Karl May — Satan Si Iscariotul — V2 Omul Cu 12 Degete

Karl May 


Karl May 


Satan şi Iscariotul 
Vol. 2 - Omul Cu 12 Degete 


CUPRINS: 


Capitolul 1 - Cetatea de piatră 1 
Capitolul II - În adâncul pământului 20 
Capitolul III - Satan în lanţuri 39 
Capitolul IV - Răzbunarea uriaşului 64 
Capitolul V - Scalpul yumaşului 80 
Capitolul VI - Un parvenit 113 
Capitolul VII - Cuşca de aur 129 
Capitolul VIII - Winnetou la Dresda 142 
Capitolul IX - „Stăpânul gloatei înarmate” 164 
Capitolul X - Îngropată de vie 196 
Capitolul XI - Şeicul uled-ayunilor 216 
Capitolul XII - luda Iscariotul 231 
Capitolul XIII - Răscumpărarea 250 
Capitolul XIV - Omul cu 12 degete la picioare 270 
Capitolul XV - În Wadi Budawas 288 
Capitolul XVI - O vânătoare eşuată 312 


Capitolul I - Cetatea de piatră. 

Nu mai era mult până să apună soarele, când zărirăm în 
depărtare o stâncă singuratică; pe măsură ce ne apropiam, 
stânca se înălța şi mai mult. 

— Asta e Almaden! Zisei eu. De-acum trebuie să fim cu 
mare băgare de seamă. 

— Nu vrea Old Shatterhand să descalece? Îşi dădu cu 
părerea tânărul mimbrenj. 


Avea dreptate. Un om călare se vede mai de departe decât 
unul pe jos. Deşi asta era şi intenţia mea, totuşi mă bucurai 
că băiatul chibzuieşte la fel. Ne oprirăm la marginea văii, 
odinioară lac, în mijlocul căreia se ridica stânca, Almaden 
de acum. 

Era întocmai aşa cum ne-o descrisese Măsluitorul. 

Ca să ajungem până la platou ar fi trebuit să ne urcăm pe 
una din cele două poteci; ne temeam însă să nu fim văzuţi. 
Era neapărată nevoie să trimitem mai întâi pe cineva să 
cerceteze unde se află indienii. Mă însărcinai eu cu aceasta, 
lăsându-l pe mimbrenj să stea de pază la cai; pe ceilalţi cu 
care venisem îi ascunsesem în pădurice. 

Mă strecurai binişor până la piciorul stâncii, când zării la 
stânga mea, undeva mai departe, trâmbe subţiri de fum 
ridicându-se în văzduh. Erau focurile din lagărele 
yumaşilor. Mă lăsai pe brânci şi începui să mă târăsc cu 
mare băgare de seamă într-acolo. 

Întins pe burtă, mă apropiai atât încât puteam zări chiar şi 
chipurile desenate pe pânzele corturilor. Indienii au 
obiceiul să-şi zugrăvească pe cort o întâmplare oarecare 
din viaţa lor sau o figură simbolică, proprie lor. Pe unul din 
corturi era zugrăvit un şarpe mare roşu, pe altul un cal, pe 
al treilea un lup. Înaintea celui cu şarpele roşu stăteau 
înfipte în pământ două sulițe ce păreau să fie ale căpeteniei 
lor. 

Văzusem ce voiam şi tocmai mă gândeam să mă întorc la 
locul unde-l lăsasem pe băiat, când mă oprii încremenit în 
loc. Din cort ieşeau trei persoane: Judita, Melton şi un 
indian, probabil proprietarul cortului. Schimbară încă vreo 
câteva cuvinte între ei, pe urmă indianul se întoarse în cort, 
pe când frumoasa Judita cu mormonul se îndreptară spre 
ruină. Fata se agăţase de braţul mormonului, un semn de 
intimitate pe care, dacă l-ar fi văzut atletul, ar fi făcut să i se 
urce sângele la cap. Fără să fiu zărit de ei, mă întorsei 
târându-mă pe burtă la locul unde-l lăsasem pe mimbrenj. 


În vreme ce eu examinam locul, îl văzui pe tânărul 
mimbrenj aplecându-se şi scormonind pământul la 
picioarele lui. 

— Ce-ai găsit, îl întrebai eu curios. 

— Să se uite şi Old Shatterhand. E o gaură astupată de 
mână de om. 

— O fi săpat-o apa ce se scurge de pe pereţi, răspunsei eu. 

— Atunci ar fi fost rotundă, eu văd însă că are patru 
colţuri. 

— la să vedem. 

Mă aplecai şi găsii într-adevăr o gaură pătrată. 

— Să căutăm, poate mai sunt şi altele, îl îndemnai eu pe 
băiat. 

Găsirăm într-adevăr încă trei asemănătoare. 

— Ştie fratele meu ce rost au găurile astea? Îl întrebai eu. 

— Pe cât ştiu eu, se face o gaură în pământ ca să vâri ceva 
înăuntru, dar aici nu înţeleg ce-ar fi putut să vâre cineva, 
răspunse el privindu-mă nedumerit. 

— Un piron sau un cârlig ca să susţină o greutate. Aici 
poate fi vorba de fixarea unui podeţ peste prăpastie. În 
cazul acesta ar trebui să fie şi dincolo alte patru găuri la fel. 

— Dar unde e podeţul? 

— L-au luat sau l-au aruncat în adânc, dinadins, astupând 
găurile ca să nu-i vină cuiva în gând să treacă peste 
prăpastie. 

— Păcat. Am fi putut vedea ce e şi dincolo. 

— O să vedem noi şi aşa, fiindcă o să descoperim gura 
peşterii şi pe partea cealaltă. 

— Când, astă-seară? 

— Nu, mâine. Intrarea a fost astupată şi nu o putem găsi 
pe întuneric, iar dacă am încerca să cercetăm terenul cu 
făclia am fi imediat observați. Acum să mâncăm ceva, iar pe 
urmă voi tatona eu locul. 

— Îmi îngăduie Old Shatterhand să merg şi eu cu el? 

— Nu se poate, tu trebuie să vezi de cai. 


Intenţia mea era să mă duc pe platou, dar mă temeam să 
nu întâlnesc vreun indian care, văzându-mă, să dea de veste 
celorlalţi. Furişându-mă în vârful picioarelor, ajunsei la 
partea de miazănoapte a stâncii şi mă aşezai pe un bolovan. 
După vreun ceas de aşteptare, auzii paşi apropiindu-se. 
Vrusei să mă scol de la locul meu ca să mă târăsc mai 
departe, dar n-am avut când. După cum am putut vedea la 
lumina stelelor, omul ce se apropia era un indian. Când fu la 
vreo câţiva paşi de mine se opri şi se aşeză şi el pe un 
bolovan. Proastă afacere! La cea mai mică mişcare m-ar fi 
putut simţi. N-aveam altceva de făcut decât s-aştept să 
plece. Abia puteam să-mi ţin răsuflarea ca să nu mă 
descopere. 

— Oh! Îl auzii eu exclamând după un timp. 

Se ridică de pe bolovan şi ieşi în calea cuiva. Era frumoasa 
Judita. Se aşezară amândoi pe bolovan şi fusei martor la o 
discuţie cât se poate de interesantă. Indianul era - după 
cum îşi spunea singur - Şarpele-viclean, şeful celor trei sute 
de yumaşi trimişi aici de căpetenia lor, Gură-mare. Indianul 
vorbea într-o limbă ciudată, un amestec de spaniolă, 
engleză şi indiană. Fata nu pricepea nici a suta parte din ce 
spunea el, dar dragostea n-avea nevoie de cuvinte. 

— Şarpele-viclean credea că Floarea-albă n-o să mai vină 
în astă-seară, începu indianul. De ce l-a lăsat s-aştepte atât? 
Frumoasa Judita nu pricepu de la început, aşa că yumaşul 

repetă cu alte cuvinte întrebarea. 

— M-a reţinut Melton, răspunse ea mai mult prin semne, 
căci de astă dată n-o mai înţelegea el. 

— Acum ce face. 

— Doarme. 

— Crede el că şi Floarea-albă doarme? 

— Da. 

— Atunci e un prost care merită să fie înşelat, pentru că şi 
el vrea să înşele pe alţii. Floarea-albă să nu se încreadă în 
vorbele lui; n-o să se ţină de făgăduială. 

— Ştii tu ce mi-a făgăduit? 


— Îmi închipui. Bogăţii, nu-i aşa? 

— Da. Zice că o să câştige cu mina asta peste un milion; pe 
urmă o să mă ia de nevastă, o să-mi cumpere diamante şi 
perle, un castel în Sonora şi un palat în San-Francisco. 

— N-o să ai nici diamante, nici perle, nici castel în Sonora, 
nici palat în San-Francisco. 

— Cum aşa? 

— Asta e secretul yumaşilor. Şi chiar dacă s-ar întâmpla 
cum crede el, n-o să vadă în viaţa lui banii şi nici tu ce ţi-a 
făgăduit. Eşti singura floare în pustietatea asta, de aceea 
umblă după tine. Când are să vadă alte femei o să te lepede 
ca pe o zdreanţă. 

— Atunci o să mă răzbun la rândul meu şi o să spun tot ce 
ştiu. 

N-ai să poţi. Când o floare s-a veştejit şi vrea să devină 
primejdioasă o calci în picioare în loc s-o arunci. Crede-mă 
pe mine, niciuna din făgăduielile lui n-au să se împlinească. 

— Zici aşa fiindcă mă vrei şi tu. Dovedegşte ce spui. 

— Şarpele-vielean o să-ţi dovedească. De ce l-ai lăsat pe 
tatăl tău să coboare în mină cu ceilalţi? 

— Fiindcă e pus supraveghetor şi o să câştige multe 
parale. 

— Nu-i adevărat. E legat ca şi ei şi sapă la pământ. Ştiu că 
i s-a făgăduit că va fi scos din când în când la aer ca să te 
vadă, dar Melton n-o să se ţină de făgăduială. 

— O să-l silesc. 

— Te înşeli. O mie de femei frumoase nu au influenţă 
asupra unui om ca el. Cere-i să-l aducă pe tatăl tău sus, ca 
să-l vezi. Fii sigură că n-o să vrea. 

— Atunci mă duc să-l denunţ. 

— Încearcă! Zise indianul hohotind. O să te închidă şi pe 
tine. Frumuseţea ta o să se ofilească repede şi otrăvurile 
mercurului or să-ţi mănânce frumuseţea trupului. Albul e 
un şarlatan, pe când inima mea e sinceră şi gândurile mele 
cinstite. Ce-ţi promite el în vorbe eu îţi ofer în realitate. 


Numai să vreau, şi-aş putea fi bogat, foarte bogat, mult mai 
bogat decât Melton. 

— Indian şi bogat! Râse ea. 

— Pentru ce te îndoieşti? Adevăraţii stăpâni ai pământului 
acesta suntem noi, albii ni l-au luat cu de-a sila. Pentru viaţa 
pe care o ducem nu trebuie nici aur, nici argint. Ştim însă 
unde e ascuns în munţi, dar nu le spunem albilor, măcar că 
n-avem ce face cu el. Dacă Floarea-albă vrea să vină în 
cortul meu şi să fie femeia mea, o să-i dau tot ce i-a făgăduit 
Melton fără să aibă de gând să-i dea. 

— Adevărat? Bani mulţi, giuvaieruri, castel, palat, rochii 
frumoase şi multe slugi? 

— Tot, tot ce vrei. Te iubesc cum n-am iubit încă o fată de-a 
noastră. Aş putea să te am şi împotriva voinţei tale, căci noi 
răpim femeile pe care le dorim, neputându-le avea 
altminteri. Dar vreau să fii a mea cu bunăvoia ta. De aceea 
aştept până ce-mi vei spune tu singură că-mi dăruieşti 
inima ta. Poţi să mi-o spui chiar acum? 

Indianul se ridică în picioare, încrucişă mâinile pe piept şi 
o privi cercetător. Ea nu răspunse. Uşuratică din fire, 
cochetase ca să se distreze cu frumosul şef indian fără să se 
gândească la urmările pe care le putea avea purtarea ei 
nesocotită. Şi-acum, indianul o vroia de soţie. Să fie 
adevărat că Melton o minţea şi că indianul ar putea fi atât 
de bogat, numai să fi vrut? Stătea drept în faţa ei şi privirile 
lui păreau că-i citesc gândurile. 

— Ştiu ce gândeşte Floarea-albă, zise el în cele din urmă. 
Ei îi plac bogăţiile, petrecerile, viaţa în oraşele albilor. 
Indianul n-are altceva decât cortul lui, calul şi armele. 
Trăieşte în pădure, în savană şi nu înţelege plăcerile albilor. 
Cum ar putea Floarea-albă să devină soţia unui indian? Nu-i 
aşa că acestea-ţi sunt gândurile? 

— Da, răspunse ea. 

— Dar cu voia ta, lucrurile se schimbă. Zii, „da” şi voi 
îndeplini toate dorinţele tale. Mâna mea nu o va atinge pe-a 


ta până ce nu-ţi voi aduce atâţia bani cât îţi trebuie ca să ai 
tot ce-ţi pofteşte inima. 

— Ai putea tu să-mi oferi tot ce vreau eu? Strigă ea. 

— Da. 

— Şi e adevărat că Melton mă minte? 

— Pune-l la-ncercare. Spune-i că vrei să-l vezi pe tatăl tău, 
fără să-i pomeneşti de ce-am vorbit noi acum. 

— Bine. Dacă nu se va ţine de cuvânt, îl părăsesc imediat şi 
vin la tine. 

— N-o să te lase; te va sili să rămâi cu el. 

— Atunci ce trebuie să fac? 

— S-aştepţi până ce te voi cere eu de la el. Albul e în 
mâinile noastre. Dacă îndrăzneşte să se atingă de tine fără 
voia ta, îl ucid. Vino în fiecare seară aici până ce voi lua o 
hotărâre. Dacă nu vii, înţeleg că ţi s-a întâmplat ceva şi mă 
duc îndată la elsă te cer. 

— O să te ţii de cuvânt? 

— Şarpele-viclean ştie să păcălească pe oricine, pe tine 
însă nu te va înşela niciodată, fiindcă îi eşti dragă. Te poţi 
bizui pe mine fără nici o grijă. Howgh! 

După ce zise acest cuvânt, care înseamnă un fel de 
jurământ la indieni, tânărul plecă fără să-i întindă mâna. Ea 
însă îl lăsă să facă trei paşi, se repezi apoi după el, îl 
cuprinse cu braţele de gât, îl sărută, apoi se întoarse şi se 
aşeză din nou pe bolovan. Să fi fost o manifestare bruscă a 
sentimentelor ei, sau un fel de arvună drept mulţumire 
pentru bogăţiile făgăduite? Poate că niţel din toate acestea. 
Indianul se opri uluit în loc, veni îndărăt şi-i zise cu adâncă 
seriozitate în glas: 

— Floarea-albă mi-a dat de bună voie ceea ce eu nu 
îndrăzneam încă să-i cer. Să-şi dea bine seama că nu-i mai e 
îngăduit să desmierde, de-aici încolo, pe nici un alt bărbat. 
Cum se va face ziuă să-l pună pe Melton la probă ca să se 
încredinţeze că albul nu-şi va ţine cuvântul. Mâine seară voi 
fi iar aici şi vai de el dacă va fi îndrăznit să-ţi facă vreun rău. 
Drept mulţumire pentru sărutarea ta îţi voi da o veste pe 


care n-ai fi putut-o afla altminteri. Unul din albii aduşi de 
noi aici a fugit; era un bărbat voinic, mai voinic decât toţi 
ceilalţi, pe care Floarea-albă îl cunoştea foarte bine. 

— De unde ştii? 

— După privirile lui care te urmăreau pretutindeni. Ţi-era 
drag? 

— Nu. A venit după mine fără să-l chem. 

— Atunci n-o să-ţi pară râu când ţi-oi spune că a murit? 

— A murit? De unde ştii tu? 

— Cei doi Welleri l-au urmărit şi l-au ucis. Corbii îi vor fi 
sfâşiat trupul până acum. 

Judita rămase un timp pe gânduri, pe urmă rosti cu 
nepăsare: 

— Foarte bine că s-a întâmplat aşa. Am scăpat în sfârşit de 
el! 

— Da, omul acesta n-o să se mai întoarcă, eu însă voi 
reveni mâine seară aici. Howgh! 

Plecă. Ea rămase îngândurată, fără să facă vreo mişcare, 
apoi începu să fredoneze încet o melodie cunoscută, 
îndreptându-se cu pas uşor spre urcuş. 

Mi-ar fi fost lesne s-o urmăresc şi să aflu ascunzătoarea lui 
Melton. Nu vroiam însă, fiindcă eram sigur că indianul se- 
aţinea pe-aproape ca să o ştie în siguranţă. 

Eram cât se poate de mulţumit de cele aflate. Mi se 
deschidea o perspectivă nouă. Se putea întâmpla ca să-i 
biruim pe yumaşi fără ajutorul mimbrenjilor şi fără luptă, pe 
calea cea mai paşnică posibil. 

Ce femeie era şi Judita asta? Cât de cinică fusese la aflarea 
veştii privind moartea atletului! Mă mai împăcăm însă cu 
nepăsarea ei auzind că îl credea pe tatăl său într-o situaţie 
mai bună decât era în realitate. 

Atitudinea Şarpelui-viclean îmi insuflase oarecare respect 
faţă de acest frumos indian. Era un om de caracter şi mă 
gândeam că am putea încerca unele tratative cu el. O iubea 
pe frumoasa Judita, care devenise deodată pentru mine o 
persoană de mare importanţă, un fel de obiect de pus la 


mezat, ca să zic aşa. Mă gândeam să o fur, ca să am prin ea 
o autoritate certă asupra tânărului indian şi asupra 
yumaşilor de sub conducerea lui. Aş fi putut s-o fac chiar 
acum, dar, repet, mă temeam că Şarpele-viclean ar fi putut 
fi pe-aproape, putând să-mi strice toate planurile. 

Mă întorsei deci în peşteră şi-l găsii pe băiat aşteptându- 
mă. Până la ziuă dormirăm zdravăn, ca să fim odihniţi a 
doua zi, când aveam multe de făcut. 

Dimineaţa pornirăm să cercetăm tunelul pe partea 
cealaltă. Astuparăm gura peşterii ca să nu-i vină poftă 
vreunuia din indieni să facă vreo recunoaştere prin partea 
locului, pe urmă urcarăm stânca. Puteam vedea de-aici tot 
lagărul yumaşilor. Părea adormit. Încet, târându-ne pe 
burtă, ajunserăm la locul descris de atlet şi pe care-l 
însemnase astupându-l cu bolovani. Dădurăm bolovanii la o 
parte şi găsirăm un tunel prin care putea trece un om. 
Părea să fie cioplit în stâncă de mână omenească şi cobora 
în pantă uşoară. După ce făcurăm câţiva paşi, văzurăm la 
lumina făcliei prăpastia. Erau şi aci patru găuri săpate în 
pământ. Aşadar existase, într-adevăr, un podeţ de trecere 
de partea cealaltă a peşterii. 

Pornirăm în lungul gangului înalt cât un stat de om. Se 
cunoştea foarte bine că tunelul era făcut de albi şi nu de 
indieni, căci pe-alocuri stânca fusese spartă de vreun 
explozibil oarecare. Pătrunserăm adânc înăuntru fără să 
întâmpinăm vreo piedică. Aerul era destul de respirabil, 
ceea ce mi s-a părut mai mult decât curios. Flacăra nu se 
ridica drept în sus şi pâlpâia, semn că pe undeva se făcea 
curent. Nu cumva gangul era în legătură cu ruina care avea 
deschizătura sus pe platou? 

Făcuserăm vreo trei sute de paşi, când mimbrenjul îmi 
atrase atenţia asupra unei lespezi zidită în stâncă. 

— O inscripţie! Zise el. 

Luminai locul şi citii următoarele: Alonso Vargas of. en 
min. y comp. A. D. MDCXI. Întregii în gând prescurtarea: 
Alonso Vargas, oficial en minas y companeros, Anno Domini 


MDCXI, adică: „Alonso Vargas, explorator de mine şi 
tovarăşii săi, în anul Domnului o mie şase sute unsprezece”. 
Trecuseră deci mai bine de două sute cincizeci de ani de 
când vestitul mineralog spaniol descoperise această mină. 
Îmi însemnai în carnet inscripţia şi pornirăm mai departe, 
tot mai departe, până ce am ajuns la capătul gangului, care 
se sfârşea cu un zid de piatră. Totuşi flacăra pâlpâia tot într- 
acolo, deşi nu se vedea nici o deschizătură. Examinând însă 
zidul, văzui că în locul unde se împreunau pietrele 
rămâneau un fel de găuri, pe care nu le puteai băga de 
seamă decât după flacăra care se îndrepta spre ele. Văzui şi 
aci săpate cu o unealtă ascuţită literele E. L. 1821. Literele 
erau, probabil, inițialele unui nume, iar cifrele data când 
gangul fusese astupat cu zidul din faţa mea, lăsându-se 
totuşi găurile pentru aerisirea minei în cazul când cineva ar 
fi vrut s-o exploateze mai târziu. 

Ascultarăm câtva timp cu auzul încordat. Nu se auzea nici 
o mişcare. Totuşi inima îmi bătea cu putere, căci eram 
convins că pe aici îi voi putea scăpa pe nenorociţii de 
emigranţi din mină. Trebuia deci să pătrundem prin zid. 
Dar cum? Să-l dărâmăm? Cu ce? În afară de cuţitele 
noastre n-aveam altceva asupra noastră şi ne-ar fi trebuit 
cel puţin o zi întreagă să scoatem o piatră din loc. Totuşi ne 
apucarăm de treabă şi ne oprirăm abia după ce arseră 
amândouă făcliile până la sfârşit. Frânţi de oboseală, ne-am 
întors în peşteră să dăm de mâncare cailor, să îmbucăm şi 
noi ceva, apoi, cu alte făclii şi câteva lumânări, ne-am 
apucat din nou de lucru. Am avut însă grijă să luăm şi 
puştile cu noi, ca să ne slujim de ele ca de nişte pârghii. 

În sfârşit - după ceasul meu era trecut de şapte după- 
amiază - am putut scoate prima piatră. Mă uitai prin locul 
rămas gol, dar nu văzui nimic. Întuneric beznă şi o linişte 
adâncă. 

A doua piatră am scos-o mai lesne, a treia tot aşa, şi, până 
la miezul nopţii, reuşirăm să facem o gaură cât să treacă un 
om pe brânci. 


Bineînţeles că după ce ne-am strecurat dincoace ne-am 
ferit s-aprindem lumina. Văzând însă că nu se simte nimic, 
am aprins o lumânare. 

Ne aflam acum într-un gang destul de larg şi înalt, susţinut 
de stâlpi formaţi din bolovani. Dinspre dreapta venea o 
adiere de vânt, dar noi ne-am îndreptat mai spre stânga, ca 
să ne dăm seama ce e în spatele nostru. N-am ajuns prea 
departe căci ne-am pomenit deodată în faţa unui morman 
năruit care oprea trecerea. Ne-am întors deci şi-am luat-o 
la dreapta. Aici am dat de o mulţime de unelte rezemate de 
perete. Ne aflam deci într-un loc umblat. Curentul de aer 
devenise şi mai răcoros. Din gang trecurăm într-un fel de 
încăpere pătrată, în mijlocul căreia se afla o ladă mare de 
lemn cu trei pereţi, legată cu frânghii groase şi atârnată de 
un lanţ. Deschizătura aceasta era deci ieşirea din mină şi 
mijlocul ei de aerisire, iar lada servea ca mijloc de 
comunicaţie. 

Două uşi din lemn gros, bine zăvorâte, îmi atraseră 
atenţia. Una se afla peste drum de gangul prin care 
venisem noi, cealaltă la dreapta noastră. 

Ne îndreptarăm mai întâi spre aceasta din urmă şi 
traserăm zăvorul. Mimbrenjul ţinea lumânarea. În clipa 
când deschisei uşa, o femeie se repezi la mine, îşi înfipse 
unghiile în gâtul meu şi scrâşni în limba germană: 

— Tâlhăriile! Banditule! Ai venit iar! Dă-mi drumul de-aici 
ori te sugrum pe loc! 

Cuvintele acestea erau mai mult decât jignitoare, dar nui 
le luai în nume de rău, ştiind prea bine că erau adresate 
altcuiva. O apucai pe femeie de mâini şi când mă uitai la 
faţa ei rămăsei încremenit. Era frumoasa Judita! 

— Domnişoară, îi zisei eu, mi se pare că te înşeli asupra 
persoanei mele. Fii convinsă că n-am venit aci să mor de 
mâna dumitale delicată. Ia uită-te bine la mine. 

— Dumneata... dumneata eşti... bâigui ea încremenită. 
Slavă '[ie, Doamne! Nu-i aşa că o să mă scoţi de-aici? 

— Bine, o să te scot, dar cine te-a încuiat aici? 


— Melton, monstrul ăla cu chip de om... 

— Cum asta? Nu se vâră nimeni de bunăvoie în fundul 
pământului. 

— M-a ademenit cu vorba. 

— "Ţi-a spus că te duce să-l vezi pe tatăl dumitale, nu-i aşa? 

— Da. Zicea că mergem să-l scoatem afară din mină. Ştii 
că e închis aici? 

— Da. Ştiu chiar mai mult decât îţi închipui dumneata; de 
pildă că Şarpele-viclean, tânăra căpetenie a yumaşilor, îi 
făgăduia aseară unei domnişoare să-i dea bijuterii, aur, 
castele şi palate, dacă vrea să-l ia de bărbat. 

În loc să roşească, cum ar fi făcut altă fată, ea mă întrebă 
cu deplină candoare: 

— Ai vorbit dumneata cu el? 

— Nu. 

— A fost pe la Melton? 

— Nu ştiu. Cu siguranţă că se va duce, dacă nu se va fi dus 
până acum. 

— Pe el îl aşteptam şi, când te-am recunoscut, mi-am 
închipuit că te-a trimis să mă scoţi de-aici. Mai întâi te-am 
luat drept Melton... banditul acela. 

— Parcă erai prietenă cu el. 

— Fiindcă îmi făgăduise marea cu sarea... 

— Bani, rochii, palate şi castele, ştiu. Şi dumneata l-ai 
crezut? Când ai văzut că i-a închis aici pe toţi ceilalţi nu ţi-ai 
dat seama cu cine ai de-a face? Ia spune, cum ţi-ai închipuit 
dumneata viaţa acestor nenorociţi de-acum înainte? 

— Destul de bună. Zicea că vor munci aici până ce vor 
extrage atâta mercur cât îi trebuia, ceea ce nu putea să 
dureze mult; pe urmă o să-i scoată din mină, o să dea 
fiecăruia atâţia bani cât să nu mai trebuie să muncească 
toată viaţa, iar el o să se aleagă cu multe milioane. 

— Şi dumneata ai crezut minciunile lui? 

— Da. 

— Hm! Trebuie să fii cam naivă... Stai să-ţi spun eu ce s-ar 
fi întâmplat. Din pricina aerului îmbâcsit cu mercur şi a 


hranei proaste, nenorociţii aceştia ar fi dat ortul popii după 
doi-trei ani. O crimă odioasă, premeditată de Melton, iar 
dumneata complicea lui. 

— Doi-trei ani? El zicea că doar câteva luni... 

— Nu se îmbogăţeşte cineva într-un timp atât de scurt. Şi 
aveai serios intenţia să te căsătoreşti cu el? 

— Pentru ce nu? 

— Dar fostul dumitale logodnic care te iubea cu atâta 
devotament? 

— Ce-mi pasă mie de el? De altfel am auzit că a murit. 

— Da, sfâşiat de corbi! Pe cât se pare, nici dumneata nu 
eşti mai bună ca Melton şi tare-aş avea poftă să te las aici 
unde eşti! 

— Vai de mine! Nu, nu, n-o să faci asta! Strigă ea speriată. 

— Ai merita-o pe deplin. 

— Dacă nu vrei dumneata să mă scapi, lasă că vine el, 
indianul şi mă scoate de-aici... 

— Numai să poată. 

— Cine-o să-l oprească, Melton? 

— Da. 

— Îl are la mână şi Melton n-o să îndrăznească să se 
opună. 

— Aşa ţi-a spus dumitale, dar s-ar putea ca lucrurile să 
stea exact pe dos. Şi asta numai din pricina dumitale. 

— Cum aşa? 

— Nu pot să-ţi spun, decât după ce voi fi aflat ce ai vorbit 
cu Melton. Şarpele-viclean te-a sfătuit să-l pui pe Melton la 
probă. Ai făcut ce te-a pus la cale? 

— Spune-mi mai întâi de unde ştii; zici că n-ai vorbit cu el; 
totuşi nu puteai afla decât de la el ce-am vorbit noi 
amândoi. 

— Eram aproape de voi şi am auzit tot. 

— Ai îndrăznit? Dacă te vedea te omora pe loc. 

— Nu prea cred. Răspunde-mi deocamdată la ce te-am 
întrebat. Cum l-ai pus la probă pe Melton? 


— Am făcut cum m-a învăţat căpetenia yumaşilor. Am cerut 
să-l văd pe tata. Melton mi-a spus să mai aştept, fiindcă tata 
are ceva treabă în mină. Eu am stăruit şi, dacă am văzut că 
tot nu vrea, l-am ameninţat că-l părăsesc. 

— Şi el ce ţi-a răspuns? 

— A râs şi mi-a zis că tot nu plec eu fără tata. Eu m-am 
supărat şi i-am vorbit despre căpetenia yumaşilor. 

— Mi-am închipuit eu. Te-ai dat singură de gol că eşti 
înţeleasă cu indianul. 

— Ei şi? Trebuia să ştie că am şi eu pe cineva care să mă 
apere. 

— Mare greşeală. Bănuiesc că nu i l-ai pus în faţă numai ca 
ocrotitor. 

— Pentru ce era să mă ascund? 

— l-ai spus deci că indianul te cere de nevastă şi-ţi pune la 
picioare toate bogăţiile din lume ca şi Melton? 

— Da. 

— Şi că o să-lia de chică pe Melton dacă se va atinge de 
dumneata. 

— Mai ales asta. 

— Atunci mulţumeşte-i lui Dumnezeu că am ajuns la timp, 
altminteri nu te-ar mai fi putut scoate de aici toţi Şerpii- 
vicleni de pe lume. 

— O, eu sunt sigură că ar fi venit. 

— Chiar să vrea, nu mai poate. Nesocotinţa pe care ai 
făcut-o spunându-i toate acestea lui Melton e de neiertat. 
Nu numai că ştie ce sentimente nutreşte indianul pentru 
dumneata - e deci un rival - dar mai ales ştie că orice gest 
îndreptat împotrivă-ţi va fi răzbunat. 

— Cu atât mai bine. E în mâinile yumaşilor şi se teme de 
căpetenia lor. 

— Dimpotrivă. Dovada o ai. Dacă s-ar fi temut, nu te-ar fi 
închis aici. 

— O să-şi dea repede seama, fiindcă i-am spus că, dacă nu 
mă duc diseară la întâlnire, Şarpele-viclean o să înţeleagă 
că mi s-a întâmplat ceva şi o să-i ceară socoteală. 


— Deci Melton ştie la ce trebuie să se aştepte şi-şi va lua 
măsurile necesare. 

— Nu cumva îţi închipui că a încercat ceva împotriva 
indianului? N-o fi nebun, că o să se pomenească pe urmă cu 
tot neamul yumaşilor pe capul lui. 

— Melton, pe care singură l-ai numit o fiară cu chip de om, 
nu e atât de prost ca să lase să afle toată lumea ce are de 
gând să facă sau ceea ce a şi făcut. O să-l înlăture pe tăcute 
pe indian fără ca cineva să simtă ceva. Cu flecăreala şi 
lăudăroşenia dumitale l-ai pus în mare primejdie pe bietul 
îndrăgostit. 

— Dacă e într-adevăr cum spui, mă bizui pe dumneata ca 
să-l scapi. 

— Ştii precis locul unde se află emigranții? Trebuie să fi 
vorbit cu Melton despre asta, schimbai eu vorba. 

— Nu tocmai atât de des. 

— Oamenii trebuie hrăniţi. Cine le duce de mâncare şi de 
băut? 

— Melton zicea că au jos destulă apă; mâncarea le-o duc, 
deocamdată, doi indieni. 

— Ce fel de mâncare? 

— Turte de mălai pe care le fac eu cu indiencele. 

— Deoarece lucrătorii nu stau de bunăvoie în mină, 
trebuie să se fi luat măsuri de prevedere ca să nu fugă sau 
să-i omoare pe oamenii care le-aduc mâncarea. Ce măsuri 
s-au luat? 

— Au cătuşe la mâini şi la picioare. 

— De unde a luat Melton în pustietatea asta astfel de 
instrumente de tortură? 

— Le-a aduscu el. 

— Şi pot nenorociţii munci, încătuşaţi? 

— Probabil că deocamdată nu fac nimic. Lucrul are să 
înceapă abia după ce vor sosi şi ceilalţi albi; unii din ei sunt 
supraveghetori, iar alţii experţi. 

— Lucrătorii sunt izolaţi sau stau toţi la un loc? 

— Sunt toţi la un loc. 


— Zici că mâncarea le-o cară doi indieni. N-au încercat să 
se repeadă la ei? 

— Nu, fiindcă e o uşă mare la mijloc prin care le trec 
mâncarea şi apa. Nu-i aşa că o să poţi sparge uşa? 

— Cu siguranţă. 

— Şi-o să le dai drumul? 

— Se-nţelege! 

— Cu Melton ce-o să faci pe urmă? Nu cumva vrei să-l laşi 
liber? 

— Nu, vreau să-l văd în spânzurătoare. 

— Să te învăţ eu cum să pui mâna pe el. Afară, în aer liber, 
n-o să poţi, fiindcă are să te împuşte. 

— Nu mă tem. 

— Ba da, ba da, are la brâu două revolvere încărcate de 
care nu se desparte niciodată; numai când e în casă le 
scoate. Aici trebuie să-l iei prin surprindere. 

— Aşa am de gând să fac, deşi mie nu mi-e frică de 
revolverele lui. 

— Îi cunoşti locuinţa? 

— Nu. Cred însă că mi-o vei descrie dumneata. 

— Pot s-o fac, fiindcă o ştiu foarte bine. A fost făcută de un 
oarecare Eusebio Lopez. 

— Eusebio Lopez? Aşadar ale lui erau inițialele văzute de 
mine adineauri. E mai mult o ascunzătoare decât o locuinţă. 

— Ba e destul de mare. A existat odată sus pe stâncă un 
jgheab, pe care acest Lopez l-a închis cu un acoperiş, 
făcând astfel un gang care duce de la mină la încăperile lui 
Melton. Unde se sfârşea jgheabul locul era atât de mare, 
încât Lopez l-a despărţit cu pereţi, amenajând câteva 
încăperi destul de spaţioase. Zidul din afară e neted şi nu se 
deosebeşte de stâncă. Ferestrele sunt nişte găuri care nu se 
observă din afară. 

— Cât de adânc trebuie să cobori în mină ca să intri în 
gang? 

— Cam cât ar fi vreo douăzeci de trepte, nu mai mult. 


— Ce e cu lada asta? Există sus un scripete care s-o tragă 
în sus? 

— Da. 

— Atunci scara e de prisos. 

— Nici nu duce decât până la gang; de la gang în jos 
trebuie să te cobori în ladă. 

— Bine. Acum descrie-mi locuinţa. 

— Are patru camere. Două se află la capătul gangului, iar 
două pe amândouă părţile lui. 

— În care din ele stă de obicei Melton? 

— În cea din dreapta locuiesc indiencele bătrâne, în cea 
din stânga locuiam eu. Vin pe urmă două uşi, una lângă alta, 
care dau în două încăperi; în cea din dreapta stau Wellerii şi 
în cea din stânga Melton. 

— Ce fel de broaşte au uşile? 

— Nici un fel de broaşte, fiindcă sunt despărțite între ele 
cu rogojini. 

— Cum e culcuşul lui Melton? 

— Doarme pe nişte pături în colţul din fund, situat pe 
partea stângă când intri în odaie. 

— Cine manevrează scripetele când e vorba să coboare 
sau să ridice lada? 

— Indienii care... Sst! Se întrerupse ea deodată, speriată. 

Se auzea lanţul zornăind şi văzurăm lada ridicându-se în 
sus. 

— Nu s-au culcat încă, şoptii eu. Oare vor fi vrând să lase 
pe cineva jos? 

— Da. O să vezi şi dumneata că n-ai avut dreptate când 
ziceai adineauri că indianul meu n-are să vină. El trebuie să 
fie. 

— Te amăgeşti. Nu poate să fie altcineva decât Melton ori 
bătrânul Weller. 

— Weller e plecat. 

— Unde? 

— S-a dus cu vreo câţiva indieni să vadă dacă vii ca să-l 
înştiinţeze pe Melton. Pesemne că nu te-au văzut, fiindcă 


Weller nu s-a mai întors. 

— Atunci trebuie să fie Melton. 

— Ai cel mai bun prilej să pui mâna pe el. 

— Depinde de împrejurări. Se cere să fim foarte prudenţi. 
S-ar părea să se fi întors Weller şi să coboare amândoi. Să 
aşteptăm deci. De aceea să mă laşi să te încui deocamdată 
iar. 

— Să mă încui iar? Pentru nimic în lume! 

— Îţi dau cuvântul meu că n-o să stai mult închisă. Trebuie 
să văd mai întâi cine şi pentru ce vine. Imediat ce va vedea 
ceva schimbat prinde bănuieli şi totul ar fi pierdut. 

Cu mare greutate o hotărâi. Trăsei zăvorul la loc şi mă 
ascunsei cu mimbrenjul după o grămadă de moloz rămasă 
acolo de când se zidise gangul. 

Capitolul II - În adâncul pământului. 

De-abia apucaserăm să ne pitim mai bine şi lada se şi lăsă 
în jos. În ea se afla Melton cu un felinar prins la brâu. 
Cobori din ladă şi trase după el un om legat burduf. Ecoul, 
destul de puternic aici, lăsa să se audă fiecare cuvânt: 

Îl auzii pe mormon zicând cu glas batjocoritor: 

— Pe cât ştiu, ţi-era tare dor de Floarea ta albă, de aceea 
te-am adus s-o vezi. 

Deschise uşa odăii unde era închisă fata şi strigă: 

— la fă-te 'ncoa, domnişoară; te aşteaptă o surpriză 
plăcută. 

Cum veni ea, o şi duse lângă indian. 

— Îl cunoşti? Să sperăm că-ţi mai aduci aminte de el. Ei, 
cine e? 

— Şarpele-viclean! Rosti ea înspăimântată. 

— Îţi place cum arată? Venise să-mi ceară socoteală şi să 
te elibereze, ca până la urmă să cadă şi el în capcană. De- 
acum încolo n-o să mai vadă în viaţa lui lumina soarelui. 
Prea mi-ai zis multe despre el ca să-l mai las în viaţă. 

— Vrei să-l ucizi? Strigă ea cutremurându-se. 

— Să-l ucid! Ce expresie! Vreau doar să-i aştern un culcuş 
în pământ şi să-l învelesc pe urmă cu o altă pătură de 


pământ, ca să nu răcească. Dacă nu s-o mai deştepta, 
treaba lui! 

— Aşadar vrei să-l îngropi de viu? 

— Asta se cheamă a îngropa de viu? Fie cum zici, n-am 
nimic împotrivă. 

— Monstrule! Fiară! 

— Nu te înfierbânta, drăguţo. O să-ţi arăt îndată că nu 
sunt o fiară, ci om şi încă un om foarte bun la suflet. Ţi-e 
drag indianul şi el de asemenea te iubeşte. Înainte de a-şi 
da sufletul o să vă las două-trei ceasuri împreună, ca să 
moară fericit. Dă încoace mâinile, să ţi le leg niţeluş la 
spate, altminteri te pomeneşti că abuzezi de bunătatea mea 
şi-ţi dezlegi adoratorul. 

Ea se codi, zicând cu indignare: 

— Nu-ţi închipui că poţi face tot ce vrei fără să-ţi primeşti 
pedeapsa. Yumaşii îşi vor răzbuna şeful. 

— Ei aş! Habar n-au că eu l-am făcut să dispară. 

— Da, dar ştiu că a fost la tine, paznicii l-au văzut intrând. 

— Au să-l vadă şi ieşind. E întuneric beznă afară şi au să 
mă ia pe mine drept el. De altfel, nici n-o să fie nevoie. 
Paznicii dormeau buştean şi de-abia i-am trezit ca să aibă 
cine să mă coboare. O să-i fac eu să creadă că indianul a 
plecat mai de mult. Acum dă-ncoace mâinile şi lasă vorba. 

Eram curios să văd ce-o să facă Judita. Ştia că sunt acolo şi 
O s-o scap în orice caz. Pentru mine era totuna dacă se lăsa 
s-o lege sau nu, oricum mă chema în ajutor. O văzui 
întinzând mâinile. 

— Poftim, leagă-mă. Nu vreau să mă lupt cu o brută ca să 
nu mă spurce atingerea, dar fii sigur că de pedeapsă tot n-o 
să scapi. 

— Vrei să faci pe prorocul, Judita? Proastă afacere! Nu mai 
crede nimeni în de-alde astea. 

Îi legă mâinile la spate şi o împinse în încăperea aceea 
întunecoasă fără ca ea să protesteze, îl împinse şi pe indian 
după ea, închise uşa şi trase zăvorul. Stătu câtva timp să 
asculte la uşă. Lumina felinarului îi cădea pe faţă; un 


zâmbet diabolic îi flutura pe buze. Se urcă apoi în ladă şi 
făcu semn să-l tragă sus. Lumina dispăru odată cu el. Se 
auzi lanţul zăngănind, pe urmă se făcu tăcere. 

Mi-l închipuisem pe mormon mai deştept, în locul lui, aş fi 
intrat la bănuială; prea se lăsase repede Judita să fie legată. 
Mi-aş fi zis că avea ea motiv să fie atât de supusă, căutând 
să aflu motivul. 

De când coborâsem în gang, mimbrenjul meu nu scosese 
un cuvânt. Acum însă, purtarea mea îl miră prea mult ca să 
se mai poată stăpâni. Zise după ce ieşirăm de sub grămada 
de moloz: 

— Albul pe care îl urmărim ne era la îndemână; de ce l-ai 
lăsat să plece? 

— Pentru că de-acum încolo nu poate să-mi mai scape. 

Am aprins lumânarea, deschizând apoi uşa. 

— Slavă Ţie, Doamne, zise Judita, răsuflând uşurată. Mă 
cuprinsese o frică nebună să nu fi plecat. 

— Eu mă ţin întotdeauna de cuvânt. Ai vorbit cu indianul? 

— Nu încă. Frica mă strângea parcă de gât şi nu puteam 
scoate un cuvânt. Dumneata ai auzit ce spunea Melton? 

— Da. 

— Ce lesne te putea descoperi! lar eu m-aş fi aflat atunci 
în puterea lui. 

— Sau el într-a mea. Zici că n-ai vorbit încă nimic cu 
Şarpele-viclean; o să vorbesc acuma eu cu el. Ceea cea 
făcut Melton a fost spre pierzania lui. 

Mă apropiai de indian şi-i tăiai legăturile. Se ridică repede 
în picioare şi întrebă fata, arătând spre mine: 

— Cine e albul acesta care se află în mină şi nu face parte 
din oamenii noştri? 

— Fratele meu o să afle îndată cine sunt, am răspuns în 
locul fetei. Nu poţi să ştii ce i-a spus Melton fetei albe, 
fiindcă el i-a vorbit într-o limbă pe care n-o înţelegi. De 
aceea te întreb: ştie fratele meu ce are de gând Melton cu 
el? 

— Da. Vrea să mă omoare şi să mă îngroape aici în mină. 


— Crede fratele meu că, într-adevăr, ar fi făcut-o? 

— Da. Numai aşa n-ar fi aflat nimeni de moartea mea şi s- 
ar fi simţit în siguranţă. 

— Dar de fata albă pe care Şarpele-viclean o vrea de soţie 
ce s-ar fi ales? 

— Ar fi fost osândită să moară şi ea în fundul pământului 
ca şi albii ceilalţi. 

— Se înşală fratele meu, căci toţi vor vedea mâine lumina 
soarelui. Eu o să-i scot din mină. 

— N-o să vrea Melton. 

— Nici n-o să-l întreb dacă-mi îngăduie sau nu. Am venit 
să-i scap pe prizonieri şi te voi scăpa şi pe tine. 

— Cum să mă scapi când eu nu pot ieşi din puț? 

— Mă mai întrebi? N-ai decât s-aştepţi să vină Melton şi 
cum nu se-aşteaptă la un atac din partea ta, îl vei birui 
lesne. Dar nu e nevoie de asta. O să-i scot afară pe fratele 
meu Şarpele-viclean şi pe fata albă pe alt drum, neştiut de 
ei; pe urmă fratele meu o poate face soţia lui şi să-i 
clădească palate şi castele câte o vrea. 

Înfăţişarea, prezenţa şi cuvintele mele îl puneau în mare 
nedumerire; făceam haz în sinea mea de mirarea cu care 
mă privea, nevenindu-i să-şi ia ochii de la mine. 

— Fratele meu alb cunoaşte un alt drum care duce afară 
din puț» De unde ştie că Floarea-albă mi-e dragă şi ce i-am 
făgăduit? Vrea fratele meu să-mi spună cine e? 

— Numele meu e, pe limba voastră, Tave-şala. 

— Tave-şala, Old Shatterhand! Tresări el şi se dădu câţiva 
paşi înapoi, ca şi când ar fi văzut un strigoi. Tave-şala aici... 
în mijlocul nostru... în mâna noastră... 

Nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

— Dacă nu mă crezi, întreab-o pe fata albă. I-am însoţit, pe 
ea şi pe tovarăşii ei, de la apa cea mare peste munţi ca să 
aflu ce are de gând Melton cu ei şi să-i scap din mâinile lui. 

— Old Shatterhand..., duşmanul neamului nostru..., în 
lagărul nostru..., aici la Almaden! 


— Te înşeli; eu nu sunt duşmanul, ci prietenul tuturor 
indienilor, din orice trib ar face ei parte. 

— Dar l-ai omorât pe Gură-mică, feciorul căpeteniei 
noastre... 

— Am fost silit s-o fac, fiindcă vroia să-l ucidă pe acest 
tânăr mimbrenj împreună cu fratele şi sora lui, fără ca ei să 
se poată apăra. 

— Gură-mare ţi-a jurat moartea. 

— Ştiu, nu e însă un motiv să-mi fii şi tu duşman 
neîmpăcat. 

— Trebuie să mă supun lui. 

— Nici un războinic nu e silit să se supună şi o căpetenie 
ca tine mai puţin ca oricare altul. Gură-mare n-are decât să 
se răfuiască singur cu mine, n-are nevoie de alt ajutor. Ai 
văzut cum m-am purtat cu tine şi te-ai putut convinge că nu 
sunt un duşman de-al yumaşilor. Dacă aş fi fost, puteam 
foarte bine să-i omor pe cei patruzeci de războinici de-ai 
voştri pe care i-am luat prizonieri de la hacienda del Arroyo 
până aici. 

— Prizonieri! Repetă el încremenit. Unde sunt? 

— Îi păzesc mimbrenjii cu care am venit. 

— Unde i-ai lăsat? 

— Aşteaptă sub comanda lui Winnetou întoarcerea şi 
ordinele mele. Se găsesc într-un loc din apropiere pe care 
voi nu-l veţi putea descoperi. Eu cu tânărul acesta am 
plecat iscoade la Almaden şi fii sigur că-i voi elibera fără 
ajutorul nimănui pe albii care sunt închişi aici. 

Yumaşul mă privea uluit, de aceea urmai: 

— Ne-ar fi foarte lesne să-i biruim pe yumaşii care păzesc 
Almaden, dar nu vreau să se mai verse sânge. Să-mi spună 
acum Şarpele-viclean dacă vrea să fie duşmanul sau 
prietenul meu. 

Tânărul indian îmi făcuse încă de cu seară impresia unui 
om cinstit şi de treabă, de aceea procedam cu el altfel decât 
aş fi făcut-o cu un altul. Îl văzui chibzuind câteva clipe, pe 
urmă răspunse: 


— Mi s-a poruncit să fiu duşmanul lui Old Shatterhand şi 
trebuie s-ascult porunca; el însă m-a salvat pe mine şi pe 
Floarea-albă de la moarte, de aceea inima mă îndeamnă să-i 
fiu prieten. Nu pot să fac după cum mă îndeamnă inima şi 
nici ce mi s-a poruncit; nu sunt nici prietenul şi nici 
duşmanul lui Old Shatterhand. Să facă el cu mine ce 
găseşte de cuviinţă. 

— Bine. Fratele, meu a vorbit foarte înţelept, zisei eu. Se 
va supune el hotărârii mele? 

— Da. Mi-era hărăzită moartea; ia-mi viaţa şi eu nu mă voi 
împotrivi. 

— Nu viaţa, ci prietenia ta îmi trebuie - cel puţin pentru 
câtva timp. Vrei să te consideri prizonierul meu? 

— Da. 

— E nevoie să te leg ca să fiu sigur că nu vei fugi? 

— Fie că mă legi sau nu, rămân cu tine până ce-mi vei 
spune tu că sunt liber. Altceva să nu-mi ceri. Nu-ţi pot fi de 
folos cu nimic şi nici să nu cauţi să afli ceva de la mine. 

— Ne-am înţeles. Eşti prizonierul meu şi asculţi de 
ordinele mele; pentru ceea ce am de făcut, n-am trebuinţă 
de ajutorul nimănui. 

Îi dezlegai mâinile Juditei şi pornirăm în căutarea celorlalţi 
prizonieri. Deschisei o uşă şi mă pomenii într-o încăpere 
săpată în stâncă, din care se făceau trei ganguri în direcţii 
diferite. Aerul era greu şi mirosea a pucioasă; de-abia se 
putea respira. 

Două ganguri n-aveau uşi, numai la al treilea era o uşă cu 
două zăvoare, prevăzută cu un fel de capac ca la închisori. 
Deschisei capacul ca să mă uit înăuntru dar mă dădui 
repede îndărăt. Duhoarea care venea de-acolo te înăbuşea. 
Când apropiai lumânarea de capacul deschis pâlpâi, gata să 
se stingă. 

Deschisei uşa şi o dădui de perete. Duhoarea care ieşea 
de-acolo nu se poate închipui. Într-o încăpere joasă, de nu 
putea sta un om în picioare, stăteau înghesuiți unii într-alţii 
bărbaţi, femei şi copii. Când lumina făcliei căzu pe chipurile 


lor se auzi zăngănit de fiare, căci aveau la mâini şi la 
picioare cătuşe legate cu lanţuri între ele. Copiii începură 
să scâncească de frică, femeile cereau pâine şi bărbaţii 
înjurau, ochindu-mă cu priviri întunecate şi ameninţători. 

Un cuvânt însă de-al meu îi potoli ca prin minune. În locul 
ocărilor de-adineauri se auziră strigăte de bucurie; bărbaţii 
vroiau care mai de care să-mi strângă mâna, femeile 
plângeau în hohote, iar copiii se uitau la mine cu ochi uimiţi. 

Abia după ce trecu o bună bucată de vreme îi putui linişti 
ca să aflu de la ei ce mă interesa. 

Tânărul yumaş privea de la distanţă scena aceea tragică. 
Se apropie la un moment dat de mine şi-mi zise: 

— l-am spus lui Old Shatterhand că nu-i pot fi de niciun 
folos; un lucru însă îi voi spune: colo, în crăpătura aceea din 
perete, e cheia cu care se pot descuia lanţurile 
prizonierilor. 

Deşi pe jumătate sălbatic, vederea nenorociţilor îl 
impresionase adânc şi inima lui bună îl îndemnase să-mi 
dezvăluie o taină pe care n-ar fi trebuit s-o aflu. 

În mai puţin de cinci minute prizonierii erau liberi. Vroiau 
acum toţi să iasă la aer, să răsufle, în primul moment de- 
abia îi putui stăpâni să nu-l sfâşie pe yumaş, căci îl ştiau 
complicele călăului lor. Cu mare greutate îi potolii, 
spunându-le că voi avea trebuinţă de el ca ostatic. 

leşirăm cu toţii din puț şi ne îndreptarăm spre peşteră; 
era destul de încăpătoare ca să putem intra toţi. 

În vremea asta se făcuse ceasurile patru, deci trebuia să 
ne grăbim ca să punem mai repede mâna pe Melton şi să 
plecăm de la Almaden înainte de-a se lumina de ziuă. Alesei 
zece prizonieri mai voinici care trebuiau să mă însoţească 
împreună cu mimbrenjul şi, după ce le spusei celorlalţi să 
nu cumva să se mişte din peşteră, plecai. De yumaş eram 
sigur că nu va fugi şi chiar dacă ar fi vrut s-o facă, 
nenorociţii aceia care suferiseră atât de mult din cauza lui, 
cum credeau ei, l-ar fi sfâşiat într-o clipă. 


Urcuşul la platou îl ştiam şi eu şi cei zece inşi luaţi cu 
mine, căci pe-acolo îi dusese şi pe ei. De paznici nu mă 
temeam; m-ar fi luat cu siguranţă drept de-ai lor. 

Coliba în mijlocul căreia se afla deschizătura minei avea, în 
afară de uşă şi câteva ferestre prin care pătrundea acum 
lumină. Îmi părea bine, pentru că puteam vedea înăuntru. 
Intrarăm cu paşi grăbiţi în colibă. Cei trei indieni care 
stăteau de pază săriră speriaţi în picioare; îi legarăm însă 
repede şi le băgarăm câte un căluş în gură. Trebuia acum 
să pun mâna pe Melton. Îi lăsai pe cei zece emigranţi lângă 
indieni şi împreună cu mimbrenjul ne-am hotărât să 
coborâm în locuinţa lui Melton. Mă aşteptam să găsesc aici 
scripetele, dar nu era aşa. Ceea ce am găsit aici era o scară 
rezemată de gura puţului. Coborâi urmat de mimbrenj. 

După ce se sfârşi scara ne-am pomenit într-o încăpere mai 
mare, din care pornea lada agăţată de scripete, care ducea 
jos, în fundul puţului. Lada se afla acuma sus. Trei din 
pereţii încăperii erau acoperiţi cu diferite obiecte de 
trebuinţă, în cel de-al patrulea era o deschizătură mare; de- 
aici pornea gangul ce ducea la locuinţa lui Melton. O luarăm 
în lungul gangului, care părea că nu mai are sfârşit. În cele 
din urmă dădurăm de două uşi, una pe dreapta, alta pe 
stânga, acoperite cu rogojini. Cei dinăuntru păreau să 
doarmă, dar văzui în curând că m-am înşelat, căci, după ce 
făcurăm câţiva paşi, auzii pe cineva vorbind în camera lui 
Melton. Ne-am apropiat în vârful picioarelor şi-am dat puţin 
perdeaua la o parte. Pe masă ardea o lumânare, la lumina 
căreia putui vedea că încăperea era destul de mare. În 
fund, un culcuş de pături. Pe masa din mijlocul odăii se aflau 
două revolvere şi un pumnal. În jurul mesei, câteva scaune 
de lemn. Pe peretele din dreapta, două puşti şi o geantă de 
piele cu cartuşe. 

Melton stătea la masă şi vorbea cu o indiancă bătrână, de- 
o urâţenie neînchipuită. 

— Vă pare pesemne rău de ea, îl auzii pe mormon zicându- 
i, de aceea mă întrebaţi ce-am de gând să fac cu dânsa. 


— Să ne pară rău? Răspunse indianca cu glas fonfăit. Ba 
ne pare bine că am scăpat de femeia aia; n-o puteam suferi 
şi nici ea pe noi. 

Era probabil vorba de Judita. 

— Atunci o să-ţi pară şi mai bine când ţi-oi spune că n-o s-o 
mai vedeţi pe-aici. V-a descurcat locul şi aţi rămas voi 
stăpâne, să faceţi ce poftiţi. Dacă mă veţi sluji cu credinţă, o 
să vă răsplătesc după merit. 

— Îţi suntem credincioase, senior, fiindcă ne-ai făgăduit 
multe şi ştim că o să te ţii de cuvânt. Numai de nu ţi-ar face 
ceva duşmanii care vin încoace! 

— Nu mi-e frică de ei; sunt nebuni că îndrăznesc să se 
apropie de Almaden. Nu-i vorbă, n-apucă ei s-ajungă până 
aici, fiindcă, îndată ce vor veni iscoadele să ne spună că 
sosesc, le ieşim înainte şi-i facem praf pe toţi. 

— Păi am auzit că marele Winnetou şi încă un războinic 
vestit se află printre ei. Apaşul ăsta e tare şiret. le 
pomeneşti că-i ademeneşte pe ai noştri prin vicleşug şi intră 
în Almaden ca la el acasă. 

— Ei aş! Şi chiar dacă s-ar întâmpla ceea ce spui, ştiţi ce- 
aveţi de făcut. Nu trebuie să intre nimeni în puț ca să dea 
ochi cu prizonierii. Tăiaţi numaidecât macaraua. Şi-apoi, am 
avut noi grijă să nu poată pătrunde cineva până la noi. 
Stânca e un fel de cetăţuie şi, fără voia noastră, nu intră 
picior de om în mină, nici Winnetou, nici albul despre care 
vorbeşti. 

Nu mă putui stăpâni. Dădui perdeaua la o parte, păşii 
înăuntru şi zisei liniştit: 

— Te înşeli, master Melton; după cum vezi, am şi venit. 

În acelaşi timp mă aşezai în dreptul mesei, ca să nu poată 
ajunge la revolvere. 

— Old Shatterhand! Răcni el. Fir-ar al... Atunci trebuie să 
fie şi Winnetou pe-aproape. leşi, ieşi şi fă ce ţi-am spus... 
ăsta e albul despre care vorbeai... 

Cuvintele acestea erau adresate bătrânei; aceasta vru să 
fugă, dar o şi apucai de braţ, azvârlind-o cât colo. 


Mimbrenjul puse mâna pe ea ca s-o ţină, ea însă se smuci şi 
fu cât p-aci să-i scape. Văzând însă că nu reuşeşte, începu 
să strige spre uşă. Auzii cuvintele Ala şi Akva. Ala era 
probabil un nume de femeie, iar Akva înseamnă în limba 
indiană cuţit. Desigur că în camera de-alături se mai afla 
cineva: cealaltă indiancă, care-l servea pe mormon. 

N-aveam acum vreme să mă ocup de ea şi să-i astup gura, 
căci Melton se repezi la un scaun, singura armă pe care o 
avea acum la îndemână, îndreptându-se spre mine ca să mă 
pocnească în cap. Nu-i dădui însă răgaz, căci apucai 
scaunul şi-l izbii de pământ. 

De afară se auzi un glas de femeie. Melton vru să se ridice 
de jos, unde îl trântisem, dar îi pusei atunci mâna în 
beregată şi-i astupai gura. Mimbrenjul reuşise s-o 
ameţească pe bătrână cu un pumn în cap, şi-acum alerga 
să-mi dea ajutor, într-o clipă mormonul era legat burduf. 

— Stai tu aici, eu mă duc să văd ce se petrece dincolo, îi 
zisei băiatului şi dădui fuga în gang. 

Văzui o altă indiancă bătrână cu un cuţit în mână, lângă 
scripete. Până s-o pot opri, femeia reuşise să taie curelele 
care legau lanţurile macaralei, care căzu în gol cu un 
zornăit îngrozitor. 

M-am cutremurat de groază. Ticălosul de Melton nu se 
gândise nici o clipă că tăia astfel comunicaţia cu nenorociţii 
aceia din mină, fără să-i pese că astfel erau lăsaţi să moară 
de foame. 

O apucai pe bătrână de braţ şi o târâi după mine în odaia 
unde se afla mormonul. Acesta o privi cu subînţeles. 

— Ai făcut ce ţi-am spus? O întrebă el. 

— Da, răspunse ea rânjind. 

— Ha-ha-ha! Hohoti el răguşit. Ştie naiba pe unde ai venit 
aci, master, zise el, dar scopul tot nu ţi l-ai ajuns, să ştii. 

— Care scop? Întrebai, prefăcându-mă că nu înţeleg. Eu îi 
caut pe oamenii aduşi ca muncitori pe moşia del Arroyo. 
Unde sunt? 


— Habar n-am! Caută-i. Probabil că sunt în drum. Eu le-am 
luat-o înainte ca să le pregătesc primirea. 

— De ce-ai tăiat lanţul care duce jos în mină? 

— Eu? N-ai văzut că l-a tăiat femeia? 

— Fiindcă aşa i-ai poruncit tu. 

— Ei aş! Ia întreab-o; o să-ţi spună tot ce vrei să afli. Pe 
mine însă te rog să mă laşi în pace. Almaden e al meu şi aici 
nu se face decât ce poruncesc eu. Dacă nu mă dezlegi 
imediat vei avea de suportat consecinţele. 

— Nu mă tem de consecinţe. Ce-o să fie pe urmă şi mai 
ales dacă vei mai fi vreodată liber, asta o să hotărască 
justiţia. 

— Justiţia? Eşti nebun pesemne! Aici nu există justiţie. 

— Nu e, dar e pe drum. Tribunalul vrea să facă o mică 
anchetă ca să stabilească unele lucruri. De pildă, cine i-a 
tocmit pe yumaşi ca să jefuiască şi să pustiască hacienda şi 
încă multe altele. O să se cerceteze şi ce s-a făcut cu 
lucrătorii străini. Cred că după ce îi vom găsi vom auzi 
numai laude la adresa dumitale. 

— Atunci n-am altă dorinţă decât să-i găsiţi. Poate că vei 
avea mai mult noroc decât mine, fiindcă eu nu i-am mai 
văzut de când m-am despărţit de ei la hacienda. 

— Aşadar acum, după ce mi-am atins scopul şi mă pot 
întoarce la conac, o să-i întâlnesc, sper, pe drum. Cum însă 
mă vei însoţi, vei avea plăcerea să-i revezi şi să-i întrebi de 
sănătate. 

Pe faţă îi apăru expresia aceea de ironie diabolică pe care 
i-o mai văzusem de câteva ori. Ştia că emigranții zăceau 
pentru totdeauna în fundul pământului şi nu vor mai putea 
depune mărturie împotriva lui. Negreşit că „afacerea” pe 
care o pusese la cale era deocamdată pierdută, dar putea fi 
reluată pe altă cale şi în alt mod după ce va scăpa de 
acuzaţiile care i se aduceau. 

— O să mă bucure, sir, căci mărturia lor va dovedi că fapta 
dumitale de acum e fără noimă şi se cuvine să fie aspru 
pedepsită, zise el. 


— Nu există decât o singură pedeapsă: ştreangul - şi nu 
pentru mine. Dovezi sunt destule; sper că voi reuşi chiar să 
am şi mărturia yumaşilor. 

— Încearcă, râse el batjocoritor. 

— Asta o să şi fac. Pe lângă această mărturie, nădăjduiesc 
să mai găsesc şi alte dovezi. De pildă, contractele de muncă 
ale emigranților, copia de pe actul de vânzare al haciendei, 
scrisori compromiţătoare şi câte altele pe care nu cred că ai 
fi bucuros să le ştii în mâna mea. Cred că nu e nevoie să te 
întreb unde le ţii. 

— Cum să nu! Întreabă cât pofteşti, eu n-am nimic 
împotrivă. 

— Să nu pierdem vremea degeaba. O să le caut singur. 

— N-ai decât! Sunt curios să ştiu unde o să-ţi mai vâri 
nasul ca să te-alegi cu nimic. 

Îi scotocii buzunarele, apoi nişte genţi atârnate în perete, 
dar zadarnic. Ce era mai important lăsasem înadins la 
urmă. Trecui în camera locuită de Welleri, în a Juditei şi în a 
indienilor, căutai şi aici numai de formă, apoi mă întorsei iar 
la Melton. 

— Ei, master, ai găsit ceva? Râse el cu răutate. Tocmai 
faimosul Old Shatterhand să mă dea de ruşine! După cum 
văd eu, te-ai lăsat păgubaş. 

— Cam aşa ceva, răspunsei prefăcându-mă necăjit. Să 
vedem acum dacă tânărul meu tovarăş n-o să aibă mai mult 
noroc decât mine. Să cerceteze mai întâi pereţii. 

— Să-i cerceteze, de ce nu? Zise mormonul părând să facă 
mare haz de nepriceperea mea. 

Îl lăsai pe mimbrenj să caute el, ca eu să-l pot observa în 
voie pe mormon. loţi detectivii ştiu că, la o percheziţie, 
expresia feţei şi privirile făptuitorului sunt cea mai bună 
călăuză. Îl învăţai pe tânăr în câteva cuvinte spuse în şoaptă 
ce are de făcut, adică să bată în pereţi şi în podea, ca să 
constate dacă nu e vreun gol şi de câte ori mă va auzi 
tuşind să se îndepărteze de locul acela. Eu mă prefăcui că- 
mi fixez toată atenţia asupra mişcărilor lui, dar nu-l slăbeam 


pe Melton din ochi. Ca să nu observe, mă retrăsesem 
dinadins în umbră. 

Părea că nu se sinchiseşte de ce face băiatul, dar cum se 
apropia acesta de culcuş, faţa lui părea mai îngrijorată. 
Când mimbrenjul fu chiar lângă culcuş eu tuşii uşor. 
Tânărul se îndepărtă. Pe chipul mormonului apăru o 
expresie de uşurare. Repetai experienţa cu acelaşi rezultat, 
în cele din urmă îl lăsai pe băiat să răscolească păturile dar 
nu găsi nimic. Melton păru foarte mulţumit. 

Eram acum sigur că hârtiile trebuie să fie sub duşumea. 
Nu zisei însă nimic, ca să nu bage mormonul de seamă că 
am ghicit. Vroiam să iau hârtiile fără ştirea lui. Mă întorsei 
la cei zece emigranţi lăsaţi de pază la yumaşi, luai opt din ei 
cu mine ca sa cărăm o parte din proviziile aflate în odaia 
indienilor, închisei pe bătrâne şi pe Melton în încăperea 
Juditei, trimisei proviziile în peşteră, unde se afla restul 
emigranților şi mă apucai să caut sub duşumea. Aceasta era 
din pământ bine bătătorit. Bătui de câteva ori în loc şi auzii 
că sună a gol. După ce-am dat pământul la o parte, văzui o 
gaură acoperită cu o piatră netedă. În gaură se afla un 
portofel de piele înfăşurat într-o bucată de muşama, ca să 
fie ferit de umezeală. Desfăcui portofelul. Pe lângă hârtiile 
căutate era şi un teanc de bancnote care reprezentau o 
sumă destul de însemnată. 

Am băgat portofelul în buzunar, am astupat gaura la loc şi 
am aşternut păturile tot aşa cum fuseseră mai înainte. În 
câteva minute l-am scos şi pe Melton afară şi fiindcă nu 
vroia să se urnească din loc, câteva lovituri cu patul puştii îi 
puseră sângele în mişcare, făcându-l să lase încăpăţânarea 
la o parte. Ajunşi la locul unde fusesem în ajun martor la 
idila de dragoste dintre căpetenia yumaşilor şi Judita, îl 
legarăm zdravăn de un bolovan şi-i băgarăm un căluş în 
gură ca să nu ţipe şi să ne dea de gol. Toate acestea le 
făcusem numai eu cu mimbrenjul, căci nu vroiam să-i vadă 
încă pe emigranții salvaţi şi pe căpetenia yumaşilor, înşelat 
atât de mârşav de el. 


În peşteră ardea lumina şi-i găsii pe nenorociţii hămesiţi 
de foame, mâncând cu lăcomie din proviziile aduse. Le 
spusei, spre marea lor bucurie, că trebuie să plecăm 
numaidecât, aşa ca până la ziuă să fim cât mai departe de 
Almaden. 

Mai întâi scoaserăm afară caii din peşteră. Mimbrenjul va 
merge înainte slujind de călăuză, iar eu voi veni ceva mai la 
urmă cu Melton. Căpeteniei yumaşilor îi legarăm mâinile la 
spate, nu că mă temeam să nu fugă, ci pentru liniştea 
emigranților, care îl luară între ei. 

Înainte de a pleca astuparăm gura peşterii, ca să nu mai 
dea nimeni de ea. După ce se îndepărtă convoiul, mă dusei 
să-l iau şi pe Melton; îi dezlegai gleznele ca să poată umbla 
şi fiindcă nu uitase încă loviturile de adineauri găsi că e mai 
cuminte să nu opună vreo rezistenţă. Iotuşi, din pricina 
întunericului, îi mai legai o curea de braţ, pe care o prinsei 
pe urmă de-al meu, pornind pe acelaşi drum pe care 
venisem. Ştiam că mimbrenjul apucase tot pe acolo şi eram 
sigur că nu se va rătăci. 

Trecu noaptea şi începu să se lumineze de ziuă. Când fu 
destulă lumină ca să se poată zări, Almaden rămăsese cu 
mult în urma noastră. Nici tovarăşii mei nu se vedeau 
nicăieri. Mersesem dinadins atât de încet, ca să le dau timp 
să se îndepărteze cât mai mult şi să le ies pe alt drum în 
cale, ca să văd mutra pe care o s-o facă Melton când îi va 
vedea. Cotii la stânga şi o luai cu paşi repezi înainte. 
Melton, care până atunci nu scosese un cuvânt, păru foarte 
mirat şi nu se mai putu stăpâni. 

— Unde ai luat-o aşa la fugă, sir? Mă întrebă el. Nu cumva 
la hacienda? 

— Ai ghicit, stimate master Melton. 

— Pe jos până acolo, mai ales că ai greşit şi drumul? 

— Nu l-am greşit defel, tot pe-aici am venit la Almaden. 

— Păi faci un mare ocol. Dumneata, cu ditamai experienţă, 
se poate să te înşeli aşa? 


— Ştiu eu ce-ai vrea, master. Ştii că dacă ţin drumul drept 
dăm de posturile indienilor şi de Weller, care a plecat să-mi 
iasă înainte însoţit de yumaşi. După cum vezi, nu-s chiar 
atât de prost pe cât speri... 

Văzu că i-am ghicit planul. Ca să-şi ascundă necazul, zise 
cu ironie: 

— Aşadar, faimosul Old Shatterhand, marele erou al 
savanelor, ştie şi el de frică! 

— Prevederea nu înseamnă frică, iar erou nu m-am crezut 
niciodată, master. Trebuie să-ţi mărturisesc fără înconjur că 
în întreprinderea mea de acum am avut un noroc atât de 
mare, ca niciodată în viaţa mea. Habar n-ai! 

— Ba îmi dau seama foarte bine, râse el cu necaz. Doi inşi 
reuşesc, cu toată paza strictă a indienilor, să pătrundă în 
Almaden şi să mă scoată din bârlogul meu. Mare noroc, ce-i 
drept! Dar nu atât de mare pe cât crezi, căci nu i-ai putut 
găsi pe emigranţi şi nici ceea ce căutai atât de zorit în odaia 
mea. Ba şi mai puţin noroc o să ai de-acum înainte, fiindcă 
bătrânul Weller n-o să se lase până ce nu-şi va fi eliberat 
feciorul, ca să dea năvală cu yumaşii peste dumneata. Te-aş 
sfătui deci să nu te pui râu cu mine, pentru că o să ne cazi 
cu siguranţă în mână şi atunci o să-ţi plătesc şi eu cu 
aceeaşi monedă. 

— Nu-mi purta de grijă, master. Cât îl priveşte pe Weller, 
nu-mi este frică de el. Pe fiul său nu-l mai poate elibera, 
fiindcă l-a sugrumat atletul, iar când l-om prinde noi pe 
bătrân - ceea ce e mai mult ca sigur - o să-l judecăm la 
repezeală pentru încercare de asasinat, executându-l tot 
atât de repede. După cum ţi-am spus, fiu-său ne-a căzut 
prosteşte-n mână, îţi va fi spus desigur că au încercat 
amândoi să-l omoare pe atlet. Cum însă acesta are ţeasta 
tare şi lovitura cu patul puştii în cap i-a priit foarte bine, 
aşteaptă cu nerăbdare să se răfuiască acum cu bătrânul, să- 
| amuţească şi pe el pentru vecii vecilor, după cum l-a 
amuţit pe fiu-său. 


Melton mă privi câtva timp uluit, pe urmă zise cu glas 
nesigur: 

— Tânărul Weller mort! Mi se pare că vrei să-ţi baţi joc de 
mine. 

— Defel. Îţi dau cuvântul meu de onoare că atletul l-a 
trimis pe lumea cealaltă şi te asigur că va face acelaşi lucru 
şi cu bătrânul. În ce priveşte presupusul atac al yumaşilor, 
tare mă tem că n-o să fie nimic. Au să înţeleagă ei în cele 
din urmă - dacă nu vor fi făcut-o până acum - că pretinsa ta 
prietenie le poate fi foarte primejdioasă. 

— Zău? Pricina? 

— Pricina? Şarpele-viclean. 

— Cum asta? Indianul e un aliat credincios şi-şi va pune 
toţi războinicii la dispoziţia lui Weller împotriva voastră. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. Îndată ce se va observa dispariţia mea... 

— Aşa? Îl întrerupsei eu. Eu cred că în lagărul indian se va 
discuta nu numai dispariţia ta ci şi a căpeteniei lor. Sau 
poate nu ştii că tânărul yumaş a dispărut aşa, deodată, fără 
urmă? 

— Nu ştiu nimic. A dispărut... unde? 

— Jos în mină. 

Îl văzui tresărind, ca şi când l-ar fi izbit cineva cu măciuca- 
n cap. 

— În mină...? Mă privi cu ochii holbaţi. Ce vrei să spui? 

— O, nimic altceva decât ceea ce am spus. A fost închis jos 
în mină de către aceeaşi persoană care a închis-o şi pe 
frumoasa Judita. 

— Judita...? Bolborosi el cutremurându-se. 

— Judita, desigur. Renunţase la bijuteriile, castelul şi 
palatul care îi fuseseră făgăduite, fiindcă nu i se îngăduise 
să-şi vadă părintele şi pentru că tânăra căpetenie a 
yumaşilor vroia şi el să i le pună la picioare. A fost 
ademenită, pare-se, de un anume Melton şi închisă 
împreună cu yumaşul jos în mină. 

— Eşti nebun, omule?! 


— Dimpotrivă, sunt în toate minţile, şi-i povestii, fir-a-păr, 
tot ce ştia el foarte bine. 

— Asta-i un roman născocit de închipuirea dumitale, zise 
el, stăpânindu-şi cu greu tremurul din glas. 

— Ar părea într-adevăr un roman, de-a dreptul fantastic, 
dar care totuşi e o realitate, răspunsei eu. 

— Cum? Ce? Ai văzut şi ai auzit dumneata toate astea? 
Bâigui el. 

— Da. 

— Atunci ai... ai fost jos în mină? 

— Da. 

— Şi cum ai ieşit de-acolo? 

Fiindcă nu vroiam să-i spun adevărul, zisei: 

— Nu se putea să mă caţăr pe lanţul macaralei? 

— Nu, fiindcă macaraua era sus. 

— Aha, aşadar mărturiseşti! 

— Da, mărturisesc, dar, fii pe pace, n-o s-o fac când vor 
mai fi şi alţii de faţă, aşa că n-o să te creadă nimeni pe 
cuvânt. De altfel nici n-o să ajungi până acolo; mai înainte o 
să-ţi astupe Weller gura. Parcă ai făcut legământ cu 
diavolul, numai el putea să te ducă în mină. Dar nu te bizui 
prea mult pe el; dracul e un prieten fals, care te lasă tocmai 
când ai mai mare nevoie de el. 

— Văd şi eu; te-a părăsit de tot, zisei, întorcând capul cu 
dezgust. 

Toată frumuseţea lui Melton dispăruse ca prin farmec, faţa 
i se schimonosise, fiind respingătoare şi diabolică. 

— 'Te înşeli grozav. Nu sunt chiar atât de pierdut după cum 
crezi. Ce-ai face dacă m-aş aşeza acum jos şi nu m-ai putea 
urni din loc? 

Se trânti la pământ cu îndărătnicie. 

— Tot nu te-ai învăţat minte? Te pocnesc acum unde 
nimeresc cu patul pugştii şi-ai să vezi ce bine mergi, de voie - 
de nevoie...! 

— Încearcă! Nu mă mişc şi pace. Să vedem ce-o să-mi faci. 
Nu suntem încă prea departe de Almaden şi de yumaşii mei. 


Au să mă caute, au să dea de urmele noastre, au să vină 
după noi şi au să mă scoată din ghearele tale. 

— Nu-ţi face iluzii! Ca dovadă, iacă, stăm aici şi-i aşteptăm 
pe yumaşi. Să vedem noi de partea cui sunt. 

Mă aşezai lângă el. Scuipă o dată cu ciudă şi întoarse 
capul. Mie-mi convenea, că aşa cum stătea nu putea să-i 
vadă pe emigranţi venind. Eu însă îi zării de departe. 
Mimbrenjul, care mergea în frunte, mă văzu şi el. Mă 
miram că Melton nu mă întrebase încă de el. 

Capitolul III - Satan în lanţuri. 

Acum se auzeau şi paşii lor. Melton ascultă cu încordare, 
apoi se întoarse brusc. Sări ca muşcat de şarpe drept în 
picioare şi rămase năuc cu ochii la ei, ca şi când ar fi văzut 
nişte strigoi. 

— Ci... cine... sunt ăştia...? Bolborosi el îngrozit. 

— Yumaşii dumitale, cine vrei să fie! Vin să te scape. Ei, nu 
te bucuri? Răspunsei eu în bătaie de joc. 

— Afurisitule! Eşti într-adevăr dracul! Răcni el ca scos din 
minţi, luând-o la fugă drept înaintea lui. 

Nu m-am mişcat din loc. Nici nu era nevoie. Emigranţii, 
care îl recunoscuseră, se luară după el, bărbaţi, femei, 
copii, toţi de-a valma urlând de furie. Mimbrenjul, care 
rămăsese lângă mine, zise râzând: 

— Pasărea n-o să zboare mult fiindcă are aripile legate. 

Mai înfuriat decât toţi era Şarpele-viclean. Nu se poate 
descrie furia care îl cuprinsese la vederea lui Melton. Deşi 
cu mâinile legate, îl văzui repezindu-se ca o săgeată, trecu 
dincolo de fugar, se întoarse brusc şi se năpusti cu atâta 
putere înaintea lui încât mormonul, izbit în piept, se prăbuşi 
la pământ dându-se de două ori peste cap. N-apucă să se 
ridice şi yumaşul îi înfipse unghiile în gât. Se tăvăleau 
amândoi în ţărână, se luptau cu o furie nemaivăzută 
neputându-se birui unul pe altul, până ce interveni Judita. 

Era de nerecunoscut, căci devenise o adevărată tigroaică. 
Răcnea, izbea cu pumnii în mormon, nu mai ştia ce face. La 
urmă veniră şi emigranții. Pumnii curgeau peste Melton ca 


grindina. Judita îi zgâriase faţa şi sângele îi curgea şiroaie 
din nas şi din gură. Mă temeam să nu-l sfâşie în bucăţi. 

Atâta sălbăticie din partea unei femei îmi făcea scârbă. O 
smulsei de-acolo şi-i zisei indignat: 

— Ce dracu', nu ţi-e ruşine? Asta nu e treabă de femeie, 
lasă-i pe bărbaţi să se răfuiască, nu te băga. 

— O să-i scot ochii banditului! O să-l omor cu mâinile mele! 
Gâfâia ea. M-a minţit, m-a înşelat, m-a închis în mină ca să- 
mi putrezească oasele acolo. 

Vru să se repeadă din nou la el, dar eu o îmbrâncii cât colo 
şi le zisei celorlalţi: 

— Să nu cumva să vă mai atingeţi de el. O să-şi primească 
pedeapsa pe care o merită. Cine n-ascultă de ordinele mele 
o să aibă de-a face cu mine, aţi auzit? 

Se dădură toţi la o parte şi eu îl ridicai pe Melton de jos. 
Nu mai avea chip de om. Ochii îi erau injectaţi, faţa 
zgâriată, plină de vânătăi şi umflături. Răcnea ca turbat, 
făcea spume la gură şi bolborosea cuvinte neînţelese. Îi 
băgai un căluş în gură ca să pun capăt înjurăturilor care îi 
ieşeau de pe buze. 

În sfârşit se potoli. Şarpele-viclean mă privi posomorât şi 
întrebă: 

— Ce are de gând Old Shatterhand să facă acum cu 
trădătorul acesta alb? 

— Nici eu nu ştiu încă, trebuie să mă sfătuiesc cu 
Winnetou. 

— Nu e nevoie; căpetenia apaşilor o să încuviinţeze tot ce 
va hotări Old Shatterhand. Ce vrea unul vrea şi celălalt. 

— Pentru ce spune Şarpele-viclean aceste cuvinte? 

— Fiindcă are de făcut o propunere fratelui său alb. Îl rog 
să vină niţel mai la o parte. 

Mă îndepărtai atât ca să nu ne poată auzi Melton, căci de 
emigranţi nu-mi păsa ştiind că nu înţeleg limba indiană. 

— Vrea Old Shatterhand să-mi spună dacă mă crede un 
mincinos? Începu Şarpele-viclean. 


— Numele fratelui meu m-ar îndreptăţi să zic că da, 
răspunsei eu, totuşi sunt convins că Şarpele-viclean e om 
cinstit şi prea mândru ca să se facă vinovat de-o trădare. 

— Fratele meu are dreptate; îi mulţumesc. Vreau acum să- 
i spun că m-am hotărât să fac pace cu el şi nu numai eu, ci 
şi războinicii mei. 

— Dar ce-o să zică Gură-mare, căpetenia voastră? 

— O să se învoiască şi el. 

— Nu cred, fiindcă a jurat să răzbune moartea lui Gură- 
mică, feciorul său. 

— Old Shatterhand e prietenul indienilor; nu omoară 
decât atunci când e nevoit s-o facă. 

— Asta aşa e, nu e însă un motiv pentru Gură-mare să 
renunţe la răzbunare şi duşmănia să şi-o preschimbe în 
prietenie. 

— Atunci n-are decât să lucreze pe seama lui, mie nu-mi 
pasă ce vrea ori nu vrea el. Când am pornit noi la Almaden, 
l-am ales din propria noastră voinţă conducătorul nostru; 
dacă nu-l mai vrem, nu ne poate sili nimeni. Yumaşii se 
împart în multe triburi; el e căpetenia tribului său, eu sunt a 
tribului meu. Nu e nici el mai mare decât mine. Mi-a oferit 
lupta, eu prefer pacea pe care o găsesc mai nimerită. De 
aceea sunt gata să fumez cu Old Shatterhand pipa păcii, 
dar nu în numele tuturor yumaşilor, ci în numele meu şi al 
tribului meu. 

— Şi dacă Gură-mare e împotrivă? 

— Atunci devin prietenul fratelui meu Old Shatterhand şi-l 
voi apăra împreună cu războinicii mei împotriva lui Gură- 
mare. Mă crede fratele meu pe cuvânt? 

— Da. Ştiu însă că fratele meu va încheia pacea în anumite 
condiţii. Care sunt acelea? 

— Numai două. Întâi ca fratele meu Old Shatterhand să nu 
se împotrivească la căsătoria mea cu Floarea-albă, căreia îi 
ziceţi voi Judita. 

— N-am nimic de zis, cu atât mai mult cu cât sunt convins 
că Şarpele-viclean e cel mai potrivit soţ pentru ea. A doua? 


— Să mi-l cedeze mie pe Melton. 

— Mi-am închipuit. Aşadar Şarpele-viclean îşi dă seama că 
am drept de viaţă şi de moarte asupra acestui om? 

— Da. După legile voastre trebuie predat justiţiei, după ale 
noastre putem face orice cu el. Ne aflăm aici în ţinuturile 
triburilor indiene şi dacă Old Sliatterhand procedează după 
legile şi obiceiurile noastre nu i se poate face nici o 
imputare. 

— Să nu crezi asta. Se află prin apropiere poliţişti albi şi 
oameni ai legii care au venit să-l prindă pe Melton, dar nu 
mă sinchisesc eu de intenţiile lor. Deci, fratele meu îl poate 
avea pe Melton oricând, numai să vreau eu. S-a gândit însă 
Şarpele-viclean că aş putea pune şi eu oarecare condiţii? 

— Să le aud. 

— Cer mai întâi pace între tribul tău şi toţi albii care se 
află cu noi. 

— Şarpele-viclean primeşte condiţia. 

— Pe urmă cer să se facă pace şi cu toţi mimbrenjii, 
prieteni mie. 

— Vezi, asta e mai greu. Ştiu că eşti însoţit de mimbreniji; 
aceştia sunt duşmanii noştri; n-am decât să dau un ordin şi 
cei trei sute de yumaşi ai mei dau năvală asupra lor şi-i ucid 
pe toţi. Dacă vrei să-i cruţ, trebuie să mai pun şi alte 
condiţii. 

