscător să binevoiţi a trimite o copie la biroul lui cât mai 
curând posibil”. Când îi trimiteam vreun raport, îmi răspundea 
mereu cu aceste cuvinte: „Citit şi aprobat. Cordial, Haroldo”. 

Obsesia lui Haroldo pentru ascensiunea socială era rezultatul 
îndepărtat al copilăriei sale: fusese mezinul sărac al 
administratorului unei moşii în Canete. 

9 

îşi dispreţuise părintele şi fraţii şi îi curtase frenetic pe 
proprietarii moşiei, membrii familiei Gonzâlez Panta. într-un rând, 
când domnul Gonzâlez Panta venise acasă cu maşina, micuţul 
Haroldo se repezise să-i deschidă poarta şi să-i dea mâna, 
ajutându-1 să coboare. Asta era imaginea care circula pe la 
prânzurile şi cinele simandicoase din Lima: Haroldo călăuzindu-1 
pe domnul Gonzâlez cu mâna în sus, prefigurând paşii de balet ai 
unei perechi viitoare şi consolidând arcul graţie căruia Haroldito 
avea să acceadă la statutul respectabil de fiu adoptiv. în sfârşit, 
prin căsătoria cu Lucha Gonzâlez reuşise să-şi atingă scopul. Era 
un om fericit si eu contribuiam, cu zâmbetul si munca mea, să fie 
astfel. Citit şi aprobat. De bună seamă. 


XVIII 

în zilele următoare am sunat-o pe Miriam de mai multe ori. I- 
am lăsat mesaje. 

O dată am si vorbit cu ea, dar abia dacă am reuşit să-i scot 
două sau trei cuvinte de refuz. 

Nu puteam să-mi explic ce se întâmpla. Imaginându-mi-o în 
faţa mea, simţeam un fel de gol, o tristeţe infinită, care mă 
copleşea. Pletele-i răsfirate, ochii închişi la culoare, bucata de 



piele ce i se zărea în dreptul taliei, felul ei de a sta în profil. Nu 
puteam să n-o văd tot timpul. Sigur că era ciudat că un bărbat ca 
mine se gândea astfel la o fată ca ea. 

Am vorbit de treaba asta cu Platon. Uit-o, ia-ţi gândul de la 
ea, iar dacă nu poţi, mă rog, atunci însoară-te cu ea, n-ai încotro, 
îmi spunea. Dar nu-ţi mai face atâtea probleme. 

îmi amintesc acum foarte bine de ziua în care s-a întâmplat 
totul. Era o după-amiază de iarnă în cursul căreia se luminase pe 
neaşteptate, iar Jenny şi cu mine tocmai comentam acest fapt, 
când a sunat telefonul. 

Era vocea lui Haroldo Gala, parcă în stare de alarmă. „Sunt 
foarte supărat, Adriân”, mi-a şoptit. „Eu v-am cerut, 
dumneavoastră şi cabinetului, să binevoiţi să trimiteţi un raport 
ministrului Industriei, domnul Alvites, dar mi-a adus chiar acum 
la cunoştinţă cu regret că nu i-aţi trimis documentele. Nu pot 
înţelege lipsa de responsabilitate a cabinetului ca instituţie şi a 
dumneavoastră personal. Este ceva greu de explicat, v-o spun cu 
destulă mâhnire.” Murmurul lui Haroldo făcea ca sunetele s să 
pară stridente şi sunetele r vibrante. La început am vrut să-i 
răspund, dar mai apoi m-am hotărât să aştept până termină. în 
fine, i-am spus că voi verifica imediat ce se întâmplase cu 
raportul. L-am sunat pe Eduardo să-l întreb. în momentul acela a 
intrat Jenny. 

— Te caută o femeie. Nu vrea să-mi spună cine este. 

Vocea se auzi limpede în receptor. 

— Scuzati-mă, domnule avocat. Sunt Miriam. 

— Miriam? 

— Da. 

Se lăsă un moment de tăcere. 

— Putem să ne întâlnim, domnule avocat? 



De ce mi-a telefonat pe neaşteptate în după-amiaza aceea, 
după atâtea refuzuri? Atunci, conducând maşina pe bulevardul 
Wiesse, eram atât de surprins că i-am auzit vocea la telefon, încât 
abia dacă-mi puneam întrebarea asta. Dar mai târziu, în lumina 
celor întâmplate, mi-am pus-o de multe ori. 

Am parcat automobilul lângă salonul de coafură. Am intrat. 

Era singură, aşezată pe scaun, citind o revistă. Şi-a înălţat 
capul şi mi-a zâmbit într-o străfulgerare. S-a ridicat în picioare. 

Se fardase uşor, lucru care m-a măgulit. 

în după-amiaza aceea, stând şi bând bere la Misky, i-am 
povestit despre munca mea de la cabinet. întâlnirile cu clienţii, 
rapoartele, consultarea cărţilor. Ceva destul de plicticos din când 
în când, dar uneori îmi plăcea. Am vrut şi eu cândva să studiez 
dreptul, mi-a spus zâmbind. Ca să fac dreptate. 

A fost prima oară când am văzut-o zâmbind. Un zâmbet larg 
si molcom. 

Şi-a ridicat mâna, avea o brăţară argintie. 

A fost o întâlnire scurtă, dar cordială, în cursul căreia nu am 
vorbit de tata. 

Am lăsat-o la salonul de coafură. 

în drum spre casă, m-am oprit la un restaurant şi am cerut 
un whisky. Voiam să fiu singur, cu amintirea ei recentă, cu 
senzaţia celor trăite. 

Mi-am băut whisky-ul cu sorbituri scurte. 

Faţa limpede a lui Miriam, strălucirea zâmbetului ei, şirul 
dinţilor, care se deschidea pentru prima oară, părul lung şi ochii 
negri şi brăţara de argint şi cuvintele, mulţumesc, am să vin peste 
o săptămână, îi spusesem, peste o săptămână vin să te văd, la ora 
asta. 

A doua zi am ajuns târziu la birou. Stătusem acasă în salon, 
citind ziarele. 



O criză de guvern, noi miniştri, o vizită a lui Alan Garcia 1 la 
Paris. 

Conferinţe de presă ale preşedintelui Fujimori la televiziune. 
Ziarele publicau şi nişte declaraţii ale lui Abimael Guzmân 2 . „Nu 
sunt terorist, ci comandantul unui război popular”, spunea din 
celula lui, conform unei ştiri date de EFE 3 . I-am văzut si 
fotografia. 

Fata lui Abimael, care mai târziu ne-a devenit familiară, era 

» 7 7 

în momentul acela o revelaţie. 

Un cap umflat de grăsime, un sfânt nefast, o explozie tăcută 
într-o piele murdară. Nu era faţa fericită şi deformată a acelor şefi 
de bande criminale care apar la buletinul de ştiri, cu o expresie de 
o veselie îngheţată şi abrutizată în urma unei vieţi de plăceri şi 
riscuri. Faţa lui Abimael era un ansamblu de trăsături 
disciplinate de gravitate, cu ochii negri şi duri ca nişte pietricele, 
corpul gras pe care furia îl făcea să fie agil, furia adunată, un 
cearşaf rece pe un cuptor însângerat. Violenţa obscenă, 
încrâncenată, a acestei feţe... încerc uneori s-o pun în legătură cu 
cele întâmplate. Spre deosebire de ceilalţi, furia îi permitea să 
privească lumea în faţă. Şi această privire deschisă fusese darul 
pe care îl oferise partizanilor lui, acei oameni care-şi ţinuseră 
mereu capul plecat, tăcând, şi numai cu el şi-l ridicaseră... A-şi 
exprima furia, speranţa furiei. Mă auzi? Spuse Claudia. îţi 
vorbesc şi nu-mi răspunzi. 


1 Politician peruvian, preşedinte al ţării mai întâi între anii 1985 şi 1990. I-a urmat la 
preşedinţie Alberto Fujimori, între 1990 şi 2000. Din 2006 Alan Garcia îşi exercită al 
doilea mandat. 

2 Conducător al organizaţiei Sendero Luminoso 

3 Agenţia spaniolă de ştiri 



în acele zile rutina familială a avut de suferit. Claudia îmi 
reproşa că sunt mereu absent, distrat. Parcă aş vorbi la pereţi, nu 
ştiu la ce ţi-o fi gândul. 

în îngrijorarea ei, a făcut greşeala de a comenta de faţă cu 
fetele. Eu le-am explicat în linii mari că e vorba de oboseală. 

în realitate, am început să mă simt foarte binedispus. Tot ce 
făceam mi se părea extraordinar, eram convins că fiecare întâlnire 
cu un client sau fiecare raport aveau să contribuie la 
prosperitatea cabinetului şi la bunul mers al lumii. 

Mă duceam s-o văd pe Miriam în fiecare marţi, nu ştiu de ce 
ziua asta a rămas ca o obişnuinţă. Poate pentru că era ziua în 
care îmi telefonase. Era o regulă pe care ne-o impuseserăm pentru 
a putea continua să ne vedem. 

Câteodată o găseam lucrând. Când era singură, mă 
întâmpina cu un zâmbet. Nu mi-a vorbit niciodată despre ceea ce 
se comenta cu siguranţă în cartier: că în fiecare săptămână venea 
la ea un bărbat cu un Volvo. 

înainte de a ieşi cu mine, se îmbrăca si se machia uşor. Ochii 
i se luminau când îmi vorbea de băiatul ei, Miguel. 

întâlnirile durau puţin. Ne duceam să bem o cafea sau o bere 
sau un suc la Misky. Domnul Max, amfitrionul nostru, era mereu 
atent şi politicos, o întreba mai întâi pe ea ce doreşte. Eu mă 
adânceam în discuţii. Când stăteam cu ea, parcă mă aflam intr- 
un spaţiu imens, pe care-1 puteam străbate ceasuri întregi. îmi 
povestea ce făcuse săptămâna trecută, despre Miguel, despre 
prietena ei Melchora, despre cât de tare le ducea dorul părinţilor 
si fraţilor ei. Eu îi vorbeam de familia mea, de Plafon, de cabinet, 
de fetele mele. Stând de vorbă cu ea, simţeam că pot respira. Toate 
subiectele erau atrăgătoare prin noutatea lor. Era ceva ciudat, dar 
aşa stăteau lucrurile. Tot ce spunea ea - clientele pe care le 
avusese, discuţiile ei cu Miguel, ce li se întâmplase unor vecine ca 



Melchora si Pascuala - îmi trezea interesul. Eu o întrebam tot mai 
multe despre fiecare amintire din copilăria ei la Huanta. Era un 
subiect de care nu-mi povestea prea mult. 

înainte de a ne lua rămas-bun, îi dădeam un plic cu nişte 
bani (întotdeauna închis, ea îl primea fără să spună nimic) şi apoi 
o lăsam pe undeva aproape de salonul de coafură. Niciodată chiar 
acolo, ca să evit alte bârfe în cartier. 

Cu timpul, cred că s-a obişnuit să mă despart de ea 
sărutând-o pe obraz. Era un sărut însoţit de un braţ pe umăr, un 
gest destul de inocent din partea mea. Dar mă tulbura s-o simt 
lângă mine astfel. închideam ochii în clipa în care buzele mele îi 
atingeau pielea netedă şi caldă. Pe neaşteptate mă simţeam ciudat 
de sfios şi de temător. Un băiat cu prima lui iubită. 

Bineînţeles că nimeni - în afară de Jenny şi de doctorul 
Platon Acha - nu era la curent cu întâlnirile astea. 

Eu cred că eşti cu altă femeie, mi-a zis Claudia într-o noapte, 
înainte de a ne culca. Sigur, proastă mai sunt, cum de nu mi-am 
dat seama mai înainte. Asta e. Eşti cu o fată, precis că o fată de la 
cabinet, o stagiară tânără şi frumoasă, care se ţine de tine, aşa 
stau lucrurile, nu-mi spune nimic, dar o să aflu eu cine e. 

Sigur că m-am apucat să mă dezvinovăţesc de toate acuzaţiile 
ei. Pe urmă m-am resemnat s-o ascult. 

Voiam să-i ascund întâlnirile mele cu Miriam. Nu-i 
povestisem decât despre prima. De teamă, pesemne. 

Când s-a convins că n-aveam nicio legătură cu vreo fată de la 
birou, lucrurile au început să meargă mai bine între noi. în fiecare 
dimineaţă îmi băteam capul cum să procedez cu ea. Ce o să-i 
spun la micul dejun, ce o să-mi răspundă, ce pretexte aveam să 
invoc ca să vin târziu. Dar era o criză obişnuită, ce înainta pe 
drumuri cunoscute. Mi se părea că nu voi avea niciodată vreo 
relaţie intimă cu Miriam (pe vremea aceea ideea îmi părea de-a 



dreptul extravagantă). însă nu-i puteam explica Claudiei ce 
anume mă lega de ea. Nici Claudiei şi nici mie însumi. 

în răstimpul acesta m-am văzut în câteva rânduri cu Platon, 
care mi-a spus vestea. Nevastă-sa aştepta cel de al patrulea copil. 
Şi-ţi dă mâna să mai ai un copil? Da, am pacienţi la cabinet, 
durerea de măsele produce bani, din fericire lumea se spală prea 
puţin pe dinţi. Şi tu, eşti tot cu Miriam a ta? Da, ne vedem. Şi 
până când? 

în după-amiaza aceea l-am primit pe domnul Pozuelo. Era 
clientul nostru de când ne deschiseserăm cabinetul. Mi se părea 
totuşi că-1 văd pentru prima oară. 

Domnul Pozuelo era un bărbat cu fată ascuţită, cu un zâmbet 
de o veselie lugubră şi păr castaniu dat cu briantină, în valuri 
umede. Ochii îi pluteau pe chip ca nişte meduze moarte în apa 
mării. în tinereţe fusese campion de surf la clubul Waikiki, iar 
acum făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să afişeze vestigiile acelei 
tinereţi pline de glorie: cămaşă desfăcută la gât, pantaloni albi, 
zâmbet de veşnic triumfător. Era un client permanent şi 
stabiliserăm să ne vedem pentru o consultaţie de rutină. Jenny 
mi l-a anunţat prin telefon. Toată lumea să iasă să-l vadă pe 
marele Fernando Pozuelo urcând scările. 

A intrat îmbrăcat în costumul lui deschis la culoare si 

9 

cămaşă de bumbac. Avea un zâmbet fix, care nu i s-a sters când 

9 9 

s-a aşezat. Ce mai faci, Fernando? Ce plăcere să te văd! I-am 
spus. Auzi, am ascultat chiar acum un cântec grozav la radio, mi- 
a răspuns. Nişte versuri foarte frumoase. „Am făcut sex de o mie 
de ori, dar dragoste niciodată.” Ar putea fi cuvintele vieţii mele, nu 
crezi? Si eu la fel, nu-i nimic de făcut. Am făcut sex de o mie de 
ori, dar dragoste niciodată. Ce grozav, zău aşa. 



Atunci s-a petrecut ceva ciudat. îndată ce Pozuelo a făcut o 
pauză în discursul lui, m-am ridicat în picioare, m-am îndreptat 
spre uşă şi am plecat. Am plecat. Am trecut pe lângă el şi am 
coborât scările. Văzându-mă că plec, n-a putut decât să mă 
urmărească cu privirea. Jenny s-a oprit din scris şi cred că s-a 
gândit să mă strige. 

M-am pomenit dintr-odată în stradă. 

Lăsasem un client foarte bun aşezat la mine în birou, iar eu 
eram în maşină, cu mâinile pe volan. Mobilul a sunat şi l-am 
închis. Mi-amintesc că pe drum am auzit zgomot de motor în 
depărtare. 

în sfârşit am zărit dealurile şi am intrat în cartier. Am parcat 
la o oarecare distanţă de poartă. 

Am mers încet, străduindu-mă să nu fac zgomot. M-am uitat 
în salonul de coafură. 

Miriam era acolo, în picioare lângă chiuvetă. Spăla piepteni şi 
perii, trecându-şi degetele prin apa ce curgea de la robinet. 

Avea o fustă de culoare închisă si o bluză albastră. I se vedea 
un picior puţin dus înainte. Trupul îi era uşor înclinat peste 
chiuveta care se desluşea în lumina albă de la fereastră. Bluza 
lăsa la vedere o fâşie de piele brună în dreptul taliei, iar gingăşia 
acesteia părea că sfidează aerul rece care venea dinspre uşă. 
Spinarea era o pantă blândă în prelungirea pletelor mătăsoase. în 
încordarea buzelor avea ceva implacabil, poate începutul unui 
zâmbet, strălucirea singurătăţii în vreme ce degetele i se mişcau 
de-a lungul periei, piciorul puţin dus înainte susţinând întinderea 
nedesluşită a trunchiului. Şuvoiul de apă ţâşnea sub mâna ei. în 
spate, pe peretele văruit, se vedeau pozele femeilor coafate, 
crucifixul, tavanul alb, cele două scaune, obiecte împrăştiate ce 
păreau că o părăsiseră. 



M-am hotărât să plec. M-am urcat în maşină şi am intrat iar 
pe bulevard. M-am plasat între două microbuze mari. Brusc, am 
pus o frână. Am tras pe dreapta. 

M-am întors. Am găsit-o tot singură. 

în după-amiaza aceea mi-a spus frânturi din povestea ei. 
între noi era o fată de masă cu flori roşii. Vorbea cu o voce 
hotărâtă şi curgătoare, fără întreruperi. Părea că recită o 
rugăciune pe care o ştie pe dinafară. 

Şi mi-a povestit: 

Când am fugit, îmi pusesem cizmele lui Guayo şi uniforma 
lui, da, asa a fost. Mai întâi m-am dus la mine acasă. Am bătut în 
poartă şi mi-am strigat părinţii. Dar, oricât de mult am bătut, nu 
mi-a răspuns nimeni. Nu era nimeni în casă. Tot satul Luricocha 
părea pustiu. Trebuia să plec. Aveau să mă caute aici. M-am 
gândit atunci să mă duc la Huamanga, fugind din răsputeri. îmi 
spuneam că singurul lucru care-mi mai rămânea era să ajung 
acasă la unchiul meu Vittorino, la Huamanga. Trebuia să fug însă 
toată noaptea. Nu mă temeam decât că n-o să ajung înainte de 
revărsatul zorilor, înainte de a se crăpa de ziuă, căci pe lumină mă 
vor vedea patrulele, iar senderiştii mă puteau vedea şi ei. Luna 
abia se zărea şi nu vedeam la doi paşi, dar eu fugeam întruna şi 
aproape că nu năduşeam, se făcuse grozav de frig şi mi-era frică 
să nu dau peste senderişti sau soldaţi. Toată noaptea. De la 
Luricocha până la Huanta şi de la Huanta până la Huamanga. 

