Karl May — In Tara Leului Argintiu — V1 Leul Razbunarii

Karl May 


Karl May 


În Ţara Leului Argintiu 


Vol. 1 - Leul Răzbunării 


CUPRINS: 

Capitolul I - Cei doi năsoşi 1 

Capitolul II - Un Mirza persan 21 

Capitolul III - To-kei-hun 35 

Capitolul IV - Schimbul 46 

Capitolul V - Se ivesc noi piedici în cale 63 
Capitolul VI - La Muntele Galben 72 

Capitolul VII - La tribul haddedihnilor 86 
Capitolul VIII - Fiul „vrăjitorului” 98 

Capitolul IX - Leul răzbunării 110 

Capitolul X - Hanneh 124 

Capitolul XI - Pe malurile Tigrului 132 
Capitolul XII - „Ilatăl mirodeniilor” 139 
Capitolul XIII - Coliba de trestie 159 
Capitolul XIV - Polonezul şi servitorul său 174 
Capitolul XV - Ce ne-a povestit polonezul 190 
Poşta Redacţiei 224 

Tabel cărţi apărute la editura Eden/Pallas: 231 
Coperţile originale. 237 


Capitolul I - Cei doi năsoşi. 

Marea majoritate a cititorilor mei îl cunosc pe Winnetou, 
căpetenia apaşilor, cel mai nobil dintre indieni, cel mai bun 
şi credincios prieten din câţi am avut. Ei ştiu totodată 
împrejurările în care a murit. A fost lovit de un glonţ în 
piept, în cursul luptei ce s-a desfăşurat cu indienii sioux- 
ogellallaşi, în adâncul craterului din munţii Hancock, 


murind puţin mai târziu în braţele mele. I-am transportat 
trupul neînsufleţit în munţii Ventre şi l-am îngropat acolo, în 
valea râului Metsur. Mi-a revenit mie misiunea tristă să mă 
îndrept călare înspre sud, pentru a le duce apaşilor 
dureroasa veste că cea mai mare căpetenie şi cel mai vestit 
conducător al poporului lor nu mai este în viaţă. 

A fost un drum de care nici astăzi n-aş vrea să-mi aduc 
aminte. Moartea lui Winnetou a constituit o lovitură atât de 
năprasnică pentru mine, încât pot spune că de atunci am 
devenit alt om. Dacă înainte eram mai totdeauna vesel şi 
plin de încredere în propriile mele puteri, acum nu mai 
eram în stare nici măcar să schiţez un cât de vag surâs, 
părăsindu-mă orice poftă de viaţă. Preferam să rămân mai 
tot timpul singur şi ocoleam orice întâlnire cu vreo fiinţă 
omenească. Atunci când, în cursul drumurilor mele, eram 
obligat de împrejurări să mă opresc la vreun fort sau la o 
aşezare, o făceam cât mai scurt şi plecam cât mai repede 
mai departe. 

Ce e drept, oamenii cu care mă întâlneam nu aveau faţă de 
mine un comportament care m-ar fi îmbiat să mai întârzii în 
tovărăşia lor; nu, chiar dimpotrivă, îmi acordau o atât de 
mică atenţie, de parcă nici n-aş fi existat pentru ei, căci 
atunci când plecam sau treceam pe lângă ei nu-mi adresau 
nici măcar un salut. De fapt, dacă mă gândesc bine, cauza 
acestei purtări neprietenoase se datora, în primul rând, 
aspectului meu exterior. 

Mă dusesem cu Winnetou în munţii Hancock pentru a 
elibera nişte imigranţi care fuseseră capturați de siouxii- 
ogellallaşi. Am reuşit în acţiunea noastră, dar am plătit-o 
nespus de scump prin moartea lui Winnetou. După ce l-am 
îngropat pe nepreţuitul meu prieten, o parte din imigranții 
albi eliberaţi s-au hotărât să rămână în valea râului Metsur 
şi să întemeieze aici o aşezare. I-am ajutat în această 
acţiune şi aşa s-a făcut ca drumul meu spre apaşi să 
înceapă cu întârziere. 


Între timp, hainele mele de vânător s-au deteriorat în aşa 
măsură, că a trebuit să le înlocuiesc; dar, deoarece în 
regiunea Vestului Sălbatic, în care mă aflam, nu existau 
magazine din care să pot cumpăra haine, am fost bucuros 
atunci când unul dintre imigranţi mi-a oferit un, „costum” 
confecţionat de el dintr-o pânză albastră, ţesută, croită şi 
cusută după priceperea lui. Vă puteţi închipui cam cum 
arăta noua mea îmbrăcăminte, fără nici o linie: pantalonii 
atârnau ca două burlane prinse unul de altul, vesta era ca 
un sac mai mic, iar haina ca un sac mai lung, prevăzut cu 
mâneci. Întrucât acest „ansamblu” fusese iniţial croit 
pentru o persoană de o altă talie, vă puteţi imagina cât de 
bine mi se potrivea. Semănam cu orice altceva decât cu un 
westman, adăugându-se la toate acestea, bineînţeles şi 
purtarea mea de acum, de om neprietenos şi chiar 
respingător. 

În vreo două săptămâni ajunsesem în apropierea Nord- 
Canadianului. Călăream într-o prerie largă, netedă, în care 
se întâlnea, ici-colo, câte un pâlc de arbori şi de tufişuri. 
Această împrejurare mă obliga să fiu foarte atent, căci eram 
permanent expus la o întâlnire neaşteptată, care putea fi şi 
duşmănoasă, ţinând seama că umblau zvonuri despre faptul 
că pe aici, până unde se întindea terenul de vânătoare al 
comanşilor, s-ar fi produs nişte tulburări şi ar fi avut loc 
agitaţii periculoase. 

Era pe la vremea prânzului când am ajuns la un pârâu a 
cărui apă limpede parcă te îmbia la odihnă. Aici am ales un 
loc de unde puteam vedea până departe. Am descălecat, 
lăsând calul să pască în voie şi, după ce am sorbit cu nesaţ 
din apa rece a pârâului, m-am întins la umbra unui copac. 

Să tot fi trecut un sfert de ceas de când leneveam aşa, 
când zării doi călăreţi. Erau albi, aşa că n-aveam nici un 
motiv să mă neliniştesc. Apăruseră din aceeaşi direcţie de 
unde venisem şi eu. Umblau pe urmele mele, pe care le 
examinau, după cum mi se părea mie, cu mare atenţie. 


Erau călare pe catâri şi îmbrăcămintea lor era absolut 
identică. Când se apropiară, am băgat de seamă că nu 
numai hainele le erau la fel, ci şi chipurile. Oricine i-ar fi 
văzut îi lua drept fraţi, ba poate chiar gemeni. 

Înalţi şi slabi ca nişte prăjini, ai fi zis că au răbdat multă 
vreme de foame. Chipurile lor şi felul cum se ţineau pe 
catâri dovedeau însă că oamenii aceştia nu duseseră lipsă 
de hrană. După cum spuneam, erau unul aidoma celuilalt 
până şi la statură; îi deosebea doar o cicatrice pe care unul 
din ei o avea de-a curmezişul obrazului stâng. 

Nu s-ar fi putut zice că îi înzestrase Dumnezeu cu prea 
multă frumuseţe, fiindcă aveau nişte nasuri... dar ce nasuri! 
Pot susţine fără teama de a fi contrazis de cineva cum că 
asemenea nasuri nu mai existau în Statele Unite. Ca să-ţi 
poţi da seama de mărimea, forma şi culoarea lor, ar trebui 
mai întâi să le vezi, căci de închipuit nu se poate. Şi ce e mai 
ciudat, erau şi ele aidoma unul cu altul. 

Cu toate acestea nu i-ai fi putut numi urâţi. Feţele lor, rase, 
aveau o expresie de bunătate, care te câştiga de la prima 
vedere. Un zâmbet de îngăduinţă le flutura mereu pe buze 
şi ochii lor albaştri, cu privirea ageră, îţi inspirau încredere. 

Erau îmbrăcaţi în haine cenuşii, pe cap purtau un fel de 
căciuli de biber şi în picioare aveau ghete groase de box, cu 
şireturi. Pe umeri le atârna câte o pătură, care le servea şi 
de manta. 

La brâu aveau revolvere şi pumnale, iar în spate carabine 
cu ţeava lungă. 

Eu nu-i văzusem încă până atunci, dar auzisem de ei şi 
ştiam cine sunt, aşa că era cu neputinţă să mă înşel. Veşnic 
nedespărţiţi, unde era unul, nu lipsea nici celălalt. Numele 
lor adevărat nu-l ştia nimeni. Din pricina nasurilor enorme, 
cu care adulmecau ca nişte câini de vânătoare, fuseseră 
porecliţi „Năsoşii”. Jim era cel cu cicatricea de pe obraz, iar 
celălalt Tim. 

După cum vedem, până şi numele li se asemănau. Chiar şi 
catârii lor aveau nume asemănătoare: pe al lui Jim îl chema 


- adică o chema Polly, fiindcă era de sex feminin, ca şi 
tovarăşa ei, iar pe celălalt Molly. 

Dacă starea mea sufletească mi-ar fi îngăduit, aş fi fost 
bucuros să mă alătur lor, dar îmi murise un bun prieten, cu 
care trecusem ani îndelungaţi prin bune şi rele, fiind încă 
amărât de pierderea lui. 

Erau amândoi oameni tare de ispravă şi foarte simpatici şi 
nu m-aş fi dat nici acum înapoi să facem o bucată de drum 
împreună, dacă am fi avut aceeaşi direcţie. 

Nu văzură nici calul meu, pitit într-un tufiş, nici pe mine, 
fiindcă iarba era aici, lângă malul pârâului, foarte înaltă. Cu 
ochii aţintiţi la urme, se apropiau din ce în ce, până ce 
ajunseră numai la douăzeci de paşi de locul unde stăteam 
eu. Nu se putea să nu bage acum de seamă că urmele se 
sfârşeau brusc. Îşi opriră catârii şi cel cu tăietura pe obraz 
strigă mirat: 

— Ce dracu', uite că au dispărut urmele! Ce zici, Tim? 

— Yes, răspunse celălalt. Unde să fie individul? 

— O fi zburat în aer. 

— Singur nu putea, trebuia să-l sufle cineva şi nu văd pe 
nimeni. 

— Aha, uite urme de copite care duc în dosul tufei. Să ştii 
că acolo s-a ascuns. 

— Nu. Îndreaptă-ţi ochii blagosloviţi încoace. Aici a 
descălecat şi a pornit spre pârâu unde... 

Îşi întrerupse vorba, cercetă cu privirea urmele paşilor 
mei până la locul unde mă aflam, apoi adăugă: 

— Ei drace! Stă lungit în iarbă fără habar, ca şi când n-ar fi 
existând prin Vestul ăsta sălbatic praf de puşcă şi pumnale. 
Se odihneşte după masă ca la el acasă pe divan, parcă n-ar 
fi dincolo de Mississippi, unde comanşii mişună ca lupii 
flămânzi după pradă. Hai să-l trezim. 

Îşi îndreptară catârii spre mine. Mă uitam la ei cu ochii 
deschişi şi înţeleseră cu nu dormeam. 

— Good day, străinule, spuse cel cu tăietura pe obraz. Ce 
om nesocotit eşti dumneata! Laşi nişte urme vizibile cale 


de-o poştă şi te întinzi în iarbă ca acasă, fără să te gândeşti 
că te-ar putea vedea vreun indian care să-ţi facă la 
repezeală de petrecanie. Nu pari să fii unul de-ai noştri, 
după cum se vede. Un om al Vestului ar fi procedat altfel. 

Şi fiindcă tăceam, urmă: 

— Ei, aşa e că nu găseşti ce să-mi răspunzi? 

— Ba da, dar nu vroiam să te contrazic. 

— Zău? Tare aş vrea să ştiu cum m-ai putea contrazice. 

— Crezi într-adevăr că dacă mi-ar descoperi urma, vreunui 
indian i-ar fi aşa de lesne să-mi facă de petrecanie, după 
cum zici? 

— Oho şi încă cum! 

— Te înşeli. L-aş vedea venind şi nici n-ar şti de unde l-a 
nimerit glonţul meu. Chiar şi dumneavoastră, acum; aşa e 
că abia când aţi fost la câţiva paşi de mine aţi putut să mă 
vedeţi? Aş fi avut de zece ori, nu o dată ocazia să vă culc la 
pământ. 

Jim se uită încremenit la Tim şi-i zise dând din cap: 

— Are dreptate, nu e aşa, Tim? Vorbeşte ca din carte, 
măcar că nu-l prea arată faţa să fie ceva de capul lui. Ar fi 
putut să ne „cureţe” lesne dacă ar fi existat vreo duşmănie 
între noi, adică - adăugă el apăsat - dacă ar fi vreun om de- 
al Vestului. 

— Yes. Dar nu e, răspunse Tim privindu-mă cu oarecare 
milă. O fi vreun străin rătăcit. 

— Se cunoaşte. Să-l luăm sub aripa noastră şi să-l scoatem 
la liman. Nu i-ar merge defel bine să cadă în mâinile 
comanşilor. Deocamdată să descălecăm şi să ne odihnim şi 
noi niţel la umbră. 

Se aşezară amândoi lângă mine şi Tim zise cu un aer 
protector, ca unul ce se adresează cuiva care are nevoie de 
ajutorul lui: 

— Nu te superi, nu e aşa, că o să-ţi ţinem niţel tovărăşie? 

— Preria e a tuturor, domnule, am răspuns eu. 

— Bravo! Ar crede cineva că nici nu te sinchiseşti de 
oameni ca noi, care ţi-ar putea da vreun sfat ori ajutor la 


nevoie. 

— Mulţumesc, dar n-am trebuinţă nici de sfat şi nici de 
ajutor. 

— Nu? Mă întrebă el, încruntându-se. Cum adică, nu te-ai 
rătăcit? 

— Nu. 

— Hm! Ciudat, foarte ciudat... Pun rămăşag catârul meu 
pentru un ţap că nu eşti vânător. De unde eşti dumneata, 
domnule? 

— Din Germania. 

— Aha, un neamţ, zii?! Se cunoaşte şi după faţă şi după 
îmbrăcăminte. Nu te superi dacă te întreb cum te cheamă şi 
ce vânt te aduce pe meleagurile astea? 

— De ce să mă supăr? Dar fiindcă dumneavoastră aţi venit 
după mine, am dreptul să aflu mâi întâi cum vă cheamă. 

