Graham Greene — Americanul linistit

Graham Greene 
Americanul liniştit 


Graham Greene s-a născut în 1904 şi a studiat la Balliol College 
Oxford, perioadă în care a colaborat la mai multe reviste 
studenţeşti, printre care şi la The Oxford Outlook. După 
absolvire a fost, timp de patru ani, redactor la prestigiosul ziar 
The Times din Londra. In 1926 se converteşte la catolicism. 
Primul său roman, Omul de dinăuntru, apare în 1929, dar, deşi 
cartea este bine primită, succesul şi prestigiul vin o dată cu a 
patra carte, Orient Express, după care Twentieth Century Fox a 
făcut şi un film celebru. După o călătorie în Liberia, întreprinsă 
în 1935, autorul britanic -care s-a dovedit şi un cinefil împătimit 
— devine critic de film la prestigioasa publicaţie The Spectator, 
unde, în 1940, Greene este numit redactor literar. 

între 1941 şi 1943, prozatorul lucrează pentru Foreign Office. 
Printre cele mai cunoscute romane ale lui Greene care au ca 
sursă experienţa autorului în domeniu se numără faimosul Omul 
nostru din Havana (1958) şi nu mai puţin cunoscutul Americanul 
liniştit (1955). Dintre romanele sale „devorate" de cititorii de pe 
tot globul mai amintim Puterea şi gloria (1940), Ministerul 
groazei (1943), Sfirşitul unei iubiri (1951), Miezul lucrurilor 
(1948), Un caz de mutilare (1961), Comedianţii (1966), La drum 
cu mătuşă-mea (1969), Consulul onorific (1973). 

Pe lîngă romane, Graham Greene a publicat mai multe volume 
de nuvele, patru cărţi de călătorie, şase piese de teatru, trei 
autobiografii (dintre care una apărută postum), două biografii şi 
patru cărţi pentru copii. A lăsat în urmă sute de eseuri, recenzii 
literare şi de film. A primit două înalte distincţii ale Marii Britanii: 
The Order of Merit şi Companion of Honour. în 1969 statul 
francez i-a conferit titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare. 
Graham Greene a murit în aprilie 1991. 

Plasat în a doua jumătate a secolului XX, în contextul războiului 
purtat de vietnamezi împotriva coloniştilor francezi, Americanul 
liniştit oferă imaginea unui conflict mai puţin cunoscut - războiul 
din Vietnam de dinaintea războiului din Vietnam, adică dinaintea 
faimoasei intervenţii americane în zonă. Prin intermediul cîtorva 
personaje memorabile, Greene reuşeşte să dezvolte 
concomitent o poveste de dragoste, un conflict între morala 
americană şi cea britanică şi o analiză a percepţiei binelui 


individual, opus celui social. Cei trei actori principali ai dramei 
din Americanul liniştit -jurnalistul englez matur, iubita sa 
vietnameză şi tînărul american, împins de idealurile sale pînă la 
crimă - formează un triunghi amoros cu o evoluţie 
surprinzătoare. Americanul liniştit a fost ecranizat în 2002 de 
regizorul Phillip Noyce, cu Michael Câine (nominalizat la Oscar în 
2003), Brendan Fraser şi Do Thi Hai Yen în rolurile principale. 
Dragii mei Rene şi Phuong, 
V-am cerut îngăduinţa de a vă dedica această carte, nu numai 
în amintirea zilelor fericite pe care le-am petrecut împreună la 
Saigon în ultimii cinci ani, ci şi pentru că am folosit fără ruşine 
interiorul apartamentului vostru ca să-l adăpostesc pe unul 
dintre personajele mele, iar numele tău, Phuong, l-am folosit de 
dragul cititorilor, deoarece e simplu, frumos şi uşor de 
pronunţat, ceea ce nu se poate spune despre toate numele 
compatrioatelor tale. Vă veţi da seama, desigur, că n-am mai 
împrumutat decît puţine alte amănunte şi în nici un caz trăsă- 
turile cuiva anume din Vietnam. Pyle, Granger, Fowler, Vigot, Joe 
- pentru aceştia nu am folosit vreun model care să fi trăit în 
Saigon sau în Hanoi, iar generalul The e mort - împuşcat pe la 
spate, după cum se spune. Chiar evenimentele istorice au fost 
reordonate cel puţin într-un caz. De pildă, explozia bombei de la 
Continental nu a urmat exploziilor bombelor montate la 
biciclete, ci s-a petrecut mai înainte. Nu-mi fac nici un scrupul cu 
privire la aceste mici schimbări. Textul de faţă e o povestire şi 
nu un episod istoric, şi sper că aşa îl veţi considera şi voi într- 
una din nopţile fierbinţi din Saigon: o povestire despre citeva 
fiinţe imaginare. 
Cu dragoste, 
Graham Greene 

Nu-mi place să fiu mişcat, căci voinţa 

mi-e astfel stîrnită, 

lar acţiunea e primejdioasă tare şi tremur 
dacă ştiu că i-ar urma 

Vreun vicleşug al inimii, vreun procedeu 

nedrept. 
Sintem atît de înclinați spre-aceste 

lucruri, avînd păreri 
îngrozitoare despre datorie. 
A.H. Clough 


Aceasta-i epoca vestită a noilor invenţii Urzite întru pierirea 
trupului şi-a sufletului mîntuire 

Şi-n lume răspîndite cu prea cinstite intenţii... 

G.G. Byron 


PARTEA ÎNTÎI 


Capitolul | 

Era după cină şi-l aşteptam pe Pyle la mine acasă, în 
apartamentul meu din rue Catinat. îmi spusese: „Voi fi la tine cel 
mai tîrziu pe la zece", de aceea, cînd am auzit că bate miezul 
nopţii, n-am mai putut sta locului şi am coborit neliniştit în 
stradă. Pe palierul scării pălăvrăgeau citeva femei bătrine, cu 
pantaloni negri. Era prin februarie. leşiseră pe-afară penrtu că, 
probabil, nu mai puteau sta în pat din cauza căldurii. 
Conducătorul unui trishaw! pedala alene, îndreptîndu-se spre 
malul fluviului. Pe locul unde fuseseră debarcate noile avioane 
americane se zăreau felinarele aprinse. Pe strada lungă nu se 
vedea nici urmă de Pyle. 

S-ar putea, mă gindeam, să fi fost reţinut dintr-un motiv sau 
altul la legația americană, dar, în acest caz, mi-ar fi telefonat cu 
siguranţă la restaurant - era deosebit de grijuliu în privinţa 
gesturilor astea mărunte de politeţe. Tocmai mă întorsesem, 
vrind să urc, cînd am zărit o fată care aştepta în pragul porţii 
vecine. Nu-i vedeam faţa, ci numai pantalonii de mătase albă şi 
tunica lungă, înflorată. Ştiam totuşi cine e. Mă aşteptase de- 
atitea ori, la aceeaşi oră şi în acelaşi loc să mă întorc acasă. 

1.  Trăsurică uşoară împinsă de o tricicletă, mijloc de transport 
uzual în Extremul Orient. 

11 

lor 

Am chemat-o: 

— Phuong! 

In limba ţării, numele ei însemna pasăre Phoenix, deşi azi nimic 
nu mai e fabulos şi nimic nu mai renaşte din propria-i cenuşă. 
Mi-am dat seama înainte de a-mi răspunde că-l aşteaptă pe 
Pyle. 

— Nu a venit. 

— Je sais. Je t'ai vu seulă la fenetre.! 

— Totuşi, dacă vrei, poţi urca să-l aştepţi sus. Va veni curînd. 

— Pot aştepta şi aici. 

— E mai bine să nu rămii singură pe stradă. Să nu te înhaţe 
poliţia. 

Am urcat. Phuong mă urmă. Mă gindeam la numeroasele glume 
batjocoritoare pe care le-aş fi putut face, dar slabele ei 


cunoştinţe de franceză sau engleză nu i-ar fi îngăduit să 
înţeleagă aluziile mele ironice. Şi, ce e mai ciudat, nu simţeam 
nici cea mai mică dorinţă să o jignesc şi nici să-mi bat joc de 
mine însumi. Cînd am ajuns pe palier, femeile au întors capul 
după noi şi imediat după aceea au auzit glasurile lor urcînd şi 
cobo-rînd, ca şi cum ar fi cîntat în cor. 

— Ce spun ? 

— îşi închipuie că m-am întors acasă. 

Florile galbene ale copăcelului pe care-l adusesem cu citeva 
săptămîni înainte, în cinstea Anului Nou chinezesc, se 
scuturaseră aproape cu totul. Petalele căzuseră printre clapele 
maşinii de scris. Le-am scos cu băgare de seamă. 

— Tu es trouble”, îmi spuse Phuong. 

— E un lucru neobişnuit la Pyle. E un om atit de punctual. 

1. Ştiu. Te-am văzut singur la fereastră (fr.). 

2. Eşti emoţionat (fr.). 

12 

Mi-am scos cravata, m-am descălţat şi m-am lungit pe pat. 
Phuong a aprins aragazul şi a pus apa la fiert, pentru ceai. Toate 
păreau la fel ca acum şase luni. 

— El spune că vei pleca curînd. 

— S-ar putea. 

— Ţine mult la tine. 

— Mulţumeşte-i din partea mea... pentru nimic. Am observat că 
Phuong se pieptănase altfel. 

Părul ei negru îi cădea drept pe umeri. Mi-am amintit că Pyle 
spusese odată că are o pieptănătură foarte complicată. Ea o 
socotea nimerită pentru o fiică de mandarin. închisei ochii şi era 
iar aici, în tot ceea ce fusese şi mai înainte: şuieratul aburilor, 
clinchetul ceştii, un anume ceas al nopţii şi făgăduiala odihnei. 
— Nu va întîrzia prea mult, îmi spuse Phuong, ca şi cum eu aş fi 
avut nevoie să fiu consolat că Pyle nu mai vine. 

Eram curios să ştiu ce vorbesc cînd sînt împreună. Pyle era un 
tip grav şi mă plictisise de moarte cu oraţiile lui despre Extremul 
Orient, pe care-l cunoştea abia de cîteva luni, în timp ce eu Îl 
ştiam de cîțiva ani. Un alt subiect de conversaţie pe care-l 
prefera era Democraţia. Pyle avea păreri bine formate şi 
agasante despre tot ce făceau Statele Unite pentru lumea 
întreagă. Pe de altă parte, Phuong era grozav de neştiutoare; 
dacă ar fi venit vorba de Hitler, te-ar fi întrerupt să te întrebe 


cine e ăsta. Explicaţia ar fi fost şi mai dificilă, deoarece ea nu 
cunoscuse niciodată vreun neamţ sau vreun polonez şi abia 
dacă avea nişte cunoştinţe vagi despre geografia Europei, deşi 
despre principesa Margaret! ştia, desigur, mult mai multe lucruri 
decît mine. O auzii cum pune tava pe marginea patului. 

1. Din familia regală engleză. 

13 

— Te mai iubeşte, Phuong? 

Cînd o anamită stă în pat cu tine, e ca şi cum pe pernă ţi s-ar fi 
aşezat o pasăre care ciripeşte şi cîntă. Era o vreme cînd 
credeam că nici una dintre ele nu are un glas atit de melodios 
ca al lui Phuong. Am întins mîna şi i-am luat braţul. Oasele lor 
sînt la fel de delicate ca ale păsărilor. 

— Te mai iubeşte, Phuong ? 

Rise şi o auzii că aprinde un chibrit. 

— Dacă mă mai iubeşte ? repetă ea. 

Cine ştie, poate că nu prea înţelegea ce-i spuneam. 

— Să-ţi pregătesc o pipă ? mă întrebă. Cînd am deschis din nou 
ochii, aprinsese lampa 

şi tava era pregătită. La lumina lămpii, pielea ei avea o culoare 
aurie întunecată, cum e chihlimbarul. Cu fruntea încruntată din 
cauza concentrării, se aplecase deasupra flăcării, încălzind micul 
bulgăre de opiu înfipt în virful acului pe care-l rotea mereu. 

— Pyle tot nu fumează ? o întrebai. 

— Nu. 

— Trebuie să-l convingi să fumeze, altfel n-o să se mai întoarcă. 

Se spunea printre ele că iubitul care fumează se întoarce 
întotdeauna, chiar şi din Franţa. Potenţa sexuală a bărbaţilor 
scădea din cauza fumatului, ele preferau însă un iubit credincios 
unui amant viril. Frămînta acum bulgăraşul de pastă fierbinte de 
marginea întoarsă a ceştii şi mirosul de opiu îmi umplu nările. 
Nu există pe lume altă mireasmă care să-i semene. Ceasul 
deşteptător de lîngă pat arăta ora douăsprezece şi douăzeci, dar 
încordarea mea scăzuse cu totul. Pyle se pierduse undeva, în 
depărtări. Cînd fata mi-a întins pipa, am văzut pe faţa ei, 
luminată de lampă, aceeaşi expresie de îngrijorată atenţie pe 
care ar fi avut-o faţă de un copil. îmi îndrăgisem 

14 

pipa: cei vreo şaizeci de centimetri de bambus neted şi drept, cu 
capetele de fildeş. Undeva, mai jos, era ceaşca, asemenea unui 


potir de rochiţa rîndunicii răsturnat, cu marginea întoarsă lucind 
mat şi întunecată de amestecarea frecventă a opiului. Cu o 
răsucire rapidă şi îndeminatică a încheieturii miinii, Phuong 
cufundă acul în micuța deschizătură, dădu drumul opiului şi 
întoarse ceaşca înspre flacără, ţinîndu-mi pipa nemişcată. 
Grăuntele de opiu se umfla uşor şi uniform pe măsură ce 
inhalam. 

Fumătorul experimentat poate goli o pipă întreagă dintr-o 
singură răsuflare; eu însă trebuia să inhalez întotdeauna de 
cîteva ori. După aceea mă întindeam pe pat, cu gitul rezemat de 
perna din piele, în timp ce Phuong pregătea o a doua pipă. 

— Ştii, i-am zis eu atunci, e limpede ca lumina zilei: Pyle ştie că 
trag citeva pipe înainte de culcare şi nu vrea să mă deranjeze. O 
să treacă pe aici miine dimineaţă. 

Acul pătrunse iar prin orificiul îngust, astfel că am început o a 
doua pipă. Apoi, cum stăteam întins, am spus: 

— Nu-ţi face griji. Nu-ţi face nici un fel de griji. Am luat o gură de 
ceai şi mi-am strecurat 

palma în căuşul palmei ei. 

— Atunci cînd m-ai părăsit, am continuat eu, am avut noroc că 
am putut să mă consolez cu opiul. Ştiu o locuinţă bună pe rue 
d'Ormay. Cît tămbălău facem noi, europenii, pentru nimic. 
Phuong, tu n-ar trebui să trăieşti cu un bărbat care nu fumează. 
— Dar el o să se însoare cu mine, mi-a zis ea. Acum, în curînd. 
— Desigur, asta-i o altă problemă 

— Să-ţi mai pregătesc o pipă ? 

— Da. 

15 

M-am întrebat dacă Phuong ar consimţi să doarmă cu mine în 
noaptea aceea în cazul în care Pyle nu s-ar mai întoarce 
niciodată, dar ştiam că, în momentul în care voi fi fumat deja 
patru pipe, n-o să o mai doresc. Desigur că ar fi fost plăcut să-i 
simt coapsa peste mine, în pat; ea dormea întotdeauna pe spate 
şi dimineaţa, cînd mă trezeam, îmi puteam începe ziua cu o pipă 
şi nu cu propria mea prezenţă. 

— Pyle n-o să vină acum, am spus. Rămii aici, Phuong. 

Mi-a întins pipa şi a clătinat din cap. în momentul în care mă 
apucasem să inhalez opiul, prezenţa sau absenţa ei nu mai 
aveau decit extrem de puţină importanţă. 

— De ce nu e Pyle aici? m-a întrebat ea. 


— De unde să ştiu eu? i-am răspuns. 

— S-a dus să se vadă cu generalul The? 

— N-aş putea să spun sigur. 

— Mie mi-a spus că, dacă nu o să poată cina cu tine, nu va veni 
aici. 

— Nu-ţi face griji. O să vină. Mai pregăteşte-mi o pipă. 

Cînd s-a aplecat asupra flăcării, mi-a venit în minte poemul lui 
Baudelaire Mon enfant, ma sceur!. Cum sunau versurile acelea? 
Aimer â loisir, 

Aimer et mourir 

Au pays qui te ressemble.? 

1. „Copila mea, sora mea" (fr.), vers din poemul „Invitaţie la 
călătorie". 

2. „împreună-n pribegie!/ Ne-am iubit mereu/ Pururi, tu şi eu/ 
într-o ţară asemeni ţie..." (traducere de Virgil Teodorescu, în 
Charles Baudelaire, Florile răului, Editura Minerva, Bucureşti, 
1978, p. 86). 

16 

Afară, pe chei, vapoarele, „dont l'humeur est vagabonde"!, 
dormeau. M-am gîndit că, dacă i-aş mirosi pielea, aş simţi un 
parfum slab, extrem de slab, de opiu, iar culoarea pielii ei era 
cea a micii flăcărui. Florile de pe rochia fetei le văzusem în 
realitate, dincolo de canal, în nord. Phuong era de-a locului, aşa 
cum era o plantă locală, şi eu nu voiam să mai plec niciodată 
acasă. 

— Aş vrea să fiu în locul lui Pyle, am rostit eu cu voce tare, însă 
durerea era redusă şi suportabilă - opiul avea grijă de asta. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Pyle! se repezi Phuong. 

— Nu. El nu bate în felul ăsta. 

Acel cineva bătu iarăşi, nerăbdător. Phuong se ridică în grabă, 
zdruncinînd copăcelul cu flori galbene, care îşi scutură din nou 
petalele peste maşina mea de scris. Uşa se deschise. 

— Domnul Fowlair! se auzi o voce poruncitoare. 

— Eu sînt, am zis. 

Nu aveam chef să mă ridic pentru un poliţist -îi vedeam 
pantalonii kaki fără să-mi ridic capul, îmi explică într-o franco- 
vietnameză aproape ininteligibilă că eram chemat - imediat - 
repede - la Sărete?. 

— La cea franceză sau la cea vietnameză ? 


— Franceză. 

în graiul lui cuvîntul sunase cam aşa: „frîn-ceză". 

— Pentru ce? 

Nu ştia; avea ordin să mă ducă acolo. 

— Toi auss’, spuse el, adresîndu-se lui Phuong. 

NI 

1. „...a căror fire e hoinară" (fr.). 

2. Siguranţă (fr.). 

3. Şitu (fr.). 

17 

— Spune vous cînd vorbeşti cu o doamnă, îl repezii. De unde 
ştiai că e aici? 

Polițistul repetă doar că acestea erau ordinele pe care le 
primise. 

— Voi veni miine dimineaţă. 

— Sur le chang!, îmi spuse din nou. 

Pe faţa lui îngustă, cu trăsături clar conturate, se vedea 
încăpăţinarea. N-avea nici un rost să încep o discuţie, aşa că m- 
am ridicat, mi-am pus cravata şi m-am încălţat. Aici poliţia avea 
ultimul cuvînt. Ar fi putut să-mi retragă permisul de liberă 
trecere, ar fi putut să-mi interzică accesul la conferințele de 
presă, ar fi putut chiar să-mi refuze viza de ieşire. Acestea erau 
metodele permise, legale, dar legalitatea nu e lucrul cel mai 
important într-o ţară în război. Cunoşteam pe cineva căruia îi 
dispăruse pe neaşteptate şi într-un mod inexplicabil bucătarul. 
Aflînd că fusese cercetat la Siguranţa vietnameză, se dusese 
acolo, dar i se răspunsese că, după ce i se luase un 
interogatoriu, bucătarul fusese lăsat în libertate. Familia lui însă 
nu l-a mai văzut niciodată. Cine ştie, poate că bucătarul fugise 
la comunişti, poate că fusese înrolat într-una din armatele parti- 
culare care foiau în jurul Saigonului - trupele Hoa-Hao, cele 
caodaiste sau cele ale generalului The. Poate că zăcea într-o 
închisoare franceză. Poate că făcea avere, vesel şi ferice, 
vînzînd fete în Cholon, suburbia chinezească a oraşului. Poate că 
murise în timpul interogatoriului. 

— N-o să merg pe jos, i-am zis poliţistului. O să-mi plătiţi cursa 
cu trishaw-ul 

Trebuia să-ţi menţii demnitatea. 

1. Pronunţare defectuoasă a expresiei „sur lechamp"- 
imediat (fr.). 


18 

Din acelaşi motiv, am refuzat şi ţigara pe care mi-o oferi ofiţerul 
francez de la Siguranţă, După ce fumasem trei pipe, mintea îmi 
era limpede şi ageră. Puteam lua cu uşurinţă asemenea hotăriîri 
fără să pierd din vedere problema principală : ce voiau de la 
mine? îl cunoşteam pe Vigot, pe care-l întilnisem adeseori, în 
diferite împrejurări, îl remarcasem pentru că părea, în mod cu 
totul ciudat, să-şi iubească nevasta, o blondă falsă şi frivolă 
care-l ignora. Acum, la ora două noaptea, pe o căldură 
insuportabilă, şedea în fumul de ţigară, obosit şi abătut, cu 
viziera verde deasupra ochilor, cu un volum de Pascal pe birou, 
şi răsfoia cartea ca să-i mai treacă timpul. Cînd refuzai să-i dau 
voie să o interogheze pe Phuong în absenţa mea, renunţă 
imediat, scoţind doar un oftat care spunea cit îi era de lehamite 
de Saigon, de căldură sau de întreaga condiţie umană. 

îmi spuse în engleză: 

— Regret că a fost necesar să vă chem. 

— Nu am fost chemat, mi s-a dat ordin să vin. 

— O, poliţiştii aceştia indigeni... nu prea înţeleg nimic. 

Ochii i se opriseră pe o pagină din Les Pensees, ca şi cum ar fi 
fost încă absorbit de acele judecăţi triste. 

— Voiam să vă pun unele întrebări... despre Pyle. 

— întrebaţi-l mai bine chiar pe el. 

Se întoarse spre Phuong şi o întrebă iute în franceză: 

— Cit timp aţi trăit cu monsieur Pyle ? 

— Cam o lună, nu ştiu exact. 

— Ciţi bani v-a dat ? 

— N-aveţi nici un drept s-o întrebaţi asta, intervenii eu. Ea nu se 
vinde. 

19 

— Nu a trăit şi cu dumneavoastră mai înainte ? mă întrebă el. 
Timp de doi ani. 

— Sînt un corespondent de presă care ar trebui să scriu despre 
războiul dus de dumneavoastră, asta cînd mă lăsaţi să o fac. Nu- 
mi cereţi să colaborez şi la fiţuicile dumneavoastră de scandal. 
— Ce ştiţi despre Pyle ? Vă rog să-mi răspundeţi la întrebări, 
domnule Fowlair!. N-aş vrea să vi le pun. Dar e vorba de ceva 
serios. 

— Nu sînt informator. Dumneavoastră ştiţi tot ce v-aş putea 
spune despre Pyle. Virsta: treizeci şi doi de ani, funcţionar la 


Misiunea de Ajutor Economic, naționalitatea americană. 

— Se pare că-i sînteţi prieten, îmi spuse Vigot, privind spre 
Phuong. 

Un poliţist indigen intră în cameră, aducînd trei ceşti cu cafea 
neagră. 

— Sau aţi prefera cumva ceai ? întrebă Vigot. 

— îi sînt prieten. Şi de ce nu ? Nu o să plec odată şi-odată 
acasă? Nu pot să o iau cu mine. Ea se va simţi foarte bine cu el. 
E un aranjament rezonabil. O s-o ia în căsătorie, aşa spune. Să 
ştiţi că s-ar putea să o şi facă. în felul lui, e un băiat bun. Serios. 
Nu ca scandalagiii aceia de la Continental. Un american liniştit. 
îmi rezumai opiniile cu concizie şi precis, ca şi cum aş fi spus: o 
şopiîrlă albastră, un elefant alb. Vigot aprobă: 

— Da... 

Părea să caute prin birou cuvintele cu ajutorul cărora să se 
poată exprima tot atit de precis ca şi mine. 

— Da, continuă el, un american foarte liniştit. Stătea în camera 
aceea mică şi încălzită peste 

măsură, aşteptind ca unul din noi să vorbească. 

1. Pronunţie franţuzită a numelui Fowler. 

20 

Un ţînţar biziia, gata să se repeadă, şi eu o pîndeam pe Phuong. 
Opiul îţi ascute mintea, poate numai pentru că îţi linişteşte 
nervii şi-ţi potoleşte emoţiile. Nimic, nici măcar moartea, nu mai 
pare să aibă vreo importanţă. Mă gindeam că Phuong nu a 
simţit tonul uşor melancolic şi concluziv cu care vorbise Vigot. 
Ştia destul de prost engleza. Stătea acolo liniştită, pe scaunul 
tare, de birou, şi-l mai aştepta încă pe Pyle. în clipa aceea însă 
eu renunţasem să-l mai aştept şi vedeam pe faţa lui Vigot că a 
înţeles ce se petrece cu noi. 

— Cum l-ai cunoscut ? mă întrebă polițistul. Ce rost avea să-i 
explic că, de fapt, Pyle mă 

cunoscuse pe mine ? Era prin septembrie, în urmă cu un an. L- 
am văzut traversind piaţa şi îndrep-tindu-se spre barul 
Continental. Obrazul lui arăta atit de tînăr şi de puţin obosit, iar 
ochii îi erau îndreptaţi spre noi ca o săgeată. Cu picioarele lungi, 
cu părul tuns scurt, periuţă, şi cu aerul lui naiv de student, părea 
un om incapabil să facă vreun rău cuiva. 

Mesele de pe trotuar erau mai toate ocupate. 

— îmi permiteţi ? mă întrebase el cu o politeţe gravă. Mă 


numesc Pyle. Sînt nou-venit pe-aici. Şi, aplecîndu-se, se aşezase 
într-un scaun şi ceruse o bere. Apoi privi undeva în lucirea 
orbitoare a amiezii. 

— A explodat o grenadă ? întrebase cu emoție şi interes. 

— Cred mai degrabă că a bubuit ţeava de eşapament a unui 
automobil, am spus eu şi-mi păru rău că se arătase dezamăgit. 
Uiţi prea repede vremea cînd ai fost tu însuţi tînăr. Altădată mă 
interesau şi pe mine acele lucruri care, în lipa unui alt termen 
mai potrivit, se numesc ştiri. Dar exploziile grenadelor nu mă 
mai impresionau deloc. Erau pomenite pe ultima 

21 

NI 

pagină a ziarelor locale: atitea la Saigon în noaptea trecută, 
atitea la Cholon; niciodată ştirile acestea nu ajungeau în paginile 
presei din Europa. Pe stradă treceau în sus, spre rue Catinat, 
citeva femei vietnameze, siluete fine cu pantaloni albi de 
mătase, cu tunici lungi şi strimte, de culoare trandafirie sau 
mov, despicate pe de lături pînă la coapsă. Le urmăream din 
ochi cu nostalgia pe care ştiam că o voi simţi cînd voi părăsi 
pentru totdeauna aceste locuri. 

— Sînt drăguţe, ce zici ? îl întrebai pe Pyle, luînd o gură de bere. 
El le aruncă într-o doară o privire grăbită. 

— A, da, desigur, spuse cu indiferenţă; era un tip serios. 
Ministrul e foarte îngrijorat din pricina acestor grenade. Ar fi 
foarte neplăcut, adăugă el, dacă s-ar întîmpla vreun accident... 
unuia dintre noi, se înţelege. 

— Unuia din voi ? Mda, cred că ar fi un lucru serios. Congresul ar 
fi neplăcut impresionat. 

De ce sîntem ispitiţi întotdeauna să ne batem joc de oamenii 
naivi? Poate că nu trecuseră nici zece zile de cînd se plimba prin 
Boston cu braţele pline de cărţi, pe care le citea pentru a se 
documenta asupra Extremului Orient şi asupra problemelor din 
China. Nu auzise ce-i spuneam. Se cufundase iarăşi în meditații 
asupra problemelor Democraţiei şi ale responsabilităţii Apusului 
şi era ferm hotărît - aveam să aflu aceasta foarte curînd - să 
facă bine, nu cuiva anume ci unei ţări întregi, continentului, 
lumii. Ei bine, acum era în elementul lui — putea să aibă grijă de 
soarta întregului univers. 

— E depus la morgă? îl întrebai pe Vigot. 

— De unde aţi ştiut că e mort ? 


Era o întrebare prostească, de poliţist, nedemnă de omul care-l 
citea pe Pascal, nedemnă nici de 

22 

omul care-şi iubea soţia într-un chip atît de ciudat. Nu poţi iubi 
dacă eşti lipsit de intuiţie. 

— Sînt nevinovat, am zis eu. 

Mă asiguram pe mine însumi că acesta e adevărul. Oare Pyle nu 
făcea întotdeauna numai ce-l tăia capul? Căutam să-mi dau 
seama dacă nu sînt mişcat cumva, măcar de bănuiala poli- 
ţistului, dar nu simţeam nimic deosebit. Nimeni în afară de Pyle 
nu era responsabil de ceea ce se întîimplase. Opiul mă făcea să 
mă întreb: nu ne e oare mai bine cînd sîntem morţi? O priveam 
cu fereală pe Phuong. Pentru ea era mai greu. în felul ei, trebuie 
să-l fi iubit: nu ţinuse ea la mine şi totuşi mă părăsise pentru 
Pyle ? Se ataşase de tinereţea, de speranţele şi de seriozitatea 
lui, iar acum toate acestea aveau să o dezamăgească mai mult 
decit bătriîneţea şi deznădejdea. Stătea şi ne privea pe amîndoi 
şi mă gindeam că poate nu a înţeles ce se petrece. Poate că ar fi 
fost mai bine dacă aş fi putut să o iau de acolo înainte ca să 
priceapă despre ce e vorba. Eram gata să răspund la orice 
întrebare, pentru ca interogatoriul să se termine cît mai repede 
şi, în acelaşi timp, să rămînă tot atît de neclar. lar ei aveam să-i 
explic ce s-a întîmplat mai tirziu, acasă, departe de ochiul 
bănuitor al poliţistului, de scaunele tari de birou, de globul alb în 
jurul căruia se roteau fluturi de noapte. 

II întrebai pe Vigot: 

— Ce ore te interesează ? 

— De la şase la zece. 

— La ora şase am băut ceva la Continental. Chelnerii or să-şi 
amintească. La şase patruzeci şi cinci m-am îndreptat spre chei 
şi a privit cum se descărcau avioanele americane. L-am văzut pe 
Wilkins de la Associated Press în poartă la Majestic. Am intrat 
apoi la cinematograful de 

23 

alături. îşi vor aminti, probabil - au trebuit să-mi dea ceva rest. 
De acolo am luat trishaw-ul şi m-am dus la Vieux Moulin - am 
ajuns, cred, pe la opt treizeci -, unde am luat masa singur. Era şi 
Granger acolo, îl puteţi întreba. Am plecat acasă cu trishaw-ul, 
cam pe la zece fără un sfert. II veţi găsi, desigur, pe omul care-l 
conducea. îl aşteptam pe Pyle să vină la ora zece, dar n-a mai 


venit. 

— De ce-l aşteptaţi? 

— îmi telefonase. Mi-a spus că vrea să mă vadă ca să discutăm 
ceva important. 

— Aveţi vreo idee cam despre ce era vorba? 

— Nu. Orice era important pentru Pyle. 

— Si fata aceasta - ştiţi cumva unde era ea ? 

— îl aştepta în stradă, la miezul nopţii. Era neliniştită. Nu ştie 
nimic. Cum, nu vă daţi seama că-l mai aşteaptă încă ? 

— Ba da. 

— Nu se poate să credeţi cu adevărat că l-am ucis din gelozie. ŞI 
ea ce motiv ar fi avut? Doar urmau să se căsătorească. 

— Ştiu. 

— Unde l-aţi găsit? 

— în apă, sub podul de la Dakow. Clădirea localului Vieux Moulin 
se afla chiar 

lîngă pod. Poliţia înarmată patrula pe pod, iar restaurantul avea 
un grilaj de fier, menit să facă imposibilă aruncarea de grenade 
înăuntru. Trecerea podului nu era sigură în timpul nopţii, 
deoarece după căderea întunericului tot malul mai îndepărtat al 
rîului era sub controlul Vietminh-ului!. Cinasem la vreo cincizeci 
de yarzi de trupul lui. 

1. Cînd utilizează acest nume, autorul se referă pe tot parcursul 
volumului fie la trupele de partizani, fie la forţele armatei 
populare ale R.D. Vietnam. 

24 

— Ce păcat că s-a amestecat, zisei eu. 

— Ca să fiu sincer, răspunse Vigot, nu regret deloc. A făcut mult 
rău. 

— Dumnezeu să ne păzească întotdeauna de cel inocent şi de 
cel bun. 

— De cel bun ? 

— Da, de cel bun. Căci era bun, în felul lui. Dumneavoastră 
sînteţi romano-catolic şi nu puteţi aprecia calea pe care a 
urmat-o. Şi, în orice caz, era un yankeu afurisit. 

— Nu vă supăraţi, dar n-aţi vrea să-l identificaţi? îmi pare rău, 
dar aşa cere procedura. O procedură nu prea agreabilă. 

Nu voiam să-l sicîi, aşa că nu l-am întrebat de ce nu aşteaptă pe 
cineva de la legația americană. Cunoşteam motivul. Metodele 
franţuzeşti sînt puţin cam învechite în raport cu procedeele 


noastre mai reci, mai impersonale. Ei cred în conştiinţă, în 
sentimentul culpabilităţii, criminalul trebuie pus în faţa crimei 
comise, deoarece s-ar putea întîmpla să nu se poată stăpiîni şi să 
se trădeze. Mi-am repetat încă o dată că sînt nevinovat, în timp 
ce coboram scara de piatră ce ducea la subsol, de unde se 
auzea biziitul instalaţiei frigorifice. 

L-au scos afară ca pe o tavă de cuburi de gheaţă. M-am uitat la 
el. Rănile îi erau îngheţate, nu sîngerau. Atunci le-am zis: 

— După cum vedeţi, nu se redeschid în prezenţa mea. 

— Commentl! 

— Doar nu acesta era unul din motivele confruntării ? O ispitire 
de vreun fel sau altul ? L-aţi îngheţat însă prea tare! în Evul 
Mediu nu aveau frigidere... 

— îl recunoaşteţi ? ------------------ 

1. Poftim? (fr.) 

25 

— O, da! 

Părea cu totul nepotrivit cu locul acela. Ar fi trebuit să rămînă la 
el acasă. îl vedeam în diferite fotografii dintr-un album de 
familie: vara, călare, pe pajiştile unei ferme, scăldindu-se la 
Long Island, fotografiat cu colegii într-un apartament de la al 23- 
lea etaj. Aparţinea zgîrie-norilor şi lifturilor expres, îngheţatei şi 
whisky-ului sec, laptelui la prînz şi sandviciurilor cu pui cumpă- 
rate la magazin. 

— N-a murit din pricina acestei răni, îmi spuse Vigot, arătîndu-mi 
o tăietură la piept. A fost înecat în nămol. Am găsit noroi în 
plămîni. 

— Lucraţi rapid. 

— N-ai încotro, în clima asta... împinseră tava înăuntru şi 
închiseră uşa. 

Cauciucul amortiza zgomotul uşii trîntite. 

— Nu ne puteţi ajuta deloc? mă întrebă Vigot. 

— Deloc. 

M-am întors acasă cu Phuong. Nu mai eram atît de preocupat 
să-mi păstrez demnitatea. Moartea alungă orice vanitate, chiar 
vanitatea încornoratului care nu trebuie să-şi arate durerea. Ea 
încă nu ştia ce se întimplase, iar eu nu ştiam cum să-i spun 
vestea cu blîndeţe şi grijă. Eram corespondent de presă; pentru 
mine totul se exprima în titluri: „Funcţionar american ucis la 
Saigon". Cînd lucrezi la un ziar, nu înveţi cum să anunţi ştirile 


rele şi iată, chiar acum trebuia să mă gindesc la ziar şi să o 
întreb: 

— Nu te superi dacă mă opresc puţin la poştă ? Am lăsat-o să 
mă aştepte pe stradă, am trimis 

ziarului cablograma şi m-am întors. Era doar o simplă 
formalitate: ştiam prea bine că ziariştii francezi fuseseră 
informaţi sau că - în cazul în care Vigot se purtase cinstit cu 
mine (ceea ce nu era exclus) - cenzorii aveau să reţină 
telegrama 

26 

mea pînă ce francezii le vor fi trimis pe ale lor. Ziarul meu avea 
să primească ştirea după cei de la Paris. Şi nu din pricină că 
asasinarea lui Pyle ar fi fost un lucru deosebit de important. N- 
avea nici un rost să telegrafiez o seamă de amănunte despre 
adevărata lui îndeletnicire sau că, înainte de a muri, se făcuse 
vinovat de cel puţin cincizeci de alte morţi, deoarece aceasta ar 
fi dăunat relaţiilor anglo-americane, iar ministrul ar fi fost furios. 
Avea pentru Pyle un mare respect. Pyle era posesorul unei 
foarte apreciat titlu universitar. Ştiu şi eu ce fel de titlu ? Unul 
din acelea pe care le au de obicei americanii: licenţiat în Relaţii 
Publice sau în arta teatrului sau poate chiar în problemele 
Extremului Orient (citise o mulţime de cărţi). 

— Unde-i Pyle? mă întrebă Phuong. Ce-au vrut? 

— Hai acasă, am zis eu. 

— O să vină şi Pyle ? 

— Poate să vină la fel de bine şi aici, şi oriunde altundeva... 
Bătrînele stăteau tot pe palier, pălăvrăgind. Afară aerul era ceva 
mai răcoros. Cînd am deschis uşa, mi-am dat seama imediat că, 
în absenţa mea, camera fusese percheziţionată: totul era mai la 
locul lui decît fusese vreodată. 

— Să-ţi pregătesc o pipă ? mă întrebă Phuong. 

— Da. 

Mi-am scos cravata şi m-am descălţat. Interludiul se terminase, 
iar noaptea era aproape la fel cum fusese şi pînă atunci. Phuong 
se aplecă şi aprinse lampa. Mon enfant, ma sceur, cu pielea de 
culoarea ambrei. Sa douce langue natale!, i-am zis: 

1. Dulcea ei limbă maternă (fr.). 

27 

— Phuong. 

Frămiînta bulgăraşul de opiu pe marginea ceştii. 


— Il est mort!, Phuong. 

Ţinea acum în mînă şi se uita la mine ca un copil care încearcă 
să se concentreze, încrun-tîndu-şi sprincenele. 

— Tu dis? 

— Pyle est mort. Assassine.? 

Puse acul jos şi se uită la mine, lăsîndu-se pe călciie. Nici o 
scenă, nici o lacrimă, se gîndea doar, cum se gîndesc îndelung şi 
însinguraţi oamenii care trebuie să-şi schimbe întreg cursul 
vieţii. 

— E mai bine să rămii aici peste noapte, am 

adăugat. 

Dădu din cap şi, luînd acul, începu să încălzească din nou 
bulgăraşul de opiu. în noaptea aceea m-am trezit dintr-un somn 
scurt şi adînc, cum dormi de obicei cînd fumezi opiu, un somn 
nu mai lung de zece minute, dar care-ţi pare tot atit de lung cit 
o noapte întreagă. Mina mea se odihnea, ca în oricare altă 
noapte, pe coapsa ei. Dormea şi abia o auzeam respirînd. Din 
nou, după atitea luni, nu mai eram singur, şi totuşi m-am 
întrebat deodată, supărat, amintindu-mi de Vigot şi de viziera lui 
lăsată peste ochi şi de poliţie şi de coridoarele tăcute de la 
legaţie, pe unde nu mai trecea nimeni, de pielea mătăsoasă şi 
netedă de sub mîna mea: „Sînt oare singurul om căruia îi pasă 
cu adevărat de Pyle?" 


1. A murit. 

2. Ce spui? 

3. Pyle a murit. Asasinat. 

28 

E 

Capitolul II 

Pînă în dimineaţa în care Pyle nimerise în piaţa din faţa 
Continentalului, cunoscusem destul de mulţi americani, colegi 
de-ai mei din presă, voinici, zgomotoşi, mai naivi sau mai 
serioşi, făcînd glume răutăcioase pe seama francezilor care, 
oricum ar fi fost, purtau totuşi acest război. După ce se sfirşea 
de-a binelea cine ştie ce încăierare şi morţii erau ridicaţi de pe 
cîmpul de luptă, corespondenţii erau chemaţi la Hanoi, la o 
distanţă de vreo patru ore de zbori Aici, coman-dantul-şef le 
ţinea o cuvîntare şi, după o noapte petrecută în cantonamentul 
rezervat presei, unde se spunea că serveşte cel mai bun barman 


din Indochina, zburau cu avionul deasupra ultimului cîmp de 
bătălie, la o înălţime de 3.000 de picioare (distanţa la care bate 
o mitralieră grea). După aceea erau depuşi din nou, sănătoşi şi 
gălăgioşi, ca nişte şcolari după o excursie, la hotelul Continental 
din Saigon. 

Pyle era un om liniştit şi părea modest. în acea primă zi, a 
trebuit să mă aplec uneori peste masă ca să pot înţelege ce 
spune. Mai era şi foarte, foarte serios. De mai multe ori am avut 
impresia că se crispează din pricina tărăboiului pe care-l făceau 
corespondenţii americani sus pe terasă - pe terasa socotită a fi 
mai greu de 

29 

ajuns cu grenadele de mînă. Dar nu vorbea de rău pe nimeni. 

— L-ai citit pe York Harding ? mă întrebă el. 

— Nu. Nu cred. Ce-a scris? 

Se uită la o lăptărie de pe trotuarul din faţă şi spuse cu un aer 
visător: 

— Parc-ar fi un chioşc cu răcoritoare. 

Ce dor de casă dezvăluia atenţia dată acestui amănunt 
neobişnuit, observat într-un peisaj atit de puţin familiar! Parcă 
eu, cînd m-am plimbat pentru prima oară pe rue Catinat, nu mă 
oprisem înainte de toate la vitrina în care se aflau flacoanele cu 
parfum Guerlain şi nu mă consolasem gîndindu-mă că, la urma 
urmei, Europa nu era decit la treizeci de ore de zbor? Desprin- 
zindu-se fără nici un entuziasm din contemplarea lăptăriei, îmi 
spuse: 

— York a scris o carte intitulată Progresul Chinei roşii. O carte 
foarte profundă. 

— N-am citit-o. îl cunoşti pe Harding? Dădu din cap cu gravitate 
şi căzu într-o tăcere 

adîncă. După o clipă însă, se grăbi să rectifice impresia pe care 
mi-am putut-o face, spunîndu-mi: 

— Nu-l cunosc prea bine. Cred că l-am văzut numai de vreo 
două ori. 

Asta mi-a plăcut la el - socotea că e o dovadă de lăudăroşenie 
afirmaţia că 1-a cunoscut pe... cum l-o mai fi chemat şi pe ăla, 
pe York Harding. Mai tîrziu aveam să aflu că nutrea un imens 
respect pentru cei pe care-i considera scriitori serioşi. 
Calificativul nu se aplica  romancierilor, poeţilor sau 
dramaturgilor decît dacă scriau despre o temă pe care el o 


aprecia ca fiind contemporană, şi chiar în acest caz era mai bine 
să citeşti despre tema respectivă de-a dreptul din York Harding. 
— Ştii, dacă trăieşti multă vreme într-un loc, nu te mai 
interesează ce se scrie despre el. 

30 

— Desigur, mie mi-a plăcut întotdeauna să aflu ce spune omul 
de la faţa locului, răspunse Pyle prudent. 

— Şi după aceea să-l verifici cu York ? 

— Da. 

Simţise probabil ironia, deoarece adăugă cu obişnuita lui 
politeţe: 

— Dacă aţi găsi vreme să mă lămuriţi şi pe mine asupra 
problemelor mai importante de pe aici, aş considera aceasta 
drept un semn de mare bunăvoință din partea dumneavoastră. 
Ştiţi, York Harding a fost prin aceste locuri acum mai bine de doi 
ani. 

îmi plăcea loialitatea lui faţă de Harding, indiferent cine-o fi fost 
şi ăsta. Nu semăna deloc cu birfeala corespondenţilor sau cu 
cinismul lor imatur. Aşa că i-am spus: 

— Să mai bem o bere şi o să încerc să-ţi explic cum stau 
lucrurile. 

în timp ce el mă privea atent, ca un elev silitor, am început să-i 
explic care este situaţia în nord, la Tonkin, unde francezii se 
cramponaseră în acele zile de delta Fluviului Roşu, pe teritoriul 
căreia se afla Hanoiul şi singurul port din nord, Haiphong-ul. Aici 
erau cele mai întinse culturi de orez şi, cînd recolta dădea în 
pîrg, începea bătălia din fiecare an pentru a pune mîna pe ea. 

— Asta-i în nord. Francezii, săracii, ar putea rezista dacă 
Vietminh-ul nu va fi ajutat de chinezi. Războiul se poartă prin 
junglă, prin munţi şi prin cîmpii mlăştinoase, cultivate cu orez, în 
care te cufunzi pînă la umeri la fiecare pas, iar duşmanul 
dispare pur şi simplu, îşi îngroapă armele şi se îmbracă 
ţărăneşte... Poţi totuşi să zaci liniştit în umezeala din Hanoi. 
Acolo nu se bombardează. Dumnezeu ştie de ce. Ai putea spune 
că-i vorba de un război regulat. 

31 

Iţi 

— Şi aici, în sud ? 

— Francezii controlează drumurile principale pînă la ora şapte 
seara. După ora asta, mai controlează turnurile de pază şi 


oraşele - adică unele din ele. Asta nu înseamnă că eşti totuşi în 
siguranţă, altminteri  grilajele de fier de la intrarea 
restaurantelor nu şi-ar avea rostul. 

De cite ori nu repetasem aceste lucruri, ca o placă de patefon 
pusă pentru cei sosiți de puţină vreme: parlamentari veniţi în 
vizită, noul ministru britanic... Cîteodată mă trezeam în mijlocul 
nopţii şi spuneam „Să luăm de pildă, cazul caodaişti-lor". Sau al 
trupelor Hoa-Hao sau Binh Xuyen, armatele particulare care-şi 
vindeau serviciile fie pentru bani, fie pentru a se răzbuna. 
Străinii le considerau un subiect interesant, dar ce putea fi 
interesant în trădare şi neîncredere? 

— Şi, desigur, mai e şi generalul The. Era şeful statului-major al 
caodaiştilor, dar a plecat în munţi ca să lupte atît împotriva 
francezilor, cît şi împotriva comuniştilor... 

— York, mă întrerupse Pyle, scria că Orientul are nevoie de oa 
Treia Forţă. 

Poate că ar fi trebuit să observ în ochii lui lucirea aceea de 
fanatism, să-mi dau seama cit de mult îl atrage sunetul magic al 
cifrelor: coloana a cincea, a treia forţă, ziua a şaptea... Cu toţii 
am fi fost-scutiţi de multe necazuri, chiar şi Pyle, dacă mi-aş fi 
dat seama atunci încotro se îndreaptă mintea lui tînără şi activă. 
Dar, după ce i-am dat citeva informaţii sumare şi seci despre 
lumea în care nimerise, l-am părăsit şi am plecat să-mi fac 
plimbarea zilnică pe rue Catinat. Avea să înveţe singur cum 
arată cu adevărat această lume care te urmărea cum te 
urmăresc miresmele: aurul lanurilor de orez într-un amurg cu 
luciri de soare tirzii, trestiile subţiri ale pescarilor plutind 
deasupra 

32 

cîmpiilor asemeni ţinţarilor, ceştile de ceai de pe taraba vreunui 
preot bătrîn, cu patul şi calendarele lui comerciale, cu găleţile şi 
ceştile sparte, cu văsăria adunată o viaţă întreagă, spălată şi 
pusă la uscat în jurul scaunului, sau pălăriile de paie în formă de 
scoică ale fetelor care repară şoseaua distrusă de explozia 
minelor, auriul şi verdele crud şi veşmintele deschise din sud, 
cafeniul întunecat, îmbrăcămintea neagră, cercul ameninţător al 
munţilor şi uruitul avioanelor în nord. Cînd am venit pentru 
prima oară aici, socoteam cite zile mai am de stat, ca un şcolar 
care aşteaptă vacanţa. Credeam că sînt legat de ceea ce mai 
rămăsese dintr-o piaţă din Bloomsbury, de autobuzul 73, ce 


trecea pe lîngă portalul gării Euston, şi de primăvara într-o 
cîrciumă din Torrington Place. Acum în grădina din piaţă luminile 
erau stinse şi mie nici nu-mi păsa. Doream să mai vină încă o zi 
punctată de exploziile acestea care puteau fi ale eşapamentului 
unui automobil sau ale unei grenade, doream să privesc mereu 
aceste fete în pantaloni de mătase, care se mişcau cu graţie în 
amiaza umedă, o doream pe Phuong, iar casa mea se mutase la 
opt mii de mile de Anglia. Am cotit după reşedinţa înaltului 
Comisar, unde stăteau de pază soldaţi din Legiunea străină, cu 
chipiuri albe şi epoleţi purpurii, am trecut pe lîngă catedrală şi 
m-am întors pe partea unde se înalţă zidul mohorit al Siguranţei 
vietnameze, care părea că miroase a urină şi a nedreptate. ŞI 
totuşi, chiar şi asta făcea acum parte din casa mea, ca şi 
coridoarele întunecoase de care te fereşti în copilărie. Numerele 
recente ale revistelor obscene Tabu sau //lusion se lăfăiau în 
standurile de lîngă chei şi, aşezaţi pe trotuar, marinarii beau 
bere, oferind o ţintă uşoară pentru bombele făcute de indigeni. 
Mă gîndeam la Phuong, care 

33 

se tirguia probabil în piaţă, pe strada a treia la stînga, înainte de 
a se duce să ia o gustare la lăptărie (ştiam întotdeauna unde se 
află în acele zile), aşa că Pyle dispăru în chip firesc şi fără 
eforturi din gîndurile mele. Nici nu i-am pomenit lui Phuong 
despre el cînd ne-am aşezat la masă, în camera noastră de pe 
rue Catinat, iar ea îmbrăcase cea mai frumoasă rochie de 
mătase înflorată pe care o avea, deoarece se împlineau doi ani 
din ziua în care ne cunoscusem la Grand Monde, în cartierul 
Cholon. 

2 

A doua zi dimineaţa, cînd ne-am sculat, nici unul din noi nu i-a 
pomenit numele. Phuong se trezise mai înainte şi pregătise 
ceaiul. Nu poţi fi gelos pe un mort. Aşa că, în acea dimineaţă, 
am avut impresia că ar fi destul de simplu să ne reluăm viaţa de 
altădată. 

— Rămii şi în noaptea asta ? am întrebat-o la dejun, pe un ton 
cît mai natural în timp ce mîncam nişte croissants. 

— Va trebui să-mi aduc lucrurile. 

— Poliţia va fi acolo, i-am zis. Ar fi mai bine să te însoțesc. 

A fost singura dată în acea zi cînd a venit vorba într-un fel de 
Pyle. 


Pyle locuise într-un apartament dintr-o vilă nouă, situată în 
apropierea străzii Duranton, la capătul unuia dintre bulevardele 
acelea pe care francezii le tot subîmpărţeau mereu în cinstea 
generalilor lor, astfel că rue de Gaulle devenea după a treia 
intersecţie rue Leclerc şi aceasta, la rîndul ei, avea să se 
transforme cîndva în rue de 

34 

Lattre. Probabil că vreo personalitate importantă urma să 
sosească cu avionul din Europa, deoarece de-a lungul drumului 
care ducea la reşedinţa înaltului Comisar era postat cîte un 
poliţist la fiecare douăzeci de yarzi. 

Pe aleea pietruită din faţa casei unde locuia Pyle erau parcate 
mai multe motociclete. Polițistul vietnamez îmi cercetă cu 
atenţie legitimaţia de ziarist. Nu îi permise lui Phuong să intre în 
casă, aşa că m-am dus să caut un poliţist francez. 

în odaia de baie a lui Pyle, Vigot îşi spălase mîinile cu săpunul lui 
Pyle şi acum se ştergea cu prosopul lui Pyle. Pe mîneca hainei 
lui albe se vedea o pată de ulei - uleiul maşinii lui Pyle, am 
presupus eu. 

— Ceva nou ? îl întrebai. 

— l-am găsit maşina în garaj. Rezervorul de benzină e gol. 
Aseară a ieşit probabil cu trishaw-ul sau cu maşina altcuiva. S-ar 
putea ca rezervorul să fi fost golit dinadins. 

— Nu-i exclus să fi mers şi pe jos. îi ştii doar pe americanii ăştia. 
— Maşina dumitale a ars, nu-i aşa ? continuă el ginditor. Nu ai 
încă una nouă? 

— Nu. 

— N-are nici o importanţă. 

— Aşa cred şi eu. 

— Ai vreo părere? mă întrebă Vigot. 

— Mai multe. 

— Spune-mi-le şi mie. 

— Ei bine, s-ar putea să fi fost omorit de către Vietminh. Au ucis 
o grămadă de oameni în Saigon. Corpul lui a fost găsit în rîu, 
aproape de podul de la Dakow, teritoriul stăpînit în timpul nopţii, 
după ce se retrage poliţia voastră, de Vietminh. Ori s-ar putea 
să fi fost ucis de Siguranţa vietnameză - s-a mai văzut şi asta. 
Poate că nu le plăceau prietenii 

35 

lui. Ori poate că a fost ucis de caodaişti, pentru că avea legături 


cu generalul The 

— E adevărat ? 

— Aşa se spune. S-ar putea să fi fost asasinat de către generalul 
The, pentru că avea legături cu caodaiştii. Sau de trupele Hoa- 
Hao, pentru că se lega de concubinele generalului. Sau poate de 
cineva care voia să-i ia banii... 

— Sau pur şi simplu din gelozie, continuă Vigot. 

—... sau poate de Siguranţa franceză, deoarece nu-i plăceau 
legăturile pe care le avea. Chiar îl căutaţi cu adevărat pe 
asasin? 

— Nu, răspunse Vigot. îmi fac doar raportul, asta-i tot. Nu sînt 
ucişi în războiul acesta mii de oameni în fiecare an? 

— Poţi să mă laşi deoparte. Nu sînt implicat în asta. Nu sînt 
implicat, am zis încă o dată. 

Era unul din articolele crezului meu. Condiţia umană fiind ceea 
ce este, lasă-i pe ceilalţi să lupte, să iubească, să se ucidă. Eu 
nu voiam să mă amestec cu nimic. Colegii mei spuneau că sînt 
corespondenţi de presă, eu preferam titlul de reporter. Scriam 
ce vedeam; nu întreprindeam nici o acţiune. Chiar şi părerile 
sînt un fel de acţiune. 

— Dar dumneata ce faci pe-aici ? 

— Am venit să iau lucrurile lui Phuong. Poliţiştii dumitale nu o 
lasă să intre. 

— Atunci hai să le căutăm. 

— Eşti prea amabil, Vigot. Apartamentul avea două camere, 
bucătărie şi 

baie. Am intrat în dormitor. îmi închipuiam unde trebuia să fie 
valiza lui Phuong - sub pat. Am tras-o amindoi afară. Era plină 
de cărţi cu ilustraţii. l-am luat din dulap cîteva rochii, două tunici 
mai bune şi pantalonii de schimb. Păreau să 

36 

atirne acolo doar de cîteva ore, că sînt şi că nu sînt, asemenea 
unui fluture are zboară în trecere printr-o încăpere. într-un 
sertar am găsit chiloţii ei mici, triunghiulari, şi colecţia de eşarfe. 
Nu prea aveai ce să pui în valiză; mai puţine lucruri decit ai fi 
avut nevoie acasă pentru un week-end. în sufragerie zării o 
fotografie: Phuong şi Pyle în grădina botanică, lîngă un uriaş 
dragon de piatră. Phuong ţinea de lesă cîinele lui Pyle - un 
„chow" negru cu limba tot neagră. Un cîine puţin cam prea 
negru. Am luat fotografia şi am pus-o în cufăr. 


— Unde-i cîinele ? îl întrebai pe Vigot. 

— Nu-i aici. Poate că 1-a luat cu el. 

— Dacă se întoarce, o să puteţi analiza pămîntul care i-a rămas 
pe gheare. 

— Nuss nici Lecoq şi nici Maigret!. Şi apoi e război. 

M-am apropiat de dulapul cu cărţi şi m-am uitat la cele două 
rafturi ce alcătuiau biblioteca lui Pyle. Progresul Chinei roşii, O 
provocare aruncată democrației, Rolul Apusului — acestea 
constituiau, cred, operele complete ale lui York Harding. Mai 
erau o grămadă de rapoarte ale Congresului american, o carte 
de expresii uzuale vietnameze, o istorie a războiului din Filipine, 
o ediţie Shakespeare în „Modern Library". Cu ce se distra ? l-am 
găsit lecturile mai uşoare pe un alt raft. O ediţie de buzunar din 
Thomas Wolfe, o antologie misterioasă intitulată Triumful vieții 
şi o culegere de poezie americană. Mai era o carte cu probleme 
de şah. Nu părea să fie de ajuns pentru sfîrşitul unei zile de 
lucru, dar, la urma urmei, o mai avusese şi pe Phuong. Ascunsă 
parcă după antologie, se găsea o carte cu copertele 

1. Figuri de detectivi din romane polițiste franceze. 

37 


învelite în hîrtie, intitulată Fiziologia căsătoriei. Studia probabil 
problemele sexuale tot aşa cum studia şi Orientul - din cărți, iar 
cuvîntul-cheie era căsătoria. Pyle era convins că trebuie să se 
implice, să se angajeze. 

Biroul lui era aproape gol. 

— L-aţi curăţat bine, îi spusei lui Vigot. 

— Ah! A trebuit să am grijă de asta, din însărcinarea legaţiei 
americane. Ştii ce repede se răspîndesc zvonurile. S-ar fi putut 
fura ceva. Am împachetat şi am sigilat toate hirtiile. 

Pe faţa lui Vigot nu se vedea nici măcar umbra vreunui zimbet. 
— S-a găsit ceva compromiţător ? 

— Nu ne putem îngădui să descoperim ceva compromiţător la 
un aliat. 

— Ai ceva împotrivă dacă iau una din aceste cărţi ca amintire? 
— Am să mă uit în altă parte. 

Am luat Rolul Apusului de York Harding şi am pus-o în cufăr, 
împreună cu hainele lui Phuong. 

— Ca prieten, mă întrebă Vigot, n-ai să-mi spui nimic? Mi-am 
încheiat raportul. A fost asasinat de către comunişti. Poate că e 


vorba de începutul unei campanii împotriva ajutorului american. 
Dar între patru ochi... ascultă, de ce să vorbim aşa, pe uscat ? 
N-ai vrea să mergem după colţ şi să luăm un vermut? 

— E prea devreme. 

— Nu ţi-a încredinţat nici un secret cînd te-a văzut ultima oară? 
— Nu. 

