Karl May — Oriental — Vol 5 In Tara Schipetarilor

Karl May 


Karl May 


În ţara schipetarilor 


CUPRINS: 

Capitolul I - Demascat 1 

Capitolul II - Cei doi Aladschy 49 

Capitolul III - Un hekim 91 

Capitolul IV - În coliba din văgăună 131 
Capitolul V - Miriditul 186 

Capitolul VI - În turnul bătrânei mame 219 
Capitolul VII - Inundaţia 256 


Capitolul I - Demascat. 

Justiţia turcă are, după cum se ştie, particularităţile sale, 
am putea spune de-a dreptul cusururile sale, care cu atât 
mai limpede ies în relief cu cât ţinutul respectiv este mai 
îndepărtat. În condiţiile de acolo, nu este de mirare că, în 
locurile în care sălăşluiesc diferite seminţii de arnăuţi ce se 
află într-un război continuu, nici nu poate fi vorba de o 
adevărată „justiţie”. 

Din Ostromdscha începe ţinutul acelor schipetari care nu 
cunosc decât o lege: cel mai slab trebuie să cedeze în faţa 
celui mai tare. Dacă nu voiam să fim învinşi, trebuia să 
aplicăm şi noi aceeaşi lege. Acţionasem deja aşa, după- 
amiază şi anume, după cum se ştie, cu succes şi eram 
hotărâți să ne comportăm la fel de energic şi la judecata 
unde eram chemaţi. 

Începuse să se însereze, când am pornit spre „Clădirea 
tribunalului”. Pe drum, am întâlnit mulţi oameni care nu 
mai găsiseră loc în curte şi care şedeau acolo, să ne vadă, 
cel puţin, venind. 


După ce am intrat în curte, poarta a fost zăvorâtă în urma 
noastră, ceea ce nu mi s-a părut un semn bun pentru noi. 
Mubarekul îşi folosise toată puterea sa de influenţă şi se 
pare, nu fără succes. 

Am pătruns cu greu prin mulţime, până la locul unde 
trebuia să se desfăşoare interogatoriul. Acolo unde, mai 
înainte, se aflase doar un scaun, fusese aşezată acum şi o 
bancă lungă. Instrumentul pentru aplicarea bastonadei se 
afla în acelaşi loc. 

Se turnase ulei în vase, iar înăuntru se introduseseră câlţi 
cărora li se dăduse foc. Flăcările acestora făceau ca totul să 
apară într-o lumină stranie. 

Domnii din „completul de judecată” se aflau în interiorul 
casei. Le fu anunţată sosirea noastră. Poliţaii se postaseră în 
aşa fel în jurul nostru, încât baraseră drumul spre poartă. 
Întrucât aceasta fusese deja zăvorâtă, comportamentul 
poliţailor era de două ori mai îngrijorător. 

În jur domnea o linişte desăvârşită. Acum apărură cei cinci 
domni şi îndată, poliţaii îşi scoaseră săbiile. 

— O, Allah! spuse Halef, pe un ton ironic. Ce-o să se- 
ntâmple cu noi, sidi! Tremur de frică. 

— Şieu. 

— Ce-ai zice să-i fac pe prostănacii ăştia, care-şi închipuie 
că ne sperie cu săbiile lor, să simtă puţin gustul biciului 
meu? 

— Fără prostii! Te-ai mai comportat o dată astăzi într-un 
mod nechibzuit şi ştii că, din vina ta, ne aflăm acum aici. 

Cei cinci judecători luaseră loc: kodscha baschi pe scaun şi 
ceilalţi pe bancă. O femeie îşi făcu loc prin mulţime şi se 
aşeză în spatele reprezentantului. Am recunoscut-o pe 
Nohuda - Bob de Mazăre - cea care îşi ungea faţa cu 
nămolul tămăduitor, pentru a şi-o menţine frumoasă. Prin 
urmare, reprezentantul era fericitul ei soţ. Trăsăturile feţei 
acestuia nu ieşeau cu nimic în evidenţă, nu spuneau nimic. 

Chiar lângă kodscha baschi şedea miibarekul. Îşi pusese 
pe genunchi, de-a curmezişul, o hârtie. Între el şi vecinul 


lui, se afla o ulcică în care fusese introdusă o pană de gâscă, 
ceea ce m-a făcut să bănuiesc că ulcica respectivă conţinea 
cerneală. 

Kodscha baschi clătina din cap şi îşi dregea glasul, într-un 
mod semnificativ. Acesta era semnul că trebuia să înceapă 
judecata. Glăsui, cu o voce răguşită, apoi din ce în ce mai 
răsunătoare: 

— În numele Profetului şi în numele padişahului, Allah să-i 
dăruiască o mie de ani! Am convocat această curte de 
judecată, pentru a delibera şi a pronunţa sentinţa referitor 
la două delicte ce au avut loc, astăzi, în oraşul nostru şi în 
apropierea lui. Selim, vino aici, în faţă! Tu eşti reclamantul. 
Povesteşte, acum, ce ţi s-a întâmplat. 

Poliţaiul păşi în faţă, se apropie de stăpânul său şi începu 
să povestească. Era de-a dreptul hilar ceea ce eram nevoiţi 
să ascultăm. Bietul de el se afla în exerciţiul funcţiunii, fiind 
ocupat până peste cap, iar noi îl atacasem prin surprindere, 
într-un mod cât se poate de mişelesc, având intenţii 
criminale la adresa lui. Numai datorită curajului său şi 
rezistenţei pe care ne-o opusese reuşise să-şi salveze viaţa, 
afirmă Selim. 

După ce îşi încheie relatarea, judecătorul îl întrebă: 

— Şi care este acela care te-a lovit? 

— Acesta de aici, răspunse, arătând spre Halef. 

— Deci, îl cunoaştem şi pe el şi fapta lui şi vom proceda la 
deliberări. 

Începu să şuşotească cu asesorii şi după puţin timp, spuse 
cu voce tare: 

— Curtea a hotărât ca delincventului să-i fie aplicate 
patruzeci de lovituri de baston la fiecare talpă şi apoi să fie 
întemnițat patru săptămâni întregi. Această sentinţă o 
hotărâm în numele padişahului. Allah să-l binecuvânteze! 

Mâna lui Halef alunecă spre bici. A trebuit să-mi dau toată 
osteneala să nu izbucnesc într-un hohot de râs. 

— Şi acum, cel de-al doilea delict, anunţă „magistratul”. 
Podarule, vino aici în faţă şi povesteşte! 


Podarul se supuse imediat acestei porunci. În orice caz, lui 
îi era mult mai frică decât mie. Dar, nici nu apucă bine să-şi 
înceapă relatarea, când m-am întors spre judecător şi i-am 
spus pe un ton foarte politicos: 

— Vrei să ai bunăvoința să te ridici puţin de pe scaun? 

Se ridică, fără nici un fel de bănuială. L-am împins într-o 
parte şi m-am aşezat jos, în locul lui. 

— Îţi mulţumesc, i-am spus. Se cuvine ca cel mai mic în 
rang să-i acorde respectul cuvenit celui mai mare. Ai făcut 
exact ceea ce trebuia să faci. 

Mare păcat că este imposibil să descriu figura pe care a 
făcut-o. Capul îi intră într-o pendulare de-a dreptul 
periculoasă. Deschise gura să spună ceva, dar, de indignat 
ce era, nu reuşi să articuleze nici un cuvânt. De aceea, îşi 
întinse în sus braţele slăbănoage ca, cel puţin prin 
pantomimă, să-şi poată exprima indignarea şi îşi lovi 
palmele deasupra capului ce se balansa precum limba unei 
pendule. 

Nimeni nu scoase nici un cuvânt. Nici un poliţai nu se 
mişcă. Toţi aşteptau răbufnirea plină de furie a 
judecătorului. Din fericire, acestuia îi reveni glasul. Izbucni 
într-un şir de interjecţii şi expresii de nedescris şi apoi urlă 
la mine: 

— Ce-ţi trece prin cap! Cum poţi să comiţi o asemenea 
faptă neruşinată şi... 

— Hagi Halef Omar! l-am întrerupt, cu voce tare. Pune 
mâna pe bici. Celui care va mai rosti un singur cuvânt 
necuviincios la adresa mea să-i tragi atâtea lovituri cu 
biciul, până îi va plesni pielea; fie acela oricine dintre cei de 
faţă! 

Micuţul hagiu avea deja biciul în mână. 

— Mă supun ordinelor tale, emirule, spuse el, fără să 
şovăie. Doar un semn să-mi faci. 

Din păcate, nu era lumină suficientă, altfel s-ar fi putut 
vedea doar figuri uimite peste poate. Judecătorul pur şi 


simplu nu mai ştia cum să se comporte. Atunci, mubarekul îi 
şopti câteva cuvinte, după care acesta le porunci poliţailor: 

— Luaţi-l prizonier! Băgaţi-l în temniţă! 

Arătă spre mine. 

Poliţaii se îndreptară spre mine, cu săbiile în mână. 

— Înapoi! am strigat spre ei. Pe cel care mă va atinge îl voi 
împuşca! 

Am îndreptat ambele revolvere spre ei şi în clipa 
următoare, n-am mai văzut urmă de poliţai. Se pierduseră 
în mijlocul mulţimii. 

— Ce anume ţi-a trezit mânia? l-am întrebat pe judecător. 
De ce stai în picioare? De ce nu te aşezi? Porunceşte 
mubarekului să se ridice şi aşează-te în locul lui. 

Se auzi un murmur în mulţime. Faptul că putusem să-l 
ofensez pe kodscha nu li se păruse ceva de domeniul 
imposibilului; dar se pare că îndrăznisem prea mult, 
atacându-l acum şi pe „Sfânt”. Oamenii începură să 
murmure. 

Asta îl făcu pe kodscha să capete energie nouă strigă la 
mine, plin de mânie: 

— Omule, oricine ai fi tu, pentru o astfel de neobrăzare am 
să te pedepsesc în modul cel mai aspru. Mubarekul este un 
sfânt, un favorit al lui Allah, un făcător de minuni. Dacă 
vrea, poate să arunce asupra ta foc din cer! 

— Tacă-ţi gura, judecătorule! Dacă vrei să vorbeşti, cel 
puţin nu spune prostii. Nu este nici sfânt, nici făcător de 
minuni. Este mai degrabă un răufăcător, un şarlatan şi un 
nelegiuit! 

La aceste cuvinte, din rândul mulţimii începură să se audă 
voci amenințătoare. Mai puternică însă decât toate era 
vocea „Sfântului” însuşi. Se ridică în picioare, întinse mâna 
spre mine şi strigă: 

— Este un ghiaur, un câine necredincios. Blestemat să fii. 
Iadul să se deschidă sub el şi să-l înghită afurisenia. 
Spiritele rele... 


Mai departe nu mai putu să zică nimic. Micuţul meu hagiu 
îşi luase avânt şi îi aplicase o asemenea lovitură cu biciul, 
încât bătrânul păcătos îşi înghiţi vorbele şi făcu un salt 
mare în lături. 

Fusese o acţiune mult prea îndrăzneață, după cum se 
arată îndată. După o clipă de linişte amenințătoare, 
izbucniră din toate părţile strigăte mânioase. Cei din spate 
se îmbulzeau să ajungă în faţă. Lucrurile puteau lua o 
întorsătură periculoasă. Atunci, repede, m-am aşezat în 
dreptul „Sfântului” şi am strigat cat dentare am putut: 

— Linişte, staţi liniştiţi! Am să vă dovedesc că am dreptate. 
Halef, vino aici cu făclia!... Priviţi aici, oameni, buni, cine 
este de fapt „Sfântul” şi cum vă înşeală! Vedeţi aceste 
cârje? 

Cu mâna dreaptă l-am apucat pe ticălos de grumazul 
subţire şi l-am apăsat în jos. Cu mâna stângă i-am smuls 
caftanul de pe el. Într-adevăr, de fiecare parte a acestuia 
atârna câte o cârjă. Amândouă erau prevăzute cu articulaţii 
şi puteau fi pliate. 

Cu această ocazie, am observat că partea din interior a 
caftanului avea altă culoare decât cea din exterior. Acest 
articol de îmbrăcăminte avea mai multe buzunare. Am 
băgat mâna în primul şi am simţit un obiect păros. L-am 
tras afară. Era o perucă, exact părul acela încâlcit şi ţepos 
pe care îl văzusem la cerşetor. 

Individul era atât de speriat, încât uită până şi să opună 
rezistenţă. Deodată, însă, scoase un strigăt de ajutor şi 
începu să lovească în jur cu braţele. 

— Osko, Omar, înhăţaţi-l! Dar să-l ţineţi strâns! Chiar dacă 
se văietă că-l doare! 

Cei doi îl înhăţară, aşa încât aveam acum amândouă 
mâinile libere. Întrucât Halef adusese făclia, grupul atât de 
interesant pe care îl formam era bine luminat şi cei prezenţi 
puteau vedea totul foarte clar. Mulțimea se linişti. 

— Acest om, pe care îl consideraţi un sfânt, am continuat, 
este un aliat al lui Schut, dacă nu chiar Schut însuşi. 


Locuinţa sa este adăpostul hoţilor şi tâlharilor, aşa cum am 
să vă dovedesc puţin mai târziu. Se furişează peste tot, în 
ţară, îmbrăcat în tot felul de straie, ca să spioneze şi să 
descopere ocazii pentru a comite crime. El şi cerşetorul 
Basra sunt una şi aceeaşi persoană. Uitaţi-vă, aici şi-a prins 
cârjele, la subsuoară. Când mergea, acestea se loveau unele 
de altele şi produceau un anumit zgomot, iar voi credeaţi că 
îi auziţi oasele zornăind. lată şi peruca pe care o purta când 
făcea pe ologul. 

I-am golit, unul după altul, buzunarele, am privit fiecare 
obiect şi le-am explicat oamenilor la ce foloseau: 

— Iată o cutiuţă care conţine o pudră cu care îşi dădea pe 
faţă, pentru a-şi schimba rapid culoarea. lată şi bucata de 
cârpă cu care îşi ştergea, tot atât de repede, culoarea de pe 
faţă. Acum priviţi această sticlă, încă pe jumătate plină cu 
apă, pe care o folosea pentru a se spăla pe faţă, în ţinuturile 
unde nu avea apă la îndemână. Şi acum, priviţi acestea - da, 
oare ce sunt acestea? Sunt două mici jumătăţi de sferă din 
cauciuc. Îşi umfla fălcile cu ele, atunci când voia să facă pe 
cerşetorul. Faţa îi părea mai grasă decât cea a „Sfântului”. 
Vedeţi cele două culori diferite ale caftanului? Când făcea 
pe cerşetorul, îl scotea de pe el, îl întorcea pe faţa de o 
culoare mai închisă şi apoi îl înfăşură în jurul trupului. 
Veşmântul avea înfăţişarea unui şervet. l-aţi văzut vreodată 
pe mubarek şi pe cerşetor împreună? Cu siguranţă nu. Ar fi 
fost şi imposibil, căci sunt una şi aceeaşi persoană. şi oare, 
nu şi-au făcut amândoi apariţia în acelaşi timp, în acest 
ținut? 

Aceste ultime argumente părură să fie convingătoare, 
căci, din toate părţile, au răsunat strigăte de încuviinţare. 

Apoi, i-am scos dintr-un buzunar al caftanului un pacheţel. 
Înfăşurată într-o bucată de cârpă se afla o brățară lucrată 
din vechi ţechini de aur venețieni. La unele dintre monede 
ştanţarea se păstrase bine. La lumina flăcării, am văzut, pe 
avers, imaginea sfântului Markus care îi întinde dogelui 
stindardul crucii, iar, pe revers, imaginea altor sfinţi 


necunoscuţi şi inscripţia: Sit tibi, Christe, datus, quem tu 
regis, iste ducatus. 

— lată o brățară din douăsprezece monede de aur, 
înfăşurată într-o cârpă, am continuat. Cine ştie de unde o fi 
furat-o! Dacă faceţi cercetări, poate-i găsim stăpâna. 

— Douăsprezece monede? strigă o voce de femeie, în 
spatele meu. Arată-mi-o! Mie mi-a fost furată din casetă, 
săptămâna trecută, o astfel de brățară. 

Nohuda era cea care vorbise. Veni lângă mine, îmi luă 
brăţara din mână şi o privi. 

— Allah! strigă. Este a mea. O am moştenire de la 
strămoşii mei din partea mamei. Priveşte şi convinge-te că 
este într-adevăr a mea! 

O dădu bărbatului ei. 

— Pe Allah, este chiar brăţara ta! confirmă acesta. 

— Chibzuieşte bine, Nohuda şi adu-ţi aminte dacă 
mubarekul n-a fost cumva la tine, atunci când ţi-a dispărut, 
i-am spus. 

— Mubarekul nu, dar cerşetorul da. L-am chemat înăuntru 
ca să-i dau ceva să mănânce. Bijuteria se afla pe masă şi am 
pus-o la loc în casetă. M-a văzut când am făcut asta. Când 
am căutat-o, după câteva zile, brăţara dispăruse. 

— Ei, acum ai aflat cine este hoţul. 

— El este; el a furat-o; s-a dovedit acest lucru. O, 
pungaşule! Am să-ţi scot ochii. Am să-ţi... 

— Linişteşte-te! am întrerupt-o, de teamă că, odată 
pornită, va fi greu să mai fie oprită din bodogănit. 
Păstrează-ţi brăţara iar hoţul va fi pedepsit. Vedeţi, acum, 
ce fel de om este acela pe care l-aţi venerat. Şi acest tâlhar 
a mai fost numit şi grefier şi aşezat aici şi pus să-i judece pe 
alţii. Pe mine m-a blestemat, dorindu-mi să fiu înghiţit de 
focul iadului şi din cauza lui, era cât pe ce să-mi atrag şi 
mânia acestei cinstite adunări. Cer să fie întemnițat într-un 
loc sigur, de unde să-i fie imposibil să scape şi să fie anunţat 
makredşul din Salonic. 


Nu numai că toată lumea a fost de acord cu mine, dar s-au 
auzit şi numeroase strigăte: 

— Mai întâi să fie biciuit! Trageţi-i o bastonadă! Zdrobiţi-i 
tălpile picioarelor! 

— Suciţi-i gâtul! se înfurie, din nou, Bob de Mazăre. 

„Sfântul” nu rostise nici un cuvânt până acum. Deodată, 
însă, începu să strige: 

— Nu-l credeţi! Este un ghiaur. El este hoţul. El mi-a băgat 
brăţara în buzunar. El... vai, vai! 

Se întrerupse cu acest strigăt de durere, căci biciul lui 
Halef pocnise pe spinarea lui. 

— Aşteaptă, mişelule! strigă hagiul. Ştii foarte bine că noi 
abia astăzi am sosit în acest ţinut. Cum ar fi putut acest 
emir să fure brăţara? Şi de altfel, un effendi atât de renumit 
nu poate fi hoţ. Poftim, primeşte-ţi răsplata! 

Îi mai trase câteva lovituri atât de puternice, încât cel lovit 
urlă de durere din toate puterile. 

— Bravo, bravo! strigară aceiaşi oameni care, doar cu 
câteva momente mai înainte, fuseseră foarte furioşi pe 
mine. 

Judecătorul nu mai ştia ce ar trebui să facă şi să spună. Mă 
lăsă pe mine să rezolv lucrurile. Dar, prinse rapid ocazia şi 
se aşeză din nou pe scaun. Cel puţin aşa îşi spălase onoarea 
pătată. 

Asesorii lui tăceau toţi. Păreau să fie cam neliniştiţi. 
Poliţaii, dându-şi seama că îmi crescuseră acţiunile şi 
presupunând că, în urma acestui fapt, eram bine dispus şi 
deci, nu mai reprezentam un pericol pentru ei, veniră din 
nou în faţă, unul după altul. 

— Legaţi-l pe acest individ! le-am poruncit. Încătuşaţi-i 
mâinile! 

S-au supus imediat ordinelor mele şi niciunul dintre 
magistraţii prezenţi n-a avut nici o obiecţie de făcut 
împotriva celor poruncite de mine. 

„Sfântul” îşi dădu seama că nu mai avea nici o scăpare. Nu 
opuse nici un fel de rezistenţă când îl legară şi apoi se 


aşeză, prăbuşindu-se, la locul lui. Asesorii se ridicară rapid 
de la locurile lor. Nu voiau să şadă pe aceeaşi bancă cu un 
răufăcător. 

— Şi acum să ne întoarcem la sentinţa ta, i-am spus 
judecătorului. Cunoşti legile acestei ţări? 

— Fireşte că le cunosc, răspunse. Le-am studiat la 
Universitatea civilă. 

— Nu te cred. 

— De ce nu? mă întrebă, ofensat. Cunosc tot dreptul 
religios care se bazează pe Coran, pe Sunna şi pe verdictele 
primilor patru califi. 

— Cunogşti şi Multeka el buherl, care este codul vostru 
civil şi penal? 

— Îl cunosc; este conceput de şeicul Ibrahim Halebi. 

— Dacă într-adevăr cunoşti prevederile acestor 
documente, de ce nu acţionezi în conformitate cu ele? 

— Dar întotdeauna am judecat după ele şi astăzi am 
procedat la fel. 

— Nu este adevărat. Stă scris acolo că judecătorul, înainte 
de a pronunţa sentinţa, chiar şi împotriva celui mai rău 
criminal, trebuie să-i dea acestuia dreptul să se apere. Tu, 
însă, l-ai condamnat pe prietenul şi însoţitorul meu, fără să-l 
laşi să rostească măcar un singur cuvânt în apărarea sa. 
Prin urmare, sentinţa voastră nu este valabilă, şi în plus, la 
judecată trebuie să participe toţi acuzaţii şi toţi martorii, 
ceea ce aici nu a fost aşa. 

— Dar sunt toţi prezenţi! 

— Nu. Lipseşte Ibarek, hangiul. Unde se află acesta? 

Judecătorul pendulă, încurcat, din cap, apoi se ridică şi 
răspunse: 

— Mă duc să-l aduc. 

Voia să plece; eu, însă, bănuiam ce se întâmplase cu Ibarek 
şi îl apucai pe judecător de braţ, trăgându-l înapoi, apoi le 
poruncii poliţailor: 

— Aduceţi-l pe Ibarek! Aduceţi-l însă exact în starea în 
care se găseşte acum! 


Doi dintre ei se îndepărtară şi în scurt timp, se prezentară 
cu hangiul. Acesta avea mâinile legate la spate. 

— Ce înseamnă asta? Ce a făptuit acest om de a trebuit să 
fie legat? am întrebat. Cine a dat această poruncă? 

Judecătorul îşi pendulă din nou capul, înainte şi înapoi şi 
apoi răspunse: 

— Mubarekul a vrut aşa. 

— Prin urmare, judecătorul trebuie să asculte ordinele 
grefierului? Şi mai spui că ai studiat legile! Atunci nici nu-i 
de mirare că, în districtul tău, mişeii sunt luaţi drept sfinţi. 

— Dar am făcut uz de dreptul meu, se justifică el, cu voce 
scăzută. 

— Nu poţi să-mi dovedeşti acest lucru. 

— O, ba da! Pe voi nu am poruncit să vă aresteze, pentru 
că sunteţi străini. Acest hangiu, însă, este un locuitor din 
ţinutul nostru. Se află, deci, sub autoritatea mea. 

— Şi ce vrei să spui, că îţi este permis să faci abuz de 
această autoritate? Iată, aici se află câteva sute dintre 
subordonații tăi. Vrei să spui că poţi să faci cu ei orice aitu 
chef? Poate că aşa ai făcut până acum, dar vor ţine minte 
întâmplarea de astăzi şi pe viitor, voi cere să se facă 
dreptate. Ibarek a fost jefuit. A venit la tine ca să-ţi ceară 
ajutorul. Dar, în loc să i-l acorzi, ai poruncit să fie legat şi 
întemnițat. Cum justifici această nedreptate? Îţi cer să-i 
desfaci imediat legăturile. 

— Poliţaii trebuie să facă acest lucru. 

— Nu, ai s-o faci tu însuţi, ca pedeapsă pentru nedreptatea 
pe care ai comis-o. 

Asta fu prea mult, pentru el. Se răsti furios la mine: 

— Dar cine eşti tu, de fapt, de ne porunceşti de parcă ai fi 
makredşul nostru sau bilad i kamfe, mollatari? 

— Poftim actele mele! 

I-am dat cele trei paşapoarte. Când văzu documentele şi 
pe deasupra şi firmanul sultanului, începu să clipească 
speriat din ochii mici şi urduroşi, iar capul porni să-i 


penduleze de parcă era metronomul renumitului Johann 
Nepomuk Mâlzl din Regensburg. 

— Domnule, te afli sub ocrotirea marelui nostru sultan! 
strigă. 

— Atunci ai grijă ca o parte din această ocrotire s-o arunc 
şi asupra ta! 

— Am să fac tot ce-mi porunceşti. 

Se duse imediat la Ibarek şi-i desfăcu legăturile de la 
mâini. 

— Eşti mulţumit acum? mă întrebă. 

— Deocamdată, da. Dar mai am şi altele să-ţi cer. Poliţaiul 
tău, Selim, a depus mărturie falsă. Întâlnirea noastră s-a 
desfăşurat cu totul altfel decât a relatat el. Probabil că 
„Sfântul” i-a sugerat ce să spună, pentru a ne învinovăţi pe 
Noi. 

— Asta n-o cred. 

— Eu, însă, o cred, căci tot el l-a îndemnat şi pe podar să 
depună mărturie falsă împotriva mea. 

— Este adevărat? 

Această întrebare îi fusese adresată podarului care, 
dându-şi seama acum că „Sfântul” nu-i mai putea face nici 
un rău, povesti, fără frică, cum fusese instruit de acesta ce 
anume să declare la judecată. 

— Vezi, deci, i-am spus judecătorului, că nu am atentat la 
viaţa acestui om. Mi-am dat seama că era spionul bătrânului 
şi l-am luat cu mine ca să aflu despre ce anume era vorba. 
Asta-i tot. Dacă vrei să mă pedepseşti pentru asta, sunt gata 
să mă apăr. 

— Domnule, dar nici nu poate fi vorba de pedeapsă, n-ai 
făcut nici o greşeală. 

— Atunci, nici însoţitorul meu nu poate fi pedepsit din 
cauza poliţaiului, căci nu el ci un altul poartă vina pentru 
fapta respectivă. 

— Cine-i acela altul? 

— Chiar tu însuţi. 

— Eu? Cum aşa? 


— Atunci când Ibarek a fost jefuit, a venit la tine, să 
depună mărturie. Ce anume ai făcut pentru a-ţi îndeplini 
datoria? 

— Tot ce am putut. 

— Aşa? Şi ce anume, mă rog? 

— l-am ordonat lui Selim să chibzuiască ce ar fi de făcut. 

— Celorlalţi poliţai nu le-ai dat nici o altă însărcinare? 

— Nu, căci ar fi fost inutil. Tot n-ar fi descoperit nimic. 

— Înseamnă ca poliţaii tai sunt nişte mari prostănaci, dacă 
tu ştiai din capul locului că nu vor reuşi să facă nimic. Fapta 
s-a petrecut aici. De ce, însă, l-ai însărcinat să rezolve 
această problemă pe Selim, care se află prin locurile 
acestea doar de destul de puţin timp? 

— Pentru că el este cel mai isteţ dintre ei. 

— Ba eu cred că ai avut un cu totul alt motiv. 

— Domnule, ce alt motiv aş fi putut să am? 

— Un bun slujbaş îşi mobilizează toate resursele pentru a 
descoperi făptaşul unui astfel de delict. Tu, însă, ai trecut 
totul sub tăcere, iar aceluia singur căruia i-ai spus despre 
ce era vorba, i-ai dat o săptămână să chibzuiască asupra 
faptei. Asta sună de parcă ţi-ai fi dorit ca hoţii să aibă 
posibilitatea să scape. 

— Effendi! Dar cum poţi crede aşa ceva despre mine? 

— Comportamentul tău m-a determinat să am această 
părere. Nu era nimic mai uşor decât să porunceşti, ca 
făptaşii să fie căutaţi aici, în Ostromdscha. 

— Dar aceştia au plecat spre Dorian! 

— Ca să crezi aşa ceva, trebuie să fii de-a dreptul limitat în 
gândire. Nici un hoţ n-are să spună vreodată încotro are de 
gând să se îndrepte. Măcar atât ar trebui să ştii şi tu, ca 
vechi jurist. Ce-ai zice, dacă am să dovedesc că eşti prieten 
cu aceşti răufăcători? 

Începu să penduleze îngrijorător din cap, în orice caz de 
consternare. 

— Domnule, nici nu ştiu ce-aş putea să spun! strigă. 


— Mai bine nu spune nimic, căci oricum nu-mi voi schimba 
părerea. Dacă te-ai fi ocupat de această problemă aşa cum 
trebuia, făcânduc-ţi datoria, hoţii ar fi fost de mult prinşi. 

— Dar ce, îţi închipui că ar fi venit aşa, de bunăvoie, să se 
predea la mine? 

— Nu, dar cred că se află aici, în Ostromdscha. 

— Imposibil! La nici o reşedinţă de demnitar n-au poposit 
trei călăreţi. 

— Dar nici nu le-ar fi trecut prin cap să facă aşa ceva. N- 
aveau de gând să-şi facă apariţia în public, atât de aproape 
de locul faptei. S-au ascuns. 

— Ar trebui să ştiu la cine? 

— De ce nu? Eu sunt străin şi totuşi ştiu. 

— Ce! Tu ştii? 

— Da, ştiu exact. 

— Înseamnă că eşti atotştiutor. 

— Nu; am învăţat, însă, să reflectez asupra unui lucru. 
Astfel de ticăloşi nu s-ar ascunde decât la nişte indivizi de 
teapa lor şi oare, cine-i cel mai rău individ din 
Ostromdscha? 

— 'Te referi cumva la mubarek? 

— Ai ghicit. 

— La el să fie? 

— Cu siguranţă. 

— Te înşeli. 

— Nu mă înşel deloc şi sunt gata să pun pariu cu tine. 
Dacă vrei să-i prinzi pe hoţi, trebuie să te duci sus, la ruine. 
Îi aruncă o privire „Sfântului”, la care acesta îi răspunse 
printr-un semn din cap. Mi se păru că cei doi erau înţeleşi. 

— Am face drumul degeaba, domnule, răspunse. 

— Eu sunt convins de contrariu şi îţi spun că nu-i vom găsi 
doar pe hoţi, ci şi lucrurile furate. De aceea te poftesc să mă 
urmezi, împreună cu poliţaii tăi. 

— Glumeşti, cumva? 

— Nu, vorbesc foarte serios. 

— Pe întunericul ăsta? 


— 'Ţi-e frică? 

— Nu. Dar astfel de oameni sunt periculoşi. Dacă sunt într- 
adevăr acolo sus, se vor apăra. Să aşteptăm mai bine să se 
lumineze de ziuă. 

— Până atunci s-ar putea să scape. Pare-mi-se mie că sunt 
pe aici oameni care ar vrea să-i avertizeze pe hoţi. 

— Nimeni n-o să facă aşa ceva. Eu însumi voi avea grijă ca 
nimeni să nu se poată apropia de ruine, în noaptea aceasta. 

— Mai bine îngrijeşte-te să pornim îndată şi porunceşte să 
fie luate şi felinarele cu noi. 

— Domnule, renunţă la această acţiune! 

— Nu! Dacă nu vrei să-ţi faci datoria, atunci rămâi acasă. 
Am să găsesc oameni mai demni să ocupe slujba de kodscha 
baschi. 

Asta avu efect. Mai dădea încă gânditor din cap, dar 
spuse: 

— N-ar trebui să nesocoteşti părerea mea. Nu mă gândesc 
decât la binele tău şi n-aş vrea să-ţi pun viaţa în pericol. 

— Nu-ţi mai bate capul pentru mine! Am eu singur grijă de 
binele meu. 

— Îl luăm şi pe Miibarek cu noi? 

— Da. Elo să ne conducă. 

— Atunci permite-mi să mă îngrijesc de felinare şi de 
arme. 

Intră în casă. 

Mulţi dintre cei prezenţi se grăbiră să plece; presupuneam 
că se duseseră să-şi facă rost de felinare sau de ceva 
asemănător, pentru a ne putea însoţi. Ibarek ascultase toată 
această discuţie, fără să scoată vreo vorbă. Acum mă 
întrebă: 

— Effendi, chiar crezi că o să-i găsim pe cei trei tâlhari? 

— Precis. 

— Şi am să-mi primesc înapoi avutul? 

— Sunt convins de asta. 

— Domnule, nu te mai înţeleg! Se pare că tu ştii totul. 
Bineînţeles că merg şi eu, bucuros, sus pe ruine. 


— Ei, ce mai ai de zis acum despre pustnicul tău? L-ai 
lăudat atât, deşi te temeai de el. Când mi-ai vorbit despre 
el, am fost convins că este un mare ticălos. Hoţii care te-au 
jefuit se află la el. 

Kodscha baschi se întoarse repede. Aduse câteva felinare 
vechi, mai multe făclii şi nişte torţe. Veniră şi alţi oameni cu 
tot felul de obiecte de iluminat şi apoi ne puserăm în 
mişcare. 

O expediţie nocturnă, sus pe ruine, pentru a prinde nişte 
hoţi. aşa ceva nu se mai întâmplase vreodată prin locurile 
acelea; se pare că oamenilor le făcea o reală plăcere, căci 
aproape toţi cei prezenţi în curte ne urmară. 

Întrucât nu aveam încredere nici în kodscha baschi, nici în 
poliţaii lui, i-am pus pe Osko şi Omar să-l păzească pe 
mubarek. 

În faţă mergeau câţiva poliţai. Apoi veneau baschi şi 
asesorii lui, printre care şi mubarekul împreună cu cei doi 
paznici ai lui, apoi eu şi Halef şi cei doi hangii cumnaţi, iar 
în spatele nostru se aflau locuitorii. din Ostromdscha, cu 
mic cu mare, tineri şi bătrâni. 

Era foarte nostim să asculţi părerile care se emiteau, chiar 
şi cu privire la persoanele noastre. Unul fu de părere că 
eram un mare prinţ, iar altul credea că sunt fiul unui 
principe persan. Un al treilea jura că aş fi un vrăjitor indian 
iar un al patrulea striga în gura mare că aş fi un prinţ 
moştenitor din Moscova şi aş fi venit pentru a cuceri ţara 
pentru Rusia. 

Cu cât ne apropiam de ruine, cu atât mai tăcuţi deveneau 
oamenii. Pricepuseră că trebuie să fii precaut, dacă vrei să 
pui mâna pe ticăloşi. 

Mulţi rămaseră în urmă, acolo unde începea pădurea. 
Aceştia erau cei mai temători. Dădură însă asigurări că 
poposeau acolo pentru ca hoţii să nu poată veni în acel loc, 
dacă reuşeau cumva să fugă. Când am ajuns la luminiş, 
domnea o tăcere ca de mormânt. Eroii se simțeau neliniştiţi. 
Tâlharii ar fi putut să apară în orice clipă, s-ar fi putut 


ascunde în spatele oricărui copac. Păşeau cât se poate de 
încet, pentru a nu-i speria pe hoţi şi astfel, să-i alunge şi... 
pentru a nu fi el sau ea acela care să intre primul sau prima 
în luptă cu aceştia. Căci veniseră şi femeile. 

Ce-i drept, această tăcere încordată fu întreruptă, la un 
moment dat. Un țipăt strident răsună din gâtlejul unei 
femei. Când am ajuns la locul de unde se auzise strigătul, 
am descoperit că Nohuda - Bob de Mazăre - avusese 
ghinionul să nimerească direct în izvorul cu apă rece, în 
care găsisem floarea de păpădie. 

Şedea în apă şi îi adresa iubitului ei „judecător”, în gura 
mare, o asemenea cuvântare al cărei conţinut ar fi fost de 
dorit să fie rostit pe un ton mai scăzut. Nu voia să se lase 
trasă afară din apă, căci era de părere că va răci, dacă va fi 
nevoită să umble udă prin aerul răcoros al nopţii şi doar 
după ce i-am explicat că apa era mai rece decât aerul, a 
spus: 

— Effendi, sfatul tău îl voi urma. Tu ştii totul mult mai bine 
decât ceilalţi, sau, în orice caz, decât bărbatul meu, care m- 
a condus direct în gaura asta. 

Am tras-o afară. Din fericire, apa nu era mai adâncă de 30 
de centimetri. 

Mubarekul stătea, cu Osko şi Omar, în faţa uşii colibei sale. 
Cerea să fie lăsat să intre. Dar, pentru că se îndeletnicea cu 
chimia şi se pricepea la tot felul de aşa-zise vrăjitorii, n-am 
avut încredere în el. S-ar fi putut să-şi fi plasat pe undeva 
vreun mecanism pe care să-l folosească în cazul în care ar fi 
fost, pe neaşteptate, arestat. 

— Ce vrei să faci înăuntru? l-am întrebat. 

Nu mi-a răspuns. Bunul om părea că nu mai vrea să mai 
aibă de-a face cu mine. 

— Dacă nu răspunzi, să nu te aştepţi să-ţi fie îndeplinită 
dorinţa. 

Atunci, răspunse: 

— Am animale înăuntru pe care trebuie să le hrănesc, 
dacă nu vrei să moară de foame. 


— Le voi hrăni chiar eu însumi, mâine dimineaţă. Sălaşul 
tău este de acum înainte închisoarea. Dar sunt gata să-ţi 
îndeplinesc dorinţa, dacă-mi vei răspunde cu sinceritate la 
câteva întrebări: 

— Întreabă-mă! 

— Ai pe cineva în vizită? 

— Nu. 

— În afară de tine, mai locuieşte cineva în colibă sau în 
aceste ruine? 

— Nu. 

— Nu ştii dacă este cineva înăuntru, în colibă? 

— Nu e nimeni. Ar trebui să ştiu, dacă ar fi cineva. 

— Cunoşti un bărbat pe care îl cheamă Manach el 
Barscha? 

— Nu. 

— Sau un altul pe care îl cheamă Barud el Amasat? 

— Nici pe acesta nu-l cunosc. 

— şi totuşi, cei doi afirmă că te cunosc foarte tine. 

— Nu-i adevărat. 

— Şi că tu i-ai înştiinţat despre sosirea mea aici astăzi. 

— Asta-i o minciună! 

— Şi că te vei îngriji tu să fiu întemnițat. Apoi voiaţi să 
veniţi să mă ucideţi. 

Nu mai răspunse imediat. Se vedea că nu-i convenea deloc 
faptul că ştiam toate acestea. Probabil că începuse să 
bănuiască faptul că lucrurile nu prea mai erau, pe aici, în 
seara aceasta, aşa cum le lăsase el. L-am auzit cum înghiţea 
şi iar înghiţea, de parcă îi rămăsese ceva în gât; apoi 
răspunse: 

— Domnule, nu ştiu despre ce vorbeşti şi ce vrei de la 
mine. Nu cunosc numele pe care mi le-ai spus şi n-am nimic 
de-a face cu astfel de oameni cum par a fi aceia despre care 
mi-ai vorbit. 

— Deci nu ştii nici că trebuie să vină doi fraţi care să vă 
comunice că aş fi fost ucis la Melnik? 


— O, Allah, nu ştiu nici un cuvânt, nici o silabă din toate 
acestea. 

— Eşti atât de neştiutor, încât ignoranţa ta îmi trezeşte 
mila şi pentru că te compătimesc, vreau să-ţi arăt ce oameni 
periculoşi se află aici, în apropierea ta; vino! 

L-am luat de braţ şi l-am târât înainte. l-am făcut un semn 
lui Halef şi acesta trecu în faţa noastră, pentru a lumina cu 
făclia. Ne urmară asesorii, apoi Osko şi Omar şi cei doi 
hangii. Ceilalţi trebuiră să rămână în urmă, căci în 
interiorul ruinelor nu era prea mult spaţiu. 

Oare ce-o fi fost în sufletul mubarekului, văzându-ne cu 
câtă siguranţă urmam acel drum, despre care el fusese 
absolut sigur că este secret pentru orice străin? 

Când Halef dădu deoparte iedera, l-am auzit pe bătrân 
trăgând o înjurătură pe care nu şi-o putuse reprima. 

— Ce? Cai! întrebă kodscha baschi, când am ajuns în locul 
care fusese folosit ca grajd. 

Întrucât era noapte, animalele ne-au cam dat puţin de 
lucru. Nu erau legate şi se temeau de lumini şi de 
persoanele străine. 

— Acolo unde se află cai trebuie să fie şi oamenii cărora le 
aparţin, spuse Halef. Veniţi aici, afară, aici o să-i găsim. 

Cei trei prizonieri bine legaţi se aflau în aceeaşi poziţie în 
care îi lăsasem. 

La început nu s-a rostit nici un cuvânt. Împreună cu Halef 
i-am dezlegat pe cei trei, însă numai atât încât să-şi poată 
folosi picioarele şi să se poată ridica. 

— Manach el Barscha, îl cunoşti pe acest om? l-am 
întrebat, arătând spre mubarek. 

— Blestemat să fii de Allah! răspunse Manach. 

— Barud el Amasat, tu îl cunoşti? 

— Afurisit să fii pe veci! strigă acesta. 

Apoi m-am adresat temnicerului: 

— Tu n-ai comis decât o singură faptă, aceea de a-i elibera 
pe cei doi prizonieri. Pedeapsa lor va fi una foarte grea; a 
ta, însă, va fi mult mai uşoară, mai ales dacă nu eşti un 


păcătos îndărătnic. Spune-mi adevărul, îl cunoşti pe omul 
acesta? 

— Da, răspunse el, după ce chibzuise, mai întâi, câteva 
momente, în sinea lui. 

— Cine este? 

— Bătrânul mubarek. 

— Îi cunoşti şi numele adevărat? 

— Nu. 

— El şi cei doi tovarăşi ai tâi se cunosc? 

— Da. Manach el Barscha a venit deseori pe la el. 

— Eu urmam să fiu ucis la Melnik? 

— Da. 

— lar astăzi se luase aceeaşi hotărâre. Trebuia să fiu 
omorât, în închisoare? 

— Aşa este. 

— şi acum, încă ceva. În vreme ce tu jucai cărţi, cu Ibarek 
şi oamenii lui, ceilalţi doi l-au jefuit. 

— Eu nu, ei au făcut asta. 

— E în regulă! Eşti părtaş şi tu la fel ca şi ei, căci, prin 
scamatoriile tale cu cărţile, ai ajutat la comiterea jafului. şi 
acum, gata. Am aflat destul. 

Şi, întorcându-mă spre kodscha baschi, l-am întrebat: 

— Ei, vezi că am avut dreptate? Vezi că hoţii se află aici, la 
ruine? 

— Domnule, dar tu-i găsiseşi deja, când mi-ai vorbit despre 
ei. 

— Bineînţeles! Dar dacă eu i-am găsit atât de repede, asta 
poate fi o dovadă pentru tine despre cât de uşor ţi-ai fi 
putut face datoria. Aceşti trei oameni vor fi duşi la 
închisoare şi vor fi bine păziţi. Mâine dimineaţă, la prima 
oră, ai să-i trimiţi un raport makredşului, la care am să-l 
ataşez şi pe al meu. Elva hotări ce măsuri trebuie să ia. 
Ibarek, priveşte aici jos, pe pământ. Cred că acestea sunt 
obiectele care ţi-au fost furate. 

Conţinutul buzunarelor celor trei prizonieri fusese aşezat 
de noi în trei grămăjoare; Ibarek se bucură nespus când îşi 


văzu din nou avutul. Vru să-şi ia lucrurile, dar atunci 
kodscha baschi spuse: 

— Stai! Nu merge chiar aşa repede. Toate aceste obiecte 
trebuie să le iau cu mine. Vor servi drept probă la judecată 
şi la stabilirea pedepsei. 

Cunoşteam deprinderile acestor oameni. Cine ştie dacă 
Ibarek ar mai fi primit ceva înapoi! De aceea, i-am răspuns 
eu în locul lui: 

— Nu este necesar aşa ceva. Eu însumi voi înregistra 
aceste obiecte şi le voi stabili valoarea exactă. Acest 
inventar îţi va servi la fel ca şi obiectele. 

— Domnule, dar tu nu eşti o persoană oficială, un slujbaş. 
— Domnule, ţi-am dovedit astăzi că aş putea fi un slujbaş 
mult mai bun decât tine! Dacă refuzi propunerea mea, îi voi 
scrie makredşului şi îi voi relata lucrurile mult mai pe larg 
decât ţi-ar conveni. Prin urmare, ţine-ţi gura! Este în 

interesul tău. 

Am văzut după figura lui că i-ar fi plăcut să-mi răspundă 
cu o grosolănie, dar se abţinu. Probabil se gândise că n-ar fi 
avut decât de pierdut. Dar, apoi, ridică alte pretenţii: 

— Atunci, să-şi ia lucrurile; dar toate celelalte pe care le- 
au avut la ei le confisc eu. 

Vru să se aplece să ia punga cu bani şi toate celelalte 
obiecte. 

— Stai! i-am spus. Aceste lucruri surd deja confiscate. 

— De cine? 

— De mine... 

— Ai acest drept? 

— Bineînţeles! Am să întocmesc un inventar şi cu ele, iar 
tu vei fi martor că nu am sustras nimic. Apoi voi trimite 
makredşului atât lista cât şi obiectele. 

— Dar acestea îmi aparţin mie! 

— Ai să-ţi primeşti şi tu dreptul. Confiscă-le caii şi tot ceea 
ce le aparţine, acestea sunt partea ta. Restul îmi aparţine 
mie. Halef, adună tot! 


Micuţul hagiu fu atât de iute de mână, încât, în mai puţin 
de trei secunde, totul se afla în buzunarul său. 

— Hoţilor! mârâi mubarekul. 

Îşi primi plata pe loc. Biciul lui Halef îi trăsni un răspuns 
resimţit din plin de acesta. 

Apoi, prizonierii fură transportaţi afară, în luminiş. Acolo 
se afla mulţimea curioasă şi nerăbdătoare, care se 
înghesuia să-i vadă pe ceitrei. 

Ibarek povesti în gura mare cum îşi găsise avutul. Nu-i mai 
ajungeau cuvintele de laudă. 

Poliţaii îi încadrară apoi pe cei patru arestaţi şi se puseră 
în mişcare. Urma mulţimea, care discuta aprins despre 
această aventură. Drumul de întoarcere se desfăşură mult 
mai zgomotos decât marşul spre ruine. 

Chiar şi autorităţile se alăturară expediției. Eu am rămas 
în urmă cu Halef, care îmi făcuse un semn. 

— Sidi, mai am o jumătate din făclie, spuse; s-a stins, dar 
puteam s-o aprindem din nou. N-ai vrea să cercetăm puţin 
coliba bătrânului? 

— Da, cel puţin să încercăm. 

— Mai ai cheia? Am observat că ai ascuns-o atunci când i- 
ai golit buzunarele ticălosului, la judecată. 

— O mai am, dar nu ştiu dac-o fi cheia de la colibă. 

— Este precis. Ce altă. cheie ar mai fi putut bătrânul să 
aibă! 

Am aşteptat până ce au dispărut toţi ceilalţi şi apoi am 
descuiat uşa. Cu ajutorul unui chibrit şi al unei bucăţi de 
hârtie, am aprins din nou făclia şi apoi am intrat în colibă. 

Căsuţa sărăcăcioasă se rezema, după cum am mai amintit, 
de un zid. Privită din afară, părea să nu aibă decât o 
singură încăpere mică; dar, când am intrat înăuntru, am 
putut vedea că erau mai multe odăi. Încăperile interioare 
aparţineau vechiului castel, iar coliba fusese aşezată în mod 
abil, la intrare. 

Odaia din faţă era aproape goală. Se vedea că servea doar 
pentru primirea oaspeţilor. 


Când am vrut să păşim în cea de-a doua încăpere, am 
observat mai multe fire care atârnau deasupra intrării. Am 
atins, precaut, unul dintre ele cu coada biciului şi deodată, 
s-a auzit pocnetul unei împuşcături. Au mieunat pisici, un 
câine a lătrat, corbii au croncănit şi s-au auzit tot felul de 
alte sunete asemănătoare. 

— O, Allah! râse Halef. Ne aflăm, probabil, în arca lui Noe. 
Dar, sidi, eu propun să nu mergem mai departe. Să 
aşteptăm, mai bine, să se facă ziuă. 

Am acceptat, cu plăcere. Chiar dacă nu credeam că 
bătrânul mubarek ar avea cine ştie ce cunoştinţe 
supranaturale, fantastice, s-ar fi putut, totuşi, ca acele 
cunoştinţe pe care le avea să-i fi fost suficiente pentru a 
inventa vreun mecanism eficace, pentru a-i face inofensivi 
pe eventualii intruşi. Am încuiat din nou uşa şi am stins 
făclia. 

Tocmai când voiam să pornim pe drumul de întoarcere, o 
siluetă feminină se apropie de noi. Nu i-am recunoscut faţa. 
Ea, însă, mă apucă de mână şi înainte s-o pot împiedica, îşi 
lipi buzele de ea. 

— Am văzut la lumina făcliei că tu eşti, effendi şi trebuie 
să-ţi mai mulţumesc o dată. 

Era Nebatja, culegătoarea de plante. 

— Ce cauţi aici sus? am întrebat-o. Ai fost şi tu aici, când i- 
am adus pe prizonieri? 

— Nu. Nu este o bucurie pentru inima mea să vadă 
asemenea oameni nefericiţi. Dar am fost în curte, la 
kodscha baschi, când trebuia să fii osândit. Domnule, eşti 
curajos, dar ţi-ai câştigat un mare duşman. 

— Pe cine? Pe mubarek? 

— Nu la el mă refer, deşi şi el te urăşte, la kodscha baschi 
mă refer. 

— Sunt convins că nu are nici un motiv să mă iubească dar, 
ca duşman, nu am de ce să mă tem deel. 

— Dar eu, totuşi, te rog să fii prevăzător! 

— Este un om chiar atât de rău? 


— Da. Reprezintă autoritatea publică, dar, în secret, îi 
sprijină pe oamenii lui Schut. 

— Ah! De unde ştii asta? 

— A venit deseori noaptea aici, la mubarek. 

— Nu te-ai înşelat cumva? 

— Nu. L-am văzut foarte clar la lumina lunii, iar când 
noaptea era întunecoasă, l-am recunoscut după voce. 

— Hm! Ai venit aşa de des aici, sus? 

— Deseori, deşi mubarekul mi-a interzis să mai vin. lubesc 
noaptea. Ea este prietena omului. Ea îl lasă să fie singur, cu 
Dumnezeul lui şi nu îngăduie să fie tulburat când se roagă. 
Şi există şi plante pe care nu ai voie să le cauţi decât 
noaptea. 

— Chiar aşa? 

— Da. Aşa cum există plante care miros doar noaptea, tot 
aşa există unele care stau de veghe doar noaptea. Ziua 
dorm. Şi aici, sus, există asemenea prietene ale nopţii, 
lângă care mă aşez, ca să vorbesc cu ele şi să le ascult cu 
atenţie răspunsul. În ultimul timp, mi-a fost mai greu s-o 
fac. Astăzi, însă, l-ai demascat pe duşmanul meu; acum este 
întemnițat şi de aceea am urcat aici, imediat, pentru ca, la 
miezul nopţii, să găsesc un crai. 

— Un crai? Şi aceasta este o plantă? 

— Da. N-o cunoşti? 

— Nu. 

— Este un crai, pentru că atunci când moare, moare tot 
poporul împreună cu el. 

Aveam în faţa mea o fiinţă aparte, cu un suflet mare. 
Această femeie muncea din greu să şi întreţină familia şi 
totuşi, îşi găsea timp să stea de vorbă, ore întregi, noaptea, 
cu plantele şi să afle secretele existenţei lor. 

— Care este numele acestei plante? am întrebat-o, curios. 

— Se cheamă Hadsch Marrjam. Ce păcat că nu o cunoşti! 

— O cunosc, dar nu am ştiut că are şi un crai. 

— Doar puţini oameni ştiu asta şi printre aceia doar 
rareori este unul atât de norocos încât să găsească craiul. 


Trebuie s-o iubeşti foarte tare pe Hadsch Marrjam şi să-i 
cunoşti foarte bine felul de a fi; doar atunci poţi să găseşti 
craiul. Poporului ei îi place să trăiască în locuri aride, pe 
munţi, pe stânci şi pe coaste sălbatice. Stă totdeauna aşezat 
în cercuri, uneori mici, uneori mari şi exact în mijlocul 
acestor cercuri se află craiul. 

Într-adevăr, nu ştiam toate acestea. Hadsch Marrjam 
înseamnă „Crucea Sfintei Marii”, iar această; plantă creşte 
şi în Germania şi se numeşte, în popor, scaiul crucii Sfintei 
Marii. Ce ciudat că numele plantei de pe înălțimile munţilor 
din Saxonia era acelaşi şi în munţii Babuna sau 
Plaschkawitz din Turcia! 

Femeia continuă să vorbească despre tema ei preferată. 

— Acest scai este foarte uscat şi sfărâmicios; nu creşte 
înalt şi are o tulpină subţire; dar craiul este lat şi an de an 
devine tot mai lat. Tulpina sa este la fel de subţire ca lama 
cuţitului; dar ea se poate lăţi cât două mâini şi în vârf, are o 
măciulie lungă, îngustă, pe a cărei bază este desenat, în zig- 
zag, un şarpe strălucitor. Acest şarpe luminează noaptea. 

— Chiar aşa? 

— Nu te mint, domnule. Am văzut deseori şi am să văd şi 
astăzi. Dacă sunt lipsiţi de craiul lor, toţi supuşii lui pier. 
După o lună, sunt cu toţii morţi. Altfel, trăiesc până la 
adânci bătrâneţi. Craiul, pe care îl voi lua astăzi, are mai 
bine de zece ani. 

— Dar, dacă îl vei lua, va pieri şi poporul lui! 

— O, nu! A crescut un nou crai, tânăr: în acest caz, poate fi 
luat cel bătrân. Asta trebuie să se petreacă duminica, după 
lună nouă, în ziua sfântă a creştinilor, a căror regină din 
ceruri este Măria. În această zi, craiul luminează cel mai 
frumos; mai luminează, chiar şi după ce a fost cules, încă 
vreo câteva nopţi. Atunci are cea mai mare putere. Astăzi 
este prima duminică după lună nouă; de aceea vreau să 
culeg craiul în această noapte. Dacă ai avea timp, ai putea 
să vii să-l vezi luminând. 


— Aş veni cu tine, căci mă interesează deosebit de mult 
astfel de secrete ale naturii, dar, din păcate, trebuie să 
cobor în oraş. 

— Atunci, am să ţi-l aduc mâine seară, căci va continua să 
strălucească şi mâine. 

— Nu ştiu dacă mă voi mai afla în Ostromdscha la acea 
vreme. 

— Vrei să pleci chiar atât de repede, domnule? 

— Da. N-am venit aici ca să zăbovesc prea mult, iar timpul 
meu este socotit cu zgârcenie. Totuşi, spune-mi ce puteri 
tămăduitoare are acest crai? 

— Planta obişnuită, preparată ca ceai, vindecă oftica, dacă 
boala nu e prea veche. Scaiul conţine o substanţă care 
omoară micile animăluţe ale bolii, ce se află în plămâni. 
Despre crai, însă, se spune că îi salvează pe cei bolnavi de 
oftică chiar de pe patul de moarte. 

— Tu ai încercat să vezi dacă este aşa? 

— Nu; dar cred, căci atotputernic este Creatorul şi dacă 
vrea, poate dărui unei plăntuţe o asemenea putere mare. 

— Atunci, vino mâine la mine să-mi arăţi craiul, dacă mă 
voi mai afla aici. Ştii unde locuiesc? 

— Am auzit. Somn uşor, effendi! 

— Mult noroc la crai, Nebatja! 

Plecă. 

— Sidi, chiar crezi toate acestea despre craiul scailor? mă 
întrebă Halef, când pornirăm la drum. 

— Nu mă îndoiesc de cele spuse. 

— N-am mai auzit până acum că şi plantele îşi au suveranii 
lor. 

— Deci tu nu crezi. Ei, dacă mi-l va aduce pe craiul crucii 
Mariei, ai să-l vezi şi tu. 

Nici nu bănuiam atunci că aveam să-i fiu recunoscător, 
curând, acestui crai al scailor pentru salvarea vieţii mele. 
Faptul că această culegătoare de plante se aflase astăzi aici, 
sus, tocmai de dragul acestei plante, avea să fie spre marele 
meu bine. De altfel, craiul scailor nu este, într-adevăr, o 


plantă fabuloasă, din lumea basmelor. Am găsit şi eu, în 
munţii din Saxonia, pe o înălţime pleşuvă, despădurită, un 
popor al scaiului crucii Mariei şi am rămas acolo patru zile 
întregi, pentru a căuta craiul. Terenul pe care se întinseseră 
scaii reprezenta într-adevăr un cerc regulat. Am dat ocol 
circumferinței acelui cerc şi apoi am măsurat cu pasul mai 
multe raze spre mijlocul lui, dar fără să obţin nici un 
rezultat. În cele din urmă, însă, l-am găsit pe cel căutat, 
într-un punct pe lângă care trecusem de mai multe ori, fără 
însă să văd craiul, pentru că era înconjurat cu totul de un 
mănunchi de iarbă groasă, veştejită. Arăta exact aşa cum îl 
descrisese Nebatja; l-am cules şi îl am şi în ziua de astăzi. 
După ce m-am dus din nou, după patru luni, pe munte şi am 
parcurs nerăbdător cărarea spre punctul unde îl găsisem, 
am descoperit că supuşii săi pieriseră. 

Aici, în Ostromdscha, însă, nu aveam încă acea dovadă a 
celor spuse de Nebatja; şi totuşi, am crezut-o. Marele Linne 
relatează, cu multă recunoştinţă, faptul că cele mai 
importante descoperiri şi observaţii ale sale se datorează 
indicaţiilor pe care le-a primit de la cei mai simpli oameni. 
Omul de rând, omul din popor priveşte cu toată dragostea 
spre secretele naturii, spre deosebire de aşa-zisul om 
privilegiat. 

Ajunşi în localitate, ne-am dus la kodscha baschi unde am 
întocmit inventarul. Când am numărat conţinutul celor trei 
pungi cu bani, i-au scânteiat ochii cei mititei. M-a mai 
întrebat o dată dacă nu vreau să-l las pe el să-i expedieze, 
dar am insistat că eu însumi trebuia să mă ocup de acest 
lucru. Urma să se dovedească, în curând, faptul că 
procedasem bine. Stărui însă, bineînţeles ca să mă supere 
pe mine, ca pungile să fie sigilate şi să se aplice pecetea sa. 
Nici nu m-am gândit să mă împotrivesc. 

Apoi am cerut să-mi fie arătaţi prizonierii. Se aflau într-o 
încăpere de genul unui beci şi erau legaţi. 

I-am spus că acesta ar fi un chin inutil; dar ela fost de 
părere că nimic nu este prea sever pentru asemenea 


indivizi şi în timpul nopţii, va pune chiar pe unul dintre 
argaţii săi să stea de pază în faţa uşii. 

M-am simţit, deci, liniştit în ceea ce priveşte siguranţa 
prizonierilor şi nici măcar nu mi-a trecut prin cap faptul că 
doar de aceea poruncise să fie legaţi, pentru că era de 
aşteptat ca eu să cer să-i văd. 

De aici, ne-am dus la han, unde am servit cu toţii o cină 
cam târzie. Ne aflam în aceeaşi încăpere unde 
petrecuserăm împreună după-amiaza. Atmosfera era foarte 
însufleţită, căci evenimentele din cursul zilei ne oferiseră 
suficiente motive pentru un schimb de idei animat şi astfel, 
trecuse de mult de miezul nopţii când ne-am dus la culcare. 

Mi, s-a oferit odaia de onoare, la care am ajuns urcând pe 
o scară. Întrucât se aflau două paturi acolo, l-am luat cu 
mine şi pe micul hagiu. Ştiam ce bine, îi va face o asemenea 
dovadă de prietenie. 

Ceasul meu arăta puţin peste ora două, când tocmai ne 
pregăteam să ne dezbrăcăm. Deodată se auzi o bătaie în 
poartă, care era acum zăvorâtă. Am deschis oblonul şi m- 
am uitat afară. Se afla cineva la poartă, dar nu am putut să 
recunosc cine era. 

— Cine-i acolo? am întrebat. 

— O, este vocea ta, răspunse un glas de femeie. Nu-i aşa 
că tu eşti effendi cel străin? 

— Da. Şi tu eşti culegătoarea de plante? 

— Da, domnule. Coboară! Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Este neapărat necesar să cobor? 

— Neapărat. 

— O să mai pot merge la culcare? 

— Chiar acum imediat, mai bine nu. 

— Aşteaptă! Vin. 

Un minut mai târziu mă aflam, împreună cu Halef, jos, în 
faţa ei. 

— Effendi, spuse, ştii ce s-a-ntâmplat... sau... stai puţin 
timp tot mai ai: priveşte craiul crucii Mariei! 


Mi-l dădu în mână, un scai ţepos, de lăţimea a două mâini, 
dar, într-adevăr, atât de subţire ca lama unui cuţit. În ciuda 
întunericului, se putea vedea foarte clar şarpele strălucitor, 
în zig-zag, aliat sus pe coroana lungă şi îngustă. De fapt, nu 
lumina, ci avea mai degrabă o strălucire aproape 
fosforescentă. 

— Acum mă crezi? mă întrebă. 

— Dar nu m-am îndoit nici o clipă de cuvintele tale. Aici 
este prea întuneric; am să te vizitez mâine dimineaţă 
devreme, ca să-l pot privi mai bine la lumina zilei. Dar 
acum, spune-mi ce aveai să-mi comunici. 

— Ceva foarte rău: au fugit prizonierii. 

— Ce? Într-adevăr? 

— Da, au fugit. 

— De unde ştii? 

— Am văzut; chiar am şi auzit ce vorbeau. 

— Dar unde? 

— Sus pe munte, la coliba mubarekului. 

— Sidi! spuse Halef. Trebuie să plecăm, să plecăm imediat, 
sus pe munte. Îi împuşcăm, altfel viaţa ne este în pericol. 

— Aşteaptă! Mai întâi trebuie să aflăm totul. Spune-ne, 
Nebatja, câţi erau. 

— Cei trei străini, mubarekul şi kodscha baschi. 

— Ce? Şi acesta era cu ei? 

— Da; el însuşi i-a eliberat şi a primit pentru asta cinci mii 
de piaştri de la mubarek. 

— Ştii precis? 

— Am auzit foarte clar. 

— Atunci, povesteşte-ne totul, dar pe scurt! N-avem timp 
de pierdut. 

— Am cules craiul şi voiam să mă întorc prin luminiş. 
Deodată am văzut patru bărbaţi care veneau dinspre oraş. 
N-am vrut să fiu văzută şi m-am adăpostit într-un colţ pe 
care-l face coliba cu zidul de care se sprijină. Cei patru 
bărbaţi voiau să intre în colibă, dar aceasta era încuiată. Pe 
trei dintre ei nu-i cunoşteam; cel de-al patrulea însă era 


mubarekul. Tocmai povesteau că judecătorul i-a eliberat şi 
că va veni şi el îndată să-şi primească cei cinci mii de 
piaştri, răsplata. După ce îl plăteau, intenționau să plece, 
dar voiau să se răzbune pe voi. Unul dintre ei a spus că 
precis te vei duce la Radowitsch şi Istib. Pe drum, urmau să 
vă atace fraţii Aladschy. 

— Cine sunt aceştia? 

— Nu ştiu. Apoi a venit kodscha baschi. Pentru că nimeni 
nu avea cheia, au dărâmat uşa cu picioarele. Au făcut 
lumină şi au deschis un oblon, exact lângă locul unde mă 
ascunsesem eu. Prin spaţiul rămas liber, au ieşit afară 
păsări, lilieci şi alte animale, pe care mubarekul le-a lăsat 
libere. Apoi mi s-a făcut teamă şi am luat-o la fugă, cât am 
putut de repede, spre oraş şi spre tine. Asta e tot ceea ce 
am vrut să-ţi spun. 

— Îţi mulţumesc Nebatja; mâine te voi răsplăti pentru 
asta. Acum mergi acasă! Nu am timp prea mult la 
dispoziţie. 

M-am reîntors în casă. De trezit nu trebuia să trezesc pe 
nimeni. Şi ceilalţi auziseră bătaia în poartă şi erau siguri că 
se întâmplase ceva; deci erau cu toţii în picioare. După nici 
două minute eram deja înarmaţi şi pornirăm la drum: Halef, 
Osko, Omar şi eu. Cei doi hangii voiseră să alarmeze oraşul, 
dar le-am interzis s-o facă; pentru că fugarii ar fi auzit 
zgomotul şi ar fi fost astfel avertizaţi. I-am însărcinat pe 
hangii să aducă, în linişte, câţiva oameni curajoşi şi să 
ocupe cu ei strada ce ducea spre Radowitsch. Aşa, în orice 
caz, ar fi căzut în mâinile lor, dacă nu reuşeam noi mai 
înainte să-i facem inofensivi. 

Noi, cei patru, ne-am îndreptat, în grabă, spre cărarea ce 
ducea spre munte; apoi, însă, când am ajuns la pădure, am 
fost siliţi să mergem mai încet. Întrucât nu era un teren 
deschis, trebuia să fim foarte atenţi să nu facem zgomot. 
Drumul era abrupt şi pământul dintre copaci era acoperit 
cu pietre, căci apa de ploaie care se tot scursese şuvoaie în 
jos spălase, încetul cu încetul, solul. 


Deodată mi se păru ca şi cum aş fi auzit, în faţa noastră, un 
strigăt omenesc ascuţit, ca atunci când cineva, de frică, 
scoate un sunet înalt, ca un „i” scurt. Apoi am auzit un 
sunet înfundat, ca atunci când se prăbuşeşte cineva. 

— Staţi! le-am şoptit celorlalţi. Se află un om înaintea 
noastră. Staţi pe loc şi nu faceţi nici un zgomot. 

După câteva clipe, s-au apropiat de noi nişte paşi uşori. 
Erau neregulaţi, căci omul îşi târa unul dintre picioare. 
Probabil că se rănise, atunci când căzuse. 

Acum era foarte aproape de mine. Noaptea nu era 
luminoasă iar aici, între copaci, domnea un întuneric adânc. 
De aceea, mai mult instinctul, decât ochii, m-a ajutat să 
recunosc o siluetă subţire, foarte asemănătoare cu aceea a 
lui kodscha baschi. 

L-am înhăţat de piept. 

— Stai pe loc şi taci! i-am poruncit cu voce înăbuşită. 

— Pe Allah! strigă el speriat. 

— Stai liniştit, altfel te împugşc. 

— Cine eşti? mă întrebă. 

— Nu mă cunoşti? 

— Ah, eşti străinul! Ce cauţi aici? 

Probabil că îmi recunoscuse vocea, ori poate silueta mea 
era mai uşor de recunoscut decât a lui. Ştia pe cine are în 
faţă. 

— Şi tu, tu cine eşti? l-am întrebat. Chiar kodscha baschi, 
cel care i-a eliberat pe prizonieri! 

— O, minune! strigă cu voce tare. Ştie! 

Făcu o săritură în lături, ca să se elibereze. 

Îl ţineam însă foarte strâns, căci mă aşteptam la această 
încercare, dar vechiul lui caftan, aproape putrezit, nu 
rezistă la fel de bine. O ruptură şi rămăsei cu o bucată de 
material în mână, iar omul făcu o săritură printre copaci, 
luând-o la fugă în jos. Ar fi fost inutil să-l mai urmărim. 
Fugind, strigă însă din toate puterile: 

— Afară, afară din colibă, repede, repede! 


— O, sidi, ce prostănac eşti! spuse Halef. L-ai avut în mână 
pe individ şi l-ai lăsat să-ţi scape! Dacă aş fi făcut eu asta, 
atunci... 

— Taci! l-am întrerupt. N-avem timp acum de reproşuri. 
Trebuie să ajungem rapid la colibă, căci, după strigătul lui 
de avertizare, presupun că acolo se află indivizii. 

Deodată răsună, de sus, o întrebare: 

— De ce, din ce motiv? 

— Străinii, străinii! Fugiţi, zburaţi, plecaţi! răspunse 
fugarul. 

Acum, într-adevăr, am pornit cu toate puterile, cât se 
poate de repede, înainte. Dar ne împiedica foarte mult 
drumul cel gloduros. Abia făcusem câţiva paşi înainte, când, 
de sus, se auzi un pocnet: am zărit o rază de foc ţâşnind în 
sus, apoi, pentru câteva clipe se făcu din nou întuneric. 

— Sidi, acesta a fost un tun cu rachete! spuse Halef, 
gâfâind din greu, în spatele meu. O, Allah, mai arde încă! 

Am văzut acum, printre trunchiurile de copaci, un foc şi 
când am ajuns la loc deschis, coliba se afla în faţa noastră şi 
era cuprinsă de flăcări. Şi de acolo se auzi o voce strigând: 

— De acolo vin! Îi vedeţi? Daţi foc! 

Eram puternic luminaţi de flăcări şi ofeream astfel o ţintă 
sigură. 

— Înapoi! am strigat şi în aceeaşi clipă, am făcut o săritură 
care m-a adus în spatele celui mai apropiat copac. 

Ceilalţi mi-au urmat imediat exemplul şi chiar la timp, căci 
s-au auzit trei împuşcături care ne erau destinate, dar care 
nu-şi nimeriră ţinta. 

Exact în momentul saltului, am pus şi mâna pe armă. 
Fulgerarea împuşcăturii îmi indicase locul exact unde se 
aflau ticăloşii. Am tras exact la o secundă după ei şi am şi 
nimerit, căci s-a auzit o voce strigând: 

— O, nenorocire, ajutor! Sunt rănit! 

— Pe ei! strigă micuțul viteaz hagiu Halef Omar, ieşind de 
după copacul său. 


— Stai! l-am avertizat, apucându-l de braţ. Poate au arme 
cu două ţevi. 

— Pot să aibă şi o sută, nemernicii, am să-i măcelăresc! 

Se smulse din mâna mea, îşi răsuci arma şi făcu un salt 
spre locul puternic luminat. Nu ne rămase altceva de făcut 
decât să-l urmăm. Era foarte periculos, dar, din fericire, cei 
de sus nu aveau arme cu două ţevi şi ca să-şi reîncarce 
armele, nu avuseseră timp. Am ajuns nevătămaţi până la 
stâncile de unde porniseră împuşcăturile, dar acesta fu 
singurul succes obţinut în urma atacului nostru neprevăzut. 
Nu se mai afla nimeni acolo. 

— Sidi, dar unde sunt? întrebă Halef. N-ai nici o idee? 

— Despre locul unde se află? Nu! Dar ştiu exact cum sunt. 

— Ei, cum? 

— Mai deştepţi decât noi, în orice caz, mai deştepţi decât 
tine. 

— Iar vrei să mă cerţi? 

— O meriţi. I-am fi înhăţat cu siguranţă, dacă n-ai fi dat tu 
năvală. 

— Şi cum am fi reuşit să-i înhăţăm? 

— Dacă ne-am fi strecurat, protejaţi de copaci, până la 
luminiş, am fi ajuns direct la ei. 

— Dar puteau să fie deja plecaţi. 

— Nu se ştie. Sigur că ar fi evitat un atac deschis; dar 
apropierea pe furiş putea avea succes, mai ales dacă unul 
dintre voi ar fi rămas în urmă, să tragă câteva focuri de 
armă în gol. Atunci ar fi crezut că ne aflăm încă acolo. 

— Şi ce vrei să spui: că acum nu-i mai putem prinde? 

— În orice caz, sunt încă pe aproape; dar caută-i pe 
întunericul ăsta. Focul iluminează doar luminişul. Şi chiar 
dacă am şti unde se află, tot ar trebui să-i lăsăm în pace; ne- 
ar auzi venind şi poţi să-ţi închipui şi tu ce-ar urma. 

— Da, ne-ar întâmpina cu gloanţe şi am auzit că, uneori, 
un asemenea glonţ ar fi în stare să împiedice creşterea şi 
dezvoltarea unui tânăr. Dar ce facem acum? 

— Tragem cu urechea! 


Acest scurt schimb de idei nu s-a făcut, desigur, cu voce 
tare. Era de presupus că cei patru nu se aflau departe de 
noi şi trebuia să fim prevăzători să nu cumva, vorbind tare, 
să le dăm indicii despre locul unde ne aflam. În plus, ne-am 
aşezat în aşa fel, încât să fim în întuneric. 

Şi aşa am stat la pândă. Ne deranjau însă trosnetele ce se 
auzeau de la coliba care ardea. Dar, după ce urechea se 
obişnui cu ele, am auzit destul de clar un fâşâit tare. L-a 
auzit şi Osko, căci m-a întrebat: 

— Auzi cum se frânge ceva acolo, în tufiş, effendi? 

— Dacă judecăm după zgomot, s-ar afla cam la mai puţin 
de o sută de paşi distanţă de aici şi întrucât presupun că, 
sub copaci, nu se află nici un fel de tufiş, atunci cercul, pe 
care îl formează zona copacilor în jurul creştetului muntelui 
din partea asta încolo nu prezintă interes. Au ştiut asta şi de 
aceea au fugit într-acolo. 

— Dar cum puteau să ştie? Şi ei înşişi sunt străini de 
locurile acestea! 

— Manach el Barscha a fost deseori pe aici, iar bătrânul 
mubarek este, doar, la el acasă. 

M-am dus până la colibă şi am smuls o stinghie din 
acoperiş, care atârna în jos, cuprinsă de flăcări la un capăt. 
Întrucât lemnul era răşinos, stinghia ardea ca o făclie. Cu 
acest obiect de iluminat, am urmat direcţia în care se părea 
că porniseră fugarii. Cei trei însoțitori ai mei veniră după 
mine, ţinându-şi armele pregătite de tras. 

Trosnetul focului mă indusese, totuşi, în eroare. Lăţimea 
suprafeţei acoperite de copaci nu era aici atât de mare pe 
cât am crezut. După destul de scurt timp, am ajuns la 
tufişurile care se aflau în continuarea copacilor şi am văzut 
foarte clar locul pe unde fugarii şi-au croit drum. 

Am urmat şi noi acest drum şi am ajuns la câmp deschis, 
exact în momentul în care mi s-a stins şi făclia. 

Atunci am auzit, sub noi, nechezatul unui cal şi chiar 
imediat după aceea a răsunat în noapte tropot de cai. 


— Rămâneţi cu bine, ticăloşilor! strigă tare, spre noi, o 
voce. Poimâine o să vă prăjiţi în focul iadului! 

Totul fusese spus foarte clar. Şi dacă n-aş fi ştiut că suntem 
spionaţi, tot aş fi ghicit acum. Prea deştepţi nu erau, totuşi, 
oamenii aceştia. 

Micul meu Halef era cât se poate de furios de ofensa ce ne 
fusese adusă. Îşi duse mâinile pâlnie la gură şi urlă din 
toate puterile, spre întunericul din faţa noastră: 

— Lua-v-ar mama dracului! Pun eu mâna pe voi, şi am să 
vă îndoi cocoaşa, o să-l vedeţi voi pe dracu”! 

Se montase atât de tare, încât continuă să strige după ei: 

— Bandiţilor, ucigaşilor, incendiatorilor, gloabelor, 
ticăloşilor! 

Drept răspuns, răsună un hohot de râs batjocoritor. Cu 
răsuflarea tăiată din pricina efortului depus când strigase 
din toate puterile, micuțul mă întrebă: 

— Domnule, nu le-am zis-o bine? Am fost destul de 
limpede? 

— Da, aşa de bine că şi-au râs de tine, după cum ai auzit. 

— Da” ăştia n-au nici un fel de educaţie. Habar n-au să se 
poarte. Nici idee n-au despre regulile politeţii şi n-au nici 
bun simţ. Chiar şi cu duşmanul trebuie să te porţi cuviincios 
şi să-l biruieşti prin complimente cât mai frumoase şi mai 
elegante. 

— Da, exact asta ai dovedit tu, acum, dragul meu Halef. 
Complimentele pe care tocmai le-ai adresat au fost 
graţioase. 

— N-am fost eu acela, ci furia. Dacă aş fi vorbit eu însumi, 
aş fi fost politicos. Ei, acum au plecat. Ce e de făcut? 

— Acum, nimic. Ne aflăm, iar, exact în aceeaşi situaţie ca la 
sosirea noastră în Ostromdscha. Duşmanii se află înaintea 
noastră; sunt liberi şi s-au mai şi înmulţit cu încă unul. 
Acum, vânătoarea poate reîncepe şi cine ştie dacă vom mai 
avea vreodată o asemenea ocazie favorabilă, ca aici. 

— Ai dreptate, sidi. Kodscha baschi ăsta e bun de 
spânzurat! 


— Nu numai că i-a eliberat, dar le-a mai dat şi caii înapoi. 

— Chiar aşa? 

— Bineînţeles! Doar ai auzit şi tu că aveau cai! I-a ţinut 
gata pregătiţi pentru ei. 

— O să tăgăduiască. 

— Minciunile nu-i mai ajută la nimic. Am smuls o bucată 
din caftanul lui pe care am pus-o în buzunar. 

— Şi ce vrei să faci cu el? Ai puteri asupra lui? 

— Din păcate, nu. 

— Ei bine, atunci am să iau eu problema în mână. 

— Ce vrei să faci? 

— Ai să vezi. 

— Să nu mai faci vreo prostie, Halef! 

— Fii fără grijă, sidi! N-am să mă mai pripesc. Voi trata 
problema în linişte şi tihnă. N-ar trebui să ne reîntoarcem la 
colibă? 

— Ba da. Posibil se mai poate salva ceva de acolo. Nu ne-a 
fost greu, în ciuda întunericului, să ne reîntoarcem pe 
drumul pe care acum îl cunoşteam. 

Sălaşul mubarekului trebuie să fi conţinut multe materiale 
inflamabile, căci flăcările se ridicau mult în sus. Între timp, 
sosiseră şi alţi oameni pe care îi atrăsese acolo pârjolul 
vizibil de la mare distanţă. 

Tocmai când treceam pe sub copaci, din partea cealaltă, 
de acolo de unde drumul se bifurca, îşi făcu apariţia 
alergând kodscha baschi. Acest titlu este, de fapt, 
caracteristic pentru un judecător municipal sau un primar, 
căci ei înseamnă, tradus literal: „căpetenia soţilor”. Când 
această căpetenie ne zări, ridică braţul, arătă spre noi şi 
strigă: 

— Puneţi mâna pe ei! Înhăţaţi-i! Ei sunt incendiatorii! 

Impertinenţa lui mai mult m-a uimit, decât să mă înfurie. 
Omul acesta era de o neruşinare uluitoare. Cei prezenţi, 
care participaseră cu toţii la evenimentele de astăzi, nu se 
grăbiră, fireşte, să dea ascultare poruncilor lui. 


— N-aţi auzit? continuă el să strige. Puneţi mâna pe 
incendiatori! 

Atunci se petrecu ceva ce el doar cu greu ar fi putut 
prevedea şi anume, micul Halef se apropie de el şi îl 
întrebă: 

— Ce anume suntem, drăguță? 

— Incendiatori sunteţi, răspunse acesta. 

— Te înşeli. Suntem cu totul altceva. Suntem tăbăcari şi ca 
să te lămurim, o să-ţi tăbăcim puţin, acum, pielea, nu toată, 
căci nu prea avem timp, ci numai acea parte de a cărei 
rezistenţă te vei putea apoi bucura regeşte, căci va trebui 
să şezi pe ea. Osko, Omar, veniţi aici! 

Cei doi nu aşteptară să fie strigaţi a doua oară. Ce-i drept, 
îmi aruncară mai întâi o privire întrebătoare, să afle ce 
atitudine voi lua cu privire la intenţia micuţului cel bătăios; 
dar, pentru că eu n-am spus nici da nici nu, ci am luat o 
poziţie neutră, cei doi îl înhăţară pe bătrânul „cap 
tremurător”, cu braţe puternice, şi-i trântiră la pământ. 

Dându-şi seama ce urma să se întâmple, acesta scoase un 
țipăt de spaimă: 

— Allah, Allah! strigă. Ce vreţi să faceţi? Vreţi să ridicaţi 
mâna împotriva autorităţi divine şi umane? Allah vă va 
nimici iar padişahul vă va azvârli în temniţele sale. O să vi 
se taie capetele, iar leşurile voastre vor fi atârnate la porţile 
tuturor oraşelor şi satelor! 

— Tacă-ţi gura! îi porunci Halef. Profetul a impus tuturor 
credincioşilor săi să-şi accepte răbdători soarta, căci aşa stă 
scris în cartea vieţii. leri am citit în ea că vei primi, nişte 
lovituri şi pentru că sunt un fiu credincios al Profetului, mă 
voi îngriji ca această frumoasă soartă a ta să-şi urmeze 
cursul! Aşezaţi-l pe burtă, dacă are aşa ceva şi ţineţi-l bine! 

Osko şi Omar se supuseră imediat poruncii primite. Ce-i 
drept, kodscha baschi încercă din toate puterile să se 
împotrivească destinului, dar cei doi bărbaţi puternici îi 
erau cu mult superiori, aşa încât rezistenţa opusă îi folosi la 
fel de puţin ca şi ţipetele pe care continua să le scoată. 


Mărturisesc cu sinceritate că nu am privit cu prea multă 
simpatie această acţiune. Să-i tragi cuiva o mamă de bătaie 
nu este un lucru prea estetic; şi pe deasupra, eram şi străini 
de locurile acestea şi nu puteam şti cum se vor comporta 
localnicii prezenţi. Erau destul de mulţi şi tot continuau să 
vină. Dar această căpetenie nevrednică se purtase într- 
adevăr foarte duşmănos cu noi; modul său de a proceda 
fusese contrar legii, iar, acum, acuzaţia pe care ne-o 
adusese, cum că noi am fi incendiatorii, era una atât de 
neobrăzată, încât n-avea de ce să-i strice o învăţătură de 
minte. Poate loviturile aveau să-i servească să fie, pe viitor, 
un mai bun tălmaci al paragrafelor legii. 

În ceea ce priveşte mulţimea, care se înghesuia curioasă şi 
formase un cerc în jurul nostru, nu aveam de ce să mă tem 
de ea. Kodscha baschi nu avea, probabil, nici un prieten 
care să fi vrut să se sacrifice pentru el. 

Fu, deci, aşezat în poziţia mai sus amintită. Osko îi ţinea 
umerii lipiţi de pământ, iar Omar îngenunchease pe 
picioarele lui. Când Halef apucă, apoi, biciul de la brâu, se 
auzi, totuşi, o voce strigând: 

— Veţi răbda ca şeful nostru să fie bătut? Apara-ţi-l pe 
kodscha baschi! 

Din rândul celor ce gândeau la fel şi care se înghesuiseră 
lângă cel ce vorbise, se ridică un murmur ameninţător. Se 
tot împingeau înainte. 

Am păşit încet spre ei, am îndreptat patul puştii spre 
pământ, mi-am aşezat braţele de-a curmezişul ţevii şi i-am 
privit, fără să scot un cuvânt. S-au ferit în lături. 

— Aşa e drept, aşa e drept, ciomăgiţi-l, ciomăgiţi-l! 
strigară mai multe voci care ne erau favorabile. 

Halef dădu aprobator din cap, înclinându-se plin de graţie 
înspre partea de unde veneau aceste voci şi apoi îşi începu 
activitatea caritabilă, dăruindu-i-se cu o ardoare 
emoţionantă. După ce îşi puse la loc, la cingătoare, biciul 
din piele de hipopotam, îi dădu celui ce fusese pedepsit 
următorul sfat: 


— Ei şi acum te rog ca, în următoarele zile, să nu te aşezi 
pe ceva tare, căci acest lucru ar putea să-ţi prejudicieze 
strălucirea ochilor, frumuseţea chipului, armonia 
trăsăturilor şi solemnitatea cuvântărilor. Nu îţi este permis 
să tulburi astfel înrâurirea faptei noastre nobile şi apoi, 
trebuie să-i binecuvântezi, de la tinereţe şi până la adânci 
bătrâneţe, pe acei străini care au fost atât de milostivi cu 
tine. Sperăm că vei sărbători, cu evlavie, această zi, an de 
an, iar noi ne vom gândi mereu la tine, în această zi a 
fiecărui an, cu aceeaşi deosebită afecţiune. Ridică-te, acum 
şi dă-mi sărutul de mulţumire care mi se cuvine! 

Un hohot puternic de râs izbucni, în urma acestei 
cuvântări rostite cu cea mai mare seriozitate. 

Kodscha baschi, pe care Osko şi Omar îl lăsară acum liber, 
se ridică încet şi îşi puse ambele mâini pe acea parte a 
corpului său, la care tocmai făcuse aluzie Halef. Când 
micuțul se apropie de el, acesta se răsti furios: 

— Omule, ţopârlanule, câine! Ce-ai făcut? Ai pângărit 
trupul autorităţii publice. Am să poruncesc să fiţi puşi în 
lanţuri tu şi ai tăi... 

— Nu te înfierbânta! îl întrerupse micuțul. Dacă tu 
consideri o pângărire faptul că ai primit doar douăzeci de 
lovituri, o să îndreptăm imediat greşeala. Întinde-ţi-l din 
nou la pământ! 

— Nu, nu! strigă cei ameninţat. Plec, plec! 

Vru să se îndepărteze în grabă; dar l-am prins de braţ. 

— Rămâi kodscha baschi? Mai am un cuvânt pe tine! 

— Nimic n-ai să-mi spui, absolut nimic! strigă, în vreme ce 
îl trăgeam înapoi, în interiorul cercului. Nu vreau să mai 
ştiu nimic de voi. Mi-a ajuns, sunt sătul de voi! 

— Probabil că aşa e, dar vreau să aflu ceva de la tine, aşa 
că vei mai zăbovi câteva clipe. la-ţi mâinile de la spate! Nu 
se cuvine să le ţii acolo, atunci când vorbeşti cu un effendi. 

Încercă să se supună acestei porunci, dar îi venea tare 
greu şi din când în când, ba ducea mâna dreaptă la spate, 
ba pe stânga. 


— Ai afirmat că noi suntem incendiatorii. Ce motiv ai avut? 
l-am întrebat cu seriozitate. 

Era clar că această întrebare l-a pus în mare încurcătură. 
Dacă ar fi continuat să afirme acelaşi lucru, s-ar fi putut să 
înceapă o nouă ciomăgeală. Dacă ar fi dezminţit, însă, ar fi 
fost luat drept mincinos. 'Ţinându-se cu dreapta de coapsă şi 
scărpinându-se cu stânga în creştetul pleşuv, dădu un 
răspuns, „diplomatic”: 

— Aşa am crezut. 

— Şi de ce ai crezut aşa? Un kodscha baschi trebuie să 
dea explicaţii clare cu privire la gândurile sale. 

— Pentru că voi eraţi deja aici, înaintea noastră. Am văzut 
că arde şi ne-am grăbit să venim, iar când am ajuns aici, v- 
am găsit pe voi. Asta nu-i un motiv să intri la bănuieli? 

— Nu, pentru că şi noi am fi putut, la fel ca şi voi, să ne 
grăbim să venim încoace, deoarece văzusem şi noi focul. 
Dar, ia gândeşte-te puţin! Chiar am ajuns noi înaintea ta? 

— Fireşte! Doar m-aţi văzut venind. 

— Numai că eu cred că tu ai fost aici înaintea noastră. 

— Imposibil. 

— Şi totuşi! le-am văzut venind de aici. 

— Te înşeli amarnic. 

— Ba, deloc. Te-am recunoscut. 

— Domnule, greşeşti. Eram acasă şi dormeam. M-au trezit 
strigătele puternice. M-am sculat, m-am uitat pe uşă afară, 
am văzut focul pe munte şi m-am grăbit să vin aici, întrucât 
eu sunt autoritatea şi eu răspund. 

— În calitate de autoritate îţi revine şi sarcina de a-i 
preveni pe răufăcătorii fugari? 

— Nu înţeleg ce vrei, să spui. 

— Nu minţi! Unde sunt cei patru prizonieri care ţi-au fost 
încredinţaţi? 

— Bineînţeles, la închisoare. 

— Sunt bine paziţi? 

— Am dublat paza. Un argat stă în faţa uşii şi un altul în 
faţa casei. 


— Câţi argaţi ai? 

— Pe aceştia doi. 

— Şi atunci, ce caută aceştia aici, sus? 

Respectivul, care mai înainte se exprimase în favoarea lui 
kodscha baschi, se afla chiar în apropiere. L-am recunoscut 
în el chiar pe argatul căruia îi fusese încredinţată paza 
prizonierilor şi l-am tras în faţă. din rândul celorlalţi. 

Slujbaşul făcu pe furiosul. 

— Ce dracu' cauţi aici? strigă la argat. Să pleci chiar în 
clipa asta acasă, să-ţi reiei postul în primire. 

— Lasă-l! i-am spus. Nu mai are pe cine păzi. Prizonierii 
sunt liberi. 

— Liberi? întrebă speriat. 

— Nu te mai preface! Ştii asta mai bine ca noi. Tu însuţi i- 
ai eliberat şi ai primit, în schimb, de la mubarek o sumă 
importantă. 

Acum îşi aduse pentru prima dată, ambele mâini, în acelaşi 
timp, în faţă. Şi le lovi una de alta şi strigă: 

— Ce-ai spus? De ce anume mă acuzi? Dar cine eşti tu, de- 
ndrăzneşti să-l numeşti pe kodscha baschi răufăcător! Zici 
că aş fi primit bani? Că i-aş fi eliberat pe prizonieri? Am să 
te arestez şi am să iau cele mai severe măsuri împotriva 
ta... nu, nu, înapoi, lasă-mi! 

Aceste ultime cuvinte îi erau adresate lui Halef, care îl 
înhăţase de braţ şi ridicând biciul, îl întrebă pe un ton 
ameninţător: 

— Vrei cumva să-ţi tăbăcesc şi alte părţi ale corpului? N-ai 
priceput, până acum, că nu permitem să fim trataţi în felul 
acesta? Un singur cuvânt să mai rosteşti, care să-mi 
deranjeze auzul şi biciul meu se va năpusti asupra ta, 
precum grindina pe acoperiş! 

M-am adresat oamenilor şi le-am povestit ceea ce aflasem 
de la Nebatja, fără însă a-i pomeni numele. Le-am relatat şi 
cum ne-am întâlnit cu kodscha baschi şi cum îi prevenise pe 
fugari. 


Atunci, păşi în faţă unul dintre asesorii judecătorului şi 
spuse: 

— Effendi, ceea ce ne-ai relatat aici mă umple de mirare. 
Vă datorăm foarte mult, căci voi la-ţi demascat pe cel mai 
mare răufăcător care s-a aflat vreodată prin locurile 
acestea. Dacă într-adevăr au scăpat, el şi complicii lui, 
atunci acela care i-a ajutat trebuie să fie pedepsit în modul 
cel mai aspru. Te-am văzut şi te-am ascultat astăzi; sunt 
convins că nu faci nici o afirmaţie fără acoperire. Prin 
urmare, trebuie să ai motive reale, dacă l-ai acuzat pe 
kodscha baschi. Întrucât eu sunt acum primarul, deci cel 
mai mare în funcţie după el, este de datoria mea să-i iau 
locul, dacă s-a dovedit nedemn de funcţia ocupată. Va 
trebui, deci, să mi te adresezi mie. 

Omul părea cumsecade, deşi nu-l credeam capabil de prea 
multă energie. Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am 
spus: 

— Mă bucur nespus să constat că eşti un om care se 
gândeşte la binele cetăţenilor şi sper că vei acţiona cu curaj 
şi imparţial. 

— Exact aşa voi face, dar va trebui să dovedeşti că 
acuzaţia pe care ai adus-o este reală. 

— Fireşte! 

— Îmi vei spune, prin urmare, de unde ştii că acest 
kodscha baschi a fost aici sus cu fugarii şi că a primit bani 
de la mubarek. 

— Nu, asta n-am să-ţi spun. 

— De ce nu? 

— Nu vreau ca acea persoană care a auzit şi a văzut totul 
să aibă de suferit. 

— Dar n-o să aibă de suferit. 

— Permite-mi să mă îndoiesc de acest lucru. Tu eşti un om 
cumsecade, dar nu toţi slujbaşii sunt ca tine. 

Vă cunosc îndeajuns. După ce voi pleca eu, acest kodscha 
baschi va tăia şi va spânzura iar, după bunul lui plac. 


Persoana de la care am aflat totul va avea multe de suferit. 
Este, deci, mai bine să nu-i dau numele. 

— Dar, atunci, nu poţi dovedi că ceea ce ai spus aste 
adevărat! 

— O, ba da! Banii pe care i-a primit kodscha baschi se află 
cu siguranţă fie în buzunar, fie acasă la el, iar faptul că a 
fost aici sus şi că s-a smucit din mâinile mele este la fel de 
uşor de dovedit, căci a rămas în mâinile mele o bucată din 
caftanul său. 

— Nu este adevărat! strigă acuzatul. Uitaţi-vă! Lipseşte 
vreo bucată? 

Arătă cu ambele mâini spre locul de unde l-aş fi înhăţat. 
Caftanul era întreg. 

— Vezi că te înşeli? spuse primarul. 

— Glumeşti, am replicat, râzând. 

— Cum aşa? întrebă, mirat. 

— După isteţimea care ţi se citeşte pe faţă sunt convins că 
ţi-ai dat seama cum s-a dat de gol acum kodscha baschi. 

— S-a dat de gol? 

— Da. Vrea să fie căpetenia soţilor, dar comite prostiile 
unui începător. Ai văzut ce loc anume a indicat acum, când 
ne-a arătat caftanul? 

— Da, desigur! 

— Ei, unde anume? 

— În partea de sus, la piept, în stânga. 

— V-am spus eu însă din ce parte a caftanului i-am smuls 
acea bucată? 

— Nu. 

— Ei, exact din acea parte de unde a arătat. De unde ştia? 

Reprezentantul justiţiei mă privi consternat şi întrebă: 

— Effendi, eşti cumva vreun şef de la poliţie? 

— De ce mă întrebi? 

— Pentru că doar un asemenea slujbaş superior poate 
avea o minte atât de ageră. 

— Te înşeli. Eu nu locuiesc în ţara padişahului, ci în 
Nemtsche memleketi2, ai cărei cetăţeni respectă legea în 


aşa măsură încât orice copil şi-ar fi putut da seama şi ar fi 
remarcat imprudenţa pe care a făcut-o kodscha baschi. 

— Înseamnă că Allah v-a dăruit vouă, celor de acolo, mai 
multă înţelepciune, decât nouă, celor de aici. 

— Dar înţelegi, nu-i aşa, că am dreptate? 

— Da, căci dacă a indicat locul acela, înseamnă că trebuie 
să fi ştiut de unde a fost smulsă bucata. Ce ai de spus, 
kodscha baschi? 

— Nu am nimic de spus, răspunse cel întrebat. Sunt prea 
mândru ca să mai am vreun fel de legătură cu un asemenea 
om ca neamţul ăsta. 

— Dar comportamentul tău nu este nicidecum mândru. Ce 
cauţi cu mâinile la spate? l-am întrebat, râzând. 

— Gura! strigă furios spre mine. O să ai de suferit rău de 
tot, de îţi vei aduce aminte de urmările calomniilor tale şi 
peste ani de zile. Nu vezi că acest caftan nu este rupt? 

— Văd foarte bine. Dar mai văd şi altceva: faptul că acesta 
este un alt caftan. Acela pe care l-ai purtat astăzi era mult 
mai vechi decât acesta. 

— Dar nu-l am decât pe acesta. 

— Vrem să ne convingem! 

— Da, kodscha baschi nu are decât acest caftan, confirmă 
argatul. 

— Tu să vorbeşti, când vei fi întrebat, l-am pus la punct. 

Şi, adresându-mă primarului, am continuat: 

— Ştii cumva câte caftane are kodscha baschi? 

— Nu. Ce-mi pasă mie de straiele altuia? 

— Dar ştii unde a dus caii celor trei răufăcători, nu-i aşa? 
I-am lăsat în grija lui. 

— În grajdul său. 

— Are şi el însuşi cai? 

— Da. 

— Câţi? 

— Patru. De obicei, îi ţine într-o îngrăditură, unde îi poate 
lăsa liberi. 

— Ce culoare au caii? 


— Sunt negri, căci îi plac foarte mult caii murgi. Nu-i aşa, 
kodscha? 

— Ce le pasă oamenilor ăstora de caii mei! răspunse cel 
întrebat. 

— Ne pasă şi încă mult, ştii tu bine asta, am replicat. I-ai 
ajutat pe fugari şi cu cai şi pentru că aveau un motiv serios 
să schimbe culoarea armăsarilor pe care călăriseră mai 
înainte, le-ai dat alţii. O să fie foarte bine de tine, dacă vom 
constata că eşti în posesia tuturor animalelor. De aici nu se 
mai poate salva nimic. Coliba a ars în întregime. Bătrânul 
mubarek a fost suficient de deştept să-i dea foc, înainte de a 
pleca, altfel am fi găsit înăuntru dovezi şi ale altor fapte rele 
comise de voi. A avut la dispoziţie chiar şi pulbere, ca să 
arunce coliba cu totul în aer. A fost o sminteală din partea 
lui kodscha baschi să spună că noi am dat foc colibei. Să 
mergem, deci, acum, acasă la judecător, ca să vă convingeţi 
cu ochii voştri că prizonierii au fugit. 

Tocmai când ne pregăteam să pornim la drum, l-am văzut 
pe Halef făcând un salt şi luând-o la goană, ca apoi, imediat, 
să-i aud vocea amenințătoare: 

— Stai, rămâi pe loc sau altfel îţi înfig cuțitul între coaste! 

— Lasă-mă! strigă o altă voce. Ce-am eu cu tine de-a face? 

— Absolut nimic, dar am eu cu tine. Eşti prins. 

— Oho! 

— Da şi dacă nu te supui, am un bici aici, cu care şi argatul 
poate face foarte uşor cunoştinţă, după ce stăpânul i-a 
cunoscut mângâierile. 

— Aha! Care vasăzică, argatul era acela care voia să se 
grăbească, să ajungă înaintea noastră acasă la kodscha 
baschi, pentru a-i preveni familia să se pregătească. Ca şi 
stăpânul lui, fu şi el aşezat în mijlocul nostru. 

Şi, pentru a doua oară, se puse din nou în mişcare, 
coborând muntele, o ciudată expediţie. Unii dintre bărbaţi 
aveau făclii cu care luminau drumul. Toţi locuitorii din 
Ostromdscha fuseseră alarmaţi şi când am ajuns în curte, 


aceasta era aproape la fel de plină de oameni cum fusese 
seara. 

Temniţa era, fireşte, goală. Caii fugarilor se aflau în 
grajdul vechi, dărăpănat, dar armăsarii lui kodscha baschi 
dispăruseră. Cei doi argaţi afirmau că şi caii şi cei patru 
răufăcători dispăruseră în acelaşi mod inexplicabil. 

— Şi acum, să vedem dacă găsim banii şi caftanul lui 
kodscha baschi, i-am spus primarului. 

— Unde vrei să-i cauţi? 

— La nevasta lui. 

— Dar ea o să mintă. 

— O să avem noi grijă. Depinde foarte mult de tonul pe 
care vorbeşti. Să intrăm în casă! 

Am intrat amândoi în casa unde nu primise nimeni 
permisiunea să între, fireşte, nici măcar stăpânul ei. 
Primarul cunoştea bine locul. Bâjbâi prin întuneric şi apoi 
deschise o uşă. Aceasta ducea într-o încăpere mică în care 
se aflau o masă şi câteva scaune din lemn. De-a lungul 
unuia dintre pereţi se afla o pernă lungă, pentru acele 
persoane care preferau să şadă după modul oriental. 

Pe masă se afla p lampă din argilă şi lângă ea, şedea o 
femeie bătrână. 

— Ea este nevasta, spuse însoţitorul meu. 

Ne privea înfricoşată. Am făcut un pas spre ea, am lovit 
ameninţător cu patul armei în pământ şi am întrebat-o, pe 
cel mai aspru ton posibil: 

— Unde este caftanul cel vechi al bărbatului tău? 

Chiar dacă era pregătită să ne mintă, tonul meu o lăsă 
complet buimăcită, căci răspunse, arătând spre o a doua 
uşă: 

— În ladă. 

— Adu-l încoace! 

leşi pe uşa indicată. Am auzit zgomotul făcut de un capac 
de lemn, apoi ea reveni în odaie şi ne aduse veşmântul 
respectiv. I l-am luat din mână şi l-am desfăşurat. Lipsea o 
bucată din partea de sus, de la piept stânga şi când am scos 


din buzunar partea ruptă şi am aşezat-o pe locul de unde 
lipsea, s-a potrivit perfect. Femeia ne urmărea mişcările cu 
priviri pline de spaimă. Cu siguranţă, era şi ea amestecată 
în toate acestea. 

— Adu banii! i-am poruncit, pe acelaşi ton aspru. 

— Ce bani? m-a întrebat, şovăitoare. 

— Aceia pe care bărbatul tău i-a primit puţin mai înainte 
de la mubarek. Unde sunt? Hai, repede! spuse primarul. 

Îşi dădu toată osteneala să folosească şi el acelaşi ton ca şi 
mine. Femeia s-a speriat, într-adevăr, foarte tare, căci a 
recunoscut, tremurând: 

— Tot în ladă. 

— Adu-i imediat! 

Se duse, din nou, în odaia întunecoasă, dar, de data 
aceasta, a durat mai mult până s-a reîntors. Banii erau 
ascunşi tocmai la fundul lăzii. Fuseseră înfăşuraţi într-un 
turban vechi, zdrenţăros. Primarul îi numără: era exact 
suma pe care o menţionase culegătoarea de plante. 

— Şi acum, ce facem cu ei? mă întrebă. 

— Asta tu trebuie să ştii, am replicat. 

— Îi confisc. 

— Fireşte. Trebuie să-i trimiţi superiorilor tăi. 

— Bineînţeles şi exact asta voi face, de îndată ce se va 
lumina de ziuă. Ei, acum ieşim din nou afară? 

— Nu; mai am un cuvânt să-i spun acestei femei, care va fi 
aspru pedepsită dacă nu mărturiseşte adevărul. Pentru o 
femeie de vârsta ei, bastonada este ceva aproape fatal. 

Atunci, ea se prăbuşi la pământ, ridică mâinile şi strigă: 

— Nu bastonada, nu bastonada! Fii milostiv, o, tu, effendi 
cel atât de măreț şi renumit! Îmi dau seama că ai, toate 
dovezile şi nu-ţi voi spune nici o minciună. 

— Atunci, ridică-te! Numai în faţa lui Allah se 
îngenunchează. Nu-i aşa că soţul tău le-a dat drumul să 
fugă celor patru? 

— Aşa este. 

— Şi le-a dat şi caii lui? 


— Da, pe toţi patru. 

— Încotro au plecat? 

— Spre... spre... spre... Radowitsch. 

Văzând-o că şovăie, am presupus că, de data aceasta, n-a 
mărturisit tot ce ştia. De aceea, i-am poruncit: 

— Spune tot! De ce-mi tăinuieşti locul exact încotro s-au 
dus? Dacă nu eşti sinceră, am să aduc banca aici, înăuntru 
şi am să poruncesc să fii biciuită. 

— Am să-ţi spun, domnule. Au plecat spre Radowitsch iar, 
de acolo, se vor îndrepta spre Sbiganzy. 

— Cumva, la măcelarul Tschurak, care locuieşte acolo? 

— Da, la acela. 

— Şi apoi, vor merge spre coliba din văgăuni? 

— Ştii de ea, domnule? 

— Răspunde! 

— Da, acolo vor să ajungă. 

— Şi apoi, mai departe? 

— Asta nu mai ştiu. 

— Ce vor să facă acolo? 

— Nici asta n-am aflat. Bărbatul meu nu-mi spune astfel de 
lucruri. 

— Dar îl cunoaşte pe Schut? 

— Poate; eu nu ştiu. 

— Dar s-a îndeletnicit, împreună cu mubarekul, cu tot felul 
de afaceri secrete? 

— Cu ce s-au îndeletnicit ei n-am aflat niciodată, dar s-au 
dus deseori sus, pe munte, iar mubarekul venea noaptea la 
noi acasă. 

— Te-ai uitat bine la prizonieri? 

— l-am văzut. 

— Îi cunoşti? 

— Doar pe unul dintre ei, care a mai venit de vreo câteva 
ori pe aici, mai demult. 

— Pe care? Pe Manach el Barscha? 

— Nu cunosc nici un nume. Este perceptorul care aduna 
dările în Uskub. 


— Deci, el este. Ce mai ştii despre toată afacerea asta? 

— Nimic, absolut nimic, effendi. Ţi-am spus tot ceea ce 
ştiam. 

— Văd după figura ta că spui adevărul, de aceea n-am să 
te mai chinuiesc cu întrebările. Dar, poate, ai auzit vreodată 
despre cei doi Aladschy? 

— Nu, n-am auzit. 

— Effendi, spuse primarul, dar ce-i cu ăştia? 

— Cunoşti numele? 

— Nu, dar am auzit vorbindu-se despre amândoi. 

— Vasăzică, sunt doi? Ce-ai aflat despre ei? 

— Sunt cei mai răi schipetari care există; doi fraţi, 
amândoi înalţi ca doi uriaşi, de ale căror gloanţe nu scăpă 
nimeni şi ale căror cuțite nimeresc exact locul spre care au 
fost îndreptate. Bărzile lor haiduceşti sunt nişte arme 
înfiorătoare. Le aruncă aşa de departe şi zboară aproape ca 
un glonţ şi nimeresc cu siguranţă grumazul aceluia al cărui 
cap vor să-l taie, de parcă diavolul însuşi ar fi azvârlit 
barda. Şi nici în mânuirea praştiei nu i-a întrecut nimeni 
până acum. 

— Unde se află sălaşul lor? 

— Ei se află peste tot, acolo unde e vorba să se 
săvârşească o crimă sau o tâlhărie. 

— Au fost vreodată şi pe-aici? 

— În Ostromdscha încă nu, dar au fost prin împrejurimi. 
De curând, au fost văzuţi prin zona Kodschana. 

— Dar asta nu-i departe de aici. Cred că se poate ajunge 
acolo cam în cinci ore de mers cu calul. 

— Se pare că tu cunoşti foarte bine această regiune a 
noastră? 

— O, nu, am apreciat, doar aşa, cu aproximaţie. Ştii cumva 
din ce parte sunt originari cei doi fraţi? 

— Se spune că vin de sus, din Kakandelen, din munţii 
Schar Dagh, acolo unde trăiesc schipetarii. 

— Şi de ce li se spune Aladschy? 


— Deoarece călăresc pe doi pagi, cai care îl au pe dracu' 
în ei, ca şi stăpânii lor. Se pare că s-au născut în a 
treisprezecea zi a lunii muharram3; aceasta este ziua în 
care diavolul a fost alungat din ceruri. Stăpânii lor le dau 
zilnic să mănânce, împreună cu hrana obişnuită, o foaie 
complet scrisă din Coran; de aceea sunt invulnerabili, rapizi 
cu fulgerul, feriţi de orice boli şi nu s-au poticnit niciodată. 

— O, vai! Atunci înseamnă că o să-mi meargă tare rău. 

— De ce? 

— Mubarekul i-a chemat încoace, să mă pândească şi să 
mă ucidă. 

— De unde ştii? 

— Persoana aceea care a spionat sus, la colibă, a auzit. 

— Şi tu crezi? 

— Întru totul. 

— De altfel, presupun că este de crezut, căci cei doi 
demoni au fost văzuţi prin apropierea oraşului nostru. 
Effendi, fii cu băgare de seamă! Treizeci de bărbaţi aşa ca 
tine nu sunt capabili să facă nimic, dar absolut nimic, 
împotriva celor doi schipetari. Dacă pun mâna pe tine, eşti 
pierdut. Eu îţi vreau binele. 

— Îţi mulţumesc pentru simpatia pe care mi-o arăţi; dar nu 
mă tem de ei. 

— Domnule, nu te supraaprecia! 

— Nu, în nici un caz nu fac asta; dar am cu mine un 
protector pe care mă pot baza. 

— Şi cine este acest protector? 

— Micul hagiu, pe care l-ai văzut şi tu. 

Omul făcu o figură lungă, ridică sprâncenele şi spuse: 

— Cine? Piticul ăla? 

— Da, dar se vede că nu-l cunoşti. 

— Probabil. În orice caz, biciul se pricepe să-l mânuiască 
de minune; dar ce poţi face cu un gârbaci contra unor 
oameni atât de puternici! 

— Ziceai că treizeci de bărbaţi aşa ca mine s-ar teme în 
faţa celor doi pagi, dar eu îţi spun că cincizeci de indivizi, 


aşa ca cei doi fraţi, n-ar fi capabili să facă nimic, dar absolut 
nimic, împotriva micului meu hagiu. Mă aflu sub protecţia 
lui şi n-am a mă teme de nici un duşman. Asta o ştiu cu 
precizie. 

— Dacă tu aşa gândeşti, n-avem cum să te ajutăm şi eşti 
pierdut. 

— O, nu! Trebuie să ştii că hagiul mănâncă zilnic nu doar o 
filă, ci un întreg capitol din Coran. De aceea, din trupul lui 
ricoşează chiar şi un proiectil de tun. Este invulnerabil la 
împunsături de sabie, la tăieturi şi la gloanţe. Ca să probeze 
acest lucru, a înghiţit cuțite, baionete, pulbere şi chibrituri 
şi totuşi, toate acestea i-au căzut la fel de bine ca un pilaf 
gras şi gustos. 

Se uită la mine cu o figură serioasă, cercetătoare şi după 
ce chibzui puţin, mă întrebă: 

— Nu te ţii de glume, effendi? 

— La fel de puţin cum a glumit şi acela care a povestit 
pentru prima oară că armăsarii celor doi schipetari ar fi 
invulnerabili. 

— Dar nu-i de crezut aşa ceva! 

— Nici eu nu cred nimic despre caii aceia. 

— O, dar asta-i cu totul şi cu totul altceva! 

— E acelaşi lucru. 

— Nu, domnule. O filă din Coran nu este periculoasă 
pentru un cal, e uşor de mistuit; dur să înghiţi cuțite şi 
baionete! Şi pe deasupra şi pulbere şi chibrituri! Aşa ceva 
ar fi trebuit să-l facă bucățele pe flăcăul ăsta. 

— Ei, o detunătură mică tot s-a auzit, dar şi aceasta doar 
în interior şi nu s-ar fi întâmplat nici măcar atât, dacă ar fi 
mâncat două capitole din Coran în loc de unul. 

— Pentru mine este de neînțeles, domnule, dar Profetul 
sade în cel de-al şaptelea cer şi puterea sa poate face ca 
orice să fie posibil. Am să-l privesc cu mai multă atenţie 
decât până acum pe acest minunat hagiu. 

— Aşa să faci! Sunt convins că nu se teme nici de o sută de 
schipetari. 


— Aş putea să-l pun la încercare? 

— Şi cum ai vrea să procedezi? 

— Am să mă furişez în spatele lui cu pistolul şi am să 
încerc să-i trag un glonţ în cap, pe ascuns. 

— Aşa să faci, i-am răspuns, tot atât de serios pe cât fusese 
el, când se referise la această încercare. 

— Şi crezi că el n-o să observe? 

— Ei, de observat o să observe, căci n-ai cum să tragi un 
foc de armă chiar aşa, pe ascuns. Atunci când glonţul va 
ricoşa din capul lui, va simţi, totuşi, de asta poţi să-ţi dai şi 
tu seama singur. 

— Fără îndoială. 

— Da, dar mă tem că, atunci, n-o să fie prea bine pentru 
tine. 

— Cum adică? 

— Glonţul care va ricoşa te va răni, probabil, pe tine însuţi. 

— Da, domnule, s-ar putea să ai dreptate. 

— Şi chiar dacă nu s-ar întâmpla aşa, atunci este de 
aşteptat cu siguranţă ca furiosul hagiu să înfigă un cuţit în 
tine, ceea ce nu cred că ţi-ar face bine la sănătate. 

— Dar ce motiv ar avea să se înfurie? 

— Necredinţa ta. Nu-i place absolut deloc să fie supus la 
încercări, fără a-şi da el aprobarea. 

— Atunci, mai bine aş renunţa sau, cel puţin, aş putea să-i 
cer aprobarea. 

— Aşa să faci! 

— Vrei să spui că mi-ar da aprobarea? 

— Da, dacă aş pune eu un cuvânt pentru tine, pe lângă el. 

— "Te rog s-o faci! 

— Am să stau de vorbă cu el; acum, însă, avem alte 
probleme, mai importante. Acum eşti convins de vinovăția 
lui kodscha baschi? 

— Întru totul. 

— Atunci, îl dau pe mâna ta. Să-i înhaţi şi pe cei doi argaţi, 
căci l-au ajutat şi ei. În ceea ce mă priveşte, nu mai vreau să 
am nimic de-a face cu problema asta. 


— Dar cum să duc lucrurile la capăt fără tine, domnule? 

— Asta trebuie s-o ştii singur, căci tu eşti primarul. Atunci 
când padişahul ţi-a încredinţat această slujbă importantă, a 
avut încredere în posibilităţile tale şi cred că nu-i vei înşela 
aşteptările. 

— O, nu, precis nu. Am să fiu un judecător extrem de aspru 
şi drept. S-o arestez şi pe femeia aceasta? 

— Nu, ea a fost obligată să asculte de poruncile bărbatului 
ei. Femeile n-au suflet, de nu vor ajunge în înaltele ceruri, 
în paradis; prin urmare, nu trebuie să fie pedepsită pentru 
păcatele bărbatului ei. 

Cele spuse sunară atât de prietenos pentru urechile 
bătrânei, încât apucă de franjurile cingătoarei unde îşi lipi 
buzele de ele. Am reuşit să scap de cuvintele ei de 
mulţumire, ieşind repede afară din casă. 

Primarul oraşului mă urmă, ţinând în mână caftanul şi în 
buzunar banii. Sunt convins că, din aed moment, i-a 
considerat, în mod legal, proprietatea sa. Da, probabil că 
după plecarea mea, o fi avut ideea deşteaptă să spună că i- 
aş fi luat eu. 

Afară fuseserăm aşteptaţi, căci, între timp, mai sosiseră şi 
alţii şi anume, eroii care porniseră la drum, la porunca celor 
doi hangii, pentru a le întinde o cursă fugarilor. Eram foarte 
curios să aflu ce realizaseră. Fireşte, nimic, căci altfel i-ar fi 
adus aici, cu ei, pe ticăloşi. 

Ibarek făcu câţiva paşi spre mine şi spre marele meu 
amuzament, mă întrebă pe un ton cât se poate de serios: 

— Nu i-aţi prins, effendi? 

— Nu, după cum bine ai aflat deja. 

— Nici noi. 

— Aşa! Cel puţin n-avem ce să ne reproşăm unii altora. 

— Fireşte că nu avem. Cu toţii ne-am făcut datoria. 

— Ei şi cum aţi procedat pentru a vă face datoria? 

— Am pornit la drum şi i-am pândit. 

— Dragul meu, asta se înţelege de la sine, căci exact 
sarcina asta ţi-am trasat-o. Dar ce-ai întreprins tu însuţi ca 


să îndeplineşti această sarcină? 

— Noi doi i-am adunat pe vecini şi am pornit în fugă spre 
locul unde ne-ai trimis. 

— Foarte frumos din partea voastră, foarte frumos! 
Trebuie să-ţi aduc laudele mele. Mai departe! 

— Acum ne-am reîntors. 

— Aşa! Asta văd şi eu. Nu s-a întâmplat nimic? 

— Nu, effendi. 

— Şi asta-i bine, căci, altfel, probabil că s-ar fi putut 
întâmpla ceva. Cu câţi oameni ai plecat? 

— Am fost doisprezece. 

— Ar fi trebuit să fie de ajuns: doisprezece contra patru. 

— Şi eram şi înarmaţi. Am fi tras şi am fi străpuns cu sabia 
pe oricine ar fi trecut pe-acolo. 

— Da, ştiu foarte bine că Ostromdscha este renumită 
pentru curajul locuitorilor ei. 

— O, dar şi al celor din împrejurimi! spuse el. 

— Desigur! Doar tu din împrejurimi eşti. Şi nu s-a văzut 
NIMIC, nu s-a auzit nimic? 

— O, ba da! Mai multe. 

— Ce anume? Spune-mi tot! 

— Am văzut focul şi fireşte, ne-am bucurat foarte tare. 

— Ah! De ce? 

— Pentru că am crezut că le-aţi dat foc hoţilor în colibă. 

— Nu, chiar atât de excesiv de curajos nu sunt; de fapt, 
aceştia nu se aflau în colibă. 

— Apoi am văzut nişte oameni, venind cu făcliile printre 
stufişuri. 

— Aceia eram noi: eu şi prietenii mei. 

— Apoi v-am auzit strigând şi înjurând. 

— N-aţi recunoscut vocile? 

— Ba da, foarte bine. Mai întâi, a strigat spre voi bătrânul 
mubarek şi apoi, de sus, a răcnit hagiul tău. 

— Deci, ai ştiut că era mubarekul? 

— Fireşte. Cu toţii i-am recunoscut vocea. 

— Atunci ar fi trebuit să-i reţineţi, pe el şi pe însoțitorii lui. 


— Aşa ceva nu se putea. 

— Ba da şi încă foarte uşor. Sunteţi doar oameni curajoşi. 

— Dar nu aveam voie. 

— De ce nu? 

— Ar fi fost contrar poruncii tale. 

— Cum? Ce? În ce fel? 

— Ne-ai poruncit să baricadăm strada şi exact asta am şi 
făcut. 

— Mai departe! 

— Au fost însă atât de deştepţi, încât să n-o ia pe stradă, ci 
peste pârloaga care se află între stradă şi fluviu. 

— Şi voi nu v-aţi dus acolo? 

— Nu. Ce, aveam voie să ne părăsim posturile? Un om 
curajos stă acolo unde i s-a poruncit să stea, până la 
moarte. 

Spuse acestea cu atâta mândrie şi mă privi aşa de sfidător, 
de parcă se aştepta să primească o laudă cu totul deosebită 
pentru ceea ce făcuse. Mai mult ca sigur că, în clipa aceea, 
aveam o figură cam tâmpă, căci Halef îmi trase un ghiont şi 
îmi şopti: 

— Sidi, închide gura. Doar n-ai de gând să-l înghiţi pe 
flăcăul ăsta cumsecade? 

De fapt, fusesem total consternat de logica stranie a unei 
astfel de pledoarii. şi ce, era de mirare? Ce era de făcut cu 
asemenea oameni? Să-i dojeneşti? Nu. Să-i lauzi? Cu atât 
mai puţin. Din fericire, îşi făcu apariţia salvatorul de care 
aveam nevoie şi anume, primarul. Pe acesta - în calitatea lui 
de autoritate publică - ar fi trebuit să-l intereseze în cea 
mai mare măsură cele relatate de temerarul hangiu; dar el 
nu auzise nimic, ci îl studiase, fără întrerupere, pe hagiu; 
acum veni şi se aşeză între noi doi şi îmi spuse în şoaptă: 

— Effendi, acum ar fi cel mai bine! 

— Ce anume? 

— Să pui o vorbă pe lângă hagiu, aşa cum mi-ai promis. 
Sau poate nu vrei să-ţi mai ţii cuvântul? 


Oare trebuia să mă supăr sau să râd? Bravul primar al 
oraşului se arăta mai interesat de invulnerabilitatea 
hagiului la gloanţe decât de afacerea penală care îi fusese 
încredinţată. 

— Dimineaţă, după ce vom trage un somn bun, nu acum, i- 
am răspuns. Acum trebuie să-ţi faci datoria. 

— Dar cum să procedez? 

— lată, acolo se află kodscha baschi şi aici ai, pe braţ, 
caftanul lui. 

— Ar trebui să i-l arăt? 

— Fireşte! Ai şi banii. Oamenii aceştia toţi aşteaptă ca el să 
fie demascat şi tu mai şovăi încă? Nu prea pare că ai de 
gând să-ţi faci datoria. 

— O, ba da, effendi. Ai să vezi îndată cât de sever am să fiu 
şi cu câtă seriozitate mă voi ocupa de acest caz important. 

— Sper şi aştept să văd. 

Li se porunci servitoarelor să reaprindă lămpile despre 
care am mai pomenit şi în curte se făcu suficientă lumină, 
aşa încât cel puţin figurile să poată fi recunoscute. 

Primarul păşi în faţă şi strigă: 

— Voi, fii ai Coranului şi copii ai credinţei celei adevărate, 
mă aflu aici ca reprezentant al padişahului, Allah să-i 
dăruiască bucuria paradisului într-o bună zi. Trebuie să vă 
aduc la cunoştinţă că acest kodscha baschi a fost demascat. 
I-am găsit caftanul din care effendi cel străin i-a smuls o 
bucată. Conform legii, el va trebui să-i plătească lui kodscha 
baschi caftanul, ceea ce va face cu mare plăcere, căci este 
bogat, iar banii vor intra în casieria judecătoriei - asta voia 
să spună, de fapt, în propriul lui buzunar - dar, prin 
aceasta, el a dovedit, într-un mod strălucit, faptul că baschi 
a fost sus pe munte. Am găsit şi banii pe care i-a primit 
kodscha baschi în schimbul eliberării celor patru ticăloşi. 
De asemenea, am aflat ca le-a dat şi cei patru cai ai lui. Nu 
mai există, deci, nici o îndoială în ceea ce priveşte vinovăția 
lui şi acum, te întreb, nobile effendi, cât vrei să plăteşti 
pentru acest caftan? 


— Mare e Allah! strigă, lângă mine, Halef. 

Nici eu nu eram mai puţin mirat decât el. Mă aşteptasem - 
urmare logică a prezentării acestor dovezi - ca baschi să fie 
arestat; în loc de asta, însă, primarul îmi cerea să plătesc 
nenorocitul de caftan rupt. Am răspuns cu voce tare: 

— Spre marea mea bucurie, am constatat, o primarule, că 
dreptatea îţi este la fel de mare ca şi agerimea minţii. De 
aceea, te întreb: cine-a rupt, de fapt, caftanul? 

— Dar tu, eftendi! 

— O, nu! 

— Domnule, mă uimeşti! Doar s-â dovedit deja şi ştim cu 
toţii. 

— Te-aş ruga să ai bunătatea să mă asculţi. 

— Vorbeşte, deci! 

— Este permis să-l reţii pe acela care se ocupă de 
fărădelegi? 

— Da, chiar asta şi este datoria unui adevărat credincios. 

— Prin urmare, nu pot fi pedepsit pentru că am vrut să-l 
rețin pe kodscha baschi! 

— Pentru asta nu. 

— Dar altceva nu am mai făcut. 

— O, ba da! I-ai rupt caftanul. 

— Nu. L-am somat să stea liniştit şi l-am ţinut strâns de 
caftan. S-ar mai fi rupt acest veşmânt, dacă posesorul lui ar 
fi stat liniştit, pe loc? 

— Cu siguranţă că nu. 

— Dar, a stat el pe loc? 

— Nu, a fugit. 

— Deci, cine a rupt caftanul? 

A durat puţin, până ce a răspuns: 

— O, Allah! Este o întrebare tare grea. Aş vrea să mai 
discutăm asupra ei. 

— Dar nu e necesar. Cu spiritul de dreptate pe care îl ai, 
poţi răspunde foarte uşor la această întrebare. 

— Atunci o să mai chibzuiesc. 


— Nu mai am timp şi nici chef. Recunosc: caftanul a fost 
rupt şi... 

— O, mă întrerupse, recunoşti? Atunci, nu mai avem ce 
discuta, îl plăteşti. 

— Mai aşteaptă puţin! Te întreb: a fost ruptă bucata din 
caftan sau caftanul s-a smuls din acea bucată? Eu am stat 
liniştit şi l-am ţinut strâns; baschi, însă, s-a smuls şi a rupt 
caftanul. 

Primarul oraşului privi o clipă, gânditor, în pământ şi apoi 
strigă: 

— Ascultaţi, locuitori din Ostromdscha, veţi afla acum cât 
de drepţi sunt judecătorii voştri. Hotărăsc, în numele legii 
conţinute în Coran, că acest caftan s-a smuls din bucată. 
Sunteţi şi voi de aceeaşi părere? 

Se auzi un „DA'” aproape unanim. 

— Ei şi acum effendi, să-mi mai răspunzi la o întrebare. Tu 
ar fi trebuit să plăteşti caftanul, pentru că noi aşa am crezut 
că tu l-ai rupt. Nu eşti de părere că trebuie să-l plătească, 
totuşi, acela care l-a rupt? 

— Bineînţeles! am răspuns, bucurându-mă în sinea mea de 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile, căci bănuiam unde 
voia să ajungă. 

— Dar cine l-a rupt? 

— Kodscha baschi. 

— Deci, el trebuie să-l plătească? 

— EI însuşi. 

— Şi banii unde vor merge? 

— În casieria judecătoriei. 

— Şi cât trebuie să plătească? 

— Atât cât valora caftanul înainte de a fi rupt. 

— Aşa e drept. Chiar tu însuţi îi vei stabili un preţ. Cam la 
cât îl evaluezi? 

— Caftanul era foarte vechi şi zdrenţuit; n-aş da mai mult 
de cincisprezece piaştri pe el. 

— Dar e foarte puţin, effendi! 

— Nu merită mai mult. 


— Doar cincisprezece piaştri pentru casieria padişahului? 

— Padişahul acceptă cu plăcere şi sumele cele mai mici. 

— Ai perfectă dreptate. Dar, este de demnitatea unui 
kodscha baschi să poarte un asemenea caftan zdrenţuit? 

— Nu prea. 

— Cu siguranţă că nu. Demnitatea slujbei sale îi impune să 
poarte o haină bună, lungă, care să fie şi nouă. Cât costă, 
însă, un caftan nou? 

— Am văzut în bazarul din Stambul astfel de straie la 
preţul de trei sute şi chiar cinci sute de piaştri. 

— Astea nu sunt, nici pe departe, cele mai scumpe. Un 
caftan de trei sute de piaştri poate purta un amărât de 
caporal; un kodscha baschi, însă, trebuie să poarte, unul de 
cel puţin cinci sute de piaştri. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Sunt de acord cu tine. 

— Ei, cum să-l taxez acum pe kodscha baschi: după rangul 
său sau după acela al unui caporal? 

— După rangul său. 

— Prin urmare, îi atrag atenţia, aici, în faţa voastră, că şi-a 
desconsiderat în totalitate slujba, purtând un asemenea 
caftan zdrenţăros şi îl pedepsesc, conform demnităţii sale, 
să plătească preţul pentru un caftan nou, de cinci sute de 
piaştri. Dacă nu are bani peşin, voi lua această sumă 
sechestrându-i din proprietăţi şi voi achita la casierie. Asta 
am hotărât şi am ordonat, pe baza sfântului Coran, care 
reprezintă normele după care ne conducem. lar acum, 
kodscha baschi să fie luat, împreună cu cei doi argaţi ai lui 
şi întemnițat. Severitatea legii îl va zdrobi. 

Acesta protestă, zbierând din toate puterile. Eu, însă, mă 
săturasem; nu mai voiam să aud nimic, nici un cuvânt. Le- 
am făcut semn celor trei tovarăşi ai mei şi ne-am 
îndepărtat. Cei doi bravi hangii, care îşi riscaseră viaţa cu 
atâta curaj, stând în posturile lor, ne urmară. 

Afară, la poartă, şedea o femeie care, de îndată ce mă zări, 
păşi spre mine. Era Nebatja. 

— Domnule, spuse, te-am aşteptat; mi-a fost teamă. 


— De ce ţi-a fost teamă? Ţi-ai făcut griji din pricina mea, 
cumva? 

— O, nu. Sunt convinsă că nu ţi se poate întâmpla nimic 
rău; dar m-am temut pentru mine. 

— De ce? 

— M-am temut de răzbunarea domnilor de la judecătorie. 
M-ai trădat cumva, le-ai spus că eu ţi-am povestit totul? 

— Nu, nici un cuvânt. 

— Îţi mulţumesc! Pot, deci, să fiu liniştită? 

