Karl May — In Tara Leului Argintiu — V4 Prabusirea

Karl May 


Karl May 


În Ţara Leului Argintiu 
Vol. 4 - Prăbuşirea 


CUPRINS: 

Capitolul 1 - În mormânt 1 

Capitolul II - Sub ruine 117 

Capitolul III - În preajma alergărilor 228 
Capitolul IV - Prăbuşirea 295 

Cuprins: 393 


Capitolul 1 - În mormânt. 

Mă aflam într-o stare cu totul ciudată când Ustadul mă 
conduse sus, în încăperea pe care mi-o hotărâse. Nu era 
nici curiozitate şi nici încordare. Aveam simţământul că mi 
se împlinea, în sfârşit, un dor după care tânjea nelămurit, 
de mult, sufletul meu; că mă aştepta o fericire pregătită de 
mult, în taină, pentru mine. 

De ce eram atunci atât de grav, ca şi când pe fiecare 
treaptă pe care păşeam stătea o făptură din vremuri de 
demult şi ridica, mută şi prevestitoare, mâna deasupra mea. 

Când ajunserăm sus, în faţa locuinţei Ustadului, văzui încă 
o scară. Pe balustrada ei se afla o lumânare aprinsă. 
Ustadul arătă în sus şi-mi spuse: 

— Vei locui aici, sus, deasupra mea. Şi totuşi atât de adânc, 
cum eu nu aş vrea să mai stau! 

Îl privii întrebător. Îmi puse mâna pe umăr şi urmă: 

— Effendi, ţi-e frică de stafii? 

— Nu, îi răspunsei eu. 

— Sau de morminte? 

— Tot atât de puţin. 


— Atunci du-te sus şi priveşte în juru-ţi. Te las singur 
pentru câtva timp, pe urmă vin şi eu. Aş putea să-ţi spun de 
pe acum că vei locui, dragul meu prieten, la un loc cu 
cadavre. Tu eşti întâiul şi probabil cel din urmă, adică 
singurul care poate pătrunde în cripta ridicată pentru 
morţii din viaţa mea trecută. Vorbesc în cuvinte de 
neînțeles, dar tocmai acest lucru să-ţi fie spre înţeles. Asta e 
dorinţa mea cea mai mare. 

Deschise uşa spre locuinţa lui, îmi zâmbi cu bunătate, făcu 
un semn prietenos cu capul şi trecu pragul. Eu pornii să urc 
scara. 

În timp ce urcam, mă gândeam la cuvintele auzite din gura 
lui. Ce înţeles adânc, ce însemnătate avea fiecare din ele, ce 
profund analiza fiecare gând în comparaţie cu 
superficialitatea oamenilor de rând! „Prietene” - mi-a spus. 
Ca tot ce venea de la el, nici cuvântul acesta nu trebuia să-l 
iau în înţelesul obişnuit. Era în el mai mult decât atât. 

Scara pe care urcam acum ducea în interiorul stâncii de 
care se sprijinea catul de sus al „Casei înalte”. Văzui numai 
o singură uşă. Era deschisă. O lumină slabă pătrundea prin 
ea. Intrai. Ce surpriză „cripta” asta! 

Părea să fie camera de studiu a unui savant european, pe 
care acesta o părăsise chiar atunci, cu gândul să se întoarcă 
imediat. Să fie geograf? Etnolog? Podeaua era acoperită cu 
blănuri de fiare sălbatice, cărora li se lăsaseră capetele, 
labele şi ghearele. Pe pereţi atârnau, pe lângă arme ale 
diferitelor popoare, nenumărate lucruri de întrebuințare 
paşnică. Lângă un divan persan se afla o măsuţă indiană, 
încrustată cu sidef, cu câteva cărţi deschise pe ea, ca şi 
când abia adineauri fuseseră răsfoite de cineva. 

Mă apropiai de masă. Pe ea se afla Noul Testament, 
deschis şi subliniat cu cerneală următorul verset: 
„Dumnezeu e un spirit şi cei ce-l adoră să-l adore în gând şi 
în adevăr”. Alături un manuscris, dar nu în foi răzlețe, ci 
legat. Autorul încheiase cu fraza: „Gândurile mele nu sunt 
gândurile voastre. Aşa grăit-a Domnul”. 


Pe masa de scris ardea o lampă cu un abajur verde de 
mătase; brodat de o mână de femeie, în litere arabe, scria 
cunoscutul proverb: „lubirea e veşnică, ea dăinuieşte de-a 
pururi”. Când ridicai abajurul să citesc proverbul, băgai de 
seamă că e o aşa-zisă lampă astrală. Astral! Îmi adusei 
deodată aminte de o întâmplare din copilărie. Citisem într-o 
carte veche că există spirite astrale, care locuiesc în stele 
necunoscute încă de noi. Închipuirea mea de copil se trudea 
să dea acestor spirite întrupări şi ajunse, fireşte, la 
rezultate cât se poate de ciudate. 

Auzind, din întâmplare, că directorul şcolii căpătase, în dar 
de ziua lui, o asemenea lampă, m-am dus la el şi i-am cerut 
voie să mă lase să fac câteva experienţe cu ea. Mare îmi fu 
dezamăgirea că nu putui obţine nici un rezultat. Directorul 
mă văzu foarte necăjit şi mă întrebă care e pricina. Când îi 
spusei, zise râzând: 

— Băiatule dragă, adevărata lumină astrală străbate de la 
astru la astru prin spaţiul ceresc, pentru a lumina întreaga 
omenire în spiritul Domnului. Numele acestei lămpi 
pământeşti a fost numai furat din cer, pentru ca 
meşteşugarul care a făcut-o să silească splendorile cereşti 
să devină un câştig pentru el şi alţii. Şi văzând că nu-l prea 
pricep, adăugă: Dacă vei avea şi mai târziu în viaţă ochii tot 
atât de deschişi ca acum, dragul meu, vei înţelege cele ce-ţi 
spun. Meşteşugarul acesta nu e singurul pe care Dumnezeu 
îl lasă să trăiască de pe urma bunătăţilor de pe masa 
cerească. În lumina astrală, dată de această lampă, numai 
spiritelor alese le este îngăduit să se plimbe. În lumina 
acestei candele mititele, însă, mişună spiritele mărunte care 
îşi închipuie că la uleiul ei de rapiţă pot cuprinde cu mintea 
totul. Şi dacă s-ar aşeza cândva un om într-adevăr de seamă 
aici, la masa unde se află lampa, mii de spirite de acestea 
mărunte stau la pândă, ca să sufle în ea şi să i-o stingă. 

Fireşte că n-am priceput nimic din pledoaria asta lungă, 
dar viaţa m-a învăţat mai târziu să înţeleg ce vroia să spună 
bătrânul meu dascăl. Şi cum stăteam înaintea lămpii 


Ustadului, mi-era ca şi când în juru-mi ar fi mişunat mii de 
spirite mărunte şi mi-ar fi şoptit în ureche, cu o bucurie 
diavolească: „Uite-o! E lampa pe care i-am stins-o noi, da, 
NOI...” 

Luai lampa în mână ca să examinez cele două încăperi de 
alături; cea din dreapta slujea ca odaie de dormit. Un pat cu 
aşternut alb ca zăpada. Pipăii cearşaful, pânza părea să fie 
adusă din Europa. Pe pereţi nimic, decât un tablou mic, 
într-o ramă primitivă. Era atârnat vizavi de fereastră. 
Ridicai lampa să-l văd mai bine. Era un desen în peniță care 
reprezenta o bisericuţă de sat, cocoţată pe un vârf de deal. 
Încăperea cealaltă era biblioteca. Nu m-am mirat, căci îmi 
vorbise Pekala despre cărţile Ustadului, deşi nu credeam că 
îi este îngăduit să intre în încăperea asta vreodată. Toţi 
patru pereţii aveau rafturi pline cu cărţi, hărţi şi pachete 
legate cu sfoară. Acestea erau rânduite pe ani şi luni, după 
cum se putea citi pe inscripţiile de pe ele. Erau scrisori. Pe 
jos mai văzui şi altele, cutii care conţineau tot epistole şi 
ziare. În mijlocul odăii o masă lungă, foarte potrivită pentru 
un om ce are mult de lucru şi îi trebuie loc pentru cărţile 
folosite. Ferestrele încăperii erau înalte, ca să poată 
pătrunde cât mai multă lumină înăuntru. Din încăperea din 
mijloc, în care intrasem întâi, ducea o uşă afară în aer liber. 
Păşii pragul şi mă pomenii pe o terasă, dedesubtul căreia se 
afla, probabil, locuinţa Ustadului. Aici, sus, nu erau însă 
decât aceste trei încăperi, iar de pe terasă se putea vedea 
până departe, în toate direcţiile. 

Mi-a plăcut întotdeauna să-mi petrec timpul liber sub bolta 
cerească, ziua la umbra vreunui copac, iar noaptea cu ochii 
la stele. De aici aveam o privelişte atât de frumoasă, că nici 
nu m-aş fi îndurat să intru în casă. 

Deodată auzii zgomot în spatele meu; întorsei capul şi-l 
văzui pe bătrân. Veni să se rezeme, alături de mine, de zidul 
care împrejmuia terasa. Tăcea. Îi auzeam respiraţia uşoară, 
apoi un oftat adânc îi ieşi din piept. 


— A fost pentru mine o zi grea, care nu s-a sfârşit încă, 
începu el. Pe lângă tine a trecut moartea trupească, aş 
putea zice chiar că ai înviat din morţi. 

— Tu de asemenea. 

— Eu? Exclamă el repede. 

— Da. Eu am fost aproape de moarte, pe când tu muriseşi. 

— Cine a spus... cine ţi-a spus ţie? 

— Pekala. Oare nu trebuia? 

— Ştie că n-am nici o taină faţă de tine, totuşi te-a informat 
greşit. 

— Nu îi spuseseşi că ziua morţii tale a trecut? Şi mie, nu 
mi-ai vorbit mai adineauri de cripta ta? 

— Ba da, dar nu m-aţi înţeles bine, nici tu, nici ea. Cripta 
mea nu e şi mormântul meu. Numai ceea ce a murit în mine 
e îngropat acolo. Ziua morţii mele a fost când a murit acela 
ce a murit atunci. 

— Ce trist e să simţi murind în tine ce ţi-e drag, dar cu atât 
mai groaznic e să-ţi simţi încă în viaţă corpul, pe când 
sufleteşte eşti mort şi îngropat. 

Mă privi drept în faţă, pe urmă îşi trecu mâna peste 
frunte, ca şi când ar fi vroit să gonească un gând, apoi grăi: 

— Într-adevăr, nu-mi pot închipui ceva mai înfiorător. 
Totuşi, cu tot ce a murit în mine, mai trăieşte încă spiritul 
individualităţii mele. 

— Să dea Dumnezeu! 

Ustadul întoarse uimit capul spre mine şi mă întrebă: 

— Crezi că moartea ucide un spirit superior? 

— Da. 

— În ce fel? 

— Printr-o hotărâre bruscă, bine motivată, sau printr-o 
nimicire treptată, voită. În amândouă cazurile o numesc 
sinucidere, dacă spiritul a fost până atunci sănătos. 

— Effendi, îţi dai tu seama ce aspru eşti? 

— Vorbim despre spirit, de aceea vorbeşte spirit la spirit. 
Spiritul însă e aspru, poate mai aspru decât orice altceva. 
Vroiai să afli părerea mea despre moarte; aceasta nu e o 


chestie sentimentală, întreabă inima mea şi ea îţi va vorbi 
cu totul altfel. 

Îşi împreună mâinile, ridică ochii spre cer şi murmură: 

— Să fiu oare un sinucigaş? Chodehl, te rog, fereşte-mă 
de una ca asta! 

— Dumnezeu e atotputernic, dar nici atotputernicia sa nu 
poate feri pe nimeni de ce s-a şi întâmplat. 

— Bine. Mă voi cerceta. Vreau să ştiu ce am făptuit şi dacă 
aş fi putut sau ar fi trebuit să fac altfel. 

— Crezi că poţi fi un judecător nepărtinitor faţă de tine 
însuţi? 

— Nu. De aceea mă vei judeca tu. 

— Eu? Cu neputinţă, căci mi-eşti prea drag. 

Înainte de a-mi răspunde el, se auziră glasuri şi paşi 
târşâiţi de cămile care intrau pe poartă. 

Vorbeau doi inşi între ei. Unul era Tifl, celălalt un străin. 
Se amestecă pe urmă şi glasul Pederului. Puse câteva 
întrebări pe care nu le înţeleserăm, apoi desluşii cuvintele: 

— Descălecaţi şi fiţi bineveniţi. Voi comunica Ustadului 
nostru dorinţa voastră. 

Acesta se aplecă peste marginea terasei şi strigă către cei 
de jos: 

— Cu cine vorbeşti, Pederule? 

— Agha Sibil şi nepotul său, care vin din Ispahan, ne aduc 
vestea că s-au întâlnit cu vrăjmaşii djanicunilor şi au să ne 
spună ceva de mare însemnătate. 

— Fie ei oaspeţii noştri. Vin îndată. 

Vru să plece, dar îl oprii: 

— Îngăduie-mi o întrebare. Cine e noul sosit? 

— Un bătrân din Ispahan care face negoţ însemnat în ţară. 
Cumpără de la noi tot ce avem de vânzare şi oamenii săi 
cutreieră cu mărfurile lui pe la toate triburile. La socoteală, 
însă, vine el singur. 

Se depărtă, încredinţat că-l cercetasem numai fiindcă era 
vorba de o veste în legătură cu multasimul. Eu mai aveam 
încă un motiv. Îmi adusesem aminte de gazda mea din 


Bagdad, care, după expresia lui Halef, fusese înainte 
bimbaşă şi devenise apoi „mir alai”, adică polonezul 
Dozorca, acela care îmi spusese că socrul său, Mirza Sihil, 
sau Agha Sibil fusese un negustor persan. Fără să vreau îmi 
veni în gând că s-ar putea să fie una şi aceeaşi persoană, pe 
care bietul polonez o credea moartă de mult. Era o simplă 
presupunere, ce e drept, dar mi se păru ciudat că avea şi 
un nepot, nu un fecior cu sine, poate chiar copilul 
polonezului. Mă hotărâi să vorbesc neapărat cu acest 
negustor. Deocamdată însă mă interesa viaţa din trecut a 
Ustadului, pe care acesta vroia să mi-o povestească. 

De altfel se întoarse în curând şi mă rugă să-l urmez în 
bibliotecă. Luă lampa în mână şi văzând că privirile mi se 
aţintiseră din nou asupra inscripţiei de pe abajur, zise: 

— Iubirea dăinuieşte de-a pururi. Da, cea dumnezeiască, 
dar cea de aici s-a irosit pentru mine. Sau, existat-a ea cu 
adevărat? Pentru ce cuvintele acestea au fost cusute numai 
cu mâna, nu şi cu inima? Cu mânuţa aceea mică şi delicată, 
care s-a preschimbat pentru mine în gheare, deşi o 
dusesem de atâtea ori cu dragoste neţărmurită la buze... 

Se apropie apoi de măsuţă, arătă spre Noul Testament şi 
urmă: 

— Dumnezeu e un spirit. Căutam acest spirit. Credeam că 
el, care însufleţeşte totul, însufleţeşte şi trupul omenirii. Şi 
cercetam în adâncul ei. O observam când era trează, când 
dormea şi când se ruga. În somn nu visa decât despre sine 
şi în rugăciune îngenunchea numai în faţa ei însăşi. 
Omenirea! 

Şi a apărut atunci la Răsărit spiritul Domnului şi s-a 
întrupat într-un păstor, care a pornit să-şi caute turma din 
ţară în ţară, de la popor la popor, de la inimă la inimă. Pe 
unde trecea îl întâmpinau cu osanale; pe urmă a fost hulit şi 
răstignit. Pretutindeni, pe oricare Golgotă, se vedea trupul 
Domnului, răstignit pe cruce. Unde a rămas însă spiritul? 
Spiritul de care trebuia să ne lăsăm conduşi în adevăr? 
Unde fost-a spiritul acesta într-adevăr adorat? Întrebam 


aici, pe pământ, când pe unul, când pe altul. Găsii ici, colo, 
un grajd, o iesle, unde îngerii cântaseră laude, unde 
păstori, magi şi înţelepţi fuseseră adoraţi. Mai găsii încă 
plutind mireasma de smirnă şi tămâie care fuseseră aduse 
prinos spiritului iubirii, dar el însuşi fugise de prigoană, ca 
să nu cadă pradă urii şi hulirii. Unde? În ţara Eghipetului - 
aşa se spunea. Atinse manuscrisul cu mâna, şi-o trase însă 
repede înapoi, ca şi când ar fi atins ceva urât şi duşmănos şi 
urmă: Aici zace trupul spiritului cu care am pornit să caut 
spiritul Domnului. A murit şi a fost îngropat. A încetat de a 
mai vieţui când am aflat cel din urmă cuvânt scris, că 
gândurile omului nu sunt şi ale Domnului. Pentru ce aş mai 
fi căutat gândurile spiritului meu? Adevărul acela pe care 
nu-l voi găsi nicicând, fiindcă nu se aseamănă cu cele 
dumnezeieşti. 

Mă privi, aşteptând poate o încuviinţare din partea mea, 
dar eu clătinai capul şi zisei: 

— Cu acest cuvânt nu trebuia să încetezi, ci de-abia să 
începi. El ar fi trebuit să-ţi spună că nu cu ascuţimea minţii 
trebuia să-l cauţi, ci cu ochii credinţei nestrămutate. Dacă 
ai fi colindat, cum spui, pe ici, pe colo, cu ochii deschişi, n-ai 
fi găsit ieslele pustii, de unde Domnul fugise de prigoana lui 
Irod, ci mulţi betanieni şi emausieni, care împărţiseră cu el 
pâinea înainte şi după răstignire. Crezi că fiindcă nu 
găsiseşi tu spiritul Domnului, nu-l găsiseră nici alţii? 

— Ba l-am găsit! Deschide aceasta şi citeşte primul cuvânt. 

Întorsei întâia foaie a manuscrisului şi citii, scris cu litere 
groase: „Credinţa e ceea ce cucereşte lumea”. 

— Ei, aşa e că am făcut după cum ai spus tu? N-am pornit 
oare să caut cu Credinţă spiritul Domnului? N-a fost ea Alfa 
acestei cărţi? De ce am ajuns pe alte căi la Omega? 

— N-a fost spiritul Domnului cel ce te-a îndrumat pe 
aceste căi, ci al tău, după al cărui glas ai pornit. Erai 
întâmpinat cu osanale deşi călăreai doar pe un măgar prin 
mijlocul mulţimii. El a fost acela care trecea cu copitele 
peste crengile de palmier ale gloriei tale. Nici nu meritau 


altceva! Pe urmă a început să se audă după tine strigătul: 
„Răstigniţi-l!”... 

— Effendi, mă întrerupse el. De unde ştii tu ce s-a 
întâmplat? 

— Numai eu? Asta o ştie oricine. Acela care năzuieşte 
după Adevăr, urcă, în strigătele de bucurie ale prietenilor, 
muntele Golgota; ca să fie apoi părăsit de ei şi să fie silit de 
vrăjmaşi să-şi dea duhul pe cruce. 

— Să-şi... dea... duhul? Repetă el. Cât adevăr e în spusele 
tale! Spune-mi: Aşa trebuie? 

— Pentru ce mă întrebi pe mine, muritorul? Întreabă pe 
acela care a murit ca să ne izbăvească pe noi. „Părinte, în 
mâinile tale îmi dau duhul!”, a strigat El părăsindu-şi 
trupul. Spune-mi, o, Ustadule, urmat-ai tu pilda Lui? 
Încredinţatu-ţi-ai tu sufletul când erai schingiuit, ca şi el, în 
mâinile Domnului? Acesta e cadavrul, mi-ai spus. Dar duhul 
unde s-a dus? Ai lăsat să-ţi fie luat? Dacă îl încredinţai în 
mâinile Domnului tău, ar fi înviat în trupul acesta, ca 
odinioară Isa Ben Marryam, în acelaşi trup. 

Acum stăpânul „Casei înalte” puse lampa pe masă şi zise: 

— Aşteaptă niţel, effendi. 

leşi apoi afară, păşind, ca şi când ar fi dus o povară grea în 
spinare. În uşă mai întoarse o dată capul şi mă întrebă: 

— Crezi în învierea unor astfel de morţi? 

— Da. 

— Adevărat? 

— Nu cred numai, ci o şi cunosc. 

— Tu? 

— Da, eu. 

— Atunci aş vrea să fiu în locul tău. 

— Poţi şi ţi-e îngăduit, numai să vrei. 

— Effendi, effendi, pentru cine a fost aprinsă lampa asta? 
Pentru tine? Pentru mine? Pentru noi amândoi? „Gândurile 
mele nu sunt şi gândurile voastre şi căile mele nu sunt şi ale 
voastre” - astfel grăit-a Domnul. Aşteaptă! Lasă-mi timp! 


După ce dispăru el pe uşă, pusei mâna pe manuscrisul de 
pe masă şi vrusei să-l închid, dar îmi sări în ochi titlul: Spirit 
şi Adevăr! Mă aşezai pe divan şi luai manuscrisul în mână. 
Mă simţii deodată obosit, atât de obosit! Să fi fost cu 
adevărat o oboseală fizică sau mă copleşise puterea acestor 
două cuvinte? Cine e omul care cutează să înceapă o astfel 
de lucrare? Trebuie să fi fost începută în tinereţe, când 
totul ţi se pare cu putinţă; când îţi dai seama la bătrâneţe 
că a fost o încercare fără rost şi ai vrea să o nimiceşti, nu-ţi 
vine s-o faci, căci vrei să ai dovada că totul pe lume nu e 
decât deşertăciune. 

Aş fi vrut să citesc acest manuscris, deşi ştiam că nu voi fi 
de acord cu ce scrie în el. Rămăsei astfel multă vreme 
pierdut în gânduri, până veni Ustadul să mă roage să-l 
urmez iarăşi în bibliotecă. 

Mă sculai de pe divan şi privirea-mi pătrunzătoare căzu 
fără voie asupra Ustadului. Oare nu mai era el ci un altul? 
Nu se schimbase nimic în înfăţişarea lui, totuşi mi se păru 
altfel decât îmi apăruse întâia oară lângă patul meu de 
suferinţă. Un simţământ de ruşine pentru nesocotinţa mea 
vru să mi se strecoare în suflet, dar ceva se răzvrăti în 
mine, ceva ce-mi spunea parcă: „Nu te linguşi pe tine însuţi, 
vrând să-l cruţi pe el. Va trebui să înduraţi amândoi durerea 
scormonită de tine în sufletul lui”. 

Văzu privirea aceasta a mea şi mă întrebă: 

— De ce te uiţi aşa la mine? Văd manuscrisul meu în mâna 
ta. Citit-ai ceva din el? 

— Numai titlul. 

— Şi de aceea privirea asta? 

— Da. 

— Înţeleg. Spirit şi Adevăr. Poate că s-ar fi potrivit mai 
bine Spirit sau Adevăr. 

— Nici aşa. 

— Deci nici „şi” şi nici „sau”? 

— Crezi oare că deosebirea stă în conjuncţii? Nici n-ar fi 
trebuit să începi lucrarea, sau dacă ai început-o, s-o laşi 


neterminată. Dar spiritul care a îndrăznit să purceadă la o 
astfel de operă nu trebuia să-l părăsească, în ciuda tuturor 
Caiafilor şi Pliaţilor din lume. Sunt încredinţat că ar fi ajuns 
la ceva mult mai înalt, mai nobil şi mai bun decât e scris 
aici, pe foile astea de hârtie. Bine era de-ar fi dormitat 
numai, fără să moară cu desăvârşire. 

— Dacă e mort sau dormitează numai, iată ce vreau să aflu 
împreună cu tine. Îţi voi povesti totul, dar te previn că nu va 
fi o poveste hazlie. 

— Poveste? În nici un caz! Dacă e mort, atunci îi ţii 
cuvântarea de înmormântare. Dar dacă se aseamănă cu 
acela despre care lisus a spus: „Prietenul nostru doarme. 
Lazăre, ia-ţi patul tău şi umblă!” 

Puse mâna stângă pe umărul meu şi mă strânse la piept. Îl 
cuprinsei şi eu cu dreapta pe după gât şi păşirăm astfel, 
strâns lipiţi, în casă. Aşeză lampa pe masă, astfel ca lumina 
să nu-i bată în faţă, mă duse la divan, mă aşeză jos, se 
plimbă de câteva ori prin odaie, se opri înaintea mea şi 
începu: 

— Povestea oricărei adoraţii are vremea ei de martiriu, de 
prigonire şi de credinţă. Vreau să spun aci prigonirea cu 
arma ucigătoare. Când urii religioase i se ia această armă, 
se pune la adăpostul dogmelor sale pentru ca din spatele 
acestora - pe care le socoteşte ziduri de neînvins - să 
dăuneze prin toate mijloacele mai departe celor de altă 
lege. Se găsesc destule dovezi în scurgerea vremilor, că 
omul nu îngăduie altă credinţă decât pe a sa, deşi ar fi 
treaba lui Dumnezeu să hotărască în ce fel să-i vorbească 
oamenii. Aceştia, însă, sunt atât de îndrăzneţi şi nesocotiţi 
să-i dicteze ei Lui, ce are şi ce nu are de făcut. În 
îngâmfarea lui, omul se crede îndreptăţit să spună că însuşi 
Dumnezeu i-a arătat şi l-a întărit în credinţă că religia lui - 
oricare ar fi ea - e mai bună decât oricare alta. Cu această 
aşa-zisă „revelaţiune” se fuduleşte, ca şi când ar fi arendat 
toată fericirea cerească şi a pus o tablă la poartă, pe care 
scrie: „Intrarea numai pentru persoanele favorizate, care 


au bilet iscălit de arendaş cu însăşi mâna lui. Cine vrea să 
intre fără bilet, e pedepsit imediat cu moartea trupească şi 
sufletească”. Ai ceva de spus împotriva a ceea ce susţin eu, 
effendi? 

— Vrei să fiu sincer? 

— 'Ţi-o cer chiar. 

— Atunci ascultă: Stai în faţa mea ca întruparea vieţii tale 
proprii, pe care vrei să mi-o povesteşti. Părerile tale sunt 
datorate ei. Le voi socoti deci drept păreri individuale, nu 
drept o solie dumnezeiască. Sunt - nădăjduiesc - un om cu 
judecată şi se cere să nu iau în seamă numai râvna cu care 
năzuiai după Adevăr ci şi roadele ei, pe care mi le pui 
dinainte. Ştiu că nu mă vei sili să le gust şi n-am nici un 
motiv să te laud sau să te dojenesc. Vorbeşte deci liniştit 
mai departe. 

Probabil că se aştepta la un astfel de răspuns. Nu mi-o 
spuse, ci urmă: 

— Văzut-ai vreodată un astfel de cer arendat, închiriat de 
la Dumnezeu? Eu n-am văzut numai unul, ci mai multe. 
Ciudat cum se aseamănă unul cu altul! Şi ştii cam cât 
plăteşte un locţiitor din ăştia de-ai lui Dumnezeu chirie? 
Prisosul ce rămâne din smirna şi tămâia care i se aduce. 
Altceva nimic! Şi după ce a primit închinăciunile şi 
ploconelile pentru sine, dă şi el niţel din cap în faţa 
Atotputernicului. Atâta tot! Căci Dumnezeul acesta e atâta 
iubire veşnică, îndurare, milostivire, răbdare şi blândeţe, că 
uzurpatorul cerului său nici nu se gândeşte la o zia 
judecății, când el va fi cel dintâi zvârlit pe uşă afară. Mă vei 
întreba poate cum se împacă asta cu Dreptatea veşnică şi 
adevărată, care lasă pe acest arendaş ceresc obraznic, să 
se facă stăpân atâta vreme pe bunul altuia. Vezi că nici nu e 
cerul unde s-a statornicit el, ci o lume minunată de idei, 
preschimbată acum într-un pustiu, unde fiecare cămilă 
trebuie să păşească pe urma celeilalte, dacă nu vrea să fie 
biciuită de conducătorul ei, care o mână de la spate. 

— Şi zici că ai cunoscut multe ceruri de acestea închiriate? 


— Da. Descriindu-ţi unul singur, e ca şi când le-ai cunoaşte 
pe toate celelalte. Ascultă mai departe! Călărind pe 
armăsarul meu Imtichat2, coborâi din djebelul Din3, la 
şesul oamenilor. Aflai că de aici începe calea spre paradisul 
apropiat. Cerui să mi se arate drumul şi pornii pe el. 
Oamenii pe care îi întâlneam păreau să fie foarte cucernici. 
Ţineau mâinile împreunate şi ochii în pământ. Corturi şi 
aşezări gospodăreşti nu văzui, ci numai clădiri ridicate în 
cinstea lui Allah, deşi sub alte nume. Văzui geamii lângă 
biserici cu geamuri înalte, temple indiene şi pagode 
chinezeşti, lăcaşuri de închinăciune malaieze, corturi 
medicale americane, colibe hotentote, idoli şi gropi de 
rugăciune ale australienilor. Norod mult trecu pe lângă 
mine. Toţi vroiau să intre în cer, dar tot atât de mulţi se 
întorceau, mâhniţi, pe unde veniseră. Îi întrebai de ce şi-mi 
spuseră că n-aveau „bilet de intrare”. Călării mai departe. 
Gloata creştea din ce mă apropiam de poarta raiului. Aici se 
înghesuia norodul, căci în dreptul porţii era întinsă o 
frânghie - frânghia credințelor religioase. Eu nu venisem să 
intru şi să rămân în cer, ci să cercetez, de aceea nu-mi păsa 
de frânghie. Dădui pinteni calului şi sării peste ea. Mă aflam 
acum pe un loc liber din faţa porţii raiului. Lângă zidurile 
foarte înalte văzui palmieri minunaţi, pomi şi tufe care 
păreau înflorite toate. Şi fiindcă nu le simţii mireasma, mă 
uitai mai bine şi băgai de seamă că nu erau adevăraţi, ci 
numai zugrăviți. Unul singur era adevărat, dar ce pom 
ciudat! Mărunt, dar ramurile lui se întindeau până departe. 
N-avea nici flori, nici roade, numai mii de frunze, ca nişte 
capete omeneşti care păreau vii, căci mişcau întruna ochii şi 
buzele, de pe care nu se auzea un cuvânt. Întrebai pe 
cineva ce pom e ăsta. „E El Dşaranil - mi se răspunse. Nu-l 
cunoşti? A fost plantat aici, căci pomul cunoaşterii, care 
creştea odinioară în rai, s-a uscat. De atunci trebuie să 
întrebi frunzele El Dşaranilului când vrei să ştii dacă te 
bucuri de bunăvoința lui Allah sau nu. Numai ele cunosc 
hotărârea lui, nimeni altcineva pe pământ”. Abia aflai 


aceasta, când câteva frunze mă zăriră. Se auzi mai întâi un 
murmur neînțeles. Acesta creştea pe măsură ce se aţinteau 
mai mulţi ochi asupra mea, până ce de pe toate buzele se 
auzi numele meu. La gălăgia care se stârni, uşile se 
deschiseră de perete şi năvăliră asupră-mi sumedenie de 
făpturi, care m-ar fi înăbuşit dacă n-aş fi fost călare. Sării în 
lături, ca să-mi fac loc şi întrebai ce au cu mine. Mi se 
răspunse în toate limbile de pe lume şi chiar făpturile erau 
îmbrăcate în toate porturile câte există pe pământul ăsta 
mare. Fiecare ţinea în mână ceea ce numea el „Cartea 
Sfântă” a lui şi fiecare din ei se lăuda că are „bilet de 
intrare”. Eu însă le cerui să-mi arate semnătura aceluia 
care închiriase cerul acesta. Nimeni până atunci nu le-o 
ceruse, de aceea rămaseră uluiţi o clipă, pe urmă dispărură 
iar pe uşile pe unde veniseră. Putui trece, deci, nesupărat 
poarta raiului. Când ajunsei, însă, în dreptul pomului 
curiozităţii şi al pălăvrăgelii - El Dşaranil, toate capetele 
strigară într-un glas: „De intrat, intră el, dar de ieşit nu va 
mai ieşi. Cine păşeşte în această împărăție a cerului, e 
pierdut. Am avut noi grijă de asta, noi, glasurile 
dumnezeieşti”. 

Ustadul făcu o pauză. Ce tablou îmi înfăţişase înaintea 
ochilor! Straniu, dar oarecum adevărat. Ce aveam de spus, 
ca observator cu judecată limpede, îi voi spune când va fi 
sfârşit. Deocamdată mă interesa prea mult felul lui de a 
povesti şi nu vroiam să-l întrerup. Urmă: 

— După ce trecui de poartă, statui în loc şi privii în juru- 
mi. Mare îmi fu însă mirarea când nu văzui nimic, dar nimic 
ce aş fi putut numi paradisiac. Mă aflam într-o pustietate 
jalnică. Nu-şi dăduseră măcar osteneala să zugrăvească 
pereţii ca pe afară. Exteriorul fusese făcut ca să 
ademenească pe cei scurţi de vedere sau lesne încrezători. 
Întrucât aceia care treceau dincoace de frânghie nu aveau 
să se mai întoarcă niciodată dincolo, nu găsiseră de cuviinţă 
să înfrumuseţeze raiul şi pe dinăuntru. Nici copaci, nici 
tufe. Nici un pârâiaş sau izvor. Nici o cărare, ci numai urme 


aproape şterse, pe glia uscată şi stearpă. Astfel se arătă 
ochilor mei aşa-zisul Eden, despre care „iluminaţii 
Domnului” vorbesc în sute de limbi cu încântare. Trebuia să 
se îngrozească oricine ar fi păşit aici, în acest pustiu jalnic şi 
fără speranţă. Şi totuşi, se părea de la sine înţeles că 
trebuie să treci peste această deznădejde şi groază şi nu ţi 
se lasă vreme să poţi spune celor rămaşi dincolo ce îi 
aşteaptă, ci te luau repede în primire, împingându-te 
înainte. 

În vreme ce vorbea, Ustadul ţinuse capul în piept, ca şi 
când ar fi privit în sine. Acum ridică ochii spre mine şi mă 
întrebă: 

— M-ai înţeles, effendi? 

— Da. 

— Ai de făcut vreo observaţie? 

— Nu; după ce vei fi sfârşit. Mai departe, te rog! 

— Da, mai departe: cămilele! Tu cunoşti desigur cămilele 
nobile, splendidele bişarin-hedşin, pe care nici cu bani grei 
nu le prea poţi obţine. Nobleţea lor este dovedită şi 
certificată prin registre de arbore genealogic. Cunoşti, mai 
mult ca sigur şi cămila de Buhara sau Turkestan, folositoare 
ca niciuna alta, fără de care în acele regiuni ale globului n- 
ar mai putea exista viaţă şi nici transport. Dar, sunt sigur, ai 
cunoştinţă şi de soiul acela degenerat de cămilă, care pe la 
voi e ţinută în grajduri jilave şi întunecoase, pentru ca în 
tovărăşia unor urşi, arici, ţâncul pământului, să poarte prin 
lume maimuțe dresate. Pe când eram copil le găseam hazlii. 
Însă de când am cunoscut exemplare din rase nobile, numai 
vederea unor astfel de animale nenorocite îmi provoacă o 
adevărată durere. Se spune că acest soi de cămilă ar avea 
ca ţară de baştină Italia. 

Cel puţin, persoanele care posedă asemenea curiozităţi 
sunt, îndeobşte, italieni. Închipuieşte-ţi o asemenea cămilă, 
născută în cruntă murdărie, „dresată” şi „educată” cu 
biciul, hrănită cu spini şi ciulini, adăpată cu apă stătută şi 
murdară, niciodată curățată de paraziți, un adevărat 


schelet alcătuit din foame şi mizerie, cu o piele de pe care 
părul e de mult jupuit, cu picioarele pline de răni şi ai 
imaginea acestui animal martirizat şi adus în starea asta de 
arendaşi graşi şi nemiloşi. Capetele, adânc plecate, le erau 
legate cu frânghii groase de genunchi, aşa că nu puteau 
vedea niciodată cerul, ci numai pământul de sub picioare. 
Frânghiile le dădeau voie să-şi îndoaie genunchii, dar nu le 
permiteau să-şi ridice capetele. Nu puteau nici măcar să 
facă un pas mai mare. Mersul lor şovăielnic le îngăduia o 
înaintare prudentă şi nu făceau decât ceea ce le poruncea 
dresorul nemilos. Pe boturi le erau fixate botniţe, ca să nu 
se poată apăra împotriva violenţelor suferite şi nici să nu 
poată să se hrănească cu plante otrăvitoare, ce le-ar fi 
izbăvit de iadul vieţii lor nefericite. Şeile purtate pe spate 
erau un fel de cadre înalte, ca de tron, acoperite cu covoare 
multicolore, de care atârnau tot felul de panglici şi franjuri, 
aşa încât atunci când călăreţul reuşea să se urce în ele, se 
găsea la mare înălţime şi putea să se considere iubit de 
Allah. Ai desluşit, Sihdi şi acest tablou? 

— Da, îi răspunsei. E mai limpede decât aş fi reuşit eu 
însumi să-l prezint. Acum, te rog să-ţi întorci calul! 

— Am şi făcut-o. Am călărit cu ochii deschişi în acest rai, 
atât de mult lăudat. Poate mă întrebi cât a durat până ce 
am putut să-l cunosc? Timpul unei întregi dureri omeneşti. 
Să-ţi descriu ce am văzut şi ce am descoperit acolo? Dar 
cine poate descrie ce nu e chip de descris? Încă din prima zi 
n-am rămas singur. Suferinţa tuturor veni spre mine într-o 
jale adâncă. Nu m-a părăsit până la ultimul pas. Durerea 
pământului se înălța la mine pe cal şi-şi încolăcea braţele în 
jurul şoldurilor mele. Mizeria vieţii se agăța de scările şeii 
mele, lăsându-se dusă de mine. Veni, alergând şi sărăcia şi 
apucă de căpăstru, ca să mă facă să mă rătăcesc din drumul 
meu. Când se lăsă întunericul, umbrele fărădelegilor îşi 
începură dansul în jurul meu şi în noaptea liniştită vina şi 
păcatul urlau în urma mea. Săptămâni de-a rândul am 
călărit printre ruine, în care mă saluta amăgirea 


omenească, râzând dispreţuitor în straiele stafiei nimicirii. 
Traversai nesfârşite cimitire, din ale căror gropniţe se 
auzeau stridente chicotelile nerăbdării. Am zărit ruinele 
unor biserici în care stăpânea lipsa înţelegerii pe cea mai 
scăzută treaptă. În jurul coloanelor sparte ale unor 
divinităţi de altădată, nebunia ţopăia cu neruşinare, în 
preajma izvoarelor secate, visa nepăsarea în zdrenţe, abia 
putându-şi acoperi goliciunea. Făţărnicia religioasă se 
reculegea în faţa unor capete prăbuşite, pentru a căror 
bună păstrare nu ridicase nici măcar un deget. Între timp 
apăru la orizont unul dintre acei călăreţi ce posedaseră 
permise de intrare, al cărui cal se întoarse însă imediat, 
încercând să scape, de îndată ce văzu că eu nu sunt călare 
pe o cămilă sau un măgar. Şi dacă cumva, undeva, încă se 
mai arăta vreo fiinţă, atunci ori era vreo vulpe a pustiului, 
ce dispărea într-o clipă, ori vreo hienă hulpavă, strecurată 
departe de mine, cu coada pleoştită şi capul plecat făţarnic. 

Aici, Ustadul se opri să-şi tragă răsuflarea, îl urmărisem cu 
mare interes. Dar acum simţeam o lacună în naraţiunea lui. 
De aceea l-am întrebat: 

— Dar cei care fuseseră lăsaţi să intre? Ei nu puteau să-ţi 
apară fiecare în parte şi apoi să dispară din nou, imediat? 

— Nu, îmi răspunse el. Din păcate nu te pot scuti de ei. Îţi 
închipui cumva că acest paradis este locuit de fiinţe ce se 
iubesc una pe alta şi se sprijină reciproc? Crezi că acolo vei 
găsi un păstor şi o turmă? Cunosc la fel ca şi tine cuvântul 
acela făgăduit. Ceea ce nu e văzut de nici un ochi şinu e 
auzit de nici o ureche şi nu a pătruns în nici o inimă 
omenească este hărăzit de Dumnezeu numai celor care-l 
iubesc. Ce culme a fericirii, de nedescris, a fost aceea pe 
care am avut bucuria s-o văd şi s-o aud! Ascultă şi miră-te! 
Ştiai că printre animalele sălbatice există unele care se 
izolează de semenii lor şi îi urăsc cu atâta înverşunare, 
încât oricare le iese în cale este imediat sfâşiat şi ucis? 

— Da, asta se întâmplă îndeosebi la elefanţi, rinoceri, lei, 
tigri şi alte sălbăticiuni. Asemenea exemplare sunt numite 


„sihaştri”. 

— Ei, atunci află că în cer nu există altfel de locuitori decât 
asemenea exemplare! Ei nu trăiesc laolaltă, ci ca 
„pustnicii”, deoarece niciunul nu are încredere în celălalt. 
Fiecare a coborât de pe măgarul sau cămila sa în preajma 
unei anume văgăuni sau peşteri. Acolo locuieşte el şi îşi 
apără locuinţa cu înverşunare împotriva oricui, care, 
potrivit părerii sale, se află mai sus decât cerul. Deoarece, 
însă, există o diversitate tot atât de mare de opinii câţi 
indivizi sunt, domneşte în rândurile tuturor o duşmănie atât 
de sângeroasă, că noi ne-am cutremura resimţind-o în viaţa 
noastră pământească. Fiecare văgăună sau peşteră este un 
templu al idolatriei, în care fiecare se consideră propriul lui 
fetiş. Deşi pretinde că îl adoră pe Dumnezeu, îşi impune, 
propriile sale gânduri acestui Dumnezeu şi se situează 
astfel deasupra Lui. Urmarea e că niciunul din Dumnezei 
nu-i supără pe ceilalţi, căci altminteri ar fi eliminat din 
rândurile lor. Aşa arată, effendi, acest cer! Deasupra lui 
străluceşte soarele veşnic arzător al îngâmfării 
atotpustiitoare, pornită după pradă ca şi vulpea aceea 
şireată şi hiena aceea perfidă, care chiar şi aici, în paradis, 
nu găsesc să se hrănească decât cu broaşte prăpădite sau 
insecte pământii. Cât de bucuros am fost când mi-am 
terminat pribegia! M-am simţit de-a dreptul încântat să pot 
părăsi această falsă fericire. Când am ajuns la poartă, 
măgarii şi cămilele care se găseau acolo ne priveau cu o 
invidie neţărmurită pentru că noi ne puteam permite să 
părăsim această mizerie groaznică. Arendaşii se 
îngrămădeau că să mă audă preamărind paradisul lor. Le- 
am spus, însă, că voi povesti oamenilor tot adevărul. Atunci 
se stârniră strigăte de furie. În arborele El Daşaranil se iscă 
un vuiet. Toţi ochii săi erau îndreptaţi ameninţător asupra 
mea. Capetele se scuturau şi de pe buze li se desprinse un 
urlet atât de puternic, încât frânghia El Milal se rupse în 
faţa mea. Măgarii şi cămilele de dincolo de poartă începură 
şi ele să se vaiete. Eu, însă, mă îndepărtai călare, fără să 


rostesc nici un cuvânt, chiar dacă puteam să fiu considerat 
laş. E sigur, însă, că acela care e în stare să se salveze dintr- 
un asemenea cer trebuie că are curaj! După ce rosti aceste 
cuvinte, Ustadul bătu din palme, ca şi cum s-ar fi bucurat de 
desfăşurarea evenimentelor. Măsură cu paşii, în câteva 
rânduri, încăperea, se opri în faţa mea şi mă întrebă: Ai 
bănuit vreodată că există un asemenea paradis? 

— Există multe asemenea paradise, răspunsei eu şi îmi 
ridicai privirea spre el. De ce atunci nu ai mai cercetat 
altele? 

— Ce întrebare! Nu te înţeleg! 

— Mi-ai povestit că de pe Djebel Din, coborând, ai ajuns 
într-o câmpie locuită de oameni. De fapt, de ce ţi-ai părăsit 
„Muntele Credinței” tale? Trebuia s-o faci? Şi dacă ai fost 
nevoit s-o faci sau ai vrut s-o faci, ce te-a îndemnat apoi să 
vizitezi şesul spiritual, câmpia, pustiul, unde nici un gând nu 
tinde să se înalțe, ci numai să se lăţească pe toată 
întinderea? 

— Maşallah! Chiar aşa înţelegi tu cele povestite de mine? 

— Bineînţeles! Dar cum altfel? 

— Eu am vorbit despre oameni! 

— Desigur! Dar omul este alcătuit numai din corpul său? 
Nu spunem noi că omul este făcut din trup şi spirit. Trupul 
moare, dar spiritul nu. Atât timp cât ne referim la trup, cât 
şi la spirit, ne trăim binecunoscuta viaţă de om, pe care eu o 
consider „prima”. Cel care a fost, însă, atât de puternic ca 
să înfrângă tot ce se referă la trup şi să se considere numai 
spirit, în timp ce pentru el corpul a murit, acela trăieşte 
încă înaintea dispariţiei acestuia din urmă o altă viaţă, 
nouă, superioară, pe care eu, deocamdată, o numesc „a 
doua”. Dar există oameni al căror spirit nu se încheagă într- 
o individualitate. Dacă această treaptă constituie pentru 
mine o viaţă, atunci trebuie s-o admit ca o „primă” viaţă şi 
pe celelalte două trepte, amintite mai înainte, ca pe „cea 
de-a doua” şi respectiv „cea de-a treia” viaţă. Şi atunci, 
spune-mi, o, Ustad, de pe care treaptă, pe care te afli tu, 


mi-ai descris, cu puţin mai înainte, cerul cel mai de jos, pe 
care mi l-aş putea numai închipui? Îngăduie-mi să-ţi descriu 
un alt cer, poate pe acela al meu! 

— L-ai văzut? 

— Da. Este exact opusul celui descris de tine. În faţa 
cerului meu nu există o frânghie El Milal, nici un arbore El 
Dşaranil şi nici zugrăveli pe pereţi. Pe el nu l-a uzurpat nici 
un arendaş, iar pe calea care duce la el nu sunt clădiri cu 
idoli. Nu există ziduri şi nici porţi. La el duc atâtea drumuri 
câţi oameni sunt. Este deschis tuturor, în acest paradis de 
gânduri ce-mi aparţine, nimic nu este scufundat, distrus şi 
uitat. Aici se înalţă ideile dumnezeieşti ale anilor apuşi, la 
fel de înalte ca odinioară, în zorile dimineţii. Iar în amurgul 
roşiatic al serilor, sclipesc noile şi înaltele idealuri ale 
secolelor viitoare, pentru a deveni realitate atunci când 
omenirea va spune, „mâine” sau „poimâine”. Ce tot vorbeai 
tu despre ruine şi cimitire? Spiritului îi sunt necunoscute. 
Ceea ce se alcătuise cu mâna trupului era destinat acestuia 
şi nu spiritului. Era numai copia pământească a ceea ce îşi 
plăsmuise pentru el în lumea spiritului. Şi această 
construcţie înaltă este veşnică. Copia sa poate să dispară, 
dar imaginea stăruie, nu poate fi fărâmiţată de dinţii 
timpului pământesc. Când cu ochii trupeşti îţi vedeai 
paradisul zăcând risipit în fărâme şi neînsufleţit, atunci se 
aşternea peste el, la înălţime cerească, raiul meu. Şi tot 
ceea ce la tine se desfăcuse în moloz, la mine se păstrase în 
starea originară, făurită de Marele Creator. Şi aşa cum 
orice operă în cerul meu este mai nobilă decât în acela 
care-ţi aparţine ţie, aşa şi oamenii care-l populează sunt 
mai buni decât ai tăi. Tu îi dregi. Eu nu am nimic de dres. 
Poate tu le acorzi iertarea. În ce mă priveşte, eu nu iert. De 
ce? Mie nu mi s-a făcut nici un rău. În faţa paradisului meu 
orice duşmănie dispare. Nu îndrăzneşte să intre. Şi întrucât 
nu pot fi rănit, pentru mine nu există nimic ce ar trebuie să 
iert, oricât de mult aş dori s-o fac. 


— Înseamnă că pentru tine arborele El Dşaranil nu a 
existat niciodată! 

— Ba îl cunosc! Tu l-ai aşezat în paradisul împărţirii 
dreptăţii, adică la locul potrivit. Şi eu l-am văzut înălţându- 
se acolo, acel arbore al frunzelor văzătoare şi vorbitoare, al 
ziarelor, al presei publice. Dar eu l-am privit altfel decât 
tine. Lumea spiritului prezintă o mare asemănare cu lumea 
naturii vizibile. Nu există progres aici, cum nu există nici 
acolo. Misiunea ei este descompunerea materiei inferioare 
şi constituirea unor individualităţi independente, care se 
pot mişca liber. Să nu zâmbeşti când îţi voi spune că fiecare 
dintre noi, ca şi fiecare domeniu spiritual, îşi are lumea sa 
minerală, vegetală, animală şi umană! Ai să-ţi dai seama de 
aceasta de îndată şi pretutindeni, numai să deschizi ochii 
cum trebuie, pregătit să vezi ce e de văzut. 

— Deci şi în domeniul presei publice? Mă întrebă el 
repede, în timp ce faţa sa exprima o aşteptare încordată. 

— Da şi aici! Substratul, adică materia, este dat, există. 

— Dar zoologia presei? Întrebă Ustadul. 

— Ea nu poate şi nu are voie să lipsească şi, odată cu 
apariţia ei, avansează în mod rapid eliberarea materiei. Şi 
aici dezvoltarea începe cu formele inferioare de viaţă. 
Cunogşti desigur gloaba care trudeşte pe ogor pentru puţin 
ovăz, trăgând după ea unelte şi maşini grele şi care trebuie 
să se întoarcă la capătul fiecărei brazde, pentru ca nu 
cumva să-i treacă prin cap cine ştie ce gânduri străine? 

— Da, am văzut-o adesea! Răspunse el. Dar ţi-ai luat 
exemplul numai dintr-o zonă, din zona cea bună. Ai fost 
destul de cinstit ca să aminteşti şi de mocirle. De ce nu ai 
vorbit şi despre plantele otrăvitoare, de spini şi de multe 
altele? Dar de paraziţii printre insecte? Dar de peştii 
răpitori? De broaştele care orăcăie zilnic numai despre 
propria lor înţelepciune? De şerpii veninoşi? De vrăbiile 
sâcâitoare? De bufniţele care, lihnite de foame, se duc după 
pradă numai în timpul nopţii, pe întuneric? De sfrâncioc, 
care-şi chinuie victima înainte de a o înghiţi? De şoimii şi 


ulii, care pornesc după stârvuri ziua în amiaza mare? Dar 
şoarecii, şobolanii, hârciogii şi alţi paraziți din lumea 
spirituală? Câinii, puşi pe muşcat, care-şi înfig colții în pulpa 
oricui ar îndrăzni numai să treacă prin preajma gândurilor 
lor? 'loată mulţimea acelor carnivore fără număr care 
apucă cu boturile lor pe oricine nu le este perfect identic? 
Dar toată marea ceată a maimuţelor, cu ţipetele lor 
stridente, de la macacul certăreţ şi răzbunător, până la 
gorila periculoasă pentru om? De ce nu ai vorbit şi de ele? 
Să-mi închipui că doreşti să înfrumuseţezi lucrurile? 

— Nici vorbă de aşa ceva! Departe de mine o asemenea 
intenţie! Vorbim de paradisul gândurilor tale, nu de acelea 
care-mi aparţin mie. Al tău este trist, al meu este ideal. 
Adevărul zilelor noastre se va afla între noi doi, dar va 
trebui, după legile veşnic valabile, să se apropie, nu de 
pustiul tău, ci de raiul meu... Noi gândim, din păcate, în 
chip diferit. Pesimismul tău, conform cu vechile tradiţii, 
trage în jos, în timp ce optimismul meu a ajuns la concluzia 
că este mai bine să urci. Tu ai ajuns la destinaţie, jos, cu 
viaţa ta terminată. Tu ai tras marea linie de bilanţ şi, drept 
sumă obţinută, notezi pustiul tău spiritual. La mine, sus, nu 
există linie de bilanţ, deoarece paradisul meu îmi trimite 
întruna noi numere de adunat. Ele cresc la nesfârşit. Şi 
atunci când fiinţa mea materială nu va mai putea urmări 
acest sistem de calcul, atunci spiritul meu o să afle, cândva, 
în mod cert, suma rezultată. 

Ustadul porni spre fereastra deschisă şi privi afară: 

—... o să afle cândva, în mod cert, suma! Repetă el 
cuvintele mele. 

Între noi se aşternu liniştea. Eu nu am întrerupt-o; ca să 
nu-l stânjenesc. După o vreme, se întoarse spre mine şi 
întrebă: 

— Ai ajuns, în domeniul presei, la capătul bogăției tale 
spirituale? 

— Nu, îi răspunsei. 


— Şi aici tu ai mers de jos în sus. De parcă la tine aşa se 
petrec lucrurile întotdeauna. Unde mai este şi locul omului? 

— Da, la animale procesul de eliberare de lumea spirituală 
pământeană s-a terminat şi tendinţa către individualităţi 
iese din ce în ce mai mult la suprafaţă. Dar, deşi atinsă, 
aceasta nu poate fi realizată decât de om. 

— De către toţi oamenii? 

— Nu. Aşa ar trebui să fie, dar, din păcate, nu este atinsă 
de toţi această fază. Există mulţi care vor rămâne legaţi de 
pământ şi aceasta din numeroase motive; fie că se lasă 
influenţaţi de diferite cauze, fie din motive asemănătoare. 
Intră în redacţiile ziarelor şi vei vedea cum stau lucrurile în 
această privinţă. Deşi trebuie să recunosc că am întâlnit 
acolo şi personalităţi gata formate, cu o individualitate 
închegată şi asta unde nici nu mă aşteptam. Şi ce mult m- 
am bucurat atunci! Şi cu câtă plăcere şi sinceritate le-am 
arătat atunci toată consideraţia mea! 

Îmi curmai vorba, căci în clipa aceea auzirăm jos pe cineva 
bătând de trei ori din palme. 

— Asta e pentru mine, zise Ustadul. Pederul ştie unde sunt 
şi că n-are voie nimeni să vină aici. M-am înţeles cu el să 
dea semnalul acesta dacă e nevoie de mine jos. leşi pe 
terasă şi îl auzii vorbind cu cineva. 

Se întoarse apoi şi îmi zise: 

— Mă cheamă jos. Spune să te aduc şi pe tine. Pare să fie 
vorba de ceva important. 

— Ce poate să fie? 

— Nu ştiu. Am întrebat, dar zicea că nu trebuie să audă şi 
alţii. Haidem! 

Coborârăm scara. Pederul se afla în sala cea mare, în care 
zăcusem eu. Mai era acolo şi Tifl, cu încă un djanicun. 
Recunoscui pe paznicul ce venise peste zi să ne vestească 
sosirea persanilor. 

Halef dormea adânc. Îl veghea Kara, căci Hanneh se 
dusese şi ea la culcare. Şeicul djanicunilor ne întâmpină cu 
vestea următoare: 


— Răzbunătorul e iar aici. 

— Unde? Întrebă Ustadul, mirat. 

— Nu ştim încă. 

— L-a văzut cineva? 

— Fecioru-meu, răspunse paznicul. 

— Oare nu s-a înşelat? 

— Cu neputinţă. Îl cunoaşte foarte bine. L-a însoţit doar 
azi după-amiază prin tot satul până la casa noastră de 
rugăciune şi a avut timp să-l vadă bine. 

— Unde e fecioru-tău? 

— Aşteaptă jos la scară. 

— Adu-l încoace! 

Bănuiam că se pune ceva la cale şi eram nerăbdător să 
aflu cam ce ar putea să fie. Fireşte că nu se cuvenea să pun 
eu întrebările, ci cele două căpetenii de trib. 

Feciorul paznicului părea să fie un băiat isteţ. Se opri în 
faţa Ustadului şi aşteptă să fie întrebat. 

— L-ai văzut tu cu ochii tăi pe răzbunător? Îl cercetă 
acesta. 

— Da. 

— Era singur? 

— Nu, cu încă doi. 

— De unde veneau? 

— De afară? 

— Şi încotro s-au dus? 

— Nu ştiu. 

— Oare să vină încoace? 

— Aşa cred. 

— Erau călări? 

— Nu. Descălecaseră. 

Ustadul se uită atunci la Peder şi acesta la mine. 

— Vestea este pe cât de neaşteptată, pe atât de 
îngrijorătoare. Tu ce zici, effendi? 

— Îmi dai voie să pun şi eu câteva întrebări? Îi răspunsei 
eu. 

— Cum să nu! 


— Am aflat că a sosit aici un negustor din Ispahan care 
aducea o veste de la răzbunător. Unde e negustorul acesta? 

— Cred că doarme. Să-l scol? 

— Numai dacă nu-mi puteţi spune voi ceea ce vreau să ştiu 
de la el. De unde venea? 

— De la djanicunii dinspre partea de miazănoapte a ţării. 
S-a întâlnit cu persanii la capătul trecătorii. 

— Ce purtare au avut faţă de el? 

— Nici duşmănoasă, nici prietenoasă. Se cunosc mai de 
mult. L-au întrebat de unde vine şi încotro se duce. Le-a 
răspuns că se duce spre răsărit, la kalhurani. l-au spus 
atunci să vină încoace, fiindcă ar putea face treburi bune. 
S-a plănuit o mare întrecere de alergare, la care va lua 
parte multă lume. Să-şi ridice un cort unde să-şi întindă 
marfa, că o să facă vânzare, nu glumă. Negustorul le-a 
mulţumit şi a spus că le va asculta sfatul. Atunci multasimul 
i-a comunicat un mesaj pentru noi. 

— Anume? 

— Foarte ciudat şi de neînțeles pentru noi. „Spune în sat”, 
a zis el, că „bobocul de trandafir” se va deschide şi va înflori 
roşu, chiar astăzi. Nu ţi se pare ciudat, effendi? 

— Fireşte, dacă găsiţi orice neprevedere ciudată. 

— Neprevedere? 

— Da. 

— Nu înţeleg. Noi am socotit cuvintele astea drept o 
batjocură şi nu ne-am sinchisit de ele. 

— Bine făceaţi dacă îmi spuneaţi asta mai devreme, nu 
acum. Se plănuieşte probabil un omor. 

— Dumnezeule! Exclamă Pederul înspăimântat. Asupra 
cui? 

— Asupra mea. 

— Nu se poate! 

— Am spus „probabil” şi eu ştiu ce spun. Trandafirul 
simbolizează inima mea, care va fi deschisă cu pumnalul şi 
din ea va ţâşni sângele roşu. 

— Ce te face să crezi asta? 


— O să aflaţi mai târziu. Acum nu e timp. Răzbunătorul nu 
ne-a crezut destul de deştepţi ca să înţelegem ce vroia să 
spună. În el sălăşluieşte ura şi aceasta se ştie că e soră cu 
neprevederea şi îngâmfarea. Vroia să se laude mai pe urmă 
că fapta lui criminală a izbutit, deşi ne înştiinţase mai 
dinainte. 

Mă întorsei apoi spre tânărul djanicun şi-l întrebai: 

— Unde te aflai când l-ai văzut pe multasim? 

— Afară, la marginea satului. Băgasem vitele în ocol, mă 
aşezasem pe un bolovan şi priveam la bolta înstelată de 
deasupra capului meu. De pe şosea nu mă puteau vedea. 
Dinspre răsărit soseau patru călăreţi. S-au oprit undeva şi 
au descălecat. 

— Parcă erau trei. 

— Trei s-au furişat spre sat şi al patrulea a rămas la cai. 

— Ştii bine că unul era multasimul? 

— Foarte bine. 

— Ce fel de arme aveau? 

— Puştile le-au lăsat în seama celui de-al patrulea. 
Celelalte le-au luat cu ei. 

— Te-ai arătat lor? 

— Nu. 

— Ce-ai făcut după ce au plecat cei trei? 

— M-am pitulat la pământ şi am început să mă târăsc pe 
urma lor. Au trecut drumul ca să se furişeze în spatele 
satului. Fiindcă nu voiam să mă ridic în picioare, ca să nu 
mă vadă, i-am pierdut din vedere şi nu ştiu ce-au mai făcut. 

— Şi pe urmă? 

— M-am dus să-i spun tatii şi după aceea am venit amândoi 
încoace. 

— Cam cât e de când i-ai văzut descălecând? 

— Vreo jumătate de ceas. 

— Bravo, băiete, i-am zis eu, bătându-l pe măr, foarte bine 
ai făcut ce-ai făcut. 

Apoi întorcându-mă spre ceilalţi adăugai: 


— Avem vreme. Multasimul aşteaptă la marginea satului 
până ce se vor stinge toate luminile aici, sus. Ceea ce 
plănuieşte el e atât de îndrăzneţ, că aproape mi-e milă de 
el. Să fie oare omul acesta atât de dibaci, ca să 
îndrăznească o nebunie ca asta? 

— Adică? Întrebă Ustadul nedumerit. 

— Vrea să se furişeze până aici, în casă şi să-mi împlânte 
pumnalul în inimă. 

— Nu-mi vine să cred. 

— Şi totuşi aşa e. 

— Nu se poate, trebuie să te înşeli... 

— Nu! Vroiam să păstrez pentru mine taina asta, dar 
deoarece răzbunătorul vrea să făptuiască crima chiar în 
casa ta şi încă astăzi, e de datoria mea să afli ce a fost între 
mine şi el. 

Povestii pe scurt şi cât crezui eu de cuviinţă din cele 
întâmplate. La urmă Pederul zise indignat: 

— Ai dreptate, effendi. E vorba de o crimă. Plănuiesc un 
omor şi tu ar urma să fii victima. Voi pune să tragă 
numaidecât clopotul de alarmă ca să se adune tot satul şi... 

— Nu, nu. N-ai să faci asta! Îl întrerupsei eu... 

— Ba o s-o fac! 

— Îţi spun că nu trebuie s-o faci. 

— De ce? 

— Vrei ca ticălosul să rămână nepedepsit? 

— Se înţelege că nu. 

— Dacă dai alarma o să ştie că. A fost descoperit şi o s-o ia 
la fugă. Ba o să-şi mai bată, pe urmă şi joc de noi, că n-am 
putut măcar să dovedim ceva împotriva lui. 

— Bine zici, effendi. Atunci ce să facem? 

— Să-l prindem. 

— Maşallah! 

— Cu arma ucigătoare în mână. 

— Cum adică, să-l lăsăm să vină? 

— Da. 

— Oare nu e primejdios? 


— Nu i-ai lăsat şi pe soldaţi să intre şi i-ai prins apoi, ca pe 
şobolani în cursă? Şi erau mulţi, pe când aceştia sunt numai 
trei. 

— Adevărat. 

— Şi apoi; e sigur că va intra singur în casă, ceilalţi vor sta 
de pază. 

— Crezi că o să îndrăznească? Cum îţi poate trece aşa 
ceva prin minte?! 

— Foarte simplu. Vrea să mă ucidă. Când? Peste noapte. 
Ce fac eu noaptea? Dorm. Unde? Sus, în noua mea locuinţă. 
Asta însă nu o ştie el. Nu cunoaşte schimbarea care s-a 
făcut astăzi. Crede că dorm tot în sala cea mare, în care te 
poţi furişa atât de lesne prin întuneric. 

— Ce ştie el despre culcuşul tău de până acum în sala cea 
mare? 

— Probabil destul. A stat mai multă vreme de vorbă azi 
după-amiază cu nişte djanicuni, colo în munţi, nu însă şi 
despre asta, căci gândul omorului îi va fi venit abia după 
cele din urmă cuvinte schimbate între noi. Tifl a însoţit pe 
persani până la marginea satului. Cred că el ar putea să-mi 
dea câteva informaţii. 

— Da, da, pot, zise repede „copilul”. 

— Bine. Spune ce ştii. 

— Eu călăream în frunte. Îmi pusesem în gând să nici nu 
vorbesc cu ei şi nici n-am vorbit. Oamenii noştri veneau în 
urma lor. Cu ăştia a intrat Mirza Ahriman în vorbă şi i-a 
descusut cât a vrut. Mai întâi despre sat, apoi despre „Casa 
înaltă” şi oaspeţii găzduiţi acum acolo. Când am aflat, m-am 
făcut foc şi pară, dar era prea târziu. 

— Şi ce i s-a spus? 

— Unde se odihneşte Hagi Halef, unde dormi tu şi cine mai 
doarme peste noapte în sala cea mere. Oamenii cu care 
vorbea nu ştiau că vei locui seara asta la Ustadul nostru. De 
aceea i-au spus că dormi în ungherul care vine pe dreapta, 
când intri în sală. 

— Altceva? 


— Au mai întrebat dacă ai arme lângă tine când dormi. 

— Aha! Şi ce i-au răspuns? 

— Că sunt atârnate la piciorul culcuşului tău. 

— Unde sunt acum, că nu le-am văzut în noua mea 
locuinţă? 

— Îngăduie să-ţi spun asta mai târziu, se amestecă Ustadul 
în vorbă. 

— Pe urmă? Întrebai eu mai departe pe Tifl. 

— Nimic. Asta e tot. 

— Atunci am adunat toate dovezile că nu m-am înşelat în 
bănuielile mele. Cine să hotărască acum ce e de făcut? 

— Tu, răspunse Ustadul. 

— Da, da, tu, adăugă Pederul. 

— Atunci auziţi care e părerea mea: să prindem pe 
multasim pe o cale cât mai puţin primejdioasă pentru noi. 
Soldaţii prizonieri sunt bine păziţi? 

— Da, răspunse Pederul. 

— De câţi inşi? 

— Doi, care stau înaintea uşii zăvorâte. 

— Pentru astăzi n-ajunge. 

— De ce? 

— Pentru că multasimul are probabil intenţia să-i elibereze 
pe prizonieri. Poate foarte bine să biruie împreună cu cei 
doi tovarăşi ai săi pe paznicii care nu se aşteaptă la un atac. 
Vom pune deci mai mulţi, ca să nu cuteze să se apropie de 
închisoare. Cu atât mai mult va căuta atunci să intre în sală. 
Vom lăsa culcuşul meu acolo unde a fost până acum, dar 
gol. Chiar dacă ar avea cineva curajul să se culce în locul 
meu, e greu să se apere de o lovitură de cuţit din partea 
unui om voinic ca multasimul. 

Kara Ben Halef, care ascultase până acum în tăcere, zise 
deodată: 

— Dacă n-ai fi atât de slăbit de boală, ştiu ce ai face tu, 
effendi. 

— Ce? 


— Te-ai culca liniştit acolo şi când ucigaşul ar ridica cuțitul 
să lovească, l-ai apuca de mână şi nu i-ai mai da drumul. 

— Hm! Poate că aş face-o, dar în împrejurările de faţă nici 
nu poate fi vorba de aşa ceva. Multasimul nici nu trebuie să 
bănuiască măcar că planul său a fost descoperit. Se cere să 
ne ferim pe cât se poate să-i trezim o astfel da bănuială. De 
aceea să nu afle decât prea puţini ce punem acum la cale. 
Câte drumuri duc aici, sus? 

— Unul singur, acela prin poartă. 

— Vreo potecă ascunsă nu există? 

— Nu. Nimeni nu poate trece peste zidul ăsta înalt. 

— Aşadar numai pe poartă poate fugi cineva? 

— Da, dar poarta se încuie seara. 

— Să o lăsaţi deschisă. Să le înlesnim pe cât se poate 
intrarea, ca să fim mai siguri că nu pot ieşi pe urmă fără 
voia noastră. Cred că vor veni toţi trei. Doi din ei se vor piti 
probabil pe undeva, ca să-i poată sări multasimului în 
ajutor, la nevoie. Să se ascundă lângă poartă câţiva oameni 
voinici şi să lase pe persani să intre, dar nu să şi iasă. 
Trebuie însă să nu facă nici cel mai uşor zgomot, ca să nu-i 
simtă ei, altminteri ne strică tot planul. Aici, sus, ajung 
numai şase inşi care să se aţină în fundul sălii şi să pună 
mâna pe multasim, îndată ce se va apropia de culcuş. Totul 
să se petreacă însă în tăcere, din pricina lui Halef, care nu 
trebuie să ştie ce se petrece. Voi fi şi eu acolo, dar nu mă voi 
amesteca. Dacă vrei să fii şi dumneata, cu atât mai bine, 
oamenii dumitale îşi vor da atunci şi mai multă osteneală să 
izbu-ească planul. Colo, în dosul uşii, să se posteze câţiva 
inşi cu făclii aprinse, pentru ca să se poată face îndată 
lumină în sală. Asta e tot ce aveam de spus. Are cineva ceva 
de adăugat? 

— Nu, răspunse Pederul. Crezi că multasimul ne va lăsa să 
aşteptăm prea mult? 

— Nu. Tovarăşii săi de astăzi cunosc desigur ce are de 
gând pentru noaptea asta şi vor aştepta cu nerăbdare 
întoarcerea lui. Şi nici pe acela pe care l-a pus să păzească 


la marginea satului nu-l poate lăsa prea mult timp. Singur, 
fiindcă s-ar putea întâmpla să dea cineva de el. Cum v-am 
mai spus, cred că îndată ce va vedea multasimul, că s-au 
stins toate luminile aici, se va şi apuca de treabă. 

— Să ne grăbim deci. Peste zece minute casa va fi 
cufundată în întuneric. Te mai duci sus, effendi? 

— Nu, rămân aici. 

— Atunci îngăduie-mi să iau măsurile de trebuinţă. 

— Ustadul porunci să ni se aşeze două perne în fundul 
sălii, de unde să putem vedea printre stâlpi când va intra 
multasimul; Kara se înapoiase lângă tatăl său. Paznicul 
satului, cu feciorul său, se aciuiseră aproape de noi ca să fie 
la îndemână când va fi nevoie. Pederul, cu patru oameni 
voinici, se ascunse într-un colt întunecos al sălii. În dosul 
uşii închise aşteptau câţiva inşi cu făclii aprinse. Noi le 
stinserăm pe ale noastre, ca să rămână sala în întuneric. 
Îmi adusei aminte că lăsasem în odaia mea lampa aprinsă. 
Ustadul se duse s-o stingă, apoi veni şi se aşeză iar lângă 
mine. Nici în bucătărie nu mai era lumină, aşa că toată casa 
părea cufundată în întuneric. Răzbunătorul putea acum să 
vină... 

Nu e oare ciudat că doream din tot sufletul să vină? 
Vroiam însă cu tot dinadinsul să-i dejoc planul criminal şi 
să-l prind asupra faptului, ca să nu se laude pe urmă că am 
fost nişte neghiobi, care ne-am lăsat traşi pe sfoară. 

În jurul nostru domnea un întuneric de nepătruns. Doar 
stelele îşi răsfrângeau lumina lor slabă pe treptele de afară. 
Cei trei stâlpi de la intrare se desluşeau nelămurit, încolo 
nu se zărea nimic. Cu siguranţă că dacă n-am fi ştiut 
dinainte de planul persanului, acesta s-ar fi putut strecura 
nesimţit în sală, deşi nu credeam că se pricepe la furişat ca 
indienii din vestul îndepărtat al Americii de Nord, care sunt 
într-adevăr foarte dibaci în astfel de lucruri. Mă înşelam 
însă, după cum m-am putut încredința îndată. 

Ustadul, care stătea lângă mine, îmi apucă mâna, mi-o ţinu 
strâns într-a lui şi-mi şopti: 


— Cât îmi eşti de drag, effendi! Nici n-am ştiut că te iubesc 
atât; abia când am auzit că ţi-e viaţa în primejdie mi-am dat 
seama de asta. M-a cuprins atunci un simţământ ca şi când 
tu şi eu, am fi amândoi un singur trup şi suflet, un tot care 
nu se poate despărţi în două persoane. 

— Să fi fost numai un simţământ sau poate altceva? Îl 
întrebai eu. Cuvântul dragoste spirituală sună ciudat, e însă 
cea mai sublimă iubire şi te înalţă deasupra tuturor 
patimilor omeneşti. 

Îmi curmai vorba căci mi se păru că văd şi aud ceva. Nu 
ceva anumit, nici ce auzul şi văzul poate prinde hotărât, ci 
un fel de foşnet abia simţit şi o umbră nelămurită, ca a unei 
năluci. 

— Ai văzut, ai auzit ceva? Şoptii eu în urechea Ustadului. 

— Nu. Tu da? 

— Părea că o nălucă s-ar fi furişat în sală. 

— Încotro s-a dus? 

— Spre ungherul pe unde trebuie să vină multasimul. 

— Pe ăsta îl aşteptăm doar din afară, nu de unde zace 
Halef. 

Avea dreptate. Toată atenţia noastră era îndreptată spre 
intrare, căci numai pe acolo putea să vină răzbunătorul şi 
nu se putea să nu-l simţim. 

Trecu o bucată bună de vreme fără să se arate cineva. 
Deodată, să se fi scurs vreun ceas, se auzi de undeva un 
zgomot uşor ca un râcâit, apoi un gâfâit, mai bine zis un 
horcăit. De unde venea nu puteam hotărî. Presupusei că 
vreunul din djanicuni avusese nesocotinţa să răsufle aşa de 
adânc, dar auzii deodată glasul limpede al lui Kara 
strigând: 

— Sihdi, porunceşte să se facă lumină! 

Rămăsei încremenit, mai ales că glasul nu venea dinspre 
patul unde zăcea Halef şi unde ştiam că veghează Kara. 

— Unde eşti? Îl întrebai eu cu glas tare. 

— La culcuşul tău de până acum. 

— Ce nesocotinţă! 


— Zi-i mai bine „ce şiretenie”, căci dacă nu făceam ce am 
făcut, ştergea putina. Aşa am pus mâna pe el. 

— Maşallah! Adevărat? 

— Crezi că aş spune-o dacă n-ar fi aşa? Faceţi lumină. 

Sărirăm toţi în picioare şi descinserăm uşa în dosul căreia 
aşteptau oamenii cu făclii şi lămpi de ulei. Dădură buzna 
înăuntru şi ceea ce văzurăm acum ne uimi peste măsură. 
Aproape de patul care-mi slujise mie de culcuş, zăcea 
nemişcat, cu faţa la pământ, un om. Era golpână la brâu şi 
uns tot cu grăsime. Aşa fac beduinii ca să alunece din mână 
când sunt prinşi asupra faptului, dacă vin să spioneze în 
vreo tabără. Lângă el stătea în genunchi Kara, cu 
amândouă mâinile încleştate în jurul gâtului individului. 

— Legaţi-l repede! Strigai eu. Plecaţi cu luminile ca să nu 
bage de seamă tovarăşii lui că i s-a întâmplat ceva şi să-l 
scoatem şi pe el de aici. 

Înainte însă de a se împlini porunca dată de mine se auziră 
de afară paşi şi câteva ţipete înăbuşite, apoi în clipa 
următoare un djanicun veni în fugă şi spuse: 

— Am pus mâna pe ei. Când au văzut lumină, au vrut s-o ia 
la fugă, dar nu le-am dat răgaz. 

— Aduceţi-i încoace, îi zisei eu. Ne găsiţi în gangul din 
dosul uşii de colo. 

— De ce să nu rămânem aici o dată ce îi avem în puterea 
noastră? Întrebă Pederul. 

— Nu, căci văzând casa luminată, persanul rămas la cai ar 
putea prinde bănuieli şi să o ia la sănătoasa. Trimite repede 
câţiva oameni să-l prindă şi pe el. Să-i conducă tânărul 
djanicun, care ştie unde e ascuns. 

Scoaserăm pe prizonier de acolo şi închiserăm uşa. Aşa că 
sala rămase iar în întuneric. Abia acum mă gândii să mă uit 
la chipul lui. Era într-adevăr Ghulam el Multasim. Stătea cu 
ochii închişi. Să fi fost oare leşinat sau se prefăcea numai? 
Sunt indivizi care au curajul să făptuiască o nelegiuire 
fiindcă sunt prea proşti ca să se gândească la urmări, dar 
după ce au fost prinşi, închid ochii crezând că astfel vor 


scăpa de pedeapsă. Curajul lor nu e, mai târziu, decât o 
dovadă de laşitate. 

Ni se aduseră şi cei doi tovarăşi ai săi; erau de asemenea 
legaţi burduf. Aveau la ei hainele şi pistoalele multasimului, 
căci acesta îşi oprise numai pumnalul, care îi căzuse din 
mână când îl apucase Kara de gât. Pederul îl ridicase de jos 
şi mi-l arătă acum. 

— Ăsta e tăişul cu care trebuia să despice bobocul de 
trandafir, zise el. Ce să facem cu ăştia trei, effendi? 

— Cine e în drept să hotărască? 

— Tu, fireşte! 

— Şi se va face întocmai după cum voi spune eu? 

— Te îndoieşti? 

Mă uitai întrebător la Ustad care mă înţelese, căci adăugă: 
— Toţi cei care pătrund fără învoirea noastră în sat, se fac 
vinovaţi faţă de noi şi avem dreptul să-i pedepsim după cum 

credem de cuviinţă. Noi însă nu vărsăm sânge omenesc. 
Fusese hotărât între noi şi multasim ca duşmănia care 
dăinuia între amândouă părţile să se stingă după ce 
alergările vor dovedi care a ieşit învingător. Dacă tu ai vreo 
răfuială cu el, nu ne priveşte, treaba ta ce vei hotărî. Drept 
e că s-ar cuveni să-l pedepsesc pentru că s-a furişat ca un 
hoţ în casa mea, îţi las însă acest drept ţie, effendi. Fă ce 
vrei cu el şi părtaşii lui căci asupra lor cade aceeaşi vină. 

— Bine. Să fie duşi, aşa legaţi, la ceilalţi prizonieri şi să fie 
păziţi cu străşnicie. Vom hotări mâine dimineaţă. Ei s-au 
furişat pe întuneric ca hoţii, eu însă vreau să iasă totul la 
lumina zilei. 

Porunca mea fu îndeplinită îndată. Persanii fură scoşi din 
încăpere; rămaseră numai hainele multasimului jos, pe 
podea. Pederul spuse lui Tifl să vadă ce are în buzunare. Nu 
găsiră decât mărunţişuri, pe care le poartă orice bărbat cu 
sine. La urmă „copilul” descoperi într-un buzunărel ascuns 
un pachet mititel, învelit în piele, din care scoase câteva foi 
de hârtie scrise şi cusute la un loc. 


Le dădu Pederului care, după ce le răsfoi, clătină 
nedumerit capul şi le întinse Ustadului cu vorbele: 

— Ciudat... nu văd nici un cuvânt, ci numai litere răzlețe, 
fără nici un înţeles. Ia vezi şi tu! 

Ustadul luă caieţelul, se uită prin el şi răspunse: 

— Ăsta e alfabetul tellic, repetat de câteva ori. S-ar putea 
crede că a fost scris de un începător care a vroit să-l ţină 
mai bine minte, scriindu-l astfel. Dar pe întâia pagină citesc: 
„Pentru Ghulam, dşeladul”. E deci anume pentru el. Îi spun 
„călăul”. De ce? Să fie numai o glumă? Atunci n-ar fi păstrat 
foile cu atâta grijă. Sau să le fi scris el însuşi? Tu ce zici, 
eftendi? 

— Nu pot să spun nimic până nu le văd. E numai alfabetul? 

— Da şi adresa pe care ţi-am citit-o, căci cele câteva litere 
de dedesubt nu cred să însemneze ceva. E un Sa şi un Lam. 

— Altceva nimic? Întrebai eu repede. 

— Mai e şi un semn la mijloc. Vezi şi tu singur. 

Recunoscui îndată semnul „Umbrelor”. Mi-am dat 
numaidecât seama că această repetare de litere trebuie să 
aibă o mare însemnătate. Ce anume, nu puteam să ştiu 
deocamdată. Fiecare literă a alfabetului persan era scrisă 
de două ori, de la a până la z, dar nu una după alta, ci 
rândul al doilea, prelungit chiar, avea literele de la coadă la 
început. De pildă:abcdefghiklmnopgrstuvwxy 
zabcdefghiklmvwxyz... 

Opqgrs... 

Era mai mult ca sigur că orânduiala literelor avea o mare 
însemnătate pentru sillani, dar şi mai mare încă pentru 
multasim. Trebuia să aflu neapărat care. De la cine însă? Se 
cerea să-mi frământ mintea ca să dezleg tot eu problema, 
dar nu era acum timp de una ca asta. O amânai pentru mai 
târziu şi zisei, pe când băgăm caietul în buzunar: 

— Trebuie să fie într-adevăr o încercare a cuiva, care vroia 
să înveţe alfabetul persan sau un scris secret. Deocamdată 
mă interesează numai faptul că multasimului i se zice şi 


„călăul”. Voi îl cunoaşteţi mai bine decât mine. Aţi auzit 
până acum să i se fi dat porecla asta? 

— Nu, răspunse Pederul. E însă atât de hrăpăreţ şi cu 
slujba pe care o are, taie şi spânzură, aşa că nu m-aş mira 
să i se fi dat porecla de călău. Ce facem cu hainele lui, 
effendi? 

— Le lăsăm aici până mâine, când i le vom da îndărăt. 
Bineînţeles după ce îi voi pune iar caieţelul la loc. Vreau să 
creadă că nu l-am văzut. Când oamenii noştri vor aduce, 
după ce-l vor fi prins, pe cel de-al patrulea persan, 
închideţi-l într-o altă încăpere, nu la un loc cu multasimul, 
ca să nu ştie că e şi el în mâinile noastre. Aşa, acum vreau 
să vă mai arăt ceva. E în buzunarul şeii. Unde se află 
lucrurile şi armele mele? 

— În locuinţa mea, răspunse Ustadul. 

— A, la tine? Îţi mulţumesc pentru grija pe care ai avut-o 
de bunurile oaspetelui tău. 

Un zâmbet ciudat flutură pe buzele lui. Făcu un gest cu 
mâna şi răspunse: 

— Nu pentru motivul pe care-l crezi tu. Dacă îmi îngădui, 
ţi-l voi spune când vom fi sus. Poate să vină şi Pederul cu 
noi? 

— Da. 

Acesta dădu câteva ordine lui Tifl, pentru când va fi adus 
celălalt persan, apoi urcarăm toţi trei scara la locuinţa 
Ustadului. Ne duse la o încăpere dosnică unde se aflau fel 
de fel de vechituri de care nu se mai slujea. În afară de 
lucrurile mele, atârnate pe perete, văzui o ladă atât de 
veche, că părea să fie rămasă de la moşi-strămoşi. Ustadul 
arătă spre ea şi ne spuse aceste cuvinte neînţelese: 

— Dacă ar şti omul cât de mult îi dăunează în viaţă 
vechituri de astea, pe care din pietate le târăşte după sine! 
Pentru astfel de „moşteniri” cămara e încă prea bună. Zac 
adesea în ele milioane de molii şi carii care, când ai deschis 
lada, ies din bezna lor şi rod tot ce ai crezut bun şi vrednic 
de a fi păstrat. Pentru moliile astea nu e nimic prea valoros 


pentru a nu fi atins. Nimicesc mantia regală de purpură, ca 
şi blana herminei până la piele. Se cuibăresc în veşmântul 
spiritual al unui emir el muminin4, tot atât de lesne ca în 
căciula de pâslă a dervişului urlător, în caftanul nebiului5, 
ca şi în turbanul sahibi şeraitului6 şi în papucii tuturor 
acelora care păşesc la umbra acestor legi. Rozătoarelor 
acestora le place şi mai mult hârtia, mai ales aceea 
fabricată din zdrenţe. Deşi se spune că cerneala cu care 
sunt tipărite le goneşte, am găsit totuşi, adesea, destule şi 
în hârtia tipărită şi pe dată ce am despăturit-o, am fost 
înconjurat de un roi întreg care era cât p-aci să mă înăbuşe. 

— Vorbeşti în cimilituri, zise Pederul. 

— Ferice de tine că viaţa nu te-a învăţat să cunoşti 
adevăratul înţeles al cuvintelor mele! Ai avut pesemne de-a 
face numai cu molii adevărate şi nu cu rozătoarele acestea 
sufleteşti, care se cred folositoare, deşi nimicesc în om tot 
ce e bun şi frumos. 

Oftă adânc, se întoarse apoi spre mine şi urmă: 

— Din lada aceasta făcea parte tacâmul cu care te-ai 
ospătat tu în pădure. Vei fi crezut că ţi se face cu asta o 
mare cinste; a fost însă altceva. E tacâmul praznicului meu. 
Şi ţi l-am oferit pentru praznicul înmormântării tale. Aşa 
credeam. Poate că prin tine s-a preschimbat în praznicul 
învierii mele, la care te-am poftit fără măcar să bănuiesc. 
Uite aici! 'Toate lucrurile şi armele tale. Pentru ce le-am 
luat? le-am socotit asemenea mie, sosia mea spirituală. 
Credeam că ai umblat pe căile străbătute de mine şi 
vieţuieşti acum în „timpul osanalei”. Vedeam venind pentru 
tine vremea când vei fi târât spre Golgota, unde soldaţii îşi 
vor împărţi între ei veşmântul şi armele tale. De aceea le- 
am adus aici, în cămara asta a mea de vechituri, ca să te 
rog să renunţi de bunăvoie la ele. Pentru astfel de vrăjmaşi 
e păcat de orice fel de armă. Apari neînsemnat înaintea lor! 
Platoşa spiritului e într-adevăr nevăzută, dar nici o molie, 
nici o rozătoare nu cutează să se apropie de ea. Astfel de 
viermi se dau numai la lucruri care sunt şi aşa pieritoare... 


Astfel cugetam atunci. Dar când am venit la tine, sus, în 
„cripta” mea, ca să te recunoşti în mine, am auzit din gura 
ta cuvinte din lumea aceea în care vroiam să mă salvez cu 
tine. Te şi afli cumva acolo? Găsit-ai şi fără mine calea aceea 
atât de grea? N-ai simţit şi tu teama şi sfiala aceea de 
oameni care m-au silit odinioară să mă feresc de ea? Grăiai 
cu atâta tărie şi siguranţă, ca şi când ai fi ajuns de mult la 
ce năzuiam eu şi totuşi am renunţat. Spune-mi măcar acum 
cuvântul după care tânjesc! Poate că nici nu-mi vei înţelege 
întrebarea, dar ghearele ei s-ar fi înfipt atât de adânc în 
tine, că ai fi gemut de durere, dacă ai fi fost într-adevăr 
asemenea mie. 

Stătea drept înaintea mea şi mă privea cercetător în ochi. 

— Pune întrebarea! Îi zisei eu. 

— O să te înspăimânţi! Strigă el. 

— Încearcă! 

Ne aflam acum faţă în faţă, bărbat şi bărbat. Sau suflet şi 
suflet, spirit şi spirit?! 

— Eşti Old Shatterhand, nu e aşa? Am auzit numele acesta 
de la prietenul meu Djafar. 

— Am fost, răspunsei eu calm, dar hotărât. 

Făcu un gest de mirare, apoi urmă: 

— Eşti Kara Ben Nemsi effendi, da? 

— Am fost, răspunsei eu iar. 

— Cum şi nu mai eşti niciunul, nici altul? 

Ochii îi luceau ciudat. 

— Niciunul, nici altul, încuviinţai eu. 

— De când? Spune-mi, rogu-te... 

— De când aceste două nume şi-au împlinit menirea. 

— Şi... renunţi cu desăvârşire la ce-ai fost? 

— Da. 

— Atunci... Kara Ben Nemsi, nu mai ai nevoie de armele 
tale vestite. Rămân aici în încăperea asta în care nimeni în 
afară de mine nu are voie să intre şi unde nimeni, nici chiar 
eu, nu se va atinge de ele. 


Oare ce însemna privirea care îmi sfredelea chipul? Nu 
ştiu de ce, dar îmi adusei deodată aminte de Ahriman 
Mirza, omul acela grozav şi mi se păru că prin ochii 
Ustadului mă privea chiar el. Îi întinsei mâna, mă uitai 
zâmbind în ochii lui şi-i zisei: 

— Dă-mi mâna! 

— Ei? Ce-ai hotărât? Mă întrebă el cu tremur în glas. 

— Ia-le... ale tale să fie! 

— Toate... toate? 

— Da. 

— Îţi dai tu seama de ce faci? Renunţi de a mai fi ce-ai fost 
şi ce eşti? Înseamnă că eşti un om mort. Trebuie să devii un 
alt om. Şi te vei ţine totuşi de cuvânt? 

— Da. 

— De necrezut! "Ţin să-ţi atrag încă o dată luarea-aminte, 
effendi. Eşti renumit! 

— Ei şi? 

— Nimeni nu va mai vorbi de tine... dispari pentru 
totdeauna... 

— 'Te înşeli. Nu dispar, mă transform. Tot ce voi scrie de 
acum înainte va fi altfel. Oameni şi fapte, gânduri şi simţiri - 
totul va fi schimbat. Şi mai multă dragoste pentru semenii 
mei, mai multă blândeţe pentru greşelile lor. Războinicul 
din mine va dispărea ca să lase loc „omului”. Spune-mi 
acum, O, Ustadule, dacă mă pot considera un mort? 

Ochii i se umezită, îmi întinse amândouă mâinile şi zise 
mişcat: 

— Sihdi, nu aici îţi pot spune ce simte sufletul meu. Să 
mergem sus, la tine. Aş vrea însă să aflu mai întâi ce e cu 
scrisoarea pe care ziceai că vrei să ne-o arăţi. 

— Nu maiea mea,ciata. 

— A mea? Întrebă el mirat. 

— Da. E colo în buzunarul şeii tale. 

— Şeii... mele! Aşadar n-ai glumit când mi-ai spus că mi le 
dăruieşti toate mie? 


— Nu. Dar nu ţi-am dăruit nimic. M-ai eliberat numai. Vrei 
într-adevăr să-ţi arăt scrisoarea? 

— Te rog! Vom merge pe urmă în camera mea. 

Căutai scrisoarea şi i-o dădui. Când păşirăm pragul, 
auzirăm prin uşa care da în afară tropot de cai. Cel de-al 
patrulea persan fusese, deci, prins şi el. 

Ustadul puse lumânarea pe masă, examină hârtia şi zise: 

— Nici o adresă. Numai semnele de pe caieţelul luat de 
multasim. Oare pentru cine să fie scrisoarea asta? 

— Pentru Ghulam el Multasim, răspunsei. 

— De unde ştii? 

— Stai să-ţi povestesc. 

Şezurăm jos şi-i povestii pe scurt cum cunoscusem pe 
sillani, de la întâlnirea noastră pe malul Tigrului până la 
cafegiul din Basra. Îi spusei apoi pe cine descoperisem aici, 
la djanicuni, că făcea parte din această asociaţie secretă. 

Atât Ustadul cât şi Pederul mă ascultau cu mare luare- 
aminte. După ce sfârşii, cel dintâi privi câtva timp 
îngândurat înaintea lui, ridică apoi capul şi zise: 

— Effendi, ştii tu ce ne-ai povestit acum? 

— Ce? 

— Lucruri din basme. 

— Crezi că născocesc? 

— Nu, nu, scrisoarea e o dovadă că totul e adevărat. Ai 
povestit numai fapte şi încă nu totul, după cum bănuiesc. Şi 
totuşi spuneam că e basm. Şi ştii de ce? Cunoşti tu povestea 
razei de soare care a coborât pe pământ, s-a prefăcut în 
împărat şi a domnit cu blândeţe, aşa încât toţi supuşii săi, 
cum mureau se prefăceau în raze de soare şi se înălţau la 
cer? 

— Da, o cunosc. 

— Şi pe cealaltă despre umbra razei? 

— Nu. 

— Umbra a vrut să fie asemenea razei. Căzu într-o vale 
adâncă şi luă aici chipul împăratului. Făcea întocmai ce 


făcea acesta sus, în scaunul domniei sale. Din păcate era 
însă numai umbra lui. Ştii tu, effendi, ce înseamnă o umbră? 

— E partea de întuneric a făpturii pământeşti care 
străluceşte în lumina cerului. 

Nu era tocmai o explicaţie, dar spusei într-adins aşa, căci 
bănuiam cam ce avea să spună Ustadul şi ştiam că se 
potriveşte mai bine. 

— Aşa e. Umbra o ia înaintea luminii. Ea capătă chipul 
făpturii din lumină, dar e întunecată, măcar că altminteri se 
aseamănă aidoma cu ea. Îi lipsesc însă culorile strălucitoare 
ale luminii cereşti. E sosia. Întunecată, fără suflet, a tot ce 
vieţuieşte pe pământ. Oare să existe şi în lumea spirituală 
sau sufletească umbre ca în cea trupească? Tu ce crezi, 
effendi? 

— Fireşte că există! 

— Şi cam cum îţi închipui tu asta? 

— Pune ceva spiritual sau sufletesc în dreptul luminii şi va 
apărea îndată umbra lui. Îndărătul oricărei virtuţi se află un 
viciu care are aceeaşi înfăţişare, dar defectele opuse ei. 
Îndărătul însuşirii economiei apare zgârcenia, îndărătul 
generozităţii risipa, îndărătul curajului nesocotinţa, 
îndărătul iubirii de adevăr, minciuna, îndărătul prevederii 
laşitatea şi aşa mai departe. 

Dar mai văd şi alte umbre: tirania neîndurătoare alături de 
putere, linguşirea alături de supunere, revolta alături de 
neatârnare, crima alături de apărare, ipocrizia alături de 
bigotism, viclenia alături de umilinţă, lăcomia alături de 
cumpătare, ponegrirea alături de judecata dreaptă. E 
nevoie să mai urmez, Ustadule? 

— Nu, ajunge! Cunosc şi eu pe celelalte pe care ai putea 
să le mai enumeri. Am avut şi eu lumina şi umbra mea. Vrei 
să-ţi povestesc? 

— Te ascult. 

Se uită câtva timp în flacăra pâlpâitoare a lumânării, îşi 
acoperi apoi ochii cu mâna şi începu: 


— Dimineaţa mea se sfârşise. Venise vremea amiezii. 
Soarele era tocmai deasupra mea. În preajma mea numai 
lumină orbitoare. Mi-era prea cald fără pic de umbră. Cătai 
în juru-mi. Întreaga mea lume împrăştia pace şi fericire. Nu 
vedeam decât ochi prietenoşi. Numai mâini prietenoase mi 
se întindeau. Orice cuvânt ce îmi ajungea la ureche era de 
prietenie. Mi-era însă cu neputinţă să mă bucur de atâta 
lumină în sufletul meu. Cunoşteam povestea aceea despre 
„zeul pământesc” care nu suferă ca muritorul să se bucure 
de fericire. Mă uitam îngrijorat în sus la acel care 
răspândea atâta lumină. Îmi zâmbea ca şi până atunci. Îşi 
schimbase însă locul. Raza de la el la mine cădea acum 
pieziş. Deodată „zeul pământului” începu să se mişte 
dedesubtul meu. Fusese atât de una cu mine până la 
amiază încât părea că renunţase cu desăvârşire la umbra 
lui. Băgai de seamă că privirile prietenoase mă părăsesc şi 
mă ocolesc. Privii în jos până sub picioarele mele. Şi vai, ce 
văzui! Un cap care se ivise pe neaşteptate. Făcea aidoma 
mişcările pe care le făceam eu. Îşi bătea oare joc de mine? 
Sau capetele umbrei n-au nici măcar atâta creier al lor că 
sunt nevoite să maimuţărească mişcările oamenilor? Capul 
venea tot mai aproape, tot mai lămurit în urma mea. Se 
căznea să se asemene tot mai mult cu al meu, cu trăsăturile 
chipului meu. Dar de câte ori mă uitam la el, băgăm de 
seamă că nu izbuteşte. Din ce se depărta însă soarele de 
mine, din ce stafia devenea mai obraznică. Umerii, 
trunchiul, braţele ieşeau la iveală dar nu pipăibile, nu ca o 
făptură în carne şi oase ci ca o nălucă neînsufleţită, care 
rămânea pe loc numai atât cât nu mă mişcăm eu. Cum mă 
apropiam însă de ea şi întindeam mâna s-o apuc, stafia se 
dădea îndărăt şi ceea ce crezusem la început că e aidoma 
cu mine, se dovedea acum să nu fie decât o schimonosire a 
chipului meu. Iotuşi creştea, căpăta proporţii uriaşe, care 
mă înspăimântau. 

Dar ce se făcuse umbra? Se întruchipase din noroiul pe 
care-l călcasem în picioare. Din el căutase să se înalțe 


alături de mine, încercase chiar să mă întreacă. Există însă 
o lege a firii ca umbrele să se irosească, să piară iarăşi în 
întuneric. 

Dar până atunci! 

Ustadul tăcu. Păru apoi că se trezeşte ca din vis şi urmă: 

— Cunoscut-ai tu, effendi, pe unul, Hagi Halef Omar, şeicul 
haddedihnilor din marele neam al şammarilor, care, din 
dragoste pentru Sihdi al său german, a pornit să îndure 
împreună cu el toate chinurile de pe pământ şi din iad, gata 
să moară de mii de ori pentru acest Sihdi? 

Încuviinţai din cap. 

— Fericitule! Eu n-am avut un astfel de Halef, n-aveam un 
singur prieten care să se asemene nici măcar pe departe cu 
el. Şi totuşi, câţi nu se lăudau că-mi sunt prieteni pe când 
mă aflam în lumina orbitoare a amiezii nule! Nu-mi cereau 
nimic, nu vroiau nimic, mă iubeau numai de dragul meu. Un 
singur lucru să le dau, adică sacrificii, numai sacrificii. Şi le 
dădeam din toată inima. Mi-erau doar atât de dragi 
oamenii! Şi-i credeam pe toţi vrednici de iubirea mea, pe 
toţi! Nu ştiam că nu trebuie să iubeşti pe fiecare în parte, ci 
omenirea în sine. Prietenii mei mă copleşeau însă cu 
dragostea lor îndoită. Veni atunci clipa când băgai de seamă 
că soarele meu s-a aşezat acum pieziş deasupra capului 
meu. Au început acum să cugete, să vorbească pieziş 
despre mine şi să mă privească pieziş. Soarele se retrăgea 
mereu de deasupra mea, umbra-mi creştea tot mai mare, 
prietenii mei deveniră tot mai piezişi. Spre seară soarele 
asfinţea tot mai grăbit, umbra mea se întindea acum până 
departe în zare. Prietenii mei erau atât de piezişi că trebuia 
să se întâmple ce s-a întâmplat: şi-au pierdut echilibrul. 
Începură să se irosească unul după altul, întocmai ca stafia 
mea. Unde dispăreau oare? Fireşte că îndărătul meu, ca 
umbre de-ale mele, umbre, umbre, umbre! Le-am zvârlit 
aceluia care se fudulea că el e „zeul pământului” şi el le 
înghiţea cu lăcomie. Nimicnicia lui se subţia din aceste 
nimicnicii într-atât încât trebuia să dispară în cele din urmă 


cu totul. Cu greu îl mai puteam recunoaşte. Îmi întorsei 
atunci privirile spre soare. În clipa aceea apunea. Şi se 
întâmplă atunci ce se întâmplă în fiecare zi şi ce spiritul nu 
poate pătrunde niciodată. La apus se ivi o văpaie aurie. 
Văpaia arunca fulgere de foc spre cer. Îmi îngropai privirile 
în marea de flăcări şi o văzui împrăştiind scântei peste 
vârfurile dealurilor. Acum năluca pământească trebuia să 
piară cu totul. Şi pieri... se irosi în nimicnicie. A mea, de 
asemenea şi pornii să caut „lumina fără umbră”. 

Se întrerupse, ridică încet capul, apoi ieşi pe terasă ca să 
izgonească pesemne nălucile care îi apăruseră iar. După 
câtva timp veni îndărăt, se opri în faţa mea şi mă întrebă: 

— Ai înţeles ce vreau să spun cu aceste umbre ale mele? 

— Da, îi răspunsei eu. 

— Poate că prin ele mă vei face să le cunosc pe ale tale. 

Tăcui şi-i zâmbii numai. 

— De ce nu-mi răspunzi? 

— Merită umbrele să vorbeşti despre ele? 

Mă privi uimit, aproape uluit. Urmai: 

— Dacă sunt nimicnicii, după cum susţii, de ce atâta 
vorbă? Pentru nimicnicii, nimic. Par însă să fi fost pentru 
tine ceva mai mult decât nimic. 

— În trecut poate. Acum nu. 

— Într-adevăr? 

— Da. 

— Şi totuşi te tulbură încă şi acum atât că a trebuit să ieşi 
puţin la aer ca să te linişteşti. Ustadule, Ustadule! Spuneai: 
„Şi am pornit să caut lumina fără umbră”. În cele din urmă 
ai găsit-o? 

Se dădu cu un pas îndărăt, clătină de câteva ori capul şi 
mă întrebă: 

— Poate tu, effendi? 

— Nu de mine era vorba ci de tine, de umbra ta. Nici n-ai 
ştiut pesemne că o ai. 

Mă ridicai şi eu şi zisei mai departe: 


— Prietene, prietene! După cum văd, ai luat viaţa de-a- 
ndoaselea. Nimicniciile erau hotărâtoare pentru tine, dar 
nu şi realitatea. Ai vrut să stăpâneşti realitatea aceasta, dar 
te-ai lăsat stăpânit, din nenorocire, de umbre vane. De 
aceea te-ai găsit neputincios în faţa vieţii când te-a cuprins 
în vârtejul ei şi te-a trântit la pământ. Ba poate l-ai stârnit 
tu însuţi. le credeai un spirit puternic şi vroiai să lupţi 
împotriva altor spirite. Şi ştii tu ce a făcut atunci viaţa, viaţa 
asta plină de tărie şi de compătimire înţeleaptă? 

Mă privi întrebător fără să răspundă. 

— Te cunoştea ea bine. Ce s-ar fi întâmplat dacă lua 
pretenţiile tale în serios! Dar nici prin gând nu i-a trecut să 
se lase constrânsă de tine. [i-a pus în faţă una din umbrele 
ei, pe care tu însuti le numeşti acum năluci. Şi tu, ce-ai făcut 
atunci? Ai zvârlit încolo viaţa, spiritul şi armura ta, ai luat-o 
la fugă şi ai nimerit în munţii aceştia, ca să te ascunzi în 
„cripta”, în mormântul ardoarei tale sub un nume străin! Să 
te ascunzi de cine? De viaţă care nu ţi-a făcut nimic? Nu, ci 
de nimicnicia aceea care îţi apare când ca un „zeu 
pământesc”, când ca o nălucire a zădărniciei. 

Vorbisem cu o adâncă seriozitate. El îşi cuprinse capul în 
palme, cătă în pământ, lăsă apoi mâinile în jos, răsuflă 
adânc şi zise: 

— Effendi, nu mă cruţi defel! Totuşi, îmi dau seama că mi- 
eşti cu adevărat prieten. Mă faci să văd limpede în mine 
însumi. Vrei să mă nimiceşti ca să renasc apoi altul? Bine, 
fie! Îngăduie-mi însă să mă dezmeticesc niţel. Totul mi-e 
atât de neaşteptat. O deşertăciune şi în acelaşi timp „un zeu 
pământesc”! Da, aşa am spus şi aşa am crezut. Pot fi 
amândouă laolaltă? 

— Da. Nu te gândi însă la făpturi concrete, ci la făpturi 
abstracte. Țăranul smulge buruiana veninoasă din pământ 
şi o aruncă la gunoi. Chimistul scoate însă din ea leacuri 
pentru tămăduirea bolnavilor. Cunosc şi eu aşa-zişi „zei 
pământeşti”. Nu vreau să spun oameni mari cu adevărat, ci 
„zei” de aceia ai lenei gândirii şi lipsiţi de judecată. Pentru 


mine nu sunt însă altceva decât buruiana despre care 
vorbeai: fierb sufletele lor şi-mi fac din ele o băutură care 
întăreşte pe al meu. Alt folos al existenţei lor nu cunosc. Ele 
nu se dezvoltă la lumina soarelui spiritual, ci numai la 
umbră şi întuneric. Acolo sunt la largul lor. Acolo nu există 
personalitate şi voinţă. „Umbrişoarele” acestea se 
contopesc toate în umbra cea mare care se strecoară ca un 
hoţ dând târcoale unui suflet tare. Acesta le calcă însă în 
picioare şi nu se sinchiseşte de ele. De aceea nu înţeleg, o, 
Ustadule, că au avut şi au încă atâta putere asupra ta. 

Effendi, erau umbrele mitologice, Furiile. 

— Chiar dacă! Ce sunt Furiile7/? Există ele sau trăiesc 
numai în închipuirea noastră? În cazul din urmă sunt numai 
plăsmuiri ale închipuirii noastre şi le putem nimici când şi 
cum ne place, în cel dintâi întreb: Cine stă mai sus, ele sau 
eu? Ele, care trăiesc de pe urma defectelor şi greşelilor 
mele, ori eu care le pot arunca încolo ca să devin mai bun şi 
mai curat la suflet? Sunt atât de jos sub mine că nici nu le 
pot vedea sau auzi când oasele păcatelor mele scrâşnesc 
sub colții lor ascuţiţi. 

— Dar aud alţii! 

— Cine? Aceia care locuiesc tot atât de jos ca şi ele. 
Ceilalţi, cei de treabă vor recunoaşte că nu mai vrei să ştii 
nimic de defectele tale. Aceasta însă trebuie să le-o 
dovedeşti, nu îndreptându-ţi defectele, ci lăsându-le pradă 
Furiilor nesăţioase. Dar tu, tu ce ai făcut împotriva lor? 

Se aşeză în faţa mea, lăsă capul în piept, împreună mâinile 
şi răspunse: 

— Effendi, am luptat împotriva acestor Furii, am luptat din 
toate puterile mele... 

— Atunci să nu te miri că mai au şi astăzi atâta stăpânire 
asupra ta. Trebuia să birui, să le nimiceşti cu desăvârşire, 
altfel veninul lor va picura atâta timp de pe buzele lor până 
ce va otrăvi şi ce a mai rămas bun în tine. 

Sări drept în picioare, mă apucă de braţ şi zise: 


— Te voi asculta, effendi. Ai rămâne încremenit când ţi-aş 
spune cine erau aceste Furii ale mele. Dar o vei afla mai 
târziu. Astăzi o să-ţi spun numai... Nu, nu încă! Să ne 
întoarcem, te rog, la scrisoarea multasimului. 

O luă de pe masă şi se uită pe dosul plicului. 

— Nimic! Zise el. Au pecetluit-o cu o piesă de aur, cum 
poate să facă oricine care are o astfel de monedă. N-are 
deci nici o însemnătate pentru noi. 

— Greşeşti. În astfel de lucruri orice poate avea 
însemnătate. Am obiceiul să nu trec nimic cu vederea. 

— Crezi că tumanul acesta de aur te poate pune pe vreo 
urmă? 

— Nu numai că poate, dar a şi făcut-o. 

— Anume? 

— Gândeşte-te la inele! De aur şi argint. Cele de aur 
însemnează un rang mai înalt. Nu se poate presupune aici 
că e vreo legătură între ele şi pecetea asta? 

— 'Tot ce se poate. Mie nu mi-ar fi trecut prin minte. 

— Cu cât e mai înalt rangul aceluia care a scris scrisoarea, 
cu atât se va sluji de o monedă mai de preţ. Mai departe. De 
ce se slujesc de monede şi nu de un sigiliu? 

— Acesta i-ar putea trăda, pe când banii nu. 

— Aşa e. E deci de presupus că astfel de scrisori, căzând în 
mâini străine, ar putea fi primejdioase pentru cine le-a 
scris. Tumanul e moneda cea mai de valoare. Cel ce a scris 
rândurile de faţă trebuie să fie şi el unul din cei de sus ai 
asociaţiei. Pe urmă: moneda e persană, scrisoarea a fost 
însă predată în Irak Arabi, unde circulă bani turceşti. Ce se 
poate înţelege din asta? 

— Că expeditorul ei e persan şi poartă această monedă ca 
pecete asupra lui. Sau nu e aşa? 

— Ba da. Vezi cum se înlănţuie lucrurile? Tumanul ţi se 
părea ceva neînsemnat, totuşi lasă mult de înţeles. Nu 
oricine poate avea o monedă de aur. 

— Aşadar, cine a scris scrisoarea să fie unul din capii 
sillanilor? 


— Aşa cred, cel puţin. 

— Dar de la cine se poate afla dacă tocmai tumanul acesta 
e cel cu pricina şi nu altul? 

— Chiar de la tuman. 