— Cînd v-aţi văzut ? 

— leri dimineaţă. După explozia cea mare. Vigot tăcu, voind 
parcă să sublinieze cît de 

important e să ţin minte acest răspuns - nu pentru el, ci pentru 
mine. Nu umbla cu vicleşuguri. 

38 

— Nu erai acasă aseară, cînd te-a căutat? 

— Aseară? Probabil. N-am ştiut că... 

— S-ar putea să ai nevoie de o viză de ieşire. Ştii că s-ar putea 
amina la nesfîrşit. 

— Crezi oare cu adevărat că vreau să plec acasă? 

Vigot privi pe fereastră la cerul strălucitor, fără pic de nori. 
Spuse cu amărăciune: 

— Multă lume crede. 

— îmi place aici. Acasă am... probleme. 

— Merde ! exclamă Vigot. lată-l şi pe ataşatul economic 
american. 

Repetă sarcastic „ataşatul economic". 

— Atunci e mai bine să plec. O să vrea să mă sicîie şi pe mine. 
Vigot îmi spuse cu un glas obosit: 

— îţi doresc mult noroc. O să aibă să-mi spună o groază de 
lucruri. 

Cînd ieşeam, ataşatul economic tocmai cobo-rise din Packard-ul 
lui şi încerca să-i explice ceva şoferului. Ataşatul era un om 
voinic, între două virste, cu un posterior cam exagerat şi cu o 
faţă care părea să nu ceară niciodată intervenţia briciului. Mă 
strigă: 

— Fowler, nu poţi să-i explici şoferului ăsta afurisit câ...? 

l-am explicat. Ataşatul îmi zise: 

— Păi asta i-am spus şi eu, dar pretinde întotdeauna că nu 
înţelege ce-i spun, deşi-i vorbesc în franceză. 

— E probabil o chestie de accent. 

— Am stat trei ani la Paris. Şi accentul meu e de ajuns de bun 
pentru vietnamezii ăştia blestemaţi. 


— Glasul Democraţiei, spusei. 

— Poftim? 

39 

— Cred că-i titlul unei cărţi de York Harding. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

Se uită bănuitor la valiza pe are o purtam: 

— Ce-ai acolo ? 

— Două perechi de pantaloni albi de mătase, două tunici de 
mătase, citeva perechi de chiloţi aparţinînd unei fete... cred că 
trei perechi. Toate produse indigene. Nimic care să provină din 
ajutorul american. 

— Ai fost sus ? 

— Da. 

— Ai auzit ce s-a întîmplat? 

— Da. 

— E un lucru groaznic, spuse el, groaznic... 

— Bănuiesc că ministrul a fost tulburat. 

— Cred şi eu. S-a dus la înaltul Comisar şi a cerut să-l vadă pe 
preşedinte. 

Mă luă de braţ şi ne îndepărtarăm puţin de maşină. 

— îl cunoşteai bine pe tînărul Pyle, nu ? Nu-mi pot închipui cum i 
s-a întîmplat aşa ceva. L-am cunoscut pe tatăl său. Profesorul 
Harold C. Pyle. Ai auzit de el? 

— Nu, n-am auzit. 

— E o autoritate mondială în problema eroziunii submarine. Nu 
i-ai văzut fotografia, luna trecută, pe coperta revistei Times? 

— Aha, cred că-mi amintesc. Pe fundal se vede o faleză care se 
prăbuşeşte şi în prim-plan nişte ochelari cu ramă de aur. 

— El era. A trebuit să scriu textul telegramei trimise familiei. A 
fost ceva îngrozitor. îl iubeam pe băiatul ăsta ca pe propriul meu 
fiu. 

— Şi aşa aţi devenit o rudă apropiată a tatălui său. 

Mă privi cu ochii lui umezi şi cafenii şi-mi spuse pe un ton de 
reproş: 

40 

— Ce-i cu dumneata? Nu se vorbeşte aşa cînd un tînăr 
admirabil... 

— Scuzaţi-mă. Moartea îi afectează pe oameni în diferite feluri. 
Cine ştie, poate că-l iubeam cu adevărat pe Pyle. Ce-aţi scris în 
telegramă? 


îmi răspunse cu seriozitate şi precizie: 

— „îndureraţi, vă aducem la cunoştinţă că fiul dumneavoastră a 
căzut ca un soldat pentru cauza Democrației." A semnat-o 
ministrul. 

— Ca un soldat, repetai. Nu-i puţin cam confuz ? Cel puţin 
pentru cei de-acasă. Misiunea de Ajutor Economic nu prea 
seamănă cu armata. Acordaţi cumva şi decoraţii... Inimi 
purpurii!? 

Cu glasul scăzut şi încordat, îmi spuse: 

— Avea o misiune specială. 

— Aşa? De fapt bănuiam asta cu toţii. 

— Nu vorbea deloc despre asta, nu-i aşa? 

— O, nu, l-am asigurat imediat şi mi-am amintit de expresia lui 
Vigot - era un american foarte liniştit. 

— Ai cumva vreo bănuială, mă întrebă ataşatul, de ce l-au ucis 
şi cine s-o fi făcut? 

Dintr-o dată, m-am enervat. Eram sătul de toată liota asta a lor, 
de magazinele lor speciale unde se vindea Coca-Cola, de 
spitalele lor mobile, de maşinile lor prea mari şi de ce nu chiar 
de ultimul lor tip de carabine. Aşa că i-am spus: 

— Da. L-au ucis deoarece era prea naiv ca să poată trăi. Era 
tînăr şi ignorant şi nepriceput şi s-a implicat. Nu ştia nici o iotă 
mai mult decit ştia vreunul dintre voi, dar i-aţi dat bani, i-aţi 

1. Purple Heart (inimă purpurie) - decorație militară americană 
(prima de acest gen din istoria Statelor Unite) creată de George 
Washington. Se acordă celor răniţi sau ucişi în misiune sau în 
serviciul guvernului S.U.A. 

41 

dat cărțile lui York Harding şi i-ați spus: „Dă-i drumul! Cîştigă-i şi 
pe cei din Orient de partea Democrației". Nu vedea nimic 
altceva în jurul lui decît ce auzise acasă, în sălile de conferințe, 
iar scriitorii şi conferenţiarii lui îl imbecilizaseră cu totul. Nici 
rănile unui cadavru nu le putea deosebi. Primejdia roşie, 
soldatul democrației... 

— Credeam că i-ai fost prieten, îmi spuse cu un ton de reproş 
ataşatul. 

— l-am fost prieten. Aş fi preferat să-l ştiu însă acasă, citind 
suplimentul de duminică al ziarelor şi urmărind la televizor 
meciurile de baseball. Aş fi preferat să-l ştiu în siguranţă, cu o 
fată americană standard, care e abonată la Clubul Cărţii. 


Tuşi cam încurcat, încercînd să-şi dreagă vocea. 

— Da, da, desigur. Uitasem de povestea aceea neplăcută. Am 
fost cu totul de partea dumitale, Fowler. S-a purtat foarte urit. 
Nu-ţi ascund că am avut o lungă convorbire cu el despre fată. 
Ştii, aveam avantajul că i-am cunoscut pe profesor şi pe doamna 
Pyle... 

l-am zis scurt: 

— Te aşteaptă Vigot. 

Apoi am plecat. O văzuse doar o dată pe Phuong. Cînd am întors 
capul, am observat că privea în urma mea uluit şi stînjenit: un 
veşnic frate mai mare care nu înţelegea nimic. 


42 

Capitolul III 

Pyle o întîlnise pentru prima dată pe Phuong tot la Continental, 
la vreo două luni după ce sosise la Saigon. Era spre seară, nu 
prea tîrziu. Soarele abia asfinţise şi o undă de răcoare stăruia în 
aer. Feştilele începeau să pilpiie pe tarabele de pe străzile 
laterale. Zarurile cădeau cu zgomot pe mesele la care francezii 
jucau quatre cent vingt-et-un şi fete cu pantaloni albi de mătase 
coborau cu bicicletele pe rue Catinat. Phuong bea o oranjadă, 
iar eu o bere. Stăteam tăcuţi şi mulţumiţi că sîntem împreună, 
cînd l-am văzut brusc pe Pyle îndreptindu-se cam încurcat spre 
masa noastră. Am făcut prezentările. S-a uitat lung la Phuong, 
ca şi cum nu ar mai fi văzut pînă atunci vreo altă femeie, apoi a 
roşit. 

— Nu aţi dori cumva, dumneavoastră şi doamna, să veniţi la 
masa noastră? Unul din ataşaţii noştri... 

Era vorba de ataşatul economic. Ne zimbea de pe terasa de 
deasupra, cu gura pînă la urechi, invitîndu-ne plin de amabilitate 
şi încredere în sine, ca omul care nu-şi pierde prietenii fiindcă 
foloseşte antiodorantele cele mai potrivite. Auzisem de citeva 
ori că i se spune Joe, dar nu izbutisem niciodată să aflu cum îl 
mai cheamă. 

43 

Se agită, dînd zgomotos la o parte scaunele, chemîndu-l pe 
chelner, deşi toată această activitate nu putea avea alt rezultat 
aici, la Continental, decit să ni se aducă bere, brandy cu sifon 
sau vermut. 


— Nu-mi închipuiam că eşti în oraş, îmi spuse. li aşteptăm pe 
băieţi să se întoarcă de la Hanoi. Se pare că pe front au fost 
lupte, nu glumă. Nu te-ai dus cu ei? 

— M-am săturat să zbor patru ore cu avionul pentru o conferinţă 
de presă. 

Mă privi dezaprobator. 

— Băieţii ăştia sînt într-adevăr nişte ţipi tari. Cred c-ar putea să 
cîştige de două ori mai mult făcînd afaceri sau lucrînd la radio, şi 
asta fără nici un risc. 

— Da, dar ar trebui să şi aibă de lucru, am comentat eu. 

— Parc-ar fi nişte cai de luptă, aşa-i atrage războiul, continuă 
ataşatul cu glasul exultant, făcîndu-se că nu aude vorbele mele 
care, evident, nu-i erau pe plac. Bill Granger de pildă... nu suferă 
să stea deoparte cînd aude de vreo încăierare. 

— Cred că ai dreptate. L-am şi văzut aseară luînd parte la una, 
în bar la Sporting. 

— Ştii bine că nu la asta mă refeream. 

Doi conducători de trishaw, pedalînd furios, coborau în goană pe 
rue Catinat. într-un finiş impresionant, ei se opriră drept în faţă 
la Continental. In prima trăsurică se afla Granger. în cealaltă 
zăcea îngrămădit un ghemotoc cenuşiu, lipsit de grai, pe care 
Granger îl împingea pe trotuar: 

— Hai, haide odată, Mick, spunea el, hai. Apoi începu să se 
tîrguiască cu conducătorul 

trishaw-ului cît să-i plătească. 

44 

r 

— Na, îi iei sau nu? se înfurie deodată Granger şi aruncă în 
mijlocul străzii o sumă de cinci ori mai mare decit trebuia, ca 
omul să se aplece să o adune. 

Ataşatul economic se grăbi să spună: 

— Băieţii ăştia merită şi ei puţină distracţie, nu? 

Granger se trînti pe un scaun. Deodată o observă pe Phuong. 

— la te uită, bătrîne porc de cîine, se adresă el lui Joe. Unde ai 
mai pus mîna pe bucăţica asta? Nu ştiam că le vezi! Mă iertaţi, 
mă duc să... Aveţi grijă de Mick. 

— Ce grosolănie cazonă... 

Pyle mă privi, roşi din nou şi se scuză cu gravitate: 

— Dac-aş fi ştiut, nu v-aş fi invitat... Grămada de haine cenuşii 
fu apucată deodată 


de un tremur şi capul îi căzu frînt, pe masă. Se auzi un suspin 
adînc, un suspin şuierat a infinit plictis, şi totul reintră în linişte. 
— îl cunoşti ? îl întrebai pe Pyle. 

— Nu. N-o fi cumva ziarist? 

— Am auzit că Bill îi spune Mick, interveni ataşatul economic. 

— Poate că-i noul corespondent al lui United Press. 

— Nu-i el. îl cunosc. Să nu fie cineva din personalul misiunii 
voastre economice. Nu-i poţi cunoaşte pe toţi. Sînt cu sutele... 
— N-aş crede, spuse ataşatul economic. Nu-mi amintesc să-l mai 
fi văzut înainte. 

— Am putea să ne uităm prin actele omului, sugeră Pyle. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu-l trezim cumva! Mai 
avem un om beat la masă. Şi, oricum, Granger trebuie să-l 
cunoască. 

45 

Dar acesta nu-l cunoştea. Se aşeză la masă şi întrebă 
morocăânos: 

— Cine-i doamna ? 

— Domnişoara Phuong e o prietenă a lui Fowler, îi răspunse pe 
un ton înţepat Pyle. Am vrea să ştim cine-i... 

— Unde-ai găsit-o ? în oraşul ăsta trebuie să fii foarte grijuliu, îl 
întrerupse Granger şi adăugă întunecat: Slavă Domnului că mai 
există şi penicilina. 

— Sili, interveni ataşatul economic, am vrea să ştim cine-i Mick? 
— Ştiu şi eu... 

— Dar tu ni l-ai adus. 

— Franţujii ăştia nu rezistă la whisky. E făcut rău... 

— E francez? Parcă-i spuneai Mick. 

— Trebuia să-i spun într-un fel. Granger se aplecă înspre Phuong 
şi zise: 

— Ascultă, tu... Nu mai vrei o oranjadă? Eşti ocupată în seara 
asta? 

l-am răspuns eu: 

— E ocupată în fiecare seară. Ataşatul economic se grăbi să 
intervină: 

— la spune, Sili, care-i situaţia pe front? 

— Mare victorie la nord-vest de Hanoi. Francezii au recucerit 
două sate, de care n-au pomenit niciodată că le-ar fi pierdut. 
Vietminh-ul a suferit pierderi grele. Ei n-au avut încă vreme să-şi 
calculeze pierderile proprii, dar or să ni le anunţe într-o 


săptămînă, două... 

Ataşatul reveni: 

— Circulă zvonuri că trupele Vietminh-ului au intrat în Phat 
Diem, au dat foc catedralei şi l-au izgonit pe episcop. 

— Despre asta nu ni s-a spus nimic la Hanoi. Păi asta ce victorie 
mai e? 

46 

— Ştiţi că una din echipele noastre sanitare n-a reuşit să treacă 
dincolo de Nam Dinh, spuse Pyle. 

— Voi n-aţi ajuns chiar atît de departe, nu-i aşa, Bill? întrebă 
ataşatul. 

— Drept cine mă luaţi ? Sînt doar un simplu corespondent de 
presă căruia i s-a dat un Orare de circulation!, valabil numai 
între graniţele unei anumite regiuni. Am zburat cu avionul pînă 
la aeroportul din Hanoi. Aici ne-au pus la dispoziţie o maşină 
care ne-a dus la cantonamentul rezervat presei. Ne-au aranjat o 
călătorie cu avionul pe deasupra celor două localităţi pe care le- 
au recucerit şi ne-au arătat tricolorul filfiind în aer. La înălţimea 
aia, putea fi orice fel de steag. Apoi am participat la o conferinţă 
de presă la care un colonel ne-a explicat ce-am văzut. După aia 
telegramele noastre s-au dus la cenzură. Şi noi ne-am dus să 
bem. Au cel mai bun barman din Indochina. Şi-apoi am luat 
avionul ca să ne întoarcem. 

Pyle privea încruntat în paharul cu bere din faţa lui. 

— De ce-ţi baţi joc de tine însuţi, Bill ? îl întrebă ataşatul pe 
Granger. Reportajul acela despre şoseaua cu nr. 66... ce titlu 
avea?... „Calea iadului", merita să ia Premiul Pulitzer. Ştii la ce 
mă refer... povestea aceea cu omul fără cap, care a 
îngenuncheat în şanţ, şi cu celălalt pe care l-ai văzut, mergînd 
ca într-un vis... 

— Cum, şi chiar crezi că m-am apropiat de şoseaua aia afurisită? 
Stephen Crane cum a putut scrie despre război fără să fi luat 
parte la vreunul ?? Eu de ce n-aş putea ? La urma urmei, 

1. Bilet de liberă trecere (fr.). 

2.  Aluzie la romanul Semnul roşu al curajului — episod din 


timpul Războiului de secesiune — al scriitorului american 
Stephen Crane (1871-1900). 
47 


nu-i vorba de altceva decit de-un blestemat de război colonial. 
Umple-mi paharul. Şi apoi să mergem să găsim o fată. Voi aveţi 


una, vreau şi eu una. 

îl întrebai pe Pyle: 

— Crezi că o fi ceva adevărat cu zvonul acela despre Phat Diem? 
— Nu ştiu. Are vreo importanţă? M-aş duce să cercetez, dacă-i 
important. 

— Important pentru misiunea economică? 

— Ei, nu-i chiar aşa. E greu de făcut deosebiri foarte precise. 
Medicamentele nu-s şi ele un fel de armă ? Ce crezi, catolicii sînt 
oare de ajuns de îndirjiţi ca să se opună comuniştilor? 

— Catolicii negociază cu comuniştii. Episcopul îşi procură vitele 
şi lemnul de bambus pentru construcţii de la comunişti. N-aş 
putea spune, continuai cu ironie, că ar constitui chiar cea de-a 
Treia Forţă visată de York Harding. 

— Terminaţi o dată, izbucni Granger. N-o să ne pierdem toată 
noaptea aici! Eu mă duc la Casa cu cinci sute de fete. 

— V-aş ruga, pe dumneata şi pe domnişoara Phuong, să luaţi 
masa cu mine, ne invită Pyle. 

— Puteţi mînca la Chalet, îl întrerupse Granger, în timp ce eu o 
să mă distrez alături, cu fetele. Hai, Joe. Orice s-ar spune, eşti 
cineva. 

Cred că atunci am simţit pentru prima oară, întrebîndu-mă cam 
cum vine asta - să fii cineva -, că ţin la Pyle. Cu o expresie de 
vizibilă dezaprobare pe faţă, îi întoarse spatele lui Granger şi, 
răsucind în miîini paharul cu bere, îi spuse lui Phuong: 

— îmi face impresia că sînteţi sătulă de toate prostiile astea... 
care se vorbesc despre ţara dumneavoastră... 

— Comment? 

48 

— Cum rămîne cu Mick ? întrebă ataşatul. 

— Să-l lăsăm aici, propuse Granger. 

— Nu se poate. Nici nu ştim măcar cum îl cheamă. 

— Să-l luăm cu noi şi să-l lăsăm în grija fetelor. Ataşatul, care 
arăta ca un personaj văzut la 

televizor, rise gros şi spuse: 

— Oamenii tineri ca voi pot face tot ce le trece prin minte. Eu 
însă sînt prea bătrîn pentru asemenea isprăvi. O să-l iau cu 
mine. Spuneai că-i francez ? 

— Vorbea franţuzeşte. 

— Dacă l-am duce pînă la maşina mea... După ce plecă ataşatul, 
Pyle cu Granger se 


urcară într-un trishaw. Phuong şi cu mine îi urmam pe drumul 
care ducea spre Cholon. Granger încercase să se urce în acelaşi 
trishaw cu Phuong, dar Pyle îl împiedicase. Mergeam de-a lungul 
şoselei mărginaşe care ducea la cartierul chinezesc. O coloană 
de tancuri franţuzeşti, cu tunurile în poziţie de tragere, cu ofiţeri 
tăcuţi şi nemişcaţi, stînd în turelă ca nişte stane de piatră, trecu 
pe lîngă noi. Deasupra, pe bolta întunecată şi catifelată, luceau 
stelele. lar se răsculaseră, probabil, trupele vreunei secte. Binh 
Xuyen poate, cei care controlau restaurantul Grand Monde şi 
tripourile din Cholon. Ne găseam într-o ţară de feudali răsculați. 
Cam aşa era Europa în Evul Mediu. Dar ce căutau americanii în 
toată afacerea asta? La acea vreme, Columb nu descoperise 
încă ţara lor. M-am aplecat spre Phuong: 

— îmi place băiatul ăsta, Pyle. 

— E un om liniştit, mi-a răspuns ea şi adjectivul pe care-l folosi 
pentru întîia oară Phuong mi se întipări în minte cum ţi se 
întipăresc în minte poreclele din vremea şcolii. 

49 

Pînă la urmă, aveam să-l aud şi pe Vigot folosindu-l în seara 
aceea în care, cu viziera trasă peste ochi, îmi vorbise despre 
moartea lui Pyle. 

In faţă la Chalet, ne-am oprit şi i-am spus lui Phuong: 

— Intră şi caută o masă. Eu o să am grijă de Pyle. 

Aceasta a fost prima mea pornire să-l apăr. Nu-mi trecea deloc 
prin minte că ar fi fost mai necesar să mă apăr eu însumi. 
Inocenţa cheamă fără glas ajutorul altora, deşi ar fi cu mult mai 
înţelept să ne ferim noi de ea. Inocenţa e asemeni leprosului 
care şi-a pierdut clopotul şi rătăceşte prin lume fără să 
vestească apropierea primejdiei, nevrînd să facă însă nimănui 
rău. 

Cînd am ajuns la Casa cu cinci sute de fete, nici urmă de Pyle 
sau Granger. Am întrebat atunci santinela din faţa intrării: 

— Deux Americains?! 

De gardă era un tînăr caporal din Legiunea străină, care-şi 
curăța revolverul. Se întrerupse o clipă ca să-mi arate cu 
degetul intrarea şi-mi spuse ceva în nemţeşte care suna a 
glumă. N-am înţeles nimic, dar am intrat. 

în curtea vastă şi deschisă spre înaltul cerului sosise ora 
odihnei. Sute de fete se culcaseră pe iarbă sau, chincite pe vine, 
stăteau de vorbă cu prietenele lor. Perdelele din faţa odăiţelor 


aflate împrejurul curţii erau trase la o parte. O fată zăcea pe pat, 
obosită, cu picioarele încrucişate. In Cholon situaţia era tulbure, 
trupele rămăseseră consemnate în cazărmi, aşa că nu se lucra : 
venise o duminică a trupului. într-un colţ, un ghem de trupuri 
femeieşti care se băteau, se 

1. (N-ai văzut cumva) doi americani? (fr.) 

50 

încleştau şi se descleştau urlînd îmi arăta că obiceiurile casei nu 
fuseseră uitate. Mi-am amintit de o poveste mai veche, auzită la 
Saigon, despre un distins vizitator care-şi pierduse pantalonii 
luptîndu-se să ajungă în siguranţă la postul de gardă. Civilii se 
aventurau pe aici pe propriul lor risc. Dacă se hotărau să calce 
pe un teritoriu rezervat militarilor, trebuiau să se descurce sin- 
guri, fără ajutorul altora. 

învăţasem cum să ies din încurcătură: să dezbin şi să înving. Am 
ales o fată din mulţimea care se adunase în jurul meu şi am 
împins-o uşurel spre locul unde Pyle şi Granger se zbăteau să 
scape. 

— Je suiş vieux, i-am zis, trop fatigue, iar fata chicoti şi se lipi 
strîns de mine. Mon ami, am continuat, i; est tres riche, tres 
vigureux.! 

— Tu es sale?, mi-a răspuns ea. 

Atunci l-am văzut pe Granger, triumfător şi roşu la faţă, ca şi 
cum toată învălmăşeala aceea ar fi constituit un tribut adus 
bărbăţiei lui. O fată îl luase pe Pyle de braţ şi încerca să-l tragă 
încetişor în afara luptei. Am împins-o pe cea care era cu mine 
între ei doi şi am strigat: 

— Pe aici, Pyle! 

El s-a uitat la mine pe deasupra capetelor şi mi-a zis: 

— E îngrozitor, îngrozitor. 

Se poate să fi fost numai un efect înşelător al luminii, dar mi-a 
părut teribil de speriat. Cine ştie dacă nu era chiar virgin. 

— Vino pe-aici, Pyle. Lasă-l pe Granger în voia lui. 

1. Sînt bătrîn... Prea obosit... Prietenul meu e foarte bogat şi 
foarte voinic (fr.). 

2. Eşti un scîrbos (fr.). 

51 

m C-- 

Pyle îşi duse mîna spre buzunarul pantalonilor. Am crezut că 
vrea să-şi golească buzunarele de piaştri sau de dolari, aşa că l- 


am avertizat imediat: 

— Nu fi prost, Pyle! Or să te bată şi mai rău. Pe fata de lingă 
mine am împins-o din nou în 

mijlocul vălmăşagului. 

— Non, non, i-am spus. Je suiș un Anglais pauvre, tres pauvre.! 
L-am apucat pe Pyle de mîneca hainei şi l-am tras afară. Fata i 
se agăţase de celălalt braţ, ca un peşte prins în cîrligul undiţei. 
Alte două sau trei fete încercară să ne intercepteze înainte de a 
ajunge la poarta unde caporalul stătea de gardă, dar fără prea 
multă înflăcărare. 

— Cu asta ce să fac ? m-a întrebat Pyle. 

— Las-o în plata Domnului. 

Chiar în clipa aceea, fata se desprinse de Pyle şi se întoarse, 
dispărînd în învălmăşeala din jurul lui Granger. 

— N-o să i se întîmple nimic ? m-a întrebat iar Pyle, îngrijorat. 

— A căpătat ce-a vrut... o să aibă şi el una. Afară noaptea părea 
a fi foarte liniştită. Se 

auzea doar uruitul altei coloane de tancuri, tre-cînd pe lîngă noi 
ca un grup de oameni care ştiu încotro se duc. 

— E îngrozitor. N-aş fi crezut aşa ceva, a zis Pyle şi, cu un glas în 
care se amestecau uimirea şi tristeţea, adăugă: Erau atit de 
drăguţe... 

Nu-l invidia pe Granger, ci îi părea rău că un lucru bun - iar 
frumuseţea şi graţia sînt semne sigure ale bunătăţii — se 
iroseşte sau e călcat în picioare. Pyle era capabil să 
deosebească durerea cînd dădea peste ea. (Nu scriu asta în 
bătaie de 

1. Nu, nu... Sînt un englez sărac, foarte sărac (fr.). 52 


joc; la urma urmei, atiţia dintre noi nu pot face nici măcar atit.) 
— Să ne întoarcem la Chalet. Ne aşteaptă Phuong. 

— lartă-mă, a spus el. Uitasem cu totul. N-ar fi trebuit să o laşi 
singură. 

— Nu ea era în primejdie. 

— Am vrut doar să-l ştiu pe Granger în siguranţă... 

Tăcu apoi, dus pe gînduri, dar cînd intrarăm la Chalet îmi spuse 
cu o tristeţe ciudată: 

— Uitasem ciţi bărbaţi sînt aici... 

2 

Phuong şedea la o masă aşezată lîngă ringul de dans. Orchestra 


cînta o melodie care fusese la modă la Paris acum vreo cinci ani. 
Două perechi de vietnamezi dansau, mărunți, eleganţi, distanti, 
cu un aer de oameni civilizaţi pe care noi nu-l puteam egala. (Pe 
unul dintre ei îl cunoşteam: era contabil la Banque d'indochine.!. 
Dansa cu soţia sa.) Oamenii aceştia, îţi dădeai bine seama, n-ar 
putea să se îmbrace cu neglijenţă, să spună vreun cuvint 
nepotrivit sau să se lase tîrîți în virtejul vreunei pasiuni murdare. 
Dacă războiul de pe aici părea a fi medieval, ei păreau a 
aparţine viitorului veac al optsprezecelea. Te-ai fi aşteptat ca 
domnul Pham-Van-Tu să scrie versuri clasice în timpul său liber, 
dar întîmplător ştiam că îi place Wordsworth? şi scrie poeme 
despre natură. 

1. Banca Indochinei. 

2. Poet romantic englez (1770-1850), reprezentant, împreună cu 
Coleridge şi Southey, al aşa-numitei „şcoli a lacurilor”. 

53 

Vacanţele şi le petrecea la Dalat, locul în care se putea într-o 
atmosferă cît mai apropiată de aceea a lacurilor englezeşti. Cînd 
trecu pe lîngă noi, se înclină cu distincţie. M-am întrebat ce i s-o 
fi întîmplat lui Granger, care era la numai cîțiva paşi de noi. 

Pyle se scuză faţă de Phuong, într-o franceză aproximativă, că 
am făcut-o să aştepte. 

— Cest impardonable!, spuse el. 

— Unde aţi fost ? îl întrebă Phuong. 

— Să-l ducem pe Granger acasă. 

— Acasă? repetai eu, rîzînd. 

Pyle mă privi ca şi cum aş fi fost un alt Granger. în clipa aceea 
m-am văzut aşa cum mă vedea şi el — un bărbat de vîrstă 
mijlocie, cu ochii puţin injectaţi, începînd să se îngraşe, 
dizgraţios în dragoste, poate mai puţin zgomotos decit Granger, 
dar mai cinic şi mai puţin pur - şi, o secundă, pe dinaintea 
ochilor îmi trecu imaginea lui Phuong, aşa cum o văzusem întîia 
oară la Grand Monde : o fată de optsprezece ani, trecînd pe 
lîngă masa mea într-o rochie albă de bal şi dansînd sub privirea 
atentă a surorii mai mari, hotărite să-i mijlocească o căsătorie 
convenabilă cu un european. Un american care cumpărase un 
bilet o invitase să danseze. Era puţin beat - nu peste măsură - 
şi, fiind sosit de curind pe aceste meleaguri, credea că 
dansatoarele de la Grand Monde sînt prostituate. O ţinea prea 
strîns lipită de el şi deodată am văzut-o cum se întoarce la masa 


surorii sale, în vreme ce americanul, părăsit şi rătăcit printre 
dansatori, nu ştia ce i se întîmplase şi de ce. lar fata, al cărei 
nume nu-l cunoşteam, stătea liniştită la masă, sorbindu-şi 

1. E de neiertat (fr.). 

54 

netulburată oranjada şi purtîndu-se cu o perfectă stăpiînire de 
sine. 

— Peut-on avoir l'honneur? întrebă Pyle cu accentul lui groznic 
şi o clipă mai tirziu i-am şi văzut dansînd, fără să-şi vorbească, 
tocmai la celălalt capăt al sălii. Pyle o ţinea atît de departe de el, 
încît te puteai aştepta să-i scape din miini în orice clipă. Dansa 
foarte prost, iar ea era cea mai bună dansatoare din cite 
cunoscusem vreodată la Grand Monde. 

li făcusem curte vreme îndelungată şi nu fusesem întotdeauna 
încurajat. Dacă i-aş fi putut oferi o situaţie sau căsnicia, totul ar 
fi fost mai uşor, iar sora sa mai mare ar fi dispărut, înţelegătoare 
şi discretă, oricînd ne-am fi întîlnit. Dar a trebuit să treacă trei 
luni pînă am putut-o vedea pentru o clipă singură, într-o lojă la 
Majestic, în vreme ce sora sa întreba mereu din compartimentul 
alăturat cînd venim dincolo. Pe malul fluviului se descărca, la 
lumina reflectoarelor, un cargobot venit fin Franţa, clopoţeii 
trishaw-urilor sunau ca nişte sonerii de telefoane, iar eu îi 
spuneam cite-n lună şi-n stele, ca un tinerel zăpăcit şi fără 
experienţă. M-am întors acasă, pe rue Catinat, disperat, 
neînchipuindu-mi nici măcar în vis că patru luni mai tîrziu avea 
să stea culcată alături de mine, rizind puţin cam încurcată şi 
uimită în acelaşi timp, deoarece nimic nu se petrecuse întocmai 
cum îşi imaginase. 

— Monsieur Fowlair. 

îi priveam cum dansează şi nu o zărisem pe sora lui Phuong 
făcîndu-mi semne de la o altă masă. în cele din urmă a venit la 
masa mea, aşa că n-am avut încotro şi am rugat-o să ia loc. Nu 
mai eram prieteni încă din seara în care, după 

1. îmi faceţi cinstea? (fr.) 

55 

ce i se făcuse rău la Grand Monde, o însoţisem pe Phuong 
acasă. 

— Nu te-am mai văzut de un an întreg, îmi spuse. 

— Plec adeseori la Hanoi. 

— Cine-i prietenul dumitale? 


— Un bărbat pe care-l cheamă Pyle. 

— Şi ce face? 

— Face parte din Misiunea Economică Americană. Ştii ce 
înseamnă asta... maşini de cusut electrice pentru croitoresele 
muritoare de foame. 

— Există aşa ceva? 

— Nu ştiu. 

— In orice caz nu cred să folosească maşini de cusut. N-aş crede 
că au şi electricitate pe acolo pe unde stau. 

Era o femeie lipsită cu totul de imaginaţie. 

— întreabă-l pe Pyle. 

— E căsătorit? 

M-am uitat înspre ringul de dans. 

— Aş zice mai degrabă că niciodată în viaţa lui nu s-a apropiat 
mai mult de vreo femeie. 

— Dansează foarte prost, remarcă ea. 

— Da. 

— Dar pare să fie un bărbat drăguţ în care poţi avea încredere. 
— Da. 

— Pot sta puţin cu dumneata? Prietenii mei sînt foarte plicticoşi. 
Orchestra tăcu. Pyle se înclină ţeapăn în faţa lui Phuong, o 
conduse la loc şi îi trase scaunul să se aşeze. Puteam să jur că 
lui Phuong îi plăceau toate aceste forme de politeţe. Mă 
gîndeam că în relaţia cu mine o lipsisem de multe. 

— lat-o pe sora lui Phuong, i-am zis lui Pyle. Domnişoara Hei. 

— încîntat de cunoştinţă, a spus Pyle, roşind. 

56 

— Veniţi din New York? 1-a întrebat domnişoara Hei. 

— Nu, din Boston. 

— Asta înseamnă tot din Statele Unite? 

— Da, desigur. 

— Tatăl dumneavoastră e om de afaceri ? 

— Nu tocmai. E profesor universitar. 

— Profesor? întrebă ea atunci, cu o uşoară notă de dezamăgire 
în glas. 

— Cum să vă spun, e un fel de autoritate în domeniul respectiv. 
Oamenii vin să-l consulte. 

— Pentru sănătate ? E doctor ? 

— Nu chiar aşa, deşi e doctor în inginerie. Ştie orice despre 
eroziunea submarină. Ştiţi ce-i asta? 


— Nu. 

Cu o vagă intenţie de umor, Pyle spuse: 

— Bine, atunci o să-l las pe tăticu' să vă explice. 

— E şi el aici? 

— O, nu! 

— Dar va veni ? 

— Nu. Am glumit numai, se scuză Pyle. 

— Mai ai vreo soră ? o întrebai pe domnişoara Hei. 

— Nu. De ce? 

— Te interesezi de toate, de parc-ai vrea să-l peţeşti pe domnul 
Pyle. 

— Am doar o singură soră, spuse domnişoara Hei şi-şi apăsă 
mîna pe genunchiul lui Phuong, ca un orator care-şi subliniază 
ideile lovind cu pumnul în masă. 

— Şi e o soră foarte drăguță, spuse Pyle. 

— E cea mai frumoasă fată din Saigon, veni replica domnişoarei 
Hei, ca şi cum ar fi vrut să-l corecteze. 

— E foarte adevărat. 

57 

— Să comandăm masa, am intervenit eu. Chiar şi cea mai 
frumoasă fată din Saigon trebuie să măniînce. 

— Nu mi-e foame, am auzit-o pe Phuong. 

— E delicată, continuă cu fermitate domnişoara Hei. 

In glasul ei se distingea parcă o nuanţă de ameninţare. 

— Trebuie să i se poarte de grijă. Merită să fie îngrijită. E foarte, 
foarte credincioasă. 

— Prietenul meu e un om foarte norocos, spuse Pyle cu 
gravitate. 

— Lui Phoung îi plac copiii, continuă domnişoara Hei. 

Eu am izbucnit în ris. în aceeaşi clipă l-am surprins însă pe Pyle 
că mă priveşte uimit şi totodată ofensat şi mi-am dat seama că 
pe el îl interesa cu adevărat ce spunea domnişoara Hei. Am 
comandat masa (deşi Phuong afirmase că nu-i e foame, ştiam 
că mai poate mînca totuşi un „steak tartare" cu două ouă crude 
şi cu diverse garnituri), iar Pyle a continuat să discute foarte 
serios problema copiilor. 

— întotdeauna m-am gindit că mi-ar plăcea să am mulţi copii. O 
familie numeroasă e foarte interesantă. Ajută la stabilitatea 
căsătoriei. Şi e bine şi pentru copii. Eu am fost singur la părinţi. 
E tare rău să fii singur la părinţi. 


Nu-l mai auzisem niciodată pînă atunci vorbind atît de mult. 

— Ce vîrstă are tatăl dumneavoastră? îl întrebă domnişoara Hei, 
curioasă. 

— Şaizeci şi nouă de ani. 

— Oamenilor bătrîni le plac nepoţii. Ce păcat că sora mea nu are 
părinţi pe care copiii ei să-i facă fericiţi. Cînd va veni ziua 
aceea... adăugă ea, aruncîndu-mi o privire ucigaşă. 

58 

— Păi nici dumneata nu ai părinţi, o întrerupse Pyle, nu cu prea 
mult tact. 

— Tatăl nostru era de familie foarte bună. Era mandarin în Hue\ 
Aici am intervenit: 

— Am comandat masa pentru toţi. 

— Nu şi pentru mine, a spus domnişoara Hei. Trebuie să mă 
întorc la prietenii mei. Mi-ar face plăcere să-l mai văd pe domnul 
Pyle. Cu ajutorul dumitale, poate... 

— Cînd mă voi întoarce din nord. 

— Pleci în nord? 

— Da, cred că a venit vremea să văd ce mai e cu războiul ăsta. 
— Dar toţi ziariştii s-au întors de pe front, a spus Pyle. 

— Tocmai de aia. N-o să mai fiu silit să-l întîlnesc pe Granger. 

— Atunci vă rog să luaţi masa cu mine şi cu sora mea, cînd 
domnul Fowler va fi plecat, zise domnişoara Hei, adăugind cu o 
politeţe greoaie : Ca s-o mai distraţi. 

După ce plecă, Pyle exclamă: 

— Ce femeie cultă şi încîntătoare. Şi vorbea atit de bine 
englezeşte. 

— Spune-i, mă îndemnă mîndră Phuong, că sora mea a fost 
funcţionară la Singapore. 

— Daa? Ce fel de funcţionară? l-am tradus: 

— A lucrat într-un birou de import-export. Ştie să şi 
stenografieze. 

— AŞ dori să avem noi, la Misiune, funcţionare ca ea. 

— O să-i spun, promise Phuong. l-ar plăcea să lucreze pentru 
americani. 

După masă dansară din nou. Şi eu dansez prost, dar nu eram 
chiar atît de puţin conştient 

59 

de aceasta pe cît era Pyle. Sau cine ştie dacă în zilele cînd mă 
îndrăgostisem de Phuong nu mă purtam la fel? Multe trebuie să 


fi fost împrejurările în care, înaintea memorabilei îmbolnăviri a 
domnişoarei Hei, voi fi dansat cu ea la Grand Monde numai ca 
să-i pot vorbi. Valsau din nou în jurul pistei, dar Pyle nu-i vorbea. 
Era mai puţin destins, atita tot, şi o ţinea mai aproape, nu chiar 
ca înainte, dar amîndoi tăceau. Şi deodată, privindu-i mişcările 
atit de precise şi uşoare, stăpiînite şi graţioase, m-am îndrăgostit 
din nou. Cu greu îmi venea să cred că numai peste un ceas sau 
peste două ne vom întoarce împreună în camera aceea mizeră, 
cu closetul comun şi cu femeile acelea bătrîne care pălăvrăgeau 
pe palier. Aş fi dorit să nu fi auzit niciodată zvonurile privitoare 
la Phat Diem sau ca aceste zvonuri să se fi referit la oricare alt 
oraş decit la singurul loc din nord în care prietenia mea cu un 
ofiţer din marina franceză să-mi îngăduie să mă strecor 
pretutindeni, fără să fiu împiedicat de nimeni. Un reportaj 
senzaţional ? Aş, de unde, doar eram în zilele în care toată 
lumea voia să ştie ce se petrece în Coreea. Atracția morţii? Şi de 
ce să fi vrut să mor, cînd Phuong dormea în fiecare noapte 
alături de mine ? Exista un răspuns şi la întrebarea aceasta şi-l 
cunoşteam... încă din copilărie nu mai credeam în veşnicie şi 
totuşi tînjeam după ea. Mi-era întotdeauna teamă că aş putea 
să-mi pierd fericirea. în luna asta, la anul, Phuong mă va părăsi. 
Dacă nu la anul, peste trei ani... în lumea mea numai moartea 
domnea în chip absolut. Dacă-ţi pierzi viaţa nu mai ai nimic de 
pierdut, îi invidiam pe cei care pot crede în Dumnezeu, dar nu 
aveam încredere în ei. îşi întreţin curajul cu poveşti despre cel 
veşnic şi pururi acelaşi. Moartea e mai sigură decit 
dumnezeirea, ea nu 

60 

îngăduie ca dragostea să piară azi, sau miine, sau în oricare altă 
zi. Coşmarul unui viitor pîndit de plictis sau nepăsare dispare. N- 
aş putea fi niciodată pacifist. Cînd ucizi un om îi faci, fără 
îndoială, un bine imens. Da, da, oamenii dintot-deauna şi de 
pretutindeni şi-au iubit duşmanii. Pe prietenii lor i-au păstrat 
pentru vremuri de durere şi deşertăciune. 

— lartă-mă că ţi-am răpit-o pe domnişoara Phuong, am auzit 
deodată glasul lui Pyle. 

— Oh, eu nu dansez, îmi place însă s-o privesc dansînd. 
întotdeauna se vorbea despre ea aşa, la persoana a treia, ca şi 
cum nu ar fi fost de faţă. Uneori părea chiar invizibilă - precum e 
liniştea. 


Pe ringul de dans se desfăşura acum primul număr de music- 
hall. Un cîntăreţ, saltimbanc şi scamator, toate în acelaşi timp, 
rostea nişte cuplete obscene. Mă uitam la Pyle, care, evident, nu 
prea înţelegea expresiile argotice: zimbea cînd zîmbea şi 
Phuong şi ridea încurcat cînd rideam şi eu. Cînd i-am spus „Mă 
întreb pe unde o mai fi acuma Granger?" mi-a aruncat o privire 
plină de reproş. 

Pe ring se ivi numărul de senzaţie al serii, o trupă de imitatori 
care jucau rolul unor femei. îi văzusem pe mulţi dintre ei în 
timpul zilei, pe rue Catinat. îmbrăcaţi în nişte pantaloni uzaţi şi 
în tricouri, cu bărbia vînătă de la ras, se plimbau pe stradă, 
legănîndu-şi şoldurile. Acum însă, în rochii decoltate, cu bijuterii 
false, cu sîni falşi, cu glasul răguşit, erau la fel de ispititori ca 
multe din femeile europene din Saigon. Un grup de tineri ofiţeri 
din aviaţie fluierară! şi ei le răspunseră cu un zîmbet 
fermecător. 

1. Publicul anglo-saxon îşi manifestă de obicei admiraţia la 
spectacole prin fluierături. 

61 

Violenţa cu care Pyle protestă deodată mă uimi: 

— Fowler, hai să plecăm. Am văzut de ajuns, nu crezi? 
Spectacolul ăsta nu-i deloc potrivit pentru ea. 


62 

Capitolul IV 

1 

Văzută din clopotnița catedralei, bătălia semăna cu o ilustrată 
din războiul cu burii, desprinsă din paginile unui vechi număr din 
Illustrated London News. Un avion paraşuta provizii unui post 
aflat undeva departe, între stîncile de calcar ale ciudaţilor munţi 
roşi de vremuri de la frontiera cu Anamul, munţi care seamănă 
cu nişte grămezi de piatră ponce, şi, fiindcă revenea mereu în 


acelaşi loc, era ca şi cum nu s-ar fi mişcat defel, iar paraşuta se 
zărea şi ea mereu în acelaşi punct, în drumul ei spre pămînt. 
Dinspre cîmpie, exploziile de artilerie împroşcau necontenit 
cerul, încît fumul lor părea încremenit, iar în piaţă flăcările 
păleau în lumina  asfinţitului.  Siluetele minuscule ale 
paraşutiştilor se înşiruiau de-a lungul canalelor, dar de aici, de 
sus, îţi făceau impresia că nici nu se clintesc măcar. Pînă şi 
preotul care stătea într-un colţ al clopotniţei îşi citea imobil 
rugăciunile. De la distanţă, războiul părea o treabă curată şi 
bine ordonată. 

Venisem din Nam Dinh înainte de revărsatul zorilor, cu o navă 
de transport militar. Nu putusem ajunge pînă în port, deoarece 
trupele duşmane stringeau oraşul într-un cerc cu raza de şase 
sute de yarzi. Aşa că nava a acostat lingă piaţa cuprinsă de 
flăcări. In lumina incendiilor eram 

63 

o ţintă uşor de atins, dar, dintr-un motiv sau altul, nu se trase 
asupra noastră. Nu se auzea alt zgomot decit cel al lemnului 
care ardea trosnind şi pîriind. în liniştea care se lăsase, puteam 
distinge tropăitul santinelei senegaleze de pe marginea fluviului 
atunci cînd îşi schimba poziţia. 

Cunoscusem bine Phat Diem-ul în zilele dinaintea luptelor - o 
stradă lungă şi îngustă, mărginită de dughene de lemn, avînd la 
fiecare sută de yarzi un canal, o biserică şi un pod. Noaptea, 
orăşelul era luminat cu lumînări sau lămpi cu gaz (în Phat Diem 
nu exista electricitate decit în cantonamentul ofiţerilor francezi). 
Pe unica stradă se îmbulzea veşnic - ziua şi noaptea -o mulţime 
agitată şi zgomotoasă. în felul său ciudat, medieval, trăind în 
umbra şi sub protecţia prinţului episcop, Phat Diem-ul fusese cel 
mai viu oraş din întreaga ţară, iar acum, după ce acostasem şi 
mă îndreptam spre locuinţele ofiţereşti, mi se părea a fi cel mai 
lipsit de viaţă. Călcam printre grămezi de moloz şi sticlă sfări- 
mată, aerul mirosea a vopsea şi a ipsos ars, iar strada cea lungă 
era pustie cît vedeai cu ochiul. Mi-am amintit de străzile Londrei 
în zori, după bombardamente - te aşteptai să întilneşti placarde 
cu înscrisul „Bombă neexplodată". 

Zidul dinspre stradă al cantonamentului ofițeresc fusese distrus, 
iar casele de peste drum erau un morman de ruine. Venind 
încoace, aflasem de la locotenentul Peraud ce se întîmplase. 
Ofiţerul era un tînăr foarte serios, francmason, şi socotea că 


totul se datorează condamnabilelor superstiții religioase ale 
camarazilor săi. Episcopul din Phat Diem fusese cîndva prin 
Europa şi devenise cu acest prilej un credincios devotat al Maicii 
Domnului din Fatima - acea apariţie a Fecioarei 

64 

care se arătase (aşa cred catolicii) unui grup de copii din 
Portugalia. Cînd s-a întors acasă, episcopul a construit o grotă în 
cinstea ei, în incinta catedralei, şi de atunci sărbătorea în fiecare 
an ziua apariţiei printr-o procesiune solemnă. Din clipa în care 
armata proprie a episcopului fusese dezarmată de către 
autorităţi, relaţiile dintre el şi colonelul comandant deveniseră 
încordate, în acel an însă colonelul - care nutrea o oarecare 
simpatie pentru episcop, deoarece fiecare dintre ei ţinea mai 
mult la ţara sa decit la catolicism - făcu un gest de prietenie şi 
hotări să ia parte la procesiune, împreună cu toţi ofiţerii săi 
superiori. Nicicînd nu se adunase atita lume în Phat Diem pentru 
a o cinsti pe Maica Domnului din Fatima. Mulţi dintre credincioşii 
budişti -care formau jumătate din populaţie - nu se înduraseră 
să piardă neobişnuitul spectacol, iar aceia care nu credeau nici 
într-un Dumnezeu, nici în altul, crezură că flamurile, cădelniţele 
şi chivoturile de aur ar putea îndepărta primejdia războiului de 
deasupra căminelor lor. Fanfara - singura formaţie militară 
rămasă intactă din fosta armată a episcopului - deschidea 
procesiunea, iar ofiţerii francezi, pioşi din ordinul colonelului, o 
urmau ca nişte copii din cor. Cortegiul intrase pe poarta 
catedralei, trecuse pe lîngă statuia albă a Sfintei Fecioare, care 
se înălța pe o insulă aflată în mijlocul unui bazin din faţa 
catedralei şi, trecînd pe sub clopotniţa în stil oriental, asemeni 
unor aripi larg deschise, pătrunsese în catedrala sculptată în 
lemn, cu coloane gigantice formate din trunchiuri întregi de 
copac şi cu altarul lucrat într-un lac purpuriu, împodobit mai 
degrabă în stil budist decît creştin. Se adunase o mare mulţime 
de oameni veniţi de prin toate satele risipite printre canale, de 
prin acele meleaguri 

65 

asemănătoare cu Ţările de Jos, dar în care mugurii verzi ai 
tulpinilor de orez şi recoltele aurii luaseră locul lalelelor, iar 
bisericile pe cel al morilor de vînt. 

Nimeni nu observase însă agenţii Vietminh-ului, care se 
amestecaseră printre cei ce urmau procesiunea şi, în aceeaşi 


noapte, cînd grosul batalionului comunist trecu prin defileurile 
din munţi înspre cîmpia Tonkin-ului, grupurile de avangardă 
atacară Phat Diem-ul sub privirile neputincioase ale oamenilor 
din avanposturile franceze din munţi. 

Acum, după patru zile de luptă, inamicul fusese respins, cu 
ajutorul paraşutiştilor, la o distanţă de jumătate de milă de oraş. 
Francezii suferiseră o grea înfrîngere; nici unui ziarist nu i s-a 
permis să vină la faţa locului, nu se puteau trimite nici un fel de 
telegrame, căci ziarele trebuiau să anunţe numai victorii. 
Autorităţile m-ar fi oprit la Hanoi dacă ar fi cunoscut scopul 
călătoriei mele, dar, cu cît te îndepărtai de cartierul general, 
controlul devenea tot mai slab pînă ce, ajuns în apropierea 
duşmanului, erai primit ca un oaspete bine venit. Ceea ce 
fusese o primejdie pentru statul-major din Hanoi, o sicîială 
pentru colonelul din Nam Dinh însemna pentru locotenentul de 
pe front o glumă, o distracţie, un semn al interesului pe care i-l 
purta lumea exterioară, aşa că vreme de citeva ore el însuşi se 
prezentă într-o lumină mai interesantă, deşi falsă, şi-şi consideră 
morţii şi răniții ca pe nişte eroi. 

Preotul îşi închise cartea de rugăciuni şi spuse: 

— Ei... am terminat. 

Era un european, dar nu un francez, deoarece episcopul nu ar fi 
admis existenţa unui preot francez în cuprinsul diocezei sale. El 
adăugă, ca şi cum s-ar fi scuzat: 

66 

— A trebuit să vin aici, sus, vă daţi seama, ca să am puţină 
linişte. Altfel, cu sărmanii oameni care sînt jos... 

Bubuitul mortierelor părea să se fi apropiat sau, cine ştie, poate 
că inamicul răspundea în cele din urmă. Greutatea cea mai 
mare era că nu ştiai unde se ascunde: se lupta în acelaşi timp în 
douăsprezece sectoare, iar printre canale, printre cîmpiile de 
orez şi căsuţele de ţară puteau găsi nenumărate ascunzători. 
Imediat sub noi, întreaga populaţie a Phat Diem-ului stătea în 
picioare, şedea sau era întinsă pe jos. Catolici, budiști, păgiîni, cu 
toţii îşi adunaseră cele mai preţioase bunuri pe care le aveau — 
o sobă de gătit, o lampă, o oglindă, un dulap, cîteva rogojini, o 
icoană - şi se îngrămădiseră în curtea catedralei şi în incinta ei. 
Aici, în nord, o dată cu întunericul se lăsa şi un frig pătrunzător. 
Catedrala era plină de oameni; nu mai rămăsese nici un loc liber 
unde să te poţi adăposti. Pînă şi treptele care urcau spre 


clopotniţă erau ocupate. Cu toate acestea, mereu alţi oameni, 
cu copii şi cu tot felul de obiecte casnice, treceau pe poarta 
catedralei. Credeau, indiferent de religia lor, că aici vor fi în 
siguranţă. Un tînăr în uniformă vietnameză, cu carabina pe 
umăr, îşi făcea loc prin mulţime. Se trezi oprit de un preot, care-i 
luă arma. 

Părintele îmi spuse, drept explicaţie: 

— Sîntem neutri. Aici ne aflăm pe pămîntul Domnului. 

Mă gindeam ce neobişnuită şi oropsită populaţie trăieşte în 
împărăţia Domnului: oameni înspăimîntaţi, îngheţaţi şi flămiînzi. 
(„Nu ştiu cum o să-i hrănim pe aceşti refugiaţi", îmi spuse 
preotul.) Din partea unui asemenea împărat te aşteptai parcă să 
le asigure o soartă mai bună. 

67 

Dar, oriunde ai merge, dai de aceeaşi situaţie. Nu sub 
ocîrmuirea celor mai puternici conducători trăiesc populaţiile 
cele mai fericite. 

Printre cei îngrămădiţi jos, în curte, se iviră mici tarabe. 

— Nu seamănă cu un bilci imens, dar în care nu vezi nici o faţă 
zimbitoare? l-am întrebat eu pe preot. 

Dus pe gînduri, preotul îmi răspunse: 

— Au îndurat un frig cumplit noaptea trecută. A trebuit să ţinem 
porţile mănăstirii închise, altfel ne-ar fi înecat. 

— In chilii e cald ? 

— Nu prea cald. Dar nu avem loc nici pentru a zecea parte din 
ei, zise el, apoi continuă: 

— Ştiu la ce vă gindiţi. Dar pentru unii din noi a-şi păstra forţele 
e un lucru esenţial. Aici funcţionează singurul spital din Phat 
Diem, iar călugărițele sînt singurele noastre infirmiere. 

— Cine-i chirurgul dumneavoastră ? 

— Eu, fac tot ce pot. 

Abia atunci am observat că sutana preotului era mînjită de 
sînge. Mă întrebă: 

— Aţi venit aici sus pentru mine? 

— Nu. Am venit doar ca să mă orientez mai bine. 

— V-am întrebat deoarece aseară a mai fost cineva să mă vadă. 
Voia să se spovedească. îl înspăimîntaseră, vă daţi seama, 
lucrurile pe care le văzuse de-a lungul canalului. Avea şi de ce 
să fie înspăimîntat. 

— A fost chiar atît de groaznic? 


— Paraşutiştii i-au secerat printr-un foc încrucişat. Bieţii oameni. 
Credeam că şi dumneavoastră vreţi să vă spovediţi. 

— Eu nu sînt catolic. Bănuiesc că v-ar veni greu să spuneţi 
măcar că sînt creştin. 

68 

— E ciudat totuşi ce face spaima dintr-un om. 

— Asupra mea nu ar avea acelaşi efect. Chiar dacă aş crede în 
Dumnezeu, aş uri totuşi ideea spovedaniei. Să îngenunchez într- 
un confesional. Să mă dezvălui în faţa altui om. lertaţi-mă, 
părinte, dar îmi pare un lucru morbid, nedemn chiar pentru un 
om. 

— O, exclamă el abia auzit, sper că sînteţi un om de treabă, 
care să nu fi avut niciodată prea multe de regretat. 

Privam şirul de biserici care se înşirau la intervale regulate, 
despărțite de canale, pînă la mare. O flacără fulgeră din cea de- 
a doua clopotniţă. 

— Nu toate bisericile dumneavoastră sînt neutre. 

— Nu a fost posibil. Francezii au fost de acord să lase deoparte 
numai catedrala. Nu ne puteam aştepta la mai mult. Ce aţi 
văzut dumneavoastră e un post al Legiunii străine. 

— Voi pleca. Adio părinte. 

— Drum bun şi Domnul să vă aibă în pază! Aveţi grijă la 
lunetişti. 

Mi-am croit drum cu greu prin mulţimea adunată în jurul 
bazinului şi al statuii albe cu braţele larg deschise şi am ieşit în 
stradă. înaintea mea, pe o distanţă de vreo trei sferturi de milă, 
nu se zăreau, în afară de mine, decît două fiinţe vii -doi soldaţi 
cu căşti de camuflaj, cu carabinele sub braţ, gata să tragă, 
îndepărtindu-se încet-încet spre capătul străzii. Spuneam vii, 
pentru că în faţa unei uşi, cu capul în stradă, zăcea trupul unui 
om mort. Singurele zgomote care se auzeau erau biziitul 
muştelor adunate în jurul cadavrului şi scîrţiitul bocancilor care 
se îndepărtau tot mai mult. Am trecut repede pe lîngă cadavru, 
privind în partea opusă. Cîteva minute mai tîrziu eram 

69 


singur, doar cu umbra mea, şi nu se mai auzea alt zgomot decit 
acela pe care-l făceam mergind. Mă simţeam ca o ţintă într-un 
poligon de tragere, îmi trecu prin minte că, dacă mi s-ar întîmpla 
ceva acum, ar trece multe ore pînă să mă găsească, îndeajuns 


de multă vreme ca să se adune muştele. 

După ce-am lăsat în urmă două canale, am luat-o pe un drum 
care ducea spre o biserică. Doisprezece oameni, în uniformă 
tărcată de para-şutişti, şedeau pe jos. Lîngă ei doi ofiţeri se 
uitau pe o hartă. M-am apropiat, dar nimeni nu mi-a dat nici o 
atenţie. 

Unul dintre paraşutişti, care purta antena unui post mobil de 
radio-recepţie, spuse: 

— Putem merge. 

Ceilalţi se ridicară imediat. 

îi întrebai, în franţuzeasca mea aproximativă, dacă-mi îngăduie 
să-i însoțesc. în acest război, faţa mea de european se dovedea 
a fi pe front un paşaport prin ea însăşi - europenii nu puteau fi 
suspectaţi că sînt agenţi ai duşmanului. 

— Cine sînteţi dumneavoastră ? mă întrebă locotenentul. 

— Scriu despre război, i-am răspuns. 

— American ? 

— Nu, englez. 

— N-o să fie cine ştie ce ispravă, dar, dacă doriţi să mergeţi cu 
noi... 

Duse mîinile la cap ca să-şi scoată casca de oţel. 

— Nu, nu, protestai, asta e pentru combatanți. 

— Cum doriţi. 

Am pornit în şir, ocolind biserica, unul cîte unul. în frunte 
mergea locotenentul. Ne-am oprit o clipă la marginea canalului, 
pentru ca soldatul transmisionist să poată lua legătura cu 
patrulele de pe celălalt mal. Proiectilele mortierelor vijiiau 

70 

deasupra noastră şi explodau undeva departe, întilniserăm 
cîţiva soldaţi în spatele bisericii şi acum eram un grup de vreo 
treizeci de oameni. Locotenentul ţinu să-mi explice, cu voce 
joasă, împungind harta cu degetul: 

— Am fost informaţi că în satul acesta sînt vreo trei sute. Se 
adună poate pentru la noapte. Nu ştim. Nimeni n-a dat de ei. 