— Absolut liniştită. O să am eu grijă să pun capăt 
necazurilor tale. Când se va lumina de ziuă, te voi vizita. 

— Domnule, eşti bine venit, căci apariţia ta este ca şi 
răsăritul soarelui pentru mine. Allah să-ţi dăruiască un 
somn liniştit şi vise plăcute! 

Se îndepărtă. Deodată, însă, îmi veni în minte ceva, la care 
mă gândisem şi acolo, sus, pe munte. Am strigat-o să vină 
înapoi şi am întrebat-o: 

— Cunoşti planta care se numeşte hadad4? 

— Da, foarte bine, este plină de spini şi are boabe amare, 
de mărimea bobului de piper. 

— Creşte pe aici? 

— Pe aici nu, dar prin Banja, da. 

— Păcat! Aveam nevoie de frunzele acestei plante. 

— Dar poţi să faci rost de ele. 

— De la cine? 

— De la spiţer, pentru care a trebuit să adun câătină. 

— Pentru ce boli o foloseşte el? 

— Drept cataplasmă pentru buboaie. Decoctul ajută la 
tratarea urechilor bolnave şi a gingiilor stricate, la tratarea 
vederii tulbure şi a buzelor crăpate. 

— Îţi mulţumesc. O să merg să-mi cumpăr. 

— Vrei să-ţi aduc eu, effendi? 

— Nu, am să merg eu însumi. 

Planta avea o acţiune aparte, de care voiam să mă 
folosesc. Însă nu eram sigur că mă pot baza pe această 
acţiune. 


Pe drumul spre casă, cei doi hangii povestiră o mulţime 
despre faptele eroice pe care le-ar fi comis, dacă cei patru 
fugari le-ar fi ieşit în cale. N-am acordat nici o atenţie 
pălăvrăgelii lor. Ajunşi la han, am urcat imediat, împreună 
cu Halef, în odaia noastră: ne venea, însă, foarte greu să 
adormim. Ziua care trecuse fusese atât de bogată în 
evenimente, încât spiritul iritat doar cu greu reuşea să se 
liniştească. 

— Sidi, întrebă Halef, cât o să mai rămânem aici? 

— N-am nici un chef să mai zăbovim în orăşelul ăsta, decât 
atât cât este absolut necesar. 

— Nici eu, sidi. M-am scârbit de oamenii ăştia de aici. N-ar 
fi mai bine să plecăm mâine dimineaţă? 

— Mâine? Poate vrei să spui astăzi, căci este deja aproape 
dimineaţă, lucru la care se pare că nu m-am gândit. Să ne 
culcăm; apoi o voi vizita pe Nebatja şi după aceea, plecăm. 

— Şi dacă ne silesc să rămânem? 

— Doar n-o să mă las reţinut aici! 

— Am procedat bine, făcându-l pe kodscha baschi să simtă 
gustul biciului meu? 

— Hm! 

— Sau ar fi trebuit să primim eu ceva mai mult calm 
ofensa pe care ne-a adus-o? 

— Nu; în acest sens, îţi dau dreptate. Şi-a meritat din plin 
pedeapsa. 

— La fel şi un altul! 

— La cine te referi, Halef? 

— La acel kafa-mufti5. Este şi el un ticălos ca şi celălalt. 
Cât m-aş bucura, dacă mi-ai da voie să-l fac şi pe el să simtă 
gustul gârbaciului! 

— Dragă Halef, eşti total obsedat de biciul ăsta al tău; dar 
gândeşte-te că poate fi şi foarte periculos. 

— Domnule, dar ce, noi doi am fost creaţi ca să ne temem 
de aceste pericole? 

— Da, e adevărat, până acum ai avut noroc. 

— Şi o să am şi de acum înainte. 


— Chiar dacă n-o să mai fiu cu tine? Am reuşit întotdeauna 
să te salvez, atunci când ţi-ai complicat existenţa cu biciul 
ăsta. Mai târziu, însă, nu va mai fi posibil. 

— Sidi, nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Dacă va 
trebui să mă despart de tine, pot veni liniştiţi să mă 
biciuiască până mor; n-am să scot nici un sunet. 

— Şi totuşi, va trebui, încetul cu încetul, să te obişnuieşti 
cu gândul acesta. Cândva, tot va trebui să se întâmple. Pe 
tine te cheamă patria ta iar pe mine a mea şi din nefericire, 
sunt atât de departe una de alta, încât va trebui să ne 
despărţim. 

— Pentru totdeauna? 

— E foarte posibil. 

— Deci nu vrei să mai vii niciodată în Arabia? 

— Ce înseamnă voinţa omului? O adiere împotriva deciziei 
lui Dumnezeu. 

— Atunci, am să-l implor pe Allah să te silească să te 
reîntorci. Acasă ce ai? Nimic, absolut nimic, n-ai deşert, n-ai 
cămile, nici măcar curmale şi nişte amărâte de colochinte 
pe care nici şacalii nu-şi doresc să le întâlnească. 

— Am mai multe decât tine - am părinţi, am fraţi şi surori. 

— O, dar şi eu o am pe Hanneh a mea, perla tuturor 
femeilor şi a fetelor. Unde este, însă, Hanneh a ta? Ce fată 
te aşteaptă acasă, acolo unde ai ajuns să fii, de fapt, un 
străin? La Beni Arab, însă, poţi să alegi şi poţi s-o iei pe cea 
mai frumoasă... în afară de Hanneh a mea. S-ar putea să fie 
frumos în patria ta, dar deşert nu este. Gândeşte-te: n-ai 
voie nici măcar să-l pedepseşti, cu biciul, pe unul care te 
jigneşte, căci se duce imediat la cadiu şi vei fi întemnițat sau 
obligat să plăteşti o amendă de cincizeci de piaştri. La mine 
acasă pot să-l pedepsesc chiar şi pe cadiu, dacă mi-ar 
pretinde aşa ceva. Şi ce lucruri trebuie să mănânci! O, 
Allah! 

— Nu ştii nimic despre toate acestea. 

— O, ba da, câte ceva mi-ai mai spus tu, iar despre multe 
altele m-am informat cu la Stambul. Acolo există cartofi, 


care se mănâncă împreună cu un peştişor, căci numai aceia 
au voie să mănânce care sau îmbătat cu rachiu. Şi mai 
departe, sfeclă roşie şi ciuperci, a căror otravă îţi roade 
măruntaiele. Apoi stridii, care seamănă cu melcii şi cui i-o fi 
plăcând să mănânce melci! Trebuie să mâncaţi şi raci, care 
se hrănesc cu broaşte râioase moarte şi cu găinaţ de sitari. 
Ce viaţă înfiorătoare trebuie să fie asta! Şi pe deasupra, mai 
călătoriţi şi cu trenul, în nişte, colivii în care nici măcar nu 
poţi sta ca lumea, iar când vă uitaţi unul la altul, trebuie să 
vă scoateţi pălăria de pe cap şi să vă bârfiţi şeful. Dacă unul 
locuieşte în casa altuia, trebuie să-i plătească acestuia o 
chirie foarte mare, iar aceluia care, conform poruncii lui 
Allah, este harnic, pentru a-şi putea hrăni familia, i se 
pretinde un impozit. Dacă e prea frig la voi, trebuie să le 
puneţi botniţă câinilor, iar dacă este prea cald, se mai 
adaugă şi-o funie. Ca şi cum aşa ceva ar putea ajuta 
împotriva arşiţei sau a îngheţului! Dacă, la voi, vreo femeie 
îşi lasă batista să cadă, toţi bărbaţii trebuie să sară să i-o 
ridice; dacă, însă, un bărbat vrea să-şi fumeze pipa, trebuie 
mai întâi să ceară permisiunea femeilor. Femeile voastre 
poartă veşminte care sunt prea scurte în partea de sus şi 
prea largi în partea de jos, iar tinerii voştri îşi pun inele în 
degete, precum femeile şi îşi despart în aşa fel părul, de 
parcă ai zice că li s-a crăpat capul în două. Atunci când 
oamenii voştri vor să vadă ce oră este, se uită la turnurile 
bisericilor; când, însă, un preot vă pretinde să trăiţi 
conform voinţei lui Allah, îl ocărâţi, numindu-l popă. Când 
unul dintre voi are guturai şi strănută, ceea ce reprezintă 
un semn de însănătoşire şi uşurare, cu toţii îi strigaţi „să te- 
ajute Dumnezeu!”; dacă, însă, tuşeşte, pentru că suferă de 
oftică, tăceţi cu toţii, deşi această boală este mult mai 
periculoasă decât guturaiul. Copiii voştri se îmbolnăvesc de 
rău de mare de atâta balansat în leagăn, în timp ce mama le 
tot cântă „nani, nani”; fecioarele voastre aproape că se 
sinucid, strângându-se în corsete, dar consideră asta drept 
o distracţie. Flăcăii voştri îşi. atârnă pe nas ochelari cu 


geamuri, ca la ferestre, iar bărbaţii voştri, în loc să studieze 
Coranul, studiază, din zi şi până-n noapte, jocul de cărţi. 
Cine vrea să se veselească la voi îşi duce straiele şi paturile 
la muntele de pietate şi apoi ţopăie ca un bezmetic în sala 
de dans. Spune-mi şi mie dacă poate fi frumos într-o astfel 
de ţară? Spune-mi dacă într-adevăr tânjeşti să mergi acolo? 
Răspunde-mi cinstit, sidi! 

Micul, bravul Halef n-avea nici cea mai mică idee bună 
despre viaţa din Occident. Dar ce-aş fi putut să-i răspund? 
Chiar dacă exagerase şi unele lucruri le înţelesese total 
greşit, în general, totuşi, nu puteam să nu-i dau dreptate. 

— Ei, ce ai de spus? repetă el, văzându-mă că nu răspund 
imediat. 

— Din cele spuse de tine, multe sunt false. Tot ce ai spus 
este valabil pentru unele ţări din vest, dar aproape deloc 
pentru patria mea. Educaţia aduce cu sine multe, ceea ce, 
de fapt, nu-i un lucru de laudă şi... 

— Mulţumesc pentru educaţia care n-aduce nimic bun. 
Educaţia mea constă în aceea că mă supun lui Allah; pe 
tine, domnul şi prietenul meu, te iubesc, iar unui ticălos îi 
fac cunoştinţă cu biciul meu. De îndată ce ajung într-o 
regiune unde începe civilizaţia şi rachiul, fac cale întoarsă. 

— Prin urmare, n-ai să mă însoţeşti mai departe? 

— Pe tine? Hm! Da, dacă aş putea să fiu cu tine şi Hanneh 
a mea cu mine, atunci aş rămâne, dar nu m-ar interesa 
niciodată celelalte lucruri. Şi cam în cât timp crezi că vom 
ajunge în acel ţinut? 

— Ei, dacă n-o să mai fim reţinuţi de nimic, am putea 
ajunge la mare cam într-o săptămână de mers călare. 

— Şi apoi? 

— Apoi vine despărţirea. 

— O, sidi, atât de repede? 

— Din păcate! Tu pleci cu vaporul spre Stambul şi Egipt, 
pentru ca, de acolo, să te îndrepţi spre Hanneh a ta, iar eu 
voi călători spre nord, spre ţara ale cărei obiceiuri îţi plac 


atât de puţin, pe care, însă, ai iubi-o, dacă ai avea vreodată 
ocazia s-o cunoşti. 

— Nu m-aş fi gândit că mai avem doar atât de puţin până 
acolo; dar mai am o speranţă. 

— Care anume? 

— Că n-o să putem înainta chiar atât de rapid pe cât 
credem. Acei patru ticăloşi care ne-au luat-o înainte o să ne 
mai dea încă mult de furcă. 

— Asta voiam şi eu să spun, mai cu seamă că s-au mai 
adăugat şi cei doi fraţi Aladschy. 

— Aia cu caii pagi? Ai mai aflat ceva nou despre ei? 

I-am relatat cele povestite de primar şi am menţionat şi 
faptul că superstiţiosul om îl considera acum ca fiind 
invulnerabil la gloanţe. 

— Sidi, spuse Halef, dar asta poate fi foarte periculos 
pentru mine! 

— O, nu. 

— Ba sigur că da! Cum să nu fie, dacă omul ăsta vrea să 
mă supună la probă, trăgându-mi un glonţ în cap? 

— O să renunţe, căci îi este teamă de cuțitul tău. 

— Asta cam aşa e. În orice caz, n-o să mai stăm mult pe 
aici şi o să mă păzesc; dar aş fi, totuşi, încântat dacă am 
putea să-l păcălim. 

— M-am gândit şi eu la asta. Şi ar fi un mare avantaj 
pentru noi. 

— Chiar crezi? 

— Da. Duşmanii noştri au lăsat precis vorba să fim 
supravegheați şi n-am avea decât de câştigat, dacă cel puţin 
unul sau doi dintre noi ar trece drept invulnerabil la 
gloanţe. 

— Şi am putea pune ceva da cale, sidi? 

Bravul Halef era atât de entuziasmat de această idee, 
încât se ridică în capul oaselor în pat. 

— Hm! Poate, replicai. 

— Nu spune, poate! 'le cunosc eu. Când vorbeşti pe tonul 
acesta, ai tu deja o idee anume. Nu există nici o scamatorie 


pe care am putea-o folosi? 

— Ba chiar mai multe. 

— Spune-mi şi mie! 

— Am putea încărca arma cu un cartuş dinainte pregătit, 
dar asta nu serveşte la nimic, căci ar trezi suspiciuni. 

— Zi-i mai departe! 

— Încărcăm arma şi prezentăm mai înainte cartuşul, în 
vreme ce-l înfăşurăm în cămaşa lui, lăsăm cartuşul să 
alunece în mânecă şi introducem pe ţeava doar cămaşa 
acestuia. Dar cartuşul ar putea foarte uşor să ne cadă din 
mânecă şi atunci ne-am da de gol. 

— Nu merge. Nu, nu aşa. Acela care va permite să se 
tragă în el nu are voie să încarce el însuşi arma. 
Necredinciosul trebuie să încarce. El şi toţi ceilalţi trebuie 
să fie convinşi că s-a introdus în flintă un cartuş adevărat. 
Nu-i bine aşa? Ce zici? 

— Poate. 

— Mi-ar trebui o armură. 

— Da, dar zgomotul loviturii te-ar da de gol şi în plus, dacă 
armura n-ar fi bine construită? 

— O, Allah! Atunci bietul, bunul tău Halef ar fi pierdut, sidi! 

— Da, exact şi nu vreau să se întâmple aşa ceva. 

— Şi totuşi, sunt convins că ai tu un mijloc; văd eu după 
figura ta! 

— Ştiu, într-adevăr, un mijloc, dar nu sunt sigur că vom 
găsi aici ce ne trebuie. 

— Ce anume? 

— Există două metale care - amestecate în cantităţi 
corespunzătoare - pot forma un cartuş compact, dur, care 
arată la fel ca un glonţ de plumb şi este aproape la fel de 
greu. Când se trage, însă, cu el, glonţul zboară şi la o 
distanţă de vreo şaizeci de centimetri de gura ţevii, se 
împrăştie tot în bucățele mărunte precum atomii. 

— Şi ce metale sunt astea? 

— Mercur şi bismut. Pe acesta din urmă nu-l cunoşti, este 
foarte scump şi nu ştiu dacă putem să-l găsim aici. 


— Dar de unde se poate obţine? 

— Doar de la spiţerie. După ce ne trezim, am să mă duc 
până acolo. 

— Şi eşti absolut sigur că glonţul se va face bucățele? Căci 
altfel, va fi rău de hagiul tău. 

— Nu-ţi face griji! Am să fac mai întâi o încercare. Am citit 
chestia asta într-o carte de magie şi apoi am şi probato. Mi- 
a reuşit excelent. 

— Dar bucăţelele din metal nu se văd? 

— Nu. Metalul se împrăştie în bucățele atât de mici încât 
sunt invizibile. Scamatoria va avea un efect mai mare, dacă 
vei ţine în mână un glonte de plumb adevărat. Când acela 
va trage, te prefaci că vrei să prinzi, glonţul care a pornit 
din armă şi îl arăţi, desigur, pe celălalt, pe care îl ai în 
mână. 

— Aşa o să facem, sidi! 

— Da, dacă voi găsi bismut; altfel, este imposibil. 

— Şi chiar crezi că schipetarii vor afla că nu pot fi atins de 
nici un glonţ? 

— Sunt convins că au pe cineva aici de la care vor primi 
vestea aceasta. 

— Atunci ar fi bine să creadă acelaşi lucru şi despre tine. 

— Da, ar fi foarte bine. 

— Prin urmare, spune-i să tragă o dată şi în tine. 

— Depinde dacă şi câtă muniţie vom putea obţine. De 
altfel, faţă de asemenea oameni periculoşi trebuie să fim cât 
se poate de vicleni. Am să-i păcălesc pe ticăloşi, mâine şi în 
ceea ce mă priveşte. 

— Cum aşa, sidi? 

— Mâine voi avea părul şi barba blonde... 

— Dar cum vrei să faci aşa ceva? 

— Există o plantă ale cărei frunze, fierte în leşie, dau 
părului negru, pentru scurt timp, o culoare deschisă. Astfel 
de frunze se găsesc la spiţeria de aici. 

— Ah, este planta despre care ai vorbit cu Nebatja? 


— Exact. Deci, asta îi va induce în eroare pe cei doi tâlhari. 
Mai departe, voi pleca înaintea voastră, ca să cercetez 
drumul. 

— Dar te vor recunoaşte, totuşi, pentru că li se va spune că 
îl călăreşti pe Rih, un armăsar arab pur sânge, cu nări roşii. 

— N-am să călăresc pe el. 

— Şi atunci, pe cine? 

— Calul tău îl voi călări, iar tu vei merge cu Rih. Abia 
apucasem să rostesc aceste cuvinte, când, din patul unde 
şezuse Halef, se auzi o bufnitură. În următoarea clipă, 
acesta se afla pe marginea patului meu. 

— Da' ce faci, micuţule? l-am întrebat. 

— Am făcut o tumbă, din patul meu până la tine, răspunse, 
gâfâind. Chiar vorbeşti, serios, sidi? Pot să-l călăresc pe 
Rih? 

— Nu glumesc. 

— O, Allah, Allah, Allah! Pe Rih, pe Rih am să-l călăresc? Ce 
fericire! Călătoresc cu tine de-atâtea luni de zile şi n-am 
avut voie să-l călăresc decât de două ori! Mai ţii minte unde 
s-a întâmplat asta? 

— Bineînţeles, aşa ceva nu se uită. 

— lar mâine va fi a treia oară! Mi-l încredinţezi cu 
plăcere? 

— Cu foarte mare plăcere. Tu eşti singurul care ştii cum să 
te porţi cu el. 

Dacă ar fi bănuit că aveam de gând ea, la despărţire, să-i 
dăruiesc acest minunat cal, ar fi făcut mult mai multe 
tumbe, ar fi ieşit chiar prin peretele subţire, de trestie. 

— Da dragul, bunul meu effendi, am fost foarte atent la tot 
ce făceai tu cu el. Rih are mai multă minte decât mulţi 
oameni proşti; înţelege fiecare cuvânt, fiecare sunet, fiecare 
semn. Este mai recunoscător decât un om, pentru tot ceea 
ce faci pentru el. Am să mă port cu el ca şi cu prietenul şi 
fratele meu. 

— Sunt convins de asta. 


— Da, poţi să te bazezi pe mine. Şi cât timp pot să şed pe 
şaua ta? O oră întreagă? 

— Mai mult, mult mai mult. Poate chiar o zi întreagă şi s-ar 
putea chiar mai mult. 

— Ce! Cum! Effendi, sicii, prietene şi stăpân al sufletului 
meu! Inima mea e plină de încântare o să-mi plesnească. Eu 
sunt doar un biet, neînsemnat şi prostănac ben arab, iar tu 
eşti cel mai respectabil dintre cei respectabili; dar, totuşi, 
trebuie să-mi permiţi să-ţi ating cu gura buzele care mi-au 
dat o asemenea veste fericită. Dacă nu-ţi dau un sărut, am 
să plesnesc de extaz! 

— Ei, Halef, ba n-ai să plesneşti deloc; n-ai plesnit tu când 
ai înghiţit cuțite, baionete, pulbere şi chibrituri. 

— Nu, de plesnit nu, dar o detunătură mică în interior tot 
s-a produs, strigă, râzând plin de veselie. Apoi i-am simţit 
barba, şase fire de păr în dreapta şi şapte în stânga, 
atingându-mi faţa. Respectul lui era atât de mare, încât nu 
îndrăznise să mă sărute de-adevăratelea. L-am strâns tare 
la piept pe bunul şi inimosul flăcău şi i-am aplicat, pe obraz, 
un „pupoi” nemţesc, viguros, în urma căruia nu se 
manifestă, ieşindu-şi din fire de bucurie, ci se ridică şi stătu 
apoi în faţa mea, tăcând chitic, până ce l-am întrebat: 

— Ei, Halef, nu mai stăm de vorbă? 

— O, sidi, răspunse, ştii ce ai făcut? M-ai sărutat, m-ai 
sărutat! 

Apoi l-am auzit făcând câţiva paşi şi căutând ceva printre 
lucrurile lui. 

— Da” ce faci acolo? l-am întrebat. 

— Nimic, absolut nimic. Ai să vezi mâine. 

A trecut puţin timp, până l-am auzit că s-a îndreptat din 
nou spre patul lui, pe care apoi s-a aşezat. Apoi m-a 
întrebat: 

— Deci, o zi întreagă sau chiar mai mult îl voi călări pe 
Rih? De ce aşa de mult? Tu n-ai să fii cu noi? 

— La întrebarea aceasta nu-ţi pot da acum un răspuns, 
pentru că nici eu însumi încă nu ştiu ce se va întâmpla. Am 


să-mi dau toată osteneala să-mi schimb, pe cât posibil, 
înfăţişarea şi apoi... 

— O, dar te vor recunoaşte oricum! 

— Mă îndoiesc, căci fraţii Aladschy nu m-au văzut 
niciodată. Doar le-am fost descris. 

— Da, atunci s-ar putea să-i păcăleşti. Dar, oare, n-or avea 
de gând să vină chiar ei aici, în Ostromdscha? 

— Nu cred că vor face aşa ceva. 

— De ce nu? Crezi că au a se teme că nu vor fi în siguranţă 
aici? 

— Absolut deloc. Din contra, după cum mi-au fost descrişi, 
ar fi capabili să intimideze întreaga populaţie laşă de aici. 
Dar nu vor să fie văzuţi de mine pe aici, de aceea ne 
pândesc în câmp deschis; sunt sigur de asta. Nici măcar n-o 
să-mi iau armele cu mine; o să le las la voi. Am să călăresc 
singur şi am să mă prefac că sunt un modest locuitor al 
acestei ţări. În price caz..., voi reuşi să-i văd. 

— Chiar dacă s-au ascuns? 

— Chiar şi aşa. Dacă am să găsesc un loc de unde se poate 
da un atac pe neaşteptate, am să caut urme pe acolo şi am 
să-i găsesc, cu siguranţă. Ce-o să se întâmple după aceea, 
asta încă nu ştiu acum. 

— Dar trebuie să ştim şi noi ce-o să se întâmple! 

— Fireşte. Voi veţi veni călare, în tihnă, mergând pe 
drumul care duce de aici la Radowitsch. După două ore de 
mers, drumul trece peste râu şi apoi, după încă vreo trei 
ore, ajungeţi acolo. Dacă pe drum nu s-a întâmplat nimic şi 
dacă n-aţi fost atacați, atunci trageţi la primul han pe care-l 
veţi întâlni pe partea dreaptă a drumului. Odată ajunşi 
acolo, se pot întâmpla trei lucruri: fie voi fi deja acolo... 

— Aşa ar fi bine, sidi. 

— Fie am plecat iar... 

— Şi atunci ne laşi un mesaj acolo. 

— Fie încă n-am ajuns acolo şi atunci, aşteptaţi până vin. 

— Şi dacă nu vii? 

— Am să vin precis. 


— Eşti doar un om şi te poţi înşela. i s-ar putea întâmpla 
ceva, în urma căruia ai avea nevoie de ajutor. 

— Atunci, vii tu înapoi, tu singur, a doua zi, dar nu înainte 
de amiază şi nu călare pe Rih. Acesta va rămâne la han, 
împreună cu Osko şi Omar. Nu vreau, sub nici o formă să-l 
pun în pericol. Pe drumul de întoarcere, vei găsi semne 
lăsate de mine. Asta-i tot ceea ce trebuia să discutăm 
înainte. Altceva, pe ziua de azi, nu mai e de spus şi acum, să 
punem capăt discuţiei. Trebuie să ne odihnim, pentru că 
somnul ne va înviora. 

— Numai că somnul nu vrea să vină la mine; treaba cu 
glonţul şi armăsarul nu-mi dau pace. Noapte bună, sidi! 

— Noapte bună! 

Eram convins că dragul de el se afla într-o stare de 
agitaţie. Existau trei făpturi pentru care inima lui bătea cu 
putere. Ştiam că eu mă aflu pe primul loc. Apoi urma 
Hanneh, „perla tuturor femeilor şi a fetelor” şi după aceea, 
Rih, armăsarul. Faptul că avea voie să-l câlărească era 
pentru el un eveniment deosebit de important. Eram sigur 
că nu va putea dormi. 

Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Şi eu însumi eram destul de 
tulburat şi nu-mi puteam găsi liniştea. Dacă buna Nebatja 
nu s-ar fi dus pe munte, să-şi culeagă craiul, n-ar mai fi 
auzit discuţia tâlharilor şi nu m-ar mai fi putut preveni. În 
cazul acesta, mâine ne-ar fi aşteptat o moarte sigură. Voința 
omului n-are nici o importanţă în faţa deciziei lui 
Dumnezeu! Chiar dacă aş fi fost cel mai curajos, cel mai 
tare, cel mai deştept şi cel mai prevăzător om, fără Nebatja 
aş fi fost pierdut. 

Asemenea gânduri fac să se deschidă porţile prin care poţi 
privi în trecut. Ferice de omul care recunoaşte că, deşi într- 
adevăr a decis să-şi influenţeze, cu de la sine putere, soarta, 
o mână mult mai puternică îl ţine şi îl călăuzeşte, chiar şi 
atunci când crede că a dat. deoparte această mână. Am stat 
aşa, chibzuind în fel şi chip, pe jumătate adormit, până ce, 
în cele din urmă, am reuşit să aţipesc. 


Capitolul II - Cei doi Aladschy. 

Când m-am trezit din somn, am deschis oblonul şi lumina 
limpede a soarelui a inundat odaia. Uitându-mă la ceas, mi- 
am dat seama că dormisem trei ore şi jumătate. Halef se 
sculase deja. L-am găsit jos, în grajd; ţesăla calul şi era atât 
de preocupat de această activitate, încât nici nu mă 
observă. Când mă zări, în cele din urmă, întrebă: 

— Te-ai sculat şi tu? Ceilalţi din casă mai dorm încă. Dar e 
bine că te-ai trezit deja, căci ai destule probleme de 
rezolvat. 

— Aşa? Şi ce anume? am făcut pe miratul, deşi ştiam 
foarte bine la ce se referea. 

— Trebuie să te duci la spiţerie. 

— Mai e timp pentru asta. 

— Ba nu, sidi. Durează destul de mult până pregăteşti un 
astfel de glonţ. 

— Da' de unde ştii tu asta? 

— Atâta mă duce şi pe mine mintea, sidi. 

— Ei, s-ar putea să ai şi tu dreptate, mai ales că trebuie să 
iau şi frunzele acelea şi să le fierb; dar nu ştiu unde se află 
spiţeria şi în tot oraşul nu s-a trezit încă nimeni, ca să-mi 
arate casa respectivă. 

— Cum, un asemenea specialist în citirea urmelor nu e în 
stare să găsească o spiţerie? 

— Am să încerc. 

Zicând acestea, am deschis poarta şi am ieşit în piaţetă. 
Mi-am zis în sinea mea că o spiţerie nu se poate afla într-un 
colţ de ulicioară, ci trebuie să fie într-un loc unde se poate 
ajunge uşor, probabil în centrul oraşului şi m-am îndreptat 
în acea direcţie. 

Privind casele, una după alta, am observat o dărăpănătură 
veche, ruinată, ce părea totuşi să fie o casă. Atârnată de 
două cuie, care abia mai rezistau greutăţii, se afla o bucată 
lungă de scândură pe care, din fericire, se putea citi clar 
inscripţia: Hdsch Omrak Doktor hakemi we bazar bahari. 


Acestea erau cuvintele scrise cu alb pe fond verde. Ele 
însemnau: „Omrak hagiu din Mecca, doctor în medicină şi 
magazin de produse medicale”. Acest hagiu era, prin 
urmare, un doctor care fie că deţinea într-adevăr titlul de 
doctor, fie pur şi simplu şi-l arogase. Uşa era încuiată, dar, 
dacă i-aş fi tras o lovitură mai zdravănă cu mâna, aş fi putut 
să intru foarte uşor. Vreun clopoțel la care să sun nu era de 
văzut, dar, la ambele capete ale unei frânghii, atârnau, la 
înălţimea unui bărbat destul de înalt, două capace de lemn. 
Gândindu-mă că acestea reprezentau „clopoţelul” la care 
trebuia să sun, le-am apucat şi le-am lovit unul de altul. S-a 
auzit un asemenea zgomot care, cu precizie, era destinat să 
scoale pe cineva din somn. 

Am fost nevoit să le lovesc de mai multe ori, până, când am 
fost auzit. Deasupra mea se deschise un oblon, bucată cu 
bucată, căci scândurelele din care era construit nu mai 
erau prinse una de alta; apoi îşi făcură apariţia 
următoarele: o chelie de culoarea fildeşului, o frunte plină 
de zbârcituri transversale, doi ochi mici, clipind somnoroşi, 
un nas care semăna cu ciocul unui ibric de cafea, mare, din 
lut, de culoare brună, aşa cum există prin satele noastre, o 
gură mare, cu buze extrem de subţiri, aproape inexistente, 
o bărbie încovoiată, care nu era mai lată decât nasul şi în 
cele din urmă, dintre buze ţâşniră spre exterior cuvintele: 

— Cine-i acolo? 

— Un pacient, am răspuns. 

— Ce boală? 

— Mi s-a găurit stomacul, m-am confesat. 

— Imediat, imediat! strigă domnul „doctor”, cu o voce din 
care am dedus că, până acum, nu mai întâlnise un 
asemenea caz important. 

Capul se retrase în cea mai mare grabă; mie, însă, care 
fusesem atât de îndrăzneţ să mă mai uit încă în sus, îmi 
căzură direct în faţă părţile componente ale oblonului. Am 
avut destulă prezenţă de spirit şi totuşi am sărit într-o parte 


abia după ce bucăţile de scândură se aflau deja căzute la 
pământ. 

Cam după un minut, am auzit în spatele uşii un zgomot 
atât de puternic, de parcă se apropia un cutremur. Câteva 
pisici au mieunat strident, un câine a urlat, nişte vase au 
fost dărâmate şi s-a mai auzit strigând, într-un mod 
inexprimabil, parcă supranatural, o voce de femeie: apoi s-a 
auzit cineva fugind spre uşă, cineva care s-a dovedit a fi 
doctorul, căci aceasta se deschise şi domnul cel învăţat mă 
pofti binevoitor să intru, făcându-mi o plecăciune cât se 
poate de adâncă. 

Dar ce personaj se afla în faţa mea! Acest „doctor şi 
magazin de produse medicinale” dacă ar fi fost aşezat într- 
un câmp de sfeclă din patria mea, ar fi băgat în sperieţi toţi 
câneparii, sticleţii, scatiii şi toate vrăbiile, în aşa hal, încât 
toate aceste păsări ar fi zburat urgent, direct spre Maroc şi 
nu s-ar mai fi reîntors niciodată în viaţa lor. 

Văzut acum din apropiere, chipul său arăta şi mai „antic şi 
primitiv” decât înainte, Era atât de plin de „cute şi 
zbârcituri încât nu puteai găsi pe faţa lui nici cea mai mică 
porţiune netedă. Halatul pe care îl purta era ceva ce 
semăna a cămaşă, care-i ajungea de la umeri şi până la 
glezne, dar îi acoperea goliciunea doar pe jumătate, căci 
era plin de găuri şi de rupturi lungi de-un cot. Într-un picior 
purta un pantof scâlciat, din piele roşie, iar în celălalt, o 
ciubotă din pâslă neagră. Dar şi pâslă aceasta fusese atât 
de însetată de aer, încât le permisese celor cinci degete de 
la picioare să privească nestingherite toate ţinuturile 
împărăției turceşti. Chelia şi-o acoperise cu o veche bonetă 
de noapte, pentru dame, pe care însă o legase invers, cu 
partea din spate în faţă, probabil din cauza grabei cu care 
voia să vină în ajutorul stomacului meu stricat. 

— Te rog să te apropii, domnule! spuse. Pofteşte în 
sărăcăciosul atelier de sănătate al umilului tău servitor! 

Îşi înclină capul până aproape de pământ şi apoi se tot 
trase înapoi, până ce deodată răsună în spatele lui un 


strigăt ascuţit de durere: 

— O, vai! Dobitocule, m-ai călcat pe bătătură! 

Sări, speriat, într-o parte. Atunci am văzut-o pe făptura 
aceea gingaşă, care susurase aceste dulci cuvinte. 

Aceasta părea să fie compusă dintr-un chip, un covor antic 
şi două picioare goale şi îngrozitor de murdare şi totuşi, 
aceste picioare erau cu mult mai atrăgătoare decât chipul. 
Stăpânul „atelierului de sănătate” era un adevărat Apollo 
pe lângă nevestica lui. Am preferat să tac în faţa frumuseţii 
chipului ei. 

Păşi în faţă şi se înclină la fel de adânc, precum făcuse mai 
înainte bărbatul ei. 

— Fii bine venit, înalte domn! mă salută ea. Este o 
desfătare pentru noi să privim aurora chipului tău. Ce 
doreşti de la noi? Supuşenia noastră se va revărsa ca o 
cascadă asupra ta. 

— lar tu eşti frumoasa nimfă a acestei cascade! i-am 
răspuns politicos, înclinân-du-mă, plin de respect, în faţa ei. 

Atunci, clămpăni de câteva ori, lovindu-şi maxilarul inferior 
de cel superior, dădu din cap spre bărbatul ei, ridică 
ameninţător mâna dreaptă, îl împunse cu arătătorul în 
frunte şi spuse: 

— l-auzi, mi-a spus că sunt frumoasă! Se vede că are gust, 
nu ca tine! 

Şi, adresându-mi-se pe un ton cât se poate de grațios, 
continuă, imprimând vocii sale cel mai drăgăstos timbru: 

— Gura ta ştie să rostească cele mai plăcute cuvinte, iar 
ochiul tău recunoaşte calităţile semenilor tăi. Nici nu 
puteam să mă aştept la altceva de la tine. 

— Cum? Mă cunoşti? 

— Foarte bine. Tu eşti cel care a stat de vorbă, acolo, jos, 
la izvorul tămăduitor, cu Nohuda, prietena mea intimă şi cu 
Nebatja, cea care ne aduce plante şi ele ne-au povestit 
despre tine. Apoi, te-am văzut la judecător, în curte. Lumea 
toată îţi cunoaşte renumele, iar inima mea te învăluie în 
parfumul elogiilor. Lacrimi amare ne curg din ochi pentru 


boala care te-a adus la noi. Dar am studiat peste zece mii de 
leacuri şi te vom izbăvi de suferinţă. Nimeni n-a plecat, 
până acum, de la noi, fără să primească ajutor şi să fie 
salvat. De aceea, trebuie să ai toată încrederea în noi. 

Cuvintele ei sunau foarte promiţător. Arăta de parcă nu 
numai că studiase acele peste zece mii de leacuri, dar le şi 
înghiţise, iar acum nu mai putea scăpa de efectele lor. Pe 
mâna acestor doi oameni ar fi trebuit să mă dau eu, în cazul 
în care eram bolnav! De aceea, am întrebat: 

— Iertare, o, soare al însănătoşirii, că îndrăznesc să te 
deranjez. Şi eu însumi sunt un hekim baschi, un doctor şef 
în ţara mea şi îmi cunosc bine trupul. Are nevoie de cu totul 
alte mijloace decât corpul unui om de prin locurile astea. 
Am venit doar ca să iau de la tine ceea ce-mi trebuie pentru 
a mă însănătoşi. 

— Ce păcat, mare păcat! strigă ea. Am fi cercetat ruptura 
din stomacul tău şi am fi măsurat-o exact. Avem o compresă 
stomacală pe care am fi întins-o pe o pânză de turban. Dacă 
ţi-ai fi aplicat-o, gaura s-ar fi închis în câteva ore. 

— Poate că această compresă a voastră este chiar cea 
folosită de mine, căci are un efect la fel de rapid. Totuşi, te 
rog să-mi permiţi să mi-o pregătesc singur. 

— Voința ta este poruncă pentru noi. Intră, deci, în 
încăperea alifiilor miraculoase şi caută tot ce-ţi pofteşte 
inima. 

Deschise o uşă laterală şi intră înaintea mea. Am urmat-o, 
iar în spatele meu veni ţanţoş şi fericitul stăpân al acestei 
spiţerii şi al „nimfei cascadei”. 

Ceea ce am văzut mă umplu de acea dispoziţie sufletească 
aparte, care, în mod vulgar, se poate, descrie prin expresia 
„m-au trecut fiorii”. 

Mă aflam într-o încăpere care ar fi fost mult mai potrivită 
drept coteţ de gâşte decât spiţerie. M-am izbit cu capul de 
sus. Podeaua era sfântul pământ, iar pereţii constau din 
scânduri care nici măcar nu fuseseră cojite de scoarță. 
Rânduri întregi de săculeţi de pânză atârnau, unul lângă 


altul, agăţaţi de cuie. De punctul din mijloc al acoperişului 
se bălăngănea un şnur de care era legată o pară uriaşă de 
clismă. Pe o scândură se aflau mai multe foarfece de forme 
ciudate, nişte ventuze vechi, lighene de ras şi cleşti de dinţi, 
cu braţe groase de câţiva ţoii. Pe jos, direct pe pământ, se 
aflau tot felul de vase întregi sau sparte şi în întreaga 
încăpere, domnea un miros imposibil de descris. 

— Aşa! spuse ea. Aici este bucătăria noastră pentru 
pacienţi. şi acum, spune-ne din ce anume îţi prepari 
unsoarea pentru stomac. 

Spiţerul se înghesui repede în faţa mea şi mă privi cu o 
figură plină de încordare. Era vizibil că aştepta cu mare 
bucurie să afle secretul reţetei mele. 

— Aveţi cătină în aceste săculeţe? am întrebat. 

— Cătina este aici, răspunse mândra, îndreptându-se spre 
unul dintre pereţi. 

— Cătină? replică bărbatul ei. Numele ei ştiinţific este 
„LOtos”. 

Acest adevărat doctor şi hekim voia să-mi dovedească 
faptul că stăpânea perfect denumirile latineşti ale plantelor. 
Întrucât, însă, acela era învechit, am replicat: 

— Ştiinţa adevărată o numeşte Celtis australis. 

Căscă gura mare, mă privi uimit şi întrebă: 

— Există, deci, două ştiinţe diferite? 

— O, peste o sută. 

— Allah! Eu n-o cunosc decât pe aceasta. Şi cât de multă 
cătină vrei, domnule? 

— O mână plină. 

— Foarte bine! Am să ţi-o pun într-un cornet. Domnule, ce 
mai vrei? 

Jos, pe podea, se afla o bucată de hârtie. Aş fi putut paria 
pe cinci sute de piaştri că aceasta fusese adunată de pe 
stradă. Ea ridică hârtia, o răsuci, dădu cu limba pe muchie, 
ca să se poată lipi, şi apoi turnă înăuntru mâna de frunze de 
cătină. Întrucât era pentru uz extern, n-am mai protestat 


împotriva acestui mod cam prea familiar de a proceda al 
spiţeresei. 

— Alcaliu6 ai? am întrebat. 

Ea mă privi surprinsă, deşi cuvântul era foarte cunoscut în 
limba arabă. EI, însă, îşi lăţi gura într-un zâmbet care se 
voia n fi arogant şi se interesă: 

— De care vrei? 

— Mi-e indiferent. 

— Domnule, am aflat că patria ta este în Vest. Am un 
alcaliu foarte bun, care este adus de acolo şi dacă vrei, pot 
să ţi-l dau. 

— Cum îi spune? 

— Javel fuju. 

— Arată-mi-l! 

Aduse, bineînţeles, aşa cum bănuiam, o sticluţă, pe care se 
putea citi: Eau de Javelle, fabrique de Charles Gautier, 
Paris./ 

— Dar cum se face de ai acest alcaliu? l-am întrebat. 

— Am cumpărat mai multe sticluţe de la un comis-voiajor 
care a trecut pe aici. Venea din capitala Ţării francilor, care 
se numeşte Praga. 

— 'Te înşeli. Praga este capitala Boemiei, în vreme ce 
capitala Ţării francilor se numeşte Paris. 

— Effendi, dar cum de le ştii pe toate? 

Atunci, se năpusti asupra lui nevastă-sa: 

— Tacă-ţi gura! Eu ştiam asta de mult. Eşti un mare 
prostănac, nu doctor şi spiţer! Domnule, ce mai doreşti? 

— Ai mercur? 

— Da. Îl folosim pentru a umple barometrele şi 
termometrele pe care le confecţionăm. 

— Cum? Voi înşivă le confecţionaţi? 

— Da. N-ai încredere în noi? 

— O, ba da! Cine a studiat atâtea leacuri, acela ştie totul! 

— Nu-i aşa? Da, tu eşti un om cu judecată şi foarte cult. 
Tocmai am primit o provizie din Salonic. Atunci când nu 


avem mercur, turnăm în tuburi lapte de capră, care e la fel 
de alb şi indică vremea mai exact decât mercurul. 

— Vorbegşti serios? 

— Bineînţeles. N-ai ştiut asta până acum? 

— Nu, stimată doamnă. 

— Ei, acum ai dovada că noi, cei de aici, suntem mai 
deştepţi decât voi, cei din ţările vestice. Caprele ştiu cu 
precizie ce fel de vreme va fi. Dacă urmează să plouă, 
aleargă de-a dreptul în grajd. Prin urmare, laptele este 
foarte bun de pus în tuburi. 

— Eşti o femeie deşteaptă. De fapt, asta am constatat-o 
chiar de la bun început. 

— Şi cât mercur vrei, domnule? 

— Cam 500 de grame. Ai atât de mult? 

— Am Chiar mai mult. 

— Atunci, aşteaptă puţin. Mai întâi trebuie să ştiu dacă 
aveţi şi o altă substanţă de care am nevoie. 

— La care anume te referi? 

— Bismut. Este un metal cam rar. Ai aşa ceva? 

— Avem bismut, căci ne trebuie pentru ca să preparăm din 
el un suliman alb, pentru înfrumusețare. 

— Foarte bine. Atunci, dă-mi 250 de grame de bismut şi 
500 de grame de mercur. 

— Să le pun tot aici, în cornet? 

— O, nu! Mercurul s-ar strecura imediat afară şi ar 
dispărea. 

— Chiar aşa! Mercurul e ca dragostea bărbaţilor, care 
dispare şi ea îndată, atunci când... atunci când... 

— Atunci când este turnată într-un astfel de cornet? 

— Da, dar cornetul este inima. Nu e în stare să vă reţină 
dragostea. O, dragostea, dragostea! Câte biete femei a 
nefericit ea! 

Îi aruncă o privire furioasă bărbatului ei, îi smulse boneta 
din cap şi o trânti de creştetul propriu, strigând mânioasă: 

— Omule, cum poţi să te împopoţonezi cu o podoabă 
femeiască? Vrei să pângăreşti sufletul nevestei tale? 


Acesta îşi acoperi repede chelia cu ambele mâini şi strigă: 

— Femeie, păcătuieşti faţă de sfânta demnitate a 
bărbatului! Nu ştii că ne este interzis să dezvelim capul ce 
aparţine corpului nostru? 

Dar isteaţa femeie ştiu să se descurce. Răspunse: 

— Poftim, pune-ţi pe cap cutia de făină! 

Şi, în acelaşi moment, înhaţă o cutie rotundă de carton, în 
care se mai afla încă un rest de făină şi i-o îndesă pe cap, 
fără să dea vreo importanţă acestui rest de făină, întreaga 
figură i se pudră într-o clipă; bărbatul nu îndrăzni, însă, să 
rostească nici un cuvânt şi rămase liniştit cu acest chipiu de 
cotilion8 aşezat pe reşedinţa erudiţiei sale. Ca musulman, 
care respectă cu stricteţe obiceiurile credinţei sale printre 
care şi acela de a nu sta cu capul descoperit, era acum 
foarte fericit că şi-l acoperise din nou. Se părea că îi este 
total indiferent ce impresie făcuse asupra mea această nouă 
învelitoare. Se aşeză în genunchi, la pământ şi începu să 
scormonească printre vasele cele vechi. 

— Ce cauţi? îl întrebă frumoasa sa jumătate. 

— O sticlă în care să-i punem lui effendi mercurul; poftim, 
uite una aici. 

Se, ridică şi îi înmână nevestei sale sticla. Aceasta era atât 
de mare, încât putea să încapă în ea întreaga lor provizie de 
mercur, ba chiar mai mult poate. Femeia o ridică în dreptul 
luminii, privi în interiorul ei şi spuse: 

— Dar mai este nişte firnis9 vechi înăuntru! 

— Şi ce rău poate să facă asta? 

— Poate să facă mult rău. la apă şi spală imediat sticla! 

— Plecă îndată cu sticla, foarte supus. 

După un răstimp, vreme în care mă întreţinusem cu 
învăţata lui nevastă, se reîntoarse, roşu foc la faţă, de 
efortul depus şi spuse, pe un ton de disperare: 

— N-am reuşit s-o curăţ; încearcă tu. 

— Eşti un neghiob! spuse ea. Voi, bărbaţii, nu sunteţi buni 
de nimic. 


Plecă, luând sticla cu ea. I-am lăsat în pace să facă ce vor, 
fără să rostesc nici un cuvânt. El îmi relată, confidenţial, 
câteva exemple referitoare la fericirea căsniciei lor, până 
când se reîntoarse nevastă-sa şi mai roşie decât fusese el 
mai înainte. 

— Effendi, se plânse ea, sticla asta e vrăjită. Firnisul nu 
vrea să iasă din ea. 

— Am ştiut acest lucru. 

— Cum?... Într-adevăr? 

— Da. Nu poate fi îndepărtat cu apă, ci doar cu ulei de 
terebentină. Firnisul nu se dizolvă în apă. 

— Dar ai fi putut să ne spui! 

— O, nu; ar fi însemnat să vă jignesc. 

— Cum aşa? 

— Un spiţer trebuie să cunoască lucrurile acestea; în 
general, aşa ceva ştie şi unul care n-a studiat chimia. Dacă 
v-aş fi atras atenţia, ar fi fost o lipsă de politeţe din partea 
mea, căci puteaţi să vă închipuiţi că nu v-am crezut că aţi 
studiat două mii de leacuri. 

— Ei, aici ai dreptate. Eşti un bărbat deosebit de politicos 
şi plin de consideraţie. Pentru asta, ai să primeşti acum 
firnisul gratuit. O să torn mercurul peste el. Unde e balanţa, 
omule? 

— E în curte. Am cântărit ieri iepurele pe care vrem să-l 
mâncăm astăzi. 

— Du-te şi adu-o înăuntru! 

Oh, vai! O balanţă de spiţerie pe care să cântăreşti un 
iepure de casă înjunghiat! Când o aduse, mi-am dat seama 
că îşi confecţionase singur pârghia balanței, cioplind-o din 
lemn. Limba era o bucată de sârmă care se mişca între cei 
doi dinţi ai unei furculiţe. Talerele erau formate dintr-o 
cutie de lemn şi capacul acesteia şi totuşi, instrumentul 
acesta bizar fusese echilibrat destul de bine. 

Mi se cântăriră cele cerute şi am fost foarte mulţumit şi de 
preţul pe care mi l-a cerut doamna spiţer, mai cu seamă că 
bismutul era cristalizat în romboedri10 perfecţi. 


După ce am cumpărat şi plumb, am părăsit acel ciudat 
magazin şi am primit cele mai bune urări de sănătate. 

De acolo, am plecat spre buna Nebatja, care se trezise 
deja şi mă primi cu mare bucurie. 

Îmi arătă din nou craiul pe care îl culesese; pe care am 
putut să-l privesc acum mai bine, la lumina zilei. Vru să mi-l 
dăruiască, dar n-am acceptat. Fireşte că i-am mulţumit 
pentru că mă avertizase în legătură cu fugarii şi i-am 
explicat cât de important fusese acest lucru pentru mine. 
Când i-am spus că, prin ceea ce făcuse, îmi salvase chiar 
viaţa, s-a arătat deosebit de entuziasmată. 

Femeia aceasta cumsecade îmi trezise o deosebită 
simpatie, încă de ieri îmi venise o idee despre cât de uşor 
mi-ar fi să-i asigur un viitor cât de cât lipsit de greutăţi şi 
acum, voiam s-o duc la bun sfârşit. 

Aveam banii care fuseseră găsiţi la Manach el Barscha, 
Barud el Amasat şi temnicer. De fapt, ar fi trebuit să-i 
predau. Dar cui? Poamei aceleia de primar care reprezenta 
autoritatea în Ostromdscha? Aida de! Superiorilor lui? 
Personal nu aş fi putut să fac acest lucru, căci nu mai aveam 
timpul necesar. Şi să trimit un mesager? Omul ar fi râs pe 
înfundate. De altfel, cei trei de la care îi luasem evadaseră. 
Să le dau lor banii înapoi ar fi fost curată nebunie. Nimic 
altceva mai bun nu puteam face decât să-i ajut, cu aceşti 
bani, pe oamenii amărâţi, nevoiaşi şi printre aceştia, pe 
primul loc se afla Nebatja. 

Bineînţeles că nu aveam de gând să-i spun de unde am 
banii; probabil că s-ar fi speriat de moarte. Nu voiam să-i 
dau ei întreaga sumă; eram sigur că voi mai găsi şi alţi 
oameni la fel de nevoiaşi şi ştiam că partea la care mă 
gândisem pentru ea îi va ajunge s-o ferească de nevoi. 

Rămase mută de uimire şi bucurie, atunci când îi dădu-i, 
între patru ochi, banii. Nu-i venea să creadă că o asemenea 
sumă, o adevărată bogăţie pentru ea, putea să-i aparţină. 
Lacrimi de fericire i se rostogoleau pe obraji. Era îndeosebi 
entuziasmată pentru că, acum, putea găsi un doctor 


adevărat pentru fiul ei. A trebuit să mă smulg cu forţa, căci 
nu mai contenea, să-mi strângă mâinile şi să-mi 
mulţumească. 

Între timp, Halefmă aşteptase cu nerăbdare. Stătea în 
dreptul porţii şi îmi strigă, încă de departe: 

— În sfârşit, în sfârşit, sidi! Noi ne grăbim atât de tare şi tu 
stai atâta timp plecat! Ei, cum stăm cu şmecheria? 

— Poarte bine. Hangiul s-a trezit? 

— S-au trezit cu toţii. 

— Atunci mă duc la vatră. Trebuie să fierb şi să topesc. 

— Am să stau şi eu lângă tine şi ai să-mi explici totul, ca să 
pot să te imit şi eu după aceea. 

— Nu, dragul meu, nu merge cu imitatul. Pentru a pregăti 
aşa ceva e nevoie de nişte cunoştinţe pe care tu nu le posezi 
şi chiar şi acela care le are poate, dintr-o mică neatenţie, să 
facă o greşeală care l-ar putea costa viaţa, pe el sau pe un 
altul. De aceea, n-am să trădez absolut nimănui numele 
celor patru ingrediente pe care le am aici şi nici modul cum 
se prepară amestecul. Spune-i lui Osko să-mi aducă forma 
de turnat gloanţe pe care o are; are calibrul armelor de pe 
aici. 

Pregătirile nu ne-au luat mai mult de jumătate de oră. 
Frunzele de cătină au fost fierte în Eau de Javelle diluată şi 
leşia a fost strecurată printr-un şervet vechi de pânză. Din 
metale, am obţinut opt gloanţe care semănau leit cu cele de 
plumb. Pe lângă acestea, am turnat mai multe gloanţe de 
plumb, pe care le-am zgâriat uşor cu vârful unui cuţit. Apoi 
am luat arma lui Osko şi m-am dus în spatele, casei, 
nepermiţând nimănui să mă însoţească. Am încărcat arma 
cu unul din gloanţele de mercur, am ţinut-o cu gura ţevii 
doar la o distanţă de aproximativ douazeci de centimetri de 
o scândură şi am tras. Se auzi o detunătură cu nimic 
deosebită faţă de cea produsă de un glonţ de plumb, dar 
scândura rămase neatinsă. Pe pământ nu se vedea nici cea 
mai mică urmă din glonţul pulverizat. 


Trebuia să fac neapărat această probă, căci acum eram 
sigur că nu se va întâmpla nici o nenorocire. De vreo 
trădare nu mă temeam, pentru că doar Halef, Osko şi Omar 
ştiau secretul, iar aceştia trei îmi dovediseră, până acum, 
din plin că pot avea încredere în ei. 

Rezolvasem totul exact la timp, căci atunci când m-am 
reîntors din spatele casei, tocmai venea muftiul-şef, 
împreună cu asistenții săi. Erau însoţiţi şi de alţii. Când mă 
zări, muftiul-şef veni direct spre mine, mă trase deoparte şi 
întrebă: 

— Effendi, bănuieşti de ce-am venit? 

— Vrei să-mi raportezi cum stau lucrurile cu kodscha 
baschi. 

— Nu, o, nu! Aş vrea să te întreb dacă i-ai cerut 
permisiunea micuţului hagiu să fie de acord ca cineva să-i 
tragă un glonţ în cap. 

— Chiar atât de tare te apasă pe suflet problema asta? 

— Da, căci este ceva nemaipomenit, peste măsură de 
surprinzător. Astăzi şi-a mâncat deja filele din Coran? 

— Întreabă-l tu însuţi! 

— Prefer să nu-l întreb, s-ar putea supăra. Ştii tu, cuțitul 
lui! Şi cu biciul, e aşa de iute de mână şi atât de generos! 

— Da, e un flăcău viteaz, pe cinste! 

— Deci, spune-mi: l-ai întrebat? 

— Da, chiar înainte de a ne culca. 

— Şi ce răspuns ţi-a dat? 

— Hm! Nu prea părea să aibă chef, dar... 

— Ar fi nemaipomenit, grozav, domnule! Şi când putem să- 
ncepem? 

— Ei, răbdare, răbdare! Nu merge chiar aşa repede cum 
ai vrea tu. Ocrotitorul meu are ciudăţeniile lui. De fapt, ieri 
nu ţi-am spus chiar totul. Noi toţi - şi anume, ceitrei 
însoțitori ai mei şi cu mine - avem aceeaşi însuşire. Nu ne 
temem de gloanţe. 

— Ce?... Şi tu? 

— Aşa cum îţi spun. 


— Înseamnă că şi tu te hrăneşti cu foi din Coran? 

— Nu pune prea multe întrebări. Astfel de secrete nu se 
trădează, fireşte, chiar aşa uşor. 

— Deci putem să tragem în voi după cum avem chef? 

— Da, dacă v-aţi dezgustat de viaţă. 

— Cum adică? N-am simţit încă nici un astfel de dezgust. 

— Atunci, ai grijă şi nu trage cumva în vreunul dintre noi, 
fără a-i cere mai întâi permisiunea. 

— De ce nu, effendi? 

— Dacă ne dăm noi aprobarea, nu se poate întâmpla nimic. 
Dar cel care va acţiona pe ascuns va avea de suferit, căci 
glonţul se va întoarce împotriva lui şi i se va înfige exact în 
acea parte a corpului în care a vrut să tragă în noi. 

— Deci, dacă trag un glonţ în capul lui hagiu sau în al tău, 
acesta va zbura înapoi şi se va înfige în capul meu? 

— Chiar aşa. Vrei să încerci? 

— Nu, effendi, mulţumesc! Dar de ce aţi rânduit lucrurile 
aşa şi nu altfel? 

— Eşti destul de perspicace să-ţi dai seama şi singur: ca să 
ne asigurăm împotriva eventualilor duşmani. Pentru a-i 
pedepsi pe aceştia, nu este suficient ca gloanţele să nu ne 
facă nouă rău, ci trebuie ca ei înşişi să fie loviți aşa cum 
voiau să ne lovească pe noi. Aceasta-i vechea lege a dreptei 
şi riguroasei răzbunări. 

— Da, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. În acest caz, 
nu vreau să fiu duşmanul vostru şi când plecaţi de aici? 

— 'Te bucuri mult că vom pleca? 

— Nu; după mine, aş prefera să rămâneţi aici pentru 
totdeauna. Dar ne-ai adus o mare transformare aici. 

— "Totuşi, spre bine! 

— Da şi pentru asta îţi suntem recunoscători, deşi ar fi de 
preferat să lăsăm lucrurile aşa cum le-a făcut Allah. 

— Şi crezi că a fost voia lui Allah ca mubarekul să vă înşele 
iar kodscha baschi să elibereze prizonierii? 

— Asta precis nu. 

— Cum îi merge lui kodscha baschi? 


— Stă bine legat. 

— Sper că n-ai să întreprinzi ceva care să-l scape de 
pedeapsa meritată. 

— Dar ce crezi despre mine? Sunt un slujitor credincios al 
padişahului şi nu-mi fac decât datoria. Pentru asta ai putea 
să-mi faci şi mie pe plac şi să pui o vorba bună pe lângă 
hagiu. 

— Ei bine, am să-i reamintesc. 

— Şi îmi dai voie să mai chem şi alţi oameni? 

— N-am nimic împotrivă. 

— Mă reîntorc îndată. Trebuie să-i spun şi bravului Toma, 
care ar vrea şi el foarte mult să vadă. 

— Cine-i acest Toma? 

— Este unul care se ocupă de comisioane şi face ştafeta 
între Ostromdscha şi Radowitsch. 

— E un om cumsecade? 

— Foarte cumsecade. Ieri, după ce ai plecat, te-a lăudat 
foarte mult. I-am povestit despre hagiul tău că se hrăneşte 
cu foi din Coran şi astfel, este invulnerabil la gloanţe. Voia şi 
el tare mult să vadă aşa ceva; vă este prieten. Pot să-l aduc 
şi pe el? 

— Adu-l! 

Se îndepărtă rapid. 

Oamenii aceştia erau atât de transparenţi! Mi se trezi 
bănuiala că acest brav curier Toma fusese probabil 
însărcinat de cei doi Aladschy să ne studieze şi apoi să le 
dea de ştire. În scurt timp, observarăm rezultatul 
strădaniilor muftiului-şef. Veniră o mulţime de oameni de 
ale căror priviri admirative scăparăm intrând în casă; dar 
primarul oraşului veni să ne caute acolo. 

Era însoţit de un bărbat cu picioarele strâmbe pe care mi-l 
prezentă cu următoarele cuvinte: 

— Priveşte, effendi, acesta este curierul despre care ţi-am 
vorbit. 

M-am uitat drept în ochii acestuia şi l-am întrebat: 


— Deci, tu faci drumul pe jos între Ostromdscha. şi 
Radowitsch şi viceversa? 

— Da, domnule, răspunse el; dar nu merg pe jos, ci călare. 

— Şi când faci următorul drum? 

— Poimâine. 

— Nu mai curând? 

Negă şi atunci, i-am spus: 

— Asta-i foarte bine pentru tine. 

— De ce? 

— Deoarece ar fi foarte periculos pentru tine, dacă ai 
pleca astăzi. 

— Dar din ce motive, effendi? 

— Asta n-are importanţă acum; dar, dacă voiai cumva să 
pleci astăzi, am dorit doar să te avertizez. 

— Dar nu pleci şi tu însuţi tot astăzi? 

Până acum mă privise deschis, cu sinceritate, dar, 
punându-mi această întrebare, privirea lui deveni deodată 
tăioasă şi cercetătoare. 

— Fără nici o îndoială, i-am răspuns, candid. 

— Când, effendi? 

— Exact la mijlocul zilei. 

— Asta nu-i o oră bună. Ar trebui să porneşti la ceasul 
rugăciunii de după-amiază, două ore după apusul soarelui. 

— Aşa ceva se face în deşert, nu aici. Nu-i o plăcere să 
călătoreşti noaptea prin păduri necunoscute, mai ales dacă 
sunt şi fraţii Aladschy prin apropiere. 

— Aceia? întrebă el, cu o mirare destul de bine simulată. 

— Îi cunoşti? am replicat. 

Răspunse printr-un „nu” scurt. 

— Dar ai auzit de ei? m-am interesat mai departe. 

— Doar aşa, puţin. Muftiul-şef, care se află aici, mi-a spus 
că vor să te atace prin surprindere. 

— Am aflat. 

— De la cine? 

— De la bunul tău prieten. Dacă sunt deştepţi, mai bine n- 
ar încerca, pentru că nu prea ştiu de glumă. 


— Da, am auzit asta, domnule, zâmbi el, viclean. Pe tine şi 
pe al tai nu vă poate atinge nici un glonţ. 

— O, dar asta nu-i totul! 

— Da, glonţul zboară înapoi şi-l loveşte pe cel care a tras. 
Zicând acestea, îmi făcu un semn, şmechereşte, cu ochiul, 
de parcă ar fi vrut să spună: „la ascultă, eşti tu deştept, dar 

nici eu nu-s mai prost ca tine; hai să nu ne mai batem 
capul”. Era mult mai isteţ decât primarul. Acesta din urmă 
probabil că-i observase şi el zâmbetul, şi-l interpretase 
corect căci îl întrebă: 

— Cum, tu nu crezi, loma? 

— O, dacă însuşi effendi spune asta, trebuie totuşi să-l 
credem! 

— Asta te şi sfătuiesc. Să te îndoieşti de cuvintele lui ar fi 
fost o ofensă; tu, însă, eşti un om politicos. 

— Da, Allah ştie asta. De aceea cred că şi effendi va fi la fel 
de politicos şi ne va dovedi că este invulnerabil la gloanţe. 

Halef ne studiase cu atenţie şi pe el şi pe mine. Îi stătea în 
obicei ca, atunci când întâlneam un om, să citească de pe 
figura mea ce gândeam despre el. În orice caz, îşi dădu 
seama acum că nu nutream nici un fel de prietenie faţă de 
acest mesager, căci îşi duse mâna la bici şi spuse: 

— Hei, omule, nu cumva vrei să-i dai lecţii de politeţe 
renumitului nostru emir? Dacă asta ai de gând să faci, sunt 
gata să-ţi scriu pe spinare, cu biciul acesta, paragrafe 
întregi din codul bunelor maniere. 

Se ridică în picioare şi făcu câţiva paşi spre el. Acesta se 
retrase iute spre uşă şi strigă: 

— Stai pe loc, stai pe loc, o, hagiule! Nici nu mi-a trecut 
prin cap să vă poruncesc eu vouă ceva. Lasă-ţi biciul: la 
cingătoare! N-am cerut să mă puneţi pe picior de egalitate 
Cu voi. 

— Atunci comportă-te în aşa fel încât să fim mulţumiţi de 
tine. Suntem copiii unicului profet şi fiii padişahului şi nu 
permitem să fim jigniţi, mai ales de unul care poartă 
numele Toma; căci aşa nu se poate numi decât un 


necredincios căruia i se permite să mănânce doar cojile de 
la pepenii musulmanilor şi de altfel, o să vă dovedim că nu 
v-am spus nici un neadevăr şi că putem să săvârşim 
asemenea minuni, de-o să rămâneţi cu gura strâmbă. 
Effendi, ce zici, o facem? 

— Da, Halef, dacă eşti de acord. 

— Sunt de acord. Să mergem afară, în curte! 

Când am ieşit afară, curtea era plină de oameni care 
aşteptau cu nerăbdare minunile pe care muftiul-şef le 
promisese că le vor vedea. Cei pe lângă care trecurăm, ne 
priveau cu nişte ochi cât cepele, iar cei care se aflau mai în 
spate îşi întindeau gâturile să ne poată urmări mişcările. 

Micul hagiu puse mâna pe bici şi plesni din el, în dreapta şi 
în stânga, pentru a ne crea un culoar de trecere, ceea ce 
produse o oarecare îmbulzeală. 

— Sidi, îmi dai gloanţele? mă întrebă, apoi, în şoaptă. 

— Nu, căci vreau să fiu absolut sigur că nu se va produce 
nici un fel de accident. Mai întâi, o să luăm un glonţ 
adevărat, din plumb. Tu vorbeşte cu oamenii. Ai mai mult 
talent oratoric decât mine. 

Lauda aceasta îl făcu să se simtă deosebit de măgulit. 
Statura parcă i se lungi şi apoi se auzi răsunând vocea sa 
puternică: 

— Voi, locuitorii din Ostromdscha, veţi avea acum norocul, 
nemeritat, de a vedea patru bărbaţi viteji prin ale căror 
trupuri nu pot pătrunde gloanţele duşmanilor. Deschideţi 
bine ochii şi încordaţi-vă bine minţile, pentru ca să nu vă 
scape nimic din această minune şi să le puteţi povesti 
copiilor, nepoților şi stră-strănepoţilor voştri, dacă o să mai 
trăiţi până atunci. Păstraţi ordinea şi nu faceţi gălăgie, 
pentru ca să nu ne tulbure nimic şi trimiteţi-mi-l acum pe 
acela pe care îl consideraţi cel mai bun trăgător, împreună 
cu flinta lui. 

Se iscă un murmur în rândul celor prezenţi. Fu căutat un 
astfel de om şi în cele din urmă, păşi unul în faţă, cu arma în 
mână. N-am mai văzut nici un altul care să fi fost înarmat. 


— Este încărcată arma ta? l-am întrebat, cu voce tare. 

— Da, răspunse. 

— Ai mai multe gloanţe la tine? 

— Nu, domnule. 

— Nu face nimic, am să-ţi dau din ale mele. Dar mai întâi 
trebuie să ne dovedeşti că eşti un trăgător iscusit. Vezi 
scândura aceea nouă care a fost bătută în cuie acolo, la 
şopron? Are un nod în ea. Încearcă mai întâi să-l nimereşti 
pe acela. 

Omul se dădu înapoi, ţinti şi trase. Mai mulţi dintre cei 
prezenţi se duseră s| vadă lovitura şi constatară că aceasta 
se afla puţin alături de ţintă. 

— Asta nu prea ţi-a reuşit, spusei. Mai încearcă o dată. 

I-am dat unul din gloanţele de plumb pe care le 
pregătisem. Osko livra muniţia. Cea de-a doua lovitură a 
fost mai bună: omul ţintise acum cu mai multă precizie. I- 
am dat apoi, trei gloanţe din celelalte, am luat în mână 
dreaptă, pe ascuns, un glonţ de plumb şi am spus: 

— Ei, acum încearcă să nimereşti gaura pe care ai făcut-o 
în scândură. Mai înainte, însă, arată gloanţele acestor 
oameni, ca să se convingă că ţi-ai încărcat într-adevăr arma. 

Gloanţele trecură din mână în mână, ceea ce luă ceva 
timp, căci fiecare voia să le vadă şi să le simtă. După ce le 
primi înapoi, îşi încarcă flinta: 

— Apropie-te! i-am poruncit, împingându-l spre ţintă. 
Acum poţi să tragi. 

Zicând acestea, m-am aşezat în faţa scândurii. Omul lăsă 
arma în jos. 

— Domnule, spuse, dar cum pot să nimeresc aşa 
scândura? 

— Da” de ce nu poţi? 

— Îmi stai în cale! 

— Nu face nimic. 

— Dar pieptul tău se află exact în faţa țintei. 

— Atunci, trage în el. 

— O, domnule, dar am să te omor! 


— Nu. Vreau, să vă arăt că glonţul nu trece prin mine. 

Îşi duse mâna la cap şi se scarpină, stingherit, după 
ureche. 

— Ei, vezi, tocmai asta e! spuse. Treaba asta este foarte 
periculoasă pentru mine. 

— Cum aşa? 

— Glonţul o să ricoşeze din tine şi va trece prin pieptul 
meu. 

— Fii fără grijă. Am să-l prind cu mâna şi am să-l ţin 
strâns. 

Un murmur de uimire se auzi din rândul mulţimii. 

— Chiar este adevărat ceea ce spui, effendi? Am o familie 
de hrănit. Dacă mor, doar Allah mai poate avea grijă de ei. 

— N-o să mori. Jur pe barba Profetului. 

— Dacă spui tu aşa, atunci să încercăm, domnule. 

— Haide, trage! 

Îl urmărisem cu foarte mare atenţie pe Toma, mesagerul. 
Se apropie acum cât putu de mine şi nu mă mai slăbi din 
ochi. Trăgătorul ţinti spre mine. Se afla doar la o distanţă 
de zece sau unsprezece paşi. Dar lăsă, din nou, arma jos şi 
spuse: 

— N-am mai ţintit până acum în nici un om. Domnule, ai să 
mă ierţi, totuşi, dacă te nimeresc? 

— N-o să am ce să-ţi iert, căci n-ai să mă atingi. 

— Şi dacă totuşi? 

— N-ai ce să-ţi reproşezi pentru că eu ţi-am poruncit să 
faci asta. 

Am ridicat mâna dreaptă, dar am lăsat, pe ascuns, glonţul 
de plumb să alunece în mânecă, le-am arătat mâna goală şi 
am spus: 

— Cu mâna aceasta, voi prinde glonţul. Prin urmare, voi 
număra. La „trei”, poţi să apeşi pe trăgaci. 

Am lăsat mâna jos, prinzând, în acelaşi timp, în palmă, 
glonţul care alunecă din mânecă. Toţi ochii erau îndreptaţi 
spre mine. 

— Unu... doi... trei! 


Se auzi împuşcătura. Am întins mâna în faţă spre gura 
ţevii, ca şi cum aş fi vrut să prind glonţul tras şi apoi am 
ridicat glonţul, ţinându-l între degetul mare şi cel mijlociu. 

— Poftim, iată-l. Sau, mai bine, ia-l tu, Ioma! Priveşte-l, să 
vezi dacă este acelaşi cu care a fost încărcată arma. 

Fireşte că acesta semăna perfect cu celălalt. Mesagerul 
stătea cu gura larg deschisă şi se holba la mine, de parcă 
văzuse o stafie. Efectul asupra celorlalţi oameni era ceva 
mai mic. Se îndoiseră, până în ultima clipă; acum, însă, aşa- 
zisa minune se petrecuse. Glonţul fu dat mai departe. Când 
trăgătorul îl primi înapoi, i-am spus cu voce tare, încât să 
poată auzi toţi cei prezenţi: 

— Ei şi acum, încarcă-ţi din nou arma cu el şi trage în 
scândură. 

O încarcă şi trase. Bineînţeles, glonţul făcu o gaură în 
scândură. 

— Vezi, o astfel de gaură aş fi avut şi eu în piept, dacă nu 
eram invulnerabil la gloanţe. Ei, acum poţi să tragi şi în cei 
trei însoțitori ai mei. 

Faptul că glonţul avusese a doua oară efectul obişnuit, deşi 
pe mine nu mă atinsese, îi tulbură în mod deosebit pe toţi 
aceşti oameni simpli. Se apropiară să-mi privească mâna şi 
nu puteau găsi suficiente cuvinte pentru a-şi exprima 
uimirea, căci nu vedeau nici cea mai mică urmă de rană pe 
aceasta. 

— Allah e cu el! îl auzii pe unul spunând. 

— Ba îl are pe dracu” în el! replică un altul. 

— Cum să-l aibă pe dracu” în el, dacă se hrăneşte cu file 
din Coran? Nu, mare este Allah! 

S-au schimbat tot felul de păreri, în vreme ce eu i-am dat 
trăgătorului încă alte trei gloanţe şi i-am poftit pe Halef, 
Osko şi Omar lângă hambar. 

Probabil că aceştia trei nu prea avuseseră încredere, 
înainte de experiment. După ce, însă, se convinseseră că eu 
nu păţisem nimic, nu le mai era teamă şi erau gata pregătiţi 
să se lase împuşcaţi. Trebuiau doar să nu uite trucul cu 


prinderea glonţului. Dar de asta preferam să mă îngrijesc 
eu. M-am aşezat, deci, în spatele lor şi m-am prefăcut că 
prind în aer glonţul, dând de fiecare dată înapoi un glonţ de 
plumb, cu care se trăgea, apoi, în scândură, pentru ai se 
face proba. 

După ce şi cei trei însoțitori ai mei au dovedit că sunt 
invulnerabili la gloanţe, se stârni deodată o furtună de 
aplauze şi ovaţii, ce nici nu poate fi descrisă. Oamenii se 
înghesuiau care mai de care să ne pipăie, să ne privească, 
să ne pună întrebări. Ne-ar fi luat zile întregi să dăm toate 
informaţiile care ne erau cerute. Pentru a scăpa de 
înghesuială, ne-am retras în casă. 

De acolo, l-am urmărit cu atenţie pe loma, mesagerul: Nu 
mai avea nici cea mai mică urmă de îndoială; mi-am dat 
seama de aceasta, după gesturile înflăcărate, entuziasmate 
cu care încerca să-i lămurească despre cele întâmplate pe 
cei care stătuseră mai departe. l-am făcut un semn lui Halef 
să se apropie, i l-am arătat pe Toma şi am spus: 

— Nu-l scăpa din ochi. Dacă pleacă, urmăreşte-l, pe 
neobservate, ca să vezi ce face. 

— De ce, sidi? 

— Am eu o bănuială că a fost însărcinat de fraţii Aladschy 
să ne spioneze. 

— Aha! De aceea ţi-ai încruntat sprâncenele când te-ai 
uitat la el. M-am gândit eu imediat că nu ai încredere în el. 
Dar ce rău poate să ne facă? 

— Îi va informa pe cei doi schipetari că avem de gând să 
plecăm de aici pe la amiază. 

— Dar a spus, totuşi, că n-are de gând să plece astăzi. 

— A minţit, nu te baza pe ce-a spus. Dacă se duce acum 
acasă, tu ieşi din oraş şi ascunde-te undeva, pe drumul ce 
duce spre Radowitsch. Dacă trece pe acolo, vii şi-mi spui. 

— Şi dacă nu vine? 

— Ei, atunci te întorci aici, după circa două ore. E de 
presupus că, după aceea, nu va mai pleca. 


M-am interesat, apoi, de un frizer şi bărbier şi m-am dus 
acolo, pentru a-mi tunde părul şi barba. Stăpânul frizeriei 
văzuse şi el minunea noastră. În Orient, încăperile unde se 
află frizeria reprezintă un loc de-adunare preferat pentru 
toţi zvoniştii şi palavragiii; de aceea, nici n-am fost mirat, 
găsind încăperea plină de oameni. 

Aceşti oameni cumsecade îmi pândiră toate mişcările şi nu 
scoaseră nici un cuvânt, cât timp bărbierul se ocupă de 
mine. 

Unul dintre ei, care stătea chiar în spatele meu, se tot 
întindea şi aduna şuviţele de păr ce cădeau pe jos, în vreme 
ce frizerul-bărbier mă tundea, până ce acesta văzând că 
privirile sale furioase nu dăduseră roade, îi trase un picior 
zdravăn şi strigă: 

— Hoţule! Tot ce cade aici pe jos este proprietatea mea. 
Nu mă mai jefui! 

Înapoi, pe drumul spre casă, m-am oprit şi la un negustor 
care vindea ciorapi şi la unul care vindea ochelari. De la 
primul, am cumpărat o pereche de ciorapi lungi, care 
ajungeau până la coapsă, iar de la cel de-al doilea, nişte 
ochelari de soare, cu lentile albastre. 

Dintr-un ai treilea magazin, mi-am procurat un turban 
verde, aşa cum au voie să poarte doar vlăstarele Profetului. 
Cu acesta, aveam tot ceea ce-mi trebuia. 

Fusesem plecat mai mult de o oră. Când am ajuns acasă, 
Halef se reîntorsese deja. 

— Sidi, ai avut dreptate, mă informă. Ticălosul a plecat. 

— Când? 

— După câteva minute, după ce a ajuns acasă. 

— Deci, era deja pregătit dinainte. 

— Precis, căci n-a trebuit decât să pună şaua pe animale. 

— Ce animale avea? 

— El călărea pe un catâr şi trăgea după sine patru măgari 
încărcaţi, pe care îi legase unul de coada celuilalt, iar pe cel 
din faţă, de coada catârului său. 

— Călărea la pas? 


— Nu. Se pare că era foarte grăbit. 

— Vrea să ajungă cât se poate de repede cu mesajul. Ei, 
asta nu trebuie să ne strice planurile. Eu am să plec acum, 
iar voi ceilalţi veţi părăsi Ostromdscha la amiază. 

— Şi rămâne totul aşa cum am vorbit, înainte să ne 
culcăm? 

— Fireşte. 

— Eu îl călăresc pe Rih? 

— Da, iar eu iau calul tău. Pune şaua pe el şi apoi, ieşi din 
nou afară din oraş; dar ia-ţi papucii de rugăciune cu tine. 

— De ce, sidi? 

— Trebuie să mi-i împrumuţi, căci am să-ţi las ţie cizmele 
mele cele lungi. 

— Va trebui cumva să mă încalţ cu ele? 

— Nu, micuţule; s-ar putea să dispari cu totul în ele. Am 
să-ţi dau acum toate lucrurile pe care trebuie să-mi le 
păstrezi, îndeosebi armele. Apoi îmi voi lua rămas bun. 

Îmi veni, însă, mai greu decât aş fi crezut să fac aceasta. 
Hangiul Ibarek, care voia şi el să se întoarcă acasă acum, 
îmi promise că va porunci ca cei doi fraţi care trăseseră la 
hanul lui să fie biciuiţi cum se cuvine; eu, însă, n-am crezut 
că vajnicul erou va avea curajul să facă aşa ceva. 

În sfârşit, în cele din urmă m-am putut urca în şa. Cei doi 
hangii s-au mirat foarte tare când au văzut că nu călăream 
armăsarul meu, dar n-au aflat ce motive aveam. 

La ieşirea din oraş, mă aştepta Halef şi lângă el - Nebaţja. 
— Domnule, spuse ea, am aflat că vrei să ne părăseşti şi 
am venit să-ţi mai mulţumesc o dată, aici, unde nu ne poate 
vedea nimeni. Am să mă gândesc la tine şi n-am să te uit 

niciodată. 

I-am strâns mâna şi apoi m-am îndepărtat rapid. Îmi făcea 
rău să mă uit în ochii ei umezi. 

Halef'mă mai urmă o bucată de drum, până ce ajunserăm 
în dreptul unor tufişuri. Acolo, am descălecat şi am trecut în 
spatele acestora. 


Micul hagiu adusese cu el recipientul în care se afla 
fiertura de cătină. Cu ajutorul unui peticei de cârpă, pe 
care îl adusese cu el, mă unse cu această fiertură, cu multă 
atenţie, pe păr şi pe barbă. 

— Sidi, dar de ce trebuie să te mânjesc pe cap şi pe barbă 
cu zeama asta? mă întrebă. 

— Ai să vezi îndată de ce. 

— Şi-chiar o să ţi se schimbe culoarea părului? 

— Cred c-ai să rămâi mut de uimire. 

— Sunt foarte curios să văd. Dar ce faci cu ciorapii ăştia 
aşa de lungi? Vrei să te încalţi cu ei? 

— Da, iar peste ei am să pun papucii tăi de rugăciune. 

Micuţul purta întotdeauna cu el, în călătorie, aceşti papuci, 
pentru a-i avea la îndemână, în cazul în care vizita o 
moschee, căci nu era permis să intri acolo încălţat cu 
pantofi de stradă. 

După ce termină să-mi „ungă” părul, îmi trase afară din 
picioare cizmele de călărie iar eu îmi pusei ciorapii. Papucii 
îmi erau puţin cam mici, dar mergea şi aşa. Când privi din 
nou spre capul meu, îşi plesni, plin de mirare, mâinile, una 
de alta şi strigă: 

— O, Allah! Ce minune! Părul tău devine din ce în ce mai 
blond. 

— Într-adevăr? Deja îşi face efectul fiertura? 

— Pe ici, pe colo. 

— Atunci trebuie ca, prin locurile pe unde mai este încă 
negru, să-i dăm o mână de ajutor. Poftim, ia pieptenele şi 
întinde bine, peste tot, soluţia. 

Începu să mă pieptene conştiincios şi când mă privii apoi 
în mica oglindă de buzunar, văzui că devenisem cu totul 
blond. Apoi mi-am pus fesul, iar Halefa trebuit să-mi 
răsucească turbanul verde în jurul acestuia, astfel încât 
capătul destrămat al turbanului să atârne deasupra mâinii 
drepte. 

— Sidi, am comis un mare păcat cu asta, şopti el. Doar 
urmaşii direcţi ai Profetului au voie să poarte un astfel de 


semn distinctiv. Tu, însă, nu eşti nici măcar un adept al 
Coranului, ci al Cărţii Sfinte11. Oare am să pot da 
socoteală, pentru această profanare, atunci când îmi va veni 
sorocul să trec peste podul morţii? 

— Cu siguranţă. 

— Eu, însă, tare mă îndoiesc. 

— Fii liniştit. Un mahomedan ar păcătui, desigur, faţă de 
vlăstarele profetului, dacă ar purta acest simbol; un creştin, 
însă, nu trebuie să respecte aceste reguli. Adepții Bibliei se 
pot îmbrăca aşa cum le convine. 

— Înseamnă că pentru voi e mai bine şi mai comod, decât 
pentru noi. Dar o greşeală tot am făcut. Dacă ţi-ai fi legat 
singur turbanul, tu nu m-ai fi încărcat conştiinţa. Dar 
pentru că am făcut-o eu, un fiu credincios al profetului, am 
să fiu supus pedepsei. 

— Nu-ţi face griji! Am să iau acest păcat asupra mea. 

— Şi ai să arzi în iad, în locul meu? 

— Da. 

— O, sidi, n-am să îngădui aşa ceva; te iubesc prea mult, ca 
să fac asta. Mai bine să ard eu, căci cred că pot suporta mai 
bine decât tine. 

— Crezi că eşti mai puternic decât mine? 

— Nu, dar sunt mult mai mic decât tine. Poate voi putea 
găsi un loc unde să mă strecor pe sub flăcări, ca să nu-mi 
facă rău. 

Poznaşul! Eram convins că nu vorbeşte cu sinceritate. 
Ştiam că, în inima lui, devenise deja de mult un adevărat 
creştin. 

Pentru a încheia transformarea, mi-am pus ochelarii şi mi- 
am tras pe umeri pătura pentru cal, exact aşa cum o poartă 
mexicanii. 

— Minunea lui Dumnezeu! strigă Halef. Sidi, eşti un cu 
totul şi cu totul altul! 

— Într-adevăr? 

— Da. Nu ştiu dacă te-aş fi recunoscut, dacă treceai aşa 
călare pe lângă mine. Numai după ţinută mi-aş fi dat seama 


că eşti tu. 

— O, dar de asta şi-ar putea da seama şi alţii. Oricum, n- 
are importanţă. Fraţii Aladschy nu m-au văzut niciodată. Mă 
cunosc doar după descriere şi deci, este foarte uşor să-i 
păcălesc. 

— Dar mesagerul te cunoaşte! 

— Pe acela probabil nu-l voi întâlni. 

— Mă gândesc să nu fie cu ei. 

— Nu cred. Vor să ne atace prin surprindere pe drumul 
acesta, între Ostromdscha şi Radowitsch; el, însă, şi-a 
încărcat măgarii şi vrea să-şi ducă marfa acolo. Prin 
urmare, avea de gând să meargă la Radowitsch. De aici, se 
poate presupune că îi va înştiinţa pe drum şi apoi va pleca 
mai departe. 

— Şi chiar crezi că poţi să te descurci singur cu ei? 

— Da, precis. 

— Ticăloşii ăştia au însă un nume rău famat; poate ar fi 
mai bine dacă te-aş însoţi şi eu. Doar sunt prietenul şi 
ocrotitorul tău. 

— Acum trebuie să-i ocroteşti pe Osko şi Omar. Ţi-i 
încredinţez pe aceştia doi. 

Asta l-a consolat şi l-a făcut să se simtă mândru. De aceea, 
s-a grăbit să-mi răspundă: 

— Ai perfectă dreptate, sidi. Ce s-ar alege de cei doi fără 
mine, viteazul tău hagiu Halef Omar? Nimic, absolut nimic! 
De altfel îl am şi pe Rih, căruia trebuie să mă dedic trup şi 
suflet. Ai foarte multă încredere în mine. 

— Atunci, să fii demn de această încredere. 'Ţii minte tot 
ceea ce am discutat? 

— "Tot. Memoria mea este ca şi botul unui leu, ai cărui colţi 
ţin strâns ceea ce au apucat. 

— Ei, acum trebuie să ne despărţim. Rămâi cu bine! Să nu 
faci vreo greşeală! 

— Sidi, nu-mi întristă sufletul cu această admonestare. 
Doar sunt bărbat, sunt un erou; ştiu ce am de făcut. 


Aruncă între tufişuri oala de care nu mai aveam nevoie 
acum, luă la subsuoară cizmele mele cele lungi şi porni 
înapoi spre oraş. Eu, însă, mă îndreptai spre nord-vest, spre 
o întâlnire periculoasă şi poate, fatală. 

În primul rând, nu aveam, fireşte, nici un motiv să mă tem 
de vreun pericol. Dacă fraţii Aladschy m-ar fi cunoscut şi m- 
ar fi zărit, aş fi putut să mă gândesc că voi primi un glonţ în 
spate, în cazul unui atac perfid, pe neaşteptate. Aşa, însă, în 
cel mai rău caz, m-aş fi putut aştepta la un atac banditesc, 
cu scopul de a mă jefui, ca pe oricare alt călător. lar pentru 
un astfel de atac. Înfăţişarea mea actuală nu oferea nimic 
ispititor. 

Arătam ca un amărât urmaş al lui Mohammed, de la care 
nu prea aveai ce să iei şi chiar dacă îmi lăsasem armele la 
Halef, păstrasem totuşi, în buzunar, cele două revolvere 
care erau prea suficiente pentru a face inofensivi doi 
agresori. Aceştia mi-ar fi văzut doar cuțitul şi ar fi presupus 
că nu am alte arme. „Aceasta i-ar fi făcut să fie mai puţin 
atenţi, lucru cam periculos pentru ei. 

Ţinutul dintre Ostromdscha şi până la Radowitsch este 
deosebit de fertil. Câmpiile şi păşunile alternează cu 
pădurile. Strurniţa este zâna care dăruieşte regiunii 
această binefacere. 

În stânga, se află versanţii de nord-est ai munţilor Welitza 
Dagh, iar în dreapta se întind înălțimile Plaschkawitza 
Pianina. N-am întâlnit nici un om pe drum şi abia după ceva 
mai mult de o oră, mi-a ieşit în cale un bulgar singuratic, pe 
care l-am recunoscut ca atare după straie. 

Datorită turbanului meu verde, el se opri şi se înclină, 
făcându-mi loc, respectuos, să trec. Chiar şi cel mai bogat 
musulman îl cinsteşte pe cel mai sărman, cel mai 
zdrenţăros şerif12; respectă în acesta pe urmaşul 
profetului, căruia îi este îngăduit, încă din timpul vieţii, să 
vadă cerul lui Allah. 

Mi-am oprit calul în faţa lui, i-am răspuns la smeritul lui 
salut şi l-am întrebat: 


— Allah să binecuvânteze punctul de plecare al călătoriei 
tale! De unde vii, frate al meu? 

— Am plecat din Radowitsch. 

— Şi încotro te duci? 

— Spre Ostromdscha, unde voi ajunge cu noroc, dacă vei 
binevoi să-mi dai binecuvântarea ta. 

— Binecuvântarea mea te va însoţi tot drumul. Te-ai 
întâlnit cu mulţi călători? 

— Nu. N-am întâlnit pe nimeni pe drum şi astfel, am putut 
să-mi îndrept netulburat gândurile spre binefacerile lui 
Allah. 

— Deci, n-ai, văzut pe nimeni? 

— Pe drum, doar pe unul singur şi anume pe mesagerul 
Toma din Ostromdscha. 

— Îl cunoşti pe acest om? 

— Toată lumea din Radowitsch îl cunoaşte, căci el ne duce 
mesajele de colo, colo. 

— Ai vorbit cu el? 

— Am schimbat câteva cuvinte. A poposit în cătunul acela 
Mic, peste care ai să dai în curând, acolo unde drumul te 
poartă peste râu. 

— Ai poposit şi tu acolo? 

— Nu, n-am avut timp. 

— Atunci, poate ştii unde trage în gazdă mesagerul, când 
ajunge la Radowitsch? 

— Vrei să dai de el? 

— Poate. 

— Nu trage la vreun han, aşa cum probabil te-ai gândit, ci 
la o rudă pe care, o are acolo. Chiar dacă ţi-aş spune 
numele aceluia, tot n-ai putea să-l găseşti fără ajutor, 
întrucât nu-ţi pot descrie ulițele prea exact. De aceea, te 
rog să te mai interesezi o dată la Radowitsch. 

— Îţi mulţumesc. Allah să te călăuzească! 

— lar ţie cerul să ţi se deschidă! 

Plecă pe drumul lui iar eu pe al meu, la fel de tihnit ca şi 
mai înainte. 


Ei, acum puteam să chibzuiesc cum stăteau lucrurile. Cei 
doi Aladschy nu se aflau, cu siguranţă, în Radowitsch, căci 
ar fi fost prea periculos pentru ei; îl aşteptaseră, deci, pe 
mesager în cătun şi ce aveau de făcut după aceea depindea 
de cele ce urma să le comunice acesta. În nici un caz, la un 
atac deschis n-ar fi recurs şi era îndoielnic şi faptul că ar 
mai fi intenţionat să ne tragă câte un glonţ în spate, căci, 
acum, probabil, ne considerau invulnerabili la gloanţe. 

Încă nu era amiază; de aceea, m-am gândit că s-ar putea 
să-i mai găsesc în cătun. Precis că mesagerul le comunicase 
că intenţionam să plec pe la acea oră. Mai aveau încă destul 
timp să-şi găsească o ascunzătoare. Mă bucuram în sinea 
mea să le pot juca o festă şi să trec pe lângă ei, fără să mă 
poată incomoda în vreun fel. 

După aproape o jumătate de oră, am ajuns în acel cătun 
care se compunea numai din câteva case. Drumul făcea o 
cotitură în unghi drept, care ducea spre pod şi de aici, am 
putut să privesc partea din spate a unei clădiri care se afla 
în apropierea podului. Se aflau acolo şi păşteau două vaci, 
câteva oi şi trei cai, din care doi aveau şeile pe ei - amândoi 
erau cai pagi, împestriţaţi cu pete albe şi brun închis. 

Mi-am dat seama imediat că erau cai jumătate pur sânge 
şi m-am gândit că s-ar putea să provină dintr-o iapă 
mescherdi. Aceşti cai sunt foarte rezistenți, nu sunt 
pretenţioşi; au un gât puternic şi picioarele din spate la fel 
de puternice şi sunt foarte rapizi. Un călăreț bun poate 
avea toată încrederea într-un astfel de cal şi îi poate 
pretinde destul de multe. 

Să fi fost oare aceştia caii celor doi Aladschy? Să se fi aflat 
cei doi exact în casa aceasta pe lângă care trebuia neapărat 
să trec? 

Tare aş fi vrut să intru în vorbă cu ei, dar trebuia s-o fac în 
aşa fel, încât să nu bată la ochi, să nu le trezesc cumva 
neîncrederea. 

După ce am trecut de cotitură, am putut să văd şi partea 
din faţă a casei. Se afla acolo o streaşină care se sprijinea 


pe patru stâlpi şi sub care se găseau câteva mese şi bănci 
construite din scânduri bătute în cuie. Erau goale, în afară, 
de una, la care şedeau doi bărbaţi. Mă văzură venind. 
Priviră imediat, cu băgare de seamă, în ambele părţi, căci 
oamenii de soiul acesta trebuie să fie mereu cu ochii în 
patru. 

Am observat cu ce priviri tăioase, neîncrezătoare mă 
urmăreau şi m-am prefăcut că vreau să trec pe lângă ei fără 
să-i bag în seamă. Atunci, însă, se ridicară de la locurile lor 
şi făcură câţiva paşi înainte. 

— Stai! strigă unul dintre ei, ridicând, poruncitor, o mână. 
Nu vrei să bei un păhărel de rachiu cu noi? 

Eram convins că îi aveam în faţa mea pe cei pe care-i 
căutam. Precis erau fraţi - semănau izbitor de bine unul cu 
altul. Amândoi - la fel de înalţi şi de laţi în umeri - erau mai 
înalţi şi mai puternici decât mine. Mustăţile groase şi lungi, 
culoarea chipurilor lor, pe care toate capriciile vremii îşi 
lăsaseră amprenta şi armele pe care le purtau, toate 
acestea le dădeau un aspect războinic. Armele le ţineau 
rezemate de masă. La cingătoare aveau cuțite şi pistoale, 
iar în partea stângă, fiecare purta agăţată cate o bardă 
haiducească. 

Mi-am tras ochelarii în jos, pe nas, i-am privit aşa cum ar 
privi un pedagog nişte tineri necuviincioşi şi am întrebat: 

— Dar cine sunteţi voi de vă permiteţi să deranjaţi un 
nepot al profetului din evlavioasele sale gânduri? 

— Suntem fiii cucernici ai profetului, ca şi tine. De aceea 
vrem să te cinstim, oferindu-ţi o băutură răcoritoare. 

— Rachiu? Asta numeşti tu băutură răcoritoare? Nu 
cunoşti cuvântul Coranului care interzice rachiul? 

— Nu ştiu nimic despre asta. 

— Atunci du-te la un tălmaci al capitolelor sfinte din Coran 
şi roagă-l să te instruiască! 

— N-avem timp pentru aşa ceva, N-ai vrea s-o faci tu? 

— Dacă doreşti, sunt gata s-o fac, căci profetul spune: cel 
ce poate mântui un suflet, acela va ajunge, după moarte, 


direct în cel de-al treilea cer. Acela, însă, care mântuieşte 
două suflete, merge direct în cel de-al cincilea cer. 

— Atunci, câştigă-ţi-l pe cel de-al cincilea. Noi suntem 
pregătiţi să te ajutăm. Descăleca, deci, cucernice om şi fă- 
ne şi pe noi tot atât de sfinţi precum eşti tu! 

Îmi ţinu scăriţa de şa, iar celălalt mă apucă de braţ şi mă 
trase jos, pentru a preîntâmpina orice eventuală împotrivire 
a mea. 

Odată jos din şa, mă îndreptai, şchiopătând, cu 
solemnitate, spre masa la care şezuseră cei doi şi la care se 
reaşezară acum. 

— Îţi târăşti un picior după tine, râse unul dintre ei. Te-ai 
accidentat cumva? 

— Nu. Asta este soarta mea, replicai scurt. 

— Deci, te-ai născut schilod. Înseamnă că Allah îţi vrea 
binele, căci aceluia pe care îl iubeşte îi trimite o suferinţă. 
Nu vrei să ne spui şi nouă, păcătoşilor nevrednici, numele 
tău sfânt? 

— Dacă vă veţi uita în tabelele nakib-el-eschraf-ului13 care 
se fac în fiecare oraş, o să-l găsiţi acolo... 

— 'Te credem. Dar, pentru că nu avem aceste tabele aici, 
sper că te vei îndura de noi şi ne vei spune tu numele. 

— Ei, atunci aflaţi că sunt şeriful hagi Schehab Eddin Abd 
el Kader Ben bagi Gazaii al Farabi Ibn Tabit Mrewan Abud 
Achmed Abu Baschar Chatid esch Schonahar. 

Cei doi tâlhari de drumul mare îşi astupară urechile cu 
mâinile şi izbucniră în hohote de râs. Nu păreau să aibă 
chef să se lase impresionați de titlul meu de şerif. Nici nu 
era de mirare, dacă erau schipetari greco-catolici; pentru 
că, însă, după straiele pe care le purtau, am bănuit că se 
declarau a fi adepţi ai islamului, era de presupus că nu 
cunoşteau aproape nimic din învăţăturile şi regulamentele 
acestuia. 

— De unde vii tu, acesta cu numele atât de lung încât 
nimeni nu-l poate ţine minte? mă întrebă unul dintre ei. 


Peste ochelari, i-am aruncat o privire dungă, serioasă, 
plină de reproş şi am răspuns: 

— Nu-l poate ţine minte nimeni! Dar eu ce-am făcut în 
urmă cu câteva clipe? Nu ţi-am spus numele meu? 

— Fireşte. 

— Deci, înseamnă că-l ştiu şi l-am ţinut minte. 

Amândoi râseră, din nou cu hohote. 

— Da, tu! Ar fi de-a dreptul grav, dacă nu ţi-ai şti propriul 
nume. Dar cred că eşti singurul care-l poate ţine minte. 

— Numele acesta nu poate fi uitat niciodată, căci este 
înscris în cartea vieţii. 

— A, aşa! Tu eşti şerif şi cei ca voi nu ajung în iad. Dar 
voiai să ne mântuieşti şi pe noi şi să ne explici că rachiul 
este interzis. 

— Şi chiar este şi anume cu străşnicie. 

— Şi asta stă scris în Coran? 

— Sigur şi adevărat. 

— Dar pe vremea când profetul a avut revelaţiile se găsea 
deja rachiu? 

— Nu, căci despre asta nu stă scris nici un cuvânt în istoria 
universală şi a ştiinţelor naturii. 

— Deci, s-ar putea nici să nu fie interzis. 

— O, ba da! Cuvintele respective sună aşa: „tot ceea ce te 
îmbată este interzis, este oprit, este blestemat”. Deci şi 
rachiul este blestemat. 

— Dar el nu ne îmbată! 

— Ei bine, atunci nu vă este interzis. 

— Şi nici vinul nu este periculos pentru noi. 

— Atunci să-l beţi cu evlavie şi în cantităţi moderate. 

— Asta-i bine! E plăcut să auzi aşa ceva! Nu pari să fii un 
tălmaci rău. Dar tu te îmbeţi de la rachiu? 

— Nu, dacă beau doar puţin. 

— Şi ce înţelegi tu prin „puţin”? 

— Câteva degetare de rachiu diluat cu o sticlă de apă aşa 
ca asta. 


Am arătat spre sticla mare şi burtoasă de rachiu, care se 
afla pe masă, în faţa noastră. 

— Da, aşa, într-adevăr, n-ai cum să te îmbeţi. Atunci, am 
să-ţi aduc apă şi apoi ai să bei cu noi. 

Se ridică şi aduse îndată o oală plină cu apă şi un pahar. 
Umplu paharul pe sfert cu apă şi apoi turnă, până sus, 
rachiu. 

— Aşa, spuse, punându-mi-l în faţa. Acum are apă în el. 
Poţi să bei cu noi fără să păcătuieşti împotriva poruncilor 
Coranului. Allah să-ţi binecuvânteze viaţa. 

Duse sticla la gură, trase o înghiţitură lungă şi apoi i-o 
dădu fratelui său, care se servi şi ci din plin. Am sorbit şi eu 
puţin din pahar. 

Acesta părea că vrea să continue vorba, în vreme ce 
celălalt tăcea şi doar mă privea. Curând, reîncepu cu 
întrebările: 

— Prin urmare, de, unde vii? 

— De fapt, vin din Avret Hissar. 

— Şi încotro te duci? 

— La Skopje, pentru a-i învăţa pe credincioşii de acolo 
legile şi regulamentele Coranului. 

— La Skopje? Dar n-o să prea ai parte de bucurii acolo. 

— De ce? l-am întrebat, sfios, cu uimire. 

— Nu ştii că acolo îşi bat joc de cucernicie? 

— Am aflat şi tocmai de aceea vreau să merg acolo. 

— S-ar putea să te coste capul, dar n-ai să converteşti pe 
nimeni. 

— Ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Aşa stă 
scris în cartea vieţii. 

— Se pare că tu cunoşti foarte bine această carte. 

— Allah o cunoaşte şi doar el singur o citeşte. Sper că şi 
unii locuitori din Skopje să fie însemnați în ea. 

— De asta mă îndoiesc foarte tare. Probabil că există 
foarte mulţi schipetari acolo şi ăştia nu sunt buni de nimic. 

— Din păcate şi eu am auzit asta. 

— Că schipetarii nu sunt buni de nimic? 


— Exact. 

— Cum aşa? 

— Diavolul a pus stăpânire pe ei. Eu nu-i cunosc, dar se 
zice că sunt hoţi. tâlhari şi criminali. Chiar şi jadul este prea 
bun pentru ei. 

— Şi până acum n-ai văzut nici un schipetar? 

— N-am avut niciodată marele ghinion să întâlnesc un 
astfel de păcătos, am răspuns eu cu un suspin, 
compunându-mi totodată şi o figură de prostănac. 

Îşi făcură semn cu picioarele pe sub plasă şi păreau că se 
distrează grozav pe seama neroziei mele. 

— Dar nu te temi de ei? mă întrebă el, din nou. 

— De ce m-aş teme de ei? Crezi că ar putea să-mi facă 
altceva, decât ceea ce mi-a fost deja destinat? 

— Hm! Călătoreşti, totuşi, spre ţara schipetarilor. Dacă te 
atacă un astfel de tâlhar? 

— Ar fi mai mare păcatul de truda lui. Asta este toată 
averea mea. 

Am aruncat pe masă şase piaştri şi chiar spusesem 
adevărul, căci nu aveam mai mult la mine, pentru că îmi 
lăsasem şi banii la micul meu Halef. 

— Da, de fapt nu prea au ce lua de la tine, dar ar trebui să 
ai bani, de vreme ce călătoreşti! 

— Bani? Pentru ce? 

— Ei, ca să poţi să trăieşti. 

— Pentru asta n-am nevoie. N-a poruncit profetul să fim 
ospitalieri? 

— Aha, vasăzică cerşeşti? 

— Să cerşesc? Cum poţi să jigneşti un şerif? Mâncare, 
băutură şi un loc unde să dorm noaptea găsesc peste tot. 

— Şi unde ai dormit noaptea trecută? 

— În Ostromdscha. 

— Aha, acolo! Foarte interesant. 

Îşi aruncară o privire unul altuia, care se vroia a fi secretă. 

— De ce? Sunteţi cumva de acolo? 


— Nu; dar am auzit că noaptea trecută a fost un mare 
incendiu acolo. 

— Mare? O, nu! 

— Se zice că ar fi ars jumătate de oraş. 

— Asta v-a spus-o un mare mincinos. A fost un incendiu, 
asta-i adevărat; dar lipsit de importanţă şi nici măcar nu s-a 
petrecut în oraş. 

— Atunci unde? 

— Sus, pe munte. 

— Dar acolo nu exista nici o casă! 

— Ba există o colibă. 

— Nu cumva aceea a bătrânului mubarek? 

— Da, aceea. 

— S-a aflat cine a fost incendiatorul? 

— Mubarekul însuşi. 

— Asta n-o cred. Un asemenea om evlavios poate fi un 
incendiator? 

— O, dar n-a fost chiar atât de cucernic pe cât s-a prefăcut 
că este. 

— Aşadar, ar fi totuşi adevărat ceea ce am auzit! 

— Dar ce aţi auzit? 

— Că ar fi, de fapt, un mare ticălos, un răufăcător. 

— De data asta aţi fost bine informaţi. 

— Ştii sigur? 

— Da, pentru că am fost acolo când a fost prins. Am fost şi 
la foc şi peste tot. 

— Înseamnă că i-ai văzut şi pe cei patru străini care au 
organizat totul. 

— Am locuit şi am dormit în acelaşi han cu ei. 

— Într-adevăr? Ai şi stat de vorbă cu ei? 

— Cu toţi patru! 

— I-ai mai recunoaşte, dacă i-ai întâlni acum? 

— Imediat! 

— Asta-i bine, foarte bine. De fapt, noi îi aşteptam, pentru 
ca trebuie să vorbim cu ei. Dar, pentru că nu i-am văzut 


niciodată, s-ar putea, foarte uşor, să ne înşelăm. N-ai vrea 
să ne atragi atenţia asupra lor, dacă vor veni? 

— Cu plăcere, cu plăcere, dacă nu trebuie să aştept prea 
mult. 

— Dar mai ai destul timp! 

— Nu, poimâine trebuie să ajung în Skopje. 

— Nu trebuie să aştepţi decât vreo trei ore. 

— E prea mult. 

— O să te plătim pentru asta. 

— Să mă plătiţi? Asta s-ar putea să schimbe situaţia. Şi cât 
vreţi să mă plătiţi? 

— Cinci piaştri, până ce vin. 

— Şi dacă nu vin sau vin mai târziu şi eu nu mai pot pleca, 
pentru că se va întuneca? 

— Atunci o să-ţi plătim mâncarea şi dormitul aici peste 
noapte. 

— Atunci rămân; dar trebuie să-mi daţi chiar acum cei 
cinci piaştri. 

— Şerifule! Crezi cumva că n-avem bani? 

— Nu, cred că eu nu am; de aceea aş dori să-i primesc 
acum. 

— Ei bine, fleacul ăsta putem să-l rezolvăm foarte uşor. 
Poftim! 

Îmi puse în faţă zece piaştri şi când l-am privit mirat, mi-a 
spus, dispreţuitor: 

— Ia-i, suntem bogaţi. 

Erau, într-adevăr, căci punga lor cu bani era mare şi 
înăuntru suna a aur. 

Apoi mi s-au pus întrebări despre propria-mi persoană. A 
trebuit să mă descriu exact, pe mine şi pe însoțitorii mei şi 
apoi să spun dacă am văzut că gloanţele nu ne atinseseră. 

Am povestit tot ceea ce se întâmplase şi după aceea, 
schipetarul întrebă: 

— N-ai auzit cumva când au spus aceşti patru oameni că 
vor să plece? 


— Eram acolo când unul dintre ei a zis că vor pleca pe la 
amiază. 

— Asta am aflat şi noi; dar credem că, totuşi, nu vor veni. 

— De ce nu? 

— Pentru că se tem. 

— O, dar aceşti străini nu arată ca unii care s-ar putea 
teme de ceva! Şi de cine s-ar teme? 

— De schipetari. 

— Asta n-o cred; nici măcar eu nu mă tem de ei, darămite 
cei patru! Ar fi trebuit să vedeţi doar armele unuia dintre 
ei. 

— Am auzit despre asta. Probabil, însă, că li s-a spus că vor 
fi spionaţi de schipetari. 

— Nu ştiu nimic despre asta; am auzit, însă, ceva despre 
doi tâlhari. 

— Deci, totuşi! Ce-i cu ei? 

— Bătrânul Mubarek a tocmit doi tâlhari care să-i omoare 
pe cei patru străini, pe drum. 

— De unde se ştie asta? 

— Dintr-o discuţie la care cineva a tras cu urechea. 

— Drace! Ce neprevăzători! Se cunoaşte numele 
tâlharilor? 

— Nu şi cred că nici aceştia nu sunt cunoscuţi. 

— Şi ce-au spus cei patru străini în legătură cu asta? 

— Au râs. 

— Allah, Allah! Au râs? se înfurie el. Au râs de aceia care îi 
vor ataca? 

— Da de cine altcineva? 

— Vreau să spun că, dacă este vorba despre nişte 
schipetari adevăraţi, o să le cam treacă străinilor cheful de 
râs. 

— Asta n-o cred. 

— Cum? Nu crezi? Adică ce vrei să spui? Crezi că 
schipetarii sunt nişte băieţandri slăbănogi? 

— Pot să fie cât de puternici ar vrea; nu vor putea să le 
facă nici un rău celor patru, căci sunt invulnerabili la 


gloanţe. 

— Invulnerabili la gloanţe? Drace! N-am crezut niciodată 
aşa ceva şi am considerat; că sunt doar poveşti de adormit 
copiii. Ai văzut tu, cu ochii tăi, aşa ceva? 

— Am văzut; m-am aflat chiar acolo, lângă ei. 

— Şi gloanţele nu te-au lovit? lar omul acela chiar le-a 
prins? 

— Cu mâna. Apoi, după ce s-a tras încă o dată Cu acelaşi 
glonţ, acesta a găurit scândura. 

— E greu de crezut. 

— Dar peste cinci sute de oameni au fost acolo, au văzut şi 
au pus şi mâna pe gloanţe. 

— Atunci, trebuie să credem. Dacă aş putea să fac şi eu 
trucul ăsta, aş mânca toată ziua numai foi din Coran. 

— Ei, nu cred că-i vorba doar de atât, ci bănuiesc că mai 
sunt şi alte secrete la mijloc. 

— Fără îndoială. Aş da orice să aflu aceste secrete. 

— Niciunul dintre ei nu le va trăda. 

— Hm! Poate totuşi. 

— Dar poate eu cunosc două persoane care le-ar putea 
afla. 

— Cine ar fi astea? 

— Tâlharii care îi pândesc. 

— O, ăştia în nici un caz! 

— Nu te pricepi la lucruri din astea, deşi. eşti şerif. 
Presupun că schipetarii i-ar cruța viaţa unuia dintre străini, 
cu condiţia să le spună secretul. 

— Da, dar uiţi ceea ce este mai important, i-am spus, cu 
sânge rece. 

— Ce anume? mă întrebă, agitat. 

— Faptul că aceşti oameni nu trebuie să se teamă de 
schipetari; sunt doar invulnerabili la gloanţe, aşa cum a 
trebuit să recunoaşteţi şi voi. 

— Trebuie, într-adevăr, să recunoaştem, căci am mai auzit 
din gura cuiva de încredere; dar, te întreb eu: sunt cumva 
invulnerabili şi la pălituri şi la împunsături? 


— Hm! Asta nu ştiu. 

— Nici nu cred că sunt, căci, dacă ar fi fost, s-ar fi lăudat şi 
cu asta. Deci, pot fi atacați şi loviți. Dar tu ce părere ai: 
dacă noi am fi cei doi schipetari, ar trebui să ne temem de 
străinul acela care călăreşte calul arab? 

— În luptă, cu siguranţă nu. 

— Vasăzică, nu sunt chiar atât de feriţi de toate 
primejdiile. Dar şi eu sunt convins că n-o să li se întâmple 
Nimic, mai cu seamă dacă o să-i apărăm noi. 

— Chiar vreţi să faceţi asta? am întrebat, foarte liniştit. 

— De ce te îndoieşti? Am plecat din Radowitsch, ca să le 
ieşim în faţă; vrem să-i primim şi să le facem o surpriză. Vor 
locui la noi. O să fie oaspeţii noştri. Va fi vai de cel care va 
vrea să le facă vreun râu! 


— Hm! Te cred. Dar pot fi atacați prin surprindere, înainte 
de a ajunge aici. 

— O, nu, nu există până aici nici un loc convenabil pentru 
un atac prin surprindere. 

— Ştii tu precis? am întrebat, străduindu-mă să-mi 
compun o figură cât mai neroadă posibil. 

— Da, căci am fost soldat. Mai departe, acolo sus, spre 
Radowitsch, se află un loc convenabil şi anume, unde se 
merge prin pădure. Există acolo nişte stânci mari fărâmate, 
de ambele părţi ale drumului, iar crângul este atât de des, 
de stufos, încât nu se poate fugi nici prin stânga, nici prin 
dreapta. Dacă ar fi atacați acolo, n-armai avea nici o 
scăpare, ar fi pierduţi. 

În pauza care urmă apoi, căci acesta privea în jos, 
gânditor, am auzit foarte clar nişte gemete venind dinspre 
casă. Le auzisem şi mai înainte, dar nu atât de clar; părea 
să fie o voce de copil. Treaba asta mi se păru cam suspectă, 
dar mă gândii că schipetari! n-ar fi avut chiar atâta 
îndrăzneală să comită aici o nelegiuire şi apoi să stea atât 
de liniştiţi. 

— Cine geme acolo înăuntru? am întrebat. 

— Nu ştim. 

— Casa aceasta este un han? 

— Doar un mic birt. 

— Unde e birtaşul? 

— În odaie. 

— Vreau să mă duc să mă uit, am spus, ridicându-mă şi 
îndreptându-mă spre uşă. 

— Stai! Încotro? întrebă unul dintre ei. 

— Înăuntru, în birt. 

— Du-te aici, la oblon! 

Mi-am dat seama imediat că nu voiau să mă lase să 
vorbesc singur cu birtaşul. În orice caz, acesta îi cunoştea şi 
se temeau să nu-i trădeze, M-am dus, deci, şchiopătând 
spre oblonul deschis şi am băgat capul înăuntru. Gemetele 
se auzeau în continuare. 


— Birtaşule! am strigat. 

— Aici, răspunse o voce bărbătească. 

— Cine geme aşa, acolo, înăuntru? 

— Fiica mea. 

— De ce? 

— Are durere de dinţi. 

— Câţi ani are? 

— Doisprezece. 

— N-ai fost la un hekim? 

— Nu, sunt prea sărac. 

— Atunci am să te ajut eu; vin înăuntru. 

Cei doi fraţi auziseră fiecare cuvânt ce fusese rostit. Când 
mă îndreptai acum, din nou, spre uşă, se ridicară şi mă 
urmară. 

Odaia era extrem de sărăcăcioasă, chiar şi având în vedere 
condiţiile de acolo. Nu se mai afla nimeni acolo, afară de 
birtaş şi de pacientă, care stătea ghemuită într-un colţ şi 
gemea. 

Omul şedea pe un scăunel, cu coatele sprijinite pe 
genunchi şi cu bărbia în mână şi nici măcar nu se uită la 
noi. 

— Deci tu eşti birtaşul? l-am întrebat. Unde este birtăşiţa? 

— Moartă, răspunse el, înăbuşit, fără să mă privească. 

— Eşti de compătimit. Mai ai şi alţi copii? 

— Încă trei, mai mici. 

— Şi aceştia unde sunt? 

— Afară, la râu. 

— Ce imprudenţă! Copiii nu se lasă singuri, fără 
supraveghere, la râu. 

Abia acum îşi înălţă capul şi mă privi uimit. Oare nu se 
aşteptase la o asemenea simpatie? 

— De ce nu te duci să-i aduci aici, cu tine? l-am întrebat, în 
continuare. 

— Nu pot. 

— Din ce motiv? 

— N-am voie să ies afară. 


— O, dar cine ţi-a interzis? 

Aruncă o privire întunecată spre cei doi fraţi şi în acelaşi 
timp, am observat că unul dintre ei îi făcu un semn 
ameninţător cu degetul. M-am prefăcut că nu am observat 
nimic şi m-am îndreptat spre colţul unde se afla micuța, i- 
am adresat câteva cuvinte prieteneşti şi am dus-o spre 
oblonul deschis. 

— Vino aici! am rugat-o, pe un ton blând, ca să-i trezesc 
încrederea. Am să-ţi iau imediat durerile. Deschide gura şi 
arată-mi dintele. 

Se execută, fără să şovăie. Dintele nu avea nimic; probabil 
era o durere reumatică, iar pentru asta nu era nici un 
remediu. Dar ştiam din experienţă ce influenţă poate avea 
imaginaţia, mai ales asupra copiilor. Mai întâi de toate, 
trebuia să înceteze cu plânsul. 

— Ei, acum închide guriţa şi răspunde-mi prin „da” sau 
„nu”, dând din cap, i-am spus. Ai mai avut dureri? 

Dădu din cap în semn că „da”. 

— Atunci, fii atentă. Am să ţin mâna, un timp, pe obrazul 
tău şi ai să vezi că durerile dispar. 

I-am tras capul spre mine şi mi-am aşezat mâna pe obrazul 
dureros, mângâindu-i-l în acelaşi timp. Nu mă pricep deloc 
la magnetism, dar m-am bazat pe puterea imaginaţiei 
copilului şi pe senzaţia binefăcătoare pe care ţi-o dă o mână 
caldă, prietenoasă, care-ţi atinge uşor obrazul dureros. 

— Ei, a dispărut durerea? am întrebat-o, după un timp. 

Dădu afirmativ din cap. 

— Cu totul? 

— Da, cu totul! răspunse, cu feţişoara strălucitoare şi 
zâmbindu-mi cu ochi recunoscători. 

— Nu vorbi şi mai respiră puţin doar pe nas, căci, atunci, 
durerea nu va mai reveni. 

Totul fusese foarte simplu, firesc şi totuşi, când am vrut să 
ies din nou afară, omul se îndreptă spre mine, îmi apucă 
mâna şi spuse: 


— Domnule, încă de ieri se văieta; era ceva insuportabil şi 
de aceea au plecat ceilalţi copii. Tu ai făcut o minune! 

— Nu, nu e nici o minune. E un remediu foarte simplu, pe 
care l-am mai folosit şi o să ajute, dacă o mai ţii pe micuță în 
odaie şi astăzi. Pe ceilalţi trei copii ai tăi am să-i aduc eu. 

— Tu, domnule, tu? mă întrebă. 

— Fireşte, căci tu nu poţi. 

Cei doi fraţi îi aruncau priviri mânioase. El, însă, se aplecă, 
de parcă ar fi vrut să ridice ceva de pe jos, se apropie astfel 
de mine şi îmi şopti, în vreme ce se ridica: 

— Păzeşte-te! Sunt fraţii Aladschy. 

— Ce-a fost asta? strigă unul dintre cei doi, care probabil 
auzise o şoaptă... Ce-ai spus? 

— Eu? Nimic! răspunse birtaşul, cât se poate de natural. 

— Dar eu am auzit totuşi! 

— Te înşeli. 

— Câine, să nu minţi, că-ţi trag una de te fac praf! 

Schipetarul ridică pumnul... l-am prins de braţ şi am spus: 

— Prietene, ce faci! Nu ştii că Profetul a interzis 
credincioşilor să-şi lase chipul desfigurat de mânie? 

— Puțin îmi pasă mie de Profetul tău! 

— Eu nu te mai înţeleg. Te porţi ca un om rău şi vrei, 
totuşi, să fii prietenul celor patru străini care nu fac râu nici 
unei muşte? 

Lăsă braţul în jos, îi mai aruncă o privire întunecată 
birtaşului şi apoi îmi răspunse: 

— Ai dreptate, şerifule. Dar eu iubesc adevărul şi urăsc 
minciuna; de aceea m-am înfuriat atât de tare. Hai, să ieşim 
afară! 

L-am urmat, iar afară m-am comportat de parcă era de la 
sine înţeles că mă pot mişca liber şi m-am îndreptat spre 
râu. Nu era nici o îndoială că cei doi mă considerau, într-un 
fel, prizonierul lor. Înapoi nu m-ar fi lăsat să plec şi nici 
înainte, pentru că aş fi putut foarte uşor să-i trădez, chiar 
dacă nu-i cunoşteam şi chiar dacă nu aveam nici o intenţie 
de trădare. De aceea, trebuiau să fie cu ochii pe mine. 


Jos, chiar aproape de apă, se aflau cei trei copii ai 
birtaşului. Le-am dat cei zece piaştri pe care-i primisem şi 
le-am spus că pot veni înapoi acasă, la tatăl lor, căci 
surioara lor era acum sănătoasă. Săriră în sus, chiuind de 
bucurie şi alergară spre casă. Când m-am aşezat din nou la 
masă, mi-am dat seama, după figurile celor doi fraţi, că 
luaseră o hotărâre. 

Aici se cam temeau de vreo întâlnire periculoasă şi se 
apropia şi timpul când ar fi trebuit să sosim; de aceea, am 
tras concluzia că se înţeleseseră, probabil, să plece. Şi chiar 
aşa era: unul dintre ei, cel care până acum vorbise cel mai 
mult, spuse: 

— Ţi-am spus deja că există doar un singur loc, unde aceşti 
străini pot fi atacați pe neaşteptate. Spune-ne sincer ce 
gândeşti despre ei. Eşti cumva duşmanul lor? 

— De ce-aş fi duşmanul lor? Doar nu mi-au făcut nimic! 

— Deci, eşti prietenul lor? 

— Da. 

— Asta ne bucură, căci aşa poţi să ne ajuţi să ne îngrijim 
de siguranţa lor, dar şi de a ta. 

— Am s-o fac cu plăcere, deşi nu prea văd de ce şi-ar da 
cineva osteneala să atenteze la siguranţa mea. Spune-mi 
doar ce trebuie să fac. 

— Eşti convins şi tu că străinii vor fi atacați prin 
surprindere? 

— Am auzit asta din sursă sigură. 

— Deci schipetarii se vor ascunde numai în locul acela, 
despre care ţi-am spus. Fratele meu este de părere şi eu 
sunt de acord cu el, că ar fi foarte bine dacă ne-am ascunde 
şi noi acolo. Atunci le-am putea da ajutor celor atacați. Eşti 
pregătit pentru asta? 

— Hm! De fapt, pe mine nu prea mă interesează treaba 
asta. 

— O, ba da! Dacă schipetarii pândesc acolo, or să te atace 
şi pe tine, de îndată, ce porneşti mai departe. De altfel, 


vrem să-ţi arătăm o adevărată festă pe care le-o vom juca 
schipetarilor, pe care, apoi, o vei putea povesti la Skopje. 

— Mă faci într-adevăr curios, aşa că o să vin cu voi. 

— Atunci, încalecă! 

— Aţi plătit rachiul? 

— Nu, birtaşul ni l-a dat pe gratis. 

Să fie nevoit să le dea pe gratis! Doar aşa era corect! M- 
am dus la fereastră şi am aruncat înăuntru cei câţiva piaştri 
pe care-i mai aveam. Fireşte că cei doi şi-au râs de mine. 
Unul dintre ei se duse în spatele casei, ca să aducă aici caii, 
iar celălalt rămase lângă mine, ca să fie siguri de mine. 

Când am trecut apoi peste pod, m-am răsucit în şa să mă 
uit înapoi. Birtaşul stătea în faţa uşii şi îşi ridicase 
ameninţător mâna. Nu credeam că am să-l mai revăd. 

De partea cealaltă a podului, drumul ducea, mai întâi, 
printre nişte câmpuri, apoi urmau păşuni, ici-colo câte un 
tufiş şi în cele din urma, intrarăm într-o pădure deasă. 

Nici un cuvânt nu fu rostit. 

Schipetarii ăştia mă considerau, fără îndoială, un om 
foarte puţin capabil să gândească, pentru că în tot ceea ce 
spuseseră şi făcuseră existau foarte multe contradicții, care 
ar fi bătut la ochi chiar şi unuia preocupat de alte gânduri. 

Dacă într-adevăr duşmanii ar fi stat ascunşi în pădure, 
atunci era curată prostie să vrem să-i ajutăm pe cei 
ameninţaţi, ascunzându-ne şi noi şi sărindu-le în ajutor doar 
în momentul luptei. Mai degrabă, ar fi trebuit să ne 
apropiem pe furiş de locul unde se aflau tâlharii şi apoi să-i 
prevenim pe cei ameninţaţi. Poate ar fi putut ocoli locul 
acesta periculos şi dacă n-ar fi fost posibil, din cauza desimii 
pădurii, atunci am fi putut să mergem pe jos, toţi împreună, 
să le cădem în spate schipetarilor şi să le pregătim o 
lovitură nimicitoare. 

În mijlocul pădurii, drumul - care, în nici un caz nu putea fi 
considerat o şosea germană largă - o lua la vale şi îşi 
schimba şi brusc direcţia. În dreapta şi în stânga, se aflau 
stânci sfărâmate. În spatele cărora te puteai adăposti şi de 


acolo de sus, puteai trage foarte uşor în cei ce treceau pe 
drum. Era într-adevăr un loc parcă anume creat pentru un 
atac prin surprindere şi fireşte, cei doi exact aici opriră. 

— Ăsta-i locul, spuse unul dintre ei. Aici trebuie să ne 
ascundem. Să urcăm pe povârnişul ăla din stânga! 

Vorbi încet, ca să mă facă să cred că, într-adevăr, 
schipetarii s-ar fi putut afla ascunşi, pe undeva pe-aici. În 
cazul acesta, ei ar fi trebuit să ne audă şi să ne vadă, nu noi 
pe ei! Am ajuns la concluzia dă figura mea trebuie să fi 
arătat, chiar de la natură, a cea a unui prostănac, căci, 
pentru o asemenea înfăţişare de nerod, nici chiar 
prefăcătoria mea necalificata n-ar fi fost de ajuns. Şi. într- 
adevăr, neghiob de-a binelea trebuia să fii ca să nu poţi 
pricepe intenţiile ticăloşilor ăstora. 

Acolo, pe marginea de sus a drumului, copacii nu mai erau 
atât de deşi, aşa încât a trebuit să mai călărim o porţiune de 
drum; apoi, însă, am fost nevoiţi să ne ducem caii de 
căpestre. 

În sfârşit, ne-am oprit. Caii fură legaţi unii de alţii. Situaţia 
asta nu mi-a convenit, căci intenţionam ca, mai târziu, să 
mă îndepărtez pe furiş. Pentru asta, era necesar ca 
armăsarul meu să stea mult mai departe de ceilalţi, astfel 
încât schipetarii să nu-l poată vedea. 

Aveam în buzunar un buton de guler destul de ascuţit într- 
o parte. L-am scos, pe neobservate. Apoi, m-am prefăcut că 
vreau să slăbesc puţin chinga calului meu, care era legat de 
ceilalţi doi, dar am strâns-o mai tare ca înainte, atât cât am 
putut, iar înainte de asta, am introdus butonul sub şa, astfel 
încât partea ascuţită să atingă corpul calului. Butonul 
trebuia să-i producă dureri acestuia. Nu mai aveam altceva 
de făcut, decât să stau în expectativă. 

Între timp, cei doi îşi căutaseră un loc convenabil, de unde 
să poată ţină sub observaţie o parte a drumului, fără însă a 
putea fi văzuţi. Armele le aşezaseră, lângă ei şi îşi 
desprinseseră din curele şi bărzile. Le-am ghicit intenţiile. 


Credeau ea gloanţele lor nu ne puteau face nici un rău şi 
voiau să ne omoare cu bărzile. 

Oamenii aceştia aveau o abilitate deosebita în ce priveşte 
azvârlirea acestor arme; dar, mă gândeam, deşi nu ţinusem 
niciodată aşa ceva în mână, că m-aş fi putut descurca la fel 
de bine ca şi ei, căci eram foarte iscusit la aruncarea cu 
tomahawkul.14 

M-am aşezat lângă ei şi acum, discuţia s-a purtat doar în 
şoaptă. Se prefăceau că sunt gata de luptă, pentru a-i ajuta 
pe străini, deci pe noi, împotriva schipetarilor. Festa pe care 
îmi promiseseră că le-o vor juca schipetarilor consta tocmai 
în aceea că îşi asiguraseră colaborarea mea, cu toate că ei 
înşişi erau criminalii. Trebuia ca, în momentul atacului, să 
fiu total îngrozit de acest lucru şi puteam apoi să povestesc 
despre el şi să mă fac de râs din cauza prostiei mele... 

Butonul meu începuse să-şi facă efectul: calul lui Halef 
devenise neliniştit, sforăia şi tot lovea din copile. 

— Dar ce are calul tău? fui întrebat. 

— O, nimic! am răspuns, indiferent. 

— Asta înseamnă nimic? Ar putea să ne dea de gol! 

— Cum aşa? 

— Dacă o să continue să facă aşa, s-ar putea ca schipetarii 
care s-au ascuns aici să audă zgomotul şi atunci, am fi 
pierduţi. 

Voia, de fapt, să spună că străinii pe care îi aşteptau ar fi 
putut să audă zgomotul şi să fie, astfel, cu băgare de seamă. 

— O să facă şi mai urât, am spus. 

— De ce? 

— Măârţoaga asta a mea nu suportă să fie legată în 
apropierea altor cai. E o toană de care n-am putut s-o 
dezobişnuiesc. Trebuie întotdeauna s-o las la o distanţă mai 
mare de ceilalţi. 

— Du-te şi du-o în altă parte! 

M-am ridicat. 

— Stai! Lasă-ţi aici pătura şi cuțitul cel lung. Lasă şi 
turbanul. 


— Dar de ce? 

— Ca să fim siguri că te reîntorci. Dă turbanul jos! 