Am început să fug, trebuia să fug, trebuia să ajung înainte de 
a se face ziuă, nu mă puteam opri, şi atunci m-am gândit să-mi 
imaginez că văd în cale o linie roşie subţire, o linie care nu trecea 
pe drum, ci peste arbuşti şi prin iarbă şi pe coastele munţilor, o 
linie pe care eu o făceam tot mai lungă cu ochii, eu singură o tot 



lungeam, faceam linia aceea cu ochii în faţa mea, şi astfel puteam 
fugi mai departe. 

La început nu faceam altceva decât să fug, voiam să fug cât 
mai repede, cizmele erau grele, dar nu mi le puteam scoate, atunci 
m-am gândit să o iau pe coastă gonind întruna, voiam să fiu 
departe de şosea, pe neaşteptate m-am simţit tare bine, tare 
puternică, aşa, dintr-odată, de parcă intrase în mine o pisică mare 
care-mi călăuzea fuga, am uitat că aveam picioare, frica mă făcea 
să simt că aveam o pisică în loc de picioare, aşa mi se părea din 
pricina fricii, dar asta-mi dădea putere, simţeam durerea fricii în 
tot trupul, durerea fricii care ţi se înfige pe dinăuntru. Picioarele, 
cizmele pe care le aveam începeau să zboare cu mine, nu simţeam 
nimic, nu mă gândeam la nimic, doar să fug întruna, am uitat că 
fugeam spre Huamanga, fugeam şi atât, vântul îmi şuiera în 
urechi, nu mai simţeam pământul, nu mai simţeam frigul, 
puteam fugi toată viaţa, puteam fugi veşnic, adică eu nu eram în 
stare, dar corpul meu era, corpul vrea să se salveze chiar dacă tu 
zici că nu mai poţi, corpul vrea să fugă mai departe. La început 
există un motiv, vrei să scapi, eu nu mă gândeam decât aşa: vreau 
să-l văd pe tata, vreau s-o văd pe mama, unde erau oare? Erau la 
unchiul meu Vittorino, mi-am zis, acolo la Huamanga, mi-a trecut 
dintr-odată prin cap că erau morţi, senderiştii îi omorâseră, 
credeam că aşa se întâmplase. Dar nu ştiam precis. Atunci 
picioarele mele loveau pământul şi spuneau unde sunt oare? 

Unde sunt? Unde sunt? Un picior lovea pământul şi întreba unde 
sunt? Iar celălalt îi răspundea unde sunt? Şi atunci i-am văzut, 
am crezut că i-am văzut, am crezut că o să-i văd la Huamanga, în 
casa unchiului meu, si erau acolo unde îi vedeam eu, erau în 
văzduh, se profilau în văzduh, iar eu fugeam fericită, acum îmi 
aduc aminte, la gândul că aveau să sosească, eu aveam să-i văd, 
aveam să-i văd pe mama şi pe tata. Lacrimile mă dureau pentru 



că îmi îngheţau faţa, cu cât plângeam mai tare, cu atât mi-era mai 
frig. 

Iar apoi, pe când fugeam, am uitat că fugeam, trupul meu 
fugea şi am început să mă gândesc la ce mă aştepta acolo. Avea să 
se crape de ziuă. Când cerul o să se facă albastru, când cerul o să 
ajungă albastru, soldaţii o să mă găsească, o să mă vadă şi o să 
mă prindă, o să mă omoare, iar dacă mă găsesc senderiştii şi ei o 
să mă prindă, o să mă omoare cum mi-au omorât părinţii şi fraţii, 
trebuia să fug mai departe pe întuneric pe drumul acela pe care-1 
văzusem de atâtea ori şi care acum era în beznă, fugeam, fugeam 
pe pământ şi pe pietrele negre, la răstimpuri mi se părea că luna 
mă chema, luna înainta în faţa mea, mi se părea că mă 
călăuzeşte. Când nu-mi mai puteam croi drum pe coasta dealului 
fugeam scurtă vreme pe şosea, dar apoi mă întorceam pe coastă, 
mereu. Tot timpul îmi ziceam că ora când se va lumina avea să fie 
pentru mine moartea, aveam să ajung în zorii plini de zgomote, de 
asta trebuia să fiu în poarta casei unchiului meu înainte de a se 
crăpa de ziuă. Eram încă acolo, în linişte, în noapte, trecuse atâta 
timp, uneori uitam de ce fugeam, însă fugeam fără încetare. în 
două rânduri trupul meu s-a oprit, dar eu nu, se zice că trupului 
i se sfârşeşte energia şi se opreşte şi de două ori am leşinat, am 
căzut la pământ şi-am adormit, dar frigul m-a trezit, am sărit în 
picioare şi am fugit mai departe, nici nu mai ştiam de ce, eram 
acum aproape, însă peste puţin timp avea să se lumineze, avea să 
se facă ziuă, şi atunci am văzut albastru pe cer, tocmai când am 
zărit zidurile primelor case din Huamanga, ce bucurie pe mine, 
era ora albastră, aveau să mă vadă, soldaţii aveau să mă 
găsească. Trebuia să ajung, aproape că ajungeam şi atunci, acolo, 
numai când am văzut cerul, am izbucnit în plâns de durere, de 
cât mă dureau picioarele, şi picioarele mi s-au îndoit, am căzut şi 
m-am ascuns, am văzut de departe patrulele şi mi-am înfipt 



unghiile în mâini, am apucat-o pe un câmp şi am ajuns la primele 
străzi, fugeam din răsputeri, şi în sfârşit am ajuns, nu m-a văzut 
nicio patrulă, aerul era aproape limpede, era ora, fugeam fără 
zgomot, parcă nici nu atingeam pământul cu picioarele, am ajuns 
la Huancavelica, unde locuia unchiul Vittorino, i-am văzut poarta 
veche de lemn, cu belciuge, am început să bat ca o nebună, 
băteam în poartă, până când unchiul mi-a deschis şi m-am 
aruncat la pieptul lui, şi am plâns la nesfârşit îmbrăţişaţi, şi mi-a 
povestit ce se întâmplase cu tata şi cu mama şi cu fraţii mei. îi 
simt lacrimile pe umărul meu ca atunci. îi aud plânsul. Morţi cu 
totii. Pe fratele meu cel mare l-au omorât cei din Sendero fiindcă 

9 

era cu soldaţii, iar părinţii şi celălalt frate muriseră într-o noapte 
cu împuşcături, când Sendero a atacat Luricocha, părinţii şi fraţii 
mei morţi! Când unchiul mi-a spus asta am căzut din picioare, 
am leşinat, apoi m-am trezit, m-am dus drept la fereastră, am 
scos un geam de acolo şi mi-am tăiat venele, aş fi murit, dacă aş fi 
putut muri atunci aş fi murit. Degetele îmi tremurau, mâinile mi- 
erau pline de sânge, mi-aduc bine aminte. Mi-aduc aminte de 
mâinile mele. Dar unchiul m-a dus la un medic, prieten de al lui, 
şi m-a îngrijit, datorită lui sunt azi aici, pentru că el m-a salvat. 

Si în ziua aceea unchiul Vittorino mi-a dat si haine. în stradă 

9 9 

am văzut nişte soldaţi, dar nu m-au luat în seamă. Unchiul a 
făcut rost de bani în seara aceea, m-a condus la gara de autobuze, 
plângând fără lacrimi, ca să nu mă vadă nimeni, am ajuns la gară 
şi am venit la Lima. Când am ieşit din Ayacucho, pe şosea, nişte 
soldaţi au oprit autobuzul, dar eu aveam cartea de alegător a 
verisoarei mele, cu alt nume, asa mi-o dăduse unchiul, si atunci 
m-au lăsat în pace. Am adormit şi m-am deşteptat de multe ori, 
totul era mereu atât de întunecat, până când intr-un rând m-am 
trezit şi am văzut pe neaşteptate Lima, am văzut străzi şi maşini, 
semafoare, clădiri, oameni care strigau pe trotuar, am văzut 



felinare înalte, si nimeni nu se uita la mine. Toţi treceau fără să 
mă privească. La gară mă aştepta vărul meu Paulino, care m-a 
luat la el. Vino, dragă, ai să te simţi bine, nu-ţi face griji, Miriam, 
aşa îmi spunea. Eu păşeam tremurând prin forfota aceea. M-a 
dus la el acasă, locuia pe bulevardul Alfonso Ugarte, un bulevard 
cu mai multe benzi, nu-mi venea să-mi cred ochilor, plângeam 
văzând toate astea, toate îmi aminteau de familia mea, plângeam 
de dorul părinţilor şi al fraţilor. Am rămas în casa lui Paulino. Mai 
târziu l-am ajutat la prăvălia pe care o avea, împreună cu nişte 
prieteni de-ai lui. M-au dus la medic şi pe urmă l-am născut pe 
Miguel. Aşa l-am botezat, cu numele arhanghelului. Unchiul 
Vittorino a venit şi el la Lima şi mă ajuta, din fericire cunoştea o 
doamnă care cunoştea altă doamnă, doamna Paloma, si m-am 
dus la ea acasă, şi m-a angajat. Aşa a fost. A trecut timpul. Ani de 
zile. Aşa a crescut Miguel. Dar eu în fiecare zi, întotdeauna, 
vorbeam cu mama, şi cu tata, şi cu Jorge. Vorbeam cu ei. Mereu 
vorbesc cu ei. Chiar si azi. 

S-a aşternut o tăcere prelungă; se auzea doar zvonul 
traficului în depărtare. Pe nepusă-masă, m-am pomenit zicând 
ceva despre loviturile pe care le primim de la viaţă şi despre 
necesitatea de a ne reveni. Doar timpul te poate ajuta, trebuie să 
laşi timpul să-şi facă lucrarea, am spus. Cuvintele mele erau atât 
de ridicole, că brusc am tăcut din gură, fără să termin o frază. 

Mi-a zis că trebuia să se întoarcă. 

Am stăruit atunci să ne vedem a doua zi. Aveam să vin mai 
devreme, la trei. Acceptă de data asta cu un zâmbet. Când s-a 
ridicat în picioare, mi s-a părut mai frumoasă ca niciodată. 

întorcându-mă acasă, un poliţist m-a oprit pe bulevardul 
Wiesse. N-aveţi un far aprins, domnule. îmi pare rău, domnule 



agent. Trebuie să plătiţi amendă. V-o plătesc dumneavoastră, 
domnule agent. 

Poliţistul m-a luminat cu o lanternă, a primit bancnota, 
scoase un murmur de mulţumire, spuse fiţi mai atent şi plecă. 
Am ajuns acasă şi mi-am turnat un pahar. 


XIX 

în zilele următoare mi-am dat seama că Claudia avea 
întrucâtva dreptate. Era absurd, dar mă simţeam dintr-odată 
foarte departe de ea. încă intram împreună în dormitor, mă 
aşezam lângă ea să ne uităm la televizor şi uneori ne duceam la 
masă la socrii mei. Ba chiar făceam şi dragoste, cu plăcere, din 
când în când. Totuşi, nu mă simţeam cu adevărat bine decât 
atunci când mă duceam s-o văd pe Miriam. 

Stând de vorbă cu Miriam mă simţeam mai fericit decât 
făcând dragoste cu Claudia. întâlnirile noastre nu durau prea 
mult. O vedeam întotdeauna după-amiaza, marţea. O luam cu 
maşina, ne duceam să bem bere la Misky, unde eram veşnic 
singuri. 

Câteodată, se închidea în tăceri îndelungi. Stăteam aşa o 
vreme, fără să vorbim. în ochi avea o lumină diafană, ce părea că 
vine mereu de undeva de foarte departe. Dar, în pofida ochilor ei, 
mă gândesc acum că nu era o femeie frumoasă. Avea mai curând 
ceva neliniştitor... 

în perioada aceea se îmbrăca de obicei la fel: cu bluza albă 
sau albastră, blugii cu floarea galbenă brodată într-o parte, şi 
pantofii negri cu vârf ascuţit. Mişcările-i erau hotărâte, dar mi se 
părea că veşnic era gata să tremure. Nu se simţea bine în pielea 
ei, de parcă nu era pe deplin sigură pe sine. 



N-o cunoşteam, n-aveam s-o cunosc niciodată. Nu puteam şti 
ce simţea pentru mine, poate ură şi curiozitate şi puţin interes şi, 
având în vedere ce-mi spusese despre tata, poate şi afecţiune. 

într-o după-amiază, stând singur în cabinet, mi s-a năzărit că 
trebuia să ne vedem intr-un loc diferit de cartierul ei. 

Marţea următoare i-am propus să vină cu mine în San Isidro. 
Când i-am spus asta ne aflam în coafor. Ea ţinea în mână mătura. 
Unde? Mă întrebă. Nu ştiu, să mergem în San Isidro, e cartierul 
meu, i-am spus. Bine, aproape că nu cunosc nimic de pe acolo. 
Dar să mergem. 

Pe drum mi-a vorbit de notele lui Miguel. 

Am parcat maşina pe o stradă transversală pe bulevardul 
Conquistadores şi m-am dus cu ea până la parcul El Olivar. Era o 
zi senină, cu nori lenţi pe cer; soarele dispărea şi apărea iar, 
luminând trotuarul roşiatic. 

M-am gândit că vreun cunoscut mă putea vedea acolo cu ea, 
dar în momentul acela nu mi-a păsat. 

Mergeam în tăcere. Nu ne vorbeam, dar am simţit parcă un 
fel de acord în această linişte, ca şi cum am fi ajuns intr-un 
anume punct. 

în preajma noastră, trunchiurile răsucite ale măslinilor 
păreau încremenite într-o postură chinuită. Ne am aşezat pe o 
bancă, aproape de trotuar, în dreptul unei clădiri verzi. Ne aflam 
în faţa locului, apele lui întunecate se vedeau de acolo. Am zărit o 
licărire de soare de după un nor. I-am văzut ochii iluminaţi şi 
profilul, bluza, picioarele lungi. Un vânt uşor îi răscolea părul. 

Ascultând de o pornire pe care mi-o înfrânasem până atunci, 
i-am strâns mâna. Mi-am apropiat capul încet. I-am desluşit 
chipul. Buzele i s-au întredeschis şi am simţit mângâierea pletelor 
pe obraji. 



Un porumbel prinse să sară în faţa noastră, un porumbel 
cenuşiu ce-si ridica picioarele intr-un dans uşurel. Simţeam 
înaintea noastră căldura şi lumina trotuarului. Un grup de fete în 
uniformă, fugite de la vreun liceu, hoinăreau prin apropiere. Ea 
deschise ochii şi se îndepărtă. Se uită spre bulevard. îmi spuse că 
trebuia să ne întoarcem. 

Pe drum n-am vorbit si, când am văzut barul hotelului El 
Olivar, i-am propus să ne ducem să bem ceva. 

— Mai bine mă duc acasă, spuse. E cam târziu. Miguel 
trebuie să fi sosit. 

— Bine. 

— Pot lua un autobuz chiar de aici. Nu trebuie să mă duci. 

— Te duc eu. 

La întoarcere m-am uitat la ea din când în când. 

A coborât din maşină în mare grabă. 

în ziua aceea, întorcându-mă acasă, am avut senzaţia că 
trecusem peste o barieră. Cedasem unui impuls despre care doar 
acum înţelegeam că era acolo, aşteptând dintotdeauna. Şi totuşi, 
a trebuit să mă uit în altă parte când m-am întâlnit seara cu 
Claudia. 

Săptămâna următoare, Miriam şi cu mine ne-am dus la un 
restaurant de pe bulevardul Wiesse. Ea a vrut apă minerală şi 
cafea. în maşină ne-am îmbrăţişat si ne-am sărutat. Eu mă lăsam 
în voia mareei molcome de emoţii ce mă purta spre ea. Cu sexul 
veşnic treaz, trupul meu se simţea pierdut în îmbrăţişări, aveam 
impresia că intram intr-un loc plin de lumină. 

— Am avut o dată un iubit, mi-a spus. Un bărbat bun. Dar 
m-a părăsit când a aflat. 

— Când a aflat? 

— Când a aflat tot ce se întâmplase. 



— Cum de a aflat? 

— I-am povestit chiar eu. 

— Şi pe urmă? N-ai mai avut alt iubit? 

— Nu, de atunci nu, au mai fost unii care se ţineau după 
mine, dar nici nu-i luam în seamă, nu voiam să ştiu nimic. Acum 
nu mă mai gândesc niciodată la bărbaţi. Ar fi grozav de ciudat. 

în seara aceea, când ne am întors la maşină, m-am pomenit 
că-mi furaseră farurile şi oglinda. în scurtă vreme le-am înlocuit. 

Când mă gândesc acum, mi se pare curios, şi totuşi intr-un 
anume fel firesc că, în tot timpul acela, nu am vorbit niciodată de 
emoţiile noastre. Cred că nu i-am spus nicicând că mă atrăgea, 
sau că aveam nevoie de ea, sau că o iubeam. Nu i-am spus nici 
măcar că veşnic aşteptam să se facă marţi ca s-o văd. Nici ea nu 
mi-a zis nimic de felul acesta. Pur şi simplu ne vedeam. 

Săptămâna următoare m-am dus la salonul de coafură s-o 
iau şi, spre surprinderea mea, m-a poftit în dormitor. Un pat mare 
de fier forjat, pereţi albi, un crucifix, o masă şi un aragaz cu două 
ochiuri. Patul lui Miguel era intr-un colţ. Camera era mică şi 
simplă. Pe pereţi erau câteva tablouri. 

Peste încă o săptămână, marţi, am dus-o la Roşa Nâutica să 
mâncăm de prânz. N-am visat niciodată că o să intru intr-un 
astfel de restaurant, mi-a spus. Mersese pe platforma de lemn 
până la magazine. Se aplecase peste balustradă ca să vadă cum se 
zbuciumau valurile, revenind în patul lor de pietre, spărgându-se 
de stâlpi. Un pâlc de pescăruşi zbura nemişcat, înfruntând 
vântul. 

Cu puţin înainte văzuse meniul şi alesese peşte în unt negru. 
Asta pregăteam cu doamna Fox, mi-a spus. Când primea lume 


acasa. 



Am urmărit-o cum îşi mânuia cu grijă furculiţa şi cuţitul. 

Tăia peştele în bucăţi mici şi le ducea încet la gură. Părea puţin 
copleşită că ia prânzul la masa aceea, înconjurată de geamurile 
mari ce dădeau spre mare, dar n-a spus nimic. 

îşi pusese o bluză albastră, pantaloni negri şi un colier de 
argint pe care-1 cumpărase de curând, mi-a zis, numai pentru 
ocazii ca aceasta. Luni fusese ziua ei de naştere si eu o invitasem 

9 9 

cu o zi întârziere. 

— Ce mai face Miguel? 

— Nu ştiu ce să-ţi spun. Dacă l-aş vedea mai mulţumit, m-aş 
simţi mai bine. 

9 

— Şi ce-i spui de tatăl lui? 

— Că ne-a părăsit. Şi că a murit. 

— Si la scoală? 

9 9 

Chelnerul îi mai turnă vin în pahar. Ea îl privi. Chelnerul îi 
spuse câteva cuvinte politicoase şi plecă. 

— Nimeni nu întreabă de tatăl lui la scoală. 

— Şi cum merge cu învăţătura? 