— Nu înţeleg... 

— Uită-te bine la pecete şi o să înţelegi. 

— Nu văd nimic deosebit, zise el după ce examină sigiliul. 

— Caută după zimţul tumanului. Ce vezi? 

— Ceara e mai groasă, deci şi întipăritura mai adâncă. La 
margine sunt nişte semne, dar par să fie din întâmplare 
acolo. 

— Te înşeli, nu din întâmplare, ci într-adins. Nu te uita la 
fiecare în parte, ci în ansamblu. Tumanul e agăţat de un 
lâănţişor ale cărui verigi sunt alcătuite din silabele Sa şi Lam. 
Deoarece ceara s-a nimerit să cadă mai groasă aici, s-au 
întipărit şi câteva verigi de-ale lănţişorului în ea. Acum după 
ce ţi-am atras atenţia, ia mai uită-te o dată. 

— Aşa e, aşa e, acum le văd şi eu desluşit. Tumanul era 
într-adevăr agăţat de un lănţişor, îl poartă deci la sine ca să- 
l aibă la îndemână. Da, dar unde? 

— Caută şi o să ai răspunsul. 

— Unde să caut? 

— Pe scrisoare. 

— Nu văd nimic. 

— Bine, o să-ţi spun ca să-l găseşti. Tumanul e atârnat de 
inelul unei pungi, celălalt capăt al lanţului de inel, iar 
tumanul îl ţine în punga cu bani. Când trage inelul ca să 
deschidă punga iese în acelaşi timp şi tumanul din ea, aşa 
că nu e nevoie să-l mai caute prin pungă. Astfel e sigur că 
nu-l poate pierde, doar dacă pierde punga cu tot ce e 
înăuntru. 

— Eşti atotştiutor, effendi? Eu nu văd nimic din ce spui tu. 

— Şi totuşi se vede lămurit. Câte sigilii are scrisoarea? 

— Cinci! 

— A fost pecetluită de jos în sus, de la dreapta spre stânga. 
Ceara e moale şi de bună calitate, aşa că nu se usucă 


repede. Lănţişorul nu e atât de lung cât e de lată 
scrisoarea. Când cel ce a trimis-o a pus ultima pecete sus, 
pe stânga, punga a căzut pieziş pe cele trei dintâi. În vreme 
ce apăsa tumanul pe sigiliul de sus, se întipărea, fireşte fără 
voia lui, cu pumnul pe pungă. Cele trei sigilii nu se 
întăriseră încă, aşa că s-au întipărit în ceară câteva verigi 
de ale lanţului şi niţel din marginea inelului. Urmele au 
rămas şi se cunosc destul de bine. 

Ustadul examina iar cu luare-aminte scrisoarea, o întinse 
apoi Pederului şi îi zise: 

— Uită-te şi tu. Ai vedea ceva dacă n-ai fi auzit ce spunea 
effendi? Acum însă înţeleg tot. Şi eu care credeam că nu se 
vede nimic! 

— Ai fi văzut dacă te gândeai niţel. Nu se cere să vezi 
numai cu ochii trupului, ci şi cu ai minţii. Acum, Ustadule, 
cred că ştii unde poartă tumanul omul care a scris 
scrisoarea. 

— Da, răspunse el zâmbind. Când voi vedea pe cineva care 
poartă atârnat de pungă un tuman pe al cărui lănţişor se 
află silabele Sa şi Lam, voi şti că e acelaşi care a trimis 
scrisoarea asta. Dragă effendi, fii bun şi găseşte-l cât mai 
curând. Poţi să faci farmece? 

— Să mă ferească Dumnezeu! De altminteri nu există 
farmece şi nici nu e nevoie de ele. Trebuie să judeci numai 
şi să tragi concluzii, afli astfel multe care ţi se par la început 
cine ştie ce taine adânci. Dar să revenim la scrisoare. Omul 
care a scris-o e persan. Ne aflăm în Persia. Nu e ceva cu 
neputinţă să-l întâlnim cândva, greutatea însă e să-l 
recunoaştem şi să punem repede mâna pe el. 

— Nădăjduiesc totuşi că vom izbuti, răspunse Ustadul 
luând scrisoarea din mâna Pederului. Dar de ce n-ai deschis 
încă scrisoarea? 

— Pentru că nu mi-e adresată mie. Eu nu deschid niciodată 
scrisorile altuia. E ceva sfânt de care nu mă ating. 

— Ce fel de om eşti şi tu, effendi! Tot sfânt ai fost şi tu 
pentru „Umbră”? Ba vroia chiar să te omoare. Şi tu nu 


cutezi nici măcar să te atingi de un petic de hârtie, deşi ştii 
că a fost scrisă de o „Umbră” de acelea şi conţine probabil 
lucruri care ar putea dăuna unor oameni de treabă. Eu nu 
mă iau după tine şi o deschid. 

Vru să rupă sigiliile, îl apucai însă de mână şi-l oprii: 

— Stai, ce faci? Nu aşa. 

— Dar cum? 

— Nu rupe peceţile. 

— Adică să tai plicul? 

— Nici. 

— Atunci cum să fac? Pentru ce atâtea farafastâcuri? 

— Fiindcă trebuie să ne gândim la toate. S-ar putea să 
tragem foloase de pe urma scrisorii acesteia, fie împotriva 
cui a scris-o, fie împotriva lui Ghulam, căruia i-a fost trimisă 
- dacă nu chiar împotriva amândurora. 

— Bine, bine, dar ca să ştim asta, trebuie s-o deschidem şi 
s-o citim! 

— Da, însă cu băgare de seamă. S-ar putea întâmpla ca, 
după ce o vom citi, să găsim cu cale să o dăm „Umbrelor” ca 
să creadă că nu ştim ce scrie în ea. 

— Maşallah! Crezi? 

— Sunt aproape sigur. De aceea s-o deschidem ca să nu se 
cunoască şi să o închidem apoi la loc. 

— Eu nu mă pricep la aşa ceva. 

Şi-mi întinse scrisoarea. O examinai acum mai cu luare- 
aminte decât înainte. Crezusem că e o foaie de hârtie 
împăturită în patru, dar când o privii în zare, văzui că avea 
înăuntru încă o hârtie. Deci aceea de deasupra slujea de 
plic. Şi nu era sigilată cu adevărat decât într-un singur loc, 
celelalte peceţi erau de prisos, deşi se putea presupune că 
îşi aveau şi ele rostul lor. 

Trebuia s-o desfac numai la un capăt şi în aşa fel ca să nu 
se cunoască pe urmă că fusese deschisă. Când le spusei 
celorlalţi doi asta, Pederul o luă în mână, o ţinu şi el în 
dreptul luminii, apoi zise râzând: 


— Unde învățații îşi frământă mintea, găseşte omul simplu 
numaidecât ce e de făcut. Eu o să deschid scrisoarea fără să 
rup pecetea. 

Apucă unul din colţurile vârâte înăuntru ale hârtiei, îl trase 
afară, băgă două degete în plic şi scoase binişor scrisoarea. 
Ustadul râse cu poftă şi eu îi ţinui isonul. Pederul însă zise 
grav: 

— Se dovedeşte şi de astă dată cât de puţin se poate bizui 
cel rău pe unul de seama lui. Şi chiar dacă şi-ar pecetlui 
intenţia cu şapte peceţi, tot iese la iveală, datorită chiar 
neprevederii sale. 

Despăturirăm scrisoarea. Eram nerăbdători să vedem ce 
scrie în ea. Aplecarăm toţi odată capetele asupra ei, dar în 
curând le ridicarăm privindu-ne unul pe altul, uimiţi. 

— Poţi s-o citeşti? Mă întrebă Ustadul. 

— Nu. 

— Nici eu. Cunoşti graiul acesta? 

— Deloc. 

— Pare să fie al unor sălbatici. Dar aceia nu ştiu să scrie. 

— E slovă tellică. 

— Aşa e. Acelaşi scris ca... 

Îşi curmă vorba, făcu o mişcare de surprindere, apoi 
urmă: 

— Effendi, mi-a venit ceva în gând! 

— Ce? 

— Scrisoarea asta a scris-o un sillan! Tu susţii că 
multasimul e şi el unul de-ai lor şi că lui îi e adresată. Am 
găsit adineauri un alfabet tellic la el. Să fie vreo legătură 
între una şi alta? 

Tot ce se putea. Ne uitarăm la carneţel şi văzurăm că erau 
aceleaşi litere. Era acum lesne de citit. N-aveam decât să 
aşezăm slovele, aşa cum era arătat în caiet. Ustadul aduse 
două coli de hârtie şi ne puserăm pe lucru. În curând 
puturăm descifra următoarele: „Către Ghulam el Multasim, 
călăul meu! A sosit vremea ca Gul-i-Şiraz să înflorească pe 
pieptul lui Rafajd Azrim. Asta se va întâmpla în a cincea zi 


din luna şaban, pe timpul rugăciunii, nici cu un ceas mai 
devreme sau mai târziu. Nu e nevoie să-l cauţi. Îţi va fi adus 
de oriunde s-ar afla. Ştii că, deşi nevăzut, sunt totuşi 
pretutindeni şi atotputernic. Dacă nu va înflori pentru el, 
atunci cu siguranţă pentru tine. 

Emir-i-Sillan” 

— Ce descoperire importantă am făcut! Exclamă Ustadul. 
Dacă am şti cine e acest Emir-i-Sillan! 

— Nu cere prea mult deodată, îi răspunsei eu. 

— Adică? 

— Am încercat mai întâi să pătrundem înţelesul scrisorii, 
dar despre ce e vorba nu ştim. Trebuie să căutăm acum şi 
asta pe calea gândirii şi de-abia pe urmă vom putea şti cine 
e această „căpetenie a Umbrelor”. Tu însă vrei să faci dintr- 
o săritură drumul, deci un salt mortal în necunoscut. Vijelios 
mai eşti! 

— Du-mă atunci tu de mână pe calea asta, pas cu pas, cum 
se cuvine unui moşneag. 

— Bine, vino şi te sprijină de mine. Să pornim apoi 
amândoi în căutarea aceluia care este atât de puternic încât 
pentru el crima şi mireasma trandafirilor e totuna. 

— Îl vom găsi oare? 

— Dacă nu astăzi, atunci mâine. Nu e nevoie să ne grăbim, 
timp avem destul, nu ne zoreşte nimeni. Să o luăm de la 
început, de la început de tot, de când am cunoscut 
„Umbrele”. 

— Asta a fost atunci, pe malul Tigrului, când v-aţi întâlnit 
cu cei dintâi sillani? 

— Da. 

— De ce naţionalitate erau? 

— Persană. 

— Bine. Nu uita asta! Ce titlu avea conducătorul lor? 

— Peder-i-baharat, adică „tatăl mirodeniilor”. Se plângea 
însă că nu i se spune acum decât Sill-i-safaran, „tatăl 
şofranului”. Deci şi ăsta e un titlu. 


— Ţine minte, rogu-te, şi acest amănunt, căci vom mai 
vorbi despre el. Ce fel de inel avea? 

— De aur. Vasăzică avea un rang înalt. 

— Care a fost „Umbra” cu care ne-am întâlnit pe urmă? 

— Calicul cu nevastă-sa, care s-au rugat de voi să-i luaţi pe 
plută. 

— Tot persan? 

— Nu. Purta un inel de argint, semn că era o „Umbră” de 
rând. 

— Mai departe! Altul? 

— Sefirul. Era persan şi avea un inel de aur. 

— Continuă! 

— Ghulam el Multasim, cu inelul de aur şi Ahriman Mirza 
şi mai înalt în grad, amândoi persani. 

— Ai uitat de contrabandiştii pe care i-am prins la Birs 
Nimrud? Crezi că erau tot persani? 

— Nu, căci au fost iertaţi, devenind slujbaşi turceşti la 
vamă. Dacă erau supuşi persani, nu s-ar fi putut. Dar de ce 
mă întrebi la toţi de naționalitatea lor? 

— Pentru că e calea pe care am pornit amândoi în 
recunoaştere. Sillanii mai însemnați erau persani, cei de 
rând însă nu. Iu cauţi pe Emir-i-Sillan. Dacă ăştia mai ceva 
erau persani, cu atât mai mult va fi căpetenia lor. Şi unde îl 
poţi găsi pe acesta? 

— În Persia, fireşte! N-ar mai încăpea nici o îndoială 
pentru mine, dacă... 

— Ghicesc ce vrei să spui. 

— la să vedem! 

— Scrisoarea a fost expediată din Korna, foarte departe de 
aici, de pe teritoriul turcesc. 

— Da, asta e ce vroiam să spun, effendi. Deci reiese 
lămurit că expeditorul ei, ori locuieşte în Irak Arabi turcesc, 
ori că se afla acolo când a scris scrisoarea. Vezi că pot şi eu 
pleca la plimbare cu gândurile mele. 

— Cine zice altfel?! Dar nu trebuie să o faci cu ochii 
închişi. 


— l-ascultă, effendi, eu ştiu că îi ţin deschişi! 

— Te înşeli. Dacă i-ai avea deschişi nu s-ar putea să nu-l 
vezi pe sefir. 

— Păi îl văd, ba încă foarte desluşit. Se află în ruinele 
Babilonului şi nu are nimic a face cu Esara el Awar din 
Korna, căruia i-a fost predată scrisoarea asta. 

— Cu atât mai mare însemnătate are întrebarea la care 
trebuie să răspundem. Ce înţelegi tu prin cuvântul sefir? 

— Un trimis, un om de încredere, căruia îi dai o 
însărcinare importantă. 

— Întocmai! Şi cine l-a trimis pe acest sefir? 

— Emir-i-Sillan, fireşte. 

— Unde? 

— La Babilon. 

— Aşadar în Irak, unde se află şi Korna, de unde a fost 
expediată scrisoarea. Eu am găsit-o însă la Basra şi cine ştie 
de când o avea cafegiul la el; poate că nici din Korna nu 
fusese trimisă numaidecât. Te rog acum să chibzuieşti niţel. 
Cunoşti peripeţiile prin care am trecut eu, cu Halef. Pune-ţi 
întrebarea: când a apărut sefirul în Babilon şi când a fost 
expediată scrisoarea din Korna? Ei, ce întrevezi? 

— Că a fost în acelaşi timp. Effendi, văd că ai ochii într- 
adevăr mai deschişi decât mine. 

— Stai că n-am isprăvit, văd încă şi mai mult. Când am 
spus că a apărut pentru întâia oară numele sefirului? 

— Atunci când spuneai că l-a închis pe bimbaşa polonez în 
ruine. 

— Aşa e. Deci, înseamnă că mai fusese cu ani în urmă în 
Irak. Cunoaşte pe sillanii de acolo, fără îndoială că şi pe 
Esara el Awar, căruia ia fost predată scrisoarea. Şi acum 
vine punctul principal: te serveşti de altcineva atunci când 
te afli tu însuti acolo unde îl trimiţi? 

— Se-nţelege că nu! 

— E de presupus că Emir-i-Sillan se afla în Irak în acelaşi 
timp cu locţiitorul său? 

— N-ar avea nici un rost. 


— Mai ales când e vorba de lucruri foarte importante. 
Nimicirea caravanei şambelanului, mituirea sangeacului din 
Hilleh şi multe altele le văd acum într-o altă lumină decât 
atunci. Voi reveni mai târziu asupra lor. Toate acestea erau 
atât de importante că Emirul-i-Sillan ar fi venit el însuşi, 
dacă s-ar fi aflat pe timpul acela pe acolo. Din aceste motive 
şi altele încă, sunt încredinţat că nu a expediat el însuşi din 
Korna scrisoarea asta. Cred mai degrabă că sefirul a făcut- 
0. 

— Aşa cum explici tu lucrurile, trebuie să-ţi dau dreptate. 
Dar Ghulam, călăul, care a primit scrisoarea, era atunci în 
Persia. Pentru ce nu i s-a trimis de-a dreptul acolo? De cea 
trebuit să facă un ocol atât de mare printr-o ţară străină, nu 
înţeleg. Tu, da? 

— Cred că cunosc pricina. 

— Aş fi curios s-o aflu. 

— Prevederea. Căpetenia umbrelor e nevoită să se 
ascundă. Omul acesta se învăluie în taină. Siguranţa lui 
personală îl sileşte. Ai auzit şi tu că peder-i-baharat 
nutreşte gânduri de răzvrătire împotrivă-i. Spunea că mai 
sunt şi alţii de părerea lui. „Mai-marele Umbrelor” trebuie 
să se păzească nu numai de autorităţile oficiale, ci şi de 
oamenii săi. Nimeni nu trebuie să afle cine e. Ştim şi noi că 
poartă o platoşă de oţel, când apare în „lunea plăţii”, la 
adunarea aşa-zişilor lui „pederani”. Cu cât dă mai multe 
drepturi cuiva din subalternii săi, cu atât mai mult trebuie 
să se teamă de el. Aşadar, de cine se cuvine să se păzească 
mai mult? 

— Nu ştiu. 

— Nu? E doar lesne de ghicit. Puterea nu stă în mâna 
aceluia care o are, ci în a aceluia care se poate sluji de ea. 
Dreptul de viaţă şi de moarte e însă cel mai mare. Nu ştii 
cine e chemat aici să dea astfel de porunci? 

— Masallah! Acum ştiu! Ghulam el Multasim, călăul... Nu e 
aşa că la ăsta te-ai gândit şi tu, effendi? 


— Da. Emirul-i-Sillan n-are de cine să se teamă mai mult 
ca de călăul lui, căci el e umbra crimelor sale. Trebuie să se 
ascundă atât de bine ca acesta să nu bănuiască nici pe 
departe cine e „Prinţul” acesta tainic şi unde se află. În 
acelaşi timp acesta e nevoit să ţină mereu sub ochi pe călău, 
ca să urmărească faptele şi intenţiile lui. De aceea îi scrie în 
scrisoarea asta: „Ştii că sunt nevăzut, totuşi atot-puternic şi 
pretutindeni”. Reiese deci că se află oricând în preajma 
omului însărcinat să-i execute ordinele, ca să-l aibă la 
îndemână. Cine vrea să dea de „Prinţul Umbrelor”, să-l 
caute prin Ghulam el Multasim. 

Pederul bătu deodată din palme şi strigă: 

— Effendi, măcar că am tăcut până acum, dar am fost şi eu 
cu voi la plimbare. Tii, multe mai află omul când merge cu 
tine! Când stai pe urmă să te gândeşti bine, îţi dai seama că 
ai fost orb şi n-ai văzut înaintea nasului. Stai, că acum mi-a 
venit şi mie ceva în gând, îmi îngădui să-ţi spun ce? 

— Te rog, chiar, s-o faci. 

— Aţi uitat adineauri să pomeniţi de încă două „Umbre”, 
adică ăia doi de la hanul Iskenderijeh pe care i-aţi auzit 
spunând, pe când vă adăpaţi caii, că se aşteaptă caravana 
şambelanului. Nu erau persani şi aveau inele de argint. E şi 
asta o dovadă că „Umbrele” cele mai mari se află numai aici 
în Persia. Dar mai e o dovadă încă şi mai bună. Pederul-i- 
baharat pomenea despre o sinagogă unde se adună ei în 
„lunea plăţii”. Dacă sinagoga asta s-ar afla unde se vorbeşte 
arăbeşte sau turceşte, ar fi numit-o negreşit sinavon, havră 
sau iehudi havrasi, dar fiindcă îi ziceau meime-i-iehud, e de 
presupus că ea se află aici în Persia. Bănuiesc de asemenea 
că pederanii îşi au locuinţele pe aproape, altminteri n-ar 
putea să se adune cu atâta regularitate în fiecare 
săptămână, la o anumită zi. Am dreptate sau nu? 

— Ba da. Tocmai asupra acestui lucru vroiam să vă atrag, 
mai târziu şi din anumite motive, atenţia. 

— Să venim acum la mirodenii, urmă Pederul. S-a vorbit 
despre „Iatăl mirodeniilor”, despre o „Umbră a şofranului”. 


Pederul-i-baharat a spus: „Pentru ce am fost ales pentru 
toate mirodeniile şi mi s-a dat numai şofranul? Trebuie să 
îndur astea toate?”. Vasăzică fiecare Peder e numit după o 
anumită mirodenie, iar Peder-i-baharat e pus să-i 
supravegheze pe toţi ceilalţi. I se cuvine fireşte o leafă mai 
mare. Îmi îngădui, effendi, să mă ridic de la mirodeniile de 
rând la aceea a trandafirului? 

— Da, da, văd că eşti pe calea cea bună, îi răspunsei eu, 
zorindu-l să urmeze. 

— Faptele sillanilor sunt numai crime şi nelegiuiri, încep 
cu contrabanda şi ajung până la omor, cel mai grozav păcat 
din câte există. Între aceste două fărădelegi sunt multe 
altele, fiecare din ele având ca nume o mirodenie. E sau nu? 

— Aşa e. Probabil că niciuna din „Umbre” nu „miroase 
bine”. Mai departe! 

— Mireasma trandafirului înseamnă asasinat. Asta o ştim 
de astăzi, când ţi s-a trimis vorbă că bobocul de trandafir se 
va deschide - adică vei fi omorât. Al şofranului pare să fie 
contrabanda. Am dreptate când susţin că scrisoarea către 
multasim era un ordin ca să fie cineva ucis? 

— Da. 

— De aceea bate la ochi că nu e vorba despre trandafiri în 
general, ci despre Gul-i-Şiraz, care e cel mai frumos dintre 
toţi. 

— Pe mine nu mă surprinde deloc. Nu-i decât o 
înrăutăţire. 

— O înrăutăţire a omorului? Se poate ceva mai rău, decât 
să ucizi pe cineva? 

— Vorbele mele trebuie înţelese altfel. Mirosul 
trandafirului obişnuit înseamnă uciderea unui om de rând. 
De cine poate fi însă vorba, dacă se atinge trandafirul cel 
mai minunat? 

— Ah, asta e dezlegarea? Deci nu e vorba de un om de 
rând, ci de unul care, pesemne, e foarte sus-pus. 

— Aşa este. Cel puţin aşa îmi închipui eu lucrurile. Ai 
întrerupt şirul gândurilor noastre, amintind de mirodenii. 


Ajunsesem la convingerea că Emir-i-Sillan trebuie căutat în 
apropierea multasimului, căci nu are destulă încredere în 
el. Nu vrea ca acesta să ştie că e de ajuns să întindă numai 
mâna pentru a-l nimici, ci vrea să-l facă să creadă că e 
foarte departe de dânsul, chiar dincolo de hotarul Persiei. 
De aceea a trimis scrisoarea asta prin sefir până în Irak 
Arabi, de unde urma să fie retrimisă multasimului în Persia. 

— E adevărat ce spui, totuşi am o îndoială, zise Ustadul. 

— Care? 

— Nu ghiceşti? 

— Ba da. Dacă e aşa cum cred, atunci multasimul va trebui 
să afle de unde a fost trimisă scrisoarea. 

— Da, aşa am crezut şi eu, dar în scrisoare nu se 
pomeneşte nimic despre asta. 

— Să cercetăm mai bine; poate găsim ceva, măcar un 
semn oarecare. Bineînţeles că nu va fi nici un nume, căci 
acesta ar putea fi trădat. 

Examinarăm pe amândouă feţele scrisoarea, dar nu 
puturăm găsi nimic, nici când ne uitarăm în zare, aşa că 
luarăm şi plicul la cercetat. Până acum ne uitaserăm numai 
la partea de afară a acestuia. Când privirăm înăuntru, 
descoperirăm pe marginea lui câteva cuvinte scrise mărunt 
cu o peniță foarte subţire şi anume: „Prin Dartşin din Korna 
de la Emir”. Dartşin e un cuvânt persan şi înseamnă 
scorţişoară. 

— Ei, ce spui? Întrebai eu, mulţumit de descoperirea pe 
care o făcusem. 

— Da; se pare că presupunerile tale se adeveresc, 
răspunse Ustadul. Nici nu m-am aşteptat să descoperim aşa 
ceva. Se vede că „Umbrele” au o anumită regulă, după care 
adaugă la o scrisoare asemenea ştiri. Acum însă urmează 
lucrul cel mai însemnat: cine va fi ucis? 

— Nădăjduiesc să găsim răspunsul şi la întrebarea asta. 

— Mie mi se pare cu neputinţă. 

— Mie nu. În orice caz e vorba de o persoană sus-pusă. 
Cunoşti pe cei de la Curte, aşa că vei şti şi numele 


oamenilor de seamă din Persia. 

— Îi cunosc, dar de unul cu numele de Rafajd Azrim n-am 
auzit. Numele ăsta poate fi şi arab şi persan, însă omul care 
îl poartă nu mi-e cunoscut. 

— Poate nici nu-l cheamă aşa, se amestecă Pederul în 
vorbă. Şi pe plic s-a scris Dartşin în loc de Esara el Awar. 

— Dar Rafajd Azrim nu e o mirodenie, răspunse Ustadul. 

— N-am putea lămuri lucrurile cu ajutorul alfabetului? 

Încercarăm şi asta, dar în zadar. Deodată se păru că 
Ustadului îi veni ceva în minte. Luă scrisoarea, o citi şi zise: 

— Am găsit! Ce simplu, dar şi ce îngrozitor! 

— Cine e? Întrebai eu cu încordare. 

— Citeşte tu însuti, dar de-a-ndărătelea. Cum de nu ne-a 
dat în gând asta până acum? 

Vru să-mi întindă scrisoarea dar nu mai avui nevoie s-o iau 
în mână pentru a şti că Rafajd Azrim, citit de-a-ndăratelea, 
înseamnă Mirza Djafar. 

Ne privirăm toţi trei, nu numai uimiţi, ci înmărmuriţi. 

— Nu cumva e vorba de Mirza Djafar, prietenul meu? 

— Ba da, spuse Ustadul. 

— Dar acesta nu era prinţ. 

— Ba era, numai că în timpul călătoriei sale de studii, care 
a durat mai mulţi ani, nu s-a folosit de titlul său, aşa că 
punea cuvântul Mirza înaintea numelui său, în loc să-lpună 
la urmă. Călătorea în numele şahului şi asta nu trebuia s-o 
afle nimeni. 

— Ce face acum? 

— N-are nici o slujbă deosebită, căci a renunţat la onoruri 
şi demnități, nevoind să se pună în rândul acelora care se 
numesc servitorii Stăpânitorului, dar care în realitate nu 
sunt decât duşmanii lui. În schimb şi-a pus toată viaţa în 
slujba acestuia şi e pretutindeni acolo unde trebuie să 
dovedească poporului că şahul e bun şi drept. 

— Atunci Ahriman Mirza trebuie să-l urască, dacă îl 
cunoaşte. 


— Întrebi dacă îl cunoaşte? Trebuie să ştii că stau faţă în 
faţă ca focul cu gheaţa, ca lumina cu întunericul, ca 
dragostea cu ura şi ca virtutea cu crima! 

— Unde se află acum Djafar Mirza? 

— Nu ştiu. Nu de mult a fost la Teheran la şah, care e 
acum la Ispahan. Poate e şi el acolo. [in numai să-ţi spun că 
e prietenul meu şi trebuie să-l previn cât mai repede. 

Îi pusei mâna pe braţ şi îi spusei: 

— Nu; n-ai să-l previi. 

— Ce-ai zis? Cere orice vrei de la mine, numai asta nu. 

— Totuşi o cer. 

— Se dădu câţiva paşi înapoi, mă privi aproape mânios şi 
mă întrebă: 

— Vrei să mă îndoiesc de tine, effendi? 

— Îndoieşte-te, numai să nu faci un lucru necugetat. 

— Un lucru necugetat? În împrejurarea de faţă nu există 
decât o singură cugetare, o singură hotărâre, o singură 
datorie pentru mine: să-mi salvez prietenul! 

— De aceeaşi părere sunt şi eu. 

— Fără a-l preveni? 

— Da, căci dacă îl previi, îl vei salva acum, dar, fără 
îndoială, va fi pierdut mai târziu. 

— Dovedegşte-o! 

Dădui cu părere de rău din cap şi spusei: 

— Mi-ai spus că mă iubeşti şi că suntem amândoi un trup şi 
un suflet. Asta a fost atunci când mă ştiai în primejdie de 
moarte. Acum însă, văd că te depărtezi de mine şi nu mai ai 
încredere în cuvântul meu. 

Lăsă capul în jos şi nu mai spuse nimic, Pederul însă 
interveni cu glas împăciuitor: 

— Nu fi supărat, effendi, căci avem toată încrederea în 
tine. Dacă nu vrei să-l prevenim pe Djafar Mirza, nu-l vom 
preveni. Presupun că ştii de ce ceri aşa ceva. 

— Da; şi vă voi spune şi vouă de ce. Când va avea loc 
alergarea, Pederule? 

— A fost hotărâtă pentru a cincea zi a şabanului. 


— Şi când urmează să fie ucis Djafar Mirza? 

— În ziua a cincea a sa... 

Nu apucă să sfârşească vorba, căci Ustadul îl întrerupse: 

— Maşallah! În... în aceeaşi zi! 

— Acum îţi dai seama ce se va întâmpla? Îl întrebai eu. 

— Nu, mărturisi el. 

— Nu înţelegi încă? Va fi ucis aici la voi. 

— Effendi, ce spui?! 

— Effendi! Strigă şi Pederul speriat. 

— Vă rog să nu vă înspăimântați, urmai eu. Lia început 
planul trebuie să fi fost altul. Când Emir-i-Sillan a poruncit 
ca Djafar Mirza să fie ucis în a cincea zi a şabanului, nu ştia 
că în ziua aceea se va afla la voi. 

— La noi? Aici la noi? Întrebară amândoi într-un glas. 

— Aici la voi, în satul djanicunilor. 

— Emir-i-Sillan?! Strigă Ustadul. 

— Chiar el? Întrebă şi Pederul. 

— Chiar el, întării eu. Va veni împreună cu călăul său. 

— Dar ăsta se şi află aici. Îl avem în mâna noastră, spuse 
Ustadul. Ai uitat că multasimul e călăul? E prizonierul 
nostru, sau mai bine zis al tău şi ai să-i tai pofta să mai vină 
vreodată pe la noi. 

— Să-i tai pofta? Ar fi cea mai mare greşeală pe care aş 
putea-o face ca prieten, al vostru. Dacă m-aş atinge astăzi 
sau mâine de dânsul, poimâine s-ar năpusti o întreagă 
armată de „Umbre” asupra voastră. Vrem doar să nimicim 
duşmanii, nu să aducem alţii noi pe capul nostru. 

— Nu cumva ai de gând să-i dai drumul? Întrebă Pederul. 

— Întocmai, mărturisii eu. 

— Asta nu se poate. 

— Ba da. 

— Să dăm drumul călăului care trebuie să ucidă pe Djafar 
Mirza?! Gândeşte-te bine, effendi! 

— M-am gândit. 

Ca să-l liniştească, Ustadul zise Pederului: 


— Ai uitat că multasimul n-a primit scrisoarea. Prin 
urmare nu ştie ce vrea Emir-i-Sillan de la dânsul şi nu poate 
să ducă porunca la îndeplinire. 

— Te înşeli, îi curmai eu vorba. Va primi scrisoarea. 

— De la cine? 

— De la noi, chiar dacă nu pe cale directă. 

Tăcură amândoi, iar eu urmai: 

— Pederule, adineauri mi-ai luat apărarea şi acum te uiţi la 
mine ca şi când nu mi-aş da bine seama de ce am făcut. Aţi 
citit toată scrisoarea împreună cu mine, dar tot nu vi s-au 
deschis încă ochii şi v-aţi speriat la gândul că Emir-i-Sillan 
va veni încoace. Nu ştiu de ce, dara şi fost aici. 

— Când? Întrebă Ustadul neîncrezător. 

— Poate chiar de mai multe ori, în taină, iar făţiş, astăzi. 

— Astăzi? Când? Unde? Cum? 

— Cu persanii. Era chiar căpetenia lor. 

— Effendi, nu ştiu ce să mai spun! 

— Nu spune nimic, ci gândeşte-te. 

— La ce? 

— La scrisoarea asta şi la vorbele care ni s-au spus. Învață 
să nu vezi numai cu ochii şi să auzi numai cu urechile, ci şi 
cu mintea. 

— Nu văd şi nu aud nimic. 

— N-ai luat în seamă felul în care e întocmită scrisoarea şi 
tonul în care s-a vorbit? Îl voi repeta şi dacă vei fi cu luare- 
aminte, vei putea să-mi spui cine e Emir-i-Sillan. 

Luai scrisoarea în mână şi o recitii, imitând glasul şi 
mişcările persanului, aşa cum ne vorbise astăzi. Nu apucai 
bine să citesc ultimul cuvânt, când Pederul strigă: 

— E Mirza... Mirza... chiar el! 

Ustadul răsuflă adânc, ochii săi priviră în depărtare, apoi 
spuse cu glas întretăiat: 

— Ah... ri... man... Mir... za! Da, acum ştiu. Când i-am 
auzit azi vocea, mi s-au trezit amintiri din timpuri uitate de 
mult. Înaintea mea s-a ridicat ca o umbră, care s-a prefăcut 
într-un chip de om. Când i-am văzut faţa, am recunoscut că 


eram eu însumi. Dar chipul se schimbă, luă altă faţă: era 
Ahriman Mirza, dar în acelaşi timp eram tot eu. Am înţeles 
atunci că el e întruchiparea înşelăciunii care a nimicit şi 
viaţa mea. Dar acum trebuie să mă reculeg, să-mi adun iar 
puterile, căci ştiu în sfârşit ce am de făcut. Mâine voi pleca 
pentru o săptămână şi te rog pe tine, să-mi ţii locul; vei fi 
stăpân în casa mea. Pederul e de fată şi a auzit ce-am spus. 
EI va face tot ce vei porunci, ca şi când aş fi poruncit eu. 

— Vrei să pleci? Îl întrebai mirat. 

— Da. 

— Nu-mi spui şi mie unde? 

— Ba da, căci din clipa asta tu eşti stăpânul. Mă duc la 
Ispahan, la şahinşah; o fac în urma celor aflate azi de la 
duşmanii mei. 

— Foarte bine faci, încuviinţai eu. 

— Mă bucur că eşti de aceeaşi părere. Le-am spus pe faţă 
că voi căuta ajutor acolo unde trebuie, dar ei mi-au râs în 
nas. 

— Vrei să vorbeşti tu însuţi cu Stăpânitorul? 

— Da, numai cu el. Între noi amândoi nu îngădui nici un 
mijlocitor şi îi voi spune totul ca unui tată, aşa că un al 
treilea m-ar stânjeni. 

— Ce vrei să-i ceri? 

— Nimic. Îi voi spune numai ce am de spus şi el va face ce 
trebuie făcut. Nu ştiu ce hotărâre va lua, dar sunt 
încredinţat că va fi mai dreaptă şi mai bună decât mă 
aştept. 

— Ai de făcut un drum lung. Nu ţi-e teamă? 

— Să-mi fie teamă de un drum la şahul meu?! Cât de 
departe e cerul de pământ şi cu toate acestea nu mă înalţ 
zilnic până la Dumnezeu cu rugăciunea mea?! Pentru 
credinţă şi încredere nici un drum nu e prea lung şi 
niciodată Stăpânitorul nu e prea departe. Afară de asta nu 
voi pleca singur; câţiva djanicuni mă vor însoţi şi mai merge 
cu noi şi negustorul care a poposit azi-noapte aici. 

— Agha Sibil? 


— Da. 

— Sihil înseamnă mustață. Acesta e numele lui adevărat, 
sau o poreclă pe care i-au dat-o oamenii din pricina mustăţii 
sale? 

— Cred că e o poreclă, căci n-am mai văzut o mustață ca a 
lui. Eu nu mă interesez de afaceri; le las pe seama 
Pederului, care îţi va putea da lămuriri mai bune asupra 
negustorului. 

Bineînţeles că doream să aflu cât mai multe despre acest 
negustor, aşa că-l întrebai pe şeic: 

— Cunoşti situaţia lui Agha Sibil? 

— Nu obişnuiesc să fac afaceri cu oameni pe care nu-i 
cunosc. Sibil e foarte bogat, dar cinstit şi de treabă. 

— Are copii? 

— O fată şi doi nepoți. 

— Nepoţii sunt copiii fetei lui? 

— Da. 

— Ştii cum îi cheamă? 

— Da, căci de câte ori mă duc la Ispahan, sunt oaspetele 
lui. Pe fiica lui o cheamă Elmas. Bărbatul ei a fost ofiţer în 
armata turcească şi a fost împuşcat la Damasc. Fiul ei, care 
se află azi aici cu bunicul său, se numeşte Ikbal, iar pe fetiţă 
o cheamă Sefa. 

— Fiică-sa nu s-a mai măritat? 

— Până acum nu. Nu vrea să se despartă de tatăl ei. 

— Cum se face că fata unui negustor persan din Ispahan s- 
a măritat cu un ofiţer turc din Damasc? Acesta trebuie să fi 
fost sunnit, pe când ea este şiită. 

— Dacă nu mă înşel, am auzit vorbindu-se, chiar în familia 
lor, că dânsul a fost înainte creştin. Mi se pare că e din ţara 
care se numeşte Lehistan9. A făcut cunoştinţă cu 
negustorul, în Palestina, unde acesta locuia pe vremea 
aceea. După ce s-a căsătorit cu fiica negustorului, s-a mutat 
la Damasc, unde a venit şi Agha Sibil. Când a avut loc 
prigonirea creştinilor, s-a întâmplat şi nenorocirea care a 
lovit atât de crunt această familie. Ofiţerul a fost împuşcat 


pentru nesupunere, Agha Sibil a fost prădat şi a trebuit să 
fugă, fiind şiit. Împreună cu fiica sa şi cu copiii acesteia 
reuşi să treacă în Persia, unde începu o afacere nouă şi prin 
muncă şi cinste a agonisit averea pe care o are astăzi. Îţi 
văd ochii lucind de bucurie, effendi. De ce? Ştiai cumva 
ceva din ce ţi-am povestit? 

— Da, răspunsei eu, plimbându-mă emoţionat prin cameră. 

— Cunoşteai pe unul din ei? 

— Da, pe ofiţer. 

— L-ai cunoscut înainte de a fi fost împuşcat? 

— Ba nu, ci chiar atunci când a fost împuşcat. 

— Atunci i-ai văzut cadavrul? 

— Cadavrul? Hm, da; căci era un cadavru. Dar am vorbit 
cu cel împuşcat. 

— Maşallah! Dar morţii nu mai vorbesc! 

— Uneori da; mai cu seamă împuşcaţii pe care nu i-au 
nimerit gloanţele. 

— Nu... l-a... nimerit? Glumeşti, effendi? 

— Defel. Am vorbit cu mortul, pe care îl cunoaşteţi şi voi 
amândoi. 

— Noi? Nu ştiu ce vrei să spui... 

— V-am povestit de bătrânul bimbaşa din Bagdad, care a 
fost avansat apoi la gradul de „mir alai”? 

— Acela care te-a găzduit şi care a fost făcut prizonier de 
sefir? 

— Chiar el. Acum îl cunoaşteţi de două ori: o dată prin 
mine şi a doua oară prin Agha Sibil. Sunt încredinţat că veţi 
avea prilejul să-l cunoaşteţi şi personal. El e ofiţerul care a 
fost împuşcat la Damasc. 

Pederul sări de pe scaun, ca şi când ar fi fost aruncat în 
sus de un arc nevăzut şi strigă: 

— Creştinul pe care l-au plâns atât de mult? Sunitul, 
căruia şiiţii i-au rămas credincioşi, cu toate că a murit? 
Bărbatul pe care soţia lui l-a adorat? Părintele pe care 
copiii lui îl iubesc şi azi încă, deşi nu-şi mai amintesc de 
chipul lui? Nu e mort? Maitrăieşte? Le-a rămas credincios 


tuturor, cu toate că a plecat în altă ţară? Effendi, asta e de 
necrezut! Ştiu că spui adevărul, totuşi povesteşte-ne 
amănunţit cum s-a întâmplat. 

— Vă voi povesti totul fără să aştept să vină el însuşi 
pentru a dovedi că, atunci când vrea Dumnezeu, moartea 
nu e decât un basm deşert. Luaţi loc lângă mine şi ascultați. 

Deoarece despre bătrânul bimbagşa aflaseră totul de la 
mine, nu era nevoie să vorbesc decât despre ce aflasem de 
la dânşii de familia lui. Descrisei jalea lui pentru acei pe 
care îi credea pierduţi şi pomenii de osteneala mea de a 
deştepta în sufletul său nădejdea că poate tot vor mai fi în 
viaţă. Când isprăvii de povestit Ustadul se sculă de pe 
scaun, împreună mâinile şi spuse: 

— Ai vorbit prietenului tău de o reînviere a celor crezuţi 
morţi, iar noi suntem chemaţi să înfăptuim această 
reînviere. Şi eu cunosc pe cineva, pe care toată lumea îl 
crede mort. Alţii presupun că s-a dus în lume. Tu ce crezi de 
dânsul, effendi? Ştii de cine vreau să vorbesc? 

Simţii un val cald năpădindu-mi inima; mă apropiai de 
dânsul, îi cuprinsei umerii cu braţul şi îi spusei: 

— Vrei să reînvie din această moarte, căreia a fost silit să i 
se supună? 

Dădu numai din cap, fără să spună nimic, îşi lipi însă 
obrajii de ai mei. 

— Atunci, fiindcă am început să înfăptuim reînvierea celor 
crezuţi morţi, să-l înviem şi pe acela de care ai vorbit tu. 
Vrei? 

Mă privi în ochi cu o dragoste nemărginită. 

— Poţi şi vrei s-o faci? Mă întrebă el. 

— Pentru tine, din toată inima, răspunsei eu. 

— Crezi că e cu putinţă? 

— Fiindcă ne iubim, va fi foarte uşor. 

— Dar cum se va înfăptui? 

— Te rog să laşi asta în seama mea. Dă-mi mâna ta şi 
ascultă ce am de spus: Dacă ai curajul să-mi încredinţezi 
sufletul şi mintea ta, atunci vom serba reînvierea, chiar aici. 


La auzul acestor cuvinte mă îmbrăţişă, mă strânse cu 
putere la pieptul său şi răspunse: 

— Am curaj; mă încredinţez cu totul ţie. 

Deodată lumina se stinse, căci lumânarea arsese până la 
sfârşit, fără să băgăm de seamă. Pederul plecă să aducă alta 
şi când se întoarse, ne găsi pe amândoi pe balcon. Ustadul 
arătase tocmai afară spre valea luminată de stele şi 
spusese: 

— E ca şi când am pregătit tot ce ne înconjoară, pentru 
tine. Tu m-ai întărit azi sufleteşte şi mi-ai dat curaj şi 
nădejde. Mi se pare că acum trăiesc în mine doi oameni şi 
totuşi mă simt numai ca unul singur. Pune două lumânări 
una lângă alta şi vei vedea că nu dau două lumini, ci tot una 
singură, dar mai mare, mai puternică. 

În timp ce vorbea, Pederul se apropie de uşă şi ne 
îndemnă: 

— Puteţi intra iar; am făcut lumină mai mare. 

Când intrarăm, el arătă spre masă, unde zărirăm două 
lumânări. Ciudat! Ustadul zâmbi. 

— Vezi, spuse el glumind, noi numai ne-am gândit la două 
lumânări şi dânsul, ca Peder prevăzător al djanicunilor, a şi 
înfăptuit gândul nostru. Aşa să fie întotdeauna şi atunci 
satul nostru va înflori şi propăşi. 

Îi plăcea să vorbească în pilde şi cine voia să-l înţeleagă, 
trebuia să cugete bine. Aşa făcuse şi acum. 

Cu toate că nu isprăvisem încă convorbirea noastră, şeicul 
ne atrase luarea-aminte: 

— Trebuie să fie aproape de miezul nopţii; nu vrei să te 
odihneşti înainte de plecare, Ustadule? Afară de asta, 
effendi nu e încă cu desăvârşire întremat şi nu-i este 
îngăduit să piardă nopţile. 

Ustadul îi răspunse: 

— N-am nici timp, nici nu vreau odihnă. Ceea ce se 
petrece acum în sufletul meu, nu ştie să măsoare timpul şi 
nu se sinchiseşte că e miezul nopţii. 

Eu adăugai: 


— Trupul mi-e obişnuit să asculte de voinţa mea şi nu simt 
nici cea mai mică oboseală, aşa că pot sta şi mai departe de 
vorbă. 

Ustadul îmi luă mâna, pipăi pulsul şi spuse mirat: 

— Cât de liniştit şi regulat bate. La fel cu al meu; aşa că 
sunt şi eu de părere că putem vorbi mai departe. Unde am 
rămas? Mi se pare că vorbeam de Ahriman. Ofiţerul reînviat 
a adus vorba de el. Vrei să urmezi, effendi? 

— Da, răspunsei eu. Voi scrie o epistolă la Bagdad, 
bătrânului „mir alai”. O voi trimite prin câţiva djanicuni, 
care vor pleca să-l aducă încoace împreună cu Kepek. Va 
trebui să fie aici înainte de ziua în care vor avea loc 
alergările. Cred că vei îngădui socrului său să-şi ridice aici 
cortul cu mărfuri în ziua aceea? Voi vorbi cu dânsul în 
privinţa asta, înainte de plecarea voastră şi îi voi spune să-şi 
aducă fiica şi pe cei doi copii ai ei. Va fi o revedere de care, 
mă bucur de pe acum. Te învoieşti cu planul acesta? 

— Mă învoiesc cu tot ce vei hotări tu. Să-i facem lui Agha 
Sibil, surpriza în ziua alergării, sau vrei să-i spui totul de pe 
acum? 

— Îi voi spune azi, căci e o cruzime să întârzii o bucurie pe 
care o poţi face îndată unui om. Pentru emoţii atât de mari 
ca cele care sunt de aşteptat, e bine să fie omul pregătit. 

— Ai dreptate. Aşadar ne-am înţeles în privinţa asta? 

— Da. Şi acum să vorbim mai departe de Ahriman Mirza. 
Trebuie să dovedesc că dânsul e Emir-i-Sillan. 

— Dovada asta ai şi adus-o; cel puţin pentru mine. 

— Prin ce? 

— Prin felul în care ai citit scrisoarea lui. Nimeni altul nu 
vorbeşte şi scrie la fel cu dânsul. Afară de asta are şi semnul 
cel mai mare al „Umbrelor”. 

— Putem şti dacă e cel mai mare? 

— Asta nu. Se poate să existe altul şi mai mare. 

— Mai mult decât sigur. 

— Effendi, dar te contrazici pe tine însuti! 

— Nu. 


— Dacă e un însemn mai mare, atunci acela care îl poartă 
e mai presus decât Mirza. 

— Asta e o concluzie logică, dar nu practică. El poartă 
amândouă însemnele. 

— Amândouă? Spui asta cu hotărâre. De unde ştii? 

— Ia gândeşte-te puţin. Fiind căpetenia asociaţiei, are în 
mâna lui toate însemnele acesteia. Are şi „tumanul” atârnat 
de lanţ. Sunt încredinţat că, dacă se iveşte nevoia, pune şi 
inelul de argint la deget, pentru a fi luat drept o „umbră” de 
rând. Când apare însă ca emir la adunarea pederanilor săi, 
atunci, fără îndoială că trebuie să se ferească, şi de aceea 
sunt încredinţat că, la adunările lor, îşi acoperă faţa. Afară 
n-o poate ascunde şi atunci negreşit că nu se va trăda 
purtând însemnul cel mai mare. 

— Fără îndoială că nu, dar şi atunci trebuie să poarte un 
semn. De ce nu ia un inel obişnuit? 

— Fiindcă e un om căruia îi place să impună, să atragă 
privirile. N-ai văzut îmbrăcămintea lui? Un inel obişnuit va 
purta numai din viclenie, când vrea să înşele pe cineva. 
Altfel, dacă nu-i este îngăduit să se arate ca „prinţ al 
Umbrelor”, vrea cel puţin să fie luat drept unul cu rang mai 
înalt al acestora. Din ambiţie nu vrea să poarte un semn 
inferior şi sunt încredinţat că şi însemnul de la brâu îl are 
numai el. Acum aş vrea să mai ştiu un lucru: la „Sfatul 
bătrânilor” a spus astăzi: „Mă vedeţi azi pentru întâia oară. 
Nici numele meu nu vă era cunoscut până acum, aşa că nu 
ştiţi cine şi ce sunt”. Cum a putut spune aşa ceva? Vă era 
într-adevăr atât de necunoscut, cum credea el? 

— Nu, răspunse Ustadul. Nici nu-şi închipuia aşa ceva. El 
ştia prea bine că mai cu seamă eu îl cunosc, fiindcă l-am 
întâlnit şi chiar am vorbit de mai multe ori cu el. 

— Asta voiam să ştiu. Îngâmfarea l-a împins să spună mai 
mult decât avea de gând. Ştie că îl cunoaşteţi şi cu toate 
astea a susţinut că nu ştiţi cine e. lrebuie, deci, să fie 
cineva şi ceva, în afară de Ahriman Mirza. Ce? Ceva 
obişnuit, sau ceva foarte de seamă. Bănuiesc că ceva de 


seamă, căci asta se poate înţelege şi din vorbele sale: 
„prietenia mea poate fi folositoare şi duşmănia mea poate 
să aducă pieirea”. Cine se încumetă să spună aşa ceva, se 
crede cel mai puternic din toată ţara. Dar în ce fel? În rău 
sau în bine? În bine şi după lege e numai şahul; prin urmare 
nu poate fi decât în rău. Şi cine spune: „duşmănia mea 
poate aduce pieirea”, nu poate fi un om bun. Afară de asta, 
trebuie să mai ţinem seama că nu spune de unde are 
puterea cu care se laudă; prin urmare face ceva neîngăduit 
şi în afară de lege. Astea sunt faptele luate una câte una; 
acum să tragem o concluzie. 

— Lasă-mă pe mine, se rugă Pederul. Şi eu aş vrea să spun 
ceva. 

— Bine, răspunsei eu, căci eram mulţumit de atenţia cu 
care mă ascultase. 

— Rezultatul e uimitor, zise el. În ţară sunt două puteri: 
una bună şi una rea. Cea bună e în mâinile şahului: cea rea 
o are Ahriman Mirza. Cum ştim însă că puterea cea rea o 
stăpâneşte Emir-i-Sillan, atunci Ahriman trebuie să fie 
„Căpetenia Umbrelor”. N-am dreptate, effendi? 

— Cred că da. Spune-mi, Ustadule, nu eşti şi tu de aceeaşi 
părere? 

— Ba da, căci e cea dreaptă, zise el. 

— Aşadar nu vă voi mai aduce şi alte dovezi, cu toate că 
am mai multe. Pentru mine, Ahriman Mirza şi Emir-i-Sillan 
sunt unul şi acelaşi om. De asemenea e adevărat că el şi 
călăul lui sunt împreună, căci nu-l slăbeşte niciodată din 
ochi. După ce ne-am lămurit în privinţa asta, se mai pune o 
întrebare: ce caută Mirza la djanicuni? Ce gând ascuns i-a 
adus încoace? Întrebarea asta îmi dă de gândit, ba m-ar 
putea pune chiar în încurcătură. 

— De ce? Întrebă Ustadul. Vezi lucrurile prea în rău. 

— Spune mai bine că văd chiar răul însuşi. Nu se poate 
tăgădui că a vrut să vină de-a dreptul încoace şi numai de 
dragul călăului său s-a abătut pe la kalhurani. Ce 
urmăreşte, însă, venind aici? 


— Răzbunarea, răspunse Pederul. 

— Aceasta nu-l privea pe el, ci pe multasim. Apoi se şi afla 
pe drum când a luat naştere răzbunarea. 

— Atunci a venit, poate, pentru a ne ţine cuvântarea pe 
care am avut plăcerea s-o ascultăm? 

— Cu asta n-ai nimerit prea departe alături, dar nici drept 
la ţintă. Voia să vă dea alt şeic. Ştiţi ce înseamnă asta? Că a 
venit la djanicuni cu gândul de a nimici înrâurirea bună pe 
care o are Ustadul asupra lor. Şi cum a crezut că va reuşi 
să-şi ajungă scopul? Înainte de toate prin înlăturarea 
Pederului, a cărui menire este să facă pe djanicuni să 
înţeleagă buna înrâurire a Ustadului. Credea că va putea 
face asta, propunând pe Tifl ca şeic. 

— Ai văzut cum a fost primită propunerea lui, răspunse 
Pederul. Aşadar n-avem nevoie să ne mai batem capul cu 
asta. 

— Crezi? El nu s-a dat bătut, ci vrea să se întoarcă în ziua 
alergării, pentru a mai încerca o dată. 

— Nu va reuşi nici atunci. În privinţa asta să n-ai nici o 
grijă. 

— Nici nu am. Când am vorbit adineauri de ţinta pe care 
n-ai nimerit-o în plin, m-am gândit la altceva şi anume la 
presupunerea mea de adineauri că Emir-i-Sillan a mai fost 
pe aici, deşi numai în taină. 

— Nu te înşeli - cel puţin în privinţa asta? 

— "Tot ce se poate, căci n-am nici o dovadă e numai o 
presupunere. Dar câteodată sunt presupuneri care se 
adeveresc prin însuşi faptul că iau naştere. V-am atras 
luarea-aminte asupra faptului că satul vostru nu pare să fie 
atât de necunoscut „Umbrelor”, cum vă închipuiţi voi. 

— Asta ar fi într-adevăr ceva nou pentru noi. 

— Pentru mine nu. Ce-a făcut multasimul azi? N-a mai 
lăsat caii departe de sat, cum face de obicei cineva când nu 
cunoaşte locurile, ci a descălecat în apropiere. 

— Cunoştea locul, fiindcă azi, în timpul zilei, a trecut de 
două ori pe acolo. 


— Asta îmi dă şi mai mult de gândit. Tocmai acolo a dat 
peste păzitorul care a venit repede să ne înştiinţeze. De ce 
n-a presupus că mai cu seamă seara va fi un păzitor acolo? 
Dacă fiul acestuia nu şi-ar fi adus aminte, din întâmplare, de 
oile lui, atunci multasimul n-ar fi fost descoperit. Apoi s-a 
furişat spre partea dinapoia satului, aşa că cunoştea foarte 
bine poziţia acestuia. Casele şi corturile sunt aşezate pe 
două rânduri, de-a lungul drumului ce duce la casa 
Ustadului. Lună nu era. Poate deci cineva cu totul străin de 
loc, să treacă neobservat? Apoi drumul atât de întortocheat 
spre „Casa înaltă”! Îl cunosc deci. Dacă mai ţin seama şi de 
lungimea satului, ar fi trebuit cel puţin două ceasuri cuiva, 
pentru a se furişa până la poartă. De când am stins însă 
luminile şi până la ivirea multasimului a trecut numai 
jumătate din timpul ăsta. Prin urmare, drumul trebuie să-i 
fie bine cunoscut. 

— A dovedit că ştie să se furişeze cu foarte mare 
îndemânare. 

— Asta nu schimbă întru nimic lucrurile. Când am vorbit 
de două ceasuri, am presupus un om care se pricepe foarte 
bine la furişat, însă călăul nu era singur, ci avea doi 
însoțitori cu el care, prin faptul că au putut fi prinşi atât de 
uşor, au dovedit că nu se pricepeau măcar să se ascundă 
bine. Prin urmare, în noaptea asta n-au venit pentru întâia 
oară. Îl voi lua pe multasim la cercetare, înainte de a-i da 
drumul mâine dimineaţă. Poate voi reuşi să aflu ceva de la 
dânsul. 

Obiecţiunile amintite îmi fuseseră făcute de Peder. Acum 
părea să-şi amintească şi „Ustadul” de ceva, aşa că puse 
Pederului întrebarea: 

— Ce-a fost cu persanul acela străin, care şi-a scrântit 
piciorul şi pe care l-am îngrijit până când s-a făcut bine? 
Pentru ce se urcase pe zid? 

— Pentru ca să caute antichităţi. Avea o prăvălie la 
Teheran, unde vindea astfel de lucruri. Era într-o marţi 
dimineaţă când l-am găsit. 


— Dar cu doctorul acela din Hamadan, care într-o luni s-a 
împotrivit atât de mult să rămână la noi? 

— Acesta se rătăcise. A fost găsit după ce se înnoptase şi a 
fost adus la noi. Nu vroia să rămână cu nici un chip, cu 
toate că n-avea nici un motiv să fie atât de grăbit. Aceşti doi 
oameni nu au nici un amestec, căci nu erau „umbre”, ci 
oameni cinstiţi. În schimb mi-am adus aminte de altceva. Îţi 
mai aminteşti de biciul pe care l-a găsit Tifl, când s-a urcat 
pe ziduri, pentru a căuta cimbru pentru bucătărie? 

— Negreşit că da, căci nu e mult de atunci şi biciul acela 
mai este încă acolo, lângă cărţile mele. Am scris pe un 
bileţel ziua când a fost găsit, pentru a afla poate pe acela 
care l-a pierdut. Biciul nu e al nici unuia din djanicuni. 
Atunci n-am băgat de seamă lucrul ăsta, dar acum îmi dă de 
gândit. Îţi mai aduci aminte de ceva? 

— Nu. 

— Nici eu. 

— Ajunge şi atât, intervenii eu. Ce naivi şi nerăbdători 
sunteţi! 

— Găseşti şi în faptul acesta o pricină de bănuială? Întrebă 
Ustadul. 

— Nu numai una, ci zece, douăzeci de pricini. Mai întâi, te 
rog să-mi arăţi biciul. 

Îl aduse şi văzui că era o biciuşca de călărie. De mâner era 
atârnat un bileţel, pe care sta scris: „Marţi 9 sefer”. 
Mânerul era dat cu lac negru şi într-un loc unde crăpase 
lacul văzui că e de tablă, aşadar gol înăuntru. Măciulia era 
mare şi grea; pesemne umplută cu plumb. Încercai s-o 
răsucesc şi reuşii. După ce desfăcui măciulia, văzui 
scobitura, în care găsii o bucată de mătase neagră pe care 
o scosei afară. Avea trei găuri: pentru gură şi ochi şi patru 
sfori pentru a putea fi legată la ceafă. 

— Ce e asta? Întrebai eu, punându-mi bucata de mătase 
pe faţă. 

— O mască, răspunse Pederul. 

— Da, o mască, întări „Ustadul”. 


— Şi despre cine am spus că apare mascat în faţa 
pederilor săi? 

— De Emir-i-Sillan, răspunse el. 

— A fost găsită marţi. Când e „ziua soldei” de care a vorbit 
Peder-i-baharatul? 

— Luni. 

— Şi când n-a vrut să rămână la voi doctorul din 
Hamadan? 

— Într-o luni seara. 

— În ce zi a fost găsit negustorul de antichităţi cu piciorul 
scrântit? 

— Marţi dimineaţa. 

— Ei bine, nici acum nu vi s-au deschis ochii? 

Nu răspunseră nimic, dar mă priviră înmărmuriţi. 

— Mai credeţi şi acum că n-a fost nici o „Umbră” pe la noi? 
Urmai eu. Ba e mai rău chiar decât mi-am închipuit. 

— Mai rău? Repetă Ustadul cuvintele mele. 

— Da, din nefericire. Trei luni de-a rândul; gândiţi-vă 
numai! 

— Vorbeşte mai lămurit, mă îndemnă el. 

— Mai lămurit? Lunea e doar ziua de întrunire a pederilor! 

— Dumnezeule! Ce vrei să spui cu asta?! Ar fi îngrozitor! 

— Totuşi aşa este. Nu numai că au fost „Umbre”, dar vin în 
chip regulat. Da, căpeteniile „Umbrelor” care se numesc 
pederani, îşi ţin întrunirile, în ziua soldei, în ţinutul, vostru, 
pesemne în ruinele unde a fost găsit biciul. 

Nici nu se poate descrie impresia pe care o făcură 
cuvintele mele. Se părea că cei doi îşi pierduseră graiul. 

— La aceste întruniri „Prinţul Umbrelor” obişnuieşte să 
vină în persoană, urmai eu. A fost deci aici şi cum nu lasă 
niciodată să i se vadă faţa, a purtat masca asta. Biciul 
acesta e allui. Sau l-a pierdut, sau l-a uitat. Pesemne că nu 
l-a găsit din pricina întunericului şi nu putea să aştepte 
până când avea să se lumineze de ziuă, căci ar fi fost văzut 
de voi. Doctorul din Hamadan a venit călare încoace? 

— Nu. Când a fost găsit, era pe jos, răspunse Pederul. 


— Dar nu se putea să fi venit pe jos tocmai de la Hamadan! 

— Bineînţeles că nu. Avea un cal. 

— Unde? 

— Îl lăsase priponit departe de sat, pe malul eleşteului. 

— Presupui că şi negustorul de antichităţi a avut un cal? 

— Da. 

— Unde era? 

— În acelaşi loc. 

— Mi-am închipuit eu aşa ceva. Şi faptul ăsta nu v-a bătut 
la ochi? 

— Nu putea să fie o întâmplare? 

— Nu există întâmplare. Totul se face cu scop şi cu voinţă. 
Şi chiar dacă ar exista întâmplare, în aceste două cazuri nu 
poate fi vorba de ea. Cei doi cai n-au fost lăsaţi din 
întâmplare acolo unde au fost găsiţi, ci cu gândul de a-i 
ascunde privirilor voastre. Când vin pederanii, după un 
drum atât de lung, trebuie să se îngrijească în primul rând 
să-şi adape caii. De aceea se duc la iaz, probabil 
întotdeauna la acelaşi loc. Mă voi duce să-l examinez. 

— Pot să te însoțesc? Mă întrebă el. 

— Da, însă să nu spui nimănui nimic. 

— De ce nu? 

— Ar putea s-o afle „Umbrele” care locuiesc în sat. 

— Effendi, eşti... eram cât p-aci să spun: nebun. Ie 
gândeşti la lucruri care nu sunt cu putinţă. 

Era foarte tulburat, dar cu atât mai liniştit vorbii eu: 

— Sunt încredinţat că ceea ce bănuiesc nu s-ar putea 
întâmpla, dacă duşmanii n-ar avea ajutoare aici. 

— Dacă ar fi aşa cum spui, atunci ei ar fi avut grijă de 
acela care şi-a scrântit piciorul, precum şi de cel ce se 
rătăcise în timpul nopţii. 

— Se rătăcise oare cu adevărat? A spus aşa, când a fost 
prins. Cine descălecă atât de aproape de sat şi-şi duce calul 
la adăpat pe malul lacului, nu vrea să fie văzut şi în nici un 
caz nu s-ar putea râtăci, deoarece avea corturile şi casele 
înaintea nasului. Apoi când cineva caută antichităţi prin 


ruine, n-o face în timpul nopţii, după ce şi-a ascuns calul cu 
atâta grijă. Dimpotrivă, vine în timpul zilei şi, ca străin, ar 
cere informaţii şi voie să caute, rugând să i se dea o 
călăuză. Aţi fost de o naivitate într-adevăr copilărească. 
Spui că „Umbrele” de aici ar fi dat ajutor negustorului de 
antichităţi. Eu cred însă că n-au avut cunoştinţă de 
accidentul acestuia. 

— Cu toate acestea nu pot împărtăşi bănuiala ta. La noi nu 
există nici un om care să aibă inelul „Umbrelor”. 

— Eşti atât de sigur? 

— N-aş putea să jur, ştiu numai că n-am văzut nici un inel 
cu semnul „Umbrelor”. 

— Nici nu e nevoie, căci nu toate „Umbrele” au câte un 
inel, dar cine are unul e fără îndoială o „Umbră”. Tot aşa nu 
se poate spune că un soldat care n-are „medalia bărbăţiei” 
nu e soldat. 

— S-ar putea să fie cum spui. Crezi, deci, că inelul nu e un 
semn de recunoaştere, ci o răsplată? 

— Da, căci „Prinţul Umbrelor” se va feri să dea un inel 
acelora care nu s-au distins prin vreo faptă deosebită. Dacă 
n-au văzut nici o dovadă la vreunul din oamenii tăi, asta 
încă nu înseamnă că nu există „Umbre” printre ei. Având în 
vedere şiretenia cu care procedează emirul, e cu putinţă ca 
cineva să fie o „Umbră” fără să ştie cu hotărâre. Chiar 
despre tine însuţi nu poţi spune că nu i-ai făcut, poate, 
cândva un serviciu. Nu vreau să bănuiesc pe niciunul din 
djanicunii voştri, dar nu poţi susţine că printre supuşii tăi 
nu sunt decât numai oameni de treabă. 

— Din nefericire aşa e. Tot ţinutul acesta a fost ocupat 
odinioară de „izgoniţi” care se ţineau numai de prădăciuni 
şi atacau pe toată lumea, fără să ţină seamă de nimeni şi de 
NIMIC. 

Ustadul, care tăcuse până atunci, interveni şi el spunând: 

— Au avut loc cele mai groaznice tâlhării pe care şi le 
poate închipui cineva şi nimeni nu era sigur de avutul său. 
„Izgoniţii” jefuiau fără nici o deosebire şi pe bogaţi şi pe 


săraci, luând acestora din urmă şi cenuşa din vatră. Îşi 
făcuseră vizuina în ruine, unde se simțeau la adăpost. 

— Îi cunosc şi eu destul de bine, căci am avut de a face cu 
ei, când s-au dat drept dinaruni şi au voit să mă prade şi pe 
mine de tot ce aveam asupra mea, spusei eu. 

— Poţi deci să-ţi închipui ce ură au împotriva mea, fiindcă 
i-am gonit din ţinuturile astea. Cunogşti doar atacul din 
urmă, pe care l-au dat împotriva noastră. Nu mi-a fost uşor 
să scap de ei, căci s-au împotrivit şi am dus lupte crâncene 
cu dânşii. Când au văzut că nu mai pot face nimic cu forţa, 
s-au folosit de vicleşuguri şi mereu am fost urmărit de 
gândul că în ruine trebuie să mai fie ceva ce îi atrage, ceva 
asemănător cu ce-aţi descoperit voi la Birs Nimrud. Multă 
vreme am mai găsit urme de paşi străini în ruine şi chiar în 
timpul din urmă au venit oameni care vroiau să se 
statornicească în ţinutul acesta, dar pe care i-am gonit, 
după ce i-am cercetat mai de aproape. Între ei erau şi rude 
ale câtorva djanicuni, care nici până acum nu mi-au iertat 
că nu le-am lăsat neamurile să rămână aici. Se prea poate, 
deci, să ai dreptate, când spui că şi printre djanicuni ar 
putea să fie „Umbre”. 

— Vorbele tale mă fac să-mi pun iar întrebarea: „Ce caută 
Mirza aici?” De ce ţine atât de mult la ţinutul acesta, încât 
uită de toată prevederea şi vrea cu tot dinadinsul să-şi 
recâştige înrâurirea pe care a avut-o înainte? 

— Nu ştiu. Pot avea cel mult o bănuială, dar nu văd încă 
lucrurile destul de lămurit. 

— Aminteşte-ţi de vorbele sale. A avut chiar îndrăzneala 
să-şi dea pe faţă planul. El vrea să nimicească starea de 
înflorire în care ai adus pe djanicuni, pentru a-şi putea face 
mendrele mai departe. 

— Aşa trebuie să fie, răspunse Ustadul. Mi-am dat toată 
osteneala să îmbunătăţesc soarta djanicunilor şi de multe 
ori m-am întrebat dacă străduinţele mele nu vor fi 
zadarnice, căci prea mulţi erau cei răi şi găsiseră un 
adăpost bun în întunericul ruinelor. Totuşi lumina e mai 


puternică decât întunericul şi dacă reuşeam s-o duc în 
vizuina lor, atunci ticăloşii trebuiau să iasă la lumina zilei, 
unde putea să-i recunoască oricine şi să se ferească de ei. 

Ustadul făcu o pauză şi Pederul adăugă: 

— Ai şi reuşit să înfăptuieşti ceea ce ai spus acum. Noi nu 
te cunoşteam încă şi ai pătruns singur în ruine, fără să ai 
vreun ajutor din partea nimănui, dar tocmai prin 
îndrăzneala asta ai câştigat inimile noastre. 

— A fost, mult mai uşor decât şi-ar fi putut închipui cineva, 
zise el zâmbind. Nu m-am dus pe furiş, ci ziua, în amiaza 
mare şi am spus pe faţă cine şi ce sunt. Cu atât mai mult au 
crezut că sunt o „Umbră”, aruncată de la lumina zilei la 
întuneric, dar nici asta nu m-a putut face să-i înşel. Am scos 
lumina mea şi am aprins-o fără ca dânşii să se 
împotrivească; ba se părea chiar, că luminiţa mea le face 
plăcere, căci prin ea se dovedea că întunericul era foarte 
adânc şi pentru oamenii de afară servea drept dovadă că 
cei din ruine ştiu să preţuiască lumina. 

Pederul îi curmă vorba: 

— Am văzut lumina aceea care ne-a atras şi ne-am dus la 
ruine. Întâi câte unul, apoi mai mulţi am pătruns înăuntru. 
Întunericul se împrăştia, căci şi noi veniserăm cu luminile 
noastre şi toţi răii fugiră de noi. Nu ne sinchisirăm dacă mai 
rămaseră câţiva ascunşi prin ungherele cele mai 
întunecate, căci n-aveam de gând să ne aşezăm în ruine, ci 
la lumina zilei. Aşa am şi făcut şi până în ziua de azi n-am 
avut nici o pricină să ne căâim. 

— N-o veţi avea nici de azi înainte, spusei eu. Deocamdată, 
pentru mine are însemnătate numai faptul că nu ştii sigur 
dacă atunci au mai rămas „izgoniţi” pe care nu i-aţi putut 
găsi. N-aţi cercetat ruinele cu de-amănuntul? 

— Ba da, pe cât a fost cu putinţă. Sunt însă şi ganguri 
vechi, pe jumătate astupate, în care n-am pătruns fiindcă n- 
aveam nici un motiv care să ne silească s-o facem. 
Alcătuirea satului ne dădea atât de mult de lucru, încât n- 
am avut timp să desfundăm gropile acelea vechi. 


— Bine, să lăsăm deocamdată asta, căci trebuie să ne 
ocupăm de Emir-i-Sillan. S-a lăudat, fără sfială, că 
„izgoniţii” sunt sub ocrotirea sa şi a spus că stă în puterea 
lui să vă ia înapoi, cu ajutorul soldaţilor, fostul ţinut al 
„izgoniţilor”. A mai spus încă, dacă îmi amintesc bine, că va 
renunţa la asta, dacă îl veţi lăsa să capete oarecare 
înrâurire asupra voastră. Pentru ce? Trebuie să aibă un 
anumit scop. Se bizuie oare pe faptul că nu cunoaşteţi încă 
anumite părţi ale ruinelor? Când voi avea timp, va trebui să 
lămurim lucrul acesta. Deocamdată trebuie să ţinem seamă 
de faptul că Emir-i-Sillan socoteşte ţinutul vostru ca bază 
pentru planurile lui şi se poate prea bine ca ruinele de aici 
să aibă pentru el o însemnătate şi mai mare decât acelea de 
la Birs Nimrud. Se pare că înfăptuirea planurilor sale se 
apropie de ţintă, căci dacă n-ar fi aşa, n-ar fi venit el însuşi 
şi făţiş şi încă mai puţin s-ar fi încumetat să spună deschis 
ce vrea de la voi. 

— Poate dai lucrurilor o mai mare însemnătate decât o au 
într-adevăr, mă întrerupse Ustadul. 

— Nu cred, căci am chibzuit totul în linişte. Mirza a spus 
astăzi lucruri pe care nu le spune cineva, decât atunci când 
e sigur de situaţie. De ce, de pildă, s-a învoit să ia parte la 
alergări? Ce scop au pentru el aceste alergări? Numai 
pentru a câştiga de la voi câţiva cai şi câteva cămile? Crezi 
aşa ceva? Sau mai curând, pentru că în felul acesta are 
prilejul să stea câtva timp aici, fără să bată la ochi? Trebuie 
să fim cu băgare de seamă şi nădăjduiesc că vom reuşi să 
descoperim ce gând are. Ai crezut că exagerez, dar nu uita 
cu cine avem de-a face. Dacă un om ca Ahriman Mirza 
vorbeşte aşa cum a vorbit el, poţi fi încredinţat că sunt în 
joc lucruri de mare însemnătate şi nu numai pentru tine şi 
djanicunii tăi. 

— Vrei să mă sperii, effendi? Mă întrebă el, plin de 
îngrijorare. 

— Nu, ci vreau numai să-ţi dovedesc că trebuie să fim cu 
mare băgare de seamă. Dacă Mirza va urma să fie atât de 


limbut ca astăzi, atunci nu mi-e teamă. Nu trebuie însă să 
simtă că i-am priceput gândul. De aceea nu trebuie să-i 
stingherim planul pe care îl are împotriva lui Djafar Mirza, 
decât atunci când va veni timpul nimerit. Vom închide deci 
iar scrisoarea către multasim, pe care acesta trebuie s-o 
primească neapărat. 

— Pe ce cale? 

— Pe orice cale care îl va lăsa în îndoială asupra persoanei 
care a adus-o. 

— Asta aş putea s-o fac eu foarte uşor la Ispahan, căci 
acolo locuieşte. 

— Da, e bine şi aşa. Eu însă voi copia îndată scrisoarea şi 
alfabetul, căci ne va fi de folos mai târziu să avem o copie 
după ele. 

Transcrisei conţinutul în carnetul meu, iar după ce 
isprăvii, Ustadul mă întrebă: 

— Se poate întâmpla să-l întâlnesc pe Djafar Mirza la 
Ispahan. Să nu-i spun nimic? 

— Nu. Ţin să nu ştie, astfel ca Ahriman Mirza să nu 
observe nimic. Acesta îl va face să vină încoace, sub un 
pretext sau altul şi atunci Ahriman se va folosi de prilejul de 
a da asupra noastră vina omorului, prilej pe care nu-l va 
lăsa să-i scape. Lui Djafar îi vei spune numai că sunt aici. 
Când va afla asta, va veni negreşit. Atunci vom fi mai bine 
informaţi şi îi voi putea spune lucruri mai precise, pe când 
acum n-avem decât presupuneri. 

— Vorbind de încercarea ce o vor face de a atrage pe 
Djafar la alergări, mi-am adus aminte că el are calul cel mai 
bun din întreaga Persie. 

— Cred că exagerezi, spusei eu. 

— Ba deloc, e adevărat. 

— În orice caz nu cred să fie din herghelia lui. 

— Nu; e un dar al şahinşahului. 

— Djafar îl va strica fiindcă el nu e călăreț bun şi nici nu va 
deveni vreodată. Mi-am dat seama de asta când l-am 
cunoscut. 


— Eşti cunoscător şi totuşi n-ai dreptate. Calul de care 
vorbesc n-a fost stricat de nimeni, căci n-a fost călărit încă. 

— De ce? 

— Motivul e pe atât de simplu, pe cât e de necrezut. Calul 
nu lasă pe nimeni să-l încalece. 

— Ei aş! Strigai eu neîncrezător. În Persia sunt doar 
călăreţi destul de buni. 

— Da; şi cei mai buni, cei mai îndrăzneţi au încercat, dar în 
zadar. 

— Nu lasă pe nimeni să-l încalece, sau îl aruncă jos pe 
acela care l-a încălecat? 

— Niciuna, nici alta. Lasă pe oricine să-l încalece şi nici nu 
aruncă pe nimeni jos. Stă ca un miel, dar nu porneşte din 
loc, nu face nici un pas. Nu poate fi urnit nici cu biciul, nici 
cu dezmierdări. 

— Dar când e dus de căpăstru, cât timp lasă pe cineva în 
spinare? 

— Atunci merge cât timp este condus, dar nici un pas mai 
departe. M-am întrebat chiar dacă e din născare aşa, sau a 
fost anume dresat. 

— Prin dresare nu se poate obţine nimic la ce se 
împotriveşte natura. Calul lui Djafar trebuie să fi fost 
crescut cu multă dragoste şi blândeţe. De la stăpânitorul 
vostru a primit el acest „Syrr”, care tot numai prin dragoste 
şi blândeţe va putea fi cârmuit. 

— Ai spus cuvântul „Syrr”? Foarte ciudat, zise el. 

— De ce? 

— Fiindcă ăsta şi este numele calului. Ai auzit cumva de el, 
sau ai întrebuințat cuvântul numai din întâmplare? 

— Ştii că pentru mine nu există cuvântul întâmplare. De 
altminteri nu ştiam nimic de calul acesta. 

— N-ai să susţii că ai găsit numele prin voinţa lui 
Dumnezeu? lartă-mi vorba, dar ar fi caraghios. 

— Nu susţin, nu presupun şi nu deduc nimic, repet numai 
că pentru mine nu există întâmplarea. Cine are ochii 


deschişi, ştie să descopere firele tainice ale multor 
întâmplări. 

— Fire tainice între tine şi acest „Syrr”? Spuse el râzând. 
Effendi, effendi, ce credinţă în minuni! 

— Cine altul a legat firele, decât tu însuţi? Răspunsei eu la 
fel de vesel. Ai pus accentul pe un cuvânt la care nu m-am 
gândit. Dacă acesta provine de la tine, asta o vom afla. Oare 
Djafar nu i-o fi vorbit niciodată şahului despre acest secret? 

— Ba da; mi-a spus şi mie că i-a vorbit. Stăpânitorul l-a 
întrebat odată cum îi merge calului şi Djafar i-a povestit 
despre nenumăratele încercări făcute pentru a-l încăleca şi 
rămase zadarnice. Şahul a zâmbit şi a spus: „Când va veni 
acela care trebuie, atunci calul se va supune şi va asculta, 
dar numai de dânsul. E „Syrr, -ul meu şi nici un om nu-l va 
putea descoperi.” Djafar n-a înţeles aceste cuvinte şi nici 
eu. Tu ce crezi, effendi? 

— Nimic. „Syrr” înseamnă taină, ba chiar mister. S-o 
respectăm, să nu ne atingem de ea, căci asta e voinţa 
Stăpânitorului. 

— Bine, atunci să încheiem pentru astăzi convorbirea 
noastră. Dă-mi voie să te conduc în odaia ta. Apoi, 
întorcându-se către Peder, adăugă: îndată ce scrisoarea 
către ofiţerul din Bagdad va fi gata, pregăteşte cele 
trebuincioase pentru plecarea trimişilor care se vor duce 
să-l aducă împreună cu servitorul său, căci nu se va hotări 
să vină fără el. Pentru grăsunul de Kepek vor trebui să ia o 
cămilă cu baldachin, căci orice alt mod de a călători ar fi un 
chin pentru el. 

Ne despărţirăm de şeic, care cobori scara, iar Ustadul luă 
o lumânare pentru a-mi lumina calea. 

Când am ieşit din camera lui şi am avut în faţă uşa 
magaziei cu vechituri, spre mirarea mea o deschise şi intră 
în ea. 

— Vino, effendi, îmi spuse el. Apropie-te. 

— Pentru ce? Îl întrebai. 


— Mi-ai dăruit mie aceste obiecte; o ştiu prea bine. Dar ce 
e al meu este şi al tău! Poate nu aveam dreptul la toate 
acestea, dar nu am rezistat impulsului de a te supune la 
examen. Ei bine, ai corespuns, ai reuşit la examen. Mai 
bine, mult mai bine decât m-aş fi aşteptat! Dăruindu-mi 
toate acestea, te-ai lepădat de ceva. Ce anume... asta aisă 
constaţi tu însuţi. lar eu, punându-le la dispoziţia ta, 
oricând şi ori de câte ori o doreşti, fac un lucru care ar 
trebui să-ţi producă o bucurie fără margini. Ai venit la mine 
dintr-o ţară în care nu există drumuri sigure? Vrei să-ţi 
atingi țelul aici numai zburând? Ştiu că teama îţi este total 
necunoscută. Dar ai grijă, nu-ţi urni picioarele de pe un 
teren sigur! Încă nu te afli acasă la tine! Nu poţi să te 
lipseşti de arme. "Ţine seama de acest avertisment! După ce 
te-am supus examenului, am dobândit dreptul, dar şi 
obligaţia, să-ţi vorbesc pe acest ton grav! 

Ridică mâna şi mă ameninţă, în mod amical, cu degetul. 

Am simţit, deodată, ca şi cum o imensă bucurie m-ar fi 
cuprins. L-am apucat de mâna întinsă spre mine şi l-am tras 
afară, am închis uşa şi i-am spus: 

— Vino repede, să ieşim de aici şi să urcăm la mine. 
Trebuie să-ţi spun ceva! 

— Ce anume? Mă întrebă el. 

— O mărturisire. Vino! Mă bucur atât de mult! 

— O mărturisire? Şi mi-o faci bucuros? 

— Da! Este o izbândă, o izbândă interioară pe care ai 
obținut-o asupra ta şi a mea, deci a amândurora! 

Ustadul mă urmă în odaia mea. Ajunşi acolo îi luai din 
mână lampa pe care el trebuise s-o stingă din cauza 
persanilor şi o aprinsei din nou. L-am rugat să stea în 
picioare în, faţa mea şi, privindu-l în ochi, i-am spus: 

— Mi s-a întâmplat aidoma cum i se întâmplă câte unui om 
cu spiritul său. El nu-l cunoaşte până ce nui se arată un 
duşman. Nu ştiam nimic despre tine, până ce mussabanii nu 
m-au adus pe acele meleaguri unde am auzit, pentru prima 
dată, numele de Ustad. Se vorbea despre tine ca despre un 


om „plin de taine”, despre care „nu e voie să spui nimic 
rău”. Se părea că nu numai că se temeau de tine, dar te şi 
stimau, după cum, în acelaşi timp, îţi purtau duşmănie, 
deoarece, ca nişte „nefericiţi” ce erau, trebuiau să te 
urască. După aceea l-am întâlnit pe Peder, care nu mi-a 
acordat încredere. El a încercat să fugă de mine; dar eu, cu 
calul meu, am reuşit să-l ajung din urmă, el călărind calul 
tău. Era ca în acea plimbare călare din zori din povestirea 
Danysehei, în care cel mai rapid cal al spiritului omenesc 
este întrecut de calul alb-argintiu al sufletului omenesc. 
Atunci când l-am prins din urmă şi am vorbit cu el, am auzit 
pentru a doua oară despre tine. Am început, în închipuire, 
să-mi construiesc imaginea ta. Atunci m-a doborât boala 
aceea cumplită de care m-am vindecat, aici, la tine. Zăceam 
fără cunoştinţă, cu spiritul inactiv. Am început apoi să-mi 
revin. Am simţit o mână pe fruntea mea şi parcă din ea 
iradia o putere imaterială şi îmi pătrundea în tot trupul. Şi o 
voce adâncă îmi grăia cuvintele: „Domnul să-ţi ocrotească 
intrarea şi ieşirea ta, de acum şi până în veci. Amin!” 

— Acela eram eu, spuse Ustadul. 

— Da, tu erai acela. Ai venit de multe ori şi cât timp nu 
eram treaz. Şi atunci am avut un vis. Saua fosto 
închipuire? Mă găseam în Haine Mamre, la stejarul lui 
Abraham şi patriarhul, cu statura sa impunătoare şi ochii 
luminaţi, a păşit spre mine, întâmpinându-mă cu salutul: 
„Pacea să fie cu tine!”. Şi când am deschis ochii stăteai în 
faţa mea, întinzându-ţi mâna deasupra capului meu, în 
semn de binecuvântare, spunându-mi aceleaşi cuvinte. De 
aceea ai întruchipat tu în visele mele, din timpul bolii şi 
convalescenţei, figura acelui chaldean emigrat căruia 
Domnul i-a făcut odinioară făgăduiala: „Am să fac din tine 
un popor mare”. Şi atunci când mi-am revenit într-atât încât 
să mă pot ridica şi să stau afară, pe verandă, ai venit la 
mine şi ceea ce mi-ai spus atunci era în spiritul Vechiului 
Testament. Acum a sosit şi ziua mulţumirii. Dacă ai fi putut 
creşte şi mai mult în ochii mei, atunci aceasta se putea 


petrece numai acolo, în „biserica” voastră. Acolo tu te-ai 
prezentat nu numai ca egalul lui Ahriman, ci ca fiind mai 
puternic decât el. M-am uitat în sus, spre tine, aş putea 
spune aproape uimit. Creştea în inima mea dorinţa de a fi 
tot atât de mare şi de curat ca tine. Acesta a fost motivul 
pentru care am făcut atunci acea spovedanie, care trebuia 
să mă elibereze. Vroiam să fiu demn de tine, în interiorul 
meu! 

— Dragul meu prieten! Strigă el emoţionat. 

— Aşteaptă, îl rugai eu şi ascultă mai departe! Se lăsase 
seara. Se instalaseră umbre întunecate. Tu le-ai trezit din 
timpuri apuse şi le-ai prăvălit, din păcate, peste prezentul 
tău. Lumina dispăru. Aproape că nu te mai vedeam. le-ai 
lăsat acoperit de nălucile tale. Ele au crescut enorm! Tu, în 
schimb, te-ai făcut din ce în ce mai mic în ochii mei, da, tot 
mai mic! Încercam din răsputeri să mă opun acestei 
schimbări, dar totul era în zadar. Nu vroiam să las să 
dispară statura înaltă a personalităţii tale. Dar tu acţionai şi 
rosteai tot felul de cuvinte care nu puteau decât să te 
micşoreze, să te facă invizibil. Pentru mine încetai să mai fii 
„Abraham cel turnat din bronz”, din care nu puteau să se 
hrănească nălucile tale şi pe care nu-l putea cutremura nici 
un fel de ruşine. Te transformaseşi în acel iepure iute de 
picior, care, atunci când se lasă umbra vreunui pom, la 
asfinţitul soarelui, peste vizuina sa, o ia repede la fugă şi 
care, orbit de spaimă, aleargă îngrozit să-şi salveze 
laşitatea în desişul pădurii. 

— Maşallah! Se minună Ustadul. Asta a fost impresia pe 
care ţi-am făcut-o, numai asta? 

— Da, răspunsei eu. 

— Cum se poate oare aşa ceva? 

— Cum se poate? Spune mai bine că era inevitabil! 
Spuneai mai înainte că eu nu cunosc teama. E un lucru pe 
care aproape că îl dispreţuiesc. Nu pot s-o înţeleg. Dar 
deodată văd statura aceea înaltă, turnată parcă de propria 
mână, aşezată la locul cuvenit, pe un soclu de granit solid, 


sărind de pe această stâncă sigură şi luând-o la fugă, fără 
noimă! Şi în faţa cui? În faţa propriei sale năluciri! Nu 
bănuieşti ce am simţit eu atunci? Nu băânuieşti că trebuie să 
te fi distrus în mine? Cât de tristă era cavalcada prin 
paradisul gândurilor! 

La aceste cuvinte, Ustadul îşi lăsă capul în jos şi stătu o 
clipă nemişcat, tăcut. Deodată îşi ridică privirea şi spuse: 

— Asta a fost o lovitură cumplită! Dar nu ştii cât îţi sunt de 
recunoscător pentru ea! Simt că se face lumină în mine. 
Vezi tu fantasmele care se depărtează de mine, ies pe uşă şi 
încearcă să dispară? Nu le vezi? Nici eu! Dar simt că asta o 
să facă până la urmă, căci tu le-ai zgâlţâit bine de tot şi vor 
trebui să mă părăsească. Tot ce mi-ai spus este adevărat. 
Mai spune-mi, însă, un lucru: crezi că am atâta putere 
interioară, încât să pot redeveni ce am fost pentru tine 
înainte de seara asta? 

— Da! Aproape că ai şi izbutit. Am vorbit de spovedania 
mea şi totodată de bucuria mea de dinaintea venirii noastre 
aici, sus. Prima, adică spovedania ţi-am făcut-o eu. Cea dea 
doua, adică bucuria, s-o împărţi acum cu mine. 

— Bucurie? În ce privinţă? 

— În legătură cu tine, în ce te priveşte. Adu-ţi aminte cu 
câtă severitate mi-ai vorbit în încăperea de jos! Acela a fost 
bărbatul din bronz, sau mai precis din granit. Nu mai era 
cel care fuge îngrozit de fantasme. Îţi redobândiseşi 
personalitatea. Puseseşi din nou piciorul pe soclul de piatră. 
Te rog, urcă-te din nou pe locul dinainte, ce ţi se cuvine! 
Crede-mă, nu există în lume nici o fantasmă care să merite 
să-ţi întorci capul înapoi! 

— Să-ţi întorci capul înapoi! Repetă el cuvintele mele. Şi 
tocmai ţie, ţie vreau eu să-ţi înfăţişez fantasmele mele. Vino, 
să ieşim afară! Vreau să-ţi arăt unde s-au ascuns ele! Văd 
pe faţa ta că bănuieşti ce urmăresc să fac. Eşti bucuros. 
Ochii tăi grăiesc în locul tău. Ai vorbit de o victorie pe care 
am obținut-o asupra ta. Acum însă tu ai obţinut una şi mai 
mare în privinţa mea: victoria asupra acelora care m-au 


înfrânt odinioară, asupra tuturora. Te rog încă o dată: hai să 
ieşim de aici! 

Luă lampa şi mă conduse afară, în biblioteca sa. Acolo, o 
aşeză pe o masă şi îşi reluă idea: 

— Aici am tot avut de gând să-ţi vorbesc ore în şir. Poate că 
nu ajungeam la sfârşitul povestirii nici până la ziuă. Dar 
acum 0 să termin repede, o să-ţi spun totul pe scurt, aşa 
cum se cuvine. 

Îmi arătă un rând întreg de cărţi, legate la fel şi continuă: 

— Aici se află spiritul meu, împărţit în volume numerotate 
cu grijă, cum se obişnuieşte. Uită-te la ele şi vezi dacă au şi 
suflet! 

Întinsei mâna să iau un volum. Dar el mă rugă: 

— Nu acum! Ai tot timpul după aceea, când voi fi plecat în 
călătorie şi nu te va tulbura nimeni. Am să-ţi mai arăt şi 
altele. Am vrut să-ţi explic în ce scop am scris aceste cărţi. 
Dar am renunţat, pentru că acum gândesc altfel decât 
acum o oră. Tu ai să le citeşti şi când spun asta este ca şi 
cum aş spune: ai să le înţelegi şi pe ele şi pe mine. Sunt 
schiţe, lucrări pregătitoare, studii, menite să mă 
pregătească pe mine şi pe cititorii mei. Pentru ce anume să- 
i pregătească? Deocamdată nu-ţi destăinui nimic. Vei 
înţelege prin acţiune concretă, citind. Dar spune-mi, crezi 
că există oameni care să fie atât de nepricepuţi încât să 
considere nişte schiţe, nişte creionări preliminare, fugare, 
ale unui pictor drept opere încheiate? Nu? Imposibil! 
Înseamnă atunci că eu aş fi un artist de prim rang, se pare, 
căci n-a existat nici un critic care să mi le aprecieze ca pe 
nişte porumbei ce plutesc cu uşurinţă în văzduh. 

— Un artist de prim rang! Intervenii eu. Ironia este aici cu 
totul de prisos. Nu s-a înţeles gunguritul porumbeilor tăi, 
deoarece s-a auzit doar atunci când nu se topise gheaţa 
iernii şi pentru că nu cântau după portativ! Asta e ceea ce 
te amărâşte? 

Ustadul se uită la mine. Mai întâi mirat, apoi îngândurat, 
iar la urmă zâmbind: 


— Bine ar fi dacă aş poseda aurul vesel care sclipeşte 
acum în lumina ochilor tăi! Exclamă el. După care adăugă, 
arătând spre pereţii încăperii: priveşte aici scrisorile! Lăzi 
întregi! Aşa mi se scria mie. Era numai iubire în ele! Tot 
aici, însă, ziarele din lăzile celelalte sunt pline de ura cu 
care urmăreau să mă nimicească. Am reuşit să mă eschivez, 
să mă apăr de această ură. Dar am identificat-o şi mi s-a 
făcut scârbă! I-am aflat cauzele! M-am apărat, apărat, 
apărat! 

— Cu ce rezultat? Îl întrebai eu. 

— Trebuia totuşi să plec, să plec! Ultimele mele cuvinte, 
adresate celor pe care trebuia să-i evit cu orice preţ au fost 
următoarele: „Sunt doar un biet om. Voi nu vreţi să 
pricepeţi asta pentru că vă consideraţi supraoameni. Când 
asemenea „zei, mă duc pe furiş la locul de execuţie, îmi 
port fără să crâcnesc cămaşa de martir. Mă urc spăşit pe 
rugul aprins de mâna voastră şi mă las botezat de spiritul 
flăcărilor în care aţi ars atâtea vieţi. Dar dacă apoi voi nu 
mă urmaţi, nu vreau să mai am nimic de-a face cu zeitatea 
voastră, căci, în timp ce eu stau drept în focul purgatoriului, 
vă văd culcaţi mândri pe ai mei lauri. Las flăcările să mă 
înconjoare, metalul purificându-mă prin foc, spunând 
călăilor din preajmă: N-aş vrea să fiu în locul vostru.” 

Ustadul puse la loc ziarul din care citise acest pasaj şi 
întorcându-se spre mine mă întrebă: 

— Ştii la cine mă gândesc citind aceste ultime rânduri? La 
Ghulam el Multasim, „călăul” lui Mirza. La fel de goale ca el 
zac aici şi gândurile mele, în faţa ochilor mei spirituali. Şi 
ele erau unse cu alifia care transformă fiecare fiinţă 
omenească în tipar, în şarpe. Ai să-i cunoşti şi tu pe toţi, da, 
pe toţi! Aici zac ei. Dar ai timp destul pentru citit! 

— Eu? Să citesc? Ce să citesc? Întrebai. 

— Articolele acestea de ziar privitoare la mine. 

Mă apucă un râs la auzul cuvintelor sale, un râs atât de 
puternic, încât îl văzui tresărind stingherit. 

— De unde atâta veselie? Mă întrebă el. 


— De unde? Mă mai întrebi? Când îmi imaginez tabloul 
straniu care tocmai îţi trecea prin faţa ochilor, nu pot să nu 
mă gândesc la acele, „pagini vesele” ce persiflează 
infirmităţi spirituale! Şi ar însemna o autopersiflare dacă aş 
vrea să mă întorc în acea mocirlă din care am reuşit de mult 
să mă salvez. Într-una din acele „pagini vesele” s-a publicat, 
la un moment dat, un tablou plin de umor al acestei mocirle. 
Era plină de amfibii cu boturile larg deschise. Un om păşea 
prin balta acoperită de spumă. Dedesubtul desenului se 
putea citi: „Să ne croim drum prin mocirla vieţii. Şi dacă în 
cale ne împroaşcă apele tulburi, or să orăcăie toate 
broaştele din mâl despre faptele noastre rele!”. 

Şi acum spune-mi cinstit, prietene! Îmi ceri în mod serios 
să ascult din nou această zdrăngăneală arhicunoscută? 
Când am ieşit cândva din mocirlă, m-am întors şi am râs din 
toată inima de batracienii care se chinuiau să-mi arate cine 
şi ce sunt ei. Acesta este tabloul comic ce mi s-a înfăţişat 
când îmi vorbeai despre lectura maculaturilor amintite. Mă 
înţelegi acum? 

— Da, răspunse el. Înţeleg chiar mai mult decât îţi 
închipui! 

— Atunci să vedem dacă este adevărat. Am o rugăminte. 

— Anume ce? 

— Dăruieşte-mi mie aceste ziare! 

— Dar ce vrei să faci cu ele? 

— Să le ard! Niciodată nu am obişnuit să păstrez 
asemenea lucruri şi cu atât mai puţin să le citesc. De îndată 
ce le primesc, ele zboară pe foc. În felul acesta nu-mi apare 
nici o îndoială, nici o fantasmă nu mă chinuie. Vreau să te 
eliberez şi pe tine de ale tale. Îmi îndeplineşti dorinţa? 

Ustadul merse atunci din dulap în dulap şi, atingând cu 
piciorul vrafurile de ziare, zise: 

— Acestea sunt Furiile pe care ţi le-am descris. Ele mint cu 
neruşinare! Aici sunt cârtiţele bucuroase de paguba altuia, 
precum şi acei săraci la minte care se jură pe Dumnezeu că 
ar fi nevinovaţi, în timp ce copiază mereu fără să fi inventat 


Nimic, sau aşa-numiţii buni prieteni care, dorind să te 
salveze, acţionează cu o asemenea nepricepere, încât te 
păgubesc mai mult decât toţi ceilalţi laolaltă. Ţi-i fac cadou 
pe toţi. a-i! Arde-i! Ai dreptate! Vreau să fac o treabă bună! 

— Îi voi arde, nici o grijă! Îl asigurai eu. Nu ţi-i dau înapoi! 

— Sunt sigur de asta. Văd că iei lucrurile în serios. Ca şi 
mine de altfel. Vreau, în sfârşit, să am sufletul curat şi liber. 

— Îţi mulţumesc! În fine, vrei să-ţi limpezeşti sufletul. Ştii 
tu ce-ai spus cu aceste cuvinte? Spirite sau suflete libere, 
cum vrei să le zici, nu există. Cel care zace în lanţuri poate 
fi o inteligenţă, dar niciodată un spirit. Deci vrei să nu mai 
fii o fiinţă gânditoare, robul unor reguli prescrise de 
oameni, ci un spirit, căruia aceste reguli îi stau la dispoziţie 
numai în măsura în care corespund cu propriile sale căi. 
Vrei să devii una din acele persoane care-şi hotărăsc 
singure soarta şi care aparţin, cum am spus mai înainte, 
celei „de-a treia vieţi”. Este o hotărâre foarte importantă, 
ce-o poţi transpune în realitate numai atunci când vei şti să 
prefaci corpul, cel care te conducea până acum, într-una 
din slugile tale cele mai ascultătoare şi dacă pe sclavul tău 
de până acum, sufletul bolnav din tine, ţi-l vei face prieten, 
singurul tău prieten. Aşa că fii de acum înainte numai spirit 
şi... caută-ţi sufletul! 

Stăteam faţă-n faţă, eu uitându-mă cu speranţă la el şi 
întrebându-mă dacă mă va înţelege, el privind spre cărţile 
sale şi cugetând, ca şi cum numai acolo s-ar fi găsit tot ceea 
ce căutam eu la el. 

— Sufletul meu? Spuse el. Te-am rugat să-l cauţi în 
lucrările mele, dacă el ar putea să fie acolo. În ele e suflet, 
acest lucru îl ştiu cât se poate de sigur! 

— Suflet? Numai suflet? Asta e ca şi cum n-ar fi nimic! Sau 
mai degrabă este tot atât de puţin ca şi cum ai spune 
„numai spirit!” Tu nu trebuie să ai numai spirit sau numai 
suflet! Trebuie să fii spirit şi să fii suflet în acelaşi timp! 
Amândouă unificate ca un întreg în tine, ca lumina şi 


căldura în flacăra arzândă. Asta înseamnă să fii tu însuţi! 
Iar trupul să fie doar... fitilul! 

— Fitilul! Repetă el gânditor. Lumină şi căldură, ca în 
flacără. Asta înseamnă suflet şi spirit. Trupul omului este 
nimic, nimic altceva decât fitilul! Dar untdelemnul? Poate 
am să aflu şi asta! Câte nu mi-ai dezvăluit tu mie! Dar mai 
sunt multe lucruri neînţelese încă pe deplin sau pe care nu 
le-am înţeles bine. Poate tocmai pentru că sună atât de 
simplu. De ce? Şi în mine mai trăieşte restul acelei vechi 
mândrii, care se laudă cu o castă proprie şi o limbă proprie. 
Dar am imediat alături sfânta carte a cărţilor, în care 
spiritul merge în cercetare prin lumi şi prin imperiul cerului 
şi totuşi grăieşte într-o limbă înţeleasă de orice copil. Oare 
această simplitate copilărească, această claritate, a izbucnit 
brusc în mine ca să-mi pot însuşi statura ta? Te văd stând în 
faţa mea, de parcă ai fi acea parte din mine care nu poate fi 
atrasă pe un drum greşit prin nici un fel de salturi 
dialectice, deoarece grăieşte în limba germană, a 
adevărului, evitând orice dialect. Atunci când te aud 
vorbind astfel, ştiu că eşti ca un alter ego, numai că mai 
tânăr, mai flexibil, mai profund, numai în aparenţă dur şi 
totuşi cu o voinţă pe care nici un alt eu nu-l poate 
zdruncina, îmi doresc ca tu să rămâi veşnic tânăr, ca şi cum 
dintre noi doi numai eu ar trebui să îmbătrânesc. Aş putea 
jura că văd prin tine, ca şi cum ai fi un cristal. Cu toate 
acestea nu te cunosc în foarte mare măsură. Eşti pentru 
mine o taină şi poate că aşa ai să şi rămâi. Ai putea să-mi 
explici de ce? 

— Mai întâi lămureşte-te cu tine însuţi şi atunci am să pot. 
Mai înainte nu! Răspunsei eu. În măsura în care te vei 
lămuri tu, am să-ţi dau şi eu desluşiri. Tu m-ai lăudat acum, 
dar „lauda”' ta e de fapt un blam, atât pentru tine, cât şi 
pentru mine! 

— Asta nu sună din nou a ceva misterios? 

Atunci îl apucai de amândouă mâinile şi îl îndemnai: 

— Priveşte-mă în faţă! 


El mă ascultă şi făcu întocmai. 

— Cine sunt eu? Îl întrebai. 

— Prietenul meu. 

— Nu, pentru că acum sunt mai mult, cu mult mai mult 
decât atât! 'Te voi întreba altfel: ce sunt eu? Ce sunt eu 
pentru tine? 

El începu să se gândească, dar în zadar. Apoi îmi spuse: 

— Nu ştiu. Îmi vin în minte vorbe, dar niciuna nu este cea 
mai potrivită şi niciuna nu spune destul! 

— Şi totuşi există una! Una mică, un cuvinţel. Şi acela este 
cel potrivit, care exprimă destul, chiar mai mult decât atât! 

— Care? 

— Nu ai să-l auzi de la mine! Trebuie să-l găseşti tu singur. 
Pentru că dacă ţi l-aş spune eu nu l-ai înţelege. Dar dacă îl 
vei găsi tu însuţi, ai să-l pricepi. 

— Crezi că-l voi afla? 

— Da, sunt sigur. Am să te ajut să-l cauţi. 

— Când? 

— În curând. Poate chiar astăzi, încă înainte de a ne 
despărţi. Vorbeam despre lumina şi căldura din flacără. Ţi- 
am oferit şi pilda despre fitil. M-ai întrebat după aceea 
despre untdelemn. Am vorbit despre spirit şi despre suflet. 
Dacă tu eşti spiritul, cum te consider eu, trebuie în mod 
precis să găseşti cuvinţelul! 

Acum fusesem mult mai limpede decât înainte; se părea 
însă că nu se putea desprinde de ideile preconcepute. Se 
îndreptă spre rafturile pe care erau rânduite lucrările sale, 
scoase o carte, mi-o aduse şi spuse: 

— Dacă spiritul şi sufletul meu s-au găsit aşa unul pe altul, 
după cum afirmi tu, atunci aceasta s-a întâmplat aici, în 
aceste pagini. Ele sunt flacără, integral flacără! Priveşte 
aici! 

Deschisei cartea. Volumul nu era tipărit, deci era un 
manuscris. Pe prima pagină citii: Calvarul meu. Eram 
dezamăgit, dar chiar foarte dezamăgit! 

— Este biografia ta? Întrebai. 


— Da, răspunse el. 

— Poate chiar justificarea ta? 

— Desigur! Mi-am împlinit o datorie! 

— Vai de tine, Ustad, dacă îţi închipui că mai erai dator cu 
ceva! 

— Cât de aspru sună cuvintele tale! Şi cât de sever te uiţi 
la mine! Am să mă exprim altfel: cu asta eram dator 
duşmanilor mei, lumii care m-a izgonit din rândurile ei! 

La auzul cuvintelor sale am ridicat mâna în semn de 
avertisment şi i-am spus: „Dacă lumea te alungă, pleacă 
liniştit şi lasă văicăreala. Prin respingere, ea te-a izbăvit. 
Poartă-ţi dară toată vina!” 

Dacă eşti spirit, într-adevăr spirit, atunci vei înţelege 
aceste cuvinte şi ele au să te inspire prin adevărul lor, în aşa 
fel ca să-ţi însemne şi să-ţi devină o adevărată înviere! Sau, 
cum scrie în Biblie, „Lazăre, ia-ţi patul tău şi umblă!” 

Făcu ochii mari, ridică mâinile până aproape de frunte, de 
parcă ar fi vrut să prindă un gând, să-l ţină bine şi spuse: 

— Cine a păşit acum spre mine? Cine este acela? Cui mă 
dai pe mine? Nu văd nimic. Nu aud nimic. Şi totuşi văd, aud 
şi simt ceva minunat, ceva ca o bucurie fără margini! Simt 
clar că voi deveni liber! Este ceva spiritual? Ceva sufletesc? 

Atunci îi răspunsei: 

Dă-mi inima ta! Vreau s-o duc în ceruri Binecuvântată de 
Dumnezeu, ţi-o voi aduce înapoi Să bată de atunci numai în 
ritm celest Spre norocul tău şi al meu! 

Ustad, reţine bine aceste cuvinte! Întipăreşte-le bine! Să 
nu le laşi să se îndepărteze de tine! 

EI închise ochii, ca şi cum nimic din afară n-ar fi trebuit să- 
i tulbure interiorul. Făcu câţiva paşi spre fereastra 
deschisă, fără să spună nimic şi se rezemă de ea, privind 
afară. 

Eu mai aveam în mână cartea Calvarul meu şi începui s-o 
răsfoiesc, dând pagină după pagină, dar fără să citesc. Mi- 
au atras atenţia diferite fraze subliniate. La ele m-am oprit. 


Da, erau „flăcări”. Ardea în ele o mânie mocnită. Cartea se 
încheia, pe penultima pagină, cu o poezie: 

Am venit la tine în ziua slăvirii Domnului Şi te-am văzut 
călărind în triumf prin Salem Dar tot ce în faţa ta zăcea 
Văzui păşind în suita ta Atunci m-am întors spre Zidul 
Plângerii Şi am stat cu fruntea fierbinte rezemată de piatra 
rece. 

În bucuria ta entuziastă aruncai atunci Doliul meu. 
Deoarece cu tine în cetate intrase şi luda Am venit la tine şi 
în ziua de Eli-lama10 

Şi ţi-am văzut capul aplecându-se în durerea morţii. 

Şi când gura ta pronunţa Asabthanil1 

Trebuii să mă gândesc la Paştele ce se apropia. 

Te urcaseşi odinioară pe acel munte, Slăvit ca lăcaş al 
transfigurării şi trebuia să le înfrângi pe amândouă, 
Mormânt şi Moarte În puterea ta ca spirit lipsit de 
moştenire. 

Acum venii la ziua Învierii Să-ţi spun: pietrele au dispărut. 

Ucenicii s-au uitat în mormânt Şi nu ţi-au găsit leşul. 

Să fi rămas spiritul aici în mormânt De unde de mult 
trupul înviase? 

Scoală-te! Ridică-te! Mai e mult de scris Dar de acum 
numai cu... mâna spiritului! 

Citii încă o dată şi apoi pentru a treia oară. Ce poezie! Nu 
mă refer la valoarea ei artistică. Nu ea era cea care mă 
interesa în mod deosebit. Nu era forma, ci era spiritul care 
mi se înfăţişa, îl vedeam limpede, cu tot ce putea să-i fie 
adus ca laudă, dar în acelaşi timp şi cu ce puteam să-i 
imput. Bărbatul care scrisese aceste rânduri, acela fusese şi 
cu trupul în Ierusalim. Îl vedeam venind prin poarta dinspre 
Jaffa, păşind drept, pe drumul în trepte care duce jos, spre 
„Lăcaşul Sfânt”. Dar el nu intenţiona să se ducă acolo, ci o 
coti spre stânga, prin bazarul strâmt care se întinde până la 
Poarta Damascului. Acolo o luă spre dreapta, pe „Drumul 
Calvarului”, în sus, spre Golgota, ale cărui trepte au devenit 
obiect al fanteziei, deoarece nu se mai cunoaşte exact locul 


unde se află. În acest loc se ridică „Zidul Plângerii”. Aici 
putea fi auzită chemarea spre Mântuire. Acum, însă, unii îşi 
rănesc până la sânge degetele, zgâriind piatra, numai în 
speranţa de a primi un bacşiş. Aşa se întâmplă pretutindeni, 
nu numai în sfântul Ierusalim, căci sufletul omenesc 
cerşeşte atunci când şi-a pierdut spiritul care-i era călăuză 
pe urcuşul său anevoios. El însă, acel spirit, se strecoară 
cercetător prin bazarul vieţii, de pe treapta cea mai joasă, 
trecând printre căldărari ambulanți, negustori de 
mărunţişuri şi cămătari, în căutarea acelui suflet pe care 
trebuie să-l piardă. Şi dacă nu-l găseşte, iese în afara 
zidului bătrân al Salemului, umblă şi caută în acele văi 
deşarte, unde oraşul aruncă stârvurile animalelor moarte, 
sus, pe Muntele Măslinilor, unde, pe drumul spre Ierihon, se 
taie berbecii. Şi dacă ajunge aici, sus, pe locul Jebusului de 
altădată, atunci simte în el o puternică revoltă. Îşi scutură 
mâinile, în care nu se află nimic, deasupra Salemului şi se 
jeluieşte într-o dezamăgire dureroasă. „Am venit la tine... şi 
ce-am găsit?” 

