PC Wren — Beau Geste

P. C. WREN 


BEAU 
GESTE 


Ediţie revizuită şi actualizată 
de 


Mihnea Columbeanu 


Ebook v 1.0 


PARTEA ÎNTÂI 


1. Ciudatele întâmplări din 
Zinderneuf . 


Mr. George Lawrence, cavaler al ordinelor St. Michael şi St. 
George, funcţionar districtual clasa I, în serviciul civil al 
Majestății Sale în Nigeria, şedea înaintea cortului său şi privea, 
foarte prost dispus, sterpul peisaj african. Nici regiunea nu era 
frumoasă, şi nici ochii bărbatului. Peisajul se compunea din nisip, 
piatră, iarbă uscată, mărăciniş gălbui şi pomi izolaţi, 
neînsemnaţi. Ochii străluceau precum cei ai unui bolnav de 
gălbinare, o urmare a căldurii, a prafului, a malariei, a 
dizenteriei, a alimentaţiei proaste, a apei stătute şi a marşurilor 
forţate, repezi, în dogoarea tropicală. In afară de toate acestea 
mai sufla năprasnicul „Harmattan”, teribilul vânt ce duce praful 
Saharei peste sute de mile până la mare şi al cărui nisip fin ca 
făina pătrunde în ochi, în plămâni, în nas, în pori, în gâtlej, în 
închizătorile armelor, în ceasornice şi în aparate fotografice, 
viciază apa, mâncarea şi orice lucru şi face ca viaţa să devină o 
sarcină, ba chiar un chin. 

Faptul că până la Kano era un drum de treizeci de zile peste 
pustiuri arzătoare, peste oceane de nisipuri mişcătoare şi câmpii 
nesfârşite de iarbă arsă, peste mlaştini în care te afundai până la 
piept, peste torente fără poduri, pe care nu existau bărci, nu 
contribuia în mod deosebit la îmbunătăţirea dispoziţiei sale. 
Oricum, îl consola într-o oarecare măsură gândul că, în interiorul 
ţării, Kano era ultima staţie şi însemna prima etapă în călătoria 
spre patrie. De asemenea îi dădea puteri lui George Lawrence şi 
gândul că putea părăsi Africa într-o lună. 

Din minunatul şi  romanticul Kano, oraş asemănător 


3 


Tombuctului, trenul îl va duce apoi, după o călătorie de trei zile 
prin praf şi arşiţă, la grămada de gunoi denumită Lagos, în golful 
Benin, la coasta uitată de Dumnezeu a Africii de Vest. Acolo se va 
îmbarca pe bordul vasului „Appam”, va saluta pe căpitanul 
Harrison şi se va trânti într-un şezlong, cu acel oftat de uşurare 
pe care îl pot scoate cei extenuaţi, când întorc spatele serviciului 
colonial şi se îndreaptă spre patrie. Pentru moment însă nu exista 
pentru George Lawrence nimic altceva decât supărări, vexaţii, 
dezamăgiri, griji, căldură, țânțari de nisip, moskito, praf, 
oboseală, febră, dizenterie, malarie şi acea descurajare care se 
naşte din monotonia de nedescris, oboseala nesfârşită şi 
singurătatea dezolantă. Şi dintre toate, cea mai de nesuferit este 
singurătatea... 

În sfârşit George ajunse la Kano şi la poarta Nassarava a 
zidului de est, care duce la colonia europeană, unde trebuia să 
aştepte câteva zile trenul, ce nu circula decât o dată la două 
săptămâni, spre Lagos. Pe peronul gării din Kano (trebuie 
imaginat un peron de gară la Kano, în acest vechi, misterios şi 
uriaş oraş comercial din Africa centrală, cu marele lui zid de 
unsprezece mile, cu o sută de mii de indigeni şi douăzeci de 
albi - Kano, la opt sute de mile depărtare de mare, în apropierea 
graniţei Nigeriei de Nord, acolo unde atinge teritoriul militar 
francez al Saharei - Kano, punctul de plecare al drumurilor de 
caravane spre lacul Ciad, la nord-est, şi spre Tombuctu, la nord- 
vest), pe acest peron de neînchipuit, George Lawrence fu scos 
din apatie de o întâlnire plăcută cu vechiul său prieten, maiorul 
de Spabhii Henri de Beaujolais, actualmente ofiţer de stat major în 
misiune specială în Sudanul francez. 

Lawrence şi de Beaujolais îşi petrecuseră împreună tinereţea 
la Eton şi, apoi, amândoi se întâlniseră în trenul Nigeriei de 
Nord, pe vapoarele societăţii de navigaţie Elder & Dempster, la 
Longchamp, la Auteuil şi o dată sau de două ori în casa 
fermecătoarei lor prietene, Lady Brandon, la Brandon Abbas, în 
Devonshire. 

O strângere de mână puternică, un salut scurt, aceasta a fost 
totul, dar surâsul prevenitor al lui De Beaujolais şi figura fericită 
a lui Lawrence dovediră bucuria reciprocă. Şi după ce amândoi 
se întinseră pe locurile comode ale compartimentelor lor 
spaţioase şi îşi comunicară proiectele de vacanţă - călătorii cu 
yachtul, golf şi excursii la ţară pe de o parte; bulevarde pariziene, 
curse de cai şi Monte Carlo pe de altă parte, - Lawrence găsi 
curând că nu avea rost să povestească ceva, deoarece prietenul 


4 


său era atât de preocupat de o poveste confuză şi misterioasă 
încât i-ar fi fost imposibil s-o păstreze pentru dânsul şi să nu 
vorbească de ea. 

După ce trenul părăsise Kano, francezul îşi începu povestirea 
şi, în timp ce treceau prin Zaria, Zungeru, peste podul Jebba pe 
Niger, prin Ilorin, Oshogbo şi măreţul Ibadan spre Abeokuta, De 
Beaujolais îşi continuă povestirea cu pauze scurte, în timpul 
cărora Lawrence sforăia nepăsător. Dar la Abeokuta George 
Lawrence avu cea mai mare surpriză a vieţii sale, - povestirea 
începu deodată să-l intereseze în mod neobişnuit şi de aici 
înainte până la Lagos fu extrem de atent. Iar când „Appam” porni 
pe oceanul strălucitor, francezul încă îşi mai continua povestirea, 
se străduia să-i dezlege enigma, o descompunea şi o expunea, îşi 
spărgea capul şi se întorcea înapoi la ea după fiecare digresiune. 
George Lawrence nu se mai sătura ascultând-o, deoarece privea 
în mod direct femeia pe care o iubise întotdeauna. Şi, când cei 
doi bărbaţi se despărţiră la Londra, Lawrence preluă firul 
evenimentelor şi căută atâta timp să le lămurească misterul, 
până ce putu și el să povestească prietenului său începutul şi 
sfârşitul ciudatelor întâmplări. 

— Ai auzit vreodată de micul nostru fort Zinderneuf? îl 
întrebă Henri de Beaujolais pe prietenul său George Lawrence, 
când începu povestirea acelor evenimente neliniştitoare, pe care 
singur nu şi le putea explica. Nu? Ei bine, este departe, departe 
la Nord de Zinder, care se află în ţara Air, la Nord de Nigeria. Şi 
vei auzi acum despre el, căci acolo a avut loc acea tragedie de 
neînțeles. 

Era într-o dimineaţă de arşiţă drăcească. Eu şedeam în 
locuinţa mea, în pijama, căscând şi bându-mi cafeaua şi auzeam 
de la cazarma soldaţilor din Legiunea Străină strigătul „Sus! 
Sus!”, timp în care unul din soldaţi duce cafeaua de la pat la pat 
şi trezeşte pe cei care dorm, la o nouă zi de iad. Apoi, în timp ce- 
mi aprindeam neglijent una din blestematele țigarete „Caporal”, 
ordonanța mea veni în goană şi bolborosi ceva despre un călăreț 
arab pe moarte şi despre o cămilă şi ea pe jumătate moartă. 
Arabul ţipa la poartă că vine de la Zinderneuf şi că acolo era 
asediu, masacru, luptă, omor şi crimă. Garnizoana era bătută şi 
se aştepta să fie masacrată, iar gorniştii sunau ca înnebuniţi 
apelul regimentului, semnalul adunării şi atacul; se întâmplau 
lucruri groaznice şi aşa mai departe... 

În timp ce îmi îmbrăcam uniforma, săream la uşă şi strigam 


5 


„La arme! La arme!” minunaţilor mei soldaţi, îmi doream să fi 
fost Spabhiii mei. Poruncii ordonanţei mele: „Spune Arabului că îi 
interzic sub pedeapsă cu moartea să moară, trebuie să-l 
interoghez mai întâi”; în acest timp îmi încingeam revolverul. 
„Raportează sergentului ca o avangardă de soldaţi din legiunea 
străină cu cămilele lor să fie gata de plecare în nouă minute; 
ceilalţi vor urma pe catâri”. 

Când am ieşit călări pe poarta fortului nostru, am aflat din 
spusele călăreţului arab muribund, care şedea pe cămila sa, tot 
pe jumătate moartă, că acum câteva zile se zărise o ceată mare 
de Tuaregi din turnul de observaţie al fortului Zinderneuf. 
Imediat, isteţul subofițer, care preluase comanda de la moartea 
regretabilă a căpitanului Renouf, trimisese pe arab călare pe 
cămila sa rapidă Mehari şi îi ordonase ca nu cumva să se lase 
prins de Tuaregi, dacă ar înconjura fortul, ci să o şteargă şi să 
aducă în cel mai scurt timp posibil ajutor, deoarece situaţia arăta 
să fie fără speranţă pentru garnizoană. Dacă însă Tuaregii ar 
trage numai pentru distracţia lor câteva focuri de armă asupra 
fortului,  luând-o apoi spre stânga, atunci trebuia să-i 
urmărească - presupun - şi să caute să afle care erau adevăratele 
lor intenţii. 

Călărețul arab părăsi aşadar fortul Zinderneuf şi observă de 
pe o colină de nisip cum Tuaregii se apropiau de oază, îşi lăsau 
cămilele sub palmieri şi se pregăteau în mod serios să asedieze 
locul. Abia după ce înconjuraseră fortul, ocupaseră colinele de 
nisip, construiseră câteva tranşee mici şi drăgălaşe, se 
căţăraseră pe palmieri şi deschiseseră un foc viu, abia atunci găsi 
el că era momentul să dispară. El îi socotea la vreo zece mii de 
arme, astfel încât probabil că erau cel puţin cinci sute. Oricum ar 
fi, călăreţul îşi părăsise postul său de observaţie şi călărise ziua 
şi noaptea, pentru a aduce ajutorul, parcă i-ar fi stat dracul în 
călcâie. 

Eu conduceam avangarda cu cămile iuți Mehari, urmat de un 
escadron călare pe catâri; de asemenea se mai apropia în marş 
de fortul Zinderneuf şi o companie de Senegalezi, care făcea 
cincizeci de kilometri pe zi. Şi pot să mă laud că am parcurs 
distanţa Tokotu-Zinderneuf într-un timp record, imposibil de 
întrecut. Când am sosit, o pornii călare, mult înaintea oamenilor 
mei, pentru a constata dacă nu se auzeau Împuşcături sau 
semnale de goarnă. 

Nu se auzea nimic, iar când am atins creasta unui val de 
nisip, apăru în faţa mea, la o mică depărtare, în apropierea unei 


6 


mici oaze, fortul. 

Nu era nici o luptă în curs, nici un Tuareg şi nici urma 
vreunei bătălii sau a vreunui asediu nu erau de văzut. Nici o 
ruină înnegrită de fum, cu cadavre mutilate nu întrista ochiul. 
Tricolorul fâlfâia vesel, iar fortul avea un aspect absolut normal, 
cu blocul său cenuşiu de ziduri înalte şi groase de argilă, în 
formă de cub, cu acoperişul său plat ca al unui castel, flancat de 
turnuri şi cu platforma aeriană sus de tot pe turnul de observaţie. 
Totul era în cea mai perfectă ordine! Onoarea Franţei fusese bine 
apărată. Mi-am aruncat chipiul în aer şi am chiuit de bucurie. 

Am început să redactez în gând raportul către coman- 
damentul diviziei, în care scoteam în evidenţă cu modestie 
rapiditatea, siguranţa şi prezenţa de spirit a slabelor mele forţe 
armate, care păstrează într-un mod atât de extraordinar tradiţia 
diviziei a 19-a africane; de asemenea nu uitam să laud, după 
merit, pe subofiţerul care comandase fortul Zinderneuf... Acum 
vitejii trebuiau să ştie că nu aveau de ce să se mai teamă şi că 
era indiferent dacă Tuaregii se mai aflau în apropiere sau 
nu - pericolul trecuse. Eu, Henri de Beaujolais de la Spahii, 
adusesem ajutor. Am tras cu revolverul meu o jumătate duzină de 
focuri în aer. Atunci însă mi-am dat seama de un fapt de mică 
importanţă, dar demn de a fi observat. Sus în turn, postul de 
observaţie la care ducea a scară lungă era gol. 

Ciudat! Extrem de ciudat! Cu atât mai ciudat, când se ştia că 
în acelaşi timp bande jefuitoare de Tuaregi trebuiau să se afle 
prin apropiere - una din ele fiind tocmai respinsă, dar putând să 
treacă în orice moment din nou la atac. Am să-l felicit eu pe 
subofițer, imediat după ce îl voi fi îmbrăţişat şi lăudat, pentru 
admirabila poziţie a acestui punct de observaţie, pe care uitase 
să-l ocupe! Oricât de nouă va fi fost pentru el o comandă 
independentă, aceasta nu trebuia să se întâmple. Putea tot atât 
de bine să uite să-şi încalţe ghetele, cum a uitat să pună o 
sentinelă în acest post. 

Frumoasă afacere, dacă te gândeai că ne aflam de fapt în 
stare de război! Iată, mă apropii de fort ziua în amiaza mare, trag 
cu revolverul - şi nimănui nu-i pasă de nimic! Puteam tot atât de 
bine să fiu întregul trib al Tuaregilor... 

Nu, nu, ceva nu era în regulă, deşi totul părea liniştit şi 
drapelul fâlfâia mândru ca întotdeauna. Am luat în mână 
binoclul, pentru a vedea dacă era de observat vreun lucru pe 
care-l trecusem cu vederea cu ochiul liber. Când m-am oprit şi 


7 


am aşteptat să stea şi cămila, pentru a putea observa liniştit, m- 
am întrebat dacă ceea ce era în faţa mea nu era cumva o cursă. 
Nu puteau oare Tuaregii să fi cucerit locul, să fi decapitat pe 
apărători, să le fi îmbrăcat uniformele, să fi curăţat totul, 
închizând porţile şi lăsând drapelul la locul său? Şi oare nu 
aşteaptă ei acum, ca o trupă de ajutor să vină călare, 
încrezătoare şi nebănuind nimic, în formaţie închisă, până la 
gurile armelor lor? Nu, aceasta nu ar fi ceva în genul fraţilor 
noştri Tuaregi! Şi când am îndreptat binoclul spre fort, bănuiala 
mea se spulberă. 

Oamenii de la deschiderile meterezului aveau figuri autentice 
europene, erau de culoare bronzată şi bărboşi, dar fără îndoială 
nu erau Tuaregi... Totuşi erau oarecum ciudaţi. La fiecare 
deschidere de meterez, în jurul acoperişului plat, stătea un soldat 
şi privea fix înspre pustiu. Şi majoritatea priveau în direcţia 
armelor lor puse la ochi - unii mă priveau direct pe mine. De ce 
oare? Doar nu era nici un duşman pe acolo! De ce nu dormeau 
mai bine somnul învingătorilor extenuaţi, jos în paturile lor de 
campanie în cazarmă, în timp ce un post dublu ar fi păzit pe 
platforma cea înaltă de observaţie? De ce nu era nimeni acolo 
sus, în timp ce la fiecare deschidere de meterez, după cum 
puteam vedea de la o depărtare de o mie de metri, stătea câte un 
om? De ce nu se mişca nimeni, de ce nu se întorcea nimeni 
pentru a anunţa pe sergent că se apropie un ofiţer francez, 
pentru ce nu se îndrepta nimeni spre uşa care ducea de la 
acoperiş în jos, pentru a înştiinţa pe comandantul fortului? 

În orice caz mica garnizoană avusese un noroc extraordinar, 
sau Tuaregii trebuie să fi tras neobişnuit de prost, deoarece erau 
încă atâţia oameni, care ocupau zidurile. Când am lăsat binoclul 
în jos şi am mânat cămila mai înainte, am ajuns la convingerea că 
eram aşteptat, iar comandantul îşi permitea o mică glumă 
scuzabilă. Desigur că voia să mă facă să găsesc totul aşa cum îl 
găsiseră şi Tuaregii la atacul lor - fiecare om la postul său şi totul 
în perfectă ordine. Da, asta trebuia să fie... Asta era! În timp ce 
mai priveam încă, se traseră din fort, câteva focuri. Mă 
observaseră... În bucuria lui, trăgătorul era să mă împuşte! 

Şi totuşi, nimeni sus pe turnul de observaţie! Despre asta o 
să-i cer eu amabil socoteală. Şi, când mă apropiam călare de 
poarta fortului, sub palmierii oazei, surâdeam în mine... Era, 
pentru mult timp, ultima oară că surâdeam. 

Sub palmieri erau mici băltoace de sânge negru, închegat; 
acolo trebuie să fi căzut oameni sau să fi fost culcaţi răniții. 


8 


Atacatorii plătiseră desigur un tribut scump bunelor arme Lebel 
ale garnizoanei neatinse a fortului. leşind apoi din umbra oazei 
am ajuns în faţa porţii şi am privit în sus. 

Aici păzea aproape o jumătate de duzină de oameni, care 
priveau peste parapet, rezemaţi de meterez. Soldatul cel mai 
apropiat de mine era un tip uriaş, cu o mustață mare şi stufoasă 
de sub care ieşea o pipă scurtă de lemn. Chipiul lui era aşezat 
provocator peste un ochi şi, în timp ce mă privea dintr-o parte, cu 
celălalt ochi închis pe jumătate, îşi ţinea arma îndreptată direct 
spre capul meu. 

Eram liniştit. Mă convinsesem cel puţin că nu era un Tuareg, 
ci un vechi şi tenace om din Legiune, unul din acei bătrâni 
morocănoşi. Dar când gura armei sale mă fixă nemişcată, găsii că 
gluma era proastă şi că mergea puţin prea departe. 

— Băieți, v-aţi ţinut bine, Franţa şi cu mine suntem mândri de 
voi! le-am strigat şi mi-am agitat extaziat chipiul, în onoarea 
vitejiei şi victoriei lor. 

Nu salută nici unul din ei. Nici unul din ei nu răspunse, nici 
nu se mişcă. Nu se mişcă nici un deget, nici un ochi. Dacă asta 
trebuia să fie o glumă, din cele ce şi le îngăduie uneori soldaţii 
din Legiune, apoi era proastă si nelalocul ei. 

— Nu ştiţi voi, din Legiunea Străină, ce sunteţi datori să 
faceţi? am strigat. Să meargă imediat unul din voi să-l cheme pe 
comandant! 

Nici un deget, nici un ochi nu se mişcă. 

M-am adresat atunci în mod special bătrânului. 

— Tu, de colo, am spus arătând spre el, du-te imediat la 
comandant şi anunţă-l că maiorul de Beaujolais de la Spahiii din 
Tokotu a sosit cu ajutor - şi scoate pipa din gură când îţi vorbesc. 
Dă-i drumul repede, ai auzit? 

Şi atunci am început să mă simt cam prost, deşi tot nu 
bănuiam groaznica realitate. De ce nu se mişca omul? De ce 
privea mai departe ţintă spre mine, nemişcat şi străin, ca o 
zeitate egipteană cu ochi de piatră? De ce stăteau toţi ca nişte 
statui? De ce era totul atât de neobişnuit şi îngrozitor de liniştit 
în fort? Unde era activitatea zgomotoasă, care domnea de obicei 
pe aici? De ce nu observase şi anunţase nici o sentinelă sosirea 
mea? De ce nu se deschisese poarta? De ce nu prezentase garda 
de la poartă arma pentru onor? De ce nu auzea de nicăieri vreo 
voce sau vreun pas? De ce îmi acordau oamenii tot atât de puţină 
atenţie cât ar fi dat unui gândac de nisip? Unde era comandantul 


9 


lor?... Nu era totul un vis rău, în care eram condamnat pentru 
vecie să călăresc în jurul zidurilor nesfârşite, mut şi nevăzut de 
oamenii din garnizoană, a căror atenţie nu o puteam atrage prin 
nimic asupra mea? 

Şi, când am pornit ca prin vis, călare, în jurul fortului şi am 
descoperit tot mai multe asemenea figuri nemişcate cu ochii 
privind ţintă înainte, am văzut limpede că unul din ei, al cărui 
chipiu îi alunecase de pe cap, avea o gaură în mijlocul frunţii şi 
era mort. Şi că, deşi stătea în picioare la postul său, era aplecat 
peste parapet şi arăta ca şi cum ar fi vrut să tragă cu arma. 

Eu sunt cam miop, dar în cele din urmă mi-am dat seama de 
realitate - toţi erau morţi! De ce nu dormeau somnul 
învingătorilor extenuaţi? mă întrebasem cu câteva minute 
înainte. Dar ei tocmai asta făceau... 

Da, toţi erau morţi. Căzuţi pe câmpul de onoare!... 

Am călărit înapoi acolo unde bătrânul soldat era pentru 
ultima oară de gardă şi, descoperindu-mă, i-am cerut iertare cu 
lacrimi în ochi. Da, eu, Henri de Beaujolais de la Spahii, recunosc 
aceasta fără să-mi fie ruşine. 

— Iartă-mă, prietene am spus, şi am stat locului cu inima 
strânsă... Deodată mi-am dat seama că cineva trebuia să mai fie 
în viaţă - doar se trăseseră focuri de armă întru întâmpinarea 
mea... Apoi, cadavrele singure nu putuseră să ia aceste poziţii, ce 
păreau atât de naturale. Acela care i-ar fi aşezat la deschiderile 
meterezului şi le-ar fi pus arma la ochi, trebuia să mai trăiască! 

Era de la sine înţeles că nu putuseră toţi fi loviți de gloanţele 
Tuaregilor şi în acelaşi timp să rămână în picioare la metereze. În 
nouă din zece cazuri cel lovit se împleticeşte şi cade jos, dacă 
glonţul îl loveşte în timp ce stă în picioare. 

Şi apoi, ce se întâmplase cu răniții? In orice luptă există mai 
mulţi răniţi decât morţi. Da, trebuie să existe în cazarmă 
supraviețuitori, care să fie mai mult sau mai puţin răniţi. Desigur 
că unul din ei se uitase afară. Probabil că atât comandantul, cât 
şi subofiţerii fuseseră omorâţi. 

Dar chiar în acest caz era de aşteptat ca cel mai vechi în 
grad - chiar dacă toţi supraviețuitorii ar fi soldaţi de clasa a 
doua - să fi luat măsurile militare de precauţie obişnuite!... 

În fine, voi putea să rezolv în curând problema, căci soldaţii 
mei se apropiau şi gornistul era printre ei. Sergentul meu părea 
să aibă aceeaşi bănuială ca şi mine; odată ajuns în apropierea 
fortului, puse oamenii să înainteze în formaţie de trăgători, cu 
toate că drapelul fâlfâia deasupra fortului. Când se apropiară, l- 


10 


am pus pe gornist să sune alarma şi apelul regimentului - şi am 
aşteptat încrezător după fiecare sunet ca porţile să se deschidă 
sau cel puţin cineva să vină în fugă dinăuntru, pe acoperiş. Dar 
totul rămase liniştit şi nemişcat! Sunet de goarnă după sunet... În 
zadar... totul rămânea liniştit şi nemişcat! 

Poate că ultimii supraviețuitori sunt grav răniţi, m-am gândit 
eu, şi nu pot să se târască de pe locul unde se află. Poate că omul 
care aşezase cadavrele fusese împuşcat în timpul activităţii sale 
şi rămăsese întins acolo sus. Am ordonat în consecinţă 
gornistului să înceteze. Chemându-l pe sergent, i-am dat ordinul 
să lege cap la cap centuri şi hamuri şi să trimită un băiat 
îndemânatic să se caţere de pe spatele unei cămile pe parapet, 
trăgându-mă apoi pe mine sus. 

— Este o cursă, domnule maior, spuse sergentul, unul din 
soldaţii cei mai curajoşi şi cu cel mai mult sânge rece pe care i- 
am întâlnit vreodată. Nu vă expuneţi pericolului, lăsaţi-mă pe 
mine să mor. Cuvinte curajoase - dar mi-am dat seama că se 
temea totuşi în sinea lui. 

— Nici unul din noi nu se va duce, am decis eu. S-ar putea să 
fie totuşi o cursă, deşi nu prea îmi vine să cred. Dacă omul pe 
care îl vom trimite sus nu se întoarce, vom şti că este o cursă şi, 
dacă nu este, atunci porţile vor fi deschise în două minute. 

Sergentul privi în sus şi spuse: 

— Morţii stau de gardă şi ne observă. Apoi îşi făcu cruce şi îşi 
întoarse ochii îngrozit. 

— Trimite-mi pe beţivul acela de Rastignac, am spus eu şi 
sergentul se îndepărtă. 

— Pot să mă caţăr eu sus, domnule maior? se oferi gornistul 
şi salută. 

— Linişte! strigai eu iritat. Căci aceşti morţi, care păreau că 
ne privesc batjocoritori, mă cam călcau pe nervi. Când sergentul 
se întoarse cu o funie şi cu mizerabilul de Rastignac - care de 
fapt trebuia să se afle într-un batalion disciplinar - i-am ordonat 
acestuia să se caţere de pe cămila lui pe acoperiş. 

— Eu nu, domnule maior, refuză omul imediat. Dacă este 
neapărat nevoie, mă urc mai degrabă mort decât viu în iad. Nu- 
mi pasă să merg mort la cei morţi, dar cât timp trăiesc, nu! Puteţi 
să mă împuşcaţi! 

— Desigur că pot, l-am aprobat, scoțând revolverul. Călăreşte 
imediat până la ţeava aceea care iese în afară. Suie-te acolo pe 
spatele cămilei şi sări spre ţeavă. Apoi prin deschiderea 


11 


meterezului pe acoperiş, sări de acolo jos şi deschide porţile. 

— Eu unul nu, domnule maior, repetă Rastignac. Atunci am 
ridicat revolverul şi sergentul îi smulse omului arma din mână. 

— Ce, ai boala tropicelor? l-am întrebat, înțelegând prin 
aceasta alienarea mintală ce apare atât de des în pustiu şi care 
cuprinde, în aceste posturi expuse, pe soldaţii europeni, dar mai 
ales pe băutorii de absint. 

— N-aş vrea să tulbur morţii, înarmaţi şi de gardă, spune 
individul. 

— Pentru ultima oară, du-te! am spus, ţintindu-i fruntea. 

— Duceţi-vă singur, domnule maior! răspunse Rastignac. Am 
apăsat de trăgaci. Se auzi o pocnitură scurtă, metalică şi 
Rastignac surâse. Revolverul nu era încărcat; întrebuinţasem 
toate focurile, când mă apropiasem mai înainte de fort. 

— Poţi să trăieşti mai departe pentru a fi băgat în batalionul 
disciplinar, unde de mult ţi-era locul. 

— Mai bine acolo decât la stafiile de colo sus, domnul maior, 
mormăi recalcitrantul; am dat ordin sergentului să-i ia baioneta 
şi să-l pună sub pază. 

— Arată-i acestui laş, cum se face treaba, i-am spus 
gornistului şi, într-o clipă, acesta sări la ţeavă, o apucă şi se 
căţără sus. 

— Înainte ca porţile să ne fie deschise, ne vom comporta ca şi 
cum fortul ar fi ocupat de inamic, i-am spus sergentului; ne-am 
întors spre trupă şi l-am dat pe Rastignac în paza unui caporal. 
Am observat că trupa era foarte agitată şi neliniştită. Toţi ochii 
erau îndreptaţi spre fort. Aş fi dat mult să aflu ce gândeau 
oamenii mei. Priveam şi aşteptam. Trecură două minute - cinci 
minute - şase - şapte minute. Ce înseamnă oare asta? Deci era 
totuşi o cursă? 

— Asta nu se mai întoarce! spuse Rastignac tare şi râse 
batjocoritor. Caporalul îl lovi peste gură şi îl auzii mârâind: 

— Ce-ai zice dacă te-aş lega şi ţi-aş pune un pumn de nisip în 
bot? Să nu te mai prind că-l deschizi! 

După trecerea a zece minute de nelinişte, l-am chemat pe 
sergent; nu mai puteam îndura nesiguranța. 

— Acum mă duc eu însumi, am spus. Nu pot să trimit pe 
altcineva, deşi ar trebui s-o fac. Preia d-ta comanda. Dacă nu m- 
am întors în zece minute şi nici nu se întâmplă altceva, ataci 
fortul. Porţile trebuie sparte; o parte din oameni se caţără pe 
ziduri, o alta asaltează poarta şi o jumătate din efectiv rămâne pe 
loc ca rezervă, sub comanda caporalului. 


12 


În timp ce călăream spre fort, mă gândeam ce ridicol aş 
apărea în faţa ochilor celor vii şi celor morţi, dacă planul nu mi-ar 
izbuti. Căci nu era de loc uşor să te caţeri acolo sus, unde tânărul 
gornist reuşise să ajungă fără sforţare. Este trist când corpul nu 
ascultă de voinţa sufletului, şi când forţa muşchilor nu este în 
raport cu curajul şi hotărârea unui bărbat. Oricum, am reuşit, 
după oarecari eforturi, să urc zidul şi să pătrund în interior 
printr-o deschizătură a meterezului. 

Acolo am rămas trăsnit, neputându-mi crede ochilor. Oamenii 
stăteau, ca şi cum ar fi fost în viaţă, cu spatele spre mine şi faţa 
spre inamicul pe care-l goniseră; picioarele le erau afundate în 
băltoace uscate ale propriului lor sânge şi viteaza garnizoană, 
mai apăra fortul şi dincolo de moarte... Am uitat curând ce mă 
putea aştepta jos, am uitat de dispariţia gornistului meu, am uitat 
trupele ce aşteptau afară - căci altceva îmi atrase privirile. 

Culcat pe spate, cu ochii privind stinşi la soare, se afla 
comandantul, cu o baionetă în inimă, una din baionetele noastre 
franceze, subţiri şi lungi! Nu, nu fusese împuşcat, căci era de 
altfel nevătămat, numai baioneta îi ieşea din inimă! 

Întâi m-am gândit că era vorba de o sinucidere, dar am 
observat apoi că într-o mână ţinea un revolver încărcat, din care 
lipsea un glonte; iar în cealaltă mână ţinea încleştată o scrisoare 
mototolită. Îşi înfige cineva o baionetă în inimă şi ia apoi un 
revolver într-o mână şi o foaie de hârtie, într-alta? Eu unul cred 
că nu. Totul dovedea că nu putea fi o sinucidere, căci este sigur 
că nu se sinucide nimeni cu o baionetă, dacă are un revolver 
încărcat la îndemână. Sinucidere? Exclus! 

Era deci un miracol; stăteam locului zăpăcit, uitând totul şi 
privind, privind mereu. Un fort francez asediat de Tuaregi... 
flecare om stând mort la postul său... Tuaregii siliţi să se 
retragă... fortul neatins şi nici un Tuareg înăuntru... porţile 
închise... În fort toţi împuşcaţi şi unul din el străpuns de o 
baionetă franceză în timp ce ţinea un revolver într-o mână şi o 
foaie de hârtie într-alta? 

Rămăsese fortul într-adevăr neatins şi nu intrase nici un 
Tuareg înăuntru? Dacă da - ce i se întâmplase gornistului meu? 
Oare nu se aflau Tuaregi ascunşi jos, aşteptând să atace prin 
surprindere trupele venite în ajutor? Nu era oare posibil, ca toate 
încăperile fortului să: fie înţesate cu Tuaregi? Cam puţin 
probabil - şi de ce să-l fi străpuns pe comandant cu o baionetă 
franceză? Nu l-ar fi rupt mai degrabă în bucăţi, tăind capul fie- 


13 


cărui cadavru din fort şi mutilându-l? Era asta în genul cruzilor 
Tuaregi, să întindă o asemenea cursă şireată şi să aşeze morţi, 
pentru ca trupele de ajutor să le cadă fără probleme în mâini? 
Nicidecum! Dacă ar fi pătruns aici Tuaregii, fortul ar fi fost jefuit 
şi distrus şi ar fi avut un aspect îngrozitor. Nu, aceasta nu era 
opera unor Tuaregi. 

Eram convins că sentinelele fuseseră silite de către mortul 
din faţa mea, să apere fortul chiar şi după moartea lor... Puteam 
să văd că era un om curajos, inventiv, intrepid, cu acel umor 
crâncen, ce nu este neobişnuit în Legiune. 

Când căzuseră om după om, în acea zi lungă şi îngrozitoare, 
el aşezase pe fiecare, rănit sau mort, înaintea deschiderii 
meterezului, îi pusese arma la ochi, trăsese şi dăduse astfel 
Tuaregilor impresia că fiecare zid şi fiecare deschidere de 
meterez era în permanenţă ocupat. La urmă alergase probabil de 
la unul la altul, trăgând din fiecare armă în spatele apărătorilor 
morţi. Din când în când trebuie să fi sunat alarma -pe care 
gornistul fortului nu o va mai suna niciodată - în speranţa că 
semnalele lui de goarnă vor grăbi sosirea trupelor de ajutor şi 
vor face pe Tuaregi să creadă că răzbunătorii sunt în apropiere. 

Nu era nici o minune că Tuaregii nu luaseră cu asalt fortul, 
de la ale cărui ziduri se trăgea fără întrerupere foc după foc şi la 
ale cărui deschideri de meterez se aflau oameni neînfricaţi, pe 
care nu-i puteau omori sau ale căror locuri erau imediat ocupate 
de alţii, de îndată ce cădea unul... 

Toate acestea îmi trecuseră prin minte în decursul câtorva 

clipe, iar atunci când mi-am dat seama ce făcuse omul dinaintea 
mea şi cum murise în ceasul victoriei ucis de o mână criminală, 
mă cuprinse o durere adâncă pentru el şi o furie puternică la 
gândul ucigaşului său. Am îngenuncheat mişcat lângă el şi i-am 
prins de piept Crucea pentru Merit, deşi ochii mi-erau împânziţi 
de emotie. M-am gândit, cum ar vui Franţa de eroismul lui genial 
şi de ultima lui luptă glorioasă şi cum fiecare Francez ar fi însetat 
de sângele Ucigaşului... un biet subofițer al Legiunii Străine, dar 
un erou pe care Franţa trebuia să-l onoreze!... Şi eu îl voi 
răzbuna! 
__ M-am ridicat, mi-am încărcat revolverul şi am păşit spre uşă. 
Înainte de a cobori, am aruncat o privire asupra fiecărui soldat 
mort. Nu - nici unuia nu-i lipsea baioneta. Nu mă gândisem în 
mod serios că unul din ei şi-ar fi străpuns superiorul şi s-ar fi 
întors la postul său, unde ar fi fost apoi împuşcat, rămânând 
totuşi în picioare. S-ar fi prăbuşit fără îndoială. 


14 


Am coborât treptele cu revolverul întins, aşteptându-mă să 
găsesc cine ştie ce, acolo jos, în liniştea stranie care îl înghiţise 
pe gornistul meu. Dar nu am găsit nimic şi pe nimeni. Nici măcar 
pe omul care trăsese cele două focuri în întâmpinarea mea! Şi 
eram din ce în ce mai sigur că nici un Tuareg nu putuse intra în 
fort. Toate încăperile erau curate şi în cea mai perfectă ordine, 
ca şi cum ar fi fost pregătite în vederea unei inspecții. Nimic nu 
lipsea. Proviziile erau neatinse - orezul, biscuiţii, pâinea, cafeaua, 
vinul, totul era la locul său. Nimic nu lipsea; doar o armă! 

Unde era arma căreia îi aparţinea baioneta din inima celui 
ucis? Îl străpunsese oare un cadavru pe subofițer şi se întorsese 
apoi la locul său, aruncând arma în cer? Cam greu! Se strecurase 
oare un Tuareg -un experimentat aruncător de cuțite - care 
pusese mâna cândva pe o baionetă franceză şi venise destul de 
aproape ca să o poată azvârli drept în inima comandantului 
garnizoanei? Am abandonat imediat această idee. De ce să-şi 
părăsească un Tuareg, înarmat cu o excelentă armă cu încărcare 
prin chiulasă, ascunzişul său în nisip sau în spatele unui palmier, 
pentru a arunca o baionetă? Ar fi fost de neînțeles! Aşa încât am 
fost silit să ajung la concluzia că subofiţerul fusese omorât cu 
baioneta de către unul din proprii săi oameni, singurul 
supravieţuitor. Ucigaşul desprinsese apoi arma de baionetă şi 
fugise din fort. Dar de ce să fi făcut asta? De ce? 

De ce dracu' nu-l împuşcase ucigaşul, aşteptând apoi liniştit 
sosirea trupei de ajutor? S-ar fi presupus bineînţeles că viteazul 
comandant fusese împuşcat de către Tuaregi, ca şi toţi ceilalţi. In 
loc să fugă spre o moarte sigură, să moară de foame în pustiu sau 
să se lase prins şi chinuit de Tuaregi, ar fi putut obţine toate 
onorurile şi o avansare. 

Apoi mi-am amintit că din revolverul celui ucis lipsea un 
glonte, şi m-am întrebat: un om care apără un fort împotriva unor 
forţe superioare ar pierde timpul pentru a trage focuri de 
revolver într-un inamic puternic, aflat la două-trei sute de metri? 
De ce ar fi făcut aceasta, când avea la dispoziţie duzini de puşti şi 
muniţie suficientă? 

Focul de revolver fusese tras împotriva cuiva din fort 
împotriva ucigaşului, care era unul din oamenii lui şi care fugise 
probabil din fort. Dar iarăşi mă întrebam: de ce? De ce? De ce 
nu-l împuşcase pe subofiter? N-ar fi trebuit să-şi nege fapta 
niciodată, pentru că nimănui nu i-ar fi trecut măcar prin minte 
să-l acuze. 


15 


Să presupunem, însă, că vreun netrebnic omorâse pe 
comandant înainte de începerea atacului, organizase apărarea şi 
fusese apoi împuşcat cu ceilalţi la postul său. O rebeliune nu era 
exclusă - preluarea comenzii de asemenea: împuşcarea şi 
aşezarea înaintea deschiderii  meterezului - şi aceasta era 
plauzibil. Dar cine îl aşezase pe ultimul soldat? Nu putuse să o 
facă el însuşi căci fiecare cadavru fusese aşezat la o deschidere 
de meterez, înainte ca rigiditatea cadaverică să fi intervenit. 
Numai unul din soldaţi era culcat pe jos şi avea, cu ochii săi 
închişi şi mâinile împreunate pe piept, un aspect ciudat. Dar nici 
acest cadavru nu oferea vreun punct de reper. Oricine ar fi pus în 
practică acest dispozitiv fantastic al morţilor îl putuse trece cu 
vederea pe acesta sau voia tocmai să-l aşeze la o deschidere de 
meterez, când fusese împiedicat. 

Este posibil ca îndrăzneţul subofițer să fi vrut să-l ducă 
tocmai pe acest mort la parapet, când fusese atacat. Sau 
subofiţerul putuse, după cum am mai spus, să fie mort de la 
început, iar ultimul supravieţuitor a fost împiedicat printr-un 
glonte să-l aşeze pe mort la parapet. Dar cine era ultimul 
supravieţuitor şi unde se afla acum... Era el omul care 
răspunsese focurilor mele cu două focuri, şi dacă era el: ce i se 
întâmplase? De ce trăsese, dacă voia să se ascundă sau 
intenţiona să fugă? Capul meu era gata să plesnească, mă 
simţeam aproape de nebunie. Dar apoi m-am recules şi m-am 
străduit să revăd încă odată în linişte întreaga situaţie, când mi- 
am amintit brusc că nu găsisem cea mai mică urmă a gornistului 
trimis de mine înainte. 

— Gornist! Gornist! am strigat şi am fugit prin toate 
încăperile. Strigam şi strigam, dar nimeni nu răspundea. Atunci 
mă cuprinse groaza; am lăsat la o parte orice gând, am fugit prin 
curte la poarta principală, i-am desfăcut zăvorul şi am deschis- 
o - tocmai când sergentul meu dădea semnalul atacului şi 
escadronul pe catâri o lua înainte! 

— Diavoli şi stafii, murmură sergentul, când înţelese: 
comandantul fortului fusese probabil omorât de un cadavru, iar 
gornistul nostru dispăruse fără urmă, şi împreună cu el şi 
trompeta şi arma. 

— Sergent, am spus, înconjoară fortul cu posturi de 
observaţie. Oamenii să-şi adape animalele în oază. Apoi se va 
pregăti mâncarea. Dacă un post de observaţie dă alarma, toţi 
intră imediat în fort - altfel n-are voie nimeni să puie piciorul 
înăuntru. Înaintea porţii pune o santinelă... Noi doi vom cerceta 


16 


chestiunea mal îndeaproape. Între timp, Ahmet poate să ne 
pregătească puţină cafea. 

I-am dat sergentului o bucată de ciocolată şi o înghiţitură de 
coniac din sticla mea, de care aveam amândoi nevoie. 

În timp ce sergentul era plecat pentru a transmite ordinele 
mele, am rămas pe acoperiş. Eu n-am nimic contra Tuaregilor, 
dar am o aversiune împotriva „diavolilor şi stafiilor” care-mi 
omoară oamenii sau îi fac să dispară. De altfel nu mă simţeam 
nici prea bine. Aveam febră, călărisem toată noaptea şi eram 
gata să capăt boala tropicelor. Prezenţa acestor santinele 
moarte, cărora le vorbisem, găsirea subofiţerului ucis în mod 
inexplicabil şi dispariţia nu mai puţin inexplicabilă a gornistului 
mă afectează considerabil. 

Am privit faţa ucigaşului, care nu avea un aspect prea plăcut. 
Furie, durere şi mânie se oglindeau în trăsăturile lui. Era mort de 
puţin timp, soarele ardea din ce în ce mai tare şi roiau muşte, 
multe muşte... 

Privind mai atent pe soldatul care-mi era mai aproape, mi-am 
dat seama că cineva îl aşezase acolo cu îngrijire şi dragoste. 
Ochii lui fuseseră închişi de un om, iar mâinile împreunate pe 
piept. De ce acest tratament atât de diferit de cel al celorlalţi? 

Şi apoi privirea mea căzu asupra omului căruia îi alunecase 
chipiul de pe cap. Era un băiat foarte drăguţ. Datorită lui îmi 
dădusem seama că întreaga garnizoană era moartă. Toate feţele 
în afară de a sa se aflau în umbra deasă a cozoroacelor chipielor 
lor... Când am privit la cele două chipie ale soldaţilor, aflate pe 
jos, am observat ceva ciudat; unul era întors şi rupt în interior. 
Căptuşeala, care trebuia să fi fost tăiată de curând, ieşea în 
afară, iar pielea dinăuntru era întoarsă. Totul arăta ca şi cum 
ceva ar fi fost rupt cu forţa din chipiu - ceva ce fusese poate 
ascuns în căptuşeală?... 

Nu, asta nu putea fi opera unui glonte. Omul de la parapet 
fusese atins tocmai peste nas, iar cel de pe jos, în piept. Un om 
împuşcat în cap nu-şi rupe căptuşeala de la chipiu; căruia din cei 
doi soldaţi i-o fi aparţinut chipiul? 

Dacă în acest loc grozav totul s-ar fi petrecut normal, dacă 
morţii ar fi fost lăsaţi aşa cum căzuseră, chipiul rupt nu m-ar fi 
preocupat mai mult. Dar aşa, căpătă pentru mine o importanţă 
deosebită. Era o enigmă în plus în acest labirint de enigme. De la 
chipiul cu căptuşeala tăiată, ochii mei alunecară la hârtia pe care 
o ţinea strânsă în mâna stângă comandantul mort. Nu ştiu de ce 


17 


am făcut în gândul meu o legătură între aceste două obiecte. 
Eram gata să scot hârtia din pumnul rigid, dar m-am oprit, căci 
voiam să procedez corect. Nu trebuia să ating nimic înaintea 
întoarcerii sergentului, pentru a avea un martor. 

Dar, fără să ating hârtia, puteam vedea - şi am văzut cu 
surprindere - că pe ea era scris ceva în limba engleză. O hârtie 
scrisă în englezeşte în mâna unui comandant francez mort într- 
un fort în inima Saharei! Nu, ucisul nu era un englez. Un francez 
tipic din sud-un provensal robust - dintre acei pe care îi 
întâlneşti cu miile, la Marsilia, Avignon şi Tarascon. Poate chiar 
bunul Tartarin. Putea fi belgian, spaniol sau italian, dar desigur 
nu englez. Soldatul rezemat de parapet nu era englez, ci semăna 
mai degrabă a italian sau sicilian măsliniu. 

Dar soldatul de pe jos putea fi foarte bine un englez din cei 
pe care îi întâlneşti în cercurile ofiţereşti şi studenţeşti... 

Mi-am spus: hârtia era în limba engleză, înaintea mea se afla 
un soldat din Legiunea Străină care arăta ca un englez şi al cărui 
chipiu era în apropierea omului care ţinea hârtia mototolită în 
mână; apoi căptuşeala fusese ruptă cu forţa din chipiu - hm! 
— aici părea să fie ceva ce putea contribui la lămurirea situaţiei. 
Mi-am reprezentat scena, cum probabil se petrecuse... 

îlomorâse englezul pe subofițer, în timp ce acesta scotea 
vreun document din căptuşeala chipiului său? Probabil că nu, 
căci baioneta sărmanului băiat îi atârna într-o parte; apoi, dacă el 
ar fi fost ucigaşul, cum s-ar fi putut aşeza singur în această 
poziţie? Dar lucrul cel mai inexplicabil era că exista cu o baionetă 
mai mult decât soldaţi şi arme. 

Am renunţat la ideea că englezul ar putea fi ucigaşul, dar nu 
aveam nici un punct de reper pentru a acorda cuiva acest rol. 
Sergentul veni, salută şi raportă că totul este în ordine. Apoi privi 
pe cei morţi şi şopti: 

— Cei căzuţi, care nu trebuiau să cadă... Dar unde dracu' e 
Jean, gornistul nostru? 

— Spune-mi asta, sergent şi îţi umplu chipiul cu bani de aur 
şi îţi dau marea cruce a Legiunii de Onoare 1 

Sergentul înjură, îşi făcu cruce şi spuse: 

— Să plecăm cât mai repede de aici. 

— Eşti un sergent sau o fecioară fricoasă? l-am întrebat eu şi 
i-am atribuit, cum se întâmplă adeseori în asemenea împrejurări, 
sentimente de care nu eram nici eu complet străin. Şi, pe măsură 
ce-l dojeneam, deveneam şi eu mai furios şi nechibzuit - da, 
deşertul ăsta afurisit! Eram de multe ori gata să ucid pe cineva 


18 


care lăsa să cadă o farfurie - atât de nervoşi şi nebuni pot deveni 
şi cei mai blânzi dintre noi în căldura aceasta drăcească şi în 
viaţa aceasta nenaturală... 

Dar m-am stăpânit îndată, ruşinat, răci bravul sergent 
înţelegea totul bine. 

— Aţi cercetat totul în amănunt, domnule maior? mă întrebă 
el cu o politeţe plină de reproşuri. 

— Dar, dragul meu, este oare necesar să căutăm într-un loc 
atât de mic un soldat sănătos şi deştept, pe care l-am trimis să 
deschidă poarta? Ce Dumnezeu, doar are o limbă în gură şi are 
picioare! Nu s-ar prezenta, dacă ar fi aici? 

— Poate că a fost omorât, spuse sergentul. 

— De cine? De gândaci sau de şopârle? răspunsei eu ironic. 

Sergentul ridică din umeri şi arătă cu un gest dramatic spre 
subofițer. 

— Asta nu a fost omorât de gândaci sau de şopârle! 

— Sigur că nu. În fine, să încercăm să găsim o explicaţie şi să 
vedem întâi ce scrie pe hârtia asta. 

Descleştând degetele înţepenite, am luat hârtia, lângă care se 
afla un plic murdar şi mototolit. Adresa suna cam astfel: „Către 
şeful poliţiei Scotland Yard şi toţi cei pe care i-ar putea privi”. lar 
pe hârtie scria: „Mărturisire. Important. Urgent. Rog a se da 
publicităţii. 

Pentru ca nu cumva vreun nevinovat să fie bănuit, 
mărturisesc prin aceasta de bună voie, că cel care a furat marele 
safir Blue Water am fost eu, eu singur”. 

Aici, tovarăşul de călătorie al lui de Beaujolais, George 
Lawrence, care până acum ascultase cu destulă indiferenţă, sări 
în sus şi strigă: 

— Ce! Ce povesteşti aici, de Beaujolais? 

— Aha, dragă George, surâse francezul ironic, acum nu mai 
caşti! Şi cum rămâne cu celebrul calm britanic? 

George Lawrence îşi fixa prietenul neîncrezător şi cu gura 
deschisă. 

— Dar asta e celebra piatră prețioasă a Lady-ei Brandon! Ce 
dracu', bâlbâi Lawrence, care sărise în picioare, şi se lăsă să 
cadă greoi pe fotoliul lui. Ce fel de roman îmi povesteşti? 

— Îţi spuneam numai ce stătea scris pe hârtie - am să ţi-o 
arăt de îndată ce ajungem pe bordul vasului. Am păstrat-o printre 
hârtiile mele, răspunse maiorul de Beaujolais. 

— Doamne Dumnezeule, Lady Brandon!... Vrei să spui că 


19 


Blue Water a fost furat şi că hoţul a fugit în Legiunea Străină sau 
a ajuns acolo cine ştie cum? întrebă Lawrence. 

— Îţi povestesc doar mica întâmplare, care te-a plictisit atât 
de mult până acum, răspunse maiorul. George Lawrence sări din 
nou în picioare. Niciodată prietenul său nu-l văzuse atât de 
emoţionat pe acest bărbat rezervat, tăcut şi insensibil. 

— Nu te înţeleg, nu înţeleg. Safirul Lady-ei Brandon, „Blue 
Water” al Lady-ei noastre - pe care aveam permisiunea să-l 
admirăm uneori? Furat!... Şi d-ta l-ai găsit?... 

— Eu n-am găsit nimic, prietene, afară de o bucată de hârtie 
mototolită şi stropită cu sânge, în mâna unui mort. 

— Şi numele Lady-ei Brandon stătea scris pe ea? Asta este 
absurd!... În mijlocul Saharei - şi d-ta ai găsit-o - şi numele ei 
stătea scris pe ea!... Îţi vine să înnebuneşti! strigă Lawrence. 

— Da, dragă George, acum ai să înţelegi poate ce am simţit, 
când am citit această hârtie stropită cu sânge. Dar poate că nu 
am fost atât de surprins cât eşti d-ta acum. Căci cred că atunci 
nu exista nimic care să mă mai fi putut surprinde. 

Lawrence se aşeză din nou: 

— lartă-mă te rog, dacă nu ţi-am părut îndeajuns de atent 
până acum. Povesteşte-mi totul. Vom discuta apoi fiecare 
amănunt... Lady Brandon!... „Blue Water” furat! De necrezut! 

— Nu e nevoie să te scuzi, dragă amice, surâse maiorul. Dacă 
povestirea mea te-a lăsat până acum puţin indiferent şi te-a 
plictisit uneori, era pentru mine numai un îndemn mai mult să 
rețin cât mai mult timp posibil ceea ce era cel mai interesant 
pentru d-ta. Voiam să mă desfăt de expresia d-tale, când vei auzi 
numele prietenei d-tale - mai exact a noastră - în legătură cu 
aceste întâmplări neobişnuite. 

— Eşti un tip şiret şi grozav de răbdător, spuse Lawrence 
mirat. Mă înclin, Domnule. Ştii să povesteşti totul în ordinea 
logică în care s-a petrecut, şi să nu trădezi nimic înainte de 
vreme. Trebuie să mărturisesc că e ceva în genul d-tale, să 
pomeneşti de „Blue Water” abia când desfăşurarea 
evenimentelor o cerea. 

— Da, da! râse de Beaujolais, iată că se miră flegmaticul 
englez cum se poate stăpâni un francez nerăbdător şi vioi! Şi ce e 
mai frumos abia acum vine; vei avea în curând din nou prilejul să 
fii surprins. 

— Spune-mi-o te rog imediat, prietene!... Este vorba tot de 
Lady Brandon? se repezi Lawrence, pe care chestiunea îl interesa 
acum la culme. 


20 


— Indirect, dragă George. Căci hârtia era iscălită - ghici de 
cine? întrebă francezul, aplecându-se înainte, punând mâna pe 
genunchiul prietenului său şi privind, cu pleoapele întredeschise, 
în ochii miraţi ai tovarăşului său de călătorie. Neprimind nici un 
răspuns, spuse încet: de Michael Geste! 

Lawrence îşi privi neîncrezător prietenul. 

— De Michael Geste! Nepotul Lady-ei Brandon! Doar nu vrei 
să susţii că Michael Geste i-a furat safirul şi a fugit în Legiunea 
Străină? - „Beau” Geste! Imposibil, spuse el şi— se lăsă pe spate. 

— Dragă prietene, nu pretind altceva decât că hârtia era 
iscălită „Michael Geste”. 

— Omul întins pe jos, fără chipiu, era el? Doar nu vrei să-ţi 
baţi joc de mine? 

— Nu ştiu cine era omul, George. Şi nici prin gând nu-mi 
trece să-mi bat joc de d-ta. Am văzut odată, cu ani urmă, la 
Brandon Abbas, doi sau trei băieţi şi două fetiţe foarte drăguţe. 
Acest bărbat ar fi putut fi unul din băieţi, vârsta ar corespunde. 
Pe de altă parte însă, acest bărbat nu poate să aibă nici cea mai 
mică legătură cu hârtia - şi nici vreunul din ceilalţi soldaţi de pe 
acoperiş, cu excepţia subofiţerului, iar acesta sigur nu era 
Michael Geste. Era un bărbat de patruzeci şi cinci de ani şi, cum 
am mai spus, nu era englez. 

— Michael ar trebui să aibă vreo douăzeci de ani, spuse 
Lawrence. Era cel mai mare dintre nepoți. Dar, dragul meu de 
Beaujolais, fraţii Geste nu sunt hoţi! Sunt nepoţii Lady-ei 
Brandon... Trebuie să-mi pun o compresă cu gheaţă pe cap. 

— Aş fi putut suporta în ultimele săptămâni cantităţi mari de 
gheaţă pe cap, George. Căci, gândeşte-te, pentru mine mai erau 
şi un subofițer ucis şi un gornist dispărut fără urmă. 

— la mai lasă-mă în pace cu gornistul şi subofiţerul d-tale, fu 
nepoliticosul răspuns.. Michael Geste!... Lady Brandon... lartă- 
mă, prietene, şi continuă povestirea..., se scuză George 
Lawrence; se rezemă în fotoliu şi fixă pierdut tavanul vagonului: 
Lady Brandon!... 

Şi, în timp re tronul trecea prin peisajul pustiu de coastă spre 
Lagos, maiorul de Beaujolais îşi continuă povestea. 

— Sergentul meu se întoarce către mine: Imi permiteţi să 
întreb ce stă scris pe hârtie? 

— Mărturisirea unui hoţ, că a furat o piatră prețioasă celebră, 
am răspuns. 

— Care dintre ei era hoţul? întrebă sergentul. 


21 


— Mai pune-mi vreo câteva întrebări, prostule! Am spus. 
Întreabă-mă unde este gornistul, cui îi aparţine această baionetă, 
cine a aşezat morţii la deschiderile meterezului, cine a tras cele 
două focuri şi dacă sunt nebun sau visez doar toate astea. Dar 
acum ai să vii cu mine să cercetăm încă o dată cu grijă jos, apoi 
să mâncăm şi să discutăm totul în linişte, înainte de a-i 
înmormânta pe aceşti bravi camarazi. O secţiune din oamenii 
noştri va rămâne aici, ca garnizoană, iar ceilalţi se vor întoarce la 
Tokotu. D-ta ai să preiei pentru moment comanda aici, până la 
noi ordine şi până la venirea schimbului 

Sergentul nu păru prea încântat. 

— Să rămân aici - câteva săptămâni! spuse el consternat. 

Ne plimbarăm primprejur şi, tot ca şi mai înainte, nu găsirăm 
nimic suspect. De gornist, nici urmă. Nu mai eram în stare să mă 
mir, luam lucrurile aşa cum erau. Aşadar, acesta era un loc unde 
comandanții sunt omorâţi de oameni inexistenţi, unde soldaţii 
dispar ca fumul de ţigară şi unde scrisori englezeşti, care se 
referă la prieteni personali, se găsesc în mâna unui francez mort. 
Foarte bine. Aşa trebuie să fie. 

Părăsirăm fortul şi plecarăm spre oază, unde priceputul meu 
Ahmet îmi pregătise prânzul. Nu are nici un rost să redau toate 
presupunerile şi teoriile mele, ce se dovediră curând eronate. 
Este destul să spun că gândurile mele alergau în permanenţă, ca 
zăpăcite, în cerc, fără ca să găsesc o explicaţie plauzibilă a 
tuturor enigmelor. Şi, în afară de toate acestea, am mai avut 
plăcerea să mă văd pus seara în faţa unei rebeliuni. 

La ora patru am dat ordin sergentului să adune oamenii, spre 
a alege din ei garnizoana pentru Zinderneuf. 

Sergentul Dufour rămase şovăind în faţa mea, în loc să se 
ducă să execute ordinul. 

— Ce este? îl întrebai aspru. 

— O să aibă loc un scandal, bâlbâi el. 

— Scandalul va avea loc imediat, strigai, şi eu am să-l fac, 
dacă vă ţineţi de prostii. Despre ce e vorba în fond? 

— Sergentul Lebaudy spune că ar fi zis caporalul Brille că 
oamenii ar fi spus... 

— La dracu', am strigat... D-ta spui, că el zice, că oamenii 
spun, că bunica spune, am înşirat, batjocoritor. Pleacă de-aici, 
vorbă-lungă ce eşti! În zece secunde am să apar în faţa porţii, şi 
dacă n-ai să fii acolo cu întreaga bandă adunată, atunci... 

Bietul sergent fugi la datorie. 

Eram cu atât mai supărat, cu cât eram pregătit în mod 


22 


inconştient pentru aşa ceva. Nu te puteai aştepta la altceva de la 
aceşti inculţi şi superstiţioşi, care erau într-adevăr cei mai viteji, 
când era vorba de adversari vii, nimeni nu-i putea egala, fiecare 
era un erou în luptă. Dar îi îngrozea această casă a morţii cu 
santinelele ei, acest fort, pe care camaradul lor se căţărase 
curajos, fără a se mai întoarce. 

Totul începuse de la Rastignac. Oamenii văzuseră cum s-ar fi 
lăsat mai degrabă împuşcat, decât să pătrundă în fort. Rastignac, 
acest diavol fără teamă, fără consideraţie, care numai mulţumită 
vitejiei nu fusese băgat într-un batalion disciplinar pentru 
poznele sale. Şi acest băiat temerar se temea să intre în fort. 
Nimic nu este mai contagios ca o asemenea teamă... 

În fine, o dificultate în plus de care trebuia să ţin seamă. 
Dacă oamenii nu vor voi să pătrundă în fortul Zinderneuf, ei 
bine - nu vor pătrunde. Dar eu am să le arăt ce înseamnă să se 
împotrivească voinţei mele. 

Bah! Am să le vin eu de hac, mă gândeam în timp ce 
călăream pe un catâr spre fort. Acolo le-am ordonat lui Dufour şi 
Lebaudy să formeze o grupă din oamenii cei mai răi pe care îi 
aveam. Aceştia urmau să intre în fortul Zinderneuf sau în 
mormântul care fusese săpat pentru garnizoana căzută. 

Când am ajuns călare înaintea trupei adunate, toţi stăteau 
drepţi ca nişte coloane de mormânt - în dreapta mea, grupa 
aleasă. Le-am ţinut un necrolog mişcător al vitezei garnizoane, 
căreia urma să-i facem o înmormântare militară cu toate ultimele 
onoruri pe care Franţa le putea aduce celor ce apăraseră cu 
demnitate tricolorul. Lacrimile îmi stăteau în ochi, atunci când 
am încheiat: 


„Soldaţi ai Străinei Legiuni, 

Fiţi oricând pregătiţi de-apărare, 
Nu sunteţi ai nici unei naţiuni, 
Iar Franţa este a voastră onoare”. 


Apoi, noua garnizoană primi ordinul să intre în fort. Prima 
misiune consta În scoaterea morţilor, pentru a fi 
înmormântați - însă făcură cu totul altceva. 

Oamenii înaintară toţi dintr-odată, puseră armele jos, se 
ridicară cu o singură mişcare şi stătură drepţi! Apoi omul din 
flancul drept, un veteran cu barbă cenuşie care fusese în 
Madagascar, Tonkin şi Dahomey, făcu un pas înainte, salută şi 


23 


spuse cu faţa nemişcată: 

— Mai degrabă murim cu Rastignac. 

Era curată rebeliune. La aceasta totuşi nu mă aşteptam. 

— Rastignac nu va muri. Va putea îmbătrâni în batalionul 
disciplinar. Dar pe voi, care nu sunteţi altceva decât nişte oi laşe 
şi împinse în greşeală de către el, vă aşteaptă o soartă mai bună. 
Veţi intra imediat în fortul Zinderneuf, îndeplinindu-vă datoria 
sau veţi muri pe loc... Sergent, adună aceste arme, pune pe 
ceilalţi oameni să ia poziţie înaintea acestor laşi şi, la comanda 
„Foc”, o salvă să-i trimită pe lumea cealaltă. 

Ştiam însă că se va întâmpla altfel. Mai radia încă o influenţă 
neliniştitoare de la fortul acela blestemat. Proştii ăştia îşi 
închipuiau că ar muri dacă l-ar ocupa, iar eu ştiam precis că 
trebuia să moară dacă nu o făceau. Era suficient să-i tratez 
greşit, pentru ca să mă împuşte pe mine şi pe subofiţeri şi să se 
expună unei morţi sigure prin lipsă de apă şi mâncare, în pustiu. 
Ar fi fost urmăriţi, vânaţi şi distruşi de Tuaregi. 

Vor fi fost ei rebeli şi proşti, dar totuşi, dacă procedam greşit, 
răspunderea şi moartea lor ar fi căzut asupra mea. Era o grea 
dilemă. Dacă porunceam trupei să tragă în grupa rebelă, ar fi 
refuzat s-o facă, devenind ea însăşi rebelă. Un delict mai mult 
sau mai puţin n-ar mai fi contat atunci, şi şi-ar fi căutat salvarea 
în fugă, după ce m-ar fi împuşcat pe mine. Pe de altă parte, dacă 
treceam peste refuzul secţiei, ce se întâmpla cu disciplina? 
Datoria către Patrie trecea înaintea milei ce o aveam pentru 
aceşti indivizi şi nu puteam permite ca o indulgență sentimentală 
să-şi facă loc între mine şi neclintita mea datorie de ofiţer. Totuşi 
nu voiam să las nimic neîncercat pentru a-i feri de groaznica lor 
soartă. Fără a devia de la calea datoriei, eram gata să-i cruţ pe 
cât posibil. În timp ce mă gândeam la o posibilitate de împăcare a 
trupei, se apropie sergentul şi salută. L-am privit rece. Stând cu 
spatele la trupă, îmi şopti: 

— Oamenii nu vor trage în camarazii lor, domnule maior. 
Pentru numele lui Dumnezeu, nu daţi un asemenea ordin. Boala 
tropicelor şi  extenuarea i-au făcut să devină complet 
iresponsabili. Acest Rastignac este eroul şi conducătorul lor. O să 
vă împuşte şi o să dezerteze. O noapte de odihnă va face minuni. 
Şi apoi, sublocotenentul St. Andre va fi aici la miezul nopţii cu 
Senegalezii. Avem lună plină. 

— Şi noi să stăm aici degeaba şi să-i aşteptăm pe Senegalezi, 
Dufour? am şoptit drept răspuns. Nu cumva vrei să-i rogi pe 
oameni să ne menajeze până ce vin Senegalezii? 


24 


Privind la oameni, spusei apoi cu voce tare: 

— Eşti prea bun, sergent. Aşa ceva nu se întâmplă la Spahii. 
Dar din păcate nu avem de-a face cu Spahiii. Având însă în 
vedere excelenta performanţă de marş pe care au realizat-o 
oamenii, am să-ţi îndeplinesc dorinţa şi am să le acord acestor 
nebuni atinşi de boala tropicelor o odihnă până la răsăritul lunii. 
Nu-mi face plăcere să amân pedeapsa şi sper că nu se va găsi 
nimeni care să insiste să fie pedepsit. Suntem cu toţii obosiţi şi, 
deoarece ai intervenit pentru oameni, să treacă în repaos pentru 
patru ore. Când răsare însă luna, la treabă sau la moarte! Până 
atunci, să se odihnească. Apoi trebuiesc îngropaţi morţii şi 
ocupat fortul. Sper că nu va fi nevoie să mai îngropăm la noapte 
şi alţi morţi. 

Am călărit înapoi la oază; oamenii trecură în repaos, iar 
sergentul veni după câteva minute. 

— Nu vor asculta, domnule maior, spuse sergentul. La lumina 
lunii se vor teme încă mai mult de fort. Dimineaţa putem să ne 
lăsăm însoţiţi de voluntari şi atunci vor fi şi Senegalezii aici... 

— Se poate să ai dreptate, sergent, dar disciplina cere ca să 
stărui în ordinul meu. Totuşi, aş dori să vorbesc cu câţiva capi ai 
rebeliunii şi câţiva din cei mai demni de încredere. 

Când sergentul îmi aduse oamenii, m-am adresat conştiinţei 
lor, le-am amintit de îndatoriri şi i-am sfătuit să-şi convingă 
camarazii să revină la realitate. În timp ce le mai vorbeam, îmi 
trecu prin minte că cel mai bun lucru ar fi ca unii dintre ei să 
meargă ca voluntari cu mine în fort şi să-şi dea seama că acolo 
nu era nimic de temut. Aşa vor putea să-şi convingă mai uşor 
camarazii să renunţe la rezistenţă. 

— Este vreunul printre voi, i-am întrebat, care să aibă, ca de 
pildă gornistul, destul curaj pentru a merge cu mine în fortul gol? 

Se uitară unul la altul surprinşi. Unul murmură: 

— Unde este Jean, gornistul? 

Şi apoi auzii un dialog curios, şoptit: 

— Ascultă, Buddy, mi-ar place să văd şi eu odată o stafie. 

— Nici eu n-am mai văzut una, Hank. 

Doi oameni ieşiră în acelaşi timp înainte şi salutară. 

Trupurile lor stăteau unul faţă de altul într-un raport cu efect 
comic, căci în timp ce unul era un uriaş, celălalt nu avea nici un 
metru şi jumătate. Amândoi erau bărbieriţi, iar feţele lor, tăiate 
ascuţit, aminteau de cele ale unor indieni. După ochii lor cenușii 
erau din Nord, după limbă americani. 


25 


— Aţi vrea să vedeţi fortul care a fost apărat până la urmă de 
nişte eroi? am întrebat, 

— Da, domnule maior, răspunseră ei ca dintr-o singură gură. 

— Dintre francezi nu se prezintă nimeni? i-am întrebat pe 
ceilalţi. 

Un alt soldat care arăta ca un gascon, salută şi se alătură 
americanilor. Apoi îşi făcu apariţia instinctul gregar şi se 
alăturară şi ceilalţi. Acum câştigasem partida. Am să-i iau cu 
mine în fort, ca şi cum am vrea să dăm ultimele onoruri morţilor. 
Deodată, mi-am adus aminte de subofiţerul străpuns cu baioneta. 
Băieţii aceştia nu trebuiau să vadă că stătea cu o baionetă 
franceză înfiptă în el! Trebuia să merg întâi singur în fort şi să 
îndepărtez baioneta din pieptul lui. Apoi îi vor acoperi faţa şi se 
va presupune că a murit lovit de un glonte, rămânând acolo unde 
se găsea. Da, acesta era cel mai bun lucru. 

— Bine, veţi veni cu mine şi veţi avea onoarea să pășiţi pe 
pământ sfinţit şi să vedeţi ceva despre care veţi povesti şi copiilor 
copiilor voştri cu mândrie. Veţi putea spune apoi şi camarazilor 
voştri ce aţi văzut, făcându-i să devină din nou mândri de 
regimentul vostru glorios, le-am spus şi am ordonat sergentului 
să plece cu ei spre fort. Apoi am urcat pe catârul meu, de pe care 
nu se scosese încă şaua şi am călărit repede înainte. Sentinela de 
la poartă fusese retrasă. Am coborât şi m-am grăbit să mă urc pe 
acoperiş, pentru a-mi îndeplini neplăcuta datorie, pe care nu 
prea o puteam trece asupra sergentului meu. Şi acolo am rămas, 
privind şi privind și frecându-mi ochii - o clipă am crezut că am 
să leşin și am înţeles, aproape, teama superstiţioasă a soldaţilor 
mei... corpul subofiţerului nu mai era acolo! Şi nici cadavrul 
soldatului care fusese înainte pe jos! 

Existau în acest pustiu blestemat diavoli şi spirite ale iadului, 
cum credeau indigenii? Era totul o halucinaţiei. Visasem eu că 
aici zăcuse pe jos un subofițer cu o baionetă în piept? Sau visam 
acum? Mă cuprinse ideea nebună că printre cadavre se putea 
afla un om viu, care se prefăcea mort. Iritat şi febril, am trecut de 
la cadavru la cadavru şi le-am cercetat. Am luat de braţ în special 
unul sau două care arătau ca şi cum ar fi în viaţă, am strigat la 
ele şi le-am scuturat până ce căzură jos; armele lor se prăbuşiră 
cu zgomot. 

Deodată am auzit paşi pe scară şi m-am recules. Sergentul 
urcă pe acoperiş cu şase oameni. 

Am reuşit să le adresez câteva cuvinte, în timp ce ei pliveau 
miraţi în jurul lor. Cel mai surprins dintre toţi era sergentul, care 


26 


fixa băltoaca de sânge ce provenea de la subofițer. Cei doi 
americani păreau că se uită foarte interesaţi în jurul lor şi aveam 
impresia că şi-ar căuta camarazi printre morţi. În fiecare clipă 
mă aşteptam să fiu asaltat de întrebări; şi desigur că vor întreba 
întâi unde-i comandantul fortului. Ce-i voi răspunde eu la 
aceasta? Poate că dispariţia lui Jean, gornistul, îi preocupă atât 
de intens, încât toate celelalte întrebări erau lăsate la o purte. 

După câteva minute, care îmi părură ore nesfârşite, i-am 
ordonat lui Dufour să se întoarcă în oază cu oamenii. În timp ce 
cobora, ultimul, l-am rechemat, rămânând singuri. Simultan, am 
întrebat amândoi acelaşi lucru: 

— L-ai îndepărtat dumneata? 

Şi fiecare din noi ştia că celălalt nu o făcuse! 

Am râs chinuit, iar sergentul scoase o înjurătură atât de 
suculentă, încât şi cei mai încercaţi soldaţi din Legiunea Străină 
nu i-ar fi putut refuza stima. 

— Aşa te vreau, sergent! am spus... Viaţa este uneori cam 
încurcată. 

— Aş vrea să-i încurc sufletul individului care ne-a jucat 
această festă, mormăi el, când l-am silit să plece. Cobori 
zgomotos scara şi i-am auzit vocea în timp ce-i conducea pe 
soldaţi prin curte: 

— De fapt n-am prea văzut noi atâtea lucruri sinistre, care să- 
l fi putut speria pe marele Rastignac, nu-i aşa? îi batjocori el. 

Dar erau destule lucruri care mi se păreau sinistre. M-am 
îndreptat spre catârul meu şi am călărit îndărăt spre oază - era 
aproape o fugă... 

Aici, de Beaujolais îl întrebă pe tovarăşul său de călătorie: 

—Ei, prietene, ce crezi că s-a întâmplat apoi? A intrat grupa 
rebelă în fort, devenind ascultătoare, sau a refuzat acest lucru, 
opunându-mi rezistenţă cu succes, deoarece putea presupune că 
ceilalţi nu vor trage asupra ei? 

—Dumneata ai rămas în viaţă să ne spui povestea, răspunse 
Lawrence, şi asta este principalul. 

— Principalul, pentru că o parte din ea te interesează în mod 
special, nu-i aşa? surâse francezul. 

— O, desigur că nu, bătrâne camarad, se grăbi să-l asigure 
Lawrence, care se simţea oarecum vinovat, ci numai pentru că 
Franţa şi prietenii d-tale te-au păstrat. 

— Mii de mulţumiri, dragă George; aproape că ai putea fi 
francez, răspunse De Beaujolais cu o plecăciune ironică. Dar ce 


27 


crezi d-ta că s-a întâmplat într-adevăr? Au devenit oamenii 
ascultători, intrând în fort, sau s-au împotrivit ordinului? 

— Renunţ să mai ghicesc. Am numai convingerea că una din 
cele două eventualităţi trebuie să se fi realizat, spuse Lawrence. 

— Tocmai aici te înșeli, dragul meu, căci nici una din două nu 
s-a realizat, continuă De Beaujolais, oamenii nici nu s-au supus, 
intrând în fort, nici n-au refuzat să se supună, rămânând afară! 