— Are note aşa şi aşa, dar problema e că se izolează în clasă, 
nu prea are prieteni. Miguel al meu vorbeşte foarte puţin. 

— Şi profesorii ce zic? 

— Am vorbit cu ei. Dar nu ştiu dacă tin seama de ce le-am 

9 9 

spus. 

— Să vedem ce putem face. Miguel trebuie să meargă la un 
specialist. 

— Crezi? 

— Putem vorbi cu un psiholog sau cu cineva care să-l ajute. 

— Nu ştiu dacă e cea mai bună soluţie. 

9 9 

— Mă rog, să-mi spui dacă te răzgândeşti. 

Termină de mâncat şi luă o sorbitură de vin. Un grup de 
bărbaţi cu aspect de cadre de conducere intră în local. îl 



cunoşteam pe unul dintre ei, un avocat numit Renato La Hoz, care 
a venit lângă noi şi m-a bătut pe umăr; am stat puţin de vorbă şi 
mi-a mărturisit cu un zâmbet că-si mutase cabinetul intr-un 
sediu nou. I l-am prezentat lui Miriam, s-a uitat la ea şi i-a spus 
„îmi pare bine” şi a plecat spunându-mi „salutări familiei”. 

— Cine e? 

— Un coleg. Vorbeşte-mi de Miguel. 

— Câteodată e bine. La sfârşit de săptămână mă ajută în 
casă şi, din când în când, facem chiar şi o mică petrecere la noi, 
invităm vecini din cartier. Şi Miguel mă ajută să pregătim tot ce 
trebuie. 

— Faceţi petreceri la sfârşit de săptămână? 

— Mereu e o petrecere prin vecini. Uneori facem pui fript, 
fiecare cumpără ceva şi mâncăm împreună. Punem şi muzică. 
Punem radio si ne distrăm, dar nu ştiu, nu ştiu cum mă simt. 
Merg uneori acasă la Paulino şi la surorile lui, verişoarele mele, şi 
stăm de vorbă despre toate, dar mai ales despre cei care ne-au 
murit, mai ales despre ei vorbim. 

— Vă adunaţi vreodată toti vecinii din cartier? 

— Ne adunăm de fiecare dată pe paisprezece septembrie. 
Mergem cu toţii la sărbătoarea Fecioarei din Maynay. E ziua 
recunoştinţei. 

Chelnerul se apropie cu căruciorul cu desert. Ea refuză, dar 
eu am încercat s-o conving să aleagă ceva. 

Puţin mai târziu ne-am întors în parcare. Nu ne am vorbit tot 
drumul. Valurile se spărgeau de pietre, acoperindu-le. I-am 
deschis portiera, m-a privit puţin uimită. M-am aşezat la volan. 
„Mulţumesc”, mi-a zis. 

în maşină am sărutat-o. 

Un sărut lung; i-am simţit gingăşia sărată a pielii uşor umede 
şi netede. Şi-a pus mâna pe gâtul meu. 



Ce s-a întâmplat în continuare e un proces asupra căruia nu 
îndrăznesc să stărui decât pe scurt. Mă simt acum profund 
ruşinat, deşi n-am remuşcări pentru cele întâmplate. Am ajuns pe 
o stradă pustie în Miraflores. M-am dat jos din maşină, ea m-a 
urmat. Simţeam că păşea fără să atingă pământul. Am intrat intr- 
un hotel. Mi s-a părut că locuiam în camera aceea de când lumea. 
Ne am îmbrăţişat si ne-am sărutat de cum am închis usa. în 
cameră era o fereastră mare. Lumina mohorâtă se proiecta asupra 
patului. Ceea ce mă obsedează acum, ceea ce buzele mele nu pot 
uita, e felul ei domol si devastator în care mă săruta, umezeala 
blândă şi fermă a gurii ei pe a mea. Ochii îi erau duri, de o 
profunzime de cleştar. Acum, când îi evoc, îmi spun că se 
deschideau ca nişte fântâni ce mă îndemnau la o lungă călătorie. 
Ne-am dezbrăcat în acelaşi timp. Mă simţeam dintr-odată 
neajutorat în faţa ei. Senzaţia caldă pe care mi-o stârnea pielea ei 
mă subjuga. Ea se dăruia şi în acelaşi timp fugea. Pântecele şi 
picioarele i se lipeau de mine, dar faţa părea că e undeva departe. 
Am simtit cum se stârnea în adâncul meu un val de duioşie menit 
să o cuprindă toată, să mă convingă că pentru ea nu exista alt 
trup decât al meu. Furia şi dragostea care mă copleşeau când am 
intrat în ea mă făceau să cred că eram singuri. Ea şi cu mine, 
singuri în lunga tăcere care începea. 

în seara aceea, întorcându-mă acasă, m-am oprit cu câteva 
străzi înainte de a ajunge. Lumina unui felinar scălda frunzele 
copacilor. 

Mă simţeam parcă paralizat. Mă gândeam la Miriam ca şi 
cum am fi trăit o poveste fermecată. Era ceva atât de nefiresc, că 
m-am apucat să-mi vorbesc cu glas tare, încercând să mi-o scot 
din cap. Eşti avocat, eşti bărbat căsătorit, ai două fete, ce simţi 
acum (sau ce crezi că simţi, mai bine zis) e atât de contrar cu tot 



ce eşti, încât aproape că îmi stârneşte râsul, ca să nu spun furia, 
zău. 

A doua zi i-am povestit lui Platon. Potoleşte-te, ai înnebunit 
de tot, mi-a zis, când ti se face chef s-o vezi mai bine ia-ti ceva de 
băut. 

Marţea următoare, când m-am dus s-o iau, am văzut că se 
îmbrăcase ca de sărbătoare. Avea părul des şi mătăsos, buzele 
desenau o curbă gingaşă, unghiile îi erau lungi şi îngrijite. 

îndată ce s-a urcat în maşină mi-a povestit că îi mersese 
grozav de bine cu o zi în urmă. în cartier era un botez şi o nuntă 
şi toată lumea voia să arate bine. Salonul fusese plin. 

— Câtă vreme crezi că merită să trăieşti? Mă întrebă pe 
neaşteptate. 

— Câtă vreme? 

— Da, treizeci, patruzeci, cincizeci de ani? Până când crezi că 
merită să trăiască omul? 

— Nu ştiu. Până când poate. 

Ne-am oprit la un semafor. Un camion încărcat cu pământ 
uscat tremura deasupra noastră. Eram foarte aproape. 

— Dar cam câţi ani crezi că merită? 

— Câţi? 

9 

— Treizeci, patruzeci? 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Eu mă gândesc mereu. Tot timpul. 

— De ce? 

— Nu ştiu, zise, întinzându-şi picioarele. 

— De ce te gândeşti la asemenea lucruri? 

Am oprit motorul. 

M-a privit, mi-a atins mâna, m-a înlănţuit cu braţele. Am 
sărutat-o pe ceafa. Şi-a rezemat capul de umărul meu. 



în seara aceea m-am întors acasă mai târziu ca de obicei. 
Claudia abia dacă mi-a aruncat o privire şi s-a întors pe partea 
cealaltă. Mă străduiam să-i ascund întâlnirile cu Miriam, 
invocând feluritele pretexte obişnuite: şedinţe peste şedinţe şi 
mese cu clienţii. Adevărul e că mă simţeam tare vinovat fată de 
ea. 

Peste o săptămână s-a întâmplat un incident. Miriam şi cu 
mine ne duseserăm să mâncăm la un restaurant decorat strident 
de pe bulevardul Wiesse. Ne-au adus două farfurii cu pizza. De 
când am ajuns am simţit că se întâmpla ceva straniu. Miriam era 
trasă la faţă şi cu cearcăne, şi părea foarte distrată. 

Nu scosese un cuvânt de când urcase în maşină. Stătea lângă 
mine şi abia dacă se atingea de mâncare. Aproape că nu-mi 
răspundea când o tot întrebam ce făcuse în ultimele zile. în 
sfârşit, când eram pe punctul să terminăm de mâncat, am tăcut 
şi eu. Era zadarnic s-o mai întreb ceva. 

— Dacă n-ai de gând să vorbeşti cu mine, nu ştiu de ce ai 
mai venit, i-am zis. Mai bine ai fi rămas acasă. Data viitoare îmi 
fac rost de altă fată, care măcar să-mi vorbească, nu o mută ca 
tine. 

Nu s-a clintit, dar nu ştiu cum am presimţit exact ce avea să 
se întâmple. Avea mâinile pe masă. Totul s-a petrecut în patru sau 
cinci secunde. Dintr-odată a luat cuţitul, a scos un strigăt scurt şi 
s-a repezit cu el spre gâtul meu. Am apucat să-mi dau capul într-o 
parte, dar a reuşit să mă atingă şi câţiva stropi de sânge mi-au 
picurat pe cămaşă. A vrut să mă atace iar, însă eu izbutisem s-o 
prind de braţ. Am obligat-o să dea drumul cuţitului, care a căzut 
pe jos. S-a ridicat în picioare, m-a privit cu ochii ei de foc, prin 
valul pletelor lungi, şi am văzut-o ieşind în fugă şi traversând 
strada. A dispărut după un zid, pe partea cealaltă. 



Am ieşit după ea, dar n-am găsit-o. Am intrat în maşină. Nu 
mai sângeram. M-am uitat la petele de pe cămaşă. 

Am condus încet îndreptându-mă spre cabinet. Nu-mi 
doream altceva decât să nu mă vadă nimeni. Aveam o cămaşă de 
schimb la mine în birou. Tăietură mă durea, dar nu foarte tare. 
Tremuram. 

Am ajuns, am trecut repede pe lângă Jenny, m-am spălat, m- 
am schimbat si m-am aşezat la birou. Claudia era acasă la 
părinţi, era ziua de naştere a surorii ei Camincha. Trebuia să mă 
duc si eu mai târziu. 

Mi-am zis s-o sun pe Miriam, dar m-am răzgândit. 

Am ajuns iar pe bulevardul Wiesse, am trecut de restaurantul 
unde fusesem mai devreme. Am apucat-o pe străzile asfaltate şi 
apoi pe cele fără pavaj. Salonul de coafură era închis. Totul înjur 
era cufundat în tăcere. Am bătut în uşă. N-a răspuns nimeni. Nu 
se auzea niciun zgomot. 

Brusc m-am întors. 

Ea era acolo, la câţiva centimetri de mine. Mă privea cu nişte 
ochi imenşi. S-a lipit de mine, îmbrăţişându-mă. Plângea. 

— Te rog să mă ierţi. Nu ştiu ce se întâmplă, nu ştiu. 

Am urcat amândoi în maşină. Ne-am întors în bulevard. Am 
căutat un hotel. 

în după-amiaza aceea, acoperiţi cu un cearşaf, am văzut de 
la fereastra hotelului un zmeu înălţat de un copil. Era ciudat, nu 
văzusem niciodată un zmeu atât de aproape. Băiatul ţinea cu 
amândouă mâinile mosorul cu sfoară. 

Zmeul zbura iute ca vântul şi aproape că a pierdut din 
vedere. 



— Aveam şi eu un zmeu aşa, îmi spuse pe neaşteptate, cu un 
zâmbet. Avea o coadă lungă. îl făcusem la noi în sat, iar coada era 
din petice din îmbrăcămintea noastră. 

— Un zmeu? 

— Da. Nu-ţi place să înalţi zmeie? 

— Sincer să fiu, n-am avut niciodată un zmeu si nici nu mi-a 

7 9 

trecut prin cap să-mi fac. 

Ea se întoarse din nou la fereastră. Se uita la copil. 

— Are aproape vârsta lui Miguel, zise. 

— Da. 

— Ştii, îl învăţ pe Miguel cum se îngrijeşte o grădină. Avem o 
grădină acasă, aşa cum aveam în sat, întocmai. Şi uneori o 
desenează. 

Am stat un răstimp fără să vorbim. 

Nu sosise oare momentul s-o întreb? 

Să-i spun. 

Cum aveam s-o fac? 

Spune-mi, Miriam, spune-mi adevărul. Să nu mai vorbim de 
alte lucruri. 

Ar trebui poate să-i spun cam aşa: Nu ne putem lămuri, în 
sfârşit? Miguel îmi e frate, e fiul tatălui meu? Sunt şi eu din 
aceeaşi familie cu tine? 

9 

Am auzit zgomot de maşini îndepărtat, ca un vuiet de valuri, 
un motor păru că geme prelung. Brusc, am auzit ciripit de păsări 
venind de undeva din apropiere de noi; nu vedeam păsările, dar le 
auzeam. Poate erau pe acoperişul hotelului. 

Cerul de un alb sumbru era parcă o uriaşă boltă de sticlă 
palidă gata să ne absoarbă. Ochii i se aprinseră. 

— Crezi în Dumnezeu? M-a întrebat pe nepusă-masă. Crezi 
în Dumnezeu si în Fecioara Maria? 

9 

— Nu întotdeauna. 



— Eu cred cu adevărat, mi-a zis. N-am încetat niciodată să 
cred. Chiar şi atunci când am vrut să-mi tai venele, înainte? De a 
o face, am rostit numele lui Iisus. Ştiu că el va fi veşnic cu mine, 

9 9 

orice aş face eu, ştiu prea bine. 

— Şi-i vorbeşti lui Miguel despre asta? 

— Da, îi vorbesc. 

— Si el? 

9 

— Se roagă uneori împreună cu mine. 

— Si nu-i vorbeşti de tatăl lui? 

9 9 

— Nu, nu vorbim de asta. 

Se aşternu iar tăcerea. M-am întrebat din nou dacă acum era 

9 

momentul. De fapt, niciodată nu era un moment potrivit. Nevoia 
de a afla mă făcuse să spun de atâtea ori cuvintele astea de unul 
singur, încât era firesc ca acum ele să-şi urmeze cursul şi să i se 
adreseze. 

Am încercat s-o privesc în faţă şi să zâmbesc. 

— Spune-mi, Miriam... 

— Da? 

Mă aşezasem pe pat. Mi-am dat seama că postura mea era 
cam caraghioasă. Semănăm cu un judecător în faţa unui tribunal. 
Mi-am coborât braţele. 

— Spune-mi, Miguel, băiatul tău... îmi e frate? 

Se uită spre fereastră; un surâs îi juca pe buze, schimbându-i 
iute expresia, dar îşi reveni. 

— Nu, spuse în şoaptă. 

— Bine, si atunci... 

— Atunci ce? 

— Nimic, nimic. 

— Vrei să afli cine e tatăl lui Miguel? 

— Nu, n-am de ce să vreau. 

Tăcu. 



— Adevărul e că nu contează, nu? Spuse în cele din urmă. E 
ceva fără importanţă. Miguel e aici, e fiul meu, e un copil. Nu ştiu 
ce o să se întâmple cu el... dar aş vrea ca, în sfârşit, tot ce aş vrea 
e ca el... să poată trăi fără să fie atât de trist, să nu mai aibă 
momentele astea de amărăciune, de tăcere, pe care le are. Asta aş 
vrea cu adevărat. 

Luă perna în braţe. Apoi întinse mâna şi şi-o trecu peste 
cearşaf 

9 

— Tot ce-i mai importat pentru orice mamă sau tată e să ştie 
că fiului lor îi va merge bine, am spus dintr-odată, simţindu-mă 
teribil de ridicol. 

Ea îşi rezemă capul de tăblia patului. 

— Mi-e tare teamă, zău, mi-e teamă de trecerea timpului. Mi- 
e teamă pentru că el creşte. 

Vocea îi era ca un fir invizibil. 

— Dar de ce? 

— Fiindcă atunci când Miguel o să crească, tăcerea lui va fi şi 
ea tot mai mare. Gândul ăsta nu-mi dă pace. Pentru că nu 
vorbeşte aproape niciodată cu alţi copii. Vorbeşte cu mine şi cu 
Melchora, uneori cu unchiul. Dar nu vorbeşte mult. Si când o să 

9 9 

mai crească, nu ştiu, tăcerea asta poate o să crească şi ea, el 
poate să ajungă mai furios sau mai trist, mai rău ca acum, 
câteodată îl văd atât de distrat, nu ştiu ce-i cu el, crezi că poate 
avea ceva? 

— Ti-am spus că putem să-l ducem la un psiholog. 

— Dar aşa, cu întrebările psihologului îi vor reveni în minte 
multe, momentele în care m-a văzut plângând adesea, vor ieşi la 
suprafaţă multe lucruri şi cred că asta ar fi mai rău, mai rău 
pentru el. 

— Si nu-ti vorbeşte? 



— Ba da, câteodată îmi vorbeşte. Dar se duce la scoală, se 
întoarce şi e atât de singur, nu are prieteni, şi e atât de supărat pe 
mine. N-are decât treisprezece ani. Şi nu ştiu ce gândeşte. 

îl pot duce la cineva care să-l ajute. 

A clătinat din cap. 

S-a îmbrăcat, iar eu am făcut la fel. Stăteam în picioare, unul 
în faţa celuilalt. Apoi ea se duse la uşă şi rămase cu mâna pe 
clanţă. Brusc se întoarse şi-şi duse mâinile la spate, pe perete. 
Vocea aproape că nu îi trăda vreo emoţie. Privirea ei avea o 
strălucire violentă. 

— As vrea să nu-si amintească de mine, as vrea să nu mai fiu 
aici ca să-i povestesc tot ce s-a întâmplat cu bunicii lui. El nu 
trebuie să se mai gândească la aşa ceva. Nu trebuie să se 
gândească la faptul că bunicii şi unchii lui au fost omorâţi, că eu 
am fost la Huanta în timpul războiului, trebuie să uite ce li s-a 
întâmplat părinţilor mei. Trebuie să stea altundeva. El trebuie să 
simtă că poate trăi, nu crezi că asta-i ceea ce o mamă îi poate da 
copilului ei? Nu-i singurul lucru, nu-i doar asta, dar trebuie să-l 
convingă că merită să trăiască, să se gândească mereu că i se vor 
întâmpla lucruri bune, să fie încredinţat că i se pot întâmpla 
lucruri bune. Când îşi face seara rugăciunea, îi cere Domnului să- 
1 facă să se simtă bine. Trebuie să se convingă că se poate simţi 
bine. Chiar dacă rămâne aici şi chiar dacă nu are multe speranţe, 
mă rog, nu ştiu. îmi pun nădejdea că totul o să fie bine cu Miguel, 
că o să-i fie bine întotdeauna, chiar dacă o să aibă mereu 
problemele lui. Aşa mă gândesc acum, şi de asta aş vrea ca el să 
nu ştie ce s-a întâmplat. Aş vrea ca într-o bună zi să aibă de 
lucru, să aibă prieteni, o familie. Să fie sănătos. Să poată trăi 
câştigând cât să mănânce şi să se îmbrace, dar să aibă şi el o 
familie si o casă, un loc unde să se întoarcă în fiecare zi. Mă 
întreb câteodată cum o să fie viaţa lui? Ce o să se aleagă de el? O 



să poată oare scăpa de tăcerile astea nesfârşite de acum? O să 
poată învăţa, să urmeze o facultate bună? O să poată munci? 
Poate avea o familie si o viată normală? Iar eu nu cumva îi dau 
doar suferinţa pe care o are? N-am oare nimic altceva decât 
suferinţa care mă chinuie zi de zi? Trebuie să sper, nu crezi? 
Trebuie să-mi spun că sunt în stare, şi trebuie să cred că îi va fi 
bine, dar nu ştiu dacă pot, zău că nu ştiu. E greu să-ţi păstrezi 
speranţa când ai atâtia morţi care-ti vorbesc. 