Acum stătea acolo, la fereastră, cu spatele întors spre 
mine. Nu ţinea seama de prezenţa mea, adâncit cum era în 
sine însuşi. Ultima pagină a Calvarului său era încă goală. 
Cerneală şi pană de scris erau aici, pe masă. Cine era 
persoana care vorbea în mine? Care îmi poruncea să scriu 
ceea ce auzeam? Am făcut până la urmă ce mi-a poruncit 
ea. M-am ţinut strict de tipicul său. Aceeaşi metrică şi 
acelaşi număr de versuri. Trei strofe, ca şi el. Acelaşi 
început: „Am venit...”, „Am venit...”, apoi „Acum vin...”! 

Ustadul nu vedea că scriu. Eu terminasem cu scrisul, am 
închis cartea şi m-am îndepărtat de masă. În acel moment 
el se întoarse, părăsi fereastra şi se duse acolo unde 
şezusem şi scrisesem. Se opri locului. Începu să vorbească 
Cu 0 voce gravă: 

— Unde am citit-o? Poate că nici n-am citit-o. Mi s-a 
povestit cumva? Sau mi-a adus-o un vis? Nu ştiu, deşi este 
aici, în mine. Acum vreau să ţi-o spun. 


Ridică privirea şi se uită la mine. Peste faţa lui trecu, 
brusc, ca o licărire, după care începu să vorbească tare: 

— Avea ochii tăi! Exact aceiaşi ochi, care acum stau în 
umbră şi totuşi îmi apar atât de luminoşi! Extraordinar! 
Cugetă o clipă, după care continuă: Era ziua în care cerul 
se deschisese. Atunci grăi Domnul: Duce-ţi-vă acolo, pentru 
izbăvire! Iar ei îi ascultară porunca, ei toţi, cu miile, multe 
mii. Alături de ei erau şi acei care-mi fuseseră hăraziţi. Era 
Dşanneh, raza soarelui dumnezeiesc! 

Ce cuvânt! Dşanneh! Spiritul lui începu să lucreze 
limpede, precis şi fără greş. Auzeam şi vedeam că găsise 
drumul cel drept. El vorbi mai departe: 

— Ea mă căuta. Cât de greu eram de găsit! Zăceam în cel 
mai adânc şi îndepărtat colţ al pământului, la străbuna 
palidă a mizeriei, acoperit cu totul de mantia ei 
zdrenţăroasă. Mi-era foame. Era atâta întuneric apăsător 
sub pătura mea ferfeniţită. Deodată simţii o mânuţă gingaşă 
cum ridică țesătura. O rază subţirică de soare se strecură 
până la mine şi în străfundurile fiinţei mele, acolo unde 
ajung nervii auzului, ascultai cuvintele dragi, rostite încet: 
Acum am pus mâna pe tine! Sunt un salut din imperiul 
ceresc al Domnului şi voi rămâne pentru totdeauna la tine. 
Sunt sufletul tău. Dar să mă ţii bine, strâns! leşi din colţul 
acesta la lumină, la noi! Dacă vrei să nu mă pierzi, atunci 
înalţă-ţi spiritul, nu ţi-l coborî. Eu am nevoie de ode 
închinate Domnului, dar trebuie să evit suflul adâncurilor! 

Atunci am aruncat zdrenţele de pe mine şi m-am îndreptat 
spre lumina zilei, spre căldură, începea lupta! În răstimpuri 
vedeam în mine ochi limpezi şi blânzi care însă, deveniră 
din ce în ce mai tulburi, tot mai tulburi, în timp ce vocile 
sufleteşti îmi şopteau: „Să ia seama spiritul tău! El nu putea 
să vadă: zdrenţele erau aripi!” Dar acest spirit se ridica 
mânios în mine şi îşi valorifica „drepturile sale sfinte”. L-am 
urmat şi în zilele luptei fără de sfârşit răsuna ruga 
sufletească până la mari depărtări, până ce nu o mai putui 


auzi. Nici acei ochi nu i-am mai văzut niciodată. Privirea lor 
tulbure se stinsese pentru mine! 

Aici se opri. Faţa lui exprima o mâhnire adâncă, care-l 
cotropea, mai mult ca sigur, adesea în ceasurile lui de tihnă. 
Dar apoi se înveseli din nou, continuând să vorbească: 

— Şi atunci ai venit tu! Fără cunoştinţă, bolnav, slab, în 
convalescenţă! Te-am văzut trecând prin toate aceste etape. 
Pe măsură ce te refăceai, privirea ta îmi devenea tot mai 
familiară. Cugetam, tot cugetam... şi, în sfârşit, am 
descoperit: Dşanneh, raza mea de soare! Poate un om să 
aibă ochi sufleteşti? Nu întreb! Deoarece am mai întrebat 
mai înainte, când vroiam să ştiu cine era acela pe care mi-l 
ofereai. Pe când stăteam, mai adineauri, în faţa ferestrei, s- 
a făcut tot mai multă lumină în mine. Deocamdată nu e încă 
lumină deplină, dar va fi, va fi în curând! Effendi, zac şi 
astăzi într-un colţ adânc şi îndepărtat al pământului. E atât 
de frig, atât de apăsător aici, sub mantia mea. Simt din nou 
apropierea străbunilor mei. O să vină oare cineva, ca 
odinioară, să înlăture de pe mine zdrenţele sufleteşti şi să- 
mi readucă lumina soarelui meu dumnezeiesc, pe Dşanneh 
a mea, pe care am pierdut-o în lupta vieţii, pentru că nu am 
avut grijă de ea? 

— Da, îi spusei. Va veni cineva. A şi venit! 

— Cine? Mă întrebă. 

— Eu! Eu sunt acela! Doreşti într-adevăr să dau la o parte 
mantia mizeriei sufleteşti de pe tine? 

— Da! Confirmă el, în timp ce ochii îi străluceau de 
bucurie. 

— Şi ai să goneşti întunericul din tine şi ai să te reîntorci la 
lumina zilei? 

— Desigur, desigur. Cu dragă inimă! Atunci l-am împins de 
lângă masă, am apucat manuscrisul şi i-am spus: 

— Aici zace el! Acesta este el! „Calvarul” tău, biografia ta, 
justificarea ta, acestea sunt vechile zdrenţe care trebuie să 
ajungă pe foc, ca şi dulapurile cu maculatură. Ie rog să mi 
le dăruieşti şi pe ele mie! 


— Întregul manuscris, chiar întregul manuscris? Mă 
întrebă uimit. 

— Da, până la ultima pagină! 

— Dar tu nici nu-l cunoşti! Nici nu l-ai citit! Citeşte măcar 
poezia de la sfârşit! 

— Ustad! Ustad! Îţi închipui că ai putea salva prin această 
poezie întregul manuscris! Da, este adevărat că străbunii 
tăi sălăşluiesc în tine - sărăcia spirituală, slăbiciunea 
gândirii înfometate, neputinţa lipsită de vlagă. Crezi cumva 
că acea poezie îmi este necunoscută? O cunosc mai bine 
decât tine. Ascultă! Ca să vezi zdrenţele zburând în toate 
părţile! 

— Deschisei cartea la penultima pagină şi începui să 
citesc. Bineînţeles, nu cu tonul cu care ar fi făcut-o el. Al 
meu era ironic, făţarnic, onctuos, la ultimele patru rânduri 
chiar sarcastic. Când am terminat, m-am uitat la el. 

— Effendi, mă nimiceşti! Strigă către mine. 

— Nu! Nu pe tine, ci pe străbunii tâi! Crezi cumva că ai 
putea fi mândru de asemenea străbuni spirituali? Ştiu bine 
ce fac, dar nu am nici o milă de acele spirite laşe, care 
smulg soldaţilor romani zdrenţele mantiei Mântuitorului ca 
să se acopere cu ele, pentru că nu au nici puterea, nici 
curajul să facă ceea ce le-a cerut EI: „Fiecare să-şi ducă 
crucea şi să mă urmeze!”. Tu ai purtat aceste zdrenţe; era 
caraghios! Le-ai purtat în zilele tale de „Eli-lama”, asta era 
curată aroganță. Şi acum vrei să le porţi şi în ziua învierii 
tale! Ce ar însemna asta? Presupusa înviere s-ar transforma 
într-o profanare de cadavre! Am văzut aici, în manuscrisul 
tău, pasaje subliniate. Te referi în ele la imperiul ceresc, la 
spiritualitate! Erai convins că imperiul tău ceresc o să placă 
oricui altcuiva? Ai vrut să prefaci nişte proşti în fiinţe 
spirituale care fac pe dos de cum le cere Stăpânul. Vorbeşti 
despre mâna ta spirituală. Ei bine, vei afla de la mine la ce 
te poţi aştepta de la această mână! Uite, priveşte! 

I-am deschis cartea la ultima pagină şi i-am dat-o. El văzu 
noile rânduri scrise. 


— O poezie! Rosti el. 

— Răspunsul meu la poezia ta! Spusei eu. 

— Când ai scris-o? 

— În timp ce stăteai la fereastră. Rosteşte-o cu voce tare! 

Ustadul începu să citească: 

Am venit la tine cu lumina soarelui meu; 

Dar nu ne voiai, nici pe mine şi nici pe ea Ie credeai un 
spirit mare Şi aruncai în juru-ţi cu darurile acestui spirit. 

Tu considerai ca fiind însemnat pentru veşnicie Ce scrisese 
mâna omenească pentru ochi omenesc. 

Şi ai rămas tu însuti un manuscris Care stă, netipărit, într- 
un dulap! 

Am venit la tine cu lumina soarelui meu; 

Tu credeai, însă, că străluceşti cu propria-ţi lumină Pâlpâia 
într-adevăr, dar nu lumina Şi era scumpă la plată lampa ta. 

Vroiai să aprinzi, pe dată, toată lumea Pentru tine şi 
pentru spiritualitatea ta prostească; 

Dar fitilul s-a prăbuşit în sine Şi acum te înconjoară 
întunecimea. 

Iar eu vin cu toată strălucirea soarelui În care spiritele se 
roagă Domnului lor Vreau pentru ultima dată Să te privesc 
în toată plenitudinea Nu înţelegi, nici măcar acum şi tu 
marea minune, Care este atât de simplă Atunci te vei stinge, 
asemenea fitilului din lampă, Deoarece spiritului tău îi 
lipseşte orice urmă de lumină! 

Începuse să recite pe un ton înalt, puternic şi cu un 
oarecare iz de reproş în voce. Dar, îndată ce rosti primele 
versuri, tonul i se mai potoli. Rândurile se succedau mai rar, 
deoarece gândul i se împotrivea grabei. Apăreau chiar 
pauze scurte. Figura Ustadului devenea tot mai gravă. 
Când termină, reciti din nou toată poezia. 

Încordarea mea creştea în aşteptarea reacției lui. EL, însă, 
nici nu se uită la mine. Nu scoase nici un cuvânt. Se 
întoarse încet şi se apropie din nou de fereastră. Eu 
rămăsei pe loc, aşteptând în tăcere. Tăcere era şi în sinea 
mea. Nu-mi venea nici un gând, nu simţeam nimic. Însă 


inima îmi bătea grăbită. O auzeam. Exista oare cineva în 
mine care se ruga, tăcut? 

Ustadul se îndepărtă de fereastră. Era oare posibil ca o 
faţă să se schimbe, într-un timp atât de scurt, în asemenea 
chip? A lui era parcă iluminată pe dinăuntru. Ochii îi 
străluceau. Se opri în faţa mea şi rupse încet şi cu grijă, ca 
să nu o deterioreze, ultima pagină a manuscrisului. Apoi îl 
aruncă peste umăr, departe de el, încât acesta ajunse 
tocmai la peretele unde erau stivuite ziarele vechi, strigând 
cu voce plină de bucurie: 

— Aici ai, eftendi, totul, absolut totul! „Calvarul”, 
„Biografia” şi, înainte de toate, „Justificarea” pe care nu o 
datorez nici unei fiinţe de pe acest pământ. Arde-l cât poţi 
de repede. Împreună cu tot acest maldăr de ziare! În 
sfârşit, te-am înţeles: „Dacă omenirea mă dă afară dintre 
porţile sale, Pentru ca pe mine, omul, să mă ţintuiască pe 
cruce, Atunci am fost iertat de vina mea, Dar ea trebuie să- 
şi mai poarte crucea!” 

Ustadul îşi îndreptase din nou statura. Fruntea i se 
încreţise, anunțând cea mai sfântă şi neiertătoare asprime. 
Din ochi îi ţâşneau raze de mânie, iar vocea-i răsuna 
profund când continuă: 

— Aveam să-mi urmez calvarul, sau trebuia să-mi provoc 
prietenii să se ocupe de „bârnele” lor şi nu de „aşchiile” 
mele? Care dintre monarhi sau dumnezei îi însărcinase să 
mă judece pe mine? Se aflau oare la o înălţime atât de 
uriaşă deasupra mea, cât nişte spirite grandioase? Nu! Căci 
dacă ar fi fost aşa, ele nici nu s-ar fi uitat la mine! Erau nişte 
fitile, ca şi mine, nimic altceva. De fapt nu aveau nici măcar 
propriul lor untdelemn, ci se hrăneau dintr-al meu! Şi 
tocmai asta era ceea ce le caracteriza! 

Începu să măsoare camera de la un perete la celălalt, apoi 
se opri în faţa mea şi-şi continuă rechizitoriul: 

Se spune că mormintele sunt, adesea, locurile de unde 
izbucnesc lumini înşelătoare. Deci nu sunt nici măcar fitile, 
ci numai miasme ale descompunerii. Effendi, eu mă trezesc, 


mă ridic, trebuie să ies din casă afară. M-ai întrebat dacă 
sunt hotărât să ies la lumina zilei. 'Ţi-am dat cuvântul şi-am 
să-l ţin. Acolo, înăuntru, zac zdrenţele, resturile mantalei pe 
care ai luat-o de pe mine, „justificarea” mea, pe care nu o 
datoram nimănui, încă înainte de-a o arunca în foc, vreau 
să-mi iau în mâini partea de viaţă ce-mi aparţine. Simt că-mi 
recapăt puterea de odinioară. Numai că am pierdut mult 
timp. Aşa că am să reîncep de acolo unde m-am oprit 
cândva, demult: 

— Doar mult timp! Îl îngânai eu. Ustad, Ustad, nu poţi 
pierde ceva mai preţios ca timpul! El nu se întoarce 
niciodată! 

— Fii convins că am să recuperez ce e de recuperat! 

— Dar şi pentru asta ai nevoie de timp, pe care de 
asemenea trebuie să-l recuperezi. Unde te-ai oprit 
odinioară? Acolo unde lucrai sau în locul în care trăiai pe 
atunci? 

— În amândouă. Trebuie, trebuie! Gândeşte-te la poezia 
cu care ai răspuns poemului meu! Toate celelalte le-am 
aruncat. Însă foaia pe care sunt scrise versurile tale am 
păstrat-o. O port la inima mea. Da, ştiu porunca lui Hristos: 
„iubiţi-vă duşmanii!” şi am să o repet cât timp oi trăi. Dar în 
acelaşi timp ştiu acum că adevărata iubire pentru duşmani 
am înţeles-o tot atât de puţin ca şi dragostea în general. 
Dacă duşmanul se ridică împotriva mea, ca să mă 
nimicească, atunci trebuie să te ridici împotriva lui cu 
aceeaşi îndârjire ca şi el, dar numai pentru a-l salva! 
Aceasta este adevărata iubire pentru duşman! Mâna întinsă 
pentru fiecare mână întinsă, dar şi pumnul strâns împotriva 
oricui mi-l arată! Ca să-i menajez pe duşmani, am plecat din 
ţara mea şi asta a însemnat pentru ei ca şi cum aş fi murit. 
Ce-am obţinut prin aceasta, pentru mine, cât şi pentru ei? 
Nimic! De aceea sunt hotărât să mă întorc la ei şi să 
recuperez ceea ce am pierdut. Vreau să păşesc printre ei 
acelaşi care am fost şi totuşi ca un altul, în toate privinţele. 
Am să le arăt... 


—... pumnul? L-am întrerupt eu. Aşa e Ustad? 

— Da, confirmă el. 

— Şi cu djanicunii tăi, cum rămâne? Ce se va întâmpla cu 
ei? 

Mă uitai cu severitate, întrebător în ochii săi. El şi-i cobori 
în pământ. Se lăsă o pauză, dar foarte scurtă. Apoi îşi ridică 
privirea şi-mi răspunse, cu un zâmbet: 

— Ce pripeală juvenilă la o asemenea vârstă! lartă-mă în 
numele acestor devotați ai mei. Cum aş putea să-i părăsesc 
pe aceia care niciodată nu m-ar părăsi! Vezi şi tu cum mânia 
te mână pe drumuri greşite, până şi pe mine, cel atât de 
circumspect! 

— Acesta nu ai fost tu; era umbra ta cea veche. Aparent 
tot mai mare, fără ca în realitate să fie aşa. Vroiai să te 
întorci în ţara aceea care ţi-a devenit străină şi în locul 
acela unde ai încetat să mai scrii? La prima ai renunţat, dar 
la celălalt? 

— Devenită străină, ai spus tu şi ai dreptate! Ţara, 
probabil şi munca, activitatea! 

— Desigur! Pana ta se odihnea, dar nu şi spiritul, iar 
adevăratul spirit nu cunoaşte drum înapoi. Vreau să-ţi arăt 
ce ar trebui să scrii. Vino cu mine afară şi ascultă ce-ţi voi 
spune! 

L-am luat de mână şi, traversând camera din mijloc, l-am 
dus spre terasa de pe acoperiş. În timp ce cu mâna am 
descris un arc spre depărtări, am continuat: 

— Aici se întinde împărăţia ta, aparent minoră, către care 
ai fost împins de inşi aparent minori. Dar ochii lor au văzut 
mai bine şi mai limpede decât ai acelora care se considerau 
înţelepţi. La aceştia din urmă zace trecutul tău, cu care ai 
încheiat socotelile. Lasă-i să facă ce vor cu el, ce le place! 
De fapt ei nu sunt nimic altceva decât nişte neguri ale 
acelor timpuri, ce se estompează tot mai mult şi care rămân 
în urma noastră, neguri ale acelora care se uită în soare. Şi 
acest soare se ridică. Priveşte spre răsărit. Ruinele mai zac 
aici într-un întuneric adânc, dar ceața a început să se ridice 


deasupra mării. O adiere uşoară prevesteşte deja 
dimineaţa. Crezi că se înşală, că ea nu va sosi? 

— Ea o să vină cu siguranţă! Îmi răspunse el. 

— Atunci spune-mi: stă această certitudine numai în 
orologiul timpului care aduce, zi de zi, aceleaşi ore? Nu mai 
există dimineţi care urmează, la rândul lor, după alte nopţi? 
Şi alte ceţuri care se strâng, asemeni celor de aici, de pe 
meleagul djanicunilor? Tu ai adus în ţara asta impulsul spre 
înălţimi. Eu l-am văzut, cât de puternic este. Era încă 
noapte aici, dar eu simţeam adierea care anunţa cu 
certitudine sosirea noii zile. Crezi tu că există oameni care 
îndrăznesc să-şi opună noaptea lor luminii, pentru ca să 
nimicească ziua? Şi că nebunia asta ar fi, într-adevăr, 
posibilă, ca cineva să se închipuie înzestrat cu o asemenea 
putere, încât să reuşească să înfrângă cu suflul său soarele, 
să spulbere cu respiraţia sa toate stelele şi să adauge, la 
întunecimea astfel instaurată, marea obscuritate a 
propriului său creier? Ei bine, asta ar fi şi ar rămâne o 
curată nebunie. Aceşti nebuni nu o să poată întuneca astrul 
strălucitor, căci, dimpotrivă, el o să proiecteze lumina 
asupra întunecimii negurilor, o să devină lumina zilei, în 
faţa căreia se risipesc toate umbrele. 

— Cât de adevărat e tot ce spui! Glăsui Ustadul. Noi ştim 
doar că vor apărea acele „umbre”, care şi-au anunţat azi 
sosirea. Marea luptă va decide între lumină şi întuneric. 
Legile naturii vor grăi cine va rămâne învingător. Bănuiesc 
că ei vor încerca să se strecoare nu numai pe faţă. Sora 
întunericului este taina. Şi dacă au credinţa că ne vor 
înfrânge, atunci se gândesc, de bună seamă, să-şi 
exploateze imediat şi cât mai repede izbânda. Aşa că 
trebuie să mă îngrijesc să fim şi noi pregătiţi pentru această 
eventualitate. 

După cum vezi, nu mă mai gândesc la lumea mea de 
odinioară, la care vroiam să mă întorc cât mai degrabă. 
Rămân aici, la djanicunii mei, ca să termin ceea ce am 
început. Numai pentru ei am construit cortul acela de 


alabastru şi trebuie să-l termin de ridicat, până ce ei sunt 
acolo, sus. 

— Înseamnă că tot nu ai înţeles! Îl întrerupsei eu. 

— Ce anume? Întrebă el mirat. 

— Semnificaţia ultimei mele strofe. Nu înţelegi nici acum 
marea minune, care este totuşi atât de obişnuită...! Tu te 
consideri poet pentru că scrii versuri. Şi cu toate acestea nu 
ştii ce este o poezie şi cum se naşte ea. Oricât de profund şi 
de frumos te-ai gândi şi ţi-ai exprima gândirea în rime, ceea 
ce scrii nu reprezintă neapărat o poezie. Adevăratul poet 
gândeşte şi scrie şi el, dar ceea ce scrie reprezintă realitate 
şi viaţă, nu este niciodată numai ficţiune. Unuia îi lipseşte 
experienţa de viaţă, proprie celuilalt. Unul „are” spirit, 
celălalt „este”, însă, spirit. Şi acest spirit nu cunoaşte acele 
limite despre care vorbeai. Lui îi sunt deschise porţile 
celorlalte lumi. El poate să intre şi să iasă oricând de aici. 

Deodată auzirăm afară o împuşcătură, apoi alta şi în 
sfârşit glasul lui Kara Ben Halef, care se culcase pe terasa 
de deasupra sălii: 

— Ce a fost asta? Cine a tras? 

— Prizonierii scapă, răspunse un glas femeiesc. 

— Wallah! Nu-i lăsa să intre în casă. Îi voi lua în primire de 
aici, de sus. 

Abia spusese aceste cuvinte, când îl şi auzii trăgând în jos, 
spre curte. 

— Acesta a fost glasul neadormitei mele Şacara, zise 
Ustadul. Du-te repede jos, effendi. Eu voi da numai 
djanicunilor semnalul cu clopotul, apoi vin după tine. Ia-ţi 
armele, dar nu uita că nu sunt încărcate. 

Luai carabina şi cartuşele şi coborâi scara. Ajuns jos, zării 
pe Şacara în faţa uşii ce ducea spre sală; împinsese zăvorul 
acesteia şi ţinea un pistol în mână. Pe duşumea era o lampă 
aprinsă şi lângă ea hainele răzbunătorului. Din curte se 
auzeau glasuri amenințătoare şi împuşcăturile lui Kara, 
care apăra astfel treptele ce duceau spre sală. Dădui lampa 


la o parte, ca să nu fiu împiedicat în mişcări şi întrebai pe 
Şacara: 

— Cum se face că eşti înarmată şi că ai descoperit fuga 
prizonierilor? 

— Îţi voi spune mai târziu, răspunse ea. Ascultă, clopotele 
răsună şi vor deştepta pe războinicii noştri. Acum a trecut 
primejdia pentru casa Ustadului, iar duşmanii nu mai pot 
face altceva decât să o ia cât mai repede la fugă. Fă-i să 
audă şi glasul armei tale. 

Trase zăvorul şi deschise uşa. În clipa când vrui să intru în 
sală, care se afla în întuneric, veni Hanneh de sus, strigând: 

— Halef! Halef al meu! Dacă va auzi împuşcăturile se va 
trezi şi se va speria. 

Ea alergă repede spre locul unde era culcat Halef, iar eu 
văzui, spre mulţumirea mea, că nici un străin nu pătrunsese 
în sală. leşiseră aproape toţi pe poartă, aşa că trăsei câteva 
focuri în urma lor, mai mult pentru a-i speria, decât pentru 
a-i nimeri. 

— Împrăştiaţi-vă repede, îl auzii zbierând pe răzbunător. 
Nu vă lăsaţi prinşi din nou. Fugiţi fără întârziere din sat. Ne 
vom întoarce şi atunci a noastră va fi răzbunarea. 

Clopotele răsunau întruna şi acum se auziră împuşcături şi 
din grădina de legume. După cum aflai mai târziu, trăgea 
Tifl, care se ascunsese acolo, după nişte tufişuri. leşiră la 
iveală şi ceilalţi bărbaţi ce se mai aflau în casă, iar din sat 
răspunseră împuşcături repetate. Dar unde era Pederul? 
Unde erau santinelele care fuseseră postate la poarta 
închisorii? Nu văzui pe nimeni. 

Clopotele încetară să mai sune şi Ustadul veni la noi. Se 
întâlni cu negustorul din Ispahan şi cu nepotul acestuia, 
care apăruseră şi ei. Rugai să se aprindă o făclie şi, înainte 
de toate, să se închidă iar poarta; apoi să fie chemaţi 
oamenii. Totul se făcu cu o grabă, ca şi când ar fost vorba să 
se prevină cele ce se şi întâmplaseră. Toţi erau cuprinşi de 
nelinişte, chiar şi Ustadul. Eu rămăsei liniştit; eram doar 


mirat că nu vedeam nicăieri pe Peder. Când întrebai de 
dânsul, îmi răspunse Şacara: 

— L-am văzut ducându-se la prizonieri, de unde nu s-a mai 
întors. 

— Unde erai când l-ai zărit? O întrebai eu. 

— Aici, în sală. Am vrut să-i las pe Hanneh şi pe Kara să 
doarmă şi am cerut să veghez eu lângă Halef, lucru la care 
s-au învoit. 

— Ce căuta Pederul în mijlocul nopţii la prizonieri? 

— Nu ştiu. N-a vorbit cu mine, fiindcă nu m-a văzut. Când 
am văzut că nu se mai întoarce m-a cuprins îngrijorarea şi 
am ieşit până la scară. Am zărit poarta deschisă şi pe 
soldaţii care ieşeau tiptil. M-am speriat atât de tare, încât 
nu am putut scoate nici un cuvânt, deşi îmi dădeam bine 
seama că trebuie să strig cât mai repede după ajutor. Am 
dat fuga înăuntru, au luat pistolul Pederului, care e 
întotdeauna încărcat, am tras amândouă gloanţele şi am 
zăvorât iute uşa, pentru a nu-i lăsa pe duşmani să pătrundă 
până la voi. Ce s-a mai întâmplat în urmă ştii şi tu, effendi. 

Îi întinsei mâna şi îi mulţumii pentru paza făcută, apoi 
spusei: 

— Bănuiesc că Pederul se află în boltă şi e prizonier în 
locul acelora pe care trebuia să-i ţină închişi. Hai să-l 
căutăm! 

— Nu cumva l-au ucis? Întrebă Tifl cu îngrijorare. 

— Oh, nu! Multasimul vrea să ia parte la alergări, aşa că 
nu-i dă mâna să omoare pe faţă. 

Luarăm două făclii şi străbăturăm curtea, în urma 
împuşcăturilor de alarmă, fugarii nu mai avuseseră timp să 
închidă uşa închisorii, aşa că o găsirăm numai rezemată. 
Înăuntru era întuneric adânc, însă făcliile noastre luminară 
bolta, aşa că puturăm zări, întinşi pe jos, pe Peder, precum 
şi santinelele. Toţi erau legaţi cobză şi aveau căluşuri în 
gură. Ustadul vru să-şi descarce mânia, dar nu-i lăsai timp 
şi spusei: 


— Să nu vorbească nimeni. Aici s-a întâmplat altceva decât 
vă închipuiţi voi. Pederul a făcut ce trebuia să facă, aşa că 
nu poate fi învinovăţit. Dezlegaţi pe ceilalţi; ei pot pleca. 

Eu mă aplecai asupra şeicului, îl dezlegai şi îi scosei 
căluşul din gură. Se ridică încet, ne privi şi zâmbi! Ciudat! 
Vru să vorbească, dar nu fu în stare să spună un cuvânt, aşa 
că zisei: 

— Nu te osteni în zadar, Pederule. Cui i-au luat duşmanii 
graiul nu poate vorbi nici prietenilor. 

După ce spusei aceste cuvinte, ieşii, iar ceilalţi mă urmară. 
Când ajunserăm în curte, auzirăm bătăi în poartă. Erau mai 
mulţi djanicuni, care prinseseră câţiva din soldaţii scăpaţi şi 
îi aduceau înapoi, dar printre ei nu era nici un ofiţer şi nici 
răzbunătorul. De aceea le spusei să scoată şi pe aceşti 
soldaţi din sat şi să le dea drumul, dar, în schimb, să 
păzească bine caii acestora, precum şi alte animale pe care 
îşi vor fi pus, poate, ochii. Când se va lumina de ziuă, urma 
să se caute dacă n-a rămas vreunul prin împrejurimi şi să 
fie gonit cu lovituri de bici, nemaiavând ce căuta la 
djanicuni. Plecară şi poarta fu închisă din nou. Ustadul mă 
întrebă ce măsuri cred eu că trebuie luate deocamdată. 

— Înainte de toate să dormim, răspunsei, zâmbind. 

— Şi eu? 

— Şi tu; nimeni nu ne va mai supăra în noaptea asta. 

— Se poate, dar mai avem atâtea de orânduit şi de vorbit. 

— De vorbit am vorbit destul, iar pentru orânduit avem 
vreme, după ce ne vom fi odihnit. Dragă prietene, am 
discutat deja prea mult, mult mai mult decât ar fi fost 
necesar. Pentru a stabili ce? Pentru asta mai avem timp 
după ce am tras un pui de somn, înainte ca tu să pleci în 
călătorie. Lasă-mă să-ţi spun deschis: cuvântul are valoare 
numai atunci când se transformă în acţiune. Deci hai să ne 
exprimăm mai mult prin fapte decât prin vorbe! Faptul că 
seara asta şi o parte a nopţii au fost atât de bogate în vorbe 
este explicabil. Ziua precedentă ne-a furnizat material 
pentru aceasta şi apoi se lăsase noaptea, înstăpânindu-se 


negurile. Dar vino încă o dată cu mine sus! Să vedem dacă 
ele mai dăinuie şi acum. 

Ne-am urcat în camera mea, unde lampa mai era aprinsă; 
am stins-o. Jos, în sala mare şi sub copacii din curte, mai era 
întuneric. Aici, sus, uşa întredeschisă te îmbia să ieşi afară. 
Când am păşit pe terasă, vârfurile munţilor, spre răsărit, 
erau deja cufundate într-o lumină albăstruie, de culoarea 
opalină a apei învolburate. Sus, deasupra noastră, se rărea 
țesătura vălului nocturn, pentru a se lăsa pătruns de lumina 
zilei. În adânc se întindea lacul ca şi în vis, dar acest vis era 
clar curăţat de umbrele tulburi. Dar ceţurile pe care le 
văzusem mai înainte? Pierite! Unde? Cine ar putea să 
spună? 

— Şi acum? Întrebai eu, arătând în jos, spre luciul apei. 

— Dispărute! Îmi răspunse Ustadul. 

— Şi de aici? 

Îi arătai înăuntru, spre bibliotecă. El inspiră adânc şi 
spuse: 

— Da. Şi astea au fost ceţuri şi totuşi au fost cu totul 
altceva. Cum să le denumesc? 

— Tu le-ai şi denumit şi ai găsit numele potrivit când ai 
afirmat că erau lumini înşelătoare pe mormântul tău. Tu 
vorbeai de mormântul tău, de cavoul tău, care s-ar afla aici, 
în încăperile tale. Crezi că asta corespundea adevărului? 

Ustadul se uită un timp gânditor înaintea sa, apoi 
răspunse: 

— Tu ştii cât de greu este să te desparţi de nume şi 
imagini vechi, cu care te-ai obişnuit. 

— Desigur. Dar ce o să devină atunci cortul tău de 
alabastru? Poate un mausoleu deasupra cavoului îndrăgit? 

Tresări, se uită la mine înfricoşat, dar parcă, în parte şi 
vesel şi strigă: 

— Effendi, effendi, ce fel de vorbă îmi spui şi tu. Ceea ce 
nu ai obţinut cu spusele tale de ieri şi din cursul întregii 
nopţi, îmi spui şi îmi demonstrezi prin acest unic cuvânt. 
Cine îşi ridică cortul atât de sus, acela poate să considere 


nebunia ca spulberată, dar fiecare înţelept e mort după 
această nebunie; cât despre mine, deşi mă consider mort, 
sunt în viaţă. Însă ai dreptate! Am tot discutat şi pălăvrăgit 
ore de-a rândul. A fost poate salutat, din cauza înţepăturilor 
de insecte şi a viermilor nocturni; dar acum, abia acum, 
după ce a început să se facă ziuă, mi-ai oferit, în sfârşit, 
cuvântul limpede şi lumina corectă în care recunosc faptul 
că numai de mine depinde dacă doresc să fac nebuniei 
plăcerea de a fi mort! 

— Atunci priveşte spre răsărit! Acolo se ţese prima fâşie de 
purpură şi razele delicate o sărută din depărtări. Bogată în 
cunoştinţe, se apropie dimineaţa şi, dacă doreşti, ţi le 
împărtăşeşte şi ţie. 

— Da! Îi spun „bine ai venit”, şi să-mi fie dascăl! Tu însă 
trebuie să te odihneşti şi să dormi toată ziua asta. l-am 
cerut mult prea mult trupului tău, încă nerefăcut după 
boală. Îmi dai voie să te trezesc, pentru scurtă vreme, 
înainte de a pleca la drum? 

— Bineînţeles! Negreşit! Am de vorbit mai întâi cu Agha 
Sibil şi de scris după aceea scrisoarea pentru Bagdad. 

— Primeşte atunci mulţumirile mele şi dormi în pace, 
vegheat de dragostea care ne uneşte într-un singur suflet! 

Mă trase spre el şi mă sărută pe frunte şi, după obiceiul 
oriental şi pe gură. După care cobori. Nici nu părăsise bine 
încăperea şi pe mine mă cuprinse slăbiciunea pe care 
reuşisem mult timp să o stăpânesc. Mă simţii atât de obosit, 
încât mă grăbii să ajung la pat şi să mă culc cât mai repede 
cu putinţă, chiar aşa îmbrăcat cum mă aflam. Fereastra era 
deschisă. Pe cer razele soarelui începeau să sclipească în 
scântei aurii. Brusc, se făcu o mare de lumină care mă 
copleşea tot mai mult. Închisei ochii şi adormii. Cât de 
stranii erau toate acestea... 

Capitolul II - Sub ruine. 


Dacă un pictor ar putea tălmăci pe pânză tema discuţiilor 
mele cu Ustadul, titlul cel mai potrivit pentru tabloul său ar 
trebui să fie: „Auroră în lumea interioară a fiinţei umane”. 
Boala gravă, bucuria convalescenţei, praznicul pios al 
bisericii, apariţia cetei de răzbunători, atentatul nereuşit 
din sala mare, toate acestea îmi provocaseră, în ciuda 
calmului meu interior constant, o tulburare pe care cu greu 
au putut-o calma discuţiile cu Ustadul, de altfel mult prea 
prelungi. Şi mai multe valuri stârniseră aceste evenimente 
în Ustad. Concepţia sa de viaţă îşi avea rădăcinile în Haine 
Mamre, unde îngerii au venit odinioară la Abraham, 
găsindu-şi întruchiparea deplină în cuvintele lui Hristos: 
„lubiţi-vă duşmanii, binecuvântaţi-i pe cei ce vă 
blesteamă!”. Această poruncă a stat la baza liniei sale de 
conduită tot timpul, în fiecare din zilele sale. Atunci ceilalţi, 
care se numeau, chipurile, tot creştini, s-au aruncat cu ură 
asupra lui, ca să nimicească iubirea lui faţă de aproape. Ela 
făcut numai câteva scurte încercări de a se apăra. Dar 
atunci când şi-a dat seama cu ce arme se dă lupta împotriva 
sa, s-a retras într-o zonă a tăcerii, pornind de la dogma 
creştină: „Dacă cineva vrea să-ţi ia haina, cedează-i şi 
mantaua!”. Dar în sinea lui clocoteau întrebările fără 
răspuns. Cine are dreptate? De ce parte se află Adevărul 
dumnezeiesc, voinţa lui Dumnezeu? La Hristos, care grăia: 
„Acela dintre voi care este fără de păcat, să arunce primul 
piatra?” sau la preoţii creştini şi laici sus-puşi care se 
străduiau să elimine din „comunitatea credincioşilor” 
învăţătura despre iubirea aproapelui? Căci adevărul nu 
poate fi decât de o singură parte. Una din două: ori 
Mântuitorul a greşit, cerând ceva imposibil, ori aceşti domni 
se îndepărtaseră cu repulsie de cea mai creştină dintre 
poruncile sale, deoarece le lipsea puterea de a-şi înfrânge 
pornirile. 

Dacă asemenea întrebări îl împingeau pe Ustad spre 
răspunsuri clare, atunci trebuia ca tot ce fusese temeinic 
construit în sinea sa să se dezechilibreze, să se cutremure 


profund. De aici străduinţa lui de a mă atrage în discuţie şi 
de a nu-mi da răgaz, atâta timp cât lua amploare procesul 
de clarificare din sinea sa, până ce nu vedea limpede unde 
poate fi găsită adevărata creştinătate, la el sau la ceilalţi. 
Unde trebuia căutată, ştiam cu precizie, dar nu aveam voie 
să i-o spun în cuvinte explicite, deoarece limpezirea trebuia 
să se producă în propriul său for interior. Aşa se explica 
atitudinea mea dilatorie, dilatarea obiectului discuţiilor 
noastre, iar apoi bucuria noastră comună, când răspunsul 
cobori, în sfârşit, din cortul de alabastru. 

Acum se făcuse lumină în cugetul meu, chiar şi în timpul 
somnului. Ştiam că nu visam şi totuşi mă simţeam într-o 
stare onirică. Oare cine eram şi unde mă aflam? Nu 
respiram şi totuşi totul era numai un suflu uşor! Numă 
mişcăm şi totuşi valuri după valuri de fericire nesfârşită se 
rostogoleau în mine. Ochii mei erau închişi şi totuşi vedeam 
minunăţii de neînțeles în jurul meu. Şi deodată... aveam 
aripi. Zburam. Încotro? Prin veşnicii! Până ce obosii şi 
începui să caut un punct unde aş putea, să mă odihnesc. Şi 
l-am găsit, l-am găsit din nou, acest punct al meu 
pământesc de odihnă în imperiul eternității. Şi unde se afla 
el? În somn, în somn adânc, adânc. M-am aplecat, cu toate 
acestea, spre el şi... deschisei ochii. 

În jurul meu eta lumină şi căldură. Soarele era sus pe cer. 
Zgomotul zilei pătrundea până la mine. Mă simţeam 
întremat şi vesel ca niciodată, aşa că mă sculai şi ieşii pe 
terasă. În curte tocmai se puneau şeile pe cămilele 
Ustadului, dar pe el nu-l văzui nicăieri. În stânga mea 
păşteau caii noştri, pe coasta din apropierea ruinelor. 
Locuitorii satului erau în mişcare din pricina plecării 
„şefului”. Nu departe de casă era un izvor, lângă care 
„şeful” îşi făcuse un loc de îmbăiat. Mă dusei într-acolo, cm 
gândul să-mi reîmprospătez puterile şi să-mi răcoresc 
trupul. După ce m-am scăldat, m-am dus agale spre pajiştea 
unde păşteau caii noştri, care nechezară bucuroşi la 
vederea mea. Am trecut apoi prin grădină şi curte şi m-am 


apropiat de bucătărie, a cărei uşă era deschisă şi înăuntru o 
văzui pe Pekala. 

Când aceasta dădu cu ochii de mine, bătu veselă din palme 
Şi zise: 

— Maşallah! Te-ai sculat effendi? Ustadul poruncise să nu 
se facă nici cel mai mic zgomot în toată casa ca să nu-ţi 
tulburăm somnul. Cât de mult te iubeşte! 

— Unde e acum? O întrebai. 

— În odaia lui. 

— Dar Agha Sibil? 

— E cu nepotul său în sală. Eu am gătit toată noaptea, ca 
să pregătesc provizii pentru călătoria la Ispahan, dar am 
timp să fac şi pentru tine ceva, dacă vrei. Effendi, ştii ce L- 
am rugat pe „şeful” să-mi aducă din capitală? 

— Ce? 

— O caţaveică. 

Faţa ei strălucea de bucurie când pronunţă acest cuvânt. 

— O caţaveică? Întrebai eu. Dar de unde cunoşti aşa ceva? 
Nici nu se poartă pe aici. 

— Le-am văzut pe când ajutam încă în bucătăriile 
şahinşahului, la cucoane din Rusia. Vreau şi eu una la fel, 
cusută cu aţă roşie şi albastră, verde şi galbenă. Arată 
frumos la lumina făcliilor. 

— Credeam că umbli îmbrăcată numai în alb. 

Se apropie de mine, îmi puse mâna ei grăsuţă pe braţ şi 
spuse: 

— De obicei în alb, dar câteodată şi în veşminte colorate, 
căci îmi stă mai bine. Mi-a spus-o şi iubitul meu. 

— Ai un iubit, Pekala? 

Se înroşi până în albul ochilor şi spuse în şoaptă: 

— 'Ţi-o destăinuiesc numai ţie, effendi, căci e o taină mare. 
Am vrut s-o spun şi altora, dar mi-a fost teamă să n-o 
trădez. Tu ai însă inimă bună şi n-ai să spui nimănui. O 
inimă nobilă de femeie nu se poate încredința decât tot unei 
inimi nobile de bărbat. Tifl e un copil bun şi drag, dar nu 
poate înţelege inima unei femei. 


Se uită atât de „dulce” la mine, încât aş fi izbucnit în râs, 
dacă n-aş fi avut impresia că sunt pe cale să fac o 
descoperire de mare însemnătate. De aceea răspunsei altfel 
decât aş fi făcut-o în alte împrejurări: 

— Spune-mi, Pekala, ce trebuie să înţeleagă despre tine o 
inimă nobilă de bărbat? 

— Trei lucruri! Întâi că vreau să aibă încredere în mine; al 
doilea să ştie că ştiu să tac; altreilea că nu vreau să rămân 
toată viaţa bucătăreasă. Mă înţelegi, effendi? 

— Foarte bine. 

— Ştiam asta, căci eşti mai înţelept decât mii de alţi 
bărbaţi, care nu sunt în stare să înţeleagă o inimă de 
femeie. De aceea am ştiut că pot să-ţi încredinţez taina pe 
care o ascund faţă de ceilalţi oameni. 

— Cine ţi-a vorbit de „inima nobilă” de femeie? 

— Iubitul meu. Nici n-am ştiut că am şi eu o inimă atât de 
nobilă, dar el a descoperit-o îndată şi mi-a spus-o. 

— Dar el de unde ştie. Că există astfel de inimi? 

— De la o englezoaică, pe care a întâlnit-o împreună cu 
englezul ei la Bushehr. Ea cerea în fiecare zi un evantai nou 
de hârtie, spunând că are o inimă nobilă de femeie şi 
trebuie să-şi apere obrazul cu el. De aceea şi iubitul meu 
îmi aduce câte două-trei evantaie de câte ori vine. 

— De unde le cumpără? E un djamiki? 

— Cum îţi închipui aşa ceva? Nici unui djamiki nu i-a trecut 
prin gând să-mi spună că inima mea e nobilă. Oh, nu! 
Iubitul meu nu e de aici şi nu e om de rând. E un prinţ din 
neamul împărătesc, din Ispahan. 

— Ce fericită eşti! Îl cunoşti de mult? 

— De vreo câţiva ani. 

— Vine deseori să te vadă? 

— Aproape la fiecare patru săptămâni. 

— Într-o anumită zi? 

— Da, căci un prinţ ca dânsul se ţine întotdeauna de 
cuvânt. Vine duminica şi atunci dezbrac rochia cea albă şi le 
îmbrac pe cele colorate, pe care mi le dăruieşte el. Apoi mă 


duc la dânsul, la ruine, unde mă plimb la lumina lunii, ca o 
fiică a şahinşahului. Când e întuneric, intrăm în ruine şi 
aprindem o făclie. 

— Pentru ce acolo şi nu aici? 

— Fiindcă nu poate veni decât în taină. Inimilor nobile li se 
pun întotdeauna piedici în calea iubirii lor. La Ispahan ne 
vom putea duce împreună numai după moartea şahului 
care domneşte acum. De aceea am jurat că voi păstra cea 
mai adâncă taină; cum însă tu ai s-o păstrezi tot atât de 
bine ca şi mine, e ca şi când aş fi făcut un îndoit jurământ. 

— Dar ce te face să mi-o spui tocmai mie? 

— Pentru că tu vei rămâne stăpânul nostru, după plecarea 
Ustadului şi acesta a spus că trebuie să te ascultăm în totul 
ca şi pe el însuşi. Fiindcă tu vei fi acela care vei porunci 
peste toţi, vreau să te rog ceva, cu care voi putea scăpa 
viaţa iubitului meu. Dacă n-ar fi fost aşa nu ţi-aş fi spus nici 
ţie taina, cu toate că am cea mai mare încredere în tine. 
Dar uite, văd că vine Pederul; te rog să nu mă trădezi, 
effendi. Nimeni nu trebuie să ştie, nimeni afară de tine. Îţi 
voi mai spune încă ceva, poate chiar azi; deocamdată 
trebuie să mă duc la bucătărie. 

Făcu o plecăciune şi se îndepărtă. Pederul avusese într- 
adevăr de gând să vină spre noi, dar se întoarse din drum, 
pesemne, pentru a nu ne tulbura convorbirea. Lucrul 
acesta îmi convenea, căci vorbele schimbate cu Pekala îmi 
dădeau de gândit şi preferam să rămân singur. Ce 
primejdie se ascundea în spatele cuvintelor acestei fiinţe 
atât de mărginite? 

Deocamdată socotii că e mai bine să nu spun nimic 
Ustadului, nevoind să-i tulbur liniştea înainte de plecare. 
Afară de asta vedeam acum pe Pekala într-o lumină cu totul 
alta. După ce mă sculasem, slăbit de boală, o socotisem ca 
pe o fiinţă cu inimă bună, dar mărginită la minte. Apoi se 
deşteptase în mine oarecare bănuială, pe care n-o 
ascunsesem nici „şefului”. Acum însă, lucrurile luaseră o 
întorsătură foarte gravă. 


Cine era acest iubit, a cărui spioană devenise Pekala? Fără 
îndoială o „Umbră”, un om de-al lui Ahriman Mirza. Venea o 
dată pe lună s-o vadă pe Pekala şi întotdeauna duminica, iar 
lunea era „ziua plăţii”, adică ziua în care aveau loc 
întrunirile. Negreşit că o descosea de fiecare dată, pentru a 
afla ce se mai întâmplase la djanicuni în lipsa lui, aşa că în 
chipul acesta „Umbrele” erau foarte bine informate. Toată 
opera „şefului”, tot ce făcuse el pentru djanicuni, depindea 
de limbuţia unei neroade şi cine putea şti cât rău făcuse 
până acum! Afară de asta, se mai punea întrebarea dacă 
făptuise singură trădările, sau mai avea părtaşi? Înclinam 
să cred că şi Tifl se afla sub înrâurirea ei. Era de admis ca 
întrunirile „Umbrelor” să poată avea loc în ruine, fără 
ajutorul djanicunilor? Asta îmi părea de necrezut şi cu 
neputinţă. Oricum ar fi, îmi propusesem încă de ieri să 
descopar tainele pe care le aveau „Umbrele” aici şi, după 
convorbirea avută cu bucătăreasa, se înţelege de la sine că 
începutul trebuia să-l fac chiar cu dânsa şi cât mai 
neîntârziat. 

Coborâi în curte, unde găsii pe Agha Sibil cu nepotul său, 
stând lângă cămilele gata de plecare, îl recunoscui după 
mustață, care era atât de mare cum nu mai văzusem alta. 
Pesemne că şi eu îi fusesem descris, căci îndată ce mă văzu, 
veni spre mine, îşi spuse numele, îmi recomandă pe nepotul 
său şi mă rugă să iau loc lângă dânsul, la umbră, pentru a-i 
spune mai pe larg ce aflase de la alţii numai pe scurt. 
Bineînţeles că-i îndeplinii cu plăcere rugămintea. 

Pe când povesteam, veniră Ustadul şi Pederul şi şezură jos 
lângă noi. Primul nici nu dormise şi voise tocmai să mă 
deştepte şi pe mine, când află de la Peder că mă sculasem. 
Acesta avu o astfel de atitudine faţă de mine, ca şi când nu 
s-ar fi întâmplat nimic, de aceea nu spusei nici eu nimic. Se 
părea, însă, că „şeful” vorbise foarte serios cu el şi se ferea 
şi acum să-i întâlnească privirea. Negustorul era un om 
venerabil şi cumsecade şi se bucură mult la auzul celor ce-i 
povestii. M-ar fi ascultat încă ceasuri întregi, dar trebui să 


se resemneze, căci se apropia plecarea şi Ustadul avea de 
gând să ajungă încă în acea zi la kalhurani, pentru a le duce 
ştiri despre şeicul lor. Totuşi ne mai rămase timp destul să 
punem la cale ce mai aveam de făcut. 

Ustadul îmi dădu în primire locuinţa cu toate cheile, iar eu 
îi atrasei încă o dată luarea-aminte asupra scrisorii din 
Basra, pe care avea s-o predea la Ispahan pentru călău. 
Când vorbii de primejdia care l-ar putea ameninţa din 
partea soldaţilor fugiţi, îmi spuse că în sat îl aşteaptă o 
ceată de djanicuni înarmaţi, care îl vor însoţi până când va 
fi înlăturată orice primejdie. Apoi fură chemaţi toţi oamenii 
din casă, pentru a-şi lua rămas-bun de la dânşii. Kara Ben 
Halef se întorcea tocmai de la plimbarea pe care o făcuse 
călare spre a-şi antrena calul pentru alergări. Când văzu că 
„şeful” e gata de plecare, socoti că e o datorie de onoare să- 
l însoţească până la hotarul ținutului său. 

Mie nu-mi fu cu putinţă să-l întovărăşesc, trebuind să 
rămân pentru a îngriji de toate ce mi se dăduseră în seamă; 
mă urcai însă pe terasă, ca să urmăresc pe „şef” cel puţin 
cu privirea. Rămăsei deci singur stăpân al casei. 

De fapt avusesem de gând să mă culc iar, dar nu simţeam 
nici cea mai mică oboseală. De aceea coborâi în sală, ca să 
văd ce face Halef. Găsii pe Hanneh lângă dânsul. El 
deschisese tocmai ochii şi îşi îndreptă privirea asupra mea. 
Un zâmbet de mulţumire îi lumină faţa slăbită de boală. 

— Sihdi, dă-mi mâna, murmură el; vreau s-o sărut. 

Îl cunoşteam bine şi ştiam că nu-i pot refuza acest semn de 
dragoste. Îmi strânse mâna cu putere şi o duse la buze, în 
timp ce închise iar ochii. 

— Sihdi, unde... unde ai fost? Mă întrebă el cu glas slab. În 
mâna ta simt viaţă... putere sănătate. Ai fost cumva în somn 
acolo... unde de...? 

Nu mai putu spune altceva, căci adormi din nou. 

Plecai şi mă dusei spre pajiştea unde se aflau caii. Ceva mă 
îndemna parcă să cercetez mai de aproape ruinele din 
apropiere, presimţind că acolo voi găsi dezlegarea tainelor 


care mă preocupau. Mă apropiai de ziduri în locul unde 
erau ultimele tufişuri de pe pajişte. Se afla aici un bolovan 
mare de piatră care fusese scos de la locul său cu un scop 
oarecare. Aveam de gând să mă aşez la umbra lui, pentru a 
putea cerceta mai bine ruinele, dar când îmi aruncai 
privirile într-acolo, mai zării pe cineva care mi-o luase 
înainte. Era Şacara. Paşii nu mi se auzeau în iarbă, aşa că 
nu mă văzu decât în clipa când umbra mea se ivi pe blocul 
de piatră. Voi să se scoale, o rugai însă să rămână pe loc şi 
mă aşezai lângă dânsa. 

— Effendi, de ce ai venit încoace? Mă întrebă ea. Mi se 
pare că te-au atras ruinele! 

— Da, şi trebuie să-ţi mărturisesc că le voi cerceta până în 
adâncul lor, dar să nu spui nimănui. 

— Am fost de multe ori la ruine, în taină, în timpul nopţii. 

— Nu ţi-a fost teamă? 

— De oameni da, însă de altceva nu. 

— Ai descoperit urme de oameni? 

— Da. Dar asta nu e de mirare, căci curiozitatea poate să fi 
atras şi pe alţi djanicuni sau şi pe alţi străini să cerceteze 
aceste clădiri vechi. Am văzut însă lucruri care dovedesc 
gânduri rele. 

— Ce anume, Şacara? 

— E mai bine să ţi le arăt decât să vorbesc fără rost despre 
ele. Deocamdată eşti încă prea slăbit pentru o astfel de 
oboseală. Când te vei mai întrema, vom cobori în ruine şi-ţi 
voi arăta ce am descoperit. Mi s-a spus că azi trebuie să 
dormi toată ziua. Ar fi bine s-o faci, effendi, căci ne aşteaptă 
zile grele, când vei avea nevoie de toate puterile tale. 

— Îţi voi urma sfatul, dar nu acum, ci după masă, când 
Pekala... 

— Pekala? Îmi curmă ea repede vorba. Vroiai să spui, când 
Pekala îţi va fi adus mâncarea? Te înşeli, de azi înainte voi 
îngriji eu de tine şi nu voi lăsa pe nimeni altul s-o facă. 

Nu vrui să primesc şi îi spusei motivele. Atunci ea deschise 
tăşcuţa ce o avea atârnată de brâu şi scoase o bucată de 


pergament pe care mi-o întinse, zicând: 

— În ziua când ai fost adus aici împreună cu Halef, am 
trimis veste Marei Durimeh, căci ţineam să ştie starea în 
care vă aflaţi. De atunci i-am mai dat de multe ori ştiri 
despre voi şi am primit răspuns de la dânsa. Cele din urmă 
cuvinte pe care mi le-a scris, sunt acestea pe care le vezi. 
Citii: El să fie spiritul tău; dar tu fii sufletul, fii sora lui. 
Arată-i aceste cuvinte şi salută-l din partea mea. 

— Marah Durimeh. 

Îi dădui bucata de pergament înapoi, îi pusei mâna pe cap 
şi zisei: 

— Ce spune prietena mea e întotdeauna adevărat. Voi fi 
fratele tău, deci îngrijeşte de mine. Acum mă duc în odaia 
mea să scriu scrisoarea pentru Bagdad. Peste o jumătate de 
oră va fi gata. Apoi voi mânca în sală, împreună cu Hanneh 
şi cu tine, iar după masă mă voi odihni, aşa cum vrei tu. 

Îndeplinirăm întocmai cele orânduite astfel. Ştafetele, care 
aveau să ducă scrisoarea pentru Bagdad, aşteptaseră, 
pregătite de plecare în sat şi porniră la drum, îndată ce le-o 
dădui. Luară şi un baldachin pentru dolofanul de Kepek. 
Când ne aşezarăm la masă, Halef dormea încă. Mâncai cu 
poftă, căci atât Hanneh cât şi Şacara mă îndemnau mereu, 
spunând că trebuie să mă hrănesc bine, pentru a prinde iar 
puteri. Când mă urcai în odaia mea, luai şi veşmintele 
răzbunătorului, ca să le pun la păstrare, apoi mă culcai. Mă 
trezii, însă, după scurt timp, cum mi se păru şi neavând, 
deocamdată, ce face, mă gândii să văd ce mai e cu şeicul 
kalhuranilor. 

Când coborâi, găsi în sală pe Hanneh şi Şacara, care 
stăteau încă de vorbă. Masa fusese strânsă. 

— Nu pot dormi azi, le spusei eu, aşa că nu-mi pot ţine 
făgăduiala. Poate voi fi deseară mai obosit. 

Se uitară una la alta; Şacara rămase serioasă, dar Hanneh 
spuse râzând: 

— N-ai putut dormi, Sihdi? Atunci ce-ai făcut atâta vreme 
în odaia ta? 


— Atâta vreme? A trecut cel mult un ceas. 

— Un ceas? Adică nu ştii că ai dormit o zi întreagă? 

Mă uitai buimăcit la dânsa, nevenindu-mi să cred. Se vede 
că oboseala fusese mai mare decât socoteam eu. După ce 
mâncai iar bine, mă dusei la şeicul kalhuranilor. ÎI găsii în 
îngrijire bună şi nădăjduia să se poată scula în curând. De 
răzbunător nu-mi pomeni decât o singură dată, dar într-un 
fel care spunea mai mult decât cuvintele sale. 

Apoi mă dusei să văd de cai. Barkh şi Assib Ben Rih erau în 
curte, unde Kara punea şaua pe ei, pentru a-i scoate să facă 
mişcare. Ghalib îşi făcuse plimbarea încă înainte de prânz. 

— Ah, Sihdi, de-ai putea călări iar! Spuse Kara. Priveşte 
cum te roagă Assil! 

Într-adevăr, calul sărea înaintea mea şi se apropia mereu 
de mine, în aşa fel, încât să ating scara cu mâna. Spre a-i 
face plăcere, încălecai cu gândul să dau numai o raită prin 
curte. Dar abia mă simţi în şa, că o şi luă la goană, ieşi pe 
poartă şi înainte de a putea apuca bine frâul, ajunsesem 
aproape de sat. Nu simţii nici o oboseală care să mă facă să 
descalec şi mă ţineam destul de bine în şa. Kara, care mă 
ajunsese repede din urmă, se bucură de renghiul pe care 
mi-l jucase Assil. 

— Ăsta te ia repede, Sihdi, spuse el râzând. Până unde 
mergem? 

— Vom vedea, răspunsei eu. Dar să călărim la pas. Mă simt 
bine şi mi se pare chiar că în şa am mai multă putere. 

Trecurăm încet prin sat, unde oamenii ne salutară 
prietenos şi uimiţi de a mă vedea atât de curând călare. 
Merserăm mai departe pe malul lacului, dar după vreun 
sfert de ceas începui să simt oboseală şi spusei lui Kara că 
trebuie sa mă odihnesc puţin. 

— Atunci să ne oprim chiar aici, răspunse el, arătând spre 
mal. E locul pe care vroia să ţi-l arate Pederul. 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus când am trecut ieri pe aici. Faptul acesta mă 
interesa. Aşadar, acesta era locul unde „Umbrele” îşi 


adăpau caii. Lăsarăm caii noştri să se apropie de apă, iar eu 
mă întinsei în iarbă. 

Kara mă întrebă: 

— Sihdi, te simţi tare obosit, sau pot să-ţi vorbesc de ceva 
ce mi se pare că are mare însemnătate - atât de mare încât 
n-o pot spune altuia? 

— Vorbeşte! 

— Tifl minte. 

Spuse numai aceste două cuvinte, apoi tăcu. 

— Da? 

Şi eu tăcui, după ce spusesem acest singur cuvânt. După 
câteva clipe, Kara urmă: 

— Da, minte. Şi ştii că urăsc minciuna şi dispreţuiesc pe 
mincinoşi. Totuşi trebuie să vorbesc cu omul acesta, căci 
sunt oaspete aici. 

— Poate te înşeli, îl întrerupsei eu. E o mare deosebire 
între o minciună spusă anume cu gândul de a înşela pe 
cineva şi un neadevăr rostit cu cugetul curat, socotindu-l 
drept adevăr. 

— Ştiu asta, Sihdi, dar am cercetat cu amănunţime, Tifl 
ştie foarte bine că minte. Şi nu e vorba numai de o 
pălăvrăgeală despre fleacuri, ci de lucruri de mare 
însemnătate. E vorba de Ahriman Mirza. 

— L-a minţit pe acesta? 

— Nu, ci pe tine... pe noi toţi. 

— Cum asta? 

— Alaltăieri, înainte de atac, l-ai întrebat de unde putea să 
cunoască răzbunătorul locul unde erai culcat în sală. Ţi-a 
răspuns că a călărit înaintea persanilor şi nici n-a vorbit cu 
ei, dar că Ahriman Mirza a descusut pe djanicunii care l-au 
însoţit şi a aflat de la ei tot ce-a vrut să ştie. Ba Tifl a 
susţinut chiar că a fost foarte supărat din pricina limbuţiei 
djanicunilor. Îţi aduci aminte, effendi? 

— Da, îmi amintesc de fiecare cuvânt. Învinuirea ta se 
bizuie pe aceste vorbe ale lui Tifl? 


— Da, căci te-a minţit cu voinţă. În tot timpul drumului 
până la graniţă, Ahriman Mirza n-a vorbit cu nici un 
djanicun. În schimb a călărit în frunte cu călăul, având pe 
Tifl între ei şi toţi trei au vorbit ca nişte buni prieteni. La 
despărţire, Mirza şi Ghulam i-au dat chiar mâna pentru a-şi 
lua rămas-bun de la dânsul. Aşadar, ceea ce au aflat, a fost 
numai din gura lui. 

— De unde ştii asta, Kara? 

— Chiar de la Tifl. Aseară, după ce am adăpat caii, 
nefiindu-mi încă somn, m-am dus pe pajişte, până aproape 
de ruine. Acolo, lângă un bolovan mare de piatră, se află un 
tufiş de anini, lângă care m-am aşezat jos. N-ai fost încă pe 
acolo, aşa că nu cunoşti locul. 

— Ba da, căci am fost înainte de prânz până la bolovanul 
acela şi am văzut şi tufişul de care vorbeşti. 

— Atunci trebuie să ştii că sunt atât de apropiate unul de 
altul, încât de lângă tufiş se poate auzi bine ce se vorbeşte 
lângă bolovan. Nu eram de mult acolo, când veniră Pekala şi 
Tifl. Se aşezară jos, fără să bănuiască măcar că eram atât 
de aproape de ei. Nu mi-am dat osteneala să mă ascund, 
dar nici n-aveam motiv să le arăt că sunt acolo. Cu puţină 
băgare de seamă m-ar fi zărit, dar sunt oameni la care 
neprevederea pare să fie ceva înnăscut. La început vorbiră 
despre lucruri fără însemnătate, aşa că eram gata să plec; 
dar deodată auzii numele tău şi atunci am rămas. Vorbiră 
tot felul de fleacuri; Pekala spuse că te-a îndrăgit, iar Tifl că 
trebuie să se poarte foarte politicos cu tine, căci nu se ştie 
ce-ar putea ieşi din prietenia ta cu „şeful”. Pentru el era de 
mare însemnătate să ştie dacă erai un călăreț bun sau nu, 
căci ar putea să bată pe Assil cu iapa Ustadului. Ce zici, 
eftendi? 

— Copilării. 

— Apoi vorbiră de Ustad şi trebuie să mărturisesc că ceea 
ce am auzit, m-a întristat. Spuneau că-l iubesc, dar se pare 
că într-un fel cu totul ciudat. Amândurora le place mai mult, 
uneia bucătăria, celuilalt calul „şefului”. Înţelepciunea lui le 


impune, dar de el însuşi au vorbit într-un fel care nu mi-a 
plăcut. Apoi veni vorba de un om, pe care l-au numit „iubit”, 
dar n-am putut înţelege cine era acesta. Vine la fiecare 
patru săptămâni pentru a se întâlni cu Pekala lângă 
bolovanul de lângă anini. Duminica viitoare va veni iar, cu 
un ceas înainte de miezul nopţii. Apoi vorbiră de o răscoală 
mare şi pomeniră de cineva care va fi detronat, dar n-am 
putut înţelege cine. Mai adăugară că atunci Pekala va intra 
într-un oraş mare, călare pe o cămilă frumoasă, iar Tifl va 
deveni un om cu vază. Şi Ustadul va fi un om de seamă, dar 
n-am priceput ce anume. Amândoi urăsc pe Mirza şi pe 
răzbunător, dar trebuie să se prefacă faţă de ei, fiindcă aşa 
vrea „iubitul”. Şi acum vine lucrul cel mai însemnat: când 
Tifl a dus pe Ahriman şi pe Ghulam până la graniţă aceştia l- 
au luat între ei şi l-au iscodit. I-a fost teamă să nu le 
răspundă la întrebările lor, aşa că le-a spus tot ce au vrut să 
ştie. Când l-ai luat tu la rost, n-a îndrăznit să ascundă nimic 
şi te-a minţit, pentru a da vina pe însoțitori. 

— Pekala s-a învoit cu ce spunea el? 

— Da, aşa că amândoi spun minciuni. Ceea ce au vorbit de 
răscoală şi de avansările lor, au fost, poate, numai palavre, 
dar celelalte mi-au dat de gândit. Pekala mi-a povestit multe 
din viaţa ei, în cuvinte foarte mişcătoare, dar cu aceleaşi 
cuvinte i-a povestit şi mamei, ba chiar şi haddedihnilor care 
au venit cu noi; povesteşte tuturor care vor s-o asculte, aşa 
că pângăreşte toate amintirile ei, despre care spune că îi 
sunt „sfinte”. Apoi, când mai adaugă că toţi bărbaţii au 
nevoie de „creştere”, se face chiar caraghioasă. Ceea ce m- 
a mâniat însă mai mult ca toate, era felul în care vorbeau de 
Ustad. Spuneau că are multe slăbiciuni şi astfel îşi strică 
numele bun de care se bucură, căci, fără îndoială, vorbesc 
cu toată lumea despre ele, numai el nu află nimic. Apoi cine 
e acel „iubit”? Un djanicun nu, fiindcă au legături ascunse 
cu dânsul. Şi faţă de el îl descriu pe Ustad cu totul altfel 
decât e într-adevăr; străinul duce vorba mai departe şi 
astfel toţi îşi bat joc de slăbiciunile Ustadului, care nu există 


decât în capul acestor doi nerozi. De aceea Ahriman Mirza 
şi multasimul au fost aşa de obraznici cu el. Ar fi îndrăznit 
aceştia să vină cu aerele cu care au venit aici, dacă bunul 
nume al Ustadului n-ar fi fost pângărit? Sihdi, ascultă ce-ţi 
spun: doi oameni ca aceştia în casă, sunt mai răi decât o 
sută de duşmani făţişi. Effendi, n-am vorbit încă niciodată în 
felul acesta cu tine, dar acum am fost nevoit s-o fac, din 
pricina unei făpturi care pare să vă desfete cu supa ei şi în 
schimb vă duce de nas. 

După ce isprăvi de vorbit, se aşeză jos, aşteptând, 
pesemne, răspunsul meu. Privii spre lac, unde, în clipa 
aceasta, o barcă se depărta de mal. În ea se aflau doi 
oameni: unul vâslea, al doilea părea să citească. 

— Acesta e djanicunul care învaţă pe ceilalţi să citească, 
spuse Kara, ca şi când ar fi socotit convorbirea noastră ca 
încheiată. 

— Iar tu eşti haddedihnul care m-a învăţat altceva, 
răspunsei eu. Am crezut că mă pot bizui numai pe ce văd 
eu. Îmi dai voie să cer în viitor şi sfatul tău? 

Sări în sus, se apropie de mine, îngenunche, îmi luă mâna 
şi spuse cu adâncă recunoştinţă şi bucurie: 

— Îţi mulţumesc, Sihdi. Nici nu-ţi închipui ce mi-ai dăruit 
cu aceste cuvinte. 

— Ba da; prin ele te-am făcut om. Până acum s-au luat 
hotărâri asupra ta, dar de azi înainte vei putea lua tu însuţi 
hotărâri. Spune-mi, mai sunt şi alţi oameni care ţi-au trezit 
bănuiala? 

— Da. 

— Cine? 

— Te mulţumeşti cu presupuneri? 

— Nu. 

— Atunci lasă-mă să mai cercetez înainte de a rosti nume. 
Bănuieli pot să am, dar nu-mi place să le spun fără să am 
dovezi. Aşadar nu-ţi voi spune nume, dar îţi voi povesti 
întâmplări şi îţi voi arăta ceva ce am găsit. Nu ştiu dacă 


sunt pietre scumpe sau bucăţi de sticlă, dar lucesc ca 
diamantele. 

Scoase din buzunarul dinăuntru al hainei o cutie de tablă 
pe care o deschise şi mi-o întinse. Conţinea o broşa de 
turban cu penaj de păr de cal vopsit în roşu. Copca era 
încrustată cu bucăţi atât de bine şlefuite, încât păreau să fie 
diamante şi purta semnul „Umbrelor”. Înainte numai 
persoane foarte sus puse aveau voie să poarte astfel de 
agrafe cu penaj. La serbări, şahul îşi mai împodobeşte 
căciula de blană de miel cu o astfel de agrafă, dar 
bineînţeles cu diamante adevărate. Imitaţia pe care o 
aveam în mână n-avea în sine nici o valoare, dar pentru 
mine avea o însemnătate aşa de mare, încât scosei un 
strigăt de bucurie. 

— Aşadar, sunt pietre scumpe? Mă întrebă Kara. 

— Nu; e numai sticlă fără nici un preţ, totuşi ai găsit un 
obiect de mare valoare, care nu s-ar putea plăti cu bani. 
Cum de-a ajuns în mâna ta, dragă Kara? 

— Pe muntele Odawa... 

— Dar ăsta nu e prin apropiere, ci în ţinutul kurzilor taki, îl 
întrerupsei eu. 

Taki înseamnă cuvios şi kurzii de care e vorba poartă acest 
nume fiindcă ţin foarte mult la religia lor şi cred că numai ei 
vor ajunge în rai. Cine nu crede ca dânşii, e socotit ca eretic 
şi asuprit fără cruţare. 

— Totuşi am fost până acolo, răspunse el. 

— Când? 

— Astazi. 

— Ai mai spus cuiva că ai găsit agrafa asta? 

— Nimănui afară de tine. 

— Să taci şi de acum înainte, însă mie povesteşte-mi tot. 

— leri am făcut o plimbare călare spre miazănoapte, 
singur de tot. La început luam şi pe Tifl cu mine, dar acum 
nu-l mai iau, căci nu vreau să fiu în tovărăşia cuiva care nu- 
mi place. Am întâlnit o caravană „a morţii”. Erau numai şiiţi 
persani, care îşi încărcaseră cămilele şi catârii cu coşciuge. 


— O caravană a morţii? Aici? Asta e ciudat. Doar pe aici nu 
e nici un drum de caravane care duce spre Kerbela sau 
Medjid Ali. 

— Asta mi-am spus şi eu, aşa că aceşti oameni mi-au dat de 
bănuit. Când am vrut să mă apropii de ei, îmi spuseră că 
sunt un câine sunit şi ameninţară să tragă asupra mea. Mă 
oprii deci la oarecare depărtare şi îi lăsai să treacă. Dar 
calul meu n-avea astâmpăr şi vru să pornească înainte 
tocmai în clipa când avea să treacă ultima cămilă din 
caravană. Fui deci aşa de aproape, încât putui s-o văd bine. 
Purta patru coşciuge în spinare, câte două de fiecare parte. 
Unul era crăpat şi legat cu o sfoară, dar aşa de prost, încât 
putui să văd ce era înăuntru. 

— Fără îndoială că nu era un cadavru. 

— Nu. De altminteri îmi şi bătuse la ochi că nu se simţea 
nici un miros şi acum mă lămurisem de ce: în coşciuge erau 
puşti. 

— A, puşti? Ai văzut bine? 

— Da; nu încape nici o îndoială. Am plecat mai departe, 
fără să mă uit înapoi, ca ei să nu ştie că văzusem ceva. Dar 
ajungând la oarecare depărtare, mă ascunsei în dosul unei 
stânci, pentru a pândi această pretinsă caravană a morţii. 
După ce dispăru, o urmării vreo două ceasuri, până dincolo 
de graniţă. Aici îşi schimbă drumul şi se îndreptă spre 
muntele Adawa; o urmării mai departe, fără să fiu văzut. La 
poalele muntelui este apă, dar ei nu lăsară animalele să se 
adape, ci trecură înainte, urcând spre munţi. Nu înţelesei 
de ce şi mă hotărâi să descopăr această taină. În aceeaşi zi 
însă, nu mai putui face nimic, căci începuse să se înnopteze 
şi, afară de asta, nu vrusei să întreprind ceva fără a fi vorbit 
cu tine. Când m-am întors acasă, se făcuse târziu şi tu 
dormeai. Mă sculai devreme, şi cum tu nu te treziseşi încă, 
mă hotărâi să lucrez singur. Încălecai deci pe Ghalib şi 
plecai. 

— Ai întâlnit pe cineva? 


— Pe nimeni şi nici nu cred să mă fi văzut cineva. Când 
dădui de urma caravanei, văzui spre mirarea mea că acum 
erau două urme şi anume una ducea înapoi. Persanii 
petrecuseră noaptea pe munte, apoi se întorseseră acasă. 

— Ce bine ar fi fost dacă aş fi putut vedea şi eu această 
urmă! 

— N-ai nici o grijă Sihdi; am învăţat doar de la tine să 
citesc urmele. Mi-am dat seama că merseseră la trap, căci 
urmele erau mai slabe şi nisipul era aruncat înapoi. Dacă 
animalele ar fi fost încărcate ca ieri, atunci urmele ar fi fost 
mai adânci. Aşadar, puştile au fost descărcate pe muntele 
Adawa şi m-am hotărât să mă duc până acolo, dar să 
înaintez cu mare băgare de seamă, căci se putea întâmpla 
ca oamenii care părăsiseră armele să mai fie acolo. Când 
ajunsei însă la oarecare depărtare, am văzut o ceată de 
călăreţi care coborâseră de pe munte şi se îndreptau spre 
apus, unde sunt păşunile kurzilor taki. 

— Aveau puştile la ei? 

— Nu. M-am ascuns până când dispărură, apoi mă urcai 
pe munte. Nu puteam să mă rătăcesc, căci urmele îmi 
arătau lămurit drumul. Sus găsii însă o astfel de 
amestecătură de urme şi întipărituri, încât nu-mi putui da 
seama de ceea ce făcuseră acolo. 

— Erau copaci, sau tufe, pe acolo? 

— O mulţime; şi afară de asta nişte ruine mari; pesemne 
din vremuri foarte vechi. Înăuntrul ruinelor fusese aprins 
un foc. Căutai cu luare-aminte, pentru a găsi locul unde 
ascunseseră puştile, dar osteneala mea fu zadarnică. Trudit 
cum eram, am căutat un loc umbrit, ca să mă odihnesc niţel 
şi-l găsii repede. M-am întins pe jos şi chemai calul lângă 
mine. Pe când păştea, eu mă uitam la un soc care creştea 
lângă unul din pereţii ruinei şi zării o scorbură în trunchiul 
său. Nu ştiu ce mă făcu să mă scol şi să vâr mâna în 
scorbură şi... 

— Ai găsit în ea cutia de tablă cu agrafa, îi curmai eu 
vorba. 


— Da. Mă întreb şi acum, ce putere tainică m-a împins să 
caut acolo. 

— Nu mai întreba şi mulţumegşte-te cu lucrul găsit, care 
pentru noi e de foarte mare însemnătate. Ai mai rămas mult 
timp pe munte? 

— Nu. Îndată după ce am deschis cutia şi am văzut ce e 
înăuntru, m-am întors acasă. Am întârziat la masă, dar am 
mâncat pe urmă. Apoi am întrebat de tine şi mi s-a spus că 
tot mai dormi. Crezând că voi putea vorbi cu tine abia 
seara, mă pregătii să pun iar şaua pe cal şi în timpul ăsta ai 
venit şi tu. Voiam să te rog să mergem undeva, unde să nu 
ne audă nimeni, ca să putem vorbi în linişte, dar atunci ai 
încălecat şi Assil a luat-o la fugă cu tine. le-am urmat şi 
astfel am ajuns aici. 

— Totul s-a întâmplat, ca şi când ne-am fi înţeles mai 
dinainte. Acum trebuie să pleci repede. 

— Unde? 

— La muntele Adawa şi, dacă e cu putinţă, fără să te vadă 
cineva pe drum. lată cutia cu agrafa, pe care o vei pune la 
loc în scorbura unde ai găsit-o, apoi te vei întoarce în grabă 
acasă. 

— Dar pentru ce asta, Sihdi? 

— N-am timp să te lămuresc acum, dar îţi voi spune mai 
târziu. Acela căruia îi aparţine această agrafă, nu trebuie să 
ştie că a fost în mâinile noastre. Nu cred că va mai veni azi 
până la munte, iar la întoarcere vei veni îndată la mine, ca 
să ştiu dacă ai reuşit să pui cutia la loc, fără să te vadă 
nimeni. 

— Pot să te las singur, Sihdi? Te vei putea întoarce acasă, 
fără ajutorul meu? 

— Văd că barca vine spre noi. Cred că profesorul de 
muzică va trage la mal, aşa că nu voi fi singur. 

Puse cutia în buzunar, încalecă pe Barkh şi plecă tocmai în 
clipa când barca se lovi de uscat. 

— Îmi dai voie, effendi, să rămân câteva clipe lângă tine? 
Mă întrebă profesorul de muzică, coborând din barcă, pe 


când însoţitorul său rămase în ea. 

— Îmi face plăcere că te văd iar. Ia loc lângă mine. 

Se aşeză jos şi spuse: 

— Vin într-o problemă foarte importantă. Trebuia neapărat 
să vorbesc cu tine şi n-am vrut să vin la casa Ustadului, ca 
să nu mă vadă cineva. Tocmai mă gândeam cum să te 
întâlnesc, când te văzui trecând călare, aşa că m-am urcat 
îndată în barcă ca să te aştept la întoarcere. S-a nimerit 
bine că ai descălecat aici şi nu te-ai dus mai departe. 

— Ai să-mi spui ceva secret? 

— Da. 

— Dar nu suntem singuri. 

— Însoţitorul meu e un djanicun credincios şi poate să 
audă ce-ţi voi spune. De altfel ştie tot. 

— Un djanicun credincios? Vrei să spui că sunt şi djanicuni 
necredincioşi? 

— Nu există pădure fără uscături. Dar acum să vorbim 
despre ce ne interesează. Am un prieten la Khorramabad, 
capitala provinciei noastre. E un djanicun bun şi mi-a trimis 
pe ascuns multe ştiri privind măsuri de-ale stăpânirii, pe 
care trebuia să le spun Ustadului. Chiar adineauri a venit 
iar o ştafetă de la dânsul, ce-mi aduce o veste de care, în 
prima clipă, m-am speriat. Gândindu-mă însă mai bine, mi- 
am dat seama că ar fi fost mult mai râu dacă şeicul ul Islam 
ne-ar fi surprins prin venirea lui, aşa cum avea de gând. 

— Şeicul ul Islam? Întrebai eu. Vrea să vină încoace? 

— Da. 

— Când? 

— Va sosi chiar mâine. 

— Dar ăsta nu e un lucru atât de rău; dimpotrivă e foarte 
interesant. 

— Effendi, nu judeca prea repede. Eşti străin şi nu cunoşti 
împrejurările. Şeicul ui Islam e un personaj foarte însemnat 
şi sus-pus, a cărui putere nici n-o bănuieşti. Chiar pentru 
„şef” ar fi un adversar faţă de care trebuie să fie cu cea mai 
mare băgare de seamă şi s-a nimerit foarte rău, că tocmai 


acum a plecat stăpânul nostru. Te rog să nu-mi iei în nume 
de rău faptul că te previn. Venirea lui de mâine are un scop 
sub care se ascunde un vicleşug ce poate să ne piardă. De 
aceea aş fi vrut ca Ustadul să fie aici. 

— Şi mie mi-ar fi convenit mai bine, dar, fiind plecat, 
trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt şi să le privim din 
mai multe puncte de vedere. Dacă, pe de o parte, e de 
regretat că şeicul ul Islam vă fi primit de un străin, pe de 
altă parte tocmai faptul acesta ne îndreptăţeşte să-l primim, 
oricare ar fi intenţia lui. Pe când pe „şef” l-ar fi putut 
împinge la hotărâri pripite ale căror urmări s-ar fi văzut 
abia mai târziu, acum îl voi putea iscodi eu cu băgare de 
seamă, fără să mă leg prin ceva. Trebuie să recunoşti dar 
că, dacă are vreun gând duşmănos, eu sunt acela care mă 
aflu într-o poziţie de apărare, pe când el nu. 

Dădu numai din cap, mă privi din creştet până în tălpi şi 
spuse: 

— Să-l iscodeşti cu băgare de seamă? Effendi, pentru aşa 
ceva e nevoie de un om cum n-am văzut încă până acum. 

— Aşteaptă, poate ai să-l vezi. 

— Din pricina înaltei sale demnități religioase, şeicul ul 
Islam e inviolabil şi în vicleşuguri nu l-a întrecut încă 
nimeni. Afară de asta, cunoaşte foarte bine toate legile şi 
obiceiurile noastre, pe când tu eşti numai de scurt timp aici. 

— Dacă nu vreau sau nu pot, n-am decât să nu ţin seamă 
de cunoştinţele şi de şiretenia lui. În orice caz, te rog să fii 
fără grijă. Omul trimis de prietenul tău mai e încă aici? 

— Nu, a şi plecat, căci, din prevedere, nu trebuia să fie 
văzut de nimeni. La întoarcere va face un ocol, pentru a nu 
se întâlni cu şeicul ul Islam. 

— Acesta va veni cu o suită mare, aşa cum e obiceiul la 
astfel de demnitari? 

— Nu ştiu şi nici n-am putut afla, dacă are de gând să 
rămână mai mult timp la noi. Dar astea sunt lucruri care n- 
au însemnătate; mai important e că ştiu pentru ce vine. 
Prietenul meu a putut afla scopul. 


— Iată deci unul mai şiret ca dânsul, pe când tu ai spus că 
nu-l întrece nimeni. Chiar daca m-aş fi temut de venirea lui, 
faptul acesta m-ar fi liniştit. Scopul venirii sale e atât de rău 
pentru voi? 

— Nu ştiu şi tocmai nesiguranța asta o socotesc 
primejdioasă. 

— Spune-mi: vine acest om de seamă numai ca „şeiculul 
Islam” sau şi ca „judecător al legilor scrise?” 

La această întrebare mă privi uimit şi răspunse: 

— Cunoşti deosebirea acestor două demnități ale sale? De 
unde ai aflat-o? 

— În ţara noastră sunt oameni care cunosc legile şi 
obiceiurile voastre mai bine ca voi înşivă. Sau nu ştii că de 
multe ori sunt chemaţi învăţaţi de ai noştri pentru a vă 
lămuri în anumite împrejurări pe care voi nu ştiţi să le 
descurcaţi? 

— Asta n-o pot tăgădui, effendi. Nu-mi este însă cunoscut 
dacă oaspetele tău vine ca faţă bisericească sau ca 
judecător. Vrea să facă „şefului” o propunere care pare să 
fie foarte ademenitoare. Dar când cineva vine cu astfel de 
daruri neaşteptate, mi-e teamă întotdeauna că va cere în 
schimb de zece ori mai mult decât dă. E vorba să-l 
numească pe Ustadul nostru şi şef al kurzilor taki. 

— Da... Altceva nimic? Întrebai eu zâmbind. 

— Altceva nimic, răspunse el uimit. Cred că vei înţelege ce 
mărire şi putere înseamnă asta pentru noi? 

— Vrei să spui o scădere a puterii. Dacă ai fost îngrijorat 
până acum, poţi să te linişteşti, căci am ghicit gândul 
şeicului ul Islam. „Şefului” vostru nici nu-i va trece prin 
gând să vândă sufletele djanicunilor săi pentru o astfel de 
cinste. Un singur djanicun de treabă de al lui, preţuieşte 
mai mult pentru dânsul decât toţi aceşti kurzi taki la un loc, 
a căror politeţe n-are alt scop decât de a-l ameţi şi a face 
din el unealta lor. „Şeful” nu se va face niciodată sluga 
altora. Este şi va rămâne stăpân neatârnat şi nu se va lăsa 
înşelat de făgăduieli deşarte. 


La auzul acestor cuvinte, mă întrebă: 

— Şi nu te-ai gândit că se vor răzbuna fără cruţare şi prin 
toate mijloacele? 

— Ba da; răzbunarea va veni negreşit, căci aşa e felul 
acestor oameni, dar n-are decât să vină. Eu n-am văzut încă 
răzbunare care să nu fi nimicit pe acei care au pornit-o. 

— Vasăzică eşti hotărât să nu te laşi ademenit de şeicul ul 
Islam? 

— Bineînţeles că nu. Sunt foarte hotărât. Mă voi purta la 
fel cum se va purta el cu mine şi orice mijloace ar 
întrebuința, în cele din urmă va trebui să facă numai ce voi 
dori eu. 

Se ridică de jos şi spuse uşurat: 

— Atunci pot fi liniştit. Effendi, am venit plin de îngrijorare 
la tine, dar mi-ai luat toată greutatea de pe inimă. Cunosc 
puterea de care te vei lovi mâine, venită în numele lui Allah 
şi a şahului, aşa că are legea de partea ei. Ea vine 
prietenoasă, răbdătoare şi umilă, ca o întruchipare a 
tuturor virtuţilor omeneşti, dar o cunoşti, effendi? 

— Da. 

— Atunci e bine. Mâine va veni de la Khorramabad, te va 
linguşi, te va... 

— Asta n-o va face îl întrerupsei eu, căci nu voi primi 
singur pe şeicul ul Islam. 

— Fără îndoială că va fi şi Pederul de faţă, ca şeic al 
tribului? 

— Da; şi el şi tu veţi fi de faţă. 

— Şi eu? Întrebă el repede şi mulţumit. Pentru ce şi eu? 

— Pentru că aşa vreau eu. 

Se apropie de mine şi zise: 

— Effendi, prin asta nu-mi faci numai mie o cinste, ci 
multora. Nu ştiu dacă ţi s-a spus, dar eu nu învăţ pe oameni 
numai să cânte, ci tot ce poate fi de folos sufletului şi 
trupului: gimnastică, tragere la ţintă, călărie. Am înfiinţat 
această şcoală, când mi-a dat „şeful” însărcinarea, apoi 
când numărul elevilor a crescut, am mai luat ajutoare. 


Djanicunii sunt bine pregătiţi pentru orice şi nu ne este 
teamă de duşmani. Nici în privinţa alergărilor să n-ai grijă. 
Avem călăreţi şi cai. Şeicului ul Islam îi plac foarte mult 
alergările, are un grajd minunat şi se laudă că e stăpânul 
celui mai bun cal din Luristan. Când va auzi de alergarea 
noastră, sunt încredinţat că va vrea să ia şi el parte la dânsa 
şi te rog să nu-l respingi, căci asta ar ştirbi bunul nostru 
nume. Atât mai voiam să-ţi spun. Mai vrei să ştii ceva? 

— Mi-ai spus tot ce ţi-a destăinuit trimisul? 

— Da. 

— Atunci despre celelalte chestiuni, cât şi despre alergări 
vom vorbi mai târziu. Numai în privinţa iepei Ustadului nu 
sunt încă bine lămurit. Mi se pare că Tifl a cam stricat-o. 

— Merge bine numai când o călăreşte el, altfel nu. 

— Dar cine o va călări? 

— Cine altul decât Ustadul? Întrebă el mirat. E drept că 
acum călăreşte cam rar, dar cu Săgeata lui bate orice cal, în 
afară poate de Assil al tău. Pe Tifl nu-l vom lăsa să ia parte 
la alergări. 

— De ce? 

— Asta ţi-o voi spune când va veni timpul. Bănuiesc că 
limbutul ăsta n-o să mai rămână multă vreme printre 
djanicuni. Ustadul l-a primit numai de milă şi multora, le-a 
rămas neînţeleasă îngăduinţa pe care o arată faţă de dânsul 
şi de Pekala. 

— Le place să vorbească prea mult; nu e aşa? Întrebai eu. 

— Da. lată o pildă: când răzbunătorul a fost aici, Tifl 
trebuia să ducă pe persani peste graniţă. A mers tot timpul 
cu Mirza şi cu multasimul şi le-a dat toate lămuririle pe care 
i le-au cerut. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Vâslaşul care e cu mine şi care i-a însoţit şi pe ei. 
Niciunul din djanicuni n-a vorbit cu persanii, numai lui Tifl i- 
a mers gura ca o moară stricată. Dar am vorbit destul; văd 
că vrei să pleci, effendi. 

Într-adevăr, mă sculasem de jos. 


— Da, trebuie să mă întorc acasă, spusei eu. Aş vrea însă 
să trec lacul cu barca. Vrei să încaleci pe Assil şi să mă 
aştepţi pe partea cealaltă? 

— Cu multă plăcere, răspunse el. De mult am dorit să pot 
călări o dată pe armăsarul tău. Mă va lăsa să-l încalec? 

— Dacă îi dau voie... bineînţeles! 

— Atunci îl voi încăleca pe dată. 

Se săltă în şa, Assil sforăi uimit, dar se supuse cuminte şi 
plecă. Văzui că profesorul era un bun călăreț. Mă urcai în 
barcă şi djanicunul puse vâslele în mişcare. 

Deşi plimbarea mea fusese atât de scurtă, totuşi cu prilejul 
ei aflasem lucruri de mare însemnătate. Gândurile mi se 
întorceau mereu la cele auzite, aşa că trebuii să mă silesc 
să-mi abat mintea de la ele, ca să pot admira priveliştea 
minunată care mă înconjura. 

Am văzut pentru întâia oară partea apuseană a văii, ai 
cărei pereţi se ridicau până la cer şi care îmi amintiră de 
coastele Antilibanului, între Muallaka şi Damasc. Amintesc 
anume acest fapt, ce m-a dus mai târziu la o descoperire, pe 
care altfel, fără îndoială, n-aş fi făcut-o. 

Din mijlocul lacului privii spre „casa de alabastru” şi abia 
acum am văzut ceea ce nu putusem desluşi de la biserică; 
această clădire mică avea forma unei coroane a cărei parte 
de sus era susţinută de opt aripi sprijinite de cercul de la 
temelie. 

Cu cât ne apropiarăm de mal, cu atât cu mai multă luare- 
aminte privii poziţia înclinată a stâncilor. Am zărit un loc 
acoperit cu tufişuri atât de dese, încât se părea că pe acolo 
nu călcase picior de om. Oricine altul ar fi trecut fără să-lia 
în seamă, dar mie nu mi se putea întâmpla aşa ceva. Spusei 
vâslaşului meu să se apropie cu barca de locul acela şi, 
luându-i o lopată din mână, am dat tufişul la o parte. Subel 
nu era stâncă naturală, ci un zid făcut de mână de om. Am 
cercetat mai departe fără a atrage luarea-aminte a 
însoţitorului meu, care nu trebuia să afle gândurile ce mă 
preocupau şi, deodată, dădui cu vâsla de un gol în dosul 


tufişului. Era o deschizătură care ducea înăuntrul muntelui. 
În dreptul ei apa lacului era foarte adâncă. Era oare vreo 
legătură între lac şi interiorul muntelui? Lucrul era cu 
putinţă şi mă hotărâi să cercetez locul mai târziu şi pe altă 
cale. Deocamdată spusei djanicunului să vâslească spre mal 
şi văzui că acesta nu-şi dăduse seama de descoperirea mea. 

Pe malul celălalt mă aştepta profesorul de muzică, încântat 
de plimbarea făcută cu calul meu, pe care îl lăudă, spunând 
că e cel mai bun din câţi văzuse şi călărise până atunci. 

Plecai spre casă şi, ajungând aici, avui cea mai plăcută 
surpriză ce mi s-ar fi putut face, căci zării pe Halef care 
ceruse să fie scos afară în faţa casei, cu pat cu tot. Era 
întins, cu capul sprijinit pe perne. Când mă zări, îmi făcu 
semn cu mâna. Mă apropiai călare şi îndemnai pe Assil să 
urce cele câteva trepte până la intrare. 

— Ce bucurie, Sihdi! Strigă el. Te văd în sfârşit iar călare. 
Nădăjduiesc că peste scurt timp voi putea încăleca şi eu. 

Hanneh şedea lângă el şi, mângâindu-i obrajii, îmi zise: 

— Ne-am speriat când am văzut pe Assil luând-o la goană, 
dar Kara ne-a spus că te va urma şi va avea grijă de tine, 
aşa că ne-am liniştit. Când s-a deşteptat Halef, i-am spus că- 
ţi faci prima ta plimbare călare, după boală şi nu m-a lăsat 
în pace, până când nu l-am adus aici, căci vroia să te vadă 
când te vei întoarce. Priveşte-l cum se bucură! 

Descălecai şi mă aşezai lângă ei. Assil cobori singur 
treptele şi în timpul acesta veni Tifl. 

— Effendi, o să iau şaua de pe el, zise dânsul, dar îţi 
amintesc că mi-ai făgăduit să mă iei şi pe mine, când vei mai 
ieşi călare. 

— Îmi aduc aminte şi mă voi ţine de cuvânt. Dar când nu 
vei mai vrea tu să mergi cu mine, n-ai decât să-mi spui. 

Acesta era un tâlc pe care nu-l înţelese. Cele ce-mi spusese 
Kara despre el, fuseseră întărite şi de profesorul de muzică, 
aşa că de azi înainte se va afla sub supraveghere fără ca el 
să bănuiască. Când se îndepărtă cu armăsarul, Halef îl 
urmări cu privirea şi spuse: 


— E ca o stafie! L-am mai văzut de câteva ori... când 
deschideam ochii... îl vedeam în faţa mea privindu-mă 
urât... Sihdi, să nu laşi pe omul ăsta să se apropie de mine... 
nu pot să-l sufăr. 

— La fel mi se întâmplă cu Pekala, adăugă Hanneh. Mereu 
e unul din ei în jurul nostru să vadă ce facem şi să audă ce 
vorbim. Nu-mi închipui să fie numai curiozitate, iar pe de 
altă parte nu-mi vine să cred că spionează. 

Tăcui ruşinat. Cum se făcea că nu avusesem şi eu aceeaşi 
impresie ca Hanneh şi Halef? Abia acum îmi dădeam seamă 
că aveam de-a face cu nişte oameni prefăcuţi. 

De starea lui Halef eram foarte mulţumit. De ieri făcuse 
progrese foarte mari şi el se rugă să fie lăsat afară până 
seara. Propusei deci să mâncăm aici şi toţi primiră cu 
plăcere. Hanneh mă întrebă unde lăsasem pe Kara, dar eu 
îi răspunsei numai că se va întoarce spre seară. Apoi mă 
dusei în grădină, unde mi se spuse că voi găsi pe Peder. Îl 
văzui pe o bancă şi mă aşezai lângă el. 

— Îl cunoşti pe şeicul ul Islam? Îl întrebai eu. 

— Da, dar nu personal, răspunse el. 

— E un om de temut? 

— Pentru tine nu, dar pentru noi, poate că da. 

— Greşeşti, căci acum sunt djanicun ca şi voi şi orice 
primejdie care v-ar ameninţa pe voi, mă priveşte şi pe mine. 
Şeicul ul Islam va veni mâine încoace. 

— E adevărat? Cine ţi-a spus asta? Strigă el speriat. 

— Profesorul de muzică. 

— Atunci e sigur că va veni, căci profesorul de muzică ştie 
întotdeauna ce spune şi nu s-a înşelat niciodată când ne-a 
prevenit. Dacă vine însuşi şeicul ul Islam, atunci e vorba de 
un lucru de mare însemnătate. E o faţă bisericească înaltă 
şi nu face astfel de călătorii, dacă n-are motive grave. 
Effendi, ne aşteaptă lucruri foarte neplăcute. 

— De ce neplăcute? Unde scrie că trebuie să vină 
numaidecât cu gând rău? 


— De la dânsul nu poate să ne vină nimic bun. De faptel 
nici nu e persan, ci kurd şi este o zicătoare: „De câte ori un 
taki ridică cucernic privirea spre cer, calcă un om în 
picioare”. lar şeicul ul Islam e mereu cu privirea îndreptată 
spre cer. Îi vom vedea ochii plini de blândeţe, dar vom simţi 
în acelaşi timp şi loviturile sale de picior. Unde calcă el, nu 
mai creşte iarbă. 

— Atunci să-l lăsăm să calce numai în mărăcini, asta va fi 
de folos pentru noi şi un leac bun pentru el. Din nefericire 
n-am putut să aflu dacă vine singur sau nu. 

— Singur? Nici să nu te gândeşti la aşa ceva. Se 
înconjoară de cea mai mare strălucire, pentru ca smerenia 
lui să iasă şi mai mult la iveală. Vom avea oaspeţi foarte 
aleşi şi nu vor fi puţini la număr, aşa că trebuie să facem 
pregătiri mari. 

— Ba nu, căci nu trebuie să bănuiască că am ştiut ceva de 
venirea lui. Vom da oaspeţilor ce vom avea şi nu se va găti 
nimic. Mai cu seamă Pekala şi Tifl nu trebuie să afle nimic. 
Cer neapărat să fie aşa cum spun eu. 

Privi înaintea lui, fără să spună ceva, aşa că urmai: 

— Aşadar, nu se va face nici o pregătire, chiar din pricina 
acestor doi, care nu trebuie să bănuiască nimic. Dar unde 
vom adăposti pe oaspeţi? 

— În sală. 

— Unde e culcat Halef Omar? 

— Dacă dai voie, îl vom culca în altă parte. Chiar Hanneh 
m-a întrebat adineauri dacă nu vrem să-l ducem în odaia ei. 
Îl va putea îngriji mai bine şi el va avea mai multă linişte, 
decât aici în sală, care e mereu deschisă. 

— Atunci duceţi-l sus îndată după cină. Hanneh are 
dreptate şi dorinţa ei e foarte cuminte. Dar nu-i spune nici 
ei de venirea şeicului ul Islam şi nici altcuiva. Cine trebuie 
să ştie, o va afla de la mine. Eltrebuie să aibă impresia că 
ne-a luat cu totul pe neaşteptate. Şi nu te gândi la cine ştie 
ce ospătare. Se prea poate să nu-i dăm nici măcar o 
îmbucătură, nici lui, nici însoţitorilor săi. 


— Effendi, cum poţi spune aşa ceva? E doar cu neputinţă! 

— De ce? 

— Gândeşte-te la datoria de ospitalitate! 

— O cunosc tot atât de bine ca şi tine şi nimeni nu poate fi 
mai ospitalier ca mine. Trebuie, însă, să văd mai întâi, dacă 
şeicul ul Islam se poartă în aşa fel cu noi, încât să îngăduim 
de a fi primit ca oaspete. 

Holbă ochii la mine şi spuse: 

— Vorbeşti ca şi când nici nu te-ai sinchisi de acest înalt 
demnitar. 

— Mă sinchisesc tocmai atât de el, cât merită. Covoare, 
perne, ciubuce, tutun, cafea şi apă avem. Dacă va fi nevoie 
şi de altceva, voi spune la timp. La venirea lui veţi fi de faţă 
tu şi profesorul de muzică şi acesta e singurul cu care ţi-e 
îngăduit să te sfătuieşti. Deocamdată nu ştiu încă, dacă voi 
mai avea nevoie şi de alţi djanicuni, asta vom vedea mai 
târziu. Ai auzit vreodată de cel mai bun cal din Luristan? 

— De multe ori. E al şeicului ul Islam şi este cel mai iute şi 
mai sprinten cal din hergheliile kurzilor taki. N-a fost învins 
niciodată şi proprietarul a câştigat multe premii cu el. 

— Cum a ajuns în stăpânirea lui? 

— Tribuli l-a dăruit ca răsplată pentru neasemuita lui 
cuvioşie şi credinţă. Nici un taki n-a ajuns aşa de departe ca 
dânsul, aşa că sunt mândri de el şi socotesc o cinste că face 
parte din tribul lor. El spune că dragostea pe care o are 
pentru calul său e singura dragoste pământească pe care 
şi-o îngăduie. Cum grajdul său ia parte la toate alergările, 
se prea poate să se înscrie mâine şi la ale noastre. 

— Să primesc? 

— E treaba ta, effendi. Nu spun nici da, nici nu. Un cal 
care n-a fost bătut încă niciodată e un potrivnic primejdios, 
dar cu atât mai mare va fi cinstea pentru acela care îl va 
înfrânge. În primul rând e de mare însemnătate premiul 
pentru care se va învoi să alerge. 

— Ştii cumva dacă şeicul ul Islam are vreo legătură 
personală cu Ahriman Mirza? 


— Nu. 

— Sau cu Ghulam el Multasim? 

— Cu ăsta e prieten bun... Şeicul ul Islam l-a numit pe 
Ghulam ajutorul lui şi acesta se duce de multe ori ca 
oaspete în casa lui. 

— Faptul ăsta are mare însemnătate. Acum să vorbim de 
ceva, de care n-am spus nimic până în clipa asta, dar acum, 
când ţin locul „şefului”, e de datoria mea să vorbesc. Am 
fost la şeicul kalhuranilor şi am văzut cu mulţumire că e pe 
cale de vindecare. El nu a spus „sfatului bătrânilor” voştri, 
dar tu ai spus că soţia lui va fi pedepsită fiindcă a vărsat 
sânge. 

— Aşa este. Îndată ce va părăsi patul, va trebui s-o 
judecăm pe dânsa. 

— Dacă ai fi fost în locul ei, te-ai fi purtat altfel? Ai fi lăsat 
să ţi se omoare bărbatul? 

— Nu pot ţine seama de ce aş fi făcut. Avem o lege căreia 
trebuie să ne supunem. 

— Vasăzică şi la voi mai stăpâneşte litera şi nu spiritul 
legii? 

— Te înşeli. Vom aplica pedeapsa cea mai uşoară. 

— "Totuşi veţi da o pedeapsă? 

— Da. 

— Cine are dreptul s-o graţieze? 

— Numai Ustadul. După cum ştii, în Persia fiecare weli sau 
beglerbeg are dreptul de moarte şi de viaţă, deci şi pe acela 
de grațiere şi Ustadul e weliul ținutului nostru. 

— Când lipseşte el, cine are acest drept? 

— Locţiitorul său, prin urmare tu. 

— Atunci te rog să te duci la şeicul kalhuranilor şi să-i spui 
că în locul soţiei sale aş fi vărsai şi eu sânge, aşa că o 
socotesc nevinovată şi nu voi îngădui să fie pedepsită. Cine 
pedepseşte pe cineva pentru o faptă pe care, după 
împrejurări, ar face-o el însuşi, merită aceeaşi pedeapsă. 
Du-te chiar acum şi spune-i asta. 


— Effendi, asta e o veste bună şi alerg să i-o duc. Prin 
hotărârea ta, ai cucerit inimile tuturor djanicunilor şi 
kalhuranilor. 

Mă dusei în odaia mea să iau cheile de la locuinţa 
Ustadului. Trebuia să mă pregătesc pentru vizita de mâine 
şi să fiu la curent cu toate întâmplările. Găsii o mapă care 
conţinea toate documentele referitoare la cedarea ținutului, 
la administrarea acestuia, la drepturile şi îndatoririle 
djanicunilor. Toate actele erau ţinute în cea mai mare 
ordine, aşa că putui să mă lămuresc lesne. Fiecare avea 
câte un bileţel pe care era arătat pe scurt conţinutul 
actului. În felul acesta putui găsi şi documentul cel mai 
important, pe bileţelul căruia sta scris: „N-a fost 
întrebuințat niciodată şi n-a fost arătat nici unui om. La 
nevoie se va întrebuința fără şovăire.” 

Desfăcui documentul şi-l citii cu încordare. Conţinea 
înţelegerea care se încheiase fără martori, între şah şi 
Ustad şi acorda acestuia drepturi pe care nu putea să le 
aibă nici un alt weli sau beglerbeg. Şi ceea ce se întâmpla 
foarte rar, documentul purta semnătura Stăpânitorului şi 
întreita pecete personală a acestuia. Lângă document mai 
găsii şi o cartă de pergament aurit. În cele patru colţuri era, 
pictată de mână, pajura Persiei: un leu de argint, culcat în 
faţa soarelui, iar la mijloc erau scrise frumos cu pana, 
următoarele cuvinte: „Posesorul acesteia va asculta numai 
de poruncile mele.” 

Dedesubt era iarăşi semnătura proprie a şahului. Era vădit 
că acesta scrisese singur, cu mâna lui, cuvintele de pe carta 
de pergament, care constituia astfel o legitimaţie, căreia 
trebuiau să i se supună chiar şi cei mai înalţi demnitari ai 
ţării. Aveam deci în mână mijloace mai puternice decât îmi 
trebuiau pentru a doua zi şi tocmai voiam să ies din odaie, 
când uşa se deschise şi Pekala apăru în prag. Faţa ei era 
prietenoasă ca întotdeauna şi îmi vorbi cu obişnuita-i 
politeţe: 


— Am văzut cheia în uşă, effendi şi mi-am închipuit îndată 
că eşti aici. Am foarte multă treabă, însă pentru tine găsesc 
oricând timp şi am vrut să te întreb dacă doreşti să-ţi mai 
povestesc ceva despre iubitul meu. 

— Vorbeşte. 

— Dar n-ai să mă trădezi nimănui? 

— E o taină? Ocolii eu răspunsul. 

— Negreşit, răspunse ea cu importanţă. Am o mulţime de 
taine pe care nu trebuie să le afle nimeni, dar ţie îţi voi 
spune, poate, câteva din ele. Cele mai de seamă o să le afli 
chiar acum. După cum ştii iubitul meu vine la fiecare patru 
săptămâni, dar ceea ce nu ştii e că, nu de mult, a mai fost o 
dată aici şi în afară de timpul ăsta. Poţi ghici de ce a venit? 

— Nu. Vorbeşte, dar cât mai pe scurt. 

— Pentru ce? Doar vorbesc întotdeauna scurt cu tine, 
effendi. Iubitul meu s-a hotărât să vorbească cu Ustadul 
nostru şi să-i spună multe lucruri, care ar putea să-l scape 
de la moarte. 

— Pe cine să-l scape: pe iubitul tău, sau pe Ustad? 

— Pe iubitul meu, ori poate pe amândoi, nu ştiu bine. Mi-a 
spus să-l înştiinţez pe Ustad că va veni duminica viitoare, la 
miezul nopţii; dar eu mă voi întâlni cu un ceas mai înainte 
cu dânsul. 

— l-ai spus Ustadului? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Pentru că... pentru că mi-a fost teamă de el. 

— De mine nu ţi-e teamă? 

— Ba da; însă timpul trece repede şi duminica se apropie 
şi dacă mă voi teme tot aşa mai departe, îmi voi pierde 
iubitul. Mi-a spus că nu va mai veni niciodată, dacă nu voi 
avea grijă să poată vorbi cu Ustadul. De aceea mi-am luat 
inima în dinţi şi ţi-am spus ţie rugămintea asta, fiindcă până 
duminica viitoare Ustadul nu va reveni acasă. Tu ce răspuns 
îmi dai? 


Îşi şterse sudoarea de pe frunte şi răsuflă uşurată. Se 
vedea bine că îi venise greu să vorbească chiar şi cu mine. 

— Iubitul tău ţi-a spus dacă îi va fi totuna să se întâlnească 
cu mine sau cu Ustadul? O întrebai eu. 

— Cred că da, deoarece eşti locţiitorul lui şi cum afacerea 
nu poate fi amânată, trebuie să se învoiască. 

— Mai ştie cineva că va veni duminică? 

— Nu. 

— Nici Tifl? 

— 'Tifl? Doar limbutului ăsta nu i se pot spune astfel de 
lucruri. Nu ştie nimic. 

Asta era o minciună, dar o spusese cu mutra cea mai 
nevinovată de pe lume. Ochii ei mici mă priveau atât de 
deschis, încât mă întrebai din nou dacă nu mă înşelasem, 
crezând-o în stare să facă vreun rău. 

— Iubitul tău ţi-a spus unde vrea să se întâlnească cu 
Ustadul? Urmai eu. 

