Ilana Casoy — Buna dimineata, Veronica!

ună dimineata, Verânica 


llana Casoy & Raphael Montes 


BUNĂ DIMINEAȚA, 
VERONICA! 


Original: Bom Dia, Verônica! (2019) 


Traducere din limba portugheză de: 
CORINA NUŢU 


virtual-project.eu 
v 
Nfa 
T 


Publisol 
2021 


VP - 


„Să nu știe stânga ta 
ce face dreapta ta” 


MATEI, 6:3 


VP - 


1 


Era prima zi din restul vieţii mele. Evident că nu știam asta 
când am deschis ochii de dimineaţă și mi-am dat seama că 
eram în întârziere. Cu o săptămână în urmă, șeful meu mă 
făcuse cu ou și cu oţet pentru că dormisem câteva minute în 
plus. | se părea o absurditate să ajung la muncă mai târziu 
decât el. Pentru că n-aveam chef să ascult iar poliloghia 
bătrânului, am îmbrăcat în grabă o haină neagră, mi-am pus 
brăţările la încheietura stângă (nu ies fără ele nici în ziua de azi) 
și am trântit ușa, fără să fi băut nici măcar o cafea, cu o geantă 
grea atârnată pe umăr. 

Chiar dacă locuiam la doar câţiva kilometri de clădirea DHPP:, 
traficul din Săo Paulo nu-mi era de niciun folos. Am ajuns la 
secție după 45 de minute, aproape împiedicându-mă, pe tocurile 
înalte. 

— Bună dimineaţa, Verônica! mi s-a spus la intrare, iar eu am 
răspuns cu un gest afectat. 

Dimineaţa nu-mi place să vorbesc mult, sunt cam prost 
dispusă. Am schițat un zâmbet, suficient cât să nu se spună 
despre mine, pe la colţuri, că aș fi antipatică. În timp ce liftul 
urca spre etajul unsprezece, am simţit cum îmi chiorăia burta și 
am calculat caloriile pe care puteam să le mănânc în ziua aceea. 
Puţine, puţine de tot. Crede-mă pe cuvânt: nu-i ușor să fii o 
femeie de 38 de ani, cu greutate peste medie. De parcă asta n- 
ar fi fost de ajuns, ziua de luni e de obicei și mai rea, e 
momentul când te învinovăţești pentru că ai întrecut măsura în 
weekend. 

Mi-am aruncat geanta pe birou și am privit către încăperea 
unde lucra șeful. Bătrânul venise deja, dar ușa era închisă și 
jaluzelele trase. Mesajul era clar: „Lăsaţi-mă în pace!” Carvana 
făcea regulile, eu ascultam. Se bucura de puterea lui 
neînsemnată de a-mi da ordine la fiecare pas, iar eu mă 
bucuram de adevărata mea putere de a-l controla pe ascuns, pe 
tăcute, fără ca el să observe. 


1 Departamento de Homicídios e de Proteção à Pessoa (Departamentului Omoruri și 
Protecţia Persoanelor) (n.tr.). 


VP -4 


După ce petreci câţiva ani instalată într-un post de secretară 
la Poliţia Civilă a statului São Paulo, începi să înveţi care sunt 
avantajele de a fi invizibilă. Oamenii nu se uită la tine. Trec 
grăbiţi pe lângă biroul tău, împovărați cu treburi urgente și cu 
propriile probleme, cer cu împrumut un capsator, întreabă care 
sunt noutăţile, se interesează de viaţa ta, fără să aștepte un alt 
răspuns decât „toate bune”, comentează meciul de fotbal de 
săptămâna trecută, dar niciunul dintre ei - ascultă bine ce-ţi 
spun! - niciunul dintre ei nu se uită la tine cu adevărat. Ești 
invizibilă. 

— Bună dimineaţa, Verônica! a spus cineva, trecând pe lângă 
biroul meu. 

Nici n-am răspuns. Mă preocupa mai degrabă gândul să fug 
până la frigiderul din bucătăria angajaţilor. Chiar pe raftul de pe 
ușă, două șarlote cu gălbenuș de ou și cocos, rămase de la vreo 
aniversare. Resemnată, am ales o gelatină /ight. M-am întors la 
biroul meu, mestecând chestia aia care-ţi tăia tot cheful, cu 
aromă de căpşune, gândindu-mă la săptămâna care-ţi tăia și ea 
tot cheful, cu aromă de birocraţie, pe care urma s-o petrec 
printre teancurile de anchete și cu decizii care mă așteptau să le 
iau. Am vrut să verific mesajele de pe WhatsApp, dar mi-a luat 
atâta timp să-mi găsesc mobilul încât m-am hotărât să înfrunt 
mai întâi haosul din geanta mea. 

Soțul meu glumea că îmi car toată viața înăuntru ei; chiar 
dacă îmi schimb geanta, harababura rămâne aceeași. Visurile, 
temerile și vanităţile mele închise cu un fermoar. Imi place 
imaginea asta și mă gândesc că poate avea dreptate: greutatea 
genţii confirmă că nu-i deloc ușor să-ţi porţi viața pe umăr. Cine 
ar fi văzut-o ar fi crezut că ţin pietre de moară în ea. 

Am răsturnat geanta pe masă, am așezat-o, odată golită, în 
poală și m-am apucat să fac „curăţenie generală”. 

— Bună dimineaţa, Verônica a spus fata invizibilă care îmi 
aducea cafeaua în fiecare zi. 

Nu i-am știut niciodată numele și eram convinsă că ea îl știa 
pe al meu doar pentru că era scris pe plăcuţa de pe birou. 

Am ridicat privirea, i-am zâmbit și m-am întors la misiunea 
mea. Chitanţe care s-au strâns: la gunoi. Fluturași publicitari: la 
gunoi. Ambalaje de bomboane și de gumă: la gunoi. Am găsit un 
ruj nude pe care îl căutam de câteva zile, am pus în ordine 
prezervativele pe care le aveam mereu în portofel. Am aranjat 


VP-5 


bancnotele, așezându-le pe toate cu portretul în aceeași 
direcție, și am triat articolele din trusa mea de toaletă. 

Nu știu câtă vreme am fost ocupată făcând ordine. Am avut 
senzația că a durat câteva minute, dar e posibil să fi fost 
aproape o jumătate de oră. Nu pot să spun decât că nu eram 
absolut deloc atentă când ușa biroului lui Carvana s-a deschis 
brusc și o femeie foarte slabă a ieșit de acolo, plângând în 
hohote. Imi amintesc că m-am uitat la Carvana fără să înțeleg 
ceva. El a făcut un semn discret care însemna „ocupă-te tu”. Ca 
de obicei. Moşul era o lepră insensibilă, ăsta-i adevărul. 

Femeia s-a ghemuit într-un colţ, lângă cafetiera care era gata 
să cedeze în orice clipă. Tremura puternic, ţinând capul plecat, 
se vedea că era cu nervii la pământ. Femeia era și ea gata să 
clacheze în orice clipă. Când m-am apropiat, ea a ridicat capul și 
am putut să-i văd mai bine faţa. Nimic nu ieșea în evidenţă, în 
afară de gură, la care avea o rană îngrozitoare. Avea buzele 
umflate, înroșite, pline de puroi. După un timp, am reușit să-mi 
abat atenţia de la gura deformată și am privit ochii femeii. Îmi 
place să privesc oamenii în ochi. 

Mai târziu, am aflat că se numea Marta Campos. Apoi am 
descoperit totul despre viaţa ei. Mai mult decât ar fi putut ea să- 
și imagineze. Chiar dacă în acel moment nu știam încă nimic 
despre ea, am simţit că ne leagă ceva foarte puternic, dar nu m- 
am oprit din a o compătimi pe acea femeie cu gură 
dezgustătoare. Acum, înţeleg motivul. Pentru Marta, nu eram 
invizibilă. In ziua aceea de luni, prima zi a restului vieţii mele, ea 
a fost prima persoană care mi-a dat cu adevărat „bună 
dimineaţa”. Mi-a spus-o din priviri, uitându-se spre mine, ca în 
faţa unei oglinzi. 

Am rugat-o pe Marta să se calmeze, i-am promis că totul va fi 
bine și m-am dus repede la frigider ca să-i aduc un pahar cu 
apă. Când m-am întors, era prea târziu. Poate că am fost 
neglijentă, dar ceva îmi spunea că am făcut ce trebuia. Am 
rămas pe loc cu paharul în mână, respectând dorinţa ei, destinul 
Martei. La câţiva metri de mine, ea și-a scos ochelarii de vedere 
și i-a așezat pe pervazul de marmură al ferestrei. M-a privit în 
ochi pentru ultima oară, înainte de a se urca pe parapet. 

— Acum el o să poată să mă iubească, a spus ea, printre 
suspine. 

Fără să ezite, Marta și-a deschis brațele și și-a lăsat corpul pe 


VP-6 


spate. Am alergat. Jur că am alergat. Dar nu am reușit decât să 
ajung la fereastră la timp cât să o văd zdrobindu-se de pământ, 
după o cădere liberă de unsprezece etaje. 

Mașinăria clacase o dată pentru totdeauna. 


VP -7 


2 


— Dă-mi o veste bună, Verô! a spus Carvana imediat ce am 
intrat în biroul lui. 

Se făcuse deja întuneric și eu mă simţeam extenuată, 
transpirată, hainele mă iritau, părul mi se lipea de ceafă și de 
frunte. Când intri în biroul lui Carvana, ai impresia că intri pe un 
câmp de luptă, iar pe el îl găsești gata pregătit de război. Cu 
paharul de whisky în mână, iar sticla pe jumătate goală pe masa 
de scris, lângă plăcuţa „Comisar-șef - dr.? Wilson Carvana”. Am 
încercat să nu mă enervez din cauza lipsei lui de sensibilitate; 
cunoșteam manierismele acelea de ani buni, atitudinea cuiva 
care nu se sinchisește de nimic, și ar fi trebuit să fiu deja 
obișnuită. Dar aceasta nu era o seară oarecare: o femeie se 
sinucisese după ce petrecuse mai mult de o oră în biroul lui și 
lepra asta de poliţist bătrân nu-mi cerea altceva decât o veste 
bună. Știam ce voia să audă și am spus: 

— Tocmai au luat cadavrul cu furgoneta de la serviciul 
funerar. S-a curăţat tot, șefu'. 

Carvana a zâmbit forțat și s-a aplecat spre mine. 

— În sfârșit! Mi-ai făcut și mie pozele alea? 

Am încuviinţat, înmânându-i hârțoagele birocratice privitoare 
la caz. Pe prima pagină, o fotografie cu chipul neînsuflețit al 
Martei Campos, cu gura purulentă căscată ca o rană. Ela privit 
fotografiile și, cu o expresie scârbită, a aruncat pe masă teancul 
subţire de hârtii. 

— Nebuna dracului! 

Blestematul de mobil suna fără oprire. 

— Hienele astea din presă sunt în al nouălea cer! Mai e multă 
lume jos? 

Am întins gâtul, cuprinsă de o ușoară amețeală în timp ce 
priveam pe fereastră. Mai mulţi reporteri și curioși se 
îngrămădeau la intrare, deși cadavrul fusese deja luat. 

— Calmează-te, Carvana! E un caz de sinucidere. Presa evită 
să vorbească despre asta, am spus eu, încercând să minimizez 


2 În ţările de limbă portugheză, titlul doutor („doctor”) este acordat tuturor 


persoanelor cu studii superioare (n.tr.). 
VP-8 


importanţa situaţiei. 

— Ţi-ai găsit să evite! Jurnaliștii ăștia vor să curgă sânge. E o 
mană cerească pentru ei! În curând o să înceapă și magistratura 
să mă piseze. Tocmai înainte să ies la pensie! Ce-am făcut ca să 
merit asta?! 

Mereu ai fost un dobitoc, am vrut eu să-i răspund. Dar nu era 
nevoie. Carvana nu voia decât să se audă vorbind, pronunța 
cuvintele tare și răspicat ca să-și admire propria voce. Era un 
egocentric legitimat de sistem. lar acum îl treceau toate 
nădușelile, pentru că era pielea lui în joc. 

Fără să întrebe ceva, mi-a servit un pahar de whisky și nu s-a 
lăsat până când n-am ciocnit, de parcă ar fi vrut să comemorăm 
ziua asta oribilă. Încerca disperat să reafirme parteneriatul 
nostru. Îmi venea să-i trag un pumn în faţă. 

— Trebuie să ne punem la punct versiunea, a zis Carvana, 
aprinzându-și ţigara de foi. O să spunem la magistratură că 
Marta aia își ieșise din minţi, că vorbea în dodii. Uită-te ce față 
are în poză, cu gura aia pocită. Nu-mi mai trebuie alte nebune, 
îmi ajunge nevastă-mea. O să închidem chestiunea repede- 
repejor. Bagă la sertar, Ver6! 

„Bagă la sertar” era ticul verbal al lui Carvana, expresia pe 
care o repeta cu mândrie discretă și cu o superioritate greţoasă. 
În ultima vreme, bătrânul fugea de investigaţiile mai puţin 
evidente, își pierduse dorinţa de a afla adevărul, se gândea doar 
la cât de mult o să pescuiască în Mato Grosso, după ce-o să iasă 
la pensie, liber de vipera de nevastă-sa. 

Trebuia să intru în joc ca să obţin ce voiam. Când îi mângâiam 
amorul propriu, nu mă mai folosea pe post de sac de box și-și 
mai și dădea drumul la gură. Trucul era să-i spun Doc. Doc, de la 
„doctor”. Bătrânul se simţea ca un personaj din CS/ Miami, nu-i 
mai lipseau decât ochelarii de soare. 

— În regulă, Doc. Lasă că bag eu la sertar. Dar spune-mi ce 
voia femeia de la tine. A stat mult timp în biroul tău și nici 
măcar nu m-ai chemat să fac un proces-verbal. M-ai făcut 
curioasă. 

— Of, Ver6, nu vreau s-o mai lungesc cu asta... 

Am întins mâna către Carvana, cerându-i un fum din ţigara de 
foi. El știa că nu fumez, dar era important să simtă că sunt 
complicea lui, că împărțim același fum și aceleași neliniști. Am 
ridicat din sprâncene, arătându-i clar că un simplu refuz nu avea 


VP-9 


să mă înduplece. 

— La dracu’, Doc! Tipa asta, Marta, s-a omorât în fața mea. 
Spune-mi care era problema ei. Trebuie să înțeleg, ca să te pot 
ajuta. A ieșit plângând din biroul tău. 

— Femeile plâng din orice, a zis el, așezându-se mai comod în 
scaun și suflând tot fumul spre mine. Marta asta voia să depună 
o plângere. Era o fată bătrână din aia, slăbănoagă, nemâncată, 
frustrată. Stătea de vorbă cu toţi marțafoii pe internet, pe site- 
urile alea de matrimoniale. Până la urmă, se pare că și-a găsit 
un hăndrălău și a crezut că-i bărbatul vieţii ei. Hăndrălăul i-a 
spus minciuni o vreme, i-a cerut bani cu împrumut, promițând 
că o să-i dea înapoi și a reușit să stoarcă o avere de la madam. 
Te întreb: ce-are asta a face cu mine? A obligat-o cineva să-i 
dea bani ăluia? Nu. Îi dădea bani de fraieră ce era, practic plătea 
ca să i se spună „iubito”, și pe urmă vine să facă plângere la 
poliţie și să-mi murdărească mie trotuarul? 

Mă minunam, pe zi ce trecea, de cât de lepră putea să fie 
Carvana. Am încercat să nu las să se vadă asta și am întreținut 
discuţia: 

— Și chestia aia, pe care o avea la gură? 

— A zis că a luat drăcia aia de la el. Trebuie să fi fost herpes, 
închipuie-ţi. 

— Deci cei doi s-au întâlnit în persoană? 

— Pe cât se pare, doar o dată. După ce au vorbit câteva luni 
pe internet, hăndrălăul a fost de acord să stabilească o întâlnire. 
Au ieșit la cină, el i-a dat limbi, ea i-a mai împrumutat niște 
lovele sau mai știu eu ce și pufi, tipul s-a evaporat. Pe urmă, 
gura femeii a ajuns în halul ăla, distrusă! Voia să-l găsesc pe 
hăndrălău. l-am zis că nu se poate, că el a dispărut deja și că n- 
are decât să-și vadă de viață, să-și trateze rana și să treacă 
peste povestea asta. Cel mult, se putea face un proces-verbal 
despre lovelele dispărute. Dar n-am fost nesimţit, nimic de 
genul ăsta. Mă cunoști, Ver6, sunt un tip cumsecade. l-am zis că 
înţeleg, că îi respect punctul de vedere și așa mai departe. Am 
fost un gentleman perfect. Chiar era nevoie să se omoare la 
mine în secție? 

— Femeia își ieșise din minţi, Doc. 

— Nebună cu acte-n regulă, îți spun eu. Parcă aș fi un magnet 
pentru oamenii ăștia. Femeia e un balaur, apare făt-frumos, îi 
spune tot ce vrea să audă și cere niște lovele. Ce-și închipuie 


VP - 10 


ea? Că tipul s-a dat în vânt după poza ei de pe site? După textul 
ei? Asta e un caz de psihiatrie, nu de poliţie. Tratament, Vers, 
de asta au ele nevoie. Și de câteva tăvăleli bune ca să le treacă 
mâncărimea. 

M-am forțat să zâmbesc, încuviințând. Nu doar un pumn, 
bătrânul merita jucat în picioare. Machist de rahat. Eu știam cât 
de greu e pentru orice femeie să meargă la o secţie de poliţie, 
să depună plângere, să trebuiască să-și învingă rușinea și să 
explice cum a dus-o cu preșul un fante care i-a făcut jurăminte 
de amor via internet. Nu mă gândeam decât la felul în care se 
simţise Marta când fusese primită de Carvana, tonul ăla 
depreciativ, disprețul ăla faţă de durerea pe care ea o simţea. 
Ințelegeam de ce sărmana se aruncase de la fereastră. 

Acum el o să poată să mă iubească, spusese ea. Și aţintise 
către mine acea ultimă privire mioapă care cerea să se facă 
dreptate. Dar Justiţia e și ea mioapă, iar Carvana nu era dispus 
să o urmărească. Să vânez oameni de nimic m-a făcut 
întotdeauna cât se poate de fericită. De asta m-am hotărât să 
dau concurs pentru un post în poliţie cu ani în urmă, am devenit 
funcționar și, după toată debandada, până la urmă, am înţepenit 
în funcţia de secretară. Dar asta e o altă poveste. 

Mi-am îndreptat corpul, până când nu mă mai sprijineam 
decât de marginea scaunului și l-am privit pe Carvana știind că 
ultimul pas era destul de riscant, dar necesar. 

— Doc, pot să investighez un pic? 

El a holbat ochii, aproape că s-a înecat cu fumul de la ţigara 
de foi, și, înainte să apuce să spună ceva, am continuat: 

— Sunt de acord cu tine că femeia era nebună, dar chiar 
există bande specializate în lovituri de genul ăsta. Nu-i de 
ignorat, cel puţin partea cu banii. Ai toată povestea cu Marta în 
calculator? Pot să mă uit un pic? Știi că pot să te ajut să-l prinzi 
pe tipul ăla fără să las vreo urmă proprie... 

Pornisem la atac și Carvana nu era pregătit. Fusese luat prin 
surprindere. Fără îndoială, n-avea să se lase ușor. Bătrânul s-a 
strâmbat, a pufnit și s-a apucat din nou să mă ia la rost, așa 
cum făcea întotdeauna. 

— Verd, tu nu te mai înveţi minte! Cu o tentativă de 
sinucidere la activ, ţi-ar fi complet imposibil să investighezi o 
chestie din asta! Ce credibilitate ai? Zero! Secretară, asta-i tot 
ce-am reușit să aranjez ca să te ţin aici, și nici măcar n-am 


VP -11 


făcut-o pentru tine, am făcut-o pentru prietenul meu Julio! Nici 
vorbă de ieșit pe teren, nici vorbă de investigaţii. Ti-am zis, bagă 
la sertar! Lasă știrea să se răcească odată cu cadavrul! 

Nemernicul mi-a mai și zâmbit maliţios. lar mi-a aruncat-o în 
față! Așa e viața: faci o sută de lucruri cum trebuie, dar 
secăturile nu-și amintesc decât de o greșeală. E al dracului de 
nedrept, iar nedreptatea îţi rănește sufletul. Am simţit o 
greutate în piept. Unda de neliniște pe care o cunoșteam atât de 
bine încerca să iasă prin fisurile prost astupate ale trecutului 
meu. Cea care trăgea ponoasele eram tot eu, mereu înţepenită 
la biroul ăla cu grămezi de hârtie în faţa ochilor. 

Voiam să mai aduc argumente, dar telefonul lui Carvana a 
sunat înainte să apuc. Era comisarul general. A fost frumos s-o 
văd pe mumia aia tremurând toată cu superiorul la telefon. 
Bătrânul umbla dintr-o parte în alta, dregându-și gâtul plin de 
flegmă în timp ce își recita litaniile. 

— Nu, domnule comisar... Vai de mine! Totul e sub control, n- 
aveţi de ce să vă faceţi griji. Nu, nu e nicio înregistrare. Și eu am 
rămas stupefiat. Noi i-am dat tot sprijinul bietei femei, domnule 
comisar. Știu că s-a dat la televizor... Din păcate, fata nu prea 
era bine cu capul. Da, știu, domnule comisar. Da... Da... Da... 
Nu. Nu, nu. Merg acum acolo. 

A închis telefonul, înfrânt. M-a privit ca și cum ar fi cerut 
ajutor. 

— Comisarul general mă strânge cu ușa. Trebuie să merg 
până acolo să fac politică, Ver6. Îmi eliberezi programul? 

— ȚI-l eliberez. 

— Și promiţi că uiţi de povestea asta? 

— Promit. 

Când a ieșit bătrânul, am surâs. Pe dinăuntru și pe dinafară. 
Mi-am scos din buzunar stick-ul de memorie, l-am introdus în 
calculatorul lui și am făcut back-up pentru ziua aceea. Fără să 
pierd timp, am mers la camera de probe. Secţia era acum 
aproape goală și nimeni nu s-ar fi mirat de prezența mea acolo, 
era liniște. Am desfăcut cu grijă ambalajul în care se afla geanta 
Martei Campos, aruncată la întâmplare pe un raft. Nici măcar nu 
m-am obosit să-mi pun mănuși; amprentele mele ar fi fost 
excluse, din moment ce lucram în clădire. Mă îndoiam că o să 
observe cineva. În Brazilia, nimeni nu verifică nimic. Femeia s-a 
sinucis. Prin urmare, s-a închis cazul. 


VP - 12 


Am examinat conţinutul genții, fotografiind totul cu telefonul 
meu. Slavă cerului, Marta Campos era mult mai organizată ca 
mine. Înăuntru, avea până și un separator multifuncțional, în 
care toate lucrurile erau așezate la locul lor. Am găsit un 
unguent cu benzocaină (desigur, pentru rana aceea groaznică 
de la buze), chei de mașină și o mică agendă, tip Moleskine. Am 
răsfoit paginile și am văzut că, pe unele dintre ele, notițele erau 
evidențiate cu markerul. Am aruncat repede carnețelul în 
geanta mea. Nimeni nu avea să-i simtă lipsa. Încă o cheie într-o 
punguţă aflată în geantă; trebuie să fi fost cheile de la casa ei. O 
trusă de toaletă cu periuţă de dinţi, pastă, aţă dentară. 

Am aruncat o privire asupra unor chitanţe, dar nu am găsit 
nimic care să atragă atenţia. M-am concentrat asupra mobilului. 
În ziua de azi, ne ţinem toată viaţa înăuntrul acestor mici 
aparate. Spre norocul meu, persoanele solitare ca Marta nu se 
obosesc să seteze un cod de acces. 

O trecere rapidă în revistă a ultimelor e-mailuri și iată: o 
chitanţă electronică de la compania de taxiuri, cu adresa de 
plecare și cea a secţiei. OK, n-a venit cu mașina ei. M-am mirat 
să văd mai multe e-mailuri cu acel postmaster scris în antet, 
folosit atunci când destinatarul nu e găsit. Am confirmat că 
toate fuseseră trimise la studentbestial88Ogmail.com. Fără 
îndoială, era e-mailul folosit de hăndrălăul care a înșelat-o pe 
Marta. Chiar și după toate cele întâmplate, ea nu încetase să îi 
trimită mesaje tipului, încă mai nutrea o infimă speranță că 
apăruse vreo neînțelegere și că povestea ei de iubire nu 
avusese ca miză o escrocherie. Avea o nevoie disperată să 
creadă că e real. Toate laudele adresate ei, toate mesajele pline 
de afecţiune. Cum poate cineva să mintă cu atâta cruzime doar 
ca să scoată bani de la o femeie amăgită? 

Voiam să mă mai uit; cu toate astea, trebuia să mă grăbesc. 
Putea să intre cineva și preferam să nu fie nevoie să dau 
explicaţii. Am pus toate cheile în geantă, am închis punga de 
probe, am stins lumina și am ieșit. M-am uitat la ceas: aproape 
nouă seara. Fără să pierd timp, în liftul gol, l-am sunat pe soțul 
meu și am minţit: 

— Tigrule, a fost o problemă aici la secţie. O să mai întârzii 
puţin. lei tu copiii de la mama ta? Și eu te iubesc. 

Când am închis telefonul, nu am putut să nu mă gândesc la 
Marta: Acum el o să poată să mă iubească... 


VP - 13 


O mulţime de reporteri se înghesuiau în continuare la ușa 
clădirii. Am fost nevoită să spun câteva cuvinte despre caz în 
fața camerelor, având grijă să omit numele Martei, bineînţeles. 
Am preferat să nu comentez sinuciderea, am spus că încă 
investigăm și că nu ne vom opri până când nu vom descoperi 
adevărul. Când am scăpat, am fugit către parcare. Am intrat în 
mașina mea Honda Fit de culoare neagră, când mobilul a 
început să vibreze. Era Carvana. Fără îndoială, voia să se 
asigure că îi eliberasem programul așa cum îmi ordonase, că nu 
spusesem vreo prostie în fața presei, că ștersesem cu buretele 
toată povestea și că eram în continuare de partea lui. Am pornit 
mașina, lăsând mobilul să vibreze mai departe. Ducă-se dracului 
Carvana! 


VP - 14 


3 


Waze era salvarea vieţii mele. M-am născut fără simţul 
orientării; sunt în stare să mă pierd chiar și atunci când dau 
colţul străzii. Aplicația aceea mă ducea direct la destinaţie, fără 
niciun stres. Deși ziua fusese groaznică, mă simţeam norocoasă. 
Aproape de casa Martei, am găsit ușor un loc de parcare. 
Problema a apărut după aceea: ea locuia într-un drăguţ complex 
rezidenţial de case din Săo Paulo, dar poarta principală era 
închisă. La umbra unui arbore, am așteptat să se ivească o 
ocazie. Se întoarce multă lume de la serviciu acum, poate o să 
deschidă cineva poarta automată ca să intre cu mașina. 
Picioarele mă dureau cumplit. Știi cum sunt zilele alea când îţi 
alegi greșit tocurile? Dacă aș fi știut de dimineaţă cât de 
obositor o să fie, m-aș fi dus la muncă în pantofi sport, ăsta-i 
adevărul. Fiecare baretă a pantofilor îmi rănea pielea, dar Marta 
merita efortul de a descoperi ce se întâmplase în viaţa ei. 

N-a durat mult până când a sosit un locatar și a apăsat 
butonul telecomenzii. Eu deja mă așezasem strategic și m-am 
strecurat înăuntrul complexului imediat ce el a intrat. Am găsit 
în curând casa Martei: numărul 8, micuță, zugrăvită în galben și 
alb, părea o căsuță de păpuși. Pe dinafară. 

Pe dinăuntru, era o cu totul altă poveste. Adesea spun că 
locuinţele noastre ne dau în vileag la fel ca amprentele digitale. 
Casa Martei o reprezenta foarte bine pe femeia aceea 
tremurândă și plânsă, care se sinucisese în faţa mea în prima 
parte a zilei: totul era claie peste grămadă; parcă ar fi fost 
geanta mea, doar că mai rău. Am înaintat câţiva pași și în 
curând m-am împiedicat de un covor strâmb. Am luat mobilul, 
am aruncat geanta pe balansoarul de la intrare și mi-am scos 
ușurată pantofii. E mult mai bine să investighezi desculță. 

Am fotografiat tot ce mi se părea important pentru a înţelege 
viaţa Martei (Campos. Dincolo de aspectul  neîngrijit, 
decoraţiunile confirmau că, până nu demult, casa fusese bine 
organizată: exista o anumită unitate de culoare a mobilelor, 
covoarele erau colorate (chiar dacă murdare) și tablourile, de 
bun-gust (toate prăfuite). In mod clar, avusese loc recent o 


VP -15 


schimbare de situaţie în viaţa ei, două momente suprapuse care 
culminau în  contradicţia dintre o casă frumoasă, dar 
abandonată, și o geantă bine organizată. Marta era deprimată? 

Am mers direct către baie. Faianţă mucegăită, scurgeri pline 
de păr, prosoape umede. Marta trăise ultimele zile ca un zombi. 
Pe blatul chiuvetei, vopsea de păr expirată și recipiente de 
șampon și balsam refolosite, pline de apă. Fusese preocupată de 
înfățișarea ei, dar încetase să se mai îngrijească. Am deschis 
dulapul și am găsit două antidepresive, Donaren și Cymbalta. 
Erau și flacoane de Alprazolam, dar nu părea nimic neobișnuit: 
dacă ești o femeie peste treizeci de ani și nu ai nevoie de pastile 
pentru anxietate, atunci meriţi un trofeu. Am fotografiat tot și 
am trecut în dormitor. 

Am ezitat o clipă înainte să deschid ușa și, pe tăcute, i-am 
cerut scuze Martei pentru că îi invadam intimitatea. Am avut 
strania senzaţie că am murit și cineva necunoscut îmi cotrobăie 
prin lucruri. N-a fost deloc plăcut. A trebuit să-mi reamintesc că 
făceam asta pentru un scop nobil: să-l bag la închisoare pe jegul 
ăla care o înșelase. 

Dormitorul era de bun-gust, dar un pic cam exagerat. Pe 
pereţi, postere cu Elvis și Madonna. Răspândite pe podea și 
deasupra patului matrimonial, o mulţime de  pernite 
reprezentând chipuri faimoase: Marilyn Monroe, James Dean și 
clubul 27: îmi zâmbeau Jim Morrison, Janis Joplin, Kurt Cobain, 
Jimmy Hendrix și Amy Winehouse. Toate celebrităţile acelea 
muriseră din „supradoză de viaţă”. Oare sinuciderea se număra 
deja printre fanteziile Martei? Posibil. Am ajuns la sertare și 
dulapuri. Nu era nicio scrisoare de rămas-bun, nu era nimic care 
să indice că ea ieșise din casă în dimineaţa aceea cu intenţia de 
a se arunca de pe o clădire. Nu voia decât ajutor. Dar discuţia cu 
Carvana fusese letală. 

Deși corpul meu tânjea după odihnă, am încercat să mă 
concentrez. Mi-am turnat un pahar de apă de la frigider și am 
profitat de ocazie pentru a face o inspecţie înăuntru. Multe sticle 
de Coca-Cola, puţină mâncare, un miros oribil, de stricat, venind 
dintr-un pachet de la restaurantul Trattoria de Sargento, tot felul 
de resturi în caserole mari, fără niciun fel de organizare. Farfurii 
care se strânseseră în chiuvetă, firimituri pe blatul de la 
bucătărie. În cămară, și mai multe sticle de Coca-Cola. Nici urmă 
de marijuana, cocaină sau alcool. Doar Coca-Cola. În sfârșit, un 


VP - 16 


viciu al Martei. 

Am intrat în a doua cameră a casei și am observat că aceasta 
servea uneori drept birou. Pe rafturi, tot felul de cărți: unele 
clasice, altele de colecție, multe chestii proaste, siropoase, 
romane de dragoste. Am făcut fotografii ca să analizez în detaliu 
mai târziu. Am răsfoit rapid albumele de familie. Puţine 
fotografii, toate vechi și cu oameni mai în vârstă - unchi, veri, 
bunici. Pe cât se pare, Marta nu avea descendenţi, doar 
ascendenți; o realitate tristă atunci când îmbătrânim. 

M-am așezat în faţa calculatorului, care mă interesa cel mai 
mult. Era deja pornit, în stand-by. Am introdus stick-ul meu de 
memorie și, în timp ce copiam tot conținutul, am profitat ca să 
examinez istoricul accesărilor. Am observat imediat că, până cu 
două luni în urmă, Marta intra extrem de des pe site-ul de relaţii 
lubireldeală.com, apoi s-a oprit. Cu siguranţă, acela a fost 
momentul în care l-a cunoscut pe hăndrălău. Am încercat să 
accesez profilul ei pe site, dar nu am reușit: fusese șters. Poate 
că îl ștersese chiar ea, crezând că găsise iubirea adevărată. 
Trăise ultimele două luni în al nouălea cer, încurajată de laude 
mincinoase. Părea ridicol, dar era tragic și adevărat. 

Am deschis câteva e-mailuri de la acel Qstudentbestial88 și 
m-am convins că era același hăndrălău cu mesajele lui de 
dragoste siropoase. Ea îi spunea Pietro, dar eram sigură că 
numele era fals. Într-unul din e-mailurile mai recente, el cerea, 
plin de tupeu, 1.500 de reali ca să plătească niște analize 
medicale pe care trebuia să le facă urgent, neacoperite de 
asigurarea de sănătate. Nu știu cine a spus că iubirea e oarbă, 
dar a avut mare dreptate. Toate femeile văd la televizor genul 
ăsta de escrocherie, dar cred că nu li se întâmplă decât altora. 
Când vine vorba de ele, se încred în primul dobitoc care le iese 
în cale. Acel Qstudentbestial88 era deștept, profesionist, inunda 
căsuţa de mesaje a Martei cu texte pasionale, trimise în toiul 
nopții: 


E patru dimineața și m-am trezit cu gândul la tine. =) De când te- 
am cunoscut pe site, viaţa mea s-a schimbat. Tu ești iubirea mea 
ideală. Nu zic k sunt îndrăgostit de tine doar pentru k, dak îţi zic 
asta iar, o să fugi... dar te iubesc, prințesa mea! Eşti frumoasă, ești 
ruptă din visele mele... Abia aștept să fim împreună! Pietro. 


Alt e-mail trimis de individ, după câteva minute: 
VP - 17 


Frumoasa mea, tot nu pot să dorm. Nu-mi stă gândul decât la tine. 
Cum să trăiesc cu asta acum? Sunt un tip tare norocos k te-am 
întâlnit. Sper să fiu persuasiv k să te cuceresc cât mai repede. 
Pietro. 


Și, la opt dimineaţa, încă unul: 


M-am trezit acum cu un zâmbet pe buze. Ce bine e să fii iubit și să 
iubești pe cineva cu adevărat. Mulţumesc k mi-ai redat speranţa de 
a fi fericit în iubire, frumoasa mea! =) 


Analizând conţinutul mesajelor, înţelegeai că, la început, 
răspunsurile Martei erau precaute, dar, încetul cu încetul, se 
deschisese, se lăsase îmblânzită de alintări, până când începuse 
să fie fermecată de el în mod clar - și atunci a început Pietro să 
o exploateze, cerându-i bani cu împrumut: 


Prințesa mea, mă simt cam stânjenit să te rog asta, nici măcar nu 
ne-am cunoscut personal până acum, dar ceea ce simt pentru tine 
e atât de puternic încât cred că îmi pot permite să-ţi cer ajutorul 
într-o urgenţă. N-am altă soluţie, e într-adevăr serios. =( Ai putea 
să-mi împrumuţi vreo cinci sute de reali? Contul meu bancar e 
blocat din cauza unui proces juridic al familiei mele și am nevoie de 
bani ca să-mi plătesc taxa la facultate luna asta! Promit că ţi-i dau 
înapoi imediat ce se rezolvă lucrurile. Sărutări de la Pietro! 


Mobilul meu a început să vibreze și m-am speriat. Era din nou 
soțul meu, pentru a patra oară. Nu mai puteam întârzia mult. Nu 
voiam să mă aștepte cu vreo discuţie de cuplu când ajungeam 
acasă, asta mai lipsea. Paulo nu s-a împăcat niciodată prea bine 
cu faptul că era căsătorit cu o polițistă, ăsta era adevărul. 
Uneori, când spuneam poveștile pe care le aflam la secţie, 
simțeam că mă privește ca pe un animal sălbatic. Nu era în 
stare să înțeleagă febra care îl apucă pe un poliţist atunci când 
apare un mister; e o descărcare de adrenalină, o sete de a afla, 
de a urmări. Întotdeauna așteptam nerăbdătoare pe lângă 
anchetatorii care făceau muncă de teren. Acum, eu eram cea 
care se afla pe teren. 

Am oprit calculatorul în grabă și începusem să închid luminile, 
când am observat un panou de plută agăţat după ușa camerei. 
Acolo, împânzită cu piuneze și post-it-uri, am găsit comoara. 
Printre multe hârţoage, fluturași publicitari de la restaurante și 


VP-18 


alte lucruri inutile la prima vedere, Marta părea să fi început o 
investigaţie particulară ca să descopere adevărata identitate a 
lui Qstudentbestial88/Pietro. Pe panou erau conversații de pe 
Facebook și e-mailuri imprimate, tot felul de documente, liste de 
semne particulare ale hăndrălăului, alături de un portret 
desenat, gen amator, al acestuia - semn că Marta chiar nu avea 
nicio fotografie cu el. Am strâns toate hârțoagele ca să mă uit 
pe ele mai târziu și să separ grâul de neghină. Fără îndoială, ea 
îi adusese o parte din acele materiale lui Carvana, dar lepra 
bătrână probabil că le ascunsese de mine sau le aruncase direct 
la gunoi. 

M-am pregătit să ies. Mi-am luat geanta de pe scaun și am 
pus înăuntru mobilul, stick-ul și hârtiile - iar harababură. M-am 
hotărât să nu-mi pun pantofii, nu meritam atâta tortură. Lângă 
ușă, am observat măsuţa de la intrare, cu câteva plicuri și 
corespondenţă, primite prin poștă. Intrasem în casă atât de 
grăbită și de avidă după informaţii, încât ignorasem măsuţa. Am 
luat plicurile și le-am cercetat: facturi de curent, gaz și telefon; 
scrisori-tip de la instituţii de caritate cerând sprijin financiar și, 
în sfârșit, un plic, cu analize de laborator, desfăcut. Era 
rezultatul examenului unor probe luate din gura și din vaginul 
Martei: pozitiv cu bacteria Defungi vermibus. Am fotografiat 
analizele și m-am cărat. 

În timp ce treceam prin complexul rezidenţial, îndreptându- 
mă către ieșire, am apasat butonul cheii de la mașina Martei, să 
văd unde era parcată. Nu înţelegeam de ce venise cu taxiul la 
secție dacă avea mașină. Oare nu era în stare să conducă? 
Căutarea nu a dat roade, vehiculul nu era nici în apropierea 
casei, nici în complexul rezidenţial. Am ajuns să dau și o tură 
prin cartier: nimic. Intrigată, am aruncat cheile în geantă și m- 
am urcat în Honda mea. 

Înainte să pornesc mașina, mi-am verificat mobilul: încă trei 
apeluri de la soţul meu. Am profitat ca să intru pe Google și să 
caut mai multe informaţii despre Defungi vermibus. În câteva 
secunde, iată răspunsul: Defungi vermibus e ciuperca morților, 
cunoscută pentru faptul că apare la cadavre. Am mai citit și alte 
rezultate, dintre care multe erau despre legenda urbană cu 
„sărutul necrofilului”, cea cu fata care îl sărută pe tipul mișto de 
la discotecă și ia o bacterie care nu apare decât la cadavre. Mi 
s-a făcut părul măciucă. Era de-ajuns să pui lucrurile cap la cap. 


VP -19 


Dacă Marta a luat infecția aceea în urma aventurii ei, nu a 
descoperit doar că el o înșelase, ci și că individul, bărbatul vieții 
ei, era un necrofil. 

Mi-am sprijinit fruntea de volan, plângând cum nu plânsesem 
de ani buni. Mi-am amintit-o pe Marta ghemuită, neajutorată, 
lângă cafetiera făcută praf. Mi-am amintit de gura ei groaznică, 
cuprinsă de infecţie. Mi-am amintit de ochii ei speriaţi, de 
senzația că și eu am fost discreditată, ignorată. A fi invizibil e o 
realitate pentru mulți oameni. Marta știa asta. Rana, 
escrocheria, analizele, legenda. Și mi-am amintit fraza... Fraza 
pe care ea a spus-o înainte să se arunce pe fereastră. Totul 
avea sens. 

Acum el o să poată să mă iubească... 


VP - 20 


4 


Janete își freacă mâinile de șorțul în carouri pe care a ales să 
îl folosească în ziua aceea. Călcat ireproșabil cu fierul, volănașe 
perfecte, aproape deloc pătat, așa e ea, grijulie. Işi sprijină 
mâinile de chiuvetă şi suspină. Îi vine să plângă, dar n-o să-i dea 
lui satisfacția asta. Işi înăbușă plânsul. Işi cere ei însăși să se 
calmeze, în timp ce își aude soțul bombănind în sufragerie și 
lovind cu pumnul în masă: 

— La dracu’, Janete, mi-e foame, întârzii! Aoleu, se mișcă în 
reluare femeia asta! Sunt pe tură azi. Nu mai e gata odată 
haleala aia? 

Nu a fost mereu așa. La începutul căsătoriei, Brandão făcea 
tot felul de lucruri ca să-i fie pe plac, o copleșea cu alintări și 
atenţii. Părea hotărât să o cucerească și se folosea de artificii 
eficiente, încetul cu încetul, el a devenit soarele ei. Era un 
bărbat exigent, ea știuse întotdeauna asta, dar se simţea 
apreciată, preţuită pentru ceea ce știa să facă cel mai bine: să 
aibă grijă de soţ și de casă. 

În regiunea centrală a ţării, Janete avea o mamă bolnavă și 
trei surori, toate măritate, cu copii, care s-au îngrijorat când ea, 
mezina, s-a hotărât să se stabilească în orașul cel mare cu 
viitorul soţ. Pe vremea aceea, Janete știa foarte bine ce voia și s- 
a încăpățânat, simțea că e liberă să facă ce vrea. Pe lângă asta, 
se considera victorioasă: urma să aibă căsuţa ei în Săo Paulo, 
să-i satisfacă toate nevoile soțului care ţinea la ea și îi arăta 
afecţiune. Părea un vis de prințesă. Și multă vreme, a fost și 
realitate. 

Își iubea soţul mai mult decât orice. De aceea, a fost 
înțelegătoare atunci când Brandão a insinuat că familia ei se 
amesteca prea mult în treburile lor. Mama suna aproape în 
fiecare zi, surorile o dată pe săptămână, toate vrând mereu să 
știe despre viaţa lor - iar Janete avea prostul obicei de a le 
povesti. A terminat cu asta. Puțin câte puţin a încetat și să le 
viziteze, fiindcă își petrecea tot timpul având grijă de Brandăo. 
lar atunci când mama ei a murit, a preferat să nu meargă la 
înmormântare, ceea ce le-a enervat pe surori și le-a făcut să 


VP -21 


rupă relaţiile definitiv. 

Janete nu le simţea lipsa. Brandão chiar avea nevoie de 
nevasta lui ca să menţină totul în ordine. Era o mândrie când el 
povestea cum i-au lăudat uniforma de ofiţer din Poliţia Militară, 
călcată mereu ireproșabil, când îi ieșea mâncarea pe care i se 
năzărise lui că o vrea la cină, când el îi lăuda un şort nou sau 
manichiura bine făcută. 

Treptat, ea a înlăturat din viața ei tot ce ar fi putut să-i 
amenințe iubirea cea minunată. Pentru că ieșea foarte rar, nu 
cunoștea aproape pe nimeni în oraș. Prietenii din centrul ţării s- 
au împuţinat încetul cu încetul, uitând de ea, care nu mai 
călcase în Jales. Telefoanele au amuţit și ele. Cine să o sune? 

Lui Brandăo, rețelele sociale i se păreau o mizerie, ceva 
pentru curvari, și a șters repede conturile pe care le avea pe 
Facebook, Twitter și Instagram. Nu avea nici telefon mobil, 
pentru că n-ar fi dus decât la încurcături. In fiecare zi, el verifica 
istoricul calculatorului și ultimele numere apelate, cu redial de la 
telefonul fix, spunând că îl preocupă siguranța familiei. Nu 
conta. Brandão era totul, ea nu avea nevoie de nimic altceva. 
Azi, nu mai e așa... 

Janete se sperie, scoasă din gândurile ei de un zgomot 
puternic care vine dinspre masa din sufragerie. Soţul stă așezat, 
ținând în pumni furculița și cuțitul. Nerăbdător, izbește de masă 
tacâmurile metalice, doar ca s-o enerveze. 

— Se arde porcăria aia de mâncare! 

Simţind mirosul în aer, ea se trezește dintr-odată la realitate. 
Scoate din cuptor tarta cu inimi de palmier, micșorează focul de 
la tigaie, ţine oliviera în echilibru pe degetul arătător, ia salata în 
braţe și încetul cu încetul așază totul peste fața de masă cu 
imprimeu floral. Pune în farfuria soțului salată și o felie de tartă, 
așa el poate să-și astâmpere foamea care nu-i dă pace, în timp 
ce ea termină de prăjit cotletele fără grăsime. Işi șterge fruntea, 
scăldată de transpiraţie, cu prosopul de bucătărie, garnisește 
cotletele cu ceapă caramelizată, își îndreaptă spatele și să 
pregătește să dea ochii cu el. Se așază la masă, fără să îi fie 
câtuși de puţin foame. Dar chiar și așa, mănâncă. 

Tăcere absolută, așa cum cer regulile casei la ora aceasta. Ea 
își mestecă mâncarea, despre care știe că e delicioasă, dar nu 
simte decât un gust ca de nisip. E gustul amărăciunii. La 
televizor, Brandão urmărește un jurnal de știri locale. Șocanta 


VP - 22 


poveste a unei femei care s-a aruncat de la fereastra unei secții 
de poliție. In clipa aceasta, cumva indirect, Janete se identifică 
cu ea: există pe lume și alți oameni cu vieţi la fel de nefericite 
ca a ei. Nici măcar prin tragedie nu e deosebită. 

Stă cu ochii și cu urechile pe reportaj. Închipuie-ţi, să-ţi iei 
singur viaţa. S-a gândit la asta și înainte, în momentele de 
disperare, când nu putea dormi fiindcă își amintea urletele. 
Urletele în întuneric. Dar ea nu are curajul pe care l-a avut 
cealaltă. E lașă. 

— Mestecă mai încet, Janete! îi spune, dându-i o lovitură în 
umăr. Vreau s-aud ce zice jegul ăsta! 

Pe ecran, un bărbat cărunt, cu mustăți stufoase și ochi obosiţi, 
e înconjurat de microfoane de la diverse canale, în timp ce 
vorbește grăbit despre caz. Burtiera îi dezvăluie numele: 
comisar Wilson Carvana. 

— Asta nu suportă Poliția Militară! Bine i-a făcut femeia că i-a 
murdărit trotuarul! spune Brandão, amuzându-se, ajungând să 
râdă în hohote când camera arată cum e spălat sângele în fața 
clădirii secţiei. Atât îi trebuie ăstuia, să-mi iasă în cale! Îl termin 
pe jegul ăsta bătrân! 

Soţul bagă în gură o bucată mare de tartă. Janete îi citește 
furia pe chip, în timp ce el mestecă grosolan. Înţelege întregul 
ciclu al urii: Brandão nu-l suportă pe comisarul acela, rumegă 
știrea, digeră și, apoi, vomită totul asupra ei. 

— Tarta asta se sfărâmă toată, nu ţi se pare? „Aluat 
sfărâmicios” la propriu, nu-i așa? Și cotletul ăsta? Ce-i cu el de s- 
a facut ca talpa? Nici să gătești nu ești bună, spune el și mai 
vâră o bucată în gură. 

E începutul coșmarului. Când soțul e în starea asta, nu 
contează realitatea, el detestă absolut totul. Parcă ar fi alt om. 
Janete se face mică, își privește genunchii, abia dacă se mișcă. 
Cu timpul a învățat cum să reacționeze. E mai bine să nu spună 
nimic și să aștepte. Doar să aștepte. 

Resemnarea ei pare să îl irite și mai mult. Brandão continuă 
să bombăne și să blesteme neîncetat, împrăștiind resturi de 
mâncare în toate părțile. Deodată, el se ridică de la masă, se 
îmbracă în uniformă, își ia tocul și arma fluierând melodia aceea 
nefastă pe care știe că ea o urăște: Acalanto para Helene, a lui 
Chico Buarque. 


3 „Cântec de leagăn pentru Helena” (n.tr.). 
VP - 23 


Brandão are talentul ăsta: strică tot ce atinge. Janete abia ce 
aude primele acorduri și imediat i se face greață, îi vine să 
plângă. Socotește câte minute mai sunt până când soțul ei va 
pleca în tură. Puţine, mai sunt puţine. Curând, noaptea va fi 
doar a ei. Dar Janete trebuie să fie puternică. 

El parcă i-ar citi gândurile, ghicește efortul ei de a-și păstra 
stăpânirea de sine și nu poate accepta ca Janete să reziste la 
otrava lui. Inainte să iasă din casă, trebuie să o lase complet 
distrusă, zdrobită, adunându-și de pe jos cioburile propriei 
demnități. Brandão se oprește în prag și, în timp ce își leagă 
șireturile, spune pe un ton nonșalant: 

— E timpul să ne găsim o nouă menajeră, nu crezi, vrăbiuțo? 

Ea rămâne înmărmurită. li e teamă până și să respire. Se 
întoarce întunericul, se întorc urletele. Lacrimile îi scaldă fața, în 
ciuda voinţei ei. 

— Brandão, te rog, nu mă obliga să fac asta iar, te implor. 

— Am mai făcut-o și o s-o facem în continuare. Suntem băgați 
în asta amândoi. 

El se apropie, se apleacă deasupra mesei și îi linge lacrimile, 
una câte una, așa cum ai linge o înghețată de ciocolată. Janete 
se contorsionează, cuprinsă de greață. Nu vrea să îl privească în 
ochi, dar e inevitabil. Sunt ochi verzi, frumoși, în care ea nu 
vede decât o plăcere sadică. Ştie că nu trebuie să fie 
impertinentă, dar nu rezistă, nu poate să nu întrebe. 

— Brandão, ce s-a întâmplat cu ultima? Să mă ierte Sfânta 
Fecioară, eu n-o să pot răbda! Spune-mi ce s-a întâmplat cu 
ultima fată. 

El zâmbește, victorios. Voia ca ea să îl întrebe. E felul lui de a 
o face să se simtă inferioară, neputincioasă. Pe un ton scăzut și 
ucigător, Brandăo separă fiecare cuvânt: 

— Nu... e... treaba... ta. 

— Te rog! 

El o pălmuiește. Zgomotul sec al loviturii e acoperit de 
genericul de început al telenovelei, cu o melodie vioaie și trupuri 
care dansează. Janete își simte partea dreaptă a feţei arzând, 
știe că obrazul i s-a înroșit și se învinovățește pentru că a fost 
atât de proastă. Nu trebuia să întrebe nimic. 

— Mâine o să ne facem rost de o nouă menajeră, spune el, 
îndreptându-se către ușă. O să vin mai devreme de la muncă și 
să vezi distracție! Pregătește-te, vrăbiuţo! 


VP - 24 


e 

Janete se plimbă agitată prin cameră. Schimbă canalul 
căutând știri despre femeia care s-a aruncat din clădirea poliției. 
Relatările evită să dea detalii, unele chiar tratează evenimentul 
ca pe un accident, dar ea știe că a fost sinucidere. Tastează 
cuvintele-cheie în bara de căutare Google și găsește un clip 
video cu o emisiune televizată în care se vorbește despre caz. 
Prezentatorul e exagerat, plin de ticuri și îi dă legătura 
reporterului care îl intervievează pe comisarul ăla care nu-i 
suportă pe cei de la Poliţia Militară. Ah, dacă el ar ști ce știe ea... 

Janete ia o revistă de integrame și, alegând o pagină 
necompletată, îi notează numele: Wilson Carvana. În timp ce 
scrie, simte un licăr de curaj, o dorință discretă de a fi altfel 
decât e, dar știe că nu trebuie. Dacă ar fi să stea de vorbă cu o 
femeie comisar, poate că s-ar simţi mai încrezătoare. E greu să- 
și expună intimitatea în faţa cuiva pe care abia îl cunoaște. Mai 
bine nu. 

Învinsă, rămâne în faţa calculatorului. Se mai uită de două-trei 
ori la clipul video. Apoi, observă o polițistă care pare să se 
ocupe de toate la locul evenimentului. Incepe să fie, din nou, 
mai atentă. La alt link, urmărește un nou reportaj despre caz în 
care poliţista apare iar, ba chiar e intervievată, cu numele scris 
dedesubt: Verônica Torres. Ceva din tonul ei plin de îngrijorare îi 
spune lui Janete că Verônica e o femeie cumsecade. Ea s-a 
crezut întotdeauna în stare să ghicească firea oamenilor doar 
privindu-i. A greșit amarnic cu Brandão, dar n-o să mai 
greșească de-acum încolo. Încearcă să se anime și tastează 
„Verônica Torres” în motorul de căutare și găsește numărul de 
telefon de la secţie al poliţistei. Şterge istoricul, bea un pahar de 
apă, se așază pe fotoliu, oprește televizorul. la receptorul din 
furcă, ezită. Formează repede numărul, înainte să se 
răzgândească. Sună o dată, de două ori, o femeie răspunde. 

— Secţia omoruri, bună seara. Alo? Alo? 

Îi vine să plângă. De mult nu a mai auzit vocea altcuiva, altfel 
decât la televizor. Ultima a fost... Ultima a fost fata cu piele 
aurie. Janete nu vrea să se gândească la ea. Simte că îi fuge 
pământul de sub picioare. Respiră adânc și îndrăznește: 

— Doamna Verônica? 

— Nu, Verônica a plecat. Vă pot ajuta? _ 

Răspunsul o descumpănește pe Janete. Inchide telefonul, 


VP -25 


convinsă că începe să înnebunească. Sună repede la brutărie și 
la măcelărie până când numărul de telefon se șterge din 
memorie. Merge în dormitor, înghite două pastile, spune un 
Tatăl nostru repezit și se bagă în pat, încercând să închidă ochii. 
Nu are curaj. Rămâne cu privirea la tavan. In dormitor, toate 
luminile sunt aprinse. Se teme de întuneric. Privește atât de fix 
becurile albe încât încep să-i mișune puncte negre în fața 
ochilor. Se simte amețită. Se gândește la femeile torturate, la 
urletele de groază și la Cutia de Forţă. Ecourile fluieratului lui 
Brandão încă îi răsună în gând și melodia stăruitoare nu o lasă 
să adoarmă. 

Dormi, micuța mea, nu merită să te trezesti... 

O idee nu îi iese din cap. Dacă i-ar fi câtuși de puţin milă de 
ea însăși, dacă ar fi o femeie adevărată, ar trebui să urce peo 
clădire înaltă de tot și să facă la fel ca cealaltă. Să sară de acolo 
de sus, fără teamă. Cine știe, poate că astfel și-ar găsi liniștea. 


VP - 26 


5 


Când am ajuns la garajul clădirii, mi-am retușat machiajul 
privindu-mă în oglinda retrovizoare, având grijă să nu se vadă 
că aveam ochii umflați de atâta plâns. Necrofilie, puroi - era tot 
ce aveam în minte. Chiar dacă eram într-o stare extrem de 
proastă, vulnerabilă, nu-mi permiteam luxul de a ceda nervos. 
Am intrat în casă și l-am văzut pe Paulo pe canapea, cu o sticlă 
de vin pe jumătate goală lângă el. S-a ridicat, aţintindu-și ochii 
mahmuri asupra mea. S-a apropiat încovoindu-și corpul. 

— lubirea mea, a spus, atingându-mi braţul. 

Voia să mă sărute, dar mi-am întors ușor faţa. Nu pe buze. 

— Îmi pare rău că am ajuns la ora asta. A fost o zi plină. 

— Am văzut totul la știri. Cum te simţi? 

Tonul lui era plin de neliniște. O femeie se sinucisese în fața 
mea și el începuse să mă piseze cu întrebările. Ştiam că era o 
rană pe care aveam s-o port tot restul vieţii. Ca pe două tatuaje, 
acum mai șterse, încheieturile mele încă mai purtau urmele 
tentativei mele disperate de la 24 de ani. In lumea asta de 
rahat, actul sinuciderii nu ar trebui să fie atât de condamnabil. 

— Sunt bine, am răspuns, desprinzându-mă de el. 

Paulo m-a îmbrățișat pe la spate și m-a sărutat pe ceafă. A 
ajuns să-mi mângâie părul de parcă aș fi fost un copil. Am lăsat 
să treacă de la mine, dar de enervat, tot m-am enervat. Cu cât 
mai de treabă era el, cu atât mai îndatorată îi eram, ăsta era 
adevărul. Paulo era genul de soț perfect, care îţi oferă totul, 
afectuos, fidel. Cum eu n-am fost niciodată perfectă, nu îmi era 
deloc ușor de înghiţit. 

— Şi copiii? 

— Dorm, a zis el. Vrei să vorbești despre caz? 

— Ştii că nu vreau. 

La minibarul din sufragerie, m-am servit cu o doză generoasă 
de whisky. Paulo s-a așezat din nou pe canapea, observându- 
mă, ca și cum ar fi încercat să-mi interpreteze mișcările. 

— Părerea mea e că n-ar trebui să te implici în cazul ăsta, a 
spus el, în cele din urmă. 

Abia dacă am ridicat privirea; cu cât mai puţin comentam, cu 


VP - 27 


atât mai bine. 

— Îmi trebuie doar câteva ore de somn, am răspuns. 

M-am forțat să zâmbesc și, înainte ca el să aibă timp să mai 
spună ceva, am luat-o pe hol. În dormitor, am înghiţit o pastilă 
de Alprazolam cu restul de whisky sec, care ajunsese deja la 
jumătate. 


Am încercat să dorm. 
+ 


Chiar înainte să deschid ochii, ştiam că o făcusem lată. 
Aveam gura amară, ochii uscați, urduroși. Din pat, auzeam 
zumzăitul familiei care lua micul dejun. Fără să mă mișc, un 
gând: Rahat, cumpărăturile! Am uitat complet! 

Îmi și imaginam potopul de reproșuri pe care urma să-l înfrunt 
imediat ce aveam să calc în bucătărie. Să fii mamă și să ai un 
serviciu serios e o misiune pentru oameni organizaţi. Mereu le- 
am invidiat pe femeile alea care au câte o foaie de calcul pentru 
orice, listă de cumpărături la zi, mapă bine organizată cu 
facturile de plătit... Lista mea pentru supermarket nici nu 
trebuia scrisă: când îmi aminteam să mă duc lipsea absolut tot, 
nu mai era nici măcar o rolă de hârtie igienică în toată casa. 

M-am dat jos din pat, fiecare mușchi al picioarelor mă durea. 
Am făcut un duș rece, poate așa chiar mă trezeam, mi-am făcut 
machiajul în zece minute și am pornit să-mi înfrunt familionul. 
Femeile sunt ca indienii: își vopsesc fețele pentru războiul pe 
care îl înfruntă în fiecare zi. 

— În sfârșit, Ver6! a spus Paulo când m-a văzut. 

Rafael ciugulea bucăţi dintr-o pâine veche de o zi, în timp ce 
Lila bea un pahar cu lapte. 

— Știu, am uitat de cumpărături. 

— Mă chinui aici să hrănesc patru oameni cu două ouă, dar nu 
e nici unt, nici Nutella pentru copii... Chiar era nevoie să 
ajungem aici? 

— Bună dimineaţa și vouă! le-am spus, cu o faţă care o arăta 
că nu mai suport încă o rundă. Poţi să faci și tu cumpărăturile la 
supermarket, Paulo. Nu-ţi afectează deloc masculinitatea. 

Rafael și Lila mă priveau cu ochi nevinovați. Nu știau ce se 
întâmplase, dar știau că dimineaţa nu era bine să se pună cu 
mine. Mi-au dat câte un sărut fără entuziasm și au plecat de la 
masă ca să se spele pe dinţi. Paulo a profitat de ocazie ca să se 
apropie: 


VP - 28 


— lartă-mă, lubi! A fost o mitocănie din partea mea să te iau 
la rost după ziua de ieri. 

— Nu-i nimic. 

— Promiţi că nu te bagi în cazul femeii ăleia care s-a aruncat 
din clădire? 

— Promit, am minţit cu lejeritate, privindu-l în ochi, deja 
obișnuită cu asta. Trebuie să plec. Îți amintești ce zi e azi? 

— Sigur. Dar, cum ai atâtea lucruri pe cap, credeam că o să 
uiţi. Dacă ar fi fost viu, câţi ani ar fi împlinit tatăl tău? Optzeci și 
unu? 

— Optzeci și doi, am spus și l-am sărutat pe frunte, lângă 
chelia care începea să se contureze. O să trec pe la cimitir ca să 
las niște flori înainte să merg la secţie. 

— În regulă. 

— O să încerc. 

Am trântit ușa și, în lift, am rămas cu gândul la toate 
minciunile pe care i le spusesem soțului meu într-o discuţie de 
câteva minute. O clipă mi-a părut rău, dar în curând mi-am 
alungat jena. Afecțiunea mea pentru el era adevărată, familia pe 
care mi-o făcusem cu el era adevărată. Minciunile... ei bine, 
minciunile nu foloseau decât ca să ţin fiecare lucru în locul carei 


se cuvenea. 
+ 


Poate că e vremea să vorbesc despre mine, cine sunt și toate 
lucrurile alea care trebuie lămurite de la început, dar pe care 
evitam să le povestesc. E impresionant în ce măsură ne lăsăm 
influenţaţi de trecut. 

M-am născut o fată oarecare, singura fiică a uneia dintre 
familiile acelea tipice de clasă mijlocie care locuiesc în cartierul 
Pinheiros, tată poliţist și mamă supusă. La fel ca aproape toată 
lumea din zonă, învăţam la școala de stat Fernão Dias Paes, 
destul de tradiționalistă, recunoscută pentru calitate și rigoare. 
Am avut parte de o educaţie excelentă, mereu am scris foarte 
bine, așa că a fost normal să fac Facultatea de Litere la 
Universitatea din Săo Paulo. Ca o fată „cu pile” ce eram, după 
ce am terminat facultatea, la 22 de ani am dat concurs public 
pentru un post de funcţionar de poliţie la Poliţia Civilă. După 
logica mea, așa aș fi putut să aflu mii de povești și să scriu zeci 
de cărţi, cine știe, poate chiar să devin o scriitoare faimoasă. 
Sunt o leoaică veritabilă, îmi place la nebunie să fiu admirată și 


VP - 29 


lăudată. Și am visuri mari. 

Viaţa mea nu era perfectă, dar pot să spun că eram fericită, 
locuind cu tatăl meu erou și cu mama mea supraprotectoare, 
ținând-o numai în flirturi cu tipi bărboși, cu idei comuniste. 
Atunci, s-a întâmplat. 

Era marți, o zi caldă de ianuarie, eu eram în vacanţă și peste 
o săptămână urma să călătoresc la Miami cu părinţii mei. La 
șase dimineaţa, încă lenevind în pat, am auzit bătăi puternice la 
ușa casei: 

„Bum, bum, bum, bum, bum!” 

Speriată, m-am ridicat în picioare. Am întredeschis ușa 
camerei, să văd ce se întâmpla; tata era acum la intrare, doar în 
chiloţi, uitându-se prin vizor. 

— Nu-i așa? 

In ciuda figurii lui somnoroase, se vedea că e neliniștit. 

— Comisar Julio Torres? a spus vocea de dincolo de ușă. Sunt 
comisarul Takashiro, de la Magistratura Poliţiei Civile din Săo 
Paulo. Vă arăt insigna pentru identificare. Am de executat un 
mandat de percheziţie și confiscare. Deschideţi ușa. 

Tata a întins gâtul și s-a prefăcut, cu o voce obosită: 

— Mă lăsaţi câteva minute să mă îmbrac? Dormeam. 

— Trei minute. 

Tata s-a îndreptat către camera mea. Am alergat plângând 
către pat și m-am ascuns sub pătură, în timp ce el se apropia. S- 
a așezat pe patul meu, mi-a cuprins capul cu braţele. 

— Ce se întâmplă, tată? 

— Stai liniștită, Floricica mea! 

Așa îmi spunea el, Floricica, chiar dacă nu mai eram deloc 
mică. 

— Totul o să fie bine. E doar o procedură de rutină. Încuie ușa 
și așteaptă să te strig. 

— Mă tratezi ca pe un copil! am răspuns, fermă. O să fii 
arestat? 

Pentru prima dată în viaţa mea, am simţit că nu sunt în 
siguranţă. Tatăl meu, temelia mea, se prăbușea, iar eu mă 
prăbușeam odată cu el. 

— Ascultă-mă, Verônica, doar atât. Te rog! 

El mi-a întors spatele și a ieșit în mare grabă. Minutele se 
scurgeau unul după altul. Am încuiat ușa, dar am redeschis-o 
încetișor; observam toată agitația printr-o întredeschidere. Am 


VP - 30 


văzut când, în camera lui, el a luat niște hârtii de pe birou, 
pornind distrugătorul de documente, în timp ce vorbea cu 
mama. El vorbea, ea riposta. Trebuia să aleg dacă ascultam sau 
asistam la scenă. Am preferat să văd cu ochii mei. 

„Bum, bum, bum, bum, bum!” Alte bătăi la ușă. 

El a cotrobăit prin sertar și a ridicat trăgaciul pistolului său 
automat. Disperată, mama s-a îndreptat spre el, împiedicându-l 
să-și îndrepte arma către propriul cap. Eu am dat înapoi, am fost 
lașă. Până azi mă învinovățesc pentru asta. Mi-am acoperit 
urechile și m-am ascuns sub pat, închizând ochii cu putere. Cred 
că am făcut pe mine când am auzit primul foc, nu îmi amintesc 
bine. Ce s-a întâmplat apoi încă mi-e neclar și mie. La început 
erau flash-uri rapide și nu știu dacă golurile rămase au fost 
umplute de memorie sau de inteligență, mai târziu. 

Știu că poliţia a pătruns imediat în casă când s-a auzit sunetul 
împușcăturii, apoi au urmat ţipete și bubuituri, ca un fel de 
război într-un mediu domestic. A durat doar un minut, poate 
două. Apoi, o tăcere de mormânt. 

Nu știu după cât timp, o polițistă blondă, cu voce blândă, a 
întins brațul către mine. 

— Hai, nu trebuie să vezi asta! a spus ea. 

Mi-a acoperit faţa ca să mă scoată de acolo. Toţi alergau 
dintr-o parte în alta, polițiști agitaţi, sirena unei ambulanţe se 
apropia, cineva mă examina, în vreme ce alţii intrau în casă, 
cărând tărgi, dându-i pe ceilalţi la o parte din calea lor. Incercam 
să privesc cu coada ochiului, neîndrăznind să întreb ceva. 

Spre seară, când m-am întors singură acasă, numele meu de 
familie era rostit și scris în toate ziarele din ţară. Tragedie în São 
Paulo. Julio Torres, comisar la Denarcf, cercetat pentru corupţie 
în Operaţiunea „Cap sau Pajură”, a reacţionat la vestea 
închisorii cu o tentativă de sinucidere. Poliţiștii au intrat cu forța 
în casă și, văzându-l cu arma în mână, au tras și ei. Mama a 
murit pe loc, punându-se scut în fața bărbatului pe care îl iubea. 
Tata a supraviețuit și a fost dus în stare gravă la Terapie 
Intensivă. 

De-a lungul săptămânii, sistemul infracţional al „șlehtei de 
penali” din poliţia orașului Săo Paulo a fost disecat în presă: 
polițiștii de la departamentul narcotice puneau sub sechestru 


+ Divisão Estadual de Narcóticos - Departamentul de Stat pentru Combaterea 
Traficului de Droguri (n.tr.). 


VP - 31 


transporturi enorme de cocaină, sute de kilograme, și păstrau o 
parte ca să o vândă. Erau implicaţi și oameni de la Poliţia 
judiciară, care treceau în avizele de sechestru o cantitate mai 
mică de droguri; astfel, nimeni nu bănuia nimic. 

Era sistemul perfect, investigat luni întregi de către 
magistratură, până într-o fatidică zi de marţi, când au fost 
arestați cu toţii. Lumea mea s-a prăbușit în ziua aceea și nu mai 
era nimeni care să o ţină în picioare. Singură în casă, am intrat 
încet în dormitorul părinţilor mei. Extenuată, neputincioasă, m- 
am culcat în patul lor, fără să-mi pese de sângele rămas încă 
acolo. 

Am îngenuncheat lângă conturul trasat cu cretă care marca 
locul de unde fuseseră ridicate corpurile și mi-am trecut 
degetele peste ceea ce părea să fie desenul unui singur corp. 
Am alergat până în bucătărie, am pus într-o găleată toate 
produsele de curăţenie și am început să curăț într-o grabă 
disperată. Am spălat podeaua, pereţii, am dat la o parte 
așternuturile, dar nimic nu îndepărta sângele împrăștiat. La 
dracu', n-a inventat nimeni o firmă care să facă curat la locul 
infracțiunii, să nu fie nevoie ca rudele să vadă toate astea? Am 
luat cuțitul cel mai ascuţit din bucătărie, am intrat în cadă plină 
cu apă călduţă și am făcut așa cum am văzut în filme. Am 
început să simt cum mă cuprinde somnul și nici măcar n-a 
durut. 

M-am trezit abia mai târziu, înconjurată de calabalăc 
spitalicesc. Am înțeles imediat că n-am reușit să mor. Lângă 
patul de spital, așteptându-mă, comisarul Carvana s-a prezentat 
ca un vechi prieten al tatălui meu și mi-a făcut o propunere. Am 
acceptat. Nu aveam altă opțiune. 

Peste două zile, ziarele au publicat știrea morții comisarului 
Julio Torres. A avut loc o înmormântare simplă, fără priveghi, și, 
în timp ce vedeam sicriul acela cum cobora și era acoperit de 
pământ, am știut, în sfârșit, că bărbatul pe care îl admiram cel 
mai mult din lume nu se va mai întoarce. 

Când Paulo a intrat în viața mea, un an mai târziu, eu eram 
deja o Verônica Torres orfană de tată și de mamă, secretară a 
comisarului Carvana, și înțelegerea era deja făcută. El n-a putut 
niciodată să afle ce făceam eu doar o dată pe lună, sub 
pretextul unei mici petreceri a unui coleg de serviciu, al unei 
consultaţii la dermatolog sau al unei investigaţii în ultimul 


VP - 32 


moment. 

Am parcat mașina în fața unei case foarte vechi, zugrăvite în 
bleu. Chiar și de pe trotuar, se simţea mirosul de mâncare fadă, 
de clor și de scutece pentru adulți. După atâta timp, fata de la 
recepţie ar fi trebuit să știe cine sunt, dar de fiecare dată când 
mă apropiam, ea nu dădea niciun semn că m-ar recunoaște. De 
aceea, la ghișeul de la recepţia azilului, m-am identificat: 


— Sunt fiica domnului Julio. Am venit să-mi vizitez tatăl. 
+ 


Locul acela mă deprima. Eu am fost cea care a ales pentru 
tatăl meu cel mai bun azil de bătrâni din São Paulo, dar cel care 
plătea lunar o mică avere ca să îl țină acolo era statul. Când a 
ieșit din comă, medicii mi-au spus că suferise un atac cerebral, 
cu sechele psihomotorii grave. În principiu, creierul i s-a prăjit. 
De atunci, trăia țintuit într-un scaun cu rotile, ca un bufon trist, 
mut și cu bale la gură și, cu toate că era răsfățat de infirmierele 
care îi dădeau să mănânce cu linguriţa și îi administrau 
tratamentele, nimic din toate astea nu îi ameliora în vreun fel 
starea. 

În primii ani, magistratura chiar spera ca el să își revină și să îi 
ajute să elimine o dată pentru totdeauna sistemul corupt, 
intrând în programul de protecție a martorilor, primind o nouă 
identitate și povestind tot ce știa. Au căzut de acord să 
răspândească știrea morţii lui ca să fie protejat în timp ce se 
recupera. Carvana m-a instalat în funcţia de secretară și a 
garantat că o să-mi ţin gura. 

— Pentru mine, tata e deja mort! am jurat pe atunci. 

Dar nu era ușor să întorci pagina. Și iată-mă din nou acolo... 

Am înaintat pe coridoare până la camera lui. Mereu simţeam 
un nod în gât când vedeam ce devenise. Eu mi-l aminteam pe 
tata atât de înalt, de puternic, ridicându-mă de jos cu fiecare 
îmbrățișare, dându-mi sfaturi cu privire la morală și justiţie, 
când am devenit funcţionar la Poliţia Civilă. Silueta aceea firavă, 
încovoiată, cu salivă scurgându-i-se pe bărbie și firimituri de 
pâine căzute pe haine, mă distrugea psihic. Când mă vedea, 
reacţiona la fel ca recepţionera de la azil: cu indiferenţă. Habar 
n-avea cine eram. 

Camera era simplă, austeră, fără niciun fel de lux, dar curată. 
Un miros inevitabil de supă era impregnat în mobilă. Deasupra 
comodei, un televizor vechi la care tata nu se uita. Potrivit 


VP - 33 


medicilor, nu se putea garanta că își recăpătase cunoștința, cel 
mai probabil nu înţelegea nimic, nu vorbea deloc, fiind la fel de 
viu ca feriga din ghiveciul atârnat la ușă. 

— La mulţi ani, tată! am spus eu, sărutându-l pe chelie. 

Nu adusesem niciun cadou, bineînțeles. Ce putea să-și 
dorească un bătrân în stare vegetativă? Am așezat în faţa lui un 
scaun pliant și m-am uitat în ochii lui inexpresivi, încercând să 
găsesc vreun semn de viaţă inteligentă. Nimic. Niciodată nu era 
nimic, dar eu nu mă puteam abtine să nu încerc. 

Într-un mod paradoxal, acel atac cerebral era o 
binecuvântare, ăsta era adevărul. Tata a avut mereu secrete. 
Chiar erai corupt sau ti s-a întins o capcană?, voiam să-l întreb. 
De ce te-ai împotrivit arestării? Te simti vinovat pentru moartea 
mamei? Niciun răspuns, în afară de tăcere și de privire în gol. 

Mi-am încrucișat picioarele într-o poziție mai confortabilă. Am 
plecat capul, am închis ochii, să văd desfășurarea faptelor ca 
într-un film și i-am povestit incredibila istorie a Martei Campos. 
Îmi plăceau la nebunie momentele acelea, vorbeam fără niciun 
fel de reţinere și nu era nevoie să mint. Era mai mult decât sigur 
că nimic din ceea ce se spunea nu avea să iasă de acolo. Uneori, 
mi se părea că văd pe chipul lui o vagă urmă de zâmbet, sau de 
privire aprobatoare, dar știam că nu sunt decât nălucirile mele. 

În mai puţin de un sfert de oră, l-am blestemat pe Carvana, 
am blestemat tot sistemul. Biata Marta Campos. Cum e posibil 
ca totul să fie atât de viciat? Cum pot să fie așa trântorii ăștia, 
cu însemnele funcției lor cu tot, care nu vor să știe de nimic? În 
Brazilia, dacă ești poliţist ești tratat ca un gunoi. Te faci că nu 
vezi, devii corupt sau mori. Știu o mulțime de polițiști care-și 
ascund însemnele ca să nu fie uciși în drum spre casă, oameni 
de la Poliţia Militară care-și pun uniforma la uscat după frigider 
ca să n-o vadă nimeni, de la Poliţia Civilă care-și ascund bine 
insignele ca să nu fie împușcați în caz că ar fi victima vreunui 
atac. Nu voiam să-mi fie rușine că sunt ceea ce sunt. 

La secţie, când completam rapoarte și programam întâlniri 
pentru Carvana, eram o moartă-vie. In timp ce îi spuneam 
tatălui meu toată povestea, m-am umplut de energie și am 
simţit că s-a schimbat ceva. Eram puternică, invincibilă. M-am 
ridicat, sărutându-l pe chelie. 

— Nu crezi că e de datoria mea să trec chiar și prin iad ca să-l 
prind pe tipul care i-a făcut asta Martei Campos? 


VP - 34 


Cine tace aprobă. 
e 


Știam din proprie experiență că a doua zi după o tragedie e la 
fel de rea ca tragedia în sine. În secţie era un haos total. Încă de 
cum am ajuns, m-am enervat văzându-l pe Carvana înconjurat 
de microfoane, dând interviuri oricui cerea. Nu trebuia băgat la 
sertar cazul? Imediat ce a înţeles că moartea aceea putea avea 
urmări, bătrânul a și început să se umfle în pene. E nasol să fii 
vanitos. Până și atunci când deschidea frigiderul și se aprindea 
lumina, Carvana se apuca să dea interviuri. 

La intrare, am plecat capul și am reușit să trec neobservată. 
Am mers să duc lucrurile Martei înapoi în depozit. Erau multe de 
făcut. Pe biroul meu, un teanc de proceduri de care trebuia să 
mă ocup, hârțogărie birocratică de completat. M-am ghidat după 
maxima funcţionarilor publici din Brazilia: de ce să faci azi ce 
poți lăsa pe mâine? 

După saluturile obișnuite, în timp ce pornea calculatorul meu 
preistoric, am luat toate notițele despre site-ul de relaţii, unde 
era profilul Martei. Ideea de a avea o relaţie cu cineva, pe 
internet, mereu mi s-a părut un pic cam nebunească, ca și cum 
ai juca la loterie crezând că vei câștiga. N-am avut niciodată 
încredere în așa ceva. 

În orice caz, era impresionant cât de multe dintre prietenele 
mele necăsătorite intrau pe site-urile acelea sau își puneau 
fotografiile pe Tinder, în căutarea lui făt-frumos. Bietele de ele. 
Multe înțeleseseră deja că făt-frumos era de domeniul trecutului 
și nu voiau altceva decât o sculă prietenoasă. Măcar în cazurile 
astea, relaţia era mai echitabilă. 

Layoutul site-ului lubireldeală.com era de un prost gust ieșit 
din comun, cu inimioare multicolore și o melodie stridentă pe 
fundal. În centru, mai multe fotografii de utilizatori perfecţi și o 
invitaţie tentantă: „VREI SĂ-ŢI GĂSEŞTI IUBIREA IDEALĂ? FĂ CLIC 
AICI”. Marta făcuse clic și îl cunoscuse pe (Qstudentbestial88. 
Am făcut și eu clic. 

Pentru înregistrare am răspuns la o grămadă de întrebări, o 
încercare de a defini profilul și personalitatea utilizatorului. 
Trebuia să născocesc o momeală bună, tipul de victimă care l-ar 
interesa pe Ostudentbestial88, sau care-o fi fost numele pe care 
îl folosea acum. Trebuia să fie profilul unei femei culte, destul de 
înstărite, dar singure și fragile din punct de vedere emoţional. 


VP - 35 


Nume de utilizator: Qfataîndrăgostită. Mi s-a părut bun. La 
completarea numelui, site-ul recomanda să îl treci pe cel 
adevărat. Nu vrei să începi o relație clădită pe minciuni, nu-i 
așa?, scria dedesubt. Am completat „Vera”. Diferit, dar destul 
de asemănător ca să nu mă contrazic mai târziu. Nume de 
familie: „Tostes”. 