Se duse lângă noptieră şi bău apă din pahar. 

— Nu-ţi poţi pierde speranţa, am reuşit să spun. 

Avea ochii plecaţi. 

— Ştii că deunăzi Miguel mi-a zis „Te iubesc mult”? Aşa mi-a 

zis. 

— Ştie că te va avea mereu lângă el. 

Am tăcut amândoi. 

— Acum, când mă uit la tine, mi se pare că semeni puţin cu 
tatăl tău. 

— Crezi? 

— Da, puţin, la ochi şi la faţă, puţin. Şi, în afară de asta, eşti 
ca el, în unele privinţe. Era un om foarte violent şi crud, dar cu 
mine era tare delicat, când era cu mine era tare blând. 

M-am uitat în jos. Am auzit zgomot de televizor de prin vecini. 
Apoi se aşternu tăcerea. 

— Si nu-1 mai urăşti? 

— La început l-am urât, dar pe urmă l-am iubit, l-am iubit 
mult şi am fost nevoită să-l părăsesc, însă îl mai iubesc şi acum. 
Tatăl tău a fost bărbatul cel mai rău cu mine, dar si cel mai bun, 
m-a tinut închisă, dar a făcut să nu fiu omorâtă, ştii că soldaţii 
puteau să mă violeze şi să mă împuşte? El m-a ţinut închisă, m-a 
silit să fiu cu el, dar eu îl vedeam atât de slab, atât de blând, mi-a 
cerut iertare de nenumărate ori, mi-a spus că se simţea îngrozitor 



de rău. Totuşi trăia cu mine împăcat, şi-mi spunea că mă iubeşte, 
îmi povestea din viaţa lui, atâtea lucruri, iar câteodată îmi vorbea 
de voi, de fiii lui. Se purta frumos cu mine, dar eu... 

— ... dacă nu fugeai, ai fi murit acolo... 

— Trebuia să mă omoare. Trebuia să mă părăsească ori să 
mă omoare. Odată l-am văzut chiar plângând, şi am încercat să-l 
mângâi... pentru că vorbea de tine, plângând, de tine şi de Ruben. 
Cred că de tine se temea. Vorbea mult de Ruben. Mereu vorbea de 
Adriân şi de Ruben. Văd acum că avea dreptate, că eşti un om 
bun, mai bun decât el, dar semeni cu el. 

— Se pare că l-ai cunoscut mai bine ca mine. 

— însă tatăl tău a făcut atâtea lucruri îngrozitoare, a trimis 
la moarte atâtia oameni, si îi era teribil de frică să nu vină cei 

Din Sendero să-l omoare şi pe el, şi nu ştiu, dar l-am văzut 
înfricoşat, uneori stăteam îmbrăţişaţi ca să putem uita, să uităm 
că eu eram prizoniera lui şi că aveau să ne omoare. Eu nu voiam 
decât să-mi revăd familia, dar el, ce mai, ştia, văzuse că de multă 
vreme casa noastră era pustie. Dar eu nu ştiam. într-un rând mi-a 
zis ce bine ar fi să putem rămâne veşnic împreună, dar sigur că 
nu putem, într-o zi el avea să plece de la Huanta, de asta am fost 
nevoită să fug de acolo, trebuia să fug cu orice preţ. Eram o 
copilă, aveam abia şaptesprezece ani. Trebuia să fug sau să-mi 
aştept moartea. Şi am fugit. Dar acum nu mă mai ţin picioarele să 
fug, nu mă mai lasă inima, nu ştiu ce-i cu mine, mă simt aşa, fără 
vlagă, simt un soi de oboseală în oase. 

Mi-e greu să mă scol, să mă mişc, să merg, să muncesc, să 
vorbesc cu lumea, să fac tot felul de lucruri, nu mai sunt în stare 
de toate astea, fiindcă mi-e atât de dor de familia mea. Mi-e atât 
de dor de ai mei, cu care am crescut. Mi-e dor de tata, în fiecare zi 
mă duceam în grădină cu el, dimineaţa, şi de mama, găteam 
împreună cu ea în oala mare mâncare pentru toţi, şi de fratele 



meu Antonio şi de Jorgito, care era atât de micuţ şi avea nişte ochi 
atât de mari, şi mă întreba mereu dacă am putea pleca de acolo 
într-o zi. Aşa îmi zicea. O să putem pleca odată? O să fugim de 
aici odată? Dar Jorgito n-a fugit. Tata n-a fugit. Nici mama... toţi 
au rămas pe undeva pe acolo, nu ştiu unde le sunt trupurile, pe 
unde or fi oare? Mi se pare că-i văd, îi văd în poarta casei noastre, 
si nu ştiu unde sunt. 

Vorbise în şoaptă. Se aşternu o tăcere prelungă. 

— înţeleg, dar trebuie să-i laşi să dispară. Nu mai poţi face 
nimic. 

— Cum ţi se pare Miguel? mă întrebă. 

O linie lungă îi brăzdase fruntea. Se aşezase pe pat, picior 
peste picior, balansându-1 uşurel pe cel de deasupra. 

— Aş vrea să-l cunosc şi să-l ajut, ţi-am mai zis. 

— Dar cum ţi se pare? 

— E un băiat frumos. 

Ridul de pe frunte îi dispăru. îşi plecă tăcută ochii. 

— în ultimele zile m-am apucat să mă rog tot mai mult, dar 
îmi născocesc rugăciunile, mi le fac singură. Vorbesc cu 
Dumnezeu. îi povestesc tot ce-am făcut peste zi. I-am vorbit şi de 
tine. 

— Te rogi în fiecare seară? 

— în fiecare seară născocesc o nouă rugăciune. E ca o rochie 
nouă pe care mi-o pun. 

— Crezi atât de mult în Dumnezeu? 

— Sigur că da. Mă îmbrac cum pot mai frumos ca să-i 
vorbesc. 

— îţi place să te îmbraci bine? 

— Da, îmi place, dar nu ca să mă vadă lumea, ci ca să mă 
văd eu însămi, îmi place să mă îmbrac şi să mă pieptăn şi să ajut 
si alte femei să arate bine. 



în momentul acela cineva de pe stradă a dat drumul la radio. 
Se auzea o salsa, cântată de Oscar de Leon. 

— Spune-mi de câţi bani mai ai nevoie ca să plăteşti ultima 
rată la salonul de coafură? 

îşi feri privirea. 

Am simţit că era stânjenită de întrebarea mea. Oscar de Leon 
cânta mai departe cu voce tare. Cântecul se termină şi un glas 
şopti „A cântat pentru dumneavoastră faraonul muzicii salsa”. 

— Nu contează. Ce mă interesează cu adevărat e Miguel. Ţie 
îţi pasă de ce i se întâmplă lui Miguel? 

— Da. 

Se ridică în picioare. 

— Spune-mi, în prima zi, când am venit la salonul tău, când 
ne am cunoscut, cum ai ştiut că te căutam? 

— Mi-a zis unchiul Vittorino. Şi Paulino Văile. Le-am spus că 
nu voiam să te văd. Dar oricum m-ai găsit. 

— îţi pare rău? 

— Nu. 

Mi-am aplecat capul şi i-am sărutat mâinile. Am simţit o 
căldură umedă. 

— Nu pot trăi fără să te văd, i-am spus, trebuie să te văd 
întotdeauna. 

— Dar tu eşti din altă lume. Vii de prea departe, doar ştii, nu- 
i asa? 

— De ce? 

Un zâmbet larg îi lumină faţa, un zâmbet ce-i dezvelea dinţii 
fini şi lungi, ca o rană mare ce i se deschidea pentru prima oară. 
Vălul negru al pletelor îi acoperi obrajii. Mi-a venit să-i spun că 
eram îndrăgostit de ea, dar m-am abţinut, mi se părea ceva de-a 
dreptul absurd. 



— Ei bine, cred că e timpul să plecăm, şopti. Nu s-a făcut 
târziu? 

Am condus încet până la ea acasă. 

înainte de a se da jos, m-a privit, mi-a zâmbit fugitiv şi m-a 
sărutat lung pe gură. Brusc, s-a făcut nevăzută. 

M-am uitat la ceas. încă nu era prea târziu să mă duc la 
socri si să-mi felicit cumnata de ziua ei. 


XX 

Când am ajuns pe şosea, m-a cuprins un fel de somnolenţă. 
Miriam privindu-mă, drumul întunecos printre maşini, 
procesiunea de umbre, cum ţi se pare Miguel? Semaforul de pe 
bulevard m-a obligat să mă opresc în spatele unui autobuz. 

în dreptul luminii roşii se repezi veşnicul grup de cerşetori. 
De obicei abia dacă mă uitam la ei. însă în seara asta mi-a atras 
atentia o fetită cu cozi. I-am dat o monedă. 

Am ajuns la socri tocmai la timp pentru tort. 

A doua zi m-am sculat devreme. Am repetat lecţiile cu Lucia, 
care avea teză. învăţase planetele. „Pe Pluto sunt temperaturi de 
minus două sute douăzeci de grade, pe Neptun vântul bate cu 
două mii de kilometri pe oră.” E posibil să fie un vânt atât de 
puternic, tăticule? 

La birou, Eduardo m-a primit cu vestea că îşi petrecuse seara 
de ieri în pat cu Pocha Guerra, soţia unuia dintre clienţii noştri. 
Eram cu ea si i-a sunat mobilul: îi telefonau de la scoală, că fetita 
ei avea diaree şi ea s-a apucat pe loc să-i explice profesoarei că 



trebuie să-i dea nu ştiu ce pastilă şi că va trimite după ea, zău că 
a fost nostim, dar şi frustrant, desigur, dar tare nostim. 

Sâmbătă Lucia şi cu mine ne am dus la cinema să vedem 
ultimul film cu Batman. Toate prietenele ei îl văzuseră. Am luat-o 
de mână când am intrat si când am ieşit din sală, ea mi-a strâns- 
o o clipă pe a mea, dar apoi i-a dat drumul. Eram pe bulevardul 
Diagonal. 

O mulţime de lume se plimba, iar eu stăteam pe o bancă din 
parc cu Lucia. îmi povestea ceva despre un băiat de la şcoală. 

Se numea Ramiro. Când sună de recreaţie, Ramiro vine lângă 
noi ca să-l poftim să mâncăm împreună. Şi voi îl poftiţi? Da, 
pentru că ne e milă de el. Şi el ne aduce uneori biscuiţi. Dar să 
nu-i mănânci, Lucia. Ce biscuiţi or fi? Si cine o fi băiatul ăsta? Un 

9 9 

prostănac, tăticule. Nu-ţi face griji. Tu eşti veşnic gelos. 

Duminică ne-am dus la părinţii Claudiei. Socru-meu vorbea 
mult şi despre toate în ultima vreme. Fusese de curând intr-un 
restaurant cu fructe de mare la Miami, un deliciu, nu alta. 
Chelnerii l-au servit nemaipomenit. îl ştiau pe nume. 

Luni am luat prânzul cu un client la restaurantul La Ene, al 
marchizului de Valero Palma. Tocmai mâneam o paella cu sepie 
când mi-a sunat mobilul (mi-aduc aminte de boabele negre de 
orez, şi cum noi înţepeniserăm auzind zgomotul). 

— Alo, domnul Ormache? 

Era o voce care rostea vocalele mai închis, vag familiară . 

— Da? 

— Sunt Paulino Văile, domnule, vă amintiţi? 

77 9 

Bărbatul care mi-a deschis poarta de fier forjat şi sticlă, a 
casei lui din Huanta Dos. 

— Paulino, sigur că da. Ce mai faci? 



— Miriam a murit. 

Am văzut boabele negre din farfurie, paharul solitar pe 
jumătate plin, mi-am ridicat capul, m-am sculat, am început să 
merg pe coridor. 

— Miriam? 

— Da, tocmai a murit. Suntem la ea acasă, la salonul de 
coafură, la priveghi. 

— Da. Mulţumesc, Paulino. Vin imediat acolo. 

Mi-am pus telefonul în buzunar. 

M-am aşezat în fata clientului meu, domnul Tato Harrison. 
Era un tip cu nasul borcănat, obrajii roşii, spuziţi din belşug cu 
pistrui, şi nişte ochi de irlandez veşnic gata să zâmbească. 

— Probleme? 

— Da, ascultă, Tato, putem să continuăm mâine discuţia? 
Am ceva urgent. 

— Bine. Atunci îti trimit toate hârtiile la cabinet. 

9 

— Trimite-i-le lui Jenny, i-am spus. O să mă uit peste ele 
chiar după-amiază. 

I-am lăsat o bancnotă să plătească şi mi-am luat la revedere 
în mare grabă. 

Am pornit motorul. Maşinile rămâneau în urmă, pe ambele 
părţi. Am depăşit un Daewoo Tico. Şoferul mi-a strigat ceva, dar 
eu am accelerat. 

Apăsam acceleraţia la maximum, într-o viteză nebună, ca şi 
cum câştigând timp aş putea s-o mai găsesc în viaţă. Imensa boltă 
cenuşie se înălţa în zare, microbuzele pestriţe rămâneau în urmă, 
marele bulevard Wiesse nu se mai termina odată. Mi-era greu să- 
mi imaginez că trupul acela pe care eu îl îmbrăţişasem, în care 
pătrunsesem, se afla acolo, pradă morţii, cu buzele îngheţate şi 
ochii albi, un trup străin, întins acum în vreun coşciug. Când 
făcusem drumul ăsta de atâtea ori înainte, ea mă aştepta. De 



acum n-o să mă mai aştepte în veci. Şi totuşi goneam pe lângă 
procesiunea de microbuze, cu piciorul pe acceleraţie, claxonând, 
repetându-i numele în şoaptă. Când am ajuns la statuia lui 
Mariâtegui şi am luat-o la stânga, mi-am dat seama că transpiram 
şi că abia îmi ţineam mâinile pe volan. Mi-am desfăcut puţin 
cravata. Reflexele corpului meu când am văzut statuia mă 
pregăteau ca în atâtea alte rânduri să ajung la ea, s-o văd intrând 
în maşină, s-o simt lângă mine. Cuvintele lui Paulino „Miriam 
tocmai a murit” căpătau un sens acum, când eram aproape de 
casa ei. Miriam tocmai a murit, până la urmă a murit, tocmai a 
murit. Era sfârşitul unui proces. Tot aşa cum într-o zi venise pe 
lume, acum tocmai murise: un sfârşit anticipat, de atâtea ori 
prevăzut în viaţa ei. 

La colţ, înainte de a intra pe strada ei, am oprit. Brusc m-a 
asaltat o idee. Nu trebuia să ajung până acolo. Mă puteam 
întoarce, ar fi fost atât de uşor, să mă întorc acasă la mine si să 
nu mai ştiu nimic de ea, de Miguel, de tata. Moartea ei terminase 
povestea în numele meu, nu mai trebuia să dau nimănui nicio 
explicaţie, ar fi fost uşor să las totul aşa. Să mă întorc la birou, să 
mă uit la hârtiile lui Tato Harrison, să-i stabilesc onorariul, să 
închid telefonul dacă mă mai suna cineva din familia ei. Băteam 
cu degetele în volan. Mi-am adus aminte de cântecelul din prima 
zi când am ajuns la poarta ei. Mary hada little Iamb , little Iamb, 
little Iamb. Mary avea un mieluşel, dar într-o zi îl omoară şi-l 
găteşte. 

Am oprit motorul. L-am pornit iar. Am mers mai departe. 
Eram atât de aproape. 

Când am ajuns pe strada ei, am văzut un grup de oameni în 
negru. 



Aproape că mi-era ruşine: automobilul meu Volvo părea un 
vapor sumbru în mijlocul unei mări de praf şi de pietre. Cei din 
cartier făcuseră roată în jurul meu. Unii mă priveau şuşotind 
între ei. în momentul acela am simtit că mă detestă cu totii. Din 

9 9 

fericire, în scurtă vreme nimeni nu mi-a mai dat atentie. 

Era aceeaşi încăpere în care o văzusem prima oară. Scoseseră 
oglinzile şi fotografiile, iar scaunele erau date la perete. 

Sicriul de lemn era aşezat pe un postament improvizat. 

Pe o bancă, un şir de femei. Două sau trei dintre ele spuneau 
rugăciuni, cu mâinile împreunate. 

M-am apropiat de sicriu. Nişte scânduri subţiri, câteva cuie, 
o cruce lungă. Privirile mă urmăreau. 

Deodată, m-am auzit strigat pe nume. M-am întors. 

Era Paulino. 

Am ieşit amândoi în stradă. 

— De ce a murit? 

— Inima, spuse punându-şi mâna pe piept, a făcut un 
infarct. Aşa mi-a spus don Vittorino. 

— Unde se afla? 

— Aseară era aici, acasă. Bietul Miguelito nu era cu ea. Don 
Vittorino a găsit-o moartă. 

— Dar de ce n-a spus nimic, ca s-o fi văzut un doctor, dacă 
suferea de inimă? 

— Nu ştia, cred. Nu ştia că suferă de inimă. A lăsat bani exact 
cât să fie plătită suma pentru coafor şi înmormântare. 

Ieri i-a dat ultima rată lui Vittorino. Salonul era al ei. S-a dus 
la biserică şi s-a spovedit. A murit creştineşte. 

— De ce nu mi-a spus că suferea de inimă? Aş fi putut s-o 

ajut. 

Ochii lui Paulino străluciră. 



— Nu ştiu, domnule, nu ştiu de ce. Precis că nu ştia că avea 
ceva atât de grav. 

înăuntru, nişte femei începură să se roage cu glas tare. 

Am văzut oprindu-se un Hunday mov, din care coborî 
Vittorino Anco. 

Avea acelaşi costum cu care-1 văzusem în biroul lui de pe 
strada Emancipacion. Nu părea surprins să mă vadă. Mi-a schiţat 
un salut şi a trecut pe lângă mine. 

— Domnule Văile, am spus întorcându-mă din nou spre 
Paulino. 

— Da. 

— în ziua când am venit să vă caut, de ce nu mi-aţi spus că 
Miriam locuia aici? 

Paulino mă privi lung. într-unul din ochi i se vedea un mic 
firicel roşu. 

— Ea nu voia să vă vadă. Aflase de la don Vittorino că o 
căutări. 

— Nu voia să mă vadă? 