— Păstrează-le pentru tine. Cum stau lucrurile, mai 
degrabă ţi-ar putea pune condiţii mimbrenjii mei ţie, nu tu 
lor. Ai uitat pesemne că Winnetou e conducătorul lor şi mai 
sunt şi eu pe-aici. Nu ne-am temut noi de voi înainte, cu atât 
mai puţin acum, când eşti prizonierul meu. Ce ne opreşte să 
ne ducem să vă luăm caii? 

— Ştiţi unde sunt? Întrebă el speriat. 

— Chiar dacă n-am fi ştiut, tot ar fi reuşit Winnetou să-i 
descopere. De altminteri nu eşti tu singurul care ne-ai căzut 
în mână. Toţi cei patruzeci de yumaşi postați între Almaden 
şi hacienda del Arroyo au fost făcuţi prizonieri. Peştele- 


care-înoată-repede e şi el printre ei. La cel mai mic gest al 
nostru pot fi împuşcaţi pe loc. 

La o astfel de veste nu se aştepta. Privi câtva timp 
îngândurat înaintea lui, pe urmă zise: 

— Old Shatterhand spune întotdeauna adevărul, atunci 
aşa trebuie să fie. Numai tu şi Winnetou aţi putut fi în stare 
să faceţi o astfel de ispravă. 

— Vezi şi tu că nu avem nevoie să ne supunem condiţiilor 
voastre. Şi-apoi, nici n-aţi mai putea rămâne aici, deoarece 
toate căruțele cu provizii sunt acum în stăpânirea noastră şi 
aţi muri cu toţii de foame. 

— Oh! Atunci ar trebui să părăsim ţinutul fiindcă nu mai 
avem merinde decât pentru două zile şi prin locurile 
acestea pustii nu se găseşte vânat. 

— Aşa e, staţi mai prost decât ţi-ai fi putut închipui. 
Rămâne deci la ce-am hotărât. Ori faceţi pace şi cu 
mimbrenjii, ori de nu renunţ. 

— Şi dacă nu vreau? 

— Vom continua ceea ce am început. Ne-a mai rămas să 
punem mâna pe Weller - un fleac! 

— Pe urmă vă luăm caii şi aşteptăm până soseşte Bivolul- 
puternic cu vreo câteva sute de mimbrenji şi-ţi distruge 
tribul. Tu, ca părtaşul lui Melton şi Weller, vei fi predat 
judecății odată cu ei. Pedeapsa ta va fi, în cel mai bun caz, 
închisoarea pentru cine ştie câţi ani, dacă nu chiar pe viaţă. 

Un indian deprins să trăiască în libertate, la închisoare! 
Ceva mai groaznic nici că se poate, îl cuprinse spaima şi nu 
mai stătu să se gândească. 

— Bine, mă învoiesc, zise Şarpele-viclean repede. Mai are 
fratele meu vreo condiţie de pus? 

— Deocamdată nu. Celelalte propuneri ale mele le voi face 
în cursul consfătuirii, deoarece presupun că Şarpele-viclean 
nu va fuma cu mine pipa păcii înainte de a se sfătui cu 
războinicii lui cei mai bătrâni. 

— Aşa e, trebuie să-i întreb şi pe ei. Vrea Old Shatterhand 
să meargă cu mine la ei sau să-i aducem pe ei aici? 


— Ar fi mai bine să-i chemăm. 

— Ne trebuie un om. Pe cine vrea fratele meu alb să 
trimită la ei? 

— Pe tânărul meu prieten mimbrenj. E deştept şi la fel de 
cinstit; mă pot bizui pe el fără grijă. 

— Fratele meu se va încredința în curând că sunt şi eu tot 
atât de cinstit. Îi voi da mimbrenjului wampumul meu ca 
dovadă că mă aflu la voi şi că tot ce le va spune războinicilor 
mei e adevărat. Să le povestească şi lor ce s-a întâmplat şi 
să vină cu cinci din războinicii mei al căror nume Li-l voi 
spune eu. Să nu-şi ia niciunul armele, ca să fii încredinţat că 
n-au nici un gând ascuns împotriva ta. 

Nimic nu mă putea bucura mai mult ca întorsătura pe care 
o luaseră lucrurile. Eram hotărât să-l predau pe Melton 
yumaşului, sigur fiind că, dacă l-aş preda pe mâna alcadelui, 
nu numai că acesta îl face scăpat, dar mă sileşte să-i dau 
îndărăt hârtiile compromiţătoare pe care i le luasem. 

Aş putea fi acuzat de cruzime, dar nu-i aşa. Orice 
pedeapsă care i s-ar fi aplicat mormonului era încă prea 
blândă pentru nelegiuirile lui. 

Mimbrenjul încălecă pe calul împrumutat lui de Winnetou 
şi plecă. Emigranţii se aşezară jos în cerc şi-l luară pe 
Melton la mijloc, păzindu-l ca nişte dulăi. Eu m-am dus ceva 
mai departe, ca nu fiu văzut şi mă apucai să cercetez 
hârtiile găsite în portofelul mormonului. Printre ele găsii o 
scrisoare nedatată şi fără plic; puteam deduce însă, după 
culoarea cernelii, că e scrisă de curând. Începea cu „Dragă 
unchiule” şi conţinea, la început, lucruri fără importanţă, 
dar rândurile din urmă mi se părură foarte importante. lată 
ce spuneau ele: „Fiindcă mă întrebi din ce trăiesc, pot să-ţi 
răspund că o duc cât se poate de bine. Am mare noroc la 
cărţi şi pe lângă asta mi-am făcut un prieten a cărui pungă 
îmi stă oricând la dispoziţie. Îţi mai aduci aminte de 
bogătaşul acela pe care l-ai cunoscut în St. Louis? Era din 
Europa, dar îi plăcea să facă pe yankeul şi-şi schimbase 
numele în Hunter. Din câte am aflat, când a venit în 


America nu era altceva decât o biată calfă de cizmar şi cu 
toată prostia lui - sau poate tocmai din pricina asta - a avut 
noroc în viaţă. S-a însurat cu fata unui negustor care i-a 
deschis la New York o prăvălie în William Street şi a obţinut 
pe timpul războiului aprovizionarea cu încălţăminte a 
armatei. A câştigat astfel o avere colosală. Acum nu mai 
face nimic, trăieşte din venituri şi el şi singurul lui copil, un 
băiat care îţi închipui că nu duce lipsă de nimic. Bătrânul e 
zgârcit al dracului, dar îşi iubeşte băiatul la nebunie şi-i dă 
o grămadă de parale pe mână. Pe băiat îl cheamă Small, ca 
să sune, chipurile, mai americăneşte! E un tânăr simpatic, 
răsfăţat, lipsit de energie, care crede că toate lipitorile care 
îl sug de bani sunt prieteni adevăraţi. În ce mă priveşte, am 
reuşit să am atâta influenţă asupra lui încât nu face un pas 
fără mine. 

O să mă întrebi poate cum am putea trage foloase mai 
grase de pe urma acestui Small Hunter? Într-un fel cu totul 
deosebit. Din prima zi am fost foarte adesea confundat cu 
el. Într-o seară, ieşind de la un concert, ne-am pomenit nas 
în nas la garderobă. Am rămas amândoi încremeniţi; 
asemănarea era atât de perfectă încât se părea că ne 
privim în oglindă. Ne-am prezentat şi am intrat în vorbă. 
Dar nu semănăm numai la înfăţişare şi la statură, ci şi 
vocea, mersul erau identice. lată o întâmplare de pe urma 
căreia socot să trag mari foloase. Ne-am împrietenit 
numaidecât şi ţine la mine nevoie mare. Mai întâi, de câte 
ori joc cărţi cu el, îi câştig o grămadă de parale fără să bage 
de seamă ce meşteşugesc. Mă consideră frate geamăn şi 
nici nu vrea s-audă că în curând va trebui să plec într-o 
călătorie mai lungă. Ţine morţiş să mă însoţească. Îi plac la 
nebunie călătoriile şi cu toată zgârcenia lui tată-său, acesta 
îi pune la dispoziţie orice sumă vrea. A cutreierat Statele 
Unite, a fost prin Canada şi Mexic, ba chiar la Rio de Janeiro 
şi în Anglia. Acu i-a trăsnit prin cap să vadă Orientul. Atâţia 
învăţaţi, prinți, duci şi arhiduci au fost acolo, aşa că de ce 
nu s-ar duce şi feciorul unui milionar american?! Eu nu 


numai că-l aprob, dar îmi dau toată osteneala să-l aţâţ. Aş 
vrea să am astfel prilejul să-l văd pe bietul tata, care a 
trebuit, din pricina lui Old Shatterhand, să treacă 
Mediterana. 

Acum yankeul meu şi-a angajat doi profesori de limbi 
orientale şi stăm toată ziua să învăţăm turca, araba şi citim 
poveşti din O mie şi una de nopţi, cu tablouri de odalisce şi 
sclave oacheşe atârnate pe pereţi. Cum Small e foarte 
talentat şi inteligent, face progrese uimitoare şi eu, de voie 
de nevoie, trebuie să mă ţin după el. Încă vreo câteva luni şi 
vom trece Atlanticul cu buzunarele doldora de cecurile 
bătrânului. 

Ţi-am dat atât de multe amănunte, ştiind ce inventiv eşti, 
aşteptând să găseşti un mijloc ca să ne folosim de această 
asemănare, cu adevărat extraordinară. Scrie-mi imediat ce 
e de făcut, dar nu aici, ci la vechea mea adresă, ca să fiu 
mai sigur că epistola ta nu va cădea în mâna altcuiva. 

Nepotul tău, Jonathan 1” 

Scrisoarea aceasta era pentru mine de un interes cu totul 
deosebit, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi era 
pomenit acolo numele meu. Tatăl expeditorului fusese silit 
să fugă din ţară din pricina mea. Nu putea fi deci vorba 
decât de fratele lui Melton, pe care-l fugărisem eu de la 
Fortul Uintah până la fortul Edwards. Reuşise să evadeze şi 
acum se afla dincolo de Marea Mediterană. Dar unde? 
Presupuneam că nu cunoştea nici limba arabă, nici pe cea 
turcă, dar la Alexandria, Tunis şi Alger trăiesc foarte mulţi 
englezi şi americani cu care se putea înţelege. Mi-era 
indiferent pe unde s-o fi aflând, dar altfel stăteau lucrurile 
cu tânărul Small Hunter, care era în mare primejdie de-a fi 
tras pe sfoară de către falsul său prieten. Aş fi fost bucuros 
să-l apăr, mi-era însă imposibil s-o fac. Mai întâi că mă aflam 
în inima Mexicului, iar el în Statele Unite; al doilea, nu 
ştiam unde şi în ce loc l-aş putea găsi. Totuşi băgai 
scrisoarea în buzunar ca să nu o predau cu celelalte hârtii 
de-ale lui Melton alcaldelui, după cum aveam de gând. 


Deodată îl auzii strigându-mă. (Îi scosesem mai de mult 
căluşul din gură.) Mă apropiai de el şi-l întrebai ce vrea. 

— Unde l-ai trimis pe mimbrenj, sir? Vreau să ştiu şi eu. 
Trebuie să-mi spui şi mie ce-ai vorbit adineauri cu Şarpele- 
viclean. 

— Ai aerul că-mi porunceşti şi nu s-ar cuveni să-ţi răspund, 
dar hai, fie! Mai curând sau mai târziu tot o să afli că 
yumaşii pe care te bizuiai atât te-au părăsit. O să fac pace 
cu ei. 

— N-or fi nebuni! 

— 'Tocmai de aceea. Căpetenia lor mi-a oferit-o de 
bunăvoie. 

— Nu se poate! Pesemne că ţi-a propus asta ca să-l laşi 
liber. Şi ai de gând să-i primeşti propunerea? 

— Mai mult încă: vreau să mai fac şi altceva pentru el. 

— Ce ţi-a mai cerut? 

— Să i-o dau pe Judita de nevastă. 

— N-ai decât! Cum e sacul e şi peticul. El e un bandit care 
o să născocească fel de fel de baliverne pe socoteala mea, 
iar ea o scorpie de dus la balamuc. Spune-i indianului din 
partea mea că numai cu bătăi poate să scoată om din ea. Şi 
altceva ce mai cere? 

— Ceva care te interesează foarte mult. Zice că săi te 
predau lui. 

— N-o să faci una ca asta, master! Strigă înspăimântat. Şi 
nici n-ai dreptul s-o faci... 

— Am ori n-am, n-are-a face, fac ce vreau. 

— Dar nu te gândeşti la răspunderea morală pe care ţi-o 
iei? Tocmai dumneata să te înjoseşti cu o astfel de faptă... 

— Nu ţi-e îngăduit să vorbeşti de morală, în sfârşit, voi 
vedea eu ce am de făcut; poate că nici n-o să fie nevoie săi 
te predau lui. 

— Foarte bine, asta voiam să ştiu, bodogăni el mulţumit. 

— Aşadar, să zicem că te las liber, urmai eu, ce te faci însă 
dacă yumaşul aleargă după tine şi-ţi pune mâna în chică? 

— Cum, vrei să-i dai şi lui drumul? 


— Bineînţeles. 

— Nu se poate... În nici un caz nu aşa de repede, nu acum, 
ci după ce voi fi eu în siguranţă. 

— I-ascultă, sir, prea ai aerul că porunceşti. Uiţi în ce 
situaţie te afli? Adică de ce te-aş lăsa liber şi pe el nu? Tu ai 
vrut să ne omori pe amândoi, pe când bietul indian nu mi-a 
făcut nimic. Ştii că are haz ce spui? 

— Ba pentru mine n-are nici un haz, fiindcă, dacă e liber 
odată cu mine, o să vrea să se răzbune. 

— Ar avea tot dreptul, iar eu de ce să-l împiedic. 

— Atunci nu mă lăsa liber şi predă-mă justiţiei. E o crimă 
ce faci, master, târându-mă după dumneata, dar o suport cu 
răbdare şi nu mai zic nimic. 

— Dacă eşti atât de convins că e o crimă, să mă ferească 
Dumnezeu să mai continui o astfel de faptă urâtă; de aceea 
o să-ţi redau libertatea. 

— Înaintea indianului, nu-i aşa? 

— Nu, în urma lui. Trebuie să sosească în curând 
războinicii mai de seamă ai tribului său ca să ne sfătuim. 
Sunt dispuşi să facă pace, fumăm împreună calumetul şi pe 
urmă îl las liber să se ducă unde o vrea. 

— Mie dă-mi chiar acum drumul. 

— Cum vrei s-o fac până ce nu ştiu dacă mă înţeleg cu 
yumaşii? Şi tocmai persoana ta este condiţia principală 
asupra căreia vor stărui mai mult. Aşadar nu-ţi mai strica 
gura degeaba. Fii sigur ca eu personal n-o să te ating nici 
cu un deget, voi avea însă grijă ca să-ţi primeşti pedeapsa 
pe care o meriţi. 

— Eşti diavol, nu om! Ai putea să te mulţumeşti cu ce ne-ai 
făcut până acum. 

— Ce v-am făcut? Cui? 

— Mie şi fratelui meu, pe care l-ai gonit în lume. 

— A, măsluitorul acela care a omorât la fortul Uintah un 
ofiţer şi doi soldaţi? Ţi-e frate, zici? Făceai mai bine dacă 
nu-mi spuneai, fiindcă rubedenia asta numai îngăduitor nu 
mă poate socoti. 


— Stai niţel şi judecă: fratele meu, deşi predat de 
dumneata autorităţilor, a reuşit să fugă, cu toate că erai 
convins că n-o să mai scape. Nu s-ar putea întâmpla şi cu 
mine acelaşi lucru? Şi-apoi, când o afla fratele meu că 
aceeaşi persoană care l-a persecutat pe elmă persecută şi 
pe mine n-o să aibă astâmpăr până ce nu ne va răzbuna. 

— Nu mi-e frică de răzbunarea lui, el a dispărut pentru 
totdeauna. 

— Aşa crezi, dar el de fapt trăieşte. 

— Unde? 

— Treaba mea. Fie că e la eschimoşi sau în Patagonia, nu 
ştie nimeni afară de mine. 

— Ba mai sunt doi care ştiu. 

— Da? Cine? 

— Eu şi nepotul dumitale Jonathan. 

— Jon... îngăimă el privindu-mă cu ochii holbaţi. Cine ţi-a... 
spus că... am un... nepot? 

— N-are a face, destul că ştiu. O familie ca a voastră e bine 
să n-o scapi din ochi, ca să nu mai facă râu şi altora. 

— Vrei să faci pe grozavul, văd eu. Dacă e adevărat că ştii 
ceva, spune-mi unde e acum frate-meu. 

— Dincolo de Mediterană. 

— Medi... te... ra... nă... Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Ba înţelegi foarte bine că ar trebui să te duci tocmai în 
Orient ca să-l aduci pe acest bandit aici să te scape sau să 
te răzbune. De altfel, nu e nevoie să te duci personal, îl poţi 
însărcina pe Jonathan al dumitale să-l aducă, tot pleacă în 
Orient. 

— Jonathan în Orient? Visezi pesemne. 

— Tot ce se poate. Atunci mai visez despre unul Small 
Hunter care învaţă pe capete limbile orientale ca să poată 
trece în cel mai scurt timp oceanul, căptuşit bine cu 
cecurile zgârcitului de tată-său. Poate că tânărul master să 
se întâlnească în drum cu nepotul tău. Astfel de întâmplări 
survin adesea în viaţă. 


Se cutremură, ca şi când ar fi vrut să se repeadă asupra 
mea, dar, legat cum era, nu putu face nimic. 

De necaz mă scuipă şi strigă cu glas sugrumat de furie: 

— Am spus eu că eşti dracul gol! Arde-te-ar focu'! 

Pe urmă îmi întoarse spatele mormăind. 

Cum merseserăm foarte încet, nu apucaserăm să ne 
îndepărtăm prea mult de Almaden, aşa că yumaşii, după 
care trimisese căpetenia lor, trebuiau să vină în curând, 
ceea ce se şi întâmplă. Veneau însă înarmaţi, contrar 
ordinului şefului lor; totuşi, când fură la oarecare distanţă, 
depuseră armele jos în iarbă. Mimbrenjul nu era cu ei. 

Se prefăcură că nu-l văd pe Şarpele-viclean legat, ca să nu 
se simtă acesta umilit în faţa lor. La mine se uitau cu 
respect, dar fără urmă de supunere sau curiozitate; pe 
Melton nici nu-l luară în seamă. Probabil că mimbrenjul le 
povestise mârşăvia mormonului. 

Ca să arăt căpeteniei yumaşilor încrederea pe care o 
aveam în cuvântul dat, îi dezlegai mâinile. 

— Fratele meu să ia parte liber la consfătuirea care poate 
să înceapă chiar acum. Aş vrea însă să aflu mai întâi ce s-a 
întâmplat cu tânărul mimbrenj. 

Cel mai în vârstă dintre războinici luă cuvântul: 

— A pornit în goana calului înspre apus ca să-l fugărească 
încoace pe Weller. 

— Weller? Întrebai eu mirat. Pe acesta îl aveam şi-aşa în 
mână; trebuia să-l lase pe seama mea. 

— Old Shatterhand e un mare războinic şi faptele mele 
sunt neînsemnate pe lângă ale lui, dar să mă ierte că nu 
sunt de aceeaşi părere. Weller era pe cale să dispară 
pentru totdeauna. 

— Cum aşa? Plecase doar ca iscoadă şi la întoarcere ne-ar 
fi căzut de-a dreptul în braţe. 

— S-a şi întors îndată după venirea mimbrenjului tău. 

— Şi i-aţi spus despre ce e vorba? 

— Da, fiindcă ne-a întrebat ce caută băiatul la noi. 

— Şi când a aflat ce-a făcut? 


— Mai întâi s-a speriat, pe urmă a început să zbiere la noi 
ca să ne ducem îndată după albi şi să-l prindem pe Old 
Shatterhand. Noi nu i-am dat ascultare, fiindcă Şarpele- 
viclean ne-a trimis vorbă că trebuie să încheiem pace. Se 
cuvine să dăm ascultare căpeteniei noastre, nu lui Weller. 

— Trebuia să puneţi mâna pe el şi să-l legaţi. 

— Nu ne era îngăduit. Până atunci ne fusese prieten şi 
frate; legământul pe care l-am făcut cu el nu s-a desfăcut 
încă şi pacea cu tine nu s-a încheiat deocamdată. De aceea 
l-am lăsat în voie, dar nici pe mimbrenj nu l-am împiedicat 
să se ia după el. 

— Avea cal bun Weller? 

— Calul era bun, dar ostenit şi însetat. 

— Atunci îl ajunge repede mimbrenjul. Au să se ia la luptă, 
ceea ce aş fi vrut să împiedic şi totuşi nu pot s-o fac, fiindcă 
trebuie să rămân aici până după consfătuire. 

— Old Shatterhand poate să plece fără grijă, interveni 
căpetenia yumaşilor. Să nu-i fie frică de vreo trădare din 
partea noastră. N-au decât să ia albii lui armele 
războinicilor mei şi să ne considere, până la întoarcerea lui, 
prizonierii lor. 

Propunerea era destul de cinstită, totuşi n-am vrut s-o 
primesc. 

— Nu, rămân aici şi, dacă ne grăbim, oricum ajungem la 
timp. 

— Vreau să atrag luarea-aminte a fratelui meu, zise 
căpetenia yumaşilor cu gravitate, că o consfătuire şi mai 
ales pacea, nu trebuie făcută în pripă. Sunt multe de pus la 
cale şi de chibzuit şi, dacă nu le cumpănim bine, s-ar putea 
să ne căim mai târziu. Socot că e mai bine ca fratele meu să 
se ducă acum unde are treabă şi noi îl aşteptăm cu răbdare. 

— Poate să rămână fără grijă, rosti bătrânul de adineauri. 
Când a plecat, mimbrenjul a spus că se duce să-l fugărească 
încoace pe Weller, dar nu că are de gând să se ia la luptă cu 
el. Băiatul e tânăr de ani, dar copt la minte şi chibzuit ca un 
bătrân. Şi-apoi calul său e iute şi aleargă ca vântul. 


Ca şi când ar fi vrut să întărească aceste cuvinte, se auzi în 
clipa aceea o împuşcătură şi dinspre apus se zări un călăreț 
cotind înspre noi. Era vădit că-l fugărea cineva dinadins 
încoace; de altfel, imediat apăru un alt călăreț mai mic de 
stat, dar al cărui cal era mai bun ca al celuilalt. Nu mai 
încăpea îndoială că aceşti doi călăreţi erau Weller şi 
mimbrenjul. 

Împuşcăturile zburau de la unul la altul, dar niciuna nu-şi 
nimerea ţinta. Mimbrenjul trăgea intenţionat în vânt, căci 
vroia să ni-l dea pe mormon viu în mână, iar acesta avea 
puşca încărcată cu gloanţe oarbe. 

Trebuia neapărat să uşurez băiatului sarcina; încălecai şi 
pornii înaintea lor. Weller băgă de seamă, vru să o ia la 
stânga, dar era prea târziu. Fulgerul meu îl întrecu repede 
şi când îl strunii în loc mă aflam faţă în faţă cu Weller. 

— Dă-te jos, master, dacă nu vrei să-ţi trag un glonţ în cap, 
îi strigai punând puşca la ochi. Dar mormonul râse 
batjocoritor, vrând să cotească la dreapta. Înfipse pintenii 
cu atâta furie în burta calului, încât bietul animal gemu ca 
un om. Cruzimea aceasta mă scoase din fire. Mă repezii 
după el şi-l ajunsei într-o clipă. 

— Jos, ori te-mpuşc! Strigai eu indignat. 

Weller nu luă în seamă ameninţarea mea. Azvârli puşca şi 
trase revolverul de la brâu. 

— Lasă revolverul că te-mpuşc ca pe un câine! Răcnii 
înfuriat. 

Mormonul nu vru nici acum s-asculte. Aştepta să mă 
apropii mai bine ca să tragă. Atât mi-a trebuit ca să-mi 
pierd răbdarea. Dintr-un salt calul meu fu lângă el şi cu o 
smucitură îi aruncai revolverul cât colo. 

— Stai că n-ai pus încă mâna pe mine, master Old 
Shatterhand! Rânji cu glas răguşit, vrând să scoată de la 
brâu celălalt revolver pe care-l avea. 

Nici n-apucă să pună mâna pe trăgaci, căci pumnul meu îl 
izbi ca un ciocan în tâmplă şi-l făcu să se prăbuşească 


grămadă la pământ; sângele îl podidise, curgând şiroaie pe 
nas şi pe gură. Nu cumva îl omorâsem? 

Descălecai să-l examinez şi văzui că e numai leşinat. i 
desfăcui lasoul şi-l legai zdravăn, apoi îi luai tot ce găsii în 
buzunare, lăsându-i doar ceasul. În vremea asta venise şi 
băiatul ca să ridice puşca şi revolverele de jos. 

Weller îşi reveni repede şi deschise ochii. 

— Ce-ai cu mine, omule? Se răsti el. Dă-mi drumul să-mi 
văd de treabă, ca să nu te căieşti mai târziu. 

Vorbea greu, fiindcă-şi muşcase limba când îl pocnisem în 
tâmplă, iar durerea îl scotea din fire. 

— Ei aş! Tare-aş vrea să ştiu cam ce-ai putea să-mi faci, 
răspunsei râzând. Scoală acum şi hai cu mine. 

— Nici nu mă gândesc. Nu mă mişc de-aici până nu mă 
dezlegi. 

— Mă rog, pot să-ţi îndeplinesc imediat dorinţa. Te leg 
zdravăn de mâini şi de picioare şi te las să mori de foame 
ori să te sfâşie corbii în bucăţi. Eu sunt însă mai omenos şi o 
să procedez omeneşte, chiar împotriva voinţei tale. Scoală- 
te, dacă nu vrei să te silesc. 

Şi fiindcă se făcea că nu m-aude, mimbrenjul îi vâri patul 
puştii sub coaste de-l făcu să sară drept în picioare. Ne 
urmă crâcnind, ocărând şi bodogănind. Ajunşi la lagăr, îl 
legarăm ca pe un pachet şi-l aşezarăm departe de Melton, 
ca să nu poată vorbi între ei. Yumaşii priviseră în tăcere 
scena de-adineauri. Nu se mirau de mine că mă expun 
gloanţelor mormonului, dar admirau curajul mimbrenjului. 

— Tânărul meu frate o s-ajungă un mare războinic, îi zise 
Şarpele-viclean. Mă bucur să facem pace cu un astfel de 
viteaz, să fim prieteni în loc de vrăjmaşi. 

Cuvintele acestea însemnau începutul consfătuirii, care 
ţinu peste două ceasuri şi se încheie spre deplina mulţumire 
a yumaşilor. Melton va fi predat căpeteniei lor şi Judita va 
deveni soţia Şarpelui-viclean. În schimb, toate condiţiile 
puse de mine erau primite fără nici o restricţie. Bineînţeles 
că la urmă s-a fumat calumetul şi am pornit apoi cu toţii 


spre lagărul yumaşilor ca să afle şi ei că am încheiat pace şi 
să tragă fiecare cele patru fumuri tradiţionale. 

— Şi-acum, ce doreşte fratele meu? Mă întrebă Şarpele- 
viclean, după ce se sfârşi ceremonialul. Vine căpetenia 
apaşilor cu toţi care se află împreună cu el la noi, sau ne 
ducem noi acolo? 

— Probabil că ne vom duce noi; trebuie să văd mai întâi ce 
spun şi fraţii mei albi. 

Cercetai întâi portofelul şi punga cu bani luată de ia 
Weller. În portofel erau cinci mii de dolari în bancnote, iar 
în pungă aproape cinci sute de dolari în monede de aur. Îi 
chemai pe emigranţi la o parte, ca să nu audă ceilalţi ce le 
spun şi zisei mai întâi Juditei, cu glas scăzut: 

— Ştie tatăl dumitale chestia cu Şarpele-viclean? 

— Da, răspunse bătrânul în locul ei. Fata mi-a spus ce 
mare cinste şi onoare o aşteaptă de la un şef de indieni, de 
la aşa un mare popor cu pielea-roşie. 

— Şi dumneata te învoieşti? 

— De ce să nu mă învoiesc, mă rog? Pentru ce să nu fim 
noi nişte persoane aşa de mari în toată ţara americană? 

— Dumneata nu ştii ce înseamnă un trib indian... 

— Nu vreau să ştiu nimic, îmi tăie el vorba. Eu sunt tatăl 
Juditei şi vreau s-o văd fericită. Amândoi o să fim stăpâni pe 
un trib mare indian şi fata mea o să se poarte numa-n 
mătase şi catifea. Ori poate crezi, mă rog, că a minţit 
căpetenia când i-a spus c-o să-i cumpere diamante şi 
briliante? 

— Asta nu. Există prin meleagurile acestea comori ascunse 
pe care indienii le ţin în mare taină; de ce n-ar şti şi 
Şarpele-viclean unde se află o astfel de comoară? Numai să 
nu vă luaţi după tot ce vă făgăduieşte. Habar n-are ce 
înseamnă un castel sau palat. Şi-apoi, e un om pe jumătate 
sălbatic, fără învăţătură şi fără... 

— Învăţătură, învăţătură! Mă întrerupse iar bătrânul. Ce 
nevoie are de învăţătură, dacă ştie unde să găsească aur şi 
diamante? Şi ce, o rochie nouă de mătase nu e învăţătură? 


Şi un palat ori un castel nu e mai frumos decât o şcoală 
unde nu găseşti decât bănci de lemn şi cerneală care te 
murdăreşte pe mâini? Lasă că are el, indianul, învăţătură 
cât trebuie unei femei ca să fie fericită. 

— Dacă aşa crezi, nu mai am nimic de zis, n-aş vrea însă să 
fiţi dezamăgiţi mai târziu. Dar deocamdată ce-aveţi de gând 
să faceţi? Eu aş vrea să le fac celorlalţi emigranţi 
propunerea de a se întoarce fiecare acasă în ţara lui. 

— Crezi că au să te asculte? 

— Dacă sunt oameni cu judecată, da. 

— De ce să nu rămână aici? Să mă lase pe mine singur cu 
Judita la indieni? 

— N-au ce căuta la yumaşi. De lucru nu găsesc şi în 
locurile astea sălbatice n-ar avea cu ce trăi. O să-i duc deci 
până la graniţa Statelor Unite şi o să-i las să facă după cum 
îi taie capul. Pe dumneata şi pe Judita sunt sigur că Şarpele- 
viclean n-o să vă lase să plecaţi cu ei şi nici cu voi n-o să 
vrea să meargă. 

— Are şi dreptate. Pentru ce să plece de aici unde se 
găseşte atâta aur şi pietre scumpe şi o să aibă o 
căpeteneasă frumoasă şi fudulă ca o regină? 

— Bine. V-aţi hotărât deci să rămâneţi la yumaşi. Asta 
vroiam să ştiu. După cât am aflat, ceilalţi emigranţi, afară 
de dumneata şi de atlet, sunt toţi oameni săraci. Parcă 
auzisem că ai adus o sumă frumugşică de bani cu dumneata, 
e-adevărat? 

— De ce să nu fie adevărat, mă rog? O pungă plină cu 
piese de aur sunător, noi-nouţe. 

— La cât se ridică suma? 

— Patru sute optzeci de dolari, pe care mi i-au furat ca 
nişte tâlhari când m-au lăsat în puţul ăla ca un mormânt. 
Weller a fost tâlharul care m-a jefuit. Acum l-ai prins şi 
trebuie să-mi dea îndărăt banii. 

— În ce erau puşi banii? 

— Într-o pungă frumoasă, cu mărgele, lucrată de Judita. 

— Asta e? Îl întrebai arătându-i punga găsită la mormon. 


— Punga mea! Punga mea! Răcni bătrânul, smulgându-mi- 
o din mână. Stai să număr banii, să văd dacă nu mi-a luat 
tâlharul vreun dolar nou-nouţ, muncit cu greu, aşa să am eu 
bine! 

— Taci omule şi nu zbiera aşa, îi zisei necăjit. Weller nu 
ştie că i-am luat banii şi nici nu trebuie s-o afle deocamdată. 

Îl lăsai cu Judita să-şi numere banii şi mă întorsei la 
emigranţi ca să le spun, în câteva cuvinte, că n-au altceva 
mai bun de făcut decât să părăsească ţinutul cât mai 
repede, încheind astfel: 

— Eu am de gând să mă duc cu Winnetou de-aici la Rio 
Pecos, în statut Texas. Acolo sunt multe pământuri rodnice. 
Clima e foarte sănătoasă. Vă fac o propunere: vreţi să 
mergeţi cu mine? Sfătuiţi-vă între voi, chibzuiţi bine şi daţi- 
mi răspunsul. 

Îi lăsai singuri şi mă dusei să stau niţel de vorbă cu 
yumaşii. Când socotii că a trecut destul timp de chibzuială, 
mă întorsei să-i întreb ce-au hotărât. 

— Propunerea dumitale - începu unul din cei mai în vârstă, 
în numele tuturor - e cât se poate de bună şi am primi-o cu 
bucurie, dar nu putem pleca deocamdată. 

— Cine vă opreşte? Întrebai eu cu mirare. 

— Cu siguranţă că Melton şi Weller vor fi daţi în judecată 
şi nu se ştie cât va dura procesul. Noi, cei interesaţi în 
cauză, trebuie să ne prezentăm probabil ca martori, dacă 
nu chiar ca acuzatori. 

— Nu-i nevoie, pe Melton îl predau de-a dreptul în mâna 
yumaşilor, care au să-l judece şi fără martori; cât priveşte 
pe Weller, în starea lui de-acum (îl împuşcasem în mână fără 
să vreau când vroise să fugă) nu se ştie ce se poate 
întâmpla. În regiunile acestea orice rană e primejdioasă 
pentru un alb. Şi-apoi, am adus cu mine poliţişti şi un 
judecător de la oraş, în faţa cărora veţi depune mărturiile 
voastre. Mai sunt şi alte piedici? 

— "Ținuturile acestea sălbatice pe care va trebui să le 
străbatem pe jos. Vor putea face copiii şi nevestele noastre 


atâta drum? 

— După ce se vor mai întrema - cu siguranţă. Nu e cine 
ştie ce greutate, mai ales că veţi merge la pas şi veţi poposi 
cât mai des. De altfel, nu e nevoie să mergeţi pe jos; vă vom 
da cai de-ai indienilor. Provizii sunt destule; cinci căruţe cu 
de-ale mâncării şi alte lucruri de trebuinţă. 

— Aşa da. Rămâne însă punctul principal: ce te faci fără 
bani? 

— De asta să nu te-ngrijeşti dumneata. 

— Cum să nu mă îngrijesc? Zici că ai nişte căruţe cu 
provizii. Or fi ele, proviziile, dar cu ce să le cumperi? De 
dăruit nu o să ni le dăruiască nimeni. 

— Vi le dăruiesc eu. 

— Vorbeşti serios, domnule? 

— Cât se poate de serios. 

— Păi atunci se schimbă treaba. Şi caii? Indienii nu vor fi 
aşa de darnici ca dumneata. 

— Îi împrumutăm. Le dăm indienilor o mică chirie şi le 
dăruim câteva fleacuri. 

— Cine plăteşte chiria, cu banii cui cumpărăm darurile? 

— Cu ai mei. 

— Ei drăcia dracului! Te-ai îmbogăţit aşa, deodată... Când 
ai venit pe vapor erai mai calic decât noi... 

— Aş! Mă prefăceam. De altminteri poţi fi bogat fără să ai 
parale. Altă piedică mai e? 

— Ar mai fi. Şi încă una mare de tot. Cine ne dă bani să 
cumpărăm pământurile şi cu ce să le lucrăm? Astea nu ni le 
dă nimeni pe degeaba. 

— Tot eu. 

— Pesemne că dumneata eşti frate cu Rotschild... 

— Nu sunt nici un fel de frate, dar vă pot da atât cât vă 
trebuie. 

— Aşa da. Mergem cu dumneata, ne dai banii cu dobândă, 
muncim, plătim dobânzile la vreme, pe urmă, încetul cu 
încetul şi capitalul. 


— Ce dobânzi? Ce capital? Nu-mi trebuie nici un fel de 
dobânzi şi de capital, nici să n-aud. 

Omul mă privi uluit, se uită la cei din jurul lui, apoi iar la 
mine şi zise: 

— Nu cumva n-am auzit eu bine? 

— Ba ai auzit foarte bine. 

— Vezi că nu-mi vine să cred. Asta înseamnă... înseamnă 
un dar nemaipomenit! 

— Aşa e. 

— Dar bine, domnule, atât de bogat eşti încât te poţi lipsi 
de...? 

— Mă pot lipsi de orice, fiindcă n-am nimic, aşa că pot 
împărţi mii şi mii fără să-mi pese. 

— Mii şi mii! De unde ai, domnule, atâtea parale? 

— O să afli mai târziu. Acum încă o întrebare: unii din voi 
tot aveau acasă la ei câte ceva, nu-i aşa? 

— Da. Care o căsuţă - nu grozavă, dar de folosit - care un 
petec de pământ, pat, masă - tot ce se cere la o gospodărie. 

— Şi le-aţi vândut mai pe nimic, îmi închipui. 

— Ce brumă am luat pe ele am cheltuit pe drum. 

— Aşadar, nu numai că v-aţi expatriat, dar aţi pierdut tot 
ce-aţi avut. Aţi fost ademeniţi cu făgăduieli că o să vă 
pricopsiţi şi când colo v-au aruncat într-o groapă ca să 
munciţi în mina aceea prăsită, unde v-ar fi secerat pe 
capete foamea şi boala. Cu ce-aţi fi despăgubiţi, dacă 
Melton şi Weller ar zăcea ani de zile în închisoare? 

— Cu nimic. 

— Şi nici o judecată din lume nu vă poate despăgubi 
pentru cele îndurate. Ce s-ar întâmpla dacă nu v-aş veni eu 
în ajutor? 

— Am muri de foame, asta ar fi. Noi am fost angajaţi la 
munca pământului, dar la moşie nu mai e nimic de muncit, 
au pustiit-o indienii; în altă parte iar nu e nimic de lucru. De 
cerşit n-o să cerşim, că n-am fost învăţaţi. 

— O să trebuiască, îi curmai eu vorba, fiindcă foamea şi 
mila de neveste şi copiii o să vă silească. Tot degeaba. N-o 


să vă dea nimeni un codru de pâine fiindcă aici oamenii nu 
sunt miloşi ca la noi. Eu sunt la fel de sărac ca şi voi şi nu v- 
aş fi putut ajuta cu nimic decât făcându-mă hoţ şi bandit. 
Da, am furat, mărturisesc, ca să vă ajut pe voi şi pe copiii 
voştri. Nu te uita aşa speriat la mine. l-am prădat pe Melton 
şi pe Weller, ticăloşii care v-au atras în cursă şi v-au 
nenorocit pe toţi. Aveau la ei bani, foarte mulţi bani; ar fi 
trebuit - după legile de-aici - să predau banii judecătorului. 
Ce credeţi că s-ar fi întâmplat cu aceşti bani? I-ar fi luat 
judecătorul, ca să-i facă scăpaţi şi nemernicii ar reapărea 
cine ştie unde ca să pună la cale alte ticăloşii, pe când voi 
nu v-aţi alege cu nimic. Mi-am zis atunci că legile dictate de 
inima mea sunt mai drepte şi mai omeneşti şi am lucrat 
după preceptele mele morale. Am făcut bine sau rău? 

— Foarte bine! Foarte bine! Strigară toţi. 

— Melton şi Weller nu ştiu deocamdată că le-am luat banii. 
Cel dintâi îi crede în siguranţă acolo unde şi i-a îngropat, iar 
cel de-al doilea o să afle de-abia mai târziu că nu-i mai are. 
O să împart aceşti bani între voi. 

— Câţi sunt? Întrebară emigranții cu înfrigurare. 

— Weller a avut la el cinci mii, iar Melton peste treizeci de 
mii de dolari. 

Câteva clipe urmă o tăcere adâncă, pe urmă din piepturile 
tuturor izbucniră strigăte de bucurie. Le făcui semn să se 
liniştească şi urmai: 

— Ssst! Nimeni nu trebuie să afle ce-am vorbit acum. Nici 
chiar Silberberg. Şi-a căpătat banii şi nu mai poate avea 
nici o pretenţie. 

— I-a dat Weller îndărăt? Întrebă bătrânul emigrant. 

— Nu Weller, ci eu. Vedeţi deci că ticălosul pusese 
stăpânire pe avutul altuia şi e de aşteptat ca şi ceilalţi bani 
să-i fi luat tot pe calea asta. Din păcate, n-o să vă revină atât 
la cât v-aţi aşteptat. 

— O, m-am şi gândit eu şi cred că tovarăşii mei de 
asemenea, mă întrerupse bătrânul. Dumitale ţi se cuvine o 
mare parte din bani. 


— Mie? Nici un gologan. Ar însemna furt, pentru că mie nu 
mi s-a luat nimic. Sunt însă alţii la care trebuie să ne 
gândim. 

— Alţii? Cine? 

— Stăpânul haciendei. Omul a rămas pe drumuri. 

— Bine, dar i-a cumpărat hacienda pe bani! 

— Pe mai nimic! 

— Şi o să i se dea îndărăt moşia, dacă va dovedi că i-a fost 
devastată intenţionat. Nu-i ajunge? 

— Ar fi cam puţin. În sfârşit, voi vedea eu după purtarea 
lui, care până acum cam lasă de dorit. E însă altcineva care 
are drept la despăgubiri: negustorul din Ures, unde a fost 
cumpărată marfa şi căruia trebuia să i se achite restul de 
bani după predarea ei. Am făgăduit căruţaşilor că o să le 
plătesc şi o să mă ţin de cuvânt. Ce rămâne se va împărţi 
emigranților. 

După ce le spusei felul cum va fi făcută împărţeala - pe cap 
de familie - mă apropiai de căpetenia yumaşilor şi-i zisei: 

— Eu cu albii ne ducem de-aici la Chihuahua; vrea fratele 
meu să-mi închirieze sau să-mi împrumute nişte cai? 

— Oricâţi vă trebuie, avem doar destui, răspunse el în 
grabă. 

— Crezi că vom putea trece nesupăraţi prin ţinuturile 
yumaşilor? 

— Războinicii mei vă vor apăra de celelalte triburi, dacă 
acestea nu sunt învoite cu pacea încheiată între noi. Mă tem 
însă că drumul va fi greu pentru albi, din pricina 
merindelor. 

— 'Ţi-am mai spus că de-ale mâncării nu vor duce lipsă, 
fiindcă am pus mâna pe căruțele trimise de la Ures pentru 
Melton. Dar cu Gură-mare cum stăm, îl aştepţi aici? 

— Era vorba să vină după ce turmele de la hacienda vor fi 
în siguranţă. 

— Atunci nu poate să sosească încă şi ne putem duce la 
căpetenia apaşilor. 

— Vezi că războinicii mei nu-şi au caii la îndemână. 


— Nici nu e nevoie, fiindcă mergem numai noi doi cu 
mimbrenjul. 

— Îl iei şi pe el? Ai încredere în războinicii mei să-i laşi 
singuri cu albii? 

— După cum vezi. Nu s-ar găsi pe-aici un cal şi pentru 
tine? 

— În afară de acela cu care a venit Weller mai sunt doi, al 
lui Melton şi al meu. 

— Unde sunt? 

— Ascunşi lângă o băltoacă din spatele stâncii. 

— Trimite pe cineva să ţi-l aducă pe cel mai iute dintre ei, 
deoarece trebuie să plecăm cât mai repede, ca să ajungem 
înainte de-a se înnopta la lagărul lui Winnetou. Cu celălalt, 
trimite un războinic de-al tău la ai tăi ca să le spună şi lor ce 
s-a întâmplat şi ce-au de făcut. Dă-le în grijă să fie mâine 
seară aici cu atâţi cai câţi le trebuie albilor, fiindcă poimâine 
dimineaţă pornim spre Chihuahua. 

Yumaşul nu făcu nici o obiecţiune şi execută imediat 
ordinele mele. Eu le explicai emigranților cum trebuie să 
procedeze în lipsa mea cu foştii lor duşmani, actualmente 
prieteni; căpetenia yumaşilor făcu acelaşi lucru cu oamenii 
săi şi le porunci să-i păzească pe prizonieri cu mare 
străşnicie şi să nu-i scape un moment din ochi; am încălecat 
apoi toţi trei, eu, Şarpele-viclean şi tânărul meu prieten 
mimbrenj şi am pornit la drum în strigătele de bucurie ale 
alor noştri. 

Capitolul IV - Răzbunarea uriaşului. 

Trebuia să zorim caii aşa ca drumul pe care-l făcusem ieri 
într-o zi să dureze acum mai puţin. Şarpele-viclean tăcea. 
Cele întâmplate acum în urmă îl preocupau deosebit de 
mult căci îşi dădea seama de gravitatea situaţiei. În urma 
noastră venea mimbrenjul, mulţumit de întorsătura pe care 
o luaseră lucrurile şi atribuindu-şi, în parte, succesul 
nostru. 

Când asfinţi soarele, ne aflam la locul unde cotiseră 
căruțele spre miazănoapte. Rugai pe căpetenia yumaşilor şi 


pe mimbrenj să m-aştepte acolo, iar eu o luai înainte; 
vroiam să le comunic alor mei vestea cea bună. Încă din 
depărtare mă întâmpină un miros plăcut de carne friptă, 
semn că în lagăr se pregăteau de cină. M-am apropiat pe 
furiş ca să văd ce se petrece acolo. Într-unul din grupuri se 
aflau bătrânul căruţaş Pedrillo, don Endimio de Saledo y 
Coralba, alcadele şi haciendarul. Pedrillo tocmai povestea o 
întâmplare din viaţa lui în care era vorba de dibăcia de-a se 
apropia pe nesimţite de un lagăr duşman. 

— Am spionat eu pe mulţi indieni, dar niciunul din ei n-a 
fost în stare să mă prindă, zicea el. 

— Nu e cine ştie ce ispravă, răspunse haciendarul. N-ai 
decât să stai pe întuneric ca să nu te vadă. 

— Ce ştii dumneata, don Timoteo! Pentru o piele-roşie de 
astea, fie că stai pe-ntuneric ori lângă un foc aprins, totuna 
e. Vorba e să aibă santinele bune care să nu te lase să te 
apropii. 

Ceva mai încolo stătea Winnetou cu ochii închişi, părând 
că doarme. Ridică acum pleoapele şi zise uitându-se lung la 
bătrân: 

— Bătrânul Pedrillo să nu spună asta. Sunt vânători, albi şi 
roşii, care reuşesc totuşi s-o facă. Întoarce-te şi bagă mâna 
în tufa de lângă tine, o să dai de Old Shatterhand. 

Pe cât mi se păruse de mirare adineauri că nu mă simţise 
nimeni venind, pe atât mi se părea acum o minune că 
apaşul nu numai că ştia că e cineva în tufiş, dar putea să 
spună şi cine e. 

Pedrillo se întoarse şi rămase încremenit când mă văzu 
răsărind ca din pământ înaintea lui. 

— Fratelui Winnetou nu-i scapă nimic; ochii şi auzul lui 
sunt mai agere decât ale mele, răspunsei eu. 

Când apărui aşa, pe neaşteptate, lângă don Endimio, 
acesta scoase un țipăt atât de grozav, ca şi când l-ar fi văzut 
pe dracul în persoană. Mimbrenjii, obişnuiţi să nu se mire 
de nimic şi să privească totul cu stoicism, săriră în picioare 
şi se uitau la mine încremeniţi. Chiar şi yumaşii se ridicară 


atât cât le îngăduiau legăturile şi mă priveau cu ochii 
holbaţi. Ştiau că mă dusesem la Almaden şi erau siguri că 
fusesem prins acolo de ai lor. 

De la una din căruţe se auzi un țipăt de bucurie. Era 
Măsluitorul, păzit de un mimbrenj; văzându-mă, îşi făcuse 
loc cu coatele printre cei din jurul lui şi venea acum întins la 
mine. 

— Slavă Domnului că te-ai întors sănătos! Ce frică mi-a 
fost, zise el cu o vădită bucurie în ochi. 

— Frică? De ce? Îl întrebai eu. 

— Fiindcă, dacă ţi s-ar fi întâmplat ceva, aş fi fost acuzat că 
te-am înşelat cu informaţiile mele. Acum vezi dumneata că 
am fost sincer, nu-i aşa? 

— Tot ce mi-ai spus a fost adevărat, îl liniştii eu şi-i povestii 
că am găsit lesne peştera şi că am vorbit cu Melton şi 
Weller, fără să-i spun însă ce s-a mai întâmplat pe urmă. 

— Atunci te-au ocrotit îngerii din cer, zise el cu bucurie. 
Mare baftă ai avut că nu ţi s-a întâmplat nimic! Îndrăzneala 
ţi-ar fi putut fi fatală şi vina ar fi căzut pe mine. 

— Probabil. Declar acum în faţa tuturor că voi avea de azi 
înainte deplină încredere în dumneata şi, ca dovadă, voi da 
ordin să ţi se dea armele şi să ţi se dezlege mâinile. Eşti 
liber! 

— Ce faci, senior! Strigă don Timoteo indignat. Laşi liber 
pe un individ care a venit în conflict cu legea? A fost 
complice la devastarea haciendei mele, îţi poruncesc deci 
să-i pui iar cătuşele. 

— Dumneata n-ai să-mi porunceşti nimic, aşa că te 
sfătuiesc să stai liniştit la locul dumitale şi să-ţi ţii gura, m-ai 
înţeles? Numai eu şi Winnetou avem dreptul să hotărâm pe 
cine oprim prizonier şi pe cine nu. Dovada o s-oai 
numaidecât. 

Cu aceste cuvinte mă îndreptai spre Peştele-care-înoată- 
repede, îl dezlegai şi-i zisei.: 

— Fratele meu e liber. Războinicii mimbrenji să dezlege pe 
toţi războinicii yumaşi. Sunt liberi, căci am făcut la Almaden 


pace cu Şarpele-viclean, căpetenia lor şi am fumat pipa 
păcii. 

Se auzi un tumult de glasuri. Mimbrenjii erau nedumeriţi, 
pe când yumaşii se bucurau. Cuvintele mele îl mirară chiar 
şi pe Winnetou. Se sculă de la locul lui şi veni la mine. 

— Ai fumat calumetul? Mă întrebă el. 

— Cu el şi cu toţi războinicii lui. 

— Aşadar yumaşii s-au dezis de Melton. 

— Da. Atât Melton cât şi Weller sunt în mâinile noastre. 
Albii sunt liberi. 

— Unde se află acum? 

— La Almaden, împreună cu prietenii lor, yumaşii. Mâine 
de dimineaţă ne ducem cu toţii acolo, ca să luăm parte la 
serbarea calumetului. 

Apaşul puse mâinile pe umărul meu şi strigă cu 
înflăcărare: 

— Aţi auzit, bărbaţi albi şi roşii? Ceea ce n-am fi putut 
înfăptui noi cu mulţi războinic, a reuşit Old Shatterhand să 
înfăptuiască singur. Omul acesta face mai mult decât sute 
de războinici înarmaţi. 

— Să nu exagerăm. Am avut noroc, mare noroc şi puţinul 
cu care am contribuit îl datorez sfaturilor lui Winnetou, 
care mi-a fost profesor, am răspuns eu râzând. 

Trimisei să-i aducă pe tânărul mimbrenj şi pe Şarpele- 
viclean. Vă puteţi închipui gălăgia care urmă în lagăr. Eu cu 
Winnetou ne-am dat mai la o parte, ca să stăm niţel de 
vorbă. Noii sosiți fură înconjurați din toate părţile. 
Căpetenia yumaşilor, de yumaşi şi tânărul mimbrenj de ai 
noştri. În timp ce acesta povestea cele întâmplate, îl văzui 
pe atlet ascultând cu aviditate. Ceea ce-l interesa pe el era 
Judita, pe care şi acum o iubea ca un nebun. În afară de 
mine, nimeni nu ştia că fata trebuia să se mărite cu 
căpetenia yumaşilor şi, deocamdată, eu mă ferii să-i spun. 
Trebuia totuşi s-o fac în cele din urmă. Şarpele-viclean era 
oaspetele şi aliatul nostru şi, dacă s-ar fi ivit un conflict între 
ei, răspunderea ar fi căzut asupra noastră. 


În sfârşit, se făcu linişte în lagăr şi toţi adormiră fericiţi. A 
doua zi în zori am pornit la drum. Nici un prizonier; toţi 
erau liberi şi voioşi. Înainte de-a se înnopta, am ajuns la 
locul unde-i lăsasem pe emigranţi şi pe yumaşi. Am fost 
primiţi cu strigăte de bucurie. 

Curând după sosirea noastră se întâmplă un eveniment cu 
urmări destul de tragice. Zăpăciţi fiiind în primul moment, 
nu se putea desluşi nimic, dar după ce se potoli agitația şi 
oamenii se despărţiră în grupuri, auzii glasul lui Melton 
strigându-l pe Weller care se afla aproape de el: 

— Weller, uite-l colo pe Măsluitorul. Îl văd liber, nu legat ca 
noi. Cum se face asta? 

— Unde? A, îl văd. Nu cumva ne-a trădat tâlharul? 

— Cu siguranţă. Altminteri ar fi şi el legat. Ah, de n-aş avea 
mâinile şi picioarele legate! 

— l-am arăta noi... după care Weller strigă: Măsluitorule! 
Ei, Măsluitorule! 

— Ce e? 

— la fă-te 'ncoa', vreau să te-ntreb ceva. 

Încă unul îi recunoscuse glasul: atletul. 

— Aha, bătrânul Weller! Al meu eşti... îl auzii eu 
mormăind. 

Îl văzui luându-se după Măsluitor. Sării repede în picioare, 
căci mă temeam să nu se întâmple ceva. 

— Cum ai ajuns aici? Întrebă Weller cu glas potolit pe 
fostul lui tovarăşi. 

— Am fost prins de Old Shatterhand, care m-a luat 
prizonier. 

— Foarte rău ai făcut că te-ai lăsat. Dar cum se face că te 
văd liber? Pesemne că te-ai gudurat pe lângă el şi 
Winnetou, ai? 

— Pentru ce nu?! Era de prevăzut că vor izbuti şi-aş fi fost 
caraghios să mă dau mare. Lasă că m-am bunghit bine la 
voi. Vroiaţi să luaţi tot caimacul, iar eu praful de pe tobă. Pe 
urmă... 

— Pe urmă ce? 


— Mi-era milă de amărâţii ăştia, condamnaţi la moarte în 
gaura aia puturoasă, ca şi de copiii lor, speriaţi peste 
măsură. 

— Ia te uită, frate, sfântul! 

— Sfânt nu sunt şi cred că o să mă rog mult până ce mi-o 
ierta Dumnezeu păcatul făcut cu voi. 

— Ştii ce au de gând cu noi? 

— Tare mă tem că v-aţi ars definitiv cu libertatea. 

— Lasă c-ai fi meritat şi tu soarta noastră; bine că măcar 
unul din noi scapă de pedeapsă. Ce-i cu băiatul meu? 

— Vrei să ştii adevărul? 

— Hai, dă-ţi drumul, ştii că nu sunt eu omul care să-şi 
piardă cumpătul cu una cu două. Ceecuel? 

Se lăuda, căci spaima se putea citi în ochii lui. Şi fiindcă 
Măsluitorul se codea, adăugă: 

— Aşadar e mort? 

— Da. 

— Mort... mort...! Bolborosi el, acoperindu-şi ochii cu 
mâna şi îngălbenindu-se. Cum a murit? Întrebă el cu glasul 
înecat în lacrimi. 

— A fost sugrumat de... 

—... mine, adăugă atletul. Aţi crezut că m-aţi ucis, 
bandiţilor, dar ţeasta mea e mai tare decât aţi sperat. În 
frigurile care m-au cuprins, nu mi-am dat seama ce fac şi l- 
am strâns de gât, cum o să te strâng şi pe tine de data 
aceasta, cu mintea limpede şi cu bună ştiinţă. 

Weller închise iar ochii şi-i ţinu aşa câtăva vreme. Ce s-o fi 
petrecut în sufletul lui? Când îi deschise iar, putui citi pe 
chipul lui cu totul altceva decât m-aşteptasem eu. Nu era 
nici ură, nici mânie, ci o resemnare care te înduioşa. 

— Tu i-ai adus pe Olt Shatterhand şi Winnetou cu 
mimbrerijii lor aici? Întrebă el cu glas blajin. 

— Da, deşi ar fi găsit drumul şi fără mine. 

— Tot ce se poate, era însă mai bine dacă n-o făceai. În 
sfârşit, ce-a fost a fost! Probabil că s-a isprăvit cu noi, de 


aceea te rog ceva şi cred că, în amintirea fostei noastre 
prietenii, n-o să mă refuzi. 

— Dacă-mi stă în putere să fac ce-mi ceri... 

— Poţi. Dă-te mai aproape. 

Mă cuprinse o presimţire pe care nu o înţelegeam, dar mă 
gândeam că, legat cum era, Weller nu putea face nimic. 

— Mai aproape... şi mai aproape... îl auzii eu zicând. Lasă- 
te în genunchi. 

Măsluitorul, care nu bănuia nimic, se lăsă jos şi apropie 
capul de genunchii lui Weller. Acesta, deşi legat, avea 
picioarele libere de la genunchi în jos. Cu o mişcare bruscă, 
prinse gâtul Măsluitorului între genunchi şi începu să-l 
strângă cu atâta putere, încât îi pârâiau oasele. 

— Omoară-l, omoară-l! Răcnea Melton. Nu-l lăsa, 
nemernicul! 

Sării la ei să-i despart, dar atletul mi-o luase înainte. 

— Ba o să mori şi tu... o să te sugrum ca şi pe fiu-tău... 
doar ţi-am făgăduit-o, tâlharule! Gâfâia el şi-i vâra unghiile- 
n gât. 

O luptă cu atletul ar fi fost zadarnică. Tăiai repede curelele 
care-i legau genunchii lui Weller şi-l trăsei pe Măsluitor la o 
parte căci strânsoarea slăbise. Nenorocitul mormon zăcea 
leşinat şi vânăt la faţă la picioarele mele, în vreme ce atletul 
îl strângea cu putere pe Weller de gât. 

— Dă-i drumul! Nu vezi că-l omori? Strigai indignat. 

— Îl omor? Râse el sardonic. Nu, îl pedepsesc! 

Cu mare greutate şi încordându-mi toate puterile reuşii 
să-l trag îndărăt. Îşi desfăcu mâinile din jurul gâtului 
duşmanului său, care rămase nemişcat, cu ochii ieşiţi din 
orbite. Atletul îl izbi o dată cu piciorul şi zise răsuflând 
adânc: 

— Aşa, ăsta n-o să mai facă rău nimănui de-acum încolo. 

— Ştii ce eşti, domnule? Mă răstii eu. Un ucigaş, asta eşti! 
O să te leg şio să te predau justiţiei fiindcă aşa meriţi! 

— Un ucigaş? Justiţia sunt eu şi mi-am făcut dreptate! 

— Nu ţi-e îngăduit să judeci. 


— Zău? la spune, am auzit că Judita se mărită; aş vrea să 
ştiu cu cine, ca să-i fac şi lui ce i-am făcut ticălosului ăsta. 

Mă temeam că ameninţarea lui nu era numai o vorbă, de 
aceea tăcui, dar tatăl Juditei se grăbi să răspundă în locul 
meu: 

— Stai că-ţi spun eu cu cine, zise el. Fata mea are să fie 
căpeteneasă peste un trib de indieni şi o să aibă castele şi 
palate şi o să lucească toată de diamante şi giuvaericale ca 
o regină, aşa să ştii dumneata. 

Atletul se uită uluit la bătrân, clătină capul şi întrebă 
nedumerit: 

— Câpeteneasă peste un trib indian? Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă, mă rog, că o să fie soţia Şarpelui-viclean, 
care este căpetenia yumaşilor. 

— Ce? Vrea să se facă indiancă? Zâmbi atletul cu 
neîncredere. Vrei să-ţi baţi joc de mine? 

— Nu vreau să-mi bat joc de nimeni, dar vreau să ne laşi 
odată-n pace. Eu şi fata mea rămânem la indieni, iar 
dumneata o să te duci frumuşel în Texas. 

Atletul îşi prinse capul în mâini, privi ca rătăcit în juru-i, îşi 
aţinti pe urmă ochii spre mine şi îngăimă: 

— Domnule... te rog... spune-mi... e adevărat, ce îndrugă 
bătrânul ăsta... 

Nu mai puteam amâna o explicaţie. 

— Da, aşa e, am răspuns eu grav. Căpetenia vrea să se 
însoare cu Judita; a fost una din condiţiile puse de el pentru 
încheierea păcii. 

— Căpe... tenia? Cu neputinţă! Frumuseţea asta de fată pe 
mâinile unui indian... E o glumă proastă... 

— Totuşi aşa e. 

— Atunci, ori eu nu sunt în toate minţile, ori aţi înnebunit 
cu toţii. Spune, Judita, vrei să fii soţia Şarpelui-vielean? 

— Da, voi fi regina yumaşilor, răspunse ea cu trufie. 

— Aşadar e adevărat? 

Simţeam cum mă cuprinde frica. În halul de enervare în 
care era, omul acesta ar fi fost în stare de orice. Am vrut să- 


i spun un cuvânt de încurajare, dar fata mi-o luă înainte. 

— De ce să te mint? Zise ea. M-am şi logodit cu Şarpele- 
viclean. 

În ochii lui apăru o privire sălbatică. Îşi încleştă pumnii şi îl 
căută cu privirea pe indian. Îl văzu şi vru să-şi facă loc 
printre ceilalţi, mormăind cu glas răguşit: 

— La o parte, la o parte! Faceţi loc! E timpul să vorbească 
pumnii. O să-l trimit şi pe el după Weller... 

Cu siguranţă că dacă ar fi ajuns până la indian nui l-ar mai 
fi putut scoate nimeni din mână. Mă repezii după el şi-l 
apucai strâns de braţ. 

— Stai, nefericitule, ce faci? Căpetenia yumaşilor e sub 
ocrotirea mea şi, dacă faci un singur pas, te împuşc! 

Se întoarse spre mine şi, cu ochii ieşiţi din orbite, şuieră 
printre dinţi: 

— Dă-mi drumul ori te sugrum şi pe tine, acum... Doar nu 
crezi că mi-e frică de tine? 

Scosei revolverul de la brâu. 

— Ascultă, tinere, începui eu foarte calm. Să nu cumva să 
te atingi de indian că-ţi zbor şase gloanţe în cap. Sunt mii şi 
milioane de femei pe lume. Linişteşte-te, tot nu mai poţi 
schimba nimic. 

Îi vorbeam cu blândeţe, ca unui copil bolnav. 

— Să mă liniştesc? Rânji el cu faţa schimonosită de furie. 
Da, da, o să mă liniştesc şi poate că o să se liniştească şi alţii 
odată cu mine. Şi zici că nu mai pot schimba nimic? 
Condiţia a fost ca Judita să se mărite cu indianul? Şi 
dumneata o să-l ocroteşti? 

— Nu numai eu, ci toţi care se află aici. N-o să reuşeşti să 
te apropii de el, fiindcă oricare din noi te culcă imediat la 
pământ. Nu putem admite ca din pricina unei patimi oarbe 
să fie zădărnicită pacea şi să ne expunem la primejdii şi mai 
mari ca acelea de până acum. Dacă omori sau numai răneşti 
pe căpetenia lor, yumaşii se vor năpusti cu toţii asupra 
noastră şi nu ne vor lăsa pe niciunul din noi în viaţă. 


— Şi ţi-e frică, nu-i aşa? Auziţi, oameni buni, vestitului Old 
Shatterhand îi e frică! Şi voi, laşilor, care vă temeţi şi de 
umbra voastră, fiţi pe pace, n-o să se atingă nimeni de 
preţioasa voastră viaţă. Daţi încoa' armele astea cu care tot 
nu ştiţi să umblaţi, să vă arăt eu ce se poate face cu ele. 

Şi până să-l poată opri cineva, smulse amândouă 
revolverele de la brâul alcadelui, îndreptă cu o mână unul 
din ele spre Judita, cu cealaltă lipi ţeava celuilalt de tâmplă 
şi trase. 

S-auzi un țipăt de spaimă scos din piepturile tuturor care 
erau de faţă. Prevăzusem aproape ce avea să se petreacă. 
Ca fulgerul îi aplecai braţul pe care-l ţinea întins spre 
Judita. Glonţul porni şi intră în pământ. Nu putusem însă 
împiedica nenorocirea. Mâna cu care ţinea celălalt revolver 
la tâmplă slobozise glonţul, care-i trecu prin creier. Se 
clătină pe picioare şi se prăbuşi grămadă la pământ. 

— Linişte... linişte... şoptiră încă o dată buzele lui, apoi 
amuţiră pentru totdeauna. 

Nu v-aş putea spune ce se petrecu atunci în sufletul meu. 
Nenorocitul fusese un om foarte bun şi blând, cu tot trupul 
lui uriaş. Ce făcuse femeia aceea uşuratică din el? O 
zdreanţă omenească, fără mândrie şi fără voinţă, până ce, 
exasperat de purtarea ei, devenise o adevărată fiară 
sălbatică. Chiar şi acum, văzându-l mort la picioarele ei, n- 
avu nici cea mai mică urmă de remuşcare. 

Yumaşii, deşi nu înţeleseseră ce vorbiserăm noi şi nu ştiau 
care era pricina dramei, bănuiau totuşi că era vorba de o 
dragoste la mijloc. Căpetenia lor, care nu fusese de faţă, 
veni să mă întrebe ce s-a petrecut. 

— Judita îi făgăduise să-i fie soţie dar şi-a luat apoi seama, 
îi răspunsei eu. Când a auzit el că vrea să se mărite cu tine 
s-a omorât de disperare. 

— Aud că a tras şi în ea. 

— A vrut s-o omoare, ca să nu fie nici a ta. 

— Şi tu ai scăpat-o? Îţi mulţumesc din sufet. Ciudaţi mai 
sunteţi voi, albii! Nici un indian nu se omoară când o fată nu 


vrea să-i fie squaw2. Ori o sileşte, răpind-o, ori râde de ea şi 
se însoară cu alta mai bună. 

În timpul acesta nimeni nu se gândise la Măsluitorul. Acum 
văzurăm că-şi revenise întrucâtva şi fusese martor la 
ultimele scene. Se sculă de jos şi veni lângă mine. 

— După cum văd, Weller e mort. Am simţit cum mă înăbuş 
şi pe urmă nu ştiu ce s-a mai petrecut cu mine. Trebuie să 
mă fi scăpat cineva. Ştii dumneata cine, sir? 

— Te-am tras dintre genunchii lui, atâta tot. 

— Mi-am închipuit eu; când m-am apropiat de el, ţi-am 
văzut faţa îngrijorată. N-o să uit niciodată ce-ai făcut pentru 
mine, sir. 

— Asta poţi s-o uiţi; dar să nu uiţi ce mi-ai făgăduit: că o să 
te faci om bun şi cinstit. 

— Fii sigur că o să mă ţin de cuvânt. Mă tem însă că 
haciendarul şi alcadele vor stărui să fiu judecat şi 
condamnat. 

— N-au decât! Ştii foarte bine că nu-mi pasă mie de ceea 
ce zic şi de ce vor face. Un lucru tot te-aş sfătui: să pleci cât 
mai repede de prin meleagurile astea, fiindcă s-ar putea să 
pună într-o zi mâna pe tine şi să te închidă între patru 
pereţi cam strâmţi şi umezi. 

— Mă tem şi eu. Mai bucuros m-aş duce cu voi în Texas. 

— N-ai decât să mergi. 

— Poate să găsesc ceva de lucru la vreunul din emigranţi, 
dar sunt şi ei săraci şi n-au cu ce să-şi angajeze oameni la 
muncă. 

— 'Te înşeli. Au fost prevăzători şi le-a mai rămas atât cât 
să-şi cumpere o bucată de pământ. Au să fie bucuroşi să te 
aibă cu ei fiindcă dumneata eşti american, cunoşti ţinutul şi 
le-ai putea fi de folos. Numai să nu pui la cale să înveţe jocul 
de cărţi. Dacă aflu una ca asta, când voi veni pe-acolo, n-o 
să fie bine de tine. 

— Fii fără grijă, sir. M-am săturat de aşa meserie, 
altminteri n-aş fi venit să mă îngrop în pustietatea asta, la 
un loc cu sălbaticii ăştia. Cât de repede şi uşor câştigi 


banul, tot atât de repede se şi duce pe când banul muncit îl 
întorci pe toate feţele până te înduri să-l cheltuieşti. 

— Uite, domnule, ce principii sănătoase... Numai să te ţii 
de ele. 

— Jur că aşa o să fac. Când voi avea o sută de dolari, o să 
muncesc îndoit ca să-i dublez, pe urmă să-i triplez, până ce 
voi avea cu ce-mi arenda o mică fermă. 

— Hm! Tare-aş fi curios să ştiu dacă ai face într-adevăr aşa 
când te-oi vedea cu parale. 

— Pot să fac şi jurământ. 

— Atunci o să-ţi spun ceva. Tot am eu trei sute de dolari la 
mine pe care n-aş vrea să-i port la drum. Vrei să ţi-i 
împrumut? 

— Să mi-i împrumuţi... mie, Măsluitorului? Gândeşte-te, 
sir, e o mare încredere... 

— După cum te văd acum, am curajul s-o fac, căci sunt 
sigur că mi-i vei înapoia. 

— Dar dacă nu-i am atunci când îţi trebuie dumitale? 

— Nu face nimic, o să aştept. Eu sunt vânător, după cum 
ştii, cutreier şi alte ţări şi s-ar putea întâmpla să fiu cine ştie 
unde la termenul hotărât. Pe scurt: iei banii ori nu? 

— Îi iau, cum să nu-i iau? 

— Mai mult încă: ţi-i dau fără termen şi mi-i dai când vei 
putea. Îndată ce vom trece graniţa îţi dau banii, ca să 
arendezi ferma ori vreun petic de pământ. Când m-o duce 
drumul pe-acolo, dacă ai banii la îndemână, bine; nu-i ai, 
amânăm pe altă dată. Cât pentru dobândă, nici să nu-mi 
pomeneşti. Facem târgul? 

— Mă mai întrebi? Nu sunt vrednic să-ţi mulţumesc, sir. N- 
am să uit cât voi trăi că datorită dumitale pot fi şi eu ca toţi 
oamenii, să dorm liniştit, nu fugărit ca o fiară sălbatică. 

Omul era sincer şi vedeam că vorbeşte din toată inima. 
Bineînţeles că banii îi dădeam din cei luaţi de la Melton şi 
Weller, dar nu mă mustra defel conştiinţa, ştiind că fac o 
faptă bună. 


În timp ce vorbeam, sosiră şi yumaşii cu caii de împrumut. 
Aprinserăm focuri şi făcurăm o masă mare, căci provizii 
aveam destule, apoi fiecare se duse la culcare. 

Dis-de-dimineaţă mă trezii înaintea tuturor şi-i sculai pe 
don Endimio şi pe bătrânul vizitiu Pedrillo. Le achitai restul 
de bani ce li se mai cuvenea, pe urmă îi deşteptai şi pe 
ceilalţi şi încărcarăm mărfurile din căruţe pe câţiva din caii 
aduşi de yumaşi sub supravegherea Şarpelui-viclean. Pe 
Judita şi pe tatăl ei nu-i văzui; stăteau probabil ascunşi în 
cortul căpeteniei indienilor. Eu cu Winnetou priveam cu 
plăcere la veselia oamenilor din jurul nostru. Deodată îi 
văzurăm pe haciendar şi pe alcalde apropiindu-se gravi de 
noi. Salutară foarte ceremonios, pe urmă alcadele începu: 

— Văd că vă pregătiţi de drum, senior. Încotro? 

— La Chihuahua, răspunsei eu. 

— Nu pot permite aşa ceva. Toate persoanele care se află 
aici trebuie să meargă cu mine la Ures. 

— Ne arestezi? 

— Cam aşa ceva. 

— Atunci leagă-ne. 

— N-aş prea fi bucuros. Cred însă că demnitatea mea de 
magistrat vă impune îndeajuns ca să mă urmaţi de 
bunăvoie. 

— Deoarece nu mi-ai dovedit cu nimic această demnitate, 
mă văd silit să refuz. De altminteri, fiindcă ne aflăm pe 
meleagurile indienilor yumaşi, sunt hotărât să mă 
conformez obiceiurilor şi legilor lor. Şi-apoi, chiar de n-ar fi 
aşa, eu sunt german şi, după cum mi-ai spus, nu eşti obligat 
să te ocupi de străini, aşa că nu sunt nici eu dator sămă 
supun ordinelor dumitale. 

— Am spus eu aşa ceva? Nu-i adevărat. 

— Ba e foarte adevărat. Când am venit să cer protecţie 
pentru emigranţi, mi-ai declarat formal că nu te amesteci şi 
să fac ce poftesc. Am plecat atunci după ei şi i-am scăpat de 
la o moarte sigură. Ce pretenţie ai acum? 


— Nu mă sinchisesc eu de emigranții nemți! Mai sunt şi 
alţii pe-aici. S-au petrecut în ultimul timp lucruri care 
depind de autorităţile al căror reprezentant sunt, mârşăvii 
ce trebuie pedepsite după lege. De pildă, devastarea 
haciendei şi încă multe altele. Unde e Melton? 

— În mâinile căpeteniei yumaşilor, care are probabil 
intenţia să-l pedepsească în legea lor. 

— Acest drept îl am numai eu! 

— Atunci înţelege-te cu Şarpele-viclean. Ce ai cu mine? 

— Dumneata l-ai predat pe Melton yumaşului. Mie trebuia 
să mi-l predai, nu lui. 

— N-am nici o obligaţie faţă de dumneata. Dacă ai fi un om 
inteligent, altfel ai proceda. Până acum ai făcut numai 
gugumănii; o să ajungi de râsul copiilor. 

Tonul cu care-i vorbeam îl intimidă. Se uită la don Timoteo, 
ca şi când i-ar fi cerut ajutor, ceea ce haciendarul încercă să 
şi facă: 

— Senior, dă-ţi seama că te afli pe pământul meu şi nu ţi-e 
îngăduit să vorbeşti astfel. Aici eşti numai musafir, ca să zic 
aşa. 

— Parcă ştiam că ţi-ai vândut moşia şi că Melton e acum 
proprietarul haciendei? 

— O să mă judec cu el şi o să mi-o iau îndărăt. Vânzarea e 
nulă şi fără valoare, aşa că mă pot considera de pe acum 
proprietarul haciendei şi cer tuturor să dea alcaldelui 
respectul cuvenit. 

— Ei şi ce pretenţii ai? 

— Să vii cu noi la Ures, nu numai să depui ca martor 
împotriva lui Melton, dar şi ca acuzat. 

— Acuzat de ce? 

— O să afli, acolo. Nu e nevoie să-ţi spun acum. 

— Bine, fie şi-aşa. "Ţin însă să-ţi spun un lucru. Dacă vrei 
să-l ai pe Melton, cere-l de la Şarpele-viclean. 

— Eu ţi-l cer dumitale, nu trebuia să i-l predai lui. 

În momentul acela Winnetou se ridică de la locul lui, veni 
spre noi, scoase revolverul de la brâu şi zise cu glasul lui 


potolit: 

— Ştiu aceşti doi albi pe cine au în faţa lor? 

— Pe Winnetou, răspunse haciendarul. 

— Da, Winnetou, căpetenia apaşilor, adăugă alcaldele. 

— Şi mai ştiu aceşti doi albi că lui Winnetou nu-i plac 
vorbele de prisos şi mai puţin cele fără de noimă? Vreau să 
rămân acum singur cu prietenul meu Old Shatterhand. O să 
număr până la trei, şi, dacă până atunci mai rămâne 
vreunul din voi aici, trag în el! 

Cu aceste cuvinte îndreptă revolverul spre ei. 

— Unu... 

Alcaldele o şi luă la fugă. 

— Doi... 

Don Timoteo după el. 

— Văd că nu mai e nevoie să zic trei, zise apaşul zâmbind. 
Dacă făcea şi fratele meu aşa, scurta vorbăria. 

Cei doi laşi stătură câtva timp de vorbă între ei, pe urmă 
se apropiară de căpetenia yumaşilor, care stătea în faţa 
unuia din corturi. Ce i-au spus nu ştiu, dar îl văzui pe yumaş 
smucind din pământ sulița cu totemul3 în vârf, pocnindu-l 
apoi pe alcalde cu ea în spinare. Acesta o luă la fugă cu don 
Timoteo după el, care n-avea defel poftă să simtă şi el, pe 
pielea lui, tăria unei lovituri de suliță. 

Bineînţeles, nici prin gând nu-mi mai trecu să dau vreun 
gologan haciendarului. Totuşi, înainte de-a porni mai 
departe, îl chemai de-o parte şi-i zisei întinzându-i nişte 
hârtii: 

— Poftim îndărăt actul de vânzare pe care l-ai făcut cu 
Melton, precum şi câteva scrisori care dovedesc 
complicitatea lui la devastarea moşiei. E deajuns ca să 
ajungi iar în posesia proprietăţii dumitale; cât priveşte banii 
luaţi de la cumpărător, vei reuşi, cu ajutorul alcaldelui, să-ţi 
fie recunoscuţi drept despăgubiri pentru pierderile 
căşunate de foc. Rămâi sănătos şi fii pe viitor mai modest şi 
mai cumsecade ca până acum. 


Am încălecat şi am pornit veseli la drum, lăsându-i pe 
mexicani privind tăcuţi în urma noastră. Numai bătrânul 
Pedrillo ne urmări cu privirea şi ne ură drum bun, iar 
căruţaşii scoaseră un chiot de mulţumire pentru bacşişul pe 
care i-l dădusem la plecare. 

Şi astfel am terminat cu ei. Le-am înapoiat apoi germanilor 
contractele de muncă, pe care, bucuroşi, le-au rupt în 
bucățele. 

Weller şi atletul au fost îngropaţi. Zăceau acum unul lângă 
altul, în pământul care nu le dăduse ceea ce căutaseră: unul 
bogăţie, celălalt iubire. 

Capitolul V - Scalpul yumaşului. 

Era de prevăzut că vom mai avea prilejul să ne întâlnim cu 
Gură-mare, dar nu mă mai temeam acum de el, chiar de n- 
am fi fost întrucâtva sub protecţia Şarpelui-viclean. Şi-apoi 
trebuia neapărat să ne vină în ajutor Bivolul-puternic cu 
mimbrenjii săi, deşi nu puteam şti precis când şi unde. 

Spre seară ajunserăm într-o pustietate mărginită de o 
câmpie înverzită, unde făcurăm popas peste noapte lăsând 
caii să pască în voie. A doua zi dimineaţă, iar la drum. 
Înaintea noastră se întindea o fâşie de pământ pe care 
puseseră stăpânire yumaşii, pe urmă o regiune muntoasă 
care împrejmuia o aşezare cu un mic lac la mijloc şi unde 
trebuia să poposim peste noapte. 

Din întâmplare, eu şi cu Winnetou mergeam în capul 
convoiului. Yumaşii nu-şi luau ochii de la oglinda lacului, 
căci priveliştea era cât se poate de îmbietoare. În jurul apei 
pomi, tufe şi iarbă din belşug. Winnetou însă era deprins ca 
şi mine să nu se lase ademenit de nimic până ce nu era 
sigur că în dosul acestor copaci şi tufe nu se ascunde vreo 
primejdie. De aceea cercetam cu încordare zarea. 

Deodată văzurăm un călăreț înaintând din vale. Când ne 
zări, întoarse calul şi o luă înapoi în goană. Ne-am uitat unul 
la altul şi ne-am înţeles din ochi. Cel mai nimerit lucru era 
să stăm deocamdată pe loc. Am descălecat la marginea 
lacului şi ne-am adăpat caii. Pe Melton l-am legat de un 


copac şi Juditei îi făcurăm un culcuş în nişte tufe. În vreme 
ce eu îl legam pe mormon, Winnetou se duse să facă o 
recunoaştere în jurul lacului. Când se întoarse, îmi dădui 
seama numaidecât, după îngrijorarea ce i se citea pe faţă, 
că descoperise ceva important. 

— A văzut fratele meu şi altceva decât pe călăreţul de 
adineauri? Îl întrebai eu. 

— Da. M-am uitat mai întâi spre răsărit, pe unde pierise 
călăreţul, dar n-am văzut nimic; când însă mi-am întors pe 
urmă privirile spre miazănoapte, am zărit o ceată de 
călăreţi îndreptându-se şi ei spre lac. Când au văzut însă 
caii noştri păscând, s-au retras repede. 

— Avem atunci de-a face cu două cete diferite care nu ştiu 
una de alta. 

— Aşa e, încuviinţă apaşul. Una vine de la răsărit şi alta de 
la miazănoapte; amândouă voiau să se ducă la lac, dar s-au 
dat îndărăt când ne-au văzut. 

— Ştie fratele meu cine sunt? 

— După cum ştie şi Old Shatterhand. 

— Chiar dacă nu ştim, ne putem lesne închipui cine poate 
să fie: Gură-mare cu yumaşii săi şi Bivolul-puternic cu 
mimbrenjii lui. Dar care din ei vine de la răsărit şi care de la 
miazănoapte? 

— O s-aflăm îndată, căci amândoi vor trimite iscoade după 
ce se va întuneca. Ar trebui însă să le-o luăm înainte. 
Încotro vrea fratele meu s-o ia? 

— Spre răsărit. 

— Bine. Eu spre miazănoapte. Nu o s-aşteptăm mult, căci 
peste un sfert de ceas va fi noapte. 

Ne-am aşezat jos lângă ceilalţi ca să mâncăm ceva. 

În vremea asta se întunecase de-a binelea. Ne-am 
îndepărtat apoi amândoi de lagăr o bucată de drum, pe 
urmă am luat-o fiecare în direcţia hotărâtă dinainte. După 
ce mersei tiptil câtva timp, auzii un zgomot, ca şi când ar fi 
lovit cineva cu piciorul o pietricică. M-am întins repede la 
pământ. Se apropia cineva călcând în vârful degetelor. Nu 


mă văzu, căci ochii îi erau aţintiţi înainte. Când fu la doi paşi 
de mine, sării în picioare, îl apucai cu amândouă mâinile de 
gât şi-l trântii la pământ. Omul se zbătu niţel, pe urmă se 
potoli. Desfăcui mâna dreaptă din jurul gâtului lui şi-i 
smulsei cuțitul de la brâu. 

— Din ce trib eşti? Îl întrebai eu cu glas scăzut. Să nu 
minţi, că-ţi vâr cuțitul în piept. 

— Mim... brenj... bolborosi el. 

Şi cum se putea foarte bine să nu spună adevărul, îl 
întrebai iar ca să fiu mai sigur: 

— Cine e căpetenia voastră? 

— Bivolul-puternic. 

— Încotro vă duceţi? 

— La Almaden, să ne întâlnim cu Old Shatterhand şi 
Winnetou. 

Îi dădui drumul şi-i şoptii: 

— Vorbeşte încet ca să nu te audă cineva. Uită-te bine la 
mine, mă cunoşti? 

— Oh, Old Shatterhand! Exclamă el apropiindu-şi obrazul 
de al meu. 

— Scoală şi du-mă la căpetenia ta. Na-ţi îndărăt cuțitul. 

Când ne apropiarăm de lagărul lor, după ce trecurăm pe 
lângă câteva santinele care m-au recunoscut, auzii pe 
cineva zicând: 

— Văd doi inşi venind. Cine să fie al doilea? 

— Old Shatterhand, răspunse însoţitorul meu. 

— Old Shatterhand, Old Shatterhand! Îşi şoptiră unul 
altuia. 

Cel care întrebase era chiar Bivolul-puternic. Îmi întinse 
mâna şi zise cu bucurie: 

— E, într-adevăr, fratele meu Old Shatterhand? Nici nu-ţi 
închipui ce bine-mi pare! Dar cum se face că-l întâlnesc 
tocmai aici când noi îl credeam în altă parte? Ba ne era 
frică să nu fi murit. 

Nu-i era lui de mine, ci de băieţii lui, dar nu vroia s-arate. 


— N-a murit niciunul din noi, toţi sunt în viaţă şi sănătoşi. 
Atât războinicii mimbrenjilor cât şi feciorii căpeteniei lor s- 
au purtat vitejeşte şi au înfăptuit lucruri vrednice de toată 
lauda, pe care ţi le voi povesti mai târziu. Acum trebuie să 
ştiu înainte de toate câţi războinici aduce Bivolul-puternic 
cu el. 

— Două sute şi încă alţi câţiva. 

— Era vorba să-i pună pe yumaşi şi pe căpetenia lor la 
stâlpul de tortură. Ei au murit vitejeşte sau au răcnit de 
durere de au ridicat lumea-n picioare? 