Ca să încep interogatoriul virtual, mi se cerea un motto, care 
urma să apară sus, lângă fotografie. Aici m-am împotmolit. Ce 
motto putea să atragă fără să fie compromiţător? Vinícius de 
Moraes? Prea melancolic. Borges? Prea intelectual. Sartre și 
Nietzsche? Blazare. Chico Buarque? Clișeu. Știu! Perna Martei 
Campos, cum era? Amy! Love is a losing game... Așa. 

Catolică, vorbește engleză, nefumătoare, bea ocazional... Am 
inventat o Vera conservatoare, foarte diferită de Verônica, cea 
care eram. Stil de viață: clasă socială înaltă, dar fără exagerări. 
Mâncare: italiană, franțuzească, gătită în casă. Vacanța 
preferată: să vizitez monumente faimoase. Cărţi preferate? M- 
am gândit un pic, ba chiar am consultat pozele pe care le-am 
făcut cu biblioteca din casa Martei: Doctor Jivago, Doamna 
Dalloway şi Mânarie și prejudecată. 

Absorbită de crearea victimei perfecte, am tresărit când a 
sunat telefonul de la biroul meu. 

— Alo? 

Nimeni la celălalt capăt al firului. Am închis și am continuat să 
completez profilul. Pentru filmele favorite, m-am întors la 
fotografiile făcute în casă: Podurile din Madison Country, Cei doi 
fii ai lui Francisco, Cincizeci de umbre ale lui Grey, Dragul meu 
John. Acoperisem orice posibilitate cu astea. Programe TV 
favorite: Vocea Braziliei, MasterChef telenovela de la șase, 
emisiunile pentru femei de la postul de televiziune GNT. Nu era 
greu să aflu de toate astea, fiindcă de urmărit nu reușeam 
niciodată. In puţinele ore în care îmi permiteam orice fel de 
divertisment, apelam la Netflix. Marta Campos nu părea să fie 
genul care se uită la Netflix, așadar nici Vera nu avea să fie. 

Telefonul din nou. Am răspuns și nimic. A rămas mut. Am 
început să îmi pun întrebări: de la început era ciudat că suna 
telefonul fix de la birou, din moment ce toată lumea folosea 
telefoane mobile, dar să rămână mut de două ori? Numai de 
amuzanţi din ăștia care se ţineau de dume n-aveam nevoie la 
secție. Nişte lepre. 


VP - 36 


Apropo de lepre, Carvana s-a întors în biroul lui și s-a zis cu 
liniștea mea. Nu trecea un sfert de oră fără ca moșul să-mi 
ceară ceva - de la o cafeluţă până la un pont pentru interviul pe 
care urma să-l aibă cu un jurnalist important. Când intram în 
biroul lui, televizorul era pornit, normal. Carvana se urmărea 
neîncetat dând interviuri. Să dea atenţie victimei, să 
investigheze, nici gând. Să vorbească despre caz ca și cum ar fi 
făcut tot posibilul? Asta da, făcea. Se cunoșteau deja rezultatele. 
În pauze, eu mai completam câte puţin la înregistrare. O parte 
intitulată „puncte de vedere” era enormă, parcă nu se mai 
termina. Sincer, chiar nu există o metodă mai simplă să-ți 
găsești iubit? 

Odată încheiate caznele, primeai o analiză a personalității 
tale. Echilibrată, cu o tendinţă către raționalitate. Tendinţă 
medie spre ridicată către inovaţie. Știe să aprecieze confortul 
adus de rutină. Părea suficient de convingător ca să-l atragă pe 
jegul ăla. 

Mai lipsea o fotografie de profil. Am încercat să pun două în 
care apăream din profil, în care nu eram ușor de recunoscut 
imediat. Peste câteva minute, un mesaj cum că nu au fost 
aprobate: fotografia de profil trebuie să fie clară, din față. 
Rahat... Dacă mă vedea cineva acolo, pe un site de relaţii, o 
încurcam. 

Suzana, cea care lucra în tura de noapte și era cea mai mare 
bârfitoare din secţie, s-a apropiat. Am închis totul repede, dar ea 
și-a dat seama că eram foarte concentrată și mi-a cuprins 
spatele cu brațul, pisicindu-se: 

— Am răspuns la telefon la biroul tău noaptea trecută. Era o 
femeie, părea agitată. A mai sunat? 

M-am gândit imediat la apelurile mute. Am răspuns că nu, i- 
am mulţumit că m-a anunţat și am sunat la biroul lui Nelson, 
nerd-ul secţiei noastre. L-am rugat să verifice în sistemul central 
de identificare a apelurilor dacă acestea veneau de la același 
număr. 

— Ce naiba, Verô! Asta știi să faci și singură... 

— Știu, Nerdson, dragule, dar treaba e că, în plus, aș mai vrea 
să descoperi al cui e numărul. Și, dacă se poate, și adresa. 

— Cam întreci măsura, nu crezi? 

— Promit că e pentru o cauză bună. 

— Îți aduc imediat rezultatele la birou. 


VP - 37 


În timp ce el muncea din greu, m-am întors la selecţia 
fotografiilor. Am ales una veche, făcută cu cinci ani înainte, când 
eram mai slabă și aveam părul scurt, vopsit blond. l-am aplicat 
un efect de blur elementar ca să nu fie atât de clară, dar chiar și 
așa trebuia să fiu nebună s-o pun pe internet. Fără îndoială, 
Paulo ar fi reușit să mă recunoască. La dracu', dacă într-o zi 
soțul meu ar fi descoperit, trebuia să înţeleagă. Am apăsat pe 
ENTER și am intrat în lumea digitală a flirturilor. 

Nelson a apărut după o jumătate de oră, cu hârtia în mână, 
ceea ce era un semn bun. Da, apelurile veneau de la același 
număr. 

— Și celelalte informaţii? l-am rugat, folosindu-mi tot corpul 
pentru asta. 

— Verd, știi că pot să apară încurcături... a spus, încercând să 
nu se lase cucerit așa ușor, se vedea clar. 

— Lasă încurcăturile, poţi să faci asta pentru mine? l-am 
rugat, ridicându-mă și ţinându-mi gura la câţiva centimetri de 
urechea lui. N-o să regreţi. 

Am văzut cum i se zbârlește părul de pe ceafă și m-am 
bucurat că încă am efectul ăsta asupra lui. Oamenii se uitau la 
calculatoristul ăla și nici nu-și imaginau cât de sălbatic era în 
pat. Era slăbănog, ciudat, dar avea performanţe fenomenale. L- 
am însoţit până la masa lui, așa, ca să-l susţin. Am rămas în 
spatele său, privindu-l cum cotrobăie prin operatori, cu trucuri 
pe care noi nici nu ni le puteam imagina. Nimeni nu e sigur pe 
planeta asta. Dacă nu vrei să fii invadat, singura cale e să nu ai 
nici telefon, nici calculator. Dacă ai, ești terminat. 

Din când în când, Nelson întrerupea operaţiunea și privea în 
sus, atingându-și capul de abdomenul meu. Eu zâmbeau și îl 
rugam să continue, dar cu un zâmbet din acela șiret, ca și cum 
aș fi vrut să-l pun în dificultate, în legătură cu ce să continue: cu 
una sau cu cealaltă? N-a durat mult și gata: telefonul de la 
domiciliu era pe numele Cláudio Antunes Brandão. Nelson a zis 
că mai avea nevoie de puţin timp ca să găsească adresa 
înregistrată. Am profitat ca să mă întorc la biroul meu și să sun. 
A răspuns o femeie: 

— Alo? 

— Alo, sunt Verônica Torres, de la poliție. Cum vă numiţi? 

— Janete. 

— Bine, Janete. M-ai sunat în legătură cu... 


VP - 38 


Ea a scos un suspin și m-a întrerupt imediat. 

— Cred că soţul meu o să mă omoare, a spus cu o vocea 
fermă și neobișnuit de calmă. 

— Şi de ce ar face asta? 

— li place să omoare femei. 

— A omorât deja alte femei? 

— Da, multe. 

— Un ucigaș de femei? 

— Imi pare rău, trebuie să închid acum. 

Și a închis. 


VP - 39 


6 


Janete stă așezată pe fotoliul din sufragerie de ore întregi, a 
pierdut noţiunea timpului. Parcă lumea nu ar mai exista decât în 
capul ei. Pe fereastră, privește înserarea. Sunt nori întunecațţi pe 
cer, o să plouă puternic în Săo Paulo. Asta o îngrozește. 
Picăturile de ploaie care cad pe acoperiș îi amintesc de cutie, de 
întuneric. Pe lângă asta, Janete știe că noaptea se apropie și că 
Brandăo se va întoarce în curând din tură, cuprins de poftă, ca 
de atâtea alte ori. 

Rămâne încremenită, frământându-și doar mâinile, de parcă 
ar putea opri timpul în loc dacă ar sta nemișcată. Aerul intră cu 
dificultate în plămânii ei. Numără până la cinci înainte să inspire, 
până la cinci înainte să expire, într-o încercare infantilă de a-și 
calma mintea tulburată. Încearcă să caute prin cotloanele 
memoriei felul în care a început totul. i 

Când l-a cunoscut pe Brandão, l-a dorit nebunește. Inainte, nu 
ajunsese niciodată să facă sex până la capăt, deși unii iubiți își 
dăduseră toată silinţa, dar cu el nici nu avusese timp să stea pe 
gânduri. Lucrurile s-au înfierbântat și, până să-și dea seama, i se 
și dăruise. Tânjea după fiecare nouă întâlnire, fanteziile puneau 
stăpânire pe gândurile ei și, parcă vrând s-o înnebunească, 
Brandăo o făcea să aștepte, să se roage să primească mai mult. 
Relaţia a devenit tot mai înflăcărată și, puţin câte puţin, el a 
început să aducă ceea ce numea „jucării”, pentru a face 
lucrurile mai picante, arătându-i o lume a desfrânării care a 
făcut-o să înţeleagă adevăratul înţeles al cuvântului păcat. 

Janete era deschisă la orice, numai să nu-și piardă soțul. S-a 
reexaminat, a adus justificări pentru fiecare etapă, găsind 
întotdeauna explicaţii convingătoare pentru gestul său straniu. 
Și-a acceptat propria dorinţă, înfrântă. Nu putea să-i spună 
nimănui, ar fi crezut-o peste măsură de depravată. Și poate 
chiar era. În tot restul timpului, în care nu se aflau în pat, îl ura 
pe Brandão din toate puterile, dar la primul gest sexual, uita tot. 
Era paradisul și pierzania, iar ea știa asta. Dorinţa nu scăzuse 
niciodată. Era aceeași disperare, aceeași lipsă de control și cel 
mai rău era că el devenise conștient de puterea pe care o avea 


VP - 40 


asupra ei. 

Era o spirală a nebuniei, jocul sexual s-a extins, a luat 
proporţii pe care Janete nu le dorea, dar nu putea să le 
împiedice. După atâta vreme, i-a devenit clar: e complicea unui 
scelerat, vectorul pasiv al unei răutăţi care se repetă din ce în 
ce mai des. O ţine dintr-o sperietură în alta, dar nu reușește să 
scape din această situaţie. li e rușine, o omoară vinovăția, 
plănuiește fiecare cuvânt pe care îl va spune în continuare și... 
acceptă. Se supune. Plânge, se lasă pradă disperării. Și nu 
reacționează, nu-l poate pierde, nu poate pur și simplu să fugă 
și să-l lase în urmă, el ar căuta-o până la capătul lumii. Nu poate 
să-l trădeze. Patima e amestecată cu frică. Și se teme nespus 
pentru ea însăși. Dumnezeule, dacă într-o zi el i-ar face ei ceea 
ce își imaginează că le face celorlalte... 

A ajuns la limită. Tatăl ei mereu spunea asta, rabzi, rabzi, 
până când nu mai rabzi! Dar nu o să fie neghioabă, nu, s-a 
săturat de atâţia pași greșiţi, bruști, impulsivi. Deja a plătit 
scump. După ce s-a gândit de atâtea ori să se sinucidă, să vadă 
povestea Martei Campos a fost picătura care a umplut paharul. 
Așa o să sfârșească și ea? Nu. Dacă tot nu e în stare să-și ia 
viața, măcar s-o ia pe cea a lui Brandão. 

Singură însă nu o va putea face. Nu are condiţiile necesare. 
Lui Janete i-a plăcut felul de a fi al poliţistei aceleia, Verônica. 
Din câte a spus în interviu, pare să apere femeile cu îndârjire, 
pare o fată care a suferit mult la viaţa ei, dar căreia nu-i lipsește 
curajul. Oare o să reușească să ajungă la un „acord”, așa cum 
vede în filme, sau la „imunitatea martorului”, așa cum vede la 
știri? Imunitatea martorului se aplică doar pentru corupţie? Oare 
ar fi crezută și secretul ar fi păstrat sau Brandão ar descoperi 
totul înainte ca ea să facă primul pas? 

A sunat-o de două ori pe tipa aceea Verônica, dar atunci n-a 
fost în stare să scoată niciun sunet, în afară de plânsul care nu 
voia să se oprească. În mintea lui Janete, apărarea și acuzarea 
strigau împreună: nu, nu o văzuse moartă pe niciuna dintre fete. 
Nu, nici vii nu le mai văzuse vreodată. Nu, nu știa ce făcea cu 
ele. Nu, niciodată nu le-a atins. Da, se ruga în fiecare noapte 
pentru iertare și pentru sufletele sărmanelor. Da, avea 
remușcări. Da, se simțea slabă și lașă. Nu, nu o să sune la 
poliţie, nimeni nu o să creadă și mult mai mulţi oameni au să 
sfârșească rău. Da, o să-și facă destul curaj și o să pună capăt 


VP - 41 


situaţiei. Nu, teama era mai mare decât orice. Da, ea nu merită 
să continue în felul ăsta, o să-l denunțe, chiar dacă o să fie 
arestată. Arestată? Așa îi zvâcnește capul ore întregi, ca un 
metronom așezat deasupra pianului. Tic, tac, tic, tac... da, nu, 
da, nu... 

Atunci sună telefonul fix. Se sperie atât de tare încât aleargă 
să răspundă. Spune un alo aproape fără glas, abia perceptibil. 
De cealaltă parte, o voce de femeie... 

— Alo, sunt Verônica Torres, de la poliție. Cum vă numiţi? 

— Janete. 

— Bine, Janete. M-ai sunat în legătură cu... 

Ea scoate un suspin și se gândește ce să spună. E atât de 
greu de pus în cuvinte... Dar nu poate da înapoi acum. 

— Cred că soţul meu o să mă omoare, spune, cu o voce fermă 
și neobișnuit de calmă. 

— Şi de ce ar face asta? 

— li place să omoare femei. 

Ca o forţă a destinului, claxonul mașinii se aude în faţa casei. 
Janete întinde gâtul spre fereastră ca să se asigure: el e! Ascultă 
zgomotul  portiţei metalice de la intrare și pașii soțului 
apropiindu-se. 

— A omorât deja alte femei? 

— Da, multe. 

— Un ucigaș de femei? 

— Îmi pare rău, trebuie să închid acum. 

Aproape că face pe ea. Dacă descoperă Brandăo, ea nu mai 
are nicio șansă. Pune receptorul la loc în furcă, afișează un 
zâmbet și se apropie de ușă ca să îl primească. Işi netezește 
rochia, încercând să acopere sunetul propriei inimi, pe care îl 
ascultă cu răsuflarea tăiată. Ce i-a spus ea poliţistei? Acum nu 
mai e cale de întoarcere. 

Sărută chipul rece al soțului și merge în bucătărie, încearcă să 
menţină un ritm normal, cine știe, poate că el a uitat, o să pună 
cina pe masă, o să se uite un pic la televizor... 

— Ce faci, vrăbiuţo, încă nu ești gata? O să ratăm sosirea 
autobuzului pe care-l vreau! aude Janete, cu spatele la el. 

— Nu vrei să lăsăm pe mâine? Se pare că o să plouă! Și 
autobuzul vine în fiecare zi... 

— Ciocu' mic! Taci din gură și schimbă-ţi hainele! 

Înfiorată, ea se supune. Hai, Janete, hai, îşi spune. Nu poti să 


VP - 42 


fii slabă acum. Coace.-i-o fără să-și dea seama! Mai îndură doar 
un pic... 

Se urcă amândoi în mașină la fel ca întotdeauna. Prin parbriz, 
ea vede fulgere despicând cerul și trăsnete asurzitoare. E 
prevestirea nefericirii ei. Închide ochii, îndoaie degetele 
apăsându-le în palmă, chiar simte pornirea de a se ruga, dar nu 
se roagă. Niciun sfânt nu ar ierta-o pentru ce face în nopţile 
acelea. 

Când ajung la autogara Tietê, plouă deja destul de tare. Locul 
acela pare o lume aparte: mulți oameni, învălmășeală, un miros 
oribil de urină, copii plângând, cozi în fața fiecărui autobuz, 
funcţionari îndesând valize în compartimentele laterale, alţii 
scoțând nenumăratele sacoșe ale celor care coboară. Ea se 
întreabă mereu de ce nu își cumpără oamenii o valiză mai mare 
în loc să care zece sacoșe. Cine să înțeleagă? 

În mijlocul mulţumii, străbate drumul pe care îl știe pe 
dinafară, lecţie învățată de prima oară, cu mult timp în urmă, și 
niciodată uitată. Vede imediat autobuzul pe care îl caută. Cu 
privirea formată, localizează tipul de fată care îl interesează pe 
Brandăo: brunetă, haine simple, valiză enormă în mână. 
Așteaptă câteva minute ca să fie sigură că nu e însoţită și nu o 
așteaptă nimeni. Ajunge să se apropie de tânăra slăbuţă, dar o 
doamnă cu aer matern apare și o îmbrățișează pe fată. Fir-ar să 
fie! Nu merge... 

Janete începe să devină temătoare. De obicei nu e așa de 
greu. În general, întotdeauna coboară din autobuz cineva de 
felul acesta, care corespunde modelului. Vin o droaie de astfel 
de fete din nordul și nord-estul țării, căutându-și de lucru în 
marele oraș. Nici nu vrea să-și imagineze cum o să reacționeze 
Brandão dacă nu reușește. In sfârșit, altă fată coboară din 
autobuz. Are ochi speriaţi și se vede clar că e singură, intimidată 
de mărimea orașului Săo Paulo. Janete așteaptă ca ea să-și vină 
în fire și se apropie zâmbind: 

— Bună, cum te numești? Eu sunt Glória... 

Fata îi zâmbește și ea, cam stingherită, șovăind. După un gest 
vag, capitulează de îndată: 

— Deusamar, dar poţi să-mi spui Deusa. 

— Ei bine, Deusa, ai deja loc de muncă? Am nevoie de cineva 
ca să lucreze la mine acasă, ca menajeră. Mi s-a spus că aici, la 
autogară, se găsesc persoane de încredere. 


VP - 43 


Deusei nu-i vine să creadă ce noroc are. Pe ploaia asta, murea 
de teamă că nu o să poată ajunge la pensiunea despre care i se 
spusese, nu văzuse niciodată atâţia oameni într-un singur loc, 
nu știa cu ce bani o să mănânce săptămâna următoare și, din 
senin... o ofertă de muncă! Sfântul căruia i se ruga era într- 
adevăr generos. Ea își stăpânește entuziasmul, amintindu-și de 
cuvintele preotului, de pericolele din Săo Paulo, despre felurile 
în care putea să îi meargă rău. O privește pe femeie de sus în 
jos, dar e atât de simpatică... Brunetă, subţire, parcă ar fi o 
scobitoare, vorbește încet și are un zâmbet plăcut, ca să nu mai 
vorbim de ochii ei limpezi. Inghite în sec, tulburată, dar întreabă: 

— Ce fel de serviciu ar fi? Nu știu să gătesc foarte bine, doar 
mâncărurile cele mai simple. Dar la curăţenie sunt cea mai 
bună. 

— Deusa, eu sunt în aceeași situație ca tine, nu te cunosc, dar 
ajunge să privești omul în ochi și să simţi în inimă dacă e de 
încredere sau nu, spune Janete, băgând la înaintare un text 
pregătit dinainte, care funcţionează întotdeauna. Mi-ai plăcut de 
când te-am văzut coborând din autobuz ca să-ţi iei valiza, cu o 
înfățișare așa, hotărâtă, o atitudine, știi? Până la urmă, vin aici 
atâtea alte fete și eu te-am ales pe tine... 

— Bine, batem palma, răspunde Deusa, hotărâtă. Mergem 
direct? 

— Sigur. 

Janete merge înainte, urmată de Deusamar, căreia îi ia una 
dintre sacoșe, să o ajute. lmpreună, trec pe lângă o staţie de 
autobuz unde se înghesuie oameni cu umbrele, așteptând să fie 
duși acasă, și înaintează către un punct mai puţin aglomerat 
unde e parcată mașina Opel Corsa neagră. Janete vorbește 
despre salariu, precizează că nu e multă treabă de făcut în casă, 
că e căsătorită, dar nu are copii, aceeași pălăvrăgeală 
dintotdeauna și apoi i-l prezintă pe soţul ei, care așteaptă pe 
scaunul șoferului îmbrăcat în uniforma de la Poliţia Militară. 
Janete își dă seama că Deusa se linişteşte când îl vede ca pe o 
„autoritate”, o ucide vinovăția, dar nu îndrăznește să schimbe 
cursul tragediei. 

Brandão îi zâmbește fetei, așa cum zâmbește atunci când 
aprobă alegerea, și întinde mâna ca să o salute pe Deusa. 

— Poţi să urci, draga mea, îi spune el soţiei, în timp ce merge 
împreună cu Deusa până la portbagaj ca să îi pună valiza 


VP - 44 


înăuntru. 

Janete se așază repede pe locul de lângă volan și deschide 
torpedoul. Știe ce urmează. Își pune masca pentru dormit ca să- 
și acopere ochii. Duce mâinile la urechi, încercând să alunge 
orice zgomot, dar picăturile de ploaie răpăie pe acoperișul 
mașinii, ca un ciocan bătându-i ţăruși în creier. Pe întuneric, ea 
ascultă atunci când fata se apleacă deasupra portbagajului 
multumind pentru oportunitatea de angajare, ascultă zgomotul 
loviturii, un geamăt scurt și portbagajul închizându-se. Mai 
rămâne doar tăcerea înspăimântătoare, punctată de ploaia 
puternică. Lui Janete îi vine să plângă, dar nu plânge. Vina e și a 
ei. 


VP - 45 


7 


Numai ce închisese Janete telefonul, când Nelson a venit la 
biroul meu, răsfățându-se, ţinând o hârtiuţă atârnată între buze. 
Eu n-aveam chef de glume. Am apucat hârtia cu un gest brusc și 
am citit adresa. Era o casă din Parque de Carmo, Zona de Est. 

— Ce-i cu faţa asta, Ver6? a întrebat Nelson, dar nici nu m-am 
obosit să răspund. 

Am oprit calculatorul și i-am lăsat un mesaj lui Carvana 
inventând o urgenţă. Mi-am pus lucrurile în geantă, inclusiv 
pistolul automat. Nelson a rămas pironit acolo, așteptând ceva: 

— Nici măcar nu-mi mulţumești? 

— Eşti un geniu. 

— Sexy? 

— Așa, un geniu sexy, am spus, ca să-i măgulesc orgoliul și i- 
am dat un sărut pe gât. Te recompensez mai târziu! am mai 
spus și am plecat în grabă. 

În clădirea DHPP, cu douăzeci de etaje și peste o mie de 
funcţionari, poţi să aștepți liftul ore în șir și pe urmă să treacă pe 
lângă tine fără să se deschidă ușile, pentru că e plin. Cum nu 
aveam răbdare să aștept, am coborât direct pe scări. Când am 
urcat în mașină, ploua îngrozitor. Așa e São Paulo, poate că e 
cunoscut ca orașul burniţei, dar, dacă se măresc stropii, atunci 
să te ţii. Totul se învălmășește, se blochează traficul și la fiecare 
semafor ajungi să te rogi la toți sfinţii. Colac peste pupăză, nu 
cunoșteam aproape deloc Zona de Est. In general, Waze mă 
făceam să mă simt puternică, mă ducea peste tot, dar, pe o 
vreme ca asta, aplicaţia avea și ea limitările ei. Săgeţica nu mai 
indica unde trebuia să cotesc, apărea un „căutare reţea” și-mi 
venea să mor. 

Am mers înainte pe Radial Leste”, sperând că lucrurile vor 
reveni în curând la normal. Când am intrat pe bulevardul 
Aricanduva, auzeam la radio cum crainicii anunțau, minut după 
minut, inundaţii în tot mai multe locuri din oraș. În momentele 
acelea, îţi era ciudă că locuiești în São Paulo. Mintea îmi mergea 
fără oprire. Cum a putut să scoată tipa aia Janete așa ceva pe 


5 Arteră din Săo Paulo, care face legătura între centru și zona de est a orașului (n.tr.). 
VP - 46 


gură? Cred că soțul meu o să mă omoare... Serios? Și era atât 
de calmă? Și a mai spus că el omoară femei? Cum a descoperit 
ea asta? Îndoiește-te mereu, Verô, ar fi zis tata. Niciodată n-am 
luat de bună din prima relatarea victimei înlăcrimate care intră 
în secţie spunând că i s-a furat mașina. Poate să fie doar o 
înscenare ca să păcălească firma de asigurări. 

Doar că acum, dintr-un motiv sau altul, o credeam pe Janete. 
Sigur că nu excludeam posibilitatea ca ea să fie o nebună sau o 
amuzantă care vrea să facă farse poliţiei, dar putea tot la fel de 
bine să fie o femeie care își făcea în sfârșit curaj să își denunțe 
soțul cel crud. De asta voiam să ajung repede la adresă, nu mi-a 
plăcut cum se terminase discuţia. Și ambuteiajul nu mă ajuta. 

Blocată la o intersecţie, îi priveam pe oamenii care alergau 
sub copertine, un bătrân în mașina de alături cânta în gura mare 
o melodie pe care nu reușeam să o identific. În clădiri, luminile 
apartamentelor erau aprinse, un du-te-vino de vieţi, și eu acolo, 
stând pe loc, ca o observatoare privilegiată. În copilărie, îmi 
plăcea tare mult să stau la fereastră cu tata, observând clădirile 
vecine și locuitorii lor. Supravegheam fără sfială viaţa celorlalți, 
bărbaţi și femei întorcându-se de la muncă, umbre trecând iute, 
bătrânele butonând telecomenzile în faţa televizoarelor, dar 
nimic din toate acelea nu conta cu adevărat. Să observ 
persoanele acelea necunoscute timp de câteva secunde era 
suficient ca să le inventez poveștile de viaţă, temerile și visurile. 
Le cunoșteam intimitatea, sufletul. Casele oamenilor le reflectă 
spiritul. Oare cum e casa unui ucigaș de femei? 

Dacă Janete spunea adevărul, urma să am în curând 
răspunsul. Poate că nu aveam experienţă în domeniul 
anchetelor de poliţie - când ești instalată de atâta timp într-un 
post de secretară, ruginești -, dar cred că totul în lume depinde 
de energie. Dorinţa mea de a rezolva cazul Martei Campos, de 
a-l prinde pe nemernicul care o înșelase, era atât de mare încât 
a fost de ajuns să-mi fac curaj să investighez un caz pentru ca 
imediat să-mi apară în față încă unul. 

M-am întors repede la realitate când mi-am dat seama că 
Waze sugera să trec prin favela Gleba de Pêssego, enormă și 
periculoasă. Să fii poliţist și să nimerești acolo era cel mai 
groaznic coșmar. Nu m-am supus aplicaţiei și nenorocita de 
săgeţică s-a mișcat din nou, arătând un nou traseu. M-am 
afundat pe străzi înguste, neasfaltate, fără o salubrizare 


VP - 47 


elementară, fără lumină și Dumnezeu mai știe fără ce altceva. 
Parque de Carmo era, în principiu, un cartier de ansambluri de 
locuințe sociale, structuri în formă de sicriu cu o atmosferă 
funebră, ca și cum oamenii ar fi fost hamsteri într-un laborator 
controlat. Pe măsură ce înaintam, am ajuns într-o zonă cu case 
mari, cam vechi și degradate, din perioada 1970-1980, 
observând puţinele ferestre luminate și deschise, pe potopul 
acela. Am văzut două femei certându-se într-o casă, un bărbat 
uitându-se la un meci de fotbal în alta. Una dintre casele acelea 
era a unui presupus ucigaș de femei. Cu siguranţă, nu avea o 
placuță indicatoare la ușă. 

Am oprit mașina cu două străzi înainte de adresa indicată de 
aplicaţie. Mi-am dat jos brățările și le-am lăsat pe locul de lângă 
volan. Deși erau talismanul meu, făceau mult zgomot. Am 
coborât înarmată doar cu pistolul și cu o umbrelă. În aer, un 
miros amestecat de gunoi și nămol. Umezeala din Săo Paulo îţi 
intră în oase. Am mijit ochii, încercând să privesc în faţă, dar era 
imposibil. De parcă n-ar fi fost de ajuns ploaia torențială, locul 
mai era și slab luminat. Am pășit încet, ocolind bălțile și având 
grijă ca pantofii, cu toc mic de data asta, să nu mi se afunde în 
noroi. Asta mai lipsea. Încetul cu încetul, mi-am găsit echilibrul 
și a trebuit să merg până aproape de gard ca să disting casa. 

Era veche la fel ca toate celelalte, zugrăveală bej cojită, o 
singură fereastră care dădea spre curtea din faţă. Am ocolit-o și 
am văzut încă două ferestre pe latura din dreapta, toate stinse. 
Părea goală. Am încercat să-mi ciulesc urechile în așteptarea 
vreunui sunet venit dinăuntru. Pe lângă asta, nu vedeam ce era 
în spatele casei. Pentru că nu voiam să fiu luată prin 
surprindere, am luat pistolul, am scos magazia ca să verific 
cartușele și am ridicat trăgaciul. 

O clipă, am avut senzaţia că sunt observată. Am crezut că văd 
o umbră trecând pe lângă perdeaua ferestrei din faţă, dar în 
curând am alungat acest gând. Probabil mi s-a părut. Poarta era 
scundă și nu părea să fie niciun câine în curte. Mi-am ridicat 
tivurile pline de noroi ale pantalonilor și m-am strecurat 
înăuntru, într-o secundă. Am lăsat umbrela și a fost nevoie să 
dau o mică fugă, până la ușa de la intrare. Cu arma în mâini, 
întorcându-mi corpul în toate părţile, am străbătut perimetrul. 

Pe latura din stânga, prima fereastră era acoperită cu 
obloane. M-am aplecat în toate părţile, căutând un unghi din 


VP - 48 


care să se vadă ceva. Nimic. Am ajuns în spatele casei, ușa era 
și ea încuiată. Lângă zid, straturi de flori perfect armonizate și 
colorate. Mi-am șters pantofii de covorașul de la intrare ca să nu 
las urme pe jos. Și, în timp ce mă apropiam de ultima fereastră, 
am avut noroc: obloanele nu erau trase de tot, ci doar 
întredeschise. 

Am tras cu ochiul înăuntru și am întrezărit o parte din 
sufragerie, în ciuda beznei complete. A trebuit să ţin pistolul cu 
o singură mână, ca să iau mobilul cu cealaltă. Am aprins 
lanterna telefonului și am îndreptat fasciculul de lumină spre 
interiorul încăperii: canapea cu motive florale, măsuţe cu veioze, 
bibliotecă și un mic televizor... Nu era nimeni acolo. Mi-a trecut 
prin cap că e posibil să apară pe neașteptate un chip la 
fereastră sau că ucigașul de femei o să mă ia prin surprindere 
pe la spate, dar știam că nu era decât influența filmelor nord- 
americane. În viaţa reală, nu se întâmpla așa ceva, nu? 

În apropierea canapelei se afla un mic punct luminos, dar 
unghiul nu îmi permitea să disting ce era. Putea să fie lumina de 
la un robot electronic, de exemplu. Sau a altui aparat oarecare. 
De la fereastra din latura opusă, am văzut o candelă, 
singuratică, acum ajunsă la capăt, care se topea în faţa 
statuetei unei sfinte. Am luminat așa-zisul altar: câteva lumânări 
stinse, o Biblie deschisă pe un suport de carte și, chiar în centru, 
sfânta cu o frumoasă cunună. N-a fost greu să o identific în 
lumina pâlpâitoare care proiecta umbre estompate pe pereții 
casei. Era Fecioara de la Cabeza€, ţinându-l cu un braţ pe 
pruncul lisus și cu celălalt un cap retezat. 

Nu mai auzisem vorbindu-se despre ea din adolescenţă. Pe 
atunci, am aflat despre ea mulţumită unui prieten de la școală, 
devotat sfintei pentru că tatăl lui își pierduse un braț într-un 
accident. În aceeași clipă, am simţit un fior în ceafă. Era o 
reprezentare neobișnuită, Fecioara de la Cabeza era așezată pe 
un tron din oase. M-am concentrat cât de mult am putut, nu 
folosea la nimic să divaghez. Trebuia să intru în casă. 

Memoria mea a luat la rând toate filmele în care văzusem uși 
deschise cu forța fără să rămână urme. Mi-a venit imediat în 
minte un truc cu cardul de credit. Mi-am dat jos ecusonul de la 


6€ Reprezentare a Fecioarei Maria, răspândită în lumea catolică, având la bază o 
apariție a acesteia care i s-ar fi înfățișat în secolul al XIII-lea unui păstor andaluz, în 
apropierea vârfului Cabezo din munții Andújar (n.tr.). 


VP - 49 


gât și i-am testat flexibilitatea. Ușa de verandă era din acelea 
care, pe lângă zăvor, avea și un opritor de podea. M-am aplecat 
ca să strecor cardul pe sub ușă, mișcându-l de jos în sus, până 
când am găsit punctul unde se întorcea tija opritorului. Am 
început să-l îndoi, având grijă să nu se rupă la mijloc, și am 
mișcat puţin câte puţin încuietoarea până când s-a întors pe 
partea cealaltă. M-am bucurat în tăcere. Ușa era acum 
deblocată, nu mai trebuia decât să fac același lucru și cu 
zăvorul. 

Am împins cardul între toc și ușă în toate direcţiile posibile, 
folosindu-mi tot corpul pentru a mă sprijini. După câteva 
secunde, am auzit clicul magic. E impresionant felul în care 
curiozitatea îţi face creierul să folosească toate cunoștințele pe 
care le-ai strâns în viaţă. Eram în stare să intru în case prin 
efracţie, cine ar fi crezut! 

Am intrat tiptil, fără să aprind lumina. Decoraţiunile din casă 
puneau accent pe detalii, perniţe cu fraze brodate, aranjament 
floral în mijlocul mesei din sufragerie, plante luxuriante, bine 
udate. Nimic foarte modern, dar totul bine întreținut. Un miros 
de lavandă umplea camera. Tavă cu ceainic și zaharniță de 
argint pe măsuța de cafea, pe post de ornament. Traverse 
deasupra covorului. De un prost gust extraordinar, dar 
informaţia asta nu avea să fie de folos pentru profilul pe care 
încercam să-l alcătuiesc. Nu era la vedere nicio fotografie 
înrămată. _ 

Am examinat altarul de aproape. In faţa lui, un scăunel de 
rugăciune care nu intrase în câmpul meu de vedere. Nu mai 
exista altă reprezentare a vreunui sfânt, pe poliţă. O familie 
devotată Fecioarei de la Cabeza? Am examinat tronul de oase: 
era făcut din ceramică. Biblia era deschisă la Psalmi, și Psalmul 
91 era subliniat cu cerneală roșie: „Cel care locuiește la 
adăpostul Celui Preaînalt și se odihnește la umbra Celui 
Atotputernic îi spune Domnului: «Tu ești locul meu de refugiu și 
fortăreaţa mea, Dumnezeul meu în care îmi pun încrederea». 
Căci el te va elibera din lațul vânătorului și de ciuma pustiitoare. 
El te va acoperi cu aripile lui și vei găsi refugiu sub aripile sale; 
adevărul lui îţi va fi scut și pavăză. Nu te vei teme nici de 
spaima nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma 
care se răspândește în întuneric, nici de molima care bântuie în 
plină zi. Vor cădea alături de tine o mie și zece mii, la dreapta 


VP - 50 


ta, dar de tine nimic nu se va apropia...”” Fragmentul era prea 
mare, nu aveam timp să citesc pe tot. Mai târziu aveam să 
analizez alegerea fără grabă. 

Cu amândouă mâinile, am ridicat de pe postament statueta 
sfintei ca să privesc inscripţia de la bază și am găsit o 
deschizătură. Sfânta era goală pe dinăuntru și avea o hârtie în 
interior. Am luat briceagul pe care îl aveam în buzunar și am 
scos afară penseta acestuia. Am tras cu grijă, ca să nu zgării 
vopseaua. Pentru munca aceasta era nevoie de calm și de timp 
- două lucruri pe care eu nu le aveam într-o cameră întunecată 
a unei case necunoscute, în vreme ce ploaia cădea neîncetat 
afară și tunetele mă speriau. Dacă ar fi venit cineva, nu aș fi 
auzit. Ar fi trebuit să mă ascund în grabă și Dumnezeu știe ce s- 
ar mai fi întâmplat după aceea. 

În cele din urmă, am extras hârtiuţa: era o fotografie îndoită 
la mijloc, foarte veche, alb-negru, făcută, pe cât se părea, într- 
un sat indigen - erau mulţi arbori și câteva colibe în spate. 
Pozând în faţa aparatului, o fetiță indiană, serioasă, dar drăguță, 
cu ochi expresivi și fără braţul stâng. Pe verso, era scris: 
„Manuara, tribul Kapinoru - 1955”. Ce însemna asta? Am 
fotografiat amândouă fețele ca să nu uit. 

Am pus statueta la locul ei și am deschis micul sertar al 
altarului, dar nu am găsit nimic, doar câteva cuvinte dintr-o 
rugăciune pe hârtie plastifiată. Mereu mi-au plăcut lucrurile 
mistice, dar trebuia să acţionez mai rapid. In celelalte camere, 
am confirmat că locuinţa era mai bine întreţinută pe dinăuntru 
decât pe dinafară. După ce am trecut prin baie și printr-o 
cameră practic goală, am ajuns în dormitorul matrimonial și 
imediat am deschis sertarele noptierelor. 

Noptiera din dreapta era în mod clar a soţiei: o veioză cu 
dantelă, set de carafă de apă și pahar, o ramă cu fotografie de 
care era atârnat un rozariu. În poză, un cuplu de tineri zâmbitori 
care nu indica în niciun fel probleme în viața de familie. 
Înăuntrul noptierei, un teanc imens cu zeci de reviste de 
integrame, toate completate. În sertar, doar câteva hârtii, un 
carneţel unde erau notate cheltuielile casei, chei împrăștiate și 
fotografii de familie în spate de tot. După haine și tunsori, se 


á Traducere de Alois Bulai și Eduard Pătrașcu, 


https://bibliacatolica.ro/category/biblia/1-vechiul-testament/41-cartea-psalmilor/ 
page/91/ 


VP -51 


vedea că fuseseră făcute în anii '90. M-am uitat pe verso și am 
confirmat: „Jales, 1997”. În aproape toate pozele, patru femei se 
îmbrățișau zâmbitoare, una dintre ele era mai în vârstă: fără 
îndoială, o mamă cu cele trei fiice ale sale. Care din ele o fi fost 
Janete? De ce nu erau înrămate? Eu îmi notam totul în memorie, 
pentru că istoricul relaţiilor ei de familie avea să îi confirme sau 
nu versiunea. 

Noptiera soțului era încuiată, bineînţeles. Dar am reușit să o 
deschid repede - acum că eram aproape specialistă în balansat 
ecusonul dintr-o parte în alta. Erau acolo muniţie pentru un 
pistol de calibrul 40 și pentru unul de calibrul 380, un mobil 
preplătit, de unică folosință, multe numere din Playboy cu femei 
celebre și câteva reviste porno, să spunem, mai realiste. Intr-un 
plic mov, mici foi de caiet cu mesaje scrise de mână, într-o 
caligrafie feminină: „Am făcut supa aia de găină cu orez care-ti 
place ție, iubirea mea. Semnat: Janete” sau „Iubire, mi-e dor de 
tine când te intorci târziu din tura de noapte. Mi-e dor de 
săruturile tale, de mirosul tău, de îmbrățișările tale. Semnat: 
Janete". Erau mesaje cotidiene, fără dată, dar toate 
drăgăstoase. Nu i se potriveau deloc unei neveste care crede că 
soțul său e un ucigaș de femei și că are s-o omoare în orice 
clipă. 

În același plic, alături de mesaje, fotografia cam veche și 
îngălbenită a unei femei frumoase, care am dedus imediat că 
era însăși Janete: brunetă cu ochi deschişi la culoare, cu o mică 
aluniţă sexy pe bărbie. In partea din spate a sertarului, mai 
multe perechi de chiloți, unele de culoarea pielii, altele cu 
inimioare și floricele. Chiloţii nu erau deloc de soi, erau uzati, 
decoloraţi și mirosul pe care îl răspândeau, închiși în sertarul 
acela, era foarte puternic. Judecând după miros erau purtaţi, 
foarte purtaţi. Nici vorbă de lenjerie senzuală, ceea ce era bizar. 
Ce fel de fantezii avea tipul ăsta? Janete spusese că era 
căsătorită cu un ucigaș de femei, dar nu și dacă era ea însăși 
abuzată. 

Chiar dacă amănuntul acesta se potrivea cu ideea pe care o 
aveam despre ucigașii de femei, nu era de folos ca dovadă. Era 
prea devreme ca să iau de bună toată povestea. Putea să 
exagereze ca să scape de soț, ăsta era adevărul. Tipul putea să 
fie doar un pervers, ceea ce e periculos, dar nu e întotdeauna o 
infracţiune. Chiar și mie îmi plăcea să-l leg la ochi uneori pe 


VP - 52 


Paulo și să folosesc cătușe, bice și gel cu efect de încălzire 
cumpărate de la un sex shop din apropierea casei. După câţiva 
ani de căsătorie, când ai doi copii, trebuie să fii creativă ca să 
menții tensiunea. 

Am cercetat șifonierul, dar nu era nimic deosebit. Când m-am 
uitat sub pat, m-am sprijinit de margine și am simţit ceva ieșind 
în afară. Am bâjbâit cu degetele până când am găsit ceea ce 
părea să fie un sertar ascuns în cadrul patului. L-am deschis 
repede, sigură că acolo era comoara. Am găsit vibratoare de 
diverse dimensiuni, fâșii de mătase, un bici moale, lumânări 
folosite și o cutie stranie pe care scria „Kit șoc Terapeutic, cu 
patru electrozi adezivi lavabili și dispozitiv metalic cu fir de 
control al undelor electrice”. Începea să se îngreuneze treaba. 
Am pus totul la loc și am încercat să aranjez cearșaful pe pat. 
Mai bine să nu trezesc bănuieli. 

Am trecut în bucătărie. Totul era impecabil și acolo, blender 
cu husă croșetată, carafă de apă acoperită cu dantelă, cutie 
pentru pâine, urcior din lut. Un profil al lui Janete mi se contura 
în minte: judecând după fotografiile de familie, după altar, după 
mirosul de lavandă și după obiectele din casă, era fără îndoială 
o casnică, venită dintr-o zonă mai defavorizată a ţării. Își lăsase 
acolo familia, își petrecea zilele singură, așteptând ca soţul ei să 
vină de la muncă. Așa se explicau mesajele romantice de zi cu zi 
și integramele, menite să facă timpul să treacă mai ușor. 

În spălătorie, încă o piesă s-a adăugat la puzzle, iar eu am 
tras o mare sperietură. Atârnate lângă chiuvetă, două uniforme 
de la Poliția Militară, călcate cu simţ de răspundere. Ce ghinion, 
înseamnă că soţul ei era de la PM! Bineînţeles, auzisem că în 
Parque de Carmo locuiesc mulţi polițiști militari, dar ideea 
aceasta pur și simplu nu îmi trecuse prin cap. Așa se explicau 
muniția și cătușele, dar nu și obiectele sexuale. 

În clipa aceea, m-am convins că o să mă omoare Carvana 
dacă descoperă investigația. Poliţia Civilă și cea Militară aveau 
tot felul de susceptibilități. Trebuia să plec repede de acolo, 
oricum îmi forțam norocul. Am făcut o revizie generală ca să văd 
dacă nu mi-a scăpat nimic, am închis zăvorul pe unde intrasem, 
am verificat dacă nu vine nimeni și am ieșit pe ușa din față. Incă 
ploua cu găleata. Mi-am recuperat umbrela căzută în iarbă și am 
sărit gardul. Fără să privesc în spate, m-am îndreptat către 
mașină. Aproape că am leșinat când am simţit cum cineva îmi 


VP-53 


atinge spatele atrăgându-mi atenţia. 

— Căutaţi pe cineva? 

Era o bătrână cu degete osoase, înfășurată într-un șal și 
ținând în mână o umbrelă în carouri. Avea o față de buldog și 
am înțeles imediat că era una din bârfitoarele cartierului, 
dispuse să facă orice - chiar și să iasă din casă pe potop - ca să- 
i vorbească de rău pe ceilalţi. Am disimulat: 

— Da. Dar am bătut la ușă și n-a răspuns nimeni. 

— Am văzut eu când au plecat cu mașina, a răspuns ea, 
mândră. Cu cine vreţi să vorbiţi? 

— Cu verișoara mea Luzia, din Minas. O cunoașteți? 

Bătrâna s-a încruntat. Mă măsura din priviri. 

— Nu locuiește aici nicio Luzia, a spus ea, morocănoasă. Pe 
cea care locuiește acolo o cheamă Janete. Ce treabă aveţi cu ea 
la ora asta? 

— N-am nicio treabă, doamnă, v-am spus că o căutam pe 
Luzia. 

Bătrâna îmi încurca planurile. Cel mai bine era să dispar cât 
mai repede. Am întors spatele și am mers grăbită. M-am urcat în 
mașină, am aruncat geanta și umbrela în fața scaunului de 
lângă șofer, mi-am pus brăţările și am pornit. Două ore în trafic 
ca să ajung la clădirea unde locuiam, udă leoarcă și murdară de 
noroi. Chiar dacă eram extenuată, nu voiam decât să continui 
căutările. Orice investigator trebuie să gândească așa: fiecare 
caz e ca o cutiuță. Când se închide una, e timpul să o deschizi 
pe cealaltă. După ce vizitasem casa lui Janete, era timpul să mă 
ocup de Marta, să dau drumul la calculator și să verific mesajele 
de pe lubireldeală.com. 

Am deschis ușa și era cât pe ce să izbucnesc în plâns chiar 
acolo. Masa era pusă pentru două persoane, cu lumânări în 
sfeșnic și vin în pahare. Dumnezeule, nu era de glumă, Paulo 
intrase pe un vibe siropos. Asta îmi mai lipsea, să trebuiască să 
găsesc energie pentru o cină romantică. 

— Bună, lubi, a zis el, venind către mine cu sticla în mână. 

A trebuit să afișez un zâmbet. 

— Bună, dragostea mea... 

Paulo m-a sărutat pe gât, pe umăr. M-am îndepărtat de el. 

— Stai, stai, sunt tare murdară și transpirată... 

— Îmi place când ești așa transpirată, lubi, știi asta... Nimic nu 
se compară cu mirosul tău natural. 


VP - 54 


Disperată, am văzut cum soțul meu se apropia, plin de 
dorinţă. Nu aveam cum să scap fără să trezesc suspiciuni. Ar fi 
fost mai rău să trebuiască să discutăm despre relație după 
aceea. 

— Ah, lubi, și mie îmi era dor! m-am îmblânzit eu. Lasă-mă 
doar să fac un duș rapid și mă schimb într-un neglijeu special 
pentru tine. 

El a acceptat, mușcându-și buzele. Am alergat către baie și 
am intrat la duș cu tot cu haine. Ce bine era, apa cădea peste 
corpul meu, relaxându-mă. Ca să intru în atmosferă, aveam 
nevoie de o „încălzire”. M-am ocupat de asta până când am 
ajuns în starea potrivită, m-am îmbrăcat într-un neglijeu și am 
mers în sufragerie, chiar așa, cu părul ud. 

Paulo terminase deja de unul singur o sticlă de Cabernet 
Sauvignon. Am deschis-o pe a doua. L-am ţinut de vorbă în 
timpul cinei, tot umplându-i paharul cu vin și amestecându-l pe 
al meu cu apă. Nici nu și-a dat seama. Când am ajuns în pat, am 
tras o partidă fără fasoane, fără prea mult preludiu, pentru că el 
era extrem de excitat, dar beat criţă. A terminat fără să fie 
nevoie ca eu să fac prea multă gimnastică și s-a întors pe o 
parte, deja mort de somn. Tigrul avea să sforăie toată noaptea 
și să mă lase în pace. Am fugit să iau laptopul. 

Nouăzeci și șase de răspunsuri au răsărit în partea de sus a 
site-ului de relații. M-a impresionat numărul. Nouăzeci și șase! 
Dar bărbaţii ăștia sunt mocofani rău de tot, nu? In mod 
inevitabil, orgoliul meu s-a umflat imediat, dar m-am concentrat 
din nou, uitându-mă la răspunsuri, unul câte unul. Erau tot felul 
de pseudonime, de la cele evidente până la cele suprarealiste: 
Ahile, John, Vreausămerglaaltar, Tipulsexydinriol, H interesant, 
Viavencedor, Tony Burnet. Evident, nici urmă de 
Qstudentbestial88 sau de Pietro. Probabil că hănarălăul își 
schimba numele de utilizator și datele de înregistrare la fiecare 
lovitură. 

Am început să îi șterg pe cei care erau departe de profilul pe 
care îl căutam. Bărbaţii peste patruzeci de ani, de exemplu, au 
fost eliminaţi din start. Qstudentbestial88 era mai tânăr. Din 
mesajele pe care i le scria Martei, am dedus și că era suficient 
de cult ca să scrie corect gramatical, ca de exemplu în „Nu-mi 
stă gândul decât la tine” și „Mi-ai redat speranţa de a fi fericit” 
și ca să folosească cuvinte dificile, ca „persuasiv” și „stânjenit”. 


VP -55 


Pe lângă asta, folosea des prescurtările „k” și „dak” în mesajele 
informale, dar uneori scria „că „și „dacă”. Oare alternanţa 
aceasta era intenţionată? Complicam prea mult analiza. Carvana 
ar fi zis: Simplifică, Verô, simplifică! 

O rubrică intitulată „ce preţuiesc” m-am ajutat la selecţie. 
Qstudentbestial88 era, fără îndoială, cineva căruia îi plăceau 
„contactul cu familia”, „punctualitatea”, „educaţia riguroasă” și 
„fidelitatea” - un profil interesant, cu destulă dezinvoltură ca să 
trezească interesul femeilor fragile. Un gentleman ca să o înșele 
pe Marta Campos. l-am eliminat pe cei cu profesii mai 
tradiționale și care atrageau atenţia mai puţin, cum erau 
contabilii și militarii. 

Am redus opţiunile de la 96 la 54, ceea ce era oricum mult. 
Aveam de toate: om de afaceri, medic, filosof, dentist, avocat, 
istoric. Şi, bineînțeles, nimic nu îmi garanta că 
Estudentbestial88 era printre ei. Aveam nevoie de mai multe 
criterii de selecție ca să-l atrag și să ajung la bărbatul potrivit, 
ăsta era adevărul. Pentru asta, trebuia să cunosc mai bine viața 
Martei Campos. 

În timp ce zorii se apropiau, am privit pe mobil fotografiile 
făcute în casa ei. Am văzut și revăzut imagini, făcând zoom în 
diverse puncte. Am răsfoit și agenda ei Moleskine, plină de 
notițe fără importanţă. Unele activităţi de zi cu zi erau subliniate 
cu markerul: orele de consultații la medic, programări la sala de 
sport sau la salonul de înfrumusețare. Nicăieri nu erau 
menţionate întâlniri cu hăndrălăul. Pe partea interioară a 
copertei agendei, am găsit un buzunar discret cu un ecuson de 
la firmă numită Quartilles cu fotografia Martei în centru. 

Pe site-ul de căutări, am descoperit că firma respectivă era o 
multinațională din domeniul construcţiilor de pe bulevardul 
Paulista, locul de muncă al Martei, ideal pentru a afla mai multe 
despre ea. Panoul de plută cu investigația ei particulară mi se 
părea a fi și el o mină de informaţii, dar mi-ar fi luat ore întregi 
să examinez totul cu atenţie. Chiar dacă eram foarte agitată, 
corpul meu nu făcea față și cerea odihnă. Poate mâine. 

Oricum, cu răspunsurile acelea de pe site, știam că eram pe 
urmele lui Gstudentbestial88. Puteam chiar să-l adulmec pe 
nenorocit. Întinsă în pat, sub așternuturi lângă soţul meu, am 
închis ochii, savurând ce aveam să-i fac hăndrălăului când 
aveam să-l găsesc. Să dezvălui ziarelor ce făcuse? Nu. Să-l dau 


VP - 56 


pe mâna poliţiei? Nici gând. 
M-am hotărât: o să-i tai scula. 


VP - 57 


8 


Așezată pe locul de lângă șofer, Janete nu știe încotro merge. 
Legată la ochi, are impresia că rămân în mașină în jur de o oră și 
jumătate, poate chiar două. Brandão nu vorbește cu ea, doar 
conduce, ascultându-și muzica insuportabilă care se repetă la 
CD player. Pare a fi un cântec indigen, interpretat de vocile 
femeilor din trib, care bat cu picioarele în pământ într-un ritm 
alert, acompaniate de sunetul zurgălăilor și de strigăte 
tânguitoare. 

După ce au făcut asta de atâtea ori, s-a obișnuit să nu 
întâmple nimic - unde mă duci? Ce muzică e asta? Și fata din 
portbagaj? Ea știe că nu folosește la nimic. În timp ce se agită în 
tăcere, intuiește că au parcurs deja o distanţă considerabilă pe 
asfalt și, în zilele ploioase cum e cea de azi, mașina rămâne tot 
timpul la viteza a doua sau a treia. In faţă, se oprește. In faţă, se 
oprește. Simte o undă de greață ridicându-i-se în stomac, de la 
atâta du-te-vino. Înghite în sec și încearcă să se concentreze ca 
să audă vreun sunet, să simtă vreun miros care să o ajute să 
identifice locul unde e dusă. 

La un moment dat, un viraj brusc spre dreapta. Mașina se 
zdruncină pe vreun drum de țară, presupune ea. Ploaia se 
oprește și Janete e convinsă că se îndepărtează din ce în ce mai 
mult de Regiunea Metropolitană Săo Paulo. Aude familiarul 
pietriș și simte un miros care variază de-a lungul anului - uneori 
e citronelă; alteori, iasomie. Sunetul cicadelor e strident 
primăvara și vara. Greierii fac și ei un zgomot asurzitor, dar 
deranjează mai puţin decât muzica aia blestemată care nu se 
mai oprește. 

Mașina încetinește, mergând peste ceea ce pare a fi un grilaj 
care împiedică trecerea vitelor și imediat după aceea se 
oprește. Brandão coboară, iar Janete aude scârţăitul unei porți 
rustice de lemn. Rămâne legată la ochi pe scaunul de lângă 
șofer, cu mâinile în poală și pieptul fremătând. Mișcarea mașinii 
îi confirmă bănuiala: mai avansează câţiva metri și soţul 
coboară din nou - ca să închidă poarta? Sau pentru altceva? Ea 
nu știe ce face el, dar mereu durează câteva minute până se 


VP -58 


întoarce. 

Liniștea nopţii e punctată de zgomotele naturii, calmă și 
plăcută, dar în curând vin și zgomotele din portbagaj: Deusa își 
recapătă încet cunoștința, își dă seama că e închisă acolo, geme 
cuprinsă de panică lovind cu pumnii în caroserie, zgâriind 
căptușeala, izbind cu picioarele în banca din spate. Janete ar 
vrea tare mult să reacționeze, să vadă unde e, să o salveze pe 
Deusa de teroare. 

Prinde curaj să ridice încet mâinile tremurânde până la 
înălțimea feţei. Își atinge propria bărbie, ceafa, părul; începe să 
plângă. Nu a mers niciodată atât de departe. Işi plimbă degetele 
pe elasticul măștii de dormit, arătătorul curajos trage țesătura 
câţiva centimetri în sus, ea reușește să distingă un crâmpei de 
lumină de la tabloul de bord al mașinii. Mâinile îi pipăie conturul 
feţei, şterg lacrima care a scăpat din noapte și s-a scurs pe 
obraz. Cu grijă, mai ridică un pic masca și privește. Nici nu-i vine 
să creadă, dar privește. Totul în jur e întunecat, pustiu, nu sunt 
stâlpi de iluminat, nici case, nimic. Vede doar vegetaţie 
sălbatică și umbre de arbori. Mașina e parcată într-o pajiște. 
Atunci, unde a mers Brandăo? Unde o duce? li vine să iasă din 
mașină și să afle, dar e deja prea mult. Moare de frică să nu fie 
prinsă. Se întoarce în întuneric, își sprijină din nou mâinile de 
coapse. Răbdătoare, așteaptă. Cinci, patruzeci de minute, nu 
știe. Face parte din tortură. _ 

Aude în sfârșit pașii soţului pe iarba umedă. Işi încordează 
corpul, dorindu-și din tot sufletul ca el să nu-i fi văzut de departe 
îndrăzneala. Brandăo deschide portiera din dreptul ei, oprește 
radioul, își ia soţia de braţ și o conduce. Ea simte mirosul de 
pământ ud, noroiul se lipește de balerinii ei în timp ce merg braţ 
la braț câţiva metri pe terenul neregulat. Apoi încep să coboare 
o scară în spirală. Janete face fiecare pas cu grijă, sprijinindu-se 
cu mâinile de umerii lui, bâjbâind cu nesiguranța orbirii forțate. 
Se lovește de balustradă și simte metalul rece și umed. Ani 
întregi a crezut că locul unde mergeau era beciul unei case. 
Acum, știe că e un buncăr. Un buncăr într-o pajiște, asta era! 

Simte mirosul de mucegai amestecat cu cel al eterului, ca și 
cum ar fi intrat într-un spital vechi. Janete merge, șovăind, 
condusă de soțul ei, care o ia din nou de braț. Brandão o pune 
să se așeze pe un fotoliu mare, moale, rotativ și ordonă ca ea să 
își scoată masca. 


VP - 59 


Ea se supune, fără să îndrăznească să se miște prea mult. Nu 
reușește să vadă decât tapiţeria roșie a braţelor fotoliului și 
peretele umed, la câţiva metri distanţă. Tavanul e străbătut de o 
șină de oţel despre care ea nu știe unde începe sau unde se 
termină. Acolo, ea pare să se afle în mijlocul lucrurilor, ca și cum 
ar fi centrul unei scene, dar nu e decât o senzaţie - nu are idee 
cât de mare e spaţiul din spatele ei și nici nu se gândește să 
privească peste umăr. 

— Cutia, spune el, arătând către obiectul aflat la câţiva 
centimetri de picioarele sale. F 

Janete tremură, e înspăimântată doar să privească. In clipa 
aceea, nu mai suportă, a ajuns la limită. Un gust acru îi urcă în 
gât, arzând totul în drum. Ochii îi ard. Orice, dar nu cutia, se 
gândește ea. Încearcă să câștige timp, se preface că nu aude, 
privirea îi rămâne aţintită către peretele aspru de cărămidă 
mucegăită, studiind desenele pe care mușchiul și buruienile le- 
au făcut acolo. 

— Cutia, vrăbiuţo, insistă el, calm. 

Când Brandăo coboară tonul vocii, pericolul crește. Fără 
putere, ea își îndoaie trunchiul, întinzând mâinile către cutie. 
Nici măcar nu cântărește mult. E mare dar rudimentară, făcută 
din lemn, cu spaţiu suficient ca să îi încadreze perfect capul. 
Există doar câteva mici orificii pe cele două părți laterale, chiar 
în dreptul urechilor. Janete știe motivul: Brandão vrea să se 
asigure că ea ascultă ritualul. 

Resemnată, începe să își pună instrumentul de tortură cel mai 
eficient pe care îl cunoaște. Deschide cutia la mijloc, și-o pune 
deasupra capului și se cufundă în întuneric total, închizând-o în 
jurul gâtului. Apasă încuietoarea de metal care susţine cutia 
deasupra umerilor ei, ca și cum i-ar înghiţi craniul. Clic! 

Brandão verifică, trăgând puţin. Întoarce scaunul la 180 de 
grade, lăsându-l cu spatele la perete și cu faţa la cine știe ce. 
Janete nu știe niciodată ce se întâmplă în faţa ei, doar își 
imaginează. Fără să zărească nimic și auzind zgomotele 
înfricoșătoare, fantezia ei are frâu liber, întipărindu-i răni în 
memorie ca focul pe pielea unui copil. Uneori, se gândește că 
are noroc că nu vede ce le face Brandão fetelor de la autogară. 
Alteori... Ce neputinţă, Dumnezeule, ce neputinţă! 

Un miros de lemn ud îi invadează nările. E greţos, dar în 
curând se distinge altul: lumânări care ard. Ea aude cum sunt 


VP - 60 


aprinse chibrituri. Ajunge la concluzia că Brandão aprinde 
lumânări pentru buncăr, după ce a așezat-o în fotoliu. Oare e și 
acolo un altar? Sau locul nu are lumină electrică? 

Respiră adânc, încercând să discearnă notele aromei. Acum, a 
sunat deja la poliţie, a vorbit deja cu poliţista Verônica. E gata 
să își schimbe viaţa și trebuie să fie foarte atentă sau nimeni nu 
o să reușească niciodată să găsească locul acesta. Are nevoie 
de piste. Inspiră mai puternic: e petrol lampant, cu siguranță. 
Felinare? Lămpi? 

Buncărul începe să se încălzească. Mereu e așa, o căldură se 
ridică din toate părțile, ca și cum ea ar arde în iad, și un miros 
de cafea impregnează aerul. Primele dăţi nu i-a venit să creadă: 
în situaţia acea, Brandão întrerupea totul ca să facă o cafea. Ea 
ascultă zgomotul lichidului turnat într-un recipient după ce e 
gata - un termos? Fără să spună nimic, fluierându-și cumplitul 
cântec de leagăn, el urcă scările din metal. In timp ce îi aude 
pașii, ea rotește puţin cutia ca să stea mai confortabil. E greu, 
chestia aia e strânsă pe gât, dar Janete a învăţat că în anumite 
poziţii se simte mai confortabil. Raze de lumină extrem de fine 
intră prin orificiile laterale ale cutiei, dar nu ajung să lumineze 
nimic. Au grosimea unor ace. Nu reușește nici să vadă prin 
deschizături - a încercat deja să facă asta și a fost zadarnic. De 
aceea, rămâne nemișcată, știind că nu durează mult până când 
se întoarce Brandão. 

li aude pașii pe scară, de data asta mai lenți și greoi, fără 
îndoială pentru că o cară pe Deusa în braţe. Sau oare e 
imaginaţia ei? Poate că ea vine pe picioarele ei, ameninţată cu 
un revolver. Nu, Janete ar auzi pașii a doua persoane... Poate 
doar dacă ea e desculţă. Ascultă cu atenţie și se blestemă din 
cauza asta. Curiozitatea învinge teama. Ea percepe de fiecare 
dată un nou detaliu și știe că totul va fi util când va merge să 
discute cu poliţia. 

Dormi micuța mea, nu merită să te trezești, fluieră Brandăo. 
Dincolo de cântecul de adormit copiii, ea o aude pe Deusa 
gemând înăbușit, murmurând. El a sedat-o? Sau Deusa are un 
căluș în gură? 

In scurt timp, începe coșmarul: ea ţipă neîncetat, un strigăt 
lung și plin de suferință, iar lanţurile alunecă prin scripetți. 
Sunetul metalului lovindu-se de metal reverberează în cutie și 
zgârie urechile lui Janete. E asurzitor. Una, două, trei smucituri. 


VP -61 


Ea aproape că vede cum fata e suspendată în lanţuri. Cu capul 
în sus sau în jos? 

Alunecarea lanțurilor durează mai puţin de un minut. Apoi, 
urmează bezna. Brandăo se îndepărtează, urcă din nou scările 
și, de data asta, închide chepengul cu putere. Ea nu știe dacă 
soțul ei le încuie acolo, dar e sigură că ia cu el cafeaua - mirosul 
dispare odată cu el. Deusa continuă să murmure, cere ajutor, 
vrea explicaţii, caută o urmă de speranţă. Trebuie să fie foarte 
bine legată, metalul lanțurilor zornăie când ea se zbate, ca într-o 
orchestră fără milă. 

Janete ar putea să desfacă închizătoarea, să se elibereze de 
întuneric și să privească în jur. Brandão nu e acolo și, când iese 
cu cafeaua, durează mult până se întoarce. Ea nu e prinsă de 
fotoliu, poate să facă ce vrea, dar nu face nimic. Se gândește la 
familia ei, la mama răposată, la surori, la vechea dorinţă de a 
avea copii. A renunţat de mult la visul acesta. la pilule 
anticoncepționale cu aceeași evlavie cu care recită zilnic psalmi. 
Se imaginează mamă și ţintă a furiei lui Brandăo, suspendată și 
torturată. Nu ar suporta. Renunţă chiar și să spună câteva 
cuvinte ca să o liniștească pe Deusa, care strigă neîncetat. 

Pentru Brandão, femeile acelea nu sunt nimic. El nu vorbește 
niciodată cu ele, nu le vede ochii plini de speranţă când coboară 
din autobuz ca să înceapă o viaţă nouă. Nu ascultă fragmente 
din poveștile lor în timp ce merg până la mașină, nu vede 
fotografiile cu copiii lor, de multe ori încă bebeluși, pe care ele le 
arată pe mobil, nerăbdătoare să explice că au venit în Săo Paulo 
ca să câștige bani pentru ei. Janete nu ar suporta dacă ar trebui 
să o privească în ochi pe Deusa. Pentru ea, e o persoană. Pentru 
Brandão, e ceva ce poate fi aruncat, ca un gunoi. 

Rămâne acolo, cu braţele încordate căzute pe fotoliu. O mie 
de planuri în cap, dar o inimă slabă. Nu poate fi decât frică. îi 
place justificarea asta: frică. Oricine ar înţelege-o. De multe ori 
își dorește ca Brandăo să se întoarcă repede și să termine 
imediat ce are de făcut. Alteori, se roagă să întârzie, ca și cum, 
printr-o minune, el s-ar putea răzgândi. Niciodată nu s-a 
întâmplat. 

Inăuntrul cutiei se face din ce în ce mai cald, ea transpiră prin 
toţi porii și pierde noţiunea timpului. Simplul act de a respira 
devine tot mai dificil în fiecare minut și gulerul bluzei ei începe 
să se ude. Claustrofobia pe care o simte o face să creadă că 


VP - 62 


buncărul e și el o cutie. Cutia dinăuntrul cutiei. 

O trezește Brandão care s-a întors și umblă cu ceva ca o 
prelată. Ea nici nu l-a auzit venind. Zornăit de metale. O 
foarfecă? Bisturie pe care le ascute? Cuţite? Fiecare lovitură 
silențioasă e urmată de strigăte guturale ale Deusei. Janete știe 
că va petrece toată noaptea dând formă și culoare urletelor 
sărmanei. E o intrusă în durerea ei. 

Intuiește că se afla la mai puţin de doi metri de tot ce se 
întâmplă acolo și încearcă să se concentreze asupra celorlalte 
sunete, în afară de strigăte. Ce folosește el ca să provoace 
suferință? Prin capul lui Janete umblă clești și pense. E sunetul 
unui ciocan, cuie în carne. Loviturile de ciocan fac pauze, dar nu 
încetează. Janete surprinde fărâme de rugăminţi pline de 
umilință: 

„Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi face asta!” 

„Nu, nu iar!” 

„Oprește-te, te rog, oprește-te!” 

Ascultă lovituri de bice din latex, lanţuri care se freacă unele 
de altele. Uneori, Brandão hohotește și Janete știe că el râde de 
faţa ei, închisă în mod jalnic în cutie. Alte clinchete de metal, 
alte strigăte. Pe măsură ce folosește instrumentele, bărbatul le 
aruncă pe jos. 

— Dormi, micuța mea! îi spune el Deusei la un moment dat, 
iar Janete și-l imaginează mângâindu-i chipul umed. Dormi și eu 
o să-ți arăt ce înseamnă să simţi plăcere. 

Încă o dată zgomotul lanțurilor trecând prin scripeţi, plâns, 
cuvinte înăbușite. Scânteile apropierii cumplite a firelor electrice 
neizolate. Janete se cutremură imaginându-și cum e să suporţi 
șocuri de felul acesta. Chiar și ei i-a luat mult timp să se 
obișnuiască cu Kitul șoc pe care lui Brandão îi place să îl 
folosească în pat, dar cel puţin acela e făcut ca să provoace 
plăcere. 

Din când în când, Deusa spune „E foarte strâns!”, iar Janete 
aude benzi cu scai și curele de piele închizându-se. Fac sex? 
Tăceri bruște o fac să creadă că fata leșină și își recapătă 
cunoștința. Când se trezește, e redusă imediat la tăcere, 
probabil cu măști de piele, așa cum a văzut în revistele erotice 
pe care soţul ei le colecționează. Uneori, o aude înecându-se și 
își amintește de călușurile cu bilă care se fixează în gură. 
Respirația lui Brandão e din ce în ce mai puternică. Ea cunoaște 


VP - 63 


ritmul acela lasciv, zgomotul împingerilor, palmele trase peste 
pielea goală. 

În cutie, Janete se simte geloasă. Nici măcar nu reușește să 
respire cum trebuie. Transpiră, dar nu se poate șterge. Starea ei 
de cunoștință oscilează. Dintr-odată, gemetele Deusei își 
schimbă tonul. Janete urăște momentul acesta, dar el vine 
întotdeauna. Cum poate să treacă cineva atât de repede de la 
groază la plăcere? Primele dăţi, chiar s-a îndoit, a crezut că a 
fost imaginaţia ei. Acum e sigură: sunt gemete de dorinţă 
sexuală. Deusa suferă, tremură, dar începe să îi placă. Oare e 
posibil? Fără îndoială, Brandão își folosea îndemânarea în pat ca 
să obțină astfel de rezultate; ea însăși o știa. E prizoniera gurii, a 
mâinilor și a farmecelor soţului ei. 

Janete nu are idee cât timp durează, dar ascultă în 
continuare. Se indignează, dar se și excită. În întunericul cutiei, 
își imaginează jocul sexual, aproape că simte atingerile limbii 
care acum sunt pentru Deusa. Se revoltă pe ea însăși, își 
rănește palmele cu propriile unghii, încearcă cu orice preţ să 
evite ca trupul ei să participe la orgia aceea funebră. Dar nu e 
chip. 

La sfârșit, Deusa regurgitează un fel de orgasm dureros. 
Transformat în fiară sălbatică, Brandão urlă și el și mișcă din 
nou lanţurile. Janete aude din nou ceva trecând pe șine, ca un 
montagne russe. Vocea Deusei se rotește deasupra capului ei 
din ce în ce mai repede. Pe măsură ce viteza se mărește, 
Brandão râde, cuprins de delir. Janete se simte atât de ameţită 
încât leșină timp de o clipă. Sunetele se confundă în capul ei, 
strigătele reverberează și ea nu reușește să distingă realitatea 
de reziduurile memoriei. 

În curând vine tăcerea. O tăcere incomodă, aproape 
necuviincioasă după atâta zgomot. E sigură că în momentul 
acesta el o ucide pe femeie. De ce ar fi rămas Deusa atât de 
liniștită dacă nu ar fi fost ucisă? Oare a fost sedată? Janete aude 
un foșnet de plastic și un sunet sec care îi amintește cum tăia 
tatăl ei gâtul găinilor pentru prânzul de duminică. Intr-un fel, se 
simte ușurată. Înseamnă că ritualul se sfârșește. 

Brandăo urcă din nou scările - urcă încet, cu o oarecare 
dificultate. Ea și-l imaginează cărând în brațe trupul neînsuflețit 
al Deusei. Janete rămâne singură, dar nu se mișcă din loc. De 
parcă o ceaţă ar cobori deasupra ei, înnegurându-i mintea. E 


VP - 64 


istovită să tot simtă. 

Peste câteva minute, soțul se întoarce, și ea observă când el 
își sprijină mâinile de brațele fotoliului. Se apropie de ea, 
întoarce din nou scaunul către perete și ordonă ca Janete să își 
dea jos cutia de pe cap. Ea se supune, deschizând încuietoarea. 
Clic. Nici nu-i vine să creadă că a reușit încă o dată. Credea că o 
să moară. Fără să vrea, plânge. Brandão își vâră mâna în 
lenjeria ei intimă și constată că s-a excitat, e udă. 

— Nu ești așa diferită de mine, spune el. Degeaba faci pe 
mironosița. 

Rușinea pune stăpânire pe Janete. Nici măcar ea nu știe cum 
poate să se excite în situaţia aceea, dar se întâmplă, ce să facă? 
Întunericul cutiei ajută. Îl privește pe Brandão și simte un impuls 
puternic de a se întoarce în spate și de a examina complet locul, 
de a vedea dacă e sânge pe jos, unde sunt instrumentele și 
lanţurile, dacă Deusa mai e acolo, vie sau moartă. Uniforma lui 
de la Poliţia Militară e în continuare impecabilă, fără nicio pată. 
Cum poate să facă soțul ei toate acelea fără să se murdărească? 

— Leagă-te la ochi! ordonă el. 

— Unde-i fata? Ai omorât-o, nu-i așa? 

— Nu. 

Ea încearcă să distingă ceva în expresia lui, dar nu reușește 
să vadă nimic. Lacrimile i se scurg din nou pe faţă. Brandão 
scoate limba și le linge una câte una. Îi place să bea lacrimi. 

— O să treacă, vrăbiuţo. Ne-o tragem și mă ierţi. 

Parcă i-ar suge toată energia vitală prin cuvintele astea. 
Umilită, Janete își pune din nou masca de dormit la ochi și își 
trece brațul peste umerii lui Brandăo. Se întorc împreună la 
mașină, ea condusă de el, adăugând dezechilibrului mintal în 
care se află dezechilibrul de a merge fără să vadă pe unde 
calcă. Îi e silă de ea însăși, de Brandão, de viaţă. Respiră aerul 
curat al pajiștii, dar nu folosește la nimic. Vomită înainte să intre 
în mașină. Trei jeturi mari de vomă ieșite din adâncul ei. 
Rămâne nemișcată, așteptând, dar asta a fost tot. E goală pe 
dinăuntru. 

Soțul pornește mașina. În scurt timp, ajung acasă - drumul 
pare mai rapid la întoarcere. Pe canapea, ea își scoate masca și 
își plimbă privirea prin sufrageria unde se simte în siguranţă, e 
cuibul ei. El se apropie în curând, îi sărută gâtul, strângând-o de 
mijloc, invitând-o în dormitor. Janete se eschivează, totul e încă 


VP - 65 


foarte recent, dar în cele din urmă cedează, cu un amestec de 
teamă, subjugare și dorinţă. 

Brandão îi linge corpul, absoarbe fiorii pe care îi simte, o 
mângâie în locurile potrivite, îi șoptește în ureche și o mușcă 
acolo unde îi place cel mai mult. În pat, monstrul dispare și el 
redevine soţul ei minunat. Ea ajunge să uite totul. Uită de cutie, 
de șocuri, de strigăte și de groază. În clipele acestea, Janete îl 
iubește pe Brandăo. 


VP - 66 


9 


O dimineaţă agitată acasă. Din fericire, m-am trezit cu aripi la 
mâini și la picioare: am făcut cafeaua repede-repejor și am 
servit pe toată lumea în timp record, de parcă aș fi fost o 
bucătăreasă de la o emisiune de gătit. De când m-am hotărât să 
le ajut pe femeile acelea, eu însămi eram altă femeie. l-am 
trimis un mesaj lui Carvana spunând că Rafa se trezise cu o 
febră groaznică și că nu o să reușesc să ajung la secție decât 
seara. Nu mai puteam de nerăbdare să analizez lucrurile strânse 
pe panoul de plută găsit în casa Martei Campos. 

Am adunat hârtiile, m-am așezat la masa din sufragerie și, 
chiar așa, în pijama, mi-am deschis carneţelul. In sfârșit, liniștea 
domnea în apartament și eu mă simțeam ca o regină. Am 
împărţit hârtiile în mai multe teancuri, pe categorii: cărți de 
vizită, chitanţe și tichete de înregistrare, fotografii, facturi de la 
farmacie și de la brutărie, datorii de plătit, bilețele și notițe fără 
nicio semnificaţie la prima vedere. 

Am început cu fotografiile, din moment ce nu erau decât 
două. Într-una din ele, Marta părea tare fericită alături de alte 
două femei, la umbra unui cocotier pe vreo plajă din apropiere. 
Ceva între prietene, dar nu era nimic notat pe partea din spate a 
fotografiei. În cealaltă, Marta și un bărbat chipeș, cu trăsături 
babyface, haine impecabile și bărbierit cu grijă - tipul de bărbat 
care continuă să arate ca un copil în timp ce femeia 
îmbătrânește. În picioare, el privea către o Marta mai tânără, 
grăsuță, așezată pe un fotoliu în stil clasic, cei doi ţinându-se de 
mână, îndrăgostiţi. Ea etala un inel de logodnic pe deget, 
mândră. Am luat creionul (îmi place la nebunie să notez totul cu 
creionul) și am scris câteva gânduri în carnețel: iubit? Soț? A 
murit? S-a cărat? Trebuia să știu ce să întreb când aveam să 
merg la locul ei de muncă. Eram ca o jurnalistă care pregătea 
întrebările pentru un intervievat. 

Teancul de cărţi de vizită nu părea interesant. Multe erau de 
la restaurante: Gato Gordo, Coco Bambu, Le Vin, Trattoria de 
Sargento, câteva japoneze, Paris 6 Bistr6, Varandas Gourmet, 
pizzerii și servicii de livrare la domiciliu. Nu am reușit să găsesc 


VP - 67 


acolo niciun tipar recurent, nici în privința adreselor, din 
moment ce erau răspândite prin oraș, nici în privinţa tipului de 
mâncare. Poate o preferinţă pentru gusturile franţuzești? În fine, 
nimic folositor. 

Pe lângă acestea, diverse cărți de vizită, de la cea a unui 
dentist cu calendarul următoarei consultaţii pe verso până la 
cea a unei administratoare de imobile și cea a unui agent de 
voiaj. Oare vreunele din datele acelea de contact erau ale 
hăndrălăului? Mi-am notat numele în carnețel și am trecut la 
următoarea categorie: o pagină de internet tipărită, cu o 
consultare a punctelor de penalizare pentru permisul ei de 
conducere pe site-ul Departamentului de Stat pentru Trafic. 
Nimic foarte recent și doar trei puncte, ceea ce aducea o nouă 
serie de întrebări: unde era mașina Martei? Ea venise cu taxiul 
la secție. lar în documentul acesta ea voia, poate, să verifice 
dacă cineva luase vreo amendă cu vehiculul ei. L-a împrumutat 
cuiva? Sau a fost furat? 

