Agatha Christie — Omul In Costum Maro

Articol |. Agatha 
Christie 


Articol I. Agatha Christie 


Articol II. Omul în costum 
maro 


În amintirea unei călătorii, a unor istorioare cu lei şi a 
promisiunii că într-o zi am să scriu „. Misterul de la Mill 
House” 

Agatha Christie 


Prolog 

Nadina, balerina rusoaică ce luase cu asalt Parisul, 
răspunse aplauzelor, înclinându-se iar şi iar. Ochii săi negri, 
înguşti, se îngustară şi mai tare, colţurile gurii de un roşu 
aprins se ridicară uşor. Entuziaştii francezi continuau să 
bată podeaua în semn de apreciere, în timp ce cortina 
cădea cu un foşnet, ascunzând vederii roşul, albastrul şi 
argintiul bizarului decors. În învolburarea vălurilor albastre 
şi oranj, balerina părăsi scena. Un domn cu barbă o luă în 
braţe entuziasmat. Era impresarul. 

— Magnificent petite, magnific, strigă el. În seara asta te- 
ai întrecut pe tine. O sărută galant pe ambii obraji într-o 
manieră oarecum firească. 

Doamna Nadina acceptă omagiul cu indiferența pe care ţi- 
o dă obişnuinţa îndelungată şi trecu mai departe spre 
cabina ei încărcată de buchete de flori, împrăştiate 
neglijent peste tot, de minunate costume cu design futurist, 
îmbibate cu diverse parfumuri, sofisticate flacoane de 
diferite esențe. Jeanne, garderobiera, îşi luă în primire 
stăpâna, vorbind neîncetat şi lansând un torent de 
complimente excesive. 

O bătaie în uşă îi opri logoreea. Jeanne se duse să 
deschidă şi reveni cu o carte de vizită. 


— Doamna primeşte? 

— Dă-mi să văd. 

Balerina întinse o mână lascivă, dar, la vederea numelui de 
pe cartea de vizită „Contele Sergiu Paulovici”, în ochi i se 
aprinse brusc o scânteie de interes. 

— Îl voi primi. Adu-mi repede peignoir-ul galben. Iar când 
intră, poţi să pleci. 

— Bien, madame. 

Jeanne aduse peignoir-ul, un elegant capot din şifon de 
culoarea grâului şi împodobită cu hermină. Nadina se 
strecură în el şi îşi zâmbi sieşi, în timp ce mâna lungă şi albă 
bătea uşor în geamul mesei de toaletă. 

Contele profită prompt de privilegiul ce-i fusese acordat. 
Era un bărbat de înălţime medie, foarte zvelt, foarte 
elegant, foarte palid, extraordinar de blazat. Trăsături 
foarte comune şi, lăsând la o parte manierele, un om greu 
de recunoscut dacă îl întâlneai a doua oară. Se aplecă să-i 
sărute mâna cu o curtoazie ieşită din comun. 

Atât putu să vadă Jeanne înainte de a ieşi şi a închide uşa 
după ea. Rămas singură cu vizitatorul său, zâmbetul 
Nadinei suferi o bruscă transformare. 

— Deşi suntem compatrioți, cred că n-ai să vorbeşti 
ruseşte, rosti ea. 

— Din moment ce niciunul dintre noi nu cunoaşte vreun 
cuvânt din această limbă, nici n-am putea, fu de acord 
vizitatorul. 

În urma consimţământului ambelor părţi, începură să 
vorbească în engleză, şi nimeni, acum că purtarea aferată a 
contelui fusese lăsată deoparte, n-ar fi zis că nu e limba lui 
maternă. Se însufleţise cu repeziciunea unui artist de 
music-hall londonez. 

— Ai avut mare succes în seara asta, remarcă el. Te felicit. 
— În tot cazul, sunt îngrijorată. Poziţia mea nu mai e cea 
care era. Suspiciunile ivite în timpul războiului nu s-au stins 

niciodată. Continui să fiu urmărită şi spionată. 

— Dar ţi s-a adus vreodată vreo acuzaţie de spionaj? 


— Planul şefului nostru e prea bine elaborat ca să ajungă 
la asta. 

— Trăiască „Colonelul”, spuse contele zâmbind. Uimitoare 
veste, nu-i aşa, că intenţionează să se retragă? Să se 
retragă? Să se retragă! Exact ca un doctor, sau ca un 
măcelar, sau ca un instalator... 

— Sau ca orice alt om de afaceri, completă Nadina. N-ar 
trebui să ne surprindă. Ăsta a fost întotdeauna 
„Colonelul”... Un excelent om de afaceri. A organizat 
reţeaua cum altul ar fi organizat o fabrică de ghete. Fără să 
se implice personal, a plănuit şi a condus o serie de lovituri 
fantastice, cuprinzând toate ramurile din ceea ce am putea 
numi „profesiunea” lui. Furturi de bijuterii, falsificări, 
spionaj (ăsta din urmă foarte profitabil pe timp de război), 
sabotaj, asasinate discrete, cu greu ar mai exista ceva care 
să nu fi abordat. Însă lucrul cel mai înţelept e că ştie când 
să se oprească. Jocul începe să devină periculos? Se retrage 
cu graţie... Şi cu o avere fabuloasă! 

— Hm! Exclamă contele cu îndoială. Asta e destul de... 
Neliniştitor pentru noi toţi. Dacă o face, suntem în 
încurcătură. 

— Dar suntem plătiţi... În cel mai generos mod! 

Ceva în tonul ei, o notă de ironie mascată, îl făcu să o 
privească pătrunzător. Continua să-şi zâmbească sieşi, însă 
nuanţa acelui zâmbet îi stârni curiozitatea. Dar adăugă, 
diplomat. 

— Da, „Colonelul” a fost întotdeauna un patron generos, 
bun platnic. Multe dintre succesele lui le-am atribuit acestui 
fapt... Şi invariabilului său plan de a găsi întotdeauna un 
ţap ispăşitor. Un mare creier, fără îndoială un mare creier! 
Şi un adept al maximei: „Dacă vrei ca un lucru să fie făcut 
în siguranţă, nu-l fă tu însuţi!” Iată-ne pe fiecare dintre noi 
complet compromişi şi în puterea lui, fără ca vreunul din noi 
să aibă o dovadă împotriva lui. 

Se opri, parcă aşteptând ca ea să-l contrazică, însă 
balerina rămase în continuare tăcută, zâmbind ca pentru 


ea, ca şi până atunci. 

— Niciunul din noi, rosti contele dus pe gânduri. Totuşi, să 
ştii, bătrânul e superstiţios. Cu ani în urmă, a fost la o 
prezicătoare. Ea i-a prezis că va avea o perioadă de succes, 
însă i-a destăinuit că prăbuşirea îi va veni de la o femeie. 

Reugşise să-i provoace interesul. Îl privi iute. 

— E ciudat, foarte ciudat! De la o femeie, zici? 

Contele zâmbi şi ridică din umeri. 

— Fără îndoială, acum că s-a... Retras, se va căsători. Va 
lua vreo tânără fermecătoare din înalta societate care îi va 
spulbera milioanele mai repede decât le-a făcut. 

Nadina clătină din cap. 

— Nu, nu, nu asta e calea. Ascultă, prietene, mâine plec la 
Londra. 

— Dar contractul de aici? 

— N-am să lipsesc decât o noapte. Şi incognito, cum fac cei 
din casa regală. Nimeni nu va şti vreodată că am părăsit 
Franţa. De ce crezi că plec? 

— Greu de crezut că de plăcere, în această perioadă a 
anului. lanuarie e o lună detestabil de ceţoasă! Trebuie să 
fie pentru profit, eh? 

— Exact. Se ridică şi se aşeză în faţa lui, arogantă şi 
mândră. Puţin înainte ai spus că niciunul dintre noi nu-l are 
cu ceva la mână pe şef. Greşeşti. Eu îl am. Eu, o femeie, am 
avut isteţimea şi, da, curajul - pentru asta îţi trebuie curaj - 
să-l înşel. Îţi aminteşti diamantele De Beers? 

— Da, îmi amintesc. La Kimberley, chiar înainte de 
izbucnirea războiului? N-am avut nimic de a face cu asta şi 
n-am auzit niciodată amănunte... Cazul a fost muşamalizat 
din anumite motive, nu-i aşa? Şi asta a fost o captură 
măreaţă. 

— Pietrele valorau o sută de mii de lire. Doi am lucrat la 
asta... la ordinele „Colonelului”, fireşte. Şi atunci mi-am 
întrezărit şansa. Vezi tu, planul era să substituim câteva 
dintre diamantele De Beers cu mostrele unor diamante 
aduse din America de Sud de doi tineri geologi care s-au 


întâmplat să fie în acel timp la Kimberley. Bănuiala a căzut 
pe ei. 

— Bine gândit, interveni contele cu admiraţie. 

— Colonelul” este întotdeauna deştept. Ei bine, mi-am 
îndeplinit misiunea... Dar, în plus, am făcut un lucru pe care 
„Colonelul” nu-l prevăzuse. Am ascuns câteva din pietrele 
din America de Sud... Una sau două sunt unice şi se poate 
lesne dovedi că n-au trecut niciodată prin mâinile lui De 
Beers. Cu aceste diamante în posesia mea, îl ţin în şah pe 
stimatul meu şef. Odată, cei doi tineri scoşi din culpă, 
bănuiala va cădea asupra lui. N-am spus nimic în toţi aceşti 
ani, am fost mulţumită să ştiu că am această armă de 
rezervă, dar acum problema se schimbă. Îmi vreau plata... 
lar ea va fi mare, aş putea spune o plată uluitoare. 

— Extraordinar, spuse contele. Fără îndoială că porţi 
pietrele astea cu tine peste tot unde te duci? 

Privirea lui se plimbă circular peste dezordinea din 
încăpere. 

Nadina râse încetişor. 

— Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva? Nu sunt proastă. 
Diamantele sunt într-un loc sigur, unde nimeni nici n-ar visa 
să le caute. 

— Niciodată n-am crezut că eşti proastă, draga mea 
doamnă, dar îmi iau permisiunea să-ţi spun că te cam joci 
cu focul. Să ştii, „Colonelul” nu e genul de om pe care să-l 
iei frumuşel şi să-l şantajezi. 

— Nu mi-e frică de el, râse balerina. A existat un singur 
om de care mi-a fost frică... lar acela e mort. 

Bărbatul o privi curios. 

— Atunci să sperăm că n-o să se întoarcă din morţi, 
remarcă el moale. 

— Ce vrei să spui? Strigă ascuţit balerina. 

Contele păru uşor surprins. 

— Am vrut să spun că învierea ar fi cumplită pentru tine, 
explică el. O glumă proastă. 

Femeia scoase un oftat de uşurare. 


— Oh, nu, e mort de-a binelea. Ucis în război. A fost un 
bărbat care cândva... M-a iubit. 

— În Africa de Sud? Întrebă neglijent contele. 

— Da, dacă tot mă întrebi, în Africa de Sud. 

— Asta e ţara ta de baştină, nu-i aşa? 

Femeia încuviinţă. Oaspetele se ridică şi îşi luă pălăria. 

— Ei bine, tu îţi cunoşti mai bine interesul, însă în locul 
tău, m-aş teme mult mai mult de „Colonel” decât de un 
amant decepţionat. Este un om pe care ar fi o nesăbuinţă 
să-l... Subestimezi. 

Balerina râse dispreţuitor. 

— Ca şi cum nu l-aş cunoaşte după toţi aceşti ani! 

— Mă întreb, chiar îl cunoşti? Spuse contele, moale. Mă 
îndoiesc foarte tare că îl cunoşti. 

— Oh, nu sunt proastă! Şi în treaba asta nu sunt singură. 
Mâine acostează în Southampton un vas poştal din Africa de 
Sud şi, la bordul lui, e un om ce vine special la cererea mea 
din Africa, şi care mi-a îndeplinit anumite ordine. 
„Colonelul” va trebui să aibă de a face nu cu unul, ci cu doi 
dintre noi. 

— E înţelept ce faci? 

— E necesar. 

— Eşti sigură de acest om? 

Un zâmbet aparte apăru pe chipul balerinei. 

— Foarte sigură. E incapabil, dar e de încredere. Se opri, 
apoi adăugă pe un ton indiferent. De fapt, se întâmplă să-mi 
fie bărbat. 

Toţi din jurul meu au insistat să scriu această poveste, 
începând cu cel mai mare (reprezentat de lordul Nasby) şi 
terminând cu cel mai mic (reprezentat de fosta noastră 
femeie în casă, bună la toate, Emily, pe care am văzut-o 
când am fost ultima oară în Anglia. „Zău, don'şoară, ce 
carte frumoasă aţi putea scoate din toate astea... Chiar ca 
în filme!”) 

Trebuie să recunosc că am o anumită calificare pentru 
treaba asta. Am fost implicată în afacere de la bun început, 


am fost în miezul ei tot timpul şi am triumfat „înfruntând 
moartea”. Din fericire, faptele care mi-au scăpat sunt amplu 
reflectate în jurnalul lui sir Eustace Pedler, jurnal pe care 
acesta a avut amabilitatea să mi-l pună la dispoziţie. 

Aşadar, iată! Anne Beddingfeld începe să-şi depene 
aventurile. 

Întotdeauna am tânjit după aventuri. Vedeţi, viaţa mea a 
fost îngrozitor de monotonă. Tatăl meu, profesoral 
Beddingfeld, era una dintre cele mai mari autorităţi engleze 
în viaţă în ceea ce privea omul primitiv. Era cu adevărat un 
geniu... Toată lumea o recunoştea. Mintea lui se instalase în 
paleolitic, iar necazul vieţii sale era că trupul îi sălăşluia în 
lumea modernă. Iata nu dădea doi bani pe omul modern... 
Chiar şi pe cel din neolitic îl dispreţuia ca fiind doar un 
păstor de vite şi abia perioada musteriană reuşea să-i 
stârnească entuziasmul. 

Din nefericire, nu te poţi dispensa complet de lumea 
modernă. Eşti forţat să faci un fel de troc cu măcelarii, 
brutarii, lăptarii şi zarzavagiii. De aceea, cu un tată 
cufundat în trecut, cu mama moartă încă de când eram 
sugar, mie mi-a revenit să susţin latura practică a vieţii. 
Cinstit, urăsc omul din paleolitic, fie el aurignacian, 
musterian, chelean, sau orice altceva şi, deşi am 
dactilografiat şi revizuit majoritatea lucrărilor tatei despre 
„Omul de Neanderthal şi strămoşii săi”, oamenii din 
Neanderthal m-au umplut de resentiment şi mereu am 
considerat, că a fost o fericire faptul că s-au stins în epocile 
acelea îndepărtate. 

Nu ştiu dacă tata mi-a schimbat sentimentele privitoare la 
acest subiect, probabil că nu, şi, oricum, nu l-ar fi interesat. 
Părerea celorlalţi nu l-a interesat niciodată, câtuşi de puţin. 
Cred că asta era într-adevăr o dovadă a geniului său. Tot la 
fel de detaşat era şi de necesităţile vieţii de zi cu zi. Mânca 
ce i se punea în faţă într-un mod exemplar, dar părea uşor 
îndurerat când se ridica problema plăţii acesteia. Nu părea 
niciodată să aibă vreun ban. Celebritatea lui nu era dintre 


acelea care se recompensează în bani cash. Deşi făcea 
parte din aproape toate societăţile importante şi după 
numele său se înşiruiau o grămadă de titluri, marele public 
abia dacă ştia de existenţa sa, iar cărţile lui mult prea 
savante, deşi întregeau, în mod remarcabil, cunoştinţele 
despre umanitate, n-aveau nici o atracţie pentru mase. O 
singură dată a intrat în atenţia publică. Citise o lucrare în 
faţa uneia dintre societăţi despre puiul de cimpanzeu. Puiul 
rasei umane prezintă câteva trăsături antropoide, pe când 
puiul de cimpanzeu se apropie mult mai mult de om, decât 
cimpanzeul adult. Asta pare să demonstreze că, în timp ce 
strămoşii noştri erau mai simieni decât noi, cei ai 
cimpanzeului erau de un tip superior actualelor specii... Cu 
alte cuvinte, cimpanzeul e un degenerat. Acel ziar curajos 
care este „Daily Budget”, în căutare de senzaţional, a titrat 
imediat cu litere de-o şchioapă: „Nu noi ne tragem din 
maimuţă, ci maimuța se trage din noi? Un eminent profesor 
afirmă că cimpanzeii sunt fiinţe umane degenerate”. Scurt 
timp după aceea, a venit la tata un reporter şi s-a străduit 
să-l convingă să scrie o serie de articole pe înţelesul 
maselor asupra acestei teorii. Rareori l-am văzut pe tata 
atât de supărat. L-a dat pe reporter afară fără nici o 
ceremonie, spre marea mea supărare ascunsă, căci în acea 
perioadă o duceam deosebit de rău cu banii. De fapt, m-am 
şi întrebat o clipă dacă n-ar fi fost bine să alerg după 
tânărul acela şi să-i spun că tata s-a răzgândit, şi că va scrie 
articolele cu pricina. Le puteam foarte uşor scrie eu şi, 
după toate probabilitățile, tata n-ar fi aflat niciodată despre 
această tranzacţie, el nefiind un cititor al lui „Daily Budget”. 
Am respins, totuşi, ideea ca fiind prea riscantă, aşa că m-am 
mulţumit doar să-mi pun cea mai bună dintre pălăriile mele 
şi m-am dus mohorâtă în sat să vorbesc cu băcanul nostru 
pe drept iritat. 

Reporterul de la „Daily Budget” era singurul tânăr care 
intrase vreodată în casa noastră. Erau dăţi când o invidiam 
pe Emily, mica noastră servitoare, care „ieşea”, ori de câte 


ori prindea prilejul, cu un zdrahon de marinar cu care era 
logodită. Între timp, „ca să-şi menţină antrenamentul” cum 
se exprim ea, ieşea şi cu laborantul zarzavagiu şi cu 
vânzătorul de la farmacie. Reflectam cu amărăciune că eu 
nu aveam cu cine „să-mi menţin antrenamentul”. Toţi 
prietenii tatei erau profesori în vârstă... De regulă cu bărbi 
lungi. E drept că profesorul Peterson m-a îmbrăţişat o dată 
şi mi-a spus că am „o tăliuţă fină”, apoi a încercat să mă 
sărute. Expresia în sine mi l-a fixat în memorie. De când 
eram în leagăn nici o femeie care se respectă nu mai avea 
„O tăliuţă fină.” 

Tânjeam după aventură, după dragoste, după chestii 
romantice şi păream condamnată la o existenţă de o 
utilitate prozaică. În sat exista o bibliotecă, plină de cărţi 
polițiste şi romane de dragoste zdrenţuite, iar eu savuram 
primejdia şi amorul şi continuam să visez la rhodesienii duri 
şi tăcuţi, şi la bărbaţii puternici care întotdeauna „îşi 
doborau adversarul dintr-o singură lovitură”. Nu exista 
nimeni în sat care măcar să fi arătat ca unul care să-şi fi 
putut „dobori” vreun adversar dintr-o lovitură sau chiar din 
mai multe. 

Exista de asemenea un cinematograf la care, săptămânal, 
rula câte un episod din „Peripeţiile Pamelei.” Pamela era o 
tânără grozavă. Nimic nu o speria. Cădea din avioane, se 
aventura pe submarine, se căţăra pe zgârâie-nori şi se 
strecura în lumea interlopă fără să i se clintească un fir de 
păr. Nu era cu adevărat deşteaptă, şeful lumii interlope o 
prindea de fiecare dată, dar, cum părea că nu putea să 
sufere să-i dea una-n cap pur şi simplu şi mereu o osândea 
la moarte prin gazare, sau prin alte metode mai noi şi mai 
sofisticate, eroina reuşea întotdeauna să se salveze la 
începutul următorului episod săptămânal. De obicei ieşeam 
de la film cu mintea cuprinsă de-o dulce ameţeală... lar apoi 
ajungeam acasă şi găseam o notă de la Compania de Gaz în 
care eram ameninţaţi că ni-l taie pentru neplata datoriei 
restante! 


Şi, totuşi, deşi nu bâănuiam, cu fiecare clipă, aventura era 
tot mai aproape de mine. 

E posibil să existe mulţi oameni în lume care să nu fi auzit 
niciodată despre descoperirea unui vechi craniu în Broken 
Hill Mine din Rhodesia de Nord. Într-o dimineaţă când am 
coborât, l-am găsit pe tata pe punctul de a face apoplexie 
de atâta agitaţie. Mi-a turuit întreaga poveste. 

— Înţelegi, Anne? Fără îndoială există anumite asemănări 
cu craniul din Java, dar superficiale... Numai superficiale. 
Nu, aici avem de-a face cu ceea ce eu am susţinut mereu... 
O formă ancestrală a rasei de Neanderthal. Poţi garanta că 
craniul din Gibraltar este cel mai primitiv dintre craniile 
Neanderthaliene găsite? De ce? Leagănul acestei rase a 
fost în Africa. De aici au trecut în Europa... 

— Nu pune dulceaţă pe scrumbii, tată! Am strigat repede, 
reţinând mâna distratului meu tată. Da, ce spuneai? 

— Au trecut în Europa pe... 

Aici va opri înecându-se rău de tot din cauza gurii prea 
pline cu oase de scrumbie. 

— Trebuie să pornim imediat, declară el la terminarea 
mesei şi se ridică. Nu e timp de pierdut. Trebuie să fim la 
faţa locului... Nu încape îndoială că există în vecinătate o 
infinitate de mostre ce aşteaptă să fie descoperite. Mă 
interesează să-mi notez dacă uneltele sunt tipice perioadei 
musteriane... Vor fi rămăşiţe ale boului primitiv, nu ale 
rinocerilor cu blană. Da, în curând va porni o mică armată. 
Trebuie să le-o luăm înainte. Îi vei scrie azi bucătăresei, 
Anne? 

— Şi cu banii cum rămâne, tată? Am sugerat eu, delicat. 

Mi-a aruncat o privire plină de reproş. 

— Punctul tău de vedere întotdeauna mă deprimă, copila 
mea. Nu trebuie să fim meschini. Nu, nu, într-o cauză nobilă 
cum e ştiinţa, nu trebuie să fii meschin. 

— Presimt că bucătăreasa ar putea fi meschină, tată. 

Tata păru îndurerat. 

— Dragă Anne, îi vei plăti cu bani gheaţă. 


— N-am nici un fel de bani gheaţă. 

Tata păru de-a dreptul exasperat. 

— Copila mea, crede-mă că nu suport să fiu pisat cu 
problemele astea băneşti vulgare. Banca... Am primit ieri 
ceva de la director care spunea că aş avea douăzeci şi şapte 
de lire. 

— Presupun că ăsta e debitul dumitale. 

— Ah, am găsit! Scrie editorilor mei. 

Am încuviinţat cu îndoială, cărţile tatei fiind mai mult 
aducătoare de glorie decât de bani. Ideea de a merge în 
Rhodesia îmi surâdea nespus. „Bărbaţii duri şi tăcuţi”, 
îngânam extaziată. Ceva în înfăţişarea tatălui meu mă izbi 
în mod deosebit. 

— Ce ciudat ţi-ai pus ghetele, tată, am spus. Scoateţi-o pe 
aia maro şi pune-ţi tot una neagră. Şi nu uita fularul. Azi e 
foarte frig. 

După câteva minute, tata ieşea semeţ, corect îmbrăcat şi 
bine înfofolit. 

În seara aceea se întoarse târziu şi, spre spaima mea, am 
văzut că-i lipseau fularul şi paltonul. 

— Vai, Anne, ai dreptate. Le-am scos când am intrat într-o 
grotă. Aşa tare te murdăreşti acolo! 

Am dat înţelegătoare din cap, amintindu-mi că odată se 
întorsese literalmente tencuit din cap până-n picioare cu 
preţiosul noroi de pleiocen. 

Principalul motiv al şederii noastre în Little Hampsly 
fusese că se afla în vecinătatea lui Hampsly Cavern, o 
peşteră bogată în vestigii aparţinând culturii aurignaciene. 
În sat aveam un muzeu mititel, iar custodele lui şi tata îşi 
petreceau majoritatea zilelor cotrobăind pe sub pământ şi 
scoțând la lumină rămăşiţe de rinoceri cu blană şi urşi de 
peşteră. 

În seara aceea, tata a tuşit rău, iar în dimineaţa următoare 
am văzut că avea temperatură şi am chemat doctorul. 

Bietul tata, niciodată n-a avut noroc. Avea dublă 
pneumonie. A murit după patru zile. 


Toţi au fost drăguţi cu mine. Cât eram de zăpăcită, totuşi 
am apreciat asta. N-am simţit nici o durere nimicitoare. 
Tata nu mă iubise niciodată, o ştiam destul de bine. Dacă ar 
fi făcut-o, l-aş fi putut răsplăti şi eu cu dragostea mea. Nu, 
între noi nu existase iubire, ci doar depindeam unul de 
altul, eu îl îngrijeam şi îl admiram în secret pentru 
învăţătura lui şi pentru acea intransigentă devoțiune a sa 
faţă de ştiinţă. Şi mă durea că murise tocmai când fusese 
atât de aproape de visul vieţii sale. M-aş fi simţit mai fericită 
dacă aş fi putut să-l înmormântez într-o peşteră cu desene 
rupestre şi unelte din cremene, dar puterea opiniei publice 
m-a constrâns la un mormânt elegant (cu dală de marmoră) 
în amărâta curte a bisericii noastre locale. Consolările 
vicarului, deşi bine intenţionate, nu m-au alinat câtuşi de 
puţin. 

A trecut ceva timp până să-mi dau seama că, în sfârşit, 
aveam lucrul după care tânjisem mereu - libertatea. Eram 
orfană şi, practic, fără nici o leţcaie, dar liberă. În acelaşi 
timp am înţeles extraordinara amabilitate a tuturor acestor 
oameni. Vicarul făcu tot ce i-a stat în putinţă pentru a mă 
convinge că soţia lui avea nevoie urgent de o însoţitoare. 
Micuța noastră librărie locală se hotări brusc să aibă un 
ajutor de bibliotecar, în cele din urmă, a trecut pe la mine 
doctorul şi, după câteva scuze ridicole precum că a întocmit 
o notă de plată greşită, s-a bâlbâit o groază de timp ca apoi, 
brusc, să-mi sugereze că aş putea să mă mărit cu el. 

Am fost foarte uimită. Doctorul era mai aproape de 
patruzeci decât de treizeci de ani, un omuleţ rotofei ca o 
tobă. Nu era deloc eroul din „Peripeţiile Pamelei” şi cu atât 
mai puţin rhodesianul dur şi tăcut. Am reflectat o clipă, apoi 
l-am întrebat de ce vroia să se însoare cu mine. Asta păru 
să-l tulbure tare mult şi a îngânat că o soţie era un ajutor 
preţios pentru un medic generalist. Situaţia părea şi mai 
lipsită de romantism decât până atunci şi, totuşi, ceva în 
mine mă îndemna s-o accept. Siguranţă, asta era ceea ce mi 
se oferea. Siguranţă şi un cămin confortabil. Gândindu-mă 


acum la asta, cred că i-am făcut omuleţului o nedreptate. 
Era sincer îndrăgostit de mine, dar o delicateţe rău 
înţeleasă l-a împiedicat să insiste în direcţia sentimentelor 
sale. În tot cazul, predispoziția mea romantică s-a răzvrătit. 

— Este extrem de amabil din partea dumitale, i-am spus, 
dar e imposibil. N-am să mă mărit niciodată cu un bărbat pe 
care n-am să-l iubesc la nebunie. 

— Nu crezi...? 

— Nu, nu cred, am răspuns fermă. 

A oftat. 

— Dar, draga mea copilă, ce ai de gând să faci? 

— Să cunosc aventura şi să văd lumea, i-am răspuns fără 
nici cea mai mică ezitare. 

— Domnişoară Anne, eşti încă aproape o copilă. Nu 
înţelegi... 

— Greutățile practice? Ba da, doctore, le înţeleg. Nu sunt 
o şcolăriţă sentimentală... Sunt o scorpie încăpăţânată. Ai 
şti-o dacă ai fi însurat cu mine. 

— Aş dori să mai reflectezi... 

— Nu pot. 

Oftă din nou. 

— Am şi o altă propunere. O mătuşă de-a mea, care 
locuieşte în Wales, este în căutarea unei tinere care s-o 
ajute. Ce părere ai? 

— Nu, doctore, plec la Londra. Dacă se întâmplă cu 
adevărat ceva undeva, la Londra se întâmplă. Am să casc 
bine ochii şi ai să vezi, ceva se va întâmpla! Data viitoare vei 
auzi despre mine din China sau din Timbuctu. 

Următorul meu vizitator a fost domnul Flemming, avocatul 
tatei din Londra. A venit din capitală special să mă vadă. El 
însuşi un pasionat antropolog, era un mare admirator al 
lucrărilor tatălui meu. Era un bărbat înalt şi subţirel, slab la 
faţă şi cărunt. Când am intrat în cameră, se ridică să mă 
întâmpine şi, luându-mi mâinile într-ale sale, mi le-a strâns 
afectuos. 


— Sărmana mea copilă, mi-a spus. Sărmana, sărmana mea 
copilă. 

Fără ipocrizie voită, m-am pomenit adoptând comportarea 
unei orfane nefericite. El mi-a insuflat ideea. Domnul 
Flemming era blajin, cald şi patern... Şi nu încăpea nici cea 
mai mică umbră de îndoială că mă considera o fată total 
prostuţă, lăsată de izbelişte să înfrunte o lume haină. Dintr- 
un bun început, am simţit că nu avea nici un rost să încerc 
să-l conving de contrariu. După cum s-au desfăşurat 
lucrurile, poate că e mai bine că n-am făcut-o. 

— Draga mea copilă, crezi că poţi să mă asculţi în timp ce 
voi încerca să-ţi clarific câteva lucruri? 

— Oh, da. 

— Tatăl tău, după cum ştii, a fost un om foarte mare. 
Posteritatea îl va aprecia. Însă n-a fost un bun om de 
afaceri. 

O ştiam foarte bine, dacă nu chiar mai bine decât domnul 
Flemming, însă m-am abținut să i-o spun. Continuă: 

— Nu cred că înţelegi prea bine aceste probleme. Voi 
încerca să-ţi explic cât de limpede am să pot. 

Mi-a explicat inutil de amănunţit. Concluzia părea să fie că 
eram lăsată să înfrunt viaţa cu suma de 87 de lire, 17 şilingi 
şi 4 pence. Părea o sumă ciudat de nesatisfăcătoare. 
Aşteptam cu o oarecare înfrigurare ceea ce avea să 
urmeze. Mă temeam ca domnul Flemming să nu aibă şiel 
vreo mătuşă în Scoţia care să fie în căutarea unei tinere 
însoţitoare isteţe. Totuşi, părea să nu aibă. 

— Problema este viitorul, continuă el. Am înţeles că nu ai 
rude în viaţă. 

— Sunt singură pe lume, am spus. 

Şi iarăşi m-a izbit asemănarea cu o eroină de film. 

— Prieteni ai? 

— Toţi au fost extrem de drăguţi cu mine. 

— Cine n-ar fi drăguţ cu o fată atât de tânără şi 
fermecătoare? Zise galant domnul Flemming. Bine, bine, 
draga mea, trebuie să vedem ce se poate face. Ezită un 


moment, apoi spuse: Ce zici... Ce-ar fi să vii la noi pentru un 
timp? 

Am tresărit în faţa şansei: Londra! Locul în care se 
întâmplau atâtea! 

— Sunteţi extraordinar de amabil. Chiar aş putea merge? 
Doar până îmi găsesc ceva. Trebuie să încep să-mi câştig 
existenţa, ştiţi doar. 

— Da, da, draga mea copilă. Înţeleg foarte bine. O să 
căutăm ceva... Corespunzător. 

Am intuit că ideea domnului Flemming despre ceva 
corespunzător era, probabil, cu totul diferită de a mea, însă, 
în mod clar, nu era momentul să-mi expun punctul de 
vedere. 

— Atunci rămâne stabilit. De ce nu vii cu mine azi? 

— Oh, mulţumesc, dar doamna Flemming va... 

— Soţia mea va fi încântată să-ţi spună bun venit. 

M-am întrebat dacă bărbaţii îşi cunosc chiar atât de bine 
nevestele precum cred ei. Dacă aş fi avut bărbat, l-aş fi 
urât, dacă mi-ar fi adus orfani în casă, fără să mă fi 
consultat mai întâi. 

— Îi vom trimite o telegramă din gară, continuă avocatul. 

Mi-am împachetat repede cele câteva lucruri. Mi-am 
contemplat cu amărăciune pălăria, înainte de a mi-o pune. 
La origine fusese ceea ce numeam eu pălărie „Mary”, 
înțelegând prin asta genul de pălărie pe care o poartă 
servitoarele în ziua lor liberă... Dar nu mai era! O chestie 
ţeapănă din pai, neagră, cu respectiva bordură deprimantă. 
Cu o inspiraţie de geniu, o transformasem cândva, 
găurindu-i, în două locuri, calota şi adăugând o chestie în 
cel mai pur stil cubist de un stacojiu ţipător. Rezultatul 
fusese extrem de şic. Morcovul îl îndepărtasem deja, se 
înţelege, ca şi toată munca de înfrumusețare. Pălăria 
„Mary” revenise la statutul iniţial, la care adăugasem şi 
însemne de doliu, ceea ce o făcea chiar mai deprimantă 
decât la început. Puteam să semăn cum nu se poate mai 
bine cu popularul concept de orfană. Eram uşor nervoasă 


gândindu-mă la primirea doamnei Flemming, dar speram 
ca înfăţişarea mea să aibă un efect dezarmant. 

Şi domnul Flemming era nervos. Mi-am dat seama de asta 
în timp ce urcam treptele casei înalte din liniştitul 
Kensington Square. 

Doamna Flemming mă primi destul de drăguţ. Era o 
femeie corpolentă, plăcută, genul „bună mamă şi soţie”. Mă 
luă într-un dormitor imaculat, tapiţat în creton, îşi exprimă 
speranţa că n-o să-mi lipsească nimic din ce-mi doresc, mă 
informă că ceaiul avea să fie gata în aproximativ un sfert de 
oră şi plecă lăsându-mă să mă descurc singură. 

I-am auzit vocea, uşor ridicată, în timp ce intra în salonul 
de dedesubt, de la primul etaj. 

— Păi bine, Henry, de ce Dumnezeu... 

Restul l-am pierdut, însă cerbicia tonului era evidentă. 
După câteva minute o altă frază ajunse până la mine, cu o 
notă şi mai acidă. 

— Sunt de acord cu tine! E foarte drăguță. 

Asta, da, viaţă grea! Bărbaţii nu sunt drăguţi cu tine dacă 
nu arăţi bine, iar femeile nu sunt drăguţe cu tine dacă arăţi. 

Oftând adânc, am purces să fac ceva cu părul meu. Aveam 
un păr frumos. Negru... Negru adevărat, nu şaten închis, 
pe care îl purtam pe spate şi peste urechi. Cu o mână 
neîndurătoare l-am tras în sus. Ca urechi, urechile mele 
erau foarte frumoase dar, în privinţa asta, nu încape vreun 
dubiu, urechile sunt demode în ziua de azi. Sunt ca şi 
„gambele reginei Spaniei” din tinereţea profesorului 
Peterson. Când am terminat, semănăm incredibil cu genul 
acela de orfană care merge în rând, cu boneţică şi pelerină 
roşie. 

Când am coborât, am observat că ochii doamnei Flemming 
poposiră pe urechile mele cu o privire blajină. Domnul 
Flemming părea zăpăcit. Nu aveam nici o îndoială că în 
sinea sa îşi spunea: „Ce şi-a făcut copila asta?” 

În general restul zilei trecu cu bine. Era stabilit că urma să 
pornesc de îndată să-mi caut ceva de lucru. 


Când m-am dus la culcare, m-am privit serioasă în oglindă. 
Eram într-adevăr frumoasă? Sinceră să fiu, n-aş putea 
spune că o credeam! Nu aveam acel nas drept grecesc, nici 
gura ca un boboc de trandafir, sau vreunul din lucrurile pe 
care ar fi trebuit să le am. E drept că un muzeograf mi-a 
spus odată că ochii mei sunt ca „soarele întemnițat într-o 
pădure foarte întunecoasă...” dar muzeografii cunosc o 
groază de citate, şi aruncă cu ele la întâmplare. Aş fi 
preferat să am ochi albaştri de irlandeză decât verde închis 
cu stropi aurii! Iotuşi, verdele este o culoare bună pentru 
aventuriere. 

Mi-am pus o rochie neagră, strânsă pe corp, ce-mi lăsa 
braţele şi umerii dezgoliţi. Apoi mi-am pieptănat părul pe 
spate şi l-am lăsat din nou peste urechi. Mi-am dat cu o 
grămadă de pudră pe faţă, încât pielea părea chiar mai albă 
decât de obicei. Am cotrobăit până când am găsit un ruj şi 
mi-am pus kilograme pe buze. Apoi, mi-am aplicat puţină 
funingine pe sub ochi. În final, mi-am aruncat o eşarfă roşie 
peste umerii goi, mi-am prins în păr o pană stacojie şi mi- 
am înfipt o ţigară în colţul gurii. Efectul general m-a 
încântat nespus. 

— Anna Aventuriera, am spus tare, înclinându-mă în faţa 
imaginii mele din oglindă. Anna Aventuriera. Episodul |. 
„Casa din Kensington!” 

Fetele sunt nişte proaste. 

În săptămânile care au urmat m-am plictisit foarte tare. 
Doamna Flemming şi prietenele ei mi se păreau total 
neinteresante. Vorbeau ore întregi despre ele şi copiii lor, 
despre cât de greu găseşti lapte bun pentru copii, despre 
ce au spus ele la primărie când laptele n-a fost bun. Apoi 
continuau pe tema servitoarelor, şi cât de greu găseşti o 
servitoare bună şi ce-au spus ele femeii de la Oficiul de 
plasare al forţei de muncă. Păreau să nu citească niciodată 
ziarele, sau să le pese de ce se petrecea în lume. Nu puteau 
suferi să călătorească... Totul era altfel decât în Anglia. 
Doar Riviera era frumoasă, pentru că îţi întâlneai toţi 


prietenii acolo. Ascultam şi abia puteam să mă stăpânesc. 
Majoritatea acestor femei erau bogate. Ar fi putut cutreiera 
prin cele mai minunate locuri din lume, dar se încăpăţânau 
să stea în Londra aceea murdară şi mohorâtă şi să 
vorbească despre lăptari şi servitoare! Acum, când privesc 
în urmă, cred că am fost poate puţintel intolerantă. Însă 
erau proaste... Proaste chiar în ocupaţia pe care şi-o 
aleseseră: majoritatea din ele ţineau cea mai inadecvată şi 
mai încâlcită socoteală a cheltuielilor casei. 

Afacerile mele progresau lent. Casa şi mobila fuseseră 
vândute şi banii obţinuţi abia putură să ne acopere 
datoriile. În plus, nu reuşisem încă să-mi găsesc un post. Nu 
că l-aş fi dorit cu adevărat! Aveam convingerea fermă că 
dacă umblam după aventură, aventura avea să-mi iasă în 
întâmpinare. Asta era teoria mea, că întotdeauna capeţi ce 
îţi doreşti. 

Teoria mea avea să se confirme practic. 

Era pe la începutul lui ianuarie... pe 8, mai exact. Mă 
întorceam de la o întrevedere infructuoasă cu o doamnă 
care spunea că vrea o secretară-însoţitoare, dar de fapt, 
dorea o femeie cu ziua, zdravănă, care să lucreze 
douăsprezece ore pe zi pentru 25 de lire pe an. 
Despărţindu-ne cu reciprocă impoliteţe voalată, am pornit 
pe Edgware Road (întrevederea avusese loc într-o casă din 
St. John's Wood) şi am traversat Hyde Park spre Spitalul St. 
George. Acolo am intrat în staţia de metrou Hyde Park şi am 
luat un bilet până la Gloucester Road. 

Ajunsă pe peron, m-am îndreptat spre capătul acestuia. 
Mintea mea iscoditoare dorea să verifice dacă existau într- 
adevăr macazuri şi o deschidere între cele două tunele, 
chiar dincolo de staţie, în direcţia Down Street. Am fost 
prosteşte de încântată că aveam dreptate. Nu era multă 
lume pe peron, iar acolo, în capăt, eram doar eu şi un 
bărbat. În timp ce treceam pe lângă el, am adulmecat cu 
neplăcere. Dacă există un miros care nu pot să-l sufăr, acela 
e mirosul de naftalină! Paltonul acestui om era pur şi simplu 


impregnat cu ea. Şi totuşi, majoritatea bărbaţilor îşi puneau 
paltoanele de iarnă înainte de ianuarie şi, ca atare, până 
atunci mirosul trebuia să fi dispărut deja. Bărbatul stătea 
dincolo de mine, chiar la capătul tunelului. Părea pierdut în 
gânduri şi am putut să-l privesc fără să par nepoliticoasă. 
Era un om scund şi subţirel, foarte închis la faţă cu ochi de 
un albastru deschis şi cu o mică barbă neagră. 

„Tocmai a sosit din străinătate”, am dedus eu. „De asta îi 
miroase atât de tare paltonul. Vine din India. Nu e ofiţer, 
altfel n-ar avea barbă. Poate plantator de ceai.” 

În acel moment, omul se întoarse, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
îndrepte paşii în lungul peronului. Îmi aruncă o privire, apoi 
ochii îi fugiră spre ceva din spatele meu şi se schimbă la 
faţă. Trăsăturile îi erau schimonosite de spaimă... De 
panică, chiar. Făcu un pas înapoi ca şi cum, involuntar, s-ar 
fi ferit de un pericol, uitând că se afla chiar în capătul 
tunelului şi se prăbuşi în gol. 

O lumină puternică ţâşni din bezna tunelului şi se auzi o 
izbitură. Am ţipat. Lumea a venit în fugă. Doi inşi din 
personalul staţiei s-au materializat ca din eter şi au preluat 
comanda. 

Am rămas unde mă aflam, ţintuită de un fel de fascinaţie 
oribilă. O parte din mine era îngrozită de neaşteptatul 
dezastru, iar cealaltă parte din mine era rece şi detaşată de 
metodele folosite pentru a scoate cadavrul de pe şine şi a-l 
readuce pe peron. 

— Daţi-mi voie să trec, vă rog. Sunt medic. 

Un bărbat înalt cu barbă şatenă mă împinse şi se aplecă 
peste corpul nemişcat. 

În timp ce-l examina, mă cuprinse o stranie senzaţie de 
ireal. Treaba nu era reală... Nu putea fi. În final, doctorul se 
ridică şi clătină din cap. 

— E mort de-a binelea. Nu se mai poate face nimic. 

Ne îmbulzisem cu toţii în locul acela şi, la un moment dat, 
auzirăm glasul ridicat al unui impiegat. 


— Daţi-vă la o parte, vă rog. Ce sens are să vă înghesuiți 
aşa? 

Brusc, m-a cuprins greaţa şi, întorcându-mă în loc, am 
pornit orbecâind spre scările ce duceau sus, la lift. Simţeam 
că trebuie să ies neapărat la aer. Doctorul, care examinase 
cadavrul se afla chiar în faţa mea. Liftul era pe punctul de a 
urca, în timp ce celălalt cobora, şi doctoral o rupse la fugă. 
În timp ce fugea, i-a căzut o bucăţică de hârtie. 

M-am oprit, am ridicat-o şi am alergat după el. Însă uşa 
liftului se închise chiar în faţa mea şi am rămas cu hârtia în 
mână. Când al doilea lift ajunse la nivelul străzii, nu se 
vedea nici o urmă a vânatului meu. Am sperat să nu fi fost 
ceva important ceea ce pierduse şi, pentru prima oară, am 
examinat-o. 

Era o jumătate de foaie de carnet pe care fuseseră 
mâzgălite cu creionul câteva, cifre şi două cuvinte: „17.122 
Kilmorden Castle” 

Uitându-mă la ea, mi-am zis că, în mod sigur, nu părea să 
fie ceva important. Totuşi, am ezitat s-o arunc. Cum stăteam 
aşa cu hârtia în mână, fără să vreau am strâmbat din nas cu 
dezgust. Iarăşi naftalină! Am dus uşor hârtia la nas. Da, 
mirosea puternic a naftalină. Dar, în cazul ăsta... 

Am împăturit cu grijă biletul şi l-am pus în poşetă. Am 
pornit-o încet spre casă, gândind intens. 

I-am explicat doamnei Flemming că fusesem martoră la un 
accident groaznic în metrou şi că eram destul de întoarsă 
pe dos, aşa că aş fi vrut să urc direct în camera mea şi să 
mă întind. Buna femeie insistă să iau o ceaşcă de ceai. După 
asta am fost lăsată în plata Domnului şi am trecut la 
elaborarea unui plan pe care mi-l schiţasem în drum spre 
casă. Vroiam să ştiu ce-mi provocase acel curios sentiment 
de irealitate, în timp ce-l urmăream pe doctor examinând 
cadavrul. Mai întâi m-am întins pe jos în poziţia corpului, 
apoi am pus sulul de la canapea în locul meu şi am început 
să reproduc, atât cât îmi puteam reaminti, fiecare mişcare 
şi gest al doctorului. Când am terminat, găsisem ceea ce 


vroiam. M-am aşezat pe călcâie şi mi-am pironit ochii, 
încruntându-mă, pe peretele din faţa mea. 

În ziarele de seară apăru o scurtă ştire despre un om ce 
fusese omorât în metrou şi se punea întrebarea dacă fusese 
sinucidere sau accident. Asta m-a determinat să-mi fac 
datoria de a limpezi lucrurile, iar domnul Flemming fu 
complet de acord cu mine după ce auzi întreaga poveste. 

— Nu încape îndoială că vor avea nevoie de tine la 
anchetă. Spui că nu era nimeni mai aproape care să fi văzut 
cum s-a întâmplat? 

— Am avut senzaţia că venea cineva în spatele meu, dar nu 
sunt sigură... Şi, oricum, nu putea fi mai aproape decât 
mine. 

Avu loc ancheta. Domnul Flemming făcu toate 
aranjamentele şi mă luă cu el. Parcă se temea ca toată 
afacerea să nu fie un calvar pentru mine şi a trebuit să-i 
ascund că, de fapt, eram cât se poate de liniştită. 

Defunctul fusese indentificat ca fiind L. B. Carton. În 
buzunarele lui nu se găsise nimic, în afara unui permis al 
unei agenţii imobiliare de a vedea o casă pe malul Tamisei, 
aproape de Marlow. Era pe numele lui L. B. Carton, Russell 
Hotel. Recepţionerul de la hotel îl identifică şi declară că 
sosise cu o zi în urmă şi îşi rezervase o cameră pe acest 
nume. Fusese înregistrat ca L. B. Carton, Kimberley, Africa 
de Sud. Era evident că venise direct de pe vapor. 

Eram singura persoană care văzuse cum se petrecuse 
toată povestea. 

— Crezi că a fost accident? Mă întrebă procurorul. 

— Sunt convinsă. L-a speriat ceva şi s-a dat orbeşte înapoi 
fără să se gândească. 

— Dar ce-ar fi putut să-l sperie? 

— Asta nu ştiu. Dar ceva a fost. Părea cuprins de panică. 
Un jurat flegmatic sugeră că unii bărbaţi sunt îngroziţi de 
pisici. Se putea ca omul să fi văzut o pisică. N-am considerat 

sugestia lui ca fiind sclipitoare, însă păru să aibă priză la 


juriu, care abia aştepta să plece acasă şi era extrem de 
mulţumit să dea verdictul „accident”, în loc de „sinucidere”. 

— Ceea ce mi se pare foarte ciudat, spuse procurorul, este 
că doctorul care a examinat, primul, cadavrul nu a venit. Ar 
fi trebuit să-i fie luate pe loc numele şi adresa. E complet 
neregulamentar că nu s-a procedat aşa. 

În sinea mea, am zâmbit. Aveam teoria mea cu privire la 
doctor. În baza ei eram hotărâtă să mă duc la Scotland Yard 
cât mai repede cu putinţă. 

Dar ziua următoare aduse cu ea o surpriză. Familia 
Flemming cumpără „Daily Budget”, iar „Daily Budget” titra 
cu litere mari: 

EXTRAORDINARĂ CONTINUARE LA ACCIDENTUL DIN 
METROU. 

O FEMEIE GĂSITĂ STRANGULATĂ ÎNTR-O CASĂ PUSTIE. 

Am citit cu înfrigurare. 

„O senzaţională descoperire a fost făcută la Mill House, 
Marlow. Mill House, care este proprietatea lui sir Eustace 
Pedler, membru al Parlamentului, urma să fie închiriată 
nemobilată şi un permis de a vizita această proprietate a 
fost găsit în buzunarul bărbatului despre care s-a crezut, la 
început, că s-a sinucis aruncându-se pe şinele metroului din 
staţia de metrou Hyde Park Corner. La Mill House, într-o 
cameră de la etaj, a fost descoperit cadavrul unei frumoase 
tinere, strangulate. Se crede că este străină, însă, până în 
prezent, nu a fost identificată. Se spune că poliţia ar deţine 
o pistă. Sir Eustace Pedler, proprietarul de la Mill House, îşi 
petrece iarna pe Riviera”. 

Nimeni nu s-a prezentat să identifice moarta. Ancheta 
scoase la iveală următoarele fapte: Pe 8 ianuarie, puţin 
după ora unu, o femeie elegantă şi cu un uşor accent străin 
intrase în birourile domnilor Butler şi Park, agenţi imobiliari 
din Knightsbridge. Le spuse că dorea să închirieze sau să 
cumpere o casă pe malul Tamisei, în apropiere de Londra. I- 
au fost prezentate caracteristicile câtorva case, inclusiv Mill 
House. S-a recomandat drept doamna De Castina şi a spus 


că stă la Ritz, însă, mai târziu, s-a dovedit că nu stătea 
nimeni cu acest nume acolo, iar personalul hotelului nu 
reuşi s-o identifice. 

Doamna James, nevasta grădinarului lui sir Eustace Pedler 
şi îngrijitoarea de la Mill House, care locuia într-o căsuţă de 
la poarta domeniului, depuse mărturie. În jurul orei trei 
după-amiază, o doamnă venise să vadă casa. Îi arătase un 
permis de la agenţia imobiliară şi, cum se face de obicei, 
doamna James îi dăduse cheile casei. Aceasta era situată la 
o oarecare distanţă de căsuţă, şi ea nu obişnuia să-i 
însoţească pe eventualii chiriaşi. După câteva minute sosise 
un tânăr. Doamna James îl descrise ca fiind înalt, lat în 
umeri, cu faţa bronzată şi ochi de un verde deschis. Nu 
avea barbă şi purta un costum maro. Îi explicase că era 
prieten cu doamna care venise să vadă casa, însă se oprise 
la poştă să trimită o telegramă. Doamna James îl îndrumase 
către casă şi nu se mai gândise la problema asta. 

Cinci minute după aceea, tânărul reapăruse, îi dăduse 
cheile şi-i spusese că, după părerea lor, casa era prea mare 
pentru ei. Doamna James n-o văzuse pe tânăra doamnă, dar 
se gândise că o luase înainte. Remarcase, însă, că tânărul 
părea foarte tulburat de ceva. „Arăta ca un om care văzuse 
o stafie. Am crezut că îi e rău”. 

În ziua următoare, o altă pereche se prezentă să vadă casa 
şi descoperi cadavrul pe podeaua uneia din camerele de la 
etaj. Doamna James îl recunoscu ca fiind al aceleia care 
venise cu o zi înainte. Agenţii imobiliari îl identificară şi ei 
drept „doamna De Castina”. Medicul legist opinase că 
femeia trebuia să fi fost moartă de aproximativ douăzeci şi 
patru de ore. „Daily Budget” se repezise să tragă concluzia 
că bărbatul din metrou o omorâse, după care se sinucisese. 
Totuşi, din moment ce victima din metrou era moartă la ora 
două, iar femeia la trei era bine-mergi, singura concluzie 
logică ce se impunea era că cele două întâmplări n-aveau 
nici o legătură una cu alta, iar permisul de a vizita Mill 


House, găsit în buzunarul mortului, nu era decât una dintre 
coincidenţele care se întâmplă atât de des în lumea asta. 

Fu pronunţat un verdict de „Crimă cu premeditare 
împotriva unei persoane sau unor persoane necunoscute”, 
iar poliţia (şi „Daily Budget”) fură lăsate să-l caute pe 
„Bărbatul în costum maro”. Întrucât doamna James 
susţinea cu hotărâre că în casă nu se afla nimeni când 
intrase doamna şi că nimeni, cu excepţia tânărului în cauză, 
nu intrase până în ziua următoare, singura concluzie ce se 
putea trage, în mod logic, era că el o asasinase pe nefericita 
doamnă De Castina. Fusese strangulată cu o bucată de 
funie neagră, rezistentă şi era evident că fusese luată pe 
neaşteptate, neavând măcar timp să strige. Poşeta de 
mătase neagră pe care o purtase conţinea un portofel 
doldora şi ceva mărunţiş, o batistă fină de dantelă, fără 
monogramă, şi un bilet de întors la Londra, la clasa întâi. 
Nimic de care să te agăţi. 

Acestea erau detaliile publicate de „Daily Budget” şi 
„Găsiţi bărbatul în costum maro”, era strigătul lui de luptă 
zilnic. Ca urmare, în jur de cinci sute de persoane scriau, în 
fiecare zi, anunțând succesul căutării lor, iar tineri înalţi cu 
faţa bronzată blestemau ziua în care croitorii lor îi 
convinseseră să-şi facă un costum maro. Accidentul din 
metrou, admis ca o coincidenţă, îşi pierduse interesul în 
faţa opiniei publice. 

Era o coincidenţă? Nu mi se părea atât de sigur. Fără 
îndoială, mă simţeam frustrată - incidentul din metrou era 
misterul meu favorit - însă credeam că între cele două 
tragedii exista o legătură. În ambele era câte un bărbat cu 
faţa arsă de soare - evident, un englez stabilit în străinătate 
- precum şi alte lucruri. Tocmai aceste alte lucruri m-au 
împins, în final, la ceea ce am considerat eu un pas 
îndrăzneţ. M-am prezentat la Scotland Yard şi am cerut să 
vorbesc cu cineva care se ocupă de cazul Mill House. 

A trecut ceva timp ca cererea mea să fie înţeleasă, întrucât 
nimerisem la secţia pentru umbrele pierdute, dar, în cele 


din urmă, am fost condusă într-o încăpere mică şi 
prezentată inspectorului detectiv Meadows. 

Inspectorul Meadows era un bărbat scund, cu un cap roşu 
şi, după părerea mea, cu o purtare deosebit de enervantă. 
Un satelit, de asemenea în civil, şedea modest într-un colţ. 

— Bună dimineaţa, am spus nervoasă. 

— Bună dimineaţa. Vrei să iei ioc? Am înţeles că doreşti să- 
mi spui ceva ce consideri că ne-ar putea fi de folos. 

Tonul lui părea să indice că un asemenea lucru era câtuşi 
de puţin probabil. Am simţit că-mi sare ţandăra. 

— Ştiţi, desigur, despre bărbatul care a fost omorât în 
staţia de metrou? Bărbatul care avea în buzunar un permis 
de a vizita aceeaşi casă din Marlow. 

— Ah! Spuse inspectorul. Dumneata eşti domnişoara 
Beddingfeld care a depus mărturie la anchetă. Bine-nţeles 
că bărbatul avea un permis în buzunar. O grămadă de 
oameni se poate să-l fi avut şi ei... Numai că nu li s-a 
întâmplat să fie omorâţi. 

Mi-am adunat forţele. 

— Nu vi se pare ciudat că nu avea nici un bilet de tren în 
buzunar? 

— Cel mai uşor lucru din lume este să-ţi arunci biletul. Eu 
însumi o fac. 

— Şi nici un ban? 

— Avea ceva mărunţiş în buzunarul pantalonilor. 

— Dar nu portmoneu. 

— Unii bărbaţi nu poartă portmonee sau portofele de nici 
un fel. 

Am încercat altă tactică. 

— Nu credeţi că e ciudat că doctorul nu s-a prezentat la 
anchetă? 

— Un medic ocupat rar citeşte ziarele. Probabil a uitat cu 
totul de accident. 

— De fapt, inspectore, sunteţi hotărât să nu găsiţi nimic 
ciudat, am spus dulce. 


— Ei bine, înclin să cred că-ţi place puţintel cam mult 
cuvântul „ciudat”, domnişoară Beddingfeld. Tinerele sunt 
romantice, ştiu... Le pasionează misterele şi alte treburi de 
genul ăsta. Dar cum eu sunt un om ocupat... 

Am înţeles aluzia şi m-am ridicat. 

Bărbatul din colţ rosti cu un glas moale: 

— Poate ar vrea domnişoara să ne spună pe scurt ce crede 
ea despre problema asta, ce zici, iaspectore? 

Inspectoral împărtăşi sugestia cu destulă promptitudine. 

— Da, hai domnişoară Beddingfeld, nu te simţi ofensată. Ai 
pus întrebări şi ai făcut aluzii. Spune-ne deschis ce ai în 
cap. 

Am oscilat între mândria rănitei şi dorinţa arzătoare de a- 
mi expune teoria. Mândria rănită căzu la pământ. 

— Ai spus la anchetă că eşti sigură că n-a fost sinucidere. 

— Da, sunt foarte convinsă de asta. Omul era 
înspăimântat. Ce îl înspăimântase? Nu eu. Însă cineva din 
spatele meu trebuie că venea înspre noi... Cineva pe care l- 
a recunoscut. 

— Nu ai văzut pe nimeni? 

— Nu. N-am întors capul. După aceea, imediat ce corpul a 
fost scos dintre şine, un bărbat s-a repezit să-l examineze 
spunând că e doctor. 

— Nimic neobişnuit în asta, declară inspectorul, sec. 

— Dar nu era doctor. 

— Ce? 

— Nu era doctor, am repetat. 

— De unde ştii, domnişoară Beddingfeld? 

— E greu de spus cu exactitate. În timpul războiului am 
lucrat într-un spital şi am văzut doctori mânuind cadavre. 
Există un gen de rutină profesională pe care omul acela nu 
o avea. În plus, un doctor nu ascultă inima în partea 
dreaptă a pieptului. 

— Aşa a făcut? 

— Da, la vremea respectivă n-am remarcat-o în mod 
special... Am simţit doar că ceva nu era în regulă. Când am 


ajuns acasă am reconstituit scena şi aşa mi-am dat seama 
de ce totul îmi păruse pe dos în momentele acelea. 

— Hm, făcu inspectorul. Se întinse încetişor după toc şi 
hârtie. 

— În timp ce pipăia partea superioară a cadavrului, ar fi 
avut, din plin, ocazia să-şi însuşească din buzunare tot ce 
dorea. 

— Mi se pare puţin probabil, spuse inspectorul. Dar... Ei 
bine, ai putea să-l descrii cât de cât? 

— Era înalt şi lat în umeri, purta un palton de culoare 
închisă, ghete negre şi o pălărie trasă pe ochi. Avea 
barbişon negru şi ochelari cu ramă de aur. 

— Scoate-i paltonul, barba şi ochelarii, şi nu-ţi mai rămâne 
prea multe de recunoscut, mormăi inspectorul. Ar fi putut 
să-şi schimbe înfăţişarea în cinci minute, dacă ar fi vrut... 
Ceea ce probabil a şi făcut, dacă era un adevărat hoţ de 
buzunare, cum sugerezi. 

Nu avusesem intenţia să sugerez nimic de genul ăsta. 
Însă, din clipa aceea, mi-am spus că inspectorul nu-mi era 
de nici un folos şi mi-am luat gândul de la el. 

— Nu ne mai poţi spune nimic altceva despre el? Mă 
întrebă, văzând că mă ridicasem să plec. 

— Ba da. Am prins ocazia să-i dau lovitura de graţie. Avea 
craniul brahicefal. Pe ăsta n-ar fi putut să şi-l schimbe prea 
uşor. 

Am observat cu plăcere că inspectorul Meadows ezită. Era 
clar că nu ştia cum se scrie brahicefall. 

În furia primului acces de indignare următorul pas mi s-a 
părut neaşteptat de uşor. Când mă dusesem la Scotland 
Yard, avusesem în minte un plan pe jumătate format pentru 
cazul în care întrevederea mea cu cei de acolo avea să fie 
nesatisfăcătoare (fusese profund nesatisfăcătoare). Adică, 
decă aveam nervi să trec prin toate astea. 

Lucruri pe care, în mod normal, te codeşti să le 
întreprinzi, sunt uşor de abordat într-un moment de furie. 


Fără să mai stau pe gânduri m-am dus direct la locuinţa 
lordului Nasby. 

Lordul Nasby era milionar şi patronul lui „Daily Budget”. 
Mai avea şi alte câteva ziare, însă „Daily Budget”era copilul 
său favorit. Aşa se face că proprietarul lui „Daily Budget” 
devenise cunoscut în fiecare casă din Regatul Unit. Cum 
tocmai fusese publicat itinerariul zilnic al paşilor marelui 
om, ştiam precis unde să-l găsesc în acel moment. Era ora 
la care, în propria-i casă, îi dicta secretarului. 

Bineînţeles că nu mi-am închipuit că orice tânără, care are 
chef să vină şi să-l caute, va fi pe dată primită de augusta 
persoană. Dar, în privinţa asta, mă asigurasem. Pe tava cu 
cărţi de vizită din holul casei familiei Flemming, observasem 
cartea vizită a marchizului de Loamsley, cel mai faimos pair 
sportiv al Angliei. Luasem cartea de vizită, o curăţasem cu 
grijă cu miez de pâine şi scrisesem pe ea: „Vă rog să-i 
acordaţi domnişoarei Beddingfeld câteva clipe din timpul 
dumneavoastră”. Aventurierele nu trebuie să fie prea 
scrupuloase în metodele lor. 

Treaba a mers. Un valet pudrat a primit cartea de vizită şi 
a plecat cu ea. La un moment dat apăru un secretar palid. 
L-am fentat cu succes. S-a retras înfrânt. Apăru din nou şi- 
mi ceru să-l urmez. Asta am şi făcut. Am intrat într-o 
încăpere spațioasă şi o stenodactilografă, cu figură 
înspăimântată, zbură pe lângă mine ca o nălucă. Apoi uşa se 
închise şi am rămas faţă în faţă cu lordul Nasby. 

Un om mare. Cap mare. Faţă mare. Mustaţă mare. Burtă 
mare. M-am adunat. Nu venisem să comentez burta 
lordului Nasby. Acesta începuse deja să urle la mine. 

— Ei, ce e? Ce vrea Loamsley? Eşti secretara lui? Despre 
ce e vorba? 

— Pentru început, am spus cu cât mai multă răceală am 
fost în stare, nu-l cunosc pe marchizul Loamsley, şi, în mod 
sigur, nici el nu ştie nimic despre mine. l-am luat cartea de 
vizită din casa familiei la care stau şi am scris cu mâna mea 
cuvintele acelea. Era important să vă vad. 


O clipă m-am întrebat dacă pe lordul Nasby îl loveşte sau 
nu apoplexia. În final, înghiţi de două ori, şi depăşi 
momentul. 

— Admir sângele rece pe care-l ai, domnişoară. Ei bine, m- 
ai văzut! Dacă mă interesează ce vrei, vei continua să mă 
vezi exact încă două minute. 

— Îmi vor fi de ajuns, am răspuns. Şi o să vă intereseze. 
Este vorba de „misterul de la Mill House”. 

— Dacă l-ai găsit pe „Bărbatul în costum maro”, scrie-i 
redactorului, mă întrerupse repezit. 

— Dacă mă întrerupeţi, o să dureze mai mult de două 
minute, am spus hotărâtă. N-am găsit „Bărbatul în costum 
maro”, dar e foarte probabil că o voi face. 

Pe cât de scurt am putut, i-am expus faptele accidentului 
din metrou şi concluzia la care ajunsesem. Când am 
terminat, a spus pe neaşteptate. 

— Ce ştii despre craniile brahicefale? 

L-am menţionat pe Papa. 

— Omul - maimuţă? Da? Bun, se pare că ai ceva cap, 
domnişoară. Dar toate astea sunt cam firave, să ştii. 
Insuficient ca s-o porneşti la drum. Şi aşa cum se prezintă... 
Nu ne folosesc la nimic. 

— Sunt perfect conştientă de asta. 

— Atunci, ce doreşti? 

— Vreau o slujbă la ziarul dumneavoastră ca să 
investighez problema. 

— Asta nu se poate. Avem omul nostru special. 

— lar eu deţin cunoştinţele mele speciale. 

— Pe care tocmai mi le-ai împărtăşit ai? 

— Oh, nu, lord Nasby. Mai am ceva în mânecă. 

— Oh, chiar aşa? Pari o fată luminată la minte. Ei bine, ce- 
ar mai fi? 