Ştiam bine că aceştia fugiseră de sub paza bătrânului, dar 
vroiam să-l sâcâi dinadins, fiindcă mă crezuse în stare să-l 
fac pe Gură-mare scăpat. 

— Marele Spirit n-a vrut să ne bucurăm de moartea acelui 
câine. Unul din războinicii lui a reuşit să se dezlege şi i-a 
dezlegat şi pe ceilalţi; au fugit cu toţii şi ne-au luat o 
mulţime de cai cu ei. 

— Straşnică ispravă aţi făcut! Ce-au să mai râdă yumaşii 
de voi. Îşi aduce aminte Bivolul-puternic ce mi-a făcut când 
m-a văzut vorbind odată cu Gură-mare? Şi acum, nu numai 
că i-a scăpat el din mână, dar a mai luat şi pe ceilalţi cu 
sine. 

— Aşa a vrut Marele Spirit. A coborât un somn adânc 
peste pleoapele noastre ca să nu mai auzim şi să nu mai 
vedem nimic, oftă el. 

— Aşa crede fratele meu, eu sunt însă de altă părere. De 
câte ori am făcut o greşeală n-am aruncat-o în spinarea 
Marelui Spirit, căci Manitu nu greşeşte niciodată. Acum, ce- 
a fost a fost, vezi numai să tragi învăţăminte pentru mai 
târziu. Ştiu războinicii mimbrenji unde se află în momentul 
de faţă Gură-mare? 

— Nu, dar presupunem că se va îndrepta şi el tot spre 
Almaden. După ce-a fugit, am trimis oameni după el şi cred 
că-l vor ajunge din urmă. Cu aceştia pe care îi am cu mine îl 
vom prinde între două focuri şi nu o să ne mai poată scăpa. 


— S-ar putea să ai dreptate, mai ales că bănuiesc că e pe- 
aproape, dacă nu chiar dincolo de gura văii unde ne aflăm 
noi acum. 

— Repede, să punem mâna pe el... 

— Stai, nu te pripi aşa. Trebuie mai întâi să afli cum stau 
lucrurile. 

Îi povestii pe scurt cele petrecute de când mă despărţisem 
de el. Oamenii lui se înghesuiau în jurul nostru şi ascultau 
cu încordare. 

— Auziţi! Nici măcar cincizeci de-ai noştri au reuşit să facă 
o astfel de isprava... Şi băieţii mei erau printre ei! 

Ocolisem dinadins să mă scot pe mine şi pe Winnetou în 
evidenţă, întrebuinţând întotdeauna cuvântul, „noi”, ceea 
ce-l făcea să atribuie gloria numai mimbrenjilor lui. 

— Aşadar Şarpele-viclean poposeşte aici în vale cu trei 
sute de yumaşi, zise el, când sfârşii eu. Ce-ntâmplare! Dacă 
n-ai fi făcut pace cu ei, mâine în zorii zilei toate scalpurile 
lor ar fi fost ale noastre. 

— Sper că veţi respecta înţelegerea mea cu Şarpele- 
viclean şi nu vă veţi atinge de yumaşii lui, răspunsei eu, mai 
ales că goana voastră după scalpuri vă va fi satisfăcută pe 
altă cale. 

— Care? 

— 'Ţi-am spus doar că Gură-mare se află prin apropiere. 
Deşi nu l-am văzut încă, sunt sigur că ele. O să turbeze de 
furie când o afla că Şarpele-viclean a căzut la pace cu noi şi 
cred că are să se împotrivească din toate puterile lui să ia 
parte la înţelegerea noastră. Bineînţeles că în cazul acesta 
o să ajungem la luptă. 

— Şi ce crede fratele meu că va face atunci Şarpele- 
viclean? 

— Omul acesta e cinstit şi o să se ţină de cuvânt. Nu e însă 
sigur dacă printre cei trei sute de războinici ai lui nu se 
găsesc şi câţiva trădători. Cel puţin bănuiesc că cei 
patruzeci pe care i-am prins ia Fuente uneltesc ceva 


împotriva noastră. Trebuie să aşteptăm şi să vedem ce-o să 
mai fie. 

— Să nu aşteptăm, ci să le-o luăm noi înainte. 

— Nici să nu te gândeşti la aşa ceva! Old Shatterhand şi 
Winnetou nu sunt oameni care să-şi calce cuvântul. 

— Bine. Atunci spune tu ce-i de făcut. Să mergem cu toţii 
chiar acum la lagărul vostru? 

— Nu încă. Vreau să văd ce zice şi Winnetou, care s-a dus 
să-i spioneze pe yumaşii lui Gură-mare. Şi, fiindcă e 
probabil că acesta va trimite la rândul lui iscoade, nu mai 
trimite tu pe nimeni, ca să nu prindă duşmanul de veste. 

— Cum o să aflu atunci ce trebuie să fac? 

— Printr-o ştafetă de-a mea. O să se târască, o să imite 
greierele, ca să ştii cine e. Prin elo să afli ce ai de făcut. 
Orice s-ar întâmpla, noi n-avem de ce ne teme, suntem mai 
în măsură ca ei să biruim. Chiar dacă ar avea ei războinici 
mai mulţi decât noi, n-au atâtea arme şi gloanţe câte avem 
noi şi nici oameni de seama noastră. Acum mă duc. Voi să 
fiţi pregătiţi. 

Plecai. L-am găsit pe Winnetou în lagăr, deşi avusese mai 
mult drum de făcut decât mine. Ba după cât mi-a spus, se 
îndepărtase o bună bucată de drum de-ai noştri. Ne-am 
întins în iarbă foarte aproape unul de altul, ca să nu audă 
nimeni ce vorbim, şi-i spusei ce făcusem. 

— Dar tu? Îl întrebai eu după ce sfârşii. 

— Winnetou l-a văzut şi pe Gură-mare cu războinicii săi şi 
pe mimbrenjii care îi urmăresc, răspunse el. 

— Ce? Făcui eu încremenit. Au şi sosit? 

— De unde ştie Old Shatterhand că trebuie să vină? 

— De la Bivolul-puternic. După ce-au fugit yumaşii, a trimis 
oameni după ei, pe urmă s-a întors acasă s-aducă alţi 
războinici şi alţi cai. 

— L-ai văzut numai sau ai şi vorbit cu ei? 

— Am şi vorbit. Mă dusesem în vale să spionez pe cei care 
se aflau acolo. Am reuşit să pun mâna pe unul din ei; cânda 
auzit cine sunt, nu mai putea de bucurie şi mi-a spus că 


mimbrenjii din ceata cărora făcea parte au dat de urmele 
lui Gură-mare şi stau gata să dea năvală peste el. M-am dus 
atunci la mimbrenji şi am stat niţel de vorbă cu ei. 

— Le-ai spus ce-au de făcut? 

— Da. 

— Ce anume? 

— Să stea liniştiţi până ce voi veni eu sau le voi trimite o 
ştafetă. Pe urmă m-am întors repede în lagăr ca să mă 
sfătuiesc cu tine. 

— Era cel mai bun lucru ce aveai de făcut. 

— Trebuie să ne conducem în toate privinţele după 
purtarea lui Gură-mare. Înclină spre pace? Bine; Nu? lar 
bine. O să vadă pe urmă că nu ne temem de el. 

— Fii sigur că n-o să vrea să recunoască pacea. l-ai ucis 
feciorul. Chiar dacă s-ar împăca, n-o s-o facă în nici un caz 
cu mimbrenjii şi cu tine. 

— Spre paguba lui, crede-mă, fiindcă îndată ce se va 
lumina de ziuă va vedea că e încercuit din toate părţile. Eu 
aş zice să te mai duci o dată şi... 

Îmi curmai vorba căci se auzi la oarecare depărtare de noi 
un strigăt de bucurie. Un indian ieşise din tufiş şi alergă 
întins spre Şarpele-viclean, care stătea jos la malul apei. 
Omul era o iscoadă trimisă de Gură-mare să afle cine erau. 
Când văzuse că erau aproape numai yumaşi, ieşise din tufiş 
ca să-şi salute şeful. După ce-au vorbit ceva împreună, se 
apropiară amândoi de noi. 

— Războinicul acesta, începu Şarpele-viclean, îmi spune că 
Gură-mare ne-a văzut şi vrea să ştie cine suntem. Deoarece 
e cea mai mare căpetenie a tribului nostru, se cuvine să-l 
poftesc aici cu toţi războinicii săi. Ce zic fraţii Old 
Shatterhand şi Winnetou? 

— I-ai spus iscoadei că am făcut pace? Întrebă apaşul. 

— Da. 

— Noi ştim că tu te vei ţine de cuvânt, dar trebuie să aflăm 
dacă Gură-mare se învoieşte. Până atunci se cere să fim cu 
băgare de seamă. Să vină cu războinicii săi aici la malul 


apei; jumătate din ei, până la fagul de colo, să fie ai noştri şi 
jumătatea de dincolo de el, ai lui. Cine-ndrăzneşte să treacă 
de fag e împuşcat pe loc. Aprindeţi un foc dincolo de fag să 
ştie unde e hotarul. Am spus! 

Şarpele-viclean dădu câteva instrucţiuni iscoadei, pe urmă 
zise: 

— Hotărască Gură-mare ce-o pofti, eu rămân cu voi. 

— Şi războinicii tăi? 

— Cea mai mare parte din ei; dacă Gură-mare vă atacă, 
noi vă apărăm. 

Atunci cheamă-ţi oamenii şi întreabă-i, vrem să ştim care e 
pentru şi care nu. 

Situaţia era cât se poate de interesantă şi destul de 
primejdioasă. Colo la ei, trei sute de yumaşi, la care se vor 
adăuga cei aduşi de Gură-mare, dincoace la noi, cei câţiva 
mimbrenji şi emigranții slab înarmaţi, femei şi copii. Ştiam 
însă că ajutorul era în spatele nostru. Mai întâi trebuia să 
ne adunăm caii, ca să-i avem la îndemână. Emigranţii n- 
aveau cai. După ce-i dosirăm după copaci, Winnetou zise: 

— Să ia Old Shatterhand caii şi să-i ducă jos în vale la 
Bivolul-puternic. Până să se întoarcă el n-are când să 
ajungă Gură-mare aici. La mimbrenjii care stau la pândă voi 
trimite eu o ştafetă. Pe dată ce îi va vedea pe yumaşi venind, 
Bivolul-puternic să lase caii în paza câtorva oameni şi să 
vină cu războinicii lui încoace. Vor înconjura împreună cu 
ceilalţi mimbrenji lacul; să stea însă liniştiţi şi să nu facă 
vreo mişcare până ce nu le vom da noi semnalul. Acesta va 
fi strigătul de război al indienilor sioucs. Îndată ce-l vor 
auzi, să se adune toţi mimbrenjii la locul unde se află Gură- 
mare şi să dea năvală peste el şi oamenii săi. Noi şi yumaşii 
care sunt de partea noastră ne vom aţine în partea de 
răsărit. Dacă nu se aude strigătul de război, înseamnă că s- 
a făcut pace şi să rămână fiecare la locul lui. 

Alt plan mai bun nici că era. Trimisei caii cu vreo patru- 
cinci mimbrenji fără să bage yumaşii de seamă, pe urmă se 
făcu linişte. 


Focul dincolo de fag ardea în vâlvătăi, pe când al nostru 
de-abia mai pâlpâia, căci Winnetou îl lăsă dinadins să se 
stingă. Apaşul se furişă pe urmă afară din lagăr ca să 
iscodească niţel ce se petrece în lagărul duşman şi să ne 
poată da de veste la vreme. 

Trecu câtva timp şi auzirăm deodată tropot de cai şi 
glasuri omeneşti. Imediat veni şi Winnetou. 

— Gură-mare e aci cu oamenii săi, ne zise el. Îi veţi vedea 
îndată dincolo de fag. 

Yumaşii descălecară la locul indicat; nechezat de cai, 
vorbă, murmure, o forfoteală de oameni care se vedea 
desluşit la lumina focului. Pe noi nu ne puteau vedea căci 
eram ascunşi după copaci şi focul nostru se potolise de tot. 
De aici îl puteam desluşi însă foarte bine pe Gură-mare 
când se apropie de Şarpele-viclean. Părea să fie foarte 
mânios, căci glasul lui suna aspru şi răstit, deşi cuvintele nu 
se auzeau până la noi. Celălalt părea că se justifică, se 
apără cu energie, vorba lui fiind tot atât de aspră ca cea a 
mai-marelui său. 

În vremea aceasta se întoarse şi ştafeta trimisă de noi la 
Bivolul-puternic. Cele două grupuri de mimbrenji se 
împreunaseră şi formau acum o armată întreagă care 
înconjurase lacul. Acum puteam aştepta liniştiţi 
evenimentele. 

Amândouă căpetenii ale yumaşilor se aşezară lângă foc; 
alături de ei, cei mai bătrâni dintre războinici care luau 
parte la sfat. Acesta ţinu mai bine de două ceasuri. Toţi 
vorbeau cu mare însufleţire. Văzurăm în cele din urmă pe 
Şarpele-viclean ridicându-se de jos şi venind spre noi. Ochii 
lui fulgerau ca înaintea unei furtuni care ameninţă să se 
dezlănţuiască. 

— Să treacă fraţii mei dincolo ca s-audă ce s-a hotărât, ne 
zise el. 

— Putem auzi şi de-aici, răspunsei eu. 

— Gură-mare zice că vrea să vă vorbească el însuşi. 

— N-avem nimic împotrivă; n-are decât să vină. 


— N-au fraţii mei încredere? 

— Nu. 

— În mine puteţi avea, nu însă şi în Gură-mare. 

— Câţi din oamenii tăi sunt acum de partea ta? 

— Jumătate din ei, pe ceilalţi mi i-a ademenit Gură-mare. 

— Crezi că vom fi siliţi să ne batem? 

— Cu siguranţă, dacă nu admiteţi propunerile lui. 

— Suntem dispuşi să le ascultăm, dar aici la noi, fiindcă 
nu-l ştim om cinstit. 

— N-are să vrea să vină. 

— Să stea atunci unde se află, până ce s-o cuminţi, ceea ce 
n-are să se întâmple niciodată. Spune-i asta din partea 
noastră. 

Yumaşului nu-i era defel la îndemână. Chibzuia cam ce s-ar 
putea face ca să împace şi pe unul şi pe altul. Se gândi niţel, 
pe urmă zise: 

— Dacă vine el până la jumătatea drumului, vă duceţi şi voi 
tot atât? 

— Da. Să ne întâlnim colo sub fag. Eu vin cu Winnetou şi el 
să vină cu tine. Toţi patru neînarmaţi. Numai noi doi şi voi 
doi, mai mulţi nu. 

Şarpele-viclean plecă la Gură-mare şi se ciorovăiră vreun 
sfert de ceas. Veni să ne spună că celălalt, având în vedere 
rangul lui, nu poate veni fără escortă; trebuie să-l 
însoţească cel puţin şase inşi. 

— Noi doi şi voi doi, atât şi nimic mai mult! Aşa am spus şi 
aşa rămâne. Nu vrea? Treaba lui, n-are decât să suporte 
consecinţele. 

În sfârşit, reuşi să-l convingă. Fiindcă îl ştiam viclean şi n- 
aveam încredere în vorba lui, căci s-ar fi putut să aibă 
ascuns vreun pumnal în cutele hainei, ne luarăm şi noi câte 
un revolver. O măsură de precauţie nu strica. 

Ne aşezarăm toţi patru pe jos. Foarte mândru de rangul 
lui, nu vru să înceapă el vorba, de aceea tăcu. Văzând însă 
că şi noi tăcem, se plictisi repede. 

— Urechile mele ascultă, vorbiţi! Se răsti el. 


Winnetou îi arătă cu un gest la spatele lui. Yumaşul 
întoarse capul şi văzu cercul de mimbreniji. 

— Oh, oh! Ce-i asta, vreţi să mă ucideţi? Strigă el. 

— Nu, răspunse apaşul. Ţevile puştilor vor sta îndreptate 
asupra ta până ce vom fi îndărăt la ai noştri; atât vream să- 
ţi spun. 

Nu e defel plăcut să ştii că ai patruzeci de arme încărcate 
în spate. O singură apăsare din nebăgare de seamă sau cu 
voinţă, pe trăgaci şi... s-a isprăvit! Se vedea bine că 
yumaşul nu se simţea deloc la largul lui. Ca să scurteze o 
astfel de situaţie, începu să vorbească fără să mai aştepte 
invitaţia noastră. 

— Winnetou şi Old Shatterhand, zise el cu o trufie 
prostească, sunt în mâinile mele. Le-a sosit ceasul din urmă. 

Apaşul îmi făcu semn cu o privire să răspund eu. 

— Şi Gură-mare a căzut ca un prost în plasă; va fi 
măcelărit încă şi mai curând răspunsei eu. Dacă nouă ne-a 
sosit ceasul, el îşi poate socoti minutele. 

— Număraţi-vă oamenii şi număraţi-i şi pe-ai mei. Care 
sunt mai mulţi? 

— Winnetou şi Old Shatterhand nu-şi numără niciodată 
duşmanii. Unul sau zece, pentru ei totuna e. N-are decât să- 
i numere Gură-mare. 

— O să vă copleşim cu numărul nostru. 

— La Almaden am fost patruzeci împotriva a trei sute şi tot 
nu ne-au copleşit. 

— Nu ştiu ce a fost, nu eram de faţă şi o să cercetez eu 
cum s-au petrecut lucrurile. Laşii sunt excluşi din rândurile 
războinicilor noştri. 

Şarpele-viclean înţelese aluzia. 

— Cine e laş? Strigă el revoltat. Nu te întovărăşi cu 
trădători şi tâlhari, dacă nu vrei să-ţi expui războinicii la 
astfel de situaţii. 

— Să taci! O să vorbesc eu cu Melton şi o să aflu de lael 
cine e vinovat de ce s-a întâmplat. 


— N-ai sa vorbeşti cu el, fiindcă albul acesta îmi aparţine 
mie şi nu poate vorbi nimeni cu el fără voia mea. 

— Nici chiar eu, căpetenia ta? 

— Nu. Nu eşti căpetenia mea, ci egalul meu. Ca mai în 
vârstă, ţi s-a încredinţat conducerea triburilor yumaşe, dar 
nu e nimeni obligat să te asculte dacă nu vrea. Pentru 
insulta pe care mi-ai adus-o, acuzându-mă de laşitate, să 
hotărască sfatul; mai spune-o încă o dată şi-ţi vâr cuțitul în 
piept. 

Amenințarea lui părea să fie foarte serioasă, căci indianul 
fierbea de mânie. Bătrânul se prefăcu că n-o ia în seamă şi 
zise întorcându-se spre mine: 

— Repet că sunteţi în puterea mea. Voi şi toţi ai voştri 
sunteţi pierduţi. Nu există decât o singură posibilitate să vă 
salvaţi. Ne predai pe feciorul Bivolului-puternic ca să-l 
punem la stâlpul de tortură şi vă lăsăm în pace. 

— Şi dacă mă învoiesc, ce câştig eu şi tovarăşii mei din 
afacerea asta? 

— Vă lăsăm să vă vedeţi de drum fără să se-atingă cineva 
de voi. 

— De ce-mi ceri mie să-l predau? 

— Fiindcă tu mi-ai omorât feciorul. 

— Şi de ce numaidecât pe unul din băieţii Bivolului- 
puternic? 

— Pentru că din pricina lor mi l-ai împuşcat pe-al meu. Am 
auzit că pe băiatul cel mai mare îl cheamă Ucigătorul- 
yumaşilor, e-adevărat? 

— Da. Chiar eu i-am dat numele ăsta şi nădăjduiesc că 
peste puţin timp îşi va câştiga şi celălalt un nume tot atât de 
glorios. 

— Ca să-ţi spulber nădejdea, cer acum să mi-l predai pe 
acesta din urmă. 

— Şi altceva ce mai ceri? 

— "Tot ce au tovarăşii tăi asupra lor, calul lui Winnetou şi 
puşca lui de argint. 


— l-ascultă, frate-meu arămiu, mărturisesc că m-am 
înşelat crezându-te până acum un mare nătâng. Văd însă că 
eşti dat dracului de şiret, moşulică. Dar pe noi nu ne întrebi 
ce vrem de la tine? 

— Voi? Ce-aţi putea să-mi cereţi? 

— Întâi şi-ntâi pe tine, care te-ai întovărăşit cu Melton să 
pustieşti hacienda del Arroyo şi să nenoroceşti atâţia 
oameni lipsiţi de apărare, care nu-ţi greşiseră cu nimic. 
Deci, tu rămâi la noi şi oamenii tăi pot pleca nesupăraţi de 
nimeni. 

— Nu cumva ţi-au mâncat corbii creierii din cap de nu mai 
ştii să judeci? Se răsti el înfuriat. Cum puteţi cere aşa ceva, 
când sunteţi toţi în puterea mea? 

— Atunci să nu ne mai pierdem timpul. Tu socoţi că ne ai în 
mână şi când colo te avem noi pe tine. Sfatul s-a terminat, 
încheiai eu şi mă ridicai în picioare. 

— Stai că n-am isprăvit încă! Răcni el. Dacă până într-un 
sfert de ceas Old Shatterhand şi băiatul nu sunt în lagărul 
nostru, ne năpustim asupra voastră şi nu mai rămâne unul 
din voi în viaţă. 

Winnetou era prea mândru ca să-l găsească vrednic de un 
răspuns. Eu dădui din umeri şi tăcui, dar Şarpele-viclean nu 
se mai putu abţine. 

— Eu sunt Şarpele-viclean şi una din căpeteniile yumaşilor, 
zise el semeţ. Nu mi-am călcat niciodată cuvântul şi nu mi-l 
voi călca nici de data asta. Ce-am hotărât rămâne bun 
hotărât. 

— Cum? Chiar dacă mă împotrivesc eu? 

— Nu-mi pasă mie de împotrivirea ta. 

— Şi eu declar pacea încheiată de tine fără nici o valoare. 
Îndrăzneşte cineva să se revolte împotriva căpeteniei 
tuturor yumaşilor? Răcni bătrânul scos din fire. 

— Da, eu, Şarpele-viclean! Războinicii mei şi cu mine am 
fumat pipa păcii cu aceşti prieteni, pipa păcii - tot ce avem 
noi mai sfânt pe lume. Fiecare fum e un jurământ şi cine-şi 
calcă acest jurământ nu poate pătrunde niciodată în 


veşnicele câmpii de vânătoare ale marelui Manitu, ci 
trebuie să rătăcească pururi, asemenea unei umbre, în faţa 
porţii închise pentru totdeauna sufletului său rătăcit. 

Glasul lui răsuna adânc şi grav ca să poată fi auzit de toţi. 

— Numeşti pe aceşti străini prietenii tăi? Le iei apărarea? 
Întrebă Gură-mare cu glas tot atât de puternic. 

— Da. Dacă vor fi atacați, îi voi apăra cu viaţa şi sângele 
meu. 

— Împotriva mea şi a războinicilor mei, fraţii tăi...? 

— Cine mă sileşte să-mi calc jurământul şi să-mi necinstesc 
calumetul, acela nu-mi mai este frate, căci mă insultă pe 
mine şi batjocoreşte tot neamul meu. Auziţi războinici de 
sub conducerea mea! Gură-mare ne-a numit laşi. Înduraţi 
voi o astfel de jignire? Cere acum să sfărâmăm calumetul, 
tot ce avem noi mai sfânt pe lume, cere să ne batjocorim 
talismanul călcându-ne jurământul în picioare. Vreţi voi să 
faceţi un astfel de sacrilegiu? 

O tăcere ca de mormânt. Nimeni nu zise nici da, nici nu. 

— Uitaţi-vă, urmă el. Aveţi aici înaintea voastră pe 
Winnetou şi pe Old Shatterhand. Aţi auzit voi să-şi fi călcat 
ei vreodată cuvântul? Şi să le îngăduim noi să ne numească 
mincinoşi? Old Shatterhand m-a scos din adâncul 
pământului, unde trebuia să-mi putrezească oasele, măcar 
că eram duşmanul lui şi eu să devin trădător după ce s-a 
încrezut în cuvintele mele? Vreţi voi ca şeful vostru să 
devină un mincinos în vorba căruia nu mai puteţi avea 
încredere? Hotărâţi! Eu mă duc acum cu Winnetou şi Old 
Shatterhand în lagărul lor. Care din voi e om cinstit şi 
războinic viteaz să mă urmeze, cine însă iubeşte minciuna şi 
suportă să fie numit laş şi nevolnic, acela să rămână cu 
Gură-mare. Am spus ce-aveam de spus şi vă las să judecaţi. 
Fiecare să facă după cum îl îndeamnă inima. Dacă Gură- 
mare vrea să se răzbune împotriva lui Old Shatterhand, n- 
are decât să se ia la luptă dreaptă cu el; îi dă mâna? Am 
spus! Howgh! 


Mă apucă pe mine de o mână, pe Winnetou de alta şi păşi 
mândru între noi. Efectul fu surprinzător şi întrecu toate 
aşteptările noastre, căci toţi oamenii lui îl urmară în tăcere. 

Gură-mare rămase ca împietrit. După ce se mai dezmetici, 
se întoarse la ai săi. Urmă o agitaţie neobişnuită în lagărul 
lor. Puteam să văd lămurit cum bătrânii sfatului căutau să-l 
convingă de ceva dar nu reuşeau. Trecu astfel vreme de 
două ceasuri. În sfârşit părură că se liniştesc. Unul din 
bătrâni înaintă până la fagul care hotărnicea lagărele şi zise 
cu glas tare: 

— Ascultaţi războinici ai yumaşilor şi ai mimbrenjilor. Eu 
sunt Picior-lung, care a păşit multe ierni şi veri pe calea 
vieţii şi ştie ce trebuie să facă orice războinic în orice 
împrejurare. Lui Gură-mare, vestita căpetenie a yumaşilor, 
i-a pierit feciorul de glonţul lui Old Shatterhand. Sângele 
trebuie răzbunat. Old Shatterhand i-a zdrobit căpeteniei 
noastre braţul; şi fapta asta cere răzbunare. Ascultaţi mai 
departe, războinici! La Old Shatterhand se află un tânăr 
mimbrenj căruia i se zice Ucigătorul-yumaşilor. O astfel de 
batjocură a întregului trib nu se poate spăla decât cu sânge. 
Ar trebui deci să-i omorâm pe Old Shatterhand şi pe băiat 
oriunde i-am întâlni. Au fumat însă pipa păcii cu războinicii 
noştri şi cu Şarpele-viclean şi s-au înfrățit cu ei. De aceea 
nu-i putem ucide, ci faptele lor trebuie răzbunate printr-o 
luptă dreaptă. Noi suntem cei insultaţi şi hotărâm arma şi 
felul luptei. Şi fiindcă Gură-mare e rănit la braţ şi nu poate 
lupta, trebuie să lupte altul în locul lui; de aceea îngăduim 
ca în locul celui numit Ucigătorul-yumaşilor să lupte fratele 
său mezin. 

După acest discurs bizar, bătrânul se întoarse în lagărul 
lui. Hotărâseră un duel fără să mă întrebe şi pe mine. 
Armele le alegeau tot ei. Ca fratele Ucigătorului-yumaşilor 
să lupte în locul acestuia era cu siguranţă ideea lui Gură- 
mare. 

Trebuia pus la curent şi Bivolul-puternic. Am trimis după 
el şi, ca să nu fie încă văzut de yumaşii trecuţi de partea 


noastră, ne-am dat mai la întuneric să stăm de vorbă. M- 
aşteptam să-l văd speriat de propunerea yumaşului şi am 
rămas mirat când l-am auzit răspunzând foarte liniştit: 

— Aha, asta zbiera yumaşul adineauri. L-am auzit vorbind, 
dar n-am desluşit cuvintele. 

— Te-am chemat să te întreb dacă băiatul poate primi 
provocarea. 

— S-o primească, de ce să n-o primească! Vrei să se spună 
că un mimbrenj se teme de un yumaş? 

— Dar băieţii tăi sunt încă prea cruzi. Au să-i dea un 
adversar voinic, om în putere şi el nu e decât un copil. 

— Cu atât mai rău pentru ei. O să râdă toată lumea că un 
copilandru a biruit un războinic matur. 

— Eşti atât de sigur de izbândă? 

— Nu există yumaş care să-i biruie. 

— Care din băieţi vrei să lupte, cel mare sau cel mic? 

— Cel mic, ca să-şi câştige şi el un nume. 

— Bine, fie! Gândeşte-te însă că arma şi felul luptei o să fie 
alese de yumaşi. 

— Feciorii mei sunt destoinici în toate felurile de luptă şi 
au mai învăţat încă multe de la tine şi Winnetou. Tu ce-ai de 
gând, primeşti provocarea? 

— Trebuie. Dacă o primeşte un copil, să mă dau eu 
îndărăt? 

— Nu se îndoieşte nimeni de curajul tău, dar se poate 
lupta un urs cu un şoarece? 

— A, asta vroiai să spui? Ei, când şoarecele vrea să muşte 
pe un urs, acesta îl striveşte cu laba şi gata. 

Mă dusei apoi la băieţi şi-i întrebai ce-au hotărât. 

— Să lupt, răspunse cel mai mic. Vreau să-mi câştig şi eu 
un nume, de aceea fratele meu mai mare a renunţat pentru 
mine. 

În lagărul nostru domnea o linişte desăvârşită. Stăteam 
toţi culcaţi în iarbă şi aşteptam să vedem ce va mai fi. Pe la 
miezul nopţii - poate să fi fost şi mai târziu - Picior-lung 
veni din nou lângă fag şi strigă să-l audă toţi: 


— În sfatul bătrânilor s-au hotărât următoarele: Mai întâi 
să lupte Old Shatterhand şi pe urmă mimbrenjul. Lupta lui 
Old Shatterhand va fi cu sulița. Până acum nu s-a declarat 
încă yumaşul care să-i fie adversar, de aceea condiţiile 
luptei se vor hotări mai târziu. Mimbrenjul va lupta cu 
pumnalul sub apă. Adversarul lui e Castorul-negru. Lupta 
va fi pe viaţă şi pe moarte. Niciunul nu poate ieşi din apă 
până nu-şi va ucide adversarul. 

Planul yumaşilor era cât se poate de bine întocmit. Porecla 
Castorul-negru dovedea că acel care o purta e un bun 
înotător, iar eu trebuia să lupt cu sulița, armă pe care 
indienii o mânuiesc cu mare iscusinţă şi aproape străină 
mie - cum presupuneau ei. 

Se înşelau însă. Winnetou, mare meşter în aruncarea 
suliţei, se chinuise îndeajuns cu mine ca să mă înveţe 
meşteşugul şi-i aflasem toate chiţibuşurile. 

Aşadar, pentru mine nu se găseşte încă nici un adversar şi 
poate că nici nu se va găsi. Grija mea era acum băiatul! Mă 
apropiai de el cu gând să-i dau câteva poveţe, dar elmă 
privi zâmbind, ca şi când ar fi fost sigur de sine. 

— E fratele meu bun înotător? Îl întrebai eu. 

— Mi-a plăcut întotdeauna să mă bălăcesc în apă, 
răspunse el. 

— Să te bălăceşti în apă e una şi să te lupţi sub apă cu 
cuțitul e alta. 

— Eu şi fratele meu ne jucam deseori jocul acesta. 

— Nu fi atât de încrezător în puterile tale. Adversarul tău 
are un nume primejdios, trebuie să fie un foarte bun 
înotător. 

Păru niţel îngrijorat. 

— Vezi că nu trebuie să te bizui numai pe îndemânare, 
trebuie să fii şi niţel şiret, adăugai eu. Mai ales fereşte-te să 
nu pună mâna pe tine, fiindcă atunci eşti pierdut. 

— Unsoare! Făcu el clipind din gene. 

Poftim, eu îl muştruluiam şi când colo ştia tot aşa de bine 
ce are de făcut. 


— Cu siguranţă că el o să intre în apă pe partea aceea şi tu 
pe-aici, urmai eu. Tu acolo să-l cauţi. 

— La ei e foc şi se vede mai bine, observă el. 

— Dar nu şi la mal, care e înconjurat din toate părţile de 
tufe. Cunoşti tu planta căreia îi ziceţi voi sica? 

— Da, creşte din belşug la malul apei şi prin tufişuri. 

— Lujerul ei e gol ca un fluier. Ţine minte! 

Mă privi nedumerit; nu pricepuse ce vreau să spun. 

— O minunată ţeavă prin care poţi răsufla, îl lămurii eu. 
Am fost odată urmărit de comanşi şi m-am vârât într-un râu. 
Pe când ei mă căutau de zor pe mal, eu stăteam frumugşel în 
apă şi răsuflam printr-o ţeavă de sica. Numai nu trebuie să 
tuşeşti. Dacă te lipeşti bine de mal şi răsufli printr-o astfel 
de ţeavă, poţi aştepta în linişte până se apropie. Ai învăţat 
să stai în apă cu ochii deschişi? 

— Da. Când apa e limpede poţi vedea chiar la câţiva paşi 
de tine. 

— Atât ajunge. Există multe şiretenii de astea, dar trebuie 
să te porţi cinstit cu adversarul tău. Te-am învăţat asta 
fiindcă tu eşti copil şi yumaşul e om în toată firea. 

Îl văzui mai târziu tăind câteva plante de sica, pe urmă 
dispăru într-un tufiş, urmat de fratele său. Mă luai înadins 
după ei. Ce credeţi că făceau? Cel mare îl ungea pe cel mic 
cu grăsime sau ulei; toţi indienii poartă la ei câte un vas cu 
unsoare. 

Şi iar trecu o bucată de vreme. În lagărul yumaşilor era 
mare fierbere. Probabil că nu se găsea nimeni care să vrea 
să lupte cu mine. În sfârşit, Picior-lung veni iar lângă fag şi 
strigă: 

— Ascultaţi, voi războinici, ce-a hotărât sfatul: Sângele 
care a fost vărsat de Old Shatterhand e sângele unui fecior 
de-al căpeteniei noastre şi cere o pedeapsă îndoită. De 
aceea va trebui să lupte nu cu unul, ci cu doi adversari şi cu 
amândoi în acelaşi timp. Fiecăruia i se vor da câte cinci 
sulițe şi distanţa va fi de zece paşi. Nimeni n-are voie să se 
mişte din loc decât un pas înainte sau unul înapoi când 


aruncă sulița sau când se fereşte de-a celuilalt. Fără pavăză. 
Care a sfârşit de aruncat cele cinci sulițe ale lui, aşteaptă pe 
loc până ce sfârşeşte şi celălalt. Lupta nu se încheie decât 
după ce unul din adversari e mort. Old Shatterhand va 
lupta cu Plete-lungi şi Braţ-puternic. Să vină să primească 
suliţele. 

Eu nu mă clintii din loc. Nemernicii porunceau ca şi când 
noi ar fi trebuit să ne supunem fără să crâcnim. 

— De ce nu vine Old Shatterhand? Strigă Picior-lung. Nu 
cumva frica i-a înţepenit mădularele? Vitejii noştri 
războinici sunt gata de luptă. 

Eu, nici gând să mă urnesc. Aşteptă puţin, apoi strigă 
iarăşi: 

— Vedeţi că aşa e, cum spun eu? Old Shatterhand n-are 
curaj. Se târăşte în iarbă ca un vierme şi se-ascunde în tufiş 
ca un iepure. Ruşine să-i fie! Se laudă că-i un mare 
războinic şi nu cunoaşte măcar datoria unui războinic. 

Îl văzui pe Winnetou sărind indignat de la locul lui. 

— Ce broască râioasă orăcăie acolo? Strigă el cu scârbă. 
Old Shatterhand nu ştie ce e frica şi numele lui e vestit în 
toată lumea. Dar de Picior-lung, Plete-lungi şi Braţ-puternic 
a mai auzit cineva până acum? Cum îndrăzniţi să-l chemaţi 
la voi ca pe un căţel ameninţat cu nuiaua? Nevolnicilor şi 
fricoşilor, care vă ridicaţi doi să luptaţi împotriva unuia 
singur! Şi-apoi nu vă e vouă ruşine, oameni în toată firea, să 
vreţi să luptaţi cu un copilandru ca băiatul căpeteniei 
mimbrenjilor? Vreţi luptă, vreţi răzbunare? Bine, fie! Dar 
lupta trebuie să fie o luptă cinstită, făţişă, nu într-ascuns şi 
cu vicleşug. Aduceţi suliţele să le vedem şi noi mai de- 
aproape. Nu să opriţi voi pe cele bune şi să ne daţi nouă 
dinadins pe cele rele. Cunoaştem şiretlicurile voastre, dar 
cu noi nu vă merge. Şi nu la voi să aibă loc lupta, ci lângă 
copacul care hotărniceşte lagărele. Gură-mare şi cu mine 
vom măsura treizeci de paşi de la unul la altul. Vom sta 
lângă luptători şi, dacă unul din ei se abate de la regulile 
luptei, îl împuşc pe loc ca pe un câine turbat. Aşa am 


hotărât! Dacă nu vă convine hotărârea mea, înseamnă că 
sunteţi nişte laşi, nişte nemernici. Singur Gură-mare, 
căpetenia voastră, să răspundă, nu altul, căci cine cutează 
să ridice glasul înaintea lui Winnetou acela trebuie să fie 
om, nu fleac. Aşa vorbesc eu, căpetenia apaşilor. Acum să 
vorbească Gură-mare, dacă nu-i clănţăne dinţii în gură de 
frică. Howgh! 

Şi iar se ţinu sfat în lagărul yumaşilor. Ce dracu', îmi 
ziceam eu, au de gând să ne ţină toată noaptea pentru un 
fleac ca ăsta? În sfârşit, Gură-mare se ridică de jos şi strigă 
spre noi: 

— Să fie cum a zis Winnetou. Să vină acum să numărăm 
paşii şi să alegem suliţele. 

Se făcu întocmai după cum propusese căpetenia apaşilor. 
Adversarii mei se aşezară la locul hotărât, căpetenia lor 
aproape de ei şi de Winnetou. 

— Vrei să le dau o lecţie? Îi şoptii eu. 

— Da, fiindcă aşa merită. 

Lupta începu. Plete-lungi pândi până ce i se păru că mă uit 
în altă parte, făcu un pas îndărăt şi azvârli sulița. Cum mi- 
era şi mie îngăduit un pas, îl făcui la dreapta şi sulița trecu 
pe lângă mine fără să mă atingă. Veni rândul lui Braţ- 
puternic; nu fu nici el mai norocos. Şi iar aruncă Plete-lungi 
sulița degeaba, apoi Braţ-puternic, de două ori, fără nici un 
rezultat. 

Îi auzii pe yumaşi acuzându-se unul pe altul că n-au ţintit 
bine. 

— Războinicii sunt copii fără minte şi fără experienţă, le 
strigai eu. Nu zic că nu se pricep, dar aşa cum ţintesc ei n- 
au să mă nimerească niciodată. 

— Zău? Asta e părerea lui Old Shatterhand, răspunse cu 
ironie Braţ-puternic. S-o fi pricepând el la alte arme, dar 
ştim că habar n-are de lupta cu sulița. Să aibă numai niţică 
răbdare ca să vadă el numaidecât cum îl străpung cu sulița 
de pe o parte pe cealaltă. Mai are Old Shatterhand vreo 
dorinţă înainte de moarte? 


— Da. Să dai după ce voi muri eu, drept moştenire, lui 
Plete-lungi zece palme zdravene pe un obraz şi zece pe 
celălalt, pe urmă să ţi le dea el ţie şi tot aşa până ce s-or 
împlini câte o sută de fiecare. 

— Stai că-ţi astup eu ţie gura, ia, acuşi? Răcni yumaşul şi 
aruncă sulița cu o putere grozavă. 

Furia îi înzecise puterile, dar îi slăbise agerimea ochiului. 
Suliţa vâjâi pe la urechile mele şi se înfipse în pământ la 
mare depărtare. Tot aşa păţi şi Braţ-puternic. 

— Ei, ce ţi-am spus? Râsei în bătaie de joc. Sunteţi nişte 
copilandri care vă lăsaţi stăpâniţi de mânie şi nu vă daţi 
osteneala să judecaţi şi să chibzuiţi cum trebuie. De ce 
aruncaţi suliţele pe rând şi nu amândoi odată? De una te 
poţi feri mai lesne decât de două. 

— Oh! Strigă Plete-lungi şi Braţ-puternic îi ţinu isonul. 

Se uitară prosteşte unul la altul, căci un astfel de gând nu 
le venise în minte. 

Vi s-ar părea că făcusem o imprudenţă atrăgându-le 
atenţia, dar învăţasem de la Winnetou prea bine cum 
trebuie să faci ca să nu te nimerească niciuna. Bineînţeles 
că, dacă aş fi văzut că am de-a face cu luptători pricepuţi, n- 
aş fi riscat să-mi pun viaţa în joc, cu ei însă mergeam la 
sigur că nu mi se va întâmpla nimic. 

Aruncară deci amândoi suliţele în acelaşi timp; parai cu a 
mea lovitura uneia, iar cealaltă căzu alături de mine fără să 
mă atingă. Isprăviseră acum cele cinci lovituri şi nu mai 
aveau nici o suliță în mână, pe când eu le aveam pe toate 
ale mele. 

Winnetou se dădu lângă ei ca să-i împiedice cu revolverul 
dacă ar încerca să fugă. Eu însă luai o suliță în mâna 
dreaptă, le oprii pe celelalte patru în cea stângă şi zisei: 

— Vor vedea acum războinicii yumaşilor că Old 
Shatterhand ştie să mânuiască şi arma asta. Aţi procedat în 
chip necinstit faţă de mine, dar degeaba. Nici chiar fratele 
meu Winnetou n-a băgat de seamă, deşi ar fi putut să vadă 
oricare din voi care sunteţi aci. 


— Necinstit? Întrebă apaşul cu mirare. 

— Da. Au fost aruncate zece sulițe împotriva mea, da sau 
nu? Pe când eu câte aveam? Cinci, nu-i aşa? 

— Oh! Exclamă el. Adevărat... 

— Socoteşte: Ei aveau câte cinci lovituri de om, pe când eu 
numai două şi jumătate. E drept asta? 

— Nu, dar nu s-a gândit nimeni... 

— Eu da, n-am zis însă nimic, fiindcă voi repara îndată 
nedreptatea. Acum arunc întâia suliță! 

La stânga, în spatele adversarilor mei, era un copac care 
avea sub o cracă o ciupercă; pe asta o ţintii eu. Nimerii 
drept în ea. Yumaşii hohotiră. Suliţa căzu la patru paşi de ei. 
Winnetou se uită la mine şi zâmbi, dând mulţumit din cap; 
înţelese ce vroiam. 

— Pentru ce râdeţi? Le zise el. Voi n-aţi văzut că a fost 
numai o lovitură de-ncercare? Old Shatterhand mai are 
încă patru sulițe. Una din ele se va înfige în şoldul lui Plete- 
lungi, iar alta într-al lui Braţ-puternic. V-ar putea străpunge 
gâtul ori inima, dar Old Shatterhand e creştin şi marele 
Manitu nu-i îngăduie lui moarte de om. 

Îmi indicase ţinta şi ştia foarte bine că n-o să dau greş. 

— În şoldul drept a zis Winnetou? Bine. Întâi lui Braţ- 
puternic, spusei zâmbind. 

Repezii sulița, care se înfipse exact în locul spus de apaş. 

— Aşa! Acum e rândul lui Plete-lungi. 

De asta dată lovitura fu atât de violentă, încât yumaşul se 
prăbuşi la pământ cu vârful suliţei în carne. Pe urmă, ca şi 
când nu s-ar fi întâmplat nimic, întorsei spatele yumaşilor şi 
venii în lagăr. 

— Acum aţi văzut şi voi că Old Shatterhand ştie să lupte şi 
cu sulița, le strigă Winnetou. Să vină Castorul-negru. E 
rândul lui şi al mimbrenjului. 

Câţiva yumaşi alergară să scoată suliţele din carnea 
răniților şi să-i ridice de-acolo; alţii urlau, după cum e 
obiceiul la indieni. Eu însă îmi îndeplinisem datoria şi mă 
dusei să mă întind liniştit în iarbă. La orizont se iveau zorile. 


Perspectivele micului mimbrenj nu păreau tocmai 
strălucite, deoarece Castorul-negru era un om zdravăn şi 
voinic, care s-ar fi putut lupta cu trei inşi deodată. 

— Nu urlaţi şi nu vă bociţi! Strigă el cu glas tunător. 
Castorul-negru vă va răzbuna. Ucigătorul-yumaşilor l-a 
împuşcat în luptă pe fratele meu, de aceea îl voi ucide acum 
şi eu pe al lui. Să vină mimbrenjul! Să se zvârcolească sub 
cuțitul meu până ce îi va ieşi sufletul! 

— Bine, răspunse căpetenia apaşilor. Băiatul se va lăsa în 
apă aici, iar yumaşul dincolo. După ce se vor întâlni, facă tot 
ce-or vrea. Numai unul singur va ieşi la suprafaţă, 
învingătorul, cu scalpul celuilalt în mână. Eu şi cu Old 
Shatterhand îl vom apăra cu armele noastre, dacă ar 
încerca, fie yumaşii, fie mimbrenjii, să se-atingă de el. 
Howgh! 

Băiatul se apropie dezbrăcat de mal. În mână ţinea cuțitul, 
iar în jurul mijlocului erau legate la spate de un fir subţire 
două lujere de sica pe care nu le puteam vedea decât noi. 
Tot trupul îi strălucea de grăsime. Zării sclipind printre 
ramurile unui copac doi ochi îngrijoraţi, ochii tatălui său. 

Winnetou bătu din palme. Era semnalul ca să intre 
luptătorii în apă. Castorul-negru se repezi înainte şi sări în 
lac cu capul în jos. Apa împroşcă în juru-i la mare distanţă. 
Pe urmă începu să înocate repede, ca şi când ar fi vrut să-şi 
cuprindă din primul moment adversarul în braţele lui 
puternice. 

Altfel procedă însă mimbrenjul. Păşi tacticos în apă şi 
înaintă agale din ce în ce mai adânc până ce-i ajunse la gât. 
Înţelesei după mişcările lui că rupe firul care lega ţevile, pe 
urmă îl văzui înotând cu mişcări repezi spre Castorul- 
negru, care şi el înainta mereu. 

Nu mai erau acum decât la trei, patru lungimi de braţ unul 
de altul. Ca fulgerul, mimbrenjul se lăsă la fund, urmat de 
vumaş. Toţi priveam ţinându-ne respiraţia. Trecu un minut, 
poate chiar două şi băiatul ieşi la suprafaţă. Întors cu 
spatele la el, apăru şi yumaşul. Deşi foarte aproape unul de 


altul, nu se vedeau, fiind întorşi cu spatele. Deodată unul 
din yumaşii de pe mal începu să agite mâinile strigând: 

— Uite-l, uite-l la spatele tău, Castorule! 

Nici n-apucă să-şi sfârşească vorba. O detunătură şi 
glonţul porni din puşca lui Winnetou culcându-l la pământ. 

— Aşa va păţi oricine încearcă să dea ajutor cu vorba sau 
cu fapta unuia din luptători! Răsună glasul puternic al 
apaşului. 

Se auzi un murmur de dezaprobare printre yumaşi, dar 
atenţia li se îndreptă iar spre lac să vadă efectul pe care-l 
făcuse avertismentul tovarăşului lor asupra luptătorilor. 

Castorul-negru se întorsese brusc şi-şi zărise adversarul. 
Se repezi cu cuțitul între dinţi la băiat apucă repede cu 
amândouă mâinile. Acesta zvârli picioarele în aer, cu o 
smucitură îi alunecă printre degete şi se lăsă iar la fund. 
Yumaşul nu avu prezenţa de spirit să-l urmeze, ceea ce fu 
spre pierzania lui. 

Îl auzirăm scoțând un răcnet de durere. Se lăsă pe spate şi 
se apucă de pântece cu o mână, înotând numai cu cealaltă. 
Mimbrenjul îi făcuse o rană adâncă şi el de durere scăpase 
cuțitul în apă. Se auzi iar un răcnet; de astă dată primise 
lovitura în spate. Apa se înroşea de sânge. Castorul-negru 
se lăsa afund, apoi apărea când şi când deasupra apei, 
dibuind după adversar, care nu se vedea defel. 

Trecu mai bine de-o jumătate de ceas. Se luminase bine de 
ziuă. Castorul apărea şi dispărea, dar de băiat nici urmă. 
Ajunse la concluzia că trebuie să se fi ascuns undeva la mal. 
Se apropie înot şi începu să cerceteze cu băgare de seamă 
malul, dacă nu cu mâinile cel puţin cu ochii. Urmăreau, toţi 
cu încordare fiecare mişcare a lui, aşteptându-ne din 
moment în moment să-l vedem pe mimbrenj năpustindu-se 
asupra lui. Îl văzurăm oprindu-se la un loc ce părea să-l 
intereseze mai mult. Deodată pieri sub apă. Apa iscă în 
jurul lui un vârtej. Era neîndoios că o luptă avea loc în 
adânc, o luptă pe viaţă şi pe moarte. Nu trecu mult şi 


mimbrenjul apăru la suprafaţă. Înotă cu o singură mână, 
târând ceva după el, pe urmă pieri printre tufe. 

Mă întorsei atunci spre ceilalţi şi le strigai: 

— L-a omorât pe Castor şi-l trage la mal ca să-l scalpeze, 
fiindcă în apă nu se poate. Pregătiţi-vă armele; mă tem că 
yumaşii, în furia lor nu se vor putea stăpâni şi se vor năpusti 
asupra noastră. 

De-abia sfârşii vorba şi-l văzurăm pe băiat ieşind din tufiş, 
înotând spre noi şi ieşind la mal. 

— Stai! Numai învingătorului îi e îngăduit să iasă din apă, 
după ce-l va fi ucis pe învins! Strigă Gură-mare. 

Mimbrenjul ridică atunci mâinile în sus; într-una ţinea 
cuțitul, iar în cealaltă scalpul adversarului său. 

— N-are decât să se încredinţeze Gură-mare dacă yumaşul 
lui mai trăieşte; să-l caute colo în tufiş. Eu am adus pielea 
capului său, după cum a fost înţelegerea, răspunse foarte 
liniştit băiatul. 

Yumaşii răcneau nebuni de furie şi alergară în lagăr să-şi 
ia armele. Eu m-am apropiat atunci de Gură-mare, care 
stătea cu Winnetou lângă copac, şi-i zisei: 

— Războinicii tăi pun mâna pe arme; opreşte-i! 

— Nici prin gând nu-mi trece! Răspunse el posomorât, 
trăgând pistolul de la brâu. 

— Un singur glonţ să tragă şi sunteţi pierduţi. 

— Nu prea cred. Suntem mai mulţi ca voi. 

— Te înşeli, vino să-ţi arăt. 

Îl trăsei de mână afară din desiş şi-i arătai cercul de 
mimbrenji care înconjura lacul. 

— Asta ce mai e? Zise el înspăimântat. 

— Bivolul-puternic cu multe sute de războinici de-ai lui. Ei, 
acum vezi şi tu că o luptă între noi ar fi spre paguba 
voastră. Fii cuminte. Auzi-i pe-ai tăi cum răcnesc. Peste un 
minut va fi prea târziu ca să-i mai opreşti. 

Îşi trecu mâna peste frunte, ca şi când ar fi vrut să-şi 
adune gândurile, apoi întrebă: 

— Ce ne hotărâți: iertarea sau moartea la stâlp? 


— Iertarea. 

— Bine, mă încred în cuvântul tău. 

Alergarăm la lac şi-i văzurăm pe yumaşi aşteptându-şi 
şeful ca să înceapă lupta. Cu greu îi putu potoli. De-abia 
după ce văzură zidul de oameni care îi înconjura îşi dădură 
seama de ceea ce îi aşteaptă. 

Bivolul-puternic, care se dusese să spună şi el alor săi ce s- 
a petrecut, veni lângă mine, arătând spre yumaşi: 

— Crezi că se vor apăra? 

— Nu. Am vorbit cu Gură-mare şi l-am lămurit cum stau 
lucrurile. 

— Atunci, se predau? 

— Probabil. 

— Vor muri deci la stâlp. 

— Dacă le spui asta, fii sigur că se vor apăra până la cel 
din urmă. 

— N-au decât! 

— O să se verse sânge, prea mult sânge. 

— Ei şi? Să-i împuşcăm pe toţi! 

— Şi crezi că de-ai tăi n-au să cadă destui? 

— Greu. Noi câţi suntem, tu cu Winnetou, albii şi Şarpele- 
viclean cu yumaşii lui, îi biruim repede. Au să fie toţi de 
partea ta. 

— De partea mea da, dar împotriva ta. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că i-am făgăduit lui Gură-mare şi 
războinicilor săi iertare. 

— Iertare? Cum te-ai încumetat? Sunt în puterea mea ori a 
ta? 

— Mai întâi într-a mea. Vrei să-i duci spre wigwamurile 
voastre şi să-ţi scape iar? Deschide bine ochii şi vezi ce faci. 
Eu nu te ajut să înfăptuieşti un astfel de măcel şi nici 
Winnetou - ne cunoşti doar destul de bine. Şarpele-viclean, 
când va auzi ce vrei, fii sigur că, oricât ar fi el de 
nemulţumit de Gură-mare, n-o să sară să-şi ucidă fraţii. 


Pacea însă ar fi spre binele tuturor, atât al nostru cât şi al 
lor. Tu cu mimbrenjii tăi te alegi cu prada de război. 

— Prada? Te pomeneşti că l-ai iertat şi de asta! Nu m-aş 
mira... 

— Le-am făgăduit iertare şi nimic mai mult. la tot ce 
găseşti la ei că eu nu mă supăr, ba mi-ar părea chiar bine. 
Fără arme şi fără cai, se vor potoli pentru câtva timp. 
Pentru tot ce-a păcătuit Gură-mare în vremea din urmă, să 
ispăşească. 

— Bine. Vorbeşte cu Şarpele-viclean şi vezi ce zice. 

Ceea ce şi făcui. Găsii terenul pregătit. Băgasem mai de 
mult de seamă că tânărul acesta cinstit nu încuviinţa faptele 
bătrânului său şef. Mulţi din yumaşi, de asemenea. Spera să 
fie ales el căpetenia supremă a tribului, ceea ce l-ar fi 
înălţat mult în ochii Juditei. De aceea, când îi cerui părerea, 
răspunse: 

— Faceţi cum credeţi, numai nu-i omorâţi şi nici prizonieri 
să nu-i luaţi. Sunt fraţii mei şi n-aş vrea să li se întâmple 
ceva. 

— Ştii ce-a făcut Gură-mare; recunoşti şi tu că merită o 
pedeapsă, nu-i aşa? 

— Pe mine nu mă priveşte. Luaţi-i tot şi lăsaţi-l să plece. 

Discutai amănunţit cu Bivolul-puternic cum să procedăm şi 
mă însărcină pe mine să tratez cu Gură-mare, duşmanul 
meu neîmpăcat. Îl găsii în mijlocul oamenilor săi, care mă 
priviră toţi cu duşmănie. Nu-şi lepădaseră încă armele. 

— Vii să-mi spui ce-aţi hotărât? Mă întrebă el. 

— Mai întâi vreau să-ţi spun că am intervenit pentru voi, 
deşi n-ai fi meritat. Ai rămas singur, deoarece Şarpele- 
viclean s-a dezis de tine, fiindcă l-ai numit laş. Bivolul- 
puternic a stăruit să vă pună la stâlp, dar eu l-am rugat să 
n-o facă şi m-a ascultat. A cerut pe urmă să vă ducă acasă la 
el, ca să vă arate şi celorlalţi mimbrenji. Am reuşit să-l fac 
să renunţe şi la asta. Mai mult decât atât nu se poate. 

— Suntem deci liberi? 

— Da. Puteţi pleca oricând şi oriunde vreţi. 


— Atunci încălecăm numaidecât şi... 

— Să încălecaţi? Îl întrerupsei eu. Caii voştri aparţin 
învingătorilor. 

— Cer pradă de război? 

— Se înţelege! Ori nu cumva crezi că pentru tot ce-ai făcut 
nu ţi se cuvine nici o pedeapsă? Yumaşii sunt războinici 
curajoşi, a dovedit-o Şarpele-viclean. Dar când sunt conduşi 
pe căi greşite de o căpetenie, să nu se mire apoi că au şiei 
ceva de pătimit. Jaf, omor, incendii, devastări, oameni 
nevinovaţi îngropaţi de vii în puțuri părăsite crezi că nu e 
nimic? Te-ai făcut vinovat de toate aceste nelegiuiri şi ar 
trebui să înduri chinurile cele mai îngrozitoare. Vorbesc cu 
tine prieteneşte, cum n-ai merita şi te sfătuiesc spre binele 
tău. Eşti bătrân şi prevăd că n-o s-o sfârşeşti bine. Îndrumă- 
ţi războinicii pe căi mai bune, cum face Şarpele-viclean, ca 
atunci când marele Manitu te va chema pe veşnicele câmpii 
de vânătoare să te duci vesel şi cu inima uşoară, nu cu 
cugetul încărcat de păcate. Bivolul-puternic v-a dăruit viaţa 
şi libertatea, nu-i puteţi cere să renunţe şi la prada de 
război. 

— Şi-a luat-o şi aşa. Toate turmele şi cirezile de la 
haciendă au rămas în urma noastră, păzite numai de câţiva 
inşi. Cu siguranţă că venind încoa', mimbrenjii au dat de ei 
şi au pus iar mâna pe ele. 

— Nu ştiu nimic despre asta, dar, chiar aşa să fie, vitele 
sunt ale haciendarului şi-i vor fi date înapoi. 

Îl convinsei în sfârşit să predea armele şi caii, lăsându-le 
numai talismanele şi ce aveau prin buzunare. Probabil că 
cele spuse de mine căpeteniei lor îi impresionase pe yumaşi, 
căci mulţi din ei trecură sub comanda Şarpelui-viclean, 
ceea ce îl amări grozav pe bătrân. Înainte de-a pleca, Gură- 
mare veni la noi însoţit de patru-cinci sfetnici bătrâni şi zise 
cu glas tare ca să-laudă toţi: 

— Norocul unui războinic e asemenea femeii: azi râde, 
mâine plânge şi poimâine iar râde. Mie norocul mi-a râs 
întotdeauna în faţă când am avut de luptat cu oameni de pe 


pământurile noastre. Faima mea a crescut zi de zi; 
duşmanii, roşii şi albi se temeau de mine şi războinicii mei 
se simțeau siguri şi mândri sub ocrotirea mea. Dar au venit 
aceşti doi străini, Winnetou şi Old Shatterhand, venetici 
pripăşiţi din lumea largă, care s-au amestecat fără nici un 
drept în treburile noastre. Trebuiau ucişi numaidecât, căci 
veneticii n-aveau ce căuta printre noi. Nu s-a putut. Armele 
lor erau ca fermecate şi-i ocrotea o putere nevăzută. Acum 
m-au biruit şi trebuie să pornesc pe jos ca un sărac, fără 
arme şi fără cal, spre wigwamurile noastre. Eu însă nu mă 
dau bătut. Winnetou şi Old Shatterhand rămân tot pe 
meleagurile acestea şi voi mai da eu ochii cu ei. Învingătorii 
de azi vor fi învinşii de mâine şi-om vedea cum se vor 
zvârcoli în mâinile noastre ca nişte vite duse la tăiere. Am 
spus! Howgh! 

După ce-şi sfârşi lunga lui cuvântare, Gură-mare cu 
sfetnicii care îl însoțeau vroiră să plece, dar când se 
întoarse văzu că e înconjurat din toate părţile de mimbrenji. 

— Ce înseamnă asta! Strigă bătrânul înfuriat. Trădare...? 

— Noi nu suntem trădători, răspunse Winnetou. 
Războinicii pe care îi vezi sunt puşi ca să vă mai reţină puţin 
şi să auziţi ce are să răspundă Old Shatterhand la vorbele 
tale. Ascultaţi-i cuvintele. 

Mă ridicai de jos şi începui, adresându-mă bătrânilor 
yumaşi: 

— Gură-mare a grăit vorbe fără rost şi nesocotite. 
Nesocotite, fiindcă n-a luat în seamă îngăduinţa noastră 
faţă de el şi războinicii lui; le-am dăruit viaţa şi libertatea, 
iar el, în schimb, ne ameninţă cu moartea. Ce-ar fi să ne 
întoarcem şi noi cuvântul, după cum face el şi să ne 
năpustim asupra voastră? 

— Nu, voi trebuie să vă ţineţi de cuvânt! Strigă el. 

— De ce trebuie? Eu şi Winnetou nu ştim ce înseamnă 
trebuie. Am avea dreptul, în urma amenințării tale, să vă 
împuşcăm pe loc, atât pe tine cât şi pe toţi ai tăi. Dar n-o 
facem, ci ne batem joc de lăudăroşenia ta şi vă lăsăm să 


plecaţi nesupăraţi încotro v-or duce ochii. O altă 
nesocotinţă şi o mare prostie ai spus când ai afirmat că eu şi 
Winnetou suntem nişte venetici pripăşiţi pe meleagurile 
voastre. Nu ştii tu, nătărăule, că Winnetou e căpetenia 
vestită a apaşilor săi care locuiesc în tot cuprinsul de la 
Arizona până la Mapimi şi mai jos, până dincolo de Rio 
Pecos? Şi războinicii mimbrenji care te-au biruit nu sunt şi 
ei indieni ca şi voi? Cum poţi cere ca omul acesta să fie 
trimis peste hotar? Zici că armele noastre sunt vrăjite. Nu 
armele sunt vrâjite, ci aceia care le poartă ştiu cum să le 
mânuiască la nevoie. Şi apoi, nu le-am îndreptat niciodată 
până acum împotriva voastră şi, dacă am făcut-o acum, a 
fost ca să scăpăm pe nişte nenorociţi albi, care nu v-au făcut 
nimic, din ghearele bandiţilor Melton şi Welleri, care vă 
făgăduiseră marea cu sarea, numai să vă înhăitaţi cu ei la o 
faptă urâtă. Şi fiindcă vorbele tale nesocotite de adineauri 
merită o pedeapsă, ţi-o voi da numaidecât. Să vină încoace 
fratele meu, încheiai eu arătându-l pe băiatul cel mic al 
căpeteniei mimbrenjilor. 

Când acesta se apropie, îl luai de mână şi urmai: 

— Gură-mare ne-a imputat odată că i-am dat feciorului mai 
vârstnic al Bivolului-puternic numele de Ucigătorul- 
yumaşilor; mai mult încă, a cerut ca fratele său să lupte cu 
unul din războinicii săi. Băiatul acesta mi-a fost de mare 
folos în câteva împrejurări; e deştept, credincios şi a dat 
dovadă de mult curaj. Trebuie să-şi primească răsplata. 
Numele pe care şi l-a câştigat trebuie să fie potrivit cu 
faptele lui. L-a biruit pe Castorul-negru şi i-a luat scalpul, de 
aceea tânărul va căpăta un nume, acela de Yuma-Isil, 
Jupuitorul de yumaşi. 

Un strigăt de bucurie izbucni din piepturile mimbrenjilor. 
Winnetou îl apucă pe băiat de mână şi zise: 

— Bine a grăit Old Shatterhand. Tânărul şi viteazul 
războinic Yuma-Isil va fi fratele şi prietenul meu; duşmanul 
lui e şi duşmanul meu, prietenul lui e şi prietenul meu. Am 
ZIS! 


— Aşadar, continuai eu, dorinţa feciorilor Bivolului- 
puternic s-a împlinit. Amândoi şi-au câştigat câte un nume 
care sper că va fi într-o zi temut de toate triburile dușmane. 
Bătrânul Gură-mare poate pleca acum nesupărat de 
nimeni. Că nu ne temem de amenințările lui, i-am dat 
dovada numindu-i pe feciorii căpeteniei mimbrenjilor: 
Ucigătorul-yumaşilor şi Jupuitorul-yumaşilor. Howgh! 

Făcui un semn şi cercul se desfăcu; yumaşii se îndepărtară 
furioşi de rezultatul pe care-i obținuse căpetenia lor cu 
lăudăroşenia lui. 

Urmă, bineînţeles, ceremonia calumetului în cinstea noului 
războinic mimbrenj, pe urmă ne despărţirăm; cu o 
strângere de mână prietenească, de Şarpele-viclean, care 
ne dădu o bună escortă ca să ne treacă hotarul. Pe Judita n- 
am văzut-o la plecare. Se ascundea şi fugea de mine ca de 
dracu. 

După un drum lung şi anevoios am ajuns în sfârşit la 
graniţa Texasului. Împărţii banii între emigranţi, îi dădui şi 
Măsluitorului ce-i făgăduisem, şi-l rugai să aibă grijă de 
bieţii oameni, care nu cunoşteam nici ţara, nici limba. 

Capitolul VI - Un parvenit. 

Înainte de-a continua relatarea evenimentelor trebuie să 
mă întorc la o întâmplare petrecută cu câtva timp în urmă. 
Tocmai reveneam în patrie dintr-o călătorie făcută în 
America de Sud şi luam masa într-unul din marile 
restaurante din portul Bremerhaven. 

La o masă alăturată, un tânăr mă privea din când în când 
cu coada ochiului; îi păream cunoscut probabil, dar nu ştia 
de unde. În sfârşit, un zâmbet îi flutură pe buze. Îşi adusese 
pesemne aminte. 

După ce sfârşi de mâncat, se ridică de la masă şi veni spre 
mine cu pălăria în mână. 

— Vă rog să mă iertaţi că vă deranjez, începu el, dar mi se 
pare că ne-am cunoscut undeva. 

— Tot ce se poate, numai că nu-mi amintesc când şi unde, 
i-am răspuns politicos. 


— În orice caz, undeva în Statele Unite. Pare-mi-se că în 
Nevada, între Hamilton şi Belmont, dacă nu mă înşel. 
Cunoaşteţi localităţile amintite? 

— Chiar foarte bine. Când a fost asta? 

— Acum vreo patru ani. Eram un grup de căutători de aur 
fugăriţi de o ceată de navajos; ne rătăcisem în munţi şi cu 
siguranţă că acolo am fi rămas, dacă nu ne-am fi întâlnit din 
întâmplare şi spre norocul nostru cu Winnetou. 

— A, Winnetou! 

— Aşadar cunoaşteţi şi dumneavoastră pe vestita 
căpetenie a apaşilor? 

— Aşa, puţin... 

— Puțin? Dacă sunteţi într-adevăr persoana care cred eu, 
atunci îl cunoaşteţi ceva mai mult decât puţin, zise tânărul 
zâmbind. Winnetou era atunci în drum spre Mono Lake, 
unde trebuia să întâlnească un prieten, mai bine zis pe cel 
mai bun prieten al său. Ne-a îngăduit să-l însoţim până 
acolo, deoarece ne hotărâsem să ne îndreptăm prin Sierra 
Nevada spre California. Am ajuns cu bine la Mono Lake, 
unde am găsit şi alţi albi cu aceeaşi destinaţie ca şi noi. În 
ultima zi a sosit şi prietenul lui Winnetou, în seara din 
ajunul plecării noastre. Am stat numai câteva ceasuri în 
jurul focului, de aceea nu mi-aţi văzut bine faţa şi nu vă 
puteţi aduce aminte de mine. 

— Eu? Am întrebat, prefăcându-mă mirat. Eşti sigur? 

— Foarte sigur. Ori vreţi să spuneţi că nu sunteţi prietenul 
lui Winnetou? Ce-i drept, eraţi altfel îmbrăcat, de aceea nu 
v-am recunoscut numaidecât, dar, după ce m-am uitat mai 
bine, m-am încredinţat că nu mă înşel. 

— Şi cum se numea persoana drept care mă iei? 

— Old Shatterhand. Dacă m-am înşelat, vă rog să mă 
iertaţi că v-am deranjat. 

— Nu m-ai deranjat defel; dimpotrivă, mi-aş permite o 
întrebare: obişnuieşti o cafea după masă? 

— "Tocmai vroiam să-mi comand una. 

— Atunci te rog s-o serveşti aici cu mine. Poftim, ia loc. 


— E foarte amabil din partea dumneavoastră să mă invitaţi 
la o cafea, zise el aşezându-se, dar mai puţin amabil că mă 
lăsaţi în nesiguranța asta. 

— Aşa? Bine, atunci o să te liniştesc spunându-ţi că nu te- 
ai înşelat. 

— A, atunci sunteţi Old Shatterhand! 

— Da, eu sunt. Dar nu striga aşa, omule. Nu interesează 
pe nimeni din restaurant cine sunt şi cum mi se zice în Vest. 
— Iertaţi-mă... bucuria... vă închipuiţi ce bine-mi pare să 

mă întâlnesc tocmai aici cu dumneavoastră... 

— Sst! Îl întrerupsei eu. Aici, în noianul acesta de civilizaţi 
sunt o picătură înghițită de valuri. Poftim cartea mea de 
vizită cu numele meu adevărat. 

Mi-o întinse şi el pe a lui. Konrad Werner, citii eu. 

Îl văzui privindu-mă cu atenţie, aşteptându-se să mă vadă 
surprins. Şi fiindcă nu făcui nici un gest de mirare, mă 
întrebă cam dezamăgit: 

— Numele meu nu vi se pare cunoscut? 

— N-aş putea să spun. Sunt foarte mulţi Werner în 
Germania. 

— Nu în Germania, ci în America. 

— Hm! Ştiu şi eu, poate că mi l-ai spus atunci când ne-am 
cunoscut unde zici. 

— Negreşit că vi l-am spus, dar altceva vreau eu să cred. 
Numele Konrad Werner e foarte cunoscut acum în America. 
Ia gândiţi-vă niţel la Oil-Swamp... 

— Oil-Swamp? Hm, parcă am auzit eu de aşa ceva...E o 
localitate sau o mlaştină? 

— A fost într-adevăr o mlaştină, dar acum e un loc amintit 
adesea. Ştiu că dumneavoastră cunoaşteţi Vestul mai bine 
ca oricine, de aceea mă mir că nu ştiţi ce înseamnă numele 
ăsta. 

— De când e atât de cunoscut? 

— De vreo doi ani încoace. 

— Atunci să nu te miri. Am fost de peste patru ani în 
America de Nord şi în regiuni unde faima nu pătrunde atât 


de lesne precum crezi, de aceea te rog să nu mă iei drept 
un calmuc sau tunguz. 

— Îmi pare cu atât mai bine atunci să vă spun că, din 
nimicul pe care l-aţi cunoscut pe vremea aceea, am ajuns 
astăzi un fel de prinţ al petrolului. 

— Nu mai spune! Felicitările mele! 

— Da, mi se spune „Prinţul petrolului” şi sunt mândru că 
numai lui Winnetou îi datorez norocul meu. Dacă nu ne 
sfătuia el atunci să ne ducem în Nevada aş fi rămas şi astăzi 
ce-am fost înainte, pe când acum sunt milionar. 

— Şi-ţi pare rău? 

— Nu, nu, râse el. Dacă aţi şti ce-am fost eu înainte v-aţi da 
mai bine seama de bucuria mea. 

— Şi anume? 

— Un nimic, o secătură, un derbedeu şi-un pierde-vară... 

— Nu s-ar zice! 

— Pentru că acum nu mai sunt. Am crescut într-un azil de 
copii găsiţi şi eram pe cea mai bună cale să ajung în 
puşcărie. 

— Nu mai spune! Ar fi mai bine, să nu-ţi mai aduci aminte. 

— Şi totuşi îmi aduc bine aminte. Când m-am făcut mai 
mare, m-au dat la meserie. Ziceau că ar fi bine să mă fac 
cizmar. Am nimerit la un meşter rău, cum nu cred să mai fie 
altul pe lume. Mă bătea, mă schingiuia şi mă lăsa să mor de 
foame şi de frig. Am fugit într-o noapte şi am rătăcit 
flămând şi zdrenţăros pe străzile oraşului. 

— Şi acum eşti prinţul petrolului! 

— Sunt şi mă fălesc cu asta. Pe când eram încă un biet 
vagabond fără familie şi fără adăpost, mi-am pus în gând 
ceva: să mă îmbogăţesc cu orice chip, dar pe cale cinstită. 
Auzisem că numai în America e rost de făcut parale... Şi... 
m-am dus în America. Am muncit ca un rob, m-am chinuit 
cât nu vă puteţi închipui, dar am reuşit. Tot timpul mă 
urmărea însă gândul să mă răzbun o dată şi-o dată pe 
meşterul meu de odinioară. 

— Ei, şi-ai găsit cum? 


— Da. 

— Zău? Ia s-auzim. 

— La drept vorbind, omul ăsta e mai mult un cârpaci decât 
cizmar. O să mă duc, fără să ştie cine sunt, îmi ziceam eu, 
să-mi comand o pereche de ghete pe care ştiu că o să mile 
strice şi, după ce-or fi gata, o să iau ghetele şi o să i le arunc 
în cap cu banii îndoiţi decât ne-am tocmit, pe urmă mă 
întorc iar în America. Asta să-mi fie răzbunarea. 

— N-ai decât s-o faci. 

— Da, o s-o fac, dar altfel. Dacă bietul om mai trăieşte, o să 
mă duc la el, o să-liau de umăr şi pentru fiecare lovitură pe 
care mi-a dat-o - şi multe au fost, Doamne! 

— O să-i dau câte un galben. 

— Bravo, aşa îmi placi! Drept să-ţi spun că la început 
povestea dumitale nu-mi plăcea deloc, acum însă începe să 
mă intereseze. S-auzim mai departe. 

— Nici urmarea n-o să fie mai bună, cel puţin pentru ce a 
urmat un timp. O haină veche de pânză, o pereche de 
pantaloni jerpeliţi, o şapcă soioasă şi nişte pantofi găuriţi - 
asta era toată îmbrăcămintea mea. Am hoinărit aşa din oraş 
în oraş, din sat în sat, cerşind un codru de pâine, un 
adăpost într-o şură, ori dormind sub cerul liber. Dar viaţa 
asta mizerabilă nu putea ţine mult. Într-o zi aspră de iarnă 
am căzut pe o şosea în zăpadă. M-am deşteptat într-un 
culcuş cald de paie, hurducat de roţile unei căruţe. 

— Ei, ţi-ai venit în fire, băiatule? Auzii eu un glas prietenos 
lângă mine. De unde vii? 

— Din Saxonia. 

— Şi încotro vrei să te duci? 

— În America. 

— Halal să-ţi fie! Tată-tău ce zice de ideea ta? 

— N-am tată. 

— Dar mamă-ta? 

— N-am nici mamă. N-am pe nimeni. 

— Ce meserie ai învăţat? 

— Niciuna, era să mă fac cizmar şi... 


— Aha, înţeleg! Te-ai lăsat păgubaş. Cum te cheamă pe 
tine, măi băiatule? 

— Konrad. 

— Bine. Uite colo în desagă niţică pâine şi o bucată de 
brânză. Ia-le de le mănâncă, iar pe urmă culcă-te frumuşel 
în paie şi să nu te mişti până nu ţi-oi spune eu, ai înţeles? 

N-am aşteptat să-mi spună de două ori. Am înfulecat la 
repezeală pâinea şi brânza şi m-am ghemuit în paie. M-am 
trezit când s-a oprit căruţa într-un sat. 

— Tii, da' ştii că dormişi! Zise căruţaşul râzând. Şi zici că 
vrei să te duci în America? Cam acolo aş avea şi eu de gând 
să mă duc. Vrei să vii cu mine? 

— Cum să nu vreau! 

— Paşaport ai? 

— N-am decât ce vezi pe mine. 

— Cam puţin, dar mie mi-e milă de tine şi aş vrea să te 
ajut. Te-am scăpat de la îngheţ şi-acum aş vrea să te scap şi 
de sărăcie. Numai să-mi făgăduieşti două lucruri: să mă 
asculţi orice ţi-oi spune şi să nu ştie nimeni cine eşti, de 
unde vii şi încotro te duci. 

— O să te ascult şi oi face cum zici. 


— Bine. Rămâi cu mine până om ajunge în America. Să-mi 
spui nene; bunică-tău a fost frate cu tata şi eşti din oraşul 
de unde mă trag eu, din Halberstadt. le-am luat la mine, 
fiindcă ţi-au murit părinţii acum trei luni. Aşa să spui oricui 
te-o întreba, m-ai înţeles? 

— Am înţeles, i-am răspuns, neştiind ce m-aş fi făcut fără 
el. 

Am tras la han şi am rămas acolo peste noapte. A doua zi 
mi-a dat alte haine, m-a aşezat pe capră lângă el şi am 
pornit mai departe. 

— Salvatorul dumitale era căruţaş? Îl întrebai eu pe 
milionar. 

— Da, de undeva de prin munţii Harzului. 

— Ăştia sunt de obicei oameni de treabă, îşi cumpără o 
căruţă cu cai şi se duc la oraş să facă o vreme cărăuşie, pe 
urmă, după ce-au agonisit ceva, se întorc pe la vetrele lor. 
Al dumitale pare însă să nu fi fost aşa, deoarece te-a minţit 
când ţi-a spus că vrea să se ducă în America. Vroia probabil 
să tragă foloase de pe urma dumitale. 

— Aşa e. Eu aveam însă încredere în el şi l-am crezut pe 
cuvânt. Cu timpul îmi ajunsese chiar drag. El îmi zicea 
Konrad şi eu, nene. Îi vedeam de cai, dormeam în grajd şi 
munceam toată ziua. În schimb îmi dădea de mâncare şi, 
din când în când, o zdreanţă de haină, altceva nimic. A 
trecut o lună, două, trei, şase şi, văzând că nici gând n-are 
să plece în America, am înţeles că m-a minţit; îmi plăcea 
însă viaţa asta de libertate. 

Într-o zi, ducând nişte marfă într-un oraş de la malul mării, 
m-a apucat iar dorul de America; am lăsat totul baltă şi am 
fugit la Bremerhaven. 

— Fără parale? 

— Aşa credea şi el, dar timp de un an şi jumătate cât am 
fost la el, îmi adunasem ceva din bacşişurile pe care mi le 
dădeau negustorii când descărcăm marfa. Căruţaşul nu ştia 
de ele. Mult n-aveam, doar atât cât să fac drumul până la 
Bremerhaven. Cum am ajuns acolo, am întrebat de-o 


cârciumă în port unde ştiam că se adună marinarii. Intrai în 
vorbă cu unul din ei şi-i spusei că aş vrea să mă duc în 
America. Ne-am împrietenit repede, fiindcă marinarul mi-a 
spus că-mi găseşte el loc pe un vapor. Am început să ne 
cinstim ba cu vin, ba cu rachiu, până ce n-am mai ştiut ce se 
petrece cu mine. Când m-am trezit, mă aflam într-o gaură 
întunecoasă ca o cocină. Auzeam valurile izbindu-se de 
pereţi şi deasupra mea lanţuri zăngănind. Din când în când 
un glas răstit şi poruncitor. Mi-era rău, capul greu, greață, 
urechile îmi vâjâiau. După mult timp auzii paşi, cineva trase 
un zăvor şi în uşă apăru un om cu un felinar în mână. Era 
marinarul. Îl auzii râzând răguşit. 

— leşi afară, mă! Căpitanul vrea să te vadă. Vezi de 
vorbeşte frumos cu el şi nu fă mofturi, că-i om al dracului. 

leşii pe brânci din gaură - era, după cum am aflat pe 
urmă, închisoarea vasului - şi îl urmai pe „prietenul” meu 
binevoitor din ajun. Mă pomenii pe puntea unei corăbii mari 
care aluneca pe apă cu toate pânzele întinse. Căpitanul, un 
om posac, cu privirea rea, mă apucă de braţ, mă răsuci în 
loc şi mă întrebă răstit: 

— De unde eşti, mă? 

Îi spusei tot adevărul, fiindcă privirea lui mă sfredelea 
până în adâncul sufletului şi nu mă încumetam să mint. 

— Bună poamă! Zise el. Las' că o să scot eu răul din tine. 
Am de gând să te fac ucenic pe vapor. Uite-l colo pe 
cârmaci; ai s-asculţi cu sfinţenie de el, altminteri îl vezi pe 
dracu'! Acum, hai, cară-te! 

Cârmaciul părea să fie şi mai rău decât căpitanul. Mă suci 
de braţ, mă trase după el, îmi dădu în mână o oală cu 
catran şi-mi arătă o scăricică de frânghie să cobor pe ea şi 
să ung vasul pe dinafară cu catran. Mi-era frică, nu mai 
fusesem în viaţa mea pe un vapor; mă zbătui, mă împotrivii 
din toate puterile. Atunci mă întinseră pe o scândură, mă 
legară zdravăn cu faţa în jos şi mă bătură până leşinai. 

Ce-am pătimit, numai Dumnezeu ştie! Ne-am dus în Indiile 
Occidentale. Am descărcat marfa, am încărcat alta; eu n- 


aveam voie să cobor pe uscat, nici să vorbesc cu cei care 
veneau pe bord. De acolo ne-am îndreptat spre Boston, de 
la Boston la Marsilia, de aci la Southampton, pe urmă iar în 
America, de astă dată la New York. 

— Dar bine, domnule, de ce te-ai lăsat să te ducă de colo 
până colo? 

— Fiindcă n-am vrut să mă omoare în bătăi. 

— Ei aş! N-ai ştiut cum să procedezi. Drept e că pe mare 
n-aveai ce face, dar când ajungeai pe uscat, în vreun port, 
găseai prilejul să scapi. 

— Chiar dacă nu mă lăsau să cobor pe uscat? 

— Chiar şi-atunci. Veneau destui funcţionari ai portului pe 
bord, n-aveai decât să te adresezi unuia din ei. 

— Nu îndrăzneam fiindcă eram fugar şi n-aveam, nici un 
act de identitate. Totuşi la New York am reuşit să scap. Doi 
din marinari, sătui de asprimea căpitanului, au şters-o într- 
o noapte cu o barcă şi m-au luat şi pe mine cu ei. Când m- 
am văzut pe uscat, am luat-o la fugă şi m-am îndepărtat cât 
am putut mai mult de port. 

A doua zi era sărbătoare şi nu se lucra. M-am ascuns într-o 
clădire în construcţie şi am dormit până m-am săturat de 
somn, fiindcă simţeam mai multă nevoie decât de orice 
altceva. 

M-am trezit tocmai după ce s-a înnoptat. Cu toate astea nu 
m-am mişcat de-acolo; mai întâi fiindcă mi-era frică să nu 
dea căpitanul de mine şi al doilea mă gândeam că poate voi 
găsi ceva de lucru la clădire. 

— Foarte bine; numai lucrul te putea salva. 

— Aşa mi-am zis şi eu. Am aşteptat deci până a doua zi 
dimineaţă, când au venit zidarii şi tâmplarii la lucru. Le 
vorbii, dar nu-mi înțelegeau niciunul limba. În sfârşit am 
găsit unul, un salahor, un neamţ de pe la noi. S-a rugat 
atâta de antreprenor, până ce m-a angajat. Trăiam cu mare 
economie şi puneam de-o parte gologan cu gologan până 
ce-am strâns vreo sută de dolari, cât îmi trebuiau ca s-ajung 
la Philadelphia să m-apuc de meseria mea. 


— Parcă ziceai că n-ai învăţat nimic? 

— După concepţia noastră, dar am intrat într-o fabrică 
unde lucrătorul face acelaşi şi acelaşi lucru, aşa că nu e 
nevoie să ştii tocmai perfect meseria. Un an întreg n-am 
făcut altceva decât am cusut feţe de ghete. 

După ce am strâns trei sute de dolari, m-am dus la 
Chicago şi am intrat iar la o fabrică de încălţăminte. N-am 
strâns însă mult. Eu vroiam să învăţ meseria mai ca lumea. 
Am găsit un irlandez care avea şi el nişte parale. Cunoştea 
bine ţara; mi-a făcut propunerea să ne ducem ca pedlar4 în 
Vest. Zicea că se poate câştiga binişor cu negustoria asta. 

Am trecut amândoi Mississippi, am pus banii la un loc, am 
cumpărat marfa în tovărăşie şi am pornit-o în susul lui 
Missouri. După două luni vânduserăm toată marfa şi ne 
dublasem capitalul. Am făcut încă alte patru călătorii de 
astea, până când, într-o zi, mi-a fugit tovarăşul cu banii. 

— Te-ai apucat atunci iar să coşi feţe de ghete... 

— Nu, am făcut şi alte meşteşuguri. Munceam până mă 
speteam, dar degeaba, n-am mai putut aduna un gologan. 
De disperare, m-am amestecat printre căutătorii de aur. 

— Ca să nu găseşti nimic! 

— Chiar aşa. Rătăceam flămânzi prin munţi; nu era nici un 
om de-al Vestului cu noi, de aceea o duceam foarte greu. În 
cele din urmă au dat şi navajoşii peste noi. Am scăpat ca 
prin urechile acului, totuşi tot ne-ar fi ajuns în cele din 
urmă, dacă nu-l întâlneam pe Winnetou, care ne-a dus la 
Mono Iake, unde v-am cunoscut. 