M-am așezat mai bine în scaun, încurcată. Drumul, care 
înainte părea ușor, începea să se arate anevoios. Așteptam mai 
mult de la panoul acela de plută, ăsta-i adevărul. Știam că sunt 
acolo documente dintr-o investigaţie personală a Martei, făcută 
în câteva zile, pentru a descoperi identitatea lui 
Qstudentbestial88. Să înţeleg logica vânătorii ei, dacă exista 
vreuna, era cea mai mare provocare pentru mine. În anumite 
momente, panoul de plută părea doar un avizier al casei, genul 
acela de loc unde lipim de toate doar ca să nu le mai vedem în 
fața ochilor. Eu însămi eram o maestră în păstrarea hărtiilor 
inutile doar pentru că aveam impresia că într-o zi o să le 
folosesc la ceva. 

Următorul teanc de hârtii mi-a dat mai multe speranțe. Era o 
colecție cu diverse știri și informaţii tipărite despre trucul prin 
care unei victime i se strecoară droguri în băutură, pe lângă un 
rezumat despre efectele provocate de GHB, ketamină, 
burudanga și Rohypnol asupra persoanelor: cinci ore de 
amnezie totală, când sunt combinate cu alcoolul. Știam bine 
toate astea, așa-numitele „droguri ale violului”. Aproape că nu 
existau statistici în legătură cu această infracţiune, atât de dificil 
era ca o femeie să depună plângere ca victimă a ei. Dacă Marta 
s-a regăsit în aceste efecte, Ostudentbestial88 nu era străin de 
trucul respectiv și nu se folosea doar de propriul farmec. Într-un 


VP - 68 


fel sau altul, el avea acces la droguri. 

În sfârșit, prins de panoul de plută, era un desen cu linii 
nervoase, o încercare de portret robot. Nicio trăsătură nu sărea 
în ochi, deși era destul de bine făcut. Semăna puţin cu tipul din 
fotografie, dar cu siguranţă nu era aceeași persoană. Portretul 
acela nu putea fi decât al lui Qstudentbestial88. 

În capul meu se forma alt panou, cel pe care aveam să-l 
consult ca să pun întrebări la locul de muncă al Martei Campos. 
M-am uitat la ceas, am strâns totul repede, mi-am schimbat 
hainele și am luat-o din loc către firma Quartilles. Scuze, 
Carvana, dar și tu ai fi făcut același lucru, în „vremurile tale 
bune”. 

Am intrat pe bulevardul Paulista uitându-mă la numerele 
clădirilor și căutând un loc de parcare cu un preţ rezonabil, ceea 
ce, în zona aceea, aproape că era o misiune pentru Sfântul 
Expeditus8. Când am ajuns la intrarea în clădire, în faţa unui 
ghișeu cu trei recepţionere, câţiva oameni stăteau la rând ca să 
se legitimeze și să urce. Aflată în întârziere, am rezolvat ușor 
problema scoțând legitimaţia și am tăiat rândul, cerând ca 
venirea mea să rămână sub tăcere. Prerogativele poliţiei. 
Surpriza a fost întotdeauna o armă excelentă. Am luat liftul plin 
de directori executivi și am coborât la etajul cinci. Chiar de la 
intrare, o secretară bine îmbrăcată m-a întrebat: 

— Bună ziua, cu cine aveți programată întâlnire? 

l-am arătat ecusonul cu insigna de la Poliţia Civilă: 

— Mă numesc Verônica Torres. Fac o investigaţie în legătură 
cu Marta Campos, care lucra aici. Probabil ai văzut la știri... 

Ochișorii ei au început imediat să strălucească și a zâmbit ca 
și cum n-ar fi fost vorba de un eveniment tragic: 

— Am văzut, sigur că am văzut. Ce caz trist, nu? M-a afectat 
tare mult. Biata de ea... Să se arunce în felul ăla! Noi am tot 
insistat să meargă la poliţie, dar cred că mai rău am făcut, nu a 
avut nervi suficient de tari. 

Fata și-a îndreptat corpul în scaun și am putut să-i citesc 
numele pe ecuson. 

— Ştii pe cineva care ar putea să colaboreze cu mine, Juliana? 
Trebuie să aflu mai multe despre Marta... 

Ea voia să fie serviabilă, rutina ei plicticoasă se transformase 


8 Sfânt al Bisericii Catolice, considerat ajutător al celor care trec prin situaţii dificile ce 
au nevoie de rezolvări urgente (n.tr.). 


VP - 69 


pe neașteptate într-un episod de serial poliţist. S-a uitat în 
stânga și-n dreapta înainte să șoptească: 

— Persoana cea mai potrivită e Regina, care împărțea cu ea 
aceeași stație de lucru. Staţi un pic, o chem acum prin interfon. 

In timp ce aşteptam, am observat decoraţiunile de la intrarea 
firmei. Șic, dar austere. Ici o plantă, colo o vază, stampele 
acelea banale și impersonale agăţate de perete. În câteva 
minute, Regina a apărut și m-a invitat să intru. 

Interiorul firmei nu avea aproape deloc pereți despărțitori, dar 
era împărțită în compartimente cu panouri separatoare albe. Nu 
puteai să păstrezi prea multe secrete când lucrai într-un astfel 
de loc, fără intimitate, fără o ușă pe care să o închizi. M-am 
așezat la una dintre staţiile acelea de lucru, cum le spuneau ei, 
pe scaunul care era al Martei cu doar câteva zile în urmă. 
Regina a tras un alt scaun către ea și s-a așezat în faţa mea: 

— Sunteţi de la poliţie? 

Mă privea în faţă. Era o femeie brunetă, slabă, cu părul drept, 
prins cu un elastic. Avea ochi obosiţi și vocea răgușită a cuiva 
care a fumat toată viaţa. 

— Da, de la poliţie sunt. Mă numesc Verônica Torres. Am 
sarcina de a verifica câteva informaţii despre Marta. De cât timp 
vă cunoșteatți? _ 

— De vreo șapte ani. In firma asta, fluctuaţia de personal e 
redusă, e aproape ca o mare familie, chiar dacă Marta e tare 
timidă. Adică era tare timidă. Incă nu reușesc să vorbesc despre 
ea la trecut, a spus, și ochii i s-au umplut de lacrimi, părea 
sinceră. Nu eram chiar prietene, dar îmi plăcea de ea, știți? 

— Înţeleg, draga mea, am răspuns, încercând să mă arăt 
compătimitoare. 

Deodată, Regina s-a ridicat. 

— Mă duc să iau un pahar de apă și o cafea. Vreţi ceva? 

— Apă. 

Am profitat ca să cercetez masa de lucru a Martei. În 
compartiment, nicio fotografie, nicio notă personală, doar un 
calculator modern și tuburi pentru proiecte de arhitectură. Cum 
putea cineva să-și separe atât de bine viaţa profesională de cea 
personală? In cazul meu, cele două se ciocneau tot timpul una 
de alta. 

Regina, care își recăpătase stăpânirea de sine, s-a întors și și- 
a întins trunchiul în faţă, sprijinindu-și coatele de coapse, în timp 


VP - 70 


ce își sorbea cafeaua aburindă. 

— Ce vreţi să știți, mai exact? 

— Aş vrea să-mi vorbeşti despre Marta. Tot ce îţi trece prin 
cap, nu trebuie să lași nimic la o parte. Spune tot, chiar dacă 
pare irelevant, bine? 

— De acord. Dar nu cred că știu prea multe... 

Nu era nevoie decât să îi dau un mic imbold: 

— Marta avea familie, iubit, de cine era apropiată? 

— Era foarte singură... Singură la părinţi, a fost crescută într-o 
zonă mai defavorizată a ţării de o soră a unuia dintre bunici, 
care a murit de multă vreme, a suspinat Regina. Atunci ea a 
venit la Săo Paulo, a făcut facultatea de arhitectură... Și-a 
cunoscut logodnicul la o activitate pe care am avut-o aici la 
firmă. 

— Logodnic? E cel de aici? 

l-am arătat fotografia de pe panoul de plută al Martei. 

— Chiar el. João Paulo. L-am întâlnit de vreo trei, patru ori. Au 
fost împreună vreo șase ani. Ea era foarte fericită, locuiau 
împreună, voia să se căsătorească, iar el se tot fofila. Intr-o zi, 
până la urmă, logodnicul i-a spus adevărul. Toată lumea știa, 
dar nimeni nu vorbea despre asta. Trebuie să fi știut și ea, nu se 
poate altfel. Se vedea de la o poștă. 

— Era gay? 

— Cât se poate de gay. Voia o căsătorie de faţadă, murea de 
frica maică-sii, o doamnă de societate care și-ar fi dorit un fiu 
macho. Dar nu ne alegem copiii, nu-i așa? Familiile astea cu 
nume ilustre parcă ar fi blocate în secolul trecut. Sărmanul i-a 
spus Martei cum stă treaba și ea a fost devastată, i-a fugit 
pământul de sub picioare. A spus că n-a bănuit niciodată așa 
ceva. Înțelegi. Logodnicului nu-i plăcea aia a ei. E o problemă 
fără soluţie, iar Marta era cineva care rezolva probleme. A avut 
chiar și un început de depresie. 

— Acum cât timp s-a întâmplat? 

Regina a mușcat din marginea paharului în timp ce se 
gândea. 

— Vreo opt luni, cam așa. 

— Și pe urmă? 

— Pe urmă, a trecut. Marta a trecut printr-o schimbare 
radicală. A plâns cât a plâns, s-a ridicat și s-a scuturat de praf. 
Avea foarte puţină experienţă, înţelegeţi ce spun? A fost cu un 


VP -71 


singur tip toată facultatea. Era fidelă, se ţinea de cuvânt, visa să 
se mărite. Apoi s-a logodit cu neseriosul ăla. Știţi că era grasă, 
nu? 

— Grasă? Era foarte slabă când a venit la secţie. 

— Doar părea slabă, doamnă Torres. După ce și-a revenit, a 
reușit să recupereze timpul pierdut, să se bucure de viaţa de 
femeie necăsătorită. Nu avea nevoie decât să dea jos vreo 
douăzeci de kilograme ca să fie în formă, dar nu reușea deloc. 
Și-a făcut o operaţie bariatrică din aia simplă, știți? A început să 
se îmbrace altfel, mai puţin sobru, mai decoltat, știți? 

Mă enervează persoanele care întreabă „știţi?” după fiecare 
fraze. Mi-am menţinut concentrarea: 

— Cum a fost noul început pentru Marta? A ieșit cu mulți tipi? 
O ţinea în petreceri? 

— Deloc, era superpotolită, chiar dacă lua în serios tentativa 
de a fi mai dezinhibată, știți? Cei necăsătoriți de aici de la birou 
i-au dat tot felul de sfaturi, au ajutat-o să descarce aplicaţii pe 
mobil, din alea pentru cunoscut oameni... l-au arătat cum 
decurg lucrurile pe-acolo. Nu s-a împăcat prea bine cu Tinder, 
dar tocmai pe primul site de relaţii pe care s-a înscris a apărut 
Pietro. 

— Știi numele site-ului? 

— Da, mi-a arătat câteva mesaje. Era lubireldeală.com. Nu mi 
s-a părut niciodată o idee bună să cunoști oameni pe internet, 
dar trebuie să vă spun că a fost perioada cea mai fericită din 
viaţa Martei după lovitura pe care a suferit-o. Era incredibil, 
radia, se făcuse frumoasă foc, își cumpărase o grămadă de 
haine, lenjerii diferite, visa tot timpul, știți? Au vorbit luni bune. 

— Și s-au întâlnit de multe ori în perioada asta? 

— Nici vorbă de întâlniri. El spunea că e din alt oraș. Totul se 
întâmpla doar în spațiul virtual. Și relaţia s-a dezvoltat așa... 

— In ce fel s-a dezvoltat? Știi dacă el i-a cerut bani? 

Regina s-a lăsat în spate pe scaun, în defensivă. 

— Incepe să devină foarte personal, nu credeţi? 

— Te rog, spune-mi. E important. 

— Da, îi mai cerea bani din când în când. Dar nu era nimic 
care să sune suspect, știți? Adică... nu era un gigolo. Din câte 
știu, Pietro era student, mai tânăr decât ea, care era arhitectă 
cu studiile terminate, lucra aici și câștiga bine. El făcea 
facultatea de filosofie și uneori avea probleme. Chestiuni de 


VP- 72 


familie. Sumele pe care i le cerea nu erau mari pentru Marta. Nu 
era nimic care să i se pară ciudat la început. 

— Așadar, îi dădea bani, deși nici nu-l cunoscuse personal pe 
tip? 

Regina a rămas cu privirea pierdută, de parcă abia acum ar fi 
înţeles cât de absurdă era situaţia. 

— Așa e, s-a întâmplat de câteva ori... a spus ea. Nu știu dacă 
vă explic bine, dar mă simt vinovată pentru că nu mi-am dat 
seama de nimic. Dar Marta era atât de fericită... Vorbeau ore în 
șir, își trimiteau mesaje. Ai fi zis că se cunoșteau de secole, le 
plăceau aceleași cântece, aceleași filme și cărţi, parcă erau 
suflete pereche. 

Șarlatanii ăștia cercetează totul despre victimele lor, în 
general femei mai în vârstă decât ei, ieșite dintr-o situaţie 
dramatică, cum ar fi o despărțire sau o văduvie neașteptată. Ei 
se apropie tiptil, specialiști în strâns cioburile pentru o persoană 
aflată într-o stare fragilă. Poartă conversații simultane cu mai 
multe femei în diferite stadii ale cuceririi, ca să nu piardă timp. 
În cele din urmă, imediat ce termină de măcinat sticla, le iau 
până și puţina demnitate care le-a mai rămas. 

Am continuat discuţia, fără să o presez pe Regina, care, fără 
îndoială, s-ar fi închis dacă ar fi început să se creadă 
responsabilă pentru nenorocirea Martei. 

— Regina, când a început ea să-l bănuiască pe individul ăsta, 
Pietro? 

— N-a bănuit nimic, asta a fost partea cea mai rea. Nimeni n-a 
bănuit niciodată nimic. Până când, într-o zi, el i-a scris că e în 
oraș și au programat o cină într-o vineri. Marta era în al nouălea 
cer. S-a tot pregătit, a petrecut toată ziua la coafor, epilare, 
manichiură și îndreptat părul. Se făcuse așa frumoasă... 

Regina era reținută, nu voia să pară bârfitoare. Eu încercam 
cu orice preţ să stabilesc o legătură cu ea ca să-și dea drumul la 
gură. 

— Am ajutat-o dându-mi cu părerea în privinţa lenjeriei, a 
hainelor pe care urma să le poarte, și chiar și eu, care sunt 
vulpe bătrână, m-am însufleţit, a continuat ea. Se poate să 
apară o dragoste de felul ăsta, nu-i așa? Dar totul s-a dus de 
râpă... 

— În ce fel s-a dus de râpă? 

— În cel mai rău fel posibil. Lunea de după întâlnire, Marta n-a 


VP-73 


venit la muncă. Am crezut că și-a prelungit weekendul, că totul 
era perfect, dar a venit marţi. Biata de ea, s-a târât până aici, 
nici n-o recunoșteai. Avea ochii umflaţi, umerii căzuţi, plângea 
fără oprire. La început, nici nu voia să vorbească despre ce s-a 
întâmplat, dar toată lumea era curioasă în privinţa ultimului 
capitol din romanul ei. Așa e într-un birou mare, urmărești ce se 
întâmplă în viaţa celorlalţi, știți? 

— Știu, am răspuns, simţindu-mă în stare să-i trag un pumn în 
față femeii ăsteia dacă mai spunea încă o dată „știi?”. Tu ce știi? 

— A fost înșelată în felul cel mai banal din lume: a mers la 
cină cu tipul, s-au dus la ea acasă, pentru că ela spus că stă la 
un hotel, și de la un moment dat încolo nu-și mai amintea nimic. 
S-a trezit în pat, goală, și mai multe lucruri din casă fuseseră 
furate. Laptop, bani, bijuterii... 

— Mașina? 

— Da, și mașina. 

In momentul acela, probabil că hăndrălăul deja revându-se 
mașina la vreun atelier de dezmembrări auto dintr-o zonă mai 
defavorizată a ţării. Era posibil ca Marta să nu-i fi spus nimic 
despre asta lui Carvana; altfel, n-ar fi scăpat și ar fi trebuit să 
facă un proces-verbal. Fără îndoială, ea îi spusese doar jumătate 
din poveste, rușinată, de teamă să nu pară prea fraieră. 

— Tipul a curăţat tot. A fost oribil... a adăugat Regina. Se pare 
că numai mobilul nu i l-a luat. 

Pietro era, într-adevăr, deștept. Probabil știa că furtul unui 
mobil era o idee extrem de proastă. Ușor de localizat. Am 
preferat să nu mai spun nimic și am așteptat ca Regina să reia 
discuţia. 

— Zilele următoare, ea a suferit mult. Tot încerca să 
vorbească cu el. li trimitea e-mailuri, mesaje pe Facebook, dar el 
ștersese tot. A dispărut fără urmă dintr-odată, a spus, pe un ton 
plângător. Era atât de rușinată că s-a lăsat dusă de nas, încât 
noi, cei de la birou, a trebuit să facem un fel de campanie ca ea 
să meargă la poliţie. Acum, nu mai știu dacă am făcut bine... 

— Sigur că ați făcut! Ar fi trebuit să contacteze poliția imediat 
ce s-a întâmplat! 

— Marta nu voia sub nicio formă. Era atât de speriată încât nu 
voia să audă nici de banii de la asigurarea mașinii. Credea că 
poate să investigheze singură, a strâns toate informaţiile pe 
care le avea. Pe urmă, după vreo cinci zile, i-a apărut infecția 


VP - 74 


aia la gură... Atunci a ajuns la capătul răbdării. Când gura i s-a 
umflat și i s-a umplut de puroi. 

— Ştii ce fel de infecţie era, la gură și în vagin? 

— Vagin? Eu știam doar de gură... Nu știu ce era, dar era tare 
urât. Marta aștepta rezultatul unor analize, dar cred că încă nu 
venise, nu? 

— Nu știu, am minţit. Crezi că a luat-o de la el? 

— Sigur că da, de la cine putea să ia, în afară de Pietro? Marta 
nu ieșea cu nimeni altcineva. 

— Regina, îţi amintești data cinei cu Pietro? 

— A fost prima vineri după ce am avut liber de 7 Septembrie?. 
Cât a trecut de atunci, vreo zece zile? 

— Unde au luat cina? 

— Habar n-am. Din câte îmi amintesc, Marta spusese că Pietro 
o să-i facă o surpriză, știți, o s-o ducă într-un loc deosebit. Dar ar 
fi fost prea umilitor să întreb, după toate astea, care era localul, 
nu credeţi? La ce ar fi folosit? 

— Poate că restaurantul are camere de securitate și reușim să 
recuperăm imaginile din noaptea aia, imaginile cu tipul care a 
înșelat-o pe Marta. 

Regina a pălit. 

— Dumnezeule, trebuia să întreb! Vreţi să discut cu câteva 
persoane de aici? Poate știe cineva. Ce proastă am fost... 

— Nu-ţi face griji! am spus, simțind că discuţia se epuizase și 
m-am ridicat. Uite cum facem, îţi las numărul meu de telefon și, 
dacă reușești să descoperi ceva, mă anunţi, bine? 

— De acord! a spus ea, luând hărtiuţa și împăturind-o cu grijă. 

Am ajuns la bulevardul Paulista, într-un haos colorat de mașini 
în mișcare și pietoni grăbiţi. Să merg puţin pe jos până la 
parcare avea să-mi facă bine și să mă ajute să gândesc. M-am 
scufundat în oceanul de oameni, încă o persoană printre alte 
milioane, invizibilă. 

® 

Am intrat în mașină, intrigată. Înainte să întorc cheia, am 
aruncat o privire peste notițele pe care le luasem. Oare operaţia 
bariatrică făcea parte din profilul victimelor tipului ăluia? Fără să 
mai pierd vremea, l-am sunat pe Prata, un medic de la Institutul 
de Medicină Legală din São Paulo, cu care avusesem o aventură 
trecătoare cu vreo cinci ani în urmă. Pentru că eram amândoi 


? Ziua Independenţei Braziliei (n.tr.). 
VP-75 


căsătoriți, cu copii, iar sexul nu era cine știe ce, până la urmă 
am rămas prieteni. Prata era un medic incredibil, serviabil și, 
fiindcă era de gardă, i-am cerut să îmi trimită raportul necropsiei 
Martei și l-am rugat, dacă se poate, să îi examineze chiar el 
corpul ca să confirme operaţia bariatrică și să caute noi 
informaţii care ar putea fi utile. El a spus că o să verifice și că 
apoi o să mă sune. 

Am ajuns la secţie incredibil de rapid, având în vedere că era 
deja după-amiaza târziu, aproape ora de vârf. Mi-am imaginat 
că o să am parte de o grămadă de întrebări de la Carvana, dar, 
când am intrat, el nici nu era acolo. Bătrânul făcea întotdeauna 
câte o escapadă după prânz, eram sigură că se întâlnește cu 
vreo amantă. Se întorcea cu un aer buimac, înarmat cu tot felul 
de scuze, deși eu nu întrebam nimic. 

Am luat o gustare rapidă, fără să neglijez dieta: fructe și 
gelatină. M-am așezat la biroul meu și m-am apucat de muncă 
pe ziua aceea, expediind mai întâi treburile cele mai urgente. 
Carvana a venit abia pe la căderea serii, mirosind a motel ieftin, 
și a întrebat de Rafa. 

— Tot se simte rău, am mințit. 

După ce am făcut act de prezență, am mers acasă câte de 
repede am putut. Nici Paulo, nici copiii încă nu se întorseseră. 
Ce noroc! Având în vedere noile mele descoperiri, trebuia să fac 
câteva modificări urgente în profilul Verei Tostes. La rubrica 
profesie, am scris „psiholog de succes”, ceea ce trebuia să fie 
suficient pentru a atrage atenţia cuiva care vrea stabilitate 
financiară și stat la povești. În loc de „suplă” am scris „grăsuță, 
dar lucrez la asta”, cu un smi/ey la sfârșit. 

Apoi, am ajuns la concluzia că era momentul să încep 
interacţiunile. Am încropit un răspuns standard pentru cei 54 de 
bărbaţi care rămăseseră după primul triaj și l-am trimis: 


Bună, ce faci? Mulţumesc pentru mesaj. M-ai întrebat despre mine, 
deci, ia să vedem... Mă numesc Vera! :-) Am divorţat acum cinci 
luni, a fost cam greu, dar a trecut. Nu am copii, nici câine, nici 
papagal! lol Lucrez ca psiholog și locuiesc în Jardins*. Sunt 
optimistă, liberă, fără griji și obligaţii. Vreau să încep o viaţă nouă 
alături de cineva mișto. Oare tu ești acela? lol Spune-mi și tu 
despre viaţa ta! Sunt curioasă. Pupiiici! 


10 Zonă selectă din sudul orașului São Paulo (n.tr.). 
VP - 76 


Spre surprinderea mea, trebuia să plătesc ca să răspund - așa 
funcţiona site-ul, stimulând nerăbdarea bărbaților și a femeilor 
de a lua legătura unii cu alții. Am completat informaţiile cardului 
de credit și am plătit. Nu era scump, nu mă deranja să 
cheltuiesc un pic din buzunarul meu ca să fac dreptate. Fără 
îndoială, aveam să trag mai multe concluzii în urma discuţiilor și 
puteam face comparații cu idiosincraziile de scriere ale lui 
(Qstudentbestial88. Era vremea să aştept mișcarea inamicului. 

Se făcuse deja seară când m-a sunat Prata. Și-a cerut scuze 
pentru întârziere, mi-a povestit că a fost prins cu altceva și că 
abia acum a reușit să-și facă timp ca să verifice ce îi cerusem. 
Imaginează-ţi cum e să fii medic la Institutul de Medicină Legală 
într-un oraș violent și enorm ca Săo Paulo, probabil că n-are 
timp nici să respire. 

— Nu-i nicio problemă, Prata, dragule. Spune-mi ce ai 
descoperit. i 

— Din păcate, aproape nimic. In raportul legistului responsabil 
sunt doar informații evidente: că a murit în urma căderii, că 
bacteria a fost găsită în gură și în vagin. Și, într-adevăr, raportul 
menţionează o cicatrice pe abdomen, compatibilă cu o operaţie 
bariatrică, și modificările interne obișnuite în aceste cazuri. Doar 
atât. 

— Ai avut timp să te uiţi la cadavru? 

— Am încercat, Ver6. Dar cadavrul ei a fost deja ridicat. 

Asta m-a luat prin surprindere: 

— Cum? Cine l-a ridicat? 

— Familia, bineînțeles. 

— Familia? Eşti sigur? 

— Da. Am acum în mână Formularul de Revendicare a 
Cadavrului. Stai să văd... A fost ridicat ieri de fratele ei, Roberto 
Campos. 

— Marta nu are fraţi, Prata. 

El a scos un mic râset nervos la telefon: : 

— Cum să nu aibă, Verô. E aici semnătura lui. II scanez și ţi-l 
trimit pe e-mail, bine? 

l-am mulțumit și am închis, cuprinsă de tot felul de îndoieli. 
Un frate despre care nimeni nu știa că există. Poate că nu își 
vorbeau din cauza vreunei certe în familie, a unor probleme 
legate de bani sau ceva de genul ăsta. Altfel, cine ar fi ridicat 
cadavrul Martei? Era ușor să falsifici un formular, nimeni nu 


VP - 77 


verifica nimic. Nu puteam suporta ideea că trupul ei era tocmai 
la Qstudentbestial88. Dorinţă sexuală pentru cadavre... Mi se 


întorcea pe dos stomacul numai când mă gândeam. 
e 


Voiam să mă întorc acasă la Janete, dar era deja seară. Paulo 
și copiii sosiseră deja și a trebuit să-mi preiau funcţia de mamă 
atentă și soţie perfectă. Datoria mea faţă de ei era enormă. Am 
copt o pizza la cuptor și am mâncat în timp ce Lila povestea 
despre ziua pe care o petrecuse la școală și la balet. 

M-am agitat toată noaptea, gândindu-mă la Marta, dar și la 
Janete. Povestea Martei mă  marcase puternic, eram 
nerăbdătoare să pun mâna pe secătura de Qstudentbestial88, 
dar prioritatea era să am grijă de cei vii, nu de cei morți. Janete 
avea nevoie de mine. 

Cu puţin timp înainte să răsară soare, m-am dat jos tiptil din 
pat. l-am lăsat lui Paulo un bilet drăgăstos și am ieșit din casă, 
pentru că era greu de ajuns în Zona de Est și nu puteam întârzia 
două zile la rând la secţie. Am stat de pază în faţa casei, 
observând mișcările dinăuntru prin ferestrele din faţă și laterale. 
Mașina familiei Brandăo - un Corsa negru - era în garajul din 
curte. Nu a durat mult până când el a ieșit din casă, îmbrăcat în 
uniforma Poliţiei Militare, și s-a urcat în mașină. Era un bărbat 
înalt și corpolent, cu capul ras și tenul foarte închis la culoare. 
Era încruntat. 

Când mașina a dispărut după colț, nu am pierdut timpul, am 
sărit gardul fară să sun la sonerie și am bătut la ușă. Janete a 
deschis repede. 

— Ai uitat ceva, iubitule? voia să spună ea, dar s-a întrerupt 
când a văzut că nu era soțul ei. 

Janete era într-adevăr o fată foarte frumoasă, brunetă, cu 
părul lung și ochii verzi. Am recunoscut-o imediat pe femeia din 
fotografia găsită în noptiera lui Brandão, nu lipsea decât alunita 
de pe bărbie. Chipul ei s-a încordat când m-am văzut: 

— Cine sunteți? 

— Verônica Torres, de la secția Omoruri. 

Ea a încercat să închidă ușa, dar am pus piciorul în prag. 

— Termină cu asta, Janete! am spus, privind-o în ochi. Vreau 
să-ţi aud povestea. 


VP - 78 


10 


Janete și-a luat mâinile de pe ușă, lăsându-și brațele să cadă 
pe lângă corp. A suspinat, întorcând spatele, și a mers înfrântă 
până la canapea, unde s-a așezat cu mâinile împreunate în 
poală. Am închis ușa și m-am apropiat încet. M-am așezat lângă 
ea, la câţiva centimetri distanţă, în tăcere, respectându-i ritmul. 
Mai mult decât să se confrunte cu mine, în clipa aceea Janete se 
confrunta cu ea însăși. 

După câteva minute în care nu s-a spus și nu s-a insinuat 
nimic, am hotărât că era momentul să fac primul pas. Am folosit 
o voce blândă, calculând fiecare cuvânt. 

— Stai liniștită, Janete! Sunt de partea ta, am început eu. M-ai 
sunat cu o bănuială îngrozitoare legată de soțul tău, dar ai 
închis înainte să-mi spui mai multe. Nu am aflat despre ce era 
vorba, dacă erai în pericol. De asta sunt aici, am ţinut neapărat 
să vin personal să verific. Îmi fac griji pentru tine. Dacă e 
adevărat ce mi-ai povestit... Trebuie să mă ajuţi ca să ieși cu 
viaţă din situaţia asta. 

— Mulţumesc pentru îngrijorare, doamnă Torres, dar n-am 
nevoie de ajutor, a spus ea, surprinzător de fermă. Adevărul e 
că nu am nimic de spus. Am sunat dintr-un impuls, cine știe 
unde îmi era capul! Eram disperată, asta-i tot, dar a trecut... Să 
uităm de asta, imaginaţi-vă ca nu v-am sunat, bine? 

S-a ridicat, a îndreptat cu câţiva centimetri faţa de pe măsuța 
din mijloc și, din priviri, mi-a arătat că e gata să mă conducă 
până la ușă. Am ignorat-o și am rămas așezată: 

— Amândouă știm că nu e adevărat, Janete. Le înţeleg bine pe 
femei, le-am văzut pe multe în aceeași situaţie, folosind același 
ton ca să-mi spună să dau uitării cazul, jurând că totul e în 
ordine. Bineînţeles că nu era. 

Janete s-a așezat din nou, departe de mine, dar extrem de 
atentă de data asta. 

— Ințeleg, am continuat. E rușinea de a povesti, ezitarea de a 
te destăinui altcuiva. Uneori, pare mai bine să nu iei în seamă 
lucrurile astea, să-ți spui că o să treacă. Crede-mă, nu e mai 
bine să nu le iei în seamă. Dacă soţul tău chiar face ce mi-ai 


VP - 79 


spus că face, ești în pericol, într-o situaţie fără ieșire. Știu cât de 
greu trebuie să fi fost să mă suni și să-mi spui toate astea. 
Foarte bine, eu am fost ultima ta speranţă, dar nu sunt 
insensibilă și n-o să te abandonez. Respiră adânc, draga mea. O 
să te simţi mai bine după ce îmi povestești tot. 

Janete avea ochii larg deschişi, dar pierduţi și se plimba 
agitată prin cameră. În clipa aceea, formula judecăţi în legătură 
cu înfățișarea mea, vocea mea, hainele mele. Mai important era 
că hotăra dacă trebuie să-i destăinuie secretul acela unei femei 
necunoscute care bătuse la ușa ei. După câteva secunde, a luat 
o decizie: 

— Chiar nu am nimic de povestit, doamnă Torres. 

Privirea ei era îndreptată către podea. La dracu', o pierdeam! 

Asta m-a descumpănit, dar nu aveam să renunţ atât de ușor. 
Mi-am reluat imediat șirul gândurilor. 

— Janete, fii atentă... Știu că e greu. O să încep în locul tău, 
bine? O femeie afectuoasă, căsătorită de câţiva ani. La început, 
soțul era încântător, până când te-a făcut să depinzi complet de 
el în toate privințele, fără să ai unde să fugi. Într-o zi, ai 
descoperit, nu? Ai descoperit, și pe urmă o să-mi și povestești în 
ce fel, că el ucide femei. Ceva ce nu-ţi închipuiseși niciodată! Te- 
ai simţit disperată și foarte speriată după asta... Dar, pentru că 
el e poliţist, te-ai gândit că nimeni n-o să te creadă. 

S-a tras puţin înapoi, clipind repede din ochi. 

— De unde știți că lucrează în poliţie? 

— L-am văzut chiar acum ieșind, în uniformă, înainte să bat la 
ușă. Din proprie experienţă, știu că există multe cazuri ca al tău. 
Faptul că e poliţist îl face un bun candidat pentru a fi un ucigaș 
nedescoperit. 

__— Și dumneavoastră sunteţi polițistă, doamnă Torres. 
Inseamnă că sunteţi o bună candidată, nu? 

Acum, Janete avea un ton sfidător, combativ, ceea ce 
însemna că avansasem în discuţie. Începea să își arate 
inteligenţa și încerca să mă încuie. Bine, foarte bine... 
Provocându-mă, ieșea din cochilie fără să-și dea seama. Era 
momentul să-mi demonstrez cunoștințele și să-i câştig 
respectul. 

— Da, Janete, și eu sunt o bună candidată. Deși femeile nu 
sunt aproape niciodată ucigași în serie. Bărbaţii sunt, practic, 
stăpânii universului. Poliţiștii au o personalitate aparte, care le 


VP - 80 


permite să exercite o profesie care nu e pentru oricine. Sunt 
curajoși, puternici, par să aibă în vene mai multă adrenalină 
decât ceilalți, înfruntă pericolul în fiecare zi. Sunt convinsă că 
soțul tău poate fi plin de sentiment când trebuie să te câștige de 
partea lui, dar devine rece ca gheaţa când se ceartă cu tine. Am 
dreptate? 

Janete m-a privit intrigată, nesigură dacă să continue, dar, în 
sfârșit, luând în considerare posibilitatea. Încă un pas. A coborât 
privirea și a apucat din nou marginea șorțului pe care îl purta, 
netezind tivul volănașului. Am privit în jur, confirmând la lumina 
zilei ceea ce văzusem în noaptea când am intrat acolo. Cuvântul 
care îmi venea în minte era „impecabil”. Toate mobilele, 
bibelourile și textilele în ordinea cea mai desăvârșită, așa cum 
camera mea de zi nu avea să fie niciodată. Am oftat, cuprinsă 
de o oarecare invidie. Paulo mă tot bătea la cap să fiu o 
gospodină mai bună, i-ar fi plăcut la nebunie ca eu să fiu Janete. 
M-am concentrat din nou asupra femeii care stătea așezată în 
fața mea. Într-o astfel de conversaţie, liniștea e la fel de 
esenţială ca întrebările - o chestiune de timing. 

— Janete, când m-ai sunat, mi-ai spus că soțul tău e un ucigaș 
de femei. Ești sigură de asta? Tot ce o să spui rămâne între noi. 
să ne prefacem că nu sunt de serviciu azi, OK? Nu-i nevoie să- 
mi spui „doamnă”. Sunt prietena ta Verônica, am spus, zâmbind 
complice, ca să stabilesc o legătură empatică. Poţi să-mi 
povestești și poate că n-o să facem nimic în privinţa asta, nici 
măcar să depunem plângere. O să fie numai decizia ta, n-o să te 
presez, dar garantez că o să-ţi facă bine să vorbești. 

Ea clătina din cap într-o parte și-n alta, ca și cum ar fi făcut în 
minte o listă cu argumente pro și contra. Am continuat să 
descriu profilul de ucigaș al tipului, în mod generic, desigur. Cu 
fiecare caracteristică pe care o menţionam, clătinările se 
domoleau și privirea ei o întâlnea pe a mea. Când am început să 
disec profilul soțiilor care au descoperit că soții lor sunt ucigași, 
Janete a devenit și mai interesată. 

Aceea era partea cea mai bună: să pun în practică ceea ce îi 
văzusem făcând pe mulţi dintre colegii mei în sala de 
interogatoriu. Tactica e tare asemănătoare cu cea a cititoarelor 
în cărți, care interpretează limbajul corporal al clientei ca să știe 
dacă se află pe drumul cel bun. Joci la cacealma, aștepți reacția 
și alegi următorul pas; tocmai persoana cu care ai de-a face îţi 


VP - 81 


dă răspunsul fără să știe. 

În mod deliberat, foloseam numai termeni vagi, care pentru 
Janete sunau ca niște divinaţii despre viaţa ei: „femei abuzate”, 
„Supunere și izolare”, „senzaţie de pierdere”. Un punct în 
favoarea mea. Am început să mă însuflețesc: 

— Femeile ca tine sunt puternice, dar foarte singure. Ei au 
grijă ca voi să vă îndepărtați de toţi, inclusiv de familie, de 
profesie, de prieteni în general, astfel încât să vă domine 
complet și să nu riște. Singurătatea și golul cresc și înghit totul. 
Janete, chiar crezi că lucrul cel mai bun în viaţă e să-ţi omori 
timpul uitându-te la televizor și rezolvând integrame? 

— De unde știi că rezolv integrame? Nu ţi-am spus asta! Sau 
vrei să mă duci de nas că toate femeile astea fac și ele același 
lucru? 

— Calmează-te, draga mea! A fost doar un exemplu... am 
mințit, încercând să ascund scăparea. 

Mă luase gura pe dinainte! Nu mi-aş fi iertat-o dacă aș fi 
pierdut-o atunci pe Janete. 

— Incerci să mă duci de nas. 

— Ba nu. Crede-mă, am spus „integrame” doar așa, la 
întâmplare. Nu sunt prea multe lucruri de făcut când stai toată 
ziua în casă. Putea să fie și tricotat sau croșetat, dar tu ești prea 
tânără pentru asta. 

Ea a ridicat din umeri, un „lasă” rapid. Crede-mă pe cuvânt, 
cu asta mergi la sigur: nu există femeie căreia să nu-i placă să i 
se spună că e tânără. Janete a zâmbit și ea, dar apoi gura a 
început să-i tremure și lacrimile au pornit să i se scurgă pe față, 
în tăcere. Pentru mine era semnalul că a venit momentul să o 
ating fizic, forțând o intimitate mai mare. Cu grijă, i-am luat 
mâinile într-ale mele, încurajând-o să continue. Ea a coborât 
capul și eu am îmbrățișat-o, înțelegătoare. Mi-am trecut mâna 
prin părul ei lung și am spus: 

— Curaj, fata mea, curaj! 

Janete și-a șters chipul umed cu șorțul. 

— De fapt, nu l-am văzut omorând pe nimeni. Sunt 
întotdeauna legată la ochi când se întâmplă, nu pot decât să 
aud. 

— Te leagă la ochi? Cu o bucată de pânză? 

— Cu o mască din alea pe care le primeşti în avion. Asta în 
mașină. lar acolo, mă bagă într-o cutie de lemn. 


VP - 82 


— Cum adică? Te bagă într-un sicriu? 

— Nu, nu... Cutia îmi acoperă doar capul. 

— El face toate astea în mașină? 

— Nu, Verônica. Asta se întâmplă după ce ajunge acolo. 

— Acolo, unde? Janete, liniștește-te, s-o luăm încet. 

Era prima dată când ea își exprima tragedia în cuvinte. Mai 
era și prima dată când mi se făcea o astfel de destăinuire. 

— Ești cu el când ucide? am continuat. 

Nu a fost întrebarea potrivită. Ea a izbucnit în suspine, ca și 
cum ar fi simţit o durere sfâșietoare. Tot corpul i se zguduia. 

— Nu înţelegi nimic, m-ai auzit? Nu sunt o ucigașă! El mă 
obligă, el mă obligă să fac lucrurile astea! striga ea neîncetat. 

Mi-a sărit inima din loc. Ca/mează-te, Ver6, calmează-te, îmi 
repetam. Am îmbrăţișat-o din nou, făcând sunetul acela cu care 
îi liniștești pe ceilalți - șșșș! șșșș! - și legănându-i corpul în față 
și-n spate, ca și cum ar fi fost un bebeluș. Nu știu câte minute 
am rămas așa, până când suspinele convulsive au devenit mai 
rare. Atunci, i-am dat drumul și am luat-o de mâini. 

— Gata. Mi-ai povestit deja partea cea mai rea și nu te 
judec... Acum, spune-mi totul de la început. Știu că nu ai ucis pe 
nimeni. Te cred, îţi văd disperarea. Spune-mi ce știi, nu lăsa 
nimic la o parte, te rog. 

A fost ca un dig care cedează. Odată ce s-a prăbușit bariera, 
revărsarea era inevitabilă. Janete mi-a povestit tot: despre 
muzica indigenă din mașină, despre buncăr, sunete, mirosuri, 
Cutie, strigătele victimelor. Era îngrozitor, dar m-am controlat 
mai mult ca niciodată. O polițistă nu se poate speria de o 
relatare, oricât de rea ar fi. Mai lipsea o singură piesă din puzzle. 
A trebuit să întreb: 

— Doar un lucru nu înţeleg, de unde vin fetele acelea... Cum 
reușește să le prindă? 

Janete a făcut o pauză și am simţit că era un punct important. 
S-a încruntat, zgândărindu-și cuticulele mâinilor fără cusur. 
Creierul ei era ca un pendul: să mintă sau să nu mintă? 

— Eu sunt... a spus, în cele din urmă. Eu sunt cea care le 
găsește la autogara Tietê. 

Amănuntul acesta m-a impresionat, dar am preferat să nu 
întreb nimic, pentru că știam că tăcerea avea să forţeze 
răspunsuri. Janete mi-a dat în curând detalii despre metoda ei 
de abordare la autogară. Probabil că nemernicul nu prea era 


VP - 83 


bun de gură și se folosea de priceperea ei ca să obţină victimele 
fără să fie nevoie să se expună. Am strecurat ici-colo câte o 
întrebare, câte o expresie, dar, dacă Janete chiar îmi spunea tot 
adevărul, ea nu știa direcţia în care mergea mașina, nu știa 
unde se afla buncărul, nu știa sigur ce le făcea Brandão fetelor. 

— N-am înţeles, mi-ai spus că el ucide femei. Le dă drumul 
sau le ucide? 

— Brandão zice că le dopează pe fete și le părăsește la șosea. 
A doua zi, ele nu-și amintesc ce s-a întâmplat. Poate să fie 
adevărat? Mie mi se pare imposibil, pentru că le chinuiește tare 
rău. Îmi dau seama după strigăte. 

— Și ești sigură că niciuna nu a depus vreodată plângere? 

— El spune că le chinuiește fără să lase urme, că a învățat 
asta la serviciu. Nu au nicio rană ca să dovedească ce s-a 
întâmplat. E întotdeauna îmbrăcat în uniforma Poliţiei Militare 
când merge în buncăr. Probabil că le e frică să se ducă la poliţie. 

Povestea asta era cusută cu aţă albă. Dacă fetele erau 
torturate așa de rău cum auzea Janete, cu siguranţă măcar una 
dintre ele ar fi făcut un denunţ, putea Brandão să poarte până și 
veșmântul papei. În timp ce ea vorbea, am făcut, inevitabil, o 
legătură mintală cu cazul Martei: folosirea drogurilor care 
provoacă amnezie. 

Am insistat spunându-i lui Janete că era posibil ca fetele să fie 
în viaţă pe undeva, că ea trebuia să mă ajute să strâng mai 
multe dovezi. Muncă în echipă, de asta aveam nevoie. S-a mai 
liniștit, dar totul era să se ducă pe apa sâmbetei când am spus 
că o să vorbesc cu șeful meu că să mă ajute cu investigația. 

— Nu vreau să vorbesc cu nimeni altcineva, pentru numele lui 
Dumnezeu! a spus ea. Crezi că o să mă creadă un bărbat? Cu 
atât mai mult ăla, despre care Brandão a zis că nu suportă 
Poliția Militară. Totul o să se sfârșească prost! 

— Ascultă, Janete, eu nu am destulă putere ca să rezolv asta 
singură. Dar îl cunosc pe Carvana de-o viaţă, n-o să ignore așa 
ceva. 

Cuvintele îmi ieșeau din gură, dar nu mă simţeam prea 
sigură. În ultima vreme, lepra de Carvana nu voia să știe de 
nimic. Dar trebuia să încerc, aveam nevoie de susţinerea poliţiei 
pentru că treaba era tare urâtă. 

— Janete, de ce nu ai luat niciodată legătura cu poliţia până 
acum? 


VP - 84 


— De teamă... Teamă că n-o să mă creadă nimeni, teamă că 
o să merg la închisoare, teamă de ce-o să spună lumea. Teamă 
de moarte. 

— De cât timp se întâmplă? Câte femei ai „angajat” la 
autogară? 

Ea m-a privit surprinsă, ca și cum întrebarea i-ar fi reamintit 
că și eu făceam parte din poliție. Am așteptat să socotească în 
gând, numărând pe degete. Cu cât mai multe degete ridica, cu 
atât mai greu era să respiri. 

— A evoluat puţin câte puţin. Cam una pe an, în primii ani, și 
acum aproape o dată pe lună. A scăpat de sub control. Nu știu 
de când face asta Brandăo, dar până acum am numărat 
unsprezece. Nu-l mai recunosc, nu știu cine a pus stăpânire pe 
corpul lui. 

— Eşti sigură că ăsta e numărul? 

— Da... îmi amintesc de fiecare dintre ele. Uneori, gătesc sau 
mă uit la televizor și văd chipurile fetelor. Atunci îmi vine să 
plâng! a spus ea, agitându-se din nou. Verônica, ajută-mă, nu 
vrea să fiu acuzată că am fost complice! El mă obligă, jur... 

Am calmat-o așa cum am putut. Nu avea să fie deloc ușor. 
Janete le coopta pe fete, nu era niciodată legată, dar nu fugea și 
nici nu salva pe nimeni. Oare îi provoca plăcere în vreun fel 
ritualul acela? Eu una înţelegeam că se consideră nevinovată, 
victima soțului, dar în situaţia în care cazul ar fi mers mai 
departe ar fi fost greu de explicat. Adevărul și justiţia nu s-au 
împăcat niciodată. Mai ales în Brazilia. 

— Cum sunt fetele astea? 

— Intotdeauna brunete cu părul lung, foarte slăbuțe. Așa îi 
plac lui. Sosesc cu autobuzul care vine din Nord. 

Mi-am scos carneţelul din geantă și i l-am dat. 

— Poţi să-mi scrii numele? 

Janete a acceptat, scriind repede și urât: Deusa, Benigna, 
Tainara, Nilce, Jerusa, Divina, Creuza, Vanessa, Miranda, Penha, 
Darcilia. Era impresionant că știa toate numele astea pe 
dinafară. Mi-am adus imediat aminte de chiloţii din noptiera lui 
Brandão, care miroseau „a purtat”. Era un trofeu foarte intim pe 
care îl lua de la fiecare dintre ele. Luând înapoi carnetul, am 
adăugat „chiloţi?” și am schimbat o privire scurtă cu Fecioara de 
la Cabeza de pe altar, luminată de o lumânare nouă, 
imaginându-mi la ce fusese martoră statueta aceea. 


VP - 85 


— Janete, înainte să plec, o ultimă întrebare. Soţul tău te 
bate? 

— Înainte nu mă atingea nici cu un deget, dar zilele trecute 
mi-a tras o palmă peste față. Mă umilește de multe ori, dar 
bătaie în adevăratul sens al cuvântului n-am luat niciodată. 

— Bărbaţii de felul ăsta sporesc pe zi ce trece numărul 
cazurilor de violenţă domestică. Trebuie să mă anunţi dacă se 
întâmplă, pentru că atunci trebuie să te luăm de aici și să te 
ascundem într-un adăpost. Ai rude sau prieteni la care poţi să 
stai un timp, dacă ai nevoie? 

— Am, dar nu m-am mai văzut cu nimeni de ani buni. Lui 
Brandão nu-i plac surorile mele și nici eu nu vreau să trec prin 
rușinea de a mă întoarce acolo în situaţia asta. Ele m-au tot 
prevenit că e un individ dubios. Crezi că o să mă omoare? 

— Sincer, nu știu. Dar să fim atente, OK? Îți las numărul meu 
de telefon. Nu mai ești singură, ai cu cine să vorbești. Putem să 
încercăm să te facem martor protejat. Ca să nu risc să sun când 
e el acasă, poţi să-mi faci rost de programul turelor lui pe luna 
asta? 

S-a ridicat, a deschis sertarul bufetului din sufragerie și a scos 
programul de lucru al soţului. L-am fotografiat cu mobilul și mi- 
am luat la revedere. O senzaţie stranie nu-mi dădea pace: putea 
fi ultima oară când o vedeam pe Janete în viaţă. 


VP - 86 


11 


După câteva ore, ieșeam din biroul lui Carvana cu capul 
zvâcnindu-mi de durere. Aveam urgent nevoie de un analgezic. 
Două, de fapt. Am înghiţit pastilele și m-am întors la masa mea, 
fumegând de ură. Secătura bătrână ignorase cu desăvârșire tot 
ce descoperisem, chiar dacă am argumentat că soțul avea 
profilul clasic al unui ucigaș în serie și că soţia corespundea 
cazului tipic al sindromului femeii abuzate. 

— Degeaba, Ver6, trebuie să vină ea la secţie ca să depună 
plângere oficial, spusese el, mușcându-și mustaţa aia groaznică, 
insuportabilă manie! Vrei să zgândări cuibul de viespi, hm? Să- 
mi pun mintea cu nevasta unuia de la Poliţia Militară? Dacă 
umbli prin arhiva Poliţiei Militare, nu scap nici eu! Și mai e ceva: 
povestea aia cu ucigași în serie e pentru americani. Dacă n-a 
depus plângere, bagă la sertar! 

O răceală amestecată cu indignare pusese stăpânire asupra 
mea, îmi era imposibil să rămân calmă. Watch me, Doc, it's 
show time. N-aveam nevoie de lepra asta ca să merg înainte. 
Am luat o coală albă, am îndoit-o la mijloc și mi-am început 
planul. Două cazuri, două jumătăţi. Marta și Janete. Mi-am pus 
rotiţele în funcţiune, trecând în revistă principalele probleme de 
rezolvat ale cazurilor. Nu aveam să reușesc să mă ocup de cea 
mai mare parte dintre ele fără ajutorul lui Nelson. Cu un pix 
negru, am încercuit tot ce urma să-i cer: 


Marta Campos 

A) De investigat utilizatorul adresei de e-mail 
studentbestial88egmail.com. 

B) Roberto Campos, fratele Martei, Chiar există? De trimis 
formularul de revendicare a cadavrului la primărie ca să-l verifice 
Nelson. 

C) De căutat victime asemănătoare: proces verbal despre sedarea 
victimei + site lubireldeală.com + operație bariatrică (?). 


Janete 


D) De căutat info despre tribul Kapinoru (fotografia dinăuntrul 
statuii). 


VP - 87 


E) De căutat info despre Fecioara din Cabeza. 

F) De găsit dosarul personal a lui Cláudio Antunes Brandão. 
Sanctiuni? Distincţii? 

G) De verificat câte arme sunt înregistrate pe numele lui 
(pistolul .380 e o armă neinregistrată?). 

H) De căutat victime asemănătoare: dispariție? Viol sau omor? 
+Fete brunete venite din Nord 

+Lista de prenume dată de Janete pentru restrângerea căutării. 
De verificat cu Flávia numele proprietarului imobilului lui 
Janete/Brandăo din Parque do Carmo 


Am început să lucrez la ce puteam să rezolv singură. Pe 
ecranul calculatorului, am deschis tabelul cu „Statistica 
soluționării cazurilor de omor”, pe care mi-l trimisese Carvana 
ca să-l formatez. Cine ar fi trecut pe lângă biroul meu ar fi văzut 
o funcţionară făcându-și treaba în mod exemplar. Pe mobil, am 
deschis motorul de căutare și am scris TRIBUL KAPINORU. Au 
apărut mai multe link-uri și am făcut clic pe primul: „Campanie 
împotriva infanticidului indigen”. 

Era un clip video de puţin peste trei minute, dar suficient de 
șocant ca să nu-l mai uit niciodată. In faţa camerei, un indian 
îngropa de vii doi copii, în timp ce întregul trib asista în jurul 
gropii fără să facă nimic. Mai întâi era un băiat deja mărișor, cu 
o deficiență fizică, la picioare și la mâini. Era târât până la 
groapă, dar nu reacţiona în niciun fel și nu plângea. Abia atunci 
când pământul începea să-i acopere capul, el se ruga să fie 
lăsat în viaţă, dar sunetul era în curând înăbușit de indianul care 
bătătorea mormântul cu picioarele. Strigătele erau atât de 
puternice încât a trebuit să dau mai încet volumul mobilului. 

O fetiță oarbă urma imediat după aceea, așezată deasupra 
băiatului proaspăt îngropat. Ceilalţi indieni din trib se agitau, dar 
călăul urma procedura de parcă ar fi îndeplinit o formalitate, 
fără să clipească. A aruncat-o pe fetiţă în groapă și a luat lopata. 
Era groaznic să vezi cum îi intra pământul în gură, cum îi 
acoperea ochii albicioși, mișcându-se în ritmul respirației din ce 
în ce mai lente. Și plânsul, care nu se mai oprea. 

Spre ușurarea mea, în ultimele secunde, un băiat fugea către 
groapă și o dezgropa pe fetiță, fugind undeva cu ea în brate. 
Apoi, apărea textul campaniei pe care o făceau chiar indienii 
împotriva acestei tradiţii, dar eu deja nu mai eram atentă, nu 
mă gândeam decât la fotografia găsită înăuntrul statuii: era o 


VP - 88 


copilă indigenă fără un braţ. Cine era? Să fi murit oare în modul 
acela inuman? Mai auzisem de triburi care ucid copii cu 
deficiențe, dar mereu am crezut că e o legendă urbană. Faptul 
că era adevărat m-a distrus. 

Am căutat apoi, imediat, ceva despre Fecioara de la Cabeza. 
Parcă aș fi ajuns din infern în paradis. Protectoare a capului, a 
creierului, a inteligenţei, a cunoașterii și a justiţiei. Primul ei 
miracol fusese cu un soldat, păstor de oi, care își pierduse un 
braţ în război. El a avut o viziune cu fecioara și, drept dovadă a 
autenticităţii acesteia, braţul său s-a refăcut. In locul unde i s-a 
arătat trebuia să i se construiască o biserică fecioarei. Un alt 
miracol a fost salvarea, în ultima clipă, a unui condamnat fără 
vină, care era cât pe ce să-și „piardă capul” printr-o decapitare 
publică. De aceea, în imaginile care o reprezintă, la picioarele ei 
sunt așezate capete. Cine o venera pe sfântă, Brandão sau 
Janete? Aflarea acestui lucru m-ar putea ajuta să înțeleg cine 
era indiana din fotografie. 

Am închis pagina și am sunat-o pe Flâvia, cumnata mea, care 
lucra la Oficiul Registrului Funciar nr. 5. Pentru că apelul a intrat 
în căsuţa vocală, i-am lăsat un mesaj, solicitându-i să afle cine 
era proprietarul imobilului în care locuia Janete. Următorul pas 
era să-i cer ajutorul lui Nelson, dar am profitat de plecarea lui 
Carvana la „prânz” și i-am deschis e-mailul - bătrânul era atât 
de inept în materie de tehnologie încât în fiecare zi îi printam e- 
mailurile și i le puneam pe masă ca să-i fie mai ușor. E incredibil 
cât de izolate de lume și de dependente de ceilalți sunt 
persoanele care nu învață să se descurce cu informatica. 
Prefăcându-mă că sunt lepra bătrână, le-am trimis câte un e- 
mail altor comisari prieteni cu el rugându-i să-i trimită secretarei 
Verônica (secretarvtOpolcivil.sp.gov.br) orice informaţii despre 
denunţuri care se încadrau la punctele Cși H din lista mea. 

Am ieșit din biroul lui, încrezătoare. Chiar dacă amânasem cât 
de mult putusem, venise vremea să vorbesc cu Nelson. Într-o 
privință Carvana avea dreptate, mereu mi-a plăcut să zgândăr 
cuiburi de viespi. Trecutul trebuie să rămână în urmă, dar 
necesitatea dictează regulile. Fără să ridic capul, am localizat 
ținta înăuntrul secției. Am scotocit prin geantă, am luat trusa de 
toaletă și mobilul, am așteptat ca el să se întoarcă cu spatele și 
am fugit la baie. Am dat nas în nas cu Suzana, care a început 
imediat să comenteze: 


VP - 89 


— Ce faci, Ver6? Ai dispărut, hm? 

— N-am dispărut deloc, Suzana, ce faci, mă controlezi acum? 
am spus, cu un ton care mi-a ieșit mai aspru decât mă 
așteptam. 

— Aoleu, te-ai trezit cu faţa la cearșaf? Am întrebat doar așa, 
nu te-am văzut azi-dimineaţă pe aici! 

— Și de ce voiai să mă vezi? Mai ai ceva să-mi transmiţi? 

— Lasă, Ver6, n-am chef de ifose. 

Suzana a ieșit valvârtej pe ușă. Era mai bine așa. Aveam 
nevoie de cel puţin încă cinci minute ca să mă aranjez. Mi-am 
dat cu un anticearcâăn de bază, am presărat puţină pudră 
translucidă, am retușat fardul cafeniu din jurul ochilor care 
păreau lipsiţi de strălucire, un fard de obraz pentru ca faţa să 
pară mai subţire și ca să ascundă paloarea oboselii. Lipsea ceva. 
Am cotrobăit prin învălmășeală până când am găsit rimelul, mi- 
am alungit genele, mi-am dat cu dermatograf negru întinzându- 
mi pleoapele și am încheiat cu un ruj de culoarea buzelor. 
Perfect, un machiaj ca să nu se vadă că eram machiată. 

Mi-am aplecat capul în faţă, scuturându-mi părul, l-am 
descurcat cu degetele, m-am privit în oglindă o ultimă dată. Mi- 
am agitat brăţările făcându-le să zornăie, ca să le separ, mi-am 
făcut bezele mie însămi și am ieșit în grabă, cu norocul de 
partea mea. Ghici peste cine am dat tocmai la ușa băii? Peste 
Nerdson. El m-a privit surprins, iar eu am înclinat capul, 
insinuând o invitaţie ca pe vremuri. Se spune că a greși o dată e 
omenește, dar s-o pui de-o lipeală cu fostul e curată prostie. Ei 
bine, sunt o proastă, dar dintr-un motiv bun. 

— Nerdișor, îmi faci o favoare? am întrebat, punând imediat 
mâna pe medalionul pe care îl avea la gât. E important... 

— Doar dacă profităm de seara asta și ne zbenguim un pic. 

Ochii îi străluceau de bucurie. Am clipit, simulând îndoială: 

— Mai întâi, arată-mi că ești bun la cercetare, în timp ce mă 
gândesc la propunerea ta. Am nevoie să găsești dosarul 
personal al tipului ăstuia: Cláudio Antunes Brandão, ofiţer la 
Poliţia Militară. Vreau tot. 

Am mers împreună până la masa lui. Nelson s-a așezat în faţa 
calculatorului mai însuflețit ca niciodată și, în niciun minut, a 
obţinut informația pe care o voiam. Soţul lui Janete era căpitan 
la Poliţia Militară, în al 8-lea Batalion Metropolitan al Poliţiei 
Militare (BMPM), în Tatuapé - Zona de Est. Se potrivea. În 


VP - 90 


cazierul lui, nimic important. Un individ normal, chiar invizibil. 

— Mai există hotelașul ăla în apropiere? am întrebat, deja cu 
geanta în mână și ţuguindu-mi buzele cu expresie ingenuă, cât 
se poate de premeditată. 

Nelson a zâmbit. 

— la-o înainte! Cameră impară, nu uita. 

— Știu. Tu și ciudățeniile tale... 

Motelul Love Story era cinstit, vechi, suficient de departe 
pentru ca nimeni să nu ne vadă, suficient de aproape pentru ca 
niciunul din noi să nu se încurce în trafic. Am intrat imediat sub 
duș, așteptându-l pe Nelson. Nici n-aveam nevoie de „încălzire”. 
Nu era chiar bine dotat, dar făcea lucruri in-cre-di-bi-le între 
patru pereți. Nu trebuia decât să am grijă să nu pierd controlul. 
O relaţie era ultimul lucru pe care-l voiam. 

Înfășurată în prosop, am pornit televizorul, am pus un video 
fierbinte, am aranjat pernele și m-am prefăcut că am aţipit 
imediat ce l-am auzit pe Nelson apropiindu-se de ușă. Cu ochii 
închiși, am auzit dușul pornind și am așteptat cuminte, profitând 
de timpul acela ca să mă relaxez cu adevărat. Nelson a venit 
după câteva minute, tare drăgăstos, m-a trezit cu un sărut pe 
ceafă, după ce mi-a dat părul la o parte. M-am întors spre el și l- 
am tras spre mine, apucându-l de medalionul de la gât, lacomă. 
Spre norocul meu, el nu se grăbea câtuși de puţin. A sărutat 
fiecare parte din corpul meu ca și cum ar fi verificat o amintire, 
făcându-mă să cer mai mult. l-am îndurat lentoarea cât am 
putut, dar dintr-odată l-am întors pe spate și m-am așezat 
deasupra: 

— Acum e rândul meu, te-ai jucat destul. 

Când eram deja epuizați, mi-am dat seama că timpul zburase 
și că era vremea să alerg acasă. l-am dat lista lui Nelson în timp 
ce mă aranjam, explicându-i punct cu punct tot ce era 
important, dar fără să-i povestesc prea multe despre cazuri. El îi 
tot dădea înainte că nu m-a uitat niciodată, dar eu abia dacă îl 
auzeam, nu mă interesa absolut deloc. Asta-mi mai lipsea, ca el 
să confunde sexul cu iubirea. 

Când eram deja pe hol, a început să îmi sune mobilul. Am 
crezut că e Paulo și m-am apucat imediat să inventez o 
minciună, dar display-ul indica „Janete”. Am ezitat, cumpănind 
pasul următor. Nu puteam să nu răspund, i-aș fi trădat 
încrederea. Am proptit aparatul între ureche și umăr, în timp ce 


VP - 91 


îmi prindeam părul. 

— Bună, draga mea, am spus, cu un entuziasm care îmi 
ascundea îngrijorarea. 

Atunci a venit întrebarea pe care nu voiam s-o aud, plină de 
speranţă. 

— Ei, ai vorbit cu comisarul? M-a crezut? 


VP - 92 


12 


„În regulă, trebuie să ne întâlnim”. Cuvintele spuse de 
Verônica, înainte să închidă, răsună ca un ecou în urechile lui 
Janete și o senzaţie de ușurare o cuprinde pe de-a-ntregul. 
Poliţista părea să ghicească lucrurile, i-a citit gândurile, inima, 
trecutul. Nici nu vrea să se gândească cum o să fie când toată 
lumea o să afle ce face Brandão, când el o să fie în sfârșit în 
spatele gratiilor. 

Știe că nu folosește la nimic să se grăbească, dar e 
nerăbdătoare să descopere ce a crezut comisarul despre 
povestea ei. A stabilit cu Verônica să se întâlnească la snack- 
barul Tinei, aproape de barul motocicliștilor, peste două zile, 
când Brandão o să fie din nou pe tură la poliţie. Priveşte pe 
fereastră, vede că începe să se întunece și se uită la ceas. Nu 
mai e mult până când el o să se întoarcă de la serviciu. 
Neliniștea se instalează din nou, dar ea se hotărăște să alunge 
gândurile rele și să petreacă o seară plăcută. E cel mai bun 
lucru pe care îl poate face în intervalul acesta, când lumea pare 
să se fi oprit în loc, iar următoarea pagină a vieţii ei e încă 
nescrisă. E foarte bine să-ți creezi un spaţiu în care să poți 
respira puţin, să te simţi din nou normal. „Trecutul e ca să-l uiţi, 
prezentul ca să-l trăiești și viitorul ca să-l lași în grija Domnului”, 
gândește. 

Vrea să profite de timpul care îi mai rămâne cu Brandăo. Vrea 
să-i facă pe plac astăzi cum n-a mai făcut de mult. O să-i simtă 
lipsa. Trebuie să adune clipe frumoase ca să aibă de ce să se 
agaţe în momentele grele care au să vină. Se ridică, merge în 
bucătărie și prepară apetitivul preferat al soţului: pate de ton cu 
maioneză și ceapă verde. Așază tartinele proaspete într-un 
castron cu un prosop brodat. 

Işi dă toată silinţa să facă ordine pe masuţa de cafea, culege 
o floare din grădină ca să completeze decorul, pune la răcit un 
vin alb, scoate două cupe potrivite. Se îndepărtează puțin, 
contemplând rezultatul: fără cusur! Se uită încă o dată la ceas; 
se încadrează perfect în timp. la blocul de post-it-uri roz și scrie 
cu litere rotunjite: „Iubire, mă parfumez pentru tine”. Lipește 


VP - 93 


biletul pe partea de dinafară a ușii de la intrare, apoi se 
îndreaptă plină de însufleţire către duș. 

Îi place la nebunie ca apa să îi învăluie corpul. De obicei, e 
momentul cel mai bun ca să se deconecteze de tot, dar azi nu 
merge. Când a povestit cu voce tare fărădelegile soţului, și-a dat 
seama cât de sinistră e toată situaţia aceea. Înainte, trăind de 
pe o zi pe alta, nu și-a dat niciodată seama că sună atât de urât. 

Janete a povestit tot ce a vrut, dar regretă că a pierdut 
controlul asupra a ceea ce nu voia să spună. Și-a pus prea multă 
încredere în Verônica, a exagerat când i-a dat lista cu numele 
femeilor și i-a explicat cum le cooptează la autogară. Dacă 
poliţia le găsește în viaţă pe fetele acelea, ea va fi recunoscută 
prima. Nu vrea să fie arestată, nu ar putea suporta viitorul 
acela. Dar, fără să intre în detalii, nu avea cum să justifice ceea 
ce știa. Nu se simte complice, ci martor. 

Când a povestit despre strigătele pe care le auzea la fiecare 
ședință de tortură, și-a dat seama de greșeala ei după expresia 
afișată de Verônica. Poliţista a încercat să ascundă impactul, dar 
s-a făcut albă ca varul. In timp ce se dă cu săpun, Janete ia o 
hotărâre: de acum înainte, o să spună că e legată de fotoliu 
când ajunge în buncăr. Nu fuge și nu face nimic pentru că nu 
poate. O mică minciună pentru a-și justifica lipsa de reacţie. O 
să fie mai sigur așa. 

Lasă balsamul să-și facă efectul asupra părului ei și un surâs 
ștrengăresc i se ivește pe buze. Noaptea e promițătoare. O oază 
în mijlocul acelei confuzii. Fără să discute despre relaţie, fără să 
vorbească despre „data viitoare”. De-ar reuși măcar să-i 
distragă atenţia lui Brandão, așa cum a făcut atâția ani. Dacă el 
e într-adevăr mulțumit, poate să redevină ceea ce era înainte, 
să lase în urmă buncărul acela. Ea știe că e în stare de asta. 

Janete aude când mașina soțului ei parchează în fața casei și 
apoi scârţâitul portiței. Işi usucă repede părul, asigurându-se că 
n-a rămas nicio urmă de balsam, ca să nu se piardă efectul de 
volum. Părul lung e greu de întreţinut, dar ea se simte la fel ca 
Samson când șuviţele i se revarsă pe umeri și pe spate. Pe 
stradă e invidiată, privirile se îndreaptă asupra ei când își face 
un coc neglijent, răsucit o singură dată, lăsându-și la vedere 
gâtul. Nu rareori bărbaţii o abordează strigându-i complimente, 
nu întotdeauna subtile sau inteligente. Dar când o însoțește 
Brandăo, nimeni nu îndrăznește, bineînțeles. Bărbatul ei 


VP - 94 


intimidează prin statură și prin chipul mereu morocănos. Asta, 
într-adevăr, o excită. 

Se hotărăște să mai aștepte puţin. Lui Brandão îi place când 
încep să se joace la duș. Nu-i o idee rea să mănânce apetitivul în 
halat de baie, amândoi relaxaţi, povestindu-și fiecare 
întâmplările de peste zi. În clipa asta, el deja a citit biletul, a 
văzut lucrușoarele pregătite cu grijă pe masa din sufragerie, 
probabil că vine acum. De ce îi ia atât de mult timp? 

— lubitule, unde ești? 

Ușa se deschide cu atâta putere încât aproape că dărâmă 
peretele. Janete se îneacă cu apa și alunecă, lovindu-se cu capul 
de robinetul de metal. Fruntea îi sângerează. Brandão e roșu la 
faţă, desfigurat, are pieptul umflat, privirea fixă. Smulge capacul 
toaletei, trântindu-l pe jos, rupe în bucăţi bileţelul roz și îl aruncă 
în closet. 

— Ce-ai pus la cale, vrăbiuţo? întreabă el cu o voce lui e 
guturală. 

Janete se simte nesigură, nu vrea să se dea de gol. O doare 
capul. Înainte să apuce să aducă vreun argument, el o trage 
afară de sub duș, udă și goală. Ascultă multe ocări, nu înțelege 
mai nimic. Brandão își clatină degetul arătător în faţa ochilor ei, 
o scuipă în faţă: 

— Îmi invadezi intimitatea? Te omor, îți smulg părul! 

— lubitule, mă doare! reușește Janete să spună. 

Își ţine părul cu mâinile, dar durerea se răspândește la fiecare 
smucitură. Plăcile desprinse din podea îi zgârie pielea. Mâinile ei 
se mută disperate de la păr la spate și la picioare, fără să știe ce 
să apere mai întâi, unghiile se rup la fiecare tentativă de 
apărare. Deodată, e aruncată în pat ca o păpușă de cârpe. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-am făcut? se plânge ea. 
Nu primește niciun răspuns, doar lovituri cu pumnii. Gândurile i 
se învălmășesc căutând explicaţii, dar există una: el a văzut-o 
pe Verônica intrând sau ieșind de acolo. Ea o să moară. 

— Credeai că n-o să-mi dau seama că mi-ai umblat în sertar, 
băgăreaţa dracului? urlă el. Ai și probat chiloţii? Eşti atât de 
dobitoacă încât ai uitat să-l încui)! 

Despre ce sertar vorbește? Janete primește un pumn în 
stomac care o lasă fără suflare câteva clipe. Aproape că leșină, 
dar își vine din nou în fire când e trasă de braț și așezată cu 
atâta forţă la masa de toaletă încât scaunul aproape că se 


VP - 95 


dezmembrează. 

— Începe să te aranjezi, vagaboando! ordonă el. Fă-te 
frumoasă, pentru că o să ţi-o trag ca să vadă toată lumea. 

Neîncrezătoare, ea se supune. E convinsă că Brandăo și-a 
pierdut minţile. Cu mișcări lente, ia fondul de ten și începe să-și 
ascundă roșeaţa de pe faţă și braţe. Lacrimile o încurcă. Le 
șterge cu dosul palmei, nereușind să le împiedice să-i întineze 
machiajul. 

— lubitule, n-am făcut nimic... 

El nu vrea să asculte. O împinge pe Janete până în mijlocul 
patului, forțând-o să desfacă picioarele. la din sertar jucăriile 
sexuale și le aruncă lângă corpul tremurând al femeii. Cu 
camera foto a mobilului, face poze, în timp ce înfige obiectele de 
diverse dimensiuni în fiecare orificiu al corpului ei. Hohotește, 
dând indicaţii: 

— Așa, vrăbiuțo, foarte bine. Clic. Acum, întoarce-te pe-o 
parte. Clic. Desfă-le, desfă-le mai mult, e un ordin! Clic. N-are de 
ce să-ţi fie rușine, e chiar frumușică. Clic. Acum în patru labe, 
vrăbiuţo. Clic. Bagă-l mai adânc. A rămas mult pe dinafară. Clic. 
Doare, dar e bine. Mă asculţi. C/ic. Știu că-ți place. 

Clic, clic, clic. Janete a pierdut numărul pozelor în care s-a 
așezat. Să o omoare odată Brandão, nu mai are nicio 
importanţă. Deodată, el se oprește, lasă mobilul pe noptieră și 
spune, cu o voce mieroasă: 

— Hai, vrăbiuţo, așază-te aici și nu te mișca! 

Fără putere, ea se instalează din nou la masa de toaletă, 
examinându-și în oglindă fața mânjită. Nu se gândește la nimic, 
nici n-o recunoaște pe femeia aceea. Cu coada ochiului, îl vede 
pe Brandăo intrând și ieșind din baie. Când el se apropie, ea 
scoate un strigăt de spaimă. Încearcă să fugă, dar el râde și îi 
taie calea, nelăsând-o să treacă. Foarfecă de metal strălucește 
în mâinile lui. 

Cu un singur braţ, el o supune, o pune să îngenuncheze pe 
podea și începe să-i taie părul cu o însuflețire diabolică. Janete 
plânge convulsiv; cu un ultim efort, încearcă să atenueze 
pierderea, dar nu mai e nimic de făcut. Șuviţele se împrăștie, 
bucăți întregi din puterea ei se risipesc pe podea. 

Ura ei crește văzând cu ochii și are o ţintă precisă: Verônica. 
Fără îndoială, ea a umblat în sertarul lui! A minţit când a zis că 
nu intrase niciodată în casă... De unde știa de integrame? De 


VP - 96 


unde știa că Brandão lucrează la Poliţia Militară? Asta se 
întâmplă când ai încredere în polițiști. Niciodată n-o să mai facă 
greșeala asta! Furia înghite totul înăuntrul ei, până când se 
oprește din plâns. Dacă ar avea o armă, ar omori-o pe 
nemernica aia de polițistă trădătoare. 

Brandão o ajută pe Janete să se ridice. Când dă cu ochii de 
oglindă, ea simte un nod în stomac. S-a terminat, a rămas 
cheală. Frumoasa ei coamă a fost înlocuită de o tunsoare 
„Dăieţească” dezordonată, inegală și groaznică. Leșină, cu 
senzaţia că își deschide aripile deasupra unui abis întunecat. 


VP - 97 


13 


Toate așteptările mele se îndreptau către întâlnirea cu Janete. 
La telefon fusesem vagă, amânasem problema, dar nu puteam 
continua să ascund că lepra de Carvana refuzase să mă ajute cu 
cazul. Avea să fie o discuţie dificilă. 

În ziua stabilită, am ajuns la snack-barul Tinei cu o jumătate 
de oră mai devreme. Am cerut niște pâine prăjită pe plită cu 
brânză Polenguinho!! și m-am așezat. Anxietatea era atât de 
mare încât am mai cerut o pâine prăjită. Măcar îmi potolea 
stomacul. 

M-am uitat pentru a mia oară la ceas și îngrijorarea mea a 
crescut și mai mult. Eram așezată acolo de mai bine de cincizeci 
de minute! Oare Janete renunţase? Nu, sigur că nu, o băgase pe 
mânecă rău de tot. Dacă întârzia însemna că se întâmplase ceva 
grav. Am rămas pe loc observând mișcarea oamenilor, în timp 
ce-mi sorbeam sucul. Intrau și ieșeau tot felul de persoane, dar 
niciuna dintre ele nu era Janete. 

Am cerut nota, hotărâtă să merg acasă la ea. Așteptam ca 
băiatul să aducă POS-ul, când o fată vizibil fragilă a intrat în 
snack-bar. Brunetă, păr foarte scurt, ochelari de soare și tricou 
cu mânecă lungă pe o căldură de treizeci de grade. S-a 
îndreptat spre mine și abia atunci am observat ceva familiar la 
mersul ei. Dumnezeule, era Janete! Fără culoare, fără viaţă, 
aproape un zombi, s-a așezat pe scaunul aflat de cealaltă parte 
a mesei înainte ca eu să-mi pot ascunde uluirea. 

— Am venit aici doar ca să-ţi spun că renunţ, a șuierat ea, cu 
voce scăzută. N-am fost niciodată de partea ta, nu te cunosc și 
vreau să ieși din viaţa mea acum. 

S-a ridicat de la masă și n-a plecat doar pentru că am apucat- 
o de braț. 

— Stai, spune-mi ce s-a întâmplat! am rugat-o, în timp ce îmi 
consultam disperată fișierul mintal cu femei abuzate. Ai 
încredere în mine. 

— Să am încredere în tine? Ce mi-ai făcut tu a fost cea mai 
gravă trădare... Vreau să crăpi, nenorocito! 


11 Brânză topită comercializată în Brazilia (n.tr.). 
VP - 98 


Furia iraţională din vocea ei m-a descumpănit. Janete îmi 
scăpa printre degete. 

— Lucrurile au scăpat de sub control. Arăţi groaznic, Janete, 
am spus, fără eufemisme, evitând clișee care te îndeamnă să 
vezi partea bună a lucrurilor ca să o calmezi pe o femeie aflată 
în starea aceea, iar ea nu se aștepta la atâta sinceritate și a 
devenit atentă. El a devenit mai violent, nu-i așa? Te-a bătut? 
Porţi hainele astea ca să ascunzi ce ţi-a făcut? Povestește-mi ce 
s-a întâmplat. 

— S-a întâmplat că ai apărut tu, Verônica! Tu ești vinovată. 
Viaţa mea era perfectă până când tu ai intrat în ea și mi-ai luat 
puţina pace pe care o aveam... 

Am clipit din ochi, neîncrezătoare. Dacă mă arătam lașă, ea 
avea să mă devoreze. 

— Viaţa ta era perfectă? am ironizat-o, iar ea și-a umflat 
pieptul, gata de un nou atac, dar am adoptat repede un ton 
împăciuitor. Cum să fiu eu vinovată, Janete? Pot să te ajut să 
scapi din ghearele acelui bărbat! 

— M-ai minţit. Mi-ai intrat în casă, mi-ai umblat prin lucruri și, 
după ce că ai facut asta și nici nu mi-ai spus, ai mai și lăsat 
descuiat sertarul lui Brandăo! N-am avut nicio șansă, chiar am 
meritat să iau bătaie. Nici n-am mai negat, pentru că știm 
amândouă că n-aveam altă posibilitate. Dacă n-a fost el, am fost 
eu, înţelegi? Și pentru că n-am fost eu, înseamnă că ai fost tu. 
TU, nemernico! 

Janete și-a întors fața, înăbușindu-și plânsul, în timp ce 
lacrimile îi curgeau din spatele ochelarilor de soare. M-am ridicat 
dintr-o săritură și am îmbrăţișat-o foarte strâns. Transferul furiei 
era clasic, ca în cazul soţiei înșelate care vrea s-o omoare pe 
amantă, în loc să-l omoare pe soţ. Nerușinatul e victima, pe 
când „cealaltă” e o târfă. Trebuia să o fac să vadă asta, dar 
Janete și-a încordat corpul, respingându-mă. Am îmbrăţișat-o cu 
mai multă putere: 

— Încearcă să vezi lucrurile din perspectiva mea. Trebuia să 
știu mai multe despre situaţie. Mă îngrijorează riscul la care ești 
expusă în fiecare zi. Cu cât mai izolată ești de lume, de familia 
ta, cu atât mai mult control capătă el. Violenţa o să crească și 
nimeni, absolut nimeni, nu merită să sufere violenţă fizică sau 
verbală. Fii atentă, Janete, tu ești VICTIMA! 

— Lui deja îi pare rău. Nu voia să facă ce a făcut. Suntem bine 


VP - 99 


acum... 

— Nu te mai amăgi! El te bate, își cere scuze, treceţi printr-o 
perioadă de liniște, dar pe urmă te bate din nou, și chiar mai 
rău. E ca un ciclu vicios. Și, pe deasupra, te mai și simți 
vinovată. 

Ea și-a îndepărtat corpul, și-a trecut mâinile printre firele 
scurte de păr, privindu-mă în faţă. Era cu moralul la pământ, la 
limita unei căderi psihice. Furia dispăruse, nu mai era decât 
durerea unui copil abandonat: 

— Da, o să se termine. N-aveai niciun drept să-mi faci asta. 

— Eu n-am făcut nimic, el a fost. Ştii asta... Eşti prea 
inteligentă ca să nu înţelegi. 

— Comisarul nu m-a crezut, nu-i așa? Nici măcar nu s-a 
deranjat să vină aici. 