— Dar cum a fost posibil? strigă Lawrence mirat. 

— Vei afla îndată; puţină răbdare. Am aşteptat dar răsăritul 
lunii şi am trimis apoi pe servitorul meu Ahmet la sergent, 
ordonându-i să adune trupa la o sută de paşi înaintea fortului, cu 
cei destinaţi pentru a forma garnizoana la flancul drept. 

Am urcat cu inima grea pe catâr şi m-am îndreptat spre fort; 
m-am întors apoi spre oamenii mei, pentru a le aminti cu 
insistenţă, pentru ultima oară, de îndatoririle lor. 

Pustiul era înaintea mea feeric şi sinistru în minunăţia lui, 
asemenea unei mări argintii îngheţate, în care oaza plutea 
aidoma unei insule negre. Oamenii stăteau tăcuţi, iar umbrele lor 
se întrepătrundeau în lumina lunii, în fund, înconjurat de valurile 
înţepenite de nisip ale pustiului, se vedea fortul, un bloc cu 
străluciri cenuşii, care răsărea din pământ ca o stafie. 

Am mai aruncat o ultimă privire lunii care plutea pe cer şi am 
respirat adânc, pentru a-mi începe alocuţiunea, care putea fi 
ultima. Când am deschis gura şi voiam tocmai să scot primul 
cuvânt, am văzut ridicându-se din enigmaticul fort o coloană 
puternică de flăcări. 

— Dumnezeule, priviţi într-acolo! strigă sergentul. Toţi 
întoarseră fascinaţi capul şi în tăcerea adâncă l-am auzit pe 
Dufour şoptind: 

— Diavoli şi stafii! 

— Asta s-o crezi dumneata, am răspuns indignat; de când 
poartă diavolii chibrituri la ei şi dau foc forturilor? Unde-i 
Rastignac? 

Am întrebat de el, pentru că era evident că cineva trebuia să 
fi fost în fort, aprinzând ceva uşor inflamabil; doar fusesem 
numai cu câteva ore înainte înăuntru, fără a observa ceva putând 
indica o primejdie de incendiu. 

În timp ce priveam fascinat spre fort, o coloană de fum şi foc 
se ridică dintr-un alt loc. 

— Rastignac este legat, domnule maior, raportă Dufour. 

— Este doar interzis legatul, spusei iritat. 

— Credeam că nu-i poate strica, spuse sergentul scuzându-se. 


28 


În orice caz era imposibil ca Rastignac să fi pus focul, 
deoarece singură frica l-ar fi împiedicat să intre în fort, chiar de 
s-ar fi aflat în libertate. 

Ar fi fost inutil să facem o încercare de stingere, căci dacă 
arde ceva în căldura uscată a pustiului lipsit de ploi, ei bine, 
atunci arde. Şi până în temelii. Dinspre partea mea, focul acela 
putea deveni mormântul de flăcări al bravilor apărători. 

În felul acesta, idioţii mei superstiţioşi erau opriţi de la 
rebeliunea lor sinucigaşă, iar nimbul misterului se îndepărta. În 
afară de acestea, viaţa şi onoarea mea militară erau salvate, iar 
noul fort, care se va construi în locul celui ars, nu va mai fi o 
închisoare sinistră, cum ar fi fost cel vechi pentru toate 
garnizoanele viitoare. l-am lăsat aşadar pe oamenii mei să 
privească liniştiţi cum arde fortul. Poate că în felul acesta vor 
înţelege că focul nu ar fi putut lua naştere fără o intervenţie 
umană. Apoi, incendiatorul trebuia să iasă la iveală - dacă nu 
voia să ardă odată cu fortul; oamenii mei îl vor vedea şi orice 
motiv de a presupune existenţa unor forţe supranaturale în joc va 
cădea de la sine... Dar cine putea fi? Cine? Şi de ce o făcuse? 

Toţi stăteau tăcuţi şi priveau fascinaţi la focul care se 
întindea în fiecare clipă. Deodată farmecul se rupse, fiind 
rechemaţi la realitate printr-o pocnitură binecunoscută. Un foc 
de armă răsună, apoi încă unul şi încă unul. Judecând după 
direcţia sunetului, focurile erau îndreptate împotriva noastră. 
Tuaregii! 

Departe spre dreapta şi spre stânga pocneau alte 
împușcături. Fortul în flăcări şi Tuaregii peste noi! 

Proiectile şuierau peste capetele noastre şi am văzut câteva 
străfulgerări dinspre o colină de nisip îndepărtată. 

Nici unul nu era atins, fortul aflându-se între noi şi inamic. 
Mai repede decât o pot povesti, oamenii mei se îndreptară în 
fugă spre oază. Acolo aveam să găsim acoperire şi apă. Dacă ne- 
am fi putut menţine numai până la sosirea Senegalezilor pe care 
îi aşteptam, puteam răzbuna admirabil eroica garnizoană a 
fortului incendiat. 

Soldaţii Legiunii Străine sunt pricepuţi. Nu există o trupă mai 
bună în toată armata noastră. Sunt superiori celeilalte infanterii, 
aşa cum sunt Spahiii mei faţă de cavaleria noastră. Imi creştea 
inima văzându-i cum ocupau în mod automat marginile oazei 
întunecate şi cum fiecare îşi încărca arma şi o punea la ochi. 

În curând sosiră şi soldaţii aflaţi în posturile de observaţie, 


29 


călări pe cămilele lor. Doi din ei avuseseră o luptă disperată, iar 
alţii doi, care crezuseră că Tuaregii asaltaseră fortul şi îi 
dăduseră foc, văzuseră, înainte de a se întoarce la oază, 
fulgerând focuri de armă, şi le răspunseseră. 

În puţine minute, cât, vedeai cu ochii, totul fu complet liniştit 
şi după toate probabilitățile părăsit. Nici un inamic nu se mai 
zărea. Nu prea era în genul Tuaregilor să atace în timpul nopții, 
dar este sigur că se aciuiseră prin apropiere, iar focul îi atrăsese 
spre noi. Dacă ne văzuseră în lumină, afară înaintea fortului, 
atunci urmau să atace oaza dimineaţa. 

Dar acum ce intenţii aveau? Focurile de armă încetaseră. 
Probabil că făceau pregătiri pentru a ne ataca în zorii zilei, de pe 
colinele de nisip apropiate. Era, se vede, intenţia lor de a ne face 
să ne simţim în siguranţă, de a ne lăsa deci noaptea în pace şi de 
a ne ataca prin surprindere la revărsatul zorilor, în timp ce mai 
dormeam. 

St. Andre, care avea ordin să mă urmeze cu Senegalezii săi, 
aducând provizii, apă şi muniții, trebuia să sosească în curând. 
Întru-cât se putea să cadă într-o cursă a Tuaregilor, era necesar 
să iau cât mai repede legătura cu el. Pentru aceasta, îmi trebuia 
un om de încredere, care să aibă destul curaj şi îndemânare 
pentru a trece printre liniile Tuaregilor fără a greşi drumul. Mi se 
păru mai sigur să trimit doi oameni, căci doi sunt întotdeauna 
mai viteji decât unul şi fac mai multă treabă. 

Am căutat în jurul meu în oază, până ce l-am găsit pe sergent, 
care trecea de la om la om şi interzicea fiecăruia să tragă fără 
ordin, să fumeze sau să facă zgomot. l-am cerut doi băieţi 
potriviţi misiunii mele. Sergentul îmi propuse pe cei doi 
americani şi mi-i recomandă ca ostaşi plini de iniţiativă şi 
îndrăzneală, obişnuiţi să-şi găsească drumul după stele. 

Când americanul cel lung şi tacticos sosi împreună cu 
conaţionalul său mic şi vioi, i-am întrebat pe amândoi dacă voiau 
să preia această misiune. Au fost imediat mai mult decât de 
acord şi când i-am iniţiat în situaţia generală şi le-am expus 
planurile mele de a-i face pe Tuaregi să se găsească între două 
focuri cu ajutorul Senegalezilor care se apropiau, mă înţeleseră 
pe dată. l-am pus pe amândoi să repete mesajul meu către St. 
Andre şi am constatat cu satisfacţie că-l reţinuseră în întregime. 

Cei doi plecară călări pe cămile; după ce dispărură în spatele 
unei coline de nisip, am ascultat cu atenţie în noapte. Nici un foc 
de armă nu se auzi însă; totul era liniştit în împrejurimi, ca şi 
înainte. Şi aşa rămase până dimineaţă. 


30 


Când răsări soarele, îi văzurăm pe Senegalezii lui St. Andre 
apropiindu-se în marş, într-o ordine exemplară. St. Andre nu 
întâlnise nici ţipenie de om, nici măcar pe cei doi americani pe 
care îi trimisesem înainte. Aceşti băieţi viteji au rămas şi mai 
departe dispăruţi şi m-am gândit adeseori care le-o fi fost 
sfârşitul, dacă au murit de foame sau au căzut în mâinile 
Tuaregilor. 

Focurile de armă din direcţia Zinderneuf se auziseră de 
avangarda lui St. Andre şi-i fuseseră raportate. St. Andre se 
apropiase în marş forţat de Zinderneuf, rămânând însă apoi 
ascuns, din cauza tăcerii complete ce domnea, într-o depresiune 
de nisip, deoarece se temea să nu cadă în vreo capcană. La 
lăsarea amurgului îşi continuaseră marşul spre obiectiv. 

I-am povestit tot ce se întâmplase şi l-am întrebat dacă îşi 
putea explica faptele. St. Andre este un ofițer inteligent şi 
ambițios, care serveşte Franţa acolo unde trebuie depuse cele 
mai mari eforturi— deşi este foarte bogat şi n-ar avea nevoie să 
facă aşa ceva. 

— Nu s-ar putea ca gornistul să-l fi omorât pe subofițer şi să 
fi dezertat apoi? spuse el, după ce mâncarăm şi şedeam la cafea 
şi ţigară, rezemaţi cu spinările obosite de un palmier răsturnat. 

— Doamne! am strigat, aşa ceva nu mi-ar fi trecut niciodată 
prin minte. Dar de ce s-o fi făcut şi de ce să-l fi omorât cu 
baioneta sa, lăsând-o apoi în trup? 

— Poate a jurat să-l omoare la prima ocazie din cauza vreunei 
nedreptăţi imaginare sau reale; poate că i-a fost subordonat la 
Sidi-bel-Abbes sau altundeva. 

— S-ar putea să fie aşa, am spus, gândindu-mă la această 
posibilitate. Nu - cred totuşi că este imposibil. De ce, la apariţia 
mea, subofiţerul nu s-a repezit la meterez sau pe platforma 
turnului de observaţie? Trăsesem de şase ori cu revolverul 
pentru a atrage atenţia că ajutorul era în apropiere şi s-au tras 
drept răspuns două focuri de armă. De ce n-a făcut semnale cu 
chipiul şi n-a strigat de bucurie? De ce nu s-a grăbit să coboare şi 
să deschidă porţile? 

— Poate dormea, observă sublocotenentul. Poate că era 
complet extenuat şi dormea ca un mort, şi astfel l-a găsit 
duşmanul său, gornistul, care i-a înfipt baioneta în inimă. Poate 
că voia să-l împuşte pe cel ce dormea, dar s-a răzgândit, 
deoarece focul de armă putea fi auzit şi ar fi fost tras la 
răspundere. De aceea şi-a întrebuințat baioneta şi a înţeles apoi 


31 


prea târziu că şi aceasta putea să-l trădeze, aşa că a fugit. 

— Şi revolverul cu un glonte tras? 

— A! - pe acesta l-o fi tras asupra vreunui Tuareg mai 
îndrăzneţ, care s-o fi apropiat prea mult de fort. 

— Şi hârtia din mâna stângă? 

— Asta nu mai ştiu. 

— Şi cine a tras cele două focuri în semn de bun venit? 

— Nu ştiu. 

— Şi cum a putut gornistul să dispară în pustiu înaintea 
ochilor întregii companii? 

— Nici asta nu ştiu. 

— Şi nici eu, spusei. 

— Domnule maior, spuse St. Andre, gornistul n-a fugit. L-a 
omorât pe subofițer şi apoi s-a ascuns. El este acela care a 
îndepărtat cele două cadavre când s-a văzut singur în fort. Poate 
că voia să scoată baioneta şi să transforme rana de armă albă 
într-o rană de armă de foc. Dar atunci s-o fi gândit că cineva a 
putut vedea cadavrul cu baioneta înfiptă în el, astfel că s-a decis 
să dea foc fortului, pentru a arde toate dovezile şi a se întoarce la 
unitatea sa în învălmăşeala generală produsă de incendiu. 

— Aceasta s-ar fi putut întâmpla, am confirmat, dar de ce nu 
s-a, întors în învălmăşeala generală înapoi? Ar fi putut găsi uşor o 
scuza bună pentru lipsa sa îndelungată. 

Până la urmă am renunţat să ne spargem capetele cu 
dezlegarea acestor enigme şi ne-am acordat o odihnă de câteva 
ore după noaptea nedormită. În timp ce călăream înapoi spre 
Tokotu, mă întrebam cu insistenţă la fiecare pas sacadat al 
cămilei: cine l-a omorât pe comandant şi de ce a fost omorât, de 
ce, de ce, de ce? - până ce m-am auzit vorbind singur cu voce 
tare... 

— De când n-ai mai auzit de Lady Brandon, de Beaujolais? 
întrebă George Lawrence într-o dimineaţă splendidă şi răcoroasă, 
în timp ce „Appam”, pe care îşi continuau drumul spre Anglia, 
trecea prin albastrul şi frumosul golf al Biscayei. 

— O, de mulţi ani, fu răspunsul. Am fost în timpul 
penultimului meu concediu o săptămână la Brandon Abbas. Cred 
că sunt şapte ani de atunci. De la vizita aceea nu i-am mai scris 
nimic, în afară de câteva rânduri de mulţumire pentru frumoasa 
ei primire. Dumneata eşti în corespondenţă regulată cu ea? 

— Hm - de fapt nu. Nu o pot numi tocmai corespondenţă 
regulată, răspunse George Lawrence. O să treci pe la Brandon 
Abbas în cursul concediului dumitale actual? întrebă el aparent 


32 


fără interes. 

— Ar trebui s-o vizitez pe Lady Brandon şi să-i predau acest 
document de necrezut, dar celelalte planuri pe care le am pentru 
concediu nu mi-o permit. Aş putea să-l trimit, bineînţeles, hârtia 
prin poştă, dar acest lucru ar necesita o scrisoare explicativă 
îngrozitor de lungă, şi nu urăsc nimic mai mult decât să scriu 
scrisori. 

— Voi lua această hârtie cu mine, dacă eşti de acord, spuse 
Lawrence. Eu voi fi săptămâna viitoare în apropiere de Brandon 
Abbas şi, deoarece cunosc foarte bine pe Michael Geste, toată 
chestiunea mă interesează mult. j 

— Perfect, dragul meu, aceasta este o soluție excelentă! Imi 
economiseşti compunerea unei scrisori kilometrice, iar dumneata 
poţi să raportezi tot ce ţi-am povestit. 

— De acord. Este de la sine înțeles că „Beau” Geste n-a furat 
niciodată acest safir şi nici altceva; totuşi cred că e bine să-i 
predau documentul, deoarece atât numele ei, cât şi cel al 
nepotului său Geste sunt pomenite într-însul. 

Şi dacă piatra ar fi fost totuşi furată de cineva, acest 
document ar putea fi de o valoare incalculabilă pentru regăsirea 
ei. 

— Sunt convins că prima persoană pe care o voi întâlni la 
Brandon Abbas va fi „Beau” Geste şi că-l voi putea probabil vedea 
pe „Blue Water” chiar în aceeaşi seară. 

— Fără îndoială, George, aprobă de Beaujolais şi întrebă 
apoi: cunoşti scrisul lui Michael Geste? 

— Nu, după câte-mi amintesc nu l-am văzut niciodată. Dar de 
ce întrebi? Sau crezi cumva că „Beau” Geste a scris-o? 

— Am renunţat să mai cred ceva, răspunse De Beaujolais, dar 
voi deschide prima d-tale scrisoare cu o oarecare emoție. Se va 
stabili, în fine, dacă „Blue Water” a fost furat sau nu. Însă e 
oricum foarte ciudat că această hârtie s-a găsit în mâna unui 
mort la Zinderneuf. Dacă piatra a fost furată, hârtia va avea o 
valoare practică imensă - altminteri, numai o valoare teoretică. 

— Mă tem că nu-i va ajuta mult pietrei, căci se pare că hoţul, 
piatra şi povestea şi-au găsit sfârşitul în incendiul fortului 
Zinderneuf, spuse Lawrence. 

— Doamne sfinte, asta n-aş fi crezut-o! Cel mai mare şi mai 
frumos safir din lume, prețuit la trei sferturi de milion de franci, 
se află poate în această clipă sub mormanele de ruine ale fortului 
Zinderneuf! strigă de Beaujolais consternat. 


33 


— Dacă ar fi fost furat, spuse Lawrence, s-ar fi scris, despre 
aceasta în ziare. Dar lucrul nu s-a întâmplat, căci sunt un cititor 
conştiincios al gazetelor londoneze, şi nu mi-ar fi putut scăpa aşa 
ceva. 

— Ar fi totuşi posibil ca Lady Brandon să fi muşamalizat 
afacerea din cine ştie ce motiv şi-o fi împiedicat să ajungă în 
ziare, spuse de Beaujolais gânditor. 

Când cei doi prieteni îşi luară rămas bun la Londra, maiorul 
de Beaujolais dădu documentul lui George Lawrence, care 
promise să-l predea şi să-şi înştiinţeze prietenul dacă va afla ceva 
în legătură cu toată afacerea. 


34 


2. La Brandon Abbas 


În timp ce George Lawrence trecea în automobil pe şoseaua 
care ducea spre poarta parcului din Brandon Abbas, inima lui 
bătea ca aceea a unui adolescent, în drum spre prima întâlnire. 

Dacă Lady Brandon s-ar fi măritat cu el acum un sfert de 
secol, pe când era încă simpla, dar frumoasa Patricia Rivers, era 
probabil s-o mai fi iubit, deşi n-ar mai fi fost îndrăgostit de ea. 

Fiind refuzat însă, Lawrence nu încetase niciodată să o 
iubească şi căutase refugiu în lucru, până în Africa centrală, 
pentru a găsi un leac dragostei lui nefericite. Automobilul trecea 
acum pe şoseaua în serpentine, mărginită de stejari. Oricât de 
necrezut ar părea, Lawrence tremura şi faţa lui bronzată îşi 
schimba culoarea de emoție. Işi scoase o mănuşă, şi-o puse din 
nou, îşi potrivi cravata şi-şi netezi mustaţa. 

Maşina se opri înaintea porţii larg deschise a unei clădiri 
impunătoare. De aici Lawrence privi sala parchetată, ce-i 
rămăsese bine întipărită în minte, şi străbătu cu privirea podeaua 
lucioasă şi pereţii. Surâse cu prietenie celor două armuri 
medievale, care străjuiau la intrare. 

Nimic nu părea să se fi schimbat în aceşti douăzeci şi cinci de 
ani, de când Lady Brandon intrase ca stăpână aici şi el o vizitase 
după un exil de şapte ani. Venise atunci cu speranţa nesigură că 
la vederea ei, ca soţie a altuia, în căminul ei, se va vindeca de 
dragostea-i lipsită de sens, care-l făcuse să rămână celibatar; pe 
de altă parte însă, avea tainice nădejdi că dragostea lui va 
renaşte îndoit de puternică. 

Se bucură când îşi dădu seama că iubea femeia cu mai multă 
patimă decât iubise fata; dragostea lui se transformase într-o 
supunere tăcută faţă de această minunată femeie. O iubea aşa 
cum iubise Dante pe Beatrice. 

O revedea mereu la intervale de mai mulţi ani şi nici chiar 
faptul că nu-i era mai mult decât un prieten, nu-i slăbise 
dragostea atât de neobosită şi zadarnică. 

Trecuseră anii şi dragostea nu-i scăzuse; rămăsese ceea ce 
fusese de la prima lor întâlnire: punctul central al vieţii sale. Şi 


35 


de câte ori o revedea, apărea ochilor lui de îndrăgostit mai 
frumoasă, mai minunată şi mai demnă de a fi dorită ca oricând. 

Lawrence trase de mânerul demodat al unei sonerii şi se auzi 
sunetul unui clopoțel îndepărtat. Un lacheu apăru şi spuse că va 
întreba dacă doamna îl poate primi. În aceeaşi clipă se apropie 
bătrânul servitor Burdon, care îl salută pe Lawrence cu efuziune. 

— Doamna este în grădină, vă rog să poftiţi cu mine, spuse 
încântat bătrânul servitor, care îl aprecia foarte mult pe 
Lawrence, deoarece acesta îşi lua de fiecare dată rămas bun de 
la el cu o bancnotă de cinci lire. Am să vă anunţ. 

— Ce mai face Lady Brandon? întrebă Lawrence, pe care 
nervozitatea îl împinse la această intimitate neobişnuită. 

— Se bucură de cea mai perfectă sănătate, domnule, 
răspunse bătrânul, şi lui Lawrence i se păru, după faţa lui, că ştia 
mai multe decât voia să spună. 

— Si cum se simte Sfinţia Sa, continuă Laurence. 

— Este atât de ciudat şi devine zilnic mai straniu, sărmanul 
domn bătrân. 

Lawrence regretă starea rea a sănătăţii capelanului, nume cu 
care era desemnat în casă preotul Maurice Ffolliot. 

— Domnul Michael este aici? întrebă apoi. 

— Nu, nici el, nici ceilalţi tineri domni nu sunt aici, fu 
răspunsul. Ce era neobişnuit în vocea bătrânului?... 

Trecură printr-o grădină de trandafiri, apoi prin faţa unor 
terenuri de tenis, pe sub nişte ulmi şi fagi uriaşi, până ajunseră la 
o pajişte prietenoasă. Aici se ridica vechiul pavilion, de la care se 
putea vedea frumoasa privelişte a peisajului colinelor. 

Lângă o masă de grădină, se odihnea într-un şezlong o 
femeie. Citea o carte şi stătea cu spatele la Lawrence, a cărui 
inimă se opri o clipă, pentru a continua apoi să bată cu o 
repeziciune îndoită. 

Servitorul tuşi discret şi, când Lady Brandon se întoarse, 
anunţă oaspetele, aduse un scaun de nuiele şi plecă. 

— George! strigă Lady Brandon cu o voce dulce, sonoră, în 
timp ce ochii ei mari, cenuşii, străluceau de bucurie şi-şi arăta 
minunaţii dinţi albi. Dar nici nu se înroşi, nici nu păli şi nici 
respiraţia nu i se acceleră; toate acestea i se întâmplară lui 
Lawrence, deşi el provocase întâlnirea, care era complet 
neaşteptată pentru ea. 

— Patricia! strigă el şi îi întinse ambele mâini. Ea le prinse cu 
sinceritate, iar Lawrence îi duse mâinile la buze - cu o delicateţe 
pe care nu i-ar fi bănuit-o nimeni din cei ce-l cunoşteau. 


36 


— Arăţi minunată ca întotdeauna, spuse el şi privi mult timp 
faţa proporţionată şi încă frumoasă a acestei femei de patruzeci 
de ani, în ale cărei trăsături nobile se recunoştea aristocrația. 

— Şi dumneata ai rămas tot acelaşi, George. Ia loc şi 
povesteşte-mi de ce ai venit aici înaintea căsătoriei dumitale, în 
ciuda promisiunii făcute. Sau te-ai căsătorit, George? 

— Nu, Patricia, nu sunt căsătorit, spuse Lawrence, în timp ce 
făcea să alunece uşor mâinile ei dintr-ale sale. Nu mi-am ţinut 
promisiunea şi am venit din nou fără soţie, pentru că simt că-ţi 
voi putea fi de folos. Credeam... mă temeam că ai putea avea 
oarecari neplăceri şi speram să-ţi pot ajuta. 

Lady Brandon îl privi întrebătoare, însă nu păru nici mirată, 
nici speriată. 

— Neplăceri? Să am nevoie de ajutorul dumitale, George? Ce 
înţelegi prin asta? îl întrebă ea şi faţa i se contractă într-un surâs 
amabil, din care nu se putea trage nici o concluzie. 

— Ei, e o poveste lungă, cu care n-aş vrea să te plictisesc, 
spuse Lawrence. Spune-mi numai un singur lucru: dacă Beau 
Geste este sănătos şi dacă nu s-a întâmplat nimic cu Blue Water. 

— Ce - despre ce vorbeşti, George? strigă Lady Brandon şi lui 
Lawrence i se păru că devenise palidă. 

— Despre Beau Geste şi Blue Water, Patricia, răspunse 
Lawrence. Dacă întrebările mele îţi par de neînțeles, să nu crezi 
că sunt lipsite de temei. 

— L-ai văzut pe Michael - sau ce vrei să spui? Vorbeşte! 

— Nu, nu l-am văzut - dar... 

— Atunci, despre ce vorbeşti? Ce ştii? îl întrerupse ea 
grăbită. 

— Nu ştiu nimic, Patricia, întreb numai, pentru că am ajuns 
într-un chip ciudat în posesia unui document, ce cuprinde o 
mărturisire a lui Beau, cum că l-ar fi luat pe Blue Water, începu 
Lawrence. 

— Aşadar tot el era... şopti Lady Brandon. Unde şi cum ai 
ajuns în posesia acestei mărturisiri? insistă ea. 

— După cum am mai spus, este o poveste lungă, răspunse 
Lawrence. Mărturisirea a fost găsită de de Beaujolais la fortul 
Zinderneuf, în Sudanul francez, în mâna unui mort. 

— Mortul doar nu era Michael! îl întrerupse ea consternată. 

— Nu - era un francez - locţiitorul comandantului fortului, 
care fusese atacat de Tuaregi. 

— Henri de Beaujolais al nostru? întrebă Lady Brandon, cel 


37 


cu care ai fost împreună la şcoală? Fiul lui Rose Cary? 

— Da, el a găsit hârtia în mâna acelui mort şi - hm - spune-mi 
Patricia, s-a furat  safirul şi-hm-iartă-mi întrebarea 
prostească - acesta este scrisul lui Beau? spuse el şi scoase din 
buzunarul interior al hainei sale vin plic, din care extrase o 
bucată de hârtie pătată şi murdară. Nu pot crede că Michael a 
scris asta. 

Lady Brandon luă hârtia şi o privi cu faţa nemişcată, doar o 
cută adâncă îi apăru pe fruntea netedă şi gura ei bine formată, 
energică, deveni neobişnuit de aspră. Citi documentul şi rămase 
cu privirile pironite spre verdele surâzător al pajiştei, ca şi cum s- 
ar fi sfătuit cu ea însăşi ce să răspundă. 

— Istoriseşte-mi toată povestea de la început până la sfârşit, 
George, spuse ea în cele din urmă. Ştii desigur mai multe despre 
Michael şi Blue Water. 

— Nu ştiu mai mult decât ţi-am spus mai înainte, o asigură 
Lawrence şi avu impresia că încordarea din trăsăturile ei 
scăzuse. Observă că Lady Brandon nu confirmase şi nici nu 
negase furtul safirului; de asemenea nu spusese dacă scrisul era 
al nepotului ei sau nu. Fără îndoială că ceva, în legătură cu Beau 
Geste, nu era în perfectă ordine. Dar, întrucât nu-i destăinuia 
adevărul, avea probabil motivele ei, pe care era nevoit să i le 
respecte. 

— Putem lua ceaiul în salonul meu, spuse ea cu glas 
nepăsător, nu voi fi acasă pentru nimeni şi îmi vei putea astfel 
povesti totul. 

În timp ce mergeau alene înapoi, îl apucă de braţ, iar el îi 
atrase uşor mâna. 

Cât de mult dorea ca după ce-i va fi istorisit povestea, s-o 
audă spunând: „O, ajută-mă, George, nu am pe nimeni în afară de 
d-ta; eşti singura fiinţă pe care mă pot bizui!” Dar în loc de 
aceasta, ea spuse în timp ce păşeau prin boschet: 

— Nu arăţi prea bine, George, eşti cumva bolnav? 

— Am avut în ultimul timp multă febră, răspunse el; dar acum 
mă simt foarte bine, adăugă apoi şi îi strânse mâna. 

— Renunţă la serviciul colonial şi întoarce-te la noi, George, 
spuse Lady Brandon; dar când el se întoarse spre ea repede, cu 
ochii măriţi de aşteptare, femeia continuă: Şi lasă-mă să-ţi găsesc 
o soţie. 

Lawrence oftă şi nu acordă atenţie acestei propuneri. 

— Ce mai face Ffolliot? întrebă el, pentru a schimba tema. 

— Mulţumesc, bine, de ce să-i meargă rău? spuse ea. 


38 


Devenit nesigur, o întrebă acum de soţul ei: 

— Unde este Sir Hector Brandon? 

— O, în Tibet, poate la Paris, în Africa de Est sau la Monte 
Carlo sau în insulele Oceanului Pacific. De fapt ar trebui să fie 
pentru moment la Caşmir... Ţi-ai adus lucrurile, sau trebuie să 
telefonezi după ele? 

— Eu - hm - am descins la hotelul „Brandon Arms” şi mi-am 
lăsat bagajul acolo, mărturisi Lawrence. 

— Şi cât timp ai stat la hotel, George? 

— Cinci minute. 

— Atunci trebuie să te fi săturat de hotel, spuse Lady 
Brandon şi adăugă apoi: Am să-l trimit pe Robert să-ţi aducă 
lucrurile. 

Seara, George Lawrence povesti tot ce aflase de la Beaujolais 
şi adăugă şi părerile sale asupra chestiunii. În timpul povestirii 
sale, Lady Brandon rămase complet calmă, dar ochii ei erau fixaţi 
pe buzele lui. Când termină de povestit, îi puse câteva întrebări, 
fără a-şi exprima însă părerea. 

— Vom continua să discutăm după masă, George, propuse ea. 

După o plăcută masă în doi - Sfinţia Sa Maurice Ffolliot îşi 
scuzase absenţa prin dureri de cap şi mânca în odaia lui - George 
Lawrence găsi că trebuia să suporte din nou sarcinile 
conversaţiei; Lady Brandon lua parte numai prin întrebări, fără a- 
şi exprima vreo părere. Lawrence nu putea să afle nimic de la ea. 

Când îşi luă rămas bun, a doua zi, zise: 

— Mi-ai spus odată că ţii prea mult la mine pentru a mă putea 
iubi; m-am simţit atunci fericit, dar aş fi mai fericit dacă ai vrea 
să-mi spui ce pot face pentru dumneata în această chestiune? 

— Te-aş ruga, dragă George, să nu întreprinzi nimic. Blue 
Water nu este nici la Zinderneuf, nici în altă parte a Africii; unde 
se află Michael nu ştiu. Ce înseamnă această hârtie, n-aş şti să-ţi 
spun. În orice caz e foarte drăguţ din partea d-tale că voiai să-mi 
ajuţi, şi îţi mulţumesc şi pentru faptul că nu mi-ai pus întrebări. 
Şi acum rămâi cu bine, dragul, meu prieten... 

— Rămâi cu bine Patricia, spuse George Lawrence năucit şi 
părăsi casa mai abătut ca înainte dar nicidecum mai lămurit. 

În timp ce maşina pornea, Lady Brandon stătea cufundată în 
gânduri şi îşi muşca buzele. 

— Ce ciudat, murmură ea, că toate păcatele se răzbună!... 
Lumea e atât de mică... 

Şi plecă să-l caute pe Sfinţia Sa Maurice Ffolliot. 


39 


Faţă de acest domn, George Lawrence avea sentimente 
amestecate. Ca om drept şi de onoare trebuia să admită că 
Ffolliot era generos şi blajin, demn de a fi iubit, un savant şi un 
gentleman desăvârşit, care n-ar fi supărat niciodată intenţionat o 
fiinţă vie. Ca admirator gelos şi pe viaţă al Lady-ei Brandon, 
îndrăgostitul respins ştia însă că nu-l ura atât pe Ffolliot însuşi, 
cât mai ales simplul fapt al existenţei sale. 

Lawrence simţea într-o oarecare măsură că Lady Brandon îi 
va supravieţui mulţi ani soţului ei, care, după cum era îndeobşte 
cunoscut, ducea o viaţă agitată. Dacă Ffolliot n-ar fi existat, îşi 
spunea Lawrence, poate că supunerea şi credinţa lui 
nestrămutată şi-ar fi găsit o răsplată. Fără îndoială, el s-ar fi 
potrivit mai bine să-i fie tovarăş în viaţă, decât,acest sărman şi 
debil sedentar care era preotul. 

Ffolliot se trăgea dintr-o familie bună, dar fusese sărac lipit 
pământului; tatăl Lady-ei Brandon îl aşezase ca duhovnic în 
districtul său. Tânărul se îndrăgostise mortal şi fără nădejde de 
minunată Patricia Rivers. Ea îl vedea cu plăcere dar simţămintele 
ei erau compuse mai mult din milă decât din dragoste. Sub pre- 
siunea morală a părinţilor ei, care era încurajată de prejudecățile 
sociale şi de relativa ei sărăcie, ambiția învinsese în ea 
sentimentul şi fata se măritase după o oarecare rezistenţă cu 
bogatul Sir Hector Brandon. Mai târziu, recunoscuse contrastul 
fundamental dintre convieţuirea cu un libertin egoist, brutal, fără 
inimă, şi viaţa alături de blândul, învățatul şi altruistul tovarăş al 
tinereţii sale. Lawrence ştia că Lady Brandon era convinsă de 
legătura între căsătoria ei cu acest stricat şi acea depresiune 
nervoasă fatală a preotului. Această convingere o împinsese să-l 
aducă pe sărmanul bolnav, care oscila între viaţă şi moarte şi al 
cărui spirit era întunecat, la ea, la Brandon Abbas, de îndată ce 
fu capabil să suporte deplasarea. Când îşi reveni, ea îl făcu 
preotul casei şi de atunci nu mai părăsise niciodată Brandon 
Abbas. Lawrence trebui să admită împotriva voinţei sale, că 
aproape toate faptele frumoase ale celor din jurul său erau o 
urmare a influenţei acestui într-adevăr bun duhovnic. Şi, în timp 
ce se plimba încolo şi încoace pe micul peron al gării, George 
Lawrence avu ideea vagă că probabil n-ar fi putut să raporteze 
prietenului său de Beaujolais mai mult, dacă ar fi avut în timpul 
vizitei sale la Brandon Abbas prilejul de a vorbi cu Sfinţia Sa 
Maurice Ffolliot... 


40 


PARIEA A DOUA 


1. Beau Geste şi banda lui. 
(Povestirea lui John Geste). 


— Cred că dacă i-am dărui „micului” Geste viaţa, ar putea să- 
şi restabilească renumele şi să ajungă să aibă un mormânt de 
erou, spuse locotenentul. 

— Şi ce ar face, dacă ar avea un mormânt de erou? întrebă 
căpitanul. 

— Ar rupe probabil florile şi le-ar vinde. Iar în ce priveşte 
restabilirea renumelui său, ar fi mai bine să nu şi-l restabilească. 

— O, te rog, lasă-l să trăiască, interveni preacredincioasa; 
câteodată e foarte folositor, mai ales atunci când vrei să 
experimentezi ceva cu el. 

Eram foarte recunoscător „preacredincioasei” că îndrăznise 
să intervină pentru mine, dar îmi dădeam seama că preţuia foarte 
puţin utilitatea mea generală. 

— Bine, să vedem cum o să-i priască pâinea şi apa, spuse 
căpitanul după o pauză, în timpul căreia avusesem de îndurat 
multe. Să vedem şi cum suportă bătaia şi - adăugă el, când 
observă că faţa mi se lumina - cum o să-i placă numele „Geste cel 
slab”... Luaţi-l de-aici. 

Am fost dus afară de către locotenent, de August „cel 
groaznic” şi regina Claudia, pentru ca să mi se aplice legea. 
Legea îşi urma cursul, în timp ce „preacredincioasa” plângea 
într-un colţ, şi regina Claudia mă privea cu mult interes. 

Felia de pâine şi apa îmi plăcură şi mai puţin decât cele şase 
lovituri „solide”, din care consta pedeapsa şi pe care mi le aplică 
personal căpitanul - mai degrabă neliniştit decât mâniat. 

Porecla injurioasă se întrebuința numai în ziua în care fusese 
aplicată, dar era poate partea cea mai neplăcută a întregii 
pedepse. Tot restul trecea şi se uita, dar porecla îţi dădea o 


41 


dispoziţie nefericită - te simţeai dezonorat şi expulzat. De altfel 
nimeni nu avea voie să se răzbune pe cineva care te striga pe 
acest nume, ci trebuia să răspundă la fel, căci altfel erau în 
perspectivă pedepse şi mai grave. 

Aceasta era una din legile pe care le dictase căpitanul, iar noi 
îi respectam ordinele şi ne străduiam să trăim demni, căci 
doream să fim lăudaţi şi. răsplătiți de el, mai mult decât ne era 
teamă de dojana şi de pedepsele lui. 

Căpitanul era fratele meu Michael Geste, cunoscut mai 
târziu, din cauza frumuseţii sale deosebite şi a spiritului său 
strălucitor, sub numele de,,Beau” Geste. Nu-i puteai rezista, nici 
prevedea acţiunile. Nimeni nu se putea sustrage influenţei sale, 
iar eu cel mai puţin. Era predispus romantismului în mod 
incurabil şi la aceasta se adăuga o perseverenţă care aducea a 
încăpățânare. Dacă Michael se lăsa târât, ca urmare a dispoziţiei 
sale momentane, să înceapă vreo poznă aventuroasă, oricât de 
ridicol de romantică să fi fost, el o făcea complet şi nu renunţa 
până ce nu o ducea la capăt. 

Mătuşa Patricia, al cărei favorit declarat era, spunea despre 
el că întrunea romantismul irațional şi curajul fără scrupule al 
unui tânăr d'Artagnan cu perseverenţa dârză şi hotărârea 
încăpăţânată a unui bătrân şi experimentat scoţian. Nici 
o mirare, dar, că ne fascina pe noi toţi. Fratele meu Digby, 
locotenentul, îi era frate geamăn, mai tânăr ca el cu un sfert de 
oră şi totodată umbra lui supusă şi admiratoare. Digby poseda 
toate calităţile lui Michael, dar nu în aşa mare măsură; el era mai 
lipsit de griji, iubea gluma şi râsul, dar se conducea în toate după 
Michael şi era întotdeauna gata să facă tot ce făcea acesta. 

Eu aveam cu un an mai puţin ca fraţii mei, al căror supus 
servitor eram. Colegii noştri ne numeau Geste, Geste „cel mic” şi 
Geste „cel mai mic”, iar eu eram, în comparaţie cu minunaţii mei 
fraţi - dobândirea bunăvoinţei lor fiind scopul vieţii mele - de 
departe „cel mai mic”. 

Probabil că am trecut asupra fraţilor mei dragostea, 
supunerea şi delicateţea care ar fi aparţinut altfel părinţilor: căci 
noi eram orfani, nu ne aminteam nici de mamă, nici de tată şi ne 
trăiserăm tinereţea, după ce capelanul ne terminase educaţia, 
între şcoală şi Brandon Abbas. 

Lady Brandon, mătuşa noastră dinspre mamă, a făcut pentru 
noi mai mult decât ar fi fost de datoria ei, dar dragostea sa 
deosebită aparţinea în mod vădit numai lui Michael. Neavând 
copii, îi dăruise toată dragostea ei de mamă lui Michael şi aşa- 


42 


zisei noastre verişoare Claudia: aceasta era o fată excepţional de 
frumoasă, a cărei origine rămânea un secret pentru noi copiii. Ea 
şi Isabella Rivers, o nepoată a mătuşii noastre Patricia, şi-au 
petrecut cea mai mare parte a tinereţii lor la Brandon Abbas; 
Isabella - cred - a venit la Brandon Abbas în timp ce mergeam 
încă la şcoală, ca tovarăşă de joacă Claudiei. Era în acelaşi timp o 
minunată camaradă de joacă pentru noi şi obţinu în curând titlul 
onorific de „preacredincioasa”. 

Un musafir frecvent era August Brandon, un nepot al lui Sir 
Hector Brandon, care venea adeseori în vizită în vacanţă, deşi îl 
strigam în permanenţă cu porecla lui „August cel Groaznic” şi 
dezaprobam în mod vădit prezenţa lui. Nu era chip să-l iubeşti; 
prea era nepotul unchiului Hector Si prea închipuit, pentru că se 
ştia moştenitorul lui. Michael îl trata în orice caz corect, nu-l răs- 
făţa, dar nici nu făcea economie de nuiele. 

Ţin minte limpede fapta care a dus la condamnarea mea, dar 
îmi amintesc de această întâmplare din două motive. Întâi, 
pentru că în acea zi, în care am căzut în dizgrație, mi s-a acordat 
pe viaţă titlul onorific „băiat viteaz”. Ín al doilea rând, pentru că 
în acea seară ne-am bucurat de privilegiul excitant de a putea 
privi şi admira marele safir „Blue Water”, pe care unchiul Hector 
îl dăruise mătuşii Patricia la căsătorie. 

Brandon „cel rău”, străbunicul unchiului Hector, 
„achiziţionase”, cred, pe „Blue Water” în India, într-un mod 
misterios. Piatra era giuvaerul cel mai grațios şi mai fermecător 
pe care l-am privit vreodată şi vederea lui mă fascina într-un mod 
deosebit. Puteam să-l privesc ore întregi şi simţeam ciudata 
necesitate de a-l mirosi, ca pe o floare, sau de a-l lipi de urechea 
mea. 

Aspectul lui te făcea fericit şi te chinuia în acelaşi timp, căci 
totdeauna doreai mai mult decât doar să-l priveşti sau să-l atingi. 
Un cristal atât de minunat şi limpede părea că cere toate cele 
cinci simţuri pentru a fi apreciat. 

Când am auzit spunându-se pentru prima oară că Sir Hector 
Brandon o cumpărase pe Patricia Kivers cu „Blue Water” şi că 
era stăpânul a două pietre preţioase, am simţit că observaţia nu 
era chiar atât de nedreaptă. Pentru care alt motiv s-ar fi căsătorit 
o femeie ca mătuşa Patricia cu unchiul Hector - decât acela că 
era stăpânul pietrei „Blue Water”, şi că prin ea îşi câştigase 
dreptul la consideraţie? 

Sigur este că piatra nu aparţinea propriu-zis soţiei sale, căci 


43 


ea nu putea nici s-o poarte şi nici să facă altceva cu ea; tot ce 
putea face era numai s-o privească din când în când, ca oricare 
altul. Şi asta era însă ceva, dacă simţea la vederea ei acelaşi 
lucru ca mine. 

Titlul meu „băiat viteaz” îl obţinusem în următoarele 
împrejurări. Unul din jocurile favorite şi cele mai pasionante ale 
lui Michael era „războiul maritim”. Când acest joc distractiv era 
la rând, se împingeau în acelaşi timp de către căpitan, respectiv 
de către locotenent, două vase de luptă impozante, cu pânzele 
desfăcute şi cârma instalată, de pe marginea de piatră a 
eleşteului cu crini. Vasele aveau echipaje de soldaţi de plumb şi 
fiecare era prevăzut cu câte o baterie de tunuri de alamă fiind 
depărtate la aproximativ un metru unul de altul, la începutul 
jocului. Spre fiecare tun de alamă încărcat ducea un fitil, care era 
aprins la comanda căpitanului în timp ce vasele ieşeau din port. 

Căpitanul veghea asupra soartei vasului care purta drapelul 
de război englez, iar locotenentul asupra celuilalt, care purta 
tricolorul francez. 

Eram totdeauna foarte emoţionaţi, pentru că rezultatul luptei 
nu era niciodată sigur. Fiecare vas putea fi atins; se putea însă 
întâmpla ca ambele vase să tragă în gol - şi anume din cauză că 
direcţia lor de mers le îndepărta unul de altul. Odată trase 
loviturile, ne aşezam cu toţii pe mal şi aşteptam cu emoție scena 
ce urma. Vasele erau înconjurate de nori de fum, pânzele lor erau 
poate găurite, corpurile rupte în bucăţi. Imi amintesc de o bătălie 
neobişnuită în care vasul francez a pierdut catargul şi tricolorul 
plutea pe valuri. 

Eu aveam apoi misiunea onorifică să intru în apă ca Gulliver 
la Lilliput şi să readuc vasele în port, unde tunurile lor erau din 
nou încărcate de către Michael şi Digby, pentru a fi retrimise în 
luptă... 

În ziua cea mare, prima întâlnire avu loc fără rezultat. Vasele 
se îndreptară unul spre altul şi tunurile lor se descărcară unul 
spre altul şi ţăndări săriră în aer, marinari căzură sau fură 
aruncaţi peste bord, iar vasele, împinse de lovituri şi de 
distrugerile produse de descărcările tunurilor, se clătinară şi se 
loviră unul de altul, în timp ce căpitanul şi locotenentul adresau 
cu furie ordine soldaţilor lor de plumb. 

— Geste cel slab să le tragă la mal, spuse în fine Michael. Mi- 
am sumes pantalonii, m-am bălăcit în apă, am întors vasele şi le- 
am împins spre fort. 

A doua luptă fu, de fapt, unilaterală, căci de pe vasul francez 


44 


se descarcă numai tunul cel mai mic. Intrai din nou în eleşteu, 
întorsei vasul francez şi în acel moment luă foc tunul cel mare cu 
un zgomot asurzitor, iar eu primii întreaga descărcătură în 
picior. Spre norocul meu, aceasta se compunea numai dintr-un 
singur alic. Era cât pe-aci să cad jos în apă. 

— Sunt împuşcat! strigai. 

— Ţi-ar şade mai bine să fii spânzurat, spuse căpitanul. Vino 
încoace. 

Sângele curgea din mica rană, iar „preacredincioasa” scoase 
un urlet de durere, asemănător celui al unui câine. 

Claudia vru să ştie imediat exact ce simţeam. 

— Am senzaţia că sunt împuşcat, răspunsei şi adăugai apoi: 
sunt pe moarte. 

— Asta poţi s-o faci în eleşteu, îmi recomandă căpitanul şi-şi 
scoase apoi briceagul şi o cutie de chibrituri. 

— Rana trebuie probabil arsă, pentru a evita cangrenarea? se 
interesă locotenentul, când căpitanul aprinse un chibrit şi tinu 
vârful unei mici lame în flacără. 

— Nu, răspunse căpitanul. Suntem în mijlocul mării, şi îl 
operăm fără narcoză. Proiectilul de tun trebuie tăiat şi scos 
afară. 

În timp ce şedeam pe mal şi mă vedeam cu un picior de lemn, 
el mă întrebă: 

— Vrei să-ţi punem un căluş sau să-ţi băgăm un glonte în 
gură, ca să-l mesteci? Nu vreau să fiu deranjat în timpul operaţiei 
prin urletele tale prosteşti. 

— Nu voi urla, domnule căpitan, am răspuns cu demnitate şi 
cu slaba speranţă că exprimam adevărul. 

— Dig, aşează-te pe capul lui, spuse Michael către locotenent, 
dar eu i-am făcut un semn negativ lui Digby, m-am întors pe o 
parte, am închis ochii şi am întins piciorul. 

— Aşadar, tineti-l bine, ordonă căpitanul. 

Aveam dureri cumplite, dar am reuşit să mă stăpânesc, 
muşcându-mi arătătorul îndoit. Nici n-am dat din picior, pentru 
că Digby şedea pe el, iar Claudia pe laba piciorului. După un timp 
care mi se păru nesfârşit, l-am auzit ca de la o mare depărtare pe 
Michael spunând: „Acum l-am găsit!” iar apoi un urlet de bucurie 
al bandei vesti că martiriul meu se sfârșise şi că proiectilul de 
tun fusese pus deoparte. 

— Încearcă din nou tunul cu el, Dig, ordonă căpitanul, iar tu 
Isabella strecoară-te sus în odaia noastră de baie şi adu din 


45 


farmacia de casă toate fleacurile necesare. 

„Preacredincioasa” îşi şterse faţa udă de lacrimi, plecă în 
grabă şi se întoarse curând cu o sticlă de alcool, un pacheţel de 
vată şi un rulou de tifon pentru bandajat. 

Cred că Michael a executat operaţia foarte bine. Bineînţeles 
că proiectilul nu pătrunsese prea adânc, căci altfel un briceag n- 
ar fi fost tocmai instrumentul chirurgical cel mai potrivit. Un 
medic n-ar fi putut să lucreze mai bine, şi rana se vindecă 
repede. 

Odată făcut bandajul, căpitanul - în prezenţa întregii bande şi 
a câtorva membri din afara ei, care tocmai se aflau în vizită - mă 
ridică în slava cerului de bucurie şi mândrie, acordându-mi 
pentru vecie titlul onorific de „băiat viteaz”, pentru că în timpul 
grelei operaţiuni, efectuate fără narcotic şi în plină mare, nu 
vărsasem nici o lacrimă şi nu scosesem nici un țipăt. 

În afară de aceasta, îmi acordă marea onoare a unor funeralii 
de Viking. 

Funeraliile de Viking nu se pot ţine în fiecare zi, pentru că în 
acest scop este nevoie, între altele, să se distrugă un mare vas de 
luptă. 

Vikingul mort este aşezat pe un rug în mijlocul vasului, cu 
lancea şi scutul alături; calul şi câinele său sunt omorâţi şi 
corpurile lor aşezate la picioarele lui. Rugul este aprins şi vasul 
împins în mare, cu pânzele desfăcute. 

Pentru călătoria mortuară pe ocean mi se acordă vasul 
francez. Un soldat ales, de plumb, primi solemn numele şi rangul 
principelui de Vikingi John Geste; fu apoi aşezat pe o cutie de 
chibrituri umplută cu pulbere şi în jurul său, pe coverta vasului, 
se ridică un rug din chibrituri; vasul fu îmbibat cu gaz, calul îi fu 
aşezat la căpătâi, şi un câine mic - din porțelan - la picioare. 

Când totul fu gata, ne descoperirăm, iar Michael pronunţă cu 
mâna ridicată; 

— Cenuşă la cenuşă, pulbere la pulbere, dacă nu te vrea 
Dumnezeu, să te ia dracul! 

Apoi aprinse cu un chibrit rugul şi împinse vasul de luptă 
francez în mijlocul eleşteului cu crini. 

Focul ardea minunat, flăcările se ridicau în sus, mistuind 
catargul şi pânzele. Noi toţi stăteam tăcuţi şi priveam cum vasul 
ardea până la linia de plutire şi ne închipuiam grozăvia unui vas 
incendiat în plină mare. Când vasul se scufundă în zgomot şi fum, 
Michael rupse tăcerea cu cuvinte de care mi-am amintit după 
mulţi ani, într-un loc cu totul diferit (se pare că şi Digby şi le-a 


46 


amintit): 

— Asta se cheamă înmormântare! Ce este faţă de asta 
înmormântarea în pământul murdar al unui cimitir nenorocit, 
unde te mănâncă viermii? Groaznic! Ce n-aş da, când mi-o veni 
rândul, să mi se facă asemenea funeralii frumoase! Staţi, am o 
idee straşnică! Am să hotărăsc prin testament să fiu ars ca un 
Viking şi, dacă n-o să-mi îndepliniţi dorinţa, să nu moşteniţi nimic 
de la mine. 

— Ai dreptate, Beau, spuse Digby. Am să te ard eu, când vrei, 
prietene. 

— Şi eu îţi promit acelaşi lucru, frate, dacă mori tu întâi, 
răspunse Michael şi îşi strânseră mâinile pentru a-şi întări 
promisiunea... 

Seara, când fiecare din noi era ocupat cu altceva în odaia 
copiilor, veni bătrânul Burdon şi spuse să coborâm în salon. 

Claudia şi Isabella se aflau acolo. Claudia vorbea foarte 
sigură de sine şi cu precocitate unui străin cu aspect distractiv, 
căruia îi furăm prezentaţi. Era un ofiţer francez de cavalerie, şi 
am fost plăcut surprinşi să aflăm că venea direct din Maroc, unde 
se luptase; acum era în concediu. 

— Ar fi minunat dacă ar veni mâine la noi sus, în odaia 
noastră de lucru, şopti Michael, când ne îngrămădirăm în jurul 
cutiei de sticlă aşezată pe o pernă de catifea albă, unde se afla 
safirul „Blue Water”. 

L-am privit în tăcere şi mi se păru că devenea din ce în ce 
mai mare, până ce am avut senzaţia că puteam să mă arunc peste 
el, cu capul înainte. Deşi eram tânăr, simţeam totuşi că nu putea 
fi bine să priveşti prea mult timp acest minunat izvor de culori 
devenite vii. Piatra părea că trăieşte. Era nespus de frumoasă, 
dar puţin ciudată. 

— O putem lua în mână, mătuşă Patricia? întrebă Claudia şi, 
ca de obicei, îşi impuse voinţa. 

Mătuşa Patricia ridică clopotul de sticlă şi înmână piatra 
prețioasă francezului, care o dădu repede mai departe Claudiei. 

— Cine ştie câte certuri, griji şi vărsări de sânge a produs 
asta, spuse el; cine ştie câte ar putea povesti. 

— Puteţi să ne istorisiţi, vă rog, poveşti despre lupte şi 
vărsări de sânge? întrebă Michael, iar noi copiii îl asaltarăm pe 
francez, rugându-l să ne povestească aventurile lui. Ofiţerul ne 
făgădui, iar a doua zi căpitanul o trimise pe Claudia pentru a-l 
convinge pe francez să-şi ţină făgăduiala. 


47 


În curând Claudia se întoarse cu el la locul nostru de joacă, 
pe pajişte, şi francezul ne povesti despre Spahii, despre Legiunea 
Străină, despre Zuavi şi alte regimente ale căror numiri aveau 
rezonanţe romantice. Ne povesti despre lupte în pustiu, despre 
grozăviile şi faptele de eroism ale arabilor, despre lupte corp la 
corp, în care te baţi călare, cu arma albă, ca în timpuri străvechi. 

Ne povesti de Tuaregii mascaţi, de femei voalate, de oraşe 
misterioase, de oaze, de fata morgana, de furtuni de nisip şi de 
minunile Africii. Apoi ne arătă mişcări de scrimă, iar când ne 
părăsi, îi aparţineam cu trup şi suflet. 

— Eu voi intra în Legiunea Străină franceză, după ce termin 
studiile la Eton, anunţă deodată Michael. Am să devin 
sublocotenent şi intru apoi în regimentul lui. 

— Bineînţeles, şi eu, spuse Digby. 

— Eu de asemenea, aprobai eu. 

August Brandon privi îngândurat, dar nu spuse nimic. 

— N-aş putea veni şi eu ca vivandieră? întrebă Isabella. 

— Trebuie să mă vizitaţi cu toţii în uniformele voastre 
ofiţereşti, spuse Claudia: uniformele franceze sunt atât de 
frumoase! 

A doua zi ne întoarserăm la şcoala noastră din Slough. 

Pe „Blue Water” l-am văzut apoi abia în vacanţele dinaintea 
ultimului nostru semestru de la Eton şi anume cu ocazia unei 
vizite a generalului Sir Basil Malcolmson -un cunoscător în 
materie de pietre preţioase şi o autoritate în domeniul său - care 
era pe atunci custode al tezaurului din Turnul Londrei. Generalul 
scrisese o istorie de popularizare a celor mai renumite neste- 
mate din lume sub titlul „Pietre preţioase celebre” şi lucra atunci 
la volumul al doilea, care se ocupa cu pietre mai puţin cunoscute, 
de o însemnătate mai mică. 

Sir Basil Malcolmson întrebase prin scrisoare dacă putea 
menţiona în cartea sa ceva despre safirul „Blue Water” şi 
povestea lui. 

Din cele ce auzisem de la Claudia, am înţeles că mătuşa 
Patricia nu era prea încântată de aceasta, dar că s-ar fi declarat 
totuşi de acord să arate piatra. Cât despre povestea ei, nu se 
cunoşteau prea multe, înafara faptului, că fusese „achiziţionată” 
(ce frumos spus!) în secolul al optsprezecelea de către Sir 
Hector, al VIl-lea lord Brandon, în India, în timp ce era în 
serviciul unui nabab sau rajah - probabil sultanul Nunjeraj din 
Mysore. 

Generalul, care luă masa la noi, ne povesti multe lucruri 


48 


interesante despre soarta pietrelor preţioase celebre. Îmi 
amintesc că August „cel groaznic” s-a evidenţiat în mod special 
în acea seară. 

— Cât i-aţi da mătuşii pentru „Blue Water”? îl întrebă el pe 
Sir Basil. 

— Eu nu sunt negustor, răspunse generalul. 

Când masa se apropia de sfârşit, iubitul şi onoratul nostru 
capelan avu unul din accesele sale, ceea ce nu sa mai întâmplase 
până atunci în prezenţa mătuşii Patricia. Participase normal la 
conversaţie, în tot timpul mesei, şi făcuse o impresie foarte 
demnă, cu figura lui distinsă şi părul argintiu, care îl făcea să 
pară cu douăzeci de ani mai bătrân decât era. 

— Adu-mi un iepure de casă alb, cu ochi roşii, strălucitori de 
cristal, îi spuse el cu voce înceată lui Burdon. Să aibă o panglică 
roşie în jurul gâtului, adăugă el misterios, poate să fie şi albastru 
violet, dar în nici un caz albastru deschis. 

Burdon, care era obişnuit cu asemenea lucruri de la el, spuse 
amabil: „Desigur, Sfinţia Ta”, şi se îndreptă spre bufet, ca şi cum 
ar fi vrut să-i îndeplinească dorinţa. Noi ceilalţi vorbirăm repede, 
pentru a nu da loc unei situaţii penibile. Capelanul surâdea 
absent. Pentru a-l readuce la realitate, Isabella începu să-l 
întrebe de progresele cărţii sale despre sticlăria veche, care era 
marota lui şi la care scria de mulţi ani. 

Privii la mătuşa, pentru a vedea dacă observase ceva. Ea 
şedea în capul mesei şi părea că discută aprins cu generalul, dar 
faţa îi îmbătrânise deodată cu zece ani. Când doamnele se 
retraseră după terminarea mesei, îmi şopti în trecere: 

— Spune-i lui Michael să se ocupe astă seară de capelan 
suferă de insomnie şi este surescitat. 

Mai târziu, în salon, când „Blue Water” surâdea cuceritor pe 
perna de catifea albă, în închisoarea lui de sticlă, iar noi stăteam 
în jurul mesei pe care se afla aşezat, capelanul deveni iarăşi 
complet normal şi ştiu să vorbească despre pietre preţioase 
chiar mai frumos decât Sir Basil. M-am bucurat pentru mătuşa 
Patricia, care era fericită că accesul îi trecuse aşa de repede. 

Săraca mătuşă Patricia! Singura rază de lumină în căsătoria 
ei nefericită cu Sir Hector Brandon era faptul că egoistul ei soţ 
nu se prea arăta la Brandon Abbas. El era un mare vânător 
înaintea Domnului (sau a Diavolului) şi urmărea întotdeauna, 
undeva departe, un vânat biped sau patruped. Este bine să ai un 
ţel anumit, iar țelul şi ambitia lui Sir Hector în viaţă erau de a se 


49 


putea lăuda că a vânat câte un exemplar din fiecare specie de 
animal, pasăre şi peşte şi că a iubit câte o femeie din fiecare 
naţiune a lumii! 

Când eram copii, nu ştiam bineînţeles ce avea de îndurat 
mătuşa Patricia de la acest om violent şi răutăcios, când era 
acasă, şi ce aveau de suferit arendaşii şi muncitorii săi, când era 
absent. Copiii puteau să-şi distrugă sănătatea pe moşiile sale, din 
cauza lipsei de instalaţii sanitare; bătrânii puteau să moară din 
cauza răcelilor pe care le contractau în colibele sale dărăpănate 
şi umede: ţăranii puteau să crape - dar iahtul şi prietenele lui Sir 
Hector nu trebuiau să ducă nici o lipsă. 

lar Lady Brandon putea să stea acasă şi să caute să se 
descurce cu oamenii lui, cărora nu le mergea mult mai bine ca pe 
vremea robilor, în timp ce stăpânul lor petrecea în străinătate. 

Dar noi, băieţii şi fetele, eram o bandă foarte veselă şi 
fericită, care roia lipsită de griji în jurul conducătorului ei 
Michael... 

Într-o după amiază ploioasă, ne aflam în holul exterior, când 
căpitanul nostru avu strălucita idee de a intra într-una din 
armurile de cavaler medieval, ce străjuiau la intrare. Noi, suita 
lui, devenirăm îndată cavaleri de grad mai mic sau mai mare şi îl 
închiserăm cu multă isteţime şi mai multă sfoară în armura lui. 
Michael lua tocmai poziţia pentru a ucide un duşman, când 
sunetul unui clacson de automobil ne întrerupse în mod 
anacronic jocul şi o luarăm la fugă, care încotro, ca iepurii 
speriaţi. 

Michael se urcă pe soclul pe care se aflase armura şi rămase 
locului, pe cât se putea de comod. Digby alergă în sus pe scări, 
fetele fugiră în salon, August şi alt băiat spre scara de serviciu, 
iar eu m-am vârât într-un cufăr vechi, care se afla la celălalt 
capăt al holului. 

Mi se părea că eram închis într-un sicriu, dar mândria mă 
oprea să ies afară... Trebuie să fi suferit groaznic - şi primul 
lucru de care îmi amintesc apoi este că stăteam culcat în patul 
meu, iar Michael mă lovea în obraz cu un burete ud, în timp ce 
Digby îmi trăgea lovituri bine intenţionate în piept şi stomac. 

După ce m-am făcut bine şi am fost dojenit îndeajuns pentru 
măgăria mea, mi s-a spus că mătuşa Patricia ar fi apărut cu un 
„negru” şi că ar fi vorbit cu el exact în faţa armurii în care se afla 
Michael. Apoi ar fi plecat din nou cu misteriosul „negru” în 
automobil spre gară. Am încercat să ne explicăm această ciudată 
vizită în toate chipurile; ne spărgeam capul, mai ales pentru că 


50 


Michael nu voia să spună nimic mai mult, decât că venise un 
asemenea om şi plecase apoi, iar el ar fi stat tot timpul liniştit în 
greaua armură; nici un scârţâit şi nici un zăngănit al armurii nu i- 
ar fi trădat prezenţa! 

Cu toată admiraţia generală şi binemeritată pentru fapta sa, 
persistenţa mea eroică în cufăr nu fu lăudată mai puţin. Trebuie 
însă să admit, ce-i drept, că imediat după ce mătuşa Patricia a 
părăsit holul, Michael alergase la cufăr şi ridicase capacul, sub 
care era să mă înăbuş. 

Digby, care devenise prin exerciţii stăruitoare şi asurzitoare 
un gornist straşnic, îşi luă goarna din perete şi cântă un arpegiu 
în onoarea eroicei comportări a lui Michael şi a mea. 

Trebuie să mărturisesc că noi ceilalţi discutam adesea şi cu 
înfrigurare misterioasa întâmplare, cu toată tăcerea ce o păstra 
Michael asupra vizitei „negrului”. N-am ajuns însă la nici o 
concluzie şi ne-am închipuit că străinul avea, cine ştie cum, vreo 
legătură cu un băiat exotic, fiu de maharajah, crescut la Eton, şi 
care aproape îl diviniza pe Michael. 

Mătuşa Patricia îl invită la Brandon Abbas în urma dorinţei 
lui Michael şi, când îl văzu pe „Blue Water”, îşi pierdu 
literalmente cunoştinţa. 

Faptul că leşinase putea să fie o coincidenţă, fără legătură cu 
vederea safirului. In orice caz, Michael nu mai spuse nimic 
despre această întâmplare în acea seară şi nici mai târziu. 

Şi astfel ne-am petrecut fericiţi tinereţea noastră la Brandon 
Abbas, când nu eram la şcoală, la Eton, sau, mai târziu, la 
Oxford. 


51 


2. Dispariţia safirului. 


Câţiva ani mai târziu, într-o seară de toamnă, se ivi dintr- 
odată în viaţa noastră o schimbare totală şi neaşteptată. Fapta 
unei singure fiinţe schimbă viaţa noastră a tuturor şi avu drept 
urmare suferinţe, exil şi moarte. 

În această seară fatală de toamnă, şedeam cu toţii după masă 
în marele salon din Brandon Abbas, pentru ultima oară 
împreună - după cum se va vedea mai târziu Erau de faţă: 
mătuşa Patricia, capelanul, Claudia, Isabella, Michael, Digby, 
August Brandon şi cu mine. 

Mătuşa Patricia o rugă pe Claudia să cânte, dar această 
domnişoară pretextă că ar fi răguşită şi că nu s-ar simţi bine. Era 
într-adevăr palidă, părea îngândurată şi îngrijorată, şi mă 
întrebasem dacă tristeţea sa latentă era cauzată de datoriile ei de 
la bridge sau de nota neachitată a croitoresei. 

Isabella, care era, ca întotdeauna, gata să fie amabilă, se 
aşeză la pian. Ascultarăm vocea ei plăcută, în timp ce mătuşa 
Patricia împletea, capelanul surâdea pierdut, Claudia părea să 
mediteze cu fruntea încreţită asupra unei probleme insolubile, 
August se juca cu o ţigară pe care nu îndrăznea să o aprindă, 
Digby răsfoia o revistă şi Michael o privea din când în când pe 
Claudia. 

În cele din urmă Isabella se ridică şi închise pianul. 

— Ce-aţi spune despre o partidă de biliard? propuse August 
şi, înainte ca cineva să-i fi putut răspunde, Claudia spuse: 

— Te rog, mătuşico, lasă-ne să admirăm puţin pe „Blue 
Water”, nu l-am mai văzut de o veşnicie. 

— Da, mătuşico, lasă-ne să-l privim, rugă Michael, în timp ce 
capelanul aprobă şi se oferi să-l aducă, dacă Lady Brandon ar 
permite-o. 

Numai el şi mătuşa Patricia (şi Sir Hector bineînţeles) 
cunoşteau locul strict secret unde se afla piatra prețioasă. Cred 
că nici cel mai ingenios spărgător n-ar fi reuşit - chiar dacă i s-ar 
fi dat ocazia - să dea de urma safe-ului, în care era păstrat „Blue 
Water” împreună cu celelalte obiecte de valoare. Michael, Digby 
şi cu mine ne-am petrecut, cu ştirea şi permisiunea mătuşii, 


52 


nenumărate ore căutând ascunzătoarea - dar fără cel mai mic 
succes. Michael, în special, era urmărit de gândul că trebuia să-l 
găsească... 

Mătuşa Patricia admise îndată şi capelanul se îndepărtă. 

— Ce valoare are „Blue Water”, mătuşă Patricia? întrebă 
Claudia. 

— Depinde pentru cine, răspunse mătuşa. 

— Ei - cât ar oferi de pildă un negustor pentru el ? 

— Cam jumătate din ce ar putea obţine vânzându-l. 

— Şi cât crezi că ar fi aceasta? 

— Nu ştiu, Claudia. Dacă vreun milionar american ar ţine 
neapărat să-l cumpere, ar încerca să ofere cea mai mică sumă ce 
ar putea fi luată în seamă, fu răspunsul. 

— Ce ai cere, dacă ai vrea să-l vinzi? insistă Claudia. 

— Nu mă gândesc să-l vând, spuse mătuşa Patricia cu o voce 
care ar fi trebuit să curme orice discuţie asupra acestui subiect. 
Ea primise în acea zi o scrisoare din partea soţului ei, prin care 
acesta o înştiinţa de apropiata sa întoarcere din India, ceea ce nu 
părea să o bucure în mod deosebit, 

— Am auzit spunându-se odată, că i s-ar fi oferit unchiului 
Hector treizeci de mii de pfunzi pentru el spuse August. 

— Da? se miră mătuşa Patricia, şi în acea clipă se întoarse 
capelanul purtând safirul pe perna lui de catifea albă, sub 
clopotul de sticlă, şi îl puse pe masă, sub candelabrul cel mare cu 
numeroasele sale becuri electrice. 

Safirul se afla acum în faţa noastră şi strălucirea lui albastră 
ireală ne captiva pe toţi. 

— Este minunat, spuse Isabella. Mă întrebai de câte ori 
safirul provocase aceste cuvinte. 

— O, lăsaţi-mă să-l sărut, strigă Claudia şi capelanul ridică 
clopotul de sticlă cu o mână, întinzând cu cealaltă safirul mătuşii 
Patricia care îl cercetă, ca şi cum nu l-ar fi contemplat de o mie 
de ori până atunci, îl ţinu contra luminii şi privi prin el. Apoi îl 
dădu mai departe Claudiei, care îl mângâie. 

Unul îl trecea celuilalt. August îl aruncă în aer şi murmură în 
timp ce-l prindea din nou în mână: 

— Treizeci de mii de pfunzi pentru o bucăţică de sticlă. 

Când veni rândul lui Michael, se păru că n-ar mai fi vrut să-l 
dea niciodată mai departe. Michael îl cântări, îl frecă şi îl cercetă 
mai degrabă ca un negustor, decât ca un admirator al frumuseţii 
sale. 


53 


În fine capelanul îl puse la loc pe perna lui şi îl acoperi cu 
clopotul de sticlă. 

Stăturăm câteva minute în jurul lui, în timp ce capelanul 
povestea ceva despre rajahi indieni şi minunatele nestemate ale 
coroanelor lor. 

Eu stăteam în imediata apropiere a mesei; mă aplecai asupra 
pietrei şi mă cufundai din nou în adâncimea ei de nepătruns; 
August îşi repetă propunerea: 

— Ce-aţi spune despre o partidă de biliard? - când lumina 
electrică se stinse şi rămaserăm într-o beznă totală. 

— Iarăşi scurt circuit! Sigur că Fergusson este de vină! spuse 
Digby, vorbind de Fergusson, şoferul nostru, care era 
răspunzător de instalaţia electrică. 

— Într-un minut va fi din nou lumină, spuse mătuşa Patricia, 
şi dacă nu, atunci Burdon va aduce lumânări. Rămâneţi pe 
locurile voastre şi nu umblaţi prin cameră, ca să nu răsturnaţi 
ceva. 

Cineva se lovi uşor de mine, în timp ce stăteam lângă masă. 

— Spirite şi stafii! spuse Isabella cu o voce mormântală. Cine 
are chibrituri! O mână osoasă vrea să mă strângă de gât. Văd... 

— Pe fiecare, îi continuai eu cuvintele, pentru că în acea clipă 
se făcuse din nou lumină şi clipeam orbiţi unul la altul. 

— Salvată, strigă Isabella, cu un oftat de uşurare exagerată; 
apoi, când privind spre ea, am văzut-o fixând cu ochii holbaţi şi 
gura deschisă masa, arătând spre ea, mută... 

„Blue Water” dispăruse. Pe catifeaua albă nu mai era nimic şi 
clopotul de sticlă nu mai acoperea altceva decât perna goală. 

Cred că trebuie să fi arătat cu toţii foarte idioţi, cum stăteam 
aşa şi holbam ochii la locuinţa părăsită a marelui safir. Mătuşa 
Patricia rupse tăcerea şi vraja. 

— A ta e gluma, August? întrebă ea cu acea severitate - rar 
întrebuințată - în voce, care nu îşi greşea niciodată efectul. 

— Cum? Eu? Nu, mătuşă! Zău nu! O jur! Nu l-am atins, 
declară tânărul, roşind viu. 

— Ei, atunci se pare că cineva are un simţ ciudat al umorului, 
spuse ea şi eram fericit că nu-mi permisesem această glumă. Mă 
bucuram şi pentru faptul că atribuise gluma în primul rând lui 
August. 

— Tu stăteai la masă, John, se întoarse ea către mine. Tu ai 
fost acela? 

— Nu mătuşă, răspunsei. 

După ce Digby şi Michael negară că ar fi participat la această 


54 


poznă prostească, mătuşa Patricia se întoarse spre fete. 

— N-aţi făcut-o voi? spuse ea, ridicându-şi întrebător 
sprâncenele fine. 

— Nu mătuşă, eram prea ocupată cu spirite şi stafii şi cu 
mâna osoasă, pentru a mă putea gândi măcar la aşa ceva, spuse 
Isabella. 

— Nici eu, asigură Claudia. 

Lady Brandon şi Sfinţia Sa Maurice Ffolliot ne priviră pe toţi 
şase cu răceală şi severitate. 

— Ar fi de prost gust să continuaţi această glumă, spuse 
mătuşa hotărâtă. 

— Dă piatra înapoi, John, spuse August, tu singur erai în 
apropierea ei, când s-a stins lumina. 

— Am mai spus că n-am atins-o, răspunsei eu. 

— Ce-ar fi dacă ai da-o tu înapoi? îi spuse Digby lui August cu 
vocea amenințătoare. 

— Probabil că o ai tu însuţi, se răsti August furios. 

Digby, care stătea în spatele lui, îi trase o lovitură şi-l izbi de 
masă - o lipsă de tact şi o brutalitate pe care mătuşa Patricia în 
mod ciudat nu le luă în seamă. 

— Eu n-am safirul blestemat, strigă August, numai unul din 
voi trei poate să-l aibă. 

Era o situaţie ridicolă, care deveni repede neplăcută; buzele 
mătuşii mele se făceau tot mai subţiri şi ochii ei se întunecau cu 
fiece clipă ce trecea. 