— Dacă mi-ai fi povestit atunci ce mi-ai povestit acum, te- 
aş fi putut ajuta cu vreun sfat sau chiar cu fapta. 

— N-a fost să fie. Nenorocirile prin care trecusem de când 
mă ştiam şi până atunci mă făcuseră sfios. Cum puteam 
îndrăzni eu să-l plictisesc pe Old Shatterhand cu prostiile 
mele! Şi bine-am făcut. Te pomeneşti că dacă v-aş fi ascultat 
sfaturile nu eram azi milionar. 

— 'Tot ce se poate. Dovada cea mai bună e că eu n-am fost 
şi n-o să fiu vreodată milionar. Dar s-auzim mai departe. Ce- 


ai făcut pe urmă în California? 

— Meşteşugul nu mă pricopsise şi nici negustoria; am 
încercat atunci să mă fac agricultor. M-am băgat argat la o 
fermă, sau estancia - cum îi zic ei. Mi-am câştigat simpatia 
fermierului; munceam cu drag şi mi-a mărit repede simbria. 

Într-o zi, m-a îndemnat naiba să joc cărţi. Am pus la bătaie 
simbria pe-o jumătate de an şi n-am mai câştigat. Noroc că 
am fost cuminte şi n-am mai încercat a doua oară. După doi 
ani aveam cinci sute de dolari puşi de-o parte. 

Odată, m-a trimis stăpânu-meu la Chico după nişte 
târguieli. Mi-am luat şi banii cu mine să-i depun undeva. M- 
am întâlnit aci cu un yankeu care s-a oferit să-mi vândă o 
bucată de pământ pe malul unui râu, tocmai la dracu-n 
praznic. Se jura pe toţi sfinţii că pământul e cel mai bun din 
toată California. Ce mi-am zis eu? De ce să fiu tot slugă, hai 
să mă fac şi eu o dată stăpân. Am cumpărat pământul. 

— Cât ai dat pe el? 

— Patru sute de dolari, bani peşin. 

— Era yankeul într-adevăr proprietarul? Ştii câte pungăşii 
se fac cu vânzarea pământului. 

— M-am interesat mai întâi la tribunal. Pământul exista 
într-adevăr şi era proprietatea yankeului. 

— Dar de ce îl vindea, dacă îl lăuda atât? 

— Zicea că-i place viaţa aventuroasă şi nu râbda să stea pe 
loc. Cum am făcut târgul, după ce şi-a luat banii, a început 
să râdă şi el şi prietenii lui de mine. Mi-a spus pe şleau că 
pământul e o mlaştină care nu face două parale. 

— O mlaştină, adică un swamp? Aha, acum ajungem la Oil- 
Swamp al dumitale! 

— Aşa e. Când m-am întors acasă şi i-am spus stăpânului 
meu de târgul făcut, s-a supărat grozav. Nu era bucuros să 
plec şi m-a sfătuit să mă las păgubaş şi să-mi văd de treabă. 
Eu nu şi nu! Vroiam să mă duc să văd pe ce-am dat atâtea 
parale. L-am lăsat pe fermier bodogănind şi am plecat să-mi 
vizitez proprietatea. În drum m-am întâlnit cu un german, 
pe nume Ackermann, care se îmbogăţise în San Francisco 


şi-şi cumpărase o pădure aproape de pământul meu. Îşi 
instalase acolo un joagăr, care şi începuse să lucreze, destul 
de modest la început, dar care, cu timpul, a luat proporţii 
neaşteptate. Mi-a cerut să-i arăt planul locului meu, s-a 
uitat bine la el, pe urmă mi-a spus clătinând din cap: 

— Văd că suntem vecini şi-mi pare rău că trebuie să-ţi 
spulber iluziile. Locul e într-adevăr foarte mare, dar nu e 
altceva decât o mlaştină care nu poate produce nimic. 

Urâtă perspectivă! Când am ajuns la joagăr şi a auzit şi 
tatăl germanului, aflat acolo, despre ce e vorba, a confirmat 
şi el părerea fiului său. 

— Proprietatea dumitale, dragă domnule, a zis el, e o vale 
întinsă de nămol, înconjurată de dealuri sterpe. Ici, colo, 
creşte câte o tufă singuratică. Ei, n-ai ce-i face, ţi-ai aruncat 
banii pe fereastră. 

— Cum e, cum nu e, aş vrea să-l văd şi eu; măcar cu atâta 
să m-aleg, am răspuns abătut. 

— Chiar că numai cu atât. Rămâi peste noapte la noi şi te- 
oi duce mâine dimineaţă. Dacă vrei, te însoțesc chiar eu. 

A doua zi am plecat călare, întovărăşit de amândoi 
Ackermannii, tatăl şi fiul. Am trecut prin păduri întinse de 
brad care le aparţineau, pe urmă am urcat nişte dealuri 
sterpe care înconjurau o vale plină de nămol, mărginită de 
câteva tufişuri. 

Cât cuprindeai cu ochii, nămol şi iar nămol. Pe urmă 
papură şi muşchi, muşchi negricios de baltă. Nici o altă 
vegetaţie. Nici o vietate primprejur. 

— Uite, ce vezi, e proprietatea dumitale, îmi zise bătrânul. 
De câte ori trec pe-aici mă cuprinde jalea. N-am avut 
niciodată curajul să trec dincolo de deal. 

— Eu parcă m-aş duce să văd dacă e tot ca pe-aici, am 
răspuns eu. 

— Ce poate să fie altceva? Pustiu şi iar pustiu. 

— Se poate, vreau însă să-mi văd tot cuprinsul. Să văd şi 
eu cu ochii mei pe ce-am dat paralele. 


— Cum pofteşti! Vreme avem destulă. Să ocolim deci 
smârcul. Numai că trebuie să luăm bine seama, pământul e 
moale şi te poţi afunda lesne până-n gât. 

Călăream unul în urma celuilalt, încet şi cu mare atenţie. O 
adiere de vânt ne aducea în faţă un miros ciudat. Bătrânul, 
care mergea înainte, se opri şi zise: 

— Ce miros o fi ăsta, că nu l-am simţit încă până acum? 
Pute a sicriu. 

— A cadavru, adăugă tânărul. 

— Parc-ar fi ulei de brad, zisei eu. 

Din ce înaintam, din ce mirosul devenea mai puternic. 
Ajunserăm la un loc unde malul era acoperit de muşchi. 
Nămolul avea cu totul alt aspect: era albastru-verzui şi 
lucios, parcă s-ar fi turnat ulei deasupra. Bătrânul scoase o 
exclamaţie de uimire, sări de pe cal şi păşi în nămol. 

— Ce faci tată, pentru Dumnezeu! Strigă tânărul, 
înspăimântat. 

— Trebuie să văd... să văd... murmură Ackermann senior 
cu înfrigurare. 

— Te înfunzi în mocirlă! 

— Las' să mă înfund! 

Îl văzui intrând până la glezne în nămol, pe urmă până la 
genunchi. Se aplecă, ridică apa cleioasă în pumni, o 
examină, o mirosi. Cu un efort ieşi din nămol şi veni spre noi 
cu ochii lucitori. 

— Parcă ziceai că nu ţi-a mai rămas nimic în buzunar? Mă 
întrebă el. 

— De, cam aşa ceva... oftai eu. 

— Atunci îţi cumpăr eu mlaştina. Cât ceri? 

— Ciudată întrebare! Îmi dai patru sute de dolari, cât am 
dat eu pe ea? 

— Nu, îţi dau mai mult, mult mai mult. 

— Cât? 

— Mult, mult de tot. Să zicem o sută de mii, două sute, o 
jumătate de milion de dolari! 


Mă uitam uluit la el. Germanul nu glumea - nu era om de 
glumă şi chipul îi era foarte serios. Şi fiindcă tăceam, 
adăugă: 

— Eşti om cu noroc, tinere. Aici e petrol, cantităţi enorme 
de petrol. Pământul e îmbibat tot cu petrol. Eşti milionar, 
tinere, da, milionar! 

— Mi... li... onar..., bâiguii eu. Nu se poate... te înşeli... Cu 
siguranţă că te înşeli. 

— Nu, nu, nu mă înşel. Am trăit multă vreme în regiuni 
petrolifere şi ştiu ce spun, crede-mă. 

— Pe-trol..., mi-li-o-nar..., silabiseam zăpăcit. 

— Da, eşti milionar. Eşti ceea ce se cheamă un prinţ al 
petrolului. Adică nu eşti încă, dar o să devii. Nu-i destul să 
ai terenul în care se află petrolul, se cere să-l şi scoţi la 
iveală ca să faci bani din el. 

— Să-l scot la iveală? Cu ce? 

— Cu anumite maşini şi acestea sunt foarte scumpe. 

— De unde să iau eu bani? 

— Vecine dragă, nu fi atât de naiv. Dă anunţuri la gazete şi 
or să curgă banii de n-o să ştii ce să faci cu ei. Numai că 
dacă dă cineva parale, vrea să şi tragă foloase de pe urma 
lor. Cunosc eu însă un om cinstit care n-are să te tragă pe 
sfoară. 

— Cine? 

— Eu. O să procedez prieteneşte cu dumneata. Vrei să- 
ncerci? 

— De ce nu! Dar ai dumneata atâţia bani? 

— O să fac eu rost. Şi dacă n-ajunge cât am, găsesc la alţii, 
cu dobândă mai mică, nu pe jupuială. Chibzuieşte întâi; o 
să-mi dai mai târziu răspunsul. Acum însă să ocolim toată 
mlaştina ca să vedem ce mai găsim. 

Ceea ce am văzut pe urmă l-a încântat atât de mult, încât a 
început să-mi facă propuneri din ce în ce mai fantastice. Am 
încheiat afacerea fără să mai stau mult pe gânduri. Şi bine- 
am făcut. Ca să scurtez vorba, bătrânul a fost om cinstit şi s- 
a purtat părinteşte cu mine. Vestea despre mlaştina cu 


petrol s-a răspândit ca fulgerul în toată America, ba şi 
dincolo de ea. Ni s-au pus capitaluri la dispoziţie; 
întreprinderea a luat proporţii uriaşe şi astăzi - n-au trecut 
nici doi ani de-atunci - am ajuns să mi se spună prinţul 
petrolului, sunt arhimilionar şi am venit în Europa să-l 
umilesc pe meşterul meu cârpaci. 

— Mai trăieşte? 

— Cred. Dar mai e ceva ce m-a adus aici, adăugă el cam 
stânjenit. 

Mă uitai la el nedumerit. 

— Aş vrea... să mă însor. 

— Aha! Şi americancele nu-ţi plac, nu-i aşa? 

— Ce să fac eu cu o nevastă care are mâini şi picioare mici, 
dar pretenţii mari? Nu-i vorbă, pretenţiile i le-aş putea 
satisface, mi-aş îngădui însă şi eu câteva, ceea ce nu admite 
o americancă. N-am ştiut niciodată ce e viaţa de familie; aş 
vrea să cunosc şi eu fericirea asta şi sunt de părerea - 
greşită poate - că nu o poţi găsi decât alături de o femeie 
din ţara ta. 

— Asta e cam adevărat. Dar să revenim la ce discutam. 
Când ai sosit aici? 

— Ieri şi plec chiar mâine. 

— Şi eu tot aşa. Vrei să facem călătoria împreună? Tot am 
eu treabă în Germania. 

— Cu plăcere. 

Ne-am despărţit la Leipzig, după ce ne-am făgăduit să ne 
revedem, ceea ce s-a şi întâmplat: ne-am întâlnit iar după 
două zile. Era foarte abătut. Meşterul plecase din oraş şi nu 
ştia încotro s-a dus. Veni de câteva ori la hotel să mă vadă. Îl 
primeam politicos, dar nu simţeam nevoia să-i întorc vizita. 
Noul „prinţ al petrolului” mă interesase la început, dar 
acum mă plictisea. Mai târziu mi-a fost totuşi dat să mă 
ocup mai mult de el. 

Capitolul VII - Cuşca de aur. 

Într-o excursie pe care am făcut-o în Munţii Metaliferi, am 
cunoscut acolo într-un sat un biet muzician, anume Vogel. 


Cânta admirabil la violoncel. Am intrat în vorbă cu el. Era 
un om ciudat. Mi-a vorbit tot timpul de copiii lui, un băiat şi- 
o fată; băiatul, Franz, cântă la vioară tot atât de bine ca şi 
Paganini, iar fata, Marta, are o voce de „privighetoare” - 
susţinea el. 

M-a făcut curios şi m-am dus a doua zi să-i fac o vizită. 
Trăiau foarte sărăcăcios, dar în ce priveşte talentul copiilor 
nu exagerase. Băiatul cânta într-adevăr minunat la vioară, 
iar fata avea o voce care promitea foarte mult şi era păcat 
că din pricina lipsei de mijloace materiale nu puteau studia 
la conservator. Le-am făgăduit să mă interesez de ei şi, 
când m-am întors la Dresda, m-am dus la directorul 
conservatorului, bun prieten cu mine, să-i vorbesc despre 
ei. 

Am reuşit să-l interesez şi pe el şi pe vreo câţiva oameni cu 
stare, iubitori de muzică, care s-au oferit să le înlesnească 
studiile. M-am dus să-i aduc la Dresda. Directorul 
conservatorului s-a interesat personal de ei. De câte ori mă 
întorceam în Europa, mă repezeam la Dresda să văd ce-mi 
fac protejaţii. Nu mi-a părut rău de fapta mea. Băiatul 
ajunse în curând primul violonist al Filarmonicii, iar fata 
una dintre cele mai apreciate cântărețe de concert. Vă 
puteţi închipui recunoştinţa lor faţă de mine. 

Venind acum din nou în Europa, primul meu drum a fost la 
Dresda. Îl găsii însă pe băiat foarte necăjit. Îşi dăduse 
demisia de la Filarmonică. Vroia să se ocupe numai cu 
studiul muzicii şi-i trebuia mult timp. Era acum exclusiv în 
sarcina surorii sale Marta. Dar mai avea şi altceva pe cap. 
Bătrânul muzicant, căruia i se urcaseră fumurile la cap, se 
mutase la oraş şi trăia acum pe picior mare, ca şi când biata 
fată ar fi fost cine ştie ce mare cântăreaţă de operă. 

Mă gândeam tocmai să-i fac observaţii pentru pretenţiile 
lui absurde, când surveni ceva neaşteptat. Într-una din zile, 
mă pomenii cu prinţul petrolului, pe care nu-l văzusem de 
câtva timp, că vine cu vestea că se logodeşte cu Marta 
Vogel. 


Am rămas încremenit. Ştiam că se duce la toate concertele 
ei, dar habar n-aveam ce scopuri urmăreşte. Să-l fi iubit ea? 
Nu prea-mi venea să cred. Era el milionar, nu-i vorbă, dar 
nu-l găseam vrednic de ea. Mă dusei să-i fac o vizită şi o 
găsii foarte veselă şi bine dispusă. Totuşi, nu mă împăcam 
cu gândul că omul acesta din topor ar putea-o face fericită. 
N-aveam însă dreptul să mă amestec în viaţa ei intimă. Se 
mărita cu un „prinţ” american - fie el şi numai al petrolului 
- dar făcea „o partidă strălucită”, după cum zicea bătrânul 
muzicant. Ce puteam să zic? Am felicitat-o călduros, dar m- 
am scuzat că nu pot să vin la logodnă. 

Ştiam că Werner n-are nici măcar certificat de naştere, de 
aceea m-am mirat de unde şi-a procurat atât de repede 
actele trebuincioase. Totuşi nunta se făcu peste patru 
săptămâni. M-am dus la cununie de hatârul ei, nu de-al lui. 
La două ceasuri după cununie, Werner era atât de beat 
încât a trebuit să se ducă să se culce. Apăru după câteva 
ceasuri şi se aşeză iar la băutură. Beţia îl făcea acum să 
spună vrute şi nevrute. Se lăuda cu milioanele lui, se 
tânguia de viaţa mizerabilă pe care o dusese în copilărie, 
risipea şampanie pe jos ca să arate că nu-i pasă de 
scumpetea ei şi deveni mojic şi batjocoritor cu musafirii, 
care plecară unul câte unul jigniţi. M-am sculat şi eu să 
plec, dar biata fată m-a rugat cu lacrimi în ochi să mai 
rămân şi am rămas. Nu mai era acum decât tânăra 
pereche, rudele miresei şi cu mine. Werner continua să bea 
în neştire. Fata mă privea rugător. Am înţeles ce vrea şi i- 
am luat lui Werner, cu o glumă, sticla din mână. 

Atât i-a trebuit. A sărit ca nebun, mi-a smucit sticla şi a 
aruncat-o înspre mine, înjurându-mă ca la uşa cortului. Am 
plecat fără să spun un cuvânt. M-aşteptam să vină a doua zi 
să-şi ceară scuze; nu veni, dar îmi trimise o epistolă în care 
îmi scria că ţine neapărat să-mi spună astăzi, înaintea 
plecării, ce rău îi pare că m-a recunoscut, că a băgat el de 
seamă mai de mult nemulţumirea pe care mi-a pricinuit-o 


căsătoria lui şi că i-a interzis soţiei lui să-şi ia rămas-bun de 
la mine. 

La câteva zile după asta a venit Franz Vogel, fratele ei, pe 
la mine. Nu-l putuse hotări nimeni să se ducă în America 
odată cu ei. Îi condusese numai până în port la Bremen şi- 
mi aducea o scrisoare de la sora lui, prin care-mi mulțumea 
pentru tot ce făcusem pentru ea şi pentru purtarea mea 
îngăduitoare faţă de soţul ei în ziua nunţii. 

Franz rămase la Dresda. Venea din când în când să mă 
vadă. Îmi spunea că Werner îl ajută foarte puţin, cu toate 
milioanele lui, şi-mi transmitea salutări din partea Martei. 
Înţelegeam din vorbele lui că tânăra femeie nu e fericită, 
ceea ce îmi întărea şi mai mult părerea pe care mi-o 
făcusem despre fostul ucenic de cizmărie. Era un nemernic 
şi-mi părea acum rău că nu împiedicasem căsătoria aceasta 
nepotrivită. 

După câtva timp am plecat iar în Statele Unite. M-am dus 
la San Francisco şi de acolo în Mexic, unde mi s-a întâmplat 
ceea ce v-am povestit înainte cu yumaşii. 

După ce i-am dus pe emigranţi în Texas, am pornit cu 
Winnetou prin Llano estacado spre Noul-Mexic şi Arizona 
ca să vânăm şi să vizităm diferite triburi indiene. De aci am 
luat-o prin Nevada spre California, la San Francisco, unde 
Winnetou vroia să schimbe nişte bulgări şi pulbere de aur în 
bani. 

Socoteam să stăm acolo numai câteva zile. Ne-am terminat 
repede treburile, pe urmă am pornit să hoinărim pe uliţi. 
Eu eram îmbrăcat în costumul meu mexican şi el în cel 
indian, totuşi n-a părut nimănui ciudat, căci era ceva 
obişnuit pe acolo. 

După-amiază ne-am dus să vizităm celebra Woodwards 
Gardens, un fel de grădină botanică şi zoologică de la noi. 
Tocmai vroiam să intrăm la acvarium, când ne ieşiră în cale 
trei persoane: două femei şi un bărbat. Trecui pe lângă ele 
fără, să le observ, dar îl auzii pe bărbat zicând în urma 
noastră în limba germană: 


— Ei drăcia dracului, ăsta parc-ar fi doctorul care ne-a dus 
copiii la Dresda. 

Întorsei capul mirat. Una din femei era voalată, aşa că nu 
i-am putut vedea faţa. Cealaltă era într-o toaletă foarte 
elegantă, care n-o prindea însă deloc. Chipul ei mi se păru 
cunoscut. Bărbatul era îmbrăcat după moda americană, 
părea însă atât de caraghios, încât era cât p-aci să mă 
pufnească râsul. 

— Dumneata eşti, domnule Vogel? Întrebai eu zâmbind. 
După cum văd, american în toată regula! 

Era violoncelistul meu, tatăl Martei şi al lui Franz, 
protejaţii mei de odinioară. 

— Nu numai american, răspunse fudul, ci şi milionar 
adevărat. Dar pe nevastă-mea şi pe Marta nu le mai 
cunoşti? 

Aşadar cucoana aceea înzorzonată şi femeia voalată erau 
nevasta şi fiica lui. Aceasta din urmă îşi ridicase voalul gros 
de pe faţă şi-mi întinse mâna. 

— Uite-o, milionară, de! Rosti bătrânul ţanţoş. Ce crezi 
dumneata, că prin sătuleţele nemţeşti nu sunt oameni care 
pot ajunge ceva în viaţă? Numai că trebuie să te pricepi, 
asta e! 

— Tată, îi tăie ea vorba, ştii doar că dacă am ajuns ceva e 
numai datorită domnului doctor. 

— Hai să zicem! Deşi, fără deşteptăciunea noastră, toţi 
doctorii din lume nu ne-ar fi fost de folos. Dar ce cauţi 
dumneata aici în America, doctore? 

— la, hoinăresc şi eu prin lume, după cum mi-e obiceiul. 

— Bine faci. Omul umblat e mai deştept. Am văzut la mine, 
de când am plecat de pe locurile unde mi-am pierdut 
tinereţea prosteşte. Aici toate sunt mai frumoase, dar şi mai 
scumpe, nu-i vorbă. Să vii să vezi casa noastră. Stăm într-un 
palat ca prinții adevăraţi. Hai cu noi în echipajul nostru, e 
loc şi pentru dumneata. 

— Regret, dar sunt foarte ocupat. Şi-apoi, nici nu sunt 
singur. Vă prezint pe prietenul meu Winnetou; dumneata, 


stimată Marta, trebuie să fi citit despre el. 

Tânăra femeie se uitase tot timpul la mine şi nu-l băgase 
de seamă pe apaş, care se ţinuse ceva mai la o parte. Îi 
întinse cu amabilitate mâna. 

— Zici că eşti ocupat şi nu poţi să vii? Mă întrebă ea. Cât 
mai stai pe-aici? 

— Plecăm probabil chiar mâine dimineaţă. 

— Şi pleci fără să vii pe la noi? Ar fi păcat. Hai acum cu 
noi... hai, te rog... 

— Dar soţul dumitale...? 

— O să-i facă mare plăcere. Cred însă că nu-i acasă. 

— Bine, vin. Dă-mi numai voie să-mi iau bună ziua de la 
prietenul meu. 

— Nu, nu, să poftească şi dânsul. Am citit atâtea despre el, 
încât m-aş bucura să-mi fie oaspete. Roagă-l să poftească la 
noi. 

— Da, da, aprobă bătrânul, să vină şi indianul. Să nu-i fie 
frică de noi, suntem oameni civilizaţii şi nu le facem nici un 
rău sălbaticilor. Numai că n-o să încăpem toţi în cupeu. Nu 
face nimic, eu cu nevasta o să luăm o trăsură. Haidem Ana, 
îi ajungem noi pe ei şi cu trăsura, adăugă el şi o trase după 
sine. 

Winnetou nu înţelesese ce vorbisem, deoarece conversaţia 
se desfăşurase în limba germană. Eu îi oferii Martei braţul 
şi apaşul păşea mândru şi sigur alături de ea, ca orice om 
civilizat. 

Casa în faţa căreia se oprise trăsura era într-adevăr un 
palat. Un altul în locul lui Winnetou ar fi fost uluit de ce 
vedea, pe el însă nu-l impresionă defel. De-abia când 
intrarăm în salonul ei, Marta păru să fie la ea acasă. Ne 
întinse amândouă mâinile şi zise: 

— Aşa! Acum nu vă mai las. Trebuie să rămâneţi aici 
câteva zile, chiar săptămâni. 

— Cu toată plăcerea, doamnă Werner, dar ne este 
imposibil; trebuie neapărat să plecăm chiar mâine 


dimineaţă, răspunsei eu, care nu doream să dau ochi cu 
bărbatul ei. 

— Lasă că puteţi, aveţi destul timp înainte să vânaţi 
sălbăticiuni prin pustiu sau să urmăriţi vreun duşman. Am 
citit destule despre dumneavoastră şi ştiu că, dacă aţi avea 
o ţintă bine definită, n-aţi fi venit să vă pierdeţi vremea în 
San Francisco. 

— Te înşeli, crede-mă. Avem motive puternice care... 

— Mă rog, mă rog, nu admit pretexte, mă întrerupse ea. 
Să vorbim pe faţă: motivul pentru care nu vrei să rămâi e 
bărbatul meu, nu-i aşa? Nu, nu, nu mă contrazice! O să-ţi 
dovedesc însă imediat că-i faci mare plăcere. Stai să trimit 
să-l cheme. lertaţi-mă un moment. 

— Această squaw e foarte frumoasă, zise Winnetou după 
ce ieşi ea. Să-mi spună fratele meu, are bărbat? 

— Da. 

— Ce e? 

— Azi e milionar, dar mai înainte era un biet ucenic de 
cizmărie din Europa, care a avut norocul să descopere nişte 
puțuri de petrol. 

— Unde a cunoscut-o? 

— Acasă în ţara lui. S-a măritat cu el acum douăzeci de 
luni şi l-a urmat peste ocean. 

— Pe timpul când ai fost şi tu pe-acolo, zise el după ce se 
gândi puţin. Atunci a cunoscut-o şi fratele meu Old 
Shatterhand? 

— Da. 

— Aşadar, omul a putut s-o aibă numai datorită ţie. 
Howgh! 

Când Winnetou zicea Howgh, însemna că era sigur pe ce 
afirma şi nu-l putea convinge nimeni de contrariul. 

În momentul acela se întoarse Marta şi zise cu adevărată 
părere de rău în glas: 

— Bărbatul meu a plecat de la birou şi nu cred să se 
întoarcă repede. Are atâtea treburi pe cap! 


— Îmi închipui că sunt destui funcţionari pe care se poate 
bizui. 

— Funcţionarii nu pot rezolva afaceri atât de importante şi 
încurcate, mai ales că asociatul lui nu se prea interesează 
de afaceri şi le lasă pe toate în spinarea lui. 

— Încurcate zici? Şi asociatul lui, domnul Ackermann, 
trebuie să fie, după câte am aflat chiar de la domnul 
Werner, un om foarte activ şi întreprinzător. 

— Ackermann nu mai e de mult asociatul soţului meu. 
Acesta de acum e un yankeu şi-l cheamă Potter. 

— Da? Pentru ce s-a despărţit de el? Era un om cinstit şi 
care... 

— Pentru ce? Mă întrerupse ea. A, văd că nu ştii ce s-a 
întâmplat. Nu te-ai uitat la firma de deasupra birourilor? 

— Nu. 

— Atunci să-ţi spun ce e: soţul meu se ocupă acum cu 
terenuri agricole şi a făcut o casă de bancă. 

— Dar cu Oil-Swamp ce-a făcut? 

— A cedat-o germanului şi unui consorţiu. 

— Cum aşa? De ce? 

— Fiindcă nu-i mai plăcea să stea acolo în mlaştină, de 
altfel nici mie şi nici părinţilor mei. Înţelegi că e mai plăcut 
la oraş. L-a cunoscut întâmplător pe Potter, un priceput om 
de afaceri, dar căruia nu-i prea place să muncească, aşa că 
le lasă pe toate în sarcina lui Konrad. Soţul meu şi-a vândut 
toate drepturile de acolo pentru trei milioane de dolari cu 
care a înfiinţat aici o bancă şi o agenţie de vânzări de 
terenuri. 

— Şi ce capital a adus Potter? 

— Nici un fel de capital, numai cunoştinţele lui comerciale. 
Ştii că soţul meu nu se pricepe la afaceri. 

— Ce l-a făcut să dea din mână o afacere sigură pentru 
una îndoielnică? 

— O crezi îndoielnică? 

— Nu o cred în nici un fel pentru că n-o cunosc, ceea ce 
ştiu însă este că fostul asociat era un om cinstit în care 


puteai avea toată încrederea. 

— Tot aşa şi în Potter. A, sosesc părinţii mei; te rog să 
schimbăm vorba, fiindcă n-aş vrea să-i neliniştesc degeaba, 
cu atât mai mult cu cât cred că nu e nici un motiv de 
nelinişte. 

— Iată-ne! Zise bătrânul violoncelist intrând pe uşă. Să fie 
al dracului! Nu mă descurc eu defel cu limba asta pocită a 
lor şi până m-a înţeles birjarul mi-au ieşit ochii din cap. Acu' 
să stăm şi noi niţel de vorbă pe limba noastră. 

— N-o să prea avem când, fiindcă domnul doctor ne 
părăseşte în curând, zise Marta. 

— Ce face? Nici nu vreau s-aud! Când am pus eu mâna pe 
cineva nu-mi scapă cu una cu două. 

— Vom vedea noi. Deocamdată îi voi ruga pe musafirii 
noştri să rămână până la ora mesei, când vine Werner; 
poate că reuşeşte el să-i convingă. Acum treci cu dumnealor 
în camera de fumat şi ţine-i niţel de vorbă. Eu am puţină 
treabă cu mama. 

Îl urmarăm pe bătrân într-un salon. Era tot atât de elegant 
mobilat ca şi celelalte încăperi. Bietul Vogel nu se simţea la 
largul lui în casa aceasta somptuoasă, care nu se potrivea 
deloc cu ce lăsase în urmă. 

Îmi aprinsei o ţigară şi mă lăsai într-un fotoliu. Winnetou 
făcu acelaşi lucru. Nu putea lua parte la conversaţia 
noastră, totuşi asculta cu atenţie. 

— Aşa, acum suntem între noi şi putem vorbi pe şleau, nu? 
Începu bătrânul. 

— Desigur. 

— Ce zici de ginere-meu? 

— Nu zic nimic, fiindcă nu-l cunosc. 

— Ba l-ai cunoscut în Europa. 

— Prea puţin timp. Şi-apoi nu l-am mai văzut de-atunci şi 
nici n-am mai auzit vorbindu-se de el. 

— Hm... da... La drept vorbind, s-ar fi cuvenit să-ţi scrie 
din când în când, dar vezi, nu te prea are la stomac. De câte 


ori deschide vorba Marta despre dumneata, intră dracii în 
el. 

— Are vreun motiv? 

— Niciunul, dar începe să bea de cum se scoală şi toată 
ziua e cherchelit. 

— Nu mai spune! 

— Pesemne c-a moştenit de la tat-so darul beţiei. 

— Şi fata dumitale ce zice? 

— Ce să zică? Şi dac-ar zice ar asculta-o? Face tot cum îl 
taie capul. 

— Aşa stau lucrurile? Atunci asta nu mai e viaţă. 

— Trăiesc ca şoarecele cu pisica. Ei, ce să-i faci, aşa e la 
milionari! El stă în apartamentul de jos şi ea în cel de sus. 
Nu se văd toată ziua, doar câteodată când vine şi el la masă. 

— Aşa a fost de la început? 

— Nu. Când erau la mlaştină, era altfel. Trăiam toţi în 
bună înţelegere de ţi-era mai mare dragul, dar de când şi-a 
vârât coada master Potter ăsta, s-au schimbat lucrurile. Da' 
halal de-aşa om! Boier nu glumă! Şi ţine la Marta, nevoie 
mare. 

— Fiica dumitale mi se plângea că domnul Werner are 
foarte mult de lucru. 

— Pe dracu'! Potter munceşte până nu mai poate şi ginere- 
meu petrece. E membru la nişte cluburi şi alte societăţi 
unde se bea şi se joacă zi şi noapte cărţi. Prost ar fi să nu 
petreacă. De ce e bogătaş? Să muncească Potter, fiindcă n- 
are para chioară. 

Bătrânul flecărea mereu despre milioanele lui Werner, 
fără să-şi dea seama că mă iniţia astfel în afacerile şi în 
viaţa intimă a Martei. Mă cuprinse o adevărată teamă. 

Să-şi fi iubit ea bărbatul? Dacă nu, atunci căuta să-şi 
ascundă sentimentele. Tânăra pereche trăise foarte bine la 
început, pe urmă survenise Potter, care, cum înţelegeam eu, 
râvnea la averea lui Werner şi căuta cu tot dinadinsul să-l 
împingă la ruină. Şi mai probabil era că yankeul se gândea 


să pună mâna nu numai pe averea fostului ucenic de 
cizmărie, dar şi pe frumoasa lui nevastă. 

În vreme ce bătrânul pălăvrăgea necontenit, chibzuiam ce- 
ar fi de făcut. Ajunsei la concluzia că e mai bine să nu mă 
amestec. 

Veni soţia lui Vogel să ne poftească la masă. Eram numai 
noi între noi şi băgai de seamă că tânăra femeie se simţea 
mulţumită. După masă rămăseserăm la un pahar de vin şi 
ea trecu în camera de-alături. Înţelesei că e camera de 
muzică şi că vrea să ne cânte ceva. Deschise pianul şi 
începu să cânte acompaniindu-se. Era un cântec duios de- 
acasă pe care îl cântase de-atâtea ori la concerte. 

Winnetou asculta ţinându-şi respiraţia. Nu înţelegea 
cuvintele, dar melodia şi glasul ei îl fermecau. 

Deodată faţa lui îşi schimbă expresia. Îl văzui privind cu 
încordare spre uşă şi făcând un gest ca şi când ar fi vrut să 
se ridice de pe scaun. 

Întorsei capul repede; îl văzui în prag pe „prinţul 
petrolului” şi încă un ins - Potter, după cum am aflat mai 
târziu. Era un tânăr destul de frumos la chip, înalt şi 
subţire. Werner mă privea cu ochii injectaţi şi se clătina pe 
picioare. Se vedea bine că e beat. 

Fiindcă eram în costum mexican, nu mă recunoscu 
numaidecât. Când însă întorsei capul şi mă văzu la faţă, 
încleştă pumnii şi veni poticnindu-se spre mine. 

— Ăsta e pungaşul care a venit să-mi ia nevasta! Răcni el 
înfuriat. Ce caută aici? Auzi-o, îi cântă! Pune mâna pe el, 
Potter, să-i rupem oasele. 

Potter vru să se repeadă la mine, dar în momentul acela 
apăru Marta. Îi auzise glasul şi-şi întrerupsese cântecul. 
Alergă înaintea mea şi mi se aşeză în faţă. 

— Nici un pas! Strigă ea cu ochii fulgerători. Nu mă insulţi 
numai pe mine, ci şi pe tine, cu astfel de cuvinte nesocotite. 
L-am întâlnit din întâmplare şi l-am poftit la masă. Vrei să 
ne jigneşti musafirul? 


— Musafirul, care musafir? Bâigui el batjocoritor. Potter e 
musafirul meu; pe el l-am poftit la masă. Îl învăţ eu minte pe 
felcerul ăsta neamţ. Hai Potter, pune mâna să-l pisălogim 
până nu s-o mai putea mişca. Dă-te la o parte, muiere, n- 
auzi? 

O apucă de mâini şi vru s-o îmbrâncească, dar în clipa 
aceea lăsă braţul în jos. Lângă el stătea Winnetou. Un 
singur gest de-al lui fusese de-ajuns ca să-l facă pe el şi pe 
american să se dea un pas îndărăt. 

— Care din voi e stăpânul casei? Întrebă apaşul într-o 
englezească perfectă. 

— Eu, răspunse Werner căznindu-se să se ţină drept pe 
picioare. 

— Şi eu sunt Winnetou, căpetenia apaşilor. 

— Ei drace, Wi-nne-tou..., bâigui beţivul. 

— Da, Winnetou. Văd că-mi cunoşti numele, nu ştiu însă 
dacă şi faptele. Nici nu încerca să le cunoşti. Ascultă la ce 
am să-ţi spun. Eu şi fratele meu Old Shatterhand ne-am 
întâlnit cu soţia ta. Ne-a poftit acasă la ea şi am primit, ca 
să-ţi facem cinste casei. Am mâncat la masa ta şi pe urmă s- 
a dus să ne cânte ceva. Asta e tot ce s-a petrecut. Dacă te 
atingi de femeie, Winnetou o va răzbuna. Puterea mea se 
întinde pretutindeni, până în adâncurile beciurilor voastre. 
Voi pune să te supravegheze. Un singur cuvânt aspru să-i 
spui şi pumnalul unuia din apaşii mei se va înfige adânc în 
pieptul tău. Acum ţi-am spus ce aveam de spus. Orice 
neascultare o vei plăti cu viaţa ta. (Băgă mâna în brâul lui 
de piele, scoase o monedă de aur, o puse pe masă şi 
adăugă:) Uite plata pentru ce am mâncat. Old Shatterhand 
şi Winnetou nu primesc pomana ta, căci ei sunt mai bogaţi 
decât tine. Am zis! 

Werner nu cuteza să spună un cuvânt. Stătea ruşinat ca 
un elev de şcoală pe care l-a bătut profesorul. Potter părea 
necăjit dar şi bucuros de ce se întâmplase. M-am apropiat 
de el, i-am pus mâna pe braţ şi i-am zis cu glas potolit dar 
apăsat: 


— Ai auzit cine sunt, master? 

— Da. 

— Ţi-am ghicit planurile. Nu căuta să le pui în aplicare, 
fiindcă nu o să fie bine de dumneata. Eu nu vorbesc în vânt. 
Mă voi întoarce şi te voi judeca, nu după paragrafele din 
cărţile voastre de legi, ci după acelea ale preriilor. Asociatul 
dumitale îţi va fi vorbit despre mine, dar să nu crezi că mă 
cunoaşte. Şi nici să nu crezi că vei găsi iertare în faţa mea. 
Ca să vezi că vorbesc serios, îţi voi da o dovadă de ceea ce 
poate Old Shatterhand. 

Cu aceste cuvinte îl strânsei cu atâta putere de braţ, încât 
scoase un urlet de răsună toată casa. 

M-am îndreptat apoi cu Winnetou spre uşă şi am ieşit din 
palatul acela măreț care, după prevederile mele, va ajunge 
în curând un lăcaş de chinuri şi mizerie. 

A doua zi am plecat din San Francisco şi după trei luni îmi 
luam rămas-bun de la Winnetou pentru doi ani şi jumătate. 
Am hotărât timpul şi locul unde să ne întâlnim, mi-am lăsat 
calul în grija lui, cum făceam întotdeauna, ne-am strâns 
mâinile şi nelam despărţit. 

Capitolul VIII - Winnetou la Dresda. 

M-am întors în Europa, unde am stat câteva luni, pe urmă 
am pornit spre Orient, pentru vreun an şi jumătate şi de aici 
iar în Europa. Câtva timp n-am făcut altceva decât să-mi 
văd de studiile mele medicale. Dimineţile mi le petreceam 
prin spitale, asistam uneori la cursurile profesorilor celebri, 
iar seara mă duceam la vreun concert. 

Am fost toată viaţa mea un pasionat admirator al muzicii şi 
aveam mulţi prieteni în lumea artistică. 

Într-o seară, pe când mă aflam cu vreo câţiva prieteni la 
un banchet, hotelierul veni să-mi spună că mă caută doi 
domni. 

— Cine sunt? Întrebai eu. 

— Nu-i cunosc. Unul e un tânăr care pare să fie tare 
cumsecade, dar celălalt e arămiu la faţă, nu scoate un 


cuvânt, stă cu pălăria în cap şi te sfredeleşte cu ochii de te 
bagă în sperieţi. 

— Charlieh! Auzii eu un glas în uşă. 

Sării de pe scaun. Numai Winnetou îmi spunea aşa. Îl 
văzui în prag. Winnetou, vestita căpetenie a apaşilor, în 
Dresda! Şi în ce hal! Un pantalon de culoare închisă, o vestă 
la fel, deasupra căreia era încins un brâu lat de piele şi un 
surtuc scurt ca un şpenţer. În mână avea un baston gros, 
iar pe cap un joben înalt şi lucios. Vă puteţi închipui 
mirarea, dar în acelaşi timp şi bucuria mea! 

M-am repezit la el şi l-am luat în braţe. Ne sărutam ca 
femeile, ne uitam un moment unul la altul, ne îmbrăţişam 
iar până ce izbucnirăm amândoi într-un hohot de râs. 

Aparenţa mea paşnică şi îmbrăcămintea lui burgheză ne 
făcea să ne prăpădim de râs. Acum se apropie şi tânărul 
care venise cu el. Cine credeţi că era? Franz Vogel, fostul 
meu protejat, fratele Martei Werner. 

Toţi cei de faţă îl cunoşteau pe apaş din povestirile mele. 
Nici nu le venea să creadă că e el. Nu şi-l puteau închipui 
altfel decât în haine indiene, cu faimoasa lui puşcă de 
argint. Bănuiam eu de ce nu vroia Winnetou să-şi descopere 
capul, îşi avea pletele lui lungi ascunse în pălărie. Îi scosei 
jobenul de pe cap şi părul i se resfiră ca o mantie pe umeri. 
Acum se convinseră şi prietenii mei că omul din faţa lor era 
celebra căpetenie a apaşilor. 

Îl rugasem adeseori pe Winnetou să vină cu mine în 
Germania, dar nu vroise niciodată. Trebuie să se fi petrecut 
într-adevăr ceva serios ca să mă pomenesc acum cu el peste 
mine. Văzu din privirea mea că sunt nerăbdător să aflu, de 
aceea zise clătinând capul: 

— Să nu se neliniştească fratele meu Old Shatterhand. 
Vestea pe care i-o aduc e destul de serioasă, a trecut însă 
de atunci o săptămână, aşa că poate să mai treacă încă un 
ceas. 

— Dar bine, omule, cum ai ştiut să mă găseşti aici? 


— Winnetou nu e singur. Tânărul alb pe care-l cheamă 
Vogel a venit cu mine. Acesta ştie unde locuieşti şi m-a dus 
acasă la tine. Ni s-a spus că eşti acolo unde se cântă astă- 
seară şi am vrut s-aud şi eu cântând. M-am dus cu tânărul 
alb în încăperea aceea mare dar nu te-am mai găsit, 
plecaseşi încoace cu prietenii tăi care au cântat. O să-ţi 
spun eu mai târziu ce m-a făcut să trec apa cea mare şi să 
vin să te caut. 

Am mai stat până ce a închinat şi Winnetou un pahar cu 
ceilalţi, pe urmă ne-am întors acasă. După ce ne-am aprins 
pipele şi Franz o ţigară, apaşul zise: 

— Am venit pentru femeia aceea frumoasă. 

— A, e vorba de sora dumitale? Îl întrebai eu pe Franz. 

— Din nenorocire! Oftă el. Nu-ţi pot spune nimic bun 
despre ea. Am stat acolo vreo patru luni. 

— Aşa de puţin? 

— Mie mi s-a părut că am stat ani nesfârşiţi. Prin ce-am 
trecut...! Cumnatul meu a dat faliment. 

— Presimţirea mea nu m-a înşelat. Dar cu Potter, asociatul 
lui, ce e? 

— A dat şi el faliment, bineînţeles. 

— Nu cred. Omul acesta l-a stors pe cumnatul dumitale de 
parale, pe care şi le-a pus la adăpost. Falimentul e 
fraudulos? 

— Nu. Nimeni n-a păgubit un gologan, s-a plătit tuturor 
până la ultima para. 

— Atunci nu înţeleg ce s-a făcut cu capitalul acela enorm al 
lui Werner. 

— Speculaţiuni greşite făcute de Potter. Cumnatul meu îi 
dăduse depline puteri să lucreze în numele şi cu banii lui. 

— Era de prevăzut ce s-a întâmplat. Potter s-a asociat cu 
Werner cu intenţia de a-l ruina, altminteri ar fi fost 
imposibil să se piardă atâţia bani într-un timp atât de scurt. 
Probabil că a speculat numai în aparenţă, dar în realitate a 
băgat banii în buzunar. Sper că individul n-a dispărut încă şi 
poate fi tras la răspundere. 


— Nu-l cred vinovat. Dacă ar fi aşa, n-ar fi rămas în San 
Francisco, ci ar fi căutat să dispară. Cumnatul meu a rămas, 
bineînţeles, în sapă de lemn. Puţinul ce i-a mai rămas l-a 
băgat în buzunar şi cutreieră acum speluncile şi bea până 
cade la podea. Cred că în cele din urmă o să-şi bea şi 
minţile. 

— Şi nevastă-sa ce-o să se facă? 

— Ştiu şi eu! Când m-am dus la ei speram că o să am 
vreun ajutor de la cumnatul meu ca să-mi pot urma studiile 
muzicale. N-au trecut însă nici trei săptămâni şi s-a 
întâmplat dezastrul. Ce era să mai fac acolo, să le mai cad şi 
eu pe cap? Iata era disperat, mama bocea toată ziua, numai 
Marta nu-şi pierduse capul, îşi frământa mereu creierii să 
găsească un mijloc de existenţă. 

Ne-am gândit să dăm câteva concerte. Cu ce putuse lua pe 
lucrurile ce-i mai rămăseseră, o puteam scoate câtva timp 
la capăt. Ne-am adus aminte şi de dumneavoastră. Aţi făcut 
atâtea pentru noi şi ştiam că dacă aţi fi acolo ne-aţi putea 
ajuta cu sfaturile dumneavoastră. Noroc că ni l-a scos 
Dumnezeu în cale pe Winnetou. 

— Cum, a venit el la voi? 

— Da. 

— Mare minune! După primirea pe care ne-o făcuse 
cumnatul dumitale n-aş fi crezut că o să-i mai calce 
vreodată pragul. 

— Nu mai locuiam acolo. Am fost literalmente daţi pe uşă- 
afară. Ne mutaserăm într-o căsuţă foarte modestă. Din 
fericire apaşul venise nu ştiu pentru ce la San Francisco, se 
interesase de noi şi aflase noua noastră locuinţă. Ne-am 
pomenit într-o zi cu el. A făcut foarte mult pentru noi. Mi-e 
şi ruşine să spun... ne-a oferit bani. Noi n-am vrut să 
primim, dar ne-a asigurat că vom fi peste puţin timp în 
situaţia să i-i restituim. Zicea că vrea să vorbească foarte 
serios cu Potter şi nu-l slăbea o clipă din ochi. În vremea 
asta am primit de la New Orleans vestea că a murit acolo 
un unchi al nostru, plecat de mult din ţară. 


— A, mi-aduc şi eu aminte că-mi spunea mama dumitale de 
un frate al ei pripăşit prin America, despre care nu mai ştia 
nimic. Îl credea mort de mult. 

— Nu era mort, dar soi rău, ceea ce nu l-a împiedicat să 
ajungă milionar. Cel puţin aşa mi-au comunicat autorităţile 
de-acolo. 

— Nu prea pun eu preţ pe astfel de comunicări. Dar de 
unde se ştia la New Orleans adresa dumneavoastră? 

— S-a constatat din actele lui vechi de unde se trage şi au 
aflat de acasă din Germania şi tocmai de acolo ni s-a luat 
urma. 

— Atunci sunteţi salvaţi. Dacă există dovezi că sunteţi 
singurii moştenitori şi nu contestă nimeni acest lucru, o să 
vi se predea moştenirea. 

— Aşa ar fi, dar există o încurcătură. Suntem şi s-ar putea 
să nu fim singurii moştenitori. Răposatul a avut un fiu care 
a dispărut şi despre care nu se ştie nimic. 

— Prost lucru. Afacerea poate tărăgăna mult. 

— Asta ne-am zis şi noi. 

— Trebuie să daţi anunţuri în ziare şi numai dacă după un 
anumit număr de ani nu răspunde poate fi considerat mort. 
Trebuie deci s-aşteptaţi. 

— Ştiu. De ni s-ar da măcar o parte din moştenire... 

— Nu se poate. Legea prevede ori tot, ori nimic. 

— Ba s-a mai găsit la New Orleans un avocat care susţine 
că băiatul trăieşte şi că i-a fost chiar prieten. Fiul 
decedatului a plecat însoţit - zice el - de un tânăr, tovarăş 
de călătorie, care, dacă s-ar fi întâmplat să moară băiatul pe 
drum, l-ar fi anunţat cu siguranţă. Avocatul face cercetări şi 
a cerut un răgaz tribunalului, răgaz care i-a fost acordat. 

— Atunci lucrurile au să tărăgăneze şi mai mult. Care era 
numele de fată al mamei dumitale? 

— Jâger. 

— Atunci îl chema şi pe el tot aşa. Ce meserie avea? 

— Era cizmar. S-a dus la New York, a reuşit s-adune bani, 
sau să se însoare cu o fată care avea ceva parale şi şi-a 


deschis o prăvălie de încălţăminte. 

— Cizmar... New York... prăvălie... însurat cu o fată cu 
parale... parc-am mai auzit eu de aşa ceva. 

— Cum, ce? 

— Stai niţel, să-mi aduc aminte începui să mă plimb de 
colo până colo prin cameră. Mă gândeam la scrisoarea 
găsită printre lucrurile lui Melton, scrisoarea nepotului său. 
Mă dusei la birou şi scosei scrisoarea dintr-un sertar. O citii 
iar, cu băgare de seamă. 

— Zici că-l chema Jăger, că avea o prăvălie de încălţăminte 
în New York. N-ajunsese pe urmă furnizor al armatei? Îl 
întrebai eu pe tânărul Vogel. 

— Ba da. 

— S-a mai ocupat şi de alte afaceri, nu-i aşa? 

— Ba da. Dar de unde ştiţi? Ce scrisoare e aceea pe care o 
aveţi în mână? 

— O să-ţi spun eu pe urmă. Nu ştii dacă şi-a schimbat mai 
târziu numele? 

— Da, l-a tradus în Hunter, ceea ce înseamnă pe 
englezeşte vânător5. 

— De ce n-ai spus mai curând, pentru Dumnezeu! 

— Credeam că n-are nici o importanţă. 

— Ba are şi încă una foarte mare. Dar pe băiat ştii cum îl 
chema? 

— Da, Small. Curios nume, nu-i aşa? 

— Cu atât mai bine pentru dumneata. Cu cât e numele mai 
curios, cu atât se poate deosebi mai bine de ceilalţi. Aşadar, 
Small Hunter. Dispărut. Unde? Desigur în Orient. 

— Da, da, în Orient, răspunse Franz uluit. Dar bine, 
domnule doctor, de unde ştiţi toate acestea? 

— După cum vezi. Eu sunt omul de care ai nevoie, dragul 
meu. 

— Aşa zicea şi Winnetou. 

— Mă miram eu să nu adulmece copoiul urma! 

— Există deci o urmă? 


— Da. [i s-a indicat, fie cât de vag, de la autorităţile din 
New Orleans, cam prin ce parte a dispărut tânărul Hunter? 

— Da. S-a găsit o scrisoare a lui expediată din Cairo. 

— Foarte bine. Ce dată avea? 

— Asta nu mi s-a spus. 

— Păcat. Era bine să ştim perioada când a fost Small 
Hunter la Cairo. 

— A locuit acolo la „Hotel du Nil” şi descrie amănunţit 
frumuseţile grădinii de palmieri a hotelului. 

— Altceva? 

— Nimic. A, ba da! Îl roagă pe tatăl său să-i răspundă la 
consulatul american. 

— Asta e foarte important. Urma o avem şi dispărutul va fi 
găsit, dar nu va fi decât un cadavru. 

— Credeţi că e mort? 

— Cu siguranţă. Totuşi, se va prezenta să-şi ceară 
moştenirea. 

— Cum poate un mort să se prezinte? 

— Se întâmplă şi-asta câteodată, în anumite împrejurări pe 
care le vei afla după ce voi vorbi mai întâi cu Winnetou. 

— Mă faceţi curios. 

— Ca să nu te las s-aştepţi prea mult, o să vorbesc cu 
Winnetou în englezeşte şi nu în limba indiană. Ştii 
englezeşte? 

— Destul de bine. Din ziua când au plecat ai mei în 
America am început să învăţ cu sârguinţă şi mi-am însuşit 
bine limba. 

— Atunci o să înţelegi ce vorbim. Dar, ia spune, nu ştii dacă 
tribunalul din New Orleans a întrebat la Cairo despre 
tânărul Hunter? 

— Atât tribunalul, cât şi avocatul despre care vă vorbeam 
adineauri. 

— Care a fost răspunsul? 

— Până acum niciunul, timpul era prea scurt. 

— Bine. Ştiu acum destul ca să te sfătuiesc ce ai de făcut. 
Cred că pentru asta ai şi venit la mine, nu-i aşa? 


— Mărturisesc că da. Soră-mea ne-a atras atenţia că 
dumneavoastră cunoaşteţi bine Orientul şi... 

— Şi? Urmează, dacă vrei să te ajut cu sfaturile mele, să- 
mi spui tot. 

— Aţi spus singur cuvântul „ajut”. Soră-mea crede că 
dumneavoastră, care cunoaşteţi atât de bine Orientul, 
sunteţi mai în măsură decât oricine să găsiţi, viu sau mort, 
pe cel dispărut. 

— Hm! Sunt foarte recunoscător surioarei dumitale pentru 
încrederea ei. Aşadar nu e vorba de un sfat, ci şi de fapte. 
Ştii dumneata ce-ar însemna asta? 

— Da. Ne-am pus şi noi întrebarea. 

— Şi ce v-aţi răspuns? 

— Că vă cerem multă osteneală şi timp. 

— Poate ceva mai mult: viaţa! 

— Viaţa? Repetă el speriat. 

— Da, viaţa. Urma pe care o avem e legată de o mişelie 
grozavă care, dacă nu s-a înfăptuit încă, se va înfăptui cu 
siguranţă. Trebuie să ştii că tovarăşul de călătorie al lui 
Small Hunter seamănă cu el ca două picături de apă. 
Bănuiesc că această asemănare va da sau a şi dat prilej 
unui asasinat. 

— Mă-nspăimântaţi! 

— Folosindu-se de asemănarea lui, cel care îl însoţeşte în 
călătorie pe Small Hunter îl asasinează ca să pună mâna pe 
moştenire. El e un criminal, iar tatăl şi unchiul lui - căruia îi 
e adresată această scrisoare - sunt dubli şi tripli asasini. O 
să-ţi povestesc la timp toate astea. Deocamdată nu pot şti 
cu siguranţă dacă s-a înfăptuit crima, dar, după cum îi 
cunosc eu pe aceşti ticăloşi, nu încape îndoială că imediat 
ce vor fi aflat de moartea bătrânului Hunter nu se vor codi o 
clipă s-o facă. Şi-acum să vedem ce zice şi Winnetou. 

Deşi vorbisem nemţeşte şi apaşul înţelegea prea puţin 
discuţia, urmărea însă după expresia de pe chipurile 
noastre fiecare cuvânt. Când m-a văzut luând scrisoarea din 


sertar, zâmbi mulţumit. Acum, nici n-apucai să-i spun ceva 
şi mi-o luă înainte. 

— Old Shatterhand a găsit bănuielile mele juste. Albul 
dispărut a plecat cu nepotul lui Melton acolo unde-i ziceţi 
voi Orient. 

— Winnetou vede toate. Nimic nu scapă agerimii ochiului 
său. 

— Pentru asta nu se cere prea multă agerime. Old 
Shatterhand mi-a arătat şi citit atunci scrisoarea. M-am dus 
la San Francisco s-o văd pe femeia aceea frumoasă al cărei 
bărbat ne-a jignit atunci atât de adânc încât m-am văzut 
silit să-l ameninţ cu moartea dacă se va purta râu cu ea. Am 
aflat astfel de nenorocirea care a dat peste ea şi mi-a fost 
milă. Mă ştia prietenul tău şi a avut încredere în mine. Mi-a 
citit şi scrisoarea venită de la New Orleans. Am văzut acolo 
numele de Hunter şi încă altele pe care le-am pus în 
legătură cu ce ştiam din scrisoarea trimisă de nepotul său 
lui Melton. Era lesne acum de luat urma. Numai un orb şi- 
un surd n-ar fi înţeles-o. Femeia ţi-era prietenă, de aceea m- 
am hotărât s-o ajut. Numai tu eşti omul prin care pot s-o 
ajut, de aceea trebuia să vin la tine. L-am luat pe tânărul alb 
cu mine, fiindcă ştie situaţia şi cunoaşte o limbă cu care se 
poate călători oriunde. Ce are acum de gând să facă fratele 
meu? 

— Jonathan Melton scrie că vrea să folosească asemănarea 
lui cu Small Hunter. Care crede Winnetou că va fi mijlocul? 
Numai prin falsificări de nume şi înşelăciune? 

— Nu. Small Hunter va muri, dacă nu va sosi salvarea la 
timp. 

— Aşa cred şi eu. În locul lui va veni Jonathan Melton să 
ridice moştenirea. Trebuie să plece îndată cineva la Cairo 
să cerceteze la consulat şi să-l urmărească mai departe pe 
cel dispărut. 

— Şi acel cineva sunteţi dumneavoastră! Exclamă Franz 
Vogel apucându-mi mâinile. Vă rog, repede, grăbiţi-vă până 
nu e prea târziu! 


— Hm! Nu zic că afacerea nu mă interesează; ba mă 
interesează chiar foarte mult. Dar vezi că nu-mi pot lăsa 
treburile baltă ca să alerg dincolo de Marea Mediterană să 
mă războiesc cu un criminal. 

— Vă rog... Dacă-l scăpaţi pe Small Hunter de la moarte o 
să vă răsplătească împărăteşte. Dacă însă e mort şi reuşiţi 
să-l demascaţi pe ucigaşul lui, vă cedăm o parte din 
moştenire. 

— Oh! Strigă indignat apaşul. Nu-i trebuie lui Old 
Shatterhand banii voştri; astfel de fapte nu se pot plăti cu 
bani. 

— Linişteşte-te! Spusei, încercând să-l potolesc pe tânăr. 
Aveam şi-aşa de gând să mă duc la Cairo, după ce voi fi 
înlăturat nişte piedici care mă reţineau pe aici încă vreo 
două zile. 

Winnetou pricepuse care sunt aceste piedici, căci zise, 
punând mâna pe chimirul cu bani: 

— Winnetou îl roagă pe Old Shatterhand să considere 
aceste piedici înlăturate. Care e drumul spre Cairo? 

— Cu trenul până la Brindisi, în Italia şi de acolo cu 
vaporul până la Alexandria. 

— Cât faci cu trenul până acolo şi când pleacă vaporul? 

— De trei ori pe săptămână; dacă plecăm mâine de-aci, 
poimâine suntem la Brindisi, unde prindem chiar a doua zi 
vaporul. 

— Atunci, mâine plecăm. Howgh! 

M-aşteptam la aşa ceva. Nu venise apaşul în Germania ca 
să mă expedieze pe mine în Africa, iar el să se întoarcă 
acasă. Totuşi mă uimi tonul hotărât cu care vorbise. Îl 
întrebai: 

— Dar Winnetou vrea să se ducă într-o ţară pe care n-o 
cunoaşte... 

— O cunoaşte fratele meu. Să nu încerce să mă abată de la 
hotărârea mea. Nu mi-ai spus chiar tu că ai vrea să o văd şi 
eu? 

— Adevărat... 


— Atunci? 

Un apaş la Cairo! Aşa ceva nu se mai văzuse în ţara 
faraonilor! Mie îmi părea bine din mai multe motive: întâi, 
pentru că aveam prilejul să fac şi eu pe călăuza; în al doilea, 
fiindcă Winnetou, cu inteligenţa lui, îmi putea fi de mare 
folos în cercetările mele; în al treilea, ceea ce era pentru 
moment principalul, îmi arătase cu un gest semnificativ 
chimirul cu bani. 

Bucuria lui Franz nu mai cunoştea margini. Ne mulțumea 
şi iar ne mulțumea, până ce, plictisiţi, i-o retezarăm scurt şi- 
| trimiserăm la hotel să se culce. Apaşul rămase să doarmă 
la mine. 

A doua zi dis-de-dimineaţă ne-am şi dus la gară, deoarece 
trenul pleca foarte devreme. 

Franz Vogel căpătă de la Winnetou destui bani ca să se 
întoarcă la San Francisco. Ne despărţirăm la uşa vagonului, 
după ce-i dădui toate instrucţiunile ce aveau să facă el şi ai 
lui în timpul lipsei mele. 

Ajunşi la Cairo, Winnetou îşi cumpără un costum arab care 
îl prindea foarte bine, dar în care nu se simţea defel în 
largul lui. Ne-am dus imediat la „Hotel du Nil”, unde 
găzduise Small Hunter şi aflarăm că tânărul plecase de 
acolo în urmă cu vreo trei luni. La consulat aflarăm ceva 
mai mult: adresa lăsată pentru Tunis, unde ceruse să i se 
trimită scrisorile, la un negustor pe nume Musah Babuam. 

Ne-am hotărât să ne ducem cât mai repede în Tunis, 
deoarece nu era vreme de pierdut. Ni se mai spuse că 
asemănarea dintre Small Hunter şi tovarăşul său de drum 
era într-adevăr extraordinară, mai ales că erau îmbrăcaţi la 
fel. 

Spre seară făcui împreună cu Winnetou o plimbare prin 
oraş. Ne-am oprit la „Hotel de l'Orient”, unde găzduisem cu 
ceva timp în urmă. Ne-am aşezat la o masă în grădină ca să 
luăm o cafea. De la una din mese se ridică un om îmbrăcat 
în haine orientale, se apropie de mine, îşi trase gluga până 
la jumătatea obrazului şi-mi puse mâna pe umăr: 


— Oseng-ge tah mo, Old Shatterhand! Mă salută el în 
graiul tehua-indian, ceea ce vrea să zică „bună ziua, Old 
Shatterhand!” 

— Oseng-ge tah mo, Winnetou! Repetă el salutul, 
adresându-se apaşului. 

Aşadar, arabul ne cunoştea. Mă ridicai de pe scaun şi-l 
întrebai mirat: 

— 'Toh-ah chsse - cine eşti, omule? 

De astă dată îmi răspunse în englezeşte: 

— Ia ghiceşte! Bătrâne omorâtor de lei. Sunt curios să văd 
dacă mă recunoşti după glas. 

— Emery, Emery Bothwell! Exclamai eu, îi trăsei gluga de 
pe faţă şi începui să-l strâng în braţe. 

— Ce dor mi-a fost de tine, măi băiatule! Zise el cu glasul 
mişcat, strângându-mă cu dragoste la piept. De când 
vroiam să te văd, dar ţi-am pierdut urma de-atâta vreme. 
Acum, când numai la asta nu mă aşteptam, era cât p-aci să 
te poticneşti de picioarele mele când ai trecut pe lângă 
masa mea. Ce să-i faci! Aşa a vrut soarta. Şi fiindcă aşa a 
vrut ea, vreau şi eu ceva. Să nu ne despărţim prea curând. 
Tu ce zici? 

— Zic ce zici tu, dragul meu. Ne-ai recunoscut imediat, 
după cum văd. 

— Pe tine da, dar Winnetou mi-a dat mare bătaie de cap. 
Cine dracu' să recunoască în boarfele astea pe cel mai 
renumit războinic al apaşilor! Şi-apoi, aici, în îndepărtatul 
Kahira! Sunt atât de surprins încât, dacă nu mi-aş cunoaşte 
ochii, aş zice că mă înşel. Trebuie să fie ceva foarte 
important ca să-l facă pe Winnetou să-şi părăsească 
întinsele lui prerii şi savanele nesfârşite. 

— Aşa şi e. la loc şi o să afli. 

Cine s-ar fi aşteptat să mă întâlnesc tocmai aici cu bunul, 
curajosul şi nebiruitul meu prieten cu care cutreierasem 
preriile Americii şi pustiurile Saharei! Îngăduiţi-mi să vă 
spun mai întâi cine era acest Emery. 


Cunoscusem în Farwest6 un bărbat care pornise, mânat ca 
şi mine de dorul aventurilor, să cutreiere pustiurile indiene; 
îmi fusese tot timpul o prețioasă călăuză şi un devotat 
prieten. Sir Emery Bothwell era un englez din cea mai pură 
rasă, mândru, nobil, calculat, zgârcit la vorbă, îndrăzneţ 
până la temeritate, cu mult sânge rece, un minunat 
spadasin, neîntrecut în box, un ochi ager, bun trăgător şi 
capabil de orice sacrificiu pentru omul care ştia să-i câştige 
inima. În afara acestor calităţi, avea însă şi unele 
particularităţi caracteristice englezilor, care puteau să pară 
supărătoare pentru un străin. Pe mine însă nu mă supărau, 
dimpotrivă, uneori mă distrau. 

Acesta era Emery Bothwell care, împreună cu mine şi o 
mână de oameni, distrusese în Sahara o întreagă bandă de 
jefuitori ai caravanelor. 

Potopul de vorbe de acum era un semn că revederea îi 
făcea mare bucurie. Îl cunoştea pe Winnetou tot atât de 
bine ca şi pe mine, căci cutreierase aproape un an cu el 
pustietăţile sud-vestice ale Statelor Unite şi trecuseră 
împreună prin multe peripeții. Apaşul se bucura şi el din 
toată inima, dar, ca întotdeauna, nu lăsa să se vadă ceea ce 
simte. 

Eram foarte mulţumit că întâmplarea - sau Kismet, soarta, 
cum îi spun orientalii - ne pusese tocmai acum faţă în faţă. 
Englezul era oricând stăpân pe timpul şi persoana lui şi-l 
puteam asocia la primejdioasa noastră întreprindere. 
Pornisem să căutăm un dispărut, să descoperim poate chiar 
o crimă sau, în cel mai bun caz, s-o împiedicăm. Or, aşa ceva 
era o problemă interesantă pentru Emery Bothwell. Şi 
oricât s-ar ascunde criminalii, cu Winnetou, celebrul 
cercetaş al Vestului şi Emery, aproape tot atât de celebru în 
pustiul Algeriei, trebuia, nu se putea să nu dăm de el. 

Winnetou n-ar fi pus nici o întrebare ci ar fi aşteptat să i se 
spună despre ce e vorba; Emery însă era european şi nu-şi 
putea stăpâni curiozitatea, aşa că mă întrebă repede de 
unde venim şi încotro ne ducem. 


— Extraordinar! Exclamă cu mirare, când află ţinta 
călătoriei noastre. Vă duceţi în Tunis? Şi eu tot acolo mă 
duc. 

— Când pleci? 

— Când vreţi voi. 

— Foarte bine, plecăm împreună. Tu de ce te duci? 

— Ce întrebare! După aventuri. Şi voi? 

— Probabil că vom avea şi noi destule aventuri. le 
întrebam ce cauţi în Tunis, bănuind că trebuie să fie ceva 
serios care te mână acolo. 

— Aşa şi e. Mă duc după un oarecare Small Hunter. 

— Oh! Exclamă englezul, pe care mirarea îl făcu să-şi iasă 
din obiceiuri. 

— Small Hunter? Îl întrebai surprins. Îl cunoşti? 

— Yes. Şi tu, după cum înţeleg. 

— Nu, dar o să-l caut în Tunis. 

— O să-l cauţi degeaba. E în Egipt, adică în Alexandria. 

— Păi de-acolo venim. Să fi ştiut! Ne-am interesat acolo şi 
ni s-a spus că a plecat de acum trei luni spre Tunis. 

— Aş! E tot în Alexandria. 

— Dar a lăsat adresa din Tunis ca să i se trimită 
corespondenţa şi tot ce va veni pentru el. 

— N-are a face. E în Alexandria şi m-aşteaptă ca să plecăm 
împreună. 

— Atunci te-ai mai întâlnit până acum cu el? 

— Întrebări peste întrebări! Vei fi vrând să-ţi îndrug 
întreaga poveste. 

— Chiar te rog. 

— Well! O să fie însă mai scurtă decât te-aştepţi. L-am 
cunoscut la Neghileh; am făcut amândoi o excursie în Nubia 
vreme de două luni. Hunter se duce în Tunis şi mă duc şi eu 
cu el. Am venit acum la Cairo să ridic ceva parale. Mă 
aşteaptă în Alexandria. 

— Şi numai de hatârul lui te duci în Tunis? 

— Nu. Mă duceam oricum. Cu tine am cunoscut 
îndeaproape Sahara algeriană, iar acum am văzut şi 


Egiptul. Vreau, de astă dată, să cercetez regiunile situate 
între Tunis şi Tripolis. 

— Aha! Mai e cineva cu Hunter? 

— Nu. 

— Nimeni, eşti sigur? Parcă ştiam că e însoţit de unul 
Jonathan Melton. 

— Nu-l cunosc, nu l-am văzut niciodată. 

— Nici nu ţi-a vorbit Hunter despre el? 

— Nici un cuvânt. 

— Hm! Ciudat... Dar despre situaţia lui ţi-a spus ceva? 

— Nu. De altfel nici nu l-am întrebat. 

— Bine, omule, cum pleci tu aşa, cu un necunoscut? 

— Necunoscut? Pshaw! Hunter s-a prezentat foarte 
cuviincios. A trăit - după cum m-am putut încredința - 
multă vreme în Orient. Ce vrei mai mult? 

— Atunci se pare că-l cunosc eu mai bine decât tine, deşi 
nu l-am văzut niciodată. Pe el îl căutăm noi. Trebuie să se 
întoarcă acasă să-şi ia în primire moştenirea rămasă de la 
tată-său, care a murit acum de curând. La ce hotel e vorba 
să vă întâlniți în Alexandria? 

— La niciunul. Are o locuinţă particulară. Se duce în Tunis 
să viziteze un prieten, Kalaf Ben Urik, căpitan în armata 
tunisiană. 

— Kalaf Ben Urik? Curios nume. Nici arab, nici maur şi 
nici beduin. Parc-ar fi o combinaţie proprie. 

— Ce te interesează? 

— Mai mult decât îţi închipui tu. Ştii ce vârstă are Kalaf 
Ben Urik al lui? 

— E un om în vârstă. Hunter mi-a spus că pot vorbi cu el în 
englezeşte. 

— Englezeşte? Ah! Cum se face că un căpitan tunisian ştie 
englezeşte? 

— Fiindcă e străin. Hunter mi-a spus că bătrânul a trecut 
acum opt ani, când a venit în Tunis, la religia mahomedană. 

— De unde venea? 


— Habar n-am! Dar fiindcă ştie englezeşte trebuie să fie 
un compatriot de-al meu. 

— Englez? Eu aş crede mai degrabă că e american, 
deoarece Hunter, yankeu veritabil, îl cunoaşte îndeaproape. 

— Tot ce se poate. Mi-ar părea bine, fiindcă un englez care 
s-a lepădat de legea lui nu mi-e simpatic. Dar ce-ai rămas 
aşa pe gânduri? Mutra asta a ta o făceai numai când 
descopereai o urmă în pustiu. 

— Aşa? Poate că e vorba şi acum de-o urmă, poate chiar 
mai importantă şi mai interesantă decât în pustiu. Acum, 
încă un lucru: nu ţi-a pomenit niciodată Hunter de altcineva 
din Tunis? 

— Ba da. Adresa unde-şi primeşte scrisorile. 

— Ştii la cine? 

— La un negustor. Îi zice... îi zice... cum dracu: îi zice? 

— Musah Babuam? 

— Da, parc-aşa îl cheamă. Dar cum se face că te interesezi 
de fleacuri de astea fără importanţă? 

— Pentru că fleacurile astea - cum le zici tu - sunt foarte 
importante. Tare mă tem că Hunter al tău e un mare escroc. 

— Un escroc...? Imposibil! 

— Nu numai că nu e imposibil, dar e absolut adevărat. 

Winnetou - care tăcuse tot timpul, deşi înţelesese totul 
fiindcă vorbeam englezeşte - zise acum: 

— Fratele meu Old Shatterhand are dreptate. Acest Small 
Hunter nu e adevăratul Small Hunter ci unul fals. 

— Unul fals? Vreţi să spuneţi că ăsta nu e numele lui 
adevărat? Întrebă Bothwell. 

— Exact. În realitate îl cheamă Jonathan Melton. 

— Parcă ziceai adineauri că aşa se numeşte însoţitorul lui. 

— Întocmai. El e însoţitorul aceluia drept care se dă. 

— Nu mai înţeleg nimic! Ia lămuriţi-mă, frate şi pe mine... 

Îi povestii doar atât cât crezui de cuviinţă pentru moment, 
rămânând să-i spun mai târziu toată afacerea. Mă ascultă 
cu o încordare din ce în ce mai mare, dar când isprăvii nu fu 


mulţumit defel. Vroia să-i spun tot, de la început până la 
sfârşit. N-am avut încotro şi a trebuit să mă execut. 

— O să fie o călătorie cât se poate de interesantă, zise el 
cu ochii sclipitori. Master Hunter al meu nu poate fi altul 
decât Jonathan Melton, însoţitorul lui. 

— Din ce deduci? 

— Pentru ce mă întrebi? Vrei probabil să mă pui la 
încercare. 

— Şi mai ştii tu cine e acel Kalaf Ben Urik, căpitanul 
tunisian? 

— Thomas Melton, pe care l-ai fugărit tu acum nouă ani de 
la fortul Uintah la Edwards. E de opt ani în Tunis. Vreme de 
un an a avut destul timp să înveţe atât limba cât să poată fi 
primit în armata tunisiană. Lu ce crezi? 

— Sunt de aceeaşi părere. 

— De ce adresează acest Hunter pe care-l cunosc eu 
scrisorile la negustor şi nu la Kolaghasi, aşa-zisul lui 
prieten? 

— Pentru că nu e Hunter, ci Melton şi adevăratul Hunter 
habar n-are de Kalaf Ben Urik. La negustor era lesne să se 
ducă şi să i le ceară. Mai departe: de ce Hunter locuieşte 
într-o casă particulară şi nu la hotel? 

— Fiindcă nu vrea să fie văzut şi se ţine ascuns. 

— Şi pentru ce e tot în Egipt când a spus acum trei luni la 
consulat că pleacă în Tunis? 

— Pentru că adevăratul Hunter se află în Tunis. 

— Nu-i aşa. Aici în Egipt nu s-a dat drept Hunter, fiindcă 
vroia să nu fie cunoscut. Faptul că ţi s-a vârât în suflet a fost 
o mare nesocotinţă din partea lui. 

— Bine, bine, dar de ce n-a plecat şi l-a lăsat pe adevăratul 
Hunter să se ducă singur? 

— Cum, nu pricepi? 

— Nu tocmai. 

— Presupun că a aflat de moartea bătrânului Hunter şi i-a 
venit ideea - pe care a avut-o probabil mai de mult - să 
pună mâna pe moştenire. Asemănarea lui extraordinară cu 


tânărul Hunter şi tot ce a aflat de la el în timpul cât au stat 
împreună îi putea fi de mare folos. E probabil că a căutat să 
imite şi scrisul acestuia. Când a aflat de moartea bătrânului 
l-a trimis pe băiat sub un pretext oarecare în Tunis la Kalaf 
Ben Urik - sau, ca să ne servim de adevăratul lui nume, la 
Thomas Melton - ca acesta să-l înlăture din cale, adică să-l 
facă să dispară. Acum se va duce în America, se va da drept 
adevăratul Hunter şi va pune mâna pe moştenire. Asta e 
convingerea mea şi cred că nu mă înşel. 

— Fratele meu Old Shatterhand are dreptate, aprobă 
Winnetou. 

— Aşa cum explici tu lucrurile, adăugă Emery, nu poate fi 
altfel. Dar se poate, frate, să imagineze cineva planuri atât 
de infernale? 

— Gândeşte-te la Harry Melton, pe care nu degeaba l-am 
numit eu Satan şi despre care ţi-am povestit adineauri. Nu 
erau şi planurile lui tot atât de infernale, ba şi mai grozave, 
pe care totuşi le-a realizat? Din nenorocire, există indivizi 
care pe nedrept sunt socotiți oameni şi dintre aceştia fac 
parte cei trei Melton: tatăl, fiul şi unchiul său. 

— Dacă presupunerile tale sunt - şi cred că sunt - 
adevărate, e de datoria noastră să-l salvăm pe tânărul 
Hunter. Dar cum? 

— Intervenind cât mai repede. Să nu ne bizuim pe nimeni 
decât pe noi. 

— Aşadar să plecăm în Tunis? 

— Da. Pe tânărul Melton îl avem în mână Şi sper că-l vom 
avea şi pe tatăl lui. 

— Trebuie însă să lucrăm cu mare băgare de seamă. 

— Nu se cere decât multă energie; altceva nimic. 

— Toate bune, dar fără ajutorul autorităţilor din Tunis nu 
putem face nimic. 

— De autorităţi sunt sigur. 

— Aha, zâmbi el, te-ai făcut frate de cruce cu Mohammed 
es Sadok Paşa, stăpânul Tunisului, nu-i aşa? 


— Asta nu, dar îl cunosc foarte bine pe „stăpânul suprem 
al armatelor”. 

— Stăpânul suprem al armatelor...? Ce titlu e ăsta? 

— Aşa i se spune prietenului meu Kruger-bey, pentru că e 
comandantul gărzii sultanului. 

— Kruger? Pare să fie nume german. 

— Kruger nu e tunisian ci german de origine. Are un 
trecut fantastic pe care nici un romancier nu l-ar fi putut 
imagina. Viaţa e cel mai mare romancier care există sau a 
existat vreodată. Kruger a fost, pare-mi-se, în tinereţea lui, 
berar sau cam aşa ceva. A pornit pe jos în Franţa, s-a 
angajat în legiunea străină, a dezertat din Algeria, a trecut 
în ascuns graniţa în Tunis şi a fost luat sclav. Inteligent şi 
şiret, a reuşit să fie dezrobit şi băgat în armată. S-a purtat 
bine, a dat dovadă de multă pricepere, a fost avansat, 
trecut în gardă şi acum e colonel. Mohammed es Sadok 
Paşa ţine foarte mult la el şi îi acordă toată încrederea lui. 

— Deci e un bun militar. 

— Bun militar, slujbaş conştiincios şi suflet distins. Din 
nenorocire a trecut la mahomedanism. Îşi iubeşte din toată 
inima ţara lui de origine, dar nu şi pe supuşii ei. Cu mine a 
făcut excepţie. Mi-am câştigat simpatia lui din primul 
moment. Când îl vei cunoaşte o să-ţi facă multă plăcere şi o 
să te deprinzi cu caraghioslăcurile lui. 

— Ce caraghioslăcuri? 

— Are obiceiul să amestece noua lui credinţă cu cea veche, 
confundă Biblia cu Coranul şi alte năzbâtii de astea. A 
învăţat niţel franţuzeşte în Franţa, arăbeşte în Algeria şi 
Tunisia şi încurcă limbile acestea cu limba maternă. Multă 
carte nu ştie, dar arăbeşte vorbeşte aproape numai în 
imagini, din care pricină iese uneori o limbă atât de 
încâlcită încât te face să te prăpădeşti de râs. Totuşi, când e 
vorba de-o primejdie, ştie să se exprime scurt, dar şi 
lămurit. 

— Acest Kruger-bey sau... cum spuneai că-i zice? 


— Stăpânul gloatei înarmate, pe arăbeşte Reis el Dşijuş. 
Dacă va trebui - şi cred că va fi nevoie - să ne adresăm 
autorităţilor, o să mă adresez lui. Am chiar intenţia să mă 
duc mai înainte să-i fac o vizită şi sunt sigur că o să se 
bucure. 

— Vrei să-l predai imediat pe presupusul Hunter? 

— Nu cred să fie nevoie. 

— Poate că da. Dacă omul acesta ne bănuieşte, va căuta să 
scape. Ar fi deci mai bine să-l băgăm la închisoare până ce 
vom pune mâna şi pe tată-său. 

— Vorba e să nu bănuiască. 

— Pe mine nu mă poate bănui, dar dacă află cine sunteţi 
voi? Multe face întâmplarea. 

— Ar fi într-adevăr o întâmplare excepţională să afle că 
suntem Winnetou şi Old Shatterhand. 

— Trebuie să vă daţi alte nume. Trebuie să le hotărâm de 
pe-acum şi să mă deprind cu ele ca să nu-mi scape vreodată 
din greşeală numele vostru adevărat. 

— Bine zici. N-aş vrea să mă dau drept neamţ, fiindcă ştie 
că Old Shatterhand e din Germania. 

— Vrei poate să fii englez? 

— Cum să nu! Dacă-mi dai voie. 

— Bine. Eşti o rudă de-a mea, te cheamă mister Jones şi te- 
am întâlnit din întâmplare în Tunis, unde ai venit pentru 
nişte afaceri. Şi pe Winnetou drept ce să-l dăm? 

— Să-l facem african. E un mahomedan somal, Ben Asra. 

— O să vrea? 

— Numiţi-l pe Winnetou cum vreţi, tot căpetenia apaşilor 
rămâne, zise cu mândrie indianul. 

— Fără îndoială, trebuie însă să ştii drept cine te dăm ca să 
şi pari astfel. Îţi voi spune eu pe drum ce e un somal şi ce 
trebuie să faci. Vom spune că nu cunoşti limba arabă, după 
cum şi e, dar că ai fost vreo câţiva ani în India şi acolo ai 
învăţat englezeşte. Când plecăm? 

— Mâine dimineaţă, ca să ajungem tocmai la sosirea 
vaporului aşteptat de el cu destinaţia Tunis. 


— Ce fel de vapor e? 

— Un vapor comercial sub pavilion francez. 

— Hm! Cam suspect... Probabil că s-a înţeles mai dinainte 
cu comandantul vasului. 

— Aşa cred şi eu. În sfârşit, poate vom reuşi să aflăm ceva 
în privinţa asta. 

— Bine, bine, va trebui însă să prezentăm acte de 
legitimaţie. 

— Mă însărcinez eu cu această formalitate. Voi spune că 
le-aţi pierdut şi voi garanta eu pentru voi. Am paşaport în 
regulă. 

— Sunt curios cum se va legitima Hunter. Adevăratul 
Hunter îşi va fi luat probabil actele cu el în Tunis. 

— Vom vedea noi. Principalul e să nu intre la bănuieli. Să 
stabilim deci: tu vii din India şi l-ai cunoscut acolo pe 
Winnetou, adică pe bogatul somal Ben Asra. Sunteţi acum 
în drum spre Anglia, unde somalul are nişte afaceri în curs; 
s-a oprit pentru un timp în Tunis ca să viziteze oraşul şi să 
te aştepte pe tine, care ai ceva treburi în localitate. Suntem 
înţeleşi, nu-i aşa? Mâine dimineaţă ne întâlnim cu toţii la 
gară. 

Capitolul IX - „Stăpânul gloatei înarmate” 

Despre călătoria noastră la Alexandria nu prea am ce 
spune. Sosiţi acolo am tras la un hotel, pe urmă Bothwell s- 
a dus să-l caute pe Hunter. Presupunerile noastre că nu va 
fi mulţumit de tovărăşia noastră nu se adeveriră, căci veni 
la noi cu mâna întinsă şi ne asigură că e foarte încântat să 
facem călătoria împreună. 

Dacă n-aş fi avut bănuielile mele, impresia pe care mi-o 
făcu tânărul Melton ar fi fost cât se poate de bună. Nu mă 
mai miram că Emery îl credea om de treabă. Toată 
atitudinea lui era cea a unui om cinstit care n-are nimic pe 
conştiinţă. Nu ştiam ce să cred. Ori ne înşelam noi, ori era 
un pungaş înrăit în stare să se prefacă atât de bine încât nu 
poţi cunoaşte ce zace-n el. 


Când ne-am dus în port, vaporul sosise. Venea din 
Palestina şi se întorcea, prin Alexandria şi Tunis, la Marsilia. 
Ne-am urcat toţi patru pe bord. 

— Domnilor, vaporul nu e de pasageri - ne întâmpină 
căpitanul - şi vă rog să coborâţi pe uscat. 

— Nici pe un pasager cu numele de Hunter nu-l primiţi? 
Întrebă tânărul. 

— Hunter? Nu cumva eşti dumneata? 

— Întocmai! 

— Pe dumneata te putem lua fiindcă am fost avizat de 
Kalaf Ben Urik, dar nu şi pe domnii, despre care nu mi s-a 
vorbit nimic. 

— Domnii aceştia sunt prietenii mei şi Kalaf Ben Urik nu 
ştia că mă însoțesc şi dumnealor. Ţi-ar fi recunoscători dacă 
i-ai primi pe bord. 

— Ar trebui să ne cam înghesuim, atât eu cât şi secundul 
meu, deoarece nu ştiam că voi mai avea încă trei pasageri 
în afară de dumneata. În sfârşit... să fac o excepţie pentru 
Kalaf Ben Urik şi să-i iau. 

Aşadar căpitanul îi era obligat renegatului. Pentru motive 
nu tocmai curate, probabil, altminteri ce raporturi puteau 
să existe între un ofiţer tunisian şi un căpitan de vapor 
francez? Împrejurarea aceasta îmi întări bănuielile în ce 
priveşte legăturile dintre Ben Urik şi tânărul Hunter. 

Ni se dădu câte o cabină cu două paturi în care nu 
încăpeau decât două persoane. Se năştea întrebarea: care 
din noi să împartă cabina cu Hunter? L-am lăsat dinadins pe 
el să aleagă. 