— Sigur că a crezut, Janete! A fost de acord să ne ajute 
imediat ce i-am spus despre cazul tău. O echipă întreagă 
lucrează acum pentru tine! El n-a venit doar ca să ne lase să ne 
simţim mai în largul nostru. 

Ea și-a coborât puţin ochelarii și m-a studiat cu ochi creduli. 
Am putut să observ cât de mare era hematomul pe care îl 
ascundeau lentilele întunecate. Mă simțeam ca o vacă 
mincinoasă, dar nu exista altă soluţie. Dacă îi spuneam 
adevărul, pierdeam cazul. 

— Așadar, ești gata pentru următorul pas? am insistat, 
fabricând o însufleţire pe care n-o simţeam. 

— Eşti surdă? Renunţ, o să jur pe toţi sfinţii că nu te-am văzut 
în viaţa mea și o să-mi reiau căsătoria. Am trădat încrederea 
bărbatului meu, am meritat să fiu pedepsită. N-o să mai 
greşesc. 

Voia o confruntare? Atunci aveam să-mi folosesc și eu armele: 

— Imi pare rău, dar nu poţi face asta. Comisarul știe deja 
despre cazul tău, am apelul tău la secție, lista cu numele 
victimelor scrisă de mâna ta. Ai făcut deja pasul ăsta și, dacă 
dai înapoi, Janete, o să fii declarată complice în toată mizeria 
asta. O să mergi la închisoare. 

Am văzut cum i-au căzut umerii, cum i s-a crispat corpul în 
spatele mesei. 

— Nu poţi să faci asta, nenorocito! E o lovitură sub centură! O 
să mă omoare, nu mai rezist la o altă rundă din asta! Nu rezist... 
Îmi vine să te omor! 


VP - 100 


— Și de ce nu mă omori? 

— Nu sunt o ucigașă! 

— Nu? am întrebat, cu un zâmbet discret, iar ea a înghițit 
momeala. Ești o femeie puternică, Janete, o să fie bine. Cu 
imunitate sau ca martor protejat, poţi să începi o viaţă nouă, să 
scrii altă poveste doar a ta. Acum, ascultă: avem nevoie de 
lucruri concrete, de mai multe informaţii, să găsim locul ăla, să 
înțelegem mai bine logica soțului tău. 

Mi-am scos mobilul din geantă și i-am arătat fotografia cu 
fetița indiană fară un braţ: 

— Cine e? 

Ea m-a privit intrigată. 

— N-am idee! N-am văzut-o pe copila asta în viaţa mea! De 
ce? 

— Era înăuntrul statuetei Fecioarei din sufrageria casei tale. 

— Brandăo nu-mi dă voie să pun mâna pe statueta aia. Nici ca 
s-o șterg de praf. 

— Eşti sigură că nu o recunoști pe fetiță? am insistat. 

Janete părea, într-adevăr, pierdută, repetând că nu știe decât 
de fetele pe care le coopta la autogară și de sunetele pe care le 
auzea după aceea. 

— Încearcă să descoperi mai multe despre locul ăla unde te 
duce, am continuat. Orice informaţie nouă poate fi decisivă 
pentru investigația noastră. 

Faptul că vorbeam la plural era un mod de a o face să se 
simtă implicată, partenera mea, dar îndoiala încă mai întuneca 
ochii lui Janete. 

— Nu vreau decât să merg acasă și să dorm până nu-mi mai 
amintesc nimic. Nu mai suport nici să stau în picioare. Dacă vrei 
să mă arestezi, n-ai decât. Ți-am spus că renunţ, Verônica. 
Definitiv. 

Janete era pe cale să se rupă complet de realitate și, dacă se 
întâmpla asta, nu mai reușeam niciodată s-o aduc înapoi. Ea era 
martorul-cheie în cazul vieţii mele. În clipa aceea, am înţeles că, 
forțând nota, nu puteam decât să înrăutăţesc lucrurile. 

— O să te las să mergi în ritmul tău. Eşti ca un struț, cu capul 
sub pământ. Gândește-te la ce-ţi spun și trezește-te, Janete. Zici 
că el iese cu cafeaua și rămâi singură în buncăr câteva minute... 
Profită de asta! Scoate-ţi cutia de pe cap, cel puţin! Privește în 
jur! Înregistrează câte detalii poţi și înarmează-te împotriva lui! 


VP - 101 


Ești în stare. 

— Pa, Verônica! 

Am rămas pe loc, enervată, în timp ce Janete se ridică și 
mergea către ușă. Nu mi-am îndreptat privirea spre ea, n-am 
mai spus nimic. Doar am observat-o îndepărtându-se, în timp ce 
mă gândeam la cum s-o abordez, de acum înainte. In principiu, 
erau două opţiuni: fie discursul a funcţionat și ea avea să 
rămână de partea mea pentru rezolvarea cazului, fie totul a 
eșuat și eu tocmai îmi câștigasem o nouă adversară, care putea 
în orice clipă să deschidă pliscul și să mă pună în vizorul soţului 
ei ucigaș. Aliată sau inamică - ce era Janete? 

e 


Am urmărit programul turelor lui Brandăo în săptămânile 
următoare. Intr-o lume perfectă, Carvana și-ar fi făcut treaba în 
mod acceptabil și ar fi mobilizat o echipă de poliţie care să facă 
filaj în apropierea casei lor din Parque de Carmo, așteptând 
noaptea următorului atac. In viaţa reală, eram singură și nu 
puteam monitoriza situaţia decât prin telefon. Am sunat-o pe 
Janete în zile și la ore când soţul ei era la muncă, darea nu a 
răspuns. 

În unele nopţi libere ale lui Brandão, chiar simţeam pornirea 
aceea de a mă urca în mașină și de a-mi încerca norocul, de a le 
observa ore la rând casa și de a vedea dacă se întâmpla ceva 
neașteptat, dar pornirea era în curând înăbușită de treburi 
birocratice urgente sau de obligaţii de familie. Paulo era și el 
aglomerat cu munca, petrecea din ce în ce mai puţin timp acasă 
și se tot ţinea de capul meu să stau mai mult cu copiii. Rafael nu 
se descurca bine la școală, ce îl preocupa pe el era înotul. La 
unsprezece ani, nu făcea altceva decât să se antreneze, nu avea 
viaţă socială. Inota de două ori pe zi, făcea exerciţii pentru 
dezvoltarea musculaturii, se lupta ca să „scoată timpi mai buni”, 
o obsesie nebunească. Făcea minimumul necesar ca să treacă 
anul și dădea tot timpul corigențe. 

Cu vremea, priorităţile s-au schimbat și Paulo și-a luat rolul de 
antrenor. Îl împingea din spate pe Rafa la fiecare campionat, îmi 
făcea reproșuri că amân să fac cumpărăturile și că nu ţin cont 
de cerinţele nutriționale ale alimentaţiei atletului. Nici cu Lila nu 
era mai ușor: la nouă ani, cântărea cu mult peste cât ar fi 
trebuit. Mâncare în plus pentru băiat, regim nazist pentru fată. 
La urma urmei, totul servea drept scuză pentru ca Paulo să 


VP - 102 


înceapă o convorbire despre ce fel de mamă eram și ce fel de 
mamă ar fi trebuit să fiu. Până când, într-o dimineaţă, sătulă de 
discuţia asta, am zis: 

— Dacă voiai alimentaţie echilibrată în fiecare zi, trebuia să te 
căsătorești cu o nutriţionistă! 

Am încuiat ușa dormitorului și am accesat din nou site-ul 
lubireldeală.com pe laptopul meu. Săptămânile acelea nu-mi 
trebuia decât o scuză bună ca să rămân singură ore întregi. 
Conversaţiile cu bărbaţii aceia de pe site deveniseră un viciu. 
Totul ca să încerc să descopăr identitatea broscoiului deghizat în 
prinț care o amăgise pe Marta Campos. 

Schimburile de mesaje avansau în ritmuri diferite. Unii bărbaţi 
au răspuns repede la mesajul iniţial pe care l-am trimis și 
dialogul avansase. Alţii păreau să intre rar pe site sau să nu 
arate interes pentru profilul de psihologă-divorțată-bogată pe 
care l-am folosit drept momeală. In orice caz, de la un răspuns 
la altul, am reușit să elimin mai mulţi suspecți și să restrâng 
căutarea. 

l-am scos pe cei care scriau cu greșeli și i-am păstrat pe cei 
care spuneau „frumoasa mea” sau „prinţesa mea” în mesaje, îi 
provocam să-mi trimită un smiley în răspunsuri. În general, 
fiecare persoană folosește mereu același lucru, iar al lui Pietro 
era =). l-am eliminat pe cei care foloseau :) și :-). 

Am încercat să-i selectez și după fotografie: înfățișarea 
babyface era un indiciu bun, având în vedere că atât logodnicul 
Martei, cât și individul din încercarea ei de portret-robot păreau 
tinerei. Bărboșii și vlăjganii care arătau ca Rambo erau excluși. 
După ce i-am cernut mai multe zile, am reușit să reduc numărul 
suspecţilor de la 54 la 22, ceea ce m-a încurajat. 

Tot uitându-mă la propria poză de pe site-ul de relaţii, făcută 
cu cinci ani în urmă, mi-am dorit să redevin femeia aceea. Când 
baţi spre patruzeci de ani, tot ce vrei e să reîntinerești, ăsta-i 
adevărul. Am programat pentru a doua zi o întâlnire cu 
Rodrigăo, regele blondelor. 

Am ieșit de la salon simţindu-mă puternică, cu părul tot numai 
șuvițe. Porecla nu era întâmplătoare, Rodrigão chiar era un 
magician al vopselurilor, reflexele păreau naturale, o frumuseţe. 
Senzaţia era atât de plăcută încât m-am hotărât să încep și eu 
dieta Lilei ca să dau jos câteva kile - era nevoie de voinţă ca să 
fii fericită cu pui la grătar și cartofi dulci. La urma urmei, motivul 


VP - 103 


era nobil: când aveam să-l întâlnesc pe Qstudentbestial88, el nu 
m-ar fi recunoscut chiar dacă ar fi văzut la televizor interviul 
meu despre cazul Martei Campos. 

In două săptămâni, eram o Verônica cu chipul mai subțire și 
cu accente de culoare în păr, cu trei kilograme mai slabă. Am 
cumpărat o pereche de ochelari roșii, rectangulari, dintr-un 
magazin de pe strada 25 de Margo, doar pentru lectură, și mi- 
am făcut abonament la sală, promițând că mă voi întoarce fără 
întreruperi de data asta. 

ingrijorarea mea pentru Janete, cu toate astea, nu făcea decât 
să crească. Chiar că o dădusem în bară rău de tot fiindcă 
lăsasem sertarul deschis, nici nu mă gândisem la asta. Trebuia 
să-mi fi dat seama că Brandăo e un răufăcător bine organizat, 
că orice greșeală sau scăpare va fi observată. Acum, că nu mai 
contam pe ajutorul ei, eu eram cea care nu putea să lase urme, 
trebuia să fiu calculată, să mă folosesc de investigaţii indirecte, 
mai puţin riscante. Eram sigură că Janete o să mă sune până la 
urmă. Mai devreme sau mai târziu, „luna de miere” a celor doi o 
să se termine, canalia aia o s-o lovească din nou, iar ea n-o să 
aibă pe cine să dea vina. 

Răspunsurile pe care le-am căutat în legătură cu cazul nu m- 
au dus nicăieri. Cumnata mea m-a sunat să-mi spună că 
proprietarul imobilului din Parque de Carmo era Clâudio Antunes 
Brandão și că era singura proprietate trecută pe numele lui. 
Locul unde se afla buncărul acela rămânea un mister. Spre 
dezamăgirea mea, dosarul personal de la Poliţia Militară era 
anost, fără sancţiuni sau distincţii - un om care trecea 
neobservat. Un singur detaliu: nu era înregistrată nicio armă 
care să se potrivească cu muniţia de calibrul 380, pe care o 
văzusem în sertarul lui. Dar nici asta nu era mare lucru: să ai o 
armă neînregistrată e ceva obișnuit în poliție, mai ales dacă vrei 
să ai într-adevăr o șansă. 

De-a lungul zilelor, unii comisari au răspuns la e-mailurile cu 
rugămintea legată de infracțiunile asemănătoare cu cele pe care 
le căutam. După ce am confruntat informaţiile cu numele din 
lista lui Janete, am observat că niciun nume nu corespundea cu 
cele ale femeilor violate sau ucise. Cinci dintre ele se încadrau 
cel mai probabil ca dispărute, după prenume și după descrierea 
din dosarul poliţiei: Creuza, Darcilia, Divina, Miranda și Nilce. 
Aproape toate și-au lăsat copiii cu bunica în Nord, au venit în 


VP - 104 


Săo Paulo ca să trimită bani familiei și n-au mai dat nicio veste. 
Exista întotdeauna posibilitatea ca femeile acelea să fi fugit 
de viaţa pe care o duceau înainte și să se fi pierdut în desfrâul 
marelui oraș, dar numele acelea erau prea neobișnuite ca să fie 
doar o coincidenţă. Nu aveam nicio îndoială: Brandão le tortura 
și le ucidea pe femeile acelea. Apoi se descotorosea de corpurile 


lor. 
+ 


Până la urmă a trebuit să-i spun lui Nelson tot adevărul 
despre cazurile pe care le investigam în paralel. Ştiam că o iau 
pe un drum fără întoarcere, dar investigația mea ar fi stagnat 
fără el. În timp ce-i explicam totul în detaliu, el nu m-a presat, a 
fost atent, fidel ca un câine, fără nevoia aceea tipic masculină 
de a se pune într-o poziție superioară față de femei. A promis că 
n-o să-i spună nimic lui Carvana și a început să mă ajute cu și 
mai multă însufleţire. 

Din nefericire, în zilele următoare, răspunsurile cu privire la 
cazul Martei n-au fost nici ele deloc concludente. Adresa de e- 
mail a lui Qstudentbestial88 fusese ștearsă și era imposibil să i 
se recupereze originea. Pe cât se părea, fratele ei într-adevăr nu 
exista și formularul de revendicare a cadavrului era falsificat. În 
momentul acela, deja respinsesem toate informaţiile pe care 
Pietro i le dăduse Martei: originea lui, povestea lui de viaţă, 
obiceiurile. Minciuni peste minciuni. 

In căutările de procese-verbale asemănătoare mai aveam o 
oarecare speranţă, dar nici asta n-a dat rezultate: nici celelalte 
secţii, nici Nelson n-au reușit să găsească vreun denunţ 
asemănător din ultimii doi ani. Femeile care suferă genul ăsta 
de înșelătorii devin foarte fragile. Când depun plângere, nu 
povestesc detalii care să le păteze reputaţia, evită să dezvăluie 
că au fost înșelate, din cauza faptului că au avut o legătură 
emoţională cu o secătură. Le e rușine. 

Pe site-ul lubireldeală.com, încă mă luptam să ajung la un 
singur suspect. Citeam și răsciteam profilurile și conversațiile, 
dar nu știam cum să avansez. Pe lângă asta, nimic nu-mi 
garanta că Qstudentbestial88 era printre acei 22 de suspecți, în 
ritmul ăsta, tipul avea să îmbătrânească până când îl prindeam 
eu. 

Într-o zi de vineri, un beculeț s-a aprins în capul meu. Am ieșit 
la cină cu Paulo, care insistase toată săptămâna că ar trebui să 


VP - 105 


avem un moment doar pentru noi. Copiii au rămas cu mama lui 
și ne-am hotărât să mâncăm la un restaurant din apropierea 
casei, unde se serveau paste delicioase. Fiindcă eu încă eram la 
dietă, a rămas multă mâncare și am cerut restul la pachet. 

În clipa aceea, a venit flash-ul... Pachetul cu mâncare stricată 
din frigiderul Martei! Dacă, după ce a suferit lovitura, Marta a 
rămas în pat, deprimată, atunci ultima ei ieșire la cină în oraș 
trebuia să fi fost cu Qstudentbestial88. Pentru că își făcuse 
operaţie bariatrică, ea nu mânca mult. Resturile păstrate în 
frigider indicau locul cinei din noaptea întâlnirii! 

Am ajuns acasă moartă de nerăbdare să verific informaţia. 
Am revenit la fotografii, am văzut numele restaurantului pe 
ambalaj, l-am comparat cu cărţile de vizită de pe panoul de 
plută și iată-l: Trattoria de Sargento. M-am bucurat atât de mult 
încât am ajuns chiar să fac o partidă de sex mai fierbinte cu 
Paulo în noaptea aceea. Pe el îl incita „noua femeie” în care mă 
transformasem, mai slabă și blondă. 

A doua zi, la ora prânzului, am mers la Trattoria de Sargento, 
pe strada Pamplona. Era un restaurant italian tipic, un local de 
familie, cu o fațadă simplă vopsită în verde, alb și roșu. Pentru 
ca totul să pară și mai absurd, tipul de la tejghea era portughez, 
mustăcios și prost dispus. Într-adevăr, Săo Paulo e un amalgam 
nebunesc de imigranți. 

— Ce vreți să știți, doamnă? a întrebat el. 

l-am arătat zâmbetul meu cel mai cordial, prevăzând că n- 
avea să fie ușor. Am scos ecusonul din cămașă: 

— Sunt Verônica Torres, DHPP São Paulo, am spus, fără să-l 
las să se gândească prea mult. Trebuie să verific înregistrările 
camerelor de supraveghere din restaurant ca să identific un 
suspect care a luat cina aici pe 12 septembrie. Se poate? 

— Restaurantul nu are camere, doamnă. Și chiar dacă ar 
avea... Aţi venit cumva cu mandat? Atât îmi mai lipsea, ca să-mi 
fugă și mai rău clienţii pe criza asta, să-și bage nasul poliţia pe 
aici! 

Să mă iau ceartă cu individul ar fi fost doar o pierdere de 
timp. Am preferat să încerc din nou: 

— N-am venit ca să vă încurc, domnule...? am spus, întinzând 
mâna. 

— Joăo Baptista, la dispoziția dumneavoastră! a răspuns el, 
arătându-și dinţii mari și galbeni; exala un miros puternic de 


VP - 106 


nicotină. Nu vă supăraţi, dar chiar nu pot să vă ajut, doamnă. 

Am mai încercat să cer lista clienţilor care au plătit cu card de 
credit în ziua aceea, dar el nici nu s-a obosit să asculte. Am 
recurs la o mică minciună nevinovată: am explicat că făceam o 
investigaţie pentru o prietenă, care, sărmana de ea, bănuia că o 
înșală soțul, dar invenţia n-a făcut decât să înrăutățească 
lucrurile. 

— Doamnă, în certuri între soţ și soție eu nu mă bag. Nu-mi 
mai irosiți timpul. Dacă o să fie nevoie să se implice poliţia ca să 
fie prins un bărbat care și-a înșelat nevasta, nimeni n-o să mai ia 
prânzul aici. Înaintea dumneavoastră a mai venit o fată care mi- 
a cerut să vadă imaginile, iar eu nu-mi sacrific clienţii de dragul 
unor bârfe. Reveniţi cu un ordin judiciar, altfel n-am ce să fac. 

Fără îndoială, prima fată care ceruse acces la cameră era 
chiar Marta. Eram pe pista cea bună! 

— Pot măcar să stau la o masă și să iau prânzul? N-aș vrea să 
fi venit degeaba. 

— Puteţi, doamnă, cum să nu. Dar polițiștii nu mănâncă aici 
pe gratis. Rămâneţi aici liniștită dacă vreţi, dar plătiţi nota. 

Am respirat adânc ca să nu-l trimit la origini pe portughez. Am 
ales o masă discretă și am cerut o Coca-Cola cu gheaţă și 
lămâie. Sala era plină ochi. Restaurantul era decorat cu tot felul 
de tricouri atârnate de tavan și sticlele de vin așezate pe rafturi 
completau imaginea de local italian. Fotografii cu celebrităţi 
care frecventau localul erau atârnate pe pereţi. Am privit înjur, 
ca să văd dacă descopar vreo vedetă. Da’ de unde! Așezate pe 
scaunele roșii erau numai persoane obișnuite, la fel ca mine. Am 
observat în continuare mișcările chelnerilor. Servirea era simplă, 
dar foarte rapidă. In timp ce savuram niște spaghetti alla 
florentina, l-am chemat pe șeful de sală și l-am copleșit cu laude 
în ceea ce privește servirea și mâncarea. De la un zâmbet la 
altul, am ajuns la subiect, arătându-i fotografia Martei. 

— O cunoști pe fata asta? 

Și-a amintit de ea imediat: 

— Da, sigur, eu am servit-o. Dar a trecut ceva timp de atunci. 
Nu-mi amintesc când, nici cu cine era, dar cred că era însoţită... 

Era ziua mea norocoasă. Am scos portretul lui Pietro din 
geantă și i l-am arătat. 

— Chiar el era! Vine aici din când în când, mereu însoţit. Pare 
mai tânăr decât e. Tipul ăsta a făcut ceva? E căutat? Acum, că 


VP - 107 


sunt arestaţi atâţia oameni de afaceri, nu vreau să am 
probleme. 

— N-o să ai nicio problemă, îţi garantez. Vreau doar să știu 
dacă el a venit aici în data de 12 septembrie. Imi faci rost de 
lista persoanelor care au plătit cu card de credit sau cec în ziua 
aceea? Hai, e pentru o cauză bună... 

Șeful de sală m-a privit, cu o grimasă pe faţă. A trebuit să 
recurg la un clișeu, care se dovedește totuși eficient: 

— Gândește-te la sora ta, la mama ta... Putea să li se 
întâmple lor! N-o să afle nimeni! Rămâne între noi, îţi jur! i-am 
spus și mi-am sărutat degetele arătătoare încrucișate deasupra 
gurii, cu inocenţă pură. 

— Bine, bine. Uite cum facem: domnu’ João pleacă pe la 5 sau 
6. Mai mult nu rămâne. Gândesc eu o cale, s-a înmuiat el 
numaidecât. 

M-am întors la ora stabilită. În timp ce servea la mese, șeful 
de sală a arătat cu capul spre ecranul calculatorului, întors puţin 
către cealaltă parte a tejghelei. M-am așezat pe taburet și deja 
era deschisă pe ecran lista plăţilor din data de 12 septembrie. 
Spre norocul meu, puțini plătiseră în numerar. Am notat numele 
tuturor celor care au folosit cardul, unul câte unul, nu erau chiar 
atât de mulţi. Am plecat de acolo cu un la revedere amical și cu 
carneţelul în mână. 

Următorul pas era simplu: să compar numele notate cu cele 
ale indivizilor care avansaseră mai mult în conversațiile cu mine. 
În curând am găsit o potrivire: Câssio Ramos, pe card, Câssio 
Ramirez, pe lubireldeală.com. Nu era un nume atât de comun. 
Cássio Ramirez folosea pseudonimul Qleaculdragostei, se 
prezenta ca un farmacolog drăguţ și scria destul de corect. 
Corespundea tare bine modelului pe care îl căutam. l-am trimis 
un mesaj pe site, aruncând momeala. Am spus că am găsit un 
moment liber în program și că aveam timp de o întâlnire a doua 
zi, duminică seara. 

În sufragerie, foarte degajată, i-am spus lui Paulo că s-ar 
putea să merg la o cină cu colegii de clasă de la Fernão Dias. El 
doar a ridicat din sprâncene. 

— Așa din scurt? 

— Da, dar încă nu e sigur. Dacă te deranjează, Tigrule, lasă, 
că nu merg, am răspuns, cu o lipsă de interes calculată. 

— Asta-i bună, lubi, poţi să mergi. Ba chiar o să profit și eu ca 


VP - 108 


să ies la o bere cu băieţii de la birou, care mă tot invită. 

Așa e viața, dacă vrei libertate, trebuie să le-o dai și celorlalți. 
M-am întors la laptop, sperând că deja primisem răspuns. Când 
m-am uitat la ecran, Câssio Ramirez trimisese o serie de 
emojiuri și propusese să luăm cina la Spot. 

„Perfect, îmi place la nebunie restaurantul ăla!”, i-am scris la 
rândul meu. 

Am stabilit ora exactă. Deja se apropiau zorii, dar eu îmi 
pierdusem somnul. Am deschis o sticlă de vin ca să mă relaxez 
și am toastat cu mine: 

— Te-am prins, jigodie mică! 


VP - 109 


14 


Afară, cântecul cicadelor. Janete e în mașină, legată la ochi. În 
portbagaj, J&ssyca ţipă. Când a fost abordată la autogară, fata a 
spus plină de însufleţire: 

— Mă cheamă Jessyca cu Y. 

Acum, doar ţipă. Lovește cu picioarele în întuneric, acoperită 
de cântecul indigen la volum ridicat. Janete simte frisoane, 
transpiraţia i se scurge pe frunte. De data asta s-a simţit rău tot 
drumul. Capul îi zvâcnește de durere, vechiul tic-tac dintr-o 
parte în alta. Cum să alegi între rău și încă și mai rău? Jessyca 
răzbește bătăile de tobă ale muzicii, sunt strigăte înăbușite și 
guturale care o irită pe Janete. Ar trebui să tacă din gură și s-o 
lase să gândească, așa ar trebui să facă. 

În ultimele zile, ea s-a gândit mult. Categoric, nu are 
încredere în Verônica, intuiţia îi spune să nu se mai întâlnească 
niciodată cu ea cât o mai trăi, dar inteligenţa a îndemnat-o să 
fie mai atentă pe drum. În orice caz, poliţista are dreptate într-o 
privinţă: ea e părtașă la tot, dar nu știe aproape nimic. Se poate 
să fii mai prost de atât? 

Verifică în minte informaţiile pe care le-a captat pe șosea, 
nerăbdătoare să se întoarcă acasă și să le aștearnă pe hârtie. 
Câteva minute, ajunge să se simtă puternică. E sigură că nu au 
trecut prin nicio barieră până acolo. Asta ar trebui să excludă 
destul de multe șosele. De asemenea, a numărat de câte ori s-a 
întors mașina la dreapta și la stânga după ce a intrat pe drumul 
neasfaltat. Mai erau urcările, când Brandão reducea viteza 
mașinii. Toate contabilizate. Așadar, pajiștea aceea se află în 
mijlocul sălbăticiei. 

La un moment dat, i s-a părut că aude sunetul unei explozii. 
Erau aproape de o carieră de piatră? Clopotele de biserică, 
mugetele de vaci poate că foloseau la ceva, dar erau foarte 
generice. Și maimuţele urlătoare. Era imposibil să nu le auzi, cu 
vocile lor grave, strigătele lor, aproape ca niște răgete, tipice 
pentru zona sălbatică din São Paulo. Unde puteau să se 
găsească maimuțe urlătoare atât de aproape de capitală? Ar 
putea fi important pentru ca poliţia să găsească locul, gândește 


VP - 110 


ea, dar alungă imediat gândul. Şi-a pierdut părul, nu vrea să-și 
piardă și capul. 

Aude pașii lui Brandão și respiră adânc. 

— Haide, vrăbiuţo! spune el, aplecându-se peste ea ca să 
oprească sistemul audio al mașinii. 

Janete geme de durere când el îi strânge braţul drept ca să o 
ajute să coboare. Se simte dezbrăcată, expusă, împestriţată cu 
pete vineţii și verzui. Brandão își dă seama de situaţie și o apucă 
de încheietură, conducând-o pe pământul umed cu mai multă 
delicateţe decât de obicei. E chiar afectuos, respectându-i 
vânătăile. Un amestec de sentimente străbate inima lui Janete. 
După ce a rupt-o în bătaie, soţul s-a purtat firesc, i-a îngrijit 
fiecare rană de parcă ea ar fi fost victima unui accident de 
mașină, și nu victima lui. N-o să reușească niciodată să 
înţeleagă ce e în mintea lui Brandăo. _ 

Cu mâinile pe umerii lui, Janete coboară scara în spirală. Işi 
pune cutia pe cap și închide încuietoarea în jurul propriului gât. 
Clic! Închide ochii. Mirosul răspândit de petrolul lampant și de 
prepararea cafelei umplu imediat aerul. Işi imaginează ce ar 
spune Verônica dacă ar vedea-o acolo, cu capul vârât în cutia 
aceea ridicolă. Strut... Adevărat. Nu poate să nu se gândească 
neîncetat la cuvintele ei. E persoana cea mai singură din lume. 
In cutia înăbușitoare, ea măsoară timpul prin propria respiraţie. 

Brandão urcă scările ca să o ia pe J&ssyca. /&ssyca, /6ssyca, 
numele fetei i se repetă în creier. Ochi verzi, venită din Altamira 
cu ultimul autobuz de duminică, cu multe visuri, puţine bagaje... 
Stai, ce face el oare cu geamantanele? Ea n-a găsit niciodată 
nimic. O dovadă că poate chiar le eliberează! Poate că nu e un 
ucigaș. Poate că totul e doar teatru, adevărata tortură e că o 
face să creadă că e real. Asta ar explica de ce rămâne atâta 
vreme în afara buncărului ca să le aducă pe fete după ce 
prepară cafeaua. Poate că e nebunie, dar nu e cruzime. 

Dacă ar fi arestat, Brandão ar fi tratat de un psihiatru. Poate 
chiar ar putea fi vindecat. Verônica a garantat că n-o să pună pe 
hârtie niciun cuvânt din ce a spus ea, comisarul era de partea ei 
și a mobilizat o echipă, toţi voiau s-o ajute, ea ar fi protejată. O 
speranţă rătăcește printre gândurile ei, dar nu durează mult. 
Strigătele scoase de Jéssyca invadează cutia, ca și cum i s-ar fi 
scos un căluș din gură. 

— Ajutor! Doamne Sfinte, ajutor! Dă-mi drumul, nenorocitule, 


VP - 111 


îți fac denunţ, merg la poliţie! 

Brandăo râde și, o clipă, totul chiar pare teatru. 

— Eu sunt poliţia, spune el, cu puţin înainte ca strigătele de 
durere să întrerupă tonul agresiv al Jessycăi. 

— Nu, Doamne sfinte, nu! Scoate-mi aia de pe cap, scoate-mi- 
o! 

Ascultă plânsul întrerupt de sughiţuri, lanțurile scrâșnesc, 
scripeţii se învârt, Jessyca începe să se agite, odată ce 
sperietura îi mai trece. Nu poate să fie totul o minciună. Janete 
își ține respiraţia și nu se mișcă. Rămâne așa cât de mult poate 
în timp ce îl aude pe Brandăo urcând scările și închizând din nou 
chepengul. Ea nu își dă seama cât timp trece, dar, când își 
revine, Jessyca vorbește cu ea. S-a eliberat? Sau Brandão a uitat 
să-i pună câluș? 

— Doamna Gloria, scoateţi-mă de aici, daţi-mă jos! Sunteţi 
nebuni? Am un copil de crescut, o mamă care mă așteaptă, nu- 
mi faceţi asta, nu spun nimic la poliţie, jur! N-o să afle nimeni... 
Nu spun nimic nimănui... 

lar Janete, de cealaltă parte, se gândește și ea că nu o să mai 
spună nimic poliţiei. Dintr-un impuls, își duce mâinile 
tremurătoare la închizătoarea de metal. Clic. Acum ori niciodată. 
Trebuie să vadă ce se întâmplă de fapt în locul acela. Nu ca să-i 
spună Verânicăi, ci pentru propria sănătate psihică. Trebuie să 
vadă. 

Ridică doar un pic cutia, dar nu vede nimic imediat. Vederea 
ei e încețoșată, se adaptează la lumină. Totul pare încă filmat în 
ralanti, un nou detaliu îi invadează câmpul vizual în fiecare clipă. 
Încremenește de teamă și fascinaţie. E ca și cum ar lua aer după 
ce a stat mult timp cu capul scufundat într-o chiuvetă din care 
se scurge apa. Aruncă pe jos cutia și rotește fotoliul cu grijă. 

Buncărul e mult mai mare decât își imagina ea. Prinsă de 
tavan, o șină circulară înconjoară aproape tot perimetrul. Chiar 
deasupra capului ei, o colecţie de sfeșnice cu lumânări 
luminează atmosfera. E atât de macabru încât aproape că 
ajunge să fie frumos. Alături, pe un perete, se ridică în faţa ei un 
impunător panou cu instrumente, toate foarte bine organizate în 
funcţie de mărime. Clești, fierăstraie, borcane de maioneză pline 
de cuie, cătușe, bice, chingi, măști, diverse călușuri, fire 
electrice, vibratoare, foarfeci, bisturie, coarde, cuțite de toate 
felurile, fotografii și desene cu fete imobilizate lipite de perete. 


VP - 112 


Privirea ei zăbovește o clipă asupra zecilor de imagini care 
par mai degrabă proiecte arhitectonice, cu linii precise, 
specificând măsurile și materialele necesare pentru aparate de 
tortură. Multe lucruri de acolo ea nici măcar nu-și închipuie la ce 
folosesc - și preferă să nu știe. Inima îi bate cu putere în piept, 
știind că urmează să privească în faţă inimaginabilul: lanţurile o 
țin pe Jéssyca suspendată ca o pasăre cu aripile deschise, în 
capătul celălalt, mai întunecat. 

Piele ei e străpunsă de cârlige înfipte în came, sângele curge 
prin toate împunsăturile și picură pe podeaua acoperită cu o 
folie albă de plastic. Se acumulează în bălți, formând un desen 
roșu. Janete vrea să se ridice, să o liniștească pe fată, dar 
niciunul dintre mușchii ei nu se mișcă. Suferă o senzaţie 
înspăimântătoare de neputinţă. N-ar ști nici măcar de unde să 
înceapă. Tot corpul îi tremură, realitatea o izbește din cap până- 
n picioare. 

Numără până la cinci, inspiră. Numără până la cinci, expiră. 
Ignoră privirile Jessycăi, fără să arate milă, și aleargă până la 
peretele cu instrumente. Smulge trei dintre desene, le 
împăturește cu grijă și le ascunde în betelia pantalonilor. 
Probabil sunt bune ca să dovedească ceva. Simte nevoia să iasă 
de acolo. Face primul pas către scară. Și încă unul. Și încă unul. 
La început, se teme să nu cadă pe podea, dar când își vine în 
fire, deja înfruntă treptele, sprijinită de balustradă. 

lese din buncăr, umplându-și plămânii cu aer proaspăt. 
Priveşte înjur ca să se asigure că Brandão nu e prin apropiere. 
Dacă a nimerit bine, mai e mult timp până când el se va 
întoarce. Aleargă spre mașină încovoindu-se, deschide portiera 
cu grijă și ascunde desenele sub covorul din faţa scaunului de 
lângă șofer. Închide ușa aproape fără niciun zgomot. Și acum? 

O liniște funebră domnește asupra cerului negru, cu puține 
stele. Ea se retrage. Cel mai bine ar fi să se întoarcă în buncăr. 
Deja a văzut prea multe. Deschide chepengul și se pregătește 
să intre când observă un mic punct luminos, în depărtate. 
Renunţă, îngropând strigătele Jessycăi. Merge înainte, cu 
respiraţia tăiată, fără să se gândească prea mult. Pe măsură ce 
se apropie, distinge conturul unei mici case ascunse printre 
copaci. 

Pe furiș, înconjoară casa și ajunge la terasă, unde pare să 
domnească haosul. Multe ziare, pene de păsări, hârtii și cutii de 


VP-113 


transport, unele cu păsărele înăuntru. Îi amintesc de propria 
cutie. Într-un alt colţ, hamacuri artizanale îngrămădite și un 
război de țesut din lemn asamblat, în care se lucrează la un 
hamac multicolor neterminat, cu desene geometrice 
incomplete. Janete localizează o fereastră în spatele casei și se 
strecoară, sprijinindu-se de pervaz și ridicând capul până când 
reușește să vadă înăuntru. _ 

instinctiv, își acoperă gura ca să nu scoată niciun sunet. In 
cameră, o bătrână goală, cu șiraguri de mărgele la gât, sâni 
lăsaţi și păr alb împletit în cozi lungi până la brâu, stă în picioare 
lângă Brandão, așezat pe un scăunel din răchită cu spatele la 
fereastră, și el gol. Uniforma de la Poliţia Militară se odihnește, 
împăturită cu grijă, pe un scaun în apropierea lor. Femeia e 
lângă el, cu un beţișor de lemn în mâna dreaptă, acoperind 
corpul soțului lui Janete cu jenipapo!? și vopsea neagră, 
desenând cercuri roșii pe umărul și pe braţul lui stâng, 
intercalate cu linii drepte. Cerc, linie, cerc, linie, cerc, linie. 
Chipul soţului e pictat cu roșu și capul ras îi lucește sub 
felinarele care sunt și acolo atârnate de tavan. 

Janete e atât de surprinsă încât uită să plece. Rămâne pe loc 
observându-și soțul împreună cu bătrâna cea misterioasă, care îl 
pictează intonând un cântec murmurat, ritmat, pe care ea abia îl 
aude, dar care amintește de muzica blestemată pe care o 
ascultă la CD playerul mașinii. Când își termină treaba pe partea 
stângă a corpului lui Brandão, ea se mută dincolo. Atunci, Janete 
vede. Bătrâna are, în locul braţului stâng, doar un ciot groaznic 
și uscat la înălțimea axilei. Șocată, Janete se întoarce repede cu 
spatele ca să fugă de acolo. 

Mai aruncă o privire în spate, atrasă în mod irezistibil de 
scenă, de picturile de pe corpul gol al soțului ei, de indiana fără 
un braţ... Tulburată, se împiedică de una din cutiile îngrămădite. 
Pe fereastră, privirea ei o întâlnește pe cea a celeilalte femei. 
Duce repede degetul arătător la buze, implorând tăcere, dar nu 
merge. Când o observă, bătrâna scapă din mână pensula și 
începe să tremure. Țipă, cu un amestec de emoție și spaimă. 

— Liniștește-te, bunico! spune Brandão, și în curând o vede 
pe Janete. 

Din trei pași, ajunge la ea și o trage înăuntru, ridicând-o de jos 
chiar pe fereastră. Palme și pumni sosesc fără oprire. Brandão o 


12 Fruct din care se extrage o vopsea folosită de indigenii din Brazilia (n.tr.). 
VP - 114 


snopește în bătaie în ritmul unei uri de necontrolat, ca și cum ar 
bate o tobă. Janete își dă seama că el ţipă, dar, tot luptându-se 
ca să-i blocheze loviturile, nu înțelege ce spune. la bătaie mai 
rău ca niciodată. Ghemuită în poziţie fetală, până la urmă își 
pierde cunoștința. Înainte de întunericul bine-venit, are impresia 
că o aude pe bătrână cârâind răgușit, înnebunită: 

— Ea e, puișorule! Nu-mi vine să cred... Ea e! 


VP - 115 


15 


Zi lungă la serviciu, multe hârțoage de completat pentru 
Carvana. Am ajuns acasă târziu, ca de obicei. Mama spunea 
mereu că eu sunt lepurele din A/ice în Tara Minunilor. „Mă 
grăbesc, mă grăbesc, Vai, vai, Dumnezeule! Ce târziu e, ce 
târziu e, ce târziu e!” ln momentul acela, Paulo și copiii mâncau 
o pizza la cină, iar eu nici măcar nu alesesem cu ce să mă 
îmbrac la întâlnire. 

Am pornit dușul. In timp ce apa se încălzea, am luat la rând 
umerașele, cu aceeași îndoială dintotdeauna. Trebuia să arăt ca 
o zeiță la prima cină romantică cu Qleaculdragostei, principalul 
meu suspect de a fi înșelat-o pe Marta Campos. Indivizii ăștia își 
schimbă e-mailul de înregistrare, numele și prenumele ca să se 
protejeze, dar nu-și schimbă firea. 

Am ales o rochiţă neagră basic, mereu o soluție bună. M-am 
privit în oglindă: prea tradiţională, fără creativitate, pentru femei 
nesigure pe ele. Am pus-o la loc în șifonier. Poate pantaloni 
negri și bluză albă? M-am hotărât să mă gândesc la baie. Am 
făcut un duș rapid cu părul răsucit într-un coc strâns la creștet 
ca să capete volum când aveam să-l desfac. 

M-am întors la dulap și am optat până la urmă pentru o rochie 
din jerseu cu un imprimeu discret care îmi avantaja rotunjimile. 
Cine se bucura de ele n-avea nimic de reproșat. Am zâmbit 
către imaginea din oglindă, mi-am retușat machiajul în locurile 
unde se ștersese, am insistat cu anticearcănul și cu luciul de 
buze. Mi-am desfăcut cocul, scuturând capul ca să verific 
rezultatul. Perfect. Mi-am pus un colier, nedespărțitele mele 
brățări à la Maria Bethânia, mi-am scos verigheta și mi-am 
schimbat geanta pentru că nimeni nu merita să care ceva atât 
de greu. lnăuntru, doar portofelul, mobilul și pistolul automat. 
Dacă lucrurile mergeau prost, trebuia să mă apăr. Am închis 
ușa, anunțând că o să mă întorc târziu. Înainte, Verd! Azi o să fie 
papară la cină. 

d o 

In mod miraculos, am ajuns mai devreme la restaurant și am 
ales o masă unde puteam să stau cu fața spre ușă. Manie de 
polițist: să nu te întorci niciodată cu spatele. Paulo deja se 


VP - 116 


obișnuise cu asta. Spot, un restaurant contemporan emblematic 
din Săo Paulo, e foarte frumos, cu geamuri de-o parte și de alta 
și cu vedere către o fântână arteziană iluminată. Bună alegere 
pentru a impresiona, dar foarte diferită de o trattoria. Nu a durat 
mult până când Cássio a sosit. M-a salutat cu două săruturi pe 
obraji, semn că nu era din Săo Paulo. Purta blugi și un sacou 
bine croit, elegant. Și-a desfăcut doi nasturi și s-a așezat în fața 
mea, plin de dezinvoltură. 

— Așadar, tu ești Vera! a spus el, devorându-mă din priviri. 
Ești chiar mai frumoasă în persoană. 

— Vai de mine, mă lași fără cuvinte chiar de la început! am eu 
făcut pe sfioasa și mi-am așezat șervetul în poală, în timp ce el 
întreba dacă beau vin. 

— Alb sau roșu, Vera? 

— Prefer vinul alb, e mai ușor. 

— Un Pinot Grigio, aveţi? l-a întrebat pe șeful de sală. Să fie 
răcit bine! 

A zâmbit cu chipul lui de copil mare. Era un bărbat încrezător 
în sine, care știa cum să înduplece o femeie îndrăgostită. Fără 
îndoială, era obișnuit cu astfel de întâlniri. Afabil, a preluat de 
îndată conducerea. Mi-a recomandat imediat ceviche de somon 
la apetitiv și paste cu creveţi și ciuperci, care se potriveau cu 
vinul comandat, și a propus să împărțim porţiile. Nu suport să 
împart porția cu cineva, nu suport ca altcineva să ia din farfuria 
mea, dar am fost de acord. Nu speram decât să fie genul ăla de 
bărbat de modă veche care insistă să plătească toată nota. 
Dacă era nevoie s-o împărțţim, trebuia să recurg la „fondul” 
secției - mai bine îl înfruntam pe Carvana decât pe Paulo ca să 
explic cheltuiala asta. 

Când a sosit vinul, am toastat. Apoi, în timp ce ronțăiam 
tartine cu pate, am început să îndrugăm verzi și uscate, genul 
ăla de discuţie despre ultimele știri politice, noul film cu 
supereroi care rulează la cinema și clasicul „Spune-mi despre 
tine”, alternând întrebări despre trecut și viitor. 

— Deci, Câssio, ești singur de multă vreme? Ai fost căsătorit? 

— Sunt cât se poate de burlac, practic trăiesc pentru meseria 
mea, Vera. De aceea îmi e atât de greu să menţin o relaţie de 
lungă durată, dar e visul meu, să-mi găsesc o parteneră, să-mi 
întemeiez o familie. 

— Și eu sunt la fel, complet dedicată. 


VP - 117 


Restaurantul Spot era plin până la refuz și era o distracţie să-i 
observ pe cei care îl frecventau, cu condiţia să nu întâlnesc pe 
nimeni cunoscut. Ar fi fost greu de explicat. A sosit mâncarea. 
Îmi chiorăia stomacul, nici măcar nu luasem prânzul, dar cel mai 
important era să dau dovadă de clasă. Am scos mobilul din 
geantă și am întrebat, prefăcându-mă uluită: 

— Ce bine arată mâncarea! Te superi dacă fac o poză cu 
farfuria? Vreau s-o postez pe Facebook! 

Chestia asta cu fotografierea mâncării mereu mi s-a părut o 
manie idioată a modernităţii, dar de data asta măcar urma să 
folosească la ceva. Știam că el nu o să-mi pună la îndoială 
cererea. M-am prefăcut că fixez în cadru farfuria și - clic - am 
făcut o fotografie: Câssio Ramirez intra direct în arhiva mea. 

— Unde lucrezi, mai exact? am întrebat, punând la loc 
mobilul. 

— Acum mă restabilesc aici, în Brazilia. Vrei să mă adaugi pe 
Facebook? Așa pot să distribui fotografia! Mai vorbim și ne mai 
întâlnim și altă dată. Mă bucur că te-am cunoscut! 

Tipul chiar se pricepea. A fost de ajuns să nu fiu atentă o clipă 
pentru ca el să-mi ridice stima de sine. 

— E încă prea devreme ca să te adaug, Câssio. Să vedem 
dacă ești într-adevăr atât de mișto cum cred acum. 

I-am făcut cu ochiul și am luat prima înghiţitură. Pastele erau 
minunate și am mâncat în liniște câteva minute, semn că 
mâncarea era bună. După ce mi-am potolit foamea, am reluat 
discuţia: 

— Mi-ai spus că te „restabilești”? De ce? Ai fost bolnav? 

— Nu, am plecat în Canada cu un program de mobilități 
pentru studii postuniversitare. Sunt farmacolog, iar studiile în 
străinătate sunt foarte apreciate aici. După ce am petrecut un 
an afară, m-am întors, o iau de la început... 

Mi-a îngheţat sângele în vine: 

— Un an în străinătate? 

— Da, m-am întors luna trecută, a spus el, deschizându-și 
profilul de Facebook pe mobil ca să-mi arate fotografiile. Aici e 
în Winnipeg, orașul unde locuiam. Acolo au fost Jocurile 
Panamericane, îţi amintești? Un oraș minunat, foarte bine 
organizat, dar nicăieri nu-i ca „acasă la noi”, nu? 

l-am luat mobilul din mâini, am derulat pagina și am verificat 
datele  postărilor. Rahat! Cássio era în Canada când 


VP - 118 


Qstudentbestial88 a ieșit cu Marta! l-am dat înapoi mobilul, 
dezolată pentru că o luam iar de la zero. Am încheiat întâlnirea 
cu un dezinteres total pentru Don Juan. În alte vremuri, sigur l- 
aș fi mâncat la cină pe acel Câssio. Mi-a părut rău de el, săracul, 
era așa încântat de mine. Când a venit nota, am împărțit-o în 
două și am plecat fără să-l sărut nici măcar pe obraz. Eram o 


investigatoare profesionistă. 
e 


De multe ori, mă simţeam ca nefericiţii ăia de la circul 
chinezesc, care ţin în echilibru mai multe farfurioare în același 
timp, alergând dintr-o parte în alta. Diferenţa e că, la circ, nicio 
farfurioară nu cade pe jos, în timp ce ale mele se făceau cioburi 
tot timpul. Am ajuns devreme la secţie, mai descurajată ca 
niciodată. 

— Bună dimineaţa, Veronica! a spus cineva. 

Am răspuns pe pilot automat. Am ţinut-o tot așa orele 
următoare: sarcini mecanice, cafeluță, sarcini mecanice, bună 
dimineaţa, sarcini mecanice. După ceva vreme, am văzut o 
pereche de pantaloni postată în faţa mea. Am ridicat privirea și 
am dat cu ochii de Nelson care îmi zâmbea, aducând un aer de 
noutate. 

— Dă-mi o veste bună! am spus, imitându-l pe Carvana. 

— O veste bună pentru tine, nu, Ver6? Fiindcă pentru noua 
victimă a lui Qstudentbestial88 vestea e cât se poate de 
proastă. 

Ştiam că fusese o idee bună să-l bag în joc pe Nelson. Era de 
încredere și isteţ. Și știa cum să mă câștige de partea lui, ăsta-i 
adevărul. 

— Noua victimă? 

— Tânia Carvalho. A făcut un denunț săptămâna trecută. Din 
câte scrie în procesul-verbal, cazul se încadrează în aceiași 
parametri ca al Martei Campos. Cred că e tipul pe care-l căutăm. 

— Serios? Mi-ai salvat ziua! am spus, atât de însuflețită încât 
l-am îmbrățișat. 

Dar am regretat numaidecât gestul. E o dilemă: pe măsură ce 
nenorocirile se  întâmplau, investigația mergea înainte 
mulțumită noilor piste apărute. Dar nu aveam dreptul să mă 
bucur. 

— Ai făcut rost de adresa ei? Unde e? 

— La spitalul São Luiz. Biata de ea a fost amăgită de tipul pe 


VP - 119 


care l-a cunoscut pe site și s-a aruncat în fața unei mașini. Era 
cât pe ce să moară. 

— Mersi, Nerdsonul inimii mele! 

Mi-am luat geanta, am îndesat totul înăuntru și am pornit 
către spital. N-aveam timp de pierdut. La recepţie am prezentat 
ecusonul și am urcat la camera 327. Am bătut încet la ușă, 
înconjurată de o liniște înfricoșătoare. Pentru că nimeni nu a 
răspuns, am intrat. O blondă de vreo șaizeci de ani, în cămașă 
sobră, colier de perle și fustă ajustată pe corp, mi-a ieșit în 
întâmpinare și mi-a făcut semn să ies împreună cu ea fără să fac 
zgomot. Am aruncat o privire rapidă către pat și am văzut-o pe 
Tânia, nemișcată, conectată la fire, cu picioarele și mâinile în 
ghips, ca o marionetă căzută pe-o parte. 

— Sunt Rose. Ești colegă cu fiica mea? a întrebat femeia, 
acum pe coridor. Tânia tocmai a adormit, mititica de ea. Ştii 
cum e, are dureri mari. Și tu ești...? 

— Verônica. Sunt polițistă. 

Rose și-a schimbat imediat postura. S-a încruntat, apucându- 
mă de braț: 

— Poţi să pleci! Fata mea n-o să mai spună nimic. Ea ar fi 
vrut, dar i-am spus că nu folosește la nimic. Și chiar n-a folosit! 
O săptămână, a trecut o săptămână de când am făcut plângere! 

— Calmaţi-vă, doamnă, sunt de la altă secţie... 

— Sunt cât se poate de calmă, draga mea, cât se poate de 
calmă. Dar nu vreau s-o mai deranjeze nimeni pe fiica mea sau 
să pună la îndoială ce spune. Ajunge câte a îndurat. Dacă e tot 
degeaba, mai bine să uităm toată povestea. 

Am început să comentez cu voce tare, încercând să atrag 
atenţia Tâniei, din cameră. A mers. N-a durat mult și a chemat-o 
pe mama ei. Rose a intrat în grabă și am profitat de ocazie ca s- 
o urmez. 

— Mamă, cine e? Ce se întâmplă? a întrebat ea când m-a 
văzut. 

— Stai liniștită, scumpo! Doamna tocmai pleca. A ajuns aici 
din greșeală, nu-i așa? a spus ea, cu ciudă, ca o leoaică 
protejându-și puiul. 

Pentru că nu mi-e frică de ce cred ceilalţi despre mine, am 
zâmbit și m-am apropiat de pat: 

— Mă numesc Verônica Torres, sunt de la secţia Omoruri din 
Săo Paulo și aș vrea să știi că nu ești singură. Există și alte 


VP - 120 


victime ale acestui tip. 

Tânia m-a privit câteva secunde, digerând vestea. Apoi și-a 
întors privirea în sus și a început să suspine, dar părea să fie un 
plâns de ușurare. Mama îi ștergea obrajii cu șervețele de hârtie, 
neobosită. Pe noptieră se vedea o cutie de șervețele deja golită. 
Înțelegeam: femeile care cad pradă acestor înșelătorii se simt 
atât de proaste când descoperă adevărul încât e suficient să afle 
că nu au fost singurele amăgite ca să li se trezească imediat 
curiozitatea. Înţelegându-le pe celelalte victime, poate că 
reușesc să se ierte pe ele însele. 

— Cum adică nu sunt singură? Câte femei a înșelat? 

— Multe. Și, dacă mă ajuţi doar un pic, evităm ca el să mai 
facă rău altcuiva. Știu cum te simţi, dar am nevoie de detalii ca 
să confirm că e aceeași persoană. 

— Am fost o toantă. Nu vreau să spun mai multe decât am 
spus deja. Ce rușine! Vreau să uit că William există, nu sunt în 
stare să înfrunt viaţa și oamenii. Probabil că toată lumea râde 
de mine pe la spate. 

A început din nou să plângă și a trebuit să-i dau timp. 

— Mamă, șterge-mi și mie nasul, îmi curge! Nici să plâng cu 
demnitate nu mai pot, până și asta mi-a luat! 

Tânia vorbea cu o octavă mai sus decât era normal, în timp ce 
Rose ținea, stângace, șervețelele de hârtie pentru ca fiica ei să 
își sufle nasul încă o dată. 

Am scos din geantă desenul făcut de Marta și i l-am arătat, 
așezându-l în faţa ochilor ei. 

— Ăsta e William? 

— Ele,ele! 

Pieptul ei fremăta cu un amestec de durere și de ură. Exact 
asta voiam: ca ea să simtă furie. 

— Dar avea altă tunsoare, a continuat. 

Rose se întindea ca să vadă desenul, dar nu lăsa garda jos: 

— Scumpa mea, ești sigură că vrei s-o iei de la capăt cu asta? 
Vezi ce ţi-a făcut animalul ăla... 

Tânia a privit către ea, apoi către mine, făcându-i mamei un 
semn cu capul ca să-i ridice puţin patul. R 

— Mai bine să mă descarc o dată pentru totdeauna. Intreabă 
ce vrei, Verônica. 

— Cum l-ai cunoscut pe acest William? 

— N-o să râzi de mine? În modul cel mai idiot posibil, pe 


VP - 121 


internet. 

Mi-am scos carnețelul și am început să notez. Senzaţia de 
dejă-vu era foarte puternică: lubireldeală.com; același istoric, 
același limbaj. Pseudonimul? De data asta era Qsuntiubireata. 
Ce nemernic! Eu aveam să fiu coșmarul lui. 

— Unde aţi fost la cină? Ela plătit nota? Sau tu? 

— Am luat cina la restaurantul italian al lui Piero, în Jardins. 
Eram așa de zăpăcită, că nici nu mai știu. Trebuie să-mi verific 
extrasul de cont. O să fac asta imediat ce-o să pot să mă mișc, 
la dracu'! 

Incă o caracteristică pentru profil: restaurantele italiene 
rustice. Spot era cu totul altceva. Celui pe care îl căutam îi 
plăceau mâncărurile italiene sau localurile vechi din Săo Paulo - 
poate ca să se asigure că nu aveau camere de supraveghere cu 
circuit închis. Tânia vorbea câte-n lună și-n stele, multe lucruri 
nefolositoare, pline de emoție. Eu selectam ce părea important, 
creionul alunecându-mi neîncetat pe hârtie. 

— Mi-a furat tot, mi-a golit contul bancar și mi-a luat până și 
mașina! 

— Și mobilul, Tânia? 

Ea s-a oprit ca să se gândească câteva clipe. 

— Nu, mobilul nu. A șters conversațiile, dar mi-a lăsat 
aparatul. Ciudat, nu? E un iPhone ultimul model. 

Tipul avea experienţă. Ştia că poliţia îl putea urmări prin IMEI 
- International Mobile Equipment Identity. Chiar dacă schimbi 
cartela, IMEI găsește aparatul. Doar ca să mă asigur, i-am arătat 
fotografia cu Câssio: într-adevăr, Câssio nu era William. Am 
mulțumit și am plecat, în timp ce mama cea feroce mă ţintuia 
cu privirea. 

M-am întors la muncă târziu, reflectând la o idee: oare 
escrocul ăsta își umilea atât de rău victimele încât mai multe 
dintre ele au încercat să se sinucidă? Marta își luase viața, Tânia 
aproape că făcuse același lucru. Câte altele încercaseră? 

Cu ajutorul lui super Nerdson al meu, am cerut un istoric al 
proceselor-verbale referitoare la femei care s-au sinucis în 
ultimele luni. În timp ce el făcea cercetări, am profitat ca să mă 
ocup de treburile nerezolvate și să-mi fac ordine pe masa de 
lucru. Peste două ore, el a adus rezultatele: cinci cazuri de 
sinucidere potenţial relevante răspândite prin oraș. L-am sunat 
imediat pe Prata. 


VP - 122 


— Ești la IML, amice? 

— Întotdeauna. Nevastă-mea zice că m-am stabilit aici, Ver6, 
că îmi plac mai mult morţii decât ea. 

— Nu mă îndoiesc. 

Nu o suportam pe nevasta lui. Era geloasă pe mine, dar într- 
un fel prostesc care nu făcea decât să mă enerveze. 

— Poţi să treci direct la subiect, a spus el. Acum actualizez 
rapoartele. Sunt în urmă cu toate, șefii nu-mi dau pace. Nu am 
mult timp. 

— E ceva rapid, Prata. 

l-am dat numele femeilor și el a căutat tot ce era în sistem, de 
la rapoarte până la hârtiile pentru revendicare. Știam că trupul 
Martei fusese ridicat de pretinsul ei frate. Mai știam și că 
Ostudentbestial88 era necrofil. Poate că aceeași persoană 
ridicase și celelalte cadavre. Cineva din interiorul IML? Trebuia 
să existe o legătură între cazuri. 

L-am implorat pe Prata să-mi trimită arhivele, jurând pe ce 
aveam mai sfânt că n-o să le arăt nimănui. După două minute, 
le-am primit într-un e-mail. L-am deschis repede, am descărcat 
PDF-urile, m-am uitat pe ele, dar nu era nimic la prima vedere. 
Toate rapoartele fuseseră făcute de medici diferiţi, în zile și la 
ore aleatorii. Corpurile celor cinci femei fuseseră ridicate de 
presupuși „fraţi”, cu nume diferite și posibil false, încă o 
fundătură... 

Am citit de două, de trei ori, stăpânită de neliniște. Apoi, am 
găsit. Un fior mi-a cuprins tot corpul în timp ce luam Formularul 
de revendicare al Martei Campos ca să confirm: asta era, 
aceeași firmă de servicii funerare le ridicase pe toate femeile de 
la IML! Casa funerară Pacea Veșnică, din orașul Embu das Artes. 
Acolo ducea psihopatul cadavrele. 


VP - 123 


16 


Janete aude vocea lui chiar înainte să deschidă ochii. Vine de 
departe, dar repetă ca o litanie: 

— lartă-mă, vrăbiuţo, iartă-mă... 

Puțin câte puţin, îi revin simţurile. Simte ceva umed și cald 
frecându-i-se de piele; inspiră și expiră încet, lăsând mirosul de 
arnică să-i invadeze nările și să-i explodeze în plămâni. Unde se 
află? Încearcă să deschidă ochii, dar o dor foarte rău. Pleoapele 
îi zvâcnesc, umflate. A primit lovituri cu picioarele pe toată faţa, 
simte că totul arde. Dinţii au început să i se clatine. Cu eforturi, 
reușește să întredeschidă ochii și e invadată numaidecât de o 
lumină puternică. Renunţă să mai privească. In fond, nu 
contează unde e. Brandão o să facă ce-o să vrea cu ea. 

Încă mai simte mirosul penelor de păsări din cutiile goale de 
pe terasă, i se pare că aude respiraţia bătrânei aceleia fără un 
braţ, aproape că simte beţigașul înmuiat în vopsea alunecându-i 
pe piele, ca și cum ar fi ea însăși pictată de strania indiană. O 
dor oasele, i se învârte capul. Bezna o învăluie în curând și își 
pierde încă o dată cunoștința. Nu mai știe de câte ori a leșinat. 

Când se trezește, totul e din nou în ceaţă. Brandão continuă 
să își ceară scuze, în timp ce o îngrijește. Inevitabil, Janete nu 
poate rezista plăcerii atingerii mâinilor bătătorite care i se 
plimbă pe braţe, picioare și abdomen. Arnica îi invadează porii, 
dar amintirile distonante opresc senzaţia de alinare pe care 
leacul încearcă să o aducă corpului. Janete are nevoie de 
răspunsuri. 

— Nu încerca să vorbești, vrăbiuţo... Ai gura foarte umflată, 
spune Brandão. O să te faci bine, o să te faci bine. 

Îi trece pânza albă peste faţă cu delicateţe. O scufundă din 
nou într-un recipient și face o compresă peste ochii soției. După 
ce respiră câteva minute sub pelicula aceea de căldură care îi 
învăluie fața, Janete întinde mâna către pânză și o dă la o parte, 
scuipând cuvintele printre buzele umflate: 

— Uite ce mi-ai făcut... 


Tr 


față și îi unge braţele cu o alifie cu miros puternic. Ai întrecut 


VP - 124 


orice limită de data asta. Am fost nevoit să te pedepsesc! De ce 
nu m-ai ascultat? 

— Într-o zi o să mă omori. 

— Niciodată n-aş omori un puișor de pasăre! ripostează el, 
jignit. A fost o nesupunere foarte gravă. Trebuie să respecţi 
regulile. 

Să pedepsești înseamnă să iubești, să pedepsești înseamnă 
să iubeşti, ea nu mai suportă, nu îl crede. Vocea din capul ei 
strigă „ajunge!”, dar trebuie să fie deşteaptă, să înțeleagă ce a 
văzut. Îl lasă pe Brandão să o îngrijească o bună bucată de timp 
până când, clipind din ochi, se obișnuiește cu lumina slabă: e 
acasă, în pat. Soţul stă așezat la căpătâiul ei, cu trupul înclinat 
peste al ei, cu o expresie de remușcare. Ține în mâini un lighean 
transparent în care se vede un lichid tulbure de culoare gălbuie. 
Pe fundul ligheanului, un șarpe mort încolăcit. Janete se face 
mică sub cearșaf. 

— Nu-ţi face griji! spune el. E pomadă de șarpe boa alb cu 
andiroba, copaiba, patchouli și ierburi. Numai indienii cunosc 
această reţetă. Are efect cicatrizant și relaxant, o să-ţi facă bine. 

Umezește pânza încă o dată și începe din nou să îi tamponeze 
pielea, cu un devotament religios. _ 

— Șarpele boa alb e șiret, vrăbiuţo. El nu vânează. li atacă 
doar pe cei care încearcă să-l vâneze. 

Janete se simte ameninţată, dar, în loc să dea înapoi, e 
cuprinsă de o furie fără precedent, care o răscolește pe 
dinăuntru, nimicește totul în drumul ei. Nu mai are nimic de 
pierdut. 

— Pomada de boa ţi-a dat-o bătrâna aia, nu? 

Brandão reacţionează numaidecât, își încordează corpul și își 
abate privirea. 

— Nu știu despre ce vorbești, vrăbiuţo. 

— Indiana care era în casa aia... Știi tu. 2 

El pare un copil neastâmpărat prins în flagrant. Işi trece 
mâinile peste capul ras, apoi peste ochi și suspină: 

— E bunica mea, vrăbiuţo. Nu trebuia să te vadă. 

— Mereu mi-ai spus că nu ai familie, că ești singur. 

— Ai speriat-o pe bunica... 

— Eu am speriat-o? Brandăo, îi lipsește o mână! Și era 
dezbrăcată! 

— Nu vorbi așa! 


VP-125 


Mâinile lui se chircesc atingând pielea lui Janete, care se 
retrage repede, dar el o ia în braţe și o așază în poală ca pe un 
bebeluș. 

— N-o să te mai lovesc, vrăbiuțo! spune, cu capul plecat. Dar, 
te rog, nu vreau să vorbesc despre asta. 

— De ce nu mi-ai spus de bunica ta în toţi anii ăștia? De unde 
mă cunoaște? 

— Nu te cunoaște. 

— Felul în care s-a uitat la mine, arătând... 

— Nu te cunoaște! spune Brandão, aproape ieșindu-și din fire, 
lăsând să-i scape o notă acută de indignare. 

— Cum și-a pierdut brațul? 

— Ea... așa s-a născut, răspunde el, după câteva minute, iar 
Janete e convinsă că el nu a vorbit niciodată despre asta cu 
nimeni. Bunica nu vrea să fie văzută, ea a avut grijă de mine. 
Creșteam păsărele, câștigam puţin din asta, dar cel puţin nu 
lipsea nimic la noi acasă. A fost întotdeauna foarte strictă. De 
asta sunt așa: un om bun și drept. 

Brandão o leagănă pe Janete în brațe, înainte și înapoi. Ea 
aproape că rămâne fără vlagă în îmbrăţișarea aceea, dar 
imaginile cu fata prinsă în cârlige îi vin în minte ca niște flash- 
uri, una după alta, făcând-o să strângă pumnii și să-și rănească 
propriile palme. 

— Și Jessyca? întreabă ea, fără teamă. Ai omorât-o, nu? 

El o privește în tăcere. Se apleacă spre urechea ei: 

— Am deschis colivia și i-am dat drumul! Niciodată n-aș omori 
un puișor de pasăre, vrăbiuţo... 

— lubitule, lasă-mă să plec, să mă întorc la familia mea! îl 
imploră ea, cu glas scăzut. Secretul tău e în siguranţă și... 

El se ridică brusc, dându-i drumul lui Janete pe pat, de data 
asta fără băgare de seamă. Speriată, ea se învelește în 
cuvertura care acoperă patul. 

— Niciodată! Nu pot să te pierd, ești singura care mă înțelege, 
care mă iubește fără să mă judece! Nu te mai lovesc, promit! De 
data asta spun adevărul! 

Brandão se apleacă și îi acoperă cu săruturi mai întâi faţa, 
apoi fiecare zgârietură de pe corpul ei. La început, Janete simte 
repulsie, dar, în timp ce gura lui i se lipește de piele, afecțiunea 
lui începe să îi aprindă dorinţa. De-a lungul fiecărui centimetru 
pe unde el își plimbă buzele, firele de păr se zbărlesc. Dorinţa 


VP - 126 


sexuală se ivește, fără voia ei. Janete lasă lacrimile să i se 
scurgă pe față, stăpânită de o senzaţie de neputinţă. 

Cu ochii închiși, aude claxonul unei mașini în fața casei. 
Brandão trage cu ochiul printre perdelele întredeschise și iese 
din dormitor, grăbit. Lumina dimineţii ameninţă să invadeze 
încăperea. Cu greutate, Janete se ridică din pat, sprijinindu-se 
de mobilă ca să ajungă la fereastră, îmboldită de curiozitate. Dă 
la o parte perdelele încă puţin și ciulește urechile. Afară, o 
mașină a Poliţiei Militare cu doi agenţi în uniformă. 

Janete aude frânturi din conversaţie. Colonelul Dante, șeful lui 
Brandăo, vrea să vorbească cu el despre o accesare 
neautorizată a computerelor Poliţiei Militare, făcută de o secţie a 
Poliţiei Civile. Au făcut o căutare după numele Clâudio Antunes 
Brandão. Janete se cutremură. Ştie că a fost Verônica. Se 
întoarce cât de repede poate în pat și așteaptă. Aude în curând 
pașii mari ai soțului ei apropiindu-se. 

— Trebuie să ies, spune el, îmbrăcând uniforma impecabilă pe 
care o scoate din dressing. Plec cu mașina poliţiei. Să nu ieși de 
aici, aduc eu mâncare când mă întorc. Ai să mă asculţi, da? 

— Nu vezi în ce hal sunt, unde să mă duc? 

Brandão o cercetează cu privirea din cap până-n picioare. A 
trecut în cealaltă dispoziţie, aspră, dură, neînduplecată. li 
întoarce spatele și pleacă, închizând ușa. Janete pleacă, supusă, 
capul, ascunzându-se printre așternuturile pătate ale patului. 
Cum a putut să ajungă o femeie ca ea într-o astfel de situaţie, 
asta e întrebarea care nu-i dă pace. Eliberează toată tensiunea 
acumulată și, în sfârșit, se relaxează. Nu durează mult. E atât de 
preocupată, încât în curând reconstituie în gând fiecare pas din 
noaptea anterioară. Memoria pare să o înșele, ajunge să se 
îndoiască de ea însăși. Atunci, își amintește de desene. 

Se ridică din nou, uitând de vânătăile care îi împânzesc 
corpul, și evită să privească în oglindă. Se îmbracă într-un halat 
și merge încet către mașina lui Brandăo, parcată în garajul 
lateral. Fără zgomot, deschide ușa, se așază pe vine simțind 
dureri în tot corpul, ca să ridice covorul de cauciuc de la scaunul 
de lângă șofer. Găsește cele trei coli cu desenele înfiorătoare ale 
femeilor torturate, dovada că totul a fost real. 

Înapoi în cameră, nu stă pe gânduri nici măcar o secundă 
înainte să facă pasul următor. 

— Ajutor, Verônica, m-am răzgândit, spune la telefon. Vreau 


VP - 127 


să-mi trimit soțul la închisoare. 


VP - 128 


17 


Mă îndreptam deja către autostrada Regis Bittencourt ca să 
ajung la casa funerară Pacea Veșnică din Embu das Artes când 
am primit apelul de la Janete. Vocea ei era atât de slăbită, încât 
am făcut cale întoarsă cu prima ocazie și m-am grăbit către casa 
ei. Răposaţii puteau să aștepte. 

Deși mă întrista faptul că Janete trebuia să simtă pe pielea ei 
ciclul vicios al acestor agresori de femei, cealaltă latură a mea - 
mai morbidă, poate - sărbătorea triumful de a-i putea spune „te- 
am prevenit”. Silueta casei se contura firav în întuneric, 
draperiile erau trase și atmosfera avea ceva funebru. Janete 
mergea cu greutate și m-am străduit să nu reacţionez când i-am 
văzut fața desfigurată, cu gura și ochii umflați, buzele crăpate, o 
caricatură de prost gust. Am însoţit-o până în dormitor, 
observându-i hematomul de pe ceafă, ce avea exact conturul 
unei mâini care apucă. Mi-a făcut semn să mă așez pe marginea 
patului. M-am gândit că urmează să vorbim despre regrete, 
remușcări și vinovăţie, dar Janete a trecut direct la subiect, ca și 
cum ar fi reluat o conversaţie întreruptă: 

— Mi-am dat jos cutia, Verônica... Am ieșit din buncăr. 

— Excelent! am spus, forțându-mă să par entuziasmată, în 
ciuda stării în care se afla. 

— Brandão m-a văzut dinăuntrul casei și m-a tras înăuntru pe 
fereastră, m-a bătut fără oprire. Dar nu era singur. Mai era și o 
bătrână tare ciudată care îi desena motive indigene pe piele. 

Vorbea foarte repede și nimic nu avea nicio noimă. 

— Cum? Explică-mi clar. 

— Trebuia să vezi, el stătea așezat ca un copilaș, în timp ce 
indiana îi picta corpul cu vopsea neagră și roșie, în tăcere 
absolută. În spatele casei erau și niște cutii asemănătoare cu 
cea pe care el mi-o pune pe cap. 

— Mai spune-mi despre casa aceea, Janete. 

— E departe de buncăr. Am mers mai mult de cinci minute 
până am ajuns acolo. E o casă veche, mică, în mijlocul 
pustietăţii. Nu știu unde se află. După ce m-a bătut atât de rău, 
am leșinat și m-am trezit aici. 


VP - 129 


— Și bătrâna cea ciudată? 

— El mi-a spus că e bunica lui. Ea l-a crescut și se pare că 
folosea cutiile alea ca să-l pedepsească, așa a învăţat el să fie 
bun și drept. Chiar așa a zis: bun și drept. |ţi vine să crezi? Oare 
Brandão crede că mă educă cu blestemăţia aia de cutie? 

— Crezi că poate să fie fetiţa indiană din fotografia pe care ți- 
am arătat-o? 

— Sunt sigură că e ea. Fotografia e veche și bătrâna nu are 
nici ea un braţ. 

Toate astea m-au luat prin surprindere. l-am povestit lui 
Janete că făcusem cercetări despre tribul indigen Kapinoru, 
menţionat în însemnarea de pe verso. Din cultura lor făcea 
parte uciderea sugarilor sau a copiilor născuți din adulter, ai 
unor mame singure, cu pete pe piele sau deficienţe fizice și 
mintale. Îngropau copiii de vii, îi spânzurau sau îi otrăveau 
crezând că vor aduce blesteme asupra satului sau că nu vor 
supraviețui în junglă fără părinţii lor. 

— E neobișnuit că ea face parte din tribul acela și a putut 
supravieţui fără un braţ. 

— Dar asta nu e crimă? Nu ar trebui să fie arestați? 

— Constituţia Braziliei le respectă cultura, dar nu toată lumea 
e de acord. Conform logicii tribului, să ucizi o persoană cu 
deficienţe e un act de iubire și disperare, nu de cruzime. Părinţii 
decid destinul copilului. E greu de explicat. Nu contează decât 
să știm cum a scăpat. Pe vremea aceea, nimeni nu știa că se 
întâmplă asta, nu existau ONG-uri sau activiști care să lupte 
împotriva acestei practici. 

— De asta ucide Brandão acum? 

— N-are rost să pierdem vremea încercând să înțelegem ce se 
întâmplă în capul soţului tău. Freud n-o să ne ajute să 
organizăm un flagrant, Janete. Dar, dacă aflăm mai multe 
despre această bunică, poate că descoperim vreo slăbiciune a 
lui Brandão și obținem dovezi împotriva lui. 

— E ceva ce nu înțeleg. Cum a fost posibil ca ea să scape? Să 
aibă oare mai multe rude pe care nu le cunosc? 

— E greu de crezut că fetița fără un braţ a fost salvată de o 
rudă. Unde ar fi fugit? Poate că i-au dat copilul vreunui alb. Sau 
cuiva de la Fundaţia Naţională a Indienilor, cine știe! 

Janete a  încuviințat, reflectând asupra posibilităţilor. Îi 
înţelegeam spaima: bărbatul care dormea alături de ea zi de zi 


VP - 130 


dezvăluia tot mai multe secrete. Deodată, am auzit un zgomot 
de mașină din stradă. 

— La ce oră se întoarce? am întrebat, alergând spre fereastră 
ca să verific. 

Alarmă falsă. 

— Nu știu. Au venit aici doi tipi de la Poliţia Militară, din 
ordinul colonelului unităţii. 

M-am așezat din nou. 

— Ştii de ce au venit? 

— Se pare că există o cercetare a poliţiei civile pe numele lui. 
Tu ai fost? 

Rahat, au descoperit căutarea lui Nelson, mi-am spus. Am 
reacţionat suficient de rapid ca să ignor întrebarea și să pun 
alta: 

— Erau cu mașina? 

— Da, ţi-am spus... 

Emoţiile mă făceau să pierd controlul asupra interogatoriului. 
Dacă nebunul ăla îmi descoperea investigația, i-ar fi fost ușor să 
mă prindă. Mi-ar fi plăcut la nebunie să fiu o Miss Marple, dar nu 
eram decât Verônica. 

— Trebuie să-ţi arăt ceva, a spus ea, văzând că tac. 

S-a ridicat din pat, refuzând braţul pe care i l-am întins, în 
timp ce mergea, am putut să văd prin țesătura subţire a cămâășii 
de noapte și mai multe pete care îi acopereau corpul ca niște 
tatuaje. Ar fi trebuit să o duc pe Janete la spital, dar ar fi fost 
sfârșitul investigaţiei. Fără dovezi, Brandão ar fi fost condamnat 
pentru violenţă domestică, cel mult. Ar fi stat puţin timp la 
închisoare și i-ar fi făcut felul lui Janete cu prima ocazie. Dacă ar 
îngropa-o în locul acela, atunci corpul ar dispărea complet. 
Voiam alt final pentru povestea aceasta. 

Ea și-a luat revistele de integrame și a început să le 
răsfoiască. În sfârșit, a scos din una dintre ele trei coli de hârtie 
împăturite, pe care mi le-a pus în poală. 

— Uite... 

Pe fiecare dintre ele, adevărate proiecte arhitectonice de 
tortură sexuală, durere și umilire. Cu linii groase, obsesive, 
desene detaliate cu femei goale, cu călușuri în gură și atârnate 
de cârlige înfipte în piele, legate cu chingi de piele, cu sânii ieșiţi 
în afară și ridicate de scripeţi care puneau în mișcare lanţuri. 
Dacă era într-adevăr real, nici nu puteam să-mi imaginez ce 


VP - 131 


îndurau femeile acelea în mâinile lui Brandão. 

Un detaliu m-a impresionat profund: în toate desenele, 
femeile priveau în față către observator, cu o expresie timorată 
și cu spaimă în ochi. Era incredibil cu câtă precizie desena 
expresia de pe chipul victimelor. 

— Ai găsit asta în buncăr? 

— Da. Acum poţi să-ţi imaginezi ce aud... 

Fără cuvinte, am înghiţit în sec, hipnotizată de liniile acelea 
strâmbe. Alături de imaginile grotești, pe marginile foilor erau 
notite aproape ininteligibile, simboluri și șiruri de numere care 
păreau aleatorii. Am încercat să le descifrez, dar nu-mi spuneau 
nimic. Poate că Nerdson al meu ar fi reușit să scoată mai multe 
de acolo. 

— Pot să le păstrez? 

— Da. Erau multe desene ca astea pe perete, Verônica. Le-am 
luat la întâmplare. Pot fi folosite ca dovezi împotriva lui, nu? 

Am preferat să fiu sinceră. 

— Nu chiar. Poate fi greu de dovedit că desenele sunt făcute 
de el, și încă și mai greu că pune în practică atrocitățile astea. 
Dacă descoperim vreo corelaţie între desene și crimele 
confirmate, atunci da. Dar numai să desenezi, să scrii sau să-ți 
imaginezi scene de tortură nu e o infracțiune. 

Dacă ar fi o infracțiune, eu aș fi deja arestată, am adăugat în 
gând. Câţi politicieni, vecini și foști iubiți nu visasem să omor în 
chinuri elaborate? 

— Dumnezeule, coșmarul ăsta n-o să se termine niciodată? 

— Brandão face pauze tot mai scurte între victime, am spus, 
pregătind terenul. Hai să organizăm un flagrant data viitoare 
când te duce la buncăr. Vreau să pun un dispozitiv de urmărire 
în mașină, iar ţie să îţi pun un microfon. 

— Dispozitiv de urmărire, microfon? Nici gând! Dacă soțul 
meu găsește ceva la mine, mă omoară! Cu atât mai mult 
acum... Ce fel de protecţie o să am dacă fac asta? 

— Comisarul o să-ţi asculte mărturia, o să te protejeze. Nu o 
să fii acuzată de complicitate, am promis, aproape sigură că 
bătrânul chiar o să cedeze de data asta. O să lucrăm în echipă. 

N-avea să fie ușor să-l înduplec, dar prinderea unui ucigaș în 
serie ar fi fost o încheiere strălucită pentru cariera lui. Mai ales 
că aveam desenele acelea. 

— În echipă? 


VP - 132 


— Te-am asigurat că am mai mulţi oameni alături de mine. 
Toată lumea vrea să te ajute. O să fie simplu, Janete, îmi trimiţi 
un mesaj în noaptea când Brandão iese la atac. Te urmărim de 
la autogară până în locul ascunzătorii ca să-l prindem pe 
nenorocit asupra faptului. Când ajungi în buncăr, îi dai drumul 
femeii și fugi împreună cu ea. Nu-i nevoie să stai mereu cu ochii- 
n patru. Garantez că o să fiu acolo și o să te acopăr. 