— Când aşa-zisul doctor a intrat în lift, i-a căzut o bucăţică 
de hârtie. Am ridicat-o. Miroase a naftalină, la fel ca şi 
răposatul. Doctorul, nu. Aşa mi-am dat seama că doctorul 


trebuie s-o fi luat din buzunarul mortului. Pe ea erau scrise 
două cuvinte şi câteva cifre. 

— Să le văd. 

Lordul Nasby întinse neglijent o mână. 

— Nu cred, i-am răspuns zâmbind. Asta e descoperirea 
mea, mă înţelegeţi. 

— Am avut dreptate. Eşti o fată isteaţă. Numai bună dea 
te ocupa de aşa ceva. Nu te-a mustrat cugetul că n-ai 
depus-o la poliţie? 

— Pentru asta am fost acolo azi-dimineaţă. Au insistat în a 
susţine că toată treaba nu are nici o legătură cu afacerea 
de la Marlow, drept care m-am gândit că, în asemenea 
circumstanţe, eram îndreptăţită să o păstrez. 

— Ce om cu vederea îngustă! Ei bine, fata mea, iată tot ce 
pot să fac pentru tine. Mergi înainte pe linia asta a ta. Dacă 
găseşti ceva... Ceva publicabil... Trimite-l aici şi mai vorbim. 
La „Daily Budget” există oricând un loc pentru un talent 
adevărat. Dar mai întâi trebuie s-o dovedeşti. Pricepi? 

I-am mulţumit şi m-am scuzat pentru metodele mele. 

— Să nu mai vorbim de asta. Îmi plac obrăzniciile... Când 
vin de la o fată drăguță. Apropo, ai spus două minute şi ai 
consumat trei, scăzând întreruperile. Pentru o femeie e de- 
a dreptul fantastic! Asta ţine de educaţia ta ştiinţifică. 

Eram iarăşi în stradă, respirând greu, ca şi cum aş fi 
alergat. Am descoperit că era destul de obositor să faci 
cunoştinţă cu lordul Nasby. 

M-am dus acasă într-o stare de euforie. Planul îmi reuşise 
mult mai bine decât aş fi putut vreodată spera. Lordul 
Nasby fusese de-a dreptul fermecător. Acum rămânea doar 
în puterea mea „să o dovedesc”, cum se exprimase el. 
Odată încuiată în cameră, am luat preţioasa bucată de 
hârtie şi am studiat-o atent. Acolo era cheia misterului. 

Pentru început, ce reprezentau cifrele? Erau cinci, dar 
după primele două un punct. „Şaptesprezece... O sută 
douăzeci şi doi”, am îngânat. 

Asta nu părea să ducă la nimic. 


Apoi le-am adunat. În romane lucrul ăsta se făcea adesea 
şi conducea la deducţii surprinzătoare. 

„Unu plus şapte fac opt, şi cu unu fac nouă, plus doi fac 
unsprezece, şi cu doi rezultă treisprezece”. 

Treisprezece! Numărul fatal! Era un semn de avertizare 
să las în pace toată afacerea? Foarte posibil. Oricum, lăsând 
la o parte avertismentul, părea pur şi simplu lipsit de sens. 
Refuzam să cred că, în viaţa reală, un conspirator ar fi ales 
calea aceasta pentru a scrie treisprezece. Dacă se gândise 
la treisprezece, ar fi scris, simplu, treisprezece. 13... Uite- 
aşa. 

Între unu şi doi exista un spaţiu. În consecinţă, am scăzut 
douăzeci şi doi din o sută şaptezeci şi unu. Mi-a dat o sută 
cincizeci şi nouă. Am refăcut scăderea şi mi-a rezultat o 
sută patruzeci şi şase. Nu încăpea nici un dubiu că aceste 
exerciţii de aritmetică erau un antrenament excelent, însă 
privitor la soluţia misterului, păreau total ineficace. Am 
lăsat aritmetica în pace, neaventurându-mă să le mai 
înmulţesc sau să le împart, şi am trecut la cuvinte. 

Kilmorden Castle. Asta era ceva clar. Un loc. Probabil 
reşedinţa unei familii aristocrate.(Vreun moştenitor 
dispărut? Vreun pretendent la titlu?) Sau poate o ruină. (O 
comoară ascunsă?) 

Da, în general, eram înclinată spre teoria comorii 
îngropate. Îndeobşte, cifrele au legătură cu o comoară 
îngropată. Un pas la dreapta, şapte paşi la stânga, sapi 
treizeci de centimetri, cobori douăzeci şi două de trepte. 
Cam aşa ceva. Puteam să descopăr asta mai târziu. 
Deocamdată, trebuia să ajung cât mai repede la Kilmorden 
Castle. 

Am ieşit strategic din cameră şi m-am întors cu cărţi de 
referinţă: „Who's Who”, „Whitaker”, un ghid al obiectivelor 
turistice, o istorie a caselor vechi scoțiene şi o monografie a 
Marii Britanii. 

Timpul trecea. Căutam silitoare, însă din ce în ce mai 
necăjită. În cele din urmă, am închis cu o pocnitură ultima 


carte. Părea să nu existe nici un loc cu numele de 
Kilmorden Castle. Era un hop neaşteptat. Trebuia să existe 
un asemenea loc. De ce să fi inventat cineva un nume ca 
acesta şi să-l mai şi scrie pe o bucată de hârtie? Absurd! 

Mi-a venit o altă idee. Era posibil să fie vreo vilişoară 
amărâtă în una din suburbiile Londrei, al cărei stăpân îi 
dăduse numele ăsta pompos. Dacă era aşa, avea să fie 
înfiorător de greu de găsit. M-am aşezat încruntată pe 
călcâie (întotdeauna când am ceva important de făcut mă 
aşez pe podea) şi m-am întrebat cum Dumnezeu să 
procedez. 

Exista o altă pistă pe care aş fi putut s-o urmez? Am 
reflectat intens şi apoi am sărit în picioare mulţumită. 
Bineînţeles! Trebuia să vizitez „locul crimei”. Cei mai buni 
detectivi întotdeauna o fac! Şi nu contează după cât timp, ei 
întotdeauna găsesc ceva ce poliţia a trecut cu vederea. 
Drumul meu era clar. Trebuia să merg la Marlow. 

Dar cum urma să intru în casă? Am lăsat de o parte câteva 
metode alambicate şi m-am hotărât pentru calea cea mai 
simplă. Casa fusese de închiriat... Probabil că mai era. Aş fi 
putut trece drept o viitoare chiriaşă. 

De asemenea, m-am decis să-i atac pe agenţii imobiliari ca 
sperând că aveau mai puţine case în realitate decât în 
registrele lor. 

Aici, totuşi, calculasem greşit, fără să ţin seama cu cine 
aveam de-a face. Un funcţionar amabil îmi prezentă 
caracteristicile a cel puţin o jumătate de duzină de 
proprietăţi tentante. Mi-a trebuit multă ingeniozitate să le 
găsesc cusururi. La sfârşit mi-a fost teamă că am dat-o în 
bară. 

— Şi chiar nu aveţi nimic altceva? Am întrebat privind 
patetic în ochii funcţionarului. Ceva chiar pe malul fluviului, 
cu o grădiniţă mare şi o cabană mică? Am adăugat, 
rezumând principalele caracteristici de la Mill House, aşa 
cum le citisem prin ziare. 


— Păi, desigur, există şi proprietatea lui sir Eustace Pedler, 
spuse omul cu îndoială. Ştiţi, Mill House. 

— Nu... Nu e unde... M-am bâlbâit eu... (Zău, bâlbâiala a 
început să devină punctul meu forte). 

— Ba da. Unde a fost comisă crima. Probabil, însă, nu v-ar 
plăcea... 

— Oh, nu cred că m-ar deranja, am spus, parcă mai 
revenindu-mi. Simţeam că buna mea credinţă nu era foarte 
convingătoare. Şi, probabil, aş putea s-o obţin ieftin... Date 
fiind circumstanţele. 

O lovitură de maestru, mi-am zis. 

— E posibil. Acum nu mai pretinde nimeni că e uşor de 
închiriat... Servitorii şi toate celelalte, ştiţi cum e. Dacă o să 
vă placă după ce o vedeţi, v-aş sfătui să faceţi o ofertă. Să 
vă scriu un permis? 

— Dacă sunteţi amabil. 

Un sfert de oră mai târziu, eram la căsuţa portarului de la 
Mill House. Am bătut şi, ca răspuns, o femeie înaltă, de 
vârstă mijlocie năvăli literalmente afară. 

— Nimeni n-are voie să intre în casă, ai auzit? M-aţi 
îmbolnăvit voi, reporterii. Sir Eustace a dat ordin... 

— Am înţeles că locuinţa e de închiriat, am spus îngheţat şi 
i-am întins permisul. Bine-nţeles, dacă e deja dată... 

— Oh, vă rog să mă scuzaţi, domnişoară. Am fost tot timpul 
deranjată de ziariştii ăştia. Nici o clipă de linişte. Nu, casa 
n-a fost dată... Şi, probabil, nici n-o să se dea. 

— Nu merge canalizarea? Am şoptit neliniştită. 

— Oh, Doamne, domnişoară, canalizarea e în regulă! Dar 
nu se poate să nu fi auzit de doamna străină care a fost 
omorâtă aici. 

— Cred că am citit ceva prin ziare, am răspuns neglijent. 

Indiferenţa mea o păcăli pe buna femeie. Dacă aş fi trădat 
vreun interes, probabil, ar fi fost mută ca un peşte. Dar, ce 
să-i faci, a căzut în plasă! 

— Cred şi eu, domnişoară! A apărut în toate ziarele. „Daily 
Budget” încă îl mai caută pe omul care a făcut-o. După ei, 


poliţia noastră nu e bună de nimic. Eu sper să-l prindă... 
Deşi, fără doar şi poate, era un tip drăguţ. Avea ceva de 
militar... Ah, aş îndrăzni să spun că a fost rănit în război, 
ştiţi, după aceea unii devin puţin ciudaţi, cum s-a întâmplat 
şi cu băiatul surorii mele. Poate că ea s-a purtat urât cu el... 
Străinii ăştia sunt foarte răi. Totuşi era o femeie frumoasă. 
Stătea acolo, unde staţi dumneavoastră acum. 

— Era blondă sau brunetă? M-am aventurat eu. Din pozele 
astea din ziar nu-ţi poţi da seama. 

— Avea părul negru şi faţă albă... Prea albă ca să fi fost de 
la natură. M-am gândit că buzele ei erau prea puternic 
rujate. Mie nu-mi place asta... Puţină pudră, ici şi colo, e 
altă treabă. 

Discutam acum ca două vechi prietene. Am pus o altă 
întrebare: 

— Părea cât de cât nervoasă sau tulburată? 

— Nici un pic. Zâmbea ca pentru ea, foarte liniştită, ca şi 
cum s-ar fi amuzat de ceva. De asta parcă a căzut cerul pe 
mine când, a doua zi, oamenii ăia au venit în fugă cerând să 
chem poliţia şi spunând că se comisese o crimă. N-am s-o 
uit în viaţa mea, iar să pun piciorul în casă, după ce se 
întunecă, nici să nu aud. Vai, n-aş mai fi rămas în căsuţa 
asta, dacă sir Eustace nu m-ar fi rugat în genunchi să stau. 

— Credeam că sir Eustace Pedler era la Cannes. 

— Acolo şi era, domnişoară. S-a întors la Londra când a 
aflat vestea, iar cât despre rugatu'n genunchi a fost doar un 
fel de-a vorbi, secretarul lui, domnul Pagett, ne-a oferit 
dublu ca să rămânem şi, cum spune John al meu, banii sunt 
bani în ziua de azi. 

Am fost din tot sufletul de acord cu John, deşi nu era o 
remarcă originală. 

— Mă gândesc la tânăr, spuse doamna James, revenind 
brusc la ultima parte a discuţiei. El era tulburat. Ochii lui 
erau de culoare deschisă, i-am remarcat în mod deosebit, 
străluceau. E emoţionat, mi-am zis. Însă nici prin cap nu mi- 


a trecut că ar putea fi ceva în neregulă. Nici chiar când a 
venit la mine din nou, arătând foarte ciudat. 

— Cât timp a stat în casă? 

— Oh, nu mult, să fi stat vreo cinci minute. 

— Ce credeţi, ce înălţime avea? În jur de un metru 
optzeci? 

— Cam aşa. 

— Spuneţi că nu purta barbă? 

— Nu, domnişoară... Nici chiar mustăcioară. 

— Avea cât de cât bărbia lucioasă? Am întrebat brusc. 

Doamna James mă privi impresionată. 

— Păi, acum că aţi menţionat asta, domnişoară, chiar avea. 
Dar cum le ştiţi? 

— E curios, însă criminalii au adesea bărbia lucioasă, i-am 
explicat vag. 

Doamna James acceptă cu bună credinţă explicaţia. 

— Zău, domnişoară, n-am mai auzit asta până acum. 

— Îmi închipui că n-aţi observat ce fel de cap avea, nu-i 
aşa? 

— Un cap obişnuit, domnişoară. Să vă aduc cheile. 

Le-am luat şi mi-am continuat drumul spre Mill House. 

Până aici eram mulţumită de reconstituirea mea. Îmi 
dădusem seama că diferenţa dintre bărbatul descris de 
doamna James şi „doctorul” meu din metrou era 
neesenţială. „Doctorul” păruse să fie de vârstă mijlocie, însă 
mi-am amintit că se aplecase asupra cadavrului cu uşurinţa 
unui tânăr. Avea o supleţe care indica nişte încheieturi 
tinere. 

Victima accidentului („omul naftalină”, cum îi ziceam eu) şi 
femeia străină, doamna De Castina, sau cum o fi chemat-o 
în realitate avuseseră stabilit să se întâlnească la Mill 
House. Aşa am făcut eu legătura între cele două cazuri. Fie 
că se temeau că erau urmăriţi, fie din alt motiv, au găsit o 
metodă ingenioasă de a se întâlni, procurându-şi, amândoi, 
câte un permis de a vizita casa aceea. În felul acesta, 
întâlnirea lor ar fi părut absolut întâmplătoare. 


Că „omul naftalină' l-a văzut brusc pe „doctor” şi că 
întâlnirea era total neaşteptată şi l-a alarmat era un aspect 
de care eram absolut sigură. Ce se întâmplase pe urmă? 
„Doctorul” îşi reluase înfăţişarea normală şi-o urmase pe 
femeie la Marlow. Dar era posibil să-şi fi scos destul de 
grăbit barba, urme de lipici rămânându-i încă pe bărbie. De 
aici întrebarea pe care i-o pusesem doamnei James. 

Frământată de gânduri, am ajuns la uşa uşor demodată de 
la Mill House. Am descuiat-o şi am intrat. Holul era scund şi 
întunecos, mirosea a stătut şi mucegai. M-am înfiorat fără 
să vreau. Oare femeia care venise „zâmbind ca pentru 
sine”, în urmă cu câteva zile, nu simţise nici un fior de 
premoniţie când intrase în casa asta? Îi îngheţase zâmbetul 
pe buze şi îşi simţise inima prinsă ca într-un cleşte? Sau 
urcase la etaj, zâmbind încă, nepresimţind năpasta care, 
atât de curând, avea să se abată asupra ei? Inima îmi bătu 
puţin mai repede. Oare casa chiar era pustie? Nu mă 
aştepta şi pe mine sfârşitul? Pentru prima dată înţelegeam 
sensul mult vehiculatului cuvânt „atmosferă”. În casa aceea 
exista atmosferă, o atmosferă de cruzime, de ameninţare, 
de rău. 

Dând la o parte temerile care mă apăsau, am urcat repede 
la etaj. Nu mi-a fost deloc greu să găsesc camera în care se 
petrecuse tragedia. În ziua în care fusese descoperit 
cadavrul plouase cu găleata, şi bocanci mari, plini de noroi, 
lăsaseră urme aproape peste tot, pe podeaua goală. M-am 
întrebat dacă şi criminalul lăsase vreo urmă de paşi în ziua 
precedentă. În cazul acesta, era foarte probabil ca poliţia să 
nu fi vrut să divulge acest lucru, dar, gândindu-mă mai bine, 
am hotărât că nu fusese cazul. Vremea era frumoasă şi 
uscată. 

În cameră nu se afla nimic interesant. Era aproape 
pătrată, cu două nişe prevăzute cu ferestre mari, pereţi 
albi, simpli şi podeaua pătată acolo unde nu se putea vedea 
urma covorului scos. Am cercetat-o cu atenţie, dar n-am 


găsit nimic. Părea puţin probabil ca detectiva de ocazie să 
găsească vreun indiciu scăpat din vedere. 

Luasem cu mine un creion şi un carnet. Nu prea aveam 
nimic de notat, dar am făcut conştiincioasă o schiţă a 
camerei, mai mult ca să-mi acopăr dezamăgirea provocată 
de eşec. În timp ce vroiam să bag la loc creionul în geantă, 
acesta îmi alunecă din mână şi se rostogoli în lungul 
podelei. 

Mill House era o casă foarte bătrână, iar podeaua nu mai 
era dreaptă. Creionul se rostogoli cu o viteză crescândă 
până când se opri sub una dintre ferestre. Ferestrele din 
nişe erau prevăzute cu pervazuri late şi sub fiecare se afla 
un dulap. Creionul meu se oprise exact în uşa dulapului. 
Dulapul era închis, dar mi-a trecut prin minte că dacă ar fi 
fost deschis, creionul ar fi intrat înăuntru. Am deschis uşa şi 
imediat creionul meu s-a rostogolit înăuntru şi s-a aşezat 
modest în colţul cel mai îndepărtat. Am cotrobăit prin el, 
remarcând în timpul ăsta că, datorită lipsei de lumină şi a 
formei aparte a dulapului, nu puteai vedea nimic, trebuind 
doar să pipăi. În afara creionului meu, în dulap nu era 
nimic, dar fiind încăpăţânată din fire am încercat în cel de 
sub fereastra de alături. 

La prima vedere, şi acesta părea gol, însă am bâjbâit cu 
perseverenţă şi tenacitatea mi-a fost răsplătită când am 
simţit sub degete un cilindru tare, din hârtie, ce zăcea într- 
un fel de jgheab, sub adâncitură, în colţul din fund al 
dulapului. Cum l-am luat în mână, am ştiut ce era. Un 
rolfilm Kodak. Asta da descoperire! 

M-am gândit, desigur, că rolfilmul putea să fie unul vechi 
ce aparţinea lui sir Eustace Pedler şi care nu fusese 
descoperit la golirea dulapului. Însă nu credeam, să fie aşa. 
Învelitoarea roşie, de hârtie, arăta mult prea nouă. Era 
prăfuită doar atât cât să fi stat acolo vreo două, trei zile... 
Adică de când cu crima. Dacă ar fi rămas mai mult timp, ar 
fi fost acoperită cu un strat gros de praf. 


Cui îi scăpase? Femeii sau bărbatului? Mi-am amintit că 
din poşeta femeii se părea că nu lipsea nimic. Dacă s-ar fi 
deschis în timpul încăierării şi rolfilmul ar fi căzut, în mod 
sigur, s-ar fi împrăştiat pe jos şi câteva monede. Nu, nu 
femeia pierduse rolfilmul. 

Am adulmecat brusc şi bănuitoare. Devenise mirosul de 
naftalină o obsesie a mea? Puteam să jur că şi rolfilmul 
mirosea la fel? L-am dus la nas. Avea obişnuitul său miros 
propriu, însă, în afară de el, am detectat şi pe cel ce nu-l 
puteam să îl sufăr. Curând am descoperit cauza. O scamă 
de material se agăţase de un capăt al lemnului din centrul 
rolfilmului şi scama aceea era puternic impregnată cu miros 
de naftalină. La un moment dat, rolfilmul trebuie să se fi 
aflat în buzunarul bărbatului ce fusese omorât în metrou. El 
să fi fost cel ce-l scăpase aici? Greu de crezut. Se cunoşteau 
toate deplasările sale. 

Nu, era celălalt bărbat, „doctorul”. Luase rolfilmul odată 
cu hârtia. Lui îi scăpase, în timp ce se lupta cu femeia. 

Aveam cluul! Trebuia doar să dau filmul la developat şi 
apoi aveam ce cerceta. 

Foarte optimistă, am părăsit casa, i-am înapoiat cheile 
doamnei James şi am plecat cât am putut de repede spre 
gară. Pe drumul de întoarcere în oraş, am scos hârtia şi am 
studiat-o cu alţi ochi. Dintr-o dată cifrele căpătară o 
semnificaţie. Dacă reprezentau o dată? 17 1 22. 17 ianuarie 
1922. Sigur asta trebuia să fie! Ce proastă că nu mi-am dat 
seama înainte! Dar în cazul ăsta, trebuia să descopăr unde 
era Kilmorden Castle, căci astăzi era 14. Trei zile. Destul de 
puţin... Aproape nimic când habar n-ai încotro s-o apuci! 

Era prea târziu să dau filmul la developat în ziua aceea. A 
trebuit să mă grăbesc spre casă ca, la Kensington, să nu 
întârzii la cină. Mi-a trecut prin minte că aveam o cale 
simplă de a verifica dacă vreuna dintre concluziile mele era 
corectă. L-am întrebat pe domnul Flemming dacă printre 
lucrurile mortului se afla un aparat de fotografiat. Ştiam că 
îl interesase cazul şi cunoştea toate amănuntele. 


Spre mirarea şi supărarea mea mi-a spus că nu existase 
nici un aparat de fotografiat. Toate lucrurile lui Carton 
fuseseră meticulos cercetate în speranţa că s-ar putea 
descoperi ceva care să arunce o oarecare lumină asupra 
stării sale mintale. Era absolut sigur că nu se găsise nici un 
fel de aparat fotografic. 

Teoria mea se cam clătina. Dacă nu avusese nici un aparat 
de fotografiat de ce să fi purtat la el un rolfilm? 

În dimineaţa zilei următoare mi-am luat preţiosul rolfilm şi 
l-am dus la developat. Eram atât de agitată încât am 
străbătut pe jos drumul până la Regent Street unde se afla 
marea firmă Kodak. L-am predat şi am cerut să mi se facă 
câte o fotografie după fiecare poziţie. Omul dădu la o parte 
o grămadă de filme în cilindrii de metal galben pentru 
tropice, şi îl apucă pe-al meu. 

— Cred că aţi făcut o greşeală, zise el zâmbind. 

— Oh, nu, sunt sigură că nu. 

— Mi-aţi dat un rolfilm greşit. Acesta nu e folosit. 

Am ieşit cât de demnă am putut. Îndrăznesc să spun că e 
bine, din când în când, să-ţi dai seama cât de tâmpit poţi să 
fii! Însă nimeni nu gustă autocritica. 

Şi atunci, tocmai când treceam pe lângă una din marile 
agenţii navale, m-am oprit brusc. În vitrină era un minunat 
model al unuia dintre vapoarele agenţiei şi pe el era scris 
„Kenilworth Castle”. O idee nebună m-a străfulgerat. Am 
deschis uşa şi am intrat. M-am îndreptat spre ghişeu şi cu 
un glas gâtuit (neprefăcut, de data asta) am îngânat: 

— Kilmorden Castle”? 

— Pe 17, din Southampton. Capetown? Clasa întâi sau a 
doua? 

— Cât costă? 

— La clasa întâi, optzeci şi şapte de lire... 

L-am întrerupt. Coincidenţa era prea mare. Exact la atât 
se cifra moştenirea mea! Puteam să risc totul pe-o carte. 

— Clasa întâi, am spus. 

Începea aventura! 


(Extrase din jurnalul lui sir Eustace Pealer, parlamentar.) 

Extraordinar, dar se pare că mi-e dat să nu am niciodată o 
fărâmă de tihnă. Sunt un om căruia îi place traiul liniştit. 
Îmi place clubul meu, partida mea de bridge, o masă bună 
şi un vin ales. Îmi place Anglia vara şi Riviera iarna. N-am 
nici cea mai mică dorinţă să particip la întâmplări 
senzaţionale. Uneori, în faţa unui foc bun, n-am nimic 
împotrivă să citesc despre ele în ziare. Dar atât îmi ajunge. 
Scopul meu în viaţă este să trăiesc confortabil. Am 
consacrat un anumit volum de gânduri şi o considerabilă 
sumă de bani realizării acestui deziderat. Dar nu pot spune 
că am reuşit întotdeauna. Dacă evenimentele nu mi se 
întâmplă mie personal, au loc în jurul meu şi, în mod 
frecvent, împotriva voinţei mele, sunt implicat. Urăsc să fiu 
implicat. 

Astea toate pentru că Guy Pagett a intrat în dormitorul 
meu azi-dimineaţă cu o telegramă în mână şi cu o faţă lungă 
ca de înmormântare. 

Guy Pagett este secretarul meu, un tip zelos, silitor, 
muncitor, admirabil din toate punctele de vedere. Nu 
cunosc pe nimeni care să mă supere mai mult. De câtva 
timp îmi storc creierii cum să scap de el. Dar nu poţi 
concedia tam-nisam un secretar doar pentru că preferă să 
muncească în loc să se distreze, îi place să se scoale cu 
noaptea în cap şi n-are absolut nici un viciu. Singurul lucru 
amuzant la tipul ăsta este faţa. Are una de otrăvitor din 
secolul al paisprezecelea... Genul de om pe care cei din 
neamul Borgia l-ar fi tocmit să le ducă la împlinire planurile 
lor sinistre. 

Nu m-ar fi deranjat atât de tare, dacă Pagett nu mă făcea 
şi pe mine să muncesc. Ideea mea despre muncă este că 
reprezintă ceva care trebuie întreprins uşurel, în joacă... 
Un fleac, de fapt! Mă îndoiesc că Guy Pagett s-a jucat cu 
ceva, vreodată, în viaţa lui. Elia totul în serios. Iată de ce e 
atât de dificil traiul cu omul ăsta. 


Săptămâna trecută am avut strălucita idee de a-l trimite la 
Florenţa. Vorbea despre Florenţa şi despre cât de mult ar 
vrea să se ducă acolo. 

— Dragă băiete, am strigat, ai să pleci mâine. Îţi plătesc 
toate cheltuielile. 

Ianuarie nu e perioada de mers la Florenţa, dar pentru 
Pagett ar fi fost totuna. Mi-l imaginam umblând pe acolo, cu 
ghidul în mână, vizitând cu religiozitate toate galeriile de 
pictură. lar pentru o săptămână de libertate scăpăm ieftin 
ca preţ. 

A fost o săptămână încântătoare. Am făcut tot ce-am vrut 
şi ce n-am vrut. Dar când am mijit ochii şi l-am întrezărit pe 
Pagett interpus între mine şi lumina nefireştii ore 9 azi- 
dimineaţă mi-am dat seama că s-a zis cu libertatea. 

— Dragă, am mormăit, înmormântarea a avut deja loc, sau 
e ceva mai târziu? 

Pagett nu apreciază umorul sec. S-a mulţumit doar să mă 
privească lung. 

— Aşadar ştiţi, sir Eustace? 

— Să ştiu ce? Am rostit ţâfnos. După expresia feţei 
dumitale am dedus că vreo rudă apropiată şi dragă urma să 
fie înmormântată în dimineaţa asta. 

Pagett ignora pe cât putea gluma. 

— M-am gândit eu că nu puteaţi să ştiţi despre asta. Arătă 
telegrama. Ştiu că nu suportaţi să fiţi trezit devreme... Dar 
e nouă - Pagett insistă să se refere la ora nouă ca fiind 
practic mijlocul zilei - şi m-am gândit că, date fiind 
circumstanţele... Îmi arătă iarăşi telegrama. 

— Ce e chestia aia? Am întrebat. 

— Este o telegramă de la poliţia din Marlow. O femeie a 
fost omorâtă în casa dumneavoastră. 

Asta m-a trezit de tot şi am lăsat gluma. 

— Ce neobrăzare! Am exclamat. De ce în casa mea? Cine a 
omorât-o? 

— Nu scrie. Presupun că va trebui să ne întoarcem imediat 
la Londra, sir Eustace. 


Presupui greşit. De ce să ne întoarcem la Londra? 

— Poliţia... 

— La naiba, ce treabă am eu cu poliţia? 

— Păi, e casa dumneavoastră. 

— Ăsta e mai degrabă ghinionul meu, decât vina mea. 

Guy Pagett dădu sumbru din cap. 

— Va avea un efect nefericit asupra constituantei, remarcă 
el lugubru. 

Nu vedeam de ce... Şi totuşi aveam sentimentul că, în 
probleme de genul ăsta, instinctul lui Pagett nu dădea greş 
niciodată. La prima vedere, un membru al Parlamentului nu 
are de ce să fie mai puţin eficient doar din cauză că o 
tânără de pripas vine şi se lasă omorâtă în casa pustie a 
acestuia... Dar asta nu-i o poveste pe care respectabilul 
electorat britanic s-o privească cu ochi buni. 

— Mai era şi străină, ceea ce înrăutăţeşte şi mai tare 
lucrurile, continuă Pagett sinistru. 

Din nou i-am dat dreptate. Dacă e discreditabil să ai o 
moartă în casă, e şi mai discreditabil dacă e străină. O altă 
idee m-a fulgerat. 

— Cerule, am exclamat, sper că asta n-a tulburat-o pe 
Caroline! 

Caroline este doamna care îmi găteşte. Întâmplător e şi 
soţia grădinarului meu. Nu ştiu cum e ca soţie, dare o 
bucătăreasă excelentă. John, pe de altă parte, nu e un 
grădinar bun... Dar îi tolerez lenea şi l-am lăsat să locuiască 
în căsuţa portarului numai pentru felul în care găteşte 
Caroline. 

— Nu-mi închipui că o să mai rămână după întâmplarea 
asta. 

— Întotdeauna ai fost un tip optimist, Pagett. 

Mă aştept că va trebui să mă întorc la Londra. Pagett e 
ferm convins că o să mă duc. Şi mai e şi Caroline care 
trebuie împăcată. 

După-trei zile. 


Mi se pare incredibil că cineva, care poate pleca pe timpul 
iernii din Londra, n-o face! E o climă îngrozitoare. Toată 
încurcătura asta e foarte deranjantă. Agenţii imobiliari spun 
că, după toată publicitatea care i s-a făcut, pe viitor va fi 
aproape imposibil de închiriat Mill House. Caroline s-a lăsat 
împăcată... cu salariu dublu. I-am fi putut trimite din 
Cannes o telegramă cu acelaşi efect. De fapt, cum am 
susţinut tot timpul, n-a avut nici un rost să venim aici. Mă 
voi întoarce mâine. 

O zi mai târziu. 

S-au petrecut câteva lucruri surprinzătoare. Pentru 
început, l-am întâlnit pe Augustus Milray, cel mai perfect 
exemplar de măgar bătrân pe care l-a produs guvernul 
actual. M-a tras de o parte, într-un colţ liniştit al clubului, 
într-o manieră care trăda diplomaţia secretă. Mi-a vorbit o 
groază. Despre Africa de Sud şi situaţia industrială de 
acolo. Despre zvonurile crescânde privitoare la căderea 
randului?2. Despre cauzele secrete care determină această 
cădere. Am ascultat cât am putut derăbdător. În final, şi-a 
coborât glasul până la şoaptă şi mi-a explicat că ieşiseră la 
lumină anumite documente care se cuveneau înmânate 
generalului Smuts. 

— Nu mă îndoiesc că ai dreptate, am spus, înăbuşindu-mi 
un căscat. 

— Dar cum să facem să ajungă la el? Poziţia noastră în 
problema respectivă e delicată... Foarte delicată. 

— Dar poşta ce are? Am spus vioi. Lipeşte un timbru de doi 
penny şi aruncă-le în cea mai apropiată cutie poştală. 

Păru foarte şocat de sugestia mea. 

— Dragul meu Pedler! Poşta obişnuită! 

Întotdeauna a fost un mister pentru mine de ce guvernele 
folosesc mesageri secreţi şi acordă atâta importanţă 
documentelor confidenţiale. 

— Dacă nu-ţi place poşta, trimite pe unul din tinerii 
dumitale de la Foreign Office. Se va bucura de excursie. 


— Imposibil, spuse Milray, clătinând din cap ca un senil. 
Avem motivele noastre, dragul meu Pedler... Te asigur că 
avem motivele noastre. 

— Ei bine, am rostit ridicându-mă, toate astea sunt foarte 
interesante, dar trebuie să plec... 

— O clipă, dragul meu Pedler, o clipă, te implor. Acum 
spune-mi, aşa, între patru ochi, e adevărat că intenţionezi 
să vizitezi curând Africa de Sud? Ştiu că ai afaceri mari în 
Rhodesia şi problema intrării Rhodesiei în Uniune e de un 
interes vital pentru dumneata. 

— Păi, mă gândisem să plec cam peste o lună. 

— N-ai putea-o face mai curând? Luna asta? Săptămâna 
asta, de fapt? 

— Aş putea, am spus, privindu-l cu un oarecare interes. 
Dar nu ştiu dacă vreau în mod deosebit. 

— I-ai face un mare serviciu guvernului... Un foarte mare 
serviciu. Nu o să-ţi fie... Ăă... Nerecunoscător. 

— Cu alte cuvinte vrei să fac pe poştaşul? 

— Exact. N-ai o poziţie oficială, iar călătoria dumitale nu 
are de ce să bată la ochi. Totul ar fi perfect. 

— Ei bine, am spus încetişor, nu m-ar deranja. Singurul 
lucru pe care ard de nerăbdare să-l fac este să părăsesc 
Anglia cât mai curând cu putinţă. 

— Vei găsi clima Africii de Sud încântătoare... Absolut 
încântătoare. 

— Dragul meu, cunosc totul despre climă. Am fost acolo 
puţin înainte de război. 

— Îţi sunt cu adevărat obligat, Pedler. Îţi voi trimite 
pachetul printr-un mesager. Să fie înmânat personal 
generalului Smuts, ai înţeles? „Kilmorden Castle” ridică 
ancora sâmbătă... E un vapor foarte bun. 

L-am însoţit puţin pe Pall Mall, înainte de a ne despărți. 
Mi-a strâns cu căldură mâna şi mi-a mulţumit din nou. 

M-am îndreptat către casă reflectând asupra curioaselor 
ocolişuri ale politicii de stat. 


În seara următoare, Jarvis, valetul meu, m-a informat că 
un domn doreşte să mă vadă într-o problemă personală, dar 
a refuzat să-şi dea numele. Dintotdeauna am avut o teamă 
cumplită de agenţii de asigurări, aşa că i-am spus lui Jarvis 
să-i transmită că nu pot să-l primesc. Din nefericire, Guy 
Pagett, când putea fi şi el, pentru prima dată, de un real 
folos, zăcea răpus de o criză de bilă. Bărbaţii ăştia serioşi, 
muncitori, de regulă stau prost cu stomacul şi sunt 
predispuşi la crize biliare. 

Jarvis se întoarse. 

— Domnul mi-a zis să vă spun că vine din partea domnului 
Milray. 

Asta schimba situaţia. După câteva minute, eram faţă în 
faţă cu vizitatorul meu, în bibliotecă. Era un tânăr bine 
clădit, cu o faţă puternic arsă de soare. O cicatrice îi brăzda 
obrazul în diagonală, din colţul ochiului până la maxilar, 
desfigurând ceea ce trebuie să fi fost cândva un chip 
frumos, deşi întrucâtva nepăsător. 

— Ei bine, care-i problema, am întrebat. 

— Domnul Milray m-a trimis la dumneavoastră, sir 
Eustace. Vă voi însoţi în Africa de Sud, ca secretar. 

— Dragul meu, am deja un secretar. Nu-mi trebuie altul. 

— Eu cred că da, sir Eustace. Unde este secretarul 
dumneavoastră acum? 

— Are o criză de bilă, i-am explicat. 

— Sunteţi sigur că e doar o criză de bilă? 

— Bine-nţeles că e. Are predispoziţie spre aşa ceva. 

Vizitatorul meu zâmbi. 

— Poate să fie sau poate să nu fie o criză de bilă. Timpul o 
va dovedi. Însă eu am să vă spun un lucru, sir Eustace. 
Domnul Milray n-ar fi surprins să afle că secretarul 
dumneavoastră a fost ţinta unui atentat menit să-l elimine. 
Oh, dumneavoastră personal nu aveţi de ce să vă temeţi - 
îmi închipui că o umbră de panică îmi fluturase pe faţă - 
dumneavoastră nu sunteţi ameninţat. Odată eliminat 
secretarul, va fi uşor de ajuns la dumneavoastră. În orice 


caz, domnul Milray doreşte să vă însoțesc. Capitolul - bani 
este treaba noastră, însă de paşaport vă veţi ocupa 
dumneavoastră, ca şi cum v-aţi fi hotărât că aveţi nevoie de 
un al doilea secretar. 

Părea un tânăr hotărât. Ne-am uitat unul la altul şi eu am 
fost cel care a lăsat ochii în jos. 

— Foarte bine, am spus firav. 

— Nu veţi spune nimănui că vă însoțesc. 

— Foarte bine, am repetat. 

În definitiv poate că era mai bine să-l am cu mine pe tipul 
ăsta, însă aveam o presimţire că eram pe cale de-a da de 
bucluc. Tocmai când credeam că dădusem de linişte! 

L-am oprit, în timp ce se întorsese să plece. 

— Are ceva dacă aş şti numele noului meu secretar? L-am 
întrebat sarcastic. 

Reflectă o clipă. 

— Harry Rayburn pare să fie un nume foarte potrivit, 
răspunse calm. 

Era un mod curios de prezentare. 

— Foarte bine, am spus pentru a treia oară. 

(Reluarea povestirii lui Anne) 

Este foarte nedemn de o eroină să aibă rău de mare. Cu 
cât vaporul se leagănă şi se înclină mai tare, cu atât îi place 
mai mult. În timp ce toţi ceilalţi zac răpuşi de rău, ea 
singură străbate puntea, înfruntând dezlănţuirea naturii, 
sfidând furtuna. Îmi pare rău că trebuie să spun că la 
primul tangaj al lui „Kilmorden”, m-am făcut palidă şi am 
alergat jos. O stewardesă simpatică mă luă în primire. Îmi 
sugeră pâine prăjită şi bere de ghimber. 

Trei zile am rămas în cabină, gemând. Uitasem de tot de 
scopul meu. Nu mă mai interesa câtuşi de puţin să rezolv 
mistere. Nu mai eram acea Anne care se întorsese atât de 
radioasă de la agenţia navală în casa din South Kensington 
Square. 

Zâmbesc şi acum când îmi amintesc de intrarea mea 
intempestivă în salon. Doamna Flemming era singură. A 


întors capul când am intrat. 

— Anne, draga mea, tu eşti? Aş vrea să vorbesc ceva cu 
tine. 

— Vă ascult, am spus, înfrânându-mi nerăbdarea. 

— Domnişoara Emery plecă. Domnişoara Emery era 
guvernanta. Cum n-ai găsit nimic până acum, mă întrebam 
dacă ai avea ceva împotrivă... Dacă ai fi atât de drăguță să 
rămâi de tot la noi. 

Am fost mişcată. Nu mă iubea, o ştiam. Oferta ei izvora 
doar dintr-o milă pur creştinească. M-am simţit ruşinată 
pentru criticile pe care i le adusesem în gând. Într-un 
impuls, am străbătut camera şi m-am aruncat de gâtul ei. 

— Sunteţi o scumpă, am spus. O scumpă, o scumpă, o 
scumpă! Vă mulţumesc atât de mult! Însă nu vă faceţi 
probleme, sâmbătă plec în Africa de Sud. 

Buna femeie tresărise în faţa atacului meu neaşteptat. Nu 
era obişnuită cu dovezi de afecţiune bruşte. Cuvintele mele 
o năuciseră şi mai tare. 

— În Africa de Sud? Draga mea Anne, lucrurile de genul 
ăsta se fac cu multă grijă. 

Asta îmi mai trebuia! I-am explicat că îmi cumpărasem 
deja biletul şi, că odată ajunsă, mă voi angaja ca servitoare. 
Asta era tot ce-mi venise în cap pe moment. l-am spus că în 
Africa de Sud se căutau mult servitoarele, am asigurat-o că 
eram în stare să-mi port de grijă şi singură, şi, în cele din 
urmă, cu un oftat de uşurare că scapă de mine, a acceptat 
proiectul meu fără alte comentarii. La despărţire, mi-a 
strecurat în mână un plic. Înăuntru am găsit cinci bancnote 
noi, foşnitoare, de câte cinci lire, şi cuvintele: „Sper că nu te 
vei simţi ofensată şi le vei accepta împreună cu toată 
dragostea mea”. Era o femeie foarte bună, generoasă. N-aş 
fi putut să continui să trăiesc în aceeaşi casă cu ea, dar îi 
recunoşteam adevăratele calităţi. 

Aşa că iată-mă, cu douăzeci şi cinci de lire în buzunar, 
înfruntând lumea, pregătită să gust aventura. 


În a patra zi, stewardesa m-a mânat, în sfârşit, sus pe 
punte. Sub impresia că jos aş muri mai repede, refuzasem 
cu încăpățânare să-mi părăsesc patul. Acum reuşise să mă 
tenteze cu priveliştea Madeirei. Speranţa încolţi în pieptul 
meu. Aş fi putut părăsi vaporul şi cobori pe uscat ca să fiu 
servitoare acolo. Orice, dar pământ să fie. 

Înfofolită în pături, cu picioarele moi ca de pisică jigărită, 
m-am târât sus şi am căzut ca o masă inertă într-un şezlong. 
Zăceam acolo cu ochii închişi, urând viaţa. 
Supraveghetorul, un tânăr blond cu faţa rotundă, 
copilăroasă, veni şi se aşeză lâagă mine. 

— Helo! Îţi cam plângi de milă, hai? 

— Da, i-am răspuns, urându-l şi pe el. 

— Ah, n-ai să te mai recunoşti în câteva zile. Ne-a scuturat 
destul de binişor în ocean, dar ne aşteaptă o vreme calmă. 
Te mai întreb mâine de sănătate. 

Nu i-am răspuns. 

— Crezi că n-ai să-ţi mai revii niciodată, nu? Dar am văzut 
oameni mult mai rău ca dumneata, iar după două zile, erau 
sufletul navei. La fel se va întâmpla şi cu dumneata. 

Nu aveam destulă putere ca să-i spun în faţă căeun 
mincinos. I-am transmis-o din ochi. Mai flecari vreo câteva 
minute, apoi binevoi să plece. Lumea trecea în sus şi-n jos, 
perechi agere „făcând mişcare”, copii zburdalnici, tineri 
râzând. Câţiva suferinzi palizi zăceau, ca şi mine, în 
şezlonguri. 

Aerul era plăcut, înviorător, nu prea rece, iar soarele 
strălucea. Treptat, m-am simţit ceva mai bine. Am început 
să urmăresc lumea. M-a atras în mod deosebit o femeie. 
Avea în jur de treizeci de ani, era de înălţime medie şi 
foarte blondă, cu o faţă rotundă cu gropiţe şi ochi foarte 
albaştri. Îmbrăcămintea ei, deşi foarte simplă, avea acel aer 
nedefinit al „croielii” care vorbea de Paris. În plus, într-un 
mod plăcut dar stăpân pe sine, părea să domine vasul! 

Stewarzii de punte alergau de colo-colo să-i îndeplinească 
ordinele. Avea un şezlong special şi o mulţime de perne. Se 


răzgândi de trei ori până să se hotărască unde i-ar place să- 
i fie aşezat. Prin totul rămânea atrăgătoare şi fermecătoare. 
Părea să fie unul dintre acei puţini oameni din lume care 
ştiu ce vor, găsesc ce caută şi o fac fără luptă. Mi-am zis că 
dacă am să-mi revin vreodată - ceea ce nu se va întâmpla - 
m-ar amuza să stau de vorbă cu ea. 

Am ajuns la Madeira în jurul prânzului. Eram încă prea 
slăbită ca să mă mişc, dar m-am bucurat de priveliştea 
pitoreştilor negustori care au urcat la bord şi şi-au 
împrăştiat marfa pe punți. Aveau şi flori. Mi-am îngropat 
nasul într-un imens buchet de violete gingaşe şi m-am simţit 
mult mai bine. De fapt, m-am gândit că nu era exclus să 
apuc sfârşitul călătoriei. Când stewardesa mea mi-a vorbit 
de cât de delicioasă era supa de pui, abia dacă am protestat 
slab. Când mi-a adus-o, am mâncat-o, cu plăcere. 

Atrăgătoarea mea femeie coborâse pe uscat. Se întoarse 
escortată de un bărbat înalt, cu înfăţişare de militar, cu 
părul negru şi faţa bronzată pe care îl remarcasem bătând 
puntea în sus şi-n jos, în cursul dimineţii. L-am catalogat 
imediat ca fiind unul dintre acei bărbaţi viguroşi şi tăcuţi 
din Rhodesia. Avea cam patruzeci de ani, tâmplele 
grizonate şi era de departe cel mai frumos bărbat de pe 
vapor. 

Când stewardesa mi-a mai adus o pătură, am întrebat-o 
cine era femela aceea frumoasă. 

— O bine cunoscută doamnă din înalta societate, doamna 
Clarence Blair. Trebuie să fi citit despre ea în ziare. 

Am dat din cap, privind-o cu şi mai mult interes. Doamna 
Blair era într-adevăr binecunoscută ca una dintre cele mai 
sclipitoare femei ale zilei. Am observat, cu o oarecare undă 
de amuzament, că se afla în centrul atenţiei. Câţiva au 
încercat să facă cunoştinţă cu ea, cu acea plăcută lipsă de 
formalism care pe vapor e permisă. Am admirat felul 
politicos în care i-a pus la punct. Părea să-l fi adoptat pe 
puternicul, tăcutul bărbat, drept cavalerul ei special, iar el 
părea măgulit de privilegiul ce i se acordase. 


În dimineaţa următoare, spre surprinderea mea, după ce 
dădu câteva ture pe punte cu politicosul său însoțitor, 
doamna Blair se opri lângă scaunul meu. 

— "Te simţi mai bine astăzi? 

I-am mulţumit şi i-am spus că parcă începeam să mă simt o 
fiinţă umană. 

— Ieri arătai rău. Colonelul Race şi cu mine eram siguri că 
vom participa la o palpitantă înmormântare în mare... Dar 
ne-ai dezamăgit. 

Am râs. 

— Mi-a făcut bine că am ieşit la aer. 

— Nimic nu e mai bun ca aerul proaspăt, spuse zâmbind 
colonelul Race. 

— Poţi să şi mori închis în cabinele alea îmbâcsite, declară 
doamna Blair, lăsându-se să cadă pe scaunul de alături şi 
concediindu-şi însoţitorul cu o mişcare uşoară a capului. 

— Sper că ai una care dă pe punte. 

Am clătinat din cap. 

— Fată dragă! De ce nu te muţi? Sunt o grămadă de 
cabine. Multă lume a coborât la Madeira, iar vaporul e 
aproape gol. Vorbeşte cu supraveghetorul. E un puşti 
drăguţ... Mi-a schimbat cabina cu una foarte frumoasă, 
pentru că cealaltă nu-mi plăcea. Vorbeşte cu el la masă, 
când cobori. 

M-am cutremurat. 

— N-aş fii în stare să mă mut. 

— Nu fi prostuţă. Vino cu mine să dăm o raită! 

Îmi zâmbi încurajator şi gropiţele îi apărură în obraji. La 
început mi-am simţit picioarele foarte moi, dar mergând în 
susul şi-n josul punţii am început să mă deprind a fi o fiinţă 
mai în formă. 

După câteva ture, colonelul Race reveni lângă noi. 

— De pe partea cealaltă se poate vedea marele pisc, Pico 
de Teide, din Ienerife. 

— Zău? L-aş putea fotografia, nu crezi? 

— Nu... Dar asta nu te va împiedica să te repezi s-o faci. 


Doamna Blair râse. 

— Eşti rău. Am făcut unele fotografii foarte bune. 

— Ce să zic, cam trei la sută! 

Ne-am dus împreună pe partea cealaltă a punţii. În zare, 
strălucind nins în soare, învăluit într-o fină ceaţă roz, se 
înălța piscul uriaş. Am scos o exclamaţie de încântare. 
Doamna Blair alergă după aparatul său de fotografiat. 

Ignorând comentariile sarcastice ale colonelului Race, 
începu să fotografieze cu nădejde. 

— Gata, s-a terminat filmul. Oh, tonul îi deveni brusc 
bosumflat, am avut tot timpul obturatorul pus. 

— Întotdeauna îmi place să văd un copil cu o jucărie nouă, 
îngână colonelul 

— Ce insuportabil eşti... Dar am un film nou. 

Îl scoase triumfătoare din buzunarul puloverului. O 
înclinare neaşteptată a vaporului o dezechilibră, şi, în timp 
ce se agăţă de balustradă, rolfilmul îi căzu peste bord. 

— Oh! Strigă doamna Blair, comic înspăimântată. Credeţi 
că a căzut în apă? 

— Nu, s-ar putea să fii destul de norocoasă să-l fi pocnit în 
cap pe un ghinionist steward de pe puntea de dedesubt. 

Un băieţel, care ajunsese neobservat la câţiva paşi de noi, 
suflă asurzitor într-o goarnă. 

— Prânzul, anunţă încântată doamna Blair. În afară de 
două ceşti de supă, n-am mâncat nimic de la micul dejun. 
Mergi la masă, domnişoară Beddingfeld? 

— Păi... Da, chiar că mi-e foame. 

— Splendid. Ştiu că stai la masa supraveghetorului. 
Vorbeşte-i despre cabina. 

M-am dus jos în salon, am început să ciugulesc delicat şi 
am sfârşit prin a da gata un meniu copios. Prietenul meu de 
ieri mă felicită pentru recuperare. Azi toţi îşi schimbă 
cabinele, mi-a spus el şi mi-a promis că lucrurile mele vor fi 
mutate, fără întârziere, într-o cabină ce dădea pe punte. 

Eram doar patru la masă. Eu, două doamne în vârstă, şi un 
misionar care vorbea întruna despre „sărmanii noştri fraţi 


negri”. 

M-am uitat la celelalte mese. Doamna Blair stătea la masa 
căpitanului. Lângă ea, colonelul Race. De cealaltă parte a 
căpitanului era un bărbat distins, cu părul grizonat. 
Observasem multă lume bună pe punte, dar bărbatul ăsta 
nu apăruse până acum. Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi avut cum 
să scape atenţiei mele. Era înalt şi brunet şi avea o 
înfăţişare atât de sinistră încât m-a făcut să tresar. L-am 
întrebat curioasă pe supraveghetor cine era. 

— Bărbatul acela? Oh, este secretarul lui sir Eustace 
Pedler. A avut rău de mare, bietul om, şi n-a apărut până 
acum. Sir Eustace şi-a luat doi secretari cu el şi marea le-a 
venit de hac la amândoi. Celălalt încă nu s-a înzdrăvenit. Pe 
acesta îl cheamă Pagett. 

Aşadar sir Eustace Pedler, proprietarul lui Mill House, se 
afla la bord. Probabil era doar o coincidenţă şi totuşi... 

— Cel care stă lângă căpitan este sir Eustace Pedler. Un 
tip cu morgă. 

Cu cât studiam mai mult faţa secretarului, ca atât îmi 
plăcea mai puţin. Paloarea lui, ochii lăcrămoşi, cu pleoape 
grele, capul său ciudat de turtit... Toate astea îmi dădeau 
un sentiment de dezgust, de teamă. 

Părăsind salonul în acelaşi timp, am mers în spatele lui în 
drum spre punte. Vorbea cu sir Eustace şi am prins câteva 
frânturi. 

— Mă voi duce imediat să văd ce-i cu cabina. În a 
dumneavoastră e imposibil de lucrat, cu toate cuierele, 
alea. 

— Dragă colega, replică sir Eustace, cabina mea e 
destinată: a) să dorm în ea şi b) să încerc să mă îmbrac în 
ea. N-am avut nici o intenţie să-ţi permit să te lăbărţezi în 
ea, făcând un zgomot infernal ca maşina aia de scris a 
dumitale. 

— La fel spuneam şi eu, sir Eustace, trebuie să lucrăm 
undeva... 


Aici m-am desprins de ei şi am coborât să văd în ce stadiu 
era mutarea mea. L-am găsit pe stewardul meu la datorie. 

— Aţi primit o cabină foarte drăguță, domnişoară. Pe 
puntea D, nr. 13. 

4 Oh, nu! Am strigat. Nu 13! 

Sunt superstiţioasă în privinţa lui treisprezece. Cabina era 
cu adevărat foarte drăguță. Am inspectat-o, ezitând, însă 
superstiţia prostească prevală. Am apelat aproape 
plângând la steward. 

— Nu mai există nici o altă cabină? 

Stewardul se gândi. 

— Păi, mai e 17, chiar la tribord. Azi-dimineaţă era goală, 
însă îmi închipui că a fost repartizată cuiva. Totuşi, cum 
lucrurile domnului n-au fost aduse încă, şi cum bărbaţii nu 
sunt atât de superstiţioşi ca femeile, cred că n-ar avea nimic 
împotrivă să faceţi schimbul. 

Am îmbrăţişat recunoscătoare propunerea, iar stewardul 
plecă să obţină permisiunea supraveghetorului. Se întoarse 
zâmbitor. 

— S-a aranjat, domnişoară. Putem să mergem. 

O luă înspre cabina nr. 17. Nu era tot atât de mare ca nr. 
13, însă am găsit-o pe deplin satisfăcătoare. 

— Vă aduc imediat lucrurile, domnişoară, spuse stewardul. 

Însă, chiar în acel moment, bărbatul cu faţa sinistră (cum îl 
botezasem eu) apăru în prag. 

— Scuzaţi-mă, spuse el, însă cabina aceasta a fost 
rezervată pentru folosinţa lui sir Eustace Pedler. 

— S-a aranjat, domnule, explică stewardul. Veţi primi în 
schimb cabina nr. 13. 

— Nu, trebuia s-o am pe cea cu nr. 17. 

— Nr. 13 este o cabină mai bună, domnule... Mai 
spațioasă. 

— Am ales în mod special nr. 17, iar supraveghetorul mi-a 
dat-o. 

— Îmi pare rău, am spus cu răceală. Dar nr. 17 mi-a fost 
repartizată mie. 


— Nu sunt de acord cu asta. 

Stewardul o ţinu pe a lui. 

— Cealaltă cabină a exact la fel, doar că e mai bună. 

— Eu vreau nr. 17. 

— Ce se-ntâmplă? Se auzi o nouă voce. Steward, bagă-mi 
lucrurile înăuntru. Asta e cabina mea. 

Era vecinul meu de masă, reverendul Edward Chichester. 

— Scuzaţi, am spus. E cabina mea. 

— E repartizată lui sir Eustace Pedler, se amestecă domnul 
Pageit. 

Începuserăm cu toţii să ne înfierbântăm. 

— Îmi pare rău că trebuie să ne războim pentru o cabină, 
spuse Chichester cu un zâmbet slab, care nu reuşi să-i 
ascundă hotărârea de a-şi impune voinţa. Am observat că 
oamenii moi sunt de regulă încăpăţânaţi. 

Îşi croi drum spre uşă. 

— A dumneavoastră este nr. 28, pe partea portului, spuse 
stewardul. E o cabină foarte bună, domnule. 

— Mă tem că sunt nevoit să insist. Mi s-a promis nr. 17. 

Ajunsesem într-un impas. Niciunul din noi nu vroia să 
cedeze. Sincer vorbind, eu aş fi putut să mă retrag şi să 
uşurez situaţia, acceptând cabina nr. 28. Atâta timp cât nu 
era nr. 13, îmi era indiferent ce altă cabină luam. Însă mă 
înfierbântasem. Nu aveam nici o intenţie să fiu eu prima 
care cedează. Şi nu-mi plăcea Chichester. Avea dantură 
falsă care clănţănea când mânca. Mulţi oameni au fost 
antipatizaţi pentru mai puţin. 

Toţi repetam întruna acelaşi lucru. Stewardul ne asigura, 
cu şi mai multă convingere, că fiecare dintre celelalte două 
cabine era mai bună ca asta. Niciunul dintre noi nu-i dădea 
atenţie. 

Pagett începu să-şi piardă calmul. Chichester o ţinea senin 
pe-a lui. Cu un efort, şi eu o ţineam tot pe-a mea. Niciunul 
nu cedasem un milimetru. 

O privire scurtă şi o şoaptă ale stewardului îmi dădură o 
idee. M-am retras uşurel din scenă. Am fost destul de 


norocoasă să-l întâlnesc aproape imediat pe supraveghetor. 

— Oh, vă rog, n-aţi spus că pot lua eu cabina nr. 17? Dar 
ceilalţi nu vor să plece. Domnul Chichester şi domnul 
Pagett. Mi-o veţi da mie, nu-i aşa? 

Întotdeauna am spus că nu există bărbaţi mai drăguţi cu 
femeile ca marinarii. Micul meu supraveghetor a rezolvat 
splendid încleştarea. Ajunse cu paşi mari la locul bătăliei, îi 
informă pe beligeranţi că nr. 17 era cabina mea, ei puteau 
să oia pe nr. 13 şi respectiv, 28, sau să rămână unde au stat 
şi până acum... la alegere. 

Mi-am permis să-i spun din priviri ce erou era şi apoi m-am 
instalat în noul meu domeniu. Înfruntarea mă vindecase de 
tot. Marea era liniştită, vremea caldă. Răul de mare 
aparţinea trecutului! Am urcat şi am fost iniţiată în 
misterele vieţii de pe punte. Mi-am înscris numele în câteva 
jocuri. Ceaiul a fost servit tot acolo şi am mâncat cu poftă. 
După ceai am jucat „măturică” cu nişte „tineri simpatici. Au 
fost extrem de drăguţi cu mine. Simţeam că viaţa este iarăşi 
încântătoare. 

Surpriza o constitui „îmbrăcarea goarnei” şi am alergat 
spre noua mea cabină. Stewardesa mă aştepta cu o figură 
încurcată. 

— În cabina dumneavoastră e un miros îngrozitor, 
domnişoară. N-aş putea spune ce e, dar mă îndoiesc că veţi 
fi în stare să dormiţi aici. Cred că mai e o cabină pe puntea 
C. V-aţi putea muta acolo... Măcar pentru o noapte. 

Mirosul era îmtr-adevăr groaznic... De-a dreptul ameţitor. 
I-am spus stewardesei că mă voi gândi la treaba cu mutatul, 
în timp ce mă îmbrac. M-am grăbit spre toaletă, pufnind 
dezgustată. 

A ce mirosea? Şobolan mort? Nu, mai rău... Şi total diferit. 
Şi totuşi îl ştiam! Îl mai simţisem cândva. Ceva... Ah! Am 
găsit! Asafetidă! În timpul războiului lucrasem o perioadă 
scurtă în farmacia unui spital şi luasem cunoştinţă de 
diferite substanţe ameţitoare, care-ţi produceau greață. 

Asafetidă, asta era. Dar cum... 


M-am trântit pe sofa, înțelegând brusc totul. Cineva 
pusese o mână de asafetidă în cabina mea. De ce? S-o 
eliberez? De ce erau atât de dornici să mă dea afară? Am 
privit scena din această după-amiază dintr-un alt punct de 
vedere. Ce era cu cabina 17 de erau atâţia oameni 
nerăbdători să intre în posesia ei? Celelalte două cabine 
erau mai bune, de ce ambii bărbaţi insistau să se instaleze 
în 17? 

17? Cum mă urmărea numărul ăsta! Pe 17 plecasem din 
Southampton, 17 era... M-am oprit brusc. Rapid mi-am 
descuiat geamantanul şi mi-am scos preţioasa hârtie pe 
care o ascunsesem în nişte ciorapi făcuţi ghem. 

17 1 22... O luasem drept dată, data plecării lui 
„Kilmorden Castle”. Dar dacă greşisem? Acum că mă 
gândeam bine, cineva care ar fi scris o dată ar fi considerat 
necesar să mai treacă şi anul după lună? Dar dacă 17 
înseamnă cabina nr. 17 şi 1? Ora... Ora unu. Atunci 22 
trebuie să fie data. M-am uitat la micul meu calendar. 

22 era mâine! 

Eram foarte agitată, dar sigură că, în sfârşit, găsisem 
urma cea bună. Un lucru era limpede, nu trebuia să mă mut 
din cabină. Asafetida trebuia suportată. Am examinat din 
nou faptele. 

Mâine era 22, şi la 1 a.M. Sau p.M. Urma să se întâmple 
ceva. M-am hotărât pentru 1 a.m. Acum era şapte. În şase 
ore aveam să ştiu. 

Nu rețin cum a trecut seara. M-am retras îa cabina mea 
foarte devreme. Îi spusesem stewardesei că eram răcită şi 
aveam nasul înfundat, aşa că nu mă deranjează mirosul. 
Părea încă necăjită, dar am fost fermă. 

Seara parcă nu se mai sfârşea. M-am băgat cuminte în pat, 
dar, pentru cazuri de urgenţă, m-am înfăşurat într-un halat 
gros de flanelă şi mi-am pus papucii. Credeam că, în ţinuta 
aceasta, puteam să sar şi să iau parte activă la orice s-ar fi 
întâmplat. 


Ce m-aşteptam să se întâmple? Nu prea ştiam. Închipuiri 
vagi, majoritatea cu totul improbabile, îmi umblau prin 
minte, însă de un lucru eram ferm convinsă... la ora unu 
avea să se-ntâmple ceva. 

Din când în când auzeam paşii tovarăşilor mei de călătorie 
care se duceau la culcare. Fragmente de conversații, urări 
vesele de noapte bună răzbăteau prin oberlihtul deschis. 
Apoi, tăcere. Majoritatea luminilor se stinseră. Mai 
rămăsese una pe culoarul de afară şi asta făcea să am o 
oarecare lumină în cabină. Un ceas a bătut ora opt. Orele 
care urmară fură cele mai lungi din viaţa mea. Mi-am 
consultat ceasul să fiu sigură că nu era în urmă. 

Dacă presupunerile mele erau greşite, dacă la ora unu nu 
avea să se întâmple nimic, mă făcusem de râs şi mai 
cheltuisem şi toţi banii pe care-i aveam la viaţa mea pe cai 
verzi pe pereţi. Inima îmi bătea dureros. 

Se auzi o bătaie. Unu! Şi nimic. Stai... Ce-a fost asta? Am 
auzit zgomotul uşor al unor paşi ce fugeau... Fugeau pe 
culoar. 

Apoi, ca o explozie, uşa cabinei mele se deschise şi un 
bărbat aproape se prăbuşi înăuntru. 

— Salvează-mă, spuse el răguşit. Mă urmăresc. 

Nu era momentul pentru întrebări şi explicaţii. Auzeam 
paşi afară. Aveam cam patruzeci de secunde în care să 
acţionez. Am sărit în picioare şi m-am uitat la bărbatul din 
mijlocul cabinei. 

O cabină nu abundă în ascunzători pentru un om de un 
metru optzeci. Am tras cu o mână compartimentul ce 
servea drept dulap. Omul se strecură după el, sub pat. Am 
ridicat capacul acestuia. În acelaşi timp, cu cealaltă mână 
am tras ligheanul. O mişcare abilă şi părul meu era răsucit 
într-un mic nod în vârful capului. Privind din punct de 
vedere estetic, nu era deloc artistic, din alt punct de 
vedere, însă, era extrem de artistic. O doamnă, cu părul 
strâns urât, în vârful capului şi scoțând din dulap un săpun 


cu care, în mod vizibil, vroia să se spele pe gât, cu greu 
putea fi bănuită că ascundea un fugar. 

Se auzi o bătaie în uşă şiiără să aştepte să spun „intră”, 
uşa se deschise. 

Nu ştiu la ce mă aşteptasem să văd. Cred că-mi 
închipuisem vag că am să-l văd pe domnul Pagett în mână 
cu un pistol. Sau pe prietenul meu, misionarul, cu un 
săculeţ cu nisip sau cu vreo altă armă mortală. Însă, în nici 
un caz, nu mă aşteptasem s-o văd pe stewardesa de noapte, 
cu o figură întrebătoare şi cu o aparenţă cum nu se poate 
mai respectabilă. 

— Îmi cer scuze, domnişoară, credeam că aţi sunat. 

— Nu, am spus, n-am sunat. 

— Îmi pare rău că v-am deranjat. 

— Nu face nimic. Nu puteam să dorm. M-am gândit că mi- 
ar face bine să dau cu puţină apă pe mine. 

Suna de parcă era un lucru pe care nu-l făceam de obicei. 

— Îmi pare atât de rău, domnişoară, spuse din nou 
stewardesa. Dar umblă pe aici un domn destul de beat şi ne 
temem că ar putea intra în cabina vreunei doamne şi ar 
speria-o. 

— Ce îngrozitor! Am exclamat, arătându-mă alarmată. Nu 
va intra aici, nu-i aşa? 

— Oh, nu cred, domnişoară. Dacă intră, sunaţi. Noapte 
bună! 

— Noapte bună! 

Am deschis uşa şi m-am uitat pe culoar. Cu excepţia 
stewardesei care se îndepărta, nu se vedea nimeni. 

Beat! Aşadar asta era explicaţia. Îmi consumasem de 
pomană talentul dramatic. Am tras puţin dulapul şi am zis 
pe un ton înţepat. 

— leşi imediat afară, te rog. 