— Unde-s ? 

— La vreo trei sute de yarzi de aici. Legătura prin radio se 
stabilise, aşa că am 

pornit din nou, în tăcere, de-a lungul canalului, întîi pe dreapta, 
apoi la stînga, prin mărăcinişul scund, prin cîmpie şi din nou prin 
mărăciniş. 


— în regulă, şopti locotenentul, făcînd un gest încurajator. 

Am mers încă vreo patruzeci de yarzi pînă am dat de un alt 
canal. O scîndură îngustă, fără nici o balustradă, unea cele două 
maluri. Asta era tot ce mai rămăsese dintr-un pod. Locotenentul 
ne făcu semn să ne desfăşurăm în linie de trăgători. Ne-am 
trîntit cu faţa la pămînt. înaintea noastră, la treizeci de picioare 
depărtare, dincolo de scîndură, se întindea un teritoriu 
necunoscut. Oamenii se uitau încordaţi înspre canal, dar 
deodată, ca la comandă, îşi îndreptară privirile în altă parte. în 
primul moment nu mi-am dat seama ce se întîmplase, dar cînd 
m-am uitat cu atenţie, gindul mi s-a întors, nu ştiu de ce, la 
Chalet şi la bărbaţii care jucau travestiţi în femei, la tinerii ofiţeri 
care fluierau şi la Pyle care spunea: „Asta nu e deloc 
recomandabil..." 

Canalul era plin de cadavre. îmi amintea de o tocană de miel cu 
prea multă carne. Leşurile erau îngrămădite unele peste altele: 
capul unuia, cenuşiu şi anonim ca al unui ocnaş, cu ţeasta rasă, 
ieşea deasupra apei asemenea unei geamanduri. 

71 

Nu se vedea nici un pic de sînge - se scursese pesemne de 
multă vreme. Nu puteam să-mi dau seama ciţi or fi fost. 
Probabil, încercînd să se retragă, fuseseră prinşi în focuri de pe 
ambele maluri. Fiecare se gîndea, fără îndoială, că şi cu noi s-ar 
putea întîmpla la fel. Am încercat să privesc în altă parte. 
Nimănui nu-i place să i se amintească cît de puţin valorează, cît 
de repede, de simplu şi de anonim poate muri. Chiar dacă 
spiritul meu năzuia spre clipa morţii, mi-era totuşi teamă, ca 
unei fecioare înainte de noaptea nunţii. Apoi aş fi dorit ca 
moartea să vină după o prealabilă înştiinţare, astfel încît să mă 
pot pregăti... dar pentru ce? Nu ştiam nici eu pentru ce, nici 
cum, poate ca să mai arunc o privire în jurul meu, să văd puţinul 
pe care aveam să-l părăsesc. 

Locotenentul şedea lîngă transmisionist, cu privirile aţintite în 
pămînt. Aparatul de radio începu să sporovăiască şi, cu un oftat 
adînc, de parcă ar fi fost trezit din somn, locotenentul se ridică 
în picioare. Gesturile oamenilor trădau o ciudată camaraderie, 
ca şi cum toţi ar fi avut de făcut o treabă pe care o mai făcuseră 
de nu ştiu cîte ori înainte. Nimeni nu aştepta să i se dea ordine. 
Doi soldaţi se îndreptară spre scîndură, încercînd să treacă 
peste apă, dar nu-şi putură păstra echilibrul din pricina armelor. 


Aşezindu-se atunci de-a călare, se tîrîră, centimetru cu cen- 
timetru, pînă la celălalt mal. Un alt soldat găsi o luntre ascunsă 
undeva în nişte tufişuri şi o aduse în faţa locotenentului. 
Intrarăm şase oameni în luntre şi omul începu să o împingă spre 
ţărmul celălalt. Dînd însă peste un morman de cadavre, nu mai 
puturăm înainta. înfundînd prăjina în grămada de leşuri, soldatul 
încercă să le dea deoparte. Unul dintre trupuri se desprinse şi 
72 

alunecă pe lingă barcă, asemeni unui înotător care face pluta. 
După aceea pornirăm din nou şi, o dată ajunşi dincolo, plecarăm 
mai departe fără să ne mai întoarcem privirile. Nu se trăsese 
nici un foc, eram în viaţă, cine ştie, poate moartea avea să ne 
cruţe pînă la celălalt canal. Auzii pe cineva că spune în spatele 
meu cu gravitate: Gott sei dank!. Cu excepţia locotenentului, cei 
mai mulţi erau nemți. 

în faţă se zărea un grup de căsuțe de ţară. Locotenentul o luă 
înainte, strecurindu-se pe lîngă ziduri. Noi l-am urmat, la o 
distanţă de şase picioare, unul după altul. Fără să mai aştepte 
vreun ordin, oamenii se împrăştiară printre case. Viaţa fugise 
de-aici, nu mai rămăsese în urmă nici o vietate, nici o găină 
măcar. Pe pereţii a ceea ce fusese înainte o odaie de locuit 
atirnau două litografii oribile, a Sfintei Fecioare şi a Maicii 
Domnului cu Pruncul, care dădeau întregului grup de case 
dărăpănate o înfăţişare europeană. Ştiai în ce cred aceşti 
oameni, chiar dacă nu împărtăşeai credinţa lor — erau nişte 
fiinţe omeneşti şi nu nişte leşuri cenuşii, umflate de apă. 

în jurul nostru războiul pîndea şi nu puteai face nimic altceva 
decit să aştepţi. Neştiind cît timp mai ai de trăit, nici nu merita 
măcar să începi să gîndeşti. Făcînd singure ceea ce mai 
făcuseră de atitea ori, santinelele îşi luară în primire posturile. 
Orice s-ar fi mişcat acum în faţa noastră era duşmanul. 
Locotenentul desfăcu harta, se uită pe ea şi raportă prin radio 
noua poziţie. Liniştea amiezii ne învălui. Chiar şi mor-tierele 
tăcuseră, iar în văzduh nu se mai zărea nici un avion. Un soldat 
desena cu un beţişor în praful din curte. O clipă am avut 
impresia că 

1. Slavă Domnului (germ.). 

73 


războiul ne uitase. Am sperat că Phuong îmi va fi trimis 


costumele la curăţat. Un vînt rece răscolea paiele şi unul dintre 
oamenii din curte se duse cuviincios după o şură să se uşureze. 
Eu încercam să-mi amintesc dacă-i plătisem consulului englez 
din Hanoi sticla de whisky pe care mi-o dăduse. 

De undeva de aproape se auziră două împuşcături şi mi-am zis: 
„Ea e. Acum vine". Nu doream nici o altă înştiinţare. Aşteptam, 
cu un sentiment de mulţumire, lucrul cel veşnic. 

Dar nu se întîmplă nimic. lar „exagerasem proporţiile 
evenimentului". După cîteva minute lungi, intră o santinelă şi 
raportă ceva locotenentului. Desluşii cuvintele Deux ci/vi/s?. 
Locotenentul îmi spuse: 

— Să mergem să vedem ce s-a întîmplat. Ne-am luat după 
soldat, pe un drumeag noroios 

dintre două ogoare. La vreo douăzeci de metri depărtare de 
grupul de case, într-un şanţ îngust, am nimerit peste ceea ce 
căutam : o femeie şi un băieţaş. Se vedea că sînt morţi: pe 
fruntea femeii era o pată mică şi uscată de sînge, iar copilul 
părea adormit. Să tot fi avut şase ani. Se ghe-muise ca un făt în 
pîntecele mamei, cu genunchii osoşi aduşi spre gură. /ia/ chance 
/"2, exclamă locotenentul. Se aplecă şi întoarse copilul cu faţa în 
sus. Purta o amuletă sfintă la git. Mi-am zis atunci, în sinea mea: 
„Farmecele nu l-au apărat". Sub trupul copilului era o bucată de 
piine fări-miţată. Şi mi-am zis „Urăsc războiul". 

Locotenentul mă întrebă cu un glas sălbatic, ca şi cum aş fi fost 
răspunzător pentru aceste morţi: 

— Aţi văzut de ajuns? 

1. Doi civili (fr.). 

2. Ghinion (fr.). 

74 

Civilul îi apare, probabil, soldatului ca omul care-l pune să ucidă, 
cel care bagă în plic, o dată cu solda, şi sentimentul de vinovăţie 
pentru crimele comise, scăpînd astfel de orice responsabilitate. 
Ne-am întors şi ne-am aşezat pe paie, la adăpost de vintul care, 
ca şi animalele, părea să ştie că se lasă întunericul. Omul care 
desenase în praf cu beţişorul se uşura după şură, iar omul care 
se uşurase desena şi el în praf. M-am gindit că, în acele clipe de 
linişte, după ce santinelele îşi ocupaseră posturile, localnicii 
trebuie să fi crezut că pot ieşi din şanţ. M-am întrebat dacă vor fi 
stat multă vreme acolo - pîinea era foarte uscată. Căsuţele 
acestea trebuie să fi fost locuinţa lor. 


Aparatul de radio biziia din nou. Locotenentul îmi spuse cu un 
glas obosit: 

— Vor bombarda satul. Patrulele sînt rechemate la bază. Or să 
rămînă la noapte acolo. 

Ne-am ridicat şi am pornit înapoi cu luntrea, pe lîngă mormanele 
de cadavre, înşiruindu-ne iar unul cîte unul, după biserică. Nu ne 
îndepărtaserăm prea mult şi totuşi mi se părea că făcu-serăm o 
lungă călătorie, al cărei singur rezultat fusese uciderea celor 
două ființe. Avioanele trecură deasupra noastră şi 
bombardamentul începu. 

Cînd am ajuns la cantonamentul ofițeresc, se întunecase de-a 
binelea. Aveam să-mi petrec noaptea acolo. Termometrul arăta 
un grad peste zero, iar singurul loc mai călduros era piaţa în 
flăcări. Unul dintre pereţi fusese ciuruit de rafalele de mitralieră, 
aşa că, în ciuda uşilor închise şi a perdelelor de pînză groasă, 
era un curent teribil. Ca să nu se stingă luminările - dinamul era 
în pană -, a trebuit să ridicăm o baricadă de cutii şi de cărţi. 
Jucai quatre cent vingt-et-un pe bani de-ai comuniştilor, cu un 
oarecare căpitan Sorel. Nu puteam juca pe băutură, deoarece 
eram 

75 

invitat să iau masa la popotă. Norocul îmi suridea sau se 
depărta într-un chip sicîitor. Am deschis sticla de whisky, ca să 
bem şi să ne mai încălzim. Ceilalţi ofiţeri s-au strîns în jurul 
nostru. Colonelul spuse: 

— Asta-i primul pahar de whisky pe care-l beau de cînd am 
plecat de la Paris. 

Un locotenent care tocmai făcuse rondul intră şi ne spuse: 

— Vom avea parte de o noapte liniştită. 

— Nu vor ataca înainte de ora patru, spuse colonelul. Aveţi 
revolver? mă întrebă el. 

— Nu. 

— O să vă găsesc eu unul. Să-l ţineţi mai bine pe pernă. Mă tem 
că salteaua o să vi se pară cam tare, adăugă el prevenitor. ŞI 
mortierele vor începe să bată la ora trei treizeci. încercăm să 
împiedicăm orice concentrare de trupe. 

— Şi cît credeţi că o să mai ţină situaţia asta ? 

— Cine ştie ? Nu mai putem obţine nici un sprijin din Nam Dinh. 
Aici se desfăşoară o operaţie de diversiune. Dacă vom putea 
rezista fără nici un ajutor decit cel primit acum două zile, 


aproape că vom înregistra o victorie. 

Vîntul bătea cu putere, căutînd să intre în încăpere. Perdeaua se 
umflase (îmi aducea aminte de Polonius înjunghiat îndărătul 
draperiei) şi flăcăruia luminării juca. Umbrele se alungau pe 
pereţi ca la teatru. Parcă eram o trupă de actori ambulanți. 

— Posturile dumneavoastră au rezistat? 

— Pe cit ştiu... 

Adăugă cu un aer foarte obosit: 

— Asta nu-i nimic, înţelegeţi, este un lucru neînsemnat în 
comparaţie cu ce se întîmplă la o sută de kilometri mai departe, 
la Hoa Binh. Acolo se dă o bătălie adevărată. 

76 

— Mai doriţi un pahar, domnule colonel ? 

— Mulţumesc, nu. Whisky-ul dumneavoastră englezesc e 
minunat, dar e mai bine să păstraţi puţin şi pentru la noapte, în 
caz de nevoie. Aş dori, dacă nu vă este cu supărare, să mă duc 
să mă culc. Nu se poate dormi după ce încep să bată mortierele. 
Căpitane Sorel, te rog să ai grijă ca monsieur Fowlair să capete 
tot ce are nevoie : luminare, chibrit, revolver. 

Şi plecă în camera sa. 

Acesta era semnalul că trebuie să ne retragem şi noi. îmi 
aşternură o saltea într-o cameră mică, pe podea. Eram 
înconjurat de lăzi de lemn. Am rămas treaz numai puţină vreme. 
Mă întrebam - dar, ciudat, fără gelozie - dacă Phuong o fi acasă. 
Să dormi alături de trupul unei femei îmi părea în noaptea aceea 
un lucru prea puţin important, poate pentru că ziua văzusem 
prea multe trupuri care nu aparţineau nimănui, nici măcar lor 
însele. Tbţi putem fi spulberaţi în vînt ca pleava. Am adormit şi l- 
am visat pe Pyle. Dansa singur pe scenă, ţeapăn, strîngind în 
braţe un partener invizibil, iar eu, stînd pe un taburet, ţineam un 
revolver în mînă, gata să intervin în cazul în care cineva ar fi 
încercat să-l întrerupă. Pe o placardă de lingă scenă, aşa cum se 
obişnuieşte în music-hall-urile englezeşti, scria: „Dansul iubirii. 
Proba cea mai grea". Cineva se mişca în fundul sălii. Am strîns 
mai tare revolverul. Şi atunci m-am trezit. 

Mîna mea căută pistolul pe care mi-l dăduseră înainte de a mă 
culca. în pragul uşii era un om care ţinea în mînă o luminare. Pe 
cap purta o cască de oţel care-i umbrea ochii, aşa că nu l-am 
recunoscut pe Pyle decît după ce mi-a vorbit. Spuse cu multă 
sfială în glas: 


77 

— îmi pare grozav de rău că te-am sculat. Mi-au spus că pot 
dormi şi eu aici. 

Nu era cu totul treaz. 

— De unde ai căpătat casca ? l-am întrebat. 

— A, mi-a împrumutat-o cineva, se bilbîi Pyle. Căra după dînsul 
o trusă militară şi începu să scoată de-acolo un sac de dormit, 
căptuşit pe dinăuntru cu lînă. 

— Eşti bine echipat, am remarcat eu, încercînd să-mi amintesc 
de ce trebuia să fim amîndoi acolo, şi eu şi el. 

— E trusa obişnuită de voiaj a membrilor echipelor noastre 
medicale. Mi-au împrumutat-o la Hanoi. 

A scos un termos, o mică spirtieră, o perie de cap, un etui de 
bărbierit şi o cutie de conserve. Eu m-am uitat la ceas. Era 
aproape trei. 


Pyle continua să despacheteze. Din cutiile şi cutiuţele cu care 
venise făcu o movilită pe care-şi puse o oglindă de bărbierit şi 
tot felul de alte dichisuri. L-am avertizat: 

— Nu ştiu dacă ai să poţi căpăta apă. 

— O! nu-i nimic, am în termos atit cît îmi trebuie pentru miine 
dimineaţă. 

Se aşeză pe sacul de dormit şi începu să-şi scoată bocancii. 

— Cum naiba ai ajuns pînă aici? întrebai. 

— Mi-au dat voie să călătoresc pînă la Nam Dinh, unde se află 
echipele noastre de combatere a trahomei!, şi de acolo am 
închiriat o barcă. 

1. Conjunctivită granuloasă. 

78 

— O barcă ? 

— Nu chiar o barcă, un fel de luntre, nu ştiu cum s-o mai fi 
numind. La drept vorbind, a trebuit să o cumpăr. Nu m-a costat 
prea mult. 

— Şi ai coborit pe rîu la vale, singur? 

— N-a fost prea greu, ştii. Mă ducea curentul. 

— Eşti nebun. 

— AŞ, de unde! Singura primejdie reală era să mă împotmolesc 
undeva. 

— Sau să fii mitraliat de vreo patrulă navală sau de vreun avion 
francez. Sau să fii ucis de soldaţii Vietminh-ului. 


Rîse încurcat. 

— Ei, a trecut, acum sînt aici. 

— în ce scop? 

— Eh... din două motive. Dar n-aş vrea să te ţin treaz. 

— Nu mi-e somn. Tunurile or să înceapă în curînd. 

— Nu te superi dacă o să dau luminarea deoparte? îmi bate 
lumina în ochi. 

Părea să fie cam agitat. 

— Care-i primul motiv ? 

— Cum să-ţi spun... alaltăieri m-ai făcut să mă gîndesc că aici 
trebuie să se întîmple ceva interesant. îţi aduci aminte, cînd am 
fost împreună cu Granger... şi cu... Phuong. 

— Mda... 

— M-am gîndit că n-ar fi rău să vin să văd şi eu ce-i pe aici. Ca 
să-ţi spun drept, mi-era şi cam ruşine de Granger. 

— Da, da... acum totul e foarte clar. 

— Şi apoi nici nu mi-a fost greu deloc, ce zici ? începu să se 
joace cu şireturile bocancilor. Se 

lăsă o tăcere care dură multă vreme. 

— Ştii, nu prea mă port ca un om cinstit, spuse el în cele din 
urmă. 

79 

— Nu? 

— De fapt, am venit să te văd. 

— Ai venit să mă vezi? 

— Da. 

— In ce scop ? 

îşi ridică privirile, despărţindu-se încurcat de şireturi. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că... m-am îndrăgostit de Phuong. 
Eu am izbucnit în rîs. Nu reuşisem să mă stă-pînesc. Ceea ce-mi 
spunea era atit de neaşteptat şi el vorbea atit de serios. L-am 
întrebat: 

— Şi n-ai putut aştepta să mă întorc ? Săptă-miîna viitoare voi fi 
la Saigon. 

— S-ar fi putut întîmpla să fii ucis. N-ar fi fost cinstit din partea 
mea. Şi apoi nu ştiu dacă aş fi izbutit să nu o văd pe Phuong în 
tot acest timp. 

— Vrei să spui că nici n-ai văzut-o? 

— Desigur. Cum, crezi că i-aş spune ceva fără ca dumneata să 
ştii dinainte? 


— De obicei, cam aşa se face. Cînd s-a întîmplat ? 

— Cred că în noaptea aceea cînd am fost la Chalet şi am dansat 
cu ea. 

— Atunci? Păi nici nu te-ai apropiat măcar ceva mai mult de ea. 
Mă privea grozav de nedumerit. Dacă mie purtarea lui mi se 
părea ciudată, a mea îi apărea lui cu totul inexplicabilă. 

— Ştii, cred că din cauză că am văzut fetele acelea... Erau atit 
de drăguţe! Şi ea ar fi putut nimeri acolo. Am vrut s-o apăr. 

— Nu prea are nevoie să fie apărată. Sau te-a poftit cumva 
domnişoara Hei s-o ocroteşti? 

— Da, dar n-am dat curs invitaţiei. M-am ţinut deoparte. 

Se opri o clipă şi continuă, întunecat la faţă: 

80 

— A fost ceva îngrozitor. Mă simt foarte prost, dar mă crezi, nu-i 
aşa că mă crezi, dacă aţi fi fost căsătoriţi, se înţelege, nu aş fi 
intervenit niciodată între un bărbat şi soţia sa. 

— Pari a fi foarte convins că poti interveni, l-am întrerupt eu cu 
un glas tăios. 

Pentru prima dată mă supărase. 

— Fowler... nu-ţi cunosc numele de botez... 

— Thomas. De ce? 

— Pot să-ţi spun Tom, nu-i aşa ? într-un fel, lucrul acesta ne-a 
apropiat. Vreau să spun... faptul că iubim aceeaşi femeie. 

— Şi ce-ai de gînd să faci? 

Se ridică în capul oaselor, plin de însufleţire. 

— Acum, că ştii totul, lucrurile îmi par altfel. O să o cer în 
căsătorie, Tom. 

— Aş prefera să-mi spui Thomas. 

— Va trebui să aleagă între noi doi, Thomas. Aşa e cit se poate 
de drept. 

Era într-adevăr drept! Pentru prima dată mă încercă fiorul 
prevestitor al singurătăţii. Totul părea ireal şi totuşi - şi totuşi... 
N-avea nici o importanţă că ar fi putut fi un amant jalnic, căci eu 
eram un ins jalnic. Infinitele posibilităţi ale unei situaţii onorabile 
erau de partea lui. 

începu să se dezbrace. Mă gindeam „E şi tînăr". Era aşa de trist 
că-l invidiam pe Pyle. 

— Nu mă pot căsători cu ea, i-am zis atunci. Am acasă o soţie 
care nu va divorța de mine niciodată. E o anglicană fanatică, 
dacă ştii cumva ce înseamnă asta... 


— îmi pare rău, Thomas. Ştii... Eu mă numesc Alden, dacă vrei... 
— Rămiîn mai degrabă la Pyle. Mă gîndesc la dumneata ca la 
Pyle. 

Se viri în sacul de dormit şi întinse mîna spre luminare, să o 
stingă. 

81 

— Uf, oftă el uşurat, mă bucur că am terminat şi cu asta, 
Thomas. Mă simţeam îngrozitor de prost. 

Era foarte limpede că acum nu se mai simţea deloc prost. 

în lumina flăcărilor de afară se vedea linia netă a părului său 
tăiat scurt. 

— Noapte bună, Thomas. Somn uşor. 

Abia ce spuse aceste cuvinte şi, ca într-o comedie proastă, 
mortierele începură să uruie, să şuiere şi să bubuie. 

— Doamne, exclamă Pyle, n-or fi atacînd ? 

— Nu, încearcă să-i împiedice să ne-atace. 

— Atunci... mi se pare că n-o să mai dormim. 

— Nu, n-o să mai dormim. 

— Thomas, aş vrea să ştii ce cred despre felul în care te-ai 
purtat în toată istoria asta. Ei bine, ai fost admirabil, admirabil, 
nu găsesc alt cuvînt mai potrivit. 

— Mulţumesc. 

— Ai văzut mult mai multe locuri decît mine, Thomas. Boston e 
totuşi un oraş cam provincial... Chiar dacă nu eşti un Lowell sau 
un Cabot. Aş vrea să-mi dai un sfat. 

— în legătură cu ce ? 

— Cu Phuong. 

— Dac-aş fi în locul tău, n-aş avea încredere în sfatul pe care ţi l- 
aş da. Nu pot să fiu obiectiv. Vreau să rămînă cu mine. 

— Nu, ştiu că eşti un om corect, absolut corect, şi interesele ei 
ne stau amîndurora la inimă. 

Nu mai puteam suporta comportarea asta de băieţandru, aşa că 
i-am spus: 

— Puțin îmi pasă care-i sînt interesele. Dacă vrei, poţi avea grijă 
de ele. Ceea ce vreau eu e trupul ei. Vreau să mă culc cu ea. Aş 
prefera să o distrug şi să mă culc cu ea decit... să am grijă ca 
să-i meargă bine. 

82 

în întuneric, nu se auzi decit o exclamaţie înăbușită: 

— Oh! 


Eu am continuat: 

— Dacă vrei să te îngrijeşti numai de interesele ei, pentru 
numele lui Dumnezeu, n-o mai bate la cap pe Phuong! Ca 
oricare altă femeie, are nevoie mai degrabă să fie bine... 
Bubuitul unui mortier feri urechile bosto-nianului de neruşinatul 
cuvînt anglo-saxon. 

Dar Pyle nu putea fi dezarmat atit de repede. Hotărise că aveam 
să mă port ca un om cumsecade şi a trebuit să mă port ca un 
om cumsecade. 

îmi spuse: 

— Ştiu cît suferi, Thomas. 

— Dar nu sufăr. 

— Ba da, suferi. Ştiu cît aş suferi eu dacă ar trebui să mă 
despart de Phuong. 

— Dar eu încă nu m-am despărţit de ea. 

— Şi eu sînt un om senzual, Thomas, dar aş renunţa la orice ca 
să o văd fericită pe Phuong. 

— E fericită. 

— Nu poate fi... în situaţia în care se află acum. Are nevoie de 
copii. 

— Crezi chiar în toate prostiile pe care sora €ei...? 

— O soră ştie uneori mai bine. 

— Soră-sa a urmărit să-ţi bage în cap toate astea, Pyle, pentru 
că s-a gindit că ai o situaţie mai bună. Şi a reuşit. 

— Dar n-am nici eu altceva decit salariul. 

— Da, dar ai o valută cu o rată de schimb mai bună. 

— Nu te amări, Thomas. Se mai întîmplă şi de astea. Oricui aş fi 
vrut să i se întîmple aşa ceva, numai ţie nu. Trag mortierele 
noastre? 

83 

— Da, mortierele noaste. Vorbeşti de parcă Phuong m-a şi 
părăsit. 

— Desigur, spuse el fără convingere, ar putea hotărî să rămînă 
cu tine. 

— Şi atunci ce-ai face? 

— Aş cere să fiu transferat. 

— De ce nu pleci, Pyle, fără să mai încurci lumea ? 

— N-ar fi drept faţă de ea, Thomas, îmi răspunse Pyle foarte 
serios. 

Nu mai văzusem niciodată un alt om care aibă aibă motive atit 


de întemeiate pentru toate încurcăturile pe care le pricinuia. 
Adăugă: 

— Nu cred că o înţelegi prea bine pe Phuong. 

După cîteva luni, trezindu-mă în acea dimineaţă cu Phuong 
alături de mine, mă gindeam „Şi tu, tu ai înţeles-o ? Ai fost în 
stare să prevezi această situaţie ? Phuong dormind fericită lîngă 
mine, şi tu mort?" Timpul se răzbună în felul lui, dar răzbunarea 
e adeseori amară. N-am face mai bine să nu încercăm să 
înţelegem, să acceptăm faptul că nici o fiinţă umană n-o 
înţelege pe cealaltă, că soţia nu-şi înţelege bărbatul, îndră- 
gostitul iubita şi părintele copilul? Poate că de asta au născocit 
oamenii existenţa lui Dumnezeu -o fiinţă capabilă de înţelegere. 
Poate că, dacă aş fi vrut să fiu înţeles sau să înţeleg, ar fi trebuit 
să mă înşel pe mine însumi, să devin un drept-credincios. Eu 
însă eram un simplu reporter. Dumnezeu există numai pentru 
cei care scriu articolele de fond. 

— Eşti sigur că e mare lucru de înţeles ? l-am întrebat atunci pe 
Pyle. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, să bem mai degrabă un 
whisky, e mult prea mult tărăboi aici ca să mai discutăm. 

— E puţin cam devreme, a remarcat Pyle. 

— E teribil de tîrziu. 

84 

Am turnat whisky-ul în pahare. Pyle ridică paharul şi se uită prin 
limpezimea lichidului la feştila luminării. Ori de cîte ori exploda 
vreo ghiulea, îi tremura mîna, şi totuşi făcuse călătoria aceea 
nebunească de la Nam Dinh pînă aici. 

— Ce ciudat, remarcă Pyle, că nici unul din nou nu-i poate ura 
celuilalt „Noroc". 

Aşa că am băut fără să mai spunem nimic. 

Capitolul V 

Crezusem că voi lipsi din Saigon doar o săptămînă, dar nu am 
reuşit să mă întorc de pe front decit abia după trei săptămîni. 
Intîi s-a dovedit a fi mult mai greu să ieşi din regiunea Phat 
Diem decit fusese să intri. Şoseaua dintre Nam Dinh şi Hanoi 
fusese tăiată şi nu se putea organiza o cursă specială cu avionul 
pentru un reporter care, oricum, nu avea ce să caute acolo. 
După aceea, cînd am ajuns la Hanoi, corespondenţii de presă - 
aduşi cu avionul ca să li se comunice cum stăteau lucrurile cu 
ultima victorie — tocmai plecau, iar în avionul cu care se 
întorceau nu mai rămăsese nici un loc liber. Pyle plecase din 


Phat Diem în dimineaţa zilei în care venise: îşi îndeplinise 
misiunea - să-mi vorbească despre Phuong -, aşa că nimic nu-l 
mai reţinea acolo. 

Cînd tirul mortierelor încetă, el adormi. Eu am plecat la popotă 
să beau o ceaşcă de cafea şi să mănînc cîțiva biscuiţi. Cînd m- 
am întors, nu l-am mai găsit. Am crezut că ieşise să se plimbe. 
După ce coborise pe fluviu tocmai de la Nam Dinh, n-avea cum 
să-l mai înfricoşeze o mină de lunetişti. Nu era în stare să-şi 
închipuie că-l ameninţă vreo suferinţă sau vreo primejdie, 
precum nu era în stare să-şi imagineze suferinţa 

86 

pe care o putea pricinui altora. O dată - dar asta cu cîteva luni 
mai tîrziu - mi-am pierdut răbdarea şi l-am călcat pe picior. îmi 
aduc aminte cum s-a dat la o parte, s-a uitat la pantoful 
murdărit şi a spus „Trebuie să mi-l lustruiesc înainte de a mă 
duce la ministru". Ştiam că se străduieşte să se exprime într-un 
stil pe care-l învățase din cărţile lui York Harding. Era sincer în 
felul lui: o simplă coincidenţă făcuse ca toate sacrificiile lui să fie 
suportate de alţii, pînă în acea noapte din urmă de sub podul de 
la Dakow. 

Abia cînd m-am întors de la Saigon am aflat că Pyle, în timp ce- 
mi beam cafeaua, reuşise să convingă un tînăr ofiţer de marină 
să-l ia pe un vas de debarcare. După ce-şi făcuse obişnuita 
patrulare, acesta îl lăsase pe ascuns la Nam Dinh. Norocul îl 
însoțea, aşa că izbuti să se întoarcă la Hanoi, împreună cu 
echipa lui de combatere a trahomei, cu douăzeci şi patru de ore 
înainte ca şoseaua să fie oficial declarată ca fiind tăiată de către 
trupele duşmane. Cînd am ajuns la Hanoi el plecase deja spre 
sud şi-mi lăsase un bilet la barmanul de la cantonamentul 
presei. 

„Dragă Thomas", îmi scria Pyle, „nici nu-ţi pot spune cît de 
grozav ai fost azi-noapte. Pot să-ţi spun doar că stăteam cu 
sufletul la gură, cînd am intrat în camera în care dormeai". 

(Dar unde se dusese oare cînd coborise cu barca de-a lungul 
fluviului?) 

„Nu sînt mulţi oameni care ar privi întreaga afacere cu atita 
calm. Ai fost grozav şi nu mă mai simt, acuma că ţi-am vorbit, 
nici pe jumătate atit de meschin pe cît mă simţeam." 

(Numai el era acela care conta ? Eram supărat, dar îmi dădeam 
seama totuşi că nu voise să 


87 

spună chiar asta. întreaga întîmplare îi apărea într-o lumină mai 
fericită, acum că nu se mai considera un om meschin. Eu eram 
mai fericit, Phuong era mai fericită, întreaga lume era mai 
fericită, pînă şi ataşatul economic dimpreună cu ministrul. 
Primăvara pogorise asupra Indochinei, acum că Pyle nu mai era 
un om meschin.) 

„Te-am aşteptat aici timp de douăzeci şi patru de ore, dar, dacă 
nu plec azi, nu voi mai fi la Saigon decit peste o săptămînă, iar 
adevărata mea misiune e în sud. Le-am spus băieţilor din 
echipele de combatere a trahomei să aibă grijă de dumneata. Or 
să-ţi placă, sînt băieţi buni şi fac o treabă grozavă. Nu te necăiji 
deloc că mă întorc înaintea dumitale la Saigon. îţi promit că nu o 
voi vedea pe Phuong pînă nu te întorci. N-aş vrea să crezi 
cumva mai tîrziu că am fost necinstit într-un fel sau altul. Cu 
multă simpatie, al dumitale, 

Alden" 

Din nou aceeaşi calmă presupunere că „mai tîrziu" eu aveam să 
o pierd pe Phuong. Se poate baza oare încrederea pe un curs 
valutar ? Vorbeam odată despre calități de aur. Trebuie să 
vorbim acum despre o dragoste a dolarului? Dragostea dolarului 
presupune, desigur, măritişul, ziua copilului şi a mamei, chiar 
dacă mai tirziu implică Reno, Virgin Islands sau alte localităţi 
unde se duc americanii să divorţeze. Dragostea dolarului 
presupune bune intenţii, o conştiinţă limpede şi dracu' să-i ia pe 
toţi ceilalţi. Dragostea mea nu avea însă nici o intenţie: ea 
cunoştea viitorul. Tot ce se poate încerca e să faci viitorul mai 
puţin greu de suportat, să-l îmblinzeşti cînd a 

88 

venit, iar la treaba asta te poate ajuta şi opiul. Nu prevăzusem 
niciodată că prima lovitură a viitorului de care trebuia s-o 
consolez pe Phuong avea să fie moartea lui Pyle. 

M-am dus - n-aveam altceva de făcut - la conferinţa de presă. 
Granger - se putea altfel! - era prezent. Prezida un colonel 
francez, tînăr şi cam prea frumos. Vorbea în franceză, iar un 
ofiţer inferior traducea. Corespondenţii de presă francezi 
stăteau cu toţii împreună, ca o echipă de fotbal adversă. Mi-era 
greu să fiu atent tot timpul la ce spunea colonelul. Gîndurile îmi 
fugeau mereu la Phuong şi se învirteau în jurul unei singure 
întrebări : dacă Pyle are cumva dreptate şi trebuie să mă 


despart de ea, unde am să mă duc cînd am să plec de aici? 
Interpretul spunea: 

— Domnul colonel doreşte să vă comunice că inamicul a suferit 
o grea înfrîngere şi are pierderi numeroase, echivalente cu 
efectivul unui batalion. Ultimele detaşamente se retrag cu 
ajutorul unor plute improvizate peste Fluviul Roşu şi sînt bom- 
bardate încontinuu de aviația noastră. 

Colonelul îşi trecu mîna prin frumosul său păr blond şi, înălţindu- 
şi bagheta, o plimbă de-a lungul hărților atîrnate pe perete. 

Un corespondent american puse o întrebare: 

— Care sînt pierderile francezilor? 

Colonelul înţelese foarte bine sensul întrebării - de obicei, cam 
în această etapă a conferinţei se puneau asemenea întrebări -, 
dar se opri, cu bagheta ridicată în aer, aşteptind să i se traducă, 
cu un zîmbet amabil, de profesor binevoitor, pe buze. După 
aceea răspunse cu o răbdare plină de ambiguitate. 

— Domnul colonel spune că pierderile noastre nu au fost grele. 
Cifra exactă nu este cunoscută încă. 

89 

Răspunsul acesta marca întotdeauna începutul scandalului. Şi te 
gîndeai că, mai devreme sau mai tîrziu, colonelul va găsi o 
metodă pe care s-o folosească pentru a-şi îmblinzi elevii 
nesupuşi sau că directorul va numi un alt membru al corpului 
profesoral, mai priceput în a menţine ordinea. 

— Domnul colonel vorbeşte serios, întrebă Granger, cînd ne 
spune că a avut timp să numere morţii inamicului, dar nu şi pe 
ai săi? 

Cu răbdare, colonelul ţesea din nou un păienjeniş de formulări 
evazive, pe care ştia prea bine că-l va spulbera o altă întrebare. 
Corespondenţii francezi, întunecaţi la faţă, nu scoteau nici un 
cuvînt. In cazul în care corespondenţii americani l-ar fi silit pe 
colonel să admită ceva, ar fi fost gata să se folosească de cele 
declarate, dar altfel nu se asociau hărţuielii întreprinse în scopul 
de a-l prinde în capcană pe compatriotul lor. 

— Domnul colonel spune că forţele duşmanului sînt în plină 
derută. Se pot număra morţii rămaşi în urma liniei de atac, dar, 
atita vreme cit bătălia este în plină desfăşurare, nu se pot obţine 
cifre de la unităţile franceze care avansează. 

— Nu e vorba de ce putem obţine noi, interveni din nou 
Granger, ci de ce ştie sau nu /'Etat-major!. Afirmaţi cu toată 


seriozitatea că plutoanele nu raportează prin radio ce pierderi 
au? 

Colonelul începu să-şi cam piardă răbdarea. Mă gindeam că ar fi 
putut evita toată această încurcătură dacă ne-ar fi spus de la 
început că are cifre, dar nu ni le poate da. La urma urmei, era 
războiul lor, nu al nostru. Nu aveam nici un drept să pretindem 
tot felul de informaţii. Nu 

1. Statul-major (fr.). 

90 

noi trebuia să luptăm, atit cu deputaţii de stînga din Paris, cit şi 
cu trupele lui Ho-Şi-Min din regiunea cuprinsă între Fluviul Roşu 
şi Fluviul Negru. Nu noi eram ucişi. 

Zvirlindu-ne apoi brusc informaţia că pierderile francezilor erau 
în proporţie de unu la trei, colonelul ne întoarse spatele, uitîndu- 
se furios la hărţile de pe perete. Pierderile acestea însemnau 
pentru el camarazi, ofiţeri care aparţineau aceleiaşi promoţii 
provenite de la St. Cyr!, nu simple cifre, ca pentru Granger. 

— Ei, acum mai ştim cum stăm! exclamă Granger şi se uită la 
colegii săi cu o expresie stupidă de triumf pe faţă. 

Francezii, cu capetele plecate, luau întunecaţi note. 

— Asta e mai mult decit în Coreea, am spus cu intenţionată 
neînțelegere, dar tot ce am reuşit a fost să-i dau o nouă idee lui 
Granger. 

— Intreabă-l pe colonel, reveni el, ce au de gînd francezii să facă 
acum ? El spune că duşmanul se retrage peste Fluviul Negru... 
— Fluviul Roşu, îl corectă interpretul. 

— Nu mă interesează ce culoare are fluviul. Ce am vrea să ştim 
noi e ce vor face francezii acum. 

— Duşmanul fuge. 

— Şi ce se va întîmpla cînd vor ajunge pe celălalt mal ? Ce veţi 
face atunci ? O să staţi pe mal şi o să spuneţi că totul s-a 
terminat? 

Ofițerii francezi ascultau cu o răbdare posomorită gălăgia pe 
care o făcea Granger. Azi soldatului i se cerea să dea dovadă şi 
de umilinţă. 

— O să-i bombardaţi cu cărţi poştale cu felicitări de Crăciun? 

1. Renumită şcoală militară franceză. 

91 

Căpitanul traducea cu deosebită grijă totul, folosind pînă şi 
expresia Cartes de Noeľ. Colonelul zîimbi morocănos. 


— Nu cu cărţi poştale, spuse el. 

Cred că tinereţea şi frumuseţea colonelului îl scoteau din fire pe 
Granger. Colonelul nu era -cel puţin după opinia lui - un om şi 
jumătate. De aceea se grăbi să răspundă: 

— Parcă-i bombardaţi cu altceva? Colonelul începu deodată să 
vorbească în 

engleză, o engleză fără cusur. 

— Dacă muniţiile promise de americani ar fi sosit, am fi avut cu 
ce să-i mai bombardăm. 

în ciuda eleganţei sale, era un om simplu. Credea că pe 
corespondenţii ziarelor îi interesa mai mult onoarea ţării lor 
decit ştirile. Granger însă îi răspunse imediat (era priceput şi 
ţinea minte foarte bine datele): 

— Vreţi cumva să spuneţi că n-a sosit nimic din livrările promise 
penrtu începutul lui septem-Dne. 

— Da. 

Granger obținuse ştirea pe care o aştepta, începu să scrie în 
carnet. 

— Regret, spuse colonelul, ştirea aceasta nu poate fi publicată, 
e pur informativă. 

— Dar, domnule colonel, protestă Granger, asta-i o ştire de ziar. 
Vă putem ajuta dacă o publicăm. 

— Nu, problema aceasta o rezolvă diplomaţii. 

— Ce rău poate face publicarea ei? Corespondenţii francezi erau 
în inferioritate: 

nu prea ştiau engleza. Colonelul nu respecta regulamentul. 
Supăraţi, mormăiau între ei. 

1. Cărţi poştale cu felicitări de Crăciun (fr.). 

92 

r 

— Eu nu pot aprecia exact situaţia, spuse colonelul. Ziarele 
americane vor scrie probabil „Ah, 

»franţujii ăştia întotdeauna se pling, întotdeauna cer cite ceva". 
La Paris, comuniştii vor clama: „îşi varsă sîngele pentru 
interesele Americii, iar America nu le trimite nici măcar un 
elicopter mai uzat". Asta nu foloseşte la nimic. Pînă la urmă tot 
fără elicopter o să rămînem, iar duşmanul va fi tot aici, la 
cincizeci de mile de Hanoi. 

— Cel puţin pot scrie că aţi avea o nevoie grozavă de 
elicoptere? 


— Puteţi spune că acum şase luni aveam trei elicoptere, iar 
acum avem unul. Unul, repetă colonelul cu amărăciune şi, într- 
un fel, cu uimire. Puteţi spune că, în cazul în care soldaţii sînt 
răniţi în timpul luptei - nu serios răniţi, ci numai răniţi -, ştiu că 
în douăzeci şi patru de ore vor muri. Douăsprezece ore, poate 
chiar douăzeci şi patru de ore pe brancardă pînă la ambulanţă, 
după aceea drumuri proaste, un accident, cine ştie, poate şi o 
ambuscadă, o cangrenă. E mai bine să fii omorit de la început. 
Corespondenţii de presă francezi îşi întindeau gitul, încercînd să 
înţeleagă ce se spune. 

— Asta puteţi scrie, spunea el, cu atît mai otrăvit, cu cît era mai 
frumos. /nterpretez!, ordonă el şi ieşi din cameră, lăsîndu-l pe 
căpitan să îndeplinească o sarcină puţin obişnuită: să traducă 
din engleză în franceză. 

— L-am înfundat, spuse Granger satisfăcut şi se retrase într-un 
colţ, la bar, ca să-şi scrie telegrama. 

Cu a mea nu pierdusem multă vreme : despre Phat Diem nu 
puteam scrie nimic care să treacă 

93 

1. Traduceţi (fr.). 

de cenzură. Dacă ştirile ar fi fost de ajuns de importante, aş fi 
putut pleca cu avionul la Hong Kong, ca să le telegrafiez de- 
acolo, dar exista vreo ştire atît de importantă încît să merite 
riscul de a fi expulzat ? Mă îndoiam că ar putea exista aşa ceva. 
Expulzarea ar fi însemnat sfîrşitul unei vieţi întregi, ar fi 
însemnat victoria lui Pyle. Şi iată, cînd m-a întors la hotel, în 
cutia mea de scrisori mă aştepta ceea ce de fapt însemna 
deplina lui victorie, sfîrşitul... telegrama de felicitare pentru 
avansarea mea. Dante nu se gindise niciodată la această 
întorsătură în destinul iubiţilor săi azvirliţi în Infern. Paolo! nu a 
trecut niciodată în Purgatoriu. 

Am urcat în camera mea pustie. Robinetul de apă rece (la Hanoi 
nu era apă caldă) picura mereu. M-am aşezat pe marginea 
patului, deasupra căruia plasa împotriva ţinţarilor plutea ca un 
nor. Aveam să fiu noul şef al secţiei externe a ziarului meu şi 
urma să merg în fiecare după-amiază, la orele trei şi jumătate, 
în acea clădire mohorită în stil victorian de lîngă gara Blackfriars 
şi care are lingă lift o placă pusă de lordul Salisbury. Vestea cea 
bună îmi fusese trimisă din Saigon şi mă întrebam dacă Phuong 
nu o aflase încă. Nu aveam să mai fiu reporter: în viitor trebuia 


să am opinii şi, în schimbul acestui privilegiu inutil, mi se răpise 
ultima speranţă de victorie în lupta cu Pyle. Experienţa mea se 
putea măsura cu inocenţa lui - vîrsta era o carte pe care puteai 
miza tot atit de bine ca şi tinereţea. Acuma însă nu aveam la 
îndemînă nici măcar limitatul viitor al celor douăsprezece luni, 
iar viitorul era în acest joc 

1. Aluzie la Paolo Malatesta şi Francesca da Rimini, osîndiţi să se 
chinuie în Infern pentru dragostea lor neîngăduită de legi. 

94 

atuul de cupă. îl invidiam pe ofiţerul cel mai bolnav de dorul 
casei, pentru că lui i se oferea posibilitatea de a muri. Aş fi vrut 
să pling, dar glandele mele lacrimale secaseră. Oh, puteau să se 
ducă acasă, treaba lor... eu nu doream altceva decît camera 
mea de pe rue Catinat. 

Seara era rece în Hanoi, iar luminile sclipeau mai palide decit în 
Saigon, mai asortate la rochiile întunecate ale femeilor şi la 
starea de război. O luai pe rue Gambetta, îndreptindu-mă spre 
Pax-Bar. Nu eram ispitit deloc să beau cu ofiţerii francezi 
superiori, cu soțiile şi femeile lor la Metropole. Cînd am ajuns în 
faţa barului, din depărtare, dinspre Hoa Binh, se auzea bubuitul 
înăbuşit al tunurilor. în timpul zilei, zgomotul circulaţiei îl 
acoperise, acum însă, în afară de sunetul clopoţeilor veniţi din 
locurile unde se adunau conducătorii de trishaw-uri şi te îmbiau 
să apelezi la ei, nu mai auzeai nimic. 

Pietri şedea, ca întotdeauna, în acelaşi loc. Avea o ţeastă 
prelungă şi ciudată care-i stătea pe umeri ca o pară pe o 
farfurie. Era ofiţer la Siguranţă şi era căsătorit cu o frumoasă 
tonkineză, patroana de la Pax-Bar. încă unul care nu dorea deloc 
să se întoarcă acasă. Originar din Corsica, el preferase Marsilia 
în locul insulei natale şi renunţase la Marsilia pentru locul pe 
care-l ocupa zilnic în rue Gambetta. Eram curios să ştiu dacă el 
cunoştea cuprinsul telegramei. 

— Quatre cent vingt-et-un ? mă întrebă. 

— De ce nu ? 

Am început să zvîrlim zarurile şi în acea clipă mi s-a părut că 
pentru mine nici nu poate exista vreo altă viață, pe care să o 
duc undeva departe de rue Gambetta şi de rue Catinat, o viață 
lipsită de gustul insipid al vermutului, de familiarul 

95 

zgomot al zarurilor şi de focul tunurilor care alunecau încet la 


orizont asemenea unor ace de ceasornic. l-am spus: 

— Ştii că mă întorc. 

— Acasă ? mă întrebă Pietri, zvirlind cu zarurile un patru-unu. 
— Nu. în Anglia. 


96 

PARTEA A DOUA 

Capitolul | 

Pyle se invitase la mine să bem ceva. Aşa îmi spusese, deşi 
ştiam foarte bine că nu obişnuieşte să bea. După ce trecuseră 
cîteva săptămîni, întilni-rea aceea fantastică de la Phat Diem îmi 
părea aproape de necrezut, iar amănuntele discuţiei îmi 
deveniseră foarte vagi. Erau asemeni literelor şterse de pe 
mormintele romane, iar eu eram arheologul care încearcă să le 
reconstituie cum poate, potrivit pregătirii sale ştiinţifice. La un 
moment dat mă gindeam chiar că şi a bătut joc de mine şi că 
discuţia fusese o ironică şi intenţionată înşelătorie, menită să 
ascundă scopul pe care-l urmărea cu adevărat. Se şi spunea în 
Saigon că e în slujba acelor servicii denumite în chip prostesc 
secrete. Poate că umbla să furnizeze arme americane unei a 
Treia Forțe - fanfarei episcopului, adică tot ce-i mai rămăsese 
din tinerii şi înspăimîntaţii lui recruți. Aveam în buzunar 
telegrama care mă aşteptase în Hanoi. N-avea nici un rost să i-o 
arăt lui Phuong, deoarece ne-am fi otrăvit cu lacrimi şi certuri 
puţinele luni care ne mai rămăseseră pînă la plecare. Nici viza 
de ieşire nu aveam intenţia să o cer decit în ultimul moment, 
pentru că ar fi fost posibil să aibă vreo rudă la biroul de 
emigrări. 

— Ştii, Phuong, la ora şase vine Pyle la noi! 

— O să plec atunci la sora mea. 

— Cred că ar vrea să te vadă. 

99 

— Nu vrea să mă vadă, nici pe mine şi nici pe altcineva din 
familia mea. Cât timp ai fost plecat, n-a venit măcar o dată s-o 
vadă pe sora mea, deşi ea 1-a invitat. A fost foarte jignită. 

— N-are rost să pleci. 


— Dar dacă ar fi vrut să mă vadă, ne-ar fi invitat la Majestic. 
Vrea să-ţi vorbească în particular... chestiuni de afaceri. 

— Dar despre ce era vorba ? 

— Se spune că-i vin prin import o mulţime de lucruri. Chimicale, 
medicamente... 

— Astea-s pentru echipele de combatere a tra-homei, care 
lucrează în nord... 

— Se poate. Autorităţile vamale nu au voie să deschidă nimic. 
Colete diplomatice. O dată s-a comis o greşeală. Funcţionarul în 
cauză a fost concediat. Prim-secretarul a ameninţat cu sistarea 
tuturor importurilor. 

— Dar despre ce era vorba ? 

— Materiale plastice. 

— Vrei să spui bombe? 

— Nu. Doar materiale plastice. 

Cînd Phuong plecă, m-am apucat să scriu acasă. Peste citeva 
zile, un coleg de la agenţia Reuter pleca la Hong Kong şi putea 
să-mi expedieze scrisoarea de acolo. Ştiam că apelul meu va 
rămîne fără răspuns, dar cel puţin nu aveam să-mi reproşez 
după aceea că n-am încercat tot ce se putea. l-am scris 
directorului că, pentru o schimbare de corespondenţi, momentul 
nu era bine ales. Generalul de Lattre agoniza la Paris, francezii 
erau pe punctul de a se retrage din Hoa Binh; nicicînd nordul nu 
fusese ameninţat de o mai mare priejdie. Şi apoi nu eram 
potrivit pentru funcţia de şef al secţiei externe, eu eram 
reporter, un om fără opinii solide. Pe ultima pagină invocasem 
chiar motive de ordin personal, deşi era 

100 

foarte puţin probabil să mai existe vreo urmă de simpatie 
omenească dincolo de becurile cu lumina de zi, de vizierele 
verzi şi de expresiile stereotipe „în interesul ziarului", „situaţia 
cere ca..." Am scris aşa: 

„Din motive de ordin personal, aş fi foarte nefericit dacă ar 
trebui să părăsesc Vietnamul. Nu socotesc că aş putea lucra 
foarte bine în Anglia, unde voi avea greutăţi nu numai finan- 
ciare, ci şi familiale. Dacă mi-aş putea permite să o fac, aş 
demisiona mai curînd decît să mă întorc în Anglia. Menţionez 
acest lucru numai pentru a vă arăta cît de greu cîntăresc 
motivele invocate. Nu cred că mă consideraţi un corespondent 
ineficient şi aceasta e prima favoare pe care v-o cer". 


După aceea, mi-am revăzut articolul despre bătălia de la Phat 
Diem, ca să-l pot trimite pentru a fi expediat din Hong Kong. 
Francezii n-ar fi avut acum nimic serios de obiectat. Asediul 
fusese ridicat. O înfrîngere putea fi prezentată drept o victorie. 
Am luat apoi scrisoarea şi am rupt ultima pagină. N-avea nici un 
rost, „motivele personale" n-ar fi servit la altceva decit să le 
furnizeze subiectul unor glume răutăcioase. Se ştia că fiecare 
corespondent de presă îşi are „fata" lui în zonă. Directorul ar fi 
glumit cu redactorul de noapte, care s-ar fi întors - invidiindu-mă 
în gîndul lui -la căsuţa sa din Streatham şi s-ar fi urcat în pat, 
gîndindu-se tot la mine, şi ar fi adormit lîngă credincioasa lui 
soţie, cu care trăieşte de mulţi ani, încă de pe timpul cînd erau 
la Glasgow. Vedeam atât de bine casa aceea fără de noroc, 
tricicleta stricată din hol, pipa favorită pe care i-o spărsese 
cineva, iar în sufragerie o cămaşă de 

101 

copil căreia îi lipsea un nasture ce trebuia cusut. „Motive 
personale"... Cînd aveam să beau la Clubul Presei, nu voiam ca 
glumele lor să-mi amintească de Phuong. 

Am auzit o bătaie în uşă. Am deschis şi cîinele negru al lui Pyle a 
intrat în cameră înaintea stăpiînului său. Pyle privi peste umărul 
meu şi văzu că sînt singur. 

— Da, sînt singur. Phuong s-a dus la sora ei. Roşi. Purta o 
cămaşă hawaiană, ce e drept cu 

o croială şi de o culoare mai puţin excentrică. Eram uimit: 
fusese oare acuzat de activitate antiamericană ? 

— Sper că nu te-am deranjat... 

— O, nu! Bei ceva ? 

— Mulţumesc. Bere? 

— Nu, îmi pare rău. N-avem frigider, trebuie să trimitem după 
gheaţă. Nu vrei cumva un scotch ? 

— Unul mic, dacă nu te superi. Nu-mi prea priesc băuturile tari. 
— Sec? 

— Cu mult sifon... dacă ai la îndemiînă. 

— Nu te-am mai văzut de la Phat Diem, am remarcat eu. 

— Ai primit bileţelul meu, Thomas? 

Adresîndu-mi-se cu numele de botez, îmi atrăgea parcă atenţia 
că nu glumise şi că acum venise să o ia pe Phuong. îşi aranjase, 
se vedea, şi frizura, şi probabil că bluza hawaiană trebuia să 
aibă rolul penajului de păun. 


— Da, l-am primit. Şi în consecinţă ar fi trebuit să te bat 
zdravăn. 

— Desigur că ai tot dreptul, Thomas. Dar am făcut box la 
colegiu... şi sînt cu mult mai tînăr decît tine. 

— Da, da, n-ar fi prea indicat să încerc. 

102 

— Ştii, Thomas (sînt convins că şi tu eşti de aceeaşi părere), nu- 
mi place să discut despre Phuong cînd nu e de faţă. Credeam că 
va fi şi ea acasă. 

— Bine, şi atunci despre ce să discutăm... despre materiale 
plastice? 

Nu intenţionasem deloc să-l pun 
mirat: 

— Ştii ceva despre asta? 

— Phuong mi-a spus. 

— Cum putea...? 

— Poţi fi sigur că tot oraşul ştie. Şi apoi ce importanţă are ? Te 
ocupi cu negoţul de jucării ? 

— Nu am vrea ca ajutorul pe care-l dăm să fie cunoscut cu de- 
amănuntul. Ştii doar ce înseamnă Congresul... şi apoi mai vin şi 
diverşi senatori. Am avut o întreagă poveste cu echipele de 
combatere a trahomei din pricină că foloseau unele substanţe 
chimice în locul altora. 

— Bine, bine, dar tot nu înţeleg ce are de-a face asta cu 
materialele plastice? 

Cîinele lui negru, uriaş, şedea pe podea şi gifiia; limba-i atirna ca 
o clătită arsă. Pyle spuse într-o doară: 

— A, n-ai de unde să ştii! Vrem să punem pe picioare unele din 
industriile de pe aici şi trebuie să ne ferim de francezi, care vor 
ca totul să fie cumpărat din Franţa. 

— Nu-i acuz. Războiul cere bani. 

— Iţi plac ciinii ? 

— Nu. 

— Credeam că englezilor le plac foarte mult cîinii. 

— Şi noi credem că americanilor le plac dolarii, dar probabil că 
sînt şi excepţii. 

— Nu ştiu ce m-aş face fără Duke. Ştii, uneori mă simt îngrozitor 
de singur... 

103 


A 


n încurcătură. Mă întrebă 


— în meseria ta ai totuşi mulţi asociaţi. 

— Pe primul mei cîine îl chema Prince. îl numisem aşa după 
Prinţul cel Negru. Ştii, tipul care... 

— A masacrat toate femeile şi toţi copiii din Limoges. 

— Nu-mi amintesc. 

— Cărţile de istorie trec poveştile astea sub tăcere. 

Aveam să văd de multe ori expresia aceea de jenă şi 
dezamăgire ce i se întipărea pe faţă şi în privire cînd realitatea 
nu se potrivea cu ideile romantice pe care şi le făurise. Sau cînd 
cineva pe care îl admira sau îl iubea se situa sub nivelul 
imposibil la care şi-l imaginase. îmi amintesc că o dată l-am 
prins pe York Harding cu o greşeală grosolană. A trebuit să-l 
consolez pe Pyle: 

— E omenesc să greşeşti. A rîs nervos şi mi-a spus: 

— Ai să crezi, desigur, că sînt un dobitoc, dar mi-l închipuiam 
infailibil. Tatălui meu i-a plăcut grozav cînd s-au cunoscut, a mai 
adăugat el, şi e foarte greu să-i placă lui cineva. 

După ce gifiise îndeajuns ca să-şi asigure într-un fel dreptul de a 
respira, cîinele negru şi uriaş, cu numele de Duke, începu să 
adulmece prin cameră. 

— Vrei să-i spui cîinelui să stea liniştit? am spus. 

— Vai, iartă-mă! Duke, Duke... Stai locului, Duke! 

Duke stătu locului şi începu să se lingă zgomotos sub coadă. Eu 
am umplut paharele şi, în trecere, am avut grijă să-i întrerup 
toaleta lui Duke. Dar pauza dură foarte puţin: cîinele începu să 
se scarpine. 

— Duke e teribil de inteligent, spuse Pyle. 

104 

— Ce s-a întîmplat cu Prince ? 

— L-a călcat o maşină cînd am fost la ferma noastră din 
Connecticut. 

— Ai fost tare necăjit? 

— O, mi-a părut tare rău. [ineam foarte mult la el, dar trebuie 
să fii totuşi rezonabil. Nimic nu putea să-l mai învie. 

— Şi dacă o vei pierde pe Phuong, vei fi rezonabil ? 

— Da, cred că da. Dar dumneata ? 

— Mă îndoiesc. S-ar putea să mă apuce nebunia. Te-ai gîndit la 
asta, Pyle? 

— Mi-ar plăcea să-mi spui Alden, Thomas. 

— Nu pot. Numele de Pyle e... legat de unele lucruri. Te-ai gindit 


la asta? 

— Fără îndoială că nu. Eşti cel mai grozav tip din câţi am 
cunoscut. Cînd mă gîndesc cum te-ai purtat cînd am dat buzna 
în... 

— îmi amintesc că, înainte de a adormi, m-am gîndit că ar fi fost 
bine să fim atacați şi să fii ucis. O moarte eroică. Pentru 
Democraţie. 