— Uite, frate! Omul ăsta ţine la formalităţi, după cum văd. 
Bine, pentru că am venit după dumneata, cum zici, o să-ţi 
spunem că suntem nişte vânători adevăraţi nu haimanale ca 
ăştia care cutreieră acum preriile şi pun în primejdie viaţa 
oamenilor cinstiţi. Parcă ziceai că vrei să ştii cine suntem 
noi. Numele nostru adevărat n-are nici o importanţă, 
porecla însă ne-o cunoaşte toată lumea. Ni se zice „Cei doi 
năsoşi” din pricina nasurilor noastre pe care le vezi şi 
dumneata ce respectabile sunt. De, porecla nu ne prea 
măguleşte, dar ce să-i faci, ne-am deprins şi nu ne mai pasă. 
Acu' ştii cine şi ce suntem şi socot că o să ne răspunzi la 
întrebare. 

— Cu plăcere, zisei eu. Mai întâi trebuie să ştiţi că nu sunt 
o „haimana”, după cum spuneai adineauri, ci un adevărat 
cutreierător al Vestului şi vânător ca şi dumneavoastră. Şi 
cum mă cheamă? Numele meu adevărat nu-i important, 
fiindcă toată lumea îmi zice Old Shatterhand. 

Jim Năsosul sări drept în picioare şi strigă: 

— Old Shatterhand? Nu mai spune! Atunci avem deosebita 
cinste să cunoaştem pe marele, vestitul... 


— Ei aş! Nu te lăsa prostit, băiatule! Îi curmă fratele său 
vorba. la te uită bine la el. Ăsta şi Old Shatterhand! Parc-ai 
avea orbul găinilor. 

Jim îi ascultă sfatul, apoi zise dezamăgit: 

— Well, ai dreptate, frate Tim. Omul ăsta nu poate să fie 
Old Shatterhand. Unde-mi sunt ochii! 

— Credeţi ori nu, n-am ce vă face, aşa e după cum vă spun, 
răspunsei eu dând din umeri cu nepăsare. 

— Pshaw! Râse celălalt. Nu eşti dumneata Old 
Shatterhand, cum nu sunt eu popă. Ştiu eu mai bine cine 
eşti. 

— Da? Cine? 

— Un glumeţ care vrea să ne ducă de nas fiindcă îl vede 
aşa de mare. Dar degeaba. Mă uluiseşi adineauri când am 
auzit numele de Old Shatterhand şi uitasem că pe ăsta îl 
cunosc. 

— Aşa! Îl cunoşti zici? 

— Da. L-am văzut o dată în Fort Clark pe Missouri. 

— În Fort Clark? Habar n-am că a fost pe acolo! 

— Te cred. Sunt sigur că pe Old Shatterhand nu-l cunoşti 
decât după nume. Să-ţi spun eu cum e: Un om înalt şi lat în 
spete, cu o barbă neagră corb, până la brâu. A căpătat într- 
o luptă cu indienii o lovitură de secure în frunte a cărei 
urmă se vede şi acum. 

— O lovitură de secure? Un om înalt şi voinic cu o barbă 
mare neagră? Hm! Să ştiţi că v-a păcălit cineva, domnule 
Năsos, căci acela despre care vorbeşti dumneata e un 
vânător - adică puitor de capcane - pe care-l cheamă Stoke, 
de loc din Jowa şi se dădea drept Old Shatterhand, care i-a 
vârât minţile în cap. 

— Adică de dumneata! la spune-mi şi mie cum s-a 
întâmplat asta, domnule? 

— Foarte simplu. Mă dusesem la Fort Randall ca să-mi 
cumpăr nişte praf de puşcă. Într-o cârciumă, Stoke stătea la 
o masă cu mai mulţi inşi, care îl ascultau cu gura căscată şi 
se lăuda cu isprăvile lui Old Shatterhand. L-am întrebat 


dacă e într-adevăr drept cine se dă şi când mi-a răspuns 
umflându-se în pene că da i-am spus verde în faţă că minte 
şi că eu sunt singurul care am dreptul să port porecla asta. 
M-a făcut mincinos. l-am dat atunci dovada că spun 
adevărul. 

— Ce fel de dovadă? 

— L-am pocnit cu pumnul în creştet şi a căzut grămadă la 
pământ. 

— Arată-mi, rogu-te şi mie pumnul dumitale. 

— Poftim. 

Îi întinsei pumnul. Îl luă în mâinile sale, îl cercetă pe toate 
părţile, pe urmă zise râzând: 

— Mare glumeţ eşti! Parcă e mâna mătuşii Ana, Dumnezeu 
s-o ierte! M-a plesnit ea adesea peste faţă când eram copil, 
dar n-am căzut niciodată grămadă, măcar că eram un ţânc 
numai de-o şchioapă. Şi zici că mânuţa asta de femeie 
doboară un om? 

— Dacă vreau eu, nu se mai trezeşte în vecii vecilor. 

— Well! Fii bun şi arată-mi şi mie cum faci. Aş vrea să ştiu 
şi eu o dată cum ţi-e când ai murit. 

— Lasă că mai ai vreme. 

— Atunci măcar leşinat, fiindcă n-am leşinat în viaţa mea. 
Trebuie să fie foarte plăcut. 

— Vezi că la dumneata ar fi nevoie de două lovituri, râsei 
eu. 

— Pentru ce? 

— Una pentru cap şi alta pentru nas. 

— Aha, aşa! Mare pişicher eşti! Vrei să scapi cu o glumă. 
Dacă ai fi Old Shatterhand cu adevărat, m-ai fi şi pocnit 
până acum căci, după cât ştiu, omul ăsta nu prea îngăduie 
să te îndoieşti de el. 

— Cu alte cuvinte să-l faci mincinos. Ai fost însă drăguţ şi 
mi-ai spus-o pe ocolite, de aceea nu mă lasă inima să-ţi fac 
pe plac. 

— Alt pretext! Ştii, poate, ce fel de arme are Old 
Shatterhand? 


— Da. O puşcă şi o carabină. 

Trebuie să adaug că din pricina ploii care căzuse peste 
noapte îmi băgasem puşca mea cu tragere lungă în tocul ei 
de pânză, Jim arătă spre ea şi întrebă zâmbind: 

— Nu cumva vei fi vrând să spui că rabla aia de colo e 
puşca lui Old Shatterhand? 

— Fireşte! 

— Şi jucărioara astălaltă, carabina? 

— Da. 

— Atunci arată-mi-le şi mie. 

— Celălalt Old Shatterhand pe care l-ai întâlnit la Fort 
Clark ţi le-a arătat pe ale lui? 

— Nu. Cum era să îndrăznesc să-i cer aşa ceva! 

— Mie însă îndrăzneşti să-mi ceri. Le avea la el? 

— Nu ştiu. Nici nu era nevoie. Ţi-am spus doar că era 
adevăratul Old Shatterhand: Pălărie cu marginile late, 
surtuc şi cămaşă din piele de căprioară, pantaloni de piele 
şi cizme cu carâmbii înalţi până peste genunchi. Ăsta e 
portul lui Old Shatterhand. Dar uită-te la dumneata! Pălăria 
e singurul lucru care se potriveşte unui vânător sau unui 
cutreierător al Vestului. Şi apoi, Old Shatterhand nici nu se 
află acum prin ţinutul ăsta. 

— Da? Unde e? 

— În munţii Ventre. 

— Eşti sigur. 

— Foarte sigur. Nu ştii, pesemne, ce s-a petrecut acolo. 
Auzit-ai dumneata de Winnetou? 

— Căpetenia apaşilor? Ce e cu el? 

— Mort! Siouzxii l-au împuşcat în munţii Hancock şi Old 
Shatterhand îi urmăreşte ca să răzbune moartea 
prietenului său. Să-ţi spun eu: unul nu o să-i scape. Old 
Shatterhand nu e omul care să verse sânge omenesc pentru 
orice fleac, dar de data asta nu o să se lase până ce nu i-o 
stârpi pe toţi de pe faţa pământului. Ei, tot mai susţii că eşti 
Old Shatterhand? 

— Mai mult ca oricând! 


— Atunci povesteşte-ne şi nouă ce s-a petrecut în munţii 
Hancock. 

— Mi-ajunge ce am pătimit şi nu-mi place să mai şi vorbesc 
despre nenorocirea asta. 

— Well! Alt pretext! Ştii ce, omule? Îmi placi şi pace! Ori 
eşti cam într-o ureche şi se cere să te luăm sub scutul 
nostru ca să nu te crezi mâine-poimâine sultanul sau 
împăratul Chinei, ori îţi place să glumeşti şi te potriveşti de 
minune cu noi. Dacă avem acelaşi drum, să-l facem 
împreună. 

— Zău? Vreţi să-mi faceţi cinstea asta? 

— Cinste ori nu, suntem oameni de petrecere. De unde vii? 

— Din munţii Ventre. 

— Well! Bun răspuns! Şi unde te duci? 

— La apaşi. 

— Pe dracu'! Ce cauţi acolo? 

— Să le duc vestea morţii lui Winnetou. 

— După cum văd, nu te laşi de glume. Dar chiar dacă ai 
avea intenţia asta, ai face drumul degeaba fiindcă apaşii 
trebuie să fi aflat până acum despre moartea căpeteniei lor. 

— Aşa e. Nu m-am putut duce însă mai curând fiindcă am 
fost împiedicat de alte treburi. Totuşi trebuie s-o afle de la 
un martor care a fost de faţă. 

— Care a fost de faţă! ii morţiş să te credem cine nu eşti. 
Dar nu face nimic. Dacă vrei să ne însoţeşti, ne faci plăcere. 
Noi avem de gând să trecem Canadianul şi de acolo să 
urcăm până la Santa Fe. Ei, ce zici? 

— Bine, merg şi eu cu dumneavoastră. 

— Well! S-a făcut! Dar să ne înţelegem asupra unui lucru: 
cum să-ţi spunem? 

— Old Shatterhand. 

— Să nu ne ceri una ca asta. Cu numele ăsta nu se 
glumeşte. Spune-ne, rogu-te, alt nume. 

— Dacă aşa mă cheamă... 

— Atunci ne sileşti să-ţi dăm noi unul. Zici că eşti neamţ. Te 
botezăm Germanul. 


— Fie! 

— Tu ce zici, Tim? 

— Spune-i cum vrei, eu n-am nimic împotrivă. 

— Aşadar, domnule German, mergi cu noi. Dar ştii ce vrea 
să zică ăsta? 

— Mare lucru n-o fi. 

— Oho şi încă mare de tot! Va trebui să trecem prin 
ţinuturile comanşilor care s-au răzvrătit iar împotriva 
albilor. Ei spun că au fost înşelaţi la nişte furnituri. Poate că 
or fi având dreptate. Dacă ne prind, dracul ne-a luat! 

— Să nu fim proşti şi să nu ne lăsăm prinşi. 

— Well! Ai dreptate. Să sperăm că eşti destul de deştept ca 
să nu te laşi prins. Acu', după ce ne-am odihnit, putem 
pleca. Du-te de-ţi adu calul, domnule. 

— Nu e nevoie, vine el singur. 

Scosei un şuierat şi din tufiş se ivi armăsarul meu. Când îl 
văzură ce doi Năsoşi, rămaseră câteva momente cu gura 
căscată, apoi Jim strigă entuziasmat: 

— Halal de aşa cal! De unde-l ai, omule? 

— Mil-a dăruit Winnetou. 

— Ia tacă-ţi gura! Un astfel de cal dat în dar! E prea de 
tot! Ştii ce? O să-ţi spun verde în faţă ce gândesc. Un astfel 
de cal la unul ca dumneata cam dă de bănuit. Numai de nu 
ne-am întâlni cu acela de la care l-ai furat; ar putea să ne 
dea, în judecată şi să ne trimită de-a dreptul la 
spânzurătoare. 

— Fii fără grijă, domnule Năsos. Eu nu sunt hoţ de cai. Că 
e al meu, se cunoaşte din faptul că vine când îl chem. 

— Hm! Zău dacă ştiu ce să mai cred... Cine are un 
armăsar ca ăsta nu poate fi o haimana, dar un adevărat om 
al Vestului nu se îmbracă în cârpe de astea de stambă ca 
dumneata. Nu te pricepi defel... 

— Tot ce se poate. Nu-ţi mai frământa degeaba mintea cu 
ghicitoarea asta că dezlegarea o să vină de la sine. 

— Cât mai curând - dacă se poate, domnule German. Te 
luam drept un glumeţ, calul ăsta m-a pus însă pe gânduri. 


Noroc că te arată chipul să fii om cinstit şi avem încredere 
în dumneata. Acu' încalecă şi să plecăm. 

Dacă la început întâlnirea asta nu mă supărase, acum însă 
mă bucuram chiar de ea şi mă amuza. Aceşti doi Năsoşi nu 
vroiau să creadă nici în ruptul capului că sunt Old 
Shatterhand. Îi cam zăpăcise Stoke acela şi îmbrăcămintea 
mea de acum. Mă luaseră întâi drept un om pus pe glume, 
apoi cam ţicnit şi acum mă bănuiau că aş fi hoţ de cai. 
Făceam haz în sinea mea şi când pornirăm la drum mă 
prefăcui că nu prea ştiu să mă ţin pe cal. Lucrul acesta le 
întărea bănuiala că nu e lucru curat cu mine şi-şi schimbau 
în şoaptă părerile între ei. Băgai de seamă că nu mă 
slăbeau o clipă din ochi. 

Ar fi fost de ajuns să le arăt carabina ca să le dovedesc 
imediat că eu sunt într-adevăr, dar îi lăsam într-adins în 
nesiguranța asta. Mi se păru în cele din urmă că se căiesc 
pentru imprudenţa de a mă lua cu ei. 

Spre seară făcurăm popas la marginea unei păduri. Se 
înţelege că din pricina comanşilor se cerea să rămână 
cineva de veghe şi le zisei să hotărâm schimbul. Îmi spuseră 
însă că pot dormi liniştit toată noaptea, fiindcă au ei grijă de 
asta. Bănuiala lor creştea deci. 

În alte împrejurări, n-aş fi lăsat să se obosească numai ei şi 
i-aş fi lămurit pe dată cum stau lucrurile, dar eram foarte 
obosit, căci nu dormisem mai deloc în ultimele nopţi; de 
aceea eram chiar mulţumit că mă voi putea odihni niţel. 

Mă trezii de-abia dimineaţa. Carabina însă nu o lăsasem 
din mână nici în somn, ca să nu se uite ei la ea în timp ce 
dormeam. 

Pornirăm iar la drum. Mai aveam vreo patru ceasuri ca s- 
ajungem la Beaver-Creek al Canadianului de Nord. Tot 
timpul mă arătai tăcut şi dus pe gânduri ca şi ieri. Dar nici 
ei nu-şi dădură osteneala să mă facă să vorbesc. Vedeam 
bine că ar fi fost bucuroşi să scape de mine. 