— Băgaţi de seamă, nebunilor, spuse Isabella, în timp ce 
August ne privea pe noi şi noi fraţii îl priveam pe el furioşi, am să 
sting acum lumina pentru două minute şi oricine ar fi făcut 
prosteasca glumă şi nu vrea s-o mărturisească, să-l pună pe 
„Blue Water” la loc. Atunci nu va şti nimeni care a fost. 

Isabella se îndreptă spre uşă, unde se găsea comutatorul. 

— Aşadar atenţie, staţi cu toţii liniştiţi şi hoţul face să dispară 
fapta lui; când am să aprind din nou lumina, „Blue Water” va 
străluci din nou. _ 

Se făcu întuneric. Întrucât fusesem acuzat de doua ori, mă 
interesa cine putuse fi vinovatul. Bâjbâind după clopotul de 
sticlă, am pus mâna pe el, pentru a apuca pe vinovat, când va 
pune piatra la loc. Intenţia Isabellei era bună, dar nu vedeam nici 
un motiv, pentru care ar fi trebuit să mă las suspectat din cauza 
lui August. Stăteam aşadar şi aşteptam; domnea o tăcere 
completă. 


55 


— Nu pot s-o fac, pantofii mei scârţâie, spuse Digby deodată. 

— Nu pot să găsesc clopotul de sticlă, spuse Michael. 

— Vinovatul mai are timp un minut, spuse Isabella; să se 
grăbească. 

Şi atunci am observat că cineva respira în imediata mea 
apropiere. Cotul meu fu atins uşor, o mână se aşeză lângă a mea 
şi am apucat-o. 

Mâna mea stângă strângea o mânecă de haină, sub care se 
simţea o manşetă, iar dreapta ţinea strâns o încheietură de 
mână. Eram fericit că prinsesem un bărbat. Dacă ar fi fost o fată, 
i-aş fi dat drumul. Desigur, August „cel groaznic”... Nu-l invidiam 
pentru privirea pe care i-o va arunca mătuşa Patricia, când îl va 
vedea ţinut strâns de mine. Poate că i-aş fi dat drumul, dacă nu 
m-ar fi suspectat şi n-ar fi amintit că eu stăteam lângă masă când 
se stinsese lumina. 

Mă miram că nu încerca să scape şi eram pregătit să-l 
împiedic la nevoie. El însă nu se mişcă. 

— Am să număr acum până la zece şi după aceea se va face 
lumină. A pus mizerabilul piatra la loc? întrebă Isabella de la uşă. 

— Da, eu am pus-o la loc, spuse Digby. 

— Şi eu, spuse Michael foarte aproape de mine. 

— Şi eu, strigă Claudia. 

Apoi Isabella întoarse comutatorul şi văzui că mâinile mele 
ţineau braţul drept al fratelui meu Michael! 

Eram extraordinar de surprins. Totul nu era desigur decât o 
afacere fără importanţă, o glumă proastă, o negare ridicolă, dar 
nu era ceva în genul lui Michael. Şi mirarea mea crescu, când 
Michael mă privi în mod ciudat şi spuse: 

— Aşadar pe mine mă ţii strâns, ca vinovat? O, „slabe” Geste! 

M-am simţit ca lovit în cap şi m-am întors spre August: 

— Ilartă-mă te rog, credeam că tu ai făcut-o. 

— Nu adăuga unei insulte o nedreptate, răspunse acesta. Dă 
chestia asta blestemată mai repede înapoi şi nu fii caraghios; tot 
ce e prea mult e nesănătos. 

M-am uitat la pernă: era goală. L-am privit pe Michael şi el pe 
mine. 

— O, dă-l înapoi, Beau, spusei eu, şi nu împinge gluma prea 
departe. 

Michael se uită la mine cu una din privirile sale 
pătrunzătoare, fără a spune ceva. 

Isabella se apropie de noi. 

— Încetaţi odată comedia asta, spuse ea. Beau, dă-l înapoi şi 


56 


hai să dansăm - spre că nu ai nimic împotrivă, mătuşă? 

— Desigur, spuse mătuşa Patricia, de îndată ce se va fi găsit 
piatra. Afacerea începe să mă plictisească şi dacă nu capăt 
imediat înapoi pe „Blue Water”, am să mă supăr serios. 

— Ei, cine o are, s-o scoată la iveală, spuse Digby. 

Un minut domni tăcerea; începea să devină insuportabil. 

— Eu aştept, spuse Lady Brandon în cele din urmă şi începu 
să bată nervoasă cu degetele în masă. 

Nu voi uita atât de curând orele următoare şi îngrozitoarea 
atmosferă de bănuială. Şapte oameni se bănuiau unul pe altul şi 
al optulea făcea ca şi cum i-ar bănui pe toţi. 

— Afacerea devine serioasă, spuse mătuşa şi se aşeză. Pentru 
ultima oară sfătuiesc pe acela care l-a luat pe „Blue Water” să 
mi-l dea înapoi; nu se va mai vorbi apoi despre aceasta. 

Nimeni nu se mişcă. 

— Foarte bine, spuse mătuşa, deoarece vinovatul nu vrea să 
iasă la iveală, trebuie să mă adresez fiecăruia... 

Lady Brandon puse mâna pe braţul Claudiei, o trase spre ea 
şi o privi drept în ochi: 

— Vino încoace Claudia. Ai atins tu pe „Blue Water” după ce 
capelanul l-a pus înapoi la locul său? 

— Nu, mătuşă..., spuse Claudia, nu, mătuşă. 

— Bineînţeles că nu, spuse mătuşa Patricia; du-te la culcare, 
draga mea; noapte buna. 

Claudia plecă şi îmi aruncă în trecere o privire indignată. 

— Vino încoace, Isabella, continuă mătuşa, ai atins tu pe 
„Blue Water” după ce capelanul l-a pus la loc? 

— Nu, mătuşă, n-am făcut-o eu, răspunse Isabella. 

— Sunt convinsă de aceasta. Du-te la culcare. Noapte bună, 
spuse Lady Brandon. 

Isabella plecă şi îmi aruncă o privire amabilă. Mătuşa Patricia 
se întoarse acum spre August. 

— Vino încoace, spuse ea rece, spune-mi tu te rog adevărul. 
Dacă-l ai pe Blue Water şi mi-l dai acum, nu voi mai aduce vorba 
despre aceasta. 

— Jur pe Dumnezeu, mătuşă... strigă August. 

— Nu este nevoie să juri, spune numai da sau nu tu îl ai? 

— Nu, mătuşă, îţi dau cuvântul meu de onoare că nu-l am. 

— Ştii unde se află Blue Water acum? 

— Pe sufletul meu, nu ştiu. 

— John, spuse mătuşa fără a se preocupa mai mult de August, 


57 


ştii tu unde este piatra? 

— Nu, mătuşă, răspunsei eu. 

Apoi veni rândul lui Digby. El spuse liniştit că nu ştia nimic 
despre dispariţia safirului şi că nu îl atinsese de când îl primise 
de la Claudia şi îl dăduse mai departe Isabellei. 

Acum rămânea numai Michael. El era vinovatul, sau unul din 
noi ceilalţi trebuie să fi minţit fără ruşine şi răspundere. 

— Michael, spuse mătuşa Patricia serioasă şi gravă, mă 
întristează mai mult decât o pot spune. Dă-l te rog înapoi pe Blue 
Water şi voi trece cu buretele peste toată chestiunea. 

— Nu pot să-l dau înapoi mătuşă, pentru că nu l-am luat, 
spuse Michael liniştit, în timp ce inima mea bătea mai repede. 

— Ştii unde se află, Michael? 

— Nu ştiu, mătuşă. 

— Ai avut safirul în mână de când a fost pus la loc de către 
capelan? fu întrebarea următoare. 

— Nu, mătuşă, răspunse el liniştit. 

— Ştii ceva despre dispariţia lui, Michael? întrebă ea severă. 

— Ştiu numai că nu am absolut nimic de-a face cu dispariţia 
lui, mătuşă. 

— Tot ce-ai spus este adevărul adevărat? 

— Declar că nu am spus nimic altceva decât adevărul, 
răspunse el. 

Ce era să cred? Nu puteam să presupun în mod serios că 
Michael minţea într-un chip atât de josnic. Pe de altă parte nu-mi 
ieşea din minte faptul că prinsesem mâna lui deasupra clopotului 
de sticlă. 

Mătuşa Patricia şedea şi-l privea gânditoare pe Michael. 
Tăcerea deveni din ce în ce mai insuportabilă. In fine, ea spuse 
cu vocea de gheaţă: 

— Este nespus de josnic şi respingător, că între şase băieţi şi 
fete, care au crescut aici, există unul care este un mincinos 
abject şi pe cât se pare un hoţ ordinar, totuşi nu vreau să cred 
aceasta. Ascultaţi: voi lăsa clopotul de sticlă pe locul unde se află 
acum şi voi încuia toate uşile acestei camere către miezul nopții, 
luând cheile la mine, cu excepţia cheii de la uşa de-acolo. Adu-mi- 
o, Digby... mulţumesc. Această cheie o voi pune în vechiul vas de 
bronz de pe căminul din hol. Servitorii se vor fi culcat şi nu vor 
şti că se află ascunsă cheia acolo. Rog acum pe mincinosul aici de 
faţă, să se folosească de această ocazie pentru a înapoia safirul în 
timpul nopţii, să încuie uşa la loc şi să pună cheia din nou în 
vasul de bronz. Dacă acest lucru nu se va întâmpla până mâine, 


58 


când voi cobori, va trebuie să presupun că mincinosul este şi hoţ 
şi voi proceda în consecinţă. De formă, trebuie să spun acelaşi 
lucru şi Claudiei şi Isabellei. 

— Vino, Maurice, spuse ea, se ridică şi îi luă braţul, sper că 
această afacere nu te va afecta prea mult. 

Sărmanul capelan arăta prea nefericit şi zăpăcit, pentru a 
putea vorbi. Lady Brandon părăsi camera fără a ne fi spus 
„noapte bună”. 

Cred că fiecare din noi a respirat uşurat, când uşa se închise 
în spatele ei - eu în orice caz am făcut-o. Şi acum? 

Digby se întoarse către August şi spuse: 

— Dacă el l-a şterpelit, trebuie să-l mai aibă... şi în clipa 
următoare îl aruncă pe August pe jos, se aşeză peste el şi cercetă 
buzunarele băiatului - care dădea din mâini şi din picioare ca un 
nebun - dar fără a găsi ceva. 

— Nu-l are, spuse el în fine, afară doar de nu l-a înghiţit. Dar 
se prea poate să-l fi ascuns undeva în cameră. Să căutăm. 

Michael mă privi pe mine şi eu l-am privit pe el şi apoi am 
început amândoi să cercetăm odaia în mod sistematic. Dar „Blue 
Water” nu era de găsit. 

August ne părăsi înjurând, în timp ce noi trei trecurăm în 
fumoar. 

— Ce facem acum, copii? spuse Michael, care înteţea focul în 
cămin. Ne aprinserăm pipele şi ne trântirăm în fotoliile adânci de 
piele. 

— Frumoasă poveste, dacă piatra asta blestemată n-o să fie 
mâine aici. Tare aş vrea să ştiu dacă mătuşa va înştiinţa Scotland 
Yard-ul, spuse Digby şi suflă un nor de fum spre tavan. 

— Ar fi cam neplăcut, dacă şi-ar vâri nasul aici un detectiv şi 
ar interoga pe fiecare, spuse Michael. 

— Cine poate fi, dacă nu e August? spuse Digby gânditor. 
Mătuşa doar n-o să-şi fure propriul ei safir, fetele sunt în afară de 
orice bănuială, iar capelanul nu are ce face nici cu piatra, nici cu 
treizeci de mii de pfunzi. 

— Atunci nu rămânem decât n noi trei, spusei eu, 

— Fără îndoială, spuse Michael. 

— Eu mă exclud, surâse Digby. Percheziţionaţi-mă. 

— De fapt este curios, că nu ne-am percheziţionat unul pe 
altul, după ce n-am găsit nimic la August; dreptatea faţă de el ar 
fi impus-o, spusei eu. 

— E cu totul nedemn şi de prisos, întrerupse Michael. 


59 


— August părea să creadă acelaşi lucru când l-am căutat, 
spuse Digby ironic. 

— Atunci nu mai rămânem decât noi doi, tu John: şi cu mine, 
declară Michael. 

— Aceasta este adevărat, fără îndoială, îl aprobai eu şi ne 
uitarăm din nou cu severitate unul la altul. 

— Eu nu l-am luat pe „Blue Water”, Beau, spusei eu. 

— Nici eu, spuse Michael. 

— Atunci a făcut-o totuşi August şi ne va înapoia desigur 
piatra, în timpul nopţii, crezu Digby. 

— Ce-aţi spune să rămânem aici până ce auzim pe cineva 
coborând în hol? Uşa de colo scârţâie totdeauna îngrozitor, 
spusei eu. 

— N-aş spune nimic, spuse Michael sever. 

— De ce nu? întrebai eu mirat. 

— Pentru că nu este exclus... vreau să spun că nu ne putem 
permite... adică nu avem dreptul să nesocotim dispoziţiile 
mătuşii. A dat vinovatului posibilitatea... spuse Michael ezitând. 
Nu eşti de aceeaşi părere, Digby? îl întrebă el pe acesta. 

— Cine vrea, n-are decât să aştepte, hotărî Digby. M-am 
săturat pe ziua de azi. Cine vine acum cu mine? Apoi se ridică şi 
căscă. 

— Să luăm cheia şi s-o ascundem; ar fi o glumă bună, 
continuă el râzând. 

— Nu fii prost, spuse Michael. Să mergem la culcare! Şi ne 
despărţirăm ca întotdeauna cu scurta urare: „noapte bună”!... 

Dar pentru mine era mai uşor să mă culc decât să adorm. Mă 
zvârcoleam de pe o parte pe alta, nu puteam crede că Michael 
era vinovatul, dar într-o oarecare măsură nu-l puteau acuza nici 
pe August. De nevinovăția lui Digby mă îndoiam tot atât de puţin 
ca şi de cea a lui Michael - dacă nu i-aş fi prins mâna, pe clopotul 
de sticlă. 

Un lucru era în orice caz sigur: dacă piatra nu va fi pusă la 
loc în timpul nopţii, atunci fusese furată de cineva cu intenţia de 
a o vinde. Dar aceasta era neverosimil. Stăteam aşa, treaz, 
gândindu-mă la una şi la alta, şi la ora patru dimineaţa cazul îmi 
părea tot atât de nelămurit ca şi înainte. 

Poate că totul era însă iarăşi în cea mai perfectă ordine. 
Idiotul care îşi permisese această glumă proastă și fusese prea 
laş pentru a o mărturisi, dusese desigur piatra înapoi. Nu trebuia 
oare să mă scol şi să mă conving de acest lucru? In acest caz nu 
mai era nevoie să-mi sparg capul mai departe şi aş fi putut să mai 


60 


dorm liniştit câteva ore. 

M-am sculat, mi-am îmbrăcat halatul, am aprins o lumânare, 
m-am dus jos în hol şi am băgat mâna în vasul de bronz care 
stătea pe cămin - vasul era gol. 

Era oare o capcană, un şiretlic al Lady-ei Brandon pentru a 
descoperi pe vinovat? Dacă era aşa, atunci mă prinsesem eu, 
nevinovat, într-o cursă destinată altuia. Mi-am amintit de un 
episod din copilăria noastră. Mătuşa venise atunci în odaia 
copiilor şi spusese: „Copilul cel rău, care a fost în cămară, mai 
are marmeladă pe bărbie”, şi mâna nea nevinovată şi prostească 
apucă imediat bărbia, pentru a vedea dacă, prin cine ştie ce 
întâmplare, nu era mânjită cu marmeladă. 

În fine, cel mai bun lucru de făcut era să dispar repede şi în 
tăcere, înainte ca să se închidă cursa. Privii în jurul meu şi nu m- 
ar fi mirat s-o văd pe mătuşa Patricia stând lângă mine. 

Am plecat repede şi, când am intrat în holul principal, care 
ducea la coridoare, am observat că îmi venea cineva în 
întâmpinare. Nu avea nici o luminare şi putea să mă recunoască 
de îndată, deoarece îmi ţineam luminarea înaintea obrazului. 

— Ei, August, am spus când ajunse mai aproape, cam 
răcoroasă dimineaţă, nu-i aşa? 

— Hei, John, cauţi probabil cheia? spuse vocea fratelui meu 
Michael. 

— Da, Beau, am răspuns eu, nu este acolo. 

— Nu, John, spuse Michael liniştit şi mi-o puse înaintea 
ochilor, iat-o. 

Beau, am strigat chinuit. 

— John, spuse el ironic. 

Scârba şi dezamăgirea mă cuprinseră... Ce se întâmplase cu 
minunatul meu frate!? 

— Noapte bună! am spus eu formal şi m-am întors. 

— Sau bună dimineaţa, răspunse Michael, râse scurt şi se 
duse în vestibul. 

Auzii aprinzându-se un chibrit şi apoi zăngănitul cheii, pe 
care Michael o aruncase probabil cu indiferenţă în vasul de 
bronz. M-am culcat din nou şi, deoarece chestiunea era lichidată 
şi enigma rezolvată, am căzut într-un somn neliniştit. 

Ca de obicei, la ora şapte şi jumătate mă trezi servitorul 
nostru. Când am intrat în sufragerie, Digby se plimba în sus şi în 
jos prin odaie şi în acelaşi timp mânca. August stătea lângă bufet 
şi-şi înghesuia pe farfurie mezeluri, ouă şi şuncă. 


61 


Isabella şedea la locul ei; m-am apropiat de ea şi am salutat- 
o o 

În timp ce stăteam lângă scaunul ei, ea îşi puse mâna peste a 
mea şi o strânse. 

Michael intră. 

— A coborât mătuşa? întrebă el şi adăugă apoi o „bună 
dimineaţa” întârziată. 

—Nu, răspunse Digby, nici n-aş vrea s-o întâlnesc pe mătuşa 
până ce nu se limpezeşte puţin atmosfera. 

— S-a sculat Claudia? întrebă Michael, fără a-l băga în 
seamă. 

— Am întâlnit-o adineaori în grădină şi m-am mirat că se 
sculase aşa devreme, spuse Digby. 

— Vreau să-i spun că micul dejun este gata, spuse Michael, se 
ridică şi ieşi afară. 

— Adu-i un rinichi fript pe o furculiţă, strigă Digby după 
dânsul. 

Ne aşezarăm şi discuţia lâncezi; eram prea ocupați cu 
mâncarea. 

— Presupun că bijuteriile coroanei sunt iarăşi împreună şi la 
locul lor, spuse deodată Digby şi exprimă prin acesta ceea ce îi 
preocupa pe toţi. Uşa mai este încuiată, am încercat zadarnic s-o 
deschid. 

Claudia intră întovărăşită de Michael. Părea foarte palidă, iar 
Michael foarte închis. În timp ce Claudia ne salută pe toţi, 
Michael se îndreptă spre bufet şi îi întocmi micul dejun. Eu l-am 
privit şi am observat că ceva nu era în regulă cu el, cu toate că 
nu vroia să lase să se vadă nimic. Michael ridică capul şi văzu că 
îl observasem. 

— Ai dormit bine? mă întrebă. 

— Cu excepţia unui vis rău, Beau, răspunsei eu. 

— Aşa-aşa, spuse el, se duse la masă şi se aşeză pe locul lui, 
lângă Claudia. Mătuşa Patricia intră. 

Ne ridicarăm şi stăturăm ca împietriţi. O privire spre faţa ei 
spunea totul. Ştiam, înainte ca să fi rostit un singur cuvânt, ce va 
spune. 

— Vin numai să vă spun că nici unul din voi nu are voie să 
părăsească astăzi casa - nici unul! spuse ea. Afară dacă unul din 
voi recunoaşte, în a unsprezecea oră, că el este vinovatul. 

Toţi tăcură, nici unul nu se mişcă. L-am privit pe Michael şi el 
mă privi pe mine. 

— Bine, cum vreţi, spuse Lady Brandon, dar dacă părăsesc 


62 


camera fără „Blue Water”, atunci nu voi avea nici o milă de hoţ, 
oricine ar fi el. 

Mătuşa se opri o clipă şi examină pe fiecare cu priviri 
mânioase. Toţi tăcură, nimeni nu se mişcă. După o pauză de un 
minut, Lady Brandon spuse foarte rece: 

— Servitorii nu ştiu nimic despre această afacere şi nici nu 
trebuie să afle. Trebuie să rămână cât mai mult timp între noi 
faptul că unul din voi şase este un mincinos şi un hoţ ipocrit şi 
nerecunoscător. 

Aici Michael spuse: 

— Spune te rog unul din noi patru, mătuşă Patricia. 

— Îţi mulţumesc, Michael, spuse ea. Voi patru sunteţi printre 
cei şase şi eu ştiu şi fără tine ce vreau să spun.. 

— Cred că ai putea să spui liniştită unul din voi trei fraţi, 
spuse August provocator. 

— 'Ţine-ţi gura! răspunse Lady Brandon, punându-l la punct. 
După cum am mai spus, servitorii nu trebuie să ştie nimic - şi nici 
altcineva nu trebuie să afle ceva. Vreau să spun, până ce 
reporterii cronicii judiciare se vor ocupa de această chestiune şi 
ziarele vor reproduce fotografia unuia din voi. 

Din nou ne privi pe rând mânioasă, întâi pe Michael şi pe 
urmă pe August. 

— Aşadar, continuă ea, nimeni nu părăseşte casa şi nu 
pomeneşte cuiva vreun cuvânt despre această afacere. 
Bineînţeles în afara unui detectiv sau a poliţiei, adăugă Lady 
Brandon dispreţuitoare. Capelanul este bolnav, încheie ea, ceea 
ce nu mă miră. 

Apoi merse spre uşă şi ne mai privi odată, înainte de a o 
deschide. 

— Michael, ai să-mi spui ceva? întrebă ea, 

— Lasă fetele şi pe August deoparte, răspunse el. 

— Ai să-mi spui ceva, Digby? 

— Nu, mătuşă, regret că nu-ţi pot spune nimic, replică Digby. 


— Şi tu, John? întrebă ea şi mi se păru că mă privea pe mine 
cu mai mult dispreţ decât pe toţi, 

— Nu mătuşă, afară că-i dau toată dreptatea lui Michael, 
răspunsei eu. 

— August? 

— Asta este o curată infamie! se enervă August, 

— Lasă asta.. li reteză Ladv Brandon scurt vorba, 


63 


— Claudia? 

— Nu, mătuşă. 

— Isabella? 

— Nu, mătuşă, răspunse Isabella, Dar te rog, te rog, mai 
aşteaptă o zi şi... 

— ...şi dă hoţului timp şi ocazie să vândă piatra, asta vroiai să 
spui? întrerupse mătuşa Patricia şi deschise uşa. Aşadar aceasta 
este tot ce aveţi să-mi spuneţi? Bine! spuse apoi şi închise uşor 
uşa în urma ei. 

— Frumoasă bandă îmi mai sunteţi! izbucni August şi îl privi 
întâi pe Digby, apoi pe mine şi în urmă pe Michael. 

— Şterge-o, spuse Michael prieteneşte şi mă chemă. Vino cu 
mine, John, iar către fete: Regina Claudia și preacredincioasa, 
faceţi-mi un serviciu! 

— Bineînţeles, spuse Isabella. 

— Ce anume? întrebă Claudia. 

— Scoateţi-vă odată această oribilă poveste din cap. Vă dau 
cuvântul meu că va fi lămurită azi. 

— Cum? întrebă Claudia. 

— O, dragă Michael! strigă Isabella şi mă privi pe mine. 

— Aceasta este pentru moment indiferent, Claudia, replică 
Michael. Dar crede-mă şi ai încredere. Înainte de a vă fi culcat 
astă seară, totul va fi limpede precum cristalul. 

— Sau albastru ca safirul, spuse Digby şi adăugă: Staţi, am 
găsit! Ştiu cum s-au întâmplat lucrurile! Câinele meu Joss s-a 
speriat de întunericul brusc, a sărit pe scaun pentru ca să nu-l 
calce nimeni, a dat din coadă, pentru a-şi arăta devotamentul şi 
fidelitatea, a răsturnat astfel clopotul de sticlă, şi-a întors corpul 
şi a mirosit peste tot pentru a vedea ce poznă a făcut, dar n-a 
găsit nimic şi a căscat plictisit, inspirându-l astfel pe „Blue 
Water”. 

— Poate că-i era sete şi l-a băut pe „Blue Water”? îi corectă 
Isabella versiunea. 

— Ambele ipoteze sună frumos şi ar fi şi mai bune, dacă Joss 
ar fi fost în odaie, spuse Michael. Vino, John. 

L-am urmat pe fratele meu şi ne-am dus în odaia lui. 

— Şezi jos, Johnny, aş vrea să vorbesc cu tine despre diferite 
chestiuni obscure, spuse el, când intrarăm. 

Se aşeză lângă mine, ne aprinserăm pipele şi pălăvrăgirăm 
un timp despre lucruri fără importanţă. Deodată Michael mă 
întrebă fără nici o introducere: 

— Pe care din noi opt îl bănuieşti? 


64 


— August, răspunsei eu, fără să mă gândesc. 

— Íl crezi pe el vinovat? întrebă fratele meu. 

— Nu, sigur că nu, răspunsei eu cu subînţeles. 

— Nici eu, spuse Michael, ba chiar ştiu precis că n-a fost el. 

Privi apoi îngândurat înaintea lui, trase din pipă şi întrebă în 
cele din urmă: 

— Spune drept, mă crezi vinovat pe mine? 

— Tu eşti ultimul pe care l-aş fi bănuit, Beau, îl asigurai eu. 
De ce nu l-ai dat înapoi? 

— Aş vrea să o fi făcut, spuse el. 

În această clipă cineva bătu în uşă. 

— Cine e? strigă Michael. 

— Eu se anunţă Digby. 

Michael deschise şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Isabella ar vrea să vorbească cu noi trei şi v-a căutat pe voi 
amândoi. I-a venit o idee... 

— Unde este Isabella? îl întrerupse Michael. 

— l-am promis că o să vă aduc cât mai repede în salonul de 
fumat - afară de cazul când unul din voi şi-ar fi luat valea cu 
prada, spuse Digby. 

— Ei - eu n-am fugit încă până acum, dar o să am, nevoie 
după masă de un mers al trenurilor, spuse Michael, dar acum să 
mergem la Isabella şi să auzim ce are să ne spună. 

Am coborât scara şi am mers în salonul de fumat. 

— John, nu mă trăda, spuse Michael, în timp ce intram. 

Isabella şedea lângă foc şi arăta plânsă şi deprimată. Când 
intrarăm, îşi ridică privirea spre mine. 

— l-am prins pe amândoi, pe când vroiau să fugă, glumi 
Digby. Fiecare din ei avea o jumătate din „Blue Water” - dar sunt 
gata să te asculte, dacă nu te grăbeşti. 

— O, mă simt atât de nenorocită, gemu Isabella. Am fost atât 
de josnică, atât de nespus de josnică, încât nu mai pot răbda. 

— Lasă-ne pe noi să suferim pentru tine, spuse Digby, şi nu te 
mai gândi la asta. O să-l readucem pe furiş şt o să suferim 
împreună observaţiile mătuşii, nu-i aşa Beau? 

— Ce te nelinişteşte atât de mult? întrebă Michael, 

— Am lăsat ca August să fie bănuit tot timpul, suspină ea. El 
e cu totul nevinovat şi aseară, aş fi putut-o dovedi, de îndată ce 
ne-a întrebat mătuşa. Un cuvânt din parte-mi ar fi fost de-ajuns 
ca să-l ferească de orice bănuială - urmă ea - şi nu l-am spus. 


65 


— De ce, draga mea? o întrebai eu. 

— O, nu ştiu... Ba da, ştiu. S-ar fi părut că încerc să mă 
dezvinovăţesc şi eu, răspunse ea. Apoi, nu ştiam cine o făptuise şi 
socoteam totul drept o glumă mai mult sau mai puţin proastă. 
Bineînţeles, am crezut că vinovatul va înapoia safirul. Dar 
acum - e groaznic. Nu pot să mai tac şi mă gândeam să vă previn 
pe voi trei înainte de a vorbi cu mătuşa. 

— Ei, preacredincioaso, ce s-a întâmplat? întrebă Michael. 

— Când s-a făcut întuneric — am spus, după cum ştiţi; 
„spirite şi stafii şi o mână osoasă”, sau ceva asemănător. Ei bine, 
mi-a fost cu adevărat puţin teamă. Şi am apucat un braţ. Când s-a 
făcut iarăşi lumină, am văzut că ţineam braţul lui August - şi i-am 
dat drumul atât de repede. Încât cred că nimeni n-a observat 
nimic. 

— Asta dovedeşte că sărmanul August este exclus din 
competiţie, spuse Digby. 

— Ei! - eu cred că este, totuşi, foarte frumos din partea lui 
August că nu s-a folosit de această împrejurare pentru a se 
dezvinovăţi, am spus eu. 

— Dumnezeu să-i binecuvânteze nevinovăția, spuse Digby, şi 
eu i-am scotocit ieri toate buzunarele, fără nici un fel de 
consideraţie. Trebuie să-l caut şi să-i spun că l-am iertat cu 
mărinimie. 

— Isabella, spusei eu, du-te imediat la mătuşa şi uşurează-ţi 
conştiinţa. 

Ea mă privi lung şi cu tristeţe, ca şi cum ar fi vrut să se scuze 
faţă de mine şi părăsi camera. 

— Ascultati, cetăţeni! spuse Digby, după ce se închisese uşa. 
Ţin mult să aflu cine a luat, din greşeală, piatra, acum că ştim că 
August este nevinovat ca un miel. Mă iertaţi, dacă vă amintesc 
acest lucru, dar eu personal n-am făcut-o, aşa că trebuie să fie 
unul din voi doi. Ei, dacă piatra asta blestemată nu vă trebuie, v- 
aş sfătui s-o daţi înapoi. 

Michael şi cu mine ne privirăm din nou unul pe altul; faţa lui 
era cu desăvârşire lipsită de expresie. 

— Am de gând să fug cu ea, cum i-am spus adineauri şi 
Isabellei, spuse Michael. 

— Pleacă şi John cu jumătatea lui? întrebă Digby. 

— Nu, răspunse Michael în numele meu, fug eu singur cu 
piatra. 

— Bine frate, spuse Digby, şi-şi privi ceasornicul de buzunar. 

— N-ai putea să pleci îndată după masă? Am treabă în oraş şi 


66 


trebuie să mă duc într-acolo, deşi avem arest de casă. 

— Sunt gata să mă iau după tine, l-am auzit spunând pe 
Michael, în timp ce părăseam camera. 

Nici mătuşa Patricia, nici Claudia nu se iviră la masă. 
Capelanul era bolnav în pat. Deoarece Burdon şi un servitor fură 
de faţă în tot timpul mesei, n-am putut vorbi despre singurul 
subiect important pentru noi toţi. 

Atmosfera la masă era deosebit de neplăcută, deşi Digby 
părea vesel ca întotdeauna, iar Michael cu totul indiferent. Abia 
când servitorii părăsiră camera, pentru un scurt timp, avurăm 
prilejul să vorbim despre furt. 

— Ai spus mătuşii ce voiai să-i destăinuieşti? întrebă Michael. 
Ce-a răspuns? 

— Da, mi-a spus ceva obscur, ca: „virtutea îşi găseşte 
răsplata în ea însăşi” şi altceva nimic, răspunse Isabella. 

— August, spuse Digby, Isabella s-a dus la mătuşa ca să-i 
spună că eşti complet nevinovat şi deasupra oricărei bănuieli. 

— Ce vrei să spui prin aceasta? mârâi August. 

— Ea i-a spus mătuşii, continuă Digby, că n-ai fi putut să 
mergi la masă pentru a şterpeli safirul, pentru că ea atârna 
drăgăstoasă de braţul tău. Îţi cer în mod sincer scuze, August, şi 
sper să mă vei ierta că te-am luat drept un hoţ. 

— De braţul meu? spuse August surprins şi adăugă repede, 
trecând peste scuzele lui Dugby: O, da, hm, natural. Mii de 
mulţumiri, Isabella. 

Îl privirăm cu toţii. Surprinderea lui nu fusese înscenată. 

— Mătuşa ştie, aşadar, că n-am fost eu hoţul? spuse el. 

— Da, August, răspunse Isabella, şi regret foarte mult că n- 
am spus-o încă de ieri. 

— Da, de aceeaşi părere sunt şi eu; ai fi putut s-o faci din 
prima clipă, spuse August. 

— Isabella n-a ţinut mult să se dezvinovăţească ea însăşi, am 
spus eu şi l-am fulgerat cu privirile pe August. Deoarece te ţinea 
de braţ, n-a putut să meargă ea însăşi la masă. Nevinovăţia ta o 
dovedeşte şi pe a ei. 

— În orice caz ar fi putut sa se gândească de ieri la mine şi 
să-i spună mătuşii, mormăi el. 

— S-a gândit la tine, August, spuse Michael, să fii convins că 
ne vom gândi cu toţii la tine... Oricum ar fi, ne pare tuturor rău c- 
ai fost bănuit de noi într-un mod atât de nedemn. 

— Bănuit? De voi! strigă August? Daţi-mi voie să râd. 


67 


— Da - şi îmi pare foarte rău că te-am percheziţionat, 
groaznice August, îl necăji Digby, şi dacă nu bagi de seamă, va 
trebui să mă ocup din nou de tine în mod brutal. 

Apoi intrară Burdon şi David, aducând felul următor. 

După masă, m-am simţit foarte obosit din cauza nopţii 
pierdute şi a tuturor neplăcerilor, aşa că urcai sus în dormitorul 
meu şi mă trântii pe pat. 

Câteva ore mai târziu, mă trezi din somnul meu greu intrarea 
lui Digby, care ţinea o scrisoare în mână. 

— Deşteaptă-te şi ascultă! Ultimele ştiri! strigă Digby Şi se 
lăsă să cadă greoi pe marginea patului meu. 

— Ce s-a mai întâmplat? am căscat eu frecându-mă la ochi. 

— Trebuie să ne adunăm toată inteligenţa pentru a-l ajuta pe 
Beau: a şters-o! Această scrisoare a predat-o lui David pentru 
mine. Pretinde că l-a furat pe Blue Water şi nu vrea să aştepte 
până ce vine poliţia. 

— E posibil? am strigat eu. 

— Citeşte, spuse Digby şi-mi întinse scrisoarea. 


„Dragul meu Dig, 

Când David iţi va preda această scrisoare - îl voi ruga s-o 
facă la ora patru - mă voi afla în drum spre (unde vreau să mă 
duc). Spune-i te rog mătuşii că nu are sens să mai bănuiască 
acum pe vreunul din voi din cauza lui „Blue Water”. Dacă vine 
poliţia sau un agent secret de la Scotland Yard, spune-le că ai 
ştiut că mă aflam în mari dificultăţi băneşti - dar că eşti de 
părere că acesta este primul meu delict şi că am căzut în ispită 
din vina societăţii proaste (anume tu şi John). Ocupă-te de John şi 
spune-i că nădăjduiesc că va rămâne un băiat viteaz. Dacă îţi voi 
trimite mai târziu adresa mea, o voi face cu convingerea că nu o 
vei trăda nimănui, sub nici un pretext. Sper că agitația se va 
potoli în curând, deoarece hoțul este cunoscut. Trist, trist, c-am 
ajuns atât de departe! Salut-o pe Isabella cu drag. 

Veşnic al tău, 

Michael” 

— Asia nu se poate, asta e imposibil! am strigat eu, 

— Bineînţeles că e nevinovat, răspunse Digby. Firea lui 
romantică i-a jucat o festă. Preia asupra sa toată vina, 
îndepărtează bănuiala ce căzuse asupra fratelui mai mic şi aşa 
mai departe... 

— Care frate? întrebai eu, tu? 

— Nu, spuse Digby. 


68 


— Aşadar eu? am întrebat. 

— Eşti un bun logician. 

— Dar eu n-am luat safirul. 

— Nici eu, declară Digby şi adăugă: să spunem, dar, c-a luat 
vina asupra sa şi crede că apără prin aceasta pe fratele mai mic. 

— Dar, Digby, l-am contrazis eu, îţi închipui într-adevăr că 
Beau a crezut o clipă măcar, că tu sau eu am fi furat o nestemată 
de valoare - şi pe deasupra una care aparţine mătuşii Patricia! 

— Ei, cineva trebuie s-o fi furat, nu? spuse Digby, Şi vreau să- 
ţi mai atrag atenţia asupra unui lucru, băiatule, adăugă el. Tu 
spui că Beau nu şi-ar închipui niciodată că noi - tu sau eu - am fi 
furat piatra dar presupui foarte serios că Beau a făcut-o! 

— De unde tragi concluzia aceasta? l-am întrebat eu 
consternat. 

— Din felul cum l-ai privit de mai multe ori. 

— Aveam motive să-l bănuiesc. 

— Ce motive puteai să ai, afară doar că i-ai apucat pe 
întuneric mâna, în timp ce voia probabil-ca şi tine-să-l 
surprindă pe August la înapoierea pietrei. 

— Prefer să nu mai vorbesc despre aceasta, Dig; îl priveşte 
numai pe Beau şi... 

— Nu fii atât de prost, mă întrerupse Digby. Desigur— că-l 
priveşte pe Beau şi tocmai de aceea trebuie să vorbim despre 
asta. Cu cât știm noi doi mai multe, cu atât mai bine putem să-i 
ajutăm - fie la scăpare, fie la întoarcere... Dacă aflăm că este 
vinovat (ceea ce bine înţeles că nu este) putem să-i ajutăm, 
făcând să-i dispară urma; şi dacă iese la iveală că este 
nevinovat - ceea ce este sigur - atunci putem să-l căutăm pe 
adevăratul hoţ şi să-l predăm. 

— Se pare că Beau nu doreşte ca vinovatul să fie prins, am 
spus eu. 

— Desigur, afară de cazul în care ar fi August. 

— August nu este vinovat, şi Beau o ştie. 

— Spune drept, îl consideri pe Beau într-adevăr vinovat? 
întrebă Digby. 

— Sigur că nu, am spus eu îndată. 

— Foarte bine, atunci eşti tu vinovatul? 

— Nu. 

— Ei, nici eu nu sunt! Isabella şi August nu pot fi luaţi în 
consideraţie pentru că erau îndepărtați cu câţiva metri de masă 
şi ea l-a ţinut tot timpul de braţ. Cine mai rămâne atunci? 


69 


— Claudia? spusei eu cu scepticism. 

— Acum cred că înţelegi unde vreau să ajung! surise Digby, 
se rezemă pe patul meu şi îşi cuprinse genunchiul cu mâinile. 

— Doamne, Dumnezeule, omule! am strigat eu, sărind în sus. 
Doar nu vrei să susţii că o bănuieşti pe Claudia de furtul 
safirului? 

— Linişteşte-te, răspunse el. N-am spus pe cine bănuiesc. Am 
întrebat numai cine mai rămâne, dacă ne excludem pe noi doi, pe 
Isabella şi pe August ca vinovaţi? 

— Michael şi Claudia, murmurai eu. O ipoteză mai ridicolă 
decât cealaltă, am adăugat cu voce tare. 

— Pe amândoi este greu să ţi-i închipui ca vinovaţi, spuse 
Digby. Rămâne însă în picioare faptul că este unul din ei - dacă 
n-ai fost tu acela. Michael a trebuit aşadar să fugă, fie pentru că 
este un hoţ speriat, fie întrucât vrea să îndepărteze bănuiala 
căzută asupra unei fiinţe nevinovate - anume tu sau Claudia. 

Tăcurăm amândoi. 

— Simt că înnebunesc, am spus eu într-un târziu. 

— Eu am şi înnebunit, spuse Digby şi ne uitarăm unul la altul 
disperaţi. După un timp, Digby se sculă. 

— Trebuie să plec acum, spuse. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nu ştiu. 

În timp ce se îndrepta spre uşă, l-am întrebat: 

— Crezi că Michael bănuieşte pe vreunul din noi doi? 

— Nu, răspunse el; Michael ştie că noi nu suntem vinovaţi. 

— Crezi dar că o bănuieşte pe Claudia? 

— Hm - nu desigur că nu, răspunse el. 

— Atunci ce crezi? 

— El ştie numai că unul din noi trei a făcut-o, răspunse el şi 
părăsi camera. 

— M-am culcat din nou şi am rămas gânditor... 

Seara la masă erau de faţă numai Isabella, Claudia, August şi 
cu mine. 

Lady Brandon, raportă Burdon, mânca în odaia ei, capelanul 
trebuia să rămână la pat în urma dispoziţiei medicului, Mr. 
Michael nu era în odaie când David a bătut la uşă, iar Mr. Digby 
fusese văzut plecând imediat după ceai. 

— Este foarte puţin politicos din partea lui Michael şi a lui 
Digby c-au părăsit casa, cu toate că mătuşa a interzis aceasta, 
spuse August, după ce servitorii plecaseră pentru a aduce 
cafeaua. 


70 


— Bineînţeles tu eşti în măsură să ştii cel mai bine care sunt 
bunele maniere, am spus eu. 

— Unde a plecat Beau? întrebă Claudia. 

— Nu mi-a spus, am răspuns. 

— Nu cred s-o fi spus cuiva, ironiză August. 

— Vino cât mai curând în salon, mă chemă Isabella încet, în 
timp ce părăsea sufrageria. 

— Te urmez îndată, aş vrea numai să beau întâi puţină cafea. 

Ce motiv putea să aibă Digby pentru a nesocoti interdicţia 
mătuşii Patricia de a părăsi casa? Este posibil să fi ştiut mai mult 
decât îmi spusese? Poate că s-a dus la oficiul telegrafic şi a 
încercat să se pună în legătură cu Michael, poate a telegrafiat la 
diferite adrese, unde bănuia că se găseşte acesta. 

Trebuia să fi fost ceva foarte important, pentru a-l face să nu 
respecte interdicţia mătuşii Patricia. 

Mi-am băut cafeaua în tăcere şi am părăsit apoi camera. Nu-l 
puteam ierta pe August pentru că era nevinovat şi îl silea astfel 
pe Michael s-o bănuiască pe Claudia, pe Digby sau pe mine -mă 
silea pe mine să-i bănuiesc, la rândul meu, pe Claudia, pe Digby 
sau pe Michael - şi îl silea şi pe Digby să ne bănuiască pe 
Claudia, pe Michael sau pe mine. 

Aceasta era foarte nedrept faţă de August, dar omeneşte 
explicabil. 

În salon, Isabella era aşezată la pian şi cânta, Claudia stătea 
în faţa căminului şi privea la foc. 

M-am apropiat de pian şi m-am aşezat alături de Isabella. 

— Unde o fi Michael? întrebă Claudia. 

— Şi Digby? adăugă Isabella. 

— Nu ştiu. 

— Într-adevăr nu ştii? întrebă Claudia. 

— Da, am spus eu. N-am într-adevăr nici cea mai mică 
bănuială unde ar putea fi. 

— Aş vrea să fie acum aici, spuse Isabella. 

— O, nu mai pot răbda asta! strigă Claudia deodată, sărind în 
picioare şi ieşind afară. Simţeam că era gata să plângă. 

Isabella se ridică de la pian şi veni spre mine. Era foarte 
drăgălaşă, cu ochii săi de culoare albastră închisă, cu părul auriu 
şi cu faţa ei blândă. 

— Johnny, spuse ea, îşi puse mâinile pe umerii mei şi mă privi 
în ochi: pot să-ţi pun o întrebare foarte prostească? Cunosc 
răspunsul dar aş vrea să-l aud de la ţine. 


71 


— Bineînţeles, draga mea. 

— Dar n-ai să te superi, Johnny? 

— M-am supărat vreodată pe tine, Isabella? Cum aş putea s-o 
fac? 

Mă privi câteva clipe drept în ochi. 

— L-ai luat pe „Blue Water”, John? întrebă ea. 

— Nu, draga mea, eu nu, am răspuns, şi am atras-o spre 
mine. Apoi Isabella îşi încolăci braţele în jurul gâtului meu şi am 
sărutat-o. 

După aceea izbucni în plâns şi am ridicat-o în braţe, am 
purtat-o pe canapea, m-am aplecat uşor peste ea şi i-am acoperit 
faţa cu sărutări. Deodată mi-am dat seama că o iubeam -că o 
iubeam dintotdeauna. Dar până atunci o văzusem în ea numai pe 
fermecătoarea tovarăşă de joacă şi camaradă, nu văzusem 
femeia. 

Dacă această descoperire a dragostei era o urmare a furtului 
safirului, îmi părea bine că fusese furat. 

— Iubito, iubito, iubito! am şoptit eu şi am sărutat-o într-una. 
Mă iubeşti Isabella? 

Drept răspuns, ea surise printre lacrimi, îşi încolăci delicat 
braţele în jurul gâtului meu şi-şi apăsă cu căldură buzele pe 
buzele mele. 

Am crezut că inima mea va înceta să bată. 

— Dacă te iubesc, John? şopti ea. Tu eşti viaţa mea, te-am 
iubit de pe când eram o copilă. Tot ce spuneai sau făceai îmi era 
sfânt. 

— Nu plânge, am spus eu şi m-am ruşinat că nu-mi puteam 
exprima sentimentele. 

— Plâng de bucurie, hohoti ea. Acum că mi-ai spus că n-ai 
luat safirul, ştiu că este aşa. 

— De ce îţi închipuiai că eram eu vinovatul? 

— Pentru că ai stat aproape de masă, John, pentru că Michael 
te ţinea strâns şi apoi pentru că te-am văzut - noaptea coborând 
şi mă gândeam că voiai să pui piatra la loc. 

— M-ai văzut? am întrebat eu surprins. 

— Da, iubitul meu. Eram trează şi am văzut o dâră de lumină 
trecând prin faţa uşii mele. Puteam vedea lumina prin pragul 
uşii. M-am strecurat înaintea uşii şi am privit jos, peste 
balustrada scării. 

— Voiam să văd dacă piatra blestemată era iarăşi la locul ei, 
am spus eu. Şi, atunci când ai stins lumina, eu eram cel care-l 
tineam strâns pe Michael, nu el pe mine. Aveam amândoi intenţia 


72 


să-l prindem pe August. 

— O, şi eu eram atât de nespus de nenorocită, continuă ea, 
pentru că aparențele erau împotriva ta, şi când i-am eliberat pe 
August de bănuială prin declaraţia mea, am crezut că o îndrept 
cu atât mai mult împotriva ta. 

Isabella îşi şterse ochii de lacrimi. 

— Dar acum totul este iar în ordine, surâse ea. Nimic pe lume 
nu poate să mă întristeze, atâta timp cât tu mă iubeşti. Mă 
iubeşti într-adevăr? 

Drept răspuns, am mângâiat-o îndelung. 

— Când m-ai iubit pentru prima oară? întrebă draga şi iubita 
mea Isabella, când i-am dat drumul. 

— Nu ştiu. Te-am iubit întotdeauna şi acum te ador şi aşa va 
rămâne în veci. 

Şi iarăşi mă cuprinse cu patimă în braţe şi inima mea se 
umplu de bucurie. 

Un zgomot de paşi se auzi în apropiere şi ne readuse la 
realitate. Sărirăm în sus şi, când intră David, Isabella îşi strângea 
notele, iar eu priveam nepăsător în agenda mea. 

— Pot să vă vorbesc o clipă singur, domnule? spuse David. 

Am dat din cap şi m-am dus cu el lângă uşă, unde îmi înmână 
un plic. 

— Domnul Digby mi-a poruncit să vă predau acest plic la ora 
zece seara. 

— Îţi mulţumesc, David, am spus eu şi m-am dus în camera 
de fumat, unde am deschis scrisoarea, în timp ce gândurile îmi 
erau la Isabella şi inima mea cânta de bucurie: „Isabella mă 
iubeşte şi eu o iubesc pe Isabella...” 

Dacă n-aş fi venit tocmai atunci de la Isabella, aş fi deschis 
scrisoarea cu degetele tremurânde şi cu bătăi de inimă. Dar în 
acea clipă, nimic nu-mi părea atât de important ca dragostea de 
care mă simţeam cuprins. O, cât de egoişti sunt îndrăgostiţii!... 

M-am  trântit într-un fotoliu adânc de piele înaintea 
căminului, mi-am aprins pipa şi am citit: 


„Dragul meu John! 

Recurg la toc, pentru a-ţi scrie aceste rânduri şi nădăjduiesc 
că te vor găsi - dar că eu nu voi fi găsit. După groaznice şi 
chinuitoare frământări sufleteşti, în cursul cărora mi-am rupt, 
distrat, un nasture de la vestă, am ajuns la convingerea că nu vă 
mai pot înşela şi lăsa pe un nevinovat să sufere pentru păcatul 


73 


meu vinovat - sau se spune: vina mea păcătoasă? 

Plec, pentru a-l găsi pe mărinimosul meu frate geamăn, 
pentru a îngenunchea în faţa lui şi a murmura cuprins de 
remuşcări: 

«Frate, iartă-mă, am păcătuit!» 

Nimeni nu cunoaşte ruşinea ce o resimt, nici măcar eu - şi 
când vei primi prezenta, mă voi afla în drum spre... unde trebuie 
să mă duc. 

Spune-i te rog mătuşii că nobila şi frumoasa faptă a lui 
Michael mi-a răscolit inima. Nu pot admite ca el să ia vina mea 
asupra lui. li voi mai scrie din oraş. 

Dacă vei fi chemat ca martor sau ca acuzat înaintea judecății, 
spune Cadiului că m-ai cunoscut totdeauna slab de înger, dar nu 
Tău, şi c-am ajuns astfel din cauza fumatului exagerat, sau din 
cauza participării excesive la concursuri de cuvinte încrucişate. 
Mai spune că eşti convins că-mi voi ispăşi nelegiuirea, că voi 
câştiga prin muncă grea cel puțin 30 de şilingi săptămânal şi că, 
din economiile mele, voi pune la loc, jucându-mă, cei treizeci de 
mii de pfunzi. 

De îndată ce-ţi voi trimite adresa mea, scrie-mi şi comunică- 
mi cum Stau lucrurile. Adresa o vei păstra bineînţeles pentru 
tine. Salut-o pe Isabella cu dragoste. 

Nu uita că trebuie să mă ajuţi să-i conving pe toți că eu sunt 
adevăratul hoţ - căci, altfel, bănuiala va cădea asupra Claudiei 
(Isabella şi August fiind excluşi) dacă unul din noi trei nu-şi 
recunoaşte vina. Și bineînțeles că nu pot admite ca Beau să 
sufere pentru mine. De îndată ce vei avea veşti de la el, 
telegrafiază-i că am mărturisit totul, am fugit şi că poate să se 
întoarcă la Brandon Abbas şi să spună că a vrut să acopere pe 
adevăratul vinovat - despre care ştia că nu poate fi decât 
Claudia, sau eu, sau tu! Salut-o pe Isabella cu dragoste. 

Veşnic al tău, 

DIGBY” 


Timp de o clipă, am uitat chiar şi de Isabella. Nu putem să 
cred că Digby fugise la fel cu Michael sau că era cu putință să fi 
spus adevărul în scrisoare. 

Să fi furat el pe „Blue Water”, iar faptul că Michael luase vina 
asupra lui să-i fi produs remuşcări şi să-l fi împins să 
mărturisească adevărul? 

Sau se gândise, în adâncul sufletului său, că Michael era 
adevăratul vinovat şi că fugise pentru a nu lăsa trei nevinovaţi să 


74 


fie bănuiţi pe nedrept? Digby fugise aşadar pentru a îndepărta 
bănuiala ce căzuse asupra vinovatului Michael, a îngreuia 
urmărirea lui şi a-i da astfel lui Michael un mai bun prilej de 
scăpare?... 

Ambele ipoteze erau puţin probabile. Cred că mai degrabă 
avea intenţia să preia bănuiala împreună cu Michael; altfel, 
aceasta ar fi căzut asupra altei persoane, care putea să-l 
considere pe Michael ca vinovat. 

În clipa în care se va afla că Michael a fugit, se va spune: 
„Atât de tânăr şi totuşi un hoţ ordinar!” 

Dar acum când Digby îl urmase, se va spune: „Care din ei doi 
este hoţul?” şi nimeni nu va avea vreo bănuială împotriva celor 
rămaşi. 

Pe cine bănuiau însă Michael şi Digby, dacă erau amândoi 
nevinovaţi? 

Fără îndoială, sau pe Claudia sau pe mine. 

Şi dacă eu îi bănuiam pe ei cu tot atât de puţină îndreptăţire 
ca şi ei pe mine?... 

Şi deodată mi-am dat seama că problema de a nu lăsa să cadă 
bănuiala - îndreptăţită sau nu -asupra lor griji, ruşini şi 
pericole - întreaga mult cât şi pe ei; iar dacă ei puteau lua asupra 
lor ruşinea, sărăcia şi mizeriile unei vieţii ratate, pentru Claudia, 
pentru mine şi pentru ei amândoi - atunci puteam să fac şi eu 
acelaşi lucru pentru ei, astfel încât şi eu aveam datoria să plec. 

„Dar nu este oare de ajuns”, interveniră raţiunea şi laşitatea, 
precum şi vocea dragostei, „că doi au luat asupra lor vina? Lasă 
oamenii să spună că unul din ei doi sau amândoi împreună au 
fost vinovaţi.” 

„Dar de c-e”, interveni vocea autoconsideraţiei şi a mândriei, 
„să împartă aceştia doi vina, sau onoarea de a se fi jertfit? De ce 
să apere ei pe Isabella, pe mine ţi pe Claudia de bănuială?” Am 
ascultat această voce. 

Mi-era imposibil să rămân acasă şi să mă bucur de viaţă, în 
timp ce căpitanul şi locotenentul luau asupra lor griji, ruşini şi 
pericole - întreaga mea concepţie de viaţă şi sentimentele mele 
cele mai intime se opuneau unei asemenea laşe rămâneri de-o 
parte. 

Nu trecuseră nici două minute de când citisem scrisoarea lui 
Digby şi eram hotărât să fug şi eu; singurele probleme erau: 
încotro şi dacă trebuia să-i spun ceva Isabellei în prealabil. Una 
din cele două probleme fu rezolvată, fără să mă fi ocupat în mod 


75 


conştient de ea. 

Din clipa în care aflasem de fuga lui Michael, îşi făcu loc în 
pragul conştientului meu o amintire imprecisă despre existenţa 
unui corp de aventurieri, cu un nimb romantic, numit Legiunea 
Străină Franceză. 

Multe imagini din copilăria noastră comună, al cărei punct 
central fusese totdeauna Michael, trecură prin faţa ochiului meu 
spiritual. Una din scenele cele mai persistente era aceea când 
stam la picioarele unui tânăr şi vesel ofiţer francez, care ne ţinea 
atenţia încordată cu povestirea unor întâmplări emoţionante din 
Algeria, Maroc şi Sahara. El ne povestea despre Spabhii, Turcoşi, 
Zuavi şi despre Legiunea Străină franceză. Ne zugrăvea viaţa 
agitată şi moartea de eroi a vitejilor luptători din pustiu. lar către 
sfârşit Michael spusese: 

„Am să intru în Legiunea Străină franceză după ce termin la 
Eton”... iar Digby şi eu încuviinţaserăm această intenţie. 

Îşi amintise oare Michael, şi se afla acum în drum spre acea 
viaţă aventuroasă şi glorioasă, hotărât să cucerească sub un 
„nom de guerre” onoruri militare şi gloria? Aceasta ar fi fost ceva 
potrivit cu Michael. 

Şi Digby? Avusese aceeaşi idee şi îl urmase pe Michael? Şi 
aceasta ar fi fost ceva pe măsura lui. 

Şi eu? Trebuia să urmez pilda fraţilor mei şi să încerc să 
obţin aprobarea lor. Aceasta ar fi fost ceva potrivit cu mine. 

Trei băieţi romantici! Poate lumea să surâdă - dar nu ne 
lipseşte, slavă Domnului, fantezia, nobila hrană a sufletelor 
romantice... 

Odată hotărât să împart cu ei toată ruşinea şi neplăcerile ce 
luaseră asupra lor - şi să-i caut înainte de toate în Legiunea 
Străină - am început să mă gândesc la amănuntele planului meu. 

Gândesc mai bine pe întuneric; mi-am scuturat pipa, am 
ars scrisoarea lui Digby şi m-am culcat. 

Primul lucru de care mi-am dat seama cu durere şi care făcea 
să treacă tot restul pe planul al doilea, a fost despărţirea de 
Isabella, pe care trebuia s-o părăsesc, după ce tocmai ne 
găsiserăm. În mod ciudat însă, beţia şi entuziasmul acestei 
minunate găsiri contribuiră să-mi dea puterea de a o părăsi pe 
Isabella. 

Părăsirea ei ar fi avut drept urmare o durere de nedescris, 
dar ce durere frumoasă pentru un tânăr romantic, să-şi poată 
pricinui singur chinuri de dragoste! 

Mai ştiam bine că. pentru nişte copii ca noi-ea de 


76 


nouăsprezece şi eu de douăzeci de ani- lipsiţi de mijloace şi 
dependenţi cum eram în acea clipă - nu era o perspectivă de 
logodnă sau căsătorie apropiată. Ne iubeam, şi aceasta era de 
ajuns pentru a dura până ce m-aş fi întors ca ofiţer celebru, ars 
de soare şi decorat, glorios şi cunoscut, pentru a-i cere mâna. 

Trebuia oare să-i spun ce aveam de gând şi să petrec cu ea o 
ultimă oră nespus de frumoasă, sau să-i scriu o scrisoare, pe care 
ar primi-o după ce aş fi plecat? 

Sunt fericit că am fost destul de deştept pentru a privi 
chestiunea din punctul ei de vedere, şi că am făcut ceea ce 
trebuia s-o întristeze cel mai puţin. 

În scrisoare puteam da impresia că era vorba numai de o 
despărţire scurtă. Această problemă era aşadar rezolvată. 

Problema următoare era găsirea mijloacelor şi a căilor prin 
care să pun în practică fuga. 

Mi-ar fi trebuit bani şi echipament, pentru a pleca în Franţa 
şi a mă opri acolo - probabil la Paris - câteva zile. 

Aproximativ zece pfunzi, ceva rufărie şi o periuţă de dinţi ar 
fi de ajuns şi puteam să plasez uşor toate aceste lucruri într-o 
mică valiză de mână. 

Ceasul meu cu lanţ, port-ţigaretul şi un creion de aur mi-ar 
produce la Londra banii necesari unei călătorii la Paris şi opririi 
pentru câteva zile acolo. Banii pentru biletul până la Londra îi 
aveam. Îmi voi lua micul dejun cu ceilalţi şi o voi şterge apoi 
neobservat, pentru a lua trenul de 10,40 spre Exeter, unde voi 
schimba trenul la 11,45 spre Londra; voi ajunge acolo pe la ora 3. 
A doua zi voi pleca mai departe spre Franţa, seara voi fi la Paris, 
unde voi înnopta într-un hotel şi voi căuta să fiu primit cât mai 
curând în Legiunea Străină. 

Orice ar fi făcut fraţii mei, mă voi fi dovedit cel puţin demn de 
ei. Voi lăsa impresia de a fi un hoţ înfricoşat şi disperat, care fuge 
de urmările faptei sale, pentru a nu trebui să privească în ochii 
rudelor şi prietenilor săi de până atunci. 

Iar dacă într-adevăr îi voi întâlni pe fraţii mei, nu voi avea de 
regretat nimic altceva decât despărţirea de Isabella, o despărţire 
pe care o voi întrebuința pentru a cuceri o poziţie, pentru ca 
Isabellei să nu-i fie ruşine ca soţia mea. 

Cred că mă înălţasem tocmai la rangul de comandant general 
al Algeriei şi îmi acordasem marea cruce al Legiunii de Onoare, 
când adormii în sfârşit... 

M-am trezit dimineaţa cu moralul ridicat, inima vibrându-mi 


77 


de mândrie că Isabella mă iubea şi că-mi aparţinea. Mi-am făcut 
fel de fel de planuri şi proiecte, şi toată fiinţa mea era încordată 
în vederea marilor aventuri care mă aşteptau. 

„Dacă tineretul ar şti”... 

Când David mă deşteptă dimineaţa la şapte şi jumătate, l-am 
anunţat că-i voi da după micul dejun o scrisoare pe care va trebui 
s-o predea domnişoarei Rivers după ora unsprezece, fără a 
atrage atenţia celorlalţi. 

M-am îmbrăcat, am împachetat strictul necesar în servietă şi 
m-am dus în salonul de fumat, unde i-am adresat Isabellei, după 
câteva încercări nereuşite, următoarea scrisoare: 


„Adorată şi dulce Isabella! 

Am primii aseară o scrisoare de la Digby, care a fugit, pentru 
că îşi închipuia că Michael - în intenţia de a salva pe cei 
nevinovaţi şi pe persoana vinovată, care pentru ei trebuie să fie 
Claudia, Digby sau eu (deoarece tu şi August sunteți excluşi) - a 
luat asupra sa ruşinea acestui furt. Digby nu vrea să creadă că 
Michael este vinovatul şi cred că nu mă bănuieşte nici pe mine; el 
însuşi este bineînţeles de asemenea nevinovat. 

Sunt convins că tu ai fi prima care n-ai admite să stau inactiv 
acasă, în timp ce ceilalţi iau ca nevinovaţi totul asupra lor. Şi 
Chiar dacă unul din ei doi ar fi vinovat, aş dori cu atât mai mult să 
le pot fi de un oarecare ajutor. Dacă n-ar trebui să te părăsesc pe 
tine, pe care abia te-am găsit, totul n-ar fi pentru mine decât o 
glumă inofensivă. 

De altfel, tot ar fi trebuii să ne despărțim pentru un scurt 
timp, deoarece trebuie să mă întorc la Oxford pentru opt 
săptămâni. Aşa cum stau lucrurile acum, vom fi separați doar 
atât timp cât va fi necesar pentru a limpezi această afacere 
stupidă. Sunt convins că hoţul sau hoața va înapoia pe tăcute 
piatra, de îndată ce el, sau ea, işi va da seama că noi trei ne dăm 
drept vinovaţi şi nu ne vom întoarce la viaţa noastră normală, 
până ce safirul nu va fi găsit. 

Tu ştii că eu n-am făcut-o, şi eu ştiu acelaşi lucru despre 
tine - şi aceasta este principalul. Deoarece însă căpitanul şi 
locotenentul bandei au plecat de aici din motive atât de 
generoase, nu pot să rămân în urma lor. 

Îți voi trimite mai târziu adresa mea, astfel încât să-mi poţi 
scrie ce se întâmplă - dar deocamdată n-aş vrea să ştii unde mă 
aflu - şi aceasta poți s-o comunici şi celorlalţi. Cu siguranță că m- 
ai dispreţui dacă aş rămâne acasă, deşi ştiu că îţi voi lipsi şi că 


78 


vei dori să mă întorc. Voi reveni bineînţeles de îndată ce îmi vei 
raporta că totul este iarăşi în ordine. Între timp, nici cel mai 
stupid detectiv nu te va putea bănui pe tine sau pe Claudia sau 
pe sărmanul şi nevinovatul August, deoarece este limpede că 
unul din cei fugiţi (dacă nu chiar toți trei) trebuie să fi comis 
furtul. Mătuşa va preda bineînţeles cazul poliţiei, care ne va 
urmări în curând pe noi, lăsându-vă în pace pe voi la Brandon 
Abbas. 

Și acum, adorată Isabella, scumpă „preacredincioasă”, nu 
vreau să încerc să-ţi spun cât de mult te iubesc, o ştii prea bine. 
Totul a căpătat de aseară o altă înfăţişare. Lumea este un teatru 
minunat, iar viața merită să fie trăită. Nimic nu mă poate opri, 
căci Isabella mă iubeşte fi eu o iubesc pe Isabella. Aşa cântă şi 
răsună totul în mine şi aş vrea s-o strig tuturor. 

Pentru veşnicie, al tău adorator, 

JOHN” 


I-am dat lui David această revărsare naivă, dar pornită din 
inimă, instruindu-l din nou asupra celor ce le avea de făcut cu 
scrisoarea. 

David se sili să păstreze o atitudine perfect corectă şi lipsită 
de expresie, deşi se va fi întrebat câţi dintre noi îi vor mai preda 
scrisori, spre a fi înmânate discret altor membri ai familiei. 

Când am părăsit salonul de fumat, m-am lovit pe sală de 
Burdon. 

— Puteţi să-mi spuneţi unde este Mr. Michael, domnule? 
întrebă el; coniţa doreşte să-l vadă. 

— Nu, nu-ţi pot spune, Burdon, am răspuns eu, pentru 
simplul motiv că nu ştiu. 

— Patul lui Mr. Digby este de asemenea neatins, domnule, 
continuă el. Nu ştiam că domnii au plecat aşa, deodată, fără a 
împacheta măcar. 

— Nu mi-au spus că voiau să plece, Burdon, m-am silit eu să 
par cât mai mirat; se vede că au întreprins o mică excursie şi mă 
vor invita probabil şi pe mine să-i urmez. 

— Poate că sunt la curse, spuse Burdon cu un ton de reproş 
în voce. 

— Aceasta ar fi groaznic, am încheiat eu şi l-am părăsit. 

La micul dejun nu mai fură de faţă decât patru dintre noi. 

Ochii Isabellei străluceau, când privirile noastre se întâlniră, 
şi ne exprimarăm fără cuvinte dragostea. 


79 


— Ştie cineva ce mai face capelanul? întrebă Claudia. 

— Am fost aseară sus la el, răspunse Isabella, dar sora de 
caritate mi-a spus că doarme. 

— Sora de caritate? întrebă August mirat. 

— Da, spuse Isabella. Doctorul Warrender a considerat 
necesară îngrijirea unei surori de caritate şi mătuşa Patricia a 
chemat telegrafic una. Capelanul se va scula însă astăzi din pat, 
după cum mi-a spus sora. 

— Unde e Digby? întrebă August. 

— De ce întrebi? am spus eu. 

— Pentru că Burdon m-a întrebat de el şi mi-a spus că n-a fost 
acasă azi noapte. 

— Ştiu tot atât de puţin ca şi tine unde se află, l-am asigurat. 

— De fapt e cam curios, nu? ironiză el. Întâi Michael şi apoi 
Digby - cu toate că mătuşa ne-a interzis să părăsim casa. 

— Trebuiau desigur să te întrebe mai întâi pe tine, August, 
spuse Claudia. 

În timp ce mâncam, intră Burdon. 

— Coniţa doreşte să vorbească cu domnul Digby, ne spuse el. 

— Nu este aici, Burdon, m-am uitat eu sub masă, ca şi cum l- 
aş fi căutat acolo. 

— Tu eşti următorul, spuse August şi mă privi cu şiretenie. Aş 
pune rămăşag că detectivii au şi sosit. 

Burdon se întoarse. 

— Coniţa doreşte să vorbească cu dvs. după micul dejun în 
boudoir-ul dumneaei. 

— Nu ţi-am prezis-o eu? jubilă August, după ce plecă Burdon. 

— Ce crezi, unde sunt fraţii tăi? mă întreabă Claudia. Crezi că 
au fugit amândoi? 

— Dacă au fugit, au avut probabil motive puternice, spuse 
Isabella. 

— Motivele cele mai puternice, persiflă August. 

— Cele mai bune pe care ţi le poţi închipui, Claudia, am spus 
eu şi am privit-o în faţă. Dacă ei au fugit, - după cum spui 
tu - atunci au făcut-o pentru a îndepărta bănuiala ce există 
asupra celor rămaşi aici. 

— Acesta trebuie să fi fost motivul, spuse Isabella gânditoare. 

— Ar fi ceva exact în genul lui Michael, spuse Claudia cu 
inima strânsă; se sculă şi ieşi repede din cameră. Când August 
plecă, îşi îndreptă degetul cel mare spre camera mătuşii şi spuse 
cu răutate: 

— Să nu cumva să uiţi să te urci la ea. 


80 


Abia rămaserăm singuri, că o îmbrăţişai pe Isabella, care 
şedea lângă mine, şi buzele noastre se uniră într-o lungă 
sărutare. 

— Mă vei iubi totdeauna, Isabella? am întrebat-o, orice s-ar 
întâmpla şi oriunde ne-am afla? 

Isabella nu-mi răspunse cu cuvinte ci mă privi doar, dar acest 
răspuns îmi fu îndestulător. 

— Trebuie să mă duc la mătuşa, am spus eu şi am fugit din 
odaie, fără a avea intenţia de a mă duce la Lady Brandon. 

Rolul meu trebuia să fie acela al unui infractor speriat, care 
în clipa când cineva vine deodată să-l ridice, nu mai are curajul 
să se supună interogatoriului şi o ia la fugă. 

Eram foarte fericit că se întâmplase astfel, căci se părea că 
dorinţa mătuşii de a-mi vorbi mă făcuse să fug. 

M-am dus în camera mea, am scos valiza de mână din dulap, 
mi-am luat o fotografie a lIsabellei şi-am părăsit, nevăzut de 
nimeni, casa şi parcul. 

Douăzeci de minute mai târziu eram la gară şi îmi cumpăram 
un bilet spre Exeter. 


81 


3. Romanticii incorigibili. 


Călătoria spre Londra a trecut ca un vis urât. Am găsit că 
Londra era un oraş extraordinar de mare, iar eu eram în el doar 
un mărunt, neînsemnat şi singuratic fir de praf. 

I-am vândut unui negustor de vechituri, după multă tocmeală, 
puţinele mele obiecte de valoare, pentru care n-am căpătat mare 
lucru. 

Călătoria spre Paris decurse fără incidente, dar fu incomodă 
şi mă întări în convingerea că economia în călătorie poate costa 
scump. 

Dacă ar fi după mine, aş prefera să călătoresc în clasa întâi şi 
să nu mănânc nimic, decât în clasa a treia şi cu trei mese 
copioase pe zi. Această tendinţă a mea nu izvorăşte dintr-o falsă 
distincţie. Prefer doar să cheltuiesc bani pentru un loc comod 
într-un compartiment plăcut,  neaglomerat, decât pentru 
mâncare, pe care trebuie s-o înghit strivit într-un vagon 
înăbuşitor. Cine ţine mult să mănânce bine şi să călătorească 
prost, n-are decât să facă altfel. 

În orice caz, această călătorie în clasa a treia nu a fost de loc 
pe gustul meu, deşi trebuia să vină în curând ziua când o 
asemenea călătorie să-mi pară culmea luxului. 

Când am coborât din tren, în Gara de Nord la Paris, m-am 
simţit tot atât de părăsit şi nesigur ca şi la Londra. În zgomotul 
asurzitor şi confuziunea veselului Paris, eu eram foarte puţin 
vesel. 

M-am gândit la ce hotel să trag; cunoştinţele mele în materie 
de hoteluri pariziene se mărgineau la cele de primul rang şi ce 
uşor aş fi putut întâlni cunoscuţi la „Meurice”, „Crillon” sau 
„Bristol”; dar aceste hoteluri erau prea costisitoare pentru 
mijloacele mele actuale. 

Pe de altă parte, nu îndrăzneam să trag, fără bagaj şi ca 
străin, la un hotel necunoscut şi ieftin, deoarece era posibil să 
par suspect proprietarului, ceea ce ar fi provocat vizita unui 
politicos dar curios agent de poliţie. 

În timp ce stăteam în faţa gării, îmi veni năstruşnica idee de a 


82 


mă adresa unui gardian, cerându-i adresa unui hotel simplu şi 
liniştit. 

L-am văzut pe unul stând în mijlocul străzii şi îndeplinindu-şi 
cu demnitate funcţia sa plină de răspundere. M-am îndreptat 
spre el, mi-am scos pălăria şi l-am întrebat, cu franţuzeasca mea 
cea mai corectă şi mai politicoasă (care nu este prea rea, 
mulţumită unei guvernante franţuzoaice din copilăria noastră şi 
lecţiilor  conştiincioase ale  capelanului), dacă îmi putea 
recomanda un hotel bun şi liniştit. 

Gardianul mă măsură din cap până în picioare, fără a-şi mişca 
augusta sa persoană, şi ajunse apoi la concluzia: 

— Domnul este englez. 

I-am confirmat exactitatea observaţiei şi m-am mirat, cum de 
putuse recunoaşte îndată că eram englez, şi nu german, elveţian, 
scandinav sau olandez. 

— Hotel Normandie, Rue de l'Echelle, spuse el apoi fără 
ezitare. 

— Şi cum ajung acolo, vă rog? întrebai eu. 

— Cu o trăsură, fu răspunsul scurt şi ochiul atotvăzător al 
gardianului descoperi repede o trăsură şi îi făcu semn să vină. 

— Normandie, Rue de l'Echelle, îi strigă el birjarului și 
răspunse salutând mulţumirilor mele, în timp ce mă urcam în 
trăsură. 

Am gustat din plin drumul prin frumosul Paris; dogoarea 
roşie a soarelui care apunea se combina cu luminile ţipătoare ale 
magazinelor şi ale străzilor. Mi-am simţit scăzând curajul, când 
trăsura se opri înaintea unui elegant hotel, într-un colţ animat, în 
apropiere de Rue de Rivoli şi de Rue de la Paix. Nu era desigur 
mai ieftin decât cel mai bun hotel. Soarta întruchipată într-un 
gardian mă îndreptase însă aici, şi aici aveam să rămân. 

M-am străduit să arăt atât de indiferent, cât poate fi numai 
un călător fără bagaj, şi am păşit în hol; un portar impozant mă 
salută cu respect şi m-am îndreptat spre biroul hotelului, între 
scara cea mare şi sala de mese. Acolo, o secretară foarte drăguță 
dădea explicaţii unui american, în limba lui maternă. 