— Nu-ţi bate joc de mine, Thomas, zise el, foindu-se stânjenit pe 
scaun. Ştiu că mă crezi cam greu de cap, dar îmi dau seama 
cînd glumeşti. 

— Dar nu glumesc deloc. 

— Sînt convins că dacă te gindeşti mai serios, şi tu îi vrei numai 
binele. 

Şi atunci am auzit paşii lui Phuong. Sperasem, împotriva oricărei 
speranţe, că Pyle o să plece înainte ca ea să se întoarcă. îi 
auzise şi el paşii şi-i recunoscuse. Spuse „A venit", deşi nu-i 
observase mersul decît într-o singură seară. Pînă şi cîinele se 
ridică şi se duse la uşa care rămăsese deschisă ca să fie mai 
răcoare în cameră, ca şi cum ar fi acceptat-o pe Phuong în 
mijlocul familiei lui Pyle. Eu eram un intrus. 

105 

Phuong se arătă în uşă. 

— Sora mea nu era acasă, se scuză ea şi-i aruncă lui Pyle o 
privire bănuitoare. 

M-am întrebat dacă spune adevărul sau dacă nu cumva îi 
ordonase soră-sa să se întoarcă de îndată. 

— îţi aminteşti de domnul Pyle ? i-am spus fetei. 

— Enchantee. * 

Era foarte politicoasă. 

— îmi pare foarte bine că vă revăd, spuse el, înroşindu-se. 

— Comment ? 

— Nu ştie prea bine engleza, i-am explicat lui Pyle. 

— Din nefericire, franceza mea e îngrozitoare. Dar iau lecţii. Şi 
aş putea înţelege... dacă domnişoara Phuong ar vorbi mai rar. 

— O să fiu eu interpret. Trebuie să te obişnuieşti cu accentul de 
pe aici ca să te poţi înţelege. Şi acum ce vrei să-i spui? Şezi, 
Phuong. Domnul Pyle a venit anume ca să te vadă. Eşti sigur, l- 
am mai întrebat pe Pyle, că nu doreşti să vă las singuri? 

— Doresc să auzi tot ce vreau să-i spun. Altminteri nu ar fi 
corect. 


— Bine, dă-i drumul. 

Şi atunci începu să spună cu glas solemn, ca şi cum şi-ar fi 
învăţat rolul pe de rost, că are pentru Phuong o profundă 
afecţiune şi un mare respect. Şi-a dat seama de asta chiar din 
noaptea în care a dansat cu ea. într-un fel, mi se părea că asist 
la prezentarea unei case mari, făcută unui grup de turişti de 
către majordom. Casa cea mare era inima lui, iar apartamentele 
particulare unde 

1. încîntată (fr.). 

106 


locuia familia ne erau arătate în treacăt şi foarte repede. 
Traduceam cu o grijă plină de meticulozitate. Cuvintele sunau şi 
mai îngrozitor aşa, iar Phuong şedea liniştită, cu miinile-n poală, 
ca şi cum ar fi vizionat un film. 

— A înţeles ce i-am spus? mă întrebă el. 

— în măsura în care pot eu garanta. N-ai vrea să adaug şi puţină 
pasiune, nu? 

— O, nu, te rog numai să traduci. N-aş vrea s-o tulbur peste 
măsură. 

— Aha, înţeleg. 

— Spune-i că vreau să o iau de nevastă. 

— l-am spus. 

— Ce-a zis? 

— M-a întrebat dacă eşti un om serios. l-am spus că aşa ţi-e 
felul. 

— E într-adevăr o situaţie destul de ciudată, observă Pyle. Eu să 
te rog pe dumneata să traduci... 

— Da, cam ciudată. 

— Şi totuşi mi se pare că aşa trebuie să fie. La urma urmei, eşti 
cel mai bun prieten al meu. 

— E foarte drăguţ din partea ta că mi-o spui. 

— N-aş apela la nimeni altcineva într-un caz grav, decit la tine. 
— Şi faptul că te-ai îndrăgostit de iubita mea e tot un caz grav? 
— Desigur, Thomas. Aş fi dorit să fie vorba de oricine altcineva, 
numai nu de tine. 

— Bine. Ce să-i mai spun? Că nu poţi trăi fără ea? 

— Nu, asta ar fi prea emoţionant. Şi, de altfel, nu e cu totul 
adevărat. Aş putea fi silit să plec, evident, dar poţi trece peste 
orice. 


— în timp ce te gîndeşti ce să-i mai spui, nu te superi dacă-i mai 
zic şi eu cîteva cuvinte în ceea ce mă priveşte? 

107 

— Nu. De ce să mă supăr? E foarte corect aşa, Thomas. 

— Ascultă-mă, Phuong, chiar vrei să mă părăseşti din cauza lui ? 
Se va căsători cu tine. Eu nu pot să fac lucrul ăsta. Ştii de ce. 

— Tu ai de gind să pleci? m-a întrebat ea. Eu m-am gindit la 
scrisoarea directorului. Era 

în buzunarul meu. 

— Nu. 

— Niciodată ? 

— Se poate promite aşa ceva? Nici el nu poate. Şi căsătoriile se 
desfac. De multe ori se desfac mai repede decit o legătură ca a 
noastră. 

— Nu vreau să plec, a zis ea, dar vorbele ei nu erau prea 
încurajatoare - cuprindeau un „dar" subinţeles. 

Pyle interveni: 

— Cred că ar trebui să dau cărţile pe faţă. Nu sînt bogat. Dar 
după moartea tatălui meu voi avea cam vreo cincizeci de mii de 
dolari. Sînt perfect sănătos. Am un certificat eliberat abia acum 
două luni. Şi-i pot spune ce grupă sanguină am. 

— Asta nu ştiu cum să traduc. La ce serveşte ? 

— Păi, ca să ştim în chip sigur dacă putem avea sau nu copii. 

— Aşa se face dragoste la voi în America? După venituri şi grupă 
sanguină? 

— Nu ştiu, nu mi s-a mai întîmplat pînă acum. Acasă s-ar putea 
ca mama mea să mai vorbească cu maică-sa şi despre altele. 

— Despre grupele sanguine ? 

— Nu-ţi bate joc de mine, Thomas. Ştiu că mă port ca un tip de 
modă veche. Nu prea ştiu să mă descurc într-o asemenea 
situaţie. 

— Nici eu. Nu crezi c-am putea s-o scoatem la capăt jucînd-o în 
zaruri ? 

108 

— Acuma, Thomas, vrei să te arăţi un tip dur? Dar o iubeşti în 
felul tău tot atît de mult ca şi mine. 

— Bine, Pyle, zi-i înainte. 

— Spune-i că nu mă aştept să mă iubească aşa, dintr-o dată. 
Asta va veni cu timpul, dar spune-i că-i ofer siguranţă şi respect. 
Asta nu sună prea atrăgător, dar poate că-s mai bune decit 


pasiunea. 

— Pasiunea, am replicat, o va putea obţine oricînd de la şoferul 
tău, cînd vei fi plecat la birou. 

Pyle se înroşi. Ridicîndu-se stingherit îmi spuse: 

— Asta-i o glumă murdară. Nu pot admite să o insulţi. N-ai nici 
un drept... 

— Nu-i încă soţia ta. 

— Ce-i poţi oferi tu? mă întrebă el furios. Cînd ai să pleci în 
Anglia, ai să-i laşi vreo două sute de dolari sau poate, cine ştie, 
mobila? 

— Mobila nu-i a mea. 

— Nici ea. Phuong, vrei să te căsătoreşti cu mine? 

— Dar cu grupa sanguină cum rămîne ? l-am întrebat. ŞI 
certificatul de sănătate? O să ai nevoie şi de-al ei, nu-i aşa ? 
Poate că trebuie să-l ai şi pe-al meu? Şi horoscopul ei... Nu... 
Asta e un obicei indian. 

— Vrei să te căsătoreşti cu mine? 

— Spune-i asta în franţuzeşte. Să fiu al dracului dacă mai traduc 
pentru tine un cuvînt. 

M-am ridicat în picioare. Cîinele începu să miîrîie. Mă înfuria. 

— Spune-i blestematului tău de Duke să fie cuminte. E la mine 
acasă, nu la el. 

— Vrei să te căsătoreşti cu mine ? repetă Pyle. Cum am făcut un 
pas înspre Phuong, cîinele 

miîrîi din nou. 

109 

Atunci m-am adresat lui Phuong: 

— Spune-i să plece şi să-şi ia şi cîinele cu el. 

— Vino cu mine, acuma, o chemă Pyle. Avec moi.! 

— NO, spuse Phuong în engleză, no. 

Şi deodată furia noastră, a amîndurora, pieri. Problema fusese 
atit de simplă încît putea fi rezolvată printr-un cuvînt de numai 
două litere. Mă simţeam grozav de uşurat. Pyle rămăsese cu 
gura întredeschisă si cu o expresie de zăpăceală întipărită pe 
faţă. îmi spuse: 

— A zis nu. 

— Atita engleză mai ştie şi ea. 

îmi venea să rid. Cum ne prostiserăm amindoi! 

— Şezi, Pyle, să mai bem un scotch. 

— Cred că trebuie să mă duc. 


— Unul pentru drum. 

— N-aş vrea să-ţi beau tot whisky-ul, murmură el. 

— Capăt cit vreau prin intermediul legaţiei. M-am îndreptat spre 
masă, iar cîinele îmi 

arătă colții. 

Pyle se repezi furios la el: 

— Jos, Duke! Fii cuminte ! 

îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Regret foarte mult, Thomas, dacă am spus ceva nelalocul lui. 
Nu ştiu ce mi-a venit. 

Luă paharul şi continuă, dus pe ginduri: 

— Cel mai bun cîştigă. Numai un lucru aş vrea să te rog. N-o 
părăsi, Thomas. 

— Desigur că n-o s-o părăsesc. Phuong se întoarse spre mine: 

— Poate că vrea să fumeze o pipă... Aşa că l-am întrebat: 

— N-ai vrea să fumezi o pipă? 

1. Cu mine (fr.). 

— Nu, mulţumesc. Nu mă ating de opiu, regulamentul nostru e 
foarte sever în privinţa asta. Beau numai whisky-ul ăsta şi plec. 
îmi pare rău că Duke s-a purtat atit de urit. De obicei e foarte 
liniştit. 

— Rămii la masă. 

— Aş prefera - nu te supăra - să fiu singur, zise Pyle, zimbind 
nesigur. Cred că se poate spune că amindoi ne-am purtat cam 
ciudat. Aş dori, Thomas, să te poţi căsători cu ea. 

— Chiar doreşti aşa ceva ? 

— Da. De cînd am fost în locul acela... ştii care, casa aceea de 
lîngă Chalet... mi-e atît de teamă de soarta ei... 

Bău repede whisky-ul fără să se uite la Phuong, şi cînd spuse la 
revedere nu-i dădu mîna, ci se înclină uşor, puţin cam încurcat. 
Am observat că privirile lui Phuong îl urmăresc pînă la uşă. 
Trecînd pe lîngă oglindă, m-am văzut cum arătam: nasturele de 
la betelia pantalonilor desfăcut, un început de burtă... 

Afară, Pyle îmi spuse : 

— îţi promit, Thomas, să nu o mai văd, dar n-aş vrea ca tot ce s- 
a întîmplat să ne îndepărteze pe unul de celălalt. Voi cere să fiu 
transferat cînd îmi voi termina treburile pe aici. 

— Şi cînd se va întîmpla asta ? 

— Peste vreo doi ani. 

M-am întors. Mă gindeam: La ce bun toate astea ? Puteam 


foarte bine să le spun amîndurora că voi pleca. Avea să-şi 
poarte inima sîngerindă ca pe o decorație, timp se citeva 
săptămîni... Minciuna mea avea să-i liniştească orice remuşcare. 
— Să-ţi pregătesc o pipă ? mă întrebă Phuong. 

— Da, o clipă numai. Vreau să scriu o scrisoare. 

Era a doua scrisoare din ziua aceea, dar nu aveam să rup nici 
una din ele, deşi speram foarte puţin într-un răspuns.. 

Scriam: 

„Dragă Helen, 

în aprilie mă întorc în Anglia ca să preiau postul de şef al secţiei 
externe a ziarului. îţi poţi închipui că nu sînt prea fericit. Anglia e 
locul în care n-am reuşit nimic. Mi-aş fi dorit ca mariajul nostru 
să ţină cît mai multă vreme, ca şi cum aş fi împărtăşit cu 
adevărat credinţa ta religioasă. Nici pînă astăzi însă nu ştiu ce n- 
a mers (de încercat, ştiu că am încercat amindoi), dar probabil 
că temperamentul meu a fost de vină. Ştiu cît sunt de crud şi cît 
de rău mă pot purta. Acum sînt ceva mai potolit -Orientul m-a 
influenţat, nu netezind asperităţile, ci liniştindu-mă. Sau poate 
pentru că am pur şi simplu cinci ani mai mult... în această 
perioadă a vieţii, cînd cinci ani înseamnă mult din ce a mai 
rămas. Ai fost foarte generoasă faţă de mine şi nu mi-ai reproşat 
nimic de cînd ne-am despărţit. N-ai vrea să fii acum şi mai 
generoasă? îmi amintesc că înainte de a ne căsători m-ai 
avertizat că nu vom putea divorța niciodată. Am acceptat acest 
risc şi nu am de ce să mă pling. Dar în acelaşi timp vreau să-ţi 
cer ceva." 

Phuong, din pat, îmi strigă că totul e pregătit pentru fumat. — O 
clipă. 

„Aş putea înfăţişa altfel lucrurile, am continuat scrisoarea, încît 
totul să pară mai onorabil şi mai demn, pretinzînd că trebuie să 
procedez 

112 

aşa de dragul altcuiva. Dar nu-i adevărat. E vorba numai şi 
numai de interesul meu. lubesc pe cineva foarte mult, am trăit 
mai mult de doi ani împreună, mi-a fost foarte credincioasă, dar 
ştiu că nu reprezint totul pentru ea. Dacă o voi părăsi va fi puţin 
cam nefericită, dar nu se va întîmpla nici o tragedie. Se va 
căsători cu altcineva şi-şi va întemeia o familie. E o prostie din 
partea mea că-ţi spun toate acestea. îţi dau singur un argument 
cu care să-mi poţi răspunde. Dar, fiindcă am fost şi pînă acum 


foarte sincer, mă vei crede dacă-ţi voi spune că a o pierde ar 
însemna pentru mine începutul morţii. Nu-ţi cer să fii rezonabilă 
(dreptatea e în întregime de partea ta), nici să fii miloasă. Ar 
însemna să-ţi cer prea mult în situaţia mea şi, de altfel, nici nu 
merit să mi se arate milă. Cred că ceea ce-ţi cer e să te porţi, 
aşa, dintr-o dată, în chip irațional, cum tu nu te porţi de obicei. 
Aş vrea să simţi o dată (am ezitat ce cuvînt să folosesc şi pînă la 
urmă nu l-am ales pe cel potrivit) ce înseamnă afecțiunea şi să 
acţionezi înainte de a avea vreme să mai gîn-deşti. Ştiu că e mai 
uşor să faci asta la telefon decît aşa, cînd între noi e o distanţă 
de peste opt mii de mile. Ce-ar fi să-mi telegrafiezi doar atit: 
«Sînt de acord!» ?" 

Cînd am terminat, m-am simţit ca şi cum aş fi fugit vreme 
îndelungată şi mi-aş fi încordat muşchii peste măsură. M-am 
întins pe pat, în timp ce Phuong îmi pregătea pipa. l-am zis: 

— E tînăr. 

— Cine ? 

— Pyle. 

— Asta nu e chiar atit de important. 

— M-aş căsători cu tine, Phuong, dacă aş putea. 

113 

— Eu te cred, dar sora mea nu. 

— l-am scris soţiei mele, cerîndu-i să divorţeze. N-am mai făcut 
niciodată lucrul ăsta. Mai e o şansă. 

— Mare? 

— Nu, neînsemnată. 

— Nu te necăji. Fumează. 

Am tras fumul în piept şi mi-a pregătit a doua pipă. Am întrebat- 
o din nou: 

— Spune-mi drept, Phuong, chiar nu era acasă sora ta? 

— Ţi-am spus... nu era acasă... 

Era absurd s-o silesc să suporte această pasiune pentru adevăr, 
o pasiune occidentală, ca şi patima alcoolului. Din cauza whisky- 
ului pe care-l băusem cu Pyle, efectul opiului era micşorat. 

— Te-am minţit, Phuong, i-am spus atunci. Am fost chemat 
acasă. 

Lăsă pipa jos. 

— Dar n-ai să te duci ? 

— Dacă refuz, din ce vom trăi? 

— AŞ putea veni cu tine. Aş vrea să văd Londra. 


— Ţi-ar fi foarte greu dacă n-am fi căsătoriţi. 

— Dar, cine ştie, poate că soţia ta va accepta să divorţeze? 

— Poate că da. 

— Oricum, am să vin cu tine. 

Chiar aşa se şi gindea, dar în timp ce ridica pipa ca să 
încălzească bulgărasul de opiu, am zărit în ochii ei cum i se 
declanşează un lung şir de gînduri. 

Mă întrebă: 

— La Londra sînt zgirie-nori ? şi am iubit-o pentru nevinovăția 
întrebării. 

Putea minţi din politeţe, de teamă, chiar din dorinţa de cîştig, 
dar nu era atit de vicleană încît să-şi poată ascunde minciuna. 
114 

r 

— Nu, i-am răspuns, ca să vezi zgirie-nori trebuie să te duci în 
America. 

îmi aruncă o privire rapidă pe deasupra acului şi-şi dădu seama 
de greşeala pe care o făcuse. Şi apoi, în timp ce învirtea 
bulgărasul de opiu deasupra flăcării, începu să vorbească fără 
şir: ce rochii o să poarte la Londra, unde o să locuiască, cum o 
să fie cu metroul despre care citise într-un roman sau cu 
autobuzele cu imperială, dacă o să zboare cu avionul sau o să 
călătorească cu vaporul... 

— Şi am să văd Statuia Libertăţii... 

— Nu, Phuong, şi asta e tot în America... 


115 

Capitolul II 

1 

Cel puţin o dată pe an, caodaiştii organizau o serbare la Sfîntul 
Scaun din oraşul Tanyin, care se află la optzeci de kilometri 
nord-vest de Saigon, în cinstea a nu ştiu cîți ani de la Eliberare 
sau de la Cucerire sau în cinstea vreunei divinităţi budiste, 
confucianiste sau creştine. Caodaismul era subiectul meu favorit 
în convorbirile cu cei de curînd sosiți. Invenţie a unui funcţionar 
din Cochin, caodaismul e o sinteză a trei religii. Sfintul Scaun îşi 
avea reşedinţa la Tanyin. Aici erau adunaţi Papa şi cardinalii săi, 
femei. Profeţii inspirate de comunicări spiritiste. Sfintul Victor 


Hugo. Hristos şi Budha privind din înaltul acoperişului catedralei 
la balaurii şi dragonii în culori, care închipuie jos o alegorie 
orientală fantastică, ă /a Walt Disney. Nou-veniţii erau 
întotdeauna atraşi de această descriere. Dar cum puteai să le 
explici ciudăţenia întregii poveşti - o armată particulară de 
douăzeci şi cinci de mii de oameni înarmaţi cu mortiere făcute 
din ţevi vechi de eşapament, aliată cu francezii, dar neutră în 
momente de primejdie? 

La serbările acestea, care mai aveau şi menirea de a ajuta la 
potolirea ţăranilor nemulţumiţi, Papa îi invita pe membrii 
guvernului (care apăreau în cazul cînd caodaiştii erau la preţ), 


116 

corpul diplomatic (care trimitea cîţiva secretari adjuncţi cu 
soțiile sau prietenele lor) şi pe coman-dantul-şef francez, care 
trimitea un general de intendenţă cu două stele. 

De-a lungul drumului către Tanyin se scurgea un şuvoi rapid de 
automobile militare şi ale corpului diplomatic, iar în punctele 
mai primejdioase săteau de pază soldaţi din Legiunea străină. 
Zilele acestea erau întotdeauna zile de oarecare nelinişte pentru 
înaltul Comandament francez, iar pentru caodaişti zile ce le 
dădeau oarecare speranţe, căci ce altceva le-ar fi putut sublinia 
mai puţin neprimejdios loialitatea decit împuşcarea cîtorva 
oaspeţi mai importanţi în afara teritoriului lor? 

La fiecare kilometru se ridica, asemeni unui semn de exclamaţie 
înălţat deasupra cîmpiilor întinse, cîte un mic turn făcut din lut, 
iar la fiecare zece kilometri se vedea cîte un fort ceva mai mare, 
apărat îndeobşte de către un pluton de soldaţi din Legiunea 
străină, marocani sau senegalezi. Ca şi la New York, 
automobilele mergeau în coloană, unul după altul şi, tot ca la 
New York, erai la fel de nerăbdător, uitîndu-te la automobilul din 
faţa ta şi văzîndu-l pe cel din urmă în oglinda retrovizoare. Toată 
lumea voia să ajungă la Tanyin, să asiste la serbare şi să se 
întoarcă acasă cît mai repede cu putinţă - la şapte suna 
stingerea. 

Se trecea din cîmpiile de orez de sub controlul trupelor franceze 
în cîmpiile de sub controlul trupelor Hoa-Hao şi de-acolo la 
caodaişti, care de obicei erau în stare de război cu Hoa-Hao. De 
schimbat se schimbau numai steagurile de pe turnurile de la 


marginea drumului. Copii goi călăreau pe grumazul bivolilor 
care, înfundaţi în apă pînă la burtă, se mişcau greoi prin cîmpiile 
117 

irigate. Acolo unde recolta aurie era gata de cules, ţăranii cu 
pălăriile lor rotunde şi ţuguiate treierau orezul la adăpostul unor 
rogojini din fibre de bambus împletite. Automobilele alergau pe 
şosea, pe lingă ei, ca şi cum ar fi făcut parte din altă lume. 

în zare se iviseră bisericile caodaiştilor: clădirile împodobite cu 
stucaturi vopsite în albastru-pal şi roz, cu un imens ochi al 
Domnului deasupra uşii, îţi atrăgeau atenţia în fiecare sat. 
Steagurile deveneau tot mai numeroase, grupuri mari de ţărani 
înaintau pe şosea, ceea ce însemna că ne apropiam de Sfintul 
Scaun. De la distanţă, muntele sfint se zărea ca o pălărie tare, 
verde, care acoperea Tanyin-ul. In văile muntelui îşi avea 
reşedinţa generalul The, comandantul dizident al statului-major, 
care-şi proclamase recent intenţia de a lupta atit împotriva 
francezilor, cît şi împotriva Vietminh-ului. Caodaiştii nici nu 
încercau măcar să-l prindă, deşi răpise un cardinal, dar se 
spunea că o făcuse cu consimţămiîntul Papei. 

întotdeauna climatul fusese mai cald la Tanyin decit în orice alt 
loc din delta de sud, poate din pricina lipsei de apă, poate din 
pricina interminabilelor ceremonii ce te făceau să asuzi popeşte. 
Asudau soldaţii care stăteau drepţi în tot timpul lungilor oraţii, 
rostite într-o limbă pe care n-o înțelegeau, asuda şi Papa, 
înveşmiîntat în odăjdiile lui din mătase chinezească grea. Numai 
uitîndu-te la femeile-cardinali cu pantalonii lor albi de mătase 
cum stau liniştite şi vorbesc cu preoţii cu căşti coloniale pe cap, 
mai puteai avea, în arşiţa aceea, o senzaţie de răcoare. Nici nu- 
ţi mai venea să crezi că va fi vreodată ora şapte seara şi vei 
putea bea un cocteil pe terasa de la Majestic, învăluit în 
răcoarea vîntului care bătea dinspre fluviul Saigon. 

118 

După paradă am stat de vorbă cu locţiitorul Papei. Nu mă 
aşteptam să aflu prea mare lucru de la dînsul. Era şi firesc, 
conform înţelegerii intervenite între ambele părţi. L-am întrebat 
ce mai ştie despre generalul The. 

— Un nesocotit, îmi răspunse şi cu asta termină discuţia asupra 
respectivului subiect. 

După aceea îşi începu discursul ştiut pe de rost, uitînd că îl mai 
auzisem şi acum doi ani (îmi aminteam de propriile mele plăci 


de patefon destinate nou-veniţilor): „Caodaismul e o sinteză de 
religii... cea mai bună dintre religii... au fost trimişi misionari la 
Los Angeles... secretele Marii Piramide...". Purta o sutană lungă 
şi albă şi aprindea ţigară de la ţigară. Pe figura lui se puteau citi 
în acelaşi timp viclenia şi corupţia. Repeta mereu cuvîntul 
„dragoste". Eram convins că ştie că toţi cei prezenţi veniseră să- 
şi bată joc de mişcarea pe care-o reprezenta; atitudinea noastră 
respectuoasă era tot atit de ipocrită ca şi falsa lui ierarhie 
religioasă, noi însă eram mai puţin vicleni. Nouă ipocrizia nu ne 
aducea nici un cîştig, nici măcar un aliat pe care să te poţi bizui, 
în timp ce lor le procura arme, muniții şi chiar bani. 

— Vă mulţumesc, Eminenţă. 

Trebuia să plec. Mă conduse pînă la maşină, scuturîndu-şi 
scrumul ţigării. 

— Dumnezeu să binecuvînteze activitatea dumneavoastră, îmi 
spuse el onctuos. Aduceţi-vă aminte că Dumnezeu iubeşte 
adevărul. 

— Care adevăr? îl întrebai. 

— Conform religiei caodaiste, toate adevărurile sînt prietene, iar 
adevărul unic e dragostea. 

Un inel gros îi împodobea mîna dreaptă şi, cînd îşi ridică mîna, 
se aştepta, cred, să i-o sărut, dar eu nu eram diplomat. 

119 

Afară, în lumina rece a soarelui, îl văzui pe Pyle: se căznea 
zadarnic să pornească motorul Buick-ului său. Nu ştiu cum se 
făcuse că, în ultimele două săptămîni, dădeam pretutindeni de 
Pyle : ba la Continental, ba în singura librărie mai bună, ba pe 
rue Catinat. Prietenia lui, pe care mi-o impusese încă de la 
început, acum mi-o arăta mai stăruitor ca oricînd. Ochii lui trişti 
mă întrebau fără cuvinte ce face Phuong, în timp ce buzele lui 
exprimau cu o şi mai mare fervoare tăria afecțiunii şi admiraţiei 
sale - Dumnezeu să mă păzească! — pentru mine. Un 
comandant de-al caodaiştilor stătea lîngă maşină şi-i vorbea 
întruna. Cînd m-am apropiat, tăcu. L-am recunoscut : fusese 
unul din aghiotanţii generalului The, înainte ca acesta să fugă în 
munţi. 

— Salutare, căpitane. Ce mai face generalul? 

— Care general ? mă întrebă el cu un zimbet 

spăşit. 

— Sînt sigur că religia caodaistă spune că toţi generalii sînt 


prieteni între ei. 

— Nu-mi pot urni maşina din loc, Thomas, se plînse Pyle. 

— Mă duc să aduc un mecanic, spuse comandantul şi plecă. 

— V-am întrerupt convorbirea. 

— Nu-i nimic. Voia să ştie cît costă un Buick. Oamenii aceştia 
sînt foarte prietenoşi dacă te porţi cu ei aşa cum trebuie. Din 
cîte se pare, francezii nu ştiu cum să se poarte cu ei. 

— Francezii n-au încredere în ei. Pyle răspunse grav: 

— Un om devine om de încredere cînd îi arăţi că ai încredere în 
el. 

Suna ca o maximă caodaistă. începusem să simt că aerul din 
Tanyin devenise prea etic pentru plămiînii mei. 

120 

— Vrei să bem ceva? mă întrebă Pyle. 

— Nimic nu mi-ar face o mai mare plăcere. 

— Am luat cu mine un termos cu limonada. Se apucă şi scotoci 
într-un coşuleţ din portbagajul maşinii. 

— Gin n-ai ? 

— Nu, îmi pare rău. Să ştii însă că limonada e foarte indicată 
pentru climatul acesta. Conţine nu ştiu cite vitamine. 

îmi întinse un pahar şi-l băui. 

— Oricum, e ceva umed. 

— Dar un sandvici nu vrei? Sînt grozav de bune. Am un nou fel 
de pastă pentru sangviciuri; se numeşte Vit-San. Mi-a trimis-o 
mama de acasă. 

— Nu, mulţumesc, nu mi-e foame. 

— Aduce cu un fel de salată â /a russe... numai că e ceva mai 
uscată. 

— Nu, nu cred să-mi placă. 

— Nu te superi dacă eu o să mănînc ? 

— Nu, desigur că nu. 

Muşcă o dată cu poftă şi mestecă zgomotos, în depărtare, un 
Budha alb-roz pleca din casa strămoşilor săi şi feciorul - o altă 
statuie - îl urma alergind. Cardinalii-femei se îndreptau spre 
casele lor şi ochiul Domnului ne veghea de deasupra porţii 
catedralei. 

— Ştii că servesc şi masa aici ? 

— Mă gindeam să nu risc totuşi. Carnea... ştii, pe căldura asta... 

— N-avea nici o grijă. Sînt vegetarieni. 

— Poate să nu fie nimic primejdios... dar îmi place să ştiu ce 


mănînc. 

Muşcă încă o dată din sandviciul lui cu Vit-San. 

— Crezi că or fi avînd pe-aici vreun mecanic ca lumea? mă 
întrebă. 

121 

— Se pricep de ajuns de bine să transforme ţevile de eşapament 
în mortiere. Mi se pare că din ţevile Buick-urilor se fac cele mai 
bune mortiere. 

Comandantul se întoarse şi, salutîndu-ne elegant, ne spuse că a 
trimis la cazarmă după un mecanic. Pyle îi oferi un sandvici Vit- 
San pe care acesta îl refuză însă, politicos. 

Cu un aer de om de lume, adăugă: 

— La noi sînt atît de multe reguli privind mîncarea... (Vorbea 
excelent englezeşte.) Şi atît de ciudate. Ştiţi şi dumneavoastră 
cum e într-o capitală religioasă. Cam cum ar fi la Roma sau... la 
Canterbury, preciza el cu o uşoară şi elegantă plecăciune spre 
mine. 

După aceea tăcu. Amîndoi tăceau. Simţeam foarte precis că 
societatea mea nu era pe placul nici unuia din ei. Dar nu puteam 
rezista ispitei de a-l scoate din sărite pe Pyle... Asta-i, la urma 
urmei, arma celui slab şi eu eram slab. Nu mai eram nici tînăr, 
nici serios, nu mă mai aşteptau nici cinstea, nici viitorul. De 
aceea îi spusei: 

— Ce-ar fi, la urma urmei, să-mi dai şi mie un sanavici? 

— Cum să nu, îţi dau imediat, spuse Pyle. Dar, înainte de a 
scotoci din nou în pachet, 

ezită o clipă. 

— Nu, nu mănînc. Glumeam numai. Amîndoi 

vreţi să fiţi singuri. 

— Da' de unde, spuse Pyle. 

Era unul dintre cei mai nepricepuţi mincinoşi pe care-i 
cunoscusem vreodată. Era clar că nu practicase niciodată 
această artă. îi explică ofițerului caodaist: 

— Thomas e cel mai bun prieten al meu. 

— II cunosc pe domnul Fowler, spuse comandantul. 

— O să ne vedem înainte de plecare, Pyle. 

122 

M-am îndreptat spre catedrală. Acolo trebuia să fie mai răcoare. 
Sfîntul Victor Hugo, în costumul Academiei Franceze, cu o 
aureolă în jurul tricornului, arăta spre cine ştie ce nobil 


sentiment pe care Sun Yat Sen îl înscria pe o tabletă. Trecui în 
naos. N-aveai unde sta, în afară de tronul papal, în jurul căruia 
era încolăcită o cobră de ghips. Pardoseala de marmură 
strălucea asemeni unei întinderi lucii de apă, iar pereţii nu erau 
străpunşi de nici o fereastră cu geamuri. Noi, mă gindeam, 
facem cuştile cu orificii ca să intre aerul, iar omul îşi face o 
colivie pentru a-şi sluji religia, în acelaşi fel... cu îndoieli 
deschise vremurilor şi credințelor, supuse nenumăratelor 
interpretări. Soţia mea îşi găsise colivia ei cu portiţe şi de aceea 
o invidiam uneori. Există un neîncetat conflict între soare şi aer, 
iar eu trăiam prea mult în soare. 

Păşeam de-a lungul spaţiosului naos... Indo-china la care ţineam 
nu o găseam aici. Dragonii cu capete de leu se căţărau spre 
amvon; sus, pe boltă, Hristos îşi arăta inima sîngerîndă. Budha 
şedea, aşa cum stă întotdeauna Budha, fără să ţină nimic în 
poală. Barba lui Confucius se răsfira, rară, ca o cascadă în 
timpul secetei. Acesta era decorul piesei: globul cel mare de 
deasupra altarului era întruparea ambiţiei, iar coşul cu capac 
mobil cu ajutorul căruia Papa îşi aranja profeţiile - înşelăciunea. 
Dacă această catedrală ar fi existat de cinci secole în loc de 
două decade, ar fi căpătat oare o înfăţişare mai convingătoare 
datorită urmelor de paşi şi eroziunii vremii? Oare un om uşor de 
convins cum era soţia mea ar afla în contemplarea acestor 
ziduri o credinţă pe care nu o putuse afla în fiinţa umană? ŞI 
dacă aş fi vrut cu adevărat să-mi găsesc o credinţă, aş fi găsit-o 
în biserica ei normandă ? Nu 

123 

dorisem însă niciodată să cred. îndeletnicirea unui reporter este 
să înregistreze şi să relateze. Nu descoperisem niciodată în 
cariera mea inexplicabilul. Papa îşi confecţiona profeţiile 
mizgălind cu un creion pe un capac mobil şi oamenii credeau în 
ele. în orice apariţie, oriunde s-ar arăta ea, înşelătoria se 
descoperă pînă la urmă. In şirul amintirilor mele nu se aflau nici 
apariţii, nici miracole. 

Amintirile mi se succedau în minte ca fotografiile într-un album: 
o vulpe pe care o zărisem cîndva, într-o străfulgerare de lumină, 
dincolo de Orpington, strecurindu-se pe lîngă un coteţ cu păsări, 
departe de vizuina ei pierdută prin coclauri; trupul străpuns de 
baionete al unui malaiezian pe care o patrulă Gurkha! îl aducea 
pe un camion într-un lagăr de mineri din Pahang şi la care culii 


chinezi priveau rînjind isteric, în timp ce un alt malaiezian punea 
o pernă sub capul celui mort; un porumbel stînd pe placa de 
marmură de deasupra căminului dintr-o cameră de hotel, gata- 
gata să-şi ia zborul; obrazul nevestei mele la fereastră, cînd am 
venit să-mi iau rămas-bun pentru ultima oară de la ea. Gîndurile 
mele începuseră şi sfirşiseră cu ea. Primise probabil scrisoarea 
mea de mai mult de-o săptămînă, dar telegrama nu venise încă. 
De fapt, nici nu o aşteptam. Se spune că atunci cînd juriul 
deliberează mult timp, inculpatul mai poate spera. Dacă mai 
trecea o săptămînă şi nu avea să sosească nici o scrisoare, 
puteam oare începe să sper? în jurul meu se auzea uruitul 
maşinilor militare şi diplomatice care se îndepărtau : serbarea 
se terminase. Goana spre Saigon începuse fiindcă se apropia ora 
stingerii, cînd 

1. Soldaţi nepalezi din trupele britanice. 124 

intrau în vigoare măsurile speciale pe timp de război. Eu m-am 
dus să văd ce-i cu Pyle. 

Stătea deoparte cu comandantul caodaist, undeva la umbră, dar 
nu venise nimeni să-i repare maşina. Conversaţia părea să se fi 
terminat, orice ar fi avut de discutat, şi acum stăteau tăcuţi, 
stînjeniţi şi politicoşi. M-am apropiat de ei. 

— Eu am să plec. Ar fi bine să pleci şi tu, dacă vrei să ajungi 
înainte de ora stingerii. 

— N-a venit mecanicul. 

— Va veni imediat, îl asigură comandantul. Era la paradă. 

— Ai putea să-ţi petreci noaptea aici, îi spusei lui Pyle. Se ţine o 
slujbă specială, e un lucru interesant. Durează cel puţin trei ore. 
— Trebuie să mă întorc. 

— Dacă nu pleci acuma, n-o să te mai poţi întoarce, am zis, 
după care am mai adăugat, fără prea multă plăcere: Te iau cu 
mine, dacă vrei, şi comandantul îţi poate trimite maşina miine la 
Saigon. 

— Nu trebuie să vă faceţi griji în ce priveşte ora stingerii, atita 
vreme cît sînteţi pe teritoriul caodaist, ne asigură orgolios 
comandantul. Dincolo de graniţele noastre însă... O să vă trimit 
maşina miine, puteţi fi sigur, la Saigon. 

— Şi cu ţeava de eşapament intactă, am adăugat, iar el zimbi 
precis, eficient, luminos -sinteza militară a unui zîmbet. 

2 

Cînd am plecat, maşinile celorlalţi erau cu mult înaintea noastră. 


Mergeam cu toată viteza, încercînd să-i ajung, dar, deşi 
trecuserăm de pe 

125 

teritoriul caodaiştilor pe cel al armatelor Hoa-Hao, în faţa 
noastră nu se zărea nici un nor de praf, doar cîmpii monotone şi 
pustii cît vedeai cu ochii. 

N-ai fi spus că în asemenea locuri te poate pîndi vreo primejdie, 
dar numai la cîţiva yarzi depărtare de şosea oamenii se puteau 
ascunde, înfundîndu-se pînă la git în mlaştinile care se-ntindeau 
peste tot. 

Pyle îşi drese glasul, anunţind parcă încercarea de apropiere 
care avea să urmeze. 

— Phuong e sănătoasă, nu-i aşa? 

— După cite ştiu, n-a fost niciodată bolnavă. Un turn de pază 
dispăruse la orizont şi iată 

că se ivea altul, asemeni unor greutăţi pe talgerele unui cîntar. 
— M-am întîlnit ieri cu soră-sa. Făcea cumpărături. 

— Şi sînt sigur că te-a poftit să vii s-o vezi. 

— Ce e drept, aşa s-a şi întîmplat. 

— Nu renunţă atit de uşor la planul ei. 

— Ce plan? 

— Să te căsătoreşti cu Phuong. 

— Mi-a spus că pleci. 

— Circulă tot felul de zvonuri. Pyle îmi spuse: 

— Uite ce e, Thomas, sper că te porţi corect cu mine, nu-i aşa? 
— Ce vrei să spui cu asta: corect ? 

— Mi-am cerut transferul. Şi n-aş vrea să rămînă aici... fără nici 
unul din noi doi. 

— Credeam că o să stai pînă la capătul celor 

doi ani. 

îmi răspunse fără nici o milă faţă de el însuşi: 

— Mi-am dat seama că n-aş mai putea suporta. 

— Cînd vrei să pleci ? 

— Nu ştiu. îmi spuneau că mi-ar putea aranja plecarea cam în 
vreo şase luni. 


126 

— Şi ai să mai poţi suporta încă şase luni ? 
— N-am încotro. 

— Cum ţi-ai motivat cererea de plecare ? 


— l-am povestit ataşatului economic - îl ştii -, lui Joe... cam tot 
ce s-a întîmplat. 

— Şi sînt convins că ţi-a spus că-s un ticălos, pentru că nu te las 
să-mi iei femeia. 

— Dimpotrivă, s-a arătat a fi mai degrabă de partea ta. 

Motorul maşinii bolborosea şi gifiia. Bolborosea de citeva 
minute, dar nu observasem. Mă gindeam la inocenta întrebare 
pe care mi-o pusese Pyle: „Sper că te porţi corect cu mine, nu-i 
aşa?" 

Făcea parte dintr-o lume morală de o mare simplitate, în care se 
vorbea despre Democraţie şi Onoare, ca acum nu ştiu cîtă 
vreme, iar cuvintele aveau acelaşi sens pe care îl avuseseră 
cîndva în graiul înaintaşilor săi. 

— S-a terminat, am spus eu. 

— Benzina ? 

— Rezervorul era plin. L-am umplut înainte de a pleca. Bandiţii 
ăia de la Tanyin l-au golit însă. Ar fi trebuit să-mi dau seama că 
sînt în stare să-ţi lase numai atita benzină cît îţi trebuie ca să 
poţi ieşi de pe teritoriul lor. 

— Şi acum ce facem ? 

— Nu putem ajunge decit la primul turn de pază. Să sperăm că o 
să găsim acolo puţină benzină. 

Dar n-am avut noroc. Maşina se poticni la o distanţă de treizeci 
de yarzi de turn. Am mers pe jos pînă acolo şi am strigat în 
franceză santinelelor că sîntem prieteni şi că vrem să urcăm. Nu 
aveam nici cea mai mică dorinţă să fiu împuşcat de vreo 
santinelă vietnameză. Nu răspundea nimeni, nu scotea nimeni 
capul afară. 

L-am întrebat pe Pyle: 

127 

— Ai revolver? 

— Nu port niciodată aşa ceva la mine. 

— Nici eu. 

Ultimele culori ale asfinţitului, verdele şi auriul spicelor de orez 
se pierdeau în zarea cîmpiei monotone. Pe cerul cenuşiu turnul 
de pază se profila întunecat şi negru. Se apropia ora stingerii. 
Am strigat din nou, dar nu mi-a răspuns nimeni. 

— N-ai observat cumva pe lîngă cîte turnuri am trecut de la 
ultimul fort încoace? 

— N-am observat. 


— Nici eu. 

Pînă la primul fort trebuia să facem probabil un drum de vreo 
şase kilometri - aproape un ceas. Strigai pentru a treia oară şi 
îmi răspunse iar tăcerea. 

— Mi se pare că nu-i nimeni pe aici. O să mă urc să văd ce se 
întîmplă. 

Drapelul galben cu dungi roşii-portocalii ne spunea că nu ne mai 
aflăm pe teritoriul armatelor Hoa-Hao, ci pe cel al armatei 
vietnameze. 

Pyle mă întrebă: 

— Nu crezi că, dacă vom aştepta aici, ar putea trece vreo 
maşină? 

— S-ar putea, dar s-ar putea ca ei să fie primii. 

— Să mă întorc şi să aprind farurile ? Ca semnal ? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu! Lasă-le aşa. 

Era de ajuns de întuneric acum ca să te împiedici, căutînd scara. 
Ceva îmi trosni sub picior. Mă gindeam că sunetul poate fi auzit 
departe pe ogoarele de orez şi cine ştie cine-l mai ascultă. 
Silueta lui Pyle se topise în întuneric şi nu o mai vedeam decit 
ca o umbră imprecisă, undeva la marginea şoselei. întunericul 
căzuse definitiv ca o piatră. l-am zis: 

128 

— Stai acolo pînă o să te chem. 

Mă întrebam dacă santinele nu trăseseră cumva scara sus, dar 
nu... era acolo... deşi puteau să urce pe ea şi duşmanii, era 
totuşi singura cale de scăpare. Am început să urc. 

Citisem de atitea ori la ce se gindesc oamenii în clipe de mare 
primejdie: la Dumnezeu, la familie, la vreo femeie. N-aş putea 
decit să-mi arăt admiraţia pentru o asemenea stăpinire de sine. 
în ceea ce mă priveşte, nu mă gindeam la nimic, nici măcar la 
uşa care mă piîndea sus. încetasem pentru citeva clipe să mai 
exist, mi-era numai frică - atît. La capătul scării m-am izbit cu 
capul de ceva, deoarece frica nu ştie să numere treptele, nu 
vede şi nici nu aude. După aceea am trecut cu capul dincolo de 
podeaua de pămînt, dar nu a tras nimeni şi frica mi-a dispărut. 

3 


O mică lampă cu gaz ardea pe podea. Doi oameni, ghemuiţi 
lîngă perete, îmi pîndeau mişcările. Unul ţinea în miini o 
carabină, celălalt o puşcă-mitralieră, dar erau tot atit de 
înspăimîntaţi ca şi mine. Arătau foarte tineri, nişte băieţanari, 


dar la vietnamezi virsta se face simțită deodată, ca şi apusul 
soarelui. Un timp ei rămîn băieţandri, apoi devin deodată nişte 
bătrîni. Mă bucuram că forma ochilor şi culoarea pielii îmi 
puteau servi de paşaport. Acuma n-ar mai fi tras nici de teamă. 
M-am ridicat în picioare, pe podea, vorbind ca să-i liniştesc, 
spunîndu-le că maşina mă aşteaptă afară şi că mi se isprăvise 
benzina. Poate că mi-ar putea da ei puţină benzină, aş fi plătit-o. 
M-am uitat în jur: nu păreau să aibă aşa ceva. 

129 

în cămăruţa rotundă în care mă găseam nu se afla nimic altceva 
decit o ladă cu muniții, un pătuţ de lemn şi două raniţe atîrnate 
de un cui. Două tigăi cu resturi de orez şi beţigaşele de lemn 
arătau că mincaseră fără prea multă poftă. 

— Numai atit, cît să putem ajunge pînă la primul fort. 

Unul dintre oameni — cel cu carabina — clătină din cap. 

— Dacă nu aveţi, va trebui să rămînem aici peste noapte. 

— Cest defendu.! 

— De către cine ? 

— Sînteţi civil. 

— Nimeni nu mă poatre obliga să rămîn pe şosea, ca să mi se 
taie gitul. 

— Sînteţi francez ? 

Numai unul dintre ei vorbea. Celălalt privea încordat prin 
orificiul practicat într-un perete lateral. Nu putea să vadă nimic 
altceva decît un petic de cer, părea totuşi că ascultă atent şi 
atunci m-am apucat să ascult şi eu. Tăcerea se umplu deodată 
de zgomote pe care nu le-aş fi putut defini: un foşnet, un scîrţiit, 
un fişiit, ceva care semăna cu tuşea, o şoaptă... Apoi l-am auzit 
pe Pyle. Se apropiase de scară. 

— Thomas, ţi s-a întîmplat ceva? 

— Vino sus, i-am strigat. 

începu să urce scara şi soldatul care pînă atunci nu scosese nici 
un cuvînt îşi trecu dintr-o mînă în cealaltă puşca-mitralieră. Nu 
cred să fi auzit măcar un cuvînt din ce spusesem: fusese o 
mişcare stîngace, nestăpinită. Mi-am dat seama că spaima îl 
paralizase şi atunci am urlat la el ca un plutonier-major: „Lasă 
puşca jos!" l-am 

1. E interzis (fr.). 130 

tras şi o înjurătură franţuzească de care ştiam că o să-şi aducă 
aminte. Cu o mişcare automată, omul lăsă puşca jos. Pyle intră 


în cameră. 

— Ni s-a oferit azil în turn pînă miine dimineaţă. 

— Grozav, spuse Pyle, deşi era cam încurcat. Spune-mi, unul din 
găgăuţii ăştia n-ar trebui să stea de pază? 

— Da, dar preferă să nu fie împuşcaţi. Aş fi vrut să ai de băut 
ceva mai tare decît limonada. 

— Data viitoare cred că o să am şi altceva. 

— Ne aşteaptă o noapte lungă. 

Acum, că Pyle era cu mine, nu mai auzeam nici un fel de 
zgomot. Chiar şi cei doi soldaţi păreau să se fi destins puţin. 

— Ce se întîmplă dacă îi atacă Vietminh-ul ? mă întrebă Pyle. 

— Trag o salvă şi o iau la goană. Nu citeşti în fiecare dimineaţă 
în Extreme Orient: „Un post de la sud-vest de Saigon a fost 
ocupat în mod temporar de către Vietminh"? 

— Nu-i o perspectivă prea încîntătoare. 

— între noi şi Saigon sînt patruzeci de turnuri asemănătoare cu 
ăsta. Şi întotdeauna se întîmplă să fie atacat un altul decit acela 
în care te afli. 

— Ar fi fost bine să fi avut sandviciurile la noi, spuse Pyle. Cred 
că unul din ei ar trebui să coboare, să stea de pază. 

— l-e teamă să nu-l caute cumva vreun glonţ. Ne aşezarăm şi 
noi pe podea. Vietnamezii 

păreau să fie acum ceva mai liniştii. îi priveam cu oarecare 
simpatie: nu era deloc o treabă uşoară pentru doi oameni prost 
instruiți să stea aici noapte de noapte şi să nu ştie niciodată 
dacă soldaţii Vietminh-ului, strecurîndu-se printre ogoarele de 
orez, nu-i vor ataca. 

131 

l-am spus atunci lui Pyle: 

— Crezi că ei ştiu că luptă pentru Democraţie? Ar trebui să vină 
aici York Harding, ca să le explice cum vine asta. 

— întotdeauna îţi baţi joc de York. 

— îmi bat joc întotdeauna de cel care-şi pierde atita vreme 
scriind despre ceva ce nu există, despre noţiuni abstracte. 

— Pentru el există. în conştiinţa ta nu există ? Dumnezeu, de 
pildă? 

— N-am nici un motiv să cred în Dumnezeu. Tu crezi? 

— Da, eu sînt unitarian.. 

— în cîte sute de milioane de dumnezei cred oamenii? Dar ce 
spun eu? Chiar un romano-catolic crede în dumnezei cu totul 


diferiţi, după cum e înspăimîntat, fericit sau flămînd. 

— Se poate să fie şi aşa, deoarece, dacă Dumnezeu există, el e 
atit de mare încît apare altfel fiecărui om. 

— Ca marele Budha din Bangkok. Nu-l poţi vedea în întregime 
dintr-o dată. în orice caz însă, e/stă nemişcat. 

— Mi se pare că iar încerci să fii rău, îmi răspunse Pyle. Trebuie 
să existe ceva în care să crezi. Nimeni nu poate trăi fără să 
creadă în ceva. 

— O, eu nu sînt un adept al lui Berkeley?. Eu cred că stau 
rezemat cu spatele de acest perete. Cred că am în faţa mea o 
puşcă-mitralieră. 

1. Adept al credinţei religioase creştine care nu recunoaşte 
trinitatea divină. 

2. George Berkeley (1685-1753) - filozof englez idealist care 
susţinea că toate însuşirile lucrurilor şi lucrurile însele nu sînt 
altceva decît creații ale spiritului omului, obiectele 
înconjurătoare neexis-tînd în mod obiectiv, independent de 
gîndirea umană. 

132 

— Nu la asta mă refeream. 

— Cred chiar şi în ce scriu în reportajele mele,, ceea ce e mai 
mult decît fac mulţi dintre corespondenţii voştri. 

— Nu vrei o ţigară ? 

— Nu fumez... decit opiu. Dă-le santinelelor ţigări. E bine să fim 
prieteni cu ei. 

Pyle se ridică şi le dădu ţigări, le aprinse şi reveni la locul său. 

— Tare aş vrea ca ţigările să sibă o semnificaţie simbolică, cum 
are sarea, de pildă, i-am zis eu. 

— N-ai încredere în ei ? 

— Nici un ofiţer francez nu şi-ar petrece noaptea în vreunul din 
turnurile acestea singur, străjuit de două santinele terorizate de 
spaimă. Se cunosc cazuri cînd plutoane întregi şi-au predat 
ofiţerii celorlalţi. Uneori, Vietminh-ul dobîndeşte rezultate mai 
bune cu megafonul decît cu mitraliera. Nu poţi să le-o iei în 
nume de rău. Oamenii aceştia nu mai cred în nimic. Tu şi cei de 
teapa ta încercaţi să duceţi un război cu ajutorul unor oameni pe 
care povestea asta nu-i interesează. 

— Dar ei nu vor să fie comunism aici. 

— Vor însă să aibă destul orez. Vor să nu fie ucişi. Vor ca zilele 
să fie asemănătoare unele cu celelalte. Şi nu vor ca noi, albii, să 


ne agităm în jurul lor şi să le spunem ce vorei. 

— Dacă şi Indochina se duce... 

— Cunosc refrenul. Siamul se duce. Malaiezia se duce. Indonezia 
se duce. Ce înseamnă „se duce"? Dacă aş crede în Dumnezeul 
tău şi în viaţa de apoi, aş paria pe harpa mea viitoare, contra 
coroanei tale de aur, că în cinci sute de ani s-ar putea ca New 
York-ul şi Londra să nu mai existe. Ei însă vor continua să cultive 
orezul pe aceste cîmpii şi-şi vor duce roadele la tîrg, 

133 

atirnate de cobiliţe lungi, purtind pe cap aceleaşi pălării 
țuguiate. Băieţii vor călări ca şi acum pe grumazul bivolilor. îmi 
plac bivolii, lor însă nu le place cum mirosim noi... mirosul de 
european. Şi ia seama, din punctul de vedere al bivolilor şi tu 
eşti european. 

— Vor fi siliţi să creadă ce li se va spune, nu li se va îngădui să 
gîndească ei înşişi. 

— Gîndirea e un lux. Crezi oare că ţăranul stă şi se gîndeşte la 
Dumnezeu şi la Democraţie cînd se bagă noaptea în coliba lui de 
lut? 

— Vorbeşti ca şi cum întreaga populaţie a ţării ar fi compusă 
numai din ţărani. Dar cei care au învăţat? Sînt fericiţi oare? 

— O, nu, pentru că i-am crescut în spiritul ideilor noastre. l-am 
învăţat să joace un joc primejdios şi din aceleaşi motive stăm 
noi acum aici, sperînd că o să scăpăm şi n-o să fim ucişi. Am 
merita să fim. Aş fi vrut ca prietenul tău, York, să fie aici. Mă 
întreb dacă i-ar fi plăcut. 

— York Harding e un om foarte curajos. Uite, în Coreea... 

— A fost cumva soldat? Nu, avea bilet dus-întors. Cu un bilet 
dus-întors curajul devine un exerciţiu spiritual, ca şi 
autoflagelarea monahală. Cit o să mai pot suporta să rămîn aici? 
Nenorociţii ăştia însă nu pot lua avionul ca să plece acasă. Ei! 
strigai la cei doi soldaţi. Cum vă cheamă? 

Mă gindeam că, de-aş şti cum îi cheamă, am putea sta într-un 
fel sau altul de vorbă. Nu-mi răspunseră. 

Se uitau la noi pe după chiştocul ţigărilor. 

— Ne cred francezi, i-am zis lui Pyle. 

— Vezi, asta-i! N-ar trebui să fii împotriva lui York, ci împotriva 
francezilor. Colonialismul lor... 

134 

— „lsme" şi „craţii'. Fapte, eu vreau fapte! Un plantator de 


cauciuc îşi bate lucrătorii. Foarte bine, sînt împotriva lui. Dar el 
nu a fost instruit de către Ministerul Coloniilor să procedeze aşa. 
Acasă, în Franţa, şi-ar bate probabil nevasta. Am văzut o dată 
un preot atit de sărac, încît n-avea altă pereche de pantaloni 
decit cei pe care-i purta şi care lucra cincisprezece ore pe zi, 
mergînd din colibă în colibă în timpul unei epidemii de holeră, 
hrănindu-se doar cu orez şi peşte sărat şi oficiindu-şi slujba cu 
un vechi artofor, un fel de talger de lemn. Nu cred în Dumnezeu 
şi, cu toate acestea, sînt alături de acest preot. De ce nu spui că 
asta-i tot colonialism? 

— Chiar e colonialism. York spune că, din cauza 
administratorilor buni, adeseori e greu să schimbi un sistem rău. 
— In orice caz, francezii mor în fiecare zi şi asta nu e o noţiune 
abstractă. Ei nu-i cîrmuiesc pe aceşti oameni cu adevăruri spuse 
pe jumătate, cum fac politicienii voştri... şi ai noştri. Am fost în 
India, Pyle, şi ştiu ce rău pot face liberalii. La noi nu mai există 
nici un partid liberal; liberalismul a contaminat toate celelalte 
partide. Sîntem cu toţii fie conservatori liberali, fie socialişti 
liberali, sîntem cu toţii oameni cu conştiinţa împăcată. Aş 
prefera să fiu un exploatator care luptă pentru a-şi apăra 
exploatarea şi moare luptînd. Uite ce s-a întîmplat în Birmania. 
Am năvălit în ţară, triburile locale au fost de partea noastră, am 
cîştigat lupta, dar ca şi voi, americanii, pe atunci nu eram 
colonialişti. De aceea am făcut pace cu regele, i-am redat 
provincia cucerită şi ne-am părăsit aliaţii, care au fost crucificaţi 
sau tăiaţi în două. Ei erau nevinovaţi. Credeau că vom rămîne. 
Noi însă am fost liberali şi am vrut să avem conştiinţa împăcată. 
135 

— Asta s-a petrecut cu multă vreme în urmă. 

— Am face şi aici acelaşi lucru. l-am încuraja şi apoi i-am părăsi, 
lăsîndu-le ceva utilaj şi o industrie de jucării. 

— Industrie de jucării ? 

— Cu materialele tale plastice. 

— A, da, aşa-i. 

— Nu ştiu de ce vorbesc despre chestiuni politice. Nu mă 
interesează, eu sînt reporter. Şi nu sînt engage. 

— Chiar nu eşti? mă întreba Pyle. 

— Discut aşa... ca să treacă noaptea asta blestemată mai uşor. 
Asta-i tot. Nu sînt nici de o parte, nici de cealaltă. Oricine ar 
cîştiga, eu îmi fac treaba. 


— Dacă vor cîştiga ei, va trebui să spui minciuni. 

— Te poţi strecura întotdeauna şi de altfel nici în ziarele voastre 
nu am observat o prea mare grijă pentru adevăr. 

Faptul că stăteam acolo şi vorbeam le dădea curaj celor doi 
soldaţi: se gindeau poate că sunetul glasurilor noastre albe - 
pentru că glasurile au şi ele o culoare: glasurile galbene cîntă, 
glasurile negre bolborosesc, iar ale noastre vorbesc - dau 
impresia că sîntem mulţi şi soldaţii Vietminh-ului nu vor îndrăzni 
să se apropie. Luînd tigăile, începură să măniînce din nou cu 
beţigaşele de lemn, privindu-ne bănuitori peste marginea tigăii. 
— Aşadar, crezi că am pierdut? 

— Nu asta-i problema, i-am răspuns. N-am nici cea mai mică 
dorinţă să te văd cîştigător, dar ceea ce aş vrea e ca nenorociţii 
ăştia de aici să fie fericiţi - asta-i tot. Aş vrea să nu mai fie 
nevoie să vegheze înspăimîntaţi toată noaptea. 

1. Angajat (fr.). 136 

— Trebuie să lupti pentru libertate. 

— N-am văzut luptind pe-aici nici un american. Cît despre 
libertate, nu ştiu ce-i aia. Intreabă-i pe ei. 

Am strigat la cei doi băieţi din faţa noastră, în franceză: J^a 
liberte - qu'est-ce que c'est la liberte ?" Continuînd să măniînce, 
se uitară la noi, dar nu răspunseră nimic. 

Pyle spuse: 

— De ce vrei ca toată lumea să fie făcută după acelaşi calapod? 
Discuţi numai de dragul discuţiei. Doar eşti un intelectual. Şi eşti 
pentru importanţa individualităţii ca atare, tot atît de mult ca şi 
mine... sau ca York. 