Făcuserăm jumătate din drum şi ne aflam pe un mic câmp 
deschis când văzurăm un călăreț venind în direcţia noastră. 


Zărindu-ne, coti spre dreapta, ca să se abată din cale. 

— Ne ocoleşte, zise Jim. E un alb; ne vede bine şi ştie că nu 
suntem indieni. Oare de ce nu vrea să dea ochi cu noi, măi 
Tim? 

— Fiindcă pe-aici nu te poţi încrede în nimeni, fie el chiar 
un alb, răspunse celălalt. 

— Ba eu vreau să-i arătăm că în noi se poate încrede 
oricine. Poate că aflăm de unde vine şi dacă a văzut ceva 
urme de comanşi. Hai să-i ieşim înainte. 

Călărețul băgă de seamă că-i aţinem calea; dacă fugea, ar 
fi fost şi mai rău, aşa că n-avu încotro şi se opri să ne 
aştepte. 

Când ajunserăm mai aproape, văzui că avea un cal foarte 
bun, dar, spre marea mea mirare, nişte hamuri şi o şa cum 
nu există în America. 

Erau imitate prost şi din material ieftin, după cele 
persane. 

Călărețul părea să fie un american de baştină; purta haine 
de cutreierător al Vestului, o puşcă atârnată la spate, la 
brâu un revolver, un cuţit şi... - Nu-mi venea să-mi cred 
ochilor - un chandjar2 persan cu plăselele legate în argint. 
De unde până unde arma asta persană la un american? Nu 
era lucru curat la mijloc. 

Salută posomorât şi-şi struni calul când îi răspunserăm la 
salut. 

— Nu te supăra, rogu-te, dacă o să-ţi punem o întrebare, îi 
zise Jim. Comanşii au ieşit din bârlogurile lor şi în astfel de 
împrejurări e bine să ştii dacă ţinutul prin care trebuie să 
treci e sigur sau nu. Vii cumva de la Beaver-Creek? 

— Da, răspunse omul îndreptându-şi trupul voinic şi 
ridicând plictisit din umeri. Nu mă ţineţi însă mult de vorbă 
fiindcă sunt grăbit. 

— Un moment numai. Dincotro ai venit spre Creek? 

— Dinspre Antelope-Buttes. 

— Văzut-ai ceva urme de comanşi? 

— Nu. 


— Păi, după cât ştiu, au şi început pe acolo răscoala. 

— N-am auzit nimic. Ei, gata? Trebuie să plec. 

— După un răspuns atât de limpede nu mai am ce întreba. 
Mulţumesc, domnule şi drum bun... 

Năsoşii erau mulţumiţi, eu însă nu. Dacă la început mă 
mirase pumnalul lui persan, graba asta îmi dădea de gândit. 
Minţea că vine de la Antelope-Buttes, fiindcă nu cutează 
nimeni să facă singur un drum atât de primejdios. De ce? 
Mă vârâi cu calul în el când dădu să plece şi-i zisei: 

— Un moment, domnule! Ce fel de hamuri ciudate sunt 
astea? N-am mai văzut aşa ceva pe-aici. 

— Nu e treaba dumitale... mormăi el îmbufnat şi vru să 
treacă pe lângă mine. 

Îi tăiai însă calea şi urmai: 

— Aşa e, ai dreptate, dar vezi că eu sunt cam curios din 
fire şi ţin neapărat să ştiu. 

— Dă-te la o parte! Se răsti el. Sunt hamuri mexicane. 
Acuma ştii. Lasă-mă în pace şi du-te dracului cu curiozitatea 
dumitale cu tot! 

Înfipse pintenii în burta calului, care făcu o săritură în 
lături; dar nici eu nu-l slăbii. Mă alăturai de el şi-i 
răspunsei: 

— Vezi că aici te înşeli, domnule. Nici hamurile nici şaua 
nu sunt mexicane ci persane. Îmi dai voie să te mai întreb 
de la cine ai pumnalul ăsta ciudat? 

— Nu-ţi dau nici o voie. Cu ce drept... Jim îl întrerupse şi 
mi se adresă mie necâjit: 

— Ce faci, omule! Lasă pe gentleman în pace. Nu veţi fi 
vrând acum să vă luaţi la bătaie! 

Îl lăsai să bombăne şi spusei iar străinului: 

— Pumnalul acesta e un chandjar persan şi vreau să ştiu 
de la cine îl ai. Nici calul nu e al dumitale. 

— Cum îndrăzneşti! Vrei să-ţi reped un glonţ în cap? 

— Te-aş sfătui să te laşi păgubaş, urmai eu foarte liniştit. 
Uită-te la pintenii şi cizmele pe care le porţi. Se potrivesc 


ele la şaua asta orientală? Calul nu e al dumitale. De la cine 
l-ai furat? 

— O să afli ia acuş, când ţi-oi găuri scăfârlia, nemernicule! 

Smulse revolverul de la brâu şi vru să-l îndrepte spre 
mine, dar în clipa următoare pumnul meu îl nimeri drept în 
tâmplă, aşa că scăpă frâul din mână şi se prăbuşi de pe cal 
la pământ, unde rămase nemişcat. Descălecai şi vrusei să-i 
scotocesc buzunarele, dar Jim mă apucă de braţ şi strigă 
indignat: 

— Ce dracu', n-oi fi tâlhar să jefuieşti oamenii la drumul 
mare! Dacă nu te astâmperi, te pocnesc cu patul puştii în 
cap, să ştii! 

— Pumnul meu e mai iute ca puşca dumitale, i-am răspuns 
necăjit şi mă smucii din mâna lui. Old Shatterhand nu e 
tâlhar, dar nici un copil încrezător ca dumneata. Lasă-mă să 
fac ce cred eu de cuviinţă, altminteri te întind la pământ ca 
pe mincinosul ăsta de colea. 

— Păi... bâigui el înspăimântat, omul nu ţi-a făcut nimic... 

— Mie nu, dar altora da, după cum o să-ţi dovedesc îndată. 

Mă aplecai asupra leşinatului şi-i deşertai buzunarele. Nu 
găsii însă nimic ce mi-ar fi putut întări bănuielile, ceea ce 
făcu pe Jim să spună cu indignare: 

— Vezi că te-ai înşelat? Nu se repede nimeni asupra cuiva 
ca o fiară sălbatică şi nu-l... 

— Nu te înfierbânta aşa, rogu-te, îi curmai eu vorba. Cele 
ce am găsit la elîl arată să fie un cutreierător al Vestului, 
dar nu că e şi proprietarul calului. la să vedem acum ce 
găsim în buzunarele şeii. 

Deschisei unul din ele, băgai mâna înăuntru şi scosei ceva 
ce n-avea ce căuta la un astfel de individ, adică o cărticică 
legată în piele de marochin. Era scrisă în limba persană. O 
răsfoii la întâmplare şi citii pe una din pagini următoarea 
strofă: „Du yarziraku az bada în kuhun du mani, Faragat-i 
va kitab-i va gusa -i caman-i! 

Man în huzur bi dunya va achirat na dihami; 

Agarci dar pay-am uftand chalki, anjuman-i!” 


Era măsura unui gazel din „Divan”-ul lui Hafis, cel mai 
mare poet liric pe care l-a avut Persia. Putea cartea asta să 
fie a unui simplu cutreierător al savanelor? Hotărât că nu! 
Un om de teapa ăstuia de aici nu studiază limba persană şi 
citeşte versurile lui Hafis în timp ce cutreieră ţinuturile 
comanşilor răsculați. 

Căutai mai departe şi dădui peste o narghilea persană, de 
asemenea alte lucruri de acestea care dovedeau că omul 
căruia aparținuse calul era un oriental sau, dacă nu, avea 
obiceiuri orientale. Şi asta aici în îndepărtatul Vest al 
Americii! Un motiv care mă mira peste măsură. 

Oare să fi fost yankeul căruia îi aparținuseră lucrurile 
acestea un om bogat ce străbătea preria şi fusese mai 
înainte prin Persia ori Orient? Fusese jefuit, poate chiar 
ucis. Trebuia negreşit să dau de rostul lucrurilor. 

Cei doi Năsoşi - căci şi Tim descălecase - stăteau şi se 
uitau uluiţi la mine. Când văzură narghileaua, Jim întrebă 
curios: 

— Ce drăcie o mai fi şi asta? O ţeava vârâtă într-o sticlă, cu 
un ciubuc la cap... O fi vreun instrument de spiţerie pentru 
tras doctoriile. 

— Nu. E o lulea persană al cărei fum trece prin apă. 

— Fum prin apă! Ce plăcere trebuie să fie să fumezi 
printr-o comedie de asta! Şi dumnealui de colo se pricepe 
să fumeze prin apă? 

— EI în nici un caz, ci un altul pe care trebuie să-l găsim cu 
orice preţ. 

— Şi cartea asta ce e? 

— O carte de poezii persane, ca de altminteri, toate 
lucrurile acestea. 

— De unde ştii dumneata că e persană? 

— Fiindcă o pot citi. 

— Ştii... cunoşti limba... persană? 

— Da. 

— Unde vine ţara asta, în Orient? 

— Da. 


— Nu cumva în marele pustiu al Saharei, unde umblă 
oamenii pe cămile? 

— Nu chiar acolo, dar pe aproape. 

— Ei drăcia dracului! Auzişi, frate Tim? 

— Yes, răspunse celălalt în felul lui scurt de a vorbi. 

— Ia te uită încoa' la mine! 

— Yes! 

Se priviră prostiţi unul pe altul. 

— Măi Tim, ai auzit ce se spunea acum în urmă la 
Fernandino despre Old Shatterhand? 

— Oi fi auzit; am fost de faţă şi doar n-am urechile 
astupate. 

— De câte ori a fost în Statele Unite? 

— Se zice că de vreo patrusprezece ori. 

— Şi în răstimpuri? 

— Prin ţara turcească, chinezească, a negrilor şi acolo 
unde se plimbă oamenii pe cămile de li se jupoaie pielea de 
pe trup de căldură. 

— Well. Acu', Germanul ăsta a culcat pe străin cu un 
singur pumn în tâmplă la pământ de i-a luat văzul şi auzul. 

— Yes! 

— Ştie să citească o carte persană şi Persia e aproape de 
Sahara. 

— Yes! 

— Am auzit că Old Shatterhand cunoaşte toate limbile 
chinezilor şi ale altor musulmani de pe acolo. 

— Am auzit şi eu. Se zice că vorbeşte cu musulmanii ăştia 
în toate graiurile lor. 

— Well! Acu' spune-ne, rogu-te, mister German, dacă ai 
fost prin meleagurile alea şi dacă te-ai înţeles cu 
gentlemenii de acolo pe limba lor. 

— Fireşte! Încuviinţai eu. 

— Atunci noi, Năsoşii, suntem doi măgari bătrâni. 
Adevărat e, domnule, ce ne-ai povestit despre Stoke ăla din 
Fort Randall? 

— Foarte adevărat. 


— Şi te pomeneşti că rabla asta e puşca aia faimoasă cu 
tragere lungă. 

— Cam aşa ceva. Văzut-aţi dumneavoastră vreodată o 
carabină? 

— Yes. Arată-ne-o pe a dumitale. 

— Poftim! 

Scosei carabina din învelitoarea ei şi le-o întinsei. 

Mutrele pe care le făcură cei doi Năsoşi erau cât se poate 
de caraghioase. Îşi dădură seama de greşeala lor şi nu 
cutezau să mi se uite în ochi. 

— Ce zici, frate Tim, de puşca asta? 

— E o carabină. 

— Fără nici o îndoială. Uite şi o tăbliță de argint pe care 
scrie ceva. Poţi să citeşti ce spune? 

— Yes! Old... Shat... ter... hand, silabisi el. 

— Chiar aşa! Şi noi, dobitocii, nu-l credeam! Ba l-am luat 
pe acest vestit gentleman drept un... hm... un hoţ de cai. [i 
s-a mai întâmplat până acum să faci o astfel de prostie? 

— Nu. 

— Nici mie. Trebuie s-o îndreptăm, dar... hm... hm... 

Îi venea greu să-şi mărturisească încurcătura, pe urmă îşi 
calcă pe inimă, veni spre mine şi zise: 

— Domnule, eu şi frate-meu suntem nişte idioţi. Din câte 
am auzit însă despre dumneata, ştiu că nu o să ne porţi 
pică. Râzi acu' cât pofteşti de noi, iar după ce te-oi sătura 
de râs, uită ce-a fost. 

— Ei, credeţi în sfârşit că sunt Old Shatterhand? 

— Yes! Încuviinţă Tim. 

Frate-său, mai vorbăreţ decât el, adăugă: 

— Nu mai încape îndoială că suntem convinşi, ba mai mult: 
dacă ar veni cineva acum să spună că nu e adevărat, l-aş 
ciurui cu gloanţe ca să se vadă prin el ca printr-o sită. Tot 
mai vrei să rămânem împreună, domnule? 

— Atâta timp cât avem acelaşi drum, da. Acu' să vedem ce 
e cu străinul ăsta. A-nceput să se mişte. Mai întâi să-l legăm 
ca să nu ne scape. 


Curele aveam destule, aşa că-l legarăm zdravân. Năsoşii 
se întreceau care mai de care să mă ajute. 

În curând leşinatul îşi veni în simţiri. Vru să se scoale dar 
nu putu. Ne privi câtva timp năuc, apoi făcu o sforţare să-şi 
rupă legăturile. Nu izbuti. 

— Ce dracu' te-a apucat? Se răsti el la mine. Pentru ce m- 
ai legat? [i-am făcut ceva? Dezleagă-mă şi lasă-mă să-mi 
văd de drum, căci sunt grăbit. 

— Te cred! Probabil că urmăritorii vor fi în curând aici. 

— Aha, vasăzică ştii? Cu atât mai bine. Daţi-mi drumul 
numaidecât şi luaţi-o şi voi repede la sănătoasa. 

— Noi? De ce? 

— Fiindcă vin comanşii. 

— Pshaw! Ai întors-o pe foaia cealaltă! Parcă spuneai că 
nici nu i-ai văzut şi nici n-ai auzit despre ei. 

— Ziceam aşa pentru că nu-mi păsa de voi. Acum e însă 
altceva. Dacă nu-mi daţi drumul, suntem pierduţi. Vin vreo 
cincizeci de războinici... 

— N-au decât. O să facem cunoştinţă cu ei şi ei cu noi. Mai 
înainte însă, aş vrea să aflu câte ceva de la dumneata. 

— Dezlegaţi-mă, altminteri nu vă spun nimic. 

— Dimpotrivă, nu te dezlegăm până nu ne spui ce vrem să 
ştim. 