— Nu voia deloc să aibă de-a face cu dumneavoastră, la 
început. Dar pe urmă mi-a spus că vrea să vă cunoască. Şi a 
început să vă aştepte. Eu mă gândeam să vă telefonez, dar ea mi-a 
spus să n-o fac. Nu-1 suna, o să vină singur, o să vină, aşa îmi 
zicea. 

— Şi de ce mi-aţi spus că putea fi la Ayacucho? De ce nu mi- 
ati zis măcar că era aici? 

— Ca să n-o mai căutaţi. Aşa m-a rugat ea. Ca să nu mai 
veniţi. Dar acum mi-a zis că eraţi bun cu ea. Asa mi-a zis de 
curând. 

Alte persoane intrau, cu capetele plecate şi mâinile 
împreunate, unele cu mătănii ce atârnau. Le preceda parcă un 


murmur. 



în apropiere, îmbrăcat într-un costum negru, l-am văzut pe 
Miguel. 

Mergea de mână cu doamna Melchora. îl îmbrăcaseră pentru 
priveghi. Haină, cravată şi pantofi negri. 

Vittorino Anco veni lângă el şi-l îmbrăţişă. El abia dacă se 
mişcă. 

în momentul acela se opri în poartă o camionetă cu placă de 
taxi. Un preot slab şi cărunt se dădu jos şi intră în local. Lumea 
se adună în jurul lui. Preotul spuse câteva rugăciuni. 

Era o adunare tăcută. Abia dacă se auzea un zvon de voci 
recitând rozariul. Se simţea miros de sudoare şi de pământ. 
Preotul îşi înălţă mâinile, îi binecuvântă pe toţi şi plecă. 

M-am rezemat de uşă, cu mâinile la spate, plin de praf pe 
umeri şi pe spinare. Mă simţeam extrem de intimidat de oamenii 
de acolo. Eu eram un străin a cărui poveste unii dintre ei o 
cunoşteau, poate, sau o bănuiau. 

Sicriul lui Miriam mă dădea în vileag. Era parcă o cursă pe 
care mi-o întinsese. Mă cunoscuse, îmi povestise câte ceva, iar 
apoi murise şi mă lăsase singur în faţa acestui tribunal tăcut, la 
priveghiul ei... 

Au intrat nişte băieţi, toti îmbrăcaţi în costum. S-au aşezat 
câte trei de fiecare parte. Sicriul ridicat li s-a legănat uşor pe 
umeri şi a intrat într-o camionetă albă cu placă de taxi. 

Am păşit după mica procesiune pe strada neasfaltată. 

Mergeam alături de Paulino Văile. Nu ştiu de ce, mă simţeam 
mai la adăpost lângă el. 

Ne ţineam după camionetă. Am ajuns pe creasta dealului şi 
am coborât spre câmpie, unde se vedea un loc cu cruci şi petice 
de iarbă, cu câteva pietre pe care era scris cu creta. Drumul a 
durat cam o jumătate de oră. S-ar fi zis că pătrundeam într-un 
aer tot mai alb. Aveam pantalonii şi pantofii plini de praf. 



Am ajuns pe o mică esplanadă. 

Cineva săpase o groapă. Bărbaţii coborâră sicriul cu două 
funii. Preotul rosti câteva cuvinte, câţiva dintre noi repetarăm „Te 
rugăm, Doamne” şi apoi un om începu să arunce lopeţi de 
pământ, în timp ce femeile boceau. 

La întoarcere, s-au format câteva grupuri în poarta casei ei. 
L-am văzut pe Vittorino Anco. 

— N-a lăsat niciun bilet, nimic? 

— Absolut nimic. Chiar ieri a terminat de plătit ultimii bani 
pe care îi împrumutasem mai demult. 

— Cine o să stea cu Miguel? 

— Vecina. Doamna Melchora. 

— Si el cum se simte? 

— Nu spune nimic. Au venit doi prieteni de-ai lui. 

— Mda. 

Vittorino se îndepărtă. 

— Şi de ce m-aţi sunat azi să-mi spuneţi că a murit? l-am 
întrebat pe Paulino. 

— Pentru că ea m-a rugat să vă sun, domnule avocat, în caz 
că i se întâmplă ceva. 

Am văzut un tip care se oprise în stradă. Avea o cămaşă 
ponosită şi pe frunte îi atârnau laţe. Mi se părea extrem de 
murdar. Părul răscolit, faţa strâmbă într-un fel de stupoare 
împietrită, totul în făptură lui îmi inspira un dezgust instinctiv. 
Tipul m-a privit şi a plecat mai departe. 

Am căutat-o pe doamna Melchora. Pe faţa rotundă, ochii îi 
erau umflaţi de plâns. Mă văzuse în mai multe rânduri, dar nu 
vorbiserăm niciodată. 

— Dumneavoastră nu v-a spus niciodată că era bolnavă? 

— Nu, niciodată. Nu-i stătea în fire să se plângă. 

— Şi unde e Miguel? 



— Aici înăuntru, plânge. 

— Pot să-l văd? 

— Poftiţi. 

Am intrat înăuntru. Miguel stătea jos. Abia se mişca. M-am 
lăsat pe vine. 

— Miguel, ascultă-mă, îmi pare nespus de rău. 

îsi ţinea fata în mâini. Nu s-a mişcat. 

— As vrea să vin să te iau. Chiar mâine. Putem da o raită. 

îşi înălţă capul. Avea ochii umezi, dar mă privea cu un soi de 
nepăsare. M-am ridicat şi am făcut câţiva paşi. 

— Pot trece mâine să-l iau pe Miguel? am întrebat-o pe 
Melchora. Să văd dacă-1 pot convinge să facem o plimbare cu 
maşina. 

— Dumneavoastră ce eraţi pentru Miriam, domnule avocat? 

— O cunoştinţă. O să vin să-l iau pe Miguel. Mâine cam pe la 
patru. 

Femeia se uită înspre Paulino. 

— Da, bine, spuse. Miguel are nevoie să fie ajutat, domnule 
avocat. 

— Aveţi certificatul lui de naştere? 

9 9 

— Da, Miriam mi l-a lăsat. 

— Pot să-l văd? 

Melchora ieşi. Rămânând singuri, Miguel îmi mai aruncă o 
scurtă privire şi-şi plecă iar capul. 

— Iată-1, spuse Melchora. 

Certificatul era emis de primăria din San Juan de 
Lurigancho. Tată necunoscut. 

— Bine, doamnă. Mulţumesc mult. O să vin mâine. 

încuviinţă. 

9 



M-am apropiat din nou de Miguel, fără să ştiu cum să-mi iau 
la revedere. I-am dat mâna şi l-am bătut pe umeri. Abia dacă s-a 
mişcat. 

Pe drum m-a ajuns din urmă Paulino. 

— Mi-aţi putea da ceva? M-a întrebat. 

— Ce? 

— îmi puteţi da nişte bani, cât aveţi, un mic bacşiş? 

I-am întins o bancnotă. A luat-o iute. 

— Mulţumesc, domnule avocat. 

— Pentru puţin. 

— Pot să vă întreb ceva? 

— Da. 

— Mi-aţi putea face rost de ceva de lucru la firmele 
dumneavoastră, orice fel de lucru? 

— Nu ştiu, n-am firme, Paulino. 

— Dar aveţi prieteni care au firme mari, nu-i aşa? 

— Mă rog, da, o să văd ce pot face. 

îşi plecă uşor capul. Ceilalţi se uitau la noi. Un tip veni lângă 
el şi-i ceru bancnota pe care tocmai i-o dădusem. Paulino începu 
să se certe cu el. 

Am ajuns la cabinet pe la cinci. 

Domnul Tato Harrison trimisese deja contractele semnate 
intr-un plic mare. M-am pomenit aşezat la biroul meu. Vedeam 
obiectele din jur ca în ceaţă. Am clipit de mai multe ori. Erau tot 
acolo, în spatele unei sticle mate. 

Mă simţeam bătut în cuie pe scaun. în sfârşit am putut să 
mă scol. M-am plimbat în sus şi-n jos prin birou. M-am dus la 
baie. Pe neaşteptate a sunat telefonul. 

Era Claudia. 

— Unde ai fost? 



— La o înmormântare, i-am spus. 

— înmormântarea cui? 

— A lui Miriam. 

— A cui? 

— A fetei care a fost cu tata. 

S-a aşternut o tăcere prelungă. 

în noaptea aceea am luat mai multe somnifere. în cele din 
urmă si-au făcut efectul. Din fericire, Claudia nu m-a mai întrebat 
mare lucru. 

A doua zi trebuia să iau micul dejun cu un nou client. îmi 
dăduse întâlnire la Tiendecita Blanca. Am ajuns la opt şi 
jumătate. Atmosfera de casă de păpuşi, cu fetele acelea metise 
travestite în ţărăncuţe elveţiene, m-a întristat teribil, nu ştiu de 
ce. 

M-am instalat cu ziarele lângă unul din pereţii de lemn ce 
păreau pudraţi cu zahăr. 

M-am uitat spre uşă. Clientul meu, domnul J.J. Arteaga, nu 
se arăta. 

Mi-au adus cafeaua. Am luat o sorbitură şi m-am fript. 

Nu mi-a dat prin minte să-mi ascund faţa în mâini. Un grup 
de bărbaţi în costum a trecut pe lângă mine. Mi-am aplecat puţin 
capul şi m-am refugiat în lectura unui ziar care îşi pierdea foile. 

Zgomotul traficului de pe bulevardul Larco făcea să vibreze 
localul intr-un ritm susţinut, parcă imprimat de un percuţionist 
smintit. 

M-am frecat la ochi. M-am uitat în preajmă. Mi-am zis să 
comand o băutură. Când clientul meu a intrat, i-am dat mâna. 

Am început să vorbim de noua lui firmă. 



După-amiaza m-am dus să-l văd pe Miguel. Era acasă la 
Melchora, chiar lângă salonul de coafură. 

Numai atunci mi-am dat seama cât de mult semăna cu ea. 
Ochii luminoşi, fruntea îngândurată, cu sprâncene lungi, 
conturul ferm al buzelor. Era ea în toată făptura lui. 

— Sunt Adriân, mă tii minte? 

Nu mi-a răspuns. 

— Ţi-ar plăcea să ieşi cu mine mâine în oraş? Am putea 
mânca îngheţată, vrei? 

— E mereu asa, îmi zise Melchora. De multă vreme. 

I-am dat femeii o bancnotă de o sută de soles. îmi făcea bine 
să-i întind bancnota. Era un act egoist, ca şi când mi-aş fi dat-o 
mie însumi. Pentru cheltuielile băiatului. O să vă dau mai mult, 
în viitor. Da, mulţumesc, domnule avocat. 

în noaptea aceea m-am trezit brusc. 

Ora două. Veioza de la căpătâiul patului, fotoliul, perdeaua. 

M-am uitat pe fereastră. Liniştea înfricoşătoare a străzii. 

Am coborât în salon si m-am aşezat. 

9 9 

M-am ridicat să iau un pahar cu apă. 

Miriam, Miriam. 

O văzusem toate săptămânile astea. îi auzisem vocea, îi 
atinsesem buzele, recunoscusem trăirea unui trup dincolo de 
poveştile lui Guayo şi Chacho. 

Imaginile desenau o spirală în aer. Erau ca nişte ilustrate 
ivite din umbră, mi se părea că mă văd în fiecare, prima zi când 
am văzut-o la salonul de coafură, după-amiaza când ne-am dus 
să stăm de vorbă la localul domnului Max, copacii din parcul El 
Olivar, unde o îmbrăţişasem, camera de hotel în care îmi povestise 
amintirile despre familia ei, prima oară când i-am auzit vocea la 



telefon, rugându-mă să ne vedem. Pe neaşteptate, imaginile astea 
păreau că alcătuiesc o secvenţă. 

De ce mă sunase atunci? De ce, după ce mă respinsese în 
salonul de coafură, îmi telefonase în după-amiaza aceea? Poate că 
descoperise chiar atunci problema cu inima. Dacă mă sunase în 
ziua aceea, dacă mă căutase, era fiindcă voia să fie sigură că are 
cui să i-1 lase în grijă pe băiatul ei. De asta mă îngăduise să fim 
împreună, de asta mă întrebase cum ţi se pare Miguel? Ştiind că 
în orice moment ea ar putea să dispară. 

Exista însă şi altă posibilitate. Poate că nu acesta a fost 
motivul, nu ştiu. 

Acum trupul ei îmi apărea ca într-o halucinaţie. în cursul 
acelor săptămâni, Miriam respirase aproape de mine, vorbise cu 
mine, mâinile ei le atinseseră pe ale mele. O dorisem, o 
îmbrăţişasem, făcusem dragoste cu ea. Mă gândisem la ea cu o 
patimă şi o tristeţe inexplicabile. Vocea ei îmi sfredelea inima. îi 
puteam simţi pielea caldă şi biciuirea gingaşă a pletelor, unghiile 
ei pe spatele meu. Trupul i se reclădea cu delicată perfecţiune în 
umbră. Ochii ei mă priveau dinlăuntrul meu. Sosise în viaţa mea 
ca o mireasă. Zestrea de adevăr pe care o dăruise legăturii noastre 
consta în amintirile adunate. Parcă numai acum aş fi pregătit 
pentru cuvintele acelea rostite în singurătatea unui pat în care 
părintele meu trăgea să moară... „E o fată în Huanta”, îmi 
spusese, „trebuie s-o găseşti.” Cuvintele astea rostite în şoaptă în 
delirul lui supravieţuiseră cu o limpezime orbitoare. Tatăl tău era 
un bărbat blând când era cu mine. Ca tine, un bărbat blând. 
Vorbele lui Miriam îl făceau pe tata să reînvie, acum mi se pare 
că-1 văd stând în picioare, în salon, cu galoanele şi uniforma lui 
verde cu negru. Ea îi reclădise imaginea şi mi-o dăduse înapoi. Eu 
nu puteam decât să-i mulţumesc. Apariţia lui Miriam desferecase 
porţile palatului nepăsării în ale cărui saloane sălăşluisem până 



atunci. Digurile durate de gravitatea temerilor mele şi de prudenţă 
prinseră să cedeze din primul moment când aflasem de existenţa 
ei. Scrisoarea Vilmei Agurto fusese biletul unei călătorii nedefinite 
spre tărâmul vrăjit al Răului, regatul în care vieţuiau fata şi 
Miriam, o încăpere lungă, înţesată de zgomote, străbătută de 
torţionarii şi ofiţerii lui. Egoismul meu timorat, nemernicia 
eleganţei mele mă protejaseră până atunci de ei. Eu mă 
deprinsesem să fac abstracţie de problemele mărunte ale lumii de 
afară, strâmbând din nas, mă pregătisem să trag perdelele 
nesfârşite ale sarcasmului înainte de a mă aşeza în tihnă în 
salonul matlasat pe care-1 împărţeam cu Leticia Larrea, cu 
Haroldito Gala, cu asociatul meu, Eduardo. Moartea, sărăcia, 
cruzimea se perindaseră prin faţa mea ca nişte accidente ale 
realităţii, episoade efemere şi străine, peste care trebuia să trec 
repede. Acum însă mi se păreau daruri de curând revelate. 

Durerea pe care familia mea o strânsese şi îngropase pentru 
mine ca pe o comoară înainte de a-mi cere s-o caut era tot ce 
aveam în prezent. Trebuia să-i mulţumesc tatălui meu că-mi 
lăsase tezaurul trecutului său. Miriam fusese un înger care sosise 
din propriul meu infern. îmi arătase de departe prăpastia din care 
se întorseseră bărbaţi şi femei, făpturi ca mine, cei pe care-i 
văzusem în Huanta şi în San Juan de Lurigancho. Zi de zi 
oamenii aceştia se treziseră hotărâţi să reziste, să nu moară, să 
nu piardă îndoielnicul har de a fi în viaţă, mai întâi în toiul 
războiului şi apoi pradă sărăciei. în momentul acela îmi păreau 
fantome plutind deasupra trupurilor lor. Fuseseră nevoiţi să se 
trezească de atâtea ori în zori, pentru a înfrunta imaginile ce 
apăreau pe pereţii camerei lor, glasul stăruitor al părinţilor sau 
fraţilor sau copiilor lor, trupurile risipite în aer, suntem aici, nu 
vrem să pierim, suntem aici cu tine. Viaţa fusese întotdeauna 
neîndurătoare cu ei. Liniştea de gheaţă a oricărei nopţi era veşnic 



liniştea groazei, poarta casei lor era veşnic în primejdia de a fi 
spartă. Războiul se terminase acum. Şi totuşi chipurile acelea îi 
înconjurau încă: frăţiorii care-i întrebau dacă vor putea scăpa de 
acolo, sau tatii care îi duceau la culcare, sau mamele care le 
dădeau o ceaşcă de lapte. Toate fantomele îndrăgite pluteau în 
aerul încremenit. 

Aşa fusese şi pentru Miriam. Ea nu mai ieşise în veci din 
coridorul ultimei sale nopţi de la Huanta la Huamanga, nu se 
putuse îndepărta de linia subţire pe care ochii ei o trasau pentru 
a dăinui. Linia aceea se frânsese. Fusese nevoită să fugă înainte 
de a se crăpa de ziuă, înainte de a se înfiripa lumina în care 
pândea primejdia, ora albastră a zorilor. Avea să fie bine câtă 
vreme fugea. Dar acum se oprise. Acum pătrunsese în pădurea ei 
de fantome anonime, o vale între două dealuri, pe drumul către 
Huanta. Peste ea erau celelalte trupuri. Cel al lui Hugo Matta, 
care s-a împotrivit senderiştilor când i-au dat foc la maşină şi a 
murit împuşcat în cap; cel al lui Leonidas Cisneros, primarul care 
n-a vrut ca senderiştii să-i distrugă satul; cel al feciorului 
Teodorei Sillipu, pe care senderiştii îl stropiseră cu benzină şi îl 
legaseră sub soarele arzător de la amiază ca să ardă încet, şi cel al 
domnului Luis Zârate, pe care-1 decapitaseră şi-l atârnaseră în 
Piaza de San Miguel de Rayme, şi cele ale celor şase fii şi al 
soţului Paulei Socca. Toţi aceştia existaseră, respiraseră sub bolta 
cerului de deasupra mea, trăiseră atât de aproape de mine. Şi 
acum aproape nimeni nu mai ştia de ei. Nu existau. Nu erau 
nimic. Amintirea lor era o tăcere uriaşă pe un drum de munte. 
Aveau să mai fie evocaţi o vreme de către puţinii oameni care au 
fost de partea lor. De cealaltă parte, oamenii de cealaltă parte. 

Ei, supravieţuitorii, cei care priviseră moartea în faţă, erau 
singurii care meritau cu adevărat să trăiască. învăluiţi în 
solitudinea lor, dăinuiau acolo, în picioare, în acel tărâm pustiu al 



rutinei lor. Ei. Nu eu, care mă trezeam în fiecare zi lângă Claudia 
si mă duceam la cabinet ca să stau de vorbă cu Eduardo si cu 

9 9 

clienţii mei. 