Nici un răspuns. M-am uitat sub pat. Vizitatorul meu zăcea 
nemişcat. Părea să fi adormit. L-am scuturat de umăr. Nu s- 
a mişcat. 

„E beat mort” mi-am zis. „Ce să fac”? 


Apoi am zărit ceva care m-a făcut să-mi ţin respiraţia... O 
mică pată roşie pe podea. 

Folosindu-mi toată puterea, l-am tras pe străin în mijlocul 
cabinei. Paloarea feţei sale îmi spuse că leşinase. Am 
descoperit destul de repede cauza acelui leşin. Fusese 
înjunghiat sub omoplatul stâng... O rană urâtă, adâncă. I- 
am scos haina şi m-am apucat să mă îngrijesc de ea. 

La atingerea apei reci se înfioră, apoi se ridică pe 
jumătate. 

— Stat liniştit, te rog, i-am spus. 

Era tipul de tânăr care îşi vine în fire repede. Se ridică în 
picioare şi rămase aşa, clătinându-se puţin. 

— Mulţumesc, n-am nevoie de nimic. 

Purtarea lui era sfidătoare, aproape agresivă. Nici o vorbă 
de mulţumire... Sau măcar de simplă recunoştinţă! 

— Ai o rană urâtă. Lasă-mă să ţi-o bandajez. 

— N-ai să te atingi de ea. 

Îmi zvârlise cuvintele în faţă de parcă i-aş fi cerut o 
favoare. Calmul, care nu mă caracteriza, mă părăsi. 

— Nu pot să te felicit pentru maniere, i-am spus rece. 

— Dar eu pot să te scutesc, în sfârşit, de prezenţa mea. 

Porni spre uşă, dar se clătină. Cu o mişcare rapidă l-am 
împins pe sofa. 

— Nu fi prost, i-am spus de-a dreptul. Doar nu vrei să laşi 
dâre de sânge pe tot vaporul! 

Păru, să-şi dea seama că aveam dreptate căci rămase 
liniştit cât timp i-am bandajat rana, aşa cum m-am priceput. 

— Gata, am spus, admirându-mi capodopera. Deocamdată 
asta e tot. Acum că te-ai mai calmat, vrei să-mi spui despre 
ce e vorba? 

— Îmi pare rău că nu-ţi pot satisface curiozitatea 
îndreptăţită. 

— De ce nu? Am riscat. 

Zâmbi dispreţuitor. 

— Dacă vrei să trâmbiţezi un lucru, spune-i-l unei femei. 
Dacă nu, taci. 


— Nu crezi că pot păstra un secret? 

— Nu că nu cred, ştiu precis. 

Se ridică în picioare. 

— În orice caz, am zis înciudată, am să bat puţin toba 
despre evenimentele din noaptea asta. 

— Nu mă îndoiesc, răspunse el, indiferent. 

— Cum îndrăzneşti? Am strigat mânioasă. 

Eram faţă în faţă, uitându-ne unul la celălalt cu duşmănie. 
Pentru prima dată, i-am cercetat în amănunţime înfăţişarea: 
păr negru tuns scurt, bărbie cărnoasă, o cicatrice pe 
obrazul bronzat şi ochi ciudaţi de un verde deschis ce 
priveau într-ai mei cu un soi de ironie nepăsătoare, greu de 
descris. Înfăţişarea lui avea în ea ceva periculos. 

— Încă nu mi-ai mulţumit că ţi-am salvat viaţa, am spus cu 
o dulceaţă prefăcută. 

Îl atinsesem. L-am văzut încruntându-se. Am intuit că, mai 
presus de toate, ura să i se amintească faptul că-mi datora 
viaţa. Nu-mi păsa. Vroiam să-l rănesc. Niciodată nu-mi 
dorisem atât de mult să rănesc pe cineva. 

— Pentru Dumnezeu, aş fi vrut să n-o fi făcut-o! Explodă el. 
Mai bine aş fi murit şi aş fi scăpat de toate astea. 

— Mă bucur că-ţi recunoşti datoria. Nu poţi scăpa aşa. [i- 
am salvat viaţa şi aştept să-mi spui „Mulţumesc”. 

Dacă privirile ar putea omori, cred că atunci i-ar fi plăcut 
să mă omoare cu a sa. Trecu întunecat pe lângă mine. La 
uşă întoarse capul şi-mi spuse peste umăr. 

— N-am să-ţi mulţumesc... Nici acum, nici altă dată. Dar 
ştiu ce îţi datorez. Într-o zi, mă voi achita. 

leşi lăsându-mă ca mâinile încleştate şi cu inima bătându- 
mi ca o roată de moară. 

În noaptea aceea n-au mai fost şi alte evenimente 
palpitante. Mi-am luat în pat micul, dejun şi m-am sculat 
târziu în dimineaţa următoare. Când am ajuns pe punte, 
doamna Blair mă strigă vioae. 

— Bună dimineaţa, ţigăncuşo, stai aici lângă mine. Arăţi de 
parcă n-ai fi dormit bine... 


— De ce îmi spuneţi aşa? Am întrebat-o, în timp ce mă 
aşezam ascultătoare. 

— Te deranjează? [i se potriveşte întrucâtva. Aşa ţi-am 
spus în gând de la început. Ai în tine ceva de ţigăncuşă care 
te face atât de diferită de toţi ceilalţi. Mi-am spus că 
dumneata şi colonelul Race sunteţi singurele persoane cu 
care pot vorbi fără să mă plictisesc de moarte. 

— E ciudat, şi eu am gândit la fel despre dumneavoastră... 
Numai că, în cazul dumneavoastră, este de înţeles. 
Sunteţi... Sunteţi atât de rafinată. 

— Nu-i rău spus, rosti doamna Blair dând din cap. 
Vorbeşte-mi despre dumneata, ţigăncuşo. De ce mergi în 
Africa de Sud? 

I-am spus câte ceva despre munca de-o viaţă a tatălui 
meu. 

— Aşadar, eşti fiica lui Charles Beddingield? Nu păreai a fi 
doar o domnişoară provincială! 'Te duci la Broken Hill să 
dezgropi şi alte cranii preistorice? 

— S-ar putea, am spus, prudentă. Mai am şi alte planuri. 

— Ce obrăznicătură misterioasă eşti! Dar, în dimineaţa 
asta, chiar arăţi obosită. N-ai dormit bine? Eu dorm de sting 
pe vapor. Se spune că prostului îi trebuie zece ore să 
doarmă! Eu aş dormi douăzeci! 

Căscă, arătând ca o pisică somnoroasă. 

— Un tâmpit de steward m-a trezit în mijlocul nopţii să-mi 
dea rolfilmul care mi-a căzut ieri. A făcut-o în cel mai 
melodramatic mod, băgând mâna prin gura de ventilaţie şi 
aruncându-l în mijlocul cabinei. O clipă am crezut că e o 
bombă! 

— Iată-l pe colonelul dumneavoastră, am spus, văzând 
figura milităroasă a colonelului Race apărând pe punte. 

— Nu e în mod special colonelul meu. De fapt, pe 
dumneata te admiră foarte mult, ţigăncuşo. Să nu fugi 
acum. 

— Vreau să-mi leg ceva în jurul capului. Îmi va fi mai 
comod decât cu pălărie. 


Am întins-o repede. Din anumite motive, nu mă simţeam în 
largul meu alături de colonelul Race. Era unul din puţinii 
oameni în stare să mă facă să mă intimidez. 

M-am întors în cabină şi am început să mă uit după o 
bandă lată de şifon sau o eşarfă cu care mi-aş fi putut 
strânge buclele rebele. De fel, sunt o persoană ordonată, 
îmi place să-mi aranjez lucrurile şi să le păstrez aşa. Abia 
am deschis sertarul, când mi-am dat seama că cineva îmi 
umblase prin lucruri. Totul fusese răsturnat şi scotocit. M- 
am uitat în celelalte sertare şi în mica geantă de voiaj. 
Aceeaşi poveste. Era ca şi cum cineva ar fi căutat, în grabă 
şi fără rezultat, ceva. 

M-am aşezat pe marginea patului cu o faţă gravă. Cine îmi 
răscolise cabina şi ce căutase? Să fi fost acea hârtie pe care 
erau scrise cifrele şi cele două cuvinte? De bună seamă ea 
era acum de domeniul trecutului. Dar ce altceva ar fi putut 
fi? 

Mă gândeam intens. Evenimentele nopţii trecute, deşi 
palpitante, nu mă ajutau cu nimic să elucidez problema. 
Cine era tânărul care năvălise în cabina mea atât de 
intempestiv? Nu-l văzusem mai înainte la bordul vasului, 
nici pe punte, nici în salon. Făcea parte din personalul 
navigant sau era pasager? Cine îl înjunghiase? De ce? Şi de 
ce, pentru numele lui Dumnezeu, era cabina nr. 17 atât de 
importantă? Totul era un mister, însă nu încăpea îndoială că 
pe „Kilmorden Castle” se petreceau lucruri ieşite din 
comun. 

Am numărat pe degete persoanele pe care m-am gândit că 
ar fi bine să nu le scap din ochi. 

Lăsându-l la o parte pe vizitatorul meu nocturn, dar 
promiţându-mi să-l descopăr înainte de sfârşitul zilei 
următoare, am selectat persoanele ca fiind demne de 
atenţia mea. 

1. Sir Eustace Pedler. Era stăpânul de la Mill House, iar 
prezenţa lui pe vas semăna oarecum a coincidenţă. 


2. Domnul Pagett, sinistrul secretar, a cărui dorinţă de a 
obţine cabina nr. 17 fusese atât de evidentă. N. B. De văzut 
dacă îl însoţise pe sir Eustace la Cannes. 

3. Reverendul Edward Chichester. Tot ce simţeam 
împotriva lui era încăpăţânarea de a avea cabina nr. 17 şi 
care s-ar fi putut datora temperamentului său ciudat. 
Încăpăţânarea poate fi un lucru uimitor. 

M-am hotărât că n-ar strica să am o mică discuţie cu 
domnul Chichester. Legându-mi o batistă în jurul buclelor 
rebele, am urcat din nou pe punte. Aveam noroc. Vânatul 
meu stătea rezemat de balustradă, sorbindu-şi supa. M-am 
dus la el. 

— Sper că m-aţi iertat pentru cabina nr. 17, i-am spus cu 
cel mai frumos zâmbet al meu. 

— Consider că nu e creştineşte să porţi pică cuiva, 
răspunse rece domnul Chichester. Însă supraveghetorul îmi 
promisese, în mod hotărât, cabina aceea. 

— Supraveghetorii sunt oameni atât de ocupați, nu-i aşa? 
Am spus vag. Cred că uneori mai şi uită. 

Domnul Chichester nu răspunse. 

— E prima dumneavoastră vizită în Africa? Am forţat eu 
conversaţia. 

— În Africa de Sud, da. Dar, în ultimii doi ani, am lucrat 
printre triburile de canibali din Africa de Est. 

— Ce palpitant! Aţi avut multe evadări de ultimă clipă? 

— Evadări? 

— Ca să nu fiţi mâncat, vreau să spun. 

— N-ar trebui să trataţi subiectele sfinte cu atâta uşurinţă, 
domnişoară Beddingfeld. 

— Nu ştiam că un subiect sfânt ar fi şi canibalismul, i-am 
întors-o înţepată. 

Tocmai când rosteam asta, mă fulgeră altă idee. Dacă 
domnul Chichester îşi petrecuse ultimii doi ani în mijlocul 
Africii, cum de nu era mai ars de soare. Pielea îi era alb- 
roză ca a unui bebeluş. Să fi fost ceva dubios îa mijloc? 
Totuşi, glasul şi purtările i se potriveau atât de bine. Poate 


chiar prea bine. Era... Sau nu era... Doar puţintel 
asemănător unui preot de pe o scenă? 

M-am întors cu gândul înapoi, la preoţii pe care îi 
cunoscusem la Little Hampsly. Unii îmi plăcuseră, alţii nu, 
dar, în mod sigur, niciunul nu fusese ca domnul Chichester. 
Ei erau modeşti... El era un tip plin deel. 

Mă gândeam îa toate astea, când l-am văzut pe sir Eustace 
Pedler trecând pe punte. Exact când ajunse în dreptul 
domnului Chichester, se opri şi ridică de jos o bucată de 
hârtie pe care i-o întinse, spunând: 

— V-a căzut ceva. 

Trecu mai departe fără să mai întârzie în loc, astfel că nu 
putu să observe agitația domnului Chichester. Eu, da. Orice 
o fi fost ceea ce îi căzuse, recuperarea acelei „ceva” îl agită 
în mod deosebit. Deveni verde la faţă şi făcu hârtia cocoloş. 
Suspiciunile mele crescură însutit. 

Îmi prinse privirea şi se lansă în explicaţii. 

— Un... Un... Fragment de predică pe care am compus-o, 
spuse al cu un zâmbet chinuit. 

— Zău? Am rostit eu, politicoasă. 

„Un fragment dintr-o predică, ce să spun! Nu, domnule 
Chichester... Nu ţine”! 

Mă părăsi curând, îngânând nişte scuze. Aş fi vrut, oh, cât 
aş fi vrut, să fi fost eu cea care ridicase hârtia, nu sir 
Eustace Pedler! Un lucru era limpede, domnul Chichester 
nu putea fi tăiat de pe listă. Eram înclinată să-l trec chiar pe 
primul loc. 

După prânz, când m-am dus în hol, la cafea, am observat 
că sir Eustace şi Pagett stăteau cu doamna Blair şi colonelul 
Race. Doamna Blair mă întâmpină cu un surâs, aşa că m-am 
alăturat lor. Vorbeau despre Italia. 

— Dar e o confuzie, insista doamna Blair. În mod sigur 
aqua calda trebuie să fie apă rece, nu caldă. 

— Nu vă prea pricepeţi la latină, spuse zâmbind sir 
Eustace. 


— Bărbaţii fac atâta caz de latina lor, răspunse doamna 
Blair. Şi cu toate astea, am observat că dacă le ceri să-ţi 
traducă inscripţiile de pe bisericile vechi, nu reuşesc 
niciodată! Că hâr că mâr, şi o lasă baltă. 

— Foarte adevărat, rosti colonelul Race. Aşa fac eu 
întotdeauna. 

— Însă italienii îmi plac, continuă doamna Blair. Sunt atât 
de îndatoritori... Deşi asta are şi partea ei neplăcută. Îi 
întrebi de un drum oarecare şi în loc să-şi răspundă „prima 
la dreapta, a doua la stânga” sau ceva în genul ăsta, îţi 
turuie bine-intenţionaţi o groază de direcţii, iar când te văd 
zăpăcită, te iau amabili de braţ şi merg cu tine tot drumul. 

— Aşa ai păţit şi dumneata la Florenţa, Pagett? Întrebă sir 
Eustace, întorcându-se zâmbind spre secretarul său. 

Din anumite motive, întrebarea păru să-l deconcerteze pe 
domnul Pagett. Se roşi şi se bâlbăi. 

— Oh, chiar aşa, da... Îî... Chiar aşa. 

Apoi îngână o scuză, se ridică şi părăsi masa. 

— Încep să-l suspectez pe Guy Pagett că a comis vreo faptă 
tenebroasă la Florenţa, remarcă sir Eustace, privind în 
urma secretarului său. Ori de câte ori este menţionată Italia 
sau Florenţa, schimbă subiectul sau o şterge grăbit. 

— Poate a omorât pe cineva pe acolo, rosti doamna Blair, 
plină de speranţă. Arată... Sper să nu vă jignesc, sir 
Eustace, dar chiar că arată ca unul care ar putea omori pe 
cineva. 

— Da, o figură din secolul al XV-lea! Asta mă amuză 
uneori... Mai ales că ştiu prea bine cât de paşnic şi onorabil 
este sărmanul în realitate. 

— E de mult timp la dumneavoastră, sir Eustace, nu-i aşa? 
Întrebă colonelul Race. 

— De şase ani, răspunse sir Eustace, oftând adânc. 

— Trebuie să vă fie de nepreţuit, spuse doamna Blair. 

— Oh, de nepreţuit! Da, chiar de nepreţuit. Bietul om păru 
şi mai deprimat, ca şi cum nepreţuirea domnului Pagett era 
oful său ascuns. Apoi adăugă mai animat: Însă faţa lui ar 


trebui să vă inspire încredere, scumpă doamnă. Nici un 
criminal care se respectă nu şi-ar permite să arate ca el. 
Crippen, de pildă, a fost unul din cei mai încântători tipi cu 
putinţă. 

— A fost prins pe-un vapor, nu-i aşa? Murmură doamna 
Blair. 

Un bufnet uşor se auzi în spatele nostru. M-am întors 
repede. Domnul Chichester scăpase ceaşca de cafea. 

Ne despărţirăm curând; doamna Blair cobori să se culce, 
iar eu am ieşit pe punte. Colonelul Race mă urmă. 

— Eşti foarte lunecoasă, domnişoară Beddingfeld. Te-am 
căutat peste tot noaptea trecută, la dans. 

— M-am dus devreme la culcare, i-am explicat. 

— Şi la noapte ai de gând s-o ştergi? Sau vei vrea să 
dansezi cu mine? 

— Voi fi încântată să dansez cu dumneavoastră, am 
îngânat timidă. 

— Prietena noastră, doamna Blair, nu se omoară după 
dans. 

— Dar dumneavoastră? 

— Eu ţin să dansez cu dumneata. 

— Oh! Am exclamat, nervoasă. 

Îmi era puţin teamă de colonelul Race. Totuşi îmi plăcea. 
Era mai bine decât să discuţi despre cranii de fosile cu 
profesori bătrâni! Colonelul Race era idealul meu de 
rhodesian viril şi tăcut. Poate m-aş fi putut mărita cu el! Nu 
mă ceruse, e drept, dar cum spun cercetaşii „Fii gata”! lar 
toate femeile, fără excepţie, consideră fiecare bărbat 
întâlnit ca pe un posibil soţ pentru ele sau pentru cele mai 
bune prietene ale lor. 

În seara aceea am dansat de câteva ori cu el. Dansa bine. 
Când dansul se termină şi mă gândeam să mă duc la 
culcare, îmi propuse să dăm o raită pe punte. Ne-am 
plimbat o vreme, apoi ne-am aşezat în şezlonguri. Nu se 
vedea nimeni împrejur. Un timp am discutat de toate. 


— Ştii, domnişoară Beddingfeld, cred că l-am întâlnit o 
dată pe tatăl dumitale. Un om foarte interesant... În 
domeniul lui, domeniu care m-a fascinat şi pe mine. Cu 
puterile mele umile, am făcut eu însumi câte ceva pe linia 
asta. De pildă, când am fost în regiunea Dordogne... 

Discuţia noastră deveni tehnică. Colonelul Race nu se 
lăudase degeaba. Cunoştea foarte multe. În acelaşi timp 
însă, făcu câteva greşeli ciudate... Scăpări de limbaj, cum 
aproape le-am considerat atunci. Însă mă imită imediat şi se 
corectă. O dată vorbi de perioada musteriană ca urmând 
celei aurignaciene... O greşeală absurdă pentru cineva cât 
de cât cunoscător în materie. 

Era douăsprezece noaptea când am plecat spre cabina 
mea. Eram încă nedumerită de discrepanţele acelea 
ciudate. Să fi fost posibil să fi avut subiectul „gata pregătit” 
pentru o asemenea ocazie... Să nu fi ştiut de fapt nimic 
despre arheologie? Am scuturat din cap, vag nemulțumită 
de răspuns. 

Mă cuibărisem să dorm, când m-am ridicat brusc căci o 
altă idee îmi trecuse prin minte. Încercase să mă testeze? 
Acele uşoare inadvertenţe fuseseră doar teste... Să vadă 
dacă, într-adevăr, ştiam despre ce era vorba? Cu alte 
cuvinte, mă suspecta a nu fi adevărata Anne Beddingfeld. 

De ce? 

(Extrase din jurnalul lui Sir Eustace Pedler) 

Ar trebui spus ceva despre viaţa la bordul unui vapor. E 
tihnită din fericire, părul meu cărunt mă exclude de la a 
prinde mere cu gura, de la alergatul în susul şi-n josul 
punţii cu cartofi şi cu ouă în mână, şi de la mai chinuitorul 
joc de-a „Omul negru” sau „măturică”. Ce plăcere poate 
găsi lumea în chestiuni astea penibile, pentru mine a fost 
întotdeauna un mister. Dar sunt mulţi proşti pe lume. 
Roagă-te la Dumnezeu să-i aibă în pază şi ţine-te departe de 
ei. 

Din fericire sunt un marinar excelent. Pagett, sărmanul, nu 
e. A început să se înverzească de cum a ieşit din Solent. 


Presupun că şi celălalt aşa-zis secretar al meu are rău de 
mare. În tot cazul nu şi-a făcut încă apariţia. Poate, însă, n-o 
fi rău de mare ci pură diplomaţie. Important e că nu s-a 
deranjat. 

În mare, pasagerii de la bord sunt necizelaţi. Doar doi 
decenţi jucători de bridge şi o femeie cu înfăţişare 
corespunzătoare - doamna Clarence Blair. O cunoşteam de 
la Londra, desigur. Este una dintre puţinele femei din câte 
ştiu care are simţul umorului. Îmi face plăcere să vorbesc 
cu ea şi mi-ar face mai mare dacă n-ar fi tâmpitul ăla lung în 
picioare care s-a lipit de ea ca o lipitoare. Nu pot să cred că 
o amuză cu adevărat colonelul Race. În felul lui e arătos, 
dar monoton ca o apă stătută. Unul dintre acei bărbaţi virili 
şi tăcuţi după care se dau în vânt scriitoarele şi fetişcanele. 

Guy Pagett s-a căznit să urce pe punte, după ce am părăsit 
Madeira şi a început să bolborosească pe un ton sleit 
despre muncă. Ce dracu îl poate face pe cineva să vrea să 
muncească la bordul unui vapor? E drept că le-am promis 
editorilor mei că le dau „Amintirile” la începutul verii, şi ce-i 
cu asta? Cine citeşte cu adevărat amintiri? Doamnele 
bătrâne de la periferii. Şi în ce constau amintirile mele? În 
viaţa mea m-am ciocnit de un anumit număr de aşa-zişi 
oameni celebri. Cu ajutorul lui Pagett inventez anecdote 
insipide despre ei. Dar, adevărata problemă asta e, Pagett e 
prea cinstit pentru aşa o treabă. Nu mă va lăsa să inventez 
anecdote despre oameni pe care aş fi putut să-i cunosc dar 
nu i-am cunoscut. 

Am încercat să-l iau cu binişorul. 

— Arăţi ca o adevărată epavă, amice, i-am spus uşurel. Tot 
ce îţi lipseşte este un şezlong la soare. Nu, nici un cuvânt. 
Munca poate să aştepte. 

Următorul lucru pe care l-am aflat era că se zbătea pentru 
încă o cabină. „În cabina dumneavoastră nu se poate lucra, 
sir Eustace. E plină de cufere”. 

Din tonul lui se putea înţelege că acele cufere erau 
gândaci de bucătărie, ceva ce n-avea ce căuta acolo. 


I-am explicat că, deşi el s-ar putea să nu fie în temă cu 
asta, se obişnuieşte să iei schimburi de haine cu tine când 
călătoreşti. Mă răsplăti cu un zâmbet istovit, ca întotdeauna 
când încercam să glumesc, apoi reluă problema. 

— Iar în mica mea vizuină nu se poate lucra. 

Cunosc „micile vizuine” ale lui Pagett... De obicei are cea 
mai bună cabină de pe vapor. 

— Îmi pare rău că, de data asta, căpitanul nu ţi-a dat-o pe 
a lui, am spus sarcastic. Poate ţi-ar plăcea să-ţi depozitezi 
bagajele care îţi prisosesc în cabina mea. 

Ironia e periculoasă cu oameni ca Pagett. Dintr-o dată s-a 
luminat: 

— Păi, dacă aş putea să scap de maşina de scris şi de 
cufărul de hârtie... 

Cufărul cu hârtie cântăreşte câteva tone bune. Asta 
cauzează neplăceri fără sfârşit cu hamalii şi scopul vieţii lui 
Pagett e să mi-l paseze mie. E o luptă continuă între noi. El 
pare să-l considere ca fiind proprietatea mea personală. Eu, 
pe de altă parte, consider că grija pentru cufărul ăsta este 
singurul lucru care îl face cu adevărat util pe un secretar. 

— Vom găsi încă o cabină, am spus nerăbdător. 

Treaba părea destul de simplă, însă Pagett e omul căruia îi 
plac misterele. A doua zi a venit la mine cu o faţă de 
conspirator din perioada renascentistă. 

— Ştiţi că mi-aţi spus să iau cabina nr. 17 pentru birou? 

— Bun, şi ce-i cu asta? S-a înţepenit în uşă cufărul cu 
hârtie? 

— Uşa are aceleaşi dimensiuni ca ale tuturor celorlalte 
cabine, repetă serios Pagett. Dar, vă spun, sir Eustace, cu 
cabina asta e ceva straniu. 

Îmi veniră în minte fragmente din „Camera de la 
mansardă”. 

— Dacă vrei să spui că e bântuită, nu va trebui să dormi 
acolo, aşa că nu văd care-i problema. Stafiile nu afectează 
maşini de scris. 


Pagett mi-a spus că nu era vorba de vreo stafie şi că, la 
urma urmei, nu obținuse cabina nr. 17. Mi-a îndrugat o 
poveste lungă şi încâlcită, conform căreia el, şi un anume 
domn Chichester, şi o fată pe nume Beddingfeld, aproape că 
ajunseseră să se încaiere pentru cabină. Nu mai e nevoie de 
spus, fata a câştigat, iar pe Pagett îl durea problema asta. 

— Atât cabina nr. 13, cât şi 28, erau mai bune, reiteră el. 
Dar n-au vrut să le bage în seamă. 

— Ei bine, am spus înăbuşindu-mi un căscat, de altfel nici 
dumneata, dragul meu Pagett. 

Mi-a aruncat o privire plină de reproş. 

— Dumneavoastră mi-aţi spus să iau cabina 17. 

Pagett avea ceva de mâţă opărită. 

— Dragă băiete, am spus înmuiat, am menţionat nr. 17 
pentru că, din întâmplare, am văzut că e liberă. Dar n-am 
vrut să spun să te dai de ceasul morţii în privinţa asta... 13 
sau 28 puteau fi tot atât de bune. 

Păru jignit. 

— Totuşi, încă ceva, insistă el. Cabina a obținut-o 
domnişoara Beddingfeld, însă l-am văzut azi-dimineaţă 
ieşind din ea pe domnul Chichester şi o făcea cumva pe 
furiş. 

L-am privit cu severitate. 

— Dacă încerci să-i bagi în vreun scandal urât pe 
Chichester, care e misionar, deşi e o persoană cu totul 
insuportabilă, şi pe copila aceea încântătoare, Anne 
Beddingfeld, n-am să cred nici un cuvânt, am spus rece. 
Anne Beddingifeld este o fată extrem de drăguță... cu 
picioare deosebit de frumoase. Aş spune că de departe are 
cele mai frumoase picioare de pe vapor. 

Lui Pagett nu-i plăcură remarcile mele cu privire la 
picioarele domnişoarei Beddingfeld. E genul de bărbat care 
nu se uită niciodată la picioare... Sau... Dacă o face, mai 
bine ar muri decât s-o recunoască. În plus, consideră că 
aprecierile mele privind astfel de lucruri sunt frivole. Îmi 
place să-l necăjesc pe Pagett, aşa că am continuat maliţios: 


— Cum ai făcut deja cunoştinţă cu ea, ai putea-o ruga să 
cineze cu noi la masă, mâine seară. E bal mascat. Apropo, 
ar fi mai bine să te duci jos la garderobieră, să-mi alegi un 
costum de bal. 

— Cred că n-o să mergeţi în costum de bal mascat? Rosti 
Pagett stupefiat. 

Am înţeles că aşa ceva era cu totul incompatibil cu 
demnitatea mea. Părea şocat şi îndurerat. Nu aveam nici o 
intenţie să mă costumez, dar mă tenta prea mult să-l 
şicanez, ca să mă pot abţine. 

— Cum adică? Am spus. Bineînţeles că voi putea purta 
costum de bal. La fel şi dumneata. 

Pagett se cutremură. 

— Aşa că du-te jos şi ocupă-te de asta, am încheiat. 

— Nu cred să aibă toate mărimile, îngână el, măsurându- 
mă din ochi. 

Fără să vrea, Pagett poate fi uneori extrem de jignitor. 

— Şi comandă o masă pentru şase persoane, am spus. îi 
vom avea pe căpitan, pe fata cu picioare frumoase, pe 
doamna Blair... 

— N-o puteţi invita pe doamna Blair fără colonelul Race, 
mă întrerupse Pagett. A rugat-o să cineze cu el, ştiu asta. 

Pagett ştia întotdeauna tot. Eram pe drept supărat. 

— Cine e Race? Am întrebat exasperat. 

Cum spuneam mai înainte, Pagett ştie întotdeauna tot... 
Sau crede că ştie. Păru din nou misterios. 

— Se spune că-i un tip de la Secret Service, sir Eustace. Şi 
un trăgător foarte bun. Dar, desigur, nu pot jura. 

— Ce caracteristic guvernului nostru! Am exclamat. lată 
un om la bord a căruitreabă este să aibă grijă de 
documentele secrete, iar ei ţin morţiş să mi le dea mie, o 
persoană paşnică din afară, a cărei singură dorinţă este să 
fie lăsată în pace. 

Pagett deveni şi mai misterios. Veni un pas mai aproape şi 
îşi cobori glasul. 


— Dacă mă întrebaţi, toată treaba e foarte ciudată, sir 
Eustace. Gândiţi-vă la boala mea, înainte de a fi pornit... 

— Dragă colega, l-am întrerupt brutal, aceea a fost o criză 
de bilă. 

Pagett clipi uşor. 

— N-a fost genul obişnuit de criză de bilă. De data asta... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu intra în detalii, Pagett. 
Nu vreau să le aud. 

— Foarte bine, sir Eustace. Dar credinţa mea este că am 
fost, în mod deliberat, otrăvit! 

— Ah! Ai vorbit cu Rayburn. 

Nu a negat. 

— În tot cazul, sir Eustace, el crede asta... Şi e în situaţia 
de a şti. 

— Apropo, unde-i tipul? Am întrebat. Nu l-am văzut de 
când am urcat la bord. 

— A anunţat că e bolnav şi rămâne în cabină, sir Eustace. 
Vocea lui Pagett cobori iarăşi. Dar ăsta-i camouflage, sunt 
sigur. Aşa poate urmări mai bine. 

— Să urmărească? 

— Siguranţa dumneavoastră, sir Eustace. În cazul în care 
s-ar întreprinde un atac împotriva dumneavoastră. 

— Eşti un tip atât de optimist, Pagett, am spus. Sunt 
convins că imaginaţia ţi-a luat-o razna. În locul tău m-aş 
costuma pentru bal în cap de mort sau în călău. S-ar potrivi 
cu stilul dumitale sumbru. 

Asta îi închise gura deocamdată. M-am dus pe punte. Fata 
Baddingfeld era prinsă în conversaţie cu popa misionar 
Chichester. Femeile roiesc întotdeauna în jurul popilor. 

Bărbaţii de talia mea nu pot suferi să se aplece, dar am 
avut curtoazia să ridic o bucăţică de hârtie ce zburase la 
picioarele preotului. 

N-am primit nici un cuvânt de mulţumire, pentru cazna 
mea. De fapt, nu m-am putut reţine să nu mă uit la ce era 
scris pe foaie. Era doar o frază: „Nu încerca să joci pe mâna 
ta căci va fi mai rău pentru tine”. 


lată ce lucru drăguţ poate avea un preot. Mă întreb, cine e 
amicul Chichester”? Pare dulce ca mierea. Dar aparențele 
sunt înşelătoare. Am să-l întreb pe Pagett despre el. Pagett 
ştie întotdeauna tot. 

M-am trântit mulţumit în şezlong lângă doamna Blair, 
întrerupându-i astfel acel tete-ă-tete cu Race, şi am 
remarcat că nu ştiam ce deveniseră preoţii în ziua de azi. 

Apoi i-am cerut să cineze cu mine în seara balului mascat. 
Într-un fel sau altul, Race a reuşit să fie inclus în invitaţie. 

După prânz, fata Beddingfeld s-a aşezat lângă noi la cafea. 
Aveam dreptate în privinţa picioarelor ei. Erau cele mai 
frumoase de pe vapor. Şi ei am să-i cer să cineze cu mine, 
asta-i sigur. 

Tare mult aş vrea să ştiu ce ticăloşie a făcut Pagett la 
Florenţa. Ori de câte ori se pomeneşte de Italia, se face 
praf! Dacă n-aş şti cât de profund respectabil este... L-aş 
suspecta de-un amour degradant... 

Chiar mă întreb! Chiar şi cei mai respectabili bărbaţi... M- 
ar distra grozav să fie aşa. 

Pagett... cu un păcat ascuns! Splendid! 

A fost o seară ciudată. 

Singurul costum care mi s-a potrivit din toată garderoba a 
fost cel al ursului. Nu mă deranjează să mă joc de-a urşii cu 
nişte fete drăguţe într-o seară de iarnă în Anglia... Dar 
pentru Ecuator nu e un costum prea potrivit. Oricum am 
produs mare senzaţie, am câştigat premiul întâi pentru 
„adus la bord” - un termen absurd pentru un costum 
închiriat pentru seară. Atâta timp cât părea că nimeni nu 
avea nici cea mai mică idee dacă era făcut sau adus, nu 
conta. 

Doamna Blair refuză să se costumeze. Aparent, în 
problema asta seamănă cu Pagett. Colonelul Race îi urmă 
exemplul. Anne Beddingfeld îşi născocise un costum de 
țigancă şi arăta extraordinar de bine. Pagett spuse că are o 
durere de cap şi nu apăru. În locul lui, l-am invitat pe un 
amic excentric pe nume Reeves. E un membru proeminent 


al Partidului Laburist din Africa de Sud. Un omuleţ oribil, 
dar vreau să ţin legătura cu el ca să-mi dea informaţiile de 
care am nevoie. Vreau să înţeleg afacerea asta cu randul 
din ambele părţi. 

Dansul a fost o afacere fierbinte. Am dansat de două ori cu 
Anne Beddingifeld şi a trebuit să simuleze că i-a plăcut. O 
dată cu doamna Blair, care nu s-a obosit să simuleze nimic, 
şi am mai chinuit încă vreo câteva domnişorici a căror 
înfăţişare m-a impresionat în mod favorabil. 

Apoi am coborât la cină. Am comandat şampanie; 
stewardul mi-a sugerat Cliquot 1911 ca fiind cea mai bună 
pe care o avea la bord, iar eu i-am acceptat sugestia. Se 
pare că nimerisem la fix singurul lucru care i-ar fi putut 
dezlega limba colonelului Race. Departe de a mai fi 
taciturn, omul deveni de-a dreptul vorbăreţ. Un timp asta 
m-a amuzat, apoi mi-a trecut prin cap că nu eu, ci colonelul 
Race devenise sufletul petrecerii noastre. M-a tachinat fin 
în legătură cu faptul că ţin un jurnal. 

— Într-o zi asta îţi va scoate la iveală toate indiscreţiile, 
Pedler. 

— Dragul meu Race, am spus, îndrăznesc să-ţi sugerez că 
nu sunt chiar atât de zevzec precum mă crezi. Pot comite 
indiscreţii, dar nu le scriu negru pe alb. După moartea mea, 
executorii testamentari îmi vor cunoaşte părerea despre 
mulţi oameni mari, dar mă îndoiesc că vor găsi ceva de 
adăugat sau de şters din părerea lor despre mine. Un jurnal 
e bun ca să notezi maniile altor oameni... Nu ale tale. 

— Totuşi, e ca un fel de auto-dezvăluire inconştientă. 

— În ochii unui psihanalist, toate lucrurile sunt murdare, 
am replicat sentenţios. 

— Dumneavoastră trebuie să fi avut o viaţă foarte 
interesantă, colonele Race, spuse domnişoara Beddingfeld 
cu ochii largi şi strălucitori. 

lată cum se procedează, fetelor! Othello a fermecat-o pe 
Desdemona spunându-i poveşti, dar, oh, Desdemona nu l-a 
fermecat pe Othello prin felul în care a ştiut să-l asculte? 


În tot cazul, fata l-a făcut pe Race să-şi dea drumul, începu 
să povestească istorioare cu lei. Un bărbat care a împuşcat 
lei în cantităţi mari are un avantaj incorect faţă de alt 
bărbat. Mi s-a părut că era timpul să spun şi eu o poveste 
cu lei. Una cu un caracter mai vioi. 

— Apropo, am intervenit eu, asta îmi aminteşte de o 
istorioară destul de palpitantă pe care am auzit-o. Un 
prieten de-al meu a plecat la o partidă de vânătoare undeva 
în estul Africii. Într-o noapte, a ieşit din cortul său, din 
anumite motive, şi a fost surprins de un mârâit înfundat. S-a 
întors repede şi a văzut un leu ghemuit, gata să sară. Puşca 
şi-o lăsase în cort. Iute ca gândul, s-a lăsat pe vine şi leul a 
zburat direct peste capul lui. Supărat că l-a ratat, animalul 
mârâi şi se pregăti să ţâşnească iarăşi. Din nou amicul s-a 
lăsat în jos şi din nou leul a zburat peste el. Treaba asta s-a 
petrecut de trei ori, însă, între timp, omul ajunsese aproape 
de cort aşa că se repezi înăuntru şi înhăţă puşca. Când ieşi, 
leul dispăruse. Asta l-a nedumerit tare. Se furişă în spatele 
cortului unde se afla o poieniţă. Acolo, bineînţeles, era leul 
practicând cu ardoare genuflexiuni. 

Am fost răsplătit cu ropote de aplauze. Am băut puţină 
şampanie. 

— Cu altă ocazie, am reluat, prietenul ăsta al meu a avuto 
altă experienţă curioasă. Era cu nişte treburi undeva prin 
ţară şi, fiind nerăbdător să ajungă înainte de ivirea zorilor 
la destinaţie, ordonă băieţilor săi, să înhame, căci deja era 
întuneric. Băieţii avură ceva de furcă cu asta, întrucât 
catârii erau neastâmpăraţi, însă, în cele din urmă, reuşiră şi 
o luară din loc. Catârii zburau ca vântul, iar când se crăpă 
de ziuă văzură şi de ce. În beznă, băieţii înhămaseră un leu 
în spatele catârilor. 

Şi asta a fost bine primită, un val de veselie cuprinzând 
masa, dar nu sunt sigur dacă marele triumf nu se datora 
prietenului meu, laburistul, care rămăsese palid şi serios. 

— Dumnezeule! Exclamă el neliniştit. Dar cine l-a 
deshămat? 


— Trebuie să merg în Rhodesia, spuse doamna Blair. După 
tot ce ne-ai povestit, colonele Race, trebuie neapărat. Cu 
toate că drumul e oribil, cinci zile cu trenul. 

— Aţi putea veni cu mine, în vagonul meu particular, m-am 
oferit eu galant. 

— Oh, sir Eustace, ce drăguţ din partea dumneavoastră, 
chiar vreţi? 

— Chiar vreau! Am explicat cu reproş, şi am băut încă o 
cupă de şampanie. 

— Abia peste o săptămână o să fim în Africa de Sud, oftă 
doamna Blair. 

— Ah, Africa de Sud, am spus cu sentiment, şi am început 
să citez dintr-un discurs recent pe care l-am ţinut la 
Institutul Colonial: Ce are de arătat lumii Africa de Sud? 
Într-adevăr, ce? Fructele şi culturile ei, lâna ei şi 
împletiturile ei de nuiele, cirezile şi turmele ei, aurul şi 
diamantele... 

Dădeam din gură repede căci ştiam că, imediat ce m-aş fi 
oprit, Reeves s-ar fi repezit să mă informeze că cirezile mici 
nu trebuiau puse la socoteală deoarece animalele se 
spânzurau în sârma ghimpată, sau ceva în genul ăsta, ar fi 
făcut praf totul şi ar fi sfârşit cu necazurile minerilor din 
pricina randului. lar eu nu aveam chef să fiu insultat ca 
fiind capitalist. Oricum, întreruperea veni din altă sursă, la 
pronunţarea cuvântului magic: „diamante”. 

— Diamante! Spuse doamna Blair în extaz. 

— Diamante! Suflă domnişoara Beddingfeld. 

Amândouă se adresară colonelului Race. 

— Cred că aţi fost la Kimberley? 

Şi eu fusesem la Kimberley, dar n-am reuşit s-o spun la 
timp. Race era potopit de întrebări. Cum erau minele? Era 
adevărat că băştinaşii erau ţinuţi închişi în ghetouri? Şi aşa 
mai departe. 

Race răspundea întrebărilor lor dovedind o bună 
cunoaştere a problemei. Descrise sistemul de încartiruire a 


băştinaşilor, controalele instituite şi diversele măsuri de 
prevenire luate de De Beers. 

— Atunci înseamnă că e practic imposibil să furi câteva 
diamante? Întrebă doamna Blair cu un aer atât de 
dezamăgit de parcă întreprinse-se călătoria asta cu acest 
scop precis. 

— Nimic nu e imposibil, doamnă Blair. Se produc furturi... 
ca în cazul despre care v-am povestit, când băştinaşul cafru 
şi-a ascuns piatra în rană. 

— Da, dar pe scară largă? 

— O dată, în ultimii ani. De fapt, chiar înainte de război. 
Dumneata trebuie să-ţi aminteşti cazul, Pedler. Erai pe 
atunci în Africa de Sud? 

Am confirmat. 

— Povestiţi-ne! Strigă domnişoara Beddingfeld. Oh, 
povestiţi-ne! 

Race zâmbi. 

— Foarte bine, am să vă povestesc. Presupun că 
majoritatea aţi auzit de sir Lawrence FEardsley, marele 
magnat al minelor din Africa de Sud. Minele lui erau de aur, 
dar el a intrat în istorie prin fiul său. Poate vă amintiţi că, 
exact înainte de începerea războiului, au circulat zvonuri 
despre un nou potenţial zăcământ gen Kimberley undeva în 
junglele din Guyana Britanică. Doi tineri exploratori, aşa s-a 
spus, se întorseseră din America de Sud aducând o bogată 
colecţie de diamante brute, unele dintre ele de dimensiuni 
considerabile. Diamante de dimensiuni mici fuseseră înainte 
găsite în vecinătatea râurilor Esseguibo şi Mazaruni, dar 
aceşti doi tineri, John Eardsley şi prietenul său Lucas, 
pretindeau că au descoperit straturi de depozite mari de 
carbon la confluenţa celor două râuri. Diamantele erau de 
toate culorile, roz, bleu, galbene, verzi, negre şi de albul cel 
mai pur. Eardsley şi Lucas au venit la Kimberley, unde 
urmau să supună nestematele lor unei expertize. În acelaşi 
timp, la minele De Beers a avut loc un senzaţional furt de 
diamante, înainte de a fi trimise în Anglia, diamantele se 


pun într-un pachet. Acesta e păstrat într-un seif mare ale 
cărui două chei se află la două persoane diferite, în timp ce 
o a treia persoană cunoaşte cifrul. Pachetul este înmânat 
băncii, iar banca îl trimite în Anglia. Fiecare pachet 
valorează, în mare, în jur de 100.000 lire sterline. 

În cazul de faţă, banca a observat ceva uşor neobişnuit la 
sigiliul pachetului. Acesta a fost desfăcut şi conţinutul său s- 
a dovedit a fi zahăr cubic! 

Nu ştiu exact cum a ajuns să cadă bănuiala pe John 
Eardsley. S-a amintit de zburdalnica sa perioadă la 
Cambridge, când tatăl său îi plătise nu o dată datoriile. 

În tot cazul, curând se răspândi vestea că povestea cu 
zăcămintele de diamante din America de Sud era o pură 
fantezie. John Eardsley fu arestat. În posesia lui se găsiră o 
parte din diamantele De Beers. 

Dar cazul nu a ajuns niciodată în faţa instanţei, sir 
Lawrence Eardsley plăti o sumă mai mare decât valoarea 
diamantelor dispărute şi De Beers nu mai intentă proces. 
Niciodată nu s-a aflat exact cum s-a produs furtul. Dar 
faptul de a şti că fiul său era un hoţ îi zdrobi inima 
bătrânului. Puțin după aceea suferi o congestie cerebrală. 
Cât despre John, soarta fu într-un fel generoasă cu el. Se 
înrolă, plecă la război, luptă cu vitejie şi fu ucis, ştergând 
astfel pata de pe numele său. Sir Lawrence făcu un al 
treilea infarct şi muri acum o lună. Muri fără să lase un 
testament şi vasta sa avere reveni unei rude apropiate, un 
om pe care aproape nu-l cunoştea. 

Colonelul se opri. Izbucni o furtună de exclamaţii şi 
întrebări. Ceva păru să-i atragă atenţia domnişoarei 
Beddingfeld, căci se răsuci în scaun. Auzindu-i icnetul scurt, 
m-am întors şi eu. 

În pragul uşii stătea noul meu secretar, Rayburn. Sub 
bronzul feţei i se putea vedea paloarea de om care tocmai 
văzuse o stafie. Era clar că povestea lui Race îl mişcase 
profund. 


Devenind dintr-o dată conştient de privirile noastre, se 
întoarse brusc şi dispăru. 

— Îl cunoaşteţi? Întrebă pe nerăsuflate Anne Beddingfeld. 

— Este celălalt secretar al meu, i-am explicat. Domnul 
Rayburn. A fost până acum în convalescenţă. 

Fata se juca cu pâinea de lângă farfuria ei. 

— Vă e de mult secretar? 

— Nu prea, am spus precaut. 

Însă cu o femeie e inutil să fii precaut, cu cât ascunzi mai 
mult, cu atât eşti mai tare presat. Anne Beddingfeld nu 
făcea excepţie. 

— De când? Mă întrebă direct. 

— Păi... Ăă. L-am angajat chiar înainte de plecare. Mi l-a 
recomandat un prieten. 

Nu mai spuse nimic, ci se cufundă într-o tăcere 
îngândurată. M-am întors către Race cu sentimentul că era 
rândul meu să mă arăt interesat de povestirea lui. 

— Cine e ruda apropiată a lui sir Eardsley, Race? Ştii? 

— Aş putea spune că da, răspunse el zâmbind. 

— Eu! 

(Continuarea povestirii lui Anne.) 

În noaptea balului mascat m-am hotărât să mă 
destăinuiesc cuiva, să mă încred în cineva. Până atunci 
jucasem pe mâna mea şi-mi plăcuse destul de mult. Acum, 
totul se schimba, dintr-o dată. Nu mai aveam încredere în 
propria mea judecată şi, pentru prima dată, mă simţeam 
singură şi deprimată. 

Stăteam în vârful patului, încă în costumul meu de ţigancă, 
şi analizam situaţia. Primul la care m-am gândit a fost 
colonelul Race. Părea să mă placă. Eram sigură că ar fi fost 
drăguţ. Şi nu era prost. Totuşi, gândindu-mă mai bine, am 
ezitat. Ca un om obişnuit să comande, ar fi luat întreaga 
problemă în mâinile lui. Şi era misterul meu! Mai existau şi 
alte motive pe care cu greu le-aş fi recunoscut în faţa mea 
însămi, dar care-mi spuneau că nu era recomandabil să mă 
încred în colonelul Race. 


Apoi m-am gândit la doamna Blair. Şi ea fusese drăguță cu 
mine. Nu-mi făceam iluzii că asta ar fi însemnat cu adevărat 
ceva. Probabil un capriciu de moment. Dispuneam de ceva 
care ar fi putut s-o intereseze. Era o femeie care cunoscuse 
aproape tot ce era senzaţional în viaţă. Mi-am propus să-i 
furnizez o senzaţie în plus! Şi îmi plăcea de ea; îmi plăcea 
nonşalanţa ei, lipsa ei de sentimentalism. M-am decis s-o 
caut atunci, pe loc. Era puţin probabil să se fi culcat. 

Apoi mi-am amintit că nu cunosc numărul cabinei sale. 
Poate îl ştia prietena mea, stewardesa de noapte. Am sunat. 
După o scurtă întârziere apăru un bărbat. El îmi dădu 
informaţia dorită. Doamna Blair avea cabina nr. 71. Se 
scuză pentru întârzierea cu care răspunsese chemării mele, 
însă îmi explică că el nu avea toate cabinele în grijă. 

— Dar unde-i stewardesa? Am întrebat. 

— Toate ies din serviciu la zece. 

— Nu... Mă refeream la stewardesa de noapte. 

— Nu există stewardesă de noapte, domnişoară. 

— Dar... Dar noaptea trecută a venit o stewardesă... Cam 
pe la unu. 

— Trebuie că aţi visat, domnişoară. După zece nu mai 
lucrează nici o stewardesă. 

leşi, lăsându-mă să diger informaţia. Cine era femeia, care 
intrase în cabina mea în noaptea de 22? Deveneam tot mai 
gravă pe măsură ce îmi dădeam seama de viclenia şi 
îndrăzneala adversarilor mei necunoscuţi. Apoi, adunându- 
mă, am părăsit cabina şi m-am îndreptat spre cea a 
doamnei Blair. Am bătut la uşă. 

— Cine e? Se auzi dinăuntru vocea ei. 

— Sunt eu... Anne Beddingfeld. 

— Oh, intră, ţigăncuşo! 

Am intrat. Pretutindeni zăceau împrăştiate mormane de 
haine, iar doamna Blair era înfăşurată în cel mai frumos 
chimonou pe care îl văzusem vreodată. Era tot un amestec 
de oranj, auriu şi negru, de-mi lăsa gura apă. 


— Doamnă Blair, am spus dintr-o dată, vreau să vă 
povestesc despre viaţa mea... Adică, dacă nu e prea târziu 
şi n-o să vă plictisiţi. 

— Nici un pic. Nu pot să sufăr să mă culc, spuse doamna 
Blair, cu un zâmbet fermecător. Şi aş vrea tare mult să aud 
povestea vieţii dumitale. Eşti cea mai neobişnuită făptură, 
ţigăncuşo. Nimeni altcineva nu s-ar fi gândit să dea buzna 
în cabina mea, la unu noaptea, ca să-mi spună povestea 
vieţii lui. Mai ales, după ce, de atâtea săptămâni, m-ai pus la 
punct, când m-am arătat, în mod firesc, curioasă! Nu sunt 
obişnuită să fiu pusă la punct. A fost o noutate aproape 
plăcută. Stai jos pe sofa şi descătuşează-ţi sufletul. 

I-am înşirat întreaga poveste. Asta a durat ceva căci am 
insistat asupra fiecărui detaliu. Când am terminat, a oftat 
adânc, însă n-a spus deloc ceea ce mă aşteptam. În schimb, 
m-a privit, a râs uşor şi a zis: 

— Ştii, Anne, eşti o fată foarte neobişnuită. N-ai avut 
niciodată îndoieli? 

— Îndoieli? Am întrebat încurcată. 

— Da, îndoieli, îndoieli, îndoieli! Să pleci în lume singură, 
practic fără un ban. Ce te vei face când te vei trezi într-o 
ţară străină, fără o leţcaie? 

— N-are nici un rost să mă gândesc dinainte la asta. De 
altfel, am o mulţime de bani. Cele douăzeci şi cinci de lire 
pe care mi le-a dat doamna Flemming sunt practic intacte şi 
am mai câştigat şi ieri la jocuri. Adică alte cincisprezece 
lire. Vai, am o groază de bani. Patruzeci de lire! 

— O groază de bani! Dumnezeule! Murmură doamna Blair. 
Eu n-aş fi făcut-o, Anne, deşi, în felul meu, sunt foarte 
curajoasă. N-aş fi plecat fluierând cu câteva lire în buzunar 
şi fără nici o idee încotro merg şi ce am de făcut. 

— Dar tocmai asta-i frumuseţea! Am strigat uşor aţâţată. 
Asta îmi dă o atât de fantastică senzaţie de aventură. 

Se uită la mine, dădu de câteva ori din cap, apoi zâmbi. 

— Fericită Anne! Nu sunt mulţi oameni pe lume care să 
simtă ca tine. 


— Ei bine, am spus nerăbdătoare, ce credeţi despre toate 
astea, doamnă Blair? 

— Cred că e cel mai palpitant lucru pe care l-am auzit 
vreodată! Acum, pentru început, încetează să-mi mai spui 
doamnă Blair. Suzanne va fi cu mult mai bine. De acord? 

— Oh, cât îmi place, Suzanne! 

— Bravo! Şi acum să revenim la problemele noastre. Spui 
că secretarul lui sir Eustace (nu acel faţă-lungă, Pagett, ci 
celălalt) e omul care a fost înjunghiat şi s-a refugiat în 
cabina ta? 

Am confirmat. 

— Atunci avem două verigi prin care sir Eustace are 
legătură cu afacerea asta. Femeia care a fost omorâtă în 
casa sa şi secretarul lui care e înjunghiat la ceasul 
misterelor, unu noaptea. Nu-l suspectez pe sir Eustace în 
persoană, dar nu poate fi chiar o simplă coincidenţă. 
Undeva există o legătură, chiar dacă el însuşi nu are ştiinţă 
de asta... Apoi mai e strania afacere cu stewardesa, 
continuă ea, gânditoare. Cum arăta? 

— Nu prea m-am uitat la ea. Eram atât de agitată şi 
încordată... lar stewardesele sunt atât de asemănătoare 
între ele. Dar... Da... Faţa ei mi s-a părut familiară. Poate 
am mai întâlnit-o cândva pe vapor. 

— Faţa ei ţi s-a părut familiară, spuse Suzanne. Sigur nu 
era un bărbat? 

— Era foarte înaltă, am admis eu. 

— Hm, nu poate fi vorba de sir Eustace, nici de Pagett... 
Stai! 

Apucă o bucată de hârtie şi începu să deseneze cu 
înfrigurare. Analiză rezultatul cu capul lăsat într-o parte. 

— O mare asemănare cu reverendul Chichester. Acum 
despre restul. Îmi înmână hârtia. Asta-i stewardesa ta? 

— Vai, da, am strigat. Suzanne, ce deşteaptă eşti! 

Respinse complimentul cu un gest uşor. 

— Mereu l-am suspectat pe individul ăsta, Chichester. Îţi 
aminteşti cum i-a scăpat din mână ceaşca şi s-a făcut verde 


când vorbeam de Crippen, zilele trecute? 

— Şi cum a încercat să obţină cabina nr. 17? 

— Da, până acum totul se potriveşte. Dar ce vrea să 
însemne? Ce trebuia să se întâmple, în realitate, în cabina 
17, la unu noaptea? Nu poate fi înjunghierea secretarului. 
Asta nu e o treabă pe care s-o planifici la o anumită oră, 
într-o anumită zi şi într-un anumit loc. Nu, trebuie să fi fost 
vorba de o întâlnire, la care se ducea şi pe drum a fost 
înjunghiat. Dar cu cine avea întâlnire? În mod sigur, nu cu 
tine. Poate cu Chichester. Sau Pagett. 

— Mi se pare puţin probabil, am obiectat, se puteau vedea 
oricând. 

Am rămas amândouă tăcute câteva clipe, apoi Suzanne 
abordă o altă pistă. 

— Ar fi putut să existe ceva ascuns în cabină? 

— Asta pare mai verosimil, am aprobat. Şi ar explica de ce 
mi s-a cotrobăit prin lucruri dimineaţa următoare. Numai 
că nu era ascuns nimic acolo, sunt sigură. 

— Tânărul n-ar fi putut strecura ceva într-un sertar în 
noaptea aia? 

Am clătinat din cap. 

— L-aş fi văzut. 

— Putea fi preţioasa ta hârtie ceea ce căutau? 

— Putea, dar mi se pare lipsit de sens. Era doar o oră şi o 
dată... Şi ambele erau depăşite. 

Suzanne încuviinţă. 

— Asta aşa e. Nu, nu era hârtia. Apropo, o ai la tine? Mi-ar 
plăcea s-o văd. 

Adusesem cu mine hârtia ca fiind mostra A, şi i-am întins-o. 
A cercetat-o, încruntându-se. 

— Este un punct după 17. De ce nu e un punct şidupă 1? 

— E un spaţiu, i-am explicat eu. 

— Da, e un spaţiu, dar... 

Brusc, se ridică şi privi hârtia cu ochii mijiţi, ţinând-o cât 
mai aproape de lumină. Purtarea sa trăda o emoție 
înăbuşită. 


— Anne, ăsta nu-i un punct. E un defect în hârtie! Un 
defect în hârtie, înţelegi? Aşa că trebuie să-l ignorăm şi să 
ne luăm doar după spaţii... Spațiile! 

M-am ridicat şi m-am dus lângă ea. Am citit cifrele aşa cum 
le vedeam acum. 

— 17122 

— Vezi, spuse Suzanne, e la fel şi nu prea. Unu, ora unu, şi 
22 au rămas la fel... Dar e cabina 71! Cabina mea, Anne! 

Ne uitam una la alta atât de încântate de noua noastră 
descoperire şi atât de emoţionate de parcă rezolvaserăm 
întregul mister. Apoi am căzut la pământ cu o bufnitură. 

— Dar, Suzanne, aici nu s-a întâmplat nimic pe 22, la unu 
noaptea? 

Şi ei îi căzu falca. 

— Nu... 

M-a fulgerat altă idee. 

— Asta nu e cabina ta, Suzanne, nu-i aşa? Vreau să spun 
că nu pe asta ai rezervat-o de la început. 

— Nu, mi-a dat-o supraveghetorul. 

— Mă întreb dacă a fost rezervată de altcineva înainte de 
plecare... Cineva care n-a mai venit. Cred că putem afla. 

— Nu e nevoie să aflăm, ţigăncuşo, strigă Suzanne. Ştiu! 
Mi-a vorbit supraveghetorul despre asta. Cabina a fost 
rezervată pe numele doamnei Grey... Dar se pare că 
doamna Grey era doar pseudonimul faimoasei Nadina. E o 
balerină rusoaică celebră, să ştii. Nu a apărut niciodată la 
Londra, dar Parisul e nebun după ea. A avut un succes 
fantastic acolo tot timpul cât a durat războiul. Un soi rău, 
aşa cred, dar foarte atrăgătoare. Supraveghetorul şi-a 
exprimat din toată inima regretul că nu era şi ea la bord, 
când mi-a dat mie cabina, apoi mi-a vorbit o mulţime despre 
ea colonelul Race. Se pare că circulau nişte poveşti ciudate 
în Paris. A fost suspectată de spionaj, dar n-au putut dovedi 
nimic. Aproape că-mi închipui că Race s-a îmbarcat special 
pentru asta. Mi-a povestit nişte lucruri foarte interesante. 
Exista o bandă organizată în toată legea, fără nimic german 


la origine. De fapt, capul acesteia, un om căruia i se spune 
„Colonelul”, se crede că e englez, dar niciodată nu s-a găsit 
vreun indiciu cu privire la identitatea lui. Însă nu există nici 
un dubiu că el controlează o considerabilă organizaţie de 
escroci, internaţionali. Furturi, spionaj, atacuri, toate 
întreprinse de el... Şi, de obicei, furnizează câte un 
nevinovat ţap ispăşitor pe care cade vina. Diabolic de 
deştept trebuie să fie! Se presupune că femeia asta e 
agenta lui, dar nu i s-a putut pune nimic în sarcină. Da, 
Anne, suntem pe pista cea bună. Nadina este exact femeia 
care să se amestece în treburi de genul ăsta. Întâlnirea din 
22, în cabina asta, era cu ea. De ce nu s-a îmbarcat? 

M-am luminat dintr-o dată. 

— Intenţiona să se îmbarce, am spus încetişor. 

— Atunci de ce n-a făcut-o? 

— Pentru că era moartă. Suzanne, Nadina era femeia 
omorâtă la Marlow! 

Gândul îmi fugi înapoi la camera goală din casa pustie în 
care mă încolţise acel nedefinit sentiment de ameninţare şi 
de rău. Odată cu asta, îmi veni în minte, creionul care îmi 
căzuse şi rolfilmul descoperit. Un rolfilm... Asta îmi amintea 
de ceva recent. Unde auzisem despre un rolfilm? Şi de ce 
legam acest gând de doamna Blair? 

Brusc, am zburat spre ea şi, în agitația mea, aproape am 
scuturat-o. 

— Rolfilmul tău! Cel care ţi-a fost înapoiat prin gura de 
ventilaţie! Nu s-a întâmplat pe 22? 

— Cel pe care-l pierdusem? 

— De unde ştii că e acelaşi? De ce să ţi-l fi înapoiat cineva 
în felul acesta... În toiul nopţii? E o idee nebunească. Nu... 
Era un mesaj, filmul a fost scos din caseta galbenă din metal 
şi altceva a fost pus în loc. Îl mai ai? 

— Poate l-am folosit. Nu, uite-l! Îmi amintesc că l-am pus 
aici, la marginea patului. 

Mi-l întinse. 


Era un cilindru obişnuit, metalic, din acelea în care se 
introduc rolfilmele pentru tropice. L-am luat cu mâini 
tremurânde, dar, chiar în clipa aceea, inima îmi bătu mai 
tare. Era, în mod clar, mai greu decât ar fi fost normal să 
fie. 

Degetele îmi tremurau când am dezlipit hârtia adezivă 
care îl păstra etanş. Am tras capacul şi un şuvoi de 
pietricele lucioase se revărsă pe pat. 

— Pietricele, am spus, adânc dezamăgită. 

— Pietricele? Strigă Suzanne. 

Sunetul glasului ei mă miră. 

— Pietricele? Nu, Anne, nu pietricele! Diamante! 

Diamante! 

M-am uitat lung, fascinată, la grămăjoara lucitoare de pe 
pat. Am luat una care, după greutate, ar fi putut fi un ciob 
dintr-o sticlă. 

— Eşti sigură, Suzanne? 

— Oh, da, draga mea. Am văzut prea des diamante 
neşlefuite ca să mă pot înşela. Şi ele sunt frumoase, Anne... 
lar unele, aş spune, sunt unice. În spatele acestora e o 
întreagă istorie. 

— Istoria pe care am auzit-o în noaptea asta, am strigat. 

— Vrei să spui că... 

— Povestea colonelului Race. Nu poate fi o coincidenţă. A 
spus-o cu un scop. 

— Să-i vadă efectul, adică? 

Am confirmat. 

— Efectul asupra lui sir Eustace? 

— Da. 

Dar chiar în timp ce spuneam asta, m-a cuprins îndoiala. 
Era oare sir Eustace cel testat, sau povestea fusese spusă 
special pentru mine? Mi-am amintit impresia pe care o 
resimţisem, cu o noapte înainte, când fusesem, în mod 
deliberat, „sondată”. Din anumite motive, colonelul Race 
era bănuitor. Dar de când intrase el în treaba asta? Ce 
legătură ar fi putut avea el cu afacerea? 


— Cine e colonelul Race? Am întrebat. 

— Asta da întrebare! E foarte cunoscut ca vânător de 
mare clasă şi, cum l-ai auzit în noaptea asta, e văr 
îndepărtat cu sir Lawrence Eardsley. De fapt nu l-am 
întâlnit niciodată până acum. Străbate Africa în lung şi-n lat. 
Părerea generală este că face parte din Secret Service. Nu 
ştiu dacă e sau nu adevărat, însă, în mod sigur, este o fiinţă 
destul de misterioasă. 

— Ca moştenitor al lui sir Lawrence Eardsley, presupun că 
i-a revenit o mulţime de bani. 

— Draga mea Anne, trebuie ameţit. Ştii, ar fi o partidă 
grozavă pentru tine. 

— N-aş avea nici o şansă cu tine la bordul navei, am spus 
râzând. Oh, femeile astea măritate! 

— Noi chiar că avem un avantaj, murmură Suzanne, 
mulţumită de sine. Însă toată lumea ştie că sunt total 
devotată lui Clarence... Ştii, soţul meu. E atât de sigur şi 
plăcut să faci dragoste cu o soţie devotată. 

— Trebuie să fie foarte drăguţ pentru Clarence să fie 
însurat cu cineva ca tine. 

— Am eu grijă de asta! Totuşi, mereu poate să se refugieze 
la Foreign Office, unde îşi pune ochelarii pe nas şi doarme 
de stinge într-un fotoliu uriaş. I-am putea telegrafia să ne 
spună ce ştie despre Race. Îmi place la nebunie să trimit 
telegrame. Iar pe Clarence îl supără atât de mult! Mereu 
pretinde că o scrisoare e tot atât de bună. Totuşi nu cred că 
ne va spune ceva. Este înspăimântător de discret. Asta face 
să fie atât de dificil de trăit cu el până la urmă. Dar să 
continuăm cu peţitul. Sunt sigură că Race este foarte atras 
de tine, Anne. Aruncă-i câteva priviri cu ochii ăştia ai tăi 
înnebunitori şi treaba e făcută. Toată lumea se cuplează pe 
vapor. N-ai altceva mai bun de făcut. 

— Nu vreau să mă mărit. 

— Nu? Spuse Suzanne. De ce nu? Mie îmi place la nebunie 
să fiu măritată... Chiar şi cu Clarence! 