— Dar zăbava asta însemnează moartea pentru noi... 

— Eu sunt de altă părere şi te sfătuiesc să-mi răspunzi la 
ce te-oi întreba. 

Mă luă la înjurături, dar când văzu că nu-i folosesc la nimic 
şi nici ceilalţi nu-l iau în seamă, zise răstit: 

— Hai, întreabă-mă! Dar să ştii că o să te căieşti amarnic! 

— Nu prea cred. Al cui este calul ăsta? Şi pumnalul? 

— Sunt ale mele. 

— Şi cartea? 

— Tot a mea. 

— Ce fel de carte e? 

— Nişte însemnări pe care mi le-am făcut. 

— Păi nu sunt scrise în englezeşte. 


— Nu, e stenografie. 

— Nu te mai osteni degeaba. E slavă şi limbă persană. 
Calul e de furat. Dacă te hotărăşti să spui adevărul, poate 
voi fi mai îngăduitor, dacă nu, o să pun pe stăpânul calului 
să te pedepsească după legile savanei. Ştii că pentru asta ţi 
se cuvine pedeapsa cu moartea, nu e aşa? 

— Ce caraghioslâc! Nu poate cineva să-şi fure singur calul! 
Lasă că ştiu eu, nu căuta să mă tragi pe sfoară. Sunteţi 
nişte tâlhari care aţi pus ochii pe calul meu şi vreţi să mi-l 
luaţi cu de-a sila. 

Obrăznicia lui nu mă supără, dar pe Jim Năsosul îl scoase 
din fire, se repezi la ei şi-i strigă ameninţător: 

— Noi bandiți, nemernicule? Îndrăzneşte să mai spui o 
dată şi-ţi tăbăcesc pielea de ţi-o fac praf! Ştii tu cine suntem 
noi? 

— Oameni cinstiţi în nici un caz, altminteri m-aţi lăsa să-mi 
văd de drum. 

— "Tocmai de aceea, nu. Află, ticălosule, că ni se spune cei 
doi Năsoşi. 

— Aşa, voi sunteţi? Cu atât mai mult mă mir că vă purtaţi 
astfel cu mine. Mă învinuiți fără dovezi. Nici măcar nu m-aţi 
întrebat cum mă cheamă. 

— Fiindcă tot nu ne-ai spune numele adevărat. 

— Sunt un om cinstit care n-are de ce-şi ascunde numele. 
Dezlegaţi-mă şi o să vă dovedesc din cărţulia asta de 
însemnări stenografiate că sunt adevăratul proprietar al 
calului. 

— De, dacă ai avea de-a face numai cu noi, poate că ţi-ar 
reuşi şmecheria, dar gentlemanul ăsta de colo cunoaşte 
limba persană şi ştie să citească tot ce scrie în carte. 

— Minte! Un puchinos în haine de stambă să cunoască 
persană! 

— l-ascultă, mă! Vorbeşte mai cuviincios despre dumnealui 
că te trăsnesc. Dacă ţi-aş spune cine e, ţi s-ar duce dracului 
tot curajul. 


— Zău? la să auzim şi noi. Pesemne că n-are curaj s-o 
spună. 

— Ăsta să n-aibă curaj? E Old Shatterhand! 

— Ce, ăsta să fie Old Shatterhand! Hahaha! 

Râdea în hohote şi din toată inima, ceea ce indignă pe Jim 
care ridică piciorul să-l lovească, îl trăsei mai înapoi, 
zicându-i: 

— Nu te necăji degeaba, domnule Jim. O să-şi dea el îndată 
seama cine sunt. Păcat să ne stricăm gura fără rost. Era 
mai bine pentru el dacă mărturisea adevărul, poate că aş fi 
fost mai îngăduitor. Să-i arătăm acum că n-avem nevoie de 
mărturisirea lui. 

— Foarte bine o să faci, domnule. Auzi, să nu creadă că 
eşti Old Shatterhand! Nu i-a fost de-ajuns dovada că l-ai 
ameţit de pe cal numai cu un pumn, ia să vadă şi puştile 
astea ale dumitale, să vedem ce o să mai spună. Acu', ce 
facem cu el? 

Ochii strâinului cătară după puşti, pe urmă se aţintiră 
asupra mea; părea să-şi dea seamă că orice tăgadă e de 
prisos. Mă prefăcui că nu-liau în seamă şi răspunsei: 

— Îl legăm pe cal şi ne întoarcem cu el călări pe urmele 
lui. Vom afla astfel repede cum s-au petrecut lucrurile şi va 
avea plăcerea să mă audă vorbind cu persanul în graiul lui. 

Omului i se ridică sângele în obraji. Aşadar, tot despre un 
persan, sau unul care cunoaşte limba asta, era vorba. 

Făcurăm întocmai. Vârâi în taşca şeii cele găsite la el şi-l 
legarăm pe spinarea calului. Armele lui le dădui celor doi 
Năsoşi, cu excepţia pumnalului, apoi încălecarăm şi 
pornirăm îndărăt spre Beaver-Creek. Eu mergeam înainte, 
Jim şi Tim în urmă, cu prizonierul la mijloc. 

Ceea ce aveam de gând nu era lipsit de primejdie. Când 
pomenise adineauri de comanși, înţelesesem că nu vorbea 
în vânt. Se putea să fie adevărat şi se cerea să fim cu mare 
băgare de seamă. Pe un câmp deschis, vedeam până 
departe, dar când dădurăm de tufe şi pădure, o luai - ca 
măsură de prevedere - cu mult înainte ca să pot da de ştire 


la nevoie celor ce veneau în urma mea dacă se iveşte ceva 
neaşteptat. 

Sarcina mea era îndoită: trebuia să fiu cu ochii în patru şi 
auzul încordat. Întâi, ca să nu pierd urma şi al doilea, să nu- 
mi scape nici un zgomot şi să fim luaţi prin surprindere de 
duşman. 

Înaintam deci destul de încet, deşi ar fi trebuit să ne 
grăbim căci, dacă omul căruia i se furase calul se afla în 
primejdie, cea mai mică zăbavă putea să mărească 
primejdia în care se afla. 

Din fericire ajunserăm la Beaver-Creek3 fără nici un 
incident şi în mai puţin de două ceasuri. Urmele duceau 
numai până la mal. 

— Afurisit lucru! Mormăi Jim. Ce ne facem acum? Ticălosul 
trebuie să ne spună pe unde a venit. Dacă nu vrea, să-l 
silim. 

O aruncătură de ochi pe furiş la individ şi-l văzui zâmbind 
batjocoritor. Credea că nu îi vom mai găsi urma şi se 
bucură. Se înşela însă. Probabil că o ţinuse o bucată de 
drum prin apă, apoi ieşise dincoace pe mal. Locul acela îl 
vedeam, rămânea de găsit pe unde intrase. 

Descălecai şi intrai în apa care era limpede şi nu mai 
adâncă de un metru, aşa că se putea vedea până la fund. 
Păşeam încet ca să n-o tulbur şi să desluşesc urmele lăsate 
de el în pământul cleios. Găsii în sfârşit locul pe unde 
intrase în apă... Era la vreo două sute de metri depărtare 
de unde mă aşteptau tovarăşii mei. Sosii pe malul celălalt şi 
le făcui semn să vină după mine şi să-mi aducă şi calul. 

Prizonierul se întunecă la faţă. Vedea că se îngroaşă glumă 
şi chibzuia ce să facă. Urma ducea acum în josul pârâului, 
apoi cotea într-o pădure destul de deasă. Pe urmă o lua iar 
la stânga până la un pârâiaş şi se oprea aici. Dincolo de 
pârâu era un luminiş cu iarba călcată. Descălecai şi cercetai 
fundul apei; se vedeau lămurit urme de copite. 

— S-ar zice că au poposit aici mai mulţi călăreţi; nu crezi şi 
tu, frate Tim? Întrebă Jim pe frate-său. 


— Yes! Încuviinţă acesta. 

— Oare cine să fi fost, domnule Old Shatterhand? 

— O s-aflăm noi. Trebuie să ştim neapărat cine a trecut pe 
aici acum două ceasuri. 

— Acu' două ceasuri? Nu te supăra, eu cred că a trecut 
ceva mai multişor de atunci. 

— Uită-te la iarbă. A avut vreme să se ridice puţin, semn 
că au plecat mai de mult. 

— Ai dreptate, dar n-ai băgat de seamă altceva. După ce 
au plecat aceia care au poposit peste noapte, au venit alţii 
în urma lor şi aceştia au plecat acu' două ceasuri. 

— Alţii? Bănuieşti că avem de-a face cu două cete? 

— Da. 

— Atunci ai ochi mai ageri decât ai mei. N-ai vrea să mă 
lămureşti şi pe mine niţel? 

— Cu plăcere. Mai întâi trebuie să cercetez şi dincolo de 
pârâu. Voi rămâneţi însă aici ca să nu-mi amestecați urmele. 

Sării pe malul celălalt al pârâiaşului şi examinai cu luare- 
aminte lagărul părăsit, îmi chemai apoi armăsarul şi ceilalţi 
îl urmară. 

— Ne laşi să cercetăm şi noi niţel locul? Mă întrebă Jim. 
Sunt curios să văd dacă descoperim şi noi ce spuneai. 

— N-aveţi decât. Pentru oameni ca dumneavoastră nu-i 
mare lucru să descopere un fleac ca ăsta. 

Descălecară şi ei şi se apucară să cerceteze cu de- 
amănuntul. Vorbeau în şoaptă între ei şi se cunoştea că 
erau de aceeaşi părere. 

— E aici o taină pe care nu putem s-o pricepem, zise apoi 
Jim clătinând capul. Dar dacă Old Shatterhand susţine că 
avem de-a face cu două cete, aşa trebuie să fie. Noi găsim 
numai una. Unde e cealaltă? 

— După cea dintâi. 

— Bine, bine, unde e însă urma celei, de-a doua? 

— E destul de lămurită. Dincotro au venit aceia care au 
poposit întâi şi încotro au plecat? 


— Veneau de la răsărit şi au luat-o spre miazăzi. Se cunosc 
bine urmele, altele nu se mai văd. 

— E o greşeală. 

— Cum, greşeala? 

— Uită-te bine la unghiul pe care-l fac amândouă urmele. 
Oamenii care cutreieră Vestul nu ocolesc atât. Au pornit de 
aici spre apus, venind probabil dinspre răsărit. 

— Well. Vezi şi dumneata cu ochii dumitale că veneau de la 
răsărit. 

— Păi astea nici nu sunt urmele lor! 

— A, ale altora! 

— Da. Ia uitaţi-vă spre miazăzi, nu vedeţi nimic? 

Îşi aruncă ochii într-acolo, apoi zise repede: 

— Stai că am găsit! Văd o dungă lungă în iarbă... De-abia 
se zăreşte... Asta trebuie să fie urma ălora de ieri care au 
făcut popas peste noapte. larba a avut timp să se ridice iar. 

— Aşa e, domnule Jim, ai nimerit-o. 

— Aşadar, oamenii despre care e vorba veneau de la 
miazăzi şi au luat-o cu siguranţă spre apus. Rămâne acum 
urma care duce la răsărit. 

— Pare să fie de la o ceată mare de călăreţi care veneau 
de la răsărit şi vroiau s-o ia spre apus, dar când au văzut 
urmele taberei au cotit spre stânga, ca să se ia după ceilalţi. 

— Chiar aşa e precum spui, domnule. Tu ce crezi, frate 
Tim? 

— Yes. 

— Dar ce fel de ceată era cea dintâi şi ce fel a doua? 
Întrebai eu mai departe, ca să-i încerc agerimea minţii. 

— Întâia era de albi şi a doua de indieni, răspunse fără să 
şovăie Jim. 

— După ce judeci? Ai vreun motiv? 

— Chiar două. Întâi că una a fost de cel puţin şaizeci de 
inşi şi prin meleagurile astea nu se adună atâţia albi la un 
loc, aşa că nu puteau fi decât indieni şi al doilea, că le erau 
caii nepotcoviţi, după cum poţi vedea dacă te uiţi bine la 
urme. 


— Ai dreptate. Dar ce te face să crezi că a doua ceată era 
de albi? 

— Fiindcă le erau caii potcoviţi şi pentru că prizonierul 
ăsta al nostru e un alb şi făcea parte din ceată. 

— Aşa e, domnule Jim. El însă va tăgădui. 

— Ar trebui atunci să credem că era cu indienii şi dacă aşa 
stau lucrurile, avem o vorbuliţă cu dumnealui. Mai vrei să 
afli şi altceva? Poftim, întreabă! Jim Năsosul nu e un 
ageamiu. 

Eram şi eu încredinţat că prizonierul nostru făcea parte 
din ceata albilor şi se va fi despărţit de ea cu vreo intenţie 
vicleană şi eram bucuros că Jim o punea în legătură cu 
indienii. Îi vâra niţel spaimă-n oase. Nu mă înşelam, căci 
ticălosul zise repede: 

— Te înşeli, domnule Jim, tocmai de indienii ăştia fug eu. 

— Să te creadă cine vrea, că eu nu. 

— Zău că aşa e. Văd acum că e mai bine pentru mine să vă 
spun adevărul. 

— Foarte cuminte ai face, fiindcă tot nu ne poţi trage pe 
sfoară, mă grăbii eu să răspund. Peste puţin vom ajunge din 
urmă pe indieni şi vom sta pe urmă de vorbă şi cu albii 
printre care trebuie să se găsească omul pe care l-ai jefuit. 
Te vom pune faţă în faţă, să vedem ce o să mai spui. 

— N-aveţi decât s-o faceţi. Nici gând n-am avut să-l 
jefuiesc. 

— Oho! E ori nu al lui calul? 

— Este. 

— Şi celelalte lucruri. 

— Şi. 

— Nu cumva vei fi vrând să spui că ţi le-a dăruit? 

— Nu, dar se mai întâmplă şi altminteri! 

— Tare aş vrea să ştiu ce! Ţi-a împrumutat calul? 

— Da, mi l-a împrumutat. 

— Vorbă să fie! 

— Ba chiar aşa e. O să vă spun cinstit cum stă treaba şi 
dacă nu vreţi să m-ascultaţi, nu o să fie bine nici de voi. 


— Bine. Nu căuta însă să minţi, că nu-ţi merge. Cum te 
cheamă? 

— Perkins. Ne-a tocmit, pe mine şi încă doi, un alb să-l 
trecem munţii; calul al lui era. 

— Cine şi ce e? 

— Nu ştim nici noi că e cam zgârcit la vorbă. Zicea să-i 
spunem domnul Djafar. 

— Djafar? Ştie englezeşte? 

— Atât cât să ne putem înţelege cu el. 