Eram foarte bucuros de aceasta, căci puteam exprima într-un 
mod mai demn de crezare în limba engleză ceea ce aveam de 
spus, decât în franceză mea îngrijită. 

M-am oprit încercând să joc rolul unui străin excentric, care 
obişnuieşte să iasă fără baston şi mănuşi, pentru a putea ţine 
mâinile în buzunarele pantalonilor, şi am aşteptat până ce 


83 


americanul fu expediat. 

— Pot avea o cameră pentru una sau două zile? am întrebat. 

— Desigur, spuse frumoasa secretară şi privi pe un tablou. 
Etajul al treilea, optsprezece franci. Fără micul dejun, numai 
patrusprezece. Doriţi să urcați imediat? întrebă ea, luă o cheie de 
pe tablou şi mi-o înmână cu cuvintele: Nr. 222, băiatul de la 
ascensor o să vă arate. 

— Nu am bagaj cu mine, am spus şi mi-am scos întreaga 
avere în numerar din buzunar, ca şi cum aş fi vrut să plătesc 
înainte. 

— Nu e nevoie, spuse secretara cu amabilitate şi am observat 
că păream să arăt foarte demn de încredere. 

M-am înscris în registrul de călători, pe care mi-l întinse, sub 
numele de „Smith”, păstrându-mi însă prenumele de „John”, 
pentru a nu-mi părea mie însumi prea necunoscut. 

Când m-am aflat în fine în camera mea, am respirat uşurat. 
M-am spălat repede, am părăsit apoi hotelul, am schimbat banii 
englezeşti care îmi mai rămăseseră şi am avut impresia de a fi 
foarte bogat, cu numeroasele bancnote franceze. 

Deodată mi-a venit ideea că ar face o bună impresie la hotel 
dacă mi s-ar remite un pachet. Am intrat într-un magazin, am 
cumpărat o pijama şi am trimis-o pe adresa Monsieur Smith, 
Hotel Normandie, camera Nr. 222. 

Ziua următoare era duminică, pe care am petrecut-o în cea 
mai mare parte, plictisit, la hotel. 

Luni dimineaţă, după o baie şi un dejun neîndestulător, m-am 
dus la un frizer şi, în timp ce era ocupat cu mine, am încins o 
discuţie cu el. 

— Cunoşti desigur Algeria, l-am întrebat. 

— Nu domnule, răspunse el; doriţi să plecaţi cumva într- 
acolo? : 

— Poate. In orice caz, este una din cele mai minunate colonii 
ale Franței. 

— Fără îndoială; ar putea fi numită pe drept colonia model a 
lumii... Acolo se munceşte paşnic pământul, mai ales în sud, şi la 
graniţa Marocului... 

— Muncă paşnică, în special cu ajutorul baionetei Legiunii 
Străine? am spus eu. 

Francezul surâse şi ridică din umeri. 

— Aceasta este drojdia omenirii, dar îşi îndeplineşte menirea. 

— De unde culege Franţa astfel de oameni? l-am întrebat. 

— Sunt recrutaţi: se prezintă voluntari la Centrul de 


84 


Recrutare în Rue St. Dominique şi sunt apoi transportaţi în 
Africa. 

Frizerul continuă să pălăvrăgească despre organizarea 
armatei franceze, dar îl ascultam numai cu jumătate ureche, 
deoarece obţinusem de la el adresa care îmi trebuia: Rue St. 
Dominique! Cu cât mergeam mai curând la centrul de recrutare, 
cu atât era mai bine, deoarece banii nu mă mai puteau ţine mult 
timp. 

Am părăsit prăvălia şi m-am urcat într-o trăsură, dându-i 
ordinul să mă ducă în Rue St. Dominique. Când cotirăm în 
această stradă, birjarul se întoarse spre mine întrebător; i-am 
poruncit să oprească şi am plătit, căci socoteam că era mai 
cuminte să nu descind ca un boier mare înaintea centrului de 
recrutare; de altfel, nici birjarul nu trebuia să ştie încotro voiam 
să merg. 

Rue St. Dominique nu era tocmai încântătoare; era o stradă 
îngustă, întunecoasă şi foarte murdară. Găsii repede clădirea pe 
care o căutam. 

Deasupra uşii unei case mici şi murdare se afla o firmă cu 
litere albastre, care anunţa că acolo se afla „Le Bureau de 
Recrutement”. Sub această firmă se găsea anunţul laconic: 
„Engagements volontaires”. 

Am stat acolo, gata să mă angajez ca recrut. Dacă drumul 
gloriei nu urma să ducă la altceva decât la mormânt, trebuie să 
mărturisesc că începutul său se potrivea perfect cu sfârşitul, căci 
nu văzusem niciodată o clădire mai sumbră şi mai asemănătoare 
unui mormânt ca această casă urâtă şi mică, în care se găsea 
biroul oficial de recrutare. Am împins o poartă de fier ruginită, 
am trecut printr-o curte neîngrijită şi am ajuns într-un gang lung 
şi întunecos, în care mirosea ciudat a carbol, a gaz şi a umezeală 
râncedă. 

Pe perete se afla un afiş mare, care te invita în numele sfinţit 
al libertăţii, egalităţii şi fraternității, să te angajezi pentru cinci 
ani în Legiunea Străină (presupunând că aveai cel puţin 
optsprezece şi cel mult patruzeci de ani), în schimbul unei solde 
de cinci centime pe zi. 

Această invitaţie părea să conţină puţină libertate, mai puţină 
egalitate şi nici un fel de fraternitate. 

Pe de altă parte, era vorba de o hotărâre voluntară şi nimeni 
nu era obligat să se înscrie, dacă nu-i plăceau condiţiile. 

Am citit încă odată anunţul şi am sperat în tăcere că va veni 


85 


între timp cineva care să mă întrebe ce căutam acolo. 

Dar, nevenind nimeni, am pătruns mai departe, până ce am 
ajuns la un fel de ghişeu d6 bilete de tren, peste care stăteau 
scrise din nou cuvintele: „Engagements volontaires”. 

M-am uitat înăuntru şi am văzut un birou inconfortabil, în 
care un bărbat în uniformă şedea la o masă şi scria cu 
înfrigurare. Cele două trese de aur la mâneca lui mă făcură să 
văd în el un subofițer, deşi gradul nu-mi era cunoscut. Subofiţerul 
nu-mi acordă nici cea mai mică atenţie. Cum puteam să mă fac 
observat? 

Am tuşit încet, ca şi cum aş fi vrut sa mă scuz ca eram acolo. 
Am tuşit implorator. Am tuşit pe un ton dezaprobator, supărat, 
iritat, poruncitor, umil, plin de speranţă, lipsit de speranţă, 
disperat, dar totul era în zadar. Se vede că pe calea mea spre 
glorie nu trebuia să tuşesc. 

— Domnule căpitan, am mormăit eu supus. 

Omul înălţă capul şi îmi plăcu acum mai puţin ca adineaori. 

— Domnul pare să fie răguşit, spuse el. 

— Şi d-ta pari să fii tare de ureche, am răspuns eu naiv. 

— Ce vrei? întrebă el cu asprime. 

— Doresc să intru în Legiunea Străină, 

Omul în uniformă surâse perfid, după cum mi se păru. 

— Aşa-aşa, spuse el. Mai doreşti se vede să te şi distrezi în 
Legiune, în felul d-tale nevinovat, pe seama sergentului, observă 
el, şi de data aceasta nu m-am mai îndoit să surâsul lui era 
perfid. 

— Domnul este sergent numai? am întrebat eu inofensiv. 

— Sunt într-adevăr sergent, răspunse el, dar află că acesta 
este cel mai important grad în armata franceză. 

— Zău? am făcut eu neconvins; dar aveam să aflu în curând 
că avea dreptate. 

— Aşteaptă la uşa de colo, spuse sergentul şi arătă spre o uşă 
pe care se putea citi „Commandant de Recrutement” şi mi se 
păru că voia să spună: Aşteaptă, aşteaptă numai puţin, băiete, 
până te voi recruta. 

Am aşteptat. 

Cred că am aşteptat o ora. 

Tocmai când voiam să mă fac din nou observat, se deschise 
uşa şi prietenul meu-sau era de pe atunci duşmanul 
meu? - apăru. 

— Vrei să fii aşa de bun şi să intri, domnule, spuse el 
prietenos şi, când am intrat într-un birou mare şi sărăcăcios, mă 


86 


duse gândul, nu ştiu cum, la o poezie din copilăria mea, 
intitulată: „Păianjenul şi musca”. 

Dar nu mă găseam în faţa unui păianjen, ci a unui francez 
politicos şi amabil, de cea mai autentică speţă; era un bărbat 
frumos, cu părul şi mustaţa albe, îmbrăcat într-o tunică neagră, 
strânsă pe corp şi în pantaloni bufanţi roşii împodobiţi cu o 
dungă neagră, lată. Pe umeri avea epoleţi de aur şi argint, iar 
mânecile sale purtau cele cinci galoane ale unui colonel. 

— Un recrut pentru Legiunea Străină, domnule colonel, 
raportă sergentul, stând în poziţia de drepţi. 

Colonelul ridicase capul de la biroul său, când intrasem. Mi- 
am scos pălăria şi m-am înclinat. Se sculă în picioare şi îmi 
întinse mâna cu un surâs prietenos. 

Nu cred ca un colonel englez să-şi salute recruţii 
regimentului său cu atâta amabilitate. 

— Doreşti aşadar să intri şi d-ta în Legiunea noastră Străină? 
spuse el, în timp ce-mi strângea mâna. Anglia pare că vrea să 
înceapă un comerţ de export cu cei mai buni tineri ai săi. De ani 
de zile nu s-a mai înrolat nici un englez, dar în această 
săptămână d-ta eşti al treilea! 

Inima îmi bătu plină de speranţă. 

— Îmi semănau aceia cumva? am întrebat eu. 

— Ca două picături de apă. Nu erau din întâmplare fraţii d- 
tale? Dar nu vreau să pun întrebări indiscrete. 

De când o sărutasem pe Isabella nu mă mai simţisem atât de 
fericit. 

— Da, domnule colonel, am spus. Aş dori să pot servi Franţa 
ca soldat, dacă mă vreţi. 

— Ştii d-ta ce-ţi doreşti, domnule? întrebă colonelul. 

— Am citit afişul de afară. 

— Nu scrie totul acolo, surâse el. Viaţa în Legiunea Străină 
este foarte grea. N-aş sfătui pe nimeni la aşa ceva, dacă nu este 
un soldat înnăscut şi nu doreşte fierbinte să ducă o viaţă plină de 
disciplină, de aventuri şi de lipsuri. 

Nu - nu aşa se poartă un păianjen care vrea să prindă o biată 
muscă, sau aceasta era o nouă metodă de a prinde muşte, 
atrăgându-le atenţia să se ferească de pânza de păianjen. 

— Doresc să intru, domnule, am stăruit. Am auzit de la un 
ofiţer de Spahii, pe care l-am cunoscut odată, unele lucruri 
despre viaţa în Sahara. Colonelul surâse din nou. 

— Dar, dragul meu, spuse el, d-ta n-ai să devii niciodată ofiţer 


87 


de Spabhii sau în Legiunea Străină, decât după un serviciu greu şi 
de mulţi ani ca subofițer. 

— Ştiu că trebuie să încep serviciul de la gradul de soldat, 
domnule colonel. 

— Bine - atunci ascultă, spuse colonelul şi începu să 
vorbească repede, ca unul care cunoaşte un text pe dinafară, 
după dese repetiţii: 

— Voluntarul care intră în Legiunea Străină se obligă să 
meargă pe timp de 5 ani în Algeria sau în altă colonie franceză. 
Solda este de un sou pe zi. Soldatul se poate reangaja după 
terminarea celor cinci ani şi deasemenea după terminarea a zece 
ani de serviciu. După cincisprezece ani de serviciu are dreptul la 
pensie şi anume la salariul de retragere al clasei gradului său. Un 
străin poate cere, după trecerea a cinci ani de serviciu, 
naturalizarea ca francez... Ai înţeles totul bine, dragul meu? 

— Da, mulţumesc, domnule colonel. 

— Bagă de seamă, continuă colonelul, n-am insistat asupra 
serviciului din Legiunea Străină, care nu este totdeauna uşor şi 
plăcut... N-am spus de asemenea nimic despre numărul 
oamenilor care ajung să aibă dreptul la pensie... 

— Nu mă gândesc la pensie, domnule colonel, am răspuns, 
nici la solda atât de riscată, ci doar la o viaţă de soldat, plină de 
lupte, de aventuri şi de pericole... 

— A, acestea sunt din belşug, spuse colonelul. Mai mult decât 
din belşug. Este cea mai bună şcoală a soldatului - îi dă adeseori 
posibilitatea de a fi lăudat, decorat, înaintat şi de a deveni 
celebru. Unii din generalii noştri cei mai cunoscuţi au servit în 
Legiunea Străină şi mulţi dintre ofiţerii cei mai înalţi şi mai 
merituoşi ai Legiunii şi-au început cariera de jos, în Legiune. De 
altfel, dacă poţi dovedi că ai fost ofiţer în patria d-tale, poţi să 
începi de probă cu gradul de caporal şi să nu mal faci serviciul ca 
simplu infanterist. 

— Vă rog, încorporaţi-mă ca recrut, domnule colonul. 

— Să vedem întâi ce spune medicul despre d-ta, deşi nu am 
nici o îndoială în această privinţă, surâse colonelul şi scoase un 
formular pe birou. Cum te numeşti? 

— John Smith, spusei eu. 

— Vârsta? 

— Douăzeci şi unu de ani (mi se păru mai sigur să mă fac cu 
un an mai mare decât eram în realitate). 

— Englez? 

— Da, domnule colonel. 


88 


— Este în regulă - după vizita medicală ne mai vedem noi. Au 
revoir, Monsieur, spuse el, făcu un semn sergentului şi continuă 
să scrie. 

Sergentul deschise uşa, spunându-mi prietenos: 

— Poftim mai întâi aci, domnule, şi mă conduse prin gang 
într-o cameră, în care se şi aflau vreo şase civili, care - după cum 
am presupus just - erau de asemenea recruți ai Legiunii Străine. 

Am avut o impresie fugitivă de destrămare şi decădere, 
datorită oamenilor din cameră; apoi sergentul deschise o uşă 
spre o altă cameră de aşteptare, în care trebuia să mă dezbrac 
complet. 

Acest lucru era neplăcut, dar probabil inevitabil, şi m-am 
supus. Tremuram de frig, dar în curând se deschise o a doua uşă 
şi am fost invitat să mă las examinat de către un domn bine 
hrănit, mic şi gras, sub al cărui halat de chirurg se puteau vedea 
pantalonii roşii ai armatei franceze. 

Medicul mă examină în tăcere şi, după ce mă îmbrăcasem din 
nou, am fost condus de către sergent la colonel. 

— Ei, ai fost găsit bun, spuse ofiţerul surâzând. 

— Şi pot fi încorporat de îndată? întrebai eu cu aviditate. 

— Nu înainte de a te mai fi gândit încă o noapte, fu 
răspunsul. Vino mâine dimineaţă din nou aici, dacă nu te vei fi 
răzgândit până atunci şi îţi voi da apoi toate dispoziţiile necesare. 
Dar gândeşte-te bine - nu te grăbi! înainte de a fi semnat, nu ai 
nici o obligaţie. Aceasta am vrut să ţi-o mai spun... 

I-am mulţumit cordial, am părăsit camera şi am sperat că toţi 
ofiţerii francezi vor fi asemenea lui - tot atât de buni şi cu intenţii 
tot atât de nobile. Dar nădejdea mea nu se împlini. 

Pe gang, sergentul îmi spuse: 

— Sper că vă veţi întoarce la noi. 

Când l-am asigurat că eram ferm hotărât să mă întorc, surise 
ironic. 

După ce am părăsit sărăcăcioasa casă, am mers cu paşi 
grăbiţi prin Rue St. Dominique. Aş fi vrut să dansez, să fluier şi 
să cânt, căci eram convins că Michael şi Digby aveau un avans de 
cel mult una sau două zile pe drumul romantic spre aventură şi 
că îi puteam ajunge în orice clipă. Poate că mai erau amândoi în 
Franţa, probabil încă în Paris. De îndată ce îi voi fi ajuns, nu mă 
voi mai simţi atât de groaznic de singuratic şi voi avea pe cineva 
cu care să vorbesc despre Isabella. 

În dimineaţa următoare mi-am achitat nota şi am părăsit 


89 


hotelul Normandie. În fond, nu-mi păsa să devin un soldat prost 
şi să fac serviciul la un loc cu tot soiul de oameni de origine 
felurită; dar mi-era extrem de neplăcut să locuiesc într-un hotel 
de prim rang, fără a-mi putea schimba hainele înaintea meselor, 
aşa cum o cerea buna cuviinţă în societate. 

M-am dus din nou în Rue St. Dominique şi am fost condus de 
către sergent la biroul de recrutare, într-o cameră de aşteptare; 
când mă văzu, păru să se mire şi zâmbi cu răutate. 

Împreună cu mine mai aşteptau câţiva oameni, pe care îi 
văzusem cu o zi înainte, în sala de aşteptare a medicului. Printre 
ei se aflau doi băieţi, care păreau să fie germani şi puteau fi 
chelneri. Arătau foarte inofensivi, neimportanţi, neinteresanţi şi 
foarte săraci. Ceilalţi erau latini de toate felurile, şi nu păreau să 
aibă nimic comun decât sărăcia cea mai neagră. Nu arătau a fi 
câtuşi de puţin indivizi brutali sau criminali, ci doar simpli 
muncitori, disperaţi de sărăcie, expuşi în permanenţă foamei şi 
fără patrie. 

Ca reprezentant bine îmbrăcat şi bine hrănit al unei clase 
sociale cu totul diferite, mă simţeam printre aceşti oameni 
aproape tot atât de prost, cât mă simţeam la hotel din pricina 
garderobei mele insuficiente. 

Costumul meu bine croit si aproape nou părea că-şi râde de 
aceşti băieţi îmbrăcaţi sărăcăcios - viitorii mei camarazi - care 
vor fi probabil soldaţi mai folositori decât mine. 

Sergentul veni curând din nou şi mă invită să vin cu el la 
colonel. 

— Ei, dragul meu, spuse bătrânul soldat, după ce intrasem şi 
mă înclinasem, nu te-ai gândit aşadar la ceva mai bun? Bine, 
facă-se voia d-tale. 

— Doresc să fiu încorporat, domnule colonel, am răspuns eu. 

— Citeşte acest formular şi semnează-l, spuse el cu un oftat 
uşor de auzit. Odată semnată această declaraţie, devii un soldat 
francez şi eşti subordonat în întregime legilor militare, cărora 
trebuie să te supui fără condiţii. Timp de cinci ani prietenii d-tale 
nu te pot elibera în nici un fel, şi nici Consulul d-tale nu-ţi poate fi 
de vreun ajutor. Numai moartea te poate scăpa din Legiunea 
Străină. 

Am aruncat o privire rapidă asupra formularului cenuşiu, 
care reprezenta un contract, prin care semnatarul se obligă să 
servească Republica Franceză timp de cinci ani ca soldat în 
Legiunea Străină. 

Cinci ani erau un timp lung, dar Isabella va avea atunci abia 


90 


douăzeci şi trei de ani şi ceea ce făcuseră Michael şi Digby 
puteam şi eu să fac. Ar fi frumos să mă întorc la douăzeci şi cinci 
de ani cu gradul de colonel, pentru a o lua pe Isabella la 
regimentul meu... Imi scrisei numele în josul formularului. 

— Ai făcut o mică greşeală, dragul meu, surise colonelul, 
după ce-mi privi semnătura, sau doreşti poate să trăieşti sub 
acest nume de împrumut? 

Semnasem „J. Geste”! 

Am roşit şi am rămas încurcat. Apoi am cerut scuze şi 
permisiunea de a semna cu numele meu adevărat, ceea ce 
colonelul admise îndată; rupse vechiul formular şi îmi dădu unul 
nou, pe care am semnat „John Smith”. 

— Acum ascultă aici, băiatul meu, spuse colonelul. După lege 
şi drept, eşti din această clipă soldat francez şi trebuie să te 
prezinţi imediat la regimentul d-tale. Dacă n-o faci, eşti 
considerat dezertor. Astă seară la ora 9,15 vei lua în „Gare de 
Lyon” trenul spre Marsilia şi te vei prezenta acolo, în gară, 
subofiţerului de serviciu. Dacă nu-l găseşti, întrebi pe primul 
gardian pe care îl întâlneşti, de drumul spre Fort St. Jean şi te 
prezinţi acolo. Nu uita. Fort St. Jean este locul de adunare. 

Se ridică în picioare şi îmi întinse mâna: 

— Îţi doresc mult noroc şi avansare rapidă, şi adăugă apoi: 
Mai ai nevoie de vreo lămurire? 

— Sfătuiţi totdeauna pe solicitanţi să reflecteze bine înainte 
de a se încorpora? am întrebat eu. 

Colonelul mă privi cu o severitate părintească. 

— Nu sunt pus aici pentru a opri oamenii să se înscrie în 
Legiunea Străină, spuse el... Dar mi se pare că unii sunt mai 
potriviţi decât alţii, pentru viaţa de afară, adăugă el apoi cu o 
strângere de mână prietenească. Rămâi cu bine şi mult noroc! 

I-am mulţumit şi am plecat. 

— Vino cu mine, recrut, spuse sergentul, după ce închise uşa, 
şi hai mai repede. 

În biroul lui, sergentul emise apoi o foaie de drum spre 
Marsilia şi un document, prin care dovedea că posesorul, John 
Smith, este soldat al Legiunii Străine şi se transportă la locul de 
adunare din Algeria. Apoi deschise o cutie, scoase din ea o casetă 
de bani şi număra trei franci, pe care mi-i puse pe masă. 

— Bani de cheltuială pentru drum, recrut, spuse el. 

O risipă de bani publici. Trei centime ar fi de ajuns. 

Am mai adăugat doi franci la cei trei. 


91 


— Să ne despărţim prieteni, domnule sergent, am spus, căci 
nu-mi place să las o impresie proastă, când pot s-o evit. 

— Recrut, spuse el, făcând să dispară banii în buzunarul lui, 
ai să ajungi departe... dacă vei respecta şi mulţumi pe toţi 
sergenţii. Rămâi cu bine! 

Şi am trecut iarăşi prin Rue St. Dominique, dar de astă dată 
nu ca om liber. Imi legasem cu propriile mele mâini un lanţ de 
picioare, al cărui capăt se afla undeva în Sahara. 

În loc aştept până seara, am plecat cu primul tren la Marsilia. 
Dacă aş fi bănuit că această călătorie pe bănci tari de lemn va 
dura optsprezece ore, nu m-aş fi grăbit atât de mult. Cred că 
trenul a oprit în fiecare oraş şi fiecare sat din Franţa şi că 
întreaga populaţie s-a agitat cu zgomot toată noaptea în vagonul 
meu strâmt, vechi şi murdar. Dar, în sfârşit, am ajuns la Marsilia. 

Şeful trenului, care văzuse din foaia mea de drum că 
mergeam la Legiunea Străină, se purtă ca un şmecher 
supraveghetor de deţinuţi, crezând că trebuie să mă aibă la ochi, 
ceea ce nu a contribuit să-mi facă drumul mai plăcut. 

Era tipul francezului antipatic (există mai multe tipuri de 
aceştia) şi deşi se reţinea de la învinovăţiri şi insulte directe, mă 
făcu să simt că nu i-aş putea scăpa şi atrase atenţia tovarăşilor 
mei de drum asupra mea. Nu că aş fi un puşcăriaş, sau - după 
câte ştia el - un fost puşcăriaş, dar oricum eram un individ care 
intra în Legiunea străină. 

La sosirea noastră, acest suflet nobil mă scuti de căutarea 
subofiţerului, la care trebuia să mă prezint, predându-mă 
acestuia cu aerul unuia care aduce ţării şi omenirii un imens 
serviciu. A 

— Poftim! spuse el sergentului. lată-l! Încă o pasăre rară 
pentru colivia d-tale. 

Eram atât de iritat din cauza foamei, a lipsei de somn şi a 
oboselii, încât nu m-am putut reţine să-i spun: 

— Doamne, ce idiot îngâmfat şi caraghios mai eşti! Dar cum o 
spusesem pe englezeşte, conductorul o fi luat-o drept o formulă 
politicoasă de rămas bun. 

Sergentul îmi plăcu. Era un om vioi, a cărui faţă arsă de 
soare şi oţelită nu dădea impresia de brutalitate şi nici de 
Trăutate. Părea un om. Purta uniforma obişnuită a infanteriei 
franceze, dar avea o eşarfă lată albastră în jurul mijlocului, 
epoleţi verzi în loc de roşii, şi pantaloni de zuavi. 

Mă măsură din cap până în picioare cu o privire rece, 
cercetătoare, mă întrebă dacă vorbesc franceza, cum mă numesc, 


92 


de ce naţionalitate sunt şi îmi ceru actele. 

— Iar un englez, spuse el, spre bucuria mea nespusă, şi mă 
invită să-l urmez. 

Sigur că Michael şi Digby erau aici şi că îi voi putea vedea în 
minutele următoare. De bucurie, totul cânta în mine. 

Sergentul mă conduse afară din gară, pe străzile populate ale 
oraşului însorit. Păşeam alături de el şi aş fi vrut să-l întreb 
despre ceilalţi englezi, care - pe câte spunea el - ar fi sosit. Dar 
felul lui laconic de a se purta nu mă încurajă şi -ca să spun 
adevărul - dorinţa mea cea mai arzătoare, în acele momente, era 
să-mi potolesc foamea nemăsurată. Am procedat în mod 
diplomatic. 

— Ar împărţi un sergent o sticlă de vin cu un recrut, 
Monsieur? l-am întrebat, când trecurăm pe lângă mesele de 
marmoră şi scaunele comode de răchită ale unei terase-cafenele. 

— N-ar face aşa ceva, Bleu, fu răspunsul. Nu numai dintr-un 
sentiment natural al subordonării, ci pentru că este împotriva 
regulamentelor. De asemenea nu te adresezi cu 
„Monsieur”— sergentului, care are un grad militar şi cei care îi 
vorbesc trebuie să salute întâi... Or fi existând sergenţi care nu 
au nimic împotrivă să bea ceva răcoritor, în timp ce Bleu-ul face 
acelaşi lucru, dar numai dacă s-a cerut aceasta într-o formă 
corespunzătoare... 

M-am oprit şi am salutat, ca şi cum ar fi fost un ofiţer. 

— Monsieur le Sergent, vreţi să-mi faceţi onoarea să beţi un 
pahar de vin în acest restaurant, în timp ce eu caut ceva de 
mâncare? Mi-e grozav de foame, am spus, făcând să apară o 
piesă de cinci franci. 

— Să fii aici într-un sfert de oră, Bleu. 

Băgând moneda în buzunar, sergentul trecu strada şi merse 
într-o bodegă, în timp ce eu mă grăbeam să intru în cafenea şi să 
consum acolo, lihnit de foame, ultima mea masă de civil. 

Apoi m-am uitat după sergentul meu şi, deoarece nu 
întorsese încă, m-am aşezat din nou, mi-am umplut şi aprins pipa 
şi am privit înaintea mea. Mă simţeam întărit și răcorit şi deloc 
nefericit. În curând veni sergentul de peste drum; m-am ridicat 
imediat în picioare, am salutat în poziţie de drepţi şi l-am urmat. 

El îmi examină hainele. 

— Mai ai ceva bani, Bleu? întrebă el. 

— Desigur, domnule sergent, am răspuns, puţin dezamăgit. 

— În caz că n-ai mai avea, ţi-aş da înapoi trei franci. 


93 


L-am asigurat că lucrul acesta nu este câtuşi de puţin 
necesar şi am regretat în tăcere că-l bănuisem hrăpăreţ. 

— Ei, atunci am să-ţi dau în locul banilor un sfat bun, spuse el 
cu un aer de om de treabă. Păzeşte-te de vinul din Algeria. Este 
binecuvântarea şi blestemul armatei din Africa. Am băut tocmai 
acum două sticle. Excelent... Fereşte-te de femei, binecuvântarea 
şi blestemul omenirii. Am fost însurat cu trei. Îngrozitor... 

I-am promis să nu mă căsătoresc şi nici să beau fără măsură. 

— İn al doilea rând, Bleu, continuă el, dacă te afli într-o 
situaţie proastă, n-o înrăutăţi în mod inutil, pentru că o să fie şi 
singură destul de rea! 

Acesta îmi păru de asemenea un sfat bun şi am fost de acord 
cu el. 

— Şi în al treilea rând - împotriveşte-te poruncilor cerului, 
dacă vrei, dar pentru nimic în lume celor ale caporalului d-tale... 
Este de la sine înţeles că nu i-ar trece nimănui prin minte, nici 
măcar în vis, să se împotrivească voinţei unui sergent. 

— Nici un om normal n-ar avea o asemenea idee, am spus eu 
aprobator. 

— Bineînţeles!... Dar tocmai când eşti anormal, trebuie să te 
păzeşti, mă preveni mentorul meu. 

— Anormal? 

— Desigur, Bleu. Chiar cei mai straşnici soldaţi din Legiune 
sunt câteodată anormali. Atunci sunt în dispoziţia sufletească de 
a comite una din cele mai grozave trei fărădelegi: sinuciderea, 
uciderea vreunui camarad sau contrazicerea unui sergent. 

— Dar de ce trebuie să înnebunească? am întrebat eu, puţin 
neliniştit. 

— Nu trebuie, dar înnebunesc, spuse mentorul meu. Noi 
numim aceasta boala tropicelor. Este ca un vierme, care se 
învârteşte fără încetare în creier, şi cu cât creşte căldura, 
monotonia, extenuarea, marşurile şi beţia - cu atât se agită el 
mai tare, acolo înăuntru, şi se face simţit mai chinuitor. Atunci 
omul spune: „Am boala tropicelor”, şi fuge nebuneşte, se 
sinucide, dezertează sau îşi contrazice sergentul... îngrozitor... Şi 
ştii d-ta care este cauza principală a tuturor acestor lucruri? Nu? 
Este absintul. Absintul este unchiul şi mătuşa bunicilor bolii 
tropicelor. Este cea mai grozavă otravă. Caută s-o eviţi. Eu ştiu 
ce spun. Am fost crescut cu ea... Îngrozitor... Am băut acum, 
după vin, iarăşi puţin absint. Fereşte-te de absint... 

Am promis să nu mă uit niciodată la absint, indiferent dacă va 
fi verde sau va avea o altă culoare. 


94 


— Atunci n-ai să capeţi niciodată adevărata boală a 
tropicelor, mă învăţă el, şi n-ai să omori un camarad sau să 
contrazici un sergent, ci ai să te sinucizi doar, sau ai să dezertezi 
şi ai să mori în deşert. 

— Aţi făcut vreodată lucrurile acestea groaznice, domnule 
sergent? l-am întrebat eu. 

— Nu, Bleu. Nici măcar nu m-am sinucis. M-am ras numai în 
cap, mi l-am vopsit cu roşu, alb şi albastru şi am fost declarat un 
adevărat patriot. 

Începeam să cred că cele două sticle de vin şi absintul 
provocaseră unele exagerări ale fanteziei sergentului, dar am 
aflat mai târziu că spusese purul adevăr. (Când a fost odată 
ocupat cu vopsirea uneia din gheretele cantonamentului de 
barăci, în care staţiona, a avut ideea să-şi vopsească o parte a 
capului său - care era ras la piele -cu roşu, o altă parte cu 
albastru şi să tragă la mijloc o dungă lată, albă. In acest mod a 
atras atenţia asupra sa şi a justificat apoi această atenţie printr-o 
mare vitejie şi prudenţă, în cursul multor lupte din Algeria.) 

— Şi ce poţi să faci, pentru a te feri de boala tropicelor? 
întrebai eu. 

— Nimic, fu răspunsul descurajator. Este bine să nu te 
gândeşti prea mult; dar este mai bine să fii avansat. În timp ce 
arabul găseşte însă în deşert două lucruri, europeanul găseşte 
trei. Lucrurile acestea sunt şi rămân acolo... 

L-am privit fără a pricepe nimic. 

— Arabul găseşte numai soare şi nisip - şi prea mult din 
amândouă; europeanul găseşte însă în mod inevitabil soare, nisip 
şi nebunie - şi prea mult din toate trei, îmi explică el. Nebunia 
pluteşte probabil în aer, sau se trage din razele soarelui; nu o 
ştiu precis, deşi ştiu multe. Dar ai vorbit destul, chiar mai mult 
decât se cade. Lasă-mă în pace acum, Bleu... 

Am tăcut din gură, cu toate că aş fi vrut să-l întreb de ce îmi 
spunea „Bleu”. Nu mă prea simţeam albastru şi eram convins că 
nici nu arătam câtuşi de puţin albastru. (Mai târziu am aflat că 
„Bleu” este în jargonul militar francez expresia pentru recrut.) 

Când am ajuns în sfârşit la ţinta noastră, o cetate medievală 
pe coasta mării, mă dureau capul şi ochii din cauza zgomotului 
străzilor aglomerate şi a căldurii. 

— Am ajuns, spuse sergentul, rămâi cu bine. Bleu şi dracu’ să 
mai aibă încă multă bucurie de la d-ta! 

— Vino cu mine, spuse sergentul de gardă şi mă conduse prin 


95 


ganguri umede şi mâncate de vreme, în care fiecare pas răsuna. 

Aveam impresia că intru într-o închisoare şi mă simţeam 
copleşit. Se opri înaintea unei uşi, o deschise, mă pofti să intru cu 
o mişcare a mâinii şi trânti uşa în spatele meu. Mă aflam pentru 
prima oară în viaţa mea într-un dormitor de cazarmă franceză. 

De-a lungul pereţilor stăteau paturi de campanie, iar restul 
mobilierului încăperii se compunea din bănci, o masă mare şi o 
sobă, în jurul căreia se învârteau o mulţime de oameni, îmbrăcaţi 
în haine civile mai mult sau mai puţin bune. Michael şi Digby nu 
erau printre ei, ceea ce îmi produse o amară dezamăgire. Toţi 
recruţii se uitau ţintă la mine. Aerul în cameră era îngrozitor, de 
nesuferit. Toate ferestrele erau bine închise şi toţi cei de faţă, 
chiar şi soba, fumau de zor. Este posibil ca oamenii să fi fumat 
tutun, dar nu era unul pe care îl cunoşteam. Avea un miros de 
frunziş ars. 

M-am îndreptat în mod instinctiv spre prima fereastră, pe 
care am putut s-o deschid în sfârşit. Nu vreau să susţin că în Fort 
St. Jean nu se deschisese niciodată vreo fereastră, dar judecând 
după mirarea - aş putea s-o numesc aproape uluirea - pe care o 
provocă acţiunea mea atât de simplă, cred că aşa ceva nu s-a 
făcut prea des. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă un caporal sau 
un soldat mai vechi ar fi fost de faţă. 

La masă şedea un grup de trei sau patru oameni, care păreau 
iritaţi de îndrăzneala mea. Exclamaţiile lor sunau foarte 
indignate. Unul din ei se sculă în picioare şi se apropie de mine. 

— Se vede că nu-ţi convine aerul de pe la noi, spuse el cu o 
voce provocatoare, care voia sa mă intimideze. 

— Da, am răspuns eu şi l-am măsurat din cap până în 
picioare, şi cred că nici d-tale; ce crezi că este de făcut 
împotrivă? 

Recunosc că purtarea mea nu era fără cusur. Mă puneam pe 
aceeaşi treaptă cu acest tip cu aspect neplăcut, dar mi se păru că 
acesta era cel mai bun mijloc pentru a-l combate în mod eficace. 
Nu trebuie  supraestimate proviziile mele de umilinţă 
creştinească. Eram ultimul care să vreau să fac cuiva vreun rău, 
dar nici nu aveam de gând să rabd orice. 

Nu aveam intenţia să-mi creez duşmani aici, dar nu puteam 
suferi ca cineva să facă pe grozavul faţă de mine, pentru a mă 
umili. 

— Oho! Se vede că nu prea sunt pe placul d-tale, spuse 
individul, apropiindu-se de mine. 

— Câtuşi de puţin, am răspuns eu şi l-am privit fix până ce fu 


96 


silit să lase ochii în jos. (Unul din jocurile mele preferate, în 
copilărie.) 

Nu ştiam bine drept ce să-l iau. Nu era, cu siguranţă, nici 
muncitor, dar nici prinţ deghizat. Probabil un funcţionar 
comercial. Am aflat mai târziu că era un mic funcţionar francez la 
Stat, numit Vogue, care se „reabilita”. Comisese o sustragere, 
fusese condamnat la o pedeapsă mai mică şi vroia să-şi recapete, 
prin serviciul de cinci ani în Legiunea Străină, şi situaţia sa şi 
drepturile cetăţeneşti. 

— D-ta vrei ca fereastra să rămână deschisă? întrebă el 
schimbând tema. 

— Eşti foarte perspicace. 

— Ce-ai spune, dacă eu aş dori-o închisă? 

— Vino încoace şi închide-o, am spus eu ameninţător. 

— Ce-ar fi, dacă am vrea cu toţii să fie închisă? 

— Atunci s-ar schimba lucrurile, răspunsei eu. Dacă 
majoritatea preferă să se otrăvească cu un aer înăbuşitor, atunci 
nu mă voi împotrivi. 

— Vino încoace şi dă-i pace, strigă un jucător de cărţi şi 
Vogue se întoarse mormăind spre masă. 

M-am aşezat pe patul cel mai apropiat de fereastra deschisă 
şi mi-am pus pălăria pe perna umplută cu paie... Şi acum? 

— Doriţi poate ca tavanul să fie mai înalt? întrebă în spatele 
meu o voce liniştită şi tărăgănată, cu accent american. 

M-am uitat în sus şi am spus: 

— Nu, nu este neapărat necesar. 

L-am privit pe vorbitor, care stătea întins pe patul de lângă 
mine. Era un bărbat neobişnuit de mic, bărbierit, cu nasul 
proeminent şi bărbia ascuţită, cu o gură subţire şi trăsături 
energice. Ochii lui erau de culoare cenuşie deschisă şi aveau o 
privire dură şi pătrunzătoare, părul blond, ca de paie, şi zburlit, 
iar faţa îngustă părea să-i fie tăbăcită. 

— De unde ştii că sunt englez? l-am întrebat eu văzând că mă 
priveşte îngândurat. 

— Ce ai putea fi altceva? spuse el după o chibzuire. Roşu şi 
alb ca însăşi viaţa, pici aici deodată şi deschizi cu forţa ferestrele, 
ca şi cum ai fi singur pe lume. 

Am fost nevoit să râd de seriozitatea comică cu care vorbea. 

— D-ta eşti american? l-am întrebat. 

— După ce cunoşti asta? 

— După ce? i-am imitat felul tărăgănat de a vorbi, după 


97 


marele dispreţ faţă de tot ce este englez, după supraestimarea a 
tot ce este american şi după autoafirmarea arogantă. 

Americanul surise. (Nu l-am văzut niciodată râzând.) 

— Hank, se întoarse el spre patul de alături, este aici un 
britanic, care insultă biata noastră Americă. Se poartă aspru cu 
noi. Un tip sălbatec, nu-i aşa? Un bărbat de o înălţime de 
neînchipuit se întrerupse din contemplarea tavanului, îşi ridică 
capul, se opri să mestece şi mă privi solemn, apoi recăzu pe pat 
cu un geamăt care îţi rupea inima. 

— Vezi, acum l-ai omorât pe prietenul meu, spuse bărbatul 
cel mic. Are o inimă slabă şi un cap şi mai slab, nu-i aşa, Hank? 
adăugă şi se întoarse spre prietenul lui, care se restabilise 
îndeajuns, pentru a continua să-şi mestece tutunul sau guma de 
mestecat. 

Cum stătea aşa întins, Hank părea să fie lung de doi metri şi 
lat de un metru. La faţă semăna mult cu prietenul lui, avea 
aceeaşi bărbie ascuţită, acelaşi nas proeminent, aceeaşi gură 
subţire şi faţă hotărâtă, de piele tăbăcită. Ochii lui erau însă de 
culoare cenuşie închisă, iar părul negru şi mătăsos. 

Amândoi îmi erau simpatici, deşi păreau că petrec pe 
socoteala mea. 

— Zice că înclini spre auto-suprapreţuire, Hank, continua 
bărbatul cel mic. 

— Eu preţuiesc numai ce am în stomac, spuse uriaşul 
binevoitor, care este atât de gol, încât aş putea să înghit o şuncă 
întreagă, aşa, în joacă. 

— E un băiat cumsecade, spuse cel mic, dar n-a avut de trei 
sau patru zile nimic altceva de mâncare decât mucuri de ţigări. 

M-am mirat. Era posibil ca să fie într-adevăr atât de 
înfometați? Arătau, de fapt, destul de uscăţivi şi lihniţi. 

Eu mă simţisem destul de nenorocit cu una sau două ore 
înainte, cu toate că îmi lipsise o singură masă... Trebuia să 
procedez cu bun simţ, dacă voiam să le ofer ceva de mâncare, 
fără a-i jigni. 

— Aţi mânca împreună cu mine, domnilor? am întrebat eu 
timid, suntem doar fraţi de arme şi aşa mai departe... 

Două feţe se întoarseră spre mine şi mă priviră cu seriozitate. 

— Te-a numit Domn, spuse cel mic în sfârşit, dar nu vrea să 
te jignească prin aceasta. Vorbeşte englezeşte cu tine, ascultă-l 
cu atenţie schimbă-ţi în bine părerea despre el. 

Am încercat din nou: 

— Nu fiţi prea mândri, voi, americani, să prânziţi cu un 


98 


britanic, am spus şi m-am străduit să imit felul de a vorbi al 
americanilor. 

— Frumos mai sună asta! spuse Hank şi se ridicară amândoi 
în picioare în acelaşi timp. 

— Dă-mi mâna, fiul meu, spuse uriaşul şi îmi întinse cea mai 
mare mână pe care o văzusem vreodată. 

Am luat-o şi m-am străduit să suport cu demnitate salutul 
care urmă. Era o chestiune cam dureroasă şi când am apucat 
apoi pumnul noduros al celui mai mic, pe care prietenul lui îl 
numea „Buddy”, am fost din nou învins în concursul de strivire a 
mâinilor. Mi-a fost totuşi posibil să răspund strânsorii lui în mod 
demn, cu toate că mâna lui era mai puternică decât a mea. 

— Unde putem găsi ceva de mâncare? am întrebat eu, iar 
Buddy spuse că trebuie să existe pe undeva o cantină. Adăugă 
apoi că nu auzise niciodată ca să nu se dea unui soldat însetat şi 
având bani mijlocul de a scăpa de ei. 

— Eu nu pot să beau, înainte de a nu fi mâncat ceva, 
prietene, îmi spuse Hank. Dacă beau pe stomacul gol, devin 
sălbatic când mă supără cineva şi iau la bătaie pe oricine îmi iese 
în cale. Însă dacă am mâncat, rachiul mă îmblânzeşte şi aş putea 
să îmbrăţişez pe toată lumea. Da aceea e totdeauna, bine să 
mănânc întâi. 

— Vom găsi cu siguranţă ceva de mâncare la cantină, spuse 
Buddy, chiar şi în acest loc uitat de Dumnezeu. 

În acea clipă, un soldat deschise uşa şi intră în cameră, 
ţinând unul din capetele unei scânduri lungi, pe care se aflau 
numeroase ceşti. După el venea un al doilea soldat, care ţinea 
celălalt capăt al scândurii, şi amâândoi urlau: „Supa!” 

Această invitaţie nu-şi greşi efectul şi Hank îşi întinse braţele 
lui lungi; în clipa următoare şedea pe patul lui, cu câte o ceaşcă 
în fiecare mână. 

Buddy îi urmă exemplul. 

M-am uitat în jurul meu. Păreau să fie mai, multe ceşti decât 
oameni în cameră. Am apucat două ceşti, înainte ca înfometaţii 
care se aflau mai departe să dea năvală. 

Această lăcomie nu-mi poate fi scuzată, dar mi se poate ierta, 
deoarece n-o făceam pentru mine. Mie nu-mi era foame şi supa 
nu părea atât de ademenitoare, pentru ca s-o mănânc în mod 
inutil. Când am ajuns la patul meu, Hank îşi golise o ceaşcă şi era 
tocmai pe cale de a o goli şi pe a doua. 

— Ei, drăcie! De aceea am venit la Legiunea Străină, spuse 


99 


el, oftând uşurat. Când termină, i-am oferit una din ceştile mele. 

Hank mă privi mirat. 

— Nu mi-e foame, l-am asigurat eu. 

— Cum e cu putinţă? întrebă el sceptic, dar îşi întinse mâna. 

— Am mâncat bine acu' un ceas, spusei eu. Nu mănânc 
niciodată supă înainte de masă. Le-am adus pe acestea pentru d- 
ta şi pentru domnul... 

— Buddy, spuse americanul cel mic şi luă cealaltă ceaşcă. 

Hank se dedică celei de a treia porţii, 

— Eşti un înger, prietene, spuse el. 

— Apărut tocmai când trebuie, aprobă Buddy şi am simţit că 
îmi câştigasem doi prieteni. 

Un individ înalt veni gesticulând spre Hank. 

— Tu mănânci trei porţii! spuse el cu un accent englezesc 
prost. Eu n-am mâncat nici una! Doamne! Hoţ ordinar ce eşti! 

— Ai dreptate, prietene, spuse Buddy, numai să nu-l baţi, că 
atunci va trebui să dea totul înapoi. 

Tipul îşi agită ameninţător pumnul solid pe la nasul lui Hank. 

— Nu pot să dau supa înapoi, spuse Hank cu blândeţe, ar fi 
nepoliticos. Şi când individul furios deveni tot mai insistent, Hank 
îi puse mâna lui mare pe faţa roşie de furie şi apăsă. 

Omul se împletici înapoi şi căzu jos, privind cu mare mirare, 

— Ei, prietene, se întoarse Hank spre mine, aş putea bea vin 
acum în linişte, fără a face rău cuiva, şi pornirăm în căutarea 
cantinei. Marea curte a cazărmii din întunecosul fort St. Jean era 
acum plină de soldaţi din toate regimentele armatei africane. 
Zgomotul era mare, locul fiind, după toate probabilitățile, 
staţiunea de tranzit pentru toţi soldaţii care veneau din Africa 
sau plecau într-acolo. 

În această mare de oameni, urmarăm curentul principal, care 
ducea la o uşă deschisă, înconjurată de impunătoare butoaie de 
vin. Ne găsirăm în curând în cantină, în care se servea băutura 
naţională, un vin roşu bun. 

— Aici nu există whisky la un dolar paharul, spuse Buddy, 
când ne-am oprit în faţa tejghelii acoperite cu tablă de zinc, 
văzând că toţi beau vin roşu, care era foarte ieftin. 

Vinul era foarte bun şi demn de a fi desfăcut oriunde. Eu 
personal nu sunt un prieten al sticlei şi nu consider vinul ca o 
băutură care potoleşte setea. 

— Nu bei nimic, camarade, spuse Buddy şi privi la primul 
meu pahar, golit pe jumătate, în timp ce comandam pentru 
fiecare din ei a treia sticlă. 


100 


— Mie nu mi-e sete, m-am scuzat eu şi am văzut apropiindu- 
se de noi un civil pe care îl observasem în dormitorul trupei. Cu 
toate că era îmbrăcat destul de sărăcăcios, părea a fi soldat. 
Civilul ni se alătură şi ne întrebă amabil, cu un uşor accent 
străin: 

— Sunteţi desigur recruți ai Legiunii Străine? 

— Da, răspunsei eu. 

— Doriţi să vă dau unele informaţiuni în schimbul unei sticle 
de vin? întrebă el politicos, cu un surâs prevenitor. 

— M-ar bucura dacă aţi vrea să beţi cu noi, am răspuns eu şi 
am pus o piesă de doi franci pe tejghea. 

Civilul păru să presupună că banii îi erau destinaţi lui şi nu 
omului mic şi gras care stătea în dosul tejghelei şi căruia îi 
dădusem banii pentru a-i schimba. 

— Eşti un adevărat camarad, spuse noul venit, şi vei fi un 
soldat drăguţ. Aceasta reprezintă o duzină de sticle, adăugă el, 
jucându-se cu moneda. Şi acum puteţi să mă întrebaţi ce doriţi să 
ştiţi, încheie, şi se înclină în faţa noastră. Părea să fie un om bine 
educat şi cult, dar nu un englez. 

— Ei, tare aş vrea să ştiu, când mai căpătăm de mâncare, 
spuse Hank. 

— Şi dacă putem să ieşim, ca să bem odată în lege, adăugă 
Buddy. 

— Veţi căpăta pe la ora patru supă, pâine şi cafea şi nu vi se 
va da voie, sub nici un motiv, să părăsiţi cazarma; abia când veţi 
merge să vă îmbarcaţi, veţi ieşi de aci, sosi prompt răspunsul. 

— Când o să fie aceasta? 

— Mâine, cu vaporul poştal, afară de cazul că ar pleca 
poimâine un vas pentru transportul de trupe spre Oran; oamenii 
sunt expediaţi de aici cât mai repede cu putinţă. 

— Dacă un prieten al meu ar fi venit aici de vreo zi, două, 
unde ar fi acum? am întrebat. 

— Acela este acum în fortul St. Therese la Oran, şi va pleca 
probabil mâine sau în ziua următoare spre Saida sau Sidi-bel- 
Abbes; dacă este puternic ar putea să fie trimis la Sidi. 

— D-ta pari să fii o enciclopedie ambulantă, observă Buddy şi 
se uită cam neîncrezător la el. 

— Pot să vă spun orice despre Legiunea Străină; sunt un 
vechi soldat legionar: am servit cinci ani, am ieşit din rânduri şi 
m-am încorporat acum din nou. 

— Aceasta pledează mult în favoarea Legiunii, am spus eu 


101 


bucuros. 

— Sau dovedeşte greutăţile pe care le întâmpină un fost 
soldat al Legiunii Străine, când vrea să-şi câştige existenţa, spuse 
el cu amărăciune. 

— S-ar părea că nu ţi-a mers prea bine? întrebă Hank. 

— Desigur. Am murit aproape de foame, mi-am stâlcit 
picioarele alergând, nu aveam unde locui, am răguşit cerşind de 
lucru! Am fost împins în fine să aleg între închisoare şi Legiune... 
Am preferat Legiunea, pentru unele motive... Este mai bine să te 
refugiezi la diavolii pe care îi cunoşti, decât la cei pe care nu-i 
cunoşti... 

— Omul pare să fie deprimat, spuse Hank. 

— Imi dai voie să golesc paharul? continuă omul, ar fi păcat 
să rămână nebăut. 

— Serveşte-te, te rog, am spus eu surprins şi mi-am amintit 
apoi că nu mai eram la Oxford. Vorbeşti foarte bine englezeşte, 
am observat. 

— Da, răspunse el, dar vorbesc mai bine italiana, hindustana 
şi franceza - adică franceza care se vorbeşte în Legiunea Străină. 

— Cum e cu putinţă? se interesă Buddy. 

— Tata era un plăcintar italian din Bombay, Acolo am urmat 
la o şcoală engleză condusă de lezuiţi. Cu mama mea, care era o 
indigenă, vorbeam hindustana. Franceza am învăţat-o bineînţeles 
în Legiunea Străină. 

Am vrut să întreb, pentru menţinerea conversatiei, ceva cam 
în genul următor: „Şi cum se face că ai venit în Africa, atât de 
departe de patria d-tale?” în realitate am întrebat însă în mod 
neîndemânatic - fiind şi greşit înţeles pe deasupra: 

— De ce ai venit în Legiunea Străină? ceea ce suna foarte 
indiscret. 

— Pentru acelaşi motiv ca şi d-ta - motive de sănătate, fu 
răspunsul aspru, însoţit de o privire supărată. 

— Şi ţi-a priit sănătăţii? întrebă Buddy. 

— N-aş putea susţine asta, răspunse scurt italianul, golindu-şi 
paharul - sau poate pe al meu? 

Îl copleşirăm cu întrebări şi aflarăm multe lucruri folositoare, 
dar şi unele puţin îmbucurătoare. Din cuvintele lui am aflat că 
era cunoscut printre prietenii lui sub numele de Francesco 
Boldini - sub ce nume îl cunoştea însă poliţia, n-am putut să 
aflăm. 

Mie nu-mi era prea simpatic, dar deoarece mai servise în 
Legiunea Străină, cunoştinţele şi experienţa lui ne puteau fi cu 


102 


siguranţă de folos adeseori. 

Când ne-am întors, urmându-i sfatul, în dormitorul trupei, 
pentru a veni la timp la masa de seară, mi-am asigurat prietenia 
şi serviciile lui ca îndrumător şi sfătuitor, dându-i zece franci şi 
promiţându-i să-l susţin şi pe viitor, dacă voi avea bani şi o va 
merita. 

— [mi pare rău că nu-ți pot da mai mult pentru moment, m- 
am scuzat în mod inutil pentru modestia sumei - dar răspunsul 
puse acţiunea mea într-o altă lumină. 

— Zece franci, dragă domnule, strigă el bucuros, dar aceasta 
este soldat unui soldat pe exact două sute de zile!... Veniturile a 
şapte luni. Gândeşte-te! 

M-am gândit că-mi va trebui o lungă carieră înainte de a mă 
putea căsători şi trăi comod din solda mea... 

Masa din acea seară, luată pe la ora cinci, se compunea dintr- 
o supă asemănătoare cu cea de la prânz, pâine bună şi cafea fără 
lapte şi fără zahăr. 

Supa, în care pluteau bucățele de carne, era destul de bună şi 
hrănitoare, dar cam greu de mâncat fără lingură sau furculiţă. 
Am găsit că educaţia mea în această privinţă nu era atât de 
desăvârşită ca aceea a camarazilor mei. După masă nu am ştiut 
să facem ceva mai bun decât să ne ducem din nou la cantină. 

Aici am avut cinstea să plătesc consumaţia întregii bande din 
dormitorul trupei; era destul de interesant de constatat că atât 
individul bătut, care se numea Glock, cât şi supărăciosul Vogue, 
îşi uitară cearta şi primiră ospitalitatea mea. De altfel, e uşor să 
fii generos, când vinul este atât de ieftin. 

În curând atmosfera deveni încărcată şi am constatat că 
ospătam nu numai pe recruţii Legiunii Străine, ci o parte 
însemnată a armatei franceze. Eu m-am distrat de minune; 
oamenii îmi strângeau mâna, mă băteau pe umeri, mă loveau în 
coaste, mă îmbrăţişau pe gât şi mă sărutau pe amândoi obrajii. 
La toate acestea participau soldaţi ai diferitelor arme. Boldini 
bea mult, fără a o putea suporta; amesteca vorbe din limbile pe 
care le cunoştea şi devenea tot mai de neînțeles şi mai incomod. 
Cu cât trecea timpul, cu atât băiatul acesta devenea mai dez- 
gustător, şi când se urcă pe tejghea şi începu să cânte cântece 
vulgare şi obscene, lipsite de orice haz, m-am săturat de el până 
peste cap. Trebuie însă să mărturisesc că arta sa de a recita avu 
mare succes la public. 

Hank şi Buddy beau între timp cât trei, nu spuneau nimic şi 


103 


păreau a nu înţelege de ce se enervau ceilalţi atât de mult şi 
produceau un zgomot atât de infernal. 

Din curte se auzi un semnal de goarnă şi adunarea se sparse, 
împrăştiindu-se prin dormitoare. 

În timp ce mă dezbrăcăm pe patul meu, se apropie de mine 
Buddy şi îmi spuse încet: 

— Mai ai ceva bani, camarade? 

— Desigur, am răspuns eu, dacă îţi trebuie... 

— Nu-mi trebuie, dar dacă mai ai ceva bani, ascunde-i în 
pernă sau în vestă şi culcă-te pe ei. 

— Mi se pare de prisos şi cred că ar fi o neîncredere 
insultătoare la adresa celorlalţi. 

— Cum vrei, camarade, răspunse Buddy, şi vezi să nu ti-i ia 
acest Mister Ompara Tarara Cascara Sagrada... Şi privi cu 
subînţeles la Boldini, care era culcat complet îmbrăcat. 

— Ce prostie, spusei eu, atât de josnic nu-l cred. 

Buddy ridică din umeri şi se retrase. 

M-am dezbrăcat şi m-am culcat în patul murdar şi 
neprimenit, mi-am pus banii sub pernă şi am mai stat treaz multă 
vreme, în timp ce gândurile-mi erau preocupate de Isabella, de 
Brandon Abbas şi de dispariţia misterioasă a safirului „Blue 
Water”. 

Se întâmplase miercurea trecută. Doar opt persoane erau de 
faţă - şi una din ele trebuie să fie un hoţ... Şi unde erau Michael 
şi Digby acum? Se aflau ei împreună şi numai cu patruzeci şi opt 
de ore înaintea mea pe calea spre glorie, care după Boldini duce 
cu o siguranţă şi cu o regularitate aproape plictisitoare spre 
mormânt?... Am adormit. 

Dimineaţa mă treziră brusc din somn sunete stridente de 
trompetă. 

Un caporal intră în dormitor şi urlă 

— Scularea! Scularea ! şi plecă. 

M-am îmbrăcat şi am pus apoi mâna sub pernă. Banii nu mai 
erau acolo. 

Eram furios şi mă simţeam nenorocit... Jefuit!... Aceşti bandiți 
blestemaţi! 

— Aici sunt, spuse vocea lui Buddy în spatele meu. Când te- 
am auzit sforăind atât de mişcător, m-am gândit că ar fi păstraţi 
mai în siguranţă la mine. Aveam dreptate, căci pe la ora patru 
dimineaţa a venit Mister Cascara Sagrada, pentru a vedea ce mai 
faci... Eu însă i-am vorbit ca din somn: „Totul este în ordine, bag 
eu de seamă!” Şi Mister Cascara Sagrada a spus: „O, credeam că 


104 


cineva ar putea încerca să-l jefuiască”... „Acelaşi lucru credeam 

şi eu”, i-am răspuns „şi am avut dreptate”, după care 
putoarea s-a strecurat din nou la patul de campanie pe care 
dormea. 

— Mii de mulţumiri, Buddy, am bâlbâit eu jenat, în timp ce 
luam în primire bancnotele şi monedele. Este curios că nu mi-a 
trecut prin minte să mă îndoiesc de adevărul celor ce-mi 
spusese... 

După micul dejun, care fu servit odată cu masa de prânz, şi 
se compunea din supă şi pâine, sergentul ne ordonă să ne 
adunăm în curte. 

Aici făcu apelul nostru şi al recruţilor proaspăt sosiți, ne 
aşeză în formaţie de câte patru şi merse cu noi în marş spre port, 
unde ne aştepta vaporul „General Négrier” al Mesageriilor 
Maritime. 

Furăm instalaţi pe puntea din faţă a acestui învechit vapor 
poştal şi caporalul, care ne însoțea, ne sfătui să întrebuinţăm 
nestingheriţi oceanul, în cazul când nu ne am simţi bine, 
deoarece marea ne stă la dispoziţie. 

Noi englezii alimentăm mările de o mie de ani, mă gândeam 
eu, şi eram mulţumit că în acea glorioasă zi marea nu arăta deloc 
înfometată. In schimb noi, bieţi soldaţi, eram cu atât mai 
înfometați. Ne era într-adevăr o foame grozavă şi pe măsură ce 
treceau orele, deveneam mai înfometați. Când se făcu seară, 
toate conversațiile noastre se învârtiră în jurul mâncării, în timp 
ce hoinăream prost dispuşi pe covertă. 

Eu personal mă gândeam cu un profund regret la sufrageria 
din Brandon Abbas şi la masa care tocmai se servea. Mirosuri, 
care ne provocau chinuri tantalice, pătrunseră din bucătăria 
vaporului până la noi, şi urechile noastre prinseră zăngănitul 
aţâţător al farfuriilor şi tacâmurilor. 

— Când căpătăm ceva de mâncare? îl întrebai pe Boldini, 
care tocmai se apropia. 

— După regulament, ni s-ar fi cuvenit la ora cinci supă, pâine 
şi jumătate litru de vin, răspunse el. Mi se pare însă că bucătarul 
vrea să ne reţină ceva pe nedrept, pentru a ni-l vinde apoi. 

După cum am spus însă, în bucătăria vaporului era o mare 
agitaţie, astfel că speram că totuşi va fi bine, şi totuşi, ne temeam 
de contrariul. O oră mai târziu eram mai înfometați şi mai 
indignaţi. Marea răbdare a lui Hank se evaporase aproape în 
întregime. 


105 


— Ascultă-mă, Cascara, spuse el, înghesuindu-se prin gloata 
în mijlocul căreia Boldini atrăgea atenţia oamenilor asupra 
drepturilor lor şi a cauzei nedreptăţirii lor actuale; D-ta care ştii 
tot, spune-mi te rog, de ce nu căpătăm acum ceva de mâncare? 

— Pentru că acest pungaş de bucătar vrea să ne stoarcă 
banii, răspunse Boldini. 

— Aşa stă cazul? spuse Hank cu blândeţe. Atunci nu cred că 
va îmbătrâni, pentru a se bucura de fapta lui. Ar trebui să-şi ia 
rămas bun de la el însuşi, pentru că n-o să se mai vadă mult timp, 
dacă nu capăt în curând mâncarea... 

Boldini mă lămuri că era absolut imposibil ca să mă duc la 
caporal - după cum propusesem - deoarece acesta călătorea în 
clasa a doua şi aş fi fost împiedicat să ajung la el. 

— Pot să-ţi dau eu însă o franzeluţă, spuse Boldini, dacă vrei 
s-o plăteşti un franc. 

Astfel ieşi la iveală că Boldini pusese deoparte patru 
franzeluţe în timpul micului dejun la fortul St. Jean, deoarece 
prevăzuse ce se va întâmpla. I-am dat trei franci şi le-am înmânat 
lui Hank şi lui Buddy câte o pâine. 

— Eşti un suflet nobil, Boldini,. spusei eu, în timp ce-i 
cumpăram pâinea; vorbele mele dezlănţuiră râsul batjocoritor al 
lui Buddy, ceea ce mă întristă profund. Aproape o oră mai târziu, 
o linişte suspectă se aşternu peste bucătărie, astfel încât 
înţeleserăm că mâncarea nu ne fusese destinată nouă. Recruţii 
bombăniră, se plânseră şi înjurară în vreo jumătate duzină de 
limbi. Se întunecă, şi Hank se ridică furios. 

Din bucătărie ieşi un individ înalt. 

I-am spus lui Boldini că ticălosul de bucătar ne-ar putea vinde 
ceea ce ne reţinuse. Boldini răspunse că aceasta se va întâmpla 
abia mâine, când vom fi de-a binelea înfometați - presupunând că 
am avea bani şi am plăti ce ne-ar cere bucătarul. Hank ieşi 
înainte. 

— Asta e bucătarul? întrebă el cu cel mai mare calm. 

— Asta e porcul de câine, răspunse Boldini. 

— Vino încoace şi tradu-i ce vreau să-i spun, îi invită Hank pe 
Boldini şi se apropie de bucătar; Buddy li se alătură. 

— Când o să căpătăm mâncarea care ni se cuvine conform 
regulamentului, bucătare? întrebă el cu blândeţe. 

Bucătarul nu-l băgă în seamă şi se întoarse cu gândul să 
plece, într-o tăcere arogantă. Dar o mână uriaşă se întinse după 
el, îl plesni cu o forţă de fier în grăsimea cefei umflate, în timp ce 
cealaltă îl apucă de încheietura mâinii; astfel fu împins într-un 


106 


mod puţin delicat până la balustrada vaporului. 

— Întreabă-l pe bietul rechin, dacă ştie să înoate. spuse Hank 
şi ţinu capul bucătarului peste balustradă. 

Boldini se execută. 

Bucătarul dădea furios din mâini şi din picioare, dar nu 
răspunse nimic. 

— Apucă-l de picioare, Buddy, iubitule! strigă Hank, şi Buddy 
apucă picioarele care tropăiau cu violenţă şi le ridică peste 
balustradă. 

Recruţii care priveau strigau în semn de aprobare. 

Credeam că îl vor arunca într-adevăr peste bord şi l-am rugat 
să nu înece degeaba un bucătar excelent. 

— Desigur, aprobă Hank, dar întâi să ne dea de mâncare, şi îl 
aruncară pe bucătar cam nedelicat pe jos. 

Bucătarul se ridică, dar Hank îl apucă din nou, fugi cu el spre 
bucătărie, şi îl împinse înăuntru. 

— Cookez-vous, pronto, porunci el. Bucătarul apucă o cratiţă 
grea de fier şi se repezi din nou afară. 

Dar nu voia s-o întrebuinţeze ca instrument de bucătărie, ci 
ca armă; o învârti cu toată puterea în aer - dar Hank i-o smulse 
din mână şi i-o pocni în cap. 

— E încăpățânat şi nu mă ascultă, spuse Hank; devenind mai 
serios, îl apucă pe bucătar de beregată şi începu să-l strângă de 
gât. 

— Spune-i că sunt înfometat şi să nu se joace cu mine. 

Boldini îl asigură pe bucătar că Hank îi va frânge oscior cu 
oscior tot trupul, iar recruţii furioşi vor veghea ca nimeni să nu-i 
vină în ajutor. 

Individul încetă să se mai apere şi Hank îl zvârli în bucătărie. 
Un fel de sergent furier îşi făcu apariţia, însoţit de un marinar; 
m-am temut că ne va merge prost. Ne şi vedeam pe toţi puşi în 
fiare şi înaintați Curţii Marţiale din Oran. 

— L-aţi atacat pe bucătar? întrebă omul în uniformă. Foarte 
bine! Puteţi să-l şi omorâţi pe acest hoţ blestemat şi nemernic şi 
Dumnezeu o să vă binecuvânteze! 

Am observat că nu era prea încântat de bucătar. 

Bucătarul aduse mai multe pâini, o găleată cu carne rece şi 
un vas cu macaroane. 

— Asta vrem să ni se încălzească, anunţă Boldini şi arătă spre 
carne. 

Bucătarul ne asigură, înjurând cu violenţă, că nu va încălzi 


107 


nimic. Recruţii murmurară ameninţător, 

Hank îi comunică bucătarului că dacă nu se va supune şi nu 
va face exact ceea ce i se cere, o va păţi şi mai rău, după ce vom 
fi mâncat. Dacă se va supune însă, i se va ierta totul. 

Carnea fu pusă într-un cazan mare, peste focul din bucătărie. 

— Nu poate oare să azvârle înăuntru şi câteva cepe şi tot ce 
mai trebuie? întrebă Buddy, care se înghesui în bucătărie. 

Când bucătarul văzu că are în faţă un om foarte mărunt, îi 
dădu o lovitură puternică în piept, care îl făcu pe Buddy să se 
clatine. 

— Am să mă socotesc eu cu tine mai târziu, bucătăraşule, 
spuse Buddy cu un calm suspect. Deocamdată mai avem nevoie 
de tine pentru bucătărie. 

— Afară cu tine, cățeluşule! Afară, neruşinatule! urlă 
bucătarul. 

Sub supravegherea lui Boldini şi a lui Hank, bucătarul scoase 
la iveală o legătură de cepe şi le adăugă fierturii. 

— Supravegheaţi-l bine, altfel ne mai şi otrăveşte, strigă 
Glock, pe care Hank îl făcuse ieri abia hoţ murdar şi părea acum 
că-l iubeşte ca pe un frate. 

După scurt timp, stam cu toţii pe covertă, fiecare cu o 
farfurie plină şi o pâine înaintea noastră; mâncarăm cu poftă şi îl 
binecuvântarăm pe Hank, eroul zilei. Vogue încercă să-l sărute. 

Bucătarul cel gras apăru iar din bucătărie, pentru a se odihni 
puţin. Când ne văzu atât de mulţumiţi, se întoarse cu o 
înjurătură. 

— De fapt, ar trebui să dea fiecăruia dintre noi câte un litru 
de vin, spuse Boldini. El l-a căpătat, dar crede că poate să ni-l 
vândă. 

— Hei, amice, strigă imediat Hank, nu ne părăsi! N-ai spus că 
ne-ai mai păstrat vin sau cafea? 

Boldini traduse cererea. 

— Ei drăcie, dar nobili mai sunteţi! urlă bucătarul, îşi smulse 
disperat părul din cap şi-şi ridică ameninţător pumnul murdar 
spre Boldini: Du-te dracului! 

— Cred că nu vrea să ne dea vin, spuse Hank. Trebuie să-i 
spun iar câteva vorbe serioase. Apoi se ridică şi se apropie de 
canalia care înjura de zor. 

Bucătarul se retrase în bucătărie, ţinându-şi mâna protector 
în faţa gâtlejului. 

—Băgaţi de seamă, o să vină cu un cuţit, ne avertiză Boldini. 

Dar bucătarul era intimidat şi apăru cu o găleată de lemn 


108 


plină cu vin, pe care i-o înmână lui Hank cu urarea pioasă să se 
înăbuşe la prima înghiţitură. 

Apoi îi spuse lui Boldini să ne transmită că am avea curaj 
pentru că suntem mulţi - dar că fiecare în parte ar fi un laş şi că 
el ar fi gata să se lupte cu oricare din noi - cu excepţia celui 
mare. 

Boldini traduse. 

— Eu sunt cel mai mic, poate să înceapă cu mine, spuse 
Buddy şi continuă să se ocupe cu înfulecarea mâncării. 

Ce ticălos trebuie să fie cineva, pentru a lipsi de micile lor 
porţii de mâncare nişte oameni înfometați şi fără ajutor, cu 
gândul să le vândă apoi mâncarea, când nu mai pot de foame, pe 
ultimii lor bani! După cum spunea Boldini, hoţul acesta de 
bucătar obişnuia să declare la fiecare transport de străini ne- 
ştiutori şi intimidaţi că guvernul n-ar fi îngrijit de ei şi că trebuie 
să cumpere de la el mâncare, dacă doresc să îmbuce ceva. Dacă 
n-aveau nici un ban, nu căpătau nimic în timpul celor patruzeci şi 
opt de ore, şi bucătarul vindea rațiile lor celorlalţi pasageri de 
clasa a treia sau marinarilor. 

Se lăsă noaptea; noi eram culcaţi, răspândiţi pe covertă, 
Hank şi Buddy erau ocupați cu răsucirea unor ţigări din tutunul 
meu în foiţe din agenda mea, în timp ce eu suflam din pipa mea 
scurtă mici norişori albi de fum spre cerul înstelat şi ascultam 
poveştile minunate ale lui Boldini despre Legiunea Străină. Luna 
răsări şi inundă marea cu lumină argintie. În sfârşit am aţipit, am 
adormit şi m-am deşteptat după vreo zece ore, vesel şi întărit, 
gata de orice - mai ales de un mic dejun. 

Am aflat de la Boldini că acest dejun ni se cuvenea la ora 
unsprezece şi ar trebui să se compună din carne şi pâine. După 
sfatul lui îl aleserăm pe Hank ca delegatul nostru. Boldini îl însoţi 
ca tălmaci şi ne îndreptarăm în formaţie de marş spre bucătărie, 
aşteptând rezultatele întrevederii. 

— Mâncarea la ora unsprezece, bucătare, caldă şi multă, îi 
spuse Hank acestuia, când apăru la -uşa bucătăriei, vizibil 
impresionat de disciplina militară a celor ce aşteptau. 

Bucătarul înjură furios. 

— Vrea să vorbesc mai lămurit? îl întrebă Hank pe tălmaci. 

Boldini îi atrase atenţia bucătarului că recruţii ştiu foarte 
bine ce li se cuvine şi că va trebui să le dea tot. Dacă mâncarea 
va fi servită cu întârziere, sau rațiile vor fi prea mici sau dacă i s- 
ar face cuiva rău de pe urma proastei preparări, tipul cel înalt îl 


109 


va face piftie. Dacă bucătarul se va plânge sau le va pricinui orice 
neplăceri la Oran, tipul cel înalt va veni noaptea cu câţiva prie- 
teni şi va avea grijă ca bucătarul să dispară fără urmă peste 
bord. Da, desigur, suntem o bandă de oameni fără consideraţie, 
soldaţi vechi, care nu se lasă înşelaţi, iar tipul înalt este fostul 
campion al Americii la categoria grea. Dacă vom căpăta mâncare 
multă şi bună, atunci nu ne vom plânge nimănui, de hoţiile şi 
înşelătoriile lui... 

Bucătarul făcu pe cel ce se amuză de întreaga afacere, dar 
râsul lui suna cam silit. 

— Vom fi prezenţi pentru masă, aici, la ora unsprezece, 
bucătare, spus Hank, grăbeşte-te şi rămâi sănătos până atunci. 
Şterge-o! 

La ora unsprezece, Hank comandă ca un sergent, cu o voce, 
care putea fi auzită pe întreg vasul: 

— Recruţi, adunarea! 

Buddy se numi el însuşi gornist şi fluieră un semnal, care 
trebuia să adune pentru masă, iar Boldini urla: 

— „Rangez-vous, l&gionnaires!” 

Felul în care toţi ascultară mă făcu să recunosc că eram 
singurul recrut care nu fusesem încă soldat. Lucrul acesta nu era 
însă de mirare, deoarece în toate ţările Europei există 
obligativitatea serviciului militar. După cum am aflat mai târziu, 
Hank şi Buddy făcuseră de asemenea armata, şi anume la vestitul 
corp al cavaleriei din Texas. 

Fără a fi rostit un cuvânt, bucătarul ne umplu farfuriile cu o 
supă fierbinte, în care plutea carne, iar Hank dădea fiecărui om o 
farfurie şi o pâine. 