N-am gustat gluma ei. 


— Ceea ce vreau să ştiu, am spus cu hotărâre, este ce 
legătură are colonelul Race cu afacerea asta. Cumva e 
implicat în ea. 

— Nu crezi că a fost o pură întâmplare faptul că ne-a spus 
povestea aceea? 

— Nu, nu cred, am răspuns hotărâtă. Ne-a urmărit pe toţi. 
Îndeaproape. Ţine minte, câteva diamante au fost 
recuperate, nu toate. Poate acestea sunt cele care lipsesc... 
Sau poate... 

— Poate ce? 

N-am răspuns direct. 

— Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu celălalt tânăr, am 
spus. Nu Eardsley, ci... Cum îl chema?... Lucas! 

— În tot cazul am realizat ceva. Astea sunt diamantele pe 
care le caută toţi oamenii ăştia. Pentru a intra în posesia lor 
trebuie s-o fi omorât-o „Bărbatul în costum maro” pe 
Nadina. 

— N-a omorât-o el, am spus iute. 

— Bine-nţeles că el a omorât-o. Cine altcineva putea s-o 
facă? 

— Nu ştiu. Dar sunt sigură cănuel. 

— A intrat în casă la trei minute după ea şi a ieşit alb ca 
foaia de hârtie. 

— Pentru că a găsit-o moartă. 

— Dar n-a mai intrat nimeni. 

— Atunci înseamnă că asasinul era deja în casă, sau a 
intrat în alt fel. Nu era neapărat nevoie să treacă prin faţa 
căsuţei portarului, putea să sară zidul. 

Suzanne mă privi pătrunzător. 

— Bărbatul în costum maro”, murmură ea. Mă întreb, 
cine-o fi? Oricum, el şi „doctorul” din metrou sunt aceeaşi 
persoană. Avea timp să-şi reia înfăţişarea normală şi s-o 
urmărească pe Nadina la Marlow. Ea şi Carton urmau să se 
întâlnească acolo, amândoi aveau câte un permis de a vizita 
aceeaşi casă, iar dacă şi-au luat atâtea măsuri de precauţie 
ca întâlnirea să pară întâmplătoare, înseamnă că bănuiau 


că erau urmăriţi. În tot cazul, Carton nu ştia că urmăritorul 
lui era „Bărbatul în costum maro”. Când l-a recunoscut, 
şocul a fost atât de mare încât şi-a pierdut complet capul şi 
a călcat în gol, nimerind pe şine. Toate astea par foarte 
clare, nu crezi, Anne? 

N-am răspuns. 

— Da, aşa s-a întâmplat. A luat hârtia din buzunarul 
mortului şi în graba lui a pierdut-o. Apoi a urmărit femeia la 
Marlow. Ce a făcut după ce a plecat de acolo, după ce o 
omorâse... Sau, după tine, o găsise moartă? Unde s-a dus? 

Nici acum n-am spus nimic. 

— Mă întreb, continuă Suzanne pe gânduri, e posibil să-l fi 
convins pe sir Eustace să-l ia pe vapor ca secretar? Ar fi fost 
o şansă unică să iasă în siguranţă din Anglia, evitând 
scandalul. Dar cum l-a convins? Pare ca şi cum l-ar avea la 
mână cu ceva. 

— Pe el sau pe Paget. 

— Nu-ţi prea place Pagett. Sir Eustace spune că e cel mai 
capabil şi muncitor om. Şi, într-adevăr, poate fi. Bun, acum 
să-mi continui ipoteza. Rayburn este „Bărbatul în costum 
maro”. Citise hârtia pe care a pierdut-o. De aceea, 
înşelându-se, ca şi tine, în privinţa punctului, încearcă să 
pătrundă în cabina nr. 17 pe data de 22, la unu noaptea, 
după ce, în prealabil, încercase s-o obţină prin intermediul 
lui Pagett. Pe drum, cineva îl înjunghie... 

— Cine? Am intervenit eu? 

— Chichester. Da, totul se potriveşte. Telegrafiază-i 
lordului Nasby că l-ai găsit pe „Bărbatul în costum maro” şi 
viitorul ţi-e asigurat! 

— Sunt câteva lucruri peste care ai trecut cu vederea. 

— Ce lucruri? Rayburn are o cicatrice... Dar o cicatrice se 
poate imita destul de uşor. Are aceeaşi construcţie şi 
înălţime. Care e descrierea capului cu care i-ai făcut praf pe 
cei de la Scotland Yard? 

Am început să tremur. Suzanne era foarte educată, foarte 
cultă, dar mă rugam la Dumnezeu să nu se priceapă şi la 


termenii tehnici folosiţi în antropologie. 

— Dolicocefal, am spus uşurel. 

Suzanne păru să se îndoiască. 

— Ăsta era? 

— Da. Ştii... Cap lunguieţ. Un cap a cărui lăţime e mai 
mică de 75 la sută din lungime, i-am explicat didactic. 

Urmă o pauză. Tocmai începusem să respir uşurată, când 
Suzanne întrebă brusc: 

— Şi care e opusul? 

— Ce înţelegi prin... Opus? 

— Păi, trebuie să fie şi un opus. Cum se numeşte un capa 
cărui lăţime e mai mare de 75 la sută din lungimea lui? 

— Brahicefal, am şoptit fără voia mea. 

— Asta e! Cred că aşa ai spus. 

— Zău? A fost o scăpare, o greşeală de limbaj. Am vrut să 
spun dolicocefal. Mă străduisem din răsputeri să par 
convingătoare. 

Suzanne mă cercetă din priviri, apoi începu să râdă. 

— Minţi foarte bine, ţigăncuşo. Însă am câştiga timp dacă 
mi-ai spune tot adevărul. 

— Nu e nimic de spus, am rostit cu încăpățânare. 

— Nu? Întrebă blând Suzanne. 

— Cred că trebuie să-ţi spun, am rostit încetişor. Nu mi-e 
ruşine de ceva care doar... [i se întâmplă. Doar atât a făcut. 
A fost detestabil... Brutal şi nerecunoscător... Însă cred că-l 
înţeleg. E ca un câine ţinut în lanţ... Sau rău tratat... Şi care 
muşcă pe oricine. Înverşunat şi gata să-şi înfigă colții. Nu 
ştiu de ce mă preocupă... Dar mă preocupă. Mă preocupă 
îngrozitor. Doar cât l-am văzut, şi întreaga viaţă mi s-a dat 
peste cap. Îl iubesc. Îl vreau. Voi merge în picioarele goale 
toată Africa până să-l găsesc şi-l voi face să mă iubească. Aş 
muri pentru el. Aş munci pentru el, i-aş fi sclavă, chiar aş 
cerşi sau aş cere cu împrumut pentru el! Gata, acum ştii! 

Suzanne mă privi mult timp. 

— Nu eşti câtuşi de puţin englezoaică, ţigăncuşo, spuse 
într-un târziu. N-ai numai o fărâmă de sentimentalism. În 


viaţa mea n-am întâlnit pe cineva atât de practic şi atât de 
pasional. Eu n-am să ţin niciodată la cineva în felul ăsta, din 
fericire pentru mine, şi totuşi... Şi totuşi te invidiez, 
ţigăncuşo. E ceva să fii în stare să ţii la cineva. Majoritatea 
oamenilor nu pot. Dar ce noroc pe doctoraşul tău că nu te- 
ai măritat cu el. Nu pare deloc genul de om căruia să-i 
placă să ţină în casă un butoi cu exploziv! Deci, din cauza 
asta nu-i telegrafiezi lordului Nasby? 

Am dat din cap. 

— Şi totuşi îl crezi nevinovat? 

— Mai cred şi că oamenii nevinovaţi pot fi spânzurați. 

— Hm, da. Dar, dragă Anne, tu poţi privi lucrurile în faţă, 
de ce nu le priveşti acum. În ciuda a tot ce-ai spus, poate el 
a omorât-o pe femeia aceea. 

— Nu, n-a făcut-o. 

— Eşti subiectivă. 

— Nu, nu sunt. Ar fi putut s-o omoare. Poate chiar a 
urmărit-o până acolo cu gândul ăsta. Dar el n-ar fi luat o 
bucată de funie neagră cu care să o stranguleze. Ar fi 
strangulat-o cu mâinile goale. 

Suzanne se înfioră uşor. Ochii i se îngustară admirativ. 

— Hm, Anne, încep să înţeleg de ce îl găseşti pe tânărul 
ăsta al tău atât de atrăgător! 

Am prins prilejul să-l abordez pe colonelul Race, în 
dimineaţa următoare. După ce-mi primisem premiul de 
cinsprezece lire, am pornit-o în lungul punţii. 

— Cum se simte ţigăncuşa în dimineaţa asta? Tânjeşte 
după uscat şi caravana de căruţe cu coviltir? 

Am scuturat din cap. 

— Acum că marea e atât de liniştită, aş sta la nesfârşit pe 
vapor. 

— Ce entuziasm! 

Ne-am aplecat amândoi peste balustradă. Marea era 
strălucitoare şi calmă, şi părea uleioasă. Din loc în loc se 
vedeau mari porţiuni colorate, albastre, verde deschis, 
verde de smarald, vineţii, oranj intens, ca într-o pictură 


cubistă. La răstimpuri, o fulgerare argintie indica prezenţa 
peştilor zburători. Aerul era umed şi cald, aproape lipicios. 
Adierea lui era ca o sărutare parfumată. 

— Azi-noapte ne-aţi spus o poveste foarte interesantă, am 
rupt eu tăcerea. 

— Care din ele? 

— Cea cu diamantele. 

— Întotdeauna am fost convins că femeile sunt interesate 
de diamante. 

— Bineînţeles că suntem. Apropo, ce s-a întâmplat cu 
celălalt tânăr? Aţi spus că erau doi tineri. 

— Tânărul Lucas? Păi, bine-nţeles că n-ar fi putut fi adus în 
faţa justiţiei fără celălalt, aşa că a scăpat cu faţa curată. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el... În cele din urmă, vreau să 
spun? Ştie cineva? 

Colonelul Race privea ţintă marea dinaintea sa. Faţa îi era 
lipsită de expresie, ca o mască, însă aveam impresia că nu-i 
plăcuse întrebarea mea. Totuşi, răspunse destul de prompt. 

— A plecat pe front şi s-a luptat cu bărbăţie. A fost 
raportat ca dispărut şi rănit... De fapt, mort. 

Asta era tot ce vroiam să ştiu. N-am mai întrebat nimic. 
Dar, mai mult ca oricând, m-am mirat cât de multe cunoştea 
colonelul Race. Rolul pe care îl juca în toată povestea asta 
mă nedumerea. 

Mai aveam ceva de făcut. Să-l interoghez pe stewardul de 
noapte. Cu o mică încurajare financiară, l-am făcut repede 
să vorbească. 

— Doamna nu s-a speriat, nu-i aşa, domnişoară? Părea o 
glumă nevinovată. Un pariu, sau cel puţin aşa am înţeles eu. 

Puțin câte puţin, am scos totul de la el. Pe drumul de la 
Capetown spre Anglia, unul dintre pasageri îi dăduse un 
rolfilm cu instrucţiunea de a-l arunca pe 22 ianuarie, la 1 
a.M. În cabina nr. 71, pe drumul de întoarcere. Cabina 
urma să fie ocupată de o doamnă şi afacerea fusese 
descrisă ca fiind un pariu. Am bănuit că stewardul îşi 
avusese porţia lui de câştig în tranzacţia asta. Numele 


doamnei nu fusese menţionat. Bine-nţeles, cum doamna 
Blair s-a dus direct în cabina 71, aranjând schimbul imediat 
ce urcase la bord, stewardului nu-i trecuse nici o clipă prin 
cap că nu era doamna în cauză. Numele pasagerului cu 
care făcuse învoiala era Carton, iar descrierea lui îl indica, 
în mod clar, pe bărbatul mort în metrou. 

Aşadar, din câte părea, unul din mistere era lămurit şi nu 
mai exista nici un dubiu că diamantele erau cheia întregii 
afaceri. 

Ultimele zile pe „Kilmorden” trecură repede. Cu cât ne 
apropiam mai mult de Capetown, mă vedeam forţată să-mi 
elaborez, cu multă grijă, viitoarele planuri. Erau atât de 
mulţi oameni pe care, vroiam să-i scap din ochi. Domnul 
Chichester, sir Eustace şi secretarul său, şi... Da, colonelul 
Race! Cum urma să procedez? Normal că primul care-mi 
suscita atenţia era Chichester. Chiar mă vedeam nevoită de 
a-i şterge de pe lista suspecţilor pe sir Eustace şi pe domnul 
Pagett, când am avut şansa unei conversații, care mi-a 
deşteptat noi bănuieli. 

Nu uitasem emoția de neînțeles a domnului Pagett la auzul 
cuvântului Florenţa. În ultima seară pe care o mai 
petreceam la bord, eram cu toţii pe punte şi sir Eustace îi 
adresă o întrebare cu totul nevinovată secretarului său. Nu 
mai ştiu precis cum suna, parcă ceva în legătură cu 
întârzierea trenurilor în Italia, dar am observat imediat că 
domnul Pagett începu să manifeste aceeaşi nelinişte pe care 
o remarcasem şi cu alte ocazii. Când sir Eustace o invită pe 
doamna Blair la dans, m-am mutat repede pe scaunul 
alăturat celui al secretarului. Eram hotărâtă să descifrez 
enigma. 

— Întotdeauna am visat să merg în Italia, am spus. Şi în 
mod special la Florenţa. V-a plăcut mult, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, mi-a plăcut, domnişoară Beddingfeld. Vă 
rog să mă scuzaţi, am o corespondenţă a lui sir Eustace 
care... 

L-am apucat zdravăn de mâneca hainei. 


— Oh, nu fugiţi! Am strigat cu un glas plângăreţ ca de 
cucoană bătrână. Sunt sigură că lui sir Eustace nu i-ar 
place să mă lăsaţi singură, fără să am cu cine vorbi. Se pare 
că nu vreţi niciodată să vorbiţi de Florenţa. Oh, domnule 
Pagetit, cred că dumneavoastră tăinuiţi ceva! 

Cum încă îmi mai ţineam mâna pe braţul lui, i-am simţit 
tresărirea. 

— Deloc, domnişoară Beddingfeld, deloc, se grăbi să 
spună. Mi-ar face cu adevărat mare plăcere să vorbim 
despre asta, dar chiar am nişte telegrame... 

— Oh, domnule Pagett, ăsta-i doar un pretext. Am să-i 
spun lui sir Eustace... 

N-am continuat. Tresări din nou. Omul nu stătea bine cu 
nervii. 

— Ce-aţi vrea să ştiţi? 

Tonul său de martir resemnat m-a făcut să zâmbesc în 
gând. 

— Oh, totul! Tablourile, măslinii... 

M-am oprit, eu însămi în încurcătură. 

— Presupun că vorbiţi italiana? Am reluat firul. 

— Din păcate nici un cuvânt. Dar, desigur, m-au ajutat 
supraveghetorii de sală şi... Ăă... Ghizii. 

— Exact, m-am grăbit să-l încurajez. Şi care a fost pictura 
dumneavoastră preferată? 

— Oh, ăâ... Madona... Ştiţi, Rafael. 

— Draga bătrână Florenţa, am îngânat, sentimentală. Atât 
de pitorească pe malurile lui Arno. Splendid râu. Şi Domul, 
vă amintiţi de Dom? 

— Desigur, desigur. 

— Alt râu superb, nu-i aşa? M-am hazardat. Aproape chiar 
mai frumos decât Arno. 

— În mod sigur. 

Îmboldită de micul meu succes, am continuat tot aşa. Nu 
mai era nici un dubiu. Cu fiecare cuvânt pe care îl scotea, 
domnul Pagett se afunda tot mai mult în capcana pe care i-o 
întinsesem. Omul nu fusese în viaţa lui la Florenţa. 


Dar, dacă nu la Florenţa, unde fusese? În Anglia? Pur şi 
simplu în Anglia, în timpul poveştii de la Mill House? M-am 
decis să întreprind un pas curajos. 

— Ceea ce e curios, este că am impresia că v-am mai văzut 
undeva. Dar s-ar putea să mă înşel... Din moment ce atunci 
vizitaţi Florenţa. Şi totuşi... 

L-am privit drept. Avea o căutătură de om hăituit. Şi-a 
trecut limba peste buzele uscate. 

— Unde... Ăă. Unde. 

— Cred că v-am văzut? Am încheiat în locul lui. La Marlow. 
Cunoaşteţi Marlow? Vai, bine-nţeles, ce proastă sunt, sir 
Eustace are o casă acolo! 

Dar, cu o scuză bâlbâită şi incoerentă, victima mea se 
ridică şi zbură. 

În noaptea aceea, am năvălit în cabina lui Suzanne, în 
culmea agitaţiei. 

— Înţelegi, Suzanne, am exclamat când mi-am terminat 
povestirea, era în Anglia, la Marlow, în timpul când s-a 
comis crima. Mai eşti atât de sigură că „Bărbatul în costum 
maro” e vinovat? 

— De un lucru sunt sigură, rosti Suzanne făcând, pe 
neaşteptate, cu ochiul. 

— Care? 

— Că „Bărbatul în costum maro” arată mai bine decât 
sărmanul Pagett. Nu, Anne, nu te bosumfla, a fost doar o 
glumă. Stai jos. Lăsând gluma la o parte, cred că ai făcut o 
descoperire foarte importantă. Până acum am considerat că 
Pagett are un alibi. Acum ştim că n-are. 

— Exact, am spus. Trebuie să fim cu ochii pe el. 

— Ca de altfel şi pe ceilalţi, spuse ea cu tristeţe. Ei bine, 
ăsta e unul din lucrurile pe care vreau să le discutăm 
împreună. Celălalt este... Banii. Nu, nu-ţi ridica nasul în 
vânt şi nu te îmbăţoşa. Ştiu că eşti absurd de mândră şi 
independentă, dar va trebui să asculţi pe cineva cu 
experienţă. Suntem partenere... Nu ţi-aş oferi un penny, 
doar pentru că îmi placi, sau pentru că eşti o fată fără 


prieteni... Ce îmi doresc eu este senzaţia şi sunt gata să 
plătesc pentru asta. Ne vom ocupa de cazul ăsta, indiferent 
de cheltuieli. Pentru început, ai să stai cu mine la Mount 
Nelson Hotel, pe cheltuiala mea şi vom pune la punct planul 
de bătaie. 

Am discutat mult timp în contradictoriu. În cele din urmă, 
am cedat. Dar nu-mi plăcea. Vroiam să rezolv misterul de 
una singură. 

— Rămâne stabilit, spuse Suzanne ridicându-se şi căscând. 
M-a obosit atâta elocinţă. Iar acum, să vorbim de victimele 
noastre. Domnul Chichester pleacă la Durban. Sir Eustace 
merge la Mount Nelson Hotel, iar apoi în Rdodesia. Îşi 
ataşează la tren vagonul personal şi, într-un moment de 
expansiune, după a patra cupă de şampanie, mi-a oferit un 
loc în vagonul lui. Aş spune că apoi a regretat, dar, în tot 
cazul, nu mai poate da înapoi dacă mă ţin de el. 

— Bun, am aprobat eu, stai cu ochii pe sir Eustace şi pe 
Pagett, iar eu mă ocup de Chichester. Dar cum rămâne cu 
colonelul Race? 

Suzanne mă privi ciudat. 

— Anne, nu-l poţi suspecta cu adevărat... 

— Ba pot. Suspectez pe oricine. Sunt în starea aceea în 
care şi cea mai puţin probabilă persoană ţi se pare 
suspectă. 

— Şi colonelul Race merge în Rhodesia, spuse gânditoare 
Suzanne. Dacă am putea aranja ca sir Eustace să-l invite şi 
pe el... 

— Tu poţi s-o faci. ie îţi reuşeşte totul. 

— Îmi plac linguşelile, se alintă Suzanne. 

Ne-am despărţit rămânând stabilit ca Suzanne să-şi pună 
toate talentele în joc pentru atingerea ţelului propus. 

Mă simţeam prea agitată ca să mă duc imediat la culcare. 
Era ultima mea noapte la bord. Dimineaţa următoare, în 
zori, aveam să fiu la Table Bay. 

Am urcat pe punte. Briza era proaspătă şi rece. Vaporul se 
balansa uşor pe marea vălurită. Puntea era întunecată şi 


pustie. Era trecut de miezul nopţii. 

M-am sprijinit de balustradă, urmărind dâra fosforescentă 
de spumă. În faţă era Africa, spre care înaintam pe marea 
întunecată. Mă simţeam singură într-o lume minunată. 
Învăluită într-o linişte ciudată, stăteam acolo, ruptă de timp, 
pierdută în visare. 

Şi, brusc, am avut un straniu sentiment de primejdie. Nu 
auzisem nimic, însă m-am întors instinctiv. O umbră se 
furişase în spatele meu. Când m-am întors, ţâşni. O mână 
îmi strânse ca într-un cleşte beregata, înăbuşind orice 
strigăt pe care l-aş fi putut scoate. M-am zbătut cu 
disperare, dar n-aveam nici o şansă. Eram aproape 
sufocată, însă muşcam, şi mă agăţam, şi zgâriam, în cel mai 
femeiesc mod cu putinţă. Bărbatul era handicapat de faptul 
că era nevoit să mă împiedice să ţip. Dacă ar fi reuşit să mă 
ia prin surprindere, i-ar fi fost destul de uşor să mă arunce 
peste bord, doar săltându-mă puţin. Rechinii s-ar fi ocupat 
de restul. 

Luptându-mă din răsputeri, am simţit că forţele îmi 
slăbesc. Agresorul o simţi şi el. Îşi adună toate puterile. Şi 
atunci, alergând cu paşi uşori, fără zgomot, apăru o altă 
umbră. Cu un pumn îl întinse la podea pe adversarul meu. 
Eliberată, m-am sprijinit de balustradă, sfârşită şi 
tremurând. 

Salvatorul meu se întoarse spre mine cu o mişcare rapidă. 

— Eşti rănită! 

Tonul său avea ceva sălbatic... Ameninţător la adresa celui 
care îndrăznise să-mi facă rău. Îl recunoscusem înainte să 
vorbească. Era bărbatul cu cicatrice... Bărbatul meu. 

Dar acea singură clipă în care atenţia lui se îndreptase 
spre mine îi fusese de ajuns inamicului căzut. Se ridicase 
fulgerător şi dispăruse în lungul punţii. Cu o înjurătură, 
Rayburn ţâşni după el. 

Niciodată n-am putut să sufăr să rămân pe dinafară. M-am 
alăturat urmăririi... ca o prăpădită. La capătul punţii am 


cotit spre tribord. Acolo, lângă uşa salonului, zăcea 
grămadă un bărbat. Rayburn se aplecă deasupra lui. 

— L-ai pocnit iar? Am strigat gâfâind. 

— N-a fost nevoie, îmi răspunse, rânjind. L-am găsit 
prăbuşit lângă uşă. Sau poate n-a putut s-o deschidă şi se 
preface. Vom vedea imediat. Şi vom vedea şi cine e. 

M-am apropiat cu inima bătând ca un ciocan. Mi-am dat 
imediat seama că agresorul meu era mai solid ca 
Chichester. Oricum, Chichester era o creatură slăbănoagă, 
care, la o adică, ar fi folosit un cuţit, neavând atâta putere 
să lupte cu mâinile goale. 

Rayburn scăpără un chibrit. Amândoi am scos câte o 
exclamaţie. Omul era Guy Pagett. 

Rayburn păru total descumpănit în faţa descoperirii. 

— Pagett, îngână el. Dumnezeule, Pagett! 

Am avut un uşor sentiment de superioritate. 

— Pari surprins. 

— Sunt, rosti el cu greu. N-am bănuit niciodată... Se răsuci 
brusc spre mine. Dar tu? Iu nu eşti? Presupun că l-ai 
recunoscut când te-a atacat. 

— Nu, nu l-am recunoscut. În tot cazul, nu mă surprinde. 

S-a uitat bănuitor la mine. 

— Mă întreb care e rolul tău în afacerea asta? Şi cât de 
multe ştii? 

Am zâmbit. 

— Mult, domnule... Ăă... Lucas! 

Mă apucă de braţ şi strânsoarea involuntară a mâinii sale 
mi-a smuls un geamăt. 

— De unde ştii numele? Mă întrebă răguşit. 

— Nu ealtău? Am rostit cu dulceaţă. Sau preferi să ţi se 
spună „Bărbatul în costum maro”? 

Asta îl zăpăci. Îmi eliberă braţul şi se dădu câţiva paşi 
înapoi. 

— Eşti fată sau vrăjitoare? Şopti. 

— Sunt o prietenă. Am făcut un pas spre el. [i-am oferit 
odată ajutorul meu... Ţi-l ofer din nou. Vrei să-l iei? 


Ferocitatea răspunsului lui mă lăsă interzisă. 

— Nu. Nu voi mai avea de-a face cu tine sau cu vreo altă 
femeie. Du-ţi până la capăt blestemăţia. 

Ca şi înainte, calmul începu să mă părăsească. 

— Poate nu-ţi dai seama că eşti cu totul în mâinile mele. O 
vorbă căpitanului... 

— Spune-o! Rosti cu dispreţ, apoi înaintă cu un pas rapid. 
Şi în timp ce stăm şi discutăm situaţia, nu-ţi dai seama, fata 
mea, că în clipa asta, eşti în mâna mea? ITe-aş putea strânge 
de gât, uite-aşa. Şi cu un gest brusc îşi însoţi vorba cu fapta. 
I-am simţit mâinile încleştându-se în jurul gâtului meu şi 
strângând... Chiar dacă oarecum uşor. Uite-aşa... Şi viaţa ţi 
se va scurge! lar pe urmă, ca şi prietenul nostru care zace 
aici fără cunoştinţă, însă cu mai mult succes... Cadavrul tău 
va zbura la rechini. Ce spui de asta? 

N-am spus nimic. Am râs. Şi totuşi, ştiam că pericolul e 
real. Căci, în momentul acela, mă ura. Însă mai ştiam şi că 
îmi plăcea pericolul, îmi plăceau mâinile lui încleştate pe 
gâtul meu. N-aş fi schimbat clipa aceea cu nici o altă clipă 
din viaţa mea... 

Cu un râs scurt îmi dădu drumul. 

— Cum te cheamă? Mă întrebă brutal. 

— Anne Beddingfeld. 

— Nimic nu te sperie, Anne Beddingfeld? 

— Oh, ba dă, am rostit cu o detaşare care era departe de 
ceea ce simţeam cu adevărat. Viespile, femeile ironice, 
bărbaţii foarte tineri, gândacii de bucătărie şi vânzătorii 
încrezuţi. 

Ca şi mai înainte, râse scurt. Apoi împinse cu piciorul 
mormanul inconştient care era Pagett. 

— Ce facem cu gunoiul ăsta? Îl aruncăm peste bord? 
Întrebă neglijent. 

— Cum vrei, i-am răspuns eu, cu un calm egalcu allui. 

— Îţi admir nesăţioasa sete de sânge, domnişoară 
Beddingfeld. Însă îl vom lăsa să-şi revină în voie. Nu e rănit 
serios. 


— Înţeleg că te fereşti de a doua crimă, am spus dulce. 

— A doua crimă? 

Părea sincer nedumerit. 

— Femeia din Marlow, i-am reamintit, urmărind cu atenţie 
efectul vorbelor mele. 

O expresie amenințătoare şi tristă totodată i se aşternu pe 
chip. Părea să fi uitat de prezenţa mea. 

— Puteam s-o omor, spuse. Uneori cred că aveam de gând 
s-o omor... 

Un sentiment de furie sălbatică, de ură faţă de moartă, 
puse stăpânire pe mine. Eu aş fi omorât-o în clipa aceea, 
dacă mi-ar fi stat în faţă... Pentru că el trebuie s-o fi iubit 
cândva... Trebuie. Trebuie. Să fi simţit asta pentru ea! 

Mi-am recăpătat controlul şi am rostit cu glasul meu 
normal: 

— Se pare că ne-am spus tot ce era de spus... În afară de 
noapte bună. 

— Noapte bună şi rămas bun, domnişoară Beddingfeld. 

— Au revoir, domnule Lucas. 

Din nou tresări la auzul numelui. Se apropie. 

— De ce spui asta... au revoir, vreau să zic? 

— Pentru că am o presimţire că ne vom mai întâlni. 

— Numai dacă n-am încotro! 

Tonul său hotărât nu mă ofensă. Dimpotrivă, în sinea mea 
eram foarte satisfăcută. Nu sunt chiar proastă. 

— În tot cazul, cred că ne vom mai reîntâlni, am spus. 

— De ce? 

Am clătinat din cap, incapabilă să explic sentimentul care 
mă îndemnase să afirm asta. 

— Eu nu vreau să te mai văd niciodată, spuse el brusc, cu 
violenţă. 

Era de-a dreptul o grosolănie, însă m-am mulţumit să râd 
şi m-am pierdut în bezna din jur. 

L-am auzit pornind după mine, apoi oprindu-se, şi prin 
întunericul punţii, zbură un cuvânt: „vrăjitoareo!” 

(Extrase din jurnalul lui sir Eustace Pedler) 


Mount Nelson Hotel Capetown. 

A fost cu adevărat o mare uşurare să scap de „Kilmorden”. 
Tot timpul cât m-am aflat la bord am fost conştient de plasa 
de intrigi ce se ţesea în jurul meu. Ca să pună capac la 
toate, Guy Pagett a trebuit să se implice, noaptea trecută, 
într-o încăierare de beţivani. E foarte simplu de negat, dar 
realitatea asta e. Căci ce altceva poţi gândi când un om vine 
la tine cu un cucui cât oul de mare şi cu un ochi colorat în 
toate nuanțele curcubeului? 

Bineînţeles că Guy Pagett încearcă să învăluie în mister 
întreaga afacere. Conform lui, ai putea crede că ochiul său 
vânăt este rezultatul direct al devotamentului său pentru 
interesele mele. Povestea lui a fost extrem de vagă şi 
încâlcită şi a fost nevoie de mult timp până să pricep ceva. 

Pentru început, se pare că a zărit un bărbat a cărui 
comportare i-a dat de bănuit. Astea sunt cuvintele lui 
Pagett. Le-a luat direct din cărţile cu poveşti despre 
spionajul german. Ce înţelege el printr-un om cu purtare 
care dă de bănuit, nici el nu ştie. Asta i-am şi spus. 

— Se furişa de-o manieră plină de precauţie şi era miezul 
nopții, sir Eustace. 

— Bun, dar dumneata ce făceai, în loc să fii în pat ca orice 
bun creştin? L-am întrebat iritat. 

— Cifram telegramele acelea ale dumneavoastră, sir 
Eustace, şi dactilografiam jurnalul la zi. 

Pagett avea întotdeauna dreptate şi mai făcea şi pe 
martirul! 

— Şi? 

— Tocmai mă gândeam să arunc o privire primprejur 
înainte de a încuia. Omul venea pe culoar dinspre cabina 
dumneavoastră. Pe loc m-am gândit că ceva nu era în 
regulă cu el, după felul în care se uita în jur. A urcat 
treptele de lângă salon. L-am urmat. 

— Dragul meu Pagett, de ce să nu se ducă bietul ins pe 
punte fără să fie cineva pe urmele lui? Multă lume chiar 
doarme pe punte... Foarte neconfortabil de altfel, asta a 


fost întotdeauna părerea mea. Marinarii te spală odată cu 
puntea la cinci dimineaţa. Ideea m-a cutremurat. Oricum, 
dacă ai supărat pe vreun sărman nefericit care suferă de 

insomnie, nu mă mir că a dat cu dumneata de pământ. 

Pagett părea răbdător. 

— Ascultaţi-mă până la capăt, sir Eustace. Eram convins că 
omul stătuse la pândă în apropierea cabinei 
dumneavoastră, unde, în mod normal, nu avea ce căuta. Pe 
culoar sunt doar două cabine, a dumneavoastră şi a 
colonelului Race. 

— Race... Am spus, aprinzându-mi cu grijă o ţigară, Race 
poate să-şi poarte şi singur de grijă, fără ajutorul dumitale, 
Pagett. Şi eu la fel, am adăugat. 

Pagett veni mai aproape şi respiră din greu, ca 
întotdeauna, înainte de a împărtăşi un secret. 

— Vedeţi, sir Eustace, am avut impresia... lar acum sunt 
pe deplin convins, că era Rayburn. 

— Rayburn? 

— Da, sir Eustace. 

Am clătinat din cap. 

— Rayburn are prea mult bun simţ ca să încerce să mă 
trezească în toiul nopții. 

— Asta aşa e, sir Eustace. Cred că se ducea la colonelul 
Race. O întâlnire secretă... ca să primească ordine! 

— Nu sâsâi la mine, Pagett, şi controlează-ţi respiraţia, am 
spus dându-mă puţin înapoi. Ideea dumitale e absurdă. De 
ce s-ar întâlni pe ascuns, în toiul nopţii? Dacă ar avea cineva 
ceva să-şi spună, ar putea s-o facă într-o manieră cât se 
poate de normală, ca din întâmplare, după ceaşca cu supă. 

Nu-l convinsesem câtuşi de puţin. 

— Ceva s-a petrecut noaptea trecută, sir Eustace, altfel de 
ce m-ar fi atacat Rayburn cu atâta brutalitate? 

— Eşti foarte sigur că a fost Rayburn? 

Pagett păru să fie perfect convins de asta. Din toată 
povestea, ăsta a fost singurul lucru pe care nu l-a bălmâjit. 


— E ceva foarte ciudat în toată treaba asta, spuse el. De 
exemplu, unde este Rayburn? 

— E adevărat că nu l-am văzut de când am debarcat. N-a 
venit cu noi la hotel. Oricum, refuz să cred că i-a fost frică 
de Pagett. 

De altfel, întreaga afacere este foarte supărătoare. Unul 
din secretarii mei s-a volatilizat, celălalt arată ca un boxer 
bătut măr. În asemenea condiţii, nu pot să-l iau cu mine. Aş 
fi de râsul Capetown-ului. După-amiază am o întâlnire ca să 
predau „secretul” bătrânului Milray, dar n-am să-l iau pe 
Pagett cu mine. Dracu' să-l ia de bătăuş! 

Sunt într-o pasă foarte proastă. Am avut un mic dejun 
scârbos cu oameni scârboşi. Chelneriţei olandeze cu glezne 
groase i-a trebuit o jumătate de oră să-mi aducă o bucată 
de peşte necomestibil. 

Şi toată farsa asta cu sculatul la cinci dimineaţă ca să 
mergi în port să vezi un doctor cu ochii cârpiţi de somn şi să 
stai cu mâinile ridicate deasupra capului, pur şi simplu m-a 
obosit. 

Mai târziu: 

S-a întâmplat un lucru foarte serios. M-am dus la 
întâlnirea cu primul ministru, luând cu mine plicul sigilat al 
lui Milray. Nu părea să se fi umblat la el, însă înăuntru era o 
foaie de hârtie albă! 

Acum cred că am intrat în încurcătura dracului. De ce m-oi 
fi lăsat eu îmbrobodit de prostul ăla bătrân de Milray şi m- 
am băgat în treaba asta, nu pot să pricep. 

Pagett este un straşnic consolator de meserie. Afişează o 
anume satisfacţie disperată care mă înnebuneşte. În plus, a 
profitat de tulburarea mea ca să mă blagoslovească cu 
cufărul de hârtie. Dacă nu e atent, următoarea 
înmormântare la care va participa va fi cea a sa. 

Oricum, în cele din urmă, a trebuit să-l ascult. 

— Sir Eustace, de ce n-am presupune că Rayburn a 
surprins câteva cuvinte din ceea ce aţi discutat cu domnul 
Milray pe stradă? Amintiţi-vă, n-aţi avut nici o recomandare 


scrisă din partea domnului Milray. L-aţi acceptat pe 
Rayburn doar pe baza vorbelor sale. 

— Deci, crezi că Rayburn e un escroc? 

Pagett credea. Nu ştiu cât de mult îi erau influențate 
părerile de ochiul său vânăt. Elaboră un foarte drăguţ cap 
de acuzare împotriva lui Rayburn. lar dispariţia acestuia 
din urmă îl întărea. Părerea mea era să nu întreprind nimic 
în privinţa asta. Un om care şi-a permis să se facă de râs nu 
arde de nerăbdare să-şi trâmbiţeze isprava. 

Însă Pagett, ale cărui recente nenorociri nu-i diminuară 
energia, era pentru măsuri drastice. O făcu în felul său, 
desigur. Se repezi la sediul poliţiei, expedie nenumărate 
telegrame şi aduse o turmă de oficialități engleze şi 
olandeze să bea whisky cu sifon pe cheltuiala mea. 

În seara aceea am primit răspunsul lui Milray. Nu ştia 
nimic de fostul meu secretar! Din toată situaţia, un singur 
lucru era liniştitor. 

— În tot cazul, i-am spus eu lui Pagett, n-ai fost otrăvit. Ai 
avut una din obişnuitele dumitale crize de bilă. 

L-am văzut tresărind. A fost singurul meu punct marcat. 

Mai târziu: 

Pagett este în elementul lui. Creierul îi abundă în idei 
sclipitoare. Acum e convins că Rayburn nu e altul decât 
„Bărbatul în costum maro”. Aş spune că are dreptate. De 
obicei are. Dar toate astea devin neplăcute. Cu cât plec mai 
repede în Rhodesia, cu atât mai bine. I-am explicat lui 
Pagett că nu mă va însoţi. 

— Pricepi, dragul meu, trebuie să rămâi aici, pe poziţie. În 
orice clipă poţi fi solicitat să-l identifici pe Rayburn. Şi, în 
plus, demnitatea mea de membru al Parlamentului îmi 
impune să iau hotărârea asta. Nu pot căra după mine un 
secretar care pare să fi fost implicat, recent, într-o 
încăierere de stradă. 

Pagett tresări. E un tip atât de respectabil încât înfăţişarea 
lui pare să fie chinul şi blestemul vieţii sale. 


— Dar ce veţi face cu corespondenţa şi cu notele pentru 
discursurile dumneavoastră, sir Eustace? 

— Mă descurc eu, am spus plin de importanţă. 

— Vagonul dumneavoastră va fi ataşat la trenul de 
miercuri, mâine dimineaţă, de la ora unsprezece. Am 
aranjat totul. Doamna Blair ia cu sine o servitoare? 

— Doamnă Blair? Am icnit eu. 

— Spune că i-aţi oferit un loc. 

Acum că mă gândeam, da, îi oferisem. În noaptea balului 
mascat. Chiar insistasem să vină. Însă nu crezusem nici o 
clipă că va veni! Cât e ea de încântătoare, nu sunt sigur că-i 
doresc compania tot drumul până-n Rhodesia şi retur. 
Femeile necesită să le dai atâta atenţie! Şi uneori îţi încurcă 
socotelile. 

— Am mai invitat şi pe altcineva? Am întrebat nervos. În 
momente de expansiune faci asemenea chestii. 

— Se pare că doamna Blair crede că l-aţi invitat şi pe 
colonelul Race. 

Am mârâit. 

— Trebuie să fi fost foarte beat dacă l-am invitat pe Race. 
Chiar foarte beat. Ascultă sfatul meu, Pagett, şi ochiul tău 
vânăt să-ţi fie învăţătură de minte, să nu te mai îmbeţi 
niciodată. 

— După cum ştiţi, eu sunt antialcoolic, sir Eustace. 

— E mult mai înţelept să-ţi iei angajamentul că n-o mai 
faci, dacă ai o slăbiciune în domeniul ăsta. N-am mai invitat 
pe nimeni altcineva, nu-i aşa, Pagett? 

— Din câte ştiu eu, nu, sir Eustace. 

Am oftat uşurat. 

— Mai era domnişoara Beddingfeld, am spus gânditor. 
Vrea să meargă în Rhodesia să dezgroape oase, aşa cred. 
Am de gând să-i ofer o slujbă temporară, ca secretară. Ştie 
să dactilografieze, asta mi-a spus-o chiar ea. 

Spre surpriza mea, Pagett s-a opus cu vehemenţă. Nu-i 
place Anne Beddingfeld. Chiar din noaptea ochiului vânăt, a 
manifestat o emoție necontrolată, ori de câte ori se 


menţionează numele ei. În ultimul timp, Pagett e plin de 
mistere. 

Numai ca să-l necăjesc, am să invit fata. Cum spuneam mai 
înainte, are nişte picioare extrem de frumoase. 

(Continuarea povestirii lui Anne Beddingfeld.) 

Nu cred să uit cât voi trăi clipa în care am văzut, pentru 
prima oară, Iable Mountain. M-am trezit cumplit de 
devreme şi am urcat pe punte. M-am dus direct în vârful 
punţii, ceea ce cred că era un delict grav, dar eram hotărâtă 
să înfrunt orice ca să fiu singură. Tocmai intram în Table 
Bay. Deasupra lui Table Mountain pluteau nori albi, şi, 
cuibărit pe pantele de dedesubt, direct spre mare, se afla 
oraşul adormit, mângâiat şi binecuvântat de răsăritul 
soarelui. 

Mi se tăiase respiraţia şi aveam acea ciudată durere 
interioară nesăţioasă care te cuprinde când te afli în faţa a 
ceva extraordinar de frumos. Nu mă prea pricep să exprim 
asemenea lucruri, dar am ştiut că găsisem, chiar şi numai 
pentru o clipă, ceea ce căutasem încă de când părăsisem 
Little Hampsly. Ceva nou, ceva nevisat, ceva ce-mi 
satisfăcea setea de romantism. 

Într-o tăcere perfectă, sau aşa mi se părea mie, 
„Kilmorden” aluneca mai aproape, tot mai aproape. Era ca 
într-un vis. Ca toţi visătorii, nu puteam renunţa să visez. 
Noi, bieţii muritori, suntem atât de dornici să nu ne scape 
NIMIC. 

„Asta e Africa de Sud”, mi-o spuneam întruna, cu nesaţ. 
„Africa de Sud, Africa de Sud! Vezi lumea. Aceasta e lumea. 
O vezi. Gândeşte-te la asta, Anne Beddingfeld, cap sec! Vezi 
lumea!” 

Credeam că sunt singură pe punte, dar acum am observat 
o altă siluetă rezemată de balustradă, absorbită, cum 
fusesem şi eu, de apropierea rapidă a oraşului. Chiar 
înainte de a întoarce capul, am ştiut cine era. În pacea 
răsăritului de soare, scena din noaptea trecută părea ireală 
şi melodramatică. Ce trebuie să fi crezut despre mine? 


Lucrurile pe care le spusesem îmi făceau acum obrajii să 
ardă. Şi nu le gândisem... Sau da? 

Am întors capul cu hotărâre şi mi-am pironit privirea pe 
Table Mountain. Dacă Rayburn venise aici ca să fie singur, 
nu trebuia să-l deranjez cu prezenţa mea. 

Însă, spre marea mea uimire, am auzit paşi uşori pe punte, 
în spatele meu, şi apoi glasul său plăcut şi firesc: 

— Domnişoară Beddingfeld. 

— Da. 

M-am întors. 

— Vreau să-mi cer scuze. Azi-noapte m-am purtat ca un 
adevărat ţopârlan. 

— A... a fost o noapte deosebită, am spus repede. 

Nu era o remarcă foarte inteligentă, dar a fost singurul 
lucru pe care l-am găsit. 

— Mă ierţi? 

Am întins mâna fără nici o vorbă. Mi-a luat-o. 

— Ar mai fi ceva de spus. Gravitatea lui se adânci. 
Domnişoară Beddingfeld, poate n-o ştii, dar eşti implicată 
într-o afacere destul de periculoasă. 

— Am ghicit de mult, am spus. 

— Nu, n-ai ghicit. Nu e posibil să ştii. Vreau să te previn. 
Lasă baltă toată treaba asta. Nu te priveşte cu adevărat. Nu 
te amesteca, doar din curiozitate, în problemele celorlalţi. 
Nu, te rog, nu te supăra din nou. Nu vorbesc de mine. N-ai 
idee peste ce-ai putea da... pe oamenii ăştia nimic nu-i 
opreşte. Sunt absolut neîndurători. Deja eşti în pericol... 
Gândeşte-te la noaptea trecută. Ei îşi închipuie că ştii ceva. 
Singura ta şansă este să-i convingi că se înşeală. Dar ai 
grijă, evită întotdeauna primejdia şi, ascultă, dacă vreodată 
vei cădea în mâinile lor, nu încerca să faci pe deşteapta... 
Spune-le întreg adevărul, asta va fi singura ta scăpare. 

— Mă faci să mi se încreţească pielea, domnule Rayburn, 
am spus fără a minţi prea mult. De ce te-ai deranjat să mă 
previi? 

Tăcu câteva clipe, apoi rosti cu glas scăzut. 


— Poate fi ultimul lucru pe care îl pot face pentru tine. 
Odată ajuns la țărm am să fiu în siguranţă... Dar s-ar putea 
să nu ajung la țărm. 

— Ce? Am strigat. 

— Vezi, mă tem că nu eşti singura persoană care ştie că eu 
sunt „Bărbatul în costum maro”. 

— Dacă crezi că eu am spus... M-am repezit cu înflăcărare. 

Mă linişti cu un zâmbet. 

— Nu mă îndoiesc de tine, domnişoară Beddingfeld. Dacă 
am spus-o vreodată, am minţit. Dar mai există o persoană la 
bord care a ştiut tot timpul. Un cuvânt să scoată... Şi 
numărul meu s-a terminat. Totuşi, nu cred că va vorbi. 

— De ce? 

— Pentru că e un om căruia îi place să joace pe mâna lui. 
Iar dacă m-ar înhăţa poliţia, nu i-aş mai fi de nici un folos. 
Liber - i-aş putea fii! Ei bine, o vom şti într-o oră. 

Râdea uşor ironic, însă i-am văzut faţa gravă. Dacă se juca 
cu soarta era un bun jucător. Putea pierde zâmbind. 

— În tot cazul, rosti el uşor, nu cred că ne vom mai întâlni. 

— Nu, am spus încetişor. Cred că nu. 

— Aşa că... Rămas bun. 

— Rămas bun. 

Îmi strânse mâna puternic, o clipă ciudaţii lui ochi luminoşi 
părură să se incendieze într-ai mei, apoi se întoarse brusc şi 
plecă. I-am auzit paşii îndepărtându-se în lungul punţii, 
stârnind ecou după ecou. Simţeam că-i voi auzi toată viaţa. 
Paşi... Care plecau din viaţa mea. 

Recunosc deschis că nu mi-a plăcut următoarele două ore. 
Abia după ce am debarcat şi am terminat cu majoritatea 
formalităţilor ridicole pe care le impune birocraţia, am 
respirat din nou în voie. Nimeni nu fusese arestat, şi mi-am 
dat seama că era o zi binecuvântată de Dumnezeu, şi că îmi 
era îngrozitor de foame. M-am alăturat lui Suzanne. 
Oricum, în noaptea aceea, aveam să stau cu ea la hotel. 
Vaporul nu pleca spre Port Elizabeth şi Durban până în 


dimineaţa următoare. Ne-am suit într-un taxi şi am plecat 
spre Mount Nelson. 

Totul era divin. Soarele, aerul, florile! Când mă gândeam 
la Little Hampsly în ianuarie, înnoroiat până la genunchi, şi 
ploile gata să cadă. Simţeam o încântare fără de margini. 
Suzanne nu era chiar atât de entuziasmată. Ea călătorise 
mult, bine-nţeles. În plus, nu e genul de om care să se 
emoţioneze înainte de micul dejun. Mă mustră cu asprime, 
când am scos un chiuit entuziast, la vederea unei enorme 
rochiţe - a rândunicii albastre. 

Apropo, vreau să clarific chiar de acum că povestea asta 
nu va fi o poveste despre Africa de Sud. Garantez că nu va fi 
nici un fel de culoare locală... Ştiţi cum e cu treburile 
astea... Jumătate de cuvinte în italice pe fiecare pagină. Îmi 
plac foarte mult, dar eu nu sunt în stare. În insulele din 
Sudul Pacificului, fireşte, imediat te poţi referi la beche-de- 
mer. Nu ştiu ce este beche-de-mer, n-am ştiut niciodată şi 
probabil că nici nu voi şti. Am încercat, de câteva ori, să 
ghicesc, şi am ghicit prost. În Africa de Sud, ştii că se 
vorbeşte de îndată de stoep... Ce e acest stoep ştiu... E ceva 
în jurul casei, în care stai. În diferite părţi ale lumii i se 
spune verandă, piazza, sau ha-ha. Apoi mai este paw-paw. 
Citisem adesea despre paw-paw. Am descoperit imediat ce 
era, căci mi se pusese unul în faţă, la micul dejun. Prima 
dată, am crezut că e un pepene galben veştejit. Chelneriţa 
olandeză m-a luminat şi m-a convins să încerc din nou, cu 
zahăr şi lămâie, întotdeauna îl asociasem vag cu hula-hula 
care, cred eu, deşi s-ar putea să greşesc, este o fustă din 
paie în care dansează fetele acelea din Hawaii. Nu, cred că 
greşesc... Aceea e lava-lava. 

În orice caz, după ce pleci din Anglia, toate chestiile astea 
sunt foarte amuzante. Nu mă pot reţine să nu mă gândesc 
că viaţa noastră insulară rece ar fi mai luminoasă dacă ai 
avea la micul dejun ouă cu şuncă-şuncă şi apoi ai ieşi 
îmbrăcat în jerseu-jerseu să-ţi cumperi cărţi. 


Suzanne se mai îmblânzi după micul dejun. Mi-am dat o 
cameră alăturată cu a ei, cu o încântătoare privelişte direct 
spre Table Bay. Am admirat peisajul, în timp ce Suzanne 
cotrobăia, după nu ştiu ce cremă de faţă, specială. După ce 
o găsi şi începu s-o aplice, fu în stare să mă asculte. 

— L-ai văzut pe sir Eustace? Am întrebat. Când intram noi, 
el tocmai ieşea din sala pentru micul dejun. Avusese nişte 
peşte stricat sau aşa ceva, şi tocmai îi spunea chelnerului 
şef ce crede el despre asta, şi a aruncat o piersică pe podea 
ca să arate cât este de tare... Numai că nu era chiat atât de 
tare precum crezuse şi s-a făcut fleaşcă. 

Suzanne zâmbi. 

— Lui sir Eustace nu-i place să se scoale devreme cum nu- 
mi place nici mie. Dar, Anne, pe domnul Pagett l-ai văzut? 
M-am ciocnit de el pe culoar. Avea un ochi vânăt. Ce-o fi 
făcut? 

— Doar a încercat să mă arunce peste bord, am răspuns 
cu nonşalanţă. 

Nimerisem în plin. Suzanne îşi lăsă jumătate de faţă 
nedată cu cremă şi mă bombardă cu întrebările. I-am 
răspuns la toate. 

— Totul devine din ce în ce mai misterios, strigă ea. 
Credeam că va fi floare la ureche să mă ţin după sir Eustace 
şi tu te vei distra de minune cu reverendul Edward 
Chichester, dar acum nu mai sunt convinsă. Sper ca Pagett 
să nu mă împingă din tren în vreo noapte întunecoasă. 

— Cred că tu eşti în afară de orice bănuială, Suzanne. Dar, 
dacă se întâmplă nenorocirea, am să-i telegrafiez lui 
Clarence. 

— Bine că mi-ai adus aminte... Dă-mi un formular de 
telegramă. Acum stai să văd cum să scriu. „Implicată în cel 
mai palpitant mister te rog trimite imediat o mie de lire. 
Suzanne.” 

I-am luat formularul şi i-am sugerat că ar putea elimina 
„cel mai” şi „de” şi, dacă nu ţinea neapărat să fie 
politicoasă, chiar „te rog”. Totuşi, în problema banilor, 


Suzanne era nechibzuită. În loc să asculte sfaturile mele 
economice, mai adăugă trei cuvinte: „mă distrez 
formidabil.” 

La prânz, Suzanne avea programat să mănânce cu nişte 
prieteni, care veniră s-o ia de la hotel la unsprezece. Am 
rămas singură. Am coborât din hotel, am traversat linia de 
tramvai şi am luat-o în jos pe strada umbrită de copaci până 
am ajuns în bulevardul principal. Mi-am continuat drumul 
bucurându-mă de lumina soarelui şi chipurile negre ale 
vânzătorilor de flori şi fructe. În plus, am descoperit un loc 
unde se putea mânca cea mai delicioasă îngheţată. În 
sfârşit, am cumpărat cu şase penny un coşuleţ cu piersici şi 
mi-am îndreptat paşii înapoi spre hotel. 

Spre surpriza şi încântarea mea, am găsit un bilet pentru 
mine. Era de la custodele muzeului. Citise despre sosirea 
mea la bordul lui „Kilmorden”, unde eram descrisă ca fiind 
fiica celui ce fusese profesorul Beddingfeld. Îl cunoscuse 
vag pe tatăl meu şi avea o mare admiraţie pentru el. 
Continua prin a-mi scrie că soţia lui ar fi încântată să iau 
ceaiul cu ei, în după-amiaza aceea, în vila lor din 
Muizenberg. Îmi dădea lămuriri cum se ajunge acolo. 

Era plăcut să constat că sărmanul meu tată nu fusese dat 
uitării şi că lumea îi acorda încă o înaltă preţuire. 
Întrezăream că voi fi escortată personal să vizitez muzeul 
înainte de a părăsi Capetown, dar m-am înşelat. Pentru 
majoritatea oamenilor asta ar putea părea o onoare... Dar 
ai putea avea mult mai multe alte treburi de făcut, decât să 
fii cărat pe sus dimineaţa, la prânz şi seara. 

Mi-am pus cea mai bună pălărie (una dintre cele aruncate 
de Suzanne) şi cea mai puţin uzată rochie de pânză albă şi, 
imediat după prânz, am plecat. Am luat un tren rapid spre 
Muizenberg şi am ajuns cam într-o jumătate de oră. A fost o 
excursie drăguță. Trenul şerpuia încet în jurul poalelor lui 
Table Mountain, iar unele flori arătau superb. Eram slabă la 
geografie, nu ştiusem niciodată prea bine că Capetown era 
o peninsulă, de aceea am fost destul de surprinsă să 


descopăr că, după ce am coborât din tren, aveam iar în faţă 
marea. Se făcea baie în toată regula. Lumea avea bucăţi 
scurte de scândură, curbate, şi zbura pe apă. Era mult prea 
devreme să mă duc la ceai. M-am îndreptat spre oficiul 
balnear şi când am fost întrebată dacă doresc un surf- 
board, am spus „Da, vă rog”. Surfingul pare extrem de uşor. 
Nu e. Nu spun mai mult. Eram tare supărată şi am aruncat 
de tot scândura. Totuşi, eram foarte hotărâtă să mă întorc 
cu prima ocazie, şi s-o iau de la capăt. Nu mă puteam lăsa 
bătută. Doar din greşeală, mi-au reuşit câţiva metri şi am 
fost delirant de încântată. Surfingul e cam aşa: ori înjuri de 
mama focului, ori eşti tâmpeşte mulţumit de tine însuţi. 

După câteva mici bâjbâieli am găsit vila Medgee. Era drept 
pe partea muntelui, izolată de celelalte căsuțe şi vile. Am 
sunat şi un băiat cafru, zâmbăreţ mi-a deschis. 

— O caut pe doamna Raffini, am spus. 

M-a poftit înăuntru, a luat-o înaintea mea pe coridor şi a 
deschis o uşă. Tocmai când să-i trec pragul, am ezitat. Am 
avut o bruscă presimţire. Am intrat şi uşa se trânti rapid în 
urma mea. 

Un bărbat se ridică de pe scaunul din spatele mesei şi 
înaintă cu mâna întinsă. 

— Sunt atât de bucuros că v-am convins să ne vizitaţi, 
domnişoară Beddingfeld, spuse el. 


Era un bărbat înalt, evident olandez, cu o barbă de 
culoarea focului. Nu semăna câtuşi de puţin a custode de 
muzeu. De fapt, mi-am dat seama, într-o secundă, că mă 
lăsasem prostită. 

Eram în mâna duşmanului. 

Asta m-a forţat să-mi amintesc de episodul al treilea din 
„Peripeţiile Pamelei”. De câte ori nu stătusem în scaunele 
de şase penny, ronţăind un baton de ciocolată cu lapte de 
doi penny şi tânjind să mi se întâmple şi mie lucruri 
asemănătoare! Ei bine, mi se întâmplau cu vârf şi îndesat! 
Şi nu prea erau atât de amuzante precum îmi imaginasem. 
Pe ecran totul e perfect... Ştii foarte bine că va urma şi 
episodul al patrulea. Însă, în realitate, nimeni nu-ţi 
garantează, în mod absolut, că Anna Aventuriera nu-şi va 
frânge brusc gâtul la sfârşitul oricărui episod. 

Da, căzusem în capcană. În minte îmi reveniră toate 
lucrurile pe care Rayburn mi le spusese în dimineaţa aceea. 
„Spune adevărul”, mă sfătuise el. Bun, aş fi putut s-o fac, 
dar mi-ar fi ajutat la ceva? Povestea mea ar fi fost crezută? 
Li s-ar fi părut verosimil că am pornit în escapada asta 
nebunească numai pe baza unei bucăţi de hârtie mirosind a 
naftalină? Mie îmi suna ca o poveste total incredibilă. În 
acel moment de luciditate m-am blestemat pentru cât de 
melodramatic de tâmpită fusesem şi am tânjit din tot 
sufletul după plictiseala tihnită din Little Hampsly. 

Toate astea mi-au trecut prin cap în mai puţin timp decât 
mi-a luat să le scriu. Prima mea mişcare a fost să mă dau 
instinctiv înapoi şi să caut clanţa uşii. Temnicerul meu rânji 
doar. 

— 'Te afli aici, şi aici rămâi, remarcă el glumeţ. 

Am făcut totul să-mi compun o mină curajoasă. 

— Am fost invitată aici de custodele muzeului din 
Capetown. Dacă am făcut o încurcătură... O greşeală... 

— O greşeală? Oh, da, o mare greşeală! 

Râse grosolan. 

— Cu ce drept mă reţineţi? Am să informez poliţia... 


— Ham, ham, ham., ca un căţeluş-jucărie. Râse iar. 

M-am aşezat pe un scaun. 

— Nu pot să trag concluzia că eşti un nebun periculos, am 
spus cu răceală, renunțând la pronumele de politeţe. 

— Zău? 

— Aş vrea să te înştiinţez că prietenii mei ştiu foarte bine 
unde am plecat, şi dacă nu mă întorc până diseară, vor 
porni în căutarea mea. Pricepi? 

— Deci prietenii tăi ştiu unde eşti, aşa? Care prieteni? 

În faţa acestei întrebări, mi-am calculat şansele. Să-l 
menţionez pe sir Eustace? Era un om foarte cunoscut şi 
numele lui ar fi atârnat greu. Dar dacă ei erau în legătură 
cu Pagett, ar fi ştiut că mint. Mai bine să nu risc cu sir 
Eustace. 

— Una ar fi doamna Blair, am spus uşor. Prietena mea cu 
care stau. 

— Nu cred, răspunse temnicierul meu, scuturându-şi cu 
viclenie barba portocalie. Nu v-aţi văzut de la unsprezece, 
iar biletul nostru l-ai primit la prânz. 

Cuvintele lui îmi dovedeau cât de îndeaproape fusesem 
urmărită, dar nu aveam de gând să cedez fără luptă. 

— Eşti foarte deştept, am spus. Poate n-ai auzit de acea 
invenţie foarte utilă care se cheamă telefon. Doamna Blair 
m-a sunat în timp ce-mi făceam siesta. I-am spus unde merg 
după-amiază. 

Spre marea mea satisfacţie, am observat o umbră de 
nelinişte străbătându-i chipul. Era limpede că nu luase în 
calcul posibilitatea ca Suzanne să-mi fi telefonat. Ce mult 
îmi doream s-o fi făcut! 

— Destul! Spuse el aspru, ridicându-se. 

— Ce ai de gând să faci cu mine? Am întrebat, străduindu- 
mă, în continuare să par detaşată. 

— Să te duc undeva unde să nu poţi face nimic, în cazul în 
care prietenii tăi vor veni să te caute. 

O clipă sângele mi-a îngheţat în vene, însă următoarele lui 
cuvinte mă liniştiră. 


— Mâine va trebui să răspunzi la câteva întrebări şi, după 
aceea, o să vedem ce vom face cu tine. Şi să ştii de la mine, 
domnişorică, avem destule mijloace să determinăm 
prostuţele să vorbească. 

Nu era amuzant, în schimb avem un răgaz de respiro până 
mâine. Era limpede că omul ăsta nu făcea decât să 
îndeplinească ordinele unui superior. Să fi fost acel superior 
Pagett? 

Strigă şi apărură doi băştinaşi cafri. Am fost dusă la etaj. 
În ciuda zbaterilor mele, am fost legată la mâini şi la 
picioare şi mi s-a pus căluş în gură. Camera în care mă 
aflam era un fel de mansardă, chiar sub acoperiş. Olandezul 
se înclină ironic şi ieşi trăgând uşa după el. 

Eram complet neajutorată. Oricât m-aş fi sucit şi răsucit, 
nu mi-aş fi putut slăbi câtuşi de puţin legăturile, iar căluşul 
mă împiedica să strig. Dacă, printr-o întâmplare, cineva ar 
fi venit în casă, n-aş fi putut face nimic să-i atrag atenţia. 
Am auzit cum jos se trânteşte o uşă. Era clar că olandezul 
plecase. 

Înnebuneam la gândul că nu puteam face nimic. Am tras 
din nou de legături, însă nodurile ţineau. În cele din urmă, 
am renunţat şi, fie am leşinat, fie am adormit. Când m-am 
trezit mă durea peste tot. Se făcuse foarte întuneric şi mi- 
am zis că trebuie să fie noapte de-a binelea, căci luna era în 
înaltul cerului şi strălucea prin luminatorul prăfuit. Căluşul 
aproape că mă sufoca, iar înţepeneala şi durerea erau 
insuportabile. 

Deodată ochii mi-au căzut pe un ciob de sticlă ce zăcea 
într-un colţ. O rază de lună se oprise chiar pe el, iar lucirea 
lui îmi atrăsese atenta. În timp ce mă uitam la el, mi-a venit 
o idee. 

Mâinile şi picioarele nu-mi erau de nici un ajutor, dar 
măcar puteam să mă rostogolesc. Încet şi cu greu, m-am 
pus în mişcare. Nu era uşor. Pe lângă faptul că mă durea 
îngrozitor tot corpul şi nici nu-mi puteam proteja faţa cu 
mâinile, era extrem de dificil să urmez o anumită direcţie. 


Mă rostogoleam în toate direcţiile, mai puţin în cea în care 
vroiam să ajung. În cele din urmă, am reuşit, totuşi, să-mi 
ating ţinta. Aproape că am pipăit-o cu mâinile legate. 

Chiar şi atunci n-a fost uşor. Mi-a luat o groază de timp 
până să apuc sticla în poziţia potrivită, să mă rostogolesc 
până la perete şi să mă sprijin de el. Apoi am început s-o 
frec în sus şi-n jos de sfoara ce-mi ţinea mâinile legate. A 
fost o treabă înfiorătoare şi aproape că ajunsesem să disper, 
însă, în cele din urmă, am reuşit să-mi eliberez încheieturile 
mâinilor. Restul a fost o problemă de timp. De îndată ce mi- 
am restabilit circulaţia în mâini, frecându-mi cu putere 
încheieturile, mi-am scos căluşul. Câteva inspirări adânci 
mi-au făcut foarte bine. 

Foarte curând am desfăcut şi ultimul nod, dar, şi după 
aceea, mi-a trebuit destul timp până să mă ţin bine pe 
picioare, în sfârşit, stăteam dreaptă, mişcându-mi braţele în 
toate părţile ca să-mi pun sângele în mişcare şi mă 
gândeam în fel şi chip cum să fac să găsesc ceva de 
mâncare. 

Am aşteptat cam un sfert de oră, să fiu sigură că-mi 
recăpătasem puterile. Apoi m-am dus în vârful picioarelor la 
uşă. Aşa cum sperasem, nu era încuiată, ci doar închisă. Am 
deschis-o şi m-am uitat cu grijă afară. 

Totul era învăluit în tăcere. Lumina lunii pătrundea printr- 
o fereastră şi am putut vedea casa scării prăfuită, fără 
covoare. M-am furişat cu mii de precauţii spre ea. Nu se 
auzea nici un sunet... Dar, în timp ce stăteam pe palierul de 
jos, un uşor murmur de voci ajunse până la mine. Am 
încremenit. O vreme nu m-am mişcat de acolo. Un ceas de 
perete îmi arătă că trecuse de miezul nopţii. 

Eram pe deplin conştientă de riscurile pe care mi le-aş fi 
asumat dacă coboram jos, însă curiozitatea era prea mare. 
Cu infinite precauţii m-am pregătit să explorez locul. M-am 
furişat încetişor pe ultimele scări şi am ajuns în holul pătrat. 
M-am uitat în jur... şi mi-am ţinut respiraţia cu un icnet. 
Lângă uşa holului stătea un băiat cafru. Nu părea să mă fi 


văzut şi chiar aşa era, căci după ritmul respirației mi-am 
dat seama că dormea. 