— Îl însoţeşte cineva? 

— Da, doi servitori pe care i-a adus de la Londra. 

— Din ce loc e, ştii? 

— Nu. 'Ţi-am mai spus că nu e vorbăreţ şi are un fel de a fi 
că nu-ndrăzneşti să-l descoşi. 

— Bogat, fireşte! 

— Aşa cred. Are doi cai de povară şi ne plăteşte bine. 
Creştin nu e în nici un caz. 

— Ce te face să. Crezi? 

— Se roagă de patru-cinci ori pe zi într-un chip ciudat şi 
într-o limbă pe care noi nu o înţelegem. 

— Când se roagă, şade jos sau pe un covoraş? 

— Da. Şi dă din mâini, se apleacă încoace şi încolo, 
încrucişează mâinile pe piept ori şi le împreună. 

— Cum e îmbrăcat? 

— Ca şi noi, numai că poartă pe cap o căciulă de oaie. 
Părul îi e negru şi are nişte mustăţi lungi care atârnă în jos. 

— Cam câţi ani să aibă? 

— Vreo treizeci. 

— E oriental, probabil persan. Nu-mi pot însă lămuri ce 
caută în America şi, mai ales, în Vestul ăsta sălbatic. Unde 
vrea să se ducă? 

— La San Francisco. Era vorba ca noi să-l ducem până la 
Santa Fe şi de acolo să-şi ia alte călăuze. Acu' mă crezi, 
mister Old Shatterhand? 

— După câte îmi spui, parcă. Aş mai vrea să aflu de ceai 
fugit şi l-ai lăsat! 


Se cunoştea că îi venea greu să mărturisească, dar îşi 
dădea seama că nu poate scăpa cu o minciună, de aceea 
zise: 

— Nici prin gând nu-mi trecea să fug, când i-am văzut însă 
pe indieni venind, mi-am pierdut capul şi am luat-o încotro 
am nimerit. 

— Păi plecaserăţi de aici! 

— Aşa e, dar a trebuit să mă întorc. După cum ai spus 
dumneata, venisem ieri dinspre miazăzi şi am poposit aici 
peste noapte. Azi-dimineaţă am pornit iar la drum. Nu 
făcusem mai mult de un ceas când domnul Djafar a băgat 
de seamă că-i lipseşte pumnalul; zicea că l-a uitat aici. Vroia 
să se întoarcă singur să-l caute, dar cum era străin şi nu 
cunoştea locul, ne-a fost frică să nu se rătăcească ori să i se 
întâmple ceva, i-am promis să se ducă unul din noi şi să i-l 
aducă. S-a învoit şi m-a trimis pe mine. 

— Călare pe calul lui? 

— Da, fiindcă e mai iute de picior şi nu vroia să zăbovesc 
prea mult. 

— Te-ar fi aşteptat mult şi bine dacă nu te întâlneam noi! 
Pe urmă? Te-ai întors aici şi ai găsit pumnalul? 

— Da. Era acolo sub tufa aia şi nu-l văzuse la plecare. Am 
descălecat, m-am aplecat să-l iau şi când am vrut să mă 
ridic iar, nu ştiu cum mi-am îndreptat privirea spre răsărit 
şi am zărit îngrozit o ceată de vreo şaizeci-şaptezeci de 
comanşi venind încoace. Erau zugrăviți ca pentru luptă şi 
dacă mă vedeau nu mai scăpăm cu viaţa din mâinile lor. 
Eram la adăpost sub tufă; am tras binişor calul după mine 
în apă, ca să nu se vadă urmele. 

— Şi în loc să te întorci la tovarăşii dumitale şi să le spui ce 
primejdie îi aşteaptă, ai luat-o la sănătoasa ca un laş. 

— E singura vină pe care o am, dar ce vrei! De spaimă n- 
am ştiut ce fac... 

— Nu e o scuză. Cine se sperie atât de lesne de câţiva 
indieni nu e un adevărat om al Vestului. 

— Câţiva! Nu ţi-am spus că erau peste şaizeci? 


— Ei şi! Eşti călăuză şi omul îşi pusese încrederea în 
dumneata. Trebuia să alergi să-i dai de veste că vin 
comanşii. 

— Nu se putea, m-ar fi văzut ăştia. 

— Vorbe! Aveai o bună acoperire în pădure şi te puteai 
întoarce apoi îndărăt cu tovarăşii dumitale. 

— Aşa e, încuviinţă Jim Năsosul. Dacă i-au ajuns din urmă 
comanşii şi i-au ucis? Tu ce zici, frate Jim? 

— Yes, răspunse acesta scurt. 

Perkins se uita încurcat înaintea lui; înţelegea că aveau 
dreptate şi încercă să se scuze: 

— Nu cred să se fi întâmplat după cum spui, fiindcă 
tovarăşii mei vor fi zărit şi ei pe indieni şi s-or fi ascuns la 
timp. 

— Presupunerea asta n-are nici o noimă! Chiar aşa să fie, 
comanşii le vor fi zărit urmă - e doar ziua mare - şi s-au luat 
după ei. Ce ai făcut dumneata e crimă. Nu ştii că un scout4 
e dator să-şi pună în joc viaţa când e vorba de aceia care 
sunt sub ocrotirea lui? Degeaba ai vrut să găseşti o portiţă 
de scăpare că nu-ţi merge. Un hoţ de cai e un tâlhar, 
adevărat, dar furtul cere şi el curaj şi îndrăzneală. Însă un 
scout care face ce ai făcut dumneata merită disprețul 
orişicui. Să vedem ce se poate face să-i scăpăm. Nu eşti de 
aceeaşi părere, domnule Jim? 

— Mai întrebi! Cei doi Năsoşi sunt oricând gata să alerge 
în ajutorul semenilor lor. Tu ce zici, frate Tim? 

— Yes. Să ne luăm repede după comanşi, altminteri sunt 
pierduţi. 

— Fără-ndoială. Cinci albi, dintre care trei nu cunosc 
Vestul, împotriva a şaptezeci de comanşi pe picior de 
război, e cam prea prea! Dar ia spune, domnule Old 
Shatterhand, crezi dumneata că Perkins ăsta, aşa zis scout. 

— Drept ce se dă - nu ne-a îndrugat o grămadă de 
minciuni? 

— Cu atât mai rău pentru el, dacă o fi aşa. Deci, un străin, 
servitorii săi şi două călăuze. De-am şti măcar ce fel de 


oameni or fi ăştia! 

— Oameni nu glumă, mă asigură Perkins. 

— Dacă ţi-or fi semănând, atunci vai de bieţii străini! Acum 
la drum; am pierdut şi aşa prea mult timp... 

Încălecarăm îndată şi o luarăm în susul apei, pe urmele 
care duceau spre apus. Credeam că Perkins nu minţise, deşi 
dovezi n-aveam, căci urmele albilor se amestecaseră cu ale 
indienilor pe locul unde poposiseră şi nu le puteam deosebi. 
Nădăjduiam că vom găsi undeva, mai departe, vreun semn. 

Într-adevăr, dădurăm în sfârşit de un loc bătătorit; aci 
poposiseră iar indienii. 

— Pare că i-a oprit ceva din drum, zise Jim. Dacă am şti ce! 

— Eu ştiu. Au ţinut sfat, i-am răspuns cu hotărâre. Nu se 
dumireau asupra numărului albilor. 

— Cum vine asta? 

— Până aici s-au ţinut pe urmele lor, apoi au văzut că unul 
din albi s-a întors din drum. Au trimis pe cineva în iscoadă 
să vadă ce s-a făcut albul. 

— Da, da, aşa trebuie să se fi întâmplat, zise repede 
Perkins. 

Totuşi, noi nu întâlniserăm nici un indian, ceea ce ne mai 
linişti. Deocamdată nu aveam motive să ne temem de ei. 

Capitolul II - Un Mirza persan. 

Ne văzurăm iar de drum şi, după câtva timp, observarăm 
că doi indieni se despărţiseră de ceată, unul luând-o la 
dreapta iar altul la stânga. 

— Ăştia or fi plecat în iscoadă? Întrebă Jim. 

— Probabil. Căpetenia a înţeles după urme că albii sunt pe 
aproape şi a trimis iscoade să cerceteze. Vom da de îndată 
de locul unde s-au întâlnit iar cu ceata. 

După vreun sfert de ceas văzurăm urmele împreunându-se 
din nou şi era de aşteptat ca în curând să ajungem la locul 
unde au fost atacați albii. Trebuia, deci, să fim cu mare 
luare-aminte, ca să nu ne izbim nas în nas cu ei. De aceeao 
luai o bucată de drum înainte, ferindu-mă pe cât se putea 
de a fi văzut, deşi le-ar fi fost lesne să se ascundă pe după 


tufe, care aici erau dese şi multe. Deodată desişul se sfârşi 
brusc şi pe un câmp deschis înaintea mea, la cel puţin cinci 
sute de paşi, se întindea tabăra indienilor. 

Vitele, lăsate în voie, se zbenguiau pe câmp. Printre ele 
deosebii mulţi căi de povară pentru merindele pe care le 
luaseră cu ei. Fiind porniţi la luptă, n-aveau timp de vânat şi 
erau obligaţi să se ferească pentru a nu se trăda prin 
împuşcături. 

Îi văzui aşezaţi în cerc, înghesuiți unul într-altul, ţinând 
probabil sfat. Mă întorsei niţel din drum, descălecai, legai 
calul de un copac şi spusei celor doi Năsoşi, care se 
apropiaseră, să facă acelaşi lucru. 

— De ce? Nu putem merge mai departe? Întrebă cu 
mirare Jim. 

— Nu. Indienii sunt dincolo de desiş. 

— În sfârşit, am dat de ei. Au pus mâna pe albii ăia? 

— Da. 

— Bine. Hai să vedem şi noi. 

Îl legarăm pe Perkins de o tufă deasă, apoi înaintarăm 
până unde puteam zări tabăra fără să fim văzuţi. 

— Adevărat, sunt comanşii, îşi dădu cu părerea Jim. Tu ce 
zici, frate-meu? 

— Yes, răspunse Tim. 

— Albii nu se văd. Pesemne sunt în mijloc. Oare ce vor fi 
vrând să facă pieile-roşii cu ei? 

— O să aflăm noi în curând. Dacă albii au rănit sau au ucis 
vreunul din indieni în luptă, isprăvesc repede cu ei, nu le 
lasă mult timp de trăit. 

— Îi căsăpesc la iuţeală, ştiu. 

— Nu cred. 

— Cum, să-i mai care după ei? 

— Da, deşi nu prea departe. Judecata şi execuţia 
prizonierilor se face la indieni cu ceremonia obişnuită 
pentru care se cere un loc anumit, dar acesta de aici nu se 
potriveşte la aşa ceva. N-au apă pe-aproape pentru un timp 
mai lung şi nici nu se poate vedea până departe. De aceea 


cred că indienii vor pleca în curând de aici ca să-şi caute un 
loc mai potrivit. 

— Dacă am şti unde, le-am lua-o înainte şi ne-am piti 
undeva să-i aşteptăm, îşi dădu cu părerea Tim. 

— Probabil că se vor duce spre râu, dar să le o luăm 
înainte ar fi prea primejdios. 

— De ce? Întrebă Jim. 

— Pentru că ar trebui să cunoaştem bine nu numai ţinutul 
ci şi locul unde îşi vor face tabăra, altminteri ne-ar 
descoperi urmele şi s-ar lua după noi. 

— Well, atunci să-i lăsăm să plece şi să-i urmărim. 
Principalul: o să ne fie cu putinţă să eliberăm pe prizonieri? 

— Nu se poate şti de pe acum. 

— Din păcate acţiunea noastră este a dracului de 
primejdioasă. Noi trei, iar ei aproape şaptezeci; asta e ceva. 

— În astfel de împrejurări nu se socoteşte cu cifre; doar n- 
avem de gând să-i atacăm. Cum izbânda nu atârnă decât de 
şiretlicuri, trebuie să ne bizuim numai pe inteligenţa 
noastră, adică pe cifrele minţii. 

— Cifrele minţii... Bine ai spus, domnule. Crezi dumneata 
că Jim şi Tim Năsosul au astfel de cifre în scăfârlia lor? 

— Sper cel puţin, altminteri orice încercare e de prisos. 

— Păi... nu suntem noi atât de proşti cum ne arată chipul. 
Tu ce zici, frate-meu? 

— Yes! 

— Domnilor, îngăduiţi-mi o rugăminte, se amestecă acum 
în vorbă Perkins. 

— Care? Îl întrebai eu. 

— Sunt şi eu în parte vinovat că tovarăşii mei au căzut în 
mâinile comanşilor; e deci de datoria mea să vă ajut la 
salvarea lor. Dezlegaţi-mă, lăsaţi-mă liber şi fac tot ce-mi 
cereţi. 

— De, dacă ne-am putea încrede în ce spui... spuse Jim cu 
îndoială. 

— Puteţi. Vă asigur că... 


— Dumneata să taci! Îi curmai eu vorba. Cine îşi părăseşte 
tovarăşii la primejdie nu e om în care te poţi încrede. 

— Vezi că m-am speriat, domnule, şi... 

— Chiar aşa să fie, cine îmi spune că nu o să-ţi fie teamă 
iar? 

— Acum când ştiu cu cine am de-a face, nu mă mai pot 
speria. 

— Noi ne punem viaţa în primejdie şi, pentru aşa ceva, eşti 
prea laşi. 

Vru să mai stăruie, dar îi întorsei spatele şi-mi încordai 
toată atenţia spre tabăra duşmană. Părea că se sfârşise 
consfătuirea, căci se făcu o mişcare printre indieni, cercul 
se desfăcu şi zărirăm în mijlocul lui câţiva oameni care nu 
se puteau scula de jos, probabil fiindcă erau legaţi. 

Îi ridicară pe braţe şi-i legară pe cai. Pe urmă convoiul o 
luă spre apus, adică spre râu, după cum bănuisem eu. În 
frunte mergea un indian bătrân, probabil căpetenia. Deşi 
nu-l puteam vedea bine de la depărtarea unde ne aflam, 
înţelesei că e bătrân, după pletele lui albe şi că e căpetenie, 
după penele pe care le purta în vârful capului. 

Drumul lor ducea iarăşi printr-o pădure în care dispărură 
peste puţin timp. Din prevedere mai rămaserăm niţel 
ascunşi după tufe, apoi ne apropiarăm de tabără. 

Pământul era bătătorit pe o bună bucată de loc. Aici 
trebuie să fi fost atacați albii şi probabil că se apăraseră din 
răsputeri, căci găsirăm urme de sânge. Foarte neplăcut 
pentru noi, deoarece trebuia să ne grăbim în loc să 
aşteptăm un prilej mai bun pentru salvarea lor. 