— Nu; locul trebuie să-l hotărăşti tu. Vrei să-mi spui unde? 

— Azi încă nu. Îţi voi spune la timp. Şi acum, ascultă: să 
taci faţă de toţi, chiar şi faţă de Tifl. Dacă vei spune cuiva că 
iubitul tău va veni pentru a se întâlni cu mine, atunci nu voi 
vorbi cu el, iar pe tine te voi goni din casă. 

— Effendi! Strigă ea speriată, dându-se câţiva paşi înapoi. 
De ce te uiţi aşa mânios la mine? Ai căpătat deodată cu totul 
altă faţă! 

— Înfăţişarea asta o am întotdeauna când iau o hotărâre 
nestrămutată. Până acum nu m-ai văzut încă aşa. Fereşte-te 
să mă mai vezi a doua oară. Dacă nu vei păstra tăcere, voi 
pune să te gonească peste graniţă chiar duminică noaptea, 
fără să-mi pese ce se va întâmpla cu tine. M-ai înţeles?! 

— Da, da, te-am înţeles... răspunse ea, făcându-se ghem 
de spaimă. Effendi, Ustadul e mai bun decât tine. Cine şi-ar 
fi închipuit aşa ceva? 

— Orice lucru la timpul său, atât asprimea, cât şi 
blândeţea. Mai ai ceva să-mi spui? 

— Nu. 


— Atunci pleacă! 

În buimăceala ei făcu o plecăciune caraghioasă şi plecă 
mult mai puţin prietenoasă de cum venise, încuiai cu grijă 
uşa de la locuinţa Ustadului şi mă dusei să vorbesc cu 
Şacara. 

Trecui prin grădină şi o găsii la izvor, lângă cai. Săgeata 
păştea alături de Ghalib. Assil se culcase. Şacara şedea 
lângă el şi îi împletea viorele în coamă. O privii câteva clipe, 
apoi mă aşezai alături de ea. Îi spusei cine va veni a doua zi, 
apoi vorbirăm despre alte lucruri, astfel că statui mai mult 
decât avusesem de gând şi Kara Ben Halef mă găsi acolo, 
când se întoarse pentru a-mi spune că reuşise să 
îndeplinească însărcinarea dată de mine, fără să fi fost 
văzut de cineva. Cercetase bine din nou locul şi se 
încredinţase că nici un picior de om nu mai călcase pe 
acolo. 

Apropiindu-se timpul cinei, îi spusei să vină cu noi ca să 
mâncăm împreună. Mă rugă însă să-l iert că nu poate veni, 
trebuind să îngrijească de Barkh, care era înfierbântat de la 
drum, aşa că trebuia să-l plimbe puţin. Şi aici se dovedi 
firea lui chibzuită, moştenită mai curând de la Hanneh 
decât de la Halef, ce făcea uneori lucruri nesocotite. 

După ce mâncai, mă urcai în odaia mea şi mă culcai; nu mă 
trezii decât în clipa când auzii o bătaie în uşă. Mă sculai şi 
când deschisei uşa zării pe Peder în faţa mea. 

— lartă-mă, effendi, că ţi-am tulburat somnul, spuse el, dar 
peste scurt timp va sosi şeicul ul Islam. 

— Aşa devreme? De unde ştii? Îl întrebai eu. 

— Aseară am mai vorbit cu profesorul de muzică şi a fost 
de părere că e bine să ştim ce ne aşteaptă. De aceea a 
plecat călare spre Khorramabad. A ajuns până la satul de la 
graniţa djanicunilor, unde a aflat că şeicul ul Islam va 
poposi peste noapte acolo şi va porni la drum azi dis-de- 
dimineaţă. N-a spus nimănui ce a aflat şi a venit, numai 
fiindcă ai spus să fie şi el de faţă. Vii şi tu jos? 


— Nu. Trimite-mi cafeaua aici. Cine mai vine cu şeicul ul 
Islam? 

— Sunt cu toţii cincisprezece inşi, stăpâni şi servitori, toţi 
călări pe cai buni şi bine înarmaţi, în satul de la graniţă li s- 
a spus, că fără voia „şefului” nimeni nu poate călca în 
ţinutul djanicunilor, dacă are arme. Şi când li s-au cerut ale 
lor, s-au împotrivit şi n-au vrut să le predea. 

— Şi atunci li s-au luat armele cu de-a sila? 

— Nu. Oamenii noştri au crezut cu cale că nu e bine să 
întrebuinţeze astfel de mijloace, fiind vorba de şeicul ul 
Islam. Negreşit că şi aici vor fi opriţi la cea dintâi casă din 
sat. Dacă vrei, voi pune să fie neapărat dezarmaţi. Dacă nu 
se vor supune, n-au decât să plece pe unde au venit şi vor fi 
duşi peste graniţă de o ceată de călăreţi de ai noştri. 

— Aşa îmi placi, Pederule. N-avem să ne temem de nimeni 
şi după mine unul, frica e cea mai mare prostie. Dar toate la 
vremea lor: pumn împotriva pumnului, iar viclenia trebuie 
s-o întâmpinăm tot cu viclenie. Am fost prevenit de şiretenia 
şeicului ul Islam, aşa că mă voi feri să-l primesc cu lovituri. 
Pentru a dezarma cincisprezece inşi la intrarea în sat, ar 
trebui să postez acolo atâţia djanicuni, încât şeicul şi-ar da 
îndată seama că am ştiut de venirea lui şi tocmai asta n-aş 
vrea s-o ştie el. De aceea vom lăsa lucrurile să meargă în 
voie. Voi amândoi, tu şi profesorul de muzică, îi veţi primi 
arătându-vă foarte miraţi de venirea lor şi îi veţi duce în 
sală, unde veţi sta de vorbă cu dânşii, până când voi veni eu. 

— Să trimit după tine? 

— Nu. Pentru a le întări părerea că n-am ştiut nimic de 
venirea lor, le vei spune că m-am dus la plimbare. Şi chiar 
mă voi duce, dar nu prea departe şi voi avea grijă să 
pândesc sosirea lor, aşa ca să mă pot întoarce la timp 
potrivit. Acum du-te şi trimite-mi cât mai repede cafeaua. 

După ce mâncai, îmi încuiai odaia şi mă dusei în locuinţa 
Ustadului, pentru a lua carta de pergament a şahului, căci 
se putea prea bine întâmpla să am nevoie de ea. Apoi ieşii în 
grădină, dar nu pe scara din faţă, pentru a nu fi văzut de 


nimeni. Deoarece voiam să pândesc sosirea şeicului căutai 
un loc ascuns şi îl găsii în dosul tufişurilor care mărgineau 
grădina şi de unde puteam zări până departe. Nu trecu 
mult şi zării o ceată de călăreţi, care nu puteau fi decât 
şeicul ul Islam şi însoțitorii săi. Numărai mai mult decât 
cincisprezece cai şi presupusei că cei peste număr erau ai 
djanicunilor din satul de la hotar, care însoţiseră pe noii 
veniţi. 

Cinci dintre cai aveau un harnaşament persan foarte 
bogat şi mai ales unul bătea la ochi. Călărețul acestuia 
purta un turban taki foarte mare, cu un văl alb atât de lung, 
încât cădea până pe coapsele calului. Era oare acesta 
marele demnitar pe care îl aşteptam? Mă uitai şi la ceilalţi 
şi luarea aminte îmi fu atrasă de un om îmbrăcat în haine 
foarte simple, dar care călărea pe un cal neasemuit de 
frumos. Îmi dădui îndată seama că era cel mai de preţ din 
cei cincisprezece; era un murg cu picioarele dinainte albe 
de la genunchi în jos. 

Ceata coti pe drumul ce ducea spre casa Ustadului, astfel 
că depărtarea se micşoră şi putui să-mi dau mai bine seama 
de marea valoare a calului, care îmi atrăsese atenţia. 
Aşadar, acela care îl călărea nu putea fi un om de rând. 

Erau deci doi oameni care păreau altceva decât ce erau 
într-adevăr: cel cu vălul alb şi cel din coada cetei şi amândoi 
aveau pesemne de gând să ne înşele prin înfăţişarea lor, 
dar, judecând după cal, presupusul servitor trebuia să fie 
neapărat şeicul ul Islam. 

Pe când îmi frământam mintea cu aceste gânduri, zării pe 
Tifl, care, dintr-o pricină oarecare, luă drumul înspre sat. 
Nu ştia nimic de sosirea acestor oameni, aşa că se opri 
mirat când îi zări, iar după ce ajunseră în dreptul lui, el le 
vorbi şi, spre uimirea mea, observai că cei din fruntea cetei 
îl îndreptară spre călăreţul de la coadă. Faptul acesta îmi 
întări presupunerea. 

Umilul călăreț făcu semn celorlalţi să treacă mai departe, 
iar el se opri lângă Tifl. Din seninul pe care îl făcuse, 


înţelesei că el era stăpânul. Vorbi câtva timp cu Tifl, apoi 
porni mai departe, iar acesta merse alături de el, stând 
mereu de vorbă, până când dispărură la o cotitură a 
drumului. 

Ce bine era că venisem aici pentru a le pândi sosirea, căci 
în felul acesta aflasem că şeicul ul Islam avea de gând să 
joace teatru cu noi şi puteam astfel să-mi iau toate măsurile 
trebuincioase. Neavând nici un motiv să fac pe oaspeţii 
noştri să creadă că suntem încântați de vizita lor, nu mă 
grăbii deloc şi rămăsei câtva timp unde mă aflam. Cât de 
nimerită fusese întârzierea mea se dovedi când auzii nişte 
paşi grăbiţi care se apropiau de locul unde stăteam ascuns. 
Erau doi inşi. 

— E bine că nu ne-a văzut nimeni, desluşii glasul lui Tifl. 
M-a întrebat dacă e undeva un loc unde poate vorbi cu tine, 
fără să fiţi zăriţi. De aceea m-am grăbit să te aduc aici, iar 
acum îl voi trimite şi pe dânsul. 

După ce spuse aceste cuvinte, plecă repede. Cine era oare 
acela cu care vorbise Tifl? N-avui nevoie să aştept mult, 
pentru a avea răspunsul la întrebarea asta. Auzii din nou 
paşi grăbiţi, dar cel care se apropia călca cu multă băgare 
de seamă ca să nu facă zgomot. 

— Tu eşti, Pekala, turcoaica necredincioasă? Auzii pe 
cineva întrebând. 

— Da, răspunse ea, fără să-şi dea seama că prin asta îşi 
arăta disprețul pentru propria ei religie. Dar tu cine eşti? 

— Nu e nevoie să-ţi spun numele meu, dar sunt prietenul 
iubitului tău. 

Ea bătu din palme şi spuse voioasă: 

— Prietenul iubitului meu?! Ce bine îmi pare! Cine şi-ar fi 
închipuit că... 

— Nu vorbi aşa de tare, o întrerupse el poruncitor. Nimeni 
nu trebuie să afle că-l cunosc şi că am vorbit cu tine... 
frumoasa mea, adăugă el cu glas linguşitor. Vreau să-ţi 
dovedesc însă că vă cunosc pe amândoi şi că ştiu de 
dragostea voastră. El va veni duminică, cu o oră înainte de 


miezul nopţii şi tu îl vei aştepta la bolovanul de piatră. Vezi, 
deci, că mi-a spus tot şi că sunt prietenul său, prin urmare 
şi al tău. 

— Da, am încredere în tine, zise ea. Presupun că şi tu ai o 
inimă la fel de nobilă ca şi a lui şi că ştii ce înseamnă o inimă 
nobilă de femeie. 

Auzii un chicotit, ca şi când cineva îşi stăpânea cu greu 
râsul. Nu puteam vedea pe niciunul din ei, ştiam însă că pe 
bărbat îl voi putea recunoaşte oricând după glas. 

— Ştiu chiar pentru ce vine de data asta, urmă el. Vrea să 
vorbească cu Ustadul şi, cum acesta e plecat, va vorbi cu 
effendi cel străin, fiindcă afacerea nu poate fi amânată. N- 
am ştiut că Ustadula lăsat un locţiitor, aşa că se va vedea la 
urmă dacă asta e bine pentru noi sau nu. lubitul tău trebuie 
să fie primit neapărat ca oaspete în casa Ustadului şi vrea 
să locuiască în încăperea pe care acesta o numeşte 
„mormântul” său. Din nefericire am aflat de la Tifl că acum 
stă străinul acolo. În schimb sunt libere odăile Ustadului şi 
ar fi de ajuns, dacă iubitul tău ar putea fi găzduit în ele. Ştiu 
că faci ce vrei în casa asta şi drăgălăşeniei tale nu i se poate 
împotrivi nimeni. Cred, deci, că îţi va fi uşor să-l îndupleci 
pe effendi cel străin să primească pe iubitul tău ca oaspete 
şi să-l găzduiască în odăile Ustadului. 

— Negreşit că se va învoi, când îl voi ruga eu, strigă ea 
tare şi cu mare bucurie. 

— Taci, moară stricată. Gura ta mincinoasă a trădat 
destule până acum, dar pe mine nu mă va... 

Se opri în mijlocul vorbei, apoi urmă cu glasul schimbat: 

— Înţeleg bucuria ta de a-ţi vedea iubitul ca oaspete sub 
acelaşi acoperământ cu tine, fiinţă credincioasă şi iubitoare, 
dar te rog să închizi bucuria asta în adâncul inimii tale, 
până va veni timpul când nu va mai fi nevoie s-o ascunzi. 
Ştii că viaţa iubitului tău şi poate şi a ta, atârnă numai de 
tăcerea ta. 

— Dumnezeule! Şi viaţa mea? Chiar a mea? Întrebă ea 
speriată. 


— Da, căci duşmanii lui sunt şi ai tăi şi dacă îl vor omori pe 
el, nu te vor lăsa nici pe tine în viaţă. 

— Dar cine sunt aceşti, duşmani? Nu mi-i i-a numit 
niciodată. 

— N-a făcut-o pentru a nu tulbura liniştea sufletului tău, 
care îi este mai scumpă decât orice pe lume. De aceea nu ţi- 
i pot spune nici eu. Inima ta trebuie să rămână curată şi 
netulburată. Pe Ustad îl cunosc, dar pe effendi nu. Ce fel de 
om e? Care din ei e mai deştept? 

— Nici un bărbat nu e deştept; toţi au nevoie de 
„creştere”. Am o mulţime de taine, pe care nu le spun 
nimănui, de teamă să nu le trădeze, în tine am însă 
încredere, de aceea vreau să-ţi spun că Ustadul mi-e mai 
drag decât effendi. 

— De ce? 

— Pentru că effendi vrea să mă dea afară, să mă gonească 
de aici. 

— Din ce pricină? 

— Dacă voi spune cuiva că are de gând să vorbească cu 
iubitul meu. 

— Oh, Allah! Ce toantă! Şi o astfel de femeie vrea să dea 
„creştere” bărbaţilor! Să... 

Iar se întrerupse în mijlocul vorbei, pentru a n-o jigni; dar 
omul acesta nu ştia să-şi înfrâneze mânia sau nu-şi dădea 
osteneală s-o facă, ştiind că are de-a face cu o neghioabă? 
Urmă apoi foarte prietenos şi calm: 

— Nu-ţi dai seama că pentru asta i se cuvin numai laude 
lui effendi acesta? Ştiu că eşti foarte deşteaptă, aşa că vei 
recunoaşte că face bine dacă îţi cere să nu spui nimănui 
nimic. Şi eu te rog să taci faţă de toată lumea. Elte-a 
ameninţat numai că te va goni, eu însă ştiu că ar fi moartea 
ta, dacă ai vorbi cu cineva despre asta. Duşmanii iubitului 
tău sunt fără îndurare, mai cu seamă pentru tine. De aceea 
fereşte-te şi... taci. Am auzit de multe ori despre acest 
effendi, dar azi îl voi vedea pentru întâia oară. E blajin? 

— Foarte blajin. 


— E ager la minte? 

— Nicidecum. Crede tot ce i se spune. 

— Cunoaşte obiceiurile şi situaţia de aici? 

— Nu. În privinţa asta Tifl al meu e de o mie de ori mai 
deştept. 

— Dar cu religia cum stă? 

— N-are niciuna. Nimeni nu l-a văzut închinându-se. 

— E băiat frumos? 

Ea tăcu câteva clipe, pesemne pentru a se gândi. Cel care 
pusese această întrebare părea să fie un bun cunoscător de 
oameni şi naiva bucătăreasă nici nu bănuia ce scop 
urmăreşte cu întrebarea asta ce părea de prisos. În sfârşit 
ea răspunse: 

— Nu e nici frumos, nici urât. Are o faţă obişnuită. Cred că 
dacă n-ar fi străin, nu l-ar lua nimeni în seamă. 

— Maşallah! Cuvintele tale nu sunt prea de laudă. Mi-ar fi 
fost mai plăcut dacă ai fi spus că e frumos. Dar spune-mi: 
are ceva deosebit în glasul, în vorbirea, în ţinuta, sau în 
mersul lui? 

— Nu, nimic. E un bărbat ca toţi ceilalţi. Nu trebuie să te 
sfieşti deloc de dânsul, nu-i nici pe jumătate atât de bine ca 
tine. 

— De unde ştii asta? 

— Văd după înfăţişarea ta. Dacă te-ai îmbrăca cu alte 
haine, ai fi ca un paşă. 

— Crezi, draga mea Pekala? 

Pusese această întrebare, foarte măgulit. Aşadar acest om 
era înfumurat şi asta se adeveri din cuvintele rostite: 

— Acum trebuie să plec, dar trebuie să-ţi mai spun că mi-ai 
plăcut foarte mult. Îţi voi dovedi asta printr-un dar pe care 
ţi-l voi trimite prin iubitul tău. Ştiu că-ţi plac podoabele şi 
rochiile frumoase, pe care le-ai ascuns în ruine până când 
vor veni zile mai bune. Spune ce-ai dori să-ţi dăruiesc? 

— Nu ştiu ce să-ţi cer... spuse ea repede. 

— Ce vrei! 

— Eşti bogat sau sărac? 


— Spune ce ceri şi îţi voi răspunde dacă pot să-ţi dau sau 
nu. 

Aceste cuvinte fură spuse iar cu glas rece şi poruncitor, ca 
şi când n-ar fi fost acelaşi om care o numise cu câteva clipe 
mai înainte „draga mea Pekala”. Omul acesta devenea din 
ce în ce mai interesant pentru mine. 

— Trimite-mi nişte ochelari de aur, se rugă ea. 

— Ochelari? Pentru ce? Întrebă el mirat. 

— Fiindcă ochelarii îţi dau o înfăţişare de mare învăţat. Am 
văzut la Ispahan o cucoană din Rusia, care purta ochelari. 
Părea atât de mândră încât o puteai lua drept împărăteasa 
Rusiei. De aceea vreau şi eu o pereche de ochelari, dar de 
aur, altfel nu. 

— Eşti nebună de-a binelea, femeie! În tine trebuie să fie 
un duh rău, pe care am să-l nimicesc îndată ce... 

Fu întrerupt de Tifl, care veni şi spuse: 

— Şeicul ul Islam m-a trimis să te chem. Ie voi conduce la 
dânsul. 

— Vin îndată, răspunse celălalt, aspru. Şi mai aspre încă 
sunară cuvintele care urmată: 

— Vei primi ochelarii, Pekala şi vor fi atât de tari încât îţi 
vor ieşi ochii din cap. Effendi a avut dreptate când ţi-a spus 
să taci. Cer acelaşi lucru de la tine, de la voi amândoi. Cine 
va trăda va fi pedepsit cu moartea. Nu uita asta, nici tu, Tifl. 
Şi acum du-mă la oame... la şeic, dar aşa ca să nu vadă 
nimeni de unde venim. 

Plecă împreună cu Tifl, apoi auzii şi pe Pekala depărtându- 
se. Ştiam acum cine era, căci se trădase prin cuvântul spus 
pe jumătate: „Şi acum du-mă la oame...”. Vroise să spună: 
„la oamenii mei”. Era însuşi şeicul ul Islam, iar acela care 
trimisese după dânsul, îi ţinea numai locul. 

Am mai aşteptat câtva timp, apoi mi-am părăsit 
ascunzătoarea, m-am furişat printre tufe şi, când am văzut 
că nu era nimeni prin apropiere, m-am dus în grădină şi de 
aci în curte. Acolo zării caii şi servitorii persanilor. Pe scări, 
stătea Tifl, rezemat de un stâlp, iar de altul omul care 


călărise pe murgul cu picioarele albe. Amândoi stăteau de 
vorbă şi nu văzură din ce parte venisem. Salutai politicos pe 
servitori şi mă oprii lângă cai pentru a-i examina. Nu 
doream însă să fiu luat drept cunoscător, aşa că mă 
mulţumii să-i privesc, fără a spune nimic. Când mă zări Tifl. 
Atrase atenţia kurdului asupra mea şi acesta se uită la mine 
cu o privire pătrunzătoare. 

Era înalt şi bine legat, avea o barbă lungă şi rară. Văzu că 
mă oprisem, mai mult lângă caii mai răi decât lângă cei buni 
şi că trecusem atât de nepăsător pe lângă murgul cu 
picioare albe, ca şi cum ar fi fost o mârţoagă de rând. Spuse 
lui Tifl câteva cuvinte, fără îndoială puţin măgulitoare 
pentru mine. Şi servitorii zâmbiră, dar ferindu-se, ca să nu-i 
observ. Lucrul acesta îmi conveni, căci cu cât mă vor crede 
mai prost, cu atât îmi va fi mai uşor să le năruiesc planurile. 

Când mă apropiai de scară, Kara Ben Halef, care se afla pe 
terasă, îmi ură bună dimineaţa. 

— Vino jos, Kara, spusei eu. Am auzit că a venit şeicul ul 
Islam, vino să-l saluţi şi tu. 

Vorbii anume tare, pentru a fi auzit din sală, căci voiam să 
vină Pederul afară. Îmi ajunsei scopul, căci îl văzui ieşind, 
cobori treptele şi mă înştiinţa de venirea oaspeţilor, ca şi 
cum n-aş fi ştiut nimic. 

— Nu cunoşti personal pe şeicul ul Islam? Îl întrebai eu în 
şoaptă, întorcându-mă astfel, încât kurdul şi Tifl să nu-mi 
poată înţelege cuvintele după mişcările buzelor. 

— Nu, răspunse el. 

— Cine dintre djanicuni l-a mai văzut? 

— Nu ştiu pe niciunul care să-l cunoască. Şeicul ul Islam 
locuia înainte la Feraghan şi abia de vreun an a fost mutat 
în apropierea tribului său. Numai Ustadul îl cunoaşte bine. 
Nu e atât de cucernic cum am crezut, dar e politicos. Abia 
în satul nostru de la graniţă a aflat că Ustadul nostru a 
plecat. 

Pe când vorbea, arăta cu mâna spre biserică, pentru a-i 
face să creadă pe ceilalţi că vorbim de lucruri indiferente. 


— Cine e kurdul care stă lângă Tifl? Îl mai întrebai eu. 

— Secretarul şeicului. Trebuie să stea lângă stăpânul său, 
dar deocamdată locul lui a rămas gol. 

— Hai să mergem la ei. 

Pe când urcarăm treptele, secretarul încrucişa braţele pe 
piept şi se înclină în faţa mea, zâmbind politicos. 

— Fie-ţi binecuvântată dimineaţa, îl salutai eu prietenos. 

— Şi ţie ziua întreagă, răspunse el. 

Îi recunoscui îndată glasul şi îmi dădui seama că era omul 
care vorbise cu Pekala. Veni după noi şi se aşeză la locul 
său. 

Când intrai în sală, persanii se sculară, făcură plecăciuni şi 
rămaseră în picioare, aşteptând cuvântarea mea de bun- 
sosit. Mă apropiai de ei, atât cât cerea buna-cuviinţă, 
încrucişai braţele pe piept, mă aplecai de trei ori, apoi 
ridicai mâna dreaptă şi grăii: 

— Omul nu cunoaşte niciodată bucuria ce poate să-i aducă 
ziua ce va să vină. Nu, numai Allah singur ştie ce-i va 
trimite. Dacă el e acela care ne-a făcut bucuria venirii 
voastre, îi mulţumesc întâi lui, apoi vouă. Şeicul ul Islam nu 
va găsi nicăieri uşa închisă, căci Allah vrea ca trimisul lui să 
răspândească pretutindeni numai bucurie. Luaţi loc şi 
rămâneţi aici cât vă e pe plac. 

Se înclinară şi cel cu turbanul mare răspunse: 

— Eu sunt şeicul ul Islam, effendi. Dă-mi voie să-ţi spun 
cine sunt însoțitorii mei. 

Arătând spre fiecare în parte, le spuse numele şi rangul. 
Pe oamenii bisericii îi numi întâi, apoi pe ofiţeri. Erau: un 
„Mântuit”, un „sfânt”, un „preot mare”, un general de 
divizie şi unul de brigadă, iar la urmă numi şi pe secretar. 
După cum se vede, avea o suită strălucită. Mă înclinai în 
faţa fiecăruia, ei făcură la fel, apoi luarăm loc: demnitarii în 
acelaşi rând, iar secretarul lângă şeicul ul Islam, ceva mai 
înapoi. Deseori îi sufla acestuia ce să vorbească şi căuta să- 
şi ascundă mişcările buzelor în barbă, dar aceasta era aşa 
de rară, încât le puteam vedea bine. Şedeam în faţa lor, la 


dreapta mea Pederul, la stânga profesorul de muzică şi cam 
în spatele nostru Kara Ben Halef. 

Tăcui, căci îmi făcusem datoria şi politeţea cerea să dau 
cuvântul înaltului oaspete. 

— Am venit să vorbesc cu şeful djanicunilor, zise acesta. El 
se bucură de înalta mea bunăvoință. Am aflat însă că e 
plecat în călătorie şi că un effendi din Apus îi ţine locul. Nu 
te cunosc nici pe tine, nici demnităţile şi titlurile tale şi 
deoarece doresc să te numesc aşa cum ţi se cuvine, iartă- 
mă dacă îţi voi pune câteva întrebări. 

Ce rang bisericesc ai în ţara ta? 

— Niciunul, răspunsei eu. 

— Dar ce grad militar? 

— Niciunul. 

— Atunci spune-mi ce slujbă ai la ocârmuirea poporului 
tău? 

— Niciuna. 

— Dar ce eşti şi ce ai? 

— Sunt eu şi mă am numai pe mine; altceva nimic. 

Intenţia cu care îmi pusese aceste întrebări, era uşor de 
înţeles. Vroia să mă simt cât mai mic faţă de el. Persanii se 
feresc să fie nepoliticoşi, aşa că-mi aruncă numai o privire 
plină de milă şi urmă oarecum binevoitor: 

— Ai fi putut ascunde că nu eşti nimic, ba ai fi putut spune 
chiar că eşti un mare demnitar, fără să ne treacă prin gând 
că ne-ai putea înşela. Eşti însă cinstit şi sincer şi prin asta ai 
câştigat respectul ce se cuvine acelora care urăsc minciuna. 
Demnităţile noastre nu pot fi înstrăinate, totuşi, coborându- 
ne până la tine, te cinstim cu ele. Acum aş vrea să ştiu cât 
de mare e puterea pe care ţi-a dat-o Ustadul? 

— Mi-a dat deplină putere, aşa că e ca şi cum l-aţi avea pe 
dânsul în faţa voastră. 

— Poţi să iei orice hotărâri? 

— Da. 

— Şi el le va întări? 

— Fără cea mai mică îndoială. 


— Atunci îmi pare bine să-ţi pot spune că azi îţi aducem un 
dar nepreţuit de mare. De djanicuni am auzit vorbindu-se 
pe când eram încă la Fetaghan, iar pe şeful lor l-am 
cunoscut la curtea şahinşahului. De când locuiesc la 
Khorramabad, m-am interesat mereu de voi şi îmi este 
cunoscut că urmăriţi scopuri înalte. Vreţi să faceţi pe 
oameni fericiţi încă în viaţa asta şi întrebuinţaţi cele mai 
bune mijloace pentru a vă ajunge scopul. Înălţaţi cugetul 
poporului prin învăţătură şi trăiţi în pace cu toată lumea. 
Dacă toate triburile ar face la fel am avea în curând al 
optulea cer atât de mult dorit şi anume: cerul lui Allah pe 
acest pământ. În alte ţări, străduinţe ca ale voastre sunt 
supuse prigoanei. Preoţii blestemă pe cei de altă credinţă şi 
nu vor să ştie nimic de pacea religioasă. Cei sus-puşi urăsc 
luminarea poporului, pentru că numai cei proşti se lasă 
stăpâniţi. La noi în Persia, însă, lucrurile stau altfel. Noi ştim 
că nu este numai un singur cer şi prin şcoli şi moschee vrem 
să aducem poporul la credinţa că toţi sunt fraţi. La noi nu 
există prigonire, ci numai ajutor. Noi nu urâm, ci iubim. 
Crezi că e bine aşa, sau nu? 

— Ba cred că e bine, răspunsei eu. 

— Nici nu m-am aşteptat la altceva din partea ta şi 
răspunsul acesta îmi dovedeşte că eşti demn să ţii locul 
Ustadului. Am spus că eu nu prigonesc, ci ajut şi ştiu ce 
îndură de la potrivnicii lui, care au făcut tot ce le-a stat în 
putinţă pentru a-l nimici. Eu însă am venit să-l înalţ şi să 
arăt duşmanilor săi cine este omul pe care l-au alungat de 
la dânşii. Îi voi da un câmp de activitate mai demn de dânsul 
decât acest ţinut mic al djanicunilor, înconjurat din toate 
părţile de duşmani. Vreau să-i dau mii de supuşi, pe care să- 
i ducă pe calea cea bună, urmând scopul frumos pe care şi 
l-a propus. Îi voi da o putere şi o cinste cu mult mai mare 
decât s-ar fi aşteptat vreodată. Gloria şi fericirea lui stau în 
mâna mea. Să le opresc, sau vrei să le primeşti, effendi? 

La aceste cuvinte îmi întinse mâna cu o mişcare 
binevoitoare. Zâmbii plin de recunoştinţă şi răspunsei: 


— De ce aş respinge o mână atât de binevoitoare? Dar nu 
mi-ai spus încă ce dar ai adus Ustadului. 

— Vrei deci să-l primeşti? Ei bine, îţi voi spune ce. Îţi este 
cunoscut că sunt un fiu al cuvioşilor kurzi taki, care merg 
nestrămutaţi pe calea cea dreaptă a lui Allah? 

— Da. 

— Şi-ţi mai este cunoscut că acest trib are munţii cei mai 
frumoşi şi păşunile cele mai bogate din ţara noastră şi că 
ţinutul lor are o mare însemnătate strategică? 

— Şi asta ştiu. 

— Ei bine, tot acest ţinut, cu toate bogăţiile sale, va fi dat 
de azi înainte în mâna Ustadului. 

— În ce fel? 

— Elva fi nu numai „şeful” djanicunilor, dar şi acela al 
kurzilor taki. 

Aceste cuvinte le spuse rar şi apăsat, iar însoțitorii săi 
scoaseră strigăte de uimire şi de admiraţie pentru un dar 
atât de nepreţuit. El le făcu un semn de încuviinţare din cap 
şi urmă: 

— Ba mai mult încă: tribul kurzilor taki va fi unit cu acela 
al djanicunilor şi va purta frumosul nume de taki-djanicun, 
iar unirea se va face prin mâna şi sub supravegherea 
Ustadului. El va fi stăpânitorul acestui trib nou, care va 
întrece în putere pe toate celelalte. Ei cum îţi place 
propunerea asta, effendi? 

— Sunt gata s-o primesc, fără cea mai mică şovăire, 
răspunsei eu. 

Nu se aşteptase la o învoire atât de rapidă, aşa că mă privi 
cam nedumerit. 

— Sunt gata să primesc pe loc propunerea ta, repetai eu. 

— Adevărat? Mă întrebă el. 

— Da. 

Părea să nu prea aibă încredere în vorbele mele, dar 
„secretarul” îi şopti un ordin, aşa că zise: 

— Atunci mi-am atins ţinta pentru care am venit. Dar 
„şeful” se va învoi cu ce faci tu? 


— Fără îndoială. 

— Şi se va pune în fruntea tribului unit? 

— Negreşit. Îţi dau cuvântul şi asta e ca şi cum am fi 
întărit înţelegerea prin jurământ. 

— Atunci ridică-te şi dă-mi mâna în numele lui. 

Ne scularăm, ne apropiarăm unul de altul şi ne 
strânserăm mâinile. Părea că aşteaptă să-i exprim 
recunoştinţa mea, dar când văzu că nu spun nimic, urmă, în 
timp ce şi însoțitorii săi se ridicară: 

— Această înţelegere trebuie sfinţită cu pâine şi sare. Până 
acum n-am mâncat nimic. Vrei să ne socoteşti ca oaspeţii 
tăi, effendi? 

— Dacă vrei tu aşa, atunci fără întârziere. Ştiu ce 
înseamnă pâinea şi sarea. Cine dă înapoi şi îşi retrage 
cuvântul după ce le-a mâncat, e un ticălos. Gândeşte-te deci 
încă o dată bine, înainte de a spune să se aducă pâine şi 
sare. 

— Trimite să le aducă, fiindcă ştiu foarte bine ce fac. 

— Vom lua acum pâine şi sare, apoi îmi veţi face cinstea să 
mâncaţi la masa noastră. 

— Cu plăcere. Avem vreme să ne repezim până la 
moscheea voastră, de unde am aflat că este o privelişte 
minunată. Mi s-a spus că ai fost bolnav, ne vei putea însoţi? 

I-ar fi convenit mai bine să nu merg şi eu, totuşi răspunsei: 

— Până acolo voi putea călări la pas, dar mai departe nu. 
Tânărul acesta îmi va pune şaua pe cal. E Kara Ben Halef, 
fiul şeicului haddedihnilor din tribul şammarilor. 

Kara făcu o plecăciune, apoi se duse la cai. Îi mai spusei să 
ia pentru el pe Ghalib şi să dea pe Barkh profesorului de 
muzică. Oaspeţii erau încântați de repeziciunea cu care 
primisem propunerea lor; văzui asta după înfăţişarea lor 
plină de mulţumire. Cu atât mai gravă era faţa Pederului, 
care nu mă înţelesese. Pentru a-l linişti, îi spusei pe ascuns 
câteva cuvinte: 

— Fii fără grijă; totul e în regulă. Nu ei m-au prins pe 
mine, ci eu pe dânşii. Adu repede pâine şi sare, apoi vino cu 


noi. 

— Pe ce cal? Săgeata mi-a luat-o deocamdată Ustadul şi, 
ca şeic, nu pot călări pe un cal de rând. 

— Atunci rămâi aici şi îngrijeşte de masă. 

După scurt timp apăru Tifl, aducând pe o tavă sare şi 
pâine persană, tăiată în bucăţi mici. Ne apropiarăm şi 
fiecare luarăm câte un dumicat de pâine, pe care o 
muiarăm în sare. Omul cu turbanul mare zise: 

— Pâinea pe care o mâncăm se va preface în trup. 
Cuvântul care ni se spune se preface în suflet şi nu se va 
putea despărţi niciodată de noi. 

Toţi mâncarăm, apoi ne strânserăm încă o dată mâinile. 
Înțelegerea se făcuse şi se pecetluise. După scurt timp, 
veniră Kara şi profesorul de muzică, aducând caii. 
Încălecarăm şi coborârăm dealul. În acea zi mă simţii mai în 
putere decât la întâia plimbare pe care o făcusem, dar nu- 
mi dădui deloc osteneala să dovedesc că sunt un călăreț 
bun. 

Persanii, crezând că-şi atinseseră ţinta, nu mai găsiră cu 
cale să meargă cu politeţea prea departe şi să călărească la 
pas, pentru a-mi da putinţa să mă ţin de ei. Dimpotrivă, 
voiră să arate că au cai buni şi trecură în galop prin sat, 
îndrep-tându-se spre dealul de dincolo. Mie îmi convenea 
aceasta, aşa că făcui semn lui Kara şi profesorului de 
muzică să se ia după ei, iar eu îi urmai în trap domol. 

Nu făcusem nici jumătate din drum, când auzii în urma 
mea tropotul unui cal ce venea în galop. Uitându-mă înapoi, 
zării pe Tifl, călare pe Săgeata, fără şa; trecu în goană pe 
lângă mine, fără să oprească şi fără să întrebe dacă îi este 
îngăduit să meargă cu oaspeţii. N-ar fi făcut asta, dacă nu l- 
ar fi îndemnat cineva să se ducă şi el la biserică. Pe lângă 
mine trecuse repede, fiindu-i teamă să nu-l trimit înapoi. De 
fapt ar fi trebuit să fac asta mai târziu, faţă de toţi, dar 
aveam de gând să nu mă arăt pătrunzător şi energic, aşa că 
socotii mai nimerit să nu-i spun nimic. 


Când ajunsei la biserică, zării pe „secretar”, stând cu Tifl 
de vorbă, lângă o coloană. Tifl părea că-i arată priveliştea şi 
nu mă luară în seamă. Pe ceilalţi oaspeţi nu-i văzui nicăieri. 
Kara şi profesorul de muzică erau lângă cai. Mă apropiai de 
ei şi întrebai unde sunt ceilalţi persani. Profesorul de 
muzică îmi răspunse: 

— Sfântul, „mântuitul, şi „preotul cel mare” sunt în 
tufişurile de trandafiri. Cei doi generali au întrebat dacă 
mai din deal e o privelişte mai frumoasă. l-am îndreptat 
spre poiana din pădure, unde s-au şi dus. 

Arătă drumul spre pădure pe care mersesem în ziua 
serbării, când Tifl mă condusese la masă. 

— Mai duc şi alte drumuri spre poiană? Întrebai eu. 

— Da, însă fac un ocol. Cel mai bine nu se poate vedea de 
aici. Trebuie să înconjuri locul ăsta şi s-o iei pe după pâlcul 
de fagi. De acolo poţi s-o iei drept înainte şi ajungi la 
marginea de sus a poienii. 

— Se poate merge călare? 

— Da, căci e destul de largă poteca. Vrei să te duci chiar 
acum acolo? 

— Da, dar să nu spui nimănui. Vreau să văd ce fac ofiţerii 
acolo. De altminteri, să nu credeţi că sunt generali 
adevăraţi. Au găsit cu cale că e bine să facă pe lăudărogşii, 
pentru a ne impune. Dacă vă întreabă cineva încotro m-am 
dus, spuneţi ce vreţi, numai adevărul nu. 

Străbătui călare locul din faţa bisericii şi cotii după pâlcul 
de fagi amintit mai sus. De aici pornea drumul de care îmi 
vorbise profesorul. De la biserică nu puteam fi văzut, aşa că 
dădui pinteni lui Assil, ca s-o ia mai repede. Trecui pe sub 
brazii înalţi, care după scurt timp deveniră mai rari, atât în 
dreapta cât şi în stânga mea şi zării în faţa mea poiana unde 
se opriseră ofiţerii. Şedeau în partea de sus şi păreau să 
scrie sau să deseneze. Pe mine nu mă puteau vedea, fiindcă 
eram sub brazi. Şi restul drumului meu ducea în aşa fel, 
încât puteam rămâne acoperit vederii lor. Ajungând sus, o 
luai la dreapta, iar când fui la vreo şaptezeci de paşi de ei, 


descălecai. Pusei armăsarului meu mâna pe nări şi-i spusei 
cuvântul askut - tăcere. Acum puteam fi încredinţat că nu 
se va mişca din loc şi nu va face nici cel mai mic zgomot. 

Înaintai fără să mi se audă paşii pe pământul moale al 
pădurii şi mă oprii la vreo cinci paşi în spatele ofiţerilor. 
Văzui că desenau ceva şi când mă apropiai mai bine, îmi 
dădui seama că făceau o schiţă topografică a întregii 
regiuni care se întindea înaintea privirii lor. Se credeau 
singuri şi vorbeau destul de tare ca să pot auzi şi desluşi 
orice cuvânt al lor. 

— Effendi acesta e cel mai neprevăzător european ce mi-a 
fost dat să văd vreodată, spuse pretinsul general de divizie. 
S-a purtat ca un prost. 

— Cu atât mai isteţ a fost „judecătorul”, răspunse 
generalul de brigadă. Cu laudele sale a prins în mreje pe 
străin. Cât de neprevăzători sunt, de vreme ce ne-au lăsat 
să venim aici unde putem desena trecătorile, drumurile şi 
poziţia satului! N-am fi putut afla niciodată cât e de uşor de 
împresurat, dacă n-am fi văzut poziţiile cu ochii noştri. Întâi 
să-l ducem pe „şef” la kurzii taki, apoi în două zile putem 
pune mâna pe sat şi pe tot ţinutul djanicunilor şi atunci s-a 
isprăvit cu această sectă primejdioasă de creştini, 
nimiceasc-o Allah! 

— Da, două zile ne vor fi de ajuns, încuviinţă celălalt. 
Kurzii taki împreună cu dinarunii le vor veni repede de hac. 
E bine, foarte bine, că vor avea loc alergări, la care trebuie 
să ia neapărat parte şi şeicul ul Islam. Vom avea cel mai bun 
prilej de a face pregătiri care altfel ar fi fost cu neputinţă. 
Economisim timp şi vom putea da atacul mai repede. 

— Până aici, totul e bine, dar ce va spune şahul? Toată 
lumea ştie că Ustadul se află sub ocrotirea sa. 

— Lasă asta pe seama şeicului ul Islam. Vorbea ieri de un 
om de încredere, care va locui în casa „şefului” şi va cerceta 
cărţile, actele şi toate tainele lui. Se spune că omul acesta e 
cel mai bun scamator din toată ţara. E din Ispahan, unde a 
cunoscut odinioară un bucătar a cărui fiică e acum 


bucătăreasa „şefului”. La Teheran a fost osândit pentru 
mulţi ani la închisoare, pentru felurite furturi, dar a fugit şi 
a stat mult timp ascuns în ruine, unde bucătăreasa îi 
aducea în taină mâncare. Nu ştiu cum a fost descoperit de 
ai noştri, dar şeicul ul Islam l-a luat sub ocrotirea lui şi cu 
anumite condiţii, i-a făgăduit că-l va scăpa de pedeapsă. 
Puţin îmi pasă de aceste condiţii, dat pot să mi le închipui. 
lată, am isprăvit desenul. 

— Şi eu sunt îndată gata. 

— Grăbeşte-te, să nu se observe lipsa noastră şi să nu dăm 
de bănuit. 

La auzul acestor cuvinte mă retrasei repede şi găsii pe 
Assil în locul unde îl lăsasem. Încălecai şi mă întorsei pe 
drumul pe care venisem. Ajungând la pâlcul de fagi, mai 
făcui un ocol, încât, dacă cumva mă va zări cineva, să se 
pară că vin din vale şi nu din deal. Profesorul de muzică şi 
Kara erau la locul lor, iar persanii erau toţi laolaltă în 
interiorul bisericii şi Tifl se afla lângă ei. Descălecai în 
apropierea bisericii şi mă dusei la dânşii. Când mă zăriră, se 
întoarseră spre mine şi acela care se dădea drept şeicul ul 
Islam mă întrebă, arătând spre ruine: 

— Ştii cumva effendi, ce clădire e aia de colo? 

— Tocmai voiam să te întreb pe tine, răspunsei eu. [i-am 
spus că nu sunt nici preot, nici ofiţer, nici slujbaş şi afară de 
asta, ca străin, cum aş putea să ştiu mai mult decât tine, 
care eşti o lumină a credinţei, mai presus de orice ştiinţă? 

Se uită zâmbind la „secretar”, îmi făcu un semn prietenos 
din cap şi urmă: 

— Ai dreptate. Pentru acei care i-a luminat Allah, totul e 
limpede şi lămurit, chiar lucrurile pe care nici ştiinţa cea 
mai pătrunzătoare nu le poate descoperi. Clădirea asta a 
fost închinată cultului idolilor a tot felul de religii şi oamenii 
se închină acestor idoli. Numai Islamul e adevărata credinţă 
care n-are idoli. Sau ai văzut vreodată într-o moschee 
chipul unui om, căruia să i se închine credincioşii? 


— Nu, răspunsei eu cu o nevinovăție copilărească. Nici n- 
aveţi nevoie de aşa ceva, căci pe sfinţii voştri îi veneraţi atât 
de mult încă în viaţă fiind, că nu mai trebuie să vă închinaţi 
lor şi după moarte. 

Spunând aceste cuvinte făcui „sfântului” şi „mântuitului” 
câte o plecăciune adâncă şi ei îmi mulţumiră, dând 
binevoitori din cap. Omul cu turbanul mare îmi aruncă însă 
o privire pătrunzătoare şi plină de îndoială, dacă sub 
naivitatea mea nu ascund ceva. Pesemne că nu descoperi 
nimic care să-i dea de bănuit, căci urmă: 

— Am auzit că Ustadul are de gând să dărâme această 
clădire veche. Cu ce scop? Vrea să întrebuinţeze materialul 
pentru altceva? Nu ne putem învoi cu planul lui. Până azi n- 
am spus nimic, dar acum, când am încheiat înţelegerea 
între noi, avem tot dreptul să ne împotrivim. Această clădite 
va rămâne aşa cum este, fiind un monument al trecutului, 
care nu trebuie nimicit. De aceea vă previn pe amândoi, 
atât pe tine, cât şi pe „şef”. De azi înainte faceţi parte din 
tribul kurzilor taki şi voinţei mele, ca cel mai mare al 
acestui trib, trebuie să se supună şi djanicunii. 

Vasăzică, începea să-şi arate ghearele! Bineînţeles că nu 
putea să-mi destăinuiască ce interes avea la menţinerea 
ruinelor. Din fericire n-avui nevoie să dau un răspuns, căci 
în clipa aceea veniră cei doi „generali” şi se hotărâră să 
plece. Observai, bineînţeles, zâmbetul mulţumit, prin care 
dădură de ştire „secretarului” că-şi împliniseră scopul. 

Întoarcerea se făcu în acelaşi fel ca şi venirea până la 
munte; am fost lăsat în urmă, dar nici nu-mi trecu prin gând 
să mă arăt jignit. Când am ajuns acasă, văzui că nici nu mă 
aşteptaseră cu masa, căci şi începuseră. Mi-am luat locul, 
cu o mutră cât mai prietenoasă şi, în sinea mea, îmi venea 
să râd că aceşti „boieri” se şi simțeau ca la ei acasă. Omul 
cu turbanul îşi lua aere de stăpân şi Pederul era atât de 
mâniat din pricina aceasta, încât nu mănâncă aproape 
nimic. Nu puteam spune că nu erau politicoşi, o, nu! 


Dimpotrivă, ne linguşeau pe toate căile şi uneori atât de 
făţiş, încât nu ne era greu să ne prefacem că roşim de 
mulţumire. Cel mai prietenos din toţi era „secretarul”. Nu 
vorbea mult, însă de câte ori deschidea gura, o făcea pentru 
a ne adresa câte o măgulire, la care eram nevoiţi să-i 
răspundem cu o mulţumire. În toată atitudinea lui nu era 
decât umilinţă şi blândeţe. 

În timpul mesei, persanii ne spuseră că n-au de gând să se 
întoarcă la Khorramabad, ci voiau să se ducă la kurzii taki. 
Au fost atât de neprevăzători să adauge că ar fi făcut asta şi 
în cazul când nu s-ar fi încheiat înţelegerea între noi. Veni şi 
vorba despre hergheliile kurzilor taki şi atunci, pentru 
întâia oară, „secretarul” începu o convorbire mai lungă cu 
mine. Nu-şi dădu seama că prin interesul pe care îl arăta 
pentru cai, se dădea singur de gol. 

— Am auzit că la voi va avea loc o alergare mare, effendi. 
Cine poate să ia parte la dânsa? 

— Oricine, răspunsei eu. 

— Care sunt condiţiile şi premiile? 

— Învingătorul câştigă pe cel învins. 

În ochii lui se ivi o lucire vie şi mă întrebă repede. 

— Şi caii voştri haddedihni? 

— Da. 

— Se poate alege potrivnicul? 

— Nu. Fiecare aleargă cu calul cu care vrea. Dar nici o 
propunere nu poate fi respinsă. Numai onoarea hotărăşte. 
Nimeni nu trebuie să se teamă că i se va da ca potrivnici cai 
proşti. 

— Un cal n-are voie să alerge decât o singură dată? 

— Ba, de câte ori vrea stăpânul său. 

— Asta e minunat. Ne-am hotărât să luăm şi noi parte la 
alergări. Ne dai voie? 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— Trebuie să spunem dinainte cu câţi cai şi cu care? 

— Nu. Puteţi aduce câţi vreţi. 

— Şi nu vă e îngăduit să respingeţi pe niciunul? 


— Nu. 

— Trebuie spus dinainte cine îi va călări? 

— Nici de asta nu e nevoie. 

— Să presupunem că aş cere ca un cal de-al nostru să fie 
călărit de un djanicun. L-aţi opri pe acesta s-o facă? 

— Nicidecum. Cine ar fi atât de nepoliticos să facă aşa 
ceva, aceluia n-am mai avea nimic să-i poruncim sau să-i 
interzicem. 

— Dar de persoana lui nu v-aţi atinge în nici un caz? 

— Cât timp rămâne numai adversar la alergări, nu; dacă 
însă se arată ca duşman al nostru şi în altă privinţă, atunci 
nu mai e în siguranţă. 

— Asta voiam să ştiu; acum sunt mulţumit. Ne socotim, 
deci, ca înscrişi pentru alergări şi vom veni negreşit. 

Se uită câtva timp înaintea lui, apoi îmi aruncă o privire 
prietenoasă, ba aproape drăgăstoasă şi urmă: 

— Aş mai avea de pus încă o întrebare, privitor la religia 
ta! Eşti creştin, nu e aşa? 

— Da. Tu de asemenea. 

Am răspuns într-adins astfel, deoarece mă temeam că va 
urma o poliloghie lungă asupra religiei şi vroiam s-o scurtez 
pe cât cu putinţă. Se sfârşise cu jocul acesta „de-a v-aţi 
ascunselea”. Ştiam acum îndeajuns şi n-aveam nici un motiv 
să mă mai ascund „după deget”. Tresări speriat şi strigă: 

— Eu... creştin? Să mă ferească Allah! Cine ţi-a spus 
minciuna asta sfruntată? 

— Minciună, spui? E Coranul un mincinos? 

— Nu. Fiecare cuvânt al său e sfânt şi comentariile lui de 
asemenea. Vrei cumva să susţii că din izvoarele acestea ai 
scos ceea ce spui? 

— Da. 

— Dovedeşte-o! Dar ce poate să ştie un european, un 
creştin despre Coran! 

Îşi împreună mâinile compătimitor, dădu ochii peste cap, 
se uită spre cer, ca şi când ar fi implorat mila dumnezeiască 
să se reverse asupra mea. Eu însă îl întrebai: 


— Ce preţuieşti tu mai înalt, cerul sau pământul? 

— Cerul, fireşte! 

— Ce e vremelnic sau ce e veşnic? 

— Veşnicia. 

— Un domnitor şi judecător peste câteva milioane sau 
acela care domneşte şi judecă tot ce vieţuieşte, a vieţuit şi 
va vieţui de-a pururi? 

— Pe acesta din urmă. 

— Cinsteşti pe Mahomed. Crezi în învăţăturile lui şi te 
conduci aici, pe pământ, după ele, aşa cum v-au fost lăsate. 
El e deci legiuitorul tuturor mahomedanilor. Ce va fi el însă 
cândva în cer? 

— Cel mai strălucit dintre toţi prorocii din câţi au existat. 

— Auzit-ai tu de moscheea Omeiazilor din Damasc? 

— Da. Acolo va avea loc judecata din urmă, căci Isa Ben 
Marryam se va pogori atunci din cer, se va aşeza pe una din 
turle ca să judece pe vii şi morţi. Dar pentru ce aceste 
întrebări care n-au nici un rost şi mi se par de prisos? 

— Se poate să vorbeşti aşa, o, Kalib! Stăpânul tău, şeicul ul 
Islam care şade lângă tine va fi fiind mai deştept şi-ţi poate 
spune că ai mărturisit tu însuţi, chiar acum, că eşti creştin. 

— Am măr... Mai deştept ca mine, strigă el mânios. Ef... 

Se opri, dându-şi seama că îşi ieşea din rol. Se uită cu 
evlavie la cer ca şi când ar fi cerut de acolo răbdarea de 
care avea nevoie. 

— Zici că lisus Hristos e judecătorul ceresc care împrăştie 
fericirea de apoi, dar căruia trebuie să i se supună şi 
osândiţii la iad. Nici nu se cuvine să te mai întreb care 
dintre ei doi, adică Hristos şi Mahomed, e mai mare, ci 
întăresc numai cele spuse de tine: că lisus va judeca pe toţi, 
chiar şi pe musulmani. E deci stăpânul vostru suprem, deci 
sunteţi asemenea nouă, creştinii. 

Tăcu şi el şi ceilalţi. Păreau stânjeniţi. 

— Cutează careva din voi să mă contrazică? Întrebai eu. 
Care din voi crede că ar cunoaşte mai bine Coranul decât 
mine, creştinul, europeanul? Să se ridice şi să mi-o spună în 


faţă; voi şti să-i răspund cu însuşi Coranul şi comentariile 
lui. 

— Te-ai urcat prea sus dintr-o dată, effendi, zise el. 
Trebuie să începi de jos, nu de-a dreptul de la cer şi de la 
judecata de apoi. 

— Cine nu cunoaşte despre ce vrea să vorbească, acela s-o 
înceapă cum spui tu. Pentru noi, creştinii, însă, acolo ne e 
casa părintească, fiindcă acolo ne aşteaptă Isa Ben 
Marryam. Nu există nici o singură religie deasupra căreia 
să nu stea acela care, însăşi după credinţa voastră, împarte 
moarte şi viaţă, fericire şi osândă - deci, toţi oamenii sunt 
creştini. Zbuciumaţi-vă, împotriviţi-vă voi cât aţi vrea, peste 
lucrul acesta nu puteţi trece. Daţi religiei voastre ce nume 
vreţi, dar deasupra acestor nume stă acela după care ne 
numim noi creştini. Mai vrei să afli şi altele despre religia 
mea, o, Kalib? i le voi spune cu plăcere. 

— Nu, nu, ajunge, zise şeicul ul Islam repede, ca să scoată 
pe celălalt din încurcătură. Ne aflăm, deocamdată aici, la 
djanicuni şi nu în cer. Trăim încă pe pământ şi de aceea te 
voi ruga, effendi, să recunoşti că în ţara asta trebuie să te 
supui religiei lui Mahomed. 

Crezu că m-a „dat gata”; îi răspunsei însă cât se poate de 
liniştit: 

— Aşa e. Ne aflăm deocamdată la djanicuni şi trebuie să ne 
supunem legilor ţării, dar nu recunosc superioritatea lui 
Mahomed. 

— Ba da, se răsti el. De azi înainte eşti taki djanicun şi 
trebuie să crezi în Mahomed. Tocmai asta e la ce vroiam să 
ajungem. Ai întărit legământul cu pâine şi sare şi nu mai 
poţi da înapoi. La noi, omul care îşi calcă legământul întărit 
cu pâine şi sare se numeşte nemernic. Vrei să fii un 
nemernic, effendi? 

Mă ridicai încet de jos, vârâi mâinile în brâu şi-l întrebai: 

— Ce mi s-a oferit şi ce am primit şi întărit? Întregul ţinut 
al kurzilor taki trebuia să treacă sub stăpânirea Ustadului, 
care va fi şeful vostru şi nimic altceva. Ai spus aşa: 


„Contopirea ambelor triburi să fie în mâna şi sub 
supravegherea Ustadului şi el va fi stăpânul acestui nou 
trib. Această învoială a fost întărită cu pâine şi sare”. Te 
întreb acum, cine e nemernicul? 

Nimeni nu răspunse. Urmai: 

— Nu există deci pentru taki-djanicuni altă căpetenie 
decât Ustadul şi eu, fiind în locul său, aici sunt stăpânul de 
care trebuie să asculte toţi djanicunii. Cine e acela care ne 
poate porunci ce să credem sau nu? Să vină în faţa mea şi 
să mi-o spună! Aş vrea şi eu să văd ce înfăţişare are un 
astfel de nemernic. 

Nimeni nu se clinti. Cătau toţi în pământ, dar ochii 
Pederului scânteiau şi pe buzele lui Chodj-y-Djuna se ivi un 
zâmbet. 

— Tăceţi, nu e aşa? Urmai eu. Răspundeţi cel puţin la 
celelalte întrebări ale mele. În numele cărei puteri aţi venit 
încoace să ne faceţi acest aşa-zis dar? Trimisu-v-a şahul sau 
kurzii taki fiindcă tânjeau de dorul Ustadului nostru? Ţinu- 
tu-s-a Sfat la care s-a hotărât ca el să fie stăpânul lor? 
Sunteţi voi împuterniciţi să ne-o spuneţi? Unde e semnătura 
şahului, unde e pecetea Sfatului? Crezut-aţi voi într-adevăr 
că ne puteţi juca o astfel de comedie? E cu putinţă să fiţi 
atât de nesocotiţi să mă faceţi să cred că aveţi dreptul să 
porunciţi ce trebuie să se întâmple cu ruinele? Socoteam 
totul drept o glumă proastă. Ce nebunie să vă închipuiţi că 
ne vom lua după vorbe deşarte şi vă vom pune la picioare 
tot ce avem ca să ajungem pe urmă în noul trib la cheremul 
vostru! Ştiu că nu aveţi nimic, totuşi vă spun: daţi-mi tot 
ţinutul, daţi-mi întreg pământul, tot nu veţi putea salva 
ruinele de care văd că nu vă puteţi lipsi. Când le va veni 
vremea, se vor nărui până la temelie, căci timpul nu vrea să 
ştie de nici un şeic ul Islam şi nici de nimeni altul... 

Deodată „secretarul” sări drept în picioare ca împins de 
un arc. Privirea îi era acum cu totul alta. Ochii săi fulgerau 
de ură şi mânie şi strigă în timp ce ceilalţi se ridicau şi ei: 


— Aha, ăsta e effendi cel adevărat, nu bolnavul şi 
slăbânogul cum se prefăcea! Omul care e un nimic, un fleac 
în ţara lui şi vine să facă aici pe stăpânul, pe paşa! Eu ştiu 
multe despre tine, pe când tu despre mine nimic. Atunci să- 
ți spun că... 

—... eşti marele şeic ul Islam care ai venit la noi să ne tragi 
pe sfoară, îi luai eu vorba din gură. Mai ştiu eu şi altele, dar 
atâta ajunge. Cine se crede alesul lui Allah şi socoteşte că 
toată înţelepciunea Coranului s-a întrupat în el, să se arate 
făţiş şi să nu se ascundă sub un biet conţopist. 

Încrucişă mâinile pe piept, îşi îndreptă trupul şi întrebă: 

— Ai isprăvit? 

— Cu tine, da. 

— Dar nu şi noi cu tine. Gândeşte-te la alergări! Atunci au 
să se schimbe lucrurile. Atâta îţi spun: aduc cu mine cel mai 
bun cal din Lutistan, care va birui toate gloabele voastre. Şi 
mai e şi altceva. Ce, o veţi afla spre paguba şi necazul 
vostru. 

Ne întoarse spatele şi păşi semeţ spre ieşire. Ceilalţi îl 
urmară în tăcere. Nu ne învredniciră nici măcar cu o 
privire. Îi văzurăm apoi coborând călare dealul şi Pederul 
avu grijă să fie urmăriţi, deşi de departe, până la hotarul 
takilor. 

leşirăm şi noi în curte. 

— Straşnică lovitură, efâendi! I-ai pocnit cu măciuca în 
cap, îmi spuse, râzând, Pederul. Cine s-ar fi aşteptat, după 
ce i-ai lăsat să îndruge mai întâi tot ce-au vrut! Parcă li se 
luase graiul. Acum au rămas cu buzele umflate. Vestea o să 
se ducă până departe ca glonţul şi orice om cinstit o să le 
întoarcă spatele. Toate bune, dar ce te faci cu răzbunarea? 
Nu te temi de ea, effendi? 

— Nici gând. Va avea acelaşi rezultat ca vicleşugul lui de 
astăzi! Îi dau la cap! Nu trebuie însă făcut cum crezi tu, să 
nu ne pripim. S-aşteptăm până aflăm ce scop urmăresc, pe 
urmă le astupăm gura - după cum am făcut adineauri. 
Adevăratul om cuminte nu se sinchiseşte că e luat drept 


neghiob, fiindcă tace. Când îi vine lui la socoteală, nu cruţă 
pe nimeni, nici chiar pe un şeic ul Islam şi îi arată atunci 
cine e neghiobul şi nemernicul. 

Nici nu sfârşii vorba şi veni Tifl din grădină. Era călare pe 
iapa Ustadului şi vroia să iasă pe poartă. 

— Încotro? Îl întrebai eu aţinându-i calea şi apucând calul 
de căpaăstru. 

— Afară la câmp. Să-i mai dezmorţesc mădularele în 
vederea alergărilor. 

— La ce bun! Descălecă. 

— Păi... aşa mi-a spus Ustadul... 

— Ustadul sunt acum eu. Descălecă! lapa asta nu o mai 
încaleci tu în viaţa ta! 

— De ce? 

Îmi aruncă o privire dârză, de împotrivire. Mi-era scârbă 
să mă ating de el; mă întorsei spre Peder şi tânărul 
haddedihn, spunând acestuia din urmă: 

— Kara, dă-l jos de pe cal! 

Un fulger de bucurie luci în ochii băiatului. Dintr-o 
săritură fu în spatele lui Tifl şi, în clipa următoare, şchiopul 
zbură cât colo. 

— Effendi, ce înseamnă asta? Zise încremenit Pederul. 
„Copilul” are voie oricând să... 

— Aşteaptă! Îl întrerupsei eu; mă întorsei apoi spre Tifl, 
care se ridică anevoie de jos şi urmai: 

— Pentru ce ai atârnat desagii de oblânc? De ce ţi-ai pus 
pe cap turbanul peste căciulă, de ce te-ai încălţat şi ţi-ai pus 
mantaua peste haină? Aşa porneşte cineva la plimbare 
călare? 

Nu răspunse, dar stânjeneala lui se prefăcu în dârzenie - 
după cum i se putea citi pe faţă. 

— Unde voiai să te duci? Îl întrebai eu mai departe. Îţi 
închipuiai într-adevăr că vei reuşi să mă înşeli şi să pleci cu 
iapa? Nerecunoscătorule! Astfel răsplăteşti tu pe cei care ţi- 
au făcut bine? Te duci după persani ca să treci de partea 
kurzilor taki şi să alergi iapa pentru şeicul ul Islam! Nu te 


împiedic. Vă potriviţi de minune. Cum e sacul şi peticul. Te 
gonesc din tribul nostru. Poţi veni fără frică la alergări, nu o 
să-ţi facă nimeni nimic. Dar pe urmă s-o ştergi! Nouă nu ne 
trebuie trădători - m-ai înţeles? 

Nici nu încercă să tăgăduiască. Pederul strigă atunci 
indignat: 

— E cu putinţă? Atâta mişelie! Effendi, omul ăsta ar trebui 
biciuit până la sânge! 

— Nu. Ba îi vom înlesni chiar plecarea. Să i se dea unul din 
caii soldaţilor plecaţi, dar să fie însoţit de doi djanicuni până 
va trece hotarul. Acum, luaţi-l de aici! 

Bătrânul îl apucă de manta şi-l trase pe poartă. Chodj-y- 
djuma îşi luă rămas-bun de la mine şi plecă după ei. Îi 
spusei lui Kara: 

— Vezi că tot ce mi-ai spus despre Tifl a adus roade. 
Plănuiesc ceva pentru diseară, nu trebuie să afle însă 
nimeni. Fii gata să mă însoţeşti la iaz îndată ce vor fi 
adormit toţi. 

Băiatul mă privi cu bucurie şi zise: 

— A, ceva, ceva tainic... împreună cu tine, effendi! Ştiu ce 
înseamnă încrederea asta şi-ţi mulţumesc din suflet. 

Îmi apucă mâna şi o puse pe inima lui în semn de 
recunoştinţă. Mă dusei apoi la locuinţa Ustadului să duc 
îndărăt carta şahului de care nici nu mă slujisem măcar. 

Restul zilei era hărăzit somnului şi odihnei pentru noi 
puteri. Seara ne încuiarăm în sala cea mare. Aflasem că 
după alergări se vor ilumina toate dealurile. Se şi 
pregătiseră sumedenie de făclii lungi şi groase, care să 
ardă cât mai mult. Spusei Şacarei să-mi aducă şi mie vreo 
câteva din ele şi le luai cu mine sus în odaia mea. De 
altminteri fata era singura care ştia despre ce e vorba, căci 
aveam nevoie de cineva care să ne ţină deschisă poarta, mie 
şi lui Kara. Drept e că ceea ce aveam eu de gând să fac nu 
era lipsit de primejdii. Îi spusei deci unde o să mă duc şi, 
dacă va vedea că după trei ore nu ne-am înapoiat, să ne 
trimită ajutoare. 


Pe la orele zece, când toţi dormeau, coborâi în curte. Kara 
mă aştepta. Şacara stătea lângă el. Îi mai spusei încă o dată 
ce are de făcut, Kara luă făcliile aduse de mine şi plecarăm. 
Satul era cufundat în întuneric. Toată lumea dormea. 
Găsirăm luntrea la mal. Vâslind cât mai fără zgomot 
ajunserăm la locul pe care-l ochisem peste zi. Nu-mi fu greu 
să dau de deschizătura din zid, printre tufe. Din câteva 
lovituri de lopată, pătrunserăm sub bolta întunecoasă. 
Pipăirăm cu lopeţile şi simţirăm de amândouă părţile pereţi 
tari de piatră. Aprinsei o făclie şi o înţepenii într-o gaură la 
botul luntrii, făcută anume pentru asta, căci djanicunii 
ocoleau adesea noaptea eleşteul până la Nur-y-Saretin. 

Canalul era aici, la intrare, foarte îngust, dar pe măsură ce 
înainta se lărgea tot mai mult. Aerul era rece şi umed, dar 
puteai respira în voie. Pereţii şi tavanul erau din lespezi de 
piatră. Înaintam acum slujindu-ne de lopeţi, nu de mâini, ca 
înainte. Canalul se întindea drept, fără nici o cotitură. Apa 
era adâncă şi neagră, dar străvezie. Lumina făcliei noastre 
se răsfrângea ca dintr-un adânc fără fund. 

Avusesem prevederea să calculez - bineînţeles numai din 
ochi - lungimea canalului, după lespezi. Patruzeci, şaizeci, 
optzeci de metri! Atâta material şi muncă nu fusese 
întrebuințat numai pentru abaterea apei, asta era sigur. 
Trebuie să mai fi fost un motiv ca să schimbe cursul ei într- 
un loc ascuns, nevăzut de ochii oamenilor. Gândindu-mă la 
timpurile trecute, când fusese întocmită lucrarea asta, mă 
întrebai dacă apa aceasta nu slujise la alte scopuri decât să 
potolească setea locuitorilor satului. Poate că aici, în undele 
ei, îşi găsiseră mulţi moartea. 

Înaintaserăm vreo optzeci de metri. Satul era sus, 
deasupra noastră. Trebuie să ne fi aflat acum la temelia 
stâncii unde începea zidul Ciclopilor. Deodată lespezile se 
sfârşiră. Canalul deveni şi mai lat şi bolta peste capetele 
noastre mai înaltă, aşa că puteam vâsli în toată voia. Pereţii 
erau acum din piatră colţuroasă. Dădurăm de un canal 
lăturalnic, care pornea la dreapta. Cotirăm într-acolo. Era 


tot atât de lat ca şi celălalt, dar mult mai scurt. Se vedea 
bine că aici nu se depusese atâta trudă. Peretele din 
dreapta era de piatră naturală, cel din stânga, însă, 
întocmit din lespezi uriaşe. Avea colţuri multe şi ieşituri 
care nu putuseră fi netezite. Unde se sfârşea canalul, bolta 
dispărea şi deasupra capului se deschidea o gaură neagră 
de a cărei înălţime nu-ţi puteai da seama. 

— Oare ce să fie colo, sus? Mă întrebă Kara. Îmi frământ 
mintea să ghicesc unde ne aflăm acum. Sub ruine în orice 
caz, dar în ce loc anume? 

— Am socotit şi eu acum în gând, îi răspunsei, îţi voi putea 
spune mâine după ce voi cerceta ruinele. O să număr la 
întoarcere lespezile, care au aceeaşi mărime. Pe cele de pe 
stânga le-am numărat venind încoace; stai să mi le însemn. 

În timp ce scoteam carnetul din buzunar, Kara arătă cu 
mâna în sus, zicând: 

— Effendi, ce atârnă colo de colţul acela de stâncă? S-ar 
crede că a fost cineva aruncat de sus în adânc şi i s-au 
sfâşiat veşmintele în cădere. 

Mă uitai şi văzui că aşa şi era. Zării un petic de pânză 
mânjit de var, din care pricină nu putrezise. 

— Mă înfior, effendi! Urmă băiatul. Dacă gaura asta 
întunecoasă ar putea să grăiască, ne-ar povesti câţi 
nenorociţi şi-au găsit moartea în apa asta neagră şi rece. Să 
ne întoarcem... mi-e frig. 

Puserăm mâna pe lopeţi, ieşirăm iar în canalul principal, 
care răspundea într-un cazan, la al cărui capăt de răsărit ne 
aflam noi acum. Tavanul era atât se înalt că slaba lumină a 
făcliei noastre nu ajungea până la el. 

Pe stânga, peretele natural de stâncă al bazinului se 
pierdea în întuneric. La dreapta, apa neagră şi 
amenințătoare. Aerul era aici mai umed şi mirosea a 
mucegai şi în mică măsură a putreziciune. Greu de respirat, 
dar nu înăbuşitor. Făclia ardea mai viu. Trebuie să fi fost pe 
undeva o răsuflătoare. 


— Miroase a mormânt... zise băiatul cutremurându-se. 
Parcă în adâncul acestei ape ar zăcea numai leşuri 
putrezite de mult. Şi acum ce facem, effendi? 

— Să cercetăm cazanul. 

— Crezi că vom putea nimeri pe urmă drumul? 

— Da. 

— Parcă erai îngrijorat la plecare. Spuseseşi Şacarei să ne 
trimită ajutoare, dacă vom zăbovi prea mult. 

— Mă temeam că aerul va fi prea îmbâcsit şi ne va înăbuși. 

— Da, dar văd că nu e aşa. Să ne aţinem deocamdată tot 
pe marginea apei. Uite că aici, pe stânga, se sfârşeşte. O 
luăm înainte şi după ce o vom ocoli, ajungem tot aici de 
unde am plecat. Vom şti pe urmă ce întindere are. Să 
mergem! 

Cotirăm pe stânga şi după câtva timp ajunserăm la 
peretele care despărţea cazanul de canalul lăturalnic. 
Numărai lespezile. Intrarăm apoi în alt canal lateral, care 
nu era despărţit de zid, ci de nişte stâlpi naturali; deasupra 
noastră bolta era atât de sus că, deşi aprinsei încă o făclie, 
de-abia o putui zări şi încă nelămurit. 

Nici aici tavanul nu ajungea până la capătul canalului. Se 
afla de asemenea o gaură neagră care trebuie să fi avut 
cândva un scop. Pe când mă uitam cercetător în sus, Kara 
zise: 

— Pesemne că pe acolo erau azvârliţi în adânc cei osândiţi 
să piară. Nu că ar fi ceva care să îndreptăţească părerea 
asta, dar... Allah'l Allah! Ia te uită, effendi! Ce să fie aia care 
se vede colo? 

Arăta cu mâna la un stâlp care ieşea din apă într-un 
diametru de vreo şase metri şi se subţia pe urmă până la cel 
mult doi. Forma apoi un fel de platou mic şi neted, pe care 
se zărea ceva. 

Vâslirăm într-acolo şi ceea ce văzurăm ne făcu să ne 
cutremurăm de groază. Era un schelet omenesc, ghemuit, 
cu genunchii aduşi la bărbie, cu o mână ca şi când ar fi 


cerut ajutor, iar cu cealaltă ridicată în sus, cu pumnul strâns 
ca pentru a blestema sau a ameninţa. 

— Ăsta e unul din nenorociţii despre care vorbeam, zise 
Kara. A putut să înoate şi s-a ţinut deasupra apeipână a 
ajuns la stâlp. S-a căţărat pe el şi s-a aciuit acolo, dar s-a 
prăpădit de foame. Ce se va fi rugat, zbierat şi blestemat, 
sărmanul, în lumea asta subpământeană a întunericului şi a 
morţii! A răcnit, a gemut şi s-a rugat până n-a mai avut glas 
şi a trecut, blestemând în gând, în împărăţia lui Allah, care 
l-a mântuit de chinuri... 

Tăceam. Examinarea scheletului mă interesa mai mult 
decât observaţiile tânărului haddedihn. Era umed, dar tare 
ca piatra, învăluit tot într-o pojghiţă de var. Părea să fi fost 
un om voinic, în puterea vârstei. Pe când trăia o fi fost. Un 
bărbat frumos, vreo minte înţeleaptă. Întâiul gând când a 
început să înţeleagă va fi fost o binecuvântare pentru 
maică-sa care l-a adus pe lume, cel din urmă un blestem... 
De când vor fi zăcând oasele lui aici? Sute de ani? Mii? 
Cărui popor, cărui rang aparținuseră nemernicii care îi 
hărăziseră o moarte atât de înfiorătoare? Presupuneam că 
deasupra noastră se aflau ruinele clădirii cu idoli. Deci 
păgâni. 

— Să plecăm, zorii eu pe Kara. M-am îmbrăcat într-adins 
cu haine groase, căci ştiam că va fi frig aici, totuşi mă trec 
fiori. 

De la cazan porneau încă patru canale. Ciudat: mai întâi 
canalele trebuie să se fi aflat, după socoteala pe care mi-o 
făceam eu, tocmai dedesubtul catului al doilea şi al treilea 
al ruinelor şi în al doilea rând amândouă bolțile se sfârşeau 
cu o gaură în tavan. Pentru ce această comunicaţie a lumii 
din afară cu întunericul acesta înfiorător? Apă aveau din 
belşug. Să fi fost o altă pricină, tot atât de întunecată şi 
neîndurată ca şi undele acestea reci pe care aluneca 
luntrea noastră? 

Pe când vroiam să întoarcem şi lăsarăm deci lopeţile mai 
adânc, se stârniră valuri mici în care se răsfrângea lumina 


celor două făclii aprinse. Văzurăm cu groază sumedenie de 
trupuri care se mişcau şi păreau că vin înot spre noi din 
adânc. 

— Morți... şi iar morţi... murmură Kara cutremurându-se 
şi privindu-mă cu ochii rătăciţi de spaimă. Effendi, suntem 
încă în viaţă sau am murit la rândul nostru şi trebuie să ne 
ducem lângă ceilalţi de colo? 

— Linişteşte-te, dragul meu, îl îmbărbătai eu. Trăim şi nici 
ceea ce vezi nu e moartea, ci altceva. Ceea ce crima a 
căutat odinioară să ascundă. Şi să nimicească s-a 
preschimbat prin apa văroasă în piatră, ca o dovadă pentru 
mai târziu acelora care se laudă că sunt oameni, ce puţin 
înseamnă acest lucru. Ce ai văzut tu acum nu era altceva 
decât var şi ghips. Închipuieşte-ţi că vezi numai nişte 
chipuri de marmură aruncate într-adins aici ca să nu ajungă 
în mâini străine. Să plecăm. 

— Da, da, dar mai aprinde o făclie să se facă mai lumină... 
Simt parcă moartea cum ne pândeşte din mii de văgăuni 
fără ochi şi spaima mi-a îngheţat sângele în vine. 

Îi făcui pe voie, apoi ne urmarăm cercetările. 

Văzurăm că erau nu unul ci două cazane, cel din faţă în 
care ne aflam noi şi altul îndărătul lui, pe care-l lăsarăm 
pentru mai târziu. Deocamdată trebuia bine cercetat 
celălalt. 

Bănuiam că deasupra noastră se află o boltă înaltă; de 
văzut nu o puteam vedea. Se sprijinea pe stâlpi de piatră. 
Rămăşiţe din pereţii de stâncă dintre spaţiile cărora apa 
spălase şi dusese la fund pământul şi pietrişul. Ce numeam 
eu stâlpi nu era altceva decât rămăşiţele acestea roase şi 
fărâmiţate de vreme. Erau acum atât de găurite încât se 
părea că se vor nărui din clipă în clipă. 

Când mă gândii la greutatea enormă care se sprijinea pe 
bolta aceea şubredă de deasupra mea, mi se făcu părul 
măciucă. Kara va fi avut aceeaşi impresie, căci îmi spuse 
aproape în şoaptă: 


— Dacă ar descărca acum cineva aici un glonţ ar fi 
pierdut, căci ar fi de ajuns o singură bubuitură ca întreg 
muntele să se prăvălească asupra lui şi să-l îngroape de viu. 
Să ne grăbim, effendi, mi-e frică. 

— Să vedem mai întâi ce e cu celălalt cazan; pare să fie 
mai mic decât ăsta şi isprăvim repede. 

— Dar încet, pentru numele lui Allah! Parcă văd totul 
mişcându-se în jurul şi deasupra noastră. 

Băiatul nu se înşela, după cum se va vedea mai târziu. 

Vâslirăm spre fund, unde dădurăm iarăşi de urme care 
dovedeau şi aici mâna omenească. Era un zid lat din blocuri 
uriaşe, ridicate pe o temelie de stâncă. Se părea că 
vruseseră să despartă amândouă cazanele printr-un zid 
gros şi să închidă orice comunicaţie între ele. Pentru ce? 
Totuşi zidul era de calcar. Şi aci apa îşi urmase legile ei 
distrugătoare, aşa că nu mai rămăseseră în picioare decât 
părţile mai vârtoase ale zidului. Şi pe aceste rămăşiţe 
şubrede se sprijinea întregul zid uriaş! Cum se făcea că nu 
se prăbuşise încă totul până acum? Trebuie să fie undeva 
un punct de reazem, jos sau sus. Dacă dispărea şi acesta, 
catastrofa era de neiînlăturat. O furtună, un uşor cutremur, 
sau o neînsemnată alunecare de teren ar fi fost de ajuns. 

Ne strecurarăm printr-un loc unde zidul se înălța liber în 
aer şi intrarăm în cel de-al doilea cazan. Era, după cum 
presupuneam eu, mai mic decât celălalt. Stâlpi n-avea. Îl 
ocolirăm, vâslind cu băgare de seamă. Alcătuia un semicerc, 
al cărui diametru era zidul. Tavanul boltit era de piatră şi 
părea să se împreune sus într-un fel de firidă. Îmi adusei 
aminte de povestea despre „Chodeh, ziditul”, pe care mi-o 
povestise Şacara. Mi se păru de mirare că stânca era de un 
negru lucios ca granitul. 

După ce ocolirăm cazanul, mă gândii să-l trec şi în 
curmeziş. În curând dădurăm de un; bloc uriaş de piatră, 
dreptunghiular, care ieşea din apă. Era umed, alunecos, 
acoperit de var, dar din ce se se înălța din ce era mai uscat 
şi culoarea lui mai închisă. Marginile erau drepte şi 


regulate, ceea ce dovedea că fusese netezit de mână 
omenească. Totul făcea impresia unui soclu sau postament 
enorm. Luai una din făclii şi mă ridicai în picioare ca să văd 
dacă nu se află pe el ceva potrivit acestei mărimi 
neobişnuite. Într-adevăr! Era cât p-aci să scot un strigăt de 
mirare şi bucurie. Lumina căzu peste ceva alb şi strălucitor, 
ceva ce părea atât de curat şi neprihănit, că nici nu-mi 
venea să-mi cred ochilor. Acest alb nevinovat şi neîntinat, pe 
care sclipeau milioane de luminiţe, mi se păru, după tot ce 
văzusem aici până acum, atât de sfânt, atât de neînțeles, ca 
şi când privirea mea ar fi întâlnit ceva suprapământesc, 
neînchipuit de înălţător... 

— Vezi ceva, effendi? Mă întrebă Kara. 

— Da, îi răspunsei eu aproape în şoaptă. 

— Ce? 

— Ceva ca din rai. Am lăsat în urmă iadul, lăcaşul 
blestemelor prefăcute în piatră. Ce am găsit aici e ca şi 
când ceea ce acolo e var şi lut împietrit în apa morţii, 
îngenunche mântuit aici ca marmură în rugăciune. 

— Te aud, dar nu te înţeleg... 

— Ştiu! Nici eu nu înţeleg cum a ajuns aici ceea ce văd 
acum. Îngenunche cineva pe care numai îl bănuiesc. Un 
uriaş în rugăciune. Ridică el mâinile rugător spre cer, sau le 
ţine împreunate în poală într-o resemnare adâncă? Priveşte 
el cu încredere în depărtare sau îşi acoperă pleoapele cu 
umilinţă? Dar la ce mai întreb! E de ajuns că văd aici pe 
cineva rugându-se... 

Lăsai în jos făclia, o înţepenii apoi la locul ei şi mă aşezai 
iar de unde mă ridicasem. Îmi propusei însă să mă întorc în 
curând ca să văd la o lumină mai bună statuia, care speram 
să fie întreagă, nu numai trunchiul de la mijloc în jos. 
Pentru astăzi era însă de ajuns. 

leşirăm iar în canalul principal şi măsurai aici, cu o funie 
pe care o găsii în luntre, una din lespezile zidului în lung şi 
în lat până la centimetru, căci toate aveau aceeaşi mărime. 
Îmi va fi astfel lesne pe urmă să socotesc lungimea lui. 


Trecurăm apoi tufele care închideau intrarea şi când 
ieşirăm sub cerul liber îmi putui da seama, după poziţia 
stelelor, că zăbovisem mai bine de două ceasuri. Negreşit 
că avusesem grijă să sting făcliile la timp. Priponii luntrea la 
locul ei şi pornirăm îndărăt spre casă. 

— Nu-ţi închipui ce bucuros sunt că simt iar pământul sub 
picioare şi văd cerul deasupra mea, îmi zise Kara. Apa 
aceea adâncă şi neagră... stâlpii aceia amăgitori! Şi 
apăsarea aceea grozavă a bolţii pe care o susţin, deşi pare 
ceva neînțeles... Tremura inima în mine de frică şi nici nu- 
mi vine să cred că am scăpat de o moarte atât de cumplită. 

Nu tăgăduiesc că acelaşi lucru îl simţisem şi eu. Ba e firesc 
că, slăbit de boală cum eram, impresia să fi fost şi mai 
puternică pentru mine. Drept e că fusese o mare 
neprevedere din parte-mi să încerc încă acum cercetarea 
jgheaburilor acelora subpământene dar timpul zorea şi nu 
mai puteam amâna. Din fericire frigul şi umezeala nu-mi 
dăunaseră, aş putea spune chiar că mă simţeam mai întărit 
şi-mi recăpătasem oarecum întreaga energie de odinioară. 

Şacara se bucură când ne văzu venind. Ne spuse că 
începuse să fie îngrijorată de lipsa noastră. Când Kara mă 
întrebă dacă putem să-i spunem şi ei unde am fost şi ce-am 
văzut, îi răspunsei că n-am nimic împotrivă, dar că o rog să 
păstreze taina şi să nu pomenească nimănui de cele ce va 
auzi. 

Îi lăsai pe ei, iar eu mă dusei în odaia mea, aprinsei lampa 
şi mă aşezai la masă ca să mă apuc îndată de făcut schiţa 
celor două cazane de sub pământ. Impresiile erau încă atât 
de puternice că vedeam parcă înaintea ochilor fiecare 
amănunt şi, când sfârşii, eram sigur că nu mă înşelasem nici 
măcar cu un metru. Îmi rămânea acum ca a doua zi să 
descopăr ce legătură poate să fie între jgheaburile de jos cu 
înclinarea terenului de deasupra. 

Se înţelege de la sine că eram atât de agitat încât nu se 
lipi multă vreme somnul de mine şi când adormii, în sfârşit, 
fel de fel de visuri ciudate venită să-mi tulbure somnul. Aş 


putea zice că nici nu dormeam, ci eram treaz, cu atâta 
limpezime vedeam totul înaintea ochilor minţii mele. 

Se făcea că nu mai eram eu, ci Ustadul. Trăiam fiecare 
clipă din viaţa lui, cunoşteam orice cuvânt din ce scrisese. 
Şi aceasta îmi pieri odată cu visul ce-mi rămase adânc 
întipărit în minte. lată care fusese visul: 

Venisem ca Ustadul în ţinutul djanicunilor şi văzui clădirile 
acestea din munţi. Îmi propusei să cercetez interiorul lor. 
Întrebai pe cineva unde e intrarea. Omul mă privi cu nişte 
ochi de gheaţă şi-mi răspunse: 

— Eu nu sunt un djanicun. Sunt spiritul care avertizează 
pe oricine e ispitit să pătrundă în clădire. Acela care nu m-a 
ascultat va trebui să renunţe de-a pururi la trupul, spiritul 
şi sufletul său. Nu va mai ieşi nicicând de aici, nici viu, nici 
mort. „Umbrele” nu îngăduie să li se dezvăluie taina. 

— Umbrele”? Râsei eu. Unde e sillul acela neputincios, 
fără viaţă, de care să se teamă o personalitate adevărată? 

— Pune altfel întrebarea: unde e personalitatea aceea atât 
de puternică să poată preschimba pe oricine păşeşte în 
împărăţia ei întunecată în umbră, să-l vrăjească sau să-l 
ucidă? Aici, în clădirea asta uriaşă domneşte şi stăpâneşte 
ea. Vrei să intri, eu nu te opresc, sunt chemat să-ţi atrag 
luarea-aminte, nu să-ţi fac vreo silnicie. Mulţi, sumedenie, 
n-au vrut să m-asculte. Pe cei tari nu i-am mai văzut ieşind, 
ceilalţi au căzut pe altă cale victimele „vrăjitorului”. S-au 
întors, ce e drept, dar numai ca nişte arătări şi s-au 
strecurat pe lângă mine fără suflet şi fără trup, ca să sugă, 
asemenea vampirilor, sângele omenesc. 

— Nu s-a găsit nimeni să i se împotrivească? 

— Nu, niciunul! 

— Pe mine nu mă sperii. Tot ce se numeşte vrăjitorie, e 
minciună. Numai cine o crede, cade victima ei. Voi face şi eu 
ca toţi aceia care nu te-au ascultat: vroiam să intru, cu atât 
mai mult o doresc acum. Lasă-mă să-l văd pe acest Puternic 
despre care spui că oricine trebuie să moară sau să i se 
supună. Eu nu cred nici în puterea lui şi nici în moarte. 


— Nu crezi în moarte? Întrebă el, pironindu-mă cu 
privirea într-un chip ciudat. Ştii să te rogi? 

— Da. 

— Aşa cum trebuie? 

— Sper. 

— Atunci intră, dacă asta ţi-e dorinţa. Eşti întâiul, unicul 
căruia îndrăznesc să-i dau un sfat. Acesta e: caută-ţi singur 
calea la înapoiere, nu-l lăsa pe el să ţi-o arate. 

Îmi arătă dedesubtul lui. Atunci pământul se deschise şi 
văzui treptele unei scări. 

— Îţi mulţumesc. Pe mine nu mă vei vedea strecurându-mă 
ca o arătare, îi zisei eu şi pornii să cobor scara. 

Ajunsei mai întâi în clădirea aceea din vremuri străvechi, 
cu temelia pe stâncă. Prin crăpăturile zidului pătrundea o 
lumină de amurg. Cutreierai în interiorul ei, dar nu văzui 
nimic; încăperea era pustie, ca jefuită, cum se face ici-colo 
cu lăcaşurile de rugăciune sau de dezbateri filosofice. 
Gândurile sunt târâte ca mobilele pe care le scuturi bine cu 
bătătorul şi le lustruieşti apoi din nou ca să le transporţi 
într-o altă locuinţă, dându-i şi acesteia numele de casă 
nouă. Capătul dinspre răsărit al clădirii fusese acoperit cu 
moloz. Ştiam de ce. Aici era locul unde se prăbuşise în apă. 

O scară ducea la clădirea alăturată. Şi aceasta era pustie, 
cu desăvârşire pustie. Nici ţipenie de om, nici o altă vietate 
nu se afla în ea. Şi aici jaf şi prăpăd. Nu lăsaseră nimic. 
Trecutul ar trebui totuşi să fie păstrat cu sfinţenie, nu să te 
slujeşti de el pentru scopuri personale şi să blestemi pe 
urmă vremurile care le-a înfăptuit. leşirea spre răsărit era 
zidită. 

Trepte urcau de aici în catul de sus cu lespezile crăpate. 
Vedeai ici-colo câte o vechitură care nu fusese găsită 
vrednică de a fi luată şi urme care dovedeau că din când în 
când se mai abate cineva prin clădire. Acum însă eram 
numai eu singur, într-adevăr? Oare nu eram supravegheat 
de undeva? Cea din urmă încăpere, care răspundea spre 
răsărit, era astupată de dărâmături, dar nu până în tavan. 


Putea prea bine să se ascundă cineva dincolo şi să privească 
după zid şi în moloz văzui urme care dovedeau că trecuse 
cineva de curând pe acolo. 

Pentru cine cunoştea locul nu era nici o primejdie, pentru 
un străin care ar fi căutat aici o ieşire, da, căci de acolo, 
dărâmăturile duceau brusc jos, în cazane. 

Pe când priveam de departe în tavan, un cap se ivi de după 
zid şi-mi urmărea fiecare mişcare. Avea părul alb colilie şi 
privirea ascuţită ca a unui tăiş de pumnal. Cine are astfel de 
ochi ştie ce vrea şi nu cunoaşte îndurare. Ba are chiar 
curajul să se ascundă pe marginea prăpastiei ca să 
spioneze, când nădăjduieşte să vadă pe un altul 
rostogolindu-se în abis. 

Mă prefăcui, fireşte, că nu-l văd şi înaintai spre scara care 
ducea la catul de deasupra, cu gând să urc treptele. 
Acestea nu duceau de-a dreptul sus, ci răspundeau la o uşă 
deschisă, unde o umbră se înclină în faţa mea şi grăi cu glas 
înăbuşit şi ca venit din adâncuri: 

— Ştim care ţi-e dorinţa şi te aşteptăm. Credeai că vei 
ajunge dintr-odată sus, va trebui, însă, să treci mai întâi 
prin încăperile acestea unde au fost îngrămădite toate 
comorile pe care şi le poate închipui mintea omenească de 
la începutul începuturilor. Le-am adunat aici, de unde, de ce 
şi pentru ce vei afla când îndurarea stăpânului nostru te va 
lumina. E gata să stea cu tine de vorbă, mai mult încă, vrea 
să te ia în slujba lui. Ca să-ţi dai seama cât de mărinimos te 
poate răsplăti, cât de darnic e, te voi plimba mai întâi prin 
aceste încăperi. Trebuie însă să făgăduieşti că nu vei spune 
nimănui ce ai văzut. De la alţii cerem jurământul cel mai 
sfânt, dar de la tine ajunge să-ţi dai numai cuvântul. Te 
învoieşti? Da, i-am răspuns fără codire, deşi ceva în mine 
îmi spunea:, „Nu-ţi da cuvântul şi nu te atinge de umbră, 
altminteri te are pentru totdeauna în puterea ei”. 

— Bine. Întinde-mi dreapta. 

M-am supus. Simţii atingerea unei mâini care nu părea să 
fie din carne şi oase, ci ceva moale, rece ca gheaţa şi 


alunecos ca un şarpe. S-ar fi zis că abia când o atinse pe a 
mea căpătă viaţă şi energie. 

— Urmează-mă! Îmi porunci glasul şi nu vorbi cu nimeni 
decât cu mine, căci prin mâna pe care mi-ai întins-o ai 
devenit al meu întru Domnul Atotstăpânitorul. N-ai dreptul 
să te adresezi altora, ci numai mie, căci eu sunt chemat să-ţi 
port de grijă. 

Îmi strânse mai cu tărie mâna şi băgai de seamă că toată 
puterea din mine trecea într-a lui. Acum făptura care se 
înclinase atât de adânc înaintea mea se înălţă deodată şi mă 
întrecu. Zise cu glas poruncitor: 

— Al meu e spiritul şi sufletul tău; numai trupul ţi-l las 
până ce voi hotări la ce ne poate sluji. Din mâna mea îţi va 
veni suprema fericire care există şi va exista de-a pururi 
pentru omenire. Nu mai ai voinţă; eşti deci dezlegat de 
orice vină şi păcat. Fă tot ce-ţi voi spune eu, bun sau rău, de 
acum încolo eşti scutit de orice răspundere, căci ea cade 
asupra mea. Eu însumi mă supun pentru a fi liber. Astfel fac 
toţi, până la cel de sus. Din însărcinarea stăpânului meu 
răsplătesc pe loc orice faptă care ne e de folos. Din aceeaşi 
împuternicire îţi iert tot răul pe care îl faci altora, numai 
nouă nu. Fii deci fără grijă, întâmplă-se ce s-o întâmpla. 
Puterea noastră distruge orice vrăjmaş. 

Umbra, care se înălţase deasupra mea se micşoră iar, 
deveni umilă ca mai înainte şi porni cu mine de mână prin 
încăperi. Mi-era ca şi când prin ţevi nevăzute toată energia 
mea se scurgea în ea. Peste puţin curajul mă va părăsi şi 
odată cu el puterea de împotrivire care îmi mai rămăsese. 
Un vampir spiritual! Un burete nesăţios care sugea orice 
energie. Să-i las mâna mea într-a lui până ce voi vedea ce 
vroiam să văd? Oare voinţa nu-mi şi dispăruse, ca să nu-mi 
mai pot retrage mâna? Cutezai, totuşi, căci îmi închipuiam 
că mă cunosc îndeajuns. Cine vrea să demaşte vampirii, 
trebuie să se lase supt de ei până se umflă într-atât că nu-i 
mai pot scăpa... 


Erau sumedenie încăperile prin care treceam, mult mai 
multe decât aş fi crezut. Lungi, boltite, cu firide înguste, în 
care ardeau făclii într-o lumină mohorâtă. Tot ce era de preţ 
în caturile de jos fusese îngrămădit aici. Mai erau şi mărfuri 
scumpe, de contrabandă, din toate ţările şi colţurile lumii 
gândurilor. Îmi aduceau aminte de depozitul de la Birs 
Nimrud. Ce văzusem însă acolo era un fleac pe lângă 
bogăţiile adunate aici. Dar pe când acolo totul zăcea 
neînsufleţit în adânc, aici alergau demonii de colo până 
colo, zorind la treabă. Paşii nu li se auzeau şi ce făceau era 
fără cel mai mic zgomot. Privirile lacome pe care mi le 
aruncau îmi dovedeau cu cât dor mă aşteptaseră. Când 
îndrăznea însă vreunul din ei să se apropie şi să întindă 
mâna spre mine, călăuza mea creştea cât un uriaş şi 
împingea pe cei slabi în lături. Atât de mare era puterea pe 
care o sugea de la mine. 

Vrui să aflu ce fac ei şi mă opream să privesc din când în 
când. Călăuza mea mă credea cu totul în puterea ei şi-mi 
arăta fără teamă tot. Şi ce credeţi că făceau? Falsificau, 
falsificau şi iar falsificau! Ce era adevărat, bun, nobil, 
frumos şi ales fusese adus aici şi se falsifica după asta marfa 
pe care o vindeau apoi drept cea veritabilă. Şi treburile 
mergeau strună. Unul singur să fi scăpat de aici să se ducă 
să-i dea de gol şi toţi ar fi dat faliment. De aceea o singură 
alegere: să faci ca ei, altminteri... moartea! Oare la care din 
ele mă voi hotări, dacă voi fi constrâns? 

La gândul acesta mă smucii din mâna umbrei cu atâta 
putere şi atât de neaşteptat că se făcu deodată mititică de 
tot. Se lungi însă imediat până peste capul meu şi-mi strigă 
răstit: 

— Ce faci? Mâna asta e a mea, căci tu întreg eşti al meu. 
Dă-mi-o îndărăt! 

Ştiam că acum începe lupta între noi doi. Acelaşi lucru îl 
bănuiau şi umbrele care erau de faţă. Se înghesuiau în jurul 
nostru, alergau din toate ungherele. Îi împinsei în lături, îmi 
făcui loc până la firida cea mai apropiată unde era o făclie, 


o smulsei de la locul ei şi cu ea în mână mă întorsei spre 
gloată. Şi ce se întâmplă atunci? Pieriseră. Se doseau după 
grămezile de mărfuri; erau doar umbre care, privite la 
lumină, se ţin după ceea ce întruchipează. Numai una nu 
pieri. Ea singură avea curajul, curajul pe care-l supsese de 
la mine şi stătea acum dârză înaintea mea. Mă privea cu 
trufie în ochi, eu pe ea de asemenea. Acum se aflau faţă în 
faţă adevărul şi minciuna, făptura şi umbra, lumina şi 
întunericul. 

Tăceam eu, tăcea şi ea. Eu nu voiam să grăiesc, ea nu 
putea. Mă uitam neclintit în faţa ei; vru să-mi susţină 
privirea, dar lăsă în curând pleoapele în jos. Eu stăteam 
nemişcat; ea începu să şovăie, să tremure, apoi să pâlpâie 
ca flacăra făcliei din mâna mea. Pe urmă începu să scadă, se 
făcu tot mai mică, până ce ajunse cu totul la pământ şi se 
târi încet pe dinaintea mea, ca să se furişeze în spatele 
meu. Când o văzui zvârcolindu-se atât de neputincioasă la 
picioarele mele, ştiui că puterea şi energia pe care mi le 
furase prin vicleşug se întorceau iar la mine. 

Mă întorsei atunci spre umbră cu făclia în mâna dreaptă. 
Ea fugi la stânga, se lipi de perete şi vru să se înalte iar, dar 
nu avu obrăznicia să mi se uite în faţă. 

Biruisem! 

Pornii apoi să cutreier încăperile ca să văd mai bine şi mai 
amănunţit ce zărisem adineauri. Eram singur. Nu mai 
îndrăznea nimeni să se apropie de mine. Unde mă iveam 
eu, cu făclia aprinsă în mână, umbrele piereau. A mea se 
furişa mereu în urma mea, nu cuteza însă să se mai ridice. 

Când ajunsei la uşa scării, văzui spre uimirea, dar nu şi 
spaima mea, că era acum zidită. Lucrurile erau toate la 
locul lor, numai acolo unde fusese intrarea se ridica acum 
un zid de nepătruns. Mă apucai să caut o altă ieşire dar nu 
găsii, decât pe aceea care ducea de-a dreptul sub pământ, 
în cazanele cu apa aceea rece şi neagră. Era o uşă 
nezăvorâtă, pe care o puteai deschide apăsând numai uşor 
pe clanţă. Părea atât de simplă şi ai fi zis că răspunde într-o 


încăpere alăturată sau într-un beci. Vai de acela însă care s- 
ar fi încrezut în această înşelătorie! 

O deschisei binişor şi luminai la picioarele mele. Îndată 
după ce treceai pragul se căsca prăpastia adâncă; un aer 
rece şi umed, care mirosea a putregai, te izbea în faţă. 

Mă dădui îndărăt şi închisei uşa la loc. Cum spusese 
făptura care păzea la poartă? „Pe cei tari nu i-am mai văzut 
înapoindu-se”. 

Da, se împotriviseră, dar nu le venise gândul să aprindă o 
făclie ca să gonească umbrele din jurul lor. Căutând o 
ieşire, acestea îi îndrumaseră spre uşa în dosul căreia se 
căsca prăpastia şi, neştiutori, se prăbuşiseră în adânc. Îmi 
amintii de cadavrele care zăceau în apa dindărătul uşii. 
Deodată, auzii paşi dinspre celălalt capăt al încăperii şi 
când cel care venea ajunse în raza de lumină a făcliei mele, 
care era pe sfârşite, îl recunoscui îndată. Era omul cu părul 
alb şi ochi pătrunzători care mă spionase de după zidul 
năruit, în spatele lui se înghesuia un puhoi întreg de umbre 
şi erau atât de multe că nu le puteai deosebi una de alta, ci 
alcătuiau o întunecime de nepătruns. 

Moşneagul se opri aproape de mine şi strigă cu mânie: 

— Ce caută Ustadul aici în împărăţia mea? Mi-e cel mai 
înverşunat duşman pe care îl am pe lumea asta. Aha, cauţi o 
ieşire ca să-mi scapi iar! Dar pentru tine, care vrei să mă 
nimiceşti, nu se găseşte... 

Mai făcu încă vreo câţiva paşi. În vremea asta creştea, 
creştea mereu şi se ridica tot mai mult, până ce mă întrecu 
cu un cap, ba chiar cu două. Glasul îi era aspru şi 
poruncitor, ca unul ce nu suferă împotrivire. Eu însă îl 
priveam liniştit în ochi ca un tăiş de oţel, căci ştiam că va 
urma iar o luptă crâncenă şi cine vrea să învingă trebuie să 
nu-şi piardă cumpătul. 

— ȚŢi s-a spus că vreau să-ţi vorbesc, urmă el. Iată, îţi 
încuviinţez să-mi ceri o favoare. Cere-o! 

— Aflu că mă găsesc în împărăţia umbrelor, îi răspunsei 
eu. Fie Adevărul cât de luminos, umbra îl preschimbă în 


Minciună. Nici prin gând nu mi-a trecut să-ţi spun măcar un 
cuvânt. Tu însă mi-ai trimis vorbă printr-o nimicnicie de-a ta 
că doreşti să mă vezi. Cine e deci acela care e în drept să 
încuviinţeze o favoare? Tu, mie? Eşti nebun, pesemne. 
Totuşi nu mă dau în lături s-aud ce vrea să-mi ceară prostia. 
Deci, vorbeşte! 

Mă înşelam sau era aievea? Înălţimea lui scădea, de 
asemenea şi lăţimea. Nici glasul nu mai suna atât de 
poruncitor când răspunse: 

— Vorbeşti cu trufie, Ustadule! Dar te voi sili eu la 
umilinţă. Nu eşti nici cel dintâi şi nu vei fi nici cel din urmă. 
Ştiu doar ce s-a întâmplat când ai păşit pe munte, în 
împărăţia „vrăjitorului” aceluia care urăşte slăbiciunea. Ţi s- 
a spus să te păzeşti, că vei avea de ales între umbre şi 
moarte. Totuşi nu te-ai dat îndărăt şi ai mers înainte. Acum 
eşti în puterea mea. Acum, alege! 

— Să aleg? Cine mă poate sili să aleg sub ameninţare, 
când nu-mi place niciuna nici alta din ce mi se oferă? Şi 
chiar de-ar fi de ales între tine şi mine, mă aleg pe mine. 

Făcu iar un pas şi-mi zise cu glas şuierător: 

— Cum, nu vrei să fii umbră, umbra mea, stăpânul şi 
maestrul căruia nimeni nu i se poate împotrivi? 

— Încearcă să vezi dacă nu mă pot împotrivi! 

— Atunci nu-ţi rămâne decât moartea! 

— Una dintre cele mai mari minciuni de-ale tale! Îi râsei 
eu în nas. Cu gogoriţa asta poţi speria numai pe cei slabi, 
care nu-şi dau seama că e numai o nălucă a creierului lor 
care-i duce spre sclavie. În timp ce vor să-şi salveze trupul 
de sperietoarea asta, îşi ucid spiritul şi sufletul. Arată-mi şi 
mie moartea asta, umbra aceea caraghioasă care răpune 
numai pe cel înşelat de lumina amăgitoare a minciunii. 

— Ai şi văzut-o, strigă el. Stăteam deoparte când ai deschis 
uşa şi i-ai privit chipul rece şi umed. Îndrăzneşti să faci a 
doua oară acelaşi lucru? 

Smucii deodată uşa, arătai în dosul ei şi zisei: 

— Ia-o înainte să-mi arăţi unde e! Ai curajul? Eu da! 


Se născu în mine o hotărâre. De unde venea, nu ştiu. Unde 
mă mâna? Prin usa aceasta. Simţeam că îndrăzneala asta 
îmi urca sângele în obraz, făcea să-mi lucească ochii. Şi în 
timp ce se petreceau acestea îmi dădui seama că visez şi că 
sunt eu iar nu Ustadul. 

Ciudat! Chipul potrivnicului meu se schimbă şi el. Mă privi 
mai întâi nedumerit, pe urmă uimit, uluit, apoi de pe buzele 
lui se auziră, ca un strigăt de durere sau de bucurie, 
cuvintele: 

— Ustadule, Ustadule, ce se petrece cu tine? Eşti altul... 
nu mai eşti Ustadul, nu, nu! Dar atunci cine eşti? Nu cumva 
effendi cel străin care locuieşte acum la el în „Casa înaltă” 
şi care a coborât în adâncul Birs Nimrudului ca să-i scoată 
la lumină taina? 

— Da, eu sunt acela, am visat până în clipele acestea că 
sunt Ustadul. 

Se repezi atunci la mine, mă apucă de braţ, mă zgâlţâi şi 
răcni: 

— Visezi, visezi, dar eşti altul! Ce o să se întâmple acum... 
ce trebuie să fac? Nu ştiu... într-adevăr că nu ştiu. Trezeşte- 
te, trezeşte-te! Îţi voi deschide îndată poarta muntelui. Nu 
vei fi nici umbră şi nici nu vei muri, dar pleacă, pleacă 
repede de aici! 'Te voi scoate eu însumi afară la lumină, ca 
visul tău să se sfârşească frumos şi să te întorci în trupuc-ţi, 
trezindu-te la viaţă! 

Îl împinsei de lângă mine, îl privii liniştit şi-i răspunsei: 

— Trupul acesta se odihneşte în pace. Să doarmă mai 
departe! De ce n-aş sfârşi ce-am început? Rămân aici. 
Tocmai teama asta a ta îmi spune că eu sunt cel mai tare. Îţi 
cer acum să-ţi împlineşti ameninţarea. Fă-mă umbră sau 
ucide-mă! 

Făptura lui scăzu şi mai mult, totuşi încercă să-şi facă 
glasul aspru când îmi răspunse: 

— Dacă nu pleci, eşti pierdut, căci stă în puterea mea şi 
una şi alta. Pe când te urmăream, am pus să se stingă toate 
făcliile şi să le ascundă. Nu a mai rămas decât aceea din 


mâna ta şi ea e pe sfârşite. Când nu va mai avea putere să 
mai pâlpâie, nu vei mai putea vedea umbrele. Te vor 
înconjura din toate părţile, îţi vor nimici şi puterea şi voinţa 
şi te vei preschimba în ceea ce nu vrei să fii, în umbra 
mea... 

— Cine mă poate sili! Se stinge lumina, uşa asta îmi stă 
deschisă. 

— Dar acolo te aşteaptă moartea! 

— Sperietoarea ta! Nu mi-e mie frică de ea! Dar ce a fost 
asta? 

Pe chipul lui se ivi mirarea şi bucuria. Şi totuşi, în glasul 
său tremura teama când îmi spuse: 

— Aşadar eşti hotărât să mori, effendi? Bine. Pregăteşte- 
te. E ultima clipă a vieţii tale; roagă-te! Împreunează 
mâinile şi repetă după mine. 

Îşi împreună mâinile şi mă privi ca şi când se aştepta să-i 
urmez pilda. Eu însă îi zisei: 

— Crezi că am nevoie de tine când vă trebui să mă rog? 
Pentru mine rugăciunea e tot ce poate fi mai sfânt, aici însă 
nu văd decât ipocrizie şi înşelătorie, de aceea cred că înşeli 
chiar şi atunci când îţi faci rugăciunea. 

Îl văzui încleştându-şi pumnii ca pentru luptă şi tună: 

— Atunci mori în păcat şi du-te în iad! 

Se repezi spre mine vrând să mă împingă în prăpastie, eu 
însă sării în lături. Avântul pe care şi-l luase îl făcu să treacă 
dincolo de uşa deschisă lângă care mă aflasem până atunci! 
Urlă de spaimă, încercă să se agate de ce nimerea. 

— Du-te înainte, îi strigai eu. Mă ţin de cuvânt şi vin şi eu 
după tine! 

Îl împinsei cu piciorul şi se prăvăli în adânc. Făclia din 
mâna mea abia mai pâlpâia. O zvârlii în urma lui. De jos se 
auzi un răcnet înfiorător apoi o bufnitură înăbuşită. 
Înaintea mea beznă de nepătruns, îndărătul meu murmurul 
de groază al puhoiului de umbre. 

Păşii pragul. Un singur cuvânt de rugăciune în sufletul 
meu, apoi cu o săritură mă repezii în ceea ce-mi fusese 


arătat ca „moartea”. 