Seara se repetă aceeaşi scenă; mâncarăm şi ne aşezarăm 
laolaltă bine dispuşi, fumând şi ascultându-l pe Boldini, ale cărui 
poveşti lăudăroase nu contribuiră la gloria lui. Dacă era să-l 
credem, trebuia să fie foarte îndrăzneţ, dar şi foarte necinstit. 
Boldini ni se arătă a fi curajos, şiret şi lacom. Dar cu toată 
îndemânarea şi lăcomia lui, se afla acum aici, bucuros să 
primească zilnic o centimă şi să nu moară de foame. 

Lui Buddy nu-i plăcu de loc. 

— Un criminal de cea mai periculoasă speţă, spuse Buddy, 
alunecos ca un ţipar şi fals ca un şarpe. 

A treia zi, la revărsatul zorilor, apăru coasta africană. 

După micul dejun, care fu compus iarăşi din supă şi pâine, 
Buddy îi spuse lui Boldini, că bucătarul poate fi lăsat afară. 

— Pentru ce? întrebă bucătarul cu dispreţ. Buddy rugă să i se 


110 


transmită că ar fi un animal infect, un, hoţ ordinar, un pungaş 
respingător, un vagabond linge-farfurii şi o pată ruşinoasă pe 
onoarea tuturor bucătarilor de vapoare. 

Boldini spuse doar: 

— Tipul cel mic te-a făcut hoţ mincinos şi câine laş. Te scuipă 
în obraz şi vrea să boxeze cu tine. Este foarte mic, bucătare. 

Buddy era într-adevăr foarte mic şi bucătarul se lăsă înşelat 
de aceasta. Eu mă socoteam drept un boxer amator. Buddy nu 
era un amator, iar bucătarul nu era boxer. Am fost silit să mă 
gândesc la lupta între un şarpe greoi şi sătul şi o mangustă 
furioasă, despre care ne vorbise odată unchiul Hector. 

Nu era de fapt o luptă, ci mai degrabă o execuţie. Buddy era 
de o agilitate de necrezut, iar ticălosul pungaş fu maltratat în 
mod sever, Când bucătarul nu mai fu în stare să se ridice, Hank îl 
târi în bucătărie, se descoperi cu evlavie, închise încet uşa, ca şi 
cum ar fi părăsit o cameră mortuară şi spuse cu calm: 

— Onoare memoriei lui, fie-i ţărâna uşoară şi să ne lase în 
pace! 

Hank şi Buddy nu au ajuns niciodată departe în Legiunea 
Străină, dar în inimile acelora care i-au cunoscut, au ajuns la un 
grad foarte înalt. Noi recruţii i-am fi urmat şi i-am fi ascultat 
orbeşte. 

Stânci de gresie îşi făcură apariţia, se zări un port şi ne 
apropiarăm de un debarcader. 

Eram la Oran, şi caporalul care ar fi trebuit să îngrijească de 
noi se arătă pentru prima dată, ne adună şi ne dădu pe mâna 
unui sergent, care venise pe bord, pentru a ne prelua. 

Sergentul ne citi numele, se asigură că formam rânduri de 
câte patru şi că puteam deosebi stânga de dreapta, şi ne conduse 
apoi spre mal. 

Sunt în Africa! mi-am spus, când treceam în marş pe străzile 
late şi curate ale unui orăşel cu aspect european. 

Casele străzilor prin care treceam, aveau acoperişuri drepte. 
Privirăm la negrii pe jumătate goi, la arabii înveliţi în burnus-uri, 
văzurăm soldaţi francezi, civili europeni obişnuiţi şi doamne şi 
ofiţeri care se plimbau, Străzile şi stradelele se îngustară din ce 
în ce şi, când ieşirăm din oraş, în faţa noastră se afla pustiul. 

Merserăm în marş mai mult de o oră, pe o şosea bună prin 
pustiu, şi urcarăm de-a lungul colinelor de gresie, până ce 
văzurăm o clădire veche şi urâtă, un al doilea fort St. Jean 
respingător, care după spusele lui Boldini era Fort St. Thérèse, 


111 


telul nostru actual. 

Intrarăm în marş în curtea cazărmii, numele noastre fură din 
nou citite de un subofițer şi apoi furăm conduşi în dormitorul 
trupei. 

Când am intrat în cameră cu Boldini şi Glock, am auzit o voce 
care mi-era bine cunoscută: 

— Iată-l şi pe al treilea bandit! 

Era Digby. 

Michael şi Digby şedeau unul lângă altul pe o bancă, cu 
mâinile în buzunare, pipele în gură, şi foarte consternaţi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă Michael. Nătărăule! 
Dumnezeu să ne ajute! A 

M-am repezit spre ei. În timp ce-i strângeam mâna lui 
Michael, Digby îmi strângea cealaltă mână, iar pe când scuturam 
mâna lui Digby, Michael îmi scutura capul. Apoi mă aruncară 
peste „patul” comun, care era lung de vreo şase metri şi lat de 
doi, mă apucară de picioare şi mă traseră în sfârşit pe jos. M-am 
ridicat, l-am apucat pe Digby şi Michael ne răsturnă pe amândoi. 
Ne scularăm, ne agăţarăm de Michael, până ce căzurăm toţi trei 
pe jos, unul peste altul. 

Apoi ne-am simţit uşuraţi şi am văzut că formam punctul 
central al interesului tuturor. 

— Ei drăcie! spuse Buddy, nici nu s-au văzut bine şi s-au 
încăierat. N-ar trebui să-i luăm la bătaie? 

— Câini tineri, spuse Hank, care îşi muşcă reciproc urechile. 

— Englezi zăpăciţi, spuse Vogue, francezul delapidator, 
ridicând din umeri, se bat, în loc să se îmbrăţişeze ca oamenii 
civilizaţi. 

Boldini ne privi cu mult interes. 

— Al treilea bandit! spuse el cu subînţeles lui Glock. 

— Beau şi Dig, am spus eu, daţi-mi voie să vă prezint doi 
americani autentici - Hank şi Buddy - fraţii mei - Michael şi 
Digby. 

Fraţii râseră şi le întinseră mâinile, Hank şi Buddy le 
răspunseră bucuroşi şi cei patru îşi strânseră mâinile cu 
efuziune. 

— Mr. Francesco Boldini, l-am prezentat eu, fraţii mei. Nici 
Michael, nici Digby nu-i întinseră mâna; dar acest „gentleman” le 
apucă mâinile cu exaltare. 

— Cred, domnilor, că trebuie să bem în cinstea eve- 
nimentului, spuse el, privindu-ne şiret. S-au întâlnit trei banditi. 
Michael îi rugă pe Hank şi Buddy să ni se alăture, iar Boldini juca 


112 


rolul şefului şi făcea onorurile. 

În această cantină vinul era tot atât de bun şi pe deasupra 
mai ieftin decât în fortul St. Jean - chiar mai ieftin decât cea mai 
ieftină bere din Anglia. 

Noi, cei trei fraţi, băurăm puţin, şi când ceilalţi îşi potoliseră 
oarecum setea, Michael plăti pentru toţi şi ne întoarserăm din 
nou în dormitorul trupei. Era o încăpere neînchipuit de prost 
întreţinută, întunecoasă şi tristă, al cărei mobilier consta din 
laviţă cea mare pomenită mai sus (compusă din simple scânduri 
tari, fără saltele sau paturi, pe care puteau să se culce vreo două- 
zeci de oameni unul lângă altul); mai erau câteva bănci în 
cameră, iar într-un colţ erau îngrămădite mai multe pături 
cafenii, cu înfăţişare respingătoare. Incăperea n-ar fi făcut 
onoare nici măcar unei închisori, dacă ar fi fost întrebuințată 
drept celulă. 

Boldini ne sigură însă că la Saida sau Sidi-bel-Abbes este cu 
totul altfel - şi eu presupusei că trebuie să fie mai bine, deoarece 
nu-mi puteam imagina o situaţie mai proastă. 

Supa cu pâine, care mi-era cunoscută, constitui masa noastră 
de seară. Boldini spuse că raţia pentru Africa este totdeauna 
compusă din 200 grame de carne, care se serveşte însoţită de 
legume de trei gologani, ca un fel de tocană. Afară de acestea se 
mai compune din 15 grame cafea şi 15 grame zahăr. Toate 
acestea sunt hrănitoare şi îndestulătoare, dar de o monotonie 
groaznică, lucru de care era convins. Perspectiva de a căpăta de 
două ori pe zi, mereu şi mereu acelaşi lucru, nu-mi părea de loc 
îmbucurătoare. 

— Te obişnuieşti şi cu asta, mă consolă Boldini, tot astfel cum 
te obişnuieşti să te speli zilnic cu apă şi săpun - sau, ca să mai 
schimbi, te speli cu şampanie şi cu o bucată de cărbune? 

După masă nu ne rămase altceva de făcut decât să ne 
întoarcem la cantină, deoarece nu aveam voie să părăsim fortul. 
Acolo ne petrecurăm seara şi mi-a părut bine să constat că cei 
doi americani le plăceau fraţilor mei tot atât de mult ca şi mie, şi 
că sentimentele erau reciproce. Digby făcu pe gazda şi furăm cu 
toţii veseli şi bine dispuşi. 

Cu una sau două excepţii, nici unul din recruţii veniţi cu mine 
sau cu fraţii mei nu era în nici un fel interesant. Erau nişte bieţi 
oameni din Franţa, Belgia, Germania, Spania, Austria şi Elveţia. 
Păreau că sunt lucrători, meseriaşi, vânzători de ziare, 
funcţionari - din cei pe care îi întâlneşti în cartierele sărace ale 


113 


tuturor oraşelor. În orice caz nu semănau a fi bătăuşi sau 
criminali. 

Doi sau trei dintre ei erau îmbrăcaţi corect şi vorbeau o limbă 
mai aleasă, iar unul - de lucrul acesta eram convins - trebuie să 
fi fost ofiţer al armatei franceze sau belgiene; avea maniere 
foarte bune şi se numea Jean St. Andre, dar presupun că trecea 
sub tăcere încă un nume cu un „de” înainte. St. André ni se 
alătură şi ne plăcu tuturor foarte mult. 

După ce cantina se închise, Beau propuse să ne petrecem cea 
mai mare parte a nopţii în curte, în loc să ne urcăm în dormitorul 
trupei şi să ne culcăm acolo pe laviţă, înghesuiți ca sardelele, 
zeci de oameni, expuşi muşcăturilor unor respingătoare insecte. 

Digby se arătă de părere că terenul nisipos din curte nu era 
mai moale, dar în schimb era mult mai curat decât laviţa, şi că 
aerul nocturn proaspăt şi rece era cu mult de preferat duhorilor 
unui dormitor plin de oameni. 

Ne aleserăm un colţ potrivit, ne aşezarăm unul lângă altul şi 
ne rezemarăm de zidul încă încălzit de soare, pregătindu-ne 
pentru o noapte sub minunatele stele africane. 

— Ei, sărmanul, dragul şi prostuţul meu căţeluş - ce dracu’ 
cauţi tu aici? începu Michael, după ce ne aprinserăm pipele. 

— Fug de justiţie, Beau, am spus eu. Şi ce cauţi tu aici? 

— Acelaşi lucru, răspunse Michael. 

— Şi tu Dig? 

— Cine, eu? răspunse Digby. Ei, ca să-ţi mărturisesc 
adevărul, în ce mă priveşte, ca să spun astfel, hm, eu - eu fug de 
justiţie... 

— John, l-ai adus pe Blue Water cu tine? întrebă Digby după o 
lungă tăcere.. 

— Nu, am spus eu, nu l-am adus. 

— Foarte imprudent din partea ta, observă Digby. 

— Tu l-ai adus cu tine, Beau? am întrebat eu. 

— Da, răspunse Michael. 

— Foarte prudent, lămuri Digby. 

— Tu l-ai adus, Digby? am continuat. 

— Nu călătoresc niciodată fără el, fu răspunsul. 

— Presupun că unul din noi trei îl are, am spus eu obosit. 

— Doi dintre noi, corectă Digby. 

— Da, desigur, totul e în cea mai perfectă regulă, piatra e 
aici, spuse Michael, ce sens ar avea altfel pentru noi, să fim aici, 
dacă n-ar fi şi piatra? 

— Povesteşte-ne tot ce s-o mai întâmplat la Brandon Abbas de 


114 


la plecarea noastră, adăugă el. Cum s-au împăcat ai noştri cu 
gândul? 

Le-am povestit toate amănuntele fugii mele: cum am evitat 
convorbirea cu mătuşa Patricia, cum totul a fost atât de dăunător 
sănătăţii capelanului, şi cum s-au comportat August, Claudia şi 
Isabella. 

— Am fost cam lipsiţi de consideraţie faţă de Claudia şi într-o 
oarecare măsură şi faţă de bietul şi bătrânul capelan, spuse 
Michael. 

— Şi oricum şi faţă de mătuşa Patricia, am observat eu. 

— Treizeci de mii de pfunzi, spuse Digby gânditor. Ce va 
spune unchiul Hector, când mătuşa îi va spune asta? O să 
înnebunească şi o s-o muşte. 

— E groaznic, când te gândeşti, spusei eu. 

— Ce noroc orb pentru August, că Isabella a putut să-i 
dovedească nevinovăția, spuse Digby. 

— De aceea chestiunea a devenit atât de neplăcută pentru 
Claudia, sau, mai bine zis, ar fi devenit atât de neplăcută, dacă 
noi n-am fi fugit, spuse Michael. Deoarece August şi Isabella nu 
mai puteau fi bănuiţi, trebuia unul din noi sau Claudia să fi fost 
vinovatul... 

În tăcerea care urmă am auzit un zgomot în imediata noastră 
apropiere, în dosul unui stâlp ieşit în afară. Era se vede un 
şobolan sau o pasăre nocturnă sau, poate, un câine. 

— Ei, unul din noi a fost vinovatul, spuse Michael, şi am 
dovedit lucrul acesta, aş spune chiar că l-am dovedit într-un mod 
puţin cam exagerat. 

— De ce n-ai vrut să te bucuri acasă, în toată liniştea, de 
prada dobândită în mod ilegal, John? continuă el. Sau de ce nu 
mi-ai permis mie să mă bucur de a mea în străinătate? De ce 
această fugă în masă? 

— Nimeni nu va şti dacă suntem cu toţii complici sau dacă ne 
urmărim unul pe altul, pentru a vâna o parte din pradă, spuse 
Digby. 

— Când o să le comunicăm că suntem în Legiunea Străină, 
Beau? am întrebat eu. 

— Încă nu mi-am bătut capul cu lucrul acesta, spuse Michael. 

— Pentru ce să le destăinuim că suntem cu toţii în Legiune? 
spuse Digby. Ar fi mai bine, dacă unul din noi ar sta la polul nord, 
altul la polul sud şi al treilea la ecuator. Ar fi mai misterios, şi n- 
ar şti nimeni pe cine să urmărească în primul rând. 


115 


— E o idee, aprobă Michael. Dacă suntem toţi trei laolaltă, 
atunci suntem cu toţii amestecați, în mod evident, în afacere, şi 
suntem trei hoţi. Dacă am fi în locuri diferite, doi dintre noi ar 
putea fi consideraţi drept nevinovaţi. Acum fiecare este bănuit, 
fără a putea fi acuzată o persoană anumită... Pentru ce să 
scriem? Suntem doar nişte hoţi fugari şi aceştia nu scriu... 

— Nu vă înţeleg prea bine, am spus eu. Nu dovedim nimic 
prin faptul că nu suntem împreună; am putea fi ţi în acest caz 
nişte hoţi, Am fi putut să plănuim dinainte să şterpelim safirul, să 
fugim în direcţii diferite şi să împărţim prada, când ne vom 
întâlni mai târziu. Şi apoi am putea s-o împărţim şi aşa. Unul din 
noi ar putea să transforme piatra în bani la Amsterdam sau 
altundeva şi să trimită câte o treime celorlalţi doi prin cec sau 
prin alt mijloc. 

— Ia ascultă pe hoţul ăsta tinerel! spuse Digby. E şmecher 
băiatul! 

— După părerea mea, am spus eu după o pauză, ar fi foarte 
crud faţă de cei rămaşi acasă, dacă nu le-am comunica unde ne 
aflăm, dacă suntem în viaţă, dacă am murit şi aşa mai departe... 

— Se vede că te gândeşti la August când susţii aceasta, mă 
ironiză Digby. 

— Cum ne-ar putea înştiinţa ei dacă piatra aceea blestemată 
ar apare totuşi?... Şi cum am putea noi să aflăm ce mai fac ei?... 

— De fapt, ai dreptate, aprobă Michael. Ar trebui să 
comunicăm mătuşii Patricia că suntem bine sănătoşi, şi ea ar 
avea posibilitatea să se pună în legătură cu noi, dacă se întâmplă 
ceva important. 

— Ei, cine a şterpelit aşadar piatra blestemată? spuse Digby, 
repetând o întrebare pe care mi-o pusesem de o mie de ori până 
atunci. 

— Eu, spuse Michael. j 

— De ce dracu’ n-ai dat-o atunci înapoi? Întrebă Digby. 

— Acum e prea târziu, răspunse Michael. Afară de aceasta, 
vreau să mă ţin ascuns şi să vând safirul după cinci ani pe 
treizeci de mii de pfunzi. Banii vreau să-i bag apoi în afaceri 
sigure, pentru a avea pe viaţă un venit anual de o mie cinci sute 
până la două mii de pfunzi. Vreau să duc o viaţă ca unchiul 
Hector: sport, vânătoare, călătorii, o locuinţă în oraş... 

— Pe banii unchiului Hector? am întrebat eu. 

— Asta face ca plăcerea să fie îndoită, nu-i aşa? răspunse 
Michael. 

— Ciudat, interveni Digby, este tocmai ceea ce intenţionam 


116 


să fac şi eu; numai că sunt convins că nu se poate obţine o sumă 
mai mare ca douăzeci de mii de pfunzi şi aceştia vreau să-i bag 
într-o plantație pe o insulă din oceanul Pacific şi într-o 
întreprindere de navigaţie comercială... Voi avea cel mai frumos 
iaht şi voi supraveghea eu însumi încărcarea vaselor. La fiecare 
trei ani voi pleca în Anglia şi voi cheltui douăzeci la sută din 
câştiguri. Contez să câştig vreo patru mii de pfunzi anual. Da... 
Honolulu, Tahiti, Kanakas, Kopra, Robert Louis Stevenson... 

— Ce vreţi să faceţi între timp cu „Blue Water”? am întrebat 
eu ironic. 

— II voi purta totdeauna la mine, spuso Digby, dacă voi 
pierde un ochi, îl voi purta în orbita goală... Un tânăr cu ochi 
albaştri... Nu e o idee minunată?... 

— Sau poţi să-l ascunzi, unde păstrează  maimuţele 
nucile - poţi să-ţi amenajezi un buzunar în obraz; cred că n-ar fi 
prea greu, l-am sfătuit eu.. 

— N-aveţi habar de meserie, ne contrazise Michael: pungile, 
în genul celor ale cangurilor, sunt cele mai practice. Eu port 
safirul, ziua şi noaptea, într-o pungă de piele care este prinsă de 
o centură în jurul corpului meu. M-am gândit la toate şi am 
cumpărat aşa ceva la Londra. Negustorii de diamante poartă, în 
felul acesta, pietrele lor preţioase în călătorii; în jurul burii, sub 
vestă. Ca cineva să-i poată jefui, trebuie mai întâi să-i omoare... 

— John, nu ne-ai spus încă ce ai de gând să faci, spuse Digby. 
Vrei să te ascunzi şi tu vreme de cinci ani şi să vinzi apoi piatra. 
Şi cu banii ce vrei să faci? 

— Să-i împart cu tine şi cu Beau, răspunsei eu. 

— A, viteaz băiat, mă lăudă Digby. Ne dă de ruşine cu 
mărinimia lui, nu-i aşa Beau? N-ar trebui oare să-l omorâm din 
prea mare recunoştinţă şi să oprim noi partea lui? 

— Sunt de acord, aprobă Michael, cu toate că ar trebui să 
aflăm întâi, ce a făcut cu piatra. 

Aşa pălăvrăgeam şi glumeam noi, sub cerul Africii, trei băieţi 
proşti, şi nu ne făceam griji de ziua de mâine, nepăsători la ce ar 
aduce cu sine... 

În cele din urmă, aţipirăm, şi revărsatul zorilor ne găsi 
îngheţaţi, înţepeniţi, cu dureri la încheieturi, dar extrem de 
fericiţi. Ne regăsiserăm - viaţa, lumea şi aventurile ne aşteptau. 
După prânz sosi o a treia serie de recruți şi aflarăm că urma să 
plecăm încă în aceeaşi zi, şi anume, jumătate spre Saida, sediul 
celui de-al doilea regiment al Legiunii Străine, iar restul spre 


117 


Sidi-bel-Abbes, locul de adunare al regimentului întâi. 

Întrebarea ce ne-o puneam era dacă vom rămâne împreună. 

Am fi preferat să mergem la regimentul întâi, numai pentru 
că era întâiul, însă dacă am fi putut rămâne împreună, ne era 
indiferent unde vom nimeri. Americanii de asemenea nu voiau să 
se despartă nici unul de altul, nici de noi. În timp ce ne plimbam 
prin curte, se apropie de noi Boldini. 

— Hai să rămânem împreună noi patru, propuse el. Eu merg 
la regimentul întâi şi aţi face bine să mergeţi şi voi cu mine tot 
acolo: cunosc toate rosturile şi pot să vă fac protecţie la 
caporali... Sergentul Lejaune îmi este prieten... 

— Noi trei dorim să rămânem împreună, spuse Michael, şi am 
dori ca şi cei doi americani să vină cu noi. In general preferăm 
regimentul întâi. Avem vreun cuvânt de spus în această privinţă? 

— Zece franci ar avea ceva de spus, răspunse Boldini. Ar 
vorbi mai tare decât şase bărbaţi. Procuraţi-vă cei zece franci şi 
eu am să obţin ca noi şase să fim repartizaţi la regimentul întâi... 
Dar de ce vreţi să-i aveţi pe cei doi americani cu voi? Sunt doar 
nişte oameni complet inculti... 

— Dorim să-i instruim, zeflemisi Michael. 

li dădurăm zece franci lui Boldini, care dispăru, pentru a 
„aranja” chestiunea, după-cum spunea el. 

Nu am aflat niciodată în ce măsură am datorat ceva 
intervenţiei lui. Se poate să fi mituit un caporal, după cum se 
poate să fi transmis dorinţa noastră - sau a fost doar o simplă 
coincidenţă - fapt este că ne-am găsit cu toţii repartizaţi în grupa 
destinată pentru Sidi-bel-Abbes. 

În marşul spre gară, St. Andre şi cu mine stăteam în spatele 
lui Michael şi al lui Digby, în timp ce Boldini şi un elveţian numit 
Maris, care vorbea engleza, mergeau în spatele lui Hank şi al lui 
Buddy, care se afla lângă Michael şi Digby. In felul acesta, când 
eram în formaţie de câte patru, fraţii mei, eu şi St, Andre formam 
un rând de patru, pe când Hank, Buddy, Boldini şi Maris formau 
al doilea rând de patru, în spatele nostru. 

Acest Maris părea să fie un băiat simpatic. Ca valet făcuse 
mai demult numeroase călătorii cu stăpânii lui, cunoştea câteva 
limbi şi avea maniere bune. Maris ni se alătură pentru că, după 
cum se exprima cu naivitate, îi plăcea să fie în tovărăşia unor 
cavaleri. 

La Oran furăm urcati în cele mai sărăcăcioase vagoane care 
au fost vreodată trase de o locomotivă. Parcurserăm drumul spre 
Sidi-bel-Abbes cu o viteză de şaisprezece kilometri pe oră, şi cu 


118 


toate că regiunea şi populaţia ne erau complet necunoscute, totul 
ne deveni repede indiferent. 

Seara ajunserăm la Sidi-bel-Abbes şi furăm luaţi în primire de 
către un sergent şi câţiva caporali. În timp ce părăseam gara, am 
observat câţiva subofiteri, care ne examinau cu atenţie şi cu un 
aer cercetător. 

Trecurăm în marş prin localitate, care îmi făcu impresia unui 
oraş spaniol, probabil pentru că auzeam zumzetul melancolic al 
unei chitare şi am văzut câteva femei cu piepteni înalţi şi mantile 
furişându-se printre casele galbene. Ne aflam într-o ciudată 
atmosferă orientalo-europeană, aşa că în primul moment am avut 
impresia că mă găsesc într-un vis confuz. Arabi impunători, 
franţuzoaice elegante, autobuze, cămile, negri pe jumătate goi, 
ofiţeri fercheşi, grupuri de muncitori cu aspect semit, sute de 
soldaţi, negri, grizete, copii negri carte vindeau ziare şi strigau 
mai ales „Echo d'Oran”, spanioli, francezi, evrei algerieni, 
levantini, bărbaţi şi femei, părând să descindă de-a dreptul din 
Biblie, iar alţii de-a dreptul de pe bulevardele pariziene, poliţişti 
arabi, Spahii, Turcoşi şi Zuavi mişunau pe străzi. 

Arhitectura, care se înfăţişa ochilor noştri, ni se păru mai 
puţin fantastică, moschei de o albeaţă strălucitoare, cu minarete 
graţioase, stăteau lângă cafenele iluminate electric, case 
moderne cu vitrine luxoase se găseau lângă altele în stil maur, 
ornamentate cu balcoane, chioşcuri de ziare franceze şi lămpi 
electrice lângă bazaruri orientale, hoteluri europene lângă mici 
căsuțe căzute în ruină. Şi peste tot, palmieri şi boschete de 
măslini; pe scurt, un amestec de romantism oriental şi de 
civilizaţie occidentală. 

De pe minarete se auzea muezinul strigând: 

— Allah Akbar! Lah illah il Allah! Ya saidna Mohammed rais 
ul Allah! 

În acelaşi timp se auzeau femeile spaniole trăncănind, birjari 
şi conducători de cămile strigând, poliţişti îndrumând cu zgomot 
circulaţia, iar din dosul unui zid cu grilaj pătrunse în afară un 
cântec, care m-a urmărit apoi mult timp: 

„Iravaja la muqueir, 
Travaja bono, 

Bono bezef la muqueir, 
Travaja bono.” 


În sfârşit, cotirăm într-o stradă în care se afla pe o parte 
119 


cazarma cavaleriei de Spahii şi pe cealaltă cazarma Legiunii 
Străine. 

Prin grilajul de fier al porţii late puturăm întrevedea o clădire 
uriaşă, galbenă, cu trei etaje şi alături un teren foarte mare, 
pentru instrucţie. 

— Universitatea noastră, observă Digby. 

Într-o parte a porţii celei mai mari se afla corpul de gardă, în 
cealaltă închisoarea. 

Lângă poartă ni se deschise o uşă mică, prin care păşirăm. 

Sentinela şedea pe o bancă înaintea corpului de gardă şi ne 
privi fără prea mare entuziasm. Sergentul gărzii ieşi afară, ne 
examină cercetător, închise ochii şi clătină încet din cap. 

Un grup de soldaţi în uniforme albe, cu eşarfe albastre late în 
jurul mijlocului, se opriră şi ne priviră cu curiozitate. 

— Mon Dieu! spuse unul, iar a venit escrocul ăsta de Boldini. 

Boldini făcu pe surdul. 

Şi apoi apăru în zare un bărbat, care era fără îndoială omul 
cel mai rău şi mai josnic cu care am avut vreodată de-a face şi 
care, în afară de curaj, nu avea nici o singură virtute pentru a-i 
îndulci portretul. 

Venea din cancelaria regimentului. Era un bărbat cu o 

privire de tiran, solid, ars de soare, cu faţa şi statura unui 
campion de box. Ochii lui negri ca smoala, privind cu sălbăticie în 
jur, păreau că-i ies din orbite; ceafa şi fălcile aminteau de cele ale 
unui câine buldog. Mai avea şi felul caracteristic al buldogilor de 
a scrâşni din dinţi şi de a scoate fălcile înainte; de asemenea mai 
avea două zbârcituri verticale adânci între sprâncenele stufoase. 

Acesta era sergentul Lejaune, un om groaznic şi care 
producea groază. Lejaune înaintase în Legiunea Străină, 
dovedindu-se cel mai sever chinuitor de oameni dintre toţi severii 
instructori; avea o energie de neînchipuit şi o vitejie şi rezistenţă 
neomeneşti. 

Pentru superiorii lui, care ştiau să-i aprecieze capacităţile, 
era de neînlocuit, pentru inferiorii disperaţi era blestemul lui 
Dumnezeu. Era un urmaş direct al supraveghetorilor de sclavi, 
care biciuiau sclavii muribunzi din galere pe triremele romane şi 
se deosebea de ofiţeri aşa cum se deosebeau supraveghetorii de 
sclavi de centurioni. 

Ar fi fost un minunat îmblânzitor de fiare, căci dispunea de 
tot curajul, toată forţa, personalitatea puternică, conştiinţa 
superiorității şi acea cutezanţă şi cruzime, care sunt 
indispensabile acestei profesiuni periculoase, dar hâde. Se 


120 


complăcea însă în acest rol şi-şi trata soldaţii ca pe nişte fiare. 

Nu era un reprezentant tipic al subofiţerilor din Legiunea 
Străină. Căci deşi aceştia sunt de cele mai multe ori nişte mici 
tirani răstiţi şi dornici de putere, nu sunt însă nişte despoţi 
criminali. Lejaune era unul. Pedepsirea îi provoca o plăcere 
neobişnuită şi nimic nu-l înfuria mai mult ca atunci când nu putea 
găsi nici un motiv de pedeapsă. 

Începuse probabil cu pedepsele, pentru a-şi crea autoritate; 
cu timpul însă, aplicarea pedepselor devenise un obicei, o dorinţă 
şi în fine o obsesie, care îl urmarea fără încetare. 

Mai târziu aflarăm printr-un soldat din Legiune care era 
dezertor din armata belgiană, un fapt caracteristic şi care explica 
multe. 

Lejaune fusese destituit din serviciul pe care-l avea în Congo- 
ul belgian, din pricina brutalităţilor şi cruzimilor care depăşeau 
marginile atrocităților obişnuite acolo. Fusese sergent în armata 
belgiană şi supraveghetor la o plantație de cauciuc în Congo - un 
mic Dumnezeu, bine plătit, având totalitatea puterilor suverane. 
Apoi intrase în Legiunea Străină şi înaintase din nou, datorită 
voinţei sale de fier şi curajului său. 

Avea astfel din nou prilejul să-şi satisfacă brutalitatea, 
violenţa şi înfumurările oarbe de putere, ce-l pierduseră în 
Congo. Din timp în timp era absolut nebun şi nebunia lui lua 
forme de felul celor care izbucnesc la sadicii bestiali. 

Şi asupra acestui om, Boldini exercita o anumită înrâurire, 
sau poate exista între ei vreo legătură oarecare, căci Lejaune nu-l 
pedepsea niciodată pe Boldini. Mai fură apoi văzuţi uneori, în 
afara serviciului, ducând lungi convorbiri, deşi altfel un subofițer 
nu ieşea sau bea niciodată cu un simplu soldat. 

Dezertorul belgian, care se numea Vaerren, ne spuse că 
Boldini fusese funcţionar inferior, în Congo, şi anume în districtul 
lui Lejaune, şi că fusese închis pentru fraude şi falsuri. Nu ştiu 
dacă toate acestea sunt adevărate, dar Lejaune îl favoriza fără 
îndoială pe Boldini, obţinând chiar înaintarea lui la gradul de 
caporal. 

Şi noi, care eram daţi pe mâna acestui Lejaune... 

Sergentul Lejaune făcu apelul şi ne examină cu atenţie. 

Când îl văzu pe Buddy - acest Hercule de buzunar, cu statura 
lui care nu arăta a nimic - faţa lui se contractă într-un rânjet 
dispreţuitor. 

— Un porc de câine necopt, observă el către sergentul de 


121 


gardă. 

— Am văzut eu şi creaturi mai ceva ca d-ta, lipite pe hârtia de 
muşte şi plesnite, răspunse Buddy imediat. 

Din fericire Lejaune nu înţelegea limba engleză, dar el ştia că 
un recrut blestemat îndrăznise să-şi deschidă botul lui obraznic. 

— Tacă-ţi gura, câine! una el. Dacă îndrăzneşti să mai spui un 
singur cuvânt, am să-ţi astup botul pentru o lună cu cizma mea... 
O dată de mai deschizi gura, am să-ţi îndes toţi dinţii în gâtlej. 

Buddy nu înţelesese nici măcar un singur cuvânt, dar văzuse 
rânjetul şi auzise cuvinte dispreţuitoare. Şi atunci îndrăznise să 
profite de faptul că era un recrut neinstruit, care nici nu 
îmbrăcase măcar uniforma. Dar acum auzea nişte urlete furioase; 
fiind un vechi soldat, ştia că în asemenea cazuri cel mai înţelept 
lucru este să taci şi să stai în poziţie de drepţi. 

Dar nenorocirea se întâmplase; Buddy era un om însemnat şi 
toţi prietenii lui erau pentru vecie rău văzuţi de Lejaune. 

Când ochii injectaţi de sânge ai sergentului Lejaune căzură 
pe Boldini, se opriră asupra lui, şi cei doi bărbaţi schimbară în 
tăcere o lungă privire. 

Pe noi, cei trei Geste, ne privi prost dispus. 

— Nişte copii răzgâiaţi fugiţi de acasă, spuse el. Arătaţi-mi 
mâinile! 

Ile întinserăm. 

— Ne va ghici în palmă... Feriţi-vă de un bărbat negru şi urât, 
îmi şopti Digby. 

Lejaune se uită la mâinile noastre bine îngrijite şi exclamă: 

— Am să vă manicurez eu mâinile înainte de moarte... N-au 
muncit în viaţa lor... O să vă pară rău că aţi venit aici, în loc să 
mergeţi într-o închisoare. 

Apoi îl măsură pe Hank de sus până jos. 

— Un câine puturos, observă el. Am să-l învăţ să se mişte atât 
de repede, încât o să se mire şi el. 

— Bine, amice, răspunse Hank cu blândeţe, pentru a fi 
politicos, dar fără a şti ce i se spusese. Mai, vorbeşte puţin dacă 
îţi face plăcere, adăugă el apoi pe un ton încurajator. 

— Taci, maimuţoi flecar! urlă Lejaune. Incă o vorbă, şi am să- 
ţi leg mâinile şi picioarele la spate pentru o săptămână! Pe legea 
mea, am să te nenorocesc pe viaţă, cămilă bipedă vorbitoare! 

Hank recunoscu şi el că tăcerea preţuieşte uneori mai mult 
decât aurul şi vorba mult mai puţin decât argintul. 

După ce i se păru că ne-a intimidat îndeajuns, sergentul 
Lejaune ne anunţă, că compania a şaptea va avea plăcerea să ne 


122 


primească în rândurile ei. Apoi urlă deodată: 

— Garde à vous! Pour defiler. Par files de quatre à droite, şi 
căută cu atenţie o victimă. Faţa lui se strâmbă supărată şi 
dezamăgită. Cei care înțelegeau limba franceză executară 
comanda ca nişte maşini, iar ceilalţi se luară automat după ei. 

— En avant... Marche! se auzi vocea lui, şi o pornirăm cu toţii 
ca nişte vechi soldaţi, cum erau, de altfel, cei mai mulţi dintre 
noi. 

Merserăm în marş peste locul de instrucţie, spre magazia de 
echipament a companiei a şaptea, unde căpătarăm două 
uniforme de stofă şi uniforme albe de vară, rufărie, eşarfa 
albastră de lână, săpun şi prosoape, dar fără ciorapi, căci soldaţii 
din Legiunea Străină nu poartă asemenea lucruri. 

Apoi trecurăm peste mai multe scări şi coridoare lungi şi zece 
dintre noi, anume Boldini, St. Andre, Vogue, Maris, Glock, Buddy, 
Hank, fraţii mei şi cu mine intrarăm într-o cameră mare, curată, 
bine aerisită, sărăcăcioasă, în care se aflau treizeci de paturi. Aici 
furăm predaţi câtorva soldaţi, care erau ocupați cu curățirea 
efectelor lor. 

— Bleus, se adresă caporalul Dupré către ei, Schwartz, 
Colonna, Brandt, Haff şi Delarey le arată ce au de făcut. Până ce 
nu vor şti să-şi deosebească bocancii de chipiu, n-aveţi nici o 
învoire. 

— Da, domnule caporal, spuse unul din soldaţi; caporalul 
odată plecat, continuă pe un alt ton: 

— Dracu' să-i ia pe toţi Bleu-ii! De ce n-aţi intrat mai bine în 
iad, decât să ne furaţi nouă timpul aici?... În orice caz o să ne 
despăgubiţi, în schimb, la cantină. Haideţi, grăbiţi-vă, şi cu cât 
ajungem mai repede la sticle... 

Dar Boldini avea şi el un cuvânt de spus. 

— Intoarce-te înapoi în brânza din care ai ieşit, imitație 
necoaptă de soldat ce eşti, înjură el. Eu am fost Legionar şi am 
luptat în Madagascar, Maroc şi Sudan, pe când erai încă în 
orfelinat. 

— Hahahahahaha, necheză unul din soldaţi şi se aruncă 
râzând pe pat, bătrânul Boldini s-a întors din nou! 

— Aşteaptă numai până ce devin caporal, a amice Brandt, 
spuse Boldini, şi voi avea eu grijă să râzi mai tare. 

Boldini nu trebui însă să aştepte atât de mult, căci omul 
râdea tot mai tare. Intoarcerea lui Boldini îi părea probabil, din 
cine ştie ce motiv, o glumă minunată. 


123 


— Colonna, Schwartz şi Haff, voi le arătaţi ălora cinci tot ce 
trebuie, iar eu îi voi învăţa pe ăştilalţi cinci, spuse Boldini şi ne 
arătă cum se face patul şi se orânduieşte echipamentul, conform 
regulamentului. Apoi am luat prima noastră lecţie de curăţire a 
centurii şi a cartuşierelor, care trebuiau să strălucească 
desăvârşit şi la urmă ne-am apucat să curăţim arma. 

În fine, am fost conduşi jos în curte, la nişte albii cimentate şi 
ni se arătă unde trebuia să ne spălăm uniformele albe de vară. 
Apoi am fost duşi la cantină, pentru a-i ospăta pe camarazii 
grupului nostru, drept sărbătorire a sosirii. 

Aici totul arăta la fel ca şi în cantinele forturilor St. Jean şi St. 
Therese, cu deosebire că toţi prezenţii erau bineînţeles soldaţi 
din Legiune şi că persoana dindărătul tejghelei era o femeie - o 
veritabilă vivandieră franceză, adevărată fiică a regimentului. 

Pentru câţiva franci se putea obţine o cantitate imensă de 
vin; toţi erau într-o dispoziţie excelentă, veselia şi zgomotul erau 
de felul celor produse totdeauna de alcool. 

Când trompeta sună de culcare, ne întoarserăm în dormitorul 
nostru şi ne terminarăm pregătirile pentru a doua zi, la licărirea 
slabă a lămpii. 

Aflarăm că vom fi treziţi la ora 5,15 dimineaţa de plantonul 
din dormitor şi că la ora 5,30 va trebui să fim adunaţi pe locul de 
instrucţie, în uniformă albă cu eşarfă, cu traistă, armă, centură şi 
baionetă, şi că totul trebuia să strălucească de curăţenie. De 
asemenea, înainte de a părăsi dormitorul mai trebuia să aşezăm 
păturile şi saltele în cea mai perfectă ordine, şi să măturăm 
duşumeaua sub pat. 

După toate aparentele, această curăţenie nu trebuia extinsă 
şi la propria persoană, căci nici în dormitor, nici în tot etajul, nici 
în cel de mai jos, nu se găsea un loc de spălat. Un original, care 
şi-ar fi pus în minte să se spele de dimineaţă, ar fi trebuit să 
coboare până la parter, unde se afla un spălător foarte primitiv. 

Deoarece plantonul din dormitor ştia că fiecare avea 


(.... aici textul din cartea tipărită este niţel zăpăcit 
.. pagina 153....) 


apoi cel al unui italian numit Colonna. Lângă acesta se afla 
gata echipat pe locul de instrucţie, nu văzu nici un motiv pentru a 
deştepta trupa mai devreme. În acest sfert de oră trebuia să mai 
aducă şi să împartă cafeaua, aşa că în cele câteva clipe avea loc 
un talmeş-balmeş puţin plăcut. 
124 


Patul lui Michael era în colţ, lângă fereastra cea mare. Lângă 
el se afla patul lui Boldini, apoi cel al lui Digby şi apoi cel al unui 
italian numit Colonna. Lângă acesta se afla patul meu, lângă el 
patul lui Brandt, apoi paturile lui Buddy, Haff şi Hank - mereu un 
soldat vechi lângă un recrut - şi această ordine domnea în tot 
dormitorul. În colţul de lângă uşă dormea caporalul Dupre, şeful 
dormitorului. Dupre era un tip vioi, gălăgios, activ şi vesel, cu 
care te puteai împăca destul de bine, când era treaz; când însă 
băuse prea mult vin devenea morocănos, bănuitor şi periculos. 
Fiind un atât de fervent adept al vinului, era uşor accesibil 
pentru oricine care îi putea procura vin sau mai degrabă bani în 
acest scop... 

Când am fost trezit de strigătul plantonului, care aprinse o 
lampă mare ce atârna de tavan, mi se păru că nu dormisem decât 
un minut. 

Oamenii se ridicară în paturile lor, fiecare îşi luă câte o 
ceaşcă de pe raftul de deasupra capului şi o întinse plantonului, 
care le turnă cafea fierbinte, tare şi bună dintr-o cană mare. 

Michael, Digby şi cu mine fugirăm jos la spălător, ne 
băgarăm capetele în apă şi ne uscarăm în timp ce fugeam înapoi. 

Găsii patul meu făcut, echipamentul pregătit, bocancii 
lustruiţi, ca şi cum un valet de cameră ar fi avut grijă de 
toate - iar Brandt mătura duşumeaua sub patul meu. 

L-am privit mirat. 

— Câţiva gologani, camarade, spuse Brandt şi atunci am 
priceput. 

M-am întors pentru a vedea dacă nu le puteam fi de folos lui 
Michael sau lui Digby, dar am observat că Boldini şi Colonna mi-o 
luaseră înainte; fiecare din ei câştiga în puţine minute, tot atât 
cât câştiga un soldat în două zile. 

Într-un timp surprinzător de scurt, eram cu toţii îmbrăcaţi şi 
echipați, iar caporalul Dupré trecu de la pat la pat, pentru a 
controla dacă totul era în ordine. Apoi cineva strigă „Garde â 
vous!“ şi sergentul intră pentru a inspecta dormitorul şi trupa. 

Il rugam cu toţii pe Dumnezeu ca nu cumva să găsească vreo 
greşeală, căci altfel l-ar fi pedepsit pe caporal, şi caporalul ar fi 
plătit-o înzecit vinovatului. În acea dimineaţă însă totul fu în cea 
mai perfectă ordine şi faţa de piatră a atotputernicului rămase 
neclintită; sergentul nu scoase o vorbă. 

Ne-am luat din rastel armele „Lebel” şi baionetele şi am fugit 
pe locul de instrucţie; era ora cinci şi jumătate a unei minunate 


125 


dimineţi răcoroase. 

Batalionul o porni în marş pentru a face instrucţie pe teren, 
în timp ce noi recruţii am fost duşi pe un uriaş loc de instrucţie, 
în apropierea cartierului negrilor, unde am făcut alergări, sub 
supravegherea  caporalului nostru. Aceasta nu era nimic 
extraordinar pentru trei tineri atleți ca noi, dar era cam crud 
pentru nişte oameni pe jumătate morţi de foame şi decăzuţi. 

A doua zi dimineaţa ne ocuparăm cu exerciţii de gimnastică, 
box şi un marş forţat. 

Ne  întoarserăm la cazarmă încălziţi şi transpiraţi şi 
căpătarăm ciorbă cu carne, pâine şi un sfert de litru de vin bun. 

După amiaza, instrucţia continua, iar apoi căpătăm masa de 
seară, care nu se deosebea cu nimic de cea de prânz. Astfel se 
termina ziua, numai că mai trebuia să ne curăţăm şi să ne 
pregătim lucrurile pentru a doua zi. Dar noi trei eram apoi de 
obicei atât de obosiţi, încât renunţam să mai părăsim cazarma. 
Aşa trecură zilele, şi devenirăm repede, mulţumită solidităţii 
noastre trupeşti şi a cunoaşterii limbii franceze, nişte buni 
soldaţi. O adevărată binefacere erau pentru noi duminicile, în 
care eram complet lăsaţi în pace. În prima noastră duminică în 
Legiune, noi trei am ţinut un consiliu de război, şi am luat 
hotărârea că eu voi scrie lIsabellei, ceea ce am şi făcut. 
Scrisoarea suna astfel: 


„LE&gionnaire John 
Smith. 
Nr. 18.896. 
7-e Compagnie, Premier 
Etranger 
Sidi-bel-Abbès, 
Algerie. 


Dragă Isabella, 

O scrisoare la adresa de mai sus mă va ajunge; Michael şi 
Digby o cunosc de asemenea. Eu pot să le transmit toate ştirile 
din Brandon Abbas. Nici unul din ei nu este în Anglia. Fiecare din 
ei mă va înştiinţa, dacă îşi va schimba adresa lui actuală. Eu sunt 
perfect sănătos. Am să-ţi mai scriu, de îndată ce voi avea veşti de 
la tine. Sunt foarte curios să aflu ce se mai întâmplă acasă. 

John” 


Interogându-l pe Boldini în mod prudent, am aflat că poliţia 
engleză nu va lua măsuri de urmărire a legionarului John Smith, 


126 


atât timp cât va rămâne în Legiune, chiar dacă ar avea motive 
puternice pentru a bănui că ar fi identic cu John Geste, care 
dispăruse în timpul furtului de bijuterii. 

Am adăugat pe ascuns la scrisoare un bilet, prin care o 
asiguram pe iubita mea de dragostea mea nestrămutată. 

După două săptămâni am primit o scrisoare de la Isabella, 
care mă făcu fericit şi mândru ca un păun. Pentru Michael şi 
Digby era alăturată o lungă scrisoare, din care reieşea că nimic 
nu se schimbase la Brandon Abbas. Mătuşa Patricia nu 
înştiinţase poliţia şi nici nu luase vreo altă măsură în această 
privinţă. Se vede că se obişnuise cu gândul că unul din cei trei 
Geste furase pe „Blue Water”; în mod ciudat, nu mai 
întreprinsese nimic în această afacere şi aştepta întoarcerea 
unchiului Hector. 

Din ziua în care fraţii Geste dispăruseră, şi August, Claudia şi 
Isabella o asiguraseră, că nu ştiau unde se aflau fugarii, cine era 
hoţul şi dacă lucraseră împreună, mătuşa Patricia nu mai scosese 
o vorbă despre afacerea furtului. 

„Nu ştiu” scria Isabella, „ce va spune unchiul Hector, când va 
afla că mătuşa nu s-a pus de îndată în legătură cu Scotland, Yard! 
Când te gândeşti că i s-au furat treizeci de mii de pfunzi! O să 
înnebunească şi o să-i omoare pe toţi! 

O, John, unde poate fi acest nefericit safir? Și cât timp o să 
mai treacă, până când o să vă întoarceţi cu toţii? Dacă piatra va 
reapărea vă voi telegrafia şi voi veni sigur la voi, dacă nu vă 
întoarceţi în curând, pentru că eu cred că sunteţi toţi trei 
împreună! ”... 

A doua zi, duminică, discutam în dormitorul trupei despre 
această scrisoare. 

Michael citise, fără a rosti un cuvânt sau a-şi modifica 
expresia feţei. 

— Ce fată bună! spuse Digby, pun rămăşag că o să vină la 
Sidi, dacă nu se găseşte safirul! 

Entuziasmat de acest gând, mă îmbrăţişă. 

— Tare aş vrea să ştiu ce va face unchiul Hector! spuse 
Michael. Pe sărmana mătuşă Patricia o aşteaptă vremuri grele... 

— Pentru că nu ne-a împiedicat să-l furăm? glumi Digby. 

— Nu, pentru că n-a înştiinţat îndată poliţia, răspunse 
Michael. 

— Nu pot să-mi închipui de ce n-a făcut aceasta, am observat 
eu. 


127 


— Nici eu, spuse Michael. Nu-ţi pare cam ciudat? 

Căscând şi întorcându-mă cu spatele la fereastra de la care 
privisem afară, am observat că Boldini dormea în patul dinapoia 
noastră. Ciudat cum se mişca băiatul acesta, fără a face vreun 
zgomot, ca o pisică... 

Perioada de instrucţie trecu repede, şi eram mult prea 
ocupati şi obosiţi pentru a ne simţi nenorociţi. 

Acum abia învăţarăm ce înseamnă marşul şi pentru ce 
Legiunea Străină este cunoscută în corpul nouăsprezece de 
armată sub numele de cavalerie pedestră. Cu o ocazie am făcut 
un marş forţat de aproximativ opt sute de kilometri, parcurgând 
fără întrerupere cincizeci de kilometri pe zi - şi aceasta numai 
pentru că, după părerea colonelului, aerul curat nu putea să ne 
strice. 

La aceste marşuri se mai făceau şi teme de luptă pe teren, cu 
batalionul şi compania, trageri şi alte exerciţii, care sunt 
folositoare infanteriei în luptă. 

Încetul cu încetul, ne simţirăm ca nişte vechi soldaţi, dar ne 
dădeam seama că nu ne puteam dezvolta din punct de vedere 
intelectual. Făceam totul în mod mecanic; viaţa aceasta ne 
plictisi şi ne abrutiza repede. Nu ne mulţumeam să umblăm hai- 
hui în Sidi-bel-Abbes, seară de seară; creierul nostru dorea o 
schimbare. 

Michael a fost de părere că ar trebui să studiem limba arabă, 
deoarece ne va fi necesară atunci când vom fi generali pe lângă 
misiunile diplomatice sau guvernatori militari. 

Araba ne-a fost însă de folos eu mult înainte. 

Am obţinut cărţi din bibliotecă şi am angajat pentru patru zile 
pe săptămână un funcţionar, cu care făceam o oră de conversaţie 
arabă. In locul cafenelelor franceze, le frecventam numai pe cele 
arabe. Am făcut progrese rapide şi după puţin timp ne-am 
obişnuit să vorbim între noi numai limba arabă. Limba aceasta se 
învaţă cu uşurinţă, mai ales când trăieşti într-o ţară în care este 
vorbită. 

Caporalul Dupre nu era în fond un om rău, dar era nevoit să-l 
urmeze în toate pe sergentul Lejaune, pentru care noi eram prea 
distinşi şi care din această pricină ne ura. Greşeala noastră 
capitală consta în aceea că nu comiteam nici o abatere şi ne 
dădeam seama că înaintam peste o pojghiţă foarte subţire de 
gheaţă. Boldini ne pândea şi ne urmărea ca o umbră, iar 
caporalul Dupré dorea un prilej pentru a ne putea învinovăţi de 
vreo abatere. Sergentul Lejaune aştepta momentul potrivit 


128 


pentru a putea interveni. 

Dar noi eram în gardă şi soldaţi foarte iscusiţi. Nici chiar 
aceşti meşteri descoperitori de greşeli şi întinzători de curse nu 
putură să ne facă ceva. Locotenentul nostru (Debussy) şi 
căpitanul nostru (Renouf) fuseseră plăcut impresionați de noi, 
dar îi vedeam rar la faţă. Ofițerii sprijineau şi acopereau 
autoritatea subofiţerilor în orice privinţă, îi credeau pe cuvânt şi 
le dădeau orbeşte dreptate în toate cazurile. 

Ceea ce spunea subofiţerul era adevărat, ceea ce făcea era 
drept şi nici un legionar nu putea să facă ceva împotrivă. Această 
metodă avea drept urmare o disciplină minunată, dar şi 
amărăciunea, ura şi disperarea victimelor nedreptăţilor şi 
duşmăniei subofiţerilor. 

Americanii nu avură norocul nostru şi nici nu erau atât de 
precauţi. În primul rând, obişnuiau să bea un basamac mizerabil 
în cele mai ordinare cârciumi ale cartierului spaniol sau ale 
ghettoului. Această băutură dăunătoare sănătăţii era alcătuită 
din smochine, orez sau Dumnezeu ştie mai ce, şi era cunoscută 
sub numele de Bapedi, Cium-Cium şi Genievre. Consumarea 
acestui alcool îl făcea pe Buddy foarte iritabil şi neconştiincios, în 
timp ce Hank devenea nespus de sentimental şi îl îmbrăţişa, 
uitând totul, pe sergentul de gardă, când se întorcea seara 
cântând la cazarmă. 

Lejaune era atunci în elementul lui. Americanii căpătau arest 
în cazarmă, iar mai târziu chiar pedepse mai aspre. Câteodată, 
Lejaune le inspecta celulele în mijlocul nopţii, îi trezea din somn 
cu un urlet subit şi le dădea un ordin nemotivat şi greu de 
executat, în speranţa că se vor opune. Cred că ar fi dat mult 
pentru a-l face pe unul din ei doi să ridice mâna împotriva lui. 
Dar americanii erau soldaţi vechi şi nu se lăsau târâţi la nici o 
faptă necugetată... 

Aşa treceau lunile, şi în fiecare săptămână primeam o 

scrisoare de la Isabella. La Brandon Abbas nu se schim- 
base nimic. August plecase la Sandhurst, iar capelanul era din 
nou sănătos. Unchiul Hector îşi amânase întoarcerea acasă şi 
plecase la Caşmir, pentru a vâna urşi, deoarece vânătoarea de, 
tigri din India nu corespunsese aşteptărilor sale. Despre „Blue 
Water” nu se mai vorbea, iar Isabella nu spusese nimănui că 
ţinea legătura cu mine. 

Deoarece urma să-şi încaseze moştenirea la viitoarea ei zi de 
naştere, avea de gând să călătorească apoi puţin, şi anume să 


129 


viziteze Algerul. 

— Să sperăm că vine înaintea plecării noastre de aici, spuse 
Digby, când i-am vorbit despre intenţia ei - căci era vorba să se 
alcătuiască un batalion de o mie de oameni, pentru a face 
„demonstraţii” la graniţă. Era posibil să facem şi noi parte din 
acest batalion, ceea ce ar fi adus oarecari perspective de 
distincţii şi înaintări. Dar ce groaznic ar fi, dacă am fi trimişi 
tocmai în momentul când ar trebui să vină Isabella! 

Dorul meu de Isabella era atât de mare, încât dacă aş fi fost 
singur, m-aş fi gândit deseori în mod serios să dezertez, deşi din 
o sută de cazuri abia dacă reuşeşte unul. Dezertorul nu are de 
înfruntat numai patrulele care îi urmăresc, pericolele deşertului 
şi pe Tuaregii cei cruzi, ci şi poliţia călare indigenă, care capătă 
douăzeci şi cinci de franci pentru capul fiecărui dezertor, pe care 
îl predă viu sau mort. Deoarece aceşti poliţişti sunt nişte extra- 
ordinari adulmecători de urme şi totodată foarte buni ţintaşi, îşi 
îndeplinesc cu prisosinţă rolul lor de copoi. 

Cu toate acestea, unele victime înnebunite din cauza 
nedreptăţilor sau a monotoniei mortale fac adeseori încercări de 
dezertare. Dacă sunt prinşi şi predaţi, asprimea pedepsei lor 
depinde de gradul bolii tropicelor sub influenţa căreia au 
dezertat, precum şi de cantitatea uniformelor şi obiectelor de 
echipament pe care au pierdut-o. 

Noi însă veniserăm pentru a ne încerca norocul ca soldaţi şi 
pentru a deveni generali ai armatei franceze, ceea ce reuşiseră 
să facă şi alţii din rândurile Legiunii Străine. 

Cam în acea vreme, într-o seară, pe când eram culcat pe 
patul meu de campanie, aşteptând întoarcerea lui Michael şi a lui 
Digby de la serviciu, se apropie de mine Maris, fostul valet de 
cameră elveţian, şi îmi spuse: 

— Am să-ţi spun ceva, domnule Smith. Mi-ai făcut mult bine; 
m-ai salvat de la închisoare, când mi s-a furat haina de paradă, 
tocmai înaintea inspecției, şi nu mai puteam s-o înlocuiesc... Vrei 
d-ta şi fraţii d-tale să ne întâlnim la ora şase seara la Mustafa? N- 
o să vă pară rău. Nu vom avea să ne temem de nimic, mai ales 
dacă vorbim englezeşte... 

Se uită în mod semnificativ împrejurul lui în dormitor şi arată 
cu capul spre Colonna şi spre un italian numit Guantaio, care îşi 
vedeau de treaba lor la masă. l-am mulţumit şi am promis să vin 
cu fraţii mei la Mustafa, dacă se vor întoarce la timp din serviciu. 

După sosirea lor, ne-am dus la Mustafa, o cafenea arabă, 
unde am căpătat pentru bani puţini o cafea excelentă - groasă, 


130 


neagră şi dulce, cu o bucăţică de vanilie, o picătură de ulei de 
haşiş sau opium, o picătură de esenţă de portocale şi alte 
ingrediente aromatice. 

Instalaţi pe un divan foarte mare şi scund, l-am aşteptat pe 
Maris, care veni după câteva minute. 

— Lucrurile stau astfel, începu el după câteva cuvinte 
introductive, Boldini pregăteşte o nouă mârşăvie... Am auzit 
despre el multe lucruri urâte de la Vaerren şi de la alţi legionari, 
care i-au fost camarazi mai demult... Nu poţi să te păzeşti 
îndeajuns de el... Se pare că Lejaune vrea să-l înainteze la gradul 
de caporal... j 

Aseară şedeam în parcul Tlemcen. Era întuneric. În spatele 
băncii era un tufiş şi alături trecea o cărare. Câţiva legionari au 
venit pe această cărare şi s-au aşezat pe o bancă, care trebuie să 
se fi aflat tocmai îndărătul celei pe care stăteam eu. Vorbeau 
italieneşte. Cunosc italiana destul de bine şi ascult totdeauna 
când se vorbeşte într-o limbă străină... Erau Boldini, Colonna şi 
Guantaio. Boldini încerca să-i convingă să facă ceva, da care însă 
ei se înspăimântau; mai voia de asemenea să-l facă pe Colonna să 
schimbe patul cu al lui, pentru a-i uşura lucrul. 

— Da, dar ce se va întâmpla, dacă sunt prins? spuse Colonna. 

— Tu nu eşti mai rău ca el, spuse Boldini. 

— Şi ce se întâmplă cu fraţii lui şi cu prietenii lui, americanii? 
întrebă Colonna. 

— Dar prietenii tăi, eu, Guantaio, Vogue şi Gotto? Şi 
sergentul Lejaune nu înseamnă nimic? Dacă cineva face gălăgie 
şi caporalul Dupre spune cine a fost şi eu îi raportez lui Lejaune 
în particular, ce-aţi spune? Lejaune şi cu mine nu suntem ca 
fraţii? Ei? 

— De ce nu o faci tu singur? întrebă Guantaio. 

— Pentru că este vorba să devin caporal şi nu pot să fiu 
amestecat în nici o afacere... Şi dacă sunt odată caporal, nu pot 
să-i ajut pe prietenii mei? Apoi le arătă tot ce ar putea să facă ei 
cu o mie de franci, mai mult decât cincizeci de ani de soldă, 
pentru ceva ce se făcea în două minute. 

Apoi Guantaio, care părea să fie mai deştept decât Colonna, 
spuse: 

— De unde ştii că o are? 

Boldini răspunse: 

— l-am auzit spunând că o au. Indivizii aceştia constituie o 
straşnică bandă de hoţi. M-au întrebat dacă Legiunea îi 


131 


extrădează pe hoţi. Când al treilea li s-a alăturat la Oran, am 
înţeles din felul cum s-au salutat că sunt nişte hoţi. Apoi au 
cheltuit bani în dreapta şi în stânga. Când s-au sfătuit noaptea în 
curte, eu stăteam după un stâlp şi i-am auzit. N-am ascultat totul, 
dar am înţeles că vorbeaţi de un furt de bijuterii şi de treizeci de 
mii de pfunzi. Unul din ei, pe care îl numesc „Le Beau”, spunea 
că o păstrează aşa cum îşi ţine puii cangurul. Aceasta am auzit-o 
limpede. Şi unde îşi ţine cangurul puii? Intr-o pungă peste 
stomac: acolo îşi ţine şi acest hoţ, legionarul Guillaume Brown, 
piatra prețioasă. Într-o pungă, pe care o poartă cu sine ziua şi 
noaptea. Cine îmi aduce punga capătă o mie de franci. Eu preiau 
sarcina să vând piatra în ghetto pentru mai mult de o mie de 
franci. Unii din aceşti evrei din ghetto sunt milionari... Am să 
sting lampa. Unul poate să-i pună un căluş în gură şi să-l ţină, în 
timp ce celălalt va lua piatra, apoi amândoi pot să fugă în 
întuneric la paturile lor... 

Căută apoi din nou să-i convingă şi în cele din urmă se 
îndepărtară, fără a fi luat vreo hotărâre definitivă, încheie Maris. 

Digby şi cu mine izbucnirăm în râs auzind de cangur, în timp 
ce Michael se întoarse surâzând spre Maris. 

— Idiotul a auzit o glumă proastă, îi spuse el, totuşi îţi suntem 
foarte recunoscători. 

— Păziţi-vă de el, ne preveni Maris, este mai şiret decât 
credeţi şi pe deasupra mai este şi o canalie, care nu se dă înapoi 
de la nimic. 

L-am ospătat pe Maris şi, când am rămas singuri, i-am spus 
lui Michael: 

— Tu porţi o centură cu bani, Beau, lasă-mă s-o încing eu 
noaptea., 

— De ce? întrebă Michael. 

— Pentru ca să poţi să te ocupi în linişte de atacatori, fără a 
te teme de pierderea banilor, dacă ar încerca la noapte. 

— Nu, mulţumesc, nu mi-e frică, spuse Michael, lasă-i să vină. 

Fuseserăm destul timp în Legiune, pentru a-i cunoaşte bine 
ciudatele concepţii despre onoare; ştiam cât de groaznic se 
pedepseşte chiar de către legionarii înşişi furtul între camarazi. 
Chiar în noaptea aceea se întâmplă ceva ce dovedi sălbăticia 
legionarilor în această privinţă. 

Mă treziră din somn o trosnitură şi un țipăt. Am sărit în 
picioare şi am văzut în apropierea patului lui Michael doi oameni 
luptându-se pe jos. Cel de deasupra, care îl ţinea pe cel de 
dedesubt strâns cu mâna de gâtlej, era Michael. Când am sărit 


132 


din pat, tot dormitorul era agitat şi oamenii alergau înjurând la 
faţa locului, pentru a vedea cine le tulburase sfântul somn, 
făcându-se vinovat de o nesocotire de neiertat a celei mai 
respectate legi a Legiunii. 

— Strânge-l de gât pe şarpele făţarnic, strigă Buddy. 

— Hoţi! Hoţi! strigară cu toţii şi se repeziră la cei de jos, 
apucând hoţul. Nu era nici Guantaio, nici Colonna, nici Gotto sau 
Vogue - dintre care m-aş fi aşteptat să văd pe unul. 

Oduzină de mâini ţineau strâns un om din camera alăturată, 
palid ca un mort şi care se zbătea şi cerea iertare. 

M-am uitat la Boldini. 

Acesta dormea nepăsător în patul lui! La fel şi caporalul 
Dupré, care era culcat cu faţa la perete - deşi amândoi s-ar fi 
trezit altă dată la zgomotul unui şoarece. 

— Ce caută canalia la noi? strigară câteva voci, când omul fu 
smucit, împins şi scuturat încoace şi încolo. 

— Spune, Brown, ce a făcut? urlă Schwartz, care îl ţinea pe 
hoţ strâns de gât. A furat? 

— Pe masă cu el, strigă Brandt. 

— Da, să răstignim porcul, zbieră uriaşul şi bărbosul 
Schwartz, scuturându-şi victima ca un terrier care a prins un 
şobolan. 

Hank îşi făcu loc printre oameni. 

— Nu e unul din prietenii intimi ai lui Boldini, l-am auzit 
spunând pe Buddy. 

— Interogaţi-l mai întâi cum trebuie, îi sfătui Hank, şi linşaţi-l 
apoi. Spune repede ce ai de spus, se adresă el omului pe care îl 
apucase şi care era gata să leşine. i 

— Aşteptaţi o clipă, căută să-i potolească Michael. Imi 
aparţine mie şi a avut destul... 

Multimea clocotea. Unii țineau în mâini baionete. 

— M-am rătăcit, urlă hoțul. 

— Şi ai nimerit la patul unuia care are bani, îşi bătu cineva 
joc de el. Legea Legiunii! Pe masă cu el! 

Michael sări pe masă. 

— Linişte, nebunilor! strigă el. Ascultaţi-mă! M-am trezit şi l- 
am surprins pe acest om, în timp ce căuta ceva sub perna mea. 
Credeam că este cineva din dormitorul nostru, pe care îl 
aşteptam. Ei bine, nu este. Lăsaţi-l să plece, n-o să se mai 
întoarcă... 

Propunerea lui fu luată în râs şi Michael fu îndepărtat de pe 


133 


masă de către mulţimea indignată. 

În timp ce el, Digby şi cu mine ne străduiam să ajungem până 
la masă, hoţul fu aruncat deasupra şi ţinut întins. I se înfipse câte 
o baionetă prin fiecare mână şi câte una prin urechi. Hoţul 
gemea, se bocea şi cerea iertare. Când am ajuns la masă, am fost 
scârbit de această bestialitate şi am încercat să-l eliberez pe 
nenorocitul acela din mâinile călăilor lui, dar am fost apucat din 
spate şi aruncat înapoi. 

— Stai acum şi gândeşte-te bine, ce înseamnă să furi pe un 
camarad, îi strigă Schwartz hoţului. 

— Încetează chelălăitul, sau îţi înfig o baionetă în gâtlej, 
mormăi Brandt. 

Hank mă apucă, în timp ce-l doboram pe Haff. 

— Lasă asta, spuse el, strângându-mă în braţe ca un urs. Aşa 
se lecuiesc hoţii aici. Furtul nu este bine văzut în Legiune. Mi-ar 
fi plăcut însă ca cel linşat să fi fost Boldini... 

Am încercat să mă desfac din strânsoarea lui, când l-am văzut 
pe Michael repezindu-se ca un tigru asupra lui Schwartz. 
Deodată cineva strigă: „Rondul”! şi toţi o rupseră la fugă; când 
rondul intră, găsi totul liniştit, toţi oamenii dormeau tun - numai 
în mijlocul dormitorului stăteam noi trei şi scoteam baionete 
dintr-o masă albă de lemn şi dintr-un om care gemea, palid de 
groază. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă caporalul de gardă... Un 
accident, constată el şi, fără a-mi acorda atenţie, se întoarse spre 
sentinelă, care stătea indiferentă, şi-i porunci: 

— La spital cu el, şi sentinela îl cără pe hoţul torturat. 

Nu am aflat niciodată cum se numea şi dacă lucrase din 
ordinul lui Boldini sau voia doar să fure pe cineva despre care 
ştia că avea bani. 

Când am discutat a doua zi întâmplarea nocturnă, nimeni nu 
putu să-şi amintească dacă-i văzuse pe Guantaio sau Colonna în 
învălmăşeală, astfel încât am căpătat convingerea că preferaseră, 
ca şi Boldini, să nu se lase treziţi de zgomot. 

După cum au prevăzut-o vechii legionari, ofiţerii nu se 
interesară de maltratarea hoţului. Li se părea, desigur, că cel mai 
bun lucru era să-i lase pe legionari să-şi rezolve singuri micile lor 
afaceri, presupunând că nu ar depăşi prea mult limitele raţiunii şi 
ale interesului general. 

Când maltratatul ieşi din spital, am încercat să aflăm 
amănunte despre el. Era un portughez, numit Bolidar, lucrător la 
şantierele navale din Lisabona şi probabil un neînsemnat hoţ de 


134 


ocazie, care rămase la scuza lui absurdă, că greşise dormitorul şi 
credea că se află înaintea propriului său pat. 

Ajunserăm la convingerea că ţinea la complicii lui sau că-i era 
teamă să-i trădeze. Mai târziu l-am revăzut la Zinderneuf. 

După una sau două săptămâni am aflat că eram cea mai 
renumită bandă de criminali şi hoţi internaţionali de bijuterii şi 
că fugiserăm cu un diamant care valora peste un milion de franci. 
Căutaserăm adăpost în Legiune, pe care aveam de gând s-o 
părăsim de îndată ce afacerea va fi uitată; apoi voiam să vindem 
diamantul în întregime sau să-l împărţim - cum ar fi fost cel mai 
nimerit. Eram de fapt olandezi, care ne dădeam drept englezi ţi 
furaserăm diamantul la Londra, de la Sir Smith, un celebru 
general englez; acesta îl primise de la prinţul de Wales, care o 
iubea pe sora generalului. 

Buddy aflase toate acestea de la Bolidar, la un pahar de 
vin - poate şi prin ameninţări delicate. Bolidar spuse că ar fi aflat 
totul de la unul din prietenii noştri şi promise lui Hank şi Buddy o 
mie de franci şi protecţia cuiva, pe care nu voia să-l numească, 
dar care avea puterea să-i protejeze, dacă i-ar ajuta să intre în 
posesia acestui diamant... 

Timpul trecu şi peste o lună furăm aleşi să facem parte dintr- 
un batalion care urma să plece în sud... 


135 


4. Pustiul. 


Am părăsit cazarma din Sidi-bel-Abbes, aşa cum părăsesc 
copiii şcoala la sfârşitul anului. Ne cuprindea bucuria la gândul 
că vom scăpa de această monotonie copleşitoare şi vom avea în 
schimb variaţie şi aventuri. Picătura amară în cupa fericirii era 
însă faptul că trebuia să plec înainte ca Isabella să vină la Alger 
şi că, plecând în sudul îndepărtat, voi avea de la ea ştiri 
neregulate şi la intervale lungi. 

În noaptea dinaintea plecării, mi-am revărsat inima într-o 
lungă scrisoare, în care îi spuneam că eram ferm convins că o voi 
revedea şi o rugam să mă uite, dacă nu va avea ştiri de la mine 
timp de un an, deoarece în acest caz voi fi cu siguranţă mort. 

După ce mă auto-compătimisem îndeajuns şi fusesem destul 
de sentimental, am devenit serios şi m-am gândit la lucruri 
practice. Am făcut toate pregătirile de plecare, mi-am uns 
picioarele cu talc şi a doua zi de dimineaţă stăteam pentru ultima 
oară pe locul de instrucţie dinaintea cazărmii Legiunii Străine din 
Sidi-bel-Abbes, încărcat ca un animal de povară, în formaţie de 
marş. Am ieşit pe poartă eu o provizie de muniții de o sută de 
cartuşe şi o povară zdrobitoare pe spate, însă cu bucurie în inimi, 
în sunetele minunatei noastre fanfare, care ne cânta marşul 
legionarilor. 

Nu ştiam încotro mergeam, şi nici nu ne păsa. Ştiam doar că 
ne aşteaptă un marş ucigător, care însă nu ne speria. Trebuia să 
luptăm cu întregul batalion sau vom fi trimişi să înfruntăm 
inamicul pe companii sau detaşamente. Va trebui să ocupăm 
forturi înaintate, departe în pustiu, unde vom fi în contact 
permanent cu Tuaregii duşmani, cu triburi,de arabi revoltați, sau 
cu Senussii fanatici. 

După marşuri nesfârşite şi obositoare prin pustiu, am ocupat 
un şir de oaze cu detaşamentele batalionului, care mențineau 
legătura între ele prin călăreţi pe cămile; aceştia îşi transmiteau 
reciproc rapoarte, ordine, informaţii, ţigări şi înjurături. 

La El Rasa, cea mai îndepărtată oază a acestui şir (indicând 
probabil existenţa unui curs de apă subteran, din cele care se 
întâlnesc în mod obişnuit în Africa de Nord), semi-compania 


136 


noastră veni pentru prima oară în contact cu Tuaregii şi ne 
puturăm da seama ce însemna războiul în pustiu. 

Călăreţi pândari arabi veniră într-o zi în grabă şi aduseră 
ştirea că văzuseră un foc de bivuac al unei mari „Harka” de 
Tuaregi, la vreo douăzeci de mile spre sud, acolo unde un put 
vechi străjuia locul de încrucişare a două drumuri străvechi de 
caravane, care pot fi recunoscute prin mii de schelete de oameni 
şi animale. : 

Eram în sfârşit în contact cu inamicul. În fiecare clipă va 
trebui să luptăm poate pentru viaţa noastră. Simţeam frigurile 
emoţiei şi ale aşteptării. 

Dintr-odată, mica noastră trupă în oază şi „Harka” Tuaregilor 
deveniră două lumi aparte; locotenentul nostru Debussy trimise 
un mic detaşament de recunoaştere sub comanda sergentului 
Lejaune. 

O jumătate de oră după sosirea pândarilor, plecam în direcţia 
din care veniseră. Nu era nici o îndoială că sergentul Lejaune era 
capabil să-şi îndeplinească misiunea şi aş fi dorit să-l fi putut 
stima şi admira ca om, tot atât cât îi admiram capacităţile de 
soldat şi de şef. Aveai sentimentul liniştitor că nimeni nu 
pricepea situaţia şi nu ştia să o stăpânească mai bine ca el. 