Înainte de toate se cerea să urmărim pe indieni, ceea ce şi 
făcurăm, dar nu în linie dreaptă, ci cu un ocol prin pădure, 
ca să dăm de locul unde pătrunseseră ei înăuntru. De aici 
încolo ne era mai lesne, deoarece aveam drept acoperire 
trunchiurile copacilor şi ne puteam ţine fără primejdie pe 
urmele lăsate de ei. 

Descălecai şi o luai cu vreo cincizeci de paşi înaintea 
tovarăşilor mei, cu auzul încordat ca să nu-mi scape nici cel 


mai uşor zgomot. Se înţelege că înaintam foarte încet şi cu 
mare băgare de seamă. 

Ceas după ceas trecea, se făcu după-amiază, apoi începu 
să se însereze. Dacă indienii întârziau atât cu alegerea 
locului de popas, însemna că nu vor mai avea timp să judece 
în ziua aceea pe prizonieri ci vor amâna execuţia pentru a 
doua zi dimineaţa. Vom găsi noi peste noapte un mijloc să-i 
împiedicăm, cu atât mai mult cu cât nu bănuiau că sunt 
urmăriţi şi nu vor pune santinele sau iscoade. 

Din pricina ocolului pe care îl făceam într-adins, 
ajunserăm abia pe înnoptate în preajma râului. Mergeam 
acum şi mai încet ca înainte şi bine făceam, căci auzii 
deodată un glas strigând ceva la care răspunse alt glas. Ne 
aflam, deci, aproape de comanşi. Mă furişai la tovarăşii mei 
ca să-i opresc din drum şi să ne căutăm un ascunziş. 

Îl găsirăm repede. Legarăm caii şi pe Perkins de nişte 
copaci. Omul acesta ne era o mare piedică; dar n-aveam ce 
face. Dacă îi dădeam drumul, putea să ne devină 
primejdios. Ne asigurase el, ce e drept, de ajutorul său, dar 
nu ne puteam însă încrede în el, căci numai încredere nu ne 
insufla. 

După ce isprăvirăm de legat caii, Jim mă întrebă: 

— Ce facem acum, domnule? Nu s-a întunecat încă de tot 
şi am mai putea iscodi câte ceva. Eşti sigur că indienii sunt 
pe aproape? 

— Da. Am auzit pe doi din ei strigându-şi ceva, semn că nu 
bănuiesc pe nimeni prin apropiere. Izbânda ne va fi deci 
mai uşoară. 

— Well. Atunci să ne şi apucăm de treabă. Să-i spionăm? 

— Fireşte. Trebuie să ştim neapărat unde sunt şi abia pe 
urmă vom vedea ce e de făcut. 

— Am înţeles. Haidem! 

— Cum „haidem”? Vrei să mă însoţeşti? 

— Mai întrebi! Fratele Tim rămâne să păzească pe 
prizonier. 

— Hm! Aş prefera să mă duc singur. 


— Singur? Fără mine? N-ai destulă încredere în curajul 
meu? 

— Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva, am însă obiceiul 
să nu supăr pe nimeni când pot face singur un lucru. 

— Să mă superi? Cum poţi să spui una ca asta! Fii sigur că 
mă pricep destul de bine să mă furişez în spatele cuiva fără 
să mă simtă. Nu, domnule, merg şi eu; frate-meu rămâne... 

— No, îl întrerupse Tim, împotriva aşteptărilor mele. 

— Cum no? Nu înţelegi că trebuie să rămână cineva de 
pază la prizonieri, băiatule? Zise Jim necâjit. 

— Yes. 

— Şi ăsta eşti tu. 

— No. 

— Atunci cine? 

— Tu. 

— Şi eu spun yes. No altău e fleac! 

Cei doi gemeni începură să se ia la ceartă care din ei să 
mă însoţească. Ştiam că Jim nu o să se lase nici în ruptul 
capului, aşa că, în cele din urmă, îi dădui încuviințarea. Tim 
nu mai zise nimic, dar tăcerea asta a lui nu-mi prea plăcu şi- 
| întrebai: 

— Nu cumva pui ceva la cale într-ascuns, domnule Tim? 

— No, răspunse el bosumflat. 

— Te învoieşti ca să meargă fratele dumitale cu mine? 

— Yes. 

— Acum m-am liniştit. Ar fi foarte primejdios dacă unul din 
noi întreprinde ceva fără ştirea celorlalţi. Nu numai că ar 
strica tot, dar ne-am putea pierde libertatea, dacă nu chiar 
viaţa. 

— Fii fără grijă, zise Jim. Frate-meu nu face nimic până nu 
mă întreabă. E şi prea tânăr; s-a născut cu cinci minute 
după mine. Închipuieşte-ţi! O să stea frumuşel pe loc până 
ce ne vom întoarce. Şi-acu', haidem până n-apucă să se 
întunece. 

— Bine. Aşadar, domnule Tim, fii cu ochii în patru şi să nu 
te mişti de aici. Uite, ţine-mi şi puştile până mă întorc, că m- 


ar stânjeni numai şi de folosit nu mă pot folosi de ele. 

Le luă fără să răspundă, iar eu cu Jim plecarăm în grabă. 
Se întunecase de-a binelea şi abia se mai zărea. Nu era deci 
nevoie să mergem târâş ci puteam păşi în picioare. Ne 
strecurarăm pe sub copaci în direcţia dincotro auzisem 
glasurile. Ajunserăm chiar la malul râului fără să dăm de 
vreunul din indieni. Malul era înalt şi albia râului aproape 
secată se întindea jos la picioarele noastre. 

Cu tot întunericul care se lăsase, tot mai putui zări că râpa 
forma aici, unde stăteam noi, un povârniş sterp şi un pas 
greşit ne putea face s-alunecăm până la vale. 

Merserăm cu băgare de seamă pe marginea râpei, până 
ce dădurăm de tufe care se întindeau pe tot povârnişul. 

— Te vei fi înşelat, domnule, şopti Jim. Nu se vede nici 
picior de indian. 

— Nu se poate. Le-am auzit desluşit glasurile. 

— Bine, bine, atunci unde sunt? 

— Nu ştiu încă, dar le simt mirosul. 

— Mirosul? Pe dracu'! Ce fel de nas ai dumneata, 
domnule? 

— Am nas ca toate nasurile, nu suferă însă mirosul de 
bălegar. Şi pe ăsta îl simt acum. 

— De unde vine? 

— De jos, de la malul apei. 

— Cum, până acolo ajunge mirosul dumitale? 

— Pshaw! Habar n-ai ce fel de... St! Vezi că aveam 
dreptate? Uită-te în jos! 

Pe mal se zări o scânteie de lumină care creştea mereu. 
Comanşii aprinseseră focul în tabără. Dintr-un singur foc se 
făcură repede cinci. 

— Cu atât mai bine, zise Jim, vom putea vedea tot ce se 
petrece în tabără când vom fi jos. 

— Dar şi ei pe noi dacă nu ne ferim. Mie îmi pare bine că 
au foc în tabără, tocmai fiindcă ştim locul unde se află 
comanşii şi că se cred în siguranţă. 

— Mergem în vale, domnule Shatterhand? 


— Coborâm pe aici, înconjurăm tiptil tabăra şi ieşim pe 
partea cealaltă. 

— Bine. Haidem! 

Nu era însă uşor ceea ce vroiam noi să facem. Povârnişul 
era drept şi de tufe nu ne puteam agăța ca să nu se audă 
foşnetul sau pârâitul ramurilor, ori să rostogolim cu piciorul 
vreo piatră. De aceea, coborâtul mergea foarte încet şi ne-a 
trebuit mai bine de o jumătate de ceas până s-ajungem în 
vale. 

Jim se pricepea de minune să păşească pe nesimţite. Eu 
mergeam înainte, el după mine, totuşi ascultam cu 
încordare în urma mea, ca să-mi dau seama dacă se aude 
ceva. 

Ne aflam acum tocmai deasupra locului unde era tabăra şi 
trebuia să cotim în josul râului. Valea era în formă de albie 
şi se adâncea spre mijloc, înconjurată de tufe până unde 
ajungea apa pe timpul ploilor. Cum apa era aproape secată, 
se află între ea şi tufe câte o fâşie de pământ, pe care însă 
nu puteam călca pentru a nu fi zăriţi de indieni. Ne târârăm 
pe burtă printre tufe până unde puteam cuprinde cu 
privirea tabăra. Comanşii îşi aleseseră un loc cum nu se 
poate mai potrivit. 

Valea adâncă, înconjurată de apă, era destul de întinsă ca 
să încapă o trupă mai mare de oameni. Nouă nu ne 
convenea defel acest lucru, căci nu se afla nici o tufă pe 
undeva ca să ne putem tupila. 

Indienii erau la cină şi vorbeau cu glas tare între ei, semn 
că se credeau în cea mai mare siguranţă. Cum erau 
împărţiţi în grupuri în jurul focurilor, îi puturăm număra 
lesne: şaptezeci şi unu. Atenţia o atrăgea căpetenia din 
pricina părului său alb. Şedea lângă foc, la vreo treizeci de 
paşi de noi şi fiindcă era cu faţa spre noi, îi putui vedea bine 
chipul. Mare fu mirarea când recunoscui în el pe To-kei- 
hun, unul din cei mai temuţi comanşi. Dacă s-ar întâmpla 
să-i cad în gheare, eram pierdut, chiar să nu fi fost el pornit 
la război, căci mă ura de moarte de când îl păcălisem odată 


şi-i alunecasem printre degete... Dar acum nu era vorba de 
el, ci de prizonierii pe care voiam să-i scap cu orice preţ. 
Zăceau legaţi burduf lângă foc, alături de căpetenie. Văzui 
printre ei un bărbat oacheş cu mustață lungă atârnând în 
jos, probabil acela care îşi zicea Djafar. 

Până la foc erau câteva tufe, aşa că mă putui furişa mai 
aproape. Căpetenia stătea de vorbă cu cei din jurul său şi 
tare aş fi vrut s-aud ce-şi spun. Era o mare îndrăzneală ceea 
ce făceam, totuşi am reuşit să ajung atât de aproape încât 
să nu-mi scape un cuvânt. Vorbeau despre expediţia lor 
războinică şi aflai numele a câtorva colonii pe care plănuiau 
să le atace şi să măcelărească pe albi. Dar mai înainte 
aveau de gând să se ducă la Makik-Natun5 să organizeze 
acolo dansul de război şi „vrăjitorul” să întrebe duhurile 
dacă atacul va izbuti. Ceremonia avea să fie şi mai 
importantă prin sacrificarea prizonierilor albi care erau 
sortiţi să moară la stâlpul de tortură. 

Aflasem acum planurile lor şi doream să mă îndepărtez cât 
mai repede de locul acesta primejdios. Dacă nu izbuteam să 
eliberez mai curând pe prizonieri, trebuia să-i urmăm până 
la Makik-Natun, unde vom avea poate un prilej mai bun - 
dacă nu chiar în timpul drumului - să-i scăpăm din mâinile 
schingiuitorilor lor. 

Tocmai vroiam să ne strecurăm afară din tufă şi s-o luăm 
îndărăt pe unde venisem, când mi se păru că aud, deasupra 
capului meu, ceva mai încolo, un zgomot uşor. 

— St! Şoptii eu lui Jim, n-ai auzit nimic? 

— Nu, dar dumneata? 

— Da. Parcă se năruie nisipul. le pomeneşti că o fi... 

— Cine? 

— Fratele dumitale. Ar fi cea mai mare prostie pe care ar 
face-o. 

— Fratele meu? Să poftească! L-aş... 

N-apucă să-şi mântuie vorba şi de spaimă ar fi sărit în 
picioare, dacă nu-l apucam repede de braţ să-l trag iar jos. 


„Să poftească”, zisese el. Da, Tim venea şi nechemat. Se 
auzi mai întâi un foşnet de frunze, apoi un zgomot de 
bolovani rostogolindu-se urmat de exclamaţia: 
Thunderstorm şi Tim al nostru căzu ca trăsnit în mijlocul 
indienilor care săriră înspăimântați în picioare pentru ca 
apoi să se năpustească urlând asupra lui. 

Aşadar, Tim Năsosul nu se lăsase de planul său. Din 
nenorocire ajunsese la povârnişul unde pământul era 
mâncat la margine şi piciorul îi alunecase târându-l apoi cu 
totul în vale. Dar se vede că nu i se întâmplase nimic în 
cădere, căci zbiera atât de tare încât glasul lui întrecea 
răcnetele indienilor. Şi, ca şi când n-ar fi fost destul atât, 
acu' începu şi Jim să urle că scos din minţi: 

— Tim, frate meu, Tim băiatule! 

Vru să se smucească din mâinile mele, dar îi spusei, 
ameninţător, înăbuşindu-mi pe cât putui glasul: 

— Taci, pentru Dumnezeu, altminteri suntem pierduţi! 

— Îl omoară, îl omoară! Se tânguia tânărul. 

Cum el era în picioare şi eu jos, nu-mi putui întrebuința 
toată puterea, pe când lui grija pentru fratele său îi sporea 
forţele; se smuci din mâinile mele şi o luă la fugă, nimerind 
drept în mijlocul indienilor. Îl văzui pierind în grămadă; 
probabil că fusese înhăţat la repezeală de ei. 

Ce să fac acum? Să mă iau după el? Nici prin gând nu-mi 
trecea. Rămăsei pe loc, deşi era de aşteptat că indienii vor 
cerceta imediat împrejurimile. Nenorociţii ăştia de Năsoşi! 
În loc să eliberăm pe cei cinci prizonieri, le mai căzuseră 
alţi doi în gheare. Urmările acţiunii lor se văzură 
numaidecât, căci căpetenia comanşilor strigă poruncitor: 

— Stingeţi focurile! Poate că mai sunt şi alţi albi pe- 
aproape. 

Porunca fu executată îndată. Urmă o agitaţie de câteva 
minute de care m-am folosit cu rapiditate, în timp ce 
stingeau focurile, indienii nu se mai gândeau decât la noii 
prizonieri şi aproape că uitaseră de ceilalţi. 


Mă târâi binişor până la locul unde zăceau aceştia, apucai 
de guler pe acela care îl credeam Djafar şi-l trăsei după 
mine în tufiş. Dacă comanşii n-ar fi fost atât de preocupaţi 
de ceilalţi doi Năsoşi, m-ar fi văzut cu siguranţă. Aşa însă nu 
băgă nimeni de seamă ce făceam. A fost într-adevăr o 
minune că am izbutit. 