— Și dispozitivul ăla de urmărire? Brandăo poate să verifice 
mașina. Dacă înainte era paranoic, imaginează-ţi cum e acum. 
Sigur o să ne facă probleme. 

Am încercat să gândesc rapid. Nu puteam renunța la 
disponibilitatea lui Janete de a participa la plan. Mi-am amintit 
de nemernicul care fura tot de la femei, dar le lăsa mobilele și 
gândul mi-a zburat la IMEI. 

— Mobilul tău o să ne ghideze, ca un dispozitiv de urmărire. 
Dă-mi-l puţin! 

— Nu am mobil, Verônica, a spus și în voce i se citea o 
oarecare rușine. ` 

— Dar Brandão are? In ce rețea e? 

— Vivo, dar nu știu ce număr folosește acum. Soțul meu își 
schimbă mereu cartela din motive de securitate. 

— Nu-i nicio problemă, am spus eu, nevrând să intru în detalii 
despre IMEI. Aștepţi să meargă la baie, de exemplu, îi iei 
mobilul... 

— Dar nu știu codul de acces! 

— Atunci aștepți ca el să adoarmă și îi așezi degetul pe ecran, 
ca să-i recunoască amprenta. Probabil că îţi dai seama când 
doarme adânc, nu? 

— Îmi dau seama, a spus ea, nepărând prea încrezătoare. 

— Pe urmă nu trebuie decât să tastezi *#06# la aparat, să 
notezi numărul care apare pe ecran și să mi-l trimiţi. De restul 
mă ocup eu, eu îl urmăresc. 

— E chiar așa ușor să urmărești pe cineva? 

— Nu, Janete. De fapt, aș avea nevoie de un ordin judiciar 
pentru asta, dar nu putem risca. Fac tot ce pot. Cu numărul și cu 
înregistrarea de la microfon, Brandão ajunge acolo unde merită. 
La închisoare! 

— Nu merge așa, nu-mi pun chestia aia de înregistrat, 
Verônica. E riscant. î 

— Te uiţi la prea multe filme vechi, asta-i problema. In ziua de 


VP - 133 


azi, microfoanele pot fi ascunse. Îţi fac rost de o pereche de 
cercei cu microfoane încorporate, de exemplu. Ca-n filmele cu 
James Bond. Astăzi chiar există, sunt foarte moderne și ușor de 
procurat, el n-o să bănuiască nimic. 

Janete aproape că a zâmbit, dând din cap în semn de 
încuviințare. Când ai ajuns la capătul sforii, nu există multe 
răspunsuri în afară de un „da” resemnat. Dar ea încă se 
frământa: 

— Oare o să se termine cu bine, Verônica? 

— Dacă faci tot ce ţi-am spus, te eliberezi din infernul ăsta o 
dată pentru totdeauna, am răspuns, privind-o în starea în care 
era: vânătăile și umflăturile nu aveau să dispară prea curând. 
Stai liniștită, nu-i nevoie să mă conduci până la ieșire. Te 
contactez imediat ce fac rost de microfon. Și aștept și eu să mă 
suni, bine? 

La ieșirea din dormitor, m-am întors ca să-i mai spun o dată la 
revedere: 

— O să fii bine? 

Janete a făcut semn că da și n-am mai prelungit discuţia. 
Odată ce aveam desenele acelea, următorul pas era, evident, 
să-i arăt totul lui Carvana. Chiar și după două refuzuri, bătrânul 
nu putea ignora un astfel de indiciu. Pe de altă parte, simţeam 
că acel caz e numai al meu și nu-mi plăcea ideea de a împărți 
succesul cu nimeni. Era marea mea șansă să ies din umbră. Intâi 
îl prind, pe urmă povestesc. 


VP - 134 


18 


M-am urcat în mașină, încercând să organizez sarcinile pe 
care le aveam de făcut. Carnetul de notițe îmi reflecta firea: 
dezorganizat, plin de mâzgăleli răzlețe și semne de întrebare 
confuze. Să îngrămădesc totul în haosul ăla, nu era o alegere 
bună, mai ales acum, când eram gata să bag la închisoare un 
ucigaș în serie. Imi era foarte clar că trebuia să îmi cumpăr 
urgent un carneţel nou. 

Până să ajung la o papetărie, mi-am făcut lista în gând. În 
cazul Marta Campos, prioritatea era să merg la casa funerară 
Pacea Veșnică, în Embu das Artes. Odată ajunsă în mașină, mi s- 
a făcut o lene îngrozitoare numai gândindu-mă că trebuie să 
traversez orașul ca să ajung acolo. 

Eram la limita timpului pe care îl aveam la dispoziţie ca să mă 
prezint la secție. Magistratul îi ceruse lui Carvana un raport 
special despre jafurile armate din ultimii ani din zona centrală a 
orașului și bineînţeles că beleaua a căzut pe capul meu - 
secretara are întotdeauna parte de treburi din astea. Bătrânul 
era atent la ce oră veneam și plecam, începea să intre la 
bănuieli după atâtea întârzieri, dar nu puteam să slăbesc ritmul. 
Dintr-un bucluc în altul, investigaţiile mele avansau. Nu voiam 
să mă las îngropată de birocraţie. L-am sunat cu cel mai mare 
tupeu posibil și am minţit că Rafa se trezise cu febră. 

— lar? 

— lar. 

Când spui minciuni la serviciu, e imposibil să eviţi lipsa de 
originalitate. Bătrânul a ţinut să-mi amintească de raport și i-am 
răspuns că nu trebuie decât să ajung cu Rafa la Urgenţe înainte 
să merg la muncă. El s-a burzuluit tot, dar a acceptat. Nu putea 
să facă nimic. Am închis mobilul și am pornit pe drumul cel mai 
scurt către Embu das Artes, pe care îl indica aplicaţia. Dura mai 
mult de o oră pentru a parcurge oricare dintre rute, asta dacă 
aveai noroc. 

Când am ajuns la bulevardul Aricanduva, o mașină a Poliţiei 
Militare a apărut în oglinda retrovizoare și am simţit un fior pe 
șira spinării. Brandăo mă urmărea? Asta mai lipsea, să devin 


VP-135 


paranoică. Nu-mi ieșeau din cap desenele alea blestemate. Am 
schimbat banda de mai multe ori și am redus viteza. Mașina a 
trecut în curând pe lângă mine și și-a văzut de drum, dar 
senzaţia neplăcută a rămas. Am pornit radioul, încercând să mă 
relaxez. Zeca Baleiro cu „Samba de approach”, Chico César cu 
poezia lui. 

Am ajuns în Embu la ora prânzului și am găsit ușor adresa. 
Era tare diferit de ce îmi imaginasem, strada era bine 
cunoscută, dedicată în întregime comerțului. Erau de toate, de 
la ateliere de vulcanizare până la brutării, dar nicio casă 
funerară. Am verificat numărul din notițele mele și cel afișat de 
GPS, totul era în ordine, mai puţin faptul că nu găseam locul. 
După ce am străbătut strada a treia oară, m-am hotărât să 
opresc la atelierul de vulcanizare cu numărul cel mai apropiat 
de cel al casei funerare. Cu un aer inocent, am întrebat dacă 
tipul putea să-mi verifice pneurile, pentru că era ceva în 
neregulă. Am coborât din mașină și am privit înjur, lăudând 
locul: 

— E tare mişto poziţionat atelierul tău. Lucrezi aici de multă 
vreme? 

— E o afacere moștenită din tată-n fiu, a răspuns individul, 
mânjit de unsoare și s-a aplecat ca să verifice calibrarea. Staţi 
liniștită, doamnă, că vi le reglez imediat. 

— Mulţumesc... Cum te cheamă? 

— José Luiz, dar pe aici mi se spune Zé Borracha”, a spus el, 
întinzând pumnul în semn de salut ca să nu-mi murdăresc 
mâinile. 

— Încântată de cunoștință, Zé, eu sunt Vera. Ai descoperit 
care e problema? 

— Se pare că pneul din faţă e puţin dezumflat. Vă pun niște 
silicon și costă douăzeci de reali, e în regulă? 

Asta-mi mai lipsea. Trebuia să mai dau și bani pentru farsa 
asta. Dar nu înainte să obțin răspunsul... 

— Spune-mi, Zé, nu te deranjează să lucrezi lângă o casă 
funerară? 

— Casă funerară? N-am văzut niciodată vreuna pe aici, a spus 
el, „reparând” ce nu era stricat. 

— Cum așa, Ze? După asta am venit, caut un sicriu pentru un 
prieten. Nu știi unde e? 


15 Borracha înseamnă „cauciuc”, în limba portugheză (n.tr.). 
VP - 136 


Zé Borracha a strigat către partea din spate a atelierului: 

— la zi, tată! Ai auzit de vreo casă funerară pe strada asta? 

Pe un scăunel stătea așezat un bătrân, la fel de nemișcat ca 
uneltele ruginite de pe perete. S-a ridicat și s-a apropiat de 
mine, cu pași greoi. 

— N-am văzut niciodată o casă funerară pe aici, doamnă. Am 
atelierul ăsta de mai bine de patruzeci de ani. Adresa pe care o 
aveţi e greșită. 

Asta era, așadar: casa funerară nu exista. Hăndrălăul lua în 
primire cadavrele cu o firmă fantomă și le ducea în altă parte. 
Asta nu mă surprindea și nu era propriu-zis o problemă: chiar și 
o firmă-fantomă trebuie să fie înregistrată. Nu avea să fie greu 
să descopar mai multe informaţii despre Pacea Veșnică. 

Am ajuns la secția Omoruri abia după-amiaza. Carvana m-a 
fulgerat cu privirea, dar nici nu m-am mai obosit să mint că Rafa 
e bine, eram prea obosită ca să continui teatrul ăsta. M-am 
așezat la masă și, ignorând teancurile de chestionare pe care 
trebuia să le fișez și să le introduc într-un blestemat de tabel 
Excel, am accesat imediat Serviciul Funerar al Municipiului Săo 
Paulo. Ca să ridice cadavre de la IML, toate casele funerare 
trebuiau să fie înregistrate la această instituţie. Am găsit 
numărul de telefon de acolo și m-am prezentat ca secretara 
comisarului Wilson Carvana. După câteva minute, primeam 
toate informaţiile despre înregistrarea casei funerare Pacea 
Veșnică: actul constitutiv, numărul din Registrul Naţional al 
Persoanelor Juridice, autorizaţia de funcţionare. Peste tot, 
numele adevărat al nenorocitului: Gregório Duarte. 

În capul meu ceva a făcut clic, ca ultima piesă care intră la 
locul ei și permite ca întreaga structură să funcţioneze din nou 
perfect. Pun pariu că și Sherlock Holmes simţea acel clic mintal 
când se apropia atât de mult de soluția unui caz. Dădusem greș 
prima dată, dar nu aveam să mai dau încă o dată. 

Vizita mea la Trattoria de Sargento nu fusese în van. Am 
consultat din nou carneţelul împânzit de notițe ca să găsesc lista 
clienţilor care au plătit cu cardul cina din noaptea aceea de 12 
septembrie. N-a durat mult până am găsit numărul cardului de 
credit al lui Gregório Duarte. L-am chemat pe Nelson la biroul 
meu, i-am povestit pe scurt ultimele evenimente legate de cazul 
Martei și am început să aud așteptatul zgomot al tastelor pe 
care le apăsa în timp ce paginile site-ului lubireldeală.com se 


VP - 137 


derulau pe ecran. 

Pașii următori erau simpli. Pentru că toate mesajele de pe 
site-ul de relații trebuiau plătite, era suficient să descoperim 
numele utilizatorului care folosea acel card de credit pe site. 
Așteptând cu nerăbdare rezultatul, m-am dus să iau o cafeluță 
ca să treacă timpul mai repede. 

La întoarcere, Nelson era deja tolănit în scaun, într-o postură 
de mare șmecher, tot numai un zâmbet: 

— L-am descoperit. Nickname-ul lui e Qprintţdevotat. Mi-am 
tras și eu un scaun și m-am așezat. Braţele noastre se atingeau 
și am putut să îi simt firele de păr zbârlindu-se. Omul e într- 
adevăr o creatură foarte rudimentară - cum i se distrage 
atenţia, cum se gândește la sex. M-am logat pe site și mi-am 
găsit în curând ţinta: în fotografie, un tip chipeș, fără îndoială 
babyface, părea să aibă vreo 25 de ani, dar putea avea mai 
mult de 40. Chipul lui semăna bine cu portretul de amator făcut 
de Marta Campos - nu putea fi decât el. Am făcut clic pe 
opţiunea pentru trimis mesaje. În clipele acelea, trebuia să 
întrupez fantezia femeii frustrate, fără încredere în sine, 
disperată după o relaţie serioasă, de parcă aș fi avut o inspiraţie 
divină: 


Bună, Qprinţdevotat. Ți-am văzut profilul și mi-ai trezit interesul. 
Cred că suntem foarte compatibili, dar nu vorbesc cu nimeni fără 
să-i știu numele adevărat. Dacă ești un prinţ care se transformă în 
broscoi? Te rog să-mi răspunzi la mesaj numai dacă accepţi 
provocarea unei relaţii cu cărţile pe faţă. 


Momeala fusese lansată. Dacă aveam dreptate, el era 
suficient de egocentric și dominant ca provocarea să-i 
stârnească interesul. Am minimizat fereastra cu site-ul și m-am 
întors la tabelul Excel în care erau înregistrate jafurile armate 
din zona centrală a capitalei. Era infernal să trebuiască să faci 
atâta muncă degeaba: informaţiile acelea n-aveau să-l ajute 
decât pe vreun birocrat ca să dea interviuri și, poate, să 
avanseze în carieră. Nu aveau să folosească deloc ca să reducă 
rata criminalităţii în Săo Paulo. După o jumătate de oră de 
muncă, am auzit sunetul de notificare al calculatorului, semn că 
am primit un mesaj. Era el. 


Numele meu e George. Și al tău, Qfataîndrăgostită? 


VP - 138 


Inima mi-a săltat de bucurie. Am tastat rapid, profitând de 
faptul că el apărea online: 

„Al meu e Vera. Vera Mortes”. 

„Mortes?” 

„Scuze, de fapt e Tostes! Hahahaha! Autocorectorul ăsta... 
yyy” 


VP - 139 


19 


În ziua aceea, eu și Greg6rio/George am vorbit ore în șir. Am 
lăsat deoparte până și tabelul și am încercat să mă întorc mai 
devreme acasă - febra lui Rafa servind drept scuză universală. 
Se vedea că hăndrălăul îmi citise profilul de la cap la coadă, ca 
un profesionist ce era. Textul era impecabil, bine scris, tandru. 
Primul nostru subiect de discuţie a fost cântecul lui Amy 
Winehouse din care îmi alesesem mottoul. 

„Love is a losing game... Asta crezi, Vera? Ai ales cântecul 
ăsta și mă face să bănuiesc că cineva te-a făcut să suferi, te-a 
decepţionat...” 

Poliloghia asta ar fi avut efect asupra majorităţii femeilor. Se 
pricepea să o facă pe fiecare dintre ele să se simtă unică și, 
desigur, Gregório intra imediat în rolul bărbatului potrivit pentru 
a vindeca rănile vechi. Ca să fiu momeala perfectă, am făcut pe 
femeia proaspăt despărțită, fragilă, trădată, dar care reușise să- 
și ușureze fostul soț de o sumă considerabilă și era în sfârșit 
gata să înceapă o viață nouă. Fără să vreau să par că sunt plină 
de clișee, m-am prezentat ca liberă, independentă, dar aveam 
grijă să mă trădez uneori, lăsând să se vadă clar că, de fapt, 
căutam o mare iubire: 

„Sper ca, într-o zi, cineva să-mi cânte Will you still love me 
tomorrow... Oare tu vei fi acela? :-)”. 

„Depinde, Vera, dacă ai magie în priviri... =)”. 

Hăndrălăul ori cunoștea cântecele lui Amy la fel de bine ca 
mine, ori studiase toate versurile ei doar pentru că îmi plăcea 
mie. Ne-am distrat cu versurile acelea de cântec și cu multe 
altele până în zori, într-un joc interesant care trecea printr-un 
vast repertoriu de cântăreți naţionali și internaţionali. Din câte 
afirma, el căuta o femeie care să fie unică, iar eu i-am răspuns 
că teama mea cea mai mare era să nu sfârșesc prin a fi rănită. 

„Mai bine termină cu lucrurile astea, mă privești cu ochi plini 
de promisiuni, apoi zâmbești cu indiferență...” 14 

Sincer, totul era atât de fluid și de savuros încât i-am zis lui 


14 Aluzie la versurile cântecului Falando serio („Vorbind serios”), interpretat pentru 
prima dată de cântărețul brazilian Roberto Carlos (n.tr.). 


VP - 140 


Paulo că am ceva urgent de rezolvat și m-am încuiat în birou. 
Subtil, conversaţia căpăta un ton romantic, iar el ataca pe toate 
fronturile, de la Chico Buarque până la Elvis Presley. 

„Wise men say only fools rush in, but I can't help falling în 
love with you”. 

Am avut mare grijă să nu mă contrazic și să încerc să extrag 
mai multe informații, dar Gregório nu se grăbea câtuși de puţin. 
Încă nu știam dacă îi place mai mult jocul sau rezultatul. Cine o 
fi în stare să înțeleagă minţile răufăcătorilor? Pentru mine, 
anticiparea succesului era pe primul loc, dar jocul avea și el 
farmecul lui. 

După acea primă noapte, conversațiile noastre au mers mai 
încet decât mi-ar fi plăcut. Erau zile în care el răspundea târziu, 
dispărea deodată și se întorcea abia peste câteva ore. Avea o 
grijă deosebită să nu pară prea neglijent sau ocupat. Işi cerea 
mereu scuze pentru absenţă, dădea explicaţii cum că munca era 
de vină. 

„Ce muncă?”, întrebam eu, dar nu primeam decât răspunsuri 
evazive: 

„Când m-am născut, a venit un înger poznaș, nesuferitul de 
heruvim. Și a decretat că soarta mea e să fiu așa, stingher.” 

Un program neregulat, cu pauze mari: oare lucra în ture sau 
ceva de genul ăsta? Deși mă enerva cât de bine se pricepea să- 
mi scape printre degete, conversaţia mă amuza. Dacă n-aş fi 
știut cine e, i-aș fi căzut în plasă până acum. Uneori ajungea să- 
mi lipsească, aşteptam cu nerăbdare următorul mesaj, 
următorul cântec. Cât despre latura practică a lucrurilor, 
(Qprinţdevotat a început în curând să-mi spună „prinţesa mea”. 
Într-o noapte, am lansat cu îndrăzneală un Roberto Carlos: 

„Îţi propun...”1$ 

N-a mers, el nu punea botul. Amâna întâlnirea față în faţă, 
voia să mă îmbrobodească și mai mult. Lovitura de graţie era 
ultimul pas pentru el. După două săptămâni, Gregório a început 
să-mi spună o poveste, cum că fusese înșelat de asociatul lui, 
care i-a întinat numele, cât de umilitor e să fii un tip corect și să- 
ţi fie compromisă reputaţia de o mulţime de litigii de muncă. 
Spunea că e om de afaceri, dar orele la care accesa site-ul nu se 


15 Aluzie la versurile cântecului Até o fim („Până la capăt”) al cântăreţului brazilian 
Chico Buarque (n.tr.). 
16 Aluzie la versurile cântecului Proposta („Propunere”) al lui Roberto Carlos (n.tr.). 


VP - 141 


potriveau deloc cu programul unui patron de firmă. Se îngroșa 
gluma, începea să pregătească terenul ca să-mi ceară bani. Și 
mi-a cerut. Nu mult, dar i-am trimis lovelele ca să aibă impresia 
că îl cred. În același timp, am început să-l presez să ne întâlnim. 
Evaziv, el insista că e prins cu treburi, că se simte confuz pentru 
că îi plac mai mult decât voia să lase să se vadă (asta a fost 
bună!) și tot amâna. 

Investigația legată de Janete nu-mi aducea deloc liniște 
sufletească. Am făcut rost de o pereche de cercei „007”, 
cumpăraţi de la un informator de la galeria comercială Paje, 
făcuţi ca să capteze sunetele în timp real dacă te aflai la o 
distanță rezonabilă de sursa lor. Am trecut într-o dimineață pe la 
Janete, spunându-i din nou că luase decizia corectă. Ea era 
altfel, mai hotărâtă. Mi-a dat o hârtie cu IMEI-ul mobilului lui 
Brandăo. 

— L-am luat azi-noapte, a spus ea, cu un zâmbet răzbunător. 

Nerăbdarea până la venirea nopţii decisive creștea din ce în 
ce mai mult. l-am dat numărul dragului meu Nerdson, care a 
făcut căutările necesare și i-a dat de urmă lui Brandăo. Din 
nefericire, viaţa poliţistului militar era plină de rutină: de acasă 
la muncă, de la muncă acasă. Fără schimbări, fără surprize. 

Într-o seară de miercuri m-a sunat Janete, spunându-mi cu o 
voce șoptită: 

— Se întâmplă azi! Vine acum acasă! 

Eu pregăteam niște paste pentru cină, schimbând în același 
timp mesaje cu hăndrălăul pe lubireldeală.com. Am alergat chiar 
atunci în dormitor. Picioarele îmi tremurau, pe lângă frisonul pe 
care îl simţeam pornind din stomac. M-am îmbrăcat în haine 
confortabile, pentru că avea să fie o noapte lungă. Leggings 
negri, tricou negru și obișnuitele botinele de stradă, cu talpă 
joasă. Mi-am pus automat brăţările, dar nu mergea: făceau mult 
zgomot. Mi-am prins părul și l-am acoperit cu o șapcă și am pus 
o lanternă mică (dar puternică) în geantă. Apoi m-am privit în 
oglindă: nimic care să atragă atenţia. 

Mi-am verificat arma, muniţia, totul în regulă. Pistolul era bine 
uns. L-am ascuns în betelia pantalonilor și mi-am strecurat 
lanterna înăuntrul sutienului - să găsesc ceva la repezeală 
înăuntrul genţii mele ar fi fost o misiune imposibilă. Am luat 
cheile mașinii. M-am întors la bucătărie ca să opresc aragazul pe 
care îl lăsasem pornit: pastele se arseseră. Am aprins o 


VP - 142 


lumânare pentru îngerul meu păzitor și, uitându-mă la ceas, am 
spus repede o rugăciune. Era timpul. Mi-am atârnat geanta de 
umăr și m-am îndreptat către ușă chiar în clipa în care Paulo 
intra în casă, întorcându-se de la muncă. 

— Unde te duci? întrebă el cu un ton sec, neobișnuit, însoțit 
de o expresie neprietenoasă. Spune odată, Verd! 

— Așa vorbești cu mine? Te-ai trezit acum că vrei să-mi știi 
programul? 

Am mers până la ieșire, fără să am răbdare sau timp pentru 
discuţii. Am rotit clanţa, gata să ies, dar ușa era încuiată. L-am 
privit: ţinea în mână cheile mele, sfidător. 

— Lasă-mă să plec, fir-ar să fie, e urgent. Am treabă la 
serviciu. 

— Nu te-ai săturat să mă tot minţi? 

— Nu te mint, iubitule! m-am făcut eu toată numai miere, să 
văd dacă prinde. Dar chiar trebuie. M-a sunat Carvana și... 

— Incetează, încetează! Gata cu scuzele, Ver6! Nu m-am 
născut ca să mi se pună coarne. 

Și-a pus servieta pe masă și a scos câteva hârtii, pe care le-a 
aruncat spre mine. Am luat una dintre ele și nu mi-a venit să 
cred. Erau fotografii din seara întâlnirii cu Câssio la restaurantul 
Spot. 

— Nu e ce crezi, Tigrule, am spus, dar mi-am dat seama 
imediat cât de prost suna. 

Tensiunea era atât de mare, încât puteai tăia aerul cu cuțitul. 
Paulo s-a făcut roșu la față, cotrobăind mai departe în servietă. 
A scos altă hârtie, scuturând-o în aer: 

— De parcă n-ar fi fost de ajuns, a venit și factura de la cardul 
de credit! Mai multe plăţi făcute la un site care se cheamă 
lubireldeală.com. Stabilești întâlniri pe internet, Ver6? Crezi că 
sunt idiot, sau ce? 

— Îți explic tot pe urmă, promit. Dar acum dă-mi cheia aia! 

— Nu-ţi dau nici pe dracu’! N-o să scapi de discuţia asta, nu-ți 
dau timp să te gândești la un răspuns. Vreau să știu cine e tipul 
ăla, vreau să știu de cât timp se întâmplă! Ver... Te-am iubit! 

Orice explicaţie ar fi părut mult prea abracadabrantă ca să fie 
adevărată. Pe peretele din sufragerie, acele ceasului de perete 
avansau, amintindu-mi că aveam să ajung cu mare întârziere la 
Janete. Planul meu se ducea pe apa sâmbetei. Rahat, era cel 
mai prost moment ca să se întâmple așa ceva! Mi-am pierdut 


VP - 143 


răbdarea și am început să ţip: 

— E o investigaţie! O femeie își riscă viaţa, poate să moară 
dacă nu ies acum! 

— Eşti doar o secretară, Ver6. O secretară înţepenită la birou, 
asta ești! Poţi să-ți găsești altă scuză mai bună pentru 
destrăbălările tale. Cineva trebuie să apere familia asta, și se 
pare că n-o să fii tu. 

Sângele îmi fierbea de tulburare. Tocmai acum și-a găsit să 
aibă o criză de gelozie? Nu puteam lăsa toate astea să mă 
împiedice s-o salvez pe Janete. Am rămas pe loc, prefăcându-mă 
resemnată. L-am privit pe soțul meu, ochi în ochi. M-am apropiat 
ridicând braţele, ca și cum m-aș fi lansat într-o explicaţie, iar 
atunci când Paulo a anticipat mișcarea, era deja prea târziu. l-a 
izbit ouăle cu genunchiul și s-a aplecat ţipând de durere. 
Dumnezeu e un tip tare deștept, altfel n-ar fi pus punctul slab al 
bărbaţilor într-un loc atât de ușor de nimerit. În timp ce Paulo 
urla, i-am băgat mâna în buzunar și am recuperat cheia. 

— lartă-mă, Tigrule! am spus, știind că nu folosea la nimic. 

Urma să am parte de multă bătaie de cap ca să mă revanșez 
pentru șutul acela, dar Brandão avea să ucidă din nou, Janete 
era în pericol, nu puteam șovăi. 

M-am urcat în mașină, sperând că o să am timp să-i ajung din 
urmă când încă mai erau la autogară. Cu mobilul pe speaker, l- 
am sunat pe Nelson și l-am rugat să activeze IMEI-ul și să-mi 
trimită localizarea cât mai repede posibil. Am conectat la radioul 
mașinii stick-ul de memorie care făcea legătura cu microfoanele 
încastrate în cerceii lui Janete. Niciun sunet, doar un scârţăit. Era 
încă departe. Rahat, rahat, rahat. Viteza maximă permisă pe 
șoseaua de centură era de 50 de kilometri pe oră. N-aveam să 
ajung la timp. În sfârșit, Nelson a dat un semn de viaţă. 

— Calmează-te, Ver6, semnalul arată aceeași poziție. N-au 
plecat de la autogară. 

— Nerdson, o să bag viteză. Ducă-se dracului amenzile. Te 
descurci pe urmă? 

— Sigur, gogoșica mea. 

Numai el putea să mă facă să zâmbesc în clipa aceea. Aș fi 
vrut ca Nelson să fie acolo în mașină cu mine, dar cineva trebuia 
să rămână pe poziţie și să-mi monitorizeze IMEI-ul. Depășind 
mașini, trecând pe roșu și având parte de o mulţime de 
claxoane, am ajuns până la urmă în apropierea autogării, care 


VP - 144 


era la fel de aglomerată ca în miezul zilei. Oameni intrau și 
ieșeau din staţia de metrou, Garda Municipală controla traficul, 
un șir enorm de taxiuri. Să localizez Opelul Corsa al lui Brandăo 
avea să fie mai dificil decât îmi imaginasem. M-am strecurat în 
coloana de mașini, aruncându-mi privirea în toate părţile. Nimic! 

— De ce nu captează porcăria asta sunetele din jurul lui 
Janete? l-am întrebat pe Nelson, ca și cum ar fi fost vina lui. 
Oare nu și-a pus cerceii? 

— In zonele urbane, semnalul e foarte prost. Mașina s-a pus 
acum în mișcare. Mergi la ieșire, Verd, la ieșire! 

— Unde la ieșire? Eu sunt în fața unui garaj cu poartă roșie. 

— Fă dreapta la a doua intersecţie... Apoi la dreapta și iar la 
dreapta. La capătul străzii, o să vezi podul metroului de 
suprafață. Il vezi? la-o la stânga și fii atentă pentru că sunt 
întotdeauna o grămadă de pietoni care traversează pasarela. 

Urmam coordonatele lui Nelson, ţinându-mă aţă după mașină. 
Nu puteam să trădez încă o dată încrederea lui Janete, atunci 
mi-aș fi luat adio de la caz. Străzile erau întunecate, traversau 
oameni cu bagaje și copii în braţe, o învălmășeală îngrozitoare. 
Iluminarea nu ajuta nici ea. Deodată, un strigăt de speranţă: 
printre scârțăieli, am putut auzi sunetul clar al unor hohote de 
râs. Apoi tăcere și o muzică stranie pe fundal. Am ciulit urechile: 
era muzica indigenă despre care vorbise Janete. Eram înăuntrul 
mașinii lor! 

— Acum aud, Nelson! Aud! 

— Super, Ver6, ești pe urma lui. Intră pe Ataliba Leonel la 
stânga. Ai ajuns la Carandiru? Schimbă direcţia la bifurcaţie 
pentru că Ataliba o ia la dreapta. Rămâi pe banda din stânga la 
bifurcaţie și îndreaptă-te către bulevardul Nova Cantareira, ca s- 
o iei apoi spre Tucuruvi. 

— Nu cunosc nenorocita asta de zonă! 

— Mașina e la Vila Albertina. Eşti în urmă doar cu cinci 
minute. 

Cinci minute... Exact timpul cât m-a ţinut în loc Paulo. Imediat 
ce m-am gândit la el, mobilul a început să sune. Am respins 
apelul și am rămas cu Nelson. Încă o tentativă a gelosului. l-am 
dat cu flit din nou. 

— Bagă viteză, Verd! 

Am băgat, dar îmi era frică să nu explodeze pneurile. Colac 
peste pupăză, strada era plină de radare. Am ţinut-o înainte 


VP - 145 


până la intersecția cu bulevardul Maria Amália Lopes de 
Azevedo, în continuare după Nova Cantareira. Brusc, o tăcere 
devastatoare s-a lăsat în mașină. 

— Am pierdut sunetul, Nelson! S-au îndepărtat? 

— Nu știu, Ver6. Vocea lui era plină de dezamăgire. Am 
pierdut semnalul de la IMEI când au ajuns la munţii Cantareira. E 
tare dificil de prins acolo... 

— Cum așa? Avem nevoie de semnalul de la mobil ca să 
ajungem la el? 

— E nevoie de o triangulaţie cu semnalul de la antene pentru 
a intercepta IMEI-ul, e complicat de explicat acum. Mergi tot 
înainte până când terenul începe să se înalțe la stânga. Atunci ai 
ajuns la marginea lanțului muntos! 

— Sunt în întuneric, la dracu’! 

— Verd, stai calmă și... 

Vocea lui Nelson s-a întrerupt. Începeam să nu mai am 
semnal nici la mobil. Legătura s-a întrerupt, am încercat din nou. 
Fără serviciu. Cu cât mai mult urcam, cu atât era mai pustiu și 
mai întunecat. Din când în când apărea câte o cârciumă 
ordinară, veche, prost luminată. Erau și complexe rezidențiale 
închise cu case care păreau extraordinare. Am trecut pe lângă 
un mic cartier mărginaș și semnalul a reapărut deodată: 

— Vreo noutate? 

— Nimic, Ver6, nu e deloc semnal. Și interceptarea? 

Am împins mai tare stick-ul de parcă așa aș fi rezolvat ceva și, 
spre surprinderea mea, a funcţionat. Ca și cum interiorul mașinii 
ar fi fost invadat de un tunet, am auzit zgomotul lanțurilor 
lovindu-se unele de altele și o mulţime de strigăte pe fundal. 
Piciorul a început să îmi tremure pe pedala de acceleraţie și a 
trebuit să scad puţin volumul ca să pot continua. Era dureros să 
auzi așa ceva fără să poţi să faci nimic. Trebuia să-i localizez 
urgent. 

— Am reușit, Nelson! 

Dar legătura se întrerupsese din nou. Trebuia să merg înainte 
singură. Eu și cerceii aceia ai lui Janete care captau sonorul. Era 
ca un joc de-a baba oarba în mijlocul pustietăţii. Interceptarea 
depindea de distanţă, nu de semnal. Prin urmare, ei erau într-un 
loc aflat pe o rază de câţiva kilometri. Cât timp auzeam sunetul, 
știam că mă îndrept în direcția cea bună. Strigătele femeii mă 
scoteau din fire, îndemnându-mă să acţionez mai repede. M-am 


VP - 146 


hotărât să o iau pe un drum lateral, la stânga, și am pierdut 
interceptarea. Am făcut drum întors, recuperând din nou 
sunetul. Am încercat și alte drumuri, căutând să mă apropii de 
țintă, dar potecile neasfaltate se bifurcau la fiecare pas. Am 
mers în cerc minute în șir, pierzând și recuperând interceptarea 
în funcţie de scurtăturile pe care încercam să le iau. 

La o cotitură pustie sub un arbore, am găsit locul cel mai bun 
pentru interceptare. Am oprit acolo mașina, am pus mobilul pe 
mod avion și am pornit reportofonul. Mai bine să rămână totul 
înregistrat. Am privit în jur: nu se vedea nicăieri nicio lumină. Mi- 
am luat arma și am ieșit din mașină, ignorând noroiul de pe 
drum care îmi intra în încălțăminte de mult ce era. Am mijit 
ochii, dar nu reușeam să văd decât la câţiva metri în faţă. Frigul 
nopţii îmi îngheţa oasele, dar, plină de curaj, am înaintat prin 
desiș, fără să mă îndepărtez mult. Nimic, nimic. 

M-am întors pe scaunul șoferului, epuizată. Să tot merg în 
cercuri ca să o găsesc pe Janete era o misiune sinucigașă. Nu-mi 
rămânea decât să le țin pumnii celor două femei și să aştept. 
Am închis ochii, încercând să rămân calmă, dar rugăciunea 
tăcută era înăbușită de strigătele inumane și de implorările 
impaciente care veneau dinspre radio. Acum înțelegeam groaza 
cutiei. 

Fecioară de la Cabeza, roagă-te pentru noi... 


VP - 147 


20 


Tic, tac, tic, tac... da, nu, da, nu... 

Tot drumul Janete se întreabă dacă o să aibă curaj. Ultimele 
minute trec prin fața ochilor ei închiși, ca într-un film de prost 
gust, sunetele și imaginile se amestecă, dar ea e calmă; ocrotită 
de poliţie, are chiar o ușoară senzaţie de misiune îndeplinită. 

Cum te cheamă? Paloma. Zâmbetul fetei, ochii ei, 
promisiunea de angajare, speranța, bufnitura surdă, asprimea 
propriei măști. La dreapta, la stânga. Muzica indienilor... 

La autogară nu a văzut nimic suspect, nu a văzut-o pe 
Verônica, dar știe că era acolo cu echipa ei. Probabil că 
urmăresc mașina lui Brandão de la o distanţă sigură. Totul e sub 
control, își repetă în gând. Nici nu încearcă să asculte sunetele 
de-a lungul drumului, nu e tulburată nici când Paloma începe să 
lovească cu pumnii în portbagaj. Finalul va fi diferit de data asta. 
Pe locul de alături, aude respiraţia soțului. Viaţă... în curând, el 
va fi în spaţiile gratiilor, iar ea o să aibă, în sfârșit, cale liberă. 
Mai întâi de toate o să intre pe reţelele de socializare. Vrea să 
regăsească prietene din copilărie, să știe ce mai fac surorile ei, 
să cunoască oameni și locuri noi. Asta o s-o ajute să zboare 
departe de colivie. 

In al doilea rând, o să meargă la centrul comercial ca să-și 
cumpere o rochie. Și o să meargă la cinema, unde n-a mai fost 
de ani buni, sau la teatru, unde n-a fost niciodată și mereu a 
vrut să știe cum e. O să călătorească la Rio de Janeiro, o să-și 
găsească serviciu, o să meargă la culcare doar în toiul nopţii și o 
să asculte sertanejo” la volum ridicat, dansând în sufrageria noii 
case pe care o s-o cumpere după ce o să strângă bani. Nu o să-l 
abandoneze pe Brandăo, o să-l viziteze la închisoare în fiecare 
săptămână și o să-i aducă tocana pe care o pregătește cu atâta 
drag. Pe cine altcineva ar putea conta soţul ei? Și tot așa mai 
departe. Are capul plin de visuri. 

— Vrăbiuţo, ești cam ciudată azi, hm? spune el și scoate un 
hohot de râs. O să fii cuminte? 


17 Stil muzical extrem de popular în Brazilia, având la bază muzica tradiţională din 
zona central-sudică a ţării (n.tr.). 


VP - 148 


Își trece mâna prin părul ei, potrivind banda elastică a măștii 
în jurul capului. Deschide portiera și totul se repetă. Loviturile cu 
picioarele, mirosul de iasomie, strigătele maimuţelor urlătoare 
care răsună asemenea unor bătăi de tobă prin junglă ca într-o 
poveste pentru copii, dar nu și în cazul acesta. Aici domnește 
groaza. În sfârșit, pietrișul, poarta, buncărul și cutia. 

E chiar idioată pentru că se mai sinchisește de Brandão. Se 
hotărăște să nu-l viziteze sub nicio formă la închisoare, nu 
merită. Deși îl iubește, deși o face să simtă atâta plăcere, nu 
merită. Se termină aici, se termină azi. Punct. 

Clic-clic al brichetei. Miros de petrol lampant, miros de cafea. 
Murmure răzlețe. Deodată, sunetul lanțurilor și strigătele 
disperate ale Palomei, în timp ce el o suspendă. De ce nu se 
oprește din ţipat? Se apropie vremea. 

Tic, tac, tic, tac... da, nu, da, nu. 

Brandăo urcă scara, deschide și închide chepengul cu o 
bufnitură seacă, fluierând acel teribil cântec de leagăn și luând 
cu el mirosul de cafea fierbinte. A venit vremea. Paloma are 
nevoie de ajutorul ei. Verônica are nevoie de ajutorul ei. Ea 
însăși are nevoie de ajutorul ei. Își ia inima în dinţi și - clic! - 
desface încuietoarea cutiei. Strânge ochii cu putere ca să se 
obișnuiască mai repede cu lumina. Clipește de mai multe ori, 
timpul o presează. 

La câţiva metri de ea, Paloma e atârnată în aer, cu cârlige 
înfipte pe sub piele, la fel ca Jessyca. Lanţuri și lacăte îi 
încătușează corpul arămiu, gol și tremurând, iar sistemul de 
angrenaje pare atât de complex la prima vedere încât Janete nu- 
și dă seama cum o s-o scoată de acolo. Lângă perete, găsește 
un suport cu cârlige de ancorare, de unde pornește mănunchiul 
de lanţuri care o ridică pe Paloma, ca un fel de uscător de rufe. 
Fiecare lanţ funcţionează independent. 

În disperare de cauză, ea scoate una dintre zale din cârlig, 
lăsând lanţul să alunece în scripete, dar singurul rezultat e că 
trupul sărmanei se înclină la 45 de grade. Paloma scoate un 
strigăt de durere și leșină, unele cârlige îi ies prin piele în 
anumite locuri, iar altele străpung țesutul aproape sfâșiindu-l. 
Janete se gândește să scoată celelalte lanţuri din cârlig, dar se 
teme de vătămarea pe care o poate provoca. Poate că e cazul 
să aștepte să vină poliţia ca să o scoată de acolo pe femeie. E 
mult sânge, carne vie expusă, ea nu o să poată face față. 


VP - 149 


Paloma se trezește din leșin și își privește propriul corp, 
transpirat, rănit, inundat de sânge care i se scurge pe spate și 
apoi picură pe podea. Țipă din nou. 

O să te scot de aici. 

Continuă să analizeze talmeș-balmeșul de fier, lacătele, zalele 
ruginite. De fiecare dată când umblă la toată instalaţia, cârligele 
se răsucesc în pielea Palomei. Mecanismul acela o să fie 
imposibil de demontat rapid. Privește în jur și distinge o masă 
metalică în colţ, lângă perete. Face un efort și începe să o tragă 
- masa e grea și picioarele zgârie podeaua, făcând un zgomot 
iritant, dar Janete reușește până la urmă să o aducă sub Paloma. 
Își șterge transpiraţia de pe frunte și continuă. 

— O să te scot de aici, repetă, mai mult pentru ea însăși. 

Disperată, se întoarce la suportul cu cârligele de care e prins 
fiecare lanț. Apucă mănunchiul și îl scoate dintr-odată din 
cârlige, lăsând lanţurile să se miște ca într-un efect de domino. 
Janete încearcă să susţină corpul sărmanei aflat în cădere liberă, 
dar nu reușește decât să-i atenueze căderea. Măcar masa a 
scăzut înălțimea impactului. 

Face semn ca Paloma să rămână culcată pe burtă. Urmează 
să înceapă partea cea mai grea. 

— Te rog, nu te mișca! Trebuie să-ţi scot astea din spate. 
Îndură. 

Paloma nu zâmbește, dar ochii i se umplu de speranţă. Cu 
mâinile tremurânde, Janete desface cârligele unul câte unul, 
prinse din dreptul omoplaţilor până la tendoanele gleznelor. Din 
cauza formei vârfului, cârligele vatămă mai rău carnea și pielea 
atunci când ies, decât atunci când intră. Gata, următorul. 
Paloma se contorsionează de durere, își mușcă buzele, dar nu 
ţipă. Adrenalina o anesteziază. 

Carnea sfâșiată de fiecare cârlig o hipnotizează pe Janete. 
Uneori, sângele ascunde mișcarea metalului și ea pierde urma 
cârligului, care rămâne scufundat în roșul viu care irupe ca un 
izvor. la o cârpă ca să absoarbă lichidul și să vadă mai bine. 
Operația aceea ar trebui făcută cu delicateţe, fără grabă, dar ea 
nu își permite niciuna din cele două. Privește către capătul de 
sus al scării, anticipând sosirea lui Brandăo în orice clipă. 
Repede, repede. Mai târziu, Paloma va putea să se ocupe de 
craterele care îi răsar fremătând din spate și din picioare. Janete 


VP - 150 


se pricepe să croiască și să coasă. Mâinile ei învaţă în curând 
drumul, înclinarea cea mai puţin dureroasă. Până când reușește 
în cele din urmă să îl scoată pe ultimul. 

Se ridică în picioare și analizează încâlceala de fier, lacătele, 
zalele ruginite care o ţineau pe Paloma în poziţia aceea. 
Examinează panoul cu unelte, își pune o pereche de mănuși de 
mecanic și alege un clește și o foarfecă mare ca să o elibereze 
complet pe sărmană. Folosindu-și amândouă mâinile, prinde 
Zalele fiecărui lanţ cu brațele cleștelui ca să le rupă. și 
încordează puterile atât de mult încât e cât pe ce să cadă pe jos, 
dar vârfurile cleștelui alunecă. Încearcă iar și iar. Cleștele face o 
mișcare de du-te-vino, umplând buncărul cu zgomotul lui 
strident. Gâfâind, Janete insistă, capul i se învârte, braţele o dor, 
dar nu se poate opri. Unde e Verônica? Nu e timp să se 
gândească la asta acum. Continuă să taie zalele una câte una, 
dar sunt groase, nu se rup cu ușurință. In sfârșit, taie chingile de 
piele și oftează. O ajută pe Paloma să se ridice repede, sunt 
gata să fugă de acolo. Trebuie să se grăbească. 

— lartă-mă, el m-a obligat, spune Janete. 

Arată spre hainele îngrămădite într-un colț. Paloma încearcă 
să îmbrace blugii, dar sunt strâmţi și rănile de pe picioare o ard 
cumplit la fiecare încercare. Janete se apropie din spate și 
încearcă să lărgească betelia pantalonilor cât poate de mult ca 
să se atingă mai puţin de rănile deschise. Sângele face lucrurile 
și mai dificile. Se hotărăsc să renunţe la pantaloni, Paloma 
rămâne doar în chiloți și tricou, nu mai e timp pentru altceva. 
Urcă scările împreună. 

Janete ridică  chepengul, examinând întunericul nopții, 
ciulindu-și urechile. Nu vede și nu aude nimic. In momentul 
acesta, echipa poliţiei a înconjurat deja locul și ele sunt în 
siguranţă. În depărtare, punctul luminos al casei cu bătrâna 
indiană fără un braţ. Fără îndoială, Brandão e acolo. Distanţa și 
răcoarea nopţii o liniștesc pe Janete. Simte boarea care vine 
dinspre desiș, respiră aerul umed. O ia de mână pe Paloma. 

— Acum fugim. Poliţia e pe aici pe undeva. 

Deși are răni serioase, Paloma reușește să alerge în ritm 
accelerat alături de ea. E ciudat că nu vede niciun semn de la 
Verônica sau de la alt poliţist, nicio mașină ascunsă între arbori, 
nicio umbră mișcându-se pe pajiște. Au deja tot ce le trebuie ca 
să-l prindă pe Brandăo, nu? Ce mai așteaptă? Brusc, Janete e 


VP - 151 


cuprinsă de certitudinea că polițiștii s-au pierdut. Picioarele îi 
slăbesc, dar aleargă în continuare. Impulsul de a plânge îi 
strânge pieptul și în curând lacrimile i se împrăștie în vânt. 
Privește în jur. Nu se poate. 

— Ver6nicaaaa! 

Nimic. Înaintează pe pajiște în direcţia opusă faţă de casă. 
Încearcă să rămână aplecate pentru ca umbrele lor să nu fie 
văzute de la distanță. Dacă mașina urcă atunci când vine aici, 
ele trebuie să alerge în jos prin desiș, îndreptându-se spre ceea 
ce pare să fie o pădure aflată în față. Paloma își pierde din 
putere și o urmează puţin mai în spate, într-un ritm mai lent. E 
desculță, pietrișul îi rănește picioarele, lăsând o urmă 
însângerată, dar ea nu se plânge. Trebuie să ajungă la 
adăpostul arborilor. 

Rupând tăcerea, zgomotul unui foc de armă. BUM! Janete 
privește peste urmă și zărește silueta lui Brandăo ţinând în 
mâini o pușcă îndreptată în sus. BUM! Alt foc. 

— Janeeeeeteeeee! Întoarce-te imediat aici! O să vă dau de 
urmă până și în iad! 

Terorizate, ele aleargă cât pot de repede, pătrund în desișul 
întunecat, căutând vreun semn de viață, vreun drum, vreo 
ieșire. Acum, Janete e convinsă că Verônica nu e aici, nimeni nu 
e aici, e singură cu Paloma în bezna aceea. Brandão se apropie 
în ritm de marș. Instinctiv, ele se ţin strâns de mână, se privesc, 
caută disperate un loc unde să se ascundă. 

— Doamna Gloria, pentru numele lui Dumnezeu! spune 
Paloma. Sunteţi sigură că o să ne ajute cineva? 

— Taci din gură! 

Janete și-a pierdut toată răbdarea și nu simte decât ură. 
Merge mai departe prin beznă, pe vârfurile picioarelor, ca un 
animal sălbatic. Dibuie crengile, dă la o parte frunzișul, se 
sprijină de trunchiuri, se târăște pe pământul umed, plin de 
frunze moarte. BUM! Încă un foc. Strigătele lui Brandão se 
apropie din ce în ce mai mult. Se așază pe marginea unei râpe și 
își dau drumul, alunecând pe pantă, până la un arbore cu 
rădăcini enorme ieșite din pământ. Pare un loc bun ca să se 
ascundă, până când se luminează de zi. 

În sinea ei, Janete își păstrează speranța că echipa de polițiști 
e pe aproape și că o să-și îndeplinească totuși sarcina. Verônica 
nu ar lăsa-o baltă. Cu siguranţă se apropie chiar acum, au auzit 


VP - 152 


focurile. Ele sunt la adăpost, în siguranță, ascunse de rădăcini 
groase. Se îmbrățișează strâns, ca niște vechi prietene. O tăcere 
înspăimântătoare se lasă asupra desișului, ruptă doar de crengi 
uscate care trosnesc ici și colo. Janete își duce degetul arătător 
la buze și Paloma încuviinţează, mișcând din cap. 

Agonia așteptării le face să nu mai știe cât timp stau 
ghemuite între arbuști, distingând sunetele pădurii. Se aud 
cicade și maimuțe, deasupra capetelor lor, broaște care orăcăie, 
pe pământ. Temperatura scade rapid acolo. Paloma tremură 
puţin, un frig aproape insuportabil pentru o persoană practic 
dezbrăcată și udă. Dinţii îi clănţănesc fără voia ei. Janete îi 
fricționează picioarele, încearcă să o încălzească, dar în curând 
propriile ei degete rănite îi cer atenţia, iar ea și le duce la gură, 
unul câte unul, sugându-le ca să nu mai doară. 

Încep să simtă furnicături la picioare, brațele le sunt cuprinse 
de crampe, dar ele rămân nemișcate. Nu îndrăznesc să se miște 
nici măcar un centimetru, până când Paloma nu mai rezistă și își 
răsucește corpul, așezându-se pe vine ca să domolească 
senzaţia incomodă. Fără să vrea, provoacă un mic foșnet de 
frunze, își întrerupe mișcarea, dar e prea târziu. Privește în sus 
și vede picioarele lui Brandão, cu bocancii lui militari impecabili 
la câțiva metri distanță. 

— leșiţi de acolo! Amândouă, cât mai încet! 

Vocea lui e adâncă și senină, obișnuită să dea ordine. Paloma 
ridică brațele, învinsă. Janete încearcă să o împiedice atunci 
când ea începe să se ridice, dar Paloma deja îl privește în ochi 
pe Brandão, tremurând toată, implorând să fie lăsată în viață. 

— Ea a fost... Ea a vrut să fugim! 

Brandăo zâmbește, privirea cinică aproape că îi scapără, își 
ține spatele drept, degetul pe trăgaci. BUM! CLAC! BUM! Paloma 
e împinsă în spate cu o forţă brutală, focurile aproape că o rup 
în două. Sângele ţâșnește în toate părţile, acoperind-o pe 
Janete, care face ochii mari, neîncrezătoare. Simte fâșii subțiri 
de piele, mult sânge și lucruri solide care nici nu îndrăznește să- 
și imagineze ce sunt. Se îndepărtează târându-se, cât de repede 
poate, dar până la urmă își pierde și ultima fărâmă de putere. 
Brandão o ajunge din urmă repede, o trage de păr, vârându-i 
țeava puștii în gură. Ea simte metalul rece în gât, încearcă să-l 
împingă în colțul obrazului cu limba. 

— Nu mă omori, lubire, nu mă omori! respiră cu greutate, 


VP - 153 


sufocându-se. Uite ce-ai făcut! 
— Eu n-am făcut nimic, vrăbiuţo... Tu i-ai luat viaţa. Ai vrut să 
fugi și ai omorât-o. De data asta, lupul cel rău ești tu. 


VP - 154 


21 


Există în viață lucruri care ne transformă. În noapte aceea, în 
mașină, fumând un pachet întreg de ţigări vechi pe care l-am 
găsit uitat în torpedo, în timp ce ascultam torturi, țipete, focuri 
de armă și urmăriri la radioul meu, m-am transformat în altă 
femeie. Verônica cea dinainte, fără teamă, plină de ea, a 
dispărut, odată cu fumul care ieșea prin geamul întredeschis, 
îndreptându-se către cerul fără stele. 

Ducând ţigara la buzele tremurânde, am auzit fiecare pas al 
lui Janete și al victimei prin desiș, amândouă fiind hăituite ca 
niște animale în fugă. În timp ce nicotină îmi intra în plămâni, 
simțeam că sunt în pielea lor, simţeam revolta, indignarea și 
resemnarea, dar știam că groaza mea nu se compară cu ceea ce 
trăiau femeile acelea, chiar atunci, într-un loc aflat la câţiva 
kilometri de mine. Atât de aproape, atât de departe. Focurile de 
armă îmi răsunau în cap, venite dinspre radio și din cerul 
întunecat. Nu reușeam să-mi dau seama de unde se auziseră 
sunetele. Am lovit volanul cu pumnii, până când era să-mi rup 
degetele. 

Astăzi înţeleg că, punându-mă în locul lor, mă protejam de 
mine însămi, evitam să confrunt ceea ce făcusem. Janete avea 
încredere că voi fi acolo și sfârșise prin a fi nevoită să implore 
un ucigaș sadic să-i cruţe viaţa. Să îi spună lui Brandão „lubire” 
- asta fusese partea cea mai rea. Dumnezeu trebuia să fie cu 
adevărat crud ca să creeze un astfel de om. Era să-mi pierd 
minţile auzind cum era târâtă prin desiș, urlând de durere în 
timp ce Brandão o trăgea de părul acum scurt. La un anumit 
moment al drumului, am pierdut interceptarea audio de la 
cercei. Probabil că au căzut pe jos. Sau Janete i-a azvărlit, 
cuprinsă de furie și teamă. Nu conta, eu eram de vină. 

Mi-am izbit fruntea de logoul rece al volanului, făcând 
claxonul mașinii să răsune - propriul meu strigăt rămas în gât 
de atâta neputinţă. Dacă nu m-aș fi amestecat în cazul ăsta, 
dacă n-aș fi convins-o pe Janete să încerce să o elibereze pe 
victimă și să facă denunţul. Dacă... Dacă... Dacă... Lumea 
conspira împotriva mea. Nelson ar fi trebuit să mă prevină că e 


VP - 155 


posibil să pierdem semnalul de la IMEI, soțul meu avea obligaţia 
să nu-mi stea în drum. Cinci minute! Aș fi putut să ajung la timp. 
Paulo, încornoratul nenorocit, nici nu-și închipuia ce provocase. 
Nu i-am dat niciodată vreun motiv ca să intre la bănuieli; 
escapadele mele nu aveau nimic de-a face cu iubirea. 
Sentimentele și dorinţa sexuală sunt lucruri foarte diferite. La fel 
și cu Marta Campos și Janete Brandăo - cazuri diferite care 
începeau să se întrepătrundă. 

Nu voiam să renunţ la niciuna dintre ele. 

Mi-am oxigenat creierul, încercând să rămân calmă. Să arunc 
vina pe toată lumea n-ar fi făcut decât ca neliniștea să mă 
paralizeze și mai rău. M-am întins în iarbă, privind cerul îndoliat, 
ca o gaură neagră. Era un singur vinovat în toată povestea: 
Cláudio Antunes Brandão, ăsta era adevărul. Văzusem mulţi 
polițiști ieșindu-și din fire când prindeau o asemenea lepră de 
ucigaș. Cei care iau parte la investigaţie, trăind-o zi de zi, 
respirând violența, nu se resemnează. Sângele ţi se înfierbântă 
și, bineînţeles, o bătaie bună te ajută să-ți descarci furia pentru 
suferința pe care un astfel de vierme le-o provoacă celor 
nevinovați. Criminalii de teapa lui Brandão nu se opresc din ucis 
decât atunci când își dau duhul. Să domnească legea junglei e 
dorința mea de nemărturisit. Nu folosește la nimic să strângi 
dovezi, să deschizi o anchetă și să prinzi vinovatul; sistemul de 
justiţie îi dă drumul imediat. În mizeria asta de ţară, să faci totul 
ca la carte n-a fost niciodată garanţia unui final fericit. 

M-am ridicat de acolo, știind unde trebuia să mă duc. Am 
condus ascultând Sepultura, băgând viteză fără să mă 
sinchisesc de radare, la ora aceea a nopții. La început, femeia 
de la recepție n-a vrut să mă lase să intru, dar m-a văzut atât de 
răvășită încât n-a pus prea multe întrebări. În cele din urmă, am 
ajuns în singurul loc unde mă simțeam în deplină siguranță: 
camera tatălui meu. 

Am lăsat lumina stinsă, doar am dat puţin la o parte draperiile 
ca să iasă mirosul de talc și de urină. M-am așezat pe marginea 
patului și l-am trezit pe taică-meu, întorcându-l pe o parte ca să 
mă cuibăresc lângă el, ca un copil care se teme de monstrul din 
dulap. Am plâns atât cât simţeam nevoia, fără să scot un 
cuvânt. l-am pus să asculte înregistrarea pe mobil, cu ţipetele, 
rugăminţile și lanţurile. Nu îndrăzneam să privesc în spate, dar, 
la fiecare foc de armă, îi simţeam corpul osos cutremurându-se 


VP - 156 


lipit de al meu. 

La sfârșitul înregistrării, am oprit mobilul, ca și cum butonul 
de închidere ar fi putut să-mi șteargă memoria, și m-am culcat 
din nou, ajutând braţul inert al tatei să mă cuprindă. Îmi doream 
atât de mult ca el să mă poată mângâia cu mâinile lui zbârcite. 

— Am stricat tot, am spus, într-un sfârșit. Ar fi trebuit să 
rămân secretară, asta ar fi trebuit să fac. Nu sunt ca tine, sunt o 
proastă, o să-mi pierd cariera când o să fie descoperite lucrurile 
ilegale pe care l-am făcut. O să-mi pierd cazurile, familia și 
munca. Paulo n-o să mă ierte niciodată. Am făcut-o de oaie. 

La spatele meu, tata nu făcea decât să mormăie, cu respirația 
lui astmatică. Ce trist era să mă las consolată de o carcasă 
goală și de o amintire. Nu mai rămânea nimic din bărbatul 
viguros care fusese cândva. Doar piele, oase și vid. Am povestit 
și am răspovestit de-o mie de ori ce se întâmplase. Am 
continuat litania asta până când am adormit, epuizată. 

Când mi-au atins fața primele raze ale dimineţii, m-am trezit 
speriată, fără să-mi dau seama unde mă aflu. Mediul 
înconjurător și mirosul puternic mi-au readus imediat amintirile, 
dar și durerea. Ridicându-mă din cenușă, m-am eliberat de 
restul vinei, am sărutat părul rar al tatălui meu, i-am acoperit 
mai bine corpul cu pătura decolorată și m-am dus la mașină, 
pornind mobilul și sperând să mai aibă baterie. Nici n-am ieșit 
bine pe poarta azilului și zeci de mesaje mi-au intrat pe 
WhatsApp. Erau vreo cincisprezece de la Nelson, vreo patruzeci 
de la Paulo. L-am sunat pe Nelson: 

— Trăiesc. 

— La dracu’, Verônica! Vrei să mor de inimă? Ai înnebunit, ce- 
i cu tine? 

Nu-mi permiteam luxul de a plânge la telefon. Am încercat să 
fiu succintă: 

— N-am mers nimic cum trebuia. N-am reușit să-i localizez, 
dar am interceptat sonorul de la cercei. Am ascultat cum a murit 
victima. 

— Fir-ar să fie... Și Janete? 

— E în viaţă, dar n-o să mai vorbească niciodată cu mine. 

— Nu merge așa, Ver6. Vino până aici și explică-mi tot. 

Vocea lui era blândă și reconfortantă. Era cel mai bun 
partener pe care mi-l puteam dori. În clipa aceea, nu-mi doream 
decât să fiu răsfăţată de privirea lui caldă, dar nu puteam să-mi 


VP - 157 


las deoparte familia. 

— Am făcut un haos total acasă, m-am certat urât cu Paulo. O 
să încerc să salvez ce se poate. 

— M-a sunat, a spus Nelson. Era gelozie în vocea lui. 

— Paulo te-a sunat? 

— Da, azi-noapte. A început să vorbească tare ciudat, era 
disperat, se gândea să te caute pe la spitalele din oraș. A 
întrebat dacă e adevărat că faci o investigaţie cu Carvana. Am 
confirmat, bineînţeles, dar ești convinsă că e sigur să-i spui 
soțului tău? 

— Nu mai știu nimic. 

Am închis, învinsă de oboseală, ca și cum o turmă sălbatică 
m-ar fi călcat în picioare. Deși simţeam dureri în tot corpul, 
mintea îmi mergea la viteză maximă. M-am urcat în mașină, 
gândindu-mă deja la cel mai bun argument pe care îl puteam 
folosi în faţa soţului meu: când pierzi o luptă, apărarea perfectă 
e atacul. Nelson îmi ușurase misiunea și avea să fie ușor să-mi 
schimb rolul în ochii lui Paulo. De la femeie infidelă la victimă a 
geloziei nejustificate. 

Când am ajuns acasă, el m-a îmbrățișat plin de remușcări. 

— Eşti în viață, slavă cerului! 

— Dă-mi drumul! Ai idee ce m-ai forţat să fac? am agitat 
braţul, eliberându-mă de afecțiunea lui. O persoană a murit din 
cauza ta. 

El a înghiţit în sec. M-am îndreptat spre dormitor înainte ca 
Paulo să reia discuţia despre care știam că are să vină: 

— lartă-mă, Verð, iartă-mă, nu știu ce m-a apucat... Am simţit 
că totul se prăbușește, am crezut că ești cu altul... 

— Nu ţi-am dat niciodată motive de bănuială. Accesarea site- 
ului făcea parte dintr-o investigaţie, ţi-am spus. Acum lasă-mă în 
pace. Ai stricat destul. 

— Stai așa, lubi, scuză-mă! Ce-ai fi făcut în locul meu? O 
fotografie, la dracu'! Mi-a explicat colegul tău, nu știu unde-mi 
era capul. Ce să fac ca să mă ierți? 

— Lasă-mă o vreme, Paulo! Dă-mi timp! Trebuie mai întâi să 
diger ce s-a întâmplat. 

Am întors spatele și am închis ușa dormitorului, rotind cheia 
în broască, pentru a garanta liniștea. M-am aruncat în pat, 
mulțumită că întorsesem sorții de partea mea și că obţinusem 
un armistițiu. Nu eram deloc în stare să îndeplinesc rolul de 


VP - 158 


soție-perfectă-mamă-de-familie. Am dormit toată după-amiaza. 
M-am trezit în toiul nopţii, moartă de foame. Am mers până în 
bucătărie, corpul mă durea mai puţin acum. Paulo dormea pe 
canapea, sforăind zgomotos. M-am întors în dormitor având grijă 
să nu fac zgomot și am făcut un duș cald. M-am îmbrăcat într-un 
trening vechi, de purtat în casă, m-am așezat la masa de scris, 
am scos o foaie de hârtie din sertar și am început să redactez 
scrisoarea pe care aveam să i-o las lui Janete. 

Era cel mai bun mod în care puteam încerca să o abordez. 
Fără îndoială, ea nu voia să dea ochii cu mine sub nicio formă, 
nu era loc de discuţii. Trebuia să merg la ţintă, fără să abuzez 
de răbdarea ei, să-mi salvez demnitatea și încrederea ei în 
câteva cuvinte. Am scris și iar am scris, m-am gândit, am 
rearanjat. Am șters să-/ omorâm pe cretinul ăla. Prea dur. Am 
rescris. 

A doua zi, înainte să merg la secţie, am stat la pândă lângă 
casa ei, așteptând ca Brandăo să iasă. Când mașina lui a 
dispărut după cotitură, am sunat la poartă. Nimic. Am sunat încă 
o dată și am observat imediat o mișcare a perdelelor de la 
fereastra laterală. Așa cum anticipasem, Janete mă privea pe 
furiș, dar nu voia să vorbească cu mine. Am împins plicul pe sub 
ușă, având grijă să las deasupra partea pe care scria: 


AM AUZIT TOT R 
NU RUPE INAINTE SA CITESTI 


M-am urcat în mașină și am pornit, plină de speranță. Fără 
îndoială, Janete nu va rezista și va deschide plicul. Înăuntru, va 
găsi scrisoarea care ne va aduce din nou împreună. 

Trebuia să meargă! O _ recitisem de atâtea ori încât o 
memorasem: 


Chiar dacă nu-ti plac, eu sunt singura persoană care tine la 
tine, Janete. Sunt singura care nu crede că ești complicea tipului 
ăstuia. Nu l-am putut opri pe Brandão, dar am auzit, țin dovada 
în mână. TOTUL E ÎNREGISTRAT! 

Nu ești vinovată de moartea acelei femei. Sunt cel mai bun 
martor pe care îl ai. Cred că toate celelalte au murit și ele și că 
el nu va înceta niciodată să ucidă. Dacă îl trimitem la închisoare 
pe Brandão, când o să iasă - și o să iasă -, s-a zis cu noi. Soțul 
tău se va răzbuna pe amândouă. Dacă nu faci nimic, va trebui 

VP - 159 


să te denunț chiar eu. Destinele noastre sunt intersectate, 
viețile noastre s-au întrepătruns. Nu e decât o cale. Am soluția 
finală. 


VP - 160 


22 


Așezată la masa mea de lucru de la secție, nu voiam decât ca 
șeful meu să uite o vreme de mine. Se oprea tot timpul lângă 
mine, bătea ușor de trei ori cu pumnul în masă și îmi cerea să 
predau interminabilul tabel Excel care ar fi trebuit să fie gata cu 
mai multe zile în urmă. 

— Termenul, Ver6. Există un termen-limită! 

Chiar dacă mă concentram pe asta, nu-mi puteam lăsa 
deoparte celelalte obligaţii. Cazul Janete era deocamdată 
suspendat: scrisoarea nu avusese niciun efect imediat, ea nici 
măcar nu-mi răspundea la telefon, iar eu eram cu mâinile 
legate, între timp, flecăreala cu hăndrălăul Martei Campos pe 
site-ul de agăţat mergea înainte, dar încet. 

La o săptămână după prima solicitare, el inventase noi drame 
personale ca să justifice împrumuturi absurde și, prefăcându-mă 
îndrăgostită și amăgită, cedasem. O iubire care mă ardea la 
buzunar. De la un mic împrumut la altul, contul meu bancar era 
cât pe ce să-și dea duhul. Trebuia să mă întâlnesc în curând cu 
acel Don Juan sau rămâneam falită înainte de primul sărut. 

Împărţindu-mi atenţia între reconcilierea contului meu bancar 
și completarea documentului Excel cu cazurile de jaf armat, ziua 
a trecut cât ai clipi. Multă cafea ca să rămân în stare de alertă și 
să alung durerea surdă din tâmple, care prevestea o migrenă. 
Pe la patru, am imprimat tabelul în versiunea finală și am bătut 
la ușa lui Carvana. 

— Uite-l, Doc. Scuze pentru întârziere. 

— În sfârșit, hm? a spus bătrânul, aruncându-și privirea peste 
foi și punându-le deasupra teancului de hârtii. Mă îngrijorează 
sănătatea lui Rafa. Tot timpul se îmbolnăvește grav. 

— Așa e, am spus, acceptând predica ironică. Apropo, ai 
putea să-mi împrumuţi vreo 500 de reali luna asta? Am cheltuit 
o grămadă pe medicamente pentru el. Încerc să-mi reglez 
soldurile, dar cifrele nu mă ajută. 

Carvana m-a privit schițând zâmbetul lui tipic de mojic: 

— Medicamente pentru Rafa... Lasă că știu eu. lubire la vârsta 
asta, Ver6? Ai grijă să nu intri în vreo încurcătură. 


VP - 161 


— Stai liniștit, Doc! E aceeași iubire pe care o ai tu pentru 
terapeuta ta de miercuri după-amiaza. Dă-mi și mie banii, 
please? 

Am lungit vocalele, făcând o faţă de îngeraș. 

— Bine, amintește-mi pe urmă, a spus el, uitându-se la ceas și 
ridicându-se la repezeală. Am întârziat la ședința de la 
secretariat. Cred că bugetul nostru o să fie aprobat în sfârșit. 

— Bine-ar fi! 

Și-a îmbrăcat sacoul și mi-a cerut să-i aranjez cravata de 
culoarea muștarului. S-a îndreptat spre ușă, băţos. 

— Te ocupi tu de toate, bine? Nu știu dacă mă întorc azi. 

— Las pe mine, Doc. 

Imediat ce a dispărut după colțul coridorului cu tabelul în 
mână, am sărbătorit. Am închis toate fișierele legate de treburile 
plicticoase de la secţie și am deschis pagina lubireldeală.com. 
Mi-am recitit conversațiile cu Greg6rio/George încă din prima zi, 
luând notițe. El îmi spunea multe detalii despre viaţa lui, dar 
majoritatea erau minciuni. Era posibil să existe momente când 
se dezvăluia individul real, dar să identifici momentele acestea 
era marea provocare. Incercam să examinez totul cu privirea 
limpede, ca și cum ar fi fost prima dată, și chiar m-am gândit să- 
| chem pe Nelson să mă ajute, dar am renunţat. Chiar dacă era 
la curent cu investigaţiile, erau unii pași pe care preferam să-i 
fac singură. 

După ce am analizat conversațiile, m-am dus direct la cele 
douăsprezece fotografii ale hăndrălăului, disponibile pe profil. Le 
văzusem și revăzusem de zeci de ori, pe lângă faptul că îl 
lăudasem pentru cât de interesant și de senzual e. În niciuna 
dintre fotografii nu apărea vreo uniformă sau vreun logo care să 
mă poată ajuta. Majoritatea fuseseră făcute în casă, cu un dulap 
de lemn și un pat pe fundal. În două dintre ele, apărea în 
picioare, în profil, într-un loc cu suprafaţă plană și enormă, 
îmbrăcat sport și privind spre cer. Mereu am fost curioasă ce 
făcea în fotografiile acelea. Alergare aerobă sau drumeţii? Era 
ceva ciudat în postura lui, dar nu știam să definesc ce anume - 
avea mâinile întinse înainte, ca și cum ar fi ţinut o sticlă sau 
mânerul unei umbrele și își ţinea capul îndreptat în sus, privind 
spre cer, deși era o zi senină, cu soare și puţini nori. Doar câteva 
păsări zburau înjur. Nu era nimic de văzut, nu? 

Am descărcat fotografiile, am salvat tot și am început să le 


VP - 162 


măresc, concentrându-mă asupra albastrului cerului. După 
câteva minute de analiză... Am găsit! In imagine, punctele 
întunecate care păreau păsări erau, de fapt, drone. Din unghiul 
din care era fotografiat, nu se vedea că ţine în mâini o 
telecomandă, dar acum știam. Nu putea fi decât asta! Pilotarea 
dronelor era în vogă, așa că putea într-adevăr să fie un hobby al 
lui. 

Am trecut cursorul deasupra imaginii, încercând să obţin vreo 
informaţie despre loc. Spaţiul acela era vag familiar. Cu ajutorul 
unui motor de căutare, am făcut o cercetare despre pilotarea 
dronelor și locurile unde e practicată. Nu era un hobby simplu, 
nici ieftin. Spre surprinderea mea, folosirea dronelor era 
interzisă în majoritatea parcurilor, cum ar fi Parque da 
Independência, Ibirapuera, Villa Lobos. Pentru că nu era 
prevăzut în regulament, avea nevoie de un permis de la Agenţia 
Naţională de Telecomunicații. 

M-am întors la fotografii și am examinat umbrele, înclinarea 
soarelui, detaliile locului. După lumină, puteam presupune că 
fotografiile fuseseră făcute la primele ore ale dimineţii. Asfaltul 
de pe jos era marcat în așa fel încât să separe suprafaţa în 
locuri de parcare. Am continuat să mișc cursorul pe deasupra 
imaginii, mărind și micșorând ca să obţin noi perspective. Pe 
fundal, silueta unei clădiri enorme și rotunde mi-a atras atenţia. 
Cu mai mulţi ani înainte, un coleg care făcea investigaţii se 
implicase într-un schimb de focuri într-o patiserie aflată în 
apropiere, în timpul unui jaf. 

Am căutat cazul în arhive, am introdus adresa locului 
infracţiunii în Street View și am descoperit în curând că acea 
clădire era Banca Braziliei. În preajmă se afla supermarketul 
Carrefour din zona autostrăzii Pinheiro. Asta era: o parcare de 
supermarket, dar încă goală! Probabil hăndrălăul pilota dronele 
înainte să se deschidă Carrefourul. Cine a încălcat legea o dată 
o încalcă mereu. Mi-a venit o idee îndrăzneață, dar era cea mai 
bună șansă pe care o aveam, să obţin o întâlnire mai repede. 

Imediat ce a venit sfârșitul de săptămână, l-am anunţat pe 
Paulo că o să ies dis-de-dimineață ca să alerg un pic și să merg 
la supermarket. O minciună cu frânturi de adevăr: ideea mea 
era să profit de misiune și să recuperez întârzierea în ceea ce 
privește o parte din cumpărăturile săptămânii. Pentru că soțul 
meu avea și el o întâlnire stabilită în ultimul moment, nici nu m- 


VP - 163 


a băgat în seamă. La șase și jumătate dimineaţa, am parcat pe 
una dintre străzile de lângă Carrefour, încă plină de locuri libere. 
Am dus mâna la frunte ca să mă protejez de soare și am 
încercat să privesc cerul: nu se vedeau niciun fel de aeromodele 
sau drone. 

Pe la șapte, când s-a deschis supermarketul, am dat o tură 
prin parcare că să mă conving că într-adevăr nu se „juca” 
nimeni pe acolo. Frustrată, mi-am făcut cumpărăturile. Aveam 
mai mare nevoie ca niciodată de puţin noroc sau trebuia să 
aștept cine știe câte alte sfârșituri de săptămână. Răbdarea 
părea să fie numele jocului, dar perseverenta era metoda. 

M-am întors încă și mai devreme duminică, deși 
supermarketul se deschidea abia la opt. De data asta, a fost 
ușor: pe latura dinspre strada Alexandre Dumas, am văzut 
imediat un grup discret format din vreo zece vlăjgani cu 
telecomenzi în mâini. Dacă nu erai atent, obiectele zburătoare 
treceau neobservate, atât de mici erau pe cerul dimineţii. 

Păstrând o distanță sigură, am cercetat curtea. Umblasem 
mult timp fără ţintă, dar, în clipa aceea, o senzaţie de triumf îmi 
umplea pieptul: îmbrăcat în blugi și cămașă albă, nemernicul 
era chiar acolo. Fără îndoială, el era. Gregório, pe viu și în culori: 
corpul lucrat, părul tuns foarte scurt, mișcările seducătoare, 
chiar și în gesturile cele mai simple. 

Imediat ce s-a deschis magazinul, am ales intrarea cea mai 
apropiată, la timp ca să-l văd strângându-și echipamentul. 
Gregorio a intrat în patiseria supermarketului ca să bea o cafea. 
Era vremea să ies la atac. Am scos oglinda din geantă, mi-am 
retușat rapid rujul de pe buze, mi-am dat cu un burete de 
machiaj pe sub ochi ca să ascund cearcănele și m-am dus plină 
de încredere să mă așez lângă el la tejghea. Am făcut comanda: 

— O cafea cu spumă, un pão de queijo!* și douăsprezece 
gogoși cu ciocolată la pachet. 

Așa cum era de așteptat, craiul s-a uitat la mine. l-am întors 
privirea și am afișat cea mai convingătoare expresie de surpriză 
de care eram în stare: 

— George? Tu ești, nu? Ce coincidență! 

l-a luat ceva timp să-mi studieze faţa. 

— Stai așa... Vera? Vera Tostes? 

— În persoană, am răspuns, lovindu-mi pieptul cu mâna. 


18 Gustare braziliană constând într-o chiflă de tapioca și brânză (n.tr.). 
VP - 164 


Privirea lui Gregório a coborât către sânii mei și a rămas acolo. 
Ca să vezi, ce înseamnă soarta! 

Era vizibil incomodat, dar m-am prefăcut că nu observ. Am 
așteptat să facă următorul pas ca să se simtă mai în largul lui. 
Dacă aș fi pus vreo întrebare suspectă, Gregório ar fi bătut în 
retragere imediat. 

— Chiar așa, ce coincidenţă! a spus el, încă acomodându-se 
cu situaţia. Ce faci pe aici la ora asta, într-o zi de duminică? 

Am scos un suspin dramatic, mulțumindu-i chelneriţei care 
mi-a dat cutia cu dulciuri: 

— A fost o săptămână agitată, supra-încărcată. Azi o să 
însoțesc un client la un eveniment despre psihologia 
organizaţională, toată ziua. Am fost desemnată responsabilă în 
mod oficial să-i aduc gogoși șefului. Și tu? 

— Am venit să mă întâlnesc cu niște prieteni, o să ieșim 
împreună, a spus, evaziv ca întotdeauna. Locuiești în zonă? 

— Da' de unde, Doamne ferește! Îmi place să fie mai multă 
verdeață în jur. Și tu, George, locuiești pe aici? 

Nu a fost întrebarea potrivită. Ticălosul a dat înapoi, dar într- 
un mod imperceptibil. A afișat un zâmbet fals, dar eficient și și-a 
fixat privirea rece asupra mea, ca și cum ar fi încercat să-mi 
controleze gândurile. 

— Ce amuzant... a spus el, pe un ton prea sec. Când te văd 
așa, în persoană, am senzaţia că te cunosc de undeva... Te-am 
mai văzut înainte. 

Inima îmi bătea încet, în timp ce toate alarmele se declanșau 
la nivel maxim: a; grijă, Verd, nu-l subestima. Oare m-a văzut la 
televizor? Mi-am ţuguiat buzele, schițând un mic zâmbet: 

— Mă enervează asta, toată lumea îmi spune că mă cunoaște 
dinainte. Probabil că am o față foarte comună și fără niciun haz. 

— Deloc, ești chiar mai frumoasă decât în fotografia de pe 
site. Mă surprind doar capcanele pe care ni le întinde destinul. 
Ştii cântecul acela al formaţiei Engenheiros de Hawaii? Eu nu 
treceam pe-aici din întâmplare...” 

Sigur că-l știam. Versurile mai spuneau ceva, cum că „m-ai 
prins la zid”. Trebuia să am grijă: latura lui de mascul feroce nu 
rezista unei cuceriri, dar cea de bandit avea să se umple de 
precauţii și paranoia. Am făcut o faţă întrebătoare: 


1% Aluzie la versurile cântecului Por acaso („Din întâmplare”), al formaţiei braziliene 
Engenheiros de Hawaii (n.tr.). 


VP - 165 


— Pe ăsta nu-l știu. Poţi să mi-l trimiţi pe urmă într-un mesaj? 

Gregório s-a relaxat imediat. Bărbaţii au tendinţa asta 
primitivă de a subestima femeile. Acum că nu mai păream așa 
deșteaptă, el a crezut că are cale liberă și a acceptat să 
continue șueta câteva minute. Așa-ţi trebuie, machist imbecil! 
M-am izmenit toată, flirtând așa cum nu mai făceam de la 16 
ani. Se vedea cum crește dorinţa în privirea acelui cuceritor de 
doi bani. 

— Deci, când mă scoţi la cină? am întrebat. 

— Trebuie să stabilim... 

— Mâine? 

— Mâine e complicat, multe restaurante sunt închise. Nu vrei 
s-o lăsăm pentru miercuri sau joi? 

Nu-l puteam lăsa să-mi scape, așa că am lansat provocarea: 

— Nu mă dezamăgi, George. Un tip ca tine trebuie să știe 
vreun loc mișto, chiar și luni. 

De obicei, clișeul funcţionează: bărbaţii se relaxează când 
simt că dețin controlul. 

— Pot să încerc. 

— Marţi plec într-o călătorie de serviciu și mă întorc abia 
săptămâna următoare, am minţit. 