Pe o colină stâncoasă, joasă şi netedă, ne-am oprit cu toţii, 
afară de Lejaune şi de avanposturi, pe care le trimise la nişte 
coline de nisip şi blocuri de stânci îndepărtate; acestea erau 
vizibile din locul nostru şi de la ele se putea vedea bine până 
departe. 

Misiunea care mi se încredinţă era de a urmări mişcările unui 
asemenea avanpost. Am ţinut sub observaţie minuscula figură din 
depărtare, în lumina tremurândă a arşiţei care licărea peste nisip 
şi pietre, până ce mă durură ochii, fiind silit să-i închid din timp 
şi să-i apăr, acoperindu-i cu mâna. 

Când i-am deschis după una din aceste pauze, am văzut că 
postul de sub observaţia mea îşi părăsea poziţia târându-se pe 
jos. Când se găsi la adăpost, se ridică şi fugi spre mine, se opri la 
o oarecare depărtare şi semnaliză: „Inamicul se apropie!” 

Imediat ce i-am atras atenţia lui Boldini - care devenise între 
timp caporal - asupra acestui om, Lejaune trimise pe un soldat, 
numit Rastignac, în pas alergător, spre o stâncă la stânga noastră 
şi peste un minut am ocupat marginea colinei noastre stâncoase. 
Aici am rămas ascunşi şi am aşteptat. După câteva clipe, 
Rastignac apăru pe vârful stâncii la care fusese trimis şi trase de 


137 


acolo un foc de armă. 

Spre mirarea mea, am văzut avanposturile noastre 
retrăgându-se şi fugind - dar nu spre noi, ci spre el şi în curând 
am văzut ceva alb fluturând în depărtare. Avanposturile ocupară 
stânca de pe care trăsese Rastignac şi deschiseră focul asupra 
Tuaregilor călări pe cămile, care începuseră să apară din spatele 
lanţului de coline de nisip. Am primit ordinul să stăm tot atât de 
liniştiţi ca şi pietrele fierbinţi şi netede în dosul cărora ne 
ascundeam. 

În curând auzirăm strigătul prelung şi ameninţător „Ul-ul-ul- 
ul-ul-ullah Akbar!” care suna ca vuietul valurilor mării. 

Micul grup de avanposturi de pe stâncă începură să tragă un 
foc rapid asupra Tuaregilor care se apropiau; la o depărtare de 
vreo nouă sute de metri, vedeam din când în când câte o cămilă 
întinzându-se pe jos sau o apariţie albă căzând ca un sac de pe 
cămilă şi rămânând nemişcată în nisip. 

Tuaregii se apropiau cu o mare repeziciune, cei mai înaintați 
trăgeau de pe cai, ceilalţi îşi agitau în aer lăncile şi săbiile lungi 
şi drepte. 

Avanposturile noastre trăgeau repede şi fără întrerupere în 
mijlocul învălmăşelii hoardei dese care se apropia şi fiecare foc 
îşi atingea ţinta. 

Apoi am observat, spre mirarea mea, că avanposturile 
noastre se retrăgeau. Unul câte unul, se ridicau şi fugeau înapoi 
spre dreapta, în timp ce ceilalţi trăgeau cu şi mai mare violenţă. 
În curând, micul detaşament se adună şi ocupă o nouă poziţie, 
mai apropiată de noi, dar departe în spatele nostru. Tuaregii se 
apropiau cu urlete stridente, în timp ce focul rapid al 
avanposturilor îi ucidea pe mulţi dintre ei. 

Mă puteam reţine cu greu să nu trag. Cât timp va mai dura 
această luptă inegală? Este adevărat că până în acel moment, 
nici unul din avanposturi nu fusese atins de focurile trase la 
întâmplare de Tuaregi, dar în câteva minute vor fi ajunşi şi 
nimiciţi de Tuaregi călări, care le erau de cincizeci de ori 
superiori ca număr. 

Dar avanposturile noastre îşi părăsiră din nou poziţia și 
fugiră sub acoperire spre o colină de nisip, care era în imediata 
noastră apropiere. Tuaregii se aruncară cu un batjocoritor urlet 
de triumf asupra prăzii lor. 

Atunci, sergentul Lejaune dădu un ordin scurt şi deschiserăm 
de la o depărtare de abia cincizeci de metri un foc distrugător de 
flanc asupra Tuaregilor. Jumătate din ei fugiră uluiţi, lăsându-i pe 


138 


ceilalţi înapoi. 

Cel rămaşi nu erau însă toţi morţi sau răniţi; atacul nostru 
prin surprindere fu imediat urmat de o luptă distrată corp la corp 
cu Tuaregii descălecaţi şi nevătămaţi, care, ştiind bine că 
trebuiau să moară, aveau ca unică dorinţă să dobândească 
iertarea păcatelor lor şi dreptul de a intra în rai, prin uciderea 
unui necredincios. 

Lejaune dădu ordinul: „Baioneta la armă!” şi ne repezirăm 
înainte, pentru a da un atac sălbatic la baionetă împotriva 
Tuaregilor, care luptau cu disperare. Inamicii fură însă respinşi, 
rezistenţa lor înfrântă şi o luară la fugă, urmăriţi de focul nostru. 

O jumătate de oră după prima semnalizare a inamicului care 
se apropia, mai puteam vedea Tuaregi izolaţi sau în mici grupuri, 
întinşi pe jos morţi, căzuţi în cursa care le fusese întinsă de către 
avanposturile noastre. 

Fusese o mică manevră reuşită, care-i făcea onoare lui 
Lejaune şi omului ce avusese comanda asupra avanposturilor. 
Acesta, un oarecare Gontran, fu înaintat a doua zi la gradul de 
caporal, iar sergentul Lejaune căpătă o decorație. 

Tuaregii trebuie să fi pierdut în această ciocnire peste o sută 
de oameni, în timp ce noi nu aveam de deplâns decât trei morţi şi 
cinci răniţi. 

Aceasta fu prima mea întâmplare de război, în care 
străpunsesem cu sânge rece un om şi împuşcasem cel puţin trei. 

Spre scuza mea, pot să arăt că aceşti Tuaregi sunt nişte lupi 
sângeroşi cu aspect de oameni şi ucigaşi de meserie, care trăiesc 
din tâlhării şi din violenţe, torturându-şi victimele cu o cruzime 
neînchipuită. 

Nici lui Michael, nici lui Digby, nici celorlalţi prieteni ai noştri 
nu li se întâmplase nimic. 

Ne înmormântarăm morţii şi ne întoarserăm încet spre El 
Rasa, rupţi de oboseală, dar foarte mulţumiţi de eroica noastră 
faptă. 

Lupta decisivă de la El Rasa avu loc a doua zi. Batalionul 
nostru ţinu oaza contra unui inamic superior numericeşte, până 
ce căpătarăm întăriri. Tuaregii simţiră pe pielea lor ce pot face 
mitralierele rapide, când li se oferă o ţintă atât de bună, cum 
sunt călăreţii care se apropie în masă pe un teren neted. 

Rolul meu în această luptă s-a mărginit la aceea că stăteam 
culcat în spatele unui palmier şi trăgeam când aveam o ţintă. Aş 
fi putut să-mi petrec ziua tot atât de bine pe un poligon de 


139 


tragere. 

După victoria de la El Rasa, batalionul nostru se uni cu 
brigada care mărgea spre sud, până ce, după marşuri grele care 
durară câteva săptămâni, ne-am despărţit din nou de batalion şi 
ne-am îndreptat spre cel mai îndepărtat fort din pustiu, spre 
Zinderneuf. Acolo am avut nenorocul să ne despărţim de Digby şi 
de mulţi dintre prietenii noştri, printre care Hank şi Buddy, care 
fură trimişi la şcoala de perfecţionare a cavaleriei de la Tanout- 
Azzal. Despărțirea aceasta de fratele nostru şi de cei mai buni 
prieteni, Hank şi Buddy, fu o grea lovitură pentru Michael şi 
pentru mine. Ştiam însă că vom fi din nou reuniți, mai devreme 
sau mai târziu, ceea ce ne mângâia într-o oarecare măsură, astfel 
încât ne-am obişnuit cu fortul Zinderneuf. 


140 


5. Fortul Zinderneuf. 


În această nenorocită cetate, clădită din lut, care răsărea 
singuratică în pustiul nesfârşit, ca o mică insulă în mijlocul 
oceanului, totul deveni mai rău decât fusese până atunci. 

În curând izbucni boala tropicelor, sub cea mai grozavă 
formă: sinuciderile şi crimele deveniră ceva obişnuit. Una din 
cauzele principale ale acestei nebunii era, după părerea mea, 
sinuciderea comandantului nostru, căpitanul Renouf, care se 
împuşcă după o lună petrecută în acest infern de arşiţă. Motivul 
acestei fapte nu mi-e, bineînţeles, cunoscut, dar se şoptea că se 
îmbolnăvise de o boală incurabilă. Această tragedie aruncă o 
umbră întunecată asupra colectivităţii, a cărei soartă era şi aşa 
destul de disperată. 

O săptămână după această nenorocire - căci o resimţeam ca 
atare - un caporal ucise un sergent, sinucigându-se apoi. Ce-o fi 
avut caporalul Gontran împotriva sergentului, nu pot să ştiu, fapt 
este însă că amândoi -ca şi căpitanul Renouf - erau de altfel 
oameni echilibraţi şi rezonabili. Apoi se îmbolnăvi locotenentul 
Debussy, noul comandant, zăcu un scurt timp şi muri, locul lui 
fiind ocupat de nimeni altul decât de sergentul Lejaune. 

Din clipa în care moartea locotenentului fu cunoscută, 
atmosfera din Zinderneuf deveni şi mai de nesuferit decât până 
atunci. 

Îmblânzitorul de lei intrase în cuşcă, iar leii duşmănoşi, 
disperaţi şi iritaţi ştiau că ţinea într-o mână biciul, pentru a-i 
aţâţa la rezistenţă, iar în cealaltă revolverul, pentru a-i pedepsi la 
primul semn de răzvrătire. 

Viaţa la Zinderneuf nu era atât o viaţă propriu-zisă, cât mai 
degrabă o ocolire a morţii-a morţii prin insolaţie, prin 
monotonie sau prin sergentul Lejaune. 

Boala tropicelor îi molipsise pe toţi, fiecare era mai mult sau 
mai puţin anormal, epuizat şi iritat la culme, din cauza arşiţei 
dogoritoare, a serviciului obositor şi a constrângerii de a trebui 
să vegeteze în acest fort, care semăna mai degrabă cu un mic 
cuptor de argilă. Lejaune, care ţinea în mâinile lui viaţa şi soarta 


141 


noastră, era şi mai nebun decât noi. 

Din punctul de vedere al superiorilor lui era absolut normal, 
căci era în stare să menţină disciplina cu o mână de fier. Făcea 
rapoarte demne de încredere despre tot ce se întâmpla şi, dacă 
fortul ar fi fost atacat, se putea avea siguranţa că onoarea 
tricolorului francez va fi apărată până la ultimul om. 

Cu toate acestea însă, din punctul de vedere al inferiorilor lui 
era un nebun şi încă unul foarte periculos. 

Uneori eram foarte fericit că Digby nu era cu noi, deşi îmi 
lipsea mult. 

Michael şi cu mine ne dădeam cea mai mare silinţă să nu-i 
oferim lui Lejaune vreun pretext de pedeapsă, dar ne dădeam 
seama ca Lejaune se va sluji în curând de primul prilej cu acest 
scop; tot ce puteam face, era doar să amânăm cât mai mult 
această zi... 

— Cineva o să-l omoare, dacă nu căpătăm în curând un 
comandant, am spus eu, şi aceasta ar fi o mântuire. 

— Dimpotrivă, mă contrazise Michael. Ar fi cu un grad mai 
rău decât dacă rămâne în viaţă. Aceşti idioţi ar striga „ura”, ar 
fugi în pustiu şi ar rătăci acolo trei zile, afară de cazul când 
Tuaregii i-ar ataca şi i-ar nimici încă înainte de a muri de sete. 

— Să ştii că o să se întâmple aşa ceva, prorocii eu, Schwartz 
are de câteva zile o purtare foarte misterioasă şi îşi dă o mare 
importanţă. 

— Tocmai aceasta mă nelinişteşte, spuse Michael, şi ar fi cel 
mai grav lucru care ni s-ar putea întâmpla. Dacă nu-l va ucide 
nimeni pe Lejaune în mod spontan, atunci vor constitui un 
complot, pentru a-l înlătura - dacă un asemenea complot n-a şi 
luat fiinţă. Vom avea atunci de ales între a lupta pentru 
Lejaune - pentru Lejaune! - sau a deveni membri ai unei bande 
idioate de rebeli ucigaşi, care vor trebui să aleagă la rândul lor 
între o moarte bestială în pustiu sau una pronunţată de Curtea 
Marţială. 

— Dacă Lejaune este înaintat sublocotenent şi capătă 
comanda aici, nu-i dau nici o săptămână de trăit, am spus eu... 
Ce-ar fi, dacă ei ar face rebeliunea şi noi am fi singurii care am 
refuza să participăm? 

— Presupun că ne-ar trimite în iad împreună cu Lejaune, 
spuse Michael. 

— Ce atitudine ar lua sergentul Dupre şi caporalul Boldini? 
m-am întrebat eu gânditor. 

— Dacă ar fi în joc pielea lor, cred că s-ar da de partea 


142 


rebelilor, căci şi ei îl urăsc pe Lejaune la fel ca şi noi. Cu toate 
acestea, nu sunt bine văzuţi de trupă; prea au fost mult timp 
uneltele supuse ale lui Lejaune, spuse Michael. 

— Şi dacă oamenii ne-ar propune să luăm parte la rebeliune, 
n-am avea noi josnica datorie de a-i preveni pe Lejaune şi pe 
ceilalţi? 

— Lejaune ne-ar pedepsi imediat cu treizeci de zile de 
carceră, pentru o pretinsă încercare de a dobândi prin vicleşug 
favoarea lui, cu ajutorul unor minciuni infame; iar rebelii ar 
termina repede cu noi, trădătorii, mă informă Michael căscând. 

În această clipă intrară în dormitor Schwartz, Haff, Brandt, 
Bolidar, Delarey şi Vogue şi se îndreptară spre Guantaio, 
Colonna şi Gotto, vorbind încet cu ei şi aruncându-ne priviri 
piezişe... 

Şi apoi, într-o noapte, în timp ce şedeam într-un colţ în curtea 
cea mică și încercam să-mi închipui că noaptea era mai răcoroasă 
decât ziua şi că în acest colţ situat spre nord era mai puţin cald 
decât în celelalte, se apropie de mine Schwartz. 

Era un bătăuş înalt, solid şi bărbos, care ar fi putut foarte 
bine să fie căpitan de pirați, căci era inteligent, curajos, hotărât 
şi neîmpovărat de scrupule de conştiinţă dau noţiuni de onoare 
de orice natură. Afară de acestea mai emana din el ceva care te 
subjuga, astfel încât putea uşor să convertească oamenii la 
părerea lui şi chiar să-i stăpânească. 

— Îţi place viaţa, Smith? mă întrebă el şi se aşeză lângă mine. 

— Cât şi d-tale, Schwartz, am răspuns eu. 

— Nu ti-ar place o schimbare? 

— îmi plac schimbările. 

O clipă domni tăcerea. 

— Ai văzut vreodată murind un porc? întrebă el deodată. 

— Nu, am răspuns. 

— Ei bine, ai să vezi în curând aşa ceva, mă asigură el. 

— Nu ţi-e bine? l-am întrebat brusc; Schwartz nu-mi plăcea. 

— Ai să vezi murind un mare porc, continuă el, fără n se 
preocupa de felul meu nepoliticos de a mă purta. Un porc 
sfânt - un porc ales - un porc galonat - un porc decorat - un porc 
şi jumătate - un porc de sergent. 

— Zău? mormăii eu. 

— Da. Monsieur le Cochon va deveni Monsieur le Porc. 

— Şi d-ta vrei să devii Monsieur Măcelar, sau cu alte cuvinte, 
domnul Cârnăţar? am întrebat. Nu strica dară aflam tot ce se 


143 


plănuia. 

— Aha! amice, mârâi Schwartz, aceasta se va vedea. Mulţi 
preferă o costiţă de porc sau un „savouret” de porc. Sorţii vor 
trebui să hotărască. 

Şezu un minut în tăcere lângă mine, trosnindu-şi încheieturile 
degetelor. Febra, iritaţia sau nervii supraexcitaţi făceau să-i 
tremure tot corpul. 

Ai avea ceva împotrivă, să devii măcelar? întrebă el. 

— N-am nici o experienţă în ce priveşte înjunghierea. 

— Bagă bine de seamă, mormăi el şi mă apucă de braţ, vei 
putea să capeţi în curând experienţă, fie ca porc, fie ca măcelar; 
toţi vom trebui să fim în câteva zile sau porci sau măcelari. Ai 
înţeles? Alege dacă doreşti să fii porc sau măcelar... Şi spune-i şi 
fratelui să se hotărască... Dacă între timp vine cineva şi-ţi spune, 
„Porc” răspunde-i „cochon”, Atunci va şti că ţi-am vorbit şi că eşti 
unul dintre ai noştri. Inţeles? Hotărăşte-te repede împreună cu 
fratele tău -ne este indiferent pentru care din cele două 
alternative. Noi suntem destui - chiar prea mulţi... 

Deoarece se apropia cineva, Schwartz se sculă şi plecă pe 
furiş. 

Noaptea i-am povestit lui Michael ce auzisem. 

A doua zi veni Guantaio. Eu şedeam în acelaşi colţ şi el se 
apropie încet de mine. 

— Cine e aici? întrebă el. După ce mi-am rostit numele, veni 
aproape şi se aşeză lângă mine, la fel cum făcuse şi Schwartz cu 
o zi înainte. 

— E cald, spuse el, îşi scoase chipiul şi respiră zgomotos. 

— într-adevăr, e cald, l-am aprobat. 

— Eşti amator de... porc fript? întrebă el. 

— Cochon! răspunsei eu liniştit. 

— A! spuse el imediat. Ce gândeşti despre toate acestea? 

— Nu gândesc niciodată. 

Acest răspuns îl făcu să tacă timp de un minut. 

— Ei sunt zece contra unul, spuse el deodată. Zece măcelari 
contra unui porc. Ce perspectivă are porcul cel mare sau cei 
câţiva porci mai mici contra unui asemenea număr de măcelari? 

— A! am făcut eu, imitându-l. Ce gândeşti despre toate 
acestea? 

— Nu gândesc niciodată, spuse Guantaio cu un surâs 
răutăcios. 

Am căscat, m-am întins şi m-am prefăcut că voiam să dorm. 

— Aţi vrea, d-ta şi fratele d-tale, să deveniți „porci”, dacă eu 


144 


aş mai putea găsi încă doi sau trei porci, care să se alieze cu 
porcul cel mare şi cu cei câţiva porci mai mici? mă întrebă el şi 
mă atinse cu cotul în semn de prietenie. 

Gândurile se încrucişau cu o viteză uluitoare în capul meu. 
Avea el misiunea să mă descoase de îndată ce Schwartz făcuse 
aluzie la uciderea lui Lejaune? Voia să afle dacă numele meu 
trebuia trecut pe lista măcelarilor sau pe cea a porcilor? 
Trebuiau toţi cei cari nu erau cu toată inima de partea 
măcelarilor, să fie împuşcaţi în paturile lor în noaptea rebeliunii? 

Sau încerca Guantaio să afle care din cele două părţi va fi cea 
mai puternică, pentru a-şi trăda prietenii subofiţeri, dacă aceştia 
ar învinge după părerea lui? 

— Mă întrebi dacă am vrea să devenim porci? am întrebat 
pentru a câştiga timp. N-aş fi prea încântat, dacă ar trebui să fiu 
înjunghiat - şi cred că nici d-ta, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu, răspunse el... Dar ştii, am auzit că există 
nişte porci care atacă oamenii, îi surprind pe când nu bănuiesc 
nimic şi îi înghit... 

— Nu mi-ar place să fiu mâncat de un porc - şi cred că nici 
d-tale, nu-i aşa? am observat eu. 

— Fără îndoială, că nu, mă aprobă el din nou. Nu este plăcut 
nici să fii înjunghiat de măcelari, nici să fii mâncat de porci. 

— Nu. Dar oare nu se poate evita nici una din cele două 
posibilităţi? 

— Ba da, dacă eşti un porc deştept - te păzeşti, şi ești bine 
înarmat - şi ataci prin surprindere pe măcelarii care nu bănuiesc 
nimic, răspunse el. 

— A pus porcul cel mare un ochi pe măcelari? 

— Nu, răspunse Guantaio, nici porcii mai mici. 

— Şi o să le deschizi d-ta ochii porcilor orbi? 

— Aceasta n-o ştiu... 

Aveam impresia că spunea adevărul, pentru că vocea lui 
trăda îndoială; nu ştia ce să facă. Guantaio voia să afle doar cărei 
părţi avea interes să i se alăture. Ar merita să ia parte la 
rebeliune şi să-l omoare pe călăul Lejaune şi pe acoliţii lui? Sau 
ar fi mai bine pentru el să-şi trădeze prietenii, să-şi prevină 
superiorii şi să-i ajute contra rebelilor? Un lucru era limpede: 
Guantaio era unul din capii complotului, deoarece era prieten 
intim cu Colonna, cu Gotto, cu Vogue şi cu ceilalţi membri ai 
bandei lui Schwartz. 

Am încercat să mă pun în locul lui şi să gândesc cam ce ar 


145 


gândi el. 

Pe de o parte, dacă aş fi Guantaio, aş vedea marile pericole 
legate de rebeliune. Această rebeliune ar putea da greş - dar 
chiar dacă ar reuşi, n-ar fi decât preludiul unui groaznic marş în 
pustiu - un marş al celor sortiţi morţii, urmăriţi de Tuaregi şi de 
francezi, având siguranţa că vor muri de sete şi de foame, dacă 
nu vor fi ucişi de urmăritorii lor. 

Pe de altă parte, dacă aş fi Guantaio, m-aş gândi la marile 
foloase ce le-aş putea trage dacă aş apărea ca salvator al 
situaţiei. Omul care ar salva viaţa superiorilor lui şi ar feri 
onoarea Franţei şi fortul Zinderneuf de o asemenea ruşine, putea 
să se aştepte la decorare şi înaintare, iar pentru Lejaune, Dupré, 
Boldini, Guantaio şi încă vreo câţiva oameni bine intenţionaţi era 
fără îndoială o jucărie să vină de hac conspiratorilor şi să înăbuşe 
rebeliunea. Era suficient să intri noaptea în dormitorul trupei, să 
iei în stăpânire toate armele şi să pui pe cei bine intenţionaţi să-i 
ţină în şah pe cei suspecți cu ajutorul armelor, în timp ce garda 
ar aresta pe rebeli. Oricine ar opune rezistenţă ar putea fi 
împuşcat pe loc. 

Lejaune ar putea să ducă singur toată chestiunea la bun 
sfârşit cu ajutorul revolverului său, dacă ar intra în timp ce toţi 
dormeau şi ar împuşca pe oricine nu s-ar supune imediat 
ordinelor sale. 

De fapt, am început să mă mir de ce Guantaio mai stătea la 
îndoială. Era doar în interesul lui să-şi trădeze prietenii?! 

Guantaio nu s-ar fi lăsat împiedicat de cine ştie ce scrupule 
ridicole să comită o trădare mişelească, şi apoi, dacă te gândeai 
bine, era cu siguranţă mai folositor pentru el să fie de partea 
puterii legale - căci pericolul imens începea pentru rebeli abia 
după izbânda rebeliunii, când ar fi fugit în pustiu? 

Îndoiala lui îmi devenea din ce în ce mai de neînțeles. Apoi 
am început deodată să pricep. Acest Guantaio era complicele şi 
compatriotul caporalului Boldini. Boldini putea fi ucis, dacă 
rebelii îl omorau pe Lejaune. Căci cauzele principale ale acestei 
conspirații erau ura şi răzbunarea, iar Boldini era urât aproape 
tot atât ca şi Lejaune. Dar dacă Boldini, Guantaio şi Gotto 
constituiau sub conducerea lui Boldini o singură grupă, care 
urmărea scopuri proprii? Nu voiau ei să pescuiască în apă 
tulbure - şi anume o perlă de valoare nemăsurată? Cu alte 
cuvinte, nu sperau ei cumva că le va reuşi acum ceea ce nu le 
izbutise la Sidi-bel-Abbe&s, când îl instigaseră pe Bolidar să-l 
jefuiască pe fratele meu? 


146 


Aceşti ticăloşi credeau fără îndoială în basmele lui Boldini, 
credeau că noi am fi o bandă de hoţi de bijuterii şi că Michael ar 
purta la el un giuvaer de nepreţuit - asupra căruia ei aveau tot 
atât drept cât şi el. 

Poate că Guantaio se temea că lui i se va încredința numai 
rolul de a scoate castanele din foc pentru alţii? Eram sigur că nu 
minţea, când spunea că nu ştie ce să facă. Guantaio era un 
ticălos înrăit. Era în stare să trădeze orice şi pe oricine. Dar se 
temea că rebeliunea îi va aduce moartea, indiferent dacă reuşea 
sau nu - pe câtă vreme el urmărea să scape teafăr şi să obţină 
giuvaerul. 

— Este o afacere încurcată, dragă amice, am spus eu 
gânditor. E greu să te hotărăşti pentru o parte sau alta. Ai vrea 
să fii porc, dacă porcii ar ataca prin surprindere pe măcelari în 
timpul somnului... Pe de altă parte, ai vrea să fii măcelar, dacă 
aceştia ar lua-o înaintea porcilor... 

Şezurăm o clipă în tăcere, în timp ce Guantaio îşi rodea 
unghiile încurcat. 

— Dar pentru a reveni la chestiunea principală, am continuat 
eu, când vor măcelarii să înceapă tăierea? 

— Monsieur le Grand Charcutier (nume sub care cred cât îl 
desemna pe Schwartz), este de părere să aşteptăm luna plină, 
răspunse el. Dacă nu căpătăm până atunci un comandant nou sau 
dacă Monsieur le Grand Cochon este înaintat sublocotenent 
înainte de această dată şi obţine comanda, atunci ar fi momentul 
potrivit... Am face-o noaptea şi am avea lună plină pentru un 
marş îndelungat... Ne-am odihni în timpul zilei, când este cald, şi 
am merge în timpul nopţii, la lumina lunii, şi aşa mai departe... 

— Ar fi aşadar timp încă trei sau patru zile pentru a lua o 
hotărâre, am observat. 

— Da, răspunse Guantaio, dar nu te sfătuiesc să amâni 
hotărârea atât de mult... Schwartz vrea să ştie dinainte cine este 
cu el, pentru a putea repartiza câţiva măcelari pentru fiecare 
porc... 

— Şi cum este cu Lejaune? am întrebat eu deschis. Să 
presupunem că cineva l-ar preveni - ce s-ar întâmpla atunci? 

— Cine l-ar preveni? Cine îl iubeşte pe acest câine turbat atât 
de mult, încât să-şi jertfească viaţa pentru el? De ce l-ar preveni 
cineva? N-ar fi moartea lui o binefacere şi o binecuvântare 
pentru toţi? 

— Nu, dacă lucrurile merg prost, sau daca sfârşitul este că 


147 


pierim cu toţii în pustiu. 

— Într-adevăr, mă aprobă Guantaio şi începu să-şi roadă 
unghiile cu mai mare nervozitate. Urăsc acest pustiu! Mi-e frică 
de el... mi-e frică de el... 

Da, într-adevăr situaţia era că se temea tot atât de mult să 
participe la o rebeliune izbutită, cât şi la una neizbutită! 

— Ce-ar fi, dacă mi-ar veni ideea să-l previn pe Lejaune? am 
întrebat. 

— Pah! Lejaune ti-ar da şaizeci de zile de carceră şi ar avea 
grijă să nu mai ieşi viu de acolo, răspunse Guantaio, şi ar afla 
ceea ce ştie şi acum, că fiecare îl urăşte şi ar dori să-l omoare, 
dacă ar avea prilejul... Şi cam ce crezi că ţi-ar face camarazii? 

Râse batjocoritor. 

Nu-am hotărât eu - prietenului meu Guantaio nu i-ar 
conveni dacă l-aş preveni pe Lejaune. Dacă Lejaune trebuia să fie 
prevenit, Guantaio ar prefera s-o facă el însuşi. 

— Cum ar putea să afle oamenii că eu am fost denunţătorul? 

— Pentru că le-aş spune eu, răspunse el. Dacă Lejaune află 
ceva, atunci înseamnă că d-ta şi nimeni altul i-ai spus-o. Aşadar 
în felul acesta stăteau lucrurile? Guantaio ar putea să facă pe 
denunţătorul şi să jure că am fost eu acela! El şi-ar salva propria 
lui piele şi Michael ar avea repede un frate mai puţin, dacă 
Schwartz ar afla cine era pretinsul lui denunţător. 

— S-ar presupune, bineînţeles, că ai lucrat, ca totdeauna, 
împreună cu fratele d-tale, spuse Guantaio. 

Din ce în ce mai bine! Michael şi cu mine puteam fi denunţaţi 
rebelilor ca trădători, iar Guantaio l-ar fi ucis şi jefuit apoi uşor 
pe Michael - putând să joace, nesupărat de nimeni, nobilul rol al 
răzbunătorului, care pedepseşte pe un trădător laş. 

In Legiune, nici o pedeapsă nu este prea aspră pentru un om 
care lucrează împotriva intereselor camarazilor săi. In aceste 
împrejurări, lui Guantaio nu trebuia să-i fie teamă de soarta lui 
Bolidar. 

— Ce-ai face, dacă ai fi în locul meu? l-am întrebat. 

— M-aş alătura măcelarilor, fu răspunsul prompt. D-ta şi cu 
fratele d-tale trebuie să fiţi de partea lui Schwartz. Este de 
preferat duşmănia lui Lejaune, decât aceea a unei jumătăţi a 
dormitorului, care este pentru Schwartz. În orice caz, Lejaune 
n-ar veni aşa din senin la patul d-tale ca să te omoare. Schwartz 
însă ar putea s-o facă şi o va face, dacă nu treci de partea lui... 

Da, această murdară creatură era fără îndoială nehotărâtă de 
partea cui să treacă şi vorbea din minut în minut altfel, după cum 


148 


predomina teama sau speranţa. 

Abia i se păruse de dorit ca eu şi Michael să nu fim de partea 
rebelilor. Acum i se părea de preferat să ne alăturăm acestora. 

Probabil că pentru un suflet chinuit, nimic nu este mal 
zăpăcitor şi mai uluitor, decât adevărul curat. Adeseori, cea mai 
bună diplomaţie faţă de asemenea oameni, este de a le spune 
de-a dreptul adevărul. M-am hotărât aşadar să-i spun întreg 
adevărul şi să las restul pe seama lui. 

— Voi discuta problema cu fratele meu, am spus, şi ne vom 
hotărî chiar în această noapte. Probabil că-l vom preveni pe 
Lejaune - aceasta poţi s-o raportezi lui Schwartz. Am să-ţi 
comunic mâine hotărârea definitivă, apoi poate să facă ce-o vrea. 

— Nu-l vei preveni bineînţeles pe Lejaune, înainte de a-i fi 
spus lui Schwartz că vrei să faci acest lucru? întrebă Guantaio şi 
am simţit că i-ar conveni, dacă ne-am uni împotriva lui Schwartz. 

— Desigur că nici eu, nici fratele meu nu vom face aceasta, 
l-am asigurat eu, presupunând însă că nu se întreprinde nimic în 
această noapte - vreau să spun nici o rebeliune... 

— O, nu, spuse Guantaio, nu am ajuns încă atât de departe. 
Unii încă nu s-au alăturat, Schwartz ar dori desigur să-i aibă pe 
toţi de partea lui - dar dacă aceasta nu se poate, ar dori cel puţin 
să ştie precis cine trebuie alăturat, înainte de a începe 
rebeliunea. În felul acesta speră să poată evita incidente 
supărătoare. Afară de asta, mai vor să aştepte luna plină... 

— Ei bine, mă voi decide în această noapte. Dar acum, te rog, 
lasă-mă singur, trebuie să mă gândesc la multe - şi apoi trebuie 
să-ţi mai mărturisesc că nu-mi eşti deosebit de simpatic, 
Guantaio, crede-mă, te rog... 

Prima mea grijă fu să discut totul cu Michael; dar Michael 
era de gardă, aşa că am fost silit să aştept. Intre timp puteam să 
mă pun în legătură cu St. Andre, Maris, Glock şi încă vreo câţiva 
camarazi cumsecade şi cu tărie de caracter, la care nu exista 
pericolul de a se lăsa conduşi de ura oarbă împotriva lui Lejaune 
sau târâţi de Schwartz în această aventură sinucigaşă. 

St. André era culcat pe patul lui de campanie, în dormitorul 
trupei. Când am intrat, se uită la mine. Am luat în mână o 
centură şi o cârpă de frecat şi m-am apropiat agale de patul lui; 
m-am oprit lângă el şi am continuat să frec cu râvnă. 

— Eşti amator de porci, dragă amice? am întrebat eu încet, 
fără a ridica ochii de pe lucrul meu. 

— Îmi place un cochon, răspunse el încet şi adăugă: în orice 


149 


caz aş prefera să fiu porc decât măcelar. 

Se vorbise aşadar şi cu el. 

— Vino după mine când ies din odaie, am spus. 

Peste câteva minute ne-am întâlnit în curte şi am aflat că 
Schwartz îl descosese chiar în acea zi şi îi dăduse două zile 
pentru a se hotărî dacă voia să devină porc sau măcelar. 
Schwartz îi mai spusese la urmă că toţi cei care nu sunt cu el vor 
fi trataţi ca şi cum ar fi împotriva lui şi că optzeci la sută din 
oameni îi juraseră bucuroşi că îl vor urma şi-l vor asculta 
orbeşte... 

— Ce ai de gând să faci, St. Andre? l-am întrebat. 

— Ceea ce vei face d-ta şi fratele d-tale, răspunse el îndată. 
Nu pot să mă asociez cu aceşti sărmani nebuni - doar am fost 
ofiţer şi gentleman. Chiar dacă aş fi decăzut atât de mult încât să 
am conştiinţa împăcată, spunându-mi că Lejaune merită 
moartea - tot ar rămâne faptul că aceşti nebuni fug de lac pentru 
a cădea în put. 

— Sunt de aceeaşi părere, l-am aprobat eu. 

— Este adevărat că trăim în iad, dar trăim, şi nu vom rămâne 
în veci aici, continuă el. Pustiul ar însemna moartea sigură. Afară 
de aceasta, n-aş participa la rebeliune pentru că am fost ofiţer 
francez şi mă aflu aici fără vina mea... St. Andre este adevăratul 
meu nume... Fratele meu e locotenent la Senegalezi... 

— Eu şi fratele meu nu suntem francezi şi nici n-am fost 
ofiţeri, St. Andre, dar cu toate acestea noi nu suntem ucigaşi şi 
nici nu vrem să ne asociem unei bande de ucigaşi... 

— Ei, ştiam eu că nu veţi trece de partea rebelilor, spuse St. 
André şi îmi apucă mâna, aşa că am putut să-ţi răspund liniştit, 
că mă voi lua după dumneata. 

— În timp ce voi vorbi cu fratele meu, vorbeşte d-ta, te rog, 
cu Maris, care este un băiat înţelegător. Mai încearcă norocul şi 
cu Glock, Dobroff, Marigny, Blanc şi Cordier... Aceştia par să fie 
cei mai chibzuiţi în casa noastră de nebuni. 

— Da, aprobă St. Andre, dacă am putea constitui partidul 
nostru, poate că s-ar mai putea salva situaţia. 

L-am aşteptat pe Michael în curte; din celulele închisorii se 
auzeau monoloage plângăcioase, ţipete, gemetele, şi râsetele 
delirante ale victimelor - pe jumătate înnebunite - pe care 
Lejaune le pedepsise cu arest individual. 

Când Michael ieşi din gardă, i-am povestit cum stăteau 
lucrurile. Michael mă ascultă în tăcere şi exprimă apoi aceeaşi 
bănuială ca şi mine; se temea şi el că Boldini şi banda lui nu 


150 


aveau în vedere decât „diamantul”, în a 

cărui posesie voiau să intre cu ajutorul rebeliunii, indiferent 
de partea cui am fi fost. lar dacă totul ar fi reuşit bine, Boldini ar 
încerca să devină, prin orice crimă şi omor, singurul posesor al 
pietrei preţioase. 

— Ce crezi că trebuie să facem, Beau? l-am întrebat. 

— Să constituim un partid opoziţionist de nerebeli şi să-i 
spunem lui Schwartz că nu numai că îl vom preveni pe Lejaune, 
dar îi vom şi executa ordinele fără şovăire, 

— Este exact ce i-am dat lui Guantaio să înţeleagă, am spus 
eu. 

— Cel mai bun lucru ar fi să convocăm pentru mâine seară la 
ora şase o întrunire în celălalt capăt al oazei, la care să invităm 
pe St. André, Blanc, Cordier, Marigny şi ceilalţi francezi care ar fi 
de partea noastră, apoi pe Maris, Dobroff, Glock şi Ramon... 
Păcat că Digby, Hank şi Buddy nu sunt aici.. 

Imediat după aceea veni St. Andre şi se aşeză lângă noi. 

— Am vorbit cu Maris, spuse el, care mi-a declarat că este din 
toată inima la dispoziţia voastră şi de acord cu voi. l-am mai 
descusut şi pe Marigny şi Blanc, dar ei consideră propunerea ca 
o trădare ruşinoasă faţă de camarazii voştri. 

Michael îi vorbi apoi de întrunirea proiectată din oază. 

— E o idee strălucită, aprobă St. André; voi veni acolo şi voi 
aduce cu mine pe cine voi putea. Aşadar, la ora şase. 

În seara următoare, o mână de oameni se întruniră în 
păduricea de palmieri a oazei, unde nu puteau fi văzuţi din fort. 
Afară de Michael, St. Andre, Maris şi de mine, mai erau de faţă 
Cordier, Blanc, Marigny, Ramon, Dobroff, Glock, Vaerren şi încă 
unul sau doi oameni - cincisprezece sau şaisprezece în 
total - destui, cum îmi spunea Michael, pentru a conduce 
evenimentele, însă cu condiţia să cădem cu toţii de acord. 

Aceasta se dovedi însă a fi imposibil. Părerile asupra dreptăţii 
şi nedreptăţii, asupra onoarei şi dezonoarei erau prea deosebite 
şi tulburate prea mult de alte motive decât cele care ne 
conduceau pe noi-teama, ura, plictiseala, răzbunarea şi 
disperarea ieşeau mereu la iveală. Michael vorbi primul. 

— După cum ştiţi cu toţii, spuse el, există un complot, prin 
care se urmăreşte uciderea lui Lejaune şi a subofiţerilor, 
dezertarea şi părăsirea fortului. Schwartz este capul răzvrătiţilor 
şi vrea să trateze ca duşman pe oricine nu i se alătură. Personal 
nu aş face nimic, doar pentru că Schwartz o vrea, şi nici nu-mi 


151 


place să ucid oamenii în paturile lor. De asemenea nu sunt de 
acord să mă las dus de Schwartz în pustiu, pentru a crăpa acolo. 
De aceea sunt împotriva complotului şi vă invit pe toţi să vă 
alăturaţi mie şi să i-o comunicăm lui Schwartz. li vom spune pe 
faţă că, dacă nu renunţă la planul lui nebunesc, îl vom preveni pe 
Lejaune... 

Aici, Marigny şi Blanc mormăiră dezaprobator, iar alţi câţiva 
clătinară cu violenţă din cap. 

— Vă jur că am să-l previn pe. Lejaune, interveni St. André, 
dar am să-l previn înainte pe Schwartz - şi dacă renunţă la 
intenţia lui ucigaşă, atunci poate să facă ce-o vrea. Fiecare 
alienat mintal, care are poftă să plece cu el în pustiu şi să crape 
acolo, n-are decât s-o facă - eu însă nu vreau să am nimic de-a 
face cu rebeliuni... 

— Fără trădări! urlă Marigny, un bătrân soldat tipic, cu părul 
cenuşiu şi faţa încreţită, un om cinstit, mărginit şi simplu, care îl 
admira pe Schwartz şi îl ura pe Lejaune. 

— Nu urla atât de tare, dragul meu, i se adresă Michael, şi nu 
încerca să fii mai prost decât te-a făcut Dumnezeu. Unde vezi 
trădare, dacă îi spunem lui Schwartz: Mulţumim, dar nu dorim să 
ne alăturăm bandei dumitale de ucigaşi. Avem chiar intenţia să 
împiedicăm crima - dacă nu renunţi imediat la această idee. 
Explică-mi te rog în ce măsură este trădat nobilul Schwartz prin 
aceasta? 

— Este o trădare a camarazilor, dacă i se spune unui câine 
blestemat ca Lejaune că se plănuieşte ceva împotriva lui. Aceasta 
este o trădare, vă zic, răspunse Marigny. 

Michael oftă răbdător. 

— Ce ai de gând să faci, Marigny, întrucât trebuie să fii sau 
împotriva lui Schwartz sau cu el? întrebă Maris. 

— Sunt cu el! răspunse Marigny imediat. 

— Vrei să devii un criminal ordinar şi perfid? întrebă Michael 
cu dispreţ. Credeam că eşti Un soldat cumsecade. 

— Sunt cu Schwartz, insistă Marigny. 

— Atunci du-te la el! se răsti Michael. Du-te... şterge-o de 
aici. Noi nu suntem nici laşi, care să ne temem de Schwartz, nici 
criminali perfizi. 

Marigny îşi strânse pumnii, roşu de furie, puse mâna pe 
baionetă cu o înjurătură şi fu gata să se arunce asupra fratelui 
meu, dar se răzgândi probabil când îl văzu pe Michael luând 
poziţia de boxer şi privindu-i bărbia cu stăruinţă. 

— Trădători ordinari! strigă furios bătrânul soldat şi plecă. 


152 


— Mai este cineva de părerea lui? întrebă Michael. 

— Nu sunt de acord, să-l trădez pe Schwartz, spuse Blanc, un 
fost marinar provensal din Marsilia, curajos şi totdeauna bine 
dispus, cu ochii negri şi figura înfloritoare. 

— Bine - spune atunci ce ai de gând să faci? întrebă Michael 
aspru, te alături bandei de criminali a lui Schwartz sau eşti cu 
noi? 

— Nu pot să fiu cu lingăii lui Lejaune, spuse Blanc. 

— Atunci treci de partea ucigaşilor, poate că o să-ţi meargă 
mai bine acolo, spuse Michael şi Blanc plecă mâniat. 

— Mi-e teamă că trebuie să mă alătur compatrioţilor mei, 
spuse Glock. 

— Ţi-e teamă! îşi râse Michael de el. Ai spus-o singur! Ţi-e 
teamă de Schwartz, cu toate că nu ai nici un motiv. Ar fi cu 
siguranţă mai bine pentru dumneata, dacă nu te-ai asocia cu 
această bandă de criminali. 

— Nu pot să-mi trădez compatrioţii, repetă Glock. 

— Ei bine - du-te atunci la ei şi spune-le adevărul. Nu sunt 
pentru crime şi sunt convins că această afacere se va isprăvi cu 
moartea noastră, a tuturor. Renunţaţi de bună voie, căci de nu, 
prietenii mei o să vă silească să renunţaţi! Ai îndrăzni să spui aşa 
ceva? întrebă Michael. Lungul şi nerodul Glock, cu ochii lui 
albaştri şi figura prostească, se scărpină încurcat în cap şi se lăsă 
când pe un picior, când pe altul. 

— M-ar omori, spuse el. 

— O să te omoare prin sete, dacă te laşi dus de ei în pustiu, îi 
atrase Michael atenţia. 

— S-ar părea că trebuie să murim în orice caz, spuse Glock. 

— înţelege odată că tocmai asta vreau să înlătur, răspunse 
Michael. În cazul când camarazii chibzuiţi se vor uni şi îl vor face 
pe Schwartz să-şi schimbe gândurile lui nebuneşti, atunci n-ar 
trebui să moară nimeni. 

— Afară de cei pe care îi omoară Lejaune, spuse Cordier, un 
francez deştept şi simpatic, care fusese înainte medic şi ale cărui 
reţete şi tratamente erau preferate de camarazii lui cu mult celor 
ale medicilor militari. Dacă această lepădătură a Sodomei şi 
Gomorei ar putea fi împuşcată, fără a atrage urmări grave asupra 
celorlalţi - aş face-o chiar azi noapte, pentru a mă număra 
printre binefăcătorii omenirii. 

— Aşa? De partea cu eşti atunci? întrebă Michael. 

— Sunt cu d-ta şi cu St. Andre, răspunse Cordier, cu toate că 


153 


trebuie să mărturisesc că simpatiile mele aparţin în întregime lui 
Schwartz. Dar ce să-i fac - am fost odată un gentleman... 

Până la urmă am constatat că numai Cordier, St. Andre şi 
Maris erau de partea noastră. Când noi cinci rămaserăm 
singuri - toţi ceilalţi erau pentru Schwartz sau nu îndrăzneau să 
fie împotriva lui - Michael spuse: 

— Cred că o să fie greu să-i schimbăm gândurile lui 
Schwartz. 

— Aşa se pare, aprobă Cordier. Noi vom reprezenta pentru 
Schwartz doar un efort suplimentar şi vom fi numai câţiva purcei 
în plus. 

— Nu vor mai fi porci deloc, dacă Lejaune intră în acţiune, 
spuse St. André. 

— Aşa este, spuse Maris, şi sunt de părere să-l prevenim pe 
Lejaune chiar înainte de a-i spune ceva lui Schwartz. Aceasta 
ne-ar îmbunătăţi perspectivele... 

— Nu, nu, aceasta nu putem s-o facem, spuse Cordier, 
trebuie să procedăm cinstit faţă de Schwartz. Dacă scoate din 
program intenţia lui criminală, atunci nu ne mai ocupăm de 
el - dacă nu, atunci ne vom îndeplini datoria noastră de oameni 
cinstiţi şi îl vom înştiinţa pe Lejaune. 

— Crezi că o să vrea să ne asculte? am întrebat eu. 

— Pe unul singur desigur că n-o să vrea, spuse St. Andre. Dar 
o să asculte o delegaţie care se compune din noi cinci. 

— O delegaţie, care se compune din noi înşine şi care se 
trimite singură? surâse Cordier. 

— Oricum ar fi, spuse Michael, nu avem poftă să ne lăsăm 
împuşcaţi în paturile noastre, pentru că Lejaune nu vrea să ne 
asculte... Dacă nu i-o luăm înainte lui Schwartz, atunci fiecare om 
din fort care nu se alătură bandei lui, va împărţi poimâine soarta 
lui Lejaune. 

— Aceştia am fi noi cinci, Boldini, Dupré şi Lejaune, spuse 
Cordier. 

— Afară de cazul în care Boldini ar fi şi el de partea 
conspiratorilor, lucru lesne cu putinţă, interveni St. André. 

— Atunci am fi numai şapte, spuse Michael, dar dacă Lejaune 
ne ascultă şi acţionează repede, am fi destui şi totul s-ar putea 
petrece fără vărsare de sânge 

— Trebuie s-o luăm înaintea bandei cu o noapte doar. 

— Caraghioasă idee, să lupţi pentru a-l apăra pe Lejaune! 
surâse Cordier. Cred că şi pe Dumnezeu l-ar pufni râsul. 

— Luptăm pentru a apăra onoarea Franţei, spuse St. André. 


154 


Lejaune în sine este fără importanţă. Combatem o rebeliune 
întovărăşită de omoruri şi putem salva în acelaşi timp şi viaţa 
noastră a tuturor, ceea ce nu este de disprețuit... 

— Cine va vorbi cu Schwartz? întrerupse Cordier. 

— Eu! se oferi Michael. 

— Noi toţi, am spus eu. Să mergem toţi la el şi să-l prevenim. 
Nu este nevoie să accentuăm că venim numai în numele nostru. 

— Aşa este, aprobă St. Andre. li vom spume lui Schwartz că 
venim la el ca delegaţie - şi acelaşi lucru îl vom face şi la 
Lejaune - dacă ar mai fi necesar. 

Mergând agale înapoi spre fort, după ce am părăsit oaza, 
dădurăm peste un om care se ducea eu o găleată la apă. Era 
portughezul Bolidar, care fusese atât de crud pedepsit, când 
încercase un furt în dormitorul trupei la Sidi-bel-Abbes. 

Bolidar îl observă pe Michael, se opri pe jumătate, făcu un 
semn cu mâna ca şi cum ar fi avut să-i spună ceva şi-şi continuă 
drumul. Când m-am întors, am văzut că se oprise din nou, pusese 
jos găleata şi se uita după noi; îmi făcu semn să vin la el şi îmi 
ieşi înainte. 

Iată un om cu care merita să stăm de vorbă, cu atât mai mult 
cu cât el ni se adresase nouă. 

— Aş vrea să vorbesc cu d-ta şi cu fratele d-tale, şopti el, dar 
n-aş vrea să fiu văzut de cineva. Sunt în iad - şi merg totuşi spre 
iad. Da, merg spre iad - cu toate că sunt în iad. 

Bolidar părea să fie aproape nebun, tremura tot şi arăta 
groaznic. 

— Du-te în oază şi aşteaptă acolo, i-am spus, am să vin îndată 
cu fratele meu. 

— Trebuie să mă ascund... Trebuie să mă ascund, trebuie să 
mă ascund... repeta el mereu. 

— Bine, bine. Ascunde-te. Când vin cu fratele meu, am să 
fluier cântecul „Pere Bougeaud”. j 

— Lejaune îmi va tăia beregata... Imi va *mânca inima... 
Schwartz la fel... Boldini la fel... 

— Bine, dar ceilalţi doi n-o să-ţi producă dureri, l-am consolat 
eu, pentru că nu ai trei inimi... Aii să ne Npui tot... O să te avem 
noi în grijă. Stăpâneşte-te acum, am adăugat, pe un ton liniştitor; 
aveam impresia că va izbucni în plâns în fiecare clipă. 

— Dar n-ai să mai aduci pe nimeni şi n-ai să spui nimănui nici 
un cuvânt, nici un cuvânt?! se rugă el. 

— Se înţelege că nu. Aşteaptă-ne numai la grupul de palmieri 


155 


de lângă fântână, spusei eu şi plecai să-l iau pe Michael. 

De îndată ce am putut să vorbesc cu el nesupărat de nimeni, 
i-am povestit despre Bolidar. Ne-am întors la oază şi când ne-am 
apropiat de fântână, am fluierat: „Avez-vous vu la casquette de 
Père Bougeaud?” Bolidar se apropie de noi - tremura de teamă şi 
febră. 

Ne-am aşezat jos, în spatele unei dune de nisip. 

Întâi ne vorbi lucruri fără legătură şi neînţelese, dar în 
curând ne-am dat seama să ni se adresase nouă ca ultimă 
nădejde, în disperarea şi teama lui. 

— Prietenii mei, flecări el, trebuie să mă spovedesc vouă şi să 
mă salvez. Nu mai pot. Conştiinţa mea nu mă lasă. Cinstea mea... 
Sufletul meu... Recunoştinţa mea... În acea noapte, când am fost 
torturat atât de groaznic, ai încercat să mă salvezi, cu toate că 
trebuia să presupui că voim să te jefuiesc. Caraghios, absolut 
caraghios! 

— Desigur, absolut caraghios, îi spuse Michael pe un ton 
împăciuitor lui Bolidar, care râdea nervos, dar ce aveai să ne 
spui? 

— Diamantul! Diamantul! şopti Bolidar răguşit, îl apucă pe 
Michael de încheietura mâinii şi îl privi îngrijorat. 

— A, diamantul meu, ce este cu el? întrebă Michael vesel. 

— Lejaune! Lejaune îl vrea, şuieră Bolidar. O să mă omoare! 
O să mă omoare! Şi dacă nu el, atunci Schwartz, sau Boldini!... 
Ce pot să fac? Ce să fac? se jeli el. 

Michael îl bătu pe bietul păcătos pe umeri. 

— Linişteşte-te, nimeni n-o să te omoare, îi spuse el cu un ton 
ca şi cum ar fi avut un copil înfricoşat înaintea lui. Povesteşte-ne 
tot, ca să vedem ce se poate face... Ai să intri în partidul nostru şi 
n-o să ţi se întâmple nimic. 

— Partidul vostru? întrebă Bolidar. Ce este acesta, partidul 
vostru? Şi ce vreţi să faceţi? 

— O, noi suntem partidul cel bun - cei mai de treabă băieţi 
din garnizoană. Şi o să-l prevenim pe Lejaune - dacă Schwartz nu 
renunţă la planul lui de crimă, îl lămuri Michael. 

— Ce vreţi să faceţi? întrebă Bolidar, ca ieşit din minţi. 

— Să-l prevenim pe Lejaune, repetă Michael. 

Bolidar aruncă mâinile în aer şi râse stupid. 

— Dar Lejaune ştie! Ştie! Ştie tot! - El ştie cine participă la 
rebeliune - când va avea loc - şi fiecare cuvânt care s-a vorbit 
aici! gemu Bolidar cu vocea spartă, răguşită, 

Michael şi cu mine ne uitarăm încremeniţi unul la altul, 


156 


— Cine-i spune tot? întrebă Michael. 

— Eu! fu mândrul răspuns al acestui individ lipsit de 
caracter, Şi când o să aibă diamantul dumitale, o să mă omoare, 
se tângui el. 

Mă simţeam ca lovit în cap. Dacă Lejaune ştia tot, în ce 
situaţie ne aflam noi atunci? 

— De ce nu întreprinde Lejaune nimic? întrebă Michael. 

— O, n-o să stea el degeaba, spuse Bolidar O să i-o ia înainte 
lui Schwartz cu o noapte. 

— De ce aşteaptă? întrebarăm amândoi deodată. 

— Pentru a vedea ce faceţi voi doi, răspunse el Dacă treceţi 
de partea lui Schwartz, atunci veţi fi omorâţi cu o noapte înaintea 
rebeliunii, împreună cu Schwartz şi eu am să vă iau diamantul. 
Dacă nu treceţi de partea lui Schwartz, atunci veţi fi omorâţi în 
lupta împotriva lui. 

— De cine? întrebă Michael. 

— De mine, spuse Bolidar. Dacă veţi ţine cu Schwartz, atunci 
eu voi ţine cu superiorii mei şi voi intra cu Lejaune şi cu ceilalţi 
în dormitor în timpul nopţii. În timp ce-i ţineam pe rebeli în şah 
cu armele noastre, a mea va lua foc şi vă va omori... Dacă nu veţi 
ține cu Schwartz, atunci eu voi fi un rebel şi când veţi intra în 
timpul nopţii cu Lejaune şi cu ceilalţi în dormitor, am să vă 
împuşc din patul meu... În orice caz trebuie să muriţi - şi sunt 
absolut convins că trebuie să mor şi eu... O, Doamne 
Dumnezeule! Mântuitorule! Maică Precistă! Sfinţi din Ceruri! 
suspină el. 

— Şi dacă refuz să-i răspund lui Schwartz în vreun fel şi 
rămân absolut neutru, ce se întâmplă atunci? întrebă Michael. 

— Atunci trebuie să-i aţâţ pe rebeli din cauză că nu 
participaţi şi să-i fac să vă omoare atât pe voi, cât şi pe cei care 
nu li se alătură, pentru a nu da impresia că aş avea o ură 
personală împotriva voastră. Şi eu trebuie să mă ofer să vă 
omor... Apoi trebuie să vă iau diamantul şi să-l dau lui Lejaune. Şi 
Lejaune mă va împuşca, dacă nu-i aduc diamantul, se boci el pe 
un ton plângăreţ. 

— Şi Boldini ia parte? întrebă Michael. Vreau să spun, este 
înţeles cu Lejaune? 

— Ei! Boldini ştie că Lejaune ştie tot, răspunse Bolidar. 
Aceştia doi vor întrebuința pe Dupré, pe St. André, pe Cordier, pe 
Maris şi pe voi doi, pentru a-i aresta la miezul nopţii pe rebelii 
dezarmaţi. Dar eu mă îndoiesc că Boldini şi Lejaune au destulă 


157 


încredere unul în altul. Guantaio crede că n-au, crede că Boldini 
vrea să aibă diamantul singur şi că Lejaune bănuieşte asta. Cel 
puţin aşa mi-a spus Guantaio - dar nu prea am încredere în el... 

— Serios, n-ai încredere? spuse Michael. 

— Nu, cred că nu e absolut cinstit, spuse Bolidar sceptic. 

— Mă miră, replică Michael, ce golan! 

— Mi-a făcut propuneri, pe care le-am respins cu dispreţ, 
spuse Bolidar. 

— De natură periculoasă? întrebă Michael. 

— Complet absurde. Afară de asta, cum aş putea şti dacă îmi 
voi căpăta partea? Destul de rău, să încapi pe mâna lui 
Lejaune - ce să mă mai bag în afaceri periculoase cu un ticălos 
ca Guantaio. 

— Ţi-a făcut şi Boldini propuneri, pe care le-ai respins 
cu - hm - dispreţ? se interesă Michael. 

— Da, dar i-am atras imediat atenţia asupra faptului că 
Lejaune este sergent, în timp ce el este caporal. 

— Şi ce a răspuns la asta? întrebă Michael. 

— Că un caporal viu este de preferat unui sergent mort. 

— Să încercăm să lămurim toată chestiunea, spuse Michael. 
D-ta eşti - hm - omul lui Lejaune. Şi tot ce ne-ai povestit urmează 
să se întâmple numai în vederea unui singur scop pentru ca 
Lejaune să poată intra în posesia unui diamant, pe care-l 
presupune la mine... 

Bolidar dădu din cap în semn de aprobare. 

— Nu ţi-a făcut Guantaio şi alte propuneri, pe care le-ai 
respins tot cu dispreţ? întrebă Michael. 

— Da, o mulţime! spuse Bolidar. Guantaio mă socoteşte idiot; 
mi-a propus cu toate seriozitatea ca să vă jefuiesc şi să dezertăm 
apoi împreună, înainte de izbucnirea rebeliunii. Eram aproape 
gata, dar... dar... 

— Dar afacerea ar putea avea şi părţi negre, spuse Michael. 

— Aşa este, confirmă Bolidar. Şi apoi cum să străbată doi 
oameni două mii de mile în pustiu -lăsând la o parte pe 
urmăritori şi pe arabi... Şi nu m-ar ucide Guantaio de îndată ce 
am fi ieşit din pustiu? 

— Afară de cazul în care l-ai omori d-ta înainte. 

— De acord, admise Bolidar, dar s-ar putea să trebuiască s-o 
amân prea mult timp. 

— Ei bine, să ne întoarcem la afacerea noastră, spuse 
Michael. De ce ne-ai povestit totul şi ce vrei de fapt de la noi? 

— Pentru că am simţit, că cel mai bun lucru de făcut este să 


158 


mă adresez unor oameni cinstiţi - voi mi-aţi salva viaţa, salvând-o 
şi pe a voastră, şi mi-aţi acorda şi mie, din recunoştinţă, o 
participare la diamant. 

— Cum să ne salvăm viaţa? întrebă Michael. 

— Dezertăm împreună, înainte de izbucnirea rebeliunii, şi voi 
îmi daţi o treime din preţul vânzării diamantului, de îndată ce 
suntem în siguranţă. 

— Ce-ai spune, dacă ţi-aş da cuvântul meu de onoare, că nu 
posed nici un diamant şi nici n-am posedat vreodată unul în viaţa 
mea? întrebă Michael. 

Bolidar surâse jignit, ca unul faţă de care ţi-ai permis o mică 
glumă. 

— O, domnule, murmură el neîncrezător, se ştie că ai un 
pacheţel, pe care-l porţi într-o pungă la centură. 

— Într-adevăr se ştie asta? surise Michael. Este, pare-mi-se, 
destul de amuzant. 

Ne uitarăm unul la altul în tăcere. 

— Ei bine - dar cum spuneai adineauri, doi sau trei oameni 
nu pot să plece în pustiu cu nădejdea că vor rămâne în viață mai 
mult decât o zi, două, observa Michael după o clipă. 

— Ne-am putea uni într-un grup mai mare, propuse Bolidar. 
Se ştie că St. Andre, Maris, Cordier şi încă unul sau doi nu 
primesc planul lui Schwartz, anume de a-l omori pe Lejaune. 

— Dar aceştia nu au de gând să dezerteze, spuse Michael. 

— Se poate, dar spuneţi-le întâi adevărul, că Lejaune nu va 
admite să existe supraviețuitori ai acestei rebeliuni - indiferent 
de partea cui s-ar afla. Lejaune e pornit să obţină diamantul şi 
vrea să aibă singur gloria de a fi înăbuşit rebeliunea şi de a fi 
salvat fortul. El vrea să le arate Legionarilor ce înseamnă să te 
răzvrăteşti! Rebeliunea urmează să aducă celorlalţi moartea, şi 
numai lui bogăţia şi înaintarea. Lejaune se şi vede ofiţer şi om 
bogat... Şi ce vor câştiga oamenii care i-au atras atenţia asupra 
diamantului - cei care l-au ajutat şi şi-au pus în joc viaţa? Care va 
fi răsplata lor Moartea, asta vă spun! Moartea! Moartea! 
Moartea! strigă el, tremurând ca un animal prins într-o capcană. 

— Şi cine i-a povestit ceva despre acest minunat diamant? 
întrebă Michael. 

— Boldini, răspunse Bolidar. 

— Şi la Sidi ai fost instigat să-l furi? De ce te-au ales tocmai 
pe dumneata? 

Dar Bolidar refuză să discute asupra unei bănuieli nedemne. 


159 


— Pentru a reveni la chestiunea noastră, îl întrerupse 
Michael, ce se va întâmpla acum? Este de la sine înţeles că nu 
vom dezerta şi mă gândesc cum am putea să-l convingem pe 
nobilul Lejaune că la Zinderneuf nu există nici un fel de 
diamant?! 

— Ce-ar fi, dacă aţi susţine că aţi lăsat diamantul la 
Sidi-bel-Abbes şi că l-aţi ascuns acolo? spuse Bolidar. N-ar fi 
aceasta o idee strălucită?! 

Michael râse. 

— Ia spune-mi, nu cumva l-ai lăsat într-adevăr la Sidi? întrebă 
Bolidar. 

— Te pot asigura că n-am aici nici un diamant, răspunse 
Michael. 

— Poţi să juri pe Dumnezeu? Pe credinţa dumitale în 
Christos? Pe dragostea faţă de Sfânta Fecioară? Şi pe speranţa 
dumitale în intervenţia tuturor sfinţilor? întrebă Bolidar. 

— Nu jur, răspunse Michael, afirm că nu am nici un 
diamant - îţi dau cuvântul meu de onoare.. 

— Şi acesta este un mijloc de scăpare, şopti Bolidar. Doamne 
Isuse Christoase, ajută-mă!... Am să-i spus lui Lejaune, că ai lăsat 
diamantul la Sidi. 

— Spune-i ce pofteşti, spuse Michael. 

Bolidar se gândi. 

— Uf! în orice caz, o să vrea să se asigure că nu-l ai... Dar eu 
tot am să i-o spun... Am să i-o spun... Am să i-o spun... Este o 
mică rază de nădejde... Am să vă comunic apoi ce a spus, încheie 
Bolidar şi se ridică. 

— Nu mă îndoiesc că ne vei ţine la curent cu tot ce se 
întâmplă, răspunse Michael, în timp ce eroicul portughez îşi luă 
găleata şi plecă pe furiş. 

— Frumoasă afacere, surâse fratele meu, când rămaserăm 
singuri. 

— Ce putem face? întrebai eu abătut. 

— Nimic, să aşteptăm cum se desfăşoară evenimentele. 

Pe drumul de întoarcere spre fort am discutat cum am putea 
combate în modul cel mai eficace intenţiile criminale ale lui 
Lejaune şi ale uneltelor sale faţă de noi, precum şi planul 
nebunesc al bandei lui Schwartz, dar nu puturăm lua nici o 
hotărâre definitivă, căci trebuia să ţinem seama de prea mulţi 
duşmani... 

Când am intrat în dormitorul trupei, tocmai avea loc o 
consfătuire a „măcelarilor”. Toţi ne priviră cu duşmănie. Ne-am 


160 


apropiat de paturile noastre, ne-am luat cârpele de şters şi ne-am 
apucat să ne curăţăm centurile şi cartuşierele. 

Conspiratorii îşi apropiară capetele din nou. Michael se 
apropie de ei. 

— Ne aduci răspunsul la întrebarea pe care ţi-am pus-o cu 
privire la unii „cochons”? spuse Schwartz cu voce amenințătoare. 

— Vă aduc unele noutăţi despre un anumit „cochon”, dragă 
amice, răspunse Michael. 

Şase perechi de ochi întunecaţi îl priviră şi eu m-am apropiat 
de ei. St. Andre se ridică şi el din patul lui. În acea clipă intrară 
Maris şi Corrier şi le-am făcut semn să se apropie. 

— Lejaune ştie tot ce se petrece, spuse Michael. 

Schwartz sări în picioare, ochii îi scânteiau, barba păru căi 
se zbârleşte şi îşi arătă colții: avea aspectul unui bătăuş sălbatec 
şi periculos. 

— Tu i-ai spus-o! strigă el către Michael, ne-ai trădat, câine 
murdar! Ochii lui se opriră asupra baionetei, care atârna 
deasupra patului său. 

— Şi îţi închipui că as fi venit de-a dreptul aici, ca să-ţi aduc 
această proaspătă ştire? îl batjocori Michael, Dacă ai fi atât de 
deştept pe cum te crezi, ai recunoaşte poate că nu ţi-aş 
destăinui-o. Faimos conducător de rebeli disperaţi mai eşti... 

Schwartz rămase mut de mirare: nu era obişnuit să fie 
înfruntat de cineva, necum să fie insultat. 

Michael se întoarse către grupul format de Brandt, Haff, 
Delarey, Guantaio, Vogue şi ceilalţi membri ai bandei lui 
Schwartz. 

— Iată un conducător vrednic de admiraţie, spuse el. Staţi 
aici şi făuriţi planuri minunate şi Lejaune ştie fiecare cuvânt pe 
care-l rostiţi! Şi ştie precis ce aveţi de gând să faceţi, aproape 
chiar înainte de a o şti voi!... Să mă întovărăşesc cu voi? Nu, 
mulţumesc! Aţi vorbit foarte frumos despre „porci” şi „măcelari”, 
dar ce părere aveţi despre o turmă de oi neroade? Mă plictisiţi, 
încheie Michael şi căscă. 

— Ei, ce aveţi de gând să faceţi? întrebă el, văzându-i că se 
uitau ţintă la el, cu gurile deschise. Orice aţi face, Lejaune o să 
v-o ia înainte - cel mai bun lucru pentru voi ar fi poate să nu mai 
faceţi nimic. 

Tonul rece, dispreţuitor al lui Michael şi sinceritatea lui 
vădită îi convinseseră. Ştiau că vorbea adevărul şi că nu el îi 
trădase lui Lejaune. 


161 


L-am observat pe Guantaio şi am avut senzaţia că este un al 
doilea Bolidar, numai că avea mai mult curaj. Boldini va afla 
desigur despre intervenţia lui Michael, de îndată ce Guantaio va 
putea părăsi dormitorul - şi tot atât de sigur şi Lejaune. 

— Ce să facem?! murmură Schwartz. Ce să facem, dacă 
Lejaune ştie tot?... 

— Renunţă la întreg proiectul! spuse Michael, şi atunci 
sufletul nobil care i-a raportat până acum totul, îi va spune 
desigur şi aceasta. 

Ochii lui Michael erau fixaţi asupra lui Guantaio şi îl priviră 
cu atâta insistenţă, încât acest gentleman se simţi prost şi 
izbucni: 

— Indrăzneşti să susţii..., strigă el şi se opri. (Cine se scuză, 
se acuză). 

— Nu ţin minte să fi acuzat pe cineva, spuse Michael liniştit. 
De ce aş acuza pe cineva, dragul meu? 

— Dacă tu eşti acela, atunci am să te prind de perete cu 
baionetele în urechi, câine galben ce eşti! strigă Schwartz şi îl 
privi pe Guantaio înfuriat. 

— Minte! Minte! se apără Guantaio. 

— De unde ştii? întrebă Michael. De unde ştii ce ştie 
Lejaune? 

— Voiam să spun că minţi, dacă susţii că eu aş fi trădat 
planul, se apără Guantaio. 

— N-am spus aşa ceva, răspunse Michael. Singur ai spus-o... 
Şi tu pari să faci parte dintre cei prea deştepţi. 

— Ce să facem? strigă Schwartz. 

— Nimic, spuse Michael din nou, pentru că nu puteţi să faceţi 
nimic. Sunteţi în mâinile lui Lejaune. Urmaţi-mi sfatul şi 
renunţaţi la această nebunie, şi afacerea va fi lichidată... Intr-una 
sau două săptămâni poate să sosească noul comandant... 

— Da, şi se va numit Lejaune, răspunse Schwartz. 

— In orice caz ştie tot şi nu mai putem să facem nimic 
împotriva lui, se amestecă Brandt în discuţie. Eu sunt de părere 
ca toţi să intre în complot şi apoi să voteze cu toţii, să nu se mai 
facă nimic. Atunci nu poate să pedepsească pe unul mai mult 
decât pe altul. Lejaune nu poate să bage întreaga astă nenorocită 
garnizoană în blestematele lui carceri! 

— Ai dreptate, spuse Haff. Aceasta este singura soluţie 
potrivită. Eu cred că trebuie să renunţăm la întregul plan. Şi, 
trebuie să-l găsim pe trădător şi să-i pregătim o noapte, la care 
să se gândească pentru veşnicie în iad... 


162 


Dar Schwartz nu voia să renunţe la ideea lui fixă, de a-l ucide 
pe Lejaune. 

— Nu renunţ la nimic! urlă el. Vă spun... bolborosi sălbatec, 
însă Michael îşi apăsă mâna de braţul lui. 

— Tăcere, nebun neînfrânat, spuse el liniştit. Nu înţelegi 
odată, că Lejaune va afla îndată tot ce vrei să spui acum?! 

Schwartz se repezi la Guantaio, cu spume la gură. 

— leşi afară! urlă el furios şi îi arătă uşa. 

— Jur că... începu Guantaio jignit. 

— Afară, am spus! strigă Schwartz, şi bagă de seamă, când va 
veni pentru noi momentul atacului! Ai grijă să te porţi în mod 
suspect şi am să te agăţ cu un picior de prăjina drapelului... Pe 
Dumnezeul meu că aşa am să fac... leşi! 

Guantaio se strecură afară. 

— Ascultaţi-mă, începu Michael. După cum v-am spus, 
Lejaune cunoaşte intenţia noastră, de a-l ucide şi de a dezerta 
apoi când va fi luna plină. Eu nu l-am înştiinţat. Dar i-aş fi spus-o, 
dacă n-aţi fi ascultat de sfatul meu de a renunţa la intenţia 
voastră. 

Schwartz era gata să reînceapă să se agite. 

— Aveam de gând să vă previn întâi, continuă Michael, iar 
dacă v-aţi fi răzgândit, aş fi tăcut bineînţeles... Dar acum băgaţi 
de seamă - dacă aflu de existenţa unui nou plan, pe care Lejaune 
încă nu-l cunoaşte, atunci mă duc să-i spun... M-aţi înţeles?... 

— Spion blestemat! Câine trădător! urlă Schwartz. De ce vrei 
să... 

— Nu mai face atâta gălăgie, cap sec ce eşti, îl întrerupse 
Michael. Eu şi cu prietenii mei nu vrem să-i dăm lui Lejaune 
ocazia, pe care o aşteaptă, şi nici nu vrem să ne lăsăm omorâţi... 
Avem tot atâta drept la viaţă ca şi voi! 

— Viaţă! şuieră Brandt. Asta numeşti viaţă? 

— În orice caz aici nu murim de sete, răspunse Michael. Şi 
dacă suntem sâcâiţi, loviți şi aţâţaţi de Lejaune, este mult mai 
bine decât dacă am fi vânaţi până la exterminare de patrulele 
călări sau de Tuaregi. 

— Cine sunt faimoşii dumitale prieteni? întrebă Haff. 

— Cinci dintre ei sunt aici, spuse St. André. 

— Aceasta o s-o vedeţi când o să începeţi rebeliunea, dragul 
meu, spuse Maris. Şi să nu vă închipuiţi că puteţi să vă bazaţi pe 
toţi membrii bandei... 

— Şi de altfel, interveni Cordier, voi nu sunteţi singurii 


163 


conspiratori. Mai există nişte complotişti care au hotărât să nu se 
răzvrătească... Câţiva din bunii dumitale prieteni. 

— Aşadar, renunţă la toată chestiunea, Schwartz, am spus eu. 
Nici unul din noi nu este un spion şi nici unul din noi nu-i va 
spune ceva lui Lejaune, înainte de a vă fi prevenit pe voi... Aici 
însă sunteţi înconjurați de adevăraţi spioni, care îi raportează 
imediat totul lui Lejaune... 

— Câini laşi ce sunteţi! mormăi Schwartz. Nu este printre voi 
nici un bărbat, sunteţi nişte laşi! 

— Se prea poate, încuviinţă Michael. Dar avem destul curaj 
să preluăm noi totul, atât timp cât Lejaune mai este comandant... 
În orice caz, acum ştiţi cum stau lucrurile. 