Să mă retrag sau să merg mai departe? Glasurile veneau 
dinspre camera în care fusesem condusă la sosire. Unul era 
al prietenului meu, olandezul, pe celălalt nu l-am putut 
recunoaşte pe loc, deşi mi se părea vag familiar. 

În cele din urmă, am decis că era de datoria mea să aud 
tot ce puteam auzi. Trebuia să risc să-l trezesc pe cafru. Am 
traversat fără zgomot holul şi am îngenuncheat lângă uşa 
biroului. Câteva clipe murmurul a rămas tot nedesluşit. 
Vocile erau mai puternice, însă nu puteam distinge ce se 
vorbea. 

Mi-am lipit ochiul de gaura cheii. După cum ghicisem, unul 
dintre vorbitori era olandezul. Celălalt era în afara razei 
mele vizuale. Brusc, se ridică să-şi ia ceva de băut. l-am 
văzut spatele îmbrăcat în negru şi ţinuta decentă. Am ştiut, 
încă înainte de a se întoarce, cine era. 

Domnul Chichester! 

Acum am început să desluşesc vorbele. 

— În tot cazul, e periculos. Dacă prietenii ei vin după ea? 

Cel care vorbise era olandezul. Chichester îi răspundea. 
Renunţase complet la vocea blajină de preot, deci nu era de 
mirare că nu-l recunoscusem. 

— Ăsta-i un bluf. Ei habar n-au unde e ea. 

— Vorbea cu multă hotărâre. 

— Se poate. Am studiat problema şi nu avem de ce să ne 
temem. De altfel, astea sunt ordinele „Colonelului”. Cred că 
nu vrei săi te opui. 

Olandezul trânti ceva pe limba lui, care, după părerea 
mea, trebuie să fi fost o dezvinovăţire rapidă. 

— Dar de ce să nu-i dăm la cap? Mormăi el. E mai simplu. 
Barca este deja pregătită. Am putea să-i dăm drumul în 
mare. 

— Da, spuse Chichester, meditativ. Eu aşa aş proceda. Ştie 
prea multe, asta e sigur. Dar „Colonelul” se conduce numai 
după regulile lui... lar ceilalţi trebuie să-l asculte. Propriile 


sale cuvinte păreau să-i amintească ceva care îl supără. El 
vrea să obţină de la fată anumite informaţii. 

Se oprise înainte de „informaţii” şi olandezul se repezi să-l 
înhaţe. 

— Informaţii? 

— Ceva de genul ăsta. 

„Diamante”, mi-am spus. 

— Şi acum, continuă Chichester, dă-mi listele. 

O perioadă lungă de timp, discuţia lor îmi fu cu totul de 
neînțeles. Părea să fie legată de mari cantităţi de 
zarzavaturi. Se menţionau date, preţuri, diferite nume de 
locuri pe care nu le cunoşteam. A trecut mai mult de o 
jumătate de oră până să termine de bifat şi socotit. 

— Bun, spuse Chichester, şi se auzi un sunet de scaun 
împins. Am să iau toate astea cu mine ca să le vadă 
„Colonelul”. 

— Când pleci? 

— Mâine la zece. 

— Vrei să vezi fata înainte de a pleca? 

— Nu. Ordinul spune clar că nimeni n-are voie s-o vadă 
până când vine „Colonelul”. E în siguranţă? 

— M-am uitat la ea când am venit la cină. Cred că doarme. 
Cum facem cu mâncarea? 

— Puţină abstinenţă n-o să-i strice. „Colonelul” va fi mâine 
aici. Flămândă, o să-i răspundă mai bine la întrebări. Până 
atunci să nu se apropie nimeni de ea. E legată bine? 

Olandezul râse. 

— Tu ce crezi? 

Începură să râdă amândoi. La fel am făcut şi eu, în sinea 
mea. Apoi, cum zgomotul părea să indice că se pregăteau 
să părăsească biroul, am bătut urgent în retragere. Era şi 
timpul. Tocmai ajunsesem în capul scărilor când am auzit 
uşa deschizându-se şi, în acelaşi timp, cafrul tresări şi se 
mişcă. Nici nu putea fi vorba să încerc să ies pe uşa din hol. 
M-am retras cu prudenţă în mansardă, înfăşurându-mi 
legăturile şi întinzându-mă din nou pe podea pentru 


eventualitatea că le-ar trece prin cap să vină să se uite la 
mine. 

N-au făcut-o, totuşi. După aproximativ o oră, m-am furişat 
iarăşi pe scări, dar cafrul de lângă uşă era treaz şi lălăia 
încetişor un cântecel. Eram nerăbdătoare să mă văd afară 
din casă, dar nu prea îmi dădeam seama cum să fac. 

În cele din urmă, m-am văzut nevoită să mă întorc în 
mansardă. Era limpede că negrul fusese lăsat de pază. Am 
rămas liniştită, până când zgomotele de jos mi-au indicat 
ora micului dejun. Bărbaţii mâncau în hol, glasurile lor 
ajungeau clare până la mine. Eram tot mai nervoasă. Cum 
naiba să fac să ies din casă? 

Mi-am impus să mă calmez. O mişcare pripită ar fi stricat 
totul. După micul dejun, Chichester plecă. Spre marea mea 
uşurare, olandezul îl însoţi. 

Am aşteptat cu sufletul la gură. Se strângea masa, se 
aranja prin casă. În cele din urmă, orice activitate păru să 
înceteze. M-am strecurat din nou din temniţa mea. Am 
coborât scările cu grijă. Holul era pustiu. L-am străbătut, ca 
un fulger, am deschis uşa şi am ieşit în lumina dimineţii. Am 
luat-o la fugă pe alee ca o nebună. 

Odată aflată în stradă, mi-am reluat mersul normal. 
Oamenii mă priveau curioşi, şi nu era de mirare. Faţa şi 
hainele trebuie să-mi fi fost pline de praf după cât mă 
rostogolisem prin mansardă. În cele din urmă, am ajuns la 
un garaj. Am intrat. 

— Am avut un accident, am explicat. Vreau o maşină care 
să mă ducă urgent la Capetown. Trebuie să prind vaporul 
spre Durban. 

Nu am aşteptat mult. După zece minute goneam spre 
Capetown. Trebuia să aflu dacă Chichester era pe vapor. 
Nu eram hotărâtă dacă să plec şi eu sau nu, însă în cele din 
urmă, m-am decis să plec. Chichester nu avea cum să ştie 
că-l văzusem în vila din Muizenberg. Nu încăpea nici o 
îndoială că-mi va pregăti alte capcane, dar deja eram 
avizată. Iar el era omul pe care îl căutam, omul care 


urmărea să pună mâna pe diamante pentru misteriosul lui 
„Colonel”. 

Vai de planurile mele! În timp ce ajungeam la docuri, 
„Kilmorden Castle” ieşea din radă. Şi nu aveam nici o 
posibilitate de a afla dacă Chichester se găsea la bord! 

M-am întors la hotel. În hol nu era nimeni cunoscut. Am 
urcat şi am bătut la uşa lui Suzanne. Am auzit-o strigând 
„intră!”. Când a văzut cine era, îmi sări pur şi simplu de gât. 

— Draga mea Anne, unde ai fost? Am fost îngrijorată de 
moarte din cauza ta. Ce ai făcut? 

— Am avut aventuri, i-am răspuns. „Peripeţiile Pamelei”, 
episodul al treilea. 

I-am povestit întreaga afacere. Când am terminat, a oftat 
din greu. 

— De ce ţi se întâmplă întotdeauna numai ţie astfel de 
lucruri? De ce nu mă leagă şi pe mine cineva de mâini şi de 
picioare şi nu-mi pune căluş? 

— Nu ţi-ar plăcea dacă ţi-ar face-o, am asigurat-o. Ca să fiu 
sinceră, nu mai sunt atât de dornică de aventură cum eram. 
Câteva chestii din astea drăguţe şi nu-ţi arde de nimic. 

Suzanne nu păru convinsă. O oră să fi stat legată burduf şi 
cu gura astupată şi şi-ar fi schimbat rapid părerea. Lui 
Suzanne îi plac senzațiile tari, dar nu suportă disconfortul. 

— Şi acum ce facem? Mă întrebă ea. 

— Nu prea ştiu. Tu te vei duce în Rhodesia să stai cu ochii 
pe Paget... 

— Şi tu? 

Tocmai asta era problema. Plecase sau nu plecase 
Chichester cu „Kilmorden?” Chiar avusese de gând să se 
ducă la Durban? Ora la care părăsise vila din Muizenberg 
părea să răspundă afirmativ la ambele întrebări. În cazul 
ăsta, aş fi putut ajunge la Durban cu trenul. După părerea 
mea, aş fi luat-o înaintea vaporului. Pe de altă parte, dacă i 
s-ar fi telegrafiat lui Chichester că am evadat şi, în plus, că 
părăsisem Capetown, nimic nu i-ar fi fost mai simplu decât 


să coboare fie la Port Elizabeth, fie la East London, lăsându- 
mă cu buzele umflate. Era o problemă destul de încurcată. 

— Oricum, să întrebăm de trenul spre Durban, am spus. 

— Şi încă nu-i prea târziu pentru ceaiul de dimineaţă, 
spuse Suzanne. Îl vom lua în salon. 

Trenul de Durban pleca la 8:15 seara, aşa îmi spuseseră 
cei de la oficiu. Pentru moment, am amânat decizia şi am 
savurat împreună eu Suzanne „ceaiul de la ora 
unsprezece”. 

— Crezi că l-ai putea, într-adevăr, recunoaşte din nou pe 
Chichester... Vreau să spun, sub orice altă masca? Mă 
întrebă Suzanne. 

Am clătinat din cap cu tristeţe. 

— Nu l-am recunoscut ca stewardesă şi n-aş fi ştiut 
niciodată că ela fost, dacă nu era desenul tău. 

— Tipul e un actor profesionist, sunt convinsă, rosti 
Suzanne gânditoare. Se deghizează magistral. Ar putea 
cobori de pe vapor ca salahor şi nu l-ai suspecta nici o clipă. 

— Eşti foarte optimistă, am spus. 

În acel moment îşi făcu apariţia colonelul Race, care veni 
lângă noi. 

— Ce face sir Eustace? Întrebă Suzanne. Nu l-am văzut azi 
pe-aici. 

O expresie destul de ciudată lunecă pe chipul colonelului. 

— Are o mică încurcătură de rezolvat şi e ocupat. 

— Vorbeşte-ne despre asta. 

— Nu pot să spun poveşti care nu sunt pentru şcolari. 

— Spune-ne ceva... Chiar dacă va trebui să inventezi una 
specială pentru noi. 

— Ei bine, ce-aţi zice să aflaţi că faimosul „Bărbat în 
costum maro” a voiajat cu noi? 

— Ce? 

Am simţit cum sângele îmi fuge din obraji ca apoi să urce 
din nou, mai cu forţă. Din fericire, colonelul Race nu se uita 
la mine. 


— Asta e realitatea, aşa cred. E căutat în toate porturile, 
iar el l-a îmbrobodit pe Pedler să-l scoată din ţară pe post 
de secretar al său! 

— Nu-i domnul Pagett? 

— Oh, nu Pagett... Celălalt individ. Rayburn, aşa îşi spune. 

— L-au arestat? Întrebă Suzanne. Pe sub masă, mă apucă 
de mână într-un gest liniştitor. Aşteptam răspunsul fără să 
suflu. 

— Pare că s-a volatilizat. 

— Şi sir Eustace ce zice de asta? 

— O consideră o insultă adusă de soartă persoanei sale. 

Mai târziu, în aceeaşi zi, avurăm ocazia să auzim părerea 
lui sir Eustace în această problemă. Am fost deşteptate din 
odihna de după-amiază de un băiat din hotel care ne aduse 
un bilet, în termeni mişcători ne ruga să-i facem plăcerea 
de a-i ţine companie la ceai, în camera lui de zi. 

Sărmanul om era într-o stare demnă de milă. Ne dezvălui 
problemele lui, încurajat şi de murmurele de simpatie ale 
lui Suzanne. (Chestiile astea le face foarte bine). 

— Mai întâi, o femeie total necunoscută are impertinenţa 
să se lase omorâtă în casa mea... Cred că în scopul dea mă 
supăra. De ce în casa mea? De ce, dintre toate casele din 
Marea Britanie, a ales Mill House? Ce rău i-am făcut eu 
vreodată femeii ca să simtă nevoia să-şi găsească moartea 
acolo? 

Suzanne emise unul din zgomotele ei de simpatie şi sir 
Eustace continuă pe un ton şi mai mâhnit. 

— Şi, ca şi cum n-ar fi destul, tipul care a omorât-o face 
imprudenţa, colosala imprudenţă, să mi se ataşeze ca 
secretar. Secretarul meu, ei poftim! Sunt sătul de secretari, 
nu mai vreau secretari. Ori sunt criminali ascunşi, ori sunt 
beţivani bătăuşi. Aţi văzut ochiul lui Pagett? Dar bineînţeles 
că l-aţi văzut. Cum pot să umblu eu cu un secretar ca ăsta? 
Şi faţa lui are aşa o nuanţă de galben... Exact culoarea care 
nu se potriveşte cu ochiul vânăt. Am terminat cu 
secretarii... Până găsesc o fată. O fată drăguță, cu ochi 


limpezi, care să mă ţină de mână când sunt amărât. Ce zici, 
domnişoară Anne? Primeşti oferta? 

— Cât de des va trebui să vă ţin de mână? Am întrebat 
râzând. 

— Cât e ziua de lungă, răspunse sir Eustace. 

— În cazul ăsta, n-am să pot bate la maşină. 

— Nu contează. Toată munca asta e ideea lui Pagett. Mă 
munceşte de moarte. Mă gândesc să-l las aici, în Capetown. 

— Rămâne aici? 

— Da, se va distra de minune vânându-l pe Rayburn. Ăsta 
e genul de lucruri care i se potriveşte ca o mănuşă. Îi plac 
intrigile. Însă oferta mea e foarte serioasă. Vii cu mine? 
Doamna Blair este o matroană încântătoare, iar dumneata 
vei avea, din când în când, o jumătate de zi ca să sapi după 
relicvele dumitale. 

— Vă mulţumesc foarte mult, sir Eustace, am spus cu 
prudenţă, însă cred că voi pleca la Durban, în seara asta. 

— Ei, nu te încăpăţâna. Gândeşte-te, în Rhodesia sunt o 
mulţime de lei. Îţi plac leii. Tuturor fetelor le plac. 

— Vor practica genuflexiuni? Am întrebat râzând. Nu, vă 
mulţumesc foarte mult, dar trebuie să plec la Durban. 

Sir Eustace se uită la mine, oftă adânc, apoi deschise uşa 
camerei alăturate şi-i strigă lui Pagett. 

— Dacă ţi-ai terminat de tot somnul de după-amiază, poate 
ai vrea să te ocupi de-o trebuşoară, dragă colega. 

Guy Pagett apăru în prag. Se înclină în faţa noastră, 
tresărind uşor la vederea mea, şi răspunse cu un glas 
melancolic. 

— Dactilografiam memorandumul acela, sir Eustace. 

— Bun, nu-l mai telegrafia. Du-te la Oficiul comerţului, sau 
la Departamentul Agriculturii, sau la Ministerul Minelor, 
sau unde crezi şi cere-le să-mi trimită un gen de femeie pe 
care s-o pot lua în Rhodesia. Va trebui să aibă ochi limpezi şi 
să nu facă nazuri când mă ţine de mână. 

— Da, sir Eustace. Voi cere o stenodactilografă 
competentă. 


— Pagett e un amic răutăcios, spuse sir Eustace, după ce 
Pagett plecă. Sunt gata să pun pariu că-mi va aduce o 
creatură cu faţa de piatră, numai ca să mă necâjească. Ah, 
va trebui să aibă şi picioare frumoase... Asta am uitat să-i 
precizez. 

Am apucat-o emoţionată pe Suzanne de mână şi aproape, 
am târât-o spre camera ei. 

— Hai, Suzanne, trebuie să ne facem planurile... Şi încă 
repede. Pagett rămâne aici, ai auzit? 

— Da. Presupun că asta înseamnă că n-o să mi se permită 
să merg în Rhodesia... Ceea ce e foarte supărător, pentru 
că eu vreau să merg în Rhodesia. Ce nenorocire! 

— Fruntea sus! Te vei duce. Nu văd cum ai mai putea da 
înapoi, acum, fără să bată la ochi. În plus, Pagett ar putea fi 
chemat, pe neaşteptate, de sir Eustace, şi-ţi va fi mai greu 
să te agăţi de el ca să călătoriţi împreună. 

— Nici n-ar fi prea cuviincios, spuse Suzanne făcând 
gropiţe în obraji. Ar trebui să pretind că am făcut o pasiune 
mortală pentru el, ca să am o scuză. 

— Pe de altă parte, dacă vei fi acolo când ajunge el, totul 
va fi cât se poate de firesc. În plus, nu cred că ceilalţi doi ar 
trebui scăpaţi de tot din vedere. 

— Oh, Anne, dar nu-i posibil să-i suspectezi pe colonelul 
Race şi pe sir Eustace. 

— Suspectez pe oricine, am spus încruntându-mă, şi, dacă 
ai citit romane polițiste, trebuie să ştii că întotdeauna 
persoana cea mai puţin suspectă este infractorul. O 
grămadă de criminali erau grăsani joviali ca sir Eustace. 

— Colonelul Race nu e deosebit de gras... Sau deosebit de 
jovial. 

— Unii sunt slabi şi saturnieni. Nu spun că bănuiesc, în 
mod serios, pe vreunul din ei, dar, la urma urmei, femeia a 
fost omorâtă în casa lui sir Eustace... 

— Da, da, nu-i nevoie să ne întoarcem iar la asta. Am să-l 
urmăresc pentru tine, Anne, şi dacă se îngraşă şi mai tare şi 


devine şi mai vesel, îţi voi trimite o telegramă. „Sir E. Se 
umflă. Foarte suspect. Vino imediat”. 

— Zău, Suzanne, am strigat, tu pari să consideri totul o 
joacă! 

— Ştiu, răspunse Suzanne cu neruşinare. Aşa şi pare. E 
vina ta, Anne. De la tine m-am molipsit de „hai s-avem o 
aventură”. Nu pare nici un picuţ real. Vai, dacă ar şti 
Clarence că alerg prin Africa vânând criminali periculoşi, ar 
face un atac. 

— De ce nu-i trimiţi o telegramă? Am întrebat-o sarcastic. 
Lui Suzanne îi piere întotdeauna simţul umorului când vine 
vorba de telegrame. Îmi luă de bună sugestia. 

— Aş putea. Va trebui să fie una foarte lungă. La gândul 
ăsta, ochii i se luminară. Dar mai bine nu. Bărbaţilor le 
place întotdeauna să se amestece, când te distrezi în mod 
cu totul nevinovat. 

— Bun, am spus, revenind la subiect, ai să stai cu ochii pe 
sir Eustace şi pe colonelul Race... 

— Ştiu de ce trebuie să-l urmăresc pe sir Eustace, mă 
întrerupse Suzanne. Din cauza siluetei sale şi a conversaţiei 
pline de umor. Dar pe colonelul Race, chiar nu înţeleg, zău. 
E] are legătură cu Secret Service. Ştii, Anne, cred că cel 
mai bun lucru ar fi să avem încredere în el şi să-i povestim 
totul. 

Am obiectat cu putere la această propunere absurdă. 
Recunoşteam în ea efectul dezastruos al măritişului. De 
câte ori n-am auzit o femeie foarte deşteaptă zicând, ca 
suprem argument, „Edgar spune...”! Şi tot timpul eşti pe 
deplin conştientă că Edgar e complet tâmpit. Suzanne, din 
cauza statutului ei de femeie măritată, tânjeşte să se 
sprijine de un bărbat sau de altul. 

În tot cazul, mi-a promis ferm că nu-i va sufla o vorbă 
colonelului Race şi ne-am continuat planurile. 

— Este limpede că eu trebuie să rămân aici şi să-l 
urmăresc pe Pagett şi asta e cea mai bună cale de a o face. 
Va trebui să mă prefac că plec, în seara asta, la Durban, îmi 


duc jos bagajele şi aşa mai departe, dar, în realitate, mă voi 
muta într-un alt hotel, mai micuţ. Pot să-mi modific puţin 
înfăţişarea... Să-mi pun o perucă blondă şi unul din 
voalurile acelea albe de dantelă groasă. Aşa am să văd mai 
bine ce face dacă mă ştie plecată. 

Suzanne aprobă din inimă planul. Ne-am pregătit cu 
ostentaţie de voiaj, întrebând, încă o dată, la oficiu, la ce oră 
pleacă trenul de Durban, şi făcându-mi bagajele. 

Am cinat împreună în restaurant. Colonelul Race nu 
apăruse, însă sir Eustace şi Pagett erau la masa de lângă 
fereastră. Pagett părăsi masa cam pe la mijlocul cinei, fapt 
care m-a necăjit, căci aveam în plan să-mi iau la revedere 
de la el. Oricum, sir Eustace avea să i-o spună. M-am dus 
direct la el, după ce am terminat de mâncat. 

— La revedere, sir Eustace. La noapte plec la Durban. 

Sir Eustace oftă din greu. 

— Am auzit. N-ai vrea să vin cu dumneata, nu-i aşa? 

— Aş fi încântată. 

— Drăguţă fată. Sigur nu te răzgândeşti şi nu vii să cauţi 
lei în Rhodesia? 

— Foarte sigur. 

— Trebuie să fie un tip grozav, spuse sir Eustace de-a 
dreptul. Vreun mucos tânăr din Durban, cred, care-mi pune 
cu totul în umbră farmecele mature. Apropo, Pagett pleacă, 
peste câteva minute, cu maşina. Ar putea să te ducă la gară. 

— Oh, nu, mulţumesc, m-am grăbit să spun. Doamna Blair 
şi cu mine am comandat un taxi. 

Să plec cu Pagett era ultimul lucru pe care doream să-l 
fac! Sir Eustace mă privi cu atenţie. 

— Cred că nu-ţi place Pagett. Nu te condamn. E unul din 
tâmpiţii ăia serviabili şi băgăcioşi, care afişează un aer de 
martir şi face tot ce poate ca să mă supere şi să mă 
deranjeze! 

— Ce-a mai făcut de data ăsta? Am întrebat curioasă. 

— Mi-a făcut rost de-o secretară. N-ai văzut niciodată o 
femeie ca asta! Are patruzeci de ani, dacă e zi, poartă 


pince-nez şi ghete ordinare, şi are un aer de maximă 
eficienţă, care o să mă omoare. O femeie cu chipul de 
piatră. 

— Nu vă va ţine de mână? 

— Dumnezeule, sper că nu! Exclamă sir Eustace. Asta ar 
umple paharul. Ei bine, la revedere, ochi limpezi. Dacă am 
să împuşc un leu, n-am să-ţi dau pielea... După ce m-ai 
abandonat în felul ăsta. 

Îmi strânse mâna cu căldură şi ne despărţirăm. Suzanne 
mă aştepta în hol. Urma să mă conducă. 

— Să plecăm imediat, am spus repede, şi m-am îndreptat 
spre ieşire să prind un taxi. 

O voce în spatele meu m-a făcut să tresar. 

— Scuzaţi-mă, domnişoară Beddingfeld, dar tocmai 
plecam cu maşina. Pot să vă las pe doamna Blair şi pe 
dumneavoastră la gară. 

— Oh, mulţumesc, am spus repezit, dar nu e nevoie să vă 
deranjaţi, eu... 

— Nu-i nici un deranj, vă asigur. Pune bagajele, hamal. 

Nu aveam ce face. Poate aş mai fi protestat, însă o 
atenţionare uşoară din partea lui Suzanne mă puse în 
gardă. 

— Mulţumesc, domnule Pagett. 

Am urcat cu toţii în maşină. Maşina gonea prin oraş, iar eu 
îmi storceam creierii să spun ceva. În cele din urmă, însuşi 
Pagett rupse tăcerea. 

— Am obţinut o secretară foarte capabilă pentru sir 
Eustace. Domnişoara Pettigrew. 

— Nu era chiar entuziasmat, am remarcat eu. 

Pagett măprivi cu răceală. 

— E o stenodactilografă de prima clasă, răspunse el 
mustrător. 

Am tras în faţa gării. Aici sigur avea să ne părăsească. M- 
am întors cu mâna întinsă... Dar nu. 

— Vă conduc la tren, să vă văd plecând. Este opt fix, trenul 
pleacă peste un sfert de oră. 


Îi dădu indicaţii eficiente hamalului. Stăteam neajutorată, 
neîndrăznind să mă uit la Suzanne. Tipul bănuise ceva. Era 
hotărât să se asigure că plec cu trenul. Iar eu ce puteam 
face? Nimic. Mă şi vedeam părăsind gara, şi pe Pagett înfipt 
pe peron, făcându-mi semne de drum bun. Întorsese jocul 
în favoarea lui. Mai mult, purtarea lui faţă de mine se 
schimbase. Era plin de amabilitate de-mi făcea rău şi-mi 
dădea amețeli. Mai întâi încercase să mă omoare, iar acum 
îmi făcea complimente! Oare îşi închipuia că nu-l 
recunoscusem, în noaptea aceea, pe vapor? Nu, totul era 
poză, o poză pe care mă silea cu neobrăzare s-o accept. 

Neajutorată ca o oaie, am luat-o înainte sub îndrumarea 
lui expertă. Bagajele îmi fuseseră urcate în vagonul de 
dormit... Aveam un compartiment cu două paturi, rezervat 
doar pentru mine. Era opt şi douăsprezece minute. Trenul 
pleca peste trei minute. 

Dar Pagett nu ţinuse cont de Suzanne. 

— Va fi o călătorie înăbuşitoare, Anne, spuse ea pe 
neaşteptate. Mai ales că mâine treci prin Karoo. Ţi-ai luat 
nişte apă de colonie sau lavandă, nu-i aşa? 

Aluzia era clară. 

— Oh, dragă, am strigat. Mi-am lăsat apa de colonie pe 
masa de toaletă din hotel. 

Obişnuinţa lui Suzanne de a comanda o servi de minune. 
Se întoarse spre Pagett. 

— Domnule Pagett. Mai e timp. Aproape peste drum, e o 
drogherie. Anne trebuie să aibă la ea apă de colonie. 

Pagett ezită, însă purtarea imperativă a lui Suzanne îl 
înfrânse. Ea e o autocrată înăscută. Plecă. Suzanne îl 
urmări din ochi până îl văzu dispărând complet. 

— Repede Anne, coboară pe partea cealaltă... În cazul în 
care nu a plecat cu adevărat ci ne urmăreşte din capătul 
peronului. Bagajele nu contează. Poţi telegrafia după ele 
mâine. Oh, măcar de-ar pleca trenul la timp! 

Am deschis uşa de pe partea opusă peronului şi am 
coborât. Nu m-a zărit nimeni. Puteam s-o văd pe Suzanne în 


locul în care o lăsasem, tăifăsuind în aparenţă cu mine, la 
fereastră. Se auzi un fluierat ascuţit şi trenul se puse în 
mişcare. Apoi am auzit paşi alergând cu furie în lungul 
peronului. M-am ascuns după un stand de cărţi şi am 
urmărit ce se petrecea. 

Suzanne încetă să mai fluture batista după trenul ce 
dispărea şi se întoarse. 

— Prea târziu, domnule Pagett, spuse ea veselă. A plecat. 
Asta e apa de colonie? Ce păcat că nu ne-am gândit mai 
devreme la ea! 

În drumul spre ieşirea din gară, trecură pe lângă mine. 
Guy Pagett era extrem de înfierbântat. Era clar că alergase 
până la drogherie şi înapoi. 

— Să vă caut un taxi, doamnă Blair? 

Suzanne îşi jucă rolul până la capăt. 

— Da, te rog. Nu pot să te duc înapoi cu maşina? Ai mult 
de lucru pentru sir Eustace? Vai, cât aş fi vrut ca Anne să fi 
venit mâine cu noi. Nu mă împac cu ideea că o tânără 
călătoreşte de una singură până la Durban. Dar a fost 
foarte fermă. Îmi închipui că o atrage ceva acolo... 

Nu i-am mai auzii. Deşteaptă Suzanne! Mă salvase. 

Am mai aşteptat câteva minute, apoi m-am îndreptat şi eu 
spre ieşirea din gară, aproape ciocnindu-mă de un bărbat... 
Un bărbat cu înfăţişare neplăcută şi cu un nas 
disproporționat de mare pentru faţa sa. 

N-am întâmpinat şi alte greutăţi în îndeplinirea planului 
meu. Am găsit un hotel mic pe o stradă lăturalnică, mi-am 
luat o cameră, am plătit un acont, căci nu aveam bagaje cu 
mine, şi m-am dus liniştită la culcare. 

A doua zi dimineaţă m-am sculat devreme şi m-am dus în 
oraş cu scopul de a-mi cumpăra o modestă garderobă. 
Ideea mea era să nu întreprind nimic până după plecarea 
trenului spre Rhodesia, la unsprezece, cu tot anturajul la 
bord. Era foarte puţin probabil ca Pagett să facă ceva până 
nu scăpa de ei. Prin urmare, am luat un tramvai care m-a 
dus în afara oraşului şi m-am delectat cu o plimbare la ţară. 


Era mai răcoare şi m-am bucurat că-mi puteam destinde 
picioarele după lunga călătorie şi după înţepeneala de la 
Muizenberg. 

În viaţă, multe lucruri depind de mărunţişuri. Mi se 
dezlegase şiretul şi m-am oprit să-l înnod la loc. Eram chiar 
după colţul drumului şi cum mă ghemuisem să fac 
operaţiunea aceasta, un bărbat dădu colţul aproape să mă 
calce. Şi-a ridicat pălăria, îngânând nişte scuze şi trecu mai 
departe. Pe moment, m-am gândit că faţa lui îmi părea vag 
familiară, apoi mi-a ieşit total din minte. M-am uitat la ceas. 
Se apropia timpul. Mi-am îndreptat paşii către Capetown. 

Un tramvai era pe punctul de plecare şi a trebuit să alerg 
ca să-l prind. Am auzit alţi paşi grăbiţi în urma mea. Am 
sărit în tramvai. La fel făcu şi celălalt alergător. L-am 
recunoscut imediat. Era tipul care trecuse pe lângă mine 
când cu povestea cu şiretul şi, într-o fracțiune de secundă, 
am înţeles de ce faţa lui îmi fusese vag cunoscută. Era 
bărbatul scund cu nas mare, pe care îl văzusem când 
ieşisem din gară, în seara precedentă. 

Coincidenţa devenea destul de suspectă. Era posibil ca 
omul să mă urmărească în mod deliberat? M-am hotărât să 
verific asta cât mai curând. Am sunat şi am coborât la staţia 
următoare. Bărbatul, nu. M-am strecurat în umbra uşii unui 
magazin şi am aşteptat. Tipul cobori la staţia următoare şi 
se întoarse venind în direcţia mea. 

Treaba era destul de clară. Eram urmărită. Mă bucurasem 
prea devreme. Victoria mea asupra lui Pagett luă un alt 
aspect. Am prins tramvaiul următor şi, cum mă aşteptam, 
urmăritorul meu făcu la fel. Asta m-a pus serios pe gânduri. 

Era perfect de limpede că mă băgasem într-o afacere mai 
mare decât crezusem. Crima din Marlow nu era un incident 
izolat, comis de o persoană solitară. Aveam de a face cu o 
întreagă bandă şi, graţie dezvăluirilor făcute de colonelul 
Race lui Suzanne şi a ceea ce auzisem în casa din 
Muizenberg, începeam să înţeleg câteva din multiplele ei 
activităţi. Crimă organizată, organizată de cel căruia adepţii 


lui îi spuneau „Colonelul”! Mi-am amintit unele discuţii de la 
bordul vaporului în legătură cu căderea randului, cu 
izbucnirea unei greve şi cauzele care o generau... Şi 
supoziţia că, în spatele acestei agitaţii se afla o organizaţie 
secretă care o alimenta din umbră. Asta era mâna 
„Colonelului”, iar emisarii săi acționau după planul lui. 
Auzisem, adesea, că el personal nu participa la asemenea 
lucruri, mulţumindu-se să le organizeze şi să le dirijeze. El 
era creierul, nu executantul expus primejdiei. Dar tot atât 
de bine putea fi şi el pe fază, dirijând treburile de pe o 
poziţie aparent impecabilă. 

Aşa se explica, deci, prezenţa colonelului Race la bordul lui 
„Kilmorden Castle”. Îl urmărea pe maestrul criminal. Totul 
pleda pentru ipoteza asta. El deţinea vreo funcţie mare în 
Secret Service şi menirea lui era să fie pe urmele 
„Colonelului”. 

Da, lucrurile începuseră să-mi fie clare. Dar care era rolul 
meu în toate astea? În ce intrasem? Erau doar diamantele 
ceea ce căutau ei? Am clătinat din cap. Oricât de mare ar fi 
fost valoarea lor, puţin probabil să-şi fi asumat riscul de a 
mă elibera, doar pentru asta. Nu, era mai mult de atât. Într- 
un anume fel, necunoscut mie, devenisem pentru ei o 
ameninţare, un pericol! Ştiam ceva, sau cel puţin aşa îşi 
închipuiau ei, ceva care îi făcea nerăbdători să mă 
îndepărteze cu orice preţ... lar acel ceva era cumva legat 
de diamante. O singură persoană m-ar fi putut lămuri, eram 
sigură... Dacă ar fi vrut! „Bărbatul în costum maro” - Harry 
Rayburn. El cunoştea jumătatea cealaltă a poveştii. Dar el 
se pierduse în ceaţă, ca o fiinţă hăituită, fugind de 
urmăritorii săi. După toate probabilitățile, noi doi nu aveam 
să ne mai întâlnim vreodată... 

M-am scuturat şi am revenit la problemele zilei. Nu-mi 
folosea la nimic să oftez melancolic după Harry Rayburn. 
Dintr-un început, manifestase cea mai profundă antipatie 
faţă de mine. Sau, cel puţin... Uite, iar visam! Adevărata 
problemă era ce aveam de făcut... Acum! 


Eu, mândrindu-mă cu rolul meu de urmăritor, devenisem 
cea urmărită şi îmi era frică! Pentru prima dată, începeam 
să-mi pierd capul. Eu - micul grăunte de nisip care 
împiedicam mersul lin al marii maşinării... Şi îmi închipuiam 
că maşinăria ştia cum să scape repede de măruntele 
grăunţe de nisip. O dată mă salvase Harry Rayburn, o dată 
mă salvasem singură... Dar acum presimţeam că raportul 
de forţe îmi era defavorabil. Duşmanii mă înconjurau din 
toate părţile, iar cercul se strângea. Dacă continuam să joc 
de una singură, eram condamnată. 

M-am adunat cu un efort. La urma urmei, ce puteau să-mi 
facă? Mă găseam într-un oraş civilizat... cu câte un poliţai la 
fiecare sută de metri. De acum fusesem avizată. Nu-mi mai 
puteau întinde o cursă, aşa cum o făcuseră la Muizenberg. 

Între timp, tramvaiul ajunse la Adderly Street. Am coborât. 
Nehotărâtă ce să fac, am luat-o încet pe trotuarul din 
stânga. Nu m-am deranjat să mă uit, dacă cel ce mă 
urmărea venea în spatele meu. Ştiam că este. Am intrat la 
„Cartwright” şi am comandat două cafele frapate cu 
îngheţată ca să mă calmez. Un bărbat ar fi tras o duşcă, dar 
o fată are nevoie de îngheţată ca să se liniştească. Am 
început să sorb din pai cu plăcere. Lichidul rece îmi luneca 
pe gât stârnindu-mi o senzaţie extrem de agreabilă. Am dat 
la o parte primul pahar gol. 

Stăteam pe un scaun înalt în faţa tejghelei. Cu coada 
ochiului, l-am văzut pe urmăritorul meu aşezându-se la o 
măsuţă lângă uşă. Am terminat şi a doua cafea şi mi-am 
comandat una de fragi: Practic, puteam să beau la infinit 
cafe-frape cu îngheţată. 

Brusc, bărbatul de lângă uşă se ridică şi ieşi. Asta m-a 
surprins. Dacă vroia să mă aştepte afară, de ce nu o făcuse 
de la început? M-am strecurat de pe scaun şi m-am dus, cu 
precauţie, spre uşă. M-am retras rapid în umbra ei. 
Bărbatul vorbea cu Guy Pagetit. 

Dacă avusesem vreodată vreo îndoială acum n-o mai 
aveam. Pagett îşi scoase ceasul şi se uită la el. Cei doi 


schimbară câteva scurte cuvinte, apoi secretarul o luă în 
josul străzii, către gară. Evident, dăduse ordine. Dar care 
erau ele? 

Brusc, mi-am simţit inima la gură. Bărbatul care mă 
urmărise traversă mijlocul străzii şi se adresă unui poliţist. 
Îi vorbi o vreme, gesticulând în direcţia cofetăriei şi se 
vedea că îi explica ceva. Mi-am dat seama pe loc care era 
planul. Urma să fiu arestată dintr-un motiv sau altul... 
Hoaţă de buzunare, poate. Pentru bandă era o treabă 
simplă să însceneze un fleac ca ăsta. La ce bun să protestez, 
susţinându-mi nevinovăția? Probabil că aranjaseră treaba în 
cele mai mici detalii. Cu ani în urmă, reuşiseră să-l acuze pe 
Harry Rayburn de furtul diamantelor De Beers şi el nu 
fusese în stare să-şi dovedească nevinovăția, deşi aveam un 
mic dubiu că fusese absolut nevinovat. Ce şanse aveam eu 
împotriva înscenării plănuite de „Colonel”? 

M-am uitat la ceas aproape mecanic şi, imediat, m-a izbit 
un alt aspect al cazului. Am înţeles de ce Guy Pagett îşi 
privise ceasul. Era aproape unsprezece, iar la unsprezece 
pleca trenul spre Rhodesia cu prietenii mei influenţi, care 
mi-ar fi putut sări în ajutor. Ăsta fusese motivul imunităţii 
mele de până acum. Din seara trecută până azi-dimineaţă la 
unsprezece fusesem în siguranţă, dar acum laţul se 
strângea în jurul gâtului meu. 

Am deschis în grabă poşeta şi mi-am plătit cafelele, şi, în 
timp ce făceam asta, inima păru să-mi stea în loc, căci 
înăuntru era un portofel bărbătesc plin cu bancnote! 
Trebuie să-mi fi fost strecurat cu îndemânare în poşetă, în 
timp ce coboram din tramvai. 

Mi-am pierdut capul. Am ieşit în goană din cofetărie. 
Omuleţul cu nas mare şi polițistul tocmai traversau strada. 
Mă văzură şi omuleţul mă arătă foarte agitat cu degetul. 
Mi-am luat picioarele la spinare, fugind cât mă ţineau 
puterile. Îl judecasem ca fiind un poliţist greoi. Avem un 
oarecare avans, însă nici un plan. Doar fugeam să-mi salvez 


vieţişoara în jos pe Adderly Street. Lumea începea să se 
uite lung. Simţeam că, din clipă în clipă, puteam fi oprită. 

O idee mi-a trecut prin minte. 

— Încotro este gara? Am întrebat gâfâind. 

— Chiar mai jos, la dreapta. 

Am pornit iar. Era permis să alergi la tren. Am cotit spre 
gară, dar tocmai atunci am auzit paşi chiar în spatele meu. 
Omuleţul cu nasul mare era un alergător de performanţă. 
Am întrezărit că aş putea fi oprită, înainte de a ajunge pe 
peron. Căutam febril în minte. M-am uitat la ceasul gării... 
Un minut până la unsprezece. Era suficient... Dacă îmi 
reuşea planul. 

Am intrat în gară, prin intrarea principală din Adderly 
Street, apoi, am ţâşnit din nou afară, prin ieşirea laterală. 
Direct peste drum era intrarea laterală a unui oficiu poştal, 
a cărei intrare principală era prin Adderly Street. 

După cum mă aşteptam, urmăritorul meu, în loc să intre 
după mine, alergă în josul străzii să-mi taie calea, când 
aveam să ies pe uşa principală, sau să-l pună pe poliţist s-o 
facă. 

Într-o clipă, am traversat strada înapoi şi am intrat în 
gară. Fugeam ca o nebună. Era unsprezece fix. Când am 
apărut pe peron, trenul lung se punea în mişcare. Un hamal 
încercă să mă oprească, dar m-am smuls din strânsoarea lui 
şi am sărit pe scară. Am urcat cele două trepte şi am 
deschis uşa. Eram salvată! Trenul prinsese viteză. 

Treceam pe lângă un bărbat care rămăsese singur la 
capătul peronului. I-am făcut cu mâna. 

— La revedere, domnule Pagett, am strigat. 

N-am văzut în viaţa mea un om mai răvăşit. Arăta de parcă 
ar fi văzut o stafie. 

Câteva minute am avut de furcă cu conductorul. Însă am 
adoptat un ton trufaş. 

— Sunt secretara lui sir Eustace Pedler, am spus cu 
superioritate. Vă rog să mă conduceţi în vagonul lui 
particular. 


Suzanne şi colonelul Race stăteau pe platforma din spate. 
Văzându-mă, amândoi scoaseră o exclamaţie de surpriză. 

— Helo, domnişoară Anne, strigă colonelul Race, de unde 
ai apărut? Te credeam în drum spre Durban. Ce fiinţă 
imprevizibilă eşti! 

Suzanne nu spuse nimic, însă ochii ei puneau o mie de 
întrebări. 

— Trebuie să mă prezint şefului meu, am spus serioasă? 
Unde e? 

— În biroul lui, compartimentul din mijloc, dictându-i într- 
un ritm infernal nefericitei domnişoare Pettigrew. 

— Entuziasmul ăsta faţă de muncă e ceva nou, am 
comentat eu. 

— Hm! Rosti Race. Cred că ideea lui e să-i dea destul de 
lucru ca s-o ţină legată de maşina de scris din 
compartimentul ei pentru tot restul zilei. 

Am râs. Apoi, urmată de cei doi, l-am căutat pe sir 
Eustace. Străbătea în sus şi în jos compartimentul, 
potopind-o cu un fluviu de cuvinte pe biata secretară, pe 
care o vedeam acum, pentru prima oară. Era o femeie 
înaltă, solidă, în haine sărăcăcioase, cu pince-nez şi un aer 
eficient. M-am gândit că-i era greu să ţină pasul cu sir 
Eustace, căci în timp ce creionul îi zbura pe hârtie, se 
încrunta îngrozitor. 

Am păşit în compartiment. 

— Prezenta la datorie, domnule! Am spus cu obrăznicie. 

Sir Eustace amuţi în mijlocul unei fraze complicate despre 
starea muncitorimii şi se holbă la mine. Domnişoara 
Pettigrew trebuie că era o fiinţă nervoasă, în ciuda aerului 
ei eficient, căci sări ca muşcată de şarpe. 

— Binecuvântat fie Domnul! Exclamă sir Eustace. Cum 
rămâne cu tânărul din Durban? 

— Vă prefer pe dumneavoastră, am spus moale. 

— Draga de tine. Poţi să începi imediat să mă ţii de mână. 

Domnişoara Pettigrew tuşi, iar sir Eustace îşi retrase rapid 
mâna. 


— Ah, da, spuse. Să vedem, unde eram? Da. Tylman Roos, 
în discursul său la... Care-i problema? De ce nu scrii? 

— Cred că vârful creionului domnişoarei Pettigrew s-a 
rupt, spuse blând colonelul Race. 

Îl luă şi îl ascuţi. Sir Eustace îl privi lung şi eu tot aşa. 
Tonul colonelului Race avea ceva pe care nu-l prea 
înţelegeam. 

(Extrase din jurnalul lui sir Eustace Pedler.) 

Sunt înclinat să-mi abandonez „Amintirile”. În schimb, am 
să scriu un scurt articol intitulat „Secretarii pe care i-am 
avut”. Privitor la secretari, sunt complet derutat. Într-un 
minut, n-am avut niciunul, în minutul următor am avut prea 
mulţi. În momentul de faţă, călătoresc spre Rhodesia cu o 
turmă de femei. Race şi-a ales pe cele mai frumoase două, 
bine-nţeles, şi m-a lăsat pe mine cu pleava. Aşa mi se 
întâmplă mereu... Şi, la urma urmei, e vagonul meu 
particular, nu al lui Race. 

Chiar şi Anne Beddingfeld mă însoţeşte în Rhodesia, sub 
pretextul că-mi e secretară temporară. Însă toată după- 
amiaza a stat pe platformă cu Race, minunându-se de 
frumuseţea trecătorii Hex River. E drept că i-am spus că 
principala sa îndatorire este să mă ţină de mână. Dar nici 
măcar asta n-o face. Poate că se teme de domnişoara 
Pettigrew. Dacă e aşa, n-o condamn. Femeia asta nu are 
nimic atrăgător... Este o femelă respingătoare cu picioare 
mari, semănând mai mult a bărbat decât a femeie. 

E ceva foarte misterios cu Anne Beddingfeld. A sărit pe 
scara trenului, în ultima clipă, pufăind ca un motor cu aburi, 
ca şi cum ar fi alergat la curse... Şi, totuşi, Pagett mi-a spus 
că a văzut-o plecând aseară spre Durban! Ori Pagett s-a 
îmbătat din nou, ori fata are un corp astral. 

Şi fata asta nu explică niciodată. Nimeni nu dă vreodată 
explicaţii. Da, „Secretarii pe care i-am avut”. Nr. 1, un 
criminal fugind de justiţie. Nr. 2, un beţiv mascat, care se 
ocupă cu intrigi urâte în Italia. Nr. 3, o fată frumoasă, care 
posedă folositoarea însuşire de a fi, în acelaşi timp, în două 


locuri diferite. Nr. 4, domnişoara Pettigrew, care, n-am nici 
un dubiu, este, de fapt, un escroc deosebit de primejdios în 
travesti! Probabil vreun prieten italian al lui Pagett, care 
mi-a fost strecurat mie. Nu m-aş mira dacă lumea ar afla 
într-o bună zi că s-a înşelat cumplit în privinţa lui Pagett. În 
mare, cred că din tot buchetul, Rayburn a fost cel mai bun. 
Nu m-a necăjit niciodată şi nu mi-a stat în cale. Guy Pagett a 
avut neobrăzarea să-mi plaseze aici cufărul cu hârtie. Nu te 
poţi mişca fără să cazi peste el. 

Am fost chiar acum pe platformă, aşteptându-mă să fiu 
întâmpinat cu chiote de bucurie. Ambele femei ascultau cu 
gura căscată una dintre poveştile de călătorie ale lui Race. 
Am să scriu pe vagonul ăsta, nu „Sir Eustace Pedler şi 
grupul său”, ci „Colonelul Race şi haremul”. 

Apoi doamna Blair a simţit nevoia să facă fotografii 
prosteşti. De câte ori dădeam de vreo curbă 
înspăimântătoare, în timp ce urcam tot mai sus, se repezea 
la maşinărie. 

— Să vezi care-i poanta! Strigă ea încântată. Trebuie să fii 
în curbă ca să poţi fotografia partea din faţă a trenului din 
spatele lui, iar cu muntele ca fundal, va apărea extrem de 
periculos. 

I-am atras atenţia că nu era posibil ca cineva să spună că 
făcuse fotografia din spatele trenului. S-a uitat la mine cu 
milă. 

— Am să scriu dedesubt: „Luată din tren. Locomotivă dând 
curba”. 

— Ai putea scrie asta sub orice instantaneu cu un tren, am 
spus. 

Femeile nu se gândesc niciodată la asemenea lucruri 
simple. 

— Mă bucur că trecem pe aici ziua, strigă Anne 
Beddingfeld. Dacă aş fi plecat azi-noapte la Durban, n-aş fi 
văzut toate astea, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse zâmbind colonelul Race. Te-ai fi trezit 
dimineaţă la Karoo, un deşert fierbinte şi prăfuit, plin de 


pietre şi stânci. 

— Îmi pare bine că m-am răzgândit, spuse Anne, privind în 
jur mulţumită. 

Era cu adevărat o privelişte minunată. Munţii se înălţau 
semeţi chiar în faţa noastră. 

— Ăsta e cel mai bun tren de zi spre Rhodesia? Întrebă 
Anne. 

— De zi? Râse Race. Vai, dragă domnişoară Anne, nu 
există decât trei trenuri pe săptămână. Luni, miercuri şi 
sâmbătă, îţi dai seama că nu vom ajunge la Cascadă decât 
sâmbăta viitoare? 

— Până atunci, ce bine ne vom cunoaşte între noi! Spuse 
doamna Blair, maliţioasă. Cât veţi sta la Cascadă, sir 
Eustace? 

— Depinde, am spus, prudent. 

— Depinde de ce? 

— De cum merg lucrurile la Johannesburg. Intenţia mea 
era să stau câteva zile, sau poate mai mult, la Cascadă, pe 
care nu am văzut-o niciodată, deşi sunt la a treia vizită în 
Africa, şi apoi să mă duc la Jo'burg şi să studiez treaba cu 
randul. Acasă, să ştiţi, pozez ca fiind o autoritate în politica 
Africii de Sud. Dar din câte am auzit, într-o săptămână, 
Johannesburg va fi un loc neplăcut de vizitat. Nu vreau să 
studiez nimic în mijlocul unei revoluţii violente. 

Race zâmbi superior. 

— Cred că temerile dumneavoastră sunt exagerate, sir 
Eustace. Nu va fi nici un mare pericol în Johannesburg. 

Femeile se uitară imediat la el de-o manieră „Ah ce erou 
curajos eşti!” Asta m-a supărat profund. Şi eu sunt exact la 
fel de curajos ca Race... Dar n-am silueta potrivită! Bărbaţii 
ăştia înalţi, bruneţi şi supli le iau pe toate. 

— Presupun că vei fi şi dumneata acolo, am spus cu 
răceală. 

— Foarte posibil. Am putea călători împreună. 

— Nu sunt sigur că n-am să stau ceva mai mult la Cascadă, 
i-am răspuns vag. De ce e Race atât de neliniştit că aş putea 


să mă duc la Johannesburg? Cred c-a pus ochii pe Anne - 
„Dumneata ce planuri ai, domnişoară Anne?” 

— Depinde, mă imită, obrăznicătura. 

— Credeam că eşti secretara mea, am obiectat. 

— Oh, dar am fost îndepărtată. Toată după-amiaza i-aţi 
ţinut mâna domnişoarei Pettigrew. 

— Am făcut orice, numai asta nu, pot să jur, am asigurat-o 
eu. 

Joi noaptea. 

Tocmai am părăsit Kimberley. Race a fost obligat să spună 
din nou toată povestea cu furtul diamantelor. De ce sunt 
atât de pasionate femeile de tot ce are legătură cu 
diamantele? 

În cele din urmă, Anne Beddingfeld şi-a scos vălul de 
mister. Se pare că e corespondenta unui ziar. În dimineaţa 
asta, a trimis o telegramă lungă din De Aar. Judecând după 
pălăvrăgeala nedesluşită ce s-a auzit aproape toată noaptea 
dinspre cabina doamnei Blair, trebuie că şi-a citit, cu glas 
tare, toate articolele speciale pentru anii ce or să vină. 

Se pare că, în tot acest timp, a fost pe urmele „Bărbatului 
în costum maro”. Aparent, nu l-a localizat la bordul lui 
„Kilmorden”... De fapt, nici n-a prea avut ocazia, însă acum 
e foarte ocupată să telegrafieze acasă: „Cum am călătorit 
cu criminalul”, şi inventând poveşti cu totul fantastice 
despre „Ce mi-a spus el” etc. Ştiu cum se fac chestiile astea. 
Eu însumi le-am făcut în „Amintirile” mele, când m-a lăsat 
Pagett. Şi bineînţeles, că cineva din eficientul personal al lui 
Nasby va înflori şi mai mult istoria, astfel încât atunci când 
va apare în „Daily Budget”, nici însuşi Rayburn n-o să se 
recunoască. 

Totuşi, fata e deşteaptă. Aparent, ea singură a ghicit 
identitatea femeii care a fost omorâtă în casa mea. Era o 
balerină rusoaică pe nume Nadina. Am întrebat-o pe Anne 
dacă e sigură de asta. Mi-a răspuns că era doar o 
deducție... Ă la Sherlock Holmes. Totuşi, bănuiesc că i-a 
telegrafiat lui Nasby ca fapt dovedit. Femeile au astfel de 


intuiţii... Nu mă îndoiesc că Anne Beddingfeld are perfectă 
dreptate... Dar să-i spui „deducţie” e absurd. 

Cum a ajuns ea să facă parte din redacţia de la „Daily 
Budget”, asta chiar nu mi-o pot imagina. Dar e genul de 
tânără care face asemenea lucruri. E imposibil să-i rezişti. 
Are un fel de a te duce cu zăhărelul care ascunde o 
hotărâre de nezdruncinat. Dovadă cum a ajuns în vagonul 
meu particular! 

Încep să intru la idei: Race spune ceva, precum că poliţia 
bănuieşte că Rayburn s-ar duce în Rhodesia. Ar fi putut 
pleca chiar cu trenul de luni. Presupun că s-a telegrafiat 
peste tot de-a lungul traseului şi n-a fost descoperit nimeni 
cu semnalmentele lui Rayburn, dar asta nu spune nimic. E 
un tânăr isteţ şi cunoaşte Africa. Probabil e perfect deghizat 
în bătrână negresă... În timp ce poliţia continuă să caute un 
tânăr frumos cu cicatrice, îmbrăcat după moda europeană. 
Eu n-am înghiţit niciodată chestia cu cicatricea. 

Oricum, Anne Beddingfeld e pe urmele lui. Vrea să-şi 
asume meritul de a-l fi descoperit singură, merit ce s-ar 
răsfrânge şi asupra lui „Daily Budget”. În ziua de azi, 
tinerele au mult sânge rece. I-am făcut o aluzie precum că 
ceea ce face nu e deloc feminin. A râs de mine. M-a asigurat 
că-l va alerga prin toată lumea şi îl va găsi, iar atunci 
viitorul îi va fi asigurat. Văd că nici lui Race nu-i place asta. 
Poate Rayburn e în trenul ăsta. Dacă-i aşa, am putea fi 
omorâţi cu toţii în patul nostru. I-am mărturisit-o doamnei 
Blair... Dar ea a părut încântată de idee şi mi-a spus că, 
dacă eu aş fi cel omorât, asta ar însemna un reportaj 
senzaţional pentru Anne! Chiar aşa, un reportaj senzaţional 
pentru Anne! 

Mâine o să trecem prin Bechuanaland3. Praful va fi 
groaznic. În plus, în fiecare gară, copiii cafri vin să-ţi vândă 
animale de lemn meşterite de mâna lor. De asemenea 
coşuri şi coşuleţe de pai. Aproape mă tem ca doamna Blair 
să nu fi cuprinsă de amoc. Jucăriile astea au aşa un farmec 
primitiv care presimt că o va copleşi. 


Vineri seara. 

Exact cum m-am temut. Doamna Blair şi Anne au 
cumpărat patruzeci şi nouă de animale din lemn! 

(Continuarea povestirii lui Anne.) 

Am savurat din plin călătoria spre Rhodesia. În fiecare zi 
era ceva mare şi emoţionant de văzut. Mai întâi, minunatul 
peisaj al văii râului Hex, apoi grandoarea dezolantă a lui 
Karoo şi, în cele din urmă, îngustul defileu din 
Bechuanaland şi absolut adorabilele jucării vândute de 
băştinaşi. Suzanne şi cu mine eram aproape să fim lăsate în 
fiecare gară... Dacă acelea se puteau numi gări. Aveam 
impresia că trenul se oprea ori de câte ori avea chef şi nu 
pleca, înainte ca hoarde de băştinaşi să se materializeze din 
senin, purtând coşuri din pai şi trestie de zahăr, şi blănuri, 
şi adorabile animale sculptate în lemn. Suzanne începu 
imediat să colecţioneze jucării din lemn. l-am urmat 
exemplul... Majoritatea costa un „tiki” (trei pence) şi fiecare 
era diferit. Aveau girafe şi tigri şi şerpi, şi un leopard cu 
înfăţişare melancolică, şi războinici negri absurd de mititei. 
Ne-a făcut mare plăcere. 

Sir Eustace a încercat să ne constrângă... Dar în zadar. 
Încă mai cred că a fost o adevărată minune că n-am fost 
lăsate de izbelişte în vreo oază de pe traseu. Trenurile sud- 
africane nu fac zarvă sau se agită când au de gând s-o ia din 
loc. Se pun uşurel în mişcare, iar tu te opreşti din tocmeală 
şi alergi de-ţi iese sufletul pentru viaţa ta. 

Uimirea lui Suzanne văzându-mă suită în tren la Capetown 
poate fi lesne înţeleasă. Am ţinut o adevărată consfătuire 
privind situaţia, vorbind jumătate de noapte. 

Începuse să-mi fie clar că tactica defensivă îmi putea servi 
tot atât de bine ca şi cea ofensivă. Călătorind cu sir Eustace 
Pedler şi anturajul său, mă simţeam în siguranţă. Atât el cât 
şi colonelul Race îmi erau protectori puternici şi 
consideram că duşmanii mei n-ar fi vrut să stârnească un 
viespar din pricina mea. În plus, atâta timp cât eram lângă 
sir Eustace, mă aflam mai mult sau mai puţin în legătură cu 


Pagett... lar Guy Pagett era cheia misterului. Am întrebat-o 
pe Suzanne dacă, după părerea ei, era posibil ca însuşi 
Pagetit să fie „Colonelul”. Poziţia lui de subordonat pleda, 
desigur, împotriva supoziţiei, dar, de câteva ori, m-a izbit 
faptul că, în pofida purtării sale dictatoriale, sir Eustace 
era, în realitate, foarte influenţat de secretarul său. Era un 
om moale, pe care un secretar abil l-ar fi putut învârti pe 
degete. Obscuritatea relativă a poziţiei sale putea să-i fie în 
realitate folositoare, din moment ce nu ardea de nerăbdare 
să apară în lumina reflectoarelor. 

Suzanne, în tot cazul, respinse, din răsputeri, această idee. 
Refuză să creadă că Guy Pagett era spiritul conducător. 
Adevăratul cap, „Colonelul”, era undeva, în planul al doilea, 
şi, probabil, se afla deja în Africa, la ora sosirii noastre. 

Am fost de acord că, în mare, avea dreptate, însă nu eram 
pe deplin satisfăcută. Căci, în fiecare fază suspectă, Pagett 
se arătase a fi geniul conducător. Adevărat că 
personalitatea lui părea lipsită de siguranţa şi hotărârea la 
care te-ai putea aştepta de la un maestru al crimei... Dar, la 
urma urmei, conform spuselor colonelului Race, aceşti 
misterioşi lideri lucrează doar cu creierul, iar geniul creator 
adesea e însoţit de o constituţie fizică firavă şi de o fire 
timidă. 

— Acum vorbeşte fata profesorului, mă întrerupse 
Suzanne, când am ajuns în acest punct al argumentaţiei 
mele. 

— Oricum, e adevărat. Pe de altă parte, Pagett poate fi 
Marele Vizir, ca să zic aşa, al înălţimii Sale. M-am oprit 
câteva clipe, apoi am continuat încetişor: Aş vrea să ştiu 
cum îşi face sir Eustace banii! 

— Iar îl suspectezi? 

— Suzanne, am intrat în stadiul ăla în care nu mă pot 
reţine să nu suspectez pe toată lumea. Nu-l suspectez cu 
adevărat..., dar, la urma urmei, el e patronul lui Pagett, şi al 
lui Mill House. 


— Mereu am auzit că îşi obţine banii pe nişte căi despre 
care nu e nerăbdător să vorbească, spuse Suzanne, 
gânditoare. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie neapărat 
crimă... ar putea fi conserve sau peruci! 

Am aprobat-o cu tristeţe. 

— Presupun că nu doborâm copacul cel bun? Spuse 
Suzanne, gânditoare. N-am luat-o pe-o cale greşită, vreau 
să spun, considerându-l pe Pagett implicat în toate astea? 
Dacă, de fapt, e un om întru totul onest? 

Am reflectat câteva momente, apoi am clătinat din cap. 

— Asta nu pot s-o cred. 

— În definitiv, are explicaţii la toate. 

— D-da, dar nu sunt foarte convingătoare. De exemplu, 
despre noaptea în care a încercat să mă arunce peste 
bordul lui „Kilmorden”, el spune că îl urmărea pe punte pe 
Rayburn, iar Rayburn s-a întors şi l-a trântit la podea. Noi 
ştim că nu e adevărat. 

— Nu, spuse Suzanne fără chef. Însă noi am auzit povestea 
la mâna a doua, de la sir Eustace. Dacă am fi auzit-o direct 
de la Pagett, poate ar fi fost diferită. Ştii că întotdeauna 
când repetă o poveste, oamenii o spun puţintel altfel. 

Am răsucit problema în minte. 

— Nu, am spus în cele din urmă, nu văd nici o altă cale. 
Pagett e vinovat. Nu poţi lăsa la o parte faptul că a încercat 
să mă arunce peste bord şi, apoi, totul se potriveşte. De ce 
insişti atât de mult în ideea asta nouă a ta? 

— Din cauza feţei lui. 

— Faţa lui? Dar... 

— Da, ştiu ce vrei să spui. Are o faţă sinistră. Ei bine, 
tocmai de asta. Nici un om cu o faţă ca asta nu poate fi cu 
adevărat sinistru. Ar trebui să fie o glumă din partea 
naturii. 

Argumentul lui Suzanne nu m-a convins cine ştie ce. 
Cunosc o grămadă de lucruri despre natură din veacurile 
trecute. Dacă are simţul umorului, nu o prea arată. 


Suzanne este exact genul de persoană care i-ar atribui 
naturii propriile sale calităţi. 

Am trecut la discutarea planurilor noastre imediate. Îmi 
era limpede că trebuia să am un oarecare statut. Nu 
puteam evita la infinit explicaţiile. Rezolvarea tuturor 
dificultăţilor era chiar în mâna mea, deşi nu mă mai 
gândisem de câtva timp la asta. „Daily Budget!”. 

Tăcerea sau vorbăria mea nu-l mai puteau afecta pe Harry 
Rayburn. Era marcat drept „Bărbatul în costum maro”, şi 
asta nu din vina mea. L-aş fi putut ajuta mai bine, dacă 
păream că sunt împotriva lui. „Colonelul” şi banda sa nu 
trebuiau să bănuiască deloc că, între mine şi bărbatul pe 
care-l aleseseră ca ţap ispăşitor pentru crima din Marlow, 
există vreun sentiment de prietenie. Din câte ştiam, femeia 
omorâtă nu fusese încă identificată. I-aş fi putut telegrafia 
lordului Nasby, sugerându-i că era nimeni alta decât 
faimoasa balerină rusoaică „Nadina”, care delectase atâta 
vreme Parisul. Mi se părea incredibil că nu fusese deja 
identificată... Dar, după ce am aflat mai multe despre caz, 
după o lungă perioadă, mi-am dat seama cât de normal era 
să fie aşa. 

În timpul carierei sale încununate de succes la Paris, 
Nadina nu fusese niciodată în Anglia. Publicul londonez nu 
o cunoştea. Fotografiile din ziare ale victimei de la Marlow, 
erau atât de ceţoase şi neclare, încât nu era de mirare că 
nimeni nu o recunoscuse. Şi, pe de altă parte, ţinuse într-un 
secret absolut intenţia ei de a vizita Anglia. La o zi după 
crimă, impresarul ei primi o scrisoare, ca venind din partea 
ei, în care îl anunţa că se întorcea în Rusia pentru o 
problemă personală urgentă şi el trebuia să rezolve cât mai 
bine afacerea rezilierii contractului ei. 

Acestea toate le-am aflat doar mai târziu, bineînţeles. Cu 
deplina aprobare a lui Suzanne, am trimis o telegramă 
lungă din De Aar. Aceasta a ajuns la momentul potrivit. (Şi 
asta am aflat-o mai târziu, desigur.) „Daily Budget” era în 
criză de ceva senzaţional. Intuiţia mea s-a verificat şi s-a 


dovedit a fi corectă şi „Daily Budget” a primit reportajul, 
care a reprezentat apogeul său. „Victima din Mill House 
identificată de reporterul nostru special”. Şi aşa mai 
departe. „Reporterul nostru călătoreşte cu criminalul - 
Bărbatul în costum maro. Cine este, de fapt, acesta?”. 

Principalele fapte au fost relatate şi în ziarele sud-africane, 
dar eu mi-am citit propriile articole mult după aceea! Am 
primit acreditarea şi instrucţiuni complete la Bulawayo. 
Eram inclusă în personalul lui „Daily Budget” şi am primit 
felicitări din partea lordului Nasby însuşi. Eram definitiv 
împuternicită să-l vânez pe criminal, şi eu, numai eu ştiam 
că criminalul nu era Harry Rayburn! Dar lasă lumea să 
creadă că el e... deocamdată, era cel mai bine aşa. 