Deocamdată bagajul nostru fu dus într-una din cabine, iar 
noi am ieşit pe punte ca să asistăm la ridicarea ancorei. 
Stăteam sub coviltirul de pânză şi fumam, vorbind despre 
lucruri neînsemnate. Îl vedeam spionându-ne cu ochii. 
Părea că persoana mea îl interesa mai mult. Căutai să-i 
câştig simpatia, fiind foarte prietenos cu el. Aş fi fost 
bucuros să mă ia tovarăş în cabină, ca să am prilejul să-l 
observ mai bine. Străduinţele mele de a-i fi pe plac au fost 


însă zadarnice. Am băgat de câteva ori de seamă că mă 
examina pe furiş şi de câte ori îi surprindeam privirile 
întorcea capul. N-avea nici un motiv să mă bănuiască, deci 
neîncrederea lui faţă de mine era datorită faptului că nu-şi 
simţea cugetul curat. 

Lăsasem în urmă Alexandria şi stăteam rezemat de 
parapetul vaporului, când mă pomenii cu el lângă mine. 
După câteva cuvinte banale, mă întrebă deodată cu un 
deosebit interes: 

— Aud că vii din India, mister Jones. Ai stat mult pe acolo? 

— Numai patru luni, atât cât m-au reţinut afacerile. 

— Eşti în serviciul cuiva sau lucrezi pe cont propriu? 

— Nu sunt în serviciul nimănui. 

— Şi ce fel de afaceri faci - dacă nu sunt indiscret? 

— Afaceri cât se poate de prozaice: cumpăr şi vând blănuri 
şi piei, răspunsei eu intenţionat, ştiind că acestea erau 
afacerile pe care le făcea înainte bătrânul Hunter. 

— O afacere foarte rentabilă, după cât ştiu. N-am auzit 
însă până acum că ar exista în India un negoţ cu astfel de 
mărfuri. 

Vroia să mă strângă cu uşa şi se cerea să nu mă dau de 
gol. Apucasem să spun că am fost în India, nu mai puteam 
da îndărăt. 

— Probabil că nu cunoşti supraproducţia din Siberia. 

— Bine, dar producţia merge în Rusia. 

— Aşa e. În Rusia şi în China. Eu sunt englez; China îmi 
vine prea departe şi are şi preţuri prea mari; Rusia e însă 
invidioasă pe Anglia şi mai că nu răspunde la comenzile 
noastre. Ne-am amintit atunci că posesiunile noastre se 
întind până în centrul Asiei. O cale de comunicaţie era uşor 
de găsit de acolo până la lacul Baikal, aşa că ne procurăm 
blănurile şi pieile siberiene necesare în comerţ prin India, 
fără să fim siliţi să ne ploconim ţarului sau împăratului 
Chinei. 

— Aha, aşa! Dar sursa principală e tot America de Nord. 


— Pentru piei, La Plata - iar pentru blănuri, America de 
Nord. Am transportat multă marfă din New Orleans. 

— New Orleans? Probabil că ai făcut multe cunoştinţe pe 
acolo. 

— Numai de afaceri. 

— Poate că ai auzit şi de numele meu. Nu-i vorbă, tata s-a 
retras de mult din afaceri, dar a rămas în legături de 
prietenie cu ceilalţi negustori. 

În sfârşit, ajunsese unde vroiam s-aiungă. M-am prefăcut 
că stau să mă gândesc. 

— Numele dumitale e Hunter, pare-mi-se? Hunter... Hm! 
Hunter... Hunter... Nu-mi aduc aminte de nici o firmă cu 
numele ăsta. 

— Nu firmă, tata era furnizor al armatei. A lucrat foarte 
mult cu negoţul de piei. 

— A, furnizor al armatei? Asta e altceva. Hunter nu 
înseamnă în nemţeşte Jăger - adică vânător? 

— Da. 

— Am cunoscut un domn foarte bogat de origină germană 
şi pe care îl chema Jăger, dar îşi schimbase numele în 
Hunter. Acesta să fie? 

— Tata e. Aşadar l-ai cunoscut? 

— Propriu-zis nu-l cunosc; i-am fost, pare-mi-se, prezentat 
odată, atâta tot. 

— Unde? Când? 

— Cu toată părerea de rău, dar nu-mi mai amintesc. În 
viaţa zbuciumată pe care o duc eu se uită multe. Probabil că 
la vreunul din prietenii mei de afaceri. 

— Fiindcă zici că nu l-ai cunoscut mai de-aproape, atunci 
nu cred că ştii că a murit. 

Cu vorba asta făcuse o prostie mai mare decât capul lui. Îl 
strânsei şi eu imediat cu uşa, prefăcându-mă mirat. 

— A murit? Când a murit mister Hunter? 

— Acum vreo trei luni. 

— Şi dumneata te aflai pe timpul acela aici în Orient? 

— Da. 


— Ai fraţi sau surori? 

— Nu. 

— Nu? Atunci de ce nu te duci să-ţi iei în primire 
moştenirea? 

Se fâstăci, căci îşi dădu seama de greşeala pe care-o 
făcuse. Vru s-o întoarcă. 

— Vestea morţii lui am primit-o de-abia acum câteva zile. 

— Aşa? Ei, se schimbă chestia! Şi-acum te duci direct 
acasă? 

— Nu tocmai direct, voi căuta însă să fiu cât mai curând 
acolo. Oricât de grăbit aş fi, sunt forţat să mă opresc pentru 
câtva timp în Tunis. 

Aşadar nu se ducea de bunăvoie, ci silit. O dădea din lac în 
puț dobitocul. 

— Forţat? Făcui eu repede, ca să nu bage de seamă 
greşeala pe care o făcuse. Probabil ca să-l vezi pe Kalaf Ben 
Urik? 

— Ce te face să crezi? Zise el, privindu-mă bănuitor. 

— Nu spunea adineauri căpitanul că l-a însărcinat Kalaf 
Ben Urik să te ducă în Tunis? Nu e atunci logic să te cred 
prieten cu Ben Urik? 

Era prins, sau pe jumătate prins. Îşi încreţi fruntea, privi 
câteva momente îngândurat înaintea lui, pe urmă răspunse: 

— Pentru că ai auzit ce-a spus căpitanul, voi comite o 
indiscreţie relativ la Kalaf, pe care-l vei cunoaşte şi 
dumneata când vom fi în Tunis şi... Din Tunis te duci direct 
acasă? 

— Probabil. 

— Eu am de gând să trec prin Anglia. Probabil vom face 
călătoria pe acelaşi vapor şi, deoarece Kalaf mă va însoţi, 
tot vei afla mai târziu ceea ce-ţi voi povesti acum. Trebuie 
să ştii că acest Kalaf e kolaghasi. 

— Ce e asta? Întrebai eu prefăcându-mă că nu ştiu. 

— Căpitan în armata tunisiană. E de origine americană. 

— Cum? Exclamai eu mirat. American? Atunci e creştin. 
Nu se poate! Un creştin ofiţer în armata tunisiană... 


— Numai că a trecut la mahomedanism. 

— Vai de mine! Un renegat! 

— Nu-l învinui. Nu mi-a povestit nimic din viaţa lui, ştiu 
însă că e un om de onoare şi numai loviturile soartei l-au 
împins la pasul ăsta. 

— Nu există nimic pe lume care m-ar putea face să mă 
lepăd de credinţa în care m-am născut. 

— Nu gândeşte oricine ca dumneata. Eu nu-l apăr pe 
Kalaf, dar nici nu-l condamn. Ştiu numai că ar vrea să plece, 
dar nu se poate. Vreau să-l ajut să se elibereze. 

— Să-l eliberezi? N-are decât să-şi dea demisia. 

— N-au să i-o primească, fiindcă ei ştiu că ar trece iar la 
creştinism. 

— Atunci să-şi ia un concediu şi să dispară peste graniţă. 

— Uşor de zis. Să spunem că obţine concediul şi 
dezertează. Şi pe urmă? E sărac, din ce să trăiască? Îi 
trebuie un protector bogat care să-l ajute. 

— Acesta vei fi dumneata. 

— Da. Îl iau cu mine în America, unde o să găsească el un 
locşor. Ne vom îmbarca deci pe primul vapor care pleacă 
din portul La Gaulette şi fiindcă ştiu că vei fi şi dumneata cu 
noi ţi-am povestit cum stau lucrurile. Poate că voi avea 
nevoie de cineva şi vei fi atât de bun să ne ajuţi. 

— Cu mare plăcere, mister Hunter, răspunsei bucuros că 
mi se adresa tocmai mie, adversarul lui ascuns. Numai nu 
ştiu cum ţi-aş putea fi de folos. 

— Nici eu nu ştiu încă. Deocamdată te voi ruga să faci pe 
ştafeta între el şi mine. 

— Cum adică, nu vrei să tratezi direct cu el? 

— Nu, în orice caz nu pe faţă. Recunoaşte şi dumneata că, 
având intenţia să contribui la fuga unui ofiţer, trebuie să 
lucrez din umbră. Dacă s-ar afla în urmă că l-am ajutat să 
dezerteze, aş putea avea foarte multe neplăceri. Auzisem că 
lipseşte din Tunis şi nu ştiu dacă s-a întors. Trebuie s-o aflu 
pe cale indirectă şi te-aş ruga pe dumneata să te informezi. 

— Cu cea mai mare plăcere. 


— Atunci pot să-ţi spun că nu cobor în portul La Gaulette 
din faţa Tunisului; căpitanul are ordin să mă debarce la Ras 
Chamart. De aci mă voi duce în secret la Ghadis, la un 
prieten de-al lui Kalaf; e negustor de cai şi-l cheamă Ben 
Marama. Voi sta ascuns acolo până ce va veni vaporul să ne 
ia fără să afle cineva că a fost mâna mea la mijloc. 
Dumneata te duci însă până în port, te interesezi în oraş 
dacă Kalaf Ben Urik s-a întors şi vii pe urmă la Ghadis, la 
Ben Marama, ca să-mi spui ce-ai aflat. Nu e prea mult ce-ţi 
cer? 

— Defel. Sunt eu, nu-i vorbă, negustor de piei şi blănuri, 
dar am o fire predispusă la aventură, aşa că-ţi stau cu 
plăcere la dispoziţie. M-aş bucura foarte mult să contribui şi 
eu cu ceva la eliberarea căpitanului. 

— Aşadar, ne-am înţeles. Eşti prieten cu sir Emery? 

— Da. 

— Atunci nu vreau să vă despart. Îl voi lua pe somal în 
cabina mea, iar dumneata vei dormi cu sir Emery în 
cealaltă. Îţi convine aşa? 

Am primit, de teamă să nu-i trezesc bănuieli. 

Acum ştiam hotărât cu cine am de-a face. Tânărul era 
Jonathan Melton, iar căpitanul tunisian tatăl său, Thomas 
Melton, care evadase atunci de la fortul Edwards fără să 
lase urme. Să fi ştiut Jonathan că aveam în buzunar 
scrisoarea pe care o trimisese unchiului său Harry Melton, 
renumitul Satan? 

Zicea că vrea să stea ascuns, de frică să nu se afle că 
ajutase la fuga dezertorului, dar ştiam care e adevăratul 
motiv. Veritabilul Small Hunter fusese ademenit sub un 
pretext oarecare în Tunis ca să fie pe urmă înlăturat. Până 
atunci, ăstălalt, înlocuitorul lui, trebuia să stea undeva, 
ascuns, ca să nu fie văzuţi amândoi. Lipsa căpitanului era în 
strânsă legătură cu asasinarea lui Hunter. Atâta timp cât 
ucigaşul lipsea, mai putea fi nădejde de salvare. Dacă însă 
acesta se afla iar în Tunis, însemna că tânărul Hunter era 
mort. 


Mie parcă-mi ardea duşumeaua vaporului sub picioare. Aş 
fi fost în stare să sar peste parapet în portul La Gaulette, ca 
să alerg în ajutorul nenorocitului. 

Acelaşi lucru îl simţea şi Emery; Winnetou, cu firea lui 
rece, era mai calm decât noi, mergând seara să se culce 
foarte liniştit în cabina acestui individ primejdios, ca şi când 
acesta ar fi fost omul cel mai cinstit din lume. 

Cabinele noastre nu erau alăturate, ci despărțite între ele 
prin două mici încăperi, al căror rost nu-l înţelegeam. Totuşi 
vorbeam cu Emery în şoaptă, ca măsură de prevedere, deşi 
ştiam că nu are cine să ne audă. Lui Emery îi părea rău că 
nu mă alesese falsul Hunter tovarăş de cabină, zicând că 
Winnetou nu va putea afla nimic ce ne-ar putea interesa. 

Dar se înşela. Dormeam de mult când mă trezi un ciocănit 
uşor în uşă. Era atât de uşor, încât Emery nici nu-l auzi; 
urechile mele erau însă mai exersate ca ale lui. 

Ascultai. Bătaia se repetă. 

M-am dat jos din pat şi m-am apropiat de uşă. 

— Cine e? Întrebai eu încet. 

— Winnetou, răspunse apaşul în şoaptă. 

Într-adevăr, trebuia să se fi petrecut ceva serios, ca să vină 
să mă trezească din somn. 

— N-ar putea fraţii mei să facă niţică lumină? Întrebă el 
după ce intră. 

— Aşadar nu numai că vrei să ne spui ceva, dar ai şi ceva 
de arătat? 

— Da. 

— Important? 

— Nu ştiu. Poate. Hunter îl tăinuia cu multă grijă. E un 
lucru de piele pe care albii îl numesc portofel. 

— I l-ai luat pe-ascuns? 

— I l-am furat, dar o să-l pun îndată la loc. 

— De unde l-ai luat? 

— Dintr-un cufăraş de-al lui. După ce m-am culcat, m-am 
prefăcut c-am adormit numaidecât. L-am văzut deschizând 
cufărul ca să-şi rânduiască lucrurile dinăuntru. Printre ele 


era şi un portofel. A scos câteva hârtii din el, le-a citit de 
câteva ori, apoi le-a pus la loc. În vremea asta îşi tot arunca 
ochii la mine să vadă dacă dorm. Eu îl priveam printre 
gene. Mi-am închipuit atunci că trebuie să fie ceva ce nu se 
cade să afle nimeni. De aceea am aşteptat până cea 
adormit el, m-am sculat binişor ca să nu mă simtă, i-am luat 
cheia din buzunarul pantalonului şi am descuiat cufărul. 

— Ei drace...! Ai devenit un hoţ foarte îndemânatic! Râsei 
eu. 

— Omul trebuie să ştie de toate, răspunse el serios. V-am 
adus portofelul să vedeţi şi voi ce e în el. 

Pe când vorbeam noi se trezise şi Emery. Am aprins 
lămpiţa din tavan şi am scos hârtiile din portofel. Cea dintâi 
pe care ne-am aruncat ochii era o scrisoare în limba 
engleză. lată ce conţinea: „Dragă Jonathan, Ce noroc pe noi 
că ai putut scoate de la consulatul din Cairo corespondenţa 
lui Hunter! Aşadar, taică-său a murit şi fiul e chemat acasă 
să-şi ia în primire moştenirea. Cel puţin zici că aşa scriu 
autorităţile şi prietenul lui, avocatul. Desigur că vei fi pus în 
posesia averii. Lucrul e cât se poate de lesne. În sfârşit, a 
venit vremea să scap şi eu din surghiun şi să mă aciuiesc 
lângă tine. 

Mă-ntrebi dacă mă învoiesc cu planul tău. Drept să-ţi spun, 
altul mai bun nici nu se putea. Îl ademenim pe Hunter cu o 
scrisoare falsă, ca din partea avocatului, în Tunis. I-ai imitat 
perfect scrisul şi-ţi admir destoinicia. Nici prin gând n-o să-i 
treacă lui Hunter că e o plastografie, aşa că va cădea lesne 
în cursă şi nu va şti cum s-alerge mai repede în Tunis să-şi 
vadă prietenul. 

Bineînţeles că nu trebuie să vii şi tu cu Hunter; 
asemănarea voastră ar bate la ochi şi ar putea avea mai 
târziu urmări neplăcute pentru noi. Vei rămâne deci încă un 
timp în Egipt. Motivul: fă-te bolnav. Te-ai îmbolnăvit aşa, pe 
neaşteptate. Te pricepi tu cum să faci. Trage în gazdă, în 
Alexandria, la grecul Mihalis, despre care ţi-am mai vorbit 


eu; îţi voi scrie în curând la adresa asta. Epistola următoare 
îţi va da şi alte instrucţiuni. 

Bine ai ticluit-o când ai spus în scrisoarea plastografiată a 
lui Small Hunter adresată mie că avocatul Fred Murphy se 
află în gazdă la mine. La chemarea mea, vii şi te prezinţi în 
locul lui Hunter. Deoarece eşti bine iniţiat în tot ce priveşte 
viaţa lui, îţi va fi uşor să te dai în America drept Small 
Hunter, cel puţin atâta timp până când vei pune mâna pe 
moştenire.” 

Urmau alte câteva rânduri care nu ne interesau, deoarece 
ştiam despre ce e vorba, dar care trebuie să fi fost destul de 
importante pentru Jonathan Melton, altminteri n-ar fi 
păstrat o scrisoare atât de compromiţătoare. Planul crimei 
era atât de amănunţit descris, încât, dacă ar fi căzut în 
mâinile cuiva, l-ar fi adus pe Melton imediat în faţa justiţiei. 

A doua scrisoare conţinea următoarele: „Scumpul meu fiu, 
Ai lucrat admirabil. Small Hunter a sosit în Tunis şi a tras 
de-a dreptul la mine. Numai un lucru nu-mi prea convine: a 
lăsat vorbă la Cairo să i se trimită corespondenţa şi 
lucrurile rămase aici, la Musah Babuam. Mi-a vorbit mult 
despre tine şi regretă că a fost nevoit să plece şi să te lase 
singur, bolnav cum eşti. Bineînţeles că habar n-are de 
moartea tatălui său. Cum era de aşteptat, m-a întrebat 
imediat de prietenul lui, avocatul Fred Murphy. Îmi 
pregătisem însă mai dinainte răspunsul, dar am fost scutit, 
căci a intervenit ceva neprevăzut. 

Locuitorii din tribul uled-ayar s-au răsculat împotriva 
beyului din Tunis, deoarece a sporit dările, aşa că am primit 
ordin să plec imediat cu escadronul meu să-i potolesc şi, 
drept pedeapsă, să le dublez dările. Îl iau şi pe Small 
Hunter cu mine. 

Minciuna pe care i-am spus-o e că avocatul, care nu se- 
aştepta el să sosească atât de curând, a plecat într-o 
excursie prin împrejurimile acelea. Dobitocul m-a crezut, 
deşi pământurile uled-ayarilor se află la aproape o sută 
cincizeci de kilometri de Tunis. 


Mâine plecăm. Vor avea loc lupte cu răsculații şi o să am 
eu grijă ca tânărul nostru să nu se mai întoarcă. 

După socotelile mele, expediţia va dura patru până la cinci 
săptămâni, pe urmă mă întorc în Tunis. Caută să fii şi tu 
atunci acolo. Prietenul meu, căpitanul francez, se va opri în 
Alexandria şi te va lua la bord. Mi-a făgăduit să te debarce 
la capul Chamart, căci nu vreau să te vadă cineva până ce 
nu voi vorbi cu tine. 

Informează-te la timp dacă m-am întors. În caz că nu, 
aşteaptă-mă. Să stai ascuns la Ben Marama în Ghadis; omul 
mi-e obligat, aşa că te va primi cu bucurie. Habar n-are de 
NIMIC. 

Voi lua tot ce voi găsi la Hunter ca să ţi le predau ţie şi să 
ai cu ce te legitima. Dacă reuşim, nici prin gând nu-mi trece 
să demisionez sau să-mi iau concediu. Dispar şi pace! Ne 
ducem cu primul vapor în Anglia şi de-acolo în America. Aş 
avea ceva treabă în Anglia, aşa că poate să ne oprim câtva 
timp. Am motivele mele. Ar trebui să facem în drum câteva 
cunoştinţe, oameni de seamă, dacă se poate, cărora să te 
prezinţi ca Small Hunter şi care pot garanta mai târziu 
autenticitatea ta.” 

Urmau câteva rânduri fără importanţă pentru noi. 
Celelalte scrisori nu cuprindeau nimic interesant. Cele două 
dintâi erau de ajuns. Planul crimei era destul de lămurit. 

— Acum ştim precis de ce debarcă la capul Chamart, zise 
Emery. 

— Şi pentru ce a căutat să se împrietenească atât de 
repede cu tine, adăugai eu. 

— Yes. S-a prezentat ca Small Hunter şi trebuie să-l 
recomand ca atare. Lasă că o să-i arăt eu banditului cine e 
şi cine nu e! Negregşit că scrisorile le oprim noi. 

— Doamne fereşte! Cum o prinde de veste că-i lipsesc, 
cade bănuiala pe noi şi am stricat tot. 

— Crezi că le vei putea obţine mai târziu? 

— Da. 

— Dar dacă le distruge înainte? 


— Dacă le-a păstrat el cu atâta grijă până acum, avea 
motive serioase; cred că le va păstra şi de-acum înainte. Noi 
să nu-l slăbim un moment din ochi. Pe scrisori putem pune 
mâna oricând. 

— Ai dreptate. Deocamdată să nu simtă că-l spionăm. 
Winnetou să pună scrisorile la loc, să încuie cufărul şi să 
bage la loc cheia în buzunarul pantalonului. 

Nu era lesne, dar cum apaşul reuşise cu atâta uşurinţă 
până acum, era de prevăzut că va reuşi şi de astă dată. 

A doua zi atitudinea falsului Hunter faţă de noi ne 
îndreptăţea să credem că nu simţise nimic. Aşteptam să 
deschidă iar vorba despre Kalaf, dar se feri; se temea, 
probabil, ca întrebările mele să nu-l pună în încurcătură şi 
să scape vreun cuvânt care mi-ar fi dat de bănuit. 

Noaptea trecu fără nici un incident şi în dimineaţa 
următoare ne apropiam de destinaţie. Veni la mine şi mă 
întrebă: 

— Tot mai eşti dispus să-mi faci serviciul care te-am rugat? 

— Cum să nu! Eu când făgăduiesc ceva nu-mi iau vorba 
înapoi, i-am răspuns. 

— Vrei să te informezi dacă kolaghasi se află în Tunis şi să 
vii pe urmă să-mi comunici şi mie? 

— Da. 

— Să întrebi la cazarma din nordul oraşului. Când să te 
aştept la Ghadis? 

— Imediat după prânz. 

— Bine. Atunci o să te mai rog ceva. 

— Mă rog. 

— Deoarece trebuie să fac drumul pe jos de la Chamart 
până-n sat şi se cere să nu atrag atenţia, te-aş ruga să iei cu 
dumneata cufărul meu şi să-l trimiţi cu un hamal din port la 
Ghadis. 

— Cu plăcere. 

— Nu-mi rămâne acum decât să-ţi mulţumesc pentru 
amabilitate şi să-mi iau rămas-bun. La revedere deci până 
după prânz. 


Îmi întinse mâna şi se retrase în cabina lui. La un semn al 
meu, Winnetou îl urmă. Veni pe urmă să-mi spună că 
Hunter scosese portofelul din cufăr şi-l băgase-n buzunarul 
hainei. Atât vroiam şi eu să ştiu. 

La Chamart căpitanul dădu ordin să oprească vaporul, îl 
trimise pe Hunter cu o luntre pe uscat, apoi porni mai 
departe şi ancoră în portul Tunisului. Mă achitai de prima 
însărcinare expediind cufărul cu un hamal la Ghadis. 

M-am dus apoi să iau informaţii asupra lui Kalaf, dar nu la 
cazarmă, unde mă trimisese Hunter, ci la prietenul meu 
Kruger-bey. Ştiam foarte bine unde pot să-l găsesc. Avea 
două locuinţe, una la Casbah, palatul stăpânului şi alta în 
Bardo, o cetate bine întărită, la o depărtare de patru 
kilometri de oraş, reşedinţa guvernului. 

Mi-am lăsat tovarăşii la un hotel şi m-am dus să-l caut în 
Casbah; nu era acolo. Am pornit-o apoi pe jos la Bardo, 
unde l-am şi găsit. În anticameră stătea un bătrân sergent- 
major care-i anunţa pe cei veniţi. Îl văzui stând turceşte pe 
jos şi trăgând tacticos din ciubuc. 

— Ce pofteşti? Mă întrebă el fără să ridice ochii. 

Îl cunoşteam foarte bine pe bătrân. Pe timpul şederii mele 
în Tunis, rândul trecut, era numai caporal. Acum înaintase 
la gradul de sergent-major. Un om tare de treabă. Trebuie 
să fi avut peste şaizeci de ani, dar părea încă destul de 
voinic. Expresia lui o sallam! Pe care o întrebuința de nu 
ştiu câte ori într-o frază, putea să însemne tot aşa de bine 
bucurie, mirare, dispreţ, indignare sau milă, depindea 
numai de mutra pe care o făcea când o spunea şi gestul cu 
care o însoțea. 

— Stăpânul gloatei înarmate e acasă? Îl întrebai eu în loc 
de răspuns. 

— Nu. 

Trebuie să ştiţi că stăpânul „nu era niciodată acasă” până 
nu căpăta moşul un bacşiş. Asta era regula. 

— Eu însă ştiu bine că e, adăugai eu. Ţine aceşti cinci 
piaştri şi du-te de mă anunţă. 


— Văd că Allah ţi-a luminat mintea, de aceea o să te duc la 
el. Dă încoa pia... 

Rămase cu ochii zgâiţi la mine şi trase repede mâna 
înapoi. Sări apoi drept în picioare şi strigă nebun de 
bucurie! 

— O sallam, sallam, sallam şi iar sallam şi încă o dată 
sallam! Tu eşti, bucuria ochilor mei, lumina sufletului meu, 
fericirea vieţii mele! Allah te-a adus la timp, aveam mare 
trebuinţă de tine. Lasă-mă să te sărut şi ţine-ţi banii. Mai 
bine să mi se usuce mâna decât să iau eu bacşiş de la tine - 
cel puţin pe ziua de azi, mai pe urmă poţi să mi-l dai îndoit 
şi întreit, că nu mă supăr. 

Mă strânse în braţe, mă sărută pe amândoi obrajii, apoi 
alergă în camera de alături strigând: 

— O, sallam, sallam, sallam! 

Să nu credeţi că m-am supărat de familiaritatea aceasta a 
bătrânului vagmistru. Bucuria lui era sinceră. Nu-i vorbă, 
nu se spălase de cine ştie când pe faţă, barba lui albă era 
plină toată de grăsimea de miel care i se scurgea de pe 
buze când mânca şi gura îi duhnea a mahorcă - fuma cel 
mai prost tutun care exista. 

Mă ştersei râzând pe obraji, căci mă bucuram şi eu să-l 
revăd pe „moş sallam”, cum îl poreclisem eu. 

Eram curios să văd acum ce-o să zică prietenul meu 
Kruger-bey. Uşa se deschise, „Sallam” mă apucă de braţ şi 
mă împinse în odaie strigând: 

— Uite-l pe cel trimis de Allah! O, sallam, sallam, sallam! 
Apoi închise uşa la loc. 

Mă aflam în selamlâcul7 Stăpânului gloatei înarmate. 
Acesta îmi întinse amândouă mâinile cu o bucurie vădită. 
Părea ceva mai îmbătrânit şi puţin adus de spate. 

— Dumneata aici în Tunis? Începu el în obişnuita lui limbă 
stâlcită. Să fie, te rog, primit cu plăcere mare de bun-sosit 
pentru prieteni mare de simţire multă bucurie şi surpriză 
care salută de sute de ori pe cine rămâne prieten la german 
şi frate din patrie şi Africa. 


Acesta era felul de-a se exprima Kruger-bey în limba lui 
maternă. Mă sărută şi el ca şi bătrânul „Sallam”, mă trase 
jos pe covor lângă el şi începu să vorbească repede şi cu 
aprindere. Ar fi obositor să urmăriţi limba lui încâlcită, de 
aceea voi reda convorbirea mea cu el ceva mai limpede. 

— Şezi, şezi, dragul meu, moş Sallam o să ne aducă îndată 
ciubuce şi cafea. Şi-acu', ia spune, când ai sosit în Tunis şi 
de unde vii? 

— Am sosit mai adineauri şi vin din Egipt. 

— Ai tras la vreun hotel? 

— Încă nu, probabil însă că prietenii mei şi-au şi dus 
bagajele la unul din ele. Trebuie să ştii că nu sunt singur, 
sunt încă doi inşi cu mine. 

— Cine? 

— Îţi mai aduci aminte de aventurile mele din pustiu? 

— Da. Jefuitorii caravanelor, un englez salvat din ghearele 
lor şi bandiții lichidaţi până la ultimul. 

— Ei bine, acest englez, Emery Bothwell, e şi el aici. Dar 
de Winnetou, căpetenia apaşilor, despre care ţi-am vorbit 
atât, îţi mai aminteşti? 

— Cum să nu! 

— Acest Winnetou e al doilea. O să-ţi spun îndată pentru 
ce i-am luat şi pe ei cu mine în Tunis. 

— Da, da, să-mi spui, răspunse el interesându-se mai întâi 
dacă apaşul mai are şi acum faimoasa lui puşcă cu ţeava şi 
trăgaciul de argint şi eu arma mea cu repetiţie. 

O dăduse pe arăbeşte, limbă pe care o vorbea fără nici o 
greşeală şi în care îi era mai uşor să se exprime. 

— Pentru ce mă întrebi de ele? Zisei eu cu mirare. 

— Fiindcă vom avea trebuinţă de ele. 

— Nu înţeleg... 

— Plecăm mâine să potolim răscoala tribului uled-ayar, 
locuitorii s-au răsculat pentru că li s-au sporit dările. 

— Am auzit şi eu despre asta. Dar parcă s-a şi trimis 
armată acolo. 


— Da. A venit însă ieri o ştafetă să-mi spună că soldaţii 
noştri nu numai că n-au reuşit să-i potolească, dar au fost 
chiar înconjurați din toate părţile de răsculați. Ştafeta era 
singurul om care a putut să scape. 

— Unde au fost împresuraţi? 

— La ruinele din Mudher. 

— Nu ştiu unde sunt ruinele, găsesc însă că un adevărat 
noroc pentru soldaţi că n-au fost împresuraţi la loc deschis. 
Ruinele acestea le pot servi de adăpost ca să reziste până 
ce le vin ajutoare. Da altfel, aţi făcut o mare greşeală. Uled- 
ayar e un trib foarte curajos şi viteaz şi, pe cât ştiu, poate 
aduna la nevoie vreo mie de luptători călăari. 

— Nouă sute. 

— O sută mai mult sau mai puţin nu contează. Un singur 
escadron împotriva unui astfel de trib e prea puţin. Are, cel 
puţin, escadronul ofiţeri pricepuţi? 

— Da. Căpitanul e foarte capabil şi inteligent, îl apreciez 
foarte mult şi e favoritul meu. 

— Cum îl cheamă? 

— Kalaf Ben Urik. 

— Ce e, arab, turc, maur sau beduin? 

— Nimic din toate. S-a născut în Anglia, a intrat în 
militărie în Egipt, a venit pe urmă în Tunis ca subofițer şi a 
înaintat foarte repede până la gradul de căpitan. l-am 
încredinţat lui expediţia tocmai pentru capacitatea de care 
a dat dovadă până acum. 

— Dacă e atât de capabil după cum spui, cum de-a 
îndrăznit să pornească numai cu un singur escadron 
împotriva unui astfel de trib? N-a vrut paşa să-i dea mai 
mult? 

— Nu. 

— Sau s-a crezut Ben Urik atât de destoinic să potolească 
răscoala numai cu o mână de oameni? 

— Şi asta. Zicea că un om de-al lui poate ţine piept la zece. 

— De unde-a pornit? 

— De la Uneka. 


— Nu cumva era şi un străin cu el? 

— Ba da. 

— Cine e? 

— Nu ştiu. 

— Socot că Ben Urik te-a întrebat şi pe dumneata dacă îi 
dai voie să ia un străin la o astfel de expediţie strict militară. 

— În calitatea lui de comandant poate să ia pe cine-i place 
fără să ceară voie. 

— Aşa! Şi câţi oameni vrei să iei acum cu dumneata? 

— Trei escadroane. Mâine după-amiază pornim. 

— La vremea Asr-ei8? 

— Din păcate musulmanii cred că nici o întreprindere nu 
reuşeşte dacă n-o începi la ora aceea. Pierdem astfel o zi 
întreagă de marş, timp preţios care ar putea însemna 
salvarea oamenilor noştri aflaţi în mare primejdie. Să fie 
după mine, aş porni chiar la noapte. 

— Ai dreptate, dar ordinul paşei e ordin, nu-l poate călca 
nimeni; trebuie s-aştepţi până mâine după prânz. 

— Vii şi dumneata cu prietenii dumitale, nu-i aşa? 

— Hm! Eu n-am nimic de zis şi cred că nici ei. 

— N-ai idee ce bine-mi pare! Nu admit cu nici un preţ să 
staţi la hotel, vă invit pe toţi trei să fiţi oaspeţii mei. 

— Bine. Trimite să-i ia. Cum nu prea au bagaj, pot merge 
călare. Trebuie însă să-mi dai şi mie un cal. Numai vezi că 
noi suntem deprinşi cu cai buni, nu cu mârţoage. 

— Fii fără grijă. 

— Te-aş ruga, pe-al meu să mi-l dai chiar de-acum. Sunt 
nevoit să mă întorc în oraş şi trebuie să mă reped niţel până 
la Ghadis. 

— Ce să faci acolo? 

— O să afli mai târziu, când îţi vom spune şi pentru ce am 
venit toţi trei în Tunis. Acum te-aş ruga să-mi răspunzi la 
câteva întrebări: ai vreo dovadă că Kalaf Ben Urik e englez? 

— Nu. 

— De ce supuşenie se bucură acum? 

— Tunisiană. 


— Presupunând că omul acesta a făptuit o crimă, e 
pedepsit de paşă sau de reprezentantul ţării lui? 

— Bineînţeles că de paşă, dar Kalaf Ben Urik e un om de 
onoare şi un dreptcredincios al religiei musulmane. Pun 
mâna în foc pentru el şi nu sufăr să se atingă cineva de el. 

La plecare Kruger-bey mă conduse - semn de mare 
consideraţie - până la poartă, unde fusese adus - dăduse 
ordin mai înainte - un roib minunat gata înşeuat. 

M-am dus la hotelul unde mă aşteptau Winnetou şi Emery 
Bothwell. Le-am povestit şi lor ce aflasem. Trebuia să 
chibzuim bine ce-i de făcut. Era de prevăzut că încrederea 
pe care o avea bătrânul comandant al gărzii în favoritul lui 
nu putea fi zdruncinată cu una cu două şi, oricât îi eram de 
simpatic, nu m-ar fi crezut pe cuvânt. Mai mult încă: mă 
temeam că, cu toate dovezile pe care i le-aş fi adus, 
dragostea pe care o avea pentru „favoritul” lui ar fi putut 
să-l facă scăpat. Nu ne rămânea decât să-l tragem pe 
sfoară, ca să zic aşa. 

— Dar cum? Întrebă Emery. 

— Prin persoana falsului Hunter. 

— În ce fel? 

— Ducându-mă acum la Ghadis şi hotărându-l să nu 
aştepte întoarcerea tatălui său în Tunis, ci să meargă cu noi 
la el. Sunt sigur că în momentul când Kalaf Ben Urik o să 
dea ochii cu el, o să se fâstâcească în aşa hal încât o să se 
dea singur de gol. 

— Ideea nu e rea. Crezi însă că-l vei putea hotărt? 

— Lăsaţi pe mine! O să-l conving eu, ba o să mă roage 
chiar el să-l iau. Ia închipuiţi-vă spaima lui Kalaf când îl va 
vedea deodată, pe neaşteptate, înaintea lui şi groaza care-l 
va cuprinde la vederea mea. Nu se poate să nu observe 
bătrânul bey şi să-şi dea seama că omul acela e un înşelător 
care a abuzat de încrederea lui. Eu mă duc acum la Ghadis. 
Pe voi o să vină cineva să vă ducă la Bardo. 

— Stai niţel, să te întreb ceva. Ştie Kriiger-bey că eşti 
german şi cum te cheamă în realitate? 


— Desigur. 

— I-ai spus că unul din tovarăşii tăi e Winnetou, căpetenia 
apaşilor? 

— Bineînţeles. 

— Şi crezi că falsul Hunter o să vrea să meargă cu noi? O 
să afle că l-ai minţit. 

— Cum aşa? 

— Fiindcă i-ai spus că eşti englez, că te cheamă Jones şi că 
Winnetou e somalul Ben Asra. 

— Ei şi? 

— Cum ei şi? Nu se poate să nu v-audă numele pe drum şi 
să intre la bănuieli. 

— Nu te frământa atât. O să-l fac să creadă că ne-am dat 
numele acestea ca să-l păcălim pe bey. 

— Hm! Şi crezi că o să-ţi reuşească minciuna? 

— Cu siguranţă. Tu nu ştii că e mai uşor să tragi pe sfoară 
un om învechit în rele decât pe-un om de treabă? 

În momentul acela auzirăm bătând în uşă. Era bătrânul 
Sallam care venea cu o escortă de zece călăreţi să-i ia pe 
Emery şi pe Winnetou la Bardo. Emery plăti socoteala la 
hotel, cavalcada porni într-acolo, iar eu spre Ghadis. 

Nu mi-a fost greu să aflu locuinţa lui Ben Marama. Ca 
negustor de cai venea multă lume la el şi persoana mea nu 
putea să atragă atenţia. Mi-a deschis poarta şi am intrat 
într-o curte mare, unde stăteau o mulţime de cai sub un 
şopron. S-a uitat mai întâi la roibul meu, pe urmă la mine cu 
o privire sfredelitoare. 

— Vrei să-ţi cumpăr calul? Mă întrebă el. 

— Nu. 

— Cu atât mai bine pentru tine. Dacă ziceai că-l vinzi, 
însemna că eşti hoţ de cai. Pe ăsta îl cunosc. E un armăsar 
maur la care beyul ţine ca la ochii lui din cap. Mare 
încredere trebuie să aibă în tine ca să ţi-l împrumute. 

— Stăpânul gloatei înarmate mi-e prieten. 

— Spune-i atunci că sunt sluga lui supusă şi asemenea a 
ta. Care ţie dorinţa? 


— A sosit astăzi la tine un străin ca să-l ţii ascuns? 

— Eu nu ştiu nimic... cine ţi-a spus? Se bâlbâi el speriat. 

— Nu te sfii şi spune-mi adevărul. Străinul a venit cu mine 
peste apă şi m-a rugat să-i trimit cu un hamal cufărul la 
tine. Du-te şi spune-i că vreau să vorbesc cu el. 

— Nu cred că o să vrea. Musafirul se ascunde de omul 
care zici că ţi-e prieten; cum crezi atunci că o să se arate 
înaintea ta? Stai că aflu eu numaidecât dacă eşti într-adevăr 
persoana pe care o aşteaptă. De unde veneai şi când ai sosit 
în Tunis? 

— Am sosit azi-dimineaţă venind din Alexandria. 

— Şi străinul cu care vrei să vorbeşti unde a coborât? 

— La Ras Chamart. 

— Din ce ţară te tragi? 

— Din Belâd el-Englâs9. 

— Care ţi-e numele? 

— Jones. 

— Răspunsurile se potrivesc şi o să te duc la el. Aş vrea 
însă să-mi răspunzi la încă o întrebare. 

— Spune. 

— Ştie Stăpânul gloatei înarmate că ai venit încoace? 

— Nu. 

— Şi nici nu o să-i spui? 

— Doamne fereşte! Ştiu că eşti prieten cu kolaghasi Kalaf 
Ben Urik şi de aceea ai primit să-l găzduieşti pe străin. Mie 
kolaghasi mi-e foarte drag şi eu lui de asemenea. Îi cunosc 
toate gândurile, intenţiile şi dorinţele mai bine ca tine, de 
aceea te rog să nu mă mai bănuieşti de cine ştie ce şisămă 
duci la oaspetele tău. Am să-i spun lucruri foarte 
importante care nu suferă întârziere. 

— Bine, haidem. 

Mă trecu prin câteva încăperi scunde şi mă lăsă într-una 
din ele ca să-l anunţe pe Hunter. Trecu cam mult până să se 
întoarcă; pesemne că încerca să-l convingă de 
presupunerile lui la adresa mea. 

Falsul Hunter mă primi cu mâna întinsă. 


— În sfârşit! Gazda mea era cât p-aci să nu te lase să intri, 
nu-i aşa? 

Din tonul cu care îmi vorbea înţelesei că geambaşul nu 
reuşise. 

— Bine zici. Ce-are omul ăsta cu mine nu pricep, zisei eu 
prefăcându-mă nedumerit. 

— Ştii de ce? Fiindcă ai venit călare pe roibul 
comandantului regimentului de gardă. Zicea că trebuie să 
fii prieten cu Stăpânul gloatei înarmate, cum îi spun ei. 

— Aha! Hm...! Are şi nu are dreptate să creadă aşa. 

— Cum asta? 

— Când ţi-oi spune, nici n-ai să crezi. E o aventură foarte 
ciudată care are să atragă şi altele tot atât de ciudate după 
sine. 

— Ştii că mă faci curios? Spune repede, mă zori el şi mă 
pofti pe scaun, oferindu-mi o ţigară. 

— După însărcinarea pe care mi-ai dat-o, începui eu, m-am 
dus imediat la cazarmă ca să mă informez de căpitan. 
Câţiva soldaţi stăteau de vorbă în poartă şi tocmai 
deschisesem gura să-i întreb, când îi văzui rămânând 
smirnă ca în faţa unui superior. Întorsei capul. Câţiva 
călăreţi veneau în goană cu un ofiţer în frunte. Ochii 
acestuia se opriră asupra mea; îşi opri imediat calul, sări 
din şa şi mă salută cu o vădită bucurie, numindu-mă Kara 
Ben Nemsi. 

— Ciudat... cât se poate de ciudat... mormăi falsul Hunter. 
Semeni probabil foarte bine cu persoana drept care te-a 
luat. Şi dumneata nu i-ai spus că se înşală? 

— Ba da, i-am spus, dar a început să râdă cu poftă, zicând 
că glumesc. 

— Atunci asemănarea trebuie să fie într-adevăr uimitoare. 
Şi cine era ofiţerul? 

— Însuşi Kriiger-bey, comandantul regimentului de gardă. 

— Ştii că devine interesant? Pe urmă? Dumneata ce-ai 
făcut, l-ai convins că se înşală? 


— N-a mai vrut s-audă nimic, m-a luat de braţ şi m-a rugat 
să nu merg prea departe cu gluma. Am fost nevoit să intru 
cu el în cazarmă, m-a dus în camera de gardă şi m-a rugat 
să-l aştept acolo până se va întoarce. Şi, ca să nu mă 
plictisesc, mi-a lăsat de tovarăş un sergent-major căruia îi 
zicea Sallam. 

— Adevărată aventură! 

— Stai că n-am isprăvit. Vagmistrul ţinea morţiş că mă 
cunoaşte şi el foarte bine şi-mi spunea şi el tot Kara Ben 
Nemsi. 

— Ei, pe ăsta cred că l-ai făcut să-nţeleagă... 

— Aş! L-am lăsat într-ale lui, fiindcă îmi venise ceva în 
minte, ceva foarte îndrăzneţ, recunosc, dar care îmi putea fi 
de mare folos. După cum ştii, eu sunt negustor de blănuri şi 
piei; mai ştii de asemenea că beduinii din Tunis lucrează 
foarte mult iuft şi marochin. 

— Ştiu. 

— Ce-ar fi, mi-am zis eu, să mă folosesc de asemănarea 
asta a mea cu Kara Ben Nemsi al lor pentru afacerile mele! 

— Bine, bine, dar cum? 

— În chipul cel mai simplu din lume. Nu poate fi îndoială 
că prietenia şi recomandarea unui om ca acest Kruger-bey 
poate fi un mare avantaj pentru un negustor. Beyul e mâna 
dreaptă a paşa-lei din Tunis şi-şi poate ajuta prietenii. M-am 
hotărât deci să intru în tratative comerciale cu negustorii 
din Tunis şi să cumpăr de la ei cantităţi mari de piei şi 
blănuri. În acelaşi timp sper să le obţin şi la un preţ scăzut 
datorită aşa-zisei mele prietenii cu beyul. 

— Ideea ar fi într-adevăr minunată dacă... 

— Dacă? 

— Din ce mi-ai spus reiese că vrei să-l laşi pe Kruger-bey 
în credinţa că eşti Kara Ben Nemsi, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi totuşi afacerile le vei încheia pe numele de mister 
Jones. Cum se potriveşte una cu alta? Nu poţi fi şi mister 
Jones şi Kara Ben Nemsi în acelaşi timp. 


— Nici n-am pretenţia. Contrazicerea e uşor de înlăturat. 
Eu sunt Kara Ben Nemsi; mister Jones e un prieten al meu 
care m-a rugat să mă ocup de afacerile lui în Tunis şi mi-a 
lăsat mână liberă să cumpăr oricâtă marfă. Înţelegi ce 
vreau să spun? 

— Aşa da, ar fi ceva de făcut, îţi va fi însă cu neputinţă să-ţi 
joci rolul până la sfârşit. 

— Părerea mea e alta. 

— O părere greşită. Te expui la o primejdie care ar putea 
să te coste capul. Nu numai că e posibil să fii dibuit, e chiar 
sigur. 

— Nu mă tem. Asemănarea e atât de izbitoare încât merg 
la sigur. 

— Te-aş sfătui să fii mai puţin sigur. Asemănarea nu e de 
ajuns. Dacă acest Kara Ben Nemsi e un prieten al beyului, 
acesta nu-l cunoaşte numai pe el ci şi multe din viaţa lui. 
Împrejurarea în care s-au cunoscut, ce-au făcut în trecut, 
ce-au vorbit, întâmplări comune etc. Dacă nu le ştii, prinde 
bănuieli şi eşti pierdut. Musulmanul nu ştie de glumă şi nu 
cunoaşte îndurarea. 

— Îţi mulţumesc că-mi atragi atenţia şi pentru grija pe 
care mi-o porţi, dar nu mă tem. E mai lesne decât îţi 
închipui să mă transpun în pielea, acestui Kara Ben Nemsi. 
Şi să vezi de ce. Cât am stat singur cu vagmistrul în camera 
de gardă, l-am descusut pe toate părţile fără să bage ceva 
de seamă. Ştiu deci ce am de făcut şi sunt mai mult ca sigur 
că nu-mi voi ieşi un moment din rol. Deocamdată o să mai 
încerc niţel, aşa, de formă, să-l conving pe bey că nu sunt 
drept cine mă ia, pe urmă o să mă fac că în fine cedez şi 
recunosc adevărata mea identitate. 

— Toate bune, se cere însă o mare prudenţă şi multă 
atenţie la fiecare gest şi cuvânt. Te văd foarte hotărât, de 
aceea nu mai stărui să te abat de la o astfel de nesocotinţă, 
fiindcă mi se pare că ar fi degeaba. Dar, ia spune, nu-i aşa 
că Kruger-bey e de origine germană? 

— Da. 


— Şi acest Kara Ben Nemsi tot aşa? 

— Da. E tot german. 

— Bagă de seamă ce faci. Dacă îi trăsneşte prin minte să-ţi 
vorbească în limba maternă? 

— O să vorbesc la perfecţie. Am şi vorbit câteva cuvinte cu 
el. Beyul a dat-o repede în arăbeşte fiindcă aproape şi-a 
uitat limba. 

— Norocul dumitale. În orice caz, fii prudent. O mică 
imprudenţă şi... n-aş vrea să fiu în pielea dumitale. Dar ia 
spune, foloasele pe care le-ai trage de pe urma acestui 
lucru sunt într-adevăr atât de mari ca să-ţi rişti viaţa? 

— Foarte mari. Sute de mii de lire. 

— Atunci trebuie să rămâi mai multă vreme aici şi nu poţi 
pleca odată cu mine. 

— Cu mare părere de rău trebuie să renunţ la societatea 
dumitale, deoarece plec chiar mâine în interiorul ţării. 

— Mâine? Te-ai gândit la primejdiile la care te expui? 

— Nu mă expun la nici un fel de primejdie deoarece plec 
sub o foarte bună pază. 

— Care? 

— Sir Emery merge şi el cu mine. 

— Da? Adevărat? Zise el dezamăgit. Eram aproape sigur 
că va pleca odată cu mine în Anglia. 

— Nu se mai poate. Când a auzit unde vreau să mă duc, a 
stăruit să-l iau şi pe el. Bineînţeles că m-am bucurat, căci e 
un om curajos şi cu multă, experienţă, aşa că-mi poate fi de 
mare folos. Dar nu e numai el, mai merge şi altcineva: 
Kruger-bey. 

— Beyul? 

— Da. Şi nu numai el, ci o întreagă armată de cavalerişti. 
Vezi deci că n-am de ce să mă tem. 

— Ce rost are cavaleria? 

— Ca să potolească răscoala uled-ayarilor. 

— Ciudat! Am auzit şi eu despre aceşti beduini şi credeam 
că au şi fost pedepsiţi: kolaghasiul Kalaf Ben Urik plecase 
parcă să-i potolească şi să-i pună cu botul pe labe. 


— Ştiu. Acum ajungem la chestia noastră. M-am informat 
despre căpitan, după cum m-ai rugat, şi... 

— S-a întors? Mă întrebă el repede. 

— Nu. Vai de capul lui ce-a păţit... 

— Ce? Strigă el speriat. 

— În loc să-i biruie el pe uled-ayari, beduinii l-au 
înconjurat din toate părţile şi-l ţin la respect. Un singur 
soldat a scăpat cu fuga şi a adus vestea la regiment. 

— Trebuie trimise ajutoare cât mai curând. Imediat..., fără 
zăbavă. 

Sărise de pe divan şi alerga agitat de colo până colo prin 
cameră. Nici nu era de mirare, îl ştia doar pe tată-său în 
primejdie. 

— Dacă beyul te ia drept prietenul lui, urmă el cu 
înfrigurare, atunci trebuie să ai o mare influenţă asupra sa. 
Nu poţi obţine dumneata de la el să trimită imediat oameni 
în ajutorul căpitanului? 

— Întrebarea e de prisos, mister Hunter. Ai auzit doar că 
pleacă mâine cu o întreagă armată de cavalerişti. 

— Împotriva beduinilor? 

— Da. Îndată ce a venit trista veste; trei escadroane de 
cavalerişti pornesc mâine într-acolo sub comanda lui 
Kruger-bey. 

— Numai trei? Crezi că e de-ajuns ca să-l salveze pe 
căpitan? 

— Dacă nu va fi fost ucis în timpul ăsta. Primejdia e mare şi 
drumul lung. Cinci zile de mers. Cinci zile până să vină omul 
cu vestea, cinci până s-ajungem noi, fac tocmai zece zile-n 
cap. 

— Zece zile! Câte nu se pot întâmpla în zece zile...! 

— Desigur, desigur! Apă deloc şi provizii foarte puţine ca 
să reziste cu un escadron atâta vreme. Probabil că a fost 
silit să se predea. 

— Doamne, Dumnezeule! Ce-i de făcut? 

Alerga ca nebun prin cameră, se bătea cu pumnii în cap ca 
un om la mare disperare. Îl lăsam să se zbată fără să spun 


un cuvânt. Era mai mult ca sigur că va ajunge acolo unde 
vroiam eu să-l aduc. 

Îl văzui deodată oprindu-se hotărât în faţa mea. 

— Şi zici că iei şi dumneata cu sir Emery parte la expediţia 
asta războinică? Mă întrebă el. 

— Da. Merge şi Ben Asra, somalul nostru cu noi. 

— Şi ăsta? Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că aş avea mare 
poftă să merg şi eu cu dumneavoastră? 

— Dumneata? Hm... 

— Nu mai mormăi, ci vorbeşte desluşit. Citesc pe chipul 
dumitale că ai vrea să zici nu. 

— 'Ţi s-a dat ordin să-l aştepţi pe căpitan aici şi... 

— Acum nu mai are importanţă, câtă vreme a fost înfrânt. 

Şi fiindcă îi aruncai o privire de uimire, adăugă: 

— Te miri că mă vezi atât de agitat, nu-i aşa? 

— Mărturisesc că nu te-nţeleg. Căpitanul e totuşi un străin 
pentru dumneata şi nu pricep de ce te zbuciumi... 

— Adevărat, dar aşa mi-e firea. Nu mă cunoşti încă bine. I- 
am făgăduit de bunăvoie să-l scap şi eu nu-mi iau cuvântul 
înapoi. Era vorba mai întâi să-l scot dintr-o situaţie care 
începuse să-i devină apăsătoare, acum însă e ceva mai mult: 
însăşi viaţa lui e în joc. Nu e de datoria mea să-l ajut? Să 
sperăm că nici dumneata n-o să dezminţi încrederea pe 
care mi-am pus-o în cuvântul dumitale. 

— Hm...! Vrei să-l ajuţi pe căpitan şi ai singur nevoie de 
ajutor. 

— Lasă bodogănitul şi plictisitorul dumitale „hm!”. Sunt 
fericit de împrejurarea că beyul te confundă cu acel Kara 
Ben Nemsi. Te crede prietenul lui şi nu-ţi poate refuza 
nimic. Vrei să intervii pentru mine? 

— În ce privinţă? Răspunsei bucuros că-l adusesem unde 
vroiam. 

— Să mă ia şi pe mine cu el. 

— Hm! Mă îndoiesc că intervenţia mea va folosi; în 
expedițiile militare nu se iau civili. 

— Bine, dar pe dumneata cum te ia? 


— Fiindcă mă crede Kara Ben Nemsi, altminteri, fii pe 
pace, nu m-ar lua. 

— Dar sir Emery şi somalul? 

— Sunt oaspeţii lui şi, după obiceiul musulmanilor, trebuie 
să le îndeplinească orice dorinţă. 

— Pretexte, mister Jones, pretexte! Spune-mi lămurit, vrei 
ori nu să mă ajuţi? 

— Bine, să încerc. 

— Mulţumesc. Aşadar plecarea e hotărâtă pentru mâine? 

— Da. După rugăciunea de după prânz. 

— Atunci trebuie să mă înştiinţezi dinainte dacă 
intervenţia dumitale a avut succes. Când o să ştiu hotărât 
dacă da sau nu? 

— Chiar astăzi. O să trimit pe cineva să te anunţe prin 
gazda dumitale. Trebuie însă să-i spun beyului cine eşti; 
cum să-i spun că te cheamă? 

— Spune-i că numele meu e Small Hunter, originar din 
Statele Unite şi prieten cu Kalaf Ben Urik. Acum, te rog, du- 
te, nu-i timp de pierdut. Sunt sigur că-ţi vei da toată 
osteneala să-mi obţii permisiunea de-a vă însoţi şi trebuie, 
deci, să-mi fac pregătirile de drum. 

— Cufărul nu-l poţi lua cu dumneata, îţi spun dinainte. 

— Nici n-am de gând să mă car cu el; iau numai strictul 
necesar. Cal o să-mi dea gazda. Dar du-te o dată, omule, ce 
mai zăboveşti! Pierzi un timp preţios. 

Mă împinse aproape cu sila pe uşă. Am încălecat imediat şi 
m-am îndreptat spre Bardo, unde mă aşteptau prietenii 
mei. 

Îmi venea să râd. Individul acesta şiret căzuse singur în 
capcana pe care i-o întinsesem. Mă silise să-l iau cu mine, 
fără să bănuiască măcar că acesta era şi scopul urmărit de 
mine. 

Îi găsii pe Emery şi Winnetou stând de vorbă cu beyul. 
Povesteau diferite întâmplări din viaţa lor. Winnetou tăcea, 
ascultând, după cum îi era obiceiul, aruncând doar ici-colo 
câte un cuvânt. 


Mi-a fost foarte uşor, după cum cred că vă închipuiţi, să 
obţin de la bey permisiunea ca falsul Hunter să ia parte la 
expediţie, totuşi numai ca simplu soldat sau, mai bine zis, ca 
spectator. 

— Cu atât mai bine, zisei eu, apropierea lui m-ar fi 
stingherit. 

— Pentru ce? Întrebă cu mirare beyul. 

— Fiindcă nu mi-e deloc simpatic şi nici n-aş vrea să ştie că 
ne însoţeşte şi căpetenia apaşilor. 

— Ai vreun motiv? 

— Da. O să ţi-l spun eu cu altă ocazie. 

— Cum pofteşti. Dar dacă întreabă de Winnetou, ce-o să-i 
spui? 

— Să-l dăm pe Winnetou drept un somal cu numele de Ben 
Asra. 

Aranjasem şi chestia asta. Trimisei un om la Ghadis să-i 
spună falsului Hunter să fie a doua zi înainte de prânz în 
satul Uneka, de unde pornea cavaleria. 

Soldaţii aveau cai admirabili şi erau bine înarmaţi cu puşti, 
săbii şi sulițe. După sfatul meu, luarăm şi câteva cămile iuți 
de picior, care ne-ar fi putut prinde bine la nevoie, deşi 
aveam şi alte cămile de povară purtând în spinare corturile, 
muniţiile şi proviziile cu mâncare. 

Nu lipseau nici burdufurile cu apă, deoarece trebuia să 
trecem prin locuri în care nu se găsea un strop de apă. 

Cu puţin înainte de rugăciunea de după prânz sosi şi falsul 
Hunter. Luase doi cai cu el, unul de călărie şi altul încărcat 
cu provizii. Vru să se aşeze în rând cu noi, dar Kriger-bey 
mă trimise să-i spun că nu-i îngăduie aşa ceva şi că locul lui 
e lângă soldaţi. Altul s-ar fi simţit jignit, dar el păru foarte 
mulţumit de aceasta. 

— Foarte bine! Cât se poate de bine... mormăi el bucuros. 

— Zău? Mă bucur că pari atât de mulţumit, spusei eu 
mirat. N-am putut obţine mai mult de la bey. 

— Nu face nimic. Nici nu mi-ar plăcea să mă văd mereu 
observat de el. Cum o să se rânduiască convoiul? 


— În primele zile coloane de marş; pe urmă, când vom 
ajunge în ţinutul duşman, se vor despărţi în avangardă, 
ariergardă, flancul drept şi flancul stâng, iar la mijloc grosul 
grupei. Aşează-te unde vrei. Cum vorbeşti limba arabă, nu- 
ţi va fi greu să te înţelegi cu soldaţii. 

La vremea asr-ei se făcu rugăciunea, soldaţii încălecară şi 
pornirăm la drum. Ar fi prea lung de povestit pe unde am 
trecut. A cincea zi, dimineaţa, am intrat pe meleagurile 
uled-ayarilor. S-au trimis patrule de flancuri şi avangardă să 
cerceteze locul. Eu cu Emery şi Winnetou am însoţit 
avangarda. 

Treceam acum printr-un pustiu nisipos. Emery cercetă 
zarea cu privirea şi întrebă: 

— Tu nu cunoşti ruinele la care ne ducem? 

— În general, cunosc toată regiunea. 

— Cât mai e până la ruine? 

— Vreo douăsprezece ore, poate chiar paisprezece. 

— Numai atât? Se cere să fim cu băgare de seamă. Ce fel 
de oameni sunt uled-ayarii ăştia? Sunt de temut pentru noi, 
adică tu, Winnetou şi eu? 

— Nu. Un singur apaş sau sioucs bate zece de-ai lor. 

— Well! Cu atât mai bine. Totuşi, tot trebuie să fim cu 
băgare de seamă. Crezi că sunt încă la ruine? 

— Cine poate şti? Dacă kolaghasiul s-a predat, înseamnă 
că au plecat de mult, dacă însă mai rezistă, sunt tot acolo. 

— Hm... şi ştafeta? 

— M-am gândit şi eu la ce vrei tu să spui. Depinde foarte 
mult de asta. Dacă nu ştiu de fuga lui, stau fără grijă, dar 
dacă au prins de veste, atunci îşi închipuie că soldatul a 
venit în Tunis să dea de veste la regiment şi ştiu că va veni 
armata să-i elibereze pe cei împresuraţi, în cazul acesta 
beduinii vor fi trimis iscoade, de care trebuie să ne ferim. 

— Well! Dar şi ei de noi! 

— Crezi? În cazul acesta ar trebui să luăm aceleaşi măsuri, 
adică să trimitem şi noi iscoade. 

— Pe cine? Ai destulă încredere în priceperea soldaţilor? 


— Nu. Aş putea zice dimpotrivă. Nu m-aş putea bizui nici 
un moment pe ei ca iscoade. 

— Well! Atunci să mergem noi trei. Pe Winnetou nu-l 
putem lăsa singur fiindcă s-ar plictisi. Trebuie să-i dăm ceva 
de făcut. O să-l iau cu mine. Eu o iau la dreapta şi tu la 
stânga. Facem câte un semicerc pentru ca să ne întâlnim 
iar. Vrei? 

— Cum să nu! Tot nu mi-am încercat încă armăsarul şi nu 
ştiu ce poate. Pare să fie sprinten şi să ţină la drum. Mersul 
ăsta la pas nu-i prea place, văd eu. O să-i dau niţel frâu 
liber, să vedem ce face. Aşadar, înainte, Emery! 

Ne despărţirăm de trupă; el cu Winnetou o luară spre 
miazăzi, iar eu spre miazănoapte. Eram şi eu convins că 
beduinii trimiseseră iscoade; rămânea acum să le-o luăm 
noi înainte şi să punem mâna pe ele. 

Capitolul X - Îngropată de vie. 

Armăsarul meu era într-adevăr minunat. Zburam ca 
săgeata pe şesul întins şi nisipos, cu ochii în toate părţile, ca 
să văd înainte de-a fi văzut. Multă vreme nu zării nimic şi 
tocmai mă gândeam să mă îndrept spre locul unde trebuia 
să mă întâlnesc cu Emery, când desluşii, la mare depărtare, 
nişte puncte mişcătoare. Aci se lăsau la pământ, aci se 
ridicau iar. 

M-am gândit că s-ar putea să fie nişte corbi. Unde sunt 
corbi sunt şi stârvuri. Dar ce să caute stârvuri aici, la atâta 
depărtare de drum? Mă îndreptai într-acolo. Când fui mai 
aproape auzii desluşit tânguiri: 

— El meded, el meded! Jă Allah, ta'al, ta'al, ceea ce 
însemna: Ajutor, ajutor... Doamne... veniţi repede... veniţi 
repede... 

Era un glas de femeie. 

Văzui într-adevăr un trup omenesc jos la pământ, din care 
corbii sfâşiau cu lăcomie bucăţi întregi de carne. În 
imediata lui apropiere, altă făptură omenească, de care însă 
corbii nu cutezau încă să se apropie. 


La vederea mea, corbii se împrăştiară croncănind. Era 
într-adevăr un stârv ciopârţit de ciocurile lacome ale 
acestor păsări de pradă. Glasul care se auzise adineauri şi 
care părea că iese din pământ strigă iar: 

— Betidşi, betidşi, subhan Allah! Adică: Ai venit, ai venit, 
Allah fie lăudat! 

Oprii calul în locul de unde venea glasul. Văzui - ce 
grozăvie! 

— Un cap omenesc ieşind din nisip. Dacă era de femeie 
sau de bărbat nu puteam deosebi, căci faţa era atât de 
umflată, încât nu se puteau cunoaşte trăsăturile chipului. 

Mă cutremurai. Sării de pe cal şi mă aplecai peste cap. 
Închisese acum ochii, căci persoana căreia aparţinea capul 
leşinase. 

Lângă ea văzui un copilaş cam de vreun an, care zăcea 
nemişcat. Trăsei basmaua de pe capul celui leşinat şi, după 
păr, cunoscui că era o femeie. 

Greutatea era acum cu ce s-o dezgrop. N-aveam la mine 
nimic decât pumnalul înfipt în brâu. Pământul era bine 
bătătorit de jur-împrejur. Totuşi nu puteam să las femeia 
pradă morţii. Cu vârful cuţitului şi cu unghiile începui să 
scormonesc pământul. După un timp băgai de seamă că 
nisipul era mai moale şi femeia fusese îngropată şezând. 
Asta îmi uşura mult sarcina. 

În sfârşit, reuşii s-o scot afară şi o întinsei cu atenţie jos. 
Faţa începuse să i se dezumfle. Era o beduină tânără, 
îmbrăcată numai cu un fel de cămaşă lungă. Pulsul îi bătea 
încet şi de-abia mai respira. Copilul trăia şi el. Îi turnai 
câteva picături de apă în gură. Deschisei ochişorii lui fără 
viaţă. Micuţul era orb! Îi dădui să bea şi după ce se sătură 
adormi iar. 

În vremea asta, corbii se apropiaseră iar şi ciuguleau ce 
mai rămăsese pe oasele leşului. Trăsei două gloanţe ca să-i 
sperii. Nimerii doi din ei, ceilalţi zburară fâlfâind din aripi şi 
croncănind înfiorător. 


Detunăturile o treziră pe femeie din leşin. Deschise ochii, 
se ridică într-o rână, văzu copilaşul, întinse mâinile şi strigă 
cu glas deznădăjduit: 

— Jâ weledi, jâ weledi, jâ Allah, jâ Allah, jă weledi! 

— Copilul meu, copilul meu, copilul meu, o Allah, o Allah, 
copilul meu! 

Întoarse capul, văzu resturile leşului, scoase un țipăt 
sfâşietor, vru să se ridice, dar căzu îndărăt istovită de 
slăbiciune şi groază. 

Pe mine nu mă văzuse încă, fiindcă stăteam mai la o parte. 
De-odată păru că-şi aduce aminte de ceva, căci începu să 
strige: 

— Călărețul... unde e călăreţul? 

Mă zări, făcu un efort şi sări în picioare. Se poticni, apoi îşi 
recăpătă echilibrul. 

— Cine eşti? Eşti tot un luptător uled-ayun? Mă întrebă cu 
ochii rătăciţi de spaimă. 

— Nu, femeie, nu-ţi fie frică. Eu sunt străin şi vin dintr-o 
ţară îndepărtată; vreau să-ţi vin în ajutor! Am încercat eu s- 
o liniştesc. Vrei apă? 

— Da, apă, apă... imploră ea lăsându-se iar la pământ. 

Îi întinsei burduful. Bău cu lăcomie, se uită cu recunoştinţă 
la mine, pe urmă întoarse capul. Văzu oasele leşului, se 
cutremură, îşi acoperi faţa cu mâinile şi se porni pe un 
plâns sfâşietor. 

Examinai cadavrul. 'Ţeasta era găurită de gloanţe, deci 
nenorocitul fusese împuşcat. Mă apropiai de femeie şi-i 
vorbii cu blândeţe: 

— Inima ţi-e grea şi sufletul rănit; n-aş vrea să te tulbur şi 
ţi-aş da pace, dar timpul meu e măsurat şi nu pot zăbovi 
mult. Vrei să-mi răspunzi la ce te-oi întreba? 

— Da, zise ea cu ochii scăldaţi în lacrimi. 

— Mortul era soţul tău? 

— Nu, e un bătrân prieten de-al tatei şi se ducea la 
Nabhanah ca să se roage. 


— Vorbeşti despre ruinele din Nabhanah, unde se află 
mormântul unui marabu făcător de minuni? 

— Da. Mă duceam şi eu să mă rog. Copilul pe care mi l-a 
dăruit Allah a venit pe lume fără vedere; îmi ziceam că 
rugându-mă la mormântul marabu-ului, Allah se va îndura 
să-i dea lumina ochilor. Bătrânul era şi el orb şi-şi căuta 
tămăduirea la Nabhanah. Stăpânul, bărbatul meu, mi-a 
îngăduit să plec odată cu el. 

— Şi drumul vostru era prin ţinutul uled-ayunilor, unde 
trăiesc triburile numai din jaf, nu-i aşa? Tu din ce trib faci 
parte? 

— Din al uled-ayarilor. 

— Aşadar, ayunii sunt duşmanii voştri de moarte. Cum aţi 
cutezat să plecaţi singuri, fără însoțitori? 

— Cine era să ne însoţească? Suntem foarte săraci şi n- 
avem pe nimeni. 

— Bine, atunci de ce nu v-a însoţit tatăl sau soţul tău? 

— Au vrut ei, dar nu au putut, fiindcă s-a stârnit răscoala şi 
au avut loc lupte cu soldaţii trimişi de paşă. Stăpânul meu şi 
tata ar fi fost socotiți nişte netrebnici dacă lăsau pe alţii să 
lupte şi ei ar fi plecat cu noi. 

— N-aveaţi decât să aşteptaţi până se potolea răscoala. 

— Nu se putea. Ne jurasem dinainte să pornim în ziua de 
vineri şi nu trebuia să ne călcăm jurământul. Ştiam însă de 
primejdia care ne ameninţa, de aceea am făcut un ocol ca 
să nu trecem prin meleagurile uled-ayunilor, dar la 
întoarcere nu s-a mai putut. Tovarăşul meu de drum era 
bătrân şi slab, de aceea am luat-o de-a dreptul. 

— Rău aţi făcut. Moşneagul era bătrân, nu şi înţelept. 
Trebuia să vă opriţi la meşeeri, prietenii voştri şi să vă 
odihniţi niţel acolo de osteneala drumului. 

— Nu m-am gândit, altminteri nu mă luam după el. Nu s-a 
întâmplat însă nimic înainte de a trece de corturile 
duşmanilor noştri. 

— Şi vă credeaţi acum scăpaţi? 


— Aşa socoteam. Ne aflam tot pe meleagurile duşmane, 
dar nu mai aveam mult până acasă, de aceea, în loc să ne 
odihnim ziua şi să umblăm numai noaptea, aşa cum făcusem 
până atunci, am început să mergem şi peste zi ca să 
ajungem mai repede. 

— Nu v-aţi gândit că tocmai la hotarul dintre două triburi 
duşmane primejdia e şi mai mare? 

— Nu ştiam. Allah ne-a îndrumat pe calea pierzaniei, 
fiindcă aşa a fost scris în cartea vieţii. Când am ajuns aici 
unde mă vezi, au năvălit uled-ayunii peste noi. L-au înţepat 
pe bătrân cu sulițe şi cuțite, l-au împuşcat în cap şi l-au 
dezbrăcat de i-au luat zdrenţele de pe el. Pe mine m-au 
îngropat în nisip ca să mă bucur de priveliştea mortului şi 
ca să mă sfâşie pe urmă corbii, cum ziceau ei. Pe copil nu l- 
au omorât, măcar că e băiat, fiindcă e orb. 

— Când s-au întâmplat toate acestea? 

— Acum două zile. 

— E îngrozitor ce-ai pătimit, sărmana de tine...! 

— Allah m-a blestemat şi m-a aruncat în focul iadului. Am 
îndurat chinuri ce nu se pot spune. Şi bietul meu copilaş... 
Nu-i puteam da nici un ajutor. Scâncea şi plângea în arşiţa 
soarelui, tremura noaptea de frig, dar mâinile mele nu-l 
puteau adăposti şi dezmierda, fiindcă erau îngropate în 
pământ. La câţiva paşi de mine corbii sfâşiau cu lăcomie din 
carnea bătrânului. Închideam ochii să nu văd grozăvia şi-i 
deschideam iar. Răcneam cât puteam să nu se apropie de 
copil. Pe urmă n-am mai avut glas. Dacă nu veneai tu, şi-ar 
fi înfipt în cele din urmă ghearele în obrajii mei, mi-ar fi 
scos ochii şi mi-ar fi sfărâmat ţeasta. Tot aşa ar fi făcut cu 
băieţaşul meu. 

Îşi strângea mereu copilul la piept şi lacrimile îi curgeau 
şiroaie pe obraz. 

— Nu mai plânge, femeie, o mângâiai eu. Allah te-a pus la 
grea încercare, dar acum suferinţele tale s-au sfârşit. 'Te vei 
întoarce iar la ai tăi şi vei uita prin ce-ai trecut. 


— Ai dreptate, stăpâne, dar cum o să mă pot eu întoarce la 
ai mei? N-am nici merinde, nici apă şi sunt atât de slăbită că 
nu mă pot ţine pe picioare. 

— O să te poţi ţine pe cal? Eu o să merg pe jos lângă tine. 

— Nu cred, stăpâne. Şi-apoi trebuie să duc copilul în 
braţe. 

— Copilul ţi-l duc eu. 

— Bunătatea ta, stăpâne, e tot atât de mare pe cât au fost 
suferinţele mele, dar chiar de mi-ai purta tu copilul, sunt 
prea slăbită ca să mă pot ţine în şa. 

— Atunci nu rămâne altceva de făcut decât să te aşez pe 
cal în faţa mea. Tu să ţii copilul în braţe şi eu te voi sprijini 
cu o mână. Mănâncă acum smochinele astea ca să te mai 
întremezi. 

Îi dădui câteva smochine pe care le înghiţi cu lăcomie. 

— Tu ştii, stăpâne, începu ea pe urmă, că nu e îngăduit 
unui bărbat străin să se atingă de o femeie, dar fiindcă 
Allah mi-a luat puterile şi nu mă pot lipsi de ajutorul tău, 
nădâăjduiesc că-mi va ierta păcatul. O să mă ierte de 
asemenea stăpânul şi bărbatul meu. 

— Unde socoţi că o să-l găseşti? 

— Nu ştiu, e dus la luptă. Ţie-i Allah zilele! Ştiu însă unde e 
lagărul în care se adăpostesc bătrânii, femeile şi copiii 
rămaşi acasă. E lângă Djebel Şefara şi putem fi mâine 
dimineaţă la ei. Vrei tu să mă duci acolo? Ai meiau să te 
primească toţi cu mare bucurie. 

— Chiar dacă aş fi vrăjmaşul vostru? 

— Cum poţi fi vrăjmaşul uled-ayarilor, tu care m-ai scăpat 
de la o moarte atât de îngrozitoare. 

— Şi totuşi aşa e. 

— Nu se poate. Mi-ai spus că eşti străin şi vii de departe. 
Cum se numeşte tribul tău? 

— Nu e un trib cio ţară cu mult norod. Milioane de suflete. 

— O, Allah! Ce mare trebuie să fie oaza în care încap atâţia 
oameni! E mult până acolo? 

— Atât cât mintea ta n-ar putea să priceapă. 


— Atunci ce ai tu cu uled-ayarii? Zici că ne eşti duşman... 

— Sunt şi nu sunt. Oamenii din ţara mea nu duşmănesc pe 
nimeni. Nouă ne e dragă pacea şi nu ieşim din cuvântul lui 
Allah, dar acum sunt oaspetele şi prietenul unuia din 
soldaţii paşalei pe care voi îi socotiți duşmanii voştri. 

— Cum, eşti prietenul aceluia care ne ucide fiindcă nu 
vrem să plătim biruri atât de grele? Strigă ea 
înspăimântată. 

— Da. 

— Atunci eşti într-adevăr duşmanul nostru şi nu pot să 
merg cu tine. 

— Vrei să rămâi aici şi să mori de foame şi sete împreună 
cu copilul tău? 

— Allah! Allah! Ce e de făcut? 

— Ceea ce ai hotărât adineauri. Vii cu mine. 

— Vin, numai să mă duci până în lagăr. 

— Şi să vreau nu pot. Mai întâi pentru că ai muri de foame 
până mâine şi eu n-am ce-ţi da de mâncare, nici apă nu mai 
am şi apoi trebuie neapărat să mă înapoiez la ai mei. Cum 
vor vedea că nu m-am întors, au să mă caute pretutindeni şi 
au să dea de ai voştri, ceea ce aş vrea să împiedic cu orice 
preţ. 

— Aşadar mă duci la soldaţi, duşmanii noştri. Şi crezi tu că 
mă poţi hotărî să fac una ca asta? 

— Sunt chiar sigur. Vrei mai bine să te prăpădeşti cu 
copilaşul tău în pustiu? 

— Mi-e milă de el, nu de mine, dar sufletul meu se zbate şi 
nu ştie ce să facă. 

— Trebuie să mergi, dacă nu de voie, te voi lua cu de-a 
sila. 

— Ma'as Allah! Ferească Allah! Strigă ea speriată. 

— Spre binele tău, femeie. Dacă rămâi aici, eşti pierdută. 
În altă parte n-am unde să te duc. Nu trebuie însă să te 
temi, nu-ţi va face nimeni vreun rău. Să nu mă crezi 
duşman. Când te-am văzut îngropată în nisip ştiam că eşti 
din neamul uled-ayarilor, deci al duşmanilor mei şi cu toate 


acestea te-am salvat de la moarte. Vezi că-ţi vreau binele, 
altminteri treceam pe lângă tine fără să mă sinchisesc. Am 
venit aici cu soldaţii cu gând să împiedic o vărsare de 
sânge, să fac pace între voi şi soldaţii paşei. Uită-te bine la 
mine. Am eu chipul unui om rău? 

— Nu, răspunse ea zâmbind. Ochiul tău priveşte blând şi 
chipul tău e blajin şi prietenos. Nu de tine mă tem eu, de 
soldaţii voştri mi-e frică. 

— N-ai de ce, au să fie buni şi miloşi cu tine. Noinu ne 
războim cu femeile şi cu copiii. 

— Ai tu putere să le porunceşti să se poarte bine cu mine? 

— Da şi mă vor asculta. 

— Atunci eşti mai mare peste soldaţi? 

— Şi mai mare şi oaspetele lor! Tu ştii ce înseamnă asta. 

— Au să mă ţină legată? 

— Nici legată, nici cu de-a sila. Îţi vor da tot ce-ţi trebuie. 

— Şi o să pot pleca oricând? 

— Numai după ce se va potoli răscoala şi voi crede eu de 
cuviinţă. 

— Bine. Mă încred în cuvintele tale, fiindcă pari om cinstit. 
Şi fiindcă îmi făgăduieşti, o să... a, uite colo doi călăreţi, zise 
curmându-şi vorba. 

Întorsei capul. Călăreţii erau Emery şi Winnetou. 

— Vai de mine! Duşmanul! Strigă ea îngrozită. 

— Nu sunt duşmani, ci prietenii mei care mă caută 
neştiind de ce zăbovesc atât. Nu-ţi fie frică de ei, au să te 
apere tot ca şi mine. Sunt străini cum sunt şi eu; unule 
englez iar celălalt din depărtata Americă. 

— Ce s-a întâmplat, pentru ce atâta zăbavă? Mă întrebă 
Emery. Nu ştiam ce să mai credem, ne temeam să nu ţi se fi 
întâmplat ceva. 'Ţi-am luat urmele până aici. Aha, iar vreo 
aventură! 

— Femeia aceasta era în mare primejdie şi copilaşul ei de 
asemenea. 

Le povestii apoi întâmplarea, vorbind englezeşte, ca să 
înţeleagă şi Winnetou. După ce sfârşii, Emery zise 


înfiorându-se: 

— Ce grozăvie! Auzisem eu de la bey că uled-ayunii sunt 
foarte cruzi, dar chiar la atât nu m-aşteptam. Bineînţeles că 
femeia va fi tratată omeneşte. Sărmana! Trebuie să fie 
moartă de foame. 

Descălecară. Winnetou îi dădu o bucată de carne, Emery 
un pumn de smochine şi apă. Femeia era flămândă. 
Aşteptarăm să mănânce. Eu priveam în zare şi văzui venind 
o trupă de beduini. Îi arătai lui Emery într-acolo. Femeia îşi 
îndreptă ochii în direcţia arătată de mine şi strigă îngrozită: 

— Allah să ne ocrotească! Să fugim repede... Ăştia sunt 
uled-ayunii. 

— Poate să fie alt trib. 

— Nu, nu, ei sunt. Să fugim, stăpâne! 

Vru s-o ia la fugă, dar o apucai de mână ca s-o ţin în loc. 

— Stai femeie, unde te duci? Noi nu fugim aşa de lesne din 
faţa duşmanului. 

— Nu vedeţi că sunt mulţi, mai mult de zece... bâigui ea 
tremurând. 

— Fie şi treizeci, nu ne e nouă frică de ei. 

— Suntem pierduţi... pierduţi... O, Allah, ocroteşte-ne şi 
scapă-ne din primejdie! 

— Linişteşte-te, femeie, n-auzi? Îţi dau cuvântul meu că n- 
are să ţi se întâmple nimic. Mai degrabă cred că lor. Sunt 
ayuni, deci din neamul acelora care l-au ucis pe bătrân şi te- 
au îngropat de vie în nisip, trebuie să-i pedepsim pentru 
nelegiuirea lor. 

— Rămâi? Mă întrebă Emery în felul lui scurt de-a vorbi. 

— Nu plec în nici un caz, răspunsei eu. 

— Şi dacă-s din alt trib şi nu sunt uled-ayuni? 

— Atunci sunt uled-ayari şi doar împotriva lor am pornit. 
Cu atât mai mult se cere să punem mâna pe ei. 

— Prizonieri? 

— Da, dar nu tragem în oameni, ci în caii lor. Vreau să-i 
prind de vii. 


— Ştiu, eşti întotdeauna împotrivă când e vorba să se 
verse sânge omenesc. Ar merita moartea, ticăloşii! 

— Eşti de părere că-i putem birui? 

— Pshaw! O mână de oameni... i-ar birui unul singur din 
noi. Ce-o să mai petrec! 

Chipul, de obicei grav al englezului, strălucea de bucurie. 
Se apropie de cal să-şi ia puşca. Era un ţintaş fără pereche, 
nimerea pasărea din zbor. 

Winnetou puse şi el mâna pe armă. 

— O să fie întâia ta luptă în pustiul african, îi zisei eu. 

— Winnetou nu crede că o să ajungă lucrurile până acolo. 
Spaima o să ni-i dea legaţi de mâini şi de picioare, răspunse 
el cât se poate de liniştit. 

Deodată femeia începu să strige îngrozită: 

— Îndură-te, stăpâne, ocrotitorul meu! Sunt într-adevăr 
uled-ayunii... uite-i şi pe cei care m-au îngropat de vie... 

— Nu te înşeli? O întrebai eu. 

— Nu, nu, acela cu barba mare, neagră, îi îndemna mereu 
să ne omoare... O, Allah, Allah, Allah! 

— Taci şi nu mai răcni aşa, mă răstii eu ghemuind-o jos la 
pământ. Nu-ţi fie frică, n-au să-ţi facă nimic, suntem doar şi 
noi cu tine. 

— Voi sunteţi trei şi ei paisprezece... Au să ne omoare pe 
toţi... bolborosea ea tremurând. 

Nu mai avui timp să spun ceva, căci beduinii erau acum la 
vreo trei sute de paşi de noi. Veniseră să vadă dacă femeia a 
murit şi să se bucure de spactacolul dinaintea lor. Aveau cai 
minunaţi; doi din ei erau înarmaţi cu sulițe, ceilalţi aveau 
toţi puşti cu cremene. Mi se făcu milă de cai, de aceea le 
zisei tovarăşilor mei: 

— Să tragem mai bine în călăreţi decât în cai, ar fi păcat 
de ei, pe când de ucigaşi, nici o pagubă. În orice caz, să nu 
tragem decât în braţ, sau în pulpă, ca să-i scoatem din 
luptă. 

— Well, răspunse Emery, care aştepta cu nerăbdare să 
vadă ce are să se întâmple. 


Beduinii ne priveau uluiţi. Nu se aşteptau să găsească pe 
cineva aici şi atitudinea noastră dârză le stârnea mirarea. 
Ştiau că trei beduini ar fi luat-o cu siguranţă la fugă 
înaintea numărului lor de aceea nu pricepeau ce ecu noi. 
Îşi închipuiau probabil că-i cunoaştem de aceea stăteam şi-i 
aşteptam fără cea mai mică teamă. Ne luau drept 
mahomedani, asta era sigur, căci ne salutară cu un sallam 
aleikum, când ştiut e că numai cei de aceeaşi credinţă pot 
întrebuința această formulă. 

— Sallam aleikum, jă ihwâni, adică Dumnezeu cu voi, fraţii 
mei, zise cel cu barba neagră. 

— Sal... al, răspunsei eu scurt. 

Nu întrebuinţai decât aceste două silabe, ca să-i dau să 
înţeleagă că n-am intenţia să leg vorbă cu el. El se făcu că 
nu bagă de seamă şi urmă: 

— Kef sahhatak - Cum o duci? Eşti bine? 

— Ente es beddak; min inte - Ce vrei? Cine eşti? 
Răspunsei cu mojicie. 

Mojicia aceasta îl indignă. Puse mâna pe patul puştii şi zise 
cu asprime: 

— Cum îndrăzneşti să mă întrebi? Nu cumva vii de la 
capătul lumii ori dintre sălbatici de nu ştii cum trebuie să te 
porţi? Află că sunt Farad el Aswad, şeicul uled-ayunilor pe 
ale căror meleaguri te găseşti. Ne-ai încălcat pământul şi 
trebuie să plăteşti bir. 

— Cât e birul? 

— O sută de piaştri tunisieni şi şaisprezece carube de cap. 

— Bine, vino de ţi-i ia! Zisei eu ridicând puşca şi punând-o 
pe braţ, semn că n-am de gând să-i dau nici un gologan. 