Aşa ceva chiar că mi-ar fi dat de furcă! Ar fi văzut, astfel, 
că nu sunt ras în cap şi că, deci, n-aveam cum să fiu un bun 
musulman, cu atât mai puţin un şerif. De aceea, mi-am dat 
toată osteneala să-i răspund cât mai liniştit: 

— Ce-ţi trece prin cap? Crezi că un şerif îşi poate 
descoperi capul? Cunosc foarte bine Mukteka el Ebhur15 
din Mischkat al Masabih16 şi renumitul Fetavi din Alem 
Ghiri şi din Hamadan. Ştiu foarte bine ceea ce îi este 
interzis unui credincios şi acum ai vrea să-mi pun în pericol 
sufletul, ca să fiu apoi aruncat în iad? 

— Bine, fie, să rămânem doar la pătură şi la cuţit. Şi acum, 
pleacă! 

Am dezlegat calul şi l-am dus o bucată de drum mai 
departe. Acolo, mai întâi l-am legat superficial, apoi am luat- 
o la fugă, în mare grabă, printre tufişuri, când sărind, când 
furişându-mă, până ce am ajuns la cotitura drumului, pe 
care o lăsasem în urmă şi am putut să trec în partea 
cealaltă, fără a fi văzut de cei doi tâlhari. 

Am rupt o foaie din carnetul meu de notițe şi am scris pe 
ea următoarele: Veniţi pe aici călare, unul câte unul. Osko şi 
Omar încet, Halef în galop, pe o distanţă de cel puţin două 
mii de paşi. 

Am fixat acest bileţel, cu ajutorul unui ţăruş şi al 
cuţitaşului de buzunar, de trunchiul unui copac care se afla 
chiar în drum, aşa încât era imposibil să nu fie observat. De 
fapt, ar fi putut să treacă şi alţi oameni pe drum, înaintea 
lor, dar nu aveam ce să fac; poate, totuşi, lăsau bileţelul 
acolo. De altfel, îl aşteptam pe Halef să sosească, din 
moment în moment. 

Asta nu durase mai mult de două minute şi apoi, m-am 
întors în fugă la cal, pentru a-l lega mai strâns şi a-l elibera 
de butonul acela supărător. Nu terminasem încă totul, când 
am auzit nişte paşi. Unul dintre schipetari venise să mă 
caute. 


— Unde-ai stat aşa mult? mă întrebă, pe un ton aspru. 

— Aici, lângă, cal, am răspuns, spiritual, uitându-mă uluit, 
la el. 

— Văd şi eu asta! Dar de ce trebuia să dureze aşa mult? 

— Ei, dar ce, nu sunt propriul meu stăpân? 

— Nu, acum nu mai eşti; acum ne aparţii nouă şi trebuie 
să ni te conformezi. 

— Da” ce, mi-aţi spus cumva cât timp pot să stau aici? 

— Nu mai pune asemenea întrebări neghioabe, măgarule! 
Hai, cară-te acolo unde stăm noi. 

— Dacă sunt tratat cu amabilitate, am replicat, întrucât 
purtarea lui, în ciuda rolului de şerif pe care-l jucam, 
începuse să-mi devină insuportabilă. 

— Ce amabilitate? Nici o amabilitate, ai înţeles? Dacă, nu 
vii în clipa asta, am să-ţi dau eu o mână de ajutor! 

M-am apropiat de el şi am spus: 

— Ascultă, nu te întrece cu gluma! M-ai făcut măgar. Dacă 
n-ai nici un pic de consideraţie faţă de descendența unui 
şerif, pretind, cel puţin, să mă respecţi ca persoana. Şi dacă 
refuzi, am să-mi fac singur dreptate. 

De aşa ceva nu m-ar fi crezut capabil. 

— Ce îndrăzneală! strigă. Omule, eu să manifest respect 
faţă de un caraghios ca tine! Doar să te ating şi te 
prăbuşeşti la pământ, de frică. 

Mă înhaţă de braţul stâng şi mă strânse atât de tare, încât 
unul mai puţin puternic decât mine ar fi răcnit cât îl ţinea 
gura. Dar eu i-am râs liniştit în faţă şi am replicat: 

— Altfel trebuia să mă apuci; uite, cam aşa ceva! Mi-am 
aşezat în aşa fel mâna pe umărul său stâng. 

Încât degetul mare să intre sub claviculă iar celelalte 
patru degete să prindă partea ieşită în afară a omoplatului, 
acolo unde se formează încheietura umărului, cu osul părţii 
superioare a braţului. Cine cunoaşte acest truc şi se pricepe 
şi să-l aplice acela poate azvârili la pământ, cu o singură 
mână, cel mai puternic om. Am strâns rapid mâna, cât am 
putut de tare. În clipa aceea, scoase un strigăt puternic, vru 


să se desprindă, dar nu reuşi, căci durerea îi străbătu 
întregul corp, astfel încât căzu în genunchi şi se prăbuşi la 
pământ. 

Strigătul îl atrase încoace pe celălalt frate. 

— Sandar, ce s-a-ntâmplat? întrebă acesta. 

— Pe Dumnezeul meu, nu mai înţeleg nimic! răspunse cel 
întrebat, ridicându-se de la pământ. Omul acesta m-a biruit 
cu o singură mână. Cred că mi-a rupt umărul. 

— Te-a biruit? De ce? 

— Pentru că l-am luat la rost că a întârziat atât. 

— Pe toţi dracii! Omule, ce-ţi trece prin cap? Vrei să te 
zdrobesc? 

Mă apucă de piept, cu intenţia de a mă scutura bine. Nu 
era conform cu rolul meu de şerif să opun rezistenţă; dar, 
să mă las înhăţat şi scuturat ca un tinerel oarecare, asta nu 
prea era pe gustul meu. Prin urmare, l-am înhăţat şi eu de 
piept, l-am tras spre mine şi apoi l-am împins rapid, atât cât 
mi-a permis lungimea braţului, încât a fost nevoit să-mi dea 
drumul. M-am înclinat puţin, după aceea, mi-am proptit 
antebraţul de trupul lui, fără însă a da drumul mâinii cu 
care îl ţineam, l-am ridicat apoi pe individ, cu o smucitură 
fulgerătoare şi l-am aruncat la pământ. 

O secundă rămase întins cât era de lung, complet 
buimăcit, se ridică însă repede şi îşi întinse amândouă 
mâinile spre mine. 

— Mai vrei o dală? l-am întrebat, făcând un pas înapoi. 

Eram furios. Probabil ca ochii mei aveau o cu totul altă 
expresie acum, decât cea care i se potrivea unui şerif 
mieros, căci Aladschy făcu o săritură înapoi, se holbă la 
mine şi apoi strigă: 

— Omule, eşti un uriaş! 

Am înclinat capul şi i-am răspuns, pe un ton smerit: 

— Aşa stă scris în cartea vieţii. Eu nu sunt vinovat. 

Izbucniră amândoi într-un hohot de râs. 

— Ştii, Bybar, individul nici măcar nu bănuieşte ce puteri 
are, spuse Sandar. 


Acesta, însă, mă studie, din cap până în picioare, cu o 
privire neîncrezătoare şi răspunse: 

— Asta nu-i numai putere de uriaş, se vede că are şi 
antrenament. O asemenea dexteritate n-o capeţi decât 
după multe exerciţii. Şerifule, unde ai învăţat asta? 

— La dervişiil7 din Stambul. Ne luam la trântă aşa de 
plăcere, în orele libere. 

— A, aşa! Cât pe ce să cred că ai fi un cu totul altul decât 
ceea ce pari. Norocul tău; căci, dacă ai fi vrut să ne înşeli, 
viaţa ta ar fi valorat tot atât de mult ca aceea a unei muşte 
aflate în pliscul unei păsări. N-o să te mai aşezi lângă noi, ci 
între noi. Trebuie să fim prevăzători cu tine. 

Ne-am reîntors la locul unde ne oprisem iniţial şi cei doi 
mă aşezară între ei. Li se trezise neîncrederea. Situaţia 
mea se înrăutăţise, dar nu-mi era teamă, căci, în orice caz, 
le eram mult superior, având cele două revolvere. 

Nimeni n-a mai rostit nici un cuvânt. Cei doi eroi ai 
drumurilor probabil că se gândeau că era mai prudent, 
având în vedere relaţiile actuale, să tacă. Mie îmi convenea 
de minune acest lucru. Nu-mi făceam griji pentru mine, ci 
pentru tovarăşii mei de drum. Poate nu vor observa biletul 
meu sau poate alţi oameni, care ar trece pe acolo înaintea 
lor, îl vor rupe. Nu aveam altceva de făcut decât să aştept în 
linişte. 

Nu se poate spune totuşi că îţi creează un sentiment prea 
plăcut o situaţie ca aceasta: să stai între doi tâlhari de 
drumul mare, voinici ca urşii şi înarmaţi până-n dinţi. Faptul 
că, în Turcia, existau o mulţime de astfel de oameni era uşor 
explicabil; depinde de condiţiile de acolo. Şi în ziua de azi 
poţi citi. În aproape fiecare număr al oricărui ziar, despre 
forțarea graniţelor tâlhării şi jafuri. Abia de curând, 
guvernul a emis o proclamaţie prin care ordonă ca fiecare 
judecător să judece şi să pronunţe sentinţele conform legii. 
Un cunoscut şi „puternic” paşă trimite o ameninţare la 
Poartă că îşi va da imediat demisia, dacă nu i se va permite 
să pedepsească tâlhăriile care s-au înmulţit excesiv în 


districtul său. Este deci de mirare dacă, în asemenea 
ţinuturi, un călător îşi face singur dreptate, pentru că altă 
cale nu are? Este oare de neînțeles că apar mereu noi 
bande, când abia a fost împrăştiată una veche? Locuitorul 
paşnic este aproape silit să le ţină piept acestor oameni. Ei 
sunt adevărații stăpâni şi conduc un regiment de barbari. 

Aşteptam deja de atâta timp, încât am început să-mi pierd 
răbdarea; deodată, în sfârşit, auzirăm un zgomot care 
venea din dreapta. 

— Ascultaţi! Vine cineva, spuse Sandar şi puse mâna pe 
bardă. Poate sunt ei! 

— Nu, răspunse fratele său. Este un singur călăreț. Uite, 
acum dă colţul. 

Am privit în spate şi spre bucuria mea, l-am văzut venind 
pe Omar şi într-adevăr, era singur. Ceea ce însemna că 
văzuseră şi citiseră biletul meu. 

Venea încet, cu capul în jos, de parcă era cufundat în 
gânduri. Nu se uita nici la dreapta, nici la stânga. 

— Să?... întrebă Bybar, arătând spre flinta sa. 

— Nu, răspunse Sandar. E o persoană neînsemnată; se 
vede după el. 

Nu se jenau, prin urmare, să vorbească, în prezenţa mea, 
despre adevărata lor meserie. 

Omar trecu prin locul acela, fără să ridice măcar o dată 
privirea. Îşi dăduse seama că aşa era cel mai bine. 

După un timp, Sandar observă: 

— Mai vine unul! 

— Tot un coate-goale! 

— Dar îi lăsăm, aşa, pe toţi să treacă? 

— Acum, da. Gândeşte-te că, dacă tragem, s-ar putea să 
fim auziţi. 

— Fireşte, de câtre schipetarii care s-au ascuns aici, am 
aprobat eu, cu „naivitate”. Îşi vor da seama că am venit aici 
ca să ne împotrivim planurilor lor. 

— Prostănacule! rânji Sandar. 


Osko era cel care venea acum. Şi el avea aerul unui om 
simplu, fără griji. Înfăţişarea lui exterioară nu te făcea să te 
gândeşti că ar putea avea ceva bogății asupra lui şi astfel, 
reuşi şi el să treacă liniştit mai departe. 

Ei şi acum trebuia să apară Halef. În privinţa lui chiar că 
aveam de ce să-mi fac griji. Pe el s-ar fi putut ca cei doi să 
vrea să-l împuşte, pentru a pune mâna pe valorosul 
armăsar. În orice caz, n-aveam de gând să permit aşa ceva, 
mai degrabă le-aş fi tras fiecăruia câte un glonţ; dar era 
mai bine să evit asta. Am început să pândesc colţul după 
care acesta trebuie să apară. L-am văzut venind. Cei doi 
încă nu-l observaseră; m-am ridicat în picioare. 

— Încotro? mă întrebă Sandar, cu asprime. 

— La calul meu. N-auzi că a început să devină iarăşi 
neliniştit? 

— Dracu” să-l ia pe calul tău! Rămâi pe loc. 

— Nu-mi porunceşti tu mie! am replicat, răstit şi m-am 
prefăcut că vreau să plec. 

Atunci sări în sus şi mă înhaţă de braţ. 

— Rămâi sau îţi dau... 

Fu întrerupt de un strigăt al lui Bybar, care mai întâi îşi 
îndreptase privirea spre noi, dar acum îl zărise pe Halei. 

— Un al treilea călăreț! Linişte! porunci. 

Sandar privi spre drum. 

— Ei, drăcia dracului! strigă acesta. Ce cal! Asta-i străinul, 
el trebuie să fie! 

— Nu, călăreţul e prea mic. 

— Dar armăsarul este un pur sânge arab! O, Allah! Zboară 
ca vântul. 

Aşa era, avea dreptate. Numele armăsarului meu este Rih 
şi cuvântul acesta înseamnă într-adevăr „vânt”. 

De sute şi sute de ori mă luasem la întrecere cu vântul, 
călărind pe el, dar nu văzusem încă, până acum, ce 
privelişte oferea splendidul armăsar în plin galop. 

Trupul lui aproape că atingea pământul. Nu-i mai puteai 
deosebi picioarele. Coama fâlfâia în faţa călăreţului iar 


coada atârna în jos, dreaptă şi lungă, ca o sârmă şi totuşi, 
mi-am dat seama că Rih nu făcea altceva decât să se joace. 
Dacă aş fi fost eu în şa, ar fi zburat cu totul altfel, mai ales, 
dacă aş fi folosit şi „secretul” lui. 

Micul, curajosul meu Halef stătea în scară, înclinat mult în 
faţă. De umăr avea agăţate arma sa, precum şi cele două 
ale mele. În spatele şeii, prinsese în curele caftanul şi 
cizmele mele de călărie. Propriul lui caftan îi flutura în 
spate, din cauza curentului de aer pe care îl stârnise iuţeala 
de necomparat cu care alerga calul. Călărea minunat, 
superb. Drumul împestriţat cu bucăţi mai mari sau mai mici 
de piatră oferea greutăţi enorme unei astfel de goane. Ar fi 
fost de ajuns un singur pas greşit şi amândoi, cal şi călăreț, 
şi-ar fi frânt gâturile. Dar Rih al meu nu făcuse niciodată 
până acum un asemenea pas greşit. Ascuţimea ochilor săi şi 
elasticitatea membrelor se confirmară şi de data aceasta în 
mod strălucit. Dacă ar fi fost prezent aici administratorul 
vreunei herghelii a coroanei, cine ştie ce sumă ar fi oferit 
pentru nobilul şi impecabilul armăsar! 

Şi cât a durat până ce cal şi călăreț au ajuns, de după colţ, 
până în dreptul nostru? Atât de repede, încât n-ar fi fost 
timp suficient să te gândeşti la cele câteva secunde sau 
clipe. Abia apucasem să-l zăresc pe Halef venind şi să 
schimb cele câteva cuvinte cu Sandar şi el şi ajunse aici şi 
zbură, prin defileu, ca o săgeată. 

— Opriţi-l! Trageţi în el! Repede, repede! strigă Sandar, 
înhăţând flinta. 

Bybar o apucă şi el pe a sa şi o duse la ochi. Dar armăsarul 
trecu ca fulgerul, încât nu mai era timp de ţintit. Nici eu n- 
am mai avut timp să preîntâmpin împuşcăturile; pocniră. 
Dar ce departe, ce departe în spatele lui Halef zburară 
gloanţele! 

— După el! strigă Sandar, ieşindu-şi din minţi la gândul că 
ar putea să-i scape nepreţuitul armăsar. Acolo în faţă se 
termină pădurea, acolo putem să ochim! 


Începu să alerge, sărind din piatră în piatră, iar fratele lui 
îl urmă, acum la fel de agitat ca şi el. Nu se mai gândeau la 
mine. Acum aş fi avut timp şi ocazia să mă salvez. Dar nu 
puteam să fac aşa ceva. Nu în privinţa lui Halef îmi făceam 
griji şi totuşi şi în privinţa lui. Mă gândeam că cei trei, după 
cei aproximativ două mii de paşi, nu se opriseră, ci 
porniseră mai departe, la pas şi atunci, ar fi putut fi ajunşi 
din urmă de schipetari şi împuşcaţi. De fapt, tâlharii îşi 
descărcaseră deja flintele, dar ar fi putut să le reîncarce 
foarte repede. Prin urmare, trebuia să-i împiedic să facă 
asta. 

Dintr-o săritură, ajunsei în dreptul cailor lor şi într-o clipă, 
îi dezlegai. Am scos biciul de la cingătoare şi i-am plesnit cu 
el. Se ridicară în două picioare şi o luară la fugă, direct 
între tufişuri, de unde nu aveau cum să plece prea departe, 
căci rămăseseră agăţaţi cu frâiele de acestea. 

Apoi am făcut o săritură înainte şi am strigat după cei doi 
schipetari: 

— Sandar, Bybar, staţi, staţi! Caii voştri s-au smuls din 
legături. 

Am avut succes, au rămas pe loc. Nu voiau, totuşi, să-şi 
piardă excelenţii lor cai. 

— Leagă-i la loc! strigă Sandar. 

— Au fugit deja. 

— Mii de draci! Încotro? 

— De unde să ştiu eu? Întreabă-i pe ei! 

— O, prostănacule! 

Veniră înapoi, alergând. Eu, în locul lor, nu m-aş fi grăbit 
aşa, aş fi preferat armăsarul. Se pare, însă, că erau mai 
siguri de caii lor. 

Urcară pe povârniş, înjurându-mă. Sandar fu primul care 
ajunse sus. Dintr-o privire, se convinse că într-adevăr caii 
dispăruseră. Se năpusti asupra mea şi strigă: 

— Câine! de ce nu l-ai oprit? 

— Dar nu m-am uitat după caii voştri, ci după călăreț, ca şi 
voi! 


— Puteai, totuşi, să fii atent! 

— S-au speriat de focurile voastre de armă. De ce trageţi 
în oameni care nu v-au făcut nici un rău? Şi de fapt, caii nu 
sunt ai mei, ci ai voştri. Nu sunt argatul vostru şi nu trebuie 
să am grijă de ei. 

— Îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu, noi? Ţi-arăt eu ţie! 

Avea flinta în mâna dreaptă şi o apucă şi cu stânga, ca să 
lovească în mine. Am ridicat braţul, pentru a para lovitura, 
dar n-am observat că în spatele meu se afla o piatră, de 
care m-am împiedicat şi am căzut. 

Atunci, mă izbi cu patul puştii în piept, lovitură pe care n- 
am putut s-o parez decât pe jumătate. Izbitura îmi luă 
respiraţia; dar, în clipa următoare, m-am ridicat, l-am 
înhăţat cu amândouă mâinile de cingătoare, l-am ridicat şi l- 
am azvârlit într-un trunchi de copac ce se afla în faţa mea, 
la o distanţă de câţiva coţil8; rămase nemişcat, prăbuşit la 
pământ. 

Apoi, însă, am fost înhăţat din spate. 

— Nemernicule, pentru asta ai să plăteşti! strigă Bybar 
care, între timp, ajunsese şi el acolo. 

Mă apucase de mijloc şi voia să mă ridice, aşa ceva nu 
îndrăznise nimeni până acum. M-am proptit bine pe 
picioare, mi-am strâns umerii şi am tras puternic aer în 
piept, ca să mă pot îngreuna. Am simţit, însă, în articulaţia 
piciorului stâng, o durere ascuţită şi continuă. Piciorul 
refuza să mă ajute, probabil că mă rănisem atunci când 
căzusem. 

Schipetarul care se afla în spatele meu îşi încorda toate 
puterile ca să mă ridice. Gâfâia de furie şi efort. Fratele lui 
zăcea inconştient lângă copac. Probabil, credea că murise şi 
ca urmare, voia să-mi ia şi el mie viaţa. Am simţit ca nu voi 
mai rezista mult în această stare; trebuia neapărat să mă 
eliberez din strânsoarea lui. Am apucat cuțitul şi l-am 
împuns pe agresorul meu în mână. 

Îmi dădu drumul, urlând de furie şi durere şi scrâşni din 
dinţi: 


— Vasăzică, împungi? Ei, eu o să trag! 

Fireşte că m-am răsucit imediat spre el. L-am văzut 
smulgându-şi pistoalele de la cingătoare. Ambele cocoaşe 
trosniră. Mai puteam încă să i-o iau înainte, cu revolverul, 
dar nu voiam, totuşi, să-l omor. Ridică arma. L-am izbit 
peste mână, exact când trase primul foc. Rată lovitura. 
Fulgerător, i-am tras un al doilea pumn, în faţă, lângă nas, 
încât i-am dat capul pe spate, i-am smuls pistoalele din 
mână şi le-am aruncat cât mai departe. Câteva clipe, îşi ţinu 
mâinile la gură şi la nas, căci sângerau. Apoi, scoase un 
țipăt strident şi întinse mâinile după mine. Dar eu m-am 
înclinat, l-am înhăţat de coapsă, atât de tare încât am 
crezut că mi-au intrat degetele în carnea lui şi pur şi 
simplu, l-am catapultat pe deasupra mea. Răsucindu-mă, 
apoi, rapid, m-am aruncat asupra lui, fără să-i laş timp să-şi 
revină şi i-am tras o lovitură în tâmplă, de l-am lăsat leşinat. 

lată că se petrecuse ceea ce nu crezusem că se va putea 
întâmpla: nu fusesem biruit de cei doi Aladschy! Văzându-le 
trupurile puternice zăcând, fără cunoştinţă, acolo. În faţa 
mea, parcă nu-mi venea să cred. Fiecare dintre ei era, cu 
siguranţă, mai puternic decât mine, dar eu fusesem mai agil 
şi cunoşteam nişte figuri pe care, fireşte, nu le învăţasem de 
la dervişii din Stambul. 

I-am cercetat pe amândoi. Nu erau morţi - în curând 
aveau să-i revină şi deci, era recomandabil să mă 
concentrez asupra plecării. Dar, pentru a-i face inofensivi 
încă o perioadă de timp, le-am luat pungile cu pulbere, pe 
care le aveau la cingătoare şi le-am strivit armele. 

În timp ce mă ocupam de acest lucru, am simţit clar că 
piciorul meu stâng era rănit. Dacă înainte mă prefăcusem 
că şchiopătez, acum eram silit să merg şchiopătând până la 
calul meu, după ce am cules de pe jos „papucii de 
rugăciune” ai lui Halef, care îmi scăpaseră din picioare în 
timpul luptei şi i-am încălţat din nou. Am dezlegat calul şi |- 
am dus până la un loc, pe drum, unde am putut să încalec. 


Durerea din picior devenise mai puternică, din cauza 
mersului pe jos. 

Acum, când calul se puse în mişcare, am respirat, în 
sfârşit, uşurat. Reuşisem să scap, împreună cu tovarăşi mei, 
dintr-un mare pericol şi pentru asta trebuia să-i mulţumesc 
bunei Nebatja. Dacă aş fi avut un mesager de încredere, aş 
fi luat banii celor doi şi i-aş fi trimis ei. Cum, însă, nu aveam, 
a trebuit să-i las în pace. Nu exista un alt proprietar legitim 
al acestora. Şi dacă îi predam autorităţilor? În Ostromdscha 
nu avusesem parte de o experienţă prea încurajatoare. Mă 
gândeam, însă, cu mare plăcere, ce-or să spună schipetarii, 
atunci când vor afla cine fusese, de fapt, prostănacul de 
şerif. 

După ce am mai călărit o bucată de drum, pădurea s-a 
sfârşit. Drumul ducea pe partea din stânga a văii râului. La 
o distanţă nu prea mare, i-am văzut aşteptând pe Halef, 
Omar şi Osko. M-au recunoscut imediat şi au început să 
scoată strigăte de bucurie. I-am dat calului nu pinteni, ci 
papuci şi am pornit în galop spre ei. 

— O, sidi, cate griji ne-am făcut pentru tine! strigă, încă de 
departe, Halef. Unde te-ai ascuns? 

— Acolo, în pădure, cum puteţi vedea, căci de acolo vin. 

— La asta ne-am gândit şi noi, imediat ce-am citit biletul 
tău. 

— L-aţi luat de acolo? 

— Da, dar l-am pus la loc. 

— De ce? 

— Aşa, ca să ne distrăm. Ne-am gândit, sau mai degrabă 
eu m-am gândit, ce-o să se mai enerveze ticăloşii, când vor 
vedea, mai târziu, cum am reuşit să-i ducem de nas. Sau 
poate n-a fost bine ce-am făcut? 

— N-aţi greşit; în orice caz, dacă vor găsi biletul, se vor 
enerva şi mai tare, când îşi vor da seama, din conţinutul lui, 
că eu, cel care am petrecut mai multe ore cu ei, am fost 
acela care l-am scris. 

— Cum? Ai fost cu ei? 


— Am vorbit, am băut şi chiar m-am luptat cu ei. lar acum 
zac inconştienţi, în pădure. 

— Sidi, atunci trebuie să ne întoarcem repede acolo, să le 
spun şi eu câteva vorbuliţe. 

— Nu-i nevoie; le-am spus eu destule. Am stat de vorbă cu 
ei cu pumnii. 

— Povesteşte-ne şi nouă repede! 

— Imediat; între timp, însă, putem să ne continuăm 
drumul. 

— Atunci, vino şi încalecă-l pe Rih. 

— Nu, voi rămâne pe calul tău. Îl vei călări tu pe Rih, până 
la Radowitsch, ca răsplată pentru modul minunat în care l- 
ai călărit mai înainte. 

— M-ai văzut, deci? 

— Foarte bine. Ai trecut foarte aproape de noi. 

— Şi stăteam bine în şa? 

— Minunat. Mai bine ca mine. 

— Ascultă, sidi, îţi baţi joc de mine! N-ar trebui să faci 
asta! 

— Ei, vreau doar să spun că mi-ai plăcut foarte mult. Dar 
ai auzit că s-a tras după tine? 

— Nu, habar n-aveam. 

— Doar iuţeala armăsarului te-a salvat. Amândoi Aladschy 
au tras după tine. Voiau să te împuşte şi să-ţi ia calul. 

Auzind acestea, opri armăsarul şi strigă: 

— Şi totuşi, va trebui să ne întoarcem în pădure, sidi. 
Trebuie să le mulţumesc celor doi ticăloşi pentru gloanţele 
lor. Am să-i fac să-mi simtă biciul, aşa încât pielea lor să 
arate ca un stindard vechi, care a luat parte la multe 
bătălii! 

— Aida de! Hai, micuţule! Cu Aladschy ăştia nu prea e de 
glumit, Amândoi sunt nişte adevăraţi uriaşi; pot să te 
gâtuiască doar cu două degete. 

— Şi totuşi, aş vrea să mă duc până acolo! Dar, dacă tu 
crezi că e mai bine să nu-i mai căutăm, mă supun. Poate îmi 


vor mai ieşi vreodată în drum şi atunci o să le arăteu cu 
cine au de-a face! 

Apoi le-am povestit tovarăşilor mei de drum întâlnirea cu 
schipetarii. M-au ascultat, fireşte, cu mare interes. Când am 
terminat de relatat, Halef spuse: 

— Vrei să spui, domnule, că iubitul nostru mesager, Iloma, 
s-ar afla deja la Radowitsch? 

— Precis, altfel l-am fi întâlnit. 

— Ce ar fi să-i facem o mică vizită? Aş vrea să-i transmit 
mulţumirile cuvenite pentru conduita sa. Crezi oare că nu 
cunosc regulile bunei-cuviinţe? 

— Nu ţi-aş face un asemenea reproş. Pot să-ţi enumăr 
nişte cazuri când ai fost deosebit de politicos, de exemplu, 
în Ostromdscha, faţă de poliţaiul Selim şi faţa de kodscha 
baschi, care au gustat din plin dulceaţa biciului tău. 

— Prin urmare, n-o să-l vizităm, sidi? 

— Nu; dar dacă ne întâlnim cu el, ne facem că nu-l 
cunoaştem. 

— Sidi, sufletului meu bun îi displace aşa ceva. Spune-mi, 
cel puţin, cât timp vom rămâne în Radowitsch. 

— Din păcate, nu ştiu exact. În orice caz, cel mai bine ar fi 
să putem trece prin această localitate fără să ne mai oprim; 
dar trebuie să văd cum stau lucrurile cu piciorul meu. Poate 
va trebui să rămân pe loc, pentru a mă trata; cred că mi l- 
am scrântit, când am căzut şi va trebui să-mi pun un 
bandaj. 

— Dacă-i aşa, sidi, atunci să nu-mi iasă în cale bravul 
mesager, căci altfel am să-i trag un bandaj pe spinare, de 
care o să-şi aducă aminte toată viaţa. De altfel, chiar şi în 
Ostromdscha erau câţiva cărora aş fi vrut să le administrez 
aşa ceva. 

— Cine erau aceştia? 

— Cei doi fraţi care ne-au urmărit şi care trebuiau să dea 
informaţii despre sosirea noastră la ruine. 

— Cei care au tras la hanul lui Ibarek? 


— Da. Probabil că s-au trezit mai repede decât am crezut 
noi din beţie, căci, îndată ce-ai plecat tu, au venit ei. 

— Unde i-ai văzut? 

— Unde? În acelaşi han în care am stat şi noi. Habar nu 
aveau de cele întâmplate şi au plecat urgent, călare, spre 
ruine. Doar după ce au găsit acolo urmele incendiului s-au 
reîntors la han, pentru a se informa. Îţi poţi închipui ce 
mutre au făcut când au aflat ce s-a petrecut. 

— Ai stat de vorbă cu el? 

— Nu. Şi-au băgat caii în grajd şi apoi au dispărut. Nu 
veniseră încă, înainte ca noi să plecăm. 

— Hm! Probabil că s-au dus să culeagă informaţii. S-ar 
putea să-i revedem. 

Capitolul III - Un hekim. 

Piciorul pe care mi-l rănisem în lupta cu fraţii Aladschy 
începu să mă doară; era necesar să consult un doctor. De 
aceea, am poruncit să pornim în galop, pentru a ajunge mai 
repede în localitate. Când ne-am apropiat iar de râu, la 
scurtă distanţă de Radowitsch, am zărit o căsuţă, în faţa 
căreia şedea un bătrân care ne privi cu o atenţie bătătoare 
la ochi: Parcă stătea oarecum la îndoială. 

Fără să am propriu-zis un motiv clar, am oprit şi l-am 
salutat. Se ridică şi îmi mulţumi respectuos, probabil 
datorită turbanului meu verde. 

— Ne cunoşti cumva, tăicuţă? l-am întrebat. 

— O, nu. Nu v-am mai văzut niciodată, răspunse. 

— Dar te-ai uitat atât de ciudat la noi; ai vreun motiv 
anume? 

— Am crezut că sunteţi schipetarii cei răi. 

— Arătăm noi a schipetari? 

— Cu siguranţă că nu; dar calul acesta negru m-a indus în 
eroare. Dacă cel care îl călăreşte ar fi fost mai înalt, aş fi 
crezut că-i am în faţa mea pe acei schipetari, deşi nu sunteţi 
îmbrăcaţi ca ei. 

— La care schipetari te referi? 

— Iertare, domnule! N-ar trebui să vorbesc despre asta. 


— Aşa, aşa! Ei, te asigur eu că n-ai să faci rău nici unui om 
cumsecade, dacă ne spui despre cine-i vorba. 

— Poate, totuşi. Dacă tu ai să mai spui şi altora, s-ar putea 
să afle schipetarii şi să-l urmărească pe acel om cumsecade. 

— N-am să spun nimănui nimic. Halef, dă-i tăicuţului un 
bacşiş! 

Hagiul scoase punga şi îi aruncă ceva în poală. Bătrânul îşi 
frecă obrazul supt şi apoi se hotărî: 

— Domnule, tu eşti un urmaş al profetului; aş dori foarte 
mult să-ţi fiu de folos, dar n-am voie. Conştiinţa mea îmi 
interzice, pentru că am promis să tac. a-ţi, deci, banul 
înapoi. 

— Poţi să-l păstrezi, căci văd că eşti sărac. Prin urmare, 
după cât se pare, aşteptai nişte schipetari care urmau să 
treacă pe aici? 

— Aşa este domnule. 

— Câţi schipetari urmau să vină? 

— Patru. Unul dintre ei, care poartă cizme lungi de călărie 
şi are o barbă neagră şi lungă, trebuia să călărească un 
armăsar arab. Calul acesta nu este cumva arăbesc? 

— Exact. 

— Aşa m-am gândit şi eu şi de aceea, era cât pe ce săvă 
confund cu criminalii aceia. 

— Dar cine ţi-a spus că vor veni schipetarii? 

— Hm! Asta nu pot să-ţi spun. 

— Eşti un om foarte discret. 

— N-aş fi, probabil, atât de discret, dar aveţi ceva la voi, 
care mă face să fiu prevăzător. 

— Aşa? Şi ce anume? 

— Cele două cizme lungi, care sunt legate de şa. 
Armăsarul este acolo văd şi cizmele. Lipseşte doar acela 
care trebuia să stea pe cal şi să poarte cizmele. Dacă n-ai fi 
un binecuvântat urmaş al Profetului... ah, iată-l dă se 
întoarce! 

Un tânăr venea peste pârloagă, îndreptându-se spre 
căsuţă. 


— Cine e? l-am întrebat. 

— Fiul meu, călăuza... o, Allah, n-aveam voie să vorbesc 
despre asta! 

Am început să cam bănuiesc despre ce era vorba. În orice 
caz, mubarekul şi cei trei însoțitori ai săi se opriseră aici, 
pentru a-l lua pe tânăr drept călăuză, către o localitate spre 
care nu cunoşteau exact drumul. Pentru că bănuiseră că 
vom trece pe aici şi vom cere informaţii, în cazul în care 
scăpăm de Aladschy, le îndrugaseră o minciună, tânărului şi 
tatălui lui şi probabil că le spuseseră că noi am fi 
schipetarii. Speram ca fiul să fie ceva mai vorbăreţ decât 
tatăl. 

Când se apropie, am observat că avea o figură foarte 
necăjita. Abia dacă ne salută şi vru să intre în colibă. 
Bătrânul, însă, îl apucă de veşmânt şi întrebă: 

— Ei, de ce nu spui nimic? N-ai primit un bacşiş frumos? 

— Da, bacşiş! Altceva am primit, nu bacşiş, răspunse fiul, 
care părea să fie foarte furios. Oamenii devin din ce în ce 
mai răi. Nici măcar în cei sfinţi nu mai poţi avea încredere. 

— Te referi cumva la bătrânul mubarek? l-am întrebat. 

— Cum de te-ai gândit la el? Eşti cumva vreun bun prieten 
de-al lui? 

— O, dimpotrivă. Noi suntem schipetarii cu privire la care 
v-a avertizat el. 

— Allah, Allah! strigă bătrânul, speriat. Am bănuit eu! 
Domnule, sper că ne vei cruța. Suntem oameni sărmani. 
Fiul meu este împletitor de coşuri şi foloseşte pentru asta 
sălciile pe care tocmai le taie nepoţii mei, acolo, la râu. Eu, 
însă, nu sunt bun de nimic; nici măcar nu pot să cojesc 
scândurile, căci guta mi-a strâmbat degetele, după cum poţi 
să vezi. 

Îşi întinse mâinile spre mine. 

— Fii liniştit! am răspuns. Ai văzut vreodată schipetari 
care să poarte turbanul Profetului? 

— Nu, niciodată. 


— Printre schipetari nu se află niciunul care să fie urmaş 
al profetului; deci nu pot fi tâlhar, în nici un caz. 

— Dar tocmai ai spus că sunteţi acei schipetari cu privire 
la care am fost avertizaţi. 

— Noi suntem aceia, da; dar faptul că am fi schipetari e o 
minciună. 

— Atunci, unde este călăreţul căruia îi aparţine armăsarul? 

— Eu sunt acela. Am făcut schimb de cai, iar eu mi-am 
schimbat înfăţişarea pentru a nu putea fi recunoscut de 
oamenii aceia pe care vreau să-i prind. Tu, însă, se pare că 
ai avut o experienţă cam neplăcută cu mubarekul. 

Fiul, căruia îi puneam întrebarea, răspunse, adresându-se 
însă tatălui său: 

— Da, dar nu numai eu, ci şi cumnatul. Te-ai uitat la caii 
lor? 

— Cum aş fi putut? Mă aflam încă în culcuş şi nici nu se 
luminase prea bine de ziuă. Era încă ceaţă în jurul colibei. 
Şi ce s-a întâmplat cu ginerele meu? 

— L-au jefuit! 

— O, Allah! Pe omul acela sărman care abia de curând şi-a 
pierdut nevasta, sora ta şi fiica mea. Ce i-au luat? 

— Cel mai bun dintre cei doi cai ai lui. 

— O, cerule! De ce i-au făcut asta! Ar fi putut să ia alt cal, 
de la un om mai bogat; Allah nu s-ar fi supărat şi mubarekul 
era cu ei? De... când au devenit pustnicii hoţi de cai? 

— Nu mai există sfinţi ca înainte. Totul este viclenie, 
înşelăciune şi amăgire. Poate să vină la mine şi cel mai 
cucernic marabut şi cel mai nobil şerif, n-o să mai am 
încredere în nimeni. 

La cuvântul şerif, îmi aruncă o privire semnificativă, cât se 
poate de bănuitoare. Ştiam acum ce păţise şi puteam să-mi 
închipui ce anume se discutase. De aceea, i-am spus: 

— Ai dreptate; există multă înşelăciune şi viclenie în lumea 
asta. Eu, însă, vreau să fiu corect şi cinstit cu tine. Nu sunt 
nici schipetar, nici şerif, ci sunt un franc care nu are niciun 
drept să poarte turbanul verde. Priveşte! 


Mi-am scos turbanul şi i-am arătat că nu sunt ras în cap. 

— Domnule! strigă, speriat. Ce îndrăzneţ eşti! Îţi rişti 
viaţa! 

— O, nu-i chiar aşa. La Mecca s-ar putea să fie mai 
periculos decât aici, unde există atât de mulţi creştini. 

— Deci, nu eşti musulman, ei creştin? 

— Sunt creştin. 

— Şi porţi la gât un hamail19 ce nu poate fi procurat decât 
de la Mecca! 

— De acolo îl am. 

— Şi totuşi, eşti creştin? Asta nu pot s-o cred! 

— Am să-ţi vorbesc îndată, spunându-ţi că Mohammed al 
vostru trebuie să îngenuncheze în faţa lui Hristos, fiul lui 
Dumnezeu, pentru a i se închina. Ar rosti un musulman 
asemenea cuvinte? 

— Nu, niciodată. Ai comis un sacrilegiu faţă de credinţa 
noastră, dar ai dovedit prin asta că eşti creştin, că eşti 
franc. Poate că eşti acela care l-a împuşcat în braţ pe 
Manach el Barscha. 

— Când s-a întâmplat aşa ceva? 

— Ieri seară, la coliba bătrânului. 

— Eu am fost acela. Deci pe el l-am împuşcat? Era 
întuneric şi n-am putut să recunosc persoanele. Deci ştii şi 
tu? 

— Au vorbit în continuu despre asta. Deci, voi trebuie să 
fiţi străinii aceia care i-au luat prizonieri pe mubarek şi pe 
ceilalţi trei? 

— Da, noi suntem. 

— Domnule, te rog să mă ierţi că te-am jignit. Ce-i drept, 
numai lucruri rele am auzit despre tine; dar lucrurile rele 
pe care oamenii răi le spun despre alţii sunt, de fapt, fapte 
bune. Sunteţi duşmanii acestor hoţi şi escroci, ceea ce 
înseamnă că sunteţi oameni buni. 

— Deci, ai încredere în noi, acum? 

— Da, domnule. 


— Atunci, povesteşte-ne cum te-ai întâlnit cu oamenii 
aceştia. 

— Cu plăcere, domnule. Descălecă şi aşează-te pe bancă. 
Tata o să-ţi facă loc. 

— Îţi mulţumesc. Poate să şadă liniştit acolo. Este un om 
bătrân, iar eu sunt încă destul de tânăr. Şi am şi un picior 
rănit, aşa că aş prefera să rămân călare. Şi acum, 
povesteşte-ne. 

— Lucrurile s-au petrecut astăzi, în zori; abia mă sculasem 
pentru a-mi începe munca zilnică. Ceaţa era încă destul de 
deasă, de nu vedeai la câţiva paşi. Atunci, am auzit un 
călăreț apropiindu-se, care s-a oprit în faţa colibei şi m-a 
strigat. 

— Deci ei te cunosc? 

— Mubarekul mă cunoştea. Când am ieşit afară, am văzut 
patru călăreţi care aveau cu ei şi un cal de povară. Unul 
dintre ei era mubarekul, iar dintre ceilalţi, abia mai târziu, 
când s-a luminat şi eram deja pe drum, l-am recunoscut pe 
Manach el Barscha, fostul perceptor din Uskiib. Voiau să 
meargă spre Taschkoj şi m-au întrebat dacă ştiu drumul 
până acolo. Am răspuns „da” şi atunci m-au rugat să-i duc 
până acolo şi mi-au promis pentru asta un bacşiş de cel 
puţin treizeci de piaştri. Domnule, eu sunt un om sărac şi 
treizeci de piaştri abia dacă îi pot câştiga într-o lună. ÎI 
cunoşteam pe bătrânul mubarek şi îl consideram un sfânt. 
De aceea, m-ara bucurat să le pot fi câlăuză. 

— Ţi-au spus cumva de ce se îndreptau spre 'Taschkoj? 

— Nu, dar mi-au spus că sunt urmăriţi de patru schipetari 
care nu trebuiau să afle în ce direcţie i-am dus. 

— Asta era o minciună. 

— Abia mai târziu mi-am dat şi eu seama. 

— Şi unde se află 'Taschkoj? 

Numele înseamnă „satul de stânci sau de piatră”. De 
aceea, am presupus că localitatea s-ar afla undeva sus, în 
munţi. Împletitorul de coşuri răspunse: 


— Se află exact la nord de aici. De fapt, nici un drum direct 
nu duce din Radowitsch până acolo şi trebuie să cunoşti 
foarte bine pădurea şi munţii, pentru a nu te rătăci. Satul 
este mic şi sărac şi se află aşezat în direcţia care urcă pe 
munte spre Bregalnitza, către Sbiganzy. 

Sbiganzy! Asta era localitatea pe care trebuia s-o caut, din 
Radowitsch, înspre nord, pentru a ajunge la măcelarul 
Tschurak şi a-l întreba de derekuliba20, iar acolo să aflu 
detalii despre activitatea acelui misterios personaj care se 
numea Schut. Oare şi mubarekul voia să călătorească tot în 
direcţia aceea? Poate se afla acolo adunată întreaga 
societate de oameni „cumsecade”? 

— Şi încă înainte de a pleca de aici, l-am întrebat din nou, 
ţi-au spus că nu trebuie să-i trădezi? 

— Da. Mubarekul mi-a povestit că, pe drum, au fost atacați 
prin surprindere de patru schipetari, dar au reuşit să 
scape. Cică aceştia ar fi vrut să se răzbune pe el şi pe 
însoțitorii lui, pentru un omor şi probabil, îi vor urmări în 
continuare. Voia să se îndrepte spre nord, dar nu dorea să 
treacă prin Radowitsch, căci ar fi fost recunoscut, iar 
schipetarii puteau astfel să capete informaţii despre ei, să 
afle încotro s-au dus. V-a descris foarte exact, după cum 
văd, doar că tu porţi acum alte straie şi nici nu călăreşti 
armăsarul. În cazul în care aţi fi trecut pe aici şi aţi fi 
întrebat de ei, n-ar fi trebuit să vă dau nici o informaţie. 
Pentru această discreţie, ne-a dat binecuvântarea lui. Apoi 
am pornit la drum. Când s-a luminat, am recunoscut în 
animalul de povară calul cumnatului meu, dar am crezut că 
mă înşel şi n-am spus nimic. 

— Caii lor nu arătau foarte obosiţi? 

— Fără îndoială! Erau transpiraţi când au ajuns aici, la 
colibă şi aveau spume la gură. 

— Era de aşteptat. Dacă au ajuns atât de devreme aici, 
înseamnă că au călărit foarte repede, ceea ce impune un 
efort deosebit, noaptea fiind şi drumul destul de greu. 
Povesteşte mai departe! 


— Ei toţi erau călare; eu, însă, eram pe jos. Totuşi, am 
mers tot timpul în faţa lor. Aşa am auzit câte ceva din 
discuţiile pe care le purtau cu jumătate de voce. Mai întâi, 
am aflat că, iniţial, avuseseră patru cai. Fiecare avea la el 
câte un balot, Apoi, însă, când s-au apropiat de cătun, ştii, 
acolo unde drumul trece peste pod, s-au întâlnit cu doi 
călăreţi; aceştia le-au spus că ginerele tatălui meu, deci 
cumnatul meu, are doi cai în spatele casei şi sub streaşină 
atârnă şi o şa pentru bagaje. 

Am început să bănuiesc cine era acest cumnat şi am spus: 

— Am trecut şi eu prin acest cătun şi am văzut acolo o 
singură casă cu streaşină. Sub aceasta, atârna o şa de 
călărie, dacă îmi amintesc bine. Era un birt şi se afla în 
partea dreaptă a podului. 

— Asta e, asta e! 

— Aşadar, birtul acesta este al cumnatului tău? 

— Da, el este bărbatul surorii mele, care a murit de 
curând. 

— Am tras şieu la el. 

— Deci, l-ai văzut, ai vorbit cu el? 

— Da. Vasăzică, pe omul acesta sărman l-au jefuit! Când 
am fost eu acolo, era doar un cal în spatele casei. 

— Ăsta-i celălalt. Avea doi. Avea şi două şei, una pentru 
călărie şi una pentru bagaje. 

— N-au spus nimic despre cei doi călăreţi cu care s-au 
întâlnit? 

— Ba da, dar n-am prea înţeles eu nimic. Tot vorbeau 
despre doi pagi; ăştia, însă, nu sunt oameni, ci cai! 

— În cazul acesta, se refereau şi la oameni şi la cai. 

— Pagii ăştia trebuiau să atace pe cineva prin surprindere 
şi să-l ucidă? 

— Pe noi. 

— Pe voi, domnule? De ce? 

— Din răzbunare. Aceşti pagi sunt, de fapt, doi schipetari 
cu nume rău famat, care trăiesc doar din jafuri şi tâlhării. Li 
s-a dat această poreclă pentru că au doi cai pagi. 


— Aşa vasăzică! Şi schipetarii ăştia nu v-au pândit? 

— O, ba da! 

— Dar, totuşi, sunteţi aici! Aţi reuşit să scâpaţi? 

— Printr-un vicleşug. De aceea m-am deghizat aşa. 

I-am întâlnit la cumnatul tău şi am stat mai multe ore cu ei. 
Acum, probabil că şi-au dat seama că i-am înşelat şi ne 
caută. 

— Crezi că vor veni şi aici? 

— E posibil. 

— Dacă se vor interesa de voi, să le dau informaţii? 

— Nu vreau să te îndemn să minţi. Spune-le că am fost aici 
şi că, apoi, am plecat spre Radowitsch. Dar nu trebuie să le 
spui nimic din ceea ce am discutat. 

— Nu, domnule, n-or să afle nici un cuvânt. 

— Ei şi acum zi-i mai departe. 

— Am tras cu urechea şi am aflat că i-au luat cumnatului 
meu calul şi şaua şi şi-au pus baloturile pe el. Prea multe 
amănunte n-am auzit, căci nu vorbeau tare şi apoi a fost şi o 
pauză mai mare, când n-am mai putut să trag cu urechea. 
Dar, am auzit destul, ca să-mi pot da seama că mubarekul 
era un mare hoţ şi tâlhar. Toate lucrurile mai bune pe care 
le furase se aflau în balotul de pe cal. Celelalte, care nu 
prea erau de valoare şi ar fi ocupat şi prea mult loc, le 
arsese, împreună cu coliba. Cel mai mult se bucurau fugarii 
de faptul că dăduseră peste schipetari. Erau convinşi că 
urmăritorii lor, deci voi, erau pierduţi. 

— Din fericire, s-au înşelat amarnic. N-au scăpat de noi, 
căci o să mergem pe urmele lor. 

— O, dacă aş putea să merg şi eu cu voi! 

— De ce? l-am întrebat. 

— Pentru că l-au jefuit pe cumnatul meu, iar pe mine m-au 
înşelat şi nu mi-au dat nici un bacşiş. 

— Da, e un motiv serios! Te-ai dus cu ei până ia Taschkoj? 

— Şi încă o bucată de drum mai departe. 

— Cât e până acolo? 

— Am făcut cinci ore. 


— Şi încotro au pornit apoi? 

— Voiau s-o ia în jos, de-a lungul văii Bregalnitza. Altceva 
n-am mai aflat. 

— Pot să-mi dau seama unde vor să ajungă. Dar n-ai 
insistat să-ţi dea răsplata promisă? 

— Fireşte. Au fost, însă, atât de deştepţi şi m-au rugat să 
merg cu el mai departe de 'Taschkoj, căci acolo, probabil, aş 
fi găsit ajutor şi i-aş fi putut sili să-mi plătească. Au oprit, 
apoi, în mijlocul pădurii, ca să-mi spună că nu mai aveau 
nevoie de mine. l-am rugat să-mi dea bacşişul, dar mi-au 
râs în nas. M-am înfuriat şi le-am cerut să-mi dea înapoi 
calul cumnatului meu. Atunci, au sărit de pe cai. Doi m-au 
aruncat la pământ şi m-au ţinut iar un al treilea m-a biciuit. 
Am fost, nevoit să îndur, căci eram prea slab, unul împotriva 
lor patru. Domnule, până acum nu mai m-a bătut nimeni. 
Am alergat din răsputeri douăsprezece ore. Spatele îmi 
este plin de răni de la loviturile primite. Mi-am irosit 
degeaba o zi de muncă şi sunt şi mort de foame. Cu asta m- 
am ales, în loc să aduc acasă treizeci de piaştri. Ce să 
mănânc? Ce să le dau tatălui meu şi copiilor, dacă n-am 
nimic? Dacă aş fi rămas acasă, aş fi putut să merg la 
Radowitsch să vând nişte coşuri, să cumpăr ceva de 
mâncare. 

— Consolează-te! îl rugă tatăl. Am primit în dar de la acest 
şerif, care, din păcate, nu este şerif, cinci piaştri. Poţi să 
mergi la Radowitsch şi să cumperi pâine. 

— Domnule, îţi mulţumesc! spuse împletitorul de coşuri. 
Te-am luat drept un om rău, dar tu eşti bun cu noi. Aş vrea 
să-ţi pot face şi eu un serviciu. 

Înainte de a apuca să răspund, luă Halef cuvântul. Se 
sucise în şa şi dezlegase cizmele mele cele lungi, care 
arătau aşa de rotunde şi netede de parcă erau încălţate pe 
picioarele mele. 

În timp ce noi discutam, veniseră şi copiii împletitorului de 
coşuri, aducând nuielele de salcie pe care le tăiaseră. 

— Vă e foame, mititeilor? întrebă Halef. 


Cei mai mari dădură afirmativ din cap, iar cei miei 
începură să plângă. Şi în Turcia este exact la fel ca la noi. 
Când îl întrebi pe un asemenea prichindel de doi ani despre 
pofta lui de mâncare, imediat îi şi apar lacrimi în ochişori. 

— Ei, atunci adu un coş! porunci Halef tatălui acestei 
adunări de prichindei înfometați. Dar să nu fie unui prea 
Mic. 

— Pentru ce îţi trebuie? se interesă omul. 

— Vreau să scutur cizmele astea lungi. 

Împletitorul de coşuri aduse un coş şi îl ţinu ridicat. Apoi 
hagiul scutură cizmele şi din ele începură să cadă fructe, 
carne, produse de brutărie, aşa încât coşul se umplu până 
sus. 

— Aşa! spuse el. Ei şi acum dă-le copiilor tăi să mănânce şi 
Allah să vă binecuvânteze! 

— Domnule! strigă împletitorul de coşuri, sărutându-i 
mâna, toate astea sunt pentru noi? 

— Fireşte! 

— Dar n-o să le putem mânca nici într-o săptămână! 

— Nici nu v-a obligat nimeni s-o faceţi. Mâncaţi cât vă 
trebuie şi vedeţi să nu înghiţiţi şi coşul. 

— Domnule, îţi mulţumesc! Inima-ţi este plina de bunătate 
şi voia bună îţi izvorăşte din gură. 

— Ei, nici chiar aşa. Prea hazliu nu sunt, dar îmi 
sângerează inima când privesc la aceste cizme goale. În 
fiecare dintre ele pusesem câte o găinuşă friptă, atât de 
rumenită şi crocantă cum numai în cel de-al treilea paradis 
mai găseşti. Ele sunt atât de dragi sufletului meu, faptul că 
trebuie să mă despart de ele îmi provoacă un sentiment de 
tristeţe şi-mi umple ochii de lacrimi. Dar, pentru că aceste 
biete găinuşe nu-şi pot sacrifica, decât o singură dată viaţa, 
pentru a fi savurate, ce mai contează în ce burţi îşi vor găsi 
mormântul. Aşadar, mistuiţi-le cu chibzuinţă şi cucernică 
plăcere şi păstraţi oasele pentru mine, până când mă voi 
întoarce. 


Rostise aceste cuvinte cu o asemenea seriozitate şi 
solemnitate, încât ne făcu pe toţi să izbucnim în râs. 

— Dar, Halef, cum de ţi-a venit gândul ăsta ciudat să faci 
asemenea provizii şi să-mi foloseşti cizmele drept magazin? 
— Acest frumos gând nu mi-a trecut mie prin cap. Atunci 

când am vrut să plătim la han, aşa cum mi-ai poruncit, 
hangiul mi-a spus că el ne este dator, nu noi lui. Şi anume, 
pentru serviciul pe care i l-am făcut fratelui lui, Ibarek. 
Acesta este un alt exemplu că Allah răsplăteşte dublu 
fiecare faptă bună, căci nu a trebuit să-i plătim nimic nici lui 
Ibarek. 

— Lasă asta, zi-i mai departe! 

— Da, mai departe. Lăsasem, aşa, cu băgare de seamă, să- 
mi scape o vorbuliţă, cum că friptura de găină ar fi 
mâncarea mea preferată. 

— Ştrengarule! 

— Ilartă-mă, sidi! Doar de aceea avem gură, să vorbim, nu 
să tăcem. Hangiul a ciulit urechile şi memoria lui n-a uitat 
de friptura de găină. Când ne-am strâns lucrurile să 
plecăm, mi-a adus găinuşele astea două şi mi-a urat ca 
savurarea lor să ne prelungească viaţa. Atunci, i-am explicat 
că omul ar trăi şi mai mult dacă, pe lângă găină, ar mânca şi 
altele. 

— Halef, dacă-i adevărat ce spui, meriţi să guşti puţin 
biciul! 

— Sunt vrednic de recunoştinţa ta, sidi! Dacă mi-o acorzi 
sunt la fel de fericit ca atunci când hangiul mi-a adus apoi şi 
garniturile acestea pe care le vezi adunate, în totala 
armonie, în coşul acesta. 

— N-ar fi trebuit să le iei! 

— Iertare, sidi! Dacă nu le-aş fi luat, acum n-am fi avut 
nimic de dat. 

— Ba puteam să dăm ceva! 

— Dar nimic care să potolească foamea acestor omuleţi. 
De fapt, am ezitat mult până să le iau. Îmi spuneam că ar fi 
trebuit să am aprobarea ta şi că, deci, nu puteam lua nimic, 


pentru că tu nu erai prezent. Am invocat toate motivele şi 
replicile pe care le-ar fi putut născoci toţi califii la un loc, 
dar hangiul a rămas neclintit. Mi-a spus că, de fapt, nu mi le 
dăruia mie, ci ţie. Asta mi-a înmuiat inima cea bună şi am 
cedat. Darurile erau pentru tine şi deoarece hangiul nu ţi le 
putea oferi, personal, le-am băgat în cizmele tale, în calitate 
de reprezentante şi împuternicite ale tale. I-am transmis 
hangiului mulţumirile tale, prin cuvinte bine alese, am legat 
bine cizmele la gură şi le-am prins în curele, în spatele şeii. 
Dacă am păcătuit, te rog să mă judeci cu milostenie. 

N-aveam cum să mă supăr pe omul acesta care îmi era 
atât de drag. Eram convins că nici nu-i trecuse prin cap să-l 
determine pe hangiu, cu vreun cuvânt anunţe spus, să-i 
facă acest dar. Halef n-ar fi fost niciodată capabil să facă aşa 
ceva, căci avea un extraordinar de sensibil simţ al onoarei. 
Dar se distra grozav, făcând pe ironicul cu mine şi îi făcea 
mare plăcere când mă prefăceam că mă las provocat de el. 

— Am să-ţi stabilesc pedeapsa mai târziu, l-am ameninţat. 
Cel puţin, va trebui să renunţi pentru multă vreme la 
mâncarea ta preferată. În ceea ce te priveşte, nici o 
nevinovată găină nu va trebui să se despartă prea curând 
de bucătărioara ei. 

— Atunci o să mă mulţumesc şi cu o găinuşă mai tinerică, 
sidi şi o să-mi placă la fel de mult cum le plac micuţilor 
acestora merele. 

Copiii se adunaseră în jurul coşului şi se repeziseră mai 
întâi la mere. Era o plăcere să vezi cu câtă râvnă lucrau 
guriţele acelea. Bătrânul avea lacrimi în ochi de bucurie. 
Fiul său îi îndesase în mână o bucată de carne, dar el nu 
mânca; uitase, pur şi simplu, de sine, văzându-şi nepoţii atât 
de mulţumiţi. 

Împletitorul de coşuri ne întinse fiecăruia mâna şi apoi mi 
se adresă: 

— Domnule, repet că ar fi pentru mine o mare bucurie 
dacă aş putea să-ţi fac şi eu un serviciu. N-ar fi posibil aşa 
ceva? 


— Da, ar fi un serviciu pe care te-aş putea ruga să mi-l 
faci. 

— Spune! 

— Să ne conduci la Taschkoj. 

— Cu dragă inimă! Când pornim, domnule? 

— Încă nu ştiu. Vino mâine dimineaţă la Radowitsch; 
atunci am să-ţi pot spune. 

— Şi unde te găsesc? 

— Hm, nici asta n-o ştiu încă. Ai putea să-mi recomanzi 
vreun han mai bun? 

— Cel mai bun este hanul „La înalta Poartă”. Îl cunosc pe 
hangiu şi am să te conduc până acolo. 

— Aşa ceva nu pot să accept; eşti prea obosit. 

— O, până la Radowitsch merg uşor. Ajungem într-un sfert 
de oră acolo. Trebuie să te recomand hangiului; din când în 
când mai lucrez acolo şi el ţine la mine, deşi sunt doar un 
om sărman. Mâine dimineaţă am să te vizitez, ca să-mi spui 
când vrei să plecăm spre 'Taschkoj. 

— Asta depinde de piciorul la care m-am rănit. Există în 
oraş vreun doctor bun sau cineva priceput; în care să pot 
avea încredere? 

— Dacă te referi la un chirurg, există unul, care este 
renumit şi care vindecă rănile tuturor oamenilor şi 
animalelor. Se pricepe să trateze şi vărsatul de vânt, ceea 
ce nimeni altul nu mai ştie. 

— Dar ăsta-i chiar o minune de doctor! Dar acum, trebuie 
să discutăm şi despre bacşişul la care eşti îndreptăţit. 

— Pentru ce, domnule? 

— Pentru că ne vei duce la Taschkoj. 

— Domnule, dar nu vreau nimic pentru asta! 

— Iar eu nu accept pe gratis. 

— Dar ne-aţi dăruit deja atâtea. 

— Acesta a fost un dar; plata ţi-o vei câştiga muncind. Nu 
trebuie să confunzi una cu alta. 

— Dar nu pot să cer bani de la tine; mi-ar fi ruşine. 


— Ei bine, atunci să nu fie plată, ci doar bacşiş. Am să i-l 
dau tatălui tău. 

I-am cerut lui Halef să-mi dea portofelul şi punga şi i-am 
făcut semn bătrânului să se apropie. Când văzu în mâinile-i 
cu degete strâmbe cincizeci de piaştri, îşi ieşi din fire de 
bucurie şi vru să-mi dea înapoi cea mai mare parte din bani. 

— Nu primesc înapoi nici un piastru, i-am spus, cu 
hotărâre. 

— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, răspunse. Să dea 
Domnul ca hekimul să-ţi însănătoşească piciorul cât mai 
repede! 

— Sper şi eu. Dar, spune-mi, cum se numeşte acest doctor 
renumit? 

— Îl cheamă Tschefatasch. 

— O, vai de mine! Dacă şi tratamentele-i sunt precum 
numele, mă lipsesc de ajutor. 

Tschefatasch înseamnă, tradus în limba germană, „piatră 
de tortură”. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, mă consolă împletitorul de 
coşuri. N-o să-ţi pună la picior numele lui, ci un pansament. 
lar la asta se pricepe de minune. 

— Atunci, haide, dacă vrei să mergi cu noi! 

Luă o înghiţitură de mâncare, s-o mestece pe drum şi apoi 
pornirăm. După un sfert de oră, am ajuns în oraş. Călăuza 
ne duse printr-un bazar, apoi pe o uliţă şi de acolo trecurăm 
pe sub o boltă şi intrarăm într-o curte foarte spațioasă şi 
curată. Halef se duse, împreună cu el, la hangiu. Eu am 
rămas în şa, ca să nu-mi mai forţez piciorul bolnav. 

După puţin timp, ieşiră amândoi însoţiţi de hangiu care, 
printre politeţuri şi scuze, îmi spuse că, din păcate, n-avea 
decât o odăiţă cât se poate de mică, ce se învecina cu 
ospătăria. Aici nu se prea obişnuia ca cei care trăgeau la 
han să ceară o cameră separată; nicăieri în oraş nu exista 
aşa ceva şi chiar şi acea odăiţă trebuia mai întâi curățată şi 
aranjată, de aceea mă poftea să intru deocamdată în 
ospătărie. 


Am fost destul de mulţumit de acest aranjament şi am 
descălecat. O, vai! Piciorul mi se umflase. Cu mare greutate 
am reuşit să păşesc şi a trebuit să mă sprijin de Osko. 

Când am intrat în odaie, nu se afla nimeni acolo. M-am 
aşezat într-un colţ, lângă uşa care ducea spre cămăruţa ce 
mi se pregătea. Halef, Osko şi Omar au ieşit din nou în 
curte, ca să se îngrijească mai întâi de cai. Pe drum, nu mă 
gândisem să-mi schimb hainele, în mijlocul unei populaţii 
fanatice, acest lucru putea deveni periculos; aici, însă, nu 
conta prea mult. 

Împletitorul de coşuri se oferi să-l aducă pe doctor şi eu 
am acceptat. leşise deja, când intră un oaspete. Şedeam cu 
spatele la uşă şi m-am răsucit pe jumătate să-l văd pe cel ce 
intrase. Nu era nimeni altul decât mesagerul Toma, cel care 
ne dăduse pe mâna schipetarilor. 

— Ei, acum să te vadă hangiul! mi-am zis şi m-am întors 
din nou cu spatele, pentru că nu voiam să ani de-a face cu 
el. 

Nu la fel însă gândi şi el. Probabil că avea chef să se 
întreţină cu cineva. Eram singurul care se afla în odaie, aşa 
că se învârti de câteva ori încoace şi încolo, apoi, rămase în 
picioare, alături de mine şi întrebă: 

— Eşti străin de locurile acestea? 

M-am prefăcut că nu am auzit întrebarea. 

— Eşti străin de locurile acestea? repetă, cu vocea mai 
ridicată. 

— Da, am răspuns, acum. 

— Dormi astăzi aici? 

— Încă nu ştiu. 

— De unde eşti? 

— Din Stambul. 

— Ah, din capitală, strălucitorul obraz al chipului lumii! 
Eşti un om fericit, dacă locuieşti în apropierea padişahului. 

— Apropierea lui îi fericeşte doar pe cei buni. 

— Vrei să spui că sunt mulţi oameni răi acolo? 

— Ca peste tot. 


— Cu ce te ocupi. 

— Sunt copist. 

— A, deci eşti un învăţat. Îmi face mare plăcere să stau de 
vorbă cu astfel de oameni. 

— Dar mie nu-mi place să vorbesc cu alţii. 

— Allah! Dar ce respingător eşti! Tocmai voiam să te întreb 
dacă-mi este permis să mă aşez aici, lângă ţine. 

— Îţi este permis, dar n-o să-ţi facă plăcere. 

— De ce nu? 

— Figura mea nu prea place unora. 

— Ei, o să văd dacă mie îmi place. 

Se aşeză la masa mea, pe o bancă ce se afla faţă în faţă cu 
mine şi mă privi. 

Greu de descris mutra pe care o făcu. Mai aveam încă 
turbanul pe cap şi ochelarii pe nas; asta îl făcuse să se 
înşele, deşi figura mea nu se schimbase nici un pic. 
Deschise gura, sprâncenele i se ridicară, luând forma unui 
unghi ascuţit, dar ochii i se fixară asupra mea, cu o 
asemenea expresie, încât a trebuit să fac mari eforturi 
pentru a nu izbucni în râs. 

— Domnule... effendi... cine... cine eşti? mă întrebă. 

— Abia ţi-am spus. 

— Ai spus adevărul? 

— Îndrăzneşti să mă faci mincinos? 

— Nu, în numele lui Allah, nu, căci ştiu că tu... că... 

De frică şi îndoială, nu mai putu rosti nici un cuvânt. 

— Ei. ce-i? Ce ştii despre mine? 

— Nimic, nimic altceva decât că eşti copist şi locuieşti în 
Stambul. 

— Şi atunci ce tot îndrugai acolo tot felul de prostii? 

— Prostii? Ah, domnule, nici nu-i de mirare, căci pari a fi 
acela despre care cred că este acela, despre care..., o, 
Allah! Ai dreptate. Cred că am înnebunit de tot, căci 
asemănarea este atât de mare. 

— Dar cu cine semăn atât de mult? 

— Cu un effendi mort! 


— Ah! Când a murit? 

— Astăzi, pe drum. 

— Piste trist când credinciosul decedează aflându-se în 
călătorie. Ai lui nu se pot ruga pentru el, în ultimele clipe 
dinaintea morţii. Şi de ce a murit? 

— A fost ucis. 

— Groaznic! I-ai văzut leşul? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, ţi-au povestit alţii despre moartea lui? 

— Aşa e. 

— Şi cine l-a ucis? 

— Nu se ştie. Zăcea în mijlocul pădurii care se află între 
Radowitsch şi Ostromdscha. 

— Am trecut şi eu prin această pădure. Eu de ce nu am 
auzit nimic? Au vrut să-l jefuiască? 

— Nu. Zice-se că ar fi fost o răzbunare. 

— O vendetă? 

— Nu, o altfel de răzbunare. Acest om neprevăzător a 
stârnit pur şi simplu o revoluţie în Ostromdscha, a aţâţat 
oamenii unii contra altora şi apoi, chiar în timpul nopţii, a 
dat foc locuinţei unui cucernic. 

— Dar ăsta-i un adevărat răufăcător pe care Allah nu-l va 
ierta niciodată. 

— O, dar omul acesta nu credea în Allah. Era un ghiaur, un 
creştin care se hrăneşte cu carne de porc. 

— Iadul o să-l înghită. 

— Din răzbunare, a fost pândit şi ucis. 

— Era singur? 

— Nu. Mai erau trei cu el. 

— Şi unde sunt aceştia? 

— Au dispărut. Se crede că şi ei au fost ucişi. 

— Şi unde i-a fost dus cadavrul? 

— Nu ştiu. 

— Foarte ciudat! Şi cu necredinciosul ăsta semăn eu? 

— Ai exact înălţimea şi chipul lui, doar părul şi barba îţi 
sunt mai scurte şi mult mai deschise la culoare decât ale lui. 


— Deci, există cel puţin o deosebire între el, ghiaurul şi 
mine, şeriful, care îmi bucură inima. Dar tu cine eşti? 

— Un mesager din Ostromdscha. 

— Înseamnă că trebuie să ştii totul foarte exact. Dar, hm, 
am auzit astăzi, pe drum, că ar exista doi tâlhari, doi 
schipetari, cărora li se spune pagi. Ai auzit vreodată de ei? 

— Da; căci noi mesagerii aflăm totul. 

— Şi îi cunoşti? 

— Nu, domnule. Cum aş putea eu, un om cinstit, să cunosc 
nişte tâlhari! Ce-i cu ei? 

— Au fost văzuţi, azi dimineaţă, în apropiere de 
Ostromdscha. 

— Allah fie milostiv cu ţinutul acesta! 

— A fost şi un mesager la ei. Unul pe care-l cheamă Toma. 

Mesagerul tresări speriat, dar eu am întrebat liniştit: 

— Îl cunoşti cumva? 

— Foarte bine. Este un... un coleg al meu. 

— Atunci să-l previi, dacă-l întâlneşti. Va fi căutat de 
poliţie. 

— Allah, o, Allah! De ce? 

— Pentru că este complice la crimă, căci el l-a trădat pe 
creştinul acela celor doi Aladschy, ucigaşii. El le-a 
comunicat ora când străinii intenționau să plece din 
Ostromdscha. 

— Este... este adevărat? se bâlbâi acesta. 

— Chiar cel ucis a afirmat asta. 

— Dar ce; un mort poate să vorbească? 

— Nu e mort, n-a fost ucis. Nimeni nu ştie că trebuia să fie 
ucis, doar tu singur ştiai asta, Iloma! 

Mesagerul sări de la locul lui. 

— Mă cunoşti? strigă el, consternat. 

— Da, foarte bine; şi cei de acolo te cunosc. 

Mi-am scos ochelarii şi turbanul şi am arătat spre uşa pe 
care tocmai intrau Osko, Omar şi Halef. Pentru câteva clipe, 
omul încremeni de spaimă, căci acum mă recunoscuse. 
Apoi, însă, strigă: 


— Trebuie să plec, să plec imediat! Mai am de rezolvat 
nişte afaceri urgente. 

Făcu o săritură spre uşă, dar Halef îl şi înhăţase de guler. 

— De ce vrei să ne părăseşti aşa de repede, dragă 
prietene? îl întrebă el, pe un ton prietenos. 

— Pentru că mai am încă multe de făcut. 

— Credeam că numai până aici aveai treburi de rezolvat. 
Deci şi de aici duci mesaje spre Ostromdscha? 

— Da, da; nu mă mai reţine. 

— Dar ai putea să iei ceva şi de la mine. 

— Pentru cine? 

— Am să-ţi dau o însemnare. 

— Ce fel de însemnare? 

— Un salut, doar un salut. 

— Am să-l duc cu plăcere; acum, însă, lasă-mă să plec! 

— Nu se poate aşa. Trebuie să aştepţi să-ţi scriu salutul şi 
desigur şi adresa. 

— Durează mult? 

— Nu. Nu prea mă formalizez eu cu astfel de scrisori către 
prieteni. N-am nevoie nici de hârtie, nici de cerneală, căci 
am să scriu direct pe pergament netăbăcit. Şi am să-ţi şi 
plătesc imediat. Am creionul afară, în grajd. Va trebui să te 
deranjezi să ieşi cu mine până afară, Ioma. Hai! 

Mesagerul se uită cercetător la micuțul hagiu. Nu prea 
avea încredere în el; dar Halef vorbea atât de prietenos, îl 
urmă, deci, afară iar Osko şi Omar ieşiră după ei, zâmbind. 

Din locul unde şedeam, puteam să contemplu, prin 
fereastra deschisă, aproape întreaga curte. I-am văzut pe 
cei patru traversând-o şi dispărând în spatele porţii 
grajdului, care fu apoi închisă. 

După scurt timp, am auzit nişte ţipete, care, în ziua de azi, 
nu pot fi auzite decât în China şi în Turcia, acele strigăte de 
nedescris care se pare că sunt urmarea întâlnirii unui bici 
cu pielea unui om. 

Apoi, poarta a fost din nou deschisă, iar mesagerul a ieşit 
afară. '[inuta lui numai impunătoare nu se poate spune că 


era, iar chipu-i părea că vrea să uite că-i fusese tulburată 
liniştea sufleteasca. Mersul îi semăna cu acela al unui 
urangutan care trebuie să se deplaseze pe propriile-i 
picioare, fără ajutorul unui baston; mergea cu genunchii 
îndoiţi, pieptul strâns şi capul plecat în jos. 

În mod evident, nici măcar nu era curios ce impresie făcea 
plecarea lui dramatică, pentru că nici nu se uită în jur. 

Cei trei „executori” se prezentară îndată la mine. 

— 1 s-a împlinit destinul! spuse Halef, mângâindu-şi firele 
subţiri de barbă şi rânjind mulţumit. Ce-a zis ticălosul ăsta 
când te-a zărit, sidi? 

Le-am povestit. 

— Ah, ce neobrăzat! Ei, acum poate să ducă la 
Ostromdscha cele treizeci de salutări sincere, pe care i le- 
am aplicat şi să le transmită oricui va vrea. 

— Nu s-a apărat? 

— Nu prea avea chef, dar, oricum, l-am avertizat că, dacă 
va încerca s-o facă, va încasa cincizeci; dacă, însă, se întinde 
de bunăvoie jos, primeşte doar treizeci. A fost destul de 
deştept să aleagă varianta a doua. Dar am avut eu grijă ca 
cele treizeci de salutări să-i mulţumească sufletul aşa cum 
ar fi făcut-o cincizeci. Aprobi ceea ce-am făcut, effendi? 

— De data asta, da. 

— Ce bine ar fi dacă destinul ar vrea să-mi facă mai des 
astfel de bucurii, atunci când am de-a face cu nemernici de 
soiul ăsta! Mai există şi alţii pe care, cu dragă inimă, i-aş 
lăsa să aleagă între treizeci şi cincizeci. Să sperăm că poate 
mă voi întâlni cu unul sau altul dintre aceştia. Dar, sidi, cum 
îţi mai e cu piciorul? 

— Nu prea bine. Să meargă Omar să vadă dacă nu se 
găseşte cumva ghips aici, în oraş şi dacă da, să cumpere 
vreo cinci kilograme. Tu, însă, să te duci să-mi aduci un vas 
cu apă, în care să-mi ţin piciorul, dar, mai înainte, să-mi 
scoţi ciorapul. 

Între timp, se întoarse şi împletitorul de coşuri şi îmi spuse 
că a umblat mult, până să dea de doctorul „piatră de 


aL 


tortură”. Domnul acesta era teribil de ocupat, dar avea să 
vină imediat. 

I-am mulţumit pentru eforturile depuse, i-am dăruit nişte 
tutun şi apoi l-am trimis acasă. 

Halef aduse apa. Când mi-am cercetat piciorul umflat, am 
văzut că aveam o luxaţie, dar, din fericire, nu prea gravă. Aş 
fi putut să mă tratez şi singur, dar preferam să mă vadă şi 
un doctor. Doar o mică greşeală m-ar fi putut ţine legat aici 
mult timp. Deocamdată, mi-am băgat piciorul în apa rece. 

În sfârşit, veni şi doctorul. Eu mai degrabă l-aş fi luat drept 
un poştaş chinez decât un Esculap european. Era de 
statură mică şi foarte gras. Obrajii îi străluceau precum 
globurile de Crăciun. Ochişorii aşezaţi puţin oblic trădau 
faptul că strămoşii lui îşi aveau originea într-unui dintre 
corturile mongole. Şi pe capul cu părul tuns foarte scurt îşi 
aşezase - tras mult pe spate, aşa încât fruntea să fie liberă - 
un fes vechi şi uzat, care, în loc de moţ, era împodobit cu un 
mănunchi de panglicuţe roşii, albastre şi galbene. Caftanul 
cel scurt îi ajungea doar până la genunchi, dar părea făcut 
dintr-un singur buzunar uriaş, căci în toate părţile, sus şi 
jos, în stânga şi în dreapta, în faţă şi în spate, era excesiv de 
umflat. Probabil conţinea spiţeria ambulantă a doctorului. 

În plus, acest medic purta, atârnat de umăr cu o curea, un 
coş pătrat, în care se aflau preţioasele lui instrumente. 

Avea nişte ciorapi groşi de lână cu tălpi de pâslă şi încălţat 
cu aceştia îşi băgase picioarele în pantofii care erau fixaţi 
cu ţinte mari de fier, pantofi de genul care poate fi descris 
cu cuvintele: „din doi paşi, treci Rinul”. 

Când intră, îşi dădu jos din picioare pantofii şi se apropie 
de mine în ciorapi, o politeţe care, se pare, la el devenise 
cronică. 

Întrucât îmi ţineam piciorul în vasul cu apă, îşi dădu 
imediat seama că eu eram cel care avea nevoie de ajutor. 
Se înclină în faţa mea, mişcare la care coşul îi alunecă în 
faţă şi cureaua aproape îl strânse de gât, i-am răspuns la 


salut. Îşi dădu jos coşul de pe umăr, îl aşeză pe podea şi 
întrebă: 

— Îţi place să vorbeşti mult? 

— Nu, am răspuns, scurt. 

— Nici mie. Deci, întrebări scurte, răspunsuri scurte şi 
gata repede! 

Nu m-aş fi gândit ca grăsanul să aibă asemenea energie. 
Se aşeză în faţa mea cu picioarele depărtate, mă privi de 
sus pană jos şi apoi întrebă: 

— Tu eşti acela cu piciorul? 

— Nu, acela cu două picioare! 

— Ce! Rupte amândouă? 

Nu-mi înţelesese ironia. 

— Numai unul, stângul. 

— Fracţie dublă? 

O, vai! Vorbea de fracţie dublă! De ce nu chiar fracţie 
zecimală! De fapt, asta era treaba lui. Nu putea să-mi 
pretindă mie să mă pricep la răni. 

— Doar luxaţie, am răspuns. 

— Scoate limba! 

Asta era şi mai drăguţ! Dar i-am făcut pe plac şi i-am 
arătat-o. O privi, o pipăi, îi mişcă încolo şi încoace vârful şi 
apoi spuse, dând din cap: 

— Periculoasă luxaţie! 

— Nu, nu e gravă! 

— Taci! Văd după limbă! De când luxat? 

— Trei ore, cel mult patru. 

— Deja prea mult! Poate interveni septicemia! 

Era cât pe ce să-i râd în nas; m-am stăpânit însă şi m-am 
mirat doar că acest cuvânt, „septicemie”, se încetăţenise şi 
în Turcia. 

— Durere? continuă el întrebările. 

— Suportabilă. 

— Poftă de mâncare? 

— Mare. 

— Foarte bine, bine! O să-i rezişti. Arată-mi piciorul! 


Se ghemui, dar, pentru că nu era o poziţie prea comodă, 
se aşeză pur şi simplu jos, lângă vasul de apă, iar eu i-am 
pus, încrezător, piciorul în poală. Îl palpă, mai întâi uşor, 
apoi mai tare, cu vârfurile degetelor, dădu aprobator din 
cap şi mă întrebă: 

— Ţipi din orice? 

— Nu. 

— Foarte bine! 

Mă apucă rapid, smuci puternic, se auzi un scrâşnet uşor 
la articulaţie - apoi mă privi cu ochi scânteietori şi întrebă: 

— Ei, cum a fost? 

— Încântător. 

— Suntem gata. 

— De tot? 

— Nu. Acum doar legăm. 

Ca-şi chirurg era un flăcău de ispravă. Cine ştie cât m-ar fi 
chinuit un altul, numai ca să facă totul să pară mai grav şi 
să poată primi un onorariu mai mare. 

— Cu ce legăm? am întrebat. 

— Cu atele. Unde aveţi lemne? 

— Nu avem! 

— De ce nu? 

— Nu sunt bune. 

— Nu sunt bune? Vrei cumva atele de argint sau de aur, 
împodobite cu briliante? 

— Nu, vreau un bandaj cu ghips. 

— Ghips? Eşti nebun? Cu ghipsul se ung pereţii şi zidurile, 
nu picioarele! 

Aici era punctul lui slab. Doar mă aflăm în Turcia. 

— Şi cu ghips se fac şi pansamente minunate, am afirmat. 

— Aş vrea să văd! 

— Poţi să vezi. Am trimis după ghips. 

— Cum o să faci? 

— Aşteaptă! 

— Şi dacă nu primeşti ghips? 

— Atunci am să fac pansamentul din clei. 


— Clei? exclamă el. Îmi torni gogoşi? 

— Nu. 

— Nici nu-ţi sugerez să faci asta! 

— O, numai să vreau! am râs. 

— Ce! Eu sunt un învăţat! 

— Şieu! 

— Ce ai studiat? 

— "Totul! am răspuns scurt. 

— Şi eu de trei ori mai mult! Cunosc chiar şi prima 
farmacopee21 de Sabur Ibn Sahel! 

— Iar eu am în cap întregul dicţionar de medicină al lui 
Abd al Meschid! 

— Eu nu-l am doar în cap, ci şi în tot corpul şi în membre. 
Un bandaj cu ghips sau chiar clei! Ghipsul este făină, iar 
cleiul este moale şi curge. Un bandaj trebuie să fie tare. 

— Ghipsul şi cleiul se întăresc. Ai să te minunezi. De altfel, 
nici nu trebuie să-mi pun chiar acum bandajul. Mai întâi 
trebuie să-mi pun o compresă, până ce se retrage umflătura 
şi mă mai lasă durerile. Ai înţeles? 

— Allah! Dar tu vorbeşti ca un doctor! 

— Mă şi pricep! 

— Ei, atunci aranjează-ţi singur piciorul luxat. De ce ai mai 
trimis după mine? 

— Ga să-ţi arăt limba. 

— Ai o limbă de vacă, mare şi impozantă. Să ţii minte asta! 
Vizita mea costă zece piaştri. Eşti străin, deci plăteşti dublu. 
Ai înţeles? 

— Poftim douăzeci de piaştri. Dar să nu mai apari în faţa 
mea! 

— Nici nu-mi trece prin cap! Mi-a ajuns o dată! 

Aruncă banii în buzunarul caftanului, îşi agăţă din nou 
coşul de umăr şi se îndreptă spre uşă. Acolo, intră în pantofi 
şi vru să iasă pe uşă fără a mă mai socoti demn de un salut 
de rămas-bun, când tocmai intră Omar, cu un vas în mână. 

Doctorul rămase pe loc, examina conţinutul vasului şi 
întrebă: 


— Ce ai acolo? 

— Ghips. 

— Aha, vasăzică acesta e ghipsul din care se vor face 
atelele? Ce prostie, ce nebunie; asta-i chiar ceva de râs, 
doar un ţicnit se poate gândi la aşa ceva! 

Omar încă nu apucase să închidă uşa în dreptul căreia 
stătea. O împinse, să se închidă, aşa că doctorul nu mai 
putea ieşi acum, puse jos vasul, îl înhaţă pe grăsanul 
„medicinist” de braţe şi întrebă: 

— Da tu cine eşti, de fapt, monstrule? 

— Sunt doctorul. 

— Ei bine, poţi să fii şi cel mai frumos lipitor de plasturi! 
Ce-ai vrut să spui cu prostia, nebunia şi râsul? Effendi al 
nostru a cerut ghipsul; are nevoie de el şi ştie el exact ce 
trebuie să facă. O mie de burduhănoşi ca tine n-au atâta 
deşteptăciune în căpăţânile lor goale, câtă s-a lipit de vârful 
unui fir de păr de-al lui. Vezi că poţi să ajungi foarte uşor să 
te scalzi în mocirlă, dacă-l jigneşti cu asemenea cuvinte! i 
se citeşte pe faţă că prostia ţi-e mamă! 

Aşa ceva nu i se mai întâmplase niciodată „omului de 
ştiinţă”. Se smulse din mâinile lui Omar, făcu câţiva paşi 
înapoi, trase adânc aer în piept şi apoi îl dădu afară, de 
parcă plămânii i-ar fi fost încărcaţi cu pulbere şi spuse: 

— Vrei să-ţi astup gura cu boneta? Na, să te saturi, fiu de 
maimuţă, nepot şi strănepot de pavian. 

Îşi smulse boneta de pe cap, o făcu ghemotoc şi i-o azvârli 
lui Omar în faţă. Acesta o prinse, întinse cealaltă mână în 
vasul pe care-l adusese, şi-o umplu cu praf de ghips şi 
spuse: 

— Ia-ţi înapoi acoperişul inteligenţei tale ciuruite! Şi îi 
aruncă boneta umplută cu ghips în faţa roşie foc de furie. 
Ghipsul se împrăştie din bonetă şi în următoarea clipă 
doctorul arăta ca un om de zăpadă făcut din turtă dulce 
albă. Praful de ghips îi intrase în ochi. Începu să se frece, 
tropăind din picioare, îşi pierdu pantofii, ţipă, de parcă 
fusese tras în ţeapă şi în cele din urmă, când reuşi din nou 


să vadă, îşi smulse coşul de pe umăr şi vru să i-l arunce lui 
Omar în cap. Acesta, însă, era pregătit şi prinse coşul; la, 
această mişcare, capacul coşului se desfăcu şi întregul lui 
conţinut se vărsă pe jos; cleşti, foarfece, spatule, pensete, 
cutii şi tot felul de alte boarfe, fără să lipsească, desigur, 
instrumentul de bază de care se slujeşte un doctor oriental, 
para de clismă. 

Sprintenul arab se aplecă rapid şi începu să-l bombardeze 
pe doctor cu aceste obiecte, în furia lui, acesta nu putu să ia 
o altă hotărâre, decât aceea de a-şi exercita dreptul la 
răzbunare. Ridică obiectele care se izbeau de corpul său şi 
cădeau la pământ şi le azvârlea înapoi, spre Omar, rostind, 
în acelaşi timp, o gamă întreagă de înjurături - la care se 
pare că era un maestru desăvârşit - ce sub nici o formă nu 
pot fi redate. 

Bombardamentul acesta oferea o privelişte atât de comică, 
încât noi ceilalţi am izbucnit, fără să vrem, în hohote de râs. 
Hohote de râs care, auzindu-se până afară, în curte, îl 
atraseră înăuntru pe hangiu, împreună cu oamenii lui, care, 
la vederea acestei ciudate lupte, se alăturară hohotelor 
noastre. 

Lui Halef, însă, îi veni ideea să sară în ajutorul prietenului 
şi tovarăşului său de drum. 

— Sidi, scoate piciorul din apă! spuse. 

Zicând acestea, mă şi înhaţă de picior şi mi-l ridică. Apucă 
vasul şi fugi cu el la uşă, pentru a-l împiedica pe doctor să 
iasă. Apoi, ridică de jos para de clismă, o umplu cu apă şi 
începu să-l stropească pe grăsan cu ea, aşa încât acesta, se 
îmbibă de apă, în câteva clipe, ca un pudel murat. 

— Frumos, grozav, nemaipomenit! strigă Omar. Ei, acum 
să-i mai dăm nişte ghips să guste. Stropeşte-l, Halef! 

Apucă vasul şi scutură praful de ghips deasupra victimei 
sale, în vreme ce Halef se îngrijea de stropit. 

Am vrut să pun capăt acestei bătălii, dar nu eram în stare, 
din cauza râsului, căci doctorul oferea o asemenea 
privelişte ce nu poate fi descrisă decât cu cuvintele „oribil 


de frumoasă”. Chiar şi cel mai morocânos melancolic nu s- 
ar fi putut abţine să nu râdă. Spectatorii se scuturau de 
atâta râs. 

Cel mai tare râdea hangiul. Nu era mare de înălţime, avea 
umeri înguşti, o burtică ascuţită, impunătoare şi o pereche 
de picioare subţiri, care doar cu greu îi susțineau trupul. 
Năsucul cârn şi gura mare, cu dinţi albi, se potriveau 
extraordinar de bine cu firea lui veselă. Îşi împreunase 
mâinile şi le aşezase sub burtă, care-i sălta în sus şi în jos, 
pentru a o susţine. Începu să strige: 

— O, vai, o, vai, trupul meu, trupul meu, burta mea, 
stomacul meu, ficatul meu, splina mea, rinichii mei! O, vai 
de mine, digestia mea, digestia mea. Plesnesc, pocnesc! 

Şi chiar şi arăta aşa, de parcă pielea n-ar mai fi putut să-i 
ţină laolaltă părţile corpului care i se zdruncinau. 

Tânărul Esculap se refugiase într-un colţ. Stătea acolo şi 
îşi acoperise faţa cu mânecile caftanului; dar, pe sub 
mânecile acestea, ţipa ca din gură de şarpe şi înjura din 
toate puterile. Când para n-a mai stropit, Halef luă vasul cu 
apă şi îi turnă în cap întregul conţinut, spunând: 

— Aşa vă păţi oricine îl numeşte pe effendi al nostru ţicnit. 
Osko, du-te şi umple vasul cu apă, pentru că sidi să-şi poată 
răcori piciorul. Dar pe deşteptul ăsta, care pune plasturi şi 
atele de lemn şi care dă cu unsoare, o să-l aşezăm pe acest 
scaun şi o să-i curăţăm veşmântul. Stai liniştit, prietene, 
altfel am să-ţi răzui şi năsucul! 

Îl aşeză pe doctor pe scaun, apoi luă de jos o spatulă de 
lemn şi începu să-i bărbierească ghipsul de pe faţă cu 
aceasta. Ceea ce dădea jos de pe faţă, îi băga în urechi şi 
făcea acest lucru fandosindu-se în fel şi chip. 

Cel bărbierit se lăsă în voia lui, dar continua să înjure de 
zor. Cu cât îi obosea limba mai tare de această sforţare, cu 
atât mai grosolane erau cuvintele ce-i ţâşneau de pe buze. 
Dădu glas celor mai monstruoase jigniri şi tot i se părea că 
nu spusese destule. 


Se ştie că ghipsul se întăreşte foarte repede; deja după 
câteva minute devenise o masă tare ca piatra. Abia după ce 
învelişul deveni complet alb şi tare, se opri Halef din răzuit. 

— Aşa! spuse el. le-am curăţat, căci şi faţă de duşman 
trebuie să manifeşti bunătate. Mai mult nu poţi să-mi 
pretinzi. Lucrurile să ţi le aduni singur şi să ţi le bagi în coş. 
Ridică-te! Am încheiat tratamentul! 

Grăsanul vru să se ridice de pe scaun, dar îşi dădu seama 
că veşmântul îi era atât de ţeapăn încât îl împiedica. Era şi 
acesta unul dintre motivele pentru care nu voisem să 
împiedic această acţiune. Posibilitatea de a folosi ghipsul 
drept pansament îi fusese demonstrată ad oculos. 

— Nu pot să mă ridic, nu pot să mă ridic! strigă el, 
sprijinindu-se în toate cele zece degete ale mâinilor. 
Caftanul meu este ca sticla; se sparge! 

Halef apucă boneta de ciucurele din panglicuţe, i-o luă 
acestuia de pe cap, i-o ţinu în faţa ochilor şi spuse: 

— Priveşte, acesta este acoperişul demn de capul tău 
savant. Cum îţi place? 

Boneta arăta acum precum un obiect dur, alb, în formă de 
clopot, care luase exact forma craniului. Era foarte 
caraghioasă! 

— Boneta mea, boneta mea! strigă grăsanul. Încă din 
tinereţe mi-a stat pe cap şi acum onoarea vârstei ei şi 
demnitatea zilelor ei au fost rănite de voi, oameni nenorociţi 
şi faliţi ce sunteţi! Dă-mi-o! 

Vru s-o apuce. Când ridică, însă, mâna, ghipsul de pe 
mâneci începu să crape. 

— O, vai de mine, o, vai de mine! strigă. Mi-am pierdut 
sănătatea braţelor şi fineţea extremităților! Ce mă fac? 
Trebuie să plec. Mă aşteaptă pacienţii. 

Vru să se ridice; dar, când caftanul începu din nou să 
pârâie, se prăbuşi rapid înapoi: 

— Aţi văzut? Aţi auzit? întrebă el, pe un ton plângăreţ. 
Contururile siluetei mele şi liniile corpului se fărâmiţează. 
Simt că o să mi se fărâmiţeze şi interiorul. A dispărut graţia 


proporţionalităţii iar rotunjimea taliei s-a transformat în 
încreţituri înfiorătoare. M-aţi schimbat într-o siluetă fără 
forme şi într-un om fără graţie. O să râdă toată lumea de 
mine şi o să-şi bată joc. Pe uliţă mă vor arăta cu degetul, iar 
cei dragi mic, de acasă, îşi vor pierde afecțiunea pentru 
mine. Sunt un om distrus şi nu mai am altceva de făcut 
decât să mă duc în cimitir, acolo unde se varsă lacrimi. O, 
Allah, Allah, Allah! 

Furia se transformase în disperare. Îl afecta foarte tare 
pierderea eleganţei. Cei prezenţi tocmai se pregăteau să-i 
răspundă din nou cu un hohot de râs, când le-am făcut 
semn cu mâna să tacă şi i-am răspuns: 

— Nu te mai văicări, hekimule! Mâhnirea ta se va 
transforma în bucurie, căci ai avut aici ocazia să faci o 
descoperire extrem de importantă pentru tine. 

— Da, am făcut această descoperire, dar nu-i deloc 
importantă pentru mine. Am aflat că nu trebuie să intri în 
relaţii cu oamenii care n-au educaţie. 

— 'Te referi cumva la tine, hekimule? 

— Da, căci eu sunt omul care vindecă trupurile bolnave şi 
redă puterea inimilor obosite. Asta este adevărata educaţie. 
— Tu eşti omul care îi spune pacientului că are o limbă la 
fel de impunătoare ca aceea a unei vaci. Dacă tu numeşti 
asta educaţie, eşti într-adevăr un mare savant. Nu pricep 
deloc cum voiai să vezi după limba mea dacă luxaţia de la 

picior e periculoasă sau nu. 

— Nici n-ai să pricepi nimic în viaţa ta. Văd asta după cum 
arăţi. În orice caz, nu pricepi nici că m-aţi adus într-o stare 
care mi-a distrus demnitatea şi prestigiul. 

— Nu, asta într-adevăr n-o pricep. 

— Fireşte, căci inteligenţa ta e la fel de scurtă ca un 
caltaboş, dar prostia la fel de lungă ca o paralelă a globului 
şi totuşi, strâmbi din nas şi şezi acolo cu o mutră şi vorbeşti, 
de parcă ai fi cel mai înţelept profesor. 

— Faţă de tine chiar că am fost un profesor, căci ţi-am dat 
lecţii practice în ceea ce priveşte pregătirea unui bandaj. 


— Dar n-am auzit nici un singur cuvânt despre aşa ceva. 

— Vorbeam de exerciţii practice nu de predarea unei lecţii. 
Ceea ce ai învăţat acum te poate face cel mai renumit 
hekim din toate ţările aflate sub stăpânirea padişahului! 

— Acum îţi baţi şi joc de mine? Dacă eşti atât de înţelept 
precum spui, atunci sfătuieşte-mă cum să ies din carapacea 
asta de ghips. 

— Despre asta, mai târziu! Mi-ai râs în nas, atunci când ţi- 
am spus că se poate face un bandaj din ghips şi totuşi 
acesta este cel mai bun bandaj care există. Nici nu m-ai 
lăsat să vorbesc, de aceea am vrut să-ţi dau o lecţie. Pune 
mâna pe caftanul tău. Mai înainte era moale, acum însă este 
tare ca piatra, la fel de tare cum trebuie să fie un bandaj 
care susţine un picior. Nu observi? 

Îşi ridică sprâncenele şi mă privi gânditor. Am continuat: 

— Daca pui între atele un picior rupt, acestea sunt 
incomode, deoarece nu iau forma piciorului. Un astfel de 
bandaj nu este bun. 

— Dar nu există nici un altfel de bandaj. Cei mai mari 
doctori ai împărăției şi-au spart degeaba capetele ca să 
găsească un bandaj care să stea şi strâns şi să se şi 
potrivească pe forma piciorului. Eu însumi am cartea care 
poartă titlul „Despre tratarea oasele rupte”. Acolo stă scris 
că aceste rupturi nu pot fi tratate decât cu atele. 

— Cine este autorul cărţii? 

— Renumitul doctor Kari Asfan Zuluphar. 

— Ei bine, dar acesta a trăit cu aproape două sute de ani 
înainte. Pe vremea aceea poate avea dreptate, acum, însă, 
s-ar face de râs. 

— O, dar eu nu-liau în râs. 

— Atunci cunoştinţele şi părerile tale sunt potrivite pentru 
vremurile acelea, nu pentru cele de astăzi. Astăzi, mai 
există şi altfel de bandaje. Nu te-ai uitat, puţin mai 
devreme, la boneta care îţi acoperă acum, din nou, capul? 

— De ce să n-o fi văzut? Broasca asta râioasă, mică şi 
otrăvită mi-a ţinut-o destul în faţa nasului. 


— Atunci, spune-mi ce formă a luat? 

— Aceea a capului meu. 

— Exact forma capului tău. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu 
oricare alt membru. Dacă mi-aş rupe mâna şi aş vrea să-mi 
fie îndreptată, mai întâi mi-aş înfăşura-o într-o cârpă 
subţire. Apoi aş îmbiba-o cu ghipsul pe care l-am dizolvat 
mai înainte în apă. După aceea aş mai înfăşura şi alte cârpe. 
Îmbibându-le de fiecare dată cu ghips dizolvat în apă. După 
ce se usucă şi devine tare, se obţine un bandaj care este 
foarte fix şi se potriveşte exact pe forma mâinii. 

— Ah... oh!... aah! se jelui el, holbându-se o clipă la mine şi 
apoi adresându-se lui Halef: 

— Dă-mi repede boneta jos din cap! 

Hagiul îi făcu pe plac şi i-o ţinu în faţa ochilor, în vreme ce 
el o examina pe toate părţile. 

— E şi mai bine, am continuat, dacă mai întâi se îmbiba 
cârpa în ghipsul umed şi apoi se răsuceşte pe membrul 
respectiv. Şi pentru ca, după ce ghipsul se întăreşte, să nu 
apese prea tare pe membrul bolnav, se pune mai întâi un 
rând de vată. Atunci membrul se va odihni pe ceva moale, 
într-un bandaj bine strâns. Mă privi din nou şi în sfârşit, 
strigă: 

— Allah, Allah! Ce descoperire minunată, ce născocire 
grozavă! Alerg, mă grăbesc; trebuie să mi notez asta! 

Sări de pe scaun, fără să-i mai pese de rigiditatea 
caftanului şi făcu un salt până la uşă. 

— Aşteaptă, aşteaptă! l-aţi coşul cu instrumente! strigă 
Halef. Şi pune-ţi mai întâi boneta pe cap! 

Doctorul rămase pe loc. Oferea o privelişte caraghioasa. 
Ghipsul plesnise cruciş şi curmeziş şi în jurul lui curgeau 
bucăţi din el. Caftanul nu vroia să şi schimbe forma pe care 
o luase în vreme ce doctorul şezuse pe scaun. Partea din 
spate, de jos stătea ţeapănă şi îl împiedica la mers. Atunci, 
grăsanul se întoarse cu spatele la Halef, îşi răsuci mâinile la 
spate şi spuse: 


— Trage de mâneci. Trebuie să ies din ăsta! Halef apucă 
de mâneci şi le ţinu strâns. Esculap al nostru trase şi trase 
şi împinse şi se smulse în cele din urmă cu atâta putere din 
veşmântul acoperit de ghips uscat, încât zbură direct pe 
uşa pe care apucase s o deschidă şi ajunse drept în curte. 

— Vin înapoi, vin înapoi, vin imediat înapoi! strigă el, 
prăbuşindu-se la pământ, ridicându-se îndată şi apoi 
plecând în grabă. 

Era profund entuziasmat de acest bandaj. Trebuia 
neapărat să se ducă acasă, să-şi noteze indicaţiile pe care i 
le dădusem. Faptul că-şi lăsase în urmă pantofii, caftanul, 
boneta şi toate instrumentele şi alerga acum cu capul 
descoperit pe stradă nu-l mai deranja. 

În price caz, era dedicat trup şi suflet meseriei sale, dar, 
din păcate, nu putuse să înveţe mai mult decât ştiau alţii 
care... nu ştiau nimic. 

Acum, trebui să se facă ordine în încăpere. Caftanul 
ţeapăn fu aşezat pe spătarul scaunului şi apoi începură să 
adune instrumentele, după care se pregăti odăiţa. Osko îmi 
adusese deja, de mult altă apă şi am observat cu bucurie că 
umflătura începuse să se micşoreze. Durere nu mai 
simţeam. Mai târziu, am fost dus în odaia mea şi m-am 
aşezat pe aşternutul pregătit. Mi-am pus comprese, iar 
seara aveam de gând să-mi pregătesc bandajul. Pentru asta 
trebuia să mi se aducă vată, fese şi alt ghips. 

Şedeam întins de vreo trei ore, când am auzit, prin uşa, 
glasul doctorului. 

— Unde este effendi? 

— Acolo, în odaia cea mica, răspunse Halef. 

— Anunţă-l că am venit! 

Halef deschise uşa şi doctorul intră, dar cum! 

Era îmbrăcat ca un mire. Un caftan albastru, de mătase, îi 
înfăşură trupul până jos, la picioare, în care avea pantofi de 
marochin, iar capul îi era împodobit de un turban cu ciungi 
albastre şi albe, pe care strălucea o agrafă din granate. 
Avea o mină sărbătorească şi un mers impozant. Rămase în 


picioare, în pragul uşii, îşi încrucişa braţele peste piept, se 
înclină adânc şi spuse: 

— Domnul meu, îţi fac o vizită pentru a-mi exprima 
mulţumirile şi stima. Te rog să-mi permiţi să intru! 

Am dat afirmativ din cap şi am răspuns: 

— Apropie-te, eşti bine venit! 

Făcu trei paşi iniei, îşi drese glasul şi începu: 

— Effendi, capul tău este leagănul raţiunii omeneşti, iar 
creierul tău adăposteşte ştiinţa tuturor popoarelor. Spiritul 
tău este ascuţit ca lama unui brici de bărbierit şi gândurile 
tale sunt la fel de ascuţite ca acul cu care se înţeapă un 
abces. De aceea, destinul tău a fost să rezolvi problema 
referitoare la rupturile de oase, luxaţii şi scrântiri. Geniul 
tău a străbătut toate sferele şi toate domeniile ştiinţei, până 
ce a ajuns la acest sulfat de calciu, care este numit de 
barbarii needucaţi ghips. Ai pus apă şi l-ai amestecat în ea, 
pentru a putea să fie întins pe pânză şi apoi aceasta să fie 
înfăşurată pe membre, oase şi ţevi, pentru a le susţine, 
atunci când au nevoie. Cu aceasta vei ocroti, în decursul 
timpului, milioane de picioare şi braţe luxate şi scrântite, iar 
profesorii viitorului vor aduna piaştri ca să-ţi ridice un 
monument, unde capul tău va fi sculptat în piatră sau 
silueta ta va fi turnată în bronz. Pe placa monumentului, 
numele tău va străluci scris cu litere de aur. Până atunci, 
însă, el va sta scris în carneţelul meu şi te rog să mi-l spui, 
pentru a mi-l putea nota. 

Vorbise ceremonios, ca în numele unei delegaţii. Din 
păcate, delegaţia consta doar din el singur. 

— Îţi mulţumesc, i-am răspuns. Dragostea de adevăr îmi 
porunceşte să-ţi comunic faptul că nu eu sunt acela care a 
făcut această mare descoperire. În patria mea este atât de 
răspândită, încât o cunosc toţi doctorii şi toţi profanii. Dacă 
vrei să-ţi notezi numele inventatorului, ai să-l afli. Omul 
acesta învăţat, căruia trebuie să-i mulţumească mulţi 
oameni pentru înfăţişarea lor chipeşă, se numeşte 
Mathysen şi a fost un renumit chirurg din ţara numită 


Olanda. Nu merit mulţumirile tale, dar mă bucură nespus 
că îţi place această descoperire şi sper că o vei folosi de 
acum înainte. 

— Îţi voi dovedi că sunt ferm hotărât s-o pun în practică. 
Dar nu trebuie să-mi respingi mulţumirile. Chiar dacă nu 
eşti tu însuţi inventatorul, tu eşti cel care a adus aici 
această descoperire incomparabilă. N-am să uit niciodată 
ziua de astăzi şi am văzut, spre bucuria mea, că mai este 
încă aici caftanul meu. De azi înainte el va fi desenat pe 
firma mea şi am să-l agăţ lângă uşa casei, aşa încât toţi cei 
care au membre rupte să poată vedea, spre liniştea lor, că 
le pot înfăşură în acest sulfat de calciu. Chiar am încercat să 
văd cum se face şi te rog să-mi examinezi lucrarea şi să-ţi 
spui părerea. Vrei să faci asta? 

— Cu mare plăcere! am răspuns. 

Se duse la fereastră şi bătu din palme. Uşa de la încăperea 
cea mare era deschisă şi am auzit nişte paşi grei. 

— Aici înăuntru! porunci el. 

Mai întâi apărură doi bărbaţi care duceau o găleată mare, 
plină până sus cu ghips lichid. Unul dintre ei avea şi o 
provizie de vată, care ar fi ajuns pentru zece persoane, iar 
celălalt ţinea în mână un balot de stambă, îşi puseră 
poverile jos şi se îndepărtară. 

Întrucât astfel se făcuse loc, intrară alţi doi bărbaţi care 
duceau o targa. Pe ea zăcea un om bărbos al cărui trup era 
învelit până la gât. Puseră targa jos şi apoi ieşiră. 

— Şi acum, ai să vezi primele bandaje pe care, le pun, 
începu doctorul. Mi-am cumpărat materialele şi i-am 
poruncit acestui muncitor să vină, pentru a-mi servi drept 
model. Primeşte zece piaştri pe zi şi mâncare. Şi acum, 
permite-mi să dau de-o parte învelitoarea şi priveşte-mi 
pacientul. 

Îl dezveli. Când privirea îmi căzu pe model, a trebuit să mă 
abţin să nu izbucnesc. O, Allah, cum arăta bietul om! 
Grăsanul se gândise la toate rupturile şi luxaţiile posibile şi 
îl pusese pe bietul om în ghips, în mod corespunzător. Dar 


cum! Umerii, partea superioară a braţelor şi antebraţele, 
coapsele şi gambele, chiar şi şoldurile erau vârâte în 
învelişuri de ghips, groase cât lăţimea unei palme. Chiar şi 
toracele era prevăzut cu o carapace, prin care chiar şi un 
glonţ de pistol abia dacă ar fi trecut. 

Omul zăcea acolo ca un adevărat pacient aflat pe patul de 
moarte. Nu se putea mişca; abia putea să respire. Şi asta 
doar pentru câţiva piaştri pe zi. Pe zi! Deci, trebuia să 
poarte zile întregi aceste bandaje şi pentru ce? 

— Şi cât timp vrei să dureze acest experiment? l-am 
întrebat. 

— Până când n-o să mai poată rezista omul acesta. Vreau 
să studiez efectul pe care-l are bandajul acesta cu sulfat de 
calciu asupra diferitelor părţi ale corpului. 

— Pe un om sănătos? Singurul efect va fi acela că nu va 
rezista prea mult. Ce-a păţit la piept? 

— Şi-a rupt cinci coaste, două pe partea dreaptă şi trei pe 
stânga. 

— Şi la umeri? 

— Claviculele s-au rupt în două. 

— Şi la articulațiile şoldurilor? 

— 1 s-au dislocat. Dar mai e o problemă: anume, maxilarul 
inferior i-a ieşit din articulaţii şi acum a survenit un 
trismus22. Nu ştiu cum se poate bandaja asta cu ghips şi te 
rog să-mi dai tu indicaţii. 

— O, hekim! Dar asta nu se bandajează cu ghips! 

— Nu? 

— De ce? 

— Dacă trebuie să pui la loc maxilarul, se rezolvă complet 
obstrucţia şi nu mai este nevoie de ghips. 

— Bine! Dacă vrei tu, să zicem că am reuşit să-i închidem 
gura. 

— Fii atât de bun şi eliberează-i şi coastele. Abia îşi mai 
trage răsuflarea. 

— Fie cum zici tu; am să aduc unealta de la hangiu. 


Eram foarte curios să văd ce va aduce. Când se reîntoarse, 
eram ocupat să-mi pun o compresă pe picior şi am ridicat 
privirea, doar când am auzit lovituri de ciocan. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci? Ce ai în mână? 

Nu puteam să văd exact ce are, căci stătea cu spatele la 
mine. 

— Ciocan şi dalta, răspunse el, foarte natural. 

— Acum Chiar că ai să-i rupi coastele, sau s-ar putea să-l 
străpungi cu dalta în piept. 

— Şi atunci, ce să folosesc? 

— Foarfece, cuţit sau un ferăstrău corespunzător, în 
funcţie de locul unde se află bandajul şi de tăria lui. 

— Am un ferăstrău pentru oase în coş; mă duc să-liau. 

— Adu-l şi pe tovarăşul meu de drum, acela mititel. Te va 
ajuta el, pentru că eu nu pot. 

Când intră Halef, a fost de ajuns să-i fac doar câteva 
semne şi se năpusti asupra carapacelor de ghips, cu toate 
protestele doctorului. A fost o muncă grea şi a durat atât de 
mult până ce „modelul” a fost eliberat de toate bandajele 
că, între timp, a trebuit să se aprindă lumina, pentru că se 
făcuse noapte. Bietul flăcău, pe care doctorul îl silise să se 
lase bandajat pentru toate posibilele rupturi şi luxaţii, nu 
rostise nici măcar un singur cuvânt. Când, însă, îi fu 
îndepărtat ultimul bandaj, mi se adresă: 

— Îţi mulţumesc, domnule! 

Făcu un salt şi era deja afară din casă. 

— Stai! strigă după el grăsanul. Mai am nevoie de tine! 
Începem din nou! 

Dar strigătul lui rămase fără răspuns. 

— A fugit! Ce mă fac acum cu ghipsul, cu vata şi cu 
stamba? 

— Lasă-l să plece! am răspuns. Da ce-ai crezut? Cu ce ai 
acolo, în găleată, poţi să bagi în ghips două case. O mică 
parte din conţinut o voi folosi eu. Cred că e deja timpul când 
pot să-mi pun bandajul ghipsat. 

— Grozav, grozav, effendi! Mă apuc îndată de treabă. 


— Încetişor, încetişor! Ai să-mi urmezi exact instrucţiunile. 

Era plin de înflăcărare. În timp ce mă bandaja, îmi povesti 
despre tratamentele de necrezut pe care le făcuse până 
atunci. Când termină, spuse: 

— Da, asta-i cu totul altceva! Am să-l aduc din nou pe 
pacientul de probă şi am să ţi-l prezint mâine. 

— Şi când vrei să-l bandajezi? 

— În seara asta... 

— O, Allah! Şi să stea aşa până mâine? Ai să-l omori. Dacă 
vrei să te foloseşti de el, nu trebuie să-l bandajezi peste tot, 
în acelaşi timp, ci numai câte o parte şi să îndepărtezi 
ghipsul de îndată ce s-a întărit. De altfel, ţine minte că poţi 
să tai, în bandaj şi nişte orificii. 

— Pentru ce? 

— Să poţi examina şi trata unele părţi. N-ai un profesor 
care să te instruiască în privinţa asta şi nici cărţi pe care să 
le studiezi. Trebuie, deci, să chibzuieşti singur şi să faci 
încercări. 

— Effendi, rămâi aici şi fii tu profesorul meu. Toţi doctorii 
din această regiune vor fi elevii tăi. 

— Da, iar noi ceilalţi vom servi drept modele! râse Halef. 
Asta ne mai lipsea! Ai învăţat destul în după-amiaza asta; 
acum ia seama şi ajută-te singur. 

— Dacă nu aveţi timp, atunci trebuie să renunţ la aceste 
lecţii. Şi este adevărat, am învăţat astăzi foarte mult şi nu 
ştiu cum aş putea să-mi arăt recunoştinţa. Bani, ştiu că n-ai 
să primeşti. Aşa că am să-ţi dau o amintire, effendi; are să-ţi 
placă foarte mult. 

— Dar ce vrei să-mi dai? 

— Mai multe borcane cu spirt şi cu tot felul de tenii şi 
viermi intestinali, la care eu ţin foarte mult. 

— Îţi mulţumesc! Dar borcanele ne vor incomoda pe drum. 

— Îmi pare rău; dar, totuşi, ai să vezi că îţi sunt 
recunoscător. Îţi dau lucrul la care ţin cel mai mult: un 
schelet. Eu însumi am răzuit oasele, le-am fiert şi le-am 
lustruit. 


— Din păcate, trebuie să le refuz şi de data aceasta. 

— Vrei să mă jigneşti? 

— În nici un caz. Dar vezi şi tu că nu pot să iau cu mine, pe 
cal, un schelet. 

— Asta cam aşa e. Atunci, permite-mi, cel puţin, să-ţi 
strâng călduros mâna. 

Ca majoritatea oamenilor graşi, hekimul era în fond, un 
om de treabă. Avea drag de învăţătură şi era recunoscător 
şi de după-amiază, se schimbase foarte mult. S-a simţit 
deosebit de fericit când l-am invitat să ia cina cu noi iar, 
după aceea, şi-a luat rămas bun de la noi cu atâta 
cordialitate de parcă îi eram cei mai buni prieteni. 

Hamalii lui au fost nevoiţi să-l aştepte şi apoi, au luat targa 
şi au plecat împreună cu el. Doar că, de data aceasta, nu 
mai cărau „modelul”, ci coşul cu instrumente şi caftanul plin 
de ghips, pe care dorea să-l folosească drept emblemă pe 
firmă. 

Restul serii l-am petrecut discutând despre ceea ce urma 
să facem a doua zi. Eram hotărât să plecăm, chiar dacă 
aveam acea problemă la picior, căci nu trebuia să-i lăsăm pe 
cei patru, pe care îi urmăream, să ia un avans prea mare, 
pentru că astfel le-am fi putut pierde urma. 

Pe biletul pe care îl scrisese Hamd el Amasat şi care îmi 
căzuse în mână la Adrianopol, stătea scris: „Foarte repede 
veşti la Karanorman-han, dar după târgul anual din 
Menelik!” 

Menelikul îl lăsasem în urmă şi îl urmărisem până astăzi 
pe fratele lui Hamd el Amasat, fără însă să avem nici cea 
mai vagă idee unde s-ar putea afla acest Karanorman. În 
orice caz, localitatea aceasta era țelul lui şi probabil, cei doi 
urmau să se întâlnească acolo. Puneau la cale ceva nou, 
ceea ce noi voiam să împiedicăm. Din acest motiv pornisem 
această cursă. Dacă le-am permite să ia un avans prea 
mare, am putea foarte uşor să nu ne mai atingem scopul. 
De aceea, trebuia neapărat să pornim mâine la drum. 


Halef mă considera încă pacient şi îmi ceru să-mi cruţ 
puterile. Osko şi Omar, însă, erau de acord cu mine. Acesta 
din urmă rosti jurământul de răzbunare al oamenilor 
deşertului: 

— Sânge pentru sânge! Am jurat să răzbun moartea 
tatălui meu şi trebuie să-mi ţin cuvântul. Dacă nu vreţi să 
plecaţi mâine dimineaţă, am să plec singur. Nu voi avea 
linişte, până ce n-am să-mi înfig cuțitul în inima 
criminalului. 

Cuvintele sunau sălbatice şi inumane. Creştin fiind, 
gândeam aşa cum ştiam din învăţătura creştină: „iubeşte-ţi 
duşmanul”, dar, când îmi aminteam de momentul acela, 
când tatăl lui, călăuza noastră, se scufundase sub 
îngrozitoarea crustă de sare, simţeam că făptaşul trebuia 
neapărat să-şi ispăşească vina. Că şi-o va ispăşi aşa cum 
dorea Omar, asta urma să se hotărască în momentul 
respectiv. În orice caz, nu aveam de gând să îngădui să se 
comită o crimă barbară. 

Aş fi dormit până târziu dimineaţa, dacă n-aş fi fost trezit. 
Împletitorul de coşuri era afară şi voia să vorbească cu 
mine. L-am primit destul de furios, pentru că mă deranjase; 
când, însă, l-am văzut intrând, în spatele lui, pe cumnatul 
său, hangiul din cătun, am bănuit că aveau un motiv serios 
pentru a mă scula din somn şi i-am întâmpinat cu o figură 
prietenoasă. 

— Domnule, spuse hangiul din cătun, n-am crezut că te voi 
revedea curând. lartă-ne că ţi-am tulburat liniştea, dar 
trebuie să-ţi spun ceva important; este vorba de viaţa 
voastră. 

— Iarăşi! Să sperăm că nu-i chiar atât de rău, precum zici. 

— Ar fi fost rău, dacă nu te-aş fi putut preveni. Cei doi 
Aladschy au fost aici, la cumnatul meu. 

— Ah! Când? 

— Când s-a crăpat de ziuă, răspunse împletitorul de 
coşuri, căruia îi adresasem ultima întrebare. Ne trezisem 
devreme, căci bucuria pe care ne-au făcut-o darurile tale nu 


ne-a lăsat să dormim. Chiar şi copiii se sculaseră. Eu 
coborâsem la râu să mă uit la undiţele pe care le pusesem 
încă de ieri seară. Când m-am întors, în faţa porţii se aflau 
doi călăreţi pe cai pagi şi stăteau de vorbă cu copiii. Iata 
era încă în culcuş. Când m-au văzut venind, m-au întrebat 
dacă nu trecuseră cumva, ieri, pe aici, patru călăreţi, dintre 
care unul purta un turban de şerif şi nişte ochelari colorați; 
printre cai ar fi trebuit să se afle şi un armăsar negru, arab. 

— Ce-ai răspuns? am întrebat, încordat. 

— M-am gândit imediat că trebuie să fie cei doi Aladschy 
despre care mi-ai vorbit şi le-am ascuns adevărul. 

— Hm! Probabil că numai bine nu ţi-a fost din cauza asta. 

— Bănuiţi de ce? 

— Copiii te dăduseră deja de gol. 

— Aşa este. Au sărit cu biciurile pe mine şi m-au ameninţat 
că mă vor ucide, dacă nu le spun adevărul. 

— Şi atunci, le-ai spus adevărul. 

— Ştii, deci, că am făcut-o? 

— Văd după privirea ta nesigură. Te temi că ai făcut o 
greşeală şi de aceea, te mustră conştiinţa. 

— Effendi, ai dreptate, nu te înşeală privirea. Aş fi putut să 
rezist la loviturile lor, dar atunci, s-ar fi înverşunat mai tare, 
ceea ce putea fi periculos pentru tata şi pentru copii. Şi 
pentru că aceştia tot divulgaseră secretul, atunci am 
recunoscut că ai trecut pe la noi. 

— Dar altceva n-ai mai spus? 

— Eu n-am vrut să le spun decât atât, dar îi interogaseră 
deja pe cei mici şi aflaseră de la ei că aţi scuturat cizmele şi 
le-aţi dat daruri şi că bunicului i-aţi dăruit bani şi că trebuia 
ca eu să vă călăuzesc până la Taschkoj, unde mai înainte 
fusesem cu oamenii, aceia răi. 

— Şi tu ai fost nevoit să recunoşti toate acestea. 

— Da, n-am avut încotro. Te rog să mă ierţi. 

— N-am de ce să fiu furios pe tine; eu ar fitrebuit să mă 
feresc şi să nu vorbesc în prezenţa copiilor. Tâlharii ăştia 
aveau şi arme. 


— Da şi arătau de parcă avuseseră şi ei de suferit. Unul 
dintre ei purta un plasture pe buza de sus, iar nasul îl avea 
de culoarea prunei. 

— Ăsta e Bybar căruia i-am rupt buza cu o lovitură. Dar 
avea mustață, nu-i aşa? 

— Cred că şi-o tăiase, pentru a-şi putea pune plasturele. 
Cumnatul meu ştie mai bine. Acesta n-a vorbit deloc, doar 
celalalt. Dar şi celălalt stătea aşa de rău în şa, de parcă îşi 
rupsese mijlocul. 

— L-am izbit de un pom şi probabil se resimțea încă. Ce-au 
făcut după aceea? 

— Mi-au mai tras câteva lovituri şi apoi s-au îndreptat spre 
Radowitsch. 

— Nu cred. Sunt convins că au pornit spre pădurea prin 
care ar fi trebuit să ne călăuzeşti. Vor să ne atace acolo prin 
surprindere. Nu e nici o îndoială că ei cunosc foarte bine 
această zonă. 

— Ai ghicit, domnule. Şi mie mi-a trecut asta prin cap şi m- 
am furişat după ei. Într-adevăr, au cotit-o la dreapta şi au 
pornit spre munte. 

— Acum se ascund acolo şi ne aşteaptă. Înainte de orice, 
trebuie să ştiu până unde ai mers cu mărturisirile. Ai 
recunoscut, deci, că mă aflu în Radowitsch; le-ai spus ceva 
şi despre piciorul meu bolnav şi despre faptul că, poate, va 
trebui să rămân în Radowitsch? 

— Nu, nici un cuvânt. 

— Înseamnă că se aşteaptă să venim astăzi. Nu le-au 
întrebat când avem de gând să pornim? 

— Ba da şi le-am spus că asta n-o ştiu încă. Apoi au jurat că 
mă vor ucide şi-mi vor face praf coliba, dacă îi voi trăda. Mi- 
au mai spus că ei sunt cei doi Aladschy, despre care precis 
că auzisem şi că-şi vor duce la capăt ameninţarea. 

— Şi totuşi, îmi spui mie toate astea? 

— Asta este datoria şi recunoştinţa mea faţa de tine, 
effendi. Poate poţi să faci în aşa fel, încât să creadă că mi- 
am ţinut gura. 


— Asta se poate rezolva uşor. Fireşte că îţi sunt 
recunoscător pentru că m-ai avertizat, căci altfel ar fi fost 
rău de noi. 

— Da, domnule, ai fi fost pierdut, interveni cumnatul lui. 
Am auzit asta cu urechile mele. 

— Deci, au venit din nou la tine? 

— Fireşte! Dar, în nici un caz, nu m-am bucurat, pentru că 
îmi fusese de ajuns prima lor vizită. 

— Asta a fost ieri, după-amiază? Sau i-ai mai văzut şi 
înainte? 

— De auzit am auzit despre ci, dar nu-i văzusem niciodată. 
Au venit încă de dimineaţă, mi-au cerut rachiu şi s-au aşezat 
la o masă, în faţa casei, după ce şi-au dus caii în spatele 
casei şi au, rămas acolo. 

— Bănuiai cine erau? 

— Da. Caii le erau pagi iar staturile uriaşe se potriveau cu 
descrierea care mi se făcuse despre ei. Eram furios pe ei, 
căci credeam ca ei erau hoţii care îmi furaseră calul şi şaua. 

— Ştiai, deci, că îţi dispăruseră deja şi calul şi şaua? 

— Bineînţeles! Am observat. Îndată ce m-am sculat. 

— Dar nu te-ai gândit că, poate, calul fugise? 

— O, n-a făcut niciodată aşa ceva şi apoi, şaua ar fi trebuit 
să rămână unde era. 

— Corect, doar şaua nu fuge după cal. 

— Le-am povestit despre furt şi probabil şi-au dat seama 
că îi bănuiam pe ei, căci s-au purtat urât cu mine şi m-au 
silit, în cele din urmă, să rămân închis în odaie. 

— Şi tu le-ai îngăduit aşa ceva? 

— Dar ce-aş fi putut face împotriva lor? 

— Trebuia să ceri ajutorul vecinilor. 

— Nu puteam să plec să-i aduc şi chiar dacă aşa ceva era 
posibil, tot n-aş fi făcut-o. Acela la care vin fraţii Aladschy n- 
are altceva mai bun de făcut decât să li se supună, căci, 
dacă fie şi pentru o clipă câştigă un avantaj asupra lor, tot 
se vor răzbuna mai târziu pe el. Am rămas, deci, liniştit în 


coliba. Nici măcar copiii nu i-am putut aduce, lucru pe care 
l-ai făcut tu însuţi, mai târziu, effendi. 

— Şi în timpul acesta, n-a trecut nimeni pe la tine? Mă 
gândesc că sosirea vreunui oaspete i-ar fi putut alunga. 

— Dar ce, sosirea ta i-a pus pe fugă, effendi? 

— Ce-i drept, nu. 

— N-a trecut nimeni pe acolo, doar unul singur a venit şi s- 
a oprit, anume... 

— Mesagerul Toma din Ostromdscha, i-am luat eu cuvântul 
din gură. Acesta ştia că fraţii Aladschy îl aşteptau. De altfel, 
se aflaseră prin apropiere încă de noaptea trecută şi ştiau 
că ai doi cai. Ei sunt într-adevăr autorii furtului. 

— Am aflat asta acum, de la cumnatul meu. 

— Toma a stat doar puţin cu ei? 

— O, nu! S-a dat jos de pe catăr, s-a aşezat lângă ei şi au 
rămas împreună mai bine de o oră. 

— N-ai putut auzi ce vorbeau? 

— Din odaie, nu; dar eram sigur că ei îmi furaseră calul şi 
bănuiam că pun ceva rău la cale, de vreme ce nu aveam 
voie să ies din odaie. De aceea, m-am hotărât să trag cu 
urechea. Probabil ai observat că în odaie era o scară care 
duce sub acoperiş, acolo unde ţin fânul. M-am urcat pe 
scară şi de acolo, am ajuns prin lucarnă pe streaşină. Am 
auzit absolut lot ce-au vorbit şi am aflat ce se petrecuse în 
Ostromdscha. Mesagerul a povestit pe larg şi a spus că 
porniţi la drum după-amiază şi deci, că trebuie să ajungeţi 
aici cam după câteva ore. Mai departe, am auzit că vorbise 
cu ei încă de seara trecută. 

— Aha! Abia acum îmi explic, ara replicat, cum a putut 
mubarekul să-i găsească atât de repede pe cei doi şi să-i 
asmuţă împotriva mea. 

— Se pare că îi tocmise deja, încă înainte de sosirea 
voastră, să dea o lovitură. Voi, însă, i-aţi deranjat şi le-aţi 
stricat planurile, aşa că s-au hotărât să profite de prezenţa 
lor, ca să se răzbune pe voi. 

— Ce altceva ai mai auzit? 


— Că mubarekul, împreună cu ceilalţi trei, evadase şi că 
voi trebuia să muriţi. Le-a descris chiar şi locul unde urmaţi 
să fiţi atacați prin surprindere şi anume, nu departe de 
singura cotitură în unghi drept pe care o face drumul spre 
pădure. 

— Chiar acolo a avut loc lupta dintre mine şi ei. 

— Şi i-ai biruit, aşa cum mi-a povestit cumnatul meu. 
Effendi, Allah ţi-a fost alături, altfel te-ar fi zdrobit ei! 

— Precis! Mai departe! 

— Mesagerul le-a spus să nu se bazeze pe flinte şi pe 
pistoale, pentru că voi aţi fi, chipurile, invulnerabili la 
gloanţe. Au râs de s-au prăpădit. Când însă, le-a povestit 
totul, pe larg, au căzut pe gânduri şi în cele din urmă, au 
fost de părere că într-adevăr sunteţi invulnerabili la 
gloanţe. 

— Ei, dar tu ce părere ai de asta? l-am întrebat. 

— Effendi, există două feluri de vrăjitorii. La unele te ajută 
Allah iar la altele, diavolul. Aţi învăţat magia, dar pe cea 
bună, căci pe voi vă ajută Allah. 

Atunci, i-am răspuns: 

— Chiar crezi că Atotputernicul poate fi silit de una dintre 
creaturile sale, prin cuvinte, semne sau ceremonii, să-i facă 
pe voie? 

— Hm! Nu, căci atunci omul acesta ar fi mai puternic 
decât însuşi Allah. Dar, domnule, mă sperii. Înseamnă că 
faceţi vrăji cu ajutorul diavolului? 

— O, nu! Nu facem nici un fel de vrăji, nu ne pricepem la 
aşa ceva, mai mult ca alţii. 

— Dar sunteţi invulnerabili la gloanţe! 

— Ne-am bucura tare mult dacă ar fi adevărat aşa ceva. 
Din păcate, însă, un glonţ ar face în pielea noastră o gaură 
la fel de mare ca în pielea oricărui alt om. 