Am ajuns la Bulawayo în zorii zilei de sâmbătă. Locul m-a 
dezamăgit. Era foarte cald şi nu puteam să sufăr hotelul. În 
plus, sir Eustace se purta ca un morăcănos desăvârşit. Cred 
că asta se datora faptului că-l supăraseră animalele 
noastre... Mai ales girafa cea mare. Era o girafă uriaşă, cu 
un gât imposibil, cu un ochi în frunte şi o coadă bleagă. 
Avea caracter. Avea şarm. Deja se stârnise o controversă 
legală de cui aparţinea - lui Suzanne, ori mie. Fiecare 
contribuisem cu câte un tiki ca s-o achiziţionăm. Suzanne se 
prevala de vârsta ei şi statutul de femeie măritată, eu 
rămâneam pe poziţie, argumentând că fusesem prima care 
îi remarcase frumuseţea. 

Trebuie să admit că, între timp, afacerea asta ocupase o 
mare parte din spaţiul nostru tridimensional. Să cari 
patruzeci şi nouă de animale din lemn, toate de dimensiuni 
stânjenitoare, şi dintr-un lemn extrem de fragil, e o 
problemă! Doi hamali au fost încărcaţi cu câte un vraf de 
animale... Şi unul a scăpat un încântător grup de struţi şi le- 
a spart capetele. Alarmate, le-am cărat eu şi cu Suzanne pe 
toate, cum am putut, colonelul Race ne-a ajutat şi el, iar eu 
i-am îndesat în braţe marea girafă lui sir Eustace. Nici chiar 
corecta domnişoară Pettigrew nu a scăpat, ei revenindu-i 
sarcina de a căra un hipopotam mare şi doi războinici negri. 


Aveam sentimentul că domnişoara Pettigrew nu mă place. 
Probabil îşi închipuia că eram o obraznică. Oricum, mă evita 
pe cât putea. Însă ceea ce era curios, faţa ei mi se părea 
vag cunoscută, deşi nu prea ştiam de unde s-o iau. 

Majoritatea dimineţii ne-am odihnit, iar după-amiaza am 
plecat spre Matoppos, să-i vedem mormântul lui Rhodes. De 
fapt, asta urmam să facem, însă, în ultimul moment, sir 
Eustace dădu înapoi. Era într-o dispoziţie tot atât de 
proastă ca în dimineaţa în care ajunsesem la Capetown şi 
dăduse cu piersica de pământ făcând-o fleaşcă! E clar că 
trezitul în zori nu-i prieşte temperamentului său. A înjurat 
hamalii, a înjurat chelnerii la micul dejun, a înjurat tot 
personalul hotelului şi nu încape îndoială că i-ar fi plăcut s-o 
înjure şi pe domnişoara Pettigrew, care se tot învârtea în 
jurul lui cu creionul şi carnetul, însă nu cred că sir Eustace 
chiar ar fi îndrăznit s-o înjure pe domnişoara Pettigrew. E o 
secretară exact cum scrie la carte. Am reuşit să salvez 
draga noastră girafă tocmai la timp. Simţeam că lui sir 
Eustace tare i-ar fi plăcut să dea cu ea de pământ. 

Ca să mă întorc la expediţia noastră, după ce sir Eustace 
se retrăsese, domnişoara Pettigrew spuse că ar vrea să 
rămână acasă pentru cazul în care el ar avea nevoie de 
serviciile ei. Şi, exact în acelaşi ultim moment, Suzanne 
trimise jos un mesaj, prin care spunea că are o puternică 
durere de cap. Aşa că eu şi colonelul am plecat singuri. 

E un om ciudat. În mulţime, nu prea observi asta. Însă 
când eşti singură cu el, personalitatea sa pare de-a dreptul 
copleşitoare. Devine mai taciturn, şi totuşi, tăcerea lui pare 
să spună mai mult decât ar putea-o face vorbele. 

Am pornit spre Matoppos peste terenul presărat cu 
arbuşti arămii. Totul părea ciudat de liniştit... cu excepţia 
maşinii noastre despre care aş fi crezut că era primul Ford 
fabricat vreodată! Cu tapiseria făcută ferfeniţă şi, deşi nu 
mă pricepeam deloc la motoare, aş fi putut chiar ghici ce-i 
lipsea. 


Pe măsură ce înaintam, peisajul ţării se schimba. Apărură 
mari bolovani, îngrămădiţi în forme fantastice. Am simţit 
brusc că intrasem într-o eră primitivă. Preţ de o clipă, 
oamenii de Neanderthal mi se păreau că pot fi tot atât de 
reali precum îi considerase tata. M-am întors spre colonelul 
Race. 

— Pe aici trebuie să fi fost cândva giganţi, am spus 
visătoare. lar copiii lor erau exact cum sunt copiii de azi... 
Se jucau cu câte un pumn de pietricele, le făceau 
grămăjoare, le aruncau, şi cu cât le cocoţau unele peste 
altele cu atât le plăceau mai mult. Dacă ar trebui să dau un 
nume acestui loc, l-aş numi „Ţara copiilor giganţi.” 

— Poate eşti mai aproape de adevăr decât îţi închipui, 
spuse colonelul Race. Simplă, primitivă, mare - asta e 
Africa. 

Am dat din cap a confirmare. 

— O iubiţi, nu-i aşa? Am întrebat. 

— Da. Dar ca să trăieşti mult timp în ea... Ei bine, te face 
ceea ce s-ar putea numi crud. Nu mai faci o distincţie prea 
mare între viaţă şi moarte. 

— Da, am spus gândindu-mă la Harry Rayburn. Şi el era la 
fel. Dar nu crud cu lucrurile neajutorate. 

— Depinde ce înţelegi prin lucruri neajutorate, 
domnişoară Anne. 

Era o notă de seriozitate în glasul lui, care m-a făcut să 
tresar. Am înţeles că, într-adevăr, ştiam foarte puţine 
despre bărbatul de lângă mine. 

— Mă refeream la copii şi la câini. 

— Pot spune cu mâna pe inimă că niciodată n-am fost crud 
cu copiii sau cu câinii. Aşadar, dumneata nu incluzi femeile 
în „lucruri neajutorate”? 

Am reflectat. 

— Nu, cred că nu... Deşi presupun că sunt. Adică acum, în 
zilele noastre. Însă tata spunea că, la începuturi, bărbaţii şi 
femeile conduceau împreună lumea, egali în putere... ca leii 
şi tigrii... 


— Şi girafele? Întrebă glumind colonelul Race. 

Am râs. Toată lumea face glume pe seama girafelor. 

— Şi girafele. Vedeţi, pe atunci erau nomazi. Apoi s-au 
stabilit în comunităţi, şi femeile au început să facă un gen 
de muncă, bărbaţii alt gen, şi aşa au devenit femeile slabe. 
Dar, desigur, pe dinăuntru rămâi la fel... Simţi la fel, vreau 
să spun, şi iată de ce femeile se înclină în faţa forţei fizice a 
bărbaţilor... Este ceea ce ele au avut cândva şi au pierdut-o. 

— De fapt, o adoraţie aproape ancestrală? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi chiar crezi că e adevărat? Că femeile admiră puterea, 
vreau să spun? 

— Cred că e foarte adevărat... Dacă vrei să fii cinstit. Crezi 
că admiri calităţile morale, dar când te îndrăgosteşti, revii 
la primitivism, când fizicul era tot ceea ce conta. Însă eu nu 
cred că aşa se termină... Dacă ai trăi în condiţii primitive 
aşa ar fi, dar nu trăieşti... Aşa că, în cele din urmă, câştigă 
celălalt lucru. Lucrurile, care aparent sunt învinse, ele 
câştigă de fapt întotdeauna, nu-i aşa? În singurul mod care 
contează. Precum spune şi Biblia despre pierderea 
sufletului şi redobândirea lui. 

— În cele din urmă, zise colonelul Race gânditor, te 
îndrăgosteşti... Apoi îţi revii, asta ai vrut să spui? Adică fugi 
de dragoste? 

— Nu chiar, dar puteţi s-o luaţi şi aşa dacă vreţi. 

— Dar eu nu cred că dumneata ai fugit vreodată de 
dragoste, domnişoară Anne. 

— Nu, n-am fugit, am recunoscut sincer. 

— Dar măcar te-ai îndrăgostit? 

N-am răspuns. 

Maşina ajunse la destinaţie punând capăt discuţiei 
noastre. Ne-am dat jos şi am început să urcăm încet spre 
World's View. Nu era pentru prima dată când m-am simţit 
uşor stingherită de compania colonelului Race. Îşi ascundea 
atât de bine gândurile în spatele acelor ochi negri ai săi. Mă 


înspăimânta un pic. Întotdeauna mă înspăimântase. Cu el, 
niciodată nu ştiam cum stăteam. 

Am urcat în tăcere până am ajuns în punctul în care 
Rhodes zace străjuit de bolovani gigantici. Era un loc 
ciudat, fantastic, departe de freamătul lumii, un loc care 
cântă neîncetatul imn al frumuseţii aspre. 

Un timp am rămas alături, tăcuţi. Apoi am coborât iar, dar 
uşor separați din cauza potecii. Din când în când dădeam 
de un povârniş şi, la un moment dat, am ajuns la o stâncă 
atât de abruptă încât părea aproape perpendiculară. 

Colonelul Race se caţără primul, apoi se întoarse să mă 
ajute. 

— Mai bine te ridic, a spus şi, cu o mişcare bruscă, m-a 
smuls de pe picioare. 

I-am simţit forţa, în timp ce mă punea pe pământ şi îşi 
slăbi strânsoarea. Un bărbat de fier, cu muşchi ca de oţel 
călit. Şi din nou mi-a fost teamă, mai ales că nu se dăduse 
într-o parte ci stătea drept în faţa mea, privindu-mă lung. 

— Ce faci în realitate aici, Anne Beddingfeld? Mă întrebă 
brusc. 

— Sunt o ţigancă plecată să vadă lumea. 

— Da, asta e destul de adevărat. Corespondentă de presă 
e doar un pretext. N-ai suflet de jurnalist. Ai plecat pe cont 
propriu... Înfruntând viaţa. Dar asta nu e tot. 

Ce avea de gând să mă facă să-i spun? Îmi era frică. L-am 
privit drept în faţă. Ochii mei nu pot păstra secrete la fel ca 
ai lui, însă pot duce războiul pe teritoriul duşmanului. 

— Ce faceţi dumneavoastră în realitate aici, colonele 
Race? 

O clipă am crezut că nu o să-mi răspundă. Era clar 
tulburat, totuşi. În cele din urmă vorbi, şi vorbele lui păreau 
să-i ofere un întunecat amuzament. 

— Îmi urmăresc țelul cu ambiţie, spuse. Doar atât... Îmi 
urmăresc țelul cu ambiţie. Îţi aminteşti, domnişoară 
Beddingfeld, că din cauza acestui păcat au căzut unii îngeri 
etc. 


— Se spune că, de fapt, aveţi legături cu guvernul... Că 
faceţi parte din Secret Service, am zis încetişor. E 
adevărat? 

A fost doar impresia mea, sau chiar a ezitat o fracțiune de 
secundă, înainte de a-mi răspunde? 

— 'Te pot asigura, domnişoară Beddingfeld, sunt aici într-o 
călătorie strict particulară, pentru propria mea plăcere. 

Gândindu-mă mai târziu la răspunsul acesta, mi s-a părut 
uşor ambiguu. Poate aşa a şi vrut să fie. 

Am ajuns la maşină în tăcere. La jumătatea drumului spre 
Bulawayo, ne-am oprit să bem un ceai la o construcţie 
primitivă de pe marginea şoselei. Proprietarul săpa în 
grădină şi păru supărat că fusese deranjat. După o 
aşteptare interminabilă, ne aduse nişte prăjituri vechi şi un 
ceai ce se răcise, după care dispăru din nou în grădină. 

Nu apucă să se îndepărteze bine, că şi furăm înconjurați 
de pisici. Şase începură să miaune jalnic, toate deodată 
asurzitor. Le-am dat câteva bucățele de prăjitură. Le 
devorară cu ferocitate. Am turnat tot laptele care era pe 
masă într-un castron şi s-au luat la bătaie pentru el. 

— Oh! Am strigat indignată. Sunt lihnite de foame! Asta-i 
ticăloşie. Vă rog, vă rog, comandaţi încă un platou cu 
prăjituri şi mai mult lapte. 

La rugăminţile mele, colonelul Race se îndepărtă în tăcere. 
Pisicile începură să miaune din nou. Se întoarse cu un ulcior 
mare cu lapte şi pisicile îl băură pe tot. 

M-am ridicat hotărâtă. 

— Am de gând să iau pisicile cu noi, acasă... N-am să le las 
aici. 

— Dragă copilă, nu fi absurdă. Nu poţi să cari şase pisici şi 
cincizeci de animale de lemn peste tot cu dumneata. 

— Animalele de lemn nu contează. Pisicile astea sunt vii. 
Am să le iau cu mine. 

— Ba n-ai să faci aşa ceva. M-am uitat urât la el, însă 
colonelul continuă: Mă crezi crud... Dar nu poţi trece prin 
viaţă punând sentiment în absolut toate lucrurile. Nu are 


rost să te opui... N-am să-ţi permit să le iei cu dumneata. E 
o ţară primitivă, ştii asta, iar eu sunt mai puternic ca 
dumneata. 

Întotdeauna ştiu când sunt înfrântă. M-am înapoiat la 
maşină cu ochii în lacrimi. 

— Probabil au fost tăiate doar azi de la porţie, spuse 
consolator colonelul Race. Nevasta omului a plecat la 
Bulawayso după cumpărături. Aşa că totul va fi în regulă. 
Şi, oricum, lumea e plină de pisici hămesite. 

— Nu... Nu! Am spus cu îndărătnicie. 

— Te învăţ să-ţi dai seama că aşa e viaţa. Te învăţ să fii 
aspră şi neîndurătoare... ca mine. Ăsta este secretul 
puterii... Secretul succesului. 

— Mai degrabă moartă decât dură, am spus pătimaş. 

Ne-am urcat în maşină şi am pornit. Încetul cu încetul mi- 
am revenit. Brusc, spre marea mea uimire, mi-a luat mâna 
într-a lui. 

— Anne, spuse el blând. Te doresc. Vrei să te măriţi cu 
mine? 

M-am zăpăcit complet. 

— Oh, nu, am îngăimat. Nu pot. 

— De ce nu? 

— Nu ţin la dumneavoastră în felul acesta. Niciodată nu m- 
am gândit la dumneata aşa. 

— Înţeleg. Ăsta e singurul motiv? 

A trebuit să fiu sinceră. I-o datoram. 

— Nu, am spus, nu e singurul. Vedeţi... Eu ţin la altcineva. 

— Înţeleg, spuse el din nou. Şi asta e valabil de la 
început... De când te-am văzut prima oară... pe 
„Kilmorden”? 

— Nu, am şoptit. S-a întâmplat... După aceea. 

— Înţeleg, spuse, pentru a treia oară, însă, de data asta, 
glasul său avea o notă metalică, ce m-a făcut să mă întorc şi 
să-l privesc. Chipul său era mai întunecat ca niciodată. 

— Ce... Ce vreţi să spuneţi? 

S-a uitat la mine indescifrabil, dominator. 


— Doar că... Acum ştiu ce am de făcut. 

Vorbele sale mă înfiorară. Dincolo de ele era o hotărâre pe 
care nu puteam s-o înţeleg... Şi care mă speria. 

Niciunul n-am mai scos un cuvânt până când am ajuns la 
hotel. Am urcat direct în camera lui Suzanne. Stătea lungită 
pe pat şi nu arăta, câtuşi de puţin, a persoană care avea 
dureri de cap. 

— Aici se odihneşte o veritabilă coacăză, spuse ea. Alias, o 
matroană plină de tact. Vai, Anne, draga mea, ce s-a 
întâmplat? 

Căci izbucnisem în lacrimi. 

I-am povestit despre pisici... Simţeam că nu era cinstit să-i 
spun despre colonelul Race. Dar Suzanne e foarte ageră. 
Cred că şi-a dat seama că era vorba despre mult mai multe. 

— Cred că n-ai răcit, nu-i aşa, Anne? Pare absurd doar să 
te gândeşti la asta pe o asemenea zăpuşeală, dar continui 
să tremuri. 

— N-am nimic, i-am spus. Nervii... Am o stare proastă. Mă 
urmăreşte presentimentul că urmează să se întâmple ceva 
îngrozitor. 

— Nu fi proastă, spuse Suzanne cu hotărâre. Mai bine să 
vorbim despre ceva mai interesant, Anne, despre 
diamante... 

— Ce-i cu ele? 

— Nu sunt sigură că la mine sunt în siguranţă. Înainte nu 
era nici o problemă, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că se 
află printre lucrurile mele. Acum, însă, toţi ştiu că suntem 
foarte bune prietene şi bănuiala va cădea şi asupra mea. 

— Nimeni nu ştie că sunt într-un rolfilm. E o ascunzătoare 
splendidă şi nu cred că am putea găsi alta mai bună. 

M-a aprobat cu îndoială, însă spuse că vom vorbi din nou 
despre asta când vom ajunge la Cascadă. 

Trenul nostru a plecat la nouă. Dispoziţia lui sir Eustace 
era departe de a fi bună şi domnişoara Pettigrew arăta ca 
bătută. Colonelul Race era el însuşi. Aveam impresia că 
discuţia noastră din acea zi avusese loc doar în visul meu. 


În noaptea aceea, am dormit foarte prost pe patul tare, 
luptându-mă cu nişte vise nedefinite, amenințătoare. M-am 
trezit cu o durere de cap şi am ieşit pe platforma vagonului. 
Era plăcut şi răcoare şi peste tot, atât cât puteam cuprinde 
cu privirea, se vedeau unduitoare dealuri împădurite. Mi-a 
plăcut la nebunie priveliştea asta... M-a delectat mai mult 
decât orice loc pe care îl văzusem vreodată. Îmi doream să 
fi avut undeva o colibă în inima pădurii şi să trăiesc acolo 
pentru totdeauna... Pentru totdeauna... 

Chiar înainte de două şi jumătate, colonelul Race mă strigă 
din „birou” şi-mi atrase atenţia asupra unei aţe albe în 
formă de buchet care se înălța peste o porţiune a 
boschetelor. 

— Vaporii Cascadei, spuse. Ne apropiem. 

Eram încă sub impresia acelui vis ciudat care reuşise să 
mă neliniştească în noaptea aceea. Aveam adânc înfipt în 
suflet sentimentul că mă întorceam acasă... Acasă! Şi, totuşi 
nu mai fusesem niciodată aici... Sau fusesem în vis? 

De la tren ne-am dus la hotel, o clădire mare, albă, 
prevăzută din belşug cu plase împotriva ţânţarilor. Nu erau 
drumuri, nu erau case. Am ieşit pe stoep şi am scos o 
exclamaţie de uimire. Acolo, în faţa noastră, la jumătate de 
milă depărtare, era Cascada. Nu văzusem, niciodată, ceva 
mai măreț şi mai frumos... Şi nici n-am să mai văd. 

— Anne, eşti ciudată, spuse Suzanne, în timp ce ne aşezam 
la masă. Nu te-am văzut niciodată aşa. 

— Zău? Râdeam, însă râsul meu suna nefiresc. Asta e 
numai pentru că sunt vrăjită de tot ce văd. 

— Nu, mai este ceva. 

O uşoară încruntare îi încreţea fruntea... Una de teamă. 

Da, eram fericită, dar, dincolo de asta, stăruia sentimentul 
acela ciudat că parcă aşteptam ceva... Ceva ce urma să se 
întâmple curând. Eram agitată... Neliniştită. 

După ceai am ieşit afară, ne-am suit în vagonetul împins de 
negrii zâmbitori pe şinele înguste spre pod. 


Era un peisaj fermecător; prăpastia înaltă şi învolburarea 
apelor de dedesubt, vălul de ceaţă şi aburi din faţa noastră, 
care din când în când se despărţea, dezvăluind, pentru o 
clipă, cataracta, ca apoi s-o închidă din nou în misterul ei 
impenetrabil. În mintea mea, asta constituise mereu 
fascinația Cascadei... Caracterul ei iluzoriu. Mereu eşti pe 
cale s-o vezi... Şi n-o vezi niciodată. 

Am trecut podul şi am pornit încet pe poteca marcată de 
ambele părţi cu pietre albe, care mărginea cheiul. În cele 
din urmă, am ajuns într-o poiană mare din care, pe stânga, 
o altă potecă ducea în jos, către prăpastie. 

— Canalul de scurgere, explică Race. Coborâm? Sau o 
lăsăm pe mâine? O să ne ia ceva timp şi, la întoarcere, avem 
iar de urcat zdravăn. 

— Rămâne pe mâine, spuse sir Eustace ferm. Observasem 
că nu se dădea în vânt după mişcare. 

Am luat-o înapoi. În drum, am trecut pe lângă un indigen 
frumos. În spatele lui venea o femeie care părea să poarte 
pe cap toate lucrurile dintr-o gospodărie! Nu lipsea nici 
tigaia! 

— Niciodată nu am aparatul de fotografiat la mine, când 
am nevoie de el, se jeli Suzanne. 

— Priveliştea asta o s-o vedeţi destul de des, doamnă Blair, 
spuse colonelul Race. Aşa că nu vă lamentaţi. 

Am ajuns din nou la pod. 

— Să intrăm în arcul de curcubee? Continuă el. Sau vă 
este teamă să nu vă udaţi? 

Suzanne şi cu mine l-am însoţit. Sir Eustace s-a întors la 
hotel. Arcul de curcubee m-a cam dezamăgit. Nu era chiar 
atâtea câte credeam, în plus, ne-am udat până la piele, însă, 
pe alocuri, vedeam Cascada din unghiul opus şi ne-am putut 
da seama de lărgimea ei enormă. Oh, dragă Cascadă, cât te 
iubesc şi mă închin ţie, şi mereu o voi face-o! 

Am ajuns la hotel exact la timp ca să ne schimbăm pentru 
cină. Sir Eustace pare să fie animat de o antipatie profundă 


pentru colonelul Race. Suzanne şi cu mine l-am copleşit cu 
amabilităţi, dar asta nu-l mulţumi cine ştie ce. 

După cină se retrase în camera lui de zi, trăgând-o după el 
şi pe domnişoara Pettigrew. Suzanne şi cu mine am mai 
rămas de vorbă, un timp, cu colonelul Race, apoi declară 
căscând cu poftă, că se duce la culcare. Cum nu voiam să 
rămân singură cu colonelul Race, m-am dus şi eu să mă 
culc. 

Însă eram mult prea agitată ca să pot dormi. Nici măcar 
nu m-am dezbrăcat. Stăteam pe un scaun, lăsându-mă în 
voia visării. Însă tot timpul eram conştientă că ceva se 
apropia... Se apropia tot mai mult... 

Am auzit o bătaie în uşă şi am tresărit. M-am ridicat şi m- 
am dus să deschid. Un băieţel negru îmi dădu un bilet. Îmi 
era adresat, cu un scris pe care nu-l cunoşteam. M-am 
întors în cameră. Am rămas o vreme aşa, cu biletul în mână. 
Apoi l-am desfăcut. Era foarte scurt: „lrebuie să te văd. Nu 
îndrăznesc să vin la hotel. Vrei să vii în poiana de lângă 
canal? În amintirea cabinei 17, te rog, vino. Bărbatul pe 
care-l cunoşti sub numele de Harry Rayburn.” 

Inima îmi bătea gata să mă sufoce. Era aici, deci! Oh, o 
ştiusem, o ştiusem tot timpul! Îl simţisem aproape de mine. 
Absolut fără să-mi dau seama venisem în ascunzătoarea lui. 

Mi-am pus o eşartă pe cap şi am ieşit. Trebuia să am grijă. 
Era urmărit. Nimeni nu trebuia să mă vadă întâlnindu-mă 
cu el. M-am furişat spre camera lui Suzanne. Dormea 
adânc. O auzeam respirând regulat. 

Sir Eustace? Am trecut pe lângă uşa lui. Da, îi dicta 
domnişoarei Pettigrew, o auzeam repetând monoton: „De 
aceea îndrăznesc să vă sugerez că în acest domeniu al 
muncii oamenilor de culoare...”. Se opri ca el să continue, şi 
l-am auzit mormăind ceva, nervos. 

M-am furişat mai departe. Camera colonelului Race era 
goală. Nu-l văzusem în holul hotelului. Iar el era omul de 
care mă temeam cel mai tare! Totuşi, nu aveam timp de 


pierdut. M-am strecurat repede din hotel şi am luat-o pe 
potecă, spre pod. 

L-am trecut şi am rămas pe loc, aşteptând în umbră. Dacă 
mă urmărise cineva, îl puteam vedea trecând podul. Dar 
minutele treceau şi nu venea nimeni. Nu fusesem urmărită. 
M-am întors şi am urmat poteca spre poiană. Am făcut vreo 
şase paşi, apoi m-am oprit. Auzisem un foşnet în spatele 
meu. Nu putea fi cineva care mă urmărise de la hotel. Era 
cineva care deja se afla aici, aşteptând. 

Şi imediat, fără motiv, dar cu acea siguranţă pe care ţi-o 
dă instinctul, am simţit că cea ameninţată eram eu. Era 
aceeaşi senzaţie pe care o avusesem în noaptea aceea, pe 
„Kilmorden”... Un sentiment care mă avertiza că sunt în 
pericol. 

M-am uitat peste umăr brusc. Linişte. Am mai făcut doi 
paşi. Din nou, acelaşi foşnet. Mergând, m-am uitat iar peste 
umăr. Din umbră, apăru silueta unui bărbat. Vedea că îl 
observasem şi se repezi înainte, pe urmele mele. 

Era prea întuneric pentru a putea recunoaşte pe cineva. 
Tot ce puteam să văd era un om înalt, european, nu 
băştinaş. Mi-am luat picioarele la spinare şi am rupt-o la 
fugă. Îl auzeam tropăind în urma mea. Fugeam repede, cu 
ochii aţintiţi pe pietrele albe care îmi indicau pe unde să 
calc, căci nu era o noapte cu lună. 

Şi brusc, piciorul mi-a alunecat. L-am auzit pe bărbat 
râzând în urma mea... Un râs sinistru, drăcesc. Îmi suna în 
urechi, în timp ce cădeam cu capul înainte... Jos. Jos. Tot 
mai jos, până în bezna totală. 

Mi-am revenit încetişor, gemând de durere. Am dat să mă 
mişc, dar am simţit că-mi plesneşte capul, iar braţul stâng 
mă durea. Totul părea ireal, ca un vis. Coşmarele nopţii mă 
învăluiau. Mi se părea că mă prăbuşesc... Că mă prăbuşesc 
din nou. La un moment dat, am avut impresia că din ceaţă 
venea spre mine chipul lui Harry Rayburn. Mi l-am imaginat 
aproape real. Apoi dispăru... Mă păcălise. Altă dată, îmi 
amintesc că cineva mi-a pus la gură o cană şi am băut. O 


faţă neagră rânjea la mine... Faţa diavolului, mi-am zis, şi 
am ţipat. Apoi iar vise... Vise lungi, chinuitoare, în care îl 
căutam în van pe Harry Rayburn ca să-l avertizez... Să-l 
avertizez... De ce? Nici eu nu ştiam. Însă era un pericol... 
Un mare pericol... Şi numai eu îl puteam salva. Din nou 
întuneric, binecuvântatul întuneric, şi somnul adevărat. 

M-am trezit din nou. Lungile coşmaruri se sfârşiseră. Îmi 
aminteam perfect ce se întâmplase, fuga mea grăbită din 
hotel ca să mă întâlnesc cu Harry, bărbatul din umbră şi 
acel ultim îngrozitor moment al căderii... 

Doar printr-un miracol, nu fusesem omorâtă. Eram lovită, 
şi prin tot corpul îmi treceau săgeți, şi n-aveam vlagă, dar 
eram în viaţă. Însă unde mă aflam? Întorcându-mi cu greu 
capul, m-am uitat în jur. Eram într-o cameră mică, cu pereţi 
din lemn. Pe ei atârnau piei de animale şi câţiva colţi de 
fildeş. Zăceam pe un fel de divan tare, acoperit şi el cu piei, 
iar braţul stâng îmi era bandajat, şi-l simţeam ţeapăn şi 
greu. La început, am crezut că sunt singură, apoi am văzut 
silueta unui bărbat interpusă între mine şi lumină. Avea 
capul întors spre fereastră. Era atât de nemişcat încât 
părea sculptat în lemn. Ceva în tunsoarea lui îmi era 
familiar, dar n-am îndrăznit să-mi dau frâu liber imaginaţiei. 
Se întoarse brusc şi mi s-a tăiat răsuflarea. Era Harry 
Rayburn. Harry Rayburn în carne şi oase. 

S-a ridicat şi a venit la mine. 

— 'Te simţi mai bine? Întrebă puţin stânjenit. 

N-am putut să-i răspund. Lacrimile începură să-mi curgă 
şiroaie. Eram încă slăbită, dar îi ţineam cu toate puterile 
mâna în mâinile mele. Puteam să şi mor aşa, cu el lângă 
mine, uitându-se la mine cu privirea aceea nouă care îi 
lumina ochii. 

— Nu plânge, Anne. Te rog, nu plânge. Acum eşti în 
siguranţă. Nimeni n-o să-ţi facă nici un rău. 

Se duse şi luă o cană, pe care mi-o aduse. 

— Bea puţin lapte. 


Am băut ascultătoare. Continuă să vorbească pe un ton 
atât de blajin de parcă i se adresa unui copil. 

— Nu pune nici o întrebare, Anne. Dormi. Puțin câte puţin 
ai să te fortifici. Dacă vrei, plec. 

— Nu, am spus dintr-o suflare. Nu, nu! 

— Atunci, rămân. 

Îşi aduse un scăunel şi se aşeză lângă mine. Îşi puse mâna 
peste a mea şi aşa, liniştită şi fericită, am adormit din nou. 

Atunci trebuie să fi fost seară, însă când m-am deşteptat 
iar, soarele era în înaltul cerului. Eram singură în colibă, 
însă cum m-am mişcat, o bătrână indigenă intră în fugă. Era 
cumplit de hidoasă, dar îmi rânji încurajator. Îmi aduse apă 
într-un lighean şi mă ajută să mă spăl pe faţă şi pe mâini. 
Apoi veni cu un castron mare cu supă pe care am băut-o 
până la ultima picătură! I-am pus câteva întrebări, însă ea 
doar rânjea, şi dădea din cap şi bolborosea ceva într-o limbă 
guturală, încât am bănuit că nu ştia o boabă de engleză. 

— Brusc se ridică şi se dădu cu respect într-o parte, căci 
intrase Harry Rayburn. Acesta o expedie cu o scurtă 
mişcare din cap şi rămaserăm singuri. Îmi zâmbi. 

— Într-adevăr, azi eşti mai bine! 

— Da, însă tot nedumerită. Unde sunt? 

— Eşti pe o mică insulă de pe Zambezi, cam la patru mile 
mai sus de Cascadă. 

— Prietenii... Prietenii mei ştiu că sunt aici? 

Clătină din cap. 

— Trebuie să le dau de ştire. 

— Dacă asta vrei, fă-o, însă, în locul tău, aş aştepta până 
voi mai prinde puteri. 

— De ce? 

Nu-mi răspunse imediat, aşa că am continuat. 

— De cât timp sunt aici? 

— De aproape o lună. 

— Oh! Am strigat. Trebuie să-i trimit o vorbă lui Suzanne. 
Trebuie să fie foarte îngrijorată. 

— Cine e Suzanne? 


— Doamna Blair. Eram la hotel cu ea, cu sir Eustace şi cu 
colonelul Race... Dar, desigur, ştii toate astea. 

Scutură din cap. 

— Nu ştiu nimic, cu excepţia faptului că te-am găsit în 
furca unui copac, fără cunoştinţă şi cu braţul răsucit rău. 

— Unde era copacul? 

— Pe partea râpei. Dacă nu ţi s-ar fi agăţat hainele în 
crengile lui, te-ai fi făcut bucățele până jos. 

M-am cutremurat. Apoi m-a fulgerat un gând. 

— Spui că nu ştiai că eram aici. Atunci, ce-a fost cu biletul? 

— Care bilet? 

— Biletul pe care mi l-ai trimis şi în care mă rugai să mă 
întâlnesc cu tine în poiană. 

Se uită lung la mine. 

— Nu ţi-am trimis nici un bilet. 

Am simţit că roşesc până la rădăcina părului. Din fericire 
păru să nu observe. 

— Cum s-a făcut că erai la locul faptei, într-un mod atât de 
miraculos? L-am întrebat cât am putut de natural. Şi, de 
altfel, ce faci în locul ăsta pierdut de lume? 

— Aici trăiesc, răspunse el, simplu. 

— Pe insula asta? 

— Da, am venit aici după război. Uneori iau în barca mea 
grupuri de la hotel, dar îmi trebuie foarte puţin să-mi duc 
zilele şi, ce-i mai important, fac ce-mi place. 

— Trăieşti singur aici? 

— Nu duc dorul societăţii, te asigur, răspunse rece. 

— Îmi pare rău că ţi-am căzut pe cap, dar cred că n-am 
avut nici un cuvânt de spus în problema asta. 

Spre mirarea mea, ochii lui licăriră un pic. 

— Deloc. Te-am azvârlit pe umăr ca pe un sac cu cărbuni şi 
te-am dus la barcă. Exact ca un om primitiv din epoca de 
piatră. 

— Dar din motive diferite, am precizat eu. 

De data asta roşi el, şi roşi puternic. Bronzul feţei nu 
reuşea să-i mascheze îmbujorarea. 


— Dar tot nu mi-ai spus cum ai ajuns în locul acela, într-un 
mod atât de fericit pentru mine, m-am grăbit să-l întreb, ca 
să-l ajut să iasă din încurcătura în care se afla. 

— Nu puteam să dorm. Eram neliniştit... Tulburat... Aveam 
sentimentul că urma să se întâmple ceva. În cele din urmă, 
mi-am luat barca, am trecut râul şi am coborât, luând-o 
spre Cascadă. Eram chiar la capătul canalului de scurgere 
când ţi-am auzit gemetele. 

— De ce n-ai dat fuga la hotel după ajutoare, în loc să te 
chinui cărându-mă până aici? 

Iar a roşit 

— Presupun că pentru tine asta înseamnă o cutezanţă de 
neiertat... Dar cred că nici măcar acum nu-ţi dai seama de 
primejdia, în care te afli! Crezi că ar fi trebuit să-ţi anunţ 
prietenii? Nu, mi-am zis că te pot îngriji mai bine decât 
oricine altcineva. Pe insula asta nu calcă picior de străin. 
Am chemat-o pe bătrâna Batani, pe care am vindecat-o, 
cândva, de friguri, să vină să aibă grijă de tine. Îmi e 
credincioasă, nu va sufla o vorbă. Aş putea să te ţin luni de 
zile aici, fără ca cineva să ştie. 

„Aş putea să te ţin luni de zile aici, fără ca cineva să ştie 
Ce cuvinte plăcute! 

— Ai făcut foarte bine, am spus liniştită. Şi n-am să anunţ 
pe nimeni. O zi de îngrijorare în plus sau în minus nu mai 
contează. Nu-mi sunt rude. Doar simple cunoştinţe... Chiar 
şi Suzanne. lar cine a scris biletul acela, trebuie să fi ştiut... 
Foarte multe. N-a fost opera cuiva din afară. 

Am reuşit să pronunţ cuvântul „bilet” fără să mai roşesc. 

— Dacă te-ai lăsa îndrumată de mine... Spuse el ezitând. 

— Nu mă aştept să mă las, am răspuns candid. Dar nu 
strică să aud. 

— Întotdeauna faci doar ce-ţi place, domnişoară 
Beddingfeld? 

— De obicei, am spus, precaută. Oricui altcuiva i-aş fi 
răspuns: „Întotdeauna”. 

— Îl deplâng pe soţul tău, spuse pe neaşteptate. 


LIA 


— Nu-i nevoie, i-am întors-o. Nu am de gând să mă mărit 
cu nimeni până când nu voi întâlni bărbatul de care să mă 
îndrăgostesc nebuneşte. Şi bineînţeles, unei femei nimic nu- 
i place mai mult decât să facă lucruri care nu-i plac, de 
dragul cuiva care chiar îi place. Cu cât e mai încăpăţânată, 
cu atât îi place mai mult. 

— Mă tem că nu sunt de acord cu tine. Bărbatul e cocoşul 
care cântă în casă. 

O spusese cu un dispreţ uşor. 

— Exact! Am spus repede. lată de ce există atâtea căsnicii 
nefericite. Numai bărbaţii sunt de vină. Fie că le dau frâu 
liber nevestelor... Şi atunci femeile îi dispreţuiesc, fie că 
sunt prea plini de ei, o ţin pe-a lor, şi nu zic niciodată 
mulţumesc. Bărbaţii îşi obligă nevestele să facă numai ce 
vor ei şi apoi fac pe grozavii. Femeilor le place să fie 
dominate, însă nu suportă ca sacrificiul lor să nu fie 
apreciat. Pe de altă parte, bărbaţii nu ţin cu adevărat la 
femeile care sunt drăguţe cu ei tot timpul. Când mă voi 
mărita, am să fiu o drăcoaică, majoritatea timpului, însă, din 
când în când, exact când soţul meu se va aştepta mai puţin, 
am să-i arăt ce înger perfect pot să fiu! 

Harry râse din toată inima. 

— Ai să duci o viaţă „de-a câinele şi pisica”. 

— Îndrăgostiţii întotdeauna se înfruntă, l-am asigurat. 
Pentru că nu se înţeleg unul pe altul. Iar când ajung să se 
înţeleagă, nu mai sunt îndrăgostiţi. 

— E valabilă şi reciproca? Cei ce se înfruntă sunt 
întotdeauna îndrăgostiţi? 

— Păi... Nu ştiu, am spus, debusolată pe moment. 

Se întoarse spre sobă. 

— Mai vrei supă? Întrebă pe un ton neutru. 

— Da, te rog. Mi-e atât de foame că aş mânca şi un 
hipopotam. 

— Asta-i bine. 

Îşi făcu de lucru cu focul. Îl urmăream. 


— Când am să mă pot da jos din pat, am să-ţi gătesc, i-am 
promis. 

— Nu cred să ştii ceva despre gătit. 

— Şi eu pot să desfac conserve şi să le încălzesc, tot atât 
de bine ca tine, l-am tachinat, arătând spre un şir de 
conserve de pe poliţă. 

— Touche, spuse râzând. 

Când râdea i se schimba toată faţa. Devenea copilăros, 
fericit... O cu totul altă persoană. 

Am mâncat cu poftă supa. În timp ce mâncam, i-am 
reamintit că nu-mi spusese, totuşi, care era sfatul lui. 

— Ah, da, uite ce vroiam să spun. În locul tău, aş sta perdu 
aici, până mi-aş recăpăta toate forţele. Duşmanii tăi te vor 
crede moartă. Nu vor fi prea surprinşi că nu ţi s-a găsit 
cadavrul. Putea foarte bine să se facă bucăţi în cădere şi să 
fie luat de torent. 

M-am cutremurat. 

— Odată complet restabilită, vei putea călători liniştită la 
Beira, de unde să iei un vapor şi să te întorci în Anglia. 

— Nu mi se pare deloc interesant, am obiectat cu dispreţ. 

— Vorbeşti ca o şcolăriţă proastă. 

— Nu sunt o şcolăriţă proastă! Am strigat indignată. Sunt 
femeie! 

— Dumnezeu să mă aibă în pază, chiar eşti! Bombăni el şi 
ieşi brusc. 

M-am vindecat repede. De pe urma atentatului, mă 
alesesem cu un cucui şi cu braţul luxat râu. Braţul a fost, de 
fapt, treaba serioasă. La început, salvatorul meu crezuse că 
era rupt, însă, după o examinare atentă, se convinsese că 
nu era şi deşi vindecarea a fost dureroasă, m-am putut 
folosi de el destul de repede. 

A fost o perioadă ciudată. Eram rupţi de lume, doar noi 
doi, singuri, cum trebuie să fi fost Adam şi Eva... Dar ce 
diferenţă! Bătrâna Batani nu mai era de nici un folos, şi 
parcă nici nu exista. Am insistat să gătesc eu, sau, mă rog, 
să fac ceva în direcţia asta, atât cât îmi permitea mâna 


validă. Harry era foarte mult timp plecat, dar petreceam 
ore întregi împreună, întinşi la umbra palmierilor, vorbind 
şi certându-ne... Discutând despre toate sub cerul înalt, 
contrazicând-ne şi iar împăcându-se. Ne ciondăneam mai 
tot timpul, însă între noi se statornicise una dintre acele 
prietenii adevărate şi trainice despre care crezusem că nu 
pot exista în realitate... Şi numai atât! 

Se apropia vremea când aveam să fiu suficient de bine ca 
să pot pleca, şi o aşteptam cu inima grea. Avea de gând să 
mă lase să plec? Fără o vorbă? Fără un semn? Avea 
momente în care se zăvora în tăcere, lungi intervale de 
indispoziţie, momente în care ţâşnea în picioare şi începea 
să umble haihui, de unul singur. Într-o seară, se declanşă 
criza. 'lerminasem masa noastră frugală şi stăteam pe 
pragul colibei Soarele cobora spre apus. 

Agrafele de păr erau unul din acele lucruri necesare în 
viaţă pe care Harry nu putuse să mi le procure, şi părul 
meu drept şi negru îmi atârna până la genunchi. Stăteam 
cu bărbia pe mâini, pierdută în gânduri. Mai mult am simţit 
decât am văzut că Harry mă privea. 

— Semeni cu o vrăjitoare, Anne, spuse într-un târziu, şi în 
glasul său era ceva pe care nu-l auzisem niciodată până 
atunci. 

Întinse mâna şi-mi atinse părul. M-am înfiorat. Brusc, sări 
în picioare şi trase o înjurătură. 

— Trebuie să pleci de aici mâine? Auzi? Strigă el. Eu... Eu 
nu mai pot suporta. La urma urmei, nu sunt decât un 
bărbat. Trebuie să pleci, Anne. Trebuie. Nu eşti proastă. Ştii 
că nu mai putem continua aşa. 

— Cred că nu, am spus încetişor. Dar... A fost frumos, nu-i 
aşa? 

— Frumos? A fost un iad! 

— Tot aia! 

— De ce mă chinuieşti? De ce îţi baţi joc de mine? De ce 
spui asta... Râzânduc-ţi în plete? 


— Nu râdeam. Şi nu-mi bat joc. Dacă vrei să plec, plec. 
Însă dacă vrei să rămân... Voi rămâne. 

— Asta nu! Strigă cu vehemenţă. Asta nu! Nu mă ispiti, 
Anne. Îţi dai seama cine sunt eu? Un dublu criminal. Un om 
hăituit. Aici sunt cunoscut ca Harry Parker... Se crede că 
sunt un aventurier care străbate ţara, dar, într-o zi, 
lucrurile ar putea să se lege... Şi atunci bomba va exploda. 
Eşti atât de tânără Anne şi atât de frumoasă... ai genul ăla 
de frumuseţe care îi scoate din minţi pe bărbaţi. Ai toată 
lumea în faţă... Dragoste, viaţă, totul. A mea e în urmă... 
Înfrântă, distrusă, cu un gust de cenuşă amară. 

— Dacă nu mă vrei... 

— Ştii că te vreau. Ştii că mi-aş da tot sufletul ca să te pot 
lua în braţe şi să te ţin aşa, ascunsă, departe de lume, în 
vecii vecilor. Mă ispiteşti, Anne. Tu, cu părul tău lung de 
vrăjitoare, cu ochii tăi aurii şi căprui şi verzi, care nu 
încetează să râdă chiar când faţa îţi e serioasă. Dar am să 
te salvez de tine însăţi şi de mine. Vei pleca la noapte. Vei 
pleca la Beira... 

— N-am de gând să mă duc la Beira, l-am întrerupt eu. 

— Ba da. Ai să te duci la Beira, chiar dacă va trebui să te 
iau eu însumi şi să te arunc pe vapor. Din ce crezi tu că-s 
făcut? Crezi că am să stau treaz, noapte după noapte, de 
teamă să nu pună mâna pe tine? Nu te poţi baza pe 
miracole. Trebuie să te întorci în Anglia, Anne... Şi... Şi să te 
măriţi şi să fii fericită. 

— Cu un om înstărit care să-mi asigure un cămin 
confortabil! 

— Mai bine aşa decât... Dezastrul total. 

— Şi tu? 

Chipul lui deveni aspru şi întunecat. 

— Munca mea se apropie de sfârşit. Nu întreba care e, 
deşi cred că nu ţi-e greu să ghiceşti. Însă vreau să-ţi spun 
doar atât: am să-mi spăl numele, chiar de-ar fi să mor, şi am 
să scot sufletul din acel ticălos blestemat care a încercat să 
te omoare în noaptea aceea. 


— Trebuie să fiu cinstită, am spus. Nu el m-a împins în 
prăpastie. 

— Nici nu avea nevoie. Planul lui era mult mai isteţ. M-am 
dus mai târziu pe potecă. Toate păreau în regulă, dar după 
urmele de pe pământ am văzut că pietrele care marcau 
poteca fuseseră scoase şi puse, din nou, într-un fel puţin 
diferit. Chiar pe muchia prăpastiei sunt nişte tufe înalte. A 
rostogolit nişte pietre peste ele, în aşa fel ca să crezi că 
înaintai pe potecă, când de fapt, călcai în hăul de dedesubt. 
Dumnezeu să-l aibă în pază când voi pune mâna pe el! 

Se opri o clipă, apoi continuă pe un cu totul alt ton. 

— Noi n-am vorbit niciodată despre lucrurile asta, Anne, 
nu-i aşa? Dar a venit timpul. Vreau să auzi întreaga 
poveste... De la început. 

— Dacă îţi face rău să vorbeşti de trecut, nu-mi spune, am 
zis cu glasul coborât. 

— Dar vreau să ştii. N-am crezut că voi vorbi vreodată cu 
cineva despre această parte a vieţii mele. Ciudat, nu-i aşa, 
ce feste îţi joacă soarta! 

Câteva clipe rămase tăcut. Soarele apusese şi întunericul 
de catifea al nopţii africane ne învăluia ca într-o mantie. 

— Ceva din ea ştiu, am spus blând. 

— Ce ştii? 

— Ştiu că numele tău adevărat este Harry Lucas. 

Ezită puţin... Nu se uita la mine, ci privea undeva, drept în 
faţă. Nu puteam şti ce se petrecea în mintea lui, însă, în 
cele din urmă, îşi împinse bărbia înainte, ca şi cum ar fi luat 
o decizie ştiută numai de el, şi începu să povestească. 

Ai dreptate. Adevăratul meu nume este Harry Lucas. 

Tatăl meu era un fost militar care şi-a întemeiat o fermă în 
Rhodesia. A murit când eram în anul al doilea la Cambridge. 

— Ţineai la el? Am întrebat brusc. 

— Eu... Nu ştiu. 

Apoi roşi şi continuă cu o vehemenţă subită. 

— De ce mă întrebi? L-am iubit pe tata. Ultima oară când 
ne-am văzut, ne-am spus lucruri grele unul altuia, şi era 


foarte pornit din cauza zburdălniciei şi a datoriilor mele, 
dar am ţinut la bătrân. Abia acum ştiu cât l-am iubit... Când 
e prea târziu. Eram la Cambridge când l-am cunoscut pe 
celălalt tip... 

— Tânărul Eardsley? 

— Da... Tânărul Eardsley. După cum ştii, tatăl lui era unul 
dintre oamenii cei mai proeminenţi din Africa de Sud. Ne- 
am împrietenit imediat. Ne unea dragostea de ţara noastră 
şi amândoi aveam chemare pentru locurile neumblate din 
lume. După ce părăsi Cambridge, Eardsley avu o ultimă 
ceartă cu tatăl său. Bătrânul îi plătise, de două ori, datoriile 
şi refuza s-o facă şi a treia oară. Între ei avu loc o scenă 
violentă. Sir Lawrence declară că ajunsese la capătul 
râbdării... Nu mai vroia să mai facă nimic pentru fiul său. 
Trebuia să stea pe picioarele sale o vreme. După cum ştii, 
rezultatul a fost că cei doi tineri au plecat împreună în 
America de Sud să caute diamante. N-am să intru acum în 
detalii, însă am dus-o minunat acolo. Privaţiuni din belşug, 
înţelegi, dar era o viaţă bună... Trăiam de azi pe mâine, 
departe de drumurile bătătorite... Şi, Dumnezeule! Acela 
era locul în care prietenii se cunosc. Între noi se legase o 
prietenie căreia doar moartea putea să-i pună capăt. Ei 
bine, după cum ţi-a spus colonelul Race, eforturile noastre 
fură încununate de succes. Găsisem în inima junglelor din 
Guyana Britanică un al doilea Kimberley. Nu-ţi pot descrie 
entuziasmul, euforia noastră. Nu atâta pentru valoarea în 
bani a descoperirii noastre... Vezi tu, Eardsley era obişnuit 
cu banii, şi ştia că, la moartea tatălui său, va fi milionar, iar 
sărmanul Lucas fusese întotdeauna sărac şi se obişnuise cu 
sărăcia. Nu, era pura plăcere a descoperirii. 

Se opri, apoi adăugă, aproape scuzându-se. 

— Nu te deranjează că povestesc în felul ăsta, nu? Ca şi 
cum n-am fost şi eu implicat în toate astea. Aşa se pare, 
acum, când privesc înapoi şi-i văd pe cei doi băieţi. Aproape 
uit că unul din ei era... Harry Rayburn. 

— Povesteşte cum îţi place, am spus, iar el continuă. 


— Am venit la Kimberley... Foarte ţanţoşi şi mândri de 
descoperirea noastră. Aduceam cu noi o splendidă colecţie 
de diamante ca s-o supunem la expertiză. Şi atunci... În 
hotelul din Kimberley... Am întâlnit-o pe ea... 

M-am crispat uşor, iar mâna mi se încleştă pe tocul uşii. 

— Anita Grunberg... Aşa o chema. Era actriţă. Foarte 
tânără şi foarte frumoasă. Se născuse în Africa de Sud, dar 
mama ei era unguroaică, aşa cred. În jurul ei plutea un gen 
de mister, şi asta, desigur, o făcea şi mai atrăgătoare în 
ochii celor doi băieţi reveniţi acasă din sălbăticie. Sarcina ei 
a fost foarte uşoară. Amândoi ne-am îndrăgostit pe loc de 
ea, şi amândoi am resimţit-o din plin. Era, pentru prima 
dată, când între noi se strecura o umbră... Dar nici chiar 
asta nu ne-a zdruncinat prietenia. Fiecare din noi, o cred cu 
toată convingerea, s-ar fi dat la o parte, lăsându-l pe celălalt 
să câştige. Dar jocul ei nu era asta. M-am întrebat de multe 
ori, mai târziu, de ce nu fusese, căci fiul lui sir Lawrence 
Eardsley reprezenta o „partidă” grozavă. Însă adevărul e că 
era măritată... cu un sortator de diamante de la De Beers... 
Deşi nimeni nu ştia asta. S-a prefăcut extrem de interesată 
de descoperirea noastră, iar noi i-am povestit totul despre 
ea, şi chiar i-am arătat diamantele. Dalila, aşa ar fi trebui s- 
o cheme, şi-a jucat perfect rolul! 

Furtul diamantelor lui De Beers a fost descoperit şi poliţia 
a căzut pe capul nostru ca o lovitură de trăsnet. Ne-au luat 
diamantele. La început doar am râs... Totul era atât de 
absurd! Şi apoi diamantele au fost aduse înaintea curții... 
Nu încăpea nici un dubiu că erau diamantele furate de la 
De Beers. Anita Grunberg dispăruse. Ea efectuase 
substituirea cu destulă iscusinţă, iar povestea noastră că 
acestea nu erau pietrele originale care ne aparținuseră fu 
luată în râs. 

Sir Lawrence avea o mare influenţă. Reugşi să claseze 
dosarul... Dar cei doi tineri erau ruinaţi şi condamnaţi să 
înfrunte lumea cu stigmatul de hoţ întipărit pe numele lor. 
Asta sfâşie inima bătrânului. Avu o întrevedere furtunoasă 


cu fiul său în care rosti lucruri inimaginabile. Făcuse tot ce-i 
stătuse în puteri să salveze numele familiei, însă, din acea 
zi, fiul său înceta de a mai fi copilul său. Îl pedepsi 
îngrozitor. lar băiatul, ca un prost tânăr mândru ce era, 
rămase tăcut, fără să protesteze, fără să-şi susţină 
nevinovăția în faţa tatălui său. Plecă furios de la 
întrevedere... Prietenul său îl aştepta. După o săptămână, 
se declanşă războiul. Cei doi tineri se înrolară împreună. Ce 
s-a întâmplat, ştii. Cel mai bun prieten pe care l-a avut 
vreodată un bărbat a fost ucis, parţial şi din încăpăţânarea 
lui nebunească de a căuta, cu orice preţ, primejdia. A murit 
cu numele pătat... 

Îţi jur, Anne, că mai mult din cauza lui sunt atât de înrăit în 
privinţa femeilor. Pe el l-a marcat mai profund decât pe 
mine. La momentul respectiv se îndrăgostise nebuneşte de 
ea... Cred că eu chiar o speriam uneori... Dar sentimentele 
lui erau mai calde şi mai profunde. Ea fusese pentru el 
centrul universului... Iar trădarea ei îi smulsese toate 
rădăcinile vieţii. Lovitura l-a năucit şi l-a lăsat paralizat. 

Harry se opri. După câteva minute, continuă: 

— După cum ştii, eu am fost dat „Dispărut, presupus 
mort”. Nu m-am deranjat niciodată să repar greşeala. Mi- 
am luat numele de Parker şi am venit pe insula asta, pe care 
o ştiam din trecut. La începutul războiului, avusesem 
ambiția să-mi dovedesc nevinovăția, însă acum tot acel elan 
pare mort. 'Iot ce simt este: „La ce bun?”. Prietenul meu e 
mort, nici el, nici eu nu avem vreo rudă căreia i-ar fi putut 
păsa. Şi eu eram considerat mort, lasă să rămână aşa. Am 
dus o viaţă tihnită aici, nici fericită, nici nefericită... Golită 
de orice sentiment. Acum îmi dau seama, căci la timpul 
potrivit n-am înţeles, că asta se datorează, în parte, 
războiului. 

Şi apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceva care m-a trezit. Luam 
un grup de oameni într-o plimbare cu barca pe râu şi 
stăteam pe ponton, ajutându-i să urce în barcă, când unul 
dintre bărbaţi scoase o exclamaţie puternică. Asta mi-a 


atras atenţia. Era un bărbat scund, firav, cu barbă, care se 
holba la mine ca la o stafie. Atât de tare emoţionat era, încât 
mi-a stârnit curiozitatea. Am făcut investigaţii la hotel şi am 
aflat că se numea Carton, că venea din Kimberley şi că era 
angajatul lui De Beers, ca sortator de diamante. Într-un 
minut, s-a redeşteptat în mine vechiul resentiment al 
răfuielii. Am părăsit insula şi am plecat la Kimberley. 

Totuşi, n-am aflat prea multe despre el. În cele din urmă, 
m-am hotărât să forţez o întrevedere. Mi-am luat cu mine 
revolverul. Dintr-o singură privire, mi-am dat seama că e un 
laş. Din clipa în care am fost faţă în faţă, am văzut că îi e 
frică de mine. L-am forţat să-mi spună tot ce ştia. El pusese, 
parţial, la cale furtul, iar Anita Grunberg era soţia lui. Ne 
văzuse o dată, în timp ce luam masa cu Anita la hotel, şi, 
cum citise că fusesem omorât, apariţia mea în carne şi oase 
la Cascadă îl tulburase cumplit. El şi Anita se căsătoriseră 
de foarte tineri, dar ea îl îndepărtă curând. Intrase într-o 
gaşcă de oameni răi, îmi spuse el... Şi atunci am auzit prima 
oară de „Colonelul”. Carton nu fusese niciodată amestecat 
în ceva, cu excepţia afacerii acesteia... Aşa îmi declară el 
solemn, iar eu am fost înclinat să îl cred. Nu avea absolut 
deloc stofă de criminal. 

Cu toate acestea, aveam sentimentul că îmi ascunde ceva. 
Ca să-l încerc, l-am ameninţat că-l împuşc pe loc, declarând 
că, oricum, nu mai aveam ce pierde. Cuprins de groază, mi- 
a turuit o altă poveste. Se pare că Anita Grunberg nu avea 
mare încredere în „Colonel!”. În timp ce susţinea că-i dăduse 
toate pietrele luate din hotel, păstrase câteva pentru ea. Cu 
cunoştinţele lui de specialitate, Carton o sfătuise pe care 
anume să le păstreze. Dacă, vreodată, pietrele ar fi fost 
scoase la iveală, aveau o asemenea culoare şi calitate care 
le făceau foarte uşor de identificat, iar experţii lui De Beers 
ar fi recunoscut, imediat, că aceste pietre nu trecuseră 
niciodată prin mâna lor. În felul acesta, povestea mea cu 
substituirea ar fi avut o bază reală, numele meu ar fi fost 
spălat, iar bănuiala s-ar fi îndreptat spre adevărații vinovaţi. 


Am intuit că, împotriva obiceiului său, însuşi „Colonelul” 
fusese implicat în afacerea asta, de aceea Anita era foarte 
mulţumită că-l avea la mână. Carton îmi propuse să fac o 
învoială cu Anita Grunberg, sau Nadina, cum îşi spunea 
acum. Contra unei sume mari de bani, el credea că ea ar fi 
fost de acord să-mi dea diamantele şi să-şi trădeze patronul. 
Se oferi să-i telegrafieze imediat. 

Eram, totuşi, bănuitor în privinţa lui Carton. Părea omul 
pe care puteai să-l sperii uşor, dar care, în spaima lui, îţi 
îndruga atâtea minciuni, că nu era o treabă uşoară să 
desparţi adevărul de minciună. M-am întors la hotel şi am 
aşteptat. În seara următoare, am considerat că trebuia deja 
să fi primit răspunsul la telegrama lui. M-am dus acasă la el 
şi mi s-a spus că domnul Carton era plecat, dar că se va 
întoarce a doua zi. Am devenit subit bănuitor. Am aflat 
foarte repede că, de fapt, se pregătea să plece în Anglia cu 
„Kilmorden Castle”, care părăsea Capetown peste două 
zile. Am avut timp să ajung la Capetown şi să prind acelaşi 
vapor. 

Nu aveam nici un interes să-l alarmez pe Carton prin 
prezenţa mea la bord. În timpul studiilor la Cambridge, mă 
ocupasem destul de mult de actorie, aşa că nu mi-a fost 
greu să mă transform într-un sobru gentleman cu barbă, de 
etate medie. L-am evitat cu grijă pe Carton la bord, 
rămânând cât mai mult posibil în cabină, sub pretextul că 
sufeream de rău de mare... 

Când am ajuns la Londra, l-am urmărit. S-a dus dircct la 
un hotel şi n-a mai ieşit decât a doua zi. A părăsit hotelul, 
puţin înainte de unu. Eram după el. Se duse la o agenţie 
imobiliară din Knightsbridge. Acolo a întrebat ce case erau 
de închiriat pe malul Tamisei. 

Eu eram la ghişeul alăturat, interesându-mă şi eu, de case. 
Atunci a intrat, pe neaşteptate, Anita Grunberg, Nadina... 
Spune-i cum vrei. Superbă, insolentă, şi aproape tot atât de 
frumoasă ca întotdeauna. Doamne, cât o uram! Era acolo... 
Ea, femeia care îmi distrusese viaţa... Şi care distrusese şi o 


altă viaţă, mai valoroasă ca a mea. În clipa aceea, i-aş fi 
putut apuca gâtul cu mâinile, strângând milimetru cu 
milimetru, până i-ar fi ieşit sufletul! Câteva momente am 
văzut roşu în faţa ochilor. Abia dacă sesizam ce-mi spunea 
agentul. Apoi am auzit glasul ei, înalt şi limpede, cu un 
exagerat accent străin: „Mill House, Marlow. Proprietatea 
lui sir Eustace Pedler. Cred că o să-mi convină. Oricum, mă 
voi duce s-o văd”. 

Agentul îi scrisese un permis şi ea ieşi maiestuoasă, 
insolentă. Nici un cuvânt sau vreun semn că l-ar fi 
recunoscut pe Carton, deşi eram sigur că întâlnirea lor în 
acel loc, fusese stabilită dinainte. Neştiind că sir Eustace 
Pedler se afla la Cannes, am crezut că această „căutare de 
case” era doar un pretext să se întâlnească cu el la Mill 
House. Ştiam că şi el fusese în Africa de Sud, în timpul când 
s-a produs furtul, şi cum nu-l văzusem niciodată, am tras 
imediat concluzia că el era misteriosul „Colonel” despre 
care auzisem atâtea. 

I-am urmărit pe cei doi suspecți de-a lungul lui 
Knightsbridge. Nadina intră în Hyde Park Hotel. Am mărit 
pasul şi am intrat şi eu. S-a îndreptat direct spre restaurant 
şi m-am hotărât să nu-mi asum riscul de a fi recunoscut de 
ea în acel moment, ci să-l urmăresc, în continuare pe 
Carton. Nutream speranţa că se ducea să ia diamantele şi 
că apariţia mea bruscă, atunci când se aştepta mai puţin, |l- 
ar putea speria într-atât încât să-mi spună adevărul. L-am 
urmat în staţia de metrou de la Hyde Park. Stătea retras, în 
capătul peronului. Mai era şi o fată pe-acolo, şi în rest, 
nimeni. M-am decis să-l acostez pe loc. Ştii ce s-a întâmplat. 
Şocul de a vedea un bărbat pe care-l ştia departe, în Africa 
de Sud, l-a făcut să-şi piardă capul, să se dea cu un pas 
înapoi, căzând între linii. Întotdeauna fusese un laş. Sub 
pretextul că sunt doctor, am reuşit să-i cercetez 
buzunarele. Avea în ele un portofel cu câteva bancnote, una 
sau două scrisori fără importanţă, un rolfilm, pe care 
trebuie să-l fi pierdut mai târziu pe undeva, şi o bucată de 


hârtie pe care era notată o întâlnire pe „Kilmorden Castle” 
pe data de 22. În graba dea mă îndepărta, înainte ca 
cineva să mă reţină, am pierdut-o şi pe asta, dar, din 
fericire, reţinusem cifrele. 

Am alergat până la cea mai apropiată toaletă şi mi-am 
îndepărtat machiajul. Nu vroiam să fiu urmărit ca hoţ de 
buzunare. Apoi mi-am îndreptat paşii spre Hyde Park Hotel. 
Nadina era încă la masă. Nu are rost să-ţi dau detalii 
despre cum am urmărit-o până la Marlow. Ea a intrat în 
casă, iar eu am vorbit cu femeia din căsuţa portarului, 
pretinzând că venisem cu ea. Apoi am intrat şi eu. 

Harry se opri. Urmă o tăcere densă. 

— Mă crezi, Anne, nu-i aşa că mă crezi? Jur în faţa lui 
Dumnezeu că ceea ce urmează să-ţi spun este adevărat. Am 
intrat în casă după ea, cu o intenţie criminală în suflet... Dar 
era moartă! Am găsit-o în camera aceea de la primul etaj... 
Doamne! A fost oribil. Moartă... lar eu eram nici la trei 
minute în urma ei. Şi în casă nici semn de altcineva! Am 
înţeles imediat în ce situaţie îngrozitoare mă aflam. Printr-o 
lovitură de maestru, cel şantajat scăpase de şantajistă, 
totodată, furniza şi o victimă căreia să-i fie atribuită crima. 
Era limpede că era mâna „Colonelului”. Pentru a doua oară, 
eram victima lui. Cât de tâmpit putusem să fiu ca să cad 
atât de uşor în cursă! 

Mai departe nu prea ştiu ce s-a întâmplat. Am reuşit să 
părăsesc locul, părând aproape normal, însă ştiam că nu va 
dura mult până când crima va fi descoperită şi 
semnalmentele mele răspândite în toată ţara. 

Am stat câteva zile ascuns, neîndrăznind să fac nici o 
mişcare. În cele din urmă, şansa mi-a venit în ajutor. Am 
auzit o discuţie pe stradă, între doi domni de vârstă 
mijlocie, dintre care unul se dovedi a fi sir Eustace Pedler. 
Imediat mi-a venit ideea să mă lipesc de el, ca secretar. 
Frântura de discuţie pe care o auzisem mi-a dat un indiciu. 
Acum nu mai eram atât de sigur că sir Eustace Pedler era 
„Colonelul”. Casa lui fusese aleasă ca loc de întâlnire din 


întâmplare, sau din nişte motive obscure pe care nu le 
puteam pătrunde. 

— Ştii că Guy Pagett era la Marlow la data când s-a comis 
crima? L-am întrerupt eu. 

— Atunci, asta rezolvă totul. Eu credeam că e la Cannes cu 
sir Fustace. 