Cu picioarele lipite, mâinile strânse şi ochii închişi, mă 
pomenii într-o răceală de gheaţă care îmi tăie răsuflarea. 
Avu însă şi un alt efect; era ca şi când aş fi nimerit într-un 
val de putere, de viaţă care te îngheţa numai la început, pe 
urmă căldura binefăcătoare ţi se lăsa în tot trupul. 

Săritura fusese atât de mare că ajunsei la fundul apei, 
acolo unde erau împietriţii. Întinsei apoi mâinile şi mă 
ridicai la suprafaţă, unde începui să înot încet. 

Ascultam. În juru-mi tăcere adâncă, dar de la oarecare 
depărtare se auzea plescăitul apei, ca şi când ar fi înotat 
cineva care răsufla greu. Cunoşteam locul unde mă aflam, 
dar nu direcţia. Sărisem cu faţa spre răsărit; dacă 
rămâneam tot astfel, zidul îmi venea în spate. Înotai într- 
acolo şi dădui de piatră. Putea să fie şi un stâlp. Am început 
să-l pipăi. Era zidul. Îmi venea la dreapta, deci mă aflam cu 
capul spre cazanul din fund. 

Dintr-acolo venea zgomotul. Foşnet şi gemete. Să fie 
„vrăjitorul”? Izbutise să se salveze? Cunoştea locul? Ştia 
ceva despre canal? Dacă nu, era pierdut, de nu-i veneam în 
ajutor, înotai deci binişor spre el, ca să nu-l sperii. Să-l fi 
strigat eu, ar fi crezut că-l urmăresc şi asta l-ar fi zăpăcit. 
Chibzuiam fiecare mişcare pe care o făceam, căci vroiam să 
ştiu unde mă aflu. 

După ce socotii că am trecut de zidul atârnat în gol, auzii o 
răsuflare grea, gâfâitoare, ca şi când cineva s-ar fi căznit să 
se caţăre pe ceva. Trebuie să fi fost la postamentul acela 
uriaş. Mă apropiai. Nu mai auzii nimic. Pe urmă însă, 
răsună sub bolta cea înaltă, care împrăştia până departe 
orice zgomot, un glas desluşit: 

— E mort? N-aud nimic. Dumnezeule şi Stăpâne, fă să nu 
moară! Lasă-l în viaţă, pe el, întâiul şi singurul care şi-a 
bătut joc de „sperietoarea” noastră! 

O rugăciune! Şi încă pentru mine! Nu o rugăciune învățată 
pe de rost, ci pornită acum din inimă. Trebuia să răspund. 


— Trăiesc, căci nu există moarte, zisei eu cu glas potolit, 
care răsună totuşi ca un bubuit de tunet şi ecoul răspunse, 
de la stâlp la stâlp, mai departe, tot mai departe. „Nu există 
moarte... moarte... moarte...” 

— Tu eşti, effendi? 

— Da. 

— Vino de mă scapă! 

— Vin! Unde eşti? 

— La... la... Nu pot să-ţi spun. Trebuie să se întâmple de la 
sine. 

— Ce? 

— Vino sus, răspunse el, fără să ia în seamă întrebarea 
mea. 

— Ajunsei la soclu. Treaz, mi se păruse cu neputinţă de 
urcat pe el dar acum, în vis, era o jucărie. 

Se ghemuise lângă statuie. Mă aşezai în partea cealaltă. 

— Taci! Mă rugă el. 

— De ce? Întrebai eu mirat. 

— Aşteaptă! Va veni. Vom vedea. 

Tăcui. 

Cum se făcea că nu-mi era frig, deşi stătusem până atunci 
în apa rece ca gheaţa şi stăteam acum pe piatra tot atât de 
rece? Pesemne pentru că visam. O tăcere adâncă ne 
înconjura, numai din depărtare se auzea parcă un murmur 
foarte uşor. 

Dar apa! Şi bezna aceea de nepătruns! Ce era cu acestea 
două? Când gerul te pătrunde până la oase, spui: „îmi ard 
urechile”. Deci frig şi căldură în acelaşi timp. Să fie tot 
astfel cu lumina şi întunericul? Poate fi acesta atât de adânc 
ca să dea efectul luminii? Aşa părea să fie acum. 

Lumina se deosebi din întuneric, vraja în care era 
încătuşată pieri încetul cu încetul şi începu să plutească 
nelămurit, cum luceşte apa prin întuneric. Pe urmă se ivi o 
dâră albă dinspre cazanul din faţă şi în lumina ei văzurăm 
ceva plutind spre noi. 

— Începe... îmi şopti „vrăjitorul”. 


Glasul îi tremura de teamă. Oare de ce? 

Ce să fie acel ceva? Om în nici un caz. Să vieţuiască pe aici 
animale mai mari? Dar iată trecând pe sub zid un cap de 
mort... umeri... două braţe descărnate care înotau... 

Ştiam cine e: scheletul de pe platou. Veni până la soclu, 
privi în sus, spre noi şi zise: 

— Nu numai unul... ci doi?! Sărmanii oameni! V-aţi salvat 
trupul ca şi mine odinioară pe o piatră care... nu cunoaşte 
îndurare! Dar pentru scurt timp, căci veţi pieri şi voi 
blestemând, ca să vă prefaceţi în schelet cum m-am 
prefăcut eu. 

— Cine eşti? Îl întrebai eu. 

— Sunt întâiul blestem care a răsunat aici. Dar tu? 

— Eu sunt poate întâia binecuvântare. 

Atunci scheletul cu braţele descărnate izbi cu mâna apa 
care împroşcă în juru-i. 

— Ce-ai spus? Nu vrei să blestemi, ci să binecuvântezi... să 
binecuvântezi? Glasul lui pătrunse în celălalt cazan şi ecoul 
duse mai departe, din stâlp în stâlp, cuvântul 
„binecuvântezi, binecuvântezi” ca o poruncă pentru cei de 
la fund, ca să se trezească la viaţă. Asta o să-i scoale din 
morţi, zise el. Pe toţi, toţi, toţi, căci un astfel de cuvânt nu s- 
a mai auzit aici. 

Şi veniră într-adevăr. Erau mulţi, foarte mulţi. Fără 
zgomot, nesimţiţi. Cap lângă cap, se adunară îndărătul lui. 
Cap lângă cap se înghesuia ceata, înălțându-se sub zidul 
atârnat în gol, sus, tot mai sus, sub bolta nevăzută. 

Ce simţii atunci trebuie să simtă cel din urmă om când 
răsună lovitura de ciocan ca să vestească judecata de apoi. 
Binecuvântare sau blestem? Fericire sau osândă? Tăcere, 
adâncă era tăcerea din juru-mi. Nici un cap nu se mai 
mişca, undele stătuseră şi ele în loc. Numai „vrăjitorul” de 
lângă mine tremura căci toate văgăunile acelea deşarte 
unde fuseseră odinioară ochii morţilor ne priveau. Şi 
scheletul, grăi: 


— Astăzi e ziua când răsare în fiecare lună crai-nou pe cer 
şi ne deşteptăm din somnul nostru de moarte ca să 
împlinim, ce am hotărât odinioară: opera de răzbunare! 

„Răzbunare... răzbunare... răzbunare” repetă ecoul până 
departe, ca un tunet. Urmă un pârâit, un trosnet şi un 
bubuit ca şi când muntele stătea să se despice. 

— Aţi auzit cu câtă tărie zguduie stâlpii acest cuvânt? 
Întrebă scheletul. Ce i-ar face puterea noastră să se 
cutremure! Le roadem de mii şi mii de ani temelia până ce 
va veni clipa să se năruie cu totul. Asta e o parte din opera 
noastră! Nimicirea! 

„Nimicire, nimicire, nimicire!” duse ecoul mai departe 
ameninţarea şi bubuitul se auzi tot mai tare sub bolta înaltă 
care se fărâmiţa. 

Se fărâmiţa, căci bucăţi de piatră, bolovani întregi cădeau 
în apă, cu un plescăit înfiorător. 

— Dar nimicim ca să înfăptuim, urmă scheletul. Distrugem 
pe pământ amăgirea, dar creăm aici adevărul. Se năruie 
acolo stânca, îi dăm aici o viaţă nouă. Şi în ziua când totul se 
va prăbuşi din temelie, aici se va vedea minunea ca pietrele 
să grăiască, dacă nimeni nu vrea să asculte de cuvântul 
Domnului. 

Voi nici nu ştiţi la cine aţi căutat salvarea. E Blestemul la 
picioarele căruia v-aţi aciuit. Blestemul, Blestemul care a 
răsunat de atâtea ori sub bolta asta, până ce s-a întruchipat 
în piatră. Am spălat piatra asta cu lacrimile noastre, am 
cioplit-o cu unghiile noastre, iar din sângele acelora care au 
fost prăvăliţi aici i s-a înroşit trupul. 

Acum opera a fost desăvârşită. Încă două zile de început 
de lună, cel de astăzi şi încă unul şi prefăcuta 
Binecuvântare se va irosi în beznă şi Blestemul, Adevărul 
nostru va ieşi la lumină. Ne mai lipseşte însă cuvântul 
pentru soclul său, rândurile care vor spune colo, sus, ce nu 
mai putem grăi noi, căci am fi zdrobiţi din nou. Şi aceste 
rânduri le cerem de la voi. 

— De la noi? Pentru ce? 


— Aşa a fost hotărât. Cel din urmă care va veni înainte de 
desăvârşire va trebui să ajute la operă. Care din voi doi e 
acela? 

— Eu am fost cel din urmă. 

— Aha, tu! Ce vei hotări tu, se va scrie pe soclu. Dar cel 
mult patru rânduri. 

— Şi dacă nu vă place ce hotărăsc eu? 

— Trebuie să ne placă. 

— Trebuie? 

— Da, trebuie! Gândeşte însă bine la un lucru: sufletul 
acestei statui e Blestemul; ce va scrie dedesubt îi va da 
viaţă. Dacă îi dai o viaţă care îi va rătăci sufletul, opera va fi 
o întrupare a nebuniei şi ne sileşti să o luăm de la început. 
Ai auzit? Şi ai şi înţeles? 

— Şi una şi alta. 

— Bine. Acum grăieşte tu. 

Mă ridicai în picioare, mă sprijinii de chipul de piatră, ca 
să nu alunec şi începui: 

— Astăzi e crai-nou, întâia zi când luna se înalţă din umbra 
întunecată a pământului, ca să-l lumineze cu razele ei de pe 
bolta cerească. Nădăjduiesc că această zi vă va aduce şi 
vouă înapoi ce v-a luat umbra: lumina aurie a soarelui. 

Ultimul cuvânt fu repetat ca un bubuit de tunet de ecou, 
de astă dată mai prelung decât celelalte. 

— Aţi auzit? Întrebai eu. Credeţi în vorbele mele şi veţi ieşi 
la lumina zilei. Rugaţi-vă! 

— Rugatu-te-ai tu, mă întrebă scheletul, ca să ţi se 
deschidă porţile luminii? 

— Nu. 

— Atunci de ce ne învinovăţeşti pe noi? 

— Eu n-am venit aici ca voi să nimicesc, ci să salvez. 
Chibzuiam totul cu socoteală şi tocmai când sfârşisem 
apăru „vrăjitorul” şi... 

— Te-ai speriat şi ai sărit în adânc la noi, mă întrerupse 
repede scheletul. 


— Nu. Am rămas pe loc şi l-am lăsat să se apropie ca să 
vorbesc cu el. 

— Cum? Ai îndrăznit ceea ce n-a îndrăznit niciunul din 
noi?! Nu ştiai că vrăjitorul acesta e însăşi nebunia şi oricine 
îl priveşte în faţă îşi pierde minţile? Noi toţi, toţi am luat-o la 
fugă când ne-a apărut şi ne-am prăbuşit în prăpastie. 

— Sărmane spirite! Unde vă e superioritatea, dacă orice 
prostie o împinge în prăpastie! 

— Dar şi tu ai venit... 

— Da, am venit, dar nu de spaimă, ci de bunăvoie, ca să 
vadă că nu mi-e frică, nici de el şi nici de moarte. 

— De... bună... voie..., bolborosi scheletul şi apa din juru-i 
se încreţea ca şi când ar fi tremurat tot. 

„De bunăvoie, de bunăvoie”, repetau ca un ecou tigvele 
fără ochi. 

— Nu se teme de moarte, zise scheletul. 

„De moarte, de moarte, de moarte”, repetară tigvele şi 
ecoul duse cuvintele până departe. 

— Stai, stai; aşteaptă, ne întoarcem numaidecât, spuse 
scheletul zorit şi pieri în cazanul din fund. În celălalt, însă, 
se auzi un şopot, un murmur, un bâzâit ca din mii de guri, 
dar care nu venea de deasupra, ci din fundul apei. În 
curând se iviră iar şi scheletul începu: 

— Astăzi e ziua întâi a craiului nou, ziua în care iese din 
umbră ca să lumineze din nou pământul. Şi ziua aceasta ne 
va aduce, nădăjduiesc, şi nouă lumina aurie a soarelui. Vezi, 
repet cuvintele tale. Cunoşti legenda rugăciunii vrăjite? 

— Nu. 

— Nu? Atunci cu atât mai mult ne putem încrede în 
cuvântul tău. Unul dintre cei din urmă care au venit aici, 
rostogoliţi în prăpastie şi din vina lui ca şi noi, fusese mai 
înainte în ţara unde sălăşluieşte de ani nenumărați, într-o 
peşteră adâncă, un spirit ciudat. Din pricina asta i se spune 
Ruh-y-Kulian, dar când pogoară odată printre oameni, se 
întrupează într-o femeie cu părul alb, lung până la călcâie 
şi-şi zice Marah Durimeh. 


A dat de ea într-o colibă dărăpănată şi au stat de vorbă 
amândoi despre marea durere a omenirii. Dat cele ce îi 
spunea ea, erau neînţelese pentru el şi crezând că are de-a 
face cu o bătrână nebună a plecat necăjit că şi-a pierdut 
vremea degeaba. A doua zi însă, aflând că avusese norocul 
să-l vadă pe Ruh-y-Kulian şi aducându-şi aminte ce spunea 
ea, fiecare cuvânt al ei lua alt înţeles şi-i apărea într-o altă 
lumină. Şi din ce se gândea mai bine şi cântărea fiecare 
cuvânt în minte, şi-a dat seama că nu ea, ci el judeca greşit. 
Când să plece, bătrâna îi mai povesti legenda despre 
rugăciunea vrăjită, ca să o ţină minte pe drum. El însă, care 
se credea înţelept şi deştept, o nesocoti ca pe un basm 
caraghios. Abia aici, în cel mai adânc lăcaş al durerii 
omeneşti, şi-a adus aminte, pe când ciopleam statuia, de 
legendă şi de bătrâna care i-a povestit-o. Asta a fost pentru 
noi întâia zi a lunii când ne-am odihnit. Ceea ce crezusem 
până atunci de neînchipuit, părea acum, după ce cunoşteam 
legenda, ceva cu putinţă. Greu însă, căci era legat de multe 
condiţii, pe care un om aproape că nu le poate îndeplini. 
Pentru că, ia bine aminte: unui om îi era hărăzit, unuia 
singur, s-o facă! Şi nici măcar să bănuiască - tot aşa ca tine, 
care nu ştii nimic despre asta. Ciudat! Parcă ar fi fost un 
basm! 

— Făcut-am oare ceva ce spune legenda? Întrebai eu. 

— N-ai venit să nimiceşti umbrele. Ai ţinut dârz piept 
vrăjitorului. Te-ai încrezut în rugăciune. Nu te temi de 
moarte. De bunăvoie ai sărit în prăpastie. Ce va mai fi nu 
pot să-ţi spun căci trebuie să înfăptuieşti fără să ştii. Un 
lucru însă, unul singur şi cel mai grozav, de care tremură 
inima în noi, să aflăm de la tine, fie un „da” sau un „nu”. 
Care din voi doi a aruncat pe celălalt în adânc? 

— Eu. Vroia să mă împingă în prăpastie. Am sărit în lături 
şi l-am împins eu peel. 

— Pe urmă? 

— Apoi am aruncat în urma lui mucul de făclie şi am sărit 
şi eu. 


— De ce, de ce? Întrebă scheletul cu înfrigurare. 

— Ca să-l pot salva. 

— Să-l salvezi! Pe el... pe el! Dar cine e acest „el”? Spune 
cine, cine, cine? 

„Cine, cine, cine?” repetară tigvele şi ecoul duse cuvântul 
mai departe. 

— Vrăjitorul”. 

— Vrăjitorul”! Murmură scheletul şi adăugă: Aşadar, tot el, 
el! 

„EL, el, el”, răspunse prelung ecoul. 

Acum scheletul se întoarse spre gloata de capete şi urmă 
un şopot şi un ţârâit pe care nu-l pricepeam, pe urmă iar 
spre mine şi urmă: 

— Ştiu că ai mai avea multe de spus ca să ne încredinţezi 
cine am fost şi că am slujit mii de ani la rând numai nebunia 
şi închipuirea noastră. Totuşi nu te-am fi crezut, dacă nu 
venea legenda Marah Durimehei să ne arate ceea ce nu 
văzusem până atunci. Trebuie să-ţi mărturisesc cinstit: ai 
biruit, ai biruit încă înainte de a fi sfârşit. Vrei dovada? 

— Nu. O cunosc. 

— Omule. Mă înspăimânţi! 

— Nu mă mir. „Spiritelor superioare” nu le vine la 
socoteală când cutează omul să cugete şi el o dată şi dacă 
nu se pot descurca singure, aleargă la el să-i ceară sfatul. 
Dovada voastră e „vrăjitorul”. Să fi ajuns pe altă cale 
printre voi, l-aţi fi făcut praf. Aşa însă stă sub ocrotirea 
omenească şi de aceea nu e primejdie pentru el, nici chiar 
aici în împărăţia Blestemului. 

— Vorbeşti tăios ca şi privirile lui. Nimereşti tot atât de 
adânc cum vroiam să-l nimerim noi. Am meritat-o. lartă 
greşelile noastre! 

„lartă greşelile noastre”, repetară capetele şi ecoul duse 
mai departe cuvintele. 

Mă aplecai atunci cât putui mai spre ele şi strigai cu 
sufletul cuprins de o neţărmurită bucurie: 


— Ce-am auzit?! Ăsta a fost un murmur de rugăciune. 
Sufletul, sufletul statuii voastre cioplite în piatră se apropie! 
Blestemul nu poate fi nicicând suflet. Şi de ar fi ca piatra să 
grăiască în locul lui Dumnezeu care nu poate altceva, nimic 
altceva decât să binecuvânteze, daţi-i mâini ca să le întindă 
spre binecuvântare. 

— Şi tu dă-i cuvintele pentru soclu. 

— Când? 

— Acum, îndată! 

— Bine. Ascultaţi! 

Şi tigvele se înghesuiau spre mine, văgăunile ochilor se 
căscau în sus. Începui cu glas scăzut şi răspicat: 
„„Binecuvântat acela care, căutând adevărul, a găsit la 
picioarele lui şi rătăcirea. Ţie, Domnul şi Stăpânul meu, ţi-l 
încredinţez pe acest osândit, ca mâna ta milostivă să-l 
izbăvească”. 

Urmă o tăcere adâncă jos, pe apă, atât de adâncă, încât 
puteam auzi oftatul prelung de uşurare pe care-l scoase 
„vrăjitorul” şi cuvintele sale spuse în şoaptă: 

— Dumnezeul şi Stăpânul meu... mâna ta milostivă... 
Rătăcirea! Eu deci... eu..., numai un lucru, unul singur... 

Deodată scheletul făcu o mişcare şi ca un suspin ieşi din 
pieptul său: 

— Nu blestema rătăcirea şi greşeala! Dar nici nu o 
binecuvânta, ci o dă în mâna Domnului! 'Iot astfel spune 
legenda. Aceste cuvinte trebuie săpate neapărat în piatră. 
Avem răgaz să răsară crai-nou pe cer încă de două ori, să 
cioplim pumnul răzbunării al chipului de piatră în mâna 
binecuvântătoare. Să aibă sufletul pe care vrei să i-l dai tu! 

Deodată „vrăjitorul” se sculă în picioare, se încleşta de 
statuie şi vru să vorbească. Eu i-o luai însă înainte şi 
întrebai pe cei de jos: 

— Aşadar aţi renunţat la răzbunare şi aţi părăsit gândul de 
fugă? 

— Da, răspunse scheletul şi capetele repetară în cor: „da, 
da, da!” 


— Atunci, iată ce mai am de spus, zisei eu, apucai pe 
„vrăjitor” de mână şi urmai: 

lată-l. Acesta e rătăcitul. Faptele sale, nu eu sunt chemat 
să le judec. Că m-a ameninţat şi pe mine, îl iert, căci vreau 
să-l scot din beznă la lumină. Fie mântuit de vină, mântuit 
de-a pururi. 

— Şi noi îl iertăm. Fie mântuit de vină, fie mântuit! 

„Mântuit, mântuit, mântuit!” răspunse ecoul, izbindu-se de 
ziduri. 

Acum ridică şi „vrăjitorul” glasul. Nu răsuna tunător, sau 
umilit, ci limpede şi desluşit, ca şi când el ar fi fost acela 
care avea ceva de iertat: 

— Mă eliberaţi, spuneţi? Ce prostie! Cine v-a mânat aici? 
Teama de mine, frica de o nălucă. Şi-apoi, mândria căreia îi 
era ruşine să se roage! Vă credeaţi atât de mari şi ridicaţi 
deasupra tuturor, totuşi nu îndrăzneaţi să-mi ţineţi piept, ca 
să vă spun cine sunt. Acum însă, dacă aş vrea să v-o spun, 
tot nu m-aţi putea pricepe, căci nebunia spirituală nu se 
tămăduieşte atât de lesne şi atât de repede. Luaţi însă bine 
aminte la adevăratul cuvânt mântuitor: cine nu aruncă 
umbră, nu poate fi o făptură omenească şi n-are trup. Dacă 
port într-adevăr vreo vină, nu vouă vă voi cere milă şi 
îndurare. Şi ca să ştiţi: cine mă iartă pe mine, se iartă pe 
sine însuşi. De aceea, pentru că aţi făcut-o, vă iert pentru 
rătăcirea voastră. Aţi păcătuit; vă dau umbrele voastre 
îndărăt. Să se facă lumină! 

— Lumină! Exclamai eu. 

— Lumină! Strigă scheletul. 

„Lumină, lumină, lumină!”, răsună până în cel mai 
depărtat ungher şi toţi stâlpii se cutremurară. 

Dar deodată pojghiţa albicioasă de deasupra apei pieri şi 
totul fu din nou cufundat în întuneric; se auzi însă un sunet 
atât de dulce şi totuşi puternic, atât de blând şi triumfător 
în acelaşi timp! De unde pogora şi pentru cine? Venea dintr- 
o altă lume... din statuia de lângă mine. 


La început numai auzit, pe urmă şi văzut. Şi ce minune de 
culori! Unde îi era izvorul? Chipul de piatră nu era luminat 
din afară, ci purta lumina în sine, de aceea nu arunca 
umbră. Mai întâi uşor, uşor de tot, apoi tot mai tare lumina 
crescu până deveni sclipitoare, ca şi când s-ar fi oglindit în 
marmură raze de soare. În aureola aceasta scheletul şi 
capetele de mort îmi apărură ca nişte schimonosituri atât 
de groaznice şi dezgustătoare că-mi întorsei privirea de la 
ele şi cătai în sus spre statuie. 

Ce văzui acum era atât de minunat, cum nu mai înfăptuise 
încă nimeni până atunci. Şi cât de mic, o, atât de mic mă 
simţeam, eu un biet om, alături de ea! 

Şi „vrăjitorul” grăi: 

— S-a făcut lumină! Vreţi s-o lăsaţi să crească până ce vă 
va înghiţi? Fugiţi repede afară, umbra vă va salva. 

— Nu există nici o cale; suntem zăvorâţi pentru veşnicie, 
răspunse scheletul. Dacă lumina aceasta rămâne fără 
umbră, suntem pierduţi cu toţii. Drept e că legenda spune 
despre acela, Unicul, că are cheia Hefata şi tot ce a spus ea 
s-a adeverit, dar stâncile acestea şi zidurile ei uriaşe sunt 
prea tari pentru Hefata. 

— Eu, eu am cheia! Strigai atunci. Nici o putere nu i se 
poate împotrivi. Am mai fost odată aici şi am încercat-o. 
Faceţi-ne loc! Venim să să vă scoatem afară... 

— Afară, afară! Chicoti scheletul. 

„Afară, afară, afară!” repetară tigvele şi stâlpii se 
cutremurară, iar bucăţi de piatră se desprindeau din ei şi se 
rostogoleau în adânc. 

Sării în apă, „vrăjitorul” după mine. În timp ce capetele se 
dădeau în lături ca să ne facă loc, cătai îndărăt spre chipul 
cioplit. Strălucirea lui mă orbi pentru o clipă. Mă întorsei 
iar şi pornii înot cu ceilalţi după mine. Nimeni, nimeni nu 
mai rămase acolo. 

Lumina pătrundea până la cazanul cel mare şi împrăştia 
un fel de amurg, care îmi arătă însă lămurit calea. Nu 
apucai spre canalurile lăturalnice, ci de-a curmezişul 


printre stâlpi, la cel mai mare, unde cea din urmă licărire 
de lumină pierea ca să lase loc unui întuneric adânc. Nu ne 
puteam rătăci însă, căci jgheabul era drept şi mărginit de 
ziduri. 

Mult mai lesne ca de cu seară, când venisem în luntre, 
trecui printre tufe şi ieşii afară, în eleşteu. Ca să fac loc 
celorlalţi să vină după mine, înotai atât cât crezui că e 
nevoie, apoi întorsei capul. Vai, mulţi erau! Şi veneau 
mereu, mii, mii! Îi vedeam bine, căci stelele luminau 
îndeajuns şi crai-nou apăruse pe cer. Cum încăpuseră toţi în 
munte? Era cu putinţă să fi existat atâtea spirite care să se 
fi prăbuşit din înălţimea gândurilor lor fiindcă le alunecase 
de sub picioare? 

În sfârşit, când apărură şi cei din urmă, scheletul ridică 
glasul şi strigă: 

— A sosit ziua unei noi vieţi, ziua când lumina ne-a apărut 
iarăşi. Să proslăvim această zi! Priviţi colo, colina! Razele 
de lună ne arată stâlpii de trandafiri; un templu se înalţă, 
hărăzit aceluia care nu a vrut să recunoască odinioară 
trufia noastră. Am ispăşit, dar nu până la sfârşit. Opera 
Blestemului, pe care să-l preschimbăm în binecuvântare, nu 
s-a desăvârşit încă. Trebuie şi se va împlini pentru pocăinţa 
noastră. Acum avem cheia Hefatei. Şi ce ne-a fost nouă spre 
pieire, lumina statuii, se va irosi repede în întunericul din 
munte. Ne vom întoarce atunci şi pumnul pe care îl ridicam 
ameninţător, se va întinde spre binecuvântare. Acum să 
mergem sus, la templu. Adan, steaua miezului nopţii, 
sclipeşte deasupra noastră. E ora spiritelor şi trebuie să ne 
ducem să spunem Unicului că ne putem ruga iarăşi. 

Porni spre locul de pe mal de unde puteai urca la biserică. 
Ceilalţi îl urmau, eu însă rămăsei unde mă aflam. Când 
spiritele se roagă, omul să nu se amestece; el nu poate 
pricepe Kirie eleisonul lor... „Vrăjitorul” se opri de 
asemenea; ne uitarăm câtva timp după ei, apoi îl întrebai: 

— Vii şi tu cu mine la mal? 


— Nu numai la mal, ci şi în chilia ta. Ne vom aşeza 
amândoi sub lumina stelelor şi-ţi voi lămuri de ce există 
umbre şi greşeli omeneşti. Haidem! 

Înotarăm spre mal şi... ciudat! Când ieşii din apă, hainele 
mele erau uscate. Şi ale lui. Mă luă de mână. Străbăturăm 
satul şi urcarăm colina, poarta era închisă. Se deschise 
singură cum o atinserăm cu mâna. Tot astfel şi celelalte uşi, 
până ce ajunserăm în odaia mea din mijloc. Auzii din 
dreapta respiraţia regulată a unui om cufundat în somn. 
Vrusei să mă duc repede într-acolo, dar „vrăjitorul” mă opri 
şi-mi şopti: 

— Nu trebuie să te deştepţi încă. Am multe să-ţi spun şi 
atât de importante, că vei rămâne uluit de ce vei auzi. 

leşirăm pe acoperişul neted, care slujea de terasă şi 
privirăm spre biserică. Valea era toată scăldată în lumina 
stelelor, dar deasupra templului se revărsa aceeaşi 
strălucire ca din chipul de piatră cioplit care întruchipa 
rugăciunea. 

Spiritele erau toate în genunchi. O mireasmă dulce de 
trandafiri plutea în jurul nostru. Venea oare dintr-acolo? Pe 
o adiere de vânt un cântec ajungea până la noi. 

— Îl auzi? Mă întrebă „vrăjitorul”. N-ai să-l înţelegi; o să-ţi 
spun eu ce înseamnă. Şi nu numai o să-ţi spun, dar o să şi 
vezi. Priveşte-mă! 

Mă uitai în faţa lui. Dar ce se petrecea cu el? Trupul 
începu să se înfăşoare într-o ceaţă, ceața luă însă îndată 
altă formă şi cine era acum înaintea mea? Nu „vrăjitorul”, ci 
paznicul porţii, cu care vorbisem înainte de-a urca muntele. 
Nu mai avea acum părul cărunt şi nici ochii aceia tăioşi şi 
duşșmănoşi, ci privirea blajină cu care mă întrebase dacă 
ştiu să mă rog. 

— Te miri, nu e aşa? Mă întrebă zâmbind. Şi totuşi nu e 
nimic de mirare. Spiritul nevârstnic trebuie vestit la vreme. 
Dar omul copt la minte nu are nevoie de epitrop, căci ştie 
singur ce-l îndeamnă Adevărul. Te-ai ţinut de cuvânt. Nu te- 
ai supus celui de-al doilea eu al meu, nici rătăcirii care vrea 


să fure întregii omeniri umbra, fiindcă se crede el însuşi 
lipsit de ea. Tu nu m-ai biruit şi totuşi m-ai învins. Mă simt 
dator faţă de tine şi ca să mă plătesc îţi voi încredința taina 
cum lumina şi întunericul ar însemna moartea dacă nu şi-ar 
întinde mâna spre împăcare, ca să o preschimbe într-o viaţă 
veşnică. De acolo alegerea, care nu era minciună, deşi nu 
există moarte şi nici umbra nu vieţuieşte: Moarte sau 
Umbră. 

Ne aşezarăm amândoi şi începu să povestească: viaţă de 
om, viaţă de spirit, totuşi întreaga viaţă omenească. Stelele 
îşi urmau calea pe cer; eu nu le vedeam. Timpul era pentru 
mine ca şi când n-ar fi fost. Stelele pieriră; nici nu băgai de 
seamă. Ascultam la ce-mi povestea el. La răsărit se zări o 
geană de lumină; eu nu mă uitai într-acolo. Pentru mine se 
ivea o nouă dimineaţă. Dar apăru soarele şi o rază se lăsă 
pe chipul lui luminându-l. 

Sări în picioare, mă strânse la pieptul său, îmi atinse 
buzele cu o sărutare şi zise: 

— Sărutarea asta e pentru acela care doarme colo, în 
odaie. Vino să te întrupezi iarăşi. E nevoie de tine. Şi de 
mine... poate şi mai mult! 

Mă luă de mână. În prag se opri niţel şi şopti: 

— Ce adânc doarme! Îi aud răsuflarea. Îndată ce te vei 
apropia de el, va vedea în vis ce ai văzut tu la mine. Du-te şi- 
i dă sărutarea mea. Nu-l trezi dintr-odată, căci vreau să-şi 
aducă treptat, treptat, aminte după ce se va deştepta şi să 
nu uite nimic, nimic să nu se piardă. 

Îl ascultai. Înaintam pas cu pas, intrai prin odaia din mijloc 
şi trecui pragul în aceea de dormit, prin fereastra căreia 
pătrundeau razele de soare. Chipul adormitului începu să 
se însufleţească şi prindea tot mai mult viaţă din ce mă 
apropiam. Mă aplecai asupră-i şi-i dădui sărutarea 
„vrăjitorului” care rămăsese în uşă. Şi... 

Deschisei ochii. Nu eram în picioare, ci culcat. Sării jos din 
pat şi alergai în încăperea din mijloc. Nimeni. „Vrăjitorul” 
pierise, odaia era goală, terasa pustie. 


— Am visat, am visat! Exclamai eu. Dar ce vis! Parcă totul 
a fost aievea... Văd încă totul înaintea ochilor minţii, în 
urechi îmi sună desluşit fiecare cuvânt. O să aştern totul pe 
hârtie. Nu se ştie dacă... 

În timp ce scriam, se făcuse târziu. După ce sfârşii, coborâi 
din odaie să vorbesc mai întâi cu Şacara. Fata stătea în sala 
cea mare şi cosea. 

— Ţi-a povestit ţie cumva Marah Dutimeh legenda despre 
Rugăciunea vrăjită? O întrebai eu. 

Se gândi câtva timp apoi răspunse: 

— Nu mie, ci unui străin. Asta a fost în satul Ohtian al 
tribului bulanuh. 

— Cine era străinul? 

— Nu-mi aduc aminte. Poate că nici n-am ştiut niciodată 
cine era, dar omul nu-mi plăcea. Murise o bătrână care se 
aciuise într-o colibă dărăpănată de la marginea satului. 
Nimeni nu s-a îngrijit de înmormântare, căci fusese o 
Tumasa12. Marah Durimeh m-a luat cu ea să priveghem 
mortul. Eram încă mică şi de puţină vreme eleva ei. Străinul 
era un călător care străbătuse satul şi când o văzu pe 
Marah Durimeh în pragul colibei, se opri. Intră în vorbă cu 
ea şi fiindcă răspunsurile ei i se părură ciudate, descăleca şi 
veni mai aproape. Ba intră chiar şi în colibă, dar când văzu 
mortul, scuipă într-acolo. Pentru ce, nu ştiu. Ce spunea el 
erau lucruri prea adânci pentru mine, că nu le pricepui. 
Ştiu numai că părea foarte trufaş. Rugai în gând pe moartă 
să nu asculte că ar fi tulburat-o din reculegerea de care 
avea acum trebuinţă. Omului acestuia i-a povestit Marah 
Durimeh legenda înainte de-a porni la drum. 

— Aşadar nu e chiar atât de mult, de când, cel din urmă s- 
a rostogolit în prăpastie. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— O să-ţi lămuresc eu mai târziu. Ai putea să-mi povesteşti 
şi mie legenda? 

— Nu. Eram copil şi nu pricepeam înţelesul, care era prea 
adânc pentru mine. 


— Păcat! 

— De ce? 

— Pune lucrul jos şi vino cu mine în livadă. Acolo putem 
vorbi în linişte. 

leşirăm din curte şi ne aşezarăm în iarbă, începui să-i 
povestesc visul. Mă asculta în tăcere, dar din când în când 
în ochii ei apărea o lucire care îmi amintea pe aceea a 
chipului cioplit în piatră din adâncul muntelui. Şi chiar după 
ce sfârşii, tăcu încă multă vreme pierdută în gânduri, în 
clipa însă când vru să spună ceva se ivi printre ruine Kara 
Ben Halef şi când ne văzu veni în fugă spre noi. 

— Effendi, am pus mâna pe un ticălos şi l-am luat 
prizonier! Îmi strigă el încă de departe. 

— Cum, aici, în lăcaşul păcii, prizonieri? Îl întrebai eu. 

— Dacă aşa merită! 

— Cine e? 

— Un străin. Nu vrea să spună. 

— Unde e? 

— Colo, într-una din bisericile vechi. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Am plecat dis-de-dimineaţă să mă plimb prin ruine, cum 
fac adesea. Se spune în sat că s-ar afla acolo locuri tainice şi 
lucruri care n-au fost încă descoperite. Cred că aşa şi e. 
Massabanii izgoniți, care au sălăşluit pe acolo, ştiu mai bine 
ca oricine, căci îşi aveau în ruine ascunzişurile lor. De 
aceea, orice străin care dă târcoale ruinelor, fără voia 
noastră, trebuie bănuit de cine ştie ce gânduri ascunse. 
Deci, auzind paşi apropiindu-se, am prins bănuieli. Mă 
aflam în turnul cel rotund, Care e aproape năruit. N-are 
decât o singură uşă. Nu eram departe de ea. Mă lipii de zid 
ca ca să nu fiu văzut. Străinul păşi în turn. Era un om 
uscăţiv, nu înalt, dar bine legat. Se simţea pesemne în 
siguranţă, căci nici nu se uită în juru-i şi se aşeză pe nişte 
dărâmături. Întoarse din întâmplare capul; ştiam că nu se 
poate să nu mă zărească. Mă repezii la uşă şi mă aşezai în 
dreptul ei ca să nu poată fugi. Îl văzui tresărind speriat, pe 


urmă mă întrebă cine sunt şi ce caut acolo. Vorbea atât de 
poruncitor, ca şi când el ar fi fost stăpânul locului. Dar când 
îl întrebai eu ce caută, se mânie foc, trase de la brâu un 
cuţit lung şi mă ameninţă că mă omoară dacă nu-l las să 
plece. Ba a şi încercat s-o facă. Uite aici, mi-a spintecat 
mâneca hainei când s-a repezit să dea. Ochise pesemne 
inima, dar am sărit în lături, i-am smuls cuțitul din mână, l- 
am aruncat cât colo şi mă luai cu ella trântă. Lesne nu mi-a 
fost să-l dobor. Era voinic şi îndemânatic. Se lupta cu 
pricepere; se cunoştea că luptase adesea pentru libertatea 
sau viaţa lui. În cele din urmă îl doborâi şi-i pusei 
genunchiul în piept, îl ţinui aşa, până simţii că-i slăbesc 
puterile. Îl apucai apoi cu o mână de gât şi-l apăsai pe 
beregată. Văzui cum i se urcă sângele la cap; leşină. Ştiam 
că leşinul nu va ţine mult, dar destul ca să-l pot lega 
zdravăn. 

— Cu ce? 

— Îi întorsei mâinile la spate şi i le legai cu pulpanele 
hainei lui. Gleznele i le prinsei în cureaua din jurul 
mijlocului şi le înnodai cât putui mai bine. 

— L-ai căutat prin buzunare? 

— Da. Erau goale. N-avea nimic la el decăt cuțitul. Am 
alergat apoi încoace să-ţi spun şi ţie ce s-a întâmplat. Te-am 
văzut stând aici cu Şacara. Acum hotărăşte tu, Sihdi, ce să 
fac cu el? 

— Mai întâi un lucru: Să nu afle nimeni şi mai ales Pekala. 
Bănuiesc cine trebuie să fie străinul, adică vreun fugar care 
a fost trimis de şeicul ul Islam ca să iscodească pe aici. 
Vreau să-l văd şi eu. Du-te şi ia câteva frânghii din casă, dar 
bagă de seamă să nu simtă cineva. 

Şacara mă rugă să o iau şi pe ea cu noi. Încuviinţai, căci n- 
aveam de ce să mă feresc de ea. Îmi şi făcusem planul. 
Spionul nu ne va spune nimic de bunăvoie; de asta eram 
sigur. Trebuia să-l silim şi aveam un mijloc care ar fi deschis 
gura până şi diavolului. Nu mă puteam însă sluji de el decât 
fără ştirea nimănui, de aceea eram bucuros că o aveam pe 


fată cu mine. Se va crede că am plecat amândoi niţel la 
plimbare. 

Când se întoarse Kara, pornirăm toţi trei pe cărarea care 
ducea la turn. Poarta fusese zidită de multă vreme, aşa că 
nu puteam pătrunde decât prin clădirea de alături. 

Găsirăm pe prizonier cu ochii deschişi. Ne privi dârz şi 
strigă răstit spre noi: 

— Să-mi daţi numaidecât drumul! Sunt un om de seamă, 
nu un derbedeu, ca să vă purtaţi astfel cu mine. Dezleagă- 
mă, effendi! 

Aha, mă cunoştea deci! Avea privirea ageră şi auzul bun, 
dar nu era destul de şiret ca să nu se dea de gol. Mă oprii în 
faţa lui şi-l întrebai: 

— Cine eşti? 

— O să-ţi spun, dar numai între patru ochi. 

— De unde vii? 

— Nici asta nu trebuie s-o afle alţii. 

— Ce cauţi aici? 

— 'Ţi-am mai spus că nu vorbesc faţă de martori. 

— Aşa?! Atunci nici nu vreau să ştiu. Kara, leagă-l mai 
bine, dar aşa ca să-i pârâie oasele. Aşa păţeşte cine se 
obrăzniceşte. 

Kara îngenunche lângă el şi se apucă de treabă. Atunci 
străinul strigă: 

— Ce faceţi? Sunt un trimis al şahului... 

— Pentru cine? 

— Pentru Ustad, adică pentru tine. 

— Şi în loc să vii de-a dreptul, făţiş, te furişezi ca un hoţ? 

— Am motivele mele. 

— 'Te cred! Dar am şi eu pe ale mele, care nu se potrivesc 
cu ale tale. 

— Am venit spre binele vostru. 

— Şi te repezi cu cuțitul la oamenii noştri. Foarte 
mulţumesc de aşa bine! 

— Eşti creştin. De aceea îţi spun: vin ca misionar. 


— Vei fi vrând poate să ne ţii o predică despre pace, să ne 
vesteşti fericirea? 

— Da. 

— Cunoaştem povestea! Vezi mai bine de fericirea ta. A 
noastră e în mâini bune. 

Tăcu. Părea că chibzuieşte. Kara îşi îndeplini atât de bine 
însărcinarea că „misionarul” gemu de durere. 

— A îndreptat cuțitul spre tine ca să te înjunghie, urmai eu 
către băiat. Asta pedepsesc eu cu moartea. Împinge-l colo, 
printre bolovani, să stea până ce va fi dus în sat unde va fi 
spânzurat. 

Mă prefăcui apoi că vreau să ies pe uşă. 

— Nu pleca, effendi, strigă el rugător. Întreabă şi-ţi voi 
răspunde. 

Nu-l învrednicii măcar cu o privire. 

— Effendi effendi, stai să-ţi spun tot! 

Mă întorsei încet şi-i zisei în silă: 

— Bine, fie! De când eşti aici? 

— De azi-noapte. 

— Ai mai fost vreodată? 

— Da, acum un an pentru întâia oară şi de atunci în fiecare 
lună. 

— Numai atât? 

— Da. 

— Ai sosit abia aseară şi văd că ştii cine sunt. Cine vrea să 
înşele trebuie să se priceapă să mintă. 

— Nu ştiam cine eşti, am bănuit numai. 

— E cineva pe aici care să o poată dovedi? 

— Da. Pekala şi Tifl. 

— Şi încolo nimeni? 

— Nimeni. 

— Stai prost dacă e aşa. Tifl e un renegat şi Pekala o 
palavragioaică care va spune tot ce ştie despre tine. 

— N-are decât. Rău n-are ce spune. Am o însărcinate din 
partea şahului; sunt sluga, omul lui de încredere. Ca un sol 
al dragostei lui şi a iubirii de oameni am venit încoace să... 


— Să-ţi ascunzi adevărata intenţie, îi luai eu vorba din 
gută, să trăieşti ani de zile de pe urma toantei de Pekala şi 
să ne dictezi cu pumnalul pacea falsului tău şah. 

— Falsului meu şah? Nu te înţeleg... 

— Dacă nu mă înţelegi într-adevăr, atunci eşti şi mai prost 
ca Pekala, care crede că eşti în stare să-i mijloceşti la şah 
toate fericirile raiului. Pe mine însă nu mă înşeli tu cu 
palavre de astea. Ai fost trimis de şeicul ul Islam, nu de 
şahinşah. 

Cu toată neobrăzarea lui nu-şi putu ascunde spaima. 

— Şei... cul... Is... lam... bolborosi el. De unde până unde? 

— Am auzit-o chiar din gura lui şi dacă ţi-o spun, e 
adevărat. Vrei să mărturiseşti? 

— Nu, căci e o minciună, ţipă el înfuriat. 

— Ba e adevărat. Şi să ştii un lucru: peste foarte scurt 
timp, ai să mă rogi în genunchi să-ţi ascult mărturisirea pe 
care nu vrei s-o faci acum. Deocamdată nu mai am ce vorbi 
cu tine. 

Kara îl legase atât de bine, încât i-ar fi fost cu neputinţă să 
scape. Seducătorul acesta al „fecioarei serbării”, mai 
încercă să ne înduplece să ne purtăm altfel cu dânsul, dar 
străduinţele lui fură zadarnice. Îl aşezarăm între grămezile 
de pietre şi plecarăm. Când ajunserăm afară, Şacara îmi 
spuse, privindu-mă aproape cu teamă: 

— N-am ştiut până acum că poţi fi atât de aspru şi 
neîndurat, effendi. 

— Dragă mea prietenă, aici nu e vorba de mine, ci de 
soarta multor oameni, răspunsei eu. În astfel de 
împrejurări, omul nu trebuie să se ia după inima lui. De 
altminteri soarta acestui om nu e încă hotărâtă. Stă în mâna 
lui să scape, dacă se pocăieşte. Şi ceea ce am de gând să fac 
cu dânsul îl va duce pe drumul cel mai scurt la pocăință. 

— Ce vrei să faci? 

— Îl voi arunca într-o închisoare unde trebuie să aleagă 
între nebunie şi pocăință. Altă cale nu există pentru a ieşi 
de acolo. 


— Unde e închisoarea asta? 

— Jos, în peştera întunecată din mijlocul muntelui, pe 
stânca aceea rece şi umedă, unde am găsit scheletul. În 
tovărăşia acestuia se înmoaie şi cel mai înverşunat păcătos. 

— Dar asta e curată sălbăticie! 

— Dimpotrivă, vreau să-l scap, Şacara. Şi cine poate găsi 
scăparea din iadul sufletului său prin iadul din afară, 
aceluia trebuie să i-l deschidem pe acesta. O fiară nu poate 
fi îmblânzită cu pâine şi cine vrea să încerce aşa ceva, se 
pune el însuşi în primejdie. Îl voi lăsa până diseară în turn, 
apoi îl vom duce la locul de care am vorbit. Şi ai să vezi că 
nu va trece mult şi va face cum am spus eu: mă va ruga să 
ascult mărturisirea vinei lui... Dar ce se petrece în sat? E 
cumva iarmaroc? 

— larmaroc nu, dar s-au adus caii la vedere pentru 
alergare. Profesorul de muzică a orânduit aşa. Orice 
djanicun care vrea să ia parte la alergaţi, trebuie să vină cu 
calul său în faţa lui. Apoi se înseamnă locul de alergare şi 
cine vrea, poate să facă o probă de încercare. 

— Hai să mergem şi noi într-acolo. Aş vrea să văd ce cai se 
prezintă. 

— Nu te vei obosi prea mult? Întrebă Şacara. 

— Nicidecum. Simt puteri noi în trup şi nu mi s-a mai 
întâmplat să văd ca un bolnav să se însănătoşească atât de 
repede ca mine. Ceea ce mi s-ar fi părut acum trei zile cu 
neputinţă, cred că voi putea face acum fără nici o greutate 
şi anume: să călăresc eu însumi pe Assil la alergări. 

— Ce gând minunat, effendi! Strigă Kara, cu ochii 
strălucitori de bucurie. Dacă tata ar auzi vorbele tale, s-ar 
însănătoşi şi el repede. 

— Nu te bucura prea de timpuriu. Slabit cum sunt, pot cel 
mult să mă gândesc la aşa ceva, dar până la înfăptuire, mai 
este mult. Vom vedea însă! Dacă va fi neapărată nevoie, 
poate mă voi hotări să călăresc, pentru a nu lăsa izbânda în 
mâna potrivnicilor. 


Nu ne mai întoarserăm la casa Ustadului, ci luarăm 
drumul spre sat, unde furăm primiţi cu mare bucurie. 
Veniseră mulţi djanicuni care nu mă văzuseră încă; acum se 
adunară în jurul nostru şi fiecare ne încredința că vom ieşi 
învingători la alergări. 

Însoţiţi de profesorul de muzică, examinarăm fiecare cal în 
parte şi proprietarul fiecăruia se strădui să arate însuşirile 
calului său. Cu prilejul acesta putui să-mi dau seama că 
profesorul de muzică era un foarte bun cunoscător. Nu se 
lăsă încântat de vorbe, rămase liniştit şi îndepărtă pe toţi 
aceia care n-aveau şanse de reuşită. Tocmai prin aceasta, 
încrederea pe care o aveam în el se întări, aşa că la sfârşit, 
când îmi ceru şi mie părerea, putui să-i răspund spre 
mulţumirea amândurora: 

— Caii sunt buni, nu numai pentru folosinţa obişnuită, dar 
chiar pentru scopul pentru care-au fost aduşi şi, acum, 
după ce i-am văzut, nu mai am nici o grijă. N-am ştiut că 
djanicunii au atât de mulţi cai de rasă şi nu înţeleg cum 
adversarii se încumetă să se măsoare cu noi. 

— Pricina e lesne de înţeles, răspunse el. Se laudă cu caii 
lor, le dau tot felul de nume răsunătoare, de pildă: „Cel mai 
bun cal din Luristan”, povestesc tot felul de istorii 
năstruşnice despre obârşia lor, aşa că în cele din urmă 
nimeni nu le mai pune la îndoială cuvintele. În felul acesta, 
toţi care mai îndrăznesc să alerge împotriva lor, o fac cu 
frică şi bineînţeles că frica atrage după sine înfrângerea. 
Dar nu calul e vinovat, ci teama, care paralizează energia şi 
prezenţa de spirit a călăreţului. La noi lucrurile stau altfel. 
Noi nu ne lăudăm cu hergheliile noastre; dimpotrivă, ţinem 
nici să nu se vorbească despre ele şi nu ne fălim cu cutare 
sau cutare cal, căci toţi sunt buni. Nu le dăm nume 
răsunătoare, căci azi nu mai crede nimeni în nume. Pentru 
caii noştri cei mai buni alegem nume umile, al căror înţeles 
îl cunoaştem numai noi. O să te încredinţezi mai târziu de 
asta, căci cei mai buni cai ai noştri nici n-au fost aduşi, ei 
neavând nevoie de o examinare. Întreabă în toată ţara dacă 


suntem în stare să câştigăm o alergare împotriva unor cai 
străini, toţi vor zâmbi şi-ţi vor răspunde că vom fi învinşi. 
Vor râde de caii noştri, chiar şi de Săgeata, singura care are 
un nume mai bătător la ochi. De altminteri, ştii cine e cel 
mai bun călăreț al nostru? 

— Presupun că tu. 

— Ba nu; e însuşi şeful nostru. În clipa în care încalecă, nu 
mai este căpetenia djanicunilor, ci cu totul altul. Pare să fie 
un duh întinerit, căruia calul i se supune cu desăvârşire şi 
cine se încumetă să se ia la întrecere cu el, cutează mai 
mult decât îşi poate închipui. Cu prilejul ăsta mi-am adus 
aminte să-ţi spun că şeicul ul Islam a trimis un om la 
Khorramabad, dar nu de aici, ci din drum, căci, fără 
îndoială, noi nu trebuia să ştim nimic. Dar omul acesta s-a 
întâlnit cu unul din păzitorii noştri de cai, a început să se 
certe cu el şi a fost atât de neprevăzător în vorbele lui, încât 
s-a dat singur de gol. I-a spus paznicului că suntem 
pierduţi, fiindcă Ghulam el Multasim va fi numit Ustadul 
kurzilor taki. Crezi că e cu putinţă aşa ceva, effendi, sau a 
spus o minciună, numai pentru a ne face în necaz? 

— Ghulam el Multasim, răzbunătorul, omul lipsit de cinste 
şi de conştiinţă... să devină „şeful” cuvioşilor kurzi taki, atât 
de credincioşi Coranului?! La urma urmelor, de ce n-ar fi cu 
putinţă? Ba chiar îmi vine să cred aşa ceva, de când am 
avut prilejul să cunosc pe şeicul ul Islam. Astfel de oameni 
sunt în stare să facă orice. Dar să avem răbdare; dacă într- 
adevăr se va întâmpla ce spui, atunci nu poate fi decât spre 
folosul nostru. 

— Spre folos? Nouă? Omul acesta în fruntea duşmanilor 
noştri cei mai înverşunaţi? 

— Da, căci de vom ajunge vreodată la luptă, e mai bine să 
avem toată ceata la un loc şi să-i putem da gata dintr-o 
singură lovitură. Mie unul mi-ar părea bine să fie aşa cum 
spui tu. 

Ochii profesorului de muzică sclipiră şi zise voios: 


— Slavă Domnului! Din ce în ce mai mult mă încredinţez 
că nu trebuie să ne fie teamă de nimeni. i-am mai spus că 
ocup tot felul de posturi şi între altele sunt şi un fel de 
ministru de război şi îmi miroase acum a praf de puşcă. Ai 
vrea să vezi armata noastră? 

— Fără îndoială, dar deocamdată renunţ, căci trebuie să 
fim cu băgare de seamă. O trecere în revistă ar bate la ochi 
şi aş vrea ca duşmanii să ne creadă nepregătiţi şi să-şi 
închipuie că ne vor putea ataca prin surprindere. Te rog dar 
să taci deocamdată. Îndată ce voi crede de cuviinţă ne vom 
sfătui. Toate iţele sunt în mâna mea. 

Pe când vorbeam cu profesorul de muzică veni şi Pederul. 
Fusese în pădure, la coliba lui de vânătoare, şi-mi făgădui 
că va pune să mi se facă şi mie una. 

Apoi ne despărţirăm, aşa că eu, împreună cu Şacara şi 
Kara Ben Halef, plecarăm spre casă. Acesta mai avea de 
făcut plimbarea zilnică de antrenament, iar pe Şacara o 
rugai să ţină de acum înainte pe Pekala sub supraveghere şi 
s-o împiedice să se ducă la ruine. Ajungând acasă, mă dusei 
să văd ce fac Halef şi Hanneh. 

Se mutaseră pe terasa sălii şi această primă vizită a mea în 
noua lor locuinţă, le făcu multă plăcere. Halef nu dormea şi 
când mă aşezai lângă el, îmi spuse: 

— Dragul meu Sihdi, am auzit că acum eşti stăpân în casa 
asta. Cum poţi să îngrijeşti de toate fără ajutorul meu? 

Vocea îi era mai puternică, respiraţia regulată şi privirea îi 
era mai vioaie. 

— Fii liniştit, îi răspunsei eu. N-am nevoie de ajutor. 

— Dar şi tu eşti încă bolnav şi slăbit. 

— Bolnav nu mai sunt, iar în ce priveşte slăbiciunea, ea 
dispare pe zi ce trece. Mă întremez cu o repeziciune 
uimitoare şi nădăjduiesc că vei face la fel. 

Când îi povestii de examinarea cailor, cuvintele mele avută 
efectul unei doctorii bune şi al unei hrăni întăritoare. 
Obrajii i se îmbujorară şi trăsăturile feţei căpătară viaţă. 
Alergarea era aceea care îl interesa mai mult ca orice şi 


părea să-i dea noi puteri de viaţă. Vorbii deci mai mult 
despre ea, până când obosi şi închise ochii, în vremea asta 
se făcu amiaza şi mâncarăm în sală, împreună cu Hanneh şi 
Şacara. 

Când mă urcai în camera mea şi privii în vale, zării o 
mulţime de călăreţi antrenându-şi caii pe locul hotărât 
pentru alergări. Rămăsei toată după-amiaza în odaia mea şi 
chiar seara, cerând să mi se aducă cina sus. Kara ştia ce 
aveam de gând, căci îi spusesem ce voiam să fac, încă în 
drumul spre casă, aşa că, după ce toţi se culcaseră, afară de 
Şacara, el mă aşteptă în curte, cu făclii noi, pe care le 
pregătise. 

Ne duserăm mai întâi la locul de acostare, pentru a pune 
făcliile în barcă. De două zile aveam lună nouă, aşa că azi 
lumina ei era mai puternică decât fusese ieri. Luarăm 
drumul până la turn si, cum partea de sus a acestuia se 
prăbuşise, înăuntrul lui era destulă lumină ca să putem 
vedea. Pentru a lumina clădirea alipită prin care trebuia să 
trecem, Kara luase o lumânare pe care o aprinse acum. 

„lubitul” se afla în aceeaşi poziţie cum îl lăsasem. Nu-i 
fusese cu putinţă nici să se mişte măcar. Ne-am fi aşteptat 
ca durerea pricinuită de legăturile foarte strânse să-l fi 
făcut mai supus, dar nici prin gând nu-i trecu aşa ceva. 
Dimineaţa tot se mai rugase de noi, dar acum părea că se 
răzgândise. Ne întâmpină cu mustrări, ne vorbi de „vestirea 
păcii” spunându-ne că e „alesul”, „misionarul”, fără ajutorul 
căruia vom fi pierduţi şi în cele din urmă îndrăzni chiar să 
spună că ne va ierta şi se va ruga pentru noi la şahinşah, 
dacă ne vom recunoaşte şi îndrepta greşelile. Pusei capăt 
acestor palavre nesăbuite întrebându-l scurt: 

— Cunoşti personal pe şeicul ul Islam? 

— Nu, răspunse el cu glas mânios. 

— N-ai nici o legătură cu dânsul? 

— Niciuna. 

— N-ai venit încoace din ordinul său? 

— Nu şiiar nu! 


— Bine; acum m-am convins, dar vei vedea îndată de ce 
anume. Îţi vom dezlega picioarele, dat atâta tot. Vei merge 
cu noi, supus şi fără să faci zgomot, dacă ţi-e dragă viaţa. 
Ştim cum trebuie să ne purtăm cu criminali fugiţi din 
închisoare şi nu ne pasă dacă sunt sub ocrotirea şeicului ul 
Islam sau nu. Ai înţeles? 

Tăcu. Kara îi desfăcu curelele de la glezne şi îi porunci să 
se ridice de jos. El se clătină din cauza amorţelii, aşa că 
trebui să-l sprijinim. Când ieşirăm însă afară, fu în stare să 
meargă singur. Coborârăm dealul şi ajunserăm la locul de 
debarcare, îi spuserăm să se urce în barcă, dar se împotrivi 
şi începu să ridice glasul. Kara îl trânti jos, îi puse un căluş 
în gură, îi legă iar picioarele şi îl trase în barcă, unde îl legă 
şi la ochi. Apoi ne urcarăm şi noi şi vâslirăm spre canal. 

După ce trecurăm prin tufişul de la intrarea acestuia, 
aprinserăm făclia şi o înţepenirăm la locul ştiut. Apoi 
înaintarăm până la cazanul din faţă. „lubitul” nu trebuia să 
ştie pe unde e drumul spre libertate, căci se putea să fie un 
înotător bun. De aceea împinserăm barca atât de departe, 
încât nu se mai putea vedea canalul, apoi îi luarăm legătura 
de la ochi. Căluşul îl împiedica să vorbească, iar faţa îi era 
în umbră, aşa că nu i-o puteam vedea; totuşi presupuneam 
că vederea acestui loc înfiorător va avea o adâncă înrâurire 
asupra lui. 

După ce mai făcurăm câteva ocoluri spre a-l face să creadă 
că drumul e mult mai lung şi cazanul mult mai mare, ne 
oprirăm la stânca pe care se afla scheletul. Pentru ca 
„iubitul” să nu-l vadă imediat, împinserăm barca pe partea 
opusă a stâncii. Îl apucai pe prizonier de ceafă şi îl ridicai în 
sus. Era ţeapăn ca o mumie şi avea ochii închişi. Leşinase 
oare, înlemnise de spaimă, sau se prefăcea? Cu ajutorul lui 
Kara îl trăsei pe stâncă. Mă aşteptasem să se împotrivească. 
Îl dezlegarăm şi îi scoaserăm căluşul din gură. Kara cobori 
din nou şi desfăcu un pachet care conţinea mai multe pâini, 
pe care le aduseserăm cu noi şi pe care le aruncă pe stâncă. 


Până atunci prizonierul rămăsese nemişcat, acum însă 
începu să dea semne de viaţă. Pipăi întâi la întâmplare în 
jurul său, apoi îşi ridică trupul, sprijinindu-se în mâini, holbă 
ochii în întunecimea care îl înconjura, îşi îndreptă pe urmă 
privirea spre noi şi scoase un țipăt înfiorător, ca de nebun, 
al cărui ecou se repetă de nenumărate ori în bolta 
întunecată. 

— Unde sunt... unde... unde...? Urlă el! E peştera în care 
aruncăm victimele noastre, întunericul de care râdeam, 
când ascultam de sus şi auzeam trupurile căzând în apă. Şi 
aici văd pâine! Cine se mai îndură oare de nenorociţii 
prăbuşiţi în iadul ăsta? 

Se uită la noi. Faţa lui era schimonosită de spaimă, dar 
după câteva clipe se reculese şi îşi veni în fire. 

— Tu eşti, effendi? Spuse aproape bucuros. Vasăzică nu e 
cum am crezut eu? Ce să fac aici? De ce m-aţi adus 
încoace? 

— Aici e locul tău, răspunsei eu. Ucigaşul lângă cei ucişi! 

— Eu... eu... n-am ucis. Alţii au făcut asta. Mâna mea e 
curată. N-am îmbrâncit pe nimeni în iadul ăsta! Cugetul 
meu nu are să-şi impute nimic. 

Ridică mâna ca pentru jurământ. 

— Dar ai dat victimele pe mâna ucigaşilor şi te-ai bucurat 
când le auzeai prăbuşindu-se în adâncime. Asta nu e destul? 
Acum vei avea timp să te gândeşti la ce-ai făcut. Victimele 
vor veni la tine, le vei auzi, îţi vor vorbi şi va trebui să le 
asculţi. Te vom lăsa singur, pentru a nu-ţi tulbura liniştea. 

Kara şi cu mine apucarăm vâslele. 

— Staţi, staţi! Rămâneţi! Zbieră el. 

Barca se puse în mişcare. 

— Nu plecaţi... nu plecaţi fără mine! Nu vreau să rămân 
singur aici, se rugă el. 

Târându-se pe stâncă, pentru a nu ne pierde din vedere, 
dădu deodată cu ochii de schelet şi urlă înspăimântat: 

— Moartea... moartea... o văd cu ochii! Nu vreau... nu 
vreau! Luaţi-o de aici! 


Se ridică în genunchi şi întinzând mâinile spre noi, se 
rugă: 

— Îndurare, effendi, îndurare! Mă prăpădesc aici! 

Oprirăm barca şi eu îl întrebai: 

— Ce ţi-am prezis azi-dimineaţă? Că ai să te târăşti în 
genunchi şi ai să ceri voie... 

— Să-ţi fac mărturisirea mea, se văită el. 

— Ei bine, m-am ţinut de cuvânt. Ce-ai să faci acum, să 
scapi de aici? 

— Am să-ţi spun adevărul. Altceva nu pot să fac. 

— Vorbeşte. 

Dădui o lovitură de vâslă şi mă apropiai de el. Văzând 
aceasta, prinse curaj. Înspăimântat încă de vecinătatea 
scheletului, spre care arunca din când în când o privire 
furişă, începu totuşi să mintă şi să tăgăduiască din nou: 

— Ştiu că vrei numai să mă pui la încercare, effendi. Vrei 
să te încredinţezi dacă sunt în stare să spun minciuni 
pentru a mă salva şi dacă nu voi minţi, mă vei preţui cum se 
cuvine. Îţi jur că n-am nici o legătură cu şeicul ul Islam. Ia- 
mă, te rog, de aici şi du-mă acasă la tine unde îţi voi dovedi 
că am venit numai pentru a vă fi de folos. Îţi voi destăinui 
toate secretele acestor ruine şi planul duşmanilor voştri. 
Sunteţi pe calea pieirii, dar eu vă voi arăta unde e scăparea. 
Pumnul e ridicat deasupra capului vostru şi e gata să vă 
doboare. Lovitura va veni dacă nu azi, mâine. Dar eu ştiu 
tot şi voi fi lângă voi, pentru a vă ocroti. 

— Şi să pleci apoi cu Pekala ta la noul şah din Ispahan, îi 
curmai vorba. Smintitule, ţi-ai jucat ultima carte. Cum ţi-ai 
putut închipui că vom crede toate minciunile tale? Asta e 
mai mult decât nebunie! Hai, Kara, să plecăm. 

Întoarserăm barca şi cu câteva lovituri de vâsle ne 
depărtarăm în întuneric. 

— Staţi, staţi! Vreau să mărturisesc... să spun tot 
adevărul! Răcni el în urma noastră. 

Dar nu ne sinchisirăm de ţipetele lui, ci vâslirăm mai 
departe, lăsându-l pradă întunericului, care nu era numai în 


jurul, dar şi în sufletul său ticălos. 

Capitolul III - În preajma alergărilor. 

În dimineaţa următoare, cu ajutorul lui Kara, am făcut 
măsurătoarea ruinelor, cât am putut mai în taină. Atenţia 
djanicunilor era îndreptată spre locul alergărilor, aşa că nici 
nu ne băgară în seamă. Mă încredinţai că presupunerile 
mele nu mă înşelaseră. Găsii canalele laterale exact sub 
etajele aşezate în amfiteatru, iar firida bazinului din fund se 
afla sub monumentul de marmură, bineînţeles în adâncime. 

După ce am stabilit aceasta, am făcut o plimbare călare în 
jurul lacului, mergând cuminte la pas, până ce îi dădu în 
gând lui Assil să încerce şi la trap. La început mă cam 
clătinai, dar în cele din urmă reuşii să mă ţin destul de bine 
în şa. Întâlnii o ceată de băieţi, care pesemne voiau să se 
joace de-a alergările. Cei mai mici erau călări pe ţapi 
bătrâni, cei mai mari pe măgari. Veneau spre mine, scoțând 
chiote de bucurie, dând din mâini şi din picioare, închizând 
tot drumul, fără să le treacă prin gând să se dea la o parte 
pentru a-mi face şi mie loc. Văzând aceasta, Assil făcu o 
săritură în lături şi se opri brusc în loc. Această 
zdruncinătură făcu să-mi pierd echilibrul şi lunecai din şa, 
cu toate străduinţele mele de a mă ţine bine. Rămaăsei uluit 
de faptul că tocmai mie a putut să mi se întâmple aşa ceva, 
dar mă mângâiai cu gândul că tumba era datorată numai 
stării de slăbiciune în care mă aflam după boală. Bineînţeles 
că băieţii începură să râdă şi să facă tot felul de glume pe 
socoteala mea. 

Cu toată întâmplarea asta caraghioasă, eram foarte vesel 
şi le aruncai gologani, apoi încălecai din nou şi plecai spre 
casă, unde mă dusei îndată să văd ce face Halefal meu. Era 
treaz şi încă mai vioi decât în ajun. Kara îi spusese despre 
intenţia mea de a lua parte la alergări şi era atât de 
însufleţit de gândul acesta, încât mă primi cu următoarele 
cuvinte: 

— Hamdulillah! Vom câştiga, effendi! 

— Cine zice? Îl întrebai eu. 


— Eu, Hagi Halef Omar, şeicul haddedihnilor din marele 
trib al şammarilor! Doar vei călări tu şi nu se poate să nu 
învingem. 

— Nu ţipa aşa, Halef dragă, că o să râdă toţi de tine. 

— Cum? Ce spui? De ce să râdă? 

— Pentru că am căzut adineauri de pe cal. 

— Tu? Tu, Kara Ben Nemsi, cel mai bun călăreț din lume? 

— Da, eu. 

Luai loc lângă dânsul şi îi povestii toată întâmplarea. Halef 
izbucni în râs, dar nu-i veni să creadă că tocmai mie mi s-a 
putut întâmpla aşa ceva. După ce se potoli, îmi zise: 

— Râsul ăsta a fost o doctorie minunată pentru mine. Dacă 
o voi lua de două ori pe zi, o dată dimineaţa şi o dată după 
prânz, am să mă tămăduiesc foarte repede şi am să pot 
călări şi eu la alergări. Trebuie să ştii, effendi, că râsul e cea 
mai bună doctorie. 

După masă trăsei un pui de somn şi când mă deşteptai, 
veni un om trimis de Ustad, care ne aduse o veste bună. 
Şahul nu era la Ispahan, ci la castelul său Mihribani, unde 
venise cu toată Curtea. Acest castel era mult mai aproape, 
aşa că lipsa Ustadului avea să fie mai scurtă decât 
prevăzusem. Ştafeta, un kalhuran, se duse apoi la şeicul 
său, căruia avea să îi spună, de asemenea, ceva important. 
După cum aflai mai târziu, era vorba ca să dea şi kalhuranii 
ajutor djanicunilor, în cazul când aceştia vor fi atacați de 
vreun duşman. Se vede că Ustadul aflase pe drum lucruri 
care îl făceau să se aştepte la un atac. 

Mai târziu, pe când şedeam pe terasă, citind o carte, zării 
pe Şacara în curtea ruinei. Ţinea un vas în mână şi părea să 
culeagă mure sau zmeură. Coborâi spre locul unde 
prinsesem pe „iubitul” Pekalei; acolo fusese odinioară o 
scară, acum dărâmată; aşa că mai mult alunecai decât 
mersei pe picioare. 

Când mă zări, Şacara arătă spre partea cealaltă şi întrebă: 

— De ce n-ai venit pe acolo? Drumul e mult mai bun. Chiar 
şi noaptea se poate merge bine pe el. 


— Şi noaptea? De unde ştii? 

— Pentru că am fost noaptea pe aici. 

— Singură? 

— Da şi nu. De-ai noştri nu mă însoțeau, în schimb erau 
alţii străini pe aici. 

— Cine? 

— Ah, de-aş putea şti! Aveam de gând să-ţi povestesc mai 
târziu despre lucrurile astea, fiindcă deocamdată trebuie să 
te mai întremezi. Dar fiindcă m-ai întrebat, am să-ţi spun 
chiar acum tot ce ştiu. Cum ţi-am mai spus, mă aflu la 
djanicuni pentru a observa. Eu nu sunt dintre acele femei 
cărora le e frică de întuneric. Astfel, într-o noapte, pe când 
mă plimbam, am zărit mai mulţi oameni care se furişau 
tiptil. N-au venit toţi deodată, ci unul câte unul şi intrau pe 
uşa ce duce la ruină. Cel din urmă a sosit după o pauză mai 
lungă. Avea faţa acoperită cu o pânză neagră. După vreo 
jumătate de ceas, ieşi cel dintâi, iar ceilalţi pe urmă, tot câte 
unul. Cel din urmă nu cobori până jos, ci înconjură satul, ca 
şi când ar fi vrut să se ducă spre lac. Mi-am îndreptat 
privirea spre malul apei şi, având ochi buni, am zărit 
călăreţi care plecau, tot câte unul, ca şi oamenii care 
fuseseră aici, în ruine. 

— I-ai văzut de mai multe ori? O întrebai eu. 

— Nu, numai o singură dată. 

— Câţi au fost? 

— Şase, împreună cu cel din urmă. 

— Poţi să-ţi aminteşti în ce zi au fost aici? 

— Foarte bine, căci astfel de întâmplări rămân adânc 
întipărite în minte. Lunea viitoare vor fi patru săptămâni de 
atunci. 

— Ai mai vorbit cu cineva despre asta? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Am tăcut, fiindcă e în legătură cu scopul urmărit de 
mine, dar am cugetat mult asupra acestei întâmplări. În 


aceeaşi zi vroiam să vin iar aici, pentru a afla dacă se vor 
reîntoarce. 

— Şacara! Strigai eu. 

— Ce este effendi? De ce eşti aşa mirat? 


— Pentru că ai avut presimţirea lucrurilor pe care eu nu 
le-am putut descoperi decât cu greutate. Tu trebuie să fii 
sufletul şi chiar eşti într-adevăr Dşanneh; Dşanneh, care 
întrevede şi presimte cu mult mai multă siguranţă viitorul 
decât îi este posibil spiritului, altfel atât de mândru. 

— Dşanneh? Întrebă ea. Ai auzit acest nume de la Marah 
Durimeh? Este numele meu de alint! Aşa îmi spunea ea 
întotdeauna, când mă atrăgea spre ea şi-mi săruta părul, cu 
blândeţe şi dragoste maternă. 

— Într-adevăr? Chiar aşa? Numele cu care te dezmiardă? 
Copila mea, dacă Marah Durimeh, în asemenea clipe, ţi-a 
dat un nume ca acesta, atunci în el este mult adevăr. i se 
spune „Şacara” ca să fii „recunoscătoare”? Pentru ce? Ca să 
fii nu numai Dşanneh ci ca să fii chiar în realitate ceea ce 
înseamnă acest nume. 

— Nu te înţeleg, effendi, şi totuşi simt că-mi spui un lucru 
adevărat. Vorbeam mai înainte despre întoarcerea mea în 
acel loc. Ţineam foarte mult să aflu dacă în această „Mejme- 
i-Jehud”13... 

— Mejme-i-Jehud? O întrerupsei repede. Ciudat! Cum ţi-a 
venit să dai numele ăsta tocmai acelui loc? 

— Nu ştiu nici eu de ce mi-a venit să-i zic aşa. Dar acum, 
să-ţi povestesc mai departe, dacă ai timp, effendi. 

— Pentru tine am întotdeauna timp. 

— După cum ştii, Marah Durimeh mi-a dat însărcinarea să 
observ cu discreţie tot ce se petrece pe aici. Ustadul nu 
trebuie să ştie nimic, numai rezultatul îl va afla mai târziu. 
Nici nu-ţi închipui ce putere are în mâna ei, care pare atât 
de slabă. Ea cunoaşte „Umbrele”, faptele lor şi nu-i slăbeşte 
niciodată din ochi. În ţinutul acesta eu sunt cea care trebuie 
să văd ce se întâmplă. De aceea umblu pretutindeni şi 
cercetez prin ruine. 

— Chiar şi noaptea? Într-adevăr nu ţi-e frică? O întrebai 
eu. 

— Tu cunoşti ce e frica, effendi? 

— Nu. 


— De ce să-mi fie atunci mie frică? După cum ţi-am spus, 
vroiam să vin iar aici, pentru a-i pândi pe cei şase oameni 
misterioşi, ceea ce într-adevăr era cam primejdios, totuşi n- 
am simţit nici un fel de teamă. A doua zi, iar am venit, să 
cercetez urmele. Duceau la încăperea unde, pesemne, 
avusese loc consfătuirea. 

— Altceva ai mai descoperit? 

— Nu. 

— Care e locul unde s-a ţinut întrunirea! 

— E a doua încăpere după ce treci de uşa aceea îngustă. 

— Te rog să mi-o arâţi şi mie. 

— Chiar acum? 

— Da. 

— E întuneric beznă acolo. Aşteaptă să aduc lumină. 

— De unde? Din casă? 

— Nu. Am ascuns aici lumânări, fiindcă am adeseori nevoie 
de ele. 

Plecă, dar se întoarse repede, aşa că ascunzătoarea unde 
pusese lumânările trebuia să fie prin apropiere. 

Ne îndreptarăm spre uşa cea îngustă şi de departe se 
părea că nu se putea trece prin tufişul din faţa ei. De-a 
lungul peretelui era însă culcat la pământ, aşa că fu chip. 

Pătrunserăm într-o încăpere pătrată şi înaltă, cu trei 
deschizături, dar bineînţeles fără uşi. Printr-una din ele 
intraserăm noi, a doua, din stânga, dădea într-o sală lungă 
şi îngustă, iar cea de-a treia, în faţa noastră, răspundea în 
sala de întrunire. Şi la dreapta fusese o uşă, dar o zidiseră 
de mult. Sala de întruniri era susţinută la mijloc de o 
coloană puternică, iar duşumeaua era acoperită cu lespezi 
mari de piatră, care, însă, abia se mai puteau vedea, din 
cauza gunoaielor îngrămădite acolo. 

Aprinserăm o lumânare şi ne îndreptarăm spre uşa care 
ducea în sala de întruniri. Încăperea asta era mai mică 
decât cea din faţă şi n-avea nici o fereastră, aşa că aerul era 
foarte greu aici. La peretele din fund se afla un fel de altar, 
iar deasupra acestuia o galerie, la care pe vremuri trebuie 


că ducea o scară care acum nu mai exista. În mijloc 
văzurăm nişte scaune de piatră. 

Şacara îmi dovedi că cei şase oameni şezuseră pe ele. 
Găsirăm locurile pe care fuseseră lipite lumânările de seu 
ce le aduseseră cu dânşii. Urmele erau încă destul de 
proaspete, aşa că nu puteau fi mai vechi de patru 
săptămâni. Faptul acesta se potrivea cu ceea ce ştiam eu. 

Luai lumânarea din mâna Şacarei ca să caut şi alte urme. 
Nu găsii decât întipărituri de picioare de om, dar în clipa 
când vrui să mă las de căutat, zării în ultimul colţ şi o altă 
întipăritură. Era aceea a unei prăjini groase, care fusese 
proptită în pământ şi rezemată de galerie. În apropiere mai 
zării şi două crengi scurte, pe care le ridicai şi le cercetai cu 
luare-aminte. 

— De ce ai devenit aşa de gânditor, effendi? Mă întrebă 
Şacara. Sunt două bucățele de lemn şi altceva nimic. Cine 
ştie prin ce întâmplare au ajuns aici! 

— Cine ştie? Eu. Şi... altceva nimic, spui tu? E mult mai 
mult decât crezi. Când am intrat în încăperea asta, unde 
pederanii îşi ţin întrunirile, m-am gândit îndată, pe unde i- 
aş putea pândi lunea viitoare, când vor veni iar. Ar trebui să 
mă urc pe galerie, înainte de sosirea lor, dar după cum văd, 
n-am fost cel dintâi căruia i-a venit gândul ăsta. I-a mai 
pândit cineva. 

— Cine oare? 

— Din nefericite, aceste două crenguţe nu-mi spun cine. 
Dar acela care a fost, a avut nevoie de o scară, sau cel puţin 
de o prăjină, spre a se putea urca pe galerie. De aceea s-a 
dus în pădure, de unde a adus un trunchi subţire de copac. 
L-a curăţat de crengi, câteva capete au rămas însă. A înfipt 
trunchiul în pământ, iar capătul de sus l-a rezemat de 
galerie. Când s-a urcat, a rupt aceste două bucățele. Dacă 
cineva se urcă în felul acesta şi trage prăjina după dânsul, 
atunci poate fi sigur că nu va fi descoperit. 

— Înţeleg, effendi; dar cine o fi fost? 


— În orice caz nu un djanicun, căci n-ar fi avut nevoie de 
astfel de mijloace. 

— N-a fost un djanicun? Spuse ea îngândurată. 

Apoi adăugă: 

— Effendi, acum îmi aduc aminte că am văzut o prăjină în 
felul cum ai descris-o. 

— Unde? 

— În turnul lângă care aţi prins pe „iubitul” Pekalei. 

— Când? 

— În dimineaţa când am căutat aici urmele, în ziua aceea 
am fost şi în turn şi am văzut un trunchi subţire de molift, 
curăţat de crengi. Lungimea lui s-ar potrivi cu înălţimea 
galeriei. Am crezut că un djanicun o fi fost pe acolo, aşa că 
nu i-am dat atenţie. După prânz am fost iar pe acolo, dar 
trunchiul dispăruse. 

— Oh, atunci „iubitul” e acela care a pândit pe pederani şi 
se pare că nu face parte din ceata lor. Dacă e o „Umbră”, 
trebuie să fie numai una de rând. E pus oare să raporteze 
şeicului ul Islam tot ce află? Sau o face numai pentru că e 
dintre acele „Umbre” care vor să se răzvrătească împotriva 
emirului lor? Nu trebuie să ne grăbim în presupunerile 
noastre, căci avem timp să ne gândim. Acum, hai să 
mergem. 

leşirăm şi ne îndreptarăm spre uşa care ducea spre sala 
cea lungă şi îngustă, dar acolo nu găsirăm nimic deosebit. 
Când ajunserăm însă la capătul sălii, văzurăm că nu era nici 
un perete, ci o grămadă de dărâmături, care ajungea până 
aproape de tavan. 

— Şacara, strigai eu uimit, asta e grămada de dărâmături 
pe care am văzut-o în vis şi din vârful căreia mă pândea 
„vrăjitorul”. Parcă i-aş vedea capul apărând deasupra ei! 
Ciudat lucru! 

— Ciudat? Întrebă ea. Effendi, effendi, se vede că nu-ţi 
cunoşti încă bine sufletul, cu toate că voi, oamenii din Apus, 
vă lăudaţi atât de mult cu ştiinţa voastră, pe care o numiţi 


psihologie. Nu vrei să cauţi şi scara pe care te-ai urcat, în 
vis, până la umbra de lângă uşa deschisă? 

— Scara trebuie să fie pe partea cealaltă, care e zidită. 

— Atunci pune să se spargă zidul şi sunt încredinţată că o 
vei găsi. 

— Negreşit că am să fac asta, dar când va veni vremea 
potrivită. Deocamdată aş vrea să ies iar la lumina zilei. A, 
stai niţel; mi-am adus aminte de ceva! Jos, după grămada 
de dărâmături, se află peştera cu apă, unde l-am dus pe 
„iubit”. Aş vrea să ştiu ce face. 

Începui să mă urc pe morman, dar Şacara mă urmă îndată 
şi, apucându-mă de haină, strigă: 

— Pentru Dumnezeu! Bagă de seamă să nu cazi! 

— Să n-ai nici o grijă. Mă ţin bine. 

— Totuşi nu-ţi voi da drumul de haină; dacă vei cădea, mă 
voi prăbuşi şi eu cu tine. 

Vârful mormanului era destul de lat şi bine bătătorit, totuşi 
fui cu băgare de seamă. Şacara, mă ţinea de haină. Aerul 
era umed, iar tavanul deasupra noastră acoperit cu 
mucegai. Strigai de câteva ori şi în sfârşit primii un 
răspuns. Dar ce răspuns! Era, ca şi cum jos ar fi urlat mii de 
glasuri. Nu putui înţelege însă nici un cuvânt. Îmi fu de 
ajuns să ştiu că „iubitul” mai trăieşte, că nu căzuse de pe 
stâncă şi nu se înecase. Coborârăm de pe grămadă şi când 
ajunserăm jos, Şacara îşi ştergea fruntea îmbrobonită de 
sudoare şi mă rugă: 

— Effendi, trebuie să-mi făgăduieşti că nu vei mai face 
niciodată ceva atât de îngrozitor. 

— Spuneai doar adineauri că nu ţi-e teamă de nimic, 
răspunsei eu. 

— Pentru mine nu, dar pentru alţii tremur. Haidem să 
ieşim repede. De te-aş vedea odată afară. 

Mă trase după dânsa şi-mi dădu drumul abia când 
ajunserăm în curte. Aici răsuflă uşurată şi spuse: 

— Acolo, înăuntru, nu vedeam decât pieirea, dar aici sunt 
la lumina soarelui şi văd venind ajutoare din toate părţile. 


La răsărit stau gata kalhuranii, iar acolo unde sunt munţii 
cei înalţi, apare ajutorul Marahei Durimeh. Numai un semn 
să-i fac şi ea trimite pe dată cetele de războinici iscusiţi, pe 
care îi are pregătiţi împotriva duşmanilor noştri. 

— Ea are ajutorul pregătit? Întrebai eu repede. Asta ar fi 
minunat pentru noi. Vasăzică ştia că vom ajunge la o luptă? 
— Da. Şi îi are pregătiţi. Vă puteţi bizui pe şahinşah, căci 

el vă iubeşte şi e stăpânitorul acestei împărăţii. 

După ce spuse aceste cuvinte, ridică de jos vasul cu 
zmeură, pe care îl lăsase aici, când intrase în ruine 
împreună cu mine şi zise cu un zâmbet drăgălaş: 

— Boabele astea le-am cules pentru tine şi pentru Halef. 
Sunt mai bune decât orice doctorie. 

— Du-le toate lui Halef, Şacara; eu mă simt bine şi-mi voi 
culege singur altele. 

— Bine. Atunci voi pleca înainte. Hanneh ştie că voi veni şi 
mă aşteaptă. 

Rămăsei în urmă şi mâncai din zmeura care creştea din 
belşug pe aici. Deodată auzii pe cineva strigându-mă pe 
nume şi când mă întorsei, zării pe Kara Ben Halef care 
sărise peste zid şi alerga spre mine. 

— Sihdi, a venit un oaspete foarte înalt, zise el. 

— Cine? 

— N-am voie să-ţi spun. 

— De unde a venit? 

— Nici asta nu mi-e îngăduit să spun. Vino tu însuţi să vezi. 

— E un oaspete bine venit? 

— Foarte. 

O luarăm spre casă şi pe drum, tânărul haddedihn îmi 
povesti: 

— Făceam tocmai plimbarea mea călare spre „Trecătoarea 
iepurilor”, când văzui venind o ceată de călăreţi, însoţită de 
unul din djanicunii care plecaseră cu Ustadul. Căpetenia 
era un persan foarte nobil. Ştia că Ustadul e plecat şi a 
întrebat de tine, vrând să vină să te vadă. M-am întors cu 
dânşii şi chiar acum am ajuns acasă. Persanul a vorbit cu 


Şacara şi cu Pederul şi amândoi au deschis în grabă catul 
de sus al turnului, unde sunt câteva odăi pentru oaspeţii de 
seamă şi unde va fi găzduit şi el. Acum e în sală. 

— Cu câţi servitori a venit? 

— Numai cu trei oameni pentru îngrijirea cailor. 

— Un boier atât de mare, în ţinutul acesta nesigur, a venit 
numai cu trei servitori? 

— Pentru siguranţa lui se îngrijise el, căci până la 
trecătoare îl însoţise o ceată de kalhurani, pe care i-a trimis 
înapoi de acolo. Cu totul are opt cai cu dânsul: patru pentru 
călărit, trei de povară şi unul liber, care pare să fie foarte 
preţios, căci e acoperit cu o pătură frumoasă. Până şi coada 
îi e învelită într-un văl subţire, aşa cum îl poartă cucoanele 
pe faţă. Nu e ciudat asta? 

— După câte spui tu, calul pare să fie într-adevăr foarte 
preţios. Dar vom vedea. 

Când ajunserăm în curte, caii nu mai erau acolo ci 
fuseseră duşi deocamdată în bolta în care se aflaseră 
soldaţii prizonieri. Mă dusei în sală, unde zării pe străin şi 
pe Peder. Cel dintâi purta veşminte persane de călătorie. 
Când mă văzu, se ridică de la locul său şi ne recunoscurăm 
pe dată. 

— Djafar! Strigai eu. 

— Salvatorul meu! Răspunse el. 

Veni repede spre mine, mă îmbrăţişă şi mă sărută de mai 
multe ori, pe gură, pe frunte şi pe obraji. Când ne 
întâlnisem în America, mă purtasem de câteva ori aspru cu 
dânsul, dar el părea să fi uitat lucrul ăsta. Bucuria dea mă 
revedea era foarte mare şi fiecare din noi ne puserăm 
întrebări peste întrebări, pentru a afla ce mai făcusem de la 
despărţirea noastră. Îl întrebai de unde ştia că mă aflu la 
djanicuni. El dădu mirat din cap şi zise: 

— N-ai ştiut că sunt bun prieten cu Ustadul? 

— Ba da. 

— Şi nu-ţi poţi închipui că prima ştire pe care mi-a spus-o, 
a fost că te afli aici? Îi povestisem ce-ai făcut pentru mine şi 


că doresc mult să te revăd. M-a ţinut la curent cu starea 
sănătăţii tale, dar l-am rugat să nu-ţi spună nimic despre 
mine, căci voiam să-ţi fac o surpriză. În sfârşit, iată-mă aici 
şi îţi aduc salutări. 

— De la cine? Întrebai eu. 

— De la şahinşah. 

— De la şah? Spusei eu foarte uimit. 

— Nu trebuie să te miri. l-am povestit de multe ori despre 
tine şi tot ce-ai făcut pentru mine. Apoi a mai venit cineva, 
care i-a vorbit şi mai mult de tine: un englez pe care îl 
cheamă David Lindsay... 

— Lindsay e la Ispahan? Îi curmai repede vorba. 

— A fost, dar acum a plecat. 

— Încotro? 

— După câte ştiu, deocamdată la lesd. De acolo vrea să 
vină încoace şi de aici e vorba să plece cu tine mai departe. 
Nu ştiu însă dacă va ajunge până aici, căci cu dânsul se află 
o rudă a lui, un general, care nu-l slăbeşte o clipă măcar. 
Lindsay mi-a fost prezentat şi mi-a povestit despre tine 
lucruri atât de interesante, încât l-am rugat să mă viziteze. 
Apoi i-am vorbit şi şahului despre el şi într-o seară am fost 
toţi trei împreună şi am vorbit mult de tine. E deci uşor de 
înţeles că şahul s-a interesat de tine şi se bucură să te ştie 
în ţara lui. Când a aflat că vreau să vin să te văd, mi-a spus 
să-ţi aduc salutări din partea lui şi încă două lucruri, din 
care unul te va bucura, fiind o dovadă a favoarei lui, celălalt 
însă e ceva foarte ciudat, ce te va uimi. Cum nu sunt obosit 
şi n-am nevoie de odihnă, aş vrea să-mi îndeplinesc îndată 
însărcinarea primită. Ai timp, effendi? 

— Da. 

— Atunci vino cu mine în odaia care mi-a fost pregătită. 

Ne urcarăm în turn, unde doi servitori duseseră bagajele 
lui Djafar. Acolo era numai Şacara, care făcea curăţenie. 
Vru să se depărteze îndată, dat o rugai să rămână. Pe când 
Djafar desfăcea unul din pachete, mă apropiai de fereastră, 


de unde avui o privelişte tot atât de frumoasă ca şi din odaia 
mea. 

După ce desfăcu pachetul, începu să scoată lucrurile şi 
văzui o pereche de pantaloni persani din mătase albastră, o 
cămaşă de mătase albă, o vestă albastru închis, din lâna cea 
mai fină, o haină de caşmir subţire, un brâu lung foarte fin 
şi un fel de palton tivit cu blană scumpă, o căciulă de blană 
neagră de miel, de o calitate cum numai un împărat o poate 
dărui, o pereche de pantofi, una de ghete şi alta de cizme 
din piele fină de gazelă. 

— Priveşte! Mă îndemnă Djafar. Veşmintele astea ţi le 
trimite Stăpânitorul, ca o dovadă a prieteniei sale. Le-a ales 
cu mâna lui, după ce i-am descris statura ta. Din calitatea 
stofelor, vei vedea deosebita cinste pe care ţi-a făcut-o. Eşti 
învăţat să cugeţi mai adânc şi hainele acestea vor însemna 
pentru tine mai mult decât pentru un altul. 

Bucuria mea fu mare, căci nu mă aşteptasem la o cinste 
atât de deosebită, dar crescu şi mai mult când desfăcu un al 
doilea pachet, din care scoase nişte veşminte la fel pentru 
Hagi Halef Omar. Ştiam că bucuria lui nu va cunoaşte 
margini, căci nu se mai întâmplase ca un haddedihn să fi 
avut parte de o cinste atât de mare de la şahinşah. 

— Şi acum vine al doilea lucru, cel mai ciudat, urmă Djafar. 
Venind încoace, m-am abătut întâi pe la castelul Mihribani, 
unde se află acum Stăpânitorul. După ce am plecat de 
acolo, după un drum de o zi, m-am întâlnit cu Ustadul, care 
se ducea să-l vadă pe şah. Mă ruga să mai aştept, apoi să 
mă întorc cu dânsul încoace, dar nu mă învoii. Cu prilejul 
acesta mi-a povestit multe din câte s-au petrecut aici, dar 
nu toate. Mi-a spus că ai aflat şi de Syrr, calul enigmatic, pe 
care mi l-ar fi dăruit şahinşahul. Te rog să-mi spui ce ştii 
despre dânsul. 

Îi spusei ce aflasem despre Syrr dar nu era mult şi nici 
prea de înţeles. 

— 'Ţi s-au povestit lucruri şi adevărate şi neadevărate, 
urmă Djafar. A fost o idee minunată din partea 


Stăpânitorului să-şi dreseze calul cel mai bun în ascuns, 
fără nici un martor, în aşa fel cum l-a dresat pe Syrr. Nu-l 
poate călări decât dânsul singur şi nu ascultă decât de 
şahinşah. Dacă îl încalecă altcineva, nu se urneşte din loc. 
Se lasă dus de frâu, dar singur nu merge cu altcineva 
călare pe el. Pentru a nu fi stricat de numeroşii grăjdari şi 
prin năravurile altor cai, l-a dat în paza mea, unde nu e 
supărat de nimeni. Grajdul meu mic, dar frumos, e aproape 
gol şi eu, nefiind un călăreț bun, nu e nici o primejdie că-l 
voi încăleca pe Syrr. Prin urmare nu e adevărat că mi-a fost 
dăruit mie. Când Stăpânitorul are nevoie de dânsul, vine 
singur să-l ia şi tot el singur îl aduce înapoi. Dar şahul nu 
opreşte pe nimeni, ci dimpotrivă îi face plăcere, dacă aşa- 
zişii „călăreţi desăvârşiţi” vin şi mă roage să le dau voie să 
arate că Syrr îi va asculta. N-a fost încă nimeni care să-l 
poată călări şi toţi au trebuit să plece ruşinaţi, fiindcă n-au 
putut să descopere taina cu care şahul a învăţat calul. Te 
uiţi la mine şi zâmbeşti, effendi. Îţi închipui cumva că tu o 
vei descoperi? 

— Aş putea să fac cel puţin o încercare, răspunsei eu. 

— Chiar te rog s-o faci. 

— Când? 

— Când vei vrea. 

Îl privii din nou şi spusei: 

— Djafar, am auzit că ai adus un cal învelit cu mare 
îngrijire cu o pătură. Nu cumva...? 

Nu îndrăznii să-mi isprăvesc vorba, dar el râse mulţumit şi 
urmă: 

—... e Syrr, calul Stăpânitorului! Da, el e. L-am adus cu 
mine. 

În primul moment n-am fost în stare să spun nici un 
cuvânt, atât eram de buimăcit, dar în cele din urmă zisei: 

— Ce cutezanţă din partea ta! Ce va spune şahul, când va 
afla ce ai făcut? Ţi-a încredinţat pe Syrr, să nu fie supărat 
de nimeni, iar tu îl cari atât de departe, îl expui la toate 
primejdiile de care tocmai acest cal ar trebui ferit! 


Râse şi mai tare ca adineauri şi răspunse: 

— În loc să te bucuri, îmi faci mustraţi; văd că eşti supărat 
de-a binelea. Socotesc însă asta ca un semn bun şi te voi 
linişti. N-am cutezat nimic. Syrr şi cu mine am fost însoţiţi 
de un detaşament din garda şahului până la kalhurani şi 
apoi aceşti prieteni ne-au adus până aproape de voi, aşa că 
în drum nu ni se putea întâmpla nimic. Şi tocmai pentru a 
nu obosi calul, n-am aşteptat pe Ustad, ci mi-am urmat încet 
drumul. Şi dacă ţi-am spus că am fost însoţiţi de un 
detaşament din garda şahului, asta înseamnă că am adus 
calul cu voia lui. El însuşi a fost acela care a avut ideea să-l 
trimită încoace. 

— Trebuie să mărturisesc că sunt cu adevărat înmărmurit. 
— Înmărmurit? Ei bine, am să te fac iar să te miri, dacă îţi 
voi spune că pe Syrr nu l-am adus pentru nimeni altul decât 

pentru tine! 

— Pentru mine? Fii serios... 

— Da, da; pentru tine şi iată cum s-au petrecut lucrurile: 
povestisem şahului că eşti un călăreț bun. Dar nu e asta 
pricina. loţi ceilalţi care n-au putut călări pe Syrr au crezut 
că sunt nu numai călăreţi buni, dar chiar neîntrecuţi. 
Vorbisem de înţelegerea şi dragostea ta pentru animale, iar 
Lindsay despre Rih, cel mai minunat cal al haddedihnilor şi 
despre toate minunile pe care le-ai făcut călare pe el. Atunci 
şahul a spus că tu ai putea fi acela care ar fi în stare să-l 
călărească pe Syrr afară de dânsul şi s-a sfătuit cu mine 
dacă să ţi-l încredinţeze sau nu. Eu i-am spus să nu o facă, 
fiindu-mi teamă să iau asupra mea o asemenea răspundere. 
Dar tocmai împotrivirea mea l-a făcut să creadă că Syrr va 
fi în mâini bune nu numai acasă la mine, dar şi în timpul 
călătoriei şi mi-a poruncit să-l iau şi pe el. Repet că mi-a 
poruncit, aşa că am fost nevoit să-l ascult. 

— Djafar... Mirza...! Dar înainte de toate, spune-mi cum să 
te numesc? 

— Pur şi simplu Djafar. Ceilalţi n-au decât să-mi dea titlul 
care mi se cuvine şi să-mi spună Mirza, tu însă nu. 


— Îţi mulţumesc. Acum să vorbim iar despre cal. Nu pot 
să-mi închipui că şahul ţi-a încredinţat pe Syrr numai ca să 
vadă dacă mă va asculta sau nu. Trebuie să fie şi altă 
pricină. 

— Întocmai. Poţi s-o numeşti cum vrei; eu socotesc că e de 
ordin psihologic. Stăpânitorul spune că e o problemă de 
mare însemnătate şi el nu e numai curios, ci mai mult decât 
atât. Spunea că Syrr e într-adevăr un cal nepreţuit, dar 
totuşi nu va fi o răsplată prea mare pentru dezlegarea 
problemei. Totuşi vrea să aştepte rezultatul, înainte de a 
spune mai mult. Effendi, înţelegi ce vrea Stăpânitorul? 

— Da. 

— Atunci dă-ţi osteneala să dezlegi problema. 

— Numai cu osteneala nu voi putea face nimic. Dacă Syrr 
nu mă îndrăgeşte din prima clipă, atunci nici nu mai face să 
încerc să-l încalec. Spune-mi, ce-i place mai mult? 

— Merele sunt mâncarea lui preferată. 

— Are vreun obicei de care trebuie să ţii seamă, ca să nu 
se irite? 

— Niciunul. 

— Are vreo parte a trupului care nu trebuie atinsă? 

— Nici asta. Dar văd că eşti cunoscător, effendi şi te 
pricepi cum trebuie să se poarte cineva cu un astfel de cal. 

— Îi place lui Syrr să stea în grajd? 

— Nu. Preferă să fie lăsat sub cerul liber, chiar şi noaptea. 

— Are ciudăţenii în privinţa apei sau a nutreţului? 

— Nu cunosc niciuna. 

— Atunci voi face încercarea, dar te rog un singur lucru. 

— Ce anume? 

— Din clipa asta sunt eu stăpânul calului. Nimeni n-are 
voie să-l atingă, fără încuviințarea mea. Nici chiar tu. 

La auzul acestor cuvinte se posomori şi mă întrebă: 

— Îţi dai seama ce răspundere iei asupra ta, effendi? 

— Negreşit că da. 

— Calul nu e al meu şi oricărui altul i-aş refuza ce ceri tu, 
chiar şi Ustadului, pe care îl cunosc atât de bine. Însă în 


tine am încredere. Syrr să fie deci al tău; bineînţeles numai 
pentru timpul cât vom sta aici. Eşti mulţumit? 

— Da. 

— Atunci du-te la el, în timp ce eu îmi voi orândui lucrurile 
aici. 

Şacara luă veşmintele pe care mi le trimisese şahul, 
pentru a le duce în odaia mea. Pe ale lui Halef voia să i le 
dea Djafar personal. 

— Îl cunosc din povestirile lui Lindsay, zise el zâmbind. 
Pentru Halef vor avea mai mare preţ dacă le va primi chiar 
din mâna trimisului şahului. 

Când coborâi în curte, mă dusei îndată la bolta în care se 
aflau caii, unde găsii şi pe grăjdari. 

— Aţi spus cuiva aici că l-aţi adus pe Syrr? Îi întrebai eu. 

— Nu, fu răspunsul. Djafar Mirza ne-a poruncit să nu 
spunem nimănui nimic. 

— Să tăceţi şi de acum înainte, căci nimeni nu trebuie să 
ştie că Syrr e al meu; îl voi îngriji cu însumi şi nimeni n-are 
voie să se atingă de dânsul. Ce şa se pune pe el, când îl 
călăreşte şahul? Fără îndoială că una persană! 

— Ba nu, o şa arabă. 

— Cum se poartă cu alţi cai? 

— Nu se apropie de ei, căci e mândru. Nu rabdă să-l 
atingă vreunul şi nici el n-a atins până acum pe un altul. 

— Ştii sigur asta? 

— Da, căci eu l-am îngrijit de la început. 

— Atunci te voi întreba pe tine, când voi vrea să ştiu ceva. 
Îi place apa rece? 

— Foarte mult. E nespus de mulţumit când îl speli. 
Stăpânitorul l-a luat odată cu ella lacul Narghis. Pe atunci 
era încă tânăr şi era lăsat să alerge liber. Era cel mai 
frumos cârlan din lume. Când intra în apă, nu-l mai puteai 
scoate. Effendi, te rog să-l îngrijeşti bine, căci mi-e tare 
drag. 

— Fii fără grijă; e în mâini bune. Cum îi vorbeşti? În limba 
persană? 


— Ba nu, în limba mea. Sunt arab din tribul djubeileh. 

Îi cerui să-mi spună cuvintele pe care era deprins Syrr să 
le audă, apoi scosei calul din boltă, spre a-l duce la păşune. 
Şacara dusese veşmintele în odaia mea, apoi venise şi ea în 
curte. Luase parte la convorbirea mea cu Djafar, se interesa 
foarte mult de cal şi mă rugă s-o iau cu mine. Când 
trecurăm prin grădină, culesei două mere: unul obişnuit şi 
unul ales şi foarte aromat, care mirosea a stafide. Ţinând în 
fiecare mână câte unul, le întinsei calului în acelaşi timp. Nu 
se repezi la ele, cum ar fi făcut orice alt cal, ci le mirosi cu 
luare-aminte, apoi luă pe cel aromat. Văzând aceasta, 
Şacara spuse: 

— Effendi, ăsta nu-i animal, ştie să aleagă ce-i mai bun şi 
nu e lacom. Priveşte ce încet mestecă; întocmai ca un om, 
când mănâncă ceva deosebit de gustos. Un alt cal, ar fi luat 
de mult şi al doilea măr. Priveşte; abia acum îl ia, încet de 
tot, ca şi când ar vrea să-ţi facă numai plăcere ţie. Syrr e un 
cal foarte nobil. L-am şi îndrăgit. 

Îl bătui cu mâna pe coapsă, cum se face de obicei, când se 
dezmiardă caii. Syrr ridică unul din picioarele dinainte şi 
mişcă coada. Îmi dădui seama că nu-i place astfel de 
dezmierdare. Când ajunserăm la izvor, îl lăsai să se adape 
în voie. Încercă întâi gustul apei, apoi bău cu vădită plăcere, 
făcând din când în când câte o pauză, ca un cunoscător 
care soarbe o băutură bună. Apoi îl dusei spre păşune şi 
începui să desfac pătura cu care era încă învelit. Când îl 
descoperii, văzui că era tot un armăsar. Dar ce armăsar! N- 
avea nici cea mai mică pată şi coada îi ajungea până la 
pământ. Părul era moale ca mătasea şi de culoare neagră, 
dar vârfurile firelor aveau un luciu alb şi sclipitor, cum nu 
mai văzusem niciodată. Şi trupul său era de o frumuseţe 
neasemuită şi fără nici cel mai mic cusur. 

Pe când îl admiram, Assil, care era în apropiere, mă zări şi 
alergă spre mine. Îl dezmierdai, apoi el se apropie de Syrr. 
Nici lui nu-i prea plăceau alţi cai, de aceea înainta încet şi 
cu băgare de seamă. Syrr stătea nemişcat. Aveam în faţa 


mea doi armăsari din cei mai minunaţi. Ce se va întâmpla 
oare? Assil ciuli urechile, se apropie şi mai mult de Syrr, 
mirosi respiraţia acestuia, apoi necheză voios, întinse botul 
şi... dădu lui Syrr o sărutare. 

Da, caii sărută! Cine nu ştie asta, nu i-a observat niciodată 
mai de aproape. 

O astfel de intimitate i se păru pesemne foarte îndrăzneață 
armăsarului şahului. Ridică deodată capul, trase urechile 
înapoi, deschise gura, încât i se putură vedea dinţii frumoşi 
şi sănătoşi, necheză, închise iar gura şi... sărută la rândul 
său pe Assil. 

— Ce frumos e şi bun, effendi, spuse Şacara. Mi-a fost 
teamă că se vor lua la bătaie, dar au recunoscut amândoi că 
sunt cai nobili. 

— Ai putea să-mi faci rost de câteva cârpe moi? O rugai eu. 
A asudat fiind învelit cu pătura şi vreau să-l şterg de 
năduşeală. 

— Să aduc şi perie şi ţesală? Mă întrebă ea. 

— Azi încă nu. Să lăsăm asta pentru mai târziu. 

Şacara plecă să aducă cele cerute de mine, iar eu 
rămânând singur cu Syrr începui să-l dezmierd uşor şi să-i 
vorbesc, pentru a mă împrieteni cu dânsul. Cu mişcări line îi 
netezii părul, ceea ce păru să-i facă mare plăcere. Când se 
întoarse Şacara, calul se deprinsese într-atât cu mine, încât 
nu vru sa se mai depărteze. Fata observă aceasta şi-mi 
spuse: 

— Să ne ducem la izvor, dacă vrei să-l speli. Eu voi merge 
pe jos, iar tu vei putea călări. 

Şi într-adevăr, când îl încălecai, Syrr porni ascultător, fără 
cea mai mică împotrivire. Minunea se înfăptuite. Ceea ce nu 
putuse să facă nimeni altul, reuşisem eu. 

— Cât îmi pare de bine, effendi! Ce va spune Djafar Mirza 
când va afla? 

— Nimic, căci nu vreau să ştie că am reuşit, răspunsei eu. 
Şi pe tine te rog să taci, Şacara. Înainte de a spune ceva, 
vreau să-l cunosc bine pe Syrr şi asta trebuie s-o fac în 


taină. Mă gândesc şi la alergări. Dacă Syrr e aşa cum mă 
aştept, atunci nu-mi pasă de nici un potrivnic, oricât de bun 
ar fi. 

Începui să-l spăl şi Şacara voi să-mi ajute, dar n-o lăsai. 
Calul trebuia să ştie că nu voiam să fiu numai stăpânul său, 
ci să şi îngrijesc cu mâna mea de el. După ce isprăvii cu 
spălatul, mă depărtai de el şi-l chemai. Spre marea mea 
bucurie Syrr veni şi mă urmă ascultător. 

Când intrarăm în curte, zării pe Hanneh sus, pe terasa de 
deasupra sălii, făcându-mi semn să mă urc şi eu acolo. 

Găsii pe Halef şezând, rezemat de câteva perne. 
Veşmintele aduse de Djafar erau întinse înaintea lui, faţa îi 
strălucea de bucurie şi îmi spuse încântat: 

— Sihdi, sunt cât se poate de fericit. Djafar Mirza, trimisul 
şahului a fost la mine şi mi-a adus aceste daruri. Ştiu că le- 
am primit numai mulţumită faptului că sunt însoţitorul tău, 
dar totuşi bucuria mea e foarte mare! 

După ce mai stătui câtva timp de vorbă cu Halef, mă dusei 
să iau cina cu Djafar, Pederul şi profesorul de muzică, pe 
care îl invitasem de asemenea la masă, căci acest om merita 
să i se dea o atenţie mai mare. După masă rugai pe Djafar 
să vină în odaia mea, ca să mai stăm de vorbă. Despre 
atentatul plănuit împotriva lui, nu-i spusei însă nimic, căci 
primejdia nu era încă apropiată şi nu voiam să-i stric chiar 
din prima zi plăcerea şederii sale la noi. Se înţelegea de la 
sine că va rămâne aici până în ziua când vor avea loc 
alergările. Spusese că nu e obosit de drum, totuşi către 
miezul nopţii, deşi conversaţia noastră era foarte însufleţită, 
mă rugă să-i dau voie să se ducă la culcare. Îl însoţii până la 
turn, apoi mă întorsei în odaia mea, ca să mă odihnesc şi eu. 
Lumina lunii era destul de puternică, astfel că de la 
fereastra mea putui vedea caii, care erau culcaţi. Unul din 
ei stătea ceva mai departe de ceilalţi. Era Syrr. 