9 

Rutina laşităţii mele era o lege mai puternică decât toate cele 
din Codul penal pe care le învăţasem. Şi totuşi, nu mă simţeam 
nici mai bun, nici mai rău decât oameni ca Luis Zârate, pe care-1 
decapitaseră şi-l atârnaseră în Piaza de San Miguel de Rayme sau 
Teodora Sillipu. îi vedeam încă atât de departe, erau atât de 
diferiţi. Faptul că îi descopeream acum mă determina să le 
idealizez suferinţa. Le imaginam virtuţi pe care nu le aveau. Erau 
oameni ca toţi ceilalţi (Paulino Văile îmi ceruse bani chiar în ziua 
înmormântării lui Miriam). Câteodată noi, cei de pe partea 
astalaltă, socotiserăm că sărmanii sunt buni pentru că sunt 
sărmani. însă acum ştim că sărmanii nu sunt buni, si nici cei 
care au suferit nu sunt buni, şi nici cei din Ayacucho nu sunt 
buni. Sigur că nu. Sunt oameni capabili de orice, sunt ca noi. Pot 
fi la fel de proşti şi de stângaci şi de meschini ca noi, sau poate şi 
mai şi. Dar, deşi ştiu că nu e un privilegiu şi că nu-i face mai 
buni, mă uimeşte tăcerea lor în faţa brutalei repartiţii a morţii în 
care s-au născut. Ei n-au cerut să ajungă într-o realitate atât de 
divizată, atât de înţesată de baricade, n-au vrut să se nască de 
partea cealaltă. Linia care ne separă pe noi de ei e trasată de 
tăişul unui uriaş cuţit. E limpede că eu n-o să fac nimic pentru a 
remedia această nedreptate atât de profund ancorată în realitate, 
nu pot face nimic, n-o să-i pot ajuta, poate că nici nu mi-e asta 
intenţia. însă faptul că aflasem de atâtea morţi si torturi si violuri 
mă întristează acum îngrozitor şi mă face să mă simt şi oarecum 
ruşinat, nu ştiu de ce. N-o să-i uit. Chiar dacă n-o să mi-o 

9 7 9 

mărturisesc decât mie si lui Miriam. 

9 

Dar poate că voi uita. Poate că toate astea sunt o senzaţie 
trecătoare. Poate că în curând o să mă grăbesc să fac abstracţie 



de toate astea. Am nevoie să mă adâncesc iar în visul acesta mare 
din care cred că fac parte, să mă grăbesc să revin la locul meu, 
să-mi trag peste cap cearşafurile albe şi curate ale uitării şi să mă 
preocup de zgomotele mărunte, uitând de toate acestea care vor 
muri odată cu Miriam. Marea casă se va deschide iar, si eu mă voi 
aşeza în salon. Cabinetul meu, grădina mea, prietenii mei, locul 
meu e acesta. 

M-am întors în dormitor şi m-am culcat alături de Claudia. 


XXI 

A doua zi am stat de vorbă îndelung cu ea. Părea să privească 
toată povestea mea cu mult calm. Mi-a spus că nu trebuia s-o 
judecăm pe mama, şi nici măcar pe tata. Şi nici nu puteam 
îngădui ca pe noi sau pe fetele noastre să ne afecteze subiectul 
acesta. N-o să le afecteze, i-am zis. 

După câteva clipe de tăcere, Claudia mi-a spus că mă vede 
foarte obosit si că trebuie să nu mă mai duc la cabinet câteva zile, 
eu însă cred tocmai dimpotrivă, că mi-am neglijat munca, în fine, 
ce contează acum e să ne simţim mai bine. 

Pe când vorbeam cu ea mi-am imaginat că e o statuie. 

Claudia era o statuie albă în stare de alertă şi pe ea n-o să 
cadă niciodată vreo frunză şi nici n-o să se aşeze vreun porumbel. 

Mi-a zis că era îngrijorată pentru că menajera noastră, 
Justina, se hotărâse să plece, deoarece voia să-şi deschidă 
propria-i afacere, împreună cu sora ei. Să aducă de la ţară fructe 
si să le vândă la Piaţa Mare. Foarte bine, dacă asta vrea, s-o facă. 
Sigur, pentru tine e uşor s-o spui. Dar eu de unde o să fac rost de 
altă fată? O să te apuci tu să speli vasele? Sau să lustruieşti 



parchetul? Poate că da, i-am zis. Asta ar mai lipsi. Vai, Adrian, 
spune-mi, ce-i cu tine? 

Eduardo m-a chemat a doua zi. M-am dus în biroul lui. Mi se 
părea că-1 văd pentru prima oară: mobilă de piele, perne 
decorative mari, nişte flori cu tulpina lungă, multe insigne şi 
ecusoane. 

în ziua aceea Eduardo avea pielea lucioasă din pricina unei 
creme cu care încerca să-şi atenueze noile riduri de pe frunte. Ne- 
au plecat doi clienţi, mi-a spus. Sunt tare îngrijorat. Avocaţii tineri 
îsi deschid cabinete si cer un onorariu derizoriu, vor să ne fure 
clienţii, e tare neplăcut, dar trebuie să facem ceva. Noi ne-am cam 
neglijat treburile, a stăruit, şi tu eşti tare distrat în ultimul timp, 
nu ştiu ce-ai păţit. Deunăzi l-ai lăsat baltă pe Pozuelo la tine în 
birou, ai plecat pur şi simplu fără să-i spui nimic, nici măcar la 
revedere. Din fericire el a luat-o în glumă, nu s-a supărat. Dar tu 
te porţi tare ciudat. Nu faci nimic, nu te duci nicăieri. Ştii doar că 
o parte foarte importantă din munca noastră constă în a ne vedea 
cu clienţii, a participa la diverse evenimente, a stabili contacte, 
trebuie să avem în vedere toate astea pe lângă munca la cabinet, 
iar tu, nu ştiu, te văd mereu obosit, te ocupi tot mai puţin de 
treburile noastre, ţi-o spun sincer, laşi totul pe capul lui Jenny, 
vrei ca ea să le facă pe toate, e drept că e o fată tare bună şi a 
învăţat multe, dar nu-i avocat. Tu trebuie să faci rapoartele şi să 
vorbeşti cu clienţii, nu ea. 

Eduardo îmi vorbea pe un ton ferm, dar liniştit, având grijă 
să-mi spună ce avea de spus fără să mă supere şi fără să se 
enerveze. Mi se părea că nu vorbea el, ci mai curând o voce 
anonimă. Ar fi putut foarte bine să transmită buletinul despre 
starea vremii dintr-o ţară de departe. 



Nu mă simţeam nici plictisit şi nici furios de toate câte îmi 
spunea, ci doar puţin agasat de zgomotul unui pickhammer din 
stradă (Sedapal, Societatea de Apă Potabilă din Lima, făcea 
periodic lucrări în parcul nostru). 

Pe neaşteptate am văzut pe biroul lui Eduardo un mic elefant 
de cristal. Am rămas cu ochii la el, mi se părea ciudat să-l ţină 
acolo şi m-am întrebat de când îl avea oare. Avea un aspect uşor 
monstruos, părea un animal congelat în clipa în care dădea să 
omoare o fiinţă invizibilă de pe marginea biroului. 

în momentul acela i-am spus ceva în genul: „Ştii că atunci 
când a venit fratele meu mi-a povestit o treabă despre tata, o 
istorie de-a lui cu o fată, de pe vremea când era la Ayacucho...” 

Nu ştiu de ce i-am spus asta. Cert e că am început să-i 
vorbesc lui Eduardo despre cele întâmplate. I-am vorbit despre 
moartea mamei, despre venirea fratelui meu şi despre dezvăluirile 
pe care mi le-a făcut în legătură cu tata. Pe scurt, i-am povestit 
câte ceva din ceea ce am scris până aici. Curând după ce am 
început să vorbesc, mi-am dat seama că abia dacă-1 priveam. îl 
luam pe Eduardo drept pretext, un chip şi nişte urechi în faţa 
cărora încercam să mă asigur cu glas tare de adevărul tuturor 
celor întâmplate. N-aveam pentru el decât o vagă stimă de 
complezenţă, relaţia noastră era doar profesională, nu eram nici 
prieteni, şi în fond eu îl detestam, iar el mă considera un tip 
înfumurat. Dar îl foloseam. 

Nu, nu era asta. Cred că adevărul e că voiam să-l rănesc. 

Asta era: să-l rănesc, să-l enervez, să-l sâcâi cu povestea mea. Să- 
1 fac să-şi schimbe mutra aia atât de sigură pe care o avea. El m-a 
ascultat, la început cu resemnare şi pe urmă cu uimire. Când şi-a 
dus mâinile la cap am fost încântat. Dintr-odată m-am oprit, cred 
că m-am oprit în mijlocul unei fraze, de parcă ceva s-ar fi frânt în 
glasul meu. Nu terminasem să-i povestesc tot, însă am ieşit din 



biroul lui, am luat-o pe coridor, am salutat în treacăt o secretară 
si am deschis usa la mine. M-am aşezat la birou si am început să 
mă joc cu un suport de creioane, mişcându-1 în dreapta şi-n 
stânga. M-am apucat să scriu. 

Am aici la îndemână hârtia pe care am scris atunci. 

„A fost odată un elefănţel mergând singurel pe biroul unui 
avocat. Elefănţelului îi era tare sete şi-i tot cerea apă scrumierei şi 
apoi unei cărţi şi apoi unei veioze. Dar nimeni nu i-a dat apă. 
Atunci elefănţelul se aruncă disperat în prăpastie şi muri 
spulberat pe covor.” 

Am izbucnit în râs. 

M-am uitat pe fereastră. Telefonul sună. Am avut certitudinea 
că aveam să aud vocea mamei. Cum îţi merge, băiatul meu? Cum 
te simţi? Bine, mamă, foarte bine. 

9 7 7 

A doua zi am lucrat cu Enrique, stagiarul. îşi revenise după 
problemele pe care le avusese cu inima şi acum se culca devreme 
şi obişnuia să meargă pe jos în fiecare zi. 

— E ciudat să mă gândesc că pot muri, mi-a spus într-o 
dimineaţă. Pare ceva ireal. Ştii că pentru prima oară mă simt 
bine. îţi spun asta pentru că e puţin ciudat să mă gândesc că 

puteam să nu mai fiu aici vorbind aşa cum fac acum. Datorez 

viaţa cuiva? Mă rog, doctorului care m-a operat, celor de la 
ambulanţă, care m-au transportat, unor oameni ca tine, care m- 
au ajutat. Da, se prea poate. Dar omul uită, se preocupă de ceea 
ce trebuie să facă zi de zi, se apucă de treabă, şi nimeni nu-şi mai 
aminteşte că ar fi putut muri, mai bine nu te gândeşti la toate 
astea, zău. 

Quique aproape că-mi zâmbea în timp ce-mi vorbea. 



Era ziua mea de naştere. Fetele si Claudia mi au făcut cadou 
un album cu fotografii, adevărată istorie a familiei începând cu 
cele făcute chiar în primele zile de viaţă ale Aliciei şi Luciei. 

Au intrat toate trei împreună în dormitor, cântând Happy 
Birthday şi mi au dat albumul pe coperta căruia era o poză a 
fetelor si o dedicaţie scrisă în culori „Pentru tati”. M-a uimit să 
văd cât eram de tânăr şi ele cât erau de micuţe, fugind pe plajă, 
intr-un carusel, călărind amândouă la La Cantuta, pe creasta 
albă a dealului Pastoruri şi în valurile verzi ale lagunei din 
Llanganuco, în călătoria noastră la Huaraz. Sub poze scriseseră 
explicaţii cum ar fi „Alicia şi Lucia cu marele lor tătic deasupra 
lumii”. Mă simţeam atât de mişcat de darul lor, încât o vreme am 
rămas fără grai. Le-am îmbrăţişat însă pe toate trei. 

La cabinet m-au felicitat si m-au sărutat. Leticia Larrea m-a 
sunat. Petrecere frumoasă, mi-a urat. Haroldo Gala mi-a transmis 
felicitări prin secretara lui. 

A doua zi m-am trezit înaintea familiei. 

M-am aşezat pe pat. Picioarele pe covor mi se păreau nişte 
fiinţe stranii, doi copii caraghioşi şi neajutoraţi. Nu se potriveau 
cu perdelele bine aranjate, cu portretele de familie, cu culoarea 
impecabilă a pereţilor. Am văzut trupul Claudiei alături. Dormea, 
ceea ce i se întâmpla arareori la ora asta, cu capul ridicat. 

Preţ de şaisprezece ani dormisem lângă ea. O cunoşteam pe 
dinafară. Ştiam că are o adevărată vocaţie pentru ordine, îi 
cunoşteam generozitatea, inteligenţa şi chibzuinţă. Era pentru 
mine o făptură nespus de familiară. Şi totuşi, chiar dacă o 
înţelegeam, chiar dacă îi împărtăşeam rezervele, mă irita tăcuta 
înverşunare cu care ascundea povestea tatălui meu. Nu-i vorba că 
eu aş fi vrut să divulg povestea asta, doar îmi dădeam seama de 



neplăcerile pe care mi le-ar fi putut provoca. Nu voiam să divulg 
povestea, dar nici s-o ascund. 

încercam să merg pe apă, să trasez pe apă lungul drum 
rămas în urmă. Aveam chef să recuperez pozele în care apărea 
tata făcând dragoste cu Miriam. Ar fi fost interesant să le arăt 
unchiului Federico, mătusii Flora, ba chiar si fetelor si nevestei. 
Mi-ar fi plăcut să dansez în jurul fotografiei cu cele două cadavre. 
Era o pornire absurdă şi nesănătoasă, bineînţeles. Niciodată n- 
aveam să fac aşa ceva. Dar mi se părea nedrept să le fi văzut doar 
eu. 

M-am dat jos din pat şi am început să merg prin cameră. 

Mi-a venit în minte ce citisem când repetam lecţia cu Lucia. 
Pe Pluto sunt temperaturi de minus două sute douăzeci de grade, 
pe Neptun vântul bate cu două mii de kilometri pe oră. E posibil 
să fie un vânt atât de puternic, tăticule? 

Am intrat în camera Luciei. S-o văd dormind. Să-i văd 
pleoapele grele, buzele liniştite, netezimea pielii. Plăcerea mea 
imediată, s-o duc la scoală. 

7 9 

Ziua mi-a trecut încet, cu întâlniri cu clienţii si verificarea 

7 9 9 

unor date pentru două rapoarte. M-am gândit să mă duc a doua 
zi să-l caut pe Miguel. 

în schimb, m-am dus să-l văd pe Vittorino Anco. 

Era o după-amiază de culoarea cenuşii. Maşinile mergeau cu 
o încetineală neobişnuită, ca şi cum toţi ar dori să nu ajungă 
repede. Am înaintat pe El Zanjon, am pus radioul în apropiere de 
Stadionul Naţional şi am urmărit cu privirea un vânzător 
ambulant de globuri pământeşti. 

Strada Emancipacion părea mai liberă ca de obicei. Am lăsat 
maşina într-o parcare, am urcat scările, am ajuns la uşa de lemn 



plină de crăpături şi am bătut de trei ori, scurt. Mi-a deschis 
chiar el. 

— Bună ziua, mi-a spus. 

M-a poftit să trec, întinzând încet mâna spre încăpere. M-am 
aşezat în faţa lui. L-am văzut rezemându-se de spătar. îmi arăta 
aceeaşi politeţe rezervată ca în prima zi, un ansamblu de maniere 
delicate ce-1 distanta de mine de la cel dintâi salut. 

9 

— Cred că în ziua înmormântării n-am apucat să vă spun cât 
de rău îmi pare de Miriam. 

— Mulţumesc, ştiu că şi ea vă preţuia mult. 

Am tăcut. Mă „preţuia”. Ce cuvânt ciudat. Mă preţuia. Avea 
pentru mine poate ceva mai mult, sau poate ceva mai puţin. 
Preţuire. Dragoste. Dispreţ. Ranchiună. Orice. 

— Aş vrea să-l ajut pe Miguel, am spus. 

— E un băiat bun. Şi are nişte probleme, ştiţi doar. 

— Ce fel de probleme? 

— Cele ale cuiva în situaţia lui, stiti si dumneavoastră, veşnic 

9 9 9 9 9 

sunt probleme, domnule avocat. 

— Da, ştiu. Miriam îmi vorbea mereu despre el. Era foarte 
îngrijorată. 

Mi-am dat seama că gâfâiam. 

— Tot timpul era cu gândul la el. Dar dacă dumneavoastră îl 
puteţi ajuta pe Miguel, cum spuneţi, i-ar prinde tare bine. 

M-am aşezat mai comod pe scaun. 

— Nu stiti cine e tatăl lui, don Vittorino? 

— Asta aţi fi putut s-o întrebaţi pe Miriam, domnule avocat. 
Nu ştiu de ce mă întrebaţi pe mine. 

— Da, aveţi dreptate, don Vittorino. V-a vorbit vreodată de 
mine? 

— Da, domnule avocat. Vă era foarte recunoscătoare pentru 
cât de mult aţi ajutat-o. 



— Şi nu v-a mai spus nimic de mine? 

— Mi-a zis câte ceva, dar astea-s lucruri care rămân între 
mine şi ea, n-o pot trăda spunându-vă şi dumneavoastră, mă 
înţelegeţi, nu? 

Sigur că te înţeleg, mi-am zis. Trebuie s-o ţii de partea ta, eu 
nu pot afla mai mult decât puţinul pe care-1 ştiu, ea e din neamul 
tău, acum sunteţi împreună. 

Don Vittorino mă privea cu faţa lui lată. O expresie de 
nerăbdare începea să i se schiţeze pe chip. 

— Sigur. în fine... Cu permisiunea dumneavoastră o să mă 
duc să-l văd pe Miguel. Acum sunteţi ruda lui cea mai apropiată. 
Sunteti de acord să-l văd din când în când? 

— Tot ce faceţi ca să-l ajutaţi e foarte bine. 

— Bun. 

Sună telefonul. Şovăi câteva clipe dacă să răspundă şi în cele 
din urmă ridică receptorul şi spuse că nu putea vorbi atunci, că o 
să sune el mai târziu. M-am mişcat pe scaun. Mi-am zis că era 
cazul să plec. 

L-am văzut închizând telefonul. 

— Mulţumesc pentru tot, don Vittorino. 

— N-aveţi pentru ce să-mi mulţumiţi. 

— Aş vrea să vă mai pun o ultimă întrebare, don Vittorino. 

— Da. Spuneţi, domnule avocat. 

— Nepoata dumneavoastră, Miriam, n-a murit de inimă, nu-i 

asa? 

— Mie aşa mi s-a spus. Că de inimă. 

Am tăcut. în momentul acela am avut certitudinea că el 
cunoştea ceea ce bănuiam eu, şi anume planul lui Miriam din 
săptămânile de dinainte, după ce aşteptase atât de mult ca să 
termine de plătit pentru coafor. Numai lui îi putuse mărturisi 
adevărul. 



— S-a sinucis, don Vittorino, nu-i asa? 