— Gura ţi-e mare cât a unui hipopotam, dar mintea nici cât 
a unei lăcuste. Care ţi-e numele şi cum îi cheamă pe 
tovarăşii tăi? De unde vin? Ce caută aici? Nu cumva sunt 
dintr-aceia ai căror strămoşi sunt şi astăzi în gura tuturor? 

După concepţia locală, întrebarea aceasta din urmă era o 
insultă de neiertat. 


— Şi tu, am răspuns eu, ţi-ai băgat pe semne limba în tot 
bălegarul cămilelor din pustiu ca să rosteşti vorbe atât de 
împuţite. Eu sunt Kara Ben Nemsi dintr-o ţară îndepărtată, 
mare; prietenul care stă la dreapta mea e vestitul 
Pehlewân-bey din ţara englezilor, iar cel din stânga, eroul 
Winnetou el-Harbi we'l Nasir10, căpetenia căpeteniilor 
tuturor triburilor apaşe, în marea ţară a Americii. Noi 
suntem deprinşi să răspundem cu gloanţe ucigaşilor, nu cu 
biruri. Încă o dată: Dacă vrei bani, vino de ţi-i ia. 

— Mintea ta e şi mai puţină decât credeam. Noi suntem 
paisprezece viteji voinici şi voi numai trei. Fiecare din noi v- 
ar omori de cinci ori până să apucaţi voi să ne faceţi ceva. 

— Încercaţi! Nici zece paşi n-o să faceţi şi gloanţele 
noastre v-au şi culcat la pământ. 

Râseră în hohote. 

Eram hotărât să trag la cea mai mică încercare a lor de-a 
se apropia de noi. Râsul ironic al beduinilor nu mă 
înspăimânta nicidecum. 

— Vorbeai adineauri de ucigaşi, zise acum şeicul cu glas 
ameninţător. Îţi poruncesc să-mi spui pe cine numeşti aşa! 

— Nu eşti vrednic să-mi porunceşti tu mie, cu atât mai 
mult cu cât ucigaşii aceia voi sunteţi. 

— Ucigaşi, noi? Dovedeşte-o, câine! 

— Pentru cuvântul „câine” o să-ţi primeşti pedeapsa în 
curând, fii pe pace! Nu voi l-aţi omorât pe moşneagul al 
cărui leş zace acolo sfâşiat de corbi? 

— N-a fost omor, ci răzbunare. 

— Tot răzbunare a fost când aţi îngropat-o de vie pe 
nenorocita asta, o biată femeie care nu vă făcuse nimic? Un 
bătrân şi o femeie nu se pot apăra, de aceea aţi cutezat să 
vă „răzbunaţi” pe ei, întocmai ca nişte laşi şi nemernici. Cu 
noi însă n-o să vă meargă, de asta să fiţi voi siguri! 

Izbucniră în râs, apoi şeicul zise provocator: 

— Veniţi încoa să vă vedem şi noi vitejia, şacalilor, feciori 
de şacali şi nepoți de şacali! Aha, nu îndrăzniţi, vă e frică! 


Când om face un pas spre voi o luaţi la fugă ca nişte câini 
bătuţi cu biciul. 

— Încercaţi. Sunteţi doar de cinci ori mai mulţi, ce mai 
staţi? Vorbeaţi de fugă. Bagă de seamă ce-ţi spun: voi veţi 
dori s-o luaţi din loc, dar n-o să apucaţi să faceţi nici zece 
paşi. Aţi făptuit o crimă aici, în locul acesta şi crima trebuie 
pedepsită. Sunteţi prizonierii noştri. Cine încearcă să fugă 
va fi culcat la pământ. Descălecaţi şi predaţi armele! 

Se porniră pe-un râs care părea să nu se mai termine. În 
cele din urmă, râsul se potoli. Mă credeau nebun de legat. 

— Acu' văd, zise şeicul, că n-ai minte deloc, tigva ţi-e goală 
ca un dovleac fără seminţe. Vrei să-l sparg ca să te conving? 
Apoi bărbosul se întoarse spre ceilalţi şi le zise încruntat: 
câinele pare să vorbească serios. Parcă pomenea de nişte 
gloanţe; ia dă-i-le să le guste pe-ale noastre. 

Puseră toţi puşca la ochi. Douăsprezece detunături 
bubuiră dar toate dădură greş. Vrură să se repeadă la noi; 
dar când ne văzură însă neatinşi, nu mai cutezară. 

Emery făcu un pas înainte. 

— Ei, aţi văzut? Aşa-i că nu ne-aţi nimerit? Acu' să v- 
arătăm şi noi ce putem. Iu, cel de colo, cu sulița. Ţine-o 
dreaptă înaintea ta. Aşa, stai să v-arăt eu cum se ocheşte. 

Omul lăsă jos sulița şi zise, înspăimântat, când îl văzu pe 
Emery gata să tragă: 

— O, Allah, Allah, vrea să tragă în suliță, dar o să mă 
nimerească pe mine. 

— Aha, ţi-e frică! Râse englezul. Descalecă, înfige sulița în 
pământ şi dă-te la o parte. 

Beduinul îl ascultă. Emery ochi în mai puţin de-o secundă 
şi trase. Glonţul se înfipse drept sub vârful de fier al suliţei. 
Era într-adevăr o lovitură de maestru. 

Uled-ayunii se înghesuiră să vadă glonţul înfipt în coada de 
lemn a suliţei. Îi auzirăm şoptind între ei. Păreau 
impresionați. 

— Probabil că acum o să le arate şi fratele meu Old 
Shatterhand de ce este în stare, îmi zise Winnetou. 


— Da. Vreau să-i prind fără vărsare de sânge, de aceea 
trebuie să-i fac să înţeleagă că e mai bine să se predea de 
bunăvoie. 

— Atunci nu mai e nevoie de puşca lui Winnetou. Oare vor 
fi având ei şi tomahawk? 

— Nu cred. Au să rămână încremeniţi când îl vor vedea pe- 
al tău. 

— Bine, eu nu mă pricep să le vorbesc pe limba lor de 
aceea să le spună fratele meu că o să spintec eu el coada 
suliţei drept prin mijloc. 

Nici nu se dezmeticiseră bine beduinii din uimirea lor şi le 
strigai: 

— Daţi-vă la o parte! Prietenul meu are o armă pe care voi 
n-aţi văzut-o încă până acum. E un bălţat el-kitâl11 care 
spintecă din zbor toate capetele duşmanilor. O să vedeţi 
numaidecât. 

Se îndepărtară repede. Winnetou azvârli de pe el haicul12 
lui lung, scoase tomahawkul de la brâu, îl învârti de câteva 
ori deasupra capului şi-i dădu drumul. Arma zbură rotindu- 
se, atinse aproape pământul, se ridică brusc, se roti iar ca 
un arc şi se înfipse apoi în coada suliţei, pe care o spintecă 
drept în două ca un brici. 

Faptul că securea nimerise de la o distanţă atât de mare 
era de ajuns ca să-i pună pe beduini pe gânduri. Însă felul 
cum se rotise prin aer, cum atinsese pământul, cum se 
ridicase din nou, precum şi ocolul pe care-l făcuse ca să 
vină apoi să spintece prin mijloc lemnul, îi făcu să rămână 
încremeniţi. 

Dar se petrecu apoi ceva atât de neobişnuit, încât beduinii, 
uluiţi, nu-şi putură da seama decât după aceea. Winnetou 
puse jos puşca lui cu ţeava de argint, se îndreptă spre 
suliță, trecu prin mijlocul lor, se aplecă, ridică tomahawkul 
şi se întoarse pe aceeaşi cale la locul lui. 

Beduinii rămăseseră cu ochii holbaţi şi cu gura căscată, 
neştiind ce să creadă. 


— A fost cam prea îndrăzneţ ce-ai făcut, îl dojenii eu pe 
apaş. 

— Aş! Făcu el cu dispreţ. Ăştia nu sunt războinici 
adevăraţi. Nici măcar nu s-au gândit să-şi încarce iar 
armele după ce le-au descărcat adineauri. 

— Dar dacă se năpusteau asupra ta? 

— Aveam cu ce să mă apăr: pumnii şi cuțitul. Şi-apoi, 
puşca ta ar fi curăţat repede locul. 

Ăsta era Winnetou. Mult sânge-rece, cutezător până la 
temeritate, chibzuit şi cumpănit în cele mai primejdioase 
împrejurări. Ca să-i uimesc şi mai mult pe beduini, le 
strigai: 

— Acum să v-arăt şi eu ce poate puşca mea fermecată. 
Înfigeţi sulița cealaltă în pământ. 

Se supuseră fără să crâcnească. Luai puşca mea cu 
repetiţie în mână şi adăugai: 

— Arma asta trage glonţ după glonţ fără să fie nevoie s-o 
încarc. O să înfig zece gloanţe unul după altul în coada 
suliţei la depărtare, lăsând un lat de-o palmă între ele. Luaţi 
bine aminte! 

Făcui întocmai. În timp ce beduinii se înghesuiau uluiţi în 
jurul suliţei ca să se convingă de spusele mele, încărcai 
repede puşca la loc, fără să bage ei de seamă. Aveam acum 
douăzeci şi cinci de cartuşe la dispoziţie. 

— Scoateţi sulița din pământ şi înfigeţi-o la o sută de paşi 
de voi, le strigai eu. Pe urmă o să vă mai arăt şi altă minune. 
Cu toată depărtarea, o să spintec coada suliţei cu două 
gloanţe în trei locuri egale. 

Ceea ce le spuneam eu li se părea de necrezut. Omul cu 
sulița se codi, dar şeicul îi făcu semn s-asculte deşi nu-şi 
închipuia că ar putea fi adevărat ce le spusesem. Vroiam 
însă să-i arăt că nu sunt nebun, după cum mă credea el şi 
că le-ar fi cu neputinţă să fugă, căci de biruit nici nu putea fi 
vorba. 

Luai acum puşca mea cu tragere lungă şi ochii. Se auziră 
două detunături una după alta şi trei sferturi din suliță 


zbură în ţăndări. Beduinii se repeziră într-acolo. 

— Acum repede după ei ca să nu scape, strigai eu către 
Emery. Winnetou, fiindcă nu le ştia limba, se însărcinase cu 
luarea în primire a cailor şi armelor. 

Dădurăm pinteni cailor şi-i ajunserăm numaidecât. 
Beduinii îşi treceau zburătura de coadă din mână în mână şi 
dădeau nedumeriţi din cap. Şeicul nu se mai putu stăpâni şi 
ne strigă: 

— Văd eu că diavolul e cu voi. Împuşcaţi fără să încărcaţi 
arma şi gloanţele voastre ajung la o depărtare de zece ori 
mai mare ca ale noastre. 

— Ai uitat ce e mai important, îi curmai eu vorba. Că 
niciunul din gloanţele voastre nu ne-a atins măcar, cu toate 
că suntem coşcogeamite vlăjgani şi stăteam nemişcaţi, pe 
când noi am tras într-o prăjină subţirică. Ai văzut şi tu că 
noi nu dăm niciodată greş. Ştii tu în cât timp am tras eu 
cele zece gloanţe? 

— În tot atâtea bătăi de inimă. 

— Atunci cât mi-ar trebui să trag paisprezece? 

— Tot în paisprezece. 

— Aşa e. Fiecare din ele ar culca unul din voi la pământ. 

— Jă Allah, jâ rabb - o, Doamne, o stăpâne! Vrei tu într- 
adevăr să tragi asupra noastră? 

— Numai dacă mă siliţi. V-am spus că sunteţi prizonierii 
mei şi cum am spus aşa rămâne. Şi-acu' vreţi să vă predaţi 
de bunăvoie sau nu? 

— Să mă predau? Nici gând! Ar fi o ruşine ca nişte câini ca 
voi... 

— Taci! Mă răstii eu. Mi-ai mai spus o dată cuvântul ăsta şi 
ţi-am făgăduit o pedeapsă de care fii sigur că n-ai să scapi. 
Aşadar, încă o dată şi pentru ultima oară: vreţi să vă predaţi 
ori nu? 

— Nu. Mai bine te împuşc ca pe un câine. 

Duse puşca la ochi. 

— Cu ce să mă împuşti, dobitocule? Zisei eu râzând. Nu 
vezi că nici nu ţi-e arma încărcată? V-aţi lăsat păcăliţi ca 


nişte proşti! Acu', hai, descalecă, n-auzi? Ori vrei...? 

Îmi rupsei vorba. Emery ridicase arma şi trăsese la 
repezeală într-unul din beduini care stătea în spatele 
celorlalţi ca să nu-l văd eu şi-şi încărca pe furiş arma. 

Arabul scoase un țipăt şi scăpă puşca din mână. 

— Bine ţi-a făcut! Îi strigai eu. Tot aşa o să păţească toţi 
care nu vor asculta de porunca mea. V-am spus şi v-o repet 
şi-acum: care din voi încearcă să fugă, îl împuşc pe loc, m- 
aţi înţeles? Descalecă şi du-te de-i du războinicului din ţara 
Americii armele pe care le ai asupra ta, pe urmă aşază-te 
jos lângă el. 

Omul se codea. Pusei puşca la ochi şi-i zisei cu glas 
ameninţător: 

— Dacă până zic eu trei nu te execuţi, îţi zdrobesc şi braţul 
celălalt. Unu..., doi... 

— Mă şă'llah kân wamă lăm jaşa lăm jekun - Ce vrea Allah 
se întâmplă, ce nu vrea el, nu... scrâşni el şi descălecă, luă 
puşca de jos şi i-o duse lui Winnetou. 

O chemai pe femeie şi-i zisei întinzându-i pumnalul meu: 

— Ştii ce ţi-au făcut oamenii ăştia ţie şi copilului tău. Acum 
e vorba să ne dai o mână de ajutor. aie o fâşie lată din 
haicul omului de colo şi leagă-i zdravăn mâinile la spate ca 
să nu le poată mişca. Tot aşa să faci şi cu ceilalţi. 

— O, stăpâne! Ce fel de oameni sunteţi voi! Faceţi minuni 
peste minuni şi tot ce vreţi vi se îndeplineşte. 

Femeia făcu după cum îi spusesem. Eu mă întorsei spre 
şeic şi-i zisei iar: 

— Ai văzut ce păţeşte cine nu ne dă ascultare. Aşadar nu 
mai crâcni şi descălecă. 

Dar, în loc să se supună ordinului meu, beduinul întoarse 
calul şi vru s-o ia la fugă. Calul nu-nţelese de ce-l strânge 
atât de tare în frâu şi se ridică pe două picioare fornăind. 
Ridicai puşca să trag, Emery însă se repezi la beduin şi-i 
strigă înfuriat: 

— Nu eşti vrednic nici măcar de-un glonţ, nemernicule! Jos 
de pe cal ori... 


Îl apucă de picior; o smucitură grozavă şi arabul zbură la 
pământ tăind o curbă în aer. Englezul îl ameţi cu un pumn 
în tâmplă, în vreme ce eu şi Winnetou ţineam puştile 
îndreptate spre ceilalţi, care nu mai îndrăzneau să facă o 
mişcare. 

Mă întorsei acum spre unul care părea mai dârz dintre 
toţi, judecând după chipul lui încruntat, şi-i zisei: 

— Ce mai stai? Descalecă! Dă încoa armele. Unu..., doi... 
N-aşteptă să zic trei. Sări din şa şi-i întinse lui Winnetou 
puşca şi pumnalele, apoi se lăsă legat şi se aşeză jos lângă 

tovarăşii săi. 

— Ei, şi-acum? Întrebă Emery după ce terminarăm. O să 
fie mai greu să-i ducem de-aci decât a fost să-i prindem. 

— Deloc. Intenţia mea era să te trimit după câţiva soldaţi, 
iar eu cu Winnetou să rămânem de pază, dar... 

— Mă duc imediat. 

— Stai, omule, lasă-mă să isprăvesc. M-am gândit însă pe 
urmă că vor merge ei singuri de bunăvoie. 

— Călare? O iau la sănătoasa, aşa legaţi cum sunt. Tu zici 
că nu vrei să-i omori şi dacă fuge vreunul din ei n-o să ne 
luăm după el şi să-i lăsăm pe ăştia singuri. 

— N-or să meargă călări ci pe jos. Fiecare beduin o să-şi 
ducă singur calul. Îi legăm frâul de mână şi-şi trage calul 
după el. 

— Dar dacă se înspăimântă calul şi o ia la goană? Cum să-l 
potolească dacă-i legat? 

— Îl potolim noi. 

— Well! Atunci haidem! Mai e un ceas şi jumătate până se 
va însera. De-acu' într-un ceas putem fi la Warr. 

— Care Warr? 

— Călăuza ne spunea înainte, de-a porni după tine că vom 
ajunge diseară la Warr, un pustiu pe care va trebui să-l 
străbatem mâine şi beyul a hotărât să ne facem aici tabăra 
peste noapte. 

— Cunoşti drumul? 

— Dacă o luăm spre vest, nu se poate să nu dăm deel. 


Warr e un pustiu presărat cu bolovani mari de piatră 
aproape cât nişte stânci. Prin cuvântul „sahar” beduinul 
înţelege numai pustiul nisipos. „Serir” e cel pietros. 
„Djebel”, pustiul deluros sau muntos. Dacă pustiul e locuit 
se numeşte „fajafi”, iar cel nelocuit, „khala”. Dacă întinsul 
are şi tufiş i se zice „haitia” şi acolo unde cresc copaci 
pustiul poartă numele de „khela”. 

Călăuza despre care vorbea Emery era soldatul care 
scăpase cu fuga şi venise în Tunis să spună ce s-a întâmplat 
cu armata trimisă împotriva uled-ayarilor. Drept răsplată 
fusese avansat la gradul de sergent-major. El era mai în 
măsură, ca oricine să ne îndrume, deoarece făcuse de două 
ori drumul: unul la dus şi altul la întors. 

Legarăm fiecare cal de câte un prizonier şi pansarăm 
rănitul. Şeicul se deşteptase din leşin şi bodogănea mereu. 
N-avu însă ce face şi trebui să-i urmeze pe ceilalţi. 

Capitolul XI - Şeicul uled-ayunilor. 

Elatheh, femeia salvată de mine, era acum destul de 
întremată ca să se poată ţine pe cal. O suirăm pe calul 
unuia din ayuni şi-i dădurăm copilul în braţe. Noi eram de 
asemenea călări şi-i zoream pe prizonieri pe cât puteam. De 
caii lor n-aveam grijă; oricât de iuți sunt aceste animale ale 
pustiului, îşi urmează stăpânul ca un câine credincios. 

Soarele n-apucase încă să apună când am dat de un întins 
presărat cu pietre. Din ce înaintam însă, pietrele erau tot 
mai mari şi mai multe. Era pustiul Warr. 

Zărisem în sfârşit tabăra. Ne văzură şi ei venind, văzură că 
nu eram singuri şi mulţi din soldaţi ne ieşiră înainte. Le 
povestirăm ce se întâmplase. Vestea trecu din gură-n gură 
şi se răspândi în toată tabăra. 

Bineînţeles că mă dusei imediat să dau beyului raportul. 
Nu părea defel încântat. 

— Drept e, zise el, că voi trei aţi făcut într-adevăr o faptă 
eroică, dar mi-aţi adus belea pe cap paisprezece inşi. Ce să 
fac eu cu ei, să-i târăsc după mine? Mai bine îi împuşcaţi pe 
loc şi pace bună. 


— Părerea mea e tocmai opusă părerii dumitale. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ne pot fi de mare folos în ce priveşte uled- 
ayarii. 

— Ai vrea să fii atât de bun să-mi spui şi mie în ce constă 
acest folos? 

— Uled-ayarii s-au răsculat împotriva noilor biruri. Care e 
modalitatea de plată a dărilor? 

— Tribul are atâtea capete; de fiecare cap se plăteşte câte 
un cal, o cămilă, o vacă, oi sau capre. 

— Aşadar birul se plăteşte în natură. Astă-primăvară n-a 
plouat deloc şi seceta a distrus, foarte multe vite. Numărul 
lor a scăzut şi mulţi din oamenii cu dare de mână au sărăcit, 
iar cei săraci au ajuns în sapă de lemn. Beduinii aceştia, ca 
să nu fie împinşi la jaf sau cerşetorit, trebuie să trăiască de 
pe urma vitelor care le-au mai rămas. Nădăjduind că paşa îi 
va scuti anul acesta de bir sau le va scădea dările, au trimis 
delegaţi să se roage de el să fie milostiv. Dar Mohammed es 
Sadok paşa nici n-a vrut s-audă. De unde să mai dea şi birul 
din puţinul ce le-a rămas? Oamenii s-au revoltat. Venim 
acuma noi să le luăm cu de-a sila ceea ce nu vor, sau, mai 
bine zis, nu pot să ne dea. O să-i aducem la disperare. Eu 
sunt de părere că bieţii oameni s-ar fi executat fără vorbă, 
dacă n-ar fi avut atâta pagubă. Nu crezi şi dumneata? 

— Ba da. 

— Deci, în disperarea lor, beduinii se vor apăra cu sângele 
lor. Numărul lor e mai mare ca al nostru. Dacă ne biruie, nu 
numai că n-ai folosit nimic, dar vom pâţi şi ruşinea unei 
înfrângeri. Nu crezi că e mai bine să evităm o astfel de 
eventualitate? 

— Mai bine moartea decât ruşinea! 

— Bine ai grăit. Să presupunem acum că biruim noi. Ce se 
întâmplă atunci? Împingem tribul în cea mai neagră 
mizerie; sărăcia, molimele îi seceră pe capete şi nu s-alege 
nimic din ei. Asta urmăriţi? 


— Nu tocmai. De ce nu s-ar strămuta tribul într-un loc, 
într-o regiune unde să aibă vitele ce paşte şi cu ce se 
adăpa? 

— Ce-ar câştiga paşa dacă ei ar emigra în Algeria sau 
Tripolis? Pe când aşa, dacă anul viitor va fi mai îmbelşugat, 
oamenii vor plăti birul fără să protesteze. N-ar fi mai bine 
să-i păsuiască? 

— Nu se poate; ori da, ori ba. 

— Nu te-nţeleg. Nu vrei să biruiască nici ei nici noi. 
Atunci? 

— N-ai putea dumneata să ne dai un sfat? 

— Eu vi-l pot da, rămâne numai să-l urmaţi. 

— Şi care ar fi? 

— Să luaţi birul de la uled-ayuni. 

— De la uled-ayuni? Cum vine asta? 

— Aceştia sunt toţi oameni avuţi şi pot suporta o pagubă 
fără s-o simtă. Când l-am luat prizonier pe şeic, adică pe 
căpetenia lor, urmăream un scop îndoit: întâi ca să-l 
pedepsesc pentru crima făptuită şi apoi să-l am ca ostatic. 
Putem obţine prin el plata birului uled-ayarilor şi să facem 
pace fără să curgă o picătură de sânge. 

— Ar fi într-adevăr o minune. 

— Nu uita că aceste două triburi se duşmănesc de moarte. 
Îmi va fi lesne să dovedesc numărul crimelor înfăptuite de 
uled-ayuni asupra uled-ayarilor. Pentru sângele vărsat se 
cere să plătească o despăgubire şi-i putem sili prin 
căpetenia lor, care se găseşte acum în mâinile noastre. 

Cu toată vârsta lui înaintată, Kruger-bey sări în sus de 
bucurie şi strigă încântat: 

— Elhamdulillah! Slavă lui Allah pentru gândul care ţi-a 
venit! Eşti un om nepreţuit şi un prieten adevărat. N-am să 
uit niciodată serviciul pe care mi-l faci. 

— Aşadar nu mă mai cerţi că i-am luat pe şeic şi oamenii 
lui prizonieri? 

— Nu vorbi copilării! 


— Atunci să-l aducem în faţa noastră şi să vedem ce-o să 
spună. Să-l judecăm mai întâi pentru crimele lui. Şi-apoi, 
am şi eu personal o mică răfuială cu el. 

— Ce fel de răfuială? 

— Mi-a zis în câteva rânduri „câine” şi i-am făgăduit o 
pedeapsă. Vreau să-i dau o bătaie să mă ţină minte. 

— Bătaie? Ştii dumneata că bătaia e cea mai mare insultă 
pentru un beduin şi ruşinea aceasta trebuie spălată în 
sânge? 

— Ştiu. Dar nu numai pentru cuvântul „câine” trebuie să 
ispăşească, mai trebuie pedepsit şi pentru cruzimea lui faţă 
de o biată femeie fără apărare şi un copil nevinovat. Că a 
ucis un moşneag din răzbunare, nu mă priveşte şi nu sunt 
eu chemat să-l judec. Dar jalea care m-a cuprins când am 
văzut copilul orb zăcând leşinat lângă mama lui care răcnea 
cât putea, îngropată de vie în nisip şi corbii sfâşiind carnea 
de pe trupul bătrânului ca să sfârşească pe urmă cu femeia 
şi copilul ei, asta nu i-o pot ierta. 

— Şi totuşi nu aprob ce vrei să faci. 

— Se poate, dar simţirea mea de om se revoltă împotriva 
unei astfel de cruzimi. În faţa sau în spatele dumitale sunt 
hotărât să-l zdrobesc în bătaie. 

— Dacă ţii numaidecât, atunci bate-l mai bine în faţa mea, 
încheie beyul şi dădu ordin să fie aduşi prizonierii. 

Bătrânul se aşeză înaintea cortului ridicat anume pentru 
el; mă pofti să iau loc la dreapta lui, iar Winnetou şi Emery 
la stânga. 

Când auziră soldaţii că şeful lor vrea să vorbească 
personal cu prizonierii, alergară cu toţii să audă şi ei. 
Ofițerii formară un semicerc în jurul nostru. 

Şeicul şi oamenii săi fură aduşi înaintea colonelului. Îl 
cunoştea pe Kruger-bey şi înclină uşor capul. Beduinul, ca 
om liber, socoteşte pe orice militar şi funcţionar plătit 
nedemn de stima lui. O nimerise însă rău cu beyul. 

— Cine eşti? Îl întrebă acesta răstit. 

— Mă cunoşti doar, zise arabul dârz. 


— Mi se păruse într-adevăr că te cunosc, dar, judecând 
după trufia ta, văd că m-am înşelat. Nu cumva eşti 
Înălţimea Sa marele sultan din Stambul, actualul Kalif al 
tuturor dreptcredincioşilor? 

— Nu, răspunse şeicul, neştiind unde vrea s-ajungă 
colonelul. 

— Atunci pentru ce mă saluţi ca un sultan în faţa căruia nu 
sunt vrednic să ridic ochii? Vreau să ştiu cine eşti? 

— Sunt Farad el Asward, şeicul tuturor uled-ayunilor. 

— Aha! Ăsta eşti! Allah mi-a deschis mintea ca să te 
recunosc. Aşadar eşti un ayun, nimic alta decât un ayun şi 
totuşi cerbicia ta e prea ţeapănă ca să salute cum se cuvine 
pe Stăpânul gloatei înarmate a paşei - dăruiască-i Allah o 
viaţa cât mai lungă! Lasă că o să-ţi înmoi eu cerbicia, fii pe 
pace! 

— Stăpâne, eu sunt un arab liber... 

— Un ucigaş, asta eşti! 

— Nu sunt ucigaş, ci un răzbunător al neamului meu. Dar 
asta nu priveşte pe nimeni. Noi suntem oameni liberi, avem 
legile şi obiceiurile noastre. Plătim paşei dările cuvenite pe 
capete, după cum ni le-a cerut; altceva nu e în drept să 
ceară şi nici să se amestece în treburile noastre. 

— După cum văd, îţi cunoşti foarte bine drepturile, nu însă 
şi îndatoririle. 'Te las în drepturile tale, voi avea totuşi grijă 
să-ţi amintesc şi îndatoririle. Eu îl reprezint aici pe paşa şi 
se cuvine să-l respecţi prin persoana mea. Să vă daţi acum 
imediat cu douăzeci de paşi îndărăt, să înaintați pe urmă iar 
şi să mă salutaţi după cum cere rangul meu. Altminteri pun 
să vă bată cu vergile. 

— Nu ţi-e îngăduit! Strigă arabul indignat, noi nu suntem 
robi, ci oameni liberi, după cum ţi-am mai spus adineauri. 

— La voi în pustiu se poate, când însă vă aflaţi în faţa paşei 
sau a mea, sunteţi supuşii noştri, căci ne plătiţi bir pe 
capete. Acolo unde calcă piciorul meu stăpânesc legile ţării 
şi ale paşei nu ale pustiului. Cine nu se supune lore 


pedepsit. Aşadar, douăzeci de paşi înapoi, pe urmă salutaţi 
cum se cuvine. Căraţi-vă! 

Văzură că beyul nu glumea şi ştiau că-şi va pune în 
practică ameninţarea. Se dădură douăzeci de paşi înapoi, 
se apropiară apoi şi se închinară adânc, ducând mâna 
dreaptă întâi la frunte, pe urmă la gură şi apoi la piept. Dar 
beyul nu se mulţumi numai cu atât. 

— Ei şi sallam-ul unde rămâne! Se răsti el. Aţi amuţit, ori 
ce? 

— Sallam alleikum, zise şeicul, adică: Allah să-ţi 
prelungească viaţa şi să-ţi dăruiască toate bucuriile raiului. 

— Alleik es sallam! Răspunse scurt beyul. Ce vă aduce 
aici? 

— N-am venit de bunăvoia noastră, ci siliţi, fiindcă am 
pedepsit pe o femeie de-a uled-ayarilor cu care suntem în 
duşmănie de moarte. 

— Cine v-a silit? 

— Cei trei care se află lângă tine. 

— Doar eraţi paisprezece? Cum poţi să mărturiseşti aşa 
ceva fără să-ţi crape obrazul de ruşine! 

— Nu ne e ruşine, fiindcă oamenii aceştia sunt ajutaţi de 
şeitan1 3. Le-a făcut nişte arme împotriva cărora nici o sută 
de războinici nu pot lupta. 

— Lor nu le ajută diavolul, căci sunt oameni cu frica lui 
Dumnezeu. Vitejia lor, de care au dat adesea dovadă, le-a 
venit în ajutor, căci ei nu cunosc ce e frica şi nu se tem de 
nimeni. 

— Atunci tu nu-i cunoşti, nouă însă ne-au spus cine sunt. 

— Da? Cine sunt? 

— Nişte străini, de altă lege ca noi, ghiauri care au să ardă 
în focul iadului. Ce caută ei la noi? Cine le dă dreptul să se 
amestece în treburile noastre? Câinii aceştia ne-au... 

— Taci! Strigă colonelul înfuriat. Sunt oaspeţii mei şi nu ţi- 
e îngăduit să-i insulţi fiindcă, odată cu ei, mă insulţi şi pe 
mine. Apoi, schimbând tonul, urmă: duceţi o luptă aprigă cu 
uled-ayarii, după cum am auzit. De când? 


— De doi ani încoace. 

— Noi am pornit împotriva lor ca să-i potolim. Sunt deci 
vrăjmaşii noştri ca şi ai voştri, nu-i aşa? 

— Ştim, de aceea sperăm că ne veţi fi prieteni. 

— Şi în luptele voastre sângeroase de partea cui a fost 
biruinţa? 

— De-a noastră. 

— Câţi din voi au căzut în luptă? 

— Niciunul. 

— Dar de-ai lor câţi au murit? 

— Şaisprezece. 

Înţelesei numaidecât că tonul prietenos al beyului avea un 
tâlc. Acum glasul se făcu şi mai aspru ca la început. 

— Cu atât mai rău pentru voi, fiindcă am de gând să vă 
dau pe mâna uled-ayarilor. 

— Cum să faci una ca asta, strigă speriat şeicul, sunt doar 
duşmanii voştri! 

— Prin asta au să-mi devină prieteni. 

— O, Allah, au să ne omoare ca să se răzbune! Tu n-ai 
dreptul să ne predai. Nu suntem sclavii tăi, ca să faci cu noi 
ce pofteşti. 

— Sunteţi prizonierii mei. Aţi făcut destule nelegiuiri ca să 
meritaţi o pedeapsă. 

Arabul lăsase ochii-n pământ şi tăcea. Îi ridică acum iar şi 
se uită cercetător la colonel. 

— Vrei într-adevăr să ne predai? 

— Jur pe numele şi pe barba mea, răspunse grav beyul. 

Un fulger de mânie şi ură trecu prin ochii ayunului şi zise 
cu ironie: 

— Crezi tu că ne vor ucide? 

— Da. 

— 'Te înşeli, grozav te înşeli... N-au să ne ucidă, ciau să ne 
ceară preţ de răscumpărare. Câţiva cai, cămile şi oi au să le 
prindă mai bine decât trupurile noastre. Au să ne lase în 
pace şi tu..., tu... 


Făcu un gest de ameninţare. Colonelul se făcu că nu vede 
şi urmă: 

— Mă tem că n-au să fie numai „câţiva” ci mai mult, mult 
mai mult. 

— Nu cred. Cunoaştem noi preţul şi avem de unde-l plăti. 

— Tu ce părere ai, effendi? Întrebă colonelul întorcându-se 
spre mine. 

Obiceiul e ca preţul răscumpărării să fie în raport cu 
persoana care vrea să se răscumpere. Colonelul ştia 
aceasta, de aceea mi se adresase mie să hotărăsc eu. l-am 
înţeles pe dată intenţia, de aceea am răspuns cu o nepăsare 
prefăcută: 

— Vrei tu, stăpâne, să tratezi cu uled-ayunii pentru 
eliberarea prizonierilor noştri? 

— Da. 

— 'Te-aş ruga să-mi dai mie însărcinarea aceasta. 

— Bine, fie! Sunt sigur că ai să ştii mai bine ca oricine ce e 
de făcut. 

— În cazul acesta eu cred că uled-ayunii au să plătească 
mult mai mult decât îşi închipuie ei. 

— Zău? Făcu el bucuros. 

— Şeicul lor mi-a zis câine şi ghiaur. Eu cunosc Coranul şi 
regulile lui mai bine decât el. Insultele lui trebuie pedepsite 
după preceptele Coranului. 

— Un ghiaur, un străin să cunoască mai bine decât mine 
Coranul! Râse arabul batjocoritor. 1 s-a urcat pesemne 
trufia la cap şi i-a zăpăcit minţile. 

— Bagă de seamă! Ţi-am spus că până-n seară îţi vei primi 
pedeapsa şi ziua nu s-a sfârşit încă! Mi-ai spus ghiaur. Ştii 
tu ce zice Coranul şi cum explică plata răscumpărării? 

— N-am de unde şti fiindcă în Coran nu zice nimic despre 
aşa ceva. 

— Te înşeli şi o să-ţi dovedesc îndată neştiinţa ta. Ascultă: 
Abd el Mutalib, tatăl tatălui Profetului, s-a juruit lui 
Dumnezeu să-i sacrifice pe unul din ei, dacă îi va dărui zece 
feciori. Dorinţa i-a fost îndeplinită, şi, ca să-şi ţină 


jurământul, a tras la sorţi pe care din feciori să-l sacrifice. 
Sorţii au căzut pe Abd-Allah, viitorul tată al Profetului. Abd 
el Mutalib a luat atunci pe băiat şi a ieşit cu el din oraşul 
Mecca pentru a-l sacrifica. Dar locuitorii au aflat ce vrea să 
facă. S-au luat după el şi au încercat să-l facă să priceapă că 
fapta lui e o nelegiuire. S-au străduit să-l convingă; a fost 
însă zadarnic. În momentul când vroia să ridice cuțitul, s-a 
apropiat de el un bătrân şi i-a spus că ar fi bine să întrebe 
mai întâi pe o ghicitoare vestită, dacă e bine sau rău ce vrea 
el să facă. Abd el Mutalib l-a ascultat şi s-a dus la ghicitoare 
şi iată ce i-a spus ea: Să pună la stânga zece cămile şi la 
dreapta băiatul. Să tragă pe urmă la sorţi şi dacă o vedea 
că sorții spun să ucidă băiatul, să adauge încă alte zece 
cămile şi să tragă iar la sorţi, pe urmă alte zece şi tot aşa, 
până când sorții vor cădea pe cămile. Allah va hotări astfel 
câte cămile preţuieşte viaţa băiatului. 

De nouă ori au căzut sorții pe băiat şi de tot atâtea ori a 
tot adăugat Abd el Mutalib câte zece cămile, până ce a 
zecea oară sorții au căzut pe cămile şi băiatul a scăpat. Din 
ziua aceea preţul de răscumpărare al unui om a rămas deo 
sută de cămile şi orice musulman drept credincios, nu se ia 
după obiceiurile pământului ci după aceste prescripţii ale 
Coranului. Ei, acum ce mai zici? 

Şeicul privi câtva timp întunecat înaintea lui, se uită pe 
urmă cu ură la mine şi murmură: 

— Care Mu'allim14 al Coranului a înfăptuit păcatul de 
neiertat să te înveţe pe tine, necredinciosul, tainele 
islamului? Allah să-l ardă în vecii vecilor în focurile iadului! 

— Învățătorul meu a fost un creştin. Noi, creştinii, 
cunoaştem mai bine ca voi învăţămintele Coranului. Şi- 
acum, socoteşte. Aţi ucis şaisprezece uled-ayari; face deci 
şaisprezece sute de cămile pe care trebuie să le plătiţi, dacă 
vreţi să scăpaţi cu viaţa. 

— Şi crezi că uled-ayarii au să fie nebuni să le ceară? 

— Da. Nebuni ar fi dacă n-ar face-o. Vă predăm lor numai 
cu condiţia asta. Darul pe care li-l facem e de mare preţ şi 


au să-l primească bucuroşi, fii pe pace. Numai aşa pot plăti 
birul, ba le mai şi rămân destule, ca să se despăgubească 
pentru cele pe care le-au pierdut. 

— Vorbeşti ca un copil nou-născut. De unde vrei tu să luăm 
noi şaisprezece sute de cămile? 

— Oare nu are fiecare dobitoc preţul lui? 

— Vrei să dăm bani? Cât spui tu nu există în tot cuprinsul 
nostru. Noi nu plătim cu bani, ci facem schimb între noi. 
Dar asta nu poţi şti tu, un străin, un ghiaur! 

— Iar o insultă! Ţi-o adaug la socoteală, ca să crească 
pedeapsa. De altminteri, ţi-am spus eu că e vorba de bani? 
Dacă aşa e obiceiul la voi - şi ştiu că e aşa - n-o să se opună 
nimeni să plătiţi numărul cămilelor în alte animale. 
Cunoaşteţi valoarea unei cămile, ca şi a unei vaci, a unui 
cal, a unei oi sau a unei capre şi puteţi face lesne socoteala 
câte din ele trebuie să daţi în schimb. Dar mai e şi altceva 
de plătit. 

— Zău? Exclamă el în batjocură. 

— Da. Cunoşti tu cum explică Sammachşari şi Beidâwi 
Coranul? 

— Nu. 

— Eu da. Vezi deci că un ghiaur - cum îmi zici tu - 
cunoaşte mai bine legile şi poveţele religiei voastre decât 
un musulman. Aceşti doi dintre cei mai vestiți comentatori 
spun: cine batjocoreşte femeia altuia şi ucide cinstea ei, 
trebuie să plătească pe jumătate preţul răzbunării; cine 
însă o maltratează şi ucide onoarea bărbatului ei, trebuie să 
plătească preţul întreg. Înţelegi ce vreau să spun, nu? 

— Allah să te nimicească! Murmură şeicul scrâşnind. 

— Voi aţi maltratat în chipul cel mai neomenos pe femeia 
salvată de noi - aţi ucis deci onoarea soţului ei. Pentru asta 
se cuvine preţul întreg, adică o sută de cămile sau valoarea 
lor în alte animale. Vreau să fiu îngăduitor şi să nu mai pun 
la socoteală ce-aţi făcut cu bietul copilaş orb. Un lucru însă 
vă spun: nu există salvare pentru voi, dacă nu-i plătiţi şi 
femeii cele o sută de cămile care i se cuvin. E săracă şi 


vreau ca în schimbul schingiuirilor voastre să se-aleagă 
măcar cu atât. 

Şeicul nu se mai putu stăpâni. Sări ca muşcat de şarpe şi 
răcni ca turbat: 

— Cum vii tu, câine, să ne porunceşti nouă! Ce te privesc 
pe tine, fecior de câine, toate acestea! Eşti nebun dacă-ţi 
închipui că două puternice triburi ale ţării se vor supune 
dorințelor tale! Dacă nu mi-ar fi mâinile legate te-aş 
sugruma acum, îndată, ca să-ţi închid gura ta spurcată. Aşa 
că mă mulţumesc cu atât: Ptiu, ptiu, ptiu! 

Scuipă cu sete şi dacă nu mă dădeam repede la o parte, 
scuipatul m-ar fi nimerit drept în faţă. 

— Duceţi-i pe câinii ăştia turbaţi de-aici! Porunci indignat 
beyul. Au auzit ce vrem de la ei. O să-i obligăm să plătească. 
N-au de unde? Treaba lor! Să plătească tribul pentru ei. 

Soldaţii vrură să-i ducă, dar eu le făcui semn să-l lase pe 
şeic cu noi şi să-i lege numai picioarele. 

Soarele se lăsa la apus. Era timpul Moghreb-ului, al 
rugăciunii. În orice caravană ori expediţie trebuie să se 
găsească un om, dacă nu preot, derviş sau slujitor al 
moscheei, care să cunoască regulile rugăciunii. Noi îl 
aveam pe Sallam, bătrânul nostru vagmistru. 

Cum atinse soarele orizontul, îl auzirăm strigând cu glas 
puternic, care răsuna până departe, formula: 

— Veniţi la rugăciune, veniţi la mântuire! Allah e mare şi 
puternic. Nu există alt Dumnezeu afară de el şi Mahomed e 
profetul lui! 

Urmă adevărata rugăciune. Soldaţii căzură la pământ cu 
faţa spre Mecca şi se rugau cu adâncă evlavie. Numai şeicul 
nu se putea ruga fiind legat. Mă privea întruna şi zâmbea 
batjocoritor. 

— Sallam! Strigai eu acum. Ce rugăciune a fost asta? 

— Moghrebul. 

— Mai e vreo rugăciune după asta? 

— Da, aceea de seară, după ce se întunecă de tot. 

— Bine. Cheamă-l încoace pe bastonadși. 


— E cineva de pedepsit? 

— Şeicul uled-ayunilor. 

— Câte bețe? 

— O sută. 

— Păi, ce-o să ne facem cu el pe urmă, stăpâne? Câteva 
zile n-o să se poată ţine pe picioare. 

— Să-i daţi beţele mai sus de mijloc ca să poată umbla. 

— Aşa da! O, stăpâne, Allah să te binecuvânteze! O să 
putem face şi noi rugăciunea „încheierii”, ceea ce nu s-a 
mai întâmplat de mult. De fiecare nume o lovitură. Îmi 
îngădui să recit eu numele? 

— N-ai decât! 

Nu există o trupă militară musulmană care să nu-şi aibă 
un bastonadşi al ei. Al nostru era un sergent voinic, încântat 
de misiunea lui. Soldaţii şi ofiţerii se adunară toţi în faţa 
cortului colonelului. 

Acesta nu numai că nu avea nimic împotrivă, dar se 
bucura chiar de spectacolul pe care-l va avea înaintea 
ochilor. Intenţia mea fusese să-l sperii numai pe şeic, dar 
trufia lui mă enervase, şi-apoi i se cuvenea într-adevăr o 
pedeapsă pentru schingiuirile aduse femeii. 

— O sută de bețe, frumoasă porţie! Zise Emery zâmbind. 
Tare n-aş vrea să fiu în pielea lui. Vorba e, o să le poată 
suporta? 

— Ba bine că nu! 

— Şi în vremea asta vagmistrul o să-şi facă rugăciunea? 

— Da. 

— Încheierea; ciudat popor şi mahomedanii ăştia! Cu 
fiecare lovitură o laudă adusă lui Allah... 

— După mine nu e un sacrilegiu. O sută de lovituri şi de o 
sută de ori e pomenit numele Domnului lor. N-am fost încă 
de faţă la o astfel de execuţie, dar mi s-a spus că, adesea, 
cel pedepsit pronunţă şi el odată cu celălalt - mai bine zis, 
urlă - diferitele nume ale lui Allah, ca să uite de durere. 

— O să vedem îndată. Sunt foarte curios. 


Ca să vă lămuresc ce înseamnă această rugăciune zisă 
Încheierea, o să vă explic că în ea se cuprind cele o sută de 
denumiri ale lui Allah, pe care mahomedanul le spune 
aplecându-se la pământ şi ridicând braţele în sus după 
fiecare din ele. 

Parte din acestea sunt: „Preamilostivule”, 
„Atotputernicule”, „Preasfântule”, „Preamăritule”, 
„Creatorule”, „Preaîngăduitorule”, „Preaprimitorule”, 
„Preaînălţăto-rule”, „Atotascultătorule”, „Atotvăzătorule” 
etc. 

Când şeicul îl văzu pe bastonadşi venind, se uită cu ochii 
rătăciţi la mine şi bolborosi: 

— Ci... ne... e... ăsta? 

— Bastonadşi, cine vrei să fie? Vine să-şi facă datoria, îi 
răspunsei eu cu nepăsare. 

— O să... mi... se dea... 0... o sută de bețe? Omule! Câine 
de ghiaur! 

— Taci! Altminteri spun să ţi se dea două sute. 

— Eu sunt arab liber! Un uled-ayun! N-are voie nimeni să 
se atingă de mine. 

— Afară de bastonadşi. 

— Ruşinea asta cere sânge... sânge! 

— Nu mai ameninţa degeaba. Vreau să-ţi dovedesc că ştiu 
să-mi ţin jurământul. 

— Ştii că ţi-ai hotărât, cu asta, singur moartea? 

— Lasă palavrele! Nu eşti tu omul de care să mă tem eu! 
Am văzut astăzi cât eşti de primejdios. Bastonadşi, începe! 

— Să dau tare? 

— Cum vrei, numai să nu-l omori. 

— De murit nu moare el, dar nici mult n-o să-i lipsească. 
Întindeţi-l jos. 

I se luă mantaua din spinare şi-i legară apoi mâinile de o 
suliță; doi soldaţi apucară de capetele suliţei, alţi doi de 
picioare, şi-l întinseră cu burta la pământ. 

— Gata, stăpâne, zise bastonadşi, alegând o vargă dintr-un 
mănunchi pe care-l avea în mâna stângă. 


— Încă nu! Strigă Sallam. Întinse amândouă braţele în aer 
şi începu: Bismi-llahi'r rahmani, 'r rahim. Yă rabb, jă 
x dadm: - „Mari ţi nenumărate sunt păcatele pe lumea asta 
şi vicleană e inima celor răi. Dar dreptatea stă de veghe şi 
pedeapsa nu doarme. O, Allah, o, Mahomed, o, voi toţi 
califii! Auziţi voi dreptcredincioşilor, voi iubitori de virtute, 
cele o sută de nume sfinte ale Aceluia fără de păcate, 
veşnicul judecător care răsplăteşte şi pedepseşte pe fiecare 
după faptele lui! Auziţi-le pe ele, nu gemetele şi scâncetele 
acestui vierme nemernic ale cărui păcate vor fi însemnate 
pe spinarea lui nelegiuită. O, Preaindurătorule! O, 
Preamilostivule! O, Preaînălţă-torule...!” 

Cu fiecare din aceste nume cădea şi o lovitură. La „O”, 
bastonadşi ridica în sus vergeaua, iar la silaba următoare 
venea lovitura. Şeicul zăcea nemişcat; strângea dinţii ca să 
nu ţipe. La al cinsprezecelea nume, deschise gura şi scoase 
un răcnet grozav, pe urmă începu să numere şi el urlând: 
„Atotvăzătorule..., Atotştiutorule... Preaîngăduitorule...” şi 
aşa mai departe. 

Ticălosul îşi merita pedeapsa, dar scena deveni atât de 
penibilă pentru mine încât, după a şaizecea lovitură, spusei 
să-l lase în pace şi să-l ia de-acolo. Durerile morale pe care 
le simţea şeicul erau tot atât de mari ca şi cele fizice, de 
aceea ştiam că mi-am făcut din el un duşman de moarte, 
ceea ce nu mă tulbura deloc. 

Elatheh, femeia salvată de noi, veni să-mi mulţumească 
pentru pedeapsa dată schingiuitorului ei. După purtarea 
noastră faţă de ea, înţelese că n-are de ce să se mai teamă. 
Nu ştia însă că e supravegheată într-ascuns. S-ar fi putut să 
fugă şi să se ducă la ai ei ca să le dea de veste venirea 
noastră. 

Ne-am culcat devreme ca să fim odihniţi bine a doua zi, 
deoarece drumul pe care-l aveam de făcut nu era numai 
anevoios, dar şi primejdios. 

Capitolul XII - luda Iscariotul. 


Dis-de-dimineaţă, caii şi cămilele fură adăpate şi ne 
pregătirăm de plecare. În ultimul moment, veni la mine 
Winnetou şi-mi zise: 

— Să meargă fratele meu cu mine, am să-i arăt ceva. 

— Ceva bun? 

— Poate rău. 

— Anume ce? 

— După cum ştie fratele meu, Winnetou are obiceiul să fie 
prevăzător chiar şi atunci când s-ar crede că nu e nevoie. 
Am ocolit călare lagărul şi am găsit nişte urme care mi-au 
trezit bănuiala. 

Mă dusei cu el, în timp ce trupa porni cu prizonierii legaţi 
pe cai spre sud şi văzurăm într-adevăr printre bolovani 
nişte urme de paşi. Urmele duceau de la tabără aici şi 
înapoi la tabără, în spatele unui bolovan mare. Se 
cunoşteau şi alte urme, semn că omul stătuse aici de vorbă 
cu cineva dintr-ai noştri. 

După vechimea urmelor, cunoscurăm că aceasta trebuie să 
se fi petrecut cam pe la miezul nopţii. 

Nu ne rămânea altceva de făcut decât să cercetăm încotro 
duc urmele celui străin de tabără, adică ale călăreţului. Le 
urmărirăm vreo jumătate de ceas, apoi ne-am întors să-i 
spunem lui Emery şi beyului ce-am văzut. Acesta nu părea 
defel îngrijorat; nu şi Emery. Ne-am hotărât să luăm bine 
seama diseară ce poate să fie. 

— Călărețul nu a venit în lagăr pe când dormeam noi? 
Cercetă englezul. 

— Nu. 

— Atunci a avut motivele lui ca să nu se arate, deci e 
duşman nu prieten. 

— Şi cine se întâlneşte noaptea într-ascuns cu un duşman 
e un trădător. Aşadar, avem un trădător printre noi, zisei 
eu. 

— Well! De aceeaşi părere sunt şi eu. Dacă vom fi cu 
băgare de seamă la noapte, îl prindem cu siguranţă. Când 
crezi că o să ajungem la ruine? 


— Mâine după prânz. 

— Atunci e de aşteptat ca spionul să vină iar diseară după 
informaţii. Punem mâna pe el şi pe tovarăşul lui de 
asemenea. 

Din nefericire, presupunerile noastre nu s-au adeverit, 
căci s-au petrecut unele evenimente care, dacă ne-ar fi spus 
cineva mai dinainte, nu l-am fi crezut, deşi ştiam bine că 
falsul Kalaf Ben Urik e un mare ticălos. 

Trecuse de partea duşmanului şi era acum aliatul lui. 
Călărețul de peste noapte era într-adevăr un spion, iar 
trădătorul, călăuza noastră în care ne încrezusem 
prosteşte. 

Pustiul bolovănos ne îngreuia mult drumul. Nu puteam 
înainta în coloană, ci trebuirăm să ne împărţim în prea 
multe flancuri şi patrule trimise în cercetare. Când făcurăm 
însă popas pentru amiază, călăuza ne îmbărbătă zicând că 
peste trei ceasuri vom ieşi din Warr şi vom da de şes plin cu 
iarbă. 

La un ceas după prânz, pornirăm din nou la drum şi, după 
altă jumătate de oră, călăuza se apropie de colonel şi-i zise: 

— Colo e locul unde a fost omorât mulassimul15 Ahmed şi 
arătă cu mâna spre miazăzi. 

— Locotenentul Ahmed? Întrebă uimit beyul. 

— Da. 

— A fost omorât? 

— După cum ţi-am mai spus, stăpâne. 

— Mie? Eu nu ştiu nimic... 

— Iertare, stăpâne, dar ştiu bine că ţi-am spus. Se putea 
să uit ceva atât de important? 

— Să nu fi auzit eu? Atunci trebuie să mă fi gândit în clipa 
aceea la altceva. Ahmed mort! Ucis! De cine? 

— De câţiva ayari, colo, la malul lacului. 

— Ucigaşii au fost prinşi, nu-i aşa? 

— Da. l-am prins şi i-am împuşcat pe toţi trei. 

— Şi ce-aţi făcut cu trupul lui Ahmed? 

— L-am îngropat chiar pe locul unde a fost ucis. 


— Povesteşte-mi cum s-a întâmplat nenorocirea. 

— Urmam acelaşi drum de acum. Locotenentul a auzit 
murmur de apă şi s-a îndreptat într-acolo să-şi adape calul, 
care era bolnav. Noi o luasem înainte. Deodată am auzit o 
împuşcătură. Căpitanul a trimis imediat zece oameni, 
printre care eram şi eu, să vadă ce s-a întâmplat. Când ne- 
am apropiat de apă, am văzut trei uled-ayari care nu ne 
simţiseră venind, stând jos pe mal şi pe locotenent întins 
aproape de ei. I-am dus îndată în faţa căpitanului, care a 
dat ordin să-i împuşte pe loc. Pe locotenent l-am îngropat 
chiar pe locul unde căzuse şi i-am făcut onorurile militare. 

— Ahmed... viteazul meu Ahmed... suspină colonelul. 
Trebuie să-i văd şi eu mormântul. Du-ne acolo. 

Nu înţeleg cum am putut fi atât de imprudent şi să cred 
minciuna asta gogonată. Soldatul zicea că-i spusese 
colonelului despre moartea ofițerului, iar acesta nu ştia 
nimic! Ceva cu totul imposibil. Ar fi trebuit să mă gândesc şi 
la întâmplarea de peste noapte. Ştiam însă după urme că el 
o luase spre miazănoapte, iar noi spre miazăzi. 

Eu, Emery şi beyul urmarăm pe călăuză să vedem 
mormântul locotenentului, pe când Winnetou, care nu 
înţelesese ce-am vorbit, a rămas cu trupa. Colonelul dădu 
ordin soldaţilor să înainteze încet, ca să-i putem ajunge din 
urmă. 

Caii noştri mergeau foarte greu, căci se poticneau la 
fiecare pas de bolovanii aceia ascuţiţi. Trecu mult mai mult 
de zece minute - după cum spusese călăuza - până să 
ajungem la locul indicat de el. Chiar şi asta ar fi fost de- 
ajuns să mă facă să bănuiesc că nu-i lucru curat la mijloc. 

Văzurăm într-adevăr o băltoacă lângă un bolovan mare şi 
alături de el alţii mai mărunți adunaţi grămadă. 

— Aici e mormântul, zise călăuza. 

— Atunci trebuie să spunem rugăciunea morţilor, răspunse 
colonelul descălecând. 

Am făcut şi noi acelaşi lucru, lăsând puştile atârnate de 
oblânc. În afară de noi nu se vedea nici o făptură 


omenească. Kruger-bey îngenunchease lângă aşa-zisul 
mormânt şi se ruga; eu şi Emery împreunarăm mâinile, dar 
am rămas în picioare. Călăuza nu descălecase, ceea ce 
iarăşi ar fi trebuit să ne dea de bănuit. 

După ce-şi sfârşi rugăciunea, colonelul se ridică de jos şi-l 
întrebă pe soldat: 

— L-aţi îngropat pe locotenent cu faţa spre Mecca, nu-i 
aşa? 

— Da, stăpâne. 

Fără să mă gândesc la ceva rău, eu făcui o observaţie care 
mă miră: 

— Nu se poate. Mecca e spre răsărit şi mormântul vine de- 
a latul, adică de la miazăzi spre miazănoapte. 

— Allah! Aşa e, acum bag eu de seamă. L-au îngropat 
greşit, bâigui călăuza. 

— Şi, adăugai eu devenind mai atent, mormanul de pietre 
ar trebui să fie vechi de două săptămâni, pe când acesta e 
proaspăt de tot. 

— Bine zici, făcu Emery intrigat. 

— Atunci? Întrebă beyul fără să priceapă. 

— Ia uitaţi-vă cum se mişcă nisipul de deasupra 
bolovanilor fără să adie vreo boare de vânt, urmă Emery. Şi- 
apoi, ăsta nu e mormânt de două săptămâni, ba nici chiar 
de două zile. Parc-ar fi... Have care! 16 strigă, curmându-şi 
vorba. 

În clipa următoare o droaie de indivizi ne înconjurară din 
toate părţile, alţii alergară să pună mâna pe caii şi armele 
noastre nelăsându-ne timp să ne-apropiem de ele. Trăsei 
repede pistoalele de la brâu, dar opt inşi mă apucară de 
braţe pe la spate şi nu mai putui face o mişcare. Cu o 
smucitură puternică îmi eliberai mâinile; crezui un moment 
că mă voi putea sluji de ele ca să slobod câteva gloanţe, dar 
în clipa aceea unul din indivizi se aplecă, mă apucă de 
picioare şi mă trase la pământ. Ceilalţi îmi smulseră 
revolverele din mâini, îmi scoaseră pumnalul de la brâu, mă 
legară burduf - eram prins... 


În timp ce trăgeau din toate părţile de mine, văzusem pe 
călăuză luând-o nestingherit la fugă, înțelegând deodată că 
el era trădătorul. Lângă mine zăceau beyul şi Emery, legaţi 
burduf ca şi mine. 

— Ştii ce? Îmi şopti Emery în englezeşte. Am fost nişte 
dobitoci. Trădătorul a fost ăla care fuge. Nu-ţi fă inimă rea. 
După cum văd, n-au de gând să ne omoare. Cu atât mai 
bine, câştigăm timp. Winnetou o să ne ia urma şi n-o să se 
lase până ce nu ne va găsi. 

Erau peste cincizeci indivizii care ne atacaseră; stătuseră 
ascunşi după bolovani, fără să-i vedem. Unul din ei, şeful lor 
probabil, îi zise beyului: 

— Pe tine te voiam, dar îi luăm şi pe ceilalţi doi cu noi. 
Dacă paşa nu ne dă cămile, cai, oi şi alte mijloace de hrană 
pentru oamenii noştri, punem mâna pe soldaţii voştri şi vă 
ucidem pe toţi. Luaţi-i repede de-aici, până nu prind ceilalţi 
de veste. 

Ne urcară pe cai şi ne legară zdravăn, pe urmă o luară la 
trap, vreme de două ceasuri, până lăsarăm Warr-ul în urma 
noastră. Îmi venea să mă bat singur. Nu puteam s-o fac din 
două motive; mai întâi fiindcă mi-erau mâinile legate şi apoi 
pentru că, de obicei, o spui fără s-o faci. Armele, frumoasele 
mele arme, se duseseră pe apa sâmbetei...! Le văzui la 
conducătorul uled-ayarilor, căci nu puteau fi decât ei. 

Speranţa lui Emery era Winnetou. Mă bizuiam şi eu pe el 
mai mult ca pe oricine, dar ce putea el să facă dacă nu ştia 
limba? Nu era om cu care să se poată înţelege. Totuşi nu mă 
dădeam încă bătut. Avea dreptate Emery, ayarii nici gând n- 
aveau să ne omoare, ceea ce ne mai linişti niţel. Şi-apoi 
aveam câteva şanse de scăpare: femeia pe care o salvasem 
de la moarte şi uled-ayunii, prizonierii noştri, pe care li-i 
puteam da în schimbul eliberării noastre. Neplăcut era ca 
mă despărţise de Emery şi de bey şi nu puteam schimba un 
cuvânt între noi. Eu eram în cap, beyul la mijloc şi Emery la 
coadă. 


Mă uitam neclintit spre răsărit, unde ştiam că trebuie să 
fie ai noştri, dar nu zăream nimic. Probabil că se opriseră în 
loc să ne-aştepte, mirându-se de zăbava noastră. Eram însă 
sigur că trădătorul va face tot posibilul să-i inducă în eroare 
şi să-i îndepărteze cât mai mult de noi. 

Treceam acum printr-un şes nesfârşit pe care creştea ici- 
colo câte-un fir de iarbă. Cotirăm spre răsărit şi o luarăm în 
galop. Era vădit că făcuseră dinadins un ocol ca să nu poată 
fi urmăriţi. 

Soarele se lăsa la apus. În curând trebuia să se întunece. 
Băgai de seamă că drumul urca acum în pantă lină şi zării 
pe dreapta nişte dealuri. Deşi la mare depărtare, putui 
vedea că aveau o formă ciudată. Erau mult mai înalte decât 
celelalte. După cât înţelegeam eu, erau munţii Dşild-şil. 
Aşadar nu la ruine ne duceau - după cum crezusem eu -ci 
în ţinutul Dşildşil. 

Ajunserăm în sfârşit, la o râpă adâncă dintre doi munţi 
înalţi şi cu pereţii drepţi şi netezi. Întorsei capul şi mă uitai 
îndărăt pe unde venisem. La o foarte mare depărtare se 
zărea un punct mic alb, cât un bob de mazăre. Bobul 
creştea. Se desluşea acum un burnus alb care se apropia 
mereu. 

— E Winnetou! Îmi zisei eu cu bucurie. 

Eram sigur că va reuşi să ne scape, dacă nu pe toţi, cel 
puţin pe mine. 

Intrarăm în trecătoare. Văzui că pereţii erau netezi ca un 
zid, imposibil de urcat. De-abia făcurăm vreo cinci sute de 
paşi şi văzui un lagăr de beduini. Corturi întinse, printre 
care forfoteau oameni. Ici-colo grămezi de vreascuri, gata 
să li se dea foc. Sute de inşi alergau înaintea noastră şi ne 
întâmpinau cu exclamaţii de bucurie. În dosul corturilor, 
soldaţi păziţi de beduini şi, ceva mat departe, o herghelie 
întreagă de cai. Nu se vedea nici o femeie printre atâţia 
bărbaţi. 

Cu siguranţă, ne aflam într-un lagăr de război şi soldaţii- 
prizonieri erau din escadronul trimis de paşă să potolească 


răscoala. M-aşteptam să-l văd printre ei şi pe căpitanul 
Kalaf Ben Urik, mai bine zis criminalul Thomas Melton, pe 
numele lui adevărat. Nu-mi convenea să mă vadă aşa, legat 
pachet, mă mângâiam însă cu gândul că nici el nu sta mai 
bine ca mine. Dar mă înşelam grozav. 

Mă miram de faptul că uled-ayarii îşi stabiliseră lagărul 
tocmai în strâmtoarea asta îngustă. După cum m-am 
convins în curând, ştiau foarte bine de venirea trupelor 
noastre. Ce-ar fi ca ai noştri să se împartă în două grupuri 
şi să-i asedieze în văgăună ca să nu mai poată ieşi? De suit 
pe munte ar fi fost imposibil. Voi afla însă mai târziu ce-i 
făcea să se simtă aici în siguranţă. 

Ce să vă mai spun de primirea ce ni se făcu mie, beyului şi 
lui Emery! Ocări, batjocuri şi înjurături cu duiumul. 

Lipit de peretele muntelui, se afla un cort mai mare decât 
toate celelalte, împodobit cu o semilună şi alte ornamente - 
cortul şeicului probabil. Aici am fost duşi cu o escortă de 
şase călăreţi. Aceştia descălecară în faţa cortului, ne 
dezlegară şi ne dădură şi pe noi jos de pe cai. Pe un covor 
întins pe jos, stătea un moşneag cu o barbă mare, albă, 
ceea ce îi dădea un aer foarte impunător. În vreme ce ne 
examina cu luare-aminte, avusei vreme să-l observ în linişte. 
Privirea îi era inteligentă, deschisă, chipul fiind al unui om 
care-ţi inspira încredere şi simpatie. Părea să fie foarte 
respectat de ai săi, judecând după atitudinea lor faţă de el. 
Bătrânul trăgea tacticos dintr-un ciubuc lung. 

Individul care îmi luase armele veni şi i le puse la picioare. 
Alţi doi făcură acelaşi lucru cu ale beyului şi ale lui Emery. Îi 
auzii vorbindu-i multă vreme cu glas scăzut - îi dădeau 
pesemne raportul asupra celor întâmplate. După ce 
sfârşiră, luară caii şi plecară. 

Kruger-bey îşi pierdu răbdarea. Se apropie de bătrân şi-i 
zise cu glas hotărât: 

— Eu te cunosc pe tine, eşti Mubir Ben Safa, mai marele 
şeic al uled-ayarilor. Te salut. 

— Şi eu te cunosc, dar nu te salut. Cine sunt ăştia doi? 


— Unul e Kara Ben Nemsi şi celălalt Pehlewân-bey. 

— Mai era încă un străin cu tine, unul din America. 

— Da. Dar de unde ştii tu? Întrebă beyul mirat. 

— Eu ştiu totul; de la cine, nu te priveşte. Unde e acest 
american? 

— Cu oamenii mei. 

— Păcat! E cineva aici care ar vrea mult să-l vadă. 

Îmi închipuiam eu cine; Melton, probabil, pe care-l 
bănuiam la soldaţii săi. Mă înşelasem însă, căci în momentul 
acela veni un beduin înalt şi uscăţiv pe care şeicul îl întrebă 
încă de departe: 

— L-aţi îngropat? 

— Nu de tot, răspunse beduinul. A rămas numai să 
astupăm groapa. Am alergat încoace, fiindcă am auzit că 
ceea ce-ţi propusesem eu a reuşit. Unde e străinul din 
America? 

— Nuecuei. 

Când îl văzu mai bine, beyul strigă înmărmurit: 

— Kalaf Ben Urik, căpitanul meu! Eşti prizonier? 

— Defel, sunt liber, răspunse el cu mândrie. 

— Atunci voi fi şi eu liber îndată, deoarece... 

— Taci! Se răsti trădătorul. Nu aştepta la vreun ajutor din 
partea mea, nici nu vreau să te cunosc... 

Îşi rupse vorba şi rămase cu ochii holbaţi la mine. Mă 
recunoscuse, după cum îl recunoscusem şi eu pe el, dar nu-i 
venea să-şi creadă ochilor. 

— Ţi-a spus prizonierul acesta cum îl cheamă? Îl întrebă el 
cu glas sugrumat pe şeic. 

— Da. Îl cheamă Kara Ben Nemsi. 

— All devils! 17, izbucni ticălosul în englezeşte. Care Ben 
Nemsi? E Old Shatterhand... Old Shatterhand în carne şi 
oase... Zău dacă-mi vine să cred! Şi cu toate astea ele... 
Auzisem eu că fusese şi prin Sahara. Dacă nu eşti un laş, 
vorbeşte omule! Eşti fiinţa pe care o urăsc mai mult ca orice 
pe lume... Old Shatterhand... 


Îmi puse mâna pe umăr, dar eu mă scuturai cu dezgust şi-i 
zisei cu dispreţ: 

— Potoleşte-ţi bucuria, Thomas Melton. De câte ori ţi-a fost 
Old Shatterhand pe urme nu ţi-a mers bine, ştii asta! 

— Aşadar dumneata eşti, Old Shatterhand! Şi încă în 
societatea bătrânului ăsta nebun, un transfug din ţara lui 
care a venit să-i pună la respect pe uled-ayari. Bucuraţi-vă, 
că aveţi de ce! Îţi mai aduci aminte de fortul Uintah? 

— Chiar foarte bine, răspunsei cu o grimasă, ca şi când mi 
s-ar fi propus să mă însor cu fata împăratului Chinei. 

— Dar de fortul Edwards? 

— Încă şi mai bine. Te-am apucat acolo de chică şi te-am 
băgat la răcoare. 

— După ce m-ai fugărit ca pe un câine turbat, pe care vrei 
să-l împuşti; ce goană! Ai fost însă imprudent, căci, în loc să- 
mi tragi un glonţ în cap, m-ai predat poliţiei, care, 
creştineşte şi copilăreşte, mi-a lăsat o portiţă de scăpare. 
Din ziua aceea nu ţi-am mai văzut prea distinsa dumitale 
mutră, căreia îi duceam atât de mult dorul. Îţi închipui deci 
bucuria mea să te reîntâlnesc, nu ştiu prin ce minune, ca să 
te pot strânge cu dragoste la piept. Îţi promit, sir, o să te fac 
atât de fericit, că o să te simţi ca-n focul iadului. Şi mai am 
eu încă o datorie de recunoştinţă faţă de dumneata. Îţi mai 
aduci aminte de fratele meu Harry? 

— Da, îţi cunosc familia mai bine decât crezi şi de cât ai 
vrea. 

— Well! Dar de hacienda del Arroyo? 

— Pe care fratele dumitale a incendiat-o şi a devastat-o, 
nu-i aşa? 

— Şi de minele din Almaden? 

— Unde l-am prins pe stimabilul dumitale frate şi l-am 
predat indienilor. 

— Şi-am pierdut atunci din pricina dumitale tot avutul lui. 
Îl ascunsese la loc sigur, dar, când s-a întors să şi-l ia, n-a 
mai găsit nimic. Trebuie să fi dat vreun afurisit de indian de 
el şi l-a luat. 


— Ei vezi, aici te-nşeli, master. Banii i-am luat eu şi i-am 
împărţit bieţilor emigranţi pe care i-a chinuit atât. 

— Hell and damnation! 18 Aşa stau lucrurile? N-ai grijă, o 
să te răsplătesc şi pentru asta, din toate băierile inimii... 
scrâşni nemernicul. Ah, de-ar fi şi fratele meu aici! Ce 
bucuros ar fi fost el să te vadă în puterea mea! Ori te 
pomeneşti că l-ai crezut mort? 

— Da. 

— Mare prost ai fost! L-ai predat indienilor, socotind că 
aceştia îi vor face repede de petrecanie. A reuşit însă să 
fugă şi e bine sănătos acolo unde e. N-ai idee ce plăcere o 
să-i facă, zău aşa, când o auzi că am scăpat lumea de unul 
ca dumneata, care-ţi vâri mereu lingura unde nu-ţi fierbe 
oala. Nu e vorbă, mult n-o să ţi-o mai vâri, fiindcă mâine o 
să fii mort şi îngropat. 

— Pshaw! Râsei eu din toată inima. 

Râdeam mai mult ca să-l necăjesc şi să-l aţâţ, cu gând că 
voi afla ceva despre planul de luptă al uled-ayarilor. Dacă 
reuşeam să-l enervez, poate că nu-şi va mai da seama ce 
vorbeşte. 

— Nu râde, eu vorbesc serios! Strigă el. 

— Cum să nu râd când văd că te lauzi cu atâta neruşinare? 
Eu în puterea dumitale? Haida-de! Şi chiar aşa să fie, nu-ţi 
închipui că mă poţi da gata cu una cu două. 

— Fiindcă eşti Old Shatterhand crezi că mi-e frică? 

— Nu, deşi Old Shatterhand a dat adeseori dovadă că a 
tras pe sfoară pe alţii mai deştepţi ca tine. De altfel, nici nu 
e nevoie să fac vreo mişcare pentru eliberarea mea, căci în 
curând vor veni trupele şi ne vor scăpa pe toţi. 

— Iar eu îţi repet: până să vină ele, sunteţi morţi. 

— Atunci au să ne răzbune, fiindcă sunt sigur că vă vor 
birui. 

— Ce încredere oarbă! Hohoti el. 

— Răzi! Soldaţii noştri au să vă pună pe goană ca pe nişte 
iepuri. 


— Oho! Parcă nu i-aş cunoaşte eu! Stai să-ţi spun eu ce-are 
să se întâmple. 

În sfârşit, aici vroiam să-l aduc. Totuşi îl întrerupsei numai 
ca să-l aţâţ: 

— Nu-i nevoie să-mi spui, ştiu eu mai bine ca dumneata. 
Aţi fost foarte nesocotiţi să vă vârâţi în văgăuna asta - o 
adevărată capcană. Mâine, cel mai târziu poimâine, vor sosi 
ai noştri şi vă vor împresura. 

— Nu ţi se pare cam îndrăzneață presupunerea pe care-o 
faci? Să zicem că am fost atât de neprevăzători să ne vârâm 
singuri în cursă, după cum crezi; n-ai făcut altceva acum 
decât să-mi atragi atenţia şi să înlăturăm primejdia. 

— Aşa? Zisei eu nedumerit, ca omul care-şi dă seama că a 
făcut o mare prostie. 

— Aha, bine că recunoşti şi dumneata ce mare pişicher 
eşti! Dar nu te îngriji de noi. Ne-am vârât în văgăună fiindcă 
aici nu putem fi văzuţi şi pentru că putem face foc fără să se 
zărească flacăra sau fumul. Mâine însă plecăm, adică numai 
jumătate din noi, ceilalţi rămân să se retragă mai adânc în 
văgăună, ca să se adăpostească mai bine. Pe urmă vin vitejii 
voştri soldaţi; dau buzna în strâmtoare şi cad în capcană ca 
nişte blegi. La un capăt îi aşteaptă o parte din uled-ayari, la 
celălalt vin ceilalţi şi-i prind la mijloc între două focuri. Ei, 
ce mai zici, straşnică strategie, nu? 

Ştiam acum ce doream, totuşi mă prefăcui nepăsător: 

— Aşa ar fi, dacă aţi fi siguri că soldaţii noştri au să se lase 
păcăliţi. 

— Ba bine că nu! Am avut noi grijă şi de asta. Călăuza 
voastră, în care v-aţi încrezut prosteşte, e omul nostru. El v- 
a ademenit la băltoacă; am fost aseară în lagărul vostru şi 
am pus amândoi planul la cale. Vezi singur că a reuşit. Tot 
aşa va izbuti şi mâine să atragă trupele în văgăună. 

— Bine, dar dumneata eşti militar şi-ar trebui să ţii cu 
beyul. 

— Lasă că m-am umilit destul înaintea lui ca să-i câştig 
bunăvoința. Acum m-am săturat. Şi-apoi am eu perspective 


mai bune. Mă întorc în America şi profit de ocazie ca să-mi 
umplu bine buzunarele. M-am lăsat intenţionat prins, i-am 
dus pe soldaţi de bunăvoie şeicului şi am atras înadins 
încoace pe Kruger-bey cu cele trei escadroane ale lui. 
Soldaţii aparţin acum şeicului, n-are decât să-i răscumpere 
paşa lor. Beyul e în puterea mea şi-o să-şi plătească scump 
libertatea. Avem aici un englez şi cu trupele voastre se află 
un american. Amândoi trebuie să dea o sumă respectabilă 
ca să-i las liberi. Dar cea mai bună captură pentru mine eşti 
dumneata. Nu-ţi cer bani, ci viaţa. Tot ce-ai păcătuit 
împotriva mea şi a fratelui meu o să ispăşeşti acum. Şi ştii 
pentru ce-ţi spun cu atâta sinceritate toate acestea? 

— Nu, chiar mă şi mir. 

— Ca să-ţi dovedesc că ţi s-a înfundat. Nu există scăpare 
pentru dumneata. 

— Atunci nici pentru englez, nici pentru american şi nici 
pentru bey. 

— De ce? 

— Pentru că îndată ce vei avea banii în mână o să-i omori 
sau 0 să-i pui să-i omoare ca să nu te poată trăda. 

— Tii, da' deştept mai eşti! Rânji el. Ce am de gând sau ce 
o să fac cu ei, nu te priveşte. Ce-au să-mi dea ei de-abia o 
să-mi ajungă de drum. Ce mă aşteaptă în America e 
important. 

— Vreo moştenire cumva? Întrebai eu aproape fără voie. 

— Da, râse el vesel, nebănuind că ştiu totul. O moştenire, 
preastimate domn. Şi-acum, ţi-am spus mai mult decât 
trebuia. Colonelul rămâne la şeic; pe tine şi pe englez vă iau 
la mine în cort şi o să vă leg atât de zdravăn, că osăvă 
miraţi şi voi ce straşnice frânghii şi curele se găsesc în 
pustiu. Un moment, am să-i mai spun ceva şeicului. 

— Kruger-bey, îi zise el arabului, rămâne deocamdată în 
peştera ta, pe ăştia doi însă îi iau cu mine. Sunt 
proprietatea mea, după cum colonelul îţi aparţine. Te las să 
te înţelegi cu el asupra condiţiilor pentru eliberarea 
soldaţilor. 


Emery, care stătuse lângă mine, auzise vorbă cu vorbă ce- 
mi spusese ticălosul. Acesta mă apucă pe mine de-un braţ, 
pe Emery de celălalt şi vru să ne tragă după el. 

— Stai! Zise şeicul. Pari să fii gata cu aceştia doi, dar n-am 
terminat eu cu tine. 

Chipul bătrânului luă o expresie amenințătoare, înţelesei 
că nu-i va îngădui americanului să-şi pună planul în 
aplicare. Nu-i vorbă, nici aşa nu mi-era mie frică de Melton, 
mă temeam însă că voi avea unele neplăceri de suferit, ceea 
ce era exclus dacă rămâneam la şeic. Viaţa nu-mi era în nici 
un caz în primejdie. Drept e că nu mă puteam bizui prea 
mult pe bey, eram însă aproape sigur că eu şi cu Emery vom 
găsi un prilej de fugă. Şi chiar dacă această speranţă nu s- 
ar fi realizat; mai era şi Winnetou, şi-l ştiam ce poate. 

Eram convins că punctul acela alb el era. Cum va proceda 
el, aşa aş fi procedat şi eu cu siguranţă. Gândurile noastre 
se întâlneau în orice împrejurare. 

— Uite-l pe Winnetou, îmi şopti Emery arătând din ochi 
spre vârful dealului de deasupra noastră. Ridicai capul şi-l 
zării. De la înălţimea aceea părea cât un copil. Mă liniştii. 
Ştiam că salvarea noastră era sigură. 

— Ce vrei să-mi spui? Îl auzii eu pe Kalaf, întrebându-l cu 
mirare pe şeic. 

— Ceea ce pare să nu ştii, un lucru pe care chiar dacă-l 
ştii, te faci că l-ai uitat. 

— Anume? 

— Că te afli în lagărul uled-ayarilor, al cărui şef sunt eu. 

— Nu l-am uitat defel. 

— Atunci pentru ce te porţi ca şi când tu ai porunci aici? 
Cu ce drept te faci tu stăpân pe prizonierii noştri? Cine 
prinde pasărea, a aceluia e. Aceştia doi rămân aici la mine 
împreună cu beyul. 

— Nu admit... 

— Cine te întreabă dacă admiţi sau nu? Peste voinţa mea 
nu poţi trece! 


— În cazul de faţă, e vorba de voinţa mea, nu de a ta! Apoi 
arată spre mine: Acesta e un ticălos cu multe crime pe 
conştiinţă. A vrut să mă omoare pe mine şi pe fratele meu şi 
numai printr-o minune am scăpat. Am dreptul să mă 
răzbun. 

Indignat, mă apropiai de el şi-i dădui un picior (mâinile mi- 
erau legate) de-l rostogolii la pământ, strigând: 

— Nemernicule! Pentru ce acuzi pe alţii de faptele tale? Tu 
eşti un criminal, nu eu! Te urmăresc de atâta vreme, doar 
voi pune mâna pe tine ca să te predau justiţiei! 

— Câine! Răcni el sărind în picioare. Cum îndrăzneşti? 

Vru să se repeadă la mine, dar n-apucă să facă un pas căci 
Emery îi dădu şi el un picior şi-l trânti ameţit la pământ. 

Lucrurile se petrecuseră cu atâta repeziciune, încât 
nimeni n-avusese timp să intervină. 

Mă întorsei acum spre şeic, vrând să mă justific, dar 
acesta mă opri cu un gest. 

— Sst! Nu vreau s-aud nimic. Faptul că te las nepedepsit 
pentru ce i-ai făcut acestui om îţi dovedeşte îndeajuns ce 
părere am despre el. Te-a făcut ucigaş. Nu pot să cred, 
fiindcă ai chipul unui om cinstit nicidecum al unui criminal 
şi pentru că un om ca Stăpânul gloatei înarmate nu poate fi 
prieten cu un ucigaş. Eşti creştin, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci cunoşti viaţa Mântuitorului vostru pe care şi noi 
îl credem profet? 

— Da. 

— Avea doisprezece învăţăcei cărora le zicea apostoli. 
Unul din ei l-a vândut. Ştii cum îl chema? 

— Iuda Iscariotul. 

— Aşa e. Un astfel de Iscariot e şi kolaghasiul, căci l-a 
vândut pe prietenul şi stăpânul său, Stăpânul gloatei 
înarmate. L-a vândut şi l-a trădat. Pare să vă urască mult şi 
gândul lui e să vă omoare. Îl cunosc. E un ucigaş. A dovedit- 
o chiar azi, când a împuşcat un om al cărui prieten era. Nu 


vreau să facă acelaşi lucru cu voi. Nu sunteţi prizonierii lui, 
ci ai mei. 

— Vrei să-ţi spun pentru ce vrea să mă omoare? 

— Nu, acum nu e timp. Ce-o să hotărăsc cu voi o veţi afla 
la vreme. Ca să nu fugiţi, o să vă pun sub pază şio săvă 
despart, ca să nu puteţi vorbi între voi. Fiecare în alt cort. 
Beyul rămâne într-al meu. 

— Aş vrea însă să-ţi spun câteva lucruri foarte importante 
care să-ţi dovedească... 

— Nu acum, nu acum, mă întrerupse el. Mai târziu, când 
vom avea vreme mai multă, poţi să-mi spui ce vrei. 

Chemă doi beduini şi le dădu în şoaptă un ordin. Aceştia 
ne duseră pe mine şi pe Emery în două corturi diferite. 
Beduinul bătu un par în pământ, mă legă de el şi se duse să 
se aşeze înaintea cortului. Despărțirea de cei doi tovarăşi ai 
mei mi-era cât se poate de neplăcută, dar n-aveam ce face. 

Se întuneca din ce în ce şi se făcu noapte. După 
rugăciunea de seară, paznicul îmi aduse câţiva stropi de 
apă; de mâncare nimic. Trebuie să vă mai spun că-mi 
luaseră tot ce aveam în buzunare. 

Prin crăpătura cortului văzui că în lagăr se aprinseseră 
focuri, pe care le lăsaseră pe urmă să se stingă, în afară de 
unul care trebuia să ardă toată noaptea. 

Zgomotul se potoli devreme; beduinii se culcară din timp 
ca să se poată scula a doua zi devreme, fiindcă trebuiau să 
părăsească văgăuna. 

Din când în când, paznicul venea ca să se încredinţeze că 
sunt tot acolo şi să vadă dacă-s bine legat. Eu meşteşugeam 
mereu la frânghiile de la mâini, sperând că până la ziuă mi 
le voi putea dezlega. Dacă reuşeam, puteam să mă consider 
salvat. Dar nu mai era nevoie. Pe la miezul nopţii auzii un 
zgomot uşor înapoia cortului. Peste tot o beznă de nu se 
putea vedea nimic. Eram însă sigur că Winnetou venise. 
Ascultai. 

— Charley, Charley! Şopti el chiar lângă mine. 

— Aici sunt, murmurai în şoaptă. 


— Legat? 

— De mâini şi de picioare şi încă de par! 

— Paznicul? 

— Vine din când în când. 

— Cum se face de v-au prins? 

— Îi povestii pe scurt ce s-a întâmplat, pe urmă încheiai: 

— Beyul e în cortul şeicului, dar Emery nu ştiu unde e. 

— Ştiu eu, fiindcă am văzut când l-au dus. E în partea 
cealaltă a lagărului. 

— Rupe-mi repede legăturile. Trebuie să ne gândim să-i 
salvăm şi pe ei. 

— Asta ar strica tot. Uled-ayarii nu trebuie să bage de 
seamă că aţi fugit. Şi-ar închipui că v-aţi dus s-aduceţi 
soldaţii voştri şi ar zori plecarea. Trebuie deci să rămâneţi 
deocamdată aici. Nu crede fratele meu Old Shatterhand că 
e mai bine aşa? 

— Da, dacă am putea fi siguri că vin negreşit soldaţii. 

— Te poţi asigura singur dacă te duci să-i aduci. 

— Bine, dar parcă ziceai că nu trebuie să plec! O să bage 
de seamă paznicul că lipsesc. 

— N-o să bage de seamă, fiindcă rămân eu locul tău. 

— Winnetou! Fusei cât p-aci să strig cu glas tare. Ce 
sacrificiu! 

— Nici un fel de sacrificiu. Dacă mă duc singur, nu fac 
nimic, fiindcă nu pot să mă-nţeleg cu soldaţii. Dacă te iau cu 
mine, prind ăştia de veste şi stricăm tot. Dacă însă te duci 
tu şi rămân eu, reuşiţi să-i încolţiţi în văgăună şi puneţi 
mâna pe ei. Cât mă priveşte, fii fără grijă, nu există nici o 
primejdie. 

Aşa şi era. 

— Bine, mă învoiesc. Ai mai fost pe la ai noştri de când am 
plecat noi? 