Când mă culcai, îmi adusei aminte că vinerea trecută, azi o 
săptămână, mi se vorbise pentru întâia oară de „serbarea 
de cincizeci de ani” şi de alergări. Câte nu se petrecuseră în 


cursul acestei săptămâni şi ce progrese făcuse starea 
sănătăţii mele! 

Când mă deşteptai a doua zi dimineaţa, Djafar mai 
dormea. Mă dusei la cai şi Assil veni repede spre mine când 
mă zări, Syrr se ţinu ceva mai rezervat. Picioarele dinainte 
îi erau ude, de unde dedusei că fusese la izvor să bea apă. 
Culesei câteva mere, pe care el le mancă, mestecându-le 
încet, apoi mă dusei să-l caut pe Peder, ca să mă sfătuiesc 
cu el în privinţa măsurilor de siguranţă pe care trebuia să le 
luăm pentru apărarea lui Djafar. Trebuia să fim cu atât mai 
cu băgate de seamă, cu cât lui nu voiam să-i spunem încă 
nimic. Păzitorii satului fură însărcinaţi să vegheze cu mai 
mare luare-aminte, din ce se apropia ziua alergărilor la 
care aveau să vină mulţi străini. Cu prilejul acesta vorbii iar 
despre drumurile care duceau spre sat şi de acela pe care 
fuseserăm aduşi la casa Ustadului, după săritura peste 
prăpastie. 

— Ai mai fost pe acolo, effendi? Mă întrebă el. 

— Nu, răspunsei eu. E departe de aici? 

— Cale de un sfert de ceas. 

— Numai atât? Ai avea timp să mergem până acolo? 

— Da. Sunt două drumuri: unul porneşte din sat, altul de 
la turn. Amândouă se întâlnesc mai târziu. Vrei să mergi? 

— Da. Haidem! 

Valea djanicunilor avea trei ieşiri: una spre răsărit, prin 
„Irecătoarea iepurilor”, alta spre miazănoapte, spre ţinutul 
kurzilor taki şi a djanicunilor de la miazăzi, iar a treia la 
răsărit, spre Darach-y-Djib, „Valea înfundată”. Pe aici 
veniserăm noi, iar pe la miazănoapte Hanneh şi Kara Ben 
Halef. Drumul spre „Valea înfundată” ducea printre munţii 
pe care erau aşezate biserica şi ruinele. Aceşti munţi se 
apropiau aici atât de mult, încât erau despărțiți numai 
printr-o trecătoare îngustă. În partea de jos era poteca ce 
ducea spre sat, iar mai sus aceea pe care ne aflam noi. 
Trecea printr-o pădure aşezată pe un povârniş, iar de jos se 
auzea vuietul unei ape ce curgea înspre lac. Apa venea din 


prăpastia stâncoasă peste care săriserăm cu caii noştri. 
După câtva timp ajunserăm la locul unde drumul din sat se 
unea cu al nostru, iar de aici nu mai avurăm de mers mult 
până unde ne puseserăm viaţa în primejdie pentru a scăpa 
de „izgoniţi”. Când ne apropiarăm, văzui că se făcuse un 
pod nou. Când ajunsei pe el, privii în adâncime şi măsurai 
cu ochii lăţimea prăpastiei; mă înfiorai la gândul că mă 
încumetasem să sar peste ea, călare. Cum fusese cu putinţă 
să îndrăznesc aşa ceva?! 

Pesemne că Pederul îmi ghicise gândurile, căci zise: 

— Nimeni nu s-a mai încumetat să facă o astfel de săritură 
şi nici nu va îndrăzni s-o facă. Priveşte podul, effendi; vezi 
ceva la el? 

— Negreşit. Se poate trage în sus. 

— Da. După experienţa cu izgoniţii, nu ne-am mai putut 
hotări să facem un pod fix, care ar fi trebuit nimicit în caz 
de război. Ustadul a pus pe fierarul nostru să facă lanţuri 
trainice şi pe tâmplar să facă scripetele pe care îl vezi prins 
de stejarul de colo. Acum podul poate fi tras în sus de un 
singur om. Asta e o minune pe care n-o înţeleg, căci podul 
are o greutate de cel puţin zece ori mai mare decât aceea a 
unui om. 

— Nu e o minune, ci foarte uşor de înţeles. Roţile formează 
o macara, prin care puterea omului se măreşte atât de 
mult, încât unul singur e de ajuns să poată ridica podul. 
Ustadul cunoaşte foarte bine această lege a naturii. 

— Şi crezi că un astfel de pod e bun? 

— Da. Dar aşa cum e aşezat acesta, trebuie să fii cu 
băgare de seamă să nu rămâi singur de partea cealaltă şi să 
ţi se închidă drumul. 

La întoarcere luarăm drumul care ducea spre sat. 

Când ajunserăm acolo, zărirăm pe Djafar, care coborâse 
din odaia lui, dar care nu ne văzu îndată. 1 se spusese că 
plecasem împreună cu Pederul şi pornise şi el să ne 
întâlnească. Descoperise barca la locul de acostare şi 
chemase pe profesorul de muzică, iar acum întinseseră 


pânza şi se luau la întrecere cu vreo şase cămile, care se 
antrenau pe mal, pentru alergări. 

După cum ne amintim, la întrebarea lui Halef ce cai vor lua 
parte la alergări, Pederul răspunsese astfel: „Nu vor fi 
numai cai. Vom pune să alerge tot felul de animale de care 
avem aici: oi, capre, măgari, catâri, cămile de pavară şi de 
călărie, cai obişnuiţi şi la urmă vor fi câteva curse de 
animale de cea mai curată rasă”. Alergările aveau deci să 
înceapă în glumă, pentru a se sfârşi foarte serios. Când se 
luase această hotărâre, nu-şi închipuise nimeni că alergările 
plănuite între prieteni se vor preface într-o luptă de 
întrecere cu duşmanii. Totuşi, hotărârea rămânea 
neschimbată, ca începutul să se facă în glumă, oricare ar fi 
sfârşitul. 

Djafar şi profesorul de muzică traseră barca la mal, apoi 
ne duserăm împreună la masă. După masă făcui cu Kara o 
plimbare calare, care dură vreo două ore. Cum la 
întoarcere nu mă simţii deloc obosit, spusei lui Kara că pe la 
miezul nopţii vom merge să vedem ce mai face „iubitul” 
Pekalei, aşa că-l rugai să pregătească tot ce trebuie pentru 
acest drum. 

Până atunci nu se petrecuse nimic de seamă. După cină 
mă dusei să stau de vorbă în odaia lui Djafar, deoarece de la 
dânsul puteam pleca când vroiam, pe când dacă ar fi venit 
el la mine, ar fi trebuit să aştept până când se ducea ella 
odihnă. Când coborâi, găsii pe Kara aşteptându-mă. Drumul 
prin poarta cea mare ar fi fost mai scurt, totuşi aveam 
motive să fac ocolul pe la ruine. Voiam să-mi întipăresc bine 
în minte toate amănuntele, nu numai pentru a putea merge 
noaptea pe jos acolo, ci şi călare. Aveam intenţia să-l 
antrenez în ascuns pe Syrr şi asta n-o puteam face decât pe 
timpul când toată lumea dormea. 

Merserăm deci pe la ruine, spre locul de acostate, unde 
găsirăm barca. Ne urcarăm în ea, vâslirăm până la canal, 
trecurăm prin el şi pătrunserăm în cazanul din faţă, ca şi 
data trecută. Mă aşteptasem ca prizonierul nostru să scoată 


un strigăt de mulţumire când ne va auzi venind, dar nu 
auzirăm nici un zgomot, deşi vâsleam atât de tare, încât 
ecoul se spărgea cu putere de pereţii bolţii subterane. 

— O fi murit, zise Kara. Poate a căzut de pe stâncă şi s-a 
înecat. 

— 'Tot ce se poate. Vom vedea. 

Ne apropiarăm repede şi acum, cu tot întunericul, 
prizonierul ar fi trebuit să vadă şi lumina noastră. Dar nici 
acum nu auzirăm vreun semn de viaţă. Când ajunserăm 
aproape de tot, îl zărirăm cocoţat pe stâncă. De o parte el, 
de cealaltă scheletul. Aprinseserăm două făclii, aşa că 
lumina era destul de mare ca să-i putem vedea bine şi faţa. 
Era rezemat cu spatele de o ridicătură a stâncii şi ţinea 
ochii închişi. Când oprirăm barca şi traserăm vâslele, el îmi 
spuse cu o voce ciudat de liniştită: 

— Aţi venit iar? Ştiam că veţi veni. Îţi poţi închipui ce-am 
făcut? Nu? M-am închinat! 

Acest din urmă cuvânt mă mişcă adânc, ca şi când m-aş fi 
aşteptat să-l spună. Făcu o pauză şi când văzu că nu 
răspund îndată, urmă: 

— Effendi, vreau să mărturisesc... să mărturisesc tot... Nu 
numai vreau... ci trebuie să mărturisesc... trebuie... 
înţelegi! 

— Negreşit că vei spune iar minciuni, zisei eu. 

— Să mint? Aici? Effendi, aici orice minciună trebuie să se 
prefacă în nebunie, sau în adevăr. Altă ieşire nu este. Acum 
cercetează-mă şi dă-ţi seama dacă am înnebunit. Dacă nu, 
atunci nu poţi aştepta decât adevărul de la mine. 

— Spune-mi cum ai reuşit să recâştigi liniştea asta atât de 
nelămurită pentru mine? 

— Cum? Ce întrebate! Unde aş fi putut să mă liniştesc, 
dacă nu aici? Aici se împietreşte oricine şi învaţă să se 
închine. Oh, effendi, am adormit de mult ce am răcnit şi am 
urlat. Şi atunci am avut un vis îngrozitor, pe care nu-l voi 
uita cât voi trăi. Când m-am trezit, n-am putut face altceva 
decât să mă închin şi am spus cuvintele: „Ilartă-mi, Doamne, 


LLA 


păcatele!” Apoi am auzit loviturile de vâsle şi am văzut 
lumina din barca voastră. Voi face ce veţi hotări voi, dar vă 
rog să nu fiţi cu inima de piatră. 

Se vede că pedeapsa fusese grozavă pentru dânsul şi o 
prelungire a ei ar fi fost o cruzime, cu atât mai mult că 
eram încredinţaţi că în sfârşit îl adusesem acolo unde 
vroiam. De aceea răspunsei: 

— Jalea omenirii trebuie să înduioşeze şi pietrele; de ce n- 
ar înduioşa şi pe oameni? Dacă te-ai închinat, atunci mi-am 
ajuns scopul. 'Te voi scoate de aici. 

— Ai vrea să faci asta?! Tu..., acela pe care vroiam să-l 
înşel ca pe nimeni altul? 

— Pentru cele ce ai făcut altora, n-am să te judec, iar 
pentru cele ce aveai de gând să-mi faci mie, te iert. lată 
mâna mea. Coboară în barcă. 

Mă ridicai în picioare şi îi întinsei mâna, să-l ajut să se dea 
jos de pe stâncă. 

— Mai aşteaptă, effendi. Trebuie să-ţi fac mai întâi 
mărturisirea. 

— Nu aici, unde aveai să te împaci numai cu conştiinţa ta. 
Afară te aşteaptă un altul. 

— Un altul? Întrebă el repede. Effendi, ai darul să-mi 
citeşti în suflet? Când eram la ruine şi mă uitam la biserică, 
râdeam de prostia acelora care clădesc asemenea lăcaşuri 
pentru o fiinţă care nu este şi nu va fi niciodată. Aici însă, a 
întins mâna în întuneric şi mi-a dezvelit sufletul. Şi atunci 
am înţeles care e puterea asta mare. Să mergem la biserica 
voastră, effendi. Acolo e locul cel mai potrivit pentru o 
spovedanie. 

— Să mergem. 

Îngenunche, îmi luă mâna şi o sărută, apoi cobori în barcă. 
Când începurăm să vâslim, se mai uită încă o dată înapoi 
spre stâncă şi spuse: 

— Las în urma mea scheletul care mi se pare că ar fi al 
meu. Acum am unul nou, dar nu mai e din oase înţepenite, 
ci o voinţă vie de a îndrepta ce am greşit. 


Se aşezase în mijlocul bărcii între Kara şi mine şi, pe când 
vâsleam spre canal, privea când la dreapta, când la stânga, 
la undele mişcătoare. 

— Iată-i că vin! Zise el, acoperindu-şi ochii cu mâna. 

— Cine vine? Îl întrebai eu. 

— Duhurile zilelor mele, toate, toate! Le văd cum înoată în 
urma noastră. Capetele lor apar la suprafaţa apei! 

Îmi adusei aminte de visul meu şi de duhurile care mă 
urmăriseră pe lac. Când intrarăm în canal, el repetă: 

— Şi aici mă urmăresc, unul lângă altul! 

— Linişteşte-te, răspunsei eu. Sunt numai în închipuirea 
ta. 

— Crezi? Atunci lasă-mi această închipuire. Zilele vieţii 
mele să vină după mine până la biserică, acolo mă voi 
închina şi atunci nădăjduiesc că vor dispărea. 

Când ajunserăm afară, furăm învăluiţi de lumina lunii. La 
început, o luai drept înainte, aşa cum făcusem şi în vis. Se 
părea că o putere în sufletul meu mă îndemna să fac aşa şi 
nu altfel. „lubitul” mă întrebă: 

— Sunt oare valurile pricinuite de barca noastră, care se 
întind tot mai mult? Mai văd şi acum o sumedenie de 
capete, care vin dinăuntrul muntelui. Ceata lor se face tot 
mai numeroasă. 

Ajunserăm la locul unde mă oprisem în vis. Aici îndreptai 
barca spre malul de la miazăzi, spre punctul unde duhurile 
mântuite se urcaseră pe uscat. Coborârăm şi noi din barcă 
şi o traserăm o bucată de drum de-a lungul malului, pentru 
a găsi un loc unde s-o putem lega. Făcliile le stinsesem. 

„lubitul” îmi întinse mâinile şi zise: 

— Leagă-mă, effendi. 

— De ce? 

— Ca să nu fug în drum spre biserică. 

La aceste cuvinte îi pusei mâna pe umăr, privii drept în 
ochi şi îi spusei: 

— Vrei doar se te ridici până la Dumnezeu şi îmi ceri să te 
leg? De când e lumea, glasul nici unui om n-a reuşit să 


ajungă până la Dumnezeu, dacă „mâinile rugăciunii” i-au 
fost legate. Ridică-te dar până la el, însă liber. 

— Liber! Liber! Strigă el plin de bucurie, ridicând 
amândouă, mâinile spre cer. 

Ai dreptate, effendi. N-am să fug, ci voi rămâne lângă tine, 
ca un câine credincios lângă stăpânul său pe care îl 
iubeşte... da... îl iubeşte! 

— N-ai să poţi rămâne lângă mine, căci nu mă duc la 
biserică. 

— Atunci va merge Kara Ben Halef? 

— Nici el. Vom rămâne aici şi te vei duce singur. 

— Singur? 

Se dădu câţiva paşi înapoi şi mă privi uimit. 

— Nu mergeţi cu mine? Întrebă el. Niciunul din voi? E 
adevărat ce spui? 

— Da. 

— Effendi! Sihdi! Emir! Sunt un hoţ, un falsificator, un 
înşelător, un tovarăş! Ucigaşilor! Am avut de gând să vă 
nimicesc, pe tine şi pe voi toţi! Am scos din minţi pe Pekala, 
am atras pe Tifl de partea mea, care au fost şi sunt încă 
amândoi oameni buni, care v-au iubit şi vă vor iubi 
întotdeauna. Şi tu îmi dai drumul, mă laşi cu desăvârşire 
liber?! Ştii ceva? Adineauri, în văgăuna dinăuntrul 
muntelui, te-am minţit, căci nu mă închinasem. Nu m-am 
făcut mai bun, ci mai rău şi acum voi pleca pentru a mă 
răzbuna împotriva ta. Gândeşte-te bine la ce vrei să faci! 

— Taci! Ştiu poate mai bine decât tine când şi unde ai 
nuntit. Ie cunosc cum ai fost înainte şi cum eşti acum. Te vei 
duce singur la biserică, apoi te vei înapoia. Tocmai faptul că 
m-ai prevenit, mă face să am încredere în tine. N-ai fost 
niciodată în stare să mă înşeli şi de azi înainte nici nu-ţi va 
mai trece prin gând să faci aşa ceva. 

Îngenunche pe nisipul de pe malul apei, îmi luă mana, o 
duse la piept şi la buze, apoi grăi: 

— Aşadar, Allah salvează pe acela pe care dreptatea 
omenească l-ar prăbuşi şi mai adânc în prăpastie. Crede- 


mă, effendi, că sunt în stare să cântăresc mărimea bunătăţii 
tale. Nu făceam parte din săracii şi nemernicii acestei ţări. 
Eram menit să devin bun şi mare. Tatăl meu era sus-pus, în 
preajma şahului. I-am urmat pilda şi el se bucura de 
străduinţele mele. Atunci au venit oameni la fel cu aceia 
care au fost şi la tine, pentru a alege, prin înşelăciune, un 
„şef” al kurzilor taki. Eram prea tânăr, ca să le pot ghici 
gândul. Aveau nevoie de mine şi au făcut în aşa fel, încât să 
cad adânc, tot mai adânc şi să mă cufund în mocirla 
nelegiuirilor. Eram gata să mă înec, când ai venit tu şi m-ai 
scos... m-ai scos cu ajutorul iubirii de oameni! Tu cunoşti 
sufletul omenesc, effendi! În cuvinte nu pot să-ţi spun cât îţi 
sunt de recunoscător, însă îţi voi dovedi recunoştinţa mea 
prin fapte! 

Se ridică iar şi o luă la deal, pe poteca ce ducea spre 
biserică. Ne aşezarăm jos să-l aşteptăm. Kara tăcu câtva 
timp şi văzui că-şi ştergea ochii, apoi spuse: 

— În felul ăsta se mântuiesc sufletele oamenilor, în clipa 
asta te rog să nu-mi vorbeşti, effendi. „lubitul” se urcă 
acum pentru a vorbi cu Allah. Şi eu trebuie să fac la fel... 
mă voi închina. 

Timpul trecu şi după vreun ceas „iubitul” se întoarse. 

— Iată-mă înapoi, zise el. Dă-mi voie să stau şi eu jos, 
pentru a vă povesti tot ce am de spus. 

— Nu aici, răspunsei eu. 

— Unde? 

— Să ne urcăm iar în barcă. 

Ne urcarăm şi trecurăm lacul spre locul de acostare, iar 
de aici o luarăm spre casă. Ajungând în curte, îl trimisei pe 
Kara la culcare, iar pe „iubit” îl luai cu mine în odaia mea. 
Pe drum nu schimbarăm nici un cuvânt. Aprinsei lampa şi-l 
văzui stând buimăcit în mijlocul odăii, privind în jurul său. 

— Astea sunt încăperile în care locuieşti tu, effendi? Mă 
întrebă el. 

— Da, răspunsei eu. 


— De fapt n-aş fi avut nevoie să întreb, căci ştiam asta. 
Cunosc toată casa voastră. Mai ştiam că în turn sunt încă 
odăi goale, dar faţă de Pekala m-am prefăcut că nu ştiu 
nimic, căci voiam să pătrund în locuinţa Ustadului. Am să-ţi 
spun cu ce scop. 

Se apropie de masă pentru a citi inscripţia de pe abajurul 
lămpii. 

— Aici stă scris că iubirea nu încetează niciodată, zise el. 
Apoi se întoarse spre mine şi urmă: Effendi, tu eşti primul 
om ale cărui fapte sunt potrivite acestor cuvinte. De ce sunt 
aşa de mulţi rătăciţi? Trebuie să se rătăcească, pentru că 
nu li se iartă nici cea dintâi greşeală neînsemnată. Spune- 
mi, de ce m-ai adus aici, în odaia ta? 

— Pentru a-ţi dovedi că am încredere în tine. Ai vrut să 
pătrunzi aici pentru a spiona şi a ne face rău. Priveşte în 
jurul tău şi întreabă tot ce vrei. Sunt gata să-ţi arăt tot şi să- 
ţi dau orice lămuriri vei cere. 

Auzind aceste cuvinte, lăsă capul pe piept. 

— Effendi, mă ruşinezi. Ştiam prea bine că aici nu se 
găseşte nimic rău, cel puţin acum nu. Dar mai târziu s-ar fi 
găsit, căci aveam de gând să falsificăm documente, care 
apoi aveau să fie arătate şahului şi aduse la cunoştinţa ţării 
întregi. Sunt două partide care şi-au pus în gând să-l 
nimicească pe Ustad. Eu serveam numai pe cel bisericesc, 
fiindcă plătea mai bine. Dar îl cunosc şi pe celălalt, fiindcă L- 
am observat bine şi am urmărit multă vreme pe 
conducătorii lui, pentru a le afla intenţiile şi tainele. 
Amândouă se războiesc cu înverşunare, dar când e vorba să 
lovească în Ustad atunci îşi dau mâna frăţeşte şi se întrec 
care mai de care în născocirea de ticăloşii împotriva lui. 
Dacă ai şti câte îţi pot povesti despre aceşti oameni! 

— Crezi că mi-e teamă să aflu tot ce ştii? Îl întrebai eu. 

— Oh nu! Dimpotrivă; lor trebuie să le fie teamă după ce 
îţi voi spune tot. Ustadul scrie cărţi. Dacă o singură carte 
de-a lui, cu dovezile pe care le voi aduce, va fi arătată 


şahului şi se va răspândi în întreaga ţară, atunci nici nu-ţi 
închipui ce urmări va avea pentru ei. 

— Ştiam toate astea, căci sunt de mult pe urma ambelor 
partide. 

— Eşti numai pe urma lor, dar ce-ţi voi aduce eu, sunt 
dovezi, manuscrise, scrisori, documente. Aceste arme 
ucigătoare le-am ascuns în ruine. Unul din aceste partide a 
fost prea sincer cu mine, celălalt m-a crezut prost şi acum le 
am pe amândouă în mâna mea. Am să-ţi aduc toate actele şi 
am să ţi le predau. Fă ce vrei cu ele, effendi. Au avut de 
gând să comită falsuri pentru a da pe faţă pretinsele 
voastre planuri. Dar acum veţi putea fi voi aceia care îi veţi 
da pe faţă, fără a face falsuri, căci dovezile pe care vi le voi 
da eu sunt adevărate. 

— Adu-mi-le, dar numai dacă prin asta se uşurează 
conştiinţa ta, căci eu voi putea descoperi părţile slabe ale 
duşmanilor şi fără trădare. 

— Sunt încredinţat că vei putea face asta, am văzut-o la 
mine. Dat urmele rămân tot urme. Lasă-mă acum să-ţi spun 
tot şi o să vezi lucrurile mai limpede. 

— Hai să mergem afară. Odăile acestea îmi sunt prea 
sfinte, pentru a vorbi în ele astfel de lucruri. 

leşirăm pe terasă şi ne aşezarăm jos, la fel cum şezusem în 
vis cu, „vrăjitorul” şi ca acesta începu şi „iubitul” să 
povestească: o viaţă de om numai şi totuşi viaţa omenirii. De 
la „vrăjitor” aflasem de ce trebuie să existe „Umbre”! Astăzi 
aflai faptele acestor „Umbre” şi ce trebuia făcut pentru a le 
dobori. 

„lubitul” fusese în slujba duşmanilor noştri şi îi studiase 
bine. Nu se cruța pe el, dar nici pe ceilalţi. Şi când isprăvi 
de vorbit nu-l pătrunseseră bine numai pe el, dar şi pe toţi 
aceia de care îmi povestise şi eram mulţumit peste măsură, 
căci se adeveriseră toate presupunerile mele. Astfel aflai că 
într-adevăr el fusese acela care pândise pe cei şase străini 
în sala de întrunire şi îmi spuse tot ce vorbiseră ei acolo. 

În sfârşit se ridică şi zise: 


— Pentru astăzi ajunge. Acum cunoşti toate păcatele mele 
şi poţi să dai osânda. Pe a mea mi-am dat-o eu însumi, când 
mă aflam pe stâncă, în bezna aceea grozavă. Cu Allah am 
vorbit în biserica voastră şi cred că el mă va ierta. Întoarce- 
te într-acolo şi ascultă. 

Dinspre răsărit pornise un vânt destul de puternic, care 
trecea prin grădina de trandafiri şi ne aducea mireasma lor. 

— Ăsta să-mi fie răspunsul din cer, zise „iubitul”. Acum 
vorbeşte tu, effendi, nu în numele omenirii, ci într-al 
omeniei. Ce vei spune tu, va fi hotărâtor pentru mine. 

Îi întinsei mâna şi spusei: 

— Iată mâna mea. Omenia pe care vrei s-o auzi, vorbeşte 
prin gura mea şi spune: iertare! 

— Iertare deplină? 

— Da, iertare deplină. 

Abia acum luă mâna. Până în clipa asta ţinuse capul plecat, 
dar acum îl ridică şi zise: 

— Colo în vale am îngenuncheat în faţa ta şi am făcut-o cu 
plăcere, fiindcă acolo eram un criminal. Acum, însă, sunt iar 
om. Pot deci să te privesc în faţă şi să-ţi mulţumesc, fără să 
mă plec. Spune-mi ce-ai hotărât în privinţa mea? 

— Nimic. Eşti liber şi poţi să faci ce vrei. 

— Atunci pot să plec... chiar în clipa asta? 

— Da. 

Se apropie de marginea terasei şi privi în depărtare, spre 
lac. Apoi se întoarse iar spre mine şi urmă: 

— Effendi, mai încuviinţează-mi o favoare, cea mai mare 
pe care o pot cere de la tine. 

— Dacă stă în puterea mea, cu plăcere. 

— După multă, foarte multă vreme, aş vrea să simt iar cum 
este când un om se încrede într-altul. Uşa asta o închizi, 
când te culci? 

— Nu. 

— Dar fereastra? 

— Nici fereastra. 


— Inima ta e mare şi mă vei înţelege. Am fost duşmanul 
tău şi viaţa ta nu preţuia nimic pentru mine. Înăuntru, pe 
masă, am văzut un cuţit, foarfeci şi alte lucruri, care în 
mâna unui ucigaş ar putea deveni arme. Totuşi, te rog, du- 
te în odaie şi culcă-te, deşi uşa şi fereastra rămân deschise. 
Eu însă mă voi aşeza aici pe perna asta şi mă voi gândi la 
tinereţea mea, când n-am ştiut ce e păcatul, când am fost 
un copil bun şi un om cinstit. Vreau să devin iar cum am 
fost. 

Îi întinsei încă o dată mâna şi nu spusei decât: 

— Noapte bună. Mă duc să mă culc. 

EI îşi îndreptă, trupul, plin de mândrie şi mulţumire. 
Trecui prin odaia de la mijloc, stinsei lampa şi mă dusei în 
camera de culcare. Ajuns aici, mă întorsei încă o dată spre 
dânsul. Stătea la uşă, uitându-se după mine, tot astfel cum 
văzusem pe „vrăjitor” în vis. 

— Noapte bună, spusei încă o dată. 

— Noapte bună. Allah să te binecuvânteze, răspunse el. 

Dormii foarte bine şi mult. Când mă deşteptai, soarele era 
sus pe cer. Îmi adusei aminte de „iubit”, mă îmbrăcai 
repede şi ieşii, dar nu-l mai găsii la uşă. Plecase; se vede 
însă că se mai întorsese o dată în timpul nopţii, căci pe 
masa din odaia din mijloc zării un pachet, pe care numai el 
putea să-l fi adus. Când îl desfăcui, găsii manuscrise, 
scrisori şi documente, toate dovezile despre vinovăția 
duşmanilor noştri, pe care mi le făgăduise. Rămăsei uimit 
de mulţimea lor, dar mai uimit fui mai târziu când le citii şi 
le aflai conţinutul. 

N-am avut timp să le citesc chiar atunci pe loc, căci era 
duminică şi văzui că mulţi djanicuni o şi porniseră la 
biserică. Pusei, deci, dovezile la loc sigur şi coborâi pentru a 
mă duce mai întâi la cai. Assil veni în trap sine mine. Syrr 
rămase locului, dar necheză voios şi păru încântat de 
dezmierdările mele. După ce îi dusei câteva mere şi porţia 
lui de orz, mâncai şi eu, apoi căutai pe Djafar Mirza, pentru 
a-l întreba dacă vrea să meargă şi el la biserică, lucru cu 


care se învoi bucuros. Plecarăm, deci, cu Pederul, care ne 
aşteptase în curte. 

La întoarcere ne oprirăm în locul de unde Tifl îmi arătase 
ruinele, pe care i le prezentai acum şi lui Djafar. Pederul mă 
întrebă: 

— "Ţi-a vorbit Ustadul de biserica noastră? 

— Nu, răspunsei eu. Presupun că va mai trece multă 
vreme până când o va putea înălța, altfel mi-ar fi spus ceva. 
Unde e vorba să se clădească? 

— Acolo unde sunt ruinele. 

— Dar nu e loc. Ah, înţeleg... Ruinele vor fi dărâmate până 
la temelie, lucru la care se împotrivesc notabilităţile 
evlavioase din Khorramabad. Ce material minunat veţi 
avea, dar şi planul viitoarei construcţii ar trebui să fie demn 
de ele. 

— Cred că va fi, effendi, căci Ustadul a lucrat ani de zile la 
el, iar pentru clădirea bisericii s-au strâns de mult banii 
trebuincioşi, deşi nu ştiu dacă vor ajunge. Ridicarea unui 
astfel de monument cere timp şi sume mari de bani. 

La aceste cuvinte Djafar spuse repede: 

— Îmi daţi voie să contribui şi eu cu o mie de tumani? 

— Tu? Ca musulman? Întrebă Pederul, mirat dar şi 
bucuros. 

— De ce nu? Ar putea fi asta o piedică? Noi spunem Allah, 
iar voi îl numiţi Chodeh; englezii, God şi francezii, Dieu, însă 
e unul şi acelaşi Dumnezeu. Am dat de multe ori bani 
pentru clădirea vreunei moschei, căci aceasta este o casă a 
Domnului. Am dat şi pentru sinagogi; de ce n-aş da şi 
pentru o biserică, în care oamenii se roagă tot unuia şi 
aceluiaşi Dumnezeu? Crezi, oare, că darul meu ar pângări 
biserica voastră? Aţi fi de acord să primiţi şi din partea 
şahului o danie? 

— A Stăpânitorului ţării? Negreşit că da. 

— Ei bine şi el e musulman ca şi mine, aşa că am acelaşi 
drept. Rămâne dar să vă dau cei o mie de tumani, iar când 
mă voi întoarce la şah, voi pleda în favoarea voastră. Se 


spune că noi, şiiţii, suntem intoleranţi, dat asta nu-i 
adevărat, cel puţin când e vorba de oamenii cu cultură. Dar 
şi noi cerem aceeaşi toleranţă. 

Spuse aceste cuvinte pe un ton foarte prietenos, dar şi 
foarte categoric. În general, aici se arăta cu totul altfel de 
cum îl cunoscusem în America. Aici se ştia cine era el şi ce 
voia; de aceea acolo mi se păruse un om cam şovăielnic. 

Mai târziu, în timp ce mâneam, auzirăm în curte tropot de 
cai şi paşi târşiţi de cămile şi, înainte de a veni cineva să ne 
anunţe cine sosise, intră în sală cu paşi repezi... Ustadul 
însuşi. Bucuria noastră fu cu atât mai mate, cu cât nu-l 
aşteptasem atât de curând. Socotii întoarcerea lui grabnică 
ca pe un semn bun şi la urmă se dovedi că presupunerea 
mea fusese corectă. După ce ne salutarăm, bucuroşi de 
revedere, Ustadul ne spuse: 

— Fără îndoială că sunteţi nerăbdători să aflaţi noutăţi. Vi 
le voi spune, deci, înainte ca să-mi puneţi întrebări, dar 
deocamdată numai pe scurt: lucrurile stau foarte bine 
pentru noi şi foarte rău pentru ceilalţi. Deocamdată atât; 
asta trebuie să vă ajungă până una alta, căci mi-e foame şi 
voi mânca chiar acum, cu voi. 

Era vesel şi părea întinerit. 

După-amiaza o petrecurăm pe veranda odăii sale, de unde 
se putea vedea animația şi mişcarea din sat. Eram numai 
noi trei: Ustadul, Djafar şi cu mine. Ne povesti despre şah, 
care fusese foarte binevoitor cu el, dar foarte aspru şi 
neîndurător în privinţa celorlalţi. 

— Ştie mai multe decât mi-am închipuit şi chiar mai multe 
decât ştim noi, zise el. Mi-a spus că nu e în joc numai 
existenţa noastră, dar şi a lui, căci se pregăteşte o răscoală 
generală a babilor. Au de gând să dea prima lovitură aici, la 
noi. Vor să facă poporul să creadă că noi îl punem în pericol 
şi că şahul îşi trădează supuşii, fiindcă s-a arătat ocrotitorul 
nostru. Vor să se prezinte ca salvatori ai patriei, dând prima 
lovitură împotriva noastră; apoi să-l detroneze pe şah. El 


ştia asta, dar n-a putut afla pe cine vor să pună în locul său 
pe tron. 

După ce ne dădu această ştire, Ustadul ne privi, ca şi când 
s-ar fi aşteptat să ne vadă uluiţi. Djafar răspunse însă foarte 
liniştit. 

— Toate astea le ştiam, căci însuşi şahul ni le-a spus. 

— Dar tu, effendi? Mă întrebă Ustadul. Şi tu ai aerul ca şi 
când vestea nu te-ar tulbura defel. 

— Vestea nu mi-e nici indiferentă, nici nu mă surprinde, 
căci cunosc complotul. 

— Îl cunoşti? Strigară amândoi. 

— Da. Ba ştiu chiar şi cine va fi urmaşul Stăpânitorului. 

— Cine, cine? 

— Nu mă luaţi prea repede, căci ştiu şi mai mult. Cunosc 
chiar numele noii împărătese. 

— O împărăteasă? Întrebară amândoi uimiţi. 

— Nu-i aşa că sună cam ciudat pentru Persia? Totuşi e 
adevărat! Dacă nu vă ajunge numele ei, vă voi arăta şi 
portretul, căci îl am şi pe acesta. Mă priviră atât de 
buimăciţi, încât nu-mi putui stăpâni un zâmbet, apoi urmai: 
Şahul are dreptate când vorbeşte de o răscoală a babilor, 
dar mai e şi altceva. Babii au fost atraşi în afacerea asta 
numai pentru a se arunca vina asupra lor, dacă răscoala nu 
va reuşi. De asemenea s-au satisfăcut babilor câteva cereri 
de-ale lor, fiindcă acestea corespund scopurilor adevăraţilor 
conspiratori. De pildă, dacă vechiul stăpânilor moare, cel 
nou să fie ales de nouăsprezece preoţi din înaltul cler - 
nouăsprezece fiind numărul sfânt al babilor. De asemenea 
se va da o mai mare libertate femeilor, mai mare chiar 
decât au cerut-o vreodată babii. Haremul se va desfiinţa, 
spre a se putea pătrunde mai uşor în familia fiecăruia şi a 
avea o înrâurire mai mare asupra femeilor. De aceea şi noul 
împărat, ca oricare din supuşii săi, nu va putea avea mai 
mult decât o singură soţie, care va fi aleasă de către marii 
preoţi şi va purta titlul de împărăteasă. Prima împărăteasă 
a şi fost aleasă. Portretul ei îl am aici în buzunar. 


Spunând aceste cuvinte, dusei mâna la buzunarul hainei, 
unde se afla portretul, lui Djafar şi acela al şahzadehei 
Hanum Gul pe care îl luasem de la Birs Nimrud. Ustadul 
cunoştea întâmplările de atunci precum şi portretul şi îşi 
închipuia pesemne că e vorba de el, căci aruncă o privire 
plină de îngrijorate spre Djafar Mirza. Acesta întrebă însă 
cu încordate: 

— Îl ai în buzunar? Pot să-l văd şi eu? 

— Unui străin nu l-aş arăta, dar ţie sunt chiar dator să ţi-l 
arăt. 

— Dator? De ce? 

— Priveşte-l şi ai să ştii de ce. 

Scosei portretul din buzunar şi i-l dădui. El mi-l luă din 
mână, îl privi şi... deodată sări de pe scaun ca muşcat de 
şarpe. Apoi lăsă în jos mâna în care ţinea portretul, îmi 
aruncă o privire cu totul ciudată şi mă întrebă: 

— Effendi, ai venit în ţara noastră pentru a mă salva încă o 
dată? Pentru a mă scăpa dintr-o primejdie cu mult mai 
mare decât toate prin care am trecut? De unde ai portretul 
ăsta? 

— L-am găsit la Birs Nimrud, despre care ţi-am mai 
povestit. Era între lucrurile furate de „Umbre” şi l-am 
ascuns, fiindcă te-am recunoscut îndată. 

— Ce noroc... ce noroc pentru mine! Femeia asta le-a dat 
portretul, pentru a mă duce la pieire, deoarece nu mai 
voiam să ştiu nimic de dânsa. Scumpul şi bunul meu 
prieten, nici nu-ţi poţi închipui din ce primejdie m-ai scăpat! 
Fără îndoială, voiau să dovedească că şi cu fac parte din 
complot. Acum ştii că ca e menită să fie împărăteasă şi 
Ahriman Mirza împărat. Nu e aşa, effendi? 

— Ba chiar aşa, încuviinţai eu. 

— Dat cum ai putut să afli... Tu, ca străin? 

— Şezi şi îţi voi povesti nu numai asta, dar tot ce trebuie să 
ştii. Ustadul nu se va împotrivi. 

Îi dezvălui toate tainele pe care le cunoşteam. El mă 
ascultă liniştit şi nu se tulbură prea mult, nici când îi spusei 


că se hotărâse şi ziua morţii lui. Îşi desfăcu haina şi ne arătă 
sub ea o cămaşă de oţel - un fel de zale - lucrată cu multă 
măiestrie. 

— După cum vezi, effendi, nu numai Ahriman Mirza a luat 
măsuri de pază, zise el. Am ştiut de mult că vrea să-mi 
răpună viaţa şi în privinţa asta am să vă mai povestesc 
lucruri interesante. Ceea ce nu ştiam încă, e faptul că se 
hotărâse atât de sigur ziua morţii mele. În ziua aceea mă 
voi afla aici la voi şi tot aici va fi şi Ahriman Mirza, ucigaşul. 
Ce capriciu al soartei! Dar spune-mi cum ai aflat cine va fi 
împărat şi cine împărăteasă? 

— Până acum ţi-am spus întâmplările premergătoare. 
Acum îţi voi da răspunsul cerut, care va interesa şi pe 
Ustad, deoarece nu ştie încă ce s-a petrecut aici în lipsa lui. 
Veţi afla totul îndată. 

Le povestii tot ce se întâmplase şi le ascunsei numai faptul 
că Syrr mi se supusese de la cea dintâi încercare pe care o 
făcusem de a-l călări. Amândoi mă ascultară cu cea mai 
mare încordare şi când isprăvii, Djafar ceru să-i arăt fără 
întârziere dovezile pe care mi le adusese „iubitul”. 

Îi făcui pe plac, cu atât mai mult, cu cât nici eu nu 
avusesem timp să le examinez, aşa că le citirăm împreună. 
Aceste dovezi întrecură toate aşteptările noastre. Ce mai 
aflarăm nou despre Ahriman Mirza, era de mare 
însemnătate pentru noi şi spre pierzania lui, dar nu ne miră 
din cale-afară. Oricare ar fi fost mijloacele de care se 
folosea, lucrase cel puţin cu oarecare mândrie şi pe faţă. În 
ce priveşte însă pe şeicul ul Islam şi partidul său, trebuie să 
mărturisesc că ceea ce aflarăm din documentele aduse de 
„iubitul” Pekalei stârni în noi cea mai adâncă indignare. 
Purtarea lui se dovedea atât de făţarnică şi josnică, încât 
Djafar sări mâniat de pe scaun, scuipă de trei ori şi spuse: 

— E ruşinos şi nedemn ce-a făcut omul ăsta! Ticăloşii vor 
ca şahul să nu mai fie stăpân în ţara asta, pe care vor să 
pună dânşii mâna. Pe şeicul ul Islam îl cunosc de când era 
încă la Feraghan. Neghiobul îşi închipuise că a fost mutat la 


Khor-ramabad, drept răsplată pentru meritele sale şi nu 
ştie ce lovitură îl aşteaptă, atât pe el cât şi pe mulţi dintr-ai 
săi! Djafar şezu iar, însă mânia nu i se potolise şi urmă: Ce 
bine, effendi, că am aflat toate acestea cu ajutorul tău! 
Aşadar există două răscoale împotriva şahului. În fruntea 
uneia din ele se află „Prinţul Umbrelor”, iar pe a doua o 
conduce şeicul ul Islam, care nu ştie însă cine e acest „Prinţ 
al Umbrelor”. „lubitul” avea însărcinarea să iscodească 
acest lucru. Pentru amândouă, însă, Ahriman Mirza e 
hotărât ca viitor stăpân. Nu ne priveşte pe ce cale acesta a 
atras de partea lui pe şeic. Amândouă partidele vor să se 
unească şi să facă începutul aici la voi, pentru a se încăiera 
iar, după ce îşi vor fi ajuns scopul. Effendi, te rog să-mi 
încredinţezi aceste dovezi pentru câteva ceasuri. Ştiu că 
sunt de mare preţ pentru demascarea duşmanilor voştri 
personali, dar trebuie să întocmesc fără întârziere un 
raport pentru şah şi am nevoie de ele. 

— Ia-le, răspunsei eu. Ţie şi Ustadului vi le pot încredința 
fără teamă; altuia nu i le-aş da. Spui că vrei să scrii, îndată 
raportul. Crezi că e nevoie de atâta grabă? 

— Negreşit şi de aceea, îndată ce va fi gata, îl voi trimite 
cu un om de încredere la castelul Mihribani, unde se află 
şahul. Dar abia acum mă gândesc că n-am decât grăjdari cu 
mine. Nu mi-am închipuit că voi avea nevoie de un astfel de 
om, de aceea am să vă rog pe voi să-mi daţi pe cineva, 
căruia să-i pot încredința raportul. Dar trebuie să fie un om 
care mai degrabă să se lase omorât, sau să înghită raportul, 
decât să-l lase să cadă în mâini străine. 

Ustadul mă privi întrebător. Printre djanicuni erau destui 
oameni de încredere, totuşi nu putu numi îndată pe cineva. 
Văzând aceasta, spusei eu: 

— Kara Ben Halef al nostru. El are toate însuşirile 
trebuincioase pentru o asemenea însărcinare. Cu toată 
tinereţea lui, putem avea cea mai mare încredere în el. 
Afară de asta, are la dispoziţie cămilele de călărie ale 
haddedihnilor, care sunt neîntrecute, aşa că nu există 


primejdia de a fi prins. N-are nevoie de mai mult decât două 
zile pentru dus şi două pentru întors. Îi veţi da un însoțitor 
care cunoaşte drumul până la Mihribani şi poate să fie 
înapoi până joi seara. Dacă va trebui să aştepte răspuns, nu 
va putea fi aici decât vineri. 

Propunerea mea fu primită cu cea mai mare bucurie, aşa 
că alergai îndată să vorbesc cu Kara. Djafar luă 
documentele şi se duse în odaia lui. 

Pe Kara îl găsii lângă părinţii săi. Halef şedea în pat, 
rezemat de perne. 

— Bine ai venit, Sihdi! Îmi spuse el cu glas vioi. Pari foarte 
grăbit. 

— Chiar şi sunt, dragă Halef. Am venit să-ţi iau pe Kara 
pentru câteva zile. Trebuie să ducă o solie pe care n-o pot 
încredința decât unui om de toată încrederea. 

— Şi socoteşti că băiatul nostru e cel mai bun pentru aşa 
ceva? 

— Da. 

— Allah să te binecuvânteze! Şi asta e o doctorie bună 
pentru mine, care mă întăreşte şi mă va însănătoşi repede. 
Unde trebuie să se ducă? 

— La şahinşah. 

— La...?! 

De bucurie şi uimire, amuţi. 

— Da, la şahinşah, repetai eu. Cu ştiri de mare 
însemnătate. 

— La... şah... in... şah? Putu, în sfârşit, să spună, 
împreunându-şi mâinile, fericit. 

— Cu ştiri de cea mai mare însemnătate? Adăugă Hanneh, 
încântată de marea cinste care i se făcea fiului ei. 

Numai Kara nu spuse nimic, după cum îi era felul. 

După ce le lămurii toată chestiunea, Kara plecă, pentru a 
da nutreţ cămilelor şi a le adăpa. Halef îmi întinse mâna şi 
zise: 

— Sihdi, te cunosc şi ştiu bine că tu l-ai propus pe Kara 
pentru această însărcinare de încredere şi de mare cinste. 


Ştii, într-adevăr, că băiatul nostru e cel mai bun pentru o 
astfel de treabă, dar te-ai gândit şi la noi, părinţii lui. Asta e 
iar o doctorie minunată. Dacă merge tot aşa înainte, mă 
scol încă astăzi din pat şi trag o raită până în vale. De când 
mă aflu aici sus, la aer curat, sănătatea îmi revine în galop. 

După ce orânduii lucrurile, mă dusei la cai. Trecusem de 
uşa bucătăriei, când mă auzii strigat pe nume. Când mă 
întorsei, văzui pe Pekala care venea după mine. Avea aerul 
că ar vrea să-mi spună un secret. 

— Effendi, ştii că azi e duminică? Mă întrebă ea în şoaptă. 

— Negreşii. 

— Şi că trebuia să vină „iubitul” meu? 

— Da. 

— Dar nu va veni. 

— De ce nu? 

— S-a răzgândit şi te roagă să nu-l aştepţi. 

— Vasăazică tot a fost pe aici, dacă ai vorbit cu el? 

— Da, a fost. 

— Când? 

— Azi-dimineaţă. Duminica mă scol mai devreme decât în 
alte zile, căci vreau să fiu gata cu lucrul când încep să sune 
clopotele. Azi m-am sculat şi mai devreme şi m-am dus în 
grădină să culeg ceapă. Deodată a apărut „iubitul” meu şi 
spuse că a venit dimineaţa, fiindcă deseară nu va fi aici. 

— Unde vrea să se ducă? 

— Nu ştiu, căci era foarte grăbit şi n-am avut timp să-l 
întreb. Când şi-a luat rămas-bun, era foarte mişcat. 

— Cum asta? 

— Mi-a luat mâna, m-a dezmierdat şi mi-a spus: „Pekala, în 
timpul din urmă am spus foarte multe minciuni, măcar că 
„şeful, şi effendi sunt oameni tare buni, pe care n-ar fi 
trebuit să-i minţim. Făgăduieşte-mi că de azi înainte le vei 
spune întotdeauna adevărul, când te vor întreba ceva 
despre mine”. I-am făgăduit cum a vrut şi i-am dat mâna, 
pentru a întări făgăduiala mea, apoi... 


Se opri, deoarece ochii i se umpluseră de lacrimi. După ce 
le şterse, urmă: 

— Iartă-mă, effendi. Minciuna e un lucru foarte urât. Când 
te mint pe tine sau pe Ustad, nu mai pot dormi şi de aceea 
vreau să-ţi spun... lar o podidiră lacrimile. 

—... că lucrurile au fost cu totul altfel de cum ţi le-am 
povestit. Trebuie să-mi descarc cugetul, căci nu mai pot să 
rabd. „lubitul” meu n-a venit numai în fiecare lună o dată, 
Clie 

Îi curmai vorba, spunându-i: 

— Lasă acum asta. Nu vreau să-ţi mai răscoleşti durerea. 

— Nu vrei să-ţi spun? 

— Nu. 

— Dar dacă nu-ţi spun tot, iar n-am să pot dormi la noapte. 

— Ba da, căci acum e ca şi când mi-ai fi spus tot. Ustadul şi 
eu, te iertăm amândoi. Când vom dori să ştim ceva, te vom 
întreba noi. Dar atunci va trebui să ne spui adevărul curat 
şi să nu mai auzim nici o minciună din gura ta. 

Se înveseli şi răspunse repede: 

— Niciodată n-am să mai spun minciuni. Fără îndoială şi 
noi am fost înşelaţi, chiar de şeicul ul Islam, care a spuscă e 
numai secretar. Despre dânsul mi-a povestit iubitul meu un 
fapt atât de urât, încât e de necrezut. 

— Parcă ai spus adineauri că n-ai vorbit mult cu dânsul? 

— Aşa şi este, dar lucrul ăsta tot mi l-a mai spus. 
Închipuieşte-ţi că nemernicul ăla de şeic ul Islam a zis că 
nasul meu e prea mic, gura prea mare şi mersul meu e ca 
acela al unui elefant. Abia aştept să mai dau o dată ochii cu 
dânsul! Din pricina obrăzniciei lui am fost atât de tulburată, 
încât am făcut toate pe dos. Pederului i-am făcut cafeaua cu 
boabe de piper, iar oamenilor le-am pus în limonada sare în 
loc de zahăr. Chiar în jumările pe care le-am pregătit 
pentru mine am găsit nişte fire de aţă, patru nasturi şi un 
glonţ de plumb. E grozav ce urmări poate să aibă o 
minciună! 


Pe cât era Pekala de serioasă, povestindu-mi acestea, pe 
atâta îmi venea să râd mai tare. „lubitul” părea s-o 
cunoască bine pe Pekala lui. El pusese în gura şeicului toate 
aceste vorbe şi o întărâtase împotriva acestuia, mai mult 
decât ar fi reuşit prin cele mai stăruitoare sfaturi. Puteam fi 
încredinţat că Pekala devenise o duşmancă înverşunată a 
şeicului ul Islam. Ea urmă: 

— Numai minciunilor şeicului se datorează plecarea lui 
Tifl, deşi l-am rugat atât de mult să rămână la noi. L-a făcut 
să creadă că la noi nu va ajunge departe, dar dacă va călări 
la alergări pe Kiss-y-Darr, atunci va fi primit între fruntaşii 
kurzilor taki şi într-un an va putea fi şeic. Ustadul nu se va 
mai împotrivi pe urmă unirii djanicunilor cu kurzii taki şi va 
alcătui astfel un trib atât de puternic, încât nici un duşman 
nu va mai îndrăzni să-l atace. 

— Aşa! Vasăzică asta a fost capcana în care a intrat Tifl? A 
crezut că ne face nouă un bine? 

— Ai crezut cumva altfel, effendi? Îţi închipui că Tifl ar fi 
vreodată în stare să ne facă rău? „Copilul” e încă prost şi 
trebuie să-i dau creştere. Mai târziu, când îl voi fi învăţat ce 
trebuie să ştie, nici un şeic ul Islam din lume nu va mai reuşi 
să-l tragă pe sfoară. Dar „copilul” nu este numai prost, ci e 
şi deştept. Acolo la kurzii taki va deschide ochii şi îşi va da 
în curând seama că vor numai să-l ducă de nas şi atunci se 
va întoarce iar la noi. De asta poţi fi încredinţat, effendi. Eu 
una mă bucur de pe acum de întoarcerea lui. 

— Cum se numeşte calul pe care e vorba să-l călărească 
împotriva noastră? 

— Kiss-y-Darr. 

— Ciudat nume. Ce fel de cal este? 

— Nu ştiu. Tifl mi-a spus numai că, de fapt, e proprietatea 
Ustadului. Dar acum trebuie să mă duc iar la bucătărie, căci 
am de făcut o prăjitură pe care m-a învăţat „şeful” s-o fac. îi 
place foarte mult şi vreau s-o aibă azi, când se va întoarce. 

— Vezi să nu pui în ea sare în loc de zahăr. 


— Allah să mă ferească! Dar supărarea nu mi-a trecut încă 
şi mi s-ar putea întâmpla să fac iar o boroboaţă. 

Pekala se întoarse în bucătărie, iar eu îmi urmai drumul 
spre păşune, culegând în drum câteva mere, nu numai 
pentru Syrr, dar şi pentru Assil, căci oricât ar suna de 
caraghios şi cu toate că era vorba numai de nişte animale, 
totuşi mi se părea o nedreptate ca unuia să-i dau un lucru 
bun şi celuilalt nu. Îi găsii unul lângă altul şi le dădui 
merele, dar nu din mână, ci le pusei pe iarbă, în faţa lor. 
Amândoi aplecară capetele în acelaşi timp, dar le ridicară 
din nou. Niciunul nu se repezi înaintea celuilalt, pentru a 
lua un măr; niciunul nu dădu dovadă de lăcomie. Syrr îşi 
frecă botul de gâtul lui Assil. Voia oare să-l îndemne să ia el 
întâi? Văzând aceasta, luai câte un măr în fiecare mână, le 
întinsei cailor şi amândoi le luară în acelaşi timp. 
îl deprinsesem şi merita să mă ocup de el. 

După ce adusesem cailor porţia de orz pentru seară, zării 
venind în plin galop un călăreț dinspre fundul văii, ocolind 
satul? Când se apropie, îl recunoscui: era Tifl. Îşi îndreptă 
calul spre mine, dar pasul acestuia deveni tot mai încet şi 
mai şovăitor, pe măsură ce se apropia. În sfârşit, se opri la o 
depărtare de vreo zece lungimi de cal. 

— Effendi, îmi dai voie să mă întorc? Mă întrebă el. 

Nu răspunsei nimic şi după câteva clipe el urmă: 

— Acolo unde-am fost e un adevărat iad. Nu mai vreau să 
ştiu nimic de ei. 

Tăcui şi de astă dată. 

— Azi fiind duminică, m-am închinat, aşa cum eram 
învăţat. Atunci au râs de mine şi mi-au spus că sunt un 
eretic. Mi-am adus aminte de clopotele noastre, de cântece, 
de biserică, de Pekala mea cea bună, de Ustad şi de tine, 
effendi şi atunci nu m-a mai răbdat inima să rămân acolo. 
Par evlavioşi şi cu toate acestea sunt neruşinaţi. Au vorbit 
urât de „şeful” nostru, pe care eu îl iubesc, au spus că 
djanicunii sunt nişte nătărăi şi atunci m-am mâniat aşa de 


tare, încât îmi venea să-i strâng de gât. Mi-am stăpânit însă 
mânia, am ieşit pe furiş din sat, am încălecat pe calul meu 
şi... iată-mă înapoi, effendi. 

După ce isprăvi cuvântarea aceasta nespus de lungă 
pentru dânsul, aşteptă din nou răspunsul meu. Când văzu 
că şi de astă dată tac, îşi apropie calul mai mult de mine, 
descăleca şi zise: 

— Spune-mi ceva, effendi, altfel încep să plâng. A fost o 
prostie din partea, mea că am plecat, dar te rog fii bun ca 
întotdeauna şi iartă-mă. La urma urmei, fă ce vrei să faci cu 
mine, dar tot Tifl al vostru cel credincios am rămas. 

Eram mişcat, dar nu-i arătai ce simţeam, ci îi spusei: 

— Ustadul s-a întors, n-are decât să hotărască el. Du-te la 
dânsul. 

Îşi luă calul şi trecând pe lângă mine, văzui că se uită plin 
de admiraţie la Syrr, dar nu spuse nimic. 

După câteva clipe auzii glasul voios al Pekalei, care-l zărise 
pe 'Tifl şi îşi lua în primire „copilul”. 

Când mă întorsei în curte, găsii acolo pe Kara cu cămilele 
gata de plecare. Era bine înarmat şi unul din grăjdarii lui 
Djafar Mirza avea să-l însoţească. Acesta nu isprăvise însă 
de scris raportul către şah. Ustadul era pe balcon şi îmi 
făcu semn să mă urc la el. Tifl stătea rezemat de unul din 
stâlpii din faţa sălii. Când vroia să trec pe lângă dânsul, îmi 
spuse: 

— Effendi, „şeful” nostru m-a iertat şi mi-a dat voie să 
rămân aici. Nu vrei să fii şi tu tot atât de bun cu mine ca şi 
dânsul? 

— Dacă te-a iertat el, te iert şi eu, îi răspunsei, în ce 
priveşte pe şeicul ul Islam, mi-ai spus părerea ta despre el 
şi nădăjduiesc că n-ai să ţi-o schimbi. Dar ce e cu Ahriman 
Mirza? Cine i-a spus că locul meu de dormit e în sală? 

— Eu i-am spus, mărturisi el cu sinceritate. „lubitul” ne 
spusese că Ahriman Mirza e un bun prieten al djanicunilor, 
dar că deocamdată nu poate încă să se dea pe faţă. De 
aceea i-am răspuns la toate întrebările, crezându-mă mai 


deştept decât voi toţi la un loc. Eram încredinţat că mai 
târziu îmi veţi da dreptate şi că veţi recunoaşte prevederea 
mea. Acum văd că sunt un măgar, effendi, cel mai mare 
măgar de pe suprafaţa pământului. 

— Ai dreptate, Tifl. Kurzii taki aveau de gând să-şi bată joc 
de tine. Fii mulţumit că ai scăpat cu faţa curată de la ei. 

Când mă urcai la Ustad, acesta mă primi cu cuvintele: 

— Fără îndoială că vrei să mă întrebi despre Tifl, dar 
deocamdată am altceva pe inimă, de care n-ai pomenit faţă 
de Djafar Mirza. E vorba de Syrr. Când m-am întâlnit cu 
Djafar, el mi-a arătat calul şi chiar şi şahul mi-a vorbit de el 
cum am ajuns acolo. Când am vorbit noi în noaptea aceea 
despre Syrr, nu ne-am fi putut închipui că peste o 
săptămână va fi chiar el aici. Aştept cu încredere alergările, 
dar încrederea asta ar creşte de zece, de o sută de ori mai 
mult dacă ar fi cineva care să poată călări pe Syrr. Şahul 
aşteaptă cu încordare să afle dacă vei reuşi. Dar numai 
faptul că te-ar lăsa să-l încaleci şi ar merge unde ai vrea, n- 
ar fi de ajuns pentru o alergare. Ar fi trebuit să-l cunoşti de 
săptămâni sau chiar luni de zile pentru a putea afla cum a 
fost învăţat să fie călărit. Afară de asta eşti încă bolnav, aşa 
că ar trebui să fie altcineva şi nu-i nimeni. 

— Tot ce spui e lucru secundar, dragă prietene, răspunsei 
eu. Principalul e dacă avem voie să ne folosim de Syrr la 
alergări. 

— Negreşit că da. 

— Crezi că şahul nu s-ar în potrivi? 

— Să se împotrivească? Nicidecum. Dimpotrivă, s-ar 
bucura foarte mult să poată dovedi că dresajul lui e mai bun 
decât oricare altul. Lupta va fi însă aprigă, căci află că vom 
avea de concurent pe „Diavol”, pe care îl va călări Ahriman 
Mirza în persoană. 

— Diavol”? Ce cal e ăsta? 

— E un cal de Khorassan, de o sprinteneală şi rezistenţă 
nemaipomenită. Până acum a câştigat uşor toate alergările, 
chiar împotriva celor mai renumiţi cai. Se spune că nu 


poate fi învins şi de mulţi ani nu mai îndrăzneşte nimeni să 
parieze împotriva lui. E ciudat că nu aparţine unui bărbat, 
ci unei femei şi te vei mira când îţi voi spune că stăpâna lui 
e şahzadeh Hanum Gul, căreia i se spune „trandafirul din 
Şiraz” şi care, după cum ştiu acum, vrea să fie împărăteasa 
Persiei. 

— E ciudat, dar sunt încântat! 

— Încântat? Se pare că faptul ăsta te bucură! 

— Negreşit că mă bucură. Singura mea grijă e că poate 
nu-l vor aduce pe „Diavol”. De la Şiraz până aici e cale 
lungă. 

— De la Şiraz? Ah, am uitat să-ţi spun ce-am aflat de la Tifl, 
Ahriman Mirza şi Hanum Gul se află acum la Khorramabad, 
ca oaspeţi ai şeicului ul Islam. 

— Faptul ăsta ar fi de mirare, daca nu le-am cunoaşte 
scopurile. Dar prea puţin îmi pasă unde sunt ei, aş vrea să 
ştiu unde se află „Diavol”. 

— Şi ele la Khorramabad. Hanum Gul călătoreşte 
întotdeauna cu toată suita ei şi nici de calul acesta nu se 
desparte niciodată. 

— Aşadar „Diavol” va fi adus negreşit? 

— Fără nici o îndoială. Cu el vor să câştige toţi caii noştri 
de rasă. 

— Atunci sunt mulţumit; şi eu voi călări pe Syrr. Dar, afară 
de tine şi Şacara, nimeni nu trebuie să afle acest lucru. 

— Effendi! Strigă el, dându-se câţiva paşi înapoi şi 
privindu-mă uimit. 

— Da, voi călări pe Syrr, îl asigurai din nou. Până acum am 
mai stat la îndoială, dar după cele ce mi-ai spus, m-am 
hotărât. 

— Te rabdă lângă el? 

— Ba îi face chiar plăcere să mă vadă. 

— Dar nu cunoşti nimic din firea lui şi niciuna din tainele 
sale. 

— N-are nici o taină. Mă port cu el după marea taină a 
firii, adică blândeţea şi iubirea de animale. Pare că s-a învoit 


de la început cu asta. Îmi trebuie numai câtva timp ca să ne 
deprindem unul cu altul. Serbarea începe duminică. Acum o 
să fie un fel de „repetiţie generală” a alergărilor. Marţi e 
adevărata zi de intrare. Până atunci mai sunt nouă zile, deci 
destulă vreme ca să mă întremez şi să mă împrietenesc de 
tot cu Syrr. Nu cunosc încă pe „diavolul” acela al Hanumei 
Gul. Cine ştie ce zace în el! E însă de ajuns să-ţi spun că nu 
mă tem nici cu Assil, cu atât mai puţin cu Syrr, aşa că poţi fi 
liniştit. 

Zâmbi înseninat, îmi întinse mâna şi răspunse: 

— Atunci stăm cât se poate de bine. Eu voi călări iapa şi tu 
pe Syrr. 

— Poate chiar şi pe Assil, adăugai eu. E vorba ca să alerge 
Kara cu armăsarul, dar dacă voi găsi că e nevoie, îl încalec 
eu însumi. 

— Atunci mănâncă zdravăn, hrăneşte-te bine, ca să prinzi 
puteri, dragul meu, căci, după cum prevăd, tu vei da 
lovitura. 

— Nu de hrana mea e vorba, ci de mult antrenament. O să 
încep chiar astăzi. 

— E cam târziu. 

— Deloc. Am obiceiul să-l călăresc numai noaptea, 
deoarece nu vreau să-l vadă nimeni până în clipa din urmă. 
Pe „Diavol” îl vor lăsa probabil pentru ultima alergare, 
crezând că ne dă gata. Atunci voi aduce şi eu armăsarul, 
nici cu un moment mai înainte. Te poţi bizui pe Săgeata ta? 

— Numai o jumătate de zi s-o încalec şi n-am nici o grijă. 

— Bine. Dar ce e cu Kiss-y-Darr acela despre care vorbea 
Pekala? 

— O ticăloşie de-a şeicului ul Islam. Calul e de drept al 
meu; m-au tras însă pe sfoară. L-au călărit până l-au istovit 
de tot, sărmanul şi acum vor să mă facă de râs cu el. Stai 
să-ţi povestesc, effendi. Începu: 

— Numele lui e Kiss, ceea ce înseamnă în limba arabă 
„Roman”. De ce l-am botezat astfel când s-a născut, nu e 
nevoie să-ţi spun, căci scrii şi tu cărţi. Porecla de „gloabă” - 


y-Darr i s-a adăugat acum în urmă. Armăsarul e de obârşie 
nobilă. Era un roib cu mari însuşiri şi făgăduia să calce pe 
urmele părinţilor săi şi să-mi facă şi mie cinste. Dar tocmai 
când mânzul ajunsese tocmai bun de călărie, m-am întâlnit 
cu un şeic de-al kutubikurzilor care mă rugă să-i las pentru 
câtva timp armăsarul, fiindcă ar vrea să facă şi el prăsilă din 
rasa asta. Omul vorbea atât de firesc şi părea atât de cinstit 
că nu mi-a trezit o clipă bănuiala că s-ar putea ascunde vreo 
ticăloşie în mintea lui. I-am împrumutat armăsarul, mai bine 
zis i l-am închiriat, căci s-a învoit să-mi plătească o anumită 
sumă, dar la răstimpuri. N-am văzut însă nici un gologan 
până în ziua de astăzi. Asta s-a petrecut acum douăzeci de 
ani. Toată truda mea să-mi iau calul înapoi a fost zadarnică. 
Omul a murit. Moştenitorii lui au vândut armăsarul. Ştiau şi 
ei şi cumpărătorul că e al meu şi că un astfel de animal nu 
se vinde ci se păstrează pentru prăsilă. L-am revăzut pe 
Kiss numai o singură dată de atunci şi asta nu de mult. 
Bătrân, jigărit, prăpădit - o umbră din ce a fost odinioară. 
Acum şeicul ul Islam l-a cerut de la cumpărător ca să-l 
trimită încoace şi să ia parte la alergări, în bătaie de joc, 
fireşte. Şi gloaba o să fie călărită de caraghiosul de Tifl, ca 
dovadă pentru toţi cum mă pricep eu să mă port cu oameni 
şi dobitoace. 

Mai mult încă: armăsarul nu va alerga sub numele de Kiss, 
ci Kiss-y-Darr, adică „Roman-gloabă”. Vezi şi tu cu ce fel de 
mijloace aceste făpturi „după asemănarea Domnului” luptă 
împotriva mea! 

— Aha, aşa stau lucrurile! Răspunsei eu. Pe Tifl l-au scăpat 
din mână; poate că renunţă la ticăloşia asta a lor. 

— Nu cred. Au să găsească ei vreun nemernic de taki care 
să se fudulească pe biata mârţoagă; fiindcă un cal mai ca 
lumea l-ar arunca la repezeală din spinare. Dar să nu-ţi 
închipui că-mi fac inimă rea de caraghioslâcul ăsta; 
dimpotrivă, mă bucur chiar, căci am pus ceva la cale. 

— Ce? 


— Kiss a fost un animal nobil şi cu toată starea jalnică în 
care l-au adus i-a mai rămas ceva din însuşirile lui de 
odinioară. Un cunoscător îşi dă îndată seama de asta. Voi 
face deci din gluma lor ceva serios, care să le taie pofta de 
pozne şi să-i înveţe minte să-şi bată joc de oameni. Ghiceşti 
cam ce ar putea să fie effendi? 

— Da. Dacă îşi închipuie că ne pot bate cu „gloaba” lor îşi 
vor da repede seama că s-au păcălit singuri. Îi facem noi - 
tu ori eu, n-are a face - să le crape obrazul de ruşine. 

— Văd că m-ai înţeles. De altminteri se pare că planul lor 
cu Kiss l-a născocit acelaşi ins care a trimis caravana 
şambelanului. Prea se aseamănă între ele. Cu biata 
mârţoagă vor să mă facă de râs pe mine; caravana şi ea tot 
un fel de păcăleală era, ca să-l facă de râs pe şah şi să-l 
sape la şarlatanii care păzesc locurile sfinte. 

— De unde ştii? Îl întrebai mirat, căci aceeaşi bănuială o 
avusesem şi eu. 

— Mi-a spus-o însuşi şahul. A aflat mai târziu despre 
caravană. Habar n-avea de ea şi nu se află printre 
şambelanii săi un astfel de neghiob ca acela care se dădea 
drept unul din ei. A pus să se facă îndată cercetări. S-a 
dovedit că întreaga pungăşie era pusă la cale de şeicul ul 
Islam. 

— Şi eu, nerodul, l-am mai luat pe aşa-zisul şambelan sub 
ocrotirea mea! 

— Cu toate că a dat dovadă de atâta obrăznicie şi 
nerecunoştinţă! Dar să nu-ţi pară rău. Fapta bună e 
întotdeauna răsplătită, dacă nu de oameni, de Dumnezeu. 
De altminteri, pe când stăteam de vorbă cu şahul, a mai 
ieşit ceva la iveală. Trebuie să ştii că am fost în două 
rânduri la el. Întâia oară i-am povestit tot şi i-am arătat 
chiar şi scrisoarea lui Emir-i-Sillan către călău şi i-am citit-o 
în întregime. Mi-a spus atunci că acest călău se află pe 
aproape, deoarece i-a cerut o audienţă pentru ziua aceea. 
Când am ieşit de acolo, l-am găsit pe multasim în 
anticameră; îi venea rândul îndată după mine. Îşi scosese 


balapusinul14 şi m-am folosit de prilej să-i vâr scrisoarea în 
buzunar. 

Când m-am dus a doua oară să-mi iau rămas-bun de la şah, 
mi-a spus că nemernicul a avut neruşinarea să mă 
învinuiască de încercare de omor şi cerea să fiu pedepsit cu 
asprime. Stăpânitorul ar fi avut poftă să pună îndată să-l 
spânzure, s-a gândit însă la planul nostru şi i-a răspuns să 
aibă răbdare, căci va primi la timp rezultatul anchetei. 

Ghulam el Multasim a crezut că e nevoie să-şi dea adresa 
şi a spus că se duce de-a dreptul la Khorramabad, unde va 
fi oaspetele şeicului ul Islam. Să fi bănuit el ce părere are 
şahul despre această înaltă faţă bisericească! 

— Aşadar îi avem pe aceşti doi demni prieteni prin 
apropiere şi probabil că vor mai veni şi alţii. 

— Aşa cred şi eu. Deznodământul se apropie şi alergările 
vor fi începutul sfârşitului. 

— Cu atât mai bine. Diseară, când voi fi sigur că nu mă mai 
poate vedea cineva, ies călare pe Syrr. 

— La câmpul de alergări? 

— Deocamdată nu încă. Trebuie mai întâi să-i las loc de 
joc, pe o întindere cât mai mare. Poate că mă reped până la 
trecători. 

— Va trebui să treci prin sat. Şi ar fi mai bine să-l ocoleşti. 
Părerea mea e s-o iei spre apus. Coboară pe drumul care 
duce la cariera de piatră şi de acolo ia-o de vale, pe şes, 
unde poţi alerga în voie, chiar şi prin întuneric, fără teamă, 
deoarece terenul e neted ca o oglindă. 

Ne întrerupserăm discuţia, căci văzurăm pe Djafar venind 
dinspre foişor cu scrisoarea şahului în mână. leşirăm în 
curte ca să urăm lui Kara noroc. Halef pusese să i se aşeze 
patul la marginea terasei, să-şi vadă feciorul plecând şi-i 
strigă de sus: 

— Allah să te însoţească, dragul meu! Spune şahului că îi 
mulţumim... Scrisoarea viitoare i-o voi duce chiar eu însumi. 
Acum pleacă şi să te întorci, după cum ai plecat, sănătos şi 
tot cu o scrisoare. 


După câteva minute numai, pe când mă aflam la cai şi mă 
uitai spre lac, îl văzui pe băiat cu însoţitorul său hăt, 
departe. E de neînchipuit ce poate o cămilă bună de călărie. 

Mai târziu cinarăm, apoi m-am dus să mă odihnesc niţel. Şi 
când se stinseră luminile peste tot, îmi luai şaua şi coborâi 
la cai. 

Assil şi Syrr stăteau mai la o parte de ceilalţi. Era lună 
plină. Când mă văzură cu şaua-n spinare, se ridicară 
amândoi, dar când mă pregătii să-l înşeuez pe Syrr, Assil se 
culcă iar. Mă înţelesese. 

Eram, fireşte, curios să văd ce va urma. Voi izbuti sau nu? 
Încălecai. Pusei piciorul în scară. Nici n-apucai să strâng 
calul între pulpe că şi porni. Până la ruine erau o mulţime 
de cotituri; le trecu fără să bag de seamă. Ce simţire la un 
animal! Şi ce pas egal! Uşor şi sprinten în acelaşi timp. 

Mă îndreptai spre cariera de piatră. Deodată armăsarul se 
opri de la sine în dreptul unor tufe. 

— Cine e acolo? Întrebai eu. 

— Tu eşti, effendi? Îmi răspunse un glas. Atunci pot să mă 
arăt. Nu credeam că te-ai întremat îndeajuns ca să poţi ieşi 
călare şi credeam că e altcineva. 

Omul era Asyk - „iubitul”. 

— Aveai treabă pe aici? Îl întrebai iarăşi. 

— Da. Veghez. Ai primit pachetul meu şi te poţi folosi de 
el? 

— Mai mult decât îţi închipui. Mulţumesc. 

— Atunci te rog să laşi lucrurile în seama mea. Să nu te 
amesteci în murdărie, că nu e pentru tine. Eu sunt deprins. 
Bănuiesc că vrei să spionezi mâine pe pederani. Şi acolo e 
murdărie, poate cea mai mare din toate. Vrei totuşi să vii? 

— Fără îndoială. 

— Nu-ţi lua nici o sarcină. Voi fi şi eu acolo şi te voi ajuta să 
te păzeşti ca să nu te simtă ei. 

— Tot mai eşti în legătură cu potrivnicii noştri? 

— Nu mă întreba, effendi! N-aş vrea să-ţi fac mustrări de 
cuget, dar când îţi voi face un semn urmează-l fără teamă. 


Se apropie vremuri grele. 

Vreau să ţi le uşurez pe cât e cu putinţă. Pe urmă... pe 
urmă poate mi se va împlini o mare dorinţă a sufletului 
meu... 

— Care? 

— La noi, câinele e disprețuit; la voi, în Apus, e prietenul, 
paznicul omului. Effendi, pune-mă la încercare şi, dacă te 
vei încredința că sunt de bună-credinţă, lasă-mă să fiu 
câinele, paznicul tău, cât timp vei fi prin meleagurile 
acestea. Să îndur pentru tine foamea şi setea, ploaia şi 
arşiţa, să stau de veghe la uşa cortului tău şi să sfâşii cu 
dinţii pe oricine ţi-ar vrea răul. Vrei? 

— Pentru că o doreşti, nu te voi pune la încercare, căci nu 
mai e nevoie, mă încred fără teamă în tine - dar trebuie să 
las timp prietenilor mei să le câştigi încrederea. Apoi... 
despre asta vom vorbi mai târziu. 

— E mai mult decât mă aşteptam. Să te răsplătească Allah! 

Plecă. Nu însă îndărăt după tufe, ci spre carieră, pe unde 
trebuia să trec eu ca să o iau pe drumul despre care mă 
sfătuise Ustadul. După un sfert de ceas ajunsei la şes. 

Mă pusei acum pe lucru. Muncă uşoară când ai de-a face, 
cum aveam eu, cu un astfel de animal de rasă. Îşi are voinţa 
lui, ca şi omul şi destulă inteligenţă, ca să ştie ce trebuie să 
vrea. Înţelege numaidecât dacă a făcut călăreţul vreo 
greşeală şi parc-ar vrea să o îndrepte el. 

Syrr era într-adevăr un animal cu totul altfel decât ceilalţi 
cai. Îmi propusesem într-adins să-l călăresc pe un loc cât 
mai întins ca să-l las în voia lui şi să nu-l supun la vreo 
constrângere. Simţi îndată că-l las să-şi facă mendrele. Se 
aştepta totuşi ca la un moment dat să-l strâng niţel în chingi 
- cum s-ar zice. Văzând însă că nu o fac, se opri câtva timp 
în loc, înălţă capul şi adulmecă în dreapta, în stânga şi 
înaintea lui. Cât de bun miros avea mi-o dovedise la nune, 
când simţise pe Asyk ascuns în tufiş. Pentru mine, asta e 
una din însuşirile de căpetenie ale unui cal de rasă. 


Păru că s-a încredinţat în sfârşit că nu e nimeni pe 
aproape. Întoarse capul spre mine, scoase un nechezat 
uşor, ca şi când m-ar fi întrebat: „Îmi îngădui, nu e aşa?” Îl 
mângâiai pe gât. Era răspunsul. 

Porni mai întâi la pas, în sărituri graţioase; ai fi zis că vrea 
să-şi dezmorţească niţel mădularele, pe urmă o luă la trap. 
Dar ce fel de trap? Atât de uşor, de elastic, ca şi când ar fi 
călcat pe arcuri. Nu găsesc cuvântul potrivit pentru ceea ce 
simţeam. Trapul acesta nu părea să fie altceva decât un fel 
de alunecare, de plutire. 

O luă apoi în galop. Întâi în paşi scurţi, măsuraţi, semeţ ca 
la paradă. Şi totuşi atât de firesc! Pe urmă se aşternu pe 
goană. Zbura ca o nălucă, copitele nici nu mai atingeau 
pământul. Părea dus pe aripi de vânt. Nici nu-mi mai 
dădeam seama dacă sunt într-adevăr călare sau plutesc în 
aer. Timpul şi spaţiul nu mai existau. Stelele luceau şi luna 
zâmbea parcă spre cal şi călăreț, care păreau să fie dintr-o 
bucată. 

Se zăreau munţii. Începea povârnişul. Syrr băgă de 
seamă, ca şi mine. Coti de la sine ca să o ia înapoi. Totuşi nu 
vroia să se îndepărteze, căci nu-mi dovedise încă de ce e în 
stare. Asta avea să vină abia acum. 

Se părea că goana era pentru el o plăcere nu o încordare. 
Dar ce se petrecea cu mine, slăbănogul, convalescentul? 
Unde era slăbiciunea? Mofturi! Eram sănătos tun. Pe un 
astfel de cal să te simţi slăbit! Mort să fii şi ai învia! Acum 
parcă nici nu mai eram om în carne şi-n oase; nimic altceva 
decât suflet şi minte. Armăsarul nu alerga, nu zbura. Nu! 
Stăteam parcă amândoi pe loc. Totul părea că se perindă cu 
iuţeala fulgerului pe sub ochii noştri. Îţi venea ameţeală. 
Astfel aleargă numai caii arăbeşti de rasa cea mai curată 
când călăreţul le şopteşte la ureche aşa-zisa „taină”. Gonesc 
pe viaţă şi pe moarte! Nici vestitul meu armăsar de 
odinioară, nici Assil, pe care-l aveam acum, nu se puteau 
măsura cu Syrr. Goana era atât de nebună, măsura şesul în 
lung şi-n lat cu atâta repeziciune, că începui să mă 


îngrijorez. Îi strigai deodată cuvântul „wakif”,15. Atât fu de 
ajuns. Se opri aproape brusc şi rămase nemişcat în loc. 

Sării din şa, îi cuprinsei capul în mâini şi-l lipii de pieptul 
meu, apoi începui să-l mângâi cu dragoste. Respirația îi era 
regulată, nici urmă de năduşeală pe pielea lui lucioasă. 
Numai inima îi bătea niţel mai repede. 

— Halal să-ţi fie, Syrr! Murmurai eu cu o admiraţie 
sinceră. Pe tine nu mi te-a trimis numai şahul, ci unul mai 
mare ca el. Vrea ca prin tine să fim salvaţi... 

Armăsarul îşi frecă botul de umărul meu, mă mirosi niţel, 
apoi îmi linse mâinile uşor, ca o sărutare. Încălecai iar, ca să 
nu-l expun răcorii nopții, şi-i lăsai frâul liber. Nu se mişcă 
însă, aşteptând să vadă ce vreau. Dar fiindcă nu-i spusei 
nimic, nu-l îndemnai la drum, necheză uşor, ca şi când ar fi 
vrut să-mi spună: „Ei, ce facem? Mai lăsat să-mi fac 
mendrele. Ne cunoaştem acum. Eşti iar stăpânul, fă cu 
mine ce vrei”. 

Îl mângâiai pe gât, apucai frâul în mână şi-l strânsei uşor 
între pulpe. Înălţă semeţ capul şi porni la pas îndărăt pe 
unde venisem. Acasă îl frecai niţel, deşi nu era asudat defel 
şi se culcă alături de Assil, lipindu-şi capul de al lui, ca doi 
buni prieteni. Dusei şaua la locul ei, apoi urcai scara. Auzii 
sub balconul meu o mişcare pe terasă. Ustadul nu se 
culcase, aşteptând întoarcerea mea. Acum, liniştit, intră în 
casă. Dragul de el, ce mult mă iubea! 

Când mă trezii a doua zi, văzui după soare că trebuie să fie 
ceasurile patru după prânz. 

— Te-ai deşteptat? Îmi strigă Ustadul de pe terasă. Aud 
mişcare în odaia ta. 

— Chiar acum, îi răspunsei. Ce ruşine să dorm până la 
vremea asta! 

— Nici o ruşine. Trupul are nevoie de odihnă şi te-a cam 
obosit călăritul de azi-noapte. Ei, cum a mers? 

— Minunat! Vin acum să-ţi povestesc. Dar caii mei, săracii, 
au rămas nemâncaţi... 


— Fii fără grijă. Nu i-am lăsat cu nemâncaţi şi neadăpaţi. 
Ce faci acum? 

— Mă duc să fac o baie, pe urmă vin să îmbuc ceva. 

— Mâncăm împreună. Te-am aşteptat cu masa. 

— Unde e Djafar? 

— În sat. Le e drag la toţi. Cu firea lui blândă şi 
prietenoasă şi-a câştigat simpatia tuturor. 

Coborâi întâi la cai. Se gudurară pe lângă mine ca nişte 
căţeluşi, dar nu numai Assil, ci şi Syrr. Înţelesei că de-acum 
încolo al meu era! 

Mă simţeam într-adevăr obosit. Trebuia să fiu cuminte şi 
să-mi cruţ puterile pentru ziua alergărilor. De altminteri, 
oboseala avusese şi ea ceva bun, căci mâncai ca un lup, 
spre bucuria Ustadului, care zise mulţumit: 

— Aşa îmi placi! Mâncare şi odihnă, iată ce-ţi trebuie ca să 
fii acelaşi de mai înainte. Te rog să nu te îngrijeşti de nimic 
decât de tine şi de. Syrr, ca să nu mă daţi de ruşine. 

— Bine, mă învoiesc, te rog numai să mi-l laşi în schimb pe 
Asyk. Sau voiai să mergi astăzi la el ca să fii de faţă la 
adunarea pederanilor? 

— Nu. În astfel de lucruri nu mă pot măsura cu tine. Fii 
însă cu băgare de seamă. Afacerea e cât se poate de 
primejdioasă, căci „Umbrele” sunt în stare de orice mişelie 
şi în Asyk nu te poţi încrede pe de-a-ntregul. 

— l-am făgăduit să mă încred în el şi am obiceiul să mă ţin 
de cuvânt. De altfel nu obişnuiesc să nesocotesc primejdiile. 
Voi lua cu mine amândouă revolverele încărcate, aşa că nu 
am de ce să mă tem! 

— Aşadar, înarmat! Zâmbi el. Lupta cu armele spirituale 
nu foloseşte la nimic, când ai de-a face cu potrivnici de 
teapa lor. 

Când ajunserăm sus, scoase din cămara, de vechituri 
pistoalele mele, le încărcarăm şi le atârnarăm într-un cui 
din odaia mea. Ustadul îmi puse pe masă şi un cuţit lung şi 
mă rugă să-l iau, de asemenea, cu mine. 


Trecuse de ceasurile zece când pornii la drum. În afară de 
arme, aveam în buzunar câteva lumânări şi cutii cu 
chibrituri. Luna lumina ca ziua. Era de la sine înţeles că 
trebuia să mă feresc pe cât cu putinţă de a fi zărit de 
cineva, deoarece se putea întâmpla să mă întâlnesc cu 
vreuna din „Umbre”. Nu păşeam, ci mai mult mă târam, 
ferindu-mă de lumină şi căutând întunericul zidurilor. Ajuns 
în dreptul uşii, eram sigur că nu mă văzuse nimeni, dar nu 
zărisem nici eu pe nimeni. 

Deşi cunoşteam bine locul, aprinsei o lumânare şi luai 
cuțitul în mâna dreaptă, să mă pot apăra dacă voi fi atacat 
de cineva. Trecui, astfel întâia încăpere şi mă îndreptai spre 
lăcaşul sfânt. Lumânarea nu avea destulă putere să 
împrăştie întunericul. Înaintai totuşi, ţinându-mă pe lângă 
pereţi, până în dreptul pietrelor care închipuiau un fel de 
altar şi ridicai în sus lumânarea. 

— Tu eşti, effendi? Auzii pe cineva strigându-mi de undeva, 
de deasupra capului meu. Cu o singură lumânare e greu de 
văzut ceva. Când vor veni ei, va fi mai multă lumină. O să-ţi 
las acum prăjina pe care am făcut-o anume pentru tine. Am 
cioplit în ea nişte trepte, ca să nu trebuiască să te caţări, ci 
să urci lesne. 

Urcai până la vârful prăjinii. Asyk aprinse o lumânare, căci 
eu o stinsesem pe a mea, ca să pot urca mai uşor. Iraserăm 
apoi prăjina spre noi, după care privii în juru-mi. În afară de 
noi nu mai era nimeni. Stinserăm lumânarea şi ne aciuirăm 
jos, dat la oarecare depărtare unul de altul, pentru ca, dacă 
îi scapă unuia ceva, să poată vedea celălalt ce se petrece 
jos. 

Deşi aveam încredere în Asyk, ţineam totuşi cuțitul 
pregătit. Nu poţi şti niciodată ce se poate întâmpla. 

Întunericul te înfiora, aerul era greu şi respiram anevoie. 
Loc mai potrivit pentru uneltiri nelegiuite nici că se putea 
găsi! 

Din fericire nu avurăm de aşteptat prea mult, căci sosi cel 
dintâi conspirator. Aprinse lumânarea şi veni cu ea 


înăuntru. Se simţea în siguranţă pesemne, căci nu-şi dădu 
osteneala să cerceteze în juru-i. Păşi până în mijlocul 
încăperii, înţepeni lumânarea şi se aşeză jos. În curând 
apăru încă unul, apoi altul, pe urmă iar unul şi făcură şi ei 
întocmai cum făcuse cel dintâi. Nu se salutară, nimeni nu 
scoase un cuvânt. Acum ardeau patru lumânări, totuşi eram 
prea departe de ei ca să le pot vedea chipul, deşi faţa nu le 
era acoperită. Sosi şi cel de-al cincilea. De astă dată ceilalţi 
se sculară în picioare şi unul din ei întrebă: 

— Emirul a sosit? 

— Nu încă, răspunse noul venit. Nu i-am văzut calul legat 
la locul ştiut. Spionul, însă, e la postul lui, ca să se 
încredinţeze dacă venim şi plecăm, după cum e porunca. 
Aşa nu mai merge, trebuie să se sfârşească odată pentru 
totdeauna! 

Glasul îmi păru cunoscut. Se aplecă să-şi înţepenească 
lumânarea şi-l putui vedea la faţă. Era... Ghulam el 
Multasim, răzbunătorul, călăul „Umbrelor”! 

— Să lăsăm să treacă mai întâi răscoala, pe urmă ne 
răfuim noi cu el, răspunse cel care vorbise mai înainte. 

— De, nu se ştie dacă răscoala o să izbutească! Zise un 
altul, cam cu îndoială. 

— Izbuteşte! De asta sunt sigur, răspunse Ghulam. Astăzi 
emirul aduce pe şeicul ul Islam cu el, ca să ne dovedească 
anume că luminile sfinte merg, mână în mână cu umbrele 
nelegiuite, ca să detroneze pe Stăpânitor. Vin de la şah. 
Habar n-are de primejdia care-l ameninţă. Nici favoritul 
său, Djafar, căruia i-a conferit titlul onorific de „ltemad”16, 
nu bănuieşte că peste câteva zile Gul-i-Şiraz va înflori pe 
pieptul său şi... 

— Ce, trebuie să moară? Strigară ceilalţi. Când, cum, 
unde? 

— Asta e treaba mea. Dacă o spun eu, fiţi siguri că se va şi 
întâmpla. Am găsit scrisoarea cu porunca în buzunarul 
meu, tot atât de misterios cum ştie emirul să procedeze 
întotdeauna. Nu ştiu cum dracu', dar omul ăsta e 


pretutindeni în acelaşi timp. De-am şti noi cine e, i-ar înflori 
şi lui trandafirul pe piept... Ce crede dumnealui, că o să 
împărţim cu el comorile îngrămădite aici de sute şi sute de 
ani? Mai întâi răscoala, ca să ne descotorosim de djanicuni, 
apoi Ahriman Mirza pe tron. Cu un astfel de domnitor 
suntem siguri că nu ne va ajunge nici o pedeapsă. Aliaţii 
noştri suni împrăştiaţi pe tot cuprinsul ţării şi gata să dea 
lovitura. Şahul înlăturat, Djafar, sfetnicul său, de asemenea, 
Ahriman - un mare ticălos - pe tron, fie puterea emirului 
oricât de mare, încetează odată cu moartea lui. Vom împărţi 
apoi comoara între noi şi vom fi făţiş ceea ce suntem până 
acum într-ascuns: stăpânii acestei ţări. Acum... tăcere! 
Trebuie să sosească. Să creadă că n-am vorbit între noi, 
după cum e regulamentul. 

Trecură vreo zece minute şi deodată se auziră de afară 
paşi. Veniră doi inşi fără lumânări aprinse în mână. Unul, 
care părea condus de celălalt, se opri în uşă. Celălalt se 
apropie, dar nu prea mult. Văzui, spre marea mea mirare, 
că purta veşminte aidoma cu cele pe care mi le dăruise mie 
şahul, în mâna dreaptă ţinea o biciuşca. Faţa îi era 
acoperită cu o mască neagră şi la căciulă sclipea o agrafă 
cu pietre preţioase. 

Toţi se ridicară în picioare. El le făcu un semn poruncitor 
cu mâna, cerându-le să-l asculte, şi începu: 

— Ne aflăm iarăşi adunaţi în majme-i-yehud a noastră, din 
care ne-a izgonit Ustadul acela cu djanicunii lui. Dar ziua 
răzbunării se apropie, ziua când ni se va da înapoi ce ni s-a 
luat şi când vom împrăştia în toate cele patru vânturi 
această bandă de creştini. Vom fi atunci iarăşi stăpânii 
întunericului nostru şi nu vom mai lăsa să licărească lumina 
în ruinele acestea. Ultima „zi a plăţii” nu a avut loc, 
deoarece ne găseam departe de aici şi nu va avea loc nici 
următoarea, căci va trebui să ne răfuim cu Ustadul. Se 
plănuieşte o alergare care va fi spre folosul nostru. E cel 
mai bun prilej ca să venim în număr mare, fără să bată la 


ochi. Vom aduce cele mai bune animale de călărie pe care le 
avem şi vom câştiga cu siguranţă. 

Făcu o pauză. Îşi prefăcea glasul; masca de pe faţă şi ecoul 
înăbuşit al încăperii îl ajutau şi mai mult să şi-l facă de 
nerecunoscut. De asemenea, se ferea să facă gesturi care |- 
ar fi putut da de gol. Dar ţinuta lui semeaţă, ca şi statura, 
nu izbutea să şi-o prefacă, aşa că nu mă puteam îndoi că am 
în faţă pe Ahriman Mirza. Urmă să peroreze: 

— Îndată după alergări, vom porni la lucru. Nu trebuie să 
treacă timp la mijloc. Cunoaşteţi planul, aşa că fiţi gata să-l 
executaţi. Ora nu v-o pot spune încă. Să vă adunaţi vineri, la 
miezul nopţii, la djebelul Adawa; atunci se vor lua cele din 
urmă hotărâri. Astăzi vă aduc pe şeicul ul Islam, ca dovadă 
că într-adevăr e aliatul nostru; izbânda, deci, nu mai poate 
fi pusă la îndoială. 

La un semn al lui intră şeicul. Faţa nu îi era acoperită şi 
părea că se simte la largul lui, căci păşi, zâmbind prietenos 
şi îngăduitor, în mijlocul lor. Întinse călăului mâna, schimbă 
câte un cuvânt cu ceilalţi şi apoi se dădu la o parte. Ahriman 
luă iar cuvântul: 

— Atât am avut de spus deocamdată. A, mai e ceva! 
Adunați pe toţi ai noştri, pentru ca într-un marş de două zile 
să poată fi aici. Faceţi însă în aşa fel încât să nu bată la ochi. 
Ceilalţi pederani sunt împrăştiaţi prin ţară şi aşteaptă 
numai izbânda de aici ca să dea lovitura. Acum puteţi pleca, 
nu mai am treabă cu voi. 

Porunca păru că îi uimeşte şi călăul întrebă: 

— Noi înaintea ta? Până acum tu erai acela care... 

Emirul îi curmă, mânios, vorba: 

— Cum îndrăzneşti să întrebi când am poruncit eu? 
Plecaţi, am spus. Eu mai rămân. Nu cumva vrei să-ţi cer 
voie? Mă cunoşti: când mă rog, o fac cu gura asta! 

Trase pistolul de la brâu şi ţinti spre fruntea călăului. 
Acesta sări, speriat, în lături şi vru să-şi ia lumânarea, ca să 
plece. 


— Lăsaţi-le aici! Porunci emirul. O să le sting eu pe urmă. 
Plecaţi pe rând; nimeni să nu vorbească. Hai, ştergeţi-o! 

Călăul pieri într-o clipă. Ceilalţi îl urmară unul după altul. 
Abia după ce ieşi şi cel din urmă, emirul vâri pistolul la 
brâu, râse cu dispreţ şi zise: 

— Gloată de nemernici! Cu ăştia nu faci nimic dacă nu le 
vâri frica-n oase! 

— Eu am alte mijloace, răspunse şeicul. La mine domneşte 
iubirea şi blândeţea. 

— Las' că o cunosc eu! Ce să ne ascundem după deget! 
Asprimea mea e cel puţin făţişă, cinstită; ruşinea o opreşte 
să se prefacă. Iubirea voastră e însă egoismul în toată 
puterea lui. Nimiceşti într-un singur an mai multe vieţi 
decât aş putea nimici eu într-un veac. Ştii că faţă de mine 
nu te poţi ascunde sub masca ta de sfinţenie. 

Şeicul se apropie atunci de el, îşi înălţă trupul şi grăi: 

— Aşa e, cu tine pot vorbi ca de la bărbat la bărbat. Tu eşti 
negarea distrugătoare; eu afirmarea dusă la exagerare. 
Afirm însă pentru folosul meu şi numai al meu. Ce se 
întâmplă cu omenirea nu-mi pasă. De aceea mă urăşti... mă 
urăşti de moarte... 

— Te urăsc? Râse emirul. Mai mult decât atât: te 
dispreţuiesc! Pentru ură ajunge iubirea voastră ipocrită, de 
altceva nu e nevoie. Eu vreau să îndeplinesc un scop nobil, 
robind josnicia. Voi însă vreţi să ridicaţi josnicia luptând 
împotriva a tot ce e nobil. Eu vorbesc şi mă port deschis şi 
cinstit cu tine, pe când tu te slujeşti de prefăcătorie faţă de 
mine, ca să mă zdrobeşti îndată ce nu-ţi voi mai putea fi de 
folos. E sau nu aşa? 

Şeicul lăsă capul în jos şi zise împăciuitor: 

— Prietene, admiratul meu prieten, te asigur pe Allah că... 
— Lasă-l pe Allah în pace! Nu pui nici tu mai mult preţ pe 
el decât pun eu, îl întrerupse emirul batjocoritor. Nu ne-am 

întovărăşit ca să ne minţim unul pe altul. Ne suntem 
vrăjmaşi, vrăjmaşi de moarte şi ne-am întins mâinile numai 
pentru scurt timp, ca să nimicim pe un al treilea, care ne 


stă amândurora în cale. Pe urmă, lupta între noi doi începe 
din nou. Numai călcându-mi pe inimă m-am învoit la 
legământul nostru şi tot călcându-mi pe inimă am hotărât 
pe Ahriman Mirza să vină mâine la tine, la taki. Cu aceeaşi 
silă te-am chemat în astă-seară la pârâu ca să te aduc aici. 
Şi cu tot atâta silă am ascultat prostiile cucernice pe care le 
sporovăiai în drum şi cu greu m-am stăpânit să nu-ţi râd în 
nas. Să nu te miri deci că-ţi vorbesc acum astfel. Sunt 
încărcat ca o bombă şi nu-mi trebuie mult să explodez. 
Fereşte-te! Nu mă face să-mi pierd răbdarea, dacă ţii să 
ducem la bun sfârşit ce-am hotărât. Fii bărbat în faţa mea, 
cum eşti într-adevăr şi cum vei fi fiind în faţa lui Allah al tău. 
Sau laşitatea ta e atât de mare, că nu cutezi să-ţi arăţi 
ghearele? 

Şeicul ul Islam se dădu câţiva paşi înapoi, încleştă pumnii 
şi strigă cu mânie: 

— 'Ticălosule! Ştii unde te afli? Te pot face praf acum... 
îndată! 

— Vezi, aşa îmi placi! Asta vroiam şi eu! Râse „Umbra”. les 
ghearele la iveală. Vorbeşte sincer ca acum şi s-ar putea să 
ne înţelegem. Mă întrebi dacă ştiu unde mă aflu. Ai haz, 
zău! Sunt aici în împărăţia mea, stăpân atotputernic pe tot 
ce mă înconjoară. 

— Împărăţia ta... a ta? Râse batjocoritor şeicul. Da, 
credeai că mă aduci aici să mă faci să cunosc mai întâi pe 
sillanii tăi şi să-mi arăţi pe urmă comorile îngrămădite în 
ruine, ca să văd ce zestre bogată poţi da noului suveran. 
Dar te înşeli, biet neputincios „Prinţ al Umbrelor”! Cunosc 
de mult ce vrei să-mi arăţi, fiecare piatră, fiece colţişor, 
până şi apa din adâncul lor. 

— Tu... tu... tu? Bolborosi emirul, împietrit. 

— Da, eu! Ruinele acestea nu sunt împărăţia ta, ci a mea, 
mai bine zis a noastră. Noi, noi, noi suntem meşterii care 
după vechea legendă au voit să zidească înăuntru pe 
Dumnezeu, dar au închis în ele pe diavol. 

— Cine sunt aceşti „noi”? 


— Oamenii tagmei taki, care a luat naştere la punerea 
temeliei acestei clădiri, cu nenumărate veacuri în urmă - o 
veşnicie înainte de epoca lui Zoroastru. Noi n-am clădit însă 
pentru noi, ci pentru voi, pentru umbrele noastre. Am 
întocmit stupii nu pentru noi, albinele, ci pentru voi 
trântorii. De la început până azi, stăpâni am fost noi, voi 
însă robii care seceră ce n-au semănat, adună mierea pe 
care n-au depus-o ei, dar tot pentru noi. Sărman nebun! 
Voiai să-mi arăţi comorile pe care le numeşti ale voastre. 
Eu, însă, le cunosc mai bine decât tine. Afurisiţii ăştia de 
djanicuni au venit pe neaşteptate. Ne aflam pe atunci în altă 
parte şi n-a avut cine să-i împiedice să se statornicească 
aici. Am păţit ca şi voi. Acum îi vom izgoni şi voi ne veţi 
ajuta. Ai trimis pe Ahriman Mirza la taki. Voi fi şi eu de 
mâine încolo la ei. Pe tine vreau să te găsesc vineri la... 
djebelul Adawa. 

— Aşa! Vrei? Zise emirul încrucişând mâinile pe piept. S-ar 
zice că eşti în drept să porunceşti şi să hotărăşti singur, de 
capul tău. 

— Aşa şi e. Stăpânul sunt eu, tu numai umbra. 

— Şi dacă nu voi veni vineri? Şi nu vei putea veni nici tu? 
Întrebă emirul ameninţător, trăgând pistolul de la brâu. 

— Atunci voi vorbi mai înainte cu tine, răspunse foarte 
liniştit şeicul. 

— Unde? 

— Aici. 

— Când? 

— Acum. 

— Aha, pricep! Ai şi tu vreo armă la tine! 

— Nu, niciuna. 

Dădu mantaua la o parte, ca să se vadă că spune adevărul. 

— Şi totuşi vrei să te aperi, după cum înţeleg. Nu cumva 
ne-au urmărit într-ascuns cei trei taki care te-au însoţit la 
locul de întâlnire? Stai că mă încredinţez eu acu'. 

Luă una din lumânări şi ieşi pe uşă. Auzii de îndată, tocmai 
dedesubtul nostru, acolo unde se afla altarul, un foşnet şi 


un şuşuit, apoi se făcu tăcere. Emirul se întoarse, puse 
lumânarea la loc şi zise: 

— Nu e nimeni. M-am înşelat. 

— Te-ai înşelat şi de data asta, ca întotdeauna de altfel. 
Pune arma la loc, e de prisos! 

— Ce glas poruncitor! Nu cumva îndrăzneşti? 

— Da. Lasă arma, ţi-am spus! 

— Omule, eşti nebun? „Prinţul Umbrelor” să se lase... 

N-apucă să-şi mântuit vorba. Trei inşi ieşiră din întuneric, 
îi smuciră pistolul din mână şi-şi încolăciră braţele în jurul 
său, încât nu mai putu face nici o mişcare. Scoase un urlet - 
de spaimă sau de mânie, nu se ştie. În clipa următoare 
şeicul se apropie de el, îi smulse masca de pe obraz, îl privi 
în faţa şi zise: 

— Ahriman Mirza! Ştiam. Noul nostru suveran, cel mai 
mare ticălos şi criminal! 

Ceea ce urmă era cât se poate de ciudat. Ahriman nu făcu 
nici cea mai mică încercare de împotrivire. Nu-i puteam 
desluşi trăsăturile, dar aş fi zis că un zâmbet îi flutura pe 
buze când spuse cu nepăsare: 

— Da, suveranul vostru. Ori poate nu-l vreţi? Mă puteţi 
împuşca doar îndată, chiar cu pistolul meu. 

— Mare prost aş fi! Răspunse şeicul. Până acum ai fost 
umbra mea, de acum înainte vei fi supusul meu. Nimeni 
altul nu s-ar potrivi mai bine pentru scopurile noastre. Ce 
avem de gând să facem cu tine, o vom şi face. 

— Nici nu ţi-ar merge bine dacă m-ai ucide 

— Ştiu. Eşti un om prevăzător şi-ţi vei fi luat dinainte 
măsurile. N-aş mai trăi nici eu mult după tine - de asta sunt 
încredinţat. Vreau însă să trăiesc, de aceea vei trăi şi tu. Şi 
mai vreau să domnesc; de aceea îţi voi da tronul. Te 
învoieşti, Ahriman Mirza? 

— În anumite condiţii. 

— Le cunosc! Eşti tot atât de prefăcut cum susţineai 
adineauri că sunt eu. Totuşi, te întreb din nou: Te învoieşti? 

— Da. 


— Atunci întinde-mi mâna şi fă legământul. Daţi-i drumul! 

Cei trei se supuseră. Şeicul ul Islam întinse mâna; Ahriman 
i-o cuprinse într-a sa şi zise: 

— Poftim! Sunt însă cinstit şi-ţi prorocesc că-i vei simţi 
puterea. 

— Bine. Voi fi şi eu sincer cu tine: suntem blajini şi umili, 
pentru că asta ne va duce la domnie. Dar îndărătul acestei 
blândeţi se ascunde lipsa de orice cruţare, iar sub umilinţă 
o voinţă nestrămutată. Până şi împăratul trebuie să ni se 
supună nouă; dacă nu, va muri. Nu aţâţa tagma takilor! 
Când se mânie, mai poate încăpea iertare, dar când 
zâmbegşte îngăduitor, e fără îndurare; fereşte-te să ne vezi 
zâmbind! 

Capitolul IV - Prăbuşirea. 

Şeicul ul Islam spusese atât de apăsat şi cu un ton atât de 
răspicat aceste din urmă cuvinte, că ele răsunară înăbuşit, 
dar ameninţător, sub bolta înaltă. Trupul său părea că se 
înălţase dintr-odată. Lăsase capul niţel pe spate şi-şi 
mângâia barba lungă şi rară, ca şi când în ea ar fi găsit 
curajul să-şi dea pe faţă adevăratele gânduri. 

În vremea asta oamenii lui stăteau tăcuţi şi nemişcaţi, iar 
emirul... dar ce mai era şi asta? Emirul se aşezase foarte 
liniştit pe un bolovan şi se apucă că curețe mucul de 
lumânare de lângă el, rostind, ca şi cum ar fi fost vorba de 
lucruri cu totul neînsemnate: 

— Aşadar, n-ar mai fi nevoie să-ţi arăt ceva din cele ce se 
află pe aici? 

— De prisos, răspunse celălalt, tăios. 

— Atunci pot să plec. 

— După cum vezi! 

— Aş mai vrea să ştiu cum au intrat oamenii ăştia aici. Îi 
lăsasem doar jos, la pârâu, unde se află caii noştri. 

— Îmi place şi mie, ca şi ţie, să fac pe misteriosul, aşa că-ţi 
spun: i-am preschimbat în spirite şi le-am poruncit să treacă 
prin zid - răspunse, în bătaie de joc, şeicul. 


— Lesne de înţeles atunci. Zii, în afară de şeic ul Islam mai 
eşti şi scamator? Interesant, foarte interesant! După cum 
văd, un om foarte talentat. Probabil că îi vei face să dispară 
pe aceeaşi cale. 

— Da. 

— Şi tu? 

— Mă preschimb în spirit şi dispar. 

— Pot să văd şi eu cum faci drăcovenia asta? 

— Nu, căci nu eşti încă nemuritor, ca noi. Pentru voi, 
pământenii, nu se potriveşte aşa ceva. 

— Zău? Oare nu te înşeli? Şi noi, pământenii, ne pricepem 
puţin la de-alde astea. N-am ajuns până acolo să mă fac să 
dispar singur, dar pot face pe alţii să dispară. Şi nu atât de 
misterios ca voi. Când o fi să mă slujesc odată de vărguţa 
mea fermecată, te poftesc şi pe tine. Mai mult încă: sunt 
gata să o întrebuinţez asupra ta. Deocamdată rămâne să ne 
întâlnim mâine la taki, da? 

— Aşa s-a hotărât şi aşa rămâne. 

— Şi vineri la djebelul Adawa? 

— Da. Tu, fireşte, ca emir. 

— Pe care tu, însă, nu-l cunoşti. 

— Fii fără grijă. E în interesul meu să nu ştie nimeni că te- 
am demascat. 

— Şi ăştia de aici? 

— Au să tacă, fii pe pace. 

— Bine. Acum mă duc. 

Se ridică de pe bolovan. 

— Pistolul! Porunci el, întinzând mâna. 

Omul care i-l luase i-l dădu îndărăt. 

— Pe jos sunt masca şi biciuşca mea. Să mă aplec eu 
însumi, împăratul, să le ridic? 

Glasul era atât de poruncitor, încât oamenii şeicului nu 
aşteptară încuviințarea acestuia şi le ridicară pe dată. 

Emirul le luă, roti o dată biciuşca prin aer şi zise: 

— Acum vă las să vă faceţi scamatoria. Aici şi pretutindeni! 
Mie, însă, îmi plac lucrurile făţişe. Să vedem care din noi e 


mai curând în şa, eu ori voi. Aveţi grijă să stingeţi 
lumânările. Doar de aceea sunteţi „Umbre”. Dacă rămâne o 
singură licărire de lumină, veţi fi descoperiţi şi luaţi la rost. 
Aşadar... întuneric... întuneric şi numai întuneric... 

Mai şfichiui o dată aerul cu biciuşca şi plecă. 

— Deschideţi iute uşa asta, porunci şeicul ul Islam 
oamenilor săi. Să-i arătăm că tot mai repede ajungem noi la 
cai decât el. Mă reped să văd dacă a plecat într-adevăr. 

Porni în grabă după emir. Auzirăm sub noi acelaşi scrâşnet 
ca de pietre frecate şi nu mai văzurăm pe însoțitorii 
şeicului. Erau dosiţi după altar. 

— S-a dus, le zise el când se întoarse. Acum luaţi bine 
aminte la ce vă spun: djanicunii vor crede, desigur, că 
venim din afară şi vor ocupa intrările văii, pe când noi ne 
vom strecura într-ascuns prin gangul secret aici, în ruine; 
ne împrăştiem pe nesimţite şi când vom fi adunaţi cu toţii, 
dăm năvală peste ei. Acum stingeţi repede luminile şi să 
plecăm numaidecât, prin altar. Cine ştie câţi şi-au găsit prin 
el scăparea când oamenii nu mai erau mulţumiţi de aleşii lui 
Allah! 

Se făcu întuneric beznă. Iarăşi un scrâşnet de piatră, pe 
urmă linişte adâncă. Simţul de prevedere mă sfătui să mai 
aştept. 

— Effendi, au plecat, îmi spuse Asyk cu glas coborât. Noi 
ce facem, mai stăm? 

— Da. După vorbele de adineauri ale emirului, cred că o să 
se mai întoarcă. Deci taci, nu mai vorbi. 