L-am privit drept în faţă. Nu i s-a clintit niciun muşchi de pe 

chip. 

— Nu ştiu de ce spuneţi asta. 

— S-a omorât, nu? A terminat de plătit spaţiul comercial, şi 
n-a mai putut îndura chinul amintirilor, nu? Şi-a tăiat venele şi s- 
a aşezat să-şi aştepte moartea, nu? Dumneavoastră aţi găsit-o. 

Expresia nu i s-a schimbat. Mă privea cu un fel de 
curiozitate. 

— Nu ştiu de ce credeţi asta, domnule avocat, spuse în cele 
din urmă. A făcut infarct, pe neaşteptate. 

— Ştiţi că se întreba care e vârsta cea mai potrivită să mori? 
Şi spunea că Dumnezeu avea să fie cu ea, orice ar fi să facă. 

Vittorino mă privea impasibil. 

îmi imaginam cum fusese discuţia lor. Miriam îi spusese oare 
că eu puteam să-l ajut pe Miguel? Se despărţiseră cu o 
îmbrăţişare? Spusese prin vecini că avea probleme cu inima în 
chip de alibi? Miguel nu dormise în noaptea aceea la Melchora? în 
după-amiaza aceea de mai demult, chiar la început, când mă 
sunase rugându-mă să ne vedem, ea luase hotărârea că nu mai 
putea trăi. Şi de atunci n-a făcut altceva decât să vadă cum să mi- 
1 lase pe Miguel, tot aşa cum tata mi-o lăsase pe ea. 

Vittorino mă privea în tăcere. Albul ochilor îi sublinia 
eleganţa sacoului cu revere largi. O linie pornea de la bărbia lui 
înălţată şi se pierdea înspre lungul şir de nasturi. Era plin de 
demnitate. O energie secretă îi îngăduia să facă faţă situaţiei. Era 
energia unui om care reuşise să trăiască destul timp, să cunoască 
resorturile vieţii îndeajuns, înainte ca moartea să nu lovească tot 
mai stăruitor în preajma lui. Miriam nu avusese acest noroc. 

Moartea o înconjurase de la o vârstă fragedă, când era 
aproape o copilă, şi nu avusese timp suficient nu numai pentru a 



iubi, ci şi pentru a simţi respect faţă de viaţă. Imaginile pe care le 
păstra Vittorino nu-mi vor fi împărtăşite în nicio mărturisire. Eu 
puteam doar intui oroarea amintirilor lui recente de la distanţa la 
care mă aflam. Dar mi se pare că văd şi acum chipul lui când mi- 
a spus cu o voce catifelată: 

— Propria ei moarte o priveşte numai pe Miriam, domnule 
avocat. Dumneavoastră nu trebuie să vă amestecaţi. 

Astăzi, când îmi aduc aminte de cuvintele acestea, nu ştiu de 
ce simt un fel de consolare. 

M-am ridicat si i-am dat mâna. 

El m-a însoţit până la uşă. Acolo mi-a mai strâns o dată 
mâna, a îngăimat o mulţumire şi apoi mi-a zâmbit scurt, 
spunându-mi: „Adio, domnule avocat Ormache”. 

Am ieşit pe coridor. El închisese deja uşa. 


XXII 

Transcriu direct din jurnalul meu: 

Ieri am fost acasă la Melchora. Miguel era acolo. Are părul 
drept şi ochii mari şi încordaţi. E îmbrăcat cu un pulover verde 
peticit şi cu nişte pantaloni negri care-i atârnă. Vrei să vii cu mine 
să dăm o raită? l-am întrebat. Nu s-a mişcat. Melchora îl tot 
îndemna: Hai, Miguelito, du-te cu domnul, nu fi aşa. în sfârşit se 
ridică în picioare. Mă însoţi la maşină. Mă privea cu ochii lui mari 
şi chiar îmi zâmbi când i-am spus că o să mergem să şi mâncăm 
ceva. 

Pe drum, pe bulevardul Wiesse, i-am pus muzică şi l-am 
întrebat dacă îi plăcea. Nu mi-a răspuns. Mai târziu însă mi-a 
spus că îi plăcea Eminem. Am găsit un local cu hamburgeri. 



A doua zi am căutat-o pe doctoriţa Maria Gracia Martinez, o 
psiholoagă cu care eram prieteni. Doctoriţa Martinez împletea 
partea medicală cu un copleşitor bun-simţ, evidenţiat mereu prin 
vocea-i hotărâtă. 

Din ziua aceea, m-am dus cu Miguel şi cu Melchora să-i facă 
o serie de teste. „Miguel s-a retras adânc în sine, e ca o făptură 
care nu vrea să mai iasă din vizuina sa. înţelege totul perfect. 
Cred că putem încerca un tratament. Va dura mult, dar îl vom 
putea ajuta, precis. De bună seamă că moartea mamei lui i-a 
înrăutăţit starea.” 

La întoarcere am oprit maşina la un magazin. I-am cumpărat 
îmbrăcăminte şi rechizite pentru şcoală. Mi-a spus că îi plăcea să 
picteze şi i-am luat acuarele, creioane colorate, pensule şi un bloc 
de desen. 

îl observam de câte ori puteam. încercam să nu-şi dea 
seama. Avea o voce gravă, matură pentru vârsta lui. îmi accepta 
monosilabic invitaţiile să ieşim, abia dacă răspundea conversaţiei 
mele dezlânate, dar pe urmă, când eu aproape că îmi pierdusem 
speranţa să-mi mai vorbească, spunea câteva cuvinte generale 
despre profesorii de la liceu sau despre prietenul lui, Martin, sau 
despre faptul că se dusese la mormântul lui Miriam cu unchiul 
lui. 

L-am cunoscut pe Martin. Era singurul lui prieten. Un băiat 
cu ochii vioi şi părul cârlionţat. Când era acolo, spre deosebire de 
Miguel, Martin îmi punea tot felul de întrebări despre maşina şi 
hainele mele. Câteodată îi duceam pe amândoi să mănânce la 
vreunul din bufetele unde serveau pui fript, de pe bulevardul 
Wiesse. Când Martin era cu el, Miguel se încumeta să vorbească 
puţin mai mult. 



în fiecare săptămână îi dădeam Melchorei două sute de soles 
pentru cheltuielile casei (în locul salonului de coafură era acum o 
mică prăvălie de verdeţuri, fructe, băuturi răcoritoare şi conserve). 
Tot din banii ăştia îi cumpăra şi îmbrăcăminte, discuri şi cărţi lui 
Miguel. Mă duceam să-l văd în fiecare marţi. Când nu puteam din 
cauza vreunei şedinţe urgente, îl trimiteam pe Nelson cu banii. 
Nelson ştia că era vorba de o treabă relativ secretă, si asta îl făcea 
să se simtă tare mândru. Se întorcea zâmbitor şi-mi spunea „gata, 
domnule avocat, s-a făcut”. Credea, cu siguranţă, că Miguel e 
băiatul meu. 

într-un rând nu m-am dus să-l văd pe Miguel la amiază, ci pe 
la şapte seara. Am ajuns acasă, am stăruit să mă însoţească la un 
bufet cu pui fripţi de pe bulevardul Wiesse. în seara aceea avea un 
aer si mai ursuz ca de obicei. Când ne-am aşezat la masa de 

9 9 

plastic negru a luat scrumiera şi a început s-o învârtească. 

— De ce mă ajutaţi atât de mult? Mi-a zis dintr-odată. 
Slobozise cuvintele ca pe o săgeată. 

— Poftim? 

— De ce veniţi să mă vedeţi si îi trimiteti bani doamnei 

9 9 9 9 

Melchora? De ce faceţi toate astea, domnule? 

Glasul îi devenise grav. Mă privea fără să clipească, dar am 
văzut că mâinile îi tremurau. Şi le-a pus sub masă. 

— Pentru că am cunoscut-o pe mama ta şi, mă rog, şi pentru 
că socotesc că meriţi să fii ajutat. 

Am mai adăugat ceva de genul că în Peru există mari 
diferente sociale si economice si că cei care eram mai norocoşi 

9 9 9 9 

aveau o datorie faţă de cei care nu erau. Mi se părea că cineva îmi 
dicta ce trebuia să spun. 

— Numai de asta? 

— Da. 

— Cum aţi cunoscut-o pe mama? 



Am şovăit să-i răspund. 

— Pentru că tatăl meu a cunoscut-o. Tatăl meu a cunoscut-o 
pe mama ta. Când el era la Ayacucho. Tatăl meu a fost 
comandantul Ormache. A cunoscut-o pe mama ta pe vremea 
războiului. Războiul celor din Sendero. Asta a fost în anii ’80. Mai 
sunt încă şi acum câţiva senderişti pe acolo, dar foarte puţini. De 
când l-au capturat pe Abimael Guzmân, s-a cam terminat cu 
terorismul. 

— Da, ştiu. 

— Ei bine, de asta. 

— Cum s-au cunoscut mama si tatăl dumneavoastră? 

— Fiindcă mama ta, în fine, a fost prizonieră, şi au fost 
împreună acolo, dar din fericire ea a fugit, a fugit de el şi a venit la 
Lima. 

Chelnerul ne aduse două sticle de suc. Miguel îşi apucă 
paharul gol cu amândouă mâinile. 

— Ea a fugit? 

— Da, şi unchiul tău a ajutat-o mult, cred că ştii asta, nu? 
Mama ta era îngrijorată, era foarte îngrijorată pentru tine, mi- 
aduc aminte că-mi vorbea mereu de asta, dar acum, mă rog, 
acum mă bucur fiindcă văd că-ţi merge bine cu doctoriţa Marfa 
Gracia, nu? Te simţi bine cu ea. 

Miguel îşi plecă uşor capul. 

— Credeţi că tatăl meu era comandantul Ormache? 

Aveam răspunsul pregătit încă din ziua înmormântării lui 

Miriam. 

— Am întrebat-o pe mama ta. 

— Si v-a zis ceva? 

— Mi-a zis că nu. 

— Aha. 



Oftă din rărunchi. I-am umplut paharul cu suc. El nici nu l-a 
privit, dar eu am băut câteva înghiţituri dintr-al meu. 

Am mâncat în tăcere. Pe neaşteptate îşi înălţă capul. 

— Mama mea a fost o femeie deosebită, nu-i aşa? 

— Da, o femeie deosebită. 

îşi plecă iar capul şi rămase aşa. Dădu farfuria la o parte. 

— Mă veţi ajuta în continuare? Sau doar acum? 

— Nu ştiu, i-am răspuns. Deocamdată vreau să te ajut. Mai 
târziu, nu ştiu. Aş vrea să te ajut întotdeauna, dar nu ştiu dacă 
voi putea. 

Am vorbit puţin despre liceu. Cel mai mult îl interesau 
desenele şi acuarelele. 

— Vreau să plec acasă, a spus mai târziu. 

Am cerut nota şi l-am dus înapoi. Pe drum mi-a povestit că a 
doua zi avea teză la gramatică. La despărţire i-am spus că vin să-l 
văd marţi. A fost de acord. 

înainte de a ajunge acasă, am făcut câteva ture prin cartier. 
Vedeam doar chipul lui Miriam, care apoi se dedubla, 
dezvăluindu-1 pe cel al lui Miguel. Brusc mi s-a părut că se iveşte 
patul în care Miriam nu mai dormea. 

Am atins locul gol unde stătuse până de curând Miguel. Mi- 
am trecut mâna peste pielea neagră. Era acelaşi unde stătuse ea 
de atâtea ori. 

Am privit husa neagră, cu dungi. Locul unde stătuseră ei doi 
avea o formă dreptunghiulară. Văzându-1, mi se părea că intuiesc 
urma desluşită a trupului lui Miriam în cel al fiului ei, izul de 
tristeţe lăsat de corpuri în locurile unde au stat. Farurile şi 
copacii înaintau pe ambele părţi, parbrizul devora şoseaua. Faţa 
aceea, care tocmai îmi vorbise, mama a fost o femeie deosebită, 
nu? Da, a fost o femeie deosebită. 



Am ajuns acasă. Am rămas un răstimp în maşină înainte de 
a mă da jos. 

Era luna iunie. Am scris pe atunci câteva rânduri despre 
iarna la Lima. 

De curând am dat de acest text: 

„în cursul iernii, la Lima mizeria ajunge la maxima ei 
expresie. Mizeria e o lamă ce roade treptat suprafaţa, dar se 
cuibăreşte în mijlocul lucrurilor. Umezeala e crist a lizarea ei, un 
sistem de irealitate contagios, care se extinde la faţadele caselor, 
la caroseria maşinilor, printre crăpături. Totul îşi pierde conturul. 
Marea este bolta cerului. Pământul este văzduhul. Culoarea iernii 
nu e cenuşiul, nici albul, nici plumburiul. E o culoare nedefinită, 
lipsa culorii. Am putea numi iarna din Lima triumful 
meschinăriei. Lima exaltă veşnic tot ce există pentru a face să se 
prăbuşească în neant”. 

într-o dimineaţă m-am dus la liceul lui Miguel. M-am dat 
drept tutorele lui. Am vorbit cu profesorul Guillen, care mi-a spus 
ce părere avea despre el. E foarte tăcut. 

Ne aflam într-o sală cu pereţi văruiţi, lângă grădină. Apoi am 
stat de vorbă cu profesorul Saravia. Profesorul Saravia părea 
veşnic încruntat şi preda istoria şi gramatica. I-am spus că Miguel 
avea o problemă, dar că urma un tratament. Nu prea mi-a dat 
atentie. N-am avut mai mult noroc nici cu directorul, dar 
domnişoara Zegarra, profesoara de matematică, m-a ascultat cu 
interes. „în orice caz, odată şi odată va trebui să ne vorbească”, 
mi-a spus. „Dar să ştiţi că uneori intervine la ore, şi ia note bune.” 
Am mai vorbit şi cu alţi profesori. Doi dintre ei m-au rugat să le 
caut de lucru. 



XXIII 


Cam pe atunci i-am făcut o promisiune Claudiei, mi-aduc 
aminte bine de seara aceea. Era vineri, eram singuri şi ne 
duseserăm să bem o cafea la Bohemia înainte de a intra la un film 
la cinematograful Alcazar. Eu vorbisem de curând la telefon cu 
Miguel. 

Claudia suferea mai departe din pricina acestui subiect. în 
seara aceea mi-a spus că trebuia să ţin în mare secret existenţa 
copilului. E o problemă, mi-a explicat. înţeleg că ţi-e milă de el, şi 
mie îmi pare rău de micuţ, sărăcuţul, dar şi noi avem fetele 
noastre, la care trebuie să ne gândim, iubitule. Nimeni nu va 
vedea cu ochi buni relaţia asta a ta cu băiatul. 

Mi-aduc aminte că eu beam o bere si mă uitam la ea. Nu-ti 
face griji, i-am răspuns. Nimeni n-o să afle niciodată. 

Si n-a aflat nimeni. Sunt unele zvonuri, dar n-am suflat o 
vorbă nimănui despre asta, în afară de Jenny şi de Plafon, de 
bună seamă. Nimănui altcuiva. 

Relaţiile între mine si Claudia s-au deteriorat tot mai tare. 

Nu pot să mă gândesc acum decât că Miriam s-a strecurat 
între noi. 

într-o seară ne-a invitat la cină Dina Arteaga, o mătuşă de-a 
Claudiei, foarte apropiată de socrii mei. Doamna Arteaga avea 
obiceiul să poarte rochii pline de flori şi de alte elemente naturale. 

Mania ei era să etaleze materiale în care figurau toate 
grădinile, pădurile şi selvele de pe lume. Avea plante agăţătoare, 
liane, ciorchini de flori, ierburi, dar şi tigri, fluturi şi cai. Puteai 
să-ţi pui o pălărie, să-ţi umpli o ploscă şi, după ce plăteai 



intrarea, să pătrunzi în peisajele costumaţiilor sale ca să faci un 
picnic sau un safari. 

în seara aceea ne am adunat puţini oaspeţi. Ne am aşezat în 
salonul din apartamentul pe care-1 avea în San Isidro, în dreptul 
clubului de golf. Doamna Arteaga, soţul ei, Humberto, şi surorile 
ei, prezente în păr la sindrofie. A fi împreună cu ei presupunea 
pentru mine să bâjbâi întruna căutând câte un cuvânt nou, un 
loc unde să mă pot aşeza ca să fac faţă, în timp ce membrii 
familiei Arteaga, aliniaţi toţi în salonul acela din apartamentul de 
pe bulevardul Golfului - parcă-i văd şi acum - păreau copleşiţi de 
o plictiseală malignă, legaţi cu lanţuri de canapeaua din casă, de 
parcă în toată viaţa lor ar fi adunat o tăcere monstruoasă. Ne 
uitam cu toţii unii la alţii, pe când Claudia se străduia să le laude 
noile perdele. 

Cred că cele întâmplate în seara aceea se datorează stării 
mele, cum s-o numesc oare? Un soi de lehamite de a fi stat cu ei 
prea mult timp. Nu vreau însă să mă justific. 

Totul s-a petrecut prea repede. Pe când stăteam şi ne beam 
cafeaua, am ridicat mâna fără să vreau şi am vărsat ceaşca pe 
rochia doamnei Arteaga. Ea a reacţionat ridicându-şi mâinile, cu 
un strigăt politicos. Rochia cu flori şi plante era pătată de dungile 
de cafea care o brăzdau ca nişte drumuri de ţară. Dina Arteaga 
striga întruna. Eu eram speriat, dar totodată euforic. „A ieşit 
grozav”, i-am spus întinzând degetele, „un drumeag grozav pe care 
s-o apuci într-o zi la câmp, nu crezi?” M-am repezit imediat cu un 
şerveţel, i-am şters rochia şi, ascultând de aceeaşi pornire, i-am 
zis cu glas tare: „Dacă nu ţi-ai fi pus rochia asta de papagal 
nebun, n-aş fi fost distrat”. După ce am spus cuvintele astea, le- 
am văzut plutind parcă în aer, ca o dâră de litere roşii pe 
deasupra auditoriului uimit, şi le-am simţit atât de străine de 

mine, că am amutit. 

7 » 



Am ieşit din starea asta de buimăceală numai atunci când 
Claudia m-a privit în faţă şi mi-a şoptit cu un glas de gheaţă: 
„Cere-i scuze mătuşii în clipa asta”. M-am conformat pe loc. 
Cearta mea cu Claudia a tinut vreo două zile si a avut mai multe 
faze de împăcare, însă n-a fost singura. 

în perioada aceea simţeam că alt bărbat ajunsese să 
vieţuiască în trupul meu. Mi se părea dintr-odată cât se poate de 
firesc să mă simt aşa, pradă unui amestec de furie şi entuziasm 
care mă făcea să cad de pe orice scaun pe care m-aş fi aşezat. Mi- 
era gândul numai la Miriam, îi vedeam ochii privindu-mă, îi 
auzeam vocea, cum ţi se pare Miguel? Şi îi simţeam buzele pline 
pe gura mea. „Tata e cam într-o ureche”, i-a spus Lucia unei 
prietene. 