— Se presupunea că e la Florenţa... Dar, în mod sigur, n-a 
fost niciodată acolo. Sunt foarte convinsă că era la Marlow, 
dar, bine-nţeles, n-o pot dovedi. 

— Şi când te gândeşti că nu l-am suspectat nici o clipă pe 
Pagett, până în noaptea când a încercat să te arunce peste 
bord! Tipul e un actor desăvârşit. 

— Da, nu-i aşa? 

— Asta explică de ce a fost aleasă Mill House. Probabil, 
Pagett putea intra şi ieşi neobservat. Desigur, nu a obiectat 
nimic la faptul că îl însoţeam pe vapor pe sir Eustace. Nu 
vroia să mă elimine imediat. Înţelegi, e limpede că Nadina 
nu adusese cu ea diamantele la întâlnire, aşa cum se 
aşteptaseră ei. Am impresia că, în realitate, ele fuseseră la 
Carton, iar el le ascunsese undeva, pe „Kilmorden Castle”... 
Ăsta fusese rolul lui. Ei sperau ca eu să deţin vreun indiciu 
despre locul în care erau ascunse. Atât timp cât „Colonelul” 
nu recupera diamantele, era încă în pericol... De aici 
dorinţa de a pune mâna pe ele cu orice preţ. Unde le-a 
ascuns diavolul ăla de Carton, dacă într-adevăr le-a ascuns, 
nu ştiu. 

— Asta e altă poveste, am spus. Povestea mea. Şi am să ţi-o 
spun chiar acum. 

Harry asculta cu atenţie, în timp ce-i povesteam toate 
evenimentele pe care le-am descris în paginile acestea. 
Lucrul care-l tulbură şi-l uimi cel mai tare fu să afle că, în 
tot acel timp, diamantele fuseseră în posesia mea... Sau, 
mai precis, a lui Suzanne. Asta n-ar fi bănuit-o niciodată. 
Bineînţeles, după ce am auzit povestea lui, am înţeles 
poanta micului aranjament al lui Carton, sau, mai bine zis, 
al Nadinei, căci nu aveam nici un dubiu că planul fusese 


conceput de mintea ei. Nici o tactică folosită împotriva ei 
sau a soţului ei n-ar fi putut duce la confiscarea 
diamantelor. Secretul era zăvorât în creierul ei şi nu exista 
probabilitatea ca omnipotentul „Colonel” să ghicească că 
fuseseră încredințate spre păstrare unui steward! 

Achitarea lui Harry de vechea acuzaţie de furt părea 
asigurată. Rămânea cealaltă, mai gravă, care ne paraliza 
toate acţiunile. Căci, aşa cum se prezenta situaţia, nu putea 
ieşi în faţă să-şi probeze nevinovăția. 

Lucrul la care ne întorceam, iar şi iar, era identitatea 
„Colonelului”. Era, sau nu era, Guy Pagett? 

— Aş zice că este, doar dintr-un singur motiv, spuse Harry. 
Pare mai mult ca sigur că ela omorât-o pe Anita Grunberg 
la Marlow... lar asta bine-nţeles că întăreşte presupunerea 
că el este în realitate „Colonelul”, căci afacerile Anitei nu 
erau de natură de a fi discutate cu un subordonat. Dar nu... 
Singurul lucru care pledează în defavoarea acestei teorii 
este încercarea de a te elimina în noaptea sosirii voastre 
aici. L-ai văzut pe Pagett rămânând la Capetown... Şi nu 
exista nici o posibilitate ca el să fi putut ajunge aici, mai 
devreme de miercurea următoare. E puţin probabil să aibă 
vreun emisar în locul ăsta rupt de lume, iar toate planurile 
lui în legătură cu tine trebuiau să fi fost duse la capăt în 
Capetown. Ar fi fost în stare să telegrafieze, desigur, nişte 
instrucţiuni vreunui locotenent de-al său din Johannesburg, 
care să se fi urcat în trenul de Rhodesia la Mafeking, dar 
instrucţiunile lui n-ar fi putut fi atât de amănunțite încât să 
permită scrierea acelui bilet. 

După câteva momente de tăcere, Harry continuă: 

— Spui că doamna Blair dormea, când ai părăsit hotelul şi 
că l-ai auzit pe sir Eustace dictându-i domnişoarei 
Pettigrew? Unde era colonelul Race? 

— Nu l-am putut găsi nicăieri. 

— Avea vreun motiv să creadă că... Noi doi suntem 
prieteni? 


— Da, am spus îngândurată, amintindu-mi de discuţia 
noastră pe drumul de întoarcere de la Matoppos. Are o 
personalitate foarte puternică, dar ideea mea despre 
„Colonel” e cu totul alta. Şi, oricum, o astfel de presupunere 
e absurdă. Face parte din Secret Service. 

— De unde ştim că e aşa? Nimic mai simplu decât să faci o 
aluzie ca asta. Nimeni nu o contrazice şi vestea se 
răspândeşte până când toată lumea ajunge să creadă că e 
purul adevăr. Asta îţi furnizează scuze pentru tot soiul de 
treburi dubioase. Anne, îţi place Race? 

— Şi da... Şi nu. Mă respinge şi, în acelaşi timp, mă 
fascinează, dar ştiu un lucru, întotdeauna mi-e puţin frică 
de el. 

— Ştii, era în Africa de Sud, la vremea când s-a produs 
furtul de la Kimberley, spuse Harry încetişor. 

— Însă el e cel ce i-a povestit lui Suzanne tot ce ştia despre 
„Colonel” şi cum a fost la Paris pe urmele lui. 

— Camouflage... Deosebit de isteţ ticluit. 

— Dar care e rolul lui Pagett? E în slujba lui Race? 

— Poate n-are nici un rol în afacerea asta, răspunse rar 
Harry. 

— Ce? 

— Gândeşte-te în urmă, Anne. Ai auzit vreodată relatarea 
lui Pagett despre cele petrecute, în noaptea aceea, pe 
„Kilmorden”? 

— Da... Prin sir Eustace. 

I-am repetat-o. Harry ascultă foarte concentrat şi zise: 

— A văzut un bărbat venind din direcţia cabinei lui sir 
Eustace şi l-a urmărit până sus pe punte. Aşa a spus? Ei 
bine, cine avea cabina vizavi de cea a lui sir Eustace? 
Colonelul Race. Hai să presupunem că Race s-a furişat pe 
punte şi, eşuând, în atacul asupra ta, a luat-o la fugă pe 
punte şi l-a întâlnit pe Pagett care tocmai venea pe uşa 
salonului. Îl trânteşte la podea şi se repede înăuntru, 
închizând uşa. Noi ţâşnim după el şi-l găsim pe Pagett, 
zăcând acolo. Cum ţi se pare? 


— Uiţi că el declară ferm că tu eşti cel care l-ai bugşit la 
podea. 

— Bun, să presupunem că, tocmai când îşi recapătă 
cunoştinţa, mă vede dispărând în zare. N-ar lua-o de bună 
că eu l-am atacat? Mai ales că a crezut tot timpul că pe 
mine mă urmărea? 

— Da, e posibil, am rostit încet. Dar asta schimbă toate 
ideile noastre de până acum. Şi mai sunt şi alte lucruri. 

— Majoritatea lor sunt discutabile. Bărbatul care te-a 
urmărit la Capetown i-a vorbit lui Pagett, iar Pagett s-a uitat 
la ceas. Tipul putea să-l fi întrebat doar cât e ceasul. 

— Vrei să spui că a fost numai o coincidenţă? 

— Nu chiar. Toate astea au un scop, vor să-l conecteze pe 
Pagett la întreaga afacere. De ce a fost aleasă Mill House 
pentru crimă? Pentru că Pagett era în Kimberley când s-au 
furat diamantele? Putea fi el ţapul ispăşitor, dacă nu 
apăream eu în scenă atât de providenţial? 

— Atunci, crezi că e complet nevinovat? 

— Aşa se pare, dar, dacă e aşa, va trebui să aflăm ce căuta 
la Marlow. Dacă are o explicaţie rezonabilă, suntem pe 
calea cea bună. 

Se ridică. 

— E trecut de miezul nopţii, Anne. Intră şi încearcă să 
dormi puţin. Înainte de a se crăpa de ziuă, am să te trec 
dincolo, cu barca. Trebuie să prinzi trenul la Livingstone. 
Am un prieten acolo care te va ascunde până la plecarea 
trenului. Te duci la Bulawayo şi de acolo iei trenul spre 
Beira. Pot să aflu de la prietenul meu din Livingstone ce se 
petrece la hotel şi unde sunt prietenii tăi acum. 

— Beira, am spus gânditoare. 

— Da, Anne, Beira e pentru tine. Asta e treabă de bărbat. 
Las-o în seama mea. 

Cât timp dezbătuserăm situaţia, emoția noastră trecuse pe 
planul doi, însă acum ne cuprindea din nou. Nici măcar nu 
ne uitam unul la celălalt. 

— Foarte bine, am spus şi am intrat în colibă. 


M-am întins pe patul acoperit cu piei de animale, dar n-am 
putut dormi. De afară, auzeam paşii lui Harry, plimbându-se 
neliniştit, iar şi iar, în sus şi-n jos, în bezna grea a nopții, 
într-un târziu mă strigă: 

— Vino, Anne, e timpul să plecăm. 

M-am sculat şi am ieşit ascultătoare. Era încă întuneric, 
dar ştiam că zorile nu sunt departe. 

— Vom lua canoea, nu barca cu motor... Începu Harry, 
când se opri brusc, ridicând mâna. 

— Sit! Ce e asta? 

Am ascultat, dar n-am simţit nimic. Auzul lui era mai 
ascuţit decât al meu, auzul unui om care trăia de mult timp 
în sălbăticie. La un moment dat, l-am auzit şi eu... Plescăitul 
slab al unor vâsle în apă, venind din direcţia malului drept 
al râului, şi apropiindu-se de micul nostru ponton. 

Am străpuns întunericul cu privirea şi am putut desluşi o 
formă întunecată pe suprafaţa apei. Era o barcă. Apoi, 
licărirea de un moment a unei flăcări. Cineva scăpărase un 
chibrit. La lumina lui am recunoscut un chip, chipul 
olandezului cu barbă roşie din Muizenberg. Ceilalţi erau 
băştinaşi. 

— Repede, înapoi la colibă! 

Harry ţâşni trăgându-mă după el. Cobori de pe perete 
două puşti şi un revolver. 

— Ştii să încarci o puşcă? 

— N-am făcut-o niciodată. Arată-mi! 

Am prins foarte repede instrucţiunile lui. Am închis uşa şi 
Harry se aşeză lângă fereastra ce dădea spre ponton. Barca 
tocmai era pe punctul de-a acosta. 

— Cine e acolo? Strigă Harry, cu un glas răsunător. 

Dacă până atunci am fi putut avea vreo îndoială în privinţa 
intenţiilor vizitatorilor, acum ni se risipiră. O ploaie de 
gloanţe se abătu asupra noastră. Din fericire, niciunul nu ne 
nimeri. Harry ridică puşca. Trase mortal, o dată şi încă o 
dată. Am auzit două răcnete şi un „pleosc”. 


— Asta le va da de gândit, îngână el rânjind, în timp ce 
întindea mâna după a doua puşcă. Stai acolo, în spate, 
Anne, pentru numele lui Dumnezeu! Şi încarcă repede! 

Alte gloanţe. Unul doar îi juli obrazul lui Hariy. Focul lui de 
răspuns fu mai eficient. Ţineam puşca reîncărcată, când s-a 
întors după ea. M-a prins strâns eu braţul stâng şi m-a 
sărutat o dată sălbatic, înainte de a se răsuci iar spre 
fereastră. Brusc, scoase o înjurătură. 

— Pleacă... Le-a fost de ajuns. Sunt o ţintă bună pe apă şi 
nu-şi pot da seama câţi suntem noi. Se retrag deocamdată... 
Dar se vor întoarce. Îi vom aştepta pregătiţi. Aruncă puşca 
şi se întoarse spre mine. 

— Anne! Frumoasa mea! Minunea mea! Tu, mică regină! 
Curajoasă ca o leoaică. Vrăjitoare cu păr negru! 

Mă cuprinse în braţe. Îmi sărută părul, ochii, gura. 

— Şi acum, la treabă, spuse, dându-mi drumul subit. Du 
afară cutiile astea cu gaz. 

Am făcut ce mi se spusese. El era ocupat în colibă. La un 
moment dat, l-am văzut pe acoperiş, târându-se cu ceva în 
braţe. După câteva clipe, reveni lângă mine. 

— Coboară la barcă. Va trebui s-o cărâăm spre cealaltă 
parte a insulei. În timp ce dispăream, apucă gazul. 

— Se întorc, i-am strigat uşurel. Am văzut o umbră 
mişcându-se dinspre malul opus. 

Alergă spre mine. 

— "Tocmai la timp. Vai... Unde dracu e barca? 

Amândoi eram interzişi. Harry fluieră încetişor. 

— Suntem la înghesuială, scumpo. Te sperie? 

— Nu cu tine alături. 

— Ah, dar nu-i prea nostim să murim împreună. Avem ceva 
mai bun de făcut. Vezi... De data asta, vin cu două bărci 
pline. Au de gând să acosteze în două puncte diferite. Şi 
acum, micul meu efect scenic! 

Aproape imediat, o flacără mare izbucni din colibă. Lumină 
două siluete ghemuite, strânse una-n alta, pe acoperiş. 


— Hainele mele vechi... Umplute cu zdrenţe... Dar n-au să- 
şi dea seama de asta un timp. Vino, Anne, trebuie să 
recurgem la mijloace disperate. 

Mână în mână, am luat-o la fugă pe insulă, în direcţia 
opusă. Doar un canal îngust de apă o despărţea de uscat pe 
partea aceea. 

— Va trebui să înotăm. Ştii cât de cât să înoţi, Anne? Nu că 
ar conta. Pot să te duc în spate. Partea asta nu e bună 
pentru bărci... Sunt prea multe stânci, însă e bună pentru 
înot, şi pentru a ajunge la Livingstone. 

— Ştiu puţin să înot... ba chiar mai mult. Care e pericolul 
Harry? L-am întrebat, văzând umbra de pe chipul său. 
Rechinii? 

— Nu, gâsculiţo. Rechinii trăiesc în mare. Dar eşti isteaţă, 
Anne. Croc, asta-i problema. 

— Crocodilii? 

— Da, nu te gândi la ei... Sau spuneţi rugăciunile, pe care 
le vrei. 

Am plonjat. Rugăciunile mele trebuie că au avut efect, căci 
am ajuns la țărm fără aventuri, şi am suit uzi şi tremurânzi. 
— Şi acum, spre Livingstone. Drumul e greu, mă tem, iar 

hainele ude nu-l fac mai uşor. Dar trebuie să răzbatem. 

Mersul acela a fost un coşmar. Fusta udă mi se lipea de 
picioare, iar şosetele se făcură curând ferfeiţă din cauza 
mărăcinilor. În cele din urmă, m-am oprit, complet 
extenuată. Harry veni înapoi la mine. 

— Sus, scumpo. Te voi căra eu o bucată de drum. 

În felul ăsta am intrat în Livingstone, aruncată pe umărul 
lui ca un sac de cărbuni. Cum a reuşit să mă poarte aşa tot 
drumul, nu ştiu. 'locmai mijeau zorile. Prietenul lui Harry 
era un tânăr de douăzeci de ani, care avea un magazin de 
antichităţi locale. Îl chema Ned... Sau poate altfel, dar n-am 
auzit pe nimeni să-i spună altcumva. Nu păru deloc surprins 
să-l vadă pe Harry, murat, ţinând de mână o fată la fel de 
murată. Bărbaţii sunt atât de minunaţi! 


Ne-a dat să mâncăm, şi cafea fierbinte, şi ne-a uscat 
hainele, în timp ce noi stăteam înfăşuraţi în pături în culori 
ţipătoare de Manchester. În cămăruţa din fundul căsuţei lui 
eram în siguranţă, pe când el plecă să se intereseze, 
îndeaproape, ce se întâmplase cu grupul lui sir Eustace şi 
dacă mai stătea la hotel vreunul dintre ei. 

Atunci a fost momentul când l-am informat pe Harry că 
nimic nu mă poate convinge să plec la Beira. Oricum, 
niciodată nu avusesem de gând s-o fac, dar motivele de 
atunci dispăruseră. Conform vechiului plan, duşmanii mei 
trebuiau să mă creadă moartă. Acum ştiu că trăiesc, iar 
plecarea mea la Beira n-ar fi servit la nimic. Puteau foarte 
bine să mă urmărească până acolo şi să-mi facă liniştiţi de 
petrecanie. N-aş fi avut pe nimeni care să mă protejeze. A 
rămas, în cele din urmă, stabilit ca eu să mă alătur lui 
Suzanne, oriunde ar fi fost, şi să-mi dedic toată energia să- 
mi port de grijă. Nu trebuia, sub nici o formă, să mai umblu 
după aventuri sau să mă străduiesc să-l fac şah-mat pe 
„Colonel”. 

Trebuii să stau liniştită lângă ea şi să aştept instrucţiuni de 
la Harry. Diamantele urmau să le depozităm la banca din 
Kimberley pe numele lui Parker. 

— Mai e ceva, am spus îngândurată. Trebuie să avem un 
cod al nostru. Nu putem să ne permitem să cădem în plasă, 
prin nişte mesaje false. 

— Asta-i simplu. Fiecare mesaj care va veni cu adevărat 
din partea mea va avea „inclus cuvântul „şi”.4 

— Fără marca fabricaţiei, nu e valabil, am îngânat. Dar 
telegramele? 

— Orice telegramă de la mine va fi semnată „Andi”. 

— Trenul pleacă în curând, Harry, spuse Ned, băgându-şi 
capul pe uşă şi retrăgându-şi-l imediat. 

M-am ridicat. 

— Şi să mă mărit cu un bărbat înstărit, dacă găsesc unul? 
Am întrebat cu candoare. 

Harry veni lângă mine. 


— Dumnezeule! Anne, dacă te vei mărita cu un altul decât 
cu mine, am să-i frâng gâtul. Cât despre tine... 

— Da? Am spus plăcut emoţionată. 

— Am să te iau înapoi şi-am să te bat la sânge! 

— Ce soţ minunat mi-am ales! Am spus, ironică. Şi nu te 
răzgândeşti peste noapte! 

(Extrase din jurnalul lui sir Eustace Pedler.) 

Remarcam undeva mai înainte că eu sunt un om 
fundamental paşnic. Tânjesc după o viaţă liniştită... Şi ăsta 
este exact singurul lucru pe care, se pare, că nu-s capabil 
să-l am. Întotdeauna sunt în mijlocul furtunilor şi al 
alarmelor. Uşurarea de a fi scăpat de Pagett, cu insaţiabila 
sa adulmecare după intrigi, a fost imensă, iar domnişoara 
Pettigrew este, în mod sigur, o fiinţă utilă. Deşi nici nu poate 
fi vorba de nuri în ceea ce o priveşte, are câteva însuşiri 
valoroase. Este adevărat că am avut o criză de ficat la 
Bulawayo şi, în consecinţă, m-am purtat ca urs urs, dar s-a 
întâmplat după o noapte agitată în tren. La 3 a.m., un tânăr 
spilcuit, cu înfăţişare de erou de operetă din Vestul Sălbatic, 
a intrat în compartimentul meu şi m-a întrebat unde merg. 
Nesocotind primul meu murmur: „Ceai... Şi pentru numele 
lui Dumnezeu, fără zahăr”, repetă întrebarea, subliniind 
enervat că el nu era chelner, ci ofiţer de la Oficiul de 
imigrări. Am reuşit, într-un final, să-l satisfac, asigurându-l 
că nu aveam nici o boală infecțioasă, că vizitam Rhodesia 
din cel mai simplu motiv cu putinţă, iar pe urmă l-am 
gratificat cu toate prenumele şi cu locul naşterii. După 
aceea, m-am străduit să fur câteva clipe de somn, însă un 
tâmpit serviabil m-a sculat la 5:30 cu o ceaşcă de zahăr 
lichid căruia îi spunea ceai. Nu cred să i-o fi azvârlit în cap, 
dar ştiu că asta am vrut să fac. Mi-a adus un ceai fără zahăr, 
rece complet, la 6, după care am adormit istovit, ca să mă 
trezesc dincolo de Bulawayo, şi să fiu blagoslovit cu o bestie 
de girafă de lemn, toată numai gât şi picioare! 

Cu excepţia acestor mici scene dezagreabile, totul a fost 
liniştit. Şi apoi s-a abătut o nouă calamitate. 


Era în noaptea sosirii noastre la Cascadă. Îi dictam 
domnişoarei Pettigrew în camera mea de lucru, când, 
brusc, doamna Blair a năvălit pe uşă, fără un cuvânt de 
scuză şi purtând o îmbrăcăminte dintre cele mai 
compromiţătoare. 

— Unde e Anne? A strigat ea. 

O întrebare drăguță. Ca şi cum eu eram responsabil cu 
fata. Ce se aştepta să creadă domnişoara Pettigrew? Că 
aveam obiceiul s-o scot din buzunar pe Anne Beddingfeld, la 
miezul nopţii, sau la orice oră? Foarte compromiţător 
pentru un bărbat de condiţia mea. 

— Presupun că e în pat, am spus rece. 

Mi-am dres glasul şi m-am uitat la domnişoara Pettigrew, 
arătându-i prin asta că eram gata să reiau dictatul. 
Credeam că doamna Blair a înţeles aluzia. Nici vorbă. În 
schimb s-a trântit într-un scaun şi a început să fluture un 
picior cu papuc, într-o manieră foarte agitată. 

— Nu e în camera ei. Am fost acolo. Am avut un vis... Un 
vis cumplit... În care era într-un pericol groaznic, şi m-am 
ridicat şi m-am dus la ea doar ca să mă liniştesc. Nu se afla 
în cameră, iar patul era neatins. 

Se uită rugătoare la mine. 

— Ce să fac, sir Eustace? 

Înăbuşindu-mi dorinţa de a-i spune: „Du-te la culcare şi nu 
te mai frământa, o tânără nehandicapată ca Anne 
Beddingfeld este în stare să-şi poarte de grijă şi singură”, 
m-am încruntat avocăţeşte. 

— Ce spune Race despre asta? 

De ce să facă Race numai ce-i place? Las' să aibă şi el 
câteva dezavantaje, de pe urma avantajului că e înconjurat 
tot timpul de femei. 

— Nu l-am găsit nicăieri. 

Era limpede că mă aştepta o noapte albă. Am oftat şi m-am 
aşezat pe scaun. 

— Nu prea văd de ce vă agitaţi aşa, am spus răbdător. 

— Visul meu... 


— Ăsta-i numai curry pe care l-am avut la cină! 

— Oh, sir Eustace! 

Femeia era foarte indignată. Şi totuşi, toată lumea ştie că 
coşmarurile sunt rezultatul direct al mâncării nejudicioase. 

— La urma urmei, am continuat persuasiv, de ce să nu se fi 
dus Anne Beddingfeld cu colonelul Race într-o mică 
plimbare, fără să ridice tot hotelul în picioare? 

— Credeţi că au plecat la plimbare, împreună? Dar e 
trecut de miezul nopţii! 

— Când eşti tânăr, faci prostii din astea, am îngânat, deşi 
Race e destul de bătrân ca s-o ştie mai bine. 

— Chiar credeţi? 

— Aş spune chiar că au fugit împreună ca să se 
căsătorească, am continuat uşurel, deşi eram pe deplin 
convins că era o sugestie tâmpită. Căci, în definitiv, unde 
era să fugi într-un loc ca ăsta? 

Nu ştiu cât aş mai fi continuat să fac remarci deplasate, 
dacă, la un moment dat, n-ar fi intrat peste noi însuşi 
colonelul Race. În tot cazul, în parte, avusesem dreptate... 
EI fusese la o plimbare, dar n-o luase cu sine pe Anne 
Beddingfeld. Oricum, greşisem profund în felul în care 
tratasem situaţia. Am înţeles-o curând. În trei minute, Race 
răsturnă tot hotelul cu susul în jos. Niciodată n-am văzut un 
om mai tulburat. 

Treaba e cu adevărat extraordinară. Unde a plecat fata? A 
ieşit din hotel, complet îmbrăcată, pe la unsprezece şi zece 
şi n-a mai fost văzută de atunci. Ideea sinuciderii pare 
imposibilă. Era una dintre tinerele acelea energice, 
îndrăgostite de viaţă, fără absolut nici o intenţie să şi-o ia. 
Şi nici nu era vreun tren până a doua zi la amiază, aşa că nu 
avea cum să părăsească locul. Unde dracu se găsea? 

Race aproape şi-a ieşit din fire, bietul de el. N-a lăsat 
piatră nerăsturnată. loată jandarmeria, sau cum naiba s-o fi 
chemând pe aici, de pe o rază de sute de mile a fost pusă în 
mişcare. Cercetaşii băştinaşi alergau în patru labe peste 
tot. Tot ce se putea face s-a făcut... Dar nici urmă de Anne 


Beddingfeld. Singura teorie acceptabilă e că fata umbla în 
somn. Există indicii pe poteca de lângă pod care par să 
arate că fata trebuie să se fi făcut bucățele până în fundul 
râpei. Din nefericire, majoritatea urmelor de paşi a fost 
ştearsă de o parte din turiştii care au trecut pe acolo, luni 
dimineaţa. 

Nu ştiu dacă teoria asta e pe deplin satisfăcătoare. În 
tinereţea mea, mi s-a spus, adesea, că somnambulii nu-şi fac 
rău lor înşile, că au un al şaselea simţ care îi protejează. 
Cred că teoria asta n-o satisface nici pe doamna Blair. 

N-o pot înţelege pe femeia asta. Întreaga ei atitudine faţă 
de colonelul Race s-a schimbat. Îl urmăreşte precum pisica 
şoarecele şi face eforturi vizibile ca să se poarte civilizat cu 
el. Şi erau atât de prieteni! De altfel, nici ea nu mai e ea 
însăşi, e nervoasă, isterică, tresare şi sare în sus la fiece 
zgomot. Încep să cred că a venit timpul s-o întind la Jo'burg. 

Ieri a început să circule un zvon despre o insulă 
misterioasă, undeva, în susul râului, pe care s-ar afla un 
bărbat şi o fată. Race a devenit foarte agitat. Iotuşi, asta s-a 
dovedit o gogoriţă. Bărbatul trăieşte acolo de ani de zile şi 
directorul hotelului îl cunoaşte foarte bine. Adună grupuri 
de turişti şi îi plimbă în susul şi-n josul râului, arătându-le 
crocodili şi un hipopotam de pripas, sau aşa ceva. Eu cred 
că el are un crocodil îmblânzit pe care l-a dresat să muşte, 
din când în când, bucăţi din barcă, apoi îl agaţă cu un cârlig 
şi lumea are, cu adevărat, impresia că era cât pe ce să vadă 
iadul. Nu se ştie precis de cât timp e fata acolo, dar se pare 
că e clar că nu poate fi Anne, iar ca să te bagi în treburile 
altora e lipsit de delicateţe. Dacă aş fi în locul tânărului, l-aş 
azvârli pe Race de pe insulă, când ar veni să-mi pună 
întrebări despre poveştile mele de dragoste. 

Mai târziu. 

A rămas definitiv stabilit că mâine plec la Johannesburg. 
Race mă îndeamnă s-o fac. Din tot ce-am auzit, acolo 
lucrurile devin tot mai neplăcute, dar aş putea foarte bine 
să plec înainte de-a fi şi mai rău. În tot cazul, sper să nu fiu 


împuşcat de vreun răzvrătit. Doamna Blair urma să mă 
însoţească, însă s-a răzgândit, în ultima clipă, şi a decis să 
rămână la Cascadă. Pare ca şi cum nu s-ar îndura să-l scape 
din ochi pe Race. A venit azi-noapte la mine şi, după câteva 
ezitări, mi-a spus că vrea să-mi ceară o favoare. Vroia să mă 
însărcinez cu suvenirurile ei? 

— Nu de animale, sper? Am întrebat, viu alarmat. Mereu 
am avut presimţirea că, mai devreme sau mai târziu, am să 
mă lovesc de bestiile alea de animale. 

Într-un sfârşit, am ajuns la un compromis. M-am obligat 
să-i car două cutii mici din lemn, care conţineau obiecte 
fragile. Animalele urmau să fie împachetate la magazinul 
local în lăzi mari şi trimise cu trenul la Capetown, unde 
Pagett avea să se ocupe de depozitarea lor. 

Oamenii care le împachetează spun că au nişte forme atât 
de îngrozitor de diferite(!), încât se vor face casete speciale. 
I-am atras atenţia doamnei Blair că, la vremea când îi vor 
sosi acasă animalele, o va costa uşor o liră bucata! 

Pagett spumegă-n frâu de nerăbdare să mi se alăture la 
Johannesburg. Am să-mi fac un pretext din casetele 
doamnei Blair, ca să-l ţin în Capetown. l-am scris că trebuie 
să aştepte să primească cutiile şi să aibă grijă să fie 
depozitate în siguranţă, întrucât conţin rarităţi de o imensă 
valoare. 

A rămas deci stabilit ca eu şi cu domnişoara Pettigrew să 
plecăm singuri, de capul nostru. Şi nimeni care a văzut-o pe 
domnişoara Pettigrew nu poate să nu recunoască faptul că 
e o persoană perfect respectabilă. 

Johannesburg 

6 martie. 

Lucrurile de aici nu sunt deloc într-o stare sănătoasă. Ca 
să folosesc bine cunoscuta frază, pe care atât de des am 
citit-o, trăim cu toţi pe vârful unui vulcan. Bande de 
răzvrătiți, sau aşa-zişi răzvrătiți, patrulează pe străzi şi se- 
ncruntă la tine de-o manieră criminală. Îi selectează pe 
umflaţii de capitalişti, ca să-i aibă gata când va începe 


masacrul, aşa cred. Nu poţi scăpa în vreun taxi... Dac-o faci, 
răzvrătiţii te trag iar afară. Hotelurile fac aluzii fine că, 
atunci când mâncarea se va termina, te vor zvârli afară, pe 
rogojină! 

L-am întâlnit noaptea trecută pe Reeves, prietenul meu 
laburist de pe „Kilmorden”. E mai zevzec decât orice om pe 
care l-am văzut vreodată. E ca tot restul acestor oameni 
care ţin discursuri incendiare fantastic de lungi, numai din 
scopuri politice, şi pe urmă doresc să nu le fi făcut. Acum e 
ocupat să alerge de colo-colo spunând că nu e adevărat. 
Când l-am întâlnit, tocmai pleca la Capetown, unde are de 
gând să ţină un discurs de trei zile, în olandeză, prin care să 
se apere, şi să precizeze că treburile pe care le-a spus 
însemnau, de fapt, cu totul altceva. Slavă Domnului că nu 
trebuie să stau în Adunarea Legislativă a Africii de Sud. 
Camera Comunelor e şi ea destul de rea, dar, cel puţin, 
avem o singură limbă şi o anumită uşoară restricţie cu 
privire la lungimea discursurilor. Când am fost la 
Parlament, înainte de a pleca din Capetown, am ascultat un 
domn cărunt, cu o mustață pe oală, care semăna perfect cu 
broasca ţestoasă din „Alice în Ţara Minunilor”. Lăsa 
cuvintele să-i cadă unul câte unul, într-o manieră deosebit 
de melancolică. Din când în când, se galvaniza pentru 
eforturile ce aveau să vină strigând ceva ce suna ca „Platt 
Skeet”, rostit fortissimo, în flagrant contrast cu restul 
prelegerii sale. Când făcea asta, jumătate din auditoriu 
răcnea „Uoof, uoof! Cate probabil este echivalentul în 
olandeză la „i-auzi, i-auzi!”, iar cealaltă jumătate se trezea 
tresărind din puiul de somn pe care-l trăsese pe cinste. Mi 
s-a dat de înţeles că domnul vorbea de cel puţin trei zile. 
Sud-africanii trebuie să fie foarte răbdători. 

Am inventat nenumărate pretexte pentru a-i da de lucru 
lui Pagett la Capetown, însă, în cele din urmă, fertilitatea 
imaginaţiei mele a secat, drept care mâine va fi aici, 
precum acel câine credincios care vine să moară lângă 
stăpânul său. Şi eu, care o duceam atât de bine cu 


„Amintirile” mele! Inventasem nişte treburi extraordinar de 
amuzante pe care mi le-au spus liderii răzvrătiţilor şi pe 
care le-am zis şi eu liderilor răzvrătiţilor. 

Azi-dimineaţă am fost interogat de o oficialitate 
guvernamentală. A fost civilizat, persuasiv şi misterios. La 
început, a făcut aluzie la înalta mea poziţie şi la importanţa 
mea, şi mi-a sugerat să mă mut, sau să mă mute el, la 
Pretoria. 

— Deci, vă aşteptaţi la necazuri? Am întrebat. 

Ca răspuns, atât şi-a dat cuvântul de onoare că nu vrusese 
să spună absolut nimic de genul ăsta, încât am dedus că se 
aşteptau la tulburări serioase. La rândul meu, i-am dat de 
înţeles că guvernul său lăsase lucrurile să ajungă destul de 
departe. 

— Asta e ca şi cum i-ai da unui om destulă frânghie, 
lăsându-l apoi să se spânzure singur, sir Eustace. 

— Oh, chiar aşa, chiar aşa. 

— Nu răzvrătiţii sunt cei care ne fac probleme. În spatele 
lor, se află o organizaţie. Sunt introduse din belşug arme şi 
explozibil, iar noi am pus mâna pe nişte documente 
importante care aruncă o rază de lumină asupra metodelor 
prin care sunt importate. Există un anumit cod. Cartofi 
înseamnă „detonatoare”, conopidă „puşti”, alte zarzavaturi 
reprezintă diferite explozive. 

— Mai mult chiar, sir Eustace, avem motive să credem că 
omul care regizează întreg spectacolul, geniul conducător 
al afacerii, este în clipa de faţă la Johannesburg. 

Se uită la mine atât de sever încât am început să mă tem 
că mă suspecta pe mine de-a fi omul. La gândul ăsta, m-au 
trecut toate sudorile şi am început să regret că avusesem 
proasta inspiraţie de a cerceta o minirevoluţie îa faţa 
locului. 

— Nu pleacă nici un tren din Johannesburg spre Pretoria, 
continuă el. Dar pot aranja să vă trimit cu o maşină 
particulară. Pentru cazul în care veţi fi oprit pe drum, am să 
vă procur două permise, unul eliberat de guvern, iar 


celălalt care să atesteze că sunteţi un turist englez care nu 
are absolut nimic de-a face cu guvernul. 

— Unul pentru oamenii dumitale iar celălalt, pentru 
răzvrătiți, hai? 

— Exact. 

Proiectul nu mă ispitea... Ştiam eu ce se-ntâmplă în cazuri 
din astea. Te zăpăceşti şi încurci lucrurile. I-aş fi dat 
permisul necorespunzător persoanei necorespunzătoare şi 
totul s-ar fi sfârşit prin împuşcarea mea dintr-un foc de 
către vreun rebel însetat de sânge, sau de vreunul dintre 
oamenii legii şi ordinii publice, pe care-i văzusem păzind 
străzile, cu pălării trase pe ochi şi pipe fumegânde, cu 
pistoale ascunse neglijent sub braţ. În plus, ce să caut eu la 
Pretoria? Să admir arhitectura clădirilor administrative şi 
să ascult ecourile împuşcăturilor de la Johannesburg? Aş fi 
rămas bătut în cuie acolo, Dumnezeu ştie cât. Deja 
aruncaseră în aer linia de cale ferată, aşa am auzit. Şi nici 
măcar nu puteai să bei ceva acolo. De două zile fusese 
instituită legea marţială. 

— Dragă colega, am spus, se pare că n-ai înţeles că eu 
studiez situaţia randului. Cum dracu am s-o studiez din 
Pretoria? Apreciez grija dumitale pentru siguranţa 
persoanei mele, dar nu-ţi face griji din cauza mea. O să fiu 
bine-mergi. 

— Sir Eustace, vă avertizez că problema hranei e deja 
serioasă. 

— Niţel regim o să-mi prindă bine la siluetă, i-am răspuns 
cu un oftat. 

Am fost întrerupţi de sosirea unei telegrame pe numele 
meu. Am citit-o uimit: „Anne e în siguranţă. Aici cu mine la 
Kimberley. Suzanne Blair.” 

Nu ţin minte să fi crezut vreodată, în mod serios, în 
anihilarea lui Anne. Fata asta are ceva deosebit de 
indestructibil... E ca una din mingiile acelea speciale pe 
care le arunci terrierilor. Are un şpil extraordinar de a 
reveni zâmbind. Încă nu înţeleg de ce i-a trebuit să iasă, în 


toiul nopţii, din hotel ca să ajungă la Kimberley. Oricum nu 
era nici un tren. Trebuie că şi-a pus o pereche de aripi de 
înger şi a zburat până acolo. Şi nu mă aştept să se explice. 
Nimeni nu explică nimic... Mai ales mie. Totodată trebuie să 
ghicesc. Asta devine monoton cu timpul. Presupun că la 
mijloc trebuie să fie exigenţele gazetăriei. „Cum am 
traversat cataracta”, de la corespondentul nostru special. 

Am împăturit telegrama şi i-am făcut vânt prietenului meu 
guvernamental. Nu-mi place perspectiva de a răbda de 
foame, dar nu sunt îngrijorat în privinţa securităţii 
persoanei mele. Generalul Smuts este perfect capabil să 
facă faţă răzmeriţei. Însă aş da o grămadă de bani pentru o 
băutură! Mă întreb dacă Pagett va avea bunul simţ să aducă 
o sticlă cu whisky, mâine, când vine. 

Mi-am pus pălăria şi am ieşit, cu intenţia de a cumpăra 
câteva suveniruri. Magazinele de antichităţi din 
Johannesburg sunt destul de drăguţe. Tocmai examinam o 
vitrină plină cu măşti impozante, când un bărbat care ieşea 
dădu peste mine. Spre surprinderea mea, era Race. 

Nu pot să mă auto-flatez că vederea mea l-a impresionat în 
mod plăcut. Ba, ca să fiu sincer, păru de-a dreptul deranjat, 
însă am insistat să mă însoţească înapoi la hotel. Am obosit 
să n-am pe nimeni, în afară de domnişoara Pettigrew, cu 
care să vorbesc. 

— Habar n-aveam că sunteţi în Johannesburg, am spus 
volubil. Când aţi ajuns? 

— Noaptea trecută. 

— Unde staţi? 

— La nişte prieteni. 

Era hotărât să fie foarte taciturn, iar întrebările mele 
păreau să-l stânjenească. 

— Sper că ei cresc păsări de curte, am remarcat. Din câte 
am auzit, o dietă de ouă proaspete şi, din când în când, câte 
un clapon sacrificat vor fi la mare preţ, în curând. 

— Apropo, am spus când am ajuns la hotel, aţi auzit că 
domnişoara Beddingfeld e vie şi dă din picioare? 


A încuviinţat. 

— Ce spaimă ne-a tras! Am spus candid. Tare aş vrea să 
ştiu unde dracu a plecat în noaptea aia. 

— A fost tot timpul pe insulă. 

— Care insulă? Doar nu pe aia pe care era un bărbat? 

— Ba da. 

— Ce indecent! Am exclamat. Pagett o să fie şocat. Ela 
dezaprobat-o întotdeauna pe Anne Beddingfeld. Presupun 
că e vorba de tânărul pe care intenţionase, la început, să-l 
întâlnească la Durban. 

— Nu cred. 

— Nu-mi spuneţi nimic dacă nu vreţi, am zis, cu scopul de 
a-l încuraja. 

— Am impresia că acesta e tânărul pe care am fi cu toţii 
bucuroşi să-l avem în mână. 

— Ei, nu spuneţi că ar fi... 

Dădu din cap. 

— Harry Rayburn, alias Harry Lucas... Ăsta e numele lui 
adevărat. Ne-a scăpat din nou printre degete, dar îl vom 
prinde curând. 

— Vai de mine, vai de mine, am îngânat. 

— În orice caz, n-o bănuim pe fată de complicitate. Din 
partea ei e... doar o poveste de dragoste. 

Totdeauna m-am gândit că Race era îndrăgostit de Anne. 
Felul în care pronunţase ultimele m-a convins de asta. 

— A plecat la Beira, continuă el cam repezit. 

— Zău? Am întrebat, holbându-mă la el. De unde ştiţi? 

— Mi-a scris din Bulawayo, spunându-mi că se întoarce 
acasă pe ruta asta. E cel mai bun lucru pe care-l face, biata 
copilă. 

— Oricum, nu cred că e la Beira, am spus gânditor. 

— Mi-a scris chiar când pornea la drum. 

Eram nedumerit. În mod clar, cineva minţea. Fără să mă 
opresc să reflectez că Anne trebuie să fi avut motivele sale 
pentru a face aceste afirmaţii contradictorii, mi-am permis 


plăcerea de a-l surclasa pe Race. Atâta se împăunează! Am 
scos telegrama din buzunar şi i-am întins-o. 

— Atunci cum vă explicaţi asta? Am întrebat cu nonşalanţă. 

Păru năucit. 

— Spunea că tocmai pleca la Beira, rosti el cu o voce 
uimită. 

Ştiu că Race e considerat om deştept. După părerea mea, 
e un individ destul de prost. Se pare că nui-a trecut 
niciodată prin cap că fetele nu spun întotdeauna adevărul. 

— Tot la Kimberley. Ce fac ele acolo? Îngână el. 

— Da, asta m-a surprins şi pe mine. Aş fi crezut că, mai 
degrabă, ar fi trebuit să fie aici, în miezul evenimentelor, 
ticluind reportaje pentru „Daily Budget”. 

— Kimberley, spuse el din nou. Locul părea să-l tulbure. 
Nu-i nimic de văzut acolo... Minele nu lucrează. 

— Ştiţi cum sunt femeile, am spus eu, vag. 

Scutură din cap şi plecă. Evident, îi oferi ceva la care să se 
gândească. 

Abia plecă Race, că reapăru oficialitatea de la guvern. 

— Sper că mă veţi ierta că vă deranjez din nou, sir 
Eustace, se scuză el. Dar aş dori să vă pun câteva întrebări. 

— Sigur, dragă, am spus vesel. Dă-i drumul! 

— E legat de secretarul dumneavoastră... 

— Nu ştiu nimic despre el, am spus repede. Mi s-a băgat 
pe gât la Londra, mi-a furat hârtii de valoare pentru care 
am să fiu straşnic săpunit, şi a dispărut ca printr-un truc de 
scamator la Capetown. E drept că eram la Cascadă, în 
acelaşi timp cu ei, însă eu stăteam la hotel, iar el pe insulă. 
Vă asigur că n-am dat niciodată ochii cu el în tot acel timp. 

M-am oprit să-mi trag răsuflarea. 

— M-aţi înţeles greşit. Eu vorbesc de celălalt secretar. 

— Ce? Pagett? Am strigat, plin de uimire. E cu mine de opt 
ani... Un tip demn de cea mai mare încredere. 

Interlocutorul meu zâmbi. 

— Nu ne-nţelegem. Mă refeream la doamnă. 

— Domnişoara Pettigrew! Am exclamat. 


— Da. A fost văzută ieşind din magazinul de antichităţi 
„Agrasato's Native”. 

— Doamne iartă-mă! L-am întrerupt. Eu însumi era să 
intru în el în după-amiaza asta. Puteaţi să mă prindeţi pe 
mine ieşind! 

Se pare că nu există nici un lucru nevinovat pe care să-l 
poţi face în Johannesburg fără să fii suspectat de ceva. 

— Ah! Dar ea a fost de mai multe ori acolo... Şi în 
circumstanţe destul de dubioase. Pot să vă spun, sir 
Eustace, aşa, între patru ochi, că se bănuieşte că magazinul 
acela este folosit drept loc de rendez-vous de organizaţia 
secretă din spatele revoluţiei. lată de ce aş fi bucuros să 
aud tot ce-mi puteţi spune despre această doamnă. Unde şi 
cum aţi ajuns s-o angajaţi? 

— Mi-a fost trimisă de propriul dumitale guvern, i-am 
răspuns rece. 

Oficialul se nărui complet. 

(Continuarea povestirii lui Anne.) 

De îndată ce am ajuns la Kimberley, i-am telegrafiat lui 
Suzanne. Veni la mine în cea mai mare viteză, anunţându-şi 
sosirea printr-o telegramă trimisă en route. Am fost foarte 
surprinsă să descopăr că ţinea cu adevărat la mine... 
Credeam că fusesem doar o nouă senzaţie pentru ea, dar 
mi se aruncă, pur şi simplu, de gât şi lăcrimă când ne 
întâlnirăm. 

După ce ne-am mai revenit puţin din emoție, m-am aşezat 
pe pat şi i-am spus toată povestea, de la Ala Z. 

— Întotdeauna l-ai suspectat pe colonelul Race, spuse ea 
gânditoare, după ce am terminat. Eu nu, până în noaptea 
care ai dispărut. Îmi plăcea atât de mult şi mă gândeam că 
ar fi fost un soţ foarte drăguţ pentru tine. Oh, Anne, draga 
mea, nu te enerva, dar de unde ştii că tânărul ăsta al tău 
spune adevărul? Tu crezi tot ce-ţi îndrugă. 

— Bine-nţeles că-l cred! Am strigat, indignată. 

— Ce te atrage atât la el? Eu nu văd să aibă nimic, în afară 
de frumuseţea aia aproape sălbatică şi modul lui de prinţ 


barbar de a face dragoste. 

Timp de câteva minute mi-am vărsat toată mânia asupra 
ei. 

— Asta numai pentru că eşti măritată confortabil şi începi 
să te-ngraşi şi ai uitat că mai există şi alte lucruri, ca de 
pildă o poveste de iubire, am încheiat eu. 

— Oh, nu încep să mă-ngraş, Anne. După cât am fost de 
îngrijorată din cauza ta, trebuie să fi ajuns o fărâmă de om. 

— Arăţi deosebit de rotunjoară, am spus rece. Aş zice că ai 
pus aproape patru kilograme pe tine. 

— Şi nici nu ştiam că sunt măritată confortabil, continuă 
Suzanne pe un ton melancolic. Am primit cele mai 
groaznice telegrame de la Clarence, prin care îmi ordonă să 
vin imediat acasă. În cele din urmă, nu i-am mai răspuns, 
iar acum, nu mai ştiu nimic despre el, de două săptămâni. 

Mă tem că n-am luat prea în serios necazurile 
matrimoniale ale lui Suzanne. „O să se întoarcă şi o să-l 
împace pe Clarence, atunci când va sosi timpul”, mi-am zis. 
Am îndreptat conversaţia către problema diamantelor. 

Suzanne se uită la mine încurcată. 

— Trebuie să-ţi explic, Anne. Vezi tu, imediat ce am 
început să-l suspectez pe colonelul Race, am fost teribil de 
îngrijorată în privinţa diamantelor. Vroiam să rămân la 
Cascadă, pentru cazul în care te răpise şi te ţinea ascunsă 
pe undeva pe acolo, dar nu ştiam ce să fac cu diamantele. 
Îmi era frică să le ţin la mine... 

Se uită împrejur, parcă temându-se că pereţii ar putea 
avea urechi, apoi îmi turui restul la ureche. 

— O idee excelentă, am aprobat-o, adică, aşa era atunci. 
Acum e puţin mai complicat. Ce a făcut sir Eustace cu 
cutiile? 

— Pe cele mari le-a trimis la Capetown. Mi-a scris Pagett 
că le-a depozitat acolo şi a inclus în scrisoare şi chitanţa. 
Apropo, azi pleacă din Capetown să se întâlnească cu sir 
Eustace în Johannesburg. 

— Înţeleg, am spus, pe gânduri. Şi cele mici, unde sunt? 


— Presupun că le-a luat sir Eustace cu el. 

Am răsucit pe toate feţele problema în minte. 

— Bun, am spus în cele din urmă, e complicat... Dar e 
destul de sigur. Deocamdată e mai bine să nu facem nimic. 

Suzanne mă privi zâmbind uşor. 

— Nu-ţi place să nu faci nimic, nu-i aşa, Anne? 

— Nu prea, am recunoscut cinstit. 

Singurul lucru pe care-l puteam face era să stau cu un 
mers al trenurilor în mână şi să văd la ce oră avea să treacă 
trenul lui Guy Pagett prin Kimberley. Am aflat că ajungea la 
5:40 în după-amiaza următoare şi pleca mai departe la 6. 
Vroiam să-l văd cât mai repede pe Pagett şi mi se părea o 
ocazie bună. Situaţia randului se înrăutăţea şi putea să 
treacă mult până să mai prind altă ocazie. 

Singurul lucru care mai însufleţi ziua fu o telegramă 
trimisă din Johannesburg. O telegramă cât se poate de 
nevinovată: „Ajuns bine. Totul decurge perfect. Eric aici, şi 
Eustace, dar nu Guy. Rămâi deocamdată unde eşti Andi” 

Eric era pseudonimul nostru pentru Race. Îl alesesem 
pentru că nu puteam să sufăr numele ăsta. Era limpede că 
nu puteam face nimic până când nu vorbeam cu Pagett. 
Suzanne era ocupată cu trimiterea unei lungi telegrame 
duioase către îndepărtatul Clarence. Devenise foarte 
sentimentală în ceea ce-l privea. În felul ei, (care, 
bineînţeles era foarte diferit de al meu şi al lui Harry) era, 
cu adevărat, ataşată de Clarence. 

— Aş vrea să fie aici, Anne, ofta ea. E atâta timp de când 
nu l-am văzut. 

— la-ţi nişte cremă de faţă, am spus moale. 

— Chiar îmi trebuie nişte cremă de faţă, dar tipul ăsta de 
cremă nu-l poţi găsi decât la Paris. Oftă. Paris! 

— Suzanne, i-am spus, foarte curând ai să te saturi de 
Africa de Sud şi de aventură. 

— Mi-ar plăcea o pălărie cu adevărat drăguță, continuă ea 
visătoare. Să vin cu tine la întâlnirea de mâine cu Guy 
Pagett? 


— Prefer să mă duc singură. l-ar fi mai greu să vorbească 
de faţă cu amândouă. 

Aşa rămase stabilit, iar în după-amiaza zilei următoare 
stăteam în pragul uşii hotelului, canonindu-mă cu o umbrelă 
de soare ce refuza să se deschidă, în timp ce Suzanne 
stătea întinsă tihnit pe patul ei, cu o carte şi un coşuleţ cu 
fructe alături. 

După părerea portarului de la hotel, trenul era într-una 
din zilele lui bune şi trebuia să ajungă aproape la timp, deşi 
se îndoia dacă va pleca mai departe, spre Johannesburg. 
Linia fusese aruncată în aer, aşa mă asigură el. Asta suna 
foarte vesel. 

Trenul avu doar zece minute întârziere. Toată lumea sări 
pe peron şi începu să se plimbe de colo-colo cu febrilitate. 
Nu mi-a fost greu să-l depistez pe Pagett. L-am acostat 
repede. Tresări nervos, ca de obicei, la vederea mea... De 
data asta ceva mai accentuat. 

— Vai, domnişoară Beddingfeld, am înţeles că eraţi dată 
dispărută. 

— Am reapărut, i-am spus solemn. Ce mai faceţi, domnule 
Pagett? 

— Mulţumesc, foarte bine... Aştept cu nerăbdare să-mi 
reiau munca lângă sir Eustace. 

— Domnule Pagett, aş vrea să vă întreb ceva. Sper că nu 
vă veţi simţi ofensat, însă multe depind de asta, mai multe 
decât aţi putea bănui. Vreau să ştiu ce făceaţi la Marlow pe 
8 ianuarie? 

Tresări violent. 

— Zău, domnişoară Beddingfeld... Eu. Zău. 

— Eraţi acolo, nu-i aşa? 

— Eu... Din motive personale eram în împrejurimi, da. 

— Nu-mi spuneţi care erau aceste motive? 

— Nu v-a spus deja sir Eustace? 

— Sir Eustace? Ştie? 

— Sunt aproape sigur că ştie. Speram să nu mă fi 
recunoscut, dar din aluziile pe care le-a lăsat să-i scape, şi 


din remarcile sale, mă tem că e chiar prea sigur. În orice 
caz, vreau să-i mărturisesc tot adevărul şi să-i ofer demisia 
mea. E un om cu totul aparte, domnişoară Beddingfeld, cu 
un simţ al umorului anormal. Pare să-l amuze să mă ţină pe 
jar. Aş îndrăzni să spun că, tot timpul, a fost perfect în temă 
cu faptele adevărate. Este posibil să le cunoască de ani de 
zile. 

Am sperat că, mai devreme sau mai târziu, voi fi în stare să 
înţeleg despre ce vorbea Pagett. Continuă fluent: 

— Pentru un om cu poziţia lui sir Eustace este greu să se 
pună în situaţia mea. Ştiu că am greşit, dar părea o 
înşelătorie care nu făcea nimănui rău. Consider că era mai 
cinstit din partea lui să mă abordeze direct... În loc să facă 
tot soiul de glume pe seama mea. 

Se auzi un fluierat şi lumea începu să urce grăbită în tren. 

— Da, domnule Pagett, am izbucnit eu, sunt întru totul de 
acord cu dumneavoastră în ceea ce îl priveşte pe sir 
Eustace. Dar de ce v-aţi dus la Marlow? 

— A fost o greşeală din partea mea, dar firească având în 
vedere situaţia, da, mi se pare firească având în vedere 
situaţia. 

— Care situaţie? Am strigat disperată. 

Pentru prima dată, Pagett păru să-şi dea seama că îi 
puneam o întrebare. Mintea i se smulse de la ciudăţeniile 
lui sir Eustace şi de la propriile sale justificări, şi se fixă 
asupra mea. 

— Vă rog să mă iertaţi domnişoară Beddingfeld, spuse el 
înţepat, dar nu văd de ce vă interesează problema asta? 

Era acum iar în tren, aplecat peste fereastră să vorbească 
cu mine. Eram disperată. Ce era de făcut cu un om ca ăsta? 

— Bine-nţeles, dacă e vorba de ceva atât de îngrozitor 
încât vă e ruşine să vorbiţi despre asta cu mine... Am 
început cu dispreţ. 

În sfârşit găsisem calea cea bună! Pagett înţepeni şi roşi. 

— Îngrozitor? Ruşinos? Nu vă înţeleg. 

— Atunci povestiţi-mi. 


Îmi spuse totul în trei fraze scurte. În sfârşit, ştiam 
secretul lui Pagett! Nu era câtuşi de puţin ceva la care să 
mă fi aşteptat. 

M-am întors fără grabă îa hotel. Mă aştepta o telegramă. 
Am deschis-o. Conţinea instrucţiuni complete şi hotărâte să 
plec de îndată la Johannesburg, sau, mai precis, până la o 
gară de lângă Johannesburg, unde avea să mă aştepte o 
maşină. Era semnată nu Andi, ci Harry. 

M-am aşezat pe un scaun şi am început să mă gândesc 
intens. 

(Din jurnalul lui sir Eustace Pedler.) 

Johannesburg 

7 martie. 

A sosit Pagett. Bineînţeles, e negru de spaimă. A sugerat 
imediat să plecăm la Pretoria. Apoi, după ce i-am spus cu 
blândeţe, dar ferm, că vom rămâne aici, a trecut în extrema 
ailaltă, dorind să fi avut puşca aici, cu el, şi a început să 
îndruge ceva... un pod pe care l-a apărat în timpul marelui 
război. Un pod de cale ferată la încrucişarea de la Little 
Puddecombe, sau ceva de genul ăsta. 

I-am retezat-o curând, spunându-i să despacheteze maşina 
mare de scris. Credeam că, astfel, îi voi da o ocupaţie 
pentru câtva timp, deoarece maşina, în mod sigur, era 
stricată uitasem capacitatea lui Pagett de a fi mereu în 
regulă. 

— Am despachetat deja toate cutiile, sir Eustace. Maşina 
de scris e în stare perfectă. 

— Ce înţelegi prin... Toate cutiile? 

— Adică şi cele două cutii mici. 

— Aş fi dorit să nu fii atât de zelos, Pagett. Acele două cutii 
mici nu era treaba dumitale. Ele aparţin doamnei Blair. 

Pagett păru dărâmat. Nu poate să sufere să greşească. 

— Aşa că poţi să le împachetezi la loc cu grijă, am 
continuat. După aceea, du-te să dai o raită prin 
Johannesburg. Mâine, probabil, va fi un morman de ruine 
fumegânde, aşa că asta ar fi ultima dumitale şansă. 


Credeam că, în felul acesta, voi scăpa de el câtva timp, 
măcar dimineaţa. 

— Când o să aveţi timp liber, aş vrea să vă spun ceva, sir 
Eustace. 

— Acum n-am, am spus repede. Deocamdată, n-am nici un 
pic de timp liber. 

Pagett se retrase. 

— Apropo, am strigat după el, ce era în cutiile alea mici ale 
doamnei Blair? 

— Câteva carpete de blană şi două blănuri... Pălării, cred. 

— Aşa e, am confirmat. Le-a cumpărat în tren. Sunt 
pălării... Deşi nu prea mă mir că nu le-ai recunoscut. Aş 
spune că o să le poarte la Ascot. Ce mai era? 

— Câteva rolfilme şi nişte coşuleţe... O mulţime de 
coşuleţe... 

— Se poate, l-am aprobat. Doamna Blair e genul de femeie 
care nu cumpără niciodată mai puţin de o duzină din orice. 

— Cred că asta-i tot, sir Eustace, cu excepţia unor fleacuri 
diverse, o eşarfă şi nişte mănuşi ciudate... Lucruri de genul 
ăsta. 

— Dacă n-ai fi tâmpit din naştere, ţi-ai fi dat seama pe loc, 
Pagetit, că toate astea nu aveau cum să-mi aparţină mie. 

— Am crezut că poate erau ale domnişoarei Pettigrew. 

— Ah, bine că mi-ai adus aminte... Ce-ai avut în cap când 
mi-ai ales aşa o secretară dubioasă? 

Şi i-am povestit despre interogatoriul la care am fost 
supus. Imediat mi-a părut rău, căci am văzut în ochii lui o 
licărire pe care o cunoşteam atât de bine. Am schimbat 
repede subiectul. Prea târziu. Pagett era pe picior de 
război. 

Următorul lucru pe care îl făcu, fu să mă plictisească cu o 
poveste fără capăt despre „Kilmorden”. Era în legătură cu 
un rolfilm şi un pariu. Rolfilmul fusese aruncat printr-o gură 
de ventilaţie, într-o cabină, la miezul nopţii, de către un 
oarecare steward care ar fi trebuit să ştie mai bine ce face. 
Nu pot să sufăr rămăşagurile. I-am spus asta lui Pagett şi el 


a început să-mi înşire iar toată povestea. În tot cazul 
povesteşte groaznic. Mi-a trebuit mult timp ca să pricep 
ceva. 

Nu l-am mai văzut până la prânz. Atunci a apărut plin de 
emoție, ca un copoi pe urma vânatului. Niciodată nu m-am 
dat în vânt după copoi. Cauza acestei agitaţii era că-l 
văzuse pe Rayburn. 

— Ce? Am strigat, tresărind. 

Da, văzuse pe cineva care traversa strada şi, în mod sigur, 
era Rayburn. Pagett îl urmărise. 

— Şi cu cine credeţi că s-a oprit să stea de vorbă? Cu 
domnişoara Pettigrew! 

— Ce? 

— Da, sir Eustace. Şi asta nu e tot. Am făcut cercetări în 
privinţa ei... 

— Stai olecuţă. Ce s-a întâmplat cu Rayburn? 

— EI şi domnişoara Pettigrew au intrat în magazinul de 
antichităţi din colţ... 

Am scos fără să vreau o exclamaţie. Pagett se opri 
întrebător. 

— Nimic, am spus. Continuă! 

— Am aşteptat un secol afară... Dar n-au ieşit. În cele din 
urmă, am intrat şi eu. Sir Eustace, nu era nimeni în 
magazin! Trebuie că mai există o altă ieşire. 

M-am uitat lung la el. 

— Cum spuneam, m-am întors la hotel şi am făcut câteva 
cercetări în legătură cu domnişoara Pettigrew. Pagett 
cobori glasul şi respiraţia i se înteţi, ca ori de câte ori vrea 
să facă o destăinuire. Sir Eustace, noaptea trecută, din 
camera ei a fost văzut ieşind un bărbat. 

Am ridicat din sprâncene. 

— Şi eu care am considerat-o mereu o doamnă extrem de 
respectabilă! Am îngânat. 

Pagett continuă fără să mă bage în seamă. 

— M-am dus direct sus şi i-am cercetat camera. Ce credeţi 
că am găsit? 


Am clătinat din cap. 

— Asta! 

Pagett scoase mândru un aparat de ras şi un săpun de ras. 

— Ce-ar putea face o femeie cu astea? 

Nu cred că Pagett citeşte vreodată reclamele din ziarele 
pentru doamnele din înalta societate. Eu da. Din moment ce 
nu eram dispus să mă contrazic cu el pe tema asta, am 
refuzat să accept prezenţa aparatului de ras ca pe o dovadă 
clară împotriva sexului domnişoarei Pettigrew. Pagett e atât 
de dezolant de demodat. N-aş fi fost deloc surprins dacă ar 
fi scos o tabacheră ca să-şi susţină teoria. Orice s-ar zice, 
chiar şi Pagett are limitele lui. 

— Nu sunteţi convins, sir Eustace. Dar ce spuneţi de asta? 

Am inspectat articolul pe care îl bălăbănea cu un aer 
triumfal. 

— Pare a fi păr, am remarcat cu dezgust. 

— E păr. Cred că e ceea ce se cheamă perucă. 

— Într-adevăr, am comentat. 

— Acum sunteţi convins că femeia Pettigrew e un bărbat 
deghizat? 

— Zău, dragă Pagett, cred că sunt. Trebuia s-o fi ştiut după 
picioarele ei. 

— Deci, asta e! Şi acum sir Eustace, vreau să vă vorbesc 
despre o problemă personală. Din tachinările 
dumneavoastră şi din aluziile la perioada când am fost la 
Florenţa, am înţeles, şi n-am nici un dubiu, că m-aţi 
descoperit. 

În sfârşit, misterul despre ceea ce făcuse Pagett la 
Florenţa era pe cale de a fi dezvăluit! 

— Deschide-ţi inima, dragă băiete, am spus cu blândeţe. E 
calea cea mai bună. 

— Vă mulţumesc, sir Eustace. 

— E vorba de soţul ei? Supărători indivizi, soţii ăştia, 
întotdeauna se întorc când nici nu te-aştepţi. 

— Nu reuşesc să vă urmăresc, sir Eustace. Al cui soţ? 

— Soţul doamnei. 


— Care doamnă? 

— Să mă ierte Dumnezeu, Pagett, doamna pe care ai 
cunoscut-o la Florenţa. Trebuie să fi fost o doamnă. Să nu- 
mi spui că doar ai prădat o biserică sau ai înjunghiat un 
italian în spate pentru că nu ţi-a plăcut mutra lui. 

— Mi-e cu neputinţă să vă înţeleg, sir Eustace. Cred că 
glumiţi. 

— Uneori, când îmi dau silinţa, sunt un tip amuzant, dar te 
asigur că, în clipa asta, nu încerc să fac pe glumeţul. 

— Am sperat că, presupunând că sunt plecat, nu o să mă 
recunoaşteţi, sir Eustace. 

— Să te recunosc unde? 

— La Marlow, sir Eustace. 

— La Marlow? Ce dracu făceai dumneata la Marlow? 

— Credeam că aţi înţeles că... 

— Încep să înţeleg din ce în ce mai puţin. Întoarce-te şi ia- 
o de la început. Ai plecat la Florenţa... 

— Deci, la urma urmei, nu ştiţi... Nu m-aţi recunoscut! 

— Din cât pot eu judeca, se pare că te-ai dat de gol inutil... 
Din prea multă conştiinţă. Însă îţi voi putea spune mai bine 
după ce voi fi auzit întreaga poveste. Deci, trage aer în 
piept şi ia-o de la început. Ai plecat la Florenţa... 

— Dar n-am plecat la Florenţa. Tocmai asta e! 

— Bun, atunci unde ai plecat? 

— M-am dus acasă... la Marlow. 

— Pentru ce dracu ai vrut să te duci la Marlow? 

— Am vrut să-mi văd soţia. Era într-o stare delicată şi 
aştepta... 

— Soţia dumitale? Dar eu nu ştiu să fii însurat. 

— Nu, sir Eustace, tocmai asta vreau să vă spun. V-am 
înşelat în această privinţă. 

— De cât timp eşti însurat? 

— De peste opt ani. Tocmai mă însurasem de şase luni 
când am devenit secretarul dumneavoastră. N-am vrut să 
pierd postul. Secretarul-însoţitor al unei personalităţi se 
presupune că nu are nevastă, aşa că am ascuns acest fapt. 


— M-ai lăsat cu gura căscată, am remarcat. Unde a fost în 
toţi anii ăştia? 

— Avem un mic bungalou pe malul Tamisei, la Marlow, 
foarte aproape de Mill House, de peste cinci ani. 

— Doamne iartă-mă, am îngânat. Ceva copii? 