— Şi de ce am descoperit asta tocmai acum ? Acum patruzeci 
de ani nimeni nu vorbea aşa. 

— Pe atunci nimeni nu o ameninţa. 

— Importanţa noastră ca individualitate nu era ameninţată, dar 
cui îi păsa de individualitatea omului de pe cîmpiile de orez? Și 
cui îi pasă acum? Singurul om care-l tratează ca un om e 
comisarul politic. Comisarul politic intră în coliba lui, stă de 
vorbă cu el, îl întreabă cum îl cheamă, îi ascultă păsurile, îşi 
sacrifică o oră pe zi ca să-1 înveţe... n-are importanţă ce, dar ÎI 
tratează ca pe un om, ca pe cineva care are o valoare oarecare. 
Să nu vii aici, în Orient, cu strigătele astea papagaliceşti că 
sufletul fiecărui om este ameninţat. Pentru că vei greşi. Ei apără 
fiecare om în parte şi noi luptăm pentru soldatul cu nr. 23.987, o 


unitate a strategiei noastre globale. 

— Nu crezi nici pe jumătate în ceea ce spui, îmi zise Pyle, puţin 
cam încurcat. 

— Poate că pe trei sferturi. Stau aici de multă vreme. Ştii, noroc 
că nu sînt engage, pentru că 

1. Libertatea, ce-i aia libertate? (fr.) 

137 

există unele lucruri pe care aş fi ispitit să le fac... deoarece aici, 
în Orient... ei bine, nu-mi plac americanii. îmi plac, ca să ştii, 
ăştia doi. Aici e ţara lor. Cît e ora? Ceasul meu a stat. 

— S-a făcut opt şi jumătate. 

— Mai avem încă zece ore şi o să putem pleca. 

— Văd că s-a lăsat frigul, spuse Pyle, pe care-l trecuse un fior. 
Nu mi-am închipuit asta niciodată. 

— Sîntem înconjurați de apă. Am o pătură în 

maşină. Ne-ar fi prins bine. 

— Dar se poate cobori? 

— E încă prea devreme pentru ca să vină cei 

din Vietminh. 

— Să mă duc s-o iau. 

— Eu sînt mai obişnuit cu întunericul. 

Cînd m-am ridicat, cei doi soldaţi s-au întrerupt din mîncat. Le- 
am zis: „Je reviens tout de suite". Am încercat să găsesc, cu 
piciorul, scara, am găsit-o şi am început să cobor. E ciudat cît de 
liniştitoare poate fi o conversaţie, mai ales despre probleme 
abstracte: pare să facă normale cele mai neobişnuite locuri. Nu- 
mi mai era teamă: doar plecasem dintr-o cameră unde aveam 
să mă întorc pentru a-mi relua discuţia. Turnul era rue Catinat, 
barul de la Majestic sau chiar o cameră de undeva de pe lingă 
Gordon Square. 

Am stat sub turn citeva clipe, ca să mă obişnuiesc cu 
întunericul. Pe cer sclipeau stelele, luna însă nu se vedea. 
Lumina lunii îmi aminteşte întotdeauna de morgă şi de lucirea 
rece a unui glob fără abajur reflectîndu-se pe o lespede de 
marmură. Lumina stelelor însă e vie şi nu pare niciodată 
încremenită, dimpotrivă parcă ar încerca să-ţi transmită cineva 
un mesaj de 

1. Mă întorc imediat (fr.). 138 

prietenie, pentru că pînă şi numele stelelor sînt simboluri ale 
prieteniei. Venus e oricare femeie pe care o iubeşti, Ursa e 


ursuleţul din copilărie, iar Crucea Sudului ar putea fi, pentru cei 
care — ca şi soţia mea — sînt credincioşi, imnul favorit sau 
rugăciunea spusă înainte de culcare. Mă trecu un fior, ca şi pe 
Pyle. Noaptea era de ajuns de caldă, dar mlaştinile de o parte şi 
de cealaltă a drumului răcoreau oarecum aerul. Am pornit spre 
maşină şi, pentru o clipă, chiar în mijlocul şoselei, mi-a trecut 
prin minte că nu mai era acolo. încrederea de adineauri mi se 
clătina, chiar dacă mi-am amintit după aceea că rămăsese la o 
distanţă de treizeci de yarzi. Nu mă puteam stăpîni să nu merg 
puţin încovoiat — în felul acesta mi să părea că trec mai 
neobservat. 

Trebuia să descui portbagajul ca să scot pătura şi zgomotul cheii 
în broască, spărgind liniştea din jur, m-a făcut să tresar. Nu-mi 
plăcea deloc să fac zgomot, în noaptea care părea să fie plină 
de oameni. Cu pătura pe umeri, am lăsat jos capacul, mai încet 
decit îl ridicasem şi, tocmai cînd îl închideam, cerul se lumină 
înspre Saigon într-o străfulgerare şi se auzi bubuitul unei 
explozii, uruind de-a lungul şoselei. O mitralieră clănţăni ce 
clănţăni şi apoi tăcu brusc, înainte ca bubuitul să se oprească. 
„Or fi redus-o la tăcere", m-am gîndit eu, în timp ce din 
depărtare se auzeau glasuri care strigau de durere, de spaimă 
sau - cine ştie - a victorie. Nu ştiu de ce, dar îmi imaginasem tot 
timpul că un atac nu ar putea veni decit de undeva din spatele 
nostru şi acum mă gindeam că am fost înşelat, dîndu-mi seama 
că Vietminh-ul e acolo, înaintea noastră, între noi şi Saigon. 
Mergeam aşadar în chip inconştient spre primejdie, în loc să ne 
îndepărtăm de ea, aşa cum eu mă îndreptam acum spre 
ea, 

139 

întorcîndu-mă la turn. Mergeam, pentru că aşa 

făceam mai puţin zgomot decit dacă aş fi fugit; 

trupul meu mă îndemna însă să fug. 

Cînd am ajuns la scară, l-am strigat pe Pyle. — Eu sunt, Fowler. 
(Nici atunci măcar nu 

m-am putut hotărî să folosesc faţă de el numele 

meu de botez.) 

înăuntrul colibei scena se schimbase. Tigăile de orez erau din 
nou pe podea, unul dintre oameni îşi ţinea carabina la şold şi 
şedea rezemat de perete în faţa lui Pyle, iar Pyle îngenunchease 
lîngă peretele opus, cu privirea aţintită la puşca-mitra-lieră care 


stătea pe jos între el şi cea de-a doua santinelă. Parcă încercase 
să se tiriie spre ea, dar fusese oprit. Braţul celei de-a doua 
santinele era întins spre puşcă. Nici unul nu sărise la celălalt sau 
nu-l ameninţase pe celălalt; stăteau ca într-un joc de copii în 
care nu trebuie să fii văzut cînd te mişti sau în care eşti trimis la 
loc ca să începi iar. 

— Ce se întîmplă aici? l-am întrebat pe Pyle. Santinelele îşi 
ridicară privirile la mine, iar 

Pyle se aruncă asupra puştii, trăgînd-o de partea 

lui. 

— Vă jucaţi ? am întrebat din nou. 

— N-am încredere în el dacă are puşcă, îmi explică Pyle, şi vin 
ăia. 

— Ai tras vreodată cu puşca-mitralieră ? 

— Nu. 

— Buun. Nici eu. Mă bucur că e încărcată... altfel n-am şti cum s- 
o încărcăm. 

Santinelele acceptară liniştite pierderea puştii. Cel cu carabina o 
lăsă în jos şi şi-o puse de-a curmezişul picioarelor; celălalt se 
ghemuise la perete şi-şi ţinea ochii închişi, ca un copil care se 
credea invizibil în întuneric. Poate că-i părea bine că aşa nu mai 
are nici o răspundere. Undeva 

140 

pe-afară, mitraliera începuse din nou să clăn-ţăne - trei rafale şi 
apoi tăcere. Cea de-a doua santinelă strînse şi mai puternic 
pleoapele. 

— Ei nici nu ştiu că habar n-avem cum să folosim puşca asta, 
spuse Pyle. 

— E de presupus că sînt de partea noastră. 

— Credeam că nu eşti de partea nimănui. 

— Touche!, am recunoscut eu. Aş fi vrut ca şi cei din Vietminh 
să ştie asta. 

— Ce se întîmplă pe-afară ? 

Am citat din nou ziarul Extreme Orient, care va scrie miine: „Un 
post situat la cincizeci de kilometri de Saigon a fost atacat şi 
ocupat temporar azi-noapte de către partizanii Vietminh-ului". 

— Crezi că pe cîmp am fi mai în siguranţă ? 

— Pe cîmp e grozav de umed. 

— Nu pari să te omori cu firea, spuse Pyle. 

— Sînt grozav de speriat... dar situaţia e totuşi mai bună decit ar 


fi putut fi. De obicei nu atacă mai mult de trei posturi pe noapte. 
Şansele noastre de a scăpa s-au mărit. 

— Dar asta ce-o mai fi ? 

Se auzea uruitul unui tanc greu care mergea pe şosea, 
îndreptîndu-se spre Saigon. M-am dus la orificiul prin care se 
putea trage şi m-am uitat în jos : tancul tocmai trecea. 

— Patrula. 

Tunul din turelă se rotea cînd într-o parte, cînd în alta. Aş fi vrut 
să-i strig, dar la ce bun? N-aveau loc pentru doi civili care nu 
puteau face nimic. Podeaua se cutremură puţin cînd trecu 
tancul şi după aceea totul reintră în tăcere. M-am uitat la ceas... 
Era opt şi cincizeci şi unu de minute. Aşteptam, străduindu-mă 
să prind precis momentul în care se va trage prima salvă. Era 

1. Atins (fr.). 

141 

ca şi cum aş fi calculat distanţa la care a trăsnit după întîrzierea 
cu care se produce tunetul. După vreo patru minute se auzi 
tunul bubuind. Am distins iar ţăcănitul unei arme antitanc care 
răspundea şi apoi s-a aşternut din nou tăcerea. 

— Cînd se întorc, spuse Pyle, am putea să-i strigăm ca să ne 
ducă la cantonament. 

O explozie zgudui podeaua. 

— Dacă se mai întorc, am observat eu. Asta pare să fi fosto 
mină. 

Cînd m-am uitat din nou la ceas, era trecut de nouă şi 
cincisprezece minute şi tancul nu revenise încă. Nu se mai 
auzea nici o împuşcătură. 

M-am aşezat pe jos, lîngă Pyle, şi mi-am întins picioarele. 

— Să încercăm mai bine să dormim. N-avem altceva mai bun de 
făcut. 

— Nuss liniştit deloc cu santinelele astea, mi-a zis Pyle. 

— N-o să facă nimic ătita timp cit nu vin partizanii. Pune puşca 
sub picior ca să fim mai siguri. 

Am închis ochii şi-am încercat să-mi închipui că mă aflu undeva 
în altă parte... că sînt într-unui din acele vagoane de clasa a 
patra care circulau pe căile ferate germane înainte de venirea la 
putere a lui Hitler, în acele zile cînd eram tînăr şi stăteam treaz 
toată noaptea fără nici o umbră de melancolie pe faţă, cînd 
visurile îmi erau pline de speranţă şi nu de teamă. La ora asta 
începea Phuong întotdeauna să-mi pregătească pipele de seară. 


Mă întrebam dacă mă aşteaptă cumva vreo scrisoare... speram 
să nu m-aştepte, pentru că ştiam dinainte ce poate scrie în ea 
şi, atita timp cît nu primeam nici un răspuns, puteam visa încă 
imposibilul. 

142 

— Ai adormit? mă întrebă Pyle. 

— Nu. 

— Nu crezi c-ar trebui să tragem sus scara ? 

— Acum încep să înţeleg de ce nu fac aşa ceva. E singurul mijloc 
care-ţi mai rămîne ca să poţi fugi. 

— Aş vrea să se întoarcă tancul. 

— Nu se mai întoarce. 

Am încercat să nu mă uit la ceas decit la intervale mai lungi, dar 
intervalele nu erau niciodată atit de lungi pe cît îmi păreau. 
Nouă patruzeci, zece şi cinci, zece douăzeci, apoi zece treizeci şi 
două, zece patruzeci şi unu. 

— Eşti treaz? 

— Da? 

— La ce te gindeşti. 

A ezitat o clipă să-mi spună la ce se gîndea. 

— La Phuong. 

— Da? 

— Tocmai mă întrebam ce-o fi făcînd. 

— ţi spun eu ce face. E convinsă probabil că-mi petrec noaptea 
asta la Tanyin. Nu e pentru prima oară. Stă în pat, a pus să ardă 
tămiie ca să alunge ţinţarii şi se uită la fotografiile din Paris 
Match. Ca şi francezii, e pasionată de viaţa familiei regale 
britanice. 

El îmi răspunse, dus pe ginduri: 

— Ce minunat trebuie să fie să ştii asta exact! şi, în întuneric, 
îmi închipuiam cum arată ochii lui catifelaţi, ca de cîine. 

Ar fi trebuit să i se spună Fido, nu Alden. 

— Nu ştiu foarte exact, dar probabil că aşa este. N-are nici un 
rost să fii gelos cînd nu poţi face nimic ca să schimbi lucrurile. 

— Citeodată te urăsc, Thomas, pentru felul în care vorbeşti. Ştii 
cum îmi pare mie Phuong -proaspătă ca o floare. 

143 

— Sărmană floare, în jurul ei cresc o mulţime 

de buruieni. 

— Unde ai cunoscut-o? 


— La Grand Monde, era dansatoare. 

— Dansatoare! a exclamat Pyle, ca şi cum gîndul acesta l-ar fi 
durut. 

— E o profesiune foarte onorabilă, l-am asigurat. Nu trebuie să 
te necăjeşti. 

— Ştii atit de multe, Thomas. 

— Port atiţia ani în spinare... Cînd ai să ajungi 

la vîrsta mea... 

— Nu am trăit niciodată cu o femeie, nu în sensul propriu, îmi 
spuse. Nu am trecut niciodată prin ceea ce ai numi tu adevărata 
experienţă. 

— S-ar părea că vă cheltuiţi teribil de multă energie ca să 
fluieraţi. 

— Nu am mai vorbit despre asta cu nimeni. 

— Eşti tînăr. Nu ai de ce să-ţi fie ruşine. 

— Spune-mi, Fowler, ai trăit cu multe femei ? 

— Nu ştiu ce înseamnă pentru tine multe. în viaţa mea n-au fost 
mai mult de patru femei care să fi însemnat ceva pentru mine 
sau pentru care să fi însemnat eu ceva. Celelalte patruzeci şi 
ceva... te întrebi de ce ai mai avut de-a face cu ele. Din cauza 
unor noţiuni de igienă şi de obligaţie socială, amîndouă greşit 
înţelese. 

— Crezi într-adevăr că sînt greşit înţelese ? 

— Aş vrea să mi se dea înapoi nopţile acelea. lubesc încă, Pyle, 
şi risipesc prea mult. Şi apoi, desigur că o mai făceam şi din 
orgoliu. Trece multă vreme pînă cînd încetezi să fii mîndru 
pentru că eşti dorit. Deşi Dumnezeu ştie de ce te-ai simţi 
mîndru, cînd priveşti în jurul tău şi vezi cine mai poate fi dorit... 
— Thomas, aşa-i că tu nu eşti de părere că aş fi anormal? 

— AŞ, de unde, Pyle! 

144 

— Nu înseamnă că nu am nevoie de dragoste, ca orice om. Nu, 
nu sînt anormal. 

— Nici unul din noi nu are nevoie de dragoste atit cît spune că 
are nevoie. E foarte multă auto-amăgire în chestia asta. Acum 
îmi dau seama, de pildă, că nu am nevoie de nimeni, în afară de 
Phuong. Dar ăsta e un lucru pe care îl înveţi cu timpul. Dacă nu 
ar fi lîngă mine, ar putea trece un an întreg fără să-mi petrec 
măcar o singură noapte cu alta. 

— Dar e cu tine, spuse el cu un glas pe care abia dacă l-am 


auzit. 

— începi cu multe femei şi termini ca un bunic, credincios unei 
singure femei. 

— Mi se pare de ajuns de naiv să începi aşa... 

— Nu cred. 

— în Raportul Kinsey! nu se spune aşa. 

— De aceea nu e naiv. 

— Ştii, Thomas, mă simt foarte bine acum, stînd de vorbă cu 
tine. Aproape că nu mi se mai pare că ne-ar ameninţa vreo 
primejdie. 

— Aşa ne simţeam şi la Londra, în timpul bombardamentelor, 
cînd încetau. Dar întotdeauna se întorceau. 

— Dacă te-ar întreba cineva care e cea mai profundă experienţă 
sexuală pe care ai încercat-o, ce-ai răspunde? 

La întrebarea aceasta aveam răspunsul pregătit. 

— Să stai în pat dis-de-dimineaţa şi să priveşti cum îşi perie 
părul o femeie într-un capot roşu. 

— Joe spunea că pentru el ar fi să se culce cu o chinezoaică şi o 
negresă în acelaşi timp. 

E 

1. Raportul Kinsey e o faimoasă lucrare despre problemele 
sexuale, care a făcut multă vilvă în Statele Unite. 

145 

— Şi eu aş fi gîndit la fel cînd aveam douăzeci de ani. 

— Joe are cincizeci. 

— Mă întreb ce vîrstă mentală i s-o fi dat în timpul războiului. 

— Phuong era femeia în capot roşu ? 

Aş fi vrut să nu-mi pună această întrebare. 

— Nu, i-am răspuns, femeia aceea a fost înainte. Cînd mi-am 
părăsit nevasta. 

— Şi ce s-a întîmplat după aceea ? 

— Am părăsit-o şi pe ea. 

— De ce ? într-adevăr - de ce? 

— Cînd iubim ne pierdem minţile. Eram îngrozit la gîndul că aş 
putea s-o pierd. Mă gindeam că se schimbă - nici nu ştiu dacă 
aşa se şi întîmpla, dar nu mai puteam îndura această 
nesiguranţă. M-am repezit către sfîrşit aşa cum fricosul dă 
buzna spre duşman şi se alege apoi cu o decorație. Voiam să 
termin o dată şi cu moartea asta. 

— Moartea ? 


— Da, era ca un fel de moarte! Şi atunci am plecat în Orient. 

— Şi ai dat de Phuong? 

— Da. 

— Dar cu Phuong nu ţi s-a întîmplat acelaşi lucru ? 

— Nu. Vezi, cealaltă m-a iubit ea. Mi-era teamă că-şi va pierde 
dragostea pe care mi-o arăta. Acum mi-e teamă numai să nu o 
pierd pe Phuong. 

De ce îi spusesem asta? Nu ştiu. Nu avea nevoie să-l încurajez. 
— Dar te iubeşte, nu-i aşa că te iubeşte ? 

— Nu-i aşa. Asta nu e în firea lor. O să-ţi dai seama. N-are sens 
să spui că sînt copii - ăsta e 

146 

un clişeu —, dar au ceva copilăresc în firea lor. Te iubesc pentru 
că eşti bun, că le oferi un adăpost, că le dai cadouri... Te urăsc 
cînd le loveşti sau eşti nedrept. Ele nu ştiu ce înseamnă să stai 
într-o cameră şi să faci dragoste cu un străin. Pentru un om care 
îmbătrineste, Pyle, e un lucru foarte sigur... n-o să plece de- 
acasă atita timp cît se va simţi fericită acasă. 

Nu voisem să-l jignesc. Mi-am dat seama ce făcusem doar cînd 
mi-a spus, cu o furie stăpinită: 

— Ar putea prefera să simtă şi mai ocrotită şi să i se arate şi mai 
multă bunătate. 

— Se poate. 

— Nu ţi-e teamă de această posibilitate ? 

— Nu atit de mult pe cît mi-era de cealaltă. 

— Dar, la urma urmei, o iubeşti ? 

— O, da, Pyle, da. Dar în felul acela am iubit numai o dată. 

— în ciuda celor patruzeci de femei şi... mă repezi el. 

— Sînt convins că mă aflu sub nivelul mediu indicat în Raportul 
Kinsey. Ştii, Pyle, femeilor nu le plac bărbaţii virgini. Nici novă 
nu sînt sigur că ne plac fecioarele, în afară de cazul în care am fi 
nişte cazuri patologice. 

— Nu am spus că sînt virgin, m-a corectat Pyle. 

Toate convorbirile mele cu Pyle alunecau în grotesc. Se întîmpla 
oare să deraieze într-atita numai din pricina sincerităţii lui? 
Conversaţia lui era întotdeauna prea liniară, prea simplistă. 

— Poţi să te culci cu o sută de femei, Pyle, şi să rămii totuşi 
virgin. Mulţi dintre soldaţii voştri care au fost spânzurați în 
timpul războiului pentru viol erau virgini. în Europa însă nu-s atit 
de mulţi şi mă bucur că-i aşa. Fac foarte mult rău. 


147 

— Nu înţeleg prea bine ce vrei să spui, Thomas. 

— N-are nici un rost să-ţi mai explic. Oricum, subiectul ăsta a 
început să mă plictisească. Am ajuns la o vîrstă cînd problema 
sexuală nu mai e atit de importantă cum e bătrineţea sau 
moartea. Dimineaţa mă trezesc cu ideile astea în minte, nu cu 
imaginea trupului unei femei. Nu vreau să fiu singur în ultima 
decadă a vieţii mele şi asta-i tot. Nu ştiu la ce m-aş putea gîndi 
o zi întreagă! Aş prefera să fie o femeie în aceeaşi cameră cu 
mine chiar dacă nu aş iubi-o. Dar dacă Phuong m-ar părăsi, aş 
avea oare energia să mai găsesc o alta? 

— Dacă asta-i tot ce înseamnă ea pentru tine... 

— Tot, Pyle ? Aşteaptă să te apuce şi pe tine spaima că mai ai 
de trăit zece ani singur, fără nimeni în preajmă, şi că după 
aceea te duci la azil. Ai alerga unde-ai vedea cu ochii, ai fugi 
chiar şi de femeia aceea în capot roşu, ca să găseşti pe cineva, 
oricine-ar ii, care să stea cu tine pînă la capăt. 

— De ce nu te întorci atunci la soţia ta ? 

— Nu e uşor să trăieşti cu cineva pe care l-ai rănit. 

Se auzi o rafală lungă de mitralieră, undeva cam la o milă 
depărtare de noi. Cine ştie, poate că vreo santinelă speriată 
trăsese în nişte umbre, poate că începuse un nou atac. Speram 
să fie un atac - ne mărea şansele de scăpare. 

— Ţi-e frică, Thomas? 

— Desigur că mi-e frică. Cu spaima tuturor instinctelor mele. 
Dar raţiunea îmi spune că e mai bine să mori aşa. De aceea am 
şi venit în Orient. Aici moartea îţi dă tîrcoale întruna. 

M-am uitat la ceas. Se făcuse unsprezece. Mai aveam opt ore şi 
după aceea eram scăpaţi. 

148 

— Mi se pare, i-am zis lui Pyle, că am vorbit aproape despre tot 
ce se poate vorbi, numai de Dumnezeu nu. Să-l lăsăm pentru 
orele mici. 

— Nu crezi în el, nu-i aşa? 

— Nu, nu cred. 

— Lucrurile mi s-ar părea fără sens dacă n-ar fi el. 

— Pentru mine nu au sens nici dacă e. 

— Am citit odată o carte... 

Niciodată n-am ştiut ce carte citise Pyle. (Poate că era un volum 
de York Harding sau din Shakespeare sau antologia aceea de 


poezie contemporană sau Fiziologia căsătoriei... Poate că era 
Triumful vetii.) Un glas pătrunse pînă la noi în turn - părea să 
vorbească din întunericul din jur -, un glas spart, de megafon, 
spunînd ceva în vietnameză. 

— Asta ne mai lipsea, am zis eu. 

Cele două santinele ascultau cu gurile căscate şi cu feţele 
întoarse spre orificiul din perete. 

— Ce-i asta? întrebă Pyle. 

M-am îndreptat spre deschizătura din perete, păşind parcă prin 
vocea aceea. Am aruncat o privire rapidă în jur: nu se vedea 
nimic, nici măcar şoseaua. Cînd m-am întors cu faţa spre 
santinele, am văzut carabina îndreptată spre mine sau spre 
deschizătură, nu ştiam nici eu exact încotro. Dar cînd m-am 
deplasat de-a lungul pereţilor, carabina s-a clătinat, a şovăit o 
clipă şi apoi a început să mă urmărească. Glasul continua să 
spună mereu acelaşi lucru. M-am aşezat jos şi atunci se lăsă jos 
şi carabina. 

— Ce spune ? mă întrebă Pyle. 

— Nu ştiu. Cred că au găsit maşina şi le spun ăstora să ne 
predea, dacă nu... Mai bine pune mîna pe puşcă înainte ca să se 
hotărască. 

— O să tragă. 

149 

— Nu e convins că e nevoie s-o facă. Cînd o fi să fie, o să tragă 
oricum. 

Pyle trase piciorul şi luă puşca în mînă. 

— Mă voi mişca pe lingă perete, i-am spus lui Pyle. Dacă mă 
urmăreşte cu privirea, ameninţă-l cu puşca. 

Tocmai cînd mă ridicam, glasul încetă să mai vorbească. 
Tăcerea mă făcu să tresar. Pyle strigă poruncitor: 

— Jos carabina! 

Abia am avut timp să mă întreb dacă puşca-mitralieră era 
încărcată - nu mă uitasem înainte -, că omul şi zvirli carabina pe 
podea. 

M-am dus şi-am luat-o. Şi atunci glasul începu să vorbească din 
nou. îmi făcea impresia că repeta exact acelaşi lucru ca şi 
înainte. Poate că foloseau o placă de patefon. Mă întrebam cînd 
avea să expire ultimatumul. 

— Şi acum ce se va întîmpla ? mă întrebă Pyle, ca un şcolar care 
asistă la o demonstraţie de fizică experimentală făcută în 


laborstorul şcolii, de parcă pe el toată această afacere nu-l 
privea deloc. 

— Poate se va trage cu arme antitanc, poate o să vină un 
partizan... 

Pyle examina puşca-mitralieră. 

— S-ar părea că mecanismul e foarte simplu. Să trag o salvă? 

— Nu, lasă-i să se mai gîndească. Ei preferă să captureze postul 
fără luptă şi asta ne mai dă nouă timp. Ar fi mai bine să o 
ştergem cît mai repede. 

— S-ar putea să ne aştepte jos. 

— Da. 

Cei doi oameni priveau cu atenţie. Scriu oameni, dar erau nişte 
băieţandri — nu ştiu dacă aveau la un loc patruzeci de ani. 

150 

— Şi cu ei ce facem? mă întrebă Pyle, adăugind cu o brutalitate 
făţişă: Să-i împuşc ? 

Poate că voia să încerce cum funcţionează puşca-mitralieră. 

— Dar n-au făcut nimic. 

— Voiau să ne predea. 

— Şi de ce nu ? am întrebat. Noi n-avem ce să căutăm pe-aici. E 
tara lor. 

Am descărcat carabina şi am aruncat-o pe podea. 

— Doar nu vrei s-o laşi aici ? m-a întrebat Pyle. 

— Sînt prea bătrîn ca să pot alerga cu o carabină în mînă. Și 
apoi, ăsta nu-i războiul meu. Hai. 

Nu era războiul meu, dar mi-ar fi părut bine ca şi cei de afară, 
din întuneric, să fi ştiut asta. Am stins lampa şi, punînd piciorul 
pe scară, m-am pregătit să cobor. îi auzeam pe cei doi şoptindu- 
şi ceva unul celuilalt, în graiul lor care suna ca un cîntec. 

— Mergi drept înainte. Spre cîmpiile de orez, i-am spus lui Pyle. 
Aminteşte-ţi că acolo-i apă... nu ştiu cît de adîncă. Gata? 

— Da. 

— îţi mulţumesc pentru tovărăşie. 

— Mi-a făcut plăcere, mi-a răspuns Pyle. Auzeam  santinelele 
mişcîndu-se îndărătul 

nostru. Mă întrebam dacă au cuțite. Glasul din megafon vorbea 
ritos, ca şi cum ar fi oferit o ultimă şansă. Ceva se mişcă uşurel 
în întunericul de sub noi, dar se putea să fi fost un şoarece. 

— Tare-aş mai fi vrut să beau ceva, i-am şoptit eu lui Pyle. 

— Să mergem. 


Ceva se urca pe scară. Nu auzeam nimic, dar scara se clătina 
sub picioarele mele. 

151 

— Ce te-a apucat? m-a întrebat Pyle. 

Nu ştiu de ce mă gindeam că ceva se apropie pe furiş de noi. 
Numai un om se poate urca pe o scară şi, cu toate astea, nu mă 
puteam gîndi că e un om ca şi mine... mi se părea că vine spre 
noi o fiară, ca să ucidă fără zgomot şi cu nepăsarea unei alte 
specii de fiinţe. Scara se clătina întruna şi mie mi se părea că 
văd ochii strălucitori ai cuiva îndreptaţi spre noi. Deodată nu am 
mai putut îndura această aşteptare şi am sărit jos -şi nu am mai 
simţit nimic altceva decît pămîntul moale, care-mi răsuci glezna, 
aşa cum ar fi răsucit-o doar o mînă expertă. L-am auzit pe Pyle 
coborînd pe scară şi mi-am dat seama că, înnebunit de spaimă, 
nu recunoscusem pasul său, care o făcea să se clatine. Şi mai 
credeam că sînt insensibil şi lipsit de imaginaţie, aşa cum 
trebuie să fie un reporter sau un observator fidel al realităţii... 
M-am sculat în picioare şi aproape că m-am prăbuşit din nou la 
pămînt, din cauza durerii. Am luat-o apoi înspre lanul de orez, 
trăgînd piciorul, şi l-am auzit pe Pyle că mă urmează. Dar chiar 
atunci un proiectil antitanc se abătu asupra turnului şi eu m-am 
trîntit din nou cu faţa la pămînt. 

— Eşti rănit? mă întrebă Pyle. 

— M-a lovit ceva în picior. Nu-i nimic serios. 

— Să mergem, mă îndemnă Pyle. 

îl vedeam vag, deoarece părea a fi acoperit cu o pulbere fină, 
albă. Apoi chipul lui pieri pur şi simplu, asemeni unei imagini 
cinematografice de pe un ecran cînd aparatul de proiecţie se 
strică 

152 

şi auzi numai sunetele. M-am sculat încetişor, sprijinindu-mă pe 
genunchiul sănătos, şi am încercat să mă ridic fără să mă las pe 
glezna stîngă, care mă durea. Am căzut iar, sfîrşit de durere. Nu- 
mi era răsucită numai glezna. Se întîmplase ceva şi mai grav cu 
piciorul meu stîng. Nu mai puteam să mă necăjesc... durerea 
înlăturase orice altceva. Zăceam foarte liniştit pe pămînt, 
sperind că durerea nu mă va apuca din nou, şi îmi tineam 
respiraţia ca atunci cînd te dor dinţii. Nici nu mă mai gindeam că 
partizanii vor porni în curînd să caute printre dărimăturile 
turnului: încă un proiectil se abătuse asupra lui. Căutau să se 


asigure înainte de a porni. Cum durerea începuse să cedeze, mă 
gindeam cît de mulţi bani se risipesc pentru a ucide citeva fiinţe 
umane. Caii pot fi ucişi mult mai ieftin. Probabil că nu eram pe 
deplin conştient, deoarece mi se părea că m-am rătăcit în 
curtea unui parlagiu care, în micul orăşel în care trăisem cînd 
eram copil, îmi aţiţa imaginaţia. Mi se părea că aud caii neche- 
zind de spaimă sau explozia unei substanţe ce ucidea fără 
dureri. 

Durerea reveni după cîtva timp. Zăceam fără să fac nici o 
mişcare şi-mi ţineam respiraţia, ceea ce mi se părea foarte 
important. Mă întrebam cu toată luciditatea dacă trebuie totuşi 
să mă tirăsc spre cîmp. Poate că partizanii n-or să aibă timp să 
caute atît de departe. între timp va fi trimisă o altă patrulă 
pentru a încerca să ia legătura cu echipajul primului tanc. îmi 
era însă mai multă teamă de durere decît de partizani şi 
stăteam nemişcat. Nu-l mai auzeam deloc pe Pyle - trebuia să fi 
ajuns deja în lan. Deodată am auzit plînsul cuiva. Sunetul venea 
din direcţia turnului sau a ceea ce fusese mai înainte turnul. Nu 
era plînsul unui om - parcă scîncea un copil care e speriat 

153 

din cauza întunericului şi totuşi îi e teamă să plingă. Cred că era 
unul din cei doi băieţanari. Cine ştie, poate că tovarăşul lui 
fusese ucis. Speram ca partizanii să nu-l omoare. Războiul nu 
trebuie dus cu copii... şi deodată mi-am amintit de un trupuşor 
ghemuit într-un şanţ. Am închis ochii. Asta mă ajuta să-mi alung 
durerea şi să aştept. Un glas strigă ceva de neînțeles. Mi se 
părea că am să adorm curînd în întunericul, singurătatea şi lipsa 
aceea de durere. 

Deodată l-am auzit pe Pyle şoptindu-mi: 

— Thomas, Thomas. 

învățase foarte repede să meargă fără să fie simţit. Nu-l 
auzisem întorcîndu-se. 

— Pleacă, i-am şoptit eu. 

Se lungi la pămînt, pe burtă, lîngă mine. 

— De ce n-ai venit? Eşti rănit? 

— Piciorul. Cred că mi-am fracturat piciorul. 

— Te-a nimerit cumva vreun glonte? 

— Nu, nu. O bucată de lemn. Vreo piatră. Ceva din sfărimăturile 
turnului. Nu sîngerează. 

— Trebuie să încerci să te scoli. 


— Lasă-mă, Pyle. Nu vreau să mă scol, mă doare prea tare. 

— Care picior te doare? 

— Stîngul. 

Se apropie de mine şi-mi luă braţul după umărul său. Aş fi vrut 
să scîncesc ca băiatul din turn şi apoi m-am înfuriat, dar era 
foarte greu să-ţi poţi spune furia în şoaptă. 

— Dracu' să te ia, Pyle, lasă-mă odată singur! Vreau să rămîn 
aici. 

— Nu se poate. 

Mă ţinea pe jumătate culcat pe umărul lui. Dar durerea devenise 
aproape insuportabilă. 

— Nu mai face pe eroul. Nu vreau să plec de aici. 

154 

— Trebuie să mă ajuţi, îmi şopti el, altfel ne prind pe amîndoi. 

— Ah... 

— Taci, vezi că te-aud. 

Plîngeam de frustrare. Nu-mi putea fi de folos nici un cuvînt mai 
tare. M-am ridicat, spriji-nindu-mă de el, şi mi-am lăsat piciorul 
stîng să atîrne. Eram asemenea unor nefericiţi concurenţi dintr-o 
cursă în care se aleargă numai cu trei picioare şi n-am fi avut 
mici o şansă să facem totuşi ceva dacă în momentul în care 
pornisem n-ar fi început să tragă în rafale scurte o puşcă- 
mitralieră, undeva în josul şoselei, dinspre turnul cel mai 
apropiat. Vreo patrulă îşi făcea poate drum încoace sau poate 
că-şi împlineau numărul de trei turnuri distruse. Zgomotul 
rafalelor acoperi zarva fugii noastre, greoaie şi stingace. 

Nu ştiu dacă am rămas conştient tot timpul. Cred că, pe ultimii 
douăzeci de yarzi, Pyle mi-a susţinut cu totul greutatea pe el. 
Apoi mi-a zis: 

— Fii atent. Intrăm în apă. 

Tulpinile orezului foşneau, iar noroiul ples-căia şi se ridica în 
jurul nostru. Cînd Pyle se opri, apa ne ajungea pînă la piept. 
Gifiia şi respiraţia lui întretăiată se auzea asemeni unui orăcăit 
de broască. 

— lartă-mă, i-am spus. 

— Nu puteam să te las aşa. 

Prima mea senzaţie a fost aceea că mă simţeam mai bine: apa 
şi noroiul îmi ţineau piciorul ca un bandaj strîns, dar delicat. în 
curînd însă frigul ne făcu să dirdiim. Nu ştiam dacă trecuse de 
miezul nopţii, dar trebuia să mai aşteptăm aşa încă şase ore, în 


caz că nu ne descoperau partizanii. 

— Poţi să stai singur în picioare numai o clipă ? mă întrebă Pyle. 
155 

Furia mea necugetată mă apucă din nou. Nu aveam nici o scuză, 
doar durerea care mă chinuia. Nu cerusem să fiu salvat, nici să- 
mi amîn moartea în modul acesta chinuitor. Mă gindeam cu 
regret la clipele cînd eram culcat pe pămîntul tare. Stăteam ca 
un cocor, într-un picior, încercînd să nu mă mai sprijin cu toată 
greutatea de Pyle, dar, cînd mă mişcăm, tulpinile de orez mă 
gîdilau, mi se înfigeau în carne şi fişiiau. 

— Mi-ai salvat viaţa acolo, am zis eu (Pyle îşi drese glasul, 
pregătindu-se să-mi răspundă cum scrie la carte), ca să mor 
aici. Preferam să mor pe uscat. 

— Nu vrei să nu mai vorbim ? mă rugă Pyle ca pe un bolnav. 
Trebuie să ne menajăm forţele. 

— Cine dracu' te-a rugat să-mi slavezi viaţa ? Am venit în Orient 
ca să fiu ucis. Asta-i tot din pricina obrăzniciei voastre afurisite... 
Mă clătinai în noroi şi Pyle îmi luă braţul, trăgîndu-mi-l după 
umărul lui. 

— Aşa, acum ţi-e mai uşor, nu? 

— Ai văzut prea multe filme de război. Noi însă nu sîntem doi 
soldaţi din infanteria marină şi n-ai să capeţi nici o decorație. 

— şşt. 

Dinspre capătul ogorului se apropiau de noi nişte paşi. Puşca- 
mitralieră de pe şosea încetase să mai tragă şi nu se auzea 
altceva decît zgomotul paşilor şi foşnetul frunzelor de orez, cînd 
respiram. Deodată paşii se opriră. Păreau să fie în faţa noastră, 
la vreo cîţiva metri. Am simţit cum mîna lui Pyle mă apasă 
uşurel pe umăr şi ne cufundarăm amindoi în noroi, încet, încet, 
ca nu cumva tulpinile de orez să foşnească prea tare. Stăm 
îngenuncheat, cu capul dat pe spate, numai cu gura deasupra 
apei. Durerea începea să mă chinuie iar şi mă gindeam „Dacă 
leşin acum, mă 

156 

înec". întotdeauna mă gindeam cu silă şi cu spaimă că m-aş 
putea îneca vreodată. De ce oare nu-ţi poţi alege felul în care 
trebuie să mori? Nu se mai auzea nici un zgomot. Cine ştie, 
poate că, la douăzeci de paşi de noi, ei aşteptau să foşnească 
ceva, să tuşească sau să strănute cineva. „Doamne, să ştii că o 
să strănut." Dacă m-ar fi lăsat singur, aş fi răspuns numai de 


viaţa mea, nu şi de-a lui, şi dorea şi el să trăiască. Mi-am apăsat 
cu degetele buza de sus, aşa cum învăţasem să fac cînd mă 
jucam de-a v-aţi ascunselea, dar strănutul întîrzie doar, gata- 
gata să izbucnească dintr-o clipă în alta. Tăcuţi, ceilalţi aşteptau 
în întuneric... şi strănutul venea, venea, izbucni... 

Dar, exact în secunda în care am strănutat, partizanii au deschis 
brusc focul, trăgînd o salvă pe desupra tulpinilor de orez, aşa că 
strănutul meu s-a lăsat înghiţit de clănţănitul aspru al puştilor, 
asemănător cu cel al unei bormaşini găurind o placă de oţel. Am 
luat o gură de aer şi m-am scufundat, ascunzindu-mă aşa cum 
te ascunzi instinctiv de ceea ce îndrăgeşti, cochetîind cu 
moartea, ca o femeie care aşteaptă să fie brutalizată de iubitul 
ei. Tulpinile de orez ne biciuiră creştetul şi furtuna trecu. în 
aceeaşi clipă am ieşit şi noi la suprafaţă ca să respirăm şi am 
auzit paşii care se îndepărtau, îndreptîndu-se spre turn. 

— Am scăpat, spuse Pyle. 

Cu toate că durerea mă tortura, mă întrebam la ce bun: pe mine 
mă aştepta bătrineţea, postul de redactor-şef, singurătatea, cit 
despre el, acum o ştiu, se grăbea să anticipeze. Apoi ne-am 
apucat să aşteptăm. Pe drumul spre Tanyin se aprinse deodată 
un foc viu. Ardea vesel, ca la o serbare. 

— Asta-i maşina mea, am spus. 

— E o porcărie, Thomas. Mi-e silă să văd cum se face risipă. 

157 

— Probabil că mai era destulă benzină în rezervor cît să-i poată 
da foc. Ţi-e tot atit de frig ca şi mie, Pyle? 

— Mi-e şi mie tot atit de frig. 

— Ce-ar fi să ieşim să stăm pe şosea? 

— Să mai aşteptăm încă vreo jumătate de 

ceas. 

— Dar tu mă ţii în spinare... 

— Nu-i nimic, pot s-o fac, sînt tînăr. încercase să vorbească în 
glumă, dar am simţit 

vorbele lui tot atit de reci ca şi noroiul în care ne aflam. Voisem 
să-i cer iertare pentru modul în care vorbisem cînd mă chinuia 
durerea, dar acum am început din nou: 

— Dacă eşti tînăr, cu atît mai bine. Poţi să mai aştepţi, nu-i aşa? 
— Nu înţeleg ce vrei să spui, Thomas. Fuseserăm împreună un 
timp egal cu nopţile 

unei săptămîni puse laolaltă, dar nu mă înţelegea mai mult decit 


ar fi înţeles dacă i s-ar fi vorbit în franceză. Am explicat cumva: 
— Ai fi făcut mai bine să mă laşi singur. 

— N-aş mai fi putut da ochii cu Phuong, mi-a răspuns el şi 
numele ei rămase suspendat în aer ca oferta unui bancher. 

Am acceptat oferta. 

— Aşadar ai făcut totul pentru ea. 

Ceea ce făcea ca gelozia mea să apară şi mai absurdă şi mai 
umilitoare era faptul că trebuia să o exprim în şoaptă şi aşa nu 
avea nici un fel de forţă, căci gelozia se potriveşte cu 
declamaţia. 

— Crezi că o s-o cîştigi cu fapte din astea eroice ? Cît de mult 
greşeşti! Dac-aş fi mort, ea 

ar fi a ta. 

— Nu asta voiam să spun, mă întrerupse Pyle. Cînd eşti 
îndrăgostit vrei să joci cinstit. Asta-i tot. 

158 

Asta era adevărat, m-am gîndit eu, dar nu chiar aşa. Cînd eşti 
îndrăgostit e ca şi cum te-ai vedea pe tine însuţi cu ochii 
altcuiva, e ca şi cum ai fi îndrăgostit de imaginea ta proprie, 
falsificată şi exagerată. în dragoste nu sîntem în stare să fim 
cinstiţi - actul de curaj nu e altceva decit un rol jucat în faţa unui 
public compus din două persoane. Poate că nu mai iubeam, dar 
de amintit îmi aminteam de toate aceste lucruri. 

— Dac-aş fi fost în locul tău, te-aş fi lăsat singur, i-am răspuns 
eu lui Pyle. 

— Nu-i adevărat. Sînt sigur că n-ai fi făcut-o. Şi adăugă, cu o 
insuportabilă mulţumire de 

sine: 

— Ştiu asta mai bine decit tine. 

Furios, am încercat să mă depărtez de el şi să mă ţin cum oi 
putea pe picioare, dar durerea s-a năpustit asupră-mi, urlînd ca 
un tren într-un tunel, şi a trebuit să mă sprijin de el şi mai 
apăsat, ca să nu mă cufund în apă. Pyle mă cuprinse cu 
amiîndouă braţele de mijloc şi mă ţinu strîns, după aceea începu 
să mă tragă spre marginea şanţului şi de acolo spre poteca 
dintre ogoare. Cînd ajunse, mă întinse deasupra noroiului din 
marginea şanţului, iar cînd durerea încetă şi am putut să 
deschid ochii fără să-mi ţin răsuflarea, am văzut doar desenul 
complicat al constelaţiilor de pe cer, un desen care-mi era străin 
şi pe care nu-l puteam desluşi: nu erau stelele de acasă. Faţa lui 


s-a aplecat deasupra mea, acoperindu-le: 

— Eu mă duc spre şosea, Thomas, să găsesc vreo patrulă. 

— Ai înnebunit. Or să te împuşte înainte de a şti cine eşti, dacă 
n-au să te prindă cumva partizanii. 

— E singura posibilitate de scăpare. Nu poţi să mai rămii în apă 
încă şase ore de-acum înainte. 

159 

— Du-mă atunci pe şosea. 

— Să-ţi las puşca-mitralieră ? mă întrebă el cu îndoială. 

— Nu. Dacă vrei s-o faci pe eroul, strecoară-te măcar prin 
lanurile de orez. 

— Ca să treacă patrula înainte să o pot striga ? 

— Dar tu nu ştii să vorbeşti franţuzeşte. 

— O să strig: Je suiş Fronggais!. N-avea grijă, Thomas. O să fiu 
foarte prudent. 

Pînă să-i răspund, el se şi depărtase destul de mult ca să nu-i 
mai pot şopti nimic. Mergea cît putea mai încet, oprindu-se 
adesea. Il vedam clar în lumina flăcărilor maşinii care ardea, dar 
nimeni nu trase în el. Curînd trecu de maşină şi tăcerea se 
aşternu pe urmele lui. Da, era prudent, aşa cum fusese şi cînd 
coborise pe fluviu, venind la Phat Diem. Avea precauţiile unui 
erou dintr-o povestire de aventuri pentru copii şi era mîndru de 
această precauţie ca de-o insignă de cercetaş, fiind pe deplin 
inconştient de absurditatea şi nesiguranța aventurii sale. 
Zăceam pe spate şi aşteptam, încercînd să desluşesc dacă nu se 
aud cumva împuşcăturile partizanilor sau ale unei patrule a 
Legiunii străine. Nu se auzea însă nimic. Avea să treacă probabil 
un ceas, dacă nu şi mai bine, pînă să ajungă la vreun turn, dacă 
avea să ajungă vreodată. Am întors capul şi am zărit ceea ce 
mai rămăsese din turn: un morman de lut, de trunchiuri de 
bambus şi de şipci, care se cufundă în întuneric cînd flăcările 
maşinii se stinseră treptat. Cînd mă lăsa durerea mă simţeam 
mai liniştit, ca într-un fel de armistițiu al nervilor. îmi venea să 

1. Sînt francez (fr.). Cuvintul din urmă e transcris într-o 
pronunție defectuoasă. 

160 

cînt. Mă gîndeam ce ciudat e că oameni de aceeaşi meserie ca a 
mea ar fi rezumat această noapte într-o ştire de numai două 
rînduri. Şi chiar era o noapte ca oricare alta. Numai eu eram 
singurul lucru neobişnuit în această noapte. Chiar în clipa aceea 


am auzit pe cineva plingînd încet. Sunetele veneau dinspre 
rămăşiţele turnului. Una dintre santinele era încă în viaţă. 

Mă gindeam: „Bietul băiat, dacă nu ne-am fi poticnit tocmai 
lîngă postul /u;, ar fi putut să se predea aşa cum se predau 
aproape toţi sau ar fi fugit la prima chemare a megafonului. Dar 
eram şi noi acolo, doi albi cu o puşcă-mitralieră, aşa că nu au 
îndrăznit să facă nici o mişcare. Cînd am plecat era prea tirziu". 
Eu eram răspunzător pentru acel glas care se tinguia în 
întuneric; mă lăudasem cu detaşarea mea totală şi că nu am 
nimic de-a face cu acest război, dar rănile soldatului fuseseră 
pricinuite de mine, ca şi cum m-aş fi folosit de puşca-mitralieră 
ca să fac ceea ce voise Pyle să facă. 

M-am străduit să ajung de pe mal pe şosea. Voiam să fiu lîngă 
el. Era singurul lucru pe care-l puteam face: să iau parte la 
durerea soldatului. Dar durerea care mă chinuia mă ţintuia 
locului. Nu-l mai auzeam. Stăteam nemişcat şi nu auzeam 
altceva decit durerea mea, ce zvicnea ca o inimă imensă. îmi 
tineam răsuflarea şi mă rugam Dumnezeului în care nu 
credeam: „De-aş muri sau leşina o dată! Ajută-mă, Doamne, să 
mor sau să leşin!" După aceea cred că am leşinat şi n-am mai 
ştiut nimic. Visam că mi-au îngheţat pleoapele şi cineva 
încearcă să mi le desfacă cu o daltă şi voiam să-i spun să aibă 
grijă să nu-mi atingă globii oculari, dar nu puteam vorbi şi dalta 
pătrunse printre pleoape, iar în faţa mea era o lanternă care 
ardea. 

161 

— Thomas, am scăpat, spunea Pyle. 

îmi amintesc că-mi spusese aceste cuvinte, dar nu-mi amintesc 
deloc ce s-a mai întîmplat apoi. Pyle povestea că, după aceea, 
am arătat cu mîna în altă parte şi le-am spus că în turn e un om. 
l-am trimis să se ducă să-l caute. în orice caz nu pot să fiu de 
acord cu aprecierea sentimentală pe care a făcut-o Pyle. Mă 
cunosc prea bine şi ştiu cît de puternic e propriul meu egoism. 
Nu pot să mă simt bine (şi ţinta cea mai de seamă a mea e să 
mă simt bine) dacă văd, aud sau simt că altcuiva i-e rău. Şi 
acest lucru e considerat uneori de către oamenii naivi ca o 
dovadă de altruism, cînd tot ce faci e să sacrifici o mică parte de 
unui bine mult mai mare, liniştirea conştiinţei, ceea ce mi-ar fi 
îngăduit să mă gîndesc numai la mine. 


Se întoarseră şi-mi spuseră să băiatul a murit. Mă simţeam 
fericit. De altfel, nici nu mai sufeream prea mult după injecţia cu 
morfină pe care mi-o făcuseră în picior. 

162 

Capitolul III 

1 

Am urcat încet treptele care duceau spre apartamentul meu din 
rue Catinat. M-am oprit să mă odihnesc pe palier. Ca 
întotdeauna, babele stăteau în faţa closetului şi pălăvrăgeau. Pe 
faţa lor destinul săpase - ca altora în palmă - linii adinci. Cînd 
am trecut pe lîngă ele, au tăcut. Mă şi întrebam ce mi-ar fi putut 
spune, dacă aş fi înţeles limba lor, despre cele ce se mai întîm- 
plaseră în timpul cît zăcusem internat, departe, pe drumul spre 
Tanyin, în spitalul Legiunii străine, îmi pierdusem cheile undeva 
pe cîmp sau în turn, dar îi trimisesem vorbă lui Phuong şi ea 
aflase, desigur, ce se întimplase, asta dacă mai era acasă. în 
acest „dacă" era cuprinsă întreaga mea nesiguranţă. Nu 
primisem nici o ştire de la ea cît timp fusesem în spital. Nu prea 
ştia să scrie în franceză, iar eu nu ştiam vietnameza. Am bătut şi 
uşa s-a deschis imediat. Totul părea să fie la fel ca şi altădată. 
Am privit-o cu atenţie cînd m-a întrebat cum mă simt şi cînd mi- 
a atins piciorul rănit, oferindu-mi umărul ei să mă sprijin de el ca 
de o tulpină tînără. 

— Ce fericit sînt că m-am întors acasă! 

îmi spuse că i-am lipsit şi, desigur, doream să aud aşa ceva. îmi 
spunea întotdeauna ce voiam să aud, ca un hamal care 
răspunde la întrebările 

163 

care i se pun. Se mai întîmplau uneori şi accidente şi acum 
aşteptam accidentul. 

— Cum te-ai mai distrat? 

— A, m-am dus foarte des la sora mea. A găsit o slujbă la 
americani. 

— Da, a găsit? Pyle a ajutat-o să găsească? 

— Nu Pyle, Joe. 

— Cine-i Joe ? 

— II ştii doar. Ataşatul economic. 

— A, da, Joe. 

Pe omul ăsta îl uitai foarte repede. Nici azi nu aş putea spune 
despre el decît că era un om gras, că avea obrajii raşi şi pudraţi 


şi că ridea zgomotos; încolo nu mai ştiam nimic, doar că i se 
spunea Joe. Există asemenea oameni al căror nume e 
întotdeauna prescurtat astfel. 

M-am întins pe pat cu ajutorul lui Phuong. 

— Ai văzut vreun film? am întrebat-o eu. 

— Se dă unul foarte amuzant, aici la Catinat. 

Şi imediat începu să-mi povestească amănunţit acţiunea, în 
timp ce eu mă uitam prin casă, cercetind dacă nu se vede 
nicăieri vreun plic alb care ar putea fi o telegramă. Atita vreme 
cît n-o întrebam, mai puteam crede că a uitat să-mi spună şi că, 
cine ştie, mesajul e undeva pe măsuţa maşinii de scris sau pe 
dulap sau poate 1-a pus, ca să nu se piardă, în sertarul în care-şi 
ţinea eşarfele. 

— Dirigintele poştei - cred că era dirigintele poştei, dar se poate 
să fi fost primarul - îi urmăreşte şi împrumută o scară de la 
brutar şi intră pe fereastră la Corina, dar, ce să vezi, ea era în 
camera cealaltă cu Francois, dar el nu a auzit-o venind pe 
madame Bompierre. Ea intră şi-l vede în capul scării şi crede 
că... 

— Dar cine era madame Bompierre ? am întrebat, întorcîndu-mi 
capul spre lavoar, unde punea ea citeodată scrisorile, printre 
flacoanele cu loţiuni. 

164 

— Ti-am spus doar. Era mama Corinei şi-şi căuta un bărbat, 
fiindcă rămăsese văduvă... 

Se aşeză pe pat şi-şi strecură mîna pe sub cămaşă. 

— Era foarte amuzant. 

— Sărută-mă, Phuong. 

Nu era deloc cochetă. Făcu imediat ce-i cerusem şi continuă să- 
mi povestească acţiunea filmului pe care-l văzuse. S-ar fi culcat 
cu mine tot atît de supusă dacă i-aş fi spus s-o facă. Şi-ar fi scos 
imediat pantalonii, fără nici o ezitare, reluîndu-şi după aceea 
firul povestirii despre madame Bompierre şi despre situaţia în 
care se afla dirigintele poştei. 

— Am primit vreo telegramă? 

— Da. 

— De ce nu mi-ai dat-o ? 

— Ca să nu începi iar să lucrezi. Acuma trebuie să stai culcat şi 
să te odihneşti. 

— S-ar putea să fie altceva. 


Mi-o dădu. Am remarcat că fusese deschisă. Suna aşa: „Avem 
nevoie articol patru sute cuvinte situaţia după plecare de Lattre 
domeniul militar şi politic". 

— Da. E vorba de lucru. De unde ai ştiut ? De ce-ai deschis-o? 

— Credeam că e de la soţia ta. Speram să fie veşti bune. 

— Cine ţi-a tradus-o ? 

— Soră-mea. 

— Dacă ştirile ar fi fost proaste, m-ai fi părăsit, Phuong? 

îşi frecă mîna de pieptul meu ca să mă asigure că n-ar fi făcut 
aşa ceva, nedîndu-şi seama că de data aceasta aveam nevoie 
de vorbe, oricît de neadevărate ar fi fost. 

165 

— Nu vrei să fumezi o pipă? Aj o scrisoare. Cred că e de la ea. 

— Şi pe asta ai deschis-o ? 

— Scrisorile nu ţi le deschid. Telegramele sînt publice. Nu le 
citesc funcţionarii de la poştă ? 

Plicul fusese pus bine, printre eşarfe. îl scoase cu delicateţe şi-l 
puse pe pat. Am recunoscut scrisul. 

— Dacă veştile sînt proaste, ce vei...? Ştiam însă că veştile nu 
pot fi decît proaste. 

O telegramă ar fi însemnat o clipă de generozitate, o scrisoare 
nu putea conţine altceva decit explicaţii, justificări... aşa că m- 
am oprit, nefiind deloc cinstit din parte-mi să-i cer promisiuni 
care nu puteau fi respectate. 

— De ce ţi-e teamă ? mă întrebă Phuong. Mă gindeam: „Mi-e 
teamă de singurătate, de 

Clubul Presei, de dormitor, mi-e teamă de Pyle". 

— Dă-mi un brandy cu sifon. 

M-am uitat cum începe scrisoarea cu: „Dragă Thomas", şi cum 
sfirşeşte - „Cu afecţiune, Helen" -şi am aşteptat brandy-ul. 

— E dela ea? 

— Da. 

înainte de a începe să citesc, m-am întrebat ce o să-i spun lui 
Phuong. O s-o mint sau o să-i spun adevărul? 

„Dragă Thomas, 

N-am fost deloc surprinsă cînd am primit scrisoarea ta şi cînd 
am aflat că nu eşti singur. Doar nu eşti tu bărbatul care să 
rămînă prea multă vreme singur, nu-i aşa ? Se prind femeile de 
tine cum se prinde praful de haină. Poate că aş nutri mai multă 
simpatie pentru ceea ce ţi se întîmplă dacă n-aş şti că te vei 


consola foarte repede cînd ai să te întorci la Londra. 

166 

Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar ceea ce mă face să stau pe 
gînduri şi să nu-ţi telegrafiez un simplu «Nu» e gîndul la biata 
fată. Noi sîntem mai sensibile ca tine în ceea ce priveşte 
consecinţele." 

Am dat pe git o înghiţitură de brandy. Nu-mi dădusem seama că 
jignirile de ordin sexual nu pot fi uitate, oriciţi ani ar trece. Din 
pricină că nu-mi dădusem prea multă osteneală - nu-mi 
alesesem cuvintele cu grijă —, o făcusem să sînge-reze din nou. 
Cine putea să-i ia în nume de rău că îmi zgîndărea, la rîndul ei, 
rănile ? Cînd sîntem nefericiţi, lovim în alţii. 

— E prost, nu? mă întrebă Phuong. 

— Puțin cam neplăcut. Dar are dreptate. Am continuat să citesc: 
„Am crezut întotdeauna că o iubeai pe Anne mai mult decit pe 
oricine, pînă ai împachetat totul şi ai plecat. Acum te pregăteşti 
să părăseşti o altă femeie şi din scrisoarea ta reiese limpede că, 
de fapt, nici nu te aştepţi la un răspuns «favorabil». «Am făcut 
tot ce s-a putut», nu gîndeşti aşa? Ce-ai face dacă aş răspunde 
«Da»? Chiar te-ai căsători cu ea? (N-am cum să scriu altfel - nu 
mi-ai spus cum o cheamă.) Poate că da. Cred că, asemeni nouă, 
celorlalţi, îmbătrîneşti şi tu şi n-ai vrea să rămii singur. Citeodată 
mă simt şi eu foarte singură. Cred că Anne şi-a găsit alt bărbat. 
Dar ai părăsit-o la vreme." 