În dosul tufei înalte mă ridicai în picioare. Trebuia să plec, 
să plec imediat! Luai pe persanul legat fedeleş - care tăcea 
chitic - în spinare şi alergai cu el până unde socotii că mă 
aflu în siguranţă. Îl pusei apoi iar jos, îi tăiai curelele cu 
care era legat şi-i zisei: 

— Eşti liber. Scoală şi vezi dacă poţi umbla. 

— Liber? Întrebă el într-o englezească destul de bună, dar 
cu accent străin. Atunci dumneata nu eşti indian? 

— Nu. Sunt un alb care am venit să te scap, deşi nu 
credeam că lucrurile se vor petrece aşa cum s-au petrecut 
acum. 

Străinul se ridică încet în picioare, îmi apucă mâinile şi 
zise mişcat: 

— Allah, Allah! Liber... sunt liber... scăpat din ghearele 
diavolilor acestora... Spune-mi cine eşti. Vreau să ştiu cui 
datorez salvarea mea. 

— Mai târziu, acum n-avem timp de pierdut. Nu mai putem 
zăbovi un minut. Îi auzi urlând. Au băgat de seamă lipsa 
dumitale şi te caută, încearcă dacă poţi umbla. 

Făcu vreo doi paşi, se poticni şi zise amărât. 

— Nu pot. M-au legat atât de strâns că mi-au amorţit 
picioarele şi nu le mai simt. 

— Bine, o să te duc eu în spinare. 

— În spinare un om atât de greu ca mine! 

— Pshaw! N-are a face. Principalul e să am libere mâinile 
ca să mă pot căţăra pe povârnişul ăsta neted. Te iau în 
spinare şi dumneata încleştează-te cu mâinile de gâtul meu. 
Haidem! 

I-am vârât în buzunar curelele tăiate, ca să nu fie găsite de 
indieni. Bietul om vru să se împotrivească niţel de formă, 


dar nu-i lăsai timp, îl luai în cârcă şi începui să urc pe cât 
era cu putinţă mai repede râpa. Ajuns în vârf îl lăsai jos şi 
zise că acum va încerca să umble, poate va reuşi. Picioarele 
i se dezmorţiseră. Sângele circulă deci iar normal. 

Mai rămaserăm niţel în loc şi ascultai să aud ce se petrece 
în vale. Domnea tăcere adâncă. Indienii bănuiau că s-ar mai 
afla şi alţi albi pe aproape, dar erau nevoiţi să cerceteze 
prin întuneric, aşa că nu puteau zări urmele lăsate de mine. 
Până dimineaţă probabil că vor fi dispărut cu totul şi fuga 
prizonierului li se va părea o adevărată minune, dacă nu 
cumva cei doi Năsoşi nu vor scăpa vreo vorbă despre 
prezenţa mea acolo. 

Că aveam de gând să folosesc toate mijloacele ca să-i scap, 
ca şi pe ceilalţi prizonieri, se înţelegea de la sine. Cum şi în 
ce fel, plănuisem de pe acum. Deocamdată însă nu puteam 
întreprinde nimic. 

Străinul putea umbla, deşi foarte încet, dar nu aveam de 
ce ne grăbi, căci nu exista primejdie să fim urmăriţi. Când 
mă rugă iar să-i spun cum mă cheamă, îi răspunsei: 

— Porecla care mi s-a dat aici, în Vestul Sălbatic, e „Mâna 
de fier”. Numeşte-mă şi dumneata tot aşa. Şi dumneata eşti 
domnul Djafar, nu? 

— Da. Dar de unde ştii? 

— De la Perkins, călăuza dumitale. 

— A, atunci l-ai văzut. Nu s-a prăpădit, după cum 
credeam? 

— Spune-mi mai întâi ce părere ai despre omul acesta. 

— Până acum n-am avut nici un motiv să mă plâng deel. 

— Aşadar nu e chiar atât de rău după cum credeam. Să 
mergem! O să-ţi povestesc pe drum cum l-am cunoscut. 

În timp ce-l duceam de mână prin desişul pădurii - căci 
era întuneric beznă - i-am povestit întâmplarea cu Perkins. 
Când am terminat, Djafar zise: 

— Că nu e un erou, asta am băgat-o de seamă în mai multe 
rânduri. Spaima şi teama l-au îndemnat la ceea ce numeşti 


dumneata o trădare. Îi ajunge pedeapsa pe care i-ai dat-o. E 
laş şi fricos. 

— Bine, fie. Eşti de părere să-i dau drumul? 

— Da. Numai să nu-i ceri vreo faptă vitejească, căci de aşa 
ceva nu e în stare. Îmi pare însă rău de ceilalţi tovarăşi ai 
mei. Sunt pierduţi, sărmanii! 

— Nu se ştie. Vom vorbi mai târziu despre ei. Acum ne 
apropiem de locul hotărât. 

— Ce ochi trebuie să ai ca să te poţi descurca prin 
întuneric ca în plină zi! 

— Deprindere, altceva nimic. 

N-aveam de ce vorbi pe şoptite, de aceea Perkins ne auzi 
încă de departe şi ne recunoscu glasurile. 

— Te-ai întors, domnule Old Shatterhand? Îmi strigă el. 
Slavă Domnului că ai izbutit! Parcă auzii şi glasul domnului 
Djafar. Aşadar l-ai eliberat şi pe el. Nu vrei să mă dezlegi şi 
pe mine? 

— Ba da. Djafar m-a rugat să te iert, sper însă că te vei 
purta mai bine de acum încolo. 

— Da, da,... spune-mi repede ce trebuie să fac. 

Îl dezlegai şi-i dădui îndărăt lucrurile, zicându-i: 

— Să nu crezi însă că am cine ştie ce încredere în 
dumneata. Nu te-aş slăbi o clipă din ochi, dacă n-aş lăsa 
asta în seama comanşilor. 

— Comanşilor? Să... Ce vrei să spui? 

— Nimic decât că dacă nu te vei dovedi de bună-credinţă 
şi nu vei asculta de mine, ori încerci să fugi, nimereşti de-a 
dreptul în mâinile comanşilor. Vor porni îndată ce se va 
lumina de ziuă cercetări şi vreau să-i pun pe o cale greşită. 
Siguranţa dumitale atârnă deci de devotamentul pe care ţi-l 
cer şi-ţi atrag atenţia că numai astfel poţi scăpa de moarte. 

I-am povestit pe scurt cele întâmplate, apoi ne gândirăm la 
plecare. Trebuia să lăsăm aici catârii Năsoşilor, astfel încât 
indienii să creadă că în afară de ei nu se mai aflase nimeni 
aici. Trebuia însă să-i ducem la un loc unde să-i poată găsi 
lesne indienii, ca să nu mai caute şi în altă parte. 


Mă bizuiam în parte pe inteligenţa celor doi fraţi. Ştiau că 
dacă nu îi pot salva eu, sunt pierduţi şi n-aveau nici un 
interes să mai piardă şi pe alţii cu ei. Cât despre urmele 
noastre, până la ziuă le va fi acoperit rouă. 

Legarăm armele celor doi de oblâncurile şeilor, apoi 
duserăm catârii la locul unde alunecase Tim în vale. Djafar 
se bucura că şi-a regăsit calul, pe când Perkins oftă cu 
obidă: 

— Bine ar fi fost să-l am şi eu pe al meu! Aşa o să 
trebuiască să merg pe jos. 

— Eşti bun alergător? Îl întrebai eu. 

— Din nenorocire nu prea. 

— Atunci ia-l pe al meu şi merg eu pe jos. 

— Vai de mine, domnule, se poate? 

— Lasă vorba, nu e timp de pierdut. 

Apucarăm caii de căpăstru şi ieşirăm din pădure. Djafar şi 
Perkins încălecară iar eu o luai înainte, făcând pe călăuza. 
Pe câmp nu mai era atât de întuneric; stelele sclipeau pe 
cer şi puteam vedea bine înaintea şi în jurul meu. 

Merserăm o bucată de drum în tăcere, fiecare cu 
gândurile sale, apoi Perkins zise: 

— Desigur că dumneata ştii încotro te duci; n-ai vrea să ne 
spui şi nouă? 

— De ce nu? La un loc căruia i se zice Muntele Galben. 
Acolo, la mormintele căpeteniilor lor, vor comanşii să 
omoare pe prizonieri. Astăzi nu se mai poate face nimic, dar 
mâine nădăjduiesc să-i scap. 

— În ce chip? 

— La o jumătate de zi de-aici până la Muntele Galben e o 
albie de râu care se umple primăvara cu apă şi rămâne tot 
timpul anului atât de umedă încât a crescut în juru-i o 
pădure. Sunt aproape sigur că acolo se vor duce indienii ca 
să-şi adape caii şi să-i lase să se odihnească. 

Poate că vom găsi atunci prilejul să eliberăm prizonierii. 

— Dar dacă nu? 


— Atunci nu ne rămâne altceva, fireşte, decât să-i urmărim 
pe comanşi până la Muntele Galben, unde nu se poate să nu 
găsesc ceva ca să nu li-i smulg din gheare. 

— Eşti un om curajos, domnule Shatterhand. Cunoşti 
dumneata albia despre care vorbeşti? 

— Da. E la apus de Beaver-Creek. Din pricina ocolului pe 
care l-am făcut, s-ar părea că dintr-acolo venim. Am făcut 
într-adins aşa că să-i păcălesc pe indieni, care vor ţine 
drumul drept şi nu vor da de urmele noastre. 

— Ce ne facem însă dacă din pricina ocolului vom rătăci 
calea? 

— Dumneata, o călăuză, vorbeşti aşa? 

Tăcu mâlc şi ca să schimbe vorba Djafar începu să-mi 
povestească în ce fel fusese prins de comanşi. Se apărase 
cu îndârjire şi culcase cu două gloanţe la pământ pe doi din 
ei. De acolo petele de sânge pe care le văzusem noi. Drept 
răzbunare comanşii îl legaseră mai strâns ca pe ceilalţi şi-i 
hotărâseră o moarte grozavă. Vorbea englezeşte, dar se 
exprima într-o limbă atât de înflorită că l-aş fi luat drept 
oriental chiar dacă n-aş fi ştiut mai dinainte. 

Stăturăm multă vreme de vorbă. Aş fi vrut să aflu oarecare 
amănunte despre el, nu puteam însă să-l descos, ca să nu 
par nepoliticos. În orice caz, era un om citit şi nu numai 
după concepţia orientală ci şi după cea europeană. Se 
cunoştea că trăise mai multă vreme în Apus. l-am auzit mai 
târziu vorbindu-şi pe şoptite, probabil despre mine - şi se 
ţineau ceva mai departe în urma mea. Perkins se oferi de 
câteva ori să descalece şi să-i iau locul dar, cum nu eram 
obosit, refuzai. 

Când se lumină de ziuă, îmi zise: 

— Acum au să pornească indienii în căutarea noastră şi au 
să dea de catări. 

— N-au să găsească nici o urmă de-a noastră; pământul 
din pădure e jilav, căci s-a lăsat roua dimineţii. Îşi vor 
închipui că Năsoşii au fost singuri şi au să înceteze. 

— Dar pe domnul Djafar? 


— Nici de el nu se vor îngriji. Negăsind vreo urmă de-a lui, 
nu vor vrea să piardă prea mult timp ştiind că osteneala le- 
ar fi zadarnică. 

— Vor fi curioşi să ştie ce s-a întâmplat. 

— În alte împrejurări nu s-ar lăsa ei cu una cu două, ştim 
însă că sunt grăbiţi căci nu pot lăsa pe colonişti să prindă de 
veste ce-i aşteaptă şi să-şi ia măsurile trebuincioase. După 
cum îi cunosc eu pe indieni, vor căuta cel mult două ceasuri, 
pe urmă îşi vor vedea de drum. 

— Când crezi că vor ajunge la albia pârâului din pădure? 

— Pe la vremea prânzului. 

— Şi noi? 

— Peste un ceas. 

— Atunci va trebui să-i aşteptăm vreo cinci ceasuri. De-am 
găsi măcar ceva vânat că n-avem nimic de mâncat. 

— Nu putem vâna, ca să nu lăsăm vreun semn după noi, 
dar... uite că ni s-a împlinit dorinţa. 

Văzurăm doi iepuri ţâşnind dintr-o tufă. Luai repede 
carabina din spate şi slobozii două gloanţe. 

— Allah, strigă Djafar, straşnic ochitor eşti dumneata! 
Acum înţeleg eu ce-mi spunea adineaurea Perkins despre 
Old Shatterhand. 

Admiraţia lui copilărească mă făcu să râd. Luai iepurii, îi 
atârnai de brâu şi pornirăm mai departe. 

Djafar nu-şi mai lua ochii de la armele mele; în cele din 
urmă nu se mai putu stăpâni şi întrebă: 

— Domnule, puşca asta grea are un nume special? 

— Da. Se numeşte „Ucigătorul de urşi” din pricina mărimii 
gloanţelor şi pentru că nimereşte foarte departe. E aşa-zisă, 
„cu tragere lungă”. 

— Allah! Ciudat. Am mai văzut aşa ceva dar pe limba 
arabă. Există multe puşti de acestea? 

— Da, dar nu atât de vechi şi aşa de grele. 

— Şi cu cealaltă mai mică de câte ori poţi trage în şir? 

— De douăzeci şi cinci de ori. 

— Allah! Şi asta se potriveşte. Cum i se zice? 


— Carabină cu repetiţie. 

— Am auzit şi despre asta. 'Iot în limba arabă. Să fie o 
simplă întâmplare că ai două arme de felul acelora despre 
care mi s-a povestit mie? 

— Unde? 

— La Tigru. Cunoşti râul acesta? 

— Fireşte. Orice copil de şcoală îl cunoaşte din lecţiile de 
geografie. Ai fost şi pe acolo, domnule Djafar? 

— Da, acum doi ani. Trebuie să ştii că sunt persan şi în 
ţara mea mi se spune Mirza Djafar. Nu cred că înţelegi 
însemnătatea acestui cuvânt. 

— Ba da. Mirza pus înaintea numelui vrea să zică 
„învăţat”; dar dacă cuvântul urmează după nume, înseamnă 
un prinţ din casă domnitoare. 

— Aşadar ştii! După cum îţi spuneam, mi se spune Mirza 
Djafar şi călătoream de la Bagdad la Constantinopol. 
Drumul acesta duce în lungul râului Tigru spre Mossul; în 
timpul călătoriei, am fost oaspetele tribului haddedihn, 
unde am auzit vorbindu-se despre astfel de puşti. 

— Au şi ei? 

— Nu ei, ci un străin căruia i se zice Kara Ben Nemsi 
effendi. 

— Ăsta e un nume arab, deci omul acela nu era un străin. 