— Nu. Trebuia să te găsesc neapărat şi să te scot din 
mâinile duşmanului. 

— Atunci cum să ştiu unde să-i găsesc? 


— Dacă o iei spre apus dai de ei. Cred că s-au oprit unde 
se sfârşeşte pustiul bolovănos. 

— La miazăzi de Warr; aşa cred şi eu. Trebuie să mă duc 
călare, dar de unde să iau cal? 

— Cum ieşi din văgăună, faci o mie de paşi spre apus; îl 
găseşti pe-al meu priponit acolo. Armele mele sunt atârnate 
de oblânc; eu mi-am luat cu mine numai cuțitul. 

— Pe care să-l opreşti în orice caz ca să ai cu ce te apăra la 
nevoie. Dar ce te faci dacă paznicul te întreabă ceva? 

— O să sforăi ca să creadă că dorm. 

— Bine. Să sperăm că n-o să ţină mult până mă întorc. Să- 
ţi dau vreun semnal? 

— Da. Să imiţi ţipătul vulturului de trei ori. 

— Dezleagă-mă ca să te leg în locul meu. Voi face însă aşa 
ca să poţi desface lesne frânghiile de la mâini. 

După ce-l legai, mă furişai tiptil afară din cort, ceea ce îmi 
fu lesne, deoarece pânza nu era tocmai la pământ, iar 
Winnetou deznodase frânghiile ca să-şi facă loc de trecere, 
apoi le legase la loc. Eram acum liber, fără ca paznicul să fi 
simţit ceva. 

Liber, vorba vine, căci aveam de străbătut o mare parte 
din lagăr; ştiam însă că n-ar reuşi nimeni să pună mâna pe 
mine. 

Răsărise luna, deşi razele ei nu străbăteau până jos în 
râpă. lotuşi era destulă lumină ca să pot desluşi ce se 
petrece în jurul meu. 

Nici o mişcare în lagăr. Arabii dormeau în grupuri şi mă 
puteam strecura uşor printre ele. 

Mă târam pe burtă ca şarpele şi, după vreun sfert de oră, 
eram afară din lagăr. Mă ridicai în picioare şi răsuflai 
uşurat. 

Beduinii trebuie să se fi simţit în mare siguranţă căci nici 
nu se gândiseră să pună paznici la capătul văgăunii. Aşadar, 
o mie de paşi spre apus. N-apucai să fac nici opt sute şi 
găsii calul priponit. Încălecai. Mă simţeam acum în largul 


meu, căci aveam armele lui Winnetou legate de oblâncul 
şeii. 

O luai în galop drept înainte. Luna era în primul pătrar, 
dar lumina era destul de puternică şi aproape, putând să 
văd până departe. După un ceas de drum, ajunsei la cei 
dintâi bolovani care duceau la Warr. Trebuia acum să 
găsesc lagărul nostru, ceea ce era mult mai greu decât pe 
câmp liber. 

Luai puşca de argint a lui Winnetou şi descărcai un glonţ, 
apoi încă unul. Ascultai. După o jumătate de minut îmi 
răspunseră două detunături. Veneau dinspre apus. O luai 
într-acolo şi dădui peste puţin timp de soldaţii noştri. 
Auziseră împuşcăturile şi, crezând că s-a întors Winnetou, 
trimiseseră câţiva oameni înaintea lui ca să-i arate drumul. 

Capitolul XIII - Răscumpărarea. 

Cei din lagăr mă întâmpinară cu strigăte de bucurie. 
Întrebai de călăuză. Sergentul veni numaidecât. Nu părea 
defel înfricoşat. 

— Ştii cum am fost prinşi? L-am întrebat. 

— Da, stăpâne, eram de faţă. 

— Cum se face atunci că numai tu ai scăpat? 

— Fiindcă nu descălecasem şi s-a speriat calul. A luat-o la 
fugă cu mine. 

— Hm... Şi tu ce-ai făcut? 

— Am venit să raportez superiorilor mei ce s-a-ntâmplat. 

— Pe urmă? 

— Am pornit să vă căutăm. 

— Unde? 

— În pustiul bolovănos. 

— Pentru ce tocmai acolo? 

Fiindcă ne gândeam că uled-ayarii s-au ascuns acolo. 

— De ce nu le-aţi luat urma? 

— Era de prisos. Prietenul tău Ben Asra se dusese să vă 
caute. 

— Aha, de aceea credeai că e de prisos. Cum adică, dacă 
face unul o faptă bună e de prisos s-o mai facă şi alţii? 


Ciudat motiv! Adevăratul motiv e altul. Unde erau ascunşi 
uled-ayarii înainte de-a se năpusti asupra noastră? 

— În dosul bolovanilor. 

— Aşadar ne aşteptau. Ştiau că venim. Aflaseră de la 
cineva că ne vei duce acolo. Afară de tine n-aveau de la 
cine. Deci ne-ai dus dinadins acolo. 

— Eu? Allah, Allah! Cum puteţi spune una ca asta? Nu v- 
am dat destule dovezi de credinţă când am venit în Tunis să 
vă cer ajutor pentru soldaţii noştri? 

— Vrei să spui ca să împingi şi mai mulţi în prăpastie! Cine 
era călăreţul cu care te-ai întâlnit în noaptea trecută afară 
din lagăr? 

La întrebarea asta nu se-aştepta. De frică îi pieri graiul şi 
amuţi. 

— Răspunde! Mă răstii eu. 

— Stă... pâ... ne..., ce răspuns pot să-ţi dau la... o... astfel 
de întrebare... bolborosi el după câteva momente. 

— Cine era, n-auzi? 

— Eu nu m-am întâlnit cu nimeni. Nici n-am ieşit din lagăr. 

— Minţi! Te-ai întâlnit cu kolaghasi Kalaf Ben Urik şi te-ai 
sfătuit cu el cum să ne dai pe mâna uled-ayarilor. 

— Maşallah! Stăpâne... cine m-a ponegrit aşa...? Spune-mi 
şi-l împuşc ca pe un câine... acum, îndată! 

— N-ai să împuşti pe nimeni; mai degrabă tu ai să fii 
împuşcat! 

— Stăpâne... sunt nevinovat! Ştiu... 

— Taci! Kolaghasi mi-a spus cu gura lui că sunteţi părtaşi. 

— Ticălosul! El... 

— Taci, ţi-am spus! Eşti un trădător şi vrei să ne pierzi pe 
toţi. Dezarmaţi-l şi legaţi-l zdravăn ca să nu scape. Stăpânul 
gloatei înarmate o să-l judece mâine şi o să hotărască ce 
pedeapsă i se cuvine. 

Soldaţii erau atât de uimiţi, încât nu-şi puteau închipui că 
acest om în care aveau atâta încredere putea fi un trădător, 
zăbovind să execute ordinul. Ticălosul se folosi de zăpăceala 
lor, scoase cuțitul de la brâu, se repezi la mine răcnind: 


— Osânda mea? Ţi-ai hotărât-o tu singur pe-a ta, ghiaur 
spurcat! 

Vru să-mi înfigă cuțitul în piept, dar parai lovitura cu 
puşca lui Winnetou pe care o aveam în mână şi-l apucai de 
braţ. Cu o smucitură puternică se desfăcu din strânsoare şi 
alergă spre locul unde erau adunaţi caii. Cei de faţă erau 
atât de uluiţi, încât nu-i veni nimănui în gând să se ia după 
el. Pusei puşca la ochi fără să mă urnesc din loc. 

În definitiv n-aveam nimic cu el, din partea mea putea să şi 
fugă. Era însă de prevăzut că, dacă ne scapă, se va duce de- 
a dreptul la uled-ayari să le dea de veste, ceea ce trebuia 
împiedicat neapărat. 

Aşteptam să-l văd călare, deoarece bolovanii aceia mari îl 
acopereau pentru moment. Îi zării capul şi umerii. Ochii 
umărul drept. Se auzi o detunătură, pe urmă un țipăt şi 
călăreţul pieri din raza vederii mele. 

— L-am împuşcat. Duceţi-vă de-l ridicaţi, zisei eu lăsând 
arma jos. 

— Să-l panseze hekim-ul19, pe urmă legaţi-l şi nu-l scăpaţi 
din ochi, poruncii eu. 

— Pentru ce să-l lege? Auzii pe cineva în spatele meu. 
Omul părea să fie cinstit şi s-a purtat ca un viteaz. Pentru o 
bănuială nu se împuşcă un om. 

Cuvintele acestea fuseseră spuse în limba engleză şi când 
întorsei capul îl văzui pe falsul Hunter lângă mine. O 
nimerise bine! 

— Cu ce drept îmi faci dumneata observaţii? Mă răstii eu 
enervat. 

— Ai dovezi de vinovăţie a lui? 

— Da. 

— Atunci trebuia adus în faţa unui consiliu de război, nu 
să-l judeci dumneata şi să tragi în el ca într-un câine. 

— Pshaw! Eu ştiu întotdeauna ce fac. O să dau socoteală 
lui Kruger-bey, nu dumitale. Dar nu înţeleg ce te face să iei 
apărarea unui trădător. N-ai putea să-mi spui şi mie? 

— Dovedeşte mai întâi că e trădător, ocoli el răspunsul. 


— Dovada s-a şi făcut. Am băgat eu de seamă, nu-i vorbă, 
în ultimul timp că prea stăteai des de vorbă cu el şi vă 
şuşoteaţi mereu; acum văd că îi iei cu mare căldură 
apărarea. Nu cumva ai un motiv personal? 

— Nu eşti chemat să-mi ceri socoteală. Ce fac şi ce nu face 
treaba mea! 

— Aşa crezi dumneata? Vrei să-ţi spun eu de ce atâta 
prietenie cu trădătorul ăsta? 

— 'Ţi-ar fi cam greu... 

— Ei aş! E omul de legătură dintre dumneata şi Kalaf Ben 
Urik pe care vrei să-l faci scăpat. 

— Acum mă faci să-mi pară rău pentru încrederea pe care 
ţi-am arătat-o spunânduc-ţi lucruri care mă privesc atât de 
aproape. 

— Atunci să-ţi pară şi mai rău când ţi-oi spune ce-am aflat 
de la alţii. 

— Ce anume? Întrebă el curios. 

— Că-l cunoşti foarte bine pe un individ cu numele de 
Thomas Melton. 

— 'Tho... mas... Mel... ton...! Bolborosi el, speriat. 

— Cred că nu tăgăduieşti, nu-i aşa? Sau poate ai auzit 
numai de el... 

Întrebarea mea îl punea pe gânduri. Nu-şi închipuia însă 
că ştiu mai mult decât atât. Să tăgăduiască, ar fi fost o 
greşeală, de aceea răspunse: 

— Nu zic că nu am auzit de el. Dar ce te priveşte pe 
dumneata? 

— Foarte puţin, după cum o să vezi îndată. Ştii dumneata 
ce-a fost acest Thomas Melton? 

— Da, un fel de cutreierător al Vestului. 

— Un asasin şi, pe deasupra, un măsluitor de cărţi. 

— Tot ce se poate, dar nu mă interesează. 

— Mă mir, fiindcă ştiu că cunoşti faimoasa afacere de la 
Uintah. 

— O cunoşti şi dumneata? Întrebă el fără să-şi dea seama 
că se trădează. 


— Aşa, niţel... înşelase şi-atunci la cărţi şi-a fost prins. S-a 
luat la ceartă cu jucătorii şi-a împuşcat pe-un ofiţer şi doi 
soldaţi. Sau vrei să spui că n-a fost aşa? 

— Mi se pare că da, răspunse el cu o nepăsare prefăcută. 

— A răsărit pe urmă la fortul Edwards, după cum ştii... 

— Ce mă interesează pe mine, domnule? 

— Stai, c-o să te intereseze numaidecât, după ce-ţi voi 
spune ce am pe inimă. Dacă nu mă-nşel, a fost prins acolo şi 
dat pe mâna poliţiei de unul... unul... cum îi zicea, domnule? 

— Old Shatterhand. 

— Aşa e, bine zici! Old Shatterhand. Irlandez ori scoţian, 
nu ştiu bine. 

— Nu, german. Un individ care-şi vâră nasul în toate. 

— Da, da, răsare unde nici nu gândeşti. Stai că mi-am adus 
aminte de o altă afacere în care a fost amestecat acest Old 
Shatterhand. Nu avea acest Thomas Melton un frate pe 
care-l chema Harry şi care s-a dus în Mexic să cumpere o 
moşie? 

— Am auzit şi eu. 

— Şi nu tot Old Shatterhand l-a gonit de-acolo? 

— Ba da. 

— Thomas Melton avea pare-mi-se un băiat, Jonathan, nu? 

— De unde dracu' ştii dumneata toate astea? 

— Din întâmplare, numai din întâmplare... Jonathan 
Melton a însoţit pe cineva în Europa şi de-acolo în Orient. 

— De unde... o ştii şi... şi pe asta...? Bolborosi el. 

— Tot din întâmplare. A plecat deci cu un american pe 
care îl chema... îl chema... Nu ştii cum îl chema? 

— Nu. 

— Nu? Mă mir, fiindcă să-mi taie mie capul dacă nu-l 
chema ca pe dumneata, adică Small Hunter. E sau nu e aşa? 
— De unde vrei să ştiu eu? Te-aş ruga însă să te potoleşti 

cu întrebările astea care mă plictisesc. 

— Pe mine nu, deoarece afacerea e cât se poate de 
interesantă. Şi ştii de ce e atât de interesantă? 

— Nu ştiu şi nici nu sunt curios s-o aflu. 


— Ba da, fiindcă acum vine ce e mai interesant. Eu însumi 
am jucat un rol destul de important în chestia asta şi să vezi 
de ce: pe mine nu mă cheamă Jones ci Old Shatterhand. 

— Old... Sha... ter...?! 

De spaimă de-abia putu pronunţa cuvântul şi se dădu 
înapoi, ca şi când ar fi căzut trăsnetul la picioarele lui. 

— Da, aşa mă cheamă. Ziceai adineauri că mă amestec în 
treburile altora. Poate că mă amestec şi acum în treburile 
dumitale şi ale lui Kalaf Ben Urik. 

Nu băgă de seamă sarcasmul meu şi murmură ca-n 
neştire: 

— Old Shatterhand..., dumneata eşti Old Shatterhand... 
Cu neputinţă! 

— O să te convingi mai târziu. Întreabă-l pe Emery, care 
mă cunoaşte de pe când cutreieram amândoi câmpiile 
Vestului. Întreabă-l şi pe Kriiger-bey, care ştie foarte bine 
cine sunt şi cum mi se zice în America. Celălalt tovarăş al 
meu nu e somal, nu-l cheamă Ben Asra, ci Winnetou. 

— Win... ne... tou...! Repetă el cu glas înăbuşit. E1..., el... e 
într-adevăr? 

— Dacă ai mai auzit de noi, atunci trebuie să ştii că suntem 
prieteni nedespărţiţi. 

— Ştiu. Dar ce căutaţi aici, în Tunis? 

— Îl căutăm pe Thomas Melton. 

— Fir-aţi... îi scăpă fără să vrea. 

— Am fost întâi în Egipt; am găsit însă în locul lui Thomas 
pe fiul său Jonathan, gata să plece în Tunis şi fiindcă ne-am 
zis că nu se poate sa nu-i facă o vizită tatălui său, am plecat 
şi noi cu el. 

— Şi... ŞI... ŞI...? 

— Şi nu ne-am înşelat. L-am găsit pe Thomas Melton în 
persoana iubitului dumitale kolaghasi Kalaf Ben Urik. 
Făgăduisem să-ţi spun ceva interesant; ei, aşa-i că m-am 
ţinut de cuvânt? 

— Lasă-mă în pace, domnule! Ce-mi pasă mie de oamenii 
ăştia? Eu sunt Small Hunter şi n-am nimic de-a face cu 


dumneata. 

Vru să plece, dar eu îl apucai de braţ: 

— Mai stai, te rog, niţel. Cred că nu vrei să ai de-a face cu 
mine, eu însă da. Regret, dar nu pot să te las să pleci. Am 
intenţia să nu-ţi dau drumul, fie că vrei, fie că nu, până ce 
nu voi vorbi cu tânărul american care a plecat încoace cu 
kolaghasi Melton, vreau să spun Kalaf Ben Urik. 

— Nu-l cunosc... nu ştiu cine e. 

— Zău? Şi totuşi e o persoană care nu poate sănu te 
intereseze deoarece purtaţi acelaşi nume. Îl cheamă tot 
Small Hunter, ca şi pe dumneata. 

— Nu se poate! 

— Ei vezi? Ce spuneam eu? Te pomeneşti că te crede 
lumea un escroc care se serveşte de numele lui. 

— Nu cumva îţi închipui că... 

— Îmi închipui că eşti adevăratul Small Hunter şi sunt 
sigur că o şi poţi dovedi. Ştiu eu ce spun. 

— De unde ştii? 

Din carnetul de notițe al dumitale. 

— Carnetul? Ce ştii dumneata de el? Nimeni nu l-a văzut 
până acum în afară de mine. 

— Aici te-înşeli. L-am văzut şi eu. Şi nu numai eu, ci şi 
Winnetou şi Emery, odată cu mine. 

— Nu te cred. 

— Şi cu toate astea e-adevărat. Îţi aminteşti, nu-i aşa, că 
pe vapor ai avut aceeaşi cabină cu Winnetou? Noi vroiam să 
ştim cine eşti şi ce eşti. Peste noapte Winnetou s-a prefăcut 
că doarme şi te-a văzut cu ce grijă ţi-ai ascuns portofelul în 
cufăr. Curios cum e, ţi-a luat cheia din buzunar, a descuiat 
cufărul şi a venit cu portofelul la noi. L-am cercetat, am 
văzut ce e în el, pe urmă Winnetou s-a dus şi l-a pus la locul 
lui. Vezi deci de ce sunt convins că eşti veritabilul Small 
Hunter. 

— Aşadar am fost jefuit? 

— N-ai fost jefuit defel, fiindcă nu ţi s-a luat nimic. Ne poţi 
învinui numai că suntem prea curioşi, atâta tot. Nici de data 


asta n-o să te jefuiesc, dacă o să-ţi iau şi-acuma portofelul, 
dar nu în somn, fiindcă o să mi-l dai singur, de bunăvoie. 

— Pentru nimic în lume! 

— Să nu zici vorbă mare. 

— Nu-l am la mine, o întoarse el. L-am lăsat în cufăr, la 
geambaşul din Ghadis. 

— Aş! Un lucru atât de preţios nu se dă pe mâini străine. 
Te-am văzut în ultimul timp scoţându-l din buzunar şi 
punându-l apoi iar la loc. Uite aici, îl simt. 

Îl bătui cu degetul în piept, unde ştiam că e portofelul. 

— Nu mă atinge! Strigă el şi se dădu cu un pas înapoi. Nu 
pot să sufăr să... 

— O să suferi şi altele, stai să vezi acum, îi curmai eu 
vorba. 

Mă întorsei spre ofiţeri, care nu înțelegeau nimic, fiindcă 
vorbisem englezeşte şi le spusei câteva cuvinte în limba 
arabă. Aceştia îl apucară de mâini şi-l ţinură strâns până ce- 
i scosei portofelul din buzunar. Fu dus apoi de soldaţi, legat 
burduf şi trântit lângă sergent. Jonathan Melton nu se mai 
putea îndoi acum că ştiam totul. 

Se impunea o tactică de luptă. Existau trei escadroane de 
cavalerie. Fiecare din ele avea drept comandant un 
kolaghasi, căpitan, pe urmă un locotenent şi un 
sublocotenent. 'Ținui cu ei un mic consiliu de război, după ce 
le povestii mai întâi cum stau lucrurile. 

Primul escadron urma să se posteze sub comanda 
căpitanului la intrarea văgăunei. Cu al doilea voi ocoli eu 
muntele, ca să mă aşez la celălalt capăt al ei. Cel de-al 
treilea se va împărţi în două şi se va urca sus pe munte, ca 
de-acolo, la nevoie, să poată trage jos în beduini. Unde 
trebuia să mă postez eu se aflau caii şi tot acolo era lagărul 
soldaţilor luaţi de ei prizonieri şi păziţi acum de uled-ayari. 
Dacă reuşeam să-i eliberăm întâi pe ei, aveam un plus de o 
sută de oameni. 

— Şi când să dăm atacul? Întrebă unul din ofiţeri. 


— Nu cred că o să fie un adevărat atac, am răspuns eu. 
Primul escadron n-are altceva de făcut decât să-l împiedice 
pe duşman să iasă din trecătoare; al doilea la fel. Eu cu o 
parte din soldaţi ne vom năpusti mai întâi asupra paznicilor 
ca să-i eliberăm pe camarazii noştri. Fără gălăgie şi câteva 
împuşcături nu o să se poată, nu va fi însă o luptă propriu- 
zis; ai noştri să nu se grăbească să înceapă atacul şi să 
aştepte până în ultimul moment. Interesul nostru nu e să-i 
ucidem pe duşmani, ci să-i luăm prizonieri. Păziţi-vă pe cât 
se poate de vărsare de sânge. Cu cât vor cădea mai puţini 
uled-ayari, cu atât folosul paşei va fi mai mare, căci 
altminteri n-ar mai avea de la cine lua birul. 

— Trebuie însă să ştim dinainte momentul când îi vei ataca 
pe paznici. 

— Ai dreptate. Să-l hotărâm pentru Salât el fadşr, 
rugăciunea de dimineaţă. 

— Nu merge. 

— De ce? 

— Pentru că tot atunci ne facem şi noi rugăciunea. Eşti 
creştin şi crezi că putem renunţa la rugăciune? 

— Nu cred defel. Şi rugăciunea şi atacul. Uitaţi, sau poate 
nu ştiţi că uled-ayarii îşi fac rugăciunea de dimineaţă după 
regulile sectei hanefiţilor. Voi vă rugaţi când de-abia se 
zăresc zorile la răsărit, hanefiţii însă numai după ce apare 
pe cer el Isfirar, lumina gălbuie. Veţi fi deci gata cu 
rugăciunea în momentul când o încep ei pe-a lor. 

Îndată ce uled-ayarii se vor lăsa la pământ, eu mă reped 
să-i eliberez pe soldaţi. Până să se dezmeticească ei, ai 
noştri sunt liberi şi putem aştepta fără teamă ce vor face 
duşmanii. 

Am procedat întocmai după planul nostru. Uled-ayarii erau 
într-adevăr de o neprevedere de neiertat. Nicăieri nici o 
santinelă. 

Luna trebuia s-apună peste cel mult o jumătate de ceas. 
Scosei semnalul convenit, adică ţipătul de vultur; eram 
sigur că Winnetou l-a auzit. Rămânea acum să aşteptăm 


până spre ziuă. Rânduii câteva posturi la gura văgăunii, 
ceilalţi soldaţi se aşezară ceva mai departe. 

Timpul trecea. Luna dispăruse de mult, iar stelele se 
stingeau una câte una. O rază de lumină apăru la orizont. 

— Să începem rugăciunea? Mă întrebă comandantul. 

— Da, dar cât se poate mai încet, îngenuncheară toţi şi se 
rugară cu evlavie adâncă. În vremea asta lumina crescu 
până ce în depărtare cerul începu să se coloreze în galben. 
De-aici din văgăună nu se vedea, dar se auzi din lagăr un 
strigăt: 

— Haj 'ala' s-salât, haj 'ala' l-felâh; as-salăt cher min en 
nOm, adică: sculaţi la rugăciune, sculaţi la mântuire; 
rugăciunea e mai bună decât somnul. 

Acum lumina era destul de mare ca să putem desluşi totul 
în jurul nostru. Mă lăsai uşurel în văgăună şi înaintai atât 
cât să nu pot fi văzut. 

Nu departe de mine erau adunaţi la un loc caii; o 
herghelie întreagă. În spatele lor, soldaţii nu erau legaţi ci 
numai păziţi de vreo douăzeci de beduini înarmaţi. Pe urmă 
venea un loc liber, după care începea adevăratul lagăr. 

Toată lumea îngenunchease şi se ruga; soldaţii şi paznicii 
de asemenea. Mă întorsei la ai noştri şi luai cu mine treizeci 
de oameni. 

— Sst! Nici un cuvânt! Le şoptii eu. Cu cât mai puţină 
gălăgie cu atât putem birui mai repede. Sunt numai 
douăzeci de paznici; nu-i omorâţi, ameţiţi-i numai cu patul 
puştii, pe urmă veniţi iar încoace. 

Intrarăm în văgăună. Se auzea glasul sonor al celui care 
spunea rugăciunea şi pe ceilalţi ţinându-i isonul. 

Ajunserăm la locul unde se aflau caii. Ne strecurarăm 
printre ei şi ne repezirăm cu puştile ridicate spre arabi. 
Înlemniră de spaimă. Izbeam cu patul puştii unde 
nimeream. Doi, trei dintre ei se dezmeticiră şi o luară la 
fugă răcnind. 

— Sculaţi camarazi, sunteţi liberi! Strigai eu soldaţilor. 
Daţi fuga la cai, luaţi cât puteţi din ei şi veniţi după mine. 


Fiecare din soldaţi încălecă pe câte un cal şi încă unul sau 
doi de căpăstru. Urmă o mare învălmăşeală, apoi porniră 
toţi în galop spre ieşirea de la capătul celălalt al văgăunii. 
Din lagăr se auziră răcnete de furie şi spaimă; beduinii 
uitaseră de rugăciune. Puseseră mâna pe arme şi alergau 
zbierând după noi. Degeaba. Noi ocupaserăm toată 
trecătoarea şi nu mai aveau pe unde ieşi. Din fugă am tras o 
salvă oarbă în urmă, ceea ce-i făcu să se dea îndărăt 
îngroziţi. Gesticulau şi urlau neştiind ce să facă. Se auzi 
însă vocea şeicului şi se potoliră. Îi văzurăm pe beduini 
îngrămădindu-se spre ieşirea văgăunii. Îi întâmpinară şi aici 
salve de puşcă, de asemenea altele de sus, de deasupra 
capetelor lor. Un urlet de furie umplu trecătoarea. Se 
adunară toţi în mijlocul văgăunii neştiind încotro s-o ia. 

Când am socotit că a sosit momentul, trimisei pe unul din 
locotenenţi ca sol de pace, după ce îi spusesem dinainte ce 
are de făcut. Ofiţerul flutură în vârful săbiei o batistă albă. 
Prin el îl rugam pe şeic să vină să se înţeleagă cu mine, 
făgăduindu-i că îl voi lăsa pe urmă să se întoarcă nesupărat 
la ai săi, cu condiţia ca în timpul tratativelor uled-ayarii să 
stea liniştiţi şi să nu încerce să tragă în soldaţi. 

Îl văzui pe sol făcându-şi loc prin înghesuială; trecură vreo 
zece minute şi apăru iar însoţit de şeic. Aşadar bătrânul 
avea încredere în cuvântul meu şi venea la mine nesilit de 
nimeni. Îi ieşii în întâmpinare, încrucişai braţele pe piept, 
mă înclinai adânc şi-i zisei: 

— Fii binevenit, o, şeic al uled-ayarilor! Ieri n-ai vrut să mă 
laşi să-ţi vorbesc fiindcă eram prizonierul tău, de aceea am 
fugit din lagărul tău ca să te pot ruga astăzi ca om liber să 
mă asculţi. 

— Te salut, răspunse el înclinându-se la fel. Mi-ai făgăduit 
drum liber după ce te voi asculta şi sper că te vei ţine de 
făgăduială. 

— Da. Poţi pleca oricând, fără să se atingă cineva de tine, 
cu atât mai mult cu cât vin să-ţi propun pace. 

— În schimbul birului, nu-i aşa? 


— Nu. 

— Nu? Se miră el. Nu pentru asta aţi venit voi, să ne luaţi 
şi puţinul ce ne-a mai rămas din turmele şi cirezile noastre 
bogate? 

— V-aţi obligat, urmai eu fără să iau în seamă cuvintele lui, 
să plătiţi paşei dările, dar n-aţi făcut-o. E deci dreptul lui să 
ia cu de-a sila ceea ce nu vreţi să-i daţi de bunăvoie. Va 
trebui totuşi să-i daţi. Eu însă n-am venit la voi ca duşman, 
ci ca prieten şi o să vă învăţ cum să plătiţi birul fără să 
păgubiţi o singură vită de-a voastră. 

— Allah e mare şi milostiv! Dacă vorbele tale sunt 
adevărate, atunci eşti un prieten şi nu duşman. 

— Am grăit adevărul. Şezi, rogu-te, jos lângă mine şi 
ascultă ce am să-ţi spun. 

— Cuvintele tale sunt plăcute ca mirosul florilor care 
îmbălsămează aerul. Locul pe care te vei aşeza tu va fi prilej 
de odihnă pentru trupul meu. 

Ni se aduseră două covoraşe şi ne aşezarăm amândoi. 

Beduinul nu se pripeşte niciodată. Demnitatea noastră a 
amândurora ne impunea o pauză. În timp ce eu priveam 
văgăuna cu tot ce se petrecea în ea, el nu-şi lua ochii de la 
mine. În cele din urmă rupse tăcerea: 

— Stăpânul gloatei înarmate mi-a vorbit despre tine, 
effendi, începu şeicul. Am aflat de la el despre toate faptele 
tale eroice şi de câte ai pătimit în tânăra ta viaţă. Mi-a mai 
spus că eşti mare meşter în taina vrăjitoriei. 

— Cum asta? Întrebai cu mirare. 

— Erai legat şi ferecat în cort. De douăsprezece ori a venit 
paznicul să-ţi pipăie frânghiile ca să se încredinţeze că n-ai 
fugit. A treisprezecea oară se lumina de ziuă şi tu tot acolo 
erai, iar acum te văd liber aici lângă mine. Nu-i asta 
vrăjitorie? 

— Nici un fel de vrăjitorie. E sigur paznicul că am fost eu? 
Zisei fără să-i dau vreo lămurire. Vezi şi tu atunci că era mai 
bine dacă mă ascultai aseară, fiindcă ai fi aflat multe şi ai fi 


împiedicat o vărsare de sânge. A fost vreunul din oamenii 
tăi rănit? 

— Nu. 

— Nici omorât? 

— Toţi sunt în viaţă. 

— Cu atât mai bine. Am dat ordin soldaţilor să tragă în 
aer; dacă totuşi convorbirea mea cu tine nu va duce la bun 
sfârşit, gloanţele noastre vor muşca în carnea voastră. 
Nădăjduiesc însă că nu ne vei sili să lăsăm femeile tribului 
tău văduve şi copilaşii lor orfani. Dar ia spune, 
preavenerabile şeic, cum staţi voi cu uled-ayunii? 

— În mare duşmănie. Câinii aceştia ne-au ucis câţiva 
oameni din cei mai voinici şi viteji ai neamului nostru. 

— Câţi? 

— Şaisprezece. Allah să ardă pe ayuni în focul iadului! 

— Sunt ei mai săraci sau mai bogaţi ca voi? 

— Mai bogaţi. Erau bogaţi şi înainte, dar de când ne-au 
pierit vitele, deosebirea dintre avutul nostru şi al lor e şi 
mai mare. Ei n-au păgubit nimic, fiindcă turmele şi cirezile 
ayunilor îşi au păşunile la islazurile Wadi Siliana, unde nu e 
niciodată lipsă de apă. 

— De unde până unde ai ajuns tu la o înţelegere cu 
kolaghasi Kalaf Ben Urik? 

— El mi-a propus-o după ce i-am împresurat. 

— Nu se putea salva altfel? 

— Ba da. Soldaţii lui aveau arme mult mai bune ca ale 
noastre şi i-ar fi fost lesne să ucidă mulţi dintre ai noştri. 
Dar el a vrut mai bine să facă o învoială cu mine; pe urmă s- 
a predat. 

— Care era învoiala? 

— Să mi-i dea în mână pe soldaţii care erau cu el şi pe cei 
pe care îi va mai ademeni pe urmă. 

— Şi ce-ţi cerea în schimb? 

— Libertatea lui şi pe Stăpânul gloatei înarmate fiindcă 
vroia să-i stoarcă o sumă mare de bani ca răscumpărare. 

— Tu nici nu ştii cine e omul acesta! 


— Iuda Iscariotul, ţi-am mai spus doar... 

— Mai mult decât atât; îţi voi povesti eu mai târziu, nu e 
timpul acum, deoarece vreau să fac şi eu o învoială cu tine, 
mult mai bună şi mai folositoare pentru tribul tău. Prin ea 
vei putea să-ţi îndeplineşti datoria faţă de paşă, fără să fii 
păgubit cu nimic. 

— Vorbeşte! Urechile mele sunt roabele tale, o, effendi! 

— Îţi voi spune mai întâi ce cer eu de la tine: eliberarea 
Stăpânului gloatei înarmate şi a englezului care e acum 
prizonierul tău. Pe urmă să-mi predai pe kolaghasi şi să 
plătiţi birul întreg care vi se cere. 

— Aceasta e cu neputinţă, effendi. 

— Stai s-auzi şi ce ţi se dă, dacă te supui condiţiilor mele. 
La rândul tău, vei primi în schimb şaisprezece sute de 
cămile sau valoarea acestora. 

Şeicul mă privi lung, clătină capul şi zise cu îndoială: 

— Mă tem că n-am auzit bine, effendi şi te-aş ruga să-mi 
mai spui o dată ce-ai spus acum. 

— Cu plăcere! Vei primi şaisprezece sute de cămile sau 
valoarea acestora. 

— Bine, bine, înţeleg eu, dar nu am dreptul să cer nimic. 

— Nu-l ai, nu ceri şi totuşi ţi se dă. O să-ţi lămuresc eu de 
ce. Aveţi voi în tribul vostru o femeie tânără pe care o 
cheamă Elatheh? 

— Da. E cea mai iubită dintre toate, dar Allah, a pedepsit-o 
amarnic; copilaşul ei nu poate vedea lumina soarelui fiindcă 
a venit pe lume fără vedere. De aceea a pornit cu un bătrân 
venerabil în pelerinaj la un mormânt sfânt să se roage de 
Allah să-i dăruiască vederea copilaşului ei. Trebuie să se 
întoarcă în curând. 

— Femeia se află la noi. A căzut pe drum în ghearele uled- 
ayunilor care l-au ucis pe bătrân şi au îngropat-o pe ea 
până la gât în nisip. 

— Allah'l Allah! Nelegiuiţii! Al şaptesprezecelea ucis de ei! 
Atâta sânge vărsat cere răzbunare. Câinii! Să nu cruţe ei o 
femeie şi un copil nevinovat! Ce grozăvie! S-o îngroape-n 


nisip... să vină pe urmă corbii să-i scoată ochii cu ciocurile 
lor ascuţite... 

— Aşa era să se întâmple dacă Allah nu s-ar fi milostivit de 
ea îndreptându-mi paşii într-acolo ca s-o scap de la o 
moarte atât de cumplită. Dar am mai făcut încă o faptă care 
ştiu că o să te bucure: Am pus mâna pe Farad el Aswad. 

— Mai e vreunul cu numele ăsta? Fiindcă nu poate să fie 
şeicul uled-ayunilor. 

— De ce nu? 

— Ar fi pentru mine o prea mare fericire, la care n-am 
dreptul să năzui, poate şi pentru că acest şeic nu e omul 
care să se lase prins. 

— Aş! Îl crezi într-adevăr atât de viteaz? Eu l-am cunoscut 
altfel. Noi eram doar trei, iar ei paisprezece şi totuşi i-am 
legat fără să opună vreo împotrivire, deşi erau înarmaţi 
până în dinţi şi aveau cai minunaţi. 

— O, Allah, Allah, îţi mulţumesc din adâncul sufletului meu! 
Strigă şeicul sărind în picioare. Bucuria inimii mele că 
aceşti câini nelegiuiţi au fost prinşi e mare, dar că numai 
trei inşi au fost în stare să-i prindă îmi prelungeşte zilele! 
Ce ruşine... ce ruşine pentru ei! Să-mi povesteşti şi mie cum 
s-a întâmplat, effendi. Mai întâi însă aş vrea să ştiu ce-ai 
făcut cu ei. I-ai împuşcat? 

— Nu. Unui creştin nu-i e îngăduit să ucidă - nici chiar pe 
cel mai înverşunat duşman al său. Trăiesc, sunt bine legaţi 
şi puşi sub pază. 

— Trăiesc şi sunt la tine? Ce vrei să faci cu ei? Spune-mi, 
spune-mi repede... 

Tremura de nerăbdare s-audă răspunsul. 

— 'Ţi-i dăruiesc ţie. 

De-abia sfârşii vorba şi-l văzui căzând în genunchi în faţa 
mea; îmi apucă mâinile şi aproape răcni de bucurie: 

— Adevărat? Adevărat că mi-i dăruieşti? 

— Cu o singură condiţie: să faci ce ţi-am cerut adineauri. 

— Fac... fac! O, Allah! O, Mahomed! Paisprezece uled- 
ayuni... şi printre ei e şi şeicul... în sfârşit... îi avem în 


mâinile noastre... răzbunare...! Sângele lor să curgă 
şiroaie... 

— Stai! Zisei eu. Nu trebuie să vă atingeţi de viaţa lor. 

— Ce-ai spus? Întrebă uluit. Avem de răzbunat şaisprezece 
morţi ucişi de mâna lor şi să-i lăsăm în viaţă? Nu se poate! 
Ar râde o lume-ntreagă de noi, ne-ar crede nişte laşi şi nişte 
nemernici care se lasă batjocoriţi fără să crâcnească. 

— N-are să râdă nimeni când se va afla că aţi renunţat la o 
răzbunare atât de grozavă pentru una mai folositoare. 

— Effendi... gândeşte-te... ce ceri tu nu se poate. 

— Nu? Atunci nu vă mai dau pe uled-ayuni. 

— Uiţi că dacă nu te ţii de cuvânt nu suntem nici noi 
obligaţi să ne ţinem de făgăduială. 

— Eu nu uit nimic. Voi uitaţi că vă aflaţi în puterea noastră. 
La amândouă capete ale trecătorii sunt câte trei sute de 
soldaţi care nu vă vor lăsa să ieşiţi şi alţi o sută deasupra 
capetelor voastre care au ordin să tragă la cea mai mică 
mişcare pe care aţi face-o. Un semn să fac, unul, singur şi 
vă seceră unul după altul. Ei, ce-ai de zis? 

— Nimic. Văd şi eu că nu trebuia să ne vârâm aici în 
văgăună. 

— Vroiaţi să ne prindeţi şi aţi căzut singuri în cursă. Îţi dau 
cinci minute de gândire. Aşadar, repet: îţi cer să le redai 
libertatea englezului şi Stăpânului gloatei înarmate şi să ne 
înapoiezi armele şi tot ce ne-aţi luat. Mai departe: cer să-l 
predai pe kolaghasi Kalaf Ben Urik; în schimb vi-i dăruiesc 
pe uled-ayunii prizonierii mei, cu condiţia să vă învoiţi la 
plata birului; vă las să ieşiţi nestingheriţi din văgăună şi 
mijlocesc pacea între voi şi paşă. 

— Căruia să-i plătim birul, zici? 

— Da. E dreptul lui, alt venit nu are. Nu e beduin ca să 
trăiască de pe urma turmelor ca voi. 

— Birul e prea mare, de unde vrei să-l plătim? Nici n-avem 
atâtea vite... 

— lar uiţi ceva: cele şaisprezece sute de cămile din care 
puteţi plăti şi prea plăti paşei cât i se cuvine. 


— Ba o să ne şi rămână să împlinim cirezile noastre 
sărăcite. 

— Vezi că vă vreau binele? Şi-apoi, femeia pe care o 
cheamă Elatheh, cea mai dragă vouă dintre toate femeile 
tribului, fiindcă e săracă şi a pătimit de la uled-ayuni o să 
capete şi ea o sută de cămile drept despăgubire pentru 
suferinţele îndurate. 

— Effendi, bunătatea ta e mare şi atingerea mâinilor tale o 
binecuvântare cerească. Şaisprezece sute şi încă o sută de 
cămile... fac mult, foarte mult... 

— Nu pentru uled-ayuni, care sunt oameni avuţi. 

— Da, dar dând atâtea vite o să le scadă din cale-afară 
avutul. 

— Asta vreau şi eu. Puterea lor scade în timp ce a voastră 
sporeşte. 

— Păi tocmai de asta nu cred că au să se învoiască. 

— Trebuie, fiindcă au de ales între viaţă şi avere şi oricui îi 
e mai dragă viaţa decât toate bogăţiile. Am să fac şi pe 
mijlocitorul între voi şi e sigur că nu las din preţ nici măcar 
o cămilă. 

— Au să tăgăduiască, dar n-au să se ţină de cuvânt. 

— Cu atât mai rău pentru ei. Nu le dau drumul până ce nu 
plătesc preţul de răscumpărare. 

— Se vede că nu-i cunoşti. Au să amâne cu plata până ce 
au să se pregătească bine de luptă, pe urmă au să vină să-i 
elibereze pe ai lor. 

— Nicidecum, pentru că au să înţeleagă şi ei că ar face-o 
degeaba. Voi o să-i ţineţi mereu la respect şi cred că mai 
degrabă i-aţi ucide decât să-i lăsaţi să scape. 

— Asta aşa e. 

— Şi-apoi, trebuie să te mai gândeşti la ceva. Vă procur 
astfel mijloacele cu care să plătiţi birul, căci nu ne 
întoarcem la oraş decât după ce lucrurile s-au lămurit. 
Aşteptăm deci să vă dea uled-ayunii preţul răscumpărării, 
pe urmă ne daţi voi nouă ce se cuvine paşei. Până atunci, 
suntem oaspeţii tăi şi obligaţi să luptăm cu şi pentru voi. 


Interesul nostru e ca răgazul pe care-l vom da uled-ayunilor 
să fie cât mai scurt, aşa că nu vor avea timp să se 
pregătească de luptă. Şi dacă, totuşi, vor încerca o astfel de 
nebunie, noi vă sărim în ajutor. Rezultatul ar fi că i-am 
nimici complet, sau, dacă nu, ar rămâne atât de puţini că le- 
ar trece pofta pentru multă vreme să se mai agaţe de voi. 

— Ce spui tu acum, effendi, mă încredinţează o dată mai 
mult că ne vrei binele şi că aşa au să se petreacă lucrurile. 

— Atunci te învoieşti? 

— Eu, din partea mea, din toată inima; cunoşti obiceiurile 
şi tradiţiile noastre şi ştii că nu pot hotări nimic fără 
consimţământul Sfatului. Voi aduna deci pe bătrânii tribului 
să-i întreb şi pe ei. Dar tu, ai tu îndreptăţirea să hotărăşti 
un lucru atât de important? Eşti străin de ţara noastră şi 
astea sunt lucruri care ne privesc numai pe noi şi pe paşa al 
nostru. 

— Stăpânul gloatei înarmate reprezintă aici pe paşă; ce 
face el e bun făcut şi sunt sigur că beyul n-are să zică nimic 
împotriva hotărârilor mele. 

— Effendi, nu nesocotesc cuvintele tale, aş fi însă bucuros 
să le aud şi din gura beyului. 

— Foarte bine, trimite-l aici ca să mă înţeleg cu el. 

— Nu vrei mai bine să mergem amândoi la el? Poţi vorbi în 
acelaşi timp şi cu Sfatul nostru. Când le vei lămuri tu 
bătrânilor lucrurile, au să te creadă, pe mine poate nu, 
fiindcă prea li s-ar părea frumos. 

— Pot pleca din lagăr când vreau? 

— Da. N-ai făcut şi tu cu mine tot aşa? 

— Mă pot încrede în cuvântul tău? 

— Jur pe barba Profetului, pe a mea, pe mântuirea 
sufletului meu şi pe a strămoşilor mei că eşti liber să pleci 
când vrei. 

— Bine. Sper că şi oamenii tăi vor respecta jurământul. 

— Îl vor respecta. 

— S-ar putea întâmpla totuşi ca vreunul din ei să nu o 
facă. De aceea îţi spun dinainte că, dacă se aude o singură 


împuşcătură sau se atinge cineva de mine, dau imediat 
semnalul de atac. Cea dintâi salvă a noastră culcă jumătate 
din voi la pământ. 

— Fii fără grijă. Te asigur că nu va îndrăzni nimeni să se 
atingă de tine. 

Cu toată asigurarea lui, am dat ordinul, cu glas tare, ca s- 
audă toţi, ca la prima detunătură, ai noştri să dea năvală în 
văgăună şi să înceapă lupta. Pe urmă am plecat cu şeicul în 
lagărul lui. 

Capitolul XIV - Omul cu 12 degete la picioare. 

Bineînţeles că beduinii mă întâmpinară cu priviri ostile. 
Şeicul alese un loc mai înalt, de unde putea fi văzut de toţi 
şi strigă: 

— Ascultaţi, voi uled-ayari, ce am să vă spun. Acest effendi 
străin, numit Kara Ben Nemsi, ne aduce pace, bogăţie şi 
onoruri. Ne oferă daruri pentru care vă veţi bucura ca 
mielul de iarbă fragedă. l-am făgăduit să nu se atingă 
nimeni de el, să plece şi să vină când vrea. Ele eu şi eu sunt 
el. Sângele meu e sângele lui şi onoarea lui e şi a mea. E 
pus sub ocrotirea mea ca şi sub a voastră. Să se adune 
Sfatul ca să afle ce mare bucurie şi ce noroc neprevăzut ne 
aşteaptă. 

Cuvintele lui făcură o adâncă impresie asupra beduinilor. 
Chipurile lor întunecate se luminară, se auziră şoapte, 
întrebări, exclamaţii. 

Deodată se auzi un glas ameninţător: 

— Staţi! Nu îngădui eu! Ghiaurul era prizonierul nostru şi 
a fugit. Cer să fie legat imediat şi ţinut sub pază. 

Acela care spusese aceste cuvinte nu era altul decât 
kolaghasi Kalaf Ben Urik, adică Thomas Melton. leşi dintre 
rânduri şi veni să se aşeze dârz înaintea mea. Era 
desfigurat la faţă de lovitura pe care i-o dăduse Emery în 
ajun. 

— 'Ţi-am mai spus, se răsti el la şeic, că omul ăsta îmi 
aparţine. 


— Ce vrei şi ce spui tu nu mă priveşte; effendi e sub 
ocrotirea mea, răspunse şeicul. 

Eu mă temeam că, în furia lui, Melton va încerca ceva 
împotriva mea; de aceea luasem cu mine puşca lui 
Winnetou şi o ţineam pregătită, dar aşa ca să nu se bage de 
seamă. 

— Sub ocrotirea ta? Întrebă el înfuriat. Cum iei sub 
ocrotirea ta pe cel mai înverşunat duşman al meu? 

— Ne aduce bucurie şi belşug. Încheiem pace cu paşa. 

— Pace? Şi învoiala noastră cum rămâne? 

— Cade de la sine. Vezi şi tu că suntem înconjurați din 
toate părţile de soldaţi. Avem de ales între pace şi moarte. 
— Şi voi, laşilor, alegeţi pacea! Şi câinele ăsta o să scape 

nepedepsit! 

— E protejatul meu. 

— Da? Ei bine, ocroteşte-l şi acum dacă poţi! 

Trase cu repeziciunea fulgerului pumnalul de la brâu şi 
vru să mi-l înfigă în piept; dar cu o mişcare tot atât de 
rapidă îi vârâi patul puştii sub bărbie cu atâta putere, încât 
se auzi o pocnitură, capul îi căzu îndărăt pe spate şi se 
prăbuşi la pământ, în vreme ce sângele îi năvăli pe gură. 

— Îţi mulţumesc, effendi, că ai îndepărtat lovitura 
ucigătoare care m-ar fi făcut să-mi calc jurământul că vei 
ieşi nevătămat din lagărul meu. Mare păcat ar fi fost pentru 
părul meu alb. A murit? 

Întrebarea era pentru un uled-ayar care se aplecase 
asupra lui Melton şi-l examina cu băgare de seamă. 

— Nu mai mişcă, dar nu pare să fie mort, răspunse el. 

— Legaţi-l bine ca să nu facă iar vreo năzbâtie când s-o 
deştepta, porunci şeicul. Iar tu, effendi, intră în cortul meu, 
unde vei găsi şi pe Stăpânul gloatei înarmate. 

Îl găsii într-adevăr pe bey, dar legat de un stâlp. 

— Dumneata aici... dumneata aici? Strigă el cu bucurie. 
Credeam că eşti legat ca şi mine. 

— Sunt liber, după cum vezi şi vei fi şi dumneata imediat 
liber ca şi mine. 


— Slavă Domnului! Atunci n-ai fost prizonierul lor? 

— Ba am fost, dar am reuşit să fug. 

Îi povestii pe scurt ce se întâmplase. Mă asculta cu mare 
încordare, care crescu când află ce propuneri îi făcusem 
şeicului şi motivele care mă determinaseră să i le fac. 

— Maşallah! Ce fel de om eşti dumneata, domnule! Spuse 
el uluit. 

— Cum adică, nu mă aprobi? 

— Din toată inima! Tot aşa aş fi făcut şi eu. 

— Bine. Acum hai să le vorbeşti oamenilor. Sfatul e adunat. 
Sau nu vrei? 

— Trebuie! Eu reprezint aici pe paşă şi au să se încreadă 
în cuvântul meu. 

— Aşa e. Dacă uiţi ceva, îţi aduc eu aminte. Haidem. 

leşirăm din cort. Beduinii nu păreau de fel miraţi că-l 
revedeau pe bey liber. Bătrânii îi făcură loc lângă ei. Pe 
Melton nu-l văzui nicăieri. 

Bineînţeles că uled-ayarii erau foarte curioşi să afle 
rezultatul consfătuirii, de care depindea războiul sau pacea, 
moartea sau viaţa. Se înghesuiră să fie cât mai aproape, 
ţinându-se însă la o distanţă respectuoasă, căci la ei Sfatul 
se bucură de mare stimă. 

Discursul beyului îi impresionă adânc pe toţi. După ce 
sfârşi, şeicul se ridică de jos şi răspunse: 

— Cuvintele tale, stăpâne, au fost ca trandafirii a căror 
mireasmă înveseleşte sufletul. Ne învoim la toate 
propunerile tale. Are cineva ceva de zis? Să spună! Şi 
fiindcă toţi tăceau, urmă: Dacă însă sunt învoiţi cu cele ce-a 
spus Stăpânul gloatei înarmate, Sfatul să se ridice în 
picioare. 

Cu toată vârsta lor înaintată, bătrânii săriră sprinteni de 
jos şi-mi strânseră mâinile. Privirile încruntate de adineauri 
ale beduinilor luceau de bucurie. 

Cel dintâi lucru pe care-l făcui, fu să-l dezleg pe bietul 
Emery, ale cărui mădulare erau amorţite. Ni se restituiră 
apoi armele şi tot ce ni se luase. Întrebai de kolaghasi. 


Fusese dus în cortul lui, legat zdravăn. Îl găsii cu ochii 
deschişi. Mă uitai lung la el, apoi ieşii din cort fără să-i 
adresez un cuvânt. 

I-am lăsat pe beduini să-şi strămute lagărul pe câmp şi m- 
am dus să-l caut pe Winnetou. Era cu primul escadron de 
soldaţi de la intrarea în văgăuni. Îmi ieşi înainte. 

— Fratele meu a încheiat pace cu uled-ayarii? Mă întrebă 
el cum mă văzu. 

— Da. A mers mai repede decât mă aşteptam. N-a curs nici 
o picătură de sânge şi numai ţie am să-ţi mulţumesc că 
lucrurile s-au aranjat pe cale paşnică. A fost o mare 
îndrăzneală din partea ta că mi-ai luat locul în lagărul 
duşman. Dacă te prindeau plăteai cu viaţa eroismul tău. 

— Old Shatterhand nu mi-e dator nici o recunoştinţă, 
fiindcă şi el ar fi făcut pentru mine acelaşi lucru. Dar cu 
Melton, trădătorul şi criminalul, ce s-a făcut? 

— E legat în cortul lui. Uled-ayarii părăsesc văgăuna şi-şi 
strămută lagărul pe câmp. O să ni-l facem şi noi pe-al nostru 
aproape de ei. Să ne strângem acum oamenii ca să le 
spunem şi lor ce-am hotărât. 

După o jumătate de oră, trupele erau adunate în partea de 
nord a văgăunii. Escadronul care fusese comandat de 
Melton îşi recăpătă armele şi caii. 

La ora patru, după orarul arab, adică la unsprezece 
înainte de amiază după cel al nostru, începu ceremonia 
încheierii păcii. 

Uled-ayarii, şeicul lor, Kruger-bey şi Emery ieşiră din 
trecătoare şi fură întâmpinați de o salvă trasă de cavaleriştii 
noştri. Răspunseră şi ei cu o salvă. Emery avusese grijă să 
fie adus şi Thomas Melton. Era groaznic la vedere: Faţa 
umflată, ochii injectaţi şi gura ştirbă. Lovitura mea nu-i 
zdrobise falca, dar îi scosese câţiva dinţi şi-i învineţise tot 
obrazul. Vorbea greu, după cum m-am putut convinge 
îndată. Şeicul îi spuse că mi-l predă mie să fac cu el ce 
vreau. 

— Cum? Mă dai în puterea lui? Răcni el când auzi. 


— Trebuie. A fost întâia condiţie pe care mi-a pus-o, 
răspunse arabul cu nepăsare. 

— Ai uitat că atunci când ţi-am predat trupa mi-ai făgăduit 
libertatea? Replică Melton indignat. Aşa te ţii tu de cuvânt? 
Eşti un mincinos, un nemernic care îşi trădează aliaţii... 

La drept vorbind, aşa şi era. Probabil că-şi dăduse şi şeicul 
seama, căci înghiţi insulta fără să protesteze. M-am convins 
însă în urmă că motivul era altul. Dar şi să fi vrut şeicul să 
răspundă n-ar fi avut când, căci Kruger-bey i-o luă înainte. 

— Tu îndrăzneşti să spui aşa ceva, ticălosule? Strigă el 
indignat. Tu vorbeşti de trădare? Cine mai mult ca tine 
poate fi acuzat de minciună şi trădare? Zici că şeicul s-a 
purtat rău cu tine? Dar cum te-ai purtat tu cu mine, care nu 
ţi-am fost aliat, ci protector şi prieten? Ţi-am fost ca un tată; 
care mi-a fost răsplata pentru bunătatea mea? M-ai atras în 
cursă, ca să mă dai prins în mâinile duşmanului. 

— Minciună sfruntată! Zise nemernicul cu obrăznicie. 

— Ce, mă faci şi mincinos, câine? 

— Nu pe tine, ci pe aceia care au căutat să te convingă de 
ce ai spus adineauri. 

— Cine, prietenul meu Kara Ben Nemsi? Aşadar e un 
mincinos? Ascultă tu, fecior, nepot şi strănepot de 
nemernici, care ard în focul iadului unde o să te duci şi tu 
acum, ce spui tu e o nelegiuire. Eşti tot o minciună din cap 
până-n picioare! Cum a îngăduit Allah să ocrotesc pe-un 
ticălos ca tine. O să pun să te spânzure. Luaţi-l de-aici pe 
acest luda...! 

— Stai! Intervenii eu. Omul acesta e al meu. Am drepturi 
mai vechi asupra lui. 

— Dar nu mai mari ca ale mele. 

— Se poate. Mai am însă şi o altă răfuială cu el. 

— N-ai decât, eu nu te împiedic. 

— Atunci porunceşte să fie bine păzit, ca nu cumva să 
fugă. 

— Fii fără grijă, nu-mi scapă el, câinele. Legaţi-l de stâlp! 


Ordinul fu executat cu străşnicie. În vremea asta, şeicul 
Mubir Ben Safa îi zise beyului: 

— L-ai numit pe câinele acesta Iuda Iscariotul; tot aşa i-am 
ZIS Şi eu. 

— Aveai vreun motiv? A fost şi faţă de tine un trădător? 

— Până acum nu, deşi nu ştiu dacă n-ar fi făcut-o pe urmă. 
Dar v-a trădat pe voi dându-vă în mâinile mele. Erai 
duşmanul nostru; veniseşi să ne birui; de aceea m-am învoit 
la propunerea lui, ceea ce nu m-a împiedicat să-mi dau 
seama că e un trădător. A mai făcut însă o altă faptă şi mai 
urâtă. 

— Ce? 

— L-a trădat pe însoţitorul şi prietenul lui care... 

— Tocmai despre el vroiam să te întreb, îi curmai eu 
repede vorba. Ştiu cine e şi mă tem să nu fi fost călătoria 
asta pierzania lui. Unde e acum? 

— Colo, în văgăună. 

— Dumnezeule! Nu mai e nimeni în văgăună, cel puţin din 
cei în viaţă. Atunci e... mort? 

— Da. 

— Asasinat? 

— Aşa cred. 

— De kolaghasi? 

— De cine altul! 

— Cum îl chema? 

— Nu ştiu. Kolaghasi nu-i spunea niciodată pe nume. Îi 
zicea numai „prietene”. 

— Voi cum îi spuneaţi? 

— Tu ştii că la noi e obiceiul - când nu cunoaştem numele 
cuiva sau e un nume străin pe care nu-l putem pronunţa - 
să dăm omului aceluia o poreclă care să i se potrivească. 

— Ei, şi? 

— Acestuia îi ziceam Abu tna'ţar usba20. 

— De ce-l porecliserăţi aşa? Avea într-adevăr, cum se 
întâmplă la unii oameni, douăsprezece degete la picioare? 


— Da. Când am înconjurat pe soldaţi, i-am legat pe toţi 
numai pe kolaghasi şi pe prietenul lui nu. Unul dintr-ai 
noştri l-a văzut pe acesta din urmă spălându-se pe mâini şi 
pe picioare şi a băgat de seamă că avea câte şase degete la 
un picior. 

— Hm! Foarte interesant pentru mine şi de mare 
importanţă pentru... în sfârşit, urmai eu hotărât. O să vă 
spun ceva ce nici prietenului meu, beyul, nu i-am spus încă. 
Am venit aici ca să-l scap pe tânărul acela de la moarte. 

— Cum, ştiai că o să fie omorât? Întrebă cu mirare beyul. 

— În orice caz bănuiam. Era vorba de un plan criminal pus 
la cale cu multă dibăcie. Ascultaţi. 

Le povestii pe scurt cele cunoscute de mine. Când sfârşii, 
beyul strigă indignat: 

— Ce ticăloşie, ce răutate nemaiauzită! Dacă vă grăbeaţi 
poate că nu ajungeau lucrurile până aici şi l-am fi putut 
salva pe bietul băiat. De ce nu mi-ai spus chiar de-atunci 
despre ce e vorba? 

— Nu cred că ar fi folosit la ceva. Oricât ne-am fi grăbit, 
tot prea târziu ar fi fost pentru bietul Small Hunter. 

— Şi eu susţin că trebuia să-mi spui din capul locului. 

— Nu puteam. Ar fi trebuit să-ţi spun mai întâi că 
protejatul tău, Kalaf Ben Urik, e un criminal, nu-i aşa? 

— Desigur! 

— Era favoritul tău. Îţi aminteşti de discuţia noastră de la 
Bardo? Am început să-ţi vorbesc de el. De la cele dintâi 
cuvinte, prin care încercam să-ţi zdruncin încrederea pe 
care o aveai în ticălosul ăsta, te-ai mâniat, mi-ai închis gura 
şi m-ai silit să tac. 

— Să nu fi tăcut! Eşti prietenul meu şi, în cele din urmă, 
poate te-aş fi ascultat. 

— Nu cred. Erai prea indignat. Şi chiar dacă m-ai fi 
ascultat, tot nimic nu făceam pentru că nu m-ai fi crezut. 
Dimpotrivă, mărturisirea mi-ar fi putut fi dăunătoare. 

Lăsă capul în jos şi tăcu. 


— Te-aş ruga, mă adresai eu acum şeicului, să-mi spui ce 
mai ştii despre „tatăl a douăsprezece degete”. Se purta 
kolaghasi rău cu el? 

— Dimpotrivă. Era doar în interesul lui să se poarte bine 
cu nenorocitul, a cărui încredere căuta s-o câştige, ca să-l 
aibă mai sigur în mână. Alaltăieri după rugăciunea de 
seară, i-am văzut pe amândoi îndreptându-se spre locul 
care despărţea lagărul nostru de-al soldaţilor. Peste puţin 
timp am auzit o împuşcătură slabă ca a unui revolver din 
cele mititele cu şase gloanţe. Pe urmă kolaghasi a venit să- 
mi spună că prietenul lui s-a împuşcat. 

— Ţi-a spus pentru ce? 

— Da. Zicea că tânărul s-a împuşcat fiindcă îi era dor de 
acasă şi se săturase de viaţă. 

— Ţi-a spus pentru ce? 

— Defel. În cele câteva zile cât a stat cu noi era vesel, 
râdea şi glumea şi ne făcea şi pe noi adesea să râdem. 

— Atunci nu se potriveşte cu ce spunea kolaghasi. 

— Da, dar vezi că acesta zicea că tânărul încercase încă de 
câteva ori să se omoare, de aceea nu-l lăsa un minut să 
plece de lângă el. Acum îi scăpase un moment şi-şi trăsese 
un glonţ în inimă. 

— Şi ce-aţi făcut când aţi aflat? 

— Am pus să se aprindă o făclie şi ne-am dus unde zăcea 
mortul. 

— Era într-adevăr mort? N-ai căutat să te încredinţezi? 

— Nu, fiindcă legea noastră nu îngăduie să ne atingem de 
un mort străin. Să fi fost unul de-al nostru era altceva. Aşa, 
de ce să ne spurcăm mâinile degeaba? 

— Hm! A fost îngropat? 

— Da, l-a îngropat kolaghasi. 

— Nu l-a ajutat nimeni? 

— Nu. Tot ca să nu se spurce. De altfel nici n-a cerut să-l 
ajute. 

— Când s-a întâmplat asta? 


— Ieri. După ce v-au adus ai noştri legaţi la mine a venit şi 
kolaghasi; mi-a spus că mai are numai să astupe groapa. 

— Ai văzut tu rana făcută de glonţ? 

— Da. Glonţul nimerise drept în inimă. Pentru ce mă 
întrebi? Sunt atât de importante amănuntele astea? 

— Mai mult decât îţi poţi închipui. Trebuie neapărat să văd 
mormântul şi te rog să mă însoţeşti. 

Ne îndreptarăm într-acolo urmaţi de bey, Winnetou şi 
Emery. 

— Din cuvintele tale de adineauri, zise pe drum şeicul, s-ar 
înţelege că nu ai prea crede într-o sinucidere, adevărat? 

— Da. Tânărul nu părea deloc disperat, şi-apoi, după cele 
ce-am aflat despre kolaghasi îl cred în stare de orice. Nu-l 
slăbea pe tânăr din ochi, ca şi când ar fi fost prizonierul lui. 

Ajunsesem la locul unde era îngropat Hunter. Nu era un 
mormânt, cum s-ar fi cuvenit, ci mai mult o grămadă de 
bolovani puşi unul peste altul ca să acopere cadavrul; atâta 
tot. Melton nu-şi făcuse prea mare bătaie de cap. Grămada 
de bolovani nu era mare. În câteva minute îi dădurăm la o 
parte. 

— Heavens! Ce asemănare! Strigă Emery, când văzu 
mortul la faţă. 

— Oh! Exclamă Winnetou. 

— Maşallah, minune dumnezeiască! Zise beyul. Ăsta e 
omul pe care l-ai luat cu tine în Tunis. 

— 'Ţi se pare într-adevăr atât de mare asemănarea? Îl 
întrebai eu. 

— Extraordinară! 

— Tocmai asemănarea asta le-a înlesnit planul. Să-l 
căutăm mai întâi în buzunare. 

Văzusem mulţi morţi în viaţa mea şi pe timpul cât îmi 
făceam studiile medicale, dar niciunul nu mă impresionase 
atât. Zâmbea fericit şi părea că doarme. Nici nu-mi venea 
să cred că e mort. Nu găsirăm nimic la el. Băgai însă de 
seamă că mâna stângă îi e pansată. 

— Ştii tu de ce e pansat? Îl întrebai eu mirat pe şeic. 


— Da. A fost rănit de un glonţ. Când i-am împresurat pe 
soldaţi s-a auzit o singură detunătură. Fără să se ştie cine a 
tras şi fără să pot dovedi, mai târziu, dacă a fost de la ai 
noştri sau de la ai voştri. Glonţul a nimerit pe străin în mâna 
stângă şi a ieşit pe partea cealaltă. 

Desfăcurăm bandajul şi examinarăm rana. Glonţul îi 
smulsese în trecere vârful degetului mare şi tăiase palma. 

— Să cercetăm acum şi inima, zise Winnetou. 

Desfăcurăm cămaşa la piept şi ne aplecarăm în acelaşi 
timp. Winnetou nu învățase medicină, era însă tot atât de 
bun chirurg ca şi mine şi cunoştea, pe de rost anatomia 
omului. Nici o picătură de sânge în jurul rănii. 

— Vrea fratele meu să vadă dacă glonţul a fost tras cu 
mâna stângă? Mă întrebă el. 

Cercetai îndelung poziţia rănii şi mă încredinţai că nu 
putea fi sinucidere la mijloc, deoarece glonţul fusese tras, 
cu siguranţă, din faţă şi cu stânga. Apaşul îmi urmărea 
fiecare mişcare. Când sfârşii, ne uitarăm unul la altul cu 
subînţeles. 

— Omorât, fu singurul cuvânt pe care-l spuse. 

— Şi de nimeni altul decât de Melton, adăugai eu. Mi-am 
închipuit de la început; de altfel şi voi. Uitaţi cadavrul! 

Omul avea într-adevăr câte şase degete la un picior şi de 
la unul din ele lipsea unghia. Alte semne pentru 
identificarea cadavrului nu erau. 

Îl îngroparăm de data asta cum se cuvine şi-i făcurăm o 
cruce din bolovani suprapuşi, pentru mântuirea sufletului 
acestui tânăr nefericit ucis de mână mişelească. 

Şeicul ne zori să ne spălăm cu nisip pe mâini şi pe obraz, 
în vreme ce el murmura o rugăciune pentru morţi. 

— Aşa, acum nu se mai spurcă nimeni când ne-atinge, zise 
el după ce sfârşi. Să ne înapoiem în lagăr. 

— Mai stai niţel, mă rugai eu. Mormântul se află în ţinutul 
uled-ayarilor al căror şeic eşti tu. Îmi făgăduieşti că nu se va 
atinge nimeni de el? 


— Jur pe Allah şi Profetul lui, răspunse şeicul. Nu înţeleg 
însă de ce te interesezi tu de mormântul unui om care ţi-a 
fost străin şi pe care nici măcar nu l-ai cunoscut. 

— Pentru că s-ar putea să mai fie deschis o dată pentru 
anumite cauze pe care nu ţi le pot spune acum. Mă pot 
bizui pe mărturia voastră, a tuturor celor aci de faţă? i 
întrebai eu pe ceilalţi din jurul meu. 

— Da, răspunseră ei într-un glas. 

— Bine. Vom face un act pe care să-l semneze mai întâi 
şeicul ținutului unde s-a petrecut crima, noi trei, ca martori 
şi Stăpânul gloatei înarmate, ca reprezentant al 
autorităţilor, pentru ca actul acesta să fie recunoscut oficial. 
Acum, Mubir Ben Safa, te-aş ruga să-mi mai răspunzi la o 
întrebare: Unde sunt lucrurile mortului? 

— Calul e la un loc cu ai noştri. Armele le-a luat kolaghasi, 
dar, după ce l-au dus legat în cortul lui, mi-au fost aduse 
mie. Vi le dau dacă le cereţi. 

— Şi celelalte? Trebuie să mai fie şi alte lucruri, de pildă, 
inele, ceas şi mărunţişuri pe care şi le ia cineva la drum, 
pentru că n-am găsit nimic din toate astea la el. Săi le fi 
luat tot kolaghasi? 

— Nu ştiu. 

— Nu? Întrebai eu mirat. Trebuie să ştii. 

— Eu nu i-am luat lui kolaghasi decât armele, învoiala pe 
care o făcusem cu el prevedea că să nu mă ating de nimic 
ce e allui. 

— Atunci tot ce-a aparţinut mortului se află la el? 

— Probabil, fiindcă nu cred să fi îndrăznit cineva dintr-ai 
mei să i le ia. 

— Bine, vom vedea îndată. Acum să plecăm. 

— Da, să mergem. Ce vreţi voi să faceţi cu kolaghasi şi cu 
lucrurile lui nu mă priveşte. l-am făgăduit să nu mă ating eu 
de ele, dar nu să i le şi păzesc. De altfel, nici nu vreau să-l 
mai văd în ochi. 

Se ţinu de cuvânt, căci, îndată ce ajunserăm la lagăr, se 
despărţi de noi şi intră în cortul lui, lăsându-ne să facem ce 


vrem cu prizonierul lui. 

Îl găsirăm pe acesta legat la stâlp şi păzit de doi soldaţi. 
Când ne văzu întoarse capul într-o parte, dându-ne de 
înţeles că nu-i pasă de noi. 

— Master Melton, începui eu, am venit să-ţi punem câteva 
întrebări şi sper că vei fi destul de cuminte să ne răspunzi. 

Tăcu. 

— Întâia întrebare: cine era străinul care te-a însoţit din 
Tunis până aici? 

Nici un răspuns. 

— Cheamă-l pe bastonadşi! Poruncii eu unuia din soldaţi, 
să vedem, poate că-l face el să-şi recapete graiul. 

De data asta Melton se întoarse spre mine şi strigă 
înfuriat: 

— Să nu îndrăzneşti! Nu sunt atât de pierdut cum crezi tu! 
Astăzi tu şi mâine eu! la aminte ce-ţi spun... 

— Pshaw! Nu te mai face de râs. i-ar fi cam greu să-ţi pui 
în practică ameninţarea. De altfel, te-ai uitat la omul care 
stă acum lângă mine? 

Îl auzii scoțând o înjurătură straşnică. 

— În orice caz, de Winnetou, căpetenia apaşilor, trebuie să 
fi auzit, urmai eu. 

Repetă înjurătura. 

— Faptul că ne aflăm amândoi aici, îţi aduce aminte, cred, 
că avem o veche răfuială amândoi. Vom vorbi însă mai 
târziu despre ea, acum îţi cer serios să-mi răspunzi la ce te 
voi întreba. A, uite-l şi pe bastonadşi al nostru! Îţi dau 
cuvântul meu de onoare că de fiecare întrebare fără 
răspuns vei primi câte zece lovituri la tălpi, m-ai înţeles? 
Deci, cine era străinul despre care te-am întrebat? 

Se uită cercetător în ochii mei, ca şi când ar fi vrut să se 
convingă că vorbesc serios, pe urmă zise: 

— Ce te priveşte pe dumneata? 

— Nimic. Mă interesez însă mai de aproape de el. 

— Aha! Vrei să mă prinzi! Lasă că te cunosc eu. Cine ştie 
ce planuri urmăreşti! 


— Niciunul, decât să ţi se dea ce ţi-am făgăduit dacă nu 
răspunzi. Ei, cine era străinul? 

Bastonadşi aştepta numai un semn. Melton văzu, de aceea 
se grăbi să răspundă: 

— Fiul meu. 

— Da? Curios! Parcă şeicului i-ai spus că e un prieten. 

— Un fiu nu poate fi şi un prieten în acelaşi timp? Trebuia 
să ştie sălbaticii ăştia tot ce mă priveşte? 

— Hm! Fiu... De ce a plecat atunci aşa de brusc? 

— Nu te mai preface! Ştii bine că a murit. Nu se poate să 
nu-ţi fi spus beduinii. 

— Nu înţeleg, ce l-a făcut să se gândească la sinucidere. 

— Melancolia... Plictiseala... mai ştiu eu! 

— Şi pentru ca să se sinucidă a venit el tocmai din America 
aici? A vrut să-ţi facă deosebita plăcere să se omoare sub 
ochii tăi? 

— Lasă ironiile. Ce răspundere am eu pentru prostia pe 
care a făcut-o? 

— Nu prea pare să te fi impresionat moartea lui. Totuşi te 
compătimesc din inimă. După cum am auzit, s-a împuşcat 
chiar în faţa dumitale. 

— Da, cu revolverul său. 

— Nu cu al dumitale? 

— Vorbeşti prostii! Un căpitan tunisian nu are revolver. 

— Dar cum putea să se împuşte când mâna stângă îi era 
rănită? 

— S-a împuşcat cu dreapta. 

— Va să zică aşa! Probabil că i-ai moştenit toate lucrurile. 

El mă privi iar cercetător, neştiind unde vreau s-ajung. 

— Negreşit că tot ce-avea la el mi s-a cuvenit mie. 

— Mă bucur, pentru că aş vrea să văd şi eu ce-a rămas de 
la el. Dar fiindcă mâinile îţi sunt legate o să te scutesc de 
osteneală şi o să-ţi scotocesc niţel buzunarele. 

— N-ai decât! 

Cuvintele erau spuse cu mânie şi ironie în acelaşi timp. 


Deşertai buzunarele. Îl căutai prin haine, dar nu găsii 
altceva decât obişnuitele lucruri mărunte pe care le poartă 
oricine la el. Nimic din ce-ar fi putut aparţine lui Small 
Hunter. 

— Ce faci mutra asta, preastimate sir? Râse batjocoritor. 
Dacă te-ai vedea în oglindă ai râde cu siguranţă de 
dumneata. Şi eu care te credeam mai deştept! Uite, 
domnule, cum se înşală omul! 

Îmi citise dezamăgirea pe faţă; m-am recules însă repede 
şi am răspuns c-o nepăsare prefăcută: 

— Asta-i tot ce ai şi ce-a aparţinut fiului tău? 

— Da, zise el rânjind. 

— Te plâng atunci! Un ofiţer tunisian atât de sărac nu mi- 
aş fi închipuit şi, precum văd, nici feciorul nu prea a venit 
pricopsit din America. Credeam că şi-a economisit ceva la 
Small Hunter. 

— La Small Hunter? Ce ştii dumneata de Small Hunter? 
Întrebă el cu spaimă. 

— Că e un tânăr foarte simpatic care îşi permite să viziteze 
niţel Orientul. 

— Orientul? 

— Şi şi-a luat tovarăş de călătorie pe un alt tânăr tot atât 
de interesant, pe care îl cheamă Jonathan Melton, dacă nu 
mă-nşel. 

— Nu te înţeleg... 

— Aproape că nu înţeleg nici eu. Credeam că amândoi 
tinerii, Small Hunter şi Jonathan Melton, se află în Egipt şi 
aflu acum că acesta din urmă s-a împuşcat aici în faţa 
dumitale. 

Îl văzui tresărind. Începuse, în sfârşit, să priceapă că nu 
din întâmplare venisem în Tunis şi că ştiam mai multe decât 
şi-ar fi închipuit. 

— N-ai putea să mă lămureşti dumneata? 

— Lămuregşte-te singur! Mormăi el. 

— Bine, să te ascult. A, ia stai! Ştii ce m-am gândit în clipa 
asta? Nu cumva te-ai înşelat în privinţa persoanei pe care ai 


luat-o drept fiul dumitale? 

— Un tată nu se înşală niciodată. 

— Totuşi sunt cazuri. De pildă: o mare asemănare. Nu e 
ceva rar... 

— Fi-ţi-ar a dracului viclenia! Izbucni el. Văd eu că vrei să- 
mi dai o lovitură; dă-o şi isprăveşte o dată! Izbucni el 
înfuriat. 

— O lovitură? le-nşeli, master. Dimpotrivă, te compătimesc 
din suflet. Ar fi o mare mângâiere pentru dumneata să ştii 
că băiatul dumitale nu e acela care s-a împuşcat ci trăieşte. 

— Nu-mi bate capul cu prostii! Cum naiba îţi vin în gând 
stupidităţi de astea de prin romane? 

— Cum? Stai să-ţi spun. Câte degete avea feciorul 
dumitale la picioare? 

— Zece, câte vrei să aibă! Trebuie că eşti într-adevăr ţicnit 
ca să-mi pui o astfel de întrebare. 

Înţelesei că nu ştia de anomalia lui Small Hunter, de aceea 
urmai: 

— Întrebarea nu-i chiar atât de ciudată precum ţi se pare. 
După cât ştiu eu, Small Hunter are, sau avea, câte şase 
degete la fiecare picior. 

— Ce? Şase? Întrebă el uluit, privindu-mă cu ochii holbaţi. 

— Da. Şi fiindcă semăna atât de bine cu feciorul dumitale 
şi pentru că nu te vei fi gândit să-l cauţi la picioare, ţi-ai 
făcut degeaba inimă rea. Am dezgropat noi cadavrul şi am 
văzut că are douăsprezece degete în loc de zece. 

O înjurătură îi scăpă de pe buze. 

— Da, ciudat, urmai eu. Habar n-aveai, nu-i aşa? Noi am 
aflat-o din întâmplare. Un uled-ayar l-a văzut desculţ şi l-a 
poreclit „Iatăl celor douăsprezece degete”. 

Îşi stăpâni un răcnet de furie şi clătină neîncrezător din 
cap. 

— Şi, urmai eu, nu te-ai înşelat numai în privinţa celui 
mort, ci şi asupra felului în care am dovedit cu certitudine 
că tânărul nu s-a sinucis ci a fost omorât. Glonţul a fost tras 


cu mâna stângă, pe când a lui era rănită şi nu se putea sluji 
de ea. 

— Cine să-l fi omorât? 

— Care era în momentul acela lângă el. 

— Adică eu. 

— Dumneata? Hm! Ştii, master Melton, că s-ar putea naşte 
bănuieli? 

— Prostii! Crezi, într-adevăr, că aş fi fost în stare să-mi 
omor propriul copil? 

— Nu-ţi era copil. 

— Eu aşa credeam. 

— Zău? Poate că te înşeli şi aici. Dar chiar aşa să fie, cred 
că eşti omul care nu s-ar da în lături şi de la o astfel de 
faptă îngrozitoare. În sfârşit, să zicem că nu. Trebuie deci 
să văd care altul ar putea fi. Îmi vine acum în gând altceva. 
Cine i-a scris din Tunis lui Small Hunter, care se afla în 
Egipt, că prietenul şi avocatul Fred Murphy îl aşteaptă în 
Tunis? Cred că ştii! 

— Nu, nu, nu! Răcni el înnebunit. 

— Şi nici pe unul Musah Babuam, la care trebuiau să 
sosească nişte scrisori, nu-l cunoşti? 

— Nu, nu! Urlă Melton cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Sau pe geambaşul Ben Marama din Ghadis, la care 
trebuia să se ascundă Jonathan până la întoarcerea 
dumitale în Tunis? 

Se smuci cu atâta putere, încât fu cât p-aci să doboare 
stâlpul de care era legat şi zbieră cu spume la gură: 

— Eşti un diavol... dracul eşti... nu om! Minţi cu 
neruşinare... numai minciuni îţi ies din gură ca să mă 
canoneşti. Degeaba o să întrebi, căci nu-ţi mai răspund 
nimic, chiar de-ar fi să mă biciuieşti până la sânge. Du-te 
dracului şi lasă-mă în pace! 

Înţelesese în sfârşit că ştiu tot. Ca să-l conving şi mai bine 
mă dusei să-i aduc feciorul, pe care nu-l văzuse încă şi 
despre care nu ştia că se află cu trupele noastre. Eram 
sigur că se vor da de gol, dar m-am înşelat. Când i-am pus 


faţă în faţă s-au uitat unul la altul fără să spună un cuvânt, 
ca şi când s-ar fi înţeles mai dinainte. 

Jonathan Melton ştia că va da ochii cu tatăl său şi era 
pregătit, iar Thomas Melton nu era omul care să nu-şi poată 
stăpâni sentimentele. 

Se priveau deci oarecum miraţi că se văd amândoi legaţi, 
dar niciunul nu zise nimic. 

— Ei, vă cunoaşteţi? I-am întrebat eu. 

— Negreşit că ne cunoaştem, răspunse Thomas Melton cu 
un rânjet de triumf. 

— Aşa? Cu atât mai bine. Şi cine e, rogu-te, tânărul? 

— Small Hunter, pe care l-a însoţit fiul meu în călătorie. 

— Foarte bine. Şi dumneata, tinere, ai putea să-mi spui 
cine e domnul? 

— Thomas Melton, tatăl prietenului şi tovarăşului meu de 
călătorie, răspunse el fără să se tulbure. 

— Bravo! Felicitările mele! În ce priveşte ticăloşiile, vă 
potriviţi de minune. Vi s-ar putea da o dovadă în scris - pe 
care o şi am, de altfel. 

— Da? Care anume? Întrebă Thomas Melton. 

— Uite-o! Zisei scoțând portofelul din buzunar. 

— Ce-i asta? 

— O să afli la timp. O să vă mai arăt şi toate lucrurile pe 
care i le-aţi luat lui Small Hunter. 

— Arată-le! Râse el. 

— O să vină şi vremea asta, fiindcă nu se poate să nu le 
găsesc. 

— Găseşte, de ce să nu găseşti; numai să ştii să cauţi... Pe 
mine însă te-aş ruga să mă laşi în pace cu prostiile astea că 
m-ai plictisit, înţelegi? 

Întoarse capul şi dădu cu dispreţ din umeri. Îl lăsai 
deocamdată să mormăie şi ieşii din cort, după ce avusei mai 
întâi grijă ca Jonathan să fie dus în altă parte, ca să nu 
poată vorbi între ei şi să pună cine ştie ce la cale. 

Capitolul XV - În Wadi Budawas. 


Nu încăpea nici o îndoială că Thomas Melton îl jefuise pe 
Small Hunter şi ascunsese undeva lucrurile furate de la el. 
Trebuia cu orice preţ să le găsesc. Mă bizuiam foarte mult 
pe inteligenţa lui Winnetou şi Emery ca să-mi fie de ajutor. 
Deocamdată trebuia să facem actul de dovadă despre 
asasinarea tânărului Hunter. Ca medic, eu eram îndrituit s- 
o fac, iar ca reprezentant al autorităţilor din Tunis îl aveam 
pe bey. 

Actul fu scris în limba arabă şi engleză, fiind semnat de noi 
toţi. Eram sigur că va fi valabil oricând şi oriunde şi 
recunoscut ca oficial. La sfârşit, eu, Winnetou şi Emery am 
dorit să pornim cercetările ca să descoperim locul unde 
ascunsese Melton lucrurile şi actele de legitimaţie furate de 
la Hunter, dar şeicul ne opri cu următoarele cuvinte: 

— Staţi că mai e ceva. 

— Ce? Am întrebat eu mirat. 

— Eu am îndeplinit condiţiile puse de voi, dar voi încă nu 
pe ale mele. 

— În ce privinţă? 

— Să ni-i predaţi pe uled-ayuni. 

— 'Ţi-i voi preda numai dacă vor să se răscumpere, 
altminteri nu. 

— Au să vrea. Porunceşte să-i aducă în faţa mea. Voi aduna 
Sfatul şi le voi spune uled-ayunilor ce cerem de la ei. 

Ştiam că vom avea de dus o luptă grea, dar avea să fie şi 
mai grea decât m-aşteptam eu. Ayunilor li se păru exagerat 
preţul de o sută de cămile pentru o viaţă de om, aceea a 
bătrânului şi începură să se tocmească, sperând că ne vom 
mulţumi cu mai puţin. De-abia când văzură că tocmeala e 
zadarnică şi şeicul le spuse foarte serios că dacă nu se 
învoiesc îi va împuşca pe toţi încă înainte de miezul nopţii, 
cedară. 

Ca să nu se piardă prea mult timp, doi din uled-ayari fură 
trimişi imediat până la uled-ayuni ca să spună întregului 
trib ce s-a întâmplat şi ce hotărâre s-a luat. Trimişii nu 
riscau nimic atunci când erau însărcinaţi cu vreo misiune şi 


puteau să plece fără să li se facă vreun rău. Beduinii 
respectă această tradiţie. 

Reuşisem să obţin de la şeicul uled-ayunilor într-adevăr o 
sută de cămile pentru Elatheh. Kruger-bey mă asigură că 
nu va îngădui nimănui s-o tragă pe sfoară. Femeia veni cu 
„domnul şi stăpânul ei” să-mi mulţumească fiindcă o 
scăpasem de la moarte şi pentru avuţia care o aştepta. 

Bărbatul ei era foarte sărac. N-avea decât zdrenţele de pe 
el, adică o cămaşă şi o basma pe cap, totuşi mă asigură de 
înalta lui protecţie, ca şi când ar fi fost cine ştie ce prinţ al 
Orientului. 

— Effendi, zise el, tu mi-ai scăpat nevasta şi copilul de la 
moarte şi ai adus bogăţie în cortul meu - bogăţie pe care 
încă nu o am, nu-i vorbă. Inima mea e plină de recunoştinţă 
pentru tine. Vei fi sub ocrotirea mea atâta timp cât te vei 
afla printre noi. 