Ştia unde să mă lovească. Am mai tras o duşcă. O ţişnitură de 
sînge - acestea au fost cuvintele care mi-au trecut prin minte. 

— Să-ţi pregătesc o pipă ? mă întrebă Phuong. 

— Orice, am zis eu, orice. 

167 

„Acesta-i unul din motivele pentru care ar trebui să spun «Nu». 
(Nu e necesar să mai vorbim şi despre motivele religioase, 
deoarece tu n-ai înţeles şi nici n-ai crezut vreodată în asta.) 
Căsătoria nu te poate împiedica pe tine să părăseşti o femeie. 
întîrzie doar procesul de despărţire şi în acest caz ar fi cu atît 
mai nedrept faţă de fată, dacă ai trăit cu ea cam tot atit cît ai 
trăit cu mine. O vei aduce în Anglia, unde se va simţi străină şi 
singură. Şi, cînd o vei abandona, va fi îngrozitor de părăsită. Nici 
nu ştiu dacă a învăţat să se folosească de cuţit şi de furculiţă. 
Sînt atît de necruțătoare pentru că mă gindesc mai mult la 
binele ei şi nu la al tău. Dar, Thomas dragă, mă gîndesc şi la 


binele tău." 

Mă simţeam ca şi cum aş fi fost bolnav cu adevărat. De multă 
vreme nu mai primisem nici o scrisoare de la nevastă-mea. O 
silisem să-mi scrie şi-mi dădeam seama din fiecare cuvînt cît de 
mult suferise. Suferinţa ei lovea în suferinţa mea: reveniserăm 
la vechiul obicei de a ne răni unul pe celălalt. De-ar fi cu putinţă 
să iubeşti fără să fii rău! Fidelitatea nu e totul: o iubisem pe 
Anne şi totuşi îi făcusem rău. însuşi actul posesiunii înseamnă să 
răneşti. Sîntem prea mărunți la trup şi la minte ca să posedăm o 
altă fiinţă fără a ne mîndri sau să fim posedaţi fără a fi umiliţi. 
într-un fel, eram bucuros că nevastă-mea mă lovea din nou - 
uitasem de durerea ei de prea multă vreme şi numai aşa 
puteam plăti pentru asta. Din nefericire, în asemenea întîmplări 
sînt amestecați întotdeauna şi oameni nevinovaţi, întotdeauna 
şi pretutindeni mai există şi un glas care să plîngă dintr-un turn. 
Phuong aprinse lampa. 

168 

— îţi dă voie să te căsătoreşti cu mine ? 

— Nu ştiu încă. 

— Nu o spune ? 

— Dacă o spune cumva, o spune foarte încet. Mă gindeam: „Te 
mîndreşti că eşti degage!, 

că eşti reporter şi nu scrii articole de fond, dar în ce încurcături 
te bagi între timp... Celălalt fel de a duce războiul e mai 
nevinovat. Cu un mortier se face mai puţin rău. 

„Dacă aş spune, împotriva convingerilor mele cele mai 
puternice, «Da», ţi-ar fi totuşi mai bine ? îmi scrii că eşti 
rechemat în Anglia şi-mi dau seama cît de mult suferi la acest 
gînd şi că ai face orice ca să-ţi uşurezi situaţia. Mi te pot imagina 
căsătorindu-te după un chef prelungit. Prima oară am încercat 
cu adevărat — şi tu şi eu — şi n-am reuşit. Dar a doua oară, cînd 
nici nu mai eşti atit de hotărît... îmi scrii că a o pierde pe fata 
asta ar însemna să termini cu viaţa. Ai folosit exact aceeaşi 
frază şi faţă de mine — ţi-aş putea arăta scrisoarea, o mai 
păstrez încă - şi cred că i-ai scris la fel şi lui Anne. Mi-ai scris că 
noi am încercat întotdeauna să ne spunem adevărul unul 
celuilalt, dar, Thomas, adevărul tău e întotdeauna atit de 
trecător. La ce bun să-ţi mai dau atitea argumente sau să încerc 
să te fac să vezi ce-ar fi mai bine? Mi-e mult mai uşor să 
acţionez -aşa cum crezi tu, în chip irațional - şi să-ţi scriu pur şi 


simplu: Nu cred în divorţ, religia mea mi-l interzice, aşa că 
răspunsul meu, Thomas, este nu... Nu." 

Urma încă o jumătate de pagină pe care n-am mai citit-o, după 
care încheia: „Cu afecţiune, 

1. Liber (fr.). 

169 

Helen". Cred că era vorba despre vreme şi despre o bătrină 
mătuşă de-a mea la care ţineam mult. N-aveam de ce să mă 
pling. Mă aşteptasem la un asemenea răspuns. Cuprindea o 
mulţime de adevăruri. Aş fi vrut doar să nu gîndeasca cu voce 
tare atita timp, mai ales că gîndurile acestea ne răneau 
deopotrivă, pe ea ca şi pe mine. 

— Spune,„nu"? 

l-am răspuns aproape fără nici o ezitare: 

— Nu s-a hotărît încă. Mai sînt speranţe. Phuong izbucni în ris. 

— Spui „speranţe" cu o figură atit de tristă! Stătea la picioarele 
mele ca un cîine pe mor- 

mîntul unui cruciat şi-mi pregătea pipa, iar eu mă întrebam ce 
am să-i spun lui Pyle. După patru pipe, m-am simţit mai pregătit 
să înfrunt viitorul şi i-am spus lui Phuong că speranţele erau 
mari. Soţia mea dorea să consulte un avocat. Telegrama putea 
sosi dintr-o zi într-alta. 

— Nu-i nimic. Poţi trece pe numele meu ce vrei, m-a liniştit ea şi 
în ce-mi spunea auzeam parcă glasul surorii sale. 

— N-am nici un fel de economii. Nu mă pot măsura cu Pyle. 

— Nu te necăji. Cine ştie ce se mai poate întîmpla. Sînt soluţii şi 
pentru asta. Sora mea spune că poţi face o asigurare pe viaţă. 
Mă gîndeam de cît realism dă dovadă, mini-malizînd importanţa 
banilor şi nefăcînd declaraţii de dragoste răsunătoare sau care 
ar fi putut s-o angajeze. Mă întrebam cum avea să reziste Pyle 
de-a lungul anilor acestei inimi dure, el, care era un romantic. 
Dar, desigur, în cazul lui, pe numele ei ar fi fost depusă o sumă 
frumoasă şi duritatea s-ar fi înmuiat ca şi muşchii pe care nu-i 
întrebuinţezi, dacă nu ar fi fost nevoie de ea. Cei bogaţi o scot la 
capăt şi într-un fel şi într-altul. 

170 

în seara aceea, înainte ca prăvăliile de pe rue Catinat să se fi 
închis, Phuong îşi cumpără încă trei eşarfe. Şedea pe pat şi le 
desfăşura în faţa mea, arătîndu-mi ce culori vii au, spunînd tot 
felul de nimicuri cu vocea ei cîntată. După aceea le împături cu 


grijă şi le aranja alături de o altă duzină de eşarfe, în sertarul ei, 
ca şi cum ar fi pus baza unei modeste averi. lar eu am încercat 
nebuneşte să fac acelaşi lucru, scriindu-i chiar în acea seară lui 
Pyle, sub impulsul clarităţii şi previziunii înşelătoare a opiului. Şi 
iată ce i-am scris - am găsit scrisoarea ieri în cartea lui York 
Harding Rolul Apusului. O citea, probabil, cînd primise 
scrisoarea. Poate că o folosise ca semn de carte şi după aceea 
nu-şi mai reluase lectura. 

„Dragă Pyle", începusem eu şi pentru prima şi singura dată 
fusesem ispitit să scriu „Dragă Alden", pentru că, la urma urmei, 
nu era vorba decit de o scrisoare obişnuită, de o oarecare 
importanţă şi puţin deosebită de oricare alta de acelaşi gen prin 
minciuna pe care o conţinea: 

„Dragă Pyle, 

Am vrut să-ţi scriu încă din spital ca să-ţi mulţumesc pentru ce- 
ai făcut pentru mine în noaptea aceea, cînd m-ai salvat, fără 
îndoială, de la un sfîrşit puţin plăcut. Pot umbla acum din nou cu 
ajutorul unui baston. Din cîte se pare, am căzut cum trebuie şi 
vîrsta nu mi-a muiat încă oasele, făcîndu-le fragile. Trebuie să 
ne vedem ca să sărbătorim..." (Tocul mi s-a oprit la acest cuvînt 
şi după aceea, asemeni unei furnici care întîlneşte un obstacol, 
l-am ocolit.) „Mai am şi altceva de sărbătorit şi ştiu că prilejul te 
va bucura, deoarece mi-ai spus întotdeauna că amindoi dorim 
să veghem asupra 

171 

intereselor lui Phuong. Cînd m-am întors acasă, am găsit o 
scrisoare venită din partea soţiei mele, prin care-mi spune că, 
într-un fel, e de acord să divorţeze de mine. Aşa că nu trebuie să 
te mai necăjeşti din pricina lui Phuong." 

Fraza era crudă, dar nu mi-am dat seama de cruzimea ei decit 
după ce am recitit întreaga scrisoare şi atunci era prea tirziu ca 
să mai schimb ceva. Dacă mă apucam să şterg asta, aş fi făcut 
mai bine să rup scrisoarea cu totul. 

— Care eşarfă îţi place mai mult? mă întrebă Phuong. Mie îmi 
place cea galbenă. 

— Şi mie îmi place cea galbenă. Du-te la hotel şi expediază-mi, 
te rog, scrisoarea asta. 

Se uită la adresă. 

— AŞ putea s-o duc la legaţie. N-ar mai fi nevoie să o timbrez. 

— Aş prefera să o pui la poştă. 


După aceea m-am întins pe spate şi, cu cugetul împăcat, m-am 
gîndit: „Acum n-o să mă părăsească, cel puţin pînă la plecare, şi 
- cine ştie -poate că miine, după ce voi mai fuma citeva pipe, voi 
găsi eu un mijloc ca să nu mai plec". 

2 

Viaţa de toate zilele merge înainte şi asta a salvat minţile multor 
oameni. Aşa cum în timpul bombardamentelor aeriene s-a 
dovedit că nu poţi fi în permanenţă înspăimiîntat, tot astfel sub 
bombardamentul îndeletnicirilor de fiecare zi, al întîlnirilor 
întîmplătoare, al neliniştilor impersonale, temerile proprii 
dispăreau ore de-a rîndul. Gîndurile că a venit aprilie, că trebuie 
să plec 

172 

din Indochina, că viitorul îmi apare tulbure fără Phuong erau 
îndepărtate de telegramele zilnice, de buletinele agenţiei de 
presă vietnameze, de boala secretarului meu, un indian pe care- 
1 chema Dominguez (familia lui venise din Goa, prin Bombay) şi 
care asista în locul meu la conferințele de presă mai puţin 
importante, asculta cu o ureche atentă ce şi cum se vorbea sau 
se birfea şi ducea mesajele mele la telegraf sau la cenzură. Cu 
ajutorul negustorilor indieni, el organizase mai cu seamă în 
nord, în Haiphong, Nam Dinh şi Hanoi, un serviciu de informaţii 
de care mă puteam folosi şi care cred că ştia mult mai bine 
decit înaltul Comandament francez unde sînt grupate 
batalioanele Vietminh-ului din delta Tonkinului. 

Şi, deoarece nu ne foloseam de informaţiile noastre decît cînd 
deveneau cunoscute şi nu le transmiteam niciodată spionajului 
francez, Dominguez se bucura de încrederea şi prietenia unora 
dintre agenţii Vietminh-ului, ascunşi în Saigon-Cholon. Faptul că 
era un asiatic, în ciuda numelui, îl ajuta în chip evident. 

Mi-era drag Dominguez. în timp ce alţi oameni îşi purtau mîndria 
ca pe o boală de piele, la suprafaţă, sensibili la cea mai mică 
atingere, mîndria lui era ascunsă în adînc şi limitată la cele mai 
neînsemnate manifestări posibile la o fiinţă omenească. Ceea ce 
te izbea în contactul zilnic cu el era amabilitatea şi modestia, 
precum şi o dragoste absolută de adevăr; ar fi trebuit să fii 
căsătorit cu el ca să-i poţi descoperi mîndria. Probabil că 
adevărul şi modestia merg mînă în mînă, de aceea orgoliul ne 
face să spunem atitea minciuni - în meseria mea orgoliul 
reporterului, dorinţa de a scrie un reportaj mai bun decit al 


altora. Dominguez mă ajuta să nu am aceste 

17.3 

griji, să pot rezista tuturor telegramelor care veneau din Anglia 
şi te întrebau de ce nu ai scris despre cutare sau cutare istorie 
sau despre faptele povestite în reportajele altcuiva şi despre 
care ştiam prea bine că sînt neadevărate. 

De cînd eram bolnav, îmi dădeam seama cît de mult îi datorez - 
ce să mai spun, avea grijă pînă şi ca maşina mea să aibă 
suficientă benzină - şi totuşi niciodată, măcar cu un cuvînt sau 
cu o privire, nu se amesteca în viaţa mea particulară. Era, mi se 
pare, romano-catolic, dar în afară de nume şi de locul în care se 
născuse nu aveam altă certitudine, deoarece din tot ce aflasem 
din convorbirile noastre se putea tot atît de bine să-l fi adorat pe 
Krishna sau să se ducă în pelerinaj anual, încins cu sîrmă 
ghimpată, la peşterile din Bătu. Boala lui însemna însă pentru 
mine o adevărată salvare, scutindu-mă de a fi măcinat de 
nelinişte. Asistam la conferinţe de presă plictisitoare, mă 
duceam şchiopătind la Continental să mai schimb o vorbă cu 
colegii mei, dar eram mai puţin priceput ca Dominguez în a 
deosebi adevărul de minciună, aşa că am început să-l vizitez în 
fiecare seară ca să discutăm despre cele ce auzisem. Citeodată 
venea şi un prieten de-al său, un indian, şi se aşeza lîngă patul 
de fier îngust al lui Dominguez. Locuinţa acestuia se afla pe una 
din ulițele ce se desprindeau din bulevardul Galbeni. Dominguez 
şedea în pat, cu spatele drept şi cu picioarele strînse sub el, aşa 
că-ţi făcea impresia că nu eşti în vizită la un bolnav, ci mai 
degrabă că eşti primit de vreun rajah sau de vreun preot. 
Uneori, cînd avea febră mare, sudoarea îi şiroia pe faţă, dar nu- 
şi pierdea niciodată firul gîndurilor, de parcă trupul altcuiva ar fi 
fost bolnav. Gazda îi punea întotdeauna 

174 

lîngă pat o cană cu limonada proaspătă, dar niciodată nu l-am 
văzut ducînd-o la gură - poate pentru că asta ar fi însemnat să 
admită că îi era /ui sete şi că propriul lui trup era lovit de boală, 
îmi amintesc mai cu seamă de una din zilele în care l-am vizitat. 
Renunţasem de mult să-l mai întreb cum se simte, de teamă ca 
întrebarea mea să nu sune a reproş, şi acum mă întreba el 
întotdeauna, cu multă grijă, cum îmi mai merge cu sănătatea şi 
se scuza că mă face să urc atitea scări. După aceea îmi spuse: 
— Aş vrea să faceţi cunoştinţă cu unul dintre prietenii mei. Vrea 


să vă spună o istorie care v-ar interesa. 

— Da? 

— l-am scris numele pe o hirtie, pentru că ştiu că vă vine greu 
să ţineţi minte numele chinezeşti. Nu trebuie să-l folosim, 
fireşte. Are un depozit de fier vechi pe Quai Mytho. 

— E o chestiune importantă? 

— S-ar putea să fie. 

— Cam despre ce e vorba ? 

— AŞ prefera să aflaţi asta de la el. Poate să pară ciudat, dar n- 
am înţeles despre ce e vorba. 

Sudoarea îi şiroia pe faţă, dar o lăsa să curgă ca şi cum 
broboanele ar fi fost vii şi sfinte, deoarece el - asta venea de la 
hinduşi - n-ar fi primejduit nici viaţa unei muşte. Mă întrebă: 

— Ce ştiţi despre prietenul dumneavoastră Pyle? 

— Nu prea multe. Drumurile noastre s-au încrucişat o dată şi 
asta-i tot. Nu l-am mai văzut de cînd cu povestea de la Tanyin. 
— Ce slujbă are la Misiune? 

— Lucrează în cadrul Misiunii Economice, dar asta serveşte la 
acoperirea multor păcate. Văd că-l interesează industria locală - 
probabil în 

175 

legătură cu relaţiile de afaceri ale vreunui concern american. 
Nu-mi place că-i pun pe francezi să se bată şi între timp ei îşi fac 
afacerile. 

— L-am auzit ieri vorbind la o recepţie pe care a dat-o legația în 
cinstea unor congressmen! care vizitează Indochina. Il puseseră 
să-i informeze despre situaţia de aici. 

— Dumnezeu să ajute Congresul. Pyle a venit aici abia de şase 
luni. 

— Vorbea despre vechile puteri coloniale -Anglia şi Franţa - şi 
despre faptul că nici una nu se poate aştepta să cîştige 
încrederea asiaticilor, în problema asta, America ar avea mîinile 
curate. 

— Hawaii, Puerto Rico, am zis eu, New Mexico... 

— Şi atunci cineva i-a pus citeva întrebări-tip despre şansele 
guvernului de aici de a înfrînge forţele Vietminh-ului, iar el i-a 
răspuns că numai o A Treia Forţă ar putea s-o facă. O A Treia 
Forţă ar fi ferită şi de influenţa comunismului, şi de aceea a 
colonialismului. Vorbea despre o democraţie naţională; trebuie 
numai să găseşti un conducător şi să-l ţii departe de vechile 


puteri 

coloniale. 

— Totul e scos din York Harding, l-am lămurit eu. A citit chestiile 
astea înainte de a veni aici. Mi-a vorbit despre ele încă din prima 
săptămînă cînd a sosit şi de atunci n-a mai învăţat nimic. 

— Poate că a găsit conducătorul despre care vorbea, spuse 
Dominguez. 

— Ce importanţă ar avea ? 

— Nu ştiu. Nu ştiu ce face el. Dar duceţi-vă şi vorbiţi cu prietenul 
meu care stă pe Quai Mytho. 

M-am dus acasă, în rue Catinat, ca să-i las un bilet lui Phuong şi 
apoi, cum asfinţea, m-am dus să hoinăresc prin port. Mesele şi 
scaunele stăteau 

1. Membri ai Congresului S.U.A. 176 

pe-afară, pe chei, alături de vapoarele mari, de vasele cenuşii şi 
de micile bucătării portabile în care focul ardea şi mîncarea 
fierbea în clocot. Pe Boulevard de la Somme, pe sub copaci, 
frizerii lucrau de zor, iar ghicitoarele pălăvrăgeau la umbra 
zidurilor, tot amestecînd cărţile lor de joc murdare. în Cholon 
erai ca într-un oraş în care lucrul părea abia să înceapă şi nu să 
se sfirşească o dată cu lumina zilei. Parcă mergeai printr-un 
decor de pantomimă: flamurile chinezeşti lungi şi verticale, 
luminile sclipitoare şi grupurile de figuranţi te duceau spre 
culise, unde totul era dintr-o dată cu mult mai întunecat şi mai 
liniştit. Prin astfel de culise am trecut eu, îndreptîndu-mă spre 
cheiul unde erau ancorate o grămadă de şampane şi unde 
magaziile căscau la umbră şi nu se vedea nici ţipenie de om. 

Am găsit locul indicat cu greutate şi aproape din întîmplare. 
Poarta era deschisă şi prin ea, la lumina unei lămpi vechi, se 
zăreau formele picassiene ale grămezilor de fier vechi în care se 
amestecau, unele peste altele, paturi, căzi de baie, scrumiere, 
carcase de automobile şi galoane din epoci trecute în ale căror 
culori şterse juca lumina. Am coborit pe o cărare îngustă care se 
deschidea în mijlocul acestor grămezi de fier vechi şi am strigat: 
„Domnule Chou, domnule Chou". Nu mi-a răspuns nimeni. La 
capătul scării, nişte trepte duceau undeva sus, unde era 
probabil locuinţa domnului Chou - fusesem îndreptat, după cît se 
părea, spre uşa din dos a casei. Dominguez avea, desigur, 
motivele lui să procedeze astfel. Şi treptele erau pline de bucăţi 
de fier de tot felul, care într-o bună zi aveau să fie probabil 


folosite la ceva în vizuina asta ciudată. Pe palier era o cameră 
mare în care şedea o întreagă familie, într-o stare asemănătoare 
cu aceea a unei tabere gata 

177 

de a fi luată cu asalt în orice clipă: pretutindeni se vedeau 
împrăştiate ceşti de ceai sau cutii de carton pline cu lucruri greu 
de identificat sau valize din fibră, închise şi prinse în curele. Pe 
un pat mare şedeau o bătrină, doi băieţi şi două fete, pe podea 
se tîra un copilaş, într-un colţ stăteau trei femei de vîrstă 
mijlocie îmbrăcate cu pantaloni ţărăneşti vechi şi cu bluze 
cafenii, iar doi bătrîni în haine de mandarini de mătase albastră 
jucau mah-jong. Nu dădeau nici cea mai mică atenţie venirii 
mele: jucau repede, identi-ficind piesele după pipăit, iar 
zgomotul mutării pieselor suna asemeni pietricelelor care sînt 
răscolite pe plajă cînd valurile se retrag. Nici unul din ei nu-mi 
arătă mai multă atenţie, numai o pisică sări de pe o cutie de 
carton, iar un cîine jigărit mă adulmecă şi se retrase. — Domnul 
Chou ? am întrebat. Două dintre femeile din cameră clătinară 
din cap, dar nimeni nu se uită la mine. Una dintre femei clăti o 
ceşcuţă şi turnă ceai dintr-un ceainic care era păstrat cald, într-o 
cutie căptuşită cu mătase. M-am aşezat la celălalt capăt al 
patului, aproape de bătrînă, şi o fată îmi aduse ceaşca: era ca şi 
cum aş fi fost adoptat în acea comunitate o dată cu pisica şi cu 
cîinele - poate că şi ei nimeriseră aici prima oară tot atit de 
întîm-plător ca şi mine. Copilaşul se tîra pe podea şi mă trase de 
şireturi şi nimeni nu-l mustră: în Orient copiii nu sînt mustraţi. Pe 
pereţi erau atîrnate trei calendare comerciale, fiecare din ele cu 
poza unei fete cu obrajii roşii ca focul, îmbrăcată într-un costum 
chinezesc. Pe un perete se afla o oglindă mare pe care scria 
misterios: Cafe de la Paix - se vede că ajunsese cu totul 
întîmplător la fiare vechi. Şi eu mă simţeam picat acolo fără să 
ştiu de ce. 

178 

Am băut încet ceaiul verde şi amar, schim-bîndu-mi ceaşca fără 
toartă dintr-o mînă în alta, deoarece fierbinţeala lichidului îmi 
ardea palmele, şi m-am întrebat cît o să trebuiască să stau. Am 
încercat să le vorbesc în franţuzeşte, căutînd să aflu cînd se va 
întoarce domnul Chou, dar nu-mi răspunse nimeni — probabil că 
nu înţeleseseră nimic. Cînd ceaşca se goli, mi-o umplură din nou 
şi continuară fiecare să-şi vadă de treburile lui: o femeie călca, 


una din fete cosea, cei doi băieţi îşi făceau lecţiile, bătrînă îşi 
contempla picioarele, picioarele acelea mici şi schiloade ale 
chinezoaicelor, iar cîinele o pîndea pe pisică, refugiată pe o cutie 
de carton. 

Am început să-mi dau seama cît de greu muncea Dominguez ca 
să-şi asigure modesta lui existenţă. 

Un chinez extrem de slab intră în cameră. Părea să nu ocupe 
deloc spaţiu, era ca o foiţă translucidă de învelit biscuiţii în cutii. 
Avea o oarecare grosime pentru că era îmbrăcat într-o pijama în 
dungi. 

— Domnul Chou ? am întrebat. 

Mă privi cu ochii indiferenți ai fumătorului de opiu. Avea obrajii 
scofilciţi, mîinile de copil, braţele unei fetite - mulţi ani şi multe 
pipe fuseseră necesare ca să-l facă să ajungă la aceste 
dimensiuni. 

l-am spus: 

— Prietenul meu, domnul Dominguez, mi-a spus că aveţi să-mi 
arătaţi ceva. Dumneavoastră sînteți domnul Chou? 

— A, da, mi-a răspuns el. 

Desigur, el era domnul Chou şi mă invită politicos, cu un gest al 
miîinii, să iau loc. Puteam să jur că scopul venirii mele se 
pierduse undeva prin afumatele circumvoluţiuni ale craniului 
său. 

179 

Nu vreau să beau o ceaşcă de ceai? Era foarte onorat de vizita 
mea. O altă ceaşcă fu clătită şi pusă, ca un cărbune aprins, în 
mîinile mele, ca într-o probă de foc a ceaiului. l-am vorbit despre 
numărul mare al membrilor familiei. 

S-a uitat de jur împrejur cu o surpriză domoală, ca şi cum n-ar fi 
văzut-o niciodată pînă atunci în această lumină. Mama, îmi 
explică el, soţia, sora, unchiul, fratele, copiii şi copiii mătuşii. 
Copilaşul se rostogolise şi şedea întins pe spate, dînd din 
picioare şi făcând gălăgie. Mă întrebam cui îi aparţinea. Nici unul 
din ei nu părea să fie atit de tînăr - sau de bătrîn - încît să-l fi 
zămislit. 

Am început aşa: 

— Domnul Dominguez mi-a spus că e vorba de ceva important. 
— A, domnul Dominguez! Sper că domnul Dominguez e bine, 
sănătos. 

— A avut friguri. 


— E o vreme nesănătoasă acum. 

Nu eram deloc convins că-şi aminteşte măcar cine era 
Dominguez. începu să tuşească şi sub bluza de pijama, căreia îi 
lipseau doi nasturi, pielea întinsă răsună ca o tobă. 

— Şi dumneavoastră ar trebui să vă duceţi la un doctor, am zis 
eu. 

In cameră intrase un nou venit. Nu-i auzisem paşii. Era un om 
tînăr, îmbrăcat elegant, în haine europene. îmi spuse în engleză: 
— Domnul Chou are numai un plămiîn. 

— îmi pare rău... 

— Fumează o sută cincizeci de pipe pe zi. 

— E o cifră... 

— Doctorul spune că asta nu-i face bine deloc, dar domnul Chou 
se simte mult mai bine cînd fumează. 

Am mormăit aprobator, în cunoştinţă de cauză. 

180 

— Dacă-mi daţi voie să mă prezint: eu conduc prăvălia domnului 
Chou. 

— Mă numesc Fowler. M-a trimis domnul Dominguez. îmi spunea 
că domnul Chou vrea să-mi vorbească. 

— Memoria domnului Chou este foarte slăbită. Nu beţi o ceaşcă 
de ceai? 

— Mulţumesc, am băut trei pînă acuma. 

Convorbirea noastră suna asemeni unor întrebări şi răspunsuri 
dintr-o carte de conversații uzuale. 

Directorul domnului Chou luă ceaşca din mîna mea şi i-o întinse 
uneia din fete, care, după ce vărsă resturile pe podea, o umplu 
din nou. 

— Nu-i de ajuns de tare, spuse el, luînd ceaşca şi gustînd ceaiul, 
apoi clăti ceaşca cu grijă şi o umplu dintr-un al doilea ceainic. 
Acum nu e mult mai bun? mă întrebă. 

— Da, mult mai bun. 

Domnul Chou îşi drese glasul, dar numai pentru a expectora 
prelung într-o scuipătoare de tinichea, împodobită cu flori roz. 
Copilaşul se tăvălea printre resturile de ceai şi pisica sări de pe 
cutia de carton pe o valiză. 

— Poate că ar fi mai bine dacă aţi vorbi cu mine, îmi spuse 
bărbatul cel tînăr. Mă numesc Heng. 

— Dacă aţi vrea să-mi spuneţi... 

— Să mergem jos în magazie, spuse Heng. E mai multă linişte 


acolo. 

l-am întins mîna domnului Chou, care-i îngădui, privindu-mă 
uluit, să se odihnească în palmele sale şi apoi se uită de jur 
împrejurul camerei ticsite, ca şi cum ar fi încercat să-mi 
găsească şi mie un locşor. în timp ce coboram, sunetul 
pietricelelor răscolite pe plajă nu se mai auzi. 

181 

Domnul Heng îmi spuse : 

— Fiţi atent. Ultima treaptă lipseşte. 

Şi aprinse o lanternă ca să mă călăuzească. 

Eram din nou în mijlocul paturilor şi căzilor de baie şi domnul 
Heng mă conduse pe o cărare laterală. După ce am făcut vreo 
douăzeci de paşi, se opri şi proiectă lumina lanternei pe o 
cutiuţă rotundă de fier. Mă întrebă : 

— Vedeţi asta? 

— Şi ce-i cu ea ? 

O întoarse şi-mi arătă marca fabricii.: 

— Diolacton. 

— Tot nu-mi spune nimic. 

— Am avut aici două din cutiile astea. Au fost ridicate împreună 
cu alte bucăţi de fier vechi de la garajul domnului Phan-Van- 
Muoi. Il cunoaşteţi ? 

— Nu, nu cred. 

— Nevastă-sa e rudă cu generalul The. 

— Totuşi nu văd ce... 

— Ştiţi ce e asta ? mă întrebă domnul Heng, aplecîndu-se să 
ridice un obiect lung şi concav ca o tulpină de ţelină, care lucea 
a crom în lumina 

lanternei. 

— S-ar putea să fie o ţeava de baie. 

— E un mulaj, îmi spuse domnul Heng. Era, hotărît lucru, un om 
care-şi făcea din 

învățatul altora o plictisitoare plăcere. Se opri din nou, ca pentru 
a-mi sublinia şi mai mult 

neştiinţa. 

— Ştiţi ce înseamnă un mulaj ? continuă el. 

— Da, desigur, dar nu înţeleg. 

— Mulajul acesta a fost făcut în S.U.A. Diolac-tonul este un 
produs american. Acum începeţi să înţelegeţi ? 

— Să vă spun drept, nu. 


— Mulajul are o crăpătură. De aceea a şi fost aruncat la fier 
vechi. Dar nu trebuia să fie aruncat, 

182 

nici el, nici cutia. A fost o greşeală. Directorul garajului domnului 
Muoi a venit personal aici. Nu am putut găsi mulajul, dar i-am 
dat înapoi cealaltă cutie. l-am spus că asta e tot ce-am găsit şi 
mi-a declarat că avea nevoie de ele pentru a păstra chimicale 
înăuntru. Desigur că nu m-a întrebat direct - asta ar fi fost prea 
mult -, dar a căutat peste tot. Mai tîrziu, domnul Muoi s-a dus la 
Legația americană ca să-l vadă pe domnul Pyle. 

— Aveţi, după cum se vede, o întreagă reţea de informaţii. Şi 
totuşi încă nu-mi pot da seama despre ce e vorba. 

— Eu i-am spus domnului Chou să intre în contact cu domnul 
Dominguez. 

— Vreţi să spuneţi că aţi descoperit un fel de legături între Pyle 
şi general. Dar această legătură e foarte vagă. Şi, oricum, nu e 
material de ştiri. Toată lumea de pe aici se ocupă cu spionajul. 
Domnul Heng lovi cu piciorul în cutia neagră de tinichea şi 
sunetul răsună printre paturile de fier. 

— Domnule Fowler, îmi spuse el, sînteţi englez. Sînteţi neutru. 
V-aţi purtat corect cu noi toţi. Ne-aţi arătat multă simpatie, de 
orice parte am fi fost noi. 

l-am răspuns: 

— Dacă vreţi să spuneţi că sînteţi comunist sau faceţi parte din 
Vietminh, n-aveţi nici o grijă. Nu mă mir. Eu nu am opinii 
politice. 

— Dacă se întîmplă ceva neplăcut aici, în Saigon, vina va fi 
aruncată asupra noastră. Comitetul din care fac parte ar dori ca 
dumneavoastră să cunoaşteţi situaţia în adevărata ei lumină. De 
aceea v-am arătat aceste lucruri. 

— Dar ce e aia Diolacton ? Parc-ar fi vorba de lapte condensat. 
— Are ceva comun şi cu laptele. 

183 

Domnul Heng băgă lanterna în interiorul cutiei. Pe fundul ei se 
zărea o pulbere albă. 

— E unul din materialele plastice americane, zise el. 

— Am auzit spunindu-se că Pyle importă materiale plastice 
pentru jucării. 

Am luat mulajul şi m-am uitat la el. Am încercat să ghicesc care- 
i era forma. Obiectul nu putea să arate aşa, asta era doar 


imaginea lui văzută în oglindă, întoarsă. 

— Nu-i pentru jucării, spuse domnul Heng. 

— Parc-ar fi o vergea cilindrică. 

— Forma e neobişnuită. 

— Nu văd la ce-ar putea folosi. 

Domnul Heng îşi întoarse privirile în altă parte. 

— AŞ dori să vă amintiţi numai ce aţi văzut, îmi spuse el, păşind 
înspre întunericul grămezilor de fier vechi. Poate că într-o bună 
zi veţi avea totate motivele să scrieţi despre asta. Dar să nu 
spuneţi că aţi văzut cutia aici. 

— Şi nici mulajul? am întrebat eu. 

— Mai ales mulajul. 

3 

Nu e deloc uşor să te întilneşti din nou cu cineva care - aşa se 
spune de obicei - ţi-a salvat viaţa. Nu-l văzusem pe Pyle de cînd 
fusesem în spitalul Legiunii străine şi absenţa, ca şi tăcerea lui, 
uşor de înţeles (era mult mai încurcat în situaţii din astea decit 
mine), mă necăjeau uneori în chip nejustificat. lar noaptea, cînd 
somniferul mă toropea, mi-l închipuiam urcînd scările care 
duceau la mine acasă, bătînd în uşă, dormind în patul meu. 
Fusesem nedrept faţă de el, aşa că la 

184 

celelalte obligaţii pe care le aveam se mai adăuga şi 
sentimentul acesta de vină. Şi după aceea mai era şi povestea 
cu scrisoarea şi sentimentul meu de vinovăţie. (Cine ştie ce 
îndepărtați strămoşi îmi dăruiseră această stupidă conştiinţă. 
Neîndoios, ei nu o aveau în timpurile în care violau şi ucideau în 
lumea lor paleolitică.) 

Să-l invit pe salvatorul meu la masă, mă întrebam uneori, sau 
să-i propun să ne întîlnim să bem la bar la Continental? Aveam 
de rezolvat o problemă socială neobişnuită, depinzînd, fireşte, 
de preţul pe care-l acorzi vieţii. O masă, o sticlă de vin sau un 
whisky? Toate aceste întrebări m-au chinuit zile de-a rîndul, dar 
însuşi Pyle fu acela care rezolvă problema, venind la mine şi 
strigindu-mă de după uşa închisă. Dormeam în după-amiaza 
aceea fierbinte, istovit de eforturile pe care le făcusem în cursul 
dimineţii ca să merg, aşa că nu am auzit bătaia lui în uşă. 

— Thomas, Thomas! 

Strigătul lui pătrunse în visul meu: mergeam pe un drum lung şi 
pustiu, căutînd o cotitură care nu se mai ivea. Drumul se 


desfăşura ca o panglică de maşină de scris, cu o uniformitate 
care nu s-ar fi schimbat deloc dacă n-ar fi intervenit glasul - întîi 
şi întîi ca un glas care scînceşte de durere într-un turn şi apoi ca 
un glas care mi se adresa mie: 

— Thomas, Thomas! Am şoptit: 

— Pleacă, Pyle! Nu te apropia de mine! Nu vreau să fiu salvat! 
— Thomas! 

Bătea în uşă, eu însă stăteam nemişcat, ca şi cum aş fi fost din 
nou pe cîmpul de orez şi el ar fi fost duşmanul. Deodată mi-am 
dat seama că bătaia în uşă a încetat şi că afară cineva vorbea 
185 

cu voce scăzută şi altcineva îi răspundea. Şoaptele sînt 
periculoase. Nu ştiam cu cine vorbeşte. M-am sculat încet din 
pat şi, cu ajutorul bastonului, am ajuns pînă la uşa celeilalte 
camere. Mă miş-casem probabil cam în grabă şi mă auziseră. 
Afară se făcu tăcere. Ca şi plantele, tăcerea are cîrcei: mi se 
părea că se strecoară pe sub uşă şi se desfac în camera în care 
stăteam. Era o tăcere care nu-mi plăcea, de aceea am căutat să 
o alung, deschizind larg uşa. Pe coridor o văzui pe Phuong. Pyle 
ţinea mîinile pe umerii ei: păreau să se fi sărutat. 

— Intraţi, hai intraţi, i-am poftit. 

— Nu mă auzeai deloc, îmi spuse Pyle. 

— Mai întîi şi întîi dormeam şi apoi nu doream să fiu deranjat. 
Acuma tot m-ai deranjat, aşa că intră. 

Apoi m-am dresat lui Phuong în franceză: 

— Unde l-ai găsit ? 

— Aici. Pe coridor, îmi răspunse ea. L-am auzit bătînd în uşă şi 
am urcat repede ca să-i dechid. 

— Şezi, îl invitai pe Pyle. O cafea? 

— Nu beau şi de altfel nici nu vreau să şed, Thomas. 

— Eu însă trebuie să stau jos. Piciorul meu oboseşte repede. Ai 
primit scrisoarea mea? 

— Da. Aş fi dorit să nu o fi scris. 

— De ce? 

— Pentru că e plină de minciuni. Am avut încredere în tine, 
Thomas. 

— Nu trebuie să ai încredere în nimeni cînd e o femeie la mijloc. 
— Atunci nici tu să nu mai ai încredere în mine. Am să vin aici 
cînd nu vei fi acasă şi am să scriu scrisori în plicuri cu adresa 
bătută la maşină. Cine ştie, Thomas, poate că am să capăt şi eu 


minte. 

186 

în glasul lui însă tremurau lacrimile şi arăta mai tînăr decit 
arătase vreodată. 

— Nu puteai cîştiga şi fără să minţi ? mă întrebă el. 

— Nu. Asta-i duplicitatea europeană, Pyle. Trebuie să suplinim 
într-un fel lipsa noastră de posibilităţi. Trebuie să fi fost totuşi 
tare stingaci. Cum ţi-ai dat seama că e vorba de o minciună? 

— Prin sora ei. Lucrează acum cu Joe. Am văzut-o chiar de 
curînd. Ştie că ai fost rechemat în ţară. 

—, Asta era ? am zis eu, cu un suspin de uşurare. Phuong ştie şi 
ea că am fost rechemat. 

— Dar scrisoarea venită de la soţia ta ? Şi pe asta o ştie 
Phuong? Soră-sa a văzut-o. 

— Cum? 

— Da, a venit ieri aici, cînd tu ai fost plecat şi Phuong i-a arătat- 
o. Nu o mai poţi înşela. Soră-sa ştie englezeşte. 

— Aşa. 

Nu puteam fi supărat pe nimeni. Vinovatul eram eu, asta era 
limpede. Phuong îi arătase surorii sale scrisoarea nu din 
neîncredere faţă de mine, ci ca să se laude, probabil. 

— Ştiai asta încă de aseară ? am întrebat-o pe Phuong. 

— Da. 

— Am observat eu că eşti mai liniştită ca de obicei, am zis, 
atingîndu-i braţul. Ce furioasă ai fi putut fi! Dar tu eşti Phuong - 
nu te înfurii. 

— Trebuia să mă mai gîndesc, spuse ea şi mi-am amintit că, 
deşteptindu-mă în timpul nopţii, îmi făcuse impresia, după 
respiraţia ei neregulată, că nu doarme. 

întinsesem braţul spre ea şi o întrebasem: „Le cauchemar ?" 
Avusese adeseori, în prima perioadă a stabilirii ei pe rue Catinat, 
tot felul 

187 

de coşmaruri, dar azi-noapte, cînd o întrebasem, clătinase din 
cap. Dormea cu spatele la mine şi-mi apropiasem piciorul de al 
ei - era prima mişcare cînd voiam să mă culc cu ea. Dar nici 
atunci nu observasem nimic neobişnuit. 

— Poţi să-mi explici, Thomas, de ce ai făcut 

asta? 

— Păi, nu vezi şi tu? E limpede. Vreau să o 


păstrez. 

— Cu orice risc pentru ea ? 

— Desigur. 

— Asta nu înseamnă că o iubeşti. 

— Poate că nu în felul tău, Pyle. 

— Eu vreau să o apăr. 

— Eu nu. Nu are nevoie să fie apărată. Eu vreau să fie aici, o 
vreau în patul meu. 

— împotriva voinţei sale ? 

— Nu va rămîne împotriva voinţei sale. 

— După povestea asta nu te mai poate iubi. Aşa erau ideile lui, 
simpliste. M-am întors 

să o privesc. Se dusese în dormitor şi netezise macatul pe care 
dormisem, după aceea îşi luase una din cărţile ei ilustrate de pe 
etajeră şi se aşezase pe pat, ca şi cum discuţia noastră nu ar fi 
privit-o defel. Ştiam ce carte luase - un album fotografic 
înfăţişind viaţa reginei. Vedeam chiar, de jos în sus, caleaşca cu 
care regina mergea la 

Westminster. 

— Dragostea e un cuvint apusean. îl folosim din motive 
sentimentale sau pentru a ascunde faptul că sîntem obsedaţi de 
o singură femeie. Fiinţele acestea nu au obsesii. Vei suferi foarte 
mult, Pyle, dacă n-o să fii prudent. 

— Dacă n-ar fi chestia asta cu piciorul, te-aş 

bate. 

— Ar trebui să-mi fii recunoscător mie şi... surorii lui Phuong, 
fireşte. Poţi acţiona de acum 

188 

înainte fără nici un scrupul... şi tu eşti foarte scrupulos în unele 
privinţe, nu-i aşa? în afară de cazul în care ar fi vorba de 
materiale plastice. 

— Materiale plastice ? 

— Sper că ştii, cel puţin, ce faci aici. O, da, ştiu că ai motive 
serioase, tu ai întotdeauna asemenea motive. 

Mă privea încurcat şi bănuitor. 

— Uneori aş vrea să ai motive mai puţin serioase, dar să înţelegi 
ceva mai mult din ce se întîmplă cu oamenii. Şi asta se 
potriveşte şi la ce se petrece în ţara ta. 

— Vreau să-i asigur o viaţă onorabilă. Locul ăsta... miroase. 

— Arzînd mirodenii, alungăm mirosul. Vrei, probabil, să-i oferi un 


frigider, o maşină proprie, cel mai nou tip de televizor şi... 

— Şi copii, spuse el. 

— Nişte tineri şi veseli cetăţeni americani, gata să depună 
mărturie. 

— Tu însă ce vrei să-i oferi ? Nu o vei lua cu tine acasă. 

— Nu, nu sînt atît de crud. Numai în cazul în care i-aş putea 
asigura şi biletul de întoarcere. 

— O s-o ţii la tine ca pe o distracţie, plăcută la pat, pînă o să 
pleci. 

— E totuşi un om, Pyle. E capabilă să hotărască. 

— Pe baza unor fapte măsluite. Şi e un copil. 

— Nu-i un copil. E mai dură decit vei fi tu vreodată. Ai auzit de 
lacul care nu poate fi zgiriat ? Aşa-i Phuong. Poate supravieţui 
multor oameni ca mine şi ca tine. Va îmbătriîni şi asta-i tot. Va 
suferi din pricina naşterilor, de foame, de frig sau de reumatism, 
dar nu va suferi niciodată, ca noi, din cauza giîndurilor, 
obsesiilor... nu se va zgiria, se va ramoli. 

189 

Dar chiar în timp ce vorbeam şi o priveam cum întoarce paginile 
(un grup de familie cu prinţesa Anne), ştiam că născoceam şi eu 
un caracter, tot aşa cum născocea şi Pyle. Niciodată nu poţi 
cunoaşte o altă fiinţă omenească; tot ce puteam spune e că era 
tot atit de speriată ca şi noi, dar nu avea darul exprimării 
simtămintelor ei, asta era tot. Şi mi-am amintit de acel chinuitor 
prim an în care încercasem cu atita pasiune să o înţeleg, cînd o 
rugam să-mi spună la ce se gîndeşte şi o speriam cu furiile mele 
nechibzuite cînd o vedeam tăcînd. Chiar şi dorinţa o folosisem 
ca pe o armă, ca atunci cînd înfigi sabia în pîntecul victimei ca 
să-şi piardă controlul şi să înceapă să vorbească. 

— Ai vorbit de ajuns, Pyle. Acum ştii tot ce e de ştiut. Te rog să 
pleci. 

— Phuong, o chemă el. 

— Monsieur Pyle? întrebă ea, privind din înălţimea castelului din 
Windsor. 

Tonul ei politicos sună şi comic, dar şi liniştitor. 

— Te-a înşelat, Phuong. 

— Je ne comprends pas.! 

— Pleacă odată, pleacă! îi strigai lui Pyle. Du-te la York Harding 
al tău, la cea de A Treia Forţă a ta, la Rolul Democraţiei! Du-te şi 
joacă-te mai departe cu materialele plastice. 


Mai tîrziu am fost nevoit să recunosc că îndeplinise punct cu 
punct tot ce-i spusesem să facă. 

1. Nu înţeleg (fr.). 

190 

Capitolul | 

1 

După vreo două săptămîni de la moartea lui Pyle, l-am întîlnit 
din nou pe Vigot. Mă îndreptam spre Boulevard Charner, cînd m- 
am trezit strigat de cineva de la Club. Era Vigot. în acele zile 
restaurantul era frecventat cu deosebire de către membrii 
Siguranţei franceze, care, sfidîndu-şi într-un fel duşmanii, luau 
masa şi beau numai la parter, deşi în general se mînca sus, la 
adăpost de eventualele grenade ale partizanilor. M-am dus la el 
la masă şi el m-a întrebat dacă beau un vermouth cassis. 

— îl punem miză ? 

— Dacă vrei... 

Şi am scos zarurile pentru jocul ritual: Quatre cent vingt-et-un. 
Cifrele acestea şi vederea zarurilor îmi aduc aminte întotdeauna 
de anii războiului din Indochina. Oriunde aş fi, cînd văd doi 
oameni jucînd zaruri, mă întorc iar în gînd pe străzile din Hanoi 
sau din Saigon sau printre casele dări-mate de explozii din Phat 
Diem, îi văd din nou pe paraşutiştii camuflaţi ca nişte omizi, 
patrulînd de-a lungul canalelor, aud bubuitul mortierelor şi văd, 
poate, un copilaş mort. 

— Sans vaseline, îmi spuse Vigot, dînd patru-doi-unu. 

împinse spre mine ultimul chibrit. Terminologia sexuală a jocului 
era folosită de către toţi membrii 

193 

T 

Siguranţei franceze; poate că fusese inventată de Vigot şi 
fusese preluată de către subalternii săi care nu-l studiaseră însă 
pe Pascal. 

— Sous-lieutenant. 

Cu fiecare partidă pierdută urcai un grad — se juca pînă ce unul 
dintre parteneri devenea căpitan sau maior. Ciştigă şi a doua 
partidă şi, în timp ce făcea socoteala chibriturilor, îmi spuse: 

— Am găsit cîinele lui Pyle. 

— Da? 

— Cred că nu a vrut să plece de lîngă trupul stăpînului său. In 
orice caz, i-au tăiat beregata. Zăcea în mil, la o distanţă de 


cincizeci de yarzi. Poate că s-a tîrît pînă acolo. 

— Te mai interesează afacerea asta ? 

— Trimisul Statelor Unite ne tot sicîie să-i spunem ce am mai 
aflat. Slavă Domnului, cînd e ucis vreun francez nu avem atita 
bătaie de cap. Asemenea cazuri nu mai sînt o raritate. 

Am jucat apoi pentru împărţirea chibriturilor şi abia atunci a 
început jocul adevărat. De necrezut cît de repede a dat Vigot un 
patru-doi-unu. îşi reduse numărul de chibrituri la trei, iar eu am 
dat cel mai mic număr de puncte posibil. 

— Nanette, spuse Vigot, dîndu-mi două bețe. Cînd scăpă şi 
de ultimul chibrit, spuse 

„Capitaine" şi chemă chelnerul să ne aducă băuturile. 

— Te bate oare cineva pe dumneata? l-am întrebat. 

— Prea des nu. Vrei să-ţi iei revanşa ? 

— Altă dată. Ce jucător ai putea fi, Vigot! Mai joci şi alte jocuri 
de noroc? 

Zimbi nefericit şi nu ştiu de ce m-am gindit atunci la blonda lui 
soţie, despre care se spunea că-l înşală cu subalternii săi. 

— A, desigur! Şi joc întotdeauna jocul cel mare. 

194 

— Jocul cel mare? 

— Să cîntărim care ar fi cîştigul sau pierderea, spuse el citind: 
„Dacă am paria că Dumnezeu există, să ţinem seama de aceste 
două posibilităţi. Dacă cîştigi, cîştigi totul, dacă pierzi, nu pierzi 
nimic". 

l-am răspuns şi eu tot cu un citat din Pascal -singurul de care îmi 
aminteam: 

— „Şi acela care alege capul şi acela care alege pajura greşeşte. 
Amîndoi greşesc. Adevărata cale e să nu joci deloc." 

— Da, dar trebuie totuşi să joci. Nu-i după cum vrei. Eşti tîrît. 
Nu-ţi respecţi propriile dumi-tale principii, Fowler. Eşti engage, 
ca noi toţi. 

— Nu şi în ceea ce priveşte religia. 

— Nu vorbeam despre religie. De fapt, mă gindeam la cîinele lui 
Pyle. 

— ţi aduci aminte ce mi-ai spus... despre urmele care pot fi 
găsite cercetindu-i-se ghearele, analizîndu-se praful şi aşa mai 
departe? 

— Da, şi dumneata mi-ai răspuns că nu eşti Maigret sau Lecoq. 
— La urma urmei, să ştii că nu am făcut un lucru chiar atit de 


prost, remarcă Vigot. Pyle mergea de obicei cu cîinele oriunde 
se ducea, nu-i aşa? 

— Mi se pare că da. 

— De ce, era chiar atît de scump încît nu voia să-l piardă ? 

— Dacă l-ar fi lăsat să vagabondeze, n-ar fi fost în siguranţă. 
Oamenii de pe aici mănîncă specia asta de cîini, nu-i aşa? 

Luă zarurile şi le puse în buzunar. 

— Zarurile mele, Vigot... 

— Oh, iartă-mă. Mă gindeam... 

— De ce ai spus că sînt engage ? 

195 

— Fowler, spune-mi, cînd ai văzut cîinele lui Pyle pentru ultima 
oară? 

— Ştiu şi eu? N-am o agendă unde să-mi înscriu întîlnirile cu 
cîinii. 

— Cînd trebuie să pleci acasă ? 

— Nu ştiu precis. Niciodată nu mi-a plăcut să dau informaţii 
poliţiei. O scuteşte de multă osteneală. 

— Aş vrea... astă-seară... să vin să te văd. La zece? Dacă o să fii 
singur. 

— O s-o trimit pe Phuong la cinema. 

— S-au aranjat din nou lucrurile între dumneata şi ea? 

— Da. 

— Ciudat. Aveam impresia că eşti... cum să spun... nefericit. 

— Desigur că există o mulţime de motive posibile pentru asta, 
Vigot, am zis, apoi am adăugat cu duritate: Cred c-o ştii şi tu. 

— Eu? 

— Da, nici dumneata nu eşti un om prea fericit. 

— O, eu n-am de ce să mă pling. „O casă distrusă nu e o casă în 
care domneşte nefericirea." 

— Ce-i asta ? 

— Din nou un citat din Pascal. E un argument în sprijinul 
nefericirii. „Un copac nu e nefericit." 

— Ce te-a făcut să devii poliţist, Vigot? 

— O mulţime de factori. Nevoia de a-mi cîştiga existenţa, 
curiozitatea de a afla cît mai multe despre oameni şi... da, da, 
chiar şi asta, dragostea pentru Gaboriau. 

— Poate că ar fi fost mai bine să te faci preot. 

— N-am citit pe atunci autorii pe care ar fi trebuit să-i citesc 
pentru asta. 


— Va să zică mă bănuieşti totuşi că sînt amestecat? 

196 

Se ridică şi bău ce mai rămăsese în pahar din vermutul lui. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc, asta-i tot. 

După ce s-a întors şi a plecat, m-am gîndit că mă privise cu 
compătimire, ca şi cum s-ar fi uitat la un condamnat care-şi 
ispăşea osînda pe viaţă şi care fusese prins din cauza lui. 

2 

Fusesem într-adevăr pedepsit. Cînd plecase de la mine, Pyle mă 
condamnase la cine ştie cîte săptămîni de nesiguranţă. De 
fiecare dată cînd mă întorceam acasă, mă aşteptam ca 
dezastrul să se fi produs. Citeodată nu o găseam pe Phuong și- 
mi era imposibil să mă apuc de ceva pînă nu se întorcea, fiindcă 
nu eram sigur dacă mai revine. O întrebam unde a fost 
(încercînd să nu-mi trădez neliniştea) şi-mi răspundea: la piaţă, 
la cumpărături... îmi dădea şi dovezi (chiar faptul că era 
întotdeauna gata să-mi argumenteze ce spune îmi părea în acea 
vreme nefiresc); alteori fusese la cinema şi-mi întindea biletul ca 
să-mi dovedească, alteori la soră-sa... acolo mi se părea mie că 
se întilneşte cu Pyle. In zilele acelea mă culcam cu ea cu furie, 
ca şi cum aş fi urit-o, dar ceea ce uram era viitorul. Singurătatea 
zăcea la mine în pat şi noaptea strîngeam în braţe singurătatea. 
Phuong nu se schimbase deloc: gătea, îmi pregătea pipele, îşi 
dăruia trupul cu gingăşie ca să-mi facă plăcere (de mult 
încetase asta să mai fie o plăcere) şi, aşa cum în primele zile 
dorisem să fiu stăpîn pe gindurile ei, acum voiam să ghicesc ce 
se petrece în mintea ei, dar gîndurile îi erau bine ascunse şi nu 
avem cum să le aflu 

197 

taina. Nu voiam să o întreb nimic, pentru că nu doream să o 
silesc să mintă (atita vreme cit nu fusese rostită nici o minciună 
sfruntată, puteam pretinde că între noi totul era ca şi mai 
înainte), dar neliniştea mea vorbi singură. Aşa se face că am 
întrebat-o: 

— Cînd l-ai văzut ultima oară pe Pyle ? Ezită... sau se gîndea cu 
adevărat cînd fusese 

asta. 

— Cînd a fost aici. 

Am început - aproape fără să-mi dau seama -şi să vorbesc de 
rău tot ce era american. Discutam mereu despre sărăcia 


literaturii americane, despre scandalurile politice din America, 
despre cinismul copiilor americani. Parcă Phuong mi-ar fi fost 
răpită de o naţiune şi nu de un om. Nimic din ce-ar fi făcut 
America nu era bine. Cum auzeam de americani, cum mă 
dezlănţuiam şi începeam să-i plictisesc chiar şi pe prietenii mei 
francezi care, oricum, erau de ajuns de dispuşi să-mi 
împărtăşească antipatiile. Era ca şi cum aş fi fost trădat, dar nu 
poţi să fii trădat de un duşman. 

Tot în acea vreme se petrecu şi incidentul cu bombele montate 
pe biciclete. întorcîndu-mă de la Imperial Bar ca să dau de 
pustiu (Phuong era la cinema sau era la sora ei ?) am găsit un 
bilet care fusese vîrît sub uşă. Biletul era de la Dominguez. Se 
scuza că mai e bolnav şi mă ruga să fiu a doua zi de dimineaţă, 
cam pe la ora zece treizeci, lîngă marele magazin de la colţul 
bulevardului Charner... îmi scria la cererea domnului Chou, dar 
bănuiam că de fapt domnul Heng avea nevoie de mine acolo. 
întreaga poveste, aşa cum se dovedi, nu merita mai mult de un 
paragraf, şi încă unul scris cu umor. N-avea nici o legătură cu 
greul şi 

198 

întunecatul război din nord, cu acele canale de lingă Phat Diem, 
pline de leşuri, cu bubuitul mortierelor, cu flăcările orbitoare ale 
napalmului. Aşteptam cam de vreun sfert de ceas lîngă un 
chioşc cu flori, cînd văzui un camion plin de poliţişti că vine, în 
uruit de frîne şi scîrţiit de cauciucuri, din direcţia sediului 
Siguranţei franceze spre rue Catinat. Poliţiştii săriră din camion 
şi se repeziră spre magazin, ca şi cum ar fi şarjat mulţimea, dar 
obiectul atacului lor se dovedi ar fi nu mulţimea, ci un rastel 
pentru biciclete, în faţa fiecărei clădiri mari din Saigon se aflau 
asemenea rasteluri - în nici unul din oraşele universitare din 
Apus nu vei găsi atiţia posesori de biciclete ca la Saigon. înainte 
de a avea timp să-mi pun la punct aparatul de fotografiat, 
acţiunea aceea inexplicabilă şi caraghioasă fusese săvirşită. 
Poliţiştii îşi făcură drum printre biciclete, luînd vreo trei din ele 
pe care le purtară deasupra capetelor pînă la bulevard şi apoi le 
aruncară în havuzul din mijlocul străzii. înainte de a putea sta de 
vorbă cu vreunul din ei, poliţiştii se urcară din nou în camion şi o 
luară în goană spre Boulevard Bonnard. 

— Operaţiunea Bicyclette, spuse cineva lîngă mine. 

Era domnul Heng. 


— Ce-i asta ? l-am întrebat. Un exerciţiu ? Pentru ce? 

— Aşteptaţi puţin, m-a îndemnat domnul Heng. Ciţiva trecători 
se apropiară de havuz, din 

care ieşea afară o roată, ca o geamandură care ar semnaliza 
vaselor să se îndepărteze de un loc primejdios. Un poliţist trecu 
strada strigînd şi agitîndu-şi braţele. 

— Hai să vedem despre ce-i vorba, i-am zis eu domnului Heng. 
199 

— Mai bine nu, mi-a răspuns el, uitîndu-se la ceas. 

Arătătoarele indicau ora unsprezece şi patru 

minute. 

— E înainte, am observat. 

— Aşa merge întotdeauna. 

Şi în acel moment havuzul sări în aer deasupra pavajului. O 
bucată din vîrful havuzului izbi un geam care se sparse şi 
ţăndările ţişniră ca un şuvoi. Nimeni nu fusese rănit. Ne 
scuturarăm de apă şi de ţăndări. Roata unei biciclete zbirnii, 
rostogolindu-se pe drum, apoi se împletici şi căzu. 

— Trebuie să fie exact unsprezece, spuse domnul Heng. 

— Dar ce dracu'...? 

— Ştiam eu că o să vă intereseze, îmi spuse domnul Heng. 
Speram să vă intereseze. 

— Să mergem să bem ceva. 