— Ba da. Dacă cunoşti limba arabă vei fi ştiind că Nemsi 
vrea să zică „german ”. Şeicul haddedihnilor mi-a vorbit 
despre el şi puştile lui. Dar şi mai mult mi-a povestit în 
privinţa asta un războinic de-al tribului. 

— Cum îl cheamă? 

— E un om mărunţel şi nearătos dar înţelept şi viteaz. 1 se 
zice Hagi Halef Omar Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Dawud 
al Gossarah. 

— Ce nume! Mai lung ca un şarpe uriaş... 

— Aşa e, dumneavoastră vă sună cam caraghios în urechi, 
în Orient e însă obiceiul ca la numele propriu să se adauge 
şi numele părinţilor şi al strămoşilor în semn că se cinsteşte 
şi pe sine şi pe ei în acelaşi timp. De altminteri i se şi 


cuvenea un nume atât de lung, căci Hagi Halef Omar e un 
om vestit care poate să poves-tească zile întregi despre 
faptele sale vitejeşti. Vânase lei şi pantere negre şi se răz- 
boise cu mulţi vrăjmaşi. 

E lesne de înţeles că mă bucurai s-aud veşti despre Hagi 
Halef; nu vrusei însă, aşa, de haz, să spun lui Djafar că eu 
sunt Kara Ben Nemsi acela. Îl întrebai numai: 

— Şi emirul german despre care vorbeşti a fost de faţă la 
faptele vitejeşti ale lui Hagi Halef Omar? 

— Da. Ba a luat chiar parte la ele. Lui au să-i mulţumească 
haddedihnii că mai există astăzi, căci i-a scăpat de la o 
înfrângere care ar fi umbrit faima tribului. Eu însumi sunt 
dator multă recunoştinţă acestui om de seamă. 

Habar n-aveam ce vrea să spună şi-mi citi pesemne 
mirarea pe faţă, căci urmă: 

— Trebuie să ştii că a scăpat de la moarte pe cineva din 
neamul meu, ajutându-l în luptă şi însoţindu-l apoi la 
Bagdad, înlăturând din calea lui primejdiile care îl 
amenințau la tot pasul. Din nenorocire ruda aceea a meaa 
fost ucisă mai târziu mişeleşte. 

Când poţi scăpa în Vestul Sălbatic pe un Mirza persan din 
mâinile indienilor, poţi spune, pe drept cuvânt, că e un 
eveniment obişnuit; dar ca să auzi din gura acestui Mirza că 
ai scăpat de la moarte pe malul Tigrului o rudă de-a lui, e 
într-adevăr ceva cu totul neobişnuit. De aceea, 
surprinderea mea fu atât de mare că exclamai fără să 
vreau: 

— Nu cumva e vorba de Hassan Ardjir-Mirza? 

Acum era rândul lui să se mire. Îşi opri brusc calul, ridică 
braţele în sus şi strigă: 

— Hassan Ardjir-Mirza, prinţul fugit din ţară! De unde îi 
cunoşti numele? Cine ţi l-a spus? 

— Să mi-l spună cineva? L-am văzut şi am îngenuncheat 
lângă trupul lui neînsufleţit când ciuma grozavă mă şi 
încleştase în ghearele ei... 

— Trupul! Ciuma! 


— Alături de el zăcea Djanah, soţia şi mândria lui, ucisă în 
acelaşi timp. 

Era o scenă ciudată. Stăteam amândoi faţă-n faţă şi ne 
rosteam unul altuia aceste cuvinte încât Perkins ar fi putut 
crede că am înnebunit amândoi. Djafar mă privea cu ochii 
holbaţi; căscase gura şi nu putea vorbi. Făcu apoi o sforţare 
şi urlă: 

— Djanah, sufletul, mărgăritarul lui! Prin ea ne înrudeam. 
O, domnule Shatterhand, spune drept, visez ori aiurez? Ai 
fost într-adevăr la haddedihni? 

— Da. 

— Şi când a murit Mohamed Emin, şeicul lor vestit? 

— L-am îngropat cu mâinile mele. S-a stins în lupta cu 
kurzii, pe când alergasem amândoi în ajutorul lui Hassan 
Ardjir-Mirza. 

— Aşa e. Atunci dumneata eşti... 

Duse mâna la frunte, apoi urmă: 

—... emirul Kara Ben Nemsi effendi, nu? 

— Acela şi sunt. Numele meu de Carol a fost schimbat în 
Kara; Ben Nemsi înseamnă naționalitatea mea, iar titlurile 
de emir şi effendi mi s-au dat fără nici un examen sau alte 
slujbe înalte. 

Urmară o mulţime de întrebări la care a trebuit să 
răspund şi pe care le încheiai în cele din urmă cu 
observaţia: 

— E într-adevăr o întâmplare ciudată întâlnirea noastră. 
Totuşi sunt de părere să amânăm povestirea pentru mai 
târziu, căci acum trebuie să ne grăbim. 

— Ai dreptate. Crede-mă însă că cele ce am aflat m-au 
tulburat adânc. Old Shatterhand şi Kara Ben Nemsi una şi 
aceeaşi persoană! Câte vei fi având să-mi povesteşti! 

— Şi dumneata mie. Vreau să ştiu cu deamănuntul unde şi 
cum l-ai cunoscut pe credinciosul meu Hagi Halef. Acum să 
mergem! 

Pornirăm iar la drum; nu ne răbda inima să tăcem, dar era 
mai bine în împrejurările de faţă să ne gândim numai la cele 


ce ne aşteptau. Cât pentru Perkins, acesta făcea o mutră ca 
şi când ar fi văzut pe sultanul din Stambul faţă-n faţă cu 
împăratul Chinei. 

Presupunerile mele se adeveriră, căci după vreun ceas 
zărirăm la miazăzi o dungă negricioasă care nu putea să fie 
decât pădurea în care se afla albia pârâului. 

În jurul albiei se întindea un dreptunghi de pădure nu 
prea mare, pe care şaptezeci de indieni îl puteau cerceta 
atât de bine, încât ar fi găsit cu siguranţă pe oricine ar fi 
încercat să se ascundă acolo. Şi-apoi trebuia să punem la 
socoteală că nu ştiam dinainte locul exact unde îşi vor face 
comanşii tabăra. Se putea întâmpla că tocmai unde ne vom 
crede noi în siguranţă, acolo să vină şi ei, sau să ne dea de 
gol ceva, de pildă nechezatul vreunuia din cai, mai ales al 
lui Djafar. Acesta nu aparținuse încă unui cutreierător al 
Vestului şi n-avea astâmpăr când simţea alţi cai în 
apropierea lui. De aceea, când Perkins mă întrebă unde o să 
ne ascundem, i-am răspuns: 

— Nicăieri. Rămânem la câmp deschis - cel puţin 
dumneavoastră doi. 

— Păi au să ne vadă. 

— Nu. Acest ascunziş e cel mai nimerit pentru 
împrejurarea de faţă. 

Mormăi ceva împotriva alegerii mele, dar Djafar îi zise cu 
asprime: 

— Fă bunătatea şi taci! De când am aflat că e Kara Ben 
Nemsi, sunt încredinţat că orice face el e cu tâlc. 

— Nu întotdeauna dar adesea, spusei eu zâmbind. Aşadar, 
ne oprim chiar aici; e locul cel mai potrivit pentru scopul 
nostru. 

— Ce fel, potrivit? Întrebă Perkins uluit. Cum să-i eliberăm 
pe prizonieri, dacă noi suntem aici şi ei în pădure? 

— Asta las-o în grija mea. Nu pot să vă expun unei 
primejdii şi domnul Djafar cunoaşte prea puţin Vestul ca să 
ia parte la ce am eu de gând să fac. Aşadar, mă duc singur 


în pădure şi dumneavoastră rămâneţi aici. În orice caz, e 
nevoie să-i vedeţi pe indieni înainte de-a fi observați de ei. 

— Dar dacă va trebui să fugim şi nu ne mai putem întoarce 
la dumneata? 

— Vin eu să vă găsesc, fii pe pace. Deocamdată nu plec nici 
eu până ce voi socoti că trebuie să sosească indienii; pe 
urmă intru în pădure şi... 

— Ca să te vadă ca şi pe noi, îmi curmă el vorba. 

— Ştii că ai haz, domnule Perkins! Dar mai ştii! Poate că 
gluma dumitale să devină un fapt, adică să mă arăt într- 
adins indienilor. Se înţelege de la sine că nu-i voi putea 
scăpa eu singur pe prizonieri, nici prin luptă şi nici prin 
vreun şiretlic oarecare. Aici e vorba de ceva foarte 
îndrăzneţ pentru care se cere forţă şi şiretenie în acelaşi 
timp. Totuşi mi s-a întâmplat de câteva ori să reuşesc. Adică, 
dacă pot să pun mâna pe căpetenie, izbânda e a noastră. Îl 
ţinem ostatic şi nu-i dăm drumul până ce nu ni se dau în 
schimb prizonierii. 

— Pe ce cale ai putea-o face? 

— Atârnă de împrejurări şi dacă nu-mi sunt prielnice, le 
silesc eu să fie. Nu mă dau în lături să mă reped în grămada 
de indieni şi să pun moşului cuțitul în beregată, 
ameninţându-l că i-l vâr până-n plasele dacă se apropie 
cineva de mine şi nu li se dă drumul îndată prizonierilor. 

— Domnule, asta ar fi curată nebunie! 

— Totuşi am mai făcut-o şi altădată. Spaima e în astfel de 
situaţii cel mai bun aliat. Cui îi e însă dinainte teamă, să se 
lase păgubaş de astfel de isprăvi. Aşa. Acum să jupuim 
iepurii şi să-i punem la frigare. Lemne pentru foc, berechet. 

Ca nişte avanposturi, pădurea îşi împrăştiase câteva tufe 
pe câmpie. Perkins adună nişte vreascuri mai uscate şi 
peste puţin iepurii sfârâiau pe jăratic. În vremea asta şi în 
timp ce mâncam, stătui de vorbă cu Djafar despre 
întâmplări din trecut fără să pomenim un cuvânt de cele ce 
aveau să urmeze în curând. Numai când mă ridicai de jos şi- 
mi atârnai puştile în spate Perkins mă întrebă: 


— Pleci, domnule? 

— Da. 

— Îţi iei şi puştile? Dacă te prind indienii şi ţi le iau, păcat 
de armele astea. 

— Pshaw! Am fost eu de multe ori prins şi am rămas fără 
ele, dar am reuşit întotdeauna să scap şi să mi le iau 
îndărăt. 

Capitolul III - To-kei-hun. 

Mai întâi de toate trebuia să fiu atent ca să nu las urme de 
paşi după mine. Până la pădure mi-a fost lesne, căci 
alegeam locuri sterpe, fără iarbă. Pământul era atât de 
uscat de soare şi tare, că părea de piatră şi nu se întipărea 
nimic în el. În afară de asta era de aşteptat ca indienii nici 
să nu treacă pe aici. 

În pădure se schimbau însă lucrurile. Pământul era moale 
şi cleios, aşa că eram adesea nevoit să umblu pe brânci, dar 
nu sprijinindu-mă în mâini şi în picioare, ci în vârful 
degetelor. Cât de greu e asta, nu ştie decât cine a încercat. 
Greutatea era cu atât mai mare cu cât trebuia să merg de- 
a-ndăratelea, ca să şterg şi puţinele urme pe care le lăsam 
după mine. 

Bineînţeles că înaintam foarte încet. Încotro va trebui să 
mă îndrept, ştiam de pe acum. Cunoşteam direcţia din care 
vor veni comanşii, deci şi locul pe unde vor intra în pădure. 
De acolo se vor îndrepta spre albia pârâului, ca să fie 
aproape de apă. Deci, pe aici trebuia să mă aţin şi eu. 

Dacă n-aş fi fost nevoit să umblu cu atâta băgare de 
seamă, aş fi ajuns în zece, cincisprezece minute, aşa însă 
am zăbovit peste un ceas până la apă. 

Mă uitai în juru-mi. Să mă ascund, dar unde? Nu mi-a 
trebuit mult ca să găsesc. Văzui un trunchi de copac 
răsturnat, acoperit tot de o iederă deasă, care se întinsese 
departe şi peste nişte tufe şi forma astfel un fel de boltă, 
sub care mă puteam tupila în voie. 

Fireşte că n-am fost întâia făptură care să-şi caute acolo 
un adăpost. Începui să scotocesc cu ţeava puştii pe sub 


acoperişul acela de verdeață. Şi într-adevăr, deodată văzui 
ieşind fel de fel de vietăţi printre care şi doi şerpi cu 
clopoței ce o zbughiră p-aci încolo. Ar fi fost o proastă 
tovărăşie pentru mine şi era un noroc că erau sătui, 
altminteri nu scăpam atât de lesne de ei, căci atunci când 
sunt flămânzi pot deveni foarte primejdioşi pentru om. 

Mă vârâi cât putui mai adânc sub iederă, ferindu-mă însă 
să rup vreo crenguţă, căci ar fi dat de bănuit indienilor. 
Deoarece era de prevăzut că va trebui să stau mai multă 
vreme aici, mă aşezai cât mai bine şi aşteptai cele ce aveau 
să vină. 

În astfel de împrejurări timpul ţi se pare nesfârşit şi 
minutele ceasuri. Şi-apoi se mai putea întâmpla ca indienii 
să intre pe altă parte în pădure. Lucrul acesta mi-ar fi 
îngreuiat mult sarcina şi nu-mi convenea defel. 

De aceea am fost foarte mulţumit când am auzit un 
zgomot care se apropia din ce în ce. Văzui mai întâi numai 
doi călăreţi, erau probabil trimişi să caute locul de popas. 
Se uitară câtva timp în jurul lor, pe urmă unul din ei zise: 

— Locul e bun. Să descalece fratele meu, eu mă duc să-i 
aduc pe ceilalţi încoace. 

Se întoarse îndărăt pe unde venise, pe când tovarăşul său 
descăleca şi îşi duse calul la pârâu ca să-l adape. În curând 
veni întreaga ceată, dar fără căpetenie. Văzui pe cei doi 
servitori şi călăuza persanului; erau legaţi. Spre bucuria 
mea zării şi pe Năsoşii mei legaţi de catârii lor. 

Aşadar şiretlicul meu izbutise; catârii fuseseră găsiţi. Se 
năştea acum întrebarea dacă Năsoşii nu pomeniseră nimic 
de noi. 

Prizonierii fură daţi jos din şa şi aşezaţi la pământ. Indienii 
şezură şi ei lăsându-şi caii să pască în voie. Abia acum 
puteam fi sigur că nu-mi descoperiseră urma. 

Îmi părea chiar bine că nu venise şi căpetenia cu ei, ci 
rămăsese mai în urmă