Trecu vreo jumătate de ceas şi tocmai vroiam să aprind iar 
lumânarea, când se auzi de afară un zgomot uşor. Cineva se 
opri în dreptul uşii, trase un chibrit, aprinse o lumânare, 
apoi intră înăuntru. Era emirul, urmat de încă un individ, 
care ducea lumânarea. Probabil paznicul pe care 
multasimul îl numise „spionul”. Trebuie să fi fost omul de 
încredere al emirului şi să-i fi cunoscut toate tainele, 
deoarece Ahriman-Mirza i se arăta cu faţa descoperită. 


— Să-şi închipuie că mă voi întoarce, nu i-a dat prin gând 
prostului de şeic, râse el, urmând probabil convorbirea 
începută afară. M-am ascuns după un stâlp gros şi nu m-a 
văzut. S-a întors apoi aici. Eu l-am urmărit binişor şi m-am 
dat după uşă, de unde am auzit şi văzut tot. 

— Vasăzică nu cunoaştem toate tainele ruinelor, răspunse 
celălalt. 

— Aşa e. 

— De altfel nici nu eram atât de încrezut ca să mă laud că 
le cunosc. Afurisiţii aceştia de taki sunt atât de vicleni şi 
pişicheri, că ar trebui să fie cineva atotştiutor ca să le 
cunoască toate şiretlicurile. Nu mai e timp acum să 
cercetăm toate astea, ci să aflăm ce scop urmăresc. 
Deocamdată ştiu că vor să se strecoare prin gangul secret 
aici, în ruine. Asta e împotriva înţelegerii pe care am avut-o 
cu şeicul ul Islam. Vrea să ne tragă pe sfoară, adică nu 
numai pe mine, ci pe noi toţi. Planul nostru era să atacăm 
dintr-odată şi din toate părţile pe djanicuni, fără ca ei să 
bănuiască măcar ce îi aşteaptă. Eu voi veni cu „Umbrele” 
mele dinspre răsărit. Dacă intenţia noastră ar fi - prin cine 
ştie ce întâmplare - descoperită, ei se vor îngrămădi la cele 
două trecători. De acolo îi vom mâna îndărăt, spre sat. Takii 
vor veni dinspre apus şi dinarunii peste noul pod umblător 
din „Valea înfundată”. Îi încercuim astfel pe djanicuni din 
toate părţile şi îi împingem în lac. Cu neputinţă să scape 
vreunul. Cât despre ruine, am pus cu străşnicie condiţia că 
n-are nimeni voie să se atingă de ele, deoarece le socotesc 
proprietatea noastră. Massabanii, care au fost izgoniți de 
aici de djanicuni, sunt de-ai noştri şi-mi sunt foarte supuşi. 
Le-am făgăduit să-i aduc îndărăt, în satul lor. Şeicul ul Islam 
s-a învoit cu condiţia asta. Şi-a dat cuvântul că niciunul din 
takii lui nu vor pune piciorul în ruine. Adineauri, însă, când 
l-am silit să fie sincer, a avut obrăznicia să-mi spună în faţă 
că tagma takilor a ridicat clădirile astea şi că ele sunt şi 
astăzi proprietatea lor. Mi-a mai spus că ei sunt adevăratele 
făpturi, pe când noi suntem numai umbrele, robii lor, care 


trebuie să muncim şi să adunăm pentru ei. Pe urmă, când a 
crezut că m-am depărtat, le spunea însoţitorilor săi că takii 
vor veni prin gangul secret ca să ocupe ruinele. Pentru ce 
planul ăsta ascuns, împotriva învoielii noastre? Probabil că 
pune mai mult preţ pe ruinele astea decât pe cuvântul său 
şi pe înfrângerea djanicunilor. Numai ele îl interesează cu 
adevărat. Cu siguranţă de teamă că vom găsi, în cele din 
urmă, ceea ce n-am putut descoperi până acum. Dar asta 
nu îngădui eu pentru nimic în lume! Ocupă el ruinele, fac şi 
eu tot aşa. Şi dacă o face într-ascuns, mă slujesc şi eu de 
acelaşi mijloc, ba i-o iau chiar înainte. Se bizuie el pe gangul 
secret, vom găsi şi noi cum să ajungem acolo, până nu 
ajunge el. 

— Oare nu primejduieşte asta toată truda noastră? 

— În ce fel? 

— Va fi poate nevoie de o luptă sângeroasă între ei şi noi. 
Dacă aliaţii se încaieră, djanicunii sunt salvaţi şi întreaga 
ţară va aştepta zadarnic lovitura prin care să fie detronat 
şahul. 

— Greşeşti. Susţii că mă cunoşti şi totuşi mă crezi în stare 
de copilării dintr-astea? Eu văd mai departe decât tine. 
Trebuie să ţin bine ce mi-e la îndemână, ca să pot obţine ce 
năzuiesc. Aici, în ruine, se va desfăşura numai începutul. 
Adevărata întrebare e: cine să fie Stăpânitorul? Şeicul ul 
Islam sau eu? Tagma takilor sau „Umbrele“ mele? Şeicul 
mi-a spus cu neobrăzare că nu voi fi decât creatura, făptura 
lui. Am tăcut, dar mi-am zis în gândul meu că prin cuvântul 
acesta şi-a hotărât singur moartea. Crede că mă are în 
mână şi totuşi se pleacă sub pumnul meu. Cât de uşora 
ascultat şi s-a supus când mi-am arătat colții, ca să scot din 
el ce voiam! Numai un neputincios se lasă atât de lesne 
descusut. A încercat cu amenințările, nu e vorbă, dar nici 
nu m-am sinchisit de ele. 

— Dar dacă te învrăjbeşti cu el de la început, pierzi pe toţi 
cei care sunt de partea lui. 


— Nu cred. Numai că duşmănia nu trebuie să fie pe 
jumătate, ci pe de-a-ntregul şi nici să-i las răgaz, ci să o 
zdrobesc numaidecât. Îndată ce se va ivi cu takii lui aici, îl 
apuc de ceafă şi-l zgâlţâi să-i iasă sufletul. Să vezi că o să 
ceară îndurare şi o să făgăduiască tot ce îi voi cere. 

— O să făgăduiască, dar nu o să se ţină de făgăduială. 

— Nu? Îţi închipui că mă bizui numai pe cuvânt? Atât de 
prost nu sunt. Să lăsăm, însă, acum vorbăria; văd că nu s-a 
isprăvit lumânarea. 

— Mai am şi eu câteva în buzunar. 

— Atunci ia să examinăm niţel lespedea asta. Pare să fie 
foarte groasă, dar nu e. Am văzut-o dată în lături, mai bine 
zis trasă înăuntru. la fă lumină, să vedem. 

Nici eu nici Asyk nu puteam vedea ce fac, dar auzeam ce 
spun şi atât ne era de ajuns. 

— Uite o dungă de jur-împrejur, ca o ramă, urmă Ahriman 
Mirza. Lespedea e însă cu totul netedă. Lipseşte orice urmă 
de balama, deci se deschide printr-o apăsare pe undeva. Să 
încercăm! 

Auzirăm un gâfâit, apoi bârâitul pe care îl mai auzisem cu 
puţin înainte. 

— Se mişcă! Strigă emirul. A, uite că s-a deschis. Gangul 
trebuie să fie scurt, căci şeicul spunea în batjocură că va 
ajunge înaintea mea la cai. Vâră-te înăuntru şi vezi ce 
găseşti. 

Celălalt se supuse. Îi auzirăm glasul înăbuşit: 

— Lespedea are o manivelă. 

— Era lesne de ghicit. Şi gangul? E scund în tavan? 

— Stai să văd! 

Luase pesemne lumânarea cu el, căci încăperea rămăsese 
în întuneric. 

— Numai câţiva paşi, pe urmă mai înalt ca un stat de om. 
Pare să fie un tunel natural în munte, căruia i-au astupat 
într-adins ieşirea. 

— Dar aerul cum e? 

— Mai bun ca acolo unde eşti tu. 


— Bine. la-o înainte că vin şi eu. 

Se auzi iar hârşăitul; trăgeau lespedea la loc, pe urmă 
întuneric şi tăcere. Aşteptai niţel, apoi aprinsei lumânarea. 

— Plecăm? Mă întrebă Asyk. 

— Da. 

— Să n-aşteptăm până ce vor cerceta gangul şi se întorc? 

— Nu. Cine ştie cât vor zăbovi. Nu mai pot îndura aerul 
ăsta greu de aici. Trebuie să ies afară. 

Coborârăm prăjina - pe care Asyk o luă cu sine - şi 
stinserăm lumânarea. Când mă văzui sub cerul liber, trăsei 
în piept cu nesaţ aerul curat şi rece al nopţii. Luna nu 
apusese încă şi ruinele sclipeau într-o lumină gălbuie. Nici o 
iscoadă pe nicăieri. Ne îndreptarăm spre carieră, unde 
trebuia să ne despărţim. Aici ne oprirăm niţel de vorbă. 

Înainte de-a fi descoperit ce fel de om e şeicul ul Islam, te 
luasem drept una din „Umbre”, începui eu. Nici acum nu 
ştiu ce eşti într-adevăr. 

— Nici „Umbră” şi nici taki. Năzuinţa mea, însă, e să devin 
un djanicun, răspunse el. 

— Nu te temi de prigoniri, când se va afla ce-ai fost? 

— De ce dispreţuieşti nu ţi-e teamă. Oamenii buni iartă; de 
ceea ce fac cei răi, nu trebuie să-ţi pese. Îndată ce nu veţi 
mai avea nevoie de mine aici, mă voi preda autorităţilor ca 
să-mi primesc pedeapsa. După ce o voi ispăşi, mă voi simţi 
alt om. Poate că mă ia Ustadul în slujba lui. 

— Vorbegşti serios? 

— Da, effendi. Am chibzuit bine. M-am hotărât. 

— Dar gândeşte-te că te aşteaptă câţiva ani de închisoare, 
de care poţi fi scutit dacă nu te predai. Autorităţile nu te 
mai caută, ceea ce înseamnă că au renunţat - şi unde te afli 
acum, nu ştie nimeni cine eşti. Ia-ţi un alt nume. Ai devenit 
un alt om şi trecutul tău va fi cu desăvârşire uitat. 

Se înţelege că vorbeam astfel ca să-l încerc. El însă clătină 
capul şi-mi răspunse: 

— Nu pot crede că gândeşti aşa după cum vorbeşti. 
Trebuie să mă predau, trebuie, trebuie! Până acum câteva 


zile gândul acesta mi s-ar fi părut o nebunie, o prostie fără 
seamăn. Dar colo, jos, lângă scheletul acela, în bezna aceea 
înfiorătoare, în tăcerea aceea grozavă din jurul şi lăuntrul 
meu, în mijlocul stâlpilor aceia care amenințau să se năruie 
peste mine şi să mă zdrobească s-a făcut lumină, lumină 
adevărată în mintea mea. Vreau să ispăşesc ca să-mi împac 
cugetul. Cu fuga mi l-am încărcat şi mai mult. Am căutat să 
scap de închisoare ca să mă dau rob uneia şi mai grozave: 
diavolul... Şi ce chinuri sunt astea, habar n-ai tu, effendi. 

Clătină amărât capul, apoi urmă: Şeicul ul Islam îmi 
făgăduise să intervină pentru graţierea mea. 

Neghiobul! Cât de puţin cunoaşte sufletul omenesc, el, 
care susţine că Allah i-a încredinţat fericirea a mii de 
suflete! Sau poate că n-a făcut-o din prostie, ci din cruzime. 
Să îngrămădească alte crime peste capul meu, ca să obţină 
pe urmă iertarea! Poate că iertarea pedepsei ar fi putut-o 
mijloci pe urmă, dar în cugetul meu vina ar fi crescut uriaşă 
şi ar fi cerut, ar fi urlat după răzbunare. Salvat în aparenţă, 
dar pierdut pentru totdeauna în sufletul meu asta mi-ar fi 
fost soarta. lar dacă astăzi şeicul id Islam m-ar dezlega de 
păcate şi aş putea fi iertat de vină, n-aş primi. 

— Într-adevăr? 

— Da. Iertarea lui ar fi o batjocură. 

— Ce-ai face însă dacă un altul i-ar aduce-o, dar nu pe 
calea rea, ci pe cea bună? 

— Un altul? Cine poate fi acela? 

— Cum, nu ştii? 

— Nu. 

— Fiindcă au căutat să-ţi bage în cap că iertarea nu o poţi 
avea decât printr-un mijlocitor între tine şi şah. Tu, numai 
tu însuţi poţi fi acela. Nu te opri la jumătatea drumului. 
Urmează calea pe care ai apucat-o. E bună şi şahul are ochi 
ageri. Nu e nevoie de nici un samsar care se laudă cu 
protecţia lui la şah. Mai mult încă. Pot să te asigur că şahul 
cunoaşte acum foarte bine pe şeic. Mijlocirea lui ar fi 


pierzania ta. Te-ar considera omul şeicului şi n-ai mai găsi 
îndurare în ochii săi. 

Lăsă capul în piept, stătu aşa câteva clipe, pe urmă îl 
ridică brusc şi zise: 

— Aşadar astfel stau lucrurile! Fie! Voi merge deci pe 
calea aceasta... pe o nouă cale. Nu mă las dus de nimeni, 
nici chiar de tine. Allah nu vrea decât binele şi îmi va da 
puterea să înfăptuiesc ce am de gând fără ajutorul nimănui. 
Fie-mi el călăuza şi pavăza, acum şi de-a pururi! 

Izbucni într-un hohot de plâns. Nu mă putui oprii; îl 
mângâiai pe obraji şi grăii: 

— Aşa să faci. E singura cale adevărată. Urmeaz-o şi nu te 
abate din ea. Încrede-te în puterea dumnezeiască. 

Îl lăsai singur. 

— Puterea dumnezeiască... îl auzii eu murmurând în urma 
mea. Ea a fost... ea este... îndurarea... 

În drum spre casă nu mă simţii tocmai bine. Îmi venea 
ameţeală şi respiram anevoie. Picioarele mi se înmuiaseră, 
deşi stătusem tot timpul jos. Abia aşteptam să mă văd în pat 
şi răsuflai uşurat când putui să-mi întind mădularele şi 
simţii aerul proaspăt care pătrundea în odaie prin 
ferestrele deschise. 

Nu puteam însă să adorm. Dar nu din pricina celor ce 
văzusem şi auzisem, ci dintr-un fel de oboseală trupească. 
Când adormii în sfârşit, tocmai spre ziuă, somnul nu-mi fu 
defel liniştit ci întrerupt mereu. Mă trezeam, apoi aţipeam 
iar. Văzând că în loc să mă odihnesc, mai rău mă chinuiesc, 
mă îmbrăcai şi coborâi spre fântână. În drum mă întâlnii cu 
Şacara, care mă întrebă speriată când mă văzu: 

— Vai de mine, effendi, ce e cu tine? Eşti pământiu la faţă 
şi ochii ţi s-au dus în fundul capului. Eşti bolnav? 

— Am stat azi-noapte câteva ceasuri în lăcaşul sfânt. 
Pesemne că nu mi-a priit, glumii eu. 

— Mai multe ceasuri... acolo! În aerul ăla? Nici un om 
sănătos nu poate răbda aşa ceva, dar încă tu, care nici nu 


te-ai întremat încă bine după boală! Numai de nu te-ar 
întoarce tifosul! Hai să mergem imediat la Ustad! 

Acesta mă auzise venind târziu în noapte şi era îngrijorat. 
Nici nu fu nevoie să-i spună Şacara pentru ce veneam la el. 
Păru de asemenea înspăimântat când mă văzu. Mă rugă să-i 
povestesc tot ce se întâmplase. Când sfârşii, zise cu multă 
seriozitate: 

— Effendi, ce-ai văzut şi ai auzit nu mă nelinişteşte defel, 
dar faptul că ai stat atâta vreme în aerul acela îmbâcsit, 
poate avea urmări grave pe care trebuie să le 
preîntâmpinăm în grabă. Din fericire avem tot ce ne 
trebuie. Te rog să nu te mai gândeşti acum la nimic decât la 
tine şi la sănătatea ta. E o datorie faţă de tine însuţi şi de 
noi toţi. 

— Dar Asyk? Syrr? Gangul ascuns care trebuie cercetat... 
— Vezi, tocmai la astea nu trebuie să te gândeşti. Dacă în 
lipsa mea ţi-am lăsat totul în seamă, te rog să faci şi tu acum 

cu mine acelaşi lucru. 

Avea dreptate şi mă lăsai în grija lui, să facă orice vrea cu 
mine. Porunci mai întâi o baie cât mai fierbinte pentru mine. 
În vremea asta mi se duse patul afară pe terasă, ca să pot 
avea cât mai mult aer curat, apoi se ridică deasupra patului 
un fel de umbrar. Mi se dădu pe urmă un ceai fierbinte, ca 
să năduşesc. Îl băui şi adormii numaidecât. 

Când mă deşteptai era noapte. O mireasmă de viorele 
plutea în jurul meu şi Şacara veghea la căpătâiul meu. Luna 
lumina ca ziua. 

— De unde sunt viorelele astea, Dşanneh? Ştiu că acelea 
din grădină s-au trecut, îi zisei eu. 

— Le-am cules din deal. Acolo mai sunt destule, îmi 
răspunse ea zâmbind. Ai dormit bine, effendi şi respirai 
regulat în somn. Dar ia spune, poţi gândi acum limpede şi 
desluşit şi te-ar obosi să stăm niţel de vorbă? 

— Defel. Văd totul limpede înaintea ochilor minţii mele şi 
ţi-aş putea repeta cuvânt cu cuvânt ce s-a vorbit în lăcaşul 
sfânt. 


— Cu atât mai bine. 

— Nu e deci de temut o întoarcere a bolii? 

— Nu cred. Aşa zice şi Ustadul. A venit mereu să vadă ce 
faci. Chiar adineauri a plecat. 

— Acum doarme, probabil? 

— Să doarmă? Asta numegşti tu a dormi, effendi? Şi eu 
dorm, în timp ce veghez la căpătâiul tău, dar de câte ori vei 
deschide ochii, mă vei vedea şi pe mine cu ochii deschişi. 
Mă numeşti doar Dsanneh! 

Ce tâlc adânc aveau vorbele ei! Spuneau atât de multe 
despre trup şi suflet şi spirit! Ochii mi se închiseră şi mă 
străduiam să prind înţelesul cuvintelor. Deodată simţii mâna 
ei lăsându-se uşor pe fruntea mea şi o auzii spunându-mi cu 
glas blajin: 

— Simt că fratele meu cugetă. Vrea să înţeleagă tâlcul 
cuvintelor mele. Nu va fi însă eu putinţă, căci mai sunt 
multe trepte de urcat până va ajunge acolo unde trebuie ca 
să mă înţeleagă. Şi apoi, effendi, o prea mare încordare a 
minţii aduce dureri sufletului. Te rog, lasă-ţi gândurile în 
pace şi odihnă. Ne vom duce, îndată ce totul se va sfârşi cu 
bine, aici, la Marah Durimeh a noastră. Acestea sunt 
treptele despre care îţi vorbeam. Abia după ce le vei fi urcat 
o vei putea înţelege şi pe ea şi pe mine şi... pe tine însuţi. 
Acum dormi, te roagă Dşanneh... 

Auzeam fiecare cuvânt, deci eram treaz. Simţeam cum din 
mâna ei mi se răspândea în suflet şi în trup o pace 
binefăcătoare şi asta era o dovadă că nu dormeam, ci tot ce 
auzeam se petrecea aievea. Şi totuşi... Când dusei la frunte 
mâna ca să o simt pe a ei şi să-i mulţumesc, îmi spuse: 

— Effendi, ţi-am atins fruntea ca să te trezesc. Ne vin 
oaspeţi care cred că îţi va face plăcere să-i vezi. 

Deschisei ochii şi o văzui scăldată în lumina soarelui. Era 
aproape amiaza. 

— Te miri? Întrebă ea, zâmbind cu drăgălăşenie. O să te 
mai minunezi de multe ori până ce vei şti cine e şi ce poate 
Dşanneh! A sosit Agha Silul cu familia lui şi s-a apucat să-şi 


întocmească mai adineauri cortul. De asemenea, a venit 
adineauri un om din satul de la hotarul nostru să ne dea de 
veste că prietenii tăi din Bagdad au rămas peste noapte 
acolo şi pe la prânz vor fi aici. Dacă doreşti să-i vezi, poţi să 
te scoli dar numai pentru un ceas şi jos n-ai voie să cobori. Îi 
vom pofti aici. 

— Ştie Agha Sihil când sosesc ei? 

— Nu i-am spus. Fireşte că îşi va întocmi gospodăria în 
cortul său, pentru astăzi însă e musafirul nostru la prânz. 
Vom îngriji ca ginere-său să-l găsească aici, în sala cea 
mare, tocmai când vom fi cu toţii la masă. 

— Atunci fireşte că mă scol şi voi face şi eu ca Hagi Halef 
care desigur că va cere să fie dus pe terasă, ca să vadă de 
acolo pe „fostul bimbaşă şi „mir alaiul, de acum” - cum îi 
spune el. 

— Ce să ceară, că e mai de mult acolo, râse Şacara cu 
poftă. Hanneh era tocmai în curte când a sosit ştafeta şi 
cum a aflat s-a şi dus să-i spună. Ustadul a plecat cu Djafar 
să-i întâmpine. Ghiceşti pe ce cal, effendi? 

— Pe Săgeata? 

— Nu, ci pe Assil Ben Rili. 

— Nu mai spune! Exclamai eu mirat şi bucuros în acelaşi 
timp. 

— L-a încercat încă de ieri, pe când tu dormeai. Trebuie să 
fie pregătit pentru cazul când n-ai putea lua parte la 
alergări şi tocmai în Assil ne punem toată nădejdea. Acum 
mă duc să-ţi pregătesc mâncarea şi să-i dau lui Syrr câteva 
mere ca din partea ta. 

— Syrr! Ce rău îmi pare că nu pot să-l văd... 

— Nu-i duce grija, e în seama mea şi... se gândeşte la tine. 

Zâmbii. Ea urmă: 

— Ieri a fost neliniştit toată ziua, fiindcă nu te-a văzut. 
Seara nici n-a vrut să se culce. I-am dus pătura ta. Şi i-am 
pus-o sub nări: A nechezat atunci de bucurie, şi mi-a lins 
mâinile, ca şi când mi-ar fi mulţumit. Am pus-o apoi mototol 


jos. S-a culcat cu capul pe ea. Când m-am dus azi-dimineaţă 
să-l văd, era cu capul vârât în pătură. Şi... ia te uită aici! 

Scoase din mânecile hainei mele trei mere frumoase şi-mi 
spuse râzând: 

— 1 le duc ca din partea ta. l-am mai dus şi ieri de două ori 
şi azi o dată. Le mănâncă numaidecât. Altele nu vrea, chiar 
dacă sunt culese din acelaşi pom. Acum mă crezi că nu te-a 
uitat? 

Plecă. Eu mă sculai, mă îmbrăcai şi ieşii pe terasă. Văzui 
că jos, pe malul lacului, se lucrează de zor. La poalele 
muntelui dinspre apus se ridicase o tribună pentru noi. În 
apropierea ei se întocmea cortul cu mărfuri al lui Agha 
Sihil. În vârfurile dealurilor oameni băteau pari în pământ 
pentru făclii. De asemenea şi în vale. În jurul lacului 
animalele înscrise la alergări se antrenau. Cămile încărcate 
cu lemne urcau spre lăcaşul de rugăciune, căci şi locul din 
faţa templului trebuia să fie luminat. 

Ce nu puteam vedea de aici înţelegeam din catârii 
încărcaţi care urcau coasta spre casa de marmură, unde de 
asemenea se vor aprinde focuri a căror flacără să lumineze 
până departe. 

O parte din tribună era acum plină cu bătrânii satului, 
care se adunaseră aici, sub preşedinţia Pederului şi păreau 
că se sfătuiesc. În faţa ei, douăzeci de bărbaţi bine înarmaţi, 
pe care nu-i cunoşteam, descălecaseră şi vorbeau cu 
însufleţire cu cei din tribună. Erau şefii diferitelor cete ale 
djanicunilor nomazi, care primeau acum ordinele 
„ministrului nostru de război”. Spre bucuria mea văzui la 
tribună şi pe şeicul kalhuranilor şi înţelesei că omul se 
însănătoşise şi se putea pune în fruntea războinicilor săi, ca 
aliat al nostru. 

De sub terasa pe care mă aflam o văzui pe Şacara apărând 
şi îndreptându-se spre locul de păşune, ca să ducă merele 
lui Syrr. Armăsarul le mirosi mai întâi unul câte unul, apoi le 
mancă. Fata îşi aruncă ochii spre terasă şi mă zări. După ce 


isprăvi Syrr de mâncat, îi apucă binişor capul şi-l întoarse 
spre mine. 

Mă îmbrăcasem cu haina de alaltăieri şi-mi pusesem fesul 
pe cap. Ca să atrag şi mai mult atenţia armăsarului, începui 
să fac semne cu braţele în aer. Syrr mă recunoscu. Rămase 
o clipă nemişcat, pe urmă începu să mişte din urechi, ridică 
în sus coada, zvârli cu picioarele dinainte şi scoase un 
nechezat scurt de bucurie. Repetă apoi nechezatul de 
câteva ori. 

Mă dădui îndărăt să nu mă mai vadă, căci mă temeam că-l 
va auzi cine n-ar trebui. 

Pe când mâncam, Şacara aduse un scaun înalt, ca să pot 
vedea ce se petrece în curte, fără să fiu nevoit să stau în 
picioare. 

Plecă şi mă lăsă singur, după cum cerusem eu. Era 
aproape de amiază. Agha Sihil cu ai săi veniră în sala cea 
mare. Scurt timp după aceea văzui forfoteală în sat şi că 
mare parte din locuitori se îndreaptă spre capătul dinspre 
răsărit al satului. Soseau oaspeţii din Bagdad. 

În fruntea micului convoi călărea Ustadul şi Mirza, iar 
între ei vechiul meu prieten „mir alai” - fostul maior. În 
urma lor câţiva cai de povară care duceau bagajele 
ofițerului şi o cămilă cu un baldachin cât toate zilele. 
Perdelele erau lăsate. Cine nu ştia ce se afla sub el, ar fi 
crezut că în dosul perdelelor e vreo femeie. După cămilă, 
ceata de djanicuni din satul vecin care însoțea convoiul. 

Ca să nu afle Agha Sihil numaidecât cine sosea, se dăduse 
poruncă mai dinainte ca oaspeţii să fie aduşi în cea mai 
mare linişte în sală, dar curiozitatea atrăsese pe doi din ai 
casei, care nu vroiau să piardă o clipă din priveliştea care îi 
aştepta. Aceştia erau Pekala şi Tifl! 

Când cei trei din frunte intrară pe poartă, Ustadul aruncă 
o privire spre terasa unde mă aflam eu. Mă zări. Îi făcui 
repede semn să nu atragă luarea-aminte a polonezului 
asupra mea. Dădu din cap. Înţelesese. 


Descălecară. Djafar, care ştia de cele ce puseserăm noi la 
cale, luă pe colonel de mână şi-l duse în sală, de unde se 
auzi îndată zvon de glasuri şi râsete voioase. Djanicttnii 
descălecară şi ei ca să descarce bagajele. 

— De ce nu daţi întâi jos baldachinul şi lăsaţi pe cucoană s- 
aştepte? Le strigă indignată Pekala. 

Oamenii râseră. Ea se întoarse necăjită spre Tifl, şi-i zise: 
— Fă semn cămilei să îngenunche, că te pricepi mai bine 
decât mine. Ştii că n-are voie să se atingă o mână de bărbat 

de o femeie, de aceea o s-o ajut eu să coboare. 

Tifl puse cămila să se lase în genunchi. Baldachinul se 
zgudui de trei ori - după obicei - pe urmă rămase nemişcat. 
Dinăuntru se auzi un grohăit. Pekala dădu perdeaua în 
lături şi privi în spatele ei. 

— Doarme, dar trebuie s-o deştept chiar dacă s-o supăra, 
spuse celorlalţi, mai mult în şoaptă. 

Băgă mâna sub baldachin, apucă pe adormit de haină şi 
zise: 

— Ai ajuns. Dă-te, te rog, jos. Te ajut şi eu. 

În timp ce vorbea, se dădu cu un pas îndărăt şi întinse 
braţele. 

De sub baldachin se auzi mai întâi un geamăt, apoi un 
gâfâit şi un mormăit de om, necăjit că a fost trezit din somn. 
Pe urmă apărură doi papuci roşii cât toate zilele, o manta 
mare fu împinsă mototol, încetul eu încetul, de sub perdea. 
De sub ea se desluşeau bine doi genunchi enormi, apoi 
două braţe groase, mai sus de ele o basma eu ciucuri din 
care se zăreau un nas şi o gură; altceva nimic. 

Acum „cucoana” se afla pe „punctul mort”. Cu spatele 
înăuntru şi cu picioarele atârnate în jos pe marginea 
pervazului baldachinului. Sosise momentul. Clipa 
următoare avea să hotărască dacă trupul îşi va pierde 
echilibrul şi se va răsturna îndărăt pe spate sau se va 
prăvăli în afară. 

— Nu-ţi pierde cumpătul, îl îmbărbăta Pekala. O smucitură 
şi te prind în braţe. 


„Smucitura” nu întârzie. Ce mai rămăsese înăuntru, sub 
baldachin, ieşi cu totul la iveală şi urmă o bufnitură. Papucii 
zburară cât colo şi trupul enorm căzu în braţele deschise 
ale Pekalei. 

Câteva clipe rămaseră îmbrăţişaţi, apoi se auzi glasul 
Pekalei: 

— Ce fericită sunt că ai venit! Nu te mai dau nimănui, 
dragostea mea. Hai cu mine în bucătărie! 

— Bucătărie... bucătărie... bucătărie... mormăi „cucoana” 
înăbuşit. 

— Da. Grăbegşte-te, altminteri nu te iau. 

— Să mă ia? Niciodată! Haidem. Mi-e foame... foame... 
foame... 

Se desfăcură din îmbrăţişare, dar se ţineau de mână. 
Păşeau astfel cu trupurile strâns lipite unul de altul, Pekala 
strălucitoare de bucurie, celălalt încotoşmănit în basma, 
gâfâind şi înecându-se, îndreptându-se amândoi spre 
locaşul căruia îi aparţinea cu trup şi suflet Pekalei. 

Eu zâmbeam mulţumit şi abia îmi puteam stăpâni râsul, pe 
când Tifl se uita năuc la papucii matahalei, rămaşi în curte. 
În bucuria lui, când auzise de bucătărie, Kepek uitase de ei. 
„Copilul” făcu o mutră îngrijorată şi se scarpină la ceafă. 
Ceva nu-i venea lui la socoteală, dar tăcu. În cele din urmă 
ridică papucii, îi cercetă pe toate părţile, îi aruncă iar jos, îi 
ridică din nou, îi scutură de praf şi porni agale cu ei în mână 
spre bucătărie. 

Ustadul veni până sub terasa mea şi strigă în sus spre 
mine: 

— Cum te simţi? 

— După câte spune Şacara, bine, îi răspunsei eu. 

— Atunci pot să mă duc în sală? 

— Du-te fără grijă şi fă-ţi datoria de gazdă. Nu vă gândiţi 
la mine, dar salută pe colonel din partea mea. 

După ce plecă el, o văzui pe Şacara ducându-se la cai. 
Scoase şaua de pe Assil şi le dădu nutreţ din belşug. 


Ceva mai târziu intrară în curte patru călăreţi, care 
întrebară de Ustad. Erau dinaruni, din cât am aflat mai 
târziu. Şeicul lor, Ben Hidr17, se afla printre ei. Se 
întâlniseră în sat cu Pederul şi acesta, ştiindu-i duşmani, nu 
făcuse multă vorbă cu ei, ci îi trimisese sus la Ustad. Nici nu 
descălecară şi căpetenia zise aproape răstit Ustadului că au 
venit să se înscrie la alergări. Atâta tot. 

Oricare altul în locul lui, i-ar fi răspuns la fel şi i-ar fi luat la 
goană, dar Ustadul era om cuminte şi ştiu să se 
stăpânească. Înaintă spre ei, le întinse mâna şi-i pofti în 
casă. Se uitară uluiţi unul la altul, apoi săriră de pe cai şi-l 
urmară în tăcere. Statură peste două ceasuri de vorbă. Din 
prevedere, Ustadul nu îi duse pe balcon, ca să nu-l vadă pe 
Syrr. În vremea asta mă întinsesem iar în pat. Le auzeam, 
glasurile, dar nu puteam înţelege ce vorbesc. 

După ce plecară, Ustadul veni la mine şi-mi spuse cine 
erau şi la ce-au venit. 

— Ăştia sunt ăi „cuminţi”, zise el zâmbind. Spun la toată 
lumea „da” şi aşteaptă să vadă dincotro bate vântul. Pe 
urmă devin cei mai neînduraţi şi nu cunosc cruţare. Sunt 
încredinţat că au făgăduit vrăjmaşilor noştri ajutorul lor, 
dar au venit totuşi la noi ca să-şi dea seama dacă n-ar fi mai 
bine să-şi păstreze o portiţă de scăpare. M-am purtat cu ei 
după cum trebuie să te porţi cu de-al de ăştia. Niciun 
cuvânt mai puţin, dar niciunul mai mult. Vor să se înscrie la 
alergări. De venit au să vină, dar dacă au să şiia parte, nu 
se ştie. Lia început erau indignaţi de primirea care li s-a 
făcut în sat, pe urmă s-au îmblânzit treptat-treptat, cu gând 
să mă descoasă pe cât cu putinţă. Le-a fost însă truda 
zadarnică. La urmă Ben Hidr mi-a oferit ajutorul tribului 
său, ceea ce, bineînţeles, am refuzat cât mai politicos, 
deoarece nu credeam un cuvânt din cele ce-mi spunea, 
adică despre nişte duşmani care ne-au pus gând rău. La 
sfârşit l-am asigurat că sunt pe deplin încredinţat că nu s-ar 
găsi nimeni care să ne tulbure liniştea şi că trăim în bună 
înţelegere cu toată lumea. Au plecat, convinşi că habar n- 


avem de primejdia care ne ameninţă. Le-am arătat şi 
documentul cu semnătura şahului, lăsându-i să înţeleagă şi 
altele, aşa că le-am vârât frica în oase. 

Mai stăturăm niţel de vorbă, mai cu seamă despre Ben 
Assil al meu, de care era încântat, pe urmă veni Şacara să- 
mi aducă salutări din partea polonezului. O rugase să-mi 
spună că recunoaşte acum şi el ce mare e puterea credinţei 
nestrămutate şi că nimic pe lume nu i se poate împotrivi. 

Mă bucurai aflând de la Ustad că starea sănătăţii mele e 
cât se poate de îmbucurătoare, dar nu-mi dădea voie să ies 
din casă până poimâine. Trebuia să mă supun - n-aveam 
încotro. 

După cină mă lăsai iar în braţele lui Morfeu - care e în 
mare cinste atât în Kurdistan cât şi în Persia. Mă ţinea 
strâns, totuşi mă trezii peste noapte pentru câteva 
momente şi încă într-un chip foarte ciudat. Nu visam şi cu 
toate astea se făcea că-mi şopteşte cineva în ureche, dar nu 
din afară ei dinăuntru: 

— Deşteaptă-te! Am venit numai pentru câteva clipe ca să- 
ţi arăt ceva de care te vei bucura. 

Desluşeam foarte bine fiecare cuvânt. Deschisei ochii. 
Stelele sclipeau. Mă uitai unde ştiam că veghează Şacara. 
Văzui pe cineva în genunchi, cu mâinile împreunate şi capul 
ridicat spre cer. Îl recunoscui. Zării chiar cum mişca buzele. 
Era Asyk. Ştiam bine că sunt treaz şi totuşi auzeam glasul 
de adineauri, şoptindu-mi în urechi: 

— Se roagă pentru line... E cel mai mare semn de 
recunoştinţă care există pe pământul vostru. Acum dormi! 

Altceva nu mai auzii. Pleoapele mi se îngreuiară deodată şi 
mi se lăsară încet peste ochi şi... nu mai ştiui nimic. 

Mă deşteptai iar, pe la amiază. Acum Şacara stătea la locul 
ei. Îmi zâmbi voioasă şi spuse: 

— Încă o noapte ca asta, effendi şi primejdia a trecut de 
tot. 

— Cel puţin te-ai odihnit şi tu niţel? O întrebai eu. 


— N-am vrut. Dşanneh veghează bucuroasă întreaga 
noapte. Dar a fost Asyk pe aici. Aducea ceva pentru tine şi 
m-a rugat atât de frumos să-l las să vegheze şi el niţel, că L- 
am lăsat. Eşti supărat pe mine, effendi? 

— Defel. M-am trezit şi l-am văzut rugându-se, pe urmă 
am adormit iar. 

— M-am înapoiat tocmai în zori, când trebuia să plece el. 
Mi-a spus atunci că s-a rugat pentru tine şi că l-a cuprins 
apoi un simţământ de fericire cum nu i s-a mai întâmplat 
încă niciodată până acum. 

— Ce spuneai că mi-a adus? 

— O hârtie. Am dus-o Ustadului, fiindcă porunca Ustadului 
e să nu te tulbure nimeni. A, auzi? Ce sunt strigătele astea 
în curte? Vine cineva pe care îl întâmpină toţi cu bucurie. 

Se uită jos. 

— A sosit Kara Ben Halef, urmă ea. Dar nu e însoţit de 
servitorul lui Mirza, cu care a plecat, ci de altul care nu 
pare să fie om de rând. Ba cred că e chiar un boier şi încă 
din cei mari. Kara a sărit singur de pe cămila lui, pe când a 
celuilalt a îngenuncheat, ca să se dea mai lesne călăreţul 
jos. Acum se apropie Ustadul de el. E mirat dar şi bucuros 
de noul oaspete. Se salută călduros. Ustadul se uită 
încoace. M-a văzut şi-mi face semn să mă duc la el. Mă 
întorc însă îndată, effendi, să-ţi spun cine e străinul. 

Trecu mai bine de un ceas până se înapoie, căci a trebuit 
să pregătească odăile din turn pentru noul oaspete. Îmi 
spuse: 

— E un căpitan din garda şahului. A fost trimis de însuşi 
Stăpânitorul ca să fie la ordinele Ustadului. După el vin o 
sută de oameni din gardă, numai războinici unu şi unu, toţi 
cu grade înalte. Servitorul lui Mirza a rămas să le slujească 
de călăuză, căci nu cunosc drumul. Kara a fost foarte bine 
primit la Curte şi i s-a dăruit un veşmânt de onoare. A adus 
şi un document semnat de şah pentru Ustad şi căpitanul 
unul pentru Djafar Mirza. Ce scrie în el îţi va spune Ustadul. 
Acum sunt la masă, pe urmă vor face o plimbare călare în 


jurul văii, fiindcă e vorba ca să-şi dea şi căpitanul seama de 
poziţia ei şi de a munţilor care o înconjoară. Şi asta acum 
când o poate face fără să fie văzut de străini. Potrivnicii nu 
trebuie să afle cine e şi pentru ce a venit încoace în ultimul 
moment. M-a întrebat cum ţi-e şi mi-a spus că, deşi te-ai 
însănătoşit pe deplin, mai bine să se creadă că tot mai eşti 
bolnav. Te roagă să te arăţi cât mai puţin, până ce va veni el 
însuşi să se înţeleagă cu tine. Mi-a dat, însă, să-ţi aduc un 
sul gros de hârtie pe care l-am pus pe masă în bibliotecă. 
Zicea că o să ai cu ce să-ţi mai treci vremea. 

Aveam într-adevăr cu ce să-mi trec vremea! După ce plecă 
Şacara, desfăcui sulul; erau o mulţime de hârtii, mai mari şi 
mai mici. Una din cele mari era un desen în peniță a poziţiei 
lacului dinspre apus, luat din centrul lui. Jos satul, la stânga 
drumul spre „Valea înfundată” şi la dreapta cărarea spre 
ţinutul takiilor şi a djanicunilor de la nord. La mijloc, pe 
coastă, ruinele, îndărătnice, mohorâte şi tainice, fără urmă 
de viaţă. La miazăzi de ele „Casa înaltă” a Ustadului 
ridicată pe ziduri uriaşe, în bătaia vânturilor. De aici pornea 
poteca spre căsuţa de marmură. 

Pe când examinam desenul, mă gândeam că arată mult 
prea mult şi totuşi lipsea totul. Luai pe al doilea. Şi ce 
văzui?! Nu mai era materia masivă, ci în locul ei sufletul, 
spiritul ei. Schimbarea se întindea numai asupra ruinelor şi 
totuşi arăta tot ce lipsea dincolo. Mâna omenească dăduse 
pietrelor o altfel de înfăţişare şi odată cu ea o nouă viaţă. 
Acolo unde era acum „debarcaderul”, duceau trepte late, 
săpate în piatră prin deschizătura în zid, spre locul liber. Şi 
pe el trandafiri, numai trandafiri înfloriţi, cât vedeai cu 
ochii. Toate potecile dintre ele se sfârşeau la o sală mare, 
impunătoare, făcută din lespezile enorme ale ruinelor. Îmi 
aducea aminte de Baalbek, ele Kailasa din Ellora, de 
Teocalli aztec. Dar toate aceste clădiri celebre nu erau 
nimic pe lângă sala asta. Fundalul ei închipuia o firidă 
înaltă, rotundă şi întunecoasă cu un soclu uriaş, hotărât 
probabil pentru o statuie de mărime potrivită soclului. 


Sala n-avea un acoperiş obişnuit, ci ceva asemănător cu 
grădinile suspendate ale Semiramidei; un fel de terasă cu 
flori din care se ridica bisericuţa aceea sătească, al cărei 
desen atârna în odaia mea de dormit. 

S-ar putea crede că acest sfânt lăcaş, atât de neînsemnat, 
părea caraghios faţă de uriaşa clădire; şi totuşi nu era aşa. 
Ai fi zis că nimic nu se potrivea mai bine pentru închinare şi 
pentru preamărirea Domnului. 

Aici era mijlocul muntelui din înălţimea căruia, tocmai 
deasupra turlei bisericuţei, căta în jos căsuţa de marmură. 
Pe amândouă coastele muntelui, înconjurate de grădini 
roditoare, se vedeau două clădiri în formă de vile. 
Dedesubtul uneia scria „Casa parohială” şi a celeilalte 
„Şcoala”. 

Celelalte hârtii erau schiţele acestor trei clădiri, într-atâta 
mă interesau, că mă apucai numaidecât să le studiez şi nu 
mă întrerupsei decât să îmbuc ceva în grabă, apoi începui 
iar să socotesc şi să chibzuiesc dacă nu e cumva nevoie de 
vreo îndreptare. 

Spre seară veni Pederul ca să-mi spună ceva important. 
Sosise o ştafetă cu vestea că şeicul ul Islam, în înţelegere cu 
Ahriman Mirza, aleseseră pe Ghulam el Multasim, ca o 
răsplată a meritelor lui, Ustad al kurzilor taki. 

Ne înştiinţau de aceasta, deoarece va veni şi el la alergări 
şi ni se cerea să-l primim cu toată cinstea cuvenită rangului 
său. Fiindcă Ustadul nostru nu se întorsese încă acasă, 
Pederul găsi cu cale să-mi aducă mie noutatea. 

— N-are nici o importanţă, îi spusei eu. Aleagă-l împărat al 
Chinei ori Dalai Lama, pentru noi totuna e, de soarta pe 
care şi-a pregătit-o singur nu poate scăpa. A ridicat 
pumnalul asupra mea ca să mă ucidă, de pumnal va muri. 
Prin ce păcătuieşti, prin aceea vei fi pedepsit. Să aşteptăm 
în linişte ce va să vină. 

Pederul plecă. Să mă fi întrebat cineva de ce dădusem, 
răspunsul ăsta, n-aş fi ştiut ce să-i spun. Se întâmplă, însă, 


adesea ca omul să prevadă viitorul fără măcar să-şi dea 
seama. 

Nu trecu mult şi văzui pe căpitan şi pe Ustad apropiindu- 
se. După cină, veni pentru câteva momente să mă vadă. 
Vorbirăm numai despre planul adus. Când să plece, mă privi 
zâmbind şi zise: 

— Nu vreau să te obosesc cu lucruri a căror îndeplinite 
cad în sarcina mea. Voi veni, însă, să cer ajutorul tău când 
va fi nevoie. Ospitalitatea spirituală îşi are şi ea îndatoririle 
ei. Ştiu că înţelegi ce vreau să spun şi sunt încredinţat că nu 
te vei da în lături. 

Îi întinsei mâna şi-i răspunsei: 

— Cugeţi pe cât de adânc, pe atât de drept. M-ai întrebat 
odată, mai de mult, cine sunt în realitate; văd acum că ştii 
fără să-ţi fi spus eu. Fii sigur că nu voi lipsi de la datorie. 
Acum noapte bună, prietene. Mai ai şi alţi oaspeţi în afară 
de mine, care te vor ajuta de asemenea. Să sperăm ca sunt 
numai oameni buni. 

— Chiar şi sunt. Cu cei răi ne vom răfui în curând. Noapte 
bună şi somn uşor. 

Mi-e şi ruşine să mărturisesc că m-am trezit de-abia la 
prânz, ca şi în cele două nopţi din urmă. Dar somnul acesta 
binefăcător mi-a fost de mare folos. Acum, însă, destul cu 
trândăvia! Coborâi în sala cea mare, fără să mai întreb dacă 
am sau nu voie să mă scol. 

Şi care credeţi că mi-a fost întâiul drum? La Syrr, fireşte! 
Mi-era dor de el. Dar Ustadul veni în fugă după mine şi-mi 
spuse râzând: 

— Fă bunătate şi du-te în odaia ta. Poţi privi lumea de sus. 
Nu trebuie să ştie nimeni că eşti iar sănătos tun. 

— Bine zici, uitasem! Te-aş ruga, însă, să nu mă arestezi 
încă şi să-mi îngădui să-i duc lui Syrr câteva mere. 

— Lasă că i le duc eu. Mi-a spus Şacara care îi plac lui mai 
mult. 

În vreme ce Ustadul se îndrepta spre grădină ca să 
culeagă câteva mere, Syrr nu înceta să-şi arate bucuria că 


mă vede iarăşi. Dar nu şi-o manifesta zgomotos, ci liniştit, 
ca un om cu judecată. Şi să se mai spună că animalele 
acestea nobile se conduc după instinct! 

Când se întoarse, Ustadul întinse armăsarului un măr. El 
nici nu-l mirosi măcar, ci se dădu niţel îndărăt, întorcând 
capul. Dar când îl mai îmbie cu încă unul, ridică piciorul 
gata să izbească dacă s-ar mai apropia de el. 

— Ce, vrea să mă lovească? Spuse Ustadul uluit. E deci şi 
mai de rasă decât Assil, dacă ştie să facă deosebirea între 
mine şi tine. 

— După cum vezi... Stai să te încredinţezi şi mai mult. 

Luai două mere şi le întinsei armăsarului, pe când Ustadul 
dădea unul lui Assil. De îndată Syrr le mâncă fără cea mai 
mică împotrivire. 

— Aşa; acum du-te în odaia ta şi stai liniştit, mă sfătui 
prietenul meu. Fiindcă ai fost cuminte şi ascultător meriţi o 
răsplată. Am de gând să mă reped diseară cu Kara la 
djebelul Adawa şi te iau şi pe tine. Vrei? 

— Cu plăcere, dacă eşti de părere că nu sunt prea slăbit 
pentru un astfel de drum călare. 

— Slăbit, tu?! Zâmbi el. După un somn de trei zile şi trei 
nopţi?! De altminteri va fi interesant chiar dacă nu vom 
vedea şi nu vom auzi nimic. Tu vei călări pe Syrr, eu pe Assil 
şi Kara pe Barkh. La înapoiere ne vom lua la întrecere, ca 
să vedem cam pe ce ne putem bizui. 

Eram cu atât mai mulţumit cu planul Ustadului cu cât 
ştiam că „Prinţul Umbrelor” îşi aduna în noaptea asta 
pederanii la djebelul Adawa - „Muntele vrăjmăşiei” - ca să 
le dea cele din urmă instrucţiuni. Drept e că nu cunoşteam 
locul unde se va ţine adunarea, dar teiul în care Kara găsise 
agrafa ne putea sluji drept punct de reper. Îi spusei şi 
Ustadului părerea mea. 

— La acelaşi lucru m-am gândit şi eu, îmi răspunse el. 
Ahriman Mirza va veni să şi-o ia. Dacă ne vom ascunde pe 
undeva pe aproape şi ne vom furişa apoi în urma lui, ne va fi 
cea mai bună călăuză - fără măcar să bănuiască. 


— Dar primejdia în care vom pluti? 

— Primejdie? Ce ciudat sună cuvântul ăsta în gura ta! De 
altminteri vom fi înarmaţi şi ne vom schimba hainele astea 
de pe noi cu altele. 

— Cu care? 

— Cu acelea dăruite de şah. Spuneai că Ahriman Mirza 
era îmbrăcat într-un astfel de costum. Probabil că-l va purta 
şi acum. Şi-apoi, nu cred că vom fi văzuţi de cineva. Dacă se 
va întâmpla totuşi, ne vor lua drept oamenii care îl însoțesc 
la taki. Mai mult încă: se va... Ah, se întrerupse el deodată. 
O idee! Iau cu mine şi biciuşca şi masca lui. Înlăturăm 
primejdia dându-mă poate, la nevoie, drept Ahriman Mirza. 
Tu ce spui, effendi, de ideea asta? 

— Nu pot decât să mă mir că ţi-a putut trece un astfel de 
gând. De multe ori, ideile acestea sunt inspirate de „sus” şi 
nu se nasc fără rost în mintea noastră. 

Ne despărţirăm. M-am dus în odaia mea şi nu m-am mai 
arătat toată ziua. În schimb m-am îmbrăcat şi m-am 
dezbrăcat de câteva ori cu hainele date de şah. Când veni 
Şacara să-mi aducă cina, mă găsi îmbrăcat cu ele. Zâmbi, 
căci aflase de la Ustad ce puseserăm noi la cale. 

— Va veni să te ia îndată după ce vei fi sfârşit de mâncat, 
îmi spuse ea. Kara înşeuează într-ascuns caii. 

— Nu şi pe Syrr, îi zisei eu. Du-te, te rog, şi-i spune că mi-l 
voi înşeua eu singur. El să aibă toate pregătite, ca să 
meargă lucrurile mai repede. 

Încărcai revolverele şi le pusei pe masă. Când veni 
Ustadul, le vârâi în brâu. Era şi el gata îmbrăcat. Barba şi-o 
ascunsese sub haină şi pletele sub căciulă, aşa că nu se 
vedea nimic din ele. Biciuşca lui Mirza o vârâse la 
cingătoare. 

Tocmai vroiam să plecăm, când se ivi Asyk în prag. Se 
înspăimântă, crezând că suntem într-adevăr persani. După 
ce ne recunoscu însă, strigă uşurat: 

— Slavă lui Allah! Aş fi putut să jur că aveam pe Ahriman 
Mirza înaintea mea. Dar de ce v-aţi îmbrăcat astfel, effendi? 


— Fiindcă ne ducem la djebelul Adawa şi nu vrem să se 
ştie cine suntem, dacă ne-am întâlni cu cineva. 

— Eu tocmai de acolo vin şi aduc două veşti de mare 
însemnătate. Una scrisă şi alta prin viu grai. Şeicul ul Islam 
crede că sunt oaspetele vostru şi când mă duc pe la el o fac 
ca să-i spun ce se petrece pe aici. Mă bucur deci de 
încrederea lui şi mi-am însemnat ce am aflat de la el în 
privinţa atacului pe care îl plănuiesc asupra, voastră. Am la 
mine punctele de unde vor porni îndată după ce va izbuti 
lovitura. Până şi numele şefilor le-am scris - toţi oameni de 
seamă şi cu frica lui Dumnezeu. 

La un semn al meu, întinse Ustadului hârtia. 

— A doua veste, urmă el, vă va bucura, cred şi mai mult. 
Cunoaşteţi voi pe un tânăr kurd taki cu numele de Ibn el 
Idrak? 18 

— Chiar foarte bine, răspunse Ustadul. Îl numeşti tânăr, pe 
când el face parte de ani de zile din Sfat. Tatăl său a fost cel 
mai bogat om al tribului, l-a trimis la studii în Teheran şi 
apoi să facă mai multe călătorii în ţări îndepărtate. E 
învăţat, cuminte şi cinstit. Se spune că ar fi duşman ascuns 
al şeicului ul Islam şi are multă trecere la ai săi. L-am avut 
de câteva ori ca musafir şi cred că ne simpatizăm reciproc. 

— Îl crezi în stare de vreun vicleşug? 

— Nu. În nici un caz. 

— Atunci pot să-ţi spun că îţi cere o întâlnire. 

— Când? 

— Chiar azi. 

— Unde, aici la mine? 

— Nu, n-are timp din pricina consfătuirilor care se ţin lanţ; 
va fi una şi diseară, adică după miezul nopţii. Şi-apoi 
întâlnirea trebuie să aibă loc în taină. Te roagă să te afli 
după miezul nopţii la pârâul djebelului Adawa, dar să fii 
singur, căci şi el va veni tot singur. Să numeri de la izvor 
cinci cotituri; acolo e un copac înalt sub care te va aştepta. 

— Hm, ciudat! De unde până unde? Să fie vorba de 
altcineva, aş bănui o cursă, deşi nu ştiu la ce i-ar folosi. 


— Nu mă pot mânia că n-ai încredere în vorba mea, dar 
nu-ţi pot spune mai mult fiindcă am făgăduit lui Ibn el ldrak 
să păstrez taina, dacă vreau să vă fiu de folos. Opreşte-mă 
aici şi porunceşte să mă împuşte dacă ţi se va întâmpla 
ceva. 

— Atât de prost nu sunt. Bine, mă voi duce. 

— Mulţumesc! Să te duci îmbrăcat aşa cum eşti. Mişună la 
djebel Adawa oameni mai mulţi ca de obicei; ar putea să te 
vadă cineva şi să te recunoască. Chiar te roagă să nu porţi 
hainele obişnuite. Am venit călare pe un cal de-al lui. Pot să 
plec acum şi să-i spun că accepţi întâlnirea? 

— Da. Voi fi la locul de întâlnire după miezul nopţii, la 
ceasurile două. Dacă mi se iveşte vreo piedică şi întârzii, să 
m-aştepte. 

Asyk plecă. Ustadul văzu pe masa mea hangerul dăruit de 
Djafar. 

— Iei pumnalul cu tine? Mă întrebă el. 

— Nu. Aşa aveam de gând, dar mi-am luat seama. 

— Atunci te rog să mi-l împrumuţi mie. S-ar putea 
întâmpla să am nevoie de o armă care să nu facă zgomot. 
Acum du-te la cai. Să încui documentul adus de Asyk, apoi 
vin Şi eu. 

Vâri hangerul în brâu şi ieşi. Eu luai câteva lumânări cu 
mine, deşi n-aveam motiv să le cred de trebuinţă şi coborâi 
în curte, iar de aici mă dusei la cai, unde Kara ne aştepta, 
îmbrăcat şi el în haine persane. Assil şi Barkh erau înşeuaţi, 
Syrr însă nu. Mă apucai să o fac eu, dar când vrusei să-i pun 
zăbala nu se lăsă. Îl luai cu binişorul, îl mângâiai - degeaba. 
Nu vroiam însă să-l silesc. Tocmai când spuneam lui Kara 
să-i pună căpăstrul, veni şi Ustadul. 

— Ce, aşa vrei să-l călăreşti? Mă întrebă el mirat. Mai ales 
noaptea şi prin locuri unde poate fi de mare nevoie să ne 
ştim stăpâni pe cai. 

— Trebuie să-i fac pe plac, îi răspunsei zâmbind. Sunt 
sigur că mă va asculta când îi va veni timpul. 


Plecarăm. Ustadul cunoştea bine drumul, aşa ca ne 
puteam lăsa călăuziţi fără grijă de el. Nu o luă însă de-a 
dreptul, ci merserăm câtva timp spre apus, apoi cotirăm 
spre miazănoapte. Dacă s-ar fi întâmplat să ne întâlnim cu 
cineva, ar fi putut, crede că venim de la djanicunii care îşi 
aveau sălaşul prin partea aceea. 

Şi foarte bine am procedat, căci nici nu făcusem jumătate 
din drum şi ne ieşi în cale un călăreț care îşi struni brusc 
calul, apoi porni mai departe, fără însă să se abată din 
drum. Nu se putea să nu ne întâlnim faţă în faţă. Fireşte că 
şi noi făcurăm acelaşi lucru, ca şi când nici nu ne-ar păsa de 
el şi ne oprirăm când ajunse în dreptul nostru dându-ne 
bună seara. 

— Dincotro vii? Îl întrebă Ustadul. 

— De acolo unde vă duceţi voi, răspunse el. Se cunoaşte 
numaidecât că sunteţi de-ai lui Ahriman Mirza. Aduceţi 
veşti bune de la Ispahan? 

— Cât se poate de bune. Îndată ce vor afla timpul hotărât, 
scot toţi sabia din teacă. 

— Aşa da! Ştiu clipa. M-a trimis Mirza să i-l spun 
massabanului din Feraghan, care e în drum spre noi. Ce s- 
aude cu alergările djanicunilor? 

— Serbările încep duminică. Luni vor fi alergările de 
încercare şi marţi cele hotărâtoare. 

— Aşa e. Am să vă spun vestea cea mare: împresurarea 
djanicunilor se va face a doua zi, adică miercuri. Joi 
dimineaţa trebuie să fie gata. Îndată ce se va lumina de 
ziuă, tăbărâm din toate părţile peste ei. Asta e vestea pe 
care o duc massabanilor şi încă în grabă, aşa că vă rog să 
mă iertaţi, nu mai pot sta de vorbă cu voi. 

— Umblă sănătos! Îi ură Ustadul, zâmbind pe sub mustață. 

Plecă. Eram încredinţat că numai datorită îmbrăcăminţii 
noastre putusem afla o veste atât de însemnată. Rămânea 
acum să înlăturăm primejdia care ne ameninţa. 
Deocamdată însă se cerea să ne ferim de-a fi văzuţi de pe 
djebel. Singurul lucru pe care puteam să-l facem era să se 


creadă că venim din tabăra takilor şi că ne îndreptăm spre 
munţi. De aceea îl ocolirăm cât mai pe departe şi o luarăm 
în direcţia pârâului, până la copacul unde era vorba să se 
întâlnească Ustadul cu Ibn el Idrak. 

Malul era plin de tufe dese; aveam deci o bună acoperire. 
Izbutirăm să trecem cotiturile la adăpostul tufelor şi 
dădurăm de copacul acela singuratic. Ne mai trebuia o 
bună ascunzătoare pentru cai; eu eram acela care rămânea 
să-i păzească, deoarece Kara se va duce cu Ustadul să-i 
arate teiul găunos. Găsirăm în curând ascunzătoarea, căci 
după ce mai merserăm niţel, dădurăm de o văgăună îngustă 
între munţi. Văgăuna era însă închisă la un capăt de un zid 
străvechi de piatră, mâncat de vreme şi năruit în parte. Jos, 
zidul avea o uşă îngustă. Pe când se îndrepta spre ea, 
Ustadul spuse: 

— Asta e diwar-y-mugasa19. Pentru ce i s-a dat numele 
ăsta nu ştiu. Probabil că a slujit odinioară pentru 
zăgăzuirea pârâului. Acum a ajuns un loc de spaimă pentru 
drumeţi şi-l ocolesc ziua în amiaza mare, cu atât mai mult 
noaptea. Vei putea aştepta netulburat întoarcerea noastră. 
Se spune că de câte ori ia diavolul un suflet, îl aduce aici ca 
să-l sfâşie. 

— Plăcută, „sală de aşteptare”! Râsei eu. Având însă în 
vedere cât de superstiţioşi sunt kurzii, sunt în mai mare 
siguranţă ca oriunde. Asta în ce priveşte oamenii, nu însă şi 
animalele, dar de ele nu mă tem. 

Descălecarăm, luarăm caii de căpăstru şi după ce 
trecurăm poarta, ne pomenirăm într-o încăpere acoperită, 
în care domnea o beznă adâncă. 

— Vezi, la asta nu m-am gândit, zise Ustadul. Ar fi trebuit 
să luăm câteva lumânări cu noi. 

— Am luat eu, îi răspunsei, scoțând una din buzunar şi 
aprinzând-o. 

Văzurăm o încăpere pătrată care răspundea în fund, de-a 
dreptul în văgăună. În mijloc se afla o lespede mare de 
piatră, încolo nimic altceva. Fiindcă trebuia să ne pitim aici 


caii şi dacă s-ar fi întâmplat să dea cineva peste ei nu exista 
nici o ascunzătoare sau pe unde să putem fugi, cercetarăm 
să vedem ce e dincolo de deschizătura acoperită cu tufe. Ne 
ferirăm însă să lăsăm urme sau să rupem crengile. leşirăm 
la aer liber. Aici nu era atât de întuneric, căci noaptea era 
înstelată şi cu toate că pereţii de stâncă erau drepţi şi 
foarte înalţi, lumina pătrundea niţel în văgăună. Nu era însă 
defel îmbietor locul unde ne aflam. Se potrivea de minune 
pentru credinţa takilor că aici vine diavolul să-şi sfâşie 
prada. 

Duserăm caii mai adânc în văgăună şi-i puserăm să se 
întindă la pământ. Sosise timpul ca Ustadul cu Kara să 
plece. Îi rugai să bage de seamă la tufe şi să nu le rupă, ca 
să nu lase urme care ne-ar putea da de gol. După ce se 
depărtară, mă aşezai şi eu jos lângă Syrr, dar în aşa fel ca 
să pot vedea înaintea lui dacă vine cineva. 

Ceas după ceas trecea şi se făcu miezul nopţii. Deci 
tovarăşii mei stăteau probabil sus la locul de pândă. Vor 
putea ei oare afla locul de întâlnite al duşmanilor noştri? 
Tocmai când îmi puneam întrebarea asta, văzui doi inşi în 
veşminte persane, înaintând spre mine. Erau ei. Vrui să mă 
ridic de jos, dar Ustadul îmi spuse: 

— Stai pe loc. Nu e nici o grabă. Mai avem de aşteptat un 
ceas până să plecăm. 

— Ei, aţi izbutit? Îl întrebai repede. 

— Nu. Ne aflam pitiţi destul de bine după tei. Veni 
Ahriman Mirza cu încă unul, pesemne omul de încredere cu 
care l-ai văzut în ruine, căci avea faţa descoperită. Au stat 
prea puţin de vorbă şi cu glas scăzut, totuşi am putut auzi 
fiece cuvânt. Mirza ţinea biciuşca în mână. Trebuie să fi fost 
de curând pe acolo, căci scoase din scorbură o mască pe 
care nu o văzuse Kara înainte. Şi-o legă pe obraz şi, pe când 
scotea din buzunar o agrafă ca să şi-o prindă la căciulă, 
zise: 

Pe asta o am încă de pe când am fost la djanicuni. N-am 
avut când să o ascund, pentru că a trebuit s-o şterg repede 


din pricina şeicului ul Islam. Pe cealaltă o las aici în 
scorbură, poate pentru totdeauna, căci nu cred să mai am 
nevoie de ea. Astăzi mântui repede. Voi da ordin pentru 
împresurarea de miercuri seara, pe urmă mă duc la utak-y- 
şeitan20, să mai citesc o dată cele două documente, înainte 
de a da îndărăt Sfatului pe acela al şeicului ul Islam. Acum, 
să mergem! Măgarul ăsta favorit al lui Allah habar n-are că 
semnând comunicatul e cu totul în mâna mea. 

După ce au plecat, ieşirăm din ascunzătoarea noastră ca 
să-i urmărim pe furiş. Dar, deoarece trebuia să fim cu mare 
băgare de seamă, am zăbovit prea mult şi i-am pierdut din 
ochi. Şi ca să nu ne întoarcem chiar cu mâna goală, am luat 
cel puţin agrafa din scorbură. 

— De ce? Ce să facem cu ea? Întrebă Ustadul. Nu s-ar 
putea să aibă urmări neplăcute pentru noi? 

— Tot ce se poate, dar nu ştiu nici eu ce m-a îndemnat să 
nu 0 las acolo. Pe mine simţământul ăsta nu mă înşală 
niciodată. Ai văzut ce bine ne-au prins hainele astea de pe 
noi. Fără ele n-am fi aflat ce-am aflat de la ştafeta lor. 

— Bine, fie. Şi eu mă iau, adeseori, după astfel de 
îndemnuri neînţelese. Ai mai auzit tu până acum de această 
„Odaie a dracului”? 

— Nu. În drum însă am chibzuit bine şi am ajuns la 
concluzia că nu poate fi decât încăperea aceea întunecoasă 
prin care am trecut la venire. 

— Îmi vine şi mie să cred că aşa trebuie să fie. 

— Nu mai încape îndoială. Vrea să-şi mai arunce o dată 
ochii pe documente. „Comunicatul împărătesc”! Deci cel 
mai important lucru de care nu se poate lipsi. Dar cum să i-l 
luăm? Să i-l smulgem din mână? Nu merge. Trebuie găsit 
un mijloc mai bun: Vă rog să nu-mi vorbiţi câteva momente, 
trebuie să chibzuiesc. Mi-a venit ceva în gând. Dacă s-ar 
putea! 

Tăcu o bucată de vreme, apoi sări deodată în picioare şi 
zise: 


— Ce să fie asta? N-am astâmpăr... Parcă mă trage ceva 
spre zid... un glas lăuntric îmi spune că Ahriman Mirza va 
sosi în curând... 

Ne duserăm cu toţii la uşa acoperită cu tufe. Le dădurăm 
niţel în lături ca să intrăm în încăperea cea întunecoasă; 
deodată Ustadul îmi şopti: 

— Uite colo... glasul nu m-a înşelat. Îl vezi? 

Da, îl vedeam. Sosise. Se oprise la poartă, în lumina 
stelelor şi privea în jurul lui. Avea biciuşca în mână, masca 
pe obraz şi agrafa înfiptă în căciulă. La brâu luceau 
plăselele hangerului, care era aidoma cu al meu. 

— Cunoşti legenda Chodemului omului? Mă întrebă în 
şoaptă Ustadul. 

— Da, o cunosc. 

— Ştiu că Mirza crede în această legendă şi prin ea o să-l 
birui. Ţine tufele la o parte până ce mă voi strecura 
înăuntru şi pe urmă când voi ieşi. 

Luă masca pe care o avea la el, îşi acoperi faţa cu ea, 
înfipse agrafa în căciulă, îşi vâri hangerul la brâu, întocmai 
în felul cum îl avea Mirza, apoi aşteptă. 

Nu ştiam ce avea de gând să facă, deşi cunoşteam 
însemnătatea cuvântului „chodem”. E un cuvânt persan şi 
vrea să zică „eu însumi”. Metafizicienii de acolo îi dau însă 
alt înţeles decât noi, care numim aceasta „sosie” - un 
înţeles cu mult mai frumos, mai nobil. Ei spun că omul are 
într-adevăr şi un spirit care e menit să transforme trupul şi 
să-l înalțe, dar acest spirit omenesc e şi el supus unui alt 
spirit din regiuni superioare, pe care Dumnezeu îl face 
răspunzător pentru soarta aceluia care i-a fost încredinţat. 
Spiritul acesta superior are puterea să se materializeze şi 
să ia înfăţişarea omului căruia îi aparţine - la fel cu ei la 
chip, trup şi la îmbrăcăminte. Dacă se arată altora, nu 
înseamnă nimic rău, dar dacă apare „sosiei” lui, prevesteşte 
acestuia că îl va părăsi în curând, fie că omul îşi va pierde 
minţile sau va muri peste puţin timp. Căci un om care nu-şi 


mai are chodemul, nu mai poate trăi, sau dacă trăieşte, va 
lâncezi până la moarte, cu mintea într-o beznă adâncă. 

Pe această legendă sau erezie se bizuia acum Ustadul. 

Ahriman Mirza păşi înăuntru. Aprinse o lumânare şi o lipi 
de lespede. Scoase pe urmă două coli mari de hârtie din 
buzunar le despături şi se aplecă peste lumânare să le 
citească. Acum Ustadul se strecură binişor, în vârful 
picioarelor, şi-l atinse uşor cu biciuşca pe umăr. Mirza 
tresări, se ridică repede de pe lespede, se întoarse şi... 
scoase un răcnet de spaimă. Pe urmă rămase nemişcat ca o 
stană de piatră. 

Eu, care ştiam cum stau lucrurile, mă înfiorai. Lângă „zidul 
răzbunării”, în „odaia dracului” care vine aici să-şi sfâşie 
sufletele căzute în ghearele lui... o luminiţă de-abia licărind 
şi numai la doi paşi unul de altul - un om şi un spirit... 
aidoma îmbrăcaţi unul ca şi altul... desprinzându-se 
întunecaţi din întunericul care îi înconjura... un singur „eu”' 
şi totuşi în două făpturi... Dacă mă îngrozii eu, ce trebuie să 
fi simţit Mirza! 

În cele din urmă păru că se dezmeticeşte. 

— Agrafa mea! Strigă el arătând cu mâna spre căciula 
Ustadului. Masca... hangerul meu... biciuşca... 

Degetele i se descleştară şi cele două coli de hârtie 
zburară la pământ. Îl vedeam tremurând tot. Genunchii i se 
îndoiră şi căzu grămadă. Se apucă cu o mână de lespede pe 
când pe cealaltă o întinse spre Ustad, ţipând îngrozit: 

— Chodemul meu... chodemul meu... chodemul meu! Ce- 
mi aduci? 

— Nici coroană, nici împărăție, sună înăbuşit glasul 
Ustadului de sub mască. Alege: nebunia sau moartea! 

— Moartea! Nu, nu, nu vreau să mor! Trebuie să trăiesc... 
să trăiesc. 

— Aşadar, ai ales. Nebunia fie spiritul care va sălăşlui în 
tine. leşi, ieşi! Caută ocrotire la massabanii tăi. Îngenunche 
înaintea şeicului ul Islam... bizuie-te pe puterea minciunii. A 


întins mâna să te înhaţe. Te-a şi cuprins de gât, ca pe o 
pisică moartă... te târăşte la marginea prăpastiei ca să te... 
— Pisică moartă... pisică moartă... îl întrerupse Mirza cu 
un răcnet, cutremurându-se. Ştii tot, tot, tot! Dar nu vreau 

să fiu nebun, nu, nu! Mă duc... mă duc... 

Sări în picioare, o luă la fugă spre uşă şi pieri. Ustadul 
ridică documentele, le împături şi le băgă în buzunar. leşi 
apoi afară, se uită lung în urma fugarului şi se întoarse iar 
la noi. 

— Vino, dragul meu, îmi spuse el, îngândurat. Vino să vezi 
un om care fuge de nebunie, de care totuşi nu va putea 
scăpa. 

Mă dusei după el şi văzui pe Mirza gonind spre şes, unde 
n-avea ce căuta, căci nu într-acolo îi era drumul. 

— Nu înseamnă asta că şi-a pierdut minţile? Adăugă 
Ustadul. Oricare altul s-ar fi dus unde-l aşteaptă ai săi; el 
însă nu-şi mai dă seama de ce face. Noi s-o ştergem acum 
cât mai repede. Hai să ne luăm caii. 

Plecarăm de acolo, lăsând lumânarea aprinsă. Aşa voise 
Ustadul. Ocolirăm muntele şi ne îndreptarăm cât mai 
departe, spre apus, ca să nu putem fi văzuţi de cineva. 
Descălecarăm apoi şi ne aşezarăm niţel jos, căci timpul 
întâlnirii cu Ibn el Idrak nu sosise încă. 

Toţi tăceam. Gândurile mi se încrucişau cu înfrigurare în 
creier. Să fie numai o legendă sau să existe într-adevăr 
acest chodem care trăieşte viaţa spirituală a omului? 
Deodată Ustadul îmi puse mâna pe braţ şi-mi spuse cu glas 
blajin: 

— Cugeţi şi ştiu la ce. Nu-ţi frământa zadarnic mintea, ci 
aşteaptă. Omul e deprins să creadă numai ce vede cu ochii 
trupului său. Îţi aminteşti cum i-am chemat lui Hagi Halef 
îndărăt sufletul prin înşirarea numelui său întreg? Dacă nu 
o făceam, murea, aşa însă l-am silit „să-şi aducă aminte de 
sine însuşi” - după cum se spune. Aşa-zisa „educaţie” 
forţează milioane de spirite în tipicuri. Să fie oare cu 


neputinţă ca din atâtea milioane să nu scoţi cel puţin câteva 
din tipicurile acestea? 

Ce ciudat sunau cuvintele lui! Să nu cuget ci s-aştept. E 
ceva cu putinţa? 

Când veni vremea să plecăm, încălecarăm şi pornirăm mai 
departe, până la o adâncitură unde puteam fi la adăpost de 
ochi străini. Eu cu Kara rămăsei aici, iar Ustadul o luă pe 
jos spre pârâul unde probabil că Ibn el Idrak îl şi aştepta. 
Drept să spun nu prea eram liniştit, dar el mă asigură că 
are de-a face cu un om cinstit şi n-aveam de ce să mă 
îngrijorez. Fireşte că îşi scosese masca şi agrafa îndată ce 
Mirza fugise, înnebunit de spaimă. 

Nu trecu nici un ceas şi Ustadul se înapoie. Păşea sprinten 
ca un om care aduce o veste bună. 

— Asyk ăsta e un om nepreţuit, ne spuse el când fu lângă 
noi. Trebuie neapărat să cer de la şah graţierea lui. Şi chiar 
îndată ce vom ajunge acasă, căci e nevoie să plece imediat o 
ştafetă la Curte. 

— Aşadar ai aflat o veste bună? Îl întrebai eu. 

— Cât se poate de bună. Să căutăm să fim îndărăt încă 
înainte de-a se lumina de ziuă, pentru ca să nu-l vadă cineva 
pe Syrr, aşa că o să-ţi povestesc pe scurt: adversarii noştri 
la alergări sosesc chiar azi; vor să deprindă caii cu pista. Ce 
am presupus, s-a adeverit. Ibn el Idrak are atâta trecere la 
taki că poate zădărnici planurile şeicului ul Islam - lucru la 
care e hotărât. Ideea ca să fiu numit Ustad al takilor a 
pornit de la el şi ţine morţiş la planul acesta. Şeicul ul Islam 
însă i-a luat-o - din vicleşug - înainte, fie ca să facă 
îndeplinirea planului cu neputinţă, fie ca să mă facă unealta 
lui. De când a „strecurat” pe Ghulam al său în demnitatea 
asta, au avut loc câteva consfătuiri foarte furtunoase. Are 
de partea lui pe fanaticii mărginiţi la minte - care pun pe 
Fatma mai presus de Mahomed - şi pe tinerii babi, care vor 
să-l umilească pe şah. Aceştia sunt potrivnicii noştri care 
vor lua parte mai întâi la alergări, pe urmă la luptă. Să-i 
numim deocamdată ultratakii. Ceilalţi sunt oameni dornici 


de pace. S-au încredinţat cu timpul că suntem drepţi şi 
cinstiţi, aşa că n-au nimic cu noi. Cer să ne acorde stima 
cuvenită unor oameni de treabă, fără să ia în seamă 
credinţa noastră religioasă. Respectă pe Mahomed, dar nu 
primesc să se închine şeicului ul Islam. Vor să fie supuşii 
şahului şi nu ai unui om de paie, pus în locul lui. 

Au însărcinat pe Ibn el Idrak să vorbească în locul lor în 
Sfat, dar părerile expuse în numele lor au fost primite cu 
trufie şi respinse atât de jignitor, încât s-au hotărât să 
acţioneze după bunul lor plac, fără să ia în seamă nimic. 
Urmarea acestei hotărâri e deocamdată întrevederea 
noastră de acum. Am vorbit şi eu cât mai deschis cu Ibn el 
Idrak. A rămas încremenit de ce a auzit. Când a mai aflat că 
noul Ustad va fi sângerosul călău al sillanilor şi căpetenia 
„Umbrelor” împărat, şi-a ieşit din fire şi s-a hotărât să 
plătească vicleşugul acesta cu aceeaşi măsură. lotul se va 
petrece însă în cea mai mare taină, aşa că takii extremişti 
nu trebuie să ştie nimic de ce pun la cale cei paşnici şi 
supuşi devotați ai şahului. Lovitura plănuită împotriva 
celorlalţi va cădea asupra lor ca un trăsnet, din senin. 

— Şi care va fi această lovitură? 

— Se vor preface de acord cu atacul împotriva noastră, 
dar când va veni momentul, se vor ţine deoparte. Dacă 
totuşi nu se va respecta cuvântul, nu vor avea decât ce 
merită. 'Ţi-am spus cum stau lucrurile în linii generale; 
amănuntele le amânăm pentru mai târziu. Acum să ne 
grăbim, căci încep să se ivească zorile. 

— Aş vrea să facem la întoarcere o probă de încercare cu 
armăsarii. Luaţi-o voi înainte. 

— De ce? 

— Fiindcă altminteri aş pieri din ochii voştri şi nu m-aţi mai 
ajunge. 

— Eşti cam semeţ, dragul meu! Vrei să jigneşti pe Barkh şi 
Assil al tău? 

— Tocmai de asta vă spun s-o luaţi înainte. 


— Bine, fie! Dar să ştii: ca să nu ne lăsăm bătuţi, vom 
întrebuința chiar „taina”, pe când Syrr al tău n-are niciuna. 

— Nu are el nevoie de aşa ceva, căci el însuşi e o taină. Nu 
încalec până ce nu vă voi mai zări, pe urmă pornesc şi eu 
după voi. 

Săriră în şa şi porniră, mai întâi în trap, apoi în galop, 
pierind în zare. Syrr părea nedumerit. Se uita când la mine, 
când după ei şi începu să necheze înciudat. Îl mângâiai pe 
cap şi se linişti, dar nu-şi lua ochii de la mine. 

Cei doi călăreţi nu se mai zăreau. Pusei acum piciorul în 
scară. Syrr scoase atunci un nechezat de bucurie, ca şi 
când ar fi vrut să spună: „În sfârşit! Dar acu' să te ţii!” Nici 
n-apucai să mă aşez bine în şa, că porni ca o săgeată, fără 
să aştepte îndemnul meu. Ştia el singur ce are de făcut. 

Nici nu e de închipuit ce înseamnă un astfel de călărit. 
Când închideam ochii mi se părea că zbor prin văzduh. De- 
abia trecuseră câteva minute şi zării pe Ustad şi pe Kara. 
Călăreau alături. Pesemne că întorseseră capul şi mă 
văzuseră, căci înţelesei din mişcările cailor lor că se slujeau 
de „taină”. Mă aplecai atunci peste grumazul lui Syrr şi-l 
mângâiai uşor. Atât a fost de-ajuns ca să o ia într-o goană cu 
adevărat de neînchipuit, pe lângă care cea de până acum 
fusese nimic. Ne apropiam din ce în ce de ceilalţi doi 
călăreţi, apoi Kara rămase în urmă, căci Assil al meu era 
mai iute de picior decât Barkh. Încă zece lungimi de cal... 
apoi, cinci... trei... una şi iată-mă lângă el! 

— Ma'assalami - rămâi cu bine, Kara! Râsei eu. Hai, 
spune-i lui Barkh taina! 

— l-am spus-o, zise el necâjit. 

— Da? Atunci, ia-te după mine. 

Syrr necheză ca şi când ar fi înţeles gluma, îşi făcu vânt şi 
dintr-o săritură trecu de Kara, apoi porni ca o săgeată, cu 
ochii aţintiţi drept înainte spre Assil. Acesta era cu vreo 
douăzeci de lungimi înaintea lui. 

— Sabah bil-cher - bună dimineaţa! Strigai eu Ustadului. 
Grăbeşte-te, că te apucă ziua. 


Mă apropiam ca o nălucă de el. Îl văzui fluturând numai 
braţul în aer ca să nu se oprească din goană, apoi din 
câteva sărituri ale lui Syrr trecui pe lângă el. 

— Recunoşti că te pot lăsa în urmă? Îl întrebai eu. 

— De ce ţii numaidecât să recunosc? 

— Fiindcă numai cu condiţia asta mă opresc, altminteri nu. 
N-aş vrea să-l jignesc pe Assil. Îi e ruşine când se vede 
întrecut. 

— Frumos din partea ta! Da, mărturisesc că Syrr n-are 
pereche pe lume. Să ne încetinim goana. 

În vremea asta ne ajunsese şi Kara din urmă. Era cu 
adevărat mişcător să vezi bucuria celor trei armăsari când 
se văzură iar împreună. Ne îndreptarăm spre casă, 
mulţumiţi că proba de încercare reuşise atât de bine. Ştiam 
că biruinţa va fi a noastră. În curte ne despărţirăm, după ce 
avurăm grijă de cai, să-i frecăm, ca să nu răcească, fiindcă 
erau încă înfierbântaţi, apoi mă dusei să mă odihnesc niţel 
şi dormii până pe la amiază, fără măcar să mă întorc. 

Şacara veni să-mi aducă prânzul şi-mi spuse că sosise 
peste noapte o ştafetă de la şah şi plecase aproape îndată 
cu răspunsul Ustadului. Omul era îmbrăcat într-adins astfel 
ca să nu fie recunoscut de cineva şi să nu se ştie cine e şi de 
unde vine. Stăpânitorul trimisese vorbă să se ocolească pe 
cât se poate o vărsare de sânge. Ustadul s-a bucurat că are 
prilej să-i, trimită şahului cele două documente abandonate 
de Ahriman Mirza azi-noapte, precum şi însemnările pe 
care i le dăduse Asyk. Prin aceasta „Prinţul Umbrelor” şi 
şeicul ul Islam erau distruşi pentru totdeauna. În acelaşi 
timp, Ustadul alăturase şi o petiție pentru graţierea lui 
Asyk. 

Îmi adusei aminte ce spusese despre el. Era puţin, dar 
aflai acum de la Şacara că omul acesta ne făcuse mari 
servicii. Se pusese de bunăvoie în slujba lui Ibn el Idrak şi 
dăduse dovadă de mare iscusinţă şi răbdare, ca să convingă 
takii că numai printr-o atitudine făţişă vor putea fi de folos 
şahului. Orice ar fi făcut într-ascuns, ar fi fost în dauna lor. 


De altminteri, Ustadul era de părere că takii extremişti nu 
vor avea curajul să întreprindă ceva în lipsa şeicului ul 
Islam, a lui Mirza şi a „Irandafirului de Şiraz”, care aveau 
tot interesul să se folosească de fanatismul lor stupid. 

Nu ieşisem încă pe terasă. Şacara mă rugă s-o însoțesc 
aici, ca să-mi arate ceva foarte interesant, după cum 
susţinea ea. Văzui mai întâi un cort mare şi frumos, care 
fusese întins la ruine. Ceva mai încolo un pâlc de oameni se 
îndeletnicea să ridice încă unul, tot mare, dar nu atât de 
bogat. 

La întrebarea mea pentru cine sunt aceste corturi, Şacara 
îmi răspunse: 

— Acela atât de frumos împodobit e pentru Gul-i-Şiraz. Ea 
lucrează doar din însărcinarea lui Ahriman Mirza, care vrea 
să pună stăpânire pe ruine şi s-o ia înaintea takilor. Oamenii 
ei au sosit încă înainte de a se lumina de ziuă şi s-au apucat 
să ridice cortul. Pesemne că şeicul ul Islam a bănuit aşa 
ceva sau a prins de veste la timp, căci a făcut acelaşi lucru. 
După cum vezi, virtutea cerească va sta alături de viciile 
pământeşti şi nici măcar nu ne-au întrebat dacă le dăm sau 
nu voie. 

— Şi Ustadul îngăduie aşa ceva? 

— Are răbdare. Când va sosi vremea, ştie el ce are de 
făcut. Dar uită-te dincolo de lac. Se înălţă un cort la fel de 
mândru ca acestea două. E pentru Ahriman Mirza. A ales şi 
el, tot fără să ne întrebe, acelaşi loc, fiindcă dintr-acolo 
trebuie să sosească massabanii şi „Umbrele” lui. Deci, 
încercuirea a şi început. Dar şi noi am rânduit chiar de azi 
posturile de santinelă, atât cele apropiate cât şi cele mai 
îndepărtate, ce vor purta de grijă ca să aflăm la timp 
apropierea duşmanului. 'Toţi djanicunii sunt gata înarmaţi, 
atât cei de aici cât şi cei din satele învecinate. Asemenea şi 
kalhuranii, aliaţii noştri. Ne-au şi trimis pentru alergări pe 
cei mai buni călăreţi şi caii de care dispun. Priveşte-i! Se 
antrenează. Ce plan de apărare şi-a făcut Ustadul nu ştiu, 
dar mi-a spus să nu cer ajutorul Marahei Durimeh, căci 


suntem destul de tari şi singuri. Totuşi, am trimis pe cineva 
la ea şi sunt sigură că războinicii ei, neînfrânţi până acum, 
vor sosi la timp. Oricât ar fi omul de sigur pe sine, nu se ştie 
ce se poate întâmpla. 

În timp ce vorbeam, băgarăm de seamă că în sat se 
stârnise o mare agitaţie. Pricina era venirea unui călăreț, 
sosit dinspre răsărit. Aducea o veste ce se răspândi ca 
fulgerul. Călărețul se îndreptă acum spre casa din deal. 

Când trecu poarta îl recunoscurăm. Era servitorul lui 
Djafar, care-l însoţise o bucată de drum pe căpitan iar acum 
se întorcea să ne spună că vor sosi o sută de oameni din 
garda imperială, în acelaşi timp sosea şi Gul-i-Şiraz, cu 
alaiul ei, şi, la o mică distanţă, urma şeicul ul Islam, cu 
statul său major. Se îndreptau de-a dreptul spre ruine, pe 
care le luară în stăpânire, ca şi când ar fi fost la ei acasă. 
Caii lor de curse veneau în urmă. 

După câteva minute, păru că s-a iscat o ceartă între cele 
două tabere asupra locului ales, dar gâlceava se potoli 
repede, căci atenţia le fu atrasă de detaşamentul de gardă 
care se ivise în zare. Uniformele lor pline de fireturi 
sclipeau în bătaia soarelui de-ţi luau ochii. Cum de se 
bucura Ustadul de atâta favoare din partea împăratului, ca 
să-i trimită un astfel de ajutor nepreţuit? Se întrebau 
duşmanii noştri. Nedumerirea lor se preschimbă, însă, în 
spaimă când îndărătul armatei văzură apărând douăzeci de 
zamburek21. Atâtea tunuri! Nu era mult, dar de-ajuns ca să 
le cam pună beţe-n roate. Şi de ce i se trimiteau Ustadului 
trupele acestea când habar n-avea de atacul care se plănuia 
împotriva lui? Prinsese oare de veste sau bănuia ceva? Se 
cerea să fie cât se poate de prevăzători, chiar şi faţă de 
aliaţii lor. 

Căpitanul găzduit de noi, cobori în curte să întâmpine 
armata călare. Sosirea ei stârnise vâlvă şi printre oamenii 
lui Ahriman Mirza. El însuşi venea călare pe un cal minunat, 
probabil să salute pe prinţesă. Era urmat de alaiul său - 
acele persoane cu care fusese la biserică şi ne 


întrerupseseră cinstirea sfintei zile de duminică. Nouă, însă, 
ne părea bine, căci prin asta se dădea de gol că omul lui de 
încredere fusese la el şi-l înştiinţase despre cele ce se 
pregăteau. 

Fără a se opri în sat, se duse de-a dreptul la ruine. Când 
descăleca în faţa cortului, Gul ieşi să-l salute şi cu prilejul 
acesta o văzui pentru întâia oară. Ea îl duse înăuntru, pe 
când însoțitorii rămaseră afară. După câtva timp fu chemat 
şeicul ul Islam, care, de asemenea, dispăru în cort. Abia 
acum observai că Syrr nu era nicăieri. O întrebai pe Şacara 
de dânsul şi mă simţii aproape ruşinat de neatenţia mea. 
Fusese scos în grădină, pentru a nu putea fi văzut de la 
corturi. Rugai pe Şacara să se îngrijească bine de el. 

Cele trei personaje importante ieşiră din cort, trecură 
printre ruine şi se îndreptară spre drumul care ducea la 
clopote. 

— Vor să vină la noi, spuse Şacara. Trebuie să-l înştiinţez 
îndată pe Ustad, căci casa noastră nu trebuie să fie 
pângărită de astfel de oaspeţi. El nu-i va primi. 

— Atunci roagă-l să vorbească cu ei aici, sub acoperişul 
meu, căci aş vrea să fac cunoştinţă cu Gul, pentru a afla ce 
şi cum vorbeşte. 

Şacara plecă repede, iar eu observai pe cei care se 
apropiau, dar fără să pot fi văzut de ei. Prinţesa era de 
statură înaltă şi veşmintele ei erau încărcate cu podoabe. 
Văl nu purta, căci se emancipase, se vede treaba, după 
obiceiul care domnea în cercurile ei. Părul ei era tăiat în 
faţă şi îi acoperea fruntea, iar la spate cosiţele îi cădeau 
până aproape de pământ şi erau împletite cu panglici aurii. 
În mână avea o biciuşca, întocmai ca Ahriman Mirza. 

În timp ce vorbea, mişcările ei erau foarte vioaie, energice, 
poruncitoare şi batjocoritoare, cum nu le mai văzusem la 
nici o femeie din Orient. 

Ajunseră la păşune şi se opriră câtva timp lângă Assil, 
Barkh şi Săgeata, vorbind cu aprindere despre aceşti cai. 
Nu putui auzi ce spuneau, dar, după mişcările lor, înţelesei 


că vorbele nu prea erau de laudă. Prinţesa se apropie de 
Assil şi încercă să-i deschidă gura, ca să-i examineze dinţii, 
dar el se împotrivi. Ea se răsti mânioasă la dânsul şi îl lovi 
peste picioare. În aceeaşi clipă calul o trânti la pământ cu o 
mişcare puternică a capului. Ahriman Mirza se repezi şi 
ridică biciuşca, dar nu mai apucă să dea, căci calul fu mai 
rapid decât el, se întoarse cu spatele şi zvârli cu picioarele 
dinapoi. Persanul căpătă o lovitură în cap şi, scoțând un 
strigăt de durere, se prăbuşi la pământ. Armăsarul necheză 
sfidător şi se aşeză în poziţie de apărare. Şeicul ul Islam şi 
prinţesa, care se ridicase de jos, se apropiară de Ahriman 
Mirza, şi-l ajutară să se ridice. Din fericire nu primise 
lovitura în plin şi scăpase numai cu spaima. Cuprinşi de 
mânie, îşi urmară drumul dar foarte încet, căci Ahriman 
Mirza se clătina, încă ameţit şi ceilalţi doi trebuiră să-l 
sprijine. 

Şacara adusese pe Ustad şi amândoi văzuseră, 
întâmplarea cu armăsarul. Cei trei se apropiară de ei şi se 
opriră în faţa lor. În prima clipă nimeni nu scoase o vorbă, 
dar privirile li se încrucişară, tăioase. În sfârşit, prinţesa 
întrebă: 

— Cine ne primeşte aici? Cine eşti tu?! 

Vocea ei suna aspru şi dispreţuitor. 

— Sunt căpetenia djanicunilor, răspunse Ustadul, foarte 
calm. 

— Şi cine e făptura asta de lângă tine? 

— Făptură? Repetă el cuvântul şi zâmbi. Da, ai spus bine, 
fără să vrei. E făptura lui Dumnezeu cel Atotputernic, care 
a creat-o în înţelepciunea şi bunătatea lui. Tu, însă, nu eşti o 
făptură, căci ai fost zămislită din păcat, de oameni păcătoşi. 

Se dădu apoi la o parte, ca s-o lase pe Şacara să treacă. 
Roşind, aceasta lăsă capul în jos şi se îndepărtă. Prinţesa 
păru atât de buimăcită de această îndrăzneală, încât nu 
găsi cuvinte să răspundă. Gâfâia, ochii îi scăpărau scântei, 
buzele îi tremurau; frământa biciul în mână, dar răspunsul 


nu veni. Văzând aceasta, şeicul ul Islam luă apărarea celei 
atât de adânc jignite: 

— Se pare că nu ştii cu cine vorbeşti. Această prinţesă e 
nobila noastră şahzadeh Hanum Gul, care a venit să ne 
fericească cu prezenţa ei. 

— Ştiu bine lucrul ăsta, ba chiar mai mult, că şi tu o 
cunoşti, având neruşinarea să numeşti prezenţa ei o 
fericire. Vai de poporul care ar avea conducători ca tine şi 
ca dânsa. Ai venit iar să aduci daruri unei bucătărese 
neghioabe? Uite, colo, uşa bucătăriei mele e deschisă. 
Prietena ta, Pekala şi dragul ei Tifl aşteaptă binecuvântarea 
ta şi a acestei femei spurcate. Nu mai ai nevoie să te apropii 
de ei cu înfăţişarea unui umil secretar, căci oricât de proşti 
ar fi ei, vor recunoaşte în tine pe sfântul şeic ul Islam. 

Şeicul se îngălbeni şi degetele i se încleştară în barbă. 
Stătea în faţa Ustadului ca un copil bătut, fără să ştie ce să 
răspundă. În schimb, Ahriman Mirza, care îşi revenise din 
lovitura primită, luă acum cuvântul şi strigă înfuriat: 

— Omule ţi-ai pierdut minţile de îndrăzneşti să vorbeşti 
astfel cu noi? Fiinţele cele mai slăvite din ţara asta se află în 
faţa ta şi nu sunt deprinse să fie lovite de dobitoace şi 
batjocorite de oameni. Fii bucuros că n-am împuşcat pe loc 
gloaba aia a voastră care m-a lovit. Spunând aceste cuvinte, 
trase pistolul de la brâu, ca ameninţare. Ustadul dădu 
zâmbind din cap şi răspunse: 

— Păstrează-ţi glonţul pentru Iblis al vostru. Doar... 

— Iblis? Îi curmă vorba Ahriman Mirza. Cine ţi-a spus că l- 
am adus pe neînvinsul „Diavol”? Cine? 

Ustadul îşi înfipse privirea în ochii lui şi răspunse rar şi 
apăsat: 

— Cine decât propriul tău Chodem? 

Ahriman Mirza îşi duse repede mâinile la cap şi spuse: 

— Chodemul meu! Chodemul meu! Aşadar şi aici? De ce 
nu-mi dă pace din noaptea aceea? M-am lipsit doar de el! 
De ce mă urmăreşte? Voi înnebuni dacă nu mă lasă în pace! 


Să înnebunesc?! Înnebunească cine o vrea, numai eu nu... 
eu nu! 

După ce strigă aceste cuvinte o luă la fugă spre cortul 
prinţesei Hanum Gul, aşa că abia putu să-l ajungă din urmă 
suita lui. 

Prinţesa şi şeicul ul Islam plecară de asemenea, ruşinaţi şi 
înfrânți, fără să mai spună un singur cuvânt. 

Ustadul se uită spre mine şi zise: 

— Îţi mai aminteşti de cuvintele mele? Omul ăsta începe 
să-şi piardă minţile. În curând nu o să-şi mai dea seama ce 
face. Asta e soarta tuturor prinților „Umbrelor”. 

Se întoarse în casă şi în ziua aceea nu mai avui prilejul să 
vorbesc cu el, fiind prea ocupat; dar prin Şacara mă puse în 
cunoştinţă cu toate întâmplările. 

Spre surprinderea mea, azi nu-mi aduse singură prânzul, 
ci veni şi Pekala. Aceasta ceruse să vină şi ea, având să-mi 
spună ceva. Apăru în faţa mea foarte încurcată şi căutându- 
şi cuvintele. Când o îndemnai să vorbească, începu: 

— Eftendi, te rog să mă crezi; bănuiam că e o cucoană, o 
cucoană adevărată. Era foarte grasă. Dar când se aşeză pe 
duşumea în bucătărie şi îi luai vălul de pe faţă, m-am speriat 
grozav, căci... era un bărbat. Şi închipuieşte-ţi, îi era 
straşnic de foame; a mâncat mult şi repede, apoi a adormit. 
Când s-a deşteptat a mâncat iar şi din nou a adormit. A 
mâncat aproape tot ce gătisem pentru ceilalţi, căci venise 
flămând de la drum. În sfârşit s-a săturat şi fiindcă 
mâncărurile mele i-au plăcut atât de mult, ne-am înţeles să 
nu ne mai despărţim niciodată. Tu ce zici, effendi, ne dai 
voie? 

— Eşti stăpână pe tine şi poţi face ce vrei. 

— Ştiu şi nici n-aş lăsa pe nimeni să se amestece în 
treburile mele, dar buna cuviinţă cere să întreb. Şi la Ustad 
am fost şi mi-a spus să fac cum cred. Acum am venit şi la 
tine să te întreb dacă îmi dai voie să plec. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— Dar n-am să mă mai întorc niciodată. 


— Asta doresc şi eu. 

— Aşa?! Vasăzică şi tu? Credeam că toţi au să plângă când 
voi pleca, dar văd că nimănui nu-i trece prin gând să facă 
aşa ceva. De aceea mă răzbun şi plec îndată. Agha Sihil 
trimite nişte cămile la Ispahan, aşa că voi pleca cu ele, 
împreună cu Kepek al meu şi cu Tifl. Peste un ceas pornim. 
Kepek a mâncat întruna de azi dimineaţă, aşa că va putea 
răbda până la staţia următoare. Îmi iau deci pentru 
totdeauna rămas-bun de la tine şi de aceea îţi dau mâna. 

— N-am nevoie de ea. De acum înainte mâna ta ea lui 
Kepek pentru vecii vecilor. 

Nepăsarea mea părea s-o supere. Se îndreptă spre uşă, se 
mai opri încă o dată şi spuse: 

— Aici nu e nimeni care să înţeleagă o inimă nobilă de 
femeie, afară de Kepek al meu. Ustadul mi-a dat leafa şi pe 
deasupra un bacşiş bun. Acum vă las, nu mai vreau să ştiu 
nimic de voi. Şi de mine aţi scăpat o dată pentru totdeauna. 

Plecă şi după o oră văzui ducându-i-se lucrurile la cortul 
lui Agha Sihil, iar în urma lor mergeau Pekala, Kepek şi Tifl. 
Nu trecu mult şi cămilele pe care călăreau ieşiră din sat, 
fără a fi însoţite de nici un djanicun. 

După-amiază aflai de la Şacara că şi Ustadul cercetase 
drumul secret de la sala de întruniri. Fusese chiar şi la 
cazane, dar nu-mi spusese nimic, pentru a nu mă nelinişti. 

Nu-mi închipuisem că djanicunii să fie atât de mulţi, dar 
acum, când începură să vină din toate împrejurimile, pentru 
serbarea de mâine, văzui că erau mii de suflete şi chiar 
după ce se înnoptase tot mai soseau în cârduri. 

Spre seară, Ustadul îmi trimise vorbă să mă culc cât mai 
devreme, căci a doua zi avea să mă scoale dis-de-dimineaţă; 
aveam de făcut amândoi un drum călare. Îi urmai sfatul şi în 
dimineaţa următoare mă deşteptai înainte de ora patru. 
Zării pe Ustad la cai, punând şaua pe Săgeata. Mă grăbii să 
cobor şi eu, iar el îmi spuse că voi călări pe Syrr. Şaua şi 
căpăstrul erau pregătite. 


— Azi vei avea prilejul să cunoşti pe Săgeata, zise Ustadul. 
Assil al tău a învins-o, dar după câteva ceasuri o să vedem 
ce o să spui. 

— După câteva ceasuri? Întrebai eu, văzând că luase şi de- 
ale mâncării cu el. Vrei să lipseşti atât de mult de aici, 
tocmai azi, când are loc o asemenea aniversare? 

— Despre asta vom vorbi mai târziu, răspunse el, în timp 
ce încăleca. 

Îi urmai pilda şi plecarăm, dar nu prin poartă, ci ne 
urcarăm spre căsuţa de marmură; un drum cam primejdios, 
dar minunat de frumos. 

În vale era linişte, căci nimeni nu se trezise încă din somn. 
Săgeata mergea cu paşi uşorii şi siguri. Dar şi Syrr înainta 
ca şi când ar fi cunoscut de mult drumul acesta destul de 
periculos. 

Ajungând în deal, poteca se despărţea de cea veche, pe 
care o acoperise pietrişul năruit. 

— Asta mă îngrijorează, zise Ustadul. Monumentului nu i 
se poate întâmpla nimic, căci e aşezat pe o stâncă tare, dar 
când aceste grămezi de bolovani vor începe să se 
rostogolească, atunci ruinele vor fi nimicite. Presupun că ai 
vrea să mergi până la monument, dar te rog să renunţi 
pentru azi. Priveşte grămezile de lemne din jurul lui. 
Acestea vor fi aprinse şi priveliştea asta trebuie s-o vezi de 
jos, nu de aici. 

Trecurăm deci mai departe şi urcarăm coama muntelui, de 
unde se putea vedea tot ţinutul djanicunilor. 

— Asta e mica mea împărăție, pe care vor să mi-o 
răpească, zise Ustadul. Ce nebunie! Din toate părţile vin 
înarmaţi până în dinţi, căci aşa a vrut războinicul meu 
profesor de muzică, Chodji-djum, cum îi zicem noi. 
Instigatorii sunt în mâna mea; n-am decât să-i leg şi să-i 
predau, aşa cum am predat şi dovezile. Dar cum 
credincioşii mei djanicuni m-au silit să mă învoiesc la 
serbarea de azi, vreau să-i las să-mi dea şi dovada că la 
primejdie mă pot bizui pe ei. Ar fi o nerecunoştinţa din 


partea mea să le răpesc bucuria izbânzii. Pentru azi însă îi 
părăsesc şi ne vom întoarce abia spre seară, căci nu vreau 
să fiu de faţă la laudele ce mi se vor aduce. Aşa ceva nu-mi 
place. Dragostea djanicunilor pentru mine e sinceră şi îmi 
face plăcere când mi-o dovedeşte fiecare în parte, dar nu 
vreau să mi se arate în public şi prin serbări. Le-am dat voie 
să facă această serbare, spre a nu le strica bucuria, eram 
însă hotărât dinainte să nu fiu de faţă la ea. 

Vrui să spun ceva, dar el îmi curmă vorba şi urmă: 

— Să n-ai nici o grijă. N-am procedat cu uşurinţă, căci ştiu 
mai bine ca oricine câtă nevoie au tocmai azi de mine. Dar 
totul e pregătit. Faptul că plec, în aparenţă fără nici o grijă, 
va face şi mai încrezători pe duşmanii noştri, căci ei nici nu 
bănuiesc ce am eu de gând. Vom înconjura tot ţinutul 
nostru şi voi inspecta posturile de pază, ceea ce e neapărat 
nevoie. Acum, să plecăm! 

Pentru a cobori partea opusă a muntelui, trebuia să 
descălecăm şi să ducem caii de căpăstru, până când 
ajunserăm la pârâul din vale, unde Ustadul îmi arătă ieşirea 
gangului secret din sala de întruniri. De aici urcarăm iar 
coasta spre platoul kurzilor taki şi o luarăm spre 
miazănoapte. Din distanţă în distanţă dădurăm peste câte 
doi djanicuni cu caii, lor, care făceau de santinelă. La postul 
cel mai îndepărtat, spre miazănoapte, găsirăm un kurd de 
la Şord, echipat pentru luptă. Sosise tocmai în clipa aceea şi 
ne spuse că trupele de ajutor trimise de Marah Durimeh se 
află la depărtate de o zi şi aşteaptă instrucţiuni de la noi. 

Ustadul fu surprins de ştirea aceasta, dar când îi spusei ce 
aflasem de la Şacara, dădu ordin ca trupele să fie marţi 
seara la locul unde ne aflam acum şi să aştepte aici. 

Pornirăm apoi spre răsărit, unde se întindea ţinutul 
djanicunilor. Găsirăm totul în regulă. De la tabăra lor cea 
mai depărtată, începea linia de posturi a kalhuranilor, care 
se prelungea până dincolo de „Trecătoarea iepurilor” şi 
aceea a Ştafetei. 


Ustadul dădu aici instrucţiuni să fie lăsaţi să treacă 
„Izgoniţii” şi „Umbrele”, dar apoi să fie urmăriţi şi să se 
strângă cercul tot mai mult în urma lor. La amiază 
poposirăm lângă o apă, ca să ne odihnim, să mâncăm şi să 
lăsăm caii să pască. După vreo două ore plecarăm mai 
departe, prin ţinutul nelocuit prin care trecusem cu Halef şi 
cu „Izgoniţii”. Aici dădurăm de urma dinarunilor, care 
ducea la miazănoapte, la tabăra noastră şi întâlnirăm un 
călăreț singuratic, care întoarse capul după noi. Spre 
uimirea noastră îl recunoscurăm pe şeicul dinarunilor. 

Şi el fu surprins când îl zări pe Ustad, dar această întâlnire 
păru să-i facă plăcere. Politeţea cerea să descălecăm şi să 
ne aşezăm cu toţii jos. În timpul convorbirii aflarăm o veste 
îmbucurătoare. El sosise în acea dimineaţă în satul nostru şi 
vorbise cu şeicul ul Islam, care tocmai se afla la Hanum Gul, 
împreună cu Ahriman Mirza. Aici primise instrucţiuni 
pentru zilele următoare şi cu prilejul acesta află că fusese 
ales să-i atace pe djanicuni, sub pretext că sunt de altă 
religie, dar, fără să i se promită vreo răsplată pentru 
ajutorul lui. Afară de asta, se purtaseră foarte obraznic cu 
el, ca şi când ar fi fost pentru el o cinste prea mare să stea 
de vorbă cu persoane atât de sus-puse. Fusese destul de 
înţelept să se învoiască cu tot ce-i cereau, dar, în furia lui, 
luase hotărârea să treacă de partea noastră. Pentru a 
chibzui bine lucrurile, se întoarse singur până la locul unde 
ne întâlnisem cu el. 

Bineînţeles că n-am mai stat mult pe gânduri şi Ustadul îi 
povesti îndată cele petrecute. Şeicul rămase năuc, căci nu- 
şi putuse închipui ce fel de oameni erau cei pentru care 
fusese gata să verse sângele dinarunilor săi. Şi pentru asta 
n-avea nici măcar să primească vreo răsplată, nici măcar un 
cuvânt bun. Deocamdată venise numai cu caii de curse şi cu 
oamenii care aveau să îngrijească de ei; ceata de războinici 
avea să sosească abia după aceea. Ne spuse că aceasta va fi 
la dispoziţia noastră şi ne întinse amândouă mâinile, pe 
care noi le strânserăm cu plăcere. Întrucât aflase ce scop 


avea plimbarea noastră călare, ne ceru voie să ne 
însoţească şi Ustadul fu de acord. 

Plecarăm deci toţi mai departe, spre apus, la djanicunii 
noştri, pe care îi găsirăm tot atât de bine pregătiţi ca şi pe 
ceilalţi. Cu prilejul acesta, faţa şeicului se posomori, căci îşi 
dădu seama şi mai bine de cursa ucigătoare în care ar fi 
căzut oamenii săi, dacă ar fi rămas de partea duşmanilor 
noştri. Şi în privinţa alergărilor începu să se îndoiască, după 
ce văzu cum alerga Săgeata şi mai cu seamă când zări pe 
Syrr. 

Isprăvisem tocmai inspecția noastră, când începu să se 
întunece. Trecurăm prin „Valea înfundată”, unde a trebuit 
să ne oprim, căci podul era tras, din pricina situaţiei 
nesigure. Dincolo socoteam să fie o santinelă, dar când 
strigarăm, nu primirăm nici un răspuns. 

— Vasăzică, trebuie să aşteptăm aici până când va veni 
cineva? Întrebai eu, supărat de zăbava asta. 

— Da, să aşteptăm, răspunse Ustadul zâmbind şi cât vom 
sta aici îi voi povesti şeicului despre săritura pe care ai 
făcut-o cu Assil al tău. 

Începu să povestească, fără să descalece şi, când ajunse la 
clipa când făcusem săritura, duse pe Săgeata la locul de 
unde îmi luasem avânt. Prefăcându-se că vrea să 
povestească mai departe, ridică deodată braţul şi strigă 
aceleaşi cuvinte pe care le strigasem şi eu: „Sări, sări, 
Săgeata mea!”. Iapa porni ca vântul, prinse cu copitele 
marginea prăpastiei şi o trecu în zbor, atât de uşoară şi 
sigură, încât strigătul de groază pe care vrusei să-l scot, se 
prefăcu într-unui de bucurie şi admiraţie. Ajuns dincolo, 
Ustadul descălecă, lăsă podul în jos şi ne îndemnă liniştit să 
venim şi noi. 