— îmi pare rău, dar nu pot. Trebuie să mă întorc la prăvălia 
domnului Chou. înainte de a pleca, aş vrea totuşi să vă arăt 
ceva. 

Mă conduse la locul de parcare a bicicletelor. Dezlegindu-şi 
bicicleta, mi-o şi arătă. 

— E un Raleigh, i-am zis. 

— Nu, uitaţi-vă la pompă. Nu vă aminteşte de nimic? 

îmi zimbi încurajator şi plecă, dar se mai întoarse o dată şi-mi 
făcu semn cu mina, pedalînd spre Cholon şi spre magazia de fier 
vechi. Am înţeles ce a vrut să-mi spună cînd m-am dus la 
Siguranţa franceză să cer informaţii. Mulajul pe care-l văzusem 
în magazia lui era modelat ca o jumătate de secţiune dintr-o 
pompă de bicicletă, în ziua aceea, în tot Saigonul, inofensive 
pompe de bicicletă se dovediră a fi bombe cu materiale plastice 
şi explodară la ora unsprezece, în afară de locurile în care 
poliţia, acţionind pe baza unor 

200 


informaţii pe care le bănuiam a veni din partea domnului Heng, 
fusese în stare să prevină exploziile. Era vorba de ceva cu totul 
neînsemnat - zece explozii, şase oameni uşor răniţi şi Dumnezeu 
ştie cite biciclete distruse. Colegii mei — cu excepţia 
corespondentului de la Extreme Orient, care calificase fapta 
drept o „infamie" — ştiau că ar putea căpăta loc pentru această 
ştire numai în cazul în care ar fi redat-o într-o formă umoristică. 
„Bombele de pe biciclete" se dovedi totuşi un titlu bun. Toţi 
corespondenţii aruncară vina asupra comuniştilor. Am fost 
singurul dintre ei care a scris că explozia bombelor fusese o 
demonstraţie a generalului The, dar reportajul meu a fost 
modificat la redacţie. Din punct de vedere gazetăresc, generalul 
nu însemna nimic. N-avea rost să cheltuieşti spaţiu ca să-l 
denunţi. Am trimis, prin Dominguez, un mesaj domnului Heng în 
care-mi exprimam regretul... încercasem tot ce-mi fusese cu 
putinţă. Domnul Heng îmi trimise verbal un răspuns politicos. Mi 
s-a părut că el - sau comitetul lui vietminh-ez — fusese prea 
sensibil: nimeni nu le reproşa în mod serios comuniştilor 
afacerea asta. într-adevăr, dacă s-ar fi putut face aşa ceva, 
povestea asta le-ar fi dăruit o reputaţie de oameni care ştiu de 
glumă. 

— Ce-o să mai născocească acum ? se întrebau oamenii la 
reuniuni, şi absurditatea întregii afaceri îmi apărea a fi 
simbolizată de către roata aceea de bicicletă care o pornise 
razna prin mijlocul bulevardului. 

Nu i-am pomenit niciodată lui Pyle ce auzisem despre legăturile 
sale cu generalul The. îl lăsam să se joace paşnic cu materialele 
lui plastice: preocuparea aceasta îl ţinea departe de Phuong. în 
acelaşi timp însă, fiindcă se întîmpla să fie 

201 

aproape de mine, m-am dus într-o seară, cînd nu aveam nimic 
mai bun de făcut, să vizitez garajul 

lui Muoi. 

Era un garaj mic şi murdar - nu prea deosebit de magazia de fier 
vechi —, situat pe Boulevard de la Somme. Un automobil părăsit 
zăcea în mijlocul unei camere. Capota îi era deschisă, căscată 
ca botul vreunui animal preistoric dintr-un muzeu de provincie 
pe care nu-l vizitează nimeni. Cred că nu mai ştia nimeni că se 
afla acolo. Podeaua era acoperită de bucăţi de fier şi de cutii 
vechi. Vietnamezilor nu le place să arunce la gunoi nimic, tot 


aşa cum bucătarul chinez, care împarte o rață astfel încît să-i 
ajungă să gătească şapte feluri din ea, nu va renunţa nici măcar 
la o gheară. Mă întrebam chiar cum fusese posibilă această 
risipă de neînchipuit: aruncarea cutiilor goale şi a mulajului 
greşit. Probabil că unul dintre angajaţii domnului Muoi le furase 
ca să mai cîştige cîțiva piaştri sau fusese mituit de către 
priceputul domn Heng. 

în garaj nu părea să fie nimeni, aşa că am intrat. M-am gindit că 
oamenii de aici se ascundeau probabil de teama poliţiei. Era 
posibil ca domnul Heng să aibă unele legături cu Siguranţa, dar - 
chiar şi aşa - părea puţin probabil ca poliţia să intervină. Din 
punctul lor de vedere, era mai bine să lase lumea să creadă că 
bombele fuseseră puse de comunişti. 

în afară de automobil şi de fierul vechi împrăştiat pe pardoseala 
de ciment, nu era nimic de văzut. Era greu să-ţi închipui cum s- 
ar fi putut fabrica bombele în garaj. Nu prea aveam nici o idee 
cam cum se poate transforma pulberea din cutie în material 
plastic, dar desigur că procesul era prea complicat ca să poată fi 
efectuat aici, unde pînă şi cele două pompe de benzină din 
stradă 

202 

intrare şi priveam înspre stradă. Sub copacii din centrul 
bulevardului, frizerii lucrau de zor: într-o bucată de oglindă 
agăţată de trunchiul unui copac sclipea, orbindu-te, o rază de 
soare. O fată cu pălărie ţuguiată trecu cu paşi grăbiţi, purtînd pe 
umeri o cobiliţă cu două coşuri. Ghicitoarele care pălăvrăgeau 
rezemate de zidul magazinului Simon Freres găsiră un client, un 
bătrîn cu o barbă rară ca a lui Ho-Şi-Min, care privea nepăsător 
cum sînt amestecate şi întoarse cărţile de joc soioase. Ce viitor i 
se prezisese oare încît să merite un piastru ? în Boulevard de la 
Somme se trăia în aer liber: toată lumea de aici îl cunoştea pe 
domnul Muoi, dar poliţia nu avea nici o cheie cu care să le poată 
desfereca neîncrederea. Acesta era nivelul la care totul se ştie, 
dar sub acest nivel nu puteai cobori cum puteai cobori în stradă. 
îmi aduceam aminte de bătrinele care pălăvrăgeau pe palierul 
nostru, în faţa closetului comun. Şi ele auzeau totul, eu însă nu 
ştiam ce ştiu ele. 

M-am întors în garaj şi am intrat într-un mic birou din fund. Am 
găsit, ca peste tot, obişnuitul calendar comercial chinezesc şi un 


birou plin de lucruri - liste de preţuri, o sticluţă de gumă arabică, 
o maşină de calculat, cîteva agrafe, un ceainic şi trei ceşcuţe, o 
grămadă de creioane neascuţite şi o carte poştală ilustrată, 
rămasă neîntrebuinţată, cu imaginea turnului Eiffel, care nu ştiu 
cum se rătăcise pe-acolo. York Harding putea scrie tot felul de 
lucruri abstracte despre cea de A Treia Forţă, dar asta era totul - 
pînă la urmă, asta era. în peretele din fund se vedea o uşă. Era 
închisă, dar cheia era aruncată pe birou, lîngă creioane. Am 
descuiat uşa şi am intrat. 

203 

Mă aflam într-o magazie micuță, cam de mărimea garajului. 
înăuntru era o maşină care, la prima vedere, arăta ca o cuşcă 
făcută din vergele şi sîrme, cu numeroase prăjini menite parcă a 
folosi unor păsări mari, fără aripi. Iți făcea impresia că totul e 
cîrpit cu zdrenţe, dar zdrenţele fuseseră folosite probabil la 
curăţatul maşinii, cînd domnul Muoi şi ajutoarele sale fuseseră 
chemate undeva. Am găsit numele fabricantului — cineva din 
Lyon şi un număr de brevet - care breveta ce? Cînd am dat 
drumul la curent, maşina aceea prăpădită a prins a se mişca, 
vergelele se învirteau într-un anume fel... Maşinăria era ca un 
om bătrîn care-şi adună ultimele lui puteri, pompiînd, bătînd... şi 
totuşi aveam în faţa mea o presă care trebuia să fi fost de 
aceeaşi virstă cu nickelodeon-ul, dar mă gin-deam că în ţara 
asta unde nimic nu se pierde şi în care te poţi aştepta ca orice 
să-şi găsească obştescul sfîrşit (mi-am adus aminte că văzusem 
aici străvechiul film Marele jaf al trenului, într-un cinematograf 
periferic din Nam Dinh, amuzînd încă lumea) şi presa aceasta 
mai putea fi încă întrebuințată. 

Am examinat maşina mai de aproape: ici şi colo se vedeau urme 
de praf alb. Diolactonul, iată-l, avînd ceva comun cu laptele. Nici 
pomeneală de vreo cutie sau de vreun mulaj. M-am întors la 
birou şi de aici în garaj. îmi venea să mîngii vechiul automobil: 
mai avea multă vreme de aşteptat, dar poate, cine ştie, într-o 
bună zi... Domnul Muoi şi ajutoarele lui erau probabil la vremea 
asta undeva prin ogoarele de orez, pe drumul care ducea spre 
muntele sfînt, acolo unde generalul The îşi avea cartierul 
general. Cînd, ridicînd glasul, am strigat „Monsieur Muoi!", mi- 
am închipuit că eram departe, nu aici în garaj 

204 

şi nici pe bulevard şi nici lîngă aceşti frizeri, ci undeva pe acele 


cîmpii în care mă adăpostisem pe drumul dinspre Tanyin. — 
Monsieur Muoi! 

Puteam vedea un om care îşi întoarce capul printre tulpinile de 
orez. 

Cum mă întorceam acasă, trecînd pe palier, le-am auzit pe 
bătrînele mele vecine cum spo-rovăiesc ca nişte vrăbii gureşe, 
dar nu mi-am dat seama ce spun, aşa cum nu înţelegeam nici 
graiul păsărilor. Phuong nu era acasă... Am găsit un bilet prin 
care-mi spunea că e la soră-sa. M-am întins pe pat - oboseam 
încă foarte repede - şi am adormit. Cînd m-am trezit, cadranul 
luminos al ceasului arăta ora unu şi douăzeci şi cinci. Am întors 
capul, aşteptindu-mă să o văd pe Phuong adormită alături de 
mine. Dar perna era neatinsă. Probabil schimbase cearşaful în 
ziua aceea - se mai simţea încă răcoarea rufei proaspăt spălate. 
M-am sculat şi am tras sertarul scrinului în care-şi ţinea 
eşarfele... nu mai erau acolo. M-am dus la raftul cu cărţi... Viaţa 
familiei regale cu ilustraţii nu mai era nici ea. îşi luase zestrea cu 
ea. 

în clipa în care eşti lovit, durerea este mai mică. Ea a început 
abia cam pe la trei dimineaţa, cînd am încercat să-mi imaginez 
cum avea să se desfăşoare viaţa pe care o mai aveam de trăit şi 
cînd mi-am rememorat diverse scene ca să le pot uita. Amintirile 
fericite sînt cele mai rele, aşa că am încercat să-mi amintesc de 
clipele nefericite. Aveam o oarecare practică. Mai trăisem şi altă 
dată momente din acestea. Ştiam că voi putea face ceea ce 
trebuia să fac, dar eram cu atiţia ani mai bătrîn... Simţeam că 
am prea puţină energie ca să mai reconstruiesc ceva. 

205 

3 

M-am dus la legația americană şi am întrebat de Pyle. Ca să 
intri, trebuia să completezi un formular şi să-l dai unui poliţist 
militar. îmi spuse: 

— N-aţi indicat scopul vizitei. 

— Ştie el despre ce e vorba. 

— Aţi aranjat atunci cu el? 

— Dacă vrei dumneata aşa, da, am aranjat. 

— Controlul vi se pare stupid, dar trebuie să fim foarte atenţi. 
Vin uneori pe-aici ţipi foarte ciudaţi. 

— Am auzit. 

Polițistul îşi mută guma de mestecat din gură de pe o parte pe 


alta şi intră în lift. Aşteptam. Habar n-aveam ce o să-i spun lui 
Pyle. Era o scenă pe care nu mi-o închipuisem niciodată pînă 
atunci. Polițistul se întoarse. Spuse printre dinţi: 

— Puteţi urca. Camera 12 A. Primul etaj. Cum am deschis uşa, 
am văzut că Pyle nu era 

acolo. Joe şedea după biroul lui de ataşat economic. Cum s-o 
mai fi numit afară de Joe, nu mi-am amintit nici atunci. De după 
o măsuţă pentru maşina de scris mă privea cu atenţie sora lui 
Phuong. Ceea ce mi se părea că desluşesc în ochii aceia cafenii 
şi răi era, desigur, o lucire de triumf. 

— Intră, Tom, intră, mă pofti Joe zgomotos. Mă bucur că te văd. 
Cum îţi mai merge cu piciorul ? Nu prea avem cinstea să te 
vedem mai des pe la noi. la-ţi un scaun. Spune-mi ce părere ai 
despre felul în care se desfăşoară ofensiva ? L-am văzut pe 
Granger aseară la Continental. A plecat în nord, din nou. E tare 
băiatul ăsta. Unde se întîm-plă ceva, hop şi Granger. O ţigară ? 
Serveşte-te. 

206 

O cunoşti pe domnişoara Hei ? Nu pot ţine minte toate numele 
astea... e cam prea greu pentru un om bătrîn ca mine. îi spun 
„Hei, tu" şi-i place aşa. Fără nici o rigiditate colonialistă. Ce se 
mai vorbeşte prin oraş ? Tom, voi trebuie să ştiţi totul. Mi-a 
părut rău cînd am auzit ce-ai păţit cu piciorul. Alden mi-a spus... 
— Unde-i Pyle ? 

— A, în dimineaţa asta Alden nu-i la birou. Cred că-i acasă. Are o 
mulţime de lucru acasă. 

— Las' că ştiu eu ce face acasă. -“Băiatul ăsta e tare. Ce 
spuneai? 

— Că ştiu cel puţin unul din lucrurile pe care le face acasă. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, Tom. Mă ştii doar, eu-s Joe cel 
greoi. Aşa am fost. Aşa am să rămîn. 

— Se culcă cu fata mea - cu sora dactilografei. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— întreab-o pe dactilografă. Ea a aranjat totul. Pyle mi-a luat 
fata. 

— Ascultă-mă, Fowler, credeam că ai venit aici cu o treabă 
anume. La noi nu se fac scene la birou, ştii asta? 

— Am venit să-l văd pe Pyle, am impresia însă că se ascunde. 

— Fowler, cred că ar trebui să fii ultimul om care să spui aşa 
ceva. După ce-a făcut Alden pentru tine... 


— Da, ştiu, desigur. Mi-a salvat viaţa, nu-i aşa ? Dar niciodată nu 
i-am cerut să o facă! 

— Punîndu-se în mare pericol pe el însuşi. Băiatul ăsta e foarte 
curajos. Are vină. 

— Ce-mi pasă mie de vina lui ? Acuma e vorba despre cu totul 
alte părţi ale corpului. 

— Fowler, nu poţi face asemenea aluzii de faţă cu o doamnă. 
207 

— Doamna şi cu mine ne cunoaştem foarte bine. De la mine n-a 
reuşit să obţină nimic, a obţinut în schimb de la Pyle tot ce-a 
vrut. Bine. Ştiu că mă port urit şi am să continuu să mă port urit. 
în asemenea situaţii oamenii se poartă urit. 

— Avem foarte mult de lucru. Trebuie să fac un raport despre 
producţia de cauciuc... 

— N-avea nici o grijă, plec imediat... Dar să-i spui lui Pyle, dacă 
telefonează, că am fost pe-aici. Aş socoti că e politicos să-mi 
întoarcă vizita. 

l-am spus apoi surorii lui Phuong: 

— Sper să fi legalizat tîrgul în faţa notarului public, a 
Consulatului american şi a Bisericii lui Hristos Savantul. 

Am ieşit pe coridor. în faţa mea se vedea o uşă pe care scria 
„Bărbaţi". Am intrat, am închis uşa şi, cu capul rezemat de 
peretele rece, am plins. Pînă atunci nu plînsesem niciodată. Dar 
pînă şi toaletele lor erau prevăzute cu aer condiţionat, aşa că 
aerul uscat îmi usca lacrimile aşa cum îţi usucă saliva în gură şi 
sămiînţa în trup. 

Am lăsat totul în seama secretarului meu, Dominguez, şi am 
plecat în nord. La Haiphong aveam cîţiva prieteni în escadrila de 
aviaţie Gascogne şi-mi puteam petrece vremea fie bînd în barul 
de pe aeroport, fie jucînd popice pe o alee prunduită. Oficial, 
însemna că mă aflu chiar pe front: puteam rivaliza în curaj cu 
Granger, dar pentru ziarul meu asta nu avea mai multă valoare 
decît excursia pe care o făcusem la Phat Diem. Dar cînd scrii 
despre război, respectul faţă 

208 

de tine însuţi cere să-i împărtăşeşti măcar, aşa, ocazional, 
riscurile. 

Nu era prea uşor, fie chiar şi pentru un răstimp mai limitat, 
deoarece se primise ordin din Hanoi să nu mi se dea voie să-i 
însoțesc pe aviatori decit în raidurile orizontale - raiduri tot atît 


de sigure în acest război ca şi călătoriile cu autobuzul, fiindcă se 
zbura dincolo de plafonul de bătaie al mitralierelor grele. Eram 
la adăpost de orice primejdie, în afară de cazul în care pilotul ar 
fi greşit sau am fi avut vreo pană la motor. Plecam la oră fixă şi 
ne întorceam la oră fixă; încărcătura de bombe zbura în 
diagonală spre pămînt, norii de fum urcau în trombă la inter- 
secţiile drumurilor sau pe unde era vreun pod şi apoi ne 
întorceam la ora aperitivului şi jucam popice pe aleea prunduită. 
într-o dimineaţă, pe cînd mă aflam la popota din oraş şi beam 
brandy cu sifon împreună cu un tînăr ofiţer care-şi mărturisise 
dorinţa pasionată de a vedea Southend Pier, sosiră nişte ordine 
de plecare în misiune. 

— Vrei să vii cu noi? 

Voiam. Chiar şi un raid orizontal însemna o posibilitate de a-ţi 
mai omori vremea şi de a nu te mai gîndi. în drum spre 
aeroport, ofiţerul mi-a zis: 

— E vorba de un raid vertical. 

— Credeam că e interzis să... 

— Atita vreme cit nu scrii nimic despre asta... O să vezi un colţ 
de ţară, pe lingă frontiera chineză, pe care nu l-ai mai văzut 
pînă acum. E aproape de Lai Chau. 

— Ştiam că pe acolo e linişte şi că francezii sînt stăpini pe 
situaţie. 

— Aşa a fost. Am recucerit regiunea acum două zile. Paraşutiştii 
au plecat doar de cîteva ore. Trebuie să împiedicăm Vietminh-ul 
să ridice 

209 

capul pînă ce ai noştri au să recucerească postul. Asta înseamnă 
picaj şi mitralieri. Nu avem decît două avioane pentru afacerea 
asta... unu-i la treabă. Ai mai zburat în picaj pînă acuma? 

— Nu. 

— Nu-i prea agreabil dacă nu eşti obişnuit. Escadrila Gascogne 
avea citeva bombardiere 

mici, de tipul B-26. Francezii le numiseră „prostituatele", 
deoarece, din cauza anvergurii lor reduse, nu aveau un mijloc 
vizibil de sprijin în aer. M-am ghemuit pe o şa de metal de 
mărimea aceleia de bicicletă, cu genunchii proptiţi în spatele 
navigatorului. Am zburat deasupra Fluviului Roşu, urcînd încet, 
încet. La ora aceea Fluviul Roşu era cu adevărat roşu. Parcă ne 
întorseserăm cu ani şi ani în urmă şi-l vedeam cu ochii 


geografului care-l numise aşa pentru prima oară, la acea oră 
cînd strălucirea purpurie a soarelui se reflecta în unde, de la un 
mal la celălalt. Apoi ne-am îndreptat, zburînd la o înălţime de 
9.000 de picioare, spre Fluviul Negru, cu adevărat negru şi 
acoperit de o umbră întunecată, care nu lăsa lumina să se 
reflecte prea mult. Uriaşa panoramă maiestuoasă a defileului, a 
stîncilor şi a junglei se rotea şi se ridica drept în faţa noastră. O 
întreagă escadrilă s-ar fi putut pierde în imensitatea acestor 
întinderi verzi-cenuşii, fără să lase altă urmă decit aceea a 
cîtorva bănuţi de aur, risipiţi într-un cîmp de grîne. Departe, 
înaintea noastră, se zărea un avion nu mai mare decît o muscă. 
Am trecut peste rîu, ne-am înviîrtit de două ori deasupra turnului 
şi a satului înconjurat de zone largi de verdeață şi apoi am ţişnit 
în văzduh, sus, sus de tot. Pilotul - pe care-l chema Trouin -s-a 
întors spre mine şi mi-a făcut semn cu ochiul: pe volanul lui erau 
butoanele care controlau tirul mitralierei şi camera bombelor. 
Cînd ne-am 

210 

îndreptat poziţia pentru a cobori în picaj, mi s-a făcut un gol în 
stomac, aşa cum ţi se întîmplă întotdeauna cînd încerci o nouă 
experienţă... primul dans, primul dineu, prima iubire. Mi-a 
amintit de mersul în montagne russe la expoziţia din Wembley, 
cînd ajungeai sus pe culme şi nu mai puteai cobori sau pleca - 
erai prins acolo în capcana propriei tale experienţe. Am apucat 
să zăresc pe cadran, înainte de a cobori, altitudinea : 3.000 de 
metri. Nu mai vedeam nimic, nu mai eram altceva decit simţuri. 
M-am trezit azvirlit în spatele navigatorului; mi se părea că mă 
apasă pe piept o greutate enormă. Nu mi-am dat seama cînd au 
fost lansate bombele. Am auzit după aceea mitraliera ţăcănind 
şi carlinga s-a umplut cu miros de cordită. Ne-am ridicat şi 
greutatea care mă apăsa pe piept pieri, în schimb stomacul îmi 
cădea parcă în jos, învîrtindu-se, atras spre pămîntul pe care-l 
părăsisem. Timp de patruzeci de secunde nu mai existaseră nici 
Pyle şi nici singurătatea. Am urcat, descriind un arc imens şi prin 
ferestruica din dreapta am zărit norii de fum care se ridicau spre 
mine. înaintea celui de-al doilea picaj m-a cuprins teama - 
teama că mă voi umili, că voi vomita peste navigator, teama că 
plămînii meu îmbătrîniţi nu vor mai rezista presiunii. După al 
zecelea picaj, nu mai simţeam altceva decît că eram iritat - 
povestea durase prea mult, era vremea să ne întoarcem acasă. 


Şi iar ne-am înălţat în afara bătăii mitralierelor, am cotit şi fumul 
s-a ridicat iar în văzduh. Satul era înconjurat de munţi. De 
fiecare dată trebuia să luăm acelaşi drum şi să revenim în 
acelaşi loc pentru a ne lăsa în picaj. Şi, pe cînd coboram în picaj 
pentru a paisprezecea oară, acum - că mă eliberasem cu totul 


de teama de a mă umili - mă gindeam: „N-ar avea decit să 
fixeze o mitralieră 

211 

în poziţie şi să tragă...". Ne-am ridicat din nou în văzduh, în 


siguranţă... cei de jos probabil că nu aveau nici măcar o puşcă. 
Cele patruzeci de minute de patrulare îmi păruseră fără sfîrșit, 
dar mă eliberaseră de neplăcerea de a gîndi. Soarele asfinţea 
cînd ne-am întors, ora geografului trecuse: Fluviul Negru nu mai 
era negru, iar Fluviul Roşu era numai auriu. 

Am coborit din nou spre rîu, depărtindu-ne de pădurile cu copaci 
răsuciţi şi rari, trecînd razant peste întinderile părăsite ale 
ogoarelor de orez şi năpustindu-ne spre o şampană care 
aluneca pe apele galben-aurii. Mitraliera ţăcăni o sigură dată şi 
şampana se făcu fărime, într-o ţişnitură de scîntei. Nici n-am 
aşteptat să ne vedem victimele luptînd pentru a supravieţui, ci 
am urcat şi ne-am îndreptat spre casă. M-am gindit din nou, 
cum mă gindeam cînd văzusem copilul mort la Phat Diem: 
„Urăsc războiul". Fusese ceva atit de profund neplăcut în întîm- 
plătoarea şi subita noastră alegere a prăzii -trecuserăm din 
întîmplare tocmai pe acolo, fusese necesară doar o singură 
rafală, nimeni nu trăsese în noi şi plecaserăm iar nesupăraţi, 
adăugind cota noastră numărului morţilor de pe această lume. 
Mi-am pus casca, deoarece căpitanul Trouin voia să-mi 
vorbească. îmi spuse: 

— O să facem un mic ocol. Apusul soarelui e minunat în munţii 
ăştia calcaroşi. Nu se poate să scapi aşa ceva, a adăugat el cu 
amabilitate, ca o gazdă care-şi arată domeniul şi frumuseţile lui, 
aşa că zburarăm pe o distanţă de o sută de mile de-a lungul 
asfinţitului de soare din Baie d'Along. Gînditor, capul cu cască al 
marţianului se uita în jos, la poienile aurii, pierdute printre 
virfurile şi tancurile de piatră poroasă, iar rana pricinuită de 
crimă încetă să mai sîngereze. 

212 

Căpitanul Trouin stărui să mă însoţească în noaptea aceea la 
taverna de opiu, deşi nu fuma. li plăcea mirosul opiului, spunea 


el, îi plăceau clipele de linişte de la sfîrșitul zilei, dar în meseria 
lui destinderea nu putea merge mai departe. Erau acolo ofiţeri 
care fumau, dar din armatele terestre; el trebuia să doarmă în 
fiecare noapte. Şedeam într-o boxă strimtă, dintr-un şir de boxe 
înşirate de-a lungul pereţilor ca într-un dormitor de internat. 
Proprietarul casei, un chinez, îmi pregătea pipele. Nu mai 
fumasem de cînd mă părăsise Phuong. In boxa din faţa mea, o 
metisă cu picioare lungi şi frumoase se odihnea după ce fumase 
şi citea o revistă pentru femei, întorcînd filele lucioase, iar în 
boxa alăturată doi chinezi de vîrstă mijlocie tratau nişte afaceri, 
sorbind ceai. Lîngă ei aşteptau pipele. L-am întrebat: 

— Şampana aceea - de aseară - ce rău putea face oare? 

Trouin îmi răspunse: 

— Cine ştie ? Avem ordin ca în acea parte a fluviului să tragem 
în orice vas. 

Mi-am fumat prima pipă. încercam să nu mă mai gîndesc deloc 
la pipele pe care le fumam acasă. Trouin îmi spunea: 

— Raidul de azi nu a fost cel mai rău lucru pe care-l poate face 
un tip ca mine... Deasupra satului puteau să ne doboare. Riscul 
nostru era tot atit de mare ca şi al lor. De ceea ce-mi este însă 
silă e bombardamentul cu napalm. De la 3.000 de picioare, în 
deplină siguranţă (schiţă cu mîna un gest de neputinţă)... Din 
aer vezi cum ia pădurea 

213 

foc. Dumnezeu ştie ce ai putea vedea de pe pămînt. 

Nenorociţii ăia sînt arşi de vii, flăcările îi stropesc 

ca şi apa. Sînt pătrunşi de foc ca de umezeală. Şi deodată 
izbucni furios, împotriva unei lumi 

pe care nu o înţelegea: 

— Să ştii însă că eu nu lupt într-un război colonial. Crezi că aş 
putea face asta pentru plantatorii din Terre Rouge ? Aş prefera 
să fiu trimis mai degrabă în faţa Curţii Marţiale. Noi ne batem în 
toate războaiele voastre, dar vina o lăsaţi să cadă asupra 
noastră. 

— Dar şampana aceea? 

— Da, şi şampana aceea. Mă privea cum întindeam braţul să iau 
a 

doua pipă. 

— Te invidiez pentru mijloacele de evaziune 

pe care le ai la îndemină. 


— Dar nu ştii de ce aş vrea să scap? Nu de război. Nu mă 
interesează. Nu sînt amestecat cu nimic în treaba asta. 

— Vei fi într-o bună zi. 

— Nu eu. 

— De ce şchiopătezi încă ? 

— Ar fi putut trage în mine, dar n-au făcut-o. Au aruncat în aer 
un turn de pază. Trebuie să te fereşti de echipele de dărimare. 
Chiar şi în 

piaţa Picadilly. 

— într-o bună zi se va întîmpla ceva. Vei fi nevoit să te situezi de 
o parte sau alta. 

— Nu, mă voi întoarce în Anglia. 

— Dar ce-i cu fotografia pe care mi-ai arătat-o 

cîndva ? 

— Eh, am rupt-o. M-a părăsit. 

— îmi pare rău. 

— Asta-i viaţa. îi părăseşti pe alţii şi deodată îţi vine şi ţie rîndul 
să fii părăsit. Aproape că-mi vine să cred în dreptate. 

214 

- Eu cred. Cînd am bombardat pentru prima oară cu napalm un 
sat, m-am gîndit: „lată, ăsta-i satul în care m-am născut. Uite, 
aici locuieşte domnul Dubois, vechiul prieten al tatălui meu. lar 
brutarul - îl îndrăgisem pe brutar cînd eram copil - aleargă acolo, 
jos, în flăcările pe care le-am abătut asupra satului". Cei din 
Vichy nu-şi bombardau propria lor ţară. M-am simţit mai ticălos 
ca ei. 

— Cu toate astea, continuai să faci aceeaşi treabă. 

— Da, asta te-apucă numai cînd lucrezi cu bombe de napalm. în 
restul timpului mă gîndesc că apăr Europa. Să ştii însă că şi 
ceilalţi comit fapte monstruoase. Cînd au fost izgoniți din Hanoi, 
în 1946, au lăsat în urmă cadavre mutilate în chip îngrozitor... 
ale celor bănuiţi că au colaborat cu noi. Era o fată la morgă... 
nu-i tăiaseră numai sînii, ci-i mutilaseră şi iubitul, şi-i 
umpluseră... 

— Vezi, de asta nu vreau să m-amestec. 

— Bine, dar asta nu e o problemă de rațiune sau de dreptate. Cu 
toţii luăm o poziţie oarecare într-un moment, cînd sîntem 
mişcaţi, şi după aceea nu mai putem scăpa. Războiul şi 
Dragostea -întotdeauna au fost puse în balanţă. 

Privi trist spre boxa în care metisa se lungise, cufundată în 


marea şi trecătoarea ei pace, şi-mi spuse: 

— Nici eu nu m-aş fi amestecat altfel. Trăieşte însă pe-aici o fată 
care a fost împinsă de părinţii ei în mijlocul acestor fapte... Care 
va fi viitorul ei cînd portul acesta va fi pierdut? Franţa e patria ei 
numai pe jumătate... 

— Va fi pierdut? 

— Eşti ziarist. Ştii mai bine ca mine că nu putem cîştiga. Ştii că 
şoseaua spre Hanoi e tăiată şi minată în fiecare noapte. Ştii că 
pe cîmpul de 

215 

luptă piere în fiecare an o întreagă promoţie de la St. Cyr. Am 
fost aproape înfrinţi în 1950. De Lattre ne-a mai acordat încă doi 
ani de graţie, asta e tot. Noi însă sîntem nişte simpli executanţi 
— trebuie să continuăm lupta pînă cînd politicienii ne vor spune 
să încetăm. Cine ştie, poate că se vor aduna şi vor cădea de 
acord asupra aceloraşi condiţii de pace pe care le-ar fi putut 
stabili încă de la început şi vor face ca aceşti ani de război să nu 
fi avut nici un rost. Faţa lui urîtă şi ochii care-mi aruncaseră o 
privire încurajatoare înainte de a cobori în picaj se acoperiseră 
acuma cu o mască de brutalitate profesională, asemenea unei 
măşti de Crăciun prin găurile căreia te privesc jucăuş ochii unui 
copil. 

— Nu poţi înţelege toate astea, Fowler, nu faci parte din tagma 
noastră. 

— Mai sînt şi alte lucruri în viaţa unui om care o pot face fără 
sens. 

îmi puse mîna pe genunchi cu un gest stîn-gaci, protector, ca şi 
cum ar fi fost mai bătrîn decît mine. 

— la-o acasă. E mai bună decit o pipă. 

— De unde ştii că o să vină ? 

— M-am culcat cu ea, eu şi locotenentul Perrin. Cinci sute de 
piaştri. 

— E scumpă. 

— Ar accepta şi trei sute, dar în aceste împrejurări cine mai stă 
să se tirguiască? 

Sfatul lui nu se dovedi însă a fi prea bun. Acţiunile pe care le 
poate înfăptui trupul omenesc sînt totuşi limitate, iar trupul meu 
era înţepenit de amintiri. Trupul pe care l-am mîn-giiat în 
noaptea aceea era probabil mai frumos decit acela cu care eram 
obişnuit, dar nu numai frumuseţea ne poate atrage. Folosea 


acelaşi 

216 

parfum, dar, chiar în clipa cînd m-am apropiat de ea, viziunea 
femeii pe care o pierdusem se dovedi mai prezentă decit trupul 
de lîngă mine. M-am tras deoparte şi m-am întors pe spate. Mă 
părăsise orice dorinţă. 

— îmi pare rău, i-am zis fetei, minţind-o, nu ştiu ce mi se 
întîmplă. 

Cu multă blindeţe şi cu o totală lipsă de înţelegere, mă consolă: 
— Nu te necăji. Se întîmplă adesea, din cauza opiului. 

— Da, i-am răspuns eu, e din cauza opiului. Şi tare-aş fi vrut să 
fie aşa. 


217 

Capitolul II 

1 

Ciudată a fost şi această primă întoarcere a mea la Saigon, cînd 
nimeni nu mă aştepta. Aş fi vrut să-i dau şoferului maşinii pe 
care o luasem la aeroport orice altă adresă decit rue Catinat. M- 
am întrebat: „Durerea mi-e oare mai mică decit atunci cînd am 
plecat?" şi am încercat să mă conving că e aşa. Cînd am ajuns 
pe palier, am văzut că uşa e deschisă şi o speranţă necugetată 
a făcut să mi se taie răsuflarea. M-am îndreptat cu paşi foarte 
înceţi spre uşă. Pînă ajungeam acolo mai puteam spera. Am 
auzit apoi scîrțiitul unui scaun şi, cînd am ajuns la uşă, am zărit 
nişte pantofi, dar nu erau nişte pantofi de damă. Am intrat 
repede înăuntru şi l-am văzut pe Pyle, care se ridică greoi din 
scaunul pe care obişnuia să şadă Phuong. 

— Salutare, Thomas, zise el. 

— Salutare, Pyle. Cum ai intrat? 

— L-am întîlnit pe Dominguez. îţi aducea corespondenţa. L-am 
rugat să mă lase să rămîn aici. 

— A uitat cumva Phuong ceva ? 

— O, nu, dar mi-a spus Joe că ai fost la legaţie. Mă gindeam că 
aici ne va fi mai la îndemiînă să stăm de vorbă. 

— Despre ce ? 


218 

Făcu un gest rătăcit, ca un elev pus să vorbească la şcoală cu 
oamenii mari şi care nu-şi găseşte cuvintele. 

— Ai fost plecat? -Da. Şi tu? 

— Şi eu am călătorit prin ţară. 

— Tot de materiale plastice te ţii. Rînji cu un aer nefericit şi-mi 
spuse: 

— Scrisorile tale sînt acolo. 

Mi-am dat seama dintr-o privire că nu era nimic care să mă fi 
interesat acuma: o scrisoare de la biroul nostru din Londra şi 
alte cîteva care păreau a fi note de plată, apoi o scrisoare de la 
bancă. 

L-am întrebat: 

— Ce face Phuong ? 

Faţa i se lumină dintr-o dată, ca la o jucărie electrică, una care 
răspunde la un anumit sunet. 

— O, foarte bine! zise şi imediat îşi încleşta buzele, ca şi cum ar 
fi mers prea departe. 

— Şezi, Pyle. lartă-mă o clipă, vreau să văd ce e cu scrisoarea 
aceasta. E de la redacţie. 

Cit de nepotrivit poate interveni un lucru neaşteptat! 
Redactorul-şef îmi scria că primise ultima mea scrisoare şi că, 
ţinînd seama de situaţia tulbure care s-a creat în Indochina prin 
moartea generalului de Lattre şi prin retragerea din Hoa Binh, 
era de acord cu sugestia pe care i-o făcusem. Numise provizoriu 
alt şef al rubricii externe şi era de acord să mai rămîn un an în 
Indochina. „O să-ţi păstrăm locul", mă asigura el, cu totală lipsă 
de înţelegere. Credea că-mi păsa de slujbă şi de ziar. Şedeam în 
faţa lui Pyle şi reciteam scrisoarea, care venise prea tirziu. 
Pentru o clipă încercasem acea senzaţie de bucurie care te 
pătrunde cînd te trezeşti şi uiţi pentru o clipă de tot ce-a fost 
înainte. 

219 

— Veşti proaste? 

— Nu. 

îmi spuneam că acum nu mai are, oricum, nici o importanţă: o 
amiînare de un an nu se poate măsura cu o căsătorie. 

— Te-ai căsătorit? l-am întrebat eu. 

— Nu. 

Roşise - roşea foarte repede. 


— De fapt, cred că am să capăt un concediu special, a adăugat 
imediat. Şi atunci o să ne putem căsători la mine acasă, aşa 
cum se cuvine. 

— Cînd se face acasă e mai potrivit? 

— La drept vorbind, mă gindeam ca să... e greu să-ţi explic asta 
tocmai ţie, Thomas, tu care eşti atît de îngrozitor de cinic... să le 
arăt alor mei că-i respect. Tatăl şi mama ar fi de faţă şi ea ar 
intra în felul ăsta în familie. E important, ţinînd seama de trecut. 
— De trecut ? 

— Ştii ce vreau să spun. N-aş vrea să fie însemnată cu un 
stigmat acolo, acasă. 

— Ai s-o laşi acasă? 

— Cred că da. Mama mea e o femeie adorabilă. O s-o ia cu ea, o 
s-o prezinte, ştii cum vine asta, o să se obişnuiască. O s-o ajute 
să-şi pregătească un cămin. 

Nu ştiam dacă să mă necăjesc sau nu pentru ce avea să i se 
întîmple lui Phuong. Dorise atît de mult să vadă zgirie-norii şi 
Statuia Libertăţii, dar îşi dădea seama atit de puţin ce însemna 
asta: domnul şi doamna profesor Pyle, cluburile feminine. Or s-o 
înveţe şi canastă ? Mă gindeam la ea aşa cum o văzusem în 
acea primă seară la Grande Monde, în rochia ei albă, mişcîndu- 
se atit de delicat, cu graţia celor optsprezece ani ai săi, şi apoi 
m-am gîndit cum o văzusem acum o lună, tîrguindu-se la 
măcelar, pe Boulevard de 

220 

la Somme. Aveau să-i placă băcăniile mici, curate şi 
strălucitoare din Noua Anglie, în care pînă şi ţelina se vinde 
împachetată în celofan ? Poate că da. Nu puteam şti. Şi, ciudat, 
iată, m-am pomenit spunîndu-i lui Pyle ce mi-ar fi spus el acum 
o lună: 

— Fii atent cu ea, Pyle. Nu o lua prea repede. Şi ea poate să fie 
jignită, ca şi mine, ca şi tine. 

— Desigur, Thomas, desigur. 

— Pare atit de delicată şi de fragilă... Seamănă atit de puţin cu 
femeile noastre, dar să nu te gîndeşti la ea... chiar ca la o 
podoabă. 

— E ciudat, Thomas, cît de deosebite pot să fie lucrurile pînă la 
urmă. Mă temeam de această convorbire. Credeam că ai să fii 
grosolan. 

— Am avut timp să mă gindesc cît am fost în nord. Era acolo o 


femeie... poate că am văzut ce-ai văzut şi tu la bordelul acela. E 
bine că Phuong e cu tine. într-o zi, aş fi plecat şi aş fi lăsat-o cu 
vreunul ca Granger. O damă. 

— Aşadar rămînem prieteni, nu-i aşa, Thomas ? 

— Desigur. Numai că n-aş vrea să o mai văd pe Phuong. Şi aşa a 
rămas prea mult din ea în jurul meu. Trebuie să-mi găsesc altă 
casă... cînd o să am timp. 

îşi trase picioarele încolăcite în jurul scaunului şi se ridică. 

— Sînt atit de bucuros, Thomas. Nici nu-ţi pot spune cît sînt de 
bucuros. Ţi-am mai spus-o şi altă dată, ştiu, dar aş fi dorit cu 
adevărat să nu fi fost tu. 

— Eu sînt însă bucuros că eşti tu, Pyle. 

Convorbirea nu se desfăşurase aşa cum prevăzusem : dincolo 
de intenţiile mele, undeva, la un nivel mai profund, trebuie să se 
fi format adevăratul plan de acţiune. în tot timpul în care 
inocenţa lui mă înfuriase, un judecător dinlăuntrul 

221 

conştiinţei mele cîntărise lucrurile în favoarea lui, comparase 
închipuirile lui, ideile lui necoapte -formate după operele lui York 
Harding - cu cinismul meu. Da, eu aveam dreptate în ceea ce 
priveşte faptele, dar oare el nu avea dreptate să fie tînăr şi să 
greşească şi nu era oare un om mai potrivit decît mine pentru o 
fată care să-şi petreacă viaţa cu el? 

Ne-am strîns mîna cu răceală, dar nu ştiu ce teamă pe jumătate 
conştientă m-a făcut să-l urmez şi să strig după el din capul 
scării. Probabil că la acele tribunale inferioare la care se iau ade- 
văratele noastre hotăriri se află şi un profet, nu numai un 
judecător. 

— Pyle, să nu ai prea mare încredere în York 

Harding. 

— York? 

De pe primul palier, Pyle mă privea uimit. 

— Noi sîntem vechi colonialişti, Pyle, dar am învăţat să 
cunoaştem puţin realitatea. Am învăţat să nu ne jucăm cu focul. 
Forţa asta A Treia... e o ficţiune scoasă dintr-o carte, asta e. 
Generalul The e un bandit care dispune de cîteva mii de soldaţi, 
dar nu reprezintă o democraţie naţională. 

Parcă mă privea printr-o vizetă dindărătul unei uşi, ca să vadă 
cine e afară, şi acuma, lăsînd capacul să cadă, îl lăsase pe 
nepoftit închis afară. Nu-i vedeam ochii. 


— Nu înţeleg ce vrei să spui, Thomas. 

— Povestea aia cu bombele montate pe biciclete. A fost o glumă 
bună, chiar dacă un om a rămas fără un picior. Dar, Pyle, nu poţi 
să ai încredere în oameni ca The. Ei nu vor salva Orientul de 
comunism. Noi îi ştim ce fel de oameni sînt. 

— Noi? 

— Vechii colonişti. 

— Credeam că nu eşti de nici o parte. 

222 

— Nu sînt, Pyle, dar dacă totuşi cineva de la voi trebuie să facă 
o asemenea treabă, lasă-l pe Joe s-o facă. Pleacă acasă cu 
Phuong. Uită de A Treia Forţă. 

— Poţi să fii sigur că am să ţin seama de sfatul pe care mi l-ai 
dat, Thomas, spuse el, de formă. O să ne mai vedem. 

— Cred că da. 

2 

Săptăminile treceau, dar nu-mi găsisem încă o nouă locuinţă. Şi 
nu din pricină că nu aveam vreme să caut. Criza anuală a 
războiului trecuse iar. In nord vremea umedă şi fierbinte 
revenise. Francezii fuseseră scoşi din Hoa Binh, campania 
culesului de orez se terminase în Tonkin, la fel şi campania 
opiului în Laos. Dominguez putea să se ocupe şi singur de tot ce 
se petrecea în sud. în cele din urmă, m-am dus într-o zi să văd 
un apartament situat într-o aşa-zisă clădire modernă (în stilul 
Expoziţiei de la Paris din anul 1934 ?), aflată tocmai la celălalt 
capăt al străzii Catinat, dincolo de Hotel Continental. Era 
locuinţa din Saigon a unui plantator de cauciuc, care acum se 
întorcea acasă. Voia să o vîndă, cu mobilă şi cu tot ce se afla în 
ea. Pe pereţi erau atirnate numeroase gravuri provenite de la 
diverse saloane organizate la Paris între anii 1880 şi 1900. In 
mai toate se putea vedea cite o femeie cu sîni enormi şi o 
coafură extraordinară, precum şi nişte draperii care lăsau 
descoperite nişte fese mari, frumos despicate, dar ascundeau 
tocmai cîmpul de luptă. în baie, plantatorul fusese mai îndrăzneţ 
şi atîrnase pe pereţi reproduceri din Felicien Rops. 

V 

223 

— Vă plac artele ? l-am întrebat şi el îmi zîmbi, sclifosindu-se, ca 
şi cum am fi fost doi conspiratori. 

Era gras, avea o mustață mică, neagră, şi părul rar. 


— Tablourile mele cele mai de preţ sînt la Paris. 

în salon era o scrumieră de dimensiuni nemaipomenit de mari, 
înfăţişind trupul unei femei goale cu un vas pe cap. împrăştiate 
peste tot, se remarcau diverse bibelouri înfăţişînd fete goale 
care stringeau în braţe tigri, dar şi unul foarte ciudat, 
reprezentind o fată despuiată pînă la briu, mergiînd cu bicicleta. 
în dormitor, în faţa patului enorm, se afla o pictură în ulei: două 
fete care dormeau îmbrăţişate. L-am întrebat care e preţul 
apartamentului fără colecţia de obiecte de artă, dar nu se arăta 
deloc dispus să le vîndă separat. 

— Nu sînteţi colecţionar de artă ? m-a întrebat el. 

— Cum să vă spun? Nu prea... 

— Am şi cărţi, pe care le las, deşi voiam să le iau cu mine în 
Franţa. 

Descuie o bibliotecă cu uşi de sticlă şi-mi arătă cărţile: ediţii 
scumpe, ilustrate, din Aphrodite şi Nana, apoi La Gargonne şi 
mai multe volume de Paul de Kock. Eram ispitit să-l întreb dacă 
se vinde şi el însuşi o dată cu colecţiile fiindcă şi el era datat; 
făcea parte dintr-o anumită epocă. Mi-a şi zis: 

— Cînd eşti singur la tropice, colecţiile astea îţi ţin tovărăşie. 
M-am gîndit la Phuong, tocmai pentru că nu o mai simţeam în 
preajmă. Aşa-i întotdeauna cînd eşti în pustiu - tăcerea îţi ţiuie-n 
urechi. 

— Nu ştiu dacă ziarul îmi va da voie să cumpăr o colecţie de 
artă. 

— N-o să fie trecută pe chitanţă, fiţi fără grijă. 

224 

M-am bucurat că Pyle nu-l cunoscuse pe plantator: omul 
acesta i-ar fi putut furniza trăsăturile imaginarului personaj 
denumit de Pyle „vechiul colonialist", de ajuns de dezgustător şi 
aşa. Cînd am ieşit, era aproape unsprezece şi jumătate. Am 
coborit pînă la Pavilion ca să beau un pahar de bere la gheaţă. 
Pavilion era un local frecventat de europence şi americance şi 
eram sigur că acolo n-o s-o întîlnesc pe Phuong. Da, ştiam foarte 
precis unde poate fi la ora aceea... Nu era fiinţa care să-şi 
schimbe obiceiurile şi de aceea, venind de la plantator, 
traversasem strada pentru a evita lăptăria în care la acea oră îşi 
lua ciocolata cu malţ. Două tinere americance şedeau la masa 
învecinată, curate şi elegante cu toată arşiţa de-afară, şi mîncau 
delicat, cu linguriţa, îngheţată. Pe umărul stîng al fiecăreia 


atirna o poşetă de acelaşi model, cu insigne de alamă 
reprezentind un vultur. Şi picioarele lor erau asemănătoare, 
lungi şi subţiri, ca şi nasurile de altfel, uşor cîrne. îşi mîncau 
îngheţata cu un aer concentrat, de parc-ar fi făcut o experienţă 
în laboratorul colegiului. M-am întrebat dacă nu sînt cumva 
colege cu Pyle: erau drăguţe şi voiam să le trimit şi pe ele 
acasă. Şi-au terminat îngheţata şi una dintre ele s-a uitat la 
ceas. 

— Ar trebui să plecăm, spuse ea, ca să ajungem la timp. 

M-am întrebat aşa, într-o doară, cam ce întîlnire or fi avînd. 
— Warren spunea să nu întîrziem după ora unsprezece şi 
douăzeci şi cinci. 

— Oricum am întîrziat. 

— Ar fi incitant să mai stăm. Habar n-am ce o să se întîmple. Tu 
ştii? 

— Prea precis nu, dar Warren spunea că e mai bine să nu 
rămînem. 

225 

— Crezi că e vorba de vreo demonstraţie ? 

— Am văzut atitea demonstraţii, spuse una din ele cu glasul 
plictisit al unui turist care s-a săturat să tot viziteze mereu alte 
biserici. 

înainte de a pleca, ea privi de jur împrejur şi oglinzile îi 
reflectară din toate unghiurile profilul puţin  pistruiat. 
Rămăseserăm doar eu şi o franţuzoaică dolofană, cam trecută, 
care se farda inutil, dar cu o deosebită grijă. Cele două fete 
aproape că nici n-aveau nevoie să se fardeze - ar fi fost de ajuns 
să-şi dea cu ruj pe buze şi să se pieptene. O clipă, privirea fetei 
se opri asupra mea. Nu semăna deloc cu privirea unei femei, ci 
mai degrabă cu cea a unui bărbat: foarte precisă, avînd în 
vedere parcă o anumită desfăşurare a lucrurilor. Apoi se 
întoarse repede către prietena sa: — Să mergem... 

Le-am privit cum merg una lîngă cealaltă pe strada înecată în 
soare. Era imposibil să ţi le închipui pradă unor pasiuni nelalocul 
lor. Nu le puteam vedea zvircolindu-se în aşternuturi mototolite 
sau acoperite de sudoarea împerecherii. îşi luau oare 
deodorantele cu ele în pat? O clipă m-am surprins că le invidiez 
pentru lumea lor sterilizată, atît de deosebită de cea în care 
trăiam... şi care dintr-o dată, în chip inexplicabil, se fărimă în 
țăndări. Două dintre oglinzile de pe pereţi se repeziră spre mine, 


dar la mijlocul drumului căzură la pămînt. Franţuzoaica dolofană 
stătea în genunchi în mijlocul unei grămezi de mese şi scaune 
sfărimate. Pudriera ei zăcea deschisă şi intactă pe genunchii 
mei şi, ceea ce era de ajuns de ciudat, eu însumi eram exact în 
acelaşi loc în care fusesem şi înainte, deşi masa mea se făcuse 
praf şi ajunsese în mormanul de sfărimături îngrămădit în jurul 
franţuzoaicei. Se auzea un 

226 

fişiit ciudat, de parcă aş fi fost într-o grădină, semănînd cu 
susurul egal al unui izvor. Privind spre bar, am văzut rînduri- 
rînduri de sticle sparte din care curgeau izvoraşe multicolore - 
porto roşu, cointreau portocaliu, chartreuse verde, pastis galben 
întunecat - de-a lungul pardoselii. Franţuzoaica se ridicase şi-şi 
căuta calmă pudriera. l-am dat-o şi-mi mulţumi foarte politicos, 
aşa cum stătea pe podea. Eu mi-am dat seama că nu o auzisem 
prea bine. Explozia fusese atît de apropiată, încît timpanele 
mele, din cauza presiunii, nu-şi reveniseră încă la normal. 

Mă gindeam aproape cu bucurie: „O altă glumă cu mase 
plastice. Oare ce crede domnul Heng că o să scriu acum?" Cînd 
am ajuns însă în Place Garnier, mi-am dat seama după norii 
groşi de fum că nu fusese deloc o glumă. Fumul venea de la 
automobilele care ardeau în locul rezervat pentru parcare din 
faţa Teatrului Naţional. Pe toată suprafaţa pieţei se zăreau 
risipite piese de motoare, volane sau roţi, iar pe trotuarul 
dinspre grădinile ornamentale se zbătea un om ale cărui 
picioare fuseseră smulse de explozie. Lumea se îmbulzea 
dinspre rue Catinat şi dinspre Boulevard Bonnard. Şi dintr-o dată 
îmi răsunară în urechile pînă atunci înfundate sirenele 
automobilelor poliţiei, clopotul ambulanţelor şi cel al maşinilor 
de stins incendiile. Pentru o clipă uitasem că Phuong trebuia să 
fi fost în lăptăria de peste drum de piaţă. Fumul acoperea totul. 
Nu se putea vedea nimic prin el. 

Am intrat în piaţă şi am oprit un poliţist. Formaseră un cordon ca 
să împiedice mulţimea să se adune înjur şi începuseră să apară 
brancardele. 

L-am implorat pe polițistul din faţa mea: 

— Lasă-mă să traversez. Un prieten... 

227 

— Stai acolo! mi-a zis polițistul. Fiecare dintre noi are prieteni 
pe-aici. 


Se dădu la o parte ca să-i facă loc să treacă unui preot. Am 
încercat să-l urmez, dar polițistul m-a împins înapoi. 

l-am zis atunci: 

— Fac parte din presă. 

Dar în zadar m-am căutat prin buzunare să-mi găsesc permisul. 
Nu era. Plecasem oare în ziua aceea fără să-l iau? 

— Spune-mi măcar ce s-a întîmplat cu lăptăria de peste drum, 
am insistat eu. 

Fumul se risipea şi am încercat să văd ceva, dar mulţimea care 
se adunase îmi împiedica vederea. Polițistul mi-a spus ceva, dar 
nu l-am 

auzit: 

— Ce-ai spus ? Mi-a repetat: 

— Nu ştiu. Stai locului! Nu vezi că împiedici trecerea 
brancardierilor? 

Pierdusem oare portofelul la Pavilion? M-am întors cu intenţia de 
a mă duce acolo, cînd m-am ciocnit de Pyle. 

— Thomas ! exclamă el. 

— Pyle, pentru numele lui Dumnezeu, unde ţi-e permisul de 
trecere de la legaţie ? Trebuie să traversăm! Phuong e la 
lăptărie. 

— Nu, nu-i acolo. 

— Ascultă-mă, Pyle, e acolo! întotdeauna se duce acolo pe la 
unsprezece şi treizeci. Trebuie s-o găsim. 

— Nu-i acolo, Thomas. 

— De unde ştii? Unde ţi-e permisul? 

— Am avertizat-o să nu se ducă. 

M-am întors spre poliţist cu gîndul să-l dau deoparte şi să 
traversez piaţa în fugă. Ar fi putut trage, dar ce importanţă 
avea? Dar chiar atunci 

228 

cuvintele „Am avertizat-o" răsunară limpede în mintea mea. L- 
am apucat pe Pyle de braţ. 

— Ai avertizat-o? l-am întrebat atunci. Ce înţelegi tu prin 
cuvintele acestea, „am avertizat-o" ? 

— l-am spus că în dimineaţa asta să nu se ducă pe-acolo. 
Piesele izolate începeau să se unească în mintea mea. 

— Şi Warren ? Şi el le-a avertizat pe fetele acelea ? 

— Nu înţeleg. 

-7 Printre americani nu trebuia să fie victime, nu-i aşa? 


Un automobil-ambulanţă se îndrepta dinspre rue Catinat spre 
piaţă, iar polițistul care mă oprise se dădu la o parte ca să-i lase 
trecerea liberă. Polițistul de lîngă el era prins într-o discuţie. L- 
am împins pe Pyle înaintea mea şi am intrat în piaţă, fără să mai 
putem fi opriţi. 

Ne-am trezit deodată în mijlocul unei mulţimi care jelea. Poliţia 
putea opri pe alţii să intre în piaţă, dar în faţa supravieţuitorilor 
şi a primilor veniţi fusese neputincioasă. Doctorii erau prea 
ocupați ca să se mai uite şi la morţi, aşa că aceştia fuseseră 
lăsaţi în seama stăpinilor lor, deoarece poţi fi stăpînul unui mort, 
tot aşa cum poţi fi stăpînul unui scaun. O femeie şedea de-a 
dreptul pe pămînt, ţinînd în poale ce-i mai rămăsese din copilul 
ei, şi-l acoperise cuviincios cu pălăria ei ţărănească de paie. 
Şedea liniştită şi tăcută şi, într-adevăr, ceea ce mă izbea cel mai 
mult în piaţă era tăcerea. Mă simţeam ca într-o biserică pe care 
o vizitasem în timpul slujbei religioase. Singurele sunete care se 
auzeau veneau de la cei care oficiau serviciul divin. Ici şi colo, 
cîţiva europeni plingeau şi se jeleau şi apoi tăceau din nou, ca şi 
cum s-ar fi ruşinat de simplitatea, 

229 

răbdarea şi cuminţenia Orientului. Torsul fără picioare dinspre 
marginea grădinilor se mai zbătea încă, asemeni unui pui căruia 
i-a fost tăiat capul. După bluza omului, se părea că e un 
conducător de trishaw. Pyle spuse: 

— E îngrozitor. Apoi privi spre băltoaca în care intrase cu 
pantofii şi mă întrebă cu un glas slab: 

— Ce-i asta ? 

— Sînge, i-am răspuns. N-ai mai văzut niciodată aşa ceva? 

îmi spuse: 

— Trebuie să-mi lustruiesc pantofii înainte de 

a mă duce la ministru. 

Cred că nici nu-şi dădea seama ce spune. Pentru prima dată i se 
întîmpla şi lui să vadă ce-i un război adevărat. Ajunsese la Phat 
Diem aşa, într-o exaltare băieţească şi, oricum, în ochii lui 
soldaţii nu aveau nici cea mai mică importanţă. 

— Vezi ce poate face Diolactonul în alte miini? Apăsîndu-l cu 
mîna pe umeri, l-am obligat să privească de jur împrejur. 

— La ora asta piaţa era plină de femei şi copii, e ora 
cumpărăturilor. De ce, dintre toate orele, aţi ales-o tocmai pe 
asta? 


Vorbi cu glasul slab : 

— Pe aici trebuia să treacă parada. 

— Şi sperai să dobori cîţiva colonei. Parada a fost amînată încă 
de ieri, Pyle. 

— Nu ştiam. 

— Nu ştiai. L-am împins într-o băltoacă de sînge, lăsată 

de o brancardă în urma ei, şi i-am spus: 

— Ar trebui să fii mai bine informat. 

— Am lipsit din oraş, îmi zise el, şi se uită din nou la pantofi. Ei 
ar fi trebuit să amine totul. 