— Nu pot să cred aşa ceva. Doar ai prins glonţul cu mâna. 
— Doar în aparenţă. M-a mustrat deja conştiinţa că i-am 
făcut pe oamenii aceia să fie şi mai superstiţioşi. Voi putea, 
totuşi, să repar lucrurile, cu ajutorul tău. Când ai să mergi 


la Ostromdscha, ai să auzi vorbindu-se despre noi. Spune-le 
oamenilor cum s-au petrecut lucrurile. Am auzit că vom fi 
atacați prin surprindere sau că vom fi împuşcaţi pe la spate 
şi atunci mi-a venit ideea să răspândesc vestea că am fi 
invulnerabili la gloanţe, pentru ca, astfel, să nu se tragă 
asupra noastră. Cum am procedat, vei afla îndată. 

I-am explicat totul. Făcu o faţă lungă, lungă. Apoi îşi reveni 
din uimire, mă ascultă până la sfârşit şi pe urmă spuse, 
râzând: 

— Mă bucură foarte mult, domnule, că mi-ai povestit 
istoria asta. O să fiu o persoană foarte importantă în 
Ostromdscha, când voi putea să le povestesc şi să le explic 
totul. Ah, dacă aş putea să le şi arăt! 

— Poţi. Mai am încă mai multe gloanţe. Dacă îmi promiţi să 
fii prevăzător şi să nu le încurci cu celelalte, am să ţi le 
dăruiesc. 

— Dă-mi-le; mă faci grozav de fericit. Dar ştii ca acum am 
un respect şi mai mare pentru voi, decât înainte? 

— De ce? 

— Pentru că e cu totul altceva să te păzeşti, fiind isteţ, 
decât apelând la vrăjitorie. Acum cred şi eu că magia nu e 
altceva decât astfel de scamatorii. Ţi-ai atins scopul, căci 
fraţii Aladschy au hotărât să nu tragă în voi, ci să vă atace 
cu bărzile şi cu cuţitele. Mesagerul v-a descris atât de 
exact. Încât era imposibil ca ei să se înşele şi apoi a plecat. 
Doar după un sfert de oră, ai apărut tu. 

— Pe cine ai crezut că vezi? 

— Un şerif. Nici prin gând nu-mi trecea că tu ai fi acel 
eftendi străin care trebuia să fie ucis. 

— Ai tras eu urechea şi la discuţia noastră? 

— Nu, căci persoana ta nu mi s-a părut importantă. Apoi ai 
intrat în odaie şi te-ai comportat prietenos cu mine şi cu 
copiii. Ai vindecat-o chiar şi pe fiica mea de durerea de 
dinţi. Habar nu aveam ce aveau de gând cu tine; dar tu ai 
fost atât de bun cu noi, aşa că te-am avertizat. 

— Punându-te pe tine în pericol! 


— Nu era un pericol aşa mare. Riscam să primesc doar 
câteva lovituri de bici. Când au plecat luânduc-te cu ei, m-am 
temut pentru tine; îşi aruncaseră nişte priviri ciudate. De 
aceea ţi-am mai făcut un semn, atunci când te-ai uitat 
înapoi. 

— Am înţeles că voiai să mă faci atent să fiu prevăzător. Ce 
ai făcut după aceea? 

— M-am dus la vecini, le-am spus ce s-a întâmplat şi i-am 
chemat să vină cu mine în pădure să te eliberam din mâinile 
tâlharilor şi să-i salvăm şi pe cei patru străini care urmau să 
fie atacați prin surprindere. 

— Numai că aceştia n-au fost de acord, am completat eu. 
Se temeau de răzbunarea celor doi schipetari şi s-au ascuns 
temători în casele lor. Da, îmi închipui că aşa a fost. Frica 
este cel mai mare duşman al aceluia care se teme. În altă 
parte, fraţii Aladschy n-ar fi ajuns prea departe; ar fi fost 
arestaţi în cel mai scurt timp. 

— 'Te referi la patria ta? 

— Da, sigur. 

— Dar ce, acolo fiecare este un erou? 

— Nu, dar acolo este imposibil ca un schipetar să bage 
oamenii în sperieţi. N-avem legi mai aspre, ci chiar mai 
blânde decât ale voastre, dar sunt aplicate aşa cum trebuie. 
De aceea, nimeni nu se teme de răzbunarea cuiva, căci 
poliţia este destul de puternică să apere orice om bun şi 
cinstit. Pe voi, însă, cine vă apără? 

— Nimeni, domnule. Teama este singura noastră 
apărătoare. Cel care, de exemplu, îndrăzneşte să se 
împotrivească schipetarilor, atunci când vin la el şi îi 
poruncesc ceva, acela are parte de mânia lor şi nici o 
autoritate nu îndrăzneşte să-l apere. De aceea nici nu m-am 
mirat că vecinii mei n-au vrut să se amestece. 

— Sunteţi doar foarte puţini pe acolo? 

— Da şi pe deasupra, toată lumea crede că cei doi 
Aladschy pot face faţă uşor fiecare la câte zece oameni. 


— Hm! înseamnă că eu pot face faţă la douăzeci, căci i-am 
biruit! 

— Doar cu ajutorul lui Allah, effendi! Tâlharii ăştia sunt 
îngrozitori. Totuşi, mi-am pus în gând să-i avertizez pe 
străini. De aceea, m-am aşezat în faţa casei, pe o bancă şi i- 
am aşteptat. 

— L-ai văzut? 

— Nu. A izbucnit o ceartă între copii; plângeau şi a trebuit 
să mă duc înăuntru, să pun capăt neînţelegerii. Probabil că 
străinii au trecut chiar în timpul acela. Mai târziu, spre 
spaima mea, i-am văzut pe Aladschy reîntorcându-se. 

— Cu caii lor? 

— Desigur, effendi. 

— Înseamnă că i-au găsit destul de repede. Erau bine 
dispuşi? 

— Cum poţi să spui aşa ceva? A trebuit să intru cu ei în 
odaie şi parcă o mie de draci au intrat împreună cu ei. Mi-a 
mers tare rău. Dar ceea ce am înţeles din discuţiile lor m-a 
făcut să mă bucur foarte tare, în secret. Am aflat că 
prostănacul de şerif îi învinsese. 

— Nu bănuiau, deci, că şeriful fusese conducătorul acelora 
pe care voiau să-i atace? 

— Nici nu le-a trecut prin minte acest gând. Dar, mai 
târziu, când s-au mai liniştit şi s-au pus iar pe băut rachiu, 
unul dintre ei a scos un bileţel pe care l-au citit. Am auzit că 
fusese înfipt într-un pom. N-au priceput însă nimic; au 
înţeles doar că au trecut pe acolo trei călăreţi care s-au 
orientat exact după cele scrise în bilet. 

— Şi-au dat seama că cei trei erau cei pe care îi aşteptau? 

— Nu; lipsea personajul principal. Se gândeau că urmează 
să veniţi mai târziu. Deşi mesagerul le spusese că aţi, fost 
preveniţi, tot voiau să se măsoare cu voi. Erau atât de 
furioşi, încât îşi pierduseră minţile. Armele le fuseseră 
zdrobite. Aveau bucăţi din ele la ei. Le-am simţit pe 
spinarea mea. Copiii au început să plângă tare, când au 
văzut că sunt bătut şi au primit şi ei lovituri de picioare. 


Unul dintre cei doi nu se putea ţine drept; îl izbiseşi de 
trunchiul unui copac. S-a dezbrăcat şi a trebuit să-l frec pe 
spate, mai multe ore, când cu rachiu, când cu unt. Celălalt 
sângera întruna, i-ai tras o lovitură cu pumnul, de i-ai spart 
buza de sus. Nasul îi era umflat; era rotund, în formă de 
pară şi arăta ca un cuib de viespi. Şi-l frecţiona cu rachiu. 
Mai târziu, când au venit ceilalţi doi, unul dintre ei i-a tăiat 
mustaţa şi a plecat să aducă din pădure răşină, pe care a 
amestecat-o cu unt şi a făcut un plasture pe careil-a 
aplicat pe buză. 

— Au venit alţi doi? Dar cine erau aceştia?” 

— O, aveau nişte mutre bune de spânzurat. Să-i fi văzut! 
Noaptea trecută dormiseră în Dabila, la hanul lui Ibarek 
Şi... 

— Ah, îi cunosc. Erau fraţi. N-ai observat? 

— Da, am auzit, mai apoi, că şi ei ar fi fraţi, ca şi cei doi 
Aladschy. Îi cunoşteau şi pe aceştia şi pe voi. 

— Şi ştiuseră că îi vor întâlni pe Aladschy? 

— Nu. Amândouă perechile de fraţi erau uimiţi de această 
întâmplare; dar bucuria le-a fost mai mare decât mirarea, 
atunci când au aflat că îi adusese aici acelaşi scop - 
răzbunarea pe voi. 

— Cred şi eu. Ei şi apoi au povestit! 

— Mult, foarte mult; despre Adrianopol. Menelik, de unde 
aţi scăpat atât de repede, deşi acolo trebuia să fiţi făcuţi 
inofensivi. Deveniserăţi de două ori mai periculoşi, pentru 
că trăseserăţi cu urechea, din porumbar şi acum ştiaţi că 
cei pe care îi urmăreaţi trebuiau căutaţi la ruinele din 
Ostromdscha. Şi mai periculos era că fratele hangiului din 
Ismilan vă luase drept posesori legitimi ai hârtiilor de 
împuternicire koptscha şi drept urmare, vă spusese că 
trebuia să mergeţi la Sbiganzy. 

— Da, cu asta a comis într-adevăr o mare prostie Dar 
acum ne va fi foarte greu sau aproape imposibil să mai 
profităm de asta. 


— Asta aşa este. Când au auzit Aladschy că ştiaţi de 
Sbiganzy, şi-au ieşit din fire şi au spus că, sub orice formă, 
trebuiau să vă împiedice şi că era necesar să vă înhaţe chiar 
aici, la drum deschis. 

— Deci şi acum erau convinşi că nu trecuserăm pe acolo? 

— Da. Se aşezaseră în aşa fel, încât nimeni n-ar fi putut să 
treacă fără să fie văzut de ei. Ceilalţi doi li se alăturară. 
Acum erau patru la patru, iar Aladschy spuneau că sunt 
atât de curajoşi acum, încât s-ar putea lupta cu o întreagă 
oştire. Eroarea a durat, doar până ce s-a întors de la 
Radowitsch, Toma, mesagerul. 

— Aha, el a fost cel care le-a deschis ochii! 

— L-au strigat să vină înăuntru. Când i-a zărit, a scos un 
țipăt de spaimă. l-au spus că cei patru nu-şi făcuseră încă 
apariţia; dar el le-a răspuns că vă văzuse la Radowitsch şi 
că mai şi încasase o porţie bună de bătaie cu biciul de la voi. 
Mare le fu mirarea. Nimeni nu mai înţelegea nimic. În cele 
din urmă, îi întrebă dacă nu-l văzuseră pe şeriful care 
neapărat trebuie să fi călărit pe armăsar. Asta trebuie să fi 
fost tu, căci tu te deghizaseşi. 

— Ce păcat că n-am putut să fiu acolo! Tare aş fi vrut să le 
văd mutrele. 

— Da, effendi, a fost foarte caraghios, dar şi 
înspăimântător. N-am mai auzit în viaţa mea asemenea 
înjurături şi vorbe urâte. Au făcut praf, în încăpere, tot ceea 
ce nu era bine țintuit în nituri sau cuie. S-au dezlănţuit ca 
toţi dracii. Aşa ceva nu li se mai întâmplase până acum. 
Avuseseră de gând să-i joace o festă prostănacului de şerif 
şi acum el fusese cel care-i dusese de nas. Absolut nimic nu- 
i putea face să se liniştească şi semănau cu nişte tauri 
sălbatici, în faţa cărora nu ajuta nimic, decât fuga. 

— Te cred. Şi ce a mai spus după aceea mesagerul? 

— Murea de frică. Îţi povestise chiar ţie că ai fi fost ucis şi 
prin aceasta, se trădase. De altfel, tu ştiai deja că este în 
legătură cu Aladschy şi acum se temea că vă veţi întoarce la 
Ostromdscha ca să-l daţi pe mâna judecătorului. 


— Poate să stea liniştit. Vrem să-l lăsăm cu conştiinţa 
încărcată. 

— O, asta n-o să-l facă să sufere prea mult. Congştiinţa 
încărcată îi va pricinui, în orice caz, mai puţine dureri decât 
loviturile de bici pe care le-a încasat. 

— Le-a spus şi asta? 

— Da şi era mânios foc pe micul hagiu. Cel mai tare îl 
supăra faptul că el însuşi fusese nevoit să aleagă cele 
treizeci de lovituri. A spus că au fost atât de puternice, de 
parcă primise o sută nu treizeci. Veşmântul i se lipise de 
spatele plin de răni şi i-a rugat stăruitor pe Aladschy să vă 
ucidă, în primul rând, din răzbunare şi în al doilea rând, ca 
să nu-l mai puteţi denunța. 

— l-au promis că aşa vor face? 

— Au jurat s-o facă şi au vrut să pornească îndată spre 
Radowitsch, dar el le-a spus că veţi înnopta acolo, aşa că 
aveau timp până la ivirea zorilor. Era, deci, recomandabil să 
se culce, pentru a se odihni, iar a doua zi dimineaţă să se 
trezească cu forţe proaspete. Le-a mai atras atenţia că s-ar 
putea ca voi să fi luat unele informaţii de la cumnatul meu, 
căci auzise, din întâmplare, la Radowitsch, că acesta îi 
condusese pe cei patru străini la Locanda babi humajuni. 

— Propunerea a fost fireşte urmată? 

— Da. Pentru mine a fost extrem de neplăcut, căci s-au 
hotărât să rămână peste noapte la mine şi eram prizonier în 
propria-mi casă. N-aveau încredere în mine şi nu mi-au dat 
voie să trec dincolo de uşă. Aladschy nu dormiseră noaptea 
trecută şi urmau să se odihnească, în vreme ce ceilalţi doi 
făceau de pază cu schimbul. 

— Şi Toma, mesagerul? 

— Ela plecat acasă, dar urma să vină din nou, a doua zi, la 
Radowitsch, ca să afle dacă pagii puseseră mâna pe voi şi vă 
uciseseră. 

— De la cine trebuia să afle? 

— Asta nu ştiu. Au rostit numele cu voce atât de înceată şi 
apropiindu-şi capetele încât n-am putut să aud. După cea 


plecat mesagerul, Aladschy au cumpărat de la ceilalţi arme 
şi muniţie. Tu le distruseseşi pe ale lor şi le luaseşi şi 
pulberea. Cât erau de furioşi, tot şi-au râs de tine că nu le-ai 
luat banii. 

— Am fost prea corect. Dacă or să-mi cadă din nou în 
mâini, n-o să-i mai las să-şi râdă şi a doua oară de mine. 
Ceilalţi doi, însă, ce voiau să facă? N-au venit astăzi cu ei. 

— S-au întors la Menelik şi i-au însărcinat pe Aladschy cu 
misiunea lor. Trebuiau să se prezinte la un anume Barud 
el... el... el... cum oare îl chema? 

— Barud el Amasat. 

— Da, exact. Deci aceştia trebuiau să-l înştiinţeze că fiul lui 
a murit; apoi că posedaţi koptscha şi în sfârşit, că s-ar putea 
să vă interesaţi, la un măcelar din Sbiganzy, ele derekuliba. 

— Ei, poate reuşim să i-o luăm înainte mesagerului. 

— Effendi, păzeşte-te! Merg şi ei la Sbiganzy şi cunosc 
foarte bine drumul spre Taschkoj. Dacă vrei să le-o iei 
înainte, trebuie neapărat să o apuci pe drumul, acesta şi să- 
i ocoleşti în pădure. Dar nu ştii unde se află. Din contră, ei 
vă vor spiona şi vă vor ataca prin surprindere. 

— Suntem pregătiţi pentru asta. Când cunoşti exact un 
pericol, acesta nu mai este decât pe jumătate atât de mare. 
Dacă n-aş fi avut piciorul scrântit, aş fi apucat, totuşi, pe 
acest drum. Le-aş fi luat urma şi aş fi ştiut, tot timpul, exact 
unde mă aflu. Pentru asta, însă, ar fi necesar să tot descalec 
şi lucrul acesta nu pot să-l fac astăzi. Din acelaşi motiv, nu 
pot permite nici să se ajungă la o luptă. În pădure, nu te 
lupţi călare pe cal, iar pe jos n-aş fi în-stare să mă descurc. 
Vom porni, deci, pe alt drum. 

— Care, însă, este mai lung. 

— Nu face nimic. 

— Atunci n-ai cum să le-o iei înainte, effendi. 

— Ba, poate totuşi. O să pornim de aici spre Karbinzy şi de 
acolo, poate, direct sau prin Warzy, spre Sbiganzy, în funcţie 
de împrejurări. 

— Dar ăsta este un drum prost, domnule. 


— De fapt, nu este. Dacă pornim de aici la Istib şi de acolo 
prin Karaorman spre Warzy, avem un drum bun; dar aşa 
facem un ocol care ne ia timp. Mai degrabă vom porni 
direct spre Karbinzy, deşi acesta este un drum prost, căci 
nu cred să existe vreo potecă pe acolo. 

— Există, însă doar pe ici pe colo, spuse împletitorul de 
coşuri. Dar, dacă îmi dai voie să vă călăuzesc eu, îţi promit 
că veţi călători suportabil. 

— Cunogşti regiunea? 

— Foarte bine. Tot trebuia să te călăuzesc şi îmi este 
indiferent dacă pornim spre Taschkoj sau spre Karbinzy. Şi 
distanţa este aproape aceeaşi. Pot să fac în aşa fel încât să 
evităm pădurea impracticabilă şi să mergem mai mult pe 
porţiuni de drum libere. Vom avea, însă, foarte des, de urcat 
şi de coborât muntele. 

— Ei, la asta se poate rezista. 

— Când pornim, effendi? Aş putea să mai merg o dată 
până acasă? 

— Da, dar într-o jumătate de oră să fii înapoi. N-ai putea să 
împrumuţi un cal? 

— O, îmi va da hangiul de aici. 

— Atunci, vorbeşte cu el; voi plăti eu. 

— Poţi să-l iei pe al meu, care este afară, spuse cumnatul 
lui. 

— Nu, ai nevoie de el să te întorci acasă; e destul de lung 
drumul. 

— Da şi nici nu ştii dacă va putea ţine pasul cu ceilalţi cai, 
pentru că e foarte bătrân, ticăloşii ăia mi-au luat cel mai 
bun cal. N-am să-l mai vad niciodată şi n-am nici bani să-mi 
cumpăr altul, deşi aş avea atâta nevoie. 

— Cam cât valora? l-am întrebat. 

— O sută cincizeci de piaştri. 

— Am să-l cumpăr eu de la tine. 

— Să-l cumperi de la mine? întrebă, mirat. Vorbeşti serios, 
eftendi? 

— De ce n-aş vorbi? 


— Pentru că nu am calul. 

— Nu face nimic. Am să mi-l iau singur. 

— De unde? 

— De la hoţi. Când îi voi ajunge din urmă, am să iau în 
primire, pe lângă altele şi calul tău. 

— Şi dacă n-ai să reuşeşti? 

— Asta-i treaba mea. Pe scurt, cumpăr calul de la tine, 
dacă îţi convine această tranzacţie. 

— Îmi convine, căci oricum n-aş mai primi animalul înapoi 
niciodată. Dar, effendi, nu mi-o lua în nume de rău! Ai să-mi 
plăteşti calul, atunci când ai să pui mâna pe el? 

— O, nu! Cine ştie cât va trebui să alerg după ticăloşii ăştia 
şi când am să-i întâlnesc şi atunci, cum am să-ţi dau banii? 
Îţi plătesc chiar acum, pe loc, două sute de piaştri. 

— Am spus o sută cincizeci. 

— Ba nu, două sute. 

— Înseamnă că m-ai înţeles greşit. 

— E greşeala mea. M-am gândit la două sute de piaştri 
atunci când ţi-am spus că-l cumpăr. Vrei? 

— Dar e prea mult. 

— Şi am să-ţi mai dau încă cincizeci de piaştri pentru copiii 
tăi. Poftim, ai aici două sute cincizeci de piaştri! 

Asta făcea cu totul cam cincizeci de mărci pentru cel mai 
bun cal al acestui om. Dar prin regiunile acestea se plăteau 
pentru caii de diferite soiuri cu totul alte preţuri decât în 
patria mea. La ţară, chiar şi cel mai amărât are un cal, căci 
se găsesc peste tot păşuni ieftine, deseori gratuite. Faptul 
că împletitorul de coşuri nu avea cal era un semn sigur al 
marii lui sărăcii. 

Deşi era doar o sumă neînsemnată, le-am făcut o mare 
bucurie. Omul fusese despăgubit cu o sumă mai mare decât 
cea pe care o pierduse... lar eu n-am suferit nici o pagubă, 
căci am plătit din banii acelora carele furaseră calul. Acum 
regretam că nu luasem şi pungile celor doi Aladschy. Aş fi 
putut să-i recompensez, cu conţinutul lor, pe oamenii 
cumsecade. 


Am luat micul dejun şi apoi ne-am pregătit de plecare. 
Piciorul bolnav m-a cam pus în încurcătură. Oare cu ce să 
mă fi încălţat? Tot mă gândeam la această problemă, când 
îşi făcu apariţia doctorul. 

— Effendi, spuse, am venit să-ţi fac vizita de dimineaţă şi 
să te întreb cum te-ai odihnit. 

Era îmbrăcat exact ca ieri seară şi avea un pacheţel în 
mână. 

— Îţi mulţumesc, i-am răspuns. Am avut un somn liniştit şi 
sper că şi tu la fel. 

— Allah nu ţi-a îndeplinit dorinţa, căci eu n-am dormit 
toată noaptea. Am avut capul atât de plin de sulfatul de 
calciu încât mi-a fost imposibil să închid ochii. Când, totuşi, 
am aţipit puţin, am visat că oceanul era plin de ghips şi apă, 
cerul era stambă care era muiată în apa cu ghips şi apoi se 
tot înfăşură în jurul meu. Acest bandaj înspăimântător mă 
strângea atât de tare, de îmi luase respiraţia. Am ţipat de 
spaimă şi... m-am trezit. Dar mă luptasem atât de mult 
împotriva bandajului, încât m-am rostogolit de pe perne şi 
am ajuns direct în mijlocul odăii. 

— Ei, acum poţi să-ţi închipui cât de rău s-a simţit ieri 
„modelul” tău? 

— De plăcut, nu i-a plăcut şi totuşi, de o oră se află din nou 
la mine. Şi-a rupt coapsa stângă şi două degete, de la mâna 
dreaptă. Este foarte frumos bandajat, fumează ciubuc şi 
bea limonada de portocale. 

— A venit de bunăvoie? 

— Nu, a trebuit să merg eu însumi să-l aduc. 

— Şi ce-ai făcut cu caftanul plin de ghips? 

— L-am agăţat chiar în faţa uşii de la casă, de un drug de 
fier şi mulţi oameni se opresc să-l privească. Am aşezat 
lângă el un flăcău, iar acesta explică publicului semnificaţia 
caftanului, iar apoi fiecare poate intra în casă să vadă 
bandajele modelului meu. N-o să treacă prea multe zile şi 
voi fi un om renumit şi pentru asta trebuie să-ţi mulţumesc 
doar ţie. Cum îţi mai e cu piciorul? 


— Foarte bine! 

— Ca doctor al tău, îţi recomand să ţi-l odihneşti cât mai 
mult. Văd că afară, în curte, se pun şeile pe cai. Nu cumva 
vrei să porneşti la drum? 

— Se-nţelege că vreau. 

— Hm! Asta-i o imprudentă. 

— Nu, sunt convins că am să mă descurc şi nu risc nimic. 

— Da, încă de aseară erai hotărât să pleci astăzi. Dar cu ce 
ai să te încalţi pe drum? 

— La asta mă tot gândeam acum. 

— Şi eu m-am gândit azi-noapte. Mi-a venit o idee grozavă. 
Am la ţară un pacient bogat pe care-l torturează guta. 
Picioarele i s-au umflat şi îl ustură şi-l pişcă toate degetele. 
Pentru el, am comandat aici, în oraş, o pereche de cizme 
moi, speciale pentru cei suferinzi de gută, pe care voiam să 
i le trimit. Pot să-i comand foarte uşor o altă pereche. N-ai 
vrut să primeşti de la mine nici borcanele cu viermi şi nici 
scheletul şi sper să nu mă faci să roşesc, ci să-mi permiţi să- 
ţi dăruiesc aceste cizme, ca semn de respect şi 
recunoştinţă. 

Desfăcu pachetul şi dădu la iveală cizmele. Erau 
confecţionate dintr-un postav foarte tare şi întărite de jur 
împrejur cu piele. 

— Fă-mi plăcerea, effendi şi probeaz-o pe stânga, mă rugă. 
I-am făcut, cu plăcere, pe voie. Cizma se potrivea şi i-am 
spus că accept darul. Bucuria lui fu deosebit de mare şi îmi 
mulţumi din suflet. Când am vrut să-i spun clar că eu îi sunt 
dator, nu el mie, s-a grăbit să iasă pe uşă şi înainte deao 

închide, îmi dori, din zbor, călătorie plăcută. 

După pe se reîntoarse împletitorul de coşuri, ne 
pregătirăm de plecare şi l-am întrebat pe hangiu cât aveam 
de plată. 

— Nimic, effendi, răspunse el, scurt. 

— Dar trebuie totuşi să plătim! 

— S-a plătit. 

— Cine a plătit? 


— Doctorul. L-ai învăţat ceva care îi va aduce foarte mulţi 
bani. M-a rugat să te salut şi să-ţi urez să ajungi cu bine în 
patrie. 

— Sidi, îmi şopti Halef, să nu te împotriveşti, ci să fii de 
acord! Doctorul ăsta este un tip mult mai deştept şi mai 
cumsecade decât am crezut la început. Ştie să aprecieze 
bucuriile ospitalităţii şi de aceea, în cartea vieţii îi va fi 
înscrisă o moarte blândă. 

Am ajuns cu greu în curte şi am fost urcat pe cal. O dată 
urcat în şa, m-am descurcat bine. Am părăsit curtea, din 
nou fără să fi plătit. 

Pe una din ulițele înguste pe unde am trecut, am văzut 
adunată o mulţime de oameni. La poarta casei în faţa căreia 
se postaseră oamenii, atârna un obiect alb. Când ne-am 
apropiat, am recunoscut caftanul, deasupra căruia atârna 
fesul. Deci, hekimul nu glumise. Într-adevăr, caftanul era 
acolo, un minunat exemplu al reclamei turceşti. 

Nu mi s-a părut deloc a fi ceva caraghios. Şi oamenii 
printre care ne-am amestecat aveau nişte figuri foarte 
serioase. Am oprit şi l-am trimis pe împletitorul de coşuri să 
se informeze dacă stăpânul era acasă. S-a întors cu un 
răspuns negativ; doamnei doctor îi era imposibil să ne 
primească într-o vizită de rămas bun. 

Când am lăsat în urma noastră ulițele înguste şi bazarul, 
ne-am îndreptat spre drumul care ducea spre Skopje. 
Distanţa până acolo este aproape aceeaşi cu distanţa de la 
Ostromdscha la Radowitsch. Dar n-am străbătut decât o 
mică porţiune din acest drum. Cât timp ne-am aflat pe 
drum, am mers în galop. Apoi călăuza a cotit la dreapta, 
printre două înălţimi împădurite a căror vale era străbătută 
de un pârâu. 

După ce am urcat pereţii abrupți ai acestei căi, ne-a 
apărut în faţă o creastă netedă, despădurită, care se 
întindea exact spre nord şi spre care am pornit la trap. 

Ce-aş putea să spun despre această regiune? De obicei ţii 
minte bine acele locuri unde ai trecut prin întâmplări şi 


emoţii deosebite, dar aici nu era cazul. Împletitorul de 
coşuri ne călăuzi mai ales prin zone despădurite, care nu 
prezentau nici un fel de interes din punct de vedere al 
peisajului. 

La Karbinzy, un sat nu departe de malul stâng al 
Bregalnitzei, ne-am oprit şi ne-am luat rămas bun de la el. A 
mai primit de la mine o sumă de bani suplimentară, de care 
s-a bucurat enorm de mult. Apoi, am trecut râul, pentru a 
ajunge la Warzy, care se afla pe malul drept. Prin acest sat 
trecea cărarea cunoscută încă din timpuri străvechi şi 
bătută de mulţi, care lega principalele localităţi aflate la sud 
de Istib cu Karatowa, Kustendil, Dubnitza, Radomir şi în 
sfârşit, Sofia. Am mai trecut doar prin micuțul Sletowska şi 
apoi am ajuns în satul Sbiganzy, ţinta călătoriei noastre de 
astăzi. 

Cam pe la ora nouă dimineaţa plecasem din Radowitsch şi 
pe la trei după-amiază ajunsesem aici. Dacă am fi mers în 
pas normal, am fi ajuns în sat doar înaintea căderii nopţii. 

Capitolul IV - În coliba din văgăună. 

Satul Sbiganzy nu este o localitate cu aspect sărăcăcios; 
întrucât se găseşte acolo şi un bazar, eu l-aş numi mai 
degrabă târguşor. Aşezat între Bregalnitza şi Sletowska, 
pământul este bine irigat şi foarte roditor şi spre deosebire 
de alte localităţi prin care trecuserăm, modul în care erau 
construite casele arăta că locuitorii de aici se bucurau de o 
oarecare bunăstare. 

Fireşte, primul lucru pe care l-am făcut a fost să întrebăm 
de un han. Ne-a fost indicat unul care se compunea din 
diverse clădiri, înconjurate de o curte foarte mare şi făcea 
impresia unei mici moşii senioriale. După cum arăta 
gospodăria mi-am dat seama că stăpânul trebuia să fie 
bulgar. Şi aşa şi era. 

Ne-a făcut o primire călduroasă, mi s-a adresat dându-mi 
un titlu nobil, desigur, pentru că era un bun cunoscător de 
cai şi l-a admirat pe Rih al meu, apoi ne-a invitat să intrăm 
în odaie. 


Omul avea, de fapt, două odăi, una pentru persoanele 
obişnuite şi alta, mai bună, pentru acei oaspeţi cărora dorea 
să le arate mai multă preţuire. 

Doi argaţi au fost nevoiţi să mă dea jos de pe cal şi apoi să 
mă ducă în odaia mai bună, unde, spre uimirea mea, se afla 
un lucru care consta dintr-un fel de schelet de lemn cu 
ascunzătoare, pe care era aşezată o pernă lungă, lată şi 
moale. Aceasta mobilă semăna destul de bine cu o canapea. 

Când observă privirea cu care mă uitam la acest obiect, pe 
care fusesem aşezat, spuse, zâmbind orgolios: 

— "Te miri să vezi o asemenea canapea aici, domnule? A 
fost lucrată la Sofia şi a fost adusă aici cu o căruţă. Probabil 
eşti obişnuit cu modul oriental de a şedea, cu picioarele 
încrucişate, căci văd că eşti musulman şi hagiu; eu, însă, 
sunt creştin şi am voie să stau cu picioarele întinse. Dar, 
pentru că ale tale sunt umflate, vei putea să şezi foarte 
comod aici. 

— Sunt obişnuit, încă din tinereţe, cu acest mod dea 
şedea, sună răspunsul meu. Nu sunt musulman. 

— Şi totuşi porţi hamail-ul de la Mecca? 

— Este interzis aşa ceva? 

— Da, complet interzis. 

— De către cine? 

— De legile califilor. 

— Acestea nu mă privesc pe mine, care sunt creştin. Eu n- 
aş avea nimic împotrivă ca un musulman să poarte la el 
Biblia noastră. 

— Dacă eşti creştin şi eşti obişnuit din tinereţe să şezi pe 
canapea înseamnă că vii de foarte departe! 

— Sunt din Germania. 

— O, cunosc foarte bine Germania! 

— Într-adevăr? Asta mă bucură. 

— Da, se află lângă Bavaria, pe unde curge Volga şi lângă 
Austria, unde Dunărea se varsă în Arhipelagul 
Mediteranean. 


— Mă bucur să constat că tu cunoşti foarte bine graniţele 
patriei mele. Asemenea oameni culţi găseşti rareori pe aici. 

— Pentru că nu vor să înveţe şi nu sunt în stare să ţină 
minte nimic, răspunse, măgulit. Eu, însă, ţin ochii şi urechile 
deschise şi nu uit nimic. Mai ştiu încă multe, foarte multe 
despre patria ta. 

— Am băgat de seamă. 

— Pe sultanul vostru îl cheamă Wilhelm Cuceritorul şi de 
asemenea, Wilhelm Conciliatorul. Marele său vizir se 
numeşte Bismark Cel Fără de Păr, iar tunurile voastre se 
numesc puşti cu arc. Capitala este Munchen, unde se face 
cea mai bună bere din care poţi să bei şi la mine câtă vrei şi 
în... 

— Ai bere? l-am întrerupt. O faci tu însuţi? 

Mă întrebam dacă nu cumva poposise aici bravul bavarez, 
pentru a trage nişte chefuri pe gratis, contra reţetei sale de 
bere. 

— Da, răspunse, o fac singur şi se bea cu foarte mare 
plăcere, mai ales vara. 

— Şi cum o prepari? 

— Domnule, asta nu pot să-ţi spun. 

— De ce nu? 

— Este un mare secret. 

— O, dar în Bavaria şi copiii cunosc acest secret. Eu 
cunosc mai multe secrete despre bere şi ştiu cum s-o fac 
mai neagră sau mai limpede, mai tare sau mai slabă şi chiar 
foarte deschisă la culoare, iar aceasta se numeşte bere 
blondă. 

— Domnule, dar asta înseamnă că eşti un fabricant de 
bere mult mai priceput decât acela care a fost pe la mine şi 
de la care am învăţat. 

— De unde venea omul acela? 

— De la Stambul. Aha! El era precis! 

— Şi încotro se îndrepta? 

— Spre patrie. 

— Dar, de aici, pe ce drum a luat-o? 


— Spre Dunăre. 

Spre Dunăre, deci spre nord. lar eu voiam să merg spre 
vest. Deci nu aveam cum să-l mai ajung din urmă pe zelosul 
emisar al lui Gambrinus. Mi-ar fi făcut plăcere să mai merg 
puţin, „roşu la faţă, pe urmele lui”, roşu din cauza 
producţiei elevului lui, la care, cu puţin timp în urmă, 
băusem un produs turcesc fabricat după reţeta lui. 

— Am auzit de el de curând şi chiar am băut din berea lui, 
am spus. 

— Şi cum era, domnule? 

— Foarte... caldă! 

— Trebuie să pui în ea apă rece de izvor. Vrei să-ţi aduc un 
ulcior plin? 

— Neapărat. 

— Unul mare? 

— Mai întâi adu-mi unul mic, să-i fac proba. 

Se îndepărtă îndată, în vreme ce tovarăşii mei de drum 
tocmai intrau în odaie. Duseseră caii pe o păşune aflată în 
spatele casei şi îi lăsaseră sub supravegherea unui paznic. 
Când le-am spus că vor primi bere să bea, şi-au manifestat 
bucuria. Mie, însă, mi s-a părut că au procedat aşa mai mult 
ca să-mi facă mie pe plac şi nu dintr-un impuls „interior”. 
Trebuiau, fireşte, să se bucure de cea mai importantă 
băutură din patria mea. 

Hangiul aduse un ulcior care cântărea cam o jumătate de 
litru. L-am dus, curajos, la gură. Mi s-a părut că simt un 
miros de acid carbonic. 

— Unde depozitezi berea? I-am întrebat. 

— În ulcioare mari pe care le astup bine la gură. 

— De ce le astupi? 

— Pentru că astfel berea fermentează, ceea ce-i dă un gust 
mai bun. les băşicuţe şi periuţe. 

— Cine ţi-a arătat asta? 

— Bavarezul care m-a învăţat să prepar berea. Hai, gust-o! 

N-am gustat-o, ci am băut, căci acest amestec nu era deloc 
rău. Le-a plăcut şi tovarăşilor mei de drum. De aceea, mi- 


am comandat un ulcior mult mai mare, ceea ce a făcut, 
după cât am observat, să-i cuceresc total inima bulgarului. 

Aduse un ulcior din care să ne ajungă să bem până 
noaptea târziu şi ne întrebă dacă nu voiam şi să mâncăm 
ceva. 

— Mai târziu, nu acum, am răspuns. Întâi vrem să stăm de 
vorbă cu unul dintre locuitorii de aici. Îi cunoşti pe toţi? 

— Absolut pe toţi. 

— Şi pe măcelarul Ischurak? 

— Şi pe acesta. A fost măcelar, acum este negustor de vite 
şi călătoreşte peste tot locul, prin jur. 

Aş fi preferat să merg eu la TIschurak, să-l vizitez la el 
acasă. Aşa poţi să cunoşti omul mai bine şi Să-ţi faci o 
părere mai exactă despre el. Din păcate, însă, nu puteam 
merge. Şi ca să merg călare şi apoi să fiu purtat pe braţe 
până în casă era nu numai incomod, ci şi caraghios. 

— Cam ce situaţie are omul acesta? m-am interesat. 

— Foarte bună. Mai înainte era sărac; dar se pare că 
această negustorie îi aduce mulţi bani, căci Tschurak este 
acum unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe aici. 

— Se bucura de o bună reputaţie? 

— O, da, fireşte! Este un om cumsecade, cucernic, milostiv 
şi foarte respectat. Dacă vrei să faci o afacere cu el, ai să 
vezi că este foarte cinstit. 

— Asta mă bucură foarte mult, căci într-adevăr vreau să 
închei o afacere cu el. 

— E importantă? 

— Da. 

— Atunci, înseamnă că te-ai oprit la mine doar pentru 
puţin timp şi ai să locuieşti la el? 

— Nu, rămân la tine. Mă bucur că am venit la Sbiganzy, 
căci regiunea mi-a fost descrisă în cuvinte foarte 
frumoase... 

— Chiar aşa şi e, chiar aşa şi e, domnule. Numai aşezarea 
între două râuri este un mare avantaj. Apoi mai sunt şi 


munţi splendizi care urcă până la Sletowo şi mai departe. 
Toate peisajele de aici te invită la plimbări. 

— Exact aşa mi s-a spus. Deosebit de romantic se pare că 
este drumul spre derekulibe. 

Special am adus vorba despre coliba din văgăună. Voiam 
să aud din gura acestui om dezinteresat ce fel de loc era 
acela. 

— Spre derekulibe? întrebă. Nu cunosc. 

— Deci nu este un loc cunoscut de toată lumea? 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Dar trebuie să existe neapărat în această regiune o 
construcţie care poartă numele acesta. 

— Nu prea-mi vine să cred. Aici m-am născut şi de atunci 
locuiesc în Sbiganzy. Ar trebui să cunosc această colibă. 

— Hm! Cel puţin acela care mi-a vorbit de ea aşa a numit- 
0. 

— Posibil. 

— Dar, chiar şi în cazul acesta, ea trebuie să, existe. După 
mine, este o colibă care se află într-o văgăună. Nu ştii nimic 
în acest sens? 

— E cumva locuită? 

— Nu ştiu. 

— Dacă nu e locuită de nimeni, înseamnă că o cunosc. 
Acolo, în pădure, se află într-adevăr o colibă care este 
aşezată în cel mai întunecos colţ al văgăunii. Tatăl meu a 
construit-o, din lemn, căci pădurea era a lui. De aproape 
opt ani, însă, a cumpărat-o de la mine măcelarul. 

Aceasta era o dovadă clară că era exact coliba cu pricina. 
De aceea, l-am întrebat mai departe: 

— De ce a construit-o tatăl tău? 

— Ca să-şi depoziteze acolo uneltele: sape, lopeţi, hârleţe 
şi altele. 

— lar măcelarul de ce a avut nevoie de ea? 

— Nu ştiu. Nici nu cred că o foloseşte, des! a construit 
înăuntru nişte jeturi, care nu erau înainte acolo. 

— Este încuiată? 


— Da. Se compune din două părţi. În spate, în văgăună, 
merge spre stânci un canal îngust; pe acest canal este 
construită coliba. Dar de ce te interesează atât de mult? 

— Pentru că mi s-a vorbit de ea şi mi s-a spus că drumul 
până acolo ar fi foarte romantic. 

— Ai fost înşelat. Treci mai întâi peste nişte câmpuri goale 
şi apoi intri în pădurea întunecoasă, unde n-ai nici o 
privelişte de admirat, pereţii văii se tot apropie unul de altul 
şi acolo unde se unesc, acolo este pădurea cea mai sălbatică 
şi acolo se află coliba, lângă un izvor care ţâşneşte din 
piatră. În nici un caz, nu-i o zonă frumoasă. 

Atunci interveni Halef. 

— Sidi, căutăm un loc pe care nu-l puteam găsi, iar astăzi 
de dimineaţă ai mai rostit un nume tot aşa de răsunător. Nu 
vorbeai despre un loc care se cheamă la fel ca acela 
menţionat în biletul lui Hamd el Amasat? Spuneai ca drumul 
nostru de astăzi s-ar putea să treacă pe acolo. 

— 'Te referi la Karaorman? 

— Da, aşa suna numele. 

— Lipseşte o literă. Noi căutăm Karanorman. 

— Poate e doar o greşeală de scriere. 

— S-ar putea. Eşti cunoscut în Karaorman? l-am întrebat 
pe hangiu. 

— Da, răspunse acesta. Am fost deseori în satul acesta, 
căci drumul nostru spre Istib trece pe acolo. 

— Există cumva acolo un han mare? 

— Nu, nu e nici un han pe acolo. Satul este foarte aproape 
de Istib, aşa că oamenii preferă să tragă în gazdă la oraş. 

— De fapt, e vorba despre o localitate sau o clădire numită 
hanul Karanorman. 

— Mie mi-e total necunoscut. Aici, în împrejurimi, nu există 
aşa ceva. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Cine este primarul satului Sbiganzy? 

— Eu. Mai înainte a fost tatăl meu. 

— Înseamnă că te pricepi la treburi judecătoreşti? 


— Da, effendi. Deşi nu prea m-am ocupat de aşa ceva. Pe 
aici, locuiesc numai oameni cumsecade. Dacă se mai 
petrece vreodată câte ceva, numai străinii sunt aceia care 
ne dau de furcă. Din nefericire, un primar nu are puteri 
prea mari. Se pare că ticăloşii îşi bat de-a dreptul joc de 
mine, pentru că ştiu că mai curând primesc ei sprijin decât 
să mi se acorde mie. 

— Asta-i rău. În cazuri din astea trebuie să fii sever, ca să- 
ţi aperi autoritatea. 

— Asta şi fac, dar mă, bazez mai mult pe mine însumi 
decât pe superiorii mei. Haimanalele astea, care n-au 
respect pentru nimeni şi nimic, sunt, totuşi, foarte 
prevăzătoare faţă de o pereche de pumni puternici şi pe 
aceasta o posed eu. Foarte repede rezolv problemele. 
Uneori se mai întâmplă să trag câte o bătaie ambelor părţi 
dar asta este câteodată periculos. În urmă cu câteva 
săptămâni era să mă coste chiar viaţa. 

— Cum aşa? 

— Poate ai auzit, cumva, de cei doi Aladschy? 

— Fireşte. 

— Ăştia-s cei mai obraznici şi mai periculoşi vagabonzi 
care pot exista, adevăraţi schipetari, îndrăzneţi până la 
ticăloşie, vicleni ca o pisică sălbatică, cruzi şi brutali. 
Închipuieşte-ţi, unul dintre ei, pe care-l cheamă Bybar, în 
vreme ce fratele lui se numeşte Sandar, vine într-o seară, 
călare, în curtea mea, descăleca, umblă de colo până colo 
prin odaie, în ciuda oamenilor care erau prezenţi şi îmi cere 
plumb şi pulbere. 

— Ţie, primarului? Hai, că-i tare! 

— Chiar aşa. Dacă i-aş fi dat muniţia, s-ar fi ales praful de 
reputaţia mea. Deci, l-am refuzat. Atunci, a sărit la mine şi 
s-a încins o bătaie în toată regula. 

— Fireşte, învingătorul ai fost tu, căci erau destui oameni 
acolo care să te sprijine. 

— O, niciunul nu a mişcat nici măcar un deget, căci se 
temeau toţi de răzbunarea celor doi. Nu sunt nici eu un 


slăbânog, dar n-am putut să-i fac faţă individului ăstuia tare 
ca un trunchi de copac. M-a biruit şi a început să-mi care la 
pumni, de era gata, gata să mă facă praf, dacă n-ar fi sărit 
să mă ajute doi argaţi de-ai mei. Doar împreună am reuşit 
să-l înhăţăm de guler şi să-l azvârlim afară. 

— Nu-i rău! Şeful poliţiei îi aruncă pe ticăloşi afară pe uşă, 
în loc să-i aresteze! 

— Sigur, râzi de mine! Eram bucuros că scăpasem de el. 
Ce era să fac cu el? 

— Să-l fi băgat la temniţă şi apoi să-l fi dus la Uskiib, unde 
se află superiorii tăi. 

— Da, asta ar fi fost datoria mea; dar ce era să fac? Unde 
să-l întemniţez? 

— La închisoarea din localitate. 

— Nu avem aşa ceva. 

— Atunci la tine în casă, doar ai un loc sigur. 

— Am şi am mai închis acolo diverşi răufăcători, dar cu 
fraţii Aladschy este cu totul altceva. Doar ca să-l fi târât 
până în pivniţă erau necesari zece oameni. Cu siguranţă că 
s-ar fi servit de arme ca să se apere şi asta putea să ne 
coste viaţa pe unii dintre noi. Şi chiar dacă aş fi reuşit să-l 
dezarmez şi să-l întemniţez, cum aş fi putut să-l duc apoi la 
Uskiib? 

— L-ai fi legat şi l-ai fi dus cu o căruţă. 

— lar pe drum aş fi fost atacat şi ucis de camarazii lui. 

— Atunci, în locul tău, eu aş fi trimis pe cineva la Uskub să 
aducă soldaţi. 

— Asta ar fi mers, da; dar astăzi n-aş mai fi fost în viaţă. 
Când a plecat mi-a aruncat cele mai îngrozitoare 
ameninţări. A doua zi, m-am dus pe câmp. Dintr-un tufiş, pe 
lângă care treceam, a fost tras un foc. Cel care îl trăsese nu 
ţintise bine, căci glonţul mi-a trecut prin spaţiul dintre corp 
şi braţ. Câţiva centimetri mai la dreapta să fi fost şi m-ar fi 
nimerit direct în inimă. 

— Şi ce-ai făcut? 


— Am sărit, rapid în spatele unui copac gros şi am scos 
pistolul. Atunci, acest Bybar a ieşit din tufiş. Era călare pe 
pagul lui, mi-a râs în nas, dispreţuitor şi mi-a spus că astăzi 
a vrut doar să-mi arate ce mă aşteaptă; altă dată, va ţinti 
mai bine. Apoi a plecat. 

— Te-ai mai întâlnit cu el? 

— Nu. Dar acum nu mai ies din casă fără flintă, căci, data 
viitoare când ne vom întâlni, unul dintre noi o să moară: el 
sau eu. 

— Atunci, să fii pregătit! întâlnirea poate să aibă loc chiar 
astăzi! 

— Cum? Chiar astăzi? 

— Ştiu că cei doi Aladschy vor veni la Sbiganzy astăzi, sau 
cel târziu, mâine. 

— Sfântă Maica Domnului! Trebuie să mă pregătesc! De 
unde ştii că vor veni? 

I-am povestit despre întâlnirea şi lupta mea cu ei. 

— Şi mai trăieşti încă! strigă împietrit de uimire. Asta-i o 
minune, o mare minune! 

— Ei, n-am scăpat chiar aşa ieftin ca tine. În timpul luptei, 
mi-am luxat piciorul; de aceea mă vezi acum încălţat cu 
cizmele astea. 

— "Ţi-ai luxat piciorul! Şi. totuşi, ai reuşit să scapi de ei? 

— Într-adevăr. Au aflat, după aceea, că vreau să merg spre 
Sbiganzy şi acum se află pe drum, pentru a se răzbuna pe 
mine. 

— O, vai! Ni-i aduci, deci, pe tâlharii ăştia pe cap! 

— Şi acum, vrei să-mi ceri socoteală? 

— O, nu! Trebuie mai degrabă să te apăr. Dar cum s-o fac? 
S-ar putea să mă coste propria-mi viaţă. 

— N-am nevoie să mă aperi; dar o neplăcere tot am să-ţi 
fac, căci va trebui să arestezi pe unul dintre locuitorii de 
aici. 

— Cine să fie oare? 

— Măcelarul Tschurak. 

— Domnule, dar aşa ceva nu-i posibil! 


— Ba, poate, totuşi. Mai întâi, uită-te la paşapoartele 
acestea. Ai să afli din ele că pot să-ţi cer ajutorul, dacă eu 
consider că am, nevoie de el. 

După ce examina actele, mi le dădu înapoi, făcându-mi o 
plecăciune adâncă şi spuse: 

— Effendi, am presupus eu corect: trebuie să fii un mare 
nobil, căci te afli sub protecţia sultanului. Asta însă e rău 
pentru mine, căci va trebui să-ţi fac întru totul pe plac, dar 
nu pot să aştept nici un sprijin de la superiorii mei. Dacă 
refuz să-ţi acord ajutorul, ai să mă reclami şi o să fie rău de 
mine. Dacă însă nu refuz şi astfel, le voi pricinui neplăceri 
superiorilor mei, o să-mi fie şi mai rău. Deci, oricum aş face, 
tot rău o să-mi fie. 

— Nu-ţi face griji. Am să încerc să fac în aşa fel, încât să 
nu-ţi pricinuiesc nici un rău. Ai auzit de Schut? 

— Fireşte. Este conducătorul unei asociaţii de răufăcători 
răspândiţi prin toată această regiune. Nimeni nu-l 
cunoaşte; nu se ştie cine este şi unde locuieşte, dar el şi 
oamenii lui sunt peste tot. 

— Îl caut. 

— Tu? Ah, deci eşti vreun mare şef din poliţie şi călătoreşti 
prin această regiune ca agent secret? 

— Nu, nu sunt angajat al poliţiei. Trebuie să-i spun câteva 
cuvinte lui Schut în legătură cu o anumită problemă. 

— N-ai să-l găseşti niciodată. 

— Sunt deja pe urmele lui. Aici, la voi, în Sbiganzy, 
locuieşte unul din oamenii lui de încredere. 

— Imposibil, domnule! 

— E lucru cert! 

— Dar aici sunt numai oameni cinstiţi. 

— Poate că te înşeli tu. 

— La cine te referi? 

— Chiar la acest Ischurak. 

— Domnule, cred orice poţi să-mi spui, numai asta nu! 

— Înseamnă ca măcelarul este un mare prefăcut. 

— Nu, este un om cumsecade, este chiar prietenul meu. 


— Asta înseamnă cu nu prea ai fost prevăzător, când ţi-ai 
ales prietenii. 

— Da-mi dovezi, effendi! 

— Asta am să şi fac. Mai întâi, însă, trebuie să-ţi cer 
discreţie totală. Ischurak nici nu trebuie să bănuiască 
faptul că am vorbit cu tine despre el. 

— Am să-mi ţin gura. 

— Bine, am să-ţi spun deocamdată altceva. Ai auzit, 
cumva, vreodată despre bătrânul mubarek din 
Ostromdscha? 

— Da. Este considerat un mare sfânt, care, chipurile, ar 
putea face şi minuni. 

— Şi tu crezi asta? 

— Nu, căci eu nu sunt musulman. 

— Omul acesta este un ticălos deosebit de periculos. Pare 
să fie unul dintre adjuncţii, lui Schut. 

— Domnule, îmi spui nişte lucruri care mă laşii mut de 
uimire. 

— O, l-am demascat pe acest mubarek şi primarul din 
Ostromdscha l-a arestat, pe baza dovezilor pe care le-am 
adus. A evadat, însă, şi acum se îndreaptă încoace, 
împreună cu alţi trei răufăcători şi cu cei doi schipetari. 

— Vai, ferească-ne Dumnezeu! 

— Vin să-l caute pe măcelarul Ischurak. 

— Deci susţii în continuare că acesta este un răufăcător? 

— Da. Acum, însă, nu cer nimic de la tine, aştept doar să 
nu-mi pui piedici. 

— Nici nu mi trece prin cap. Poţi să dispui de mine cum 
vrei. 

— Este imposibil ca persoanele acestea să fi venit deja aici. 
Aş vrea să ştiu sigur. 

— N-au sosit încă. Dacă ar fi venit, ar fi trebuit să-i văd. 
Măcelarul locuieşte vizavi de mine, acolo, în casa aceea pe 
care o vezi prin oblon. Nici n-a fost acasă, a venit abia de o 
oră. 


— N-ai vrea să-i spui să se deranjeze până aici, căci aş 
vrea să stau de vorbă cu el? 

— Cum porunceşti. Vrei să fiu şi eu de faţă la discuţia 
voastră? 

— Nu. Îţi cer doar să nu-l laşi să bănuiască absolut nimic; 
să fii la fel de prietenos cu el, ca totdeauna. 

leşi pentru a duce mesajul, căci l-am văzut dispărând în 
casa măcelarului. Eram tare curios să văd cum arăta 
acesta. M-am pregătit să văd un om slugarnic, amabil, care 
să mi se adreseze cu tot felul de măguliri exagerate. 
Părerea mea era că nu e un membru activ al bandei, ci doar 
tăinuitor. 

Am scos koptscha pe care o luasem de la Deselim, hangiul 
din Ismilan şi mi-am prins-o în frunte, pe fes. Şi Halef 
procedă la fel cu a sa. Trebuie să menţionez că nu mai 
purtam turbanul cel verde. 

Această koptscha, ca semn al apartenenţei la bandă, 
trebuia să servească drept legitimaţie în faţa măcelarului. 
Dacă mubarekul şi însoțitorii lui nu sosiseră încă, puteam să 
sper că voi ajunge să cunosc astăzi secretul pe care 
încercasem, zadarnic până acum, să-l aflu. Fireşte, le-am 
poruncit tovarăşilor mei de drum să fie cât se poate de 
prietenoşi cu omul acesta şi să nu facă absolut nimic care ar 
fi putut să-i trezească neîncrederea... 

Apoi l-am văzut ieşind din casă împreună cu mesagerul. 
Mă înşelasem. Părea cu totul altfel decât mi-l închipuisem. 

Era înalt şi puternic, suplu şi vânjos ca adevărații locuitori 
de la munte. Purta fes, pantaloni bufanţi de culoare roşie, o 
vestă albastră legată cu şnururi argintii şi o jachetă scurtă, 
roşie, brodată cu fir auriu şi având mâneci largi; la brâul fie 
mătase galbenă pe care şi-l înfăşurase în jurul şoldurilor 
purta hangerul şi două pistoale. În picioare avea cizme 
strălucitoare, care îi ajungeau până la genunchi. 

Afară, în curte, schimbă câteva cuvinte cu hangiul; apoi 
intră în odaie. Aruncă o privire ascuţită, cu ochii de culoare 
închisă, privire ce zăbovi mai mult asupra noastră. Ochii 


aceştia au avut un efect ciudat asupra mea. Erau reci, 
nesimţitori, cruzi. Părea de parcă n-ar fi fost niciodată în 
stare să arunce o privire blândă. Timp de câteva momente, 
şi-i îngustă, astfel încât la colţuri îi apărură nişte cutişoare 
fine. Apoi, deodată, deveniră indiferenți. 

Salută şi se înclină aşa cum face un om care vrea să fie 
politicos, dar fără să-şi ştirbească mândria. Apoi întrebă: 

— Tu eşti acel effendi care vrea să vorbească cu mine? 

— Da. Te rog să mă scuzi că te-am deranjat şi aşează-te. 

— Să-mi permiţi să rămân în picioare. Nu prea am timp. 

— Poate că am să te opresc mai mult decât crezi. Sau, 
poate, ai atât de puţin timp disponibil pentru că ai oaspeţi? 

— N-am oaspeţi. 

— Şi nici nu aştepţi? 

— Nu, replică el, scurt. 

— Atunci, te rog să iei loc. Am un picior rănit - nu pot să 
stau în picioare şi mi-ar fi jenă să stau jos, când tu eşti atât 
de politicos. 

Se aşeză. Oricât de atent l-am privit, n-am putut să 
descopăr nimic care să-mi poată trezi vreo suspiciune. 

Era un schipetar înfumurat care fusese invitat la un străin 
şi acum aştepta să afle motivul pentru care fusese chemat, 
în nici un caz, nu făcea impresia unui făţarnic, a unui om 
viclean, a unui tăinuitor. 

— Cunoşti asta? l-am întrebat, indicându-i koptscha. 

— Nu, răspunse. 

Mă aşteptasem la aşa ceva. Nu putea să se expună chiar 
aşa în faţa mea, care eram un străin, de la prima întrebare. 

— Uită-te mai bine! 

Îi aruncă o privire indiferentă şi apoi spuse: 

— Aida de, un nasture! Pentru asta ai trimis după mine? 

— Da, am replicat, fără înconjur. 

— Eu mă ocup de negoţul cu cai şi vite, nu cu nasturi, sună 
răspunsul. 

— Ştiu foarte bine. Cu genul acesta de nasturi nu face 
nimeni comerţ. Am venit ca să-ţi transmit un salut. 


— De la cine? mă întrebă, cu răceală. 

— De la Deselim, hangiul din Ismilan şi de la fratele lui. 

Auzind acestea, ochii lui căpătară o privire mai 
prietenoasă şi chipu-i luă o expresie mai puţin gravă. 

— Îi cunoşti pe amândoi? întrebă el acum. 

— Foarte bine. Fireşte că trebuie să-i cunosc. 

— Fireşte? Cum aşa? 

— Pentru că suntem fraţi. 

— De unde vii? 

— De la Stambul. Sunt un emisar al lui Usta, de care 
probabil că ai auzit. 

— Ştiu. La cine te-a trimis? 

— La Schut. 

— Ai să-l găseşti pe acesta? 

— Aşa cred. 

— Hm! E cam greu. 

— Mie, însă, o să-mi fie uşor, căci o să-mi dai tu informaţii. 

— Eu? Dar ce ştiu eu despre Schut? Ce, mă iei drept 
tâlhar? 

— Nu, te iau drept un schipetar curajos, care cunoaşte 
importanţa acestei koptscha şi va şti să acţioneze. 

— Domnule, ştiu exact ce trebuie să fac. Koptscha pe care 
o porţi este aceea a unui conducător, dar noi am renunţat la 
acest simbol. Nu mai este valabil, căci s-au făcut unele 
abuzuri cu ele. Acum avem cu totul altfel de simboluri. 

— Care? am întrebat, cu sânge rece. 

— Înţelegi că nu pot să ţi-l spun, căci tu trebuie să te 
legitimezi cu acesta în faţa mea. 

— Sunt cuvinte? 

— Da. Primul cuvânt este numele unui loc. Unde-l cauţi pe 
Schut? 

— La coliba din văgăună. 

— Domnule, aşa este. Văd că eşti într-adevăr unul de-ai 
noştri. Dar celălalt semn de recunoaştere, îl cunoşti? 

N-aveam nici cea mai vagă idee ce cuvânt putea fi. Atunci, 
mi-am adus aminte de podarul din Ostromdscha şi de modul 


în care trebuia să se legitimeze în faţa mubarekului. „Un 
prieten intim” trebuia să strige. În faţa uşii acestuia. Să fi 
fost vorba despre acest cuvânt? Am riscat să mă folosesc de 
el şi am răspuns: 

— Fireşte că trebuie să-l cunosc, căci doar sunt Un 
syrdasch - un prieten intim. 

Acum dădu mulţumit din cap, căci întinse mâna şi spuse pe 
un ton aproape cordial: 

— Aşa este, se potriveşte. Eşti de-al nostru. Pot să am 
încredere în tine şi îţi urez bun venit. N-ai prefera să pleci 
din casa aceasta şi să vii la mine, să-mi fii oaspete? 

— Îţi mulţumesc. Înţelegi, însă, că e mai bine să rămân 
aici. 

— Eşti un om deştept şi prevăzător; asta mă bucură şi îmi 
sporeşte încrederea în tine. Ce mesaj trebuie să ne aduci? 

— Asta nu i-o pot spune decât lui Schut. 

— Deci ştii şi să taci. Hm! Ce trebuie să fac? 

Se ridică şi începu să păşească gânditor prin odaie, în sus 
şi în jos. Apoi, mă întrebă: 

— Este ceva personal sau vreo afacere? 

— E vorba de o afacere din care pot să iasă multe parale. 

Ochii îi scânteiară lacomi. 

— Şi ce aştepţi de la mine? 

— Să mă conduci la coliba din văgăună. 

— Crezi că-l vei găsi acolo pe Schut? 

— Sper. 

— Ei, pot să-ţi spun, cu toată încrederea, că te va aştepta 
acolo, dacă am să-i dau de veste. Dar va trebui să ai 
bunăvoința să aştepţi cam o oră. Ai atâta răbdare? 

— Dacă trebuie, am să aştept, deşi mă cam grăbesc. Eram, 
fireşte, interesat să i-o iau înainte mubarekului. Dacă acesta 
îşi făcea între timp apariţia, eram terminat. 

— Am să mă grăbesc, mă asigură. 

Şi apoi, aruncând o privire cercetătoare spre însoțitorii 
mei, continuă: 

— Cine sunt oamenii aceştia? 


— Prietenii şi însoțitorii mei. 

— Au venit şi ei tot cu aceeaşi afacere? 

Ani dat afirmativ din cap şi el întrebă din nou: 

— Şi ei vor să-l vadă pe Schut? 

— Nu este neapărată nevoie. Este suficient dacă vorbesc 
doar eu cu el. 

Pe faţă îi alunecă un zâmbet uşor, nedefinit. Îşi răsuci 
vârfurile lungii sale mustăţi, mai aruncă o privire scurtă şi 
cercetătoare asupra celor trei şi răspunse: 

— Trebuie să vină şi ei. Precis că Schut va vrea să-i vadă şi 
pe ei, dacă au venit cu tine. 

— E bine şi aşa. 

— Dar, domnule, văd că porţi cizme de om bolnav. Ce-ai 
păţit la picioare? 

— M-am rănit la picior în timp ce călăream; de aceea nu 
pot merge. 

— Şi cum vrei să mergi cu mine la coliba din văgăună? 

— Călare. 

— O, se vede că nu cunoşti drumul. Prin hăţiş, n-ai să poţi 
trece călare. 

— N-ar fi posibil să se deranjeze Schut până aici, la mine? 

— Da ce-ţi închipui! N-ar face-o, chiar dacă l-ar ruga însuşi 
padişahul. 

— "Te cred! 

— De fapt, el nu permite să i se vadă faţa. Şi-o înnegreşte 
în permanenţă. Crezi că ar putea veni aici cu un asemenea 
chip? 

— Nu; acum pricep. Dar cum aş putea să ajung la colibă? 

— Există doar un singur mijloc: să te laşi purtat până 
acolo. 

— Nu, este prea incomod. Cei care m-ar duce ar obosi. 

— O, nu. Nu trebuie să te ducă pe braţe; o să te ducă într- 
o lectică. Am să ţi-o dau eu. Mama mea este atât de, 
bătrână şi de slăbită, încât nu mai poate merge. l-am 
comandat o lectică, pentru a-şi face vizitele, fără să-şi mai 
obosească picioarele. 


— Îţi rămân recunoscător. Ai să aduci şi nişte oameni care 
să mă care? 

— Ce-ţi trece prin minte? Oameni care să te care? Ce, 
crezi că putem lua cu noi oameni străini? S-ar termina cu 
secretul nostru. O să te care oamenii tăi. 

— Bine; atunci să meargă să ia lectica. 

— Dar nu chiar acum. Mai întâi trebuie să-l anunţ pe 
Schut. Şi apoi, trebuie să-i spui hangiului că eşti prietenul 
meu şi că trebuie să facă tot ceea ce-i voi spune eu. 

— De ce? 

— Pentru că nu ştiu ce vrei să-i comunici lui Schut şi care 
va fi rezultatul discuţiei voastre. Este posibil să fiu nevoit să 
mă întorc în sat ca mesager. Poate Schut te invită să-i fii 
oaspete, sau cine ştie ce se hotărăşte. Trebuie să mă pot 
prezenta la hangiu ca însărcinai al tău. 

— Sunt de acord, am răspuns. 

— Bine; de acum într-o oră vă duceţi să luaţi lectica şi ieşiţi 
din sat, pe acolo, pe partea dreaptă. Eu vă aştept în afara 
satului, căci nu trebuie să fim văzuţi împreună. 

Se duse la fereastra care dădea spre curte. Îl chemă 
înăuntru pe hangiu şi îi spuse: 

— Am o afacere cu acest effendi. Va pleca peste o oră şi s- 
ar putea să mă trimită, mai târziu, cu un mesaj la tine. De 
aceea, vrea să-ţi spună acum că va, trebui să faci tot ceea 
ce-ţi va transmite prin mine. Întreabă-l chiar tu. 

Hangiul se uită întrebător la mine, iar eu confirmai. Apoi 
măcelarul plecă. L-am văzul intrând în casă şi apoi 
părăsind-o din nou, după scurt timp. 

— Domnule, nu te mai înţeleg, spuse acum hangiul, care 
rămăsese în odaie. Am crezut că-l consideri pe măcelar un 
răufăcător şi totuşi, îi dai o asemenea împuternicire. Dacă 
vine, va trebui să-i dau ascultare. 

— Nicidecum, m-am prefăcut doar. S-ar putea să-l trimit la 
tine, dar atunci am să-i dau o foaie din carnetul meu de 
notițe pe care am să scriu un singur cuvânt: „Allah”. Dacă 


îţi va arăta aşa ceva, să faci ce-ţi va spune; dacă, însă, nu va 
avea o asemenea hârtie, să-l refuzi. 

— O să se supere pe mine. 

— Va fi mai rău dacă mă supăr eu pe tine. S-ar putea să 
pună ochii pe armele noastre şi pe armăsarul meu. N-ai un 
grajd care se poate încuia? 

— Ba da, domnule. 

— Atunci, porunceşte să ne fie duşi caii acolo şi pune doi 
argaţi de pază; plătesc pentru asta. Ai să ne dai caii doar 
nouă. Ai înţeles? 

— Perfect. Dar mă pui într-o situaţie foarte neplăcută. 

— Nu mi se pare nimic neplăcut aici. Trebuie doar să ne 
păzeşti animalele şi să ni grijă să nu ni le fure. Asta-i tot. 
Dacă se întâmplă ceva, va trebui să ne despăgubeşti. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Ca să te despăgubesc 
pentru armăsar, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi 
vând casa! Am să fac de pază chiar eu însumi. 

— Fă cum, vrei şi acum adu-ne ceva să mâncăm. Am 
mâncat şi după o oră, Osko şi Omar au adus lectica de la 
măcelar. M-am urcat în ea, l-am mai dăscălit o dată pe 
hangiu cu privire la ceea ce avea de făcut şi am pornit la 
drum. 

Cei doi, Osko şi Omar, duceau lectica. Flintele şi le 
agăţaseră de umeri. Halef mergea în frunte şi ducea trei 
arme: pe a sa şi pe cele două ale mele, pentru care nu era 
loc în lectică. Când am lăsat în urmă satul, l-am observat pe 
măcelar. Ne-a văzut venind şi a luat-o înainte, lăsând o 
distanţă destul de mare între noi şi el. Abia când începu 
pădurea, de unde nu mai puteam fi observați, se opri şi ne 
aşteptă. 

Ne privi cu o figură mirată, aproape furioasă şi spuse: 

— Sunteţi înarmaţi, de parcă am pleca la luptă! 

— Arma este simbolul omului liber, i-am răspuns. 

— Dar aici n-aveţi nevoie, de ele! 

— Suntem obişnuiţi să nu ne despărţim niciodată de ele. 


— Acum, însă, va trebui s-o faceţi, altfel n-o să puteţi vorbi 
cu Schut. Nu suportă să se apropie cineva înarmat de el. 
Dacă vă lăsaţi armele în faţa colibei, vor fi în siguranţă, căci 
voi rămâne eu lângă ele. 

— Eu nu renunţ la armele mele, am replicat şi dacă Schut 
nu vrea să discute cu noi, n-are rost să te mai deranjezi să 
mergi până acolo. 

În aceeaşi clipă le-am şi poruncit să ne întoarcem din 
drum. Alaiul se întoarse s-o pornească din nou spre sat. 
Măcelarul trase o înjurătură înăbugşită şi spuse: 

— Staţi! Nu se poate aşa! I-am transmis deja mesajul lui 
Schut şi o să fie râu de mine dacă nu vă duc la el. 

— Atunci, ai grijă să nu aibă o asemenea pretenţie absurdă 
de la noi! 

— Schut nu face niciodată nimic absurd. Am să încerc, 
însă, să obţin permisiunea să vă păstraţi armele. M-aş mira 
să facă o excepţie. 

Porni furios înainte, iar noi l-am urmat. 

Nu mi-a plăcut deloc că ţinea cu orice preţ să ne 
dezarmeze. Să fi sosit, totuşi, deja bătrânul mubarek? Oare 
ni se întindea cumva o cursă din care nu aveam cum scăpa? 
Ei bine, atâta timp cât eram înarmaţi, n-aveam de ce ne 
teme. Dar dacă eram atacați prin surprindere, pe drum! Eu 
eram lipsit de apărare. Lectica se compunea dintr-o targa 
peste care era aşezată un fel de căsuţă dintr-un grilaj de 
lemn. Trebuia să stau cu picioarele încrucişate, poziţie 
foarte incomodă din cauza piciorului bolnav şi aproape că 
nu mă puteam mişca. Dacă aş fi sărit afară, în cazul unui 
atac, m-aş fi pomenit cu un glonţ în cap. Şi nici măcar nu 
puteam sări afară din ea, din cauza piciorului bolnav. Un foc 
tras din spatele unui tufiş l-ar fi făcut inofensiv pe Halef, în 
ciuda celor trei arme pe care le purta. Osko şi Omar cărau 
lectica; le-ar fi fost, deci, imposibil să opună, imediat 
rezistenţă. Ne aflam, deci, într-o situaţie aproape fatală. 

Pădurea nu era chiar atât de deasă precum o descrisese 
măcelarul. Am fi putut merge foarte bine călare printre 


pomi. Acest neadevăr mi-a sporit şi mai mult neîncrederea. 
Am deschis puţin uşiţa lecticii şi mi-am ţinut revolverul 
pregătit. 

Ne aflam într-o vale ai cărei pereţi, aşa cum am observat, 
se apropiau din ce în ce mai mult unul de altul. În locul 
unde se întâlneau, ne-am oprit. Ne luase cam o jumătate de 
oră să ajungem aici. 

— Iată coliba, spuse măcelarul, pe când cei doi aşezau jos, 
pe pământ, lectica. Coboară, domnule! 

Am deschis de tot uşiţa şi am privit afară. Pereţii de stâncă 
urcau vertical şi în locul unde se întâlneau, exista o 
scobitură, nu prea adâncă, o deschizătură, care era complet 
stearpă, căci nu exista nici o proeminenţă şi nici o fisură în 
sienit2 3, în care o plantă să-şi fi putut agăța rădăcina. 
Coliba ridicată din reteveie de lemn era fixată bine în 
deschizătură. Acoperişul, construit din acelaşi material, 
avea deasupra scoarță de copac. Uşa părea că stă doar 
rezemată. 

— Du-te şi anunţă că am venit, înainte să cobor, am 
răspuns. 

Intră în colibă şi lăsă uşa deschisă. Am observat că, pe 
lângă pereţi, se aflau aşezate bănci simple. 

Faţă în faţă cu această intrare se găsea o a doua uşă caro 
era deschisă. Era foarte îngustă şi scundă; ducea spre 
interior şi era prevăzută cu o încuietoare de fier, prin care 
putea fi împins un zăvor lung, care se afla acum pe jos, în 
colibă. 

Aceasta era, în orice caz, încăperea întunecoasă din spate, 
despre care vorbise hangiul. Acum, însă, mi se păru că 
zăresc o lumină arzând înăuntru. 

Îmi bătu la ochi faptul că un rând de reteveie în formă de 
uluci, de pe acoperişul colibei, făcea aproape invizibilă 
partea de jos a deschizăturii. Nu se putea vedea printre ele. 
Acolo, jos, puteau să se ascundă foarte uşor mai multe 
persoane. 


— Domnule, spuse măcelarul, Schut cere să vă lăsaţi 
armele la intrare. 

— Asta n-o s-o facem. 

— Dar de ce nu? Schut este singur! 

— Nici nu ne temem; ne păstrăm, însă, armele numai din 
obişnuinţă. 

— Dar Schut nu îngăduie să stea în faţa lui un om înarmat. 

— Aha! Chiar aşa? 

— Chiar aşa, niciodată! 

— Şi totuşi, tu te-ai prezentat în faţa lui, deşi ai la tine un 
cuţit şi două pistoale. 

Rămase perplex, dar îşi reveni repede şi răspunse: 

— În ceea ce mă priveşte este cu totul altceva. Eu sunt 
omul lui de încredere. 

— Atunci, gata, am terminat, am replicat hotărât. Halef, ne 
întoarcem în sat. 

Osko şi Omar apucaseră deja de lectică, dar măcelarul 
spuse: 

— Domnule, dar încăpățânat mai eşti! Mă mai duc o dată 
să întreb. 

Plecă din nou şi se întoarse să ne spună că primisem 
permisiunea să intrăm. N-am coborât din lectică ci am 
poruncit să fiu dus tot pe sus. Halef trebui să privească prin 
cea de-a doua uşă şi îmi spuse cu voce joasă: 

— Înăuntru nu-i decât un singur om neînarmat şi cu o faţă 
complet neagră. 

— Mai sunt şi alte uşi înăuntru? 

— Niciuna. 

Cât de îngustă şi scundă era această a doua uşă, cei doi 
mă trecură cu lectica prin deschizătura ei. La lumina unei 
făclii, am văzut că această încăpere în formă de scobitură 
era triunghiulară. Baza acestui triunghi ascuţit era partea 
din faţă, unde se afla şi uşa. Mai lungi erau cele două laturi 
care erau formate din stâncă netedă, în unghiul din fund se 
afla făclia camuflată lângă care şedea Schut. Purta un 
veşmânt negru, ca o robă de magistrat şi îşi înnegrise 


chipul cu funingine. Din această cauză şi din cauza luminii 
slabe, trăsăturile feţei nu-i puteau fi recunoscute, N-am 
putut nici să văd din ce consta acoperişul acestei încăperi 
din stâncă. Ne aflam în deschizătură. Se afla un acoperiş 
deasupra noastră, asta era sigur, căci altfel ar fi pătruns 
înăuntru lumina zilei. 

Osko şi Omar aşezaseră lectica în aşa fel, încât uşiţa 
acesteia era îndreptată spre Schut. Acesta îndreptă făclia în 
aşa fel încât lumina ei să cadă direct asupra mea. Măcelarul 
stătea la intrare. Totul avea aerul, unei aventuri, dar nu al 
uneia periculoase. 

Apoi Schut începu: 

— Ai trimis după mine. Ce vrei de la mine? 

Vocea lui avea un sunet înăbuşit şi surd, în orice caz, nu 
părea să fie naturală. Să fi fost o urmare a proastei acustici 
a încăperii sau şi-o preschimbase pentru a nu putea fi 
recunoscut mai târziu? 

Nu rostise decât aceste cuvinte, dar mi se păru că mai 
auzisem cândva această voce. Nu era tonul, timbrul aceleia 
pe care o mai auzisem, ci felul cum rostise cuvintele îmi 
atrăsese atenţia. 

— Tu eşti Schut? am întrebat. 

— Da, răspunse el, încet. 

— Atunci, trebuie să-ţi transmit salutări. 

— De la cine? 

— Mai întâi, de la Usta, din Stambul. 

— Dar acela nu mai trăieşte! 

— Ce spui? 

— E mort. A fost zdrobit de galeria turnului din Galata. 

— Drace! îi scăpă lui Omar, care îl împinsese acolo. Cum 
putea să ştie Schut aşa ceva? Nici un mesager nu avusese 
cum să ajungă atât de repede ca noi. 

— Nu ştiai asta? mă întrebă. 

— Ştiam, am replicat. 

— Şi totuşi îmi aduci salutul lui, salutul unui mort? 


— Ce, vrei să spui că n-a apucat să mă roage să fac asta, 
înainte să moară? 

— E posibil. Dar ucigaşul său îşi va primi pedeapsa, căci va 
fi lăsat să moară încetul cu încetul de foame. Mai ai de 
transmis şi alte salutări? 

— Da, de la Deselim din Ismilan. 

— Şi acesta este mort. Şi-a rupt grumazul şi a fost jefuit de 
koptscha. Şi ucigaşul lui va avea de suferit, la fel ca acela al 
lui Usta. Mai departe! 

— Mai departe, îţi aduc salutări de la bătrânul mubarek şi 
de la cei doi Aladschy. 

— Aceştia trei tocmai m-au salutat. Salutul tău, deci, nu 
mai este necesar. 

— Ah! Sunt aici? 

— Da, sunt aici. Şi ştii cine sunt eu? 

— Schut? 

— Nu, nu sunt Schut; n-ai să ajungi să-l vezi niciodată pe 
Schut. De fapt, n-ai să mai vezi nimic niciodată. Eu sunt... 

În spatele nostru se auzi o lovitură puternică. Măcelarul 
dispăruse - încuiase uşa după el. Am auzit cum trăgea 
zăvorul. 

Făclia se stinsese. 

— Sunt... însuşi bătrânul mubarek, se auzi de deasupra 
noastră. Rămâneţi aici să muriţi de foame şi să vă mâncaţi 
între voi de vii! 

Un hohot de râs batjocoritor însoţi aceste cuvinte; apoi se 
văzu deasupra noastră lumina unei deschizături. Am zărit o 
frânghie groasă de care atârna trupul celui cu faţa neagră, 
care fu tras afară prin deschizătură. Apoi, deasupra fu 
trântită o clapă care acoperi deschizătura, iar noi ne-am 
trezit într-un întuneric total. 

Totul se petrecu atât de rapid, încât n-am avut practic timp 
să facem absolut nimic Dacă n-aş fi şezut în lectică şi dacă 
n-aş fi avut piciorul rănit, probabil că ticălosului nu i-ar fi 
fost atât de uşor să ne prindă în această capcană. 


— Allah! strigă Halef. Negrul a ieşit afară pe gaura aceea 
şi noi am stat liniştiţi şi l-am lăsat fără măcar să-i tragem un 
glonţ. Am fi avut timp destul. 

— Aşa e. Domnule, da proşti am mai fost! spuse Osko. 

— Da, râse Halef. Până acum am fost proşti doar câte unul, 
acum, însă, am fost toţi laolaltă proşti şi sidi împreună cu 
noi. 

— Într-adevăr, Halef, ai dreptate, am recunoscut. Dar, 
ascultați! 

Afară, în faţa uşii, se auzeau nişte urlete îngrozitoare. Se 
bătea cu pumnii în aceasta şi apoi, fiecare îşi rosti numele, 
însoţit de cele mai înfiorătoare blesteme la adresa noastră. 
Ni se descrise soarta în cele mai diverse culori. Nu aveau 
nici o îndoială că vom rămâne aici încuiaţi şi vom muri de 
foame. 

— Sidi, nu lipseşte niciunul; toţi sunt aici, spuse Halef. 
Allah! Dacă aş putea să ies, ce le-aş mai arăta eu biciul! 

— Lasă-l încolo! Nu ne poate salva de aici. 

— Vasăzică, ar trebui să murim de foame! Chiar crezi că o 
să facem asta? 

— Să sperăm că nu. Mai întâi, trebuie să cercetăm această 
încăpere. Pe cele două laturi nu există nici o ieşire, doar uşa 
din faţă şi deschizătura de sus. 

— Domnule, nu ai la tine felinarul acela mititel, sticluţa în 
care se află ulei şi fosfor? mă întrebă Halef. 

— Da, îl am întotdeauna la mine. Poftim, ia-l! Dacă se pune 
o bucăţică de fosfor într-o sticluţă cu ulei, fosforul 
luminează, îndată ce se scoate dopul, căci pătrunde 
înăuntru oxigen. În funcţie de mărimea sticlei şi de cât de 
curată este, lumina este mai puternică sau mai slabă. 

Port întotdeauna la mine o asemenea sticluţă, chiar şi 
atunci când nu plec în călătorie. Mă ajută să urc treptele şi 
să trec prin locuri întunecoase şi necunoscute. Sticla 
şlefuită este, fireşte, cea mai bună. 

Halef luă micul felinar. Îi scoase dopul, lăsând aerul să 
pătrundă înăuntru şi apoi lumină uşa. Aceasta era ferecată 


pe dinăuntru cu o tablă groasă de fier, întărită cu balamale 
de fier prinse bine în rocă şi plumbuite. Poate reuşeam să 
slăbim cârligele balamalelor şi apoi să smulgem uşa. Dar, 
mai înainte, trebuia să vedem dacă nu exista altă 
posibilitate. 

Am cercetat cât se poate de atent încăperea. Podeaua ori 
din stâncă tare, ca şi cei doi pereţi laterali. Zidul era ridicat 
din sienit sfărâmicios, atât de bine tencuit, încât era 
imposibil să faci o gaură. Tabla de pe uşă era ţintuită în cuie 
cu cap gros, care nu puteau fi scoase cu cuțitul. Şi sus, prin 
acoperiş? Omar se urcă pe umerii lui Osko şi tot nu reuşi să 
ajungă la clapă, întinzând mâna. Trebuia, deocamdată, să 
renunţăm şi la această ieşire. 

Rămase, deci, să încercăm să îndepărtăm balamalele şi cei 
trei tovarăşi ai mei de drum se puseră pe treabă. Cuţitele 
scârţâiau şi scrâşneau în piatră; afară, însă, se auzi un râs 
cu hohote. 

Ce-i drept, gândul salvării nu era prea ispititor. Chiar dacă 
reuşeam să deschidem uşa, am fi fost întâmpinați cu 
împuşcături, chiar înainte de a putea trage şi noi un singur 
glonţ. 

În felul acesta trecură mai multe ore. Activitatea nu 
progresa deloc. Cuţitul lui Osko se rupse şi îi dădui cuțitul 
meu cel bun, american. 

Pe mine nu m-au lăsat să lucrez. Timpul îmi trecea foarte 
greu şi m-am târât în genunchi spre uşă pentru a cerceta să 
văd cât de adânc săpaseră. Din păcate nici măcar un 
centimetru şi jumătate! Am luat eu însumi cuțitul şi am 
început să găuresc, dar fără succes, încât, după un sfert de 
oră, am renunţat. Era păcat să ne irosim puterile fără nici 
un rezultat şi apoi, se rupse şi cuțitul lui Omar. 

— Opriţi-vă, le-am spus. Să ne cruţăm puterile, căci o să 
mai avem nevoie de ele. Poate o să apară şi hangiul, dacă 
vede că nu ne întoarcem. l-am spus că măcelarul este 
membru al bandei. Dacă nu ne întoarcem, o să-şi facă griji 


în privinţa noastră şi va veni să ne ajute. Ştie că am plecat 
împreună cu măcelarul. 

— Dar nu ştie unde! replică Halef. 

— Într-adevăr, din păcate am uitat să-i spun exact unde; 
dar am discutat despre această colibă şi precis va veni să ne 
caute aici. 

— Nu prea cred, căci se teme foarte tare de fraţii 
Aladschy. Dacă-i vede aici pe cei doi, o să plece. 

— Se pune întrebarea dacă aceştia se află aici. 

— Precis, căci n-or să lase coliba nepăzită. 

— Acum, să ne odihnim şi să aşteptăm. În tot cazul, 
paznicii sunt afară; se înţelege de la sine. Dacă n-o să mai 
lucrăm o perioadă de timp, n-or să mai audă nimic şi vor 
crede că ne-am împăcat cu soarta. Aşa o să-i facem să fie 
mai puţin atenţi. 

Am stat liniştiţi. Dar aşteptarea era foarte grea pentru 
bravii mei tovarăşi şi în cele din urmă, nu am mai rezistat la 
insistenţele lor. 

— O să cercetăm tavanul, am spus. Se află o clapă acolo şi 
trebuie să vedem cum se poate deschide. 

— Dar Omar n-a putut să ajungă la ea, când s-a urcat pe 
umerii mei, spuse Osko. 

— Atunci, o să facem piramida mai înaltă. Halef se va urca 
pe umerii lui Omar. Aşa poate ajungeţi. Eşti destul de 
puternic ca să-i ţii pe amândoi. 

Halef îşi puse micul felinar în buzunar şi se urcă pe umerii 
lui Omar. Acesta se urcă în spinarea lui Osko, care şedea pe 
podea, în patru labe; se ridică apoi încet şi Omar i se urcă 
pe umeri. Ca să nu cadă, se ţineau toii trei, cat se poate de 
strâns, de peretele de piatră. Apoi Halef întinse braţele şi 
îmi comunică: 

— Domnule, am atins tavanul! 

— Vorbeşte mai încet! S-ar putea să fie cineva acolo, afară. 
Acum ia felinarul! 

Am văzut luminiţa licărind sus, în colţ, unele zărisem 
deschizătura. Halef o ţinea cu mima stânga, în vreme ce, cu 


dreapta, pipăia tavanul. 

— E făcut din trunchiuri groase, şopti el. Chepengul, însă, 
e din scânduri. 

— Asta-i bine, căci acolo osie subţire. Ciocăneşte, totuşi, o 
dată, să vedem, după sunet, cât sunt de groase. 

— Dar or să mă audă! 

— Fireşte, ar fi de preferai să nu-şi dea seama, dar şi 
pentru noi ar fi mai bine să aflăm dacă sunt paznici şi aici 
sus. 

Ciocăni şi imediat se auzi un hohot de râs şi un strigăt: 
Ascultaţi, sunt chiar aici sub noi, lângă chepeng! Afară, în 
faţa colibei răsună întrebarea: 

— Aţi tras zăvorul? 

— Fireşte. 

— Deci n-or să poată ieşi. Probabil s-au urcat unul pe 
spinarea celuilalt. 

— Da, se ţin de scamatorii. Ei, când o să-i apuce foamea, n- 
o să le mai ardă de făcut gimnastică. Mai bine aş deschide 
chepengul. 

— În nici un caz! 

— Aşa aş putea să le trag una cu patul armei în cap! 

— Mai avem timp pentru asta. Lasă-i să ciocăne. 

— Ai auzit, effendi? întrebă Halef. Oare or să ne lovească 
cu patul puştii în cap? 

— Nu. O să-i rugăm pe domnii aceştia să plece el acolo de 
lângă chepeng. 

— Or să se şi grăbească s-o facă. 

— Nu vor putea rezista la rugămintea mea. Dă-te jos, 
Halef! Am să-ţi iau eu locul. 

Osko se lăsă iar, uşor, pe vine, Omar cobori din spatele lui 
şi apoi sosi şi Halef de pe umerii acestuia. 

— Acum, mai întâi odihniţi-vă puţin, le-am spus, căci aţi 
făcut un efort destul de mare. Eu sunt mai greu decât Halef 
şi va trebui să rămân acolo sus mai mult timp decât el. 

Am aşteptat câteva minute; apoi Omar mă luă pe umerii 
lui. 


— Fiţi de două ori mai atenţi, să nu ne prăbuşim, i-am 
avertizat. Cu piciorul meu bolnav, căzătura ar fi mult mai 
periculoasă. 

— Nu-ţi face griji, domnule! răspunse Osko. Am să stau 
drept ca un pom. Locul este atât de îngust, încât mă pot 
sprijini foarte bine cu coatele de ambele părţi. Aşa am o 
poziţie mai sigură. 

Omar se urcă pe umerii lui, exact ca mai înainte. Eu eram 
mai înalt decât micuțul hagiu, aşa încât n-a trebuit să întind 
prea mult braţul, pentru a ajunge la chepeng. Aproape că-l 
atingeam cu capul. Luasem la mine micuțul felinar Şi am 
luminat scândurile. La una din muchiile chepengului se afla 
un cârlig de balama prin care se prinsese zăvorul. Cele 
două vârfuri ale cârligului fuseseră înfipte în lemn şi apoi 
îndoite şi bătute din nou în lemn. 

Am ciocănit cu degetul arătător. După sunet, mi s-a părut 
că scândurile nu erau mai groase de aproximativ patru 
centimetri. Ciocânitul fu şi de data aceasta urmat de un 
răspuns: 

— Auzi? Sunt iarăşi aici. Ei bine, vor fi nevoiţi să mă ridice 
şi pe mine, dacă vor să deschidă chepengul. 

Întrucât eram foarte aproape de cel ce vorbea, am 
recunoscut clar vocea măcelarului. Din cuvintele lui şi după 
sunet, mi-am dat seama că şedea pe chepeng. Era o 
imprudenţă pe care un tâlhar n-ar fi trebuit s-o facă. 

Rase batjocoritor. Se mai auzi cineva râzând ca răspuns şi 
apoi am auzit cuvintele: 

— N-o să le fie prea uşor şoarecilor, să scape, dacă pisica 
şade în faţa găurii. 

Vocea aceasta n-am recunoscut-o; mi-am dat seama însă 
că omul şedea lângă chepeng, chiar acolo unde se afla, sub 
el, capul meu. 

— Auzi? întrebă Halef. Tot aici sunt; acum poţi să-i rogi să 
plece. Tare-aş vrea să ştiu cum ai s-o faci. 

— Ai să auzi îndată. Dă-mi arma. 

— Aha, acum înţeleg. Care armă să ţi-o dau? 


— Ucigaşul de urşi. 

Am vorbit, desigur, în şoaptă, să nu pot fi auzit de cei care 
păzeau deasupra. Halef îi dădu arma lui Osko şi acesta i-o 
întinse lui Omar. 

— Acum, fii atent, Omar! am şoptit. N-am loc aici, sus, să 
ochesc; nu pot decât să ţin ţevile acolo unde trebuie să 
lovească gloanţele. Am să spun „unu” şi „doi”. Apucă tu 
palul puştii cu ambele mâini. La „unu”, tragi cu ţeava din 
dreapta, iar la „doi”, cu cea din stânga. Ai înţeles? 

— Da, domnule! 

Am apucat arma de ţevi şi am îndreptat-o spre mijlocul 
chepengului, acolo unde şedea măcelarul. 

— Acum! 

— Unu! 

Pocni împuşcătura. Deasupra noastră răsună un strigăt de 
spaimă şi durere. 

— Allah! Trag cu armele! 

Nu era vocea măcelarului, ci a altuia. Acesta şedea pe o 
parte a acoperişului care era format din trunchiuri de 
copaci. Am îndreptat ţeava stângă spre un loc unde se 
îmbinau două astfel de bucăţi de lemn, aşa încât glonţul să 
nu pătrundă în lemnul tare ci prin spaţiul care rămăsese 
liber la îmbinare. 

— Doi! 

Cea de-a doua împuşcătură a ucigaşului de urşi bubui - în 
încăperea îngustă auzindu-se ca un bubuit de tun. 

— O, Allah, Allah! strigă cel lovit. Sunt rănit, sunt mort! 

Măcelarul nu rostise nici un cuvânt. I-am auzit strigătul de 
durere, dar absolut nici un alt cuvânt. Răsună un geamăt 
puternic. 

— Osko, îţi e prea greu? am întrebat. 

— Cu timpul, da. 

— Atunci o să ne odihnim, avem destul timp. 

Când am ajuns din nou jos, pe podea, iar ceilalţi se aşezară 
lângă mine, Halef spuse: 


— Da, sidi, asta chiar că-i o rugăminte căreia nu 
îndrăzneşti să i te împotriveşti. Ai nimerit? 

— De două ori. Măcelarul pare să fie mort. Probabil că 
glonţul i-a pătruns în corp, prin muşchii, şezutului rotund. 
Celălalt este doar rănit. 

— Oare cine-o fi? 

— Probabil paznicul de la închisoare. Dacă ar fi fost un 
altul, l-aş fi recunoscut după voce. Acesta, însă, a vorbit atât 
de puţin, încât nu-mi mai amintesc vocea lui. 

— Şi crezi că n-o să se mai urce niciunul acolo sus? 

— Prostia asta n-o s-o mai facă un altreilea, căci l-ar costa 
viaţa. 

— Dar cum deschidem chepengul. Asta-i cel mai important 
lucru. 

— Am să trag cu arma în zăvorul de fier. Câteva 
împuşcături în lemnul în care este înfipt vor fi de ajuns. 
Cred că nu va rezista la două gloanţe. 

— Ah, dacă am reuşi! 

— O să reuşim precis. 

— Atunci hai, repede, sus! spuse Halef. 

— Oho! Nu merge chiar aşa repede. Cum vrei să ieşi 
afară? l-am întrebat. 

— Mă sprijin pe umerii lui Omar şi tu la fel. 


— Dar Omar şi Osko cum vor ieşi? 

— Hm! îi tragem în sus? 

— Pe Omar, poate. Dar până la Osko n-avem cum să 
ajungem. 

— Nu-i nimic. leşim afară şi-i deschidem uşa. 

— Dacă or să ne lase să coborâm, ceea ce mă îndoiesc că 
vor face şi ceea ce, din punctul meu de vedere, ar fi cam 
greu pentru mine, din cauza piciorului. 

— Ei, într-un fel sau altul trebuie să reuşim. 

— Se înţelege! Să sperăm că se mai află acolo sus frânghia 
cu care l-au tras pe Mubarek. Ne-am putea, folosi de ea; 
dar mai sunt multe altele la care trebuie să ne gândim. Mai 
mult ca sigur că, de îndată ce vom ieşi, vom fi întâmpinați 
cu gloanţe. 

— Eu cred că n-o să fie nimeni-acolo sus, observă Halef. 

— Chiar deasupra noastră, nu, dar câţiva tot se vor afla pe 
acoperişul colibei. Aceştia vor putea trage asupra noastră 
printre spaţiile dintre uluci. 

— Oh, vai! Asta înseamnă că nu putem ieşi afară de aici? 

— O să încercăm totuşi. Mă urc eu primul. 

— Nu, sidi, eu! Ce, vrei să te împuşte? 

— Dar pe tine? 

— Eu nu contez! răspunse credinciosul hagiu. 

— Ba contezi foarte mult! Gândeşte-te la Hanneh a ta, cea 
mai iubită dintre femei şi fecioare! Eu n-am nici o Hanneh 
care să mă aştepte. 

— Dar tu şi fără o Hanneh, eşti mult mai valoros decât 
mine împreună cu zece flori ale fiicei frumuseţii. 

— Hai să nu ne certăm! Principalul este, ca să-ţi spun 
sincer, că am mai multă încredere în mine decât în tine. Eu 
voi fi primul, iar tu al doilea. Dar nu cumva să vii mai 
repede decât am să-ţi permit eu. 

Am scos din buzunar turbanul verde de mătase şi l-am 
înfăşurat în jurul fesului. Halef mă observă la lumina 
micului felinar şi întrebă: 

— Ce faci? Te găteşti pentru moarte? 


— Nu, am să pun turbanul în vârful ţevii şi am să-l ridic 
afară prin chepeng. Vor presupune că iese cineva şi vor 
trage în turban. După aceea, însă, nu vor mai avea gloanţe 
pe ţeava, căci nu au arme cu ţevi duble, aşa câăamsămă 
pot repezi asupra lor cu puşca Henry. 

— Ai dreptate, ai dreptate! Dar să ocheşti bine, să nu laşi 
să-ţi scape vreunul! 

— De parcă ai putea să ocheşti prea grozav pe întuneric! 

— Întuneric? 

— Bineînţeles. Gândeşte-te de cât timp ne aflăm aici. Afară 
s-a lăsat noaptea. Ei, acum v-aţi odihnit - să începem. 
Băgaţi bine de seamă: după ce ies eu afară, se urcă Halef 
până la chepeng; dar nu cumva să iasă până nu-i, spun eu. 

M-am căţărat pe umerii lor, ţinând în mână arma cu două 
ţevi. Trebuia să mă grăbesc, ca să nu-i obosesc prea tare. 

— Tragem din nou ca mai înainte, Omar, am şoptit. Mai 
întâi tragi cu dreapta şi apoi cu stânga. Am să ţintesc în 
zăvor. Prin urmare: unu!... doi! 

Împuşcăturile pocniră iar prin cele două găuri făcute de 
gloanţe şi am putut privi afară. Se vedea ceva luminos. 

— Au făcut foc în faţa colibei, le-am comunicat celorlalţi. E 
şi bine dar şi dezavantajos pentru noi. Căci, aşa cum putem 
noi să-i vedem, ne pot şi ei zări. 

— Cum e cu zăvorul? întrebă Halef. 

— Stai să văd. 

Am împins chepengul şi a cedat. Ucigaşul de urşi nu 
dăduse greş. 

— Dă-mi puşcă acum, Omar, i-am poruncii. Chepengul se 
deschide. Proptiţi-vă bine în picioare! Va trebui să 
îngenunchez pe umerii lui Omar. 

Cu oarecare greutate, m-am aşezat în acea poziţie, dar a 
trebuit să mă aplec, căci mă lovisem cu capul de sus. Apoi 
am ridicat chepengul. Cu arma în mână, pregătit să trag, 
am aşteptat câteva clipe. Nu se auzea nimic. Dar era lumină 
afară şi umbrele provocate de vâlvătaia focului se reflectau 
pe stânci, mişcându-se încolo şi încoace. 


Am aşezat turbanul în vârful ţevii şi l-am ridicat încet, 
scoțând în acelaşi timp un sunet ca şi cum cineva s-ar fi 
chinuit să se caţere pentru a ieşi afară. Şiretlicul avu efect: 
pocniră două împuşcături. Un glonţ atinse ţeava, încât era 
cât pe ce să-mi zboare arma din mână. 

Într-o clipă, am ieşit prin deschizătură. Am văzut focul. 
Afară, pe acoperământul văgăunii zăcea un om - leşul 
măcelarului, după cum mi-am dat seama dintr-o privire. Pe 
acoperişul colibei se aflau doi oameni care trăseseră asupra 
turbanului. Erau despărțiți de mine şi de platforma care 
forma acoperământul printr-o îngrăditură, prin ale cărei 
orificii ţintiseră. 

Oamenii aceştia neprevăzători uitaseră lucrul principal, 
anume, că îi puteam vedea mult mai bine, la lumina 
flăcărilor, decât mă puteau ei zări. Unul dintre ci era ocupat 
să-şi reîncarce arma, iar celălalt îşi ridică arma cu scopul de 
a o îndrepta spre mine. 

Am dus rapid puşca la ochi. Nu voiam să-l omor, aşa că am 
ţintit în cotul lui stâng. Am apăsat. Arma îi scăpă din mână, 
dădu un strigăt puternic şi se prăbuşi de pe acoperişul 
colibei. Celălalt se răsuci iute, sări şi se îndreptă fugind 
spre foc. Era Bybar, schipetarul. În jurul focului se aflau 
fratele său, Manach el Barscha şi Barud el Amasat. 

— Vin, vin! Plecaţi de lângă foc! urlă el. Vă văd şi pot ţinti 
în voi. 

Cei trei săriră de la locurile lor şi se repeziră, fugind, spre 
pădure. Acela în care trăsesem era, deci, probabil, bătrânul 
mubarek. Şi acum mi-am adus aminte că braţul lui era 
neobişnuit de gros. Îl ţinuse sub mânecă, înfăşurat, ca 
urmare a împuşcăturii care îl lovise la ruinele din 
Ostromdscha. 

M-am furişat până la marginea platformei. Corect! Acolo 
jos, pe pământ, la o distanţă de vreo şase coţi, zăcea 
nemişcată silueta lungă şi slăbănoagă. De sus, nu-i 
recunoscusem pe cei doi. 


În această parte a colibei, de unde priveam de sus, nu 
putea pătrunde lumina focului. Era destul de întuneric. 
Dacă puteam să cobor în locul acela, n-aş fi fost zărit de cei 
care se ascundeau în pădure, în spatele copacilor. 

Deodată auzii în spatele meu: 

— Sidi, eu sunt. Pot să ies? 

— Da, Halef, dar nu te ridica în picioare, căci te pot vedea 
şi vor trage asupra ta. 

— O, dar suntem doar invulnerabili la gloanţe! 

— Nu mai glumi. Vino! Se furişă afară. 

— Ah, cine zace acolo? 

— Măcelarul. Glonţul l-a ucis, aşa cum mi-am închipuit. 

— Şi astfel şi-a primit foarte repede pedeapsa. Allah să se 
îndure de el! 

Când m-am uitat mai atent în jur, am zărit un inel de fier 
care era înţepenit în stâncă. De acest inel atârna frânghia 
dublă, pe care o mai văzusem deja, atunci când mubarekul 
fusese tras în sus, peste platformă. 

— Pe acolo s-a lăsat în jos paznicul închisorii, spuse Halef. 

— Probabil. Acest mecanism este fixat aici cu un anume 
scop. Oare reprezentaţia aceasta de azi să fi avut loc şi cu 
alţii? 

— Ah, effendi, s-ar putea să fi murit de foame, acolo jos, 
nişte oameni! 

— Ticăloşii ăştia sunt în stare de aşa ceva; cel puţin cu noi 
asta aveau de gând să facă. Hai să coborâm frânghia, ca să-i 
tragem afară şi pe Osko şi Omar. 

Aşa am şi făcut. Curând cei doi se aflau lângă noi. Ne-am 
încordat privirile, dar n-am reuşit să descoperim pe niciunul 
dintre cei fugiţi în pădure. 

Am tras frânghia afară şi am închis chepengul. 

— Vrei să lăsăm frânghia în jos, ca să putem cobori 
neobservaţi cu ajutorul ei? întrebă Halef. 

— Da, am răspuns, căci aici este întuneric. De fapt, vom 
face mai întâi o probă. O să coborâm întâi mortul, în acesta 


n-au decât să tragă. Am să ţin arma pregătită. Când vor 
licări împuşcăturile lor, am să ştiu unde să ţintesc. 

Am legat mortul cu frânghia şi l-am lăsat uşor în jos, aşa 
încât inamicii noştri să aibă timp să tragă, dar nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Ei, acum am să cobor eu, am spus. Am să mă furişez 
imediat printre tufişuri şi de acolo, mai departe, în pădure. 
De acolo trebuie să-i văd, dacă mai sunt încă aici. Este un 
izvor acolo; prin urmare trebuie să existe şi boi de baltă şi 
broaşte. Deci, un orăcăit nu va atrage atenţia. Rămâneţi 
aici, sus, până ce primiţi un semn de la mine. Dacă auziţi 
strigătul unui bou de baltă, rămâneţi pe loc, până ce vedeţi 
focul stingându-se. Dacă însă va orăcăi o broască, doar o 
dată şi adânc, coborâţi. Apoi, însă, rămâneţi pe loc, până vin 
eu. 

— E prea periculos pentru tine, sidi! 

— Ei, aş! Doar bătrânul mubarek, care zace acolo jos, să 
nu fi pus ceva rău la cale şi să se prefacă acum. Şi paznicul 
închisorii trebuie să se ascundă pe aici, pe undeva. Fiţi cu 
ochii în patru. Am plecat. 

Puşca se afla jos, în colibă. Am luat carabina, am apucat 
frânghia şi am coborât, rapid. Jos, zăcea cadavrul şi lângă 
el, nemişcat, ca mort, mubarekul. 

Frânghia era mai lungă decât era nevoie. Am tăiat o 
bucată din ea şi l-am legat bine pe bătrânul ticălos. 

Sângera la braţ şi mi-am dat seama că avea cotul zdrobit. 
Probabil căzuse în cap şi leşinase. 

Apoi m-am furişat mai departe, pe lângă stânci, la 
adăpostul ferigilor şi al mărăcinişului. Fireşte, ţineam 
privirea tot timpul aţintită spre locul unde ardea focul. Deci, 
trebuia să observ tot ceea ce se afla între mine şi el. 

M-am simţit în siguranţă. Ce ştiau oamenii aceştia despre 
modul în care indienii se apropiau, pe furiş, de inamic! 
Presupuneau că încă ne aflăm pe acoperişul văgăunii şi 
dacă încă se mai aflau acolo, îşi ţineau privirile aţintite spre 
locul acela, nu se mai uitau în jurul lor. Chiar dacă m-ar fi 


observat, nu aveam de ce mă teme. Le eram superior, cu 
arma mea care trăgea mai multe gloanţe unul după altul. 
Puteam să stau liniştit jos pe pământ şi să-i împuşc. 

Făcusem vreo cincizeci de paşi, când am auzit sforăitul 
unui cal. M-am furişat mai departe şi am auzit voci. Curând 
am văzut şi animalele şi oamenii. Caii erau legaţi de copaci 
iar oamenii stăteau unii lângă alţii şi vorbeau cu jumătate 
de glas. 

Animalele nu stăteau nemişcate. Se apărau de insecte, 
dădeau din cozi şi loveau pământul cu copitele. Era un 
asemenea zgomot, încât chiar şi cineva cu mai puţinii 
experienţă s-ar fi putut apropia, pe ascuns, de ei. 

În sfârşit, am ajuns. M-am furişat printre doi cai şi m-am 
întins în iarba înaltă şi stufoasă. Duşmanii nu se aflau la o 
distanţă mai mare de trei paşi de mine. 

— Mubarekul a fost ucis, tocmai spunea Manach el 
Barscha. Bătrânul a fost un prost că s-a urcat acolo sus. 

— Şi cu la fel? întrebă unul dintre Aladschy. 

— Tu ai fost mai prevăzător şi nu te-ai lăsat lovit de glonţ. 

— M-ar fi împuşcat şi pe mine, dacă n-aş fi fugit iute de 
acolo. 

— Care din ei a fost? 

— Care? Mai şi întrebi! Fireşte, acela căruia-i zic effendi. 

— Să se fi urcat el sus aşa, cu piciorul ăla bolnav? 

— Precis. Mai bine-şi rupea gâtul decât piciorul! I-aş fi 
mulţumit lui Allah pentru asta. Dar cel puţin este şi el 
vulnerabil. 

— Ei, aş! N-am crezut nici o clipă că ar fi invulnerabil la 
gloanţe. Asta e o şmecherie. 

— Şmecherie? Acum cred mai mult decât înainte, am ţintit, 
asupra lui şi eu şi mubarekul, atunci când a scos capul afară 
prin deschizătura chepengului. Jur pe ce-am mai sfânt că |- 
am nimerit. Gura flintei mele, pe care am introdus-o prin 
îngrăditură, nu era mai departe de două lungimi de braţ de 
capul lui, căci l-am zărit foarte clar. Am nimerit amândoi. 
Am văzut cum i s-a dus capul pe spate, căci un asemenea 


glonţ are o putere extraordinară, atunci când se izbeşte de 
ceva; dar, în aceeaşi clipă, am auzit gloanţele lovindu-se de 
stânci; au ricoşat din capul lui şi ne-ar fi nimerit cu 
siguranţă dacă nu eram protejaţi de îngrăditură. Şi chiar în 
clipa următoare, individul a şi dus arma la ochi şi l-a 
împuşcat pe mubarek. Cred că l-a nimerit drept în cap, căci 
bătrânul a dat un ultim strigăt şi s-a prăbuşit mort. La fel aş 
fi păţit şi eu, dacă nu reuşeam să fug la timp. 

— Extraordinar, fantastic! 

— Da. Ştiţi doar că eu nu mă tem nici de diavol, dar de 
afurisitul ăsta mi-e teamă. Lui nu-i putem veni de hac decât 
cu cuțitul sau cu barda haiducească şi exact asta va primi 
astăzi. 

— Şi eşti chiar sigur că ai încărcat arma? întreba Manach 
el Barscha. 

— Absolut sigur. Închipuiţi-vă, să apeşi pe trăgaci la patru 
picioare depărtare de cap! 

— Hm! Dacă aş putea să-i trag şi eu un glonţ! Aş face, cu 
plăcere, o probă! 

— Să nu îndrăzneşti! Eşti pierdut dacă glonţul ricoşează 
înapoi spre line. Ar fi trebuit să mă ascultați şi să-i fi atacat 
pe nemernici alunea când au ajuns la colibă. 

— Dar mubarekul ne-a interzis să facem asta. 

— A fost o prostie din partea lui! 

— Dar, cine ar fi bănuit că o să iasă aşa! Prea era ispititor 
gândul să-i lăsăm pe câinii ăia să moară de foame acolo, în 
văgăună. Dar se pare că diavolul i-a luat sub aripa lui 
ocrotitoare. Să sperăm că n-o să ne părăsească pe noi 
acum. 

— E de-a dreptul groaznic să-l împuşte pe măcelar prin 
acoperiş şi celuilalt să-i zdrobească piciorul! Bietul de el, ce 
moarte dureroasă a avut! 

— Ba e mai bine că a murit, spuse Barat el Amasat, De 
mult îmi tot stătea în drum şi ne-a pricinuit doar necazuri. 
Nu era de încredere. De aceea, i-am mai tras şi eu una cu 
patul puştii după ce l-aţi adus în colibă. 


Îngrozitor! Paznicul de la închisoare fusese ucis chiar de 
aceia pe care-i eliberase! Aşa s-a răzbunat propria-i faptă 
împotriva lui. Cei patru nemernici erau însă nişte adevărate 
făpturi ale iadului. 

— Deci, să ne hotărâm, căci timpul trece! spuse Sandal, îi 
atacăm la colibă? 

— Nu, răspunse Manach el Barscha. E prea multă lumină 
acolo. Or să ne zărească şi suntem pierduţi, căci ei pot să 
tragă, în vreme ce gloanţele noastre nu-i pot atinge. 
Trebuie să le sărim în spate, la întuneric, fără ca ei să 
bănuiască ceva. Patru lovituri de bardă sau de cuţit şi am 
terminat cu ei. 

— Sunt de acord; dar unde o vom face? 

— În pădure, fireşte. 

— Nu, atacul nu va fi prea sigur aici. Mai bine la capătul 
pădurii, printre tufişuri. Chiar dacă nu e prea multă lumină, 
stelele luminează suficient cât să vedem unde lovim. Vor 
pleca pe acelaşi drum pe care au venit căci un altul nu 
cunosc. Prin urmare, n-au cum să ne scape. Cel mai bine ar 
fi dacă i-am aştepta acolo unde se sfârşesc tufişurile şi 
începe câmpul liber. 

— E bine aşa, fu de acord Bybar, după a cărui voce mi-am 
dat seama că era încă rănit la gură şi la nas. Noi suntem 
patru, ei sunt patru. Fiecare preia câte unul. Voi luaţi-i pe 
cei doi care au cărat targa şi pe micuţ; mie, însă, mi se 
cuvine efendi. Mi-a zdrobii faţa, aşa că eu trebuie să pun 
mâna pe el. 

— O să şadă în lectică, deoarece nu poate să meargă. Cum 
ai să ajungi la el? Înainte să poţi deschide uşa, ai să şi 
primeşti un glonţ din pistolul lui. 

— Da ce crezi că o să stau atât de mult lângă lectică? 
Căsuţa aia e construită din nişte scânduri subţiri de lemn. 
Am să trăsnesc una cu barda în ea de-am s-o fac bucățele, 
iar lovitura o să-l atingă atât de bine şi pe individul ăla, de 
n-o să-i mai trebuiască o a doua. 

— Şi dacă nu reuşeşti? 


— Trebuie să reuşesc, trebuie! 

— Gândeşte-te la cele întâmplate! Peste tot şi de fiecare 
dată, ne-am gândit că trebuie să reuşim şi totuşi, aceşti 
protejaţi ai diavolului au scăpat de fiecare daltă. Trebuie să 
chibzuim bine toiul. S-ar putea să nu reuşim şi atunci, ce 
facem? 

— Hm! Dacă am şti când pleacă din Sbiganzy! 

— În orice caz, mâine. Îşi vor închipui că ne grăbim şi ne 
vor urma. 

— Ei, atunci urmăm planul de care v-am vorbit după- 
amiază: li-l trimitem pe cap pe Suef al nostru, care o să-i 
distrugă. Este cel mai viclean flăcău pe care-l ştiu şi 
cunoaşte zona de aici şi până la Prisrendi precum îmi 
cunosc eu buzunarele. Putem să-i lăsăm lui în seamă treaba 
asta. 

— Atunci propun să plecăm. Nu ştim când vor părăsi 
indivizii coliba. N-ar fi bine ca ei să plece înaintea noastră. 

Mai mult n-am putut să stau să mai ascult şi m-am furişat 
înapoi, până la stânci şi de acolo spre colibă. Dar am rămas 
ascuns la o oarecare distanţă, ca să mă conving că într- 
adevăr plecau. 

Doar câţiva paşi m-am mai strecurat, apoi m-am ridicat şi 
am mers şchiopătând mai departe, ţinându-mă cu mâna de 
stânci. Îmi fusese foarte greu să merg cu piciorul stâng 
îndoit. Aşa însă puteam să înaintez doar cu piciorul drept. 
Am renunţat să mai imit orăcăitul broaştei, căci, ajungând 
în dreptul focului şi stând în picioare, tovarăşii mei de drum 
m-au zărit. 

— Coborâţi! le-am spus. 

Au coborât, iar eu, pentru că eram foarte obosit, din cauza 
piciorului, a trebuit să mă aşez. 

— Ce-ar fi să-i cercetăm niţel pe cei doi flăcăi? propuse 
hagiul. S-ar putea să aibă prin buzunare câte ceva folositor. 

— De măcelar nu vă atingeţi, le-am poruncit. El nu ne 
aparţine. Cu el poate să facă primarul ce-o vrea. Dar luaţi 
tot ce are mubarekul la el. 


Avea un cuţit şi două pistoale vechi. Arma lui zăcea pe 
acoperişul colibei; nu aveam nevoie de ea. Dar două pungi - 
două pungi mari şi pline - îi scoase micuțul din buzunare. 

— Slavă lui Allah! strigă el. Aici se ascund califii şi învățații 
Coranului! Sidi, aici e aur, aur, aur! 

— Da, cel care i-a plătit lui kodscha baschi o asemenea 
sumă pentru eliberare, acela trebuie să aibă aur. 

Putem să-l luăm, fără să ne temem că am comis o 
nedreptate. 

— Fireşte că-l luăm! 

— Dar pentru cine? îi împărţim, Halef? 

— Effendi, vrei să mă faci de ruşine? Crezi că Halef al tău 
e hoţ? lau aurul pentru săraci. Gândeşte-te ce fericită a fost 
Nebatja şi cât s-au bucurat hangiul din cătun şi împletitorul 
de coşuri! Cu aurul acesta putem să alinăm multe dureri şi 
să ne croim drum spre cerul lui Allah. 

— Asta am aşteptat să aud de la tine. 

— Bagă aurul în buzunar! 

— Nu, păstrează-l tu. Tu să fii vistiernicul nostru pentru 
milostenii, dragă Halef. 

— Îţi mulţumesc. Mă voi achita cu cinste de această 
sarcină. Să-i numărăm. 

— Nu mai avem timp acum de numărat; trebuie să plecăm. 
Duceţi-i pe aceştia doi în colibă. Se află deja acolo şi 
temnicerul, care a murit. 

— Deci, l-ai împuşcat şi pe el? 

— Nu, doar l-am rănit, dar Barud el Amasat l-a ucis, căci 
începuse să-i devină incomod. 

— Ce nemernic! Ah, dacă mi-ar pica în mână! Ei, voi doi, 
apucaţi! Mai întâi să-l ducem pe effendi înăuntru. 

După ce m-au aşezat jos în colibă şi s-au îndepărtat pentru 
a aduce cadavrul măcelarului şi pe mubarek, am auzit un 
geamăt groaznic. Deci temnicerul nu era mort. Când s-a 
reîntors Halef, i-am spus să aducă o torţă, la lumina căreia 
am descoperit felinarul bătrânului pe o bancă şi l-am 
aprins. 


Acum îl puteam cerceta mai bine pe cel care gemea. Arăta 
îngrozitor. Glonţul meu îi zdrobise coapsa, iar lovitura cu 
patul puştii îi crăpase ţeasta. Nu mai exista salvare pentru 
el şi ne privea cu ochii înspăimântați. 

— Ia fesul meu, Halef; adu nişte apă în el. 

Aceste obiecte de pus pe cap sunt făcute dintr-un material 
atât de tare încât rețin apa. l-am dat muribundului să bea 
apă şi i-am turnat putină şi pe cap. Acest lucru păru să-i 
facă bine. Ochii i se mai limpeziră. Ne urmărea cu o privire 
din care ne-am dat seama că începuse să gândească. 

— Ne cunoşti? l-am întrebat. Dădu afirmativ din cap. 

— Peste câteva minute te vei afla în faţa Judecătorului cel 
Mare. Ştii cine ţi-a zdrobit ţeasta? 

— Barud el Amasat, şopti el. 

— Cei din partea căruia aşteptai recunoştinţă. Nu eşti 
decât o biată victimă înşelată şi Allah te va ierta dacă te 
desparţi de viaţă cu sufletul plin de câinţă. Spune-mi, 
mubarekul este Schut? 

— Nu. 

— Şi atunci, cine este Schut? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii nici unde se află? 

— Voiau să se întâlnească cu ella Karanorman-han. 

— Unde se află această localitate? 

— În Schar Dagh, nu departe de satul căra poartă numele 
Weieza. 

— După Kakandelen? 

Dădu din nou afirmativ din cap, căci nu mai putea să 
vorbească. Răspunsurile le dăduse întretăiat şi atât de 
încet, încât trebuise să-mi apropii urechea, de gura lui 
pentru a-l înţelege. 

— Sidi, moare! spuse, milos, Halef. 

— Adu apă! 

Plecă; dar nu a mai fost nevoie de ajutorul lui. Omul îşi 
dădu duhul în braţele noastre, fără a mai rosti vreun 
cuvânt. 


— Ducem cadavrele şi îl ducem şi pe mubarek în văgăună, 
am spus. Să vină primarul să-i ia. 

— Domnule, bătrânul a deschis ochii. Şi-a revenit, spuse 
Osko, luminându-i faţa mubarekului cu felinarul. 

Halef se aplecă îndată deasupra lui, să se convingă dacă 
era adevărat. Într-adevăr, bătrânul păcătos îşi revenise în 
simţiri. De fapt, se ferea să vorbească, dar privirea îl trăda 
că este conştient. Lucea o asemenea ură în ochii lui cum nu 
mai văzusem vreodată în viaţa mea. 

— Mai trăieşti încă, bătrâne schelet? îl întrebă Halef. Ar fi 
fost mare păcat ca glonţul să te fi ucis, căci nu meriţi un 
asemenea sfârşit. Tu trebuie să mori în chinuri, ca să guşti 
anticipat din bucuriile care te aşteaptă în iad. 

— Câine! şuieră bătrânul nelegiuit. 

— Lepădătură! Trebuia să murim de foame şi să ne 
prăpădim încetul cu încetul, nu-i aşa? Chiar credeai, cap 
prost ce eşti, că vei putea să ţii legaţi aici asemenea eroi 
renumiţi, plini de glorie? Noi răzbatem prin piatră şi trecem 
prin fier. Tu, însă, zadarnic vei striga după ajutor şi 
consolare. 

Fireşte, aceasta era doar o ameninţare. Fu dus în văgăună 
şi aşezat între cele două leşuri. Puţină spaimă de moarte 
nu-i strica demonului acestuia. 

Când am privit acum mai bine lectica, am văzut că uşiţa se 
putea detaşa, ceea ce am şi poruncit să se facă. Aveam 
astfel mai multă libertate să-mi mise mâinile. Am luat acum 
înăuntru cele două arme şi am pornit-o pe drumul de 
întoarcere, după ce am stins şi focul. 

Mai înainte de a pleca, l-am dezlegat pe miubarek. Acum se 
putea ridica în picioare şi merge de colo, colo. Uşa cea mare 
de fier am zăvorât-o însă. L-am lăsat cu spaima în suflet că 
va trebui să rămână încuiat acolo, fără a primi ajutor de la 
nimeni. 

Nu prea e bine să călătoreşti noaptea prin pădure, atunci 
când nu există un drum croit şi mai ales, într-o lectică. 
Totuşi, am reuşit să menţinem direcţia. 'Tovarăşii mei de 


drum păşeau cât se poate de uşor. Halef îşi ţinea pistolul 
pregătit să tragă, iar eu revolverul - pentru orice 
eventualitate. 

După ce am lăsat în urmă pădurea, am cotit la dreapta, 
spre câmpiile din Sletowska, unde terenul este liber. Era un 
ocol, prin care scăpăm de lupta care ne-ar fi adus dacă nu 
moartea, cel puţin rănirea. 

Am ajuns cu bine în curtea gazdei noastre, de unde am 
fost dus, prin odaia din faţă, în care se aflau mai mulţi 
oaspeţi, în „odaia cea bună”. 

Acolo şedea hangiul. Când mă zări, sări în sus de la locul 
său. 

— Tu, domnule? strigă. Dar parcă plecaseşi. 

— Şi unde anume, mă rog? 

— La Karatowa. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Măcelarul. 

— Prin urmare, a fost aici? 

— Da şi mi-a cerut caii tăi şi s-a înfuriat foarte tare atunci 
când i-am spus că nu pot să-i dau, pentru că aşa mi-ai 
poruncit tu. El, însă, m-a ameninţat cu mânia ta. Spunea că 
a trebuit să fii dus la Karatowa şi că trebuia să găseşti caii 
acolo, la sosire. 

— Am bănuit eu! Voia să-mi fure armăsarul, dar nu numai 
calul, voia să-mi ia şi viaţa. 

— Viaţa spui? 

— Da, avem multe să-ţi povestim. Măcelarul e mort. 

— 1 s-a întâmplat o nenorocire? 

— Da, dacă numeşti nenorocire faptul ca l-am împuşcat. 

— L-ai împuşcat! strigă el, speriat. Tu? Asta este într- 
adevăr o nenorocire, pentru el, pentru familia lui, dar şi 
pentru tine. 

— Cum adică, pentru mine? 

— Ai făcut-o cu intenţie? 

— Ei, n-am vrut să-l împuşc, dar glonţul meu trebuia să-l 
nimerească. 


— Înseamnă că l-ai împuşcat cu premeditare şi trebuie să 
te arestez ca pe un criminal. 

— Protestez însă împotriva acestui fapt. 

— Asta n-o să te ajute prea mult! 

— O, ba da, căci trebuie să-ţi povestesc cum s-a ajuns aici. 
Şi chiar dacă l-aş fi ucis cu mâna goală şi fără un motiv 
anume, nu m-aş fi lăsat arestat aşa, cu una cu două. N-ai 
fost tu după-amiază de acord cu faptul că fraţii Aladschy 
sunt nişte tâlhari şi ucigaşi? 

— Da, căci asta ştie toată lumea. 

— Şi totuşi, nu i-ai arestat pe Bybar, atunci când s-a aflat 
în mâinile tale! Pe mine, însă, care sunt un om din al cărui 
trecut nu ai cunoştinţă nici de cea mai mică ilegalitate, vrei 
să mă arestezi? Cum se explică asta? 

— Domnule, este datoria mea, răspunse el, stingherit. 

— Da, ştiu foarte bine. Pe Bybar îl laşi să scape, pentru că 
te-ai temut de răzbunarea fratelui lui şi a clanului lui şi 
chiar şi de brutalitatea lui. Despre mine, însă, îţi închipui că 
mă voi supune fără să mă împotrivesc şi că, străin fiind, n- 
am pe nimeni care să te amenințe după aceea cu arma. 

— Oho! strigă Halef, Celui care se va atinge de effendi al 
meu am să-i trag un glonţ direct în cap! Eu sunt Hagi Halef 
Omar Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Davud şi am grijă să 
mă ţin întotdeauna de cuvânt. Încearcă doar, să pui mâna 
pe el! 

Pe cât de mititel era, pe atât de energică şi amenințătoare 
era atitudinea sa. Se vedea clar că era gata pregătit să se 
ţină de cuvânt. Hangiul-primar al satului luă imediat o 
poziţie plină de respect faţă de el. 

— Îţi mulţumesc, Halef, i-am spus. Să sperăm că nu va fi 
nevoie de intervenţia ta. Acest primar cumsecade îşi va da 
seama că am fost silit să-l ucid pe măcelar. 

Şi, adresându-mă hangiului, am continuat: 

— Nu mi-ai spus tu că măcelarul este schipetar? 

— Ba da. Este chiar un miridit, adică un arnăut liber. 

— Deci nu se trage din ţinutul acesta? 


— Nu. Tatăl său a venit atunci când s-a retras în Sbiganzy, 
din Oproschi, principala localitate a miridiţilor. 

— Ei, atunci ce-ţi pasă de moartea lui? Ce, miridiţii se 
supun legii padişahului? 

— Nu, sunt oameni liberi. 

— Ştii şi că se judecă doar între ei şi anume după vechea 
lege Lek Dukadschinit? 

— Ştiu. 

— Deci, n-are de ce să te privească pe tine moartea 
măcelarului. Eu l-am ucis, dacă pe drept sau pe nedrept 
asta nu contează la oamenii aceia; eu trebuie să mă supun 
legii vendetei şi doar rudele mortului au dreptul să aplice 
această lege. Tu, însă, n-ai nimic de-a face cu asta. 

— Ah! oftă el din rărunchi. Nici nu ştii ce bine îmi pare! 

— Prin urmare, suntem de acord. Dar mai există un mort. 

— Asta cine mai e? 

— Un temnicer din Adrianopol, care a eliberat un 
prizonier şi a fugit împreună cu el. Acesta l-a răpus. Lângă 
aceşti doi morţi îl vei găsi şi pe mubarek, căruia i-am 
zdrobit cotul cu un glonţ. 

— Şi pe el? Domnule, dar eşti un om înspăimântător! 

— Ba, dimpotrivă, sunt un om foarte bun; dar, după cum s- 
au petrecut lucrurile aici, n-am avut altă soluţie. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Aşează-te lângă noi; trebuie să-ţi povestesc. 

Luă loc şi mi-am început relatarea. Aveam timp. De aceea 
i-am povestit totul cât mai amănunţit. l-am povestit şi de ce 
îl urmăream pe Barud el Amasat. Şi-a făcut astfel o imagine 
clară despre intenţiile noastre şi asta l-a ajutat să-şi dea 
seama cu ce ticăloşi aveam de-a face. Când, în cele din 
urmă, am tăcut, rămase complet uluit. 

— Nici nu-ţi vine să crezi că aşa ceva poate fi adevărat! 
spuse. Parcă aţi fi cavalerii în zale ai califului Harun al 
Raşid, care călăreau prin întreaga împărăție, pentru a-i 
pedepsi pe cei răi şi a-i răsplăti pe cei buni. 


— O, dar noi nu suntem în nici un caz asemenea oameni 
mari şi glorioşi. Aceia despre care ţi-am povestit le-au făcut 
rău prietenilor noştri, dar şi nouă şi probabil că acum pun 
la cale alte nelegiuiri, iar noi îi urmărim pentru a-i 
împiedica să le mai comită. Acum, ce-ai să faci? 

Se scarpină; cu ambele mâini după urechi şi în cele din 
urmă, răspunse: 

— Daţi-mi un sfat bun. 

— Tu eşti slujbaş şi trebuie să ştii foarte exact ce înseamnă 
să-ţi faci datoria. N-ai nevoie de sfatul meu. 

— Aş fi ştiut ce am de făcut, dacă n-ai fi făcut tu o mare 
prostie. De ce l-ai împuşcat pe bătrânul mubarek în cot? Nu 
puteai să-i tragi un glonţ în cap sau în piept? L-ai fi trimis 
pe lumea cealaltă. 

— Asta o spui tu, tu ca primar? 

— Nu, nu primarul este cel care vorbeşte acum cu tine. 
Dacă ar fi fost şi bătrânul mort, aş fi poruncit să fie 
îngropaţi toţi trei şi nu s-ar mai fi rostit nici un cuvânt în 
plus. Acum, însă, trebuie să-l arestez pe bătrân şi să-l trimit 
la judecată. E un caz tare greu. 

— Dar eu nu văd nimic greu aici. Chiar ai să te dovedeşti 
vrednic de laudă. A evadat din închisoarea din 
Ostromdscha. Îl arestezi şi îl trimiţi la Uskiub şi cu asta gata. 