Michael părăsi grupul; St. Andre, Maris, Cordier şi cu mine îi 
urmarăm exemplul. 

— O adevărată casă de nebuni, observă St. Andre. 

— Câţiva dintre noi ar trebui să vegheze la noapte, spuse 
Maris. 

— Mai ales dacă Bolidar nu este în patul lui, am adăugat eu. 

Michael mă trase de-o parte. 

— Ar fi indicat să mai vorbim puţin cu Bolidar, spuse el. Ar 
putea să ne aducă mari servicii. Merserăm în curte. 

— Ce ne facem, dacă ne trezim la noapte şi vedem că 
afacerea a şi început? am întrebat eu. 

— İl ajutăm pe Lejaune, răspunse Michael. Franţa aşteaptă ca 
fiecare legionar de cinci bani să-şi facă datoria. 

În timp ce ne plimbam în sus şi-n jos pe întuneric, cineva 
intră în conul de lumină al lanternei şi aşteptă, până ne 
apropiarăm. Era Schwartz. 

— Ce o să faceţi dacă cineva îl omoară pe Lejaune, fără ca să 
vă ceară întâi vouă permisiunea? 

— Nimic, răspunse Michael, depărtându-se de lanternă. Vom 
continua să ne îndeplinim datoria de soldaţi. Vom asculta de 
ordinele celui mai vechi în grad, care a rămas credincios 
drapelului. 

— Dracul să-l ia, drapelul! şuieră Schwartz. Eu scuip pe el. 
Ceea ce vreau să ştiu, este dacă veţi lupta împotriva noastră. 

— Desigur - dacă ni se ordonă, răspunse Michael. 

— Şi dacă n-o să fie nimeni care să vă ordone? spuse 
Schwartz ironic. 

— Atunci n-o să ne ordone bineînţeles nimeni, şi noi n-o să vă 
împiedicăm s-o porniţi în marş prin pustiu, dimpotrivă... Cred 
chiar că Legiunea se poate socoţi fericită, dacă scapă de voi. 


164 


Schwartz se întoarse, gata să plece. 

— Băgaţi de seamă! mormăi el. Băgaţi de seamă! Vă previn! 

— N-avea nici o grijă, vom băga noi de seamă, replică 
Michael. 

— Să ştii că o s-o facă la noapte, adăugă el, după ce Schwartz 
dispăruse. Trebuie să ne punem armele în siguranţă şi să 
rămânem treji. 

După vreo jumătate de oră ne întoarserăm în dormitorul 
trupei în care domnea un aer greu şi sufocant. Cei mai mulţi erau 
culcaţi în paturile lor. Bolidar şedea pe o bancă şi îşi curăța 
baioneta. 

— Nu vrei să mi-o cureţi şi pe a mea? l-am întrebat cu voce 
tare şi m-am apropiat de el. Vino după mine! i-am şoptit, în timp 
ce-i dădeam baioneta mea. 

M-am dus la patul meu, am început să mă dezbrac, mi-am 
luat apoi bidonul şi am părăsit odaia, ca şi cum m-aş fi dus să iau 
apă. 

Peste zece minute Bolidar veni după mine. 

— Ei? l-am întrebat eu. 

— Lejaune nu vrea să creadă că diamantul nu este aici, spuse 
el, iar rebelii vor să-l împuşte pe el şi pe toţi subofiţerii mâine la 
adunare şi nu azi noapte, cum se pare că i-a raportat cineva... La 
aceasta nu se aşteaptă... Odată cu el vor să-i omoare pe Dupre şi 
pe Boldini... Dacă partidul dumitale este numeros, va fi lăsat în 
pace, cu condiţia să nu se amestece nicăieri. Rebelii vor să se 
aprovizioneze cu apă, vin, alimente şi muniții şi să plece la apusul 
soarelui. 

Blanc, care a fost marinar, îi va conduce bine prin pustiu, cu 
ajutorul busolei lui Lejaune... Schwartz va fi căpitanul, Brandt şi 
Haff locotenenţi, Delarey şi Vogue sergenţi, Glock şi Hartz 
caporali, şi afară de aceştia vor mai fi douăzeci de oameni 
negradaţi... 

Pe Guantaio îl vor judeca, şi dacă va fi găsit vinovat, îl vor 
spânzura... Ştiu despre el destule, ca să-l duc la spânzurătoare pe 
acest trădător perfid... 

— Şi dumneata? am întrebat eu. 

— Eu trebuie să-l împuşc pe Lejaune; răspunse el, pentru 
a-mi dovedi sinceritatea şi lealitatea. Dacă n-o fac, atunci mă vor 
împuşca... Guantaio m-a pârât lui Schwartz. 

— Ai şi raportat totul lui Lejaune? l-am întrebat eu pe acest 
ciudat individ. 


165 


— Mă duc tocmai acum la el, spuse Bolidar şi mie îmi stătu 
mintea în loc. 

— Atunci, la noapte, te va aresta, întrebai eu. 

— Probabil - dacă o să mă creadă. 

— Şi ce se va întâmpla, dacă nu te va crede? am întrebat, şi 
menţionarea acestei eventualităţi îi redeşteptă ticălosului starea 
de panică. 

— Ce să mă fac? Ce să mă fac? se jeli el. Ce-o să se întâmple 
cu mine? Dumnezeu să mă păzească! Ajută-mă! Ajută-mă! 

— Ascultă, i-am spus eu. Ai să-mi raportezi mie şi fratelui 
meu totul imediat - întreg adevărul, ai înţeles?! - şi noi o să te 
salvăm, bineînţeles dacă nu întreprinzi nimic împotriva noastră. 
Arma să nu ţi se descarce din întâmplare, sau altele de felul 
acesta... 

Bolidar îmi strânse cu putere mâna cu pumnii lui fierbinţi şi 
tremurânzi. 

— Dacă ţii în mod cinstit la partidul nostru, nu ţi se va 
întâmpla nimic, am continuat eu. Noi vom împiedica rebeliunea şi 
nimeni nu va trebui să moară. Nici d-ta, nici altcineva. 

Bolidar o şterse şi eu mă întorsei în dormitorul trupei. 

Am luat de pe raftul din perete un exemplar din coran, în 
limba arabă, i-am făcut semn lui Michael, şi-am deschis cartea; 
m-am aşezat lângă el şi am început sa citesc cu voce tare, după 
cum obişnuiam s-o facem adeseori. 

Am citit un verset şi am spus apoi în limba arabă, cu acelaşi 
fel monoton de a vorbi: 

— O să ucidă. Mâine dimineaţă. Unul raportează acum totul. 
Apoi am continuat să citesc versetul următor, după care i-am dat 
cartea lui Michael, spre a-mi urma exemplul. În curând Michael 
îmi spuse printre versete: 

— Noi i-am prevenit. Nu spune nimic. O să atace el la noapte. 
Nu dormi. Eu am să-i anunţ pe prietenii noştri. Apoi mai citi un 
verset din înţelepciunea profetului, înainte de a închide cartea. 

Peste câteva minute, Bolidar veni în dormitor şi se dezbrăcă. 

— Ce este cu baioneta mea? i-am strigat eu. 

— O clipă, Smith, răspunse el şi începu s-o curețe. 

Apoi mi-o aduse, şi când se aplecă deasupra patului pentru a 
o atârna, îmi şopti: 

— Nu i-am spus nimic - mâine! şi se întoarse la locul lui. 

În timp ce se suna semnalul culcării, i-am transmis această 
comunicare lui Michael. 

— E bine, spuse el. Cel puţin vom avea o noapte liniştită. 


166 


Îl invidiam pe Michael pentru calmul său, căci eu nu puteam 
să dorm. 

Nu era oare cu putinţă ca Schwartz însuşi să fie un simplu 
agent provocator al lui Lejaune? Nu, aceasta era o curată prostie; 
groaznica atmosferă de trădare şi de bănuială mă otrăvea. Deşi 
brutal, Schwartz era în fond un om cinstit şi cumsecade, aproape 
înnebunit de setea răzbunării şi adus la disperare din cauza 
nedreptăţilor şi cruzimii unui nebun îmblânzitor de animale. Cu 
excepţia lui Bolidar şi a lui Guantaio, partizanii Ilui erau, ca şi el, 
nişte oameni de treabă - îndobitociţi de un sistem neomenos şi de 
monstrul mai neomenos ce îl reprezenta. 

Dar de ce oare nu intra Lejaune în acţiune? Ce aştepta? 
Trimisese după ajutor? Se afla o trupă de ajutor pe drum de la 
Tokotu, unde staţionau atât Senegalezi, cât şi Legionari călări? 
Sau poate aştepta sosirea lor? Nu, era cu siguranţă prea mândru, 
pentru a cere ajutor împotriva oamenilor care se aflau sub 
comanda sa şi care tremurau de altfel de frica lui. In felul acesta 
şi-ar fi distrus cariera. Afară de asta ar fi pierdut ocazia de a 
intra în posesia pietrei legendare. Putea să pescuiască numai în 
apă tulbure. 

Era aşadar sigur, că nu trimisese la Tokotu după ajutor 
pentru Zinderneuf. 

Mă zvârcoleam în patul meu înfierbântat şi tare şi nu-mi 
puteam închipui ce va face Lejaune. Tocmai când mă întorceam 
pe cealaltă parte, am observat că cineva stătea în uşă; era... 
Lejaune! 

De la locul lui, privea din pat în pat. Era absolut singur şi 
tinea un revolver în mână... Pe cine voia să împuşte? 

Era oare începutul sfârşitului? 

M-am ridicat în mod instinctiv, şi m-am rezemat în cot. 

Lejaune mă observă îndată, îşi puse un deget pe buze şi îmi 
făcu un semn. 

M-am uitat la el cu mirare. 

Lejaune îşi încreţi fruntea şi îmi făcu un nou semn, cu un gest 
rapid şi poruncitor al braţului. 

Ce voia? Să mă omoare afară? Sau să-mi ordone să-l chem pe 
Michael afară? Nu trebuia în acest caz să mă reped la el şi să-i 
smulg revolverul? Şi atunci? Nici crima, nici rebeliunea nu 
puteau să îmbunătăţească disperata noastră situaţie. 

În timp ce-mi fulgerau aceste gânduri prin creier, mi-am 
îmbrăcat repede pantalonii şi tunica şi am mers spre uşă în vârful 


167 


picioarelor. 

— Vino după mine, spuse Lejaune şi mă duse în camera lui. 

Acolo închise uşa acestei odăi mici, sărăcăcioase şi în care te 
simţeai stingherit, se aşeză la masă şi mă privi tăcut şi 
ameninţător pe sub sprâncenele stufoase. 

— Vrei să rămâi în viaţă, împreună cu nemernicul tău de 
frate? se răsti el deodată către mine. Răspunde-mi câine! 

— În general da, domnule sergent, am răspuns eu cu o voce 
care trebuia să fie ceva între o obrăznicie provocatoare şi o 
servilitate umilă. 

— În general ai vrea aşadar? mă ironiză Lejaune. Ei bine, 
atunci cel mai bun lucru ar fi să bagi bine de seamă la ce am să-ţi 
spun. Numai eu pot să te salvez. M-ai înţeles? Răspunde-mi, 
porcule! 

— Da, domnule sergent. 

— Ascultă, imbecil tropical, continuă el, aceşti câini 
trăncănesc ceva despre o piatră prețioasă. Un diamant, cu care 
aţi fi dispărut din Londra. Există şi un plan, de a vă omori pe 
amândoi pentru a vă jefui şi a fugi apoi cu diamantul. 

— Există într-adevăr aşa ceva, domnule sergent? am spus eu, 
când se opri. 

— Nu vorbi dacă nu eşti întrebat! Pungaş ordinar! urlă el. Da, 
există într-adevăr aşa ceva, continuă, maimuţărindu-mă. Şi eu 
ştiu tot ce se face, ce se spune, şi chiar ce se gândeşte aici! Ei 
bine, mie nu-mi pasă ce aţi furat şi mi-e perfect indiferent ce se 
întâmplă cu tine şi cu hoţul tău de frate -dar nu admit 
conspirații şi omoruri de oameni, care stau sub comanda mea. Ai 
înţeles? Răspunde-mi, gură-cască! 

— Am înţeles, domnule sergent. 

— Ei bine, mârâi el. Am să-i învăţ eu pe aceşti câini 
blestemaţi, să-şi îndeplinească datoria şi să nu se ocupe de 
diamante şi conspirații. Pe Dumnezeul meu că am să-i învăţ! Ín 
acest scop am să te deleg împreună cu fratele tău şi cu, să zicem, 
St. Andre, Cordier şi Maris, să-i arestaţi pe capii acestor porci 
neruşinaţi. Eu am sa conduc personal totul. Voi veţi trage, la 
ordinul meu, în toţi cei pe care am să vi-i indic, aşa cum se trage 
în nişte câini turbati şi rebeli. M-ai înţeles, nătărău holbat, distins 
imbecil ce eşti? Răspunde-mi! 

— Am înţeles, domnule sergent. 

— Bine, idiot rânjitor! Şi pentru a termina odată cu acest 
scandal de trei ori blestemat şi a preveni orice altă turburare a 
ordinii, fratele tău îmi va preda diamantul. Eu îl voi păstra astfel 


168 


încât să nu poată fi periclitat de nici un fel de conspirații sau 
planuri... Dracul să vă ia pe voi şi diamantul vostru blestemat! 
Am să vă arăt eu ce înseamnă să subminezi disciplina şi să 
provoci dezordini! Fratele tău merită douăzeci de ani de 
puşcărie... M-ai înţeles? Răspunde-mi, nătărău blestemat! 

— Da, domnule sergent, răspunsei eu. 

— Mâine dimineaţă ai să intri în gardă cu fratele tău şi cu 
ceilalţi trei, patru. Veţi căpăta muniții de armă. Tu sau fratele tău 
vă veţi posta în faţa magaziei şi veţi trage în oricine s-ar apropia, 
bineînţeles cu excepţia mea. De altfel în oricine - indiferent dacă 
este un subofițer sau un soldat... Am să-i învăţ eu minte pe porcii 
ăştia - pe Dumnezeul meu, nu mă cunosc încă!... De fapt voiam 
să vorbesc cu fratele tău, dar pentru că erai întâmplător treaz, 
n-am vrut să mai intru în această cuşcă de hiene trădătoare. 
Pleacă acum şi transmite-i fratelui tău tot ce ţi-am spus, şi dacă 
diamantul va fi bine închis în casa companiei, atunci am să vă 
dau posibilitatea să vă salvaţi nepreţuitele voastre vieţi. 

Acum ascultă-mă cu atenţie. Furişează-te înapoi şi trezeşte-l 
pe fratele tău, pe St. Andre, pe Maris şi pe Cordier; spune-le să 
se scoale încet şi să părăsească dormitorul cu armele lor, fără a 
atrage atenţia celorlalţi... Eu am să stau în uşă cu revolverul în 
mână şi am să trag în oricine, la prima mişcare ce mi s-ar părea 
suspectă... Du-te... 

L-am salutat şi am plecat. 

Ora sunase! Lejaune începuse sa acţioneze! Se folosea de 
informaţiile lui Bolidar, după care Michael, Cordier, Maris, St. 
Andre şi cu mine refuzaserăm să ne alăturăm rebelilor şi ne 
încredința nouă - celor cinci soldați rămaşi credincioşi 
drapelului - misiunea de a-i înfrânge pe rebeli. 

Lejaune avea tot dreptul să ne ordone să punem mâna pe 
orice rebel şi să-l împuşcăm, dacă ar opune rezistență. Era fără 
îndoială datoria noastră să-l ascultăm. 

Dar ce se va întâmpla dacă Michael va contesta că ştie ceva 
despre un diamant? Ce-i va face Lejaune, după ce vor fi înăbuşit 
rebeliunea? Simplul cuvânt al lui Lejaune ar fi suficient, pentru 
a-l face să împărtăşească soarta rebelilor lichidaţi, fie că s-ar afla 
pe lumea cealaltă sau în antecamera celeilalte lumi: batalionul 
disciplinar... 

— Daca faci un zgomot sau o mişcare greşită, eşti primul care 
mori - primul între mulţi alţii, sper, mormăi Lejaune, în timp ce 
mă strecuram de-a lungul gangului, pe lângă zidul gros de argilă, 


169 


şi el mă împingea din spate cu revolverul. 

Am ajuns la uşa dormitorului trupei. Lejaune se opri, îşi 
ridică revolverul şi şopti: 

— Fratele tău, Maris, Cordier şi St. Andre - repede... 

M-am târât la patul lui Michael şi l-am deşteptat încet. 

Michael se trezi imediat. 

— Ce s-a întâmplat? şopti el. 

— Imbracă-te repede, ia-ţi arma şi vino afară. Lejaune se 
bizuie pe noi. la-ţi baioneta... 

Michael se uită în uşă şi-l văzu pe Lejaune în lumina lămpii de 
noapte, apoi se sculă. 

M-am strecurat la St. Andre şi la ceilalţi, i-am trezit încet şi 
le-am explicat pe şoptite despre ce era vorba. 

Michael stătea cu arma în mână lângă Lejaune, care scotea 
cartuşe din buzunarele-i supraîncărcate şi i le dădea. Când am 
ieşit afară cu arma şi baioneta, Lejaune îmi dădu zece cartuşe. 

— leşi afară şi încarcă, şopti el. Repede!... După aceea tragi 
în oricine nu respectă avertismentul şi îndrăzneşte sa se scoale. 

Ne-am încărcat armele şi ne-am postat în uşă, în spatele lui 
Lejaune. St. Andre veni spre noi şi primi aceleaşi ordine. Lejaune 
îi ameninţă nerăbdător pe Maris şi Cordier cu pumnul şi le făcu 
semn să vină mai repede. Nici unul din oamenii adormiţi nu 
mişca. 

Când veniră şi ceilalţi doi, Lejaune spuse: 

— St. Andre şi Cordier rămân aici, până sunt schimbaţi. Dacă 
se trezeşte vreunul, îi ordonaţi să stea liniştit, vă îndreptaţi 
armele spre el şi îi spuneţi că dacă părăseşte patul, îl împuşcaţi. 
Trageţi imediat în oricine se împotriveşte. Dacă nu faceţi ce vă 
ordon, vă împuşc eu însumi... Voi ceilalţi, veniţi după mine. 

Merserăm în tăcere spre odaia lui. 

— Păzeşte uşa, îi spuse el lui Maris, şi trage în oricine se 
apropie. În oricine, am spus! Şi voi, intraţi repede înăuntru. 

Intră în odaie şi închise uşa în spatele nostru. 

— Daţi-mi imediat diamantul, care este cauza tuturor acestor 
blestemate tulburări. 

Lejaune îl fulgeră pe Michael cu răutate. 

— Voi aţi corupt întreaga garnizoană şi aţi pus în pericol 
disciplina. Am să-l iau în păstrare şi după aceea am să mă ocup 
eu de câţiva din aceşti porci, care îşi închipuie că pot să 
săvârşească în compania mea crime, jafuri şi dezertări! Scoate-l 
la iveală, pungaşule... Repede!... Afară numai dacă vrei ca aceşti 
câini turbati şi rebeli să-ţi taie beregata mâine la adunare... Sunt 


170 


perfect informat... Repede, am spus, dracu să vă ia... agită 
Lejaune pumnul, ameninţător. 

Michael îl privi, ca şi cum n-ar putea să-şi revină din cauza 
mirării. 

— Diamant, domnule sergent? murmură el. 

Faţa brună a lui Lejaune căpătă o culoare şi mai închisă din 
cauza furiei, ochii îi ieşiră din orbite şi străluciră sălbatic 

— Dacă vrei să-ţi baţi joc de mine, am să termin repede cu 
tine! urlă, şi luă revolverul de pe masă, unde îl pusese. Dă-mi 
diamantul, câine blestemat, şi am să-l păstrez până aflu cui îi 
aparţine. Îţi închipui că am să permit să se pună în pericol 
disciplina acestui fort din cauza unui oarecare hoţ de giuvaeruri, 
care a fugit şi se ascunde aici cu prada sa, ducând în ispită 
oamenii cinstiţi?... Scoate-l afară, puşcăriaş evadat... Repede! 

— Nu am nici un diamant, domnule sergent, răspunse 
Michael liniştit şi îl privi drept în ochi. 

— Fratele meu nu a posedat niciodată în viaţa lui un diamant 
şi nici eu, domnule sergent, mă amestecai în discuţie. 

Lejaune nu mai ştia ce să spună. 

Credeam că va avea un atac de apoplexie. Faţa îi deveni roşie 
ca focul şi ochii îi ieşiră şi mai mult din orbite; scrâşni din dinţi şi 
îşi pierdu răsuflarea. 

Apoi se ridică, înălţă revolverul, şi voiam tocmai sa pun arma 
la ochi, dar am avut prezenţa de spirit să-mi dau seama că avea 
timp să tragă înaintea mea. Michael nu se clinti din loc şi eram 
fericit că şi eu mă putusem stăpâni. Stăteam în poziţie de drepti.. 
O mişcare ar fi însemnat nesupunere - şi probabil moartea. 

Aveam impresia că Lejaune ne-ar fi împuşcat pe amândoi pe 
loc (urmând să percheziţioneze apoi cadavrul lui Michael), dacă 
n-ar fi fost el însuşi la strâmtoare şi n-ar fi avut atunci nevoie de 
noi vii. 

În fiecare clipă putea să se aştepte să-i audă pe St. Andre şi 
Cordier trăgând cu arma, pentru a se apăra împotriva rebelilor 
dezlănţuiţi. Sau puteau veni cu toţii să-l omoare. 

Lejaune era însă un om care nu ştia ce e frica. Cu toate că 
viaţa sa atârna de un fir, el se ocupa întâi de chestiunea care îl 
interesa. Acum se întoarse către mine. 

— Aha? Vorbeşti, vrei să spui ceva? spuse el, cu o uriaşă 
stăpânire de sine. Bine! Nu mai aveţi mult timp pentru vorbă. 
Mai vreţi să-mi spuneţi ceva, înainte să vă împuşc?... Sau nu?... 
Nu mai aveţi nimic de spus?... Poate o mică rugăciune?... 


171 


Canalia îşi îndreptă revolverul de la Michael spre mine şi apoi 
din nou spre Michael. 

Era foarte neplăcut să-l ai în faţa ta pe acest nebun furios, cu 
degetul pe trăgaciul unui revolver încărcat - un alienat mintal, 
care dorea moartea noastră pentru a-şi satisface lăcomia! 

Apoi începu să înjure în chip murdar. Făcea spume la gură. 

Noi stăteam nemişcaţi ca nişte statui. Lejaune puse 
revolverul pe masă şi se luă cu amândouă mâinile de păr. 

Şi atunci am făcut ceva ce reprezintă poate cea mai 
îndrăzneață faptă a mea. M-am opus lui Lejaune într-un mod 
provocator şi jignitor. 

— Ia ascultă, Lejaune, i-am spus eu cu răceală, ca unul care 
vorbeşte cu un birjar sau un chelner neruşinat, care vrea să-l 
înşele. Ia ascultă, Lejaune, nu fii aşa de prost. Nu înţelegi că 
peste câteva clipe ai putea fi fixat la zid cu câte o baionetă în 
fiecare mână şi lăsat atârnat acolo pentru a muri în fortul 
incendiat? Sau că ai putea fi bătut în cuie pe acoperiş, cu faţa la 
soare? Nu fii atât de descreierat. Noi nu avem nici un diamant, 
dar d-ta ai cinci oameni pe care te poţi bizui. Isprăveşte cu 
trăncăneala despre diamante şi fii fericit că ne cunoaştem 
datoria - chiar dacă ţi-o uiţi pe a d-tale... 

— Viteaz băiat! murmură fratele meu. 

Ce s-ar întâmpla, dacă cel mai umil sclav din palat s-ar 
năpusti asupra împăratului Abisiniei şi l-ar lovi peste obraz?... Nu 
ştiu. Nici Lejaune n-o ştia - căci altfel ar fi făcut-o cu siguranţă. 

Probabil că împăratul şi-ar pierde răsuflarea şi ar fi pe 
punctul de a leşina. In orice caz Lejaune respiră cu greu şi fu 
gata să leşine. 

Apoi sări în sus şi urlă. Michael mătură revolverul de pe masă 
cu o mişcare rapidă a mâinii, înainte ca Lejaune să-l fi putut 
apuca. 

Eu mi-am îndreptat arma spre Lejaune; baioneta mea îi 
ameninţa beregata, iar degetul meu era pe trăgaci. 

Nu ştiu dacă Lejaune voise într-adevăr să tragă sau nu, dar 
aveam impresia că furia îi răpise ultimele rămăşiţe de rațiune şi 
că moartea noastră era singurul lucru care mai conta pentru el. 

În orice caz - acum nu mai putea să tragă. 

— La prima mişcare eşti un copil al morţii! am spus eu cu 
patetism, părându-mi mie însuşi caraghios ca un erou al 
ecranului. 

Michael ridică revolverul. 

— Aşadar sunteţi şi voi rebeli, neam blestemat de mincinoşi?! 


172 


gâfâi Lejaune, îşi mişcă capul de pe o parte pe alta şi îşi pierdu 
răsuflarea, ca şi cum ar fi fost gata să se înăbușe. 

— Deloc, spuse Michael calm. Suntem soldaţi de treabă, care 
vrem să ne îndeplinim bine datoria - şi nu vrem să pălăvrăgim 
despre diamante, cu două minute înainte de izbucnirea unei 
rebeliuni... Omule, nu-ţi dai seama că până într-o oră fortul va fi 
ars din temelie, garnizoana plecată şi d-ta mort - afară numai 
dacă îţi dai seama de datoria d-tale în ultima clipă?! 

Lejaune trase o înjurătură demnă de admiraţie din cauza 
lungimii şi complicaţiei sale, şi spuse apoi: 

— Vreau să înăbuş mai întâi această mică revoltă şi mă ocup 
eu pe urmă de voi, câini şireţi ce sunteţi! Aveţi numai puţină 
răbdare! Vă bag eu în răcori! Am să va dau eu una din micile 
mele lecţii! 

— Probabil drept răsplată pentru că ţi-am salvat preţioasa 
dumitale viaţă, spuse Michael. 

— Aceasta o faceţi numai pentru că este datoria voastră. Vă 
place să vă faceţi datoria, câini tineri ce sunteţi! Ei bine, haideţi 
cu mine şi faceţi-vă datoria, spuse el liniştit şi cu o anumită 
demnitate. Să amânăm convorbirea noastră până după 
terminarea restului. Apoi vom vedea noi ce se întâmplă cu nişte 
oameni care îşi ameninţă superiorii şi îndreptă arma asupra lor... 
Dă-mi revolverul încoace... 

— Deschide uşa, John, spuse Michael. 

Am lăsat arma jos şi am deschis uşa. 

Maris, care stătea de pază înaintea uşii, mă privi întrebător. 
Auzise cu siguranţă accesul de furie al lui, Lejaune. 

Michael puse revolverul pe masă. 

Lejaune îl luă şi se îndreptă spre uşa deschisă. 

— Urmaţi-mă, voi trei, spuse el şi o luă cu hotărâre înainte, 
spre dormitorul trupei. 

În faţa uşii dormitorului stăteau de gardă St. Andre şi 
Cordier. 

— S-a întâmplat ceva? mormăi Lejaune, în timp ce dădeau 
onorul. 

— Nu s-a mişcat nici unul, domnule sergent, raportă St. 
Andre. 

— Lăsaţi puştile, ne spuse Lejaune nouă trei, şi scoateţi 
repede şi fără zgomot toate armele din acest dormitor. Voi, 
ceilalţi doi, veţi trage în oricine îşi părăseşte patul 

Ne puserăm pe lucru, scoaserăm întâi toate armele Lebel din 


173 


rastel şi merserăm apoi de la pat la pat, îndepărtând baionetele, 
care atârnau pe perete, deasupra paturilor. 

O teacă de baionetă se lovi de o farfurie şi un om se ridică. 
Era Vogue. 

— Luaţi-l la ochi, spuse Lejaune şi două puşti se îndreptară 
spre acesta, care arăta înspăimântat. 

— Culcă-te, omule, şoptii eu şi Vogu€ recăzu imediat pe spate 
şi închise ochii. 

În timp ce mergeam pentru ultima oară spre uşă, ţinând în 
mâini o mulţime de baionete, se întâmplă inevitabilul. O baionetă 
îmi alunecă şi căzu pe jos. Am întins piciorul, pentru a înăbuşi 
zgomotul produs de căderea baionetei, şi m-am lovit de pat. Omul 
care dormea se ridică speriat. 

— Dumnezeule! Ce-i asta? strigă el. 

Era Glock. 

— Culcă-te, Glock, am şoptit eu. Uită-te la uşă. 

— Împuşcaţi-l, dacă se mişcă, spuse Lejaune cu sânge rece. 

Glock se culcă la loc şi se uită fix la Lejaune, ca un iepuraş 
hipnotizat de un şarpe. 

Când am ieşit afară, nu se mai găsea nici o armă în dormitor 
şi domnea o tăcere totală. Caporalul Boldini, care era culcat 
imediat lângă uşă, dormea mai adânc decât ceilalţi. 

Lejaune scoase o cheie din buzunar. 

— St. André, Cordier şi Maris, duceţi armele în magazie, 
spuse el. St. Andre, rămâi acolo de pază, cheia mi-o trimiţi înapoi 
cu Cordier şi Maris şi tragi în oricine se apropie, bineînţeles 
afară numai de aceştia patru. 

— Câţiva din porcii aceştia s-au trezit, se întoarse el către 
Michael şi mine, băgaţi de seamă... Dacă sar mai mulţi deodată, 
trageţi în Schwartz şi Brandt. Apoi în Haff şi Delarey. Dacă se 
mişcă unul numai, îl lichidez eu singur... 

O slabă licărire de lumină în fereastră arăta, că se crapă de 
ziuă. Maris şi Cordier se întoarseră şi-i înmânară cheia lui 
Lejaune. 

— Maris, Brown şi Cordier rămân aici, spuse Lejaune, şi trag 
în oricine îşi părăseşte patul. Dacă vor sa dea năvală, atunci 
trageţi mai întâi în Schwartz. Viaţa noastră depinde de prezenţa 
voastră de spirit. Gândiţi-vă că sunt toţi neînarmaţi... Smith, vii 
cu mine, vreau să dezarmez santinela şi posturile de gardă... 

Păşirăm prin coridor, 

— Vreau să dezarmez întâi pe omul care stă de gardă pe 
acoperiş, spuse el, pentru ca să nu tragă în noi, în timp ce 


174 


dezarmăm jos santinela. 

Ne urcarăm pe scară, până ajunserăm la acoperişul neted, 
care era înconjurat de jur împrejur de un meterez puternic, 
prevăzut cu creneluri. 

Un post de gardă patrula noaptea pe acest acoperiş, în timp 
ce platforma turnului înalt nu era ocupată pe întuneric, 

Lejaune îl schimbă şi mă puse pe mine să-l înlocuiesc. Apoi îi 
luă omului arma şi îi ordonă să coboare în camera de gardă şi 
să-i spună sergentului Dupré să vină sus pe acoperiş. 

După ce omul plecase, Lejaune îmi spuse: 

— Instalează-te în acest loc; de aici poţi să cuprinzi cu 
privirea toată curtea. Eu am să ordon sergentului Dupre, să ia 
armele oamenilor din gardă şi să le trimită pe toate cu un om din 
camera de gardă. Dacă iese vreun om cu o singură armă, trage 
imediat în el. Trage în oricine iese prin uşa aceea, numai în omul 
care duce cele şase arme, bineînţeles nu. Şi ţinteşte ca lumea, să 
nu scape vreunul cu viaţă; oricine iese înarmat, este un rebel. 

Mi-am îndreptat arma spre uşa care era în faţa mea, jos în 
curte. Îmi dădeam seama că avea dreptate şi că era de datoria 
mea să-l ascult, cu toate că nu eram încântat la gândul să-mi 
împuşc camarazii, ca pe nişte iepuraşi fugari. 

Sergentul Dupré veni pe acoperiş şi-l salută pe Lejaune, care 
îi ordonă să ia armele oamenilor lui şi să le trimită cu unul din ei. 
Afară de acest om, n-avea nici unul voie să iasă din camera de 
gardă. 

Sergentul Dupré salută şi se îndepărtă; cobori treptele spre 
curte, se duse la santinela de la poartă, îi luă arma şi o însoţi în 
camera de gardă. Dupre repetă procedura şi cu celelalte 
santinele. 

După ce Dupré însoţise pe ultimul om în camera de gardă, 
ieşi un soldat. Am răsuflat uşurat, când am văzut că acesta purta 
pe flecare umăr trei-patru arme, cu gurile în jos. 

— Atenţie! mormăi Lejaune. Poate că năvălesc cu toţii afară 
deodată - atunci deschizi imediat un foc rapid. 

Lejaune îşi îndreptă şi el arma, pe care o luase de la soldatul 
de gardă pe acoperiş, spre uşa camerei de gardă. 

Omul cu armele, un oarecare Gronau, un alsacian lung şi 
prost, urcă scara. Eu nu m-am întors ci am continuat să mă uit cu 
atenţie la uşă. 

Deodată am auzit un trosnet violent în spatele meu şi m-am 
întors repede. Credeam că omul îl doborâse pe Lejaune pe la 


175 


spate. 

Armele îi alunecaseră din mâini şi căzuseră cu zgomot pe 
acoperiş. Gronau stătea ca împietrit, cu ochii blegi şi gura larg 
deschisă şi arăta cu mâna în depărtare. 

Părea atât de ieşit din minţi, încât Lejaune, în loc să-l 
doboare, se întoarse şi privi în direcţia mâinii sale întinse. 

Am făcut şi eu acelaşi lucru. 

Oaza era inundată de Tuaregi, care treceau la atac cu iuţeală 
şi fără zgomot! 

O hoardă mare de călăreţi pe cămile năvălea spre stânga şi 
spre dreapta, pentru a încercui fortul din toate părţile. Cu toată 
lumina slabă a revărsatului zorilor, se puteau vedea sute de 
Tuaregi. 

Lejaune îşi dovedi îndată prezenţa de spirit. 

— Fugi imediat înapoi cu armele! îi strigă el lui Gronau şi îl 
împinse înainte. Sergentul Dupre să vină imediat la mine! 

— Repede în dormitor, se răsti el la mine, alarmează oamenii. 
Dă-i cheia aceasta lui St. Andre şi împărţiţi armele. Trimite 
gornistul la mine. Repede! 

Am rupt-o la fugă şi am auzit cum Lejaune deschidea un foc 
susţinut împotriva hoardei care se apropia. 

I-am aruncat cheia lui St. André, care păzea uşa magaziei şi 
am strigat: 

— Vin Tuaregii! Scoate armele şi muniţia! 

Când am ajuns în dormitorul trupei, am văzut că Michael îşi 
ţinea arma îndreptată spre capul lui Boldini, în timp ce Maris 
tintea spre Schwartz şi Cordier îi ţinea pe ceilalţi în şah cu arma 
lui. Toţi se deşteptaseră şi erau indignaţi, mai ales Boldini, dar 
nu îndrăzneau să părăsească patul. Am strigat: 

— La arme! Tuaregii! Tuaregii! Lui Michael şi celorlalţi doi 
le-am strigat: Sus cu voi, suntem încercuiți! 

Toţi săriră din paturi şi îşi manifestară prin strigăte 
zgomotoase bucuria pentru schimbarea care îi aştepta. 

St. Andre aduse armele înapoi. 

Dupre şi santinela urcară treptele în fugă. 

Când am ajuns pe acoperiş, Lejaune urlă: 

— La parapet! Deschideţi focul! Nu vă lăsaţi, diavolilor! Nu 
vă lăsaţi! 

Îi trecu comanda lui Dupré şi se repezi jos. 

Peste câteva clipe începură să vină în grabă legionarii, 
bărbaţi în cămaşă, cu capul gol şi picioarele goale, unii numai cu 
pantalonii traşi pe ei - dar fiecare cu o cartuşieră plină, arma şi 


176 


baioneta. 

În câteva minute, toţi oamenii din fort fură la locurile lor pe 
acoperiş şi de la fiecare crenel se trăgea de zor asupra 
Tuaregilor, care dădeau năvală, scoțând urlete sălbatice. 

Scăpaserăm în ultimul moment de la pieire. 

Dacă Gronau nu ar fi atras atenţia asupra Iuaregilor, era 
posibil ca, la această oră, nici un om din garnizoană să nu mai fie 
în viaţă. Tuaregii ar fi atacat la revărsatul zorilor şi ar fi găsit o 
garnizoană dezarmată! 

Sfârşitul era încă nesigur, căci atacul se dezlănţuise prin 
surprindere. Inamicul se apropiase prea mult şi era periculos, 
oaza se afla în mâinile lui şi noi eram doar o jumătate de 
companie contra multor sute de duşmani. _ 

Tuaregii erau viteji, aceasta nu se putea tăgădui. Incercau să 
se apropie de ziduri, deşi la focul nostru bine ţintit, aproape 
fiecare împuşcătură însemna moartea unui Tuareg. 

În timp ce sute de oameni trăgeau din imediata apropiere 
asupra deschiderilor meterezului, o bandă mare atacă poarta cu 
pietre, topoare şi săbii şi încercă să-i dea foc. 

Dar Lejaune conduse apărarea cu atâta prudenţă, încât 
întreg atacul se prăbuşi tot atât de repede cum începuse. Când 
răsări soarele, nu se mai zărea nici un Tuareg; se retrăseseră în 
dosul şirului de coline de nisip, de unde puteau să tragă asupra 
noastră sub acoperire bună. 

Întregul atac durase abia zece minute, dar îmi păruseră tot 
atâtea ore. 

Împuşcasem pe puţin douăzeci de Tuaregi, ţeava puştii era 
fierbinte şi nai multe gloanţe nimeriseră în deschizătura de 
meterez, în dosul căreia mă aflam. 

În faţa noastră, în pustiu, se deosebeau pete albe şi albastre 
deschise, care arătau mai degrabă a legături de rufe decât a 
Tuaregi căzuţi. j 

Gornistul nostru sună: „Incetaţi focul!” şi am privit în jurul 
meu. Un aspect ciudat, aproape comic se oferi ochilor mei. 

La fiecare deschidere de meterez stătea câte un soldat pe 
jumătate îmbrăcat - unii aproape goi -iar la picioarele lor se 
aflau cartuşe goale şi într-unul sau două locuri băltoace de sânge. 
În timp ce mai priveam, una din aceste ciudate apariţii, care nu 
avea pe ea altceva decât cămaşă şi pantalon, alunecă încet la 
pământ, şezu dreaptă o clipă şi se prăbuşi apoi, capul lovindu-se 
zgomotos de podea. Era Blanc, marinarul. 


177 


Lejaune se apropie şi strigă 

— Aici nu e timpul şi locul pentru chiulangii! 

Apoi îl apucă pe Blanc în braţe, îl ridică şi îl împinse spre 
deschiderea meterezului. Acolo aşeză cadavrul în poziţia unui 
trăgător - Blanc era evident mort. Rezemă mortul de deschidere 
şi-i aşeză cotul pe marginea ei exterioară. 

Apoi puse puşca în deschidere şi aşeză mâinile cadavrului în 
aşa fel pe armă, încât aveai impresia că ai în faţă un trăgător. 

— Continuă să pari cel puţin folositor, prietene! dacă nu mai 
poţi să şi fii, spuse Lejaune ironic şi, când se întoarse cu spatele, 
adăugă: Poate că ai să găseşti acum drumul prin pustiu şi fără 
busola mea. 

Apoi i se adresă caporalului Boldini: 

— Ia jos pe fiecare al treilea om, dă-le de mâncare şi ai grijă 
să se echipeze ca lumea. Dacă auzi un foc sau semnalul 
„Adunarea”, vii imediat sus cu oamenii. Dacă nu are loc nici un 
atac, iei jos jumătate din cei rămaşi aici şi apoi restul. În treizeci 
de minute toţi trebuie să fie din nou la locurile lor în cea mai 
perfectă ordine... Voi, St. Andre şi Maris, aduceţi între timp mu- 
niţia. O sută de cartuşe de om. Cordier, adu o găleată de apă sus. 
Umple toate bidoanele şi pregăteşte găleți pline aici, deasupra 
porţii. Poate că Tuaregii o să mai încerce încă odată să-i dea 
foc... Sergent Dupré, nici un rănit nu va fi dus jos. Adu bandajele 
şi trusa sanitară sus... Au ieşit toţi cei închişi în celule? 

Se uită în jur, ca un soldat prevăzător, energic şi îndrăzneţ 

— Şi unde este excelentul Schwartz? continuă el. Vino 
încoace, câine, suie sus pe platforma turnului da observaţie şi 
urmăreşte palmierii aceia - până te împuşcă Tuaregii... Ţine ochii 
pe oază, îţi spun. Ai să ai acolo sus destul timp, să mai unelteşti 
câteva conspirații... Işi puse mâna pe revolver şi îl privi pe 
Schwartz răutăcios şi ameninţător. 

Schwartz se caţără pe scara care ducea la platforma înaltului 
turn de observaţie - era postul cel mai periculos. 

— Acum ţineţi ochii deschişi şi trageţi de îndată ce vedeţi 
ceva suspect, ne ordonă Lejaune. 

Peste zece minute apăru Boldini cu oamenii care fuseseră jos 
şi care erau acum echipați ca de paradă. Apoi cobori cu a doua 
treime; oamenii mâncară, se echipară şi se întoarseră ca nişte 
soldaţi conştiincioşi. Ca prin minune pieriseră toate semnele de 
boala tropicelor, de rebeliune şi de nebunie: erau soldaţi fericiţi 
şi conştienţi de datoria lor, care se bucurau de luptă ca nişte 
copii. 

178 


Cu restul trupei am coborât eu, sperând că până la 
întoarcerea mea nu se va întâmpla nimic. Nici un foc de armă nu 
tulbură tăcerea, în timp ce dădeam în grabă pe gât supa şi 
cafeaua cu pâine. 

Când ne întoarserăm sus, Lejaune îi striga tocmai lui 
Schwartz: 

— Nu vezi nimic? 

— Nimic nu sae mişcă, domnule sergent, răspunse Schwartz. 
Imediat după aceea strigă ceva, însă vocea lui se pierdu în 
mijlocul răpăitului de gloanţe, care începu deodată. Tuaregii 
ocupaseră colinele de nisip din imediata apropiere a fortului şi 
împroşcau asupra noastră o ploaie de gloanţe. 

Noi nu prea îi puteam vedea; un om, care trăgea de la 
deschiderea lui, era tot atât de expus cât şi un Tuareg, care era 
culcat în dosul unui bolovan sau găsise o altă acoperire în nisip. 

Dimineaţa trecea încetul cu încetul, iar soarele dogorea tot 
mai tare. Cu o stăruinţă supărătoare, glonte după glonte nimerea 
în apropierea locului de unde trăgeam. Nu mi-era teamă să fiu 
atins, dar arşiţa dogoritoare şi încordarea îmi produceau dureri 
violente de cap... 

Deodată un om din dreapta mea sări înapoi, scoase un țipăt, 
se împletici, şi căzu - arma lui se rostogoli la picioarele mele. 

M-am aplecat asupra celui căzut. Era Guantaio, lovit în plină 
frunte. 

Dar deodată am fost azvârlit de Lejaune cu toată puterea la 
zid. 

— Dacă îţi mai părăseşti locul o singură dată, te împuşc 
imediat! urlă el. Ce-ţi pasă de hoitul ăsta, fă-ţi datoria, laş 
blestemat... 

În timp ce mă întorceam la crenelul meu, Lejaune îl ridică pe 
Guantaio, care horcăia şi gemea, şi îl împinse din nou pe locul lui. 

— Stai aici, ticălosule, strigă el, altfel te înfig în baionete! îl 
introduse cu forţa pe muribund în deschiderea meterezului, 
astfel încât capul şi umerii i se puteau vedea de afară. 

— Nu admit chiulangii şi simulanţi, urlă el. O să vă ocupați cu 
toţii, morţi sau vii, poziţiile, cât timp se va mai vedea un singur 
Tuareg... 

Deodată focul Tuaregilor slăbi şi încetă apoi cu totul. Focul 
nostru bine ţintit le provocase probabil pierderi grele, sau poate 
pregăteau ceva nou. 

Lejaune dădu comanda:. 


179 


— Încetaţi focul!... Răniţii se culcă pe locurile lor! 

Vreo şase răniţi se întinseră pe jos. Eram fericit că Michael 
nu era printre ei. Sergentul Dupré şi Cordier treceau de la unul 
la altul, îi pansau şi îi înviorau. 

— Caporal Boldini, du oamenii jos la masă în trei serii, ordonă 
Lejaune. Te întorci cu ei în pas alergător imediat ce se sună 
alarma... St. André, împrospătează muniţiile, fiecare om să aibă o 
sută de gloanţe... Cordier, lasă pansatul şi du-te şi tu jos... 

Când am coborât şi eu, m-am simţit mai fericit din cauza 
întunericului şi răcorii care domneau aici în raport cu arşiţa de 
sus, decât pentru mâncare şi jumătatea de litru de vin, căci îmi 
simţeam capul gata să plesnească. 

— Moriturus te saluto, spuse Cordier, în timp ce ducea 
paharul cu vin la gură. 

— Nu vorbi prostii, am spus eu. Nu eşti mai moriturus decât 
Madame la Republique. 

— Am să mor încă înainte de apusul soarelui, răspunse 
Cordier. Locul acesta va fi în curând tăcut ca un mormânt... 
Madame la République - morituri te salutant! spuse el şi bău din 
nou. 

— Mai bine să mori în luptă, decât să fii apoi asasinat de 
Lejaune, spuse Michael. Dacă dau ortul popii, mi-ar plăcea să-l 
iau pe acest straşnic sergent cu mine... 

— Este un soldat extraordinar, am spus eu. 

— Aşa e şi de aceea îi iertăm multe. La fiecare om care este 
atins, îl cuprind sentimente contradictorii. Bestia din el spune: 
„Aşa-ţi trebuie, rebel blestemat!” şi soldatul din el spune cu 
părere da rău: „Incă un luptător mai puţin!” 

— Este o bestie ordinară, am observat eu. A aruncat doi 
muribunzi înapoi la deschiderile lor şi s-a mai şi bucurat. 

— Aceasta este în parte o bucurie a cruzimii, dar în parte şi o 
tactică inteligentă, spuse Michael, aprinzându-şi o ţigară. El vrea 
să le dea Tuaregilor impresia, că nici un om nu este omorât. Sau 
că în fort există trupe atât de numeroase, încât totdeauna se 
găseşte unul, care să ia locul celui căzut... Tuaregii nu au 
binocluri şi pentru ei un soldat la meterez este un soldat... 

— Dar ce se va întâmpla, când vom rămâne atât de puţini, 
încât nu vom mai putea răspunde în mod eficace focului 
inamicilor? am întrebat eu. 

— Poate că speră să-i vină un ajutor până atunci, presupuse 
Michael. 

— Lejaune contează pe un ajutor, se amestecă în vorbă St. 


180 


Andre şi se aşeză la masa noastră. Dupre mi-a povestit că 
Lejaune a pus în ultimul timp, în fiecare noapte, doi călăreţi 
pândari arabi să patruleze afară şi le-a dat ordinul să călărească 
în goana mare la Tokotu, raportând că fortul este atacat şi 
cerând ajutor, de îndată ce vor auzi un foc de armă răsunând în 
interiorul sau în afara fortului. 

— Desigur că n-ar fi cerut ajutor la Tokotu pentru înăbuşirea 
unei rebeliuni a propriilor lui oameni - încă înainte de a fi 
izbucnit. Dar dânsul n-ar avea de suferit urmări neplăcute, dacă 
ar veni un ajutor pentru că un călăreț pândar arab a raportat 
„din greşeală” că fortul este atacat şi în ziua următoare vor fi 
aici. 

— Intrebarea care se pune este numai unde vom fi noi atunci, 
am observat eu. 

— În iad, dragii mei, surise Cordier. 

Când ne-am întors pe acoperiş răniții erau din nou la locurile 
lor - câţiva din ei nu se mai mişcau! 

La stânga şi la dreapta mea stătea câte un mort, cu arma în 
mâini, aşezat cu forţa la meterez. 

În faţa mea, în pustiu, nu se mişca nimic. Nu se vedea altceva 
decât nisip şi pietre, peste care jucau şi licăreau valurile de 
căldură. 

Deodată, Schwartz scoase un strigăt de pe turnul lui de 
observaţie. 

— Se caţără pe palmieri! strigă el şi trase. 

Acestea fură ultimele lui cuvinte. O clipă mai târziu 

o salvă îl dobori. 

— Gloanţele începură să lovească în interiorul meterezului. 
Cei mai buni trăgători Tuaregi se căţăraseră pe vârful palmierilor 
din oază şi trăgeau de acolo în jos, pe acoperiş. De la colinele de 
nisip se deschise de asemenea focul. 

— Foc susţinut pe palmieri, strigă Lejaune, şi, Brandt, urcă-te 
imediat în turn. Repede. Brandt se uită sus la turn şi apoi la 
Lejaune. Lejaune puse mâna pe revolver şi Brandt se căţără 
ascultător pe scară şi începu să tragă de pe platforma turnului 
asupra palmierilor, cât de repede putea. 

Michael era tot la locul lui, dar când m-am întors l-am văzut 
pe vecinul lui căzând jos şi apucându-se de gât, în timp ce 
sângele îi curgea şiroaie peste mâini. Când am privit mai târziu 
în trecere din nou acolo, am observat că Lejaune îl aşezase şi pe 
acesta la deschiderea lui. 


181 


Peste câteva clipe, am auzit un țipăt de sus şi când m-am 
uitat într-acolo, Brandt se împletici, se lovi cu spatele de 
balustrada platformei şi, dându-se peste cap, căzu cu un zgomot 
asurzitor pe acoperiş. 

— Sergent Dupre, caută un loc bun pentru cadavrul ăsta, 
strigă Lejaune şi apoi îi ordonă lui Haff să urce sus. 

Schwartz, Brandt, Haff! Următorii vor fi fără îndoială Delarey 
şi Vogu€... Şi apoi Colonna, Gotto şi Bolidar... Guantaio era 
mort... De ce nu-l trimitea pe Michael sus? Se vede că voia să-l 
cruţe, împreună cu St. André, Cordier, Maris şi cu mine, până ce 
capii rebeliunii şi hoţii care voiau să fure „diamantul” vor fi fost 
morţi. Lejaune n-avea de gând să-i învingă pe Tuaregi pentru a fi 
prada rebelilor şi a hoţilor. 

Când am privit în sus la Haff, am observat că stătea acoperit 
în dosul cadavrului lui Schwartz şi trăgea. 

M-am întrebat dacă vom mai putea rezista Tuaregilor până 
seara. La lumina lunii vor mai trage? 

Descărcarea armei era un chin din ce în ce mai mare, 
deoarece mă aureau îngrozitor ochii orbiţi de soare. Aveam 
senzaţia că ţeasta mi se deschisese şi lăsase creierul descoperit. 
Resimţeam fiecare descărcare a armei ca o lovitură grea de 
ciocan pe capul meu. Eram aproape sleit de puteri, când focul 
Tuaregilor scăzu şi în cele din urmă încetă. 

Încetarăm şi noi focul şi ne odihnirăm puţin. Michael era 
sănătos, dar cel puţin jumătate din garnizoană era moartă sau îşi 
dădea sufletul, căci stăteau nemişcaţi la metereze şi nu mai 
dădea atenţie urletelor lui Lejaune. 

Printre morţi se aflau atât sergentul Dupré, cât şi caporalul 
Boldini, şi amândoi erau aşezaţi la meterez pentru a da impresia 
că sunt vii. Haff trebuia să fie şi el mort, căci Delarey fu trimis pe 
platformă, instalându-se acolo în spatele unei grămezi de 
cadavre. 

Sărmanii Cordier şi Maris erau morţi. St. Andre, Michael şi 
cu mine erau singurii în care Lejaune se mai putea încrede, dacă 
Tuaregii s-ar fi retras - dar nu se retrăgeau. 

Din ordinul lui Lejaune, meterezul rămase ocupat numai de 
către morţi, în timp ce noi ceilalţi coborârăm în serii, pentru a ne 
întări şi odihni puţin. St. Andre trebuia să vegheze ca în 
dormitorul trupei să domnească cea mai perfectă ordine. Lejaune 
însuşi nu părăsi nici o clipă acoperişul, şi ordonă să i se aducă 
acolo mâncarea, cafeaua şi vinul. 

Vogue fu trimis pe platforma turnului, pe care era acum şi 


182 


cadavrul lui Delarey. Pe acoperiş, câte un om veghea de fiecare 
parte, în timp ce restul oamenilor care erau sus, şedeau cu 
spatele la zid, lângă locurile lor. 

Focul 'Tuaregilor, care mai trăgeau izolat, nu produse nici o 
pagubă - îşi cheltuiau muniţiile pentru morti. 

Se făcu seară, veni noaptea, luna răsări. Aveam voie să 
dormim lângă posturile noastre, în timp ce oamenii de gardă 
erau schimbaţi la fiecare două ore. 

Din ordinul lui Lejaune, Vogue aruncă din turn pe acoperiş 
cadavrele lui Schwartz, Haff şi Delarey, înainte de răsăritul lunii. 
Lejaune le aşeză la meterez şi găsi o deosebită plăcere să-i înfigă 
lui Schwartz între dinţi ţigara lui, pe jumătate fumată şi să-i 
îndese chipiul peste ochi în aşa fel, încât mortul părea foarte 
întreprinzător de la depărtare. 

În timp ce Vogue trecea pe lângă mine, cărând corpul lui 
Delarey pentru a-l aşeza la meterez, Lejaune îi spuse pe un ton 
batjocoritor: 

— Dacă vii tu la rând, am să te aşez lângă Schwartz şi am 
să-ţi bag pipa în gură. Ştiu că-ţi place să fumezi. Şi acum, marş 
sus, câine! 

Pe când şedeam cu Michael jos, el îmi spuse: 

— Dacă eu mor şi tu rămâi, atunci trebuie să faci ceva foarte 
important, Este într-adevăr foarte important... 

— Poţi să te bizui pe mine, Beau. 

— Sunt convins de asta, John. Este vorba de nişte scrisori. 
Una e adresată Claudiei, una lui Digby şi alta ţie. Sunt în centura 
mea. Acolo se găseşte şi o scrisoare şi un pacheţel pentru mătuşa 
Patricia. Dacă ţi-e posibil, predă mătuşii scrisoarea şi pacheţelul. 
Nu este nici o grabă, dar aş dori totuşi să le capete. Mai ales 
scrisoarea. Pacheţelul nu are nici o valoare deosebită, dar am să 
mor mult mai liniştit dacă ştiu că mătuşa Patricia capătă această 
scrisoare după moartea mea... 

— Încetează odată, Beau, am spus eu aspru. Nu ţi-a venit încă 
rândul, nu mai vorbi prostii. 

— Te-am rugat numai pentru orice eventualitate, spuse 
Michael. 

— Se înţelege că am s-o fac, dacă rămân în viaţa, am răspuns 
eu... Dar dacă suntem amândoi ucişi? 

— Ei, scrisorile poartă adrese, şi precum ştii, există obiceiul 
de a se expedia asemenea scrisori şi pachete găsite la soldaţii 
căzuţi. In cazul când Lejaune ne va supravieţui, mă îndoiesc 


183 


foarte mult că le va expedia. Dacă trupele de ajutor vor veni, 
înainte ca Tuaregii să fi luat fortul cu asalt, dar după ce noi 
amândoi vom fi morţi, atunci ofiţerul comandant le va expedia cu 
siguranţă... În orice caz, să sperăm că va fi bine... Pot să face 
ceva pentru tine, John? întrebă el. 

— Transmite-i salutări lui Digby şi o scrisoare Isabellei; dacă 
vei revedea-o vreodată, spune-i că am vorbit adeseori despre ea. 

St. Andre ne întrerupse convorbirea; trebui să ne urcăm cu 
ceilalţi pe acoperiş. Am schimbat un post de gardă şi am patrulat 
timp de două ore pe o parte ă acoperişului, observând pustiul la 
lumina lunii; dar nimic nu se mişca. 

Când îmi veni şi mie schimbul, am adormit îndată, fiind trezit 
de un semnal de trompetă şi de vocea lui Lejaune. 

Nici zorile, şi nici Tuaregii nu se arătau. 

Lejaune adună pe acoperiş garnizoana redusă a fortului 
Zinderneuif. 

— Ei, băieţi, spuse el, acum o să cântăm voioşi, pentru ca 
prietenii noştri Tuaregi să ştie că nu suntem numai treji, dar şi 
veseli şi bine dispuşi. Întâi cântăm marşul Legiunii, Urlaţi cu 
toţii - haideţi! 

Şi cântarăm, cât de tare puteam, întâi marşul şi apoi toate 
cântecele care se cunosc în Legiune. Lejaune dădea neobosit 
tonul pentru un nou cântec din bogatul repertoriu al Legiunii şi 
noi urlam din răsputeri. După fiecare cântec, gornistul făcea să 
răsune toate semnalele pe care le cunoştea. 

— Acum râdeţi ca nebunii, câini fericiţi, veseli şi lipsiţi de 
griji ce sunteţi! Râdeţi!... Vogue, urlă de râs sau, pe Dumnezeul 
meu, am să te fac să urli de durere! Haide!... 

Un râs jalnic, care suna ca urletul unei hiene înfometate, 
răsună de pe platforma turnului de observaţie. Era atât de comic, 
încât râserăm cu toţii din inimă. 

— Încă odată, câine rânjit! urlă Lejaune. Râzi până ce-ţi vor 
plesni coardele, şacalule! Râzi până ce-ţi vor curge lacrimi pe 
mutra-ţi jalnică, trântorule! Râzi!... Haide... 

Din nou răsună orăcăitul acela, imitație nereuşită a unui 
râset, cu un efect atât de comic încât izbucnirăm într-un hohot 
asurzitor. Erau adevărate salve de râs, care făceau să se 
cutremure tăcerea mormântală din jurul nostru. 

— Ei, nătărăi behăiţi, acum râdeţi pe rând, strigă Lejaune. De 
la dreapta spre stânga - Gotto începe. 

Gotto izbucni într-un hohot de râs. 

— Următorul să râdă mai bine, că altfel îl fac eu să râdă, 


184 


ameninţă Lejaune. 

Şi aşa trecu din gură în gură râsul zgomotos al acestor 
oameni pradă destinului; morţii priveau ţintă, rânjind enigmatic, 
în pustiul tăcut ce strălucea în lumina lunii, ca o mătase galbenă. 

— Şi acum râdeţi cu toţii în acelaşi timp cu mine, ordonă 
Lejaune şi nechezarăm în cor, pe toate tonalităţile, profanând 
tăcerea şi frumuseţea peisajului lunar. 

Era tot ce se poate închipui mai nebunesc şi mai de 
necrezut - acest râs îngrozitor al celor sortiţi morţii, în prezenţa 
morţilor, 

Tuaregii trebuie să ne fi luat drept nebuni şi cred că nu se 
înşelau. În orice caz ştiau că eram treji şi îi înfruntam cu veselie 
şi îndrăzneală. Dar nebunia lui Lejaune se dovedi îndreptăţită, 
căci Tuaregii nu întreprinseră nici im atac până la revărsatul 
zorilor, ceea ce era altfel unul din obiceiurile lor preferate. 

Când soarele răsări, Tuaregii ocupară din nou colinele de 
nisip şi deschiseră un foc susţinut asupra fortului, al cărui 
meterez era ocupat de soldaţi aparent invulnerabili; fiecare 
Tuareg care îndrăznea să iasă din acoperirea lui, o plătea cu 
viaţa. 

Dar nu toţi oamenii de pe acoperişul fortului Zinderneuf erau 
invulnerabili la gloanţele tuarege. Din când în când se auzea un 
țipăt, o înjurătură, un geamăt sau un horcăit - şi iar se împleticea 
unul căzând la pământ. Şi mereu aşeza Lejaune mortul sau 
muribundul la meterez, pentru ca Tuaregii să aibă de departe 
impresia că numărul apărătorilor nu s-ar fi micşorat. 

Mai târziu, Lejaune luă o armă, se târî de la un mort la altul 
şi trase de la fiecare mai multe focuri, vrând să-i întărească pe 
Tuaregi în credinţa că morţii ar fi vii, şi că violenţa focului n-a 
scăzut. Apoi puse câte un om la fiecare zid, să meargă de la un 
mort la altul şi să tragă din spatele lui asupra inamicului. 

La prânz, Tuaregii încetară focul şi îndrăznii să mă uit în 
jurul meu. Cu un oftat de uşurare, am observat că Michael era 
printre supraviețuitori. 

Numai Lejaune, St. Andre, Michael, Colonna, Marigny, 
Vogue, Moscowsky, Gotto, Vaerren şi cu mine mai eram în viaţă! 
Sfârşitul era inevitabil, afară numai dacă venea ajutorul de la 
Tokotu. Era suficient ca Tuaregii să se apropie şi să se caţere pe 
ziduri - zece oameni nu mai puteau să se apere contra 
superiorității covârşitoare a inamicului! 

Dacă vom supravieţui sosirii trupelor de ajutor, va trebui să 


185 


fim recunoscători acestor morţi, care îi opreau pe Tuaregi să dea 
asaltul. 

Jumătatea garnizoanei rămase cobori, şi deşi bucătarul era 
mort, supa şi cafeaua fură repede pregătite; mâncarăm ca în vis, 
înconjurați de paturile frumos orânduite ale morţilor. 

— Ultimele noastre mişcări! spuse Michael, când i-am dat o 
ţigară. Ultima ţigară! Ultima lingură de supă! Ultima ceaşcă de 
cafea! Ultima picătură de vin! în fine, este şi acesta un sfârşit ca 
oricare altul, deşi cam prematur... Nu uita scrisorile, Johnny, îmi 
aminti el şi se bătu cu mâna pe eșarfă. 

— Încetează odată, am spus eu. Ajutorul trebuie să sosească 
în fiece clipă. 

— Să sperăm, răspunse Michael, dar nu-mi pasă de moarte, 
dacă ştiu că ai grijă de scrisori. 

— De ce eu şi de ce nu tu însuţi, Beau? am întrebat. Se poate 
tot atât de bine să trebuiască tu să-mi, expediezi scrisoarea mea. 

— Nu ştiu, Johnny, dar simt în toate mădularele că eu am să 
mor şi nu tu, spuse Michael şi-mi apăsă puţin braţul deasupra 
cotului. (Acesta era din copilărie felul lui Michael de a mă 
mângâia şi lăuda, şi eram întotdeauna foarte mândru de această 
distincţie.) 

Când ne-am întors pe acoperiş după terminarea prânzului, 
Michael îmi întinse mâna. 

— Rămâi cu bine, dragul, bătrânul meu Johnny, spuse el. Aş 
vrea să nu te fi târât cu mine în această aventură. Dar sper că vei 
scăpa cu bine. Salută-l pe Digby. 

I-am strâns mâna. 

— Rămâi cu bine, Beau, sau mai degrabă: la revedere!... Este 
de la sine înţeles că nu m-ai „târât cu tine” în nici un fel. Aveam 
şi eu, ca şi tine şi Digby, dreptul de a lua asupra mea vina 
furtului safirului... Şi nu-mi pare deloc rău... 

Michael mă bătu cu dragoste pe umăr, în timp ce urcam 
treptele. 

Lejaune îi încredința lui Michael supravegherea unui zid şi 
mie a celui opus. Vogue şi Vaerren făceau acelaşi lucru la 
celelalte ziduri ale acoperişului. Aveam ordinul de a merge în sus 
şi în jos, în spatele meterezului, şi de a trage din spatele unui 
mort, ori de câte ori vedeam un Tuareg. 

St. Andre cobori cu Colonna, Marigny, Moscowsky şi Gotto. 
Lejaune se urcă pe platforma turnului de observaţie şi scrută 
orizontul cu binoclul, în direcţia Tokotu. Trupele de ajutor nu se 
vedeau însă. 


186 


Pe colinele de nisip, pe care trebuiam să le observ din spatele 
camarazilor mei morţi, nu se mişca nimic. Cât mai putea să 
dureze aceasta? De unde veneau atâtea muşte?... Îngrozitor!... 

St. Andre se întoarse cu ceilalţi pe acoperiş şi acum 
supravegheau câte doi oameni la fiecare zid, în timp ce St. Andre 
şi Lejaune se ţineau pregătiţi, pentru a veni în ajutorul părţii 
celei mai încolţite... Focul Tuaregilor reîncepu, dar nu se 
apropiară. Se lăsară înşelaţi de oamenii morţi şi de cele opt arme 
ale noastre, care trăgeau fără întrerupere. 

Când am privit în jur după câtva timp, am observat că 
Lejaune şi St. Andre intraseră în acţiune şi că Lejaune apăra 
singur un zid al fortului. Nu mai eram decât şapte. Michael era 
printre ei. 

Focul 'Tuaregilor se linişti din nou. 

Lejaune apucă el însuşi trompeta şi sună încetarea focului. 
Vogue, Moscowsky şi Marigny erau morţi pe locurile lor. St. 
Andre îşi tampona cu o batistă faţa atinsă în treacăt de un glonte. 

Colonna, Gotto, şi cu mine furăm trimişi la masă; nu 
scoaserăm o vorbă. Când ne întoarserăm, coborâră Michael, 
Vaerren şi St. André. Lejaune se plimba în sus şi în jos pe 
acoperiş, fredona „C'est la reine Pomare”, şi părea complet 
nepăsător... Nici un Tuareg nu se zărea, nici un foc nu se auzea. 

Deodată, un foc rupse din nou tăcerea. 

Lejaune sună de două-trei ori semnalul de alarmă, ca şi cum 
ar fi chemat de jos rezerve puternice la zidurile care erau şi aşa 
bine apărate. 

Fortul şi garnizoana trebuie să fi constituit o enigmă pentru 
Tuaregi, care trăgeau iarăşi mai violent; dar deodată interveni o 
schimbare fatală a tacticii lor... In timp ce focul puternic dinspre 
colinele de nisip era menţinut, alţi Tuaregi se târau răspândiţi în 
trăgători, înaintând în nisip... Veneau tot mai aproape şi mai 
aproape.. Plănuiau un nou asalt. 

Eu alergam pe partea mea, de la crenel la crenel, luându-mi 
numai atât timp, cât îmi trebuia pentru a ochi bine un Tuareg. 
Fiecare foc lichida pe unul din inamicii, care se apropiau tot mai 
mult de zid. 

Lejaune încărca şi trăgea fără întrerupere şi alerga ca un 
îndrăcit dintr-o parte a fortului la cealaltă... De ce dintr-o parte la 
alta?... Când m-am întors, am recunoscut cauza. Zidurile din 
stânga şi dreapta mea nu mai aveau apărători. Lejaune trăgea 
mai întâi de la un zid şi se repezea apoi la cel opus, apărând 


187 


astfel două ziduri în acelaşi timp. 

Zidul opus celui al meu era apărat de un singur om. M-am 
întors repede şi am privit într-acolo. 

Nu era Michael! 

Numai Lejaune, St. Andre şi cu mine mai eram la posturile 
noastre. 

Acesta era sfârşitul - Michael nu mai trăia - şi nici eu nu mai 
aveam mult de trăit... În timp ce introduceam un nou încărcător 
în armă, mă întorsei din nou. Zidul opus era neocupat. Lejaune 
îmi strigă în trecere: 

— Preia ambele ziduri şi trage în draci! 

Am început să alerg de la zid la zid şi să trag. Lejaune şi cu 
mine - Lejaune şi cu mine! -apărarăm astfel un timp fortul 
Zinderneuf: doi contra o mie. 

Când eram aproape de sleirea puterilor, ud de transpiraţie 
până la piele şi aproape orbit din cauza durerilor de ochi şi de 
cap, focul Tuaregilor scăzu în intensitate şi încetă deodată cu 
totul. Domni o tăcere groaznic de neliniştitoare. 

— Fugi repede jos! strigă Lejaune. Pregăteşte cafea şi supă şi 
adu-le sus. Pas alergător înapoi, dacă auzi un foc. Tuaregii pot să 
reînceapă în orice clipă... Dacă rezistăm până la lăsarea 
întunericului, suntem salvaţi... Grăbeşte-te, porcule, urlă el, 
văzând că mă uitam ţintă la Michael, care era întins, cu faţa în 
sus, într-o băltoacă de sânge. 

M-am târât spre trepte, în timp ce Lejaune înjura în spatele 
meu. Pe când coboram scara clătinându-mă, l-am auzit pe 
Lejaune sunând voios „Încetarea focului!” şi urlându-le sălbatic 
ordine apărătorilor imaginari ai fortului. 

„Dacă rezistăm până seara, suntem salvaţi”, nu spusese el 
asta? Dar eu nu aveam nici o dorinţă de a fi salvat. 

De ce să fiu salvat, dacă Michael era întins atât da liniştit 
acolo sus? 

În timp ce aprindeam un chibrit, pentru a pune în funcţiune 
soba de petrol, mi se păru că aud un foc de armă. M-am repezit 
sus şi am văzut că Lejaune aşeza un mort la meterez. Un corp 
mai era încă culcat unde căzuse... Era Michael... 

Trebuia să mă fi înşelat, când crezusem că aud un foc de 
armă. În orice caz, acum totul era liniştit şi Lejaune, care stătea 
cu spatele la mine, era ocupat cu aranjarea mortului în poziţia 
unui trăgător. 

M-am întors la bucătărie, am pus vreascuri şi lemne sub 
cazanul de supă şi am deschis flacăra sobei de petrol. 


188 


Pe când priveam în foc, îmi închipuiam cum aşează Lejaune 
corpul lui Michael la meterez - poate cu mult timp înainte ca 
viaţa să-l fi părăsit... Gândul acesta îmi era de nesuferit. Poate că 
Michael se lupta tocmai cu moartea. Poate că era doar rănit, 
astfel încât putea fi salvat, dacă stătea culcat. Nu muriseră toţi 
îndată, deşi cei mai mulţi fuseseră atinşi în cap şi în gât, 
deoarece numai capetele le erau expuse focului. 

De fapt, nu era nici un motiv ca Michael să fie tratat altfel 
decât ceilalţi. Dar el era fratele meu mult iubit şi nu puteam 
suporta gândul că sărmanul său corp rănit era aruncat ca un sac 
de cartofi şi batjocorit în mod infam de către Lejaune... Se putea 
să nu fie mort încă şi viaţa sa atârna poate de ceea ce voi face 
acum! Am alergat din nou sus... Ultima dorinţă a lui Michael îmi 
veni în minte! Trebuia să iau scrisorile acelea şi pacheţelul, 
despre care îmi vorbise... Când am ajuns pe acoperiş, Lejaune 
stătea aplecat peste Michael. 

Deschisese tunica fratelui meu, rupsese căptuşeala chipiului, 
îi scosese eşarfa şi deschisese punga plată, care forma o parte 
din centura lui Michael. Lângă Lejaune zăceau jos trei sau patru 
scrisori şi un plic desfăcut. În mâinile lui se afla un pacheţel legat 
cu sfoară şi sigilat, şi o scrisoare deschisă. 

M-am repezit la el, văzând roşu înaintea ochilor, tot sufletul 
meu era plin de furie şi de scârbă faţă de acest corb neruşinat, 
care nu se dădea înapoi să jefuiască un mort - să despoaie un 
soldat, care luptase cot la cot cu el, un bărbat care îi salvase 
probabil viaţa, chiar înainte de începerea luptei. 

— Aşa, va să zică nu avea nici un diamant, nu-i aşa? Şi n-avea 
habar de ce spuneam, cum? spuse ticălosul pe un ton batjocoritor 
ţinând pachetul şi scrisoarea în mâna stângă. Hot blestemat! 
Câine râios! strigă, şi în clipa următoare revolverul lui era 
îndreptat spre faţa mea. Inapoi, porcule! urlă el. Mai înapoi, 
înapoi, am spus... 

O singură mişcare - şi aş fi fost mort. De fapt nu-mi păsa, dar 
mai aveam să-i spun înainte vreo câteva cuvinte. Când am făcut 
câţiva paşi înapoi. Lejaune îşi cobori revolverul şi surâse 
îngrozitor... 

— Nu ştiam că după luptă se jefuiesc morţii, Lejaune, am 
spus eu. Credeam că aşa ceva fac numai femeile arabe de cea 
mai josnică speţă. Jefuitor ordinar de cadavre -ai trebui să 
răscoleşti gunoaiele Parisului şi nu să pângăreşti o uniformă 
onorabilă, peticar ticălos ce eşti!... 


189 


Lejaune strâmbă gura într-un râs murdar. 

— Frumos discurs funebru pentru un hoţ de bijuterii! spuse 
el. Mai ai de spus şi altele de acelaşi fel, înainte să-ţi astup gura 
pentru vecie? Nu? Bine, mi se pare că ţi-am promis să ne 
socotim, când va veni timpul. Ei bine. a venit timpul... Am să te 
împuşc pe loc. Să zicem, şase gloanţe în stomac, ce părere ai? Nu 
vreau sa te gonesc prea repede din această lume minunată... 

O nu, să nu crezi că mai am nevoie de tine... Tuaregii nu vor 
mai ataca azi-în orice caz, mi-au lichidat frumos rebelii... 
Trupele de ajutor vor veni la revărsatul zorilor... Ca şi toţi ceilalţi 
câini blestemaţi, veţi fi îngropaţi aici în nisip - iar eu voi căpăta 
crucea Legiunii de Onoare, voi fi înaintat la gradul de căpitan şi 
voi pleca la Paris, pentru a lua în primire acolo mulţumirea 
patriei şi decoraţiile... Iar la Paris, drăguţul şi micul meu flecar, 
voi vinde această bagatelă, pe care voi, hoţilor, mi-aţi adus-o aici 
într-un mod atât de amabil! 