Eram acum prietenii ayarilor şi aveam patru sute de 
soldaţi cu noi, aşa că nu prea era nevoie de ajutorul şi 
protecţia lui, dar nu există nici o faptă omenească, fie ea cât 
de neînsemnată, să nu poată fi la un moment dat de folos 
unuia mai puternic. 

Soarta lui Thomas Melton era hotărâtă de pe acum. Va fi 
dus în Tunis şi va fi executat ca trădător. Felul morţii 
depindea de paşă. Soarta fiului său Jonathan nu se putea şti 
de mai înainte. Cum însă era complicele tatălui său, era de 
prevăzut că nici calea lui nu va fi presărată cu trandafiri. 

Regretam din suflet că sosisem prea târziu ca să-l pot 
salva pe bietul Small Hunter de la moarte; acum că cei doi 
Meltoni nu mai prezentau pericol, familia Vogel intra în mod 
cert în posesia averii ce i se cuvenea. 

Seara avu loc ospăţul pentru încheierea păcii. Nu se 
aprinseră focuri deoarece luna lumina ca ziua. 

Ospăţul fu îmbelşugat. Uled-ayarii tăiară o grămadă de 
berbeci pe care îi fripseră peste zi, de asemenea soldaţii 
aveau provizii destule cu ei. 


Agitaţia era mare în amândouă lagărele. Se potoli însă 
încetul cu încetul şi oamenii, sătui şi mulţumiţi, se culcară 
să se odihnească. 

Mie şi lui Winnetou ni se dădu un cort special, înainte de-a 
mă culca mă dusei să fac o inspecţie ca să văd ce fac cei doi 
Meltoni. Erau bine păziţi, aşa că mă liniştii. Când mă 
întorsei la cortul meu, văzui un beduin culcat în dreptul uşii. 
Era bărbatul Elathehei. 

— Ce faci aici? L-am întrebat eu mirat. 

— Veghez, stăpâne. 

— Nu e nevoie, du-te de te culcă. 

— Stăpâne, eu dacă dorm ziua, pot să veghez noaptea. Te- 
am luat doar sub ocrotirea mea. 

— Nu am trebuinţă de ea. 

— Nu se ştie. Numai Allah singur poate să ştie. Sunt eu 
sărac şi n-am cu ce te răsplăti pentru binele pe care mi l-ai 
făcut. Lasă-mi măcar bucuria să veghez asupra ta, atât e tot 
ce pot eu să-ţi dau. 

— Bine, fie! Să-ţi fac hatârul. Allah fie cu tine paznicul şi 
prietenul meu! 

Întinsei mâna, pe urmă intrai în cort. Cuvântul „prieten” 
era pentru beduin o fală şi o mare fericire. Winnetou era tot 
atât de obosit ca şi mine fiindcă nu dormise de atâta timp, 
aşa că adormirăm imediat amândoi. 

Pe la ceasurile trei de dimineaţă, auzii pe cineva strigând 
lângă uşa cortului meu: 

— Cine e? Îndărăt! 

Ascultai. Winnetou se deşteptase şi el. 

— Îndărăt! Repetă glasul. 

leşirăm afară şi văzurăm pe santinela noastră ceva mai 
încolo ascultând cu încordare. Luna apusese. 

— Ce-a fost? Îl întrebai eu pe beduin. 

— Stăteam la uşă şi vegheam, când am zărit un om 
târându-se spre cort. La somaţia mea omul a luat-o la fugă. 
Am ocolit cortul şi am văzut încă unul sărind jos şi fugind 
după celălalt. 


— Or fi fost nişte animale. 

— Ce animale! Erau oameni care vroiau să se strecoare în 
cort şi să te omoare. 

— Nu cred; suntem doar înconjurați numai de prieteni. 

— Nu se ştie. Numai singur Allah poate şti! Dar nu face 
nimic, du-te de te culcă, veghez eu pentru tine. 

Eram convins că omul îşi făcuse spaimă degeaba. De 
aceeaşi părere era şi Winnetou. Am adormit repede, dar nu 
trecu nici un ceas şi furăm treziţi de o gălăgie grozavă. Am 
pus mâna pe arme şi am ieşit iar din cort. În zare se zărea o 
geană de lumină. Începuse să se desluşească bine lucrurile 
în jurul nostru. Cel dintâi pe care-l văzui era şeicul, care 
venea în fugă spre noi. 

— Prizonierii au fugit cu trei cămile! Strigă el agitat. 

— Care din prizonieri? Ayunii? Întrebai eu. 

— Nu ayunii. 

— Atunci Meltonii? Ei drăcia dracului! Trebuie să ne luăm 
după ei... acum, imediat! Dă ordin oamenilor să se 
astâmpere că-mi şterg urmele, strigai eu necăjit când îi 
văzui pe soldaţi alergând zăpăciţi de colo până colo. 

Ordinul răsună ca o bubuitură de tunet şi toţi înlemniră pe 
loc. Veni şi Emery împreună cu şeicul şi iată ce ne spuse 
acesta din urmă. 

— Când s-au dus acum zece minute santinelele să facă 
schimbul, kolaghasi nu mai era. Jos la pământ zăcea unul 
din paznici, mort, cu un pumnal înfipt în inimă. 

— Mortul e tot acolo? Întrebai eu. 

— Da. 

— Haidem! 

Nenorocitul zăcea întins la pământ cu pumnalul înfipt în 
piept până în plăsele. N-apucase să dea alarma căci îl 
luaseră pe neaşteptate. Tânărul Melton lipsea şi el. De 
aceea le trebuiseră trei cămile. 

Winnetou nu înţelesese un cuvânt din ce vorbisem noi. Mă 
privi întrebător şi-i explicai ce s-a întâmplat. Lăsă capul în 
jos şi se gândi câteva momente. 


— Unul din paznici e mort, dar unde e celălalt? 

— A fugit şi el, răspunse beyul după ce-i tălmăcii 
întrebarea. 

— Atunci a fost înţeles cu Melton, zise apaşul. De aceea ţi-a 
spus Melton că nu-i aşa de pierdut cum crezi tu. 

— Aşa e, încuviinţai eu. Acum înţeleg eu ce-a văzut 
beduinul nostru. Meltonii vroiau să se furişeze în cort ca să 
ne omoare în somn. Au fost însă puşi pe fugă de el. 

— Trebuie să ne luăm imediat după ei. Din nenorocire ne- 
au luat cele mai bune cămile şi o să fim nevoiţi să ne servim 
de ce avem. 

Îi spusei beyului să ne pună la dispoziţie ce avea mai bun, 
luarăm provizii şi apă pentru câteva zile şi ne pregătirăm 
de drum. 

— De ce nu luaţi decât trei cămile cu voi? Ne întrebă 
beyul. 

— Fiindcă plecăm numai noi trei: Emery, Winnetou şi eu. 

— Şi eu nu? 

— Nu se poate. Datoria îţi impune să rămâi cu trupele. 

— Atunci n-ar fi mai bine să vină câţiva ofiţeri şi soldaţi cu 
voi? 

— Nici asta. Prea mulţi inşi ne-ar fi numai o piedică. Dacă 
luăm noi cele mai bune cămile pe care le aveţi, celelalte au 
să rămână în urmă şi tot nimic n-am făcut. Rămâne cum am 
hotărât. Dă ordin să ni se aducă mai repede cămilele. 

În vremea asta Winnetou ieşise din lagăr ca să cerceteze 
urmele. Veni să ne spună că fugarii au luat-o spre apus. 

— Aşadar spre Tunis, zise beyul. De altfel, era de prevăzut. 

— Te-nşeli. Fac prinsoare că nu. Ar fi prea primejdios 
pentru kolaghasi. Îl cunoaşte toată lumea în oraş. Dacă nu 
găseşte imediat un vapor, trebuie s-aştepte şi poate fi ajuns 
din urmă de-ai noştri. 

— Ştii doar că acolo avea intenţia să se ducă. 

— O avea, dar acum nu o mai are. Atunci era altă situaţie. 
Îşi aştepta feciorul, pe când acum îl are cu el. Ştie că Emery, 
Winnetou şi eu ne vom lua după el şi-l vom căuta în Tunis, 


închipuindu-ne că s-a dus într-acolo. Cu siguranţă că s-a 
îndreptat spre unul din porturile golfului Hammamet. E 
drumul cel mai scurt de aici la mare. 

— Parcă Winnetou zicea că a luat-o spre apus. Acolo e 
Tunisul... 

— Nu mă induce el pe mine în eroare. Melton a trăit multă 
vreme printre vânătorii preriilor şi oamenii Vestului, 
cunoaşte toate şiretlicurile lor, deşi nu e prea priceput ca să 
le pună în aplicare. Vrea să facă un ocol ca să ne 
zăpăcească şi să-l căutăm în direcţia aceea. După ce va da 
de un loc pietros ca să nu se mai cunoască urmele lăsate de 
el, o coteşte spre miazăzi. 

— Bine, bine, dar în Hammamet n-are de la cine lua bani, 
pe când în Tunis da. 

— Nu-i trebuie. Mai întâi are fiu-său, pentru că nu mi-a 
venit în gând să i-i iau şi al doilea trebuie să fi avut Small 
Hunter o sumă destul de mare la el. 

— Atunci cum se face că n-am găsit nici un gologan la 
Melton? 

— I-a ascuns şi, cu siguranţă, n-a plecat până nu şi i-a luat. 
A, uite că ne-au adus cămilele. Să mergem. 

— Când vă întoarceţi? 

— După ce-i vom prinde pe fugari. 

— Nu afirma cu atâta siguranţă. Au cămile mai bune ca ale 
voastre şi v-au luat-o cu mult înainte. 

— Asta aşa e. Şi-apoi o să pierdem timp cu cercetările 
urmelor, pe când ei n-au de ce să zăbovească. Fii însă 
convins că în cele din urmă tot punem noi mâna pe ei. Dacă 
nu aici, atunci în America. 

— Maşallah! Până acolo vreţi să vă duceţi? 

— Până o să dăm de ei. 

— Şi dacă nu reuşiţi să-i prindeţi aici treceţi prin Tunis 
înainte de-a pleca? 

— Nu putem şti mai dinainte. Cămilele ţi le aduc în orice 
caz îndărăt. 


— Asta nu importă, principalul e să pui mâna pe ticăloşii 
aceia. Cunoşti drumul până la Hammamet? 

— Nu, îl vom găsi însă, deoarece avem un bun îndrumar: 
urmele. Acestea ne vor duce cu siguranţă acolo unde sunt 
ei. 

— Totuşi n-ar strica să-ţi dau câteva instrucţiuni. Dacă o iei 
în linie dreaptă ajungi la Wadi Budawas, pe urmă la ruinele 
de la Khima şi de acolo peste djebelul Ussalat la mare. 
Beduinii pe care îi vei întâlni în cale sunt meşeeri, selassi şi 
uled-saidii, toţi oameni paşnici care nu vă vor face nimic, 
mai ales dacă le spui că sunteţi prietenii mei. 

Uitase să-mi amintească de încă un trib, ceea ce ne-a 
pricinuit în urmă mult necaz. Acesta era uled-ayunii de la 
care ceruserăm un preţ de răscumpărare atât de exagerat. 
Îşi duceau vitele la păscut până l-a Wadi Budawas, în 
apropiere de păşunile meşeerilor. Fiindcă beyul nu-mi 
pomenise de ei, nici prin gând nu mi-ar fi trecut că o să ne 
întâlnim cu acest trib de oameni răi şi răzbunători. 

După ce lăsarăm în urmă pustiul bolovănos, aşa-zisul Warr 
şi ieşirăm la şes, zărirăm spre mirarea noastră, la o mică 
depărtare de noi, un beduin care privea zăpăcit în jurul lui. 
Când ne văzu vru s-o ia la fugă, dar se opri, dându-şi seama 
că-l putem ajunge repede, călări cum eram. 

Cine era şi ce căuta el singur în pustietatea asta? 
Explicaţia am avut-o imediat; când ne-am apropiat de el am 
văzut că omul era îmbrăcat în uniformă de soldat. Era unul 
din cavaleriştii noştri. 

— Santinela! Zise Emery. 

— Altcineva nu poate să fie, adăugai eu. 

— Bine, dar ce caută aici? 

— L-au tras pe sfoară, ticăloşii! Ca să-i lase să fugă, Melton 
îi va fi făgăduit marea cu sarea, pe urmă, când s-a văzut 
liber, s-a descotorosit repede de el. 

— Vai de capul lui ce-l aşteaptă! Dezertare şi înlesnirea 
evadării prizonierilor; cu siguranţă că va fi împuşcat. Ai 
vrea poate să-l scapi? 


— Depinde de atitudinea lui. 

— Nu cred că o să reuşeşti. 

— Poate că da. Beyul nu-mi poate refuza un hatâr. 

Cum ne văzu lângă el, nenorocitul căzu în genunchi şi 
începu cu glas plângător: 

— Îndurare, iertare, effendi! Am fost şi-aşa destul de 
pedepsit... 

Mi se adresa mie, fiindcă mă văzuse mai prieten cu 
Stăpânul gloatei înarmate. Faptul că-şi recunoştea greşeala 
dovedea că nu era cu adevărat atât de ticălos precum l-aş fi 
crezut. Totuşi îi zisei cu glas ameninţător: 

— Destul de pedepsit? Aşa crezi tu?! Eşti dezertor, 
dezertor în timp de război. Ştii ce pedeapsă ţi se cuvine? 

— Moartea! 

— În afară de asta ai înlesnit fuga unor prizonieri. Pentru 
asta vei fi bătut cu vergi înainte de-a fi împuşcat. 

— Ştiu, effendi şi merit orice pedeapsă. Effendi, te rog... 
scapă-mă... eşti prieten cu Stăpânul... 

— Vom vedea noi. Spune-mi acum cum s-au petrecut 
lucrurile cu prizonierii. 

— Eram schimbul al doilea. Eu m-am aşezat jos lângă 
kolaghasi, pe când camaradul se plimba în sus şi-n jos pe 
dinaintea noastră şi nu putea auzi ce-mi şoptea kolaghasi. 

— Ce-ţi şoptea? 

— Să-i dau îndărăt pachetul. 

— Care pachet? 

— Pe care mi-l dăduse să i-l păstrez. 

— Când? 

— După ce-aţi închis voi pe uled-ayari în văgăună. Eram şi 
noi prizonieri cu ei, dar eu nu stăteam la un loc cu ceilalţi 
soldaţi, ci cu kolaghasi, fiindcă eram ordonanța lui. Când a 
văzut el că te întorci cu şeicul în cort, mi-a zis necăjit: „Nu 
mai e nici o speranţă, câinele are să-i împace pe uled-ayari 
cu beyul şi au să mă predea lui.” Pe urmă mi-a întins un 
pachet ca să-l ascund şi s-a dus fuga la şeic ca să se certe cu 
el pentru că a căzut la învoială cu tine. Când l-au adus era 


bătut măr şi legat. Mi-a spus să nu stau pe lângă el ca să nu 
vii tu şi să-i iei pachetul. Să-l ţin însă la mine până ce mi l-o 
cere el. 

— Ştii ce era în pachet? 

— Da. Zicea că e un Coran original de la Mecca cu vreo 
câţiva ciucuri de la giulgiul lui El Owaibs din moscheea 
Sâwija-es-Sidi-es-Sahabi din Kairouan. 

— Tot lucruri sfinte! 

— Dar nu era adevărat. 

— Cred şi eu! Cum ai aflat că te-a minţit? 

— Tot de la el. Când am fost pe urmă trimis ca santinelă 
să-l păzesc, mi-a spus că în pachet nu sunt lucruri sfinte ci 
bani, foarte mulţi bani. Zicea că-mi dă cinci mii de piaştri 
dacă-l scap. 

— Păi n-aveai pachetul cu toţi banii la tine? 

— Zicea că nu sunt bani ci nişte hârtii pe care zaraful o să i 
le schimbe în bani, în Tunis, numai lui. În mâna altuia n-au 
nici un preţ, zicea el. Pe urmă mi-a spus să fug cu el în Tunis 
ca să-mi dea banii după ce-o schimba hârtiile. 

— Şi suma te-a orbit că n-ai mai ştiut ce faci? 

— Aşa e, effendi. Cinci mii de piaştri..., gândeşte-te şi tu ce 
înseamnă asta pentru un biet soldat sărac! S-a jurat pe 
Mahomed şi pe toţi kalifii că o să mi-i dea cum om ajunge în 
Tunis. 

— Jurământul lui n-avea nici un preţ, fiindcă ticălosul nu e 
musulman ci un necredincios, un păgân care nu crede în 
NIMIC. 

— Să fi ştiut! Eu m-am încrezut ca un prost în vorbele lui şi 
i-am dezlegat mâinile. Mi-a cerut pe urmă să-i dau şi cuțitul. 

— Şi camaradul celălalt ce făcea în vremea asta? 

— N-a văzut şi n-a auzit, săracul, nimic, fiindcă mă 
înţelesesem cu kolaghasi să se dezlege de tot de-abia după 
ce-o veni schimbul celălalt. Nu s-a ţinut însă de cuvânt, 
fiindcă îndată ce şi-a simţit mâinile libere şi-a tăiat toate 
legăturile, dar s-a prefăcut că e tot legat. Pe urmă a venit şi 


camaradul meu şi s-a aşezat lângă mine; kolaghasi s-a 
repezit atunci la el şi i-a împlântat cuțitul în piept. 

— Şi tu ce-ai făcut? 

— Am vrut să ţip, dar n-am putut; îmi luase spaima graiul. 
Kolaghasi a încercat să mă liniştească şi, când a văzut că 
nu-i merge, a început cu amenințările. El era liber şi cuțitul 
meu înfipt în pieptul camaradului. Mai bună dovadă 
împotriva mea nici că se putea. Dacă nu fugeam, eram 
pierdut. Ce era să fac? 

— Dar n-aţi plecat imediat, nu-i aşa? 

— Nu. M-a pus să-l aştept tot acolo şi după o vreme s-a 
întors cu tânărul care a fugit. Cum a reuşit să-l ia de unde 
era, nici acuma nu ştiu. Ne-am dus pe urmă tiptil unde se 
aflau cămilele, a ales trei din ele şi le-am dus de căpăstru o 
bucată de drum. Ne-am oprit şi ei s-au întors în lagăr, 
lăsându-mă pe mine lângă cămile. 

— De unde ştii? 

— Am înţeles din vorbele lor. Erau grozav de mânioşi. 

— Să-ţi spun eu de ce: vroiau să mă omoare dar n-au 
reuşit să între în cort fiindcă păzea un beduin la uşă. 

— Mi-am închipuit eu când am auzit nişte strigăte şi i-am 
văzut venind în fugă îndărăt. Am încălecat toţi trei şi am 
pornit în goană. 

— Vorbeau arăbeşte între ei? 

— Da, la început şi am auzit ce nu le-ar fi plăcut s-aud. Pe 
urmă au dat-o pe-o limbă din care n-am înţeles nici un 
cuvânt. 

— Ştii unde vroiau să se ducă? 

— În Tunis. 

— Nu cred. Au să se ducă ei în Tunis când ţi-oi vedea tu 
piaştrii! 

— Ştiu. M-au înşelat ca nişte nemernici. Când am ajuns 
aproape de-aici au descălecat şi mi-au poruncit să descalec 
şi eu. Pe urmă au tăbărât pe mine, mi-au luat armele, au 
încălecat iar şi... duşi au fost. Ah! Effendi, cine m-a pus să 
mă încred în vorbele unui păgân... 


— Nu încrederea în el te-a dus la pierzanie, ci lăcomia ta 
neroadă. De ce n-ai ţipat ca să ne trezeşti? Ceea ce ai făcut 
tu e o crimă îndoită. Şi-acum ce-ai de gând? 

— Cum? Nu mă arestezi? Întrebă el uluit. 

— Nu. Eu nu sunt nici superiorul tău, nici judecător şi nici 
de la poliţie. Du-te unde vrei, din partea mea eşti liber. 

— Mulţumesc, effendi! Bunătatea ta e mai mare ca pustiul 
şi îndurarea ta se înalţă dincolo de cer. Dar unde vrei să mă 
duc? N-am merinde, n-am apă, nici bani, nici cal şi nici 
cămilă. Cine să mă primească? Sunt fugar şi la orice trib m- 
aş duce să mă adăpostesc m-ar da repede pe mâna paşei. 
Kolaghasi m-a nenorocit şi nu mai e scăpare pentru mine. 

— Nu kolaghasi, ci lăcomia ta. Dar fiindcă văd că te căieşti 
de faptele tale şi pentru că am aflat de la tine unele lucruri 
care mă interesează, o să-ţi arăt calea pe care s-o iei ca să 
te faci iar om de treabă. Întoarce-te la Stăpânul gloatei 
înarmate şi spune-i că te-am trimis eu. O să-ţi dau şi o 
scrisoare pentru el, rugându-l să-ţi dea o pedeapsă mai 
uşoară. 

— Vorbele tale, effendi, îmi uşurează inima şi-mi mângâie 
sufletul. Nu mă lăsa, effendi, îndură-te de-un păcătos ca 
mine... 

— Aş! Făcu Emery în englezeşte. Ori îl ajutăm pe de-a- 
ntregul, ori îl lăsăm în plata Domnului. Omul ăsta nu e rău, 
ci nesocotit. Dacă se întoarce, intervenţia ta o să-l scape de 
moarte; în schimb o să i se taie urechile sau nasul şi o să-i 
mai dea o bătaie bună pe deasupra şi o să-l gonească 
schilod din armată. Ce să se facă el pe urmă? Şi-apoi, îl pui 
pe bey într-o situaţie neplăcută, fiindcă îl aduci în conflict cu 
datoria lui. Să ierte un dezertor de hatârul tău şi să afle 
soldaţii? Se face de ocară. Cât e de-aici până la frontiera 
algeriană? 

— Dacă o ia pe drumul drept, adică unde nu se găsesc sate 
şi aşezări gospodăreşti, ajunge destul de repede, dar dacă 
ţine calea urmată de caravane şi se poate alimenta, îi 
trebuie aproape douăzeci de ore. 


— Ceva armată franceză e pe-acolo? 

— Da, în Tebessa, la o depărtare de douăzeci şi patru de 
ceasuri de unde ne aflăm noi acum. 

— Atunci expediază-l acolo. Îi dau eu ceva parale; n-are 
decât să se angajeze pe urmă în armata franceză. 

Cu aceste cuvinte, Emery scoase punga de la brâu şi-i 
aruncă arabului câteva monede de aur. 

— Cunoşti drumul la Lheis? Îl întrebai eu pe acesta din 
urmă. 

— Da. 

— Bine. Ia-o într-acolo şi du-te pe urmă la Tebessa; e oraş 
francez şi nu-ţi mai poate face nimeni nimic. Angajează-te în 
armata lor, fiindcă altă meserie nu cred că ştii, mai ales că 
sunt bucuroşi să primească oameni cât mai mulţi. De aici 
până la Tebessa e drumul caravanelor, aşa că nu vei duce 
lipsă de apă şi de-ale mâncării. 

Soldatul se lumină la faţă şi nu mai ştia ce să spună de 
bucurie. Cum n-aveam timp să-i ascultăm exploziile de 
recunoştinţă, îl lăsarăm să vorbească şi ne văzurăm de 
drum. 

Urmele se cunoşteau desluşit; de la o vreme băgarăm de 
seamă că se abăteau ceva mai mult spre vest. 

— Curios! Mormăi Emery. Noi credeam că vor coti spre 
răsărit şi ei au luat-o spre apus. 

— În orice caz nu neintenţionat. Probabil că Melton 
cunoaşte undeva un teren pietros în care nu se întipăresc 
urmele şi de acolo dispare fără să ştim unde. 

— Degeaba; n-o să-i reuşească! Noi mergem drept înainte. 
Ei au luat-o spre apus, pe urmă, când lise va părea căa 
sosit momentul, cotesc şi o iau pe altă parte. Dacă nu ne 
abatem din drum, nu se poate să nu dăm iar de urmele lor. 

— Well! Şi am câştigat totodată un timp preţios. 

Winnetou ne-o luase niţel înainte, aşa că nu auzise ce 
vorbisem noi, eram însă sigur că acelaşi lucru gândea şi el. 

Într-adevăr! Îl văzui oprindu-se, descălecă, cercetă cu 
luare-aminte urmele, încălecă iar şi porni în linie dreaptă 


fără să se uite înapoi. 

Merserăm astfel în galopul cămilelor vreme de două 
ceasuri. Emery începu să-şi cam piardă răbdarea crezând 
că greşisem drumul. Îl văzurăm deodată pe Winnetou 
oprindu-se iar şi examinând locul. Când îl ajunserăm, ne 
arătă nişte urme de cămile care treceau aici, pe urmă 
coteau spre răsărit. 

— Ei sunt, zise apaşul. Vroiau să ne îndrume pe o cale 
greşită. Pshaw! 

O luarăm şi noi spre răsărit şi găsirăm într-adevăr iar 
urmele. În vremea asta se înseră. Ne oprirăm pe un câmp 
întins ca să poposim peste noapte. Ştiam că Meltonii ne-o 
luaseră înainte cu mult fiindcă îmi închipuiam că nu se 
opriseră dinadins din drum ca să pună o cât mai mare 
distanţă între noi şi ei. 

— Dar de ce dracu' s-or fi grăbind aşa? Spuse Emery 
nedumerit. Eu găsesc că n-au de ce. 

— Nu? Întrebai eu mirat. 

— Odată ce cred că ne-au îndrumat greşit... 

— Şi că ne-am îndreptat spre Tunis, da? 

— Aşa şi-or fi închipuind ei. 

— Nu cred. Ilhomas Melton mă cunoaşteş şi pe mine şi pe 
Winnetou. Şi-o fi închipuind, într-adevăr, că ne-a înşelat, dar 
numai pentru scurt timp. Ştie că nu poate fi vorba decât de 
câteva ceasuri, atâta tot. 

— Hm! Crezi că se aşteaptă el cu adevărat să-l urmărim? 

— Cu siguranţă, altfel nu şi-ar fi dat atâta osteneală. De 
altminteri, dacă nu era aşa, am fi dat de mult de ei. Probabil 
însă că nu s-au oprit toată noaptea din mers. 

— Fratele meu Olt Shatterhand are dreptate, încuviinţă 
apaşul. Au călătorit fără popas şi ne-au luat-o înainte, 
fiindcă au şi cămile mai bune ca ale noastre. Trebuie deci să 
grăbim pasul. 

Pustiul era acum mai nisipos; ici-colo câte un fir de iarbă 
care se îndesea din ce în ce. În sfârşit, zărirăm movile, apoi 


dealuri înverzite care se întindeau tot mai mult spre 
miazănoapte şi răsărit. 

— Asta trebuie să fie Wadi Budawas, zisei eu. În dosul 
dealurilor se află ruinele de la El Khima pe care trebuie să 
le lăsăm în urmă, apoi coborâm povârnişul djebelului 
Ussalat. 

— Parcă era vorba să nu slăbim din ochi urmele, zise 
Emery. 

— Negreşit; sunt însă convins că Meltonii au luat-o exact 
pe acelaşi drum, fiindcă e cel mai apropiat de coastă. 

— Well! A, uite colo pe stânga nişte călăreţi, zise englezul 
arătând nişte puncte albe care se zăreau venind spre noi. 

În curând îi puteam desluşi lămurit. Erau într-adevăr nişte 
beduini călări, foarte bine înarmaţi, dar nu păreau să aibă 
de fel intenţii duşmănoase. Se opriră la vreo douăzeci de 
paşi de noi şi ne priviră curioşi. 

— Sallam! Începui eu. Nu cumva e Wadi Budawas colo, 
după dealurile acelea? 

— Da, răspunse acela care făcea impresia să fie 
conducătorul lor. 

— Din ce trib sunteţi? 

— Suntem războinici meşeeri şi venim de la vânătoare de 
gazele. N-am avut noroc să dăm de vânat şi ne întoarcem 
acum la Wadi, unde ne-am lăsat turmele la păscut. 

— Când aţi pornit la vânătoare? 

— Azi-dimineaţă când se iveau zorile la răsărit. 

— V-aş ruga să-mi răspundeţi la o întrebare: nu cumva aţi 
văzut nişte călăreţi, care aveau nişte cămile straşnice, 
străbătând păşunile? 

— Da. Tocmai când ne pregăteam de plecare. 

— S-au oprit să stea de vorbă cu voi? 

— S-au oprit, fiindcă i-am poftit să-i ospătăm; ziceau însă 
că nu prea aveau vreme de stat. 

— Şi cât au zăbovit? 

— Până ce şi-au adăpat cămilele. 

— Ştiţi voi cine erau? 


— Unul era kolaghasi, l-am recunoscut după 
îmbrăcăminte, celălalt un prieten de-al lui, dar nu părea să 
fie militar. 

— Încotro se duceau? 

— La El Kairouan - aşa ziceau. Dar voi cine sunteţi? 

— Cunoşti tu pe Kruger-bey, Stăpânul gloatei înarmate? 

— Da. E ocrotitorul nostru. 

— Ştii unde se află el acum? 

— Călăreţii spuneau că a pornit cu multă armată să 
potolească răscoala uled-ayarilor, care s-ar fi răzvrătit 
împotriva stăpânirii. 

— Cum staţi voi cu ei? 

— Trăim în bună înţelegere; numai cu uled-ayunii nu ne 
avem bine, dar-ar Allah să nu mai rămână picior din ei! 

— Sunt şi duşmanii noştri ca şi ai voştri. Noi venim acum 
de la bey, care i-a biruit pe uled-ayuni şi a încheiat pace cu 
ei. 

— Magşallah! I-a biruit şi i-a iertat pe urmă? Inima beyului 
e plină de bunătate şi îndurătoare chiar şi cu duşmanii! Zici 
că veniţi de la el; trebuie să fiţi atunci şi voi supuşi de-ai lui. 

— Suntem prietenii lui cei mai buni. 

— Dacă-i aşa, nu ne faceţi supărarea să treceţi pe la noi 
fără să vă ospătaţi din mâncărurile noastre şi să beţi din 
izvoarele noastre. 

Cum îl cheamă pe şeicul vostru? 

— Welad en Nari; chiar eu sunt. 

— Aşadar tu eşti şeicul vitejilor meşeeri? Atunci nu se 
poate să nu facem cinste poftirii tale. Drept e că nici noi n- 
avem vreme de zăbovit, o să ne umplem însă burdufurile cu 
apă din izvoarele voastre. 

— Şi să gustaţi din căprioara pe care am vânat-o ieri, nu-i 
aşa? Vă rog să poftiţi cu mine la Bet es Sijâra21, să ne faceţi 
cinste casei. 

Şeicul porni înainte, noi după el şi oamenii lui încheind 
alaiul. Nimeni nu vorbea, deoarece, după obiceiul arab, 


trebuia s-aşteptăm să ne adreseze el cuvântul mai întâi; 
ceea ce nu ne împiedica să ne schimbăm părerile între noi. 

Îi tălmăcii lui Winnetou cuvintele arabului. Apaşul mă privi 
o clipă cercetător, pe urmă mă întrebă cu glas scăzut: 

— Cum îi place fratelui meu omul acesta? 

— Hm! Nici nu-mi place, nici nu-mi displace. Dar de ce mă 
întrebi? 

— O barbă deasă îi acoperă faţa; dar pentru Winnetou 
barba e numai un văl prin care se poate vedea. 

— Aşa! Şi ce vezi? 

— Bucuria lui că-l însoţim. 

— E doar foarte firesc. Ne-a poftit la el şi e încântat că am 
primit. 

— Nu, bucuria lui e o bucurie răutăcioasă. Winnetou n-are 
încredere în el. 

— Eu cred că n-ai nici un motiv să fii îngrijorat. Meşeerii 
sunt, cel puţin în timpul de faţă, oameni foarte paşnici. 

— Fratele meu n-are decât să aibă încredere în ei, 
Winnetou va veghea. 

Cuvintele apaşului mă cam puseră pe gânduri. Eram 
deprins să pun bază pe vorbele lui, aşa că mă hotărâi să fiu 
cu băgare de seamă. 

Coborârăm dealul şi dădurăm de o vale întinsă. Era Wadi 
Budawas. Un pârâu, secat acum, mărginea pe dreapta 
valea. Era de-ajuns însă să sapi niţel ca să dai de apă bună 
de băut. 

Ajunserăm la un cot de unde se putea vedea tabăra 
ciobanilor. Iarba era aici grasă şi îmbelşugată. Cât 
cuprindeai cu ochiul, mii de cămile, cai, oi, vaci şi capre. 
Prea puţine corturi şi numai o mână de oameni, ceea ce era 
de mirare la atâtea vite. 

Corturile erau pesemne ale proprietarilor bogaţi; beduinii 
mai săraci dormeau sub cerul liber. 

Şeicul îşi îndreptă calul spre o stâncă în care se făcea o 
deschizătură îngustă. Descălecă şi zise: 


— Bun-sosit străinilor pe meleagurile noastre. Aici e 
acoperământul unde ne primim noi oaspeţii. Poftiţi înăuntru 
şi vă ospătaţi din belşugul nostru. 

Descălecarăm şi noi. Ochii noştri se desfătau la frumuseţea 
vitelor pe care le vedeam păscând paşnic până departe. 
Şeicul băgă de seamă. Admiram mai ales trei cai minunaţi 
de cea mai pură rasă. 

— Armăsarii aceştia, zise el cu mândrie, se trag din iapa 
favorită a Profetului şi preţuiesc mai mult decât toate 
turmele şi cirezile întregului nostru trib. 

Şi iar ne pofti înăuntru. Aşadar intrarăm în crăpătura 
aceea de stâncă. Era „Casa oaspeţilor”, după cum îi zicea 
şeicul. Ciudată casă! Stânca era înaltă de vreo cincizeci de 
coţi; crăpată, până la jumătatea ei şi îngustă, de-abia 
puteau trece doi inşi prin ea. Alături, la vreo zece paşi, 
ţâşnea o apă limpede care părea să fie foarte bună de băut. 

Şeicul băgă de seamă că ne codim să intrăm, aşa că zise 
cu glas prietenos: 

— Nu vă sfiiţi. Crăpătura se lărgeşte înăuntru şi formează 
o murabba22 în care încap cel puţin zece oameni. Urmaţi- 
mă. 

— Îngăduie să ne îngrijim mai întâi de cămile, am răspuns 
eu. 

— Crezi tu că nu ne cunoaştem noi datoria de gazdă şi o să 
vă lăsăm animalele neadăpate? Mă apostrofă el jignit. Au 
să-i adape oamenii mei şi au să vă umple şi burdufurile cu 
apă proaspătă. 

Nu mai aveam încotro. Un refuz ar fi fost considerat drept 
o insultă; şi fiindcă păşea înainte nu aveam nici un motiv de 
şovăială. Dacă ar fi survenit ceva în peşteră, eram doar trei 
inşi şi el unul singur, aşa că l-am fi silit să împartă cu noi 
primejdia. 

— Să intrăm aici? Zise Winnetou când îl văzu pe şeic 
dispărând prin crăpătură. Vrea fratele meu să-l urmeze? 

— Da. 

— Dar dacă unelteşte ceva împotriva noastră? 


— Ne luăm armele cu noi. 

— Pentru ce atâta codeală? Interveni Emery. Şeicul şi 
oamenii lui au să-şi închipuie că suntem nişte laşi şi fricoşi. 
Haidem... după el! 

Armele le păstrasem la noi. Cât timp îmi simţeam în 
spinare puşca mea cu repetiţie nu mă temeam de nimic, 
dar, bineînţeles, de un atac viclean nu mă putea nici ea 
apăra. 

La dreapta crăpăturii se afla un bolovan mai ascuţit, cu 
vârful înfipt în pământ ca o sticlă întoarsă cu gura-n jos. 
Părea să cântărească cel puţin o sută douăzeci de ocale. Că 
stătea înfipt cu vârful în pământ, mi se păru mie, ce-i drept, 
ciudat, dar putea să fie o simplă întâmplare. 

Pătrunzând în peşteră, văzurăm că era într-adevăr destul 
de încăpătoare. Era un fel de dreptunghi aşternut cu 
rogojini; în mijloc, pe un covoraş, o masă joasă, rotundă, 
cum se vede adesea în corturile beduinilor. Nu te puteai 
ridica în picioare decât când te aflai în mijlocul peşterii, 
deoarece pereţii se îngustau brusc. Şi era o răcoare... o 
adevărată binefacere după un drum atât de lung prin 
pustiu şi arşiţă. 

Şeicul se aşeză la masă şi ne făcu semn să-l imităm. Veni 
un tânăr cioban cu câte un ulcior cu apă rece, pe care-l 
deşertarăm până la fund; un altul aduse ciubuce, o pungă 
cu tutun şi un lighean cu mangal. 

Şeikul umplu ciubucele cu mâna lui - o deosebita cinste pe 
care ne-o făcea, puse câte un cărbune aprins deasupra, ne 
întinse fiecăruia câte un ciubuc şi zise cu gravitate: 

— Să fumăm. Tutunul ridică nori parfumaţi care înalţă 
sufletul spre cer. Îndată au să vină şi mâncărurile. 

Tutunul nu era rău. Fumam în tăcere, fiindcă şi gazda 
noastră tăcea. Nici n-apucarăm să isprăvim de fumat şi unul 
din ciobani aduse o strachină de cuşcuş şi o puse pe masă. 

— Ce s-aude cu friptura, Selim? Îl întrebă şeicul. 

— O aduc îndată, stăpâne, răspunse băiatul şi se îndreptă 
spre ieşire. 


— Mai adu şi... 

Se întrerupse căci băiatul dispăruse şi nu-l mai putea auzi. 

— Selim! Selim! N-auzi? Strigă şeicul. 

Nu-i răspunse nimeni. Sări în picioare, se repezi după 
băiat strigând mereu: „Selim! Selim!” şi ieşi din peşteră. 

— Nu-l lăsaţi! Nu-l lăsaţi! Zise apaşul, deşi nu înţelesese ce 
spunea arabul. Alergă la crăpătură, dar n-apucă să ajungă 
până acolo şi se auzi o bufnitură în dreptul peşterii. Cineva 
răsturnase bolovanul pe care-l văzuserăm adineauri şi 
astupase crăpătura. 

— Heigh-ho! Strigă Emery sărind ca ars. 

— Winnetou a bănuit ceva, mormăi apaşul așezându-se 
foarte liniştit la locul lui, ca şi când nu s-ar fi întâmplat 
NIMIC. 

Eu nu ziceam nimic. De afară se auzeau strigăte de triumf. 
Trebuie să fi fost acum adunată o mare mulţime de arabi în 
faţa peşterii, mult mai mulţi decât văzuserăm noi la venire. 

— Mi se pare că am căzut în capcană, zise cu ciudă 
englezul, şi, fiindcă nu-i răspunsei nimic, adăugă: De ce 
dracu' nu răspunzi? 

— Foarte bine ne-a făcut! De ce n-am ascultat de 
Winnetou... mormăii eu necăjit. 

— Well! N-avem însă nici un motiv să ne temem. Beyul 
zicea că meşeerii n-au să ne facă nimic. 

— Eşti sigur că sunt meşeeri? 

— Păi aşa spunea şeicul. 

— Şeicul ne-a minţit. Dacă era într-adevăr un meşeer nu 
ne atrăgea în cursă. 

— Bine zici. Atunci ce trib e ăsta? 

— Probabil uled-ayun. 

— Prost lucru! Totuşi nu înţeleg ce are cu noi. Nu ştie cine 
suntem; nici măcar cum ne cheamă nu ne-a întrebat. 

— Ba ştia foarte bine. Meltonii au trecut pe-aici; mai mult 
încă: sunt convins că nici n-au plecat încă. 

— All devils! 


— Dacă nu mă-nşel - şi nu cred să mă-nşel - au dat aici 
peste uled-ayuni şi le-au povestit ce s-a petrecut la Warr şi 
învoiala dintre şeic şi bey. Au aruncat toată vina pe noi, 
bineînţeles, le-au spus cum ne cheamă şi le-au descris în 
toate amănunţimile persoana noastră. Ayunii ne-au ieşit 
dinadins înainte şi ne-au atras în cursă. 

— De aceea au aşezat bolovanul cu vârful în jos, ca să-l 
rostogolească repede în dreptul crăpăturii... 

— Asta nu, fiindcă aş fi băgat de seamă urme proaspete. 
Bolovanul stătea de mult aşa cum l-ai văzut; probabil că a 
mai servit şi în alte dăţi. 

— Nu-nţeleg atâta mişelie din partea şeicului. A fumat cu 
noi, a băut cu noi... suntem deci oaspeţii lui, de care era 
personal răspunzător. Cum îţi explici fapta lui? 

— Că ştia foarte bine ce suntem, adică „necredincioşi” şi 
pe aceştia poţi să-i înşeli fără să te mustre conştiinţa. 

— Aha, aşa! Dar şi Farad el Aswad zicea că e şeicul uled- 
ayunilor şi Welad en Nuri îşi spune şi el tot şeic; se pot 
atâţia şeici la un singur trib? 

— Fiecare, probabil, al altei ramuri. 

— Ce crezi de situaţia noastră, există vreo primejdie? 

— Depinde. Dacă Meltonii sunt încă aici, da. Vor stărui să 
fim omorâţi şi vom fi atât de bine păziţi că ne va fi aproape 
imposibil să fugim. 

— Tu ce zici, sunt sau nu mai sunt aici? 

— Nu, fiindcă n-au timp de pierdut. Aici le arde pământul 
sub picioare, pe când în America îi aşteaptă o avere 
enormă. 

— Well! Tot de părerea asta sunt şi eu. Toate bune, dar 
cum ieşim noi din capcana asta? 

— Prin şiretlic sau cu forţa. S-aşteptăm ca să vedem mai 
întâi ce vor face aceia care ne-au închis în peşteră. 

— Nu e nevoie. Puştile tale îl ţin pe duşman la distanţă. Ar 
trebui să se ducă prea departe ca să nu-i ajungă gloanţele. 

— Cu toate acestea, ei sunt mulţi şi noi puţini şi chiar aşa 
să fie, vorba e pe unde ieşim noi de aici? 


— Tot pe unde am intrat. Bolovanul nu poate să 
cântărească mai mult de o sută, o sută şi ceva de ocale. Trei 
oameni voinici ca noi îl pot da la o parte. 

— Aşa ar fi, dacă am avea un loc de unde să-l apucăm. 

— O încercare nu strică. 

Winnetou ne asculta în tăcere. 

— Bolovanul nu poate fi clintit din loc, zise el acum. 

— Noi să încercăm, stărui Emery cu îndărătnicie. 

Eram şi eu convins că nu vom putea face nimic, dar îi 
făcurăm pe plac. Winnetou şi englezul se aşezară spate-n 
spate şi se opintiră din răsputeri să mişte bolovanul. 
Degeaba. 

— Să-l lăsăm dracului! Zise Emery necâjit. 

De afară se auziră hohote batjocoritoare. 

— Ia auziţi-i, urmă el înciudat. Îşi bat joc de noi! Dar lasă 
c-o să le treacă lor pofta de râs... Văd şi eu că forţa n-ajută; 
să încercăm cu şiretlicul. Numai că nu ştiu cum... 

— Nu te pripi, dragul meu. Trebuie să chibzuim bine ce e 
de făcut, îl rugai eu. 

— Lesne de zis! Cum dracu' să-i tragem pe sfoară, când ei 
stau afară şi noi suntem prinşi în cursă ca şobolanii! 

— Fratele meu ar face bine să aştepte, zise apaşul cu tâlc. 
Winnetou are o idee care s-ar putea să folosească la ceva. 

— Ce idee? 

— A băgat de seamă fratele meu Emery răcoarea şi 
umezeala din peşteră? 

— Negreşit că am băgat de seamă. 

— Sunt pereţii umezi? 

— Nu. Numai pământul de sub picioare e umed, răspunse 
englezul, care ridicase în vremea asta un colţ de rogojină şi 
pipăâia sub ea. 

— A văzut fratele meu izvorul de lângă crăpătură? Întrebă 
mai departe apaşul. De acolo vine umezeala. Apa nu trece 
în cantităţi atât de mari prin stânca pietroasă, ci prin nisip. 
Crăpătura trebuie deci să fie deasupra nisipului şi cel puţin 
tot atât de mare în adânc cât e deasupra. 


— Atunci bolovanul de afară nu stă pe stâncă, ci pe nisip! 
Strigă Emery, luminându-se la faţă. 

— Aşa crede şi Winnetou. Să săpăm deci dedesubt până ce 
bolovanul se va lăsa destul de adânc ca să putem trece pe 
deasupra lui. 

— Dacă săpăm dedesubt, cum zice fratele meu Winnetou, 
îmi dădui eu cu părerea, se slăbeşte fundamentul, în vreme 
ce săpăm şi se prăbuşeşte bolovanul peste noi. Mai nimerit 
ar fi să ne facem loc pe lângă el sau pe sub el. 

Împinserăm rogojinile şi covoraşul în fundul peşterii şi ne 
apucarăm de săpat. N-aveam altceva decât cuţitele noastre 
şi treaba mergea anevoie. Dădurăm de pietriş amestecat cu 
pământ, pe care-l aruncam de amândouă părţile crăpăturii. 

Trebuia, bineînţeles, să fim cu mare băgare de seamă, ca 
să nu se audă zgomot afară. 

Trecuse abia o oră după prânz şi gaura socoteam s-o 
isprăvim tocmai la noapte, aşa că nu ne zoream. Lumină 
aveam, căci deasupra bolovanului rămânea o mică 
deschizătură, nu însă atât cât să poate trece un om prin ea. 

Capitolul XVI - O vânătoare eşuată. 

Cu cât săpam mai mult, cu atât primejdia ca pereţii stâncii 
să se năruie era mai mare. 

Săpasem până la o adâncime de peste un cot, când 
auzirăm un glas strigând: 

— Să vină Kara Ben Nemsi; am de vorbit cu el. 

Era şeicul. 

— Eu în locul tău nici nu i-aş răspunde, zise Emery cu 
dispreţ. 

— Sunt curios să văd ce vrea; poate că aflu lucruri care mă 
interesează, răspunsei eu. 

— Kara Ben Nemsi! Strigă iar şeicul. 

Aşadar, îmi cunoştea numele. 

— Ce vrei? Nu vezi că s-a prăbuşit bolovanul? De ce nu pui 
să-l dea la o parte? Ştii doar că suntem grăbiţi. 

Mă prefăceam că nu ştiu nimic. 

— Noi l-am prăbuşit dinadins! Râse el. 


— Voi? Pentru ce? 

— Cum? Nu ghiceşti? Kolaghasi mi-a spus, înainte de 
plecare, să mă feresc mai ales de tine. Zicea că eşti mai al 
dracului chiar şi decât dracul. Nu ghiceşti nici acum de ce- 
am prăbuşit bolovanul? 

— De unde vrei să ghicesc? 

Făceam pe prostul, ca să nu-i fie frică de noi şi să creadă 
că ne are mai sigur la mână. 

— Ştii tu unde eşti acum? 

— În lagărul meşeerilor, unde vrei să fiu! 

— Pe meşeeri să-i ia dracu'! Noi suntem uled-ayuni. 

— Allah W ' Allah! Atunci ne-ai minţit? 

— Ba v-am tras pe sfoară! Adevărat că eşti ghiaur? 

— Sunt creştin. 

— Şi tovarăşii tăi tot aşa? 

— Da. 

— Afurisiţi să fiţi, câini spurcaţi! O să ardeţi toţi în iad ca 
nişte necredincioşi ce sunteţi! Kolaghasi ne-a spus că ai 
prins pe mai marele nostru şeic şi ai pus să-l bată cu 
vergile. Mai spunea că Stăpânul gloatei înarmate a trimis, 
după îndemnul tău, doi soli la uled-ayuni ca să ceară drept 
răscumpărare pentru ai noştri nu ştiu câte sute de cămile. 
Trebuie să fii nebun ca să crezi că ne vom învoi. 

— Kolaghasi ţi-a spus adevărul. Cheamă-l încoa! Aş avea 
ceva de vorbit cu el. 

— Nu mai e aici, a plecat. 

— Atunci cheamă-l pe tovarăşul lui. 

— A plecat şi el. N-au stat decât până ce ne-au povestit ce 
s-a întâmplat cu ai noştri. Trimişii beyului n-au înţeles bine 
şi s-au dus la altă ramură a tribului în loc să vină încoace. 
Când am aflat cum stau lucrurile, i-am chemat aici, iar eu v- 
am ieşit înainte, ca să vă atrag în cursă. Acum sunteţi în 
mâinile mele şi nu vă dau drumul până ce nu veţi îndeplini 
condiţiile mele. 

— Care sunt astea? 


— O să-ţi spun eu mai târziu, după ce-or sosi mai întâi 
trimişii beyului. Am făgăduit lui kolaghasi să vă ucid pe toţi 
trei şi aşa ar şi trebui să fac, nu numai pentru că sunteţi 
nişte ghiauri spurcaţi, dar şi fiindcă aţi îndrăznit să vă 
atingeţi de mai-marele nostru. Totuşi sunt dispus să vă iert, 
dacă faceţi ce o să vă cer. Nu? Atunci aici o să vă 
putrezească oasele voastre spurcate. 

Îl auzii îndepărtându-se. N-aş fi putut spune dacă lăsase 
pe cineva de pază. Îmi încordai auzul, dar nu prinsei decât 
zgomotul obişnuit al unui lagăr. 

Ne văzurăm de treabă înainte. Nu trecu mult şi auzii iar 
pe cineva strigându-mă. 

— Cine e? Întrebai eu. 

— Şeicul. Trimişii Stăpânului gloatei înarmate au sosit 
chiar acum. Ie întreb încă o dată: vrei să îndeplineşti 
condiţiile pe care ţi le voi pune? Dacă da, scăpaţi de 
moartea prin înfometare. 

— Să le auzim! 

— Am pus mâna pe voi ca să vă avem ostatici. Ce se va 
întâmpla şeicului nostru şi oamenilor lui vi se va întâmpla şi 
vouă. Îl omoară pe el, vă omorâm şi noi pe voi. 

— N-au să-i omoare, dacă plătesc preţul de răscumpărare. 

— N-o să-l plătească. Facem schimb de prizonieri. Vă 
eliberăm pe voi şi beyul să-i elibereze pe ei. 

— N-au să vrea uled-ayarii. 

— Cu atât mai rău pentru tine. Tu i-ai predat lor. Mor ei, 
muriţi şi voi. Ştiu că voi, ghiaurii, aveţi întotdeauna hârtie 
de scris prin buzunare. Ai aşa ceva la tine? 

— Da. 

— Ştii să scrii? 

— Da. 

— Atunci să-i scrii beyului o scrisoare. 

— Dar n-avem la noi nici kalem23 şi nici hibr.24 

— Nu e nevoie, am eu kalen resâs25 la mine. 

— Ce să scriu? 


— Că aţi fost prinşi de noi şi că răspundeţi pentru viaţa 
şeicului nostru. Ceri să i se dea drumul atât lui cât şi 
însoţitorilor săi. 

— Şi ce-mi oferi în schimb? 

— Va dăruiesc viaţa. 

— Numai atât? Şi libertatea? 

— Ei, din partea mea, ţi-aş putea făgădui şi asta, dar nu 
ştiu ce o să zică mai-marele nostru. Ai pus să-l bată; eo 
ruşine care nu se iartă şi e mai grozavă decât moartea. 

— Parcă ziceai că ne făgăduieşti viaţa. 

— Făgăduiesc şi o să mă ţin de cuvânt. De asemenea şi 
libertatea, fiindcă o să vă scot din peşteră. Pe urmă să 
hotărască mai-marele nostru soarta voastră. 

Trecu o bucată de vreme, apoi arabul începu iar: 

— Nu o să hotărască nimic pentru că nu e liber şi nu poate 
fi liber decât după ce vom fi noi. Stăpânul gloatei înarmate 
nu lasă pe nimeni din ai voştri liber până nu ştie că suntem 
şi noi liberi. 

— E adevărat că ai la tine două puşti fermecate din care 
una împuşcă mereu, fără să se oprească şi alta până la o 
depărtare de câteva zile de drum? 

— Da. Şi gloanţele amândurora nu dau niciodată greş. 

— Mai aveţi şi nişte pistoale mititele pe care dacă le 
suceşti de un şurub împuşcă de şase ori una după alta? 

— Da. Dar de la cine ştii? 

— Mi-au spus adineauri trimişii Stăpânului gloatei 
înarmate. Să mi le dai pe toate mie. Trece-le prin gaura de 
deasupra bolovanului. 

— Nici nu mă gândesc! Dacă vrei să ţi le dau, pune să 
împingă bolovanul la o parte şi vino să ne înţelegem. 

— O să te silesc să le dai, dacă nu vrei de bunăvoie! 

— Numai să poţi. Ne-ai atras mişeleşte în cursă şi unui 
nemernic ca tine nu-i e îngăduit să-mi poruncească. 

Trecu iar câtva timp, pe urmă întrebă din nou: 

— Vrei să scrii scrisoarea, ori nu vrei? 

— Vreau. 


— O să ţi-o dictez eu. 

— Bine, fie, dar trebuie să mă încredinţez mai întâi că 
trimişii beyului sunt într-adevăr aici. 

— Îţi dau cuvântul meu că da. 

— Eu cred numai ce văd cu ochii. M-ai minţit o dată şi, cine 
m-a minţit o dată, în cuvântul aceluia nu mă mai pot 
încrede. 

— Mă insulţi, câine! 

— Spun ce gândesc. 

— Trebuie să scrii fără să-i vezi. Aşa vreau eu! 

— N-ai decât să vrei, mie nu-mi pasă. 

— Trăsni-te-ar Allah să te trăsnească! Eşti un câine 
îndărătnic... l-ai putea vedea dacă ar fi aici? 

— Da. La stânga mea e o mică deschizătură lângă bolovan, 
să vină în dreptul ei şi o să-i văd. 

— Aduceţi-i încoa să-i vadă! 

La porunca lui, trimişii fură aduşi şi-i zării prin 
deschizătură. Erau într-adevăr ei. 

— I-ai recunoscut? Mă întrebă şeicul. 

— Da. 

— Vezi deci că am spus adevărul. Dacă mă mai faci 
mincinos, o să pun să te biciuiască până la sânge. 

— N-are a face, tot mincinos rămâi. Ai spus adineauri că 
prietenul tău, kolaghasi, cu însoţitorul lui, au plecat şi totuşi 
sunt încă aici. 

— Şi eu îţi spun că au plecat! 

— M-aş mira! Ştiu foarte bine că a alergat la voi ca să se 
pună la adăpost de bey. 

— Nu e adevărat! Au plecat mai departe. E aşa cum spun. 
Le-am dat chiar un om care să-i ducă până la Hammamet. 
Ei, scrii ori nu scrii? 

— Scriu. 

— Hai, luaţi-i pe nemernicii ăştia doi de-aici! 

Îmi ajunsesem scopul. Aflasem nu numai că Meltonii nu 
mai erau acolo, ci şi unde se duseseră. 

Şeicul se apucă să-mi dicteze scrisoarea. 


Situaţia era aproape caraghioasă. Arabul, care nu ştia să 
scrie, probabil nici să citească, îmi dicta ce vrea el. Punea 
condiţii care nu puteau fi primite. Reieşea că refuză plata 
răscumpărării şi cerea eliberarea prizonierilor fără să se 
oblige să ne lase în viaţă. 

Notam tot ce-mi dicta pe o foaie din carnet, dar, în pauzele 
pe care le făcea ca să se gândească la ce trebuie să ceară, 
scriam repede pe dosul foii cele întâmplate şi-l rugam pe 
bey să nu se îngrijească de noi, deoarece speram să putem 
fugi în cursul nopţii, să ne urmăm drumul la Hammamet. 

— Ei, eşti gata? Întrebă şeicul. 

— Da. 

— Dă încoa scrisoarea. 

Îi strecurai foaia prin crăpătură. Urmă o pauză. O examina 
pesemne, căci îl auzii zicând cu mirare: 

— Ce e asta? Nu sunt slove care se pot citi. 

— Lasă că le cunoaşte el beyul. 

Scrisesem în limba germană şi tălmăcisem cele ce-mi 
dictase arabul tot în aceeaşi limbă. 

— Dacă n-o putea să le citească paguba e a ta, nu a mea... 
mormăi el. O să le spun oamenilor unde să ne trimită 
răspunsul, fiindcă mâine plecăm. Până ce voi şti ce are de 
gând, nu vă dau nimic de mâncare şi de băut. 

După ce plecă, mă căţărai ca un coşar pe bolovan şi scosei 
o bucată din vârf, atât cât să pot vedea bine ce se petrece 
afară. Nu era nici o santinelă prin preajmă. Socoteau 
probabil că nu e nevoie de paznic. Valea mişuna de oameni. 
Unde vor fi fost ascunşi când am sosit noi, nu înţelegeam, îl 
văzui pe şeic înmânând uled-ayarilor scrisoarea şi pe 
aceştia plecând. 

Soarele se lăsase pe după dealuri. Se însera. Luna răsărise 
şi lumina ca ziua. 

Ne apucarăm iarăşi de săpat; de văzut nu vedeam, dar 
lucram pe dibuite. Groapa era acum adâncă de vreo doi coţi 
şi lată de trei. Să fi fost miezul nopţii; speram ca peste un 
ceas să fie gata. 


Auzii deodată un zgomot înăbuşit. 

— Emery, strigai eu. 

— Ce vrei? 

— Winnetou ce face? 

— Se odihneşte; văd că nu mai aruncă nisipul. 

— Pentru Dumnezeu! Pipăie şi vezi unde e. 

O clipă mi se păru că trece cât o veşnicie, apoi Emery 
răcni îngrozit: 

— S-a năruit pământul peste el! 

— De tot? 

— Nu, îi simt picioarele. Stai acolo unde eşti, nu mă 
împinge că nu e loc... 

Voisem să-l dau la o parte. 

— Repede, altminteri se înăbuşe, gâfâiam eu. În timp ce 
ţineam mâinile pe umerii lui Emery simţii cum trage din 
răsputeri, pe urmă îl auzii strigând: 

— Cheer up! În sfârşit, are pe unde să răsufle! Ei, 
Winnetou, băiatule, ce-i cu tine? 

— Uff! Era şi timpul... S-a prăbuşit tavanul peste mine şi 
mă sufocase. 

Scuipa, strănuta şi scutura nisipul care-i intrase în ochi, în 
nas şi-n gură. Pe urmă adăugă: 

— S-o luăm de la început dar să zorim, altminteri ne apucă 
ziua. 

— S-a năruit chiar atât de mult nisip? Îl întrebai eu. 

— Da. 

— Bine, acum lasă-mă pe mine în faţă şi treci tu la urmă. 

— Ei aş! Se împotrivi Emery. Eu, nu tu! 

N-avurăm încotro, îl lăsarăm pe el înainte. Timpul ne 
grăbea. Dacă nu apucam să ieşim până a se lumina de ziuă 
ne luau uled-ayunii cu ei şi ne-ar fi pus sub o pază straşnică. 

Lucram cu o înfrigurare şi o grabă lesne de închipuit, 
schimbându-ne cu rândul. Acum săpam eu, iar ceilalţi 
dădeau nisipul la o parte. Groapa se prelungea oblic în sus, 
spre ieşire. Simţii deodată o lovitură grozavă în ceafă şi în 
umăr. Ceva greu mă împingea din spate şi-mi strivea pieptul 


de nisipul întărit tăindu-mi respiraţia. Aveam senzaţia că mă 
aflu într-o încăpere fără aer. Pipăii cu mâna în spate, dar nu 
simţii tunelul pe care-l săpasem, ci ceva tare. Tunelul se 
năruise din nou, de astă dată îndărătul meu. Nu mai 
puteam da înapoi, nici înainte. 

— Winnetou! Răcnii eu. 

Nici un ecou. Nimeni nu mă putea auzi. Salvarea nu putea 
veni de la ei. Trebuia să lupt cu orice preţ ca să străbat 
zidul din faţa mea. Aer! Aer! Aer! Săpam şi scormoneam cu 
unghiile în nisip cu puterea deznădejdei. Înainte, tot 
înainte, cu o înfrigurare de nebun, când... simţii o boare de 
aer rece năpădindu-mi în faţă. Respiram cu nesaţ, îmi frecai 
ochii, privii în sus şi văzui stelele stingându-se pe cer. 

Reuşisem să desfund tunelul la capăt. Cu o singură 
mişcare eram afară. Ce văzui mă umplu de bucurie. 
Pământul sub bolovan se năruise şi-l îngropase până la 
câţiva coţi în nisip, lăsând o gaură mare prin care mă putui 
strecura în peşteră. 

Auzii ca de la mare depărtare pe englez întrebând pe 
Winnetou: 

— Zici că nu e nisip? 

— Nu, ci piatră. 

— Nu se poate! Era doar nisip adineauri, după ce-a trecut 
el. 

— Da, dar acum e bolovanul care s-a năruit. 

— Dumnezeule! Atunci să ştii că l-a strivit! 

— Ori s-a înăbuşit în tunel. Winnetou şi-ar da viaţa ca să-l 
scape pe fratele lui, dar nu e om care să poată trece prin 
piatră. Soarele apaşului a apus în ţări îndepărtate, dar nu e 
om. 

—... la lumina zilei, urmai eu în limba lui înflorită, 
aplecându-mă peste deschizătură ca să mă poată auzi el. 

— Charlieh! Răcni el. 

— Winnetou! 

— Trăieşte, trăieşte... E aici...! 

— Da, trăieşte! Haidem sus la el. 


Winnetou mă apucă de piept, Emery de spate şi mă 
împingeau care înapoi, care înainte, încât nu mai ştiam cum 
să scap de ei. 

— Charlieh, fratele meu! Atât fu tot ce spuse apaşul, dar 
intonaţia glasului valora mai mult decât un discurs lung şi 
înflăcărat. 

Emery era mai puţin zgârcit la vorbă, dar nici bucuria lui 
nu era mai mică. 

— De unde vii, omule? Întrebă el după ce se mai potoli. Te 
credeam mort, îngropat în tunel şi tu răsări deasupra! 

— Mi-am făcut loc cu mâinile, mai că aş putea zice şi cu 
picioarele, răspunsei eu râzând. Hai, veniţi sus, ce mai 
staţi? 

Abia acum băgară ei de seamă groapa deschisă. 

— Salvaţi...! Suntem salvaţi! Murmurară ei. 

— Să vină acum fraţii mei să-şi ia armele, zise Winnetou, 
ceea ce şi făcurâăm. 

leşirăm din peşteră şi ne aruncarăm ochii peste câmpia 
întinsă. Uled-ayunii dormeau adânc. 

— Cai sau cămile? Întrebă apaşul. 

— Cai, răspunsei eu. 

Mă lăsai la pământ şi începui să mă târăsc spre locul unde 
văzusem de cu ziuă trei armăsari priponiţi. 

— Aşteptaţi-mă aici până ce vă voi face semn, le şoptii eu. 
Dacă ne-ar simţi caii pe toţi trei, s-ar speria şi-ar începe să 
necheze şi să sforăie. 

Mă uitai iar cu băgare de seamă în juru-mi. Nu se trezise 
încă nimeni în lagăr. Ca să nu se sperie caii mă ridicai în 
picioare şi mă apropiai de ei încet, ca şi când aş fi fost unul 
din lagăr. 

Acum venea ce era mai greu. Orice cal arab de rasă îşi are 
aşa-zisa taină a lui pe care stăpânul animalului i-o repetă 
zilnic ca să se deprindă cu ea. De obicei e un verset sau o 
sură din Coran şi fiindcă o astfel de sură nu se spune 
niciodată înainte de-a se face rugăciunea numită Fatiha, mă 


apropiai de ei, îi mângâiai pe coamă şi şoptii această 
rugăciune. Caii ciuliră urechile şi ascultau liniştiţi. 

Îi înşeuai unul după altul, ceea ce-mi luă peste o jumătate 
de ceas. Acum era vorba să ne aprovizionăm cu apă şi 
merinde. Mă uitai în juru-mi. În clipa aceea ieşi un beduin 
dintr-un cort, întinse braţele către răsărit şi strigă cu glas 
răsunător: 

— Allah il Allah! Sculaţi la rugăciunea de dimineaţă, voi, 
dreptcredincioşilor, căci El-Isfirâr, lumina galbenă a zilei, a 
răsărit! 

În lagăr se produse o mişcare. Beduinii se deşteptau. Nu 
mai era un minut de pierdut. Într-o clipită furăm toţi trei în 
şa. Pornirăm într-o goană nebună spre Wadi, în vreme ce 
beduinii priveau împietriţi de spaimă în urma noastră. 
Deodată izbucniră urlete din piepturile tuturor şi se făcu o 
gălăgie ca în iad. 

Caii noştri zburau ca săgeata. Cine n-a călărit niciodată pe 
cai arabi - şi probabil că aceştia sunt mulţi - nu-şi pot da 
seama de iuţeala acestor cai ai pustiului arab. Cei mai buni 
cai de curse nu le vin nici la degetul cel mic. Călăream în 
rând cu Winnetou, al cărui chip strălucea de bucurie. 

— Charlieh, nu-i aşa că-ţi aduci aminte de Fulger al tău? 
Îmi strigă el din fugă. 

— Şi tu de Vântul, da? 

Erau, după cum ştiţi, armăsarii noştri indieni, care ne 
purtaseră ani de-a rândul prin savane şi pustiuri, dar zece 
de aceştia nu preţuiau cât unul singur din cei doi armăsari 
pe care îi călăream acum. 

Celebrele ruine din El Khima zburau prin faţa ochilor 
noştri. Abia după vreo oră ne oprirăm din goană, totuşi nici 
un strop de năduşeală nu se vedea pe pielea lucioasă a 
armăsarilor. Trebuia totuşi să-i cruţăm, fiindcă aveam un 
drum destul de lung înaintea noastră. 

După altă jumătate de ceas, Winnetou întoarse capul şi se 
uită în urmă. 

— Doi călăreţi după noi... Ne urmăresc, zise el. 


Mă uitai şi eu. Aşa era. Unul din ei o luase simţitor înaintea 
celuilalt şi, deşi goneau pe cât puteau, depărtarea dintre ei 
şi noi era încă destul de mare. 

— Galop! Strigai eu. Trebuie să facem aşa ca să se 
îndepărteze cât mai mult unul de altul. 

Şi iar pornirăm într-o goană nebună. Totuşi, peste o 
jumătate de ceas, cel dintâi nu se putea să nu ne ajungă. 

Deodată apăru în zare un al treilea călăreț. Primejdie nu 
era. Unul singur dintre noi ar fi biruit cu uşurinţă pe toţi 
trei. 

Trecu jumătatea de oră. Terenul nu se schimbase. Nisip şi 
pe alocuri o iarbă rară şi firavă. Nu ne mai uitasem de mult 
îndărăt. Auzirăm un glas înfuriat în urma noastră. Oprirăm 
brusc caii. Era şeicul, care răcnea cât putea: 

— Jă lusus, jă haramâja, afrâsi, afrâsi... adică: hoţilor, 
bandiţilor, armăsarii mei, armăsarii mei! 

Era atât de aproape, încât nici nu era nevoie de puşca mea 
cu tragere lungă, ajungea cealaltă, cu repetiţie. 

Când văzu ţeava puştii îndreptată spre el se opri şi strigă 
disperat: 

— Mi-aţi furat armăsarii, lumina ochilor mei... mai scumpi 
ca viaţa... Daţi-mi-i înapoi... 

— Vino de ţi-i ia! I-am răspuns râzând. Uită-te la puşca 
asta a mea despre care tu singur ziceai că împuşcă fără să 
se oprească şi fără s-o încarc. Să vedem dacă-ţi sunt într- 
adevăr caii mai scumpi decât viaţa. 

— Pentru ce mi i-aţi furat? Urmă el fără să ia în seamă 
ameninţarea mea. Aşa fac siţiadii26 la voi, fură caii 
oamenilor? 

— Nu, fiindcă la noi nu sunt şeici care îşi închid oaspeţii şi 
le fură cămilele. 

— Vi le dau îndărăt. Veniţi cu mine în tabără şi vi le dau. 

— Eşti un mincinos şi nu te cred. 

— Jil 'an daknak - afurisită să-ţi fie barba! Vrei să-mi dai 
armăsarii ori nu? 

— Nici nu mă gândesc! 


— Aşa? Atunci ţi-a sosit ceasul din urmă! Strigă el şi 
îndreptă puşca lui cu cremene spre mine. 

— Cum pui puşca la ochi, trag! Îl ameninţai eu serios. 

Lăsă repede arma jos, dar tremura de furie şi făcea spume 
la gură. 

— Recunoşti şi tu, nu-i aşa, că trebuie să mi-i dai înapoi! 
Strigă el cu glas răguşit. 

— Dimpotrivă, recunosc că-mi prind foarte bine ca să 
câştig timpul pierdut din pricina ta. Ştiai că-l urmărim pe 
kolaghasi. Că te-ai crezut în stare să ne opreşti te iertăm, 
fiindcă nici vulturului nu-i pasă de o muscă netrebnică, 
întocmai ca şi tine, care-l înţeapă crezând că i-a tăiat 
aripile. Sunteţi cei mai mari proşti pe care i-am întâlni în 
viaţa mea şi sute de-ai voştri nu sunt în stare să biruie un 
singur ghiaur viteaz. Din pricina ta am pierdut un timp 
preţios şi armăsarii tăi ne vor ajuta să câştigăm timpul 
pierdut. Chiar atunci când îmi dictai tu scrisoarea, ştiam că 
vom fi liberi. I-am şi scris Stăpânului gloatei înarmate. 

— Cum, asta i-ai scris, nu ce i-am cerut eu? 

— Şi aia, dar numai ca să aibă de ce râde. 

— Aşadar trimişii lui n-au să se mai întoarcă? 

— Ba da, însoţiţi de toată armata beyului, ca să-şi ia de la 
voi preţul de răscumpărare şi să te pedepsească pentru ce- 
ai făcut cu noi. 

— Allah W' Allah! Şi eu am fost netrebnicul care a trimis 
scrisoarea cu mâna mea! 

— Vezi deci şi tu cu câtă înţelepciune ne-a înzestrat Allah. 
Acum destulă vorbărie. N-avem vreme de pierdut. Allah 
jekun ma 'ak! 

— Allah fie cu tine! 

Mă prefăcui că vreau să plec. 

— Stai! Strigă el. Nu te mişti de-aici până nu-mi dai caii 
îndărăt. Vezi că nu sunt singur. 

În vreme ce vorbeam noi venise şi celălalt călăreț, iar cel 
de-al treilea se apropiase şi el urmat de alţi câţiva. 


— Nu vorbi prostii! Răspunsei eu. Ca să-ţi arăt că nu sunt 
om rău, îţi las cămilele beyului, să vorbeşti tu singur cu el 
când va veni, căci sunt ale lui. În locul lor, o să-i dăm noi 
armăsarii tăi, poate că o să se învoiască. 

— Da? N-ai s-apuci să vezi asta! 

Puse puşca la ochi cu un gest fulgerător şi trase. Nu i-o 
putusem lua înainte, dar strunii brusc calul, care făcu o 
săritură în lături şi glonţul dădu greş. Vrusei să mă reped la 
el, Winnetou însă fu mai iute decât mine. Îndrăzneţul apaş 
nu găsi de cuviinţă să-şi strice un glonţ; se năpusti la arab, 
îl rostogoli la pământ cu cal cu tot, trecu peste el smucind în 
treacăt puşca din mâna celuilalt şi o izbi de pământ de-o 
făcu ţăândaări. 

— Well! Splendid! Admirabil! Exclamă cu entuziasm 
Emery. Acum la drum, ca să scăpăm şi de ceilalţi! 

Dădurăm pinteni cailor şi o luarăm în galop. După un timp 
am întors capul şi i-am văzut pe beduini gonind după noi. 

— Mai repede, zise englezul, altminteri te pomeneşti că ne 
împuşcă pe la spate. Ori vrei să-i laşi înadins să se apropie? 

— Stai că o să vezi tu acum, i-am răspuns eu şi m-am oprit 
în loc. 

Când fură destul de aproape ca să mă poată auzi, strigai: 

— Înapoi, ori trag! 

— Pe ei, pe ei! Răcnea şeicul înaintând. 

— Înapoi v-am spus! Cine n-ascultă plăteşte cu viaţa! 

Se opriră înspăimântați, în vreme ce noi pornirăm mai 
departe. Când am întors capul i-am văzut urmărindu-ne iar. 
Şeicul îşi pusese puşca de-a curmezişul pe şa, tovarăşul lui 
de asemenea. 

Nu vroiam să rănesc pe nimeni şi nici nu ştiam dacă 
armăsarul meu era deprins cu împuşcăturile; de aceea 
descălecai, ochii şi trăsei unul după altul două gloanţe. 
Efectul fu cel aşteptat de mine. Gloanţele nimeriră exact 
unde ţintisem eu. Sfărâmară ţeava puştilor şi paturile se 
izbiră cu atâta violenţă de piepturile celor doi arabi, încât îi 
ridică de pe şa şi-i rostogoli la pământ. 


— Jâ muszâba, jă huzu, jâ măskana! 

— Adică: ce nenorocire, ce durere, ce jale! Auzirăm noi pe 
arabi tânguindu-se. Asta e puşca fermecată care nimereşte 
la o depărtare de zile-ntregi de drum... O să ne omoare 
ghiaurul... Lasă-i să plece... Allah nu îngăduie ca un 
dreptcredincios de-al lui să fie ucis de un necredincios şi un 
vrăjitor... 

Şeicul se ridicase de jos, se ţinea cu mâinile de pântece şi 
se strâmba de durere. 

Încălecai şi pornirăm mai departe. Beduinii rămaseră pe 
loc înjurând şi ocărând. În curând îi pierdurăm din ochi. 

— S-or fi întors? Întrebă Emery. 

— Aş! Nu renunţă şeicul atât de uşor la nişte cai ca ăştia. 

— Ar trebui să ştergem urma ca să nu ne poată găsi. 

— Am pierde prea mult timp şi nici n-ar folosi la ceva. 

— Cum n-ar folosi? Dacă ne pierde urma, am scăpat de el. 

— Nu cred. Ai auzit şi tu că Melton s-a dus la Hammamet. 
Ştie că-l urmărim şi se vor lua după noi. O să ne găsească 
acolo ca să ne ceară caii înapoi. Nu se lasă el aşa de lesne 
păgubaş. 

Merserăm întreaga zi fără să dăm de urmele Meltonilor; 
nici nu ne păsa, de altfel, căci ştiam de unde să-i luăm. 
Speranţa noastră era că nu vor fi găsit imediat un vapor şi-i 
vom prinde în Hammamet. 

Poposirăm peste noapte la poalele munţilor Ussalat şi a 
doua zi am pornit iar la drum. Dădurăm la ruinele 
Nabhanah de beduini de-ai tribului selass, care ne dădură 
în schimbul câtorva piese de argint provizii cât să ne ajungă 
până la Hammamet. Seara ajunserăm la Mahalute-Kasr, 
unde am rămas peste noapte şi a doua zi seara am putut 
ajunge, în sfârşit, la ţinta călătoriei noastre, Hammamet. 

Primul meu drum a fost la Reds el-mâna, 27 de la care am 
aflat - bineînţeles, în schimbul unui bacşiş. 

— Că de patru zile nu plecase nici un vapor din port, afară 
de o corabie cu pânze a unui negustor. 

— Cum îl cheamă? Întrebai eu. 


— Musah Babuam, din Tunis. 

Eram sigur că Meltonii se folosiseră de prilej ca să şteargă 
putina; totuşi întrebai mai departe: 

— A luat corabia şi ceva călători sau numai marfă? 

— Şi marfă şi călători. 

— Câţi? 

— Doi. 

— Ştii cine erau? 

— Da. Unul era un kolaghasi de-al paşei şi celălalt un tânăr 
din America. 

— Când a plecat corabia? 

— Azi-dimineaţă. Călătorii sosiseră cu puţin înainte, şi-au 
vândut la repezeală cămilele şi s-au urcat imediat la bord. 

— Crezi că o să mai ancoreze corabia undeva în drum? 

— Nu. Marfa era toată cu destinaţia Tunis. 

— Şi când poate ajunge acolo? 

— Cu vântul ăsta prielnic, peste trei zile. 

Vestea mă bucura, fiindcă nu ne trebuia mai mult de două 
zile cu armăsarii noştri ca să fim în Tunis, deci cu o zi 
înaintea lor. 

Se năştea însă întrebarea: au să debarce Meltonii în 
Tunis? Aveau totuşi aici posibilitatea să dea de un vapor 
care să-i ducă mai departe - dacă nu vor fi întâlnit chiar în 
drum vreunul ca să-i ia la bord. 

De aceeaşi părere era şi Emery. 

— Plecăm mâine dimineaţă spre Tunis? Mă întrebă el. 

— Dacă vrei tu... Sau ai altă propunere de făcut? 

— Da. Eşti sigur, după cum ai spus, că şeicul o să vină până 
aici după noi ca să-şi ceară caii. N-ar fi mai bine să ne 
descotorosim de ei? 

— Ai dreptate. Să mergem atunci până la Soliman. Ne e 
indiferent dacă dormim în vreun păcătos de han aici, sau în 
aer liber. 

Plecarăm chiar în seara aceea din Hammamet şi 
rămaserăm peste noapte într-o grădină de măslini din 
apropierea orăşelului; a doua zi ne îndreptarăm spre 


Soliman, iar în ziua următoare eram în Tunis, în aşteptarea 
corăbiei. Caii îi dusei la Bardo şi-i lăsai la dispoziţia beyului. 
După socoteala căpitanului portului din Hammamet, ar fi 
trebuit să aşteptăm numai o zi până la sosirea corăbiei, dar 
trecuseră trei zile încheiate până când corabia ancoră în La 

Gaulette. Nici un călător nu cobori în port. 

În căpitanul ei nu mă puteam încrede; mă temeam să nu 
fie înţeles cu Meltonii, dar ni se oferi un prilej neaşteptat de 
care căutai să mă folosesc. 

După ce ancoră corabia, auzii gălăgie pe punte şi văzui 
cum băteau pe un băiat din echipajul vasului şi-l goniră cu 
huiduieli pe uscat. 

Pricina nu o înţelegeam, fiindcă eram prea departe de 
corabie, dar îl văzui întorcându-se plângând spre vas şi 
amenințând cu pumnii într-acolo. 

Îl lăsai pe băiat să se depărteze şi mă luai după el. Mă 
făcui pe urmă că trec repede pe lângă el. Băiatul întinse 
mâna milogindu-se şi-mi ceru un bacşiş. L-l dădui şi-l 
întrebai ce e cu el. Din spusele lui pricepui că-i un soi de 
„Poamă bună”, căci, deşi n-avea decât paisprezece ani, 
părea să fi trecut prin multe. Se angajase în timpul din 
urmă pe corabie şi, fiindcă făcuse cine ştie ce năzbâtie, 
fusese bătut şi gonit de căpitan. 

— Aveaţi numai marfă ori şi călători la bord? Îl întrebai eu. 

— Aveam numai doi, răspunse el. 

— Au debarcat la Gaulette? 

— Nu. A trebuit să-i ducem mai întâi în insula Pantellaria, 
unde au coborât şi şi-au cumpărat haine europeneşti; pe 
urmă am pornit cu ei iar pe mare şi ne-am învârtit în larg 
până ce-a venit un vapor mare şi i-a luat. 

— Cum se numea vaporul? 

— Nu ştiu. 

— De unde venea şi încotro se ducea? 

— Nici asta nu ştiu, fiindcă redsul nostru zicea cânu e 
treaba mea. 


Asta fu tot ce-am aflat. Vă puteţi închipui că bine nu mi-a 
părut. Probabil că ticăloşii aveau intenţia s-o şteargă în 
America şi să pună mâna pe moştenire. Trebuia împiedicaţi 
cu orice preţ. 

Le comunicai şi prietenilor mei ce aflasem şi ne hotărârăm 
să plecăm cu vaporul de-a doua zi la Marsilia, iar de acolo 
mai departe. 

După ce am tras la unul din cele mai bune hoteluri din 
Tunis, îi trimisei pe Winnetou şi pe Emery în oraş după 
târguieli, iar eu rămăsei să-mi fac câteva notițe. Deodată 
uşa se deschise şi în prag apăru vechiul şi bunul meu 
prieten Kriiger-bey, care mă luă de după gât şi mă strânse 
la piept cu o bucurie de copil. 

— Dumneata în Tunis? Cine s-ar fi aşteptat să ne revedem 
atât de curând! Strigă el. 

— Aşa e, mai curând decât am fi crezut, i-am răspuns eu 
strângându-i mâna. Dar de unde ai aflat că suntem aici? Ţi 
s-au arătat caii pe care i-am adus cu noi? 

— Da, da, mi-am închipuit că n-au venit singuri să se aşeze 
la mine în grajd şi ştiam că altcineva nu putea să-i fi adus. 

— Cum îţi plac? 

— Mă mai întrebi? Dacă sunt într-adevăr de rasă pură, nici 
nu se pot preţui în bani. N-ai vrea însă să-mi spui şi mie de 
unde îi ai? 

— Mai târziu. Spune-mi deocamdată cum se face că te-ai 
întors atât de curând? Credeam că va trebui să zăboveşti 
mai mult până se va aranja afacerea cu uled-ayunii. 

— S-a aranjat mai repede decât credeai, fiindcă în urma 
scrisorii dumitale am tăbărât pe ei şi nu le-am lăsat vreme 
să se împotrivească. 

Îmi povesti atunci pe scurt ce s-a întâmplat. Când a primit 
scrisoarea mea nu s-a îndoit o clipă că vom reuşi să scăpăm 
peste noapte, după cum îi scriam eu. A vrut însă să ne 
răzbune şi a pornit imediat spre Wadi, ca să-i ia prin 
surprindere. Şeicul se luase după noi, însoţit de cei mai 
buni războinici ai săi, iar ceilalţi trebuia să-i aştepte până ce 


se vor întoarce de la Hammamet. Beyul, împreună cu uled- 
ayarii, i-a încolţit pe cei rămaşi din toate părţile şi i-a silit să 
se predea. Uled-ayunii au fost nevoiţi atunci să plătească 
preţul de răscumpărare, afacere care nu se putea termina 
decât în interval de câteva zile şi la care nu mai era 
trebuinţă de prezenţa beyului. Lăsase deci acolo două 
escadroane de soldaţi şi s-a întors cu restul trupelor în 
Tunis, unde a aflat de sosirea mea şi hotelul la care am tras. 
S-a grăbit să vină imediat să mă îmbrăţişeze, cum spunea 
el. 

Deoarece trebuia să autentificăm actele de constatare a 
asasinării şi identitatea lui Small Hunter, iar noi ne 
grăbeam să plecăm cât mai repede ca să nu lăsăm timp 
criminalului s-ajungă înaintea noastră în America, se cerea 
să lucrăm fără întârziere. Beyul crezu afacerea destul de 
importantă ca s-o spună paşei, ceea ce şi făcu. Pe de altă 
parte, eu şi tovarăşii mei ne prezentarăm chiar în aceeaşi zi 
ambasadorului Statelor Unite în Tunis şi, până ce nu se 
înserase, aveam în mână documente care duceau pe cei doi 
Meltoni de-a dreptul la spânzurătoare. 

Seara ne-o petrecurăm la prietenul nostru beyul, care nu 
se-ndura să ne lase să plecăm. Îi făgăduii că mă voi întoarce 
în curând să-l văd. A doua zi sosi vaporul care trebuia să ne 
ducă în Marsilia. Kruger-bey ne conduse în port; mai mult 
încă, se urcă la bord ca să vadă dacă suntem bine instalaţi. 

Ne strânserăm încă o dată mâinile şi vaporul se depărtă 
de țărm pe când noi ne fluturam batistele în semn de bun- 
rămas. 


SFÂRŞIT 


1 Mormonii au toţi nume biblice din Vechiul Testament. 
2 Soţie. 


3 Totem - animal, plantă sau obiect considerat de unele 
triburi indiene ca obiect de cult, uneori ca întruparea 
strămoşilor rasei, căruia i se dă un deosebit respect. 

4 Vânzător ambulant. 

5 Cuvântul Jăger înseamnă în limba germană vânător (n. 
ed.). 

6 Vestul îndepărtat (n. ed.). 

7 Apartamentul rezervat exclusiv bărbaţilor la 
mahomedani. 

8 Asr Z timpul rugăciunii de după prânz, cam pe la ora 
trei. 

9 Anglia. 

10 Războinicul şi învingătorul. 

11 Secure. 

12 Un fel de manta. 

13 Dracul. 

14 Mu'allim Z profesor. 

15 Locotenentul. 

16 Aveţi grijă! (engleză). 

17 Pe toţi dracii! (engleză). 

18 Iadul şi blestemul! (engleză). 

19 Hekim Z medic militar. 

20 Tatăl a douăsprezece degete la picioare. 

21 Casa oaspetelui (n. ed.). 

22 Patrulater (n. ed.). 

23 Toc (n. ed.). 

24 Cerneală (n. ed.). 

25 Creion (n. ed.). 

26 Boieri. 

27 Căpitanul portului.