— Ei, cum îţi place Săgeata mea? Mă întrebă el, cu ochii 
strălucind de mulţumire. 

Îl îmbrăţişai, căci alt răspuns nu găsii să-i dau. Şeicul 
dinarunilor încă şi acum se mai înfiora de groază şi spuse: 


— Aşa ceva n-am mai văzut până astăzi. N-au decât să 
aducă „cel mai bun cal din Luristan” chiar şi pe „Diavol”, că 
izbânda tot a voastră va fi. Dinarunii mei pot să fie 
mulţumiţi că mi-aţi arătat de ce sunt în stare caii voştri. Ne 
vom feri să ne luăm la întrecere cu voi. 

Îl rugarăm să se ducă singur în sat, dar să nu pomenească 
nimic de Syrr. Despre toate celelalte lucruri ne 
înţeleseserăm dinainte. Noi amândoi luarăm drumul prin 
pădure şi ajunserăm la turn, fără să fim, văzuţi de nimeni, 
căci curtea era pustie. O străbăturăm repede, duserăm caii 
la locul lor, apoi urcarăm la Halef Omar, unde eram 
aşteptaţi, căci Şacara spusese unde plecasem noi şi că la 
întoarcere nu trebuie să ne vadă careva. De aceea făcuse în 
aşa fel, ca în curte să nu fie nimeni. 


După ce mâncarăm, stăturăm de vorbă despre 
întâmplările zilei. Halef ştia că a doua zi i se va îngădui 
pentru întâia oară să coboare până în sat. La tribună se 
pregătise un loc bun pentru el, de unde va putea vedea 
toată valea şi alergările, fără să se obosească. Se bucura ca 
un copil în aşteptarea unei jucării frumoase. 

Când se apropie timpul, Ustadul şi cu mine ne urcarăm pe 
platforma de sus, pentru a vedea iluminaţia munţilor, acolo 
fiind locul cel mai bun pentru aceasta. Când se stinseră 
luminile, Ustadul se sculă, îmi dădu mâna şi spuse: 

— A venit vremea să mergem şi noi la odihnă. Noapte 
bună! 

A doua zi de dimineaţă ieşii pe platformă şi văzui că în 
timpul zilei de ieri mai venise o mulţime de oameni, aşa că 
numărul celor prezenţi se dublase. Alături de cortul lui 
Ahriman Mirza zării caii pe care „Izgoniţii” şi „Umbrele” îi 
aduseseră pentru alergări. Lângă ruine erau cei ai şeicului 
ul Islam şi ai takilor. Pe malul lacului, la dreapta, erau caii 
de curse ai dinarunilor, iar la stânga, lângă tribună, ai 
noştri. În jurul lor mişuna mulţimea; cei care se pretindeau 
buni cunoscători, îşi dădeau părerea. Cu Ibn el Idrak şi cu 
şeicul dinarunilor, Ustadul se înţelese, în ascuns, să li se 
înapoieze caii pe care îi vor pierde la curse. Puteau deci să 
se prefacă, în toată liniştea, că sunt adversarii noştri. 
Trebuie să mai amintesc că cei mai buni cai - Săgeata, Assil, 
„cel mai bun cal din Luristan” şi alţii - nu erau puşi la un loc 
cu ceilalţi. Fiindcă duşmanii nu-i arătau pe-ai lor, îi ţinusem 
şi pe ai noştri ascunşi. 

Îmi veni să râd când văzui că Hagi Halef şi Hanneh se şi 
duseseră la locurile lor. Hagiul meu nu mai avusese răbdare 
şi bineînţeles era îmbrăcat cu veşmintele de gală pe care i 
le trimisese şahul. Nu uitase să-şi ia toate armele cu dânsul 
şi nici chiar renumitul lui gârbaci din piele de hipopotam 
nu-i lipsea. Acesta avea să prindă bine „călăului” ceva mai 
târziu. 


După ce mâncai, mă dusei mai întâi la caii noştri, apoi la 
Ustad, unde găsii pe căpitanul gărzii imperiale. Vorbeau 
tocmai despre Ghulam el Multasim „călăul”. Cu toate 
măsurile ce fuseseră luate împotriva acestui om neruşinat, 
el nu se sfiise să ponegrească ieri în public, la taki, pe 
Ustad; iar azi făcuse acelaşi lucru şi aici. Apăruse cu ceata 
sa, când ici, când colo, în valea djanicunilor şi repetase 
aceeaşi cuvântare, pesemne învățată pe de rost şi în care se 
spunea că Ustadul e un om de care trebuie să se ferească 
toată lumea, că se preface a fi bun prieten cu şahul, dar că 
nu e adevărat; că se preface că vrea numai binele 
djanicunilor, dar că nu urmăreşte decât folosul său. Adăugă 
că socoteşte de datoria sa să-l arate aşa cum e pe acest om 
primejdios şi că cere de la toţi djanicunii să-l gonească pe 
Ustad, care se laudă că vrea fericirea oamenilor, dar nu e în 
stare decât să crească nişte cai răi, după cum va dovedi el, 
Multasimul, cu Kiss-i-Darr. 

Deoarece eu sosisem abia la sfârşitul convorbirii, căpitanul 
îmi comunică concluzia acesteia: 

— L-am rugat pe Ustad să nu-şi murdărească mâinile cu 
acest ticălos şi să-l lase în seama mea, deoarece eu 
reprezint aici poliţia şahului. Pentru obrăznicia lui nu 
merită altceva decât biciul şi poate să fie încredinţat că va 
face cunoştinţă eu el. Când şi cum, vom vedea. Mie să-mi 
daţi numai veşmintele pe care le-a lăsat aici, precum şi 
cuțitul şi alfabetul secret ce se aflau în ele. Altceva nu-mi 
trebuie. 

Îi dădurăm cele cerute, apoi mă dusei cu Ustadul şi Djafar 
Mirza la lac, deoarece venise vremea să fie aleşi arbitrii 
pentru curse. Alegerea se făcu repede. Ca prim arbitru a 
fost ales căpitanul din garda imperială, iar ceilalţi erau: 
Djafar, Hagi Halef Omar, Ibn el Idrak şi Pederul. 

Se hotărâră pe urmă condiţiile, care erau foarte simple: 
orice invitaţie la alergare va trebui primită reciproc şi nimic 
mai mult. La aceste tratative luară parte şeicul ul Islam, 
Ahriman Mirza şi Hanum Gul. Locul acesteia la tribună era 


între cei doi prieteni ai ei, dar mai departe de noi. Din 
pricina atentatului plănuit împotriva lui Djafar Mirza, 
trebuia ţinut la distanţă şi bine păzit în special „călăul, dar 
aceasta fără să bată nimănui la ochi. 

Fix la ora douăsprezece aveau să înceapă alergările de 
probă şi anume cele caraghioase şi vesele. Cămilele de 
povară, măgarii, ţapii, oile şi alte animale, erau pregătite. 
Lângă tribună se afla un loc înălţat, de pe care se anunţa 
fiecare cursă în parte. Semnalul urma să se dea cu goarna. 

Tocmai se auzise goarna şi crainicul vru să se urce pe locul 
pregătit în acest scop, când se opri, fiind împiedicat de 
cineva. Acest cineva era Ghulam el Multasim „călăul”, care 
veni călare pe calul său turcoman şi se opri chiar în faţa 
locului înălţat. Ducea de o frânghie lungă un al doilea cal, 
care avea o înfăţişare pe cât de caraghioasă, pe atât de 
jalnică. Era un cal bătrân, de vreo douăzeci de ani. 1 se 
smulsese părul din coamă şi din coadă şi i se legaseră în loc 
paie de orz. Capul, trupul şi picioarele îi erau acoperite cu 
plasturi. Şa n-avea pe el, încât se putea vedea că spinarea îi 
era plină de răni. 

— Să-l ia dracul pe schingiuitorul ăsta! Auzii glasul 
indignat al lui Halef, în spatele meu. 

Şi Kara care stătea lângă dânsul, adăugă: 

— E de îngăduit aşa ceva? Tată, dă-mi niţel gârbaciul. Văd 
că o să am nevoie de el. 

Multasimul descălecă şi se urcă pe locul înălţat, de unde 
putea fi văzut de toţi şi strigă: 

— S-a dat semnalul şi cursa cea veselă va începe. Şeicul ul 
Islam m-a însărcinat să fac începutul. Invit deci pe orice 
djanicun la alergare şi, în primul rând, chiar pe Ustadul lor, 
despre care am de spus următoarele... 

Şi începu iar cuvântarea învățată pe de rost, plină de 
minciuni şi ocări. 

Admirai liniştea şi stăpânirea de sine cu care djanicunii o 
ascultară. Când isprăvi, şeicului Islam, Ahriman Mirza şi 
Hanum Gul izbucniră în aplauze, la care se uniră şi câţiva 


taki „Izgoniţi” şi „Umbre”, aflate prin apropiere. Toţi ceilalţi 
tăceau. Dar în loc de a lua în seamă această tăcere 
amenințătoare, „călăul”, în orbirea şi neruşinarea lui, o 
socoti ca un semn de încuviinţare şi urmă: 

— Uitaţi-vă la Ustadul vostru! Vă întreb: ce face el pe când 
eu îl nimicesc cu vorbele mele? Ascultă, zâmbeşte şi tace. 
Ştiu că vrea să impună cu acest zâmbet, dar nu şi-a găsit 
omul. Se preface că mă dispreţuieşte, dar nu e decât 
încurcat. De ce tace? Cine e atacat şi se simte nevinovat, e 
dator să se apere. El însă nu spune nici un cuvânt. A tăcut şi 
tace mereu, ca şi când... 

Nu putu să-şi mântuie vorba, deoarece căpitanul, care se 
apropiase cu vreo câţiva oameni de ai săi, se repezi la el, îl 
apucă de ceafă şi zise: 

— Ustadul a tăcut, ştiind bine că orice fruct putred, cade 
singur din pom. Acum cazi şi tu! 

Îl îmbrânci spre oamenii săi, care îl înşfăcară şi-l duseră în 
cortul lor, nu departe de acolo. Şeicul ul Islam şi Ahriman 
Mirza săriră în picioare. 

— Ce înseamnă asta? Strigă cel dintâi. Cu ce drept te 
atingi de acest om de treabă, care se află sub ocrotirea 
mea? 

— Sub ocrotirea ta? Repetă căpitanul. Te-aş sfătui să te 
ocroteşti pe tine însuţi! 

— E şi sub ocrotirea mea, adăugă Ahriman Mirza, 
ameninţător. Şi apoi ce cauţi tu aici la djanicuni? 

— Da? Vrei să ştii? Caut pe căpetenia „Umbrelor”, care, de 
câtva timp, îşi face mendrele pe aici. Cred că-l voi găsi 
repede, după ce am pus mâna pe prietenul şi „călăul” său. 
Aşezaţi-vă la locurile voastre, căci aş vrea să vâd dacă veţi 
reuşi şi voi să fiţi atât de liniştiţi şi să zâmbiţi aşa cum a 
făcut-o Ustadul. 

— Ce obrăznicie! Sunt un prinţ imperial şi pot porunci 
chiar oamenilor tăi să-ţi taie capul, aici pe loc! 

— Încearcă! Spuse căpitanul, scoțând din buzunar 
învelişul de piele care conţinea alfabetul secret şi urmă: 


Cunoşti acest alfabet cu ajutorul căruia pot citi anumite 
scrisori? Între altele am citit una care suna cam astfel: 
„Către Ghulam el Multasim, „călăul” meu. 

A venit vremea când „trandafirul din Şiraz” trebuie să 
înflorească pe pieptul lui Djafar Mirza. Aceasta se va 
întâmpla în a cincea zi a lunii Şaban, pe timpul rugăciunii 
de seară. Nicio...” 

— De unde ai asta? De unde? Zbieră Ahriman Mirza, 
curmând vorba căpitanului şi repezindu-se la el, să-i smulgă 
alfabetul din mână. 

Deodată Ustadul se ridică şi, uitându-se ţintă în ochii lui, 
zise: 

— Uită-te la mine, Ahriman Mirza; eu pot să-ţi spun de 
unde. Chodemul tău a fost la el şi te-a trădat. Acela, însă, 
care lasă Chodemul său să plece, acela e nebun... nebun... 
nebun. Mă înţelegi?! 

Ahriman Mirza se opri în loc, îşi duse mâna la frunte, ca şi 
când l-ar fi izbit cu o măciucă în cap, scoase un țipăt, sări de 
pe tribună şi fugi, pierind în mulţime. Numai foarte puţini 
din cei de faţă înţeleseră această plecare pripită. 

În clipa când fugi Ahriman Mirza, „călăul” fu adus din cort. 
Era îmbrăcat numai cu pantalonii, iar partea de sus a 
trupului îi fusese unsă cu ulei. Unul din soldaţi ducea 
celelalte haine ale sale şi cuțitul. Căpitanul porunci să se 
ducă aceste lucruri lângă şeicul ul Islam şi-i spuse acestuia: 

— Ai luat apărarea acestui om de treabă. L-am dezbrăcat 
de veşmintele care reprezintă demnitatea lui. Pe acest om 
de treabă îl vom biciui bine şi apoi, dacă vei crede de 
cuviinţă, n-ai decât să-i îmbraci iar demnitatea şi să dai 
takilor pe Ustadul lor. 

Şeicul ul Islam nu scoase un cuvânt când veşmintele lui 
Multasim fură aduse lângă el. Ar fi plecat cu mare plăcere 
de acolo, dar trebuia să rămână, pentru a-şi păstra 
demnitatea. Şi, „călăul” tăcu. Stătea între doi soldaţi, cu 
dinţii încleştaţi şi ochii sclipitori, care căutau în zadar un 
ajutor. În clipa aceea se petrecu însă un fapt, care păru că-i 


va da putinţa să fugă. Se şi gândise poate să sară pe 
neaşteptate pe calul său şi să dispară, dar de acesta era 
legat calul cel caraghios şi până ar fi dezlegat frânghia, ar fi 
fost prins din nou. Bunul şi milosul Kara Ben Halef se 
ridicase însă de la locul său, pentru a examina rănile 
nenorocitului cal. Spre surprinderea lui descoperi însă că 
rănile nici nu existau şi calul era sănătos. 

Totul e o minciună, strigă Kara. Într-adevăr calul e bătrân, 
dar încolo n-are nimic. Aş putea să-l încalec ca să 
dovedesc... 

— Dovedeşte! Dovedeşte! Îi curmă „călăul!” vorba. Prostia 
ta îmi redă libertatea. 

În timpul examinării, Kara dezlegase frânghia cu care cei 
doi cai fuseseră legaţi unul de altul. Multasimul se repezi la 
calul său, îl încalecă şi porni în goană pe locul de alergări, 
care era cu desăvârşire liber. Toţi săriră în picioare şi 
începură să răcnească; numai Kara rămase liniştit. Având 
încă în mână biciul pe care îl luase de la tatăl său, se aruncă 
pe celălalt cal şi spuse: 

— Eu sunt vinovat de fuga lui şi tot eu îl voi aduce înapoi. 

Îndemnă calul cu un fluierat ascuţit şi porni în galop pe 
urma multasimului. Prima alergare începu deci, dar cu totul 
altfel, de cum ne aşteptaserăm. 

Numai cei din apropierea tribunei ştiau despre ce este 
vorba, dar cei mai depărtaţi, nu. Aceştia erau înşiraţi în 
rânduri dese de-a lungul locului de alergare şi se 
înghesuiră şi mai mult când văzură venind pe cei doi 
călăreţi. Aşadar numai la capătul locului era un punct pe 
unde ar fi putut să treacă „călăul” şi de aici să fugă spre 
trecători. Kara îşi dădu seama de aceasta şi se străduia să-l 
ajungă înainte de capătul locului. Turcomanul lui Multasim 
făcea sărituri mari, dar celălalt, cu toată blândeţea lui, 
alerga mai uşor şi mai repede. Afară de asta, mai era ceva 
la ce nu se gândise „călăul”. Calul lui trăgea după dânsul 
frânghia pe care n-avusese timp s-o dezlege. Aceasta 
ajunsese între picioarele calului şi îl stingherea. Şi 


spectatorii deveniră atenţi, văzând pe Kara cu biciul ridicat 
ameninţător, aşa că îşi dădură seama că nu e vorba deo 
alergare, ci de o fugă în toată regula. Îşi strigară unii altora 
să nu lase pe multasim să părăsească locul de alergare şi 
ţipetele lor speriară şi mai mult calul „călăului”, pe când 
celălalt alerga liniştit mai departe, aşa că se apropie din ce 
în ce mai mult şi îl ajunse tocmai la locul care ar fi fost 
scăparea multasimului. Kara înţelesese situaţia aşa încât 
călărea pe partea dinafară şi lovea cu biciul pe „călău”, 
silindu-l să rămână pe partea cealaltă şi împingându-l tot 
mai mult spre lac. În felul acesta, biciuindu-l neîncetat, Kara 
îl aduse pe multasim, care spumega de mânie, până în faţa 
tribunei. Aici puse mana pe hăţurile turcomanului şi opri 
amândoi caii în loc, aşa că atât „călăul”, cât şi el, alunecară 
la pământ. Kara se ridică imediat şi strigă multasimului: 

— 'Ticălosule, te omor dacă nu-mi spui adevărul. Calul este 
o mârţoagă sau nu? 

„Călăul” stătea în faţa lui, tremurând din tot trupul, dar 
fără să spună un singur cuvânt. 

— Vorbeşte: mârţoagă sau rasă pură? Repetă Kara, 
lovindu-l cu biciul peste obraz. 

— Nu e mârţoagă... e rasă curată, mărturisi în sfârşit 
multasimul. 

— Aşadar ai minţit când ai vrut să ne faci să credem că eo 
mârţoagă? 

— Da... am minţit, bâlbâi „călăul”, de teama biciului. 

— Atunci cere îndată iertare Ustadului, acum, pe loc! 

O nouă lovitură de bici îl izbi peste faţă. 

— Da... cer iertare! 

Împreună mâinile şi le ridică rugător. Ce ruşine grozavă 
pentru el! Mii de oameni se temuseră de răzbunarea lui şi 
acum un tânăr, aproape un copilandru, dovedea tuturor 
celor de faţă că nu era nimic de capul lui. 

— Aşa. Acum la judecătorul tău, zise Kara, împingându-l cu 
biciul, până când ajunse lângă căpitan, care îl luă în 
primire, spunându-i: 


— Bătaia pe care o meritai, ai căpătat-o, acum du-te la 
ocrotitorul tău, şeicul ul Islam, să-ţi refacă iar demnitatea şi 
apoi vei fi spânzurat. Călăul te şi aşteaptă. 

Aceste cuvinte avură o înrâurire ciudată asupra 
multasimului. Înfăţişarea lui, plină de arţag, se schimbă 
deodată. Se ghemui, se făcu mic şi întrebă: 

— Vreţi să mă spânzurați? Adevărat? 

— Cum ai auzit. Şi chiar aici, pe loc, pentru a-l salva pe 
Djafar Mirza. 

— Atunci mă pun sub ocrotirea şeicului ul Islam, care 
trebuie să mă apere, dacă nu vrea să piară şi el, căci altfel 
voi dezvălui totul. 

Alergă spre şeic, dar acesta întinse amândouă mâinile să-l 
gonească şi strigă: 

— Nu te apropia de mine, neghiobule? De ce te-ai lăsat dat 
pe faţă. Cine nu ştie să păstreze măcar alfabetul secret al 
„Umbrelor” e în stare să trădeze şi planurile ascunse ale 
Sfântului Islam. Eşti un creştin renegat, deci trădător de 
când te-am cunoscut. Acum mă ameninţi şi pe mine cu 
trădarea? Pleacă de aici! O să mă bucur când te-oi vedea 
atârnat de frânghie! 

La auzul acestor cuvinte, „călăul” începu să zbiere şi, în 
loc să se depărteze, se apropie şi mai mult de şeic, încleştă 
pumnii şi strigă cât îl ţinea gura: 

— Da, ai dreptate, sunt un trădător. N-am trădat numai pe 
oameni, ci şi pe Dumnezeu; m-am trădat pe mine însumi. 
Mi-am trădat religia. Am înşelat pe Stăpânitorul nostru. Am 
înşelat pe prinţul „Umbrelor”. 'le-am înşelat şi pe tine, tot 
aşa cum înşeli şi tu. Dar o singură dată în viaţa mea o să 
spun adevărul şi anume acum, când îmi voi face 
mărturisirea în faţa lumii întregi. Dacă e vorba de 
spânzurătoare, de ce să nu fie spânzurați doi deodată? Al 
treilea şi al patrulea vor mai scăpa, poate, dar ţie îţi voi 
pune eu ştreangul de gât. 

Se întoarse spre noi, îşi înălţă trupul şi vru să vorbească. 
În clipa aceea, şeicul ul Islam luă cuțitul care era lângă 


hainele multasimului, îl ridică asupra acestuia şi îl 
ameninţă: 

— Taci, smintitule, sau îţi împlânt în inimă propriul tău 
cuţit! 

— Frânghie sau cuţit, mi-e totuna, dar de vorbit tot o să 
vorbesc, răspunse multasimul, întinzând mâna să se apere 
de lovitură. 

— Atunci mori, nemernicule şi vorbeşte cât vrei în iad, dar 
nu aici! 

În clipa următoare se şi încăierară. Hanum Gul scoase un 
țipăt de groază, se dădu la o parte şi fugi. Nimeni n-o băgă 
în seamă, căci ochii tuturor erau îndreptaţi asupra celor doi 
care se luptau pe viaţă şi pe moarte; se prâăbugşiseră la 
pământ, se rostogoliră sub bănci, unde îşi urmară lupta în 
tăcere, ca două fiare ce s-au încolţit una pe alta. 

Deodată se zări un fulger şi o bubuitură se auzi deasupra 
capetelor noastre. Toţi fuseseră atât de atenţi, încât nimeni 
nu băgase de seamă furtuna ce se apropia. Nori negri 
pluteau deasupra monumentului de marmură. Picături mari 
începură să cadă şi ne dădurăm seama că va trebui să 
renunţăm la alergări. 

În vremea asta, lupta se isprăvise sub băncile tribunei. 
Şeicul ul Islam ieşi la iveală, istovit şi plin de sânge. Privi cu 
ochii holbaţi în jurul său şi spuse cu glas răguşit: 

— S-a întâmplat cum am spus eu: l-am trimis în iad, unde 
va putea vorbi cât va pofiti, fără să facă rău nimănui. Dracii 
nu-l vor crede atât de lesne ca oamenii. Sunt rănit, duceţi- 
mă la cortul meu. 

Câţiva taki se grăbiră să-i dea ajutor. Multasimul fu şi el 
scos de sub bănci; era mort. Cuţitul îi era împlântat până la 
plăsele în pieptul gol. 

Un nou fulger brazdă cerul, un alt tunet se auzi şi ploaia 
începu să cadă în şuvoaie. Alergai repede la cortul lui Agha 
Sibil, unde găsii pe prietenul meu din Bagdad. După scurt 
timp veniră şi Hanneh, Halef şi Kara. Vorbirăm multă vreme 
despre cele petrecute, căci ploaia dură câteva ceasuri. 


Când încetă pentru puţin timp, trimisei pe Şacara să se 
îngrijească de cai pentru mine şi Kara şi de un baldachin cu 
două locuri pentru Hanneh şi Halef. 

Ajunserăm cu bine acasă. Ustadul veni mai târziu cu 
Djafar Mirza, în clipa când furtuna izbucni din nou, cu şi 
mai multă furie. Întrebai ce s-a făcut cu leşul multasimului 
şi mi se spuse că fusese dus la ruine şi lăsat în faţa cortului 
şeicului ul Islam. 

Ploaia nu încetă nici mai târziu, aşa că, nemaiputând face 
nimic în ziua respectivă, ne culcarăm cu nădejdea că a doua 
zi va fi vreme frumoasă. Cred că niciunul dintre noi nu se 
bucură de odihnă ca Hanneh şi Halef. Fiul lor fusese eroul 
zilei şi eu le spusesem că n-a fost o întâmplare, ci numai 
meritul lui Kara. Şi a mai fost o bucurie mare pentru Halef, 
când se urcă în dimineaţa următoare sub baldachin, pentru 
a fi dus la tribună. Ahriman Mirza şi şeicul ul Islam ceruseră 
să se adune arbitrii şi „Sfatul bătrânilor”, spunând că au de 
făcut o propunere de mare însemnătate. La o astfel de 
consfătuire, bineînţeles, trebuia să fie de faţă şi şeicul 
haddedihnilor, oricât de slăbit s-ar fi simţit. Dar ziua de ieri 
îl întremase mai mult decât îl obosise, pesemne în urma 
bucuriei pe care i-o făcuse fiul său. 

După vreo oră, când se sfârşi consfătuirea, prezidată de 
Ustad, acesta veni să mă ia cu el. Aflai astfel ce propuneri 
făcuseră Ahriman Mirza şi şeicul ul Islam. Se vede treaba 
că după ruşinea pe care o păţiseră în ziua precedentă, 
acestora nu le mai venea la socoteală să se arate în faţa 
mulţimii, aşa că se gândiseră să scurteze cât mai mult 
posibil alergarea. De aceea propuseseră să nu mai alerge 
caii de rasă, dar să fie totuşi daţi ca premiu. Din fiecare 
parte să alerge numai trei cai. Cine va câştiga două curse, 
va primi toţi caii celuilalt. Niciunul din cei trei cai n-are voie 
să alerge de două ori şi nu e nevoie să fie prezentaţi înainte 
de cursă. Caii care se vor da ca premiu să fie de amândouă 
părţile de aceeaşi valoare. 


La ce mă aşteptasem, se şi întâmplase. Djanicunii se 
învoiseră cu aceste propuneri şi acum erau ocupați să 
aleagă caii pentru premii. Condiţiile stabilite se refereau şi 
la o alergare de cămile, la care djanicunii nu prea aveau 
sorţi de izbândă, deoarece cămilele lor erau de munte, nu 
prea deprinse cu mersul iute la şes. În schimb Emir-i-Sillan 
avea la dispoziţie cele mai bune cămile de călărie ale 
„Umbrelor” şi „Izgoniţilor”. Dar acest neajuns se putea 
cumpăni prin cele două cămile de rasă ale Hannehei. 

Deoarece aveam de ascuns numai pe Syrr, Ustadul 
porunci ca ceilalţi cai să fie ţinuţi pregătiţi pentru călăreţii 
noştri. Syrr fu învelit cu pături vechi şi dus pe ascuns în 
curtea hogei, unde n-avea voie să intre nimeni. Când voirăm 
să plecăm, Şacara ne întrebă dacă îi îngăduim să privească 
la alergare şi am fost bucuroşi să-i putem făgădui un loc 
bun lângă noi. 

Cu toată ploaia, care ţinuse până după miezul nopţii, 
vremea era acum cât se poate de frumoasă. 

Când coborârăm, împreună cu Djafar Mirza, a cărui viaţă 
nu mai era în primejdie, văzurăm că Ahriman şi şeicul ul 
Islam se grăbiseră să pregătească premiile. Erau amândoi 
de faţă, pentru a veghea ca premiile noastre să nu fie mai 
prejos de ale lor; căci scopul pe care îl urmăreau ei era să 
câştige toate animalele de soi şi să râdă apoi de noi, când 
vom rămâne numai cu mârţoagele. Amândoi aveau o 
înfăţişare cât se poate de jalnică. Şeicul ul Islam îşi oblojise 
rănile căpătate în lupta cu propriul său favorit, iar de pe 
unul din obraji şi din bărbie îi fusese smulsă o parte din 
barbă şi aşa rară, ceea ce era o mare ruşine pentru dânsul; 
totuşi se străduia să pară nepăsător. Ahriman Mirza era 
foarte tăcut şi pleoştit. Uneori faţa lui căpăta o expresie de 
tâmpenie, alteori ochii îi luceau de mânie. Mişcările îi erau 
nesigure şi câte o dată privea speriat în jurul său, ca şi când 
l-ar fi ameninţat o primejdie nevăzută. 

Ei desemnaseră ca premii peste treizeci de cămile. Toate 
erau bune, unele dintre ele chiar minunate. Deoarece 


djanicunii aveau numai cămile de munte, deşi toate de rasă, 
oferiră mai mult cu zece. În ce-i privea pe taki şi dinaruni, 
nu fu nevoie de asta. Ei aduseră patruzeci de cămile şi 
djanicunii acelaşi număr. 

În privinţa cailor lucrurile stăteau invers. Valoarea mijlocie 
a cailor adversarilor era redusă, orice ar fi susţinut ei şi nu 
putură tăgădui acest lucru. Aduseseră vreo şaizeci de cai 
„Pur sânge”, cum îi numeau ei, dar trebuiră să fie de acord 
cu faptul ca noi să ne întrecem numai cu patruzeci. 

Când tocmeala luă sfârşit, rezultatul se făcu repede 
cunoscut în întreaga vale. Trimiserăm după cele două 
cămile ale Hannehei; pe una din ele voia s-o călărească ea 
însăşi, pe cealaltă unul din haddedihni. A treia, a 
djanicunilor, deşi era mai bună, era cam bătrână şi 
îndărătnică. Când adversarii le aduseră pe ale lor, văzurăm 
că, într-adevăr, vor fi greu de învins. Şeicul ul Islam şi 
Ahriman Mirza se arătau foarte siguri de izbândă; de 
asemenea şi bătrânul şeic al takilor. Râseră când le văzură 
pe ale noastre şi mai cu seamă când aflară că una din ele va 
fi călărită de o femeie. 

Toate cămilele fură înşirate la rând, dar, când se dădu 
semnalul, porniră numai cinci. Aceea a djanicunului rămase 
pe loc, nevoind să se urnească. Cele trei ale adversarilor o 
luaseră înainte, pe când Hanneh şi haddedihnul rămăseseră 
în urmă. Şeicul ul Islam scoase un strigăt de bucurie, căci 
distanta devenea din ce în ce mai mare. Dar deodată, 
cămilele noastre începură să iuţească pasul; şi îl iuţiră 
mereu, până când păreau că zboară. Depărtarea între ale 
adversarilor şi ale noastre se făcu tot mai mică; în sfârşit le 
ajunseră din urmă, le întrecură şi cele dintâi care fură la 
tribună, cu mai multe lungimi avans, erau ale noastre. 

Hanneh sări repede de pe cămila ei, se apropie de 
Ahriman Mirza şi de şeicul ul Islam şi le spuse: 

— Aţi râs de femeie, femeia n-a râs, dar a învins. 

Câştigasem deci cele şaptezeci de cămile ale potrivnicilor, 
precum şi pe cele trei care alergaseră. Pederul porunci să 


fie duse îndată la loc sigur. 

Adversarii nu se aşteptaseră la o asemenea înfrângere; 
dar în loc să tacă, se lăudară că vor izbândi cu caii lor. 
Şeicul ul Islam porunci să se aducă „cel mai bun cal din 
Luristan” şi, în sfârşit, avurăm prilejul să vedem această 
minune. Calul era într-adevăr bun, dar un cunoscător, putea 
să vadă îndată că nu se impunea ca un adversar serios. 

— Pe ăsta îl bat uşor cu Săgeata mea, zise Ustadul. N-are 
nevoie de un concurent mai bun. 

Amândoi caii fură aduşi în faţa tribunei. Şeicul ul Islam 
declară că va călări el însuşi pe calul său. Atât el cât şi 
Ustadul încălecară şi omul însărcinat să dea semnalul duse 
goarna la buze. Înainte însă de a se auzi goarna, şeicul ul 
Islam şi pornise. 'Toţi începură să strige, numai Ustadul zise 
liniştit: 

— Nu mă supăr din pricina asta, dar eu voi călări cinstit. 
Să se dea semnalul. 

Goarna răsună şi Ustadul porni, întâi la pas, apoi la trap şi 
în cele din urmă în galop. lapa alerga atât de uşor, încât ai fi 
crezut că zboară. Cu mult înaintea ei, şeicul ul Islam, cu 
faţa roşie de încordare, îşi bătea calul, care începuse să 
facă spume la gură. Se vedea că ajunsese la cea mai mare 
sforţare şi că şeicul ul Islam se slujise de „taină”. Săgeata 
alerga tot atât de uşor ca la început. 

— Va învinge negreşit, zise Şacara, căci până acum 
Ustadul nici n-a folosit „taina”. 

Ca şi când ar fi auzit cuvintele ei, Ustadul ridică braţul şi 
pronunţă un cuvânt. Era „taina”. Săgeata iuți într-atâta 
pasul, încât după câteva clipe ajunse, şi întrecu pe adversar. 
Şeicul ul Islam începu atunci să-şi bată calul cu şi mai mare 
înverşunare, dar fără folos, căci animalul ajunsese la 
sfârşitul puterilor sale şi se opri în loc. Apoi se întoarse şi o 
porni la pas spre tribună. Când ajunse aici, Ustadul atinsese 
de mult ţinta şi şedea liniştit la locul său. Şeicul ul Islam 
descăleca şi se duse şi el la loc, fără să spună un singur 
cuvânt. Ahriman Mirza sări însă în picioare, îi spuse câteva 


cuvinte mânioase, apoi anunţă că acum a venit rândul 
neînvinsului Iblis-Diavolul. 

Toţi aşteptau cu încordare să vadă armăsarul, în sfârşit fu 
adus şi Ahriman Mirza începu să-i laude însuşirile. Pe când 
vorbea, Şacara îl privi cu luare-aminte, apoi ne şopti: 

— Fiţi cu băgare de seamă; bănuiesc că are un gând 
ascuns, dar nu ştiu ce vrea să facă. 

Ştiam că Iblis e un cal de Khorassan, dar cel pe care îl 
aveam în faţa noastră nu era nicidecum de această rasă. 
Ahriman Mirza ne spuse că „prietenul” său va călări calul şi 
atunci înţeleserăm înşelăciunea pe care voia s-o pună la 
cale. Calul acesta nu era adevăratul „Diavol” şi Ahriman 
credea că îl vom lăsa să se ia la întrecere cu cel mai bun cal 
al nostru, adevăratul Iblis rămânând fără concurent serios. 
Asta era socoteala pe care şi-o făcuse Ahriman, dar scăpase 
din vedere că ar putea rata prima cursă şi, pierzând-o şi pe 
a doua, deveneam învingători, fără să mai avem nevoie s-o 
alergăm şi pe a treia. 

Îl întrebarăm pe Kara dacă se încumetă să întreacă pe 
presupusul Iblis, călărind pe Barkh şi ne răspunse că o va 
putea face uşor. 

Cei doi cai fură anunţaţi împreună cu călăreţii lor şi 
văzurăm că „prietenul” lui Ahriman era acelaşi care 
cercetase împreună cu el gangul secret din ruine... 
„Prietenul” încalecă şi aruncă lui Kara o privire 
dispreţuitoare, ca şi când ar fi şi câştigat cursa, dar 
rezultatul fu cu totul altul. 

Kara întrebuinţă de la început „taina” şi Barkh porni cu o 
iuţeală atât de mare, încât din primele clipe o luă mult 
înainte şi, cu toate străduinţele adversarului, acestuia nu-i 
mai fu cu putinţă să-l ajungă din urmă. Barkh ieşi 
învingător. 

Câştigaseră două curse. Totuşi, Ahriman Mirza se ridică şi 
protestă în gura mare, spunând că prima cursă nu era 
valabilă, deoarece şeicul ul Islam procedase necinstit, 
pornind înainte de semnal. Acoperi deci cu ocări pe propriul 


său tovarăş, stăruind să se alerge şi a treia cursă, întrucât - 
susţinea el - numai cine o va câştiga pe aceasta, va fi cu 
adevărat învingător. Arbitrii se sfătuiră şi ziseră că 
necinstea şeicului ul Islam nu trebuie răsplătită şi că 
Ustadul declarase de la început că nu protestează. 
Adversarii luară, însă, partea lui Ahriman şi eram gata să le 
punem în vedere că vom lua măsuri energice, când se 
petrecu un fapt cu totul neaşteptat. Fără să ne spună nimic, 
Şacara se urcă pe locul înălţat şi printr-un semn ceru să se 
facă tăcere. Toţi părură nedumeriţi, dar tăcură, iar Şacara 
începu să vorbească scurt, limpede şi hotărât. Ea ceru lui 
Ahriman Mirza să dea şi hangerul său ca premiu şi atunci 
se va alerga şi a treia cursă; iar cine o va câştiga şi pe 
aceasta, va rămâne învingător. Ba făcu şi mai mult: spuse ca 
la cursa a treia se vor pune din nou, ca premii, şi cămilele 
pe care le câştigasem, aşa că învingătorul acestei curse va 
avea parte de toate premiile puse în joc şi, pe deasupra, va 
primi şi hangerul. 

Noi rămaserăm uluiţi şi Ahriman Mirza mai mult decât 
ceilalţi toţi. De unde luase această fată curajul să vorbească 
în felul acesta în faţa tuturor şi să se amestece, fără voia 
noastră, într-o chestiune atât de însemnată? Ustadul îmi 
puse mâna pe braţ şi zise: 

— Să n-ai nici o grijă. Ştii doar că Şacara e trimisă de 
Marah Darimeh şi are, pesemne, motivele ei ascunse să 
procedeze astfel. Dacă primeşte Ahriman Mirza 
propunerea, mă învoiesc şi eu. Avem doar pe Syrr. 

Ahriman Mirza se sculă de la locul său, se apropie de 
Şacara, o privi drept în ochi, desfăcu hangerul de la brâu şi 
i-l întinse. Fata îl luă, fără cea mai mică şovăire. 

Ahriman îşi acoperi amândoi ochii cu mâinile şi stătu 
liniştit, doar trupul i se cutremura când şi când. Luă apoi 
mâinile de pe ochi, îşi ridică braţele în aer şi strigă: 

— Hangerul, arma mea, tot ce am eu mai de preţ. Nu 
pentru a domni peste o împărăție, ci pentru cai şi cămile! 
Dar trebuie, trebuie! Are ochii... făptura... glasul ei! De 


asemenea ideile şi puterea ei! Şi eu... un nimic... Sunt silit 
să mă supun! Bine, fie! Aduceţi pe „Diavol”! Nu însă pe cel 
mincinos, pe cel fals, ci pe cel adevărat. Va fi o goană cum n- 
a mai fost niciodată de când e lumea; căci dacă Marah 
Durimeh mă sileşte să încalec pentru a-mi salva hangerul, o 
fac pentru făptura aceea de iad, din care izbucnesc scântei 
când aleargă. Deci daţi-mi-l pe „Diavol”, pe Iblis! 

Şi cât mai degrabă, nu-i timp de zăbavă! Oare drept cine 
lua el pe „făptura din care izbucnesc scântei”? S-o fi spus 
numai la figurat sau minţile lui se şi rătăciseră? Poate, căci 
felul lui de a se purta părea al unui nebun care trebuie să 
aştepte ceva şi totuşi nu mai are răbdare. Când i se aduse 
armăsarul, îi sări în spinare, se ridică în şa şi răcni: 

— Ăsta e! Cel mai îndrăcit dintre toţi diavolii! Şi eu sunt 
Ahriman, stăpânul său. Cine cutează să se ia la întrecere cu 
mine şi cu diavolul ăsta”?! 

Ne duserăm să vedem mai de aproape calul, dar nu ne 
puturăm atinge de el, căci afurisitul nu suferea pe nimeni 
lângă el. Zvârlea şi muşca, de cum te apropiai de el. O făcea 
din răutate sau fusese dresat aşa? Într-adevăr, bălţatul ăsta 
era un Khorassan de rasă curată, îndărătnic şi focos. Avea 
urechile mari, cu vârfurile pleoştite ca la unele rase de 
câini, fruntea îngustă, dar osoasă, ieşită în afară. Ochii îi 
erau răi şi privirea saşie. Iar pieptul îngust, ca la adevărații 
cai de curse, picioarele dinainte cu muşchi de oţel. Coada şi 
coama erau, însă, rare şi fără luciu. 'Toate la un loc 
constituiau un semn de întrebare pentru orice cunoscător, 
când armăsarul stătea pe loc; dar la cea dintâi mişcare se 
ghicea de ce poate fi în stare când pornea în goană. 

Când îl auzii pe Mirza cerându-şi armăsarul, trimisei şi eu 
pe Kara să mi-l aducă pe Syrr. Sosea cu el, tocmai în clipa 
când Mirza întreba pentru a doua oară cine cutează să se ia 
la întrecere el. leşii din rând şi zisei numai atât: 

— Eu! 

Hohoti sălbatic şi strigă către Hanum Gul: 


— Ai auzit? El... el... tot el! Îmi închipuiam! Omul ăsta pare 
să fie născut pe lume ca să apară totdeauna acolo unde nu 
trebuie. 

Arătă apoi cu biciuşca în jos, spre mine şi continuă: 

— Nimeni altul nu s-ar fi potrivit mai bine. Un izgonit din 
ţara lui, care ponegreşte Răsăritul nostru frumos, ca să-şi 
câştige prin linguşiri simpatiile Apusului. Tocmai tu ţi-ai 
găsit să vrei să-mi iei hangerul! Am auzit şi eu de murgul 
tău, cu care te lauzi mereu pe unde treci. Assil Ben Rih, 
armăsarul haddedihnilor, ăla de lângă mârţoagele celelalte, 
de colo! Adu-l încoace! Ştiu că în el v-aţi pus cea din urmă 
nădejde. 

— Păi...nueel. 

— Atunci cine? Altul mai bun n-aveţi! 

— Nu-l avem numai pe dânsul, ci şi pe chodemul lui. 
Priveşte! 

Tresări, se întoarse şi rămase cu ochii la Syrr, pe care îl 
aducea Kara de căpăstru. Îl văzui îngălbenindu-se de 
spaimă. 

— Syrr! Calul favorit al şahului! Murmură Ahriman Mirza 
cu glas stins. Acum ştiu tot! Asta e opera ta, Marah 
Durimeh. Numai tu ai putut îndemna pe şah să facă din 
Syrr chodemul lui Assil. Bine, fie! Ştiu că nu face un pas, 
încălecat de un străin; şi încă numai cu căpăstru, fără 
zăbală şi frâu! Sunteţi nebuni, da, nebuni, nebuni! Maică 
mi-e ruşine să pângăresc faima lui „Diavol” cu o biruinţă pe 
care o poate prevedea şi un copil. Dar, fiindcă e în joc 
hangerul meu, sunt nevoi s-o fac şi pe asta, deşi ştiu bine că 
Syrr nici nu se va clinti din loc. 

Îndreptă armăsarul spre „potou”. Încălecai şi vrui să-l 
urmez, dar Syrr nu se mişcă din loc. Oare ce avea? Sau îi 
era atât de scârbă de bălţatul lui Ahriman, că nici nu vroia 
să se măsoare cu el? 

Ahriman râse batjocoritor şi porunci să se dea semnalul de 
pornire. O luă înainte cu cel puţin cincisprezece lungimi de 
cal. Toţi priveau cu o încordare de nedescris. „Diavolul” 


pornise ca o săgeată, Syrr însă nu se clintea. Îl îndemnai, 
dar degeaba. Mai că mă cuprinse teama. Dar deodată 
armăsarul îşi îndreptă capul său frumos, scoase un 
nechezat foarte puternic şi... ce era asta? Alergam sau 
mulţimea aceea adunată acolo zbura pe lângă mine, ca să 
rămână apoi în urma noastră? Nu mai simţeam, nu mai 
gândeam nimic, decât că trebuie să înving. La capătul 
lacului, eram atât de aproape de Ahriman, încât acesta 
începu să-şi biciuiască din răsputeri armăsarul. În sat îl 
ajunsei. Lângă tribune îl auzii înjurând în urma mea. În 
curând tropotul „Diavolului” se pierdu în depărtare. După 
ce cotii a doua oară, după lac, întorsei capul; Mirza era abia 
la întâia cotitură. Izbea cu măciulia biciuştii cât putea în 
capul bălţatului care, de durere, făcu o ultimă sforţare şi o 
luă într-o goană nebună după noi. Syrr scoase atunci un 
nechezat prelung, ca şi când ar fi vrut să-mi dea de veste că 
ştie ce are de făcut şi... copitele lui parcă nici nu mai 
atingeau pământul. Ajunşi iar în sat, începu să-şi 
încetinească goana şi, în pas de paradă, se opri în faţa 
tribunei. 

Ce urmă, e greu de descris. Părea că Syrr înţelege, căci 
mişcă vesel vârful urechilor; dar sărutarea pe care i-o dădui 
eu după ce descălecai îl bucură pesemne mai mult. Mă 
sărută şi el pe obraz, îşi vâri botul în părul meu, îmi prinse o 
mână cu buzele sale catifelate, apoi pe cealaltă. Pe scurt, 
căuta să-mi dovedească în toate chipurile că nu-i pasă de ce 
cred ceilalţi, ci numai de mulţumirea pe care o simţeam eu. 
Şi totuşi admiraţia tuturor era pentru el, nu pentru mine. Şi 
aşa şi era drept şi cu cale să fie. 

Dar iată că sosea şi Ahriman Mirza cu „Diavolul” său, mai 
bine zis „Diavolul” cu el, căci frâul atârna pe jos, călăreţul 
nu mai avea picioarele în scări, ci mâinile lui se încleştaseră 
de coama calului, ca nişte cleşti de fier. Calul părea că 
urmăreşte un anumit scop: să-şi arunce călăreţul şi să-l 
calce în picioare. Zvârlea în dreapta şi în stânga, se răsucea 
în loc, scrâşnea din dinţi, alerga o bucată de drum, se 


întorcea îndărăt - ce mai, făcea tot ce îi sta în putere să-l 
dea pe Mirza jos, ca să se răzbune. Pentru ce, văzurăm abia 
când fu mai aproape. Calul nu mai avea decât un singur 
ochi. Celălalt i se scurgea din orbită, amestecat cu sânge. 
Ahriman i-l scosese; izbindu-l mereu cu măciulia biciuştii 
peste cap. 

Dar şi el era în aceeaşi stare cu armăsarul său. Era 
înnebunit de furie, de ruşine şi stăpânit de dorinţa de 
răzbunare. 

Când mă ajunse, bălţatul se opri o clipă în loc, pregătind 
pesemne un nou vicleşug. Ahriman Mirza îşi înălţă acum 
trupul şi răcni: 

— Hangerul e pierdut, piară şi „Diavolul” după el! M-aţi 
biruit! Luaţi-l dar şi pe el, ca stârv pentru corbi. 

Smuci pistolul de la brâu, potrivi ţeava în ceafa 
armăsarului, apăsă pe trăgaci şi descarcă două gloanţe, 
unul după altul. Nu-i veni însă în gând să sară din şa, atât 
de orbit era de furie şi turbare. 

„Diavolul” se cutremură. Ochiul rămas teafăr se închise, 
lăsă capul în piept şi genunchii i se îndoiră. Credeam că se 
va prăbuşi cu călăreț cu tot. Deodată, cu cea din urmă 
putere care-i mai rămăsese, făcu o săritură în aer, aruncă 
pe călăreț de pământ, se lăsă jos lângă el, îi apucă între 
dinţi capul, apoi un tremur îi trecu prin tot corpul şi rămase 
întins, ţeapăn. Era mort! 

Toţi cei prezenţi alergară într-acolo. Era atâta înghesuială 
în jurul lor, încât pentru câteva momente nu puturăm vedea 
nimic. Pe urmă lumea se dădu la o parte. Scoseseră pe 
Ahriman Mirza din colții animalului. Dar în ce hal! Totuşi, 
mai avu atâta putere să se ridice în capul oaselor şi-l 
auzirăm răcnind: 

— Capul meu, capul meu! Capul şi iar capul, mereu capul! 
Chodemul meu... el a fost... m-a părăsit şi acum o să 
înnebunesc... să înnebunesc! M-am luptat cu el de la „zidul 
răzbunării” până aici, zadarnic! A aţâţat pe „Diavol” 
împotriva mea... m-a aruncat sub el, mi-a cuprins creierii cu 


ghearele Satanei... muşcătura a pătruns adânc, adânc de 
tot, până în fundul sufletului. S-a isprăvit... s-a isprăvit! 

Dintr-o săritură fu în picioare bolborosind, pe când glasul 
se stingea încetul cu încetul: 

— Bucuraţi-vă djanicuni, căci prinţul „Umbrelor” nu va 
mai fi de aici înainte decât un stârv... un stârv împuţit, ca 
diavolul ăla de colo... Luaţi-ne de aici... târâţi-ne pe toţi 
trei... da, toţi trei. Nu numai stârvurile, ci şi pe nebun! 

Lăsă pumnul care ameninţa să-i cadă în lungul trupului, se 
cutremură ca de un fior lăuntric apoi se prăbuşi peste 
corpul bălţat al „Diavolului”. 

Ne înfiorarăm şi noi. Întoarserăm capul. Numai ochii 
Şacarei luceau de bucurie. Îmi întinse hangerul lui Mirza, 
zicând: 

— la arma aceasta a duşmanilor, armă care se va întoarce 
împotriva lor de azi înainte. O avem în mână, dar noi vrem 
pace, nu război. Vâr-o în teaca ei. Dacă nu primesc pacea, o 
vom scoate iar. Atunci nu va mai fi o alergare ca aceea de 
azi, o glumă aproape, un joc, ci jocul se va preface într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte. Să ia toţi aminte la cuvintele 
mele! Biruinţa asta uşoară a fost numai o dovadă că nimeni 
nu ne poate înfrânge. 

Cadavrul calului fu luat de acolo, de asemenea şi Ahriman 
Mirza. Când îmi aruncai ochii spre locul unde îi ştiam pe 
Hanum Gul şi pe şeicul ul Islam, nu-i mai văzui; dispăruseră 
amândoi. Caii câştigaţi fură duşi la adăpost, dar Ustadul 
înştiinţa pe şeicul dinarunilor şi pe Ibn el Idrak al takilor că 
atăt caii, cât şi cămilele li se vor înapoia diseară, pe ascuns. 

Adversarii se făcură nevăzuţi, unul după altul. 

Se-nţelege de la sine că eram bucuroşi de izbândă, dar 
mai mult şi mai mult era Hagi Halef. Faţa îi strălucea de 
fericire. Kara al său era un adevărat erou al zilei. Până şi 
Hanneh, „cea mai drăgălaşă floare dintre femei”, cum îi 
plăcea lui să-i zică, câştigase şi ea o Cursă. Asta întrecea 
toate bucuriile lui de până acum, chiar şi pe aceea cu care-l 
dăruise Stăpânitorul Împărăției Persane. 


Mare veselie stârni vestea că se vor începe acum 
alergările hazlii, amânate în ziua dinainte. În timp ce 
acestea se pregăteau, Sfatul împreună cu arbitrii hotărâră 
să mai urmeze câteva alergări de cai, dar numai între 
djanicuni şi prietenii lor. Kara mă rugă să-l las să ia parte la 
ele, cu Assil. Fireşte că mă învoii numaidecât. Eu mă 
îndreptai însă, cu Syrr, spre casă. Djafar mă felicită din 
inimă; îşi propusese să îl înştiinţeze pe şah despre izbânda 
mea. 

Îmi dusei armăsarul la imaş, scosei şaua de pe el şi-l 
adăpai. Îi dădui şi câteva mere din cele care-i plăceau lui şi 
mă aşezai pe iarbă să privesc ce se petrece în vale. Mai 
târziu mi se alătură Şacara. 

Sus, în ruine, unde erau corturile prinţesei şi şeicului ul 
Islam, domni toată după-amiaza linişte. Din când în când se 
ducea câte cineva dintr-ai lor să vadă ce face Ahriman 
Mirza. Ceilalţi păreau să fie plecaţi, probabil pentru a 
pregăti atacul de a doua zi. 

Spre seară veni Ustadul la mine, să mă întrebe dacă vreau 
să-l însoțesc, ca şi duminica trecută. De astă dată nu era 
vorba să controlăm santinelele, ci să împresurăm şi noi, la 
rândul nostru, careul duşman. Fireşte că mă grăbii să 
primesc propunerea lui. Înşeuai din nou pe Syrr, Ustadul 
iapa sa, apoi urcarăm dealul la căsuţa de marmură. 

Când ajunserăm aici, ne speriarăm de ce văzurăm. Ploaia 
de ieri târâse bolovanii din deal, care amenințau acum să se 
rostogolească la vale. După cum prevăzuse încă de 
duminică Ustadul, dacă va urma tot aşa, apăsarea va da loc 
linei catastrofe de neînlăturat. 

Acum, fireşte, nu se putea face nimic, dar Ustadul îşi 
propuse să ia a doua zi măsuri grabnice ca să împiedice 
prăbuşirea. Ne grăbirăm să ajungem la şes încă înainte de 
a se înnopta. Izbutirăm... 

Chiar în locul unde ne întâlnisem cu ştafeta trimisă de 
Marah Durimeh, găsirăm trupele de ajutor aşteptându-ne. 
Erau sub comanda şeicului din Şord, care se bucură foarte 


mult când mă văzu. Avea cu el destui oameni ca să înhaţe 
pe la spate pe takii extremişti. Îi dădurăm instrucţiunile 
trebuincioase şi-i făgăduirăm să-i trimitem pe Ibn el Idrak, 
care, deşi taki, era de partea noastră; apoi ne văzurăm de 
drum. 

La apus, djanicunii nu mai erau împrăştiaţi, ci adunaţi toţi 
la un loc. Aveau legătură atât cu şeicul din Şord, cât şi cu 
kalhuranii de la răsărit. Când ajunserăm şi la aceştia, îi 
găsirăm împărţiţi pe două linii, ca să poată lăsa massabanii 
şi pe „Umbre” să treacă (iscoadele pândeau sosirea lor), 
apoi să se unească în spatele lor şi să le taie retragerea. 

Dădurăm apoi de dinaruni, care-şi făcuseră tabăra la 
miazăzi. Ne bucurarăm că, din duşmani cum ne erau 
înainte, ne erau acum prieteni şi fraţi. Tocmai atunci sosise 
şeicul lor şi le povestise că atât cămilele, cât şi caii pe care 
li-i câştigaserăm la alergări, li se vor da în seara aceea 
îndărăt. Când le spuserăm că s-ar putea să nici nu fie 
nevoie de luptă, fură cam dezamăgiţi. Ar fi vrut să-şi arate 
prietenia faţă de noi pe această cale. 

Era târziu în noapte când ajunserăm acasă, dar Şacara ne 
aştepta. Zicea că nu putuse dormi de grijă şi avea să ne 
spună ceva ce putea fi de mare însemnătate pentru noi. 
Înainte de a se duce la culcare, dăduse o raită pe la cai şi îi 
găsise foarte neliniştiţi. Cu neputinţă i-a fost să-i facă să se 
culce. Asta dovedea că ameninţă o primejdie de sub 
pământ. Nedumerită, stătuse pe gânduri şi se hotărâse să 
ne aştepte. 

— Trebuie neapărat să coborâm în bazin, spuserăm atât 
eu, cât şi Ustadul, într-un glas. 

Şacara ne aduse făclii şi ne duserăm toţi trei - căci Şacara 
ţinu cu orice preţ să meargă cu noi - de vale, la debarcader. 
Ne urcarăm în luntre şi vâslirăm spre canal. 

Nu ne văzu nimeni. Ustadul mai fusese pe aici. Şi cunoştea 
bine drumul. Băgarăm de seamă că apa crescuse simţitor în 
urma ploii. 'Tufele de asemenea, încât cu greu puturăm 
trece prin ele. Aprinserăm apoi două făclii, pe care le 


înţepenirăm în pintenul luntrii şi pătrunserăm în canalul din 
faţă. 

Văzurăm îndată că cel dintâi stâlp se rosese mult la 
temelie. Totuşi continuarăm să înaintăm. De pretutindeni 
pietrele se năruiau ameninţător. Cădeau, cu zgomot şi 
hăuind prelung, în unde. Ce făceam noi depăşea, într- 
adevăr, limitele îndrăznelii. Stâlpul cu scheletul abia se mai 
vedea din apă. Din fund se auzea un pârâit şi un hârşâit 
înfiorător. Şacara, care până atunci tăcuse, începu să ţipe şi 
ne rugă să nu mai ispitim pe Dumnezeu, să ieşim 
numaidecât de acolo. O ascultarăm, nu fără să ne 
încredinţăm mai întâi dacă nu se năruiseră şi alţi stâlpi. 
Urma ne dovedi că aşa se şi întâmplase. 

Ne aflam deci între două primejdii: sus, la căsuţa de 
marmură, povârnişul aluneca mereu, iar aici, în inima 
pământului, totul ameninţa să se prăbuşească. Noroc că 
atât satul, cât şi casa cu păşunile, deşi aproape, erau la 
adăpost de amândouă catastrofele. Numai ruinele se 
găseau în mare primejdie. Cu toate că nici eu, nici Ustadul 
nu eram geologi sau arhitecţi, ne dădeam seama că numai 
aceia care ar fi păşit de acum încolo în clădirile năruite, îşi 
primejduiau viaţa. 

De aceea, îndată ce se făcu ziuă, Ustadul puse să se 
interzică intrarea în ruine. Oricine ar fi călcat porunca avea 
să fie pedepsit cu asprime. De asemenea, trimise oameni în 
deal să dea de veste în cele două corturi ca să plece toţi 
imediat de acolo, altminteri îi aşteaptă o mare nenorocire. | 
se răspunse că înţeleg şiretenia noastră şi-şi bat joc de ea. 

Altă poruncă a Ustadului fu ca să alerge cât mai mulţi 
locuitori ai satului şi să pună stavilă bolovanilor şi 
pământului care alunecau întruna la vale. 

Şeic ul Islam trimise un bilet pe care scria următoarele: 
„Nu vă daţi degeaba osteneala, nici jos, nici sus. Nu ne 
sinchisim noi de minciunile voastre. Nu ne clintim din ruine 
până mâine, pe urmă vor pleca toţi aceia care nu au ce 
căuta aici. Vă dau cuvântul meu de şeic ul Islam.” 


Cât priveşte musafirii veniţi pentru serbări, parte din ei, 
adică aceia pe care nu ne puteam bizui, o şterseră 
frumuşel; ceilalţi, devotați Ustadului, rămaseră pe loc. Se 
arătau nepăsători, ca şi când habar n-aveau de ce se 
pregăteşte, deşi ştiau de la noi şi aşteptau cu nerăbdare 
deznodământul ce avea să aibă loc a doua zi dimineaţă. 

În cursul după-amiezii veniră ştafete din diferite părţi şi, 
când se întunecă, sosi un om dintr-ai noştri să ne spună că 
massabanii şi „Umbrele” căzuseră în cursă. 

Cât despre taki, Ibn el Idrak fusese mai devreme pe la 
Ustad, ca să se înţeleagă cu el ce mai e de făcut. Oricât 
erau de credincioşi oamenii, tribului acesta, vechilor tradiţii 
şi prejudecăţi, crezându-se favoriţii lui Allah, nu le venea să 
aducă o jertfă atât de sângeroasă, mai ales că era vorba de 
nişte vecini de treabă şi oameni atât de paşnici. Numai 
îndărătnicii de corona, care se încălzeau la razele soarelui 
şeicului ul Islam, mai ţineau cu el, încolo nimeni. Tot aceşti 
orbiţi erau aceia care trebuiau să pătrundă în gangul 
secret, ca să dea năvală peste noi. Ustadul luă hotărârea să- 
i cruţe, dar să astupe astfel gangul, încât să nu se poată 
mişca. 

Ibn el Idrak se declară de acord cu planul şi plecă să-l 
înştiinţeze şi pe şeicul din Şord. Două detaşamente de 
djanicuni porniră pe înserate, într-ascuns; era vorba ca 
parte din ei să pătrundă din afară în gang, până la 
jumătatea lui, să-l astupe şi să se aşeze în spatele acestei 
baricade. Punctul fusese astfel ales încât să nu fie expus nici 
uneia din cele două catastrofe care ne amenințau. Ceilalţi 
trebuiau să lase pe duşmani înăuntru, pe urmă să ocupe 
ieşirea şi să le taie retragerea. Dacă planul izbutea, cei 
închişi în gang se făceau de râs şi atâta tot. 

Cred că nu mai e nevoie să spun că a izbutit pe deplin. 
Deci, din partea asta eram asiguraţi. Mai rămâneau acum 
massabanii şi „Umbrele”. Nici de ei nu ne temeam; îi aveam 
în mână, ca şi pe ceilalţi. 


În cursul zilei se îngrămădiseră vreascuri şi buturugi pe 
înălțimile dealurilor. Serbarea trebuia să se sfârşească tot 
cu o iluminaţie, după cum începuse. Aşa se spunea, dar ai 
noştri ştiau că, atunci când vor izbucni flăcările, va fi 
semnalul de împresurare a duşmanului. Un singur foc avea 
altă însemnătate: acela de la căsuţa de marmură! Se 
lucrase aici din răsputeri întreaga zi, ca să se zăgăzuiască 
năruirea dealului, dar totul fusese zadarnic. Bolovanii şi 
pământul alunecau mereu la vale. Nu se putea însă 
prevedea momentul catastrofei, de aceea stăteau fără 
întrerupere oameni de pază, ca să dea de veste, prin 
aprinderea focului, că începe prăbuşirea. 

În aşteptarea acestor evenimente, ne duserăm caii la 
adăpost, în boltă. Pe toată lăţimea imaşului erau rânduite 
santinele, care închideau drumul spre ruine. Ustadul făcuse 
un fel de cartier general. Ibn el Idrak şi şeicii djanicunilor şi 
kalhuranilor lipseau. Erau în mijlocul oamenilor lor; ştiau 
însă ce aveau de făcut când va veni momentul. Din ce se 
întuneca, tot mai adâncă se făcea liniştea în vale. Djanicunii 
erau pe dealuri. Lăsau „Umbrele” să vină, fără să le pună 
vreo piedică în cale. În schimb, satul era bine păzit: de 
fiecare parte a lacului câte şase tunuri. Suficient ca să se 
dovedească „Umbrelor” cât de neputincioşi erau împotriva 
noastră. Celelalte opt tunuri fuseseră aşezate pe nişte 
înălţimi care dominau câmpul de alergare. 

Ustadul împărţise oamenilor noştri o mulţime de făclii şi la 
capătul lacului stăteau pitite iscoade, care supravegheau 
cortul lui Ahriman Mirza şi aveau ordin să ne înştiinţeze 
îndată ce se vor ivi massabanii. Ştiam doar că el vroia să 
ocupe cu ei ruinele, aşa că trebuiau să sosească înaintea 
„Umbrelor”. 

Când crezurăm că a sosit timpul, coborârăm în sat şi 
aflarăm aici că Pederul fusese deosebit de conştiincios, 
atrăgând atenţia celor din corturi asupra primejdiei 
existente. Fusese însă luat în râs, ca şi oamenii pe care îi 
trimisese peste zi. Noi ne făcuserăm datoria; acum nu mai 


aveam nici o răspundere. Treaba lor dacă n-au vrut să ne 
asculte. 

Cerul se acoperi deodată. Nu păreau noii de ploaie; ai fi 
zis mai degrabă că-şi acoperă faţa ca să nu vadă ce se va 
petrece aici, jos. Miezul nopţii se apropia. O lumină gălbuie, 
nehotărâtă, domnea, potrivită pentru stafii şi strigoi. 

De pe lac se ridica ceața, mai întâi în pâlcuri, apoi din ce în 
ce mai groasă şi mai închegată. După câtva timp negura se 
sfâşie iar, în fâşii care luau forme ciudate, fantastice şi se 
îndreptau spre uscat. Aerul era umed, ca şi când fantomele 
acestea ar fi fost trupuri de înecaţi, ieşite din adâncul apei. 

Din ceaţă se desprinse o nălucă şi, se apropie de noi. Era o 
iscoadă. Ne aducea vestea că massabanii sosiseră şi se aflau 
la Ahriman Mirza. În curând veni alta să ne spună că Mirza 
se pusese în fruntea lor şi vin în marş, pe jos însă, în cea 
mai mare linişte. Ustadul repetă ordinul că să fie lăsaţi să 
înainteze spre ruine. 

Nu trecu mult şi-i zărirăm prin ceaţă. Ei nu ne puteau însă 
vedea, căci stăteam ascunşi. Credeau că satul e adormit şi 
trecură prin el fără să se arate cineva, aşa că rămaseră 
încredinţaţi că într-adevăr nu-i simţise nimeni. Peste puţin 
timp se auzi din ruine, deasupra noastră, un țipăt scurt, 
apoi un glas înăbuşit, care părea să dea o comandă. Pe 
urmă, se făcu iarăşi tăcere. 

La vreun ceas după miezul nopţii aflarăm că avangarda 
„Umbrelor” se apropia dinspre trecători şi s-a oprit 
dincoace, ca s-aştepte grosul armatei. Locotenentul lui 
Mirza le-a ieşit înainte ca să-i conducă la lac. 

Iarăşi trecu o bucată de vreme - de astă dată mai lungă şi 
o altă iscoadă, de dincolo de deal, veni să ne spună că takii 
extremişti au căzut în curs şi sunt înghesuiți acum în gang, 
de unde nu mai pot ieşi. Pe de altă parte, Ibn el Idrak a 
convins pe ceilalţi - cei cu minte - să se alipească de şeicul 
din Şord şi să vină cu toţii, în zori, la noi. 

De-abia plecă iscoada şi ne pomenirăm cu cineva la care 
nici nu ne gândeam: Asyk. Ne căutase în casă şi i se spusese 


unde ne putea găsi. Vestea pe care ne-o aducea ne minună 
foarte mult: 

— Am fost mai adesea pe aici decât vă închipuiţi, ne spuse 
el. Ştiu tot ce s-a petrecut. Şeicul ul Islam m-a socotit până 
azi spionul lui, care s-a strecurat printre voi ca să afle 
secretele de care să se folosească el. Dar o să cadă singur 
în cursa pe care v-a întins-o. Am fost pe munte şi mi-am dat 
seama că prăbuşirea nu mai poate fi împiedicată. Am crezut 
de datoria mea ca om, să-i atrag luarea-aminte şi să-l 
îndemn să plece cât mai e timp. N-a vrut să mă creadă, ba a 
prins bănuieli când a auzit din gura mea acelaşi lucru ca de 
la voi. Totuşi nu m-a gonit. Se învârtea neliniştit de la cort la 
lăcaşul sfânt şi îndărăt, ca să vadă dacă au sosit takii pe 
care îi aştepta să vină prin gang. Dar aşteptarea i-a fost 
zadarnică. Am spus şi servitorilor lui de primejdia care îi 
aşteaptă şi vor să şteargă putina. 

— Şi suita? Sfântul, Mântuitul, Imamul şi generalii? 
Întrebai eu. 

— Aceştia au rămas la taki şi nu se mişcă de acolo până 
după ce se va sfârşi lupta. 

— Foarte frumos din partea lor, zise Pederul, râzând. Să 
culegi ce n-ai semănat! Dar ia spune, ai văzut-o pe Hanum 
Gul? 

— Nu numai că am văzut-o, dar am şi vorbit cu ea. 
Oamenii ăştia doi se poartă foarte cuviincios unul cu altul, 
dar se urăsc de moarte. Mă crede şi ea un fel de umbră a 
şeicului şi se linguşeşte pe lângă mine cu gând să afle ceva 
ce i-ar fi dăunător lui. Fireşte că scapă câte o vorbă, aşa că 
ştiu ce gândesc amândoi. Astăzi însă se pare că lucrurile 
vor să ia altă întorsătură. Mi-a propus să intru în slujba ei. 
Zicea că steaua şeicului ul Islam a apus şi-mi va asigura un 
viitor strălucit, dacă îi voi spune tot ce ştiu despre el. Asta s- 
a petrecut pe la miezul nopţii, când m-a chemat în cortul ei, 
căci aştepta pe Ahriman Mirza. Acesta n-a venit însă singur, 
ci cu massabanii. Când a auzit el despre ce e vorba, ceru să- 
| urmez ca să-mi arate dovada că e mai bine să-l slujesc pe 


el şi pe Hanum Gul decât pe şeic, care tocmai se afla acum 
în cortul său. Puse pe massabani să-l împresoare şi intră cu 
locotenentul lui în cort. Mă chemă şi pe mine. Deoarece 
auzisem ce vorbiseră în lăcaşul sfânt, bănuiam cam ce are 
să urmeze. Şi nu m-am înşelat. Prinţul „Umbrelor” apucă pe 
şeicul ul Islam de ceafă şi-l zgâlţâi până ce-i scoase şi ultima 
rămăşiţă de trufie din el, îl trânti apoi jos şi porunci să fie 
păzit bine până ce va trece lupta, apoi va hotări ce e de 
făcut cu el. Fireşte că tot timpul nu se dădu drept prinţul 
„Umbrelor”, ci drept Ahriman Mirza, lăsând să se înţeleagă 
că celălalt se află cu „Umbrele” lui. Puse pe urmă să se 
ocupe de către massabani lăcaşul sfânt, ca să nu lase pe 
taki să pătrundă înăuntru. După aceea se întoarse iar în 
cortul său. Eu trebuia să rămân afară cu slugile, ca să le 
ajut să care paturi şi perne sus, pe acoperiş, de unde va 
putea să vadă mai bine, împreună cu Hanum Gul, 
măcelărirea djanicunilor. Mă folosii de prilej ca s-o şterg pe 
nesimţite încoace. 

— Şi acum ce ai de gând? Îl întrebă Ustadul. 

— Nici eu nu ştiu. Dă-mi un loc printre războinicii tăi. 

— Avem destui luptători. Eşti bun călăreț? 

— Da. 

— Atunci du-te şi spune lui Kara Ben Halefsă pună şaua 
pe cai. Barkh pentru el, pe Ghalib pentru tine şi pe Assil 
pentru mine. Pe Syrr să-l înşeueze Şacara, dar fără zăbală, 
ci numai cu căpăstru. Ăsta e pentru effendi. Pe urmă veniţi 
toţi încoace. 

— Unde ne ducem? Întrebai bucuros pe Ustad, după ce 
plecă Asyk. 

— La biserică. Ideea mi-a venit chiar acum. Căpitanul 
rămâne să-mi ţină locul; ştie ce are de făcut. Noi vom avea 
de acolo cel mai bun loc de urmărit desfăşurarea luptei. 
Dacă vom vedea că e nevoie de noi, în două minute putem fi 
îndărăt. La caz de trebuinţă, Kara sau Asyk ne pot sluji de 
ştafetă. 


Propunerea îmi convenea, mai ales că de acolo se putea 
vedea mai bine ca de oriunde prăbuşirea dealului, dacă, 
bineînţeles, nu va întârzia prea mult. 

Cerul nu-şi schimbase culoarea aceea plumburie şi ceața 
tot mai plutea deasupra lacului şi a Văii. Era acum atât de 
deasă, că nu puteai vedea la doi paşi: Dar deodată dispăru. 
Trecuserăm de hotarul ei şi ne aflam acum în aerul liber şi 
străveziu al dimineţii. Nu se luminase încă, la răsărit însă se 
iveau zorile pe coamele munţilor... A! Colo la apus izbucni o 
flacără. Focul să fi fost aprins abia acum, sau nu-l 
văzuserăm noi din pricina negurii? Era semnalul: dealul se 
prăbuşea! 

Ajunşi la lăcaşul sfânt, descălecarăm. Asyk rămase la cai. 
Noi trei intrarăm înăuntru şi ne aşezarăm pe o lespede. 
Ustadul zise: 

— Aici, în locul acesta, ne-a provocat duşmanul; de aici 
vom vedea ce se va alege de el. De cel mai obraznic dintre 
ei, „călăul”, am scăpat; a căzut victima propriei sale arme. 
Tu, acela pe care îl urmărea răzbunarea lui, n-a trebuit să 
mişti un deget. Aşa voi face şi eu. Las fatalitatea să 
hotărască. 

Nu eram singuri aici. Am mai spus că mulţimea adunată la 
serbări, se retrăsese în munţi. Erau şi aici sumedenie de 
oameni înarmaţi. Umpleau tot locul liber din faţa bisericii; 
şirul se întindea apoi până în pădure. Când începu să se 
lumineze şi puturăm zări până la lac, îi văzurăm şi acolo, 
înghesuiți unul într-altul în tot lungul malului... tot o lavină 
gata să se prăbuşească în mijlocul „Umbrelor”. Aceasta 
ameninţare care plutea pe deasupra capetelor lor o puteam 
vedea noi de aici de sus, dar nu cei de jos, căci ceața 
creştea mereu şi alte pâlcuri de negură veneau mereu să o 
sporească. 

Dar dinspre răsărit începu să se lumineze; acolo erau 
kalliuranii cu djanicunii. Ca gonită din urmă; negura se 
ridica încet, dar fără răgaz, spre ruine. Le învălui ca un 


zăbranic, trecu dincolo de ziduri şi se aciui în răcoarea şi 
liniştea stâncilor. 

Cerul se lumina treptat. Acum se putea, desluşi şesul care 
ducea la trecători. Văzurăm „Umbrele” călare. Se 
despărţiseră lângă cortul lui Mirza, ca să poată înainta din 
două părţi în acelaşi timp. Capătul coloanelor se pierdea în 
ceaţă, dar numărul lor era atât de mare şi şirul atât de 
lung, că numai un ochi ager ar fi putut vedea unde se 
sfârşea. Vai de ei ar fi fost dacă Ahriman ar fi dat ordin ca 
toată această hoardă să ocupe malul lacului. Nici măcar nu 
s-ar fi putut mişca. Erau tot atât de înghesuiți ca şi takii în 
gangul secret, numai că acestora le stătea deschisă 
retragerea. Dar ce fel de retragere! 

În timp ce îi priveam înaintând, veni după ei... ziua! Îi 
urma pas cu pas, pe când nouă aici, sus, ne trimitea 
răsuflarea ei caldă şi binecuvântată. Suflul ei puternic se 
sparse de zidurile ruinelor, scormoni şi goni ceața, ca să ne 
lase liberă priveliştea. Unul din corturi era împresurat de 
massabani, la celălalt nu se vedea nimeni. 

Sus însă, pe marginea zidului, şedea Ahriman Mirza, 
alături de Hanum Gul, iar în spatele lor servitorii. De acolo 
unde se aflau nu puteau zări, chiar şi fără să fi fost negură, 
ce se petrecea în sat. Vor fi crezut, deci, că djanicunii dorm. 

Deodată se auzi în vale un nechezat de cal, apoi încă unul 
şi iar unul. În tăcerea dimineţii, nechezatul se auzea până 
departe. Mirza înţelese că „Umbrele” lui sosiseră. Îi 
aşteptase încă de cu noapte şi începuse să-şi cam piardă 
răbdarea. Acum Ahriman se ridicase în picioare. În mână 
ţinea revolverul. Întâia detunătură trebuia să fie semnalul 
de atac. Privi peste lac. Văzu numai „Umbre”, nimic decât 
„Umbre” care se înghesuiau în vale. Nu văzu djanicunii pe 
coamele dealurilor, căci aceştia se pitiseră după bolovani, 
pe după copaci şi printre tufe. Nu văzu nici tunurile 
noastre, lipite de zidul din afară al ruinelor. 

Descărcă arma. Se aştepta, fireşte, ca „Umbrele” să 
năvălească, din amândouă părţile, în sat. Nu erau destul de 


aproape ca să vadă ce-i aşteaptă. Dând cu ochii de gurile de 
tun îndreptate spre ei, se opriseră în loc şi păreau că se 
sfătuiesc. Ahriman descărca un al doilea glonţ şi făcea 
semne cu braţele, strigând răstit câteva ordine. Se vedea 
bine că e mânios. Probabil că poruncise să se repete 
semnalul ca răspuns, căci pederanii traseră şi ei, dar nu 
cutezară să înainteze, ci arătau mereu spre sat. 

Se părea că împuşcăturile lor treziseră un ecou înzecit şi 
ochii tuturor se îndreptară spre locul dincotro venea. Focul 
pe deal ardea încă, dar şters şi abia zărit în lumina zilei. 
Paznicii se retrăseseră la adăpost, pe stânca de lângă 
căsuţa de marmură şi ne vesteau prin glasul armelor că 
malul se prăbuşea. În acelaşi timp intră şi căpitanul în 
acţiune. Glasul lui răsună puternic. Pe amândouă flancurile 
detunară tunurile, urmate de celelalte opt, aşezate în jurul 
lacului. 

Acum răsăriră şi djanicunii, ca din pământ; răcnetele şi 
detunăturile armelor lor făcură să se cutremure valea şi 
lacul. Urmă apoi o tăcere adâncă, după care trebuia să vină 
clipa hotărâtoare. 

Cât cuprindeai cu ochiul, totul părea împietrit. Nimeni nu 
cuteza să facă vreo mişcare, în afară de unul singur. Acesta 
era Chody-i-djuma. Se apropie de debarcader, cobori în 
luntre şi răzbi până aproape de mijlocul lacului, ca să poată 
fi văzut de Ahriman Mirza. Acesta stătea ţeapăn, ca o stană 
de piatră. 

Înţelegea el ce se petrece? Sau nu mai putea înţelege 
nimic? Atunci bătrânul profesor se ridică în picioare şi 
strigă cu glas răsunător: 

— Ahrimane, ceasul din urmă al împărăției tale a sunat! 
Zidurile de sub tine încep să se clatine şi muntele de 
deasupra ta se năruie. Vrei să răpeşti domnia şahului şi... 

Un hohot de râs îi curmă vorba. Dar nu Mirza râdea - el 
părea împietrit şi năuc - ci Gul, care sărise în picioare, 
vrând să dovedească astfel că în clipa primejdiei femeia e 


mai curajoasă decât bărbatul. Smulse de la brâu sabia lui 
Mirza, înainta până la marginea zidului şi strigă în jos: 

— Nu vorbi neghiobii, ci priveşte adevărul în faţă. Dealul 
nu se va prăbuşi peste noi, ci peste voi. Alergaţi cete 
credincioase ale noului şahinşah! Oţelul sclipeşte! Vă chem 
la biruinţă! Yallah22... yallah... yallah! 

Roti sabia deasupra capului şi glasul ei răsună până 
departe. Dar ce fu asta? O făcuse dintr-adins sau înaintase 
prea mult la marginea zidului? Sări sau se rostogoli? 
Aruncase sabia sau o mai avea şi acum în mână? Nu se 
putea desluşi, dar la cel din urmă yallah zbură jos de pe zid. 
Părea că prin gestul ei vroia să îndemne „Umbrele” la atac. 
Şi izbuti! 

— Yallah, yallah! Răcniră pederanii. 

— Yallah, yallah! Urlară „Umbrele” după ei şi cuvântul 
răsună până departe în jurul lacului. 

Hogea făcu atunci un semn, din luntre, căpitanului. Acesta 
dădu semnalul. Tunurile bubuiră şi începură să împroaşte 
moartea în duşman. 

Bubuiturile treziră pe Mirza din împietrirea lui. Îşi 
cuprinse capul în palme şi înainta până la marginea zidului, 
întocmai cum făcuse înainte Hanum Gul, ca să se uite după 
ea. Dar privirile noastre fură atrase de altceva. Dealul de 
sub căsuţa de marmură începu să se surpe. Bolovanii se 
îngrămădeau unul peste altul şi alunecau la vale. Aceasta se 
petrecu în pauza care urmă după salva de tunuri. 
Massabanii îşi întoarseră şi ei privirile într-acolo. Ştiau de la 
Asyk că va urma o prăbuşire a dealului şi, când văzură 
bolovanii rostogolindu-se, o luară la fugă. 

Satul era prea aproape de munte, aşa că nu se putea 
vedea încă din el începutul catastrofei. Dar „Umbrelor” din 
jurul lacului nu le scăpă ce se petrece în deal. Nu se mai 
înghesuiau înainte. Nu mai răcneau „yallah”. Nu se mai 
uitau în faţa lor, deşi tunurile noastre bubuiau mereu, ci în 
sus, unde lavina se despărţise, deasupra stâncii cu corturi, 


în două şuvoaie şi se rostogolea la vale. Încă înainte de-a 
ajunge jos, valea răsună de urlete. 

Ce urmă nu se poate descrie. Nu era bubuit, nici pârâit 
sau hârşâit, nici trosnet sau detunătură, cutremur sau 
hăuit, ci toate, toate la un loc. Puterea surpării acestei 
greutăţi enorme stârni o apăsare a atmosferei care până şi 
pe noi, aici, sus, ne izbi ca o măciucă în cap, pe când pe cei 
de jos îi trânti la pământ. Ahriman Mirza fu smuls de pe zid 
şi aruncat în văzduh. Unde a căzut n-am putut vedea, căci 
în clipa aceea se ridică un nor de pulbere care acoperi toată 
valea dinspre ruine şi se împrăştie apoi peste tot, astfel că 
abia puteam respira. Atât de tare fu îmbâcsit aerul de 
această pulbere, încât vreo câteva zile după asta copacii şi 
tufele de la capătul lacului se preschimbaseră din verde în 
cenuşiu. Prăbuşirea muntelui dădu loc unui cutremur de 
pământ cu bubuituri prelungite. 

Deşi ne aşteptam la acest eveniment, impresia ne zgudui 
adânc. Ce trebuie să fi fost pentru cei ce nu ştiau ce avea să 
vină! Nu puteam vedea dar auzeam răcnetele şi urletele lor 
de groază. Cai nechezau pretutindeni, cămile zbierau, câini 
schelălăiau. Până şi pădurea răsuna de urletele 
sălbăticiunilor, care se aţineau pe acolo. A trebuit să 
alergăm la caii noştri, care voiau s-o ia la fugă de spaimă. 

După ce îi potolirăm ne întoarserăm la locurile noastre. 
Ustadul scoase un strigăt de uimire, arătând cu mâna 
dincotro venise prăpădul. Rămăsei şi eu încremenit. Norul 
se mai risipise şi puturăm vedea, între cele două cărări pe 
care le făcuse avalanşa, un braţ de stâncă enorm care se 
înălța în aer, iar în palma lui... căsuţa de marmură! Viziunea 
aceasta o avusesem eu odată privind de pe lac într-acolo. 

Prăpădul de sus avea, să urmeze acum şi jos, dar în alt fel. 
Pretutindeni unde pulberea lăsa loc liber ochiului, văzurăm 
pe djanicuni coborând de pe dealuri, ca să întregească 
opera începută de catastrofă. Fusese hotărât dinainte ca, 
îndată după salva tunurilor, să se apropie pe furiş de 
„Umbre” şi să le ţină sub ameninţarea puştilor. Pe urmă, 


cavaleria ascunsă în sat să şarjeze şi să împingă pe duşman 
- dacă va încerca să se împotrivească - în lac. 

Ne aşteptam să auzim acum sute de împuşcături dar... 
nimic decât tropot înăbuşit de copite care se îndepărta. Ce 
să fie asta? 

Prietena noastră, ziua, ne răspunse la întrebare. Tot astfel 
cum făcuse cu ceața, vântul dimineţii goni praful stârnit de 
surparea dealului spre ruine şi le învălui cu un zăbranic. 
Valea rămase liberă şi văzurăm că planul nostru atât de 
bine chibzuit fusese zădărnicit. Ne privirăm uimiţi şi nu 
ştiam: să râdem ori să ne necăjim? 

— Ce nesocotinţă din partea noastră să ne închipuim că 
„Umbrele” vor ţine piept tunurilor şi puştilor! O luaseră la 
fugă şi se împrăştiaseră ca potârnichile. Dar cum se făcuse 
ca atâţia oameni sa dispară în atât de scurt timp? Foarte 
simplu. Îndată ce tunurile bubuiră, cei din spate şterseră în 
grabă putina. Ceilalţi, văzând că nu e de glumă, făcură la 
fel. Îi văzurăm gonind, din toate părţile, spre cortul lui 
Ahriman Mirza. 

— Umbre”! Murmură cu dispreţ Ustadul. Şi cu astfel de 
nemernici vor să ne sperie nu numai pe noi, ci şi pe şah! Ce 
prostie din partea noastră să facem atâtea pregătiri pentru 
nişte laşi. Parcă mi-e şi ruşine... 

Văzurăm că şi cei din sat erau tot atât de miraţi ca şi noi, 
totuşi nu-şi pierdură cumpătul. Cavaleria porni să 
urmărească pe duşman. Dinspre miazănoapte se ivi şeicul 
din Şord, cu războinicii săi, apoi Ibn el Idrak cu takii şi la 
câteva minute după ei dinarunii, în frunte cu şeicul lor. 
Goneau spre lac, ca să împingă „Umbrele” spre kalhuranii 
şi djanicunii ce formau o singură trupă. 

Căpitanul din garda imperială încalecă, hogea de 
asemenea, Djafar Mirza alergă şi el spre casă să-şi ia calul. 
Toţi djanicunii care începuseră să coboare dealul se 
întoarseră din drum ca să aţină calea „Umbrelor”, la 
poalele lui. Încolţiţi din toate părţile, le-ar fi fost cu 
neputinţă să mai scape. 


Păreau toţi cuprinşi de înfrigurare. Numai noi rămaserăm 
la locurile noastre. Nu ne puteam lua ochii de la cele ce se 
petreceau în ruine. După cum am mai spus, lavina se 
despărţise în două. Cele două mormane uriaşe de bolovani 
şi pământ se amestecau acum de-a valma în vale, dar nu şi 
sus. Rămăsese o deschizătură îngustă între dărâmături, 
care ducea la lăcaşul sfânt. Aici stătuseră o parte din 
massabani, ca să supravegheze gangul secret. După cum 
am aflat mai târziu, izbutiseră să scape cu fuga şi să se 
ascundă deocamdată. Iotuşi se mai aflau acolo oameni. 
leşiră pe uşă, unul după altul şi toţi păreau înspăimântați de 
cele ce vedeau. Urmară alţii şi când veniră mai aproape ne 
dădurăm seama că erau de-ai noştri, aceiaşi care păzeau 
gangul ca să nu poată fugi takii extremişti. Simţiseră şi ei 
cutremurul şi trimiseseră pe unul din ei să vadă ce s-a 
întâmplat. Acesta se întorsese să le spună şi acum ieşeau 
toţi speriaţi. Ştiau că stâlpii care susțineau ruinele se vor 
surpa din pricina greutăţii care apăsa deasupra lor. Toţi 
care s-ar găsi atunci în gang vor fi pierduţi. De aceea 
căutaseră să fugă din sat cât mai era vreme. 

După ei se iviră takii închişi acolo. În frunte veneau 
Sfântul, Mântuitul, Imamul şi generalii. Se feriseră de 
primejdia luptei şi dăduseră peste alta şi mai mare. 
Uitaseră de demnitatea rangului lor şi fugeau de zvântau 
pământul! Ceilalţi taki îi urmau. Se împingeau, se 
înghionteau care să iasă mai repede. Numărul lor creştea 
din ce în ce. Cum răsăreau aşa din adâncul pământului, 
târându-se, poticnindu-se, înjurând şi răcnind, mi se păreau 
nişte şobolani scârboşi care fug când simt că se scufundă 
corabia. 

Atât erau de îngroziţi că nici nu se împotriviră când un 
locotenent din gardă le ieşi înainte şi le porunci să predea 
armele, căci sunt prizonierii şahului. Totuşi Sfântul, 
Mântuitul, Imamul şi cei doi generali cerură să vorbească 
îndată cu Ustadul, ca şi când li s-ar fi făcut cine ştie ce 


nedreptate. Locotenentul ni-i trimise, înconjurați de o 
droaie de soldaţi. 

Mântuitul ieşi din rând şi se opri dârz în faţa noastră. 
Ustadul nu-l lăsă însă să spună ceva, ci îi arătă cu mâna 
spre ruine, unde un altul, mai presus de toţi Mântuiţii şi 
Sfinţii, grăia acum nu prin cuvinte ci prin fapte. 

Ceea ce se putea vedea te cutremura de groază. La răsărit 
cerul era o văpaie şi soarele răsărea. Coroana de marmură 
din vârful stâncii sclipea ca un bulgăre de aur, împodobit cu 
milioane de diamante şi rubine. Dar jos, dedesubtul ei, era o 
mişcare care te înfiora, deşi nu-ţi dădeai seama ce poate să 
fie. O legănare uşoară, apoi ici, colo, pământul se lăsa în 
adânc şi pierea lăsând numai straturi înguste. Urmă un 
pârâit şi un scrâşnet, ca şi când un monstru uriaş sfărâma 
în dinţi oase de piatră. Apoi, deodată, se căscă o gură 
enormă şi începu să înghită ruinele şi dealul prăvălit. Şi în 
timp ce piereau în gâtlejul acela uriaş, ţâşni din el un şuvoi 
de apă din adânc, dar cu atâta putere că se năpusti peste 
lac ca un adevărat Leviatan şi se împrăştie tocmai hăt 
departe. Pe noi însă nu ne interesa atât revărsarea apei din 
adânc, ci o altă privelişte mult mai ciudată. Din ruine nu mai 
rămăsese decât zidul din afară. Tot ce fusese înăuntrul lor 
pierise şi în loc apăruse un şes neted şi întins, aproape cum 
îl desenase Ustadul pe schiţa bisericii. Şi tocmai în fund, 
unde pe schiţă era soclul gol, sclipea statuia minunată de 
marmură a „Rugăciunii vrăjite” izbăvită acum de catastrofă. 

Din firida boltită şi întunecoasă, strălucirea ei ieşea şi mai 
mult la iveală. Cu braţele ridicate spre soarele, care se 
înălța acum maiestuos pe cer, părea că preface blestemul 
de mii şi mii de ani în binecuvântare. 

Ustadul tăcea. Îmi apucase mâna şi-o strângea cu putere. 
Nu era nevoie de cuvinte ca să-l înţeleg. Cu atât mai mare 
era larma stârnită în jurul nostru. Socoteau ca un sacrilegiu 
ceea ce vedeau, căci religia lor le interzicea să se închine 
idolilor şi statuia aceea nu era altceva. Erau indignaţi de 
atitudinea noastră cucernică şi-şi spuneau pe faţă părerea. 


Mă miram de răbdarea Ustadului. Se întoarse spre ei şi-i 
întrebă, foarte calm, ce caută aici. Mântuitul deschise 
atunci gura şi ţinu o întreagă cuvântare, spunând că nici 
unuia din ei nu le-a trecut vreodată prin minte să 
întreprindă ceva împotriva djanicunilor. Ei sunt oameni 
paşnici, n-au nici o duşmănie faţă de nimeni şi cere să li se 
dea numaidecât drumul. În numele tuturor, îşi dă cuvântul 
de onoare că a spus adevărul. 

— Al tuturor? Zău? Întrebă Ustadul şi-i privi pe rând. 

Ridicară toţi în acelaşi timp mâinile în semn de jurământ. 
Ustadul îmi făcu semn din cap, mie şi lui Kara, să-l urmăm, 
fără să le răspundă un cuvânt. Încălecarăm toţi trei şi ne 
îndreptarăm spre sat. Ajunşi aici, spuse locotenentului că 
prizonierii sunt liberi, cu condiţia să părăsească îndată 
ţinutul djanicunilor. 

— Liberi? Strigă aproape mâniat Kara, care nu-şi putu 
stăpâni indignarea. Dar au minţit toţi, toţi! Mântuitul, 
Sfântul, Imamul, generalii şi ceilalţi, până la cel din urmă. 

— Ştiu, răspunse Ustadul, zâmbind. Tocmai de aceea îi las 
să plece. Astfel de oameni care îşi bat joc de cuvântul lor de 
cinste, nu-i sufăr nici măcar ca prizonieri printre noi. Acum 
înţelegi? 

Cel dintâi lucru ce-l făcurăm acum fu să ne interesăm de 
soarta lui Ahriman Mirza şi a Hanumei Gul, căci nu mai 
încăpea îndoială că şeicul ul Islam pierise o dată cu ruinele. 

Locotenentul ne îndreptă spre casa hogei. Îi găsirăm aici 
în curte pe amândoi. Hanum Gul era moartă; în cădere, 
vârful săbiei îi străpunsese inima. Mirza stătea lângă ea, 
nevătămat la trup, dar cu minţile rătăcite. Nu ne mai 
recunoscu. Părea că nu se mai recunoaşte nici pe sine, căci 
repeta mereu în neştire: 

— Ahriman Mirza e prinţul „Umbrelor” şi dacă se 
prăbuşeşte el, pier cu toţii... 

Aşadar, soarta i se împlinise! Când plecarăm de acolo, ne 
întâlnirăm cu Agha Sibil şi ai săi, care la apropierea 
„Umbrelor” îşi strânseseră cortul şi alergaseră la noi. Acum 


ieşeau de pretutindeni oaspeţii veniţi la serbare, femeile şi 
copiii djanicunilor din sat, care stătuseră până atunci 
ascunşi prin case. Aflaseră că nu mai e nici o primejdie şi ce 
se întâmplase cu ruinele. Vroiau să se ducă toţi să vadă 
schimbarea, dar nu-i lăsarăm. Până ce nu se va potoli 
fierberea din adânc, era primejdie să se apropie cineva. 

În acelaşi timp soseau şi oamenii noştri, puşi să păzească 
gangul şi care se refugiaseră dincolo de deal. Auziseră şi ei 
bubuiturile şi simţiseră cutremurul. Când văzură că takii 
extremişti nu mai sunt în gang, crezură că-şi pot părăsi 
postul, fiindcă nu mai au pe cine păzi. Se întâlniră în sat cu 
foştii lor prizonieri, care păşeau ţanţoşi printre djanicuni şi 
dispărură în văgăuna care ducea la pârâu. 

Ustadul spuse acum tuturor că diseară va fi o mare 
iluminaţie, dar de astă dată ca să sărbătorească izbânda 
noastră. Făcurăm apoi înconjurul lacului, iar de aici ne 
îndreptarăm spre cortul lui Ahriman Mirza. Era împodobit 
înăuntru cu adevărat în chip princiar. În fund văzurăm o 
lădiţă cioplită cu măiestrie. Deasupra ei atârna o fotografie 
mică şi o cheiţă de aur. Ustadul se apropie să se uite la 
fotografie. Deodată scoase o exclamaţie de mirare. O luă 
din cui şi se duse la uşă ca s-o examineze la lumină. Îşi 
desfăcu apoi haina, scoase de sub ea un şirag de 
mărgăritare de care atârna o fotografie de aceeaşi mărime. 
Le ţinu una lângă alta să vadă dacă se aseamănă într- 
adevăr. 

Să fie oare portretul despre care Pekala îmi spusese că îl 
poartă întotdeauna la el şi numai o dată pe an se uită la el? 

După câtva timp se întoarse la lădiţă şi încercă să vadă 
dacă o poate descuia cu cheiţa de aur. Îndată ce răsuci 
cheia în broască, sări capacul, înăuntru erau numai hârtii. 
Luă una, o citi, apoi alta şi după ce o citi şi pe aceasta se 
întoarse spre mine şi-mi zise: 

— Te superi dacă o să te rog să mă laşi puţin singur? La 
urmărirea „Umbrelor” nu vreau să iau parte, dar după cele 
ce am găsit aici, aş dori ca să nu scape niciunul din ei. 


Trebuie neapărat să-i prindem pe toţi şi să-i predăm 
stăpânirii. E nevoie să curăţim ţara de astfel de duşmani. Te 
TOg, deci, pleacă după oamenii noştri şi ai grijă sa nu se 
procedeze cu blândeţe şi să-i lase să fugă. Presupun că-mi 
vor trebui câteva ceasuri ca să sfârşesc de citit, aşa că nu e 
nevoie să te grăbeşti cu înapoierea din pricina mea. 

Încălecarăm şi ne îndreptarăm spre răsărit, adică spre 
trecători. Şesul era pustiu, nu se vedea nici ţipenie de om. 
„Umbrele” nu lăsaseră nici un rănit (aceştia împreună cu 
morţii zăceau lângă lac) în urmă şi urmăritorii nu se lăsau, 
ci se ţineau dârz după ei. 

Când ajunserăm la lanţul de munţi, aleserăm „Trecătoarea 
iepurilor”. De sus, din deal, se vedea un pătrat împresurat 
de stânci înalte şi netede, ale cărui laturi erau astfel 
ocupate: la miazănoapte, adică tocmai dedesubtul nostru, 
djanicunii satului, războinicii din Şord şi takii aliaţi; la apus 
oaspeţii noştri de parte bărbătească, sosiți tocmai la timp ca 
să ne dea o mână de ajutor; la miazăzi djanicunii din satele 
învecinate şi kalhuranii şi la răsărit dinarunii cu djanicunii 
din satele mai îndepărtate, încercuirea se făcuse întocmai 
după cum plănuise Ustadul. „Umbrele” se aflau la mijloc: 
niciuna nu lipsea. Nici nu le venea în gând să se adune la un 
loc şi să încerce să rupă rândurile, ca să poată trece printre 
ele. Alergau în cete sau răzleţiţi, de colo până colo, lăsând 
să se strângă tot mai mult cercul în jurul lor. 

Nu departe de locul unde „Irecătoarea iepurilor” 
răspundea în unghiul de răsărit al capcanei, conducătorii 
noştri ţineau sfat. Venise şi şeicul kalhuranilor, de la cel mai 
îndepărtat post de observaţie al nostru. 

Coborârăm povârnişul. Era însă un drum foarte anevoios 
şi căutam să ne cruţăm pe cât cu putinţă caii. De aceea 
ajunserăm tocmai după ce se sfârşise consfătuirea. Şeicul 
kalhuranilor, care cunoştea bine ţinutul, făcuse o propunere 
primită cu unanimitate. Era vorba de un mijloc foarte bun 
pentru a dezarma cât mai repede pe duşman şi a-l putea 


păzi mai uşor. Adăugai porunca Ustadului ca niciunul să nu 
scape. 

La partea de apus a lacului era o văgăună largă, între doi 
pereţi înalţi de stâncă, atât de netezi, că nu s-ar fi putut 
căţăra un om pe ei şi în văgăună nu se putea pătrunde 
decât printr-o crăpătură îngustă care răspundea la şes, 
unde ne aflam noi. Duşmanii trebuiau mânaţi în crăpătură 
şi dezarmaţi la ieşiri, unul câte unul. 

Conducătorii noştri se întoarseră la trupele lor ca să dea 
poruncile trebuincioase. În curând pătratul se schimbă într- 
un triunghi al cărui vârf era îndreptat spre văgăună şi 
duşmanul împins într-acolo. 

Băgarăm de seamă că se codeşte. Părea că „Umbrele” s- 
au hotărât în sfârşit să ia poziţie de apărare. Acum 
energicul şeic din Şord se gândi s-o sfârşească repede. 
Porunci războinicilor săi să tragă o salvă oarbă, trase sabia 
din teacă şi porni în fruntea oştii sale spre „Umbre”. Se opri 
în faţa lor şi le vorbi câtva timp. N-am putut auzi ce le 
spune, dar efectul nu întârzie. Cei din coadă împingeau pe 
cei din faţă, care n-aveau încotro şi trebuiau să înainteze. 
Cum la o fugă cei din faţă nu sunt şi cei mai laşi, văzurăm că 
aceştia îşi dădură seama că orice împotrivire ar fi 
zadarnică. Descălecară, predară armele şi o luară în goană 
spre văgăună. Locul era însă atât de îngust că nu puteau 
trece decât unul câte unul. Dincoace îi luam noi în primire. 
Păreau însă să-şi primească soarta cu resemnare. La urmă 
se aşezară toţi în iarbă, aşteptând să vadă ce vom face cu 
ei. 

Prada de război, adică armele şi caii se cuveneau 
învingătorilor. Ustadul declară însă în numele djanicunilor 
că renunţă în folosul aliaţilor. Aceştia aleseră îndată pe 
câţiva dintre ei care să facă împărţeala. 

În vremea asta se însera. Paza prizonierilor fu încredinţată 
kalhuranilor. Ştiam că şeicul lor va avea grijă să nu scape 
niciunul. Pe mine nu mă mai interesa ce se va mai petrece 
aici şi hotărâi să mă întorc acasă. Djafar Mirza mă rugă să-i 


dau voie să mă însoţească. Pe când călăream la pas, pe şes, 
zărirăm în depărtare, venind dinspre răsărit, un om călare 
pe o cămilă de preţ, care gonea cât putea. 

— Asta e o ştafetă, zise Djafar. Probabil din partea şahului. 

Aşa şi era. Îi ieşirăm înainte şi călăreţul ne spuse că vine 
cu o scrisoare din partea şahului pentru Djafar Mirza şi 
Ustadul djanicunilor. 

Djafar luă scrisoarea şi o citi imediat. În plic mai era un 
bilet lung şi îngust, cu multe peceţi. Djafar zâmbi, dar nu 
zise deocamdată nimic. 

Pornirăm mai departe împreună cu ştafeta. Lui Syrr al 
meu părea însă că nu-i place mirosul de cămilă, căci dădea 
mereu din cap, ca şi când s-ar fi ferit de o muscă 
supărătoare. Dar se vede că asta nu era de ajuns; se smuci 
deodată şi porni în galop peste câmpie, aşa că ajunsei cu 
mult înaintea lui Djafar în faţa cortului lui Ahriman Mirza. Îl 
găsii pe Ustad încă acolo. Îmi spuse că tocmai sfârşise de 
citit hârtiile din lădiţă şi-mi va spune mâine ce lucruri 
neaşteptate şi de mare însemnătate conţin. Îi povestii în ce 
fel au fost dezarmate „Umbrele” şi ce s-a hotărât cu ei. 

În vreme ce vorbeam noi, sosi ştafeta şi-i predă scrisoarea. 
Se întunecase şi a trebuit să aprindem o lumânare ca să o 
poată citi. Conţinea două foi, amândouă cu pecetea şi 
semnătura proprie a şahului. Una mi-o dădu mie, spunând 
să mă folosesc de ea când voi găsi de cuviinţă. Era... 
graţierea lui Asyk. Pe cealaltă o vâri în buzunar, fără să 
pomenească nimic despre ce scrie în ea. Deocamdată vroia 
să fie transportată de acolo lădiţa cu hârtiile găsite în cortul 
lui Ahriman Mirza. Zicea că fusese o nebunie din partea 
acestuia să poarte cu el astfel de hârtii importante. 

Ştafeta se oferi să o ducă în sat, unde trebuia să aştepte 
răspunsul lui Djafar. Lădiţa fu legată pe cămilă şi omul 
plecă. Încălecarăm şi noi şi ne îndreptarăm spre casă. 

Lăsaserăm caii la pas ca să ne bucurăm cât mai mult de 
priveliştea pe care o aveam înaintea ochilor. Văzurăm mai 
întâi flăcările izbucnind pe dealul bisericii: ca şi când ar fi 


înviat prorocul Isaia şi ar fi strigat ca odinioară: „Deschide- 
te şi fă lumină!” 

Şi întreaga vale se supuse; munţii se „deschiseră” şi pe 
vârfurile lor „se făcu lumină”, iar deasupra lor întreaga 
boltă cerească începu să scânteieze, împrăştiind lumina 
stelelor peste pământ. Monumentul de marmură părea o 
vâlvătaie care îşi împrăştie strălucirea până în adâncul 
munţilor. 

În sat se aprinseră făclii, purtate în mâini de copii şi pe 
zidul rămas în picioare al ruinelor se văzură deodată două 
făclii uriaşe înălțându-se în văzduh. Şacara pusese de cu 
ziuă să se îngrămădească aici buturugi, ca să lumineze 
lăcaşul nimicirii, înconjurată de atâta lumină, statuia 
„rugăciunii încătuşate” părea o vestitoare a bucuriei 
omeneşti. 

Tabloul era atât de impresionant că Ustadul îşi opri calul şi 
murmură: 

— Să descălecăm. Sufletul mi-e cuprins de-o mare evlavie. 

Răsuflă o dată adânc, apoi urmă ca pentru sine: 

— Bisericuța mea din sat! În sfârşit acum te pot înălța. Nu 
mai e nevoie să dărâm nimic; a făcut-o altul pentru mine. 
Apa din cazane s-a revărsat în lac: şi acolo are să rămână 
pentru vecie. Lespezile năruite îmi vor folosi ca temelie; 
bucăţile mari de piatră drept stâlpi şi pereţi. Material avem 
aici din belşug. Pe un soclu vom aşeza statuia. Când 
djanicunii mei vor înţelege că rugăciunea e o artă şi încă 
arta cea mai desăvârşită pe pământ, îşi vor da seama că 
ajunge pentru asta şi cea mai mică bisericuţă. Văd de pe 
acum înălțându-se lăcaşul cucernic, care va arăta cât de 
mare e Dumnezeu şi cât de mici suntem noi, bieţi muritori... 
Parcă aud de pe acum clopotul răsunând în vârful dealului, 
ca să cheme la rugăciune pe... A, auzi? 

Îşi curmă vorba, căci în urma noastră se auziră strigătele 
de bucurie ale războinicilor, care se întorceau în sat şi care 
văzuseră iluminaţia. Încălecarăm şi pornirăm în grabă spre 
casă. În curte furăm întâmpinați de „armata de ocupaţie”, 


care ne primi cu urale. Aflarăm că dincolo de deal 
catastrofa nu făcuse nici cea mai mică pagubă. Ustadul 
porunci ca lădiţa adusă de ştafetă să fie transportată sus, în 
locuinţa lui. Părea să fie de mare preţ pentru el. 

Djafar se dusese să-şi schimbe hainele, căci se pregătea un 
ospăț pentru noi şi pentru oaspeţii noştri, căpeteniile 
triburilor aliate. Kara alergă la părinţii săi. Drept e că vru 
să îngrijească mai întâi de cai, eu luai însă asta pe seama 
mea; Asyk veni să-mi ajute. 

Când trecurăm pe lângă bucătărie, a cărei uşă era dată la 
perete, văzurăm pe nevastă profesorului de muzică 
trebăluind de zor pe acolo şi dând cu însufleţire porunci 
femeilor care pregăteau ospăţul. Se însărcinase chiar ea cu 
potolirea foamei diplomaților şi comandanților noştri. 

Şacarei îi revenea misiunea să împodobească masa. 
Nevăzând-o aici, îmi închipuii că e în sala cea mare, unde 
avea să aibă loc ospăâţul. 

Lăsai în grija lui Asyk caii şi mă dusei sus, în odăile mele. 
Nu trecui însă prin casă, ci intrai pe uşa din curte. Nici n- 
apucai să ajung pe platformă şi o văzui pe Şacara în capul 
scării; mă aştepta. Cum se face de întinserăm numai 
mâinile, fără să spunem un cuvânt? Mă trase spre marginea 
terasei şi-mi arăta spre „Rugăciune”. De aici se vedea şi mai 
bine decât de jos, în toată măreţia ei. De asemenea şi soclul. 
De ce mi se păru acum statuia şi mai frumoasă şi mai 
impunătoare? Împreunai mâinile în extaz. Deodată o auzii 
pe Şacara murmurând: 

— Effendi, cunoşti tu legenda despre Chodem - spiritul 
închis între ziduri? 

Tocmai vroiam să-i răspund: „doar tu singură mi-ai 
povestit-o!”, dar văzui pe chipul ei, luminat de sclipirea 
marmurei, un zâmbet şăgalnic. 

Tăcui. După câtva timp mă întrebă iarăşi: 

— Effendi, cunoşti tu legenda „Rugăciunii vrăjite”? 

Fireşte că tăcui şi de data asta. Urmă: 


— Înainte de-a veni tu, stăteam aici şi mă întrebam dacă 
amândouă aceste legende nu vor fi una şi aceeaşi. Cred că 
da. Dacă aşa e, atunci am găsit muntele pe care-l căutam... 

Înţelesei ce vroia să spună şi zâmbii. 

Toată noaptea domni mare veselie în sat. De-abia spre ziuă 
se făcu linişte. „Umbrele” fură trimise sub escortă 
puternică la Ispahan. Hanneh, Kara şi Halef rămaseră încă 
pentru câtva timp, până ce se va întrema acesta din urmă, 
oaspeţii Ustadului. Iar eu... eu pornii mai departe spre alte 
zări, alte „pământuri misterioase”, unde mă aşteptau poate 
primejdii şi mai mari decât acelea prin care trecusem până 
acum. 


SFÂRŞIT 


1 Dumnezeule. 

2 Încercările. 

3 Muntele credinţei. 

4 Căpetenia drepteredincioşilor. 

5 Profetului. 

6 Legiuitorului. 

7 Divinităţi ale infernului, în număr de trei, care chinuie 
sufletele păcătoşilor. 

8 Monedă persană. 

9 Polonia. 

10 Doamne de ce. 

11 M-ai părăsit. 

12 Creştină a sf. loma. 

13 Sinagogă. 

14 Pardesiul. 

15 Stai! 

16 Ascultător. 

17 Fiul celui cu judecată chibzuită. 

18 Fiu al chibzuinţii. 


19 Zidul răzbunării. 

20 Odaia dracului. 

21 Cămile încărcate cu tunuri. 
22 Înainte, pe ei!