Lejaune îmi ţinu cu mâna stingă pacheţelul, triumfător, în 
faţă. 

— Acum sunt bogat - şi aceasta mulţumită ţie şi ăstuia! 

La aceste cuvinte, trase un picior în corpul lui Michael! 

Tocmai îmi apucasem baioneta şi mă repezisem înainte - scos 
din fire de cruzimea acestui om - când am observat ochii lui 
Michael: erau deschişi şi îndreptaţi asupra mea. 

Michael trăia!...Voi rămâne poate şi eu în viaţă... M-am oprit 
o clipă încurcat. 

— Bun! spuse Lejaune. Atac înarmat asupra superiorului - în 
faţa inamicului! Excelent! Acum pot sa te judec eu însumi cu 
conştiinţa împăcată... Te găsesc vinovat şi te condamn la moarte. 
Sentința o execut chiar eu... Atenţiune... 

Revolverul, care era îndreptat spre faţa mea, cobori încet 
spre stomac. 

— Foc!... 

Pe când Lejaune vorbea, mâna dreaptă a lui Michael se 
mişcase. La ultimul cuvânt pe care-l pronunţase, mâna apucă 
piciorul lui Lejaune şi îl făcu să-şi piardă echilibrul în timp ce 
trăgea. Orbit, ameţit şi furios, m-am repezit înainte cu toată 
puterea, mi-am înfipt baioneta în corpul lui Lejaune. M-am 
împiedicat şi baioneta îmi scăpă din mână. Când am putut din 
nou să văd, Lejaune era culcat pe spate şi se zvârcolea în 
chinurile morţii; mânerul baionetei mele îi ieşea din piept, cu 
lama înfiptă în inimă, 


190 


Lejaune era mort şi până la urmă eu devenisem rebelul şi 
ucigaşul! Eram „măcelarul”, iar Lejaune „porcul”. 


191 


6. O înmormântare de Viking. 


M-am aplecat asupra lui Michael, care avea ochii închişi. Era 
mort? Fusese salvarea vieţii mele ultima lui faptă? 

Pentru moment, nu eram în stare să gândesc sau să simt 
ceva. Nu ştiam dacă totul nu era decât un vis urât. 

Michael deschise ochii. 

— Băiat viteaz, şopti el. Ai scrisorile? 

l-am spus că le va preda el însuşi, că noi eram singurii 
supraviețuitori, că ajutorul trebuia să sosească din clipă în clipă 
şi că vom fi înaintați şi decoraţi. 

— Pentru asasinarea lui Lejaune? surâse el. Ascultă-mă, 
Johnny... Cu mine s-a sfârşit. Mi se scurge tot sângele... Ascultă... 
N-am furat niciodată în viaţa mea... Spune-i aceasta lui Digby şi 
trimite scrisoarea mătuşii Patricia... Nu aştepta până ce vine 
ajutorul... Cadavrul lui Lejaune... Te vor împuşca... la-ţi o cămilă 
şi fugi... La noapte... Dacă nu poţi să fugi, spune-le că eu l-am 
omorât pe Lejaune... Oricum, am dat o mână de ajutor... 

Nu ştiu ce i-am răspuns. 

— Nu, ascultă... Aceste scrisori... Una din ele trebuie s-o laşi 
la mine... Pune-mi-o în mână... Mărturisire... Execută totul... Tu şi 
Dig nu aveţi nevoie să continuaţi jocul... Trebuie să publicaţi 
mărturisirea altfel stricaţi totul... 

— Nu ai nimic să mărturiseşti, dragul meu Beau, am spus eu. 
Aşteaptă o clipă, am să-ţi aduc puţin coniac. 

Degetele lui Michael îmi apucară mâneca. 

— Nu fii prost, Johnny, şopti el, mărturisirea este foarte 
importantă... Las-o într-un loc unde o vor găsi cu siguranţă, altfel 
nu voi avea linişte... Rămâi... Promite-mi... Doamne! Nu mai văd 
nimic... John... John... Unde eşti?... Mărturisirea... John... John... 

Admirabilul, bunul, nobilul meu frate Beau murise. 

Nu puteam să plâng, harul lacrimilor îmi era refuzat. 

Privirea mea căzu asupra scrisorilor. Una era adresată 
Lady-ei Brandon, care o va primi, dacă voi avea destulă 
îndemânare şi noroc pentru a scăpa cu viaţă. Una era adresată 
Claudiei, pentru care era de spus acelaşi lucru... Una pentru 
mine, una pentru Digby. Şi apoi mai era încă una, care se afla 


192 


mototolită în mâna stângă a lui Lejaune. Plicul din care o scosese 
se afla alături. Scrisoarea era adresată Prefecturii de Poliţie 
Scotland Yard, Londra, Anglia. Bietul Michael, mărturisea o faptă 
pe care nu o făcuse niciodată! Aveam mare poftă s-o distrug, dar 
ultimele sale cuvinte îmi mai răsunau imploratoare în urechi. 

Bine - din partea mea să rămână mărturisirea unde era. Va 
găsi fără îndoială calea publicităţii; aici, în mâna comandantului 
asasinat al fortului asediat, nu putea fi trecută cu vederea... Am 
ridicat pacheţelul, care îi scăpase lui Lejaune în cădere şi l-am 
băgat în buzunarul meu, împreună cu cele trei scrisori. Cea 
adresată mie suna astfel: 


„Dragă John, 

Când vei primi scrisoarea aceasta, du celelalte scrisori care 
sunt împreună cu ea la Brandon Abbas, de îndată ce ţi-e posibil. 
Dacă nu poti să le duci tu însuţi acolo, trimite-le. Scrisoarea către 
mătuşa Patricia conţine soluţia enigmei safirului „Blue Water”, şi 
cred că o va mulțumi pe deplin - mai târziu poate s-o publice, 
eventual după moartea unchiului Hector. Intre timp, te rog să 
bagi de seamă ca scrisoarea adresată poliției să nu se piardă. Noi 
am fugit numai pentru că voiam să îndepărtăm bănuiala ce plana 
asupra nevinovaţților - chiar şi a Isabellei, nu uita aceasta, băiete! 
Am preluat vina în comun şi primul care moare din noi preia 
bineînţeles întreaga vină, pentru ca să se poată întoarce acasă 
ceilalți doi. Tu sau Digby aţi fi făcut acelaşi lucru pentru frații 
voştri şi eu o voi face, dacă voi muri primul. Aşadar ai grijă ca 
scrisorile să ajungă acasă şi ca una din ele să fie publicată în 
presă şi cealaltă să ajungă în mâinile poliţiei. Am scris o scri- 
soare absolut identică lui Digby şi sunt convins că voi amândoi 
sau numai unul din voi îmi veţi îndeplini ultimele dorinţe. Nu te 
ocupa de proverbul: „de mortuis nil nisi bonum”, care nu sa 
aplică în acest caz. Trebuie să ne gândim la cei vii; fă prin 
urmare totul, exact cum te rog. Dacă eu ţi-aş supravieţui, aş face 
acelaşi lucru pentru tine sau Digby; aşadar fă-ti datoria faţă de 
cel mort şi faţă de cei vii. 

Prin fuga ta prostească de acasă mi-ai încurcat toate 
planurile - repară dar totul, făcând exact ceea ce te rog. 

Rămâi cu bine, dragul meu, cel mai viteaz între băieții viteji. 
Ne vom revedea în veşnicele câmpii Elizee. 

Beau 


193 


P.S. Să nu cumva să te apropii acolo de mine, dacă mi-ai 
distrus mărturisirea. ” 


Am băgat scrisoarea în buzunar şi i-am privit faţa. Trăsăturile 
lui nobile erau liniştite. l-am închis ochii şi i-am împreunat 
mâinile pe piept. Apoi l-am privit mult timp. În cele din urmă 
m-am prăbuşit extenuat, o oboseală imensă mă copleşi, 
cuprinzându-mă un fel de stare de visare - nu eram treaz, dar 
nici nu dormeam. 

Când m-am deşteptat în sfârşit din această stare apatică de 
toropeală, am văzut că se crăpa de ziuă. Privirea mea căzu 
asupra cartuşelor trase, asupra figurilor rigide de la metereze, 
asupra cadavrului lui Lejaune, din al cărui piept ieşea mânerul 
baionetei mele şi asupra figurii încă surâzătoare a lui Michael, 
care îşi păstra noblețea şi dincolo de moarte... 

Am îngenuncheat şi l-am sărutat - pentru prima oară de când 
fuseserăm copii. 

Dacă era să îndeplinesc ultima dorinţă a lui Michael, trebuia 
să evit atât pe Tuaregi, cât şi trupele de ajutor care veneau de la 
Tokotu. Dar atunci mă aştepta un drum nesfârşit de lung: dacă 
voiam să-i înving pericolele, trebuia să mă aprovizionez cu 
alimente, apă, încălţăminte de rezervă şi muniții. 

M-am sculat, m-am târât obosit la bucătăria de jos, am turnat 
gaz în sobă şi am aprins flacăra. În timp ce aşezam vasul cu apă 
pentru cafea, mi-am umplut cu apă bidonul şi trei sticle mari de 
vin. Apa va fi mai importantă pentru mine decât vinul. Apoi 
mi-am umplut traista şi raniţa până la refuz cu pâine, cafea şi 
conserve. Am mâncat şi am băut pe săturate, mi-am încărcat 
povara pe umeri şi m-am întors pe acoperiş, pentru a mai privi o 
ultimă oară în jur. Tuaregii nu se mai vedeau, deşi puteau fi 
foarte bine ascunşi îndărătul casei sau al colinelor de nisip care 
înconjurau fortul. 

Privirea mea căzu asupra lui Lejaune. Să scot baioneta din 
inima lui perfidă? Nu, totul în mine se împotrivea acestui gând şi 
apoi nu-mi trebuia baioneta, aveam şi aşa destul de cărat. 

— Rămâi cu bine, Beau, am spus şi m-am apropiat de el, când 
deodată răsunară câteva împuşcături!... 

Tuaregii?... Nu, acestea nu erau focuri de puşcă şi nici nu 
erau îndreptate contra fortului; puteam să-mi dau seama de acest 
lucru din felul cum răsunau. 

Am alergat ghemuit la meterez şi am privit afară. 

Pe o colină de nisip îndepărtată se putea vedea un om în 


194 


uniformă, călare pe o cămilă, care îşi agita braţul deasupra 
capului şi trăgea cu revolverul în aer. 

Era un ofiţer francez. 

Ajutorul de la Tokotu sosise, dar trebuia sa fug, deoarece 
m-ar fi împuşcat pentru asasinarea comandantului. 

Dar unde erau Tuaregii? Nu cumva căutau să-l prindă într-o 
cursă?...Aveam datoria să-l previn pe el şi ai săi. Cum putea să 
ştie că fortul, deasupra căruia fâlfâia drapelul, era ocupat numai 
de către morţi şi că în apropiere puteau să fie ascunşi sute de 
Tuaregi?... 

Am îngenuncheat, mi-am aşezat arma în deschiderea 
meterezului, şi l-am ochit pe ofiţer, ca şi cum viaţa mea ar fi 
atârnat de acest lucru. Apoi am ridicat puţin ţeava şi am tras; 
glonţul îi trecu deasupra capului. Am alergat imediat la altă 
deschidere a meterezului şi am ochit da astă dată la picioarele 
lui. 

Ofiţerul se opri. 

Acesta îmi era de ajuns. 

Dacă mai intra acum în capcană, nu era demn să fie ofiţer al 
celui de-al nouăsprezecelea corp de armată african. 

Apoi am fugit la partea opusă a acoperişului, mi-am aruncat 
arma peste parapet, m-am aruncat eu însumi peste el şi m-am 
lăsat jos în nisip... Mi-am apucat arma şi am alergat cât am putut 
de repede la cea mai apropiată colină de nisip. Dacă această 
colină ar fi fost ocupată de Tuaregi, aş fi murit luptându-mă şi 
zgomotul împuşcăturilor ar fi fost un nou avertisment pentru tru- 
pele sosite în ajutor. Dacă n-ar fi fost ocupată, voiam să mă 
ascund acolo şi să aştept desfăşurarea evenimentelor... Colina de 
nisip nu era ocupată, scăpasem din fort şi puteam nădăjdui să 
dispar sub protecţia întunericului. 

În timp ce stăteam întins pe jos şi mă întrebam când vor 
ataca în sfârşit Tuaregii, am văzut, spre mirarea mea, că ofiţerul 
francez ieşea singur de după colţul fortului, părând tot atât de 
nepăsător ca şi când ar fi călărit prin străzile din 
Sidi-bel-Abbes!... 

În fine - îmi făcusem, datoria, îl prevenisem atât pe el cât şi 
trupa lui!... Doar nu era posibil să fi privit focurile mele, care 
nimeriseră în imediata lui apropiere, drept focuri de bucurie, 
trase în onoarea lui... Ofiţerul călări în jurul zidurilor şi se uită în 
sus la apărătorii morţi ai fortului. 

Chipiele aruncau o umbră deasă asupra feţelor lor; era 


195 


imposibil să se observe de jos că erau morţi... 

Ce aveau de gând Tuaregii?.,. Voiau să aştepte până ce 
veneau şi trupele lui după el, pentru a-i prinde apoi pe toţi odată 
în capcană?... a 

Era nevoie să-l previn încă odată? În felul acesta m-aş fi 
trădat sau Tuaregilor, sau francezilor... În timp ce mai stăteam la 
îndoială, neputându-mă hotărî dacă să-l previn printr-un foc de 
armă, am văzut că acest lucru nu mai era necesar - trupele 
franceze venite în ajutor înaintau încet, răspândite în trăgători şi 
respectând toate măsurile de siguranţă. 

După câteva clipe l-am auzit pe gornist sunând înaintea 
fortului... Puteam să-mi închipui mirarea ofițerului, care aştepta 
zadarnic în faţa porţilor închise ca cineva să le deschidă, în timp 
ce morţii îl priveau într-o tăcere absolută. 

Tuaregii nu mai erau de văzut nicăieri, astfel încât am ajuns 
la convingerea că fugiseră de teama trupelor sosite în ajutor. 
Poate că îşi dăduseră mai devreme seama de imposibilitatea 
aparentă de a cuceri fortul şi renunţaseră la asediu încă de la 
răsăritul lunii... 

Ofiţerul, subofiţerul lui, gornistul şi un al patrulea om se aflau 
grupaţi sub zid, la vreo trei sute de metri depărtare de mine... Se 
părea că al patrulea refuza să se caţere pe ziduri. Toţi gesticulau, 
ofiţerul îşi scoase revolverul şi îl îndreptă asupra omului care 
dăduse negativ din cap când el îi arătase zidul. 

Gornistul sări de pe spinarea cămilei sale spre o ţeavă ce 
ieşea în afară şi se ridică ţinându-se de ea. 

Mă aşteptam să-l văd deschizând poarta pe dinăuntru şi să le 
dea drumul celorlalţi. Gornistul nu-şi făcu apariţia. Peste vreun 
sfert de oră, ofiţerul se căţără el însuşi pe zid, pătrunzând în fort 
pe aceeaşi cale ca gornistul. 

Din nou mă aşteptam ca poarta să fie de îndată deschisă, dar 
nu se întâmplă nimic de acest fel. Domnea o tăcere absolută. 
Clipele treceau încet şi oamenii din trupa de ajutor stăteau 
nemişcaţi ca statuile, privind fortul misterios. 

Deodată l-am auzit pe ofiţer strigând gornistul: oamenii de 
afară se apropiară de fort în formaţie de atac, o altă secţie sosi 
pe catâri - când porţile fură deschise pe dinăuntru şi ofiţerul ieşi 
singur afară. Apoi dădu câteva ordine şi intră în fort însoţit de 
subofițer. Afară de ei nu mai intră nimeni. Peste câteva minute, 
subofiţerul ieşi din fort, chemă un sergent şi îi spuse ceva ce 
privea probabil campamentul trupei în oază. 

Mi-am dat seama că trebuia să fug, deoarece curând se vor 


196 


pune posturi de veghe pe o rază întinsă şi patrulele vor cerceta 
regiunea. 

M-am strecurat ghemuit dincolo de colină, de-a lungul 
dunelor, până ce-am fost atât de departe de fort încât nu mă mai 
temeam să fiu descoperit. În timp ce mă gândeam nelămurit la 
soarta care mă aştepta, o voce în mine striga tânguitoare: 
„Michael a murit... Michael a murit...” Cu toată căldura 
îngrozitoare şi starea mea de spirit nespus de nenorocită, am 
căzut într-un somn adânc, din care m-am trezit abia spre seară. 

Am observat că cea mai apropiată sentinelă era la o 
depărtare de vreun kilometru de mine. 

Pentru a înainta în pustiu, îmi trebuia neapărat o cămilă. 
Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă furişez la oază şi să 
fur una de acolo... 

Eram aproape de oază când am observat deodată că ieşeau 
flăcări din fort. Focul ardea cu putere, fusese probabil pus în 
acelaşi timp în mai multe locuri, cu ajutorul gazului şi al altor 
materii uşor inflamabile... Ce însemna aceasta? Doar nu se 
întâmplase din ordinul ofițerului... Poate că vreun legionar 
superstiţios, care fusese lăsat singur de pază în fort, pusese 
focul. g 

În orice caz, incendiul era prielnic planurilor mele. În timp ce 
oamenii vor fi ocupați cu stingerea, voi putea să-mi procur cu 
uşurinţă o cămilă în oază. g 

Pe când priveam fortul, am zărit o mişcare pe acoperiş. În 
curând am văzut, că un om făcea acelaşi lucru pe care îl făcusem 
eu nu de mult. Se târî pe parapet, aruncă apoi arma jos şi se lăsă 
să cadă pe nisip. Cine putea să fie? Era oare legionarul care 
aprinsese fortul Zinderneuf? Fără ca să-l cunosc, îmi era simpatic 
şi voiam să-l ajut, pe cât mi-era posibil. Trebuie să-i atrag atenţia 
asupra sentinelei pe care o zărisem. M-am apropiat de el... 

Peste câteva minute mă văzu şi puse arma la ochi. Pe cât se 
părea, nu avea de gând să se lase prins viu - ceea ce era uşor de 
înţeles, după ce tocmai dăduse foc unuia din excelentele forturi 
pe care Madame la République le avea în Sahara... Am scos din 
buzunar ceva ce fusese odată o batistă şi i-am făcut semn. Când 
m-am târât spre el, am observat că avea o trompetă. 

Mi se făcu părul măciucă - în faţa mea se afla spiritul sau 
corpul astral al fratelui meu, care părea complet normal, viu şi 
natural. 

Era fratele meu - fratele meu Digby -frate geamăn cu 


197 


Michael!... 

— Hallo John, spuse Digby, când mă văzu că îl priveam cu 
gura căscată, nevrând să-mi cred ochilor. Mi-am închipuit de 
îndată că trebuie să te învârteşti pe undeva pe aici, prin 
împrejurimi. Hai s-o ştergem. Clima este insuportabilă pe-aici. 

Cu tot felul lui nepăsător de a se purta, arăta palid şi bolnav 
de moarte, mâinile îi tremurau, faţa lui semăna cu masca unei 
stafii, schimonosită de durere. 

— Rănit? l-am întrebat eu, când am observat starea în care se 
găsea. 

— Trupeşte nu prea... dar tocmai i-am făcut lui Michael o 
înmormântare de Viking, răspunse el şi îşi muşcă buzele. 

Bietul, bietul Digby. 

Mi-am aşezat braţul peste umerii lui, în timp ce şedeam 
alături pe nisip. 

— Sărmanul meu John! spuse el în sfârşit cu o voce înăbuşită 
de durere. Tu ai fost bineînţeles acela care l-a aşezat astfel... L-ai 
văzut murind... Sărmane Johnny... 

— Murind a încercat să-mi salveze viaţa, am spus eu. A murit 
liniştit şi fără dureri... Ne-a însărcinat pe noi cu îndeplinirea 
ultimelor sale dorinţe... Am o scrisoare pentru tine... Uite-o aici... 
Hai să ocolim sentinela de colo şi să aşteptăm o ocazie prielnică, 
pentru a fura o cămilă şi a fugi... 

L-am condus mai aproape de oază, ocolind sentinelele. Ne 
culcarăm de unde puteam observa tot ce se petrecea, fără a fi 
văzuţi. Trupa stătea adunată înaintea fortului care ardea. 

— Să nu-i lăsăm să tulbure înmormântarea lui Michael, 

Digby trase un foc în aer; eu i-am urmat exemplul şi am tras 
peste capul ofițerului, cum mai făcusem odată în aceeaşi zi. 
Traserăm mereu şi sentinelele din stânga şi dreapta noastră 
răspunseră, trăgând cu râvnă în vânt. 

La ordinul ofițerului, compania se retrase în oază, probabil 
pentru a petrece acolo noaptea în siguranţă... 

— Ne-a reuşit, spuse Digby. Acolo pot rămâne, liniştiţi, până 
ce fortul va fi ars din temelii... Şi acum, povesteşte-mi cum s-a 
petrecut totul, apoi am să-ţi povestesc eu păţaniile mele. 

I-am istorisit tot ce se întâmplase de când ne părăsise; apoi 
am aflat de la el că gruparea lui fusese deodată mutată de la 
Tanout-Azzal la Tokotu şi că găsise acolo, drept comandant, pe 
ofiţerul de Spabhii care ne vizitase odată la Brandon Abbas şi care 
era acum maior. 

Maiorul de Beaujolais nu-l recunoscuse pe Digby şi 


198 


bineînţeles nici Digby pe dânsul, până ce auzi odată numele lui şi 
află că era de la Spahii. 

La Tokotu venise ştirea că Zinderneuf era asediat da către un 
imens număr de Tuaregi. De Beaujolais o pornise îndată către 
acolo... Restul îmi era cunoscut, până în clipa în care îl văzusem 
pe Digby -era gornistul lui de Beaujolais, - căţărâmdu-se pe 
zidurile fortului... 

— Ei - ştii şi tu ce-am găsit pe acoperiş, continuă Digby, şi 
poţi să-ţi închipui cum m-am simţit, când l-am văzut pe Michael 
întins pe jos înaintea mea... M-am repezit jos şi am căutat să văd 
dacă erai şi tu printre cei răniţi - dar mi-am dat seama îndată că 
nu exista nici un rănit şi că întreaga garnizoană se afla pe acest 
acoperiş nenorocit... Asta însemna că tu fugiseşi, că baioneta ta 
împodobea pieptul Iui Lejaune şi că numai tu putuseşi să-l aşezi 
pe Michael în acest fel şi să-i închizi ochii. 

Am văzut aproape cu ochii mei cum l-ai omorât pe Lejaune şi 
am fost convins că o făcuseşi pentru că îl omorâse pe Michael şi 
voia să te omoare pe tine - totul numai din cauza safirului acela 
blestemat... Era să înnebunesc... şi cred că am şi înnebunit... 

Cel puţin să-i fac o înmormântare de Viking, am jurat eu în 
faţa mortului, şi apoi trebuie să-l găsesc pe John!... Ştii că grija 
permanentă a lui Beau era că ţi s-ar putea întâmpla ceva... 
Michael se simţea răspunzător pentru faptul că ai fugit de acasă, 
nătărău tânăr. 

În timp ce stăteam locului zăpăcit, am auzit pe cineva 
căţărându-se pe ziduri! M-am repezit jos să mă ascund şi să 
aştept un prilej de a da foc locului acesta blestemat, dacă nu 
puteam face ceva mai bun pentru Beau... Am văzut uşa carcerei 
deschisă, m-am furişat înăuntru şi m-am ascuns în dosul ei... Era 
tocmai destul loc pentru mine şi nu puteam fi văzut de nimeni... 

Apoi l-am auzit pe de Beaujolais strigându-mă şi, judecând 
după felul cum suna vocea lui, nu era mult mai fericit ca mine... 
Priveliştea în sine te făcea să-ţi pierzi cumpătul, în afară de toate 
enigmele care se puneau... Mai târziu l-am auzit vorbind cu 
sergentul lui; apoi m-au căutat. Odată s-au uitat chiar în carceră, 
dar părea să fie goală... Am observat că bătrânul Dufour era 
chiar mai dezorientat şi mai nenorocit decât de Beaujolais... Dar 
în curând au plecat şi în fort s-a aşternut o tăcere mormântală... 

Când am fost sigur că nu mai era nimeni în apropiere, m-am 
târât din nou pe acoperiş şi m-am uitat în jurul meu... Înaintea 
fortului stătea o sentinelă, iar compania se retrăgea în oază, 


199 


probabil să se odihnească acolo înainte să ocupe fortul. 

Mi-am luat inima în dinţi, m-am dus la Beau, l-am ridicat în 
braţe, l-am dus jos şi l-am culcat în propriul lui pat, în dormitorul 
trupei. În jurul patului am pus surcele din bucătărie, pe care 
le-am îmbibat cu gaz. Voiam, pe cât posibil, să-i fac această 
înmormântare de viking, aşa cum o făceam noi când eram copii. 
Aşa cum şi-o dorise Michael. 

Am acoperit tot rugul cu pânză şi cu lucruri care erau mai 
mult sau mai puţin albe... Lemnele şi gazul nu se mai vedeau. 
Michael arăta minunat... După o scurtă ezitare am luat tricolorul 
de rezervă şi l-am întins deasupra... Nu era drapelul pe care mi-l 
dorisem, dar Michael luptase şi murise sub el, aşa că era bun şi 
acesta... bun şi acesta... acesta... 

Digby moţăia mecanic, în timp ce vorbea. Arăta ca un 
somnambul. Am încercat să-l opresc să mai vorbească. 

— încetează, John... Trebuie să-ţi povestesc tot... Oh, Beau! 
Beau! Am făcut tot ce mi-a fost cu putinţă, prietene... Dar nu 
aveam nici cal, nici lance, nici scut, pentru a le aşeza lângă tine... 
Dar ţi-am aşezat un câine la picioare... Arma şi baioneta ta 
trebuiau să ţină locul spadei şi suliţei... 

Am crezut că înnebunise. 

— Un câine, dragă Digby? am întrebat eu şi am încercat să-l 
readuc la realitate. Cred că nu poate fi tocmai exact... 

— Ba da, un câine... Un câine la picioarele sale.,.. Un câine, 
care era ghemuit la picioarele sale... 

Era din ce în ce mai neliniştitor. 

— Nu l-am purtat jos, cum o făcusem cu Beau. L-am apucat 
de un picior şi l-am târât după mine... 

— Lejaune? şoptii eu. 

— Da, John. Lejaune - cu baioneta ta în piept... Unde eram? 
spuse Digby, ca unul, care se trezeşte din somn... A, da... M-am 
aşezat lângă Beau şi i-am vorbit... Şi apoi, ce crezi că am făcut? 
Am dormit până seara... 

Când m-am trezit din somnul meu adânc, am aprins rugul lui 
Beau, ca prin vis. Apoi am turnat gaz peste mesele şi lăncile pe 
care le îngrămădisem una peste alta în camera de alături, le-am 
aprins şi am turnat o altă cană de gaz pe scările de lemn. Apoi 
am făcut acelaşi lucru şi în mai multe locuri - ar fi fost nevoie de 
mai multă apă decât există în toată Sahara, pentru a stinge 
incendiul. Eram mulţumit de opera mea. Beau nu şi-ar fi putut 
dori o mai frumoasă înmormântare de viking... Apoi am fugit, ca 
să te caut pe tine... să te caut... caut... 


200 


Digby căzu obosit pe spate şi adormi... 

Să mă las şi eu pradă somnului? Ispita era mare. Dar trebuia 
să veghez. După două ore îl voi trezi pe Digby şi voi încerca să 
fur o cămilă... 

Domnea o tăcere neobişnuită. Nu s-ar fi crezut că oaza, care 
părea neagră şi liniştită, era ocupată de oameni înarmaţi. Nu se 
vedea nici o lumină... Mi se părea imposibil să mă apropii de oaza 
păzită, peste nisipul luminat de lună, fără a fi văzut şi arestat... 
N-ar fi fost mai bine să dormim până dimineaţa şi apoi să furăm 
una din cămilele păzite de sentinelă, când va domni în canto- 
nament dezordinea obişnuită la deşteptare?... După două ore 
l-am trezit pe Digby, pentru a mă sfătui cu el. Digby mă lăsă să 
spun tot ce aveam de spus şi răspunse apoi: 

— Ai dreptate, ai în toate perfectă dreptate, John, şi adormi 
pe când mai vorbea încă. 

În felul acesta, eram tot atât de nehotărât ca şi înainte: în 
timp ce stăteam la îndoială dacă să-l las pe Digby să doarmă mai 
departe sau să-l trezesc imediat, am văzut doi călăreţi pe cămile 
părăsind oaza. Nu-mi credeam ochilor... Nu, nu era nici o 
îndoială că se trimitea o patrulă pentru a cerceta împrejurimile 
sau pentru a transmite comunicări importante la Tokotu. 

lată că aveam două cămile. Două cămile bine hrănite, 
adăpate din abundență, se apropiau de noi. Cămilele veniră tot 
mai aproape şi deodată am auzit o voce, care mi-era bine 
cunoscută: 

— Cred că nu le-ar strica Senegalezilor, dacă i-am anunţa să 
se ferească de Tuaregi, Buddy... 

— Hank! am strigat eu în culmea fericirii şi simţindu-mă 
mântuit. Hank şi Buddy se îndreptară spre mine. 

— Iată-l pe unul dintre cei trei fraţi misterioşi, spuse Hank. 
Mi-am închipuit îndată că trebuie să vă învârtiţi prin apropiere, 
deoarece nici unul din voi nu era de văzut în casa cu stafii... 

Într-o vale, între două coline de nisip, Hank şi Buddy îşi 
îngenuncheară cămilele şi coborâră. Amândoi îmi strânseră mâna 
într-un mod foarte dureros, dar extrem de cordial. 

— Între noi fie vorba, întrebă Buddy, n-ai aprins cumva acest 
drăguţ fort?... 

— Te-ai jucat cumva, fără băgare de seamă, cu chibriturile, 
când ţi-ai aprins pipa? se interesă Hank cu solemnă gravitate. 

— Nu, Digby a dat foc fortului. 

— Aş vrea să-i exprim deosebitele mele mulţumiri pentru 


201 


asta, spuse Hank. Se află prin apropiere? 

— S-a culcat puţin mai încolo. 

— Şi celălalt frate de asemenea? întrebă Buddy. Dar unde-i 
Lejaune? După ce v-aţi aprins frumuseţea de cămin, l-aţi luat pe 
tăticu' de urechi şi l-aţi dus în grădină, ca să admire ce frumos 
arde, nu-i aşa? 

L-am pus imediat la curent cu moartea lui Michael şi 
„inmormântarea” lui. 

Urmă o scurtă tăcere. 

— Păcat de el, spuse Hank după câteva clipe şi continuă apoi 
gânditor: Ciudat, nişte băieţi atât de drăguţi şi liniştiţi care se 
poartă întotdeauna ca şi cum s-ar afla într-o societate distinsă, să 
facă asemenea pozne? Unul îl omoară pe marele hingher, celălalt 
dă foc întregii vile a pustiului?!... Tot respectul!... 

Asasinatul şi incendierea ne făcură să creştem în stima 
acestor oameni cumsecade cu mult mai mult decât ar fi putut s-o 
facă vreodată o faptă pioasă sau vorbe nobile. 

Când i-am condus spre locul unde dormea Digby i-am 
întrebat încotro trebuiau să călărească. 

— Am fost trimişi să căutăm nişte Senegalezi care sunt 
aşteptaţi de la Tokotu, răspunse Hank. Bătrânul Beaujolais se 
teme că ar putea cădea în vreo capcană, dacă nu-i prevenim... Se 
pare că Tuaregii mişună pe aici şi mă mir de altfel că nu v-au 
împuşcat, adăugă el. 

— Tuaregii am fost noi, mărturisii eu cu modestă mândrie, 
noi am tras şi sentinelele au răspuns, trăgând orbeşte. 

Cu chiu cu vai îl deşteptarăm pe Digby, care se trezi însă 
de-abia când îi recunoscu pe Hank şi Buddy; îi salută şi le 
propuse să ne lase nouă cămilele. La întoarcere, ar putea 
pretinde că le-au pierdut într-o luptă cu Tuaregii. Dar Hank şi 
Buddy, care se săturaseră - ca şi noi-de viaţa de câine din 
Legiunea Străină, se hotărâră repede să fugă împreună cu noi. 

Peste un minut, fiecare cămilă ducea câte doi călăreţi şi îi 
dădurăm drumul cu o iuţeală de opt mile pe oră. 

— Încotro doreşte Domnul să meargă? întrebă Hank, în 
spatele căruia stăteam eu, Londra? New York? Maroc? Egipt? 
Capetown? Mie mi-e totuna. 

Buddy ni se alătură, călare pe cămila lui. 

— Trebuie să căutăm să ieşim din teritoriul francez, spusei 
eu, ce ar fi să trecem în Nigeria? 

— Şi de unde să luăm apă? răspunse Digby. Eu cred că cel 
mai bun lucru ar fi să călărim până la cea mai apropiată oază. 


202 


Apoi putem să plecăm mai departe spre sud-vest şi trebuie să 
ajungem neapărat, mai curând sau mai târziu, pe teritoriu 
englez, unde nu ni se mai poate întâmpla nimic; de acolo ne 
putem îmbarca sigur cu uşurinţă... Da, spre sud-vest este 
Nigeria. Dacă am putea ajunge la Niger, la est de Tombuctu, 
fluviul ne-ar conduce direct la mare. 

— Şi apoi să nu uităm că găsim şi apă de băut, mai mult decât 
suficientă, în Niger, observă Buddy. Se pare însă că nu s-au 
aşezat până acum stâlpi indicatori după care să ne putem 
orienta. Sahara a rămas foarte înapoiată în această privinţă. 

— În orice caz rămâne aşa: călărim spre sud-vest, acolo 
trebuie să fie Nigeria, insistă Digby. 

— Aşadar ne îndreptăm cu toate pânzele întinse spre 
Nigeria - poate să fie la o depărtare de cel mult o mie cinci sute 
de km de aici, spuse Hank. În acea noapte străbăturăm fără 
oprire o sută din cei o mie cinci sute de kilometri - un marş 
forţat, pe care puternicele cămile îl suportară bine. 

Cercetând proviziile, am constatat că apa şi alimentele ne 
puteau ajunge pentru două sau trei zile, consumându-le cu 
economie. Muniţii aveam mai mult decât destule şi nutream 
speranţa că vom putea împuşca vreun vânat pe drum. 

Uniformitatea înaintării, a peisajului şi a zgomotelor mă 
adormeau, şi aş fi căzut de mai multe ori de pe cămilă dacă nu 
l-aş fi apucat repede pe Hank, în spatele căruia şedeam. 

Nici unul din noi nu scotea o vorbă şi aţipirăm probabil cu 
toţii pe câte o bucată de drum. 

Când soarele apăru la îndepărtata margine a orizontului, 
m-am trezit de-a binelea. Mi-era dor de o baie fierbinte şi de o 
cafea şi mai fierbinte, căci fiecare nerv şi fiecare muşchi mă 
dureau îngrozitor. 

În timp ce soarele urca tot mai sus pe cer, făcurăm un popas, 
la umbra unei stânci, pe care providenţa ne-o scosese în cale în 
acest pustiu sterp. După un prânz uşor ne-am întins pe spate şi 
ne-am odihnit. Eu am dormit până seara, fără a mă mişca şi m-am 
trezit abia la urletul cămilei, pe care Hank o înşeua proptindu-şi 
piciorul în burta animalului şi strângând cataramele chingii cu 
puterea întregii sale greutăţi. 

După ce fu înşeuată şi cealaltă cămilă, Hank strigă: „Toată 
lumea pe bord!” stând pe piciorul dinainte al cămilei 
îngenuncheate, în timp ce eu mă aşezam cât mai înapoi în şa. 
Hank se urcă pe locul din faţă, apoi cămila se ridică în picioare, 


203 


clătinându-se şi scoțând un răget de mânie şi de foame. 

Buddy şi Digby se urcară pe celălalt animal. Luarăm 
hotărârea să nu facem nici un popas înainte de a fi la o depărtare 
de cel puţin două sute de km de Zinderneuf, ceea ce era just din 
punctul nostru de vedere, dar nu era prea convenabil pentru 
cămile. Către sfârşitul acestei a doua zile de călătorie, cămilele 
trebuiau să capete mâncare şi o zi de odihnă sau cel puţin să fie 
adăpate. 

Am adormit iarăşi în timpul unei bucăţi bune de drum; în 
acest timp mă ţineam strâns de Hank şi mă rezemam de el. Un 
strigăt al lui Buddy mă scoase din starea de încordare musculară: 
mi-am dat seama că se făcuse iar ziuă şi că animalele noastre se 
opriseră. Călăreţii priveau cu atenţie la ceva spre care Buddy 
arăta cu braţul întins. 

Pe nisip se puteau vedea urmele recente, neşterse de vânt, 
ale multor potcoave de cămile! Urmele acestea se încrucişau cu 
ale noastre. Deoarece noi călăream spre sud-vest, urmele acestor 
călăreţi trebuiau să ducă la sud sau la nord. 

Hank şi Buddy îşi îngenuncheară cămilele, strigându-le cu 
blândeţe dar şi cu insistenţă: „Usha, baba, usha; 
adar - ya-yan!” - aproape singura comandă căreia o cămilă i se 
supune fără rezistenţă. 

Cercetând urmele cu atenţie, am ajuns la convingerea că era 
vorba de douăzeci de cămile, care trebuie să fi trecut de puţin 
timp spre sud. 

Ne hotărârăm să ne luăm după aceste urme, deoarece ne 
duceau cu siguranţă la o oază. 

Călărirăm trei sau patru ore după urme, fără a vedea înaintea 
noastră altceva decât pustiul nesfârşit. Mă întrebam, tocmai, cât 
timp vom,mai putea călări, fără a da răgaz cămilelor, când un 
strigăt de bucurie al lui Hank îmi readuse pofta de viaţă, pe cale 
să piară. 

În faţa noastră se afla albia lată şi joasă a unui curs de apă 
secat: aveam impresia că pe aici trebuia să fi trecut acum zece 
mii de ani un mare fluviu. Hank ne arătă un loc spre care duceau 
urmele de potcoave. 

Sub o stâncă înaltă şi mare, care se înălța din mijlocul albiei, 
apăru o umbră întunecoasă, îmbietoare, în jurul căreia creştea 
din belşug iarbă uscată, salcâmi pitici şi mărăcinişuri scunde. 

Cămilele se îndreptară în grabă într-acolo. 

— Apă, spuse Hank poate că va fi nevoie să săpăm, până să 
dăm de ea. 


204 


Dar nu fu nevoie să săpăm. 

În jurul stâncii se afla o băltoacă alimentată probabil de un 
izvor subteran. Nu era un izvor ca în Anglia; vegetaţia creştea 
peste nivelul apei, dar noi nu făcurăm nazuri şi cămilele noastre 
încă mai puţin; eram, dimpotrivă, foarte încântați şi pe deplin 
mulţumiţi. 

Găsirăm umbră, apă şi mâncare pentru cămile, iar pofta 
noastră de viaţă renăscu. Era limpede că un grup de călători 
făcuse de curând un popas aici. 

— Bunii noştri prieteni, Tuaregii, spuse Digby, când ne 
aşezarăm la o umbră minunată. Straşnici băieţi. Ne vom ţine de 
urmele lor; cât timp nu se îndepărtează prea mult de direcţia 
noastră de mers. 

— Nu trebuie doar să călărim în urma lor, ci să-i întrebăm 
dacă ne împrumută vreunul echipamentele lor de pustiu şi ceva 
de mâncare. 

— Desigur, aprobă Buddy. Deoarece nu suntem hoţi de cai, ar 
trebui să ne vândă cel puţin o pereche de cămile pe un preţ 
ieftin. 

Dintru început, americanii preluară misiunea de a procura 
îmbrăcăminte arabă pentru noi toţi, pentru a înşela atât pe 
eventualii noştri urmăritori francezi cât şi bandele de Tuaregi pe 
care puteam să le întâlnim şi care îi urau pe „Rumi”. Americanii 
erau cu atât mai dornici de această mascaradă, cu cât aflaseră că 
în sud, spre Nigeria, francezii întreţineau numeroase forturi şi 
detaşamente de Senegalezi, şi că patrulele lor supravegheau cu 
atenţie drumurile de caravane, precum şi toate oraşele şi 
orăşelele arabe. Era mult mai puţin primejdios să întâlneşti 
aceste patrule ca arab, decât ca dezertor din Legiunea Străină. 

În consecinţă, Hank ne dădu zor şi ne permise doar atâta 
odihnă, cât timp le trebuia cămilelor pentru a mânca şi a se 
adăpa. El susţinea că grupul dinaintea noastră ţinea de marea 
bandă care atacase fortul Zinderneuf şi se afla acum pe cale de a 
vizita câteva sate, jefuite în mod periodic. 

Aceste bande de Tuaregi întreprind în fiecare an o incursiune 
în sate răspândite pe un teritoriu întins şi jefuiesc tot ce le iese în 
cale - ca vechii perceptori turci. 

Dacă sătenii sunt oameni de înţeles şi permit fără opunere 
acestor hiene ale pustiului să le ia tot, atunci lucrurile se petrec 
fără vărsări de sânge, pentru că Tuaregii nu au interesul ca 
satele să fie distruse şi sătenii ucişi, ci preferă să găsească şi în 


205 


anul următor o comunitate sătească binevoitoare şi paşnică. Ceea 
ce doresc ei, este să golească satul ca pe un stup de albine, şi să 
lase numai atât, cât e necesar pentru ca oamenii să poată începe 
de la capăt. 

Dar dacă un sat este îndărătnic, atunci trebuie să sufere 
consecinţele, adică să treacă prin foc, prin sabie şi prin torturi. 
Iar dacă bandiții dau întâmplător peste un sat care nu ţine de 
raza lor de acţiune şi pe care nu mai au de gândi să-l viziteze din 
nou, atunci unesc agreabilul cu utilul, jefuiesc satul în întregime, 
măcelăresc tot ce le iese în cale şi nu lasă piatră peste piatră... 

După vreo trei ore o pornirăm din nou şi călărirăm fără 
întrerupere până a doua zi de dimineaţă. Faptul că nu-i puteam 
ajunge pe cei dinainte, cu toată graba noastră, părea să ne 
confirme presupunerea că aveam în faţă o bandă de tâlhari, căci 
caravanele paşnice sau simplii călători nu gonesc cu o viteză atât 
de mare încât să nu-i putem ajunge... 

În partea cealaltă a râului - sau mai degrabă a albiei 
râului - peisajul începu să se schimbe în mod vădit. Pământul 
deveni mai cenuşiu, cactuşi şi salcâmi îşi făcură apariţia şi 
puturăm zări numeroase coline stâncoase mari. Pustiul complet 
neînsufleţit prin care călăriserăm până acum fu înlocuit printr-un 
pustiu pietros şi cu o vegetaţie sărăcăcioasă. 

Deodată auzirăm în faţa noastră, în depărtare, câteva focuri 
de armă. Hank şi Buddy îşi îngenuncheară imediat cămilele lângă 
stâncile printre care tocmai treceam; descălecarăm şi ne luarăm 
armele în mână. 

— Nu trebuie să lăsăm să ni se împuşte cămilele, îmi spuse 
Hank. Ţine-le puţin, în vreme ce noi mergem să vedem ce se 
întâmplă. 

Cei doi americani se întoarseră însă curând, deoarece nu 
văzuseră şi nici nu auziseră nimic suspect, aşa că ne continuarăm 
drumul. 

Când, după vreo doi sau trei kilometri, ajunserăm la un mare 
bloc de stâncă, ni se oferi o privelişte îngrozitoare. 

O femeie era legată de un salcâm, maltratată într-un mod 
bestial... 

— Trebuie să fie un sat în apropiere, spuse Hank şi îşi 
întoarse cămila, în acelaşi timp cu Buddy; ne oprirăm în dosul 
blocului de stâncă şi descălecarăm. 

De astă dată legarăm cămilele de căpăstru, le lăsarăm 
locului, înaintarăm cu prudenţă şi ne apropiarăm încet de un sat 
aparent părăsit, care se afla într-o oază la marginea unei 


206 


prăpăstii adânci. Pătrunserăm în sat şi găsirăm într-una din 
colibe un om rănit, care la vederea noastră scoase o sabie 
încovoiată şi încercă neputincios să dea în noi. 

— Suntem prieteni, am spus eu pe limba arabă. Spune-ne ce 
s-a întâmplat; vrem să te ajutăm... 

Digby îi vorbi şi el şi-i câştigarăm încrederea omului, care 
părea să înţeleagă tot ce-i spuneam; eu îl înţelegeam destul de 
bine, cam în felul în care un francez vorbind limba engleză l-ar 
înţelege pe un băiat ţăran din Devonshire. 

Am înţeles din spusele lui că Tuaregii fuseseră descoperiţi de 
către o femeie care păzea caprele înaintea satului. Femeia îi 
strigă noutatea unui băiat oare lucra în imediata apropiere a 
satului şi amândoi se îndreptară în fugă spre sat, dar Tuaregii 
prinseră femeia, în timp ce băiatul putu alarma Satul. Bărbaţii 
alergară cu armele lor spre un grup de stânci din apropiere, 
pentru a le pregăti Tuaregilor o primire călduroasă, în timp ce fe- 
meile şi copiii fugiră la prăpastia dinapoia satului, unde se afla 
ascunzătoarea lor obişnuită. Câţiva băieţi fură trimişi pentru a 
preveni pe bărbaţii care se aflau duşi cu cămilele la păscut. 
Rănitul fusese unul dintre aceştia, în timp ce-şi mâna cămilele 
împreună cu alţi doi, fuseseră descoperiţi şi atacați. 

Tuaregii le luară cămilele, iar el fu lăsat înapoi ca mort. Când 
îşi veni în fire, se găsi singur printre cadavrele celorlalţi păzitori 
de cămile şi se târi încet spre coliba lui, pentru a muri acolo. 

Tuaregii îşi stabiliseră bivuacul afară şi se bucurau de odihna 
lor binemeritată. Locuitorii satului, ascunşi în spatele stâncilor, 
aşteptau probabil desfăşurarea evenimentelor. 

Le-am explicat situaţia lui Hank şi lui Buddy şi ne-am sfătuit 
cu ei. Apoi îi spuserăm rănitului să se pună în legătură cu 
locuitorii satului şi să le spună că noi nu eram numai prietenii 
lor, dar şi duşmanii de moarte ai Tuaregilor, şi că te vom ajuta 
să-şi recapete cămilele şi pe deasupra le vom da şi pe cele ale 
Tuaregilor, dacă vor face ce le vom spune. 

Când rănitul înţelese ce aveam de gând, deveni mai vioi şi 
rana din piept i se păru mai puţin primejdioasă decât o bănuise la 
început, cu atât mai mult cu cât nu scuipa sânge. Bău o 
înghiţitură de apă şi luă o pilulă, pe care i-o dăduse Digby, 
asigurându-l că va face minuni. Apoi ieşi afară împleticindu-se, se 
uită puţin în jurul său şi făcu nişte semne spre stânci; de acoloi 
se răspunse cu alte semne, şi în curând apăru la noi în colibă un 
arab lung şi şaşiu, căpetenia satului ce se numea Azzigig sau cam 


207 


aşa ceva. După lungi tratative reuşirăm să-l câştigăm pentru 
planul nostru, care era destul de simplu. 

Şase eroi aleşi din Azzigig trebuiau să atace prin surprindere 
pe paznicii cămilelor - şi anume fără a face cel mai mic zgomot. 
Apoi urma să se deschidă asupra bivuacului Tuaregilor de cât 
mai aproape cu putinţă un foc ucigător. Când Tuaregii surprinşi 
vor fugi spre prăpastie - lucru de care eram aproape siguri - vor 
găsi calea blocată de întreaga armată franceză în uniforme, cu un 
gornist în frunte, care va chema alte regimente prin semnalele 
sale!... 

Trebuie să mărturisesc că locuitorii satului, care aveau de 
altfel o mare teamă de Tuaregi, au dovedit foarte mult curaj... 
După un atac din imediata apropiere, se aruncară ca nişte diavoli 
asupra Tuaregilor surprinşi, iar când am apărut şi noi patru de 
după stânci, Tuaregii rămaseră îngroziţi şi se văzură înconjurați 
din toate părţile ca de o haită de lupi. Fură ucişi până la unul... 
Digby susţinu pe bună dreptate că trompeta lui câştigase lupta. 
Rezultatul aceste aventuri fu că fiecare dintre noi patru părăsi 
Azzigig călare pe câte o minunată cămilă Mehari şi costumat în 
întregime ca Tuareg. Vălurile albastre, pe care le poartă 
Tuaregii, ne cam stânjeneau la început, dar în curând ne-am 
obişnuit şi cu ele. Nu mai aveam pe noi nimic european, afară de 
arme şi de trompeta lui Digby, pe care o purta ascunsă la el. Dar 
armele noastre nu mai puteau să ne trădeze, deoarece nu era 
neobişnuit ca nişte arabi să fie echipați cu arme europene 
moderne. 


208 


7. Întoarcerea. 


Aş putea să umplu o carte groasă cu povestirea aventurilor 
noastre, cu Tuaregii, în Sahara; aceste aventuri au început la 
Azzigig, în Sudanul francez şi s-au terminat la Kano în Nigeria, în 
Africa engleză de vest. 

A fost poate cel mai lung, mai îndrăzneţ şi mai anevoios raid 
călare pe care l-a întreprins vreodată un european prin Sahara, 
fără ajutorul unei caravane. 

Călăream spre sud-vest, când puteam, şi spre nord-est, când 
eram siliţi. 

În timpul unui an groaznic am străbătut aproape un cerc 
întreg: ne aflam când la El Hilli, la o depărtare de două sute de 
mile de Tombuctu, când la Agadem, cam la aceeaşi depărtare de 
lacul Ciad - mai târziu am ajuns chiar la Bilma, la vreo cinci sute 
de mile mai spre nord. 

Uneori, foamea şi setea ne sileau să ne alăturăm unor 
caravane de sare şi alteori unor caravane de sclavi; cu acest 
prilej am putut constata că în Africa centrală comerţul cu sclavi 
mai reprezenta încă o afacere strălucită. De obicei, aceste 
caravane se îndreptau într-o direcţie opusă, dar eram nevoiţi să 
ne alăturăm lor, dacă nu voiam să murim de sete în pustiul lipsit 
de apă. 

Uneori am fost urmăriţi de bande numeroase, alteori am fost 
primiţi în sate cu focuri de armă, deoarece eram luaţi drept 
Tuaregi, ceea ce era uşor de înţeles, alteori, în fine, am ajuns la 
oaze doar pentru a constata că erau ocupate de patrule de 
Senegalezi francezi - care însemnau pentru noi un pericol mai 
mare decât toate bandele nomade de tâlhari. 

Nu ştiu dacă am ajuns în regiuni care n-au mai fost 
străbătute de europeni - în orice caz n-am dat peste nici o regină 
a Atlantidei şi n-am găsit nici un trib alb necunoscut, de origine 
grecească, care să fie condus de doamne pline de temperament, 
despre care să descoperi apoi că-ţi sunt rude îndepărtate. 

Nu. Ceea ce am găsit au fost doar oameni nespus de săraci, 
primitivi şi murdari, la care ne opream numai atât timp, cât era 
neapărat necesar. 


209 


N-am fi supravieţuit nici măcar unei singure luni din acest an, 
dacă nu i-am fi avut cu noi pe Hank şi Buddy, care ne-au ajutat cu 
experienţa lor superioară. Cu îndrăzneala şi cu isteţimea lor. Pe 
de altă parte, firea şugubeaţă a lui Digby şi cunoştinţele de limba 
arabă pe care le aveam ne-au salvat în nenumărate situaţii, ori de 
câte ori veneam în contact cu semenii noştri dragi. 

În aceste ocazii deveneam foarte credincioşi, Hank şi Buddy 
erau prezentaţi drept preoţi „Marabi” (preoţi mahomedani), care 
juraseră solemn să nu vorbească, iar noi eram Senussi, aveam de 
îndeplinit o misiune secretă, venind de la Kufra. În pustiul Libyei, 
şi mergând spre Tombuctu, şi vizitam toate locurile sfinte pe care 
le întâlneam în drum. Spre norocul nostru, n-am întâlnit 
niciodată Senussi adevăraţi. De altfel, nenumăratele secte, cu 
diferitele feluri de dervişi şi numeroasele dialecte arabe uzuale 
ne uşurau planurile. Armele noastre, sărăcia noastră şi curajul 
nostru neclintit ne ajutară mult. 

Am suferit mult. din cauza febrei, a căldurii dogoritoare, a 
apei stătute, a alimentaţiei proaste şi neîndestulătoare şi a 
greutăţii drumului pe care această permanentă luptă pentru viaţă 
le aducea eu sine. 

După cum am mai spus, descrierea aventurilor noastre ar 
putea umple un volum întreg, fără să le epuizăm. 

Greutatea situaţiei noastre poate fi închipuită atunci când, 
fiind odată prinşi - spre nenorocirea noastră - abia am putut să 
scăpăm prin fugă, lăsându-ne numai armele acolo. 

De aici înainte, nenorocul ne urmări. 

În curând ne-am trezit în faţa unui grup de călăreţi Tuaregi, 
care începură să ne atace cu focuri de armă fără ca noi să le 
putem răspunde. Îmi venea să plâng din cauză că nu aveam 
arme. Sentimentul neputinței totale era groaznic... Să te laşi 
măcelărit ca o oaie, fără a te putea apăra... 

Călăriserăm împreună păstrând intervale mari, iar Digby era 
ascuns privirilor noastre printr-un bloc de stâncă. 

Îngenunchearăm cămilele şi ne puserăm - ascunşi fiind în 
spatele cămilelor - bastoanele la ochi, ca şi când ar fi fost puşti, 
pentru a înşela duşmanul ce se apropia în mare goană... Dar 
unde putea fi Digby? Oare reuşise să fugă?... 

Oare reuşise să fugă?... 

Un sunet puternic de trompetă ne atrase atenţia. Efectul fu 
magic. Tuaregii se crezură prinşi într-o capcană şi o luară la 
fugă. După ce sunetul de trompetă se sfârşi, Hank urlă comenzi 
militare în limba franceză; în stânga lui, Buddy semnaliză unor 


210 


trupe franceze imaginare din spate prezenţa inamicului. 

Tuaregii, uluiţi, bănuind existenţa unor trupe numeroase în 
stânga, se întoarseră spre dreapta şi fugiră în goană în timp ce 
unul din ei, probabil din dorinţa de a se distinge, se desprinse din 
grup şi călări în direcţia din care se auzise trompeta. 

— Repede! am strigat eu, o să-l omoare. Am urlat numele lui 
Digby, pentru a-l preveni. Dar era prea târziu. Se auzi o 
împuşcătură; când ne-am apropiat în fugă, Digby era întins mort 
pe nisip, în timp ce ucigaşul fugi la vederea noastră. 

Digby era mort. Michael era mort. Totul în mine era mort. 

Continuam să trăiesc ca un automat, ca un condamnat la 
moarte care îşi aşteaptă execuţia în orice clipă. 

L-am înmormântat pe Digby acolo unde murise, deşi ne 
puteam aştepta în orice clipă la întoarcerea Tuaregilor. 

— Şi-a jertfit viaţa pentru noi, spuse Hank şi-şi muşcă buzele. 

— Nici un om nu poate face mai mult pentru altul, am spus eu 
zguduit. 

Buddy nu spuse nimic - Buddy plângea. 

Ne-am luat după urmele Tuaregilor, până ce am ajuns la o 
oază, unde ne-am aprovizionat cu apă, pentru ca apoi să ne 
continuăm drumul. 

Curând după aceea, ne surprinse o groaznică furtună de 
nisip, care era să ne omoare şi care şterse cu desăvârşire toate 
urmele. Am rătăcit un timp, ajungând în cele din urmă, aproape 
morţi de sete, la o albie de râu; am găsit-o secată. 

Aici, cămilele, complet istovite, au mâncat ceva otrăvitor şi 
au murit în cursul următoarelor treizeci şi şase de ore. 

Eram pierduţi în pustiu, nu ştiam dacă drumul de caravane se 
afla la estul sau la vestul nostru, n-aveam puşti, n-aveam provizii, 
n-aveam cămile; ne mai rămăsese doar un burduf cu apă. 

Ara luat hotărârea să nu bem această apă decât dacă de ea 
va depinde viaţa noastră. 

Mai rătăcirăm o zi- lucru de neînchipuit - fără apă; la 
sfârşitul zilei nu ştiam dacă ne depărtaserăm şi mai mult de 
drumul caravanelor, pe care se aflau oaze, puțuri şi sate. 

Dacă voiam să regăsim drumul de caravane pentru a pune 
mâna - în cine ştie ce chip - pe nişte cămile, trebuia să riscăm să 
întâlnim patrule franceze. Pe drumul de caravane, moartea era 
probabilă, aici în pustiu, însă pe jos era sigură. 

Seara n-am mai fost în stare să vorbim, buzele ne erau negre 
şi crăpate, limba ni se umflase, gâtlejurile ne erau înfundate, 


211 


gurile complet uscate. Este o senzaţie nespus de neplăcută, să ai 
gura atât de uscată încât să ai impresia că e făcută din piele 
tăbăcită... 

Am arătat preţiosul nostru burduf cu apă şi mi-am ridicat 
întrebător sprâncenele. 

Hank dădu din cap, arătă spre soarele care apunea şi apoi 
spre zenit. Trebuia să lăsăm apa pentru ziua următoare. In care 
ne putea merge şi mai rău decât astăzi. 

Am mers toată noaptea, căci viaţa noastră atârna de găsirea 
„drumului”. Spre dimineaţă n-am mai putut să merg şi am căzut 
jos, fără să vreau, Am încercat să mă ridic, dar nu am izbutit. 
Deoarece ceilalţi doi văzură că nu mai puteam să înaintez, se 
culcară lângă mine şi adormirăm. 

Când mă trezi soarele, l-am văzut pe Buddy palid ca moartea, 
privind ţintă la o bucată de hârtie ruptă dintr-o agendă. 

Mi-o întinse şi am citit ce era mâzgălit pe ea: 


„Prieteni, 
Beti încet apa şi mergeţi cât mai repede înainte. Dragul şi 
bunul meu Buddy, adio! 
Hank” 


Hank plecase. 

Buddy luă o înghiţitură de apă din burduf, o ţinu o clipă în 
gură şi apoi o bău încet. 

— Fă la fel, gemu el răguşit. Trebuie să facem ce a spus 
Hank, adăugă, văzându-mă că refuzam. Dar mi-era imposibil să 
beau apă. 

— Bea, insistă Buddy, să nu se fi jertfit în zadar... A făcut-o 
doar pentru d-ta... 

Mi-am umplut gura şi am înghiţit apa, dar nu am putut înghiţi 
şi senzaţia care îmi strângea gâtlejul... 

În ziua aceea şi în cea următoare ne-am mai târât cu greu 
înainte, ne-am umezit din timp în timp gura şi pe la apusul 
soarelui, în a doua zi, am văzut o „fata morgana”: un sat cu 
palmieri şi cu o mică moschee albă - dar nu era o iluzie, ci 
realitatea. 

Am rămas câteva luni în acest sat, l-am căutat pe Hank în 
pustiu, am lucrat ca ţărani, ca sacagii, ca păzitori, conducători de 
cămile, am primit orice lucru ce ni se oferea şi nu dormeam 
niciodată în acelaşi timp. Când veneau patrule franceze să 
viziteze satul, ne ascundeam sau fugeam în pustiu, simpatiile 


212 


ţăranilor fiind de partea noastră. Am fi putut să ne alăturăm în 
mai multe rânduri caravanelor ce se îndreptau spre sud, dar nu 
voiam să-l silesc pe Buddy să părăsească regiunea. 

Buddy era atât de convins că lui Hank nu i se întâmplase 
nimic şi că trebuia să apară astăzi sau mâine, încât se îmbolnăvi 
din cauza repetatelor speranţe zadarnice şi a dezamăgirilor 
neîncetate. 

Dar când într-o bună zi o caravană veni din nord, 
îndreptându-se spre sud, spre Zinder - unde era cartierul general 
al armatei teritoriale - Buddy propuse să ne alăturăm ca păzitori 
şi conducători de cămile. 

— Nu poţi rămâne aici pe veci, prietene, spuse el. Cred că am 
fost prea egoist. Dar nu puteam pleca, cât timp mai exista o 
speranţă că-l vom găsi pe Hank... 

Dacă n-ar fi fost scrisoarea lui Michael şi dorul meu după 
Isabella, l-aş fi silit pe Buddy să mai rămână, căci aceasta era 
dorinţa lui, cea mai arzătoare. 

Nimic nu-i putea zdruncina încrederea în superioritatea 
prietenului său asupra pustiului şi a morţii... Ne-am alăturat unei 
caravane şi am fost repartizaţi la paza armată de însoţire. Când 
ne-am apropiat de Zinder, am părăsit caravana, deoarece ne 
temeam că acolo ne-ar putea recunoaşte, cineva. 

Aventurile noastre între Zinder şi graniţa engleză de la 
Barbera, unde am văzut întâia oară trupe de „Haussa” în 
uniforma armatei din Africa de vest au fost numeroase, iar 
greutăţile mari. Dar soarta părea împăcată, iar norocul, care ne 
devenise indiferent după pierderea lui Digby şi a lui Hank, se 
întoarse din nou în favoarea noastră. 

Într-o bună zi ne-am făcut intrarea, călări pe nişte bieţi 
măgari, în marele oraş Kano; acolo m-am prezentat unui englez 
mirat drept un compatriot al său. 

Omul acesta era însăşi bunătatea şi mă puse în legătură cu 
prietenul lui, care la rândul său era prieten cu mătuşa Patricia, 
un oarecare Mr. Lawrence, din serviciul civil al Nigeriei. 

Mr. Lawrence îmi trimise bani şi invitaţia de a veni împreună 
cu Buddy, ca să locuim la el. 

Când i-am spus lui Buddy că a doua zi va călători iarăşi 
într-un tren, mă refuză net. 

Buddy îmi spuse că venise cu mine la Kano numai pentru a 
mă şti salvat, dar că voia să se întoarcă de îndată pentru a-l căuta 
pe Hank. 


213 


Nimic nu-i putea zdruncina hotărârea şi orice vorbe erau 
zadarnice. Şi apoi nu era prea plăcut să cauţi să-l convingi că 
prietenul lui era mort. 

— Ai pleca, dacă ai şti că fratele d-tale rătăceşte undeva pe 
aici? spuse el. Nu-i aşa că nu?... Hank şi-a jertfit viaţa pentru noi 

Tot ce-am putut face pentru el a fost să-l aprovizionez cu ceea 
ce se găsea la Kano; două cămile bune, una pentru călărit şi alta 
pentru provizii, apă şi muniții, un mic cort şi un fost soldat 
„Haussa” - care îmi fusese recomandat de un englez, un 
funcţionar guvernamental numit Mordaunt - drept servitor şi 
ghid. 

Mordaunt îi explică lămurit soldatului că va trebui să meargă 
cu acest „explorator” american, de care va asculta în toate, spre 
nord. Jumătate din remuneraţie o va primi înainte de plecare, iar 
cealaltă cu o recompensă specială în plus, care va depinde de 
felul cum se va purta - când se va întoarce la Kano cu stăpânul 
său, sau va fi concediat din serviciu în condițiuni onorabile. 

M-am despărţit cu greu de micul, bravul şi inimosul Buddy şi 
eram convins că nu se va întoarce niciodată la Kano decât 
împreună cu Hank - ceea ce era cu totul improbabil. 

Am plecat cu trenul din Kano spre o localitate oarecare, al 
cărei nume nu l-am reţinut, iar Lawrence mă aştepta pe peronul 
gării. L-am recunoscut îndată în el pe omul tăcut şi oarecum 
închis pe care-l văzusem de două sau trei ori la Brandon Abbas. 

Povestea mea păru că-l interesează mai mult decât crezusem 
cu putinţă. 

— Aş vrea să ştiu dacă un roman ar putea suna atât de 
fantastic ca această povestire a unor fapte petrecute într-adevăr, 
spuse el, după ce terminasem. Şi tot nu cunoşti soluţia secretului, 
care este legat de dispariţia safirului Blue Water? 

— Nu, am spus eu. Ştiu numai că fratele meu Michael n-a 
furat niciodată ceva în viaţa lui. 

— Desigur, aprobă el. Natural... Şi acum ţi-aş povesti şi eu 
ceva... 

Maiorul vostru, de Beaujolais, a fost la Zinder în interes de 
serviciu şi a plecat de acolo în concediu, trecând prin Kano. L-am 
întâlnit pe peronul gării din Kano şi mi-a istorisit toată povestea 
de la Zinderneuf, atât cât o ştia şi el - mi-a vorbit adică despre 
găsirea „mărturisirii” fratelui d-tale şi aşa mai departe... Apoi am 
plecat la Brandon Abbas şi i-am raportat Lady-ei Brandon ceea ce 
mi se povestise - dar nu mi s-a părut că o interesa în mod prea 
deosebit! Era aproape de necrezut şi mă minunam că şedeam 


214 


aici, într-un fotoliu, sub cerul african, la un „whisky and soda”, în 
faţa cortului cuiva care îmi povestea că fusese la Brandon Abbas 
şi relatase întâmplările de la Zinderneuf. 

Ceea ce mă mira mai mult din toată povestea lui Lawrence 
era faptul că mătuşa Patricia nu părea sa pună mare preţ pe 
redobândirea safirului „Blue Water”... 

Când îşi termină Lawrence povestirea, am aflat prin el multe 
noutăţi de la Brandon Abbas. 

Sir Hector Brandon murise. Murise nenorocit şi părăsit, la 
Caşmir, de holeră -îl părăsiseră toţi servitorii când i se 
cunoscuse boala. 

Capelanul murise de un atac de apoplexie. Claudia se 
măritase cu unul din cei mai bogaţi bărbaţi din Anglia, destul de 
bătrân pentru a putea fi bunic. 

August, care totdeauna fusese prost călăreț, căzuse de pe cal 
la o vânătoare, fusese târât pe o distanţă destul de mare şi 
bineînţeles murise. 

Isabella era sănătoasă. Nu, nu se măritase. De când nu mai 
auzise Mr. Lawrence nimic de Lady Brandon? O, nu de mult, de 
abia de o lună. Lady Brandon scria mai des acum decât înainte. 
Se părea că nu mai are pe nimeni cu care să se sfătuiască, de 
când murise capelanul... 

Isabella era sănătoasă şi nu se măritase!... Oare îmi mai 
păstra aceleaşi sentimente ca în acea dimineaţă, în care îmi 
luasem rămas bun de la ea - dimineaţa aceea care îmi părea 
acum atât de îndepărtată, de parcă aş fi trăit-o într-o viaţă 
anterioară? 

Mă simţeam prost de câtăva vreme. M-am îmbolnăvit de 
malarie şi de dizenterie o combinaţie nefastă, de care cu greu 
scapă cineva, şi care lasă urme serioase. Cred că Lawrence n-ar 
fi putut face mai mult pentru mine chiar dacă aş fi fost unicul său 
fiu; medicul militar, care fu chemat în grabă, se dovedi foarte 
priceput. Am zăcut mult timp, bolnav grav, mi-am revenit apoi 
cu greu, dar în cele din urmă veni ziua în care mă aflam în drum 
spre Anglia, plecând din Lagos. 

George Lawrence, care jurase să nu mă lase din ochi până ce 
nu m-ar fi depus sănătos la Brandon Abbas, călători cu mine. Dar 
aveam bănuiala că n-o făcea atât pentru mine, cât mai degrabă 
pentru a o vedea pe mătuşa Patricia. 

Şi astfel m-am trezit într-o bună zi pe bordul unui vapor, 
respirând aer curat de mare şi privind cum se îndepărta coasta 


215 


îngrozitoarei Africi, în care lăsasem pe cei doi fraţi ai mei şi pe 
doi din cei mai de treabă oameni. Hank şi Buddy. 

Dar eram destul de egoist pentru a încerca să uit trecutul şi a 
mă bucura de viitor, de Isabella, de la care aveam un bun număr 
de telegrame în buzunar. 

Nu vreau să descriu revederea. Cine iubeşte sau a iubit 
vreodată, îşi poate închipui ce simţeam în timp ce mă apropiam 
de pavilionul pe care-l alesese drept loc al întâlnirii noastre, în 
locul prozaicei gări sau a bordului vaporului. 

Iubita mea era mai frumoasă şi mai fermecătoare decât 
oricând. 

Ce noroc că bucuria nu omoară, căci altfel n-aş fi supravieţuit 
acestui ceas. Mătuşa Patricia era cam rezervată, la început. 

După masă, în salonul în care dispăruse „Blue Water”, i-am 
înmânat, în prezenţa lIsabellei şi a lui George Lawrence, 
scrisoarea şi pacheţelul ce-mi fuseseră încredințate de Michael. 

Mătuşa Patricia deschise scrisoarea, aruncă o privire rapidă 
şi citi apoi cu voce tare: 


„Scumpă mătuşă Patricia, 

Când vei primi această scrisoare, voi fi mort, şi când o vei fi 
citit, sper că mă vei ierta, deoarece am făcut numai ceea ce 
socoteam eu că este cel mai bine, fără a-ţi putea însă răsplăti 
decât în mică măsură bunătatea ce ai dovedit-o faţă de mine şi 
faţă de fraţii mei. 

Scumpă mătuşă, ştiam că l-ai vândut pe „Blue Water” 
mabharajahului, de dragul nostru şi pentru a putea plăti datoriile 
ce împovărau moşia, mai ştiam că odată va trebui să se întoarcă 
Sir Hector, care va voi să transforme piatra în bani, pentru 
scopurile sale desfrânate. 

Mă aflam din întâmplare în armura de cavaler, când i-ai 
predat piatra vizirului sau agentului maharajahului. Am auzit tot 
ce ai spus - şi când am descoperit că ţi-ai procurat un duplicat 
fără valoare, pentru a ascunde vânzarea, m-am gândit ce minunat 
ar fi dacă s-ar face o spargere la noi şi s-ar fura duplicatul lui 
„Blue Water”. Hoţii ar fi păcăliţi, iar vânzarea safirului n-ar fi 
niciodată descoperită de Sir Hector. 

Dacă aş fi cunoscut locul safe-ului în care păstrai piatra falsă, 
aş fi furat-o de dragul D-tale. 

Apoi a venit scrisoarea lui Sir Hector, prin care işi anunţa 
întoarcerea; ştiam că situaţia era disperată şi că trebuia să lucrez 
cu iuţeală. 


216 


În consecinţă, am făcut să dispară reuşita imitație, pe care 
ti-o înapoiez acum, rugându-te să mă ierţi. Eram gata să înapoiez 
piatra în aceeaşi noapte, dar sunt fericit că n-am făcut-o. (Spune-i 
asta lui John.) 

Te rog mult să-l laşi pe Sir Hector la credința că aş fi un hoț 
ordinar şi că am furat pe „Blue Water” - cãci altfel toate 
încurcăturile au fost de prisos şi scopul - acela de a te scăpa pe 
D-ta de neplăceri - n-ar fi atins. 

Cred că ai făcut foarte bine când ai vândut piatra, 
întrebuințând suma obținută în folosul sănătății şi bunei stări a 
țăranilor şi arendaşilor, precum şi pentru ridicarea productivității 
moşiei, în loc ca piatra să stea în safe, fără a aduce nimănui 
vreun folos. 

Mi-am regretat fapta, când zăpăciţii aceştia de Digby şi John 
au fugit şi ei de acasă. Nu mi-ar fi trăsnit niciodată prin minte că 
ar putea face o asemenea nebunie... 

Sper că totul a ieşit bine, aşa cum era intenţia mea. Pun 
rămăşag că chestiunea l-a afectat mult pe unchiul Hector. 

Sper, scumpă mătuşă, că te-am ajutat într-o oarecare măsură. 

Cu sincere mulţumiri pentru tot ce-ai făcut pentru noi, rămân 
al D-tale nepot iubitor şi admirator 

«Beau» Geste” 


— Cu adevărat nobil! spuse mătuşa Patricia, şi am văzut, 
pentru întâia oară în viaţa mea, că-i luceau lacrimi în ochi. 


Extras dintr-o scrisoare a lui George Lawrence către 
colonelul Henri de Beaujolais, comandantul regimentului de 
Spabhii Nr. 1, Corpul XIX de Armată. Africa: 


„.„..Și aceasta ar fi a doua jumătate a povestirii, dragă 
prietene. Păcat de aceşti doi băieţi minunaţi, Michael şi Digby 
Geste... 

Amănuntele ţi le voi povesti când vei veni - după cum 
sper - în iunie, în Anglia. 

Îmi eşti cel mai bun prieten, Henri şi te rog să-mi fii cavaler 
de onoare: aceasta este o dorinţă pe care o împărtăşeşte şi Lady 
Brandon. 

Cine s-ar fi gândit că, după treizeci de ani de dragoste tăcută, 
voi avea acest noroc. Mă simt ca de douăzeci de ani!... 

Iar John, acest curajos băiat, se va căsători cu frumoasa 


217 


copilă de care-ţi aminteşti poate. Lady Brandon se ocupă foarte 
mult de ei, şi am impresia că netezind calea acestor doi tineri, 
crede că face ceva pentru Michael.” 


— SFÂRŞIT — 


218