— Dar trebuie să merg şi eu acolo, să prezint raportul. Şi 
trebuie să veniţi şi voi, ca martori sau reclamanţi. 

— O facem cu plăcere. 

— Da, dar voi părăsiţi după aceea această regiune; pe 
mine, însă, mă vor „răci” prietenii bătrânului. 

— Ei şi după aceea o să-ţi fie „cald” şi nici asta nu-i rău. 

— Da, îţi arde de glume! Nici nu ştii ce mi s-ar putea 
întâmpla. Dacă l-ai fi ucis pe ticălos, aş fi scăpat de toate 
necazurile şi de răspundere. Căci, dacă va trebui să vii ca 
martor la Uskiib, nici tu n-ai să pleci viu din acea localitate, 
ci vei cădea victimă legii vendetei. 

— Măcelarul are rude aici? 

— Da, un frate. 


— Ştii cumva dacă este astăzi acasă? 

— Este acasă, căci argatul meu i-a dus solia mea lui şi nu 
lui 'Tschurak. 

— Hm! Cam problematică treabă. Dacă este la fel ca 
fratele lui, va trebui să mă feresc de el. 

— Este cel puţin la fel ca el niciodată nu l-am considerat la 
fel de cumsecade ca Ischurak. Şi cum acesta s-a dovedit a fi 
un ticălos, înseamnă că fratele lui este unul şi mai mare. 
Viaţa nu ţi-e în siguranţă, atâta timp cât te afli aici. De 
aceea, vreau să-ţi dau un sfat bun: urcă pe cal şi du-te la 
Karatowa. Am să vă dau o călăuză bună. 

— Dar nu vrem să mergem acolo. 

— Bine, dar măcelarul aşa a spus. 

— Era o minciună. De aici vrem să plecăm la Uskub şi asta 
se potriveşte foarte bine, căci vom fi escorta ta înarmată 
dacă îl dud acolo pe bătrânul mubarek. 

— Doamne, păzeşte-mă. Or să ne ucidă pe drum! 

— Asta doar dacă facem treaba prost. 

— Îmi dau seama că habar n-ai cum stau lucrurile pe aici. 
Sunteţi în pericol de moarte şi tu şi prietenii tai. Mai bine 
plecaţi! Ar fi cel mai bun lucru pe care-l puteţi face. 

— Şi cel mai bun şi pentru tine! Nu-i aşa? 

Această întrebare îl puse în încurcătură. Îmi vorbise atât 
de agitat cum numai grija pentru sine însuşi se poate 
manifesta. Omul era, de fapt, foarte cumsecade; dar, ca fiu 
al patriei sale, trebuia să ţină seama şi de nesiguranța 
raporturilor juridice de acolo. 

— Cum adică, pentru mine? întrebă. 

— Dacă noi am pleca, l-ai lăsa pur şi simplu să fugă pe 
bătrânul mubarek; atunci n-ai avea de ce să te temi de 
răzbunare, ci să aştepţi mulţumiri de la el. 

Se înroşi: nimerisem la ţină. Totuşi, spuse: 

— Nu gândi aşa despre mine! Am să-mi fac datoria cu 
severitate; dar vreau să vă ştiu pe voi în siguranţă. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji pentru siguranţa noastră. Ţi- 
am dovedit doar că nu avem nevoie de ajutorul străinilor. 


Iniţial, astăzi m-am gândit să-ţi cerem protecţie împotriva 
duşmanilor noştri; n-am făcut-o însă, ca să nu te incomodăm 
şi pentru că ştiam că ne descurcăm şi singuri. N-avem 
nevoie nici pe mai departe de sfaturi sau sprijin. 'Ţie, însă, 
trebuie să-ţi mulţumim că am intrat într-un asemenea 
necaz. 

— Cum adică, mie? întrebă. 

— Pentru că ne-ai asigurat că n-ar fi venit nici un străin la 
măcelar şi totuşi au fost aici înaintea noastră. 

— N-am ştiut, căci în sat n-au venit. Probabil că Tschurak 
s-a întâlnit cu ei în afara satului. i-am spus doar că a venit 
înapoi acasă călare. În orice caz, acolo s-a întâlnit cu ei şi au 
pus totul la cale. 

— Probabil că aşa s-au petrecut lucrurile. Deci, nu plec 
astăzi din Sbiganzy şi am să dorm la tine. Ce vrei să faci cu 
cei trei care sunt închişi în colibă? 

Din nou se scarpină după urechi. 

— Domnule, lasă-mă în pace cu povestea asta! 

— Din păcate, nu pot. Nu pot să rămână închişi acolo. Îţi 
cer să-l arestezi chiar în noaptea asta pe bătrânul mubarek. 
Cele două leşuri pot să rămână acolo, din partea mea. 

— Şi ce să fac cu el? 

— Să-l închizi aici, până ce-l vom transporta mâine la 
Uskiib. 

— Pe toţi sfinţii! Aladschy or să-mi dărâme casa! 

— Te ajutăm noi să ţi-o aperi. 

— Mai târziu o să mă ajungă răzbunarea lor! 

— Ce laşitate! 

— Da, voi nu trebuie să vă faceţi griji. Plecaţi şi nu vă mai 
întoarceţi. Deasupra mea, însă, va izbucni apoi furtuna. 

— Aladschy nu-ţi pot face nici un rău, pentru că o să-i 
predăm mâine şi pe ei şi pe Manach el Barscha şi pe Barud 
el Amasat, la Uskiib. 

— l-aţi prins, deci? 

— Nu, dar o să-i prindem chiar acum. 

— Şi cum o s-o faceţi? 


— Cu ajutorul locuitorilor din Sbiganzy, pe care o să-i 
rugăm să pornească împreună cu noi împotriva lor. 

— Or să ezite s-o facă! 

— Dar trebuie s-o facă! N-ai citit în actele mele că sunt 
protejat al marelui sultan? 

— Da, din păcate eşti. 

— Asta înseamnă că trebuie să asculţi de poruncile mele. 
Dacă refuzi, am să depun mărturie împotriva ta la Uskib. 

— Domnule, vrei să mă nenoroceşti? 

— Nu, vreau doar să te determin să-ţi faci datoria. Tâlharii 
aceştia patru se află la marginea zonei unde se termină 
tufişurile. Nu-i nimic mai uşor decât să-i înconjurăm şi să-i 
luăm prizonieri. 

— Oh, te înşeli. Se vor apăra din toate puterile. 

— Şi ce-i cu asta? 

Holbă nişte ochi atât de mari, încât Halef izbucni, în râs. 

— Şi ce-i cu asta mă întrebi? Chiar nimic? strigă primarul. 
Şi dacă ne omoară, asta nu înseamnă nimic? Ba eu, 
dimpotrivă, cred că nu-i păcat mai mare decât să-ţi pierzi 
viaţa. 

— Aşa cred şi eu. Dar trebuie să procedaţi în aşa fel, încât 
să nu mai aibă timp să se apere. 

— Şi cum să facem? 

— Asta le voi explica oamenilor, când se vor aduna aici. 

— Oh, dar n-o să vină niciunul, dacă am să le spun despre 
ce e vorba. 

— Asta n-ai voie s-o faci! Recunoşti, totuşi, că, după legi, ai 
dreptul şi chiar datoria să ceri sprijinull întregii comunităţi 
în asemenea cazuri? 

— Da, am acest drept. 

— Şi ei trebuie să-ţi dea ascultare? 

— Fără discuţie. 

— Ei, atunci le trimiţi veste că le porunceşti să se prezinte 
aici, în odaia din faţă, înarmaţi. Când vor fi cu toţii adunaţi, 
am să le comunic eu însumi ce dorim de la ei. Am să le 


vorbesc în aşa fel, încât vor fi mândri că merg să ridice 
armele împotriva unor astfel de răufăcători. 

— Asta n-o cred. 

— Ba, precis, aşa va fi. 

Continuă să trăncănească, dar eu am rămas la părerea 
mea, aşa că, în cele din urmă, spuse: 

— Bine, dacă te menţii pe poziţie, am să-l chem pe şeful 
poliţailor mei şi am să-l instruiesc în prezenţa ta. 

După ce plecă, Halef spuse: 

— Nu te înţeleg, sidi. Chiar crezi că aceşti iubiţi supuşi ai 
sultanului sunt în stare să prindă măcar o muscă? 

— Nu; vreau doar să ne distrăm puţin. Doar călătoresc 
pentru a cunoaşte ţări şi popoare. Aş vrea să-i văd pe 
locuitorii acestui sat adunaţi laolaltă şi să-i observ cum se 
amuză. Astăzi ne-am aflat într-un mare pericol şi ne putem 
permite şi noi o oră de veselie. 

Tovarăşii mei de drum fură de acord; erau tare curioşi să 
vadă această armată de rezervişti înarmaţi care urma să se 
înfăţişeze. 

După un timp, hangiul se reîntoarse, aducându-l cu sine pe 
şeful poliţailor. Acesta nu prea era o figură impunătoare. 
Faţa o avea acoperită cu o barbă imensă, dar restul nu se 
prea potrivea. Arăta ca unul care suferă de foame şi era 
îmbrăcat cu o pereche de pantaloni care îi ajungeau doar 
până la genunchi şi o jachetă veche şi zdrenţuită. Gambele 
îi erau goale. Pe cap avea înfăşurat un şervet de bumbac 
din acelea care se vând în târgurile noastre cu două mărci 
duzina. În mână, însă, ţinea un ciomag din lemn de măslin, 
gros ca un ciolan de vită. În loc de mânere, acesta era 
prevăzut cu o seceră... în ce scop? Rezulta că este un obiect 
deosebit de periculos. 

— Domnule, iată-l pe poliţaiul meu şef, spuse primarul. 
Vrei să-l instruieşti tu însuţi? 

— Nu, fă-o tu! Tu eşti superiorul lui şi tu trebuie să-i 
transmiţi poruncile. 


Îi transmise servitorului ordinul, aşa cum îi spusesem. Apoi 
l-am întrebat de provizia de bere. 

— Chiar ieri am pregătit o nouă provizie, răspunse. Ai 
putea să bei împreună cu tovarăşii tăi de drum o săptămână 
întreagă. 

— Mi-o vinzi? 

— Da. Dar pentru ce îţi trebuie aşa multă? 

— Şeful poliţailor poate să le spună oamenilor că vor primi 
bere şi rachiu după pofta inimii, dacă vor face ceea ce li se 
cere. 

Atunci, şeful poliţailor ridică ciomagul, ca pentru a depune 
un jurământ şi spuse: 

— Effendi, bunătatea ta este nemărginită; pe Allah şi pe 
Profet, ne vom bate şi ne vom lupta la fel cum am face-o pe 
câmpul de luptă împotriva necredincioşilor! 

— Deci, ştii despre ce este vorba? 

— Da, primarul, domnul şi stăpânul meu, a avut încredere 
să-mi spună. 

— Dar tu n-ai să vorbeşti despre asta, nu-i aşa? 

— Nici un cuvinţel. Gura mea va fi o carte cu şapte lacăte, 
pe care nu o poţi răsfoi şi ca o uşă a cărei cheie a dispărut. 

— Exact asta te sfătuiesc şi eu şi acum, grăbeşte-te! 

— Am să zbor ca gândul care ajunge pe pământ într-o 
secundă! 

Se răsuci şi ieşi în fugă pe uşă. 

— Asta nu s-a mai întâmplat niciodată până acum, spuse 
hangiul. Nimeni nu a dat până acum să bea tuturor 
bărbaţilor din sat, cu atât mai puţin un străin. Domnule, vei 
fi pomenit ani de zile de acum înainte, iar numele tău va 
rămâne viu în amintirea noastră. 

— Cât costă berea? 

— Cincizeci de piaştri. Asta făcea cam zece mărci. 

— Şi câţi bărbaţi vor veni? 

— Probabil vreo douăzeci. 

— Şi cam cât costă aici un berbec gras? 


— O, aici este mult mai ieftin decât la Stambul sau la 
Adrianopol, de unde vii tu. Trebuie să plăteşti doar 15 
piaştri. 

— Atunci, poţi să le spui oamenilor că, dacă sunt viteji, vor 
putea să-şi frigă aici în curte doi berbeci. 

— Domnule, ai să-ţi aduci pe cap toate sufletele din sat! 
Oamenii vor... 

— Foarte bine! l-am întrerupt. Tu însuţi ai berbeci graşi; ia 
doi şi ai grijă să primim şi noi o cină pe cinste. 

— Ai să fii mulţumit de mine. O să am grijă de voi cum aş 
avea de însuşi califul, dacă mi-ar fi oaspete! 

Se grăbi să iasă afară. 

— Acum e în toane bune! râse Osko. 

— Da, dar această voie bună nu-mi place. Nu pare să-i mai 
pese deloc de viaţa şi sănătatea oamenilor lui. 

Lucrul acesta mi se pare cam suspect. Probabil că a luat el 
nişte măsuri care îi dau siguranţa că nu vor păţi nimic. 

— Sper că nu vrea să ne facă vreun rău! 

— Asta nu-i posibil. O să-i izgonească pe duşmanii noştri. 
Asta-i tot ce poate face. 

A durat mult, foarte mult, până şi-a făcut apariţia primul 
erou gata de luptă. După ce acesta, în sfârşit, veni, hangiul 
deschise uşa odăii din faţă şi mă înştiinţa: 

— Effendi, încep deja să vină. Să le dau bere? 

— Nu. Mai întâi să arate că sunt viteji. 

Unul după altul veniră şi ceilalţi. Fiecare venea până la uşa 
odăii noastre, care era deschisă, făcea o plecăciune şi apoi 
ne privea cu ochi curioşi. 

Dar în privirile acestea se mai oglindea şi altceva pe lângă 
curiozitate sau bucuria la gândul ospăţului care îi aştepta. 
Erau nişte ochi atât de vicleni! Oamenii aceştia aveau un 
secret care le producea mare plăcere. Înarmaţi erau cu 
toţii: cu flinte, pistoale, săbii, barzi, cuțite, seceri şi alte 
unelte. 

Mai târziu, s-a iscat zarvă în rândul acestei adunături de 
războinici. L-am văzut intrând pe şeful poliţailor, iar în 


spatele lui se aflau mai mulţi oameni. Şi ei erau înarmaţi, 
dar fiecare avea la el şi câte un instrument muzical. 

Acesta veni întins spre noi, păstrând o atitudine demnă; 
ceilalţi îl urmară. 

— Domnule, mă înştiinţă, războinicii sunt adunaţi şi 
aşteaptă poruncile voastre. 

— Bine! Dar ce oameni ai adus cu tine? 

— Aceştia sunt muzicanţii care mai întâi vor cânta marşul 
de război şi apoi, vor cânta ca să dansăm şi să ne veselim. 
În felul acesta, trupele vor porni cu mai mult entuziasm la 
luptă. 

— A, dar ce voi vreţi să porniţi împotriva duşmanilor cu 
muzica înainte? 

— Fireşte! Aşa se obişnuieşte în orice oştire. La asalt, se va 
suna din trompete. 

Era cât se poate de caraghios. Trebuia să-i înconjurăm şi 
să-i prindem pe cei patru tâlhari în cea mai deplină linişte, 
iar acest şef al poliţailor voia să pornim împotriva lor cu 
muzica înainte. Dar, pentru că pomenise de asalt şi de 
marşul de război; probabil că le spusese deja luptătorilor 
despre ce era vorba. Îmi încălcase, deci, porunca, dar, 
deocamdată, n-am zis nimic. De fapt nici nu mă lăsă să 
rostesc vreun cuvânt, căci îl înhaţă pe unul care avea prins 
cu catarame la brâu un obiect asemănător cu o tobă iar în 
mână ţinea două bețe. Îl învârti în faţa mea şi apoi spuse: 

— Acesta bate loba. Este meşter mare în acest instrument. 

După acesta, îl trase în faţa pe un altul, care ducea un cerc 
peste care era întinsă o bucată de piele. 

— Acesta zornăie la tamburină, iar acesta cântă la flaut. 

La aceste cuvinte, paşi în faţă un altul, care avea un fluier 
de lemn, dar se dădu şi acesta înapoi, făcând loc altora doi, 
care erau dotați cu instrumente cu coarde. 

— Acesta cântă la chitară şi acesta la vioară, ne explică el. 
Dar acum vine cel mai important lucru, effendi. Acesta 
ultimul are într-adevăr un instrument cu care se merge la 
război. El este eroul sunetelor, căci el ţine tactul şi dacă 


vrea, îi nimiceşte pe duşmani. Suflă din trâmbiţă atât de 
tare că nimeni nu i se poate împotrivi. Ai să fii extrem de 
mulţumit de muzica noastră. 

Mă îndoiam foarte tare. Aşa zisa chitară era formată dintr- 
o bucată de scândură la care era lipită cu clei o parte 
subţiată. Două strune ar fi vibrat la adierea vântului de 
scară, dacă acesta ar fi suflat aici în odaie. 

Vioara era compusă dintr-un gât la care era fixată o 
umflătură. Deasupra căluşului acesteia erau întinse trei 
strune atât de groase, încât erau mai potrivite pentru un 
violoncel. Arcuşul era o varga încovoiată la care fusese 
legat un şnur dintr-un material dur. Bucata mare de catran 
pe care omul o ţinea în mână era folosită probabil în loc de 
sacâz, pentru a da acelui şnur asperitatea necesară. 

Ei da şi acum trâmbiţa! Era un adevărat trombon. Oare de 
unde îl avea omul acesta? Dar cum arăta! Era plin de 
adâncituri şi de îndoituri, de parcă-l folosise Samson ca să-i 
ucidă pe cei vreo sută de filistini. Forma iniţială i se 
schimbase în timp. Începuse să semene din ce în ce mai 
mult cu o spirală şi când l-am luat în mână să văd dacă 
poate fi întins, mi-am dat seama că era complet ruginit. 

Fericitul lui posesor păru să-şi dea seama după figura mea 
că nu acordam prea multă încredere instrumentului său, 
aşa că se grăbi să mă asigure: 

— Domnule, nu-ţi face nici o grijă! Trâmbiţa aceasta îşi va 
face datoria. 

— Sper. 

— Pentru că pe lângă bere ne dai şi rachiu, am să-i ucid cu 
trâmbiţa mea pe amândoi Aladschy! 

— Măgarule! şuieră poliţaiul şef. Voi n-aveţi voie să ştiţi 
NIMIC! 

— A, aşa! spuse eroul trâmbiţelor. Atunci îmi retrag 
cuvintele. 

— Degeaba, acum ţi-au scăpat, am râs, Deci, ştiţi deja 
despre ce este vorba? 


— Domnule, nu mi-au dat pace până ce nu le-am spus, se 
scuză poliţaiul. S-au înflăcărat atât de tare, încât mi-aş fi 
pus viaţa în primejdie dacă nu le spuneam. 

— Foarte bine ai făcut, că ţi-ai cruțat viaţa. Acum nu mai e 
nevoie să le explic eu acestor viteji ce au de făcut. 

— O, dar o scurtă cuvântare tot poţi să le ţii, ca să se 
înflăcăreze şi mai mult, căci atunci vor fi de neînvins! 

— Cuvântarea am s-o ţin eu. Nu-i aşa, sidi? spuse Halef. 

Pentru că îi cunoaştem foarte bine talentul oratoric, am 
încuviinţat şi apoi am întrebat: 

— Cine are să-i conducă pe războinici? 

Răspunse poliţaiul: 

— Fireşte, eu, ca şef al poliţailor, voi fi mareşalul acestei 
oştiri. Am să acţionez strategic. Am să împart oştirea în 
două părţi, fiecare fiind condusă de un general de divizie. 
Vom încercui duşmanii şi îi vom prinde. Nici n-o să le treacă 
prin cap că atacăm din două părţi. 

— Foarte bine! Şi pentru asta aveţi nevoie şi de muzică? 

— Da, căci doar aşa putem să băgăm spaima în ei. O să ţi-i 
aducem pe criminali legaţi de picioare. Dar, ca să vezi cât 
de cutezător; suntem, nu trebuie să mai aştepţi până ne 
întoarcem, poţi să pui deja la fript cei doi berbeci. Am adus 
câteva femei care se pricep foarte bine la treaba asta; sunt 
afară în curte şi aşteaptă să se apuce de treabă. Bucăţile de 
deasupra cozii, care sunt cele mai bune şi cele mai fragede, 
vor fi ale voastre, căci noi ştim să fim politicoşi. 

— Deci, vor fi şi femei aici? 

— O şi alţii! Priveşte afară în curte; ai să-i vezi şi pe fiii şi 
fiicele femeilor! 

— Ei, atunci să-i poruncească primarul argatului său să 
taie nu doi, ci patru berbeci şi să-i dea femeilor să-i 
pregătească. 

— Domnule, eşti un adevărat torent de bunătate! Dar, să 
nu uităm lucrul cel mai important: cine primeşte cele patru 
blănuri? 


— Vor fi date celor patru care se vor dovedi a fi fost cei mai 
viteji. 

— Atunci sunt sigur că voi primi şi eu una. Dar acum ar fi 
bine ca tovarăşul tău de drum să înceapă cuvântarea, căci 
zelul războinicilor mei nu mai poate fi mult timp ţinut în 
frâu. 

Se retrase, împreună eu muzicanţii, în încăperea din faţă. 
Halef se aşeză în uşa odăii noastre şi îşi începu cuvântarea. 
Aceasta fu o mică operă de artă retorică. Fu foarte generos, 
numindu-i pe ascultători eroi, de neînvins, admirabili, 
aruncând, însă, din când în, când şi câte o expresie 
sarcastică, pe care n-o înţelegeam decât noi. 

După ce termină, se auzi un sunet de care m-am speriat 
atât de tare, încât am sărit de pe scaun. Sunase de parcă o 
jumătate de duzină de bivoli americani fuseseră traşi în 
frigare pentru a fi fripţi şi urlau de durere. 

La întrebarea mea, răspunse hangiul: 

— A fost trâmbiţa. A sunat de pornire. 

Odaia se golise acum. Afară, în faţa porţii, se auzea vocea 
mareşalului. Îşi împărţi oştirea în două trupe şi apoi eroii se 
puseseră în mişcare. 

Câteva bubuituri ca de tun, scoase de trâmbiţă, însoțeau 
marşul de asalt. Flautul se chinuia să scoată nişte triluri, 
dar se împotmoli şi se auzi un fluierat furios. Pe rând, se 
auziră şi celelalte instrumente, afară de vioară şi chitară. 
Tonurile lor blânde se pierdeau printre tonurile războinice 
ale celorlalte instrumente. 

Pe măsură ce oştirea se îndepărta, zgomotele se auzeau 
din ce în ce mai slab. 

Am lăsat faptele eroice în seama vitejilor şi ne-am tras 
alături ciubucele. Afară, în curte, fură aprinse focuri la care 
femeile frigeau berbecii. Nici măcar un taler bucata. 
Puteam să ne permitem şi noi o dală o asemenea 
generozitate. 

Hangiul nu avea ce face. Se aşeză lângă noi, îşi aprinse o 
pipă şi se pierdu în presupuneri dacă măcar unul dintre cei 


patru va fi prins, sau toţi patru, sau niciunul. 

Figura lui avea o anumită trăsătură care mă făcea să mă 
gândesc la o mică făţărnicie. Era un om cinstit, asta o 
credeam; acum, însă, ne ascundea ceva, ceva în legătură cu 
expediţia militară ce se desfăşura acum. 

— Şi dacă vor avea ghinion, întrebă, ce-i să facem? 

— N-o să punem mâna pe ticăloşi. 

— Eu mă refeream la bere. 

— Asta o să se bea oricum. 

— Şi berbecii? 

— Se vor mânca. 

— Vorbeşti ca un înţelept, domnule, căci dacă fraţii 
Aladschy n-au plecat, nici cel mai mare curaj nu ajută la 
nimic. 

— O să aibă grijă mareşalul ca ei să dispară. Muzica lui 
exact asta face. Sau poate că i-a avertizat dinainte? 

— Să-i avertizeze? Ce vrei să spui? 

— Ei, putea să se fi dus în fugă până la ei, ca să le 
comunice că ne pândesc degeaba, pentru că ne aflăm deja 
aici, la tine. 

Mă privi cercetător, ca să se convingă dacă vorbeam 
serios. 

— Effendi, dar ce-ţi trece prin cap! 

— Ceva foarte posibil, ba chiar real. Şi cu această ocazie 
le-a spus şi să dispară puţin, pentru că trebuie să pornească 
împotriva lor cu ceata de războinici. 

— N-a făcut aşa ceva, în nici un caz. Asta ar fi însemnat să- 
şi încalce îndatoririle. 

— Şi dacă tu i-ai poruncit să facă asta? 

Se înroşi, privi într-o parte şi răspunse pe un ton nesigur. 

— Atâta încredere ai în mine? 

— Mi se pare că eşti foarte viclean. Marea ta grijă faţă de 
eroi a dispărut cu totul, iar primul dintre aceşti eroi a sosit 
atât de târziu, încât cred într-adevăr că poliţaiul tău a tras o 
fugă până la marginea tufişurilor. Dar nu vreau să-ţi fac 


reproşuri pentru că eşti îngrijorai de soarta locuitorilor 
acestui sat. Să sperăm că nu vor fi ucişi prea mulţi. 

Am spus asta pe un ton glumeţ. Răspunse cam tot pe un 
asemenea ton: 

— Se vor lupta ca leii. N-au arme ca ale voastre, dar ştiu 
să le folosească pe acelea pe care le au. Cu o flintă de pe 
aici nu poţi să zdrobeşti un zăvor de fier. N-am văzut 
niciodată până acum aşa o armă grea. 

Îmi luă arma de lângă peretele de care o sprijinisem şi o 
cântări în mână. 

— Nu oboseşti când o ţii în mână? 

— Nu, m-am obişnuit. 

— Dar de ce se fabrică la voi aşa arme grele? Îţi oboseşte 
braţul până ocheşti. 

— Nu se mai fac asemenea arme acum. Aceasta este foarte 
veche. Se numeşte ucigaşul de urşi, pentru că era folosită la 
vânătoarea de urşi. În America există un fel de urşi care au 
blana cenuşie. Ursul acesta cenuşiu este atât de puternic, 
încât dărâmă şi un bou. Nici un alt glonţ nu-l poate ucide cu 
siguranţă decât acestea folosite la arma asta. 

— Ai ucis şi tu astfel de urşi? 

— Da. Pentru ce altceva s-o fi folosit? 

— Dar de ce ai adus-o cu tine aici, unde nu există urşi? 

— Pentru că în timpul călătoriilor mele am ajuns şi prin 
regiuni unde nu există urşi, dar există alte animale sălbatice 
foarte puternice. Am împuşcat cu ea leul şi pantera neagră. 
De fapt, tocmai pentru că este aşa de grea, ţinteşti mai bine 
cu ea. Şi ai văzut chiar astăzi că mă mai ajută şi la altele. 

— Este încărcată? 

— Da. De îndată ce am tras un glonţ, o încarce din nou. Aşa 
se procedează la vânătoare. 

— Atunci, mai bine să n-o mai ţin în mână. Şi ce fel de 
armă ciudată este cealaltă? 

Trebuie să menţionez că stăteam la o masă care se afla în 
faţa ferestrei deschise. Eu şedeam cu faţa iar Halef cu 
spatele la fereastră. În dreapta mea şedea hangiul, în 


stânga Omar şi în spatele meu Osko, care tocmai îşi 
umpluse pipa şi se ridicase de la locul lui pentru a şi-o 
aprinde de la lampă. Rămăsese în picioare, în spatele meu, 
pentru a se uita la hangiu, care aşezase ucigaşul de urşi pe 
masă în aşa fel încât, întâmplător şi din fericire, îmi era 
chiar la îndemână şi acum se întinsese să ia puşca Henry. 

Hangiul îmi puse întrebări în legătură cu felul în care era 
construită şi i-am explicat că pot să trag douăzeci şi cinci de 
gloanţe, fără să încarc. Tocmai când îi explicam, am tresărit 
brusc la strigătul lui Osko. 

— Effendi! Pentru numele lui Allah! Ajutor! strigă el. 

M-am uitat în spate. Osko arăta cu mâna spre fereastră. 

Avea ochii larg deschişi iar pe faţă..., paloarea cadaverică 
a morţii. Era întruchiparea omului încremenit de spaimă. 

Urmărind direcţia spre care indica mâna sa, am văzut 
gura unei arme aţintite asupra mea. Ţeava acesteia se 
sprijinea de cantul ferestrei. Trăgătorul era afară pe uliţă şi 
pusese arma aici, ca să poată ochi mai bine. Mi-am dat 
imediat seama că eu eram cel vizat. 

Există situaţii când, nici într-o clipă, gândeşti mai rapid 
decât ai face-o în câteva minute. Se pare că atunci nu 
acţionezi decât, din instinct; în realitate, însă, hotărârile 
sunt foarte bine organizate în minte şi asociaţia de idei se 
produce fulgerător. 

Arma era atât de exact îndreptată spre fruntea mea, încât 
nici n-am văzut ţeava, ci numai gura în formă de inel. Un 
moment de spaimă m-ar fi costat viaţa. Trebuia să acţionez 
cu repeziciunea gândului. Dar cum? Dacă aplecam repede 
capul într-o parte, glonţul şi-ar fi ratat ţinta. Astfel, n-aş mai 
fi fost eu nimerit, ci cel din spatele meu, adică Osko. Pentru 
a-l salva pe acesta nu trebuie să retrag ţinta, capul meu 
adică, din faţa criminalului; am început să-mi mişc rapid 
capul încoace şi încolo, în aşa fel încât ţinta să nu mai fie 
sigură şi am pus mâna pe ucigaşul de urşi. 

Fireşte, lucrul acesta nu poate fi nici povestit şi nici citit la 
fel de repede cum s-a petrecut. Criminalul, care ţinea arma 


la ochi, nu mă putea vedea că am pus mâna pe arma de pe 
masă. Fără să o mai proptesc - căci m-ar fi observat - am 
îndreptat cele două ţevi ale acesteia spre gura ce se 
deschidea amenințătoare spre mine şi am apăsat, ambele 
gloanţe pornind aproape în acelaşi timp. 

Între strigătul lui Osko şi cele două împuşcături trecuse 
atât de puţin timp, încât nici nu l-aş putea măsura. Nici nu 
răsunase bine strigătul că şi pocniră cele două împuşcături, 
sau chiar trei, căci cel de afară trăsese şi el, din fericire nu 
mai înainte ci, poate, cu o zecime de secundă mai târziu 
decât mine. 

După pocnetul împuşcăturii, se auzi un strigăt ascuţit. 

Halef auzise strigătul de avertizare al lui Osko şi se 
răsucise spre fereastră, dar puşca mea fusese la fel de 
rapidă ca şi privirea lui. El nu observase ţeava armei 
străine. De aceea, sări acum de pe scaun şi strigă: 

— Ce se întâmplă, sidi? Ai tras! 

— Un criminal, un criminal! răspunse Osko, în aceeaşi 
poziţie încremenită şi cu braţul întins, în vreme ce eu am 
sărit în sus, am aruncat pe masă ucigaşul de urşi şi i-am 
smuls hangiului puşca din mână. 

Nu puteam să văd cine se află afară; dacă nemernicul se 
mai afla acolo era pierdut, căci acum, stând într-o parte 
lângă fereastră, unde nu mai eram o ţintă, am tras şase 
până la opt împuşcături în afară, atât de rapid, de parcă 
fusese doar una singură. 

Halef îşi dădu imediat seama despre ce era vorba. 

— Nu mai trage! îmi strigă el. 

În clipa următoare era deja în faţa deschizăturii ferestrei, 
vrând să iasă afară. 

— Halef, eşti nebun! am strigat, apucându-l de picioare şi 
trăgându-l înapoi. 

— Trebuie să ies! strigă smulgându-se şi sărind afară pe 
uliţă. 

Cu piciorul sănătos, am făcut un salt rapid care m-a adus 
la fereastră. Peretele nu era gros. Mi-am împins afară pe 


fereastră mai întâi arma şi apoi capul şi braţul stâng. Mai 
mult n-am reuşit, căci fereastra era prea îngustă pentru 
mine. L-am văzut pe Halef alergând spre dreapta, acolo 
unde poarta cea lată a curţii era larg deschisă şi se vedea 
lumina focului ce pâlpâia. 

În acelaşi timp, însă, de lângă uşa aflată în întuneric a 
casei măcelarului, care se afla vizavi, se desprinse o siluetă 
care începu să alerge în spatele lui Halef. 

Să fi fost acesta un duşman? Am dus arma la ochi. Atunci, 
am zărit un om trecând în grabă pe lângă poartă. La lumina 
flăcărilor, era uşor de recunoscut. 

— Manach el Barscha! urlă Halef în spatele lui. 

Îl recunoscusem şi eu şi apoi l-am văzut pe Halef 
repezindu-se spre poartă. Am ţintit spre locul îngust care 
era luminat şi pe lângă care trebuia să treacă acum cel de- 
al treilea, care îl urmărea pe micul hagiu. 

Acum, silueta acestuia apăru în lumină. Era îmbrăcat la fel 
cum fusese măcelarul. L-am luat în vizor şi am tras. Dar am 
observat că nu l-am nimerit. Deoarece aveam în afară doar 
braţul stâng, trebuia să ţintesc şi să trag în stânga. Era 
noapte, mă aflam într-o poziţie incomodă şi eram deranjat şi 
de flăcările focului; trebuia să sprijin arma cu obrăzarul 
patului în stânga, să închid ochiul drept şi să şi ţintesc 
exact! Era aproape imposibil. 

M-am retras, fireşte, imediat în odaie şi le-am poruncit lui 
Osko şi Omar: 

— După ei repede! Ieşiţi în curte şi la dreapta înainte, pe 
uliţă! Halef este încolţit de doi inamici. 

În acel moment s-au auzit mai multe împuşcături. Erau 
împuşcături de pistol. Cei doi îşi înhăţară flintele. 

— Nu acelea! Nu vă puteţi descurca decât cu cuţitele şi cu 
pistoalele. Haideţi repede! 

Cei doi ţâşniră afară pe uşă. Din păcate, n-am putut să-i 
urmez. În situaţia neajutorată în care mă aflam eram silit să 
rămân pe loc. 


Hangiul rămăsese înţepenit pe scaun. Stătea cu mâna 
exact în aceeaşi poziţie în care îl lăsasem, atunci când îi 
smulsesem arma. Din momentul în care Osko strigase nu 
mai făcuse nici o mişcare şi nu mai scosese nici un cuvânt. 

— Eff-eff-effen-fendi! se bâlbâi acum. Ce-a fost asta? 

— Ce-ai văzut, şi-ai auzit. 

— S-a t-tr-tras! 

L-am apucat de umăr şi l-am scuturat. 

— Omule, revino-ţi! Ai înţepenit de spaimă! 

— Era vorba de mine? 

— Nu, de mine. 

— Mă gândeam că, dacă... dacă v-am ajutat, voiau să mă 
împuşte. 

— Nu, nu preţioasa ta viaţă a fost ameninţată, ci a mea. 
Dar, închide oblonul; să nu mai dăm cuiva ocazia să tragă 
asupra noastră. 

Se ridică clătinându-se şi închise oblonul. Eram convins că 
nu este un laş, dar rapiditatea cu care se petrecuse totul îl 
zăpăcise total. După ce închise oblonul, se prăbuşi din nou 
pe scaun, iar eu mi-am reaprins pipa. 

— Pumezi, effendi? mă întrebă el, uimit. Şi cei de afară se 
luptă! 

— Oare îi pot ajuta cu ceva? Dacă ai fi un flăcău destoinic, 
te-ai grăbi să te duci după ei! 

— Mulţumesc! Nici nu-mi trece prin cap aşa ceva. 

— Atunci, fumează şi tu! 

— Încă îmi tremură mădularele. Arma asta a ta a bubuit ca 
un tun! 

— Da, bubuie cam tare, buna şi bătrâna matroană. S-o 
încărcăm din nou. Ai văzut ce bună este Dacă n-ar fi fost 
încărcată, nu cred să-mi fi fost prea bine. 

— Dar aveai cealaltă armă! 

— Era la tine în mână, în vreme ce aceasta se afla chiar la 
îndemâna mea. De fapt, nici nu cred că împuşcătura ar fi 
fost la fel de puternică. 

— Dar ai tras asupra criminalului! 


— Nu. Nici măcar nu l-am văzut. N-am zărit decât gura 
ţevii de la arma sa. Era aţintită direct spre fruntea mea. Nu 
aveam altă soluţie decât să trag, pentru a devia ţeava care 
era îndreptată spre mine şi asta am şi reuşit să fac. 

Afară izbucnise mare zarvă între femeile şi copiii care se 
aflau în curte. Auziseră şi ei împuşcăturile şi apoi îi 
văzuseră şi pe cei care alergau. Ştiau cu toţii că fraţii 
Aladschy erau prin preajmă şi se aflau într-o stare de mare 
agitaţie. 

Acum, însă, se făcu deodată linişte şi se deschise uşa de la 
odaia din faţă. Se reîntoarseră Osko, Omar şi Halef. Acesta 
din urmă arăta rău. Straiele îi erau murdare şi rupte prin 
unele locuri şi de deasupra frunţii, îi curgea sânge pe faţă. 

— Eşti rănit? l-am întrebat, speriat. E grav? 

— Nu ştiu. Vezi tu, sidi. 

— Aduceţi apă! 

Pentru că nu aveam apă la îndemână, mi-am muiat batista 
în ulciorul cu bere şi l-am, şters, pe faţă pe viteazul micuţ. 

— Slavă Domnului. E doar o rană superficială de glonţ, l- 
am consolat. Se vindecă în două săptămâni. 

— I-auzi! râse Halef. Dar nu aceasta a fost intenţia; glonţul 
era destinat să-mi ia viaţa. 

— Cine a tras asupra ta? Manach el Barscha? 

— Nu, celălalt. 

— L-ai recunoscut? 

— Nu. Era atât de întuneric, încât n-am putut să-i 
recunosc figura, deşi bărbile noastre au fost atât de 
aproape una de alta, încât ne puteam săruta. 

— Bănuiesc că a fost fratele măcelarului. 

— Foarte posibil, căci atacă precum un măcelar. 

— Povesteşte-mi! între timp, Omar va aduce pansamentul 
din taşca mea. 

— Ei, lucrurile s-au petrecut foarte rapid. Când am scos 
capul pe fereastră, am văzut un om care şedea sub aceasta. 
Am vrut să-i sar în spate, dar m-ai tras tu înapoi. M-am 


zbătut şi am scăpat de tine, dar când am scos picioarele 
afară, acesta a sărit şi a luat-o la fugă. 

— Era Manach el Barscha. Le-a spus astăzi celorlalţi trei, 
atunci când i-am spionat, că i-ar face mare plăcere să tragă 
un glonţ în mine. Asta a şi făcut. Vezi şi tu acum că este 
foarte periculos să te dai drept invulnerabil la gloanţe. 

— O, dar au luat-o în serios. Erai o ţintă foarte bună. 
Ticăloşii şi-au dat seama de asta şi s-au hotărât să te 
elimine. Pentru că Manach şi-a exprimat dorinţa să vadă 
dacă aveai capul mai tare decât glonţul lui, a primit el 
misiunea să te împuşte. Oricum s-ar fi comis tentativa de 
omor; poţi să fii sigur de asta. 

— Probabil că aşa este. 

— Deci, mai departe. Am sărit repede jos şi m-am 
împiedicat de ceva. Probabil că era flinta lui, care se află 
încă acolo, afară. 

— Împuşcătura mea i-a zburat-o din mână. A primit o 
izbitură care l-a trântit la pământ. 

— În orice caz, şi-a pierdut cunoştinţa pentru scurt timp, 
altfel ar fi rămas acolo, până ce am apărut eu. M-am 
redresat într-o clipă şi am sărit după el. Când a trecut pe 
lângă poartă, l-am recunoscut şi am strigat la voi. 

— L-am recunoscut şi eu. 

— Fugea de-i scăpărau călcâiele; dar eram pe urmele lui. 
Deodată se poticni şi se prăbuşi. Eram atât de aproape de 
el, încât n-am putut să mă opresc suficient de repede şi m- 
am împiedicat de el. S-a folosit de asta, ca să ţâşnească din 
nou în picioare şi s-o rupă la fugă. 

— O prostie din partea lui. Ar fi trebuit să se arunce 
asupra ta. 

— Fireşte. Dar ticăloşii nu sunt dibaci. 

— Şi cine a tras? 

— Eu. Chiar în timp ce mă ridicam, am scos pistolul de la 
brâu şi am tras în direcţia lui. Dar şi eu am fost un prost, 
pentru că am tras în timp ce alergam. Dacă aş fi stat pe loc 


şi aş fi ţintit liniştit, îl nimeream precis, căci pistolul meu 
trage până departe. N-o să mai fac aşa ceva. 

Veni şi Omar cu pansamentul. 

— Afară, sub fereastră, se află arma lui Manach, îi spuse 
Halef; adu-o înăuntru. 

— Dar vreau să aud şi eu ce povesteşti. 

— Am să te aştept. 

Când Omar veni cu flinta, se dovedi că Manach trebuie să 
fi primit o lovitură zdravănă peste obraz, căci patul puştii 
era plesnit. Se vedea foarte clar la gura ţevii unde loviseră 
gloanţele mele. 

— Dar nu e încărcată, spuse Halef, ştergându-şi sângele de 
pe faţă. Înseamnă că totuşi a tras. 

— Fireşte! Aproape o dată cu mine. 

— Deci gloanţele tale i-au lovit de sus ţeava flintei, iar 
glonţul lui trebuie să fie pe undeva prin perete, aproape de 
tavan. 

Osko luă o lampă şi găsi foarte repede gaura în care era 
înfipt glonţul. 

— Iat-o, spuse. S-ar fi aflat acum în capul tău, sidi, dacă n- 
aş fi observat la timp arma îndreptată spre tine. 

— Da, tu mi-ai salvat viaţa. 

— Sunt foarte mândru de asta. Îţi suntem atât de 
îndatoraţi, mai ales eu, căci ai eliberat-o pe fiica mea din 
mâinile acelui Abrahim Mamur. Mă bucur că am reuşit şi eu 
să-ţi fac un mic serviciu. 

— În nici un caz mic nu poate fi numit acest serviciu, îţi. 
mulţumesc din inimă. 

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti. Un altul ar fi fost 
împuşcat, în ciuda avertismentului meu. Cum ţi-a venit 
ideea să tragi în ţeava puştii lui? Puteai doar să înclini 
capul. 

— Ar fi tras oricum şi te nimerea pe tine. Era cu arma la 
ochi. 

— Deci, ai tras ca să mă salvezi şi pe mine? 


— La asta m-am gândit. Şi pentru că am găsit glonţul lui, 
le putem căuta şi pe ale mele. Au trecut prin ţeava lui, în 
sus şi într-o parte. Uitaţi-vă la marginea ferestrei. 

Într-adevăr, erau înfipte în cărămida neunsă, unul lângă 
altul. Osko le smulse afară. 

— Am să le păstrez eu pe toate trei, spuse, în amintirea 
acestei clipe. Ei şi acum povesteşte mai departe Halef! 

Acesta începu: 

— Restul îl cunoşti şi tu la fel de bine ca mine. Am alergat 
după Manach şi l-am prins din urmă. A făcut o săritură într- 
o parte, s-a smucit din nou. Eu m-am prăbuşit. De data 
aceasta a fost ceva mai deştept ca prima oară. S-a aruncat 
asupra mea şi m-a apucat de cingătoare. Am scos cuțitul, 
să-l înjunghii între coaste şi atunci a apărut un altul. Cine a 
fost nu ştiu, dar mâine am să-l recunosc, căci i-am tras una 
cu cuțitul peste faţă, încât a trebuit să-mi dea drumul. Şi-a 
îndreptat însă ţeava pistolului spre capul meu. Cred că-l 
orbea sângele, căci a spus: „Ţine-l strâns, Manach”. Iar 
acesta şi-a dat toată silinţa. Zăceam cu faţa într-o parte. 
Gura armei mă împungea în tâmplă. Mi-am smucit capul 
înapoi şi el a apăsat. Am simţit de parcă m-ar fi zgâriat 
cineva pe frunte cu un fir metalic înroşit în foc; apoi, însă, 
mi-am încordat toate puterile ca să mă eliberez. Cuţitul îmi 
scăpase. Cei doi mă ţineau strâns de gât şi de braţe. 
Deodată am simţit că respir. Unul dintre ei trase o 
înjurătură, căci fusese prins din spate. 

— De mine, spuse Osko. L-am înhăţat de cingătoare, dar 
mă cam grăbisem - nu-l apucasem bine. S-a smuls şi a fugit. 

— Da şi între timp dispăruse şi Manach, completă Halef. 
Până mi-am recăpătat respiraţia, Manach dispăruse fără să- 
şi ia la revedere. 

Este un sentiment ciudat şi aproape de nedescris să te afli 
deodată în pericol de moarte şi să te vezi salvat la fel de 
rapid. Din fericire, milioane de oameni nici n-au habar de 
acest sentiment. 


Rana lui Halef era uşor de tratat şi nu putea să lase decât 
o mică cicatrice. 

— O nouă dovadă de vitejie, dragul meu flăcău! i-am spus. 
Ce-o să spună Hanneh, perla neamului ei, când va vedea 
această amintire a curajului tău? 

— Se va gândi că am făcut-o pentru sidi al meu, pe care şi 
ea îl iubeşte. O, câte îi voi povesti despre noi! Puţini dintre 
arabi au făcut asemenea călătorii ca noi! Şi apoi, când... 
ascultați! 

Am auzit un sunet îndepărtat, ca un bâzâit de ţânţar. Se 
auzea din ce în ce mai tare şi curând am recunoscut marşul 
de pornit la atac al războinicei, oştiri care se întorcea. 

— Vin! spuse hangiul, ridicându-se abia acum de pe 
scaunul pe care şedea. Or să-i aducă pe prizonieri. 

— Care, între timp, au fost în sat, pentru a trage în mine, 
în vreme ce vajnicii locuitori au plecat la plimbare, am 
replicat. 

— Domnule, dar n-a fost decât unul aici. Ceilalţi trei precis 
au fost prinşi. 

— Atunci, am să plătesc câte o mie de piaştri pentru 
fiecare! 

— Încă nu ştim dacă n-au avut succes. Eu, ca şefal lor, 
trebuie să-i întâmpin. 

Plecă, tocmai ca să-l avertizeze pe poliţai ce anume să-mi 
mărturisească. Lăsă uşile deschise, să putem vedea sosirea 
glorioasei oştiri. 

Primul care apăru fu poliţaiul-şef, agitându-şi ciomagul cu 
seceră ca un tambur major. Îl urma fanfara care cânta din 
toate puterile, dar nu după note sau armonios, ci fiecare 
după cum îi trăsnea prin cap. 

În spatele acesteia veneau eroii, care aveau o asemenea 
atitudine de parcă săvârşiseră faptele unui Roland sau 
Bayard. Patru dintre ei purtau două tărgi pe care erau 
întinşi cei doi morţi: măcelarul şi temnicerul. 

S-au oprit în odaia din faţă. Muzicanţii intonară un acord 
final şi apoi se aşternu o linişte adâncă. 


Aroma berbecilor ce se frigeau pătrunse de afară în odaie. 
Maregşalul îşi umflă larg nările, inspiră adânc mirosul 
apetisant şi apoi se îndreptă spre noi, plin de demnitate. 

— Effendi, spuse, expediţia militară s-â încheiat. Pe 
amândoi fraţii Aladschy i-am ucis eu singur. Îmi revin, deci, 
două blăni de berbec. 

— Unde sunt leşurile lor? 

— Le-am aruncat în râu. 

— Şi unde sunt ceilalţi doi răufăcători? 

— Tot în Sletowska. I-am înecat şi pe ei. 

— Şi cine anume a făcut asta? 

— Nu se ştie exact. Va trebui să vedem cui revin celelalte 
două blănuri. 

— Foarte ciudat că i-aţi înecat aşa ca să nu li se mai poată 
găsi trupurile. 

— Era cea mai scurtă cale de a o rezolva cu indivizii ăştia. 

— Da şi nici nu se poate dovedi că mareşalul minte. 

— Domnule, te rog să nu mă jigneşti! 

— Dar de când vin morţii în sat să tragă de aici, de la 
fereastră, asupra capului meu? 

Se sperie. 

— Ce vrei să spui, domnule? 

— Că cei patru bărbaţi împotriva cărora aţi pornit la luptă 
au fost între timp aici şi au tras cu armele. 

— Înseamnă că au fost spiritele lor! 

— Tu eşti o stafie! Crezi în stafii? 

— Fireşte, există stafii. 

— Atunci, te poftesc ca, împreună cu viteaza ta oştire, să te 
ospătezi cu spiritele celor patru berbeci, căci trupurile lor 
nu le veţi primi. 

— Effendi, dar ne-ai promis! Te-am crezut pe cuvânt! 

— V-am făcut o promisiune cu o condiţie pe care n-aţi 
îndeplinit-o. Dacă tu mă crezi un asemenea om pe care să-l 
minţi aşa cum ai făcut-o, am să poruncesc să fii biciuit. Am 
această putere; întreabă-l pe primar, el îţi va confirma. 


Vorbisem pe un ton ridicat, ca să mă audă şi cei care 
aşteptau afară. Deveniră dintr-o dată foarte serioşi şi lăsară 
capetele în jos. Poliţaiul stătea în faţa mea ca un biet 
păcătos. Primarul, care şedea în apropierea mea, consideră 
că trebuia să aibă grijă de supuşii lui, dar fără să-mi 
mărturisească adevărul. Prin urmare, spuse: 

— Effendi, gândeşti fundamental greşit. Nu ţi s-a spus nici 
un neadevăr. Cum am putea îndrăzni aşa ceva? 

— Da, cum îndrăzniţi să mă minţiţi, să mă înşelaţi şi să vă 
bateţi joc de mine? Ştii foarte bine că mă aflu sub protecţia 
marelui sultan şi a recomandărilor celor mai înalte 
autorităţi ale sale. Ce înseamnă un primar, ce înseamnă un 
poliţai faţă de mine! Şi mai vin şi dintr-o ţară unde un 
băieţandru este mai isteţ şi mai instruit decât e un bărbat în 
toată firea aici, la voi. Totuşi, v-aţi închipuit că puteţi să mă 
înşelaţi. Numai din prostie v-a putut veni gândul ăsta. Chiar 
şi copiii de afară, din curte, ştiu că am fost înşelat iar noi, 
noi care suntem nişte înţelepţi, să fim mai proşti ca ei? Aşa 
ceva nu pot şi nu vreau să suport. Eu vreau să le dau 
oamenilor bere, rachiu şi patru berbeci fripţi şi drept 
mulţumire, voi îmi turnaţi astfel de minciuni? Poţi să-ţi 
păstrezi băutura! berbecii însă îi voi lua cu mine mâine 
dimineaţă; să-i dau unor oameni mai merituoşi. 

Dacă niciunul dintre cuvintele mele anterioare nu lăsase 
impresia dorită, această ultimă ameninţare avu efectul 
scontat. Hangiul se trase perplex înapoi. „Comandantul” 
aspiră aroma de friptură ce pătrunsese înăuntru, îşi strânse 
buzele şi îşi frecă, încurcat, pantalonii. Trâmbiţaşul, însă, 
era mai stăpân pe situaţie. Se apropie cu paşi mari, se 
plantă în faţa mea şi spuse: 

— Effendi, nu vrem să pierdem berbecii. Ţi-ai încărca greu 
conştiinţa, dacă ni i-ai refuza. De aceea, vreau să te scutesc 
de a-ţi mai face singur asemenea reproşuri, spunându-ţi 
adevărul. 

— Bine că mai există şi un om cinstit aici, am replicat. 


— O, dar toţi suntem cinstiţi; însă nu poate vorbi decât 
unul dintre noi. Eu păstrez ritmul şi dau tonul, de aceea 
vreau să iau acum cuvântul. Nu ne-am luptat, ci ne-am dus 
la colibă să luăm morţii. Apa Sletowskei n-a văzut nici un 
cadavru. Dacă porunceşti, am să-ţi spun deschis cum s-au 
petrecut lucrurile. 

— Vorbeşte! 

— Eram acasă şi încercam să-mi îndrept trâmbiţa, pe care 
o strâmbasem ieri, când îl pocnisem cu ea pe unul care mă 
jignise, când a apărut acest poliţai, care este cumnatul meu, 
pentru că este căsătorit cu sora soţiei mele. Mi-a vorbit 
despre tine şi despre fraţii Aladschy şi despre ceea ce-i 
ceruseşi primarului. Acesta, însă, îi ordonase în secret să 
dea o fugă până la tufişuri şi să le spună celor doi fraţi că le- 
aţi scăpat şi că trebuie săi dispară, pentru că în scurt timp 
va veni cu oştirea împotriva lor, ca să-i prindă. 

— M-am gândit eu că aşa a făcut! 

— Poliţaiul, din prietenie şi pentru că îmi este rudă, a vrut 
ca şi eu să am onoarea de a vorbi cu fraţii Aladschy şi m-a 
rugat să-l însoțesc. 

— Sau, mai bine zis, s-a temut să meargă singur; de aceea 
te-a luat şi pe tine cu el. 

— Te înşeli. Nici în inima mea şi nici în a lui nu-şi are loc 
frica. Nu mă tem nici de cel mai puternic duşman, căci am 
în această trâmbiţă o armă periculoasă, care a spart destule 
capete până acum. Prin urmare, am pornit la drum. 

— Dar foarte încet? 

— Da, căci trebuia să ne sfătuim cum puteam să ne 
achităm cât mai bine de sarcina primită. De aceea am mers 
foarte încet şi din când în când, i-am strigat pe Aladschy, ca 
să ştie că nu veneam să-i omoram. 

— Aţi fost foarte prevăzători, căci ar fi putut să vă atace 
prin surprindere. 

— O, nu! Am făcut-o ca să nu-i speriem prea tare; dar ne- 
au răsplătit cu ingratitudine acest sentiment gingaş... 

— Asta înseamnă, am intervenit, că v-au râs în nas? 


— O, nu. N-au făcut asta; dar, pentru, că s-au arătat atât 
de nerecunoscători este şi motivul pentru care îţi spun 
adevărul. 

— Dar în ce a constat ingratitudinea lor? 

— În lovituri de bici pe care i le-au aplicat iubitului meu 
cumnat, cu mine, fireşte, neîndrăznind să se poarte aşa. 

— Oho! se băgă în vorbă poliţaiul. Dar nu ţi-a tras şi ţie 
unul dintre Aladschy o palmă de te-a trântit la pământ? 

— Te-ai înşelat, căci era întuneric şi loviturile picau ca 
grindina pe spinarea ta, aşa că nu erai în stare să vezi de 
tine, dar să mai fii atent şi la mine. Prin urmare, cuvintele 
tale nu au puterea unui martor care spune adevărul. 

— Nu vă mai certaţi! le-am poruncit. Ce-au făcut apoi 
fraţii? 

— Ne-au întrebat ce misiune avea de îndeplinit oştirea 
noastră şi le-am explicat că mai întâi trebuia să-i prindem 
pe ei şi apoi să mergem să luăm cele două leşuri şi pe 
mubarek din colibă. Ei îl crezuseră mort. Când au aflat că 
trăieşte, s-au bucurat şi s-au hotărât să meargă repede la 
el, ca să nu-l lase să cadă în mâinile tale. Cumnatul meu a 
primit o lovitură de picior de la... 

— Ba nu, tu ai primit! strigă poliţaiul. 

— Taci! Nu mai contează care din noi a primit-o, căci 
oricum suntem rude destul de apropiate. Deci i-au mai tras 
unuia dintre noi câteva lovituri de picioare şi apoi s-au 
retras speriaţi. 

— După aceea v-aţi întors să-i adunaţi pe eroi? 

— Da. Stătusem destul de mult şi ca să nu devii bănuitor, a 
trebuit să ne grăbim. 

— Şi le-aţi spus tuturor că nu trebuie Să se teamă, pentru 
că duşmanii dăduseră bir cu fugiţii? 

— Da, domnule. 

— Şi că singurul pericol care îi pândea era doar acela că 
vor bea şi vor mânca berbec fript? 

— Asta am făcut-o doar pentru faima ta. 


— Când aţi ajuns apoi pe câmpul de bătaie, aţi găsit vreo 
urmă lăsată de Aladschy? 

— N-am găsit nici o urmă, ci i-am găsit chiar pe ei. 

— A! Unde? 

— La capătul satului. Şedeau acolo călare - doi la stânga şi 
doi la dreapta drumului - iar mubarekul era cu ei. Am 
trecut printre ei, cu muzica militară în frunte. Nu e nici o 
plăcere să treci cu două cadavre printr-o pădure unde 
domneşte un întuneric deplin, cei doi se află acum în odaia 
din faţă. 

Făcu, un semn cu mâna, arătând în direcţia unde se aflau 
cele două leşuri. l-am răspuns: 

— 'Tot ceea ce mi-ai povestit acum ştiam dinainte. Dar, 
pentru că mi-ai spus adevărul, n-am să vă mai privez de 
ospăț. 

— Şi cine primeşte blănurile? 

— Cine este cel mai sărac om din sat? 

— Chasna, tăietorul de lemne, care stă aici, în spate, cu 
toporul lui. 

— Atunci, el să le ia. Acum, duceţi morţii de aici şi să se 
aducă berea. 

Această poruncă fu întâmpinată cu o explozie de bucurie. 
Au fost aduse ulcioare mari, burtoase, pline cu bere. 
Întrucât turcul n-a cunoscut berea până acum, nu are un 
cuvânt în limba turcă pentru a o denumi. Se foloseşte fie de 
cuvântul ceh piwa sau de expresia arpa suju. Arpa 
înseamnă orz, su - apă şi ju este genitivul cuvântului su. 
Arpa suju înseamnă deci, cuvânt cu cuvânt, apa orzului, o 
denumire deloc potrivită. 

În vreme ce fiecare căuta să-şi facă rost acum, de un 
recipient din care să bea, l-am luat deoparte pe poliţai şi 1- 
am întrebat: 

— Unde veţi duce leşul măcelarului? 

— Vizavi, la locuinţa lui. 

— Fireşte, tu ai să însoţeşti transportul? 


— Nu numai că am să-l însoțesc, ci am să-l şi conduc, 
deoarece eu sunt mâna dreaptă a legii. 

— Ei, atunci vreau să-ţi încredinţez o misiune. M-am 
convins că eşti un mare diplomat şi că te pricepi să tratezi 
aşa cum trebuie orice problemă. Ascultă, deci! Aş dori să-l 
poţi vedea la faţă pe fratele măcelarului. 

— Dar asta-i foarte uşor. 

— Poate că nu. S-ar putea să aibă un motiv să nu se lase 
văzut. 

— O, dar eu reprezint poliţia! Trebuie să se prezinte în 
faţa mea. 

— Nu aşa! Nu vreau să tratezi problema cu duritate, ci cu 
isteţime şi şiretenie. 

— În cazul ăsta, sunt omul cel mai potrivit. 

— Încearcă, deci, să-l vezi la faţă. Îţi dau cinci piaştri dacă 
reuşeşti. 

— Am să reuşesc precis, aşa că mai bine mi-ai da banii 
chiar acum. 

— Nu, dragul meu. M-ai înşelat prea tare, aşa că trebuie 
să fiu prevăzător. Să nu crezi, deci, cumva că ai să poţi să- 
mi spui că l-ai văzut, fără însă ca acest lucru să fie adevărat. 
Am să ştiu precis dacă mă minţi. 

— Domnule, nici un cuvânt necinstit n-o să-mi iasă din 
gură. De fapt, ce vrei să ştii exact? 

— Despre asta, mai târziu! Trebuie doar să te uiţi la el; 
este suficient dacă faci asta. 

— Dar gândeşte-te că-mi ceri să fac un mare sacrificiu, în 
timp ce eu voi fi plecat, ceilalţi o să-mi bea berea. 

— N-avea grijă, ai să-ţi primeşti porţia. 

Plecă. Am văzut că a luat cu el doi bărbaţi care să ducă 
trupul măcelarului. Trupul temnicerului fusese deocamdată 
pus într-un ungher ascuns. 

— Acum, totul era în ordine. Parte dintre ei şezând 
turceşte pe podea, parte şezând la masă, după moda 
noastră, eroii ţineau în mână tot felul de recipiente posibile 
şi imposibile de care se serveau pentru a bea. Afară, în 


curte, femeile şi copiii trândăveau în jurul focului. Li se 
dăduseră şi lor câteva ulcioare cu bere. Băieţii şi fetele îşi 
dăduseră toată sârguinţa să adune grăsimea care picura 
din berbecii ce se frigeau deasupra focului. Unul folosise în 
acest scop o piatră, altul, o bucată de lemn, pe care lăsau să 
se scurgă picăturile, pentru a le linge apoi rapid. 

Un băieţel de vreo opt ani găsise o metodă ingenioasă de a 
se bucura de gustul mult râvnit. Îşi scosese fesul de pe cap 
şi îl ţinea dedesubt până ce reuşea să prindă câteva 
picături. Apoi îi răsfrângea marginile, aşa încât partea din 
interior să ajungă în afară şi ştergea cu limba locul 
respectiv până când considera că savurase îndeajuns gustul 
grăsimii. Dacă grăsimea pătrunsese prea adânc în țesătură, 
se folosea şi de dinţişori. Mai târziu am trimis după el şi i- 
am cerut fesul să-l studiez. Făcuse câteva găuri în el - „le 
mâncase” şi s-a bucurat nespus când l-am premiat cu un 
piastru pentru strădania sa. 

În jurul unuia dintre, focuri se formase un mic grup. Se 
aflau acolo şi două femei care răsuceau cu rândul frigarea. 
De fiecare dată când una dintre ele era o clipă neatentă, 
unul dintre membrii acestei bande obraznice sărea în sus, 
pentru a linge o bucată apetisantă din berbec şi apoi o 
ştergea iute de acolo. 

Nu era o acţiune prea uşoară, căci focul putea să le, 
cuprindă veşmintele. Din fericire, majoritatea nu aveau 
volane de mătase. Dacă unuia dintre ei îi reuşea acţiunea 
îndrăzneață, era gratulat cu un răcnet de către camarazii 
săi. Dacă, însă, încasa o lovitură zdravănă sau chiar o palmă 
de la una dintre cele două femei, ceea ce, din zece atacuri 
la friptură, de nouă ori acesta era cazul, toţi ceilalţi râdeau 
de el. De fiecare dată, însă, fie că fapta reuşise sau nu, 
urma o mimică energică, fie din cauza palmei primite, fie 
pentru că îndrăzneţul îşi fripsese limba, lingând friptura. 

Am urmărit astfel o mulţime de tablouri înfăţişând aspecte 
ale vieţii de toate zilele, care formau un total interesant. 
Oamenii - tineri sau bătrâni - nu mai simțeau nici o 


constrângere: acea mască ceremonioasă cu care orientalul 
se prezintă în faţa străinilor dispăruse, din cauza efectului 
berii. Încet, încet au început să capete tot mai multă 
încredere în noi şi până la urmă am fost înconjurați de o 
ceată foarte vioaie, M-am amuzat studiindu-i. 

Când poliţaiul a revenit, s-a prezentat la mine. 

— Domnule, am reuşit! L-am văzut: dar a trebuit să-mi dau 
multă osteneală. Cred că trebuie să-mi dau zece piaştri în 
loc de cinci. 

— De ce? 

— Pentru că a trebuit să-mi înzecesc ingeniozitatea. Când 
am întrebat de el, mi s-a răspuns că lipseşte. Eu, însă, am 
fost deştept şi am spus că trebuie să vorbesc cu el pentru că 
am să-i fac o comunicare importantă despre ultimele clipe 
ale mortului. Atunci, a poruncit să merg eu la el, căci se afla 
singur într-una dintre încăperi. Când l-am văzut, m-am 
speriat, căci avea o rană lungă şi adâncă care cobora de pe 
frunte spre rădăcina nasului şi pe tot obrazul. Lângă el se 
afla un vas cu apă, pentru a-şi răcori rana. 

— L-ai întrebat ce a păţit? 

— Fireşte. Mi-a spus că i-a căzut pe faţă barda care se afla 
agăţată într-un cui pe perete. 

— Şi n-a vrut să afle ce lucru important aveai să-i 
comunici? 

— l-am spus că fratele lui nu fusese mort, căci atunci când 
îl ridicasem, suspinase pentru ultima oară. 

— Asta a fost tot? 

— Dar ce, n-a fost destul? Să-mi fi încărcat conştiinţa cu o 
minciună şi mai mare? Pentru un mic suspin voi putea să 
răspund în faţa îngerului morţii. Dacă i-aş fi spus însă că 
mortul a ţinut o lungă cuvântare, mi-aş fi împovărat peste 
măsură sufletul. 

— Ei, în privinţa asta, nu ţi-am poruncit să spui un 
neadevăr. lar zece piaştri doar pentru un suspin mi se pare 
a fi o sumă prea mare. 


— 'Ţie ţi se pare? Un om cu asemenea influenţă şi 
asemenea calităţi? Dacă aş avea eu trăsăturile tale de 
caracter, profunzimea sentimentelor tale, bogăţia inimii tale 
şi gingăşia modului tău de a gândi, mi-aş dărui cincizeci de 
piaştri! 

— Şi eu mi-i dăruiesc. 

— Mă refer la mine, nu la tine, mai cu seamă că treaba n-a 
mers chiar aşa de uşor cum mi-aş fi dorit. 

— Cum adică? 

— S-a înfuriat, a sărit în sus şi mi-a tras o înjurătură 
groaznică. Mi-a spus că o să aibă el grijă, să suspin şi eu şi 
încă din plin. Restul poţi să ţi-l închipui. 

— Nu. Chiar atât de clar cât crezi tu nu pot să-mi închipui 
situaţia. 

— Ei, am primit ceea ce se numeşte în mod obişnuit o 
ciomăgeală zdravănă, care a fost urmarea devotamentului 
meu faţă de tine. 

— Şi zici că loviturile au fost puternice? 

— Extrem de puternice! 

— Asta-mi place! 

— Mie nu, căci va trebui să-mi cumpăr medicamente 
scumpe ca să mă vindec, mai ales să-mi fac frecţie cu rachiu 
şi să mă răcoresc pe dinăuntru cu bere şi să prind puteri 
mâncând friptură de berbec, ca să-mi recapăt iuţeala. 

— Cred că ai să foloseşti rachiul şi pentru interior. lar în 
ceea ce priveşte iuţeala, dovedeşte-mi-o acum, ştergând-o 
iute de aici. Poftim cei zece piaştri! 

— Domnule, cuvintele tale sunt jignitoare, dar faptele tale 
le atenuează. Mi-ai câştigat sufletul şi inima şi închin 
scumpei tale fiinţe toată dragostea şi tot devotamentul meu. 

— Hai, dispari urgent, poliţaiule, altfel te învăţ eu cum se 
fac salturile! 

M-am întins să pun mâna pe bici şi s-a făcut îndată 
nevăzut. 

Curând a fost gata şi friptura şi a început împărţirea 
porţiilor. Ca să nu se işte vreo ceartă, a preluat Halef 


acţiunea de tranşare a cărnii, lucru la care se pricepea de 
minune. Bucăţile au fost trase la sorţi una câte una. Noi am 
primit bucata de la coadă; eu, însă, am renunţat la porţia 
mea, pentru că exact acestea erau bucăţile pe care le 
linseseră micii pofticioşi. 

De altfel, hangiul avusese grijă să ne pregătească o cină 
separată, extrem de bogată şi gătită conform obiceiului de 
aici. Am fost foarte mulţumiţi de el. 

După ingurgitarea celor patru berbeci graşi, fanfara 
militară se retrase într-un colţ al curţii. Acum se 
transformase într-o „orchestră care cântă muzică de dans”. 

Ceea ce ne-a fost dat să ascultăm a fost ceva de nedescris. 
S-a spus doar că se va dansa, în primul rând, doar bărbaţii; 
mai târziu, au apărut şi câteva femei. Dansul consta fie din 
sărituri sălbatice, dezordonate, fie din, zvârcoliri mai mult 
sau mai puţin urâte ale membrelor. O singură pereche, soţ 
şi soţie, au jucat, destul de bine, o pantomimă, care a fost 
acompaniată doar de chitară şi de vioară. 

Între dansuri, s-au produs şi cântăreții, fie solo, fie în cor. 
Cântecele interpretate de solişti erau lipsite de melodie şi 
armonie - mai mult un vaiet melancolic. Dar cele 
interpretate de cor şi îndeosebi cântecele de război, au fost 
mai mult zbierăte şi întrerupte de strigate care amenințau 
să zdrobească până şi trâmbiţa. Acompaniamentul a fost pe 
măsură. Trâmbiţa, toba şi fluierul au jucat rolul principal. 

Mai târziu - puţin înainte de miezul nopţii - am zărit 
sosind un călăreț care voia să tragă la han. Era un bărbat 
mărunţel şi a coborât de pe o mârţoagă bătrână şi osoasă, 
care părea obosită peste măsură şi foarte prost îngrijită. 

A schimbat câteva cuvinte cu hangiul şi acesta mi-a 
comunicat că s-ar putea să avem mâine un însoțitor ce ne 
va fi de mare folos. 

M-am gândit imediat la cel despre care vorbiseră cei doi 
Aladschy, pe mâna căruia voiau să mă dea. Îl numiseră Suef, 
un adevărat nume arab. 


În cazul nereuşitei atacului de astăzi, urma să intre el în 
acţiune. Ei şi cum atacul nu reuşise, îşi făcuse acesta 
apariţia, ca să se apuce de treabă. 

Era posibil să încerce încă din seara aceasta să se apropie 
de noi şi în cazul acesta, se putea ca cel care tocmai venise 
să fie chiar Suef. Trebuia să procedez cu prudenţă şi să mă 
interesez exact cum stau lucrurile. 

— Dar ce ţi-a venit să vorbeşti de un însoțitor? l-am 
întrebat pe hangiu. N-avem nevoie de nimeni. 

— Poate că totuşi aveţi! Cunoaşteţi drumul? 

— Cât timp am străbătut această ţară, n-am cunoscut 
niciodată dinainte drumul şi totuşi ne-am descurcat foarte 
bine. 

— Deci, nu doreşti un însoțitor? 

— Nu. 

— Cum vrei; credeam că-ţi fac un serviciu. 

Vru să plece. Am avut impresia că străinul îi încredinţase o 
misiune urgentă; de aceea, m-am interesat: 

— Dar cine-i acela despre care vorbeşti? 

— Ei, de fapt, nici nu este un tovarăş de drum 
corespunzător pentru voi. Este un amărât de croitor care 
nici măcar locuinţă nu are. 

— Cum îl cheamă? 

— Afrit e numele lui. 

— Nu prea i se potriveşte cu silueta. Îl cheamă deci 
„Uriaşul” şi poate fi mai degrabă numit „Piticul”. 

— În privinţa numelui n-are el nici o vină; vina o poartă 
tatăl lui. Probabil că şi acela a fost tot aşa un flăcău 
mărunţel şi şi-a dorit că fiul lui să fie mai înalt. 

— E de pe aici? 

— Unde s-a născut nu ştie nimeni. Peste tot este cunoscut 
doar drept croitorul călător. Acolo unde găseşte de lucru se 
opreşte şi stă până termină. Este mulţumit cu cât câştigă. 

— E cinstit? 

— În cel mai înalt grad. A devenit chiar proverbial pentru 
altruismul său. Se obişnuieşte să se spună „cinstit precum 


croitorul călător”. 

— Şi astăzi, de unde vine? 

— Din Sletowo, care se află la nord de noi. 

— Şi încotro, se duce? 

— Spre Uskiub şi mai departe. Pentru că şi tu mergi tot în 
direcţia asta, m-am gândit că ar fi bine să ţi-l recomand. 
Este cam greu de găsit drumul direct. 

— Ai vorbit deja cu el despre noi? 

— Nu, domnule. Habar nu are că sunt străini aici. M-a 
întrebat doar dacă poate rămâne aici până mâine 
dimineaţă. Am vrut să-i dau de lucru, dar n-a putut primi, 
căci este bolnav. 

— Unde se află acum? 

— În spatele casei, şi-a dus calul să pască. Şi după acest 
animal poţi să vezi cât de sărac este. 

— Atunci, permite-i să vină aici la noi. Să fie oaspetele 
nostru. 

Curând îşi făcu apariţia şi bărbatul străin. Era foarte mic 
de statură, slăbănog şi îmbrăcat sărăcăcios. Părea să fie 
foarte deprimat şi luă loc, timid, într-un colţ. Arme, în afara 
unui cuţit, nu purta la el. Îşi scoase din traistă o bucată tare 
de turtă de mălai ca să o mănânce. Omul acesta sărman nu 
era în nici un caz un aliat al tâlharilor. L-am invitat să ia loc 
lângă noi şi să mănânce din mâncarea care mai rămăsese 
pe masă. 

— Domnule, eşti foarte amabil, spuse politicos şi într- 
adevăr mi-e foame şi mi-e sete. Dar eu sunt un biet croitor 
şi nu pot sta la masă lângă asemenea domni ca voi. Dacă 
vrei să-mi dai ceva, am să primesc cu recunoştinţă, dar te 
rog să-mi permiţi să mănânc aici. 

— Cum vrei. Halef, serveşte-l! 

Hagiul îi puse dinainte atâta mâncare de se puteau sătura 
mai multe persoane şi îl servi şi eu bere şi cu rachiu. 

După ce se ospăta, omul veni la mine, îmi întinse mâna şi 
îmi mulţumi respectuos. Avea o figură atât de trudită şi 


cinstită iar privirea lui era atât de deschisă, încât mi-a făcut 
o impresie foarte bună. 

— Ai rude? l-am întrebat. 

— N-am pe nimeni. Nevasta şi copiii mi-au murit de doi 
ani, de vărsat de vânt. Acum sunt singur. 

— Cum te cheamă? 

— În general, mi se spune croitorul călător, dar numele 
meu este Afrit. 

— Poţi să-mi spui unde-i patria ta? 

— De ce nu? Doar ştiu unde m-am născut. Sunt dintr-un 
mic sat de munte, din Schar Dagh; se numeşte Weieza. 

A, aceasta era localitatea despre care îmi vorbise 
temnicerul muribund şi îmi spusese că acolo s-ar putea afla 
Karanorman-han cel căutat. Întâlnirea cu acest om sărman 
ar fi putut fi foarte avantajoasă pentru mine. 

— Eşti cunoscut acolo? l-am întrebat. 

— Foarte bine; doar mă duc deseori acolo. 

— Şi când ai de gând să mergi din nou acolo? 

— Chiar acum. Vreau să merg acasă, trecând prin Uskiib 
şi Kakandelen. 

— Vrei să faci o vizită? 

— Nu. Acolo locuieşte un om care face minuni, de al cărui 
ajutor am nevoie, căci sunt bolnav. 

— N-ai vrea mai bine să consulţi un doctor adevărat? 

— Asta am şi făcut, dar degeaba. Omul acela care face 
minuni mi-a adus deja multă alinare. 

— Dar de ce suferi? 

— Se pare că am pietre la ficat. 

— Arăta într-adevăr de parcă îl rodea o suferinţă 
interioară. Mi-a fost milă de el. 

— Şi când pleci de aici? 

— Mâine dimineaţă. 

— Spre Uskub? 

— Nu direct. E prea departe ca să pot ajunge acolo într-o 
zi. 

— Pe drum, se află vreun han bun? 


— O, mai multe. 

— Vrei să ne iei şi pe noi cu tine? 

— Dar cum aş putea să călăresc alături de voi! Nici nu mă 
pricep să vorbesc cu astfel de domni. 

— Ei, dar aşa după cum ai vorbit acum cu mine îmi placi 
foarte mult. Dacă îţi convine, atunci mergem împreună şi 
am să te răsplătesc pentru serviciile de călăuză. 

— Nu spune asta! Este o onoare pentru mine să merg 
alături de voi şi se poate spune că în tovărăşie se 
călătoreşte mai bine decât singur. Deci, dacă porunceşti, 
am să mă alătur vouă. 

Problema fiind rezolvată, s-a reîntors la locul lui. Mai 
târziu, ne-a urat noapte bună şi s-a dus să se culce. 
Tovarăşii mei de drum au fost şi ei de acord că era un om 
cinstit, iar hangiul ne-a reconfirmat acest lucru. 

Încet, încet, curtea şi odaia din faţă se goliră şi era timpul 
să ne culcăm şi noi. Hangiul îmi aşternu un culcuş pe „sofa”, 
ceilalţi însă trebuiră să doarmă lângă cai, pe care nu 
doream sub nici o formă să-i las fără pază. 

Când am rămas singur, am încuiat uşa. Şi obloanele erau 
închise şi pentru că mă bazam pe auzul meu bun, am 
adormit fără grijă. 

Capitolul V - Miriditul. 

M-am trezit dimineaţă, doar când a bătut Halef la uşă. M- 
am sprijinit cu mâinile de perete ca să ajung la ea s-o 
deschid. Lumina zilei pătrunse înăuntru. Dormisem prea 
mult; în casă, însă, fusese interzis orice zgomot, ca să nu fiu 
deranjat. 

Croitorul a trebuit să ia micul dejun împreună cu noi; apoi 
am plătit toată consumaţia şi ne-am pregătit de plecare. 

Hangiul fusese puţin plecat şi acum îmi ţinu o entuziastă 
cuvântare de adio. La sfârşit, făcu următoarea observaţie: 

— Domnule, ne despărţim ca prieteni, deşi mi-ai provocat 
multe griji. Totul s-a terminat cu bine, dar vreau, totuşi, să 
te avertizez. Tocmai am fost la măcelar, căci, vecin fiind, a 
trebuit, să-mi exprim condoleanţele. Nu l-am văzut pe 


fratele mortului. Mi s-a spus că ar fi plecat. Dar, în curte, 
am văzut cel mai bun cal al măcelarului aşteptând cu şaua 
pusă pe el. Asta cred că te priveşte pe tine. 

— Poate că are vreo afacere de rezolvat. 

— Să nu crezi aşa ceva. Dacă pleacă de acasă aşa rănit 
cum este, după cum mi-a spus poliţaiul, înseamnă că vrea 
doar să se răzbune. Păzeşte-te! 

— Ce fel de cal are? 

— Un murg. Este cel mai bun cal din această zonă. Dacă 
omul acesta are de gând să te urmărească, nici nu se va 
întoarce acasă până nu te va ucide; căci, după legea 
vendetei, înseamnă să-şi piardă onoarea dacă te lasă să-i 
scapi. 

— Bine, îţi mulţumesc că m-ai avertizat. Rămâi cu bine! 

— Mergeţi cu bine! Şi să nu te sperii când vei ieşi pe 
poartă afară! 

— Dar de ce să mă sperii? 

— Ai să vezi şi ai să auzi. 

Am pornit. Poarta fu abia acum deschisă. Am ieşit. În 
momentul în care mă aflam sub poartă iar capul 
armăsarului meu se putea vedea deja, afară, se auzi o 
detunătură ca de tunet, urmată de un zgomot puternic. 

Armăsarul se cabra şi zvârli din toate cele patru picioare. 
M-am străduit din greu să-l aduc din nou cu copitele pe 
pământ. 

Dar ce tămbălău era acesta? Un acord final; au vrut să 
cânte un acord final în cinstea noastră. Afară se afla 
întreaga fanfară militară. Trâmbiţa scosese acel bubuit 
iniţial şi acum tuna şi făcea gălăgie, acompaniind celelalte 
instrumente. În sfârşit, trâmbiţaşul dădu semnalul de 
încheiere şi se lasă liniştea. 

— Eftendi, mă strigă acesta, după ce am ieşit, ne-ai făcut o 
asemenea onoare, vrem şi noi să te răsplătim în acelaşi fel, 
rugându-te să ne permiţi să vă însoţim până la capătul 
satului. Sper că n-ai să ne refuzi. 


Şi, fără să mai aştepte vreun răspuns, expediţia porni la 
drum cu muzica înainte. La ieşirea din sat, Halef ţinu o 
cuvântare, mulţumindu-le domnilor şi apoi, aceştia se 
reîntoarseră în sat. Noi, însă, ne îndreptarăm spre Warzy, 
de unde venisem ieri. Acolo, drumul nostru de astăzi se 
abătea faţă de cel de ieri, căci trebuia să ne îndreptăm spre 
Jersely. 

Când am trecut dincolo de podul peste Sletowska, i-am 
spus lui Halef: 

— Călăriţi la pas, eu am uitat ceva. Trebuie să mă întorc, 
dar am să vă prind repede din drum. 

Au plecat mai departe. Mie, însă, nici nu-mi trecea prin 
cap să mă reîntorc în sat; aveam o cu totul altă intenţie, de 
care însă nu voiam să afle croitorul. Era, totuşi, un străin şi 
nu puteam să am chiar atâta încredere în el. 

Fratele măcelarului dorea să se răzbune; era un lucru 
sigur. Îşi pregătise calul ca să pornească în urmărirea 
noastră. Dacă asta intenţiona, înseamnă că plecase îndată 
după noi. N-aveam, deci, de aşteptat decât puţin timp, ca să 
văd dacă trebuia să ne temem de el. Oricum, trebuia să 
treacă peste acest pod. 

M-am ascuns cu calul între tufişurile de la mal, care erau 
suficient de înalte să mă acopere, dacă mă aplecam puţin. 
Am aşteptat. 

Nu mă înşelasem. Aproximativ cinci minute mai târziu 
trecu în trap pe lângă mine şi traversă podul. Călărea pe 
calul murg şi avea o flintă agăţată de şa şi o bardă 
haiducească. Pe faţă îşi lipise un plasture care pornea de la 
frunte până la nas şi în jos pe obraz. 

Nu o luă spre Warzy, ci urmă direcţia râului, până la 
întâlnirea acestuia cu Bregalnitza, apoi încă o bucată de 
drum mai departe şi apoi în direcţia unui povârniş care 
mărginea platoul Jersely. 

L-am urmărit, precaut, ţinând la ochi luneta. Armăsarul 
mă ducea înainte atât de lin, încât vedeam perfect prin 
lunetă micul punct care nu era altceva decât călăreţul. 


Am traversat drumul care duce de la Karanorman la 
Warzy şi apoi l-am urmat peste o pajişte lină care era 
acoperită de tufişuri în formă de insule. 

Aici mi-a scăpat din priviri, căci insuliţele de tufişuri mă 
împiedicau să-l văd. Am mers însă pe urmele lui, care erau 
destul de clare. 

Pe partea stângă se aflau povârnişuri abrupte. Urma 
ducea în sus, spre acestea. Nu mai era iarbă pe jos ci doar 
prundiş. Tufişurile, însă, continuau. Aici era mai greu de 
recunoscut urma, dar, totuşi, n-am pierdut-o. Continuam să 
urc povârnişul, când deodată - am smucit rapid armăsarul 
înapoi - auzisem, chiar în faţa mea, sforăitul unui cal. M-am 
ascuns rapid în spatele unui tufiş. Am pândit, precaut, de la 
marginea acestuia şi am zărit murgul care era legat de 
următorul tufiş. Nu se afla nimeni pe şa. 

Înaintând un pas, cu calul, l-am zărit pe miridit care privea 
cercetător solul, înaintând încet şi apoi dispăru în spatele 
primului tufiş. 

Oare ce căuta? lare aş fi vrut să ştiu; dar nu puteam să-l 
spionez, căci pe cal n-aveam cum să-l urmăresc, pentru că 
m-ar fi putut observa, iar pe jos îmi era imposibil să merg, 
căci nu puteam să alerg. 

Dar ceva tot puteam să fac, dacă aveam timp suficient: să-i 
fac arma inofensivă pentru mine. Aceasta atârna de şa. 
Timp suficient s-o descarc nu aveam, dar există o altă 
modalitate să o fac nefuncţionabilă. Şi dacă m-ar fi surprins, 
m-aş fi putut măsura cu el, numai să nu fi avut prin jur nişte 
tovarăşi cu care voia să se întâlnească. 

Am coborât, deci, din şa şi am luat carabina în mână şi 
pentru că mă puteam sprijini în ea ca să merg, dar şi ca să 
am o armă la îndemână. Cei câţiva paşi până. la murg nu 
erau chiar aşa greu de făcut. Când am ajuns lângă el, am 
luat flinta de la şa, am destins cocosul şi am scos focosul 
cartuşului. Apoi am scos din jachetă un ac cu gămălie - 
aveam câteva înfipte acolo - şi l-am împins cât mai adânc 
posibil în gaura de unde se dă foc. Tot îndoindu-l în stânga 


şi în dreapta, l-am rupt. Găurica era acum complet 
astupată, iar flinta era la fel de nefolositoare ca şi un tun 
stricat. Am agăţat apoi flinta la loc de şa, punând-o în 
aceeaşi poziţie în care fusese, m-am întors la armăsarul 
meu şi am încălecat. 

Eram însă prea aproape. M-am retras în spatele unui tufiş 
mai îndepărtat şi am rămas acolo în aşteptare. După un 
timp, am auzit zgomotul făcut de copitele unor cai şi voci 
omeneşti, care se apropiau. Am aşteptat destul, am auzit 
spunându-lise şi dacă nu mă înşelam, era vocea lui Barud el 
Amasat. 

— N-o să ne pierdem toată ziua, furişându-ne încolo şi 
încoace. O să pornim mai departe şi o să-i aşteptăm. Între 
timp, până vin, ne putem odihni. 

— Câinii au plecat prea târziu, răspunse un altul, a cărui 
voce nu am recunoscut-o şi deci, probabil că era miriditul. 
Şi mie mi-a trecut foarte greu timpul. Acum, însă, am să mă 
grăbesc. 

— Atunci, fii cu băgare de seamă, ca să nu mai dăm greş, 
ca ieri seară. 

— Asta a fost cu totul altceva; astăzi nu-mi mai scapă. Am 
încărcat ţeava cu bucățele de plumb. 

— Ai grijă! Este invulnerabil la gloanţe! 

— Dar bucăţelele de plumb nu sunt gloanţe! 

— S-ar putea să ai dreptate. Ar fi trebuit să ne vină mai de 
mult ideea asta! 

— De fapt, eu nici nu cred în basmul ăsta. 

— Oho! l-am auzit răspunzând pe Manach el Barscha. Ieri 
seară, am încărcat cu grijă, m-am furişat în spatele 
oblonului şi mi-am aşezat arma pe marginea ferestrei. Apoi 
am ţintit direct în capul lui şi când am apăsat, s-a auzit o 
bubuitură groaznică şi arma mi-a sărit din mână peste cap. 
Ai văzut tu însuţi că nu l-am nimerit. 

— Da, eram în spatele uşii. Este într-adevăr o minune. Pe 
tine te vedeam, la lumina lămpii care ardea în odaie. 
Puteam să-l văd şi pe blestematul ăsta, de fapt îi vedeam 


jumătate din cap. Te-am văzut ducând arma la ochi şi 
ţintind iar ţeava era îndreptată chiar spre capul lui. 
Împuşcătura ta a pocnit şi a făcut o lumină de parcă 
încărcaseşi arma cu aproape jumătate de kilogram de 
pulbere. Te-ai prăbuşit la pământ, dar omul acela s-a ridicat 
în picioare - neatins - nici acum nu pricep cum. 

— Este într-adevăr invulnerabil la gloanţe! 

— Ei, acum o să încerc cu bucățele de plumb şi dacă nici 
aşa n-o rezolv, atunci am să recurg la bardă. Sunt as în 
mânuirea ei, dar francul acesta n-a pus niciodată mâna pe o 
asemenea armă. N-am să-l omor pe la spate, am să-l atac 
deschis, în faţă. 

— Vezi, să nu fii prea îndrăzneţ! 

— Ei, aş! Până să aibă timp să se apere, va fi mort! 

— Dar oamenii lui! 

— Nu mă tem de ei. 

— Se vor arunca asupra ta. 

— N-or să aibă timp. Nu uitaţi că sunt călare pe murg. Am 
să aleg un loc cu tufişuri, unde să pot dispărea urgent din 
faţa privirilor lor. 

— Uiţi că armăsarul lui este incomparabil mai bun decât 
murgul tău? 

— Ce poate să-mi facă armăsarul, dacă-l omor pe călăreț? 

— Are să-l încalece altul şi are să te prindă, poate micuțul 
diavol care este sprinten şi agil ca o maimuţă. 

— Asta chiar mi-ar plăcea. Aş putea să i-o plătesc pentru 
ieri. 

— Ei, îţi dorim noroc! Trebuie să-ţi răzbuni fratele, faptă 
dreaptă, pe care Allah o va aprecia. Dacă nu reuşeşti, vii 
după noi, Ştii unde ne găseşti, iar în seara asta vom hotărî 
cum să le facem de petrecanie flăcăilor ăstora. Acum ne 
despărţim, căci ştim că au pornit pe drum şi se îndreaptă 
spre Uskiib. 

— Nu urmaţi deci, acelaşi drum ca şi ei? 

— Nu, căci noi vom călări prin Engely. În vreme ce ei vor 
merge prin Fersely. O să ajungem înaintea lor. 


— Ei, atunci mai pot să merg o bucată de drum cu voi. 
Deci, dacă nu vin astăzi, înseamnă că am avut noroc şi n-o 
să-l mai vedeţi niciodată pe acest effendi, căci va fi îngropat 
pe undeva. Înainte! 

Am auzit din nou tropot de cai, dar acum se îndepărtau. 

Am ieşit acum, prevăzător, din spatele tufişului şi i-am 
zărit pe cei doi Aladschy călărind pa caii lor pagi, pe miridit 
călare pe murg, pe Manach el Barscha, Barud el Amasat şi 
pe bătrânul mubarek, care şedea cu greutate în şa, având 
braţul rănit prins într-o eşarfă. 

Să fi ştiut ei că mă aflasem atât de aproape de ei! Ce scenă 
ar fi avut loc. Calul meu n-ar fi trebuit decât să sforăie o 
dată şi eram trădat. Dar isteţul animal ştia ce înseamnă să-i 
pun pentru o clipă mâna pe nări: să nu scoată nici un sunet. 

Acum mă puteam reîntoarce la tovarăşii mei de drum, care 
lăsaseră Warzy de mult în urmă. Am luat-o spre stânga, ca 
să nu mai trec prin acea localitate. 

Nu cunoşteam absolut deloc regiunea, iar de la Warzy la 
Fersely nu exista un drum bătut; aflasem asta de la croitor. 
Dar am găsit urmele oamenilor mei, cam, la trei kilometri 
vest de primul sat şi am mers după ele. M-au dus printr-o 
vale sălbatică, plină de bolovani, până la o pădure unde se 
vedeau bine întipărite în pământul moale şi deci, am putut 
călări mai repede. Curând, i-am ajuns din urmă. 

— Sidi, tocmai voiam să le spun să ne oprim să te 
aşteptăm, spuse Halef. Dar ce-ai uitat? 

Înainte să-i răspund, i-am aruncat o privire cercetătoare 
croitorului. Nu părea deloc curios să audă răspunsul meu. 

— Am vrut să mă uit după miridit, fratele măcelarului, am 
răspuns. Ai auzit doar de la hangiu că aceşti doi fraţi sunt 
miridiţii. 

— Şi ce ne interesează pe noi miriditul ăsta? 

— Ne interesează foarte mult. Vrea să tragă asupra mea 
cu arma încărcată cu bucățele de plumb sau să mă ucidă cu 
barda haiducească. 

— Ştii tu asta? 


— EL însuşi a spus-o - bunilor noştri prieteni, care au vrut 
să ne lase să murim de foame. 

Le-am povestit întâmplarea, dar nu le-am spus ce făcusem 
cu arma miriditului. În vreme ce povesteam, l-am privit 
ţintă pe croitor. Făcu o figură, sincer mirată şi la sfârşit, 
spuse: 

— Effendi, dar ce fel de oameni sunt aceştia? Chiar există 
asemenea oameni fără nici un Dumnezeu? 

— După cum ai auzit. 

— O, Allah! Eu habar n-aveam de aşa ceva. Dar ce le-aţi 
făcut? 

— Ai să afli mai târziu, dacă vei merge, mai departe cu noi, 
căci nu vom rămâne în Uskub. Trecem repede călare prin 
oraş şi mergem mai departe spre Kakandelen şi Prisrendi. 

— Deci, spre locurile mele natale? Asta mă bucură foarte 
mult. Am aflat astăzi dimineaţă de la argaţi ce aţi păţit ieri. 
Şi acum sunteţi şi astăzi ameninţaţi cu moartea. Oricine s- 
ar speria de aşa ceva! 

— Poţi să te desparţi de noi! 

— Nici nu-mi trece prin cap. Poate depinde doar de mine 
să ajungeţi cu bine. Am să vă călăuzesc în aşa fel, încât să 
nu vă găsească miriditul. O să trecem peste păşuni şi peste 
porţiuni de drum deschise. Mai târziu o să coborâm în 
renumitul şi rodnicul ţinut Mustafa, care se întinde de la 
Uskiub spre sud-est, până peste Koprili şi unde se 
construieşte noua cale ferată. Acolo n-avem decât teren 
deschis şi dacă vă convine, am să rămân călăuza voastră şi 
după ce trecem de Uskiub. 

— Ne bucură nespus de mult acest lucru. După cât se 
pare, ai circulat până departe? 

— Doar în această regiune pe care, însă, o cunosc foarte 
bine. 

— Suntem străini şi am auzit vorbindu-se despre un om, 
căruia i se zice Schut. Cine-i acesta? am întrebat, în treacăt. 

Piticul ridică sprâncenele şi răspunse: 

— Este un tâlhar renumit. 


Privi temător în jur şi adăugă: 

— Nu-i bine să vorbim despre el. Are oameni peste tot... 
Chiar şi în spatele următorului copac se poate afla unul. 

— Prin urmare, are o bandă atât de numeroasă? 

— Are legături peste tot, în orice sat şi în orice oraş. Cel 
mai mare judecător şi cel mai evlavios imam pot fi membri 
ai acestei bande. 

— Şi nu-i poate veni nimeni de hac? 

— Nu. Legea de aici nu-i capabilă de aşa ceva. Nu sunt un 
cunoscător al Coranului, al Sunnei sau al tălmăcirilor lor, 
dar am auzit odată că legile noastre ar fi atât de întunecate 
şi lipsite de precizie, încât exact acolo unde trebuie să fie 
aplicate fac mai mult rău decât bine. Judecătorul poate să 
dea unei asemenea legi orice fel de interpretare doreşte. 

— Din păcate, acesta este adevărul. 

— Şi cum să fie legea aici, la noi, unde nu i se poate da nici 
o greutate, unde nimeni nu se plânge de ea? Ia-i, de 
exemplu, pe albanezi, pe arnăuţi, schipetari, miridiţi şi toate 
naţiile şi seminţiile, toate aceste neamuri având propriile 
legi, obiceiuri şi drepturi. Este spaţiul cel mai potrivit 
pentru un om ca Schut, îşi bate joc de sultan şi de slujbaşii 
lui. Îşi râde de judecători, de autorităţi, de poliţie şi de 
soldaţi. Niciunul dintre aceştia nu-i pot face nici cel mai mic 
rău. Aici, fiecare sat trăieşte în vrăjmăşie cu satul vecin. 
Fiecare localitate are de reglat o altă hoţie, o tâlhărie sau 
chiar o vendetă. Este un război continuu şi fireşte, aici, cel 
mai puternic şi cel mai mare răufăcător deţine supremaţia. 
Dar, effendi, n-am spus nimic, absolut nimic. Sunt un om 
sărac şi... nu vreau să fiu şi mai nefericit decât sunt. 

— Crezi cumva că am să te trădez? 

— Nu, eşti prea nobil să faci aşa ceva, dar pomii au urechi 
şi aerul aude totul. 

— În alte părţi, nu s-ar putea întâmpla aşa ceva. 

— Dar ce, în alte localităţi, din alte ţări, nu există tâlhari? 

— Ba da, din când în când, dar numai, pentru scurt timp, 
pentru câteva zile, căci legea are acolo putere să-i facă 


inofensivi. 

— O, dar viclenia întrece deseori puterea! 

— Atunci se luptă cu viclenie împotriva vicleniei. La noi, 
nici un răufăcător nu este atât de viclean încât să nu fie 
învins în viclenie de vreun poliţai. Dacă ar veni aici vreun 
poliţai de-al nostru, l-ar da iute în vileag pe Schut. 

— Ei, aş! Schut ar reuşi să-l cunoască mult mai repede 
decât acela pe el. Şi atunci? 

Mi s-a părut că micuțul croitor a pus un anume accent în 
tonul său. Mi-a sunat precum o ironie, s-au să mă fi înşelat 
eu? 

— Ei, atunci agentul secret ar fi probabil pierdut, am 
replicat; dar ar veni alţii în locul lui. 

— Ar dispărea şi aceştia ca el. Aşa cum stau lucrurile pe 
aici, nu se poate ajunge la Schut. Cel mai bine este să nu se 
vorbească despre el şi ar trebui să încheiem şi noi această 
discuţie. Atât de sărac cât sunt, tot mi-e teamă când mă 
gândesc la el. Câştig doar câteva parale şi nu pot să 
agonisesc prea mult. Dar a trebuit să adun vreo câţiva 
piaştri, să-i dau celui ce face minuni şi care mă va vindeca. 
Dacă mă atacă tâlharii şi-mi iau rodul muncii, n-o să mai pot 
să-mi cumpăr leacuri să mă vindec. 

— Şi omul acesta care face minuni este renumit? 

— În lung şi în lat. 

— Atunci şi sătucul tău este foarte, cunoscut? 

— Fireşte; poţi să întrebi pe cine vrei. 

— Ei, la drept vorbind, am auzit peste tot vorbindu-se de 
Weieza. Se pomenea şi de numele unui renumit han care s- 
ar afla acolo, în apropiere. 

— Cum se numeşte? 

— Nu pot să-mi amintesc exact. Cred că era ceva cu 
cuvântul Kara. 

Se uită la mine tăios. Am zărit privirea arzătoare pe care, 
din neatenţie, o lăsă să-i scape. Dar, îşi reveni îndată, 
reluându-şi chipul blând de mai înainte şi spuse: 


— Kara, Kara, hm! Nu pot să-mi aduc aminte. Dacă ai şti 
cuvântul întreg, poate mi-aş da seama la ce te referi. 

— Poate, totuşi, am să-mi amintesc. Kara... Kara... Halef, ai 
auzit şi tu numele acela; nu ţi-l aminteşti? 

— Karanorman? răspunse hagiul, care pricepuse exact ce 
vreau. 

— Da, da, ăsta e. Karanorman-han! Ştii ceva de asta, Afrit? 

Păru să stea puţin pe gânduri, înainte de a răspunde. 

— Da, acum ştiu la ce te referi. Dar nu este un han mare, 
ci mai degrabă un fel de ruină. Nu locuieşte nimeni acolo. În 
urmă cu sute de ani, a fost un caravanserai, apoi un turn de 
pază pentru grăniceri, iar acum nu e decât o ruină. Dar ce 
se spune despre acel loc? 

— Se spune că acolo s-ar afla Schut. 

Figura-i blajină fu scuturată de un fior, ca şi cum ar fi 
trebuit să-şi stăpânească o mişcare bruscă, puternică. Apoi, 
mă privi în faţă, la fel de liniştit şi blând ca mai înainte şi 
replică: 

— Cred că ţi s-au turnat verzi şi uscate. 

— Aşa crezi? 

— Da, căci eu cunosc foarte bine locul acela. Am fost acolo 
la orice oră din zi şi din noapte şi n-am văzut niciodată 
absolut nimic care să dovedească faptul că cele spuse sunt 
adevărate. Şi nu se ştie nimic despre asta în întreaga 
regiune. Pot chiar să afirm că în zona aceea nici nu prea se 
vorbeşte despre Schut. 

— Are el grijă să nu-şi ridice oamenii împotriva lui exact 
acolo unde locuieşte. 

— S-ar putea să fie şi aşa. Văd, domnule, că eşti un mare 
şmecher şi te pricepi să cercetezi lucrurile temeinic. Asta s- 
ar putea, însă, să te ducă la pieire. Ştii că acum te bănuiesc 
că îl cauţi pe Schut? 

— A! Dar cum ţi-a venit ideea asta? 

— Modul tău de a te comporta m-a făcut să cred asta. 

— Ascultă, încep să-mi dau seama că şi tu eşti neobişnuit 
de perspicace. Şi pe tine s-ar putea să te ducă asta la pieire. 


— Glumeşti. Eu sunt un biet croitor; tu, însă, după câte am 
auzit, îi urmăreşti deja de mult pe adepţii lui Schut şi 
continui să-i urmăreşti. Cred că eşti poliţai, ba chiar unul 
din aceia foarte vicleni, despre care pomeneai mai înainte. 

— Nu sunt aşa ceva! 

— Dar aşa pare. Poate-l cauţi pe Schut la Karanorman- 
han. Dar n-ai să ajungi până acolo. 

— De ce nu? 

— Pentru că ai să fii ucis, înainte de a ajunge acolo. Schut 
ştie exact ce ai de gând. Eşti sortit morţii... 

— Mai vedem noi! 

— Ai să vezi că salvarea este imposibilă. 

— Ei, îţi repet: nu sunt nici un fel de slujbaş şi nici un fel 
de poliţai. Schut şi oamenii lui să mă lase în pace. 

— Dar să-i laşi şi tu pe ei! 

Rostise aceste cuvinte pe un ton poruncitor. Vocea îi 
tremura şi suna răguşit. Era foarte agitat. Piticul acesta, 
care se numea Afrit, „uriaşul”, nu era cel drept care se 
dăduse; acum puteam să jur că aşa stăteau lucrurile. Avea 
însă un talent extraordinar de a se preface. Uliul acesta 
mititel se pricepea de minune să se îmbrace în penele unei 
turturele. Probabil că era, totuşi, acel Suef care trebuia „să 
mă livreze”. 

Dar nici asta, nu mi se părea pasibil, căci însuşi primarul îl 
cunoştea şi îi ştia şi numele. Sau poate era numit „Suef” 
doar de către membrii frăţiei? Oare călătorea încolo şi 
încoace, dându-se drept un croitor sărac şi cinstit, ca să 
spioneze pentru tâlhari? Trebuia să fiu foarte atent cu el. I- 
am răspuns, deci: 

— Eu îi las în pace. N-am avut nici o treabă nici cu fraţii 
Aladschy şi nici cu ceilalţi, până ce nu mi-au dat ei un motiv. 

— Atunci, consideră că nu ţi-au dat nici un motiv! 

— Nu, dragul meu, asta n-o s-o fac. Pe cel care mi se 
aşează în drum am să-l strivesc sub copitele calului, fie el 
Schut însuşi. Dacă vrea să se măsoare cu mine, să încerce. 
Se va vedea care e mai bun. 


Îşi înălţă capul şi-şi întinse gâtul, de parcă voia să scoată 
un hohot de râs. Unul batjocoritor, unul foarte batjocoritor 
trebuia să fie - asta am văzut după figura lui. Dar, se 
stăpâni şi spuse pe un ton de avertizare. 

— Nici o autoritate a sultanului nu îndrăzneşte să facă 
ceva împotriva lui; chiar şi armata e prea slabă. Şi tu, un 
străin, un singuratic, îndrăzneşti să-l ameninţi? 

— Şi el este tot un singuratic ca şi mine; şi el este pentru 
mine un străin, aşa cum sunt şi eu pentru el. Dacă mă voi 
întâlni vreodată cu el, va decide pentru fiecare din noi 
puterea personală, agilitatea şi şiretenia. 

— Prin urmare, chiar ai de gând să-l cauţi pe Schut. 

— Ei, sunt prea mândru ca să tăgăduiesc. 

— Aha! Şi vrei să te lupţi cu el? 

— În funcţie de împrejurări. Sunt străin, nu mă 
interesează persoanele şi relaţiile de aici; dacă există sau 
nu un Schut aici, dacă există un tâlhar în plus sau în minus - 
îmi e absolut indiferent. Dar vreau să-i adresez personal o 
cerere. Dacă se supune poruncii mele, atunci... 

— Poate vrei să spui dacă îţi ascultă rugămintea, domnule? 

— Nu. Cel cinstit e mai presus decât ticălosul şi trebuie să- 
i poruncească. Deci, dacă se va supune poruncii mele, mă 
voi despărţi de el, fără să-i ating măcar un fir de păr. Dacă, 
însă, n-o va face, atunci, s-a zis cu Schut. 

Am văzut cum i se zbătea pieptul mic şi îngust. Era palid la 
faţă ca un mort. Era extrem de agitat, dar reuşi să se 
stăpânească şi spuse liniştit: 

— Effendi, te comporţi de parcă ai fi invulnerabil şi n-ai 
avea a te teme nici de o mie de Schuti. 

— Chiar aşa şi e, am răspuns, plesnindu-mă cu mâna peste 
genunchi. Suntem patru bărbaţi. Avem o răfuială cu Schut. 
EI şi aliaţii lui trebuie să se teamă de noi, nu noi de ei. Am 
să-i spulber pe indivizii ăştia eu o singură lovitură de palmă! 

Zicând acestea, am făcut şi gestul, lovind violent aerul cu 
palma. Nu-mi trecuse prin cap să mă laud sau să fac pe 
fanfaronul. Nu urmăream decât efectul psihologic asupra 


lui. Voiam să-l fac să se înfurie, să-şi piardă stăpânirea de 
sine şi să se dea de gol. Dar flăcăi asul se pare că îmi era 
superior. Clipi voios spre mine şi spuse: 

— Dă-i înainte aşa. Eu îţi sunt prieten. L-ai primit cu 
prietenie şi l-ai ospătat pe bietul croitor. Pentru asta îţi sunt 
recunoscător şi vreau să te feresc de necazuri, de aceea te- 
am avertizat. Tu, însă, nu vrei să mă asculţi şi deci, nu mai 
există nici o scăpare pentru tine. Eşti străin de locurile 
acestea: eu, însă, cunosc ţara cu totul altfel decât tine. i- 
am promis să te duc la Kakandelen; dar, acum sunt convins 
că nu vei vedea niciodată în viaţa ta acest oraş, căci viaţa ţi- 
o prea scurtă pentru această călătorie. 

— În două, cel mult trei zile, voi fi acolo. 

— Ba nu, vei fi în oraşul morţilor! 

— Ştii tu asta cu precizie? O spui pe un ton de parcă ai fi 
omul de încredere al lui Schut! 

— Nu cred că vorbeşti serios. O spun, pentru că am văzut 
din alte exemple că Schut nu este omul cu care se poate 
glumi. 

— O, dar n-am de gând să glumesc cu cumnatul lui 
Deselim! 

— Domnule, cine a trădat acest secret? strigă, pripit. 

Ei, acum îl prinsesem - în ciuda uimitoarei sale viclenii şi a 
talentului de a se preface. Îl cunoştea pe Deselim şi ştia că 
acesta era cumnatul lui Schut; se dăduse de gol. Darnu l- 
am lăsat să-şi dea seama că-l prinsesem, căci, de îndată ce 
ar fi ştiut acest lucru, nu-mi mai era de nici un folos. 

— EL însuşi mi-a spus, am răspuns. 

Îmi aruncă o privire întunecată care, însă, nu dură nici cât 
o clipă. Era o privire plină de ură. Ştia că datorită mie îşi 
frânsese gâtul Deselim. Mi-am dat seama de asta din 
privirea lui. Omuleţul acesta smerit îmi era duşman de 
moarte. 

— Înseamnă c-a fost tare neprevăzător, spuse, prietenos. 
Dar ştie Deselim cu ce se ocupă cumnatul lui - şi că el este 
chiar Schut? 


Aha, recunoştea că făcuse o greşeală şi încerca acum s-o 
dreagă, făcând pe naivul. 

— Fireşte că ştie, altfel nu mi-ar fi spus, am replicat. 

— Dar cum i-ai smuls această mărturisire? 

— Prin viclenie. 

— Pe Allah! Eşti un om deosebit de periculos! Dacă aş fi eu 
Schut, te-aş omori pe loc; dar pentru că sunt doar un biet 
croitor şi un om cinstit, mă bucur că mai există şi oameni 
deştepţi care se pricep să-i păcălească pe cei râi. Dar, dacă 
ştii asta, înseamnă că deţii un secret foarte periculos pentru 
tine. Schut va trebui să poruncească să fii ucis, ca să se 
salveze. 

— Ei, aş! În ultima săptămână, cam mulţi au poruncit să fiu 
ucis. Chiar ieri de două ori şi alaltăieri şi răsalaltăieri. lar 
astăzi, miriditul vrea să mă ucidă cu plimbi sau cu barda 
haiducească! 

— Cum ai îndrăznit să-l urmăreşti? 

— l-am mai urmărit şi pe alţii! 

— Dacă s-ar fi întors şi te-ar fi văzut, erai pierdut! 

— Nu eu, el! 

— Să nu crezi asta! Este un miridit, un viteaz! 

— Şi ce sunt eu, ai să vezi chiar astăzi. Cât timp l-am 
urmărit, s-a aflat mereu în faţa mea. N-aş fi putut să-i trag, 
oricând doream, un glonţ în spate? Eu m-am aflat în 
puterea lui, sau el într-a mea? 

— De data asta, l-ai avut în mână, dacă eşti într-adevăr un 
bun trăgător; dar dacă vă veţi revedea astăzi, al să te afli tu 
în puterea lui. 

— Asta n-o cred. 

— O, precis! Te spionează şi are să tragă asupra ta când i-o 
veni mai bine, fără ca măcar să bănuieşti. Nici n-ai să apuci 
să-l vezi şi ai să te şi transformi într-un cadavru... 

— Iar eu îţi spun clar: dacă îndrăzneşte să-şi îndrepte 
arma asupra mea, este pierdut! 

— Domnule, Allah mi-e martor că eşti tare arogant! strigă, 
furios. 


— Asta nu e aroganță. Ştiu eu ce spun! 

— Iar eu îţi spun: chiar dacă gloanţele lui nu te vor atinge, 
dintr-un motiv sau altul, n-ai să scapi, de barda lui. Este as 
în aruncarea acesteia. Tu, însă, ai aruncat vreodată cu o 
bardă haiducească? 

— Nu. 

— Atunci eşti pierdut. Şi chiar dacă scapi de el, mai sunt şi 
ceilalţi, din mâna cărora ai scăpat ieri. Pot sta ascunşi în 
spatele oricărui tufiş, pentru a te ataca pe neaşteptate. 

— Imposibil! 

— De ce? 

— Pentru că au plecat spre Engely. Şi dacă ar fi pe aici, li s- 
ar vedea urmele; calul meu i-ar da de gol, sforăind, iar eu i- 
aş recunoaşte de departe, căci ochii mei sunt de mulţi ani 
obişnuiţi cu pădurea. 

El era, însă, absolut convins că, peste o oră, nu voi mai fi în 
viaţă; de aceea, era tare supărat că vorbeam cu atâta 
dispreţ despre duşmanii mei. 

— Repet, spuse, nimic nu te mai poate ajuta. Nu crezi nici 
când ţi se spune adevărul! 

— Nu cred, pentru că nu este adevărat! Să mergem. Ai să 
înveţi să ne cunoşti mai bine decât până acum. Dacă nu 
vreau eu, arma miriditului nici măcar n-o să funcţioneze, 
oricât de mult s-ar strădui el. 

— Asta înseamnă că ştii să faci vrăji? 

— Ei, aş! Nu pot mai mult decât alţi oameni, dar am mai 
avut de-a face şi cu alţii de teapa acestui frate al 
măcelarului şi ştiu cum să mă apăr de el. Halef, dacă mă 
atacă, lăsaţi-l pe mâna mea. Voi nu trebuie să aveţi nimic 
de-a face cu asta. 

— Cum vrei, sidi, răspunse micuțul, indiferent. 

Povârnişurile care duc spre platoul Fersely sunt acoperite 
cu pădure; platoul, însă, este format din păşuni şi lanuri. 
Lăsasem în urmă brâul de copaci şi călăream acum peste o 
porţiune de drum întinsă şi lină care era acoperită cu iarbă. 
Din loc în loc, peisajul era întrerupt de câte un tufiş. 


Deodată, am dat peste o urmă de cal, care venea din 
stânga şi apoi continua în direcţia noastră. Am oprit şi am 
început s-o cercetez, aplecându-mă din şa. 

— Ce cauţi? mă întrebă croitorul. 

— Vreau să văd cine a trecut călare pe aici, i-am răspuns. 

— Şi cum ai să vezi asta? 

— Am eu metoda mea, pe care tu n-o ştii. Văd că a fost 
miriditul. A trecut pe aici cam în urmă cu vreun sfert de 
oră. 

— Este imposibil să afirmi aşa ceva! 

— O, ba da, este foarte posibil. Firele de iarbă, călcate în 
picioare îmi indică foarte exact timpul. Să mergem mai 
departe. 

Acum trebuia să fiu atent în două locuri: la urme şi la 
croitor. Mi-am dat seama că este stăpânit de o anumită 
nelinişte. Avea o privire rătăcitoare dar şi foarte ascuţită. 
Se uita când în stânga, când în dreapta şi mi se păru că 
iscodea îndeosebi tufişurile pe lângă care treceam. 

Să fi avut un anumit motiv? În orice caz! De aceea, am 
început să privesc urmele cu mai mare atenţie şi curând, 
mi-am dat seama că miriditul îi lăsase călăuzei noastre nişte 
semne secrete. 

Când la dreapta, când la stânga, câte o rămurică era 
frântă şi îndreptată în direcţia pe care trebuia s-o urmăm. 

Se vorbiseră, fireşte, dinainte şi crezuseră că le venise o 
idee grozavă. Ar fi trebuit să mă folosesc de ceea ce 
observasem, fără să scot nici un cuvânt; dar nu voiam ca 
acest croitor să-şi bată joc de noi, în sinea lui. 

De aceea, când am dat iarăşi peste un asemenea semn, m- 
am oprit şi i-am spus lui Halef: 

— Hagiule, vezi această ramură ruptă? 

— Da, domnule. 

— Oare cine o fi rupt-o? 

— Vreo sălbăticiune. 

— Nu putea fi decât o sălbăticiune înaltă şi ar trebui să-i 
vedem urmele. 


— Dar iarba s-a îndreptat, deci nu mai putem vedea urma. 

— În cazul acesta, pe semne că au trecut mai multe ore de 
când a fost ruptă ramura şi atunci, locul unde este ruptă ar 
fi trebuit să fie uscat deja. Dar el e încă proaspăt şi umed de 
sevă, ceea ce înseamnă că n-a trecut mai mult de un sfert 
de oră de când a fost ruptă. 

— Şi atunci, cine o fi rupt şi ce legătură are asta cu noi? 
De ce te interesează atât de mult această ramură? 

— Pentru că îmi spune o întreagă poveste. 

— O poveste? Sidi, ştiu că te pricepi mai bine decât oricine 
să citeşti urmele. Ei, acelea ale miriditului se văd clar în faţa 
noastră. Dar ce-avem noi de-a face cu ramura asta? 

Croitorul şedea de-o parte şi se uita la mine cu o privire ce 
se voia a fi liniştită. Dar unul dintre colţurile gurii lui era 
uşor întredeschis şi puţin strâmbat într-o parte, ceea ce 
conferea figurii lui o expresie batjocoritoare foarte greu de 
remarcat. 

— Dacă nu ştii ce-mi povesteşte această ramură, poate e 
mai deştept decât tine călăuza noastră, Afrit, i-am spus. 

Croitorul făcu îndată o figură mirată şi răspunse: 

— Nu ştiu nimic şi nu bănuiesc nimic, domnule; şi nici tu 
nu ştii nimic. Ce-ar putea povesti o astfel de ramură? 

— Foarte multe. 

— Da, predică deşertăciunea tuturor celor pământeşti. 
Doar ieri a înverzit şi astăzi se ofileşte şi se usucă. 

— Da şi prin asta vrea să-mi spună că şi eu sunt sortit 
morţii. 

— Cum adică? Nu înţeleg. 

— Ei, sunt convins că miriditul a rupt-o. 

— De ce? 

— Cu un scop precis. N-ai observat şi alte ramuri care au 
fost rupte? 

— Nu, domnule. 

— Aceasta este a unsprezecea pe care am observat-o. 

— Este o simplă întâmplare. 


— Se poate ca, mergând sau călărind, să rupi, mai în 
joacă, mai în serios, o ramuri că, dar să rupi unsprezece 
ramuri şi anume, unele pe stânga, altele pe dreapta, asta se 
poate întâmpla doar dacă ai un anumit scop. 

— Aş vrea să cunosc şi eu acel scop. 

— Nu trebuie decât să fii atent. Probabil că o să mai 
observăm şi alte astfel de ramuri şi atunci, ai să-ţi dai 
seama că sunt îndreptate într-o anumită direcţie. 

— Fireşte, pentru că sălbăticiunea respectivă a alergat în 
direcţia aceea. 

— Nu e vorba de nici o sălbăticiune. Ramurile sunt rupte 
la înălţimea la care ajunge mâna unui călăreț. Atât de sus 
nu ajunge nici o căprioară şi nici coarnele vreunui cerb nu 
ajung. lar, pe deasupra, urmele miriditului duc exact în 
aceeaşi direcţie. 

— Dar, domnule, dacă eşti atât de perspicace, spune-ne şi 
nouă ce voia cu asta? 

— Cunoşti cumva vreun om pe care-l cheamă Suef? 
Individul acesta, care susţine cu atâta încăpățânare că este 
un biet croitoraş, avea o extraordinară stăpânire de sine, 
căci nici măcar nu tresări. Dacă n-aş fi observat umbra care 
i se aşternuse pe ochi când mă privi, aş fi putut foarte uşor 
să cred că m-am înşelat. 

— Suef? răspunse. Numele l-am auzit, dar eu; nu cunosc 
pe nimeni oare să-l poarte. 

— Mă gândeam că, dacă eşti atât de cunoscut în această 
regiune, l-ai putea cunoaşte pe omul la care mă refer. 

— Nu-l cunosc; dar ce e? 

— Un partizan al lui Schut. Ar fi trebuit să ne conducă 
astăzi până în bătaia puştii miriditului. 

— Domnule, dar ce-ţi închipui? 

Acum, figura lui trăda, dacă nu spaimă, cel puţin 
îngrijorare; dar aceasta putea fi oricum interpretată. 

— Ştiu, nu-mi închipui, am continuat. S-a hotărât ieri ca 
acest Suef să încerce să ne câştige încrederea şi apoi să ne 
atragă în cursă. 


— Pari să fii atotştiutor, domnule! 

— Sunt doar atent, nimic mai mult. 

— De unde ştii toate astea? 

— Nu vreau să discut despre acest lucru. Sunt obişnuit să 
observ totul cu atenţie şi să-mi trag concluziile. 

— Şi chiar a apărut acest Suef? 

— Nu. Fireşte, trebuia să se ofere să ne fie câlăuză. Din 
fericire, însă, te-am întâlnit mai înainte pe tine şi Suef şi-o fi 
dat deci seama că nu mai poate ajunge la noi. 

— Şi ce legătură au toate astea cu ramurile rupte? 

— Miriditul vrea să-i indice lui Suef în ce direcţie să 
meargă. 

— Înseamnă că miriditul încă nu ştie că Suefnu e cu voi. 

— Fără îndoială că nu. Spionul şi trădătorul urma să ni se 
ataşeze pe drum. Probabil că, din ascunzătoarea în care se 
afla, te-a văzut şi şi-a dat seama că nu mai avem nevoie de 
călăuză. Probabil că acum se furişează în spatele nostru. 

Figura croitorului se lumină. Fusese într-adevăr îngrijorat 
că s-ar fi dat de gol. Acum, însă, era liniştit, căci eu îmi 
închipuiam că acel Suef s-ar afla în urma noastră. Nici nu-i 
trecea prin cap că-l descoperisem şi aşa şi trebuia să-l las să 
creadă. 

— Dar cred că, totuşi, te înşeli, reîncepu el. Bănuiala ta e 
falsă. 

— Cum aşa? 

— De ce ar fi avut nevoie miriditul să rupă ramurile? 
Trădătorul, Suef ăsta, i-ar fi recunoscut urmele. Dacă 
urmele sunt atât de clare, nu mai e nevoie de alte semne 
secrete! 

— O, ba da! Pentru că s-ar putea să nu cunoască bine 
regiunea pe unde merge. Pământul poate fi tare şi atunci 
nu rămâne nici o urmă; de aceea trebuie să: mai existe şi 
alte semne. 

— Dar, aici, pământul e moale. Dacă ruperea ramurilor are 
într-adevăr scopul de care ai pomenit, atunci în zona 
aceasta ar fi putut să renunţe. 


— Ba nu, căci urmele s-ar fi putut şterge cumva. Ar fi 
putut trece şi alţii pe aici, înaintea noastră. şi atunci, nu s-ar 
mai fi putut deosebi urma miriditului. Deci, a considerat 
aceste semne neapărat necesare. Dar nu ăsta-i lucrul cel 
mai important pentru mine. 

— Te mai gândeşti şi la altceva? 

— Da şi m-ai înţeles greşit. Cu semnele acestea nu vrea să 
ne spună pe unde a trecut, ci pe unde trebuie să ne 
călăuzească Suef. 

— Nu-i acelaşi lucru? 

— În nici un caz. Sunt absolut convins că nu mai durează 
mult şi direcţia acestor semne se va despărţi de urmele 
sale. 

— Allah! Dar ce fel de cap ai! strigă. 

Uimirea lui nu era simulată, ceea ce înseamnă că lovisem 
în plin. Am răspuns, deci: 

— Capul meu nu e mai bun decât altău. Îmi închipui exact 
cum stau lucrurile. Parcă îl şi văd pe miridit cum ne 
aşteaptă aici şi parcă ne văd şi pe noi venind, călăuziţi de 
trădătorul Suef. Dacă miriditul vrea să mă ucidă, trebuie să 
stea la pândă. Se va ascunde, deci, în spatele unui tufiş. 
Prin urmare, trebuie să fie sigur că nu ne abatem din drum. 
Pricepi? 

— O, da! 

— Deci, trebuie mai întâi să dea un semn, aşa încât, de la 
un anumit punct, Suef să nu mai meargă pe urmele lui. Şi 
acest semn îl vom găsi curând. Acum, să pornim mai 
departe! 

În vreme ce puneam din nou caii în mişcare, croitorul 
spuse: 

— Sunt foarte curios să văd dacă presupunerile tale sunt 
adevărate. 

— Iar eu sunt convins că nu mă înşel. Ştii cu precizie că 
deocamdată, n-am de ce să mă tem. Abia atunci când 
direcţiile se vor despărţi, va avea loc atacul prin 
surprindere. Şi aşa cum ţi-am dovedit că, semnele acestea 


mi-au vorbit despre gândurile şi intenţiile miriditului şi ale 
lui Suef, tot aşa ştiu mai multe decât bănuieşti. Schut nu-i 
deloc un flăcău foarte periculos în ceea ce mă priveşte. 

Am trecut pe lângă multe alte ramuri rupte. I le-am arătat 
croitorului şi i-am dovedit că armăsarul miriditului îşi lăsase 
urmele foarte aproape de tufişurile respective. 

Apoi, am ajuns în acel loc despre care îi spusesem mai 
înainte. Urmele calului duceau spre stânga, în vreme ce 
ramurile rupte de la două tufişuri care se aflau unul lângă 
altul arătau direcţia înainte. 

— Vezi, iată punctul despre care, ţi-am vorbit, am spus: 
miriditul s-a îndreptat spre stânga, ca să se aşeze la pândă; 
Suef, însă, ar trebui să ne conducă drept înainte, printre 
cele două tufişuri. Nu eşti şi tu de aceeaşi părere? 

— Domnule, nu pot să-ţi dau un răspuns. Gândurile tale 
mă depăşesc. 

— Dar, ţi-am explicat totul foarte clar. 

— Da şi totuşi nu pot să-ţi pricep raţionamentul. Cred că te 
înşeli. 

— Nu mă înşel. 

— Şi ce-ai să faci? 

— Mai întâi, dacă acel Suef ar fi aici cu noi, aş porunci să 
fie biciuit în aşa hal încât să nu se mai poată, ridica. 

— Ar primi ce-ar merita. Dar, din păcate, nu-i aici. 

— În orice caz, se află în urma noastră. Aş avea mare chef 
să-l aştept. 

— Se va feri să se lase văzut. 

— Corect. Dar eu tot am să pun mâna pe el şi atunci, îşi va 
primi răsplata. 

— Foarte bine, domnule! 

— Crezi că o sută de lovituri sunt suficiente? 

— Nu. Dacă pui mâna pe el, să porunceşti să fie biciuit 
până-şi dă duhul, căci trădătorul e mai rău decât făptaşul. 

— Corect, dar cred că cincizeci sunt suficiente. 

— Asta ar însemna să fii extrem de milos şi îndurător cu el, 
domnule. 


— "Ţine minte ce-ai spus şi să nu mă rogi apoi să mă îndur 
de el; dar asta o să se întâmple mai târziu. Deocamdată 
avem de-a face cu prezentul. 

— Da, sidi, nu putem totuşi să rămânem aici! mă avertiză 
Halef. Poate că miriditul nu se ascunde prea departe de 
locul acesta. 

— Nu mă tem eu de asta. O să mergem mai departe, dar 
nu chiar în direcţia indicată de ramurile rupte, ci puţin mai 
spre dreapta. În felul acesta o să lăsăm mai mult spaţiu 
între el şi noi. Eu am să rămân aici o clipă, dar am să vin 
repede după voi. Şi încă ceva, Halef, ia-ţi arma în mână. Nu 
se ştie ce se poate întâmpla. De miridit mă ocup eu singur. 
Dacă, însă, ai să-l vezi cumva pe acel Suef, să-i tragi îndată 
un glonţ în cap. 

— Am înţeles! zise Halef. 

— Şi pentru că bunul nostru Afrit nu este înarmat, trebuie 
să-l apărăm. Osko şi Omar să-l încadreze între ei, iar tu să 
călăreşti chiar în spatele lui, ca să fii gata pregătit dacă se 
întâmplă ceva. 

— Nici o grijă, effendi! Am să-l înhaţ eu îndată pe Suef 
ăsta! 

Hagiul mă înţelesese perfect. Eram convins că l-ar fi 
împuşcat pe loc pe croitor, dacă acestuia i-ar fi trecut prin 
cap să fugă. Acesta, însă, îmi aruncă o privire cercetătoare, 
îngrijorată şi spuse: 

— Eftendi, nu vă faceţi griji din pricina mea! 

— Este de datoria noastră. Te afli cu noi şi deci, eşti 
duşmanul duşmanilor noştri. Ei aşa te vor considera. De 
aceea, trebuie să te luăm sub protecţia noastră. Nu te 
îndepărta însă de tovarăşii mei de drum, căci s-ar putea să 
păţeşti ceva şi atunci nu mai suntem noi răspunzători. 
Numai lângă ei te afli în siguranţă. 

— Şi tu nu vii cu noi? 

— Mai rămân puţin în urmă. 

— De ce? 


— Din laşitate. Poate miriditul vă împuşcă mai întâi pe voi, 
înainte să mă nimerească pe mine. Înainte! 

Halef râse de răspunsul meu şi îmi făcu un semn cu ochiul 
spre urmele lăsate de murgul miriditului. Ghicise că aveam 
de gând să merg în direcţia lor. 

Am aşteptat până ce au trecut printre cele două tufişuri şi 
apoi am pornit încet, spre stânga, pe urmele miriditului. 

Fireşte, acum trebuia să fiu cu ochii în patru. Puteam să 
fiu găsit de miridit înainte de a-l observa eu. 

De aceea, am preferat să mă îndepărtez puţin de urme, 
mai spre stânga, mergând paralel cu ele. 

Tufişurile urmau unul după altul, la distanţe aproximativ 
egale între ele, cam de cincisprezece, douăzeci de coţi. De 
câte ori ajungeam în dreptul unuia, mă opream şi iscodeam 
precaut în spatele lui. 

Deodată am auzit un fluierat strident. Venea din locul unde 
trebuiau să se afle tovarăşii mei de drum acum. Oare cine-l 
scosese? Cumva Halef, ca să mă avertizeze sau să-mi dea un 
semn? Nu, semnul său ar fi fost altul. Sau poate croitorul? 
Să se fi înţeles cu miriditul să-i semnaleze apropierea 
noastră cu un astfel de fluierat? Ar fi fost o cutezanţă prea 
mare din partea lui să dea un asemenea semnal, în 
condiţiile în care ştia că descoperisem întregul plan. 