— Patru copii, sir Eustace. 

M-am holbat la el cu stupoare. De atâta timp ar fi trebuit 
să ştiu că un om ca Pagett nu ar fi putut avea vreun secret 
vinovat. Respectabilitatea lui Pagett fusese întotdeauna oful 
meu. Singurul secret pe care l-ar fi putut avea era exact 
ăsta: o nevastă şi patru copii. 

— Ai mai spus cuiva asta? L-am întrebat, într-un târziu, 
după ce îl privisem cu un gen de interes fascinat o perioadă 
foarte lungă de timp. 

— Numai domnişoarei Beddingfeld. A venit la gară în 
Kimberley. 

Am continuat să-l privesc lung. Privirea mea îl tulbură. 

— Sir Eustace, sper că nu v-aţi supărat foarte tare? 

— Dragă colega, am spus, nu mă deranjează să-ţi spun aici 
şi acum că n-ai văzut pădurea din cauza copacilor! 

Am plecat serios tulburat. În timp ce treceam pe lângă 
magazinul de antichităţi din colţ, am fost năpădit de-o 
tentaţie irezistibilă să intru. Proprietarul îmi ieşi îndatoritor 
înainte, frecându-şi mâinile. 

— Doriţi să vedeţi ceva? Blănuri, antichităţi? 

— Vreau ceva ieşit din comun, am spus. Este pentru o 
ocazie specială. Vrei să-mi arăţi ce ai? 

Aici am făcut greşeala. Şi eu care credeam că mă voi 
dovedi a fi atât de deştept! L-am urmat prin uşile batante. 

(Continuarea povestirii lui Anne.) 

Am avut mari probleme cu Suzanne. A argumentat, a 
pledat, a şi plâns chiar, înainte de a mă lăsa să-mi urmez 
planul. Însă în cele din urmă, a ieşit tot cum am vrut eu. Mi- 
a promis să-mi îndeplinească punct cu punct instrucţiunile 
şi a venit cu mine la gară să-mi ureze un „drum bun” 
sfâşietor. 


Am ajuns la destinaţie în dimineaţa zilei următoare. Am 
fost întâmpinată de un olandez scund cu barbă neagră, pe 
care nu-l mai văzusem până atunci, care avea maşina 
parcată în faţa gării. Am pornit. În depărtare se auzeau 
bubuituri ciudate şi l-am întrebat ce erau. „Arme”, mi-a 
răspuns laconic. Aşadar, în Jo'burg, începuse bătălia! 

Am dedus că ţinta noastră era un loc undeva la periferia 
oraşului. Ne-am întors, şi ne-am învârtit, şi am tot ocolit, şi 
cu fiecare minut, împuşcăturile erau mai aproape. Perioada 
era tulbure. În cele din urmă, am ajuns în faţa unei clădiri 
cam dărăpânate. Uşa ne-a fost deschisă de un băiat cafru. 
Ghidul meu îmi făcu semn să intru. Am rămas nehotărâtă în 
holul murdar. Bărbatul trecu pe lângă mine şi deschise o 
uşă. 

— Domnişoara vrea să-l vadă pe domnul Harry Rayburn, 
spuse el şi începu să râdă. 

Astfel anunţată, am intrat. Camera era sumar mobilată şi 
mirosea a tutun prost. La un birou, un bărbat scria de zor. 
Ridică privirea şi înălţă din sprâncene. 

— Vai, spuse el, dar asta-i domnişoara Beddingfeld! 

— Trebuie că văd dublu, m-am scuzat eu. Este domnul 
Chichester sau domnişoara Pettigrew? Asemănarea e 
extraordinară. 

— Personajele s-au suprapus în momentul de faţă. Mi-am 
scos jupoanele... Şi îmbrăcămintea de genul ăsta. Nu vreţi 
să luaţi loc? 

Am acceptat liniştită un scaun. 

— S-ar părea că am greşit adresa, am remarcat. 

— Din punctul dumneavoastră de vedere, mă tem că da. 
Zău, domnişoară Beddingfeld, să cădeţi în plasă pentru a 
doua oară! 

— N-a fost foarte inteligentă din partea mea, am 
recunoscut moale. 

Ceva în purtarea mea păru să-l nedumerească. 

— Nu prea păreţi tulburată de întâmplare, remarcă sec. 


— Dacă aş face pe eroina ar avea vreun efect asupra 
dumneavoastră? L-am întrebat. 

— Cu siguranţă, nu. 

— Sora bunicii mele, Jane, obişnuia să spună că o doamnă 
adevărată nu e nici şocată, nici surprinsă, orice s-ar 
întâmpla, am îngânat visătoare. Mă străduiesc să trăiesc 
după preceptele ei. 

Am citit atât de limpede pe faţa domnului Chichester 
părerea despre treaba asta, încât m-am grăbit să vorbesc 
din nou. 

— Sunteţi, cu adevărat, un maestru al machiajului, am 
spus cu generozitate. Tot timpul cât aţi fost domnişoara 
Pettigrew, nu v-am recunoscut nici o clipă... Nici când vi s-a 
rupt vârful creionului, văzându-mă urcată în tren la 
Capetown. 

Începu să bată în birou cu creionul pe care îl ţinea în 
mână. 

— 'Toate astea sunt bune în felul lor, dar trebuie să trecem 
la afaceri. Domnişoară Beddingfeld, probabil ghiciţi de ce 
am avut nevoie de prezenţa dumneavoastră aici? 

— Mă veţi scuza, am spus, însă eu nu fac afaceri cu 
fiştecine, ci doar cu şefii. 

Citisem fraza, sau în orice caz ceva asemănător, într-un 
regulament al unui cămătar, şi eram destul de mulţumită de 
ea. Asupra lui Chichester-Pettigrew avu un efect devastator. 
Deschise gura şi o închise la loc. I-am zâmbit. 

— Este maxima unchiului meu George, soţul lui Jane, sora 
bunicii mele, am adăugat. Ştiţi, soţul făcea măciulii de 
alamă pentru paturi. 

Nu ştiu dacă Chichester-Pettigrew fusese vreodată 
sărăntoc, în tot cazul, asta nu-i plăcu deloc. 

— Cred că ar fi înţelept să vă schimbaţi tonul, domnişoară. 

N-am răspuns, ci doar am căscat... Un căscat delicat care 
trăda o imensă plictiseală. 

— Ce dracu... Începu el fioros. 

L-am întrerupt. 


— Vă asigur că nu ajută la nimic dacă ţipaţi la mine. Nu 
facem decât să ne pierdem timpul. N-am nici cea mai mică 
intenţie să discut cu subalternii. Aţi scuti o grămadă de timp 
şi de nervi, dacă m-aţi duce direct la sir Eustace Pedler. 

— La... 

Părea năucit. 

— Da, am spus. Sir Eustace Pedler. 

— Eu... Eu. Scuzaţi-mă... 

O zbughi din încăpere ca un iepure. Am profitat de acest 
răgaz pentru a-mi deschide poşeta şi a-mi pudra nasul. De 
asemenea, mi-am aranjat pălăria într-un unghi care mă 
prindea mai bine. Apoi am aşteptat răbdătoare întoarcerea 
inamicului meu. 

Reveni cu o mutră spăşită. 

— Vreţi să mă urmaţi, domnişoară Beddingfeld? 

L-am urmat în sus pe scări: Bătu la o uşă, dinăuntru se 
auzi un „intră” repezit, iar el deschise uşa şi se dădu la o 
parte, făcându-mi loc să trec. 

Sir Eustace Pedler îmi sări în întâmpinare, amabil şi 
surâzător. 

— Ia te uită, domnişoara Anne! Îmi scutură mâna cu 
căldură. Sunt încântat să te văd. Vino şi ia loc. Nu eşti 
obosită după călătorie? Asta-i bine. 

Se aşeză în faţa mea, zâmbind în continuare. Mă simţeam 
destul de complexată. Purtarea lui era desăvârşit de 
naturală! 

— Ai făcut foarte bine că ai insistat să fii adusă direct la 
mine, continuă el. Minks e un prost. Un actor talentat... Dar 
prost. Minks e cel cu care ai discutat jos. 

— Oh, zău? Am spus slab. 

— Şi acum, zise vesel sir Eustace, să trecem la fapte. De 
când ştii că eu sunt „Colonelul”? 

— Numai de când mi-a spus domnul Pagett că vă văzuse la 
Marlow, când se presupunea că eraţi la Cannes. 

Sir Eustace dădu din cap cu tristeţe. 


— Da, i-am spus prostului că n-a văzut pădurea de copaci. 
N-a înţeles, desigur. Toată mintea îi era la faptul dacă eu îl 
recunoscusem pe el. Nu i-a trecut prin cap să se-ntrebe ce 
căutam eu acolo. Asta a fost o mostră de ghinion veritabil. 
Şi aranjasem atât de bine totul, trimiţându-l la Florenţa şi 
spunând la hotel că voi sta o noapte sau două la Nisa! Pe 
urmă, la ora la care crima era descoperită, mă aflam iar la 
Cannes, fără ca cineva să fi visat măcar că părăsisem 
vreodată Riviera. 

Continua să vorbească foarte natural şi detaşat. A trebuit 
să mă ciupesc ca să înţeleg că totul era real... Că omul din 
faţa mea era cu adevărat un criminal sadea, „Colonelul”. 
Mi-am dat glas gândurilor. 

— Deci dumneavoastră aţi încercat să mă aruncaţi peste 
bordul lui „Kilmorden”, am spus încetişor. Pe 
dumneavoastră vă urmărea Pagett în noaptea aceea? 

Ridică din umeri. 

— Îmi cer scuze, copilă dragă, chiar eu. Întotdeauna mi-ai 
plăcut... Dar prea îţi băgai nasul în toate cele. Nu puteam 
să las o fetişcană să-mi distrugă planurile. 

— Cred că planul dumneavoastră de la Cascadă a fost cu 
adevărat cel mai inteligent, am spus, străduindu-mă să 
privesc lucrurile într-un mod detaşat. Aş fi putut să jur în 
faţa oricui că eraţi în hotel când am ieşit. Pe viitor, n-am să 
cred până n-am să văd. 

— Da, a fost unul dintre cele mai mari succese ale lui 
Minks în rolul domnişoarei Pettigrew. El îmi imită vocea 
perfect. 

— Aş vrea să ştiu un lucru. 

— Da? 

— Cum l-aţi convins pe Pagett s-o angajeze? 

— Oh, asta a fost foarte simplu. Îl aştepta pe Pagett în 
pragul „Oficiului comerţului”, sau la „Departamentul 
minelor”, sau oriunde s-ar fi dus, spunându-i că telefonasem 
şi că ea fusese selectată de către guvern. Pagett a înghiţit 
momeala. 


— Sunteţi foarte sincer, am spus, studiindu-l. 

— Nu am absolut nici un motiv să nu fiu. 

Nu mi-a plăcut cum a sunat. M-am grăbit să-i ofer propria 
mea interpretare. 

— Credeţi în succesul acestei revoluţii? V-aţi dat foc singur 
la corăbii. 

— Pentru o tânără atât de inteligentă în alte privinţe, asta 
este o remarcă total neinteligentă. Nu, draga mea copilă, 
nu cred în revoluţia asta. Îi mai dau doar câteva zile, după 
care va eşua ruşinos. 

— Aşadar nu e unul dintre succesele dumneavoastră? Am 
întrebat, răutăcioasă. 

— Ca toate femeile, habar n-ai de afaceri. Treaba mea a 
fost să furnizez anumite arme şi explozibili (contra a bani 
grei) pentru a stârni spiritele şi pentru a compromite 
complet anumiţi oameni. Mi-am îndeplinit contractul cu 
deplin succes şi am avut grijă să fiu plătit în avans. M-am 
îngrijit, în mod special, de toată afacerea asta, deoarece 
intenţionam să fie ultimul meu contract, înainte dea mă 
retrage din afaceri. Cât despre corăbiile mele arse, cum le- 
ai numit, pur şi simplu, nu înţeleg la ce te referi. Eu nu sunt 
şeful rebelilor, sau ceva de genul ăsta... Eu sunt un distins 
turist englez, care a avut ghinionul să-şi bage nasul într-un 
magazin de antichităţi... Şi să vadă ceva mai mult decât îi 
era permis, şi uite aşa bietul individ a fost răpit. Mâine, sau 
poimâine, când situaţia o va permite, am să fiu găsit 
spânzurat pe undeva, într-o stare jalnică de groază şi 
înfometare. 

— Ah! Am rostit încetişor. Dar cu mine cum rămâne? 

— Tocmai asta e! Spuse moale sir Eustace. Cum rămâne cu 
dumneata? le-am prins aici... Nu vreau să pedalez pe 
treaba asta... Dar aşa e, te-am prins frumuşel aici. 
Problema e ce să fac cu dumneata? Calea cea mai simplă de 
a scăpa de dumneata, şi, pot adăuga, cea mai plăcută 
pentru mine, e calea căsătoriei. Soţiile nu pot să-şi acuze 
bărbaţii, să ştii, şi mi-ar place o tânără soţie drăguță, care 


să mă ţină de mână şi să se uite la mine cu ochi limpezi... 
Nu mă fulgera aşa! Chiar mă sperii. Înţeleg că nu-ţi convine 
planul. 

— Nu. 

Sir Eustace oftă. 

— Păcat! Dar eu nu sunt un ticălos. Presupun că la mijloc e 
vechea poveste. lubeşti pe altul, cum se întâmplă-n romane. 

— Iubesc pe altul. 

— Aşa mă gândeam şi eu... Prima dată, am crezut că-i 
tâmpitul ăla cu picioare lungi, Race, dar presupun că-i 
tânărul erou care te-a pescuit, în noaptea aceea, la 
Cascadă. Femeile n-au gust. Ăştia amândoi la un loc n-au 
atâta minte cât am eu. Şi când te gândeşti cât de uşor sunt 
subestimat! 

Cred că, privinţa asta avea dreptate. Deşi ştiam destul de 
bine ce fel de om trebuie să fie, îmi venea greu să-l înţeleg, 
încercase să mă omoare, şi nu o dată ucisese o altă femeie, 
şi era răspunzător de alte nenumărate ticăloşii despre care 
nu aveam idee, şi, cu toate astea, eram incapabilă să mă 
obişnuiesc cu gândul şi să apreciez aceste fapte după cum 
meritau. Nu-l puteam considera altfel decât amuzantul, 
blândul nostru tovarăş de călătorie. Nici măcar nu puteam 
să simt frică faţă de el... Şi totuşi ştiam că era în stare să mă 
omoare cu sânge rece, dacă i s-ar fi părut necesar. Nu-l 
puteam asemui decât cu Long John Silver al lui Stevenson. 
Trebuie să fi fost acelaşi tip de om. 

— Vai, rosti extraordinarul personaj lăsându-se pe 
speteaza scaunului său, păcat că ideea de a fi lady Pedler 
nu te ispiteşte. Alternativele celelalte sunt destul de crude. 

O senzaţie neplăcută îmi trecu pe şira spinării. Bineînţeles 
că ştiusem tot timpul că îmi asumam un mare risc, însă 
preţul părea să merite. Vor lua lucrurile turnura pe care o 
calculasem, sau nu? 

— Problema este că am slăbiciune pentru dumneata, 
continuă sir Eustace. Nu vreau deloc să apelez la măsuri 
extreme. Să presupunem că-mi vei povesti întreaga istorie, 


chiar de la începutul ei, şi apoi o să vedem ce se mai poate 
face. Dar, ia aminte, fără înflorituri... Vreau adevărul. 

În privinţa asta nu aveam de gând să fac vreo greşeală. 
Nutream destul de mult respect pentru isteţimea lui sir 
Eustace. Era momentul adevărului, şi numai al adevărului. 
I-am povestit totul, fără să omit nimic, până la momentul 
salvării mele de către Harry. Când am terminat, a dat din 
cap aprobator. 

— Isteaţă fată! Ai relatat corect lucrurile. Şi, dă-mi voie să- 
ţi spun că te-aş fi prins dacă nu o făceai. Multă lume n-ar fi 
crezut povestea dumitale, sau, mă rog, în special partea de 
la început, dar eu o cred. Eşti genul de fată care se aruncă 
în treburi din astea brusc, pentru cel mai mic motiv. Ai avut 
un noroc fantastic, desigur, dar, mai devreme sau mai 
târziu, amatorul se înfruntă cu profesionistul şi, atunci, 
concluzia reiese de la sine. Eu sunt profesionistul. M-am 
lansat în afaceri de foarte tânăr. Analizând toate aspectele, 
aceasta mi s-a părut a fi cea mai rapidă cale deamă 
îmbogăţi. Întotdeauna am chibzuit, am elaborat planuri 
ingenioase... Şi niciodată n-am făcut greşeala să le duc eu 
însumi la îndeplinire. Întotdeauna am angajat experţi... Ăsta 
a fost motto-ul meu. Singura dată când am făcut altfel, am 
dat de necaz... Dar nu mă puteam încrede în altcineva să 
facă treaba în locul meu. Nadina ştia prea multe. Eu sunt 
un om paşnic, bun la suflet şi calm, atâta timp cât nu sunt 
contrazis. Nadina m-a şi contrazis, m-a şi ameninţat... 
Tocmai când eram în vârful unei cariere pline de succes. 
Odată moartă şi diamantele intrate în posesia mea, eram 
salvat. Tâmpitul ăsta de Pagett cu nevasta şi familia lui! 
Greşeala mea... Numai simţul umorului m-a împins să-l 
angajez pe tipul ăsta, cu faţa lui de otrăvitor din Evul mediu 
şi suflet din epoca victoriană. Un sfat pentru dumneata, 
draga mea Anne. Nu te lăsa condusă de simţul umorului. De 
ani de zile, instinctul îmi spune să scap de Pagett, dar tipul 
era atât de muncitor şi conştiincios încât, cinstit, nu-i 


găseam nici o vină ca să-l dau afară. Aşa că am lăsat 
lucrurile să meargă de la sine. 

Însă vorbeam de altceva. Problema e ce să fac cu 
dumneata. Povestea dumitale a fost admirabil de clară, dar 
există, totuşi, un lucru care îmi scapă. Unde sunt acum 
diamantele? 

— La Harry Rayburn, i-am răspuns, urmărindu-l. 

Chipul nu i se schimbă, păstră aceeaşi expresie a sa de 
dornică bună dispoziţie. 

— Hm! Vreau diamantele. 

— Nu prea văd cum le-aţi putea avea, i-am replicat. 

— Nu? Eu da. Nu vreau să fiu rău, dar aşvrea să te 
gândeşti că o fată moartă găsită în cartierul din oraşul ăsta 
n-ar surprinde pe nimeni. Există un om aici la parter care e 
foarte priceput la treburi din astea. Dar dumneata eşti o 
tânără cu mult bun simţ. Uite ce îţi propun: ai să te aşezi şi 
ai să-i scrii lui Harry Rayburn, spunându-i să se întâlnească 
aici cu dumneata şi să aducă diamantele cu el... 

— N-am să fac aşa ceva! 

— Nu-i întrerupe pe cei mai în vârstă. Îţi propun un târg. 
Diamantele în schimbul vieţii dumitale. Şi să nu faci vreo 
greşeală, viaţa dumitale e în mâinile mele. 

— Şi Harry? 

— Sunt prea sentimental ca să despart doi tineri 
îndrăgostiţi. Va fi liber să plece şi el... Bineînţeles, cu 
condiţia ca niciunul din voi să nu-mi stea în cale în viitor. 

— Şi ce garanţie am eu că vă veţi respecta făgăduiala? 

— Niciuna, fată dragă. Va trebui să ai încredere în mine şi 
să fii optimistă. Dar, desigur, dacă ai o structură de martir şi 
preferi cealaltă alternativă, lichidarea, asta-i altă problemă. 

Aici voisem să-l aduc. Am avut grijă să nu mă reped la 
momeală. Treptat, mi-am permis să mă arăt înspăimântată 
şi redusă la docilitate. Am scris ce mi-a dictat sir Eustace: 
„Dragă Harry, Cred că văd o ocazie de a-ţi dovedi 
nevinovăția dincolo de orice dubiu. Te rog urmează strict 
instrucţiunile mele. Du-te la magazinul de antichităţi 


„Agrasato”. Cere să vezi ceva „ieşit din comun” pentru o 
„ocazie specială”. Omul îţi va spune să „vii în camera din 
spate”. Mergi cu el. Vei găsi un mesager care te va aduce la 
mine. Fă exact ce-ţi spune. Adu diamantele cu tine. Niciun 
cuvânt nimănui.” 

Sir Eustace se opri. 

— Încheierea o las în grija fanteziei dumitale, spuse el. Ai 
grijă, însă, să nu faci vreo greşeală. 

— Ata şi numai a ta, Anne” va fi destul, am zis. 

Am scris cuvintele. Sir Eustace întinse mâna după 
scrisoare şi o citi cu multă atenţie. 

— Pare în regulă. Acum, adresa. 

I-am dat-o. Era a unei prăvălii mici care primea scrisori şi 
telegrame contra unui comision. 

Scutură clopoţelul de pe masă. Chichester-Pettigrew, alias 
Minks, răspunse chemării. 

— Scrisoarea asta trebuie să plece imediat... Ruta 
obişnuită. 

— Am înţeles, „Colonele”. 

Se uită la adresa de pe plic. Sir Eustace îl urmărea atent. 

— Cred că-i un prieten de-al dumitale. 

— Al meu? 

Omul părea tulburat. 

— Ai avut o lungă discuţie cu el ieri, în Johannesburg. 

— Tipul a venit la mine şi mi-a pus întrebări despre 
mişcările dumneavoastră şi cele ale colonelului Race. l-am 
dat informaţii eronate. 

— Excelent, dragă colega, excelent, spuse sir Eustace, 
blând. Am greşit. 

Am avut ocazia să mă uit la Chichester-Pettigrew, în timp 
ce părăsea încăperea. Până şi buzele îi erau albe de spaimă. 
Imediat ce el ieşi, sir Eustace luă un tub de transmisie ce se 
afla în apropierea sa şi rosti: 

— Tu eşti, Schwart? Urmăreşte-l pe Minks. Să nu 
părăsească clădirea fără permisiune. 


Puse jos tubul de transmisie şi se încruntă, bătând 
încetişor cu degetele în masă. 

— Pot să vă pun câteva întrebări, sir Eustace? Am început, 
după câteva minute de tăcere. 

— Bineînţeles. Ce nervi formidabili ai, Anne. Eşti capabilă 
să te interesezi, în mod inteligent, de alte lucruri, când 
majoritatea fetelor s-ar smiorcăi şi şi-ar frânge mâinile. 

— De ce l-aţi luat pe Harry ca secretar, în loc să-l fi dat pe 
mâna poliţiei? 

— Vroiam blestematele alea de diamante. Nadina, 
drăcoaica, se servea de Harry al dumitale împotriva mea. 
Dacă nu-i dădeam preţul pe care îl dorea, mă ameninţa că o 
să i le vândă lui. Asta e o altă greşeală pe care am făcut-o... 
Am crezut că le are la ea, în ziua aceea. Dar era prea 
deşteaptă ca să facă aşa ceva. Carton, bărbatul ei, murise şi 
el... Şi nu aveam absolut nici un indiciu despre locul unde 
erau ascunse. Atunci am reuşit să pun mâna pe copia unui 
mesaj transmis telegrafic Nadinei de către cineva de la 
bordul lui „Kilmorden”... Carton sau Rayburn, nu ştiu care 
din ei. Era un duplicat a acelei bucăţi de hârtie pe care ai 
cules-o dumneata. „Şaptesprezece-unu-douăzeci şi doi”, aşa 
suna. Am considerat că era vorba de o întâlnire cu Rayburn, 
iar când el a fost atât de disperat să ajungă la bordul lui 
„Kilmorden”, am fost convins că aveam dreptate. Aşa că m- 
am prefăcut că înghit povestea lui şi l-am lăsat să vină. Îl 
urmăream îndeaproape şi speram să aflu mai multe. Atunci 
am descoperit că Minks încerca să joace pe mâna lui, 
băgându-se în afacerea mea. L-am pus imediat cu botul pe 
labe. Mă supărai că nu obţinusem cabina 17 şi mă îngrijora 
că nu eram în stare să te citesc. Erai fata inocentă care 
păreai, sau nu? Când Rayburn a ieşit să se ducă la întâlnire 
în noaptea aceea, l-am pus pe Minks să-l intercepteze. 
Minks a dat-o în bară, bine-nţeles. 

— Dar de ce mesajul spunea „şaptesprezece” în loc de 
„Şaptezeci şi unu”? 


— Am descoperit. Carton trebuie să i-l fi dat telegrafistului 
să-l copieze pe formular şi n-a mai citit copia. Telegrafistul a 
făcut greşeala pe care am făcut-o cu toţii, citind 17.1.22, în 
loc de 1.71.22. Lucrul pe care nu-l ştiu este cum de a dibuit 
Minks cabina 17. Trebuie să fi fost din pur instinct. 

— Şi documentele către generalul Smuts? Cine a umblat la 
ele? 

— Draga mea Anne, doar nu-ţi închipui că aveam de gând 
să-mi văd planurile eşuând fără să fac un efort să le salvez? 
Cu un criminal fugar ca secretar, n-am ezitat o secundă să 
înlocuiesc hârtiile cu foi albe. Nimănui nu i-ar fi dat prin 
minte să-l suspecteze pe bietul bătrânel Pedler. 

— Dar ce-a fost cu colonelul Race? 

— Da, asta a fost o treabă scârboasă. Când Pagett mi-a 
spus că tipul face parte din Secret Service, am simţit un fior 
rece pe şira spinării. Mi-am amintit că adulmecase 
primprejurul Nadinei la Paris, în timpul războiului... Şi 
aveam o cumplită bănuială că era pe urmele mele! Nu-mi 
place felul în care se lipeşte de mine. E unul dintre bărbaţii 
puternici şi tăcuţi care întotdeauna ascund ceva în mânecă. 

Se auzi un fluierat. Sir Eustace luă tubul de transmisie, 
ascultă câteva clipe, apoi răspunse: 

— Foarte bine, am să-l primesc imediat. 

— Afaceri, îmi spuse el. Domnişoară Anne, dă-mi voie să-ţi 
arăt camera dumitale. 

Mă conduse într-un mic apartament sărăcăcios, un cafru 
mititel îmi aduse valijoara, iar sir Eustace, îndemnându-mă 
să cer tot ce vreau, prototipul gazdei desăvârşite, ieşi. Pe 
lavoar se afla o carafă cu apă fierbinte şi am început să 
despachetez cele câteva mărunţişuri necesare. Ceva tare şi 
familiar în buretele meu îndoit m-a uimit nespus. L-am 
dezlegat şi m-am uitat în el. 

Spre marea mea uimire, am scos un mic revolver sidefiu. 
Nu fusese acolo, când plecasem din Kimberley. Am 
examinat obiectul cu grijă. Se dovedi a fi încărcat. 


Ţinândul în mână am avut un sentiment reconfortant, într- 
o casă ca asta, era un lucru folositor. Însă îmbrăcămintea 
modernă este foarte nepotrivită pentru a purta arme de foc. 
În cele din urmă, l-am băgat, cu infinită atenţie, în vârful 
ciorapului. Făcea o umflătură teribilă şi mă aşteptam, din 
clipă în clipă, să se descarce şi să mă împuşte în picior, dar 
se părea că ăsta era, cu adevărat, singurul loc unde-l 
puteam ţine ascuns. 

Până târziu, după-amiază, sir Eustace n-a avut nevoie de 
prezenţa mea. Mi s-au servit în apartament ceaiul de la ora 
unsprezece şi un prânz substanţial, după care m-am simţit 
fortificată pentru următoarele evenimente. 

Sir Eustace era singur. Se plimba de colo-colo prin cameră 
şi avea o licărire în ochi şi un neastâmpăr în purtări care nu 
mi-au scăpat. Ceva anume îi dădea o stare de exaltare. Se 
observa o subtilă schimbare în atitudinea lui faţă de mine. 

— Am veşti pentru dumneata. Tânărul dumitale e pe drum. 
Va fi aici în câteva minute. Nu te ambala... Mai am ceva să-ţi 
spun. În dimineaţa asta, ai încercat să mă înşeli. Te-am 
avertizat că era mai înţelept să-mi spui adevărul şi, până la 
un anumit punct, te-ai conformat. Apoi ai luat-o pe mirişte. 
Ai căutat să mă faci să cred că diamantele sunt în posesia 
lui Harry Rayburn. La ora aceea, am acceptat mărturisirea 
dumitale, pentru că îmi uşura sarcina... Sarcina de a te 
convinge să-l faci pe Harry Rayburn să vină aici. Dar, draga 
mea Anne, diamantele se află în posesia mea, chiar de când 
am plecat de la Cascadă... Deşi n-am descoperit-o decât 
ieri. 

— Ştiţi deci! Am icnit. 

— Poate te interesează să afli că Pagett a fost 
protagonistul. A insistat să mă plictisească, îndrugându-mi o 
poveste fără cap şi fără coadă despre o gură de ventilaţie şi 
un rolfilm. Nu mi-a trebuit mult ca să pun lucrurile cap la 
cap... Neîncrederea doamnei Blair în colonelul Race, 
agitația ei, rugămintea ca să-i duc eu suvenirurile ei. 
Excelentul Pagett, din exces de zel, îi despachetase cutiile. 


Înainte de a părăsi hotelul, am transferat, pur şi simplu, 
toate rolfilmele în buzunarul meu. Sunt în colţ, acolo. 
Recunosc că n-am avut încă timp să le examinez, însă am 
observat că unul diferă mult ca greutate de celălalte, sună 
într-un mod ciudat când îl scuturi, şi a fost lipit cu sicotină, 
ceea ce înseamnă că ne va trebui un cuţit ca să-l desfacem. 
Treaba pare clară, nu-i aşa? Şi acum, înţelegi, vă am 
frumuşel pe amândoi în mână... Ce păcat că nu ţi-a surâs 
ideea de a fi lady Pedler! 

— Nu, am răspuns. 

M-am uitat lung la el. 

Pe scări se auziră paşi, uşa se deschise şi în cameră intră 
Harry Rayburn, încadrat de doi bărbaţi. Sir Eustace îmi 
aruncă o privire triumfătoare. 

— Planul mi-a reuşit, spuse el uşurel. Acum, amatorii stau 
faţă în faţă cu profesioniştii. 

— Ce înseamnă toate astea? Strigă răguşit Harry. 

— Asta înseamnă că v-aţi prins în plasa mea... Spuse 
păianjenul musculiţei, rosti maliţios sir Eustace. Dragul meu 
Rayburn, eşti fantastic de ghinionist. 

— Tu mi-ai spus că pot veni fără grijă, Anne? 

— Nu i-o reproşa ei, dragă colega. Biletul i l-am dictat eu, 
iar doamna n-a avut încotro. Era mai înţelept din partea ei 
să nu-l scrie, dar nu i-am spus-o la vremea respectivă. l-ai 
urmat instrucţiunile, te-ai dus la magazinul de antichităţi, 
unde ai fost condus, prin coridorul secret, în camera din 
spate... Şi iată-te în mâinile duşmanului! 

Harry se uită la mine. l-am înţeles privirea şi m-am tras 
mai aproape de sir Eustace. 

— Da, murmură acesta din urmă, hotărât, eşti ghinionist! 
Asta e... stai să văd, da, a treia întâlnire. 

— Ai dreptate, spuse Harry. Asta e a treia întâlnire. De 
două ori, m-ai învins... Dar n-ai auzit, niciodată, că a treia 
oară norocul se schimbă? Acum e rândul meu... Acoperă-l 
Anne! 


Eram gata. Într-o fracțiune de secundă am smuls pistolul 
din ciorap şi l-am aţintit în direcţia capului lui. Cei doi 
oameni care îl flancau pe Harry ţâşniră în faţă, dar glasul 
lui îi opri. 

— Încă un pas... Şi e mort! Dacă ăştia se apropie, Anne, 
trage, nu ezita! 

— N-am să ezit, am spus voioasă. Mi-e teamă că oricum am 
să trag. 

Cred că sir Eustace îmi împărtăşea temerile. Tremura ca 
piftia. 

— Rămâneţi pe loc, comandă el, şi oamenii se opriră 
ascultători. 

— Spune-le să părăsească încăperea, ordonă Harry. 

Sir Eustace dădu ordinul. Cei doi bărbaţi ieşiră şi Harry 
trase zăvorul în urma lor. 

— Acum putem sta de vorbă, rosti el întunecat şi, 
traversând camera, veni şi-mi luă revolverul din mână. 

Sir Eustace scoase un oftat de uşurare şi îşi şterse fruntea 
cu batista. 

— Sunt şocat din cale afară, spuse el. Cred că am făcut 
infarct. Mă bucur că pistolul e în mâini competente. Nu 
aveam încredere că domnişoara Anne ştia cum se ţine. Ei 
bine, tinere prieten, cum spuneai, acum putem vorbi. Sunt 
gata să admit că e unu la zero pentru dumneata. De unde 
dracu a apărut pistolul ăsta, nu ştiu. l-am cercetat cu 
atenţie bagajele fetei când a venit. Şi de unde l-ai scos? 
Acum un minut nu-l aveai. 

— Ba da, îl aveam, am răspuns. Era în ciorap. 

— Nu cunosc destule despre femei. Ar fi trebuit să le 
studiez mai mult, rosti cu tristeţe sir Eustace. Mă întreb 
dacă Pagett ar fi ştiut asta. 

Harry bătu cu pumnul în masă. 

— Nu face pe prostul! Dacă n-ar fi părul tău cărunt la 
mijloc, te-aş arunca pe fereastră. Ticălos blestemat! Păr 
cărunt sau nu, eu... 

Înaintă câţiva paşi şi sir Eustace sări iute în spatele mesei. 


— Tinerii sunt mereu atât de violenţi, spuse el cu reproş. 
Incapabili să-şi folosească creierul, se bazează doar pe 
muşchi. Hai să vorbim rezonabil. În momentul de faţă, 
dumneata eşti cel tare. Dar această stare a lucrurilor nu 
poate continua. Casa e plină de oamenii mei. Eşti încolţit 
fără speranţă. Ascendentul dumitale de moment a fost 
câştigat, doar printr-o întâmplare... 

— Zău? 

Ceva în glasul lui Harry, o notă batjocoritoare, îi atrase 
atenţia lui sir Eustace. Se uită lung la el. 

— Zău? Întrebă din nou Harry. Stai jos, sir Eustace şi 
ascultă ce am să-ţi spun. Ținând încă revolverul îndreptat 
asupra lui, continuă: De data asta, cărţile sunt împotriva ta. 
Pentru început, ascultă asta! 

„Asta” era o bubuitură puternică în uşa de jos. Se auzeau 
strigăte, înjurături, apoi focuri de armă. Sir Eustace păli. 

— Ce e asta? 

— Race... Şi oamenii lui. Nu ştiai, nu-i aşa, sir Eustace, că 
eu şi Anne aveam o înţelegere prin care urma să ne dăm 
seama dacă vreunul din mesajele trimise de unul dintre noi 
celuilalt era real sau fals? Telegramele trebuiau semnate 
„Andi”, scrisorile urmau să includă undeva cuvântul „şi”. 
Anne a ştiut că telegrama aceea era un truc. A venit aici cu 
bună ştiinţă, a intrat în mod deliberat în viespar, cu 
speranţa că o să te prindă în propriul tău bârlog. Înainte de 
a părăsi Kimberley, ne-a telegrafiat atât mie cât şi lui Race. 
Doamna Blair a fost permanent în legătură cu noi. Am 
primit scrisoarea dictată de tine şi era exact ceea ce 
aşteptam. Discutasem deja cu Race posibilitatea existenţei 
unui coridor secret în magazinul de antichităţi, şi el 
descoperise locul în care se ieşea din el. 

Se auzi un zgomot infernal, apoi o explozie puternică ce 
scutură încăperea. 

— Au început să bombardeze partea asta a oraşului. 
Trebuie să te scot de aici, Anne. 


Izbucni o lumină puternică. Clădirea de vizavi era în 
flăcări. Sir Eustace se ridicase şi umbla agitat prin cameră. 
Harry îl ţinea sub ameninţarea pistolului. 

— După cum vezi, sir Eustace, jocul a luat sfârşit. Tu însuţi 
ne-ai furnizat indiciile ascunzătorii tale. Oamenii lui Race 
urmăresc ieşirea din coridorul secret. În ciuda tuturor 
precauţilor tale, au reuşit cu succes să mă urmeze până 
aici. 

Sir Eustace se întoarse brusc. 

— Foarte deştept. Foarte credibil. Dar mai am încă un 
cuvânt de spus. Dacă eu am pierdut prinsoarea, la fel ai 
pierdut-o şi dumneata. N-ai să fii niciodată în stare să-mi 
pui în sarcină moartea Nadinei. Singura probă pe care o ai 
împotriva mea e că eram la Marlow în ziua aceea. Nimeni 
nu poate dovedi că o cunoşteam măcar, aşa că proba se 
întoarce împotriva dumitale. Eşti un hoţ, nu uita, un hoţ. 
Poate nu ştii un lucru. Diamantele sunt la mine. Şi uite... 

Cu o mişcare incredibil de ageră, se opri, ridică braţul, şi 
aruncă ceva. Se auzi un zăngănit de geam spart, în timp ce 
un obiect trecea prin fereastră şi dispărea în marea de 
flăcări de peste drum. 

— Uite-aşa s-a dus singura dumitale şansă de a-ţi dovedi 
nevinovăția în afacerea Kimberley. Şi acum să stăm de 
vorbă. Îţi propun un târg. M-ai încolţit. Race va găsi în casa 
asta tot ce caută. Singura şansă a mea e să dispar. Dacă 
rămân sunt pierdut, dar şi dumneata eşti pierdut, tinere! În 
camera de alături e un luminator. Un avans de câteva 
minute îmi va fi suficient. Am deja pregătite câteva mici 
aranjamente. Dumneata mă laşi să plec şi-mi dai un avans, 
iar eu îţi las o mărturisire semnată că eu am omorât-o pe 
Nadina. 

— Da, Harry, am strigat. Da, da, da! 

— Nu, Anne, de o mie de ori, nu! Nu ştii ce vorbeşti. 

— Ba da. Asta rezolvă totul. 

— N-aş putea să-l mai privesc niciodată în faţă pe Race. Mi 
s-a dus şansa, dar blestemat să fiu dacă las să scape vulpea 


asta bătrână. Nu insista, Anne. N-am s-o fac. 

Sir Eustace chicoti. Îşi acceptă înfrângerea fără cea mai 
mică emoție. 

— Măi, măi, rosti el. Se pare că ţi-ai găsit stăpânul, Anne. 
Însă pot să vă asigur că nu întotdeauna merită să ţii cont de 
corectitudine. 

Se auzi un zgomot de lemn despicat, apoi paşi urcând 
grăbiţi scara. Harry se dădu înapoi şi trase zăvorul. Primul 
care intră în cameră fu colonelul Race. La vederea noastră, 
faţa i se lumină. 

— Eşti bine, Anne. Mă temeam... Se întoarse către sir 
Eustace. De mult te urmăresc, Pedler... Şi, în sfârşit, te-am 
prins. 

— Parcă a înnebunit toată lumea, rosti candid sir Eustace. 
Tinerii ăştia doi mă amenințau cu revolverul şi mă acuzau 
de cele mai şocante treburi? Nu ştiu ce se întâmplă, ce 
înseamnă asta? 

— Nu? Asta înseamnă că l-am găsit pe „Colonel”. Asta 
înseamnă că pe 8 ianuarie nu erai la Cannes, ci la Marlow. 
Asta înseamnă că atunci când unealta ta, madame Nadina, 
s-a întors împotriva ta, ţi-ai făcut planul să o lichidezi... Şi, 
în sfârşit, putem să te acuzăm de uciderea ei. 

— Zău? Şi, mă rog, de la cine deţineţi această informaţie 
prețioasă? De la omul care, chiar în clipa de faţă, e căutat 
de poliţie? Mărturia lui va fi foarte valoroasă, ce să zic! 

— Avem altă mărturie. Mai există o persoană care ştia că 
Nadina urma să te întâlnească la Mill House. 

Sir Eustace păru surprins. Colonelul Race făcu un gest cu 
mâna. Arthur Minks, alias reverendul Edward Chichester, 
alias domnişoara Pettigrew, intră în cameră. Era palid şi 
nervos, dar vorbi cu destulă claritate. 

— Am văzut-o pe Nadina în Paris, cu o noapte înainte să 
plece în Anglia. În momentul acela mă dădeam drept conte 
rus. Mi-a vorbit despre planul ei. Am avertizat-o, ştiind cu 
ce fel de om avea de-a face, dar nu mi-a ascultat sfatul. Pe 
masă era o telegramă. Am citit-o. După aceea m-am gândit 


să încerc să-mi însuşesc eu diamantele. În Johannesburg, 
m-a acostat domnul Rayburn. M-a convins să trec de partea 
lui. 

Sir Eustace îl privi. Nu spuse nimic, dar Minks se împuţină 
vizibil. 

— Şobolanii părăsesc întotdeauna corabia ce se scufundă, 
rosti sir Eustace. Puţin îmi pasă de şobolani. Mai devreme 
sau mai târziu, voi stârpi dăunătorul. 

— Ar mai fi un lucru pe care aş vrea să vi-l spun, sir 
Eustace, am intervenit eu. Rolfilmul pe care l-aţi aruncat pe 
geam nu conţinea diamante, ci pietricele obişnuite. 
Diamantele sunt la loc sigur. De fapt, sunt în burta girafei. 
Suzanne i-a făcut o scobitură, a băgat înăuntru diamantele 
învelite în vată, ca să nu zornăie, apoi a astupat la loc 
scobitura. 

Sir Eustace mă privi un timp. Replica lui fu caracteristică: 

— Niciodată n-am putut să sufăr girafa aia chioară, spuse 
el. Cred că din instinct. 

Nu ne-am putut întoarce la Johannesburg în acea noapte. 
Luptele înaintau destul de repede şi am dedus că drumul ne 
era, într-o oarecare măsură, tăiat, căci rebelii puseseră 
stăpânire pe o nouă zonă a periferiei oraşului. 

Refugiul nostru era o fermă la vreo douăzeci de mile de 
Johannesburg. Cădeam de oboseală. Toate emoţiile şi 
neliniştea ultimelor două zile mă înmuiaseră ca pe-o 
zdreanţă. 

Îmi repetam întruna, fără să fiu în stare s-o cred, că 
problemele noastre se sfârşiseră cu adevărat. Eu şi Harry 
eram împreună şi nu aveam să ne mai despărţim vreodată. 
Totuşi, tot timpul eram conştientă că între noi exista o 
barieră... O reţinere din partea lui, pe care nu puteam să 
mi-o explic. 

Sir Eustace plecase în direcţia opusă, însoţit de o escortă 
puternică. La despărţire, ne făcusem semn cu mâna. 

În dimineaţa următoare, am ieşit foarte devreme pe stoep 
şi m-am uitat în direcţia Johannesburgului. Vedeam mari 


pălălăi licărind în lumina palidă a dimineţii şi auzeam 
zgomotul surd al împuşcăturilor. Revoluţia încă nu se 
terminase. 

Soţia fermierului veni după mine să mă cheme la micul 
dejun. Era blândă, avea un suflet matern şi deja mă 
ataşasem de ea. Mă informă că Harry ieşise şi încă nu se 
întorsese. Am simţit cum mă cuprinde o senzaţie de 
nelinişte. Ce însemna umbra aceea dintre noi, de care eram 
atât de conştientă? 

După micul dejun am ieşit iar în stoep, în mână cu o carte 
pe care n-o citeam. Eram atât de absorbită de propriile 
mele gânduri, că nu l-am văzut pe colonelul Race 
apropiindu-se călare şi descălecând. Abia când mi-a spus: 
„Bună dimineaţa, Anne”, i-am sesizat prezenţa. 

— Oh, am spus roşind, dumneavoastră eraţi! 

— Da. Pot lua loc? 

Şi-a tras un scaun lângă mine. Era pentru prima dată când 
ne aflam singuri, după întâmplarea aceea de la Matoppos. 
Ca întotdeauna, am simţit acel ciudat amestec de fascinaţie 
şi teamă pe care mi-l inspira. 

— Care sunt veştile? Am întrebat. 

— Smuts va fi mâine în Johannesburg. Îi mai dau acestei 
răzmeriţe doar trei zile, înainte de a fi înăbuşită complet. 
Între timp, luptele continuă. 

— Aş vrea să pot fi sigură că au murit cei ce meritau. 
Vreau să zic, cei care au provocat lupta... Nu toţi acei 
sărmani oameni care se întâmplă să trăiască în zonele în 
care se duce bătălia. 

Dădu din cap. 

— Ştiu ce vrei să spui, Anne. Asta e una din nedreptăţile 
războiului. Dar am altă veste pentru dumneata. 

— Da? 

— O dovadă de incompetenţă din partea mea. Pedler a 
reuşit să scape. 

— Ce? 


— Da. Nimeni nu ştie cum a reuşit să o facă. A fost încuiat 
în siguranţă peste noapte... Într-o cameră de la etaj, în una 
din fermele din împrejurimi, controlate de armată, dar, în 
dimineaţa asta, camera era goală şi pasărea îşi luase 
zborul. 

În secret, eram oarecum mulţumită. Niciodată până azi n- 
am fost în stare să mă eliberez de sentimentul acela tainic 
de simpatie, faţă de sir Eustace. Poate e de neînțeles, dar 
asta e! Îl admiram. Era cu adevărat un mare răufăcător... 
Dar unul plăcut. N-am întâlnit pe altcineva, nici pe 
jumătate, atât de amuzant. 

Bineînţeles că mi-am ascuns sentimentele. Colonelul Race 
s-ar fi simţit revoltat. El se considera vinovat de ce se 
întâmplase. Vroia ca sir Eustace să fie deferit justiţiei. Dacă 
te gândeai mai bine, evadarea lui nu era foarte 
surprinzătoare. Trebuie să fi avut agenţi şi spioni peste tot, 
în jurul Johannesburgului. Şi, orice ar fi crezut colonelul 
Race, mă îndoiam profund că aveau să-l mai prindă 
vreodată. Probabil îşi pusese foarte bine la punct 
retragerea. De fapt, ne-o şi spusese. 

Mi-am exprimat părerea de rău, deşi fără mare tragere de 
inimă, şi conversaţia lâncezi. Apoi colonelul Race întrebă 
subit de Harry. l-am spus că plecase în zori şi încă nu se 
întorsese. 

— Anne, înţelegi, nu-i aşa, că, în afara formalităţilor ce 
urmează, el este complet dezvinovâăţit? Mai există nişte 
proceduri tehnice de îndeplinit, desigur, dar vina lui sir 
Eustace e pe deplin dovedită. Nu mai există nimic care să 
vă despartă. 

Spusese asta fără să se uite la mine, pe un ton jos, cu un 
glas tremurător. 

— Înţeleg, am zis recunoscătoare. 

— Şi nu există nici un motiv pentru care să nu-şi reia 
imediat numele lui adevărat. 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Îi cunoşti adevăratul nume? 


— Sigur că îl cunosc. Harry Lucas. 
Nu-mi răspunse şi ceva anume în tăcerea lui mă izbi în 
mod ciudat. 


— Anne, îţi aminteşti că, în ziua aceea, când ne întorceam 
de la Matoppos, ţi-am spus că ştiam ce aveam de făcut? 

— Îmi amintesc bine-nţeles. 

— Cred că poate e mai cinstit să-ţi spun că am făcut-o. 
Bărbatul pe care îl iubeşti este acum complet reabilitat. 

— Asta aţi vrut să spuneţi atunci? 

— Da. 

Am plecat capul, ruşinată de bănuielile lipsite de temei pe 
care le avusesem faţă de acest om. Începu iar să vorbească, 
cu o voce îngândurată: 

— Când eram doar un puştan, am fost îndrăgostit 
nebuneşte de o fată care m-a înşelat. După aceea, nu m-am 
mai gândit decât la munca mea. Pentru mine, cariera 
însemna totul. Apoi te-am întâlnit pe dumneata, Anne... Şi 
totul de până atunci părea să nu mai aibă nici o valoare. 
Dar tinereţea atrage tinereţe... Mi-a rămas, totuşi, munca 
mea. 

Tăceam. Presupun că nu poţi iubi doi bărbaţi deodată... 
Dar exact asta simţeam. Bărbatul ăsta avea un magnetism 
puternic. M-am uitat brusc la el. 

— Cred că veţi ajunge foarte departe, am spus visătoare. 
Cred că aveţi o carieră strălucită în faţă. Veţi fi unul dintre 
marii oameni ai lumii. 

Simţeam că dădeam glas unei profeţii. 

— Totuşi, am să fiu singur. 

— Credeţi? 

— Sunt sigur. 

Îmi luă mâna şi rosti cu glas scăzut. 

— Aş fi preferat... Cealaltă alternativă. 

În momentul acela Harry dădu colţul casei. Colonelul Race 
se ridică. 

— Bună dimineaţa... Lucas, spuse. 

Dintr-un oarecare motiv, Harry roşi până la rădăcina 
părului. 

— Da, am spus veselă, a sosit timpul să fii cunoscut pe 
adevăratul tău nume. 


Dar Harry continuă să-l privească lung pe colonelul Race. 

— Aşadar, ştiţi, spuse el, într-un târziu. 

— Nu uit niciodată un chip. le-am văzut o dată când erai 
copil. 

— Ce-s toate astea? Am întrebat nedumerită, uitându-mă 
când la unul, când la celălalt. 

Între ei părea să se dea o bătălie. Race câştigă. Harry se 
întoarse într-o parte. 

— Cred că aveţi dreptate, domnule. Spuneţi-i adevăratul 
meu nume. 

— Anne, acesta nu este Harry Lucas. Harry Lucas a fost 
ucis în război. Acesta e John Harold Eardsley. 

Cu aceste ultime cuvinte, colonelul Race se întoarse şi ne 
părăsi. M-am uitat lung după el. Glasul lui Harry mă 
readuse la realitate. 

— Anne, iartă-mă, spune-mi că m-ai iertat. 

Îmi luă mâna în a sa şi, aproape mecanic, mi-am tras-o. 

— De ce m-ai minţit? 

— Nu ştiu cum aş putea să te fac să înţelegi. Îmi era frică 
de tot felul de lucruri... De puterea şi fascinația bogăției. 
Voiam să mă iubeşti pentru mine însumi... ca bărbat, fără 
zorzoane şi onoruri. 

— Vrei să spui că nu aveai încredere în mine? 

— la-o şi aşa, dacă vrei, dar nu e chiar adevărat. 
Devenisem acru, bănuitor... Căutând tot timpul motive 
ascunse... Şi era atât de minunat să fiu iubit aşa cum mă 
iubeai tu. 

— Înţeleg, am spus încetişor. Am depănat în minte 
povestea pe care mi-o spusese. Pentru prima dată, am 
observat neconcordanţe care îmi scăpaseră... Sursa de 
bani, capacitatea de a răscumpăra diamantele de la Nadina, 
felul în care vorbea despre cei doi tineri ca o terță 
persoană. lar când spunea „prietenul meu”, vrusese să 
spună nu Eardsley, ci Lucas. Lucas, tipul liniştit, fusese cel 
ce o iubise atât de profund pe Nadina. 

— Cum s-a întâmplat? Am întrebat. 


— Amândoi eram nesăbuiţi... Nerăbdători să înfruntăm 
moartea. Într-o noapte am schimbat între noi matricolele de 
identificare... ca să avem noroc! Lucas a fost omorât a doua 
zi... Făcut bucățele într-o explozie. 

M-am cutremurat. 

— Dar de ce nu mi-ai spus-o acum? Azi-dimineaţă? Nu te 
mai puteai îndoi de iubirea mea. 

— Anne, nu vroiam să stric totul. Vroiam să te duc înapoi 
pe insulă. La ce ajută banii? Nu poţi cumpăra fericirea cu 
ei. Am fi fost fericiţi pe insulă. Îţi spun că mi-e frică de 
cealaltă viaţă... Aproape m-a distrus odată. 

— Sir Eustace ştie cine eşti în realitate? 

— Oh, da. 

— Şi Carton? 

— Nu. Ne văzuse pe amândoi cu Nadina în Kemberley, 
într-o noapte, dar nu ştia care cine ce. A acceptat afirmaţia 
mea că eram Lucas, iar Nadina s-a lăsat păcălită de 
telegrama lui. Ei nu-i fusese niciodată frică de Lucas. Era 
un tip liniştit... Foarte profund. În schimb, eu, întotdeauna, 
am avut un temperament ca de drac. Ar fi murit de groază 
să fi ştiut că mă întorsesem dintre cei morţi. 

— Harry, dacă nu mi-ar fi spus-o colonelul Race, ce aveai 
de gând să faci? 

— N-aş fi spus nimic. Aş fi continuat să fiu Lucas. 

— Şi milioanele tatălui tău? 

— Pentru Race sunt binevenite. Oricum, el va şti să le 
folosească mai bine decât aş fi făcut-o eu vreodată. Anne, la 
ce te gândeşti? Eşti încruntată. 

— Mă gândesc că aproape aş fi dorit ca Race să nu-mi fi 
spus nimic. 

— Nu. A avut dreptate. Îţi datoram adevărul. 

Se opri, apoi spuse brusc: 

— Ştii, Anne, sunt gelos pe Race. Şi el te iubeşte... lar ele 
un om mai important decât sunt sau voi fi eu vreodată. 

M-am întors râzând spre el. 


— Harry, prostule. Pe tine te vreau... Şi asta-i tot ce 
contează. 

Ne-am întors la Capetown cât am putut de repede. 
Suzanne m-a întâmpinat şi amândouă am desfăcut girafa 
uriaşă. Când revoluţia fu complet înăbuşită, colonelul Race 
veni la Capetown şi, la sugestia lui, vila mare din 
Muizenberg, care aparținuse lui sir Lawrence Eardsley, fu 
redeschisă, şi ne-am mutat cu toţii în ea. 

Acolo ne-am făcut planurile. Eu urma să mă întorc în 
Anglia cu Suzanne şi să mă căsătoresc în casa ei din 
Londra. lar trusoul urma să fie cumpărat de la Paris! 
Suzanne era extrem de încântată să se ocupe de toate 
aceste detalii. Şi eu la fel. Şi totuşi, viitorul meu părea 
ciudat de ireal. lar uneori, fără să ştiu de ce, mă simţeam 
complet înţepenită... De parcă nu puteam respira. 

Era în noaptea dinaintea plecării. Nu puteam să dorm. Mă 
simţeam nefericită, fără să ştiu de ce. Nu puteam să sufăr 
ideea de a părăsi Africa. Când aveam să revin, ar fi fost 
acelaşi lucru? Ar mai fi fost vreodată acelaşi lucru? 

Atunci am tresărit la auzul unui răpăit autoritar în oblon. 
Am sărit. Harry era afară, în stoep. 

— Pune-ţi ceva pe tine, Anne, şi ieşi afară. Vreau să 
vorbesc cu tine. 

M-am înfăşurat, într-un halat şi am ieşit în aerul rece al 
nopţii... Neclintit şi parfumat, cu senzaţia lui de catifea. 
Harry mă conduse la o distanţă de casă, de la care nu ne 
putea auzi nimeni. Era palid şi hotărât, şi ochii îi luceau. 

— Anne, îţi aminteşti că mi-ai spus odată că femeilor le 
place să facă lucruri care nu le plac pentru cineva care le 
place? 

— Da, am spus, întrebându-mă unde vroia să ajungă. 

Mă cuprinse în braţe. 

— Anne, vino cu mine... Acum... În noaptea asta. Înapoi, în 
Rhodesia... Înapoi, pe insulă. Nu pot să suport toată 
aiureala asta. Nu pot să te mai aştept. 

M-am eliberat într-o clipă. 


— Şi cum rămâne cu rochiile mele franţuzeşti? M-am 
lamentat, prefăcută. 

Din acea zi, Harry nu ştie niciodată când vorbesc serios şi 
când doar îl tachinez. 

— La dracu cu rochiile tale franţuzeşti! Crezi că vreau să 
te iubesc în rochii? Mai degrabă, mă tentează al dracului să 
le rup de pe tine. N-am de gând să te las să pleci, auzi tu? 
Eşti femeia mea. Dacă te las să pleci, s-ar putea să te pierd. 
Niciodată nu sunt sigur de tine. Ai să vii cu mine acum, în 
noaptea asta, iar ceilalţi ducă-se dracului! 

Mă trase spre el şi mă sărută până când mi se tăie 
respiraţia. 

— Nu mai pot fără tine, Anne. Zău, nu mai pot. Urăsc toţi 
banii ăştia. Să-i ia Race. Vino! Să plecăm! 

— Şi periuţa mea de dinţi? Am întrebat candidă. 

— Îţi cumperi alta. Ştii că sunt un lunatic, dar, pentru 
numele lui Dumnezeu, vino! 

O porni cu paşi furioşi. Îl urmam tot atât de supusă 
precum femeia Barotsi pe care o văzusem la Cascadă. 
Numai că n-aveam tigaie pe cap. Mergea atât de repede că 
abia puteam să ţiu pasul cu el. 

— Harry, am spus în cele din urmă, cu glas moale, ai de 
gând să ajungem pe jos, tot aşa până în Rhodesia? 

Se întoarse brusc, şi, cu un hohot de râs puternic, mă luă 
în braţe. 

— Sunt nebun, iubito, ştiu. Dar te iubesc atât de mult! 

— Suntem doi lunatici. Şi, oh, Harry, nu m-ai întrebat, dar 
eu nu fac deloc un sacrificiu! Eu vreau să vin! 

Toate acestea s-au întâmplat acum doi ani. Locuim încă pe 
insulă. În faţă, pe masa din lemn neşlefuit, am scrisoarea de 
la Suzanne. 

„Dragi copii ai pădurii... Dragi lunatici îndrăgostiţi. 

Nu sunt surprinsă... deloc. Tot timpul vorbeam de Paris şi 
de rochii, dar simţeam că toate astea erau un picuţ ireale... 
Că o să vă luaţi lumea în cap, într-o zi, ca să vă căsătoriţi, la 
lumina flăcărilor, după străvechea datină țigănească. Dar 


sunteţi o pereche de lunatici! Ideea de a renunţa la o 
imensă avere e absurdă. Colonelul Race vrea să discute 
problema, dar l-am convins să lase timpul să decidă. O 
poate administra pentru Harry... Şi nimeni n-ar face-o mai 
bine. Pentru că, la urma urmei, lunile de miere nu ţin o 
veşnicie. (Nu eşti aici, Anne, aşa că pot s-o spun în voie, fără 
să te repezi la mine ca o pisică sălbatică). Dragostea în 
pustietate va dura un timp destul de lung, dar, într-o zi, vei 
începe subit să visezi la case în Park Lane, la blănuri 
luxoase, la rochii de la Paris, la cele mai lungi automobile şi 
ultimele modele de cărucioare pentru copii, la servitoare 
franţuzoaice şi la doici nordice! Oh, ba da, vei visa! 

Dar vedeţi-vă de luna voastră de miere, dragi lunatici, şi să 
dea Domnul să fie lungă. Şi gândiţi-vă, câteodată, şi la mine, 
care iau binişor în greutate, în plin huzur! 

A voastră prietenă iubitoare, Suzanne Blair. 

P S. Vă trimit un set de tigăi ca dar de nuntă şi un enorm 
terrine de pâte de foie gras ca să vă amintească de mine”. 

Există şi o altă scrisoare pe care o recitesc uneori. A venit 
la mult timp după cealaltă şi era însoţită de un pachet, 
părea să fi fost trimisă de undeva din Bolivia. 

„Draga mea Anne Beddingfeld, Nu pot rezista să nu-ţi 
scriu, nu atât din plăcerea pe care mi-o dă scrisul, cât din 
uriaşa plăcere de a şti că asta îţi va oferi veşti despre mine. 
Prietenul nostru Race nu a fost chiar atât de deştept pe cât 
se considera, nu-i aşa? 

Cred că am să te numesc executorul meu literar. Îţi trimit 
jurnalul meu. Nu conţine nimic care l-ar putea interesa pe 
Race şi turma sa, dar îmi închipui că pe dumneata te-ar 
putea amuza unele pasaje. Foloseşte-l după pofta inimii. Îţi 
sugerez un articol pentru „Daily Budget”: „Criminalii pe 
care i-am cunoscut”. Singura pretenţie pe care o am este ca 
eu să fiu figura centrală. 

La ora asta nu mă îndoiesc că nu mai eşti Anne 
Beddingfeld, ci lady Eardsley, domnind în Park Lane. Aş 
vrea să-ţi spun doar că nu-ţi port deloc pică. Bineînţeles că 


e greu să trebuiască să o iau de la început la vârsta mea, 
dar, entre nous, aveam o mică rezervă, pusă bine de-o parte 
pentru o asemenea eventualitate. S-a dovedit a-mi fi foarte 
folositoare şi o ducem minunat împreună. Apropo, dacă dai 
vreodată de acel ciudat prieten al vostru, Arthur Minks, 
spune-i doar că nu l-am uitat, vrei? Asta o să-l facă să stea 
ca pe ghimpi. 

În mare, cred că am dat dovadă de cel mai înalt spirit 
creştinesc, iertând. Chiar şi pe Pagett. Mi-a fost dat să aud 
că el, sau mai precis doamna Pagett, a adus pe lume, mai 
zilele trecute, un al şaselea suflet. În curând, Anglia va fi, în 
totalitate poluată, cu pui de Pagett. I-am trimis copilului o 
cană de argint, iar pe o carte poştală mi-am făcut cunoscută 
dorinţa de a-i fi naş. Parcă îl şi văd pe Pagett prezentându- 
se, atât cu cana cât şi cu cartea poştală, direct la Scotland 
Yard, fără să zâmbească! 

Te binecuvântez, ochi limpezi. Într-o zi vei înţelege ce 
greşeală ai făcut nemăritându-te cu mine. 

Al dumitale pentru totdeauna, Eustace Pedler” 

Harry a fost furios. Ăsta este singurul lucru pe care îl 
vedem fiecare altfel. Pentru el, sir Eustace era omul care a 
încercat să mă omoare şi pe care îl considera răspunzător 
de moartea prietenului său. Atentatele lui sir Eustace la 
viaţa mea m-au nedumerit întotdeauna. N-au fost ca în 
filme, ca să spun aşa. Căci sunt sigură că a nutrit o 
afecţiune caldă şi sinceră faţă de mine. 

Atunci de ce încercase, de două ori, să-mi ia viaţa? Harry 
spune: „pentru că e un ticălos afurisit” şi cu asta problema 
e rezolvată. Suzanne a fost mai analistă. Discutasem 
împreună despre asta şi ea o pusese pe seama unui 
„complex de teamă”. Suzanne se dă în vânt după 
psihanaliză. După ea, întreaga viaţă a lui sir Eustace fusese 
axată pe dorinţa de a trăi tihnit şi confortabil. El avea un 
sentiment acut al auto-conservării. lar omorârea Nadinei 
activase anumite inhibiţii. Acţiunile lui nu reprezentau ceea 
ce simţea el pentru mine, ci erau rezultatul fricii pentru 


propria lui siguranţă. Cred că Suzanne are dreptate. Cât 
despre Nadina, ea era femeia care merita să moară. 
Bărbaţii fac tot felul de lucruri interpretabile din dorinţa de 
a se îmbogăţi, însă femeile n-ar trebui să se pretindă 
îndrăgostite, când nu sunt, ci urmăresc scopuri ascunse. 

Pe sir Eustace îl pot ierta destul de uşor, dar pe Nadina n- 
am s-o iert niciodată. Niciodată, niciodată, niciodată! 

Ieri despachetam nişte conserve, care erau învelite în 
pagini vechi din „Daily Budget”, şi, brusc, ochii mi-au căzut 
pe cuvintele „Bărbatul în costum maro”. Ce mult pare să fi 
trecut de atunci! Bineînţeles că rupsesem de mult legătura 
cu „Daily Budget”... Mai degrabă o rupsesem eu cu el, 
decât el cu mine. Romantica mea nuntă cunoscuse o largă 
publicitate. 

Fiul meu stă întins la soare, dând din picioruşe. Ele un 
„Bărbat în costum maro”, dacă vreţi. Se uzează foarte 
puţin, ceea ce îl face cel mai bun costum pentru Africa, şi e 
tot atât de maro ca un urs. Mereu scormoneşte în pământ. 
Cred că a moştenit-o de la tata. Va avea aceeaşi manie 
pentru straturile pleistocenului. 

La naşterea lui, Suzanne mi-a trimis o telegramă. 

„Felicitări şi dragoste ultimului sosit pe insula lunaticilor. 
Are capul dolicocefal sau brahicefal?” 

Nu i-am rămas datoare lui Suzanne. l-am trimis răspunsul 
printr-un singur cuvânt, economic şi la obiect: „Platicefal!” 


SFÂRŞIT 


1 brachycephalic (în engleză). 

2 Rand = monedă a Africii de Sud 

3 Protectoratul Bechuanaland (BP) a fost un protectorat 
stabilit pe 31 martie 1885, de către Marea Britanie în sudul 
Africii. 


4 în engleză - „and”