230 

— Şi să se lipsească de această distracţie ? Crezi oare că 
generalul The ar fi renunţat la această demonstraţie ? Păi, asta-i 
mai bună decit orice paradă. Femei şi copii ucişi - asta înseamnă 
ştiri într-un război, nu soldaţii. Asta o să ajungă la cunoştinţa 
ziarelor din întreaga lume. L-ai făcut celebru pe generalul The 
aşa cum se cuvenea, Pyle. Ai reuşit acuma s-o scoţi la capăt şi 
cu A Treia Forţă, şi cu Democraţia Naţională. Du-te acasă şi 
povesteşte-i lui Phuong ce faptă eroică ai săvirşit... Nu mai 
trebuie să te necăjeşti de soarta cîtorva duzini dintre 
compatrioţii ei. 

Un preot mic şi gras trecu în fugă, purtind ceva pe o tavă 
acoperită cu un şerveţel. Pyle tăcuse, iar eu nu mai aveam ce 
să-i mai spus. Ce-i drept, îi spusesem destule. Faţa îi era albă şi 
trasă şi părea că e gata să leşine. Mă gindeam : „La ce bun? Va 
rămîne întotdeauna un inocent, nu-i poţi certa pe inocenți, ei 
sint întotdeauna fără prihană. lInocenţa se aseamănă cu 
nebunia". 

Şi l-am auzit: 

— The n-ar fi făcut asta. Sînt sigur că n-ar fi făcut-o. Cineva 1-a 
indus în eroare. Comuniştii... 

Era cu neputinţă de ajuns la mintea lui, blindată cum era în 
bune intenţii şi ignoranță. L-am lăsat acolo, în piaţă, şi m-am 
îndreptat prin rue Catinat spre catedrala aceea oribilă şi roză 
care stătea proţăpită în drum. Lumea începuse să se adune. îi 
consola, probabil, faptul că se puteau ruga morţilor pentru cei 
morţi. 

Spre deosebire de ei însă, eu aveam pentru ce mulţumi 
Domnului. Nu era oare Phuong în viaţă ? Nu fusese Phuong 
„avertizată"? îmi aminteam însă mereu de ciotul acela fără 


picioare din piaţă, de copilul din poala ţărancei. Ei nu fuseseră 
avertizaţi. Ei nu erau îndeajuns de importanţi. Şi dacă parada ar 
fi avut loc, ei nu ar fi fost 

231 

acolo, din curiozitate, să vadă soldaţii, să-i audă pe cei care 
aveau să vorbească, să arunce flori? O bombă de două sute de 
livre nu face discriminări. Cit de mulţi colonei morţi pot justifica 
moartea unui copil sau a unui conducător de trishaw cînd vrei să 
constitui un Front Democratic Naţional ? Am oprit un trishaw cu 
motor şi i-am spus conducătorului să mă ducă spre Quai Mytho. 


232 
T 
PARTEA A PATRA 


Capitolul 1 

îi dădusem nişte bani lui Phuong ca să se ducă la cinema 
împreună cu sora sa. Eram astfel sigur că n-o să mă deranjeze. 
M-am dus să iau masa în oraş cu Dominguez şi la ora zece fix, 
cînd veni Vigot, eram acasă şi-l aşteptam. Se scuză că nu poate 
să bea - era foarte obosit şi, dacă s-ar apuca de băut, ar trebui 
să se ducă să se culce. Avusese o zi foarte grea. 

— Crimă şi moarte subită ? 

— Nu. Furturi mărunte. Şi cîteva sinucideri. Oamenilor le place 
să parieze şi, cînd au pierdut totul, se sinucid. Nu m-aş fi făcut 
poliţist dacă aş fi ştiut cît de multă vreme trebuie să-mi pierd la 
morgă. Nu-mi place mirosul de amoniac. Dar, la urma urmei, ce- 
ar fi să beau o bere? 

— îmi pare rău, dar n-am frigider. 

— Ei, nu-i ca la morgă. Atunci dă-mi un pic de whisky englezesc. 
Mi-am amintit de noaptea în care coborisem cu el la morgă şi 
scosese din frigider trupul lui Pyle, ca pe o tavă cu cuburi de 
gheaţă. 

— Aşadar nu mai pleci acasă ? mă întrebă el. 

— Ai verificat deja? 

— Da. 

l-am întins paharul cu whisky, ca să-şi poată da seama cit de 
calm sînt. 


— Vigot, aş vrea să-mi spui de ce crezi că am fost amestecat în 
moartea lui Pyle ? Crezi că am vreun motiv? Că o voiam înapoi 
pe Phuong? 

235 

Sau îţi închipui cumva că m-am răzbunat din cauză că o 
pierdusem? 

— Nu. Nu sînt atît de prost. Nu iei cartea duşmanului tău ca 
amintire. lat-o pe raftul dumi-tale. Rolul Apusului. Cine-i York 
Harding ăsta? 

— E omul pe care-l cauţi, Vigot. El 1-a ucis pe Pyle... de la 
distanţă. 

— Nu înţeleg. 

— E un fel de gazetar de tip superior - li se spune corespondenţi 
diplomatici. Descoperă o idee şi după aceea falsifică orice 
situaţie ca să se potrivească cu această idee. Pyle a venit aici cu 
capul plin de ideile lui York Harding. Acesta a fost o dată pe aici, 
a stat doar o săptămînă, în drumul lui de la Bangkok spre Tokyo. 
Pyle a făcut greşeala de a-i pune ideea în practică. Harding a 
scris despre A Treia Forţă. Pyle a creat o asemenea forţă - un 
nenorocit de tîlhar cu o armată de două mii de oameni şi cu o 
pereche de tigri îmblinziţi. S-a amestecat. 

— Dumneata nu te amesteci niciodată, nu-i 

aşa? 

— Am încercat să nu mă amestec. 

— Dar ai dat greş, nu-i aşa, Fowler? 

Din nu ştiu ce motive, în minte mi-a răsărit imaginea căpitanului 
Trouin şi a acelei nopţi din taverna de opiu din Haiphong. Parcă 
toate s-ar fi petrecut cu ani în urmă. Ce-mi spunea el atunci ? 
Ceva despre faptul că, mai devreme sau mai tirziu, sub impusul 
unei emoţii, cu toţii ne amestecăm. 

l-am spus: 

— Ai fi fost bun de preot, Vigot. Nu ştiu ce calităţi ai că faci 
oamenii să ţi se spovedească foarte uşor... dacă au ceva de 
mărturisit. 

— N-am cerut nimănui să mi se spovedească. 

— Dar ai ascultat spovedaniile altora. 

— Din cînd în cînd. 

236 

— Probabil din pricină că, asemeni preotului, treaba dumitale 
este să nu fii uimit, ci să-ţi manifeşti simpatia faţă de cel ce se 


spovedeşte. „Monsieur Flic"!, ţi se adresează acesta, „stai să-ţi 
explic exact de ce am ciocănit-o pe bătrina doamnă pe 
scăfirlie". „Bine, Gustave, hai, spune-mi pe îndelete cum s-a 
întîmplat." 

— Ai o imaginaţie cam ciudată. Nu cumva bei, Fowler? 

— Criminalul ar face desigur o mare prostie dacă ar bea cu 
polițistul. 

— N-am spus niciodată că eşti un criminal. 

— Dar să presupunem că băutura m-a făcut şi pe mine să fiu 
gata de mărturisiri. în profesia dumitale nu există secretul 
spovedaniei. 

— Secretul e rareori important pentru un om care se 
spovedeşte, chiar dacă o face în faţa unui preot. Dar motivele lui 
sînt cu totul altele. 

— Ca să se elibereze? 

— Nu întotdeauna. Uneori vrea să vadă mai limpede cum e în 
realitate. Alteori e obosit de atitea dezamăgiri. Nu eşti un 
criminal, Fowler, dar aş vrea să ştiu de ce m-ai minţit. Te-ai 
văzut cu Pyle în noaptea în care a murit. 

— De unde ai scos-o şi pe asta? 

— Pentru moment, nu cred că l-ai ucis. Nu cred că ai folosit 
pentru aşa ceva o baionetă ruginită. 

— Ruginită ? 

— Aşa rezultă din autopsia cadavrului. Ţi-am spus însă că nu 
asta i-a cauzat moartea. Milul de la Dakow. 

îmi întinse paharul ca să-i torn whisky. 

— Să vedem. La şase şi zece ai fost la Continental să bei ceva. 
— Da. 

1. Poreclă dată în Franţa agenţilor de poliţie. 


237 
— Şi la şase patruzeci vorbeai cu un alt gazetar în poartă la 
Majestic? 


— Da, cu Wilkins. Ţi-am mai spus o dată toate astea, Vigot. în 
noaptea aceea. 

— Da. De atunci am verificat spusele dumi-tale. E extraordinar 
cum ţii minte dumneata asemenea lucruri mărunte. 

— Sînt reporter, Vigot. 

— Probabil că datele pe care mi le-ai dat nu sînt dintre cele mai 
exacte, dar nimeni nu ţi-ar putea reproşa nimic — şi cine ar 
avea dreptul s-o facă? - că ai fost un sfert de ceas aici şi zece 


minute dincolo. N-aveai nici un motiv să crezi că ar avea vreo 
importanţă. Şi, într-adevăr, cît de suspect ar fi fost dacă datele 
acestea ar fi fost foarte exacte. 

— Nu au fost aşa? 

— Nu chiar. Cu Wilkins ai vorbit la şapte şi 

cinci ? 

— După zece minute. 

— Desigur. Aşa cum am spus. Şi era exact şase cînd ai ajuns la 
Continental. 

— Ceasul meu merge întotdeauna puţin înainte. Cît e acuma? 

— Opt şi zece. 

— La mine e opt şi optsprezece. Uite! Nu se obosi să se uite la 
ceas. 

— Aşadar ai vorbit cu Wilkins timp de douăzeci şi cinci de 
minute, după ceasul dumitale. Asta chiar e o greşeală, nu-i aşa? 
— Poate că am recalculat în gînd timpul pe care mi l-am 
petrecut cu el. Poate că mi-am reglat ceasul în ziua aceea. Mi 
se întîmplă 

uneori. 

— Ce mă interesează - îmi spuse Vigot - (vrei să-mi mai pui niţel 
sifon, e puţin cam prea tare) e să nu te superi chiar de tot pe 
mine. Nu prea-i frumos să te supun chiar unui interogatoriu. 

238 

— Mi se pare interesant. Parc-ar fi o poveste cu detectivi. Şi, la 
urma urmei, ştii bine că nu l-am ucis pe Pyle, ai şi spus-o. 

Vigot preciza: 

— Ştiu că nu ai fost de faţă la uciderea lui. 

— Nu înţeleg ce speri să dovedeşti arătind că am fost zece 
minute aici şi cinci minute dincolo. 

— Rămiîne un oarecare gol, un mic gol în folosirea timpului. 

— Folosit în ce scop ? 

— Ca Pyle să vină să te vadă. 

— Şi de ce ţii atît de mult să dovedeşti asta ? 

— Din cauza cîinelui, mi-a răspuns Vigot. 

— Şi noroiul de pe ghearele lui ? 

— Nu era noroi, era ciment. Vezi, în noaptea aceea, urmîndu-l 
pe Pyle, cîinele a călcat undeva pe ciment ud. Mi-am amintit că 
aici, la parter, lucrează nişte zidari - lucrează şi acuma. Am 
trecut pe lingă ei cînd am intrat. în ţara asta se lucrează multe 
ore pe zi. 


— Mă întreb la cît de multe case ori fi lucrînd zidarii acuma... şi 
în cîte o fi cimentul umed. Şi-a adus aminte vreunul din ei de 
cîine? 

— Desigur că i-am întrebat. Dar, chiar dacă şi-ar fi amintit, tot 
nu mi-ar fi spus. Eu reprezint poliţia. 

Tăcu şi, sprijinindu-se pe spătarul scaunului, se uită la paharul 
pe care-l ţinea în mînă. Am avut impresia că-i venise în minte o 
asociaţie oarecare de idei şi că era acum undeva departe. O 
muscă mergea pe podul palmei sale, dar n-o alungă - aşa cum 
ar fi procedat şi Dominguez. îmi făcea impresia unei forţe 
imobile şi profunde. Ştiu eu - poate că se ruga. 

Eu m-am ridicat şi, dînd la o parte draperia, am intrat în 
dormitor. Nu voiam nimic de acolo. Voiam doar să mă 
îndepărtez o clipă de tăcerea care şedea pe scaun. Cărţile 
ilustrate ale lui 

239 

Phuong erau din nou la locul lor, pe raft. Printre borcanele şi 
preparatele cosmetice îmi pusese o telegramă - vreun mesaj de 
la birou, de la Londra. N-aveam chef să o deschid. Totul era la 
fel cum fusese înainte de venirea lui Pyle. Camerele nu se 
schimbă, podoabele stau acolo unde le aranjezi; numai inimile 
decad... 

M-am întors în odaia de primire. Vigot îşi ducea paharul la gură. 
l-am spus: 

— N-am nimic de zis, chiar nimic. 

— Atunci voi pleca. Cred că n-o să te mai 

deranjez. 

Ajuns în prag, se întoarse, ca şi cum n-ar fi vrut să renunţe la 
orice speranţă - speranţa lui 

sau a mea... 

— Ciudat mi se pare faptul că te-ai dus să vezi un asemenea 
film în noaptea aceea. N-aş fi crezut că-ţi plac dramele de 
epocă. Ce era? Robin 

Hood! 

— Cred că Scaramouche. Trebuia să fac ceva ca să-mi treacă 
timpul. Voiam să mă distrez. 

— Să te distrezi ? 

— Avem cu toţii necazurile noastre, Vigot, i-am 

explicat eu precaut. 

După ce plecă, a trebuit să mai aştept încă un ceas pînă să vină 


Phuong, ca să am pe cineva în preajmă. Era ciudat cît de mult 
mă tulburase vizita lui Vigot. Mi se părea că un poet îmi adusese 
opera să i-o apreciez, iar eu o distrusesem din cauza nepăsării 
mele. Eram un om lipsit de vreo vocaţie anume - gazetăria nu se 
poate considera în chip serios ca o vocaţie —, dar eram în stare 
să apreciez vocaţia altora. Acum că Vigot plecase ca să-şi 
închidă dosarul necompletat, aş fi vrut să am curajul să-l chem 
înapoi şi să-i spun: 

— Ai dreptate. L-am văzut pe Pyle în noaptea în care a murit. 
240 

Capitolul II 1 

In drum spre Quai Mytho, am văzut cîteva ambulanţe care 
treceau în viteză dinspre Cholon spre Place Garnier. îţi puteai da 
seama cit de departe ajunsese ştirea după expresia oamenilor 
de pe stradă. La început, cei ce vedeau că vin din direcţia pieţei 
îmi aruncau priviri întrebătoare şi curioase. Dar, cînd am intrat 
în Cholon, lăsasem deja în urmă ştirea, viaţa se desfăşura într- 
un ritm normal, agitat şi neîntrerupt. Nimeni nu ştia încă nimic. 
Am găsit depozitul domnului Chou şi am intrat în locuinţa sa. 
Nimic nu se schimbase de la ultima mea vizită. Pisica şi cîinele 
se mutau din loc în loc, tolănindu-se cînd pe podea, cînd pe 
cutiile de carton, cînd pe cufăr, ca o pereche de nebuni de pe 
tabla de şah, care nu se întîlnesc niciodată. Copilul se tîra pe 
jos, iar cei doi bătrîni jucau întruna mah-jong. Tinerii însă 
lipseau. Cum am intrat pe uşă, una dintre femei a început să 
toarne ceai într-o ceaşcă. Bătrina zăcea în pat şi-şi privea 
picioarele. 

— Domnul Heng? am întrebat eu. 

Apoi am clătinat din cap în semn că nu vreau să beau ceai. Nu 
eram deloc dispus să încep a sorbi din acea băutură amară. 

241 

— II faut absolument que je voie M. Heng.! Mi s-a părut că-mi va 
fi imposibil să-i fac să înţeleagă urgenţa cererii mele, dar refuzul 
meu net de a bea ceai pricinuise totuşi o oarecare nelinişte. Sau 
poate că, asemeni lui Pyle, aveam pete de sînge pe pantofi. 
Oricum va fi fost, după o scurtă ezitare, una dintre femei mă 
conduse afară şi apoi în jos pe scări şi după aceea de-a lungul a 
două străzi pline de lume, de zarvă şi de flamuri de mătase, 
lăsîndu-mă singur în faţa a ceea ce s-ar fi numit în ţara lui Pyle 
„O întreprindere de pompe funebre", plină de urne în care sînt 


păstrate osemintele chinezilor morţi. — Cu domnul Heng, i-am 
zis unui bătrîn chinez care stătea în uşă. Cu domnul Heng, am 
repetat. Nimerisem într-un loc foarte potrivit pentru acea zi care 
începuse cu colecţia erotică a plantatorului şi continuase cu 
oamenii ucişi în piaţă. Cineva dintr-o cameră dinlăuntru strigă 
ceva şi chinezul se dădu la o parte ca să mă lase să intru, însuşi 
domnul Heng mă întîmpină cu cordialitate şi mă conduse într-o 
cameră plină cu scaune de lemn negru, sculptat, pe care le 
găseai în orice anticameră chinezească, nefolosite şi cu totul 
neprimitoare. Am bănuit că de data asta fuseseră totuşi folosite, 
deoarece pe masă se mai aflau cinci ceşcuţe de ceai, iar două 
dintre ele 

erau încă pline. 

— V-am întrerupt dintr-o convorbire, m-am 

scuzat eu. 

— O chestiune de afaceri, spuse domnul Heng evaziv, ceva fără 
importanţă. Sînt întotdeauna încîntat să vă văd, Mr. Fowler. 

— Vin din Place Garnier. -Bănuiam că asta trebuie să fie. 

1. Trebuie să-l văd neapărat pe dl Heng (fr.). 242 

— Aţi auzit... 

— Mi s-a telefonat. S-a considerat că e mai bine să plec pentru 
cîtva timp de la domnul Chou. Poliţia va fi foarte activă astăzi. 

— Dar nu sînteţi amestecat cu nimic. 

— Treaba poliţiei e să găsească un vinovat. 

— Tot Pyle a fost. 

— Ştiu. 

— A fost ceva îngrozitor. 

— Generalul The nu prea cunoaşte măsura. 

— Şi masele plastice nu sînt deloc potrivite pentru băiatul acela 
din Boston. Cine-i şeful lui Pyle, domnule Heng? 

— Am impresia că domnul Pyle e chiar propriul său stăpîn. 

— Din ce organizaţie face parte, O.S.S.! ? 

— Iniţialele acestea sau altele, n-are prea mare importanţă. 

— Ce se poate face, Heng? Trebuie să fie oprit. 

— Puteţi scrie care-i adevărul. Sau nu puteţi ? 

— Generalul The nu mai e un personaj interesant pentru ziarul 
meu. Pe ei îi interesează poporul vostru, Heng. 

— Mr. Fowler, vreţi cu adevărat ca Mr. Pyle să fie oprit? 

— Dacă l-ai fi văzut, Heng... Stătea acolo şi spunea că totul e o 
greşală regretabilă, că urma să aibă loc o paradă. Spunea că 


trebuie să-şi curețe pantofii înainte de a se duce la ministru. 

— Aţi putea, fără îndoială, să povestiţi poliţiei ceea ce ştiţi. 

— Nici pe ei nu-i interesează The. Şi crezi că or să îndrăznească 
să se atingă de un american? Are imunitate diplomatică. E 
absolvent 

1. lniţialele unuia dintre serviciile de spionaj americane 
(Office of Strategic Services). 

243 

al Universităţii din Harvard. Ministrul ţine la Pyle. Heng, era o 
femeie acolo şi copilul ei... îl acoperise cu pălăria ei de paie. 
Asta nu poate să-mi iasă din minte. Şi în Phat Diem era un alt 
copil. 

— Fiţi calm, Mr. Fowler, încercaţi să fiţi calm. 

— Cine ştie ce o să mai facă încă, Heng ? 

— Sînteţi hotărît să ne ajutaţi, Mr. Fowler? 

— EI greşeşte şi oamenii trebuie să moară din cauza asta. Aş fi 
vrut ca oamenii voştri să-l fi prins pe fluviu, cînd plecase de la 
Nam Dinh. Alta ar fi fost soarta multor vieţi omeneşti. 

— Sînt de acord cu dumneavoastră, Mr. Fowler. Trebuia să fie 
împiedicat. Aş vrea să vă fac o 

sugestie. 

Cineva din camera cealaltă tuşi delicat, apoi 

scuipă zgomotos. Heng îmi spuse: 

— Ce-ar fi dacă l-aţi invita astă-seară la masă, la Vieux Moulin? 
între opt treizeci şi nouă 

treizeci ? 

— Şi la ce-ar... folosi asta? 

— Am putea vorbi cu el pe drum. 

— Şi dacă e ocupat? 

— Poate că ar fi mai bine să-l invitaţi la dumneavoastră... la şase 
treizeci. Atunci va fi liber şi va veni cu siguranţă. Dacă poate lua 
masa cu dumneavoastră, veniţi cu o carte în mînă la fereastră, 
ca şi cum aţi dori să vedeţi mai bine. 

— De ce la Vieux Moulin ? 

— E aproape de podul spre Dakow... Cred că pe-acolo vom găsi 
un loc unde să putem vorbi în 

linişte. 

— Ce vreţi să faceţi? 

— Mr. Fowler, de fapt nu doriţi să ştiţi asta. Vă promit însă că 
vom acţiona cît mai prevenitor cu putinţă. 


244 

Prietenii nevăzuţi ai lui Heng se mişcau dincolo de perete 
asemeni unor şoareci. 

— Veţi face asta pentru noi, Mr. Fowler? 

— Nu ştiu, nu ştiu. 

— Mai devreme sau mai tirziu trebuie să iei o poziţie, spuse 
Heng, iar eu mi-am amintit de căpitanul Trouin vorbind în 
taverna de opiu. Asta dacă vrei să rămii om. 

4? 

l-am lăsat un bilet lui Pyle la legaţie, chemîndu-l la mine, şi apoi 
m-am dus la Continental să beau ceva. Totul fusese curăţat, iar 
pompierii spălaseră piaţa cu furtunul. Nu ştiam atunci cîtă 
importanţă urmau să capete timpul şi locul în care mă aflam. 

La un moment dat, m-am gîndit chiar să rămîn la Continental 
toată noaptea şi să nu mă mai duc la întîlnire. După aceea m- 
am gîndit că poate voi reuşi, înspăimîntîndu-l şi spunîndu-i ce 
primejdie îl aşteaptă - în măsura în care era vorba de vreo 
primejdie -, să-l determin pe Pyle să nu mai întreprindă nimic. Şi 
aşa mi-am terminat berea şi m-am dus acasă, iar cînd am ajuns 
acasă am început să nădăjduiesc că Pyle nu va veni. Am 
încercat să citesc, dar nu aveam în rafturi nimic care să-mi ţină 
atenţia încordată. Aş fi fumat, dar nu era nimeni care să-mi 
pregătească pipa. Fără să vreau, am început să trag cu urechea 
dacă nu se aud cumva paşi. în cele din urmă, i-am auzit. Cineva 
bătea în uşă. Am deschis, dar era Dominguez. 

— Ce doreşti, Dominguez ? l-am întrebat. 

M-a privit cu un aer de surprindere pe faţă: 

245 

V 

— Ce doresc? a zis şi s-a uitat la ceas. La vremea asta vin de 
obicei la dumneavoastră. Sînt ceva ştiri de transmis? 

— lartă-mă... Am uitat. N-am nimic de 

transmis. 

— Nici ca urmare la explozia bombei din piaţă ? 

N-ar trebui scris ceva? 

— Te rog, Dominguez, să aranjezi dumneata ceva. Nu ştiu ce se 
petrece cu mine. Poate că, fiind la faţa locului, am fost oarecum 
şocat. Nu pot să mă gîndesc la lucrul ăsta în termenii în care aş 
scrie o ştire. 

Am strivit un ţinţar care-mi biziia în urechi şi am observat că 


Dominguez a tresărit instinctiv cînd a auzit plesnitura. 

— Nu te necăji, Dominguez, nu l-am nimerit, 

i-am zis. 

Zimbi jalnic. N-avea cum să-şi justifice sila asta de a lua viaţa 
oricărei fiinţe, oricît de măruntă ar fi fost ea, deşi era creştin - 
unul dintre aceia care învăţaseră de la Nero cum să transforme 
trupurile omeneşti în torţe. 

— Pot să vă ajut cu ceva? mă întrebă el. Dominguez nu bea, nu 
mînca mîncăruri cu 

carne, nu omora. L-am invidiat pentru blîndeţea 

lui spirituală. 

— Nu, Dominguez. Aş vrea să rămîn singur 

în seara asta. 

L-am privit pe fereastră cum se îndepărta, traversînd rue 
Catinat. Un conducător de trishaw se oprise pe trotuarul din faţa 
casei mele, tocmai lîngă fereastră. Dominguez vru să plece cu 
el, dar omul clătină din cap: nu mergea. Poate că aştepta un 
client care coborise la vreo prăvălie. De obicei conducătorii de 
trishaw nu stăteau acolo. Cînd m-am uitat la ceas, am observat 
cu surprindere că nu aşteptam de mai mult de zece 

246 

minute şi, cînd Pyle a bătut la uşă, mi-am dat seama că nici nu-i 
auzisem paşii. 

— Intră! 

Dar, ca de obicei, primul fu cîinele lui cel negru. 

— M-am bucurat că mi-ai lăsat biletul acela, Thomas. Azi- 
dimineaţă credeam că eşti peste măsură de furios pe mine. 

— Poate că şi eram. Nu aveam în faţa ochilor o privelişte prea 
agreabilă. 

— Ştii atît de multe acuma, încît n-ar fi rău să-ţi mai spun încă 
ceva. Azi după-amiază l-am văzut pe generalul The. 

— L-ai văzut ? E în Saigon ? O fi venit să-şi dea seama ce ispravă 
a făcut cu bomba. 

— ţi spun asta în chip confidenţial. L-am muştruluit rău. 

Vorbea de parcă ar fi fost căpitanul unei echipe sportive şcolare, 
care l-a surprins pe unul dintre băieţi că nu-şi face 
antrenamentul. Cu toate acestea, l-am întrebat cu oarecare 
speranţă. 

— Şi l-ai dat cumva dracului ? 

— l-am spus că, în cazul în care va mai face vreo demonstraţie 


necontrolată, n-o să mai avem nimic în comun cu el! 

— Dar n-ai rupt-o complet cu el, Pyle ? Am dat nerăbdător 
deoparte cîinele care mă 

adulmeca pe la glezne. 

— Nu pot. (Jos, Duke!) La urma urmei, e singura speranţă pe 
care o avem. Dacă ar prelua puterea cu ajutorul nostru, am 
putea să ne bazăm pe el... 

— Cit de mulţi oameni trebuie să moară pînă o să-ţi dai seama... 
Dar acesta era un argument lipsit de orice şansă. 

— Să-mi dau seama de ce, Thomas ? 

247 

— Că nu există recunoştinţă în materie de 

politică. 

— Cel puţin n-or să ne urască, aşa cum îi 

urăsc pe francezi. 

— Eşti sigur? Uneori nutrim faţă de duşmanii noştri un fel de 
dragoste, iar alteori ne urîm 


prietenii. 

— Vorbeşti ca un european, Thomas. Oamenii ăştia nu-s deloc 
complicaţi. 

— Asta-i tot ce-ai învăţat în cîteva luni ? Acuma ai să spui că sînt 
nişte copii. 


— Păi... într-un fel... 

— Găseşte-mi, te rog, Pyle, un copil fără complicaţii. Cînd sîntem 
tineri sîntem o junglă de complicaţii. Devenim mai simpli pe 
măsură ce îmbătrînim. 

Dar la ce bun să-i mai fi vorbit? Atiît în argumentele mele, cît şi 
în ale lui stăruia irealitatea. Devenisem un gazetar de articole 
de fond înainte de a fi fost efectiv aşa ceva. M-am ridicat şi m- 
am dus la raftul cu cărţi. 

— Ce cauţi, Thomas? 

— O pagină dintr-o carte pe care-mi place s-o citesc. Nu iei 
masa cu mine, Pyle? 

— Aş vrea, Thomas. Sînt atît de bucuros că nu mai eşti furios! 
Ştiu că nu eşti de acord cu mine, dar putem avea păreri diferite 
şi să rămi-nem prieteni, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Nu cred. 

— La urma urmei, Phuong a fost ceva mai important decit asta. 
— Crezi cu adevărat, Pyle? 

— Păi cum, nu e ea cel mai important lucru ? Pentru mine. ŞI 


pentru tine, Thomas. 

— Pentru mine nu mai e. 

— Ştiu că ai avut azi un şoc teribil. Dar ai să vezi, Thomas, că 
într-o săptămînă ai să uiţi totul. Vom avea grijă de rude. 

248 

— Vom? 

— Da. Am telegrafiat la Washington. Vom căpăta autorizaţia de 
a folosi unele din fondurile noastre. 

L-am întrerupt: 

— Atunci ne vedem la Vieux Moulin? între nouă şi nouă treizeci? 
— Unde vrei tu, Thomas. 

M-am îndreptat spre fereastră. Soarele cobo-rise dincolo de 
acoperişuri. Conducătorul de trishaw îşi aştepta clientul care nu 
mai venea. L-am privit şi el şi-a ridicat faţa spre mine. 

— Aştepţi pe cineva, Thomas? 

— Nu. Căutam numai ceva. 

Pentru a-mi ascunde intenţiile, am citit cu glas tare, ţinînd 
cartea în lumina care se stingea: 

„Alerg cu maşina pe străzi şi de nimic nu-mi 

pasă. Oamenii privesc uimiţi şi se-ntreabă cine-oi 

fi de-acasă Şi, de-oi călca vreo tirfă, mai ştii? Oricît de grav ar fi, 
am de unde plăti. Ce plăcut e să ai bani, hei-ho! Ce plăcut e să 
ai bani." 

— E un poem cam ciudat, spuse Pyle cu o nuanţă de 
dezaprobare în glas. 

— Autorul e un poet format în veacul al nouăsprezecelea. N-au 
fost prea mulţi ca el. 

M-am uitat din nou jos, pe stradă. Conducătorul trishaw-ului 
plecase. 

— Nu mai ai nimic de băut ? mă întrebă Pyle. 

— Nu, dar mă gindeam că tu nu... 

— Probabil că am început să mă schimb, spuse Pyle. Sub 
influenţa ta. Cred, Thomas, că mă influenţezi în bine. 

249 

Am adus sticla şi paharele. Mai întîi am uitat unul şi după aceea 
a trebuit să mă întorc ca să iau apă. Tot ce făceam în seara 
aceea mergea 

greu. 

Pyle îmi spuse: 

— Ştii, familia mea e o familie grozavă, dar poate că e şi puţin 


cam severă. Trăim într-una din acele case vechi de pe Chestnut 
Street, cum urci dealul, pe partea dreaptă. Maică-mea colec- 
ţionează obiecte de sticlă, iar tata - cînd nu studiază eroziunea 
falezelor - se ocupă cu cercetarea tuturor manuscriselor lui 
Darwin şi a copiilor care-i stau la îndemiînă. După cum vezi, 
amindoi trăiesc în trecut. Poate că din cauza asta York a avut 
asupră-mi o atît de mare influenţă. Mi s-a părut că-mi deschide 
calea către viaţa modernă, viaţa de azi. Tatăl meu e un 
izolaţionist. 

— Cred că tatăl tău mi-ar plăcea, i-am răspuns. Şi eu sînt 
izolaţionist. 

Pentru un ins tăcut cum era Pyle de obicei, în seara aceea avea 
o poftă de vorbă grozavă. Nu auzeam tot ce-mi spune, pentru că 
gîndurile mi-erau în altă parte. încercam să mă conving că 
domnul Heng avea la dispoziţie şi alte mijloace decit acela 
rudimentar şi evident. Dar într-un război ca acesta nu aveai 
timpul să şovăi. Te foloseşti de armele care-ţi stau la îndemină: 
francezii de bombe cu napalm, domnul Heng de pistol sau cuţit. 
Mi-am spus, dar prea tirziu, că nu eram făcut să fiu judecător - îl 
voi lăsa să vorbească şi după aceea îl voi avertiza. Putea să-şi 
petreacă noaptea la mine. N-o să îndrăznească ei să vină şi-aici. 
Cred că vorbea despre bătrîna lui doică: — A însemnat pentru 
mine mai mult chiar decît mama mea. Şi ce plăcinte grozave 
făcea! L-am întrerupt: 

250 

— Din noaptea aceea... porţi la tine revolverul ? 

— Nu. Avem ordin de la legaţie să... 

— Dar tu ai o misiune specială. 

— Nu mi-ar fi de nici un folos. Dacă ar vrea să mă curete, ar 
putea oricînd. Sînt chior de-a binelea. La colegiu mă porecliseră 
Liliacul, fiindcă în întuneric văd tot atit de bine ca şi un liliac. O 
dată, cînd ne hărţuiam în jurul... 

lar o luase razna. M-am întors la fereastră. 

Lîngă trotuarul din faţă aştepta un conducător de trishaw, cred 
însă că era altul. Poate îşi aştepta cu adevărat clientul. M-am 
gîndit că Pyle ar fi fost în cea mai deplină siguranţă la legatie. 
Planurile trebuie să fi fost deja făcute de cînd dădusem semnalul 
cuvenit, pentru diseară, dar pentru ceva mai tîrziu, şi ele trebuie 
să fi prevăzut ceva care avea legătură şi cu podul de la Dakow. 
Nu puteam înţelege de ce şi cum anume. Fără îndoială că nu era 


chiar atît de nebun încît să treacă peste pod după apusul 
soarelui, şi apoi de partea noastră podul era întotdeauna păzit 
de poliţişti înarmaţi. 

— Văd că numai eu vorbesc, spuse Pyle. Nu ştiu cum se face dar 
în seara asta este ceva... 

— Vorbeşte, te rog. Sînt cam taciturn şi atita tot. Poate că ar fi 
mai bine să renunţăm la masa aia. 

— Nu, te rog, nu. M-am simţit departe de tine de cînd... ştii... 

— De cînd mi-ai salvat viaţa, l-am completat eu, fără să-mi pot 
ascunde durerea acestei răni pe care singur mi-o pricinuisem. 

— Nu asta voiam să spun. Totuşi, Doamne, cum am vorbit noi în 
noaptea aceea? Ca şi cum avea să fie ultima noastră noapte. 
Atunci am aflat o mulţime de lucruri despre tine, Thomas. Nu 
sînt deloc de acord cu poziţia ta. Poate pentru 

251 

tine ea e justă - doreşti să nu te amesteci. Oricum, ţi-ai păstrat-o 
şi ai rămas tot neutru chiar şi după ce ţi-ai frînt piciorul. 

— Vine întotdeauna însă şi un moment cînd te schimbi. într-o 
clipă de emoție. 

— Tu nu ai trecut încă prin asta. Şi mă îndoiesc că vrei trece 
vreodată. Nici eu nu mă voi schimba niciodată... Numai moartea 
m-ar putea schimba, adăugă el zimbind. 

— Nici măcar dimineaţa de azi ? Nici asta nu poate schimba 
opiniile unui om? 

— Aşa se întîmplă în război. A fost păcat, dar nu poţi lovi 
întotdeauna în ţinta Fixată. Oricum, au murit pentru o cauză 
dreaptă. 

— Ai fi spus la fel dacă ar fi murit şi bătrîna ta doică, cea care-ţi 
făcea nişte plăcinte grozave ? 

Nici nu-mi luă în considerare acest argument 

ieftin. 

— într-un fel, se poate spune că ei au murit pentru Democraţie, 
mi-a argumentat el. 

— Nu ştiu cum s-ar putea traduce asta în 

vietnameză. 

M-am simţit dintr-o dată foarte obosit. Voiam să plece cît mai 
repede şi să moară. Abia atunci aş fi ştiut să-mi reiau viaţa de la 
început... de acolo de unde rămăsese înainte ca el să fi venit 
aici. 

— Nu prea mă iei în serios, Thomas, aşa mi se pare, mi-a 


reproşat el cu veselia aceea băieţească pe care părea să o fi 
păstrat special pentru această noapte dintre toate nopţile. Ştii 
ce ? Phuong e la cinema. Ce-ar fi să ne petrecem toată seara 
împreună? Acum n-am nimic de făcut. 

Parcă-l învăţa cineva cum să-şi aleagă cuvintele, în aşa fel încît 
să nu mai lase nici o scuză posibilă. Apoi a continuat: 

252 

— De ce să nu mergem la Chalet ? N-am mai fost acolo din 
noaptea aceea. Mîncarea e tot atît de bună ca şi la Vieux Moulin 
şi, de altfel, şi muzica. 

— N-aş vrea să-mi mai amintesc de noaptea aceea. 

— lartă-mă, Thomas. Mă port cîteodată ca un dobitoc. Ce spui 
de o masă chinezească în Cholon ? 

— Ca să fie mai bună, trebuie s-o comanzi dinainte. Ţi-e teamă 
de Vieux Moulin, Pyle? E bine împrejmuit cu sîrmă ghimpată şi 
poliţia patrulează întotdeauna pe pod. Şi doar nu eşti nebun ca 
să treci peste podul de la Dakow? 

— Nu de asta. Mă gindeam cît de plăcut ar fi fost să ne 
petrecem acolo toată seara. 

Se mişcă şi-mi răsturnă paharul, care se făcu fărime pe podea. 
— Noroc, spuse el mecanic. lartă-mă, Thomas. Eu am început să 
adun cioburile şi să le pun 

într-o scrumieră. 

— Ce zici, Thomas ? 

Cioburile îmi aminteau de sticlele care se spărseseră în barul 
Pavilion. 

— Am avertizat-o pe Phuong că o să ies probabil cu tine. 

Cit de rău fusese ales cuvintul „avertizat". Am ridicat ultimul 
ciob de pe jos. 

— Am o întîlnire cu cineva la Majestic, i-am răspuns, şi n-o să te 
pot vedea înainte de nouă. 

— Bine, atunci va trebui să mă întorc la birou. Numai că mi-e 
teamă să nu fiu reţinut de cine ştie ce. 

Nu era nici un pericol de a i se mai acorda această singură 
şansă. 

— Nu te necăji dacă trebuie să întirzii, i-am spus. Dacă eşti 
reţinut, caută-mă mai tîrziu acasă. 

253 

Mă voi întoarce la ora zece dacă n-o să poţi veni la masă şi o să 
te aştept aici. 


— O să te înştiinţez... 

— Nu e nevoie. Vino la Vieux Moulin, sau 

aici. 

Lăsam dreptul de a hotări în miinile cuiva în care nu credeam. 
Dacă voia, putea interveni: o telegramă găsită pe birou, un 
mesaj din partea ministrului. Dacă nu aveai măcar puterea de a 
schimba viitorul nici nu existai. 

— Acum pleacă, Pyle. Mai am o mulţime de 

treburi. 

M-am simţit cuprins de o ciudată sfirşeală cînd l-am auzit că se 
îndepărtează, urmat de tîrşiitul labelor cîinelui său. 

3 

Cînd am plecat, am găsit un trishaw abia pe Quai d'Ormay. Am 
coborit la Majestic şi am rămas o vreme să privesc 
bombardierele americane. Soarele asfinţise şi oamenii lucrau la 
lumina reflectorului. Nu voiam să-mi creez un alibi, dar îi 
spusesem lui Pyle că mă voi duce la Majestic şi simţeam o silă 
inexplicabilă să spun mai multe minciuni decît era nevoie. 

— Bună, Fowler. 

— Bună. 

— Cum îţi mai merge cu piciorul ? 

— Acum e-n regulă. 

— Ţi-ai scris articolul? 

— L-am pus pe Dominguez să-l scrie. 

— Dar mi s-a spus că ai fost la faţa locului. 

— Da, am fost. Dar nu prea au mult spaţiu acuma. N-au nevoie 
de un articol prea mare. 

254 

— Ehei, s-au dus acele vremuri frumoase, spuse Wilkins. Trebuia 
să fi trăit pe vremea lui Russel şi a vechiului 7imes. Telegramele 
erau trimise cu balonul. 

— Puteai scrie o coloană măcar despre asta. Un hotel de lux, 
bombardiere, lăsarea întunericului. Astăzi însă nu se mai lasă 
niciodată întunericul cînd fiecare cuvînt costă atiţia piaştri. 

De undeva de sus se auziră hohote de ris. Cineva sparse un 
pahar, cum făcuse şi Pyle. Zgomotele căzură peste noi asemeni 
unor ţurţuri de gheaţă. 

— Lumina strălucea pe faţa femeilor frumoase şi a vitejilor 
bărbaţi, cită cu maliţiozitate Wilkins. Ce intenţii ai? Te duci 
undeva să măniînci? 


— Da, am să mă duc la Vieux Moulin. 

— îţi urez să te distrezi bine. O să fie şi Granger. Ar trebui să se 
anunţe seri speciale cu Granger. Pentru cei cărora le place un 
fond sonor zgomotos. 

l-am spus bună seara şi am intrat la cinematograful din 
apropiere. Errol Flynn sau Tyrone Power (nu pot să-i deosebesc 
cînd sînt îmbrăcaţi ca nişte acrobaţi) se căţăra pe o funie, sărea 
de pe balcon şi călărea fără şa, în zori, într-o revărsare de culori. 
Salva o fată, îşi omora duşmanul şi viaţa lui era apărată ca prin 
farmec. Era ceea ce se numeşte un film pentru tineret, dar 
vederea lui Oedip ieşind din palatul de la Teba cu orbitele 
ochilor sîngerînd i-ar fi pregătit cu mult mai bine pentru viaţa de 
azi. Nu exista o viaţă apărată de farmece. Norocul fusese de 
partea lui Pyle la Phat Diem şi pe şoseaua de la Tanyin, dar 
norocul nu ţinuse prea mult şi peste două ore avea să vadă că 
nici o vrajă nu e de folos. Lîngă mine, un soldat francez şedea cu 
mîna în poala unei fete şi-l invidiam pentru simplitatea fericirii 
sau 

255 

nefericirii sale, nu ştiu cum o fi fost. Am ieşit înainte ca filmul să 
se termine, am luat un trishaw şi m-am dus la Vieux Moulin. 
Restaurantul era înconjurat de sîrmă, ca să fie la adăpost de 
exploziile grenadelor, şi doi poliţişti patrulau la marginea 
podului. Patronul, care se îngrăşase singur de la miîncarea lui 
gătită ca în Bourgogne, îmi făcu loc să trec. In aerul greu şi 
fierbinte al serii mirosea a friptură de clapon şi a unt topit. 

— Cinaţi cu împreună cu domnul Granjair!? 

— Nu. 

— O masă pentru o singură persoană ? Abia atunci m-am gîndit 
pentru prima oară 

la viitor şi la întrebările cărora aveam, poate, să 

le răspund. 

— Pentru o persoană, i-am răspuns patronului, şi mi s-a părut că 
aş fi spus cu glas tare că Pyle 

a murit. 

în sala mare, grupul lui Granger ocupa o masă mare în fund. 
Patronul îmi făcu loc la o masă mai aproape de sîrma ghimpată. 
La ferestre nu mai erau geamuri, de teama cioburilor de sticlă. li 
cunoşteam pe unii dintre oamenii cu care chefuia Granger, aşa 
că i-am salutat înainte de a mă aşeza. Granger întoarse capul. 


Nu-l mai văzusem de cîteva luni decit o dată... din noaptea în 
care Pyle se îndrăgostise. Cine ştie ce remarcă jignitoare pe 
care o făcusem atunci pătrunsese prin ceața lui alcoolică, fiindcă 
şedea cu o faţă posomorită în capul mesei, în timp ce doamna 
Desprez, soţia unui ofiţer însărcinat cu relaţiile publice, şi 
căpitanul Duparc, de la serviciul relaţiilor cu presa, îmi 
răspunseră dînd din cap. Mai erau la masă un bărbat masiv, 
hotelier, mi se 

1. Pronunţare franţuzească a numelui Granger. 256 

pare, în Pnom Penh, o tînără franţuzoaică pe oare n-o mai 
văzusem pînă atunci şi alte două sau trei figuri pe care le 
întilneam numai prin baruri. Păreau a fi un grup de ajuns de 
liniştit. 

Comandai xmpastis, deoarece voiam să-i dau timp lui Pyle să 
vină. Planurile pot da greş şi, atita vreme cît nu începusem să 
mănînc, aveam impresia că mai pot spera. Şi apoi am început să 
mă întreb ce sper. Ca omul din O.S.S. - sau cum s-o fi mai 
chemat banda din care făcea parte — să aibă noroc? Ca 
bombele cu explozibil plastic şi generalul The să-şi continue 
nesupăraţi acţiunile ? Sau speram cumva, tocmai eu, că se va 
produce un miracol, o metodă de a discuta inventată de domnul 
Heng şi care să nu fie pur şi simplu moartea? Ce simplu ar fi fost 
dacă am fi fost ucişi amîndoi pe şoseaua dinspre Tanyin! Am 
aşteptat, cu acel pastis în faţă, încă vreo douăzeci de minute. 
Apoi am comandat masa. Curind avea să fie nouă şi jumătate - 
acum nu mai putea veni. 

împotriva voinţei mele, ciuleam urechea să aud. Dar ce? Un 
strigăt, o împuşcătură? Vreo mişcare a poliţiei pe-afară ? în orice 
caz, probabil că nu aveam să aud nimic, deoarece oamenii de la 
masa lui Granger se încălziseră. Hotelierul, care avea o voce 
plăcută, dar necultivată, începu să cînte şi, cînd dopul unei sticle 
de şampanie sări în aer, ceilalţi îi urmară exemplul. Granger însă 
nu cînta. Şedea şi mă privea cu ochi răi. Mă întrebam dacă n-o 
să ne luăm cumva la bătaie; nu prea eram un adversar potrivit 
pentru el. 

Cîntau o romanţă sentimentală şi eu aveam în faţă claponul ă/a 
duc Charles pe care-l comandasem fără să am nici cea mai mică 
poftă de mîncare, gîndindu-mă, pentru prima dată de cînd ştiam 
că nu păţise nimic, la Phuong. îmi părea 

257 


rău pentru clapon. Atunci mi-am amintit ce spunea Pyle atunci, 
pe şosea, cînd ne aşteptam să fim atacați de Vietminh: „E tot 
atit de proaspătă ca şi o floare". l-am răspuns în gînd, dezinvolt: 
„Sărmana floare". Nu va mai vedea niciodată Noua Anglie şi nu 
va mai cunoaşte secretele canastei. Poate că nu avea să ştie 
niciodată ce-i aceea siguranţa. Ce drept aveam să o consider 
mai puţin importantă decit cadavrele din piaţă ? Suferinţa nu 
creşte prin multiplicare - o singură făptură poate îndura întreaga 
suferinţă umană. Judecasem ca un ziarist, ţinînd seama numai 
de cantitate, şi-mi trădasem propriile mele principii: devenisem 
tot atit de engage ca şi Pyle. M-am gîndit că, de-acum înainte, 
luarea oricărei hotărtîri nu va mai fi un lucru atît de simplu ca 
pînă acum. M-am uitat la ceas - era aproape zece fără un sfert. 
Poate că pînă la urmă fusese reţinut şi poate că un anume 
„cineva", în care el credea, acţionase în favoarea lui şi acum 
Pyle şedea la birou, la legaţie, agitindu-se să descifreze o tele- 
gramă. Curînd avea să bocănească pe scările care duceau la 
mine, în rue Catinat. „Dacă va fi aşa, îi voi spune totul." 

Granger se ridică deodată de la masă şi se îndreptă spre mine. 
Un scaun îi stătea în drum. Se împiedică de el şi se apucă de 
marginea mesei. 

— Fowler, hai cu mine afară. 

Eu am lăsat banii pe masă şi l-am urmat. Nu eram dispus să mă 
bat, dar în clipa aceea n-aş fi spus nimic chiar dacă m-ar fi bătut 
măr. Sînt atît de puţine căi prin care ne putem linişti sentimentul 
de vinovăţie! 

S-a rezemat de parapetul podului. Poliţiştii îl priveau din 
depărtare, iar Granger zise: 

— Aş vrea să-ţi vorbesc, Fowler. 

258 

M-am apropiat suficient ca să mă poată lovi şi am aşteptat. Nu 
se clintea. Stătea ca o statuie, înfăţişind tot ceea ce credeam că 
urăsc în America - era tot atît de prost croit ca şi Statuia 
Libertăţii şi tot atit de lipsit de sens. îmi spuse: 

— Crezi că m-am făcut ? Greşeşti. 

— Ce s-a întîmplat, Granger? 

— Trebuie să-ţi vorbesc, Fowler. Nu vreau să mai stau astă- 
seară cu franţujii ăia. Nu te simpatizez, dar oricum, vorbeşti 
englezeşte. Un fel de engleză. 

- Se rezemă de parapet, îndesat şi diform. în bezna serii, părea 


asemeni unui continent neexplorat. 

— Ce vrei ? 

— Nu-mi plac englezii, spuse Granger. Nu ştiu de ce ţine Pyle la 
tine. Poate pentru că-i din Boston. Eu sînt însă din Pittsburgh şi 
sînt mîndru de asta. 

— De ce n-ai fi 2 

— Asta eşti tu. 

încerca, fără să reuşească, să-şi bată joc de accentul meu. 

— Toţi vorbiţi atît de moale. Şi sînteţi atit de afurisit de încrezuţi. 
Credeţi că ştiţi totul. 

— Noapte bună, Granger. Mă duc. Am o întîlnire. 

— Nu pleca, Fowler. N-ai deloc inimă ? Nu pot să stau de vorbă 
cu franţujii ăia. 

— Eşti beat. 

— Am băut două pahare de şampanie, asta-i tot. Nu te-ai fi 
îmbătat şi tu în locul meu ? Trebuie să plec în nord. 

— Şi ce, e rău ? 

— A, nu ţi-am spus încă? Am primit azi-dimineaţă o telegramă 
de la soţia mea. 

259 

— Da, şi? 

— Băieţaşul meu s-a îmbolnăvit de poliomielită. E grav. 

— îmi pare rău. 

— N-ai de ce. Nu-i fiul tău. 

— Nu poţi pleca acasă cu avionul ? 

— Nu. Vor să le scriu nu ştiu ce poveste afurisită despre o 
operaţie de curăţire de lîngă Hanoi - şi Conolly e bolnav. 
(Conolly era secretarul lui.) 

— îmi pare rău, Granger. Aş vrea să te pot ajuta cu ceva. 

— Astă-seară e ziua lui de naştere. împlineşte opt ani la zece şi 
jumătate, după ora noastră. lată de ce am făcut un chef cu 
şampanie înainte de a afla vreo veste. Trebuia să spun asta 
cuiva, Fowler, şi nu puteam să le-o spun franţujilor ăia. 

— Dar azi se pot face multe lucruri pentru tratarea poliomielitei. 
— Nu m-aş supăra dacă ar rămîne infirm, Fowler. Nu. Numai să 
trăiască. Eu n-aş putea face nimic dacă aş fi infirm. El însă e un 
copil inteligent. Ştii ce făceam cînd blestematul ăla cînta? Mă 
rugam. Mă gindeam că, dacă Dumnezeu vrea să ia viaţa cuiva, 
s-o ia pe a mea. 

— Aşadar, crezi în Dumnezeu? 


— Aş vrea să cred, spuse Granger. 

îşi trecu mîna peste faţă ca şi cum l-ar fi durut capul, în realitate 
însă voia să nu se vadă că-şi şterge lacrimile. 

— în locul tău m-aş îmbăta. 

— Nu, trebuie să fiu treaz. N-aş vrea să mă gîndesc după aceea 
că m-am îmbătat ca un porc în noaptea în care mi-a murit 
băiatul. Soţia mea nu se poate îmbăta, aşa că... 

— Nu poţi scrie la ziar? 

260 

— Conolly nu-i chiar bolnav. S-a dus după o damă la Singapore. 
Trebuie să scriu şi pentru el. Ar fi concediat dacă s-ar şti. 

Se mişcă greoi. 

— lartă-mă dacă te-am reţinut, Fowler. Trebuia să vorbesc cu 
cineva. Şi acum o să mă întorc ca să încep toasturile. Ciudat e 
că ai fost aici tocmai tu, care mă urăşti. 

— Trimit eu articolul în locul tău. Aş putea pretinde că sînt 
Conolly. 

— N-o să-i poţi imita accentul. 

— Nu-mi displaci, Granger. Ce orb am putut fi pînă acum... 

— Eh, tu şi cu mine eram ca pisica cu cîinele. îţi mulţumesc în 
orice caz pentru simpatia pe care mi-o arăţi. 

Mă deosebeam chiar atit de mult de Pyle? Trebuia şi eu să mă 
bag în toate încurcăturile astea înainte de a şti ce înseamnă 
durerea ? Granger intrase în restaurant. Se auzeau glasurile 
celor de la masă, care-l salutau zgomotos. Eu am găsit un 
trishaw şi m-am dus acasă. La mine nu era nimeni. Am coborit 
apoi în stradă, fără să mai am vreo nădejde că o să vină cineva, 
şi acolo am dat de Phuong. 

261 

Capitolul III 

— Pe tine voia să te vadă domnul Vigot ? mă întrebă Phuong. 

— Da, a plecat acum un sfert de ceas. A fost 

bun filmul ? 

Se şi aplecase să pregătească tava şi acum 

aprindea lampa. 

— A fost foarte trist, dar avea culori frumoase. Ce-a vrut domnul 
Vigot? 

— Voia să-mi pună citeva întrebări. 

— Despre ce? 

— Despre diverse lucruri. Nu cred că o să mă mai plictisească 


de acum înainte. 

— Cel mai mult îmi plac filmele cu sfîrşit fericit, îmi spuse 
Phuong. Vrei să fumezi? 

— Da. 

M-am lungit în pat iar Phuong începu să mînuiască acul. Am 
auzit-o zicîndu-mi: 

— l-au tăiat capul fetei. 

— Ce lucru ciudat! 

— Acţiunea se petrece în timpul Revoluţiei 

franceze. 

—A! Un film istoric. Acum înţeleg. 

— Cu toate astea, era foarte trist. 

— Nu ştiu cum se face, dar nu mă prea interesează soarta 
oamenilor din istorie. 

— Şi iubitul ei... s-a întors în mansarda lui şi era nefericit şi a 
scris un cîntec... ştii, era poet, şi foarte curînd toţi oamenii care-i 
tăiaseră capul fetei cîntau acest cîntec. Era Marsilieza. 


262 

— Istoria nu pare să fi fost respectată prea mult. 

— Stătea acolo, la marginea mulţimii, în timp ce toţi cîntau, şi 
avea un aer foarte amărit şi, cînd zîmbea, ştiai că era şi mai 
amărit şi că se gindea la ea. Am plins o mulţime. Şi soră-mea a 
plins. 

— E foarte emotivă. 

— Era şi bărbatul acela îngrozitor, Granger. Era beat şi ridea 
într-una. Dar nu era distractiv. Era trist. 

— Nu pot să-i fac nici un reproş. Avea ce să sărbătorească. Fiul 
lui e în afară de orice pericol. Am auzit ieri ştirea la Continental. 
Şi mie îmi plac sfirşiturile fericite. 

După ce am fumat două pipe, m-am întins pe pat, cu capul pe 
perna de piele şi cu mîna în poala lui Phuong. 

— Eşti fericită ? 

— Desigur, mi-a zis ea, nepăsătoare. Nu meritam un răspuns 
mai respectuos. 

— E la fel ca acum un an, am minţit eu. 

— Da. 

— Nu ţi-am mai cumpărat o eşarfă de multă vreme. Nu te duci 
mîine să faci cumpărături? 

— E zi de sărbătoare. 


— A, da, uitasem. 

— N-ai deschis telegrama care a venit, să vezi despre ce e 
vorba? a întrebat Phuong. 

— Nu, şi asta am uitat. Astă-seară nu vreau să mă gindesc la 
lucru. Şi oricum, e prea tirziu ca să mai fac ceva. Mai 
povesteşte-mi cum era filmul. 

— Ei bine, iubitul ei încearcă să o scoată din închisoare. Ea 
încearcă să evadeze, travestită în haine bărbăteşti. îşi pune pe 
cap o şapcă, aşa cum purtau temnicerii, dar, cînd să iasă pe 
poartă părul îi alunecă de sub şapcă şi toţi încep să strige „Une 
aristocrate, une aristocrate". Asta a fost o greşeală. Trebuia să o 
lasă să scape. Şi atunci ar fi avut amîndoi mulţi bani de pe urma 
cîntecului acela şi ar fi plecat în străinătate, în America... sau în 
Anglia; adăugă ea, gîndindu-se ce iscusită fusese. 

— Să citesc mai degrabă telegrama. Să nădăjduim, cu ajutorul 
Domnului, că nu va trebui să plec miine în nord. Aş vrea să 
rămîn cu tine, 

acasă. 

Luă telegrama dintre borcanele de cremă şi mi-o dădu. Eu am 
deschis-o şi am citit următoarele : „M-am gîndit în legătură cu 
scrisoarea ta stop acţionez irațional aşa cum ai sperat stop i-am 
spus avocatului să intenteze acţiune de divorţ părăsire de 
domiciliu stop Dumnezeu să te binecuvinteze cu dragoste 
Helen". 

— Trebuie să pleci? 

— Nu, nu trebuie să plec. Să-ţi citesc şi ție telegrama. lată 
sfîrşitul fericit pe care-l aşteptai. 

Sări jos din pat. 

— Dar e minunat! Trebuie să mă duc să-i spun surorii mele. O să 
fie foarte fericită. Am să-i spun: „Ştii cu cine ai de-a face? Cu 
noua doamnă Fowler". 

In faţa mea, pe raftul de cărţi, stătea Rolul Apusului de parc-ar fi 
fost un portret... al unui tînăr cu părul tuns soldăţeşte şi cu un 
cîine negru la picioare. Acum nu mai putea face nimic rău. Am 
întrebat-o pe Phuong: 

— îţi lipseşte mult ? 

— Cine? 

— Pyle. 

Ciudat că şi acum, chiar faţă de ea, îmi era imposibil să-i spun 
pe numele mic. 


— Pot să plec ? Te rog... Sora mea va fi atit de emoţionată... 

— l-ai spus o dată numele în somn. 

— Nu-mi amintesc niciodată ce visez. 

— Erau atit de multe lucruri pe care le puteaţi vedea împreună. 
Era tînăr. 

— Nici tu nu eşti bătrîn. 

—  Zgirie-norii... Empire State Building... Spuse cu o uşoară 
ezitare: 

— Vreau să văd Cheddar Gorge. 

— Nu-i ca Grand Canyon, i-am zis, împin-gînd-o jos din pat. îmi 
pare rău, Phuong. 

— Pentru ce să-ţi pară rău? Telegrama asta 

e ceva minunat. Sora mea... 

x 

— Da, du-te şi spune-i surorii tale ce s-a întîm-plat. Dar mai întîi 
sărută-mă. 

Buzele ei febrile îmi atinseră uşor obrazul. Apoi plecă. 

M-am gîndit la ziua în care Pyle stătuse lîngă mine la 
Continental, privind la chioşcul de răcoritoare de peste drum. De 
cînd murise, totul se îndreptase în viaţa mea, dar aş fi vrut tare 
mult să am pe cineva căruia să-i pot spune cît de rău îmi pare. 
martie 1952 - iunie 1955