Nici nu se stinse bine fluieratul şi am auzit, în faţa mea, în 
spatele tufişului, de parcă cineva ar fi rostit cu jumătate de 
glas cuvântul „în sfârşit”. Am auzit tropăitul de copită, 
înfundat, din cauza pământului moale şi m-am ridicat în şa, 
pentru a privi peste tufişul lângă care mă oprisem. 

Da, exact, l-am zărit pe miridit care se aşezase pe iarbă 
lângă calul său şi acum sări în şa. Se ridică şi el în scări şi 
privi în direcţia noastră. 

Trebuie să recunosc că îşi alesese un loc foarte bun, căci 
se potrivea minunat cu ceea ce avea de gând să facă. 
Miriditul putea să vină asupra noastră printre tufişuri, 
repede ca gândul şi tot atât de repede putea să dispară în 
spatele lor. Apariţia sa bruscă, neaşteptată trebuia să ne 


uluiască. Până să ne venim în fire, m-ar fi împuşcat sau m-ar 
fi ucis cu barda, iar el s-ar fi aflat deja în siguranţă, până ce 
tovarăşii mei de drum, speriaţi, s-ar fi putut gândi să 
pornească în urmărirea! lui. 

Totul era, într-adevăr, foarte bine gândit, dar această 
socoteală nu avea şi aprobarea mea şi ca să le-o încurc, mi- 
am pregătit lasoul. 

Această armă, care este atât de înspăimântătoare când se 
află în mâna unuia obişnuit s-o mânuiască, nu este, aşa cum 
susţin unii, o armă americană. Ioate popoarele nomade, 
care cresc vite, se folosesc de ea, fiecare în felul său: 
ungurul, rusul, turcmenul, mongolul, ostiacul, kirghizul, cu 
toţii o folosesc pentru a-şi aduna vitele. De aceea nu mi s-a 
părut deloc că aş fi caraghios luând cu mine lasoul în 
călătorie. Am venit destul de des în contact cu nomazi şi 
frânghia aceasta a mea împletită, lungă de aproape zece 
metri, mi-a fost de mare folos. 

Am legat un capăt al lasoului de inelul rezemătorii şeii. 
Voiam să-l prind pe miridit. Probabil că nu văzuse până 
acum un lasou şi eu siguranţă, nu avea idee cum să se 
apere de o asemenea armă. Pentru a nu-i atrage atenţia 
prea repede asupra intenţiei mele, n-am ţinut laţul atârnat 
de braţ, ci l-am agăţat de ciochină. În mână, am luat 
ucigaşul de urşi. Era singura armă cu oare puteam para 
barda. Era o acrobație pe care o poate încerca doar acela 
care este bine antrenat, să pareze cu ţeava armei 
tomahawkul azvârlit spre el, aşa încât barda să zboare într- 
o parte, fără să producă vreo rană periculoasă, oare ar 
putea fi urmarea unei parări nesigure. Nu este suficient 
doar să-ţi dai seama, în timpul zborului armei, în ce loc va 
lovi barda, ci trebuie, în ciuda vitezei mari cu care arma 
vine, învârtindu-se, să alegi cu precizie locul în care să o 
loveşti, căci altfel aceasta se înfăşoară de ţeava armei şi-şi 
nimereşte ţinta. Cel mai important lucru este să ţii cu 
ambele mâini arma cu care parezi, pentru că izbitura este 
foarte puternică şi dacă nu este bine parată, atât barda cât 


şi arma te pot lovi în faţă. Putere, antrenament şi ochi ageri, 
acestea sunt condiţiile necesare. 

Situaţia se prezenta în felul următor: şedeam în aşa fel pe 
cal, încât aveam în faţa mea direcţia în care se aflau 
tovarăşii mei de drum. În stânga mea se afla miriditul. M- 
am uitat spre el şi mi-am dat seamă că făcea eforturi să-i 
zărească pe călăreţi. 

Dintr-o mişcare pripită pe care a făcut-o, mi-am dat seama 
că era foarte nervos pentru că Suef nu urmase exact 
direcţia pe care i-o indicase el. Dacă nu i-aş fi spus lui Halef 
să meargă spre dreapta, ar fi trecut mult mai aproape de 
miridit. Aşa, însă, se mişcau acum la marginea câmpiei 
libere, ceea ce nu-i era deloc pe plac celui ce stătea la 
pândă. 

Acum i-am văzut venind. Şi el trebuie să-i fi zărit. Dar 
tufişurile care creşteau din - loc în loc nu-i dădeau 
posibilitatea să-i deosebească între ei pe călăreţi. Nu se 
putea, deci, convinge dacă eram şi eu cu ei. Deoarece, însă, 
trebuia să fie sigur, se puse în mişcare, mai întâi încet şi 
apoi mai rapid, până ce calul său ajunsese să alerge în trap. 

L-am urmat, având în dreapta tufişurile şi asigurându-mă 
să existe tot timpul un tufiş între noi. De fapt, acest lucru 
era inutil, căci întreaga lui atenţie era îndreptată înainte şi 
nici nud trecea prin minte să se uite în spate. 

Pământul moale atenua zgomotul loviturilor de copite ale 
armăsarului meu şi în afară de aceasta, zgomotul produs de 
propriul lui cal nu-i dădea nici un motiv să privească în 
spate. 

Hotărârea trebuia luată în câteva secunde. Nu-mi era 
deloc teamă, cel mult mă îngrijora barda lui. 

Mai avea de trecut doar de două tufişuri; trecu în goană 
pe lângă ultimul şi ajunse în câmpie, scoțând un strigăt 
ascuţit, cu intenţia de a ne speria. Oprindu-şi brusc calul, 
ridică arma să tragă, dar nu trase; nici măcar nu ţinti, ci 
scoase un al doilea strigăt, un țipăt de surpriză şi 
supărare... îşi dădu seama că nu mă aflam cu ceilalţi. 


Se opriră şi ceilalţi. Halef izbucni într-un hohot de râs. 

— Ce vrei de la noi, omule? întrebă. Ce faci mutra asta de 
parcă ţi-ai fi înghiţit propriul cap, împreună cu plasture cu 
tot? 

— Câinilor! scrâşni acesta din dinţi. 

— Ce, te-ai supărat? Pentru că nu-l vezi pe cel pe care-l 
cauţi? Uită-te în spatele tău! 

Miriditul se răsuci în şa şi dădu cu ochii de mine. Mă aflam 
cam la cincisprezece paşi în urma lui. 

— Pe mine mă cauţi? l-am întrebat. 

Atunci îşi repezi calul spre mine, luă din nou arma şi 
răspunse: 

— Da, pe tine te vreau, diavole! Mă cunoşti? N-am făcut 
nici o mişcare, am dat doar afirmativ din cap. 

— Tu l-ai ucis pe fratele meu. Trebuie să plăteşti cu 
sângele tău, sângele vărsat. Dar nu vreau să te împuşc pe la 
spate, ci în faţă, bărbăteşte! 

— Nu trage, căci suntem invulnerabili la gloanţe! 

— Asta o s-o mai vedem! În iad cu tine! 

Apăsă, capsa pocni, dar lovitura nu porni. 

— Vezi? am râs. Te-am avertizat. Acum, însă, eşti al meu! 

Am ridicat ucigaşul de urşi, ca şi cum aş fi vrut să trag. 
Atunci, însă, el smulse barda de la cingătoare şi urlă furios: 

— Încă nu! Dacă flinta nu te atinge te va nimeri barda! 

Răsuci barda deasupra capului şi o azvârli drept spre 
capul meu. De la o asemenea distanţă mică, mi-ar fi crăpat 
țeasta, dacă greşeam pararea şi cu un milimetru. 

O clipă, doar o jumătate de clipă, i-am auzit vâjâitul. Parcă 
era un fluierat înfundat şi totuşi ascuţit. Cu ochii larg 
deschişi privisem mişcarea braţului miriditului. Am rămas 
înţepenit în şa, ţinând arma cu ambele mâini. Apoi, am 
smucit brusc arma în sus, barda a lovit ţeava şi a sărit în 
lături. M-ar fi lovit direct în frunte. 

Miriditului îi scăpă frâul din mâna stângă, atât de uluit era. 
Nu mai avea alte arme acum, decât pistoalele, iar de 
acestea n-aveam de ce să mă tem. 


— Vezi că nici barda ta nu mă poate atinge? i-am strigat. 
Acum, însă, mă voi răzbuna eu pe tine. Fii atent! 

Am îndreptat arma spre el. Asta l-a pus din nou în mişcare. 
A înhăţat frâul, a dat pinteni calului şi s-a repezit în goană 
spre câmpie, exact aşa cum mă aşteptam. 

Am alergat spre Halef şi i-am dat arma, căci acum mă 
incomoda. A luat-o, dar a strigat la mine: 

— Repede, repede! Îţi scapă! 

— Răbdare! Avem timp. Acest bun şi biet croitor Afrit 
trebuie să vadă şi el o dată în viaţă un călăreț cu care Schut 
cu siguranţă nu se poate pune. Veniţi în galop după mine. 

Un fluierat scurt şi Rih al meu ţâşni. I-am pus frâul pe gât 
şi m-am ridicat în scări, deşi piciorul bolnav mă cam 
deranja. 

Călărind, mi-am aşezat lasoul pe cotul stâng, am înnodat 
laţul exterior şi apoi am pus arcanul pe antebraţ, ca să se 
poată desfăşura normal. Laţul însă, l-am ţinut în mâna 
dreaptă. 

N-am mânat calul cu frâul şi nici nu i-am dat pinteni. 
Isteţul animal pricepuse exact despre ce era vorba. 

Miriditul alergase mai întâi în linie dreaptă, ceea ce era o 
prostie din partea lui, căci aş fi putut să-l împuşc foarte 
uşor, dacă intenţionam asta. 

Dar, pentru că în această direcţie câmpul era foarte lat, a 
cotit apoi la stânga, unde se aflau tufişuri rare îl puteau 
proteja şi chiar salva. 

Rih zbura, fără să-mi aduc nici o contribuţie la aceasta, ea 
un excelent câine de vânătoare şi o luă chiar spre stânga, 
pentru a-i tăia calea murgului. Totuşi, mi-am dat seama că 
zăbovisem ceva cam mult lângă Halef. Murgul era un 
alergător excelent, chiar dacă nu mi-aş fi dat armăsarul 
meu pentru cincizeci ca el. Cu toate acestea, eram sigur că 
am să pun mâna pe miridit, chiar dacă ajungea la tufişuri 
înaintea mea. Dar nu trebuia să-i îngădui aşa ceva. Acum 
puteam să mă folosesc de secretul armăsarului meu. 


Îşi făcea deja impecabil datoria. Cu trei sărituri elegante a 
lăsat tot atâta spaţiu în urma lui cât lăsase murgul făcând 
patru salturi încordate. Dar saltul înainte al acestuia din 
urmă fusese prea mare; nu puteam să-l ajung din urmă 
decât cu ajutorul secretului. 

Cine nu cunoaşte încă esenţa acestui secret, poate afla că 
fiecare arab care are un pur sânge îl învaţă un anumit 
semnal pe care călăreţul nu-l foloseşte decât atunci când 
vrea ca armăsarul să-şi folosească toate puterile. 

Adevăratul alergător arab este capabil să se 
autodepăşească atunci când primeşte acest semnal. Aceasta 
se întâmplă de obicei numai în mod excepţional, în caz de 
pericol, atunci când doar viteza te mai poate salva. 

Numai că acestea sunt adevărate curse ale morţii. Calul 
nu mai aleargă, ci zboară. Nici picioarele nu i se mai văd, 
atât de mare este viteza. În acest moment işi foloseşte 
călăreţul secretul şi doar în câteva secunde, cal şi călăreț 
devin un punct îndepărtat la orizont. 

Acest semnal se numeşte secret, pentru că posesorul 
calului nu-l trădează niciodată. Nu-l încredinţează nici 
nevestei, nici fiului şi singurului moştenitor, nici celui mai 
bun prieten. Nu-l încredinţează decât pe patul de moarte 
celui care cumpără calul şi devine astfel noul lui stăpân. 
Altfel, însă, secretul nu este trădat sub nici o formă. 

Când l-am primit pe Rih în dar, mi s-a încredinţat, fireşte şi 
secretul. Acesta constă în aceea că îi pun mâna între urechi 
şi-i strig numele „Rih”. Am fost silit de câteva ori să mă 
folosesc de secret şi am obţinut un rezultat de necrezut. 

Acum nu mă aflam în aşa mare pericol, încât să fiu 
îndreptăţit a folosi secretul pentru a mă ajuta, dar Halef 
urma să primească în dar armăsarul de la mine. Acesta, 
deci, îmi mai aparţinea doar puţine zile şi era, deci, scuzabil 
că doream să mai pot „zbura” o dată. 

I-am pus mâna între urechile mici şi am şoptit „Rih”. 

A ciulit urechile; apoi a scos un zgomot, ca o tuse scurtă şi 
adâncă şi apoi a ţâşnit înainte... cuvintele nu sunt de niciun. 


ajutor! Nici nu se poate descrie. Nu mai şedeam pe un cal, 
ci parcă zburam prin aer aşezat pe o săgeată. Am ajuns la 
tufişurile spre care se îndrepta miriditul cu mult, mult 
înaintea lui. Erau mai bine de paisprezece lungimi de cal 
între mine şi el. Prin urmare, îşi smuci calul şi porni din nou 
să alerge pe câmpul deschis. 

Am pornit după el, dar fără să mai forţez aşa calul. 
Mângâindu-l cu blândeţe pe gâtul strălucitor, i-am dat de 
înţeles că eram mulţumit de el şi că putea acum să se 
oprească din zborul nebunesc. În câteva secunde, m-am 
aflat la două lungimi de cal în spatele miriditului. 

— Opreşte! Îţi poruncesc! am strigat. 

Se întoarse şi privi spre mine. Îşi pregătise deja pistoalele 
şi trase spre mine. Am văzut după cum ţintise că n-osămă 
nimerească şi am învârtit lasoul deasupra capului. 

Miriditul îşi lovise deja înainte calul cu biciul, ca să-l 
îmboldească să alerge peste puterile lui. Acum aruncă, 
înjurând, pistoalele, scoase cuțitul şi îl înfipse în carnea 
calului. Acesta gemu de durere şi făcu o încercare de a 
alerga mai repede; dar, zadarnic. 

Atunci am aruncat lasoul. În momentul în care laţul 
acestuia a plutit în aer ca un inel, deasupra capului 
călăreţului, am oprit brusc calul şi am tras înapoi. O 
smucitură, un strigăt, Rih rămase pe loc, murgul alergă mai 
departe, iar miriditul zăcea la pământ, cu lasoul strâns 
înfăşurat în jurul braţelor şi al corpului. Fusese smuls din şa 
şi azvârlit la pământ. 

Când am făcut cei câţiva paşi spre el, am văzut că ţinea 
ochii închişi. Îşi pierduse cunoştinţa. Eu, însă, am rămas în 
şa şi mi-am mângâiat calul drept mulţumire pentru efortul 
pe care-l făcuse. Armăsarul era foarte sensibil la asemenea 
gesturi de afecţiune. Şi-a dat capul pe spate şi a încercat să 
mă lingă cu limba pe mână, dar n-a reuşit. Atunci, a 
încercat să mă atingă cei puţin, cu coada. Pentru ca să-i fac 
această bucurie, m-am aplecat în spate şi am întins mâna în 


care mi-a aruncat de vreo zece ori coada, nechezând în 
acelaşi timp pentru a-şi arăta mulţumirea. 

După un timp, au ajuns lângă noi şi tovarăşii de drum. Cu 
această ocazie, m-am minunat că câtă uşurinţă galopa 
bătrânul şi ososul cal al croitorului. 

Şi ce poziţie avea în şa micuțul şi uscăţivul flăcău! Cred că 
mârţoaga era un ipocrit la fel de mare ca şi stăpânul lui. 

— E mort? întrebă Halef, pe când se apropiau. 

— Nu ştiu. Controlează! 

Sări de pe cal şi îl cercetă pe prizonier. 

— Ei, domnule, flăcăul ăsta a adormit şi el puţin. Poftim, 
iată barda lui. 

Halef îmi întinse groaznica armă pe care o culesese de pe 
jos mai înainte. Coada era îmbrăcată în piele de peşte; 
barda propriu-zisă avea o lucrătură veche şi deosebit de 
fină. Pe una din părţi se vedea o inscripţie în limba arabă: 
„Am să-ţi spun o vorbă”, iar pe cealaltă: „Să-ţi fie de bine, 
rămâi cu bine!” Artistul care realizase această lucrare se 
pare că avea un spirit caustic. 

— Ei, Halef, am întrebat, ce zici de Rih al nostru? 

Hagiul trase adânc aer în piept şi răspunse pe un ton 
entuziasmat, cu ochii strălucindu-i: 

— Ce-aş putea să mai spun, sidi? I-ai şoptit secretul? 

— Da. 

— M-am gândit eu. La început a zburat ca o săgeată şi 
apoi ca gândul. De la mine se vedea de parcă nu mai avea 
decât corp, căci picioarele îi dispăruseră. Mă şi gândisem: 
numai el poate fi; numai el poate ajunge primul la tufişuri. 
Şi iată, priveşte-l cum stă aici! Vezi vreo picătură de 
sudoare pe corpul lui? 

— Nu. 

— Sau spumă la bot? 

— Nici acolo. 

— Sau îl vezi cumva gâfâind? Îi tremură cumva carnea pe 
el? 

— Nici gând de aşa ceva. 


— Da, stă atât de liniştit şi de mulţumit de parcă abia s-ar 
fi trezit din somn. A fost o privelişte minunată, splendidă! 
Nici măcar profetul n-a avut un asemenea cal. Păcat că este 
armăsar şi nu iapă! E singurul, dar chiar singurul lui defect. 
Am să-l răsplătesc în seara asta cu o bucată mare de turtă 
de porumb; e un mare amator de delicatese. 

Şi, adresându-se croitorului, întrebă: 

— Ei, Afrit, făptură uriaşă, nu simţi respect faţă de acest 
cal? 

— Este incomparabil. N-am mai văzut până acum unul ca 
acesta, răspunse cel întrebat. 

Privea calul cu ochii unui cunoscător. Oare putea un 
croitor să privească astfel, să privească la fel ea un expert? 
Nu! În privirea lui se citea o lăcomie făţişă. Jinduia după 
acest armăsar. 1 se citea asta pe faţă, oricât de mult se 
străduia să se prefacă. 

— Frumos! replică Halef, mulţumit de laudă. Dar ce zici de 
stăpânul lui? 

— Merită să aibă un asemenea cal. Călăreşte bine. 

— Bine? Omule, dar ce vorbă-i asta? Şi tu călăreşti bine, 
dar în comparaţie cu el eşti ca o broască aşezată în spatele 
unui bou. Şi cine te-a întrebat cum călăreşte? Eu cu totul 
altceva am vrut să spun. Nu s-a ţinut strălucit de cuvânt? 

— Da, asta recunosc, ce-i drept. 

— Ce-i drept? Trebuie să recunoşti, eşti silit să recunoşti. 
N-a dovedit că miriditul este doar un băieţandru pe lângă 
el, un tinerel oare nu ştie încă nici să-şi încheie jacheta? Ce 
l-a mai păcălit! Ţi-a trecut prin cap că-lva lua prin 
surprindere? 

— Nu. 

— Eu am ştiut imediat. Creierul tău e ca o turtă pe carea 
înnegrit-o şi a uscat-o arşiţa şi acum nu mai e bună de 
nimic. Ce uimit a fost miriditul când nu l-a văzut printre noi; 
şi ce speriat a fost când l-a zărit apoi în spatele lui! Şi cu 
câtă siguranţă l-a ochit! Şi ştii de ce nu i s-a descărcat 
arma? 


— Pentru că n-a luat foc. 

— Nu, ci pentru că suntem invulnerabili la gloanţe. Ai 
priceput, croitorule amărât? Şi apoi lovitura cu barda! Tu ai 
fi îndrăznit s-o parezi? 

— Jur pe sufletul meu amărât că nu! 

— Pe sufletul tău amărât n-ai să îndrăzneşti niciodată 
nimic, căci sufletul tău nu-i decât un lucru lung şi neajutorat 
ca o râmă, care se zbate degeaba în tine ca să-ţi transmită 
vreun gând isteţ. Şi apoi goana aceea nebună! Ai văzut 
vreodată cum se smulge un călăreț din şa cu o frânghie? 

— Niciodată. 

— Te cred. De fapt, n-ai văzut tu încă multe, multe altele la 
care ne pricepem. Ce-ar putea pune la cale Schut al tău 
împotriva lui effendi al nostru? Viclenia şi vitejia noastră vor 
fi ca un şurub care se va răsuci în corpul lui! 

— Schut al meu? Să nu mai spui asta! 

— Dar i-ai luat apărarea! 

— Nici nu mi-a trecut prin cap aşa ceva! 

— N-ai spus tu că ne este superior, că ne va distruge? 

— Am spus asta doar din iubire pentru voi, să vă avertizez. 

— Tot din iubire pentru tine îţi spun şi eu, ca altă dată să-ţi 
ţii gura. N-avem nevoie de avertismente. Ştim noi mai bine 
ce-avem de făcut, căci ne cunoaştem puterile şi-i cunoaştem 
şi pe duşmanii noştri. În comparaţie cu noi, sunt ca firele de 
iarbă faţă de frunzele de palmier care îşi scaldă vârfurile în 
nori. Schut ăsta o să stea la picioarele noastre ca şi 
miriditul care zace aici. Şi îi vom mistui pe toţi care-l 
servesc, tot aşa cum tragi pe nas o priză de tutun. 

— Hagiule, dar ce-am făcut de îmi vorbeşti aşa aspru şi 
furios? 

— L-ai pus pe Schut mai presus de noi. Nu-i suficient? N-ai 
văzut încă, până acum, nişte eroi vestiți. Acum, însă, ai în 
faţa ta nişte bărbaţi, nişte eroi, care îi vor da lui Schut tot 
atâta atenţie cât unei muşte. O prinzi şi o zdrobeşti cu 
palma! 


Ca să pun capăt lăudăroşeniei micuţului hagiu, care se 
aprinsese tot, l-am întrerupt. 

— Când îl spionam pe miridit, am auzit un fluierat. Cine l-a 
scos? 

— Croitorul aici prezent. 

— De ce? 

— A spus că ar fi văzut un câine alergând în spatele 
tufişurilor. 

— Da, domnule, l-am văzut foarte clar, explică trădătorul, 
cu solicitudine. 

— Şi ce te-a interesat pe tine animalul ăla? 

— M-am gândit că se pierduse şi puteam să-l luăm cu noi 
până în satul următor, de unde era probabil. 

— Aşa! Mi s-a părut că miriditul îţi cunoştea fluieratul. 

— Precis nu. 

— De îndată ce l-a auzit, a sărit de la pământ şi a încălecat. 

— A fost o coincidenţă. 

— Fireşte! Dar mi s-a părut că stabilise cu „Suef” ca 
acesta să-şi anunţe sosirea printr-un fluierat. A fost o mare 
nerozie din partea lor, căci în felul acesta s-au trădat că 
erau în înţelegere. Sper să-mi pice în mână flăcăul, ca să-i 
atrag atenţia ce prostie a făcut. 

— Nu vrei, să te uiţi la miridit? Se mişcă. 

Cel numit făcuse o mişcare cu piciorul pentru a-şi schimba 
poziţia. Am observat că deschisese ochii şi se holba turbat 
la mine. 

— Ei, l-am întrebat, cum îţi place deznodământul aventurii 
tale? 

— Fii blestemat! răspunse. 

— N-ar ieşi un cuvânt de binecuvântare din gura ta şi 
totuşi, m-am purtat bine cu tine. 

— Cât de bine, numai eu ştiu! 

— Şi ce ştii, mă rog? 

— Că ai vrut să mă ucizi. 

— Te înşeli. Dacă voiam să te ucid, mi-ar fi fost foarte uşor 
s-o fac; am avut astăzi destule ocazii. 


— Înseamnă că ai intenţii şi mai rele cu mine. 

— Cam ce-ţi închipui tu? 

— O, există diverse moduri de a-ţi anihila duşmanul, chiar 
fără să-l ucizi! 

— De exemplu, îl laşi să se prăpădească încetul cu încetul, 
aşa cum aveaţi voi de gând cu noi. 

— Doar diavolul v-a ajutat să ieşiţi de acolo! 

— Nu, dacă acesta ar fi vrut să ne sprijine, mai bine am fi 
rămas în iad. 

— Şi totuşi îl aveţi pe dracul în voi, căci sunteţi 
invulnerabili la gloanţe! 

— Crezi că pentru asta ai nevoie de ajutorul diavolului? 
Asta poţi s-o faci singur, fără ajutor străin. Trebuie doar să 
fii suficient de deştept şi să mai fi şi învăţat ceva. Nu ne 
temeni nici de gloanţele şi nici de bucăţelele tale de plumb 
cu care ţi-ai încărcat arma. 

— A, mi-ai luat flinta? 

— Nu; atârnă de şa, iar murgul s-a dus cu ea cu tot. 

— Şi atunci de unde ştii că am încărcat-o cu bucățele de 
plumb? 

— Ştiu tot ceea ce trebuie să ştiu. Acum nu poţi să te 
întorci acasă la Sbiganzy, ci trebuie să mergi după aliaţii tai, 
aşa cum ai stabilit cu ei. 

— Eu? Unde trebuie să merg? 

— Ştii tu exact. N-au plecat spre Engely? 

— Cine ţi-a spus asta, domnule? 

— Am visat. Am văzut în vis cum şedeai acolo pe înălţime, 
aşteptându-i. Ai coborât de pe cal şi i-ai căutat ca să le spui 
că am pornit târziu la drum. Apoi aţi plecat împreună. Tu, 
însă, te-ai despărţit curând de ei ca să vii aici, unde Suef 
trebuia să ne dea pe mânia ta. 

— Suef! strigă speriat. 

Îl căută cu privirea pe croitor şi îl găsi. M-am prefăcut că 
nu am observat semnul prin care micuțul îl avertiza să tacă. 
Acest semn păru să-l liniştească pe miridit, căci întrebă: 

— Cine e Suef? 


— Prietenul tău. 

— Nu cunosc nici un Suef. 

— Ei, poate a-i să-l recunoşti atunci când, sper am să 
poruncesc să fie biciuit sub ochii tăi. Te-ai înţeles cu 
tovarăşii tăi că, dacă nu te duci după ei, înseamnă că m-ai 
ucis; dar, dacă vei da totuşi greş, vei pleca să-i întâlneşti. Ai 
dat greş. Vrei să pleci? 

Nu prea ştia cum să interpreteze cuvintele mele; totuşi, 
întrebă pe un ton morocănos: 

— Nu pot să-mi închipui de unde ştii toate astea; dar nici 
n-am nevoie să ştiu. Scurteaz-o şi ucide-mă! 

— De ce să te ucid? 

— Pentru că am atentat la viaţa ta. 

— Asta nu-i un motiv pentru mine, căci eu sunt creştin şi 
nu plătesc răul cu rău. 

— Deci nu cunoşti legea vendetei? 

— O cunosc. 

— Atunci ştii că, atâta timp cât sunt în viaţă, va trebui să 
mă străduiesc să te ucid? 

— Ştiu. 

— Şi cu toate acestea nu mă ucizi? 

— Nu. M-am apărat împotriva ta şi n-ai putut face nimic. 
Asta-i suficient. Noi creştinii nu răzbunăm sângele cu 
sânge; de aceea, la noi, crima este un delict care merită 
moartea. Pe tine, însă, te sileşte să comiţi crima legea 
vendetei; de aceea, nu pot să-ţi port pică pentru că vrei să 
respecţi legea. 

Mă privi ca prin vis. Nu pricepea ce-i spun. 

— Dar, am continuat, chibzuieşte dacă merit să mi se 
aplice legea vendetei. Eram închis, trebuia să mă eliberez. 
Trebuia să trag şi nu ştiam că fratele tău era cel de şedea 
acolo sus. El singur poartă vină că l-a nimerit glonţul meu. 
Ştia doar că avem armele la noi. A fost o mare nechibzuinţă 
din partea lui să se aşeze acolo sus. 

— Domnule, cuvintele tale conţin multe picături de adevăr! 


— Şi de ce, voia să mă lase să mor de foame? Ce-i făcusem 
eu? îl jignisem, îl rănisem, îl furasem, îl jefuisem? Nu. Am 
venit doar să mă interesez de Schut. Putea să-mi dea sau 
putea să nu-mi dea informaţiile şi atunci aş fi plecat liniştit. 
De ce a vrut să fie duşmanul meu? 

— Pentru că prietenii, lui sunt duşmanii tăi şi pentru că 
vrei să-l distrugi pe Schut. 

— Dar nu vreau aşa ceva. 

— Îl cauţi şi l-ai ucis pe cumnatul lud, Deselim. Eşti osândit 
de legea vendetei şi de ea vei pieri. 

— Nu l-am ucis pe Deselim. Mi-a furat calul, s-a prăbuşit 
de pe acesta şi şi-a frânt gâtul. Sunt eu criminalul? 

— Trebuia să-l laşi să fugă! Dar tu l-ai urmărit, gonind 
nebuneşte. 

— A, deci sunt osândit de legea vendetei, pentru că n-am 
permis să-mi fie furat calul? Ascultă, v-am stimat, căci am 
crezut că sunteţi nişte bărbaţi viteji şi cu inima deschisă. 
Acum, însă, văd că sunteţi nişte nemernici laşi şi vicleni. 
Sunteţi hoţi, hoţi jalnici şi apoi când sunteţi fugăriţi, ca să vi 
se ia prada înapoi, spuneţi că suntem osândiţi de legea 
vendetei. Meritaţi să fiţi scuipaţi. Ruşine, diavole! Schut al 
vostru nu-i pentru mine acum decât un nemernic jalnic şi 
toţi care-l slujesc sunt mişei deplorabili, de care nici nu-mi 
pasa. Ridică-te şi cară-te! Nu mă tem de tine. Poţi să tragi în 
mine de câte ori vrei. Halef, desfă-i lasoul din jurul corpului! 

— Sidi! strigă hangiul speriat. Ai înnebunit? 

— Nu. Desfă-l! 

— N-am să fac asta! 

— Vrei s-o fac eu? Nu m-a împuşcat pe la spate, ci m-a 
înfruntat deschis. Înainte de a trage, mi-a ţinut şi o 
cuvântare, timp în care aş fi putut să-l ucid, dacă voiam. Nu 
este un asasin şi deci nu vreau să mă port cu el ca şi cum ar 
fi. Desfă lasoul! 

Halef se supuse acum şi îl dezlegă pe miridit. Acesta se 
ridică de la pământ. Dacă ne-am fi aşteptat s-o şteargă cât 


mai repede, ne-am fi înşelat. Îşi întinse şi-şi îndreptă braţele 
care îi fuseseră strâns legate de corp şi apoi păşi spre mine. 

— Effendi, spuse, nu ştiu cum să interpretez purtarea ta. 

— 'Ţi-am spus doar! 

— Sunt liber? 

— Şi poţi să pleci unde vrei. 

— Şi nu-mi pretinzi nimic, absolut nimic? 

— Nu. 

— Nici măcar promisiunea de a te cruța? 

— Nici nu-mi trece prin cap! 

— Dar trebuie să te ucid! 

— Încearcă, n-ai decât din partea mea! 

— Ştii foarte bine că în seara asta trebuie să plec după 
tovarăşii mei. 

— Ştiu şi n-am nimic împotrivă s-o faci. 

— Ştii şi unde mă aşteaptă? 

Am văzut pe chipul lui semnele unei lupte interioare. 
Mândrie şi blândeţe, ură şi înduioşare se luptau una cu alta. 
Apoi spuse: 

— Ai să mă consideri un laş, dacă accept să mă eliberezi? 

— Nu. Şi eu aş face la fel şi mă consider totuşi un om 
curajos. 

— Bine, atunci am să accept să-mi dăruieşti viaţa. N-o să 
mă acuze nimeni că am primit să fiu eliberat, de ucigaşul 
fratelui meu, pentru a renunţa la răzbunare. Legea 
vendetei rămâne valabilă între noi, dar va înceta 
deocamdată. Văd barda mea aici jos. Am s-o ridic şi am să 
ţi-o dau, deşi, pe drept, este captura ta. Ştii ce înseamnă 
asta? 

— Nu. 

— Este semnul că legea vendetei va înceta deocamdată. 
De îndată ce-mi dai înapoi barda, ea va fi din nou valabilă. 
— Deci, atâta timp cât voi păstra barda, lupta dintre noi 

încetează? 

— Da. Vrei s-o iei? 

— O am. 


— Încotro a fugit calul meu? 

— Uite-l acolo, lângă tufişurile acelea; paşte. 

— Atunci, plec. Effendi, ţi-aş întinde cu plăcere mâna, la 
despărţire, dar pe a ta se află sângele fratelui meu. N-am 
voie să te ating, decât pentru a te ucide. Rămâi cu bine! 

— Mergi cu bine! 

Plecă. De la distanţă se mai întoarse o dată şi ne făcu un 
semn, apoi încalecă şi plecă. 

Barda o am şi astăzi. Legea vendetei mai doarme încă şi 
nici nu se va mai trezi vreodată. 

Micuţul croitor urmărise cu o atenţie încordată această 
întâmplare. Se putea citi pe faţa lui că, în ciuda celor ce 
afirmasem mai înainte, era absolut convins că-l voi ucide pe 
miridit. Dacă era mulţumit sau nu de felul cum evoluaseră 
lucrurile, nu mi-am putut da seama după figura lui, care nu 
exprima altceva decât cea mai mare uimire. 

Halef era vizibil nemulţumit. l-ar fi făcut o mare plăcere 
dacă i-aş fi trasat sarcina să-i tragă miriditului cincizeci de 
lovituri de bici şi apoi să-l las să fugă. Dar, în afară de 
josnicia unei astfel de purtări, mi-aş fi câştigat un duşman 
de moarte de două ori mai înverşunat, pe când acum nu mai 
aveam de ce să mă tem deel. 

Pentru că hagiul nu îndrăznea să-mi facă reproşuri, îşi 
vărsă toată „drăgălăşenia” pe croitor. 

— Ei, tu om al acelor şi-al aţei, ce stai aici aşa şi te holbezi 
de parcă ar ploua cu cămile? De ce te minunezi aşa? 

— De effendi. 

— Şieu. 

— Putea să-l ucidă. 

— Şi pe tine! 

— Pe mine? De ce? 

— Am să-ţi spun când o veni vremea. 

— Dacă m-ar fi ucis, aţi fi rămas fără călăuză. 

— Mare păcat ar fi fost! 

— Şi cine ştie ce vi s-ar fi putut întâmpla pe drum! 


— Ei, nimic rău, ca şi când ai fi fost şi tu de faţă. Cunoşti 
legea răzbunării omorului aşa cum s-o aplică ea aici? 

— Da, o cunosc. 

— Şi chiar este adevărat că acum conflictul s-a aplanat? 

— Foarte adevărat, până când barda va fi înapoiată... Asta, 
însă, nu depinde decât de răzbunătorul omorului, de nimeni 
altcineva. 

— Ce vrei să spui? 

— De pildă, vă poate ataca prin surprindere, ca să vă 
jefuiască şi să vă ucidă. Prin urmare, nu vă va ucide ca să 
răzbune omorul, ci ca să vă jefuiască. 

— Mare e Allah, dar cinstea voastră, a celor de aici, tare 
mică e, replică Halef. Ce câştigă vecinul meu, dacă-i promit 
că n-o să-i fur dovlecii şi noaptea următoare, mă duc şi-i fur 
pepenii? Sunteţi cu toţii nişte ticăloşi! 

Le-am întrerupt discuţia cu o întrebare: 

— Cât mai avem până la Fersely? 

— Cam o oră. 

— Atunci putem să facem un popas acolo, să ne răcorim. E 
vreun han pe acolo? 

— Da, îl cunosc pe hangiu. 

— Şi unde propui să petrecem noaptea? 

— La Kilissely; îl cunosc şi pe hangiul de acolo. 

— Cât e până acolo de mers? 

— De la Fersely, cam patru ore bune. 

— Dar, de ce alegi exact satul acesta? 

— Este un sat foarte frumos şi se află pe câmpia Mustafa, 
unde găseşti din plin şi foarte ieftin tot ce-ţi pofteşte inima. 

— Şi de acolo până la Uskiib cât de departe e? 

— Opt ore. 

Croitorul, în calitate de călăuză, o luă înainte şi nici măcar 
nu părea să-i pese de noi. Întrucât Osko şi Omar se aflau 
chiar în spatele lui, am putut să discut cu Halef despre el, 
fără să ne audă. 

— Sidi, întrebă curios hagiul şi tu crezi că el e acel Suef? 


Am dat doar afirmativ din cap şi Halef continuă să mă 
întrebe, trăgându-mă într-o parte: 

— Te ţii de cuvânt în legătură cu cele cincizeci de lovituri 
de bici? 

— O să le primească, dar nu acum. 

— Şi chiar le merită din plin. M-am mirat foarte tare că i-ai 
povestit atât de multe, deşi ştiai că ne este duşman. 

— Am făcut-o cu intenţie. 

— Da, ai tu întotdeauna intenţiile tale ascunse. Vezi 
lucrurile mult mai clar decât noi şi de aceea te-ai prefăcut 
acum că ai încredere în croitor. Eu, însă, l-aş fi biciuit de L- 
aş fi lăsat lat. 

— Şi ai fi cules doar roade proaste. Atâta timp cât se află 
cu noi, vom avea informaţii în legătură cu ceea ce au de 
gând cu noi complicii lui. În noaptea asta, vor da un atac pe 
care-l consideră ca fiind ultimul, căci îşi închipuie că vor 
avea succes. În noaptea asta, vor să ne ucidă. Cum vor 
proceda însă, nu ştiu încă. 

— Dar o să aflăm. 

— Fireşte! Şi chiar de la croitor. Trebuie să fim cu ochii pe 
el, în secret, fără să-şi dea seama, căci altfel o să fie foarte 
atent şi după modul cum va acţiona, o să ne putem da 
seama ce anume se va întâmpla. 

— Atunci, am să stau cu ochii larg deschişi. 

— Chiar vreau să te rog asta, căci nu pot să mă ocup 
singur de toate. Din cauza piciorului bolnav, voi fi din nou 
nevoit să nu părăsesc odaia. Ceea ce se întâmplă afară va 
trebui să urmăriţi voi trei. În primul şi în primul rând, 
trebuie să aflăm unde se află fraţii Aladschy, Barud şi 
ceilalţi, când şi unde vor vrea să stea de vorbă cu croitorul 
şi când, unde şi cum intenţionează să ne ucidă. 

— Sidi, sunt cam multe de făcut! Vor fi şi fraţii acolo? Doar 
au plecat spre Engely! 

— Din Engely şi pană la Kilissely pot să folosească drumul 
Istib-Uskiib. Vor ajunge acolo înaintea noastră. Trebuie 
neapărat să le descoperim ascunzătoarea. Deocamdată nu 


putem să ne întocmim un plan exact şi trebuie să vedem 
cam ce condiţii sunt pe-acolo. În primul rând, însă, nu avem 
voie să-l scăpăm din ochi pe croitor. 

— Perfidul ăsta! Şi ce om de încredere şi cinstit părea! 
Oare din ce motiv o fi venit în ţinutul ăsta, sidi? 

— Cred că este unul din oamenii de încredere ai lui Schut 
şi a primit o misiune importantă. 

— Ei, o să aflăm noi, sidi. Deocamdată, putem să ne 
bucurăm că am scăpat de unul dintre duşmani. 

— 'Te referi la miridit? 

— Da. În orice caz, ăsta n-o să mai vină în seara asta. 

— Iar eu îţi spun c-o să vină precis. 

— Ca să-i ajute pe cei doi Aladschy? 

— Din contră, ca să ne ajute pe noi împotriva lor. 

— O, asta n-o mai cred! 

— Dar eu cred. Este miridit şi încă unul brav. Îmi este 
duşman doar pentru că glonţul meu l-a ucis din întâmplare 
pe fratele lui, nu din cauza lui Schut. Vreau să spun că 
acum ne respectă şi urăşte comportamentul perfid, veninos 
al celorlalţi. Ştie că i-am dăruit viaţa. Ce om nu ţine la viaţa 
lui? De aceea, se simte dator faţă de noi. 

— Dar pe ceilalţi nu i-ai cruțat? Ei ţi-au mulţumit? 

— Nu, dar aceia sunt nişte ticăloşi. Dacă ar fi avut 
caracterul lui, sinceritatea lui, de mult n-am mai fi avut 
treabă cu ei. Sunt absolut convins că va veni şi poate, 
prezenţa lui ne va fi de ajutor. 

Aşa după cum spusese croitorul, am ajuns în circa o oră la 
Fersely. Era un sat despre care nu se poate spune nimic 
deosebit. Ne-am oprit la han şi am mâncat ceva: lapte acru 
cu turtă de porumb. Au fost adăpaţi şi caii. 

Mi-a bătut la ochi faptul că, atunci când satul ne-a apărut 
în faţă, croitorul s-a grăbit s-o ia înainte, ca să comande 
ceva răcoritor pentru noi, aşa cum pretindea. Halef îmi 
aruncă o privire, ridică din umeri şi întrebă: 

— Ştii de ce? 

— Vrea să-i spună hangiului să nu-l numească Suef ci Afrit. 


— La fel m-am gândit şi eu. Dar atunci, înseamnă că s-a 
înţeles dinainte şi cu hangiul nostru din Sbiganzy. 

— Poate acolo e cunoscut sub numele de Afrit. 

— Sau poate hangiul n-a fost totuşi corect cu noi. 

— Şi asta e posibil, dar nu cred. 

După, ce am mâncat, am pornit mai departe şi am ajuns 
curând, coborând din partea vestică a platoului pe câmpia 
Mustafa, de care am vorbit mai înainte, pe care drumul 
durează mai multe orc şi în lung şi în lat. Printre lunci 
roditoare, de unde recolta fusese deja strânsă, se mergea 
pe drumul care duce de la Engely spre Komanova şi după 
patru ore, ne-a apărut în faţă Kilissely. 

Nu era o regiune romantică, dar era fermecătoare. Nu 
erau munţi, dar mult mai plăcute ni s-au părut pădurile de 
foioase care se aflau de ambele părţi ale drumului. Am 
trecut printre minunate livezi, unde se coceau fructele din 
ţările meridionale. Ogoare bogate, de pe care fusese 
culeasă recolta, se întindeau în dreapta şi stânga şi când 
ne-am apropiat de sat, am zărit un eleşteu mare în a cărui 
apă cristalină se oglindeau copacii dintr-o grădină uriaşă. 
Grădina aparţinea unei clădiri a cărei înfăţişare în formă de 
castel, în această ţară a ţăranilor sărmani, părea foarte 
impunătoare. 

— Ce clădire este aceasta? l-am întrebat pe croitor. 

— Este un castel, a răspuns. 

— Cui aparţine? 

— Hangiului la care vom înnopta. 

— Dar castelul acesta, după cât mi se pare, nu este un 
han. 

— O, nu. 

— Dar, ne-ai vorbit despre un han! 

— M-am gândit că e totuna dacă-i spun han sau conac. Îl 
cunosc pe stăpân. Primeşte cu cea mai mare plăcere 
oaspeţi şi se va bucura să-l vizitaţi. 

— Şi cine este el? 


— Un turc din Salonic, care s-a stabilit aici. Îl cheamă 
Murad Habulam. 

— Cum arată? 

— E cam de vârstă mijlocie, înalt, cam uscăţiv şi nu poartă 
barbă. 

Nu simţeam nici un fel de simpatie faţă de un turc înalt, 
uscăţiv şi fără barbă. Nu-mi puteam închipui un turc 
cumsecade, înţelept, cinstit ca pe unul care arată ca un 
schelet şi avusesem ocazia să-mi dau seama că, în împărăţia 
otomană, trebuie să te fereşti de cel ce depăşeşte înălţimea 
medie, e uscăţiv şi pe deasupra, nici nu poartă barbă. 
Probabil că nu aveam o figură prea încântată, căci croitorul 
mă întrebă: 

— Nu eşti de acord să vă duc la el? 

— Nu; căci mi se pare o necuviinţă ca cinci bărbaţi să 
ceară găzduire unuia total necunoscut. 

— Dar nu voi cereţi, ci el este acela care vă invită. 

— Ăsta-i un lucru nou pe care-l aud! 

— Adică, vreau să spun că îi face mare plăcere să 
primească oaspeţi. Eu vin deseori pe la el şi mi-a poruncit 
să-i aduc în vizită străini, căci n-are de ce se ruşina faţă de 
ei... Îi plac străinii şi este un om învăţat şi plimbat prin 
lume, ca şi tine. O să vă simţiţi foarte bine împreună şi pe 
deasupra, este atât de bogat încât ar putea primi în gazdă 
zece şi chiar douăzeci de oaspeţi. 

Un om foarte învăţat şi umblat prin lume! Era tentant. Şi 
ca să mă dispună şi mai mult, croitorul adăugă: 

— Vei vedea o locuinţă splendidă, cu harem, parc şi tot 
ceea ce poate să aibă un om bogat. 

— Are şi cărţi? 

— O întreagă colecţie mare. 

Am lăsat deoparte toate îndoielile şi l-am trimis pe croitor 
să ne anunţe. 

În vreme ce flecăream cu Halef despre putred de bogatul 
şi învățatul turc şi îmi exprimam bănuiala că nu mai aveam 


nevoie de prezentare, căci sosirea noastră fusese deja 
anunţată de fraţii Aladschy, calul hagiului sări în lături. 

Călăream foarte aproape de marginea eleşteului, când o 
luntre care plutea pe suprafaţa acestuia se apropie direct 
de noi. Înăuntru şedea o tânără fată care trăgea la vâsle din 
toate puterile. 

Purta veşmântul bulgăroaicelor necăsătorite. De sub 
basmaua roşie pe care o purta pe cap, îi atârnau două cozi 
grele de păr negru. 

Probabil că se grăbea foarte tare, căci, fără să lege mai 
întâi luntrea, sări şi vru să treacă repede pe lângă noi. 
Straiul ei roşu, graba sau poate altceva îi speriase, calul lui 
Halef; făcu o săritură înainte, lovi fata cu copita şi o trânti 
jos. 

Armăsarul meu se sperie şi el puţin şi se cabra. 
Bulgăroaica vru să se ridice, dar se răsuci invers, ajunse 
sub picioarele calului meu şi dădu un țipăt de spaima. 

— Stai liniştită! Sperii caii! am strigat. Stai liniştită pe loc! 

Armăsarul mai tropăi puţin, dar n-o atinse şi acum fata se 
putu ridica. Vru să fugă, dar i-am poruncit: 

— Stai! Aşteaptă o clipă! Cum te cheamă? 

Se opri şi se uită în sus spre mine. Avea chipul unei 
adevărate tinere bulgăroaice: dulce, rotund şi plin, cu un 
ras mic şi ochi blânzi. După cum era îmbrăcată se vedea că 
e săracă; mergea desculţă. Probabil că fusese rănită de 
calul lui Halef, căci îşi târa un picior. 

— Anka mă cheamă, răspunse. 

— Ai părinţi? 

— Da. 

— Fraţi şi surori? 

— O, mulţi! 

— Şi un iubit? 

O roşeaţă intensă i se aşternu pe chip, dar răspunse, 
totuşi, repede. 

— Da, unul grozav! 

— Cum îl cheamă? 


— lanik. E argat. 

— Deci, amândoi sunteţi săraci? 

— Dacă aveam avere, eram de mult nevasta lui. Dar 
strângem bani. 

— Şi câţi vreţi să strângeţi? 

— Eu o mie de piaştri şi el tot o mie. 

— Şi după aceea, ce vreţi să faceţi? 

— Vrem să mergem în apropiere de Uskub unde trăiesc 
părinţii mei şi ai lui şi să luăm în arendă o grădină. Tatăl lui 
e grădinar, la fel ca al meu. 

— Ei şi cum staţi cu economiile? Ce sumă aveţi? 

— Cam puţin, domnule. Simbria mea este foarte mică şi 
trebuie, din când în când, să-i mai dau şi tatălui câte ceva, 
care are şi el grădina luată în arendă. 

M-am bucurat să aud aşa ceva. Bulgăroaica părea tare 
sinceră şi de treabă. Îi trimitea câte ceva şi tatălui din 
amărâta ei de simbrie, deşi în felul acesta ştia că-şi amână 
fericirea mult visată. 

— Eşti rănită? am întrebat. 

— M-a lovit calul. 

Se pare că nu o lovise foarte rău, căci acum şedea bine în 
picioare; eu, însă, am băgat mâna în buzunar, am scos o 
nimica toată, probabil cincizeci sau şaizeci de piaştri şi i-am 
întins fetei. 

— Trebuie să te duci la doctor şi la spiţer, Anka, să-ţi 
vindeci rana. Uite, ia banii ăştia, să ai cu ce plăti. 

Vru să-i apuce rapid, dar îşi trase mâna îndărăt şi spuse: 

— Nu pot să-i iau. 

— De ce nu? 

— Poate n-am nevoie să merg la doctor şi la spiţer; deci, 
nu pot să iau nici banii. 

— Atunci, primeşte-i ca pe un chir din partea mea! Făcu o 
mutrişoară uluită şi întrebă stingherită: 

— Dar, pentru ce? Doar nu ţi-am făcut nici un serviciu. 

— Nici nu trebuia, dacă este un dar. Pune-i lângă 
economiile tale - sau trimite-i tatălui tău, cure s-ar putea să 


aibă nevoie de ei. 

— Bun cuvânt ai rostit, domnule. Voi trimite banii tatălui 
meu. Are să se roage la Maica Domnului pentru tine, chiar 
dacă eşti musulman. 

— Nu sunt musulman, sunt creştin. 

— Atunci, mă bucur şi mai mult. Eu sunt romano-catolică şi 
logodnicul meu la fel. 

— Ei, să ştii că eu am fost la Roma şi l-am văzut pe Sfântul 
Părinte înconjurat de înalţi cardinali. 

— O, dacă ai putea să-mi povesteşti şi mie! 

Această dorinţă, deşi oarecum dictată şi de curiozitatea 
specific feminină, venea totuşi dintr-o inimă bună. Se putea 
citi asta în ochii ei strălucitori. 

— Aş face-o cu plăcere, dar probabil că n-o să te mai 
revăd. 

— Eşti străin de locurile acestea, după cum văd. Unde ai 
să stai? 

— La Murad Habulam. 

— Sfântă Fecioară! strigă, speriată. 

Se apropie iute, apucă de cureaua de la scară şi mă 
întrebă cu voce înfundată: 

— Eşti cumva acel effendi care este aşteptat aici, 
împreună cu trei însoțitori? 

— Effendi sunt şi am şi trei însoțitori. Dar dacă sunt 
aşteptat asta n-am de unde să ştiu. 

— Vii de la Sbiganzy? 

— Da. 

— Atunci, tu eşti acela. 

Şi, ridicându-se pe vârfurile picioarelor, îmi şopti şi mai 
încet ca înainte: 

— Păzeşte-te! 

— Poţi să vorbeşti tare, Anka. Aceşti trei bărbaţi pot să 
audă totul; sunt prietenii mei. De cine trebuie să mă 
păzesc? 

— De Murad Habulam, stăpânul meu. 

— A, eşti în slujba lui? 


— Da şi lanik la fel. 

— Ai vreun motiv ca să mă avertizezi? 

— Vor să atenteze la viaţa voastră. 

— Asta o ştiu deja. N-ai putea să-mi spui în ce fel vor s-o 
facă? 

— Încă nu. Am tras cu urechea şi lanik la fel. Am auzit câte 
ceva din care ne-am dat seama că va fi rău de voi. 

— Vrei să fii protectoarea mea? 

— Cu drag, cu mare drag, căci ai aceeaşi credinţă ca şi 
mine şi l-ai văzut şi pe Sfântul Părinte. Am să te protejez, 
chiar dacă stăpânul meu ne va alunga pe amândoi! 

— Dacă are s-o facă, o să am eu grijă de voi. 

— Chiar aşa, effendi? 

— Îţi dau cuvântul meu. 

— Înseamnă că ai să-l respecţi; doar eşti creştin. Acum nu 
pot să-ţi mai spun nimic, căci nu mai am timp: trebuie să mă 
duc la bucătărie, pentru că stăpâna a plecat în vizită la 
Uskiub. A fost nevoită să plece îndată ce a venit vestea 
sosirii voastre. Păziţi-vă de Humun, servitorul, care este 
omul de încredere al stăpânului şi care mă urăşte pentru că 
îl iubesc pe lanik şi nu pe el. O să staţi în turnul bătrânei 
mame şi o să am grijă să primiţi veşti. Dacă n-o să pot veni 
chiar eu, am să-l trimit pe lanik; puteţi avea încredere în el. 

Spusese toate acestea în mare graba şi apoi plecă 
alergând. 

— Domnule, ce-am auzii! spuse Osko. Ce pericol ne 
pândeşte! N-ar fi mai bine să mergem la han? 

— Nu. Şi acolo vom fi la fel de ameninţaţi, fără să ne 
putem apăra. Aici, însă, avem ajutoare şi prieteni de la care 
o să aflăm ce avem de făcut. 

— Sidi are dreptate, spuse Halef. Allah ne-a trimis-o pe 
această prietenă şi pe logodnicul ei, ca să ne protejeze. 
Creştinismul trebuie să fie totuşi bun, dacă leagă atât de 
repede inimile. Pentru că sunt musulman, nu pot fi creştin; 
chir dacă n-aş fi musulman, aş fi un credincios al lui lisus, 


fiul Mariei. Să mergem! lată, ne face semn croitorul, 
trădătorul ăsta! 

Ajunsesem la colţul zidului grădinii şi acum călăream pe 
lângă o latura a acestuia. Se afla o poartă...deschisă acolo şi 
în faţa acesteia, stătea croitorul şi ne aştepta. 

— Veniţi, veniţi! strigă spre noi. Sunteţi bine veniţi! 
Stăpânul vă aşteaptă! 

— Nu poate să ne iasă el însuşi în întâmpinare? 

— Nu, căci are picioarele bolnave şi nu poate merge. 

— Asta nu înseamnă că-l deranjăm sau îl incomodăm? 

— Sub nici o formă. Fiind atât de singur, se bucură să 
primească oaspeţi, ca să mai aibă şi el cu cine se întreţine, 
căci cel mai rău lucru pentru boala lui e plictiseala. 

— Ei, atunci îi vom fi de ajutor. O să aibă o ocupaţie şi o să 
se amuze copios. 

Capitolul VI - În turnul bătrânei mame. 

Am intrat pe poartă. După descrierea pe care ne-o făcuse 
croitorul şi după impresia pe care o făcea clădirea văzută 
de la distanţă, mă aşteptam să văd un fel de castel. Dar în 
ce hal arăta! 

Era lungă şi înaltă, dar pe jumătate dărăpănată. 
Deschizăturile ferestrelor ne priveau goale. Acoperişul avea 
găuri în multe locuri. Tencuiala de pe pereţi se curăţase şi 
de-a lungul fațadei atârna praf de la cărămizile care se 
descompuneau, din cauza intemperiilor. 

Am călărit până în faţa uşii înalte şi late, unde ne 
întâmpină un individ a cărui mutră nu inspira nici un fel de 
încredere. 

— El este Humun, servitorul stăpânului, spuse croitorul. 

Aha, iată-l deci pe omul de care trebuia să ne păzim! Îmi 
făcu o plecăciune adâncă, plină de respect, arătă spre doi 
flăcăi puternici, care şedeau în spatele său şi spuse: 

— Effendi, stăpânul meu a aflat cu părere de rău, că nu 
poţi să mergi. De aceea a poruncit ca aceştia doi să te 
poarte pe braţe. Poţi să ai încredere în ei, sunt foarte 
puternici. 


Am descălecat. Cei doi îşi încrucişară mâinile, formând un 
fel de scaun, şedeam pe palmele lor, iar de braţele lor mă 
sprijineam. În felul acesta mă duseră, prin antreu şi prin 
două odăi, până în camera de primire. Tovarăşii mei mă 
urmară. 

Această cameră era destul de bine decorată. Pe lângă 
pereţi se aflau divane. Pe un loc mai ridicat, aflat faţă în faţă 
cu intrarea, şedea stăpânul castelului. Lângă el, se afla o 
altă ridicătură identică, ce îmi era destinată mie, iar în faţa 
lui se aflau câteva perne pentru însoțitorii mei. 

Cei doi care mă purtau pe braţe se opriră în faţa uşii. 
Stăpânul se înclină, fără să se ridice şi spuse: 

— Fii bine venit, înalte effendi. Allah să binecuvânteze 
intrarea voastră în casa mea şi să-ţi dea multe zile aici la 
mine! lartă-mă că nu pot să mă ridic, dar podagra îmi 
chinuie picioarele şi de aceea, nu mă pot mişca. Vino să şezi 
aici, în dreapta mea. Tovarăşii tăi pot să-şi odihnească 
mădularele, aici, în faţa noastră. 

Am fost aşezat lângă el, în vreme ce ceilalţi trei au luat loc 
pe pernele din faţa noastră. Am rostit, fireşte, câteva 
cuvinte politicoase de mulţumire şi de scuze, dar mă 
întrerupse, asigurându-mă că nu eu, ci el trebuia să-mi 
mulţumească. 

Cei doi care mă purtaseră pe braţe se retraseră, iar 
servitorul aduse pipe şi cafea. În Orient se obişnuieşte să se 
judece bogăţia omului după calitatea pipelor sale. Conform 
acestei măsuri a valorii, Murad Habulam era un om foarte 
bogat. 

Pipa sa şi cea pe care am primit-o eu aveau ciubucul din 
lemn de trandafir, înfăşurat în fir de aur şi împodobit cu 
pietre preţioase. Muştiucurile erau piese rare. Chihlimbarul 
era din cel semitransparent, afumat, care este mult mai 
apreciat în Orient decât cel transparent. Ceşcuţele erau 
aşezate într-o carapace aurită de o lucrătură deosebit de 
fină şi când am gustat, a trebuit să recunosc că doar la 
Cairo mai băusem o asemenea cafea gustoasă. Se savura, 


fireşte, după moda orientală, cu zaţul foarte fin măcinat. O 
ceşcuţă nu conţinea mai mult de patru degete de cafea. 

Şi tutunul era foarte fin. Păcat că pipa avea capul atât de 
mic! După aproape cincisprezece fumuri trase, trebuia din 
nou umplută, lucru de care se ocupa Humun, favoritul 
stăpânului. 

Pentru că buna-cuviinţă impune ca musafirului să nu i se 
pună imediat întrebări despre problemele sale, au fost 
schimbate doar diverse păreri generale. Apoi stăpânul se 
trase ceva mai aproape de mine şi mă întrebă: 

— Ai călătorit bine, effendi? 

— Allah m-a îndrumat bine, am răspuns. 

— Atrit, croitorul, mi-a spus că vii din Sbiganzy. 

— Am fost de ieri acolo. 

— Şi mai înainte? 

— La Radowitsch şi Ostromdscha. 

— Asta înseamnă că ai fost în fiecare zi pe drumuri? 

— Da, căci venim de la Adrianopol şi Stambul. 

— De la Stambul! Allah îţi vrea binele, dacă ţi-a permis să 
te naşti în oraşul padişahului. 

— Nu sunt născut acolo. Am venit la Stambul de la 
Damasc, prin Palestina. 

— Deci, eşti din Damasc? 

— Nici de acolo. Sunt franc, german şi călătoresc din 
patria mea în Sahara, pentru ca de acolo să ajung în Egipt 
şi Arabia. 

— Mare e Allah! Atât de departe te-a purtat călătoria ta? 
Ai făcut afaceri bune? 

— Nu călătoresc ca să fac afaceri. Vreau să văd ţările, 
popoarele, să cunosc limbile şi obiceiurile lor. De aceea mi- 
am părăsit patria pentru o perioadă atât de lungă de timp. 

Mă privi cu ochi neîncrezători. 

— De aceea? Allah! Şi la ce-ţi foloseşte dacă priveşti munţii 
şi văile, oamenii şi animalele, deserturile şi pădurile? Ce 
câştigi dacă vezi cum se îmbracă oamenii şi dacă le asculţi 
limba? 


Era un punct de vedere pe care îl auzisem deseori. 
Oamenilor acestora le era foarte greu să înţeleagă că poţi 
vizita ţări şi popoare fără să ai vreun interes material. O 
călătorie de afaceri, un pelerinaj la Mecca - mai departe de 
atât nu mai pricepeau. 

— Îţi place geografia? l-am întrebat. 

— Foarte mult. Citesc cu plăcere astfel de cărţi. 

— Şi de cine sunt scrise? 

— De oameni învăţaţi care au fost în ţările respective. 

— Şi le eşti recunoscător acestor oameni că te-au informat 
şi te-au bine dispus prin cărţile lor? 

— Fireşte! 

— Ei şi în patria mea sunt oameni care doresc asemenea 
cărţi. Există multe, multe mii de oameni care le citesc. 
Trebuie, deci, să existe şi oameni care să le scrie şi prin 
urmare, trebuie să călătorească prin ţări îndepărtate, ca să 
înveţe să le cunoască. Un astfel de om sunt eu. 

— Înseamnă că eşti geograf. Dar, te întreb din nou: ce 
câştigi din asta? Îţi părăseşti casa şi haremul; renunţi la 
bucuria vieţii, ca să suferi de neplăceri, foame şi sete 
printre străini şi poate, chiar să dai peste diverse pericole. 

— Chiar aşa stau lucrurile. 

— Apoi te aşezi şi scrii până îţi îmbolnăveşti ochii, doar 
pentru ca cei curioşi să afle tot ceea ce ai văzut tu. Dar ţie 
la ce-ţi serveşte asta? 

— Oare călătoria însăşi nu e ea o plăcere? 

— Nu, e o mare neplăcere. 

— Deci, ţie nu ţi-ar plăcea, de pildă, să urci cu greutate pe 
un munte înalt doar pentru a privi cum răsare soarele? 

— Nu, căci sunt sănătos la cap. De ce să-mi părăsesc 
divanul meu comod, unde pot să fumez şi să-mi beau 
cafeaua? Pentru ce să urc şi să mă târăsc, pentru ca apoi să 
vin de-a berbeleacul la vale? Nu-mi e de nici un folos. 
Soarele răsare şi apune, chiar dacă nu mă aflu eu acolo, sus 
pe munte. Allah a rânduit totul cu înţelepciune şi prin 


căţăratul meu pe stânci nu pot să contribui cu nimic la 
deciziile sale. 

Da, astfel sunt părerile acestor oameni! Allah, Allah, peste 
tot Allah. Acesta este verdictul lor şi scuza pentru 
nepăsarea lor spirituală şi trupească. 

— Deci, nu-ţi asumi nici greutăţile şi riscurile unei călătorii 
mai îndepărtate, pentru a cunoaşte oameni străini? l-am 
întrebat. 

— Nu, nu fac aşa ceva. 

— Şi totuşi, un folos am. Din asta trăiesc. 

— Cum adică? Mănânci munţii şi bei râurile pe care le 
vezi? 

— Nu; dar, după ce am scris o asemenea carte, primesc 
bani şi acesta este venitul meu. 

În sfârşit, rostisem ceva ce nu suna cu totul nebunesc. 

— A, spuse el, acum te înţeleg. Nu eşti geograf, ci librar. 

— Nu, librarul este acela care mă plăteşte pentru ce scriu, 
tipăreşte cartea şi apoi o vinde cititorilor. Aşa facem 
amândoi o afacere. 

Îşi duse degetul la nas, chibzui o vreme şi apoi spuse: 

— Acum pricep. Tu eşti cel care aduce cafeaua din Arabia, 
iar librarul este acela care o vinde oamenilor? 

— Da, cam aşa ceva. 

— Şi scrii despre tot ceea ce vezi? 

— Nu chiar despre tot, ci doar despre lucrurile 
interesante. 

— Şi ce anume este interesant? 

— Ceea ce gândirea şi sentimentele tale consideră a fi mai 
mult decât ceva obişnuit. 

— De pildă, în cazul în care cunoşti un om bun? 

— Da, acesta are loc în cartea mea. 

— Sau unul rău? 

— Scriu şi despre acesta, pentru ca cititorul să-l cunoască 
şi să înveţe să se ferească de el: 

Luă o mină serioasă şi îşi introduse muştiucul pipei sub 
turban. Nu prea îi plăcea treaba asta; îi cam dădea de 


gândit. 

— Hm! mormăi. Prin urmare, prin intermediul tău, sunt 
cunoscuţi în ţara ta şi cei buni şi cei răi? 

— Aşa e. 

— Le scrii şi numele. 

— Fireşte. 

— Ce şi cine sunt, localitatea şi casa unde trăiesc? 

— Chiar cu foarte mare exactitate. 

— Ce au făcut şi ce-ai vorbit cu ei şi ce-ai aflat despre ei? 

— Absolut totul! 

— Allah, Allah! Eşti un mare trădător! Eşti de temut! 

— Cei buni n-au de ce se teme de mine, căci vor fi 
preamăriţi în toate ţările, pentru că aceste cărţi sunt 
tălmăcite şi în alte limbi. lar cei răi au ce merită dacă sunt 
cunoscuţi şi lumea simte doar dezgust şi dispreţ faţă de ei. 

— Ai să scrii şi despre Sbiganzy? 

— Chiar foarte multe, căci am trecut prin destule acolo. 

— Poate, apoi şi despre Kilissely? 

— În orice caz, pentru că este un sat frumos pe care ar fi 
păcat să-l ignor. 

— Şi ce-o să scrii despre el? 

— Încă nu ştiu. Mai întâi trebuie să aştept, să văd, să aud, 
să trăiesc şi să aflu. Dar despre faptul că ai nişte pipe 
grozave şi o cafea minunată am să scriu cu siguranţă. 

Rămase cu ochii privind în gol şi o vreme, se aşternu 
tăcerea. Îl observasem cu foarte mare atenţie, încă de când 
intrasem în odaie. Mi se părea foarte cunoscut. Oare unde 
mai văzusem acest chip? 

În nici un caz, nu făcea impresia unui om bogat. Turbanul 
îi era vechi şi murdar şi la fel şi caftanul. În ceea ce priveşte 
picioarele, am văzut doar că erau foarte umflate din cauza 
podagrei. Le purta goale, introduse în nişte papuci vechi, 
subţiri şi deşiraţi. 

Era foarte înalt şi foarte slab. Faţa îi era plină de cute 
aşternute timpuriu. Trăsăturile ascuţite, ochii mici, 
cercetători şi aspri, bărbia mare, gura largă, cu colţurile 


lăsate în jos îi dădeau o înfăţişare ce numai plăcută nu era. 
Avea o figură tipică a unui avar, care nu se gândeşte decât 
la câştig, care adună şi tot, adună, fără să se gândească în 
ce mod îi vine câştigul. 

— Sper, spuse, într-un târziu, că o să-ţi placă la mine şi ai 
să scrii doar lucruri bune despre mine. 

— Sunt convins de asta. M-ai primit cu atâta ospitalitate, 
încât nu pot să-ţi fiu decât foarte recunoscător. 

— Te-aş fi primit şi mai bine, dar stăpâna casei este 
plecată, iar eu nu mă pot mişca. Podagra îmi chinuie 
picioarele. Am căpătat-o la război. 

— Ai fost soldat? Chiar ofiţer? 

— Am fost ceva mai mult. Am fost furnizor al armatei şi le- 
am dat eroilor sultanului straie şi hrană. 

A, un furnizor al armatei! Mi-au venit în minte sărmanii 
soldaţi, pe jumătate dezbrăcaţi şi morţi de foame şi sacii de 
aur pe care şi i-au umplut aceşti furnizori în timpul 
războaielor. 

— Înseamnă că ai avut o slujbă de mare importanţă şi te-ai 
bucurat de încrederea sultanului, am replicat. 

— Da, aşa este, spuse mândru. Furnizorul câştigă bătăliile; 
furnizorul îi conduce pe războinici spre victorie. Fără el, nu 
există curaj, vitejie, ci doar foamete, suferinţă şi boli. Patria 
îmi este foarte, foarte îndatorată. 

— Să amintesc de asta în cartea mea? 

— Da, aminteşte, chiar te rog. Ai de scris multe lucruri 
bune despre împărăție şi despre supuşii padişahului? 

— Foarte multe, am răspuns scurt, căci mi-am dat seama 
că voia să treacă la tema care era cea mai importanta 
pentru el. 

— Chiar şi unele lucruri rele? 

— Şi din acestea; peste tot există şi oameni buni şi oameni 
răi. 

— Din aceştia răi, ai întâlnit mulţi pe la noi? 

— Îndeosebi în ultima vreme şi anume chiar în această 
regiune. 


Începu să se foiască. Aici voia să ajungă. 

— Atunci cititorii vor afla totul. Dacă aş putea să am şi eu o 
asemenea carte! 

— N-ai putea s-o citeşti, căci nu va fi tipărită în limba ta. 

— Atunci, ai putea să-mi povesteşti acum câte ceva din 
conţinutul ei. 

— Poate mai târziu, după ce mă voi odihni. 

— Bine, am să poruncesc să ţi se arate locuinţa. Mai 
înainte, însă, ai putea să-mi povesteşti niţel. 

— Sunt într-adevăr foarte obosit; dar, ca să vezi că ţin cont 
de dorinţa gazdei mele, tovarăşul meu de drum, Halef 
Omar, o să-ţi relateze pe scurt cele ce le-am trăit în ultima 
perioadă de timp. 

— Să înceapă; ascult. 

Lui Halef îi făcea mare plăcere că îi revenea lui acest rol. 
Dar i-a displăcut foarte mult modul scurt şi pe jumătate 
poruncitor în care omul aproape l-a somat să înceapă. 
Ştiam cu precizie ce va urma. 

— Mai întâi, să-mi permiţi, începu el, să-ţi spun cine este 
acela care are bunătatea de a-ţi adresa aceste cuvinte. Sunt 
Hagi Halef Omar Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Davud al 
Gossarah. Seminţia mea renumită călăreşte cele mai 
grozave iepe din deşert şi războinicii noştri ucid leul cu 
lancea. Strămoşul străbunicului meu a mers călare la război 
împreună cu Profetul, iar stă-strămoşul acestui erou a 
mâncat pepeni cu Abraham, tatăl lui Isaak. Şirul înaintaşilor 
tăi este la fel de desăvârşit? 

— Şirul înaintaşilor mei este şi mai desăvârşit, se află pe 
culmi şi mai înalte, răspunse Murad Habulam, cam 
stingherit. 

— Asta-i bine, căci omul trebuie să-l preţuieşti nu după 
pipe şi ceşti, ci după numărul strămoşilor. Mii de strămoşi 
aşteaptă sosirea mea în paradis. Nu socotesc pe oricine 
demn să mă audă povestind, dar, pentru că prietenul şi 
stăpânul meu, Hagi Effendi Kara Ben Nemsi Emir, a dorit ca 
eu să povestesc, îţi cer să-mi acorzi întreaga atenţie. 


Rostise toate acestea foarte liniştit, de parcă fusese el 
însuşi prezent, atunci când stă-strămoşul său mâncase 
pepeni cu Abraham! Se comporta în aşa fel, de parcă era o 
mare onoare pentru gazda noastră să aibă posibilitatea de 
a-l asculta povestind. 

Apoi începu să povestească, în cuvinte bine chibzuite, un 
rezumat al ultimelor evenimente. Nici un jurist n-ar fi făcut- 
o mai bine decât micul hagiu. Nu rosti nici măcar o singură 
silabă din care fostul furnizor să-şi poată da seama că ştiam 
la ce aveam să ne aşteptăm din partea lui. 

Mi-am manifestat satisfacția în tăcere şi am dat 
recunoscător din cap, atunci când a încheiat şi mi-a aruncat 
o privire întrebătoare ca să-şi dea seama cum se 
descurcase. 

Murad Habulam se comportă de parcă era peste măsură 
de uimit. Îşi puse pipa deoparte, ceea ce la un musulman 
înseamnă foarte mult, îşi împreună mâinile şi strigă: 

— O, Allah, Allah, trimite-ţi solii răzbunării pe pământ, să-i 
mistuie în foc pe răufăcătorii ale căror crime au speriat 
cerul! Să cred ceea ce am auzit? Nu sunt capabil, nu sunt 
capabil! 

Căzu într-o tăcere adâncă, îşi luă mătăniile, lăsând perlele 
să alunece printre degetele-i osoase, ca şi cum s-ar fi rugat. 
Ridică deodată capul, se uită cercetător la mine şi întrebă: 

— Effendi, confirmi adevărul spuselor acestui hagiu? 

— Cuvânt cu cuvânt. 

— Asta înseamnă că aproape în fiecare din ultimele zile s-a 
atentat asupra vieţii voastre? 

— Chiar aşa. 

— Şi aţi reuşit să scăpaţi teferi de fiecare dată? înseamnă 
că sunteţi în grațiile lui Allah! 

— Şi dacă acei criminali ar fi reuşit, erau ei cumva în 
grațiile lui Allah? 

— Nu, dar moartea voastră ar fi fost scrisă în cartea vieţii 
şi ce stă scris acolo, nici chiar Allah nu poate schimba. Asta 
se numeşte destin. 


— Ei, eu vreau să sper că destinul acestor ticăloşi este să 
fie pedepsiţi încă aici pe pământ. 

— Asta a depins de tine, căci tu i-ai cruțat. 

— N-am vrut să fiu eu judecătorul lor. 

— Şi ai să povesteşti toate acestea în cartea ta? Despre 
Schut, despre fraţii Aladschy, despre Manach el Barscha, 
Barud el Amasat şi despre bătrânul mubarek? 

— Despre toţi. 

— Este o pedeapsă groaznică pentru ei. Şi crezi că ai să te 
mai reîntâlneşti cu ei? 

— Precis, căci mă urmăresc. Aici, în casa ta, sunt în 
siguranţă; pentru asta vă mulţumesc ţie şi bunului croitor 
Afrit. Dar mâine, când am să plec mai departe, răufăcătorii 
iar vor sări pe mine. 

— Sper că nu vrei să-mi, faci casa de ocară şi să rămâi 
doar o noapte sub acoperişul meu? 

— O să mă mai gândesc. De fapt, după propria-ţi părere, 
stă scris de o veşnicie în cartea vieţii cât de mult voi rămâne 
la tine. Niciunul dintre noi doi nu poate schimba nimic. Da, 
nici chiar Allah nu mai poate face nimic. 

— Aşa este. Dar sper, să mă bucur mai mult timp de 
strălucirea ochilor tăi. Locuiesc singur iar tu, prin prezenţa 
ta aici, ai să-mi înfrumuseţezi viaţa şi ai să-mi scurtezi 
suferinţele provocate de picioare. 


— Şi mie mi-ar face plăcere să mă bucur mai mult de 
prezenţa ta. Se pare că ai făcut nişte călătorii foarte lungi. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Croitorul. 

Am citit în privirea lui că micuțul croitor minţise. Totuşi, 
Murad răspunse: 

— Da, pe vremea când erau sănătoase, picioarele mele au 
bătut oraşele şi satele multor ţări. 

— Dar mai înainte ai spus că nici măcar n-ai vrea să urci 
pe munte ca să priveşti răsăritul soarelui! 

— Acum, pentru că îmi sunt bolnave picioarele, se apără 
el. 

— De ce îţi înfăşori picioarele, dar îţi laşi goale labele 
acestora? 

M-am uitat ţintă la el. Era stingherit. Oare doar se 
prefăcea că este bolnav de podagră? Ce motiv avea? 

— Pentru că boala o am doar la coapse nu şi la labele 
picioarelor, răspunse. 

— Şi n-ai nici o durere în degetul mare de la picioare? 

— Nu. 

— Şi nu este nici umflat? 

— Este sănătos. 

— Seara faci febră? 

— N-am avut niciodată febră. 

Omul se dăduse de gol, căci, dacă era adevărat tot ce 
spusese, nici gând să sufere de podagră. Habar nu avea de 
simptomele acestei boli. Acum ştiam cum stau şi ca să aduc 
în discuţie şi aşa-zisa lui bibliotecă, l-am întrebat: 

— În suferinţa şi-n singurătatea ta găseşti alinare şi 
distracţie în multele cărţi care se află în posesia ta? 

— Cărţi? întrebă mirat. 

— Da, eşti un om învăţat şi ai o mulţime de scrieri, lucru 
pentru care eşti de invidiat. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Tot croitorul. 


Era clar că piticul inventase această minciună, doar ca să 
mă ademenească aici. Habulam şi-a dat seama de acest 
lucru şi de aceea, spuse: 

— Domnule, biblioteca mea nu e chiar atât de valoroasă 
precum crezi. Pentru mine e suficientă, dar pentru un om 
ca tine este nesemnificativă. 

— Şi totuşi, sper că ai să-mi permiţi s-o văd. 

— Da, dar nu acum. Eşti obosit şi-am să poruncesc să fiţi 
duşi în încăperile voastre. 

— Unde se află acestea? 

— Nu aici în casă, căci aţi fi prea mult deranjaţi. De aceea 
am pregătit pentru voi turnul bătrânei mame; acolo o să fiţi 
doar voi între voi. 

— Cum doreşti. De ce însă se cheamă această clădire 
turnul bătrânei mame? 

— Nici eu nu ştiu. Se spune că o bătrână ar fi venit deseori 
acolo, după moartea sa, să-şi petreacă noaptea în foişorul 
turnului, îmbrăcată în veşmântul alb al morţii şi să-şi 
chinuiască copiii. Crezi în stafii? 

— Nu. 

— Atunci, n-o să te temi nici de această bătrână? 

— Nici nu-mi trece prin cap. Mai vine şi acum pe aici din 
când în când? 

— Aşa spun oamenii şi de aceea, nu se duc noaptea în 
turn. 

Oare de ce îmi spunea toate acestea? Dacă voiau să dea 
atacul acolo, era totuşi cel mai bun motiv să refuz să 
înnoptez acolo. Sau poate urma să ne atace cineva îmbrăcat 
în fantomă şi apoi să se arunce vina pe stafia bătrânei - o 
idee absolut copilărească ce nu putea izvori decât din 
creierul unor astfel de oameni. 

— Ne-am bucura, am replicat, să vedem şi noi o dată o 
stafie, ca s-o întrebăm cum stau lucrurile prin ţara morţilor. 

— Ai avea acest curaj? 

— Fireşte. 


— Dar ar putea să ţi se întâmple ceva rău. Cu stafiile nu 
trebuie să vorbeşti, căci te-ar putea costa viaţa. 

— Asta n-o cred. Allah n-ar permite nici unui om blestemat 
să părăsească chinurile iadului şi să vină să plutească 
deasupra pământului. lar de spiritele bune nu ai de ce te 
teme; pe stafiile mascate, însă, le voi încolţi cu siguranţă. Şi 
acum, te rog, să porunceşti să fim duşi în turn. 

— Veţi străbate o porţiune a grădinii şi mă gândesc că are 
să-ţi facă plăcere priveliştea. Mă costă o mulţime de bani şi 
este la fel de minunată ca parcul fericiţilor, care se află în 
spatele porţii primului paradis. 

— Îmi pare tare rău că nu mă pot bucura de ea, căci nu mă 
pot plimba pe alei. 

— Dacă vrei neapărat, poţi totuşi. Nu trebuie să mergi pe 
jos, poţi fi transportat. Nici nevasta mea nu poate să 
meargă prea bine. De aceea, am poruncit să-i fie construit 
un scaun pe roţi cu care este transportată. Acum ea nu-i 
acasă, aşa că poţi să-l foloseşti. 

— Este o adevărată binefacere pentru mine. 

— Am să poruncesc să-ţi fie adus scaunul. Humun te va 
transporta şi vă va servi pe toţi. 

Flăcăul acesta, deci, avea sarcina să ne supravegheze, ca 
nu cumva să întreprindem ceva fără să vadă el. Prin 
urmare, am replicat: 

— Nu vreau să ţi-l răpesc pe slujitorul preferat şi sunt şi 
obişnuit să fiu sprijinit doar de însoțitorii mei. 

— N-am să îngădui aşa ceva, răspunse. Şi ei sunt oaspeţii 
mei, ca şi tine şi ar fi o impoliteţe din partea mea să-i tratez 
ca pe nişte subordonați. Nu-mi vorbi despre aşa ceva. 
Humun a primit însărcinarea să vă îndeplinească poruncile 
şi să stea tot timpul lângă voi. 

Tot timpul lângă noi! Asta însemna, tot timpul sub paza lui. 
Oare cum puteam să scăpăm de el? 

Acesta aduse scaunul, m-am aşezat şi mi-am luat la 
revedere de la gazda noastră. Servitorul împinse scaunul 
afară şi ceilalţi ne urmară. 


Am trecut prin coridorul larg al clădirii principale şi am 
ajuns mai întâi într-o curte care părea să fie folosită ca loc 
pentru depozitarea gunoaielor. Pe două părţi, se aflau nişte 
construcţii scunde, asemănătoare cu hambarele, unde era 
ţinut fânul. Pe cea de-a patra latură a curţii se aflau 
grajduri, iar în mijloc se afla un gang de trecere, prin care 
am ajuns în grădină. 

Aceasta era o pajişte pe care se aflau o mulţime de stoguri 
de fân. Apoi am ajuns la nişte brazde cu zarzavaturi, între 
care se aflau şi câteva flori. Asta să fi fost oare „grădina 
fericiţilor”? Ei, în orice caz, Allah avusese o idee cam 
ciudată despre gustul musulmanilor. 

După ce am trecut de aceste brazde, am ajuns la o nouă 
pajişte, care era mai mare decât prima. Şi aici se aflau mai 
multe căpiţe mari de fân şi iată, acum se ridica în faţa 
noastră „turnul bătrânei mame”. 

Era o clădire rotundă, foarte veche, cu patru ferestre, una 
deasupra alteia, deci destul de înaltă. Ca de obicei, însă, nu 
existau ferestre din sticlă. Intrarea era deschisă. 

Parterul se compunea dintr-o singură încăpere, din care o 
scară cam şubredă ducea sus. Am văzut că, pe lângă 
perete, erau aşezate rogojini şi deasupra lor câteva perne. 

În mijlocul odăii, se afla o scândură aşezată pe patru 
picioare scunde care, probabil, trebuia să ne servească 
drept masă. Nu mai exista nimic altceva. 

— Aceasta este locuinţa voastră, domnule, spuse Humun, 
după ce intrarăm. 

— Locuiesc deseori oaspeţi aici? 

— Nu. Odaia aceasta este cea mai bună pe care o avem şi 
stăpânul vrea să-ţi dovedească prin aceasta cât vă 
preţuieşte. 

— Ce încăperi mai sunt sus? 

— Încă două, la fel ca aceasta şi apoi vine încăperea din 
care se poate admira priveliştea până departe, dar nu sunt 
mobilate, pentru că nu locuieşte nimeni acolo. 


Peretele care ne înconjura arăta de parcă avuseseră loc 
aici, destul de des, mici. cutremure care deplasaseră 
pietrele din zid. Acesta nu era tencuit. Vatră nu exista. 

Între timp, îmi venise o idee cum am putea scăpa de 
servitor. Pe drum, ne întâlnisem cu un muncitor cu ochi răi, 
urduroşi şi involuntar, mi-am adus aminte de faptul că toţi 
orientalii credeau în superstiţia conform căreia ar exista o 
„privire rea”. Italienii o numesc, după cum se ştie 
„iettattura”. Dacă unul dintre aceştia cu „privire rea” se 
uită pătrunzător la cineva, acesta nu poate să se aştepte 
decât la lucruri rele. Un om, care doar din întâmplare are o 
privire mai pătrunzătoare, poate fi uşor bănuit că este un 
„iettattore” şi deci, va fi evitat de ceilalţi. 

Pentru a-i păzi pe copii de privirea rea, li se leagă la gât 
panglici roşii sau li se agaţă de acestea o bucăţică de coral 
care are forma unei mâini. 

Adulții nu cunosc decât un mijloc de a se proteja de 
urmările unei asemenea priviri rele. Acesta constă în aceea 
că se îndreaptă degetele crăcănate, ridicându-se mâna în 
direcţia celui blestemat. Cine idee asta şi apoi se 
îndepărtează iute scapă de urmările acelei priviri. 

— Sunt foarte mulţumit de această locuinţă, am spus. Sper 
că ne vei aduce o lampă pentru la noapte? 

— Am să vi-o aduc când aduc şi mâncarea. Mai ai şi altă 
dorinţă, domnule? 

— Apă, asta-i tot ceea ce ne trebuie acum. 

— Mă grăbesc să vă aduc şi sper să fiţi mulţumiţi de 
atenţia şi rapiditatea mea. Astfel de domni ca voi, trebuie să 
fie serviţi cu promptitudine. Am auzit ce i-aţi povestit 
stăpânului. Vă bucuraţi de toată atenţia şi tot devotamentul 
meu. Mi-a tremurat inima, când am aflat în ce pericol aţi 
fost. Doar Allah v-a protejat, altfel eraţi de mult morţi. 

— Da, Allah ne-a salvat. El mi-a dat un dar care mă 
păzeşte de toate pericolele, aşa încât nici un duşman nu-mi 
poate face rău. 

I-am trezit curiozitatea. 


— Ce dar, domnule? întrebă nerăbdător să afle. 

— Ochiul meu. 

— Ochiul tău? Cum adică? 

— Uită-te ţintă în ochii mei! Se uită. 

— Ei, nu observi nimic? 

— Nu, domnule. 

— Nu vezi nimic care să-ţi atragă atenţia? 

— Absolut nimic. 

— Ei, tocmai asta-i foarte bine pentru mine, că nu se 
observă nimic. Eu, însă, nu trebuie decât să mă uit la 
duşmanii mei şi aceştia sunt pierduţi. 

— Cum aşa, domnule? 

— Pentru că n-o să le mai reuşească absolut nimic în viaţă. 
Cel pe care îl voi privi va avea parte doar de ghinion, doar 
atunci când vreau eu. Sufletul lui îmi va aparţine de aici 
înainte şi nu trebuie decât să mă gândesc la el şi să-i doresc 
ceva rău şi exact aşa se va întâmpla. 

— Este adevărat, domnule? întrebă agitat şi speriat. Ai 
cumva în ochi „privirea rea”? 

— Da, o am, dar n-o folosesc decât împotriva celor ce-mi 
vor răul. 

— Allah să mă păzească! Nu vreau să mai am de-a face cu 
tine. Allah, o Allah! 

Întinse toate cele zece degete spre mine, se răsuci şi o 
zbughi la fugă. Tovarăşii mei de drum izbucniră în hohote 
de râs. 

— Bine i-ai făcut, sidi, spuse Halef. Asta nu se mai întoarce; 
are conştiinţa încărcată. O să primim un alt servitor. 

— Da şi să sperăm că pe acela pe care mi-l doresc, adică 
pe lanik, logodnicul tinerei creştine. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că Humun îl urăşte din cauza Ankăi. Îi doreşte, 
deci, răul şi va manevra astfel lucrurile încât Habulam să-l 
trimită pe el să ne servească. Acum, însă, ajută-mă să mă 
aşez pe o pernă şi apoi mergeţi în recunoaştere. Vreau să 
ştiu cam ce se află în turnul acesta. 


După ce m-am aşezat, ceilalţi trei se urcară în turn, dar se 
reîntoarseră destul de repede. Halef spuse: 

— Nu cred că ne pândeşte vreun pericol aici. Cele două 
odăi de sus sunt exact ca aceasta. 

— La ferestre sunt obloane ca aici? 

— Da şi pot fi închise cu zăvoare puternice din lemn. 

— Atunci, putem să ne îngrijim să nu urce nimeni la noapte 
aici, fără să facă zgomot. Şi sus de tot cum e? 

— Sus de tot se află un spaţiu deschis de jur-împrejur, cu 
patru stâlpi de piatră, care susţin acoperişul şi o balustradă 
tot din piatră: 

— Asta am văzut-o de jos. În orice caz acolo trebuie să fi 
venit „bătrâna doamnă” să-şi chinuie copiii. 

— Acum, însă, n-ar mai putea să iasă, pentru că vechea 
intrare a fost zidită, observă Halef. 

— Pentru asta trebuie să existe un motiv. Dar cum se 
ajunge sus, în spaţiul acela deschis, de unde poţi admira 
priveliştea? Dacă e deschis, ploaia poate să bată înăuntru 
iar apa să se scurgă pe trepte, în încăperile de jos. Probabil 
că este totuşi înclinată cumva? 

— Da, deschizătura din dreptul treptelor este închisă cu 
un capac ce se poate ridica. La margine, ca şi deschizătura, 
este prevăzut cu gumilastic, aşa ca să se poată, probabil, 
închide ermetic. Podeaua este puţin înclinată, de la mijloc 
încolo şi în zid se află o gaură mică prin care se poate 
scurge apa. 

— Hm! Această încăpere deschisă ar trebui să ne dea de 
gândit. Pe acolo se poate urca cineva. 

— Dar se află la o înălţime prea mare. 

— Nu chiar. Uite, în odaia asta, dacă mă ridic în picioare, 
ajung cu capul până la tavan. Dacă ambele odăi de 
deasupra noastră au aceeaşi înălţime, atunci podeaua 
încăperii deschise nu se află la o înălţime de mai mult de 
unsprezece coţi. Dacă mai pun la socoteală şi cei doi coţi cât 
are zidul care înconjoară încăperea de sus, ies cam 
treisprezece coţi. 


— Trebuie să ai o scară de înălţimea asta şi precis există 
una. 

— La asta mă gândesc şi eu. Capacul din podea poate fi 
zăvorât? 

— Nu. 

— Atunci, asta e. Nici celelalte podele nu sunt prevăzute 
cu capace ce pot fi zăvorâte în dreptul deschizăturii de la 
trepte? 

— Nu. 

— Înseamnă că duşmanii noştri, care precis au o scară, se 
pot urca, până sus şi apoi s-ar putea furişa de acolo, de 
unde nici n-am bănui că ar ajunge până aici. Trebuie 
neapărat să merg eu însumi până sus, să văd cum stau 
lucrurile. Osko, mă poţi duce pe umeri? 

— Da, domnule; hai, sus! 

M-am urcat călare pe umerii lui şi m-a dus până sus. 
Fiecare etaj al turnului era compus, ca şi parterul, dintr-o 
singură odaie. Podelele aveau borte prin care treceau 
treptele. Aceste borte nu erau prevăzute cu capace, cu 
excepţia ultimului etaj, unde exista un capac, greu care 
putea fi zăvorât. Straturile de gumilastic făceau ca acest 
capac să se închidă ermetic, să nu poată pătrunde apa. 
Zidul prin care fusese construită această încăpere deschisă 
nu era mai înalt de doi coţi, aşa încât între stâlpii pe care se 
sprijinea acoperişul se aflau spaţii libere. Pe aici se putea 
admira încântătoarea privelişte din jur, până în depărtare. 

Sus se afla o terasă care înconjura turnul. Pietrele erau 
destul de slăbite şi în unele locuri chiar se prăbuşiseră. Era 
cam riscant să urci acolo sus, probabil acesta era şi motivul 
pentru care uşa care dădea afară fusese zidită. 

După cum am spus, aici era singurul loc periculos pentru 
noi. Cu ajutorul unei scări, se putea urca până sus şi apoi 
cobori la noi. Dacă voiam să ne apărăm trebuia să blocăm 
capacul pe dinăuntru, astfel încât să nu mai poată fi deschis 
din afară. 


Afară se cam înnorase. Încă înainte cu vreo oră de a 
ajunge noi aici, observasem nişte nori care acum se 
adunaseră la orizont şi se apropiau din ce în ce mai mult. 

Nici n-am ajuns bine înapoi în încăperea noastră, când şi-a 
făcut apariţia un flăcău zdravăn, care aducea două vase cu 
apă de băut şi de spălat. Avea o figură deschisă, inteligentă 
şi ne privi cu ochi prietenoşi şi cercetători. 

— Sallam! salută el. M-a trimis stăpânul să vă aduc apă, 
effendi. Masa va fi îndată gata. 

— De ce n-a mai venit Humun? 

— Stăpânul are nevoie de el. 

— Dar nouă ne-a spus exact contrariul! 

— Au început să-l doară picioarele şi în cazul acesta, are 
nevoie de servitorul lui. 

— Deci, ne vei sluji tu? 

— Da, domnule, dacă nu doriţi pe altcineva. 

— Îmi placi mai mult decât Humun. Tu eşti lanik, 
logodnicul Ankăi, nu-i aşa? 

— Da, domnule. I-ai făcut un dar foarte bogat. A observat 
asta doar când a ajuns acasă şi a numărat banii. M-a rugat 
să ţi-i dau înapoi, pentru că probabil te-ai înşelat. E 
convinsă că n-ai intenţional să-i dai atât de mulţi. 

Îmi întinse banii. 

— Nu iau nimic înapoi, căci ştiu exact cât i-am dat. Sunt 
banii ei acum. 

— Dar e prea mult, domnule! 

— Nu. Poate ai să primeşti şi tu un asemenea dar, dacă am 
să fiu mulţumit de cum ne vei servi. 

— Nu vreau bacşiş, domnule. Sunt sărac, dar pe tine am să 
te slujesc cu drag. Anka mi-a spus că eşti de aceeaşi 
credinţă cu noi şi că ai fost chiar şi la Roma, unde l-ai văzut 
pe Sfântul Părinte. Am să-ţi fiu devotat pentru că aşa simt în 
inimă, nu pentru bani. 

— Văd că eşti un flăcău de ispravă şi m-aş bucura dacă aş 
putea să te ajut cu ceva. Ai vreo dorinţă? 


— N-am decât o singură dorinţă: să mă căsătoresc cât mai 
repede cu Anka. 

— Atunci, gândeşte-te că în curând vei avea cei o mie de 
piaştri de care ai nevoie. 

— Ah, Anka a pălăvrăgit. De fapt, eu aproape am strâns 
suma asta. Anka, însă, mai are destul de mult până s-o 
strângă. 

— Cât îţi mai lipseşte? 

— Doar două sute. 

— Şi n-ai vrea să-i câştigi? 

— Ei, cam în doi ani o să-i câştig. Dar, trebuie să, am 
răbdare. De furat nu pot, iar Habulam îmi dă o simbrie 
foarte mică. 

— Şi dacă ţi-aş dărui eu, acum, cei două sute de piaştri? 

— Domnule, glumeşti! 

— Cum o să fac asemenea glume cu un flăcău de treabă ca 
tine? Vreau să-ţi dau aceşti bani şi apoi o vei putea ajuta şi 
pe Anka să economisească. Vino şi ia-i! 

Nu erau nici patruzeci de mărci. l-am dăruit cu mare 
plăcere, căci îi merita şi nici nu erau banii mei. A fost atât 
de bucuros şi nu era capabil să înţeleagă cum un străin, 
fără nici un motiv, îi făcea un asemenea dar bogat. 
Adevăratul motiv nu i l-am spus, fireşte. Dar îmi atinsesem 
scopul, căci acum eram convins că lanik va fi cu totul de 
partea noastră. 

Ne-a strâns mâna fiecăruia şi ne-a asigurat că va face tot 
ce-i stă în putinţă să fim mulţumiţi de el. 

Apoi, am început, cu precauţie, să-i pun diverse întrebări 
despre stăpânul lui. În mare, iată cam ce am aflat: 

Habulam era fratele lui Manach el Barscha, perceptorul 
delapidator din Uskub. De aceea îmi era atât de cunoscut 
chipul lui Habulam, pentru că semăna foarte bine cu fratele 
lui. Manach venea deseori pe la Habulam şi pentru că, 
fugar fiind, nu voia să fie văzut, cel puţin pe aici, avea o 
ascunzătoare în căpiţa uriaşă de fân care se afla chiar în 
apropierea turnului nostru. Ascunzătoarea ar fi trebuit să 


fie un secret pentru servitori, dar aceştia o descoperiseră 
de mult, însă îşi ţinuseră gura. lanik avea şi misiunea să nu 
se îndepărteze deloc de noi şi să-i raporteze stăpânului său 
tot ceea ce vorbeam. 

— Atunci, du-te şi spune-i că nu poţi să ne înţelegi pentru 
că vorbim într-o limbă străină pe care tu n-o pricepi. 

— E cel mai bun lucru. Acum, însă, trebuie să plec, pentru 
că probabil e gata masa. 

Când a ieşit, l-am rugat să lase uşa deschisă, ca să pot 
privi înspre căpiţa aceea care servea de ascunzătoare. Era 
destul de mare şi faţă în faţă cu noi, am observat un loc 
care se deosebea de ceea ce era în jur. Era precis intrarea. 
Din vârful acoperişului în formă triunghiulară ieşea o 
prăjină pe care se afla un şomoiog de paie. Probabil că era 
un fel de semn secret. 

lanik se întoarse curând, cu un coş mare în mână. Puse pe 
masă conţinutul acestuia. Mâncarea consta din pâine de 
porumb, carne rece şi ouă-jumări, calde, care răspândeau o 
aromă apetisantă. 

— Domnule, spuse el. Anka mi-a şoptit să vă feriţi de ouăle- 
jumări. 

— A observat ceva suspect? 

— Stăpânul le-a pregătit el însuşi şi a dat-o afară pe Anka. 
Ea, însă, l-a spionat şi a văzut că scoate din buzunar otravă 
pentru şobolani. 

— Şi acum tot în bucătărie era? 

— Da, m-a întrebat, despre ce aţi vorbit şi i-am răspuns 
aşa cum m-ai învăţat. Atunci, mi-a poruncit să mă port 
foarte prietenos cu voi şi să vă vorbesc cât mai mult posibil, 
căci poate aşa vă va veni cheful să legaţi o discuţie cu mine. 
Mi-a promis un bacşiş de cinci piaştri, dacă mă achit cu bine 
de sarcină. 

— Ei, atunci, ia gândeşte-te dacă ai chef să-ţi vinzi sufletul 
diavolului pentru cinci piaştri! 

— Nici pentru o mie! Dar Anka m-a rugat să vă spun că 
puteţi mânca fără grijă pâinea şi carnea. 


— Ei, să-i urmăm, deci, sfatul. Jumaările le voi da vrăbiilor. 

Ce locuinţă pompoasă ni se dăduse se putea observa şi 
după familiile de vrăbii care îşi făcuseră cuib în odaia 
noastră. Din zid căzuseră câteva pietre şi în găurile acelea 
păsările îşi construiseră cuiburi. 

Vrăbiile nu păreau să se teamă de noi. leşeau şi intrau fără 
frică şi ne priveau din cuiburile lor eu acea familiaritate 
infamantă cu care vrăbiile se uită la oamenii faţă de care n- 
au nici un respect. 

Le-am aruncat, într-un colţ, câteva bucățele din ouăle 
jumări şi păsările au coborât în zbor să ciugulească. Toate 
se aflau acum aici, în turn. Afară se întunecase şi un bubuit 
îndepărtat ne dădu de veste că se apropia furtuna. 

— Adu-ne o lampă, i-am spus lui lanik şi cu această ocazie, 
spune-i stăpânului, tău că vrem să închidem şi să zăvorâm 
toate obloanele din turn. 

— De ce să-i spun? 

— Oricum te va întreba. Spune-i că am zis eu că nu vrem 
să lăsăm spiritul bătrânei mame să intre. 

După ce acesta plecă, tovarăşii mei de drum se urcară la 
etajele superioare, ca să închidă într-adevăr obloanele. 
Apoi, lanik se întoarse cu o lampă veche, în care era doar 
atât ulei cât să ardă vreo oră. 

— De ce ai adus aşa puţin ulei? l-am întrebat. 

— Stăpânul nu mi-a dat mai mult. Mi-a zis că, oricum, o să 
vă culcaţi curând. Anka, însă, care-i o fată deşteaptă, mi-a 
dat asta pe ascuns. 

Scoase din buzunar o sticluţă în care se afla ulei şi mi-o 
dădu. 

— Asta deja nu mai e zgârcenie, am spus. Vrea să fie sigur 
că o să rămânem în întuneric, fiind astfel total neajutoraţi. 

Din zona unde se aflau vrăbiile se auzi un ciripit ce trăda 
neliniştea păsărilor. Stăteau în cuiburi cu penele zbârlite şi 
se comportau de parcă aveau dureri. Una dintre ele zbură 
şi se prăbuşi la pământ, unde se mai zbătu câteva clipe şi 
apoi nu se mai mişcă. Era moartă. 


— Aşa de repede! spuse Halef. Mişelul ăsta cred că a puso 
porţie zdravănă de otravă în jumări! 

— Suficientă cât să ucidă patru bărbaţi puternici. Numai 
că la noi ar fi durat mai mult decât la vrăbii. Omul ăsta nu e 
doar nemaipomenit de rău, mai e şi foarte prost. Probabil 
că s-a gândit c-o să ne prăbuşim la fel de repede ca şi 
vrăbiile şi n-o să mai avem timp să ne răzbunăm. 

Mai multe păsărele zăceau acum moarte, la pământ, îmi 
era teribil de milă de ele, dar n-avusesem încotro, fusesem 
nevoit să le sacrific. 

— Ce-ai să faci acum, cu restul de jumări, sidi? întrebă 
Halef. Mergem la Habulam şi-l silim, cu ajutorul biciului, să 
înghită mâncarea pe care ne-o pregătise nouă? 

— Aşa o să facem, dar numai prima parte din ce-ai propus. 
Mergem chiar acum la el şi-i ducem jumările pe care o să le 
garnisim cu păsărelele moarte. 

— Domnule, nu face asta, mă rugă lanik, căci o să fie rău 
de mine. O să creadă că v-am avertizat eu. 

— Ba nu, pentru că o să spunem că ţi-am dat şi ţie o 
bucăţică să mănânci: Să te prefaci că ai dureri mari de 
burtă. Crezi că ai să poţi? 

— Cred că da. 

— Restul e treaba mea. Poţi să ne spui unde-l găsim pe 
Habulam acum? 

— În odaia sa, în spatele camerei de primire, unde aţi stat 
cu el de vorbă. O să vedeţi uşa care duce în odaia lui. Dacă 
nu-i acolo, atunci îl găsiţi în bucătărie, căci Anka mi-a spus 
că vrea să fie de faţă când vi se pregăteşte cina. 

— Şi bucătăria unde este? 

— În stânga, lângă uşa care dă în curte. Aţi trecut pe lângă 
ea. Aveţi grijă să nu fiţi observați prea repede, pentru că, 
dacă află, se va ascunde. 

Plecă şi după aceea pornirăm şi noi, eu fiind, fireşte, 
aşezat pe scaunul cu roţi. Halef ducea vasul cu jumările, 
dar, ca să nu se vadă, îl ascunsese sub caftan. Dar n-am 


luat-o direct prin curte, ca să nu fim văzuţi imediat, ci ne- 
am îndreptat spre grajd şi de acolo spre clădirea principală. 

Mai întâi l-am căutat pe stăpânul casei în odaia sa. Pentru 
că odaia de primire era acoperită cu rogojini, am reuşit să 
evităm orice zgomot. Osko deschise uşa care dădea în 
încăperea stăpânului şi privi înăuntru. 

— Ce vrei? se auzi vocea speriată a lui Habulam. În 
aceeaşi clipă, Omar mă împinse cu scaunul în odaie. Când 
mă zări, Habulam întinse toate cele zece degete răşchirate 
spre mine şi strigă, speriat de moarte: 

— Allah apără-mă, Allah păzeşte-mă! leşi afară, afară! Ai 
privirea rea! 

— Doar pentru duşmanii mei, nu şi pentru tine, am 
răspuns. 

— Nu, nu! Nu vreau să te uiţi la mine! 

— N-avea nici o grijă! Atâta timp cât îmi nutreşti gânduri 
bune, ochiul meu nu-ţi va face nici un rău. 

— Nu te cred! Afară! Afară! 

Speriat, se întoarse cu spatele la mine, să nu fie nevoit să 
mă privească şi întinse ambele mâini spre uşă. 

— Murad Habulam, am spus, pe un ton aspru, ce-ţi trece 
prin cap? Aşa te porţi cu un oaspete? Ţi-am spus doar că 
privirea mea n-o să-ţi facă nici un rău şi n-am să plec de aici 
până ce n-am să discut cu tine despre motivul pentru care 
am venit. Întoarce-te spre mine şi priveşte-mă cu toată 
încrederea. 

— Poţi să juri pe Allah că n-o să mi se întâmple nimic rău, 
dacă te uiţi la mine? 

— 'Te asigur că nu se va întâmpla nimic. 

— Atunci, am să îndrăznesc. Dar să ştii că blestemul meu 
îngrozitor se va abate asupra ta, dacă îmi provoci vreo 
nenorocire. 

— N-o să ţi se întâmple absolut nimic, căci ochiul meu te 
va privi cu prietenie şi n-o să-ţi facă rău. 

Se întoarse spre mine. Dar pe faţă i se citea o mare 
îngrijorare, ceea ce m-a amuzat teribil. N-am visat, însă, să 


mi se citească acest lucru pe faţă. 

— Vreau să-ţi cer o mică lămurire şi să-ţi adresez şi o 
invitaţie prietenească. Este un obicei ca gazda să-şi împartă 
pâinea cu oaspeţii. N-ai putut să faci asta, pentru că te-a 
chinuit podagra... 

Am făcut o pauză, prefăcându-mă că abia acum îi privesc 
cu mai multă atenţie picioarele. În realitate, însă, 
observasem chiar de când intrasem că nu se mai vedea nici 
un fel de umflătură. 

Stătea în picioare chiar în faţa mea. Şalvarii largi îi 
atârnau în falduri, până la genunchi, iar mişcările 
determinate de sperietură fuseseră atât de rapide şi de 
puternice, încât nu putea fi vorba, sub nici o formă, de un 
om bolnav. De aceea, după o mică pauză, am continuat, 
exprimându-mi totala uimire: 

— Dar ce văd! A făcut Allah vreo minune? Ţi-a cedat 
boala? 

Era atât de încurcat, încât a mormăit câteva cuvinte din 
care n-am înţeles nimic. 

— Şi-ţi mai era frică de ochiul meu! am continuat. Acelora 
care nutresc gânduri bune faţă de mine ochiul meu le 
aduce doar bucurii. Prin urmare sunt absolut convins că 
această îmbunătăţire a stării sănătăţii tale se datorează 
ochiului şi prieteniei mele. Vai însă de aceia care-mi nutresc 
gânduri rele! Pentru ei, ochiul meu este un izvor de 
nenorociri! Şi dacă sunt departe este suficient să mă 
gândesc la ei şi vor avea parte de tot răul pe care li-l 
doresc. 

I-am dat, astfel, prilejul de a se justifica, prilej pe care l-a 
folosit, spunându-mi: 

— Da, effendi, doar aşa cred ca se explică tot. Sufăr de 
această boală de ani de zile. Nici n-ai plecat bine de lângă 
mine şi am simţit ceva de nedescris în picioare. Am încercat 
să merg şi am văzut că pot! Niciodată în viaţa mea nu m-am 
simţit atât de bine şi atât de puternic ca acum! Asta doar 
privirea ta a putut s-o facă. 


— Ei, atunci ai grijă să rămână aşa! Dacă-ţi schimbi 
gândurile, asta atrage după sine şi o schimbare a stării tale 
de acum. Ai să fii şi mai bolnav decât înainte. 

— Effendi, dar de ce mi-aş schimba gândurile faţă de tine? 
Doar nu mi-ai făcut nici un rău, din contră, mi-ai adus 
vindecarea. Sunt prietenul tău şi tu al meu. 

— Aşa este. Şi tocmai de aceea mi-a părut atât de rău că n- 
ai putut sta la masă cu noi. N-aş vrea însă să spui că am 
încălcat sau nu cunoaştem regulile politeţii şi ale prieteniei. 
De aceea, am venit să-ţi aducem cea mai delicioasă bucată 
din mâncarea noastră, pe care am vrea s-o savurezi în 
prezenţa noastră. O să te privim şi o să ne bucurăm că ne 
faci această onoare. Hagi Halef Omar, adu mâncarea! 

Halef scoase vasul cu jumări de sub caftan, se apropie de 
Habulam şi i-l întinse, rostind următoarele cuvinte: 

— Domnule, primeşte aceasta ca pe o dovadă a ospitalităţii 
şi fâ-ne onoarea să te privim cum o savurezi! 

Vasul era garnisit cu şase vrăbii moarte. Habulam privi 
consternat de la unul la altul şi întrebă: 

— Ce înseamnă asta? Ce caută vrăbiile acestea pe jumările 
de ouă? 

— Le-am dat şi lor să mănânce şi deliciosul gust al acestor 
jumări de ouă le-a făcut să-şi dea obştescul sfârşit pe loc. 
Acum sunt păsări ale paradisului şi plutesc prin grădinile de 
acolo, preamărind cu voci de privighetori măiestria ta în 
arta culinară. 

N-a întins mâna să ia vasul. S-a făcut palid la faţă şi a 
început să se bâlbâie: 

— Effendi, nu te înţeleg. Cum au putut să moară vrăbiile 
mâncând din jumări? 

— Tocmai asta voiam şi eu să te întreb; de aceea am, venit. 

— Şi ce-aş putea să-ţi răspund eu? 

— Numai tu poţi şti cel mai bine. Nu tu le-ai pregătit? 

— Eu? Dar de unele ţi-a venit această idee că le-aş fi 
pregătit eu însumi? 


— Mă gândeam ca prietenia faţă de noi te-a determinat să 
ne pregăteşti masa cu mâinile tale. 

— Nici nu mi-a trecut prin cap. Doar nu sunt bucătar; aş 
strica totul. 

— Atunci, spune-ne cui trebuie să-i mulţumim pentru 
această minunată mâncare. 

— Anka, servitoarea, a preparat-o. 

— Să i-o arăţi şi să-i spui s-o mănânce ea. Astea nu-s 
bucate ale vieţii, sunt bucate ale morţii. Cine gustă din ele, 
trece pe loc în lumea umbrelor. 

— Domnule, mă sperii! 

— "Te-ai fi speriat şi mai tare, dacă n-aş fi avut eu privirea 
rea. Cadavrele noastre ar fi zăcut acum în turn, iar spiritele 
noastre ar fi apărut acolo noaptea, împreună cu fantoma 
bătrânei doamne, pentru a-i acuza pe nechibzuiţii care au 
introdus moartea în aceste bucate. Din fericire, însă, ochiul 
meu este atât de pătrunzător încât vede tot, fie rău, fie 
bine. Şi chiar dacă nu las să se vadă, pot să citesc în inima 
fiecărui om şi ştiu exact ce se află acolo. Tot aşa am văzut 
imediat şi otrava de şobolani şi pentru a-ţi dovedi adevărul, 
le-am dat păsărilor să guste din bucate şi acestea au murit 
pe loc. 

— Allah! Să cred aşa ceva? 

— Dacă-ţi spun eu, trebuie să crezi. 

— Dar oare cum s-a întâmplat aşa ceva? 

— Cred că numai tu poţi să ştii. 

— Nu ştiu absolut nimic. Nu pricep nimic. În bucătăria 
mea nu există nici un fel de otravă! 

— Dar şobolani ai în casă? 

— Foarte mulţi. 

— Şi deci, ai şi otravă ca să-i omori? 

— Da, mi-a fost adusă de la Uskiib. 

— Şi unde o ţii? 

— Aici, în odaia mea. Uite-o acolo, pe pervazul de la 
perete. Numai eu însumi am acces la ea. 


Am privit spre locul acela. Pe un pervaz îngust, se aflau tot 
felul de cuțite. Vreo pungă de hârtie n-am zărit. Poate că o 
mai avea încă în buzunar; de aceea, l-am întrebat: 

— Dacă tu nu poţi să-ţi explici, atunci am să mă folosesc de 
privirea mea care pătrunde prin toate locurile ascunse. O 
văd pe Anka, servitoarea, la bucătărie şi te văd şi pe tine. O 
dai afară. Pe când ea se află afară din bucătărie, iei punga 
cu otravă din buzunar şi torni din conţinutul ei peste 
bucate. 

Se trase câţiva paşi înapoi. 

— Effendi! strigă. 

— Nu-i aşa? 

— Nu! Nu sunt un otrăvitor! 

— Am spus eu aşa ceva? Ai nimerit alături şi ai luat otrava 
în locul zahărului. 

— Nu, nu! Ochiul tău se înşeală. Eu nici măcar n-am fost în 
bucătărie! 

— Şi totuşi, privirea mea interioară te vede acolo! 

— Nu, te înşeli. Trebuie să fi fost altcineva! 

— Eu nu mă înşel niciodată. Bagă mâna în buzunarul 
caftanului. Otrava se află încă acolo. 

Duse instinctiv mâna dreaptă în buzunar, dar şi-o retrase 
iute şi strigă: 

— Nu ştiu ce vrei, effendi! De ce aş purta otrava în 
buzunar? 

— Ca s-o foloseşti împotriva şobolanilor. 

— Dar n-am nici un fel de otravă! 

— Bagă mâna în buzunarul drept; acolo se află punga... o 
văd. 

Băgă mâna în buzunar, dar o scoase goală şi mă asigură: 

— Nu-i nimic înăuntru. 

— Murad Habulam, dacă până acum ai spus adevărul, 
acum minţi. Punga se află în buzunar. 

— Nu, effendi! 

— Hagi Halef, scoate-i punga din buzunar! 


Halef se apropie de el şi întinse mâna. Habulam se trase 
înapoi şi spuse, furios: 

— Ce vrei să faci, domnule? Îţi închipui cumva că sunt un 
terchea-berchea cu care să-ţi permiţi orice? Nimeni n-are 
dreptul să mă controleze şi să-mi bage mâna în buzunar şi 
cu atât mai mult în propria-mi casă! 

Atunci, Halef ridică ameninţător un deget. 

— Tu, Murad Habulam, nu te împotrivi! Dacă-l înfurii pe 
effendi al meu, se va uita îndată la tine cu privirea rea şi 
atunci nici măcar o para n-am să mai dau pe viaţa ta. 
Chibzuieşte bine! 

De data aceasta, Halef îi băgă mâna în buzunar, fără a mai 
fi împiedicat şi scoase afară punga. 

— Ei, Habulam! i-am spus. Cine a avut dreptate? 

— Tu, effendi! se bâlbâi. Dar jur pe Allah ca nu ştiu cum a 
ajuns punga asta în buzunarul meu. Probabil mi-a pus-o 
cineva, ca să mă distrugă. 

— Şi crezi că eu ar trebui să cred aşa ceva? 

— Trebuie să crezi, căci îţi jur pe barba Profetului că este 
adevărat. Asta n-a putut s-o facă nimeni altul decât Ilanik, 
căci el a fost în bucătărie. 

— N-a făcut-o el, în nici un caz. 

— Nu-l cunoşti. Este un om viclean, care are doar gânduri 
rele. De ce v-a trimis la mine? Nu se află la voi ca să vă 
servească? Nu ştie că nu vă aşteptam? De ce nu v-a 
împiedicat să veniţi la mine? 

— Pentru că n-a putut. Ca să nu fim nevoiţi să-i ascultăm 
obiecțiile, l-am trimis la grajd şi apoi am şters-o pe ascuns. 

— Şi totuşi, doar el putea fi! 

— Îl acuzi pe nedrept. A mâncat şi el din jumări, căci l-am 
invitat la masă. Crezi că ar mai fi gustat, dacă le-ar fi otrăvit 
chiar el? 

— Cum? A mâncat şi el? 

— Întreabă-l. Nu vezi că lipseşte o bucată întreagă? 

Bucata o tăiasem noi şi o ascunsesem. 

— O, Allah! Înseamnă că o să moară! 


— Din păcate! 

— Şi vinovatul eşti tu, căci tu l-ai pus să mănânce! 

— Nu, vinovatul eşti tu! De ce ne-ai trimis aceste bucate 
ale morţii? Pe mine n-ai cum să mă înşeli. Deocamdată, nu 
vreau să te pedepsesc, ci îţi acord timp să te căieşti. 
Fereşte-te, însă, să te mai gândeşti la ceva rău în privinţa 
noastră. De fapt, ar trebui să părăsesc îndată această casă; 
atunci, însă, nenorocirea ar rămâne aici, la tine, să te 
distrugă. De aceea, din milostenie, am să mai rămân până 
mâine, ca să ăi timp să te căieşti. Acum, te lăsăm singur. 
Gândeşte-te cât de nechibzuit ai acţionat şi vei mai acţiona! 

N-a scos nici măcar un sunet, iar noi am plecat. M-am ferit 
să mă exprim clar. Nu trebuia să ştie încă ce şi cum gândim 
despre el. Când am ajuns în curte, a fulgerat şi apoi s-a 
auzit tunetul. Izbucnea furtuna şi ne-am grăbit să ajungem 
la turn, unde ne aştepta lanik. 

Se întunecase destul de tare şi datorită furtunii şi pentru 
că se apropiau orele-serii, Halef a vrut să aprindă lampa, 
dar nu l-am lăsat. Am închis uşa, dar nu de tot, ca, de la 
locul meu, să pot privi în grădină, pentru a ţine sub 
observaţie căpiţa. 

Deşi era foarte posibil să nu văd nimic, căci presupuneam 
că vor fi foarte prevăzători, totuşi furtuna a fost o 
întâmplare fastă pentru noi. Un fulger a luminat doar 
pentru o clipă întunericul, dar mi-a fost de ajuns să văd că 
la căpiţă se aflau oameni. Doi dintre ei se chinuiau, în 
poziţie ghemuit, să deschidă intrarea, dând de-o parte, 
câteva legături de fân. 

Cine erau oamenii aceştia? În orice caz, cei pe care îi 
aşteptam şi cărora furtuna le oferise o bună ocazie - având 
în vedere că toţi cei din casă se retrăseseră în odăile lor - să 
ajungă la ascunzătoare fără a fi zăriţi. M-am hotărât să-i 
spionez şi să trag cu urechea. 

Mai întâi, i-am spus lui lanik să pândească prin 
deschizătura uşii şi să-mi spună când va fi momentul 
prielnic. Fulgerele care brăzdau neîncetat cerul ofereau 


suficientă lumină. Când mi-a spus că nu mai vede pe nimeni 
şi că intrarea era din nou astupată cu baloturile de fân, le- 
am poruncit, lui şi lui Osko, să mă ducă până la căpiţă. După 
ce ei s-au retras, furişându-se, am încercat să pătrund pe 
sub baloturile de fân, care erau aşezate unul peste altul. 
Încercare cam dificilă, pentru că baloturile erau destul de 
grele şi mi-era teamă şi să nu fac zgomot. 

Am avut însă noroc cu furtuna, căci ploua cu găleata şi 
tuna şi fulgera întruna, aşa că zgomotele nu se mai 
deosebeau unele de altele. După ce mi-am introdus capul, 
m-am târât înainte, tot înainte, printre baloturi. Tulpinile de 
secară, din care erau făcute baloturile, aveau înălţimea 
unui om, aşa încât m-am putut strecura înăuntru, fără să-mi 
rămână picioarele afară şi fără să mi se vadă capul din 
interior. Pentru că tulpinile erau aşezate cu partea cu spic 
spre interior, m-am putut ascunde bine între ele, fără să fiu 
zărit. Dacă n-ar fi fost furtuna, m-aş fi dat de gol, căci, tot 
mişcându-mă, paiele foşneau şi întreaga căpiţă se cam 
clătina. Nu ştiu cum aş fi fost în stare să mă apăr, mai ales 
că nici nu mă puteam mişca liber! Orice glonţ tras spre 
mine m-ar fi nimerit, căci n-aveam nici o posibilitate să-l 
evit. Sigura modalitate de salvare era să le-o iau înaintea 
duşmanilor. De aceea, chiar înainte de a pătrunde printre 
baloturi, mi-am luat în mână ambele revolvere, căci prins 
între aceste tulpini de cereale mi-ar fi fost mult mai greu să 
duc mâna la cingătoare sau în buzunar. Toate celelalte 
lucruri, inclusiv cuțitul şi tot ceea ce aveam în buzunare, le- 
am lăsat la turn, căci era greu de găsit ceva aici dacă 
pierdeam. Suprafaţa stogului de formă rotundă avea un 
diametru de circa paisprezece coţi. Pereţii erau cam de 
patru coţi grosime; deci, spaţiul gol din interior avea un 
diametru de şase coţi, aşa încât puteau să stea acolo, în 
poziţie şezând, cam vreo doisprezece oameni. În mijloc se 
afla un par înalt, înfipt bine în pământ, pe care se sprijinea 
acoperişul căpiţei. De jur-împrejur erau baloturi de paie pe 
care să se poată şedea, iar de par atârna o lampă aprinsă 


care lumina încăperea. Intrarea consta din câteva baloturi 
care puteau fi date deoparte şi apoi puse la loc, lucru care, 
din afară, nu se observa, dar, din interior, se vedea foarte 
bine. 

Oare de ce construise Murad Habulam această 
ascunzătoare? Doar ca să-l adăpostească aici pe fratele lui, 
Manach el Barscha? Atunci, ar fi putut s-o facă mai mică. şi 
oricum, s-ar fi găsit în casă sau printre acareturile lui un loc 
ce ar fi putut servi, din când în când, drept adăpost pentru 
o singură persoană. De fapt, perceptorul venea întotdeauna 
călare şi trebuia găsit un adăpost corespunzător şi pentru 
cal. 

Nu, această căpiţă era destinată să găzduiască o societate 
mai numeroasă; ea folosea pentru adunările lor secrete şi 
era uşor de presupus că persoanele adunate aici erau 
partizani ai lui Schut. 

Dacă aşa stăteau lucrurile, înseamnă că Murad Habulam 
era un membru de frunte al acestei bande de răufăcători. 
EI, care simulase că e bolnav de podagră, avea totuşi 
picioarele atât de zdravene, încât putuse să vină aici, în 
ciuda vremii rele de afară. Şedea chiar faţă în faţă cu mine. 
De o parte a sa stătea fratele său Manach el Barscha şi de 
cealaltă Barud el Amasat, Lângă acesta, se afla mubarekul, 
care avea braţul atârnat într-o legătură. Lângă intrare, 
şedea Humun, servitorul şi lângă el miriditul, fratele 
măcelarului mort din Sbiganzy. Venise deci, aşa cum 
bănuisem. 

Pe latura în spatele căreia mă ascunsesem, se aflau trei 
persoane şi anume, cei doi fraţi Aladschy şi Suef, spionul. 
De văzut nu puteam să-i văd, dar i-am auzit vorbind. 

Erau, deci, în total, nouă persoane împotriva cărora 
trebuia să ne apărăm noi patru. Toţi aveau veşmintele 
murate de ploaie şi atât de acoperite de paiele care se 
lipiseră de ele, încât nici nu li se mai deosebeau culorile. 

Primul pe care l-am auzit vorbind a fost miriditul. A făcut o 
observaţie care mă interesa în mai mică măsură. 


— N-ar fi trebuit să ne lăsăm caii în crâng; pe furtuna asta, 
nu putem fi siguri de ei. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, răspunse Habulam. O să se 
ocupe argaţii mei de treaba asta. 

Caii se aflau, deci, într-un crâng şi erau păziţi de argaţii 
gazdei noastre. Asta mi-a dat certitudinea că acesta avea şi 
alţi oameni de încredere, în afară de Humun. 

Bătrânul mubarek îşi trăsese braţul afară din legătură şi 
Barud el Amasat îi desfăcea acum bandajul. Habulam îi 
întinse o cutiuţă cu unsoare care, în orice caz, îi fusese 
cerută mai înainte, exact în acest scop. Pe jos, se afla un vas 
cu apă al cărui conţinut era folosit pentru spălarea rănii 
mubarekului. 

Am văzut că glonţul cu care îl nimerisem alaltăieri 
pătrunsese până în muşchiul părţii superioare a braţului, 
iar cel de ieri îi zdrobise articulaţia cotului. Ambele răni, 
îndeosebi ultima, îi provocau probabil mari dureri, mai ales 
că bandajul nici nu era făcut aşa cum trebuie. În cel mai 
bun caz, avea să rămână cu un braţ ţeapăn, dar mai 
probabil era să fie nevoit să i se amputeze cel puţin 
antebraţul. Dacă rănitul nu primea în cel mai scurt timp 
îngrijiri corespunzătoare, era de aşteptat, cu siguranţă, să 
facă cangrenă. 

După ce i-au fost spălate părţile rănite, a fost uns cu alifia 
respectivă şi legat cu o bucată de cârpă. În tot acest timp, 
bătrânul n-a schiţat nici un gest. Probabil că avea nervii 
foarte tari, altfel n-ar fi fost în stare să suporte durerile. 

— Allah, Allah, în ce hal te-a nenorocit străinul! spuse 
Habulam. Braţul acesta n-o să mai fie niciodată cum a fost. 

— Aşa e; am ajuns un infirm, un biet infirm care nu şi mai 
poate folosi braţul, scrâşni din dinţi bătrânul. Pentru asta, 
însă, o să plătească înzecit. "Ţi-a căzut uşor în plasă? 

— La fel de uşor ca o cioară pe care o prinzi, iarna cu o 
pungă în care ai pus o bucăţică de carne. Pasărea asta 
proastă îşi vâră capul înăuntru ca să apuce bucata de 
carne, dar punga este unsă cu clei, aşa că-i rămâne capul 


lipit acolo. După aceea, poţi s-o prinzi şi cu mâna, căci nu 
vede nimic. O astfel de pungă i-am pus şi străinului în cap. 
Fratele meu mi l-a descris ca fiind foarte abil, dar nu s-a 
dovedit a fi aşa. 

— Nu, abil nu e deloc, dar îl are pe diavol lângă el, care-l 
ocroteşte. 

— Te înşeli, nu-l are pe dracul, ci are privirea rea. 

— Allah, o, Allah! strigă speriat mubarekul. E adevărat? 

— I-a spus servitorului meu Humun şi l-a avertizat. Dar cel 
mai rău lucru este că nu are doar pur şi simplu privirea rea, 
care acţionează numai atunci când te priveşte direct, ci are 
privirea rea care acţionează de la depărtare. E suficient să 
se gândească la o persoană şi ochiul lui otrăvit îi transmite 
aceluia tot răul din lume, pe care acesta i-l doreşte. 

— Allah, fii milostiv cu noi! Nu diavolul, ci privea rea îl face 
de neînvins. Cine se luptă cu el trebuie, fireşte, să-l 
privească şi atunci este pierdut. Nu trebuie, deci, să ne 
luptăm pe faţă cu omul acesta, ci trebuie să-l ucidem pe la 
spate, dar având grijă ca privirea otrăvită a ochiului lui să 
nu cadă asupra noastră. 

— Deci, din planul nostru cel grozav n-o să mai iasă nimic? 
întrebă Murad Habulam. 

— Nu; doar dacă are careva dintre voi curajul să facă pe 
stafia. Eu, însă, nu v-aş sfătui, căci ochiul străinului v-ar 
privi şi aţi fi pierduţi. Cine voia să facă pe stafia? 

— Humun. 

— Nu, nu! strigă speriat servitorul. La început am fost 
hotărât; acum, însă, nici nu-mi trece prin cap să fac pe 
spiritul bătrânei mame. Ţin prea mult la viaţa mea. 

— Atunci, poate găsim pe altul, spuse Habulam. Dar, 
pentru că toţi refuzară, continuă: 

— Prin urmare, nimeni? Ei, atunci trebuie să găsim 
altceva. Doar ne-am adunat aici ca să ne sfătuim. 

— Nu-i nevoie să ţinem sfaturi la nesfârşit. Ce dorim noi 
este moartea acestor oameni. Trebuie să-i ucidem, fără ca 


neamţul să ne poată privi; şi asta nu se poate întâmpla, 
decât dacă năvălim asupra lor când dorm. 

— Corect! fu de acord Manach el Barscha. Aşteptăm până 
adorm şi apoi îi atacăm, presupunând că, până atunci, nu i- 
a ucis deja otrava de şobolani a fratelui meu. 

— Otravă de şobolani? întrebă mubarekul. Le-aţi dat aşa 
ceva? 

— Da. Am discutat asta cu Habulam, când l-am anunţat de 
venirea voastră. Voia să le-o pună în nişte jumări de ouă, pe 
care, probabil, le-au mâncat deja. 

— Ei, atunci nu trebuie să ne mai îndoim că vor muri, doar 
dacă nu le-ai pus prea puţin. 

— O, am pus suficientă otravă, cât să omoare zece oameni, 
nu patru. Dar n-a avut nici un efect asupra lor. 

— Nici un efect? Cum aşa? 