într-un rând am fost acasă la socri, la masă. în seara aceea 
socrul meu s-a apucat iar să vorbească de călătoria lui la Miami. 
Se deschisese un restaurant grozav cu fructe de mare la Little 
Havana, un loc unde să mănânci şi să te lingi pe degete, aşa mi s- 
a povestit, un orez cu fructe de mare delicios, ascultă, ce-ar fi să 
mergem o săptămână la Miami să mâncăm acolo? 

Eu l-am ascultat şi, înainte ca soacră-mea să poată adăuga 
detalii informaţiei gastronomice, l-am privit şi i-am zis: „Nu-ţi face 
bine să mănânci orez cu fructe de mare, pentru că îţi creşte 
colesterolul, şi uite cum te-ai îngrăşat. Mai bine treci pe regim şi 
la mişcare, asta o să-ţi facă bine”. Am făcut o pauză, printre 
şuşotelile şi râsetele de la masă, şi am adăugat zâmbind, în 
şoaptă, ferindu-mi gura cu amândouă mâinile: „Trebuie să înţelegi 
că a regula târfe de lux nu-i singura metodă de a arde grăsimile. 
Chiar dacă ai regulat destule bucăţele bune în cuibuşorul ăla din 
Surco”. 



Frazele astea ar fi putut suna bine dacă soacră-mea, care 
habar n-avea de şedinţele bărbatului ei în bordelurile din Surco, 
n-ar fi fost de faţă. După liniştea care s-a aşternut, Claudia i-a zis 
soacră-mii că era mai bine să plecăm. 

Ne-am urcat în maşină, am ajuns acasă, ea s-a închis în 
cameră şi nu mi-a vorbit câteva zile. în noaptea aceea am dormit 
pe canapea. în cele din urmă, totul s-a aranjat după o ceartă cu 
ţipete. 

Le-am telefonat socrilor să le cer scuze. Nu ştiu ce-i cu mine, 
trebuie să mă duc la un prieten psihiatru, să vedem dacă 
descoperă ce nu e în regulă cu creierul meu, vă cer iertare de o 
mie de ori, în genunchi. O pauză, un oftat. Mă rog, să uităm toată 
povestea. Ne-am zis noi că nu eşti în toate minţile. 

Fiecare ceartă cu Claudia pentru treburi de genul ăsta ne 
agrava situaţia, distanţându-ne unul de altul, proces la care eu 
asistam ca de undeva de departe, total lipsit de interes să se 
îndrepte lucrurile. 

„Eşti acum cu altă femeie, de asta te cerţi cu mama?” m-a 
interogat Lucia. „Pot s-o cunosc şi eu?” Apoi m-a întrebat tot felul 
de lucruri la care abia dacă am putut răspunde. Taţi, la noi la 
liceu s-a vorbit despre sex. Mi au zis: Dacă sexul oral e bun, cum 
o fi oare cel scris? 

Scena finală a acestei etape între mine şi Claudia s-a petrecut 
într-o dimineaţă în zori, când ne întorceam de la o petrecere de la 
verişoara ei Dolly. Ea a început. 

— N-ai deschis gura toată noaptea. Toată lumea era atât de 
veselă si de mulţumită si tu atât de tăcut. Ce-i cu tine? 

— Nimic. 

îmi aduc aminte că pe parbriz cădeau picături de ploaie ce 
creşteau ca nişte ciuperci. 



— Si atunci de ce nu vorbeai? Ai tăcut mâlc, n-ai scos un 
•> 

cuvânt. 

— Păi n-aveam nimic de spus. 

— Nu-i vorba de asta, ci de faptul că Dolly şi Pepe ţi se par 
prea proşti pentru tine. Nu sunt la înălţimea ta, nu? 

A spus cuvintele astea ţipând, cu mâna ridicată; îi simţeam 
respiraţia în obraz. Nu ştiu de ce, eu mă concentram asupra 
parbrizului. Picăturile formau nişte şiroaie caraghioase pe părţi, 
iar ştergătoarele le absorbeau pe mijloc. 

— Linisteste-te, Claudia. 

9 9 7 

Cred că a-i spune asta a fost ultima dintre micile mele greşeli 
grave. 

— Să mă liniştesc? Vrei să mă liniştesc? Mai întâi te combini 

9 9 

cu o indiancă oarecare si vrei să mă liniştesc. Pe urmă îmi insulţi 

9 9 9 

mătuşa şi tatăl şi vrei să mă liniştesc. Apoi nici nu mă bagi în 
seamă, te porţi ca şi când n-aş exista, de parcă aş fi un nimeni, şi 
vrei să mă liniştesc. Bun, foarte bine, ia să vezi ce liniştită sunt, 
spuse arătându-mi mâna, vezi că nici nu tremur, vezi? Şi ce bine 
că mă simt atât de liniştită, pentru că aşa liniştită cum sunt 
vreau să-ţi spun să pleci de acasă, dar nu mâine, şi nici 
săptămâna viitoare. îndată ce ajungem, vreau să-ţi iei lucrurile şi 
s-o întinzi, să dispari, pricepi? Să-ţi cauţi un hotel şi mâine să-ţi 
găseşti o locuinţă. Adevărul e că de multă vreme vreau să-ţi spun 
toate astea. Şi e mult mai bine aşa, fiindcă pe deasupra eşti şi un 
exemplu cât se poate de prost pentru fete, nici ele nu vor să mai 
ştie nimic de tine, aşa mi au spus. 

Nu ne-am vorbit până am ajuns acasă. Brusc am auzit-o 
izbucnind în hohote. Am încercat s-o mângâi, dar m-a respins. Un 
şiroi lung de apă se formă pe parbriz. N-aveam să plec încă. 
Aveam să rămân acolo. Era casa mea. Cel puţin în noaptea aceea. 



A doua zi mi-am găsit un apartament în San Isidro. Era 
foarte comod, aflându-se exact la jumătatea distanţei între cabinet 
si casa mea. 

5 

în cursul acelor săptămâni şi luni de singurătate am simţit că 
Miriam era cu mine. Parcă am fi trăit ca sot si soţie. O simţeam 

5 5 5 5 

culcându-se lângă mine, glasul ei îmi spunea că se duce să facă 
nişte cafea, trupul ei se lungea în pat. Când plecam, puneam un 
CD care-i plăcea. 

Cred că plăsmuirea asta m-a ajutat mult atunci, mă ajută şi 
acum. Era o prezenţă constantă, destul de sigură. Mi se părea că 
nu mă puteam bizui decât pe ea. Când mă duceam să-l văd pe 
Miguel, mă surprindeam dând să-i povestesc că o lăsasem pe 
mama lui în dormitor la mine, si că era bine. 

Pe atunci, am reuşit să stabilesc o relaţie funcţională cu 
Claudia. O sunam adesea. Am început să mă duc zilnic după 
Lucia ca s-o duc la scoală. Pe Alicia o vedeam la fiecare sfârsit de 

5 

săptămână. Şi îl vedeam şi pe Miguel. L-am rugat odată să-mi dea 
câteva lucruri de-ale lui Miriam. Bluza ei albă, blugii cu floarea 
brodată, pieptenii şi periile, pantofii cu vârf ascuţit. Tot pe atunci 
m-am dus de câteva ori la mormântul ei, întotdeauna împreună 
cu Miguel. „ 

într-un rând, în cursul şedinţei săptămânale de la birou, mi 
s-a părut că am văzut-o. 

Ne aflăm pe unul din dealurile care înconjoară Piaza de 
Armas din Ayacucho. E întuneric, dar o pot vedea, trupul ei 
răspândeşte lumină. îmi cere s-o urmez. E goală şi parcă zboară 
prin văzduh. îmi apare de mai multe ori, iar vocea îi e mereu alta. 
Mă priveşte, dar nu cu dragoste şi nici cu ură, ci cu un fel de 
nepăsare care mă stârneşte. 

Fantoma dragă şi răzvrătită a lui Miriam, cu nechibzuinţa-i 
morbidă si frumusetea-i obsedantă, mă va însoţi veşnic. îi aud 



glasul. Nu-i înţeleg cuvintele, dar ştiu că este ea. Se amestecă 
uneori cu glasul mamei, care înţeleg ce-mi spune. Nu voiam ca 
lucrurile să iasă aşa. Nu mă aşteptam la asta. De ce te-ai purtat 
aşa cu Claudia, de ce nu încerci să te împaci cu ea? Cum o să 
crească fetele cu voi certati? 

Claudia era nevasta mea, la urma urmelor. Era fiinţa cu care 
trăisem atâţia ani. într-o noapte am scris ceva despre asta. 

„După toate fanteziile prodigioase, pe aripile gândului şi ale 
dorinţei, trebuie să ne întoarcem la ceea ce ne înconjoară. 
Realitatea înseamnă resemnare. Ne simţim obligaţi să ne dăm 
seama că singurătatea noastră este în esenţă această realitate. 
Trebuie să străbatem drumul povârnit al întoarcerii din călătoriile 
noastre imaginare, să ne asumăm certitudinea izbitoare că avem o 
soţie şi o familie care ne-au fost date prin voia hazardului, prin 
aceea că odinioară o mulţime de oameni ne-au auzit spunând «da» 
într-o biserică. Iar tragedia noastră nu constă în a fi conştienţi că 
am încetat să mai iubim fiinţa aceea, ci în faptul că, în pofida 
amărăciunilor, o iubim mai departe fără să înţelegem de ce, cu 
pasiunea resemnată a obişnuinţei. Pentru că ştim că toate iluziile 
ce ne împresoară sunt oglinzi care deformează. Nu suntem altceva 
decât perechea căreia i-am jurat credinţă. Nu că perechea asta ar 
fi o tovărăşie plăcută, ci fiindcă a îmbătrâni înseamnă a-ţi da 
seama că nu-i nimeni care ar putea fi mai bun decât ea. Povestea 
cu singurătatea e fundamentală în această privinţă, e cuşca prin 
care păşim precum un animal calm şi feroce, izbindu-ne veşnic de 
oglinda noastră.” 


XXIV 



Vremea a trecut. Acum Alicia studiază dreptul. Face practică 
la cabinetul lui Jose Ugay, şi asta mă bucură. De curând i-am 
făcut cadou o maşină. Lucia urmează Artele la Universitatea 
Catolică. Justina a plecat de la noi, dar mai vine din când în când 
să ne vadă. Locul ei e ocupat acum de nepoata ei, Elizabeth, 
căreia Claudia îi spune Lisa. Le-am vorbit Aliciei şi Luciei despre 
Miguel. Amândouă mi au spus că vor să-l cunoască. 

I-am scris lui Ruben povestindu-i despre toate. Răspunsul lui 
a fost scurt. Nu pot să cred. Aş vrea să-l cunosc pe băiatul ăsta. 

Aseară, stând singur în capul oaselor în pat, mi-am zis că 
adevărata autoare a acestei istorii este mama. în ziua în care a 
pus scrisoarea de la Vilma Agurto în cufăr, l-a închis şi s-a dus la 
ea în cameră, mi-a lăsat scris testamentul ei: află cine e fata 
aceasta, află cine a fost cu adevărat tatăl tău, si cine eşti tu si cine 
sunt eu. 

Nu mai aveam de ce să-i reproşez mamei bunătatea ei. Abia 
acum înţelegeam că ea era fiinţa cea mai importantă din viaţa 
mea: şoaptele şi cântecele ei când mă adormea, siguranţa vocii ei 
spunându-mi la revedere înainte să plec la liceu, rochiile ei 
albastre şi albe cu care mă întâmpina când mă duceam s-o văd, 
părul ei grizonant, harul incontestabil de a cultiva prietenia şi de 
a face conversaţie, micile serate muzicale la ea acasă, la care se 
servea ceai si fursecuri, tactul cu care îmi rezolva nemulţumirile 
de adolescent, încercând să-mi spulbere îndoielile şi să-mi 
sădească încrederea în mine, ascultă, dragul meu, trebuie să vezi 
dacă ceea ce vrei cu adevărat e să studiezi dreptul sau literele, 
pune pe un taler avantajele şi pe celălalt inconvenientele, vrei să 
te însori cu Claudia? E o fată excepţională, dar gândeşte-te bine 
dacă sunteţi potriviţi şi pe urmă ia o hotărâre, nimeni nu te 
zoreşte, nu trebuie să-l uiţi pe fratele tău, Ruben, eu îi scriu ori de 



câte ori pot, uite aici, adaugă şi tu câteva cuvinte la sfârşit, chiar 
şi numai te îmbrăţişez şi pe curând, ceva de genul ăsta. Dragă 
Ruben... 

Platon si cu mine continuăm să ne vedem. într-un rând, la 
Delicass, am stat puţin de vorbă cu băiatul care ne servea - un 
metis subţire şi stângaci. Ne-a spus că urma la seral cursuri de 
mecanică auto. Când am rămas singuri, Platon mi-a zis uite, poţi 
să te simţi oricât de important vrei, dar oamenii de felul ăsta vor 
şti veşnic cel puţin un lucru pe care tu nu-1 ştii. De la cum 
funcţionează un motor până la cum se ivesc zorile într-un anume 
loc. Si ce dacă? i-am zis. 

9 

Au trecut trei ani de la moartea lui Miriam. încă mai sunt 
instalat în comoda rutină a succeselor mele, aşa cum se întâmplă 
cu orice avocat care se respectă. Relaţia mea cu Claudia este 
destul de bună. Am descoperit că nu mă pot lipsi de compania ei. 
Nu mă simt aproape de ea, dar nu pot să-mi închipui că stau 
aşezat la calculator fără să ştiu că vocea ei răsună în vreo cameră 
din apropiere. M-am întors acasă acum câteva luni, după ce i-am 
cerut iertare. Prima oară când l-am adus pe Miguel la noi, 

Claudia s-a arătat plină de afecţiune cu el, iar acum mă întreabă 
uneori de el, fără să mă privească. 

Circulă, desigur, multe zvonuri despre viaţa mea particulară, 
pe care eu nu le dezmint şi nici nu le recunosc. Se spune că am 
avut o amantă, menajera de la noi de acasă, şi că Miguel este fiul 
meu. Am fost văzut câteodată plimbându-mă cu el. Unii râd pe 
ascuns de mine, de aventura mea cu o indiancă, din fericire, 
Claudia m-a iertat. Pentru banii pe care-i are Adriân. 

Progresele lui Miguel cu doctoriţa Marfa Gracia din toţi aceşti 
ani au fost evidente. Acum Miguel are şi alţi prieteni la liceu, stă 



de vorbă cu mine mult mai mult ca înainte, a luat note mai bune. 
Anul acesta termină liceul, apoi e posibil să intre la Politehnică. 
Trăsăturile i s-au maturizat şi cred că e un băiat destul de sigur 
pe el, la cei şaptesprezece ani câţi are. Din când în când se duce 
cu unchiul lui Vittorino la Ayacucho. 

Jenny lucrează tot cu mine la cabinet. îi povestesc adesea 
despre progresele lui Miguel. M-am gândit şi mă gândesc şi acum 
mult la ea. E o companie atât de firească, ori de câte ori intru în 
birou simt mica şi nemijlocita plăcere de a o vedea. Mi-e teamă că 
într-o zi o să plece de la cabinet, o să mă părăsească. Mi-e tare 
teamă, dar nu i-am spus-o şi nici n-o să i-o spun. 

Acum scriu noaptea. Toţi ai casei dorm. Astăzi este 5 iulie. 
Vreau să termin istoria asta povestind ce s-a întâmplat. 

La prânz, cam pe la unu, mi-am luat la revedere de la un 
client si m-am întors la masa mea de lucru. Aveam de revăzut mai 

9 

multe contracte, îngrămădite toate pe birou. M-am aşezat. Luda 
era la galeria de artă, Alicia mânca probabil cu prietenele în vreun 
restaurant. Claudia se dusese la soră-sa acasă. 

Am ieşit să fac ceea ce mi se năzăreşte adesea: să dau o raită 

9 9 

cu maşina. M-am îndreptat spre bulevardul Javier Prado. Am 
ajuns aproape pe negândite acasă la Miguel, unde fusese salonul 
de coafură al lui Miriam. Mi-am amintit pe neaşteptate, ca şi când 
m-aş fi văzut, ca şi când ne-aş fi văzut pe amândoi acolo, de ziua 
în care m-am aşezat pe scaun în faţa oglinzii ca să mă tundă. 

L-am văzut pe Miguel pe stradă. Mergea cu ghiozdanul în 
spate. Se lumină la faţă. 

O să vă arăt ceva, îmi spuse. 

Intră în casă. Ieşi cu o mapă şi o deschise. îmi arătă un 
carton cu un peisaj în acuarelă. Un cer albastru şi munţi verzi cu 
flori galbene. O cărare şerpuia între două dealuri. Verdele, 



galbenul şi albastrul peisajului contrastau cu două stânci negre 
de pe creastă. Este Huanta, îmi spuse. E pământul meu, ce 
spuneţi? 

I-am propus să dăm o raită şi poate să mâncăm ceva. S-a 
urcat în maşină. Am pus un CD cu Eminem. 

M-am gândit să mergem în Miraflores. Pe drum nu ne-am 
vorbit. Am ajuns în parcul bisericii Fâtima. De acolo am văzut 
edificiul hotelului, stâlpii de pe chei, uriaşul braţ de pământ care 
intra în mare, la La Punta. 

Am ajuns la marginea falezei. 

Valurile ca o panglică se pierdeau aproape de mal. 
Restaurantul La Roşa Nautica, unde venisem cu Miriam, părea un 
palat pe apă, învăluit în ceaţă. întinderea de culoarea oţelului, 
valurile circulare, spuma nesfârşită de-a lungul ţărmului, intrarea 
în marea curbă ce se pierde în zare, apa ţâşnind într-o explozie de 
euforie, spulberându-se pe plajă şi întorcându-se din depărtare, 
totul părea că se află la o mare distanţă, sub un imens văl 
înspăimântător. 

— Deunăzi am fost la o şcoală pregătitoare aproape de casa 
ta, i-am spus. Sunt acolo cursuri pentru examenul de la 
Politehnică. Se predau matematica şi alte materii. Acum, la 
întoarcere, trecem pe acolo să vedem dacă poţi să te înscrii. 

Cred că nu mi-a răspuns. Dar, când am întors capul, Miguel 
se uita la mine. Mă privea în faţă pentru prima oară, aşa cum n-o 
făcuse niciodată, cred. I-am zărit atunci reflexiile căprui din ochi, 
ochii pe care îi văzusem în patul acela de spital. Spre deosebire de 
ziua aceea însă, când mă întorsesem să plec şi-l lăsasem acolo să 
moară, am rămas lângă el, un răstimp, în tăcere. 

— Voiam să vă spun ceva... de multă vreme. 

— Ce? 



Privi în zare. Iarna se întindea peste mare şi se pierdea de-a 
lungul braţului de la La Punta. 

— Voiam să vă mulţumesc, spuse. Doar atât. Să vă 
mulţumesc.