Am observat imediat că informaţia aceea l-a liniștit. Având în 
vedere că urma să călătoresc, a doua zi era perfectă pentru ca 
el să dea lovitură. 

— Destinul ne spune să nu mai așteptăm nici măcar un minut, 
am continuat. 

— Atunci așa rămâne. O să aleg un loc și vorbim pe site. Îți 
trimit detaliile. La opt sau la nouă? 

— Mai bine la nouă. Acum trebuie să plec, mă așteaptă 
munca! 

Mi-am apropiat faţa de a lui, puţin dezgustată, încercând să 
nu mă gândesc la tot ce știam despre nenorocit, și i-am depus 
un sărut umed pe obraz, foarte aproape de gură. Am întors 
spatele și m-am îndreptat spre ieșire, legănând șoldurile pe care 
mi le-a dat Dumnezeu, sigură că era cu ochii pe mine. Trebuia 
să garantez că cina aceea nu avea să fie amânată. La colț, am 
așteptat să iasă după câteva minute și l-am urmărit, discretă. 
Am lăsat cutia cu gogoși deasupra primei mașini parcate. Avea 
să fie o zi bună pentru vreun norocos. 

Gregório a luat-o pe drumul lateral de lângă supermarket, 


VP - 166 


îndepărtându-se de străzile mai aglomerate, ceea ce m-a 
îngrijorat puţin. Înainta pe trotuar, cu pași fermi, ca și cum ar fi 
fost sigur de direcția în care se îndrepta. Dacă mergea mai mult 
de trei, patru colţuri de stradă, avea să devină imposibil să-l 
urmăresc fără să fiu observată. Oare urma să mă atragă într-o 
ambuscadă? Mi-am dus automat mâna la spate și mi-am atins 
pistolul. Nu intenţionam câtuși de puțin să-l folosesc, dar... 

La următorul colț, a luat-o la stânga. Am înaintat încet, atentă 
la intersecție - am ajuns să mi-l imaginez pe Gregório 
așteptându-mă după cotitură, gata de atac, dar el se afla puţin 
mai în faţă, distras, deschizând portiera unui dric parcat. Am 
privit în stânga și-n dreapta și am alergat până la o staţie de 
taxiuri, aflată la colţ. În sfârșit, am folosit faimoasa replică din 
filme: 

— Urmăriţi mașina aceea, vă rog. Repede! 

Când vehiculul a trecut pe lângă noi, am avut grijă să mă 
ascund pe bancheta din spate. Lateral, avea logoul casei 
funerare Pacea Veșnică. Nu mai era nicio îndoială: era tipul pe 
care-l căutam. Mi-a venit să-l sun pe Nelson și să împărtășesc cu 
el acea victorie, dar m-am hotărât să fac asta mai târziu. 
Duminică dimineața, fără trafic, am ajuns în curând la destinaţia 
finală. Nu pot să spun că am fost surprinsă, totul avea sens. 
Care era adagiul? Cel mai bun mijloc ca să ascunzi un arbore e 
să-l așezi într-o pădure. Gregório a lăsat dricul în singurul loc 
unde n-ar fi atras niciodată atenţia nimănui: parcarea Institutului 
de Medicină Legală din Săo Paulo. A ieșit repede, cu capul 
plecat, îndreptându-se către clădirea principală. 

Am plătit cursa cu taxiul, fără să cer rest, și mi-am scos 
mobilul, sunându-l imediat pe Prata. 

— Bună, dragule, ce faci? Ești la IML? 

— Sunt, Ver6, dar am de terminat un raport. De ce ai nevoie? 

— De tine, iubitule! am răspuns, pe un ton glumet. Sunt aici în 
față, am venit să vizitez un prieten la Incor?. Pot să urc ca să 
bem o cafea? 

— la te uită, e o raritate să ai timp pentru mine, mai ales într- 
o duminică de dimineaţă! 

A scos unul dintre hohotele acelea de râs din toată inima pe 
care le cunoșteam bine și a spus că nu trebuie decât să se spele 


29 institutul de Cardiologie, aflat în apropierea Institutului de Medicină Legală din São 
Paulo (n.tr.). 


VP - 167 


pe mâini și ne întâlnim imediat în biroul lui. Am închis, profitând 
de faptul că încă mai aveam câteva minute ca să mă apropii de 
dricul lui Gregório. Ghemuită, temându-mă să nu fiu văzută, am 
încercat să privesc pe ferestre, dar interiorul mașinii era absolut 
banal: scaune în faţă, torpedo, radio cu CD player și mult spaţiu 
pentru sicrie în partea din spate. Prinse de oglinda retrovizoare, 
niște mătănii. Ce sfânt! 

Am intrat în clădirea IML, cu nervii pe bigudiuri. Am preferat s- 
o iau pe scara de urgenţă, mai puţin circulată. Gregório se afla 
în clădire, dar să mă întâlnesc cu el era ultimul lucru pe care-l 
voiam. Am dat colțurile pe coridoare și am ieșit pe uși privind 
întotdeauna în stânga și-n dreapta, rugându-mă să nu dau peste 
nenorocit. Ar fi trebuit să-mi storc creierii destul de mult ca să 
inventez o scuză bună - Salut, am venit doar să vizitez un mort. 
Imaginează-ţi, ar fi fost ridicol. Când am intrat în biroul lui Prata, 
am avut grijă să închid imediat ușa. 

Prata era genul ăla de tip ciudat, dar senzual: piele arămie, 
burtică de bărbat la cincizeci de ani, păr lung și ochelari în stil 
John Lennon. Era căsătorit de 25 de ani cu o blondă oxigenată, 
plină de operaţii estetice și botox, pe nume Lucrécia, zisă Luc. 
Când ne-am cunoscut, m-a vrăjit imediat. Bineînțeles că nu prin 
atributele lui fizice seducea femeile, ci prin cultură și umor. 
Prata nu era unul dintre aceia care își etalează cunoștințele 
tehnice la fiecare pas, prefera să-și lase inteligența să se 
dezvăluie treptat, în dialoguri ironice, în aluzii aruncate la 
momentul potrivit. Aventura noastră a durat puţin timp pentru 
că sexul era nesatisfăcător și nevasta lui era o pacoste, plină de 
obsesii compulsive. Până la urmă, am păstrat partea cea mai 
bună din relaţia noastră: prietenia. 

— Ei, Ver6, ce vești ai? 

— Multă treabă la secţie, multe probleme acasă. La fel ca 
întotdeauna. Și tu? 

— Mă gândesc să mă despart de nevastă-mea. 

— Deci la fel ca întotdeauna... 

— De data asta e serios, Ver6. Zilele trecute, Luc mi-a furat 
mobilul și a dat vina pe menajeră. Asta doar ca să vezi cu cine 
am de-a face. A pierdut orice control. 

— Ai grijă cu ea, Prata dragule! Nu mă îndoiesc că nebuna e-n 
stare să te înjunghie noaptea cu cuțitul, doar ca să nu te piardă. 

— Nici nu glumi cu asta. Și tu, ce șotii mai pui la cale? 


VP - 168 


Știam că o să treacă repede la subiectul ăsta. 

— Am cunoscut un tip pe internet acum câteva săptămâni. E 
de treabă, îmi place. 

— Ver6, Ver6, ce-ţi mai plac buclucurile! Te-ai despărţit de 
Paulo? 

— Paulo e soțul meu, n-au nimic de-a face una cu cealaltă! O 
aventură fierbinte chiar îmbunătățește relația. 

— Te amăgești singură, stai numai să vezi! 

— Sinceră să fiu, aș vrea să mă ajuţi în povestea asta. Gagicul 
ăsta al meu lucrează aici la IML. Vreau să aflu mai multe despre 
el, se poate? 

— Aici la IML? Cum îl cheamă? 

— Gregório Duarte. 

— Nu-l cunosc, trebuie să fie la alt departament. 

Fără să piarda vremea, Prata a tastat ceva la calculator și a 
întors ecranul spre mine, cu fotografia lui Gregório Duarte, 
medic legist la departamentul de antropologie medico-legală, 35 
de ani, angajat de opt ani la IML. Domiciliul lui era o casă din 
Perdizes - strada Monte Alegre, 1985. 

— Să știi că m-a minţit în legătură cu vârsta lui... Mi-a zis că 
are 28! am spus, în glumă, ca să destind atmosfera, în timp ce 
memoram adresa. 

— Dacă aș avea fața lui de copil, și eu aș minţi! 

— Chipeș, nu? 

— Nu-i genul meu, Verô. Prefer studentele tinerele. Altceva? 

— Doar un lucru, am spus, aranjând teancurile de dosare în 
neorânduială uitate în jur. Îmi faci rost de programul lui de lucru 
pe luna asta? 

Prata a izbucnit în hohote de râs: 

— Asta-i Ver6 pe care-o cunosc! Tot îţi place să controlezi la 
maximum, hm? 

— Măcar nu i-am furat niciodată mobilul lui Paulo. 

El a imprimat programul lui Gregório fără să pună alte 
întrebări și am trecut imediat la alt subiect. l-am spus că pe zi 
ce trece Carvana e tot mai țâfnos, așezat tot mai comod în 
funcţie, dar Prata a răspuns că tocmai așa se întâmplă: după o 
vreme, vezi că nu te pricepi și renunți la dorinţa de a salva 
lumea. Am simţit-o ca pe o aluzie involuntară la adresa mea. 
Mai târziu, mi-am dat seama că nu voiam să salvez lumea, 
voiam doar să nu mai văd atât de mulţi indivizi de rahat 


VP - 169 


umblând în libertate. 

Acasă, am confruntat programul lui Gregório cu intervalele 
conversațiilor noastre de pe site-ul lubireldeală.com. Orele se 
potriveau, cu excepția unor momente libere pe care puteam 
deja să-mi imaginez cum le folosea. Puțin câte puţin, am 
construit în minte modul de operare al lui Qstudentbestial88: 
după ce vorbea cu femeile luni în șir și își săvârșea escrocheriile, 
le urmărea reacțiile și aștepta ca ele să se sinucidă. Oare exista 
vreun impuls suplimentar pentru ca ele să facă asta? Oare nu îl 
interesau decât corpurile femeilor pe care le-a înșelat înainte? 

La întrebările acestea încă nu știam să răspund, dar cert era 
că, atunci când un cadavru care „corespundea modelului” 
ajungea la IML, el falsifica actele și îl revendica în numele casei 
funerare Pacea Veșnică. Pentru că sediul casei funerare nu 
exista, el nu putea duce cadavrul decât la propria lui adresă. Să 
locuiești la casă are anumite avantaje: fără portar, fără vecini, 
fără alţii care să se amestece în treburile tale. Să-mi fie scuzat 
jocul de cuvinte, dar ai pacea veșnică garantată. 

Nu era decât o cale să aflu ce făcea cu corpurile. Am găsit pe 
internet un magazin aflat pe strada 25 de Março care vindea 
exact ce-mi trebuia. Luni dimineaţa, înainte să merg la secţie, 
am dat o raită pe acolo și am cumpărat două minicamere cu 
memorie suficientă, conexiune bluetooth și senzor de mișcare. 
Patronul magazinului, un coreean, mi-a explicat repejor cum 
trebuiau instalate. Totul era perfect, mai puțin prețul. Am plătit 
cu cardul de credit aproape plângând după averea pe care o 
cheltuiam. Dar, dacă planul meu dădea rezultate, banii aveau să 
se întoarcă în buzunarul meu cât de curând. 

Când am ieșit din magazin, am primit pe mobil o notificare 
pentru un mesaj de pe site-ul lubireldeală.com. Era „George” 
care își cerea scuze pentru întârziere și confirma cina din seara 
aceea, la ora nouă, la restaurantul italian Roperto. Era să 
izbucnesc în râs în mijlocul străzii, atât eram de entuziasmată. 
În sfârșit, aveam să pun mâna pe nemernicul ăsta. 

Lumini, cameră, acţiune! 


VP - 170 


23 


Am plecat mai devreme de la secţie fără să am nevoie să 
inventez vreo scuză, din moment ce Carvana luase o viroză 
oarecare și era bolnav la pat. După-amiaza, am intrat la coafor 
hotărâtă să ies de acolo superbă. Pariam totul pe cina cu 
Gregorio. Oare fusese în stare să o iubească pe Marta Campos 
după moartea ei? În sfârșit, ea avea să obţină răspunsul. 

În timp ce Monique, asistenta lui Rodrigăo, îmi spăla părul în 
bazinul ăla ridicol, iar femeile stăteau înșiruite ca într-o linie de 
producţie, eu visam cu ochii deschiși, încântată de descoperirea 
mea. Dacă planul funcţiona și obțineam dovezi împotriva lui, nu 
prea aveam de ales decât să-i predau totul lui Carvana. Bagă /a 
sertar, Ver6, bagă la sertar!, îl şi auzeam strigând pe bătrân, dar 
nu puteam nici să ignor ierarhia, aveam o datorie de viaţă față 
de licheaua aia. 

să-l omor pe Gregório era de asemenea exclus. Sigur că mă 
gândeam la asta, lumea ar fi fost mult mai bună fără el, dar era 
prea mult. La vremea aia, nu consideram că e treaba mea să 
curăț lumea de nelegiuiţi, iar pornirile mele erau încă sub 
control. Să-l las pe Don Juan fără podoabe era o alegere bună, 
mă distram doar imaginându-mi viaţa lui de eunuc. Pe de altă 
parte, el putea, până la urmă, să strângă dovezi împotriva mea 
și să mă denunțe. Planul meu nu fusese atât de bine gândit și 
urmele mele nu erau prea bine acoperite. 

Am rugat-o pe Monique să-mi facă la sfârșit un masaj și m-am 
relaxat, în timp ce Aninha, manichiurista mea preferată, se 
așeza pe scăunelul din faţa mea. 

— Ce facem azi, Ver6? Vrei să dăm cu o nuanţă nude sau 
alegem roșu aprins? 

— Încă nu m-am hotărât. Lasă-mă să mă gândesc un pic cât 
timp faci restul, am spus. la povestește-mi, cum merg lucrurile 
cu bărbatu-tău? Și cu tipul ăla mai în vârstă, îndrăgostit de tine? 

— Vorbește încet, Ver6! Nu toată lumea știe despre el aici, a 
râs Aninha cu poftă, cu o expresie ștrengărească. Bărbatu-meu 
e tot mort-viu, dar tipul mai în vârstă se ţine bine. Și tu, zâno? 
Vii aici într-o zi de luni? Ca să-i placi lui Paulo, sigur nu e! Cine-i 


VP - 171 


cucerirea zilei? Aventura aia veche cu care te-ai riscat zilele 
trecute? 

— Nici vorbă, e lume nouă, am răspuns, făcând cu ochiul. Mai 
rău e că o să cheltuiesc aici o căruţă de bani. Dacă amână 
întâlnirea, s-a zis cu el! Indivizii ăștia nici nu-și închipuie câtă 
agitaţie provoacă în viața unei femei când ne invită să ieşim în 
oraș. Trebuie să-ți faci manichiura și pedichiura, să te coafezi, să 
te epilezi. E mult de muncă, scump și uneori se mai și retrag în 
ultimul minut, lăsând în urmă cele mai mari pagube, îţi vine să 
le trimiţi nota de plată! 

— Chiar așa. Unii nu se învaţă minte decât atunci când îi arde 
la buzunar. 

Am pufnit amândouă în râs. Aninha era un fel de psiholog de 
serviciu, vorbea neîncetat și dădea sfaturi în timp ce îmi făcea 
unghiile de la mâini și de la picioare. Atunci mi-am dat seama că 
persoanele care se ocupă cu manichiura și coafura cunosc 
secrete de alcov care i-ar face pe Sartre și Simone de Beauvoir 
să roșească. Singura problemă e că, printre poveștile despre 
amantul uneia sau al alteia, despre defilări, divorțuri, modă și 
bârfe din lumea VIP-urilor, îi tot comparam în gând pe bărbaţii 
care făceau parte din viaţa mea în momentul acela. 

Paulo era soțul perfect, dar farmecul dispăruse de mult. 
Monotonia se instalase în patul nostru, rutina înăbușea orice 
dorinţă, iar eu am fost întotdeauna o femeie care are nevoie de 
noutate. Poate că menţinerea unei relaţii de lungă durată e ceva 
bun doar în teorie. In perioada aceasta atât de delicată, Nelson 
revenea în scenă, înflăcărat, creativ și, mai presus de orice, un 
partener - mă accepta așa cum sunt, cu tot cu micile minciuni și 
viclenii. S-a apropiat încetișor și s-a instalat puţin câte puţin într- 
un mod care începea să fie periculos. Să mă îndrăgostesc în 
momentul acesta al vieţii ar fi fost o problemă, ăsta-i adevărul. 

In sfârșit, mai era Gregório, cel de-al treilea bărbat, care 
domina scena. Sigur că nu eram absolut deloc interesată de el, 
cunoșteam bine capcanele nemernicului. Conversaţiile noastre 
erau plăcute, ce-i drept; tot romantismul acela mă 
impresionase. Era imposibil să nu mă gândesc că aș putea să 
trăiesc toate acelea din nou, să cunosc bărbaţi interesanţi, să 
port noi conversații, noi jocuri ale seducţiei care mi-ar face 
pielea de găină. Nu prea mai avea sens să mă cramponez de 
căsătorie. Dar rămâneau întotdeauna copiii. 


VP - 172 


— Ce-i cu fața asta, frumoaso? a întrebat Rodrigão, 
separându-mi șuvițele cu degetele. Ai o față de parcă ai omorât 
pe cineva și nu știi unde să ascunzi cadavrul. 

— N-am omorât pe nimeni, dar mă gândesc s-o fac, am spus 
în glumă. 

— Sper că nu-i vorba de mine! 

l-am zâmbit, nevrând să intru în detalii. Aninha și Rodrigão îmi 
transformau vizitele la salon în momente de relaxare, esenţiale 
pentru a reduce tensiunea zilei, dar conversațiile trebuiau să își 
păstreze o anumită superficialitate. M-am lăsat în grija lor 
pentru detaliile finale, verificând rezultatul în oglindă. Coafură 
mai mult decât perfectă, unghii vopsite până la urmă în nuanţa 
de roșu a protagonistei din telenovela de la nouă, piele 
hidratată. 

— Rodrigăo, aici în spate nu am părul mai închis la culoare 
decât în faţă? Economia asta de reflexe blonde o să pară 
zgârcenie! 

— Da’ de unde, frumoasa mea, astea sunt „tendinţele”! 

Am râs mult. Acasă, am făcut o baie rapidă și am ales o rochie 
fatală. In faţa oglinzii din baie, în care îmi vedeam tot corpul, am 
făcut două piruete pentru propria plăcere: arătam demenţial. 
Gregorio avea să-mi mănânce din palmă. 

e 

Ajunsesem la restaurantul Roperto cu o întârziere strategică 
de zece minute. Gregório era îmbrăcat într-o cămașă de blugi 
frumoasă și se parfumase tot, făcea tot felul de gesturi calculate 
să mă impresioneze. În prima jumătate de oră, conversaţia 
noastră a rămas tot la flirtul cu versuri de cântece. Restaurantul, 
unul dintre cele mai tradiționale din Bixiga, avea muzică în 
direct toată ziua. Alegerea lui „George” era potrivită în cazul 
nostru, din moment ce muzica era jocul nostru de zi cu zi. Sticle 
de vin suspendate, lustre vechi răspândite pe tavan, fotografii 
cu celebrităţi, ca în majoritatea restaurantelor italiene din oraș. 

După ce am toastat, am luat o înghiţitură din paharul de vin, 
am ciugulit din delicioasele gustări aflate pe masă și am dat 
comanda, m-am scuzat spunând că merg la toaletă. Observam 
totul în timp ce urcam scările care duceau la baie. Când am 
ajuns sus, am rămas acolo, la pândă, așteptând ca profitorul să- 
mi boteze vinul. N-a durat nici măcar un minut și am văzut cum 
e săvârșită ticăloşia. Imediat ce a avut ocazia, a scos un flacon 


VP - 173 


din buzunar, s-a asigurat că nu era niciun chelner prin preajmă 
și a picurat lichidul în paharul meu. Am mai așteptat o vreme 
până m-am întors la masă, tocmai când șeful de sală sosea cu 
mâncarea. Pulpă de ied pentru el, una dintre specialităţile 
localului, și pentru mine cotlet cu parmezan, preferatul meu. 

— Vai, ce frumos! 

— Tare, nu? Nici eu nu-l știam, dar, cu siguranţă, o să devin 
client, a spus el, apucând tacâmurile. 

— Stai, stai, mă lași să fac poze ca să le postez pe reţelele de 
socializare? Am mania asta. 

Inainte să-mi răspundă, am scos mobilul din geantă, m-am 
prefăcut că îmi fotografiez farfuria și, profitând de faptul că 
stăteam în picioare, am înconjurat masa ca să imortalizez și 
mâncarea lui. Astfel, „fără să vreau”, mobilul mi-a alunecat din 
mână, căzând pe podea. Bine-crescut, el s-a aplecat ca să-l 
ridice și, spre ghinionul craiului, nu a avut șansa să mă vadă 
schimbând paharele între ele. 

Liniștit, mi-a întins aparatul. Nu avea motive să suspecteze că 
știam despre înșelăciunea lui dezgustătoare. Pentru el, nu eram 
decât o altă idioată amăgită. l-am mulțumit zâmbind și am 
propus un nou toast, înainte să începem să mâncăm. 

— Pentru surprizele vieţii! 

Paharele noastre au scos un clinchet și ne-am continuat cina 
ca și cum totul ar fi fost cât se poate de firesc. Mâncarea era 
delicioasă, iar senzaţia de confort a devenit și mai intensă 
atunci când, la sfârșitul mesei, odată golită sticla de vin, am 
început să observ că Gregório își pierde controlul, în mijlocul 
unei povești, fără îndoială, mincinoase, i s-a împleticit limba și n- 
a mai fost în stare să reia șirul ideilor. Deși era complet 
conștient, cuvintele nu-i ieșeau așa cum trebuia. Alcoolul 
intensifică efectul drogurilor de tipul acesta. Speriat, s-a uitat la 
fundul propriului pahar, înainte să-și fixeze privirea asupra mea. 

— Ce s-a întâmplat, frumușelule? Nu te simţi bine? 

Cu gesturi lente, el și-a trecut mâinile peste față și prin păr, 
pe frunte ivindu-i-se picături de transpiraţie. Văzându-i expresia 
surprinsă, îmi venea să pufnesc în râs în mijlocul restaurantului. 
Am terminat de mâncat și am zâmbit entuziasmată în clipa când 
el și-a dat seama că vraja s-a întors împotriva vrăjitorului. 
Vedeam ură în ochii lui Gregório, dar era prea sedat ca să facă 
ceva. Cred că a încercat să se întindă către mine, dar nu a reușit 


VP - 174 


decât să verse pe jos paharul de vin. Chelnerul a venit repede 
să curețe mizeria. 

— Îmi cer scuze, am spus. Cred că iubitul meu a băut mai 
mult decât trebuia. N-am crezut niciodată că un păhărel de 
whisky băut înainte de a veni aici ar conta atât de mult! Ne 
aduceţi nota? 

Pe fața șefului de sală se citea că aude asta în fiecare zi, și, 
într-adevăr, o persoană beată nu poate fi deosebită de cineva 
care a ingerat un drog de tipul acesta. Într-un minut a venit 
lângă mine cu POS-ul în mână. 

— Debit sau credit, doamnă? 

M-am uitat la nota de plată. N-aveam să suport eu paguba 
aceea, nici gând. 

— lubitule, îmi dai portofelul tău? 

El nu a răspuns, dar și-a dus mâna la buzunar din instinct. 
Mișcările lui erau lente. 

— Ai nevoie de ajutor, dragul meu? 

M-am ridicat, mi-am vârât mâna în buzunarul blazerului și i- 
am scos portofelul. Înăuntru, un teanc de bancnote prinse cu o 
agrafă. Poate că avea de gând să nu plătească cu cardul de data 
asta, dar eu ţineam neapărat să las o urmă. Cine știe ce aduce 
viitorul? Am verificat cardurile și am scos unul dintre ele. 

— PIN-ul, Gregório. Spune-mi PIN-ul. 

Nici nu și-a dat seama că foloseam numele lui adevărat. Cu 
întreruperi, a îngânat numerele, așa cum fac victimele 
„drogurilor violului”, care se supun ordinelor fără niciun fel de 
împotrivire, dându-i răufăcătorului o mulţime de informaţii 
personale. A doua zi, nu avea să-și amintească nimic. 

— Hai, dragul meu, îmbrăţișează-mă, am spus, cuprinzându-l 
de mijloc. 

l-am cotrobăit prin buzunare căutând tichetul de parcare. 
Responsabilul de parcare mi-a adus o Toyota neagră care 
mirosea a nou. 

— Băiatu', mă ajuţi să-l așez pe locul pasagerului? A băut prea 
mult. 

Am profitat ca să scot teancul de bancnote și să-i dau un 
bacșiș; unul exorbitant, de altfel! Mi-am pus centura de 
siguranţă, am preluat conducerea, am introdus adresa lui din 
Perdizes în Waze și am pornit. Gregório a adormit în curând 
lângă mine. Am pornit și radioul ca să ascult un rock vioi în timp 


VP - 175 


ce conduceam pe străzile pustii din São Paulo. Fațada casei era 
simpatică, vopsită într-un albastru-deschis și cu poartă 
electronică, ce nu le permitea celor care treceau pe stradă să 
vadă înăuntru. 

Am apăsat butonul telecomenzii breloc și am parcat lângă 
dric. Am închis poarta înainte să cobor cu Gregório atârnat de 
umerii mei. Era o casă cu etaj discretă, dar plăcută de locuit. La 
parter, o sufragerie mică cu o masă rotundă și patru scaune, o 
bucătărie funcţională și o ușă glisantă care ducea spre un 
dormitor cu baie proprie, cu pat matrimonial, acoperit de o 
cuvertură imprimată cu păsări și ramuri, însoţită de perne 
enorme. Nu mă așteptam la ceva atât de șic. 

l-am dat drumul lui Gregório pe pat și am urcat scara care 
ducea la etaj, unde se afla o cameră de zi enormă, cu un 
televizor ultimul model cu diagonala de 72 de inci, rafturi pline 
de cărţi de suspans, romane polițiste și de groază, alături de 
multe altele de medicină legală. După o ușă, altă încăpere care, 
judecând după masa de scris și laptop, servea uneori drept 
birou. Stilul lui de viață mă impresiona. Cu salariul plătit de stat 
nu era posibil să te menţii la un asemenea nivel, dar Gregorio 
părea să-și completeze foarte bine veniturile din escrocheriile 
lui. 

M-am hotărât și m-am întors în dormitorul principal. În timp ce 
Gregorio sforăia cuprins de un somn adânc, l-am dezbrăcat. N-a 
fost ușor, corpul lui era moale, fără control, iar eu nu eram într-o 
dispoziţie prea delicată în momentul acela. Când i-am dat jos 
chiloţii, mi-am spus că mai bine n-aș fi optat pentru ideea de a-l 
lăsa pe nenorocit fără podoabe: nu era mare lucru de tăiat. 

Am ales cu grijă locul unde am instalat prima cameră, 
deasupra televizorului din dormitor, prinsă de perete cu un 
suport. În mijlocul evenimentelor, ea avea să fie imperceptibilă 
și eu urma să am o viziune panoramică asupra spaţiului, de sus 
în jos. M-am mai învârtit de două ori prin toată casa, încercând 
să găsesc locul unde ar fi putut duce cadavrele. Oare era chiar 
biroul? Nu era posibil ca el să urce și să coboare cu cadavrele pe 
scara aceea abruptă. 

Am ieșit pe ușa bucătăriei ca să văd partea din spate a casei 
și, în curând, m-am întors la garaj. Pe peretele din faţa dricului, 
am găsit o ușiță discretă, descuiată. Era întuneric peste tot. Am 
pipăit peretele până când am găsit întrerupătorul. Când s-a 


VP - 176 


aprins lumina, am rămas fără aer: locul acela era o copie 
perfectă a unei săli de necropsie, dotată cu o targă din oțel cu 
roţi, furtunuri cu apă, chiuvete, găleți de aluminiu, dulap cu 
medicamente și masă cu instrumente. Tot peretele interior era 
acoperit cu plăci de faianţă albă desprinse pe alocuri. Cu toate 
astea, locul era curat lună, mirosea a clor. 

Intr-un colţ, o oglindă veche înrămată se sprijinea pe o masă 
de lemn, în faţa unui fotoliu. Mai multe becuri aflate în jur 
făceau zona aceea să pară o cabină de actor amenajată cu grijă. 
Lângă peretele cel mai apropiat, un cuier pom de care erau 
atârnate mai multe șorțuri (toate cu logoul „Pacea Veșnică”) și 
două sacouri stil office cu numele casei funerare brodat pe 
buzunar. Sub masă, tot felul de truse de machiaj, cutii cu 
șerveţele demachiante, pensule de toate mărimile, creme și 
adezivi. Totul era foarte bine organizat. 

Am deschis primul sertar și am găsit mustăţi false, aranjate în 
ordine perfectă, după mărime. În al doilea, ochelari cu tot felul 
de rame, unele colorate. Pe celălalt perete erau prinse cârlige 
care susțineau mai multe feluri de peruci - brunete, cu chelie, 
cu părul drept prins în coadă de cal. Părea un studio 
cinematografic, ăsta-i adevărul. Cu cât mai mult investigam 
cazurile acelea, cu atât mai convinsă eram că lumea e nebună și 
ființele umane n-au niciun fel de limite. Gregório era un om cu o 
mie de feţe. 

Bineînţeles că am așezat a doua cameră în sala aceea. Am 
găsit unghiul ideal între flacoanele cu doctorii din dulapul de 
medicamente, care avea uși de sticlă la fel ca în farmaciile de 
pe vremuri. După ce am terminat instalarea, am filmat totul cu 
propriul mobil. In caz că se defectau camerele, cel puţin aș fi 
avut o înregistrare cu locul acela complet freaky. 

M-am întors pentru ultima dată în dormitorul lui Gregório ca 
să mă asigur că încă mai dormea. l-am scos iPhone-ul din 
buzunarul sacoului, i-am ridicat degetul mare ca să-l deblochez, 
i-am schimbat PIN-ul și l-am pus în buzunarul blazerului meu. 
Am mai dat o raită prin casă, căutând obiecte de valoare. Din 
biroul de la etaj am luat laptopul. După ce copiam și ștergeam 
tot, aveam să câștig suficient din vânzarea lui ca să recuperez 
banii cheltuiţi pe camere. Ca să sărbătoresc, am ales cel mai 
bun vin din beciul bine aprovizionat al canaliei și l-am pus în 
geantă. 


VP - 177 


Atunci mi-a venit în minte că nenorocitul ăla, care avea un stil 
de viaţă cu totul neobișnuit pentru un medic de la IML, păstra cu 
siguranţă banii câștigați din înșelăciuni în vreun loc din casă. Am 
cercetat camera de zi. Am dat la o parte cărți din bibliotecă și 
m-am uitat în spatele lor. Nici urmă de seif. M-am uitat în 
spatele tablourilor, am deschis toate sertarele, folosind pentru 
unele dintre ele cheile din buzunarul lui. Nimic. Am verificat 
dacă vreo mobilă era mai mare pe dinafară decât pe dinăuntru. 
Am deschis una câte una cutiile metalice din bucătărie, sperând 
să găsesc ceva compromiţător, dar nu vedeai așa ceva decât în 
filme, acolo nu erau decât alimente păstrate. 

M-am așezat pe canapeaua moale, reflectând. Cu siguranţă 
că nu declara banii la impozitul pe venit și nu putea să-i ţină nici 
la bancă. Atunci unde? Epuizată, am privit către podea. Plăci de 
parchet cu câteva covoare aranjate impecabil deasupra. Nu 
putea fi decât asta. Le-am ridicat pe rând, examinând cu grijă, 
până când am găsit o denivelare în pardoseală. Am luat un cuțit 
de bucătărie, m-am așezat pe vine și am încercat să ridic placa. 
Am reușit la a doua sforțare. O sumă frumușică în dolari și euro, 
numai pentru mine. Voiam să-l văd cum face plângere la poliţie 
și declară banii ăia clandestini. 

Chiar și după ce am luat tot, încă nu-mi descărcasem toată 
furia. Foarte bine, nu l-am lăsat fără podoabe pe nemernic, dar 
dorinţa de a-i face zile amare nu era nici pe departe satisfăcută. 
In camera de zi, am aruncat cărțile pe jos, rupând pagini și 
spărgând bibelouri. Mi-am scos un pantof și am zgâriat cu tocul 
minunatul ecran plat al televizorului, ca și cum aș fi mâzgălit o 
tablă cu cretă. Jegul ăla nu merita plăcerea de a se așeza pe 
canapea și de a se distra butonând Smart TV-ul. Când casa era 
suficient de răvășită, am deschis ușa garajului, ieșind cu 
frumoasa Toyota a lui Gregório. Am mers doar câteva străzi 
până la intrarea în vadul de vânzare a drogurilor din Muniz de 
Souza, unul dintre cele mai frecventate locuri rău famate din 
oraș, nu departe de Uberul care deja mă aștepta. Am abandonat 
Toyota, lăsând cheia pe scaunul șoferului ca să ușurez viața 
hotilor. 

Acasă n-am putut să pun geană pe geană. Abia aşteptam să 
văd reacția lui Gregório când o să se trezească. Simțeam 
pișcături în cerul gurii, gustul delicios al răzbunării. 


VP - 178 


24 


În picioare, cu mâinile sprijinite de chiuveta din baie, Janete 
privește testul de sarcină ca și cum ar aștepta ca ghilotina să 
coboare peste gâtul ei. O picătură de transpiraţie i se scurge pe 
ceafă, ea pleacă privirea, ferindu-se de oglindă, face și reface în 
gând socotelile ciclului menstrual: întârzie. Fără îndoială, 
întârzie. Nu poate fi adevărat, corpul ei funcţiona de obicei ca un 
ceas elvețian. Luna trecută a avut o sângerare, chiar dacă 
timidă, așa că nici n-a fost nevoie să se gândească la această 
problemă. Luna asta, nimic. Nici măcar o picătură. 

Primele greţuri au venit după răbufnirea lui Brandão, când i-a 
tăiat părul. Zilele următoare umilirea aceea, ametțeala a fost 
atât de mare încât a uitat complet să ia anticoncepţionalul. A 
uitat și să se roage. Poate că acum trebuie să plătească preţul. 
Cine a pus-o să fie atât de neatentă? Numără până la cinci, 
inspiră. Numără până la cinci, expiră. Trebuie să știe adevărul, 
nu e altă ieșire. 

Desface ambalajul testului cu mâinile nesigure și se așază pe 
vasul de toaletă, închizând strâns ochii, în timp ce efectuează 
procedura descrisă în prospect. În mai puţin de trei minute își va 
afla destinul. Așteaptă, concentrându-și atenţia asupra zonelor 
de afișare ale testului: prima linie începe să se contureze, 
dovedind că funcţionează așa cum trebuie. Tic, tac, tic, tac... da, 
nu, da, nu... încet, dar inexorabil, linia din cea de-a doua zonă 
de afișare apare și ea: slabă la început, dar, după un minut, 
strălucește ca un far în mijlocul mării. 

Janete se prăbușește pe podea, plânge cuprinsă de o 
disperare înăbușită. Când crede că situaţia nu se mai poate 
înrăutăţi, primește confirmarea că, atunci când cazi, panta e 
nesfârșită. Ce ar putea fi mai tragic? Poartă în pântece un 
nevinovat sortit suferinței. Semnul lui Cain, stirpe blestemate. 
Pedeapsa îi e menită ei, nu se poate altfel. Se ridică, se spală pe 
faţă, îmbracă o rochie ușoară încercând să-și amintească unde 
era clinica în care vecina a făcut un avort cu ani înainte. 

Nu e nevoie ca Brandão să știe de sarcina ei. Nu vrea nici să- 
și închipuie cum ar reacţiona și, la drept vorbind, se teme ca 


VP - 179 


instinctul ucigaș al soţului ei să nu fie ereditar. Lucrurile astea 
pot, într-adevăr, să fie moștenite din tată-n fiu, a văzut ea într- 
un film. În plus, el n-a ţinut niciodată să aibă copii. Egocentric, 
prefera să nu fie nevoit să împartă atenţia lui Janete cu o 
odraslă. Pentru Brandăo, paternitatea ar fi fost un adevărat 
dezastru. Ea n-are nevoie decât să-și amintească unde se află 
clinica de avorturi, fără să trebuiască să întrebe pe nimeni. 
Poate că nici nu mai există, a trecut atâta vreme. Lucrurile astea 
se mută tot timpul. Și mai trebuie să se gândească și de unde o 
să facă rost de bani. Probabil că nu e ieftin. 

Pe de altă parte - Janete are mania asta de a privi 
întotdeauna și cealaltă parte -, un copil le poate repara relația. 
Multe cupluri își rezolvă problemele când devin familii. Brandăo 
poate să o surprindă și să se dovedească a fi un tată excelent. 
Nu e totul pierdut. 

Merge până în sufragerie și îngenunchează pe scăunelul de 
rugăciune. Aprinde o nouă lumânare pentru Fecioara de la 
Cabeza. Deschizându-și inima, o roagă să-i lumineze gândurile, 
cere judecată sănătoasă pentru Brandăo și pentru ea, cere ca 
Sfânta să-i dea un semn ca să găsească drumul cel bun. 


lată-mă aici, îngenuncheată la picioarele tale, 
o, Maică Cerească, Sfântă Fecioară! 
eoo 
Ah! Îndură-Te de mine! 
Sufletul meu e chinuit de remușcarea 
de a fi greșit de atâtea ori 
împotriva divinului Tău Fiu. 
eoo 
O, Maică atotiubitoare, 
nu uita nici de suferintele 
care-mi chinuiesc trupul 
si-mi umplu de amărăciune 
viața pământească. 
o... 
O, Fecioară de la Cabeza, 
până când va veni ziua în care, 
luându-mă la tine, 
voi intra întru fericirea cea veșnică în ceruri. 
Așa să fie. Amin. 


VP - 180 


Se roagă iar. Și iar, cu tot mai multă fervoare. Transa indusă 
de repetiţie începe să-i răspândească o oarecare căldură prin 
trup. Încet, disperarea se domolește și inima i se umple de 
duioșie. Își imaginează un copil alergând prin cameră, urcându- 
se pe canapea, făcând bomboane brigadeiro la aragazul din 
bucătărie. E șansa lor să trăiască într-o casă normală, potrivit 
învățăturilor Domnului nostru lisus Christos: tată, mamă și copil. 
Janete plânge de emoție, mângâindu-și propriul abdomen - o 
nouă viaţă, o coală albă pe care ea va scrie, cu multă grijă, o 
altă poveste. O roagă pe Fecioară să o ierte pentru ideea 
absurdă de a face avort. Nu sunt o ucigașă, își spune. 

Se întoarce în dormitor și, ascunsă printre paginile unei 
reviste de integrame, găsește scrisoarea de la Verônica. O 
recitește pentru a mia oară, de data asta cu voce tare. Se simte 
un ton de ameninţare când poliţista spune că „totul e 
înregistrat”, nu-i așa? Ce vrea să spun prin „soluţia finală”? 
Janete nu știe, dar se simte rău de fiecare dată când își aruncă 
privirea peste rândurile acelea. Își amintește de noaptea de 
după moarte Palomei, când s-a gândit chiar ea să pună capăt 
propriei tragedii cu o soluție finală: cu arma lui Brandão, a ajuns 
să ţintească ceafa soțului în timp ce dormea. Ideea ei era să-și 
ia viaţa după aceea, ca să-și găsească și ea pacea, dar nu avut 
curaj. Nici pentru una, nici pentru alta. 

Pune scrisoarea la loc în ascunzătoare ca și cum ar fi un 
obiect respingător, dar indispensabil. Se așază pe pat, ducându- 
și mâinile la cap. Fecioara nu vrea să-i spună care sunt pașii 
următori, va trebui să descopere ea singură. Privește noptiera 
încuiată a lui Brandăo. Nu știe ce secrete păstrează el acolo, din 
cauza cărora fusese cât pe ce s-o ucidă, dar poate că e timpul 
să afle. Data trecută a luat bătaie degeaba, a fost învinuită 
pentru ceva ce n-a făcut. 

Se ridică, stăpânită de un gând stupid: oare cheia de la 
propria noptieră, identică cu cea a lui Brandão, deschide și 
sertarul de la a lui? Face proba și, spre surprinderea ei, 
funcționează. E incredibil că nu s-a gândit la asta până acum. 
Atentă și emoţionată, scoate obiectele pe rând, dispusă să 
înfrunte realitatea oricât de rea ar fi. Regulile jocului s-au 
schimbat, acum a intrat în ecuaţie un copil, nu poate să rămână 
la fel de oarbă. 

Un plic mov îi atrage atenţia. Bagă mâna înăuntru și scoate 


VP - 181 


mai multe bilete romantice pe care i le-a trimis soțului ei. Cine- 
ar fi zis că el are o latură de poet! Se uită peste biletele, 
amintindu-și diverse momente și zâmbind la concluzia că, în 
ciuda tuturor problemelor, ei au trăit, într-adevăr, zile deosebite, 
pline de afecțiune. E atât de distrasă de călătoria pe care o face 
în gând încât rămâne surprinsă când găsește o fotografie printre 
mesaje. Scoate un strigăt înăbușit: în fotografie se vede pe sine, 
dar cu o aluniță închisă la culoare pe bărbie. Janete nu a făcut 
niciodată fotografia aceea dar - Dumnezeule! - femeia e 
identică. 

Tocmai atunci, îl aude pe Brandăo sosind acasă. Simte 
pornirea de a strânge totul repede, dar se stăpânește. In 
schimb, ţine fotografia cu amândouă mâinile și se ridică în 
picioare, întoarsă către ușă, așteptând ca soțul să intre. Trece 
mai puţin de un minut. Imediat ce Brandão își vede sertarul 
deschis, se năpustește asupra ei, dar Janete nu se retrage. 
Apucă antebraţul soţului cu o putere pe care nu și-a imaginat 
niciodată că o are și spune: 

— Chiar ai de gând s-o lovești pe mama copilului tău? 

— Copil? spune el, albindu-se la faţă. Ce vorbești? 

— Tocmai am făcut testul. 

— Vrăbiuţo, vorbeşti serios? Cum s-a întâmplat? Nu sunt 
pregătit să fiu tată. Cred că n-o să fiu niciodată. 

Ea nu cedează: 

— Cine știe dacă nu cumva Dumnezeu dă înapoi vieţile pe 
care le-ai luat? 

Janete merge până în baie și îi aduce dovada incontestabilă. 
Brandão ia în mână testul, înghite în sec, șocat. Se așază pe pat, 
privește către soția lui și apoi către sertarul deschis, fără să 
înțeleagă. 

— De ce mi-ai deschis sertarul, vrăbiuţo? 

— Pentru că sunt femeia ta, complicea ta. Aștept copilul tău și 
nu vreau să mai fie secrete între noi, spune Janete și îi întinde 
fotografia, fără teamă. Vreau să știe cine e. 

El se apropie de fereastră și rămâne acolo câteva minute, cu 
privirea pierdută în depărtare. Ea îi dă timp, dar n-are de gând 
să renunţe prea ușor. Vrea să privească în faţă realitatea, 
oricare ar fi ea, vrea s-o înfrunte. Când el se răsucește din nou și 
se îndreaptă spre ușă, Janete îl întrerupe: 

— Unde te duci? 


VP - 182 


— Am nevoie de niște tărie. 

Ea îl însoțește până în sufragerie și se așază pe canapea. 
Brandăo umple un pahar înalt cu gheaţă și varsă peste cuburi 
whisky-ul lui preferat - Natu Nobilis. El se așază pe un fotoliu 
aflat la mai puţin de un metru distanţă, cu o expresie obosită. 

— Întreabă-mă, spune el. O să-ţi povestesc tot ce vrei să știi. 

— Cine e femeia, Brandăo? Prima ta victimă? 

— Nu-i nicio victimă. 

— Atunci cine e? 

— Mama mea, vrăbiuţo, mama mea. 

Tonul lui e grav și scăzut, ca și cum ar merge pe un câmp 
minat. Nu e în stare nici măcar s-o privească în ochi când 
răspunde. 

— Mama ta? 

— Pe ea am iubit-o cel mai mult din toată lumea. Și am urât-o 
cel mai mult. 

— Femeia aia arată exact ca mine, Brandão! Pentru numele 
lui Dumnezeu, de ce nu mi-ai spun niciodată nimic? 

— Pentru ce să-ţi spun? 

Brandăo vâră degetul arătător în pahar, amestecând gheaţa, 
ca și cum asta l-ar ajuta să gândească. Își suge degetul și bea o 
înghiţitură generoasă de whisky, făcând o grimasă când lichidul 
îi alunecă pe gât. O tăcere se lasă între cei doi și devine din ce 
în ce mai insuportabilă, așa că el reîncepe, fără să fie nevoie ca 
ea să întrebe: 

— Cât timp a fost aproape, a fost cea mai bună mamă din 
lume. Apoi... a fugit, și-a luat tălpășiţa, a promis că o să vină să 
mă ia și nu s-a întors niciodată. O trădătoare. 

Tonul lui capătă accente de furie, gura i se contorsionează 
într-o expresie schimonosită. Bea restul de whisky și se ridică 
pentru a-și umple din nou paharul. Janete înţelege că povestea 
nu o să fie spusă în ordine cronologică, ca un fir care merge de 
la capăt la coadă. Trebuie să-și aleagă cu grijă următoarea 
întrebare: 

— Bunica ta încă mai e cu tine. De asta s-a speriat când m-a 
văzut. A crezut că eram mama ta, nu? 

— Da, spune el, cu un zâmbet nostalgic. Nu m-am mai gândit 
la mama de ani de zile... 

— Cum o chema? 

Brandão se foiește în fotoliu, stingherit. Ea nu știe câtă vreme 


VP - 183 


o să rămână soțul ei așa, pasiv, dispus să răspundă la orice 
întrebare. Ca să-și abată atenţia de la tăcerea momentană, ea 
se ridică, ia mai multă gheaţă, deschide o pungă de chipsuri și 
aduce sticla de whisky mai aproape. 

— Anahi, dar i se spunea Ana, răspunde el, deschizând sticla. 
M-am născut când ea avea doar treisprezece ani, era să moară 
la naștere. Cea care a avut întotdeauna grijă de mine a fost 
bunica. 

— Bunica ta e indiană la origine, n-am putut să nu observ. 
Mereu umblă dezbrăcată? 

— Pentru ea e normal, vrăbiuţo. 

— Chiar dacă trăiește de atâta timp în afara tribului? 

— Bunica n-a „ieșit” niciodată din trib, a fost luată cu forţa de 
acolo, răpită. Dar lasă, astea sunt treburi de-ale mele. 

— Hai, explică-mi, lubire... 

— Nu mă mai sâcâi, spune el, oarecum iritat. Nu mai vreau să 
vorbim. 

Ea ia în braţe prima pernă la care ajunge, își reazemă capul 
de canapea, așteaptă ca el să mai bea și să se relaxeze. Apoi își 
fixează din nou privirea în ochii lui Brandão: 

— Nu există treburi de-ale tale... Acum, că o să avem un copil, 
lumea noastră e una singură, lubire. Impărtășește-mi și mie. _ 

— E o poveste care n-are nimic de-a face cu noi, asta-i tot. In 
tribul ei, cei care se nășteau cu defecte fizice erau sortiți morții. 
Era un fel de dovadă de milă, pentru ca spiritul să nu sufere din 
cauza defectului corpului. 

Janete știe deja despre asta, i-a spus Verônica, dar face 
oricum o expresie surprinsă și riscă: 

— Bunica ta a supravieţuit... 

— Un fotograf celebru trecea pe acolo ca să facă un 
fotoreportaj pentru o revistă internaţională. N-a acceptat 
situația, a răpit-o pe bunica mea și a dus-o la ferma lui, în São 
Luis, în statul Maranhão. Ea era încă un copil, a trăit toată viața 
cu nenorocitul ăla. 

— Nenorocit? Dar nu i-a salvat viața? 

— Ce naivă ești, femeie! spune Brandão clătinând din cap. A 
tinut-o pe bunica mea ca pe o sclavă, ascunsă într-o cocioabă în 
partea cea mai îndepărtată a proprietăţii, prizonieră a propriei 
ignoranţe în ceea ce privește lumea. O viola pe sărmană de câte 
ori putea. Așa s-a născut mama. 


VP - 184 


— De ce n-a fugit niciodată? 

— E greu de explicat ce se întâmplă în mintea unui indian. Era 
doar o fetiță când a luat-o cu el. Nu vorbea portugheză. De fapt, 
nici azi nu vorbește, decât câteva cuvinte, învăţate de ici, de 
colo. Nu avea unde să se ducă, nu avea cum să supravieţuiască, 
nu se putea întoarce. Ce-ai fi vrut să facă? S-a resemnat, asta s- 
a întâmplat. Și-a acceptat soarta. Apoi a venit mama, apoi eu. 
Timpul trece repede, vrăbiuţo. 

— Dar mama ta nu era prizonieră, nu? Tatăl tău v-a luat de 
acolo? 

Brandão își încordează mușchii și Janete își dă seama că a pus 
o întrebare nepotrivită. El se ridică, punând la o parte paharul: 

— Hai în pat! Ajunge cu discuţiile. 

— Nu, lubire. Termină povestea. 

Ea îi apucă braţul, dar Brandão se eliberează din strânsoare: 

— Toantă mai ești! Cine crezi că e taică-meu? Vreun prinţ 
care a venit să le salveze pe amândouă? 

Lui Janete îi ia ceva timp să-și închipuie ceva atât de greu de 
imaginat, dar e cuprinsă de groază când înțelege. Işi 
îmbrățișează soţul și îi ia chipul între mâini. În faţa ei, se află un 
bărbat pe care ea nu îl cunoștea. În sfârșit, Brandão își deschide 
inima ca un partener - poate că e semnul Fecioarei că lucrurile 
au să fie diferite de acum înainte. Işi conduce soțul către 
canapea și îl pune să se culce cu capul în poala ei. 

— Înţeleg că îţi face rău să spui povestea asta. Dar sunt de 
partea ta, lubire, spune ea, mângâindu-i capul pleșuv, ca și cum 
ar vrea să-l adoarmă. Sunt de partea ta, orice-ar fi. Cum ați 
ajuns tu și bunica ta aici în Săo Paulo? 

— Nu mai vreau să vorbesc. 

— Ştii că nu te-am judecat niciodată, Brandão. Iubirea mea e 
necondiționată. 

— L-am omorât pe nenorocit. Tatăl și bunicul meu în același 
timp. Dacă vrei să știi, a fost prima dată când am făcut-o... Am 
descoperit cât de bine poate să fie să elimini un gunoi ca el. 

— Ai dreptate, spune Janete, înghițind în sec. 

— Mama a fugit de acasă și nu s-a întors niciodată. Am fugit și 
eu, mi-am făcut formarea la Poliţia Militară din Săo Paulo, dar m- 
am întors acolo ca să-mi îndeplinesc promisiunea. L-am omorât 
pe mizerabil și am salvat-o pe bunica. Merită să-și încheie viața 
cu demnitate. 


VP-185 


— Numele de familie al acelui fotograf... era Antunes 
Brandão? 

— Bineînțeles că nu! El nu m-a înregistrat niciodată. M-a 
ajutat un domn aici, în São Paulo, Cláudio Antunes Brandão. Nu 
avea pe nimeni și a avut grijă de mine până când a murit, destul 
timp ca să devin adult. El mi-a dat numele. 

— Deci aveai și un nume indigen? 

— Manuá. 

— Manuá? Ce frumos! 

— Manuá a murit în ziua când am devenit Brandão. Băiatul 
acela nu mai există. 

El îi respinge dezmierdările și o trage pe Janete în dormitor, în 
tăcere. Nu mai e nimic de spus. Ea încearcă să împiedice 
gândurile negre să-i alunge fericirea. A fost prima dată când am 
făcut-o, a spus el. Nu mai contează acum. Brandão și-a deschis 
inima. Ea nu mai vrea să piardă pentru nimic în lume șansa de a 
trăi iubirea desăvârșită pe care a visat-o mereu. 

— Noapte bună, Manuă! spune, sărutându-l pe gură. 

— Noapte bună, vrăbiuţo! 

Corpul ei se îmbină perfect cu al soțului și simte cum 
respiraţia lui devine din ce în ce mai lentă. În îmbrăţișarea 
aceea e protejată și iubită. În câteva minute, Brandão începe să 
sforăie. Ea, dimpotrivă, nu poate să pună geană pe geană. 
Scrisoarea amenințătoare primită de la Verônica revine ca să o 
îngrozească. Poliţista n-o să renunţe la caz. Dacă remușcarea ar 
ucide, Janete ar fi în lumea celor drepţi. E o mare problemă. N-ar 
fi trebuit să ceară ajutor. Trebuie să rezolve lucrurile, să 
garanteze că nimeni n-o să-i amenințe fericirea. Trebuie să 
scape de Verônica. 


VP - 186 


25 


Lista lucrurilor de făcut la secţie se tot mărea. După ce că era 
marți, Carvana era în continuare bolnav, așa că toate sarcinile 
birocratice, de la completat foi de calcul cu statisticile 
infracționale ale lunii până la răspuns la e-mailuri de rutină, 
cădeau pe capul meu. Dimineata devreme am sunat la 
curățătorie ca să verific dacă hainele bătrânului erau gata. Ar fi 
trebuit să fie interzis ca un șef să ceară așa ceva, până la urmă 
eram funcţionar de poliţie. Dar în Brazilia nu se poate; totul 
funcţionează strâmb. În pauzele dintre sarcini, îmi verificam 
telefonul. 

Am mai completat o coloană din statistică și, sătulă să stau cu 
ochii în calculator, am început să mut anchetele finalizate în 
arhivă. Am primit o notificare pe mobil și am deschis repede 
aplicaţia: la cea mai mică mișcare din mediul înconjurător, 
camera începea să filmeze și să transmită totul din casa lui 
Gregório. Era în continuare tolănit pe pat cu picioarele 
înfășurate în cearșaf și braţele încrucișate pe piept. S-a întors 
din nou pe o parte, încă toropit de somn. Ecranul s-a întunecat 
din nou. Trebuia să mai aștept un pic. 

În timp ce eram cufundată în așteptarea aceea, m-am speriat 
de moarte când am simţit cum cineva îmi adulmecă gâtul: 

— Ce ai, Nerdson, ai înnebunit? 

— Te-ai dat cu un parfum bun, hm, Ver6? Te priveam de 
departe și mă gândeam că pe zi ce trece te faci tot mai 
frumoasă. 

— Stăpânește-te, armăsarule! 

— Vorbesc serios... Și am observat că în dimineața asta stai 
tot timpul cu ochii pe mobil. Aștepţi să te sune cineva? 

— Da, tu, am spus în glumă, înclinând capul pe o parte și 
zâmbind, în timp ce ascundeam strategic telefonul. 

— Fir-ar să fie, Ver6, eu sunt Watson al tău! Spune-mi care-i 
faza... E cazul tipei ăleia, Janete? 

— Aş vrea eu. Biata de ea suferă în continuare în mâinile 
nenorocitului ăluia și eu nu pot să fac nimic. Mai bine să nu 
vorbim despre asta pentru că mă necăjește. 


VP - 187 


Era adevărat: în timp ce cazul Marta Campos nu-mi provoca 
decât mândrie, era de ajuns să mă gândesc la Janete ca să simt 
că sunt poliţista cea mai incompetentă din univers. Un rahat. 

— A fost un adevărat coșmar, ceva ireal! a spus Nelson. Dar 
tehnologia are limitele ei, nu te mai învinovăţi. N-ai căutat-o pe 
Janete ca să-i explici? 

— Ce să-i explic? Chiar crezi că are chef să stea la discuţii cu 
mine? 

— Știu și eu, Ver... 

— l-am strecurat o scrisoare pe sub ușă, am spus. Dar asta a 
fost acum câteva săptămâni! N-a dat niciun semn. Am ratat 
momentul când puteam să vorbesc cu Carvana și să deschid 
oficial cazul. Nu-mi rămâne decât să aștept. 

— Nu te mai gândi la asta, a spus el, pe un ton plin de 
compasiune care mi-a făcut bine în clipa aceea. 

— O să încerc. 

Tocmai când mi-am rotit scaunul ca să mă întorc la foaia de 
calcul de pe ecranul calculatorului, am primit o notificare pe 
telefon. L-am privit pe Nelson, așteptând să se îndepărteze, dar 
el a zâmbit provocator, lăsând să se înțeleagă foarte clar că n-o 
să plece de acolo. La urma urmei, am ajuns la concluzia că nu 
era nimic rău în a-i arăta ce făcusem. Nelson era un bun 
partener chiar și atunci când venea vorba de mici ilegalităţi. Am 
luat mobilul ținându-l cu ecranul la nivelul ochilor, în așa fel 
încât să poată urmări și el. A fost distractiv să-i văd fața uluită 
când a observat un bărbat gol întins în pat pe ecranul mobilului 
meu. 

— Verd, cine-i ăsta? 

— E jegul care a înșelat-o pe Marta Campos, i-am spus, 
neputându-mă stăpâni să nu zâmbesc. 

— Eşti sigură că e el? 

— Absolut! 

N-a mai fost nevoie să spun nimic. În tăcere, l-am urmărit pe 
Gregório trezindu-se cuprins de disperare și ducându-și mâinile 
la cap. După câteva secunde, a alergat către noptieră, a deschis 
sertarele repede, dând totul peste cap, fără îndoială în căutarea 
mobilului. Pentru că nu l-a găsit, a început să răscolească 
cearșafurile și să cotrobăie în buzunarele pantalonilor căzuţi pe 
podea. 

— N-o să-l găsească. Sărăcuţul! am spus eu, scoțând din 


VP - 188 


geantă iPhone-ul ultimul model și arătându-i-l lui Nelson. 

— Nebuno, l-ai jefuit? 

— L-am jefuit pe dracu'! Doar l-am sedat, am intrat în casa lui 
și mi-am recuperat pagubele... 

Nelson a început să râdă, fără să-și dezlipească ochii de la 
ecran, unde Gregório se învârtea dintr-o parte în alta, încercând 
să înţeleagă ce se întâmplase. A dispărut din cameră, dar s-a 
întors după mai puţin de un minut, înfuriat. Probabil a văzut 
harababura pe care o lăsasem în urmă și a înțeles că își 
pierduse și laptopul. Bună treabă. Indignat, a lovit patul cu 
pumnii, și-a aruncat privirea agitată în jurul camerei și a ameţit, 
vomitând chiar acolo. 

Câtă satisfacţie îmi provoca expresia lui speriată, să-l văd 
cum simte pe pielea lui neputinţa de a se trezi dezbrăcat în 
propria casă, de unde îi lipseau bunurile personale. Am râs în 
hohote ca și cum aș fi asistat la o scenetă umoristică bună, în 
timp ce Gregório, încă buimăcit, încerca să-și împace mintea și 
corpul, curăţându-și propria murdărie și convingându-se că se 
făcuse de râs. 

— Eşti genială, Ver6! a spus Nelson, bătând ușor din palme. 

Am mulțumit, făcând un gest ca și cum mi-aș fi scos o pălărie 
invizibilă. Gregório a dispărut din nou și camera s-a stins. M-am 
gândit că merge în încăperea din garaj, dar nu s-a întâmplat 
asta - cele două camere erau tot în întuneric. Încă impresionați 
de mica noastră distracţie sadică, eu și Nelson am rămas 
privindu-ne, râzând împreună, amintindu-ne de momentele 
hazlii în care Gregório privea cu ochi deznădăjduiţi și făcea 
gesturi zadarnice prin aer. Apoi, el a pus întrebarea de care mă 
temeam cel mai mult: 

— Și acum, ce-o să faci cu asta? 

Am preferat să fiu sinceră: 


— Nu știu, Nelson. N-am nici cea mai mică idee. 
+ 


Chiar dacă nu aveam idee cum să folosesc materialul acela 
fără să mă compromit, săptămânile următoare am fost în 
continuare atentă la paşii făcuți de Gregório. De fiecare dată 
când primeam o notificare pe mobil, alergam să urmăresc Big 
Brother-ul meu particular. Am avut plăcerea de a-l vedea 
subțiindu-se pe zi ce trece, tulburat de înșelătorie. M-am 
obișnuit treptat cu rutina lui, știam la ce oră se trezește și cât 


VP - 189 


timp rămâne în dormitor. Probabil că Gregório a încercat să 
vorbească cu mine pe site-ul lubireldeală.com, dar profilul meu 
nu mai exista. Orgoliul lui masculin era rănit și nu avea pe 
nimeni asupra căruia să-și descarce furia, ceea ce era perfect. 

Am început să cred că poate camera din încăperea ascunsă în 
garaj nu fusese instalată cum trebuie, pentru că acolo nu se 
întâmpla nimic. Spre disperarea mea, nu știam unde greșisem, 
dar trebuia să existe o explicaţie pentru toată nemișcarea 
aceea. Câteva nopţi la rând am avut parte de insomnie. Abia 
luni dimineaţă mi-am revenit, când Gregorio a intrat pentru 
câteva clipe în sala de necropsie și și-a pus o perucă cu păr lung 
și o mustață falsă în faţa oglinzii. Fără îndoială, era o atitudine 
suspectă, dar nu avea consecințe semnificative. Nu puteam nici 
să acționez, nici să-i povestesc nimic lui Carvana atâta timp cât 
camerele nu îl surprindeau în flagrant făcând ceva într-adevăr 
ilegal. În orice caz, tot nu mă grăbeam. Să urmăresc mișcările 
lui Gregório era bucuria zilelor mele. 

Acasă, situaţia era în continuare ciudată. După ceartă, eu și 
Paulo treceam printr-o fază anostă, cu puţin sex, puţine 
conversații și multe reproșuri. Uneori, chiar îmi promiteam că o 
să încep un dialog rezonabil, că o să revin la vremurile dinainte, 
dar îmi era o lehamite cumplită să mă apropii de el. 

Miercuri seara, când am ajuns la apartament, Paulo purta 
şort, masa era pusă și un cântecel romantic se auzea la sistemul 
audio. După liniștea care domnea în celelalte camere, se 
înţelegea că cei mici erau la soacră-mea. Mi-am lăsat geanta pe 
fotoliu și m-am așezat la bar, în timp ce Paulo îmi servea un 
pahar de vin. 

— Îmi place la nebunie surpriza... 

— O mică cină specială, o rețetă nouă. Să toastăm pentru 
succesul tău, Verâ! 

Era o oarecare ironie în vocea lui, dar am preferat să o ignor. 
Am ciocnit paharele, privindu-ne în ochi. 

— Nu am chiar atât de mult succes, am spus. 

— Ei, nu... Acum ești o polițistă importantă, cu tot felul de 
treburi. Niciodată n-am văzut să te solicite atât Carvana... 

— Ești gelos, Tigrule? Asta mai lipsea, după atâta timp, am 
răspuns, pășind pe un teren periculos. Bun vinul, nu? De care e? 

Observaţia mea a fost aruncată la întâmplare, nu mi se 
păruse că vinul ar avea ceva deosebit, voiam doar să găsesc alt 


VP - 190 


subiect de conversaţie decât relația noastră. 

— Ce nostim! a spus el, credeam că o să-mi poţi răspunde tu 
la întrebarea asta, lubi. Am verificat pe Vivino și vinul ăsta e 
prea scump pentru umila noastră cămară... Nu l-am cumpărat 
eu. 

Rahat, era vinul pe care-l luasem din casa lui Gregório! M-am 
ridicat, am înconjurat barul și m-am apropiat fără grabă de 
sticlă, câștigând timp ca să mă gândesc la un răspuns. 

— Te-ai apucat să-mi faci farse? 

— Și tu te-ai apucat să cumperi vinuri scumpe? a replicat el. 

— Nu-i nimic neobișnuit cu vinul ăsta, Tigrule. L-am primit 
zilele trecute, a fost confiscat la o percheziţie pe care am făcut-o 
cu Carvana. N-ar fi trebuit să-l deschizi fără să-mi spui... 

— N-o cunosc pe această nouă Ver6, a spus el, cu mâhnire în 
voce. Nu știam că iei lucruri din casele suspecţilor. 

— Nu mă mai enerva, Paulo! am spus, lăsând la o parte 
paharul și dând să plec. Nu înţelegi nimic din munca mea, nu știi 
cum merg lucrurile la poliţie, care sunt presiunile. Nu vreau să 
vorbesc despre asta. 

El m-a apucat de braț. 

— Înainte nu te amestecai 
când era vorba de furturi. 

— Mă jignești! 

M-am eliberat și am ieșit în coridor. Paulo tot nu renunţa: 

— Credeam că știm tot unul despre celălalt. 

— Eşti paranoic, asta ești! Credeam că vrei sa petrecem o 
seară mişto, că putem să trecem peste probleme. Dacă nu faci 
altceva decât să mă cicălești, n-am nevoie! N-ai decât să mă 
bănuiești, dar să știi că eu nu m-am îndoit niciodată de tine! 

— Nici nu ţi-am dat motive. Viaţa mea e o carte deschisă. Pe 
când a ta... m-a provocat el. Înainte vorbeam despre orice, îmi 
povesteai ce-ai făcut la serviciu, îți povesteam și eu... Vreau să 
ne înțelegem, lubi. Dar unde e acea Verônica dinainte, 
partenera mea? 

Când îl vedeam pe Paulo așa, chiar că mi se făcea milă. A 
deschis braţele și i-am acceptat gestul. Mi-am lipit faţa de 
pieptul lui, respirând adânc. Ce se întâmplase cu noi? 

— Acea Verônica e în vacanţă, Paulo, am răspuns, după 
câteva secunde. Așa cum ai spus, această nouă Verônica e tare 
ocupată, are tot felul de lucruri pe cap. Aș vrea ca tu să respecţi 


A 


în încurcăturile astea. Mai ales 


VP-191 


faza prin care trec acum. 

— O respect. Dar fără secrete, se poate? 

Înainte ca discuţia să poată avansa, mobilul meu a început să 
vibreze. M-am gândit că poate Gregório era în faţa camerelor și 
mi s-a trezit din nou curiozitatea. Era cel mai prost moment ca 
să mă uit la mobil, știu, Paulo începuse să mă sărute tandru, dar 
mi-a fost imposibil să mă concentrez: 

— Stai un pic, Tigrule! E posibil să fie important. 

— Vorbești serios, Ver6? Tocmai acum? 

S-a îndepărtat, demoralizat. Și-a luat paharul și s-a dus către 
fereastra din sufragerie, cu umerii încordați. Pe mobil, o serie de 
mesaje de la Nelson cum că vrea să se întâlnească cu mine as 
soon as possible?!. Am avut o senzaţie plăcută când le-am citit. 
Nu voiam să vorbesc cu Paulo despre cazuri, dar voiam să 
vorbesc cu Nelson. Mi-am luat geanta și m-am îndreptat spre 
soțul meu. 

— Trebuie să plec. Mă cheamă Carvana. E chiar urgent. 

— Și cina pe care am pregătit-o? O să rămân mereu pe 
ultimul plan? 

— Noua Verônica are obligaţii în afara programului, m-am 
apărat, umplându-i faţa de săruturi. Ai răbdare, încă un pic, te 
iubesc, mereu ai fost centrul vieţii mele. Promit că mă întorc 
repede. 

— Nu-i nevoie să-ţi faci griji să ajungi la timp. Mâine- 
dimineaţă plec la o întrunire în Rio și mă întorc abia noaptea, cu 
ultimul zbor. Merg cu un coleg de la birou. 

— Cu Mário? 

— Acum vrei să-mi controlezi viaţa, dar eu nu pot s-o 
controlez pe-a ta? a zis, schițând un zâmbet victorios. O să pun 
deoparte vinul. Îl terminăm mâine. 

Am încuviințat, ieșind în grabă. Nici măcar nu voiam să mi-o 
trag cu Nelson, dar să fiu lângă el avea să-mi facă bine. 
Fericirea asta de adolescentă îmi provoca o vinovăţie enormă. 
Paulo era cel mai bun soț din lume, portul meu sigur, iar eu... ce 
făceam? 

L-am rugat pe Nelson să ne întâlnim la cafeneaua noastră 
preferată, n-aveam chef de motel. Am chemat imediat un taxi și 
am profitat de drum ca să trec în revistă relaţia noastră. Era 
ciudat cât de mult ne reapropiaserăm în ultima vreme (chiar 


21 Cât mai repede posibil (în limba engleză în original). 
VP - 192 


prea mult). Trebuia să separ urgent sentimentele de dorința 
sexuală. Un mascul alfa bun pentru tăvăleală, un mascul beta 
bun pentru căsătorie, mereu trăisem după deviza asta până 
atunci. Masculii alfa sunt cei mai tari din parcare, afemeiaţi, reci, 
dar incredibili în pat. Partea cea mai bună e că vor să se implice 
chiar mai puţin decât tine. 

Masculii beta ca Paulo sunt cea mai bună alegere pentru rolul 
de soț. Sunt amuzanţi, blânzi, nu vor să domine conversaţia, fac 
schimburi, împărtășesc, își arată sentimentele. Cam prea docili, 
ce-i drept, dar mult mai ușor de dus de nas. Nelson era un 
amestec între cele două tipuri: mai întâi atent și săritor, pentru 
ca apoi să devină dominant și feroce în pat; o combinaţie pe cât 
de perfectă, pe atât de periculoasă. Poate că era prea târziu ca 
să evit riscurile. 

La cafenea, am cerut un cappuccino și am început să-i 
povestesc lui Nelson despre criza mea matrimonială. În mod 
neașteptat, el era atent la fiecare frază ca și cum ar fi urmarit 
ultimul episod din serialul lui preferat. 

— Noi suntem greieri, Ver6, a spus el, când am terminat de 
vorbit. Ne place viaţa. Paulo e furnica, muncitoare, statornică. 
Cu vremea, poate deveni foarte monoton. 

— Parcă aș căra pietre de moară! 

— Trebuie să ai o răbdare extraordinară ca să iasă cum 
trebuie. De asta nu m-am însurat niciodată, n-am găsit nicio 
femeie care să nu mă macine mărunt! 

— Cum de știi atâtea despre căsătorie dacă n-ai încercat 
niciodată, nemernicule? 

— Preoţii dau sfaturi bune și nici ei n-au fost niciodată 
căsătoriţi! 

Am pufnit în râs, schimbând replici nostime. După ce am 
terminat de băut cafeaua, Nelson a propus să împărțim o 
băutură excelentă, cu cafea și Licor 43. Eram atât de absorbită 
de conversaţie încât aproape n-am observat notificările 
neîntrerupte ale mobilului - mișcare acasă la Gregório. Camera 
pornită era cea din sala privată de necropsie. M-am însufleţit 
imediat: abia așteptam să descopăr cu ce se îndeletnicea acolo. 
Fără îndoială, nenorocitul avea două laturi - medicul și monstrul 
-, iar eu aveam să o cunosc în curând pe cea mai întunecată 
dintre ele. 

Am așezat ecranul pe masă ca să putem urmări acţiunea. 


VP - 193 


Gregório, complet de nerecunoscut, cu părul lung, mustață și 
purtând sacoul bleumarin cu logoul Pacea Veșnică, a intrat în 
camera lui secretă. Mergea încet, cu o oarecare dificultate, și a 
fost de ajuns să își răsucească corpul ca să înţeleg motivul: cără 
în braţe o femeie moartă. A dus corpul până la targa de oțel din 
centru, i-a mângâiat chipul, aranjându-i părul lung ca și cum 
femeia ar fi fost încă în viață, și a dispărut în partea stângă a 
ecranului ca să aprindă luminile albe. 

Așezat pe fotoliul din fața oglinzii, acest Gregório deghizat a 
început să-și dea jos costumaţia, luminat de becurile galbene 
care îi înconjurau reflexia. Și-a scos ochelarii falși, i-a pus în 
sertar și a așezat peruca cu părul lung la loc în cârligul de pe 
perete, printre celelalte care erau atârnate acolo. Și-a smuls și 
mustata. Acum avea din nou înfățișarea tinerească de care se 
folosea atât de des ca să amăgească femeile. Cu vârfurile 
degetelor, i-a răsfirat părul, dându-l în spate, și a luat un 
șerveţel demachiant de sub masă. În câteva minute, a înlăturat 
stratul gros de machiaj care-i acoperea fața. 

Ridicându-se, și-a pus în locul sacoului șorțul agăţat în cuier și 
s-a apropiat în sfârșit de corpul fetei, întins pe metalul rece. 
Omul cu o mie de chipuri își dezvăluia chipul cel mai intim. După 
cum gesticula, am avut impresia că vorbea cu cadavrul. Păcat 
că nu se putea auzi ce spunea, dar, judecând după capul înclinat 
ușor și după degetele care mângâiau cu delicateţe pielea 
cadavrului - mai întâi brațele, apoi pometii obrajilor, abdomenul 
și sânii tari ai fetei moarte -, acela era un moment de tandrețe 
pentru Gregório. 

Era un ritual pe cât de grotesc, pe atât de personal. Am 
schimbat priviri neîncrezătoare cu Nelson, fără să spunem 
nimic. Nu voiam să pierdem nicio secundă. Gregório a pornit 
furtunul încolăcit în apropiere și a îmbăiat cadavrul, care avea 
deja pete verzui pe abdomen. Cu mișcări lente și circulare, i-a 
frecat cu săpun tot corpul cu grija cuiva care face baie unui 
bebeluș, lăsând apa să se scurgă printr-un orificiu din targă, 
aflat chiar deasupra găleţii de colectare. 

A șters cadavrul cu un prosop alb și, folosind un uscător 
conectat la priză, a aranjat părul femeii, făcându-i bucle cu 
ondulatorul. Când coafura era gata, a căutat în sertare o trusă 
de machiaj profesionistă și, pas cu pas, a redat viaţă chipului 
palid: fond de ten, fard de ochi și de obraji, rimel. Gregório era 


VP - 194 


un decorator de morți desăvârșit. 

Dintr-un alt sertar, a scos o lenjerie roșu cu negru, cu 
ambalajul încă nedesfăcut, și a îmbrăcat cadavrul, cu aerul că 
face asta tot timpul. Am crezut că o să vomit, dar eram prea 
concentrată. L-am văzut luând un iPod, conectându-l la o boxă și 
începând să se dezbrace lent, părând să se miște în ritmul 
muzicii. M-am întrebat care o fi fost coloana sonoră pentru o 
astfel de ocazie. 

Acum gol, Gregório a atins din nou cadavrul, plin de respect, 
șoptind fraze scurte și îndrăznind să-i lingă urechile și gâtul 
albicios. Nu se grăbea, mărind treptat intimitatea. S-a urcat 
deasupra cadavrului, și-a pus capul între picioarele femeii, 
rotindu-și limba lacomă în timp ce îi strângea cu degetele 
sfârcurile. A rămas așa minute în șir, până când a deschis cu 
forța mandibula moartei și și-a vârât înăuntru penisul erect. 

Deja lac de transpiraţie, a penetrat-o pe răposată fără 
prezervativ, urlând de plăcere și aruncându-i priviri ca un soţ 
îndrăgostit. A riscat diverse poziţii, făcând risipă de mângăieri și 
săruturi. A trebuit să mă îndepărtez puţin de masă, simțind un 
amestec de greață și exasperare. Nimeni nu merita un 
asemenea abuz. ladul era prea puţin pentru psihopatul ăsta. 
După un preludiu interminabil, Gregório a ajuns la orgasm și, 
hohotind cu nerușinare, s-a cuibărit lângă cadavru, așezând 
brațul femeii peste pieptul lui fremătător. Nu mai lipsea decât să 
aprindă o ţigară. 

S-a ridicat peste câteva minute, cu penisul flasc, și s-a 
îndreptat spre sertarul dulapului, de unde a luat o cutiuţă. Era 
prea mult pentru mine: Gregório a îngenuncheat în faţa tărgii 
metalice și, cu lacrimi în ochi, părea să o ceară pe moartă în 
căsătorie. Sărutându-i mâinile, i-a pus inelul de logodnă pe 
degetul inelar. A scos dintr-o cutie rotundă o cunună și a așezat- 
o cu multă grijă pe capul femeii. O mireasă moartă și goală. A 
luat-o în brațe, ca și cum ar fi plecat în luna de miere, și au ieșit 
împreună din sala de necropsie. Am crezut că se duc în 
dormitor, dar nu s-a întâmplat asta. Imaginea s-a oprit și s-a 
lăsat liniștea. Cu o asemenea înregistrare, orice judecător ar fi 
luat de bună o pledoarie de alienare mintală. 

Fără chef de nimic altceva, Nelson m-a privit, serios: 

— Verd, ai toate dovezile pentru caz. Tipul ăsta merită trimis 
direct la închisoare! Când vorbești cu Carvana? 


VP-195 


— la-o mai ușor... Mai trebuie să mă gândesc... Nu am niciun 
fel de permisiune să fac ce am făcut, dovada poate fi respinsă 
de orice avocat fără scrupule. 

— Dar n-are niciun sens să știi toate astea și să nu faci nimic. 
Lasă-l pe Carvana să te ajute. El poate să se folosească de 
vechea scăpare cu denunțul anonim, poate să tragă sfori ca să 
fie acceptate dovezile. Povestea asta devine prea periculoasă ca 
să mergi mai departe singură. 

— Lasă-mă doar câteva zile ca să-mi fac curaj și să-mi pun 
cap la cap versiunea, OK? 

Ne-am despărțit fără să ne sărutăm nici măcar pe obraz. 
Nelson a ţinut neapărat să mă ducă acasă cu mașina, când se 
lumina de ziuă. Paulo deja plecase și patul era aranjat, ca și cum 
nimeni nu dormise acolo în noaptea aceea. Am făcut o baie 
lungă, de parcă mizeria la care asistasem mi s-ar fi impregnat în 
piele. Am descărcat înregistrarea video cu Gregorio în 
calculatorul meu și am salvat toate materialele în cloud. M-am 
întins în pat, cu mintea funcţionând la viteză maximă, dar cu 
trupul istovit, cerând o pauză, și am închis ochii. 

Nu dormisem decât trei ore când mi-a sunat mobilul. Pe 
ecran, un număr necunoscut. 

— Sunt Janete, am auzit. Vorbesc de la un telefon public. 

M-am ridicat imediat în capul oaselor, frecându-mă la ochi. 
Vocea ei era surescitată, întretăiată. Îmi imaginam cât de greu 
era pentru ea să facă apelul acela. 

— Bună, Janete. S-a întâmplat ceva? Ești bine? 

— Trebuie să vorbim. Brandăo tocmai a plecat, e într-o tură 
prelungită. 

— Vrei să ne întâlnim la snack-barul Tinei? 

— Nu. Poţi să vii acum la mine acasă? 

Am explodat de fericire. După ce îl prinsesem pe nenorocitul 
din cazul Martei Campos, acum Janete înţelesese în sfârșit că 
are nevoie de mine. După atâta tăcere, îmi solicita prezenţa. Am 
sărit repede din pat, începând deja să-mi scot pijamaua. 

— Mă îmbrac și alerg la tine, bine? Nu-ţi face griji! 

Mi-am stropit fața cu apă, din moment ce în frigider nu mai 
erau băuturi energizante - probabil că le băuse Rafa pe toate. 
M-am îmbrăcat chiar în hainele din ziua anterioară, am luat o 
banană ca s-o mănânc pe drum și m-am îndreptat spre Zona de 
Est, sperând că Janete descoperise adresa locului. Așa, aș fi avut 


VP - 196 


două cazuri să-i prezint lui Carvana și aș fi dobândit un avantaj 
asupra lui. Aș fi scăpat lumea asta mizerabilă de un escroc 
necrofil și de un criminal în serie. 

Pentru că nu era ora de vârf, am ajuns chiar repede. 
Nerăbdătoare, Janete mă aștepta la poarta casei. Purta o rochie 
simplă care-i acoperea genunchii, cam ţărănească, și un şort 
legat în talie, dar, spre surprinderea mea, părea nevătămată. 

— Bună dimineaţa, Janete! 

— Intră, Verônica, intră! E mai bine să nu te vadă nimeni, a 
spus, făcându-mi loc să trec. 

Am propus să ne așezăm în camera de zi, dar ea s-a îndreptat 
spre bucătărie. 

— O să fac o cafeluţă ca să bem amândouă. 

Ne-am instalat chiar acolo, în picioare lângă mobila de 
bucătărie, cu un aer degajat, iar Janete a început să vorbească 
despre scrisoarea pe care i-o lăsasem. Tonul ei era pașnic și m- 
am bucurat că lucrurile începeau în sfârșit să se așeze. l-am 
mulțumit când mi-a întins cana de porțelan cu cafea proaspăt 
făcută, am suflat în ea și am băut-o cu înghiţituri rapide în 
speranţa că o să mă trezească. Nu oricine poate să îndure mai 
mult de treizeci de ore fără somn. 

Am ascultat-o vorbind vreo cinci minute, încercând să înțeleg 
unde voia de fapt să ajungă. Apoi, în timp ce loveam ritmic cu 
degetele în coapse, am simţit cum mi se moleșește corpul și un 
bâzâit puternic mi-a luat cu asalt capul, făcându-mi urechile să 
explodeze. M-am sprijinit de mobilă, clătinându-mă pe picioare 
și căutând cel mai apropiat scaun. Mi-am aruncat privirea prin 
cameră până când m-am trezit față în față cu Janete. Avea o 
strălucire sadică în ochi, care nu era acolo înainte. Nici măcar n- 
am avut timp să ajung la scaun. Privirea mi s-a întunecat în 
curând și, înainte să se stingă cu totul, îmi amintesc doar că am 
murmurat: 

— Ce-ai făcut, Janete? 


VP - 197 


26 


M-am trezit, dar nu am deschis ochii. Un instinct, pe care îl 
aveam din dimineaţa în care îmi pierdusem părinţii, îmi spunea 
că trebuie mai întâi de toate să ascult. Să ascult ca să știu ce 
mă așteaptă când o să deschid ochii. Era o precauţie, dar era și 
teamă. 

Capul îmi cântărea o tonă și simţeam în gură un gust 
groaznic, amar. Când am încercat să-mi mișc braţele, m-am 
convins că eram imobilizată. Puțin câte puţin, mintea mi s-a 
limpezit și m-am văzut bând cafeaua „botezată” în bucătăria lui 
Janete, privirea ei cinică în timp ce îmi pierdeam echilibrul. 
Trădătoarea dracului! Bine că mă ţinea legată, altfel aș fi 
omorât-o pe loc pe vaca aia prefăcută. 

Cu grijă, am îndrăznit să mijesc ochiul drept și am văzut-o pe 
Janete la câţiva metri depărtare de mine, întoarsă cu spatele, 
privind pe fereastră. Mi-am aruncat privirea asupra încăperii: 
eram întinsă pe pat, în dormitorul matrimonial, cu mâinile și 
picioarele îndepărtate de corp, prinse de gratiile de la capetele 
patului. Nu aveam nici cea mai mică șansă, ăsta era adevărul. 
Măcar nu mă dezbrăcase. 

Abia în clipa aceea am înţeles cât de deșteaptă era Janete. La 
început, mi-a trezit multe bănuieli cu fragilitatea pe care o afișa, 
dar apoi, condusă de emoţii, i-am ignorat complet cealaltă 
latură: fața răului. Victimă pe dracu’! Janete avea experienţă și 
învățase foarte bine de la soțul ei. Exista o cruzime disimulată, o 
plăcere ascunsă în cumplita ei complicitate cu Brandăo. 

Nu cunoșteam decât versiunea ei asupra crimelor. Cine îmi 
garanta că lucrurile s-au întâmplat așa cum a povestit ea? Imi 
era ciudă că mă lăsasem ademenită într-o capcană atât de 
rudimentară, tipică pentru filmele care se dau după-amiaza la 
televizor. Am privit încă o dată înjur, încercând să captez cât 
mai multe informaţii, câtă vreme ea nu observa că m-am trezit. 
Era esenţial ca să pot fugi de acolo. 

Pe noptieră, un flacon de Rivotril. Nu știam de cât timp eram 
imobilizată, dar sigur nu de mult: efectul medicamentului trece 
repede. După lumina care intra pe fereastră, începea să se 


VP - 198 


însereze... Teama îmi răscolea măruntaiele, învălmășindu-mi 
ideile. Fără să vreau, viaţa mi se perinda prin faţa ochilor ca un 
trailer prost montat - mamă, tată, soț, copii, căsătorie, visuri, 
carieră. O lacrimă s-a încăpățânat să mi se prelingă pe față și 
am pufnit, ceea ce a făcut-o pe Janete să se răsucească imediat. 

— Bună dimineața, Verônica! 

După ton, părea la fel de surescitată ca mine, ceea ce putea fi 
un avantaj, cu condiţia să menţin controlul. Janete a coborât 
privirea și a zâmbit fără veselie. Cu palmele își freca antebraţele 
încrucișate și se balansa lăsându-și greutatea de pe un picior pe 
altul. 

— ÎI aștepți pe criminalul de bărbatu-tău? 

— Taci din gură, Verônica! Greșeala mea a fost că te-am 
căutat, asta a fost! 

Am oftat, sătulă de litania aceea a sindromului femeii 
abuzate. 

— Nu te mai saturi să dai vina pe mine, nu? Măcar te poți privi 
în oglindă? 

Ea a început de-ndată să plângă, corpul îi tremura, ochii 
agitaţi evitau cu orice preţ confruntarea. Janete era o bombă cu 
ceas în minutele finale. Cea mai bună șansă a mea era ca 
cioburile să nu mă rănească atât de rău când avea să 
explodeze. Și-a șters fața cu mâinile încordate, apoi și le-a 
trecut peste abdomen, mângâindu-l mai multă vreme decât ar fi 
fost normal. Pentru că limbajul acela corporal nu putea fi 
interpretat decât într-un singur fel, am atacat: 

— Deci... care-i planul? Să mă omori și să lași copilul pe care-l 
aștepți să crească cu amândoi părinţii la închisoare? 

S-a apropiat în grabă de marginea patului, întinzând degetul 
arătător în dreptul nasului meu. 

— N-o să te las să-mi strici fericirea! Ești o incompetentă care 
nu mi-a adus decât necazuri, mi-ai vândut o minciună! Vreau să 
scap de tine! 

— Mă crezi atât de proastă încât să vin aici fără să-mi anunţ 
echipa? am blufat, mimând un calm pe care nu-l aveam, deși 
spatele îmi era lac de transpiraţie. În funcţie de cât timp rămân 
aici, ei stau deja la pândă afară. 

Janete a făcut ochii mari, retrăgându-se timid, ceea ce mi-a 
dat o fărâmă de speranţă. Nu luase în considerare posibilitatea 
asta. Îngenuncheată lângă mine, a trecut de la ură la resemnare 


VP - 199 


în câteva secunde. 

— Brandão s-a schimbat, lucrurile au să se liniștească, a 
murmurat ea. Mi-a spus adevărul, acum cunosc imaginea 
completă, viaţa lui a fost îngrozitor de tristă. Toate lucrurile prin 
care a trecut cu bunica și mama lui sunt suficient de 
traumatizante ca să zguduie pe oricine, dar... acum e altfel. O să 
fie tată. Tată! E un om schimbat! Trebuie să mă crezi! 

— Un om schimbat? am pufnit eu. Traumele din copilărie nu 
sunt justificări pentru crime, Janete. În viitor, omul ăsta 
schimbat îţi va abuza copilul, îl va tortura pe micuțul neajutorat! 
Asta vrei? 

Ea a luat o postură rigidă, adoptând un ton orgolios: 

— Brandăo nu i-ar face asta niciodată unei făpturi care e 
sânge din sângele lui! Eşti o proastă, nu înţelegi! O să-i fie la fel 
devotat acestui copil cum îi e bunicii lui! O să-l iubească! 

— Chiar crezi abureala asta? 

— E adevărat! a exclamat și ochii îi ieșeau din orbite, iar 
obrajii îi străluceau, îmbujoraţi. Tu nu te gândești decât să mai 
rezolvi un caz, să devii faimoasă și să te umpli de distincţii! 

Fiinţele umane sunt ticăloase și egoiste, preferă problemele 
pe care le cunosc deja în loc să înfrunte necunoscutul în mod 
onorabil. Janete nu avea curaj să scape de soțul ei criminal, dar 
avea curaj să mă dea pe mâna lui ca să fiu torturată. In 
egocentrismul ei dement, era o femeie gata să facă orice ca să- 
și trăiască mai departe viața mizerabilă. 

— Deci, Janete, să văd dacă am înţeles... De acum încolo, 
Brandão o să fie fericit cu un bebeluș care plânge tot timpul, în 
timp ce tu o să încălzești biberoane și-o să schimbi scutece fără 
să ai timp de nimic altceva. Și cheltuielile lunare o să se tot 
mărească, normal... 

— Taci, nenorocito! 

— Câte vieţi o să mai coste fericirea ta? 

Ea m-a privit, înăbușindu-și plânsul. Refuza să se lase 
convinsă, iar dezavantajul meu creștea tot mai mult. De la capul 
patului, Janete a luat cuțitul de bucătărie lăsat în apropiere. L-a 
apucat șovăitoare, degetele tremurându-i pe mâner. 

— Doar viața ta, Verônica, a spus ea, apropiindu-mi lama 
cuțitului de gât. 

A ezitat, a tras aer în piept. A trebuit să fiu puternică pentru a- 
mi susține cauza în continuare. O frază greșită și aveam să 


VP - 200 


sângerez până la moarte. Fără să mișc nici măcar un mușchi, m- 
am apărat cum am putut: 

— Dacă faci asta, echipa mea intră imediat peste tine. 

Janete a reflectat câteva secunde înainte să lase cuțitul 
deoparte și să-mi pipăie tot corpul. A găsit mobilul în buzunarul 
pantalonilor și l-a azvârlit către perete. Am afișat un zâmbet stil 
Mona Lisa, văzându-mi telefonul căzut pe podea. 

— Eşti la fel de criminală ca soţul tău. Doar că ești mai 
meschină și mai incompetentă. Microfonul nu e în mobil, Janete. 

Fermitatea cuvintelor mele a descumpănit-o. Mi-am scuturat 
capul ca să-i atrag atenţia asupra cerceilor mei. Dacă Janete 
credea, măcar o vreme, că cerceii mei erau la fel ca aceia pe 
care i-i dădusem ei, atunci chiar aveam un plan. Nenorocita mi-a 
urmărit privirea și în sfârșit a înţeles mesajul: fără să spună 
nimic, i-a desfăcut și a început să-i verifice îndeaproape. 

— În W.C.! am șoptit repede, înainte ca ea să examineze prea 
mult bijuteriile obișnuite. 

Speriată, a alergat până în baie și s-a descotorosit de cercei, 
trăgând apa. Când s-a întors în cameră încă mai avea o expresie 
pierdută. 

— Acum da, o să discutăm doar noi două, am spus. Nu avem 
mult timp. În curând, ei au să se năpustească înăuntru și n-ai să 
mai discuţi decât cu superiorii mei. 

— În scrisoarea ta... a spus ea cu capul plecat, aproape 
înfrântă. Ai scris că ai soluţia finală... Ce voiai să spui? 

Reușisem din nou s-o prind în mreje și nu era nevoie decât să 
am grijă ca să scap de acolo cu viaţă. 

— Dacă vrei să ucizi pe cineva, ucide-l pe Brandão. Te ajut eu. 

Propunerea a mers la ţintă ca un glonţ, lovind drept în pieptul 
lui Janete. Ea a ieșit din cameră, agitată, iar pe mine m-a cuprins 
disperarea la gândul că îl sună pe soţul ei și îi povestește cea 
făcut, sigură că va obţine iertarea lui. Pentru ea, copilul acela 
era un scut. 

Peste câteva minute, s-a întors în cameră, răsucindu-și cu 
mâinile șorțul deja foarte mototolit. S-a așezat lângă mine pe 
pat. Suspina încetișor. 

— Dacă îl ucid, ajung și eu la închisoare, a spus, aproape în 
șoaptă. 

— Există o cale de a scăpa de el fără să fii descoperită, am 
raspuns. O să acţionăm doar noi două. O să-ţi fac rost de 


VP - 201 


stricnină. Doar cu o cantitate mică pusă în mâncarea lui, 
coșmarul tău o să se sfârșească și vei putea fi mamă așa cum ai 
visat întotdeauna. 

— O să se descopere că a fost otrăvit și o să ajung după 
gratii. 

— Am un contact la IML. Medicul legist o să declare că 
moartea a fost naturală. Nimeni n-o să afle niciodată, Janete, am 
spus, cu o siguranţă pe care încă nu o simţeam. 

Cu filmarea pe care o aveam cu Gregorio, puteam să-l 
șantajez ca să obţin un raport de necropsie fals. Să rezolv un 
caz cu ajutorul celuilalt, așa da! O soluţie magistrală, șah mat. 

— Dar eu o să știu că l-am ucis pe tatăl copilului meu! 
Vinovăţia pe care o s-o simt... Cum să mă lupt cu ea? 

— O pui în același sertar unde ai pus vina de a-l fi ajutat să 
ucidă atâtea femei. Merită să o faci pentru Paloma... Nu ești tu 
lupul cel rău, Janete. 

Ea a pălit. Era confirmarea că ascultasem într-adevăr cum 
fugiseră cele două și cum Paloma fusese ucisă cu brutalitate. 
Janete a apucat iar cuțitul și m-am oprit imediat. Nu avea să 
vină nicio echipă de poliţie, nicio salvare: era sfârșitul meu. 

Spre surprinderea mea, ea a început să taie legăturile cu care 
eram ţintuită de pat. Mi-am fricționat energic încheieturile 
mâinilor și gleznele ca să-mi restabilesc circulația sângelui. 
Voiam să-i fac felul lui Janete și să spun că am fost în legitimă 
apărare. Ce mult mi-ar fi plăcut s-o pălmuiesc fără oprire pe 
nemernica aia. Dar nu mă pricepeam să fiu chiar atât de jigodie. 
Pe lângă asta, planul meu era perfect. 

M-am ridicat de pe pat și am ridicat mobilul: ecranul se 
spărsese în partea de sus, dar mai putea fi folosit până reușeam 
să-mi cumpăr altul. L-am pus în buzunar. 

— Îți aduc otrava până mâine, cel târziu, am spus, înainte să 
ies din dormitor. 

Am plecat de acolo, abia ţinându-mă pe picioare. M-am urcat 
repede în mașină și am luat-o din loc, cât timp adrenalina încă 
mi se mai răspândea prin corp. Am avut impresia că m-am 
intersectat cu Opelul Corsa al lui Brandão la primul semafor și 
am oftat ușurată, când mi-am dat seama că mă înșelasem. 
Fusese cât pe ce s-o încurc cu Janete. Tremurând, am luat 
mobilul, neștiind cui să-i trimit mai întâi mesaj: lui Nelson sau lui 
Paulo? Mai bine soțului meu. l-am scris că mă îndrept spre casă, 


VP - 202 


dar am primit imediat un răspuns în care mă anunţa că 
intervenise ceva neprevăzut, avea să rămână la Rio și să se 
întoarcă în Săo Paulo a doua zi cu primul zbor. Perfect, nu era 
nevoie să inventez explicaţii pentru el. 

Am mers direct la IML. Folosindu-mă de legitimație, n-a fost 
greu să-l găsesc pe Gregório, care era pe tură, într-o cămăruţă 
cu aspect de birou de pe vremuri, cu un calculator vechi și 
multe dosare. Mă simţeam terminată, arătam groaznic, eram 
neîngrijită, aveam cearcăne și picam de somn, dar n-am ţinut 
seama de nimic din toate astea. Am bătut la ușă și am intrat 
fără să cer voie. Expresia lui surprinsă mi-a redat buna 
dispoziţie. 

— Vera? Hoaţă nenorocită ce ești! Unde sunt lucrurile mele? O 
să chem poliţia! a pus el, apucându-mă de braţ. A scos un mobil 
nou-noutț, cu folie, din buzunarul șorţului. 

— Te crezi cel mai grozav, nu ţi-e deloc teamă de urmări, nu-i 
așa, Gregório Duarte? am răspuns, zâmbind. Eu sunt poliţia, 
nenorocitule. Știu totul despre tine... 

El a lăsat jos mobilul, privindu-mă plin de îndoială. 

— Ce s-a întâmplat, craiule, ţi-ai pierdut vocea? Necrofil 
scârbos! 

— Cine ești? Lasă-mă în pace! 

— Cred că nu mă mai denunțţi, nu? 

Era o desfătare să văd șoarecele zbătându-se în capcană. 
Gregorio mi-a întors spatele, încercând să mă lase să vorbesc 
singură. Nici măcar nu m-am obosit să-l urmez. Am ales chiar 
acel moment din înregistrare în care o penetra pe răposată și 
am pornit clipul video pe mobilul meu: 

— Ne uităm la un film? 

l-am întins ecranul crăpat. Când s-a văzut, transformarea a 
fost instantanee. S-a năpustit ca un animal, încercând să-mi ia 
aparatul din mână. Mi-am dus mâna la spate, ca să nu poată 
ajunge la el, în timp ce gurile noastre se aflau la doar câţiva 
centimetri una de cealaltă. 

— Nu ţi-l dau decât dacă mă asculti... am șoptit, seducătoare. 

Gregorio și-a dus mâinile la cap și și-a șters transpiraţia care i 
se ivea pe frunte: 

— Ce mai vrei de la mine? 

— Aș vrea să-ţi smulg mădularul ăla împuţit, dar o să mă 
mulțumesc cu un pic de stricnină pură. |ţi dau o jumătate de oră 


VP - 203 


ca să faci rost de ea. 

— Sau ce? Mă denunți? Povestești și tu că m-ai drogat și m-ai 
jefuit? 

— Poate. Chiar vrei să riști? 

— Cum vrei să fac rost de otrava aia aici, la IML? 

— Sunt sigură că o să te gândești tu la ceva. 

— Așa crezi că merg lucrurile? E mai ușor să găsești stricnină 
sub formă de otravă de șobolani! 

— E complicat să folosești cantitatea potrivită. Ești deștept, 
Gregório, cine știe, poate iei dintr-o probă pentru analiză sau 
dintr-un eșantion oarecare? Dacă nu primesc repede ce vreau, 
frumușelule, o să pun filmarea asta pe rețelele de socializare și 
o să las poporul să facă dreptate. Sincer, nu știu dacă scapi cu 
viaţă... In plus, onoarea ta și cariera de medic au să se ducă pe 
apa sâmbetei. Îți garantez. 

Postura lui - umeri ridicaţi, privire neliniștită și picioare care 
se tot foiau - îmi spunea că Gregorio era cât pe ce să spună 
„da”. 

— Dumnezeule, pentru ce îţi trebuie stricnină? Ce garanţie am 
că n-o să mă înfunzi? 

— Viaţa nu dă garanţii, frumușelule. Accepţi sau refuzi. A, și 
înainte să-ţi vină vreo idee inteligentă, află că nu sunt singură în 
povestea asta, că am alte copii ale înregistrării și tot bla-bla-ul 
pe care ţi-l poţi imagina. Deci... ce răspuns îmi dai? 

+ 


După o oră, am plecat de la IML cu un flacon de stricnină în 
buzunar. Până și somnul îmi fugise. O victorie totală, ăsta era 
adevărul. La șapte seara, m-am oprit la un telefon public și am 
format numărul lui Janete. Dacă răspundea Brandão, închideam. 
Am avut noroc. 

— Am făcut rost de material, am spus. Ne întâlnim la snack- 
barul Tinei într-o oră. 

Ușurată, am pus receptorul la loc în furcă. În sfârșit, după 
sperietura de mai devreme, totul se îndrepta spre un final 
fericit. Marta Campos era răzbunată, eu renăscusem și Janete 
avea să-și pună viaţa la punct. Am parcat aproape de snack-bar, 
unde ea mă aștepta, tulburată: 

— Brandão trebuie să se întoarcă acasă în orice clipă. 

— Perfect. Poţi s-o faci chiar azi. 

Fără grabă, i-am pus otrava în mâini. Janete a privit flaconul. 


VP - 204 


— Nu știu dacă o să am curaj, Verônica. 

Am făcut încă un pas spre ea și mi-am pus mâna pe 
abdomenul ei încă plat, ca și cum aș fi vrut să simt cum lovește 
copilul. 

— Gândește-te că acţionezi în legitimă apărare. Tu ești mama 
copilului lui! 

— Și el e tatăl! 

— Brandão e un monstru! am răspuns, serioasă. Nu se poate 
altfel, ori tu, ori el. Ucizi sau mori. Alegerea e a ta, Janete. 

Am plecat fără să privesc în urmă. 


VP - 205 


27 


Janete intră în casă cu grijă. Îi tremură picioarele, un fel de 
șoc electric îi provoacă furnicături în abdomen, dar ea se 
stăpânește, ridică capul, cu o atitudine de încredere în sine pe 
care rareori o adoptă. Așezat pe canapea, Brandão se uită la 
știri și bea un pahar de whisky. Când o vede, afișează un 
zâmbet periculos: 

— Pe unde zbori, vrăbiuţo? 

— Aș vrea eu, disimulează ea. Mi-a scăzut tensiunea și am 
mers la farmacie să verific... Acum sunt bine. 

Ea își trece palma peste frunte, făcând cea mai convingătoare 
față de victimă de care e în stare. Brandão vine să o sărute, o 
cuprinde în braţele lui păroase și își plimbă limba peste urechea 
ei, făcând-o să tresară. 

— Unde-i cina mea? șoptește el, cu buzele lângă lobul urechii 
ei. 

— Mă ocup imediat de asta. Dă-mi vreo douăzeci de minute. 

Ea se eliberează din îmbrăţișare și se îndreaptă spre bucătărie 
cu pași mari. Inima îi bate mai tare ca niciodată, se confruntă cu 
un amestec de gol interior și teamă, fără să o arate. Deschide 
frigiderul, scoțând cu grijă ingredientele deja preparate - ardei 
gras și ceapă tăiate mărunt, carne tocată, pastă de fasole și de 
roșii. În timp ce le pune pe toate la înăbușit în ordinea corectă, 
adăugând sos Tabasco și chimen, un pic de sare și de zahăr, se 
gândește din nou la ultimele luni din viaţa ei. Trebuie să ia 
decizia potrivită. 

Cu mâna dreaptă, amestecă în oală carnea, iar cu stânga 
strânge în buzunar flaconul primit de la Verônica. O polițistă dă 
ajutor la comiterea unei crime... Viata mea chiar a luat-o pe căi 
greșite, își spune. Uite în ce m-am băgat. Simte cum tăcerea 
sufocă bucătăria, deși aude de departe vocea prezentatoarei de 
la meteo care anunţa că un front de aer rece o să ajungă în 
Regiunea Metropolitană Săo Paulo. _ 

Ceasul de perete din bucătărie își mișcă acele. In timp ce 
așteaptă să se călească legumele și carnea, Janete ia flaconul 
de otravă și îl ţine în faţa ochilor. Pare atât de inofensiv. Dacă 


VP - 206 


totul merge cum trebuie, în scurt timp va avea parte de pacea la 
care tânjește, o viaţă normală cu copilul ei. Așază flaconul între 
borcănelele cu mirodenii pe blatul de bucătărie până când își 
face definitiv curaj. Piper Cayenne, chili, jalapeño, coriandru, 
stricnină... | se pare amuzant să-și imagineze cum ar fi 
prezentată rețeta asta la televizor. Un chili mexican de-a dreptul 
mortal! Zâmbește. 

— De ce râzi, vrăbiuţo? 

Se sperie când îl vede pe Brandăo întinzând capul peste 
umerii ei ca să guste mâncarea. Gândește repede: 

— Mă gândeam la copilul nostru, la fericirea noastră. 

— Mai are mult chili ăsta al tău? Miroase bine... 

Janete încuviințează, sperând ca el să nu observe recipientele 
din apropierea cratiței. Flaconul de stricnină e diferit de 
celelalte, un pic mai subţire și mai înalt. În plus, e singurul de 
care nu e lipită o etichetă. Dacă îl descoperă, s-a zis cu ea. 

— Du-te la masă că ţi-l aduc imediat. 

— Bine, mămico. Mi-e foame. 

Brandão o sărută zgomotos pe gâtul descoperit și dispare în 
direcția sufrageriei. Ea oftează, punând repede flaconul la loc în 
buzunar. Amestecul acela în treburile ei a tulburat-o, nu mai știe 
care e calea cea mai bună. Să fie de faţă când soţul ei le tortura 
pe fete era altceva decât să omoare cu mâinile ei. Decizia ei, 
responsabilitatea ei... Să ia o viaţă sub privirea lui Dumnezeu, 
să-l otrăvească pe tatăl copilului ei, bărbatul pe care îl iubește și 
îl urăște. Nu o să aibă niciun drept la iertare. Chiar dacă nu 
descoperă nimeni, ea nu o să și-o ierte. 

In timp ce sosul roșu clocotește și totul devine suculent în 
cratiţă, ea reflectează. Așază farfuriile și tacâmurile pe masă, 
privește către Fecioara de la Cabeza aflată pe altar și îi cere 
ajutorul. Bineînţeles că Fecioara n-o să fie de acord ca Janete să 
comită o crimă. După toate prin câte a trecut, și-a pierdut mare 
parte din credință. Ucizi sau mori, a spus Verônica. Alegerea e a 
ta, Janete. 

Işi mângâie copilul din pântece și intră în bucătărie, hotărâtă. 
Presară în cratiţă câte un pic din fiecare soi de piper, adaugă 
pasta de fasole și desface flaconul de stricnină. Un praf alb, fără 
miros, amar. Toate condimentele acelea și piperul au să-i 
ascundă gustul. E vremea să se izbăvească de cel rău, amin. 
Janete începe să încline flaconul deasupra cratiţei cu fiertură, 


VP - 207 


dar, cu o secundă înainte să verse prima granulă de otravă, se 
gândește la copilul pe care îl poartă în pântece. 

Atunci se sprijină de blatul de bucătărie, emoţionată. O viaţă 
crește înăuntrul ei, un semn de la Maica Sfântă că nu, nu poate 
sub nicio formă să-l ucidă pe tatăl propriului copil. Nu în felul 
ăsta, fără să-i dea o șansă ca să arate că a devenit un om 
cumsecade. Deși cuvintele Verânicăi spun că schimbarea e 
imposibilă, inima ei afirmă contrariul. Brandão are dreptul să fie 
tată, are dreptul să fie fericit după ce toată viaţa a avut parte de 
atâtea nenorociri. 

Închide flaconul sperând că nu-l va mai deschide niciodată. 
Scoate brânza din frigider, taie felii subţiri și le așază peste 
preparatul suculent. Sosește la masă, unde soțul așteaptă cu 
tacâmurile în mâini. Îi servește o porţie și se bucură văzându-l 
cum mănâncă cu atâta poftă. 

— E bun, lubire? 

— Tare bun. Ce ai pus în el? Are mult piper, dar e delicios. 
Exact cum trebuie! 

— Voiam să mai variez. Ştiam că o să-ţi placă. 

Brandão devorează porția în câteva minute și cere supliment. 
Dacă ar avea curaj, ar fi ușor să-l ucidă, dar ea nu vrea să se 
gândească la asta. E de domeniul trecutului. Verônica nu o 
poate forța să comită o crimă și, dacă o mai deranjează, poate 
folosi împotriva polițistei propunerea indecentă pe care aceasta 
i-a făcut-o (și pe care ea aproape că a pus-o în practică). In plus, 
ține în mână otrava cu care poate dovedi totul. 

În timp ce el golește a doua farfurie, Janete merge în 
bucătărie ca să pregătească compotul de piersici cu o porție 
generoasă de requeijão? deasupra. E desertul lui preferat. 
Mirosul prea dulceag îi face greață, dar în același timp se bucură 
știind că a luat cea mai bună decizie. Așază desertul în fața 
sotului și profită de ocazie ca să strângă vasele murdare pe 
tavă. 

— În seara asta te-ai întrecut pe tine, vrăbiuţo, spune el, 
lovindu-i ușor fundul de două ori. Sunt atât de bine dispus încât 
am putea chiar să ne găsim o nouă menajeră, ce zici? 

Janete înlemnește. Timpul se oprește în loc și coasa morţii 
plutește deasupra capului ei. 

— Cum, lubire, nu mai bine rămânem împreună în dormitor... 


22 Brânză cremoasă comercializată în Brazilia (n.tr.). 
VP - 208 


spune ea, dar nu rezistă și, fără să vrea, izbucnește într-un plâns 
convulsiv, apoi își sprijină coatele de masă și își ascunde capul 
între braţe. Te rog... 

— Nu fi așa, seara asta merită un final deosebit! Hai, nu ne- 
am mai distrat de mult! 

Ea ridică privirea, cercetând ochii reci ai soțului. 

— Brandăo, mi-ai promis... 

— N-am promis nimic! Ai jurat că n-o să mă judeci, că mă 
iubești necondiţionat! spune el și o cuprinde în braţe, drăgăstos, 
o sărută pe frunte și pare chiar emoţionat, când șoptește: Mi-ai 
dovedit că mă înţelegi, că ești sufletul meu pereche, vrăbiuţo. 
Ți-am povestit lucruri pe care nu le-am dezvăluit niciodată 
nimănui. 

— Dumnezeule, ai înțeles totul greșit! 

— Cum așa? M-am înșelat când am avut încredere în tine? 

El o îmbrățișează în continuare, dar mâinile îi alunecă, 
strângând ușor gâtul lui Janete, care deschide larg gura 
încercând să respire. In timp ce se sufocă de spaimă, se 
gândește la răposatul ei tată. El avea dreptate: în viață, fiecare 
înțelege cât vrea sau cât e în stare. Gata să leșine, Janete se dă 
bătută: 

— Sigur, lubire, sigur că te înțeleg. Doar că mi-am imaginat 
alte planuri pentru astăzi... 

Brandão încuviinţează, îngândurat. Zâmbește ca un copil care 
tocmai a primit o înghețată gratis: 

— Deci te mobilizezi? În noaptea asta e perfect! Mâine încă 
mai pot să mă odihnesc, înainte de a mă speti cu munca, la 
sfârșitul săptămânii. Du-te și aranjează-te! 

Ea se târăște până în dormitor, fără demnitate. E proastă, 
naivă, pripită. A ratat șansa de a încheia povestea aceea cât mai 
avea timp să o facă. Ezitarea ei va fi plătită cu încă o viaţă. In 
fața șifonierului, alege hainele pe care le va purta în noaptea 
aceasta, care se anunţă interminabilă. Plânge în timp ce își dă 
jos blugii și despăturește bluza închisă la culoare. Acum înţelege 
diferenţa: e mai bine să ucizi un vinovat, decât un nevinovat. 
Din moment ce moartea o însoțește oricum, nu trebuia decât să 
hotărască în ce mod preferă să-și murdărească mâinile. /ncă mai 
pot salva o femeie, își spune ea, scoțând flaconul de stricnină 
din buzunarul pantalonilor și îl ascunde înăuntrul sutienului. 

Se urcă în mașină în tăcere. Totul să fie bine, îşi repetă ca o 


VP - 209 


mantra și, astfel, reușește să rămână calmă, chiar și atunci când 
cooptează încă o fată la autogară. Numele ei e Cicera. Janete 
duce la capăt mecanic rutina amară, dar de data asta simte o 
răceală de neînvins. Legată la ochi, recapitulează pașii planului 
ei: în momentul în care Brandão va ieși să o aducă pe Cicera din 
portbagaj, va otrăvi cafeaua pe care el și-o prepara singur. In 
timp ce soțul ei își va vizita bunica, ea o va elibera pe Cicera și 
vor fugi amândouă. E posibil ca bunica să bea și ea din cafea și 
să moară, dar n-are decât. Toţi sunt o apă și-un pământ. 

Din câte a spus Verônica, durează cincisprezece minute până 
când otrava începe să-și facă efectul, iar atunci când merge la 
bunica lui, Brandão stă întotdeauna mai mult de atât, e sigură. 
Efectul stricninei îi va da de lucru soțului ei, care va muri alături 
de acea bătrână indiană sinistră; amândoi agitaţi, zvârcolindu-se 
unul lângă altul în spasme înfricoșătoare, până când li se va opri 
respiraţia. Nu simte nici milă, nici remușcare. Asta a cerut 
Brandăo, asta are să primească. 

Când coboară din mașină, el o apucă de braț: 

— De data asta, te las să-ţi dai jos masca. Mi-ai văzut deja 
colivia, ne-am băgat în asta împreună. 

Ca și cum ar fi mers către altar, el o conduce până la intrarea 
cu chepeng, descoperită sub cerul înstelat. Coboară scara 
împreună, iar Janete se așază pe vechiul fotoliu tapiţat cu 
catifea roșie. Profita ca să observe masa unde se află plita și 
cafetiera și calculează că i-ar luat mai puţin de un minut ca să 
facă ce trebuie. 

— Cutia, vrăbiuţo! 

Ascultătoare, Janete se apleacă pentru a lua cutia de lemn. 
Când capul ei e înconjurat de întuneric și aude cele două clicuri 
ale închizătorilor laterale, pe faţă i se ivește un zâmbet 
răzbunător. E ultima oară când face asta. Brandão e un idiot 
pentru că n-o leagă niciodată, pentru că are impresia că e 
aceeași Janete supusă, de acum câteva luni. De aici o să-i vină 
pierzania. 

Numărând minutele până când coșmarul se va sfârși, ascultă 
bolborositul cafelei în cafetieră și pașii soțului care urcă scara. 
Când aude scrâșnetul chepengului, știe că e momentul să 
acţioneze. Trebuie să se miște repede. Clic, clic, își dă jos cutia 
și o lasă pe fotoliu. Își plimbă degetele încordate prin sutien în 
căutarea flaconului și îl găsește imediat. Deschide recipientul și 


VP - 210 


varsă tot conţinutul în cafetieră. În mai puţin de douăzeci de 
secunde, se așază din nou și își pune cutia la loc pe cap. Clic, 
clic! 

Ușurarea e atât de mare, încât nici nu știe cât timp trece până 
se întoarce Brandão. Are impresia că întârzie, dar poate că nu e 
decât propria anxietate care încearcă s-o saboteze. Aude cum 
soțul ei coboară scările cu Cicera în braţe. Ea plânge, îl roagă 
să-i cruțe viaţa și nici măcar zgomotul asurzitor al lanțurilor nu 
poate acoperi vocea puternică a disperării ei. Neînduplecat, 
Brandăo îndeplinește ritualul: o atârnă pe sărmană la înălțime, 
ia cafetiera și iese din buncăr, trântind chepengul cu putere. 

Janete mai așteaptă încă zece minute ca să poată acţiona în 
siguranţă. Clic, clic, îşi dă cutia jos de pe cap. Cicera zboară în 
aer, prinsă de acoperiș cu lanţuri și cârlige, ca o pasăre 
sacrificată. Janete ridică mâinile într-un gest împăciuitor, îi 
spune femeii să aibă răbdare, promite că o s-o scoată de acolo, 
dar Cicera continuă să plângă și să geamă încetișor. Așază masa 
în poziţia potrivită, aleargă până la locul de unde pornește 
mănunchiul de lanţuri și o dă jos pe fata suspendată de tavan, 
înaintează fără teamă, în ciuda furnicăturilor care-i cuprind tot 
corpul. În clipa aceea, soțul ei trebuie să fie mort. 

A scos deja multe dintre cârligele înfipte în corpul Cicerei, 
când aude o bubuitură inexplicabilă deasupra capului ei. 
Brandão năvălește în buncăr, scos din fire. Emană ură prin toți 
porii. Janete face ochii mari, încearcă chiar să fugă, dar din cinci 
pași el o ajunge, trăgând-o de părul scurt, aproape smulgând 
puținul care crescuse. Ea încearcă să spună ceva, să ceară 
iertare, dar soțul nici n-o ascultă: îi pălmuiește faţa, o lovește cu 
picioarele în burtă, urlă de indignare. 

Ea se încovoaie, arcuindu-și spatele, încercând să-și ia avânt 
ca să se elibereze din ghearele monstrului, dar, în câteva 
secunde, e târâtă pe pământul bătătorit și aruncată la loc în 
fotoliu ca o păpușă veche din cârpe. Și chiar așa se simte: 
învechită și uzată. Oasele îi ard, capul îi vâjăie și nici măcar nu 
încearcă să reacționeze. In timp ce e bătută, nu vrea decât să 
înţeleagă ce nu a mers. Concluzia e iritant de evidentă: Brandăo 
a făcut cafeaua doar pentru bunica lui. Ea a presupus că o s-o 
bea împreună cu bătrâna, dar s-a înșelat. Indiana probabil că a 
murit, dar el e aici, cât se poate de viu și de revoltat. 

Amuţită de groază, Janete îl lasă pe soțul ei să-i prindă cu 


VP - 211 


cătușele pumnii și gleznele de braţele și picioarele fotoliului. 
Când Brandão o atinge, ea îi simte pielea rece ca gheata, 
asemenea metalului care o ţintuiește pe loc. El se îndepărtează, 
dezlănțuindu-și toată furia asupra corpului Cicerei. Cum-necum, 
înfige din nou cârligele în spatele sărmanei și trage lanţurile, 
ridicând-o în aer cu brutalitate, ca și cum ar fi o bucată de 
carne. Când capătă avânt, o învârte pe Cicera la viteză maximă 
pe șina prinsă de tavan, într-un zbor circular ucigător. Biata 
femeie urlă, vărsând sânge prin toţi porii. Janete refuză să asiste 
la spectacolul torturii. Închide ochii. Era mai bine în cutie - 
imaginaţia ei nu ar fi putut niciodată să egaleze ceea ce 
Brandão le face fetelor acelora. 

Cicera strigă până când i se taie respiraţia, dar Janete încă 
mai aude fragmentele din Aca/anto para Helena intonate de 
Brandăo pe măsură ce se calmează și percepe cu precizie clipa 
în care fata își dă sufletul: liniștea brutală devorează tot spaţiul, 
contrastând cu strigătele înspăimântate de acum câteva 
secunde. E dureros, dar Janete nu are timp nici măcar să sufere, 
fiindcă Brandăo dă drumul lanțurilor și se apropie de masă, 
unde ia un pix negru. Cu ochii injectaţi, dar fără să scoată un 
cuvânt, el marchează un singur punct întunecat pe bărbia lui 
Janete. Înţelegând semnificaţia acelui simbol, ea urinează în 
pantaloni, îngrozită. 

Lichidul cald i se prelinge pe picioarele tremurânde în timp ce 
Brandão îi vâră lui Janete cutia pe cap. Captivă în întuneric, ea 
spune o dată 7ată/ nostru și Ave Maria. Simte un fluid vâscos 
trecând prin cutie și scurgându-i-se prin păr, răspândindu-i-se pe 
tot corpul până la picioarele desculțe. Un miros inconfundabil de 
petrol lampant. Se roagă să se termine repede și îi vine să-și 
mângâie abdomenul - binecuvântat este rodul pântecelui tău 
dar cătușele o împiedică. Nu poate nici măcar să-și ia rămas-bun 
de la copil. 

Totul se întâmplă cât ai clipi: ea aude piatra pentru aprindere 
rotindu-se, scânteia brichetei și, în clipa următoare, flăcările îi 
cuprind hainele și îi ard pielea. Lacrimile îi seacă atât de repede 
încât nu apucă să-i umezească faţa. Fumul începe să o sufoce și, 
pe cale să-și piardă cunoștința, încă mai simte mirosul de carne 
arsă. Înainte să moară cu cutia arzându-i pe cap, ultimul gând al 
lui Janete e că a ajuns în iad. 


VP - 212 


28 


N-a fost nevoie să mă gândesc prea mult ca să numesc ziua 
aceea „joia neagră”. Era cel puţin ciudat să mă întorc la „casă, 
dulce casă”, după tot ce se întâmplase și să-mi dau seama că 
încă mai trebuia să mă confrunt cu preocupările unei mame/soţii 
obișnuite, începând cu dezordinea din sufragerie, unde jucăriile 
Lilei erau împrăștiate pe podea. Chiar atunci, o revelaţie bruscă: 
Copiii... La dracu’! 

Rafael și Lila erau la soacră-mea, doamna Bela, de nu știu 
câte zile și, pentru că Paulo își prelungise șederea la Rio, 
promisesem că o să vin să-i iau, dar până la urmă promisiunea 
se pierduse printre atâtea obligaţii. Capul a început din nou să- 
mi zvâcnească. M-am așezat pe canapea în faţa televizorului 
oprit și, în timp ce îmi dădeam jos pantofii și îmi masam 
picioarele, am sunat-o pe doamna Bela punând telefonul pe 
difuzor. A răspuns atât de repede încât am început să mă bâlbâi. 

— Do... doamna Bela, scuzaţi, Paulo mi-a trimis un mesaj și 
am uitat să vă anunţ. El se întoarce abia mâine și eu încă sunt la 
muncă... 

— Voi credeţi că n-am viaţă? m-a întrerupt ea. Că vă stau la 
dispoziţie pentru tot ce vreţi? Că sunt bunică de profesie? 

— Doamna Bela, nu vă supăraţi, vă rog! 

— Mai ies și eu, mai am și eu treburi, Verônica. Sunt bătrână, 
nu sunt moartă. 

— Mâine-dimineaţă se întoarce fiul dumneavoastră și totul 
revine la normal. 

— Normal? a  pufnit bătrâna, manifestându-și antipatia 
obișnuită. Ești o mamă groaznică, asta ești. Și, spre ghinionul 
tău, nu sunt angajată să-ţi îngrijesc copiii! O să avem o discuţie 
serioasă sâmbătă. 

— Sâmbătă? am întrebat, fără să înțeleg. 

— Sâmbătă dimineață e campionatul lui Rafa. Ai uitat, nu-i 
așa? 

— Sigur că nu! am minţit, înghițind în sec, pe cale să-mi pierd 
minţile, știind că aceste calificări la nataţie erau cel mai 
important lucru din lume pentru băiatul meu. Trebuie să închid, 


VP - 213 


doamna Bela. Mulţumesc pentru ajutor și de data asta. 

— E o chestiune de respect, a spus ea, fără să vrea câtuși de 
puţin să încheie conversaţia. Nu mă respectaţi, mă trataţi ca și 
cum aș avea obligaţia... 

Fără să fiu atentă, am ascultat-o cel puţin cinci minute 
criticându-mă, dar am rămas umilă, pentru că, având nevoie de 
ea, nu aveam scăpare. Când am reușit să închid, văzându-mi 
reflexia în ecranul întunecat al televizorului, m-a cuprins 
neliniștea aceea pe care o simţi când știi că ai dat-o în bară rău 
de tot și nu mai ai nicio scuză, nici măcar faţă de tine însăți. 
Corpul și mintea mea începeau să resimtă excesele. 

Cu toate că abia aşteptam să mă prăbușesc în pat, am făcut o 
baie. În timp ce apa caldă mi se scurgea pe spate și sticla 
cabinei de duș se aburea, am reușit să-mi recapăt perspectiva 
asupra lucrurilor. După ce fusesem la un pas de moarte, în 
mâinile lui Janete, trebuia să reechilibrez balanţa vieţii și să pun 
preţ pe ceea ce era cu adevărat important. M-am gândit la Paulo 
și am simţit o strângere de inimă: un soț desăvârșit, fidel, un 
tovarăș, tatăl copiilor mei... Nu puteam continua să neglijez 
relația noastră. Chiar dacă nu simţeam că sunt o trădătoare - 
niciodată nu l-am înșelat cu adevărat, mereu a fost doar sex 
fără obligaţii -, am luat o hotărâre: Nelson ieșea din joc. Era o 
fantezie adolescentină delicioasă, dar începea să amenințe prea 
mult realitatea. Copiii mei nu meritau asta, Paulo nu merita 
asta, căsnicia mea nu merita asta. De acum înainte, mi-am 
promis să fiu mai afectuoasă, mai înţelegătoare și mai prezentă. 

Mi-am pus cămașa de noapte, calculând deja pașii revenirii 
triumfale: să mă trezesc devreme a doua zi dimineaţă, să mă 
îmbrac sexy și să-i fac o surpriză lui Paulo la aeroport. Poate că 
o să se mire văzând că iau o asemenea iniţiativă, dar n-o să-mi 
refuze propunerea de a ne petrece dimineața făcând o scurtă 
incursiune la un motel de pe autostrada de centură înainte să-i 
luăm pe copii de la mama lui. O să fie distractiv. Culcată în pat, 
am verificat pe internet orarul de sosire al primelor zboruri de 
pe ruta Rio de Janeiro - Săo Paulo și mi-am setat alarma. Cred 
că niciodată în viața mea n-am adormit atât de repede. 

e 


Dimineaţa de vineri din Săo Paulo era deosebit de friguroasă, 
ceea ce nu era în ton cu ideea de a purta ceva provocator 
pentru dragul meu soţ, dar mi-am dat silinţa: o rochie scurtă și 


VP - 214 


un pardesiu cu talia marcată de o curea. Am ajuns devreme la 
terminalul de sosiri al aeroportului Congonhas. Mi-am trecut 
degetul peste dinţi ca să șterg eventualele urme de ruj roșu și 
am luat în gură o pastilă de Halls negru. 

Mi-am sprijinit coatele de balustrada din faţa ușii glisante, 
care se deschidea și se închidea după cum ieșeau pasagerii. 
Lângă mine, familii fericite se îmbrăţișau reîntâlnindu-se și un 
individ ţinea în mâini cartoane cu numele „Joana Alvarenga” și 
„Mr. Howard Gray”. Nerăbdătoare, mi s-a părut că văd silueta lui 
Paulo aproape de banda pentru bagaje așteptându-și 
geamantanul, dar nu era el. M-am uitat la ceas: majoritatea 
pasagerilor din primul zbor al dimineţii sosiseră deja, dar Paulo 
nu apăruse. Am început să mă învârt dintr-o parte în alta, ca un 
câine nerăbdător să-și primească mâncarea. M-am apucat să-i 
scriu un mesaj, când am văzut un cuplu schimbând săruturi și 
râzând în timp ce se îndrepta spre ieșire. Ceva mi-a sunat 
familiar, dar ușa s-a închis înainte să pot fi sigură. 

Paulo? Era imposibil. Nu era cu Mário? Am așteptat înfrigurată 
să treacă un alt grup de pasageri și m-am ascuns lateral, într-un 
colț unde nu puteam fi văzută dinspre terminalul de sosiri. 
Bătăile inimii mele scăpaseră de sub control într-o asemenea 
măsură încât simțeam că o să fac infarct. Când ușile s-au 
deschis din nou... El era, fără urmă de îndoială, îmbrăţișând o 
blondă înaltă, mai slabă decât mine. Mi-au tremurat picioarele 
văzând-o cum își trecea mâinile peste spatele soțului meu cu o 
intimitate uluitoare. Când s-au apropiat mai mult, am 
recunoscut-o pe vagabondă: Carla. Lucra cu Paulo de ani buni și 
eu nu bănuisem niciodată nimic, în legătură cu ea sau cu oricare 
alta! 

Năucit, creierul meu căuta fragmente de conversaţie, 
eventuale insinuări, amintiri despre orice fel de indiciu pornind 
de la care aș fi putut deduce din timp absurditatea aceea. La ce 
oră mă înșela Paulo? Mereu punctual, respectând planificările și 
programele... Când avea timp s-o pună de una mică cu fufa aia, 
la ora prânzului? Mi-am lovit capul cu pumnii, repetându-mi: 
proasto, proasto, proasto! 

Fără să pierd vremea, m-am ascuns după o coloană, pe când 
cei doi ieșeau ţinându-se de mână, fiecare ducându-și bagajul. A 
fost nevoie de foarte mult autocontrol ca să nu-i surprind în 
flagrant ca la cinema, să nu mă reped la răpitoarea aia, să-i trag 


VP - 215 


o mamă de bătaie și să-i sparg dinţii nemernicului. Dar nu voiam 
să acţionez impulsiv. Încă tremurând, am urmărit cuplul 
surâzător în timp ce coborau pe pasarelă către taxiuri. 

În timp ce ei se așezau la rând pentru a lua taxiuri obișnuite, 
eu m-am îndreptat spre taxiurile executive, unde nu era prea 
aglomerat. l-am lăsat pe câţiva pasageri să mi-o ia înainte, 
sincronizându-mi pașii cu Paulo și nenorocita aia. Vorbeau 
privindu-se în ochi, el își trecea mâna peste obrajii ei, cu aceeași 
afecţiune pe care mi-o arăta cândva mie. Era, fără îndoială, o 
despărțire dificilă după o întâlnire savuroasă, plină de iubire. S- 
au sărutat pentru ultima oară pe obraz și au luat taxiuri 
separate. M-am hotărât să mă ţin după Carla. Trebuia să aflu 
totul despre nerușinata care îmi submina familia. 

Mi s-a întors stomacul pe dos și mi-a venit în gură un gust de 
vomă, chiar și după pastila Halls. Am mers înainte pe bulevardul 
Rubem Berta, luând-o la dreapta pe bulevardul Indianópolis. In 
cartierul Jabaquara, taxiul ei s-a oprit în faţa unei case simple cu 
etaj, cu o mică curte și o verandă îngustă. Carla a coborât din 
mașină și a scos un mic strigăt de bucurie, în timp ce un copil de 
vreo patru ani străbătea gazonul îndreptându-se către ea. Bona 
care avea grijă de băieţel a venit imediat în urma lui. 

În timp ce ea își îmbrăţișa copilul și îl învârtea în aer, am 
simţit cum mi se răcește corpul și am avut senzaţia că o să 
leșin. Inimaginabilul se întâmpla sub ochii mei: băiatul era leit 
Rafa când era mic. Aceeași faţă rotundă, același nas subţire cu 
pistrui, aceiași ochi migdalaţi pe care Paulo îi moștenise de la 
doamna Bela. Soțul meu avea altă familie. Altă viaţă, altă casă, 
altă femeie. De asta se purta așa frumos cu mine și era atât de 
indulgent. Nu simţea iubire față de mine, ci doar vinovăţie. 

Până la urmă, șoferul de taxi m-a întrebat dacă sunt bine, dar, 
înainte să încerc să dau vreun răspuns, am deschis portiera și 
mi-am vărsat cafeaua de dimineață pe trotuar. El a așteptat 
resemnat, nici măcar nu mi-a reproșat că stropesc covorașul 
mașinii. Simţind un nod amar în gât, m-am șters la gură cu 
antebraţul și i-am spus șoferului să plecăm de acolo. 

— Unde? 

l-am dat adresa azilului și m-am ghemuit din nou pe bancheta 
din spate, fără să plâng. O viață de minciuni... Erau împreună de 
mulți ani, băiatul era dovada vie. De câte ori mă vorbise de rău 
Paulo în faţa ei? Cu siguranță râdeau de mine, se distrau pe 


VP - 216 


seama problemelor mele, el îi arăta fotografiile noastre și 
aproape că auzeam comentariile răutăcioase pe care vaca le 
făcea despre „prima doamnă”. 

Am reușit să-mi înăbuș șuvoiul de lacrimi până când am ajuns 
în braţele tatălui meu. M-am cuibărit ca un copil îndurerat, 
dorindu-mi să dispar. Ce bine că el nu era conștient și nu putea 
înțelege nenorocirea aceea. Oarbă, complet oarbă. Rușinea 
dracului - n-am putut să văd la mine acasă ce vedeam acum, în 
plină zi, pe stradă! Oare mai știa cineva? 

Am petrecut după-amiaza acolo, strângând în braţe corpul 
osos și zbârcit al tatălui meu, fără să mă mișc mai mult de 
câţiva centimetri. Încet, furia a luat locul tristeţii. Suspinele s-au 
domolit, s-au rărit și respiraţia mi-a revenit la normal. M-am 
spălat pe față fără grabă, examinând petele roșii din jurul 
ochilor, nasul umflat ca de clovn. O paiaţă, o fraieră amăgită de 
Paulo, asta eram. Deja se lăsa întunericul. M-am aranjat cum am 
putut, i-am dat tatei un sărut de despărţire și am plecat să 
încerc să recuperez ce mai rămânea. N-am simţit niciodată ceva 
mai rău decât autocompătimirea aceea. 

Mobilul afișa cinci apeluri pierdute de la Paulo. Ducă-se 
dracului, mi-am spus, în timp ce chemam un Uber. Aplicația m-a 
notificat că mașina urmează să sosească în aproximativ șase 
minute. În clipa în care mi-am pus mobilul la loc în buzunar, am 
simţit cum cineva mă atinge pe umăr. Când m-am uitat, nu mi-a 
venit să cred. În blugi, cămașă roz și cu un zâmbet idiot pe față, 
Gregorio era la câţiva centimetri distanţă de mine. 

— A fost o zi plină, nu, prinţeso? 

Am înghiţit în sec, atât de inertă, încât nici măcar n-am 
reacţionat. Am încercat să-mi șterg lacrimile cu un gest jalnic. El 
mi-a apucat braţele cu brutalitate, înfigându-mi în piele degetele 
lui cu unghii roase: 

— Crezi că numai tu obţii ce vrei, Verônica? Te urmăresc de 
ieri, am văzut faţa fufei ăleia căreia i-ai dat stricnina. Indiferent 
ce pui la cale, o să-ți stric planurile! Eşti o polițistă de rahat, o 
glumă proastă. 

— Dă-mi drumul! Dacă te pui cu mine, o să sfârșești linșat în 
public, necrofil scârbos ce ești, nu scapi nici în gaură de șarpe. 

— Nu-i nicio problemă. Și eu pot să te în fund, sinucigașă- 
fiică-de-poliţist-corupt ce ești. Știu toată schema, am făcut 
cercetări azi-noapte. Șeful tău o să dea de dracu' atunci când o 


VP - 217 


să afle despre investigațiile tale ilegale și o să trebuiască să 
explice că, de fapt, comisarul Julio Torres trăiește bine sănătos. 

Nu știa că tata e în stare vegetativă. 

— Cred că n-ai cercetat destul. Ar trebui să-ţi fie mai frică de 
tata decât de mine. A depus mărturie împotriva complicilor lui, 
și-a încheiat socotelile cu legea, ceea ce nu e cazul tău. 

O clipă, Gregório a ezitat. Ameninţările lui se dovedeau a fi 
goale. Cu toate astea, a ripostat, crispându-se: 

— Ai grijă, prinţeso, când îi iei totul unui om, el nu mai are 
nimic de pierdut. Dacă mă dai pe faţă pe reţelele de socializare, 
dezvălui și eu cine ești, înainte ca postarea ta să strângă o sută 
de like-uri. 

Îmi venea să-l scuip în faţă, dar am continuat să-l privesc în 
ochi: 

— O să mai am nevoie de o favoare din partea ta, probabil 
zilele următoare. Dacă faci ce-ţi cer, fără să pui întrebări, îţi dau 
filmarea aia scârboasă și te las în pace. Pe cuvânt de onoare. 

— Onoare pe dracu’! Vrei un sfat, prinţeso? Încearcă să te 
miști repede. Nu uita că și eu pot să fac un număr de magie și 
să-ți distrug viaţa perfecta. Valea, zdreanţă ce ești! 


VP - 218 


29 


Oglinda din liftul clădirii reflecta o Verônica zdrobită, cu ochii 
umflaţi, umerii căzuţi și părul în neorânduială, de parcă noianul 
de vești mi-ar fi secătuit toată energia vitală. E impresionant 
cum viața îţi poate rezerva surpriză neplăcută, după surpriză 
neplăcută. După ce că toate se întorseseră cu susul în jos, acel 
casanova dement chiar credea că are dreptul să mă amenințe? 
In fond, nenorocitul habar n-avea în ce se bagă, dar eu știam: 
mulți se ardeau când aveau de-a face cu lumea traficului de 
droguri și a corupţiei instituţionale, era foarte probabil ca el s-o 
sfârșească rău dacă încerca să zgândăre cuibul de viespi și să 
dezvăluie că tata era în viață. Oricum, nu era problema mea - 
Gregório n-avea decât să descopere singur cât de greu atârna 
cutia Pandorei din trecutul meu. 

Am vârât cheia în broască, privind ușa casei încă închise. Mă 
simțeam ca și cum aș fi fost golită pe dinăuntru, ca și cum o 
nicovală mi-ar fi strivit pieptul. Nu aveam idee cum să-mi 
continui „viaţa perfectă”. Am respirat adânc și am deschis ușa, 
cu ochii închiși. Neauzind nicio reacţie, mi-am dat seama că 
sufrageria e goală și am intrat, simțind o ușurare stranie. Mi-am 
lăsat geanta de o tonă pe primul fotoliu și, doar din obișnuinţă, 
m-am uitat la mobil: niciun apel nou, nici de la Carvana, nici de 
la Nelson, nici de la Paulo. 

Ca și cum aș fi avut greutăți de plumb prinse de picioare, m- 
am târât pe coridor până în camera copiilor. Dormeau adânc în 
semiîntuneric; nevinovaţi prinși în mizeriile adulţilor. Slipul, 
casca de baie și halatul lui Rafa erau deja împăturite pe scaun, 
pregătite pentru ziua cea mare care urma. Copiii de vârsta lui 
văd obiectivele doar pe termen scurt, dar noi nu le dăm 
importanță. M-am apropiat ca să îi sărut pe frunte, dar m-am 
oprit la câţiva centimetri distanţă. Nu eram o mamă 
convenţională, nu îmi veneram copiii mai mult decât orice și nici 
nu muream de dorul lor. Dintr-un motiv sau altul, nu am simţit 
că am dreptul să-i sărut în seara aceea. Era ca și cum căsnicia și 
maternitatea ar fi murit împreună. 

Tolănit în patul nostru, Paulo zapa canalele din pachetul de 


VP - 219 


televiziune prin cablu, cu corpul pe jumătate ascuns sub 
așternuturi. Când m-a văzut, s-a ridicat dintr-o săritură, 
deschizând braţele plin de afecțiune: 

— lubi, ce dor mi-a fost de tine! Te așteptam să terminăm 
vinul ăla! 

Când venea vorba de terminat, nu la vin mă gândeam eu. Am 
afișat un zâmbet obosit și i-am refuzat buzele țuguiate ca să mă 
sărute: 

— Azi nu pot, sunt epuizată. 

Abia am putut să-i privesc faţa. Am alergat în baie, am încuiat 
ușa și am început să mă dezbrac. Neobosit, Paulo a bătut ușor la 
ușă de două ori, după care mi-a spus, senzual: 

— Lasă-mă să intru! 

Nici măcar nu m-am obosit să răspund. Am curăţat urmele de 
machiaj întinat pe care încă le aveam pe faţă și am pornit apa 
fierbinte. Am intrat sub duș, udându-mi până și capul, rugându- 
mă să îmi fie spălat și sufletul. Senzaţia de arsură pe piele chiar 
îmi plăcea, provocându-mi o oarecare durere fizică alături de 
cea emoțională. Aburii formau o ceaţă care mă împiedica să dau 
ochii cu oglinda și, astfel, vocea insistentă a lui Paulo venită din 
spatele ușii era doar o fantasmă îndepărtată. 

— Eşti bine, Ver6? a întrebat el când am ieșit din baie 
înfășurată în prosop, după câteva minute. Te porți ciudat... S-a 
întâmplat ceva neobișnuit? 

S-a întâmplat, Paulo, s-a întâmplat că-ți bagi scula aia 
mizerabilă în vaca blondă de Carla de ani de zile și eu, ca o 
bleagă incornorată, habar n-aveam de nimic, îmi venea să-i zic, 
dar n-am spus decât: 

— Nimic, dragule. Totul e în ordine. 

Nu era vremea să-l confrunt, și nici nu voiam. Amestecul de 
dezamăgire și furie e de obicei foarte prost când trebuie să iei 
decizii. Paulo mă cunoștea suficient de bine ca să nu înghită o 
minciună atât de evidentă: 

— Vorbește cu mine, Ver6! 

— Sunt obosită, Paulo, asta-i tot, am spus. Nu mai eram în 
stare să-i spun Tigrule. Se întâmplă atâtea lucruri. Trafic, 
victime dispărute, ședințe cu echipa mâine și duminică la secţie. 
Ca de obicei, nimic personal. 

— O să lucrezi în weekend? Și campionatul lui Rafa? 

— Nu pierd pentru nimic în lume calificările băiatului meu, stai 


VP - 220 


liniștit! Dar pe urmă trebuie să fug la secţie. Așa au fost toate 
sfârșiturile de săptămână, în ultima vreme, nu? 

Cu coada ochiului, i-am observat reacţia: a schițat un mic 
zâmbet, ridicând din umeri și înclinând ușor capul la stânga. 

— Și eu am o ședință plicticoasă duminică, a spus nerușinatul. 
Și s-ar putea să fie nevoie să merg săptămâna viitoare la Rio ca 
să închei afacerea cu un client. Nu doar la tine la serviciu e mult 
de lucru, Ver! 

Fără îndoială, urma să aibă „mult de lucru” cu Carla 
săptămâna următoare. In timp ce mă întorceam spre baie, acum 
în cămașă de noapte, am avut un flash, întrezărind o scenă în 
care alergam scoasă din minţi până în camera copiilor, scoteam 
din penar foarfecă fără vârf pe care ei o foloseau pentru lucrările 
de la școală și îi tăiam mădularul lui Paulo. Era un fetiș sordid 
să-l văd urlând de durere și sângerând până la moarte deasupra 
cuverturii de in pe care doamna Bela ne-o cumpărase la ultima 
aniversare a căsătoriei. Probabil că am zâmbit la gândul ăsta, 
pentru că Paulo m-a întrebat: 

— De ce râzi, Ver6? 

— E doar imaginaţia mea. 

În baie, am deschis ușa dulăpiorului cu medicamente și mi-am 
turnat pastilele de Rivotril direct pe limbă. 

— La ce oră plecăm mâine? am întrebat. 

— Concursul începe la zece. 

— Trezește-mă, bine? 

M-am înfășurat în pătură, cu spatele la el, și am închis ochii 
gândindu-mă o clipă la Janete. Oare cum era să dormi în fiecare 
noapte lângă un ucigaș în serie? Dintr-un motiv sau altul, în 
momentul acela, Paulo mi se părea mai crud și mai periculos 
decât orice serial killer. Era un trădător cinic, asta era. Am 
crezut că n-o să pot închide ochii toată noaptea, dar, când el nici 
măcar nu începuse să sforăie ca un porc, eu deja dormeam tun, 
afundată într-un somn imposibil, în care totul era frumos, 


perfect și armonios. 
e 


Așa cum știe orice femeie cu probleme în familie, Rivotril e 
perfect pentru dormit, dar groaznic când te trezești a doua zi. În 
timp ce creștea zarva pe care o făceau copiii pregătindu-se 
pentru eveniment, capul meu era în continuare cufundat în 
ceață. Incet, mi-am pus blugii, bluza neagră și niște botine roșii, 


VP - 221 


vechi, cu care trecusem prin multe. Am privit pe fereastră. Cerul 
era plin de nori negri, prevestind că o să plouă torențial în São 
Paulo. Doar din precauţie, mi-am înfășurat la gât un fular roșu 
sângeriu. Asta-mi mai lipsea, să mă îmbolnăvesc. 

Când am ajuns în sufragerie, m-am apropiat de Rafa 
încercând să-l încurajez. l-am apucat mâinile reci ca gheaţa și |- 
am privit cu o expresie fermă. Vedeam în ochișorii lui cât de 
emoţionat era. Paulo a încercat să facă o glumă, dar l-am 
ignorat, menţinând contactul vizual cu băiatul meu. O 
terminasem cu javra aia. Nici măcar nu-mi mai păsa dacă își 
dădea seama că era ceva foarte în neregulă cu mariajul nostru. 

— Hai să mergem! am spus, îndreptându-mă către măsuța de 
lângă canapea ca să iau cheia de la mașină. 

Mesajul era clar: De data asta conduc eu, dragul meu. Dacă te 
împotrivești, sunt în stare să te mușc. Paulo n-a îndrăznit să se 
împotrivească. Singura calitate a soților ăstora e că știu să tacă 
atunci când ești cu capsa pusă. 

Drumul cu mașina a avut loc în tăcere deplină - fiecare era 
preocupat de propriile tensiuni. În hala unde se afla piscina 
acoperită a clubului, am dat peste harababura care însoțea orice 
eveniment de nataţie: băieți și fete făcând exerciţii de încălzire 
și întindere, mame ţinând halate de baie și accesorii, taţi așezați 
pe băncile de lemn discutând despre ultimii timpi atinși de copiii 
lor, un miros greţos de clor plutind peste tot. 

Pentru mine, să asist la acele momente era ca și cum aș fi 
văzut un film lituanian - scene dintr-o lume străină, vag 
familiare, care se desfășurau în faţa mea fără să înțeleg nimic. 
Mă simţeam ruptă de oameni, de emoţiile și discuţiile lor. Pe 
parcursul întregii competiţii, am ţinut mobilul strâns în mâna 
dreaptă. Era o conexiune cu lumea reală: verificam ecranul din 
minut în minut ca să mă asigur că nu a sunat Janete. Era deja 
sâmbătă. Cu siguranţă avusese șansa să facă ceea ce 
stabilisem. Dar... nimic. 

Ca să mă calmez, am ajuns la concluzia că se hotărâse să-l 
otrăvească pe Brandão abia duminică la prânz, o logică 
rezonabilă pentru familia tradiţională braziliană: Poftim, iubitule, 
orez cu fasole, mușchi de vită și cartofi prăjiți, întâmplător, în loc 
de sare am pus stricnină pe cartofi, bine? Mănâncă până te 


VP - 222 


saturi cât timp eu mă uit la Domingão de Faustão”. Hai, 
îndoapă-te... Mi s-a părut amuzant să mi-l imaginez pe Brandăo 
sufocându-se din cauza otrăvii, scoțând un gâjâit din gât, în timp 
ce se luptă înfrigurat să soarbă un strop de aer și zgârie cu 
unghiile tăblia mesei, încercând să se agaţe de ceva. Ce păcat 
că nu puteam fi de faţă la momentul acela - mult mai 
emoțţionant decât opt copii în costume de baie aliniaţi ca să 
concureze pentru o medalie de plastic! 

Moartea lentă și dureroasă a lui Brandão era privilegiul 
exclusiv al lui Janete. Eu aveam să intervin abia apoi, pentru a-l 
şantaja pe Gregório ca să emită un raport conform căruia 
moartea a avut loc din cauze naturale. Faptul că el descoperise 
adevărul despre tatăl meu nu schimba cu nimic planurile - 
Gregório avea mult mai mult de pierdut decât mine; fără 
îndoială, avea să mă asculte. 

Primul pistol de start a răsunat, făcându-mă să revin, 
speriată, la realitate. Mi-am întins spatele, luând o ţinută 
dreaptă, și m-am concentrat asupra înotătorilor care s-au 
aruncat în piscină. Incă nu era grupul lui Rafa, ci participanţii la 
proba de înot pe spate. Am profitam ca să-mi arunc privirea 
către persoanele așezate în tribunele din jurul piscinei. Dacă 
vaca de Carla venise acolo ca să-mi vadă copilul, poate că până 
la urmă aveam să-mi folosesc propriul pistol. 

Tocmai se terminase prima competiţie când a sosit doamna 
Bela, foarte afectată, ţinând cu amândouă mâinile poșeta 
Michael Kors asortată cu pantofii. Fără să scoată un cuvânt, s-a 
așezat lângă mine și a tușit ușor ca să-mi atragă atenţia. 

— Bună ziua și dumneavoastră, doamna Bela! 

Ea a replicat ceva, făcând pe jignita, dar nu mai aveam 
răbdare pentru jocul acela. Cel care a salvat situaţia a fost Rafa, 
abătându-se din drumul către marginea piscinei ca să vină să 
mă pupe: 

— Mamă, urează-mi noroc! Începe acum! 

Am sărutat fruntea băiatului meu. 

— Dă ce ai mai bun, voinicule! Arată de ce ești în stare! 

A plecat în fugă și s-a instalat la „locul lui u, în timp ce eu mă 
miram cât de mult crescuse, era deja un băietan. Într-o piscină 
de douăzeci și cinci de metri, proba stil bras durează mai puţin 


23 Emisiune de divertisment difuzată duminica de postul de televiziune brazilian Globo 
(n.tr.). 


VP - 223 


de un minut. S-a auzit pistolul de start și Rafa s-a scufundat în 
piscină, alături de colegii lui. Aproape de bazin, Paulo striga 
indicaţii de tată-model de fiecare dată când Rafa scotea capul 
din apă. Agitându-se lângă mine, doamna Bela scotea mici 
strigăte de bucurie. 

Țeapănă, cu mâinile împreunate, mi-am fixat privirea asupra 
competiţiei și nu am eliberat toată adrenalina, decât atunci când 
Rafa a ajuns la sosire pe primul loc, cu o lovitură de braţ 
înaintea următorului copil. Am strigat din toată puterea, 
eliberându-mi sufletul de extenuarea acumulată. Poate chiar am 
întrecut puţin măsura, pentru că doamna Bela și câţiva părinţi 
mă priveau cam jenați. 

Rafa s-a urcat pe podium mândru de realizarea lui și, pentru 
că îl cunoșteam bine, mi-am dat seama că se străduia să nu 
plângă - așa cum îl învățase Paulo, cu un machism ridicol, să 
facă în astfel de cazuri. Mai târziu, în timp ce luam prânzul în 
apropiere, într-un local deschis recent, unde se serveau 
hamburgeri, Rafa s-a lăudat cu timpii pe care îi obținuse la 
proba individuală și la ștafetă mixt. 

— Felicitări, băiatul meu! am spus, și am continuat imediat 
să-mi devorez hamburgerul cu bacon și brânză gouda, care era 
un deliciu. 

În momentele de haos complet, nicio dietă nu mă putea 
împiedica să fiu fericită (sau cel puţin să-mi fac fericit stomacul). 

— Ce s-a întâmplat, Ver6? Eşti foarte tăcută, m-a provocat 
doamna Bela, alegând cartofii țărănești din platoul ei. Ti-a 
mâncat pisica limba? 

— Și încă ce pisică! am răspuns cu gura plină. 

Paulo a privit spre mama lui, crezând că mă refeream la 
doamna Bela. Era mai bine să tac din gură. Am terminat 
hamburgerul, mototolind șerveţelul, și m-am ridicat înainte de 
desert. 

— Oameni buni, scuzaţi-mă, dar am o ședință. Rafa, micuţule, 
am spus, ciufulindu-i părul, tu ești mândria mea! 

— Nu sunt micuț, mama... 

Mi-am luat geanta și am lăsat o bancnotă de o sută de reali 
pe masă. 

— Lasă că plătesc eu, Verd, a spus Paulo. 

N-am făcut pe dificila. Am pus bancnota la loc în portofel, 
gândindu-mă că, într-un fel, cu asta începea separarea 


VP - 224 


bunurilor. Mai mult ca niciodată, trebuia să fac economii. 

M-am urcat în Honda și am pornit la întâmplare, neștiind ce să 
fac restul zilei. Am trecut prin fața unei benzinării ieftine și, 
pentru că rezervorul era gata să se golească, m-am hotărât să 
fac plinul. Angajatul care a venit să mă servească era incredibil: 
piele arămie, braţe musculoase, lucrate la sală, mânjite de 
unsoare, ieșind din salopeta de serviciu. Când s-a aplecat la 
fereastră ca să întrebe cât să pună, aproape că m-a devorat din 
priviri cu ochii lui verzi, care îi împodobeau faţa cu trăsături 
rustice - era exact genul de pierde-vară nepotrivit pentru 
căsătorie, dar perfect pentru tras la pompă. 

Heloisa, o prietenă veche, căsătorită cu un antreprenor de la 
o reţea de supermarketuri, era specialistă în bărbaţii de acest 
tip: în general, tineri de la periferie, prestatori de servicii, cu 
corp sexy, fără maniere, needucaţi, dar extraordinar de buni la 
pat, care te regulează fără milă, regii futaiului magic fără 
obligaţii și responsabilităţi. Helô nu rezista în fața unui 
responsabil de parcare, a unui curier sau a unui agent de 
securitate dintr-un magazin, și-o trăgea cu toţi, ba chiar 
inventase și o clasificare bazată pe comparații cu băuturi 
alcoolice. Îmi amintesc, de exemplu, că bărbatul Orloff e cel 
care după câteva doze vrea să se întoarcă acasă și că bărbatul 
fructe roșii e foarte dulce și până la urmă devine greţos. 

Nu știam din ce categorie făcea parte angajatul de la 
benzinărie, dar știam cât se poate de bine ce voiam să fac cu el. 
La urma urmei, de ce nu? Deja nu mă mai apăsa vinovăția. 
După un schimb rapid de priviri, l-am rugat să-mi echilibreze 
pneurile și am întrebat de cheia de la baia femeilor. A înţeles 
mesajul: în câteva minute, coastele mele urcau și coborau 
atingându-se de faianța veche și rece ca gheaţa din locul acela 
cam sordid, în timp ce angajatul de la benzinărie gâfâia fără 
oprire, iar eu încercam să mă concentrez ca să ajung la orgasm. 
Partea bună a sexului pur și simplu fizic e că nu necesită nici 
practică, nici pricepere. Pentru prima dată după multe zile, 
simţeam cu adevărat plăcere. 

Când am terminat, m-am apucat să mă aranjez, făcându-mă 
din nou frumoasă și devreme acasă, și l-am răsplătit pentru 
serviciu cu un bacșiș generos. Nu știu dacă se încadra în 
clasificarea lui Hel6, dar angajatul de la benzinărie era cu 
siguranţă o bere /ong neck: ambalajul nu era cine știe ce, dar 


VP - 225 


restul... 

Pentru că mai aveam destul timp de pierdut, m-am îndreptat 
spre secţie. Clădirea era aproape goală, doar polițiștii aflaţi pe 
tură străbăteau coridoarele înguste, inundate de lumină rece. La 
etajul meu nu era aproape nimeni, așa că mi-am permis luxul de 
a intra în biroul lui Carvana și de a trage un pui de somn restul 
după-amiezii. M-am trezit abia pe la opt seara, când mobilul m-a 
notificat că am primit un mesaj de la Paulo: Verô, e o urgență la 
muncă. S-ar putea să mă întorc azi la Rio. Te anunt. Pup. Ştii ce 
e cel mai rău? Nici nu m-am sinchisit de minciuna asta sfruntată. 
Tata zicea mereu: mai rău decât cineva care-ţi face reproșuri e 
cineva care te lasă în plata Domnului. Eu îl lăsasem pe Paulo în 
plata Domnului. Am profitat ca să verific a mia oară apelurile 
pierdute și mesajele de pe mobil. Niciun semn de la Janete. 
Măcar duminica să aducă vești bune, mi-am spus, dar nici 
puterea gândirii pozitive nu era în stare să salveze acel sfârșit 
de săptămână. 

Paulo era plecat, Rafa mersese să doarmă acasă la un prieten 
de la înot, iar Lila la o prietenă. Cât timp nu izbucnea din nou 
războiul cu Brandăo, știam că e vremea să încep să mă înarmez 
pentru un alt război: cel din familie. Urma să strâng extrasele 
bancare ale conturilor noastre pe ultimii ani, documentele care 
confirmau cheltuielile casei, fluturașii de salariu primiţi de la 
firma unde lucra Paulo, și, pe lângă asta, să-l fotografiez cu 
amanta ca să-l conving pe judecătorul de la tribunalul pentru 
familie că eu eram victima acelei canalii. Când aveam să cer 
divorțul, nu mă îndoiam câtuși de puţin că Paulo o să se 
transforme într-un monstru și o să se apuce să-și șteargă 
urmele. Doar atunci când vine vorba de bani cunoști omul, ăsta-i 
adevărul. 

Mi-am petrecut dimineaţa de duminică separând toate aceste 
documente și căutând pe internet jurisprudenţa recentă în ceea 
ce privește divorțurile și împărţirea bunurilor. Să angajez un 
avocat ar fi costat o avere și era exclus în momentul acela. În 
plus, spre ghinionul meu, am înţeles că nu prea aveam pe ce să 
mă lupt. Într-adevăr, Paulo avea o sumă frumoasă în contul 
nostru comun, dar apartamentul nostru, de exemplu, era trecut 
pe numele lui, era un bun de familie, o moștenire de la răposatul 
lui tată, și nu ar fi intrat la partaj. Când aveam s-o luăm fiecare 
pe drumul lui, eu aveam să rămân săracă lipită. Poate reușeam 


VP - 226 


să fac rost măcar de o pensie alimentară bună pentru copii. 

După ce mi-am încheiat analizele, am început să mă gândesc 
la o strategie ca să îl fotografiez cu Carla. Poate că era nevoie să 
călătoresc la Rio și să surprind momentele cele mai 
compromiţătoare ale porumbeilor. Dumnezeu știe unde aveam 
să găsesc timp și bani ca să mă lansez într-o astfel de urmărire. 
Pe la patru după-amiaza, m-am dus să-i iau pe copii și am 
răspuns cu un OK, dragule la mesajele lui în care mă anunţa că 
o să rămână la Rio toată săptămâna. 

Mi-am petrecut restul duminicii în pijama pe canapea, 
îndopându-mă cu îngheţată în trei culori și zapând filme și 
seriale pe Netflix - pierdeam mai mult timp căutând la ce să mă 
uit decât uitându-mă efectiv la ceva. Al șaselea simţ al copiilor i- 
a făcut să stea liniștiți la ei în cameră, absorbiți de calculator 
sau de jocurile video, și să nu-mi pună răbdarea la încercare. 
Noaptea de duminică a adus în forţă un nou acces de depresie. 
A fost suficient să aud genericul de la Fantástico” și am simţit o 
pornire necontrolată de a izbucni în plâns. În fond, noi nu eram 
nimic, viaţa noastră nu era nimic. Tot ce construisem nu era 
decât praf. Ce mă deosebea de Janete? 

Chiar atunci, am hotărât că trebuie să iau atitudine. Tăcerea 
ei prelungită începea să capete conotaţii prea amenințătoare. 
Ceasul arăta ora unsprezece seara, dar știam că Nelson e treaz. 
L-am sunat și a răspuns imediat. 

— Nerdson, iubitule, poţi să verifici programul batalionului lui 
Brandão? Trebuie să știu dacă e de serviciu mâine... 

— De ce? am perceput imediat entuziasmul din vocea lui. 
Vreo noutate? 

— Niciuna. De fapt, asta e problema. 

— Verd, Ver6... Ai vorbit cu Carvana? l-ai spus tot? 

— Mâine îi spun sigur, promit! am minţit cu nerușinare. Îmi 
faci rost de informaţia asta, please? 


În câteva minute, aveam răspunsul. 
+ 


În ciuda vremii urâte de la sfârșitul săptămânii, ziua de luni a 
început cu soare. Am plecat devreme, purtând o altă versiune a 
ținutei dintotdeauna, ceea ce varia fiind doar alegerea pantofilor 
potriviţi, și am luat-o pe o arteră secundară către Parque de 
Carmo. Am ocolit de două ori strada pe care stăteau Brandão și 


24 Program de varietăţi difuzat duminică seara de canalul brazilian Globo (n.tr.). 
VP - 227 


Janete. Să le privesc casa printre atâtea locuinţe umile avea un 
impact neașteptat asupra mea. Într-un timp scurt, trecusem prin 
atâtea lucruri acolo. 

Am cercetat ferestrele căutând vreun semn de viaţă: nimic. 
Mașina lui Brandão nu era nici ea în locul de parcare, ceea ce 
era un semn bun. Mi-am parcat Honda departe, pregătită pentru 
o fugă rapidă, și m-am îndreptat spre casă. Doar din reflex am 
privit peste umăr, dar nu era nimeni în spatele meu - doar niște 
copii care jucau fotbal, la două străzi depărtare. 

Când m-am apropiat de gard, am avut senzaţia că sunt 
observată, dar probabil doar mi se părea. Poate că era bătrâna 
vecină amatoare de bârfe. În clipa aceea, m-am gândit că ar fi 
trebuit să-l anunţ pe Nelson că urmează să trec pe la Janete 
înainte să merg la secţie. Era important să știe cineva unde sunt 
în caz că se întâmpla ceva. Era prea târziu. Deja mă apropiam 
de casă, tristețea se risipea și adrenalina se instalase cât ai clipi. 
Nu puteam da înapoi. 

La intrarea în casă, am găsit doi saci negri de gunoi. l-am dus 
până în spate ca să îi pot examina mai îndeaproape. Am 
desfăcut nodurile, așteptându-mă la mirosul acela groaznic de 
mâncare stricată și mizerie, dar mirosul nu a venit. Spre 
surprinderea mea, în cei doi saci nu erau decât hârtii rupte în 
bucăți și haine de femeie, nici urmă de resturi de alimente. 
Unde mâncau? Am recunoscut imediat o bluză înflorată a lui 
Janete, făcută zdrenţe. M-a cuprins exasperarea și am răscolit 
printre hârtii, găsind în scurt timp ceea ce, în mod sigur, știam 
că am să găsesc: integramele ei. Janete nu le-ar fi aruncat 
niciodată. Terifianta descoperire a revistelor m-a lovit din plin: 
se întâmplase ceva rău. O clipă, m-am rugat ca ea să fi renunţat 
să-și ucidă soțul și să fi fugit. Poate că era în ţinutul ei natal, 
alături de familie. Ori asta, ori... era moartă. 

Am simţit cum mi se usucă gura, cum începe să mi se învârtă 
capul, dar nu m-am lăsat descurajată. Era doar o supoziţie, nu? 
Am pus totul la loc cu grijă, îndreptându-mă către ușa din 
spatele casei, pe care știam deja cum să o deschid cu forța. 
Când am făcut primii pași înăuntru, luminat doar de razele de 
soare care pătrundeau prin draperii, mi-am dat seama că nu se 
vedea niciun semn de locuire. Nici vase murdare în chiuvetă, 
nici farfurii așezate în uscător, frigider gol, mașină de spălat 
goală, nicio rufă pusă la uscat. Pe masa din sufragerie, doar 


VP - 228 


bibelouri decorative. Era ca o locuinţă gata de închiriat. 

Chiar mai rău de atât, era ca un mausoleu abandonat. Am 
trecut două degete peste masa din mijlocul camerei și am 
descoperit un strat de praf depus de-a lungul sfârșitului de 
săptămână. Prea ciudat. Janete avea mania curățeniei și n-ar fi 
lăsat niciodată casa să ajungă în starea aceea. Înfiorată, am 
mers mai departe către dormitorul matrimonial. Fără să vreau, 
ochii mi se umpleau de lacrimi și mi-i ștergeam cu antebraţul în 
timp ce deschideam dulapurile și sertarele comodei. Doar haine 
de bărbat, lucrurile lui Brandão. In baie, pe masa de toaletă, 
nimic. Nicio urmă a lui Janete. 

M-am așezat pe vasul de toaletă, năucită, și mi-am scuturat 
capul. Totul îmi părea o halucinație. Brandão o ștersese pe 
Janete din viaţa lui. Ea devenise o fantomă. Dacă îi povesteam 
totul lui Carvana, cum dovedeam că era reală? M-am spălat pe 
față în chiuvetă, încercând să rămân calmă și să gândesc 
rațional. Am alergat la noptiera lui Janete, dar în sertarul ei nu 
era decât micuța cheie. Rahat, rahat, rahat... Cum poţi face să 
dispară o persoană cu atâta ușurință? 

Asemenea unei voci care îmi șoptea în ureche, mi-a venit 
ideea să încerc cheița ca să deschid sertarul încuiat al lui 
Brandăo. Pentru că mobilele erau identice, a funcţionat. Am 
avut mare grijă să nu mut nimic și am căutat în plicul mov. 
Bileţelele de dragoste nu mai erau, rămâneau doar fotografia 
decolorată și... cartea de identitate a lui Janete! M-am 
cutremurat când am găsit actul acela de identitate. N-am putut 
să nu compar fotografia 3x4 plastifiată cu cealaltă fotografie, de 
data asta nu atât de sigură că era aceeași persoană. Ceva nu 
era în ordine, dar nu îmi dădeam seama ce. Poate că Nelson ar 
fi fost în stare să mă ajute. 

Am pus documentele în geantă, fără să-mi pese că Brandão o 
să vadă că lipsesc. Era o declaraţie de război. Eram gata să înculi 
la loc sertarul când privirea mi s-a oprit puţin asupra muniției de 
calibru 380. De data asta, am observat o noutate: alături de 
muniţie se afla pistolul - o armă neînregistrată, poate furată mai 
demult din alt stat. Din impuls, am luat cu mine arma și un 
pumn de cartușe nefolosite. Am ieșit din casă pe ușa din spate, 
asigurându-mă că nu lăsasem în urmă nimic. Cu geanta pe 
umăr, am luat câte un sac de gunoi în fiecare mână și i-am 
aruncat pe scaunul de lângă șofer al mașinii mele. 


VP - 229 


Am ajuns la secţie pe la unu, mimând dezinvoltura, ca și cum 
aș fi venit devreme. Carvana plecase să ia masa, iar pe biroul 
meu erau zeci de cerinţe notate pe bucățele de hârtie - bătrânul 
chiar nu se împăca deloc cu e-mailurile. M-am apucat să 
îndeplinesc ordinele cele mai urgente, dar în curând am 
renunţat: nu îmi stătea deloc capul la asta. Am intrat pe 
Facebook, încercând să găsesc persoane din Jales, orașul de 
unde era Janete, care să aibă numele ei de dinainte de 
căsătorie. Am intrat în contact cu trei dintre ele, informându-le 
printr-un mesaj că sunt de la poliţie și am nevoie de informații. 
Două au părut neîncrezătoare și au refuzat să îmi dea datele de 
contact, dar ultima, pe nume Jane, a acceptat să discute cu 
mine. 

Am inventat o poveste falsă ca să justific de ce trebuia să 
vorbesc cu Janete, iar Jane mi-a explicat că era verișoara ei, dar 
că nu știa unde se află. Până la urmă, mi-a dat numărul lui 
Janice, sora lui Janete. Am sunat-o și pe ea, spunându-i aceeași 
poveste, dar n-a dat niciun rezultat. Janice nu mai auzise nimic 
de Janete de ani întregi, sora ei își abandonase familia, fusese 
marea mâhnire a mamei lor, totul din cauza unui iubit cu care 
ele nu erau de acord. 

— Cine ești? a întrebat ea, după ce s-a plâns de toate astea. 
Ești prietenă cu ea? S-a întâmplat ceva? Ah, Dumnezeule, 
mereu am știut că povestea asta o să se termine rău... 

Politicoasă, am evitat cum am putut întrebările lui Janice și 
am rămas cu privirea aţintită spre telefon. Nu puteam să merg 
cu mâinile goale la Carvana și să-i spun toată povestea. Poate 
că sacii de gunoi din mașina mea ar fi folosit ca să dovedească 
ceva, dar adevărul e că bătrânul nu m-ar fi ascultat decât dacă 
aș fi avut ceva concret și concludent să-i arăt. 

Deodată, mi-a venit o idee. Acum ori niciodată, ultima 
încercare. Curaj, Ver6, curaj! mi-am spus. Am format numărul 
deja cunoscut de acasă de la Janete. Am închis înainte ca apelul 
să meargă mai departe. Inima îmi sălta în piept. Am pus cap la 
cap o minciună convingătoare înainte să sun din nou. Un semnal 
sonor. Incă unul. 

— Alo! a răspuns Brandão, părând prost dispus. 

— Bună seara, aș putea să vorbesc cu Janete, vă rog? 

Pe buze mi s-a ivit un zâmbet tensionat și am început să bat 
cu unghiile în tăblia mesei. Lui Brandăo i-a luat câteva secunde 


VP - 230 


ca să răspundă, ca și cum ar fi stat pe gânduri: 

— Aici nu locuiește nimeni cu numele ăsta. 

— Cum așa? Era clienta brutăriei noastre, și-a uitat umbrela 
pe tejghea. Acesta e numărul de telefon pe care îl avem în baza 
de date. Nu voiam decât să o anunţ că... 

— Am spus că în casa asta nu locuiește nimeni cu numele 
ăsta! a insistat el, închizându-mi telefonul în nas. 

O fundătură. 

Am luat cartea de identitate a lui Janete și fotografia din 
geantă și le-am adus la masa lui Nelson. 

— Pari întoarsă pe dos. Care-i faza? a întrebat el rotindu-și 
scaunul și îndepărtându-se de calculator. 

M-am aplecat către el și am spus în șoaptă: 

— Janete a dispărut definitiv. Am fost acasă la ei și n-am găsit 
nimic. 

— Nu-mi miroase a bine. Crezi că a murit? 

— Prefer să am speranţă, am răspuns, cu un zâmbet trist. 

— Ai vorbit cu Carvana? 

— E plecat. Am început să pregătesc un raport, bătrânul o să 
vrea ca totul să fie consemnat în scris, știi cum e. 

Nelson m-a privit cu expresia unei directoare de școală gata 
să confrunte un elev zurbagiu: 

— Verô, Ver6... Mi-ai promis că îi spui azi neapărat. 

— O să-mi îndeplinesc promisiunea, nu-ţi face griji. Dar am 
nevoie să mă ajuţi cu ceva... am zis și am așezat cele două 
fotografii una lângă alta pe masa lui. In pozele astea... e aceeași 
persoană? 

Lui Nelson nu i-a luat nici cinci secunde să răspundă: 

— Sigur că nu, Ver6. Seamănă bine, dar asta de aici are o 
aluniţă pe bărbie. 

Am privit din nou, neîncrezătoare. Era atât de evident! Nu m- 
am priceput niciodată la jocurile de găsit diferențe. Cine era 
atunci femeia din fotografie? l-am mulțumit pentru ajutor și m- 
am întors la biroul meu, demoralizată, învinovăţindu-mă pentru 
că nu descoperisem singură deosebirea. Adevărul era că 
dădusem greș de multe ori: cu Janete, când lăsasem sertarul lui 
Brandăo deschis prima dată și când i-am pierdut urma în drum 
către buncăr; cu Marta Campos, când îl lăsasem pe Gregório să 
mă urmărească și să descopere lucruri compromiţătoare despre 
mine. Eram un dezastru ca polițistă. Îmi lipseau talentul, 


VP - 231 


inteligența, capacitatea de a gândi rapid. Nu aveam să devin 
niciodată un bun detectiv. Mă simţeam nelalocul meu și abia 
atunci am început să mă gândesc că poate adevărata mea 
vocaţie era alta. În clipa aceea, încă nu știam care era, dar, din 
fericire, urma să o descopăr în curând. 


VP - 232 


30 


Picioarele nu-mi ajung la podea, gândește el, strigând în 
întuneric. Deja a răgușit. Se roagă de bunică să îl scoată de 
acolo, dar strigătele îi sunt înăbușite înăuntrul cutiei urât 
mirositoare pentru transportat păsări care îi acoperă capul. 
Mirosul puternic de lemn și de excrement de animal îl amețește 
- mereu are senzaţia că urmează să leșine în orice clipă. De ce îl 
pedepsește atât de des? Nu înțelege. Face tot ce spune ea, 
curăţă în fiecare zi chiar și cuștile păsărilor curi6%, de la lemnul 
din afară până la căptușeala de burete din interior. E foarte greu 
să le lase așa cum îi place ei. Bunica e exigentă, folosește cutiile 
ca să deprindă micile vietăţi să cânte: ele rămân acolo multă 
vreme, izolate în umbră, ascultându-le pe „cele mari” până când 
învaţă. 

Azi s-a întors din nou de la autogară fără mama lui. De când 
trădătoarea aceea a plecat la Săo Paulo promițând că se va 
întoarce, bunica îl obligă să o aștepte în fiecare zi. Așezat 
incomod pe o banchetă de plastic, vede oamenii venind și 
plecând cu autobuzele care străbat Brazilia asta mare și 
necunoscută. Are opt ani, dar merge acolo singur. Caută în 
chipul fiecărei femei imaginea pe care nu și-o amintește decât 
dintr-o singură fotografie: mama cu piele arămie, păr negru, 
ochi verzi, bine conturaţi, și buze subţiri, senzuale. Mai e și 
aluniţa de pe bărbie. Intotdeauna la bărbie se uită mai întâi. De 
fiecare dată când nu vede aluniţa, se înfurie. Știe ce urmează. 

Folosindu-se de chingi, bunica cu un singur braţ îl atârnă de 
cârligul prins de peretele din beci. Încă și mai rău, îi pune cutia 
aceea pe cap ca să se gândească, să reflecteze. Păsările curi6 
din celelalte cutii îi ţin tovărășie, părtașele lui de suferință și 
pedeapsă. Petrece acolo ore în șir, suspendat, ca și cum ar 
putea zbura. Puțin câte puţin, revolta crește. Își urăște mama și 
ajunge să și-o imagineze moartă în diverse feluri. Ştie că nu e 
vina bunicii - biata bătrână îl iubește, doar pe ea o are pe lume. 
Obosit de atâta strigat, fluieră un cântec trist, alături de păsări, 
și doar atunci când intonaţia îi iese perfect bunica îi dă drumul 


25 Mici păsări cântătoare din America de Sud (Sporophila angolensis) (n.tr.). 
VP - 233 


din cutie. 

Picioarele nu-mi ajung la podea, se gândește din nou. De data 
asta, dintr-un motiv sau altul, nu reușește să fluiere. Strânge 
buzele forțându-se să le ţuguie în chip de cioc, ies câteva note, 
dar cântă fals, ceea ce îi mărește disperarea. Pumnii încep săi 
se zdrelească, plămânii lui tânjesc după un pic de aer și simte 
un gust de sânge în gură după ce s-a forțat atât de mult să 
fluiere. Nu își dă seama exact când simte prima lovitură de cioc. 
Nici a doua, nici a treia. E ca și cum păsările curi6 ar ataca toate 
în același timp, năpustindu-se asupra corpului lui, mai ales în 
dreptul pieptului fremătând și al coapselor. Urlă de durere, dar 
bunica nu vine. Păsările continuă, sălbatice, iritate de fluieratul 
lui imperfect. Vârfurile ciocurilor sunt ascuţite și nu întâmpină 
rezistență: străpung pielea, ciugulesc carnea vie, păsărelele 
încep să îl devoreze în timp ce e suspendat, cu capul acoperit de 
cutie. 

Brandão se trezește gâfâind, înfășurat în așternutul ud de 
transpiraţie. Febra pune stăpânire pe corpul lui. Își trece mâinile 
aspre peste braţe și picioare ca să se asigure că nu a fost decât 
un coșmar. Încă așezat în capul oaselor, revenindu-și după 
spaima de mai devreme, întoarce capul și se vede în oglindă: 
copilul e acum un bărbat. Un bărbat sfâșiat pe dinăuntru. 

Prin fereastră se vede soarele urcând pe cer. Buimăcit, se dă 
jos din pat, frecându-se la ochi. Fără să se spele sau să 
mănânce, se îmbracă repede și pornește cu mașina. Conduce 
fără să respecte semnele de circulaţie, oamenii îl claxonează, îl 
insultă, el aproape că își lovește mașina, dar lumea exterioară e 
altceva, nu contează. Nu se oprește decât atunci când ajunge la 
autogara Tietê. lese din vehicul cu pași greoi, ca și cum ar fi 
beat, deși n-a băut nimic. 

La panoul de sosiri, vede un autobuz care tocmai a venit din 
Nord. Aleargă până la peronul corect și își încrucișează braţele, 
își șterge transpiraţia de pe faţă, cercetându-le pe femeile care 
coboară. Așteaptă zece, douăzeci de minute. Oamenii se 
întâlnesc cu rudele lor, autobuzul pleacă și altele vin, de data 
asta din sudul ţării. Unde e Janete. 

— Janeteeee! ţipă el. 

Trecătorii ţinând bagaje în mâini îl privesc într-un mod straniu. 
La ce se uită? Își răsucește corpul și aleargă printre peroanele 
unde sunt oprite autobuze, strigând numele soţiei lui. Lovește în 


VP - 234 


ghișee, atinge umerii femeilor cu pielea arămie și izbește cu 
piciorul un coș de gunoi, plin de indignare. Unde e ea? Se 
apropie un agent de pază, îl apucă de braţ și îi spune ceva. 
Înainte să termine fraza, Brandão îi trage un pumn individului și 
o ia din nou la fugă. Dar agenţii de pază îl urmăresc, așa că 
trebuie să se ascundă în mijlocul unei mulțimi care se îndreaptă 
spre staţia de metrou și apoi, să se ghemuiască lângă un coș de 
gunoi infect de culoare portocalie. 

Acolo, rezemat de perete, în timp ce vede picioare trecând în 
grabă prin faţa ochilor lui, ceața viselor începe să se risipească 
și faptele reale i se ordonează în minte. Ce a făcut? Vede cum ia 
foc părul lui Janete, aude ţipetele venite dinspre corpul în flăcări 
și își amintește o plăcere difuză: braţele ei mistuite de dogoare 
până când se înnegresc asemenea cărbunelui. Cum a putut să 
fie atât de prost? A pierdut controlul. 

Janete l-a trădat, i-a luat ce avea mai de preţ, nenorocita. El 
nu a avut de ales. Ea merita sfârșitul acela, dar el nu. Merita să 
rămână cu bunica lui, să aibă grijă de ea până la o sută și ceva 
de ani, merita să le pedepsească pe femeile blestemate care și- 
au părăsit familiile și coboară mereu din autobuze în autogara 
aceea spurcată. Cine o să vorbească cu ele acum? Brandão își 
trece mâinile peste ţeasta pleșuvă și un tânăr de culoare se 
apropie ca să-l întrebe dacă se simte bine. Sigur că nu se simte 
bine, nu vede? Bunica lui e moartă; Janete, cu care își împărțea 
fanteziile, e moartă. Nu mai are pe nimeni. 

— De ce mi-a făcut asta? îl întreabă Brandão pe tânăr. 

Îi vine să-i tragă un pumn, la fel ca și agentului de pază, dar 
bărbatul își dă seama și se îndepărtează. Janete era soţia 
perfectă, devotată, avea respect pentru aventurile lor și o 
distrau. Cum de se schimbase atât de mult într-un timp atât de 
scurt? Un gând răzleţ îi trece prin minte: ea n-ar fi făcut asta 
niciodată, n-ar fi făcut-o singură. Cineva i-a făcut rost de otravă, 
cineva i-a dat curaj. Își scutură capul, uitându-se înjur după 
agenţi de pază. Pentru că nu vede niciunul, se întoarce în 
mașină și se îndreaptă spre casă. 

Răscolește toată sufrageria, furios, hotărât să descopere 
rădăcina acelei trădări. Chiar dacă nu are niciun indiciu, crede 
că răspunsul e acolo. Cercetează minuţios noptiera, mobila de 
bucătărie și dulapul din dormitor. Sub pat, ceva îi atrage atenţia: 
umbrela lui Janete, de culoare argintie. Nu sunaseră de la 


VP - 235 


brutărie? Capul îi zvâcnește în timp ce aleargă spre telefon. 
Caută în memoria telefonului numărul de la care a fost sunat cu 
o seară înainte. Și apelează la rândul lui numărul acela. 

— Secţia Omoruri, bună seara. 

E o voce de femeie. Surprins, el își schimbă vocea: 

— Spuneţi-mi, vă rog, cu cine vorbesc? 

— Verônica Torres, cu ce vă pot ajuta? 

Brandão închide telefonul, ca și cum apelul s-ar fi întrerupt. 
Deja m-ai ajutat, draga mea. La calculator, tastează „Verônica 
Torres” și „DHPP Săo Paulo” în bara de căutare Google și obţine 
în curând mai multe informaţii. Notează totul pe o hârtie, apoi 
face câteva apeluri de pe mobil. Se îmbracă în uniformă, verifică 
muniţia și iese din casă spunându-și că, înainte de a ucide, 
există diverse torturi la care îi poate supune pe cei care au 
făcut-o pe vrăbiuța lui să se dezbine de el. 


VP - 236 


31 


Am rămas până târziu la secţie lucrând cu Carvana, 
completând rapoarte, catalogând procese-verbale, răspunzând 
la e-mailuri uitate. De parcă n-ar fi fost de ajuns senzaţia oribilă 
că sunt cea mai incompetentă polițistă din lume, cea mai 
absentă mamă și cea mai toantă soţie, bătrânul se hotărâse să 
mă exploateze. 

— Eşti în urmă, Ver6, a spus el, când am intrat a suta oară în 
biroul lui ca să-i aduc mai multe hârţoage. Lucrurile nu pot 
continua așa. 

Cu hainele ude de transpiraţie și sufletul strivit, nici nu m-am 
obosit să răspund. Aveam părul atât de unsuros încât, chiar și 
strâns într-o coadă, mi se lipea de ceafă și mă deranja. Așezat 
pe scaun, cu nasturii de la cămașă descheiaţi, lăsându-și la 
vedere firele de păr de pe piept, cărunte și răsucite înspre 
bărbie, licheaua m-a privit de sus în jos, ca și cum ar fi dat ochii 
cu un delincvent. 

— Ce-ai păţit, Ver6? 

— Am probleme serioase acasă, Doc. Chiar cred că o să cer 
divorţ. 

Chiar dacă aveam o oarecare simpatie pentru el, încă nu 
eram pregătită să spun nimănui adevărul. Cu cât mai puţine 
persoane știau că fusesem înșelată, cu atât mai bine. Carvana a 
zâmbit, suflând către mine fumul de la trabucul lui urât 
mirositor. Minunat, după ce că eram murdară, acum mai și 
duhneam a tutun. 

— Problemele de familie nu pot să-ţi afecteze munca, Verô. E 
timpul să-ţi regândești cariera în poliţie, a spus el, rece și cinic 
ca un politician ales în funcţie. Știi că aș face orice pentru tatăl 
tău. Adică... știi că am făcut totul pentru tatăl tău. Și pentru 
tine. Dar se pare că bătrânul Julio nu-și mai revine niciodată, nu- 
i așa? O să rămână acolo, în azilul ăla, curgându-i balele până la 
sfârșitul zilelor, fără să spună nimic nimănui. 

— Ce legătură are asta cu cariera mea? 

— Trebuie să-ţi justific prezența în fața superiorilor mei. E 
greu când... 


VP - 237 


Spre norocul meu, telefonul de pe masa lui Carvana a sunat, 
întrerupându-i discursul jalnic. li plăcea să se dea mare și să mă 
sperie, dar tremura tot când dădea telefon vreun ștab. După 
expresia lui, am văzut imediat că treaba era serioasă. Când s-a 
terminat convorbirea, s-a ridicat în grabă și și-a încheiat 
cămașa, aranjându-și cravata pentru ca eu să-i fac nodul în timp 
ce își punea sacoul. 

— Trebuie să plec. Vorbim pe urmă. Să vii mai devreme 
mâine, ai înţeles? 

— Cine era la telefon? S-a întâmplat ceva, Doc? 

Carvana a ieșit fără să spună un cuvânt. Regret și azi că n-am 


alergat după el ca să-i cer răspunsul. 
+ 


N-am crezut niciodată în horoscop - cu toate că, recunosc, am 
mania de a-i întreba pe oameni ce zodie sunt și de a trage 
concluzii de acolo. Imediat ce m-am trezit, încă somnoroasă, am 
pregătit gustarea copiilor, simțindu-mă de parcă aș fi tras după 
mine pietre de moară. Pe masa unde am luat micul dejun, ziarul 
de ieri era deschis la pagina cu horoscopul. Am aruncat o 
privire: ZÂMBEȘTE, luni va fi ziua cea mai bună din săptămâna 
ta. Dacă era adevărat, restul avea să fie un mare rahat. Cu 
siguranţă, până duminică, aveam să mă sinucid. 

M-am îmbrăcat în negru și mi-am pus brățările norocoase la 
mâna stângă. Aveam nevoie de multă dibăcie și răbdare ca să 
vorbesc cu Carvana. M-am uitat la ceas: de data asta eram în 
întârziere. Abia am avut timp pentru un machiaj acceptabil - m- 
am mulțumit cu minimumul necesar, i-am dus pe copii la școală 
și am alergat la secție, sperând că bătrânul încă nu ajunsese. 

— Bună dimineaţa, Verônica! mi-a spus cineva, de îndată ce 
am ieșit din lift. 

Atenţia mi-a fost imediat atrasă de forfota intensă a colegilor 
de etaj. Oamenii strigau la telefoane, era un du-te-vino frenetic, 
într-o atmosferă atât de apăsătoare încât nu era nevoie să fiu un 
mare detectiv ca să știu sigur: se întâmplase ceva foarte rău. 
Am cercetat toată secţia, căutându-l pe Nelson prin haosul 
acela. Din zece pași mari am ajuns lângă el și l-am atins pe 
umăr. 

— Dumnezeule, ce-i cu debandada asta, Nerdson? 

El și-a întors fața și m-a privit ca și cum ar fi dat ochii cu o 
fantomă. 


VP - 238 


— Ce mama măssii, Ver6, nu-mi vine să cred! s-a ridicat, 
dându-mi o îmbrăţișare tremurândă. Am înnebunit tot sunându- 
te! Nu mai răspunzi la telefon? 

Am scos aparatul din buzunar și am privit ecranul. Treizeci de 
apeluri pierdute. 

— lartă-mă, era pe silențios. 

— A dispărut Carvana! a spus el, fără să piardă vremea. 

— Cum adică a dispărut? 

— Aseară, cu puţin înainte de unsprezece, a plecat de la 
secție și a sunat-o pe soţia lui spunându-i că are o ședință 
urgentă cu conducerea Poliţiei Militare. Din câte a spus ea, 
Carvana părea îngrijorat. 

— Și pe urmă? 

— Se întâmplă că nu s-a întors acasă, nu răspunde la mobil și 
ultima dată când a trimis răspuns la un mesaj a fost puţin după 
douăsprezece noaptea. La Poliţia Militară, nimeni nu știe să ne 
dea nicio informaţie. Ei susţin că nu au sunat ieri aici ca să-l 
cheme la vreo ședință. Tu știi ceva? 

— Nu, eu... De ce aș ști? 

— Nu ești secretara lui? Soţia lui a sunat de vreo sută de ori, e 
scoasă din fire. Vrea să vorbească cu tine. 

— Sigur, o s-o sun. Dar, înainte de asta, lasă-mă doar să 
verific agenda și e-mailurile bătrânului. 

Când am ajuns la biroul meu, stomacul mi se împietrise, ca și 
cum aș fi digerat cărămizi. Am băut un pahar de apă și am 
încercat să gândesc calm. Atunci, mi-am amintit de apelul 
telefonic care ne întrerupsese conversaţia cu o seară înainte. 
Era o voce de bărbat. Am alergat la telefonul de pe masa lui și, 
cu mâinile tremurânde, am verificat în memorie apelurile 
primite. M-a cuprins ameţeala și am avut o senzaţie intensă de 
vomă. La dracu’, era numărul de fix al lui Janete. 

M-am încuiat în baia bărbaţilor (cea a femeilor era ocupată) și, 
cu mâinile sprijinite de marginile chiuvetei, am vărsat tot. M-am 
privit în oglindă, tremurând din cap până-n picioare. Coșmarul 
nu se apropiase niciodată atât de mult. Era tangibil, era real. 
Fără îndoială, Brandão a bănuit că Janete primise ajutor din 
afară, dar pe mine nu m-a luat în seamă; secretarele sunt 
întotdeauna invizibile. 

Viaţa lui Carvana era în pericol. În timp ce vorbeam, primise 
apelul cu privire la ședința de urgenţă, momeala ucigătoare, 


VP - 239 


fără ca eu să bănuiesc nimic. Încă un eșec ca polițistă, încă o 
viaţă în mâinile mele. Dacă ar fi păţit ceva, nu mi-aş fi iertat-o 
niciodată. Chiar dacă era un bătrân trecut prin multe, situaţia 
era cumplită: Brandão era un polițist cu experienţă, un ucigaș 
nemilos, iar victima nu bănuia nimic. Dacă i-aș fi spus măcar 
despre Janete... Era vina mea, numai a mea! 

Mi-am deschis carnetul de notițe, recapitulând tot ce știam 
despre caz. Informaţiile mă izbeau asemenea unor focuri de AK- 
47. Mi-am răsfoit arhivele, ignorând larma care se răspândea pe 
coridoarele secţiei. Dumnezeule, cum am putut să fiu atât de 
idioată încât să cred că pot da de capăt unor cazuri de 
asemenea proporţii? Marta Campos nu fusese răzbunată, Janete 
era probabil moartă, iar acum Carvana suferea în mâinile 
ucigașului ăluia ticălos. Inima voia să-mi sară din piept și să bată 
pe masă, lângă calculatorul vechi. Gândește, Ver6, gândește 
repede, fir-ar să fie! Vedeam numai puncte negre în fața ochilor, 
așa că am încercat să privesc înainte, ca să-mi vin în fire. 

In mijlocul unui mic grup, Nelson tasta cu un aer tulburat, dar 
concentrat. Dacă scandalul devenea public, cu toate detaliile, 
era sfârșitul carierelor noastre. Făcusem multe lucruri ilegale, 
era posibil chiar să ajung la închisoare. Nu puteam să implic pe 
altcineva, mai ales pe Nelson, care mă ajutase atât de mult. Mai 
bine să mă duc la fund singură. 

Din ultimul sertar am luat o sacoșă pliabilă și am pus înăuntru 
tot ce-mi putea fi de folos: muniţie, binoclu, notițe, stick USB, 
două batoane de cereale și încărcătorul de la mobil. Am avut 
grijă să iau liftul fără să observe nimeni. N-a fost atât de greu, 
până la urmă. Haosul era atât de mare încât am devenit și mai 
invizibilă. 

M-am urcat în mașină și am găsit adresa lui Janete cu Waze. 
Am apăsat pe „PORNIRE” și am dat drumul la radio. Unele 
buletine de știri anunțau deja dispariţia unui comisar cu vechime 
de la secția Omoruri din São Paulo. Presa asta e o adevărată 
pacoste, hrănindu-se cu știri despre crime și tragediile altora. 
Hiene cu diplome în jurnalism, era practic imposibil să ascunzi 
ceva de ei. Informațiile ieșeau mereu la iveală și eram obligați 
să lucrăm, aflându-ne sub presiuni din toate părţile. O șleahtă 
de oameni care n-au despre ce să vorbească, repetând mereu 
aceleași rahaturi. 

Am respirat adânc de mai multe ori, în timp ce ignoram 


VP - 240 


semnele de circulaţie și mă îndepărtam de mașinile lente. Unul 
care habar n-avea să conducă mi-a tăiat fața într-o intersecţie. 
Am apăsat tare pe claxon, punând frână la timp ca să salvez 
caroseria Hondei. Nemernicul și-a văzut de drum, dar mă 
simţeam atât de buimăcită încât am preferat să opresc un timp 
la o benzinărie. Ca să pot să investighez în continuare și să-l 
salvez pe Carvana, trebuia să ajung vie la locul faptei. 

Am pornit luminile de avertizare, mi-am strâns părul ca să nu 
îmi intre în ochi, încercând să-mi fac un coc rapid, dar îmi 
tremurau mâinile și firele de păr se încurcau în centura de 
siguranţă. Stai calmă, Verô, stai calmă, la dracu'!... Degeaba. 

Tot cu nervii la pământ, m-am hotărât să-mi continui drumul. 
Mi-am sprijinit braţul de scaun, privind în spate ca să trec 
schimbătorul de viteze în marșarier. În clipa aceea, am văzut. Pe 
banchetă, în spatele șoferului, erau cei doi saci de gunoi pe care 
îi găsisem acasă la Brandão. Cu siguranţă, polițistul militar îl 
dusese pe Carvana unde știa el, iar în casa din Parque de Carmo 
nu aș fi găsit decât informaţii inutile. Am pornit din nou luminile 
de avertizare și, ca un sălbatic înfometat devorând ultima 
bucăţică de carne, mi-am vârât mâinile în saci. Nu știu ce m-a 
îndemnat să cotrobăi prin ei la o benzinărie pe Radial Leste, dar 
ceva îmi spunea că asta trebuie să fac. 

Am început cu bucățelele de hârtie, punându-le una lângă alta 
pe tabloul de bord al mașinii ca și cum aș fi recompus un puzzle. 
Am găsit o rețetă medicală, niște chitanţe de la cumpărături, doi 
fluturași din aceia pe care îi primim pe stradă, nimic relevant. 
Multe fragmente nu păreau să aibă niciun sens. Rahat! Am 
început să verific revistele de integrame ale lui Janete. Mai 
multe ediţii, colecții complete, toate completate cu cerneală 
albastră. Acasă, ea avea prea mult timp liber, așteptând ca soţul 
ei să se întoarcă la cină. Oare notase ceva pe copertele din 
spate? Mi-ar fi luat cel puţin trei ore ca să le cercetez una câte 
una. 

Ochii mi s-au umplut de lacrimi și o senzaţie groaznică de 
neputinţă a pus stăpânire asupra mea. Inconjurată de grămezile 
de gunoi și de revistele împrăștiate pe scaunele mașinii, m-am 
gândit să renunţ. Când mi-am amintit de biata Janete și de viaţa 
ei meschină, a fost și mai rău. In fond, ea avea dreptate: 
responsabilitatea pentru toată tragedia aceea era a mea. Dacă 
aș fi stat cuminte în banca mea, dacă nu m-aș fi apucat să fac 


VP - 241 


pe anchetatoarea când nu eram de fapt decât o funcţionară 
invizibilă, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. 

Cu motorul mașinii oprit, am apăsat adânc pedala de 
acceleraţie. Poate că sinuciderea era cea mai bună alegere. Să 
accelerez Honda la 150 de kilometri pe oră și să mă izbesc din 
plin de zidul cel mai apropiat. Paulo și-ar fi continuat viaţa cu 
amanta lui, secţia ar fi continuat să funcţioneze la fel ca 
întotdeauna, iar copiii, chiar dacă ar fi suferit un pic, s-ar fi 
obișnuit în curând cu lipsa mea. Îmi pierdusem mama și știam 
foarte bine că timpul vindecă toate rănile. Am răsucit cheia în 
contact, plănuind pașii către moarte. Fără greșeli de data asta. 

În timp ce motorul bâzâia, am căutat rola de hârtie igienică pe 
care o am întotdeauna în torpedo și mi-am șters lacrimile. Din 
nu știu ce motiv idiot, am început să pun la loc de bine, de rău 
integramele - nivelele avansat, începător și expert - în sacii de 
gunoi, în timp ce mă gândeam de care zid aș putea să mă 
izbesc cu mașina. În clipa aceea, ceva mi-a atras atenţia: era o 
revistă diferită de celelalte. Criptograme geografice, scria pe 
copertă. Am luat-o și m-am uitat pe verso: „Criptogramele sunt 
texte cifrate, al căror mesaj poate fi descifrat conform unui cod 
cu o logică anume”. Am răsfoit paginile, de la un cuvânt-cheie la 
altul, cu graba cuiva care ajunge la sfârșitul unei cărţi. Unele 
necompletate, multe completate pe jumătate, dar fără 
semnificaţie: Muntele Fuji, neconstituționalitate, câmpie. 

În sfârșit, am ajuns la paginile centrale, care, spre 
surprinderea mea, erau completate. Pe diagonală, ieșea în 
evidenţă: CATREBUNCAR. Un fior puternic mi-a străbătut corpul, 
ca o descărcare electrică. Am simţit o pornire inoportună de a 
izbucni în râs, dar m-am stăpânit, concentrată la maximum. 
Janete era deşteaptă: dacă lucrurile nu mergeau cum trebuie, 
știa că aveam să umblu în sertarul ei în căutare de indicii. Sigur, 
ea nu prevăzuse că Brandão avea să arunce revistele la gunoi, 
dar... Era totul acolo, scris cu litere citeţe. Cine nu știa ce caută 
n-ar fi înţeles niciodată. Pentru mine, era cât se poate de clar: 
era drumul către locul cu pricina. 


VP - 242 


|] 
PI 
| 
ÎL 
T 


Simțeam un amestec de ușurare și tristețe urcându-mi pe gât. 
Multumesc, Janete. Vin acum după tine. Am inspirat cu putere, 
ștergându-mi nasul cu mâneca bluzei. Nu era vremea pentru 
plâns. Am păstrat criptograma lângă mine și am modificat 
destinația în aplicație. Munții Cantareira: plecare acum! Fără să 
pierd vremea, mi-am conectat mobilul la sistemul handsfree din 
mașină și l-am sunat pe Gregório. 

— Acum ce mai vrei de la mine, javră ce ești? 

— Îți amintești de favoarea aia? Se apropie vremea. 

— N-am de gând să fac nimic pentru tine. 

— Ti-am spus că îţi dau toată înregistrarea dacă mă ajuţi cu 
asta. N-o să fii atât de prost încât să refuzi, nu? 

El a oftat la capătul celălalt al liniei, semn că aveam cale 
liberă ca să avansez. 

— Îți explic detaliile mai târziu. 

Am închis fără să-mi iau la revedere. Peștele era în continuare 
prins în cârlig, ceea ce îmi dădea încă puţin timp. Mă simţeam 
ca o echilibristă mergând pe sârmă la o înălţime de două mii de 
metri, cu vânt puternic bătând perpendicular. Am făcut drum 
întors la prima ocazie și am pornit către Cantareira, încercând 
neîncetat să anticipez ce era posibil să înfrunt. O furie surdă îmi 
cuprindea inima. Aveam să fiu nemiloasă. 

Am pornit pe drumul neasfaltat în același loc ca în ziua 
fatidică, când urmărisem mașina lui Brandăo. Am mai avansat 
puţin, ţinând criptograma lângă volan, ca pe o hartă rutieră. 
Ziua era senină, cu un soare puternic strălucea pe cerul fără 
nori. Toată frumusețea aceea nu se potrivea deloc cu starea 


VP - 243 


mea de spirit. În jur, doar terenuri necultivate, arbuști și arbori, 
din când în când zone înconjurate de garduri cu porţi de lemn. 
Am încercat s-o iau la stânga, la primul urcuș. Apoi am luat-o la 
stânga din nou, dar am nimerit într-o fundătură. Nu avea să fie 
ușor. Janete era tot timpul legată la ochi, a numărat de câte ori 
cotea mașina la stânga sau la dreapta, dar nu a văzut pe lângă 
câte străzi trecea de la o cotitură la alta. Era ca un labirint 
imposibil. 

Am făcut stânga împrejur și am pornit dintr-un alt punct. Doar 
cu instrucțiunile acelea nu aveam să ajung nicăieri. Am mers doi 
kilometri, căutând pe cineva care să mă ajute, dar a trebuit să 
trec de trei cai și de o turmă de porci, până să întâlnesc un om 
mergând pe jos pe marginea șoselei. Am redus viteza ca să nu-l 
umplu de praf și am coborât geamul, claxonând scurt: 

— Spuneţi-mi, vă rog, domnule, unde e linia de cale ferată? 

— Mai urcați puțin și o luaţi la stânga. E acolo o placă pe care 
e scris numele fermei Carinhoso. 

— Bine, mulțumesc. 

La stânga. Trebuia să fie prima parte a drumului. ST2. 
Urmând indicaţiile, am mai condus câţiva kilometri și am 
traversat șinele de cale ferată, luând-o la dreapta la bifurcaţie. 
În curând, mirosul puternic de citronelă, venit dinspre ambele 
laturi ale drumului îngust, mi-a invadat nările. Am încercat să 
mă pun în locul lui Janete și să mă gândesc ce aș lua drept 
cotitură dacă aș fi legată la ochi. 

Am virat încă o dată la dreapta, urcând și iar urcând, până ce 
vegetaţia a început să mi se pară cunoscută. Am oprit mașina, 
privind în jur. O sălbăticie  neliniștitoare, o  pustietate 
desăvârșită, cu o adâncitură de pământ mocirlos și... un arbore 
strâmb! Asta era! Mă întorsesem în același loc unde am oprit 
mașina în noaptea când Paloma fusese ucisă, doar că acum era 
zi şi puteam vedea totul. De acolo auzisem focurile de armă, așa 
că nu putea fi foarte departe. 

Am tras pe dreapta și am coborât din mașină, simțind cum mi 
se înfundă ghetele în noroi la fel ca prima dată. Am reglat 
binoclul, stăpânită de o senzaţie de eficiență care contrasta cu 
mâhnirea pe care o simţisem cu câteva minute înainte, și am 
început o inspecţie completă, aproape ca un expert, ascultând 
cu atenţie în același timp. Se auzeau vaci și maimuțe urlătoare, 
dar sunetele veneau din toate părţile și nu aveau să mă ajute să 


VP - 244 


găsesc drumul. Am citit din nou instrucţiunile, rugându-mă ca 
acestea să îmi spună ceva nou. 

Mi-am rotit corpul la 360 de grade, ţinând strâns binoclul și 
scrutând toată zona, până unde se putea vedea. Puțin mai la 
vest, am zărit o bisericuță, care, după cum arăta, părea 
abandonată, ascunsă printre arbori. Nu mai era decât un sfert 
de oră până la douăsprezece. Dacă Janete a auzit clopotul, 
aveam să-l aud și eu. Tulburarea mi se răspândea în tot corpul, 
dar începea să fie înăbușită de entuziasmul vânătorii. M-am 
urcat în mașină și am luat-o pe un drum care părea să ducă la 
bisericuţă. Pe măsură ce mă apropiam, am observat că locul 
acela era, de fapt, o capelă modestă, cu zugrăveala decolorată 
și un clopot surprinzător de bine păstrat. 

Așteptând să se facă ora douăsprezece, am intrat în micuța 
capelă pustie. Interiorul era și el neîngrijit, cu imagini ale lui 
lisus Christos pe Drumul Crucii și statui necizelate ale unor 
sfinți. Am îngenuncheat mai aproape de altar și am închis ochii 
într-o rugăciune rapidă. M-am rugat pentru mine însămi, de data 
asta, fiindcă, pentru cineva care și-a petrecut toată viaţa la 
birou lângă telefon, îngerul meu păzitor probabil că își pierduse 
minţile. Peste câteva secunde, m-a trezit la realitate sunetul 
puternic al clopotului, care mi-a dat mai multă putere. 

M-am ridicat și am mers de-a lungul laturii stângi, privind de 
jur-împrejur cu binoclul și din unghiul acela. Nu foarte departe, 
am zărit o zonă cu pereţi abrupți de piatră. Era cariera? Nu 
auzeam nicio explozie, dar poate că angajaţii erau în pauza de 
masă. Mi-am îndreptat privirea puţin mai spre dreapta și am 
localizat un drum lateral acoperit cu pietriș. Pietriș! Nu putea fi 
decât acolo. 

M-am întors la mașină, verificând pistolul Glock .380 deja 
încărcat pe care îl furasem din sertarul lui Brandăo - o armă 
incredibil de eficientă, foarte folosită de răufăcători și doar 
clandestin de polițiști, din simplul motiv că o regulă imbecilă (și 
destul de controversată) ne obligă ca în timpul serviciului să nu 
folosim decât pistoale Taurus. Am scos magazia și am împins-o 
la loc. Aveam paisprezece gloanţe în încărcător și încă unul în 
camera din țeava armei. Cu degetele reci și corpul electrizat, 
mi-am umplut încărcătorul de rezervă cu ultimele proiectile. Cu 
fiecare glonţ pe care îl vâram înăuntru, era tot mai greu să îl 
împing pe următorul. Mi-am pus încărcătorul la brâu. Treizeci de 


VP - 245 


focuri ca să-mi apăr viaţa și un binoclu pe umăr ca să-l văd pe 
ucigaș înainte să mă vadă el. Mult noroc, Verô. 

Am mers spre drumul acoperit cu pietriș, cu o priveliște 
aproape identică cu tot ce întâlnisem în ultimele patruzeci de 
minute. Simţeam că plutesc într-un gol imens când mă 
adânceam pe drumurile acelea fără să știu cum să mă întorc. La 
înălțimea aceea, mobilul meu afișa deja un „fără serviciu” 
amenințător. Am încercat să memorez fiecare mișcare, dar, 
după ce am zărit un alt arbore strâmb identic cu cel pe care îl 
văzusem cu zece minute mai devreme, până la urmă am 
renunţat. Am cotit la dreapta și a fost cât pe ce să nu văd 
grilajul care împiedica trecerea vitelor, așezat pe o potecă 
aproape ascunsă, la o înclinaţie de 45 de grade faţă de șosea. 
Am condus mașina cu grijă, zguduindu-mă pe terenul neregulat, 
și am trecut peste grilaj, închizând ochii o jumătate de secundă, 
simţindu-mă în pielea lui Janete. La câţiva metri mai în faţă, am 
găsit un loc discret unde să-mi las Honda. Am ascuns cheile în 
anvelopa din spate și am apucat în mână pistolul Glock. 

După mai puţin de cinci minute de mers, am dat peste o 
poartă de lemn încuiată cu un lacăt. Acolo trebuia să fie. Am 
străbătut perimetrul prin pădure, până când am găsit o 
deschidere în gardul de sârmă, deja ruginit și atacat de 
animalele din zonă. M-am ghemuit ca să trec prin spaţiul acela 
strâmt dar suficient. Cu picioarele îndepărtate ca să câștig 
stabilitate, am urcat pe o costișă acoperită cu frunze uscate 
care făceau mult zgomot până la marginea pajiștii. Ascunsă la 
umbra unui arbore, am cercetat zona cu ajutorul lentilelor 
puternice. Desișul de arbuști se întindea de-a lungul liniei 
orizontului. În contrast cu peisajul idilic, în mijlocul vegetației se 
afla o mașină. 

Am înaintat la stânga, pe o pantă care părea să dea spre alt 
colț de unde aș fi putut să o văd mai bine. Am verificat modelul: 
era Opelul Corsa negru al lui Brandăo! Era să scot un strigăt de 
entuziasm. Am respirat adânc, simțind că inima stătea să-mi 
sară din piept, în timp ce scrutam prin lentilele binoclului terenul 
neregulat, căutând ceva ce părea un chepeng. 

La câţiva metri mai în faţă, se afla o construcţie joasă, 
dreptunghiulară, din lemn, cu două mânere ieșite în afară, la fel 
ca la intrarea într-un beci. Sigur, cutia... Cutia descrisă de 
Janete! Mi s-au înmuiat picioarele, când m-am încumetat să fac 


VP - 246 


pașii următori. A trebuit să mă sprijin de un arbore. Ca/mează- 
te, Verô!, mi-am spus, A venit vremea ta! Am ridicat trăgaciul 
pistolului și am întins braţele, așteptând ca tremurul să treacă. 
Mi-am fixat gândurile asupra unei mantre de concentrare 
învăţate cu mult timp înainte la cursurile de tir și, atunci când și- 
a făcut efectul, am luat-o înainte, aplecându-mă. Mă durea 
spatele, dar nu avea să mă oprească durerea aceea 
neînsemnată. În două minute, am ajuns la chepeng. 

Am îngenuncheat deasupra unuia dintre canaturile din metal 
și am încercat să trag de mânerul celuilalt. Era greu. Am pus 
arma deoparte, ștergându-mi transpiraţia cu antebraţul, 

și mi-am îndoit picioarele ca să-mi iau avânt. Hainele mele 
erau murdare de pământ și, cu siguranţă, arătam ca o 
zdrenţăroasă cu părul zburlit și pielea unsuroasă. Instinctul 
animalic pe care îl descopeream înăuntrul meu m-a ajutat să-mi 
adun puterile pentru a treia încercare de a deschide canaturile 
chepengului. 

Am reușit. În aceeași clipă, am simţit o arsură de la nări până 
în gât și, ca un reflex al organismului, lacrimile au început să mi 
se prelingă pe faţă. Lucrând de atâţia ani la poliţie, avusesem 
de-a face cu multe grozăvii: femei violate, copii sodomizați, 
împușcături și înjunghieri în zonele cele mai improbabile, dar am 
certitudinea că niciun loc al vreunei infracţiuni nu m-a pregătit 
pentru ceea ce am găsit înăuntrul acelei cutii. Chiar și înainte să 
intru, duhoarea putredă nu lăsa loc de îndoială: cadavre în 
descompunere. Cine a simţit-o o dată nu o mai uită. 

În timp ce coboram tiptil pe scara în formă de spirală, am 
ameţit, năucită de alt iz puternic. Era carne arsă, mirosul 
insuportabil de carbonizat care îmi cobora pe esofag și îmi 
întorcea stomacul pe dos. Nu puteam leșina acum. M-am 
sprijinit de balustrada de metal rece, acoperită de un strat 
întunecat de cenușă. Cu siguranţă, Janete se sprijinise de multe 
ori de balustrada aceea. Un fascicul de raze de soare lumina 
slab acoperișul buncărului, străbătut de șina circulară de oțel, 
care suspenda în aer lanțuri și cârlige. Am mijit ochii, încercând 
să disting vreo siluetă în zona cea mai îndepărtată, dar nu se 
vedea decât întuneric. 

Mi-a părut rău că lăsasem mobilul în mașină. Deși nu aveam 
semnal, puteam folosi aparatul pe post de lanternă. Acum eram 
oarbă, nevoită să pipăi nimicul milimetru cu milimetru. Dacă 


VP - 247 


Brandão era acolo jos, aveam să fiu o ţintă ușoară, chiar jalnică. 
Cu arma în mână, am încercat să ignor mirosul greţos și am 
ajuns la capătul scării. Am căutat un întrerupător pe peretele de 
piatră, deși părea puţin probabil ca un astfel de loc să aibă 
curent electric. Mi-a căzut pe braţ ceva umed și vâscos și nu 
puteam să-mi dau seama ce era. 

La trei pași mai în faţă, am găsit un felinar lângă perete, cu o 
cutie de chibrituri așezată deasupra. Nu aș fi reușit să aprind 
felinarul fără să dau drumul armei. Am privit încă o dată în jur. 
Tacerea era asurzitoare, chiar nu părea să fie nimeni acolo, și 
nu-mi rămânea decât să risc. Mi-am pus arma la brâu, am ridicat 
repede sticla și am aprins un băț de chibrit temându-mă de ceea 
ce urma să dezvăluie flacăra. Am îndreptat lumina către zona 
cea mai întunecată și, dintr-o reacție reflexă, am vomitat. 

Un cadavru descompus era atârnat de tavan, prins de șina 
circulară, cu lanţuri trecute prin scripeţi și cârlige înfipte în 
carnea înroșită și înnegrită. Biata femeie se lichefia în aerul 
acela închis, picurând pe podeaua rece. Am mers mai departe, 
cu arma aţintită în gol. Era ca și cum aș fi trecut printre 
rămășițele lăsate în urmă de un incendiu: obiecte de plastic și 
lanţuri de fier topite, cioburi de sticlă care trosneau când 
pășeam. În aer, prezenţa puternică a monoxidului de carbon îmi 
afecta simţurile. 

Am ajuns la un perete pe care erau răspândite tot felul de 
unelte și hârtii pârlite, pe care se vedeau fragmente de desene 
foarte asemănătoare cu cele pe care mi le dăduse Janete. In 
centrul șinei circulare, o mulţime de lămpi rustice, toate 
plesnite, păstrând urme ale focului intens care le mistuise. 
Felinarul s-a stins și a trebuit să aprind un alt băț de chibrit. 

Abia atunci am văzut: în mijlocul buncărului, un corp micuţ, 
complet înnegrit, stătea așezat pe ceva ce părea să fie un 
fotoliu, cu mâinile și picioarele prinse în cătușe rămase intacte. 
Am recunoscut-o imediat: era Janete, carbonizată, moartă din 
cauza mea. Capul ei avea o formă neobișnuită și am găsit în 
curând o închizătoare de metal în apropierea gâtului, ceea ce 
confirma că avea cutia pe cap când ticălosul îi dăduse foc. 
Mâinile ei, cu o textură de cărbune, încercau să cuprindă 
pântecele dezmierdând pentru ultima oară bebelușul ars de viu. 

Simţind că nu mai aveam aer, m-am prăbușit lângă fotoliu. 
Am dat drumul armei și am plâns. Am plâns pentru Janete, 


VP - 248 


pentru mine, pentru sărmana femeie suspendată de tavan ca 
într-o alegorie de prost gust. Am plâns pentru Paulo și pentru 
copii, am plâns pentru căsătoria mea și pentru Nelson, am plâns 
pentru tata, pentru Carvana, pentru eșecul și pentru lașitatea 
mea. Nu am plâns toate durerile din lume, dar durerile mele 
erau destule ca să mă copleșească. Nu știu câtă vreme am 
rămas acolo, în timp ce furia creștea cu fiecare suspin, 
contracarând tulburarea și alimentând un sentiment nou, 
reprimat cu mare greutate în adâncul inimii mele. Când am ieșit 


din buncăr, hotărâsem deja ce urma să fac. 
e 


Se lăsa noaptea. Tinând arma cât de strâns puteam, nu a fost 
nevoie să merg mult ca să zăresc cocioaba neîngrijită, cu pereţi 
de paiantă, așa cum o descrisese Janete. M-am apropiat 
încovoiată, uitând de orice durere. Pe terasă, două lampioane 
încă neaprinse se legănau în fața ușii, prinse de grinzile 
acoperișului, și câteva cutii goale zăceau împrăștiate la 
întâmplare. Erau zeci de colivii și cutii de lemn așezate una 
peste alta, ascunzând ferestrele și nelăsând să se vadă 
înăuntrul casei. Cu siguranță, Brandăo se distra înăuntru, iar eu 
nu îmi permiteam luxul de a greși. 

In cutii erau păsărele, cu pene împrăștiate peste tot și un 
miros puternic de excrement de animale. Când auzeai toată 
păsărimea aceea cântând și ciripind fără oprire, nu-ţi puteai 
imagina cum ar fi putut să trăiască cineva tot timpul într-o 
asemenea gălăgie, ăsta era adevărul. În colţ, un război de ţesut 
de lemn asamblat, dar gol. Am înconjurat casa pe partea 
stângă, până când am găsit prima fereastră care îmi permitea 
să trag cu ochiul: o încăpere simplă, cu o măsuţă pe care era 
așezat alt felinar și două scăunele împletite din paie. Nici vorbă 
de televizor sau telefon. Niciun fel de cărţi. Nicio decoraţiune. 
Doar un coif din pene colorate atârnat de unul dintre pereţi. 
Podeaua de pământ bătătorit părea să se afle acolo de o mie de 
ani. 

Fără să fac zgomot, am dat la o parte cutiile ca să ajung la 
cealaltă fereastră, care dădea spre o bucătărie simplă, cu un 
lighean și o mașină de gătit cu lemne. Am testat ușa, ezitând: 
era deschisă! Am apăsat clanţa, care a scos un ușor scârţâit de 
fier mâncat de rugină, și am intrat. Am străbătut bucătăria 
pustie și, din câţiva pași, am ajuns la încăperea pe care o 


VP - 249 


văzusem de la fereastra laterală. Era chiar mai mică decât îmi 
imaginasem, cu un hamac suspendat și, de cealaltă parte, mai 
mulţi metri de sfoară încolăcită și un teanc de ţesături artizanale 
împăturite, foarte colorate și cu desene geometrice. În dulap, 
câteva produse de curăţenie, puţine și simple, și un bidon cu 
petrol lampant, indispensabil în locul acela fără curent electric. 

Cocioaba era neaerisită, întunecată și foarte, foarte modestă. 
Transpiraţia mi se scurgea pe spate și abia mă ţineam pe 
picioare: imaginea corpului contorsionat al lui Janete, lipsit de 
orice demnitate, mi se întipărise în minte și nu aveam să o uit 
foarte curând. Am închis și am deschis din nou ochii, de parcă 
așa aș fi văzut mai bine. Alte două uși închise mă provocau la 
pasul următor. Am ales-o pe cea din stânga, habar n-am de ce. 
Am apucat clanţa, întinzându-mi corpul înainte, gata pentru o 
abordare rapidă, fără greșeli. Am deschis ușa și... 

Nimic. Pieptul îmi fremăta. Încăperea goală mă întâmpina cu 
un calm care nu se potrivea deloc cu bătăile rapide ale inimii 
mele. Trebuia să sper că n-am să fac infarct în clipa următoare. 
Eram gata să explorez restul locului când am auzit un zgomot 
sec venit din exterior, din latura opusă aceleia unde mă aflam. 
Am rămas nemișcată, în stare de alertă, ca să verific dacă 
sunetul avea să se repete. 

Părea să fie zgomotul cadenţat al unei cazmale care răscolea 
pământul. M-am apropiat de fereastră, încet, în vârful 
picioarelor. Dintr-o privire rapidă, am văzut silueta lui Brandão, 
mânuind un fel de aparat de săpat. Trecea pe sub un arbore, iar 
pe creanga de deasupra se legăna un alt lampion aprins. 
Brandăo era îmbrăcat într-un costum de camuflaj, iar amurgul 
îmi îngreuna și mai mult vederea. Nu reușeam să văd bine ce 
făcea. Poate Carvana era ţinut captiv undeva în apropiere, cu un 
căluș în gură, și ticălosul urmă să-l îngroape de viu în orice clipă. 
Am ieșit din casă în grabă, ocolind prin spate, ca să mă apropii 
de el. Ascunsă după un teanc de cutii, am analizat mai bine 
situaţia. 

Nici urmă de Carvana. Brandão săpa o groapă în pământ cu 
aparatul într-o zonă aflată în interiorul unui cerc de pietre. M-am 
gândit că pregătea un mormânt, dar spaţiul era prea îngust și 
destul de adânc pe verticală, ca și cum ar fi plantat ceva. Lucra 
așezat în genunchi, cu profilul către mine, serios, în ciuda 
luminii venite de sus care îi făcea ţeasta pleșuvă să lucească. 


VP - 250 


L-am observat în continuare, gândindu-mă la cel mai bun mod 
de a-l lua prin surprindere. Inainte să încerc să fac ceva, trebuia 
să-l găsesc pe Carvana. Brandão a aruncat la o parte aparatul 
de săpat, s-a îndreptat către o altă latură a casei, într-un unghi 
aflat în afara câmpului meu vizual, și s-a întors în curând 
aducând ceea ce părea să fie un corp uman, pe care îl căra în 
spate ca pe un sac. S-a așezat în fața gropii și l-a apucat pe om 
de umeri, vârându-l înăuntru, cu picioarele în jos. În timp ce îl 
mișca, trupul inert s-a atins de lampion, care a început să se 
balanseze înspăimântător. Deodată, lumina a căzut asupra 
ochilor ieșiți din orbite ai cadavrului, întorși către mine. 
Stupefiată, am dat înapoi câţiva pași. Era Carvana. Mort. 

În febra momentului, am ieșit din ascunzătoare, mi-am proptit 
picioarele pe pământ, am întins brațele și am ţintit către coapsa 
stângă a lui Brandăo. Când am apăsat trăgaciul, am simţit 
reculul pistolului, dar nu m-am cilintit din loc. Luat prin 
surprindere, nenorocitul a strigat, chircindu-se la pământ, în 
timp ce încerca să oprească sângele să curgă și să-și aline 
durerea. M-am apropiat cu precauţie și am tras din nou, de data 
asta în genunchiul drept. Am auzit zgomotul oaselor sfărâmate 
și, în vreme ce Brandão urla, l-am percheziționat și i-am găsit un 
pistol la betelia pantalonilor. L-am azvârlit departe. Ținând arma 
cu amândouă mâinile de la o distanţă sigură, am spus: 

— Întoarce-te cât mai încet, nemernicule! 

El a ridicat mâinile însângerate, în semn de predare. Am făcut 
un pas la momentul potrivit, prevăzând că o să încerce să mă 
doboare. Chiar și rănit, Brandăo era o fiară sălbatică 
periculoasă. 

— Scursura dracului! 

— Liniștește-te! Hai s-o luăm încet, pot să-ţi explic! a început 
el, privindu-mă în ochi. Și eu sunt poliţist și... Aaah! 

L-am împușcat drept în abdomen, iar sângele a început să 
țâșnească fără oprire. M-a privit cuprins de spaimă înainte să 
leșine. Probabil că pasul următor îmi era deja întipărit în minte, 
pentru că am știut exact ce aveam de făcut. Un corp inert 
cântărește mult, dar adrenalina ne dă puteri nebănuite, venite 
cine știe de unde. 

Am luat sfoara și bidonul cu petrol pe care le văzusem în casă 
și l-am târât pe Brandăo până la arborele în care strălucea 
lampionul. L-am sprijinit de trunchi și l-am înfășurat de mai 


VP - 251 


multe ori cu sfoara, legându-i corpul robust câte de bine 
puteam. Am luat de pe terasă o cutie pentru păsări goală și am 
așezat-o lângă el. Știam că unui ins puternic îi ia mult timp să 
moară în urma unei împușcături în abdomen și că la un moment 
dat avea să-și recapete cunoștința. Am așteptat, răbdătoare. 

Alb ca varul, a întredeschis ochii pentru o clipă. Pierdea mult 
sânge și încerca să înțeleagă ce se întâmplă. A început să 
bolborosească, vrând să se apere cu înfrigurare, dar nu eram 
interesată. Am vărsat tot gazul lampant peste corpul lui și, 
udându-l din cap până-n picioare, fără niciun fel de economie, 
am spus, foarte calmă: 

— Asta e pentru Janete! 

Brandăo n-a apucat decât să ridice ușor sprâncenele înainte 
ca eu să-i așez pe cap cutia pentru păsări. Am auzit murmure 
prelungi și înăbușite, dar nu m-am oprit. Am aprins un chibrit și, 
de la o distanță sigură, i-am dat foc acelui gunoi uman. Flăcările 
s-au ridicat de îndată, cu o forţă brutală, în vreme ce strigătele 
erau acoperite de trosnetele scânteilor. In clipa aceea, am 
înțeles ce înseamnă triumful și plenitudinea. 

Părăsind spectacolul, am alergat către corpul lui Carvana, pe 
jumătate îngropat în pământ, pe jumătate în afară. Nu exista 
nici cea mai mică îndoială că bătrânul era mort, cu o pată 
enormă de sânge pe piept. l-am mângâiat chipul rece ca 
gheaţa. 

— lartă-mă, Doc! N-am vrut niciodată să-ți fac rău. 

Era ultima zi din restul vieţii mele. Încă aplecată, am privit 
spre Brandăo, care începea să se transforme într-o bucată 
amorfă de carne și sânge. 

Clic. Am închis cazul. 


GAZETA DE DIMINEAȚĂ 
Ascunzătoare macabră găsită de poliţie 
în munții Cantareira 
de Plinio R. Spinoza 
Cimitir clandestin. 


Lunea aceasta, în urma unui denunţ anonim, o echipă a 
Poliției Militare a descins într-un loc aflat în zona munţilor 


VP - 252 


Cantareira, situat la nord de orașul Săo Paulo, unde a găsit 
în jur de douăsprezece cadavre îngropate. Exhumate din 
ceea ce părea a fi un cimitir clandestin cu morminte 
acoperite de pietre, cadavrele erau înfășurate în hamacuri 
artizanale și, potrivit unei surse consultate de jurnalul 
nostru, aproape toate aveau brațul stâng retezat. Cu 
ajutorul unei echipe a Corpului de Pompieri și al câinilor 
special dresați pentru depistarea cadavrelor și a 
osemintelor, poliţia continuă căutarea altor victime. O 
echipă a poliţiei judiciare din capitală a fost de asemenea 
mobilizată și se află la locul infracţiunilor. 

Conform declarațiilor comisarului Klaus Bentes, 
responsabil pentru caz, investigația se concentrează asupra 
posibilității existenţei unui ucigaș în serie activ, ca urmare a 
aspectelor ritualice observate la locul crimelor și a 
numărului mare de victime. Investigatorii suspectează că 
trupurile aparţin unor persoane dispărute în ultimii ani, și, 
din acest motiv, a fost deja demarată o anchetă detaliată a 
cazurilor de acest tip, înregistrate până acum. Vor fi 
necesare analize ADN pentru identificarea corpurilor, iar 
membrii familiilor acestora vor fi chemaţi pentru 
recunoașterea hainelor și a bunurilor, cum ar fi telefoane 
mobile, bijuterii, ceasuri sau accesorii. 

Printre victimele deja identificate se număra comisarul- 
șef al DHPP, Wilson Carvana, ucis (cu un foc de armă în 
piept și altul în ceafă. Un căpitan din cadrul Poliţiei Militare, 
făcând parte din al 8-lea Batalion Metropolitan al Poliţiei 
Militare (BMPM), Tatuapé, Cláudio Antunes Brandão, a fost 
identificat cu ajutorul unei plăcuțe metalice pe care o purta 
la gât. Corpul său era - carbonizat și vor fi efectuate teste 
ADN pentru confirmarea morții. Cei doi reprezentați ai 
forțelor de ordine dispăruseră de aproximativ o lună, într- 
una dintre cele mai intrigante enigme polițiste ivite anul 
acesta în capitala statului São Paulo. Poliția declară că, 
potrivit ipotezei celei mai probabile, ucigașul i-ar fi eliminat 
pentru a evita captura. Secretara comisarului-șef Wilson 
Carvana, Verônica Torres, este dată dispărută. 

Continuă investigația cu caracter confidenţial asupra 
crimelor de care sunt legate numele a trei polițiști, niciunul 
dintre cei implicaţi nedorind să comenteze cazul. Cadavrele 
ridicate au fost trimise la departamentul de identificare al 
Institutului de Medicină Legală din São Paulo. 


Despre ascunzătoare. Tot în zona cimitirului 
VP - 253 


clandestin, poliția cercetează un așa-numit buncăr (carceră 
subterană), unde au fost localizate alte două cadavre, 
dintre care unul carbonizat. In timpul cercetărilor, au fost 
ridicate de la faţa locului mai multe desene parțial arse 
reprezentând femei imobilizate și torturate, care au fost 
trimise la Institutul de Criminalistică pentru a fi supuse 
examinărilor de specialitate. 

Principala locuinţă situată pe terenul din munţii 
Cantareira a fost de asemenea izolată în vederea realizării 
unor expertize ulterioare. In interiorul acesteia, poliţia a 
descoperit peste cincizeci de păsări curi6, moarte de 
inaniţie, închise în colivii sau în cutii pentru deprinderea 
cântecului. 

In urma analizei probelor colectate de la locul faptei, 
experții poliţiei judiciare au în vedere reconstituirea 
crimelor cu ajutorul expertizelor balistice, al testelor ADN, 
necropsiilor și al altor examinări complementare. Poliţia a 
solicitat ca subprefectura Jacană (Tremembé) să trimită un 
camion și un excavator pentru ridicarea rămășițelor. Până la 
momentul publicării prezentului articol, nu a fost găsită 
nicio înregistrare oficială cu privire la teren și nu a fost 
identificat proprietarul acestuia. 


GAZETA DE DIMINEAȚĂ 


A fost identificată o altă victimă 
a presupusului ucigaș din buncăr 


de Plinio R. Spinoza 


La mai mult de o săptămână după ce au fost inițiate 
investigațiile asupra crimelor comise de presupusul ucigaș 
din buncăr, în munţii Cantareira, au fost identificate ieri 
rămășițele polițistei Verônica Torres, secretara comisarului- 
șef al DHPP, Wilson Carvana. 

Cadavrul acesteia a fost de asemenea găsit la locul 
infracţiunilor. Corpul poliţistei era prins cu cătușe de un 
fotoliu, complet carbonizat, în interiorul buncărului subteran 
situat pe terenul respectiv, la cincizeci de metri de locuința 
principală. Mașina victimei a fost găsită abandonată în 
apropiere. 

Poliția continuă investigaţiile pentru a determina în ce fel 


VP - 254 


au fost implicaţi comisarul de la Poliţia Civilă Wilson 
Carvana, secretara acestuia, Verônica Torres, și căpitanul 
de la Poliția Militară Cláudio Antunes Brandão, a cărui 
identitate a fost confirmată prin teste ADN săptămâna 
aceasta, în urmărirea presupusului ucigaș în serie, aflat în 
continuare în libertate. 

Nu este cunoscută nici legătura între moartea celor trei 
polițiști (doi civili și unul militar) și cele paisprezece cadavre 
de femei găsite în ceea ce părea a fi un cimitir indigen. 
Poliția nu a confirmat dacă trupurile polițiștilor au fost 
mutilate sau dacă numai unele dintre acestea au fost 
descoperite cu brațul stâng retezat. 

Paulo Monteiro de Lima, soțul poliţistei ucise cu 
brutalitate, a fost surprins de constatarea că soţia sa era 
însărcinată. Acesta nu acceptă să se resemneze și a 
solicitat să se facă eforturi vederea elucidării crimelor. In 
afară de soț, Verônica Torres lasă în urmă doi copii. Va fi 
înmormântată mâine, la cimitirul Araçá, cu onoruri militare, 
deoarece a încetat din viaţă în timp ce se afla în serviciul 
statului. Secretarul de stat pentru Siguranţă Publică, Carlos 
Pinholli, a afirmat că, pentru Poliţia Civilă din Săo Paulo, 
identificarea și, capturarea ucigașului este o chestiune de 
onoare. 


Alte victime identificate. Au fost identificate 
săptămâna trecută osemintele a alte două persoane: Cicera 
Alves de Souza (21 de ani) și Paloma da Silva Rocha (23 de 
ani). Amândouă plecaseră din Săo Luis de Maranhăo 
căutându-și de lucru în capitala statului Săo Paulo. Familiile 
lor nu mai știau nimic despre ele de când tinerele luaseră 
autobuzul companiei Expresso RN, la sfârșitul anului trecut 
și au fost șocate la primirea veștii. 

Vinerea trecută, poliția a încheiat excavaţiile la locul 
infracţiunilor, după ce au fost descoperite rămășițele a 
șaptesprezece femei și mai multe brațe îngropate în șir în 
fața locuinței principale din zonă. Osemintele încă 
neidentificate se afla la departamentul de antropologie 
medico-legală de la Institutul de Medicină Legală din Săo 
Paulo. Potrivit medicului legist Gregório Duarte, responsabil 
pentru caz, identificarea poliţistei Verônica Torres a fost 
posibilă doar în urma comparării amprentei dentare a 
cadavrului carbonizat cu fişele stomatologice cedate de 
familie. 

In unele cazuri, cu toate acestea, va fi necesară utilizarea 


VP - 255 


tehnicii de reconstituire facială 3-D pentru ca victimele să 
poată fi recunoscute de familie sau prieteni. 

Comisarul Klaus. Bentes, responsabil pentru investigaţii, 
îi îndeamnă pe toţi cei care au orice fel de informaţii despre 
caz să contacteze, poliţia prin intermediul platformei pentru 
denunţuri anonime. Comisarul solicită, de asemenea, ca 
membrii familiilor persoanelor dispărute să pună la 
dispoziţie Institutului de Medicină Legală material genetic 
pentru teste ADN, facilitând astfel procesul de identificare. 
investigaţiile continuă în ritm accelerat. 


VP - 256 


EPILOG 


Nu e neapărat nevoie să-ţi tai venele ca să dispari pentru 
totdeauna. După ce faţa mea apăruse în diverse ziare, am avut 
puţin timp la dispoziţie ca să mă transform în altcineva. M-am 
vopsit brunetă și am făcut un tratament de îndreptare 
progresivă a părului. Mi-am pus fațete dentare albe și perfecte, 
corectând definitiv mica strungăreaţă care îmi marca atât de 
mult zâmbetul. M-am bronzat artificial și, încurajată de toate 
astea, până la urmă am dat jos kilogramele în plus. Mi-am 
schimbat și garderoba: rochite aproape retro, talie marcată, 
guler prins cu nasturi, câte-un volănaș pe ici, pe colo. O femeie 
de treizeci și ceva de ani, de modă veche și manierată. 

Imediat ce strângeam mai mulţi bani, eram hotărâtă să mă 
încumet la o operaţie estetică în Rio de Janeiro ca să dobândesc 
chipul visurilor mele. Deocamdată, mă mulțumeam cu puţinul 
pe care mi-l permiteam din banii furaţi de acasă de la Gregório. 
Nu puteam risca să-mi folosesc contul bancar sau vreo carte de 
credit. Totul era încă foarte recent. 

În vreme ce ipocritul de Paulo cerea dreptate în ziare și își 
regula amanta, în timp ce copiii mei își reveneau după șocul 
emoţional, singura mea scăpare a fost să stau cuminte, 
ascunsă. Asemenea liniștii de dinaintea furtunii, trebuia să 
aștept să se așeze praful. Lunile următoare am trăit modest, tot 
mutându-mă dintr-o cameră mizerabilă în alta în centrul orașului 
São Paulo, unde nu se cerea niciun fel de document pentru 
închiriere. 

La începutul anului, mi-am găsit până la urmă o mică 
garsonieră la etajul unsprezece al clădirii Copan, exemplu iconic 
al geometriei sinuoase din Săo Paulo, cu peste cinci mii de 
locatari. Numai pe scara mea erau 448 de garsoniere - locul 
perfect pentru a trece neobservată. Acolo convieţuiau într-o 
armonie misterioasă bogătași în pas cu moda, în apartamente 
de lux și săraci, în văgăuni ca vai de lume; comercianți, 
profesori, moștenitori milionari, pensionari și escorte, într-un 
amalgam de clase sociale, având dreptul până și la o biserică 
evanghelică. Mă simţeam cumva acasă în acel Turn Babel. 


VP - 257 


La sfârșitul lunii, l-am invitat pe Gregório la o întâlnire. După 
lovitura mea de graţie, păstrasem legătura cu el prin telefoane 
mobile de unică folosință, dar venise vremea să-mi îndeplinesc 
promisiunea. Purtând o fustă înflorată, o cămașă albă și 
mocasini bej, pe lângă inseparabilele mele brățări (singura 
manie de care n-am reușit să scap), îl așteptam cu coatele 
sprijinite de cadrul ferestrei, sorbind o cafea călduţă. Priveam 
spre zgârie-nori, la oamenii de jos, cât niște furnici, poluarea din 
aer ducându-mă cu gândul la confortul de a trăi într-un oraș 
mare care nu doarme niciodată. 

Pentru că ușa era întredeschisă, Gregório a intrat în încăpere 
fără să-și anunţe prezenţa, privind în jur cu ochi speriaţi. M-am 
întors, luând încă o înghiţitură de cafea. A rămas uluit când m-a 
văzut atât de diferită, dar și el era destul e schimbat, ăsta-i 
adevărul. Îşi pierduse aerul jovial, ţinuta de prinţ. Căpătase o 
înfățișare dubioasă, avea pungi enorme sub ochi și buzele 
crispate într-o expresie dezagreabilă. Ultimele luni nu fuseseră 
ușoare pentru el. Amenințarea permanentă de a vedea 
distribuită pe internet filmarea în care și-o trăgea cu o femeie 
moartă era o umbră pe care insistasem să o mențin asupra lui. 
Era tortura mea lentă în memoria Martei Campos. 

— Deci aici te-ai instalat... a spus el, dispreţuitor. 

— Mâine deja o să fiu altundeva. Mă tot mut. 

— Ți-e frică să nu spun cuiva despre bârlogul tău? 

— Poate. Frica e importantă, Gregório. Vrei o cafea? 

El a zâmbit, încordat: 

— Te-am lăsat să mă duci cu preșul cândva. Nu te mai las, de 
data asta. Unde-i înregistrarea mea? 

Dacă nu voia să stăm la discuţii, n-aveam să insist nici eu. l- 
am întins telefonul mobil. 

— E totul acolo. Jur că n-am păstrat nicio copie. 

— Certificatul tău de deces, a spus el, dându-mi ceea ce 
cerusem în schimb. Oficial, Verônica Torres e moartă. Probabil 
că aveai o viață de tot rahatul dacă preferi asta, în loc să rămâi 
cu familia. 

Am ridicat din umeri. M-am omorât, dar am făcut-o inteligent, 
m-am gândit să spun. Noua mea poveste era abia la început și, 
în câteva luni, învăţasem multe lucruri. Adevăratul avantaj când 
ești invizibil nu e reducerea prejudiciilor, ci faptul că joci jocul 
vieţii după propriile reguli. 


VP - 258 


— Așadar, asta a fost, a spus el, îndepărtându-se de mine. 
Adio și n-am cuvinte! 

M-am apropiat ca să închid ușa și, de pe cuierul prins de 
aceasta, am luat eșarfa magică pe care o pregătisem strategic, 
îmbibând-o cu cloroform. Inainte ca Gregório să treacă prin 
cadrul ușii, l-am surprins cu un sedativ. Corpul lui și-a pierdut 
echilibrul pe loc. A dat drumul mobilului și s-a împleticit. L-am 
apucat de cureaua blugilor și am reușit să-l împing la perete, 
ținându-i în continuare țesătura umedă la nas. Gregório a rămas 
în picioare, cu toate că era buimac și ametit, pierzându-și 
cunoștința încetul cu încetul, în timp ce eu îl târâm cu greu până 
la fereastra deschisă a garsonierei, de unde se vedea linia 
orizontului. Corpul lui molatic s-a lăsat în față, deasupra 
pervazului. O boare rece îmi bătea în obraji, îndemnându-mă să 
continui. Ca o momâie de paie, el nu avea nevoie decât de un 
mic impuls. Ce păcat că nu era treaz! Aș fi vrut atât de mult să-l 
văd cum se roagă să-i cruț viaţa. 

Fără să pierd vremea, i-am ridicat picioarele în aer, iar 
gravitatea a rezolvat restul. Nici nu m-am uitat afară. Am închis 
fereastra și mi-am netezit fusta, acum puţin șifonată. Am ieșit 
pe ușa garsonierei pentru a nu mă mai întoarce niciodată. Am 
coborât scările și rampele fără grabă, ţinând capul plecat ca să 
evit camerele de supraveghere. Când am ajuns la intrare, 
Afonso, „elevul de serviciu” din clădirea Copan, verifica 
corespondenţa. 

— Bună dimineaţa! i-am spus. 

— Bună dimineaţa, Janete! 

Am luat-o înainte pe bulevardul Ipiranga cu un zâmbet 
discret, ca și cum n-aş fi avut nimic de-a face cu toate acelea. 
Mă simţeam împlinită, cu seninătatea cuiva care și-a descoperit 
vocaţia. Brandão cu capul acoperit de cutie, Gregório 
prăvălindu-se de la etajul unsprezece. Cât timp eu eram în 
acțiune, lumea avea să fie cu siguranţă un loc mai bun. Mă 


născusem ca să ucid și nu aveam să mă opresc prea curând. 
e 


„Cât de fragilă e inima umană - 
un iaz de gânduri oglindite. 
Un instrument de sticlă atât de profund 
de tremurător, care poate să cânte sau să plângă”. 


VP - 259 


Sylvia Plath 


LA SFÂRȘIT, TOATE PIESELE SE ÎMBINĂ. 


VP - 260 


llana Casoy 5 Raphael Montes 


ÎN AR Veri 


virtual-project.eu 


VP - 261