— Pentru că n-au mâncat jumările. Individul ăsta cu 
privirea rea s-a uitat la bucate şi şi-a dat seama că erau 
otrăvite. 

— Dar aşa ceva e imposibil! 

— Imposibil? Tare aş vrea să ştiu şi eu ce este imposibil 
pentru ghiaurul ăsta! Închipuiţi-vă, a venit cu ceilalţi trei la 
mine, ca să-mi aducă jumările. Pe tonul lui sarcastic, mi-a 
spus că cea mai bună bucată se cuvine gazdei şi că ar 
trebui să mănânc eu jumările. 

— O, vai de mine! 

— Şi pe deasupra, mi-a cerut şi să mănânc în faţa lor. O 
mai garnisise şi cu păsărele moarte, pe care probase 
otrava. 

— O, Allah! Deci, te-ai trădat! 

— Fireşte. Din nefericire, a mâncat şi lanik şi acum o să 
moară. 

— Nici o pagubă de ăsta! spuse Humun, cu răutate. 

— De ce, fiindcă e duşmanul tău? Gândeşte-te în ce 
încurcătură am intrat! Aş putea fi acuzat că sunt un 
otrăvitor. 


Zicând acestea, le povesti celorlalţi întreaga întâmplare. 
Apoi, adăugă: 

— Am aruncat toată mâncarea împreună cu păsărelele şi 
vreau să-l văd eu acum pe cel, care mai poate dovedi că au 
fost otrăvite! 

— Moartea lui lanik o va dovedi. 

— Ba nu! Cine ştie ce a mâncat el? Am să spun că am 
mâncat eu însumi din jumări şi mie nu mi s-a întâmplat 
NIMIC. 

— Străinii mai mănâncă ceva în seara asta? 

— Cred că da. Trebuie să le ofer cel puţin o cină fără 
otravă; nu vreau să mai risc o dată să fiu considerat 
otrăvitor şi apoi să se şi dovedească asta. Nu, în seara asta 
vor fi foarte bine serviţi, de parcă mi-ar fi cei mai dragi 
oaspeţi. 

— După părerea mea, procedezi foarte bine. Această 
ospitalitate o să-i înşele şi o să facă să le dispară bănuielile. 
Se vor simţi în siguranţă şi aşa ne va fi mai uşor. Deci, 
serveşte-i cât se poate mai bine. Poţi s-o faci, căci ce te 
costă e o nimica toată pe lângă imensul ajutor pe care l-ai 
primit şi o să-l mai primeşti de la frăţia noastră. 

— Imens? Vorbeşti de parcă mi-aţi fi adus milioane. 
Avantajele pe care mi le oferiţi nici nu se compară cu riscul 
de a fi agentul vostru. 

— Oho! 

— Gândeşte-te numai la cazul acesta. Dacă-i ucidem pe 
străini şi se descoperă, s-a zis cu mine. Toată influenţa pe 
care o am n-o să-mi ajungă să-mi salvez viaţa. Voi plecaţi şi 
vă pierdeţi urma. Voi n-aveţi un cămin, o proprietate. Dar 
eu, dacă scap fugind, am să pierd tot ce am. 

— Atunci, să procedăm cu, abilitate! mârâi bătrânul 
mubarek. Nu trebuie să rămână nici o urmă din nemernicii 
ăştia. 

— Fireşte! Trebuie să-i tăiem în bucățele şi să-i aruncăm în 
heleşteul lui Habulam ca hrană la peşti, spuse un altul. 


— Şi peştii o să-i mănânc eu după aceea, nu? întrebă 
Habulam, făcând un gest de silă. Nici nu-mi trece prin cap! 

— Nici nu-i nevoie. Poţi să vinzi peştii. Trebuie doar să ne 
grăbim, ca să terminăm totul fără zgomot, până la ivirea 
zorilor; de tras cu arma n-avem voie să tragem. 

Apoi, au început să se sfătuiască referitor la cea mai bună 
modalitate de a ne ucide: să ne sugrume sau să ne 
înjunghie. 

În sfârşit au căzut de acord ca, folosindu-se de o scară să 
urce în turn, să deschidă trapa de la scări şi apoi să coboare 
până la încăperea unde dormeam. 

— Plăcăii probabil stau de strajă, spuse unul. 

— Nu cred, replică Habulam. De ce-ar sta de pază? Au 
zăvorât uşa şi ferestrele şi pentru că nici nu bănuiesc că s- 
ar putea urca cineva în turn din afară, or să se simtă în 
siguranţă. De fapt, ne putem mai întâi convinge că dorm. 

— Cum? 

— Trăgând cu urechea pe lângă obloane. Sunt convins că 
vor dormi; pe întuneric, nu prea stai mult timp treaz. 

— Dar, parcă le-ai trimis o lampă? 

— Da, însă cu atât de puţin ulei, încât mai târziu de miezul 
nopţii n-o să ardă. 

Bătrânul ticălos nici nu bănuia că lanik ne aprovizionase 
cu ulei. 

— Nu scârţâie treptele? se interesă Barud el Amasat. 

— Nu, pentru că sunt din piatră; unele s-ar putea să fie 
mai puţin bine prinse, dar zgomot nu fac. 

— Ar fi o prostie dacă ne-am prăbuşi cu toţii în jos pe scări. 

— N-avem de ce să ne temem de asta. O să luăm o lampă 
cu noi, ca să luminăm treptele, înainte de a păşi pe fiecare. 

— Ca să ne vadă ăia, nu? 

— Nu. Sunt mai multe etaje şi nu se vede lumina de la unul 
la altul. Când ajungem jos, în odaia lor, stingem lampa şi o 
mai aprindem după ce-i ucidem. 

— Ei, atunci sunt mulţumit. Dar, totuşi, nu-i o treabă 
uşoară. Trebuie să rezolvăm problema pe întuneric şi fără 


zgomot. E greu. 

— Eu nu mă tem. Trebuie, însă, să ne împărţim bine 
rolurile, ca fiecare să ştie exact ce are de făcut. Atunci, totul 
se va petrece în linişte şi ordine. 

— Ce vrei să spui cu împărţitul rolurilor? 

— Vreau să spun că fiecare trebuie să ştim exact pe care-l 
înhăţăm, ca să nu ne lovim unii de alţii. lar pe ghiaurul ăsta 
neamţ trebuie să-l înhaţe doi oameni. 

— Asta o s-o facem noi, spuse unul dintre Aladschy. Avem 
noi grijă de el, eu şi fratele meu. 

— Bun. Atunci să-i alegem pe cei mai puternici dintre noi. 
Ne trebuie câte unul pentru fiecare. După cei doi Aladschy, 
cel mai puternic este miriditul. El să-l preia pe cel numit 
Osko. 

— Nu, interveni Barud El Amasat. De Osko ăsta mă ocup 
eu. Eu sunt cel pe care-l urmăreşte; pe mine vrea să se 
răzbune şi de aceea, de mâna mea trebuie să moară. 

— Vrea să se răzbune pe tine? De ce? 

— Pentru că, în urmă cu ceva timp, am răpit-o pe fiica lui şi 
am vândut-o ca sclavă. Cui am vândut-o nu vă interesează 
pe voi. 

— Asta chiar că-i o glumă care nu-i pe placul nici unui tată! 

— De atunci, a fost tot timpul pe urmele mele. 

— Dar ce nație de om e? Arată ca un sârb. 

— E muntenegrean. Mai demult, am fost foarte buni 
prieteni. 

— Iar el te-a înşelat şi tu te-ai răzbunat răpindu-i fiica? 

— Nu mi-a făcut nici un rău. Fiica lui, Seniţa, era deo 
frumuseţe rară. A văzut-o un domn şi a cerut-o de nevastă; 
ea, însă, l-a refuzat. Atunci, el mi s-a adresat mie şi mi-a 
oferit o sumă foarte mare. Ei, în locul meu ce aţi fi făcut? 

— Am fi câştigat banii, râse Murad Habulam. 

— Corect! Am răpit-o, lucru foarte uşor de făcut, căci avea 
încredere în mine, fiind prietenul tatălui ei şi i-am dat-o 
străinului. Acesta a luat-o cu el în Egipt, dar i-a fost curând 
răpită. 


— De către cine? 

— Nici n-o să vă treacă prin cap. De acela care se face 
vinovat de totul şi anume, de nemernicul pe care-l cheamă 
Kara Ben Nemsi. 

— De neamţul ăsta? 

— Blestemat să fie de Allah! 

— Se sperăm că o să ţi se îndeplinească dorinţa chiar 
astăzi. Seniţa asta îl iubea, de fapt, pe un altul, fiul unui 
foarte bogat comerciant din Stambul. Îl cheamă Isla şi s-a 
întâlnit cu neamţul în Egipt. Acesta a descoperit-o pe Seniţa 
şi a răpit-o, dându-i-o lui Isla, care a plecat cu ea la Stambul 
şi a luat-o de nevastă. lare aş vrea să ştiu cum i-a dat 
neamţul de urmă! 

— Cu ajutorul privirii lui rele, spuse Habulam. Vede şi 
descoperă totul. Şi cel căruia i-ai vândut-o pe Seniţa nu s-a 
răzbunat? 

— A vrut, dar n-a ieşit nimic, căci diavolul l-a apărat pe 
neamţ. Dar mai târziu, el, sau unul din însoțitorii lui, a 
reuşit să-l ucidă pe prietenul meu. Şi acum sunt împreună 
cu Osko pe urmele mele. Ca şi bătrânul muntenegrean şi eu 
ard de nerăbdare să mă răzbun. 

— Lui o să-i piară cheful! 

— Asta voiam şi eu să spun şi de aceea, o să am eu grijă de 
el. Miriditul poate să-l aleagă pe acela pe care-l cheamă 
Omar. 

Până acum miriditul şezuse la locul lui nemişcat - cu 
braţele încrucişate la piept - şi fără să rostească vreun 
cuvânt. Acum, însă, făcu un gest de refuz cu braţul şi apoi 
spuse liniştit: 

— Nu mă interesează deloc, astăzi, Omar ăsta. 

— Nu? întrebă mirat Habulam. Atunci, te-ai hotărât la 
altul? Poate la acela pe care-l cheamă Hagi Halef? Te 
consideram mai viteaz decât te arăţi acum. 

Ochii miriditului scăpă rară furioşi, dar răspunse, totuşi, 
pe un ton liniştit: 

— Adică vrei să spui că-mi lipseşte curajul? 


— Da. Vrei să-l alegi pe cel mai mititel dintre duşmani! 

— Cine a spus asta? Eu, cumva? 

— Ei, aşa am presupus. 

— Nu mai presupune nimic. Poate vrei să zici că n-am 
deloc curaj, dacă am să vă spun că nu vreau să mă ating de 
niciunul din oamenii ăştia. 

Această afirmaţie a miriditului i-a lăsat pe toţi cu gura 
căscată. 

— Vrei să zici că n-ai de gând să te asociezi cu noi 
împotriva duşmanilor noştri? întrebă agitat Habulam. 

— Da, exact asta am vrut să spun. 

— Asta ar însemna trădare faţă de noi şi de aceea sper că 
doar ai glumit. 

— Ba am vorbit foarte serios. 

Urmă o pauză, timp în care toţi ochii erau îndreptaţi 
cercetători asupra figurii lui neînduplecate. Apoi, Barud el 
Amasat spuse: 

— Dacă într-adevăr aşa gândeşti ar fi fost mai bine să nu 
te fi cunoscut. Cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Dacă 
rămâi la această hotărâre, va trebui să te considerăm 
duşmanul nostru. 

Miriditul răspunse, dând din cap: 

— Nu sunt duşmanul vostru. N-o să vă împiedic să faceţi 
ce vreţi, dar nici n-o să vă ajut. 

— Astăzi de dimineaţă parcă vorbeai altfel. 

— De atunci, mi-am mai schimbat părerile. 

Atunci nu-i mai consideri pe oamenii aceştia drept 
duşmanii noştri comuni? 

— Ba da, căci mi-au ucis fratele. Dar între mine şi ei s-a 
încheiat un armistițiu. 

— Un armistițiu? Ai înnebunit! Cum se potriveşte asta cu 
ceea ce ne-ai spus când ne-am întâlnit? 

— Nu cred că există nici un fel de contradicţie. 

— Ba chiar una foarte mare. Te-ai despărţit azi-dimineaţă 
de noi, fiind ferm hotărât să-i ucizi pe străini sau, cel puţin, 
pe acest Kara Ben Nemsi. Am fost uimiţi când ai venit şi ne- 


ai spus că nu ai reuşit să-ţi duci planul la îndeplinire. Iar 
acum vii şi ne spui că ai mai încheiat şi un armistițiu cu ei. 
Noi crezusem că ţi-au scăpat; dar după ce ne-ai spus acum, 
ne dăm seama că ai şi stat de vorbă cu el. 

— Aşa am şi făcut. 

— Şi chiar ai încheiat un armistițiu cu ei? 

Cu cât miriditul răspundea mai liniştit, cu atât mai tare se 
înfuria Barud el Amasat. Se ridică de la locul lui, se îndreptă 
spre acesta şi spuse pe un ton aspru: 

— N-aveai voie să faci aşa ceva! 

— De ce nu? Cine ar putea avea ceva împotrivă? 

— Noi, fireşte, noi! Eşti aliatul nostru şi n-ai nici dreptul, 
nici permisiunea să faci aşa ceva fără acordul nostru. 
Hotărârea ta e nulă şi neavenită pentru că a fost luată fără 
noi şi împotriva noastră. Să-ţi intre bine în cap asta! 

Miriditul îşi încruntă sprâncenele. Privirea sa arunca 
fulgere, totuşi se stăpâni şi răspunse la fel de liniştit ca mai 
înainte: 

— Consideri că tu eşti acela îndreptăţit să-mi reproşeze 
ceva? 

— Da. Suntem aliaţi şi niciunul dintre noi n-are voie să facă 
ceva împotriva voinţei celorlalţi. De aceea, trebuie să-ţi 
spun că ai acţionat într-un mod nesăbuit! 

— O mie de draci! strigă miriditul, furios acum. Cum 
îndrăzneşti să mă ataci, tu despre care nu ştiu nimic, nici 
măcar cine eşti, de unde vii şi în ce loc vei găsi drumul spre 
iad? O singură jignire să-mi mai aduci şi glonţul meu are să 
intre adânc în tine, acolo unde locuieşte diavolul. Eu sunt 
miridit, fiul unei seminţii renumite şi curajoasel de arnăuţi 
şi nu permit să mă jigneşti. Adresându-mi asemenea 
cuvinte, ţi-ai săpat singur groapa şi stai chiar pe marginea 
ei. Un singur brânci dacă-ţi dau, te prăbuşeşti în ea! 

— Oho! Sunt şi eu înarmat! răspunse Barud el Amasat, 
ducându-şi mâna la pistol. 

— Opriţi-vă! strigă bătrânul mubarek. Prietenii care au o 
neînțelegere trebuie să se distrugă între ei? Barud el 


Amasat, este foarte bine că te lupţi pentru cauza noastră, 
dar nu trebuie s-o faci cu cuvinte jignitoare. Aşează-te la 
locul tău! Miriditul o să-mi explice mie clar în ce fel a 
încheiat un armistițiu cu oamenii aceştia. 

Barud se aşeză prost dispus şi miriditul explică: 

— l-am dat neamţului barda mea. 

— Allah! Ăsta-i un obicei sfânt şi n-ai cum să o iei înapoi 
sub nici o formă. Pentru cât timp i-ai dat arma? 

— Până când mi-o va da el înapoi de bunăvoie. 

— Asta poate însemna şi o veşnicie! 

— Dacă aşa vrea el, eu n-am ce să fac. 

— Nu vreau să-ţi fac nici un reproş, căci nu cunosc 
motivele pe care le-ai avut. Cu un om cu care aio 
răzbunare de sânge nu închei un asemenea armistițiu, fără 
să ai un motiv foarte bine întemeiat. Asta înseamnă că, 
probabil, îi eşti deosebit de îndatorat acestui neamţ, 
blestemal-ar Allah! 

— Îi sunt într-adevăr foarte îndatorat, căci mi-a dăruit 
viaţa. A avut-o în mâinile lui şi totuşi nu mi-a luat-o. 

— Povesteşte-ne cum s-a întâmplat! 

Miriditul relată despre atacul lui nereuşit şi povesti totul 
cu atâta fidelitate, încât comportamentul meu fu prezentat 
în cea: mai favorabilă lumină. Încheie cu observaţia: 

— După cum vedeţi, n-am reacţionat în mod nechibzuit. 
Nobleţea este mai puternică decât arma. Până acum, am 
crezut că acest proverb nu este adevărat; acum, însă, sunt 
şi eu de acord cu acest lucru. Fratele meu a fost singur 
vinovat de moartea lui. Totuşi, am intenţionat să-i răzbun 
sângele vărsat şi neamţul, ca să se apere, ar fi trebuit să-mi 
ia viaţa. Dar n-a făcut asta. Eram eu totul în puterea lui şi 
totuşi, nu s-a atins nici măcar de-un fir de păr din capul 
meu. Sânge pentru sânge, aşa spune legea vendetei; dar în 
Coran stă scris: „Cruţă-l pe cel ce te cruţă”. De cine să 
ascult, de Coranul Profetului sau de legea oamenilor 
păcătoşi? Nu stă scris în cărţile sfinte: „Recunoştinţa e 
drumul spre ceruri”? Neamţul a făcut cea mai bună faptă 


care se poate face. Dacă după asta eu am să mai atentez la 
viaţa lui, am să-mi atrag pentru totdeauna mânia lui Allah. 
De aceea i-am dat barda. Şi dacă, din această cauză, nu voi 
ridica mâna împotriva lui, nu trebuie să gândiţi că acţionez 
duşmănos faţă de voi. Faceţi ce vreţi! Eu n-am să vă stau în 
cale, dar nu-mi cereţi să particip la uciderea binefăcătorului 
meu! 

Vorbise cât se poate de serios şi convingător. Cuvintele lui 
îşi atinseră imediat scopul. Ceilalţi îl priviră un timp, muţi. 

Nu puteau să nu-i dea dreptate şi totuşi, nu le convenea 
deloc această atitudine. 

— Să-l ia dracul pe neamţul ăsta! strigă, în sfârşit, 
bătrânul mubarek. Nu ştiu cum se face, dar omul ăsta 
reuşeşte totdeauna să scape cu faţa curată. Am contat pe 
tine. Trebuie să recunosc că ai avut un motiv să te laşi 
înflăcărat de inima ta bună; dar nu trebuie să mergi prea 
departe. Dacă ţi-a dăruit viaţa, înţeleg că nici tu nu vrei 
acum să i-o iei pe a lui; dar de ce vrei să-i cruţi şi pe ceilalţi? 
Doar nu le eşti îndatorat. De el se vor ocupa fraţii Aladschy; 
tu ar trebui să te ocupi de Omar şi nu văd nici un motiv de 
ce n-ai vrea s-o faci. 

— Am destule motive. Ceea ce a făcut neamţul n-a făcut-o 
singur; şi ceilalţi au fost de acord. Le sunt recunoscător 
tuturor, nu numai lui. Şi chiar dacă i-aş fi doar lui dator, tot 
n-aş putea să-l atac pe vreunul din însoțitorii lui, căci i-aş 
produce o mare durere. Am venit doar să vă spun să nu 
contaţi pe mine în treaba asta. Am hotărât să nu mă 
amestec şi n-am să-mi schimb decizia. 

— Gândegşte-te la urmări! 

— N-am la ce să mă gândesc. 

— O, ba da! Chiar îţi este indiferent dacă pierzi prietenia 
noastră? 

— Asta vrea să fie o ameninţare? Atunci, ar fi fost. mai bine 
dacă nu o rosteai. l-am dat neamţului barda, deci cuvântul 
meu de onoare şi am să mi-l ţin. Cine va încerca să mă 
împiedice acela va avea de-a face cu mine. Dacă vreţi să vă 


schimbaţi prietenia în duşmănie, atunci faceţi-o, în numele 
lui Allah, dar să nu credeţi că mă tem de voi. Am să stau 
liniştit, atâta timp cât mă lăsaţi în pace. Asta-i tot ce am să 
vă spun. Am terminat şi acum pot să plec. 

Se îndreptă spre ieşire. 

— Stai! strigă Habulam. Fii înţelegător şi rămâi! 

— Sunt înţelegător, dar n-am de ce să rămân. 

— Dar nu poţi să pleci pe vremea asta! 

— Ce-mi pasă mie de ploaie? 

— Dar n-ai cum să călăreşti până la Sbiganzy pe furtuna 
asta! 

Îi aruncă miriditului o privire cercetătoare. Acesta pricepu 
şi răspunse: 

— Nu-ţi face griji! N-am să vă trădez. Dacă-ţi închipui că 
am să rămân aici, ca să vorbesc în secret cu oamenii aceia 
şi să-i avertizez, te înşeli. Mă duc să-mi iau calul, încalec şi 
plec. V-am spun că nu, sunt împotriva voastră şi eu nu-mi 
încalc cuvântul. 

Se aplecă spre balotul care închidea intrarea, pentru a-l 
da deoparte şi a pleca. Ceilalţi îşi dădură seama că nu va da 
înapoi; de aceea, bătrânul mubarek spuse: 

— Dacă vrei într-adevăr să pleci, atunci jură pe barba 
profetului că n-ai să-i avertizezi pe străini! 

Făcând o mişcare furioasă, miriditul răspunse: 

— Ce-mi ceri tu este o jignire. V-am dat cuvântul meu şi 
trebuie să mă credeţi. Iu nu eşti obişnuit să ţi-l respecţi pe 
al tău? Totuşi, am să jur, pentru că nu vreau să ne 
despărţim certaţi. Acum eşti mulţumit? 

— Da; dar gândeşte-te bine ce pedeapsă te aşteaptă, dacă- 
ţi trece prin cap să ne înşeli! Nu permitem să se facă glume 
pe seama noastră! 

Aceste cuvinte fuseseră rostite pe un ton provocator la 
adresa miriditului. Acesta se întoarse de lângă ieşire, se 
apropie de bătrân şi spuse: 

— Îndrăzneşti tu să-mi spui mie aşa ceva, tu a cărui 
întreagă viaţă şi acţiune e o singură mare minciună? Cine 


eşti tu? Bătrânul mubarek, sfântul! Nu-i asta o minciună? Ai 
fost şi Basra, infirmul. Asta n-a fost o înşelăciune? De unde 
eşti şi care ţi-e adevăratul nume? Nimeni nu ştie, nimeni nu 
poate spune. Ai venit ca o boală în ţară, ca o ciumă de care 
Allah ar trebui să-şi păzească toţi credincioşii. Te-ai stabilit 
acolo la ruine ca o cucută, ca o măselariţă, care a otrăvit 
totul în jur. Eu însumi nu sunt decât un păcătos, dar nu mă 
compar cu tine şi cu atât mai puţin, îţi îngădui să mă 
jigneşti. Dacă vrei să spui că posezi o putere de care ar 
trebui să mă tem, îi las pe proşti să creadă asta. Doar un 
cuvânt să spun şi eşti pierdut. Dar n-am să rostesc niciodată 
acest cuvânt, decât dacă mă sileşti. Decât să te trădez în 
felul acesta, prefer să mă folosesc de alt cuvânt, unul care 
nu se aude, ci doar se vede şi se simte. Şi dacă vrei să ştii 
care e acest cuvânt, atunci priveşte aici; îl am în mână! 

Scoase cuțitul de la cingătoare şi se năpusti asupra 
mubarekului. 

— Allah! Vrei să mă înjunghii? strigă acesta, speriat. 

— Astăzi nu şi nici altă dată, dacă nu mă sileşti. Să nu uiţi 
asta! şi acum, noapte bună! 

Băgă cuțitul la cingătoare, dădu deoparte balotul de paie 
şi se strecură afară. La o privire a lui Habulam, Humun, 
servitorul, se luă, precaut, după el. Acesta se întoarse după 
scurt timp şi anunţă că miriditul plecase, într-adevăr. 

— Ăstuia i-a luat Allah minţile! mârâi Barud el Amasat. Pe 
el nu mai putem conta acum. 

— Nu, nu mai putem, fu de acord mubarekul. Dar m-a 
ameninţat zadarnic. O să am eu grijă să nu ne facă nici un 
rău. 

— Vrei să-l ucizi? întrebă Manach el Barscha. 

— Nu ştiu încă ce-o să facă. Dar iată încă un exemplu care 
ne dovedeşte că trebuie neapărat, să-i trimitem pe lumea 
cealaltă pe neamţ şi pe însoțitorii lui. Şi acum vă întreb: 
care dintre voi vrea să-l ucidă, pe Omar? 

— Am eu grijă de el, spuse Humun, servitorul. 


— Bun! Mai rămâne doar micul hagiu. Din păcate, sunt 
rănit şi nu vă pot ajuta. 

— Lasă-l pe mâna mea, spuse Manach el Barscha. O să fie 
o plăcere să-i iau viaţa. E mic şi pare slab; dar nu trebuie 
subestimat. Piticul ăsta are curajul unei pantere şi e abil ca 
un uliu. Am auzit că este şi foarte puternic. Să nu credeţi 
cumva că sunt lipsit de curaj dacă l-am ales pe el. Iar în 
ceea ce priveşte ora când vom da atacul, propun să nu 
stabilim una fixă. O să mai spionăm din când în când. De 
îndată ce ne dăm seama că au adormit, pornim la treabă... 

— Asta este şi părerea mea, spuse Habulam. Trebuie să 
mă ocup de pregătiri, aşa că o să plec acum. Humun vine, 
fireşte, cu mine; am să-l trimit din când în când să vă 
întrebe dacă putem începe. 

Se ridică de la locul lui. 

— Mai aşteaptă o clipă! îl rugă mubarekul. Vreau să te mai 
întreb ceva fără importanţă. 

Asta îmi oferi ocazia să mă retrag. După plecarea gazdei 
noastre, mi-ar fi fost probabil mai greu să ies din căpiţă. 
Presupuneam că ceilalţi n-aveau de gând să mai vorbească 
şi atunci, ar fi putut să audă paiele foşnind. Acum însă vocea 
celui care vorbea răsuna atât de tare, încât nimeni nu putea 
percepe zgomotul pe care-l făceam strecurându-mă încet şi 
cu precauţie afară. Am reuşit. Cum să ajung, însă, la turn? 
Nu era departe, dar n-aveam nimic de care să mă sprijin. 
Atunci, se deschise uşa şi Osko scoase capul afară, ceea ce 
făcuse la fiecare două, trei minute. Se apropie, în grabă, mă 
urcă în spinarea lui şi mă duse până la turn. Acolo mă puse 
jos pe rogojina pe care şezusem mai înainte, astfel încât să 
am uşa în faţă. Am lăsat-o crăpată, atât cât să pot arunca o 
privire afară, din când în când. 

— De ce o laşi aşa? întrebă Omar. Plouă înăuntru. 

— Nu prea mult. Vântul bate din direcţie inversă. S-ar 
putea ca gazda noastră să se uite încoace, să vadă dacă 
suntem toţi. lanik să se aşeze în aşa fel, încât să nu poată fi 
văzut. 


Servitorul se aşeză în spatele uşii şi apoi le-am povestit tot 
ceea ce am văzut şi am auzit. M-am ferit însă să las să se 
citească pe faţa mea despre ce anume vorbeam. Dacă 
Habulam şi Humun ar fi privit înăuntru trebuiau să creadă 
că vorbim despre ceva cu totul nevinovat. 

Până am terminat tot ceea ce aveam de spus, am presupus 
că Murad Habulam se reîntorsese deja la castel. De aceea, 
am poruncit ca uşa să fie din nou închisă. 

Dintre ascultătorii mei, Halef era cel mai înverşunat. 

— Domnule, spuse, m-aş duce să-i caut în căpiţă şi să le 
trag câte un glonţ în cap. Atunci ne-ar lăsa în pace şi am 
putea să ne continuăm liniştiţi drumul. 

— Vrei să fii un criminal? 

— Un criminal? Aşa gândeşti tu? Nemernicii ăştia sunt 
nişte animale de pradă şi aşa cum aş împuşca un şacal sau o 
hienă, fără să-mi fac vreun reproş, tot aşa pot să-i împuşc 
pe ăştia, fără să-mi simt conştiinţa încărcată. 

— Nu suntem noi judecătorii lor! 

— Oho! Ei au atentat la viaţa noastră. Suntem în legitimă 
apărare. 

— Asta aşa e; dar putem să le stricăm planurile, fără să-i 
ucidem. 

— Aşa n-o să mai scăpăm de ei şi vor continua să ne- 
urmărească. 

— Dacă suntem la fel de atenţi ca şi până acum, n-or să ne 
poată face nici un rău. 

— Şi vrei să ne chinuim tot mereu şi mereu cu gândul la 
aceşti ticăloşi. Ne bucurăm de călătorie? Ne serveşte la 
îmbogățirea cunoştinţelor? Călătorim prin ţara asta precum 
furnicile care trec în fugă drumul şi se aşteaptă ca, în clipa 
următoare, să fie zdrobite sub picioare, îţi mulţumesc 
pentru o asemenea plăcere! Aşa că mai bine să-i împuşcăm 
pe şacalii ăştia în piele de om, unde şi când putem! 

— Ştiu foarte bine, am replicat, în ce situaţie ne aflăm. 
Dacă-i ducem în faţa unui judecător, vor râde de noi pe la 
spate. Dacă ne facem dreptate noi înşine, acţionăm 


împotriva poruncilor credinţei mele şi împotriva normelor 
umanităţii. Trebuie să renunţăm la ambele variante şi să 
încercăm să ne apărăm de aceşti duşmani, fără să comitem 
nici o crimă împotriva lor. 

— Dar aici nu-i vorba de nici o crimă! 

— În ochii mei, da. Dacă pot să mă apăr şi în alt fel de un 
duşman, atunci sunt vrednic de pedeapsă dacă-l ucid. Cu 
viclenia obţii de multe ori mai mult decât cu puterea. 

— Şi cum vrei să faci? 

— Îi las să urce în turn şi am grijă să nu mai poată cobori. 

— Nu-i rea deloc ideea asta. Dar, dacă urcă, n-o să le fie 
imposibil să şi coboare pe acelaşi drum. 

— Chiar dacă, îndată ce-au ajuns sus, le luăm scara? 

— Hm! Atunci, pot cobori pe trepte. 

— Dacă ar face asta, s-ar trăda că au pus la cale ceva rău 
împotriva noastră şi de fapt, le putem închide şi drumul 
acesta. Ne trebuie doar un ciocan şi nişte cuie mari, ca să 
înţepenim bine capacul. 

lanik se oferi să ne facă rost de toate acestea şi în plus şi 
de o scoabă mare de fier. 

— E bine, am continuat. Această scoabă o să ne fie de 
mare folos. O să înţepenim capacul de deasupra treptelor 
de sus, aşa încât să nu mai poată fi deschis de afară. Atunci 
h-or să mai poată cobori pe trepte şi dacă le luăm şi scara, 
vor fi nevoiţi să stea acolo în ploaie, până se face ziuă. Asta 
o să le mai potolească niţel cheful de distracţie. 

— Sidi, spuse Halef, planul tău nu prea se potriveşte cu 
firea ta blândă. E, într-adevăr, un gând foarte plăcut să-i ştii 
pe ticăloşii ăştia siliţi să stea acolo sus toată noaptea. Să se 
aşeze nu pot, pentru că plouă pe toate părţile şi apa 
pluteşte pe podea. Etajul ăsta de sus e construit ca o lampă 
care n-are sticlă în jur. Nu serveşte decât pentru admirat 
priveliştea. şi pentru că uşa care ducea afară din foişor a 
fost zidită, iar capacul se închide ermetic, atunci poate nu 
se scurge nici apa. 


— O, ba da, îl întrerupse Ianik. E o gaură mică acolo, care 
trece prin zid. 

— N-am putea s-o astupăm? 

— Foarte uşori Avem destule pietre la îndemână. 

— Grozav! S-o astupăm cum trebuie. Ah, criminalii ăştia să 
stea acolo sus în apă şi să se îmbolnăvească de gută, de 
reumatism, de dureri de încheieturi şi de alte zece mii de 
feluri de răceală. Tare aş vrea să fie nevoiţi să stea în apă 
până la subraţ... 

Sări în sus şi începu să se plimbe agitat de colo, colo. Avea 
el un gând. Apoi rămase în picioare în faţa servitorului, îi 
puse acestuia mâna pe umăr şi spuse: 

— lanik, tu bunule şi credinciosule prieten! Mi-eşti drag, 
dar mi-ai fi de o sută de ori mai drag, dacă ai avea ce-mi 
trebuie. 

— Ei şi ce-ţi trebuie? întrebă acesta. 

— Îmi trebuie un obiect care nu prea e la îndemână pe 
aici, pe la voi. Căci, nu-i aşa, la voi nu se găsesc pompe de 
incendiu? 

— Una mare nu, dar una de grădină da, care merge pe 
două roţi. 

— Omule! Bărbate! Prietene! Frate! Ce flăcău 
nemaipomenit eşti! N-aş fi crezut că e posibil să aveţi o 
pompă! 

— Stăpânul a poruncit să fie adusă din Uskiib, anul trecut, 
pentru că i se aprindeau mereu căpiţele. E în grădină, gata 
pregătită pentru a fi folosită. 

— Câtă apă încape în ea? 

— Ceva mai mult decât într-o cadă de baie. 

— E bine; dar la ce-mi foloseşte această pompă grozavă, 
dacă n-am ce-i mai important! 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Un furtun, un furtun cât mai lung. Dar aşa ceva n-aveţi, 
nu-i aşa? 

Micuţul hagiu era entuziasmat. Vorbea cu atâta ardoare, 
de parcă era vorba de cea mai mare fericire de pe pământ. 


— O, avem un furtun, unul pentru adus apa, aşa cum se 
foloseşte la stingerea unui incendiu. Acum, se pune 
întrebarea cât de lung ar trebui să fie. 

— Lung cât să ajungă până la acoperişul turnului. 

— Este; chiar puţin mai lung. 

— Omule, dă-mi voie să te îmbrăţişez! Vino lângă inima 
mea; eşti bucuria vieţii mele, soarele meu şi fericirea zilelor 
mele! Deci, am şi o pompă şi un furtun. Este încântător! Un 
furtun lung exact cât îmi trebuie! Cine ar fi crezut să 
găseşti un asemenea, obiect aici, în Kilissely! 

— Dar e uşor de înţeles. Fără furtun, pompa n-ar fi de nici 
un ajutor, căci trebuie să aruncăâm apa la distanţă. 

— Vrei să spui cumva că o aruncaţi din eleşteu? 

— Nu; ar fi prea departe. Avem chiar în spatele turnului, 
lângă zid, o groapă cu apă care este tot timpul plină. Acolo 
stă pompa, iar furtunul îl tragem unde avem nevoie. 

— O gaură cu apă din care se poate umple pompa! E 
adâncă? E mare? E multă apă acolo? 

— Nu ştiu de ce îţi trebuie apa; dar cred că o să-ţi ajungă 
pentru ceea ce plănuieşti. 

— Crezi? Asta-i chiar grozav! Vorbele tale sunt ca picătura 
de rouă care cade pe un câmp uscat. Cele ce mi-ai spus 
merită mai mult de o sută de piaştri şi dacă aş fi milionar, ţi- 
aş da o mie. Nu ştii, deci de ce îmi trebuie apa? 

— Nu. 

— Nici nu bănuieşti? 

— Nu. 

— Ei, atunci Allah să-ţi protejeze creierul care-i ca o 
cisternă uscată. Fii atent, sidi al meu o să-ţi spună îndată ce 
am de gând. Nu-i aşa, domnule? 

Întrucât această întrebare mi-a fost adresată inie, am dat 
afirmativ din cap. 

— Ei şi ce ai de spus? 

Ochii îi străluceau de plăcere. Îl umplea de încântare 
gândul de-a le juca o festă duşmanilor noştri. De aceea, a 
fost uşor dezamăgit, când am răspuns pe cel mai serios ton: 


— E o ştrengărie, atâta tot. 

— Sidi, nu spune aşa ceva. Nemernicii se urcă în turn ca 
să ne ucidă. O să ai grijă să nu mai poată cobori şi să fie 
nevoiţi să stea acolo toată noaptea. Ei bine şi apoi mă voi 
ocupa eu să se simtă cât mai bine acolo sus. O să le umplem 
toată încăperea cu apă. Aceasta este deschisă de jur- 
împrejur, totuşi zidul este destul de înalt, încât ajunge până 
la piept şi până la înălţimea asta vor sta în apă. Sau poate ţi- 
e milă de ei? Poate te doare că aceşti criminali ar putea răci 
şi ar putea căpăta o durere de dinţi? 

— Nu, asta nu. Nu sunt de invidiat că vor petrece noaptea 
într-o situaţie atât de incomodă, dar nu prea aş fi de acord 
cu planul tău. 

— Dar de pedepsit trebuie să-i pedepsim! 

— Corect. Numai că am putea avea necazuri din cauza 
asta. 

— Ba nu, sidi. O să ne facem pregătirile în aşa fel, încât să 
nu ne observe nimeni. Voi ce spuneţi, Osko şi Omar? 

Cei doi erau de acord cu el. Toţi trei se repeziră asupra 
mea, rugându-mă atât, până când, de voie de nevoie, am 
spus da. 

lanik plecă şi se întoarse după puţin timp cu furtunul şi cu 
o frânghie. Ceilalţi se urcară în turn şi curând, în ciuda 
zgomotului produs de ploaie, am auzit lovituri de ciocan. 
lanik avusese ciocanul şi scoaba băgate în buzunar şi după 
ce legară furtunul, fixară atât de strâns capacul de la 
trepte, că nimeni de afară nu mai putea să-l deschidă. 

Când s-au reîntors, Halef spuse pe un ton de mare 
mulţumire: 

— Am rezolvat-o foarte bine, sidi. Nici tu însuţi n-ai fi putut 
mai bine. 

— Ei şi cum aţi fixat furtunul? 

— Aşa încât să atârne afară din turn şi să ajungă până la 
pompă, unde o să-l înşurubăm. 

— Şi când vor pune scara, îl vor vedea. 


— lanik spune că o vor pune pe partea cealaltă, unde nu 
sunt copaci, ca să-i împiedice. Muştiucul furtunului duce 
direct în încăpere, dar în aşa fel încât apa să curgă pe lângă 
perete, fără să facă zgomot. Pe întuneric, vor avea mult de 
căutat până să-l găsească. Am zăvorât obloanele şi în 
celelalte odăi şi acum abia aştept să vină, oaspeţii care vor 
face baie. 

— O să mai dureze ceva, căci Habulam spunea că vrea să 
ne trimită o cină pe cinste. 

— Să mă duc s-o aduc? întrebă lanik. 

— Da, du-te. Cu cât mâncăm mai devreme, cu atât avem 
mai puţin de aşteptat. Dar prefă-te că ai dureri mari, ca şi 
cum ai fi mâncat din jumările otrăvite. Vezi dacă poţi să stai 
de vorbă şi cu Anka. Poate are ceva să-ţi comunice. 

Plecă, iar noi l-am aşteptat în linişte, căci nu moi aveam 
nimic important de discutat. Halef se tupilase pe rogojina 
lui şi din când în când, îşi freca mâinile, râzând pe înfundate 
şi scotea nişte sunete de neînțeles. Era ocupat să se 
gândească la operaţia de „muiere” a duşmanilor noştri. 

lanik nu se întoarse singur. Ne aducea cina şi pentru că nu 
putuse să care totul singur, era însoţit de Humun. Acesta, 
însă, nu intră; rămase afară să-l aştepte pe lanik să-i ia 
coşul din mână şi apoi se îndepărtă cât putu de repede. 

Mâncarea era excelentă. Am primit o ciorbă de peşte la fel 
de gustoasă ca cea care ţi se serveşte la Praga sau Viena. 
Pentru că nu existau linguri, am primit ceşcuţe cu care 
luam din ciorbă şi duceam la gură. Apoi am primit un 
clapon uriaş umplut cu un aluat din făină, smochine şi nuci 
mărunţite. Apoi o friptură de ied, care nu a fost deloc rea, 
deşi există o prejudecată neîntemeiată în legătură cu 
carnea de capră. Lângă ea, am avut un pilaf gras cu stafide 
şi miez de migdale înăbuşiţi. Desertul a constat din fructe şi 
zaharicale de care nu ne-am atins. Şi din restul bucatelor a 
rămas cam jumătate. Nu ne-am fi atins de nimic, dar Anka a 
spus că putem mânca fără nici o grijă, căci ca însăşi a 


pregătit bucatele şi în acel timp n-a intrat nimeni în 
bucătărie. 

— Dar stăpânul tău este în odaia lui? l-am întrebat pe 
lanik. 

— Da. Şade şi fumează şi priveşte ţintă în faţă. A poruncit 
să vin la el şi m-a întrebat ce am. Mi-am luat o figură de om 
suferind. I-am răspuns că am mâncat o gutuie care nu era 
suficient coaptă şi acum am dureri mari de burtă. 

Ai fost foarte isteţ. Acum e probabil convins că nu 
bănuieşti nimic în legătură cu otrava pe care a pus-o în 
bucate şi că nu va mai fi nevoie să se prefacă faţă de tine. 

— Aşa e. De fapt, nu s-a prefăcut. Mi-a arătat pe faţă că 
este furios pe voi şi a vrut să ştie tot ce-aţi făcut şi aţi zis. I- 
am spus că te-a durut piciorul şi că n-ai putut să mergi. Că 
sunteţi foarte obosiţi, aşa că vreţi să vă culcaţi cât mai 
repede. Mi-a poruncit ca, imediat după ce mâncaţi, să vă 
pregătesc culcuşul. Şi apoi să mă duc şi eu imediat la 
culcare. Cu cât vă veţi culca mai devreme, cu atât vă veţi 
scula mai de dimineaţă şi atunci să fiu şi eu treaz ca să vin 
să vă servesc. 

— Ai fost foarte deştept! Unde dormi de obicei? 

— Cu Humun şi ceilalţi servitori. 

— E cam neplăcută treaba asta! N-ai să poţi pleca 
neobservat şi avem nevoie de tine. 

— O, effendi, nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta. De 
azi înainte, nu mai vrea să doarmă niciunul cu mine, iar 
Humun, la porunca stăpânului, mi-a pregătit un culcuş sub 
acoperiş. Dar, dacă vrei, mă prefac că merg la culcare şi 
apoi mă întorc aici. Voi zăvorâţi uşa, iar eu am să bat. 

— Dar nu ca de obicei. Asta ar putea s-o facă şi un altul, 
din întâmplare. Să baţi în oblonul de aici şi anume, întâi o 
dată apoi de două ori şi apoi de trei ori. Aşa o să ştim că tu 
eşti şi o să-ţi deschidem. Spune-i de aceste semne şi Ankăi. 
Nu se ştie ce se poate întâmpla la Habulam, în lipsa ta. Ea 
să fie atentă şi să vină să ne spună. 


lanik strânse masa şi apoi aduse câteva pături. După ce el 
plecă, am stins lumina. Zăvorâsem uşa şi obloanele, dar 
erau atâtea crăpături şi în uşă şi-n obloane, încât se putea 
vedea bine de afară că înăuntru e întuneric. 

Abia după vreo două ore se întoarse lanik. Ciocăni aşa 
cum stabilisem şi îi deschiserăm uşa. 

— Am venit aşa de târziu, ne şopti el, pentru că mi-a venit 
ideea să-l spionez pe Habulam. Oamenii s-au dus cu toţii la 
culcare; apoi, el şi cu Humun s-au strecurat în căpiţă. 
Tocmai au intrat amândoi. 

— Deci, ştim cum stăm. Vor crede că am adormit şi putem, 
curând, să aşteptăm urcarea în turn. 

— Trebuie să vedem, spuse Halef şi urcă rapid treptele, 
urmat de ceilalţi. 

Încă ploua, turna atât de tare, încât nu se puteau auzi 
paşii celor de afară. 

Am rămas, singur în încăperea de jos şi am aşteptat. După 
un timp, cei patru bărbaţi coborâseră şi Halef mă informă: 

— Sidi, sunt sus. Tocmai a urcat ultimul; au fost şapte 
persoane. 

— În căpiţă, au fost nouă. Miriditul a plecat. Mubarekul a 
rămas acolo, pentru că este rănit. 

— Se potriveşte, deci. Acum o să luăm scara şi o să 
aducem pompa. 

— Puneţi pături pe voi, altfel o să vă udaţi până la piele. 

Au înhăţat în grabă câte o pătură şi apoi au tras zăvorul de 
la uşă pentru a ieşi. M-am sprijinit de perete şi am deschis 
un oblon. Era întuneric afară; dar, în pofida beznei şi a ploii 
dese, i-am zărit curând pe cei patru bărbaţi care aveau de 
lucru, în apropiere. Apoi am auzit scârţâitul manetei 
pompei. Înşurubaseră furtunul şi pompau apa sus, din toate 
puterile. Groapa cu apă se afla în faţa ferestrei mele. Din 
când în când, auzeam vocea lui Halef dând comenzi. În 
ciuda ploii torențiale, micuțul era în elementul lui. 

Sus, însă, era linişte. Faptul că pompa avea succes era de 
închipuit. Probabil că ticăloşii ăia de sus nu-şi puteau 


explica de unde vine apa, dar se fereau să-şi trădeze 
prezenţa. În orice caz, îşi dădeau osteneala să deschidă 
trapa de deasupra treptelor. Habulam spusese că va aduce 
un sfredel, în acest scop. Oricum, era posibil să poată 
smulge scara. În acest caz, veneau jos şi m-am pregătit să-i 
întâmpin cu revolverul, Dar oricât trăgeam cu urechea spre 
trepte, nu auzeam nici un zgomot. Înseamnă că Halef 
înţepenise bine trapa. 

A trecut aşa cam o oră. Apoi, cei patru s-au reîntors la 
mine. 

— Am terminal, sidi, mă informă Halef, deosebit de 
mulţumit. Am pompat din toate puterile. Acum, însă, 
suntem uzi până la piele. Ne dai voie să aprindem lampa? 

— Da; e mai bine dacă avem lumină. 

Aprinse lampa şi mai turnă ulei. Apoi se duseră sus, până 
în încăperea deasupra căreia se aflau, în apă, duşmanii 
noştri. Acolo, deschiseră un oblon şi apoi am auzit vocea lui 
Halef: 

— Allah vă transmite salutări, domnii mei! N-aţi vrea să 
luaţi o gură de aer proaspăt, pe căldura asta îngrozitoare? 
Cum vă place priveliştea minunată de acolo, de sus? Effendi 
al nostru ne-a rugat să vă întrebăm dacă nu vreţi să vă 
împrumute luneta lui, ca să vedeţi mai bine ploaia. 

Am tras cu urechea, dar n-am auzit nici un răspuns. Cei 
batjocoriţi tăceau mâlc. 

— De ce faceţi baie noaptea şi încă acolo sus? continuă 
Halef. Aşa e obiceiul pe aici? Mi-ar părea foarte rău dacă 
apa nu este suficient de caldă. Dar nu-i frumos să spionezi 
pe cineva când face baie. De aceea, suntem politicoşi şi ne 
retragem. Să sperăm că până în zori terminaţi; atunci eu, 
servitorul vostru supus, o să-mi permit să mă interesez de 
starea sănătăţii voastre. 

Coboriî, împreuna cu ceilalţi şi îmi spuse, râzând: 

— Sidi, au căzut direct în cursă şi niciunul nu îndrăzneşte 
să scoată vreun cuvânt. Mi s-a părut că le aud dinţii 


clănţănind. Ei, acum putem să ne culcăm şi noi, căci n-o să 
ne mai deranjeze nimeni. 

— Da, culcaţi-vă liniştiţi, spuse Ilanik. Sunteţi obosiţi de pe 
drum, dar eu sunt încă vioi. Am să stau de pază şi am să vă 
trezesc îndată dacă e nevoie. Dar n-avem de ce ne teme. N- 
au cum să coboare. Cel mult, apa poate să pătrundă prin 
trapă şi să vină peste noi. Dar nici acesta nu-i un pericol. 

Avea dreptate. Şi pentru că ne puteam baza pe el, ne-am 
culcat. 

Capitolul VII - Inundaţia. 

Deşi eram obosit şi aveam nevoie de odihnă, somnul nu 
voia să mi se lipească de ochi. Auzeam, din când în când, 
chicotitul înfundat al micuţului hagiu, care se bucura de 
reuşita festei sale şi nu puteam să-mi găsesc liniştea; 
ascultam zgomotul monoton, necontenit al ploii care, în cele 
din urmă, mă adormi. Curând, însă, am fost trezit de o 
bătaie puternică în uşă; cineva ciocănea la uşă în felul în 
care ne înţeleseserăm cu lanik. M-am ridicat în capul 
oaselor; presupuneam că era Anka; probabil venea să ne 
comunice ceva. 

lanik deschise şi presupunerea mea se adeveri: fata intră 
în odaie. Halef, Osko şi Omar se treziseră şi ei, fireşte. 

— Iertare, că vă deranjez, effendi, spuse drăgălaşa noastră 
aliată. Aduc o veste. lanik mi-a relatat planul vostru: voiaţi 
să-i muiaţi în apă pe cei de sus. Aţi reuşit? 

— Da şi încă sunt acolo sus. 

— lar eu cred că au plecat. 

— Ah! Dar cum or fi reuşit să coboare? 

— Asta nu ştiu; dar am toate motivele să cred că acum se 
află în castel. 

— Ar fi într-adevăr surprinzător. Povesteşte-ne! 

— lanik mi-a spus să fiu foarte atentă. Habulam m-a trimis 
devreme la culcare, dar am rămas trează şi m-am uitat pe 
fereastră. I-am văzut pe stăpân şi pe Humun furişându-se 
spre grădină. Ca să-i pot auzi când se întorc, am coborât la 
parter şi m-am aşezat în spatele uşii uneia din odăile de 


acolo, pe lângă care trebuiau să treacă şi pe care am lăsat-o 
întredeschisă. În ciuda strădaniei mele de a rămâne treabă, 
am adormit. Nu ştiu cât timp a trecut; m-am trezit din 
cauza unui zgomot. Doi bărbaţi veneau din curte şi au 
trecut pe lângă uşa mea. Unul dintre ei vorbea şi i-am 
recunoscut vocea lui Habulam. Înjura cum nu l-am mai auzit 
vreodată până acum. Am auzit cum în bucătărie a fost 
aprins un foc mare şi cum cineva i-a scos hainele de pe el. 
Credeam că e Humun acela cu care vorbise. În bucătărie s- 
a auzit curând zgomot mare. Am auzit voci furioase şi 
trosniturile lemnelor puse pe foc. Ce se întâmplă acolo nu 
ştiu; dar m-am grăbit să vin aici ca să vă spun ce-am 
observat. 

— Ai făcut foarte bine. Or fi scăpat ei în vreun fel de acolo. 
Halef, unde aţi pus scara? 

— N-am dus-o în altă parte, am lăsat-o jos la pământ. 
Oaspeţii care făceau baie n-aveau cum să se aplece din turn 
şi s-o ridice! 

— Asta aşa e, dar unul dintre ei ar fi putut cobori să stea la 
pândă şi ar fi putut să pună scara la loc. 

— Doamne păzeşte! Să mergem să vedem! 

leşi în grabă. Omar şi Osko îl urmară. Se întoarseră după 
câteva minute. Halef avea o figură indispusă şi zise: 

— Da, sidi, au plecat. Am urcat până sus. 

— Deci scara e sprijinită de turn? 

— Din păcate! De partea cealaltă furtunul e aruncat la 
pământ. 

— Deci, exact aşa cum am presupus. Au descoperit 
furtunul. Unii au coborât cu ajutorul lui şi apoi a fost 
dezlegat de sus. După aceea au pus scara la loc să coboare 
şi ceilalţi. Apoi s-au dus la bucătărie să se încălzească şi să- 
şi usuce hainele. 

— Mai bine s-ar fi dus în iad, unde s-ar fi uscat mai repede, 
decât în bucătărie! tună Halef. Şi acum ce facem, effendi? 

— Hm! Trebuie să chibzuim. Cred că... 


Am fost întrerupt. Nu zăvorâsem uşa şi era uşor 
întredeschisă, aşa că lumina lămpii se vedea de afară. 
Cineva o împinse şi se auzi vocea lui Habulam: 

— Anka, drăcoaico! Cine ţi-a dat voie să vii aici? 

Fata se ghemui speriată. 

— Să ieşi imediat de, acolo! porunci cel ce stătea afară. Şi 
lanik, câine şi tu eşti acolo! Ce-aţi căutat să vă furişaţi prin 
grădină! Afară cu voi! O să vă înveţe biciul ce înseamnă să 
daţi ascultare poruncilor! 

— Murad Habulam, am răspuns eu, nu vrei să ai bunătatea 
să intri? 

— Mulţumesc! N-am nici un chef să mă las distrus de 
privirea ta cea rea. Dacă aş fi ştiut ce ademenitor de 
servitori eşti, uşa casei mele ţi-ar fi rămas închisă. 

— Despre asta avem multe de vorbit. Vino înăuntru! 

— Nici nu-mi trece prin cap! Trimite-mi servitorii afară! 
Creaturile astea perfide n-au ce căuta la tine! 

— Vino să-i iei! 

Nu răspunse, dar am auzit o voce înăbuşită. Deci nu era 
singur. 

— Dacă nu vine, mă duc eu să-l iau, spuse hagiul şi se 
îndreptă spre uşa pe jumătate deschisă. Am auzit zgomotul 
unui cocoş de armă şi o voce zicând: 

— Înapoi, câine; altfel te împuşc! 

Halef trânti uşa şi o închise. 

— Ai auzit, sidi? întrebă, mai mult uimit decât speriat. 

— Foarte clar! am răspuns. A fost vocea lui Barud el 
Amasat. 

— Şi eu cred. Erau doi bărbaţi acolo, lângă căpiţă şi aveau 
armele îndreptate spre mine. Nu le-a reuşit atacul mişelesc 
şi acum încearcă să ne lovească deschis. 

— Mă cam îndoiesc de asta. Nu vor îndrăzni să ne împuşte 
aici; ar fi prea evident. Dacă ar fi vorbit serios, n-ar mai fi 
ameninţat, ci ar fi tras fără avertisment. 

— Chiar crezi? Dar de ce stau cei doi acolo? 


— Am dezlegat misterul. Vor s-o şteargă. Au observat lipsa 
lui lanik şi a Ankăi şi au intrat la bănuieli. l-au căutat şi i-au 
găsit la noi. Acum ticăloşii şi-au dat seama că cel mai bine 
ar fi s-o şteargă şi ca să nu-i împiedicăm, cei doi ne ţin aici 
în şah, în vreme ce ceilalţi se pregătesc urgent de plecare. 

— Sunt întru totul de acord eu tine, effendi; dar noi o să 
stăm aşa liniştiţi şi o să înghiţim asta? 

Mi-am luat carabina, m-am ridicat în picioare şi 
sprijinindu-mă de perete, m-am dus până la oblonul de 
lângă uşă. Omar a stins lampa, ca să nu se poată vedea de 
afară. Am deschis uşor oblonul şi am privit afară. Nu mai 
ploua şi începea să se lumineze de ziuă. În partea cealaltă, 
numai la câţiva paşi de turn, se vedeau două siluete. Unul 
îşi ţinea arma cu patul sprijinit de pământ; celălalt ţinea 
flinta ridicată în mâna dreaptă. Fiind întors cu profilul din 
dreapta spre mine, ţeava armei îi era ridicată pe lângă 
obraz. Păreau că discută aprins între ei. 

Mi-am sprijinit arma de cantul de jos al ferestrei şi în ciuda 
întunericului care mai domnea încă, am putut să ţintesc cu 
siguranţă. Am ochit în ţeava flintei şi am apăsat. Aproape în 
aceeaşi clipă cu pocnitura a răsunat un strigăt de durere. 
Glonţul meu nimerise în plin şi ţeava îl pocnise pe acela 
peste faţă, zburându-i şi arma din mână. 

— O, nenorocire, o mişelie! strigă. 

L-am recunoscut după voce. Era Barud el Amasat. 

— Fugiţi, fugiţii strigă Manach. Împuşcătura asta i-a trezit 
pe toţi cei din castel! 

Ridică de jos arma celuilalt, îl înhaţă de braţ şi îl trase 
repede după sine. În clipa următoare dispăruseră. 

Din cuvintele rostite de Manach am înţeles că n-aveau de 
gând să tragă. Nu doreau sub nici o formă ca oamenii lui 
Habulam să afle de prezenţa lor aici. 

Apoi m-am întors spre tovarăşii mei: 

— Luaţi-vă armele şi duceţi-vă repede la grajd. E foarte 
clar că flăcăii vor să ne fure caii. 


Se repeziră cu toţii pe uşă afară. Eu m-am aşezat din nou 
pe rogojină, păstrând arma în mână, să fiu pregătit pentru 
orice eventualitate. 

Plecase şi Anka. După un timp, se reîntoarse împreună cu 
lanik şi Omar, care mă informă că Osko şi Halef rămăseseră 
în grajd să păzească armăsarii. Se pare că nu râvnise 
nimeni la ei; nu le ieşise nimeni în cale. M-am liniştit. 

Acum trebuia, în primul şi în primul rând, să descoperim 
unde se găsesc copacii sub care se aflau caii duşmanilor 
noştri, dar nici Anka, nici lanik nu ştiau. 

— Sunt convins că Humun ştie, spuse flăcăul, dar n-o să-ţi 
spună. 

— O, am un mijloc foarte bun, am replicat, un cleşte cu 
ajutorul căruia o să scot de la el tot ce vreau. 

— Atunci înseamnă că poţi mult mai mult decât alţii. Nu-şi 
va trăda niciodată stăpânul şi pe aliaţii acestuia. 

— O să fii de faţă şi o să vezi cât de deschis la suflet va fi cu 
mine. Îl cunoşti bine pe Afrit, croitorul? 

— Nu. De fapt, ştiu că-l cheamă Suef, dar mai multe 
amănunte nu pot să-ţi dau, din păcate. Vine foarte des pe la 
Murad Habulam şi îl bănuiesc foarte tare că nu are nişte 
afaceri prea curate cu acesta. De aceea, nici nu i-am stat 
vreodată în cale. E mai bine să nu ai de-a face cu astfel de 
oameni. Aş prefera să plec de aici şi m-aş bucura dacă m-ai 
lăsa să te însoțesc la Weieza. Dacă ai treabă la hanul 
Karanorman, poate ţi-aş putea fi de folos. 

— Îl caut acolo pe un mare răufăcător, care probabil este 
prieten cu aliaţii lui Habulam. 

— Ce? Cu astfel de oameni este prieten stăpânul meu? 

— Da. Bărbaţii care au fost astăzi la el sunt şi tâlhari şi 
criminali care urmăresc să ne ia viaţa. Şi cum e stăpânul 
tău, poţi să-ţi dai şi singur seama, căci a încercat să ne 
otrăvească. 

— Asta aşa e. Effendi, nu mai rămân aici. Plec din casa 
asta, chiar dacă am să rămân mai mult timp fără simbrie. O 
să mai avem de aşteptat până să ne împlinim visul, dar mai 


bine mai aşteptăm decât să mai servim un asemenea 
stăpân. 

— Ei, în ceea ce priveşte simbria mie trebuie să mi-o ceri şi 
Anka la fel. Amândoi ne-aţi salvat viaţa. Dacă n-aţi fi fost voi, 
nu mai eram în viaţă acum. Deci, de la noi trebuie să cereţi 
simbrie, care va fi pe măsura faptei voastre şi a averii 
noastre. 

— Aşa e, strigă cineva de la uşă. Nu vrem să se spună 
despre noi că suntem nerecunoscători, sidi. 

Era Halef cel ce vorbise. Se reîntorsese de la grajd şi 
auzise ultima parte a discuţiei noastre. Continuă: 

— Din păcate, nu suntem bogaţi, dar vom putea, probabil, 
să contribuim cu ceva la fericirea voastră. Dacă vreţi să 
plecaţi de aici din cauza noastră, atunci o să ne îngrijim să 
nu mai aveţi vreodată nevoie să fiţi slujitori. Te întreb, deci, 
lanik, din adâncul sufletului meu, dacă ţi-o doreşti de 
nevastă pe Anka. 

— Fireşte! râse Ianik, mulţumit. 

— Şi când? 

— Cât mai curând posibil. 

— Şi tu, floare a satului Kilissely şi salvatoare a vieților 
noastre, vrei ca lanik să-ţi fie bărbat, pe care să-l asculţi 
atâta timp cât va fi înţelept şi nu-ţi va pretinde să faci nici o 
prostie? 

— Da, vreau să fie bărbatul meu, răspunse fata, roşind. 

— Ei, atunci binecuvântarea noastră să se reverse asupra 
voastră din această pungă a fericirii şi recunoştinţei. Eu 
sunt gloriosul casier al grupului nostru. Au fost bani ai 
nefericirii, dar noi i-am luat ca să-i transformăm în bani ai 
fericirii şi acum avem această ocazie. 

Îşi scoase punga unde avea banii pe care-i obţinusem în 
lupta de la coliba din văgăună şi o deschise. 

— Îmi permiţi, sidi? mă întrebă. 

— Cu plăcere! dădui din cap, curios să văd cât le dă celor 
doi. 


— Împreunaţi-vă mâinile, ca să curgă fericirea în căuşul 
lor. 

lanik se grăbi s-o facă. Îşi lipi palmele una de alta, prin 
degetele mici formând un căuş şi le întinse spre Halef. 
Văzându-l, Anka făcu şi ea la fel. Palmele deschise aveau 
acum forma unui castron în care încăpea o sumă frumuşică 
de bani. Halef punea, pe rând, câte o monedă de aur în 
fiecare căuş: al Ankăi şi al lui Ianik şi în acelaşi timp, 
număra: 

— Unu, doi, trei. patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece. 

Numărase monezi turceşti de aur care valorau fiecare 
câte o sută de piaştri, deci amândoi primiră câte o mie de 
piaştri sau 180-190 de mărci în bani nemţeşti, bani care 
pentru aceşti doi oameni reprezentau o sumă importanta. 
Apoi îi întreba pe cei doi. care rămăseseră muţi de uimire şi 
bucurie: 

— Ştiţi ce înseamnă un agio? 

— Nu, răspunse lanik. 

— Un agio înseamnă suma cu care aurul este mai valoros 
decât argintul, adică diferenţa de curs de schimb. Acum 
este opt la o sută. Dacă schimbaţi o monedă din aceasta de 
aur, va trebui să primiţi o sută opt piaştri în monede de 
argint. Ţineţi minte, căci în total înseamnă de două ori câte 
optzeci de piaştri pentru amândoi. 

Această explicaţie cu caracter comercial nu era inutilă. O 
sută şaizeci de piaştri nu reprezentau o sumă neimportantă 
pentru această pereche. Dar ei nu auziră decât jumătate 
din ceea ce spusese Halef. Gândurile şi impresiile li se 
citeau în privirile strălucind de bucurie, concentrate asupra 
monedelor de aur. 

— Domnule, strigă în cele din urmă lanik, nu cumva 
glumeşti cu noi? 

— Ba sunt deosebit de serios, răspunse Halef. 

— Dar aşa ceva nu e posibil! O mie de piaştri pentru mine 
şi o mie pentru Anka. Cine să creadă aşa ceva? 


— Ce aveţi în mâini e al vostru şi ce am eu în mâini îmi 
aparţine. Faceţi cu proprietatea voastră ceea ce fac şi eu cu 
a mea. Fiţi atenţi! 

Strânse punga şi o băgă la loc în buzunar. Ei, însă, ezitau 
să dea curs indicaţiilor lui. 

— Banii aceştia sunt aur curat! strigă Anka. Mai spune-ne 
te rog încă o dată că ne aparţin, altfel nu pot să cred! 

— Credeţi sau nu credeţi, mie mi-e indiferent. Principalul 
este să-i băgaţi în buzunar şi apoi să vă căsătoriţi. lanik era 
doar atât de grăbit s-o facă, nu ştiu de ce mai ezită acum! 

— Şi totuşi, trebuie să-l întreb mai întâi pe effendi. Este o 
sumă atât de mare! Nu ne trebuie atât de mult, căci mai 
avem şi economiile noastre. Voi cu ce mai rămâneţi dacă ne 
dăruiţi nouă atât de mult? 

— Nu-ţi face tu probleme din cauza noastră, râse micul 
hagiu. Ştim deja ce trebuie să facem dacă n-avem bani. 
Călărim pe tărâmul ospitalităţii. Şi chiar duşmanii noştri 
trebuie să ne plătească tribut. Dar ce, credeţi cumva că-i 
vom plăti stăpânului vostru măcar un singur piastru pentru 
ceea ce ne-a oferit? Nici nu ne trece prin cap. Sper ca sidi 
al meu să-mi permită să-i plătesc cu o cu totul altfel de 
monedă, cu o monedă bătută. Vedeţi, n-avem nevoie de 
bani. Puteţi, deci, să luaţi aceste câteva monede de aur, fără 
să vă gândiţi că noi vom duce lipsă. De fapt, de puţin timp, 
ne-am făcut lăudabilul obicei să luăm de la fiecare ticălos 
care ne pică în mâini tot ceea ce a furat şi să dăruim 
oamenilor cinstiţi. Să sperăm că vom întâlni din nou, cât 
mai curând, astfel de ticăloşi! Atunci o să stăm din nou ca 
pasărea în orez şi o să preamărim bunătatea cu care Allah 
domneşte peste împărăţia padişahului. 

Pentru a pune capăt mulţumirilor celor doi fericiţi, le-am 
poruncit lui Halef şi lui lanik să pe strângă lucrurile şi să 
meargă în grajd, să pună şei le pe cai. 

— Vrei să pleci, effendi? întrebă, uimit, lanik. 

— Da, dar nu imediat. Vreau doar ca armăsarii să fie 
pregătiţi, pentru orice eventualitate. Pe tine şi pe Anka vă 


luăm cu noi. 

— Dar n-o să ne dea voie Murad Habulam! 

— O să am cu grijă să vă dea voie! 

— Înseamnă că îţi suntem de două ori recunoscători. Ai 
venit aici... 

— 'Tăcere! Ştiu ce vrei să spui şi ştiu că eşti un om bun şi 
recunoscător; dar, gata, să ne oprim aici. 

Plecară spre grajd, iar eu m-am aşezat în scaunul pe roţi al 
nevestei lui Habulam şi Omar m-a scos afară. 

Între timp, începuse să se lumineze bine de ziuă. Se putea 
vedea deja la o distanţă destul de mare. Ploaia încetase cu 
totul şi după cum arata cerul, era de aşteptat vreme bună. 

Pentru a ajunge în grajd, a trebuit să trecem pe lângă o 
construcţie asemănătoare cu un hambar. Acoperişul se 
sprijinea pe peretele din spate, iar în faţă, pe stâlpi de lemn, 
deci tot ce se afla acolo se putea vedea. Am zărit o căruţă, 
nu din cele grele care se numesc „araba” şi care sunt trase 
mai ales de boi, ci una uşurică, cu aspect plăcut şi care în 
acea zonă se numeşte kotschi sau hint6. Lângă ea, atârna 
de perete un harnaşament turcesc, care semăna cu unul 
nemţesc, precum seamănă pârul lânos al unui paznic de 
harem gras şi negru cu frizura unui valet francez. Aceste 
două obiecte erau cât se poate de potrivite pentru planul 
meu, mai cu seamă că, în grajd, pe lângă alţi cai se mai afla 
şi un căluţ tânăr, vioi, căruia părea să i se potrivească de 
minune harnaşamentul. Am supravegheat adăparea şi 
înşeuarea cailor noştri şi apoi am poruncit să fiu dus la 
Habulam. 

— Să venim şi noi, eu şi Anka? întreba Ianik. 

— Bineînţeles. 

— Dar n-o să fie bine de noi! 

— Nu trebuie să vă faceţi griji. O să staţi în spatele meu şi 
nu vă mişcaţi din locul acela decât cu permisiunea mea. 

Când am ieşit din grajd, am observat un individ care stătea 
sprijinit în apropiere şi părea că ne supraveghează. 

— Cine-i ăsta? l-am întrebat pe lanik. 


— Unul dintre argaţii care, probabil, au păzit caii 
duşmanilor voştri. Vrei să-l întrebi unde ar trebui să căutăm 
pomii sub care se află caii? 

— Probabil că nu ne-ar spune. 

— Precis nu. 

— Atunci, mai bine nu-ţi bate gura de pomană, căci Humun 
o să mă informeze precis. 

Când am ajuns pe coridor, l-am văzut stând rezemat de 
perete Şedea într-o asemenea poziţie încât să poată vedea, 
prin uşa deschisă, grajdul. Deci şi el ne onorase cu atenţia 
lui. 

— Ce căutaţi aici? se răsti la noi. 

— Vreau să stau de vorbă cu Murad Habulam, stăpânul 
tău, am răspuns. 

Se ferea să-şi îndrepte privirea direct spre mine, căci se 
temea de ochiul meu şi ţinea degetele în poziţia care ajuta 
împotriva privirii rele. 

— Nu se poate, spuse. 

— De ce nu? 

— Pentru că doarme. 

— Îţi cer să-l trezeşti. 

— Nu pot să fac aşa ceva. 

— Dar aşa vreau eu! 

— Puțin îmi pasă mie de dorinţele tale. 

— Ei, atunci îţi poruncesc! am spus, accentuând cuvintele. 

— N-ai cum să-mi porunceşti tu mie. 

— Halef, biciul! 

Nici nu rostisem bine aceste cuvinte şi biciul din piele de 
hipopotam plesni atât de puternic peste spinarea acestui 
om duşmănos, încât cel lovit se chirci la pământ. În acelaşi 
timp, Halef strigă: 

— Cine n-are cum să-ţi poruncească, bădăranule? Asculta 
la mine, întreaga împărăție a sultanului şi toate ţările din 
lume trebuie să asculte de emirul meu, atunci când mă aflu 
eu cu el, cu care sunt ca un leu ce rage împotriva ta, râîimă 
ce eşti! 


Humun încercă să se împotrivească loviturilor, datele 
cădeau atât de rapid şi cu forţa, încât fu nevoit să le suporte 
neclintit. Totuşi, scoase un urlet care răsună în toate 
încăperile castelului. În sfârşit, Halef încetă, dar continuă să 
ţină ridicată mâna în care avea biciul, când îl întrebă: 

— Acum vrei să o scoţi din pat pe bătrâna lepădătură? 

— Am să te reclam! O să fii jupuit, jupuit de viu! urla cel 
pedepsit, în vreme ce-o luă la fugă. 

— Effendi, o să fie de rău, ne avertiză lanik. 

— Nu ne temem, am răspuns. Astăzi e o mare sărbătoare 
care se cheamă sărbătoarea bătăii. O s-o serbăm cu multă 
evlavie. 

— N-am mai auzit până acum de o asemenea sărbătoare. 

— Ei, astăzi o să iei cunoştinţă de ea, spuse Halef. Sidi, 
mare şi minunată vorbă ai rostit. Bucurie şi desfătare va fi 
printre credincioşi şi printre răposaţii din ultimele trei 
ceruri. În sfârşit ai să demonstrezi că eşti perla sexului 
bărbătesc şi coroana eroilor. Muşchii mei se vor transforma 
în şerpi şi degetele în gheare de crab. Am să mă dezlănţui 
împotriva tâlharilor şi am să spumeg împotriva, criminalilor. 
O să fie un adevărat vuiet în Kilissely şi vaiete între fiii 
crimei. Mamele şi fiicele acelora care nu au conştiinţa 
curată o să se văicărească, iar mătuşile şi surorile celor răi 
îşi vor smulge părul din cap şi valurile de pe faţă. 
Răzbunarea îşi va căsca gura iar dreptatea îşi va ascuţi 
ghearele, căci, iată, aici se află cavalerul cu biciul 
răzbunării în mână, eroul zilei bătăii, Hagi Halef Omar Ben 
Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Davud al Gossarah! 

Stătea cu mâinile ridicate şi cu trăsăturile feţei 
entuziasmate, exact în poziţia şi având mimica unui orator 
care este conştient de faptul că îşi aduce contribuţia la 
rezolvarea unei misiuni de importanţă mondială. 

Humun ne minţise când afirmase că stăpânul lui dormea. 
Chiar în momentul în care coteam spre încăperea în care 
Habulam mă primise când sosisem, acesta ne ieşi grăbit în 
întâmpinare şi se răsti furios da mine: 


— Omule, ce te-a apucat să-l baţi pe servitorul meu? Am 
mare chef să poruncesc să fiţi cu toţii biciuiţi! 

Nu era singur; se aflau cu el Humun şi croitorul Suef, 
care-şi spunea Afrit, iar în spatele acestui grup mai apărură 
cinci sau şase argaţi şi servitoare. 

N-am răspuns ci i-am făcut semn lui Omar să mă împingă 
mai departe cu scaunul pe roţi. Furia lui Habulam păru să 
crească, datorită tăcerii mele, căci începu să dea drumul la 
tot felul de ameninţări referitoare la nimicirea noastră 
totală. Când am ajuns la uşa odăii respective, Halef vru s-o 
deschidă, dar Habulam se aşeză în faţa ei şi strigă: 

— N-are nimeni voie să intre aici! Vă interzic! 

— Tu? întrebă Halef. N-ai tu ce să ne interzici nouă! 

— Dar eu sunt autoritatea supremă de poliţie şi justiţie din 
această localitate! 

— În cazul acesta, nu putem decât să le urăm mult noroc 
locuitorilor din Kilissely. Dacă autoritatea supremă de 
justiţie tâlhăreşte şi ucide, ce-or să facă supuşii săi! Dă-te 
urgent la o parte, altfel ai să primeşti un sărut de la biciul 
meu, sau mai bine-zis un pupoi foarte zgomotos. Ai înţeles? 

Ridică biciul şi pentru că gazda noastră nu se mişcă din 
faţa uşii, primi o asemenea lovitură încât, dintr-o săritură 
demnă de un clovn de la circ, părăsi îndată locul. 

— M-a lovit! L-a văzut şi Allah, l-aţi văzut şi voi! Săriţi pe 
el! Trântiţi-l la pământ! Legaţi-l! 

Aceste porunci erau pentru argaţi, dar nici aceştia, nici 
Humun şi nici Suef nu îndrăzniră să se atingă de micul 
hagiu. Acesta nici măcar nu se uită la ei, ci deschise uşa şi 
intră. L-am urmat şi noi. Habulam năvăli şi el în urma 
noastră, iar ceilalţi se înghesuiră după el. În mijlocul 
camerei, se opri şi strigă: 

— Aţi întrecut orice măsură! Am să vă pedepsesc cât se 
poate de sever. Eu sunt şeful tribunalului de aici. 

— Kilissely este doar un biet sat, nu există o asemenea 
autoritate aici, am replicat. 

— Dar eu sunt judecătorul din această localitate! 


— Aşa ceva nu cred. Unde ai studiat? 

— Nu-i necesar să fi studiat. 

— Oho! Dacă vrei să fii judecător, trebuie mai întâi să 
studiezi doisprezece ani de şcoală elementară şi apoi să 
mergi la Seminar ca să obţii titlul de judecător. Posezi acest 
titlu sau l-ai posedat? 

— Nu te interesează pe tine! 

— Ba mă interesează foarte mult. Cel ce vrea să ne judece 
trebuie să poată dovedi că are dreptul şi calificarea s-o facă. 
Ştii să scrii şi să vorbeşti în arabă? 

— Da. 

— Şi în persană? 

— Da. 

— Cunoşti Coranul pe dinafară? Căci un judecător trebuie 
să cunoască toate acestea. 

— Îl ştiu pe dinafară. 

— Atunci, dovedeşte! Recită-mi capitolul patruzeci şi şase, 
care se numeşte Ahkaf. 

— Cum începe? întrebă el, stingherit. 

— Fireşte, cu cuvintele „în numele atotmilostivului 
Dumnezeu”, ca orice alt capitol. 

— Dar ăsta nu-i adevăratul început. 

— Ei, acesta sună aşa: „Revelația acestei cărţi este de la 
Dumnezeu, atotputernicul şi Atoateştiutorul. Cerul şi 
pământul şi ceea ce este între ele le-am realizat într-adevăr 
numai la timpul hotărât; dar necredincioşii întorc spatele 
avertismentului care li se adresează”... Zi-i mai departe! 

Duse mâna în spatele urechii, ca să se scarpine şi apoi 
spuse: 

— Cine îţi dă ţie dreptul să mă examinezi? Am fost 
judecător şi trebuie să mă crezi! Păziţi uşile să nu poată 
fugi niciunul dintre acuzaţi şi aduceţi imediat aparatul 
pentru bătaie. 

Dăduse aceste porunci supuşilor săi şi fu imediat ascultat. 
Humun şi Suef se aşezară de-a dreapta şi de-a stânga lui, 
iar ceilalţi îşi ocupară locurile între noi şi uşă, ca să ne 


împiedice să fugim. Una dintre slujnice dădu fuga să aducă 
aparatul. 

Apei Habulam se aşeză jos, în mijlocul odăii şi le făcu semn 
şi celor doi de lângă el să procedeze la fel. 

— Sunteţi martori şi asesori, spuse şi veţi confirma 
sentinţa pe care o voi da. 

Cei trei ticăloşi îşi compuseră nişte mutre atât de serioase, 
corespunzătoare rolului lor, încât cu greu m-am stăpânit să 
nu izbucnesc în râs. 

— Sidi, chiar avem de gând să tăcem? mă întrebă, în 
şoaptă, Halef. E ruşinos din partea noastră! 

— Ba nu, e o plăcere. Nu o data am devenit din acuzaţi 
acuzatori şi exact asta se va întâmpla şi astăzi. 

— Linişte! strigă Habulam, adresându-mi-se. Când 
acuzatul se află în faţa judecaţii trebuie să tacă. Ianik, Anka, 
ce căutaţi acolo cu răufăcătorii ăştia? Mi-aţi nesocotit 
poruncile şi o să fiţi aspru pedepsiţi. Acum, însă, plecaţi de 
acolo. 

Era într-adevăr amuzant! Aveam, fireşte, toate armele la 
noi, iar acest bătrân păcătos chiar îşi închipuia că ne pasă 
cumva de sentinţa lui. lanik rămase împreună cu Anka 
lângă noi, de aceea, Habulam repetă porunca, pe un ton şi 
mai aspru. 

— Iertare! am spus. Aceştia doi se află de astăzi în slujba 
mea. 

— Nu ştiam nimic de asta. 

— Acum ţi-am spus, deci ştii. 

— 'Te înţeleg, i-ai momit să vină la tine, dar n-am să îngădui 
aşa ceva şi am să-i pedepsesc. 

— Despre asta vorbim mai târziu, am replicat, liniştit. 
Acum, îngrijeşte-te să înceapă judecata. 

Am arătat spre servitoarea care se reîntorsese cu 
„aparatul de bătaie” şi se aşezase în spatele bătrânului. 

Acest aparat era format dintr-o bancă lungă, îngustă, care 
avusese iniţial patru picioare; la unul dintre capete, cele 
două picioare fuseseră îndepărtate, fiind lăsate doar 


celelalte două. Banca era aşezată pe pământ, cu picioarele 
în sus. Delincventul trebuia să se întindă pe bancă, stând pe 
spate şi cu picioarele îndreptate spre picioarele băncii. Era 
apoi legat şi primea loviturile la tălpile goale. 

E uşor de închipuit cât de dureroasă este o asemenea 
pedeapsă, dacă, deseori, pielea de pe talpă crapă încă de la 
prima lovitură. Un sergent, de poliţie priceput loveşte 
transversal peste suprafaţa îngustă a tălpii; începe de la 
călcâi şi se opreşte la degete, aşa încât loviturile să cadă 
vârtos, una lângă alta. Prima lovitura este pentru piciorul 
drept, a doua pentru stângul şi aşa mai departe. Dacă sunt 
lovite ambele tălpi de la călcâie la degete, fără ca execuţia 
să fi luat sfârşit, celelalte lovituri sunt administrate astfel 
încât să se încrucişeze cu cele anterioare. Turcul numeşte 
asta „a bate tabla de şah”. 

Murad Habulam privea băncuţa eu ochi duioşi. Apoi, 
ridicând privirea şi arătând spre noi, porunci unuia dintre 
argaţii care se aflau în spatele nostru: 

— Bejaz, tu eşti cel mai puternic. Vino aici! Tu vei duce la 
îndeplinire sentinţa! 

Argatul, un bărbat înalt şi puternic, se duse spre ei şi 
arunca nişte priviri galeşe bastonului pe, care îl adusese 
servitoarea şi care se afla lângă bancă. Murad Habulam îşi 
îndreptă mândru spinarea, îşi drese glasul şi începu, 
adresându-mi-se: 

— Numele tău este Kara Ben Nemsi? 

— Aşa mi se spune pe aici, am răspuns. 

— Eşti domnul şi stăpânul acestui Hagi Halef Omar, care 
stă lângă tine? 

— Nu sunt stăpânul, ci prietenul lui. 

— Totuna e. Confirmi că m-a bătut? 

— Da. 

— Şi pe Humun, servitorul meu? 

— Da. 

— Pentru că ai recunoscut tu însuţi, nu mai e nevoie să-l 
întreb şi pe el. Ştii câte lovituri i-a tras lui Humun? 


— Nu le-am numărat. 

— Au fost cel puţin douăzeci! strigă Humun. 

— Bun. Eu n-am primit. Într-adevăr, decât una, dar... 

— Din păcate! îl întrerupse Halef. Aş fi vrut să primeşti de 
două ori mai multe decât Humun! 

— Gura! tună Habulam. Să vorbeşti doar atunci când te 
întreb. De fapt, să-i mulţumeşti, lui Allah că te-ai oprit să mă 
mai loveşti. Eu sunt domnul şi stăpânul aici şi fiecare 
lovitură pe care o primesc face cât treizeci. Asta face în 
total, cu cele douăzeci pe care i le-ai tras lui Humun, 
cincizeci, pe care le vei primi tu acum la tălpile goale. Vino 
aci şi scoate-ţi papucii. 

Bejaz, argatul, vru să apuce sfoara cu care urma să-l lege 
pe Halef. M-am uitat la tovarăşii mei de drum. Făcuseră 
nişte figuri grozave. 

— Hai, repede! porunci Habulam. 

Şi, pentru că Halef nu-i dădu ascultare, îi porunci 
argatului Bejaz: 

— Du-te şi adu-i aici! 

Argatul se îndreptă spre Halef. Acesta îşi scoase de la 
cingătoare unul dintre pistoale, îl îndreptă spre acesta şi 
apăsă cu degetul pe cocoş. Atunci, Bejaz făcu un salt într-o 
parte şi strigă speriat spre stăpânul său: 

— O, Allah! Omul atesta o să tragă! Adu-ţi-l tu singur aici! 

— Laşule! răspunse Habulam. Eşti ditamai uriaşul şi te 
temi de un pitic? 

— Nu, nu de el, ci de pistolul lui. 

— N-are voie să tragă. Hei, voi, oameni! Puneţi mâna pe el 
şi aduceţi-l aici! 

Argaţii îşi aruncau unii altora priviri gânditoare. Se 
temeau de hagiu. Doar unul dintre ei dovedi că avea curaj. 
Era Suef, croitorul. Scoase şi el un pistol din buzunar, deşi 
mai înainte nu observasem să aibă o astfel de armă, se 
apropie şi îi spuse argatului: 

— Bejaz, fă-ţi datoria! Dacă ridică pistolul, îi trag un glonţ 
în cap! 


Ieri, omul acesta părea cel mai paşnic şi inofensiv 
croitoraş, iar-astăzi chipul lui trădă ură şi o asemenea 
hotărâre, încât alţii în locul nostru s-ar fi speriat. 

— Tu, croitorule, vrei să tragi? râse Halef. 

— Gura! Nu sunt croitor! Ce căutaţi voi, străinilor, aici la 
noi? Ce vă interesează pe voi treburile noastre? Vreţi să ne 
împiedicaţi să facem ce vrem, dar aţi fost aţâţ de prostănaci 
încât m-aţi luat drept croitor! Dacă aţi fi ştiut cine şi ce sunt 
aţi fi tremurat de spaimă. Dar o să mă cunoaşteţi voi şi tu 
eşti cel cu care voi începe. Dacă nu te întinzi imediat pe 
bancă şi nu-ţi scoţi papucii, o să vă fac eu să înţelegeţi ce 
înseamnă să dai ascultare! 

Vorbise cu toată seriozitatea. Halef îl privi dintr-o parte 
printre gene, luă pistolul în mâna stângă, ceea ce mă făcu 
să bănuiesc ce va urma şi îl întrebă pe un ton prietenos. 

— Ei şi cum vrei să începi? 

— Uite aşa! 

Suef întinse mâna să-l apuce pe hagiu de piept, acesta, 
însă, îşi luă fulgerător avânt şi trăsni o palmă atât de 
puternică, încât cel lovit scăpă pistolul din mână şi se 
prăbuşi la pământ. Înainte să aibă timp să-şi revină, Halef, 
care îşi băgase rapid pistolul la loc, la cingătoare, 
îngenunche deasupra lui şi începu să-l plesnească cu 
ambele mâini în aşa hal, încât aceluia nici nu-i trecu prin 
minte să facă vreo mişcare în apărarea sa. 

Habulam plecase de la locul lui şi urla de furie. Humun 
gesticula ca un nebun, dar nu îndrăznea să-i sară în ajutor 
lui Suef. Argaţii şi servitoarele ţipau ca din gură de şarpe, 
fără însă a se mişca din loc. Era o larmă ca în iad, până ce 
Halef îi dădu drumul inamicului său şi se ridică. 

Acesta întinse mâna spre locui unde îi căzuse pistolul, dar 
Halef fu mai rapid şi împinse pistolul cu piciorul, astfel încât 
acesta se lovi de scaunul meu şi rămase acolo. Suef făcu o 
săritură să-l apuce de acolo şi nimeri exact în bătaia armei 
mele. Chiar atunci când se aplecă, l-am înhăţat de ceafă şi l- 
am ridicat. Urmarea a fost că şi-a lăsat braţele să-i atârne în 


jos şi a început să bată, speriat, aerul. Osko ridică pistolul şi 
îl băgă în buzunar. I-am tras croitorului o palmă în cap, cu 
mâna stângă şi apoi l-am aşezat jos, la picioarele mele. 

— Aici să stai, fără să te mişti, i-am poruncit. Dacă 
crâcneşti fără să ai aprobarea mea, am să-ţi zdrobesc capul 
ca pe un ou. 

Îşi lăsă capul şi mâinile să atârne şi nu mai făcu nici o 
mişcare Ceilalţi urlau în continuare. 

— Ia biciul şi fă linişte, Halef! 

Nici n-am rostit bine aceste cuvinte şi biciul deja vâjâia pe 
spinarea lui Habulam. Bătrânul tăcu pe loc, la fel şi Humun, 
iar ceilalţi le urmară exemplul. 

— Stai jos! i-am poruncit judecătorului nostru şi acesta se 
supuse. 

— Plecaţi de la uşă! le-am poruncit şi servitorilor. Căraţi-vă 
în colţul acela! Acolo să rămâneţi până vă permit eu să 
plecaţi! 

Se grăbiră să-mi dea ascultare. Acum aveam spatele liber 
şi puteam ţine totul sub observaţie. 

Era clar că Habulam nu ştia ce să spună şi cum să se 
comporte. Privirea sa aluneca furioasă de la unul la altul, îşi 
ţinea palmele strâns apăsate pe gură. În cele din urmă, 
deschise gura doar ca să se repeadă furios la mine. 

— Tacă-ţi gura, altfel ai să fii din nou biciuit! i-am strigat. 
Acum, eu sunt cel ce va vorbi. Crezi cumva că am venit să te 
căutăm aici, ca să fim bătuţi la tălpile goale? Îţi închipui că 
suntem nişte oameni pe care poţi să-i judeci tu? O să 
pronunţăm noi acum sentinţa şi o s-o ducem la îndeplinire. 
Ai poruncit să fie adus „aparatul pentru bătaie” şi o să ne 
slujim de el. 

— Ce-ţi trece, prin cap? replică el. Chiar în propriii mea 
casă vrei să mă... 

— Gura! l-am întrerupt. Când vorbesc eu, tu să taci. Casa 
asta a ta e o văgăună de criminali şi crezi că... 

Am fost şi eu întrerupt. Osko dădu un țipăt şi se aruncă 
asupra pseudo-croitorului. Dar şi eu, deşi eram cu ochii 


aţintiţi asupra lui Habulam, observasem mişcarea lui Suef. 
Individul asta era într-adevăr deosebit de periculos. Era 
singurul care îndrăznise să pună mâna pe armă. Acum, 
probabil, crezuse că nu sunt atent la ceea ce face. Îşi 
dusese mâna dreaptă în interiorul jachetei şi apucase 
cuțitul. Ridicându-se şi aplecându-se fulgerător spre mine, 
vru să-mi înfigă lama acestuia în piept, dar n-a reuşit. Osko 
l-a şi înhăţat în clipa aceea şi îl apucasem şi eu de 
cingătoare. 

Halef se apropie şi îi luă cuțitul din mână celui pe care îl 
învinsese mai înainte. 

— Percheziţionează-i buzunarele, cât îl ţinem noi, i-am 
spus. 

Se execută şi scoase de acolo un pistol mic de buzunar cu 
ţeava dublă, care era încărcat, diverse nimicuri şi o pungă 
plină cu bani, pe care o deschise şi-mi arătă conţinutul. 

— Vezi monedele de aur? Şi individul ăsta se dădea drept 
un biet om sărac care merge din sat în sat şi lucrează 
croitorie! Banii ăştia i-a jefuit sau i-a furat. Ce facem cu ei? 

— Pune-i la loc în buzunarul lui. Nu ne aparţin; arma, însă, 
o luăm, ca să nu provoace vreo nenorocire cu ea. 

L-am aşezat apoi pe mizerabil din nou pe podea. Scrâşnea 
din dinţi. Cine şi ce era de fapt? Am fi tremurat de frică, 
dacă am fi aflat cine e. Chiar el spusese asta. Trebuia 
neapărat să-l fac inofensiv şi pentru asta, nu trebuia să 
plătesc dinte pentru dinte, moarte pentru moarte. Dar o 
pedeapsă exemplară trebuia să primească, o pedeapsă care 
să-l facă incapabil să se mai ocupe de noi. 

— Halef, Osko, Omar, legaţi-l acolo de bancă! a sunat 
hotărârea mea. 

Individul se prefăcuse că nu mai avea nici o putere să se 
mişte după ce-l apucasem de cingătoare, dar abia rostisem 
cuvintele de mai sus, că el şi făcu o săritură, din doi paşi fu 
lângă Habulam, îi smulse acestuia cuțitul şi pistolul de la 
brâu, se întoarse spre mine şi strigă: 


— Să mă legaţi? Asta-i ultimul cuvânt pe care l-ai mai 
rostit! 

Îndreptă pistolul spre mine, apăsă şi trase. De-abia am 
avut timp să-mi adun toate puterile şi să mă arunc într-o 
parte, prăbuşindu-mă la pământ împreună cu scaunul. Nu 
m-a nimerit dar, cum s-a văzut mai târziu, glonţul a trecut 
printre Anka şi lanik, care se aflau în spatele meu şi s-a 
înfipt în uşă. 

Cum m-am descurcat cu piciorul pe care-l aveam pus în 
ghips, nici până în ziua de astăzi nu ştiu; dar abia am atins 
podeaua şi m-am şi ridicat, aruncându-mă asupra 
criminalului, dar nu dintr-o săritură, ci făcând un adevărat 
salt mortal. Am nimerit exact peste el, l-am înhăţat bine cu 
ambele mâini şi l-am trântit la pământ. 

Murad Habulam şi omenii lui rămăseseră muţi de spaimă; 
nici nu măi mişcau din loc. Suef zăcea sub mine. Am 
îngenuncheat pe coapsele lui şi i-am apăsat capul în jos. 
Ţinea încă în mâna dreaptă pistolul care, din fericire, n- 
avea decât o ţeava, iar în mâna stângă strângea cuțitul. Era 
destul de periculos pentru mine, dar Halef al meu, care 
avea atâta prezenţă de spirit, a îngenuncheat exact lângă 
noi şi i-a ţinut mâna. 

— Osko, vino aici! a strigat. Pe bancă cu el, să nu se mai 
poată mişca! 

În mai puţin de un minut, Suefera legat de bancă, exact în 
poziţia corespunzătoare pentru a primi bastonada. lanik îmi 
aduse scaunul şi m-am aşezat. 

— Ei, acum vezi că această casă ata e ovăgăunăă 
criminalilor, precum ţi s-a spus mai înainte? se răsti Halef la 
Habulam. Dacă effendi al nostru n-ar fi avut atâta 
experienţă în luptă şi prezenţă de spirit, acum era doar un 
leş. Dar, lasă că vezi tu acum! Gata cu răbdarea noastră. 
Acum o să aflaţi cu toţii ce înseamnă să tragi asupra noastră 
şi să ni se servească bucate otrăvite! 

— Eu nu ştiu nimic de asta, spuse bătrânul. 


— Gura! O să-ţi vină şi ţie rândul. Mai întâi începem cu 
mizerabilul ăsta de aici. El ne-a adus în această casă a 
crimei. A ştiut că se pusese la cale uciderea noastră. Acum, 
a vrut să ne înjunghie şi a tras asupra ta, sidi. Hotărăşte-i tu 
soarta! Eşti de părere că merită să moară? 

— Da, merită să moară, dar o să-l lăsăm în viaţă. S-ar 
putea să devină alt om. Ca să-l stimulăm să devină mai bun, 
o să primească bastonada pe care ţi-o promisese ţie. 

— Câte lovituri? 

— Treizeci. 

— Prea puţine; eu i-aş trage cincizeci. 

— Ajung treizeci. 

— Atunci, trebuie să fie cât se poate de puternice. Şi cine o 
să i le aplice? 

— Tu, fireşte. Cred că îţi fac o bucurie, Halef! Deşi, în 
anumite condiţii, folosea cu mare plăcere biciul, acum mă 
aşteptam să refuze acest mandat. Nu mă înşelasem în 
privinţa lui, căci îmi răspunse cu o mişcare mândră din 
mână: 

— Îţi mulţumesc, effendi! Când e nevoie să folosim biciul, 
cu cea mai mare plăcere, sunt gata s-o fac, dar sergent de 
poliţie nu vreau să fiu. Biciul este un simbol al autorităţii; pe 
acesta îl răsucesc în aer, dar bastonul nu. Ducerea la 
îndeplinire a unei sentinţe este treaba călăului; eu nu sunt 
aşa ceva. 

— Ai dreptate. Atunci, hotărăşte tu însuţi cine s-o facă. 

— Asta am s-o fac cu plăcere. Ţi-e mai mare dragul să vezi 
când prietenii şi camarazii se onorează unii pe alţii. Humun 
este aliatul croitorului. Ei să-i tragă cele treizeci de lovituri, 
în semn de stimă şi dragoste frăţească. 

Era o hotărâre oare avea asentimentul meu total. Am dat 
din cap în semn că aprob şi atunci, Halefi se adresă lui 
Humun: 

— Ai auzit ce s-a spus aici? Vino, deci, aici şi oferă-i 
tovarăşului tău binefacerea dreptăţii! 

— Nu fac asta! refuză servitorul. 


— Nu cred că vorbeşti serios. Te sfătuiesc să te gândeşti la 
persoana ta. Dacă nu-i dai cele treizeci de lovituri, ai să le 
primeşti tu. Jur pe barba tatălui meu că aşa va fi. Deci, dă-i 
drumul! Nu şovăi, căcil altfel te ajut eu! 

Humun îşi dădu seama, că n-avea cum să refuze. Se 
apropie de bancă şi luă bastonul. Se vedea, însă, clar că nu 
intenţiona să-şi îndeplinească misiunea cu tragere de inimă. 
De aceea, Halef îl avertiză: 

— Fii atent la ce-ţi spun: pentru fiecare lovitură care nu mi 
se pare suficient de puternică, ai să primeşti tu însuţi câte 
un bici pe spate. Prin urmare, concentrează-te! Osko, ia 
biciul de la effendi şi aşează-te de cealaltă parte a acestui 
inimos bărbat! De îndată ce-l plesnesc eu, trage-i şi tu una! 
Asta o să-l învioreze, spre marea noastră mulţumire. Omar 
să numere şi să comande. 

Pentru Humun, situaţia era extrem de delicată. Tare ar fi 
vrut să-l cruţe pe tovarăşul său, dar la dreapta lui se afla 
Halef, iar la stânga Osko, amândoi cu biciul în mană. Era, 
deci, el însuşi ameninţat şi şi-a dat seama că n-are încotro, 
trebuia să se supună. În orice caz, nu era prima oară când 
aplica o bastonadă, asta se observa clar din modul în care 
aşeza uşor bastonul în locul pe care voia să-l lovească. 

Suef nu scoase nici un cuvânt. De mişcat nu se putea 
mişca. Dar, dacă privirile pe care ni le arunca ar fi fost lame 
de cuţit, am fi fost înjunghiaţi peste tot. 

Murad Habulam nu-şi dezlipea ochii de la această scenă. Îi 
tremurau buzele. Părea că tot încearcă să vorbească, dar se 
stăpânea. Dar, după ce Humun aplică prima lovitură, nu se 
mai putu; stăpâni şi strigă: 

— Opreşte! Îţi poruncesc! 

— Nici un cuvânt! am strigat şi eu. Sunt foarte milostiv cu 
voi faţă de ceea ce ne-aţi făcut; dar, dacă mai scoţi un 
cuvânt fără să-ţi permit, te duc direct la Uskiib şi te dau pe 
mâna judecătorului. Putem să dovedim că ai atentat la viaţa 
noastră şi dacă îţi închipui cumva că, după plecarea 
noastră, judecătorul te va lăsa să fugi, îţi atrag atenţia că în 


Uskiib se află mai mulţi consuli ai Occidentului, care au 
puterea să obţină cea mai aspră pedeapsă împotriva ta. Fii, 
deci, deştept şi taci! 

I se năruise tot avântul. Cunoştea puterea acelor 
funcţionari şi se temea de ea; de acum înainte, nu mai rosti 
nici un cuvânt. 

Suef îşi primi cele treizeci de lovituri. Îşi muşcă buzele şi 
scrâşni zgomotos din dinţi, dar nu scoase nici un sunet. De 
îndată ce Humun văzu prima dungă sângerie, păru să nu se 
mai gândească la faptul că refuzase să-i facă rău. Lovea cu 
atâta putere, încât îmi venea să-i spun să se oprească. 
Există unii oameni care, la vederea sângelui, devin setoşi de 
sânge. La fel ca şi sălbăticiunile. 

Încă de la prima lovitură, cu am închis ochii. Nu e nici o 
plăcere să asişti la o asemenea execuţie, dar am considerat 
că am fi greşit faţă de dreptate, faţă de noi înşine şi de 
semenii noştri, dacă ne-am fi arătat îndurători în acest caz, 
căci ceea ce a urmat a dovedit că Suef şi-a meritat mai mult 
decât din plin pedeapsa. 

N-a lăsat să-i scape nici un sunet, dar, când a căzut ultima 
lovitură, a strigat: 

— 'Toarnă rachiu, rachiu pe tălpi, repede, repede! 

Acum îndrăzni şi Habulam să vorbească. Îi porunci Ankăi 
să aducă rachiu. Aceasta aduse o sticlă plină. Humun o 
înhăţă şi mai întâi i-o duse la gură. Suef trase câteva 
înghiţituri şi apoi lichidul îi fu turnat peste răni. Nu lăsă să 
se audă nici cel mai mic sunet de durere. Omul acesta avea 
nervi de oţel. Sau, poate, mai primise şi înainte atâtea 
bastonade, încât era deja obişnuit cu ele? 

Fu dezlegat şi se târî până la Habulam. Acolo, îşi strânse 
picioarele şi îşi bagă capul între genunchi, întorcându-ne 
pur şi simplu spatele. 

— Effendi, cu asta am terminal, mă informă Halef. Cine 
vine la rând? 

— Humun, am răspuns scurt. 

— Câte? 


— Douăzeci. 

— De la cine? 

— Asta te las pe tine să hotărăşti. 

— Murad Habulam! 

Hagiul îşi făcea minunat treaba. Punându-i pe ticăloşi să se 
ciomăgească intre ei, semăna ura şi răzbunarea în tabăra 
acestora. Habulam refuză: 

— Humun a fost întotdeauna un servitor credincios, cum 
aş putea să-l bat? 

— Tocmai pentru că ţi-a fost atât de credincios, trebuie să-i 
dovedeşti asta prin mulţumirea ta, replică Halef. 

— Nu permit să fiu silit! 

— Dacă nu-i trage douăzeci de lovituri lui Humun, o să 
primească el însuşi patruzeci, am hotărât eu. 

Asta avu efect. Servitorul se zbătu când fu legat de bancă, 
dar asta nu-i fu de nici un ajutor. Stăpânul lui se ridică şi 
puse mâna, şovăitor, pe baston, dar cele două biciuia îi 
întăriră braţul, aşa că loviturile porniră cu toată puterea. 

Humun nu suportă pedeapsa la fel de bărbăteşte precum 
Suef. Răcni la fiecare lovitură, dar am observat că servitorii 
se priveau şi îşi făceau între ei semne de bucurie şi 
mulţumire, aruncându-mi şi mie nişte priviri 
recunoscătoare. Doar Humun era preferatul stăpânului şi 
probabil îi chinuise destul pe ceilalţi. 

Fu turnat rachiu şi peste rănile sale şi se retrase şi el într- 
un colţ unde se ghemui. 

— Şi acum, cine urmează? întrebă Halef. 

— Murad Habulam, sună răspunsul meu. 

Cel numit stătea încă lângă bancă, ţinând bastonul în 
mână. De spaimă, sări câţiva paşi înapoi şi strigă: 

— Ce? Cum? Şi eu trebuie să încasez bastonada? 

— Fireşte! am dat din cap, deşi aveam alte intenţii cu el. 

— Dar n-are nimeni dreptul să poruncească aşa ceva! 

— Te înşeli. Eu sunt acela care am acest drept. Eu ştiu 
totul. Nu ne-ai deschis uşa casei tale, ca să fim ucişi aici? 

— Asta este o mare minciună! 


— Nu este Manach el Barscha fratele tău, cel care a fost 
perceptor în Uskiib, apoi a fost destituit şi ieri dimineaţă a 
venit aici, la tine, ca să-ţi anunţe sosirea noastră cât şi pe 
aceea a tovarăşilor lui? 

— Probabil că ai visat, eu n-am nici un frate! 

— Atunci înseamnă că am visat şi că ai pus la cale cuelsă 
ne duci în turnul bătrânei mame, iar servitorul tău să facă 
pe fantoma? 

— Domnule, vorbeşti despre lucruri care îmi sunt cu totul 
necunoscute! 

— Dar Humun cunoaşte aceste lucruri, căci îmi dau seama 
de asta după privirile consternate pe care mi le aruncă. Se 
miră că am ajuns să cunosc aceste secrete. Planul cu stafia 
nu s-a putut realiza, aşa că v-a venit ideea să urcați în turn 
şi apoi să coborâţi şi să ne ucideţi. 

— Allah, Allah! Eşti în toate minţile? 

— Cei doi fraţi Aladschy urmau să mă ucidă pe mine, 
Barud el Amasat voia să-l omoare pe Osko, pentru că, 
datorită răpirii fiicei acestuia, Seniţa, există o răzbunare 
între ei. Fratele tău Manach îl preluase pe Halef, iar Humun 
s-a arătat gata să-l ucidă pe Omar. Miriditul s-a retras, 
pentru că încheiase pace cu mine şi îmi înmânase barda pe 
care o vezi aici, la cingătoarea mea. 

— Allah Cel Mare! Ştie totul! Privirea lui cea rea i-a spus! 
murmură speriat Humun. 

— Ba nu, ba nu, nu ştie absolut nimic! strigă Habulam. Nu 
cunosc pe niciunul dintre oamenii ale căror nume le-ai 
pomenit, domnule! 

— Au fost cu tine sus în turn şi mai înainte v-aţi aflat cu 
toţii, nouă bărbaţi, în interiorul căpiţei celei mari care se 
află în apropierea turnului. 

— N-am nici un fel de căpiţă înaltă! 

— Atunci, am să ţi-o arăt eu şi am să-ţi spun ca m-am 
strecurat printre baloţii de fân şi v-am văzut şi v-am auzit. 
Am auzit fiecare cuvânt rostit de fiecare! 

Se dădu înapoi şi se holbă speriat la mine. 


— N-a ridicat miriditul cuțitul împotriva bătrânului 
Mubarek, înainte de a pleca? 

— Eu... eu... eu... nu ştiu nimic, se bâlbâi el. 

— Ei, atunci să-l întrebăm pe Suef; poate ştie el. Şi dacă 
nu răspunde, să-i mai tragem treizeci de lovituri. 

Atunci, cel numit se întoarse spre mine, îşi rânji colții ca un 
animal sălbatic, îmi aruncă o privire turbată şi şuieră: 

— Câine! Puțin îmi pasă mie de tine şi de bastonada ta! M- 
ai auzit cumva văicărindu-mă? Crezi că mă tem de tine şi că 
o să mă sileşti, prin bătaie, să-ţi spun adevărul? 

— Atunci, spune-l dacă ai curajul! 

— Da, am curajul. Aşa e, exact cum ai spus tu: am vrut să 
te ucidem. N-am reuşit; dar... pe Allah... n-ai să ajungi prea 
departe şi leşurile voastre vor fi hrana corbilor! 

— Vorbeşte prostii; a înnebunit! strigă Habulam. I-a luat 
minţile durerea! 

— Laşule! scrâşni Suef. 

— Sidi, întreabă-l şi pe Humun, spuse Halef. Dacă nu vrea 
să vorbească, îi tragem douăzeci de lovituri la tălpi. 

Se duse spre servitor şi-l apucă de braţ. 

— Nu pune mâna pe mine, hagiul dracului! Recunosc totul, 
totul! strigă Humun. 

— E aşa cum spune, effendi? 

— Da, da, totul, exact aşa! 

— Şi ela înnebunit din cauza durerii! strigă Habulam. 

— Ei, am spus, atunci am să-ţi mai prezint doi martori. 
lanik, spune adevărul: este Habulam nevinovat? 

— A vrut să vă ucidă, răspunse argatul. 

— Nemernicule! strigă Habulam. Ştiai că o să te 
pedepsesc pentru că nu mi te-ai supus; de aceea vrei să te 
răzbuni pe mine! 

— Anka, am continuat, nu iu l-ai văzut pe stăpânul tău 
punându-ne otravă în bucate? 

— Ba da, răspunse fata, l-am văzut foarte clar. 

— O, Allah! Ce minciună! Domnule, jur de Profet şi pe toţi 
califii că sunt absolut nevinovat! 


— Cu asta ai săvârşit un sperjur îngrozitor, care... 

Am fost întrerupt. Faptul că Habulam profanase numele 
Profetului şi amintirea califilor printr-un jurământ fals îi 
înfuriase la culme pe ceilalţi mahomedani prezenţi. Halef 
înhaţă biciul; un murmur furios se auzea în odaie. Humun 
se ridicase în picioare, se apropie şchiopătând, îl scuipă în 
faţă pe stăpânul său şi spuse: 

— Huo! Ruşine! Fii blestemat pe vecie! Laşitatea ta te va 
duce în iad! Am slujit, un stăpân pe care Allah îl va 
acufunda în locul veşnicei osânde. Te părăsesc. Mai înainte, 
însă, o să ne socotim! 

Se ridică şi Suef şi veni lângă bătrân, scuipându-l şi el şi 
strigându-i: 

— Ruşine de tine şi de bătrâneţile tale! Ţi-ai pierdut 
sufletul şi ţi-ai pierdut conştiinţa. Nu vreau să mai am de-a 
face cu tine! 

Amândoi se întoarseră la locurile lor. Îşi încărcau uşor 
conştiinţa cu un omor, dar hulirea Profetului şi a urmaşilor 
acestuia le zguduia întreaga fiinţă. 

Habulam şedea acolo de parcă-l trăsnise. Îşi ţinea ambele 
mâini la frunte. Apoi, deodată, zvârli braţele în lături şi 
strigă: 

— Allah, Allah, am greşit! Dar am să-mi îndrept greşeala. 
Recunosc că am plănuit să vă ucidem şi că v-am pus otravă 
în bucate! 

— Allah Cel Mare, Mohammed, profetul lui Allah! se auzi 
de jur-împrejur. 

Halef se apropie de el şi îi puse mâna cu greutate pe 
umăr: 

— Asta-i norocul tău, că ţi-ai retractat jurământul! Effendi 
al meu nu mi-ar fi permis, dar jur pe barba Profetului că 
soarele vieţii tale ar fi apus înainte ca eu să părăsesc 
această casă! Deci, îţi recunoşti greşeala? 

— Da. 

— Atunci ai să-ţi primeşti pedeapsa pe care o să ţi-o 
stabilim. Effendi, cate lovituri să primească? întrebă Halef. 


— O sută, am răspuns. 

— O sută! zbieră bătrânul. N-o să supraviețuiesc! 

— Asta-i treaba ta! Ai să primeşti o sută de lovituri la tălpi. 

Se nărui pur şi simplu. Am văzut cum îi tremurau 
genunchii. Era un mare răufăcător, dar un şi mai mare laş. 

— Fii milostiv! se văâicări. Allah te va răsplăti! 

— Ba nu, Allah se va înfuria pe mine, dacă voi acţiona 
astfel împotriva legilor lui. Şi ce-or să spună Suef şi Humun 
dacă pe tine te iert de pedeapsă, iar ei au fost nevoiţi s-o 
îndure? 

— La bastonadă cu el! strigă Suef. 

— O sută să primească! fu şi Humun de acord. 

— Auzi, nu? spuse Halef. Allah o vrea şi o vrem şi noi. Vino 
aici! Întinde-te pe bancă să te legăm. 

Îl apucă de braţe ca să-l tragă în jos. Bătrânul speriat se 
zbătea ca un vierme şi se văicărea ca un copil. Le-am făcut 
semn lui Osko şi Omar. L-au apucat şi ei şi l-au întins pe 
bancă. 

— Staţi, staţi! strigă el. Trebuie să vă spun un lucru 
fundamental! Dacă o să mor, o să vă apară fantoma mea şi 
n-o să vă mai dea pace niciodată! 

— Spune-i fantomei tale să ne ignore! ripostă Halef. Dacă 
o să se uite la mine, o să-i piară tot cheful! 

În ciuda faptului că se zbătea foarte tare, fu legat fedeleş. 
Picioarele sale goale, osoase, se strâmbau de parca simțeau 
deja loviturile aşteptate. 

— Cine ia bastonul? întrebă Halef. 

— Chiar tu, am răspuns. 

Vru să riposteze, dar i-am făcut semn să tacă şi m-a 
înţeles. 

— Bucură-te, Murad Habulam! spuse el, apucând 
bastonul. Bucură-te că eu sunt acela care va duce la 
îndeplinire pedeapsa. Cele o sută de lovituri vor valora cât o 
mie. Asta va face ca o mare parte a păcatelor tale să-ţi 
elibereze sufletul. 


— Milostenie! îndurare! se bâlbâia bătrânul. Am să plătesc 
loviturile! 

— Să le plăteşti? râse Halef. Glumeşti! Avariţia este 
bunicul tău şi setea de câştig este muma strămoşilor tăi. 

— Nu, nu! Nu sunt avar; plătesc totul, totul! 

— Effendi n-o să îngăduie aşa ceva; dar eu tare aş vrea să 
ştiu cât ai da ca să scapi de lovituri. 

— Vă dau cu plăcere câte un piastru pentru fiecare 
lovitură. 

— Prin urmare, o sută de piaştri? Ai înnebunit? Plăcerea 
noastră de a-ţi trage bastonada merită zece mii de piaştri, 
iar durerea ta douăzeci de mii; în total fac treizeci, de mii. 
Şi tu ne oferi o sută! Să-ţi fie ruşine! 

— Vă dau două sute! 

— Gura! N-am timp să ascult vorbele avariţiei tale. 
Trebuie să încep. 

Se aşeză în faţa picioarelor bătrânului, îndreptate cu 
labele în sus şi se prefăcu că potriveşte bastonul pe locul 
unde avea de gând să lovească. 

— Pentru numele lui Allah, nu lovi! gemu Habulam. Dau 
mai mult! Dau mult mai mult! 

Fireşte, această situaţie, bătaia asta, nu era deloc un 
eveniment plăcut şi recunosc că nu eram încântat să asist la 
aşa ceva, dar aş dori să-l rog pe cititor să nu creadă că e 
vorba de o purtare necreştinească sau chiar de brutalitate. 
Mai ales că această afacere nici nu era una care se poate 
numi onorabilă, dar îşi avea ea temeiul ei. 

Nu ne aflam într-o ţară civilizată; aveam de-a face cu 
oameni care erau obişnuiţi cu situaţia deplorabilă din 
această jumătate a Asiei. În primul rând, trebuie să ne 
gândim că aceşti oameni erau membri ai unei foarte 
periculoase şi răspândite bande de răufăcători, a cărei 
existenţă se întemeia doar pe pervertirea condiţiilor de 
acolo. Chiar în Constantinopol şi de acolo până aici, în 
Kilissely, avusesem de-a face numai cu indivizi pentru care 
nici averea şi nici viaţa semenilor lor nu erau sfinte. Ne-am 


aflat de multe ori în pericol de moarte şi încă plutea 
deasupra noastră, amenințătoare pieirea Am fost ademeniţi 
în această casă, într-un mod bine chibzuit şi rafinat, pentru 
a fi ucişi. Ni s-a pus otravă în mâncare şi - ca şi cum asta n- 
ar fi fost de ajuns - intenționau să ne şi sugrume; am fost 
atacat cu cuțitul şi s-a tras asupra mea. Este o minune căa 
pus stăpânire pe noi, noi cei patru care ne-am aflat în 
fiecare minut din zi şi din noapte în pericol de moarte, o 
asemenea îndârjire? Având în vedere condiţiile existente, 
am fost nevoiţi să renunţăm la sprijinul autorităţilor; nu ne- 
am putut sprijini decât pe propriile puteri. Ce pedeapsă 
putea să compenseze loviturile îndreptate împotriva 
noastră? E chiar atât de îngrozitor sau eram noi cumva 
setaşi de sânge dacă le trăgeam câteva lovituri acestor 
ticăloşi fără Dumnezeu şi conştiinţă, care încăpuseră pe 
mâinile noastre? Precis, nu! Sunt mai mult decât convins că 
am fost prea milostivi şi prea indulgenţi. 

Cine poate să ne condamne că îi pregăteam acum câteva 
minute de chin bătrânului Habulam? Nu urmăream prin 
asta decât un scop bine intenţionat. Se poate vorbi de 
constrângere, de şantaj sau de altele de genul acesta, se 
poate spune că n-am aplicat legile din ţara mea, dar nu ne 
aflam în Germania; trebuia să ţinem seama de situaţia de 
faţă şi n-am reuşit nici până în ziua de astăzi să găsesc 
vreun motiv pentru care să-mi reproşez purtarea de atunci. 

— Vrei să dai mai mult? întrebă Halef. Cât? 

— Plătesc trei sute... şi pentru că hagiul ridică din nou 
mâna, adăugă rapid... patru sute, cinci sute de piaştri! Mai 
mult de cinci sute n-am! 

— Ei, spuse Halef, dacă n-ai mai mult, trebuie să suporţi 
birul mâniei, în orice caz, suntem mai bogaţi decât tine. 
Avem atâtea lovituri în plus, încât am putea mulţumi 
întregul sat. Şi ca să-ţi dovedim, o să fim mărinimoşi şi o să- 
ţi mai dăm încă cincizeci, aşa încât să primeşti în total o 
sută cincizeci. Sper ca inima ta să ne rămână 
recunoscătoare pentru generozitatea pe care ţi-o arătăm. 


— Nu, nu, nu vreau o sută cincizeci! Nu vreau nici măcar o 
sută! 

— Dar ţi-au fost promise şi pentru că eşti un om sărac şi n- 
ai decât cinei sute de piaştri, sentinţa noastră nu se va 
schimba. Omar, vino aici şi numără! Vreau să încep. 

Ridică mâna şi îi trase bătrânului prima lovitură peste 
talpa dreaptă. 

— Allah Cel Mare! răcni Habulam. Plătesc şase sute de 
piaştri! 

— Doi! comandă Omar. 

Lovitura căzu pe talpa stângă a bătrânului. 

— Opreşte, opreşte! Dau opt sute, nouă sute, o mie de 
piaştri! 

Halef îmi aruncă o privire întrebătoare şi pentru că am dat 
afirmativ din cap, lăsă în jos bastonul pe care tocmai îl 
ridicase şi spuse: 

— O mie? Domnule, ce porunceşti? 

— Depinde de Habulam, am răspuns. Se pune întrebarea 
dacă are într-adevăr aceşti o mie de piaştri. 

— Îi am! Sunt aici! spuse bătrânul. 

— Ei, atunci am putea să mai chibzuim la treaba asta. 

— Ce să mai chibzuiţi? Primiţi banii şi puteţi să trăiţi 
fericiţi cu ei. 

— Te înşeli. Dacă am să te graţiez de pedeapsă contra 
sumei pe care o vei plăti, să ştii că cei o mie de piaştri sunt 
destinaţi săracilor. 

— Fă ce vrei cu ei! Dar dă-mi drumul! 

— S-ar putea s-o fac, pentru binele oamenilor cărora le 
sunt destinaţi banii, doar că va trebui să mai îndeplineşti o 
condiţie. 

— Încă o condiţie? O, Allah, Allah, Allah! Vreţi mai mult 
bani? 

— Nu. Îţi cer să-i eliberezi din slujba ta pe Ianik şi Anka. 

— Cu plăcere, cu plăcere! Pot să plece! 

— Ai să le plăteşti simbria pe loc, fără să scazi nimic din 
ea! 


— Da, or să primească tot! 

— Şi ai să le dai amândurora, în scris, o recomandaţie 
bună. 

— Am ş-o fac şi pe asta. 

— Bun! Or să plece din casa ta împreună cu mine. Ca să 
meargă pe jos până la Uskub, e prea departe. Vor avea de 
cărat şi lucrurile care le aparţin; de aceea vreau să le dai 
căruţa din şopron. 

— Vai de mine! Nici nu-mi trece prin cap! 

— Cum doreşti! Halef, dă-i drumul! Urmează a treia 
lovitură. 

— Stai, stai! se smiorcăi bătrânul, când văzu că Halef şi 
ridicase mâna cu bastonul. Este imposibil să le dau căruţa! 

— De ce? 

— N-or să mi-p mai trimită înapoi. 

— lanik şi Anka sunt oameni cinstiţi. De fapt poţi să-i sileşti 
eu ajutorul autorităţilor să ţi-o înapoieze. 

— Dar Uskiib e prea departe de aici! 

— N-ai spus tu că nevasta ta se află acum acolo? Se mai 
codi o vreme, dar, în cele din urmă, fu de acord ca lanik şi 
Anka să ia căruţa şi calul până la Uskiib şi acolo s-o predea 
nevestei lui. 

— Acum, sper, că am terminat? întrebă el, gemând din 
greu. 

— Încă nu. Ai să-mi dai în scris că eşti de acord cu cele ce 
ţi-am cerut. 

— Şi ce vrei să faci cu înscrisul ăsta? 

— Am să i-l dau lui lanik. De îndată ce-ai să vrei să-i faci 
vreun rău, îl va înmâna judecătorului. 

— E prea periculos să fac asta! 

— Halef, ia bastonul! 

— Aşteaptă puţin! strigă bătrânul. Gândeşte-te, totuşi, că 
ar putea folosi acest înscris împotriva mea, chiar dacă n-am 
să-i fac nici un rău! 

— Ba gândeşte-te tu că nu înscrisul reprezintă un pericol 
pentru tine. Toţi servitorii tăi, care se află aici, au fost 


martori. Ştiu ce s-a întâmplat şi curând, toţi locuitorii din 
zonă vor afla că trebuia să fim ucişi şi că tu eşti un otrăvitor. 
Ai să fii disprețuit şi oamenii se vor feri de tine. Exact 
această situaţie a determinat comportamentul meu milostiv. 
Ai să fii pedepsit şi fără să mă mai răzbun eu. Pedeapsa asta 
n-o să fie mai mare datorită înscrisului despre care este 
vorba. Aşa că nu mai sta mult pe gânduri, nu am timp de 
pierdut. 

Halef sublinie această situaţie, atingând cu bastonul talpa 
bătrânului, ea şi cum s-ar fi pregătit să lovească. Acest 
lucru avu efect. 

— Am să-ţi dau în scris, spuse Habulam. Dezlegaţi-mă. Fu 
dezlegat şi apoi, însoţit de Halef şi Osko, plecă în odaia sa să 
aducă banii şi să scrie ceea ce-i poruncisem. 

leşi încet, şchiopătând şi cei doi paznici îl urmară. Argaţii 
şi servitoarele care şedeau lângă perete vorbeau în şoaptă 
între ei. Apoi, unul dintre flăcăi se apropie şi spuse: 

— Effendi, nu vrem să mai rămânem la Habulam; dar el n- 
o să fie de acord să ne dea drumul, aşa că am vrea să te 
rugăm să-l sileşti. 

— Nu pot să fac asta. 

— Dar pentru lanik şi Anka ai făcut-o! 

— Lor le eram dator. Ne-au salvat viaţa. Voi, însă, aţi fost în 
bună înţelegere eu criminalii. 

— Nu-i adevărat effendi! 

— Nu voi le-aţi păzit caii? 

— Ba da, dar am stat toată seara şi toată noaptea afară în 
ploaie şi furtună şi aşteptam să fim răsplătiți; când au 
plecat, însă, oamenii aceia erau foarte furioşi şi ne-au 
răsplătit cu lovituri. 

— Când au plecat? 

— Nici nu se luminase bine de ziuă. 

— În ce direcţie au luat-o? 

— Pe drumul ce duce spre Uskub. 

— Şi caii lor unde au fost? 

— Afară din sat, sub gutui. 


— Dacă mă duci acolo, am să încerc să obţin eliberarea 
voastră. 

— Atunci o fac cu plăcere. 

Se reîntoarse şi Habulam cu cei doi paznici ai săi. Osko 
aducea hârtia, cerneala şi pana. Halef veni spre mine cu o 
pungă şi spuse: 

— lată cei o mic de piaştri, sidi. l-am numărat chiar eu. 

Am băgat punga în buzunar. 

Habulam se îndreptase şchiopătând spre lanik şi Anka. Le 
dădu simbria şi apoi le spuse pe un ton morocănos: 

— Plecaţi de aici şi să predaţi căruţa la Uskiub. Am să mă 
rog în fiecare zi ca Allah să vă dea numai nenorociri şi să vă 
învrăjbească. 

Aceste cuvinte îl înfuriară pe Ianik. Îşi băgă banii în 
buzunar şi răspunse: 

— Ne jigneşti, dar eşti un răufăcător cum nu cred să mai 
existe altul. De data asta ai scăpat din mâna călăului, căci 
effendi este creştin şi milostiv. Dar o să vină ceasul când 
toată banda voastră de tâlhari îşi va primi pedeapsa 
meritată. Zilele vă sunt numărate, căci conducătorul vostru 
va fi învins de vitejia lui effendi. 

— Poate să-l caute! îl luă în râs bătrânul. 

— O, îl va găsi: ştie unde se ascunde! 

— A, chiar ştie? 

— Crezi că nu cunoaştem locul? Eu însumi voi merge la 
Karanorman-han, ca să-i stau alături lui effendi. 

Cuvântul fusese rostit! Îi făcusem un semn 
neprevăzătorului, dar nu mă văzuse. Voiam să-l întrerup, 
dar era atât de înfierbântat şi vorbea atât de repede, încât 
n-am reuşit. Nu voiam să se ştie că mi-e cunoscut locul. 

Habulam ciuli urechile. Chipul îi era încordat. 

— Karanorman-han? strigă, punând acelaşi accent pe 
ambele silabe „norman”. Ce loc mai e şi ăsta? 

— Un loc în Weieza, unde se află conducătorul vostru. 

— Karanorman-han! Hai că asta-i bună? Ce zici de asta 
Suef? 


Punând această întrebare, izbucni într-un hohot de râs 
batjocoritor. Aşa-zisul croitor se întorsese cu faţa, când 
auzise numele şi îl privea cercetător pe Ianik. La întrebarea 
lui Habulam, râse şi el tare şi răspunse: 

— Da, grozav! Să se ducă acolo şi să-l caute. Aş vrea să fiu 
şi eu acolo să văd ce feţe vor face când îl vor găsi pe 
conducător. 

Acest comportament m-a mirat. Mă aşteptam să se sperie, 
dar ei ne luau în râs. Se vedea clar că nu se prefăceau, în 
clipa aceea, ştiam cu siguranţă că şeful lor nu se afla la 
Karanorman-han. 

Dar citisem totuşi pe bileţel că Barud el Amasat era 
chemat acolo. Sau poate exista un loc care avea un nume 
asemănător? 

Acum, însă, nu puteam să mă gândesc la asta. Trebuia să 
scriu. Am făcut-o în stil oriental, adică pe genunchi. Ceilalţi 
au păstrat tăcerea, ca să nu mă deranjeze. 

Murad Habulam se aşezase lângă Suef şi vorbeau în 
şoaptă între ei; am observat, privind din când în când pe 
sub sprâncene, că ne aruncau priviri răutăcioase. Au 
început chiar să chicotească. Această obrăznicie m-a 
supărat. 

— Du-te şi înhamă calul la căruţă, i-am poruncit lui lanik. 
Adunaţi-vă lucrurile. O să plecăm îndată. 

— Să aduc şi caii noştri? întrebă Halef. 

— Încă nu. Dar mai du-te o dată până la turn. Am observat 
că au mai rămas nişte bucățele din jumările otrăvite pe care 
le-am dat vrăbiuţelor. Adună-le, s-ar putea să mâi avem 
nevoie de ele. 

Micuţul şi perspicacele hagiu se grăbi să-mi comunice: 

— Mai am încă, în buzunar, punga cu otravă pentru 
şobolani pe care am luat-o de la buna a noastră gazdă, 
Habulam. 

— Asta-i foarte bine. Se pare că Habulam îşi râde de noi: o 
să am eu grijă să-i piară cheful. 


Halef, lanik şi Anka se îndepărtară. Primul se întoarse 
tocmai când terminasem de scris. Adusese o grămadă de 
bucățele mai mici sau mai mari, care erau suficiente pentru 
o analiză chimică. 

— Effendi, ce vrei să faci cu alea? întrebă Habulam pe un 
ton îngrijorat. 

— Am să le duc la Uskiub, la spiţerul poliţiei, ca să 
dovedesc că s-a turnat otravă din pungă peste aceste 
jumări. 

— Dar ce rost are asta? 

— Unul foarte important: vreau să-ţi stric buna dispoziţie. 

— Dar n-am râs! 

— Nu minţi! Nu faci decât să înrăutăţeşti lucrurile. 

— Am râs de locul acela, Karanorman-han. 

— De ce? 

— Pentru că habar nu avem de el. 

— Şi asta e de râs? 

— Nu; dar lanik a vorbit de un căpitan despre care nu ştim 
nimic iar de Karanorman-han nu ne pasă câtuşi de puţin. 

— Aşa? Şi chiar nu ştiţi nimic despre Schut? 

— Nu, răspunse, deşi am observat clar că s-a speriat când 
am pomenit acest nume. Nu-l cunosc nici pe el şi nici locul 
despre care aţi pomenit. 

— Nu aveţi nici un alt loc cu nume asemănător? L-am 
privit cu mare atenţie. Înghiţi în gol, mai înghiţi o dată, lăsă 
privirea în pământ şi răspunse: 

— Nu, nu cunosc. 

— Ia vezi, îmi dau seama că iar minţi. Nu poţi să te prefaci 
suficient de bine ca să mă păcăleşti. Mai vedem noi! 

Mi-am scos portofelul. Într-un compartiment al acestuia 
pusesem bileţelul pe care Hamad el Amasat i-l scrisese 
fratelui lui, Barud el Amasat şi care căzuse în mâinile mele. 
L-am scos şi m-am uitat mai atent la el. 

Afară de faptul că acest cuvânt, Karanorman-han, nu era 
scris clar, nici nu mă uitasem bine la el şi de aceea 
crezusem că-l citisem corect. Acum abia, mi-am aruncat 


privirea pe silabele respective şi mi-am dat seama despre 
ce era vorba. 

Scrisul în limba arabă nu are semne pentru vocale; 
acestea sunt desenate prin nişte arcade. Acestea sunt nişte 
liniuţe sau ghilimele care sunt aşezate deasupra 
consoanelor respective. Astfel, de pildă, o liniuţă (-) poate fi 
a sau e, atunci când este aşezată deasupra unei litere. Dacă 
este aşezată sub aceasta, poate însemna y sau i. Semnul * 
aşezat la umărul literei poate însemna o sau u ori sauu. 
Deci, dacă nu este foarte clar scris, se pot crea confuzii. 
Asta mi s-a întâmplat şi mie când am citit bileţelul. 

Confundasem o pată neagră de pe hârtie cu o ghilimea şi 
nu observasem liniuţa de sub una din litere, pentru că 
fusese desenată într-o formă foarte mică. Nu trebuia deci să 
citesc: o cii, în a treia silabă a cuvântului, deci „nir”. 

Şi, în plus, cel care scrisese, desenase foarte neclar prima 
literă a celei de-a patra silabe. Din acest motiv, citisem m, în 
loc de w. Aceste două silabe, deci, trebuie citite „nirwan” în 
loc de „norman” şi prin urmare, cuvântul era Karanirwan- 
han. 

Când mi-am ridicat privirea de pe bilet, am observat, Spre 
surprinderea mea, că Habulam îşi îndreptase ochii, spre 
acesta, cu o privire lacomă. 

— Ce ai acolo, domnule? mă întrebă. 

— Un bilet, după cum vezi. 

— Şi ce scrie în el? 

— Chiar numele Karanorman-han. 

— Lasă-mă să văd şi eu! 

Oare îl cunoştea pe Hamd el Amasat? Cunoştea el secretul 
cu privire la care făceam cercetări? Atunci, probabil că avea 
intenţia să distrugă biletul. Dar nu, asta n-ar fi ajutat la 
nimic, căci îi cunoşteam conţinutul pe dinafară. 

Mi s-a părut că ar fii mai indicat să-i dau biletul. Dacă-l 
urmăream cu mai mare atenţie, poate era posibil să trag 
nişte concluzii din comportamentul lui. 


— Poftim, ia-l, am spus. Dar să nu-l pierzi; mai am nevoie 
de el. 

Luă bucăţica de hârtie şi o studie. L-am văzut pălind. În 
acelaşi timp, l-am auzit pe Halef tuşind uşor, dar foarte 
semnificativ. Voia să-mi atragă atenţia. M-am uitat iute spre 
el şi l-am văzut făcându-mi un semn aproape imperceptibil 
din ochi, în direcţia lui Suef. Când mi-am aruncat, pe furiş, 
privirea spre acesta, am observat că se ridicase pe 
jumătate, sprijinindu-se într-un genunchi şi lungindu-şi 
gâtul. Ochii îi erau îndreptaţi spre Habulam şi pe chip i se 
citea o expresie de încordare maximă, pentru a nu lăsa să-i 
scape nici măcar o silabă din ceea ce se discuta. 

Mi-a fost clar că aceştia doi ştiau mai mult despre bilet, 
decât aş fi putut bănui şi acum mi-a părut rău că am spus că 
mă grăbeam să plec. Dacă aş fi putut să mai rămân, poate 
aş fi reuşit, în vreun fel, să-i trag de limbă. Din păcate, nu 
mai aveam cum să dau înapoi. 

Între timp, Habulam îşi venise în fire. Dădu din cap şi 
spuse: 

— Cine poate să citească aşa ceva? Eu, nu! Asta nu-i limbă. 

— O, ba da, am răspuns. 

— Da, sunt silabe, dar nu cuvinte! 

— Trebuie asociate într-un anume fel, atunci propoziţia se 
poate citi clar. 

— Tu poţi să faci asta? 

— Sigur că da. 

— Atunci, fă-o! 

— Pare că te interesează foarte mult acest bilet? 

— Doar pentru că nu cred că poate fi citit, iar tu susţii 
contrariul. Îmbină silabele aşa cum trebuie şi citeşte-mi. 

Studiindu-i pe furiş pe amândoi, am spus: 

— Asocierea corectă a cuvintelor este următoarea: In 
pripeh beste la Karanorman chan ali sa penajir menelikde. 
Ai priceput? 

— Doar câteva cuvinte. 


L-am văzut foarte clar cum tresare fulgerător. Suef se 
prăbuşise speriat în poziţia ghemuit de mai înainte. Acum 
ştiam cam despre ce e vorba şi am spus: 

— E un amestec de cuvinte turceşti, sârbeşti şi româneşti. 

— Dar în ce scop a fost scris aşa? De ce n-a folosit o 
singura limbă cel care a scris biletul? 

— Pentru că nu a dorit ca oricine să înţeleagă conţinutul 
acestui bilet. Schut şi cunoştinţele lui se folosesc între ei de 
un scris, tainic. lau cuvintele din cele trei limbi şi aşeză 
silabele după o anumită regulă, dar aparent atât de 
încurcate, încât un neiniţiat nu înţelege nimic. 

— Drace! se auzi o şoaptă din gura lui Suef. 

Nu putuse să-şi reprime eu totul surpriza. Exclamaţia lui 
mi-a confirmat că, nimerisem la fix, deşi ceea ce spusesem 
erau doar presupunerile mele. 

— Dar tu ai putut, totuşi, să citeşti! spuse Habulam, cu 
vocea tremurând de agitaţie interioară. 

— Fireşte! 

— Asta înseamnă că eşti unul din aliaţii lui Schut? 

— Uiţi că sunt occidental. 

— Vrei cumva să spui că sunteţi mai deştepţi decât noi? 

— Da. 

— Domnule, asta cam sună a laudă de sine! 

— E purul adevăr. Pentru voi, acest scris secret este 
satisfăcător; pentru noi, însă, tocmai pentru că este atât de 
stângaci, este foarte uşor de descifrat. 

— Dar cum sună, totuşi, conţinutul acestor cuvinte care 
mie îmi sunt de neînțeles? 

Voia doar să se convingă dacă eu cunoşteam conţinutul, 
căci el ştiuse să citească acest scris. 

— Sună aşa: Foarte repede veste la Karanorman-han, dar, 
după târgul anual din Melnik. 

— Aşadar, aşa trebuie citit! spuse pe un ton de mirare 
copilărească. Şi biletul ăsta e atât de important pentru tine 
de m-ai rugat să nu-l pierd? 


— Da, căci îl caut pe Schut şi sper să-l găsesc cu ajutorul 
acestui bilet. 

— Înseamnă că ai fost la târgul anual din Melnik ş acum 
vrei să mergi la Karanorman-han? 

Am confirmat atât de docil şi candid, de parcă îmi făcea o 
reală plăcere să mi se pună întrebări. Se lăsă înşelat şi 
continuă să mă iscodească: 

— Şi cine a scris acest bilet? 

— Un cunoscut de-al tău, anume Hamd el Amasat. Este 
fratele lui Barud el Amasat, care a fost în noaptea asta la 
tine. 

— Şi totuşi n-am auzit niciodată până acum de el. Unde se 
află? 

— A fost la prăvălia negustorului Salingre din Skutari. 
Acum, însă, a plecat de acolo, pentru a merge la Schut, 
unde vrea să se întâlnească cu fratele lui, Barud. 

— De unde ştii toate astea? 

— Din bilet. 

— Effendi, eşti tare deştept. Ceea ce mi-ai spus despre 
privirea rea pe care ai avea-o n-a fost decât pentru ca să mă 
înşeli. N-ai nici un fel de privite rea. Te-a ajutat doar 
agerimea minţii; acum ştiu precis asta. După toate 
probabilitățile vei găsi acum şi adevăratul Karanorman pe 
care îl cauţi. 

— Deja l-am găsit. 

— O, nu! Acela despre care ne-ai vorbit este cel fals. 

— Habulam, tocmai ai comis o mare prostie. 

— Nu-mi dau seama; care anume, effendi? 

— Te-ai dat singur de gol că ai minţit. Mai înainte ai 
susţinut, că nu-l cunoşti pe Schut şi acum ai recunoscut că 
ştii unde locuieşte. 

— A! Dar n-am spus nimic în legătură cu asta. 

— Ba da! Mi-ai spus că acel Karanorman-han din Weieza 
nu este cel real; asta înseamnă, deci, că Schut nu poate fi 
găsit acolo. Deci, precis ştii unde se află. 


— Asta-i doar o presupunere, domnule, o concluzie falsă a 
ta! 

— Sunt convins ca am tras concluzia corectă. 

— Ei, chiar dacă ai presupus corect, încă nu poţi să afirmi 
că ai găsit adevăratul Karanorman-han. Acum nu ştii decât 
că cel pe care-l cunoşti tu este cel fals. 

Făcea pe importantul şi pe superiorul. Vorbea pe un ton 
intim şi pentru că, aparent, îi răspunsesem cu toată 
candoarea, un neştiutor ar fi putut crede că suntem cei mai 
buni prieteni care se întreţineau despre un lucru total fără 
importanţă. Îşi duse circumspect degetul la nas şi apoi 
continuă: 

— După cum îmi dau seama acum, ai fost foarte îngăduitor 
cu noi. Aş vrea să-ţi pot fi de ajutor în această călătorie. De 
aceea, îţi spun: presupun că există mai multo locuri cu acest 
nume şi aş vrea să-ţi dau un sfat bun. Du-te la autorităţile 
din Uskiub şi cere să ţi se pună la dispoziţie un registru cu 
numele localităţilor; ai să vezi atunci câte asemenea 
localităţi există şi unde se află. 

— Mi-a venit şi mie ideea asta, dar acum sunt hotărât să 
nu o mai pun în aplicare, căci împărăţia padişahului este 
foarte prost administrată. Sunt convins că, într-un oraş atât 
de important ca Uskub, fie nu se găseşte un registru al 
localităţilor, fie nu-i bun de nimic. N-am de gând să merg la 
Karanorman-han. 

— Şi atunci unde, effendi? 

— Îl transform pe o în i şi pe m în W şi deci, merg la 
Karanirwan-han. 

Am rostit toate acestea rar şi cu o anumită intonaţie, 
privindu-l în acelaşi timp foarte atent. L-am văzut cum se 
schimbă la faţă şi cum îşi duce, speriat, mâna la cap. 

— Drace! se auzi din nou şoapta din gura lui Suef. Şi 
această exclamaţie mi-a dovedit că mă aflam pe drumul 
corect. 

— Există, deci, o localitate care poartă acest nume? 
întrebă Habulam, rar şi apăsat. 


— Nirwan este un cuvânt în persană; deci, această 
localitate trebuie să se afle prin apropierea graniţei cu 
Persia. Dar ştii ce înseamnă lingvistică? 

— Nu, effendi. 

— Atunci nu pot nici eu să-ţi explic de ce presupun, din 
compunerea acestui cuvânt, că locul a primit numele de la 
stăpânul său. 

— Poate, totuşi, pricep! 

— Cam greu. Omul este un nirwan, un om din oraşul 
persan Nirwan. A avut barba neagră şi de aceea a fost 
numit Kara, negrul. Numele său este, deci, Karanirwan. A 
construit o ospătărie, un han şi prin urmare, este uşor. de 
înţeles că această casă a fost denumită Karanirwan-han, 
după numele stăpânului ei şi poartă şi astăzi numele acesta. 

— Drace! se auzi din nou dinspre partea lui Suef. 

Murad Habulam îşi şterse sudoarea de pe frunte şi zise: 

— E grozav cum dintr-un simplu nume mi-ai înşirat o 
asemenea istorie! Mă tem doar că te înşeli. 

— Iar eu aş putea jura că acest han nu se află într-un oraş 
sau într-un sat. 

— De ce? 

— Pentru că, în acest caz, numele oraşului sau al satului ar 
fi fost menţionat în bilet. Casa se află într-un loc singuratic 
şi ar fi deci inutil să caut într-un registru al localităţilor. 

— Dacă locul este atât de singuratic, n-ai să-l găseşti 
niciodată. Eşti străin şi nici n-ai suficient timp să întârzii 
prea mult pe aici, cât ţi-ar fi necesar să faci asemenea 
cercetări ample. 

— 'Te înşeli, sper să găsesc foarte uşor hanul. Cunoşti 
vreun persan care să locuiască prin împrejurimile satului 
Kilissely? 

— Nu. 

— Te cred. În ţara schipetarilor, persanii sunt atât de rari 
încât, dacă se află vreunul pe undeva, toată lumea a auzit 
de el, cu atât mai mult cu cât perşii sunt şiiţi şi obiceiul 
religios al acestor oameni este să se facă cunoscuţi. Nu 


trebuie, deci, decât să mă interesez de un persan, pe 
parcursul călătoriei mele. 

— Dar acesta s-ar putea să trăiască departe, foarte 
departe de direcţia în care mergi tu, aşa încât oamenii pe 
care-i vei întâlni să nu fi auzit de el. 

— Locuieşte precis în această direcţie. 

— De unde ştii? 

— Din bilet. 

— Nu înţeleg, domnule. Am citit şi eu biletul, cuvânt cu 
cuvânt şi totuşi n-am găsit nimic. 

— O, Murad Habulam, ce prostie uriaşă ai comis iarăşi! 

— Eu? întrebă speriat. 

— Da, tu! N-ai spus tu mai înainte că nu poţi să citeşti 
biletul pentru că nu înţelegi scrisul secret? Iar acum afirmi 
că l-ai citit cuvânt cu cuvânt. Cum se potrivesc cele două? 

— Domnule, replică încurcat, l-am citit, dar n-am înţeles. 

— Ai afirmat totuşi că n-ai găsit nimic! iar biletul conţine 
doar silabe şi tu ai spus „cuvânt cu cuvânt”. Murad 
Habulam reţine ca un mincinos trebuie să aibă o memorie 
foarte bună, dacă nu vrea să se contrazică singur. Ascultă, 
deci! Ţi-am spus deja că biletul mi-a dezvăluit totul. Acesta 
a fost scris de Hamd el Amasat, în Skutari şi adresat fratelui 
lui, Barud el Amasat, la Adrianopol. Primul îi scrie celui din 
urmă să vină la el şi să călătorească prin Melnik. Hamd el 
Amasat îi va ieşi în întâmpinare la Karanirwan-han. Acum, 
spune-mi dacă e de aşteptat ca aceştia doi să facă nişte 
ocoluri atât de mari şi inutile? 

— Nu, n-ar face asta. 

— Vor urma, deci, cea mai scurtă, cea mai dreaptă linie? 

— Cu siguranţă, effendi. 

— Această linie duce, prin urmare, de la Adrianopol, prin 
Melnik spre Skutari şi pe ea, între cele două din urmii 
localităţi, trebuie să se afle locul numit Karanirwan-han. Îmi 
e atât de clar, de parcă l-aş şi vedea. 

— Drace! răsună pentru a patra oară dinspre partea lui 
Suef. 


Se pare ca pseudo-croitorul se obişnuise cu această 
expresie dragă lui. M-am prefăcut, însă, că n-am auzit 
nimic. Această exclamaţie repetată m-a convins din nou că 
nu mă înşelasem. 

— Effendi, spuse Habulam, sună bine ce-ai spus şi îţi 
doresc să fi nimerit bine, dar eu nu cred. Mai bine să 
vorbim despre altceva! Chiar vrei să duci otrava şi 
rămăşiţele de jumări otrăvite la Uskib? Mi-am plătit 
pedeapsa şi am primit şi două lovituri, care mă dor foarte 
tare; ai putea să te limitezi la asta. 

— "Ţi-ai plătit pedeapsa, dar, după aceea, ai râs de noi. 
Acum, însă, ai să-ţi dai seama că râsul vostru batjocoritor a 
fost inutil. Am să găsesc hanul fără voi. Dar, pentru că aţi 
îndrăznit să vă distraţi pe socoteala noastră, veţi fi 
pedepsiţi. Nu sunt eu omul de care să vă bateţi joc. Am să 
predau otrava şi jumările otrăvite la spiţeria poliţiei. 

— Am să le mai dau săracilor încă o sută de piaştri. 

— Nici dacă-mi oferi o mie, nu dau înapoi. 

— 'Te rog, totuşi, să te gândeşti dacă nu găseşti chiar nimic 
care să te înduplece să te răzgândeşti. 

— Hm! am mormăit, pe gânduri. 

Asta i-a dat speranţe. Vedea că, cel puţin, stăteam pe 
gânduri. 

— Mai gândeşte-te! repetă el nerăbdător. 

— Poate... da... poate cădem la înţelegere. Spune-mi mai 
întâi dacă este greu să găseşti servitori în această regiune. 

— Sunt mulţi oameni care vor să intre în slujba cuiva, 
răspunse iute. 

— Deci, nu-ţi va fi greu să-ţi iei argaţi şi servitoare. 

— Deloc. Trebuie doar să vreau. 

— Ei, atunci să vrei! 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Priveşte-i pe oamenii aceia! Vor să le dai drumul. 

Nu se aşteptase la aşa ceva. Se răsuci şi le aruncă 
argaţilor şi servitoarelor o privire amenințătoare. Apoi mă 
întrebă: 


— De unde ştii? 

— Mi-au spus ei. 

— Allah! Am să poruncesc să fie biciuiţi! 

— Ba n-ai să faci asta. N-ai simţit chiar tu biciul pe pielea 
ta? Te sfătuiesc să te analizezi şi să începi o viaţă nouă. De 
ce nu vrei să le dai drumul oamenilor acestora? 

— Fiindcă n-am chef. 

— Ei, atunci poate o să-ţi convină mai mult să duc otrava la 
Uskiib. Halef, caii sunt pregătiţi? 

— Da, effendi, răspunse cel întrebat. Nu trebuie decât să 
pornim la drum. lanik a înhămat deja calul la căruţă. 

— Ei, atunci plecăm. Duceţi-mă până la poartă! 

— Stai! strigă Habulam. De ce eşti atât de arţăgos, 
effendi? 

— Scurteaz-o, am replicat. Dă-le oamenilor simbria şi lasă- 
i să plece! 

— Aşa am să fac, dar nu pot să rămân fără servitori! 

— Atunci angajează zileri. N-am timp să mai întârzii mult 
pe aici. lată hârtiile pe care le-am întocmit. Citeşte-le şi 
semnează-le. 

Luă hârtiile şi se aşeză să le citească atent. Nu-i plăcea 
conţinutul; voia să mai fac diverse modificări, dar n-am fost 
de acord şi în cele din urmă, le semnă totuşi. Halef luă cele 
două dovezi şi mărturisirea ca să i dea aceste documente lui 
lanik. 

Habulam nu răspunse imediat. Atunci, însă, Suef strigă 
furios: 

— Lasă-i să se ducă dracului! Ai să găseşti alţii care nu ştiu 
ce s-a întâmplat ieri şi astăzi. Goneşte-i! Şi cu cât vor pleca 
mai departe, cu atât mai bine va fi! 

Asta l-a determinat să se hotărască. Habulam s-a dus să 
aducă banii, iar eu am rămas de faţă până a făcut plăţile. 
Apoi i-am dat otrava şi rămăşiţele otrăvite şi am poruncit să 
fiu dus la cai. 

E de înţeles că n-a avut loc o despărţire duioasă între noi 
şi gazda noastră. S-a scuzat că nu mă poate conduce până 


la poartă, pentru că îl dureau picioarele. 

— Ai aflat acum, i-am spus, că Allah poate transforma şi 
cea mai mare minciună în adevăr. Ieri, când am venit, ai 
spus că nu poţi să mergi; era o minciună. Astăzi a devenit 
realitate Nu vreau să te sfătuiesc să-ţi fie învăţătură de 
minte. Dacă inima ţi-e împietrită, nu sunt în stare să ţi-o 
înmoi. În ceea ce priveşte ospitalitatea ta, n-am pentru ce 
să-ţi mulţumesc. Suef ar fi să mă ducă la un han public; dar 
m-a înşelat şi m-a adus la tine. La han, aş fi plătit; ţie însă 
nu-ţi dau nimic. Dacă luăm totul în consideraţie, suntem 
chit şi sper că nu vom mai avea de încheiat nici o socoteală. 

— Dar noi nu suntem chit! strigă Suef spre mine. O să-mi 
plăteşti socoteala de astăzi. 

— Cu plăcere! În orice caz, tot cu lovituri! 

— O, nu! Data viitoare vor fi gloanţe! 

— Şi asta îmi convine. Sunt absolut convins că ne vom 
reîntâlni. Acum te-am cunoscut şi n-o să mă mai înşel în 
privinţa ta. 

— Oho, nu mă cunoşti deloc! mă ironiza el. 

— Asta o să se dovedească mai târziu. Ştiu că, la câteva 
minute după mine, vei părăsi şi tu această casă... 

— Pot cumva să merg? 

— Nu; ai să mergi călare. 

— Omule, eşti atoateştiutor... Dacă eşti chiar aşa de 
deştept, precum pretinzi, spune-mi unde voi pleca? 

— După ceilalţi. 

— În ce scop? 

— Ca să-i informezi că am plecai să caut Karanirwan. 
Transmite-le salutări din partea mea şi spune-le că data 
viitoare nu vor mai şedea în apă ci, probabil, în sânge, dar 
cu siguranţă în propriul lor sânge. 

Osko mă împinse cu scaunul afară. Acolo se aflau caii şi am 
încălecat. Şi căruţa. cu lanik şi Anka se afla în faţa porţii. Îşi 
adunaseră puţinele lucruri pe care le aveau, iar feţele le 
străluceau de bucurie. 


— Mergem mai întâi la locul unde s-au aflat caii şi apoi 
venim după voi, le-am strigat. 

Argatul care se oferise să ne conducă era pregătit şi ne 
aştepta. Nici n-am intrat în sat şi în cinci minute, am şi 
ajuns la locul acela, iar argatul şi-a luat la revedere de la 
noi. Când mi-a întins mâna, l-am întrebat, ca să nu uit lucrul 
cel mai important, câţi oameni plecaseră de acolo. Fuseseră 
cinci, dar el îl cunoştea doar pe Manach el Barscha. L-am 
rugat să mi-i descrie pe ceilalţi: erau Barud el Amasat, 
bătrânul mubarek şi cei doi Aladschy. Mubarekul, care era 
rănit, se urcase voiniceşte în şa. Bătrânul avea într-adevăr o 
constituţie de fier. 

Din cauza piciorului, n-am vrut să mai descalec şi i-am 
însărcinat, deci, pe ceilalţi să cerceteze numeroasele urme 
de copite. 

— Şi la ce-o să ne folosească asta? întrebă Osko. 

— Să putem recunoaşte din nou caii. Poate ajungem în 
situaţia neplăcută să nu ştim exact pe cine avem în faţa 
noastră. În cazul acesta, ar fi un mare avantaj dacă unul 
dintre cai ar avea un anumit semn distinctiv la copită, care 
să se fi imprimat pe urma lăsată. Mai târziu, l-am putea 
recunoaşte după urma lăsată de copita. 

Locul unde ne aflam era o pajişte. În umbra mai multor 
platani uriaşi, se aflau numeroşi arbuşti şi gutui pitici, între 
care pământul fusese călcat în picioare. Urme erau, deci, 
suficiente, dar niciuna nu prezenta vreo caracteristică 
anume pe care s-o putem căuta mai târziu şi descoperi între 
urmele de pe drum. Am plecat, prin urmare, fără să fi 
realizat ceva. 

Ploaia înmuiase pământul atât de tare, încât eră extrem de 
uşor să observăm urmele şi să mergem după ele. Acestea 
duceau spre drumul care merge, peste Guriter şi 
Kavadschinova, spre Uskib. Chiar pe acest drum urmele 
erau uşor de recunoscut, căci nămolul era destul de mare şi 
nu se circulase pe acolo. 


Am ajuns din urmă foarte curând căruţa fericitei perechi şi 
acum, întrucât nu ne mai putea vedea niciunul dintre 
locuitorii castelului, i-am dat lui lanik, care rămase mut de 
uimire, punga cu cei o mie de piaştri de la Habulam, ca dar 
de nuntă. Flăcăul cel cumsecade se opuse să ia şi aceşti 
bani, dar, în cele din urmă, fu nevoit să-i bage în buzunar. 
Nu mai conteneau amândoi să ne mulţumească. Făcusem 
doi oameni fericiţi şi asta conta mult mai mult decât 
odioasele evenimente petrecute în ultimul timp. 

Nămolul de pe drum era atât de gros, încât nu puteam 
călări decât foarte încet. Acolo unde se afla câte un pârâiaş, 
acesta ieşise dintre maluri. Din fericire, deasupra noastră 
râdeau un soare prietenos şi un cer albastru. 

Halef se strădui să ajungă lângă mine şi apoi spuse: 

— Vrei să le-o iei înainte duşmanilor noştri, sidi; oare vom 
reuşi? 

— Nu, căci sunt hotărât să nu fac asta. Atâta timp cât am 
crezut că țelul ambelor părţi era Karanorman-han din 
Weieza, am considerat că ar fi în avantajul nostru să 
ajungem acolo înaintea duşmanilor noştri. De când, însă, s-a 
dovedit că m-am înşelat, țelul nostru ne este total 
necunoscut şi va trebui, ca şi până acum, să mergem pe 
urmele lor. Mă gândesc, însă, că voi reuşi în curând să aflu 
unde se află Karanirwan-han. 

— În orice caz, după Uskiib. Nu crezi? 

— Ba da, căci altfel ar trebui să se afle intre Uskiub şi locul, 
unde ne aflam acum, ceea ce, consider că este total 
neverosimil. 

— Uskib este un oraş mare? 

— Nu cred să aibă mult sub treizeci de mii de locuitori. 

— Atunci, o să pierdem urmelor celor pe care-i urmărim. 

— Stambulul este mult, mult mai mare şi totuşi, n-am găsit 
acolo ce căutam? De fapt, presupun ca nici n-o să trecem 
prin Uskiib, pentru că cei cinci drăgălaşi nu să ocolească 
oraşul. Este prea periculos acolo pentru ei. Gândeşte-te, 
Halef, că Manach el Barscha a fost perceptor acolo. A fost 


dat afară din serviciu; o de presupus, deci, că a fost acuzat 
de ceva anume şi prin urmare, se va feri să se arate pe 
acolo. S-ar putea totuşi ca, din cauza bătrânului mubarek, 
să meargă în oraş, pentru ea să-l ducă la un medic, să-i 
panseze rănile. Trebuie să luăm în calcul ambele variante. 
Cel mai probabil este că vor ocoli de departe Uskiibul şi vor 
reveni apoi pe drum, de la Kakandelen. Dacă presupun 
corect, Karanirwan-han trebuie căutat după această ultimă 
localitate, în văile singuratice ale Schar Daghului. 

Ajunsesem acum la Kriva Rieka, ale cărui puhoaie 
învolburate ieşiseră peste maluri. Atunci când afluenții 
Vardarului aduc asemenea puhoaie de apă din munţi, râul 
principal se umflă periculos de mult. Era foarte riscant să 
treci peste vechiul pod, care era aproape acoperit de ape şi 
ai cărui stâlpi păreau să se clatine sub puterea 
amenințătoare a puhoaielor. Apa se revărsase pe drum cam 
de un cot înălţime. Se pare că furtuna de ieri se abătuse 
peste întreaga zonă a Schar Daghului şi Kurbecska Pianina. 

Ne aflam acum în mijlocul câmpiei Mustafa, renumită 
pentru cât era de fertilă şi după o jumătate de oră, am 
ajuns în satul Gurilor, care se află pe braţul lateral drept al 
Krivei Rjeka. Şi această apă ieşise dintre maluri şi părea să 
fi pricinuit dezastre. Locuitorii ieşiseră din case şi stând în 
apă, se străduiau din răsputeri să stăvilească puhoaiele. 

Ca să mergem la Uskiub, ar fi trebuit să ţinem direcţia de 
până acum până la Karadschi Nova. Drumul ducea mai 
departe aproape în linie dreaptă. 

Aici, pe unde trecuse atâta lume, urmele se amestecaseră 
cu cele după care mergeam. Acestea puteau să reapară 
abia la ieşirea din sat. Dar, după ce am lăsat în urmă satul, 
n-am mai găsit urmele. 

După ştiinţa mea, nu mai exista un al doilea drum care să 
ducă de aici în vreun loc anume. Să se afle cumva cei 
căutaţi în sat? Exista acolo un mic conac. Văzusem casa, dar 
trecusem pe lângă ea. Nu mi-a rămas altceva de făcut, 
decât să mă întorc şi să mă interesez. 


Casa se afla atât de mult în apă, încât aceasta ajunsese 
aproape până la uşă. Un bărbat era ocupat să ridice un dig. 
Când l-am salutat, abia mi-a răspuns şi mi-a aruncat o 
privire cât se poate de neprietenoasă. 

— A tras la voi un oaspete rău, am spus, arătând spre apă. 

— O, există oaspeţi şi mai râi, a răspuns pe un ton caustic. 

— Ce poate fi mai rău decât focul şi inundația? 

— Oamenii. 

— Sper că nu te-ai convins pe pielea ta de acest lucru. 

— Oho, ba încă destul de des şi chiar astăzi, din nou. 
Astăzi? Eşti hangiul acestei case? 

— Da. Vrei cumva să tragi la mine? V-am văzut trecând. Tu 
de ce te-ai întors? Du-te liniştit mai departe! 

Se sprijinea în sapă şi mă privea bănuitor, dintr-o parte. 
Omul avea o figură deschisă, cinstită şi nu arăta deloc a fi 
un mizantrop. Purtarea aceasta respingătoare avea un 
motiv special pe care îl bănuiam; de aceea am întrebat: 

— Sufletul tău pare să aibă o părere rea despre mine. Ce- 
am făcut să merit nepoliteţea cu care-mi răspunzi? 

— Politeţea este o podoabă a omului, este adevărat, dar 
există oameni pentru care acest proverb nu se potriveşte. 

— Şi consideri că fac parte dintre aceştia? 

— Da. 

— Atunci află că te înşeli amarnic. Am fost calomniat. 

— De unde ştii că mi s-a vorbit despre tine? 

— Am tras concluzia din comportamentul tău. 

— Tocmai această neîncredere mă face să cred că nu am 
fost minţit. Pleacă, deci! N-am nimic de-a face cu tine. 

— Dar eu am! Sunt cu totul altfel decât ţi-am fost descris. 

— Nu te mai osteni! 'le cunosc, spuse, făcând un semn 
dispreţuitor cu mâna. Dacă eşti deştept, părăseşti satul. Nu 
te afli într-un loc singuratic, unde ar trebui să mă tem de 
tine şi de ai tăi pentru că n-ar, avea cine să-mi sară în ajutor. 
Poftim, uită-te la bărbatul acesta! Vezi că se află la mine 
oameni ai padişahului. 


În faţa uşii păşise un bărbat îmbrăcat pe jumătate în 
uniformă militară, pe jumătate civil. Asemănarea dintre cei 
doi dădea de înţeles că sunt fraţi. Şi acesta mă privea ca pe 
unul faţă de care nu merita să te comporţi prieteneşte. 

— Ce se întâmplă? Ce vrea străinul acesta? îl întrebă el pe 
hangiu. 

— Nu ştiu, răspunse acesta. Şi nici nu vreau să ştiu. l-am 
spus deja să plece de aici. 

— Asta am să şi fac, am răspuns. Dar am de gând să cer o 
informaţie şi sper că veţi răspunde întrebării mele 
politicoase. 

— Aşa o să facem, dacă într-adevăr întrebarea ta este 
politicoasă, răspunse soldatul. Sunt doctor militar în Uskub 
şi mă aflu aici în vizită la fratele meu. Am vrut să afli asta, 
înainte să pui întrebarea. 

Acum, totul îmi era clar. De aceea am întrebat: 

— Astăzi de dimineaţă au tras la voi cinci călăreţi? 

Dădu afirmativ din cap. 

— Unul era rănit şi l-ai pansat? 

— Aşa e. Ştii cumva cine l-a rănit? 

— Chiar eu. 

— Deci este corect ceea ce ne-au povestit oamenii aceia. 

— Şi ce v-au povestit? 

— Asta ştii tu mai bine decât mine. Dacă nu mai ai alte 
întrebări, am terminat discuţia. 

Se întoarse. 

— Stai, aşteaptă! i-am spus. De fapt, mă gândesc că aţi fost 
înşelaţi, dar nu ştiu în ce mod s-a întâmplat asta. Întrucât 
eşti doctor în slujba sultanului, înseamnă că ştii să citeşti. 
Uită-te pe această hârtie. 

Am scos firmanul şi i i-am întins. Abia şi-a aruncat privirea 
peste scris şi peste sigiliu şi mi-a şi făcut o plecăciune 
adâncă, spunând uimit: 

— Acestea sunt sigiliul şi semnătura marelui sultan! Un 
asemenea document este eliberat doar cu permisiunea 
specială a padişahului. 


— Fireşte! Şi mă bucur că ştii acest lucru. 

— Şi tu eşti deţinătorul de drept al acestui firman? 

— Da; convinge-te să vezi dacă semnalmentele se 
potrivesc cu persoana mea. 

Făcu aceasta, dădu din cap şi îi spuse fratelui său: 

— Se pare că l-am judecat greşit pe effendi. Nu e acela, 
drept care ne-a fost prezentat. 

— Sunt convins că vi s-a spus un neadevăr despre mine, 
am zis. Poate aveţi bunătatea să-mi spuneţi ce anume s-a 
discutat despre mine. 

— Eşti într-adevăr un effendi din Germania, ţara care este 
condusă de gloriosul împărat Wilhelm? 

Am confirmat şi el a continuat: 

— Poftim, ia-ţi firmanul înapoi. Am fost într-adevăr minţiţi; 
ne-au făcut să credem că eşti un tâlhar. 

— Aşa ceva am şi bănuit. Dar tocmai oamenii aceştia care 
au fost la voi sunt tâlhari, am replicat. 

— Dar s-au comportat cu totul altfel. 

— Şi ce, e de mirare? Aveau nevoie de ajutorul tău; deci, 
erau nevoiţi să fie politicoşi. 

— Iar printre ei se afla unul pe care îl cunosc. 

— Manach el Barscha? 

— Da. Mai demult a fost perceptor în Uskib. 

— Manifeşti cumva consideraţie faţă de el? Doar a fost 
destituit! 

— Da, dar asta nu înseamnă neapărat că a devenit un 
tâlhar! 

— Este tâlhar. Ai auzit cumva vreodată de cei doi fraţi 
Aladschy? 

— Deseori. Sunt doi tâlhari de drumul mare care au 
speriat toată regiunea, de la munţii Kerubi şi Bastrik până 
la Dovanitza Pianina. Degeaba s-au făcut eforturi, să fie 
prinşi. Dar de ce mă întrebi de cei doi? 

— Pentru că au fost aici. N-ai privit caii celor cinci călăreţi? 

— Ba da. Erau doi pagi intre ei, doi cai grozavi, care... 


Se opri şi se uită consternat la mine. Rămăsese cu gura 
deschisă. Îşi dăduse, în sfârşit, seama. 

— Ei, zi-i mai departe! l-am îndemnat. 

— Allah! strigă. Unde mi-au fost minţile? Aceşti doi tâlhari 
călăresc pe cai pagi, de aceea sunt şi numiţi fraţii Aladschy. 

— Ei şi asta ce înseamnă? 

— Că ei au fost aceia care au tras aici! 

— Corect. l-aţi primit pe cei doi Aladschy aici la voi, iar 
ceilalţi trei sunt şi ei nişte ticăloşi. 

— N-aş fi crezut aşa ceva! Ei, care sunt adevărații tâlhari, 
te-au prezentat pe tine într-o lumina atât de proastă. Au 
spus că sunteţi o ceată de tâlhari care bântuie munţii şi că 
s-au întâlnit cu voi la conacul din Kilissely. În urma unei 
gâlcevi, i-aţi fi spionat şi aţi fi tras asupra lor. L-am pansat 
pe bătrânul care avea două împuşcături în braţ. 

I-am povestit pe scurt cele întâmplate şi am aflat apoi de la 
ei că cei cinci tovarăşi porniseră spre Uskub. 

— Dar nu le văd urmele pe drum, am remarcat. 

— Au ales drumul care duce spre Rumelia, sună răspunsul. 
Ziceau că e prea mult nămol pe drum, din cauza furtunii. 
Spre Rumelia puteau călări pe un teren acoperit cu iarbă. 

— Dar fac un ocol care este foarte periculos pentru un 
rănit, îţi spun eu că nu voiau să meargă spre Uskiub. Acolo 
ar fi în pericol să fie prinşi. Ei sunt cei care fug de noi. De 
aceea v-au minţit, ca să nu ne spuneţi încotro au luat-o. 
Drumul spre Rumelia e greu de găsit de aici? 

— Nu chiar. Mergeţi încă puţină vreme pe lângă râu şi 
apoi cotiţi la dreapta. Vei putea vedea uşor urmele celor 
cinci călăreţi, căci pământul este moale. 

Mi-am luat la revedere de la ei şi m-am întors la tovarăşii 
mei de drum. 

— Duşmanii noştri nu se vor îndrepta spre Uskub; au 
pornit spre Rumelia. 

— Spre Rumelia? întrebă Ianik. Înseamnă că au părăsit 
drumul. Vrei să mergi după ei, effendi? 


— Da; va trebui, deci, să ne despărţim aici. Despărțirea de 
tânăra pereche recunoscătoare a fost înduioşătoare. 

După ce am luat-o spre vest, în loc să mergem spre nord- 
vest şi am lăsat satul în urmă, am dat din nou de urmele 
celor cinci, care se vedeau clar pe terenul acoperit cu iarbă. 
Nu era un drum în adevăratul sens al cuvântului. 

— Cunoşti Rumelia? m-a întrebat Halef, care veni iar lângă 
mine. 

— Nu. Ştiu doar că este un sat; doar n-am mai fost 
niciodată pe aici. Presupun că această localitate se află pe 
drumul care duce de la Koprili. de-a lungul Vardarului. spre 
Oskirb. De partea cealaltă se află calea ferată. 

— Ah! Poate mergem şi noi odată cu trenul. Când mă voi 
întoarce la Hanneh, cea mai frumoasă fiică, am să fiu 
mândru să-i pot spune că am văzut şi eu un vagon care e 
tras cu ajutorul fumului. 

— Nu cu fum, ci cu aburi. 

— Nu-i acelaşi lucru? 

— Nu; fumul poţi să-l vezi în vreme ce aburii sunt invizibili. 

— Dacă aburii nu pot fi văzuţi, de unde ştii că există aburi? 

— Dar ce, muzica o vezi? 

— Nu, sidi. 

— Deci, după părerea ta, nu există muzică. Este imposibil 
să-ţi vorbesc acum despre natura şi efectele aburului. Ca să 
mă poţi înţelege, ar trebui să posezi cunoştinţele de limbă 
necesare. 

— Sidi, de ce mă jigneşti? Nu ţi-am dovedit destul de des 
că am destule cunoştinţe de limba? 

— Da, dar nu din domeniul fizicii. 

— Şi care sunt astea? 

— Cele care se referă la puterile şi legile naturii. 

— O, dar cunosc puterile şi legile naturii. Când cineva mă 
jigneşte, aceasta este o foarte simplă lege a naturii; pentru 
asta primeşte o palmă. Şi când i-o dau, aceea este forţa 
naturii mele, cu care i-o aplic. Sau, poate, n-am dreptate? 


— Deseori ai dreptate, chiar şi atunci când n-ai dreptate, 
dragul meu Halef. De fapt, îmi pare rău că n-ai să-i poţi 
povesti lui Hanneh, floare intre femei, că ai mers într-un 
vagon de tren. 

— De ce nu? 

— În primul rând, nu ştiu dacă trenul a fost pus în 
circulaţie şi în al doilea rând, trebuie să-i urmărim pe 
duşmanii noştri. Aceştia nu merg cu trenul, deci şi nouă ne 
este interzisă această plăcere. 

Drumul era acum mai uşor, aşa că am reuşit să înaintăm 
mai repede. După o jumătate de oră, am zărit satul în faţa 
noastră. În stânga, se făcea un drum care ducea de la 
Koprili spre Kapetanli-han, iar în dreapta drumul ducea mai 
departe, spre Uskiub. 

Lăsându-mi privirea să străbată de-a lungul acestui drum, 
am zărit un călăreț care părea că vine într-un galop nebun 
dinspre Kapetanli-han. Cel care alerga în halul asta, pe o 
asemenea mizerie, trebuie să fi fost foarte grăbit. Am luat 
luneta şi am dus-o la ochi. Abia l-am văzut pe cel ce alerga 
şi i-am şi dat luneta hagiului. El o duse la ochi şi o lasă 
imediat în jos. 

— Allah! strigă. E Suef, cel care se dădea drept croitor! 

Avusesem, deci, dreptate când îi spusesem că va pleca din 
Kilissely imediat după noi. 

— Să pornim în trap! am spus. Vrea să-i avertizeze pe 
ceilalţi; dar aşa ceva nu trebuie să se întâmple. Ştie unde se 
află cei cinci. 

— Dar nu putem să-l împiedicăm, spuse Halef; deja e prea 
aproape de sat. Însă dincolo de sat putem să-l prindem. 

— Doar dacă trece vreun pod peste râu. Dacă însă 
traversarea se face cu luntrea sau cu bacul, are să câştige 
un avans. Am s-o iau eu înainte. 

Am dat foarte uşor pinteni armăsarului şi a şi pornit cu 
viteza unui tren accelerat. Suef nu ne observase încă. Acum 
însă am văzut că rămăsese stupefiat; apoi a scos biciul şi a 


început să lovească animalul cu sete. Mă recunoscuse şi 
voia să mi-o ia înainte. 

Într-adevăr ora mult mai aproape de sat decât de mine; 
dar mârţoaga lui nu se putea pune cu armăsarul meu arab 
pur sânge. Am scos un fluierat şi calul şi-a dublat viteza. 
Într-un minut am ajuns pe drumul pe care călărea Suef şi 
m-am găsit între el şi sat. Teama îl împiedica să treacă pe 
lângă mine. Nu avea pe unde ocoli, căci în stânga noastră 
se afla râul cu apele galbene învolburate. 

Am rămas în mijlocul drumului, să-i aştept pe însoțitorii 
mei. Suef s-a oprit şi el, cam la patru sute de paşi în urma 
mea. 

— Ce bine s-a descurcat Rih al tău, sidi! spuse Halef, când 
ajunse lângă mine. Nici nu-ţi vine să crezi că un cal poate fi 
atât de rapid. Dar acum, ce facem? Vrei să vorbeşti cu omul 
ăla? 

— Nici un cuvânt, dacă nu voi fi silit s-o fac. 

— Dar a atentat la viaţa noastră! 

— L-am pedepsit pentru asta. Ca să putem lua din nou 
măsuri împotriva lui, trebuie să aşteptăm până ce se va 
manifesta din nou duşmănos faţă de noi. O să ne 
comportăm acum ca şi cum nu l-am cunoaşte. 

— Am făcut o mare greşeală. 

— Ce greşeală? 

— Că i-am tras o bastonadă. Acum, cel puţin poate să 
călărească. Dacă l-am fi biciuit, nu peste picioare, ci în locul 
aceia cu care padişahul atinge tronul când se aşează pe el, 
n-ar mai fi putut nici să meargă, nici să călărească. 

— N-am fi câştigat nimic cu asta, căci bătrânul Murad 
Habulam ar fi trimis o altă solie. Deci, înainte! 

Am pornit călare mai departe şi Suef ne-a urmat, venind 
încet. Precis că era foarte mânios din cauza acestea 
întâlniri. 

Rumelia părea să fie mai mare decât Guriler. Se întindea 
de la drum şi până la malul fluviului, în jos Vardarul oferea o 
privelişte înfricoşătoare. Valurile sale murdare se ridicau 


destul de sus. Trecuseră mult deasupra malului şi 
inundaseră pajiştile acoperite cu răchită. Dincolo de fluviu 
am văzut calea ferată. Părea să facă un corp comun cu 
fluviul. Am zărit apropiindu-se încet un cortegiu de 
muncitori constructori. Numeroşi muncitori erau ocupați cu 
sape şi lopeţi şi în apropierea terasamentului de cale ferată, 
se aflau colibe construite din scânduri, care serveau drept 
locuinţe temporare pentru muncitori. 

Pod nu exista, doar un bac. Era unul lat şi greu, care 
atârna de frânghii ce fuseseră ancorate de fundul râului şi 
era deplasat de luntraşi cu ajutorul unor prăjini groase. 

— Ce facem acum? întrebă Halef, când ajunseserăm deja 
în dreptul primelor case din sat. Trecem imediat pe partea 
cealaltă? 

— Nu, am răspuns. Ne dăm de-o parte şi aşteptăm să 
vedem ce face Suef; apoi îl urmăm încotro s-o duce. Nu ştim 
unde se află Karanirwan; va fi deci, de voie de nevoie, 
călăuza noastră. 

— Nu, effendi; e destul de deştept pentru a ne păcăli. 

— Dar noi n-o să ne lăsăm înşelaţi de el. Gândeşte-te că 
picioarele îl dor încă îngrozitor. Le ţine în scara şeii şi nu 
trebuie să le forţeze, dar călăritul îi provoacă totuşi chinuri. 
Va încerca, deci, să ajungă cât mai rapid ta destinaţie şi 
chiar dacă intenţionează să ne înşele, n-o să se abată prea 
mult de la direcţia pe care trebuie s-o urmeze. 

— Dar o să facă tot ce e posibil să-l pierdem din ochi! 

— Ei, atunci şi noi să facem totul să-l împiedicăm. Deci, să 
ne tragem de-o parte! 

Am mai călărit o bucată de drum, aşa încât Suef să se afle 
ia distanţa dorită şi să treacă pe lângă noi spre bac. Ne-am 
oprit, dar astfel încât eu să stau cu faţa îndreptată spre el. 
Ne-am comportat în aşa fel, încât parcă nici nu-l observam, 
dar se putea totuşi gândi că ne prefacem. 

În mod curios, n-a luat-o spre bac. Îşi împinse calul o dată 
înainte, după aceea iarăşi înapoi şi privi cu atenţie spre 
calea ferată, ca şi cum l-ar fi interesat activitatea de acolo. 


— Nu vrea, râse Halef. E mai isteţ decât noi. 

— Mai vedem. Se preface că n-are ochi decât pentru 
munca de la calea ferată, dar am observat că priveşte 
deseori într-o parte..., dincolo, la casa aceea spoită în alb. 
Se află o prăjină acolo, în faţa porţii, probabil pentru legat 
caii. Poate clădirea aceea e un han şi are intenţia să tragă 
acolo. Să ne facem că vrem să trecem dincolo. 

Am călărit spre bac. Din scânduri era construită o potecă, 
pentru a nu te uda pe picioare trecând peste partea 
inundată a malului. Întrucât poteca era numai pentru 
pedeştri, o bucată de drum a trebuit să mergem prin apa 
care le ajungea cailor până, la pântece. 

Traversarea nu era o treabă chiar fără inconveniente. 
Bacul cel vechi părea cam pe jumătate putrezit. Frânghiile 
de care atârna erau cam dubioase şi echipa de luntraşi, 
formată dintr-un bătrân şi trei flăcăiandri, nu prea părea de 
încredere. şi în plus, traversarea printre valuri era foarte 
grea. Fluviul aducea cu el tot felul de obiecte plutitoare, pe 
care le smulsese de pe mal. Se formaseră vârtejuri în care 
bacul putea fi atras cu uşurinţă. Pe scurt, când ne am aflat 
pe bac, nu pot spune că m-am simţit bine. 

Bătrânul luntraş şedea pe margine şi fuma. Ne privi cu 
atenţie şi apoi le făcu semn celor trei ajutoare ale sale. 

Mă aşezasem în aşa fel încât să nu-l scap din ochi pe Suef. 
Nici nu ajunsesem bine pe bac şi elo şi luă la trap în 
direcţia casei mai sus pomenite, descăleca, îşi legă calul şi 
intră şchiopătând pe uşă. 

— Halef şi Osko, intraţi şi voi repede acolo! Trebuie 
neapărat să aflaţi ce face şi ce vorbeşte acolo. Nu-l scăpaţi 
din ochi! 

Cei doi porniră în goană spre mal şi călăriră până în 
dreptul casei. La nici o jumătate de minut după ce Suef 
intrase acolo, intrară şi ei. 

Apoi, m-am adresat bătrânului: 

— Cât trebuie să plătească patru călăreţi pentru a 
traversa fluviul? 


— Douăzeci de piaştri, răspunse; acesta, întinzând mâna 
spre mine. L-am lovit uşor cu biciul peste aceasta şi l-am 
spus: 

— N-o să-ţi dau nimic. 

— Atunci rămâi pe partea asta! 

— Ba nu, o să ne treci dincolo. Ai cerut un preţ de cinci ori 
mai mare. Pentru asta meriţi să fii pedepsit. O să ne treci 
dincolo şi apoi, acolo, vei primi câte o lovitură la tălpi 
pentru fiecare piastru. Poftim, priveşte acest firman al 
sultanului. Ai să vezi acolo că nu sunt omul pe care să-l 
înşeli. 

Aruncă o privire peste sigiliu, îşi scoase pipa din gură, îşi 
încrucişa braţele pe piept, se înclină şi spuse pe un ton 
smerit: 

— Domnule, ce-ţi trimite Allah e bun. Am să vă trec dincolo 
şi voi primi pentru asta cele douăzeci de lovituri. Allah să-l 
binecuvânteze pe padişah şi pe copiii copiilor lui! 

Cam aşa stau lucrurile prin Turcia! Dar eu nu sunt turc, 
deci, am scos douăzeci de piaştri, i-am dat şi am zis: 

— Te scutesc de lovituri, căci mi-e milă de zilele bătrâneţii 
tale. Fluviul este umflat şi traversarea e grea şi periculoasă; 
ai dreptul să ceri ceva mai mult decât de obicei; dar să nu 
ridici pretenţii chiar atât de mari. 

Se codi să ia banii şi rămase holbându-se, mut şi cu gura 
căscată, la mine. 

— Ei, ce zici, vrei să bag banii la loc în buzunar? l-am 
întrebat. 

Atunci îşi reveni în simţiri. Făcu o săritură spre mine, îmi 
înhaţă banii din mână şi strigă: 

— Cum? Ce? Plăteşti, totuşi, deşi te afli sub protecţia 
sultanului? 

— Dar ce, cei protejaţi nu pot fi drepţi şi miloşi? 

— O, domnule, o aga, o effendi, o emirule, de obicei nu 
sunt! În ochii tăi, însă, străluceşte îndurarea şi din cuvintele 
tale străbate milostenia unei inimi bune şi prietenoase. De 
aceea te-a binecuvântat Allah, pe tine, pe moşii şi strămoşii 


tăi şi pe copiii tăi şi strănepoţii ultimilor tăi urmaşi! Da, rar 
avem parte de o asemenea îndurare, deşi mâncăm o pâine 
destul de amară. 

— Dar acolo, de partea cealaltă, lucrează o mulţime de 
oameni. Deci, trebuie să câştigi mai mult decât dacă n-ar fi 
fost prezenţi aceşti muncitori. 

— Mai puţin câştig, mult mai puţin, căci oamenii aceştia şi- 
au construit şi ei un bac dintr-o luntre uriaşă. Asta îmi 
produce mari daune; arenda, însă, rămâne aceeaşi. 

— Şi au îndrăznit oamenii să traverseze şi acum fluviul, 
când este atât de umflat? 

— Astăzi încă n-au îndrăznit, căci e prea periculos; ar fi 
nevoie de un număr dublu de vâsle. 

— Dar tu ai trecut deja astăzi destulă lume dincolo. N-au 
fost cumva şi cinci călăreţi din care doi aveau cai pagi? 

— Da, domnule. Unul dintre cei cinci părea să fie rănit. Au 
venit de la hanul acela de acolo, unde au stat puţin timp. 

Arătă spre casa spoită în alb. 

— Cam de când i-ai trecut dincolo? 

— De mai bine de două, ore. Mai bine nu i-aş fi văzut! 

— De ce? 

— Pentru că m-au înşelat. Când am ajuns dincolo şi am 
cerut plata, am primit în loc lovituri de bici. Şi mi-au mai dat 
şi o însărcinare pe care n-am de gând s-o îndeplinesc. Celui 
care nu mă plăteşte nu-i fac nici un serviciu. 

— Aş putea să aflu la cine se referea însărcinarea asta? 

— Cu plăcere. La omul oare s-a aflat aici, mai devreme, în 
apropierea voastră şi care a intrat în han. 

— Asta înseamnă că-l cunoşti? 

— Da, căci toată lumea îl cunoaşte pe croitor. 

— Şi chiar e croitor? 

— Aşa se spune, dar eu nu cunosc nici un locuitor de pe 
aici căruia să-i fi cusut straie. 

— Hm! Şi cum suna însărcinarea? 

— Trebuia să-i spun să se grăbească, pentru că nu îl 
aşteptau decât până în zori. 


Unde? Asta nu ştia, iar dintre cei cinci călăreţi nu-l 
cunoştea decât pe fostul perceptor din Uskub, care 
torturase lumea până la sânge. 

— Allah să-l blesteme cu o mie de boli ale trupului şi zece 
mii ale sufletului, completă el. 

Vru să vorbească în continuare, dar se răsuci, căci atenţia 
îi fu atrasă în altă parte. Din han ieşiră doi bărbaţi care 
duceau fiecare câte două vâsle. Intrară în apă şi păşiră apoi 
înainte, în susul apei. 

— O, Allah! strigă luntraşul. Nechibzuiţii ăştia chiar 
îndrăznesc să traverseze în luntre? 

— Dar unde se află luntrea? 

— Acolo sus, unde sade femeia aceea, la mal. Nu poţi s-o 
vezi, pentru că se află în spatele tufelor de răchită. 

Cei doi bărbaţi ajunseră în locul indicat, schimbară câteva 
cuvinte cu femeia şi apoi dispărură în spatele tufişurilor. 

— Da, spuse bătrânul, chiar îndrăznesc. Ei, dacă-i 
protejează Allah, vor reuşi. Dar nu cred să traverseze 
singuri, iar clientul lor va trebui să le plătească mulţi bani. 
Cu mine ar fi ieşit mai ieftin. 

— Femeia va fi cea care va plăti. 

Am spus asta, pentru că am văzut-o şi pe ea dispărând în 
spatele tufişurilor; se urcase, deci, în luntre. Bătrânul, însă, 
scutură din cap şi spuse: 

— Asta nu plăteşte nici o para. E nevasta unuia dintre 
muncitorii de dincolo şi merge pe gratis. Femeia asta stă 
acolo încă din zori, dar n-a traversat încă nimeni până 
acum. Dar, ce-i asta? Oare croitorul ăsta... 

În timp ce bătrânul îmi relata cele de mai sus, într-adevăr, 
Suef ieşise din han şi se urcase în şa. Ne privise dintr-o 
parte şi apoi se îndreptase călare spre locul unde se afla 
luntrea. Acolo descălecă. 

— Allah, Allah! Croitorul se urcă în luntre! strigă bătrânul. 
Ar trebui să se păzească să nu înghită prea multă apă. Ştiu 
că e sărac şi l-aş fi dus doar pentru un sfert de piastru sau 
chiar pe gratis. De ce nu vine la mine? 


Mi s-a părut inutil să-i mai explic bătrânului ce motiv avea 
Suef să nu facă asta. Probabil ne ghicise intenţiile şi credea 
că va ajunge dincolo mai repede, traversând râul cu 
luntrea, decât am fi ajuns noi cu bacul cel greoi. Ajungând 
de partea cealaltă, dacă ar fi încălecat rapid şi ar fi pornit în 
galop, l-am fi scăpat din ochi. La urmele pe care le-ar fi 
lăsat, nu se mai gândise. 

Între timp, ieşiră rapid afară din han şi Halef şi Osko. 

— Sidi, ticălosul vrea să traverseze cu o luntre, mă informă 
hagiul. A plătit treizeci de piaştri pentru asta. 

— Aţi mai aflat şi altceva? 

— Da, dar nu prea mult. Tocmai când am intrat, vorbea cu 
hangiul despre cei cinci călăreţi. Văzându-ne, i-a făcut semn 
hangiului să tacă, dar acesta se afla tocmai la mijlocul 
propoziției şi a terminat-o, aşa că am auzit şi noi. 

— Şi ce-aţi auzit? 

— Că cei cinci aşteaptă pe croitor la conacul Treska. 

— Unde se află locul acesta? 


— Nu ştiu şi nici n-am putut afla de la hangiu. Se pare că 
acesta este de partea croitorului. 

— Altceva n-au mai vorbit? 

— Doar despre afacerea cu luntrea. 

— Aşa ca să puteţi auzi şi voi? 

— Da. Suef ăsta ne privea cu răutate. Se părea că îi face 
mare plăcere să ne enerveze. Mai bine îi trăgeam câteva cu 
biciul. Zicea c-o să ajungă dincolo înaintea noastră. 

— Voi nu i-aţi zis nimic? 

— Nici un cuvânt. 

— Foarte bine aţi făcut. Uite, îşi trage calul de căpăstru 
după el, urcă într-adevăr în luntre, iar gloaba o să înoate în 
urma acesteia. Nu cred c-o va scoate la capăt. 

— O, sidi, am privit cu atenţie animalul, alaltăieri, în timp 
ce călăream; e mult, mult mai bun decât pare. Calul ăsta îl 
are pe dracul în el. 

— Ei, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, mi-ar părea rău 
să se întâmple o nenorocire, mai ales gândindu-mă la 
femeia care a urcat şi ea în luntre. Să pornim şi noi 
traversarea şi cât se poate de iute. Înainte! 

Această poruncă era adresată echipei de luntraşi. 

Bătrânul îşi scuturase pipa şi tocmai se pregătea să o 
umple din nou. În ciuda poruncii pe care o dădusem, îşi 
vedea liniştit de treabă. 

— N-ai auzit ce-am spus? l-am întrebat. Lasă pipa! Putem 
pleca şi fără să fumezi. 

— Nu, domnule, răspunse el, tihnit. Ciubucul ţine de 
munca mea, fără el, nu pot porni la drum. Toată viaţa mea 
am făcut aşa şi aşa va fi până la ultima mea traversare. 

— Dar vreau să ajung dincolo înaintea luntrei! 

— Nu-ţi face griji inutile, domnule. Probabil că luntrea nici 
măcar nu va ajunge dincolo. 

Omul continuă să-şi umple tacticos pipa, apoi luă, cu mâna 
goală, un cărbune aprins din micul foc care ardea doar 
pentru acest scop, ca să-şi aprindă pipa. După ce trase 
câteva fumuri, striga pe tonul unui general-mareşal: 


— Sus! Daţi-i drumul, bravii mei! Trebuie să dovedim că 
merităm cei douăzeci de piaştri pe care i-am primit. 

În clipa aceea am zărit luntrea dând năvală din spatele 
tufişurilor de răchită. În faţă, şedea femeia, la mijloc, cei doi 
vâslaşi se străduiau din toate puterile, iar în spate se afla 
Suef, ţinând căpăstrul în mână. Se vedea capul calului său, 
ieşind afară din apă. Luntrea n-avea cârmaci. 

Când ne văzu, Suef ridică braţul şi făcu un gest 
batjocoritor. Dacă luntrea reuşea să meargă atât de repede 
pe cât pornise, atunci cu siguranţă reuşea să ajungă dincolo 
înainte ca noi să fi ajuns până în mijlocul râului, căci cele 
trei ajutoare ale onorabilului nostru luntraş păreau să nu 
aibă articulaţii. Desfăcură cu prudenţă bacul din lanţ, apoi 
apucară de prăjini şi împinseră cu ele în apă, de parcă ar fi 
vrut, să caute un ac căzut acolo. Din nefericire, caii noştri 
nu erau obişnuiţi cu o asemenea traversare. A trebuit, deci, 
să rămânem călare, ca să-i liniştim, altfel, le aş fi poruncit 
însoţitorilor mei să dea o mână de ajutor. 

Halef, însă, găsi mijlocul ideal, prin care să grăbească 
plutirea bacului. Îşi scoase biciul de la cingătoare, se 
întoarse spre luntraşul care se afla în apropierea lui şi 
spuse: 

— Grăâbeşte-te! 

În acelaşi timp, îi şi trase o lovitură cu biciul peste spate şi 
abia apucă să facă asta, când bătrânul strigă: 

— O, Allah, o smerenie, o fatalitate! Haideţi, băieţi 
împingeţi, împingeţi, voi bărbaţi! Munciţi, munciţi, voi 
puternicilor! Cu cât ajungem mai repede dincolo, cu atât 
mai mare va fi bacşişul pe care-l vom primi de la aceşti 
patru şeici şi emiri. 

Această aluzie delicată, le pătrunse celor trei tineri până 
în oase şi le întări cât se poate. Tempoul deveni de două ori 
mai rapid. Fireşte, nu scăpăm din ochi luntrea. Pentru ca să 
se ajungă exact în punctul de acostare de dincolo, vâslaşii 
trebuiau să menţină luntrea îndreptată înainte. În apele de 
la mal, acest lucru nu fusese prea greu; dar, cu cât se 


apropiau de mijlocul râului, cu atât mai mari eforturi 
trebuiau să facă şi totuşi, luntrea aluneca în aşa fel, încât se 
tot apropia de noi, în loc să se îndepărteze. Acest lucru îl 
puse pe gânduri pe Suef. Am văzut din gesturile lui că îi 
încuraja pe vâslaşi să facă mai multe eforturi. 

Şi oamenii noştri munceau din greu. Puterea curentului 
era atât de mare, încât frânghiile produceau nişte sunete 
înăbuşite. Dacă s-ar fi rupt una dintre ele, am fi rămas în 
voia puhoiului. Bătrânul luntraş se folosi de întregul său 
vocabular pentru a-şi îndemna oamenii să depună toate 
eforturile necesare. 

În ceea ce priveşte luntrea, cei doi vâslaşi făcuseră o mare 
greşeală. Ar fi trebuit mai întâi să vâslească înainte în apele 
liniştite de la mal, până ajungeau în punctul unde nu aveau 
nevoie decât să o dirijeze uşor pentru a ocoli curentul şi a o 
conduce spre malul celălalt. Luntrea ajunsese deja atât de 
aproape de noi, încât puteam vedea clar chipurile celor ce 
se aflau în ea. Bătrânul urmărea barca cu o privire de 
expert. 

— N-or să ajungă dincolo, spuse el. Fie se rup vâslele, fie... 
ah, Allah, Allah, au ajuns într-adevăr în mijloc! Drace, dar 
ştiu că sunt puternici flăcăii ăştia! Totuşi, n-o să reuşească, 
pentru că... o, nenorocire, o, nefericire, o, catastrofă! Acum 
s-a terminat! 

Avea dreptate. Unuia dintre bărbaţi i se rupsese vâsla 
dreaptă şi îi fusese smulsă din mână, cu forţa. Durerea îl 
făcuse să dea drumul din mână şi vâslei din stânga, care fu 
şi ea luată de apă. Acum nu mai putea vâsli decât unul 
dintre ei, dar nu erau suficiente doar sforţările sale. 

Pe malul celălalt, sapele şi lopeţile se odihneau. Muncitorii 
stăteau cu toţii în apă şi urmăreau încordaţi această 
întâmplare. Între timp, ajunseserăm şi noi în mijloc. Forţa 
apei ridică bacul în sus, dintr-o parte. S-ar fi putut uşor 
scufunda şi atunci, era gata şi cu noi. Erau clipe de pericol 
maxim. 


Puterile vâslaşului din luntre cedară. Scoase vâslele din 
apă şi îşi puse mâinile în poală. Fluviul înhaţă luntrea cu 
multă forţă şi o apropie de bacul nostru. De pe malul 
celălalt răsună un strigăt de spaimă strident: 

— Femeie, femeie, ţine-te bine! 

Dar, inevitabilul se produsese. Se auzi un trosnet puternic 
şi luntrea se izbi de bacul nostru. Se auzi un singur strigăt 
înspăimântător. Fusese scos de toţi cei ce se aflau pe 
ambele maluri, de cei patru care şedeau în luntre şi de noi, 
cei ce ne aflam pe bac. Dar, răsunase în acelaşi timp de pe 
buzele tuturor, aşa încât sună ca un singur strigăt de 
spaimă îngrozitoare. 

În astfel de momente, mulţi acţionează după un în instinct 
tainic, care le dă ideea cea bună, deşi puterea lor de 
gândire refuză să se supună. Acţionează fulgerător exact 
aşa cum trebuie şi mai târziu, nu ştiu să spună de ce s-au 
comportat aşa şi nu altfel. 

Alţii acţionează după o chibzuinţă clară şi pătrunzătoare. 
Să nu-mi spuneţi mie că, în asemenea clipe de pericol, nu ai 
la dispoziţie timp să iei o hotărâre. Este într-adevăr 
minunat cu ce puteri a dotat prea bunul creator spiritul 
omenesc. În vis, de pildă, într-un singur minut se desfăşoară 
toate evenimentele dintr-o zi şi chiar dintr-o perioadă mai 
lungă de timp. Am visat odată că trebuiţi să susţin un 
examen. Ni se acordase o zi întreagă pentru lucrarea 
scrisă. Am terminat primul, mi s-a dat voie să ies din sala de 
curs şi am făcut o plimbare de mai multe ore pe munte. 
Examenul oral se desfăşura pe parcursul a două zile. În 
seara ultimei zile, cu puţin timp înainte de încheierea 
examenului, se prăbuşi o bancă pe care şedeau mai mulţi 
ascultători şi... m am trezit. Colegul meu de cameră, 
deschisese fereastra. La întrebarea mea, îmi spuse că, în 
urmă cu cel mult trei minute, îi zisesem să nu mă mai 
plictisească cu întrebările, căci eram foarte obosit şi as fi 
vrut să dorm Deseori am trăit în vis, timp de trei minute, 
evenimentele unui examen de trei zile, cu toate amănuntele 


respective. Cunoşteam exact conţinutul lucrării scrise, cu 
care umplusem multe pagini şi îmi aminteam exact 
majoritatea întrebărilor ce îmi fuseseră adresate la 
examenul oral. Da, ştiam exact şi cu ce persoane mă 
întâlnisem, în vreme ce mă plimbasem şi ce anume 
discutasem cu ele. A doua zi dimineaţa, însă, uitasem totul. 

Deci, dacă într-un vis de trei minute poţi cuprinde trei zile 
întregi, prin urmare, într-un vis de un minut poţi desfăşura 
o acţiune pentru care, treaz fiind, ţi-ar trebui aproape o mie 
cinci sute de minute, nu pot contesta nici capacitatea 
spiritului în stare trează. 

M-am aflat în situaţii în care viaţa mea sau a altora a 
depins de o secundă şi când acest timp a trecut şi pericolul 
a fost înlăturat, am ştiut cu precizie că, în această secundă, 
am înţeles perfect pericolul, mi-am imaginat toate 
mijloacele de apărare şi l-am ales şi l-am folosit pe cel mai 
bun şi mai sigur. Pare a fi o minune de neînțeles, dar mii de 
asemenea minuni şi mai mari se petrec în viaţa de toate 
zilele, fără a fi conştient de ele Nu suntem doar înconjurați 
de minunile lui Dumnezeu, ci chiar noi înşine suntem o 
minune a Lui. Ateul ar putea să mă contrazică; eu, însă, îl 
compătimesc. 

La fel era şi aici, pe acest fluviu cu ape învolburate. Femeia 
care şedea în partea din faţă a luntrei se agăța, ţipând de 
groază, de marginea acesteia; dar ciocnirea fu atât de 
puternică, încât fu azvârlită în apă. Dispăru în apele 
murdare ale fluviului şi... eu împreună cu ea. 

Cum am coborât de pe cal, cât timp mi-a trebuit să arunc 
armele şi tot ceea ce aveam prin buzunare, precum şi 
cingătoarea, nu pot să spun. Halef afirma, mai târziu, că 
deja descălecasem, chiar înainte de ciocnire, convins fiind 
că femeia nu se va mai putea ţine. Încercase zadarnic să mă 
oprească, dar eu nu-mi amintesc nimic. Mă concentrasem 
cu totul asupra a ceea ce aveam de gând să fac. Ştiu doar 
cu precizie, că am apucat-o pe femeie cu o mână şi m-am 


scufundat cu ea, ca să trecem amândoi pe sub luntre şi pe 
sub bac. Cele două puteau deveni periculoase pentru noi. 

Când am revenit la suprafaţă, am observat că ne 
îndepărtasem o bună bucată. O ţineam pe femeie de un 
braţ al jachetei cu care era îmbrăcată; era inconştientă, 
lucru care mi-a convenit. Mă aflam dincolo de mijlocul 
curentului şi trebuia să mă străduiesc să ajung la mal, fără 
a-mi irosi puterile în lupta cu valurile. Într-o asemenea 
situaţie, trebuie să înoţi pe spate, deşi, în acest caz, eşti 
dezavantajat de faptul că nu poţi privi înainte, este mai 
comod şi înaintezi mai repede. Am aşezat-o pe femeie peste 
mine, aşa încât capul să-i fie afară din apă şi m-am lăsat 
condus de apă. 

Întrucât purtam deasupra mea corpul acestei nefericite, 
corpul meu se afla cu totul scufundat în apă. Cu mari 
eforturi am reuşit să scot din când în când capul afară din 
apă pentru a respira. În acelaşi timp, mă străduiam să 
ajung cât mai repede la mal. 

N-a fost deloc uşor, aşa cum şi-ar putea închipui cititorul. 
Puhoiul de apa producea valuri înalte până în mijlocul 
curentului; nu puteam privi decât în sus sau câte puţin într- 
o parte, dar nu vedeam nimic înainte şi totuşi trebuia să mă 
păzesc şi de diferite obiecte care pluteau pe apă sau se 
ridicau la suprafaţă din adâncuri. Oamenii de pe mal 
alergau în josul apei, în aceeaşi direcţie cu mine şi mă 
zăpăceau cu strigătele lor. Cu greu puteau alerga cu 
aceeaşi viteză cu care înaintam eu, căci eram împins cu o 
viteză care ameninţa să mă ameţească. Trebuia să-mi 
păstrez sângele rece. Dacă eram azvârlit în vreun vârtej, 
dacă îmi pierdeam, fie şi pentru câteva clipe, încrederea în 
mine, eram pierdut şi femeia împreună cu mine. Să înoţi 
îmbrăcat este foarte greu şi dacă apa este liniştită; dar pe o 
asemenea greutate aşezată deasupra mea şi încălţat cu 
cizmele speciale ale doctorului din Radowitsch, care până 
atunci fuseseră o binecuvântare, dar care acum, îmi puteau 
fi fatale, era cu totul altceva. Aşa cum s-a dovedit mai 


târziu, nu stătusem prea mult timp în apă, dar pentru mine 
timpul se scursese extrem de încet. 

În sfârşit, în sfârşit, am reuşit să ies din mijlocul apelor 
învolburate şi să mă apropii de mal. Mă aflam acum în apele 
liniştite de la mal, dar, spre marea mea uimire, nu puteam 
atinge fundul apei cu picioarele. Asta m-a zăpăcit; căci tot 
încercând să dau de pământ, mă scufundam din ce în ce 
mai mult. Atunci, am auzii o voce strigându-mi: 

— Pentru numele lui Allah! Înoată mai departe, mai 
departe! Acolo sunt gropi. Vino mai încoace! 

Pentru construirea terasamentului de cale ferată se 
folosise pământul din apropiere şi deci, se formaseră gropi 
acolo, deasupra cărora mă aflam eu acum. N-am putut să-l 
văd pe cel ce striga, căci apa îmi intrase în ochi, dar am 
presupus că se află pe terasament şi am înotat spre acesta. 
Stăvilarul se înălța din apa care ajunsese până la el. 

Când am ajuns acolo, zece, douăzeci de mâini s-au întins 
spre mine şi spre femeie. Aceasta, inconştientă fiind, fu 
ridicată de pe mine. Pe jumătate târându-mă, pe jumătate 
fiind tras, am ajuns sus pe stăvilar. Abia acum am simţit că 
hainele atârnau de zece ori mai grele pe mine. 

În jurul meu izbucni un strigăt de bucurie; două voci, însă, 
începură să se vaiete. Respectivii credeau că femeia e 
moartă. Eu, însă, le-am spus că era imposibil să se fi înecat: 
poate doar lovitura s-o fi ucis. Fu dusă imediat la colibele 
din scânduri. 

Am auzit tropot de cai apropiindu-se. Cei trei însoțitori ai 
mei veneau în galop. Halef se afla în fruntea lor. 

— Sidi, sidi, strigă încă de departe. Ai murit sau mai 
trăieşti? 

— Trăiesc! am răspuns. Mă simt ca un pudel murat până ia 
piele. 

— Allah fie preamărit! 

Sări de pe cal, se aruncă la pământ lângă mine, îmi apucă 
mâinile şi spuse: 


— Cum ai putut să sari într-o asemenea apă! Trebuia 
neapărat să bei din ea? 

— Da şi pot să-ţi spun că seamănă la gust cu berea 
hangiului din Radowitsch. 

— Prefer să n-o gust. Allah, Allah, ce spaimă am tras, când 
ai dispărut în valuri! Chiar merită o femeie să-ţi rişti viaţa 
pentru ea? 

— Fireşte! Tu nu ţi-ai fi riscat viaţa pentru Hanneh, cea 
mai iubită fiică dintre femei? 

— Da, sigur, pentru Hanneh! Dar femeia asta cine era? 
Era logodnica sau sora ta? le iubea şi urma să devină 
nevasta ta? 

— Era o fiinţă omenească aflată în pericol de moarte, iar 
mie nu mi-e teamă de apă. 

— Fluviul ăsta e foarte înverşunat astăzi. Ia priveşte-l ce 
furios e că i-au fost smulse victimele. i l-am adus pe Rih, 
căci nu poţi merge pe jos. Încalecă, trebuie să găsim un loc 
unde să-ţi usuci hainele. 

— Unde sunt armele şi restul lucrurilor mele? 

— E totul la mine. Armele sunt acolo, agăţate de şa. 

— Şi cu ceilalţi din luntre ce s-a întâmplat? 

— Pe cei doi vâslaşi am reuşit să-i tragem sus pe bac; dar 
croitorul s-a prăbuşit în apă. 

— Asta înseamnă că s-a înecat? 

— Nu. Diavolul nu vrea încă să aibă de-a face cu el. L-am 
văzut înotând împreună cu calul lui; vrem să-l căutăm. 

Se ridică şi încercă să-l descopere pe Suef. Apoi arătă 
înainte. 

— Uite-i acolo pe amândoi, el şi calul lui. 

M-am uitat în direcţia indicată şi l-am zărit, departe în faţa 
noastră, pe cel numit, care se apucase de coada calului său 
şi se lăsa tras de animal. Se aflau destul de aproape de mal. 
Iapa asta bătrână era într-adevăr un animal preţios. 

— Să mă duc până acolo şi să-i trag una peste nas când va 
ieşi din apă? mă întrebă hagiul. 


— Nu, cred c-a tras o sperietură zdravănă. I-a fost de 
ajuns. 

— Dar numai el e de vină că a trebuit să te arunci în apă! 

— Asta nu-i un motiv să-l ucidem. 

— Dar o să ne scape. În starea în care te afli, nu putem să-l 
urmărim. 

— Lasă-l să plece! O să-l ajungem din urmă. 

Fireşte şi Osko şi Omar îşi manifestară bucuria cu privire 
la reuşita turului meu prin apă, care nu se aflase în nici un 
caz în programul pe care-l stabilisem. Am fost înconjurați 
de muncitorii de la calea ferată care, cu strigăte de bucurie, 
mă rugară să vin într-una dintre colibe, unde se afla o sobă 
la care puteam să-mi usuc straiele. Era într-adevăr lucrul 
pe care trebuia neapărat să-l fac. De aceea, am încălecat şi 
am pornit spre colibe, chiar în momentul în care ajunsese şi 
croitorul la mal. Îmi era absolut indiferent ce avea de gând 
să facă acum. 

N-a fost nevoie să-mi mân calul; s-au ocupat de asta 
muncitorii de la calea ferată, care au luat căpăstrul în 
mână. Unii au pornit înainte, iar alţii s-au aşezat lângă mine 
şi în spatele meu, purtându-mă astfel în triumf...un triumf 
cam umed, căci apa mi se scurgea din straie şi pica în 
„cizmele speciale pentru gută”. Întorcând o dată capul, l-am 
zărit pe Suef galopând de-a dreptul peste câmp. Se părea 
că scăpaseră amândoi cu bine. 

Halef observase privirea mea. Chipul i se întunecă, 
ameninţă cu pumnul în direcţia călăreţului şi spuse: 

— Iarba rea nu piere, dar Allah creează. Allah distruge. 

În furia sa, vruseşi să spună că exact croitorul era acea 
iarbă rea ce trebuia nimicită. 

Acolo unde bacul acostase pe malul drept, se afla luntraşul 
împreună cu cele trei ajutoare ale sale. Când mă văzu 
venind, ridică vocea şi strigă pe un ton patetic: 

— Mii de mulţumiri sfinţilor califi, zeci de mii de laude 
Profetului şi de sute de mii de ori fie slăvit Allah, 
Atotputernicul, care te-a protejat când te-ai aflat în pericol. 


Când te-am văzut prăbuşindu-te în apele râului, mi s-a 
împietrit inima şi sufletul mi-a plâns cu lacrimi de sânge. 
Acum, când te văd că te-ai întors cu bine, sufletul mi-e plin 
de bucurie şi încântare, căci ştiu că te vei ţine de cuvânt şi 
ne vei da bacşişul promis. 

Deci, despre asta era vorba. Am dat din cap şi am spus: 

— Nu ştiu nimic de nici o promisiune. 

— Înseamnă că apa te-a zăpăcit. Adu-ţi aminte ce s-a spus. 
atunci când însoţitorul tău ne-a îndemnat eu biciul să ne 
grăbim. 

— Judecata mea n-a avut de suferit; îmi amintesc fiecare 
cuvânt. Tu ai pretins un bacşiş, dar eu n-am zis nimic 
despre aşa ceva. 

— O, emirule, te plâng! Ţi-au slăbit minţile! Tocmai pentru 
că n-ai avut nimic de spus, am considerat că eşti de acord 
cu propunerea mea. Dacă n-ai fi vrut să ne dai bacşişul, ar fi 
trebuit s-o spui foarte clar. Dar, pentru că ai trecut cu 
vederea peste asta, trebuie să ne primim bacşişul! 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci suntem siliţi să-ţi pedepsim sufletul şi să le 
considerăm un om fără cuvânt, care nu-şi respectă 
promisiunile. 

Cu asta, însă, o nimeri prost, nu cu mine, ci cu muncitorii. 
Faptul că pretindea un bacşiş, pe care nu i-l promisesem şi 
o făcea şi cu cuvinte jignitoare la adresa mea, îi înfurie pe 
oameni. Într-o clipă fu înhăţat şi zece, douăzeci de pumni se 
năpustiră asupra lui. 

— Staţi! Lăsaţi-l! am strigat din toate puterile, pentru a mă 
face auzit în zarva creată de oameni. Vreau să-i dau 
bacşişul. 

— Nu-i nevoie, strigă unul dintre ei. L-a primit de la noi; 
doar ai văzut. 

— Opriţi, opriţi! strigă bătrânul. Nu-mi trebuie nimic, nu- 
mi trebuie nimic! 

Se smulse din mâinile lor şi o luă la fugă spre bac, acolo 
unde cei, trei eroi ai lui se puseseră la adăpost. Cu această 


ocazie, dezvălui că era capabil de o viteză pe care n-aş fi 
bănuit-o, văzându-l mai înainte cât de comod era. Uită 
chiar, să se gândească la faptul că plecase fără să-şi aprindă 
pipa. Aceasta căzuse şi nu se aplecase s-o ridice. Unul 
dintre muncitori o culese de pe jos şi o aruncă, râzând, în 
direcţia bacului. Bătrânului însă nici că-i pasă de ea, ei se 
repezi şi dezlegă lanţul pentru a elibera bacul şi a se 
îndepărta de mal. De îndată ce între el şi noi se interpuse o 
fâşie de apă, începu să înjure şi mă numi avar şi zgârie- 
brânză. 

Halef se duse la mal. Îşi puse flinta la ochi şi îl ameninţă: 

— Tacă-ţi gura, altfel te împuşc! 

Dar bătrânul continuă să înjure. Nu credea că hagiul îşi va 
pune în practică ameninţarea. Ţinea prăjina în mână fără s- 
o „folosească. Halef apăsă pe trăgaci. Ţintise prăjina... 
glonţul lovi în aceasta, în apropierea mâinilor bătrânului, 
aşa încât săriră aşchii din ea. Atunci luntraşul dădu un țipăt, 
lăsă prăjina să cadă în apă şi se aruncă întins la pământ, 
căci probabil îşi închipuia că în acea poziţie era în 
siguranţă, dacă Halef mai trăgea o dată. 

Un hohot de râs zgomotos izbucni în rândul muncitorilor, 
cărora comportamentul bătrânului li se păru la fel de comic 
ca şi nouă. 

Am ajuns apoi la cea mai mare colibă, în faţa uşii căreia 
ne-am oprit. Am descălecat şi am fost dus înăuntru. 

Încăperea era mare. De pereţi atârnau puţinele catrafuse 
ale muncitorilor. De jur împrejur fuseseră construite din 
scânduri nişte locuri de şezut care serveau şi drept 
culcuşuri, iar în cel mai îndepărtat colţ se afla o sobă de o 
construcţie cum nu mai văzusem până acum. Pe ea se aflau 
patru cazane de gătit şi vatra ora numai bună de uscat pe 
ea straiele ude. 

Abia intrasem, când, dintr-o altă coliba, îşi făcu apariţia un 
bărbat tânăr, vânjos, care se grăbi să mi se adreseze: 

— Ai avut dreptate, domnule. Nu e moartă, trăieşte; 
respiră deja. Am venit doar să-ţi mulţumesc. 


— Este rudă cu tine? 

— Este nevasta mea. Sunt supraveghetor. A riscat să vină 
cu luntrea, pentru că îi poruncisem să fie aici în zori. Dar 
trebuie să te dezbraci. Am să aduc îndată straiul meu de 
sărbătoare. 

Plecă şi se întoarse repede, aducând pantaloni, o jachetă, 
o vestă şi o pereche de pantofi, lucruri cu care m-am 
îmbrăcat în spatele unui mic paravan. M-a ajutat Halef. În 
vreme ce îmi scotea de pe mine straiele ude, se văicărea: 

— Effendi, s-a dus demnitatea şi eleganța ta. Costumul 
ăsta frumos te-a costat şase sute de piaştri la Stambul şi 
acum apa i-a stricat toată strălucirea. Ia uite, când te-ai 
chinuit să înoţi ţi-ai rupt şi pantalonii. Trebuie cusuţi, ca să 
nu-ţi fie jignită drăgălăşenia picioarelor. Aţă şi ac am la 
mine, dar mă îndoiesc că, voi găsi aici un fier de călcat cu 
care să redau costumului tău forma iniţială. 

Nu e cazul să se tragă concluzii cu privire la silueta şi 
personalitatea mea, din cuvintele micuţului. Aşa era 
obiceiul lui să se exprime. 

— Întreabă, totuşi. Poate se află vreun croitor printre 
aceşti muncitori. 

Plecă, luându-mi hainele cu el şi l-am auzit întrebând 
afară, cu voce tare: 

— Ascultaţi, voi fii şi nepoți ai trenului, este vreun croitor 
printre voi? 

— Aici! se auzi 0 voce. 

— Allah să te binecuvânteze prietene pentru că în tinereţe 
ţi-a venit ideea să însăilezi cu aţă stofa ţesătorului, în aşa fel 
încât bărbaţii poporului tău să-şi poată introduce mâinile şi 
picioarele! Dar... poţi să astupi şi rupturile? 

— Aşa de bine, încât va arăta mai bine ca înainte. 

— Atunci eşti un mare maestru al împunsului cu acul. Dar 
ai şi un fier de călcat? 

— Chiar două. 

— Atunci îţi predau costumul prietenului şi stăpânului 
meu. Să-l usuci şi să-l calci şi să faci invizibilă această 


ruptură. Dacă reuşeşti s-o coşi, astfel încât să n-o mai 
observe nimeni, vei primi un bacşiş şi toţi credincioşii din 
toate ţările se vor bucura de măiestria ta, iar faima ta se va 
răspândi până la capătul universului. Poftim, ia costumul şi 
spiritul Profetului să te lumineze. 

Am izbucnit în râs, căci mi-am închipuit figura serioasă pe 
care şi-o compusese micuțul în vreme ce rostea aceasta 
tiradă. Când se reîntoarse la mine, m-a găsi ocupat cu 
verificarea ghipsului de la picior. 

— Se vede şi pe el că a fost în apă, spuse. S-a muiat? 

— Nu; dar aş vrea lotuşi să-l scot. N-au trecut decât câteva 
zile de când l-am pus; dar cred că pot risca. 

Am desfăcut bandajul, folosindu-ne de cuțite, fără să simt 
nici o durere în acest timp. Asta era bine. După ce mi-am 
eliberat piciorul din ghips, am încercat, să păşesc. Mergea 
bine, peste aşteptări. Am păşit încolo şi încoace, în spatele 
paravanului. Luxaţia fusese mai uşoară decât crezusem. 

— Ei, acum sper că nu le mai încalţi cu cizmele astea 
speciale pentru guta? întrebă hagiul, indicând spre 
obiectele acelea de încălţat care arătau jalnic. 

— Nu; le las aici. 

— Atunci o să le dăruim muncitorilor care le vor folosi 
drept pâlnie pentru cafea, căci, prin această zonă, oamenii 
lasă cafeaua să curgă printr-o pânză de sac, pentru că 
astfel li se pare mai gustoasă. Diverse sunt creaturile din 
împărăţia lui Allah. Ei, acum poţi să porţi din nou cizmele 
tale înalte din piele şi o să arăţi cu totul altfel. În cizmele 
astea din pânză de sac semănai cu bunica străbunicului 
meu, care îşi pierduse dinţii cu mult înainte de potopul lui 
Noe. Să le aduc pe cele din piele? Le-am legat de şaua 
calului meu. 

Mi-am dat acordul şi apoi am văzut că mă simţeam destul 
de bine în ele. Pentru că stăteam în şa mare parte din zi, nu 
era necesar să forţez prea mult piciorul. 

Costumul pe care îl primisem cu împrumut nu-mi venea 
rău, căci stăpânul lui era cam de aceeaşi statură cu mine. 


Se bucură când mă văzu îmbrăcat aşa şi ne rugă să venim 
în coliba lui, pentru ca nevasta lui să-mi poată mulţumi 
personal. 

Muncitorii şedeau împreună şi mâncau. Masa lor de prânz 
consta dintr-un păsat gros de mălai fiert doar în apă. 
Oamenii aceştia se mulţumeau zi de zi cu felul ăsta de 
mâncare. 

Când am intrat în colibă, femeia vru să se pornească pe un 
şir lung de mulţumiri, dar eu am rugat-o să tacă. Bărbatul 
şedea lângă ea şi era foarte fericit că fusese salvată, lucru 
din care am înţeles că se iubeau foarte mult. Din discuţii, 
am aflat că amândoi erau creştini. 

— Mă bucur teribil că şi tu eşti creştin, îmi spuse bărbatul. 

— De unde ştii asta? l-am întrebat. 

— Mi-au spus cei doi însoțitori ai tăi, în vreme ce îţi 
schimbai straiele. Am auzit că nu eşti supus al sultanului, ci 
faci parte din poporul care a dus marele şi gloriosul război 
împotriva francezilor. 

— Eşti din această regiune? l-am întrebat. 

— O, nu. Toţi ne tragem de la munte, unde există atâţia 
oameni sărmani. Locuitorii din această zonă n-au avut chef 
să lucreze la calea ferată. Pentru că s-a auzit că aici se 
poate câştiga o pâine, mulţi dintre oamenii din regiunea 
mea au venit încoace. Şi pentru că am studiat arhitectura, 
am fost numit şef aici şi sunt şi astăzi. 

— Asta înseamnă că ai fost la şcoli superioare? 

— Nu. Sunt cel de-al doilea fiu al tatălui meu. Fratele meu 
mai mare va primi casa şi aşa mi-a venit şi mie cheful să-mi 
construiesc una. Am învăţat singur să citesc, să scriu şi 
chiar să desenez şi am plecat ucenic la un arhitect din 
Uskiib. Tatăl meu este cioban şi locuieşte la o distanţă de 
opt ore de aici. 

— Unde? 

— Într-un sătuc, nici măcar o localitate mică. Există acolo 
doar două case, care se află în vadul Treskăi şi pentru că 


vecinul nostru are un conac acolo, micul cătun a fost 
denumit conacul Treska. 

— Ah! Asta-i bine! E minunat! am exclamat. 

— De ce? 

— Pentru că eram în căutarea acestui conac Treska. 

— Vrei să mergi cumva acolo? La tatăl meu sau la stăpânul 
conacului? 

— La cel din urmă, după cum se pare. 

— După cum se pare? Deci, nu eşti nici tu însuţi sigur? mă 
întrebă mirat. 

— Nu. Omul care a fost în luntre cu nevasta ta vrea să 
meargă acolo şi eu trebuie să-l urmăresc. Caută acolo nişte 
oameni cu care trebuie să schimb şi eu câteva cuvinţele. 

— Mi se pare mie, sau aceia îţi sunt duşmani? 

— Ai ghicit. Astăzi, în zori, au trecut pe aici cinci călăreţi 
care pun la cale o faptă rea şi tocmai acest lucru vrem să-l 
împiedicăm. Probabil au traversat râul cu bacul. 

— Ah! Nu era cumva cu ei şi un anume Manach el 
Barscha, fost perceptor în Uskiib? 

— Ba da. 

— Atunci, i-am văzut. Stăteam la mal, când a venit. S-au 
certat cu luntraşul pe caro l-au plătit cu lovituri de bici în 
loc de bani. Când Manach a trecut pe lângă mine, mi-a 
aruncat şi mie o privire amenințătoare. 

— De ce? 

— Pentru că mă urăşte. Lua impozitul pe cap de locuitor 
de la creştini şi mi-a pretins de zece, de douăsprezece ori 
mai mult, iar eu n-am vrut să-i dau. Şi cu alţii a făcut la fel şi 
aşa ne-am unit şi l-am denunţat. I-a înşelat pe creştini cu o 
sumă foarte mare. 

— Şi ce pedeapsă i s-a dat? 

— Niciuna. A fugit şi se spune că a luat cu el toată suma 
adunată din impozite. Nu se mai poate arăta prin Uskiib. 
Deci pe omul acesta îl căutai? A fost întotdeauna prieten cu 
stăpânul conacului şi va fi bine primit la el şi de data 
aceasta. 


— Poţi să-mi descrii drumul pe care trebuie să-l urmez 
pentru a ajunge la conacul Treska? 

— Trebuie să cunoşti bine zona, pentru a ajunge pe 
direcţia exactă. O descriere a drumului ar fi prea încâlcită. 
Dacă vrei, însă, pot să-ţi dau un om de încredere care 
cunoaşte zona la fel de bine ca mine. O să te ducă până la 
tatăl meu şi când va povesti acolo fapta bună pe care ai 
făcut-o, ai să fii foarte bine primit. 

Am acceptat cu bucurie această propunere şi l-am 
întrebat: 

— Locuinţa tatălui tău se află departe de conac? 

— Doar la două minute de mers pe jos. 

— Înseamnă că cei de la conac ne vor vedea sosind? 

— Dacă nu vrei să fii văzut, atunci cumnatul meu te va 
conduce astfel încât să nu fiţi observați. Oricum, va fi 
noapte când veţi ajunge acolo. Cumnatul meu este 
deocamdată ocupat, pentru scurt timp, la construcţii. Când 
se reîntoarce, am să-i transmit misiunea cu care-l 
însărcinez. Acum, însă, vă rog să fiţi oaspeţii mei. Este ora 
prânzului şi trebuie să mâncăm. Pot să vă ofer ceva ce n-aţi 
mâncat în ţara mahomedanilor. 

Deschise o ladă acoperită cu fân şi scoase de acolo o şuncă 
şi mai mulţi carnaţi afumaţi. 

— O, Allah, Allah! Chiar crezi că o să mâncăm partea de 
dinapoi a unui porc şi carnea şi sângele lui afumat? strigă 
Halef. Profetul ne-a interzis asta şi am comite un mare 
păcat dacă ne-am spurca pe veşnicie cu stârvul unui porc! 

— Dar nu-ţi cere nimeni să faci asta, Halef, i-am spus. Eu, 
însă, am să mănânc cu mare poftă din aceste produse. 

— Bine, dar au tenii în ele! 

— Nu ne e nouă teamă de tenii! 

— Eu nu pot nici măcar să mă uit, căci şi simpla vedere a 
cărnii de porc ar trebui să ne inspire oroare; dar, pentru că 
Osko şi Omar nu sunt de faţă, nu mă tem că mi se vor face 
reproşuri, dacă, din ataşament faţă de tine, sidi, am să 


rămân aici. Când ai să bagi în gură şunca, am să închid 
ochii sau cel puţin, am să mă uit într-o parte. 

Gazda ne puse în faţă: şuncă, pâine, cârnaţi, piper şi sare. 
Îşi scoase cuțitul de la brâu, iar eu i-am urmat exemplul. 
După ce îşi tăie o bucată zdravănă de şuncă, am făcut şi eu 
acelaşi lucru şi ospăţul începu. Niciodată nu mi s-a părut o 
şuncă mai bună ca aceasta din Rumelia. 

Halef şedea într-o parte, lângă mine; nu puteam să observ 
dacă mă privea, dar îl cunoşteam pe micuţ şi ştiam că 
moare de poftă. A văzut că îmi place şunca şi că mi-am mai 
tăiat o bucată. 

— Ptiu, drace! strigă. Sidi, vrei să-mi pierd toată 
consideraţia şi stima faţă de tine! Dacă urmez porunca 
Profetului, n-am să te mai pot atinge. 

— Îmi pare rău, dragul meu Halef, dar acum ascult de 
gustul ăsta bun, nu de Coran. 

— Şi e chiar atât de gustoasă carnea asta? 

— Nu există ceva mai savuros. 

— Allah! De ce ne-a interzis Profetul şunca? 

— Pentru că el precis n-a mâncat niciodată o bucată de 
carne de porc afumată; altfel ar fi recomandat cu căldură 
acest fel de mâncare credincioşilor. 

— Poate a interzis-o din cauza teniilor. 

— Nu există aşa ceva în carnea asta; pot să ţi-o jur asta. 

— Deci, crezi că aş putea îndrăzni şi eu? 

— Fără nici o teamă! 

Mi-am dat seama după tonul lui că saliva de poftă. Şi 
gazda noastră se amuza, dar nu lăsă să se vadă; mesteca 
indiferent şi îşi dădea osteneală să-şi compună o figură cât 
mai extaziată de gustul şuncii. 

Halet se ridică şi ieşi pe uşă afară. Eram sigur că se dusese 
să se uite după Omar şi Osko. Când reintră în odaie, avea o 
figură foarte mulţumită. Se pare că nu-i văzuse pe cei doi în 
apropiere. Aceştia erau la stăvilar, uitându-se la locomotiva 
care tocmai trecea. N-aveau timp să-şi facă griji în ceea ce 
ne privea. 


Hagiul îşi reluă locul şi spuse: 

— Sidi, ştiu că nu-ţi place să vorbeşti despre credinţă, dar 
nu crezi că Profetul a greşit puţin? 

— Nu ştiu. Dar întregul Coran i l-a dictat arhanghelul 
Gabriel. 

— Dar oare arhanghelul nu s-a putut înşela? 

— Nu, dragă Halef. 

— Sau poate Profetul nu l-a înţeles cum trebuie pe 
arhanghel? Dacă mă gândesc mai bine, mi se pare că Allah 
n-ar mai fi creat porcii dacă n-am fi avut voie să-i mâncăm. 

— Cu asta sunt întru totul de acord cu tine. 

Trase adânc aer în piept. lerminasem şi cea de-a doua 
bucată de şuncă şi acum, după exemplul gazdei, am întins 
mâna după un cârnat. Halef ar fi vrut să vadă ce se 
întâmplă cu noi, înainte de a reuşi să-şi învingă îndoiala. 

— Spune-mi adevărat, sidi, e chiar atât de gustoasa carnea 
asta pe cât se citeşte pe chipurile voastre? 

— Şi mai gustoasă. 

— Atunci, lasă-mă s-o miros şi eu. 

— Da ce, vrei să-ţi spurci nasul? 

— O, nu. Am s-o ţin la distanţă. 

Era de-a dreptul caraghios. Am tăiat o bucăţică de şuncă, 
am înfipt-o în vârful cuţitului şi am întins-o spre el, fără să-l 
privesc. Şi supraveghetorul fu atât de isteţ, încât nu se uită 
la el. 

— Ah! Oh! Dar asta-i o mireasmă venită direct din paradis! 
strigă micuțul. Atât de puternică, atât de aromată şi 
ispititoare! Păcat că Profetul ne-a interzis! Poftim cuțitul 
înapoi, effendi. 

Mi-l întinse. Bucăţica de şuncă dispăruse. 

— Ei, dar unde-i bucăţica de şuncă? am întrebat, mirat. 

— Ei, în vârful cuţitului! 

— Nu mai e aici. 

— Înseamnă că a căzut pe jos. 

— Vai, ce păcat..., dar, Halef, mi se pare mie sau mesteci? 


De data aceasta, l-am privit direct în faţă. Făcu o figură 
vicleană şi răspunse: 

— Păi, trebuie să mestec, dacă bucăţica de şuncă a căzut 
direct în gura mea. Crezi că ar trebui s-o înghit? 

— Nu. Cum îţi place? 

— E atât de delicioasă, încât aş avea o rugăminte. 

— Spune! 

— Îmi dai voie să zăvorăsc uşa? 

— Dar ce crezi că vom fi atacați? 

— Nu. Dar Osko şi Omar n-au studiat la fel de profund ca 
mine legile Profetului. S-ar putea să cadă în ispită dacă 
intră aici şi aş vrea să împiedic acest lucru. Nu vreau să-şi 
încarce sufletul şi să se spurce cu mirosul de carne şi sânge 
cu care au fost umplute aceste intestine şi apoi au fost 
afumate. 

Se ridică, zăvori uşa pe dinăuntru, se aşeză apoi lângă noi 
îşi scoase cuțitul şi îşi tăie o bucată de şuncă de vreun sfert 
de kilogram, care dispăru foarte repede pe sub mustaţa lui 
subţire, şase fire în dreapta şi şapte în stânga. Apoi se bătu, 
în tihnă, cu ambele mâini peste burtă şi spuse: 

— Vezi, effendi. ce încredere mare am în tine? 

— Deocamdată am văzut doar ce poftă de mâncare ai. 

— Asta e o urmare a încrederii mele. Ceea ce mănâncă 
effendi al meu nu mă poate priva de cel de-al şaptelea cer şi 
sper ca vei fi discret şi nu le vei spune lui Osko şi Omar că 
părerea ta cântăreşte pentru mine la fel de greu ca legile 
sfinţilor califi. 

— N-am nici un motiv să trâmbiţez peste tot că ţi-a făcut şi 
ţie plăcere să mănânci ceva bun. 

— Bine, atunci o să iau şi o bucată din acest cârnat, căci 
şunca a fost minunată. Gazda noastră o să-mi îngăduie, căci 
ceea ce dăruieşte ospitalitatea, Allah dă înapoi însutit. 

Supraveghetorul dădu din cap, îndemnându-l să servească 
şi Halef îşi dădu toată osteneala să dovedească faptul că 
puţin îi păsa astăzi de porunca Profetului. După ce termină, 
îşi şterse cuțitul de pantaloni, îl puse la cingătoare şi spuse: 


— Există creaturi care au mult de suferit datorită 
necunoştinţei oamenilor. Porcul precis n-a făcut nimic ca să 
merite disprețul cu care este tratat de credincioşi. Dacă aş 
fi fost în locul Profetului, aş fi fost mai atent atunci când mi 
s-ar fi dictat Coranul. Atunci, animalele care bucură inima 
omului cu gustul lor delicios s-ar fi aflat la mare cinste. Ei şi 
acum dacă tot am terminat, pot să descui din nou uşa, fără 
să mă mai tem că prietenii mei şi-ar putea răni sufletul. 

Se ridică şi trase zăvorul chiar în momentul în care un 
băieţandru frumuşel tocmai dădea să intre. 

— Israd, strigă supraveghetorul câtre acesta, astăzi n-o să 
mai mergi la lucru; îţi dau liber. Acest effendi vrea să plece 
spre conacul Treska şi tu trebuie să-l călăuzeşti până acolo. 

Tânărul era fratele femeii, cel despre care ne vorbise mai 
înainte supraveghetorul. Se folosi de ocazie ca să-mi 
mulţumească pentru că o salvasem pe sora lui şi se bucură 
nespus că avea prilejul să-mi facă un serviciu. 

— Dar, ai cal? l-am întrebat. Nu poţi merge pe jos, în 
vreme ce noi vom călări. 

— Am să împrumut unul din sat, spuse. Când vrei să 
pornim, effendi? 

— Cât mai repede posibil. 

— Va trebui să mai aştepţi ceva timp, căci nu ţi s-au uscat 
încă straiele. Între timp, mă duc să-mi fac rost de cal. 

Plecă. 

— Va fi o călăuză bună, spuse cumnatul lui şi poate să-ţi 
dea şi toate informaţiile necesare. 

— Asta-i foarte bine, căci am câte ceva să-l întreb. 

— Poţi să-mi spui şi mie? 

— În primul rând, aş dori să ştiu unde se află local numit 
Karanirwan-han. 

— Karanirwan-han? Hm! De ce vrei să ştii? 

— Pentru că cei cinci pe care îi urmărim vor să meargă 
acolo. 

— Din păcate, nu cunosc nici un loc cu numele acesta. 
Există Karanorman-han, care se află la Weieza, în Schar 


Dagh. 

— Ştiu, dar nu e locul pe care-l caut. Karanirwan-han 
trebuie să fie o casă singuratică, un conac al cărui stăpân 
este un persan. 

— Persanii sunt cam rari pe aici. 

— Nu cunoşti niciunul? 

— Ba cunosc unul singur. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu-i ştiu numele exact. Are o barbă neagră enormă şi 
de aceea i-am spus Kara Adschemi, persanul cel negru. 

— Ah! Poate chiar omul acesta este cel pe care-l caut. O 
barbă mare neagră trebuie, să aibă, căci doar îl cheamă 
Kara Nirwan. Şi de unde este acest om? 

— Nu ştiu exact. Cred că trebuie să fie de prin zona Jalieza 
sau Luma. Îmi amintesc că ne-a povestit odată despre un 
urs pe care l-ar fi întâlnit sus pe muntele Zfalezs. Muntele 
acesta se află în locurile pe care le-am amintit mai înainte. 

— Se află urşi şi în Schar Dagh? 

— Numai foarte rar. Înainte erau mai mulţi, aşa cum mi-a 
povestit tata. Acum, însă, numai o data la câţiva ani mai 
apare câte un animal din ăsta. 

— Nu ştii cel puţin cu ce se ocupă persanul acesta? 

— Este negustor de cai şi încă unul renumit. Trebuie să fie 
foarte bogat. L-am văzut deseori la vecinul nostru la conac, 
unde obişnuieşte să tragă, cu peste zece argaţi după el şi cu 
o întreagă herghelie de cui. 

— Mi se pare foarte interesant, căci pot să trag nişte 
concluzii de aici. Acest negustor de cai este persan şi îl 
cheamă Kara. Trage la conacul la care vrea să tragă şi 
Manach el Barscha împreună cu ceilalţi patru. Mai mult ca 
sigur că el este omul pe care-l căutăm. 

— M-aş bucura foarte mult dacă v-aş fi pus pe urma cea 
bună. 

— Oare cumnatul tău nu ştie mai multe? 

— Despre asta, nu. N-a mai fost de mult acasă, ca şi mine. 
Dar, când vei ajunge astăzi la tatăl meu, poţi să-l întrebi pe 


el şi pe fratele meu. Ei s-ar putea să-ţi dea informaţii mai 
exacte. 

— Tatăl tău este prieten cu vecinul lui? 

— Nu sunt nici prieteni, nici duşmani. Sunt doar vecini, 
siliţi să locuiască unul lângă altul. Stăpânul conacului are 
ceva fals şi misterios în el. 

— Ştii cumva dacă se întâlneşte cu oameni suspecți? 

— La un conac atât de singuratic trag tot felul de oameni. 
Dar asta nu înseamnă nimic. Aş putea doar să-ţi spun că se 
întâlneşte cu bătrânul Scharka. Asta nu-i un semn bun. 

— Cine-i Scharka ăsta? 

— Un cărbunar care sapă sus în munte cu câteva ajutoare. 
Se zice că locuieşte într-o văgăună adâncă şi întunecoasă şi 
se şopteşte că în apropierea acesteia a fost îngropat unul 
care n-a murit de moarte bună. Singura cărare care duce 
peste munte trece prin zona sa şi este destul de ciudat că 
unii călători au trecut pe acolo fără să-şi mai facă vreodată 
apariţia. Şi de fiecare dată, aceştia erau oameni care aveau 
la ei bani sau alte obiecte de valoare. 

— Înseamnă că aceea este o adevărată văgăună a 
criminalilor! Şi nimeni nu i-a luat urma acestui om, pentru 
nelegiuirile sale? 

— Nu; căci nimeni nu îndrăzneşte să meargă după el. 
Ajutoarele sale sunt nişte oameni brutali şi puternici ca 
urşii, pe care nu îndrăzneşte nimeni să-i înfrunte. Odată, a 
fost trimis un detaşament de treizeci de soldaţi să-i prindă 
pe Aladschy, care se ascunseseră la el. Soldaţii s-au întors 
fără nici un rezultat, după ce li s-a jucat o festă. 

— De către cine? 

— N-au ştiut. Erau atacați doar noaptea, de oameni care 
nu le apăreau niciodată în faţă. 

— Deci şi Aladschy au fost la cărbunar! Îi cunoşti? 

— Nu, răspunse el. 

— Şi totuşi, i-ai văzut astăzi, erau cei doi care călăreau pe 
cai pagi alături de Manach el Barscha. Porecla acestor doi 
fraţi cu nume rău famat provine de la culoarea cailor lor. 


— Într-adevăr! Cine s-ar fi gândit! I-am văzut pe fraţii 
Aladschy! Acum nu mă mai mir că oamenii aceia l-au plătit 
pe luntraş cu lovituri, de bici. Mergeau spre conacul 
Treska; acolo nu rămân, în nici un caz. Poate vor să-l caute 
din nou pe cărbunar. 

— Mai mult ca sigur. 

— Atunci, în numele lui Dumnezeu, te rog: nu te duce după 
ei! Cărbunarul şi oamenii lui sunt nişte sălbăticiuni care 
ucid lupul cel mai puternic cu mâna goală. 

— Cunosc oameni care fac acelaşi lucru, fără a fi nişte 
sălbăticiuni sau pe jumătate sălbatici. 

— Dar e totuşi mai bine să eviţi asemenea oameni. 

— Nu pot face asta. [i-am spus deja că trebuie să 
împiedicăm comiterea unei crime şi de asemenea, este 
vorba de răzbunarea unei crime îngrozitoare. Este vorba de 
prietenii prietenilor mei. 

— Nu poţi să-i însărcinezi pe alţii să facă asta? 

— Nu, s-ar teme. 

— Atunci, denunţă totul la poliţie! 

— O, vai! Poliţia s-ar teme şi mai tare. Nu, trebuie să-i 
urmăresc pe cei cinci călăreţi şi dacă aş intra în conflict cu 
toţi cârbunarii din lume. 

— Tare mă tem pentru tine. Scharka ăsta e un adevărat 
diavol. Se spune că are păr pe piele ca maimuţele şi 
dantura unei pantere. 

— Nu se exagerează cumva? 

— Nu. Am aflat de la oameni care l-au văzut. Nu cred că 
poţi să te puicu el. 

— Viclenia şi isteţimea depăşesc puterea fizică, am 
replicat. De fapt, ca să te liniştesc, am să te rog să faci şi tu 
ce fac eu acum. 

Pe jos, se afla o şină de cale ferată. Am ridicat o, nu de la 
mijloc şi am îndreptat-o spre el, ţinând braţul întins. Se 
dădu înapoi şi strigă: 

— Effendi, eşti... eşti... la dracul, da, dacă aşa stau 
lucrurile, poţi să zdrobegşti eu uşurinţă şi un lup! 


— Ei, aş! Cel care se bazează pe forţa brutală s-ar putea 
să se păcălească. Puţină gândire e mai bună decât cea mai 
mare forţă fizică. De fapt, suntem bine înarmaţi, aşa că n- 
avem de ce să ne temem de nimeni. 

— Şi, adăugă Halef pe un ton plin de mândrie, arătând 
spre sine însuşi, effendi al meu nu este singur, mă are pe 
mine, prietenul şi ocrotitorul lui. Să îndrăznească doar 
ceata de duşmani să se atingă de noi! O să-i mistuim aşa 
cum mănâncă porcul lăcustele. 

Asta suna într-adevăr hazliu. Înălţimea corpului lui nu se 
potrivea deloc cu îngâmfarea cu care rostise aceste cuvinte. 
Mi-am păstrat seriozitatea, căci îl cunoşteam pe micuţ; 
supraveghetorul, însa, nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 

— Răzi cumva? întrebă Halef. Nu suport să fiu jignit. Nici 
chiar de acela de la care am mâncat şuncă şi cârnaţi. Dacă 
m-ai cunoaşte mai bine, ai tremura văzându-mă furios. 

— Dar deja tremur, spuse acesta, luându-şi o figură 
serioasă. 

— O, nu-i suficient. Trebuie să tremuri până ţi se izbeşte 
sufletul de pereţii trupului: Nu ştii cu ce fel de oameni şi 
animale ne-am luptat. Am ucis leul, regele deşertului şi ne- 
am luptat cu duşmani la vederea cărora te-ai fi ascuns în 
lada cu afumături din porc. Am comis fapte care ne-au făcut 
nemuritori. Se va scrie despre noi în cărţile eroilor şi ale 
neînvinşilor. Nu permitem ca cineva să râdă de noi, să ţii 
minte asta! Ştii cumva cum mă cheamă? 

— Nu; dar am, auzit că effendi ţi-a zis Halef. 

— Halef! spuse micuțul pe un ton dispreţuitor. Ce-i aia 
Halef? Mai nimic. Halef îi cheamă pe mulţi. Dar oamenii 
aceia sunt hagii? Au ei taţi şi taţi ai taţilor, strămoşi şi 
strămoşi ai strămoşilor care au fost cu toţii hagii? Ascultă 
aici, eu sunt Hagi Halef Omar Ben Hagi Abul Abbas Abu 
Hagi Davud al Gossarah. Strămoşii mei fac parte dintre 
eroii care au trăit în timpuri atât de vechi încât nimeni nu 
mai ştie nimic despre ei; nici chiar eu însumi. Poţi să spui 
acelaşi lucru şi despre strămoşii tăi? 


— Da. 

— Cum? 

— Nici eu nu ştiu nimic despre ei. 

Supraveghetorul rostise aceste cuvinte pe un ton ironic. 
Halef îl privi în tăcere şi furios, făcu apoi un gest 
dispreţuitor cu braţul, se răsuci şi ieşi afară, cu cuvintele: 

— Atunci, să taci! Cel care nu ştie nimic despre strămoşii 
lui, acela să nu se mai compare cu mine! 

— Dar, strigă celălalt, râzând, doar tu ai spus adineaori că 
nu ştii nimic despre strămoşii tăi. 

— Aceia sunt ai mei, nu ai tăi. Nici n-am nevoie să ştiu ceva 
despre ei, căci sunt atât de renumiţi încât nici nu-i nevoie să 
ştii ceva despre ei! strigă hagiul, furios la culme. 

— E un tip ciudat însoţitorul tău, râse supraveghetorul. 

— Un om curajos, credincios, abil şi fără frică, am răspuns. 
Într-adevăr, nu se teme de cărbunar. Asta a vrut să-ţi spună 
în felul lui special. Este un locuitor al deşertului şi 
oamenilor acestora le place să se exprime astfel. Ei şi acum 
să văd ce-a făcut croitorul meu. Poate a reuşit să-mi repare 
costumul. 

— lar eu trebuie să repartizez oamenii la muncă. Te rog să 
mă scuzi, effendi. 

Am ieşit amândoi din colibă. Tocmai când voiam să intru în 
cealaltă colibă, am auzit pe cineva ocărând în spatele uşii. 
Aceasta fu împinsă direct în nasul meu şi dinăuntru ieşiră 
doi bărbaţi care dădură peste mine, anume Halef, care într- 
o mână ţinea pantalonii mei şi cu cealaltă îl ţinea pe croitor. 
Îl trăgea pe acesta după el şi era întors cu spatele spre 
mine, deci nu văzu peste cine, dăduse. Răsucindu-se pe 
jumătate, îmi strigă: 

— Prostănacule, n-ai ochi! 

— Ba am ochi, Halef, i-am răspuns. 

Se răsuci şi când mă văzu, spuse: 

— Ah, sidi, tocmai la tine veneam! 

Era cât se poate de furios; îl smuci pe bietul croitor, 
aducându-l mai aproape de mine şi ridicând pantalonii, mă 


întrebă: 

— Sidi, cât ai plătit pentru pantalonii ăştia? 

— O sută treizeci de piaştri. 

— Ai fost un prost, aşa de prost, încât mi-e milă de tine! 

— De ce? 

— Pentru că ai plătit o sută treizeci de piaştri pentru ceva 
ce ar trebui să fie o pereche de pantaloni, dar nu este. 

— Şi atunci ce e? 

— Un sac, un sac obişnuit în care poţi să pui orice vrei: 
mazăre, porumb, cartofi, din partea mea şi şopârle şi 
broaşte. Nu-ţi vine să crezi? 

Se uită atât de morocănos la mine, de parcă ar fi trebuit să 
mă sperii de el. I-am răspuns liniştit: 

— De unde şi până unde spui tu că pantalonii mei sunt un 
sac? 

— De unde şi până unde? Ei, atunci priveşte! 

Băgă pumnul prin cracul care fusese rupt, dar nu putu să 
introducă braţul până jos. Croitorul îi reparase atât de bine, 
încât cosând ruptura, cususe tot cracul. 

— Vezi? Vezi surpriza şi amărăciunea? strigă Halef la mine. 

— Fireşte. 

— Încearcă să bagi piciorul. 

— O să rămână suspendat. 

— Dar trebuie să bagi piciorul, trebuie; de aceea 
pantalonii ăştia nu sunt decât un biet sac nenorocit. Acum 
nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să mergi prin lume 
cu un picior îmbrăcat şi altul gol. Ce-or să spună oamenii 
când te-or vedea, pe tine, renumitul effendi şi emir! Şi de 
unde ai să-ţi cumperi aici, din satul ăsta amărât, altă 
pereche de pantaloni! 

— Chiar îmi trebuie alta? 

— Fireşte! Doar n-ai cum să te îmbraci cu ăştia. 

— Ba fireşte că am să mă îmbrac. 

— Cum aşa? Doar cu un singur picior? 

— Nu, cu ambele picioare. Croitorul nu trebuie decât să 
descoasă ceea ce a cusut în plus şi să peticească ruptura. 


— Să... descoasă... ceea ce a cusut în plus! strigă. 

Halef, uitându-se ţintă la mine. 

Apoi, izbucni într-un hohot de râs şi adăugă: 

— Ai dreptate, sidi. În furia mea, nu mi-a trecut asta prin 
cap - să descoasă, sigur aşa trebuie să facă! 

Chipul înspăimântat şi confuz al croitorului se însenină; 
dar nu scăpă chiar aşa de uşor cum îşi închipuise, căci 
hagiul se răsti la el: 

— Ţopârlanule, îţi dai seama în sfârşit ce tâmpenie ai putut 
să faci? Mai întâi coşi pantalonul cu totul, ca pe un sac şi 
apoi nu mai ştii cum să te descurci! 

— O, ba da, ştiam cum să mă descurc, dar nu m-ai lăsat să 
rostesc nici un cuvânt, se apără bietul om. 

— O, Allah, Allah, ce oameni mai există pe lumea asta! Te- 
am întrebat foarte liniştit cum se repară greşeala pe care ai 
făptuit-o; am aşteptat răspunsul tău cu răbdarea unui 
marabuh; tu, însă şedeai acolo de parcă înghiţiseşi o cămilă 
a cărei cocoaşă îţi rămăsese în gât şi atunci te-am înhăţat 
de propria-ţi cocoaşă pentru a te duce la effendi. Aşa s-au 
petrecut lucrurile. Poţi să descoşi ce-ai cusut aici? 

— Da, replică şoptit croitorul. 

— Şi cât o să dureze asta? 

— Două până la trei ore. 

— O, Allah! Asta înseamnă că, din cauza cârpelii tale, o să 
fim nevoiţi să aşteptăm până seara? Nu merge, nu 
acceptăm aşa ceva. 

— O să dureze mai puţin, am spus, pentru că o să-l ajut eu. 

— Şi cum se va împăca asta cu demnitatea meseriei tale şi 
cu autoritatea ta? 

— Foarte bine. Am să mă aşez aici împreună cu acest om 
bun, care este un croitor prost. În vreme ce el îmi va călca 
celelalte straie şi probabil, le va arde, eu am să repar cracul 
pantalonului. Spune-mi, totuşi, tu as al cusutului cu acul, 
chiar eşti croitor? 

Omul se scarpină după ureche, se suci se învârti şi în cele 
din urmă, veni şi răspunsul: 


— De fapt nu, effendi. 

— Aşa vasăzică! Şi ce eşti, la urma urmelor? 

— Tâmplar. 

— Şi atunci, cum ţi-a venit ideea de a te da drept croitor? 

— Pentru că am două fiare de călcat. 

— De la cine? 

— De la bunicul meu, care a fost într-adevăr croitor. Asta-i 
tot ceea ce am moştenit de la el. Apoi mi-am cumpărat aţă şi 
ace şi când se iveşte vreo ocazie mai dreg straiele 
oamenilor, căci acum nu prea am de lucru ca tâmplar. De 
aceea am şi fost angajat aici. 

— Deci, eşti un om care se pricepe la o mulţime de lucruri. 
Vasăzică dregi straiele! Tot aşa cum ai, procedat şi cu 
pantalonii mei? 

— Nu, effendi! Asta a fost doar o greşeală. 

— Zici că ai două fiare de călcat? Ştii să calci? 

— O, grozav! 

— Ei, atunci să trecem amândoi la treabă. Dar asta ce-i? 

Am smuls peticul pe care îl cususe şi i l-am arătat. N-a 
priceput ce l-am întrebat şi s-a uitat întrebător la mine. 

— Ce culoare are stofa pantalonilor? 

— Bleumarin, domnule. 

— Şi ce culoare are peticul pe care l-ai pus? 

— E alb. 

— Pantalonii arată groaznic aşa. N-ai un petic bleumarin 
sau măcar negru? 

— Am destule! 

— Şi de ce n-ai pus unul de acelea? 

— Dar ăsta alb e mult mai gros decât cel negru, de aceea 
m-am gândit că o să ţină mai bine şi pantalonii n-or să se 
mai rupă dacă vei mai înota vreodată îmbrăcat. 

— Eşti foarte grijuliu, după câte văd. Eu, însă, am să-mi 
cos un petic negru. Deci, să mergem înăuntru! 

— Să te ajut şi eu, sidi? întrebă Halef. 

— Da, poţi să ţii pantalonii până cos eu peticul. 


Coliba era goală, căci oamenii se aflau acum la lucru. M- 
am aşezat, împreună cu Halef, pe rogojină. Am primit ac şi 
aţă; în loc de foarfece, am folosit cuţitele noastre şi ne-am 
apucat de treabă. Elev fiind, îmi cususem nişte nasturi şi 
chiar peticisem o mică ruptură; ştiam destul de bine să fac 
diferenţa dintre partea din spate şi celelalte părţi; de aceea, 
m-am apucat de treabă cu multă încredere. Între timp, 
tâmplarul-croitor se apucase de lucru da sobă şi tot arunca, 
lemne pe foc de parcă voia să frigă un taur. Plăcile de 
teracotă împrăştiau o asemenea căldură, care îmi amintea 
de frumoasele zile din Sahara. Straiele mi se uscaseră. Nu 
mai era nevoie decât să fie călcate. 

Marele meşter luă mai întâi vesta, o întinse pe o rogojină şi 
apoi, cu un cleşte, apucă fierul. Acesta era roşu ca focul; 
mânerul din lemn era ars. Omul se uită de la fier la mine şi 
de la mine la fier şi apoi se scarpină pe ceafă, gânditor. 

— Ce vrei? l-am întrebat. 

— O întrebare, domnule. Ce să fac acum? 

— Să calci! 

— Dar cum? 

— Ca de obicei. Doar o faci extraordinar de bine. 

— Hm! E o poveste cam complicată. 

— Cum adică? 

— Dacă am să calc acum, fierul este atât de înfierbântat 
încât am să ard vesta. Dacă aştept până se răceşte fierul, n- 
o mai ard, dar nici fierul nu mai calcă. N-ai vrea să-mi dai 
un sfat? Am auzit că eşti un effendi plimbat prin toată 
lumea; poate ai văzut vreodată cum procedează croitorii 
voştri. 

— Ascultă, să ştii că am o părere foarte proastă despre 
bunicul tău. 

— Nu spune aşa ceva, te rog! Bunicul meu - Allah aibă-l în 
pază, în paradis - a fost un musulman viteaz şi un brav 
supus al padişahului. 

— S-ar putea; dar croitor n-a fost. 


Meşterul ridică acum şi celălalt braţ pentru a se scărpina 
la ceafă. Oferea privelişte unei disperări cronice, dar nu 
dădu nici, un răspuns. 

— Ei, cum e? N-am dreptate? 

— Effendi, se bâlbâi el, de unde ai ştiut? 

— Am ghicit. Spune-mi, deci, ce-a fost de fapt? 

— Ei, dacă vrei neapărat să ştii, a fost tăietor de lemne şi 
mai făcea din când în când croitorie pentru ceilalţi tăietori 
de lemne. Fiarele le moştenise însă, cred, de la bunicul lui. 

— Care nici el n-a fost croitor? am râs. Eşti însurat? 

— Nu, dar o să fiu curând. 

— Atunci grăbeşte-te să le poţi lăsa moştenire nepoților 
fiarele de călcat. Trebuie să rămâi fidel exemplului 
strămoşilor tăi şi sper ca fiarele de călcat să nu, ajungă 
niciodată pe mâinile altei familii. 

— Nu, domnule, n-am să fiu de acord cu aşa ceva, mă 
asigură el, foarte serios. Familia mea nu se va despărţi 
niciodată de această moştenire. Dar te rog, totuşi, să mă 
ajuţi şi să-mi spui ce trebuie să fac. 

— Îţi poruncesc să nu mai atingi acest obiect moştenit. 
Dacă trebuie să-mi repar singur pantalonii, am să pot să-i şi 
calc singur. 

Îşi luă mâinile din păr, respira adânc şi din doi paşi, ieşi 
afară pe uşă. Lui Halef tare i-ar fi plăcut să alerga cu biciul 
după el, ca să-l pedepsească pentru că se dăduse drept 
croitor fără ca măcar să aibă habar de această meserie. L- 
am sfătuit, însă, să se potolească şi să nu se mai lase altă 
dată orbit de titlurile şi demnităţile altora. 

Trebuie să recunosc cinstit că nici eu nu mă prea 
pricepeam să ţin fierul în mână, mai cu seamă că familia 
mea nu moştenise niciodată un fier de călcat; dar după ce 
am încheiat opera de artă. nu-mi rămase altceva de făcut 
decât să fiu foarte mândru de ea, în vreme ce Halefmă 
lăuda din toate puterile. Afirma că nu mai văzuse în viaţa lui 
asemenea petice şi se bucura grozav că straiele călcate de 


mine căpătaseră o anumită strălucire, de parcă fuseseră 
frecate cu grăsimea de pe şorici. 

Sosi şi supraveghetorul împreună cu cumnatul său, care 
mă informă că era gata de plecare. Croitorul crezuse 
probabil că nu mai trebuia să se teamă că va fi luat la bani 
mărunți în legătură cu arta sa. Băgă capul pe uşă şi 
văzându-mă îmbrăcat cu propriul meu costum, intră, 
arborând o figură luminoasă. 

— Domnule, spuse, după câte văd, eşti gata. Dar, pentru că 
mi-ai folosit cele două fiare de călcat, sper că ai să-mi dai un 
bacşiş. 

— Ai să-l primeşti, spuse Halef. 

Dispăru după paravan şi se întoarse cu „cizmele pentru 
gută”. Semănau mai mult a cornete decât a cizme. Halefi le 
întinse şi spuse pe un ton amabil: 

— Îţi dăruim aceste teci pentru picioare de elefant ca 
semn de veşnică recunoaştere a măiestriei tale. Pune-le 
lângă fiarele de călcat şi transmite-le moştenire nepoților şi 
strănepoţilor tăi, pentru ca urmaşii tăi să aibă o amintire că 
strămoşul lor era mare maestru în cusutul pantalonilor în 
formă de sac. Allah a creat maimuțe şi măgari; pe tine însă 
te-a trimis în Rumelia ca pe o încoronare a acestei creaţii a 
lui! 

Croitorul apucă cizmele şi se uită la ele cu ochi mari. Nu 
se aşteptase la un asemenea bacşiş şi încă însoţit de o 
asemenea cuvântare. 

— Ei, ce te holbezi aşa înăuntrul lor, de parcă te-ai aştepta 
să-ţi găseşti acolo inteligenţa? întrebă Halef. Şterge-o de- 
aici şi preamăreşte mărinimia cu care te-am onorat, dându- 
ţi aceste lucruri. 

Am susţinut această cerere, lăsând să cadă în cizme câţiva 
piaştri. Cu asta i-a mai venit puţin sufletul la loc bietului om. 
Putu să vorbească din nou, ne mulţumi pentru darul făcut şi 
se grăbi s-o şteargă de acolo. 

Apoi a urmat despărţirea. Am scurtat-o pe cât posibil şi am 
pornit spre drumurile nedesfundate ale vestului. 


SFÂRŞIT 


1 Culegere de instrucţiuni după maximele lui Mohammed 
despre viaţa sa. (n. trad.) 

2 "ara nemţească. (n. trad.) 

3 Conform calendarului arăbesc. (n. trad.) 

4 Cătină. 

5 Muftiul-şef. (n. trad.) 

6 Compus chimic caustic, cu gust leşietic. 

7 Apă de Javelle, fabricată de Charles Gautier, Paris. (n. 
trad.) 

8 Dans de bal cu ritm de marş sau de cadril, cu figuri şi cu 
scene mimice. (n. trad.) 

9 Soluţie făcută din ulei vegetal sau din răşini şi oxizi 
metalici, folosită la prepararea vopselelor şi a chiturilor sau 
drept grund pentru lemnărie. (n. trad.) 

10 Formă cristalografică simplă, limitată ele şase feţe cu 
contur rombic. (n. trad.) 

11 Biblia. (n. a.) 

12 Prinţ arab, socotit urmaş al lui Mahommed. (n. trad.) 

13 Onorabilului căpitan. (n. trad.) 

14 Armă de luptă (în formă de măciucă, apoi de topor) 
folosită de indienii din America. 

15 „Confluenţa mărilor”, un renumit cod de legi. (n. a.) 

16 Un comentariu teologic, format din 24 de cărţi. (n. a.) 

17 Călugări musulmani. (n. trad.) 

18 Cot? veche unitate de măsură, egală cu aproximativ 
0,650 m. (n. trad.) 

19 Talisman. (n. trad.) 

20 Coliba din văgăună. 

21 Manual oficial folosit în practica farmaceutică, 
conţinând descrierea şi indicaţiile pentru controlul celor 


mai importante substanţe şi preparate medicamentoase. 

22 Contracţie spastică involuntară a muşchilor mandibulei, 
care împiedică deschiderea gurii. (n. trad.) 

23 Rocă eruptivă alcătuită din feldspaţi alcalini şi alte 
minerale, a cărei culoare este de un amestec de roşu şi 
verde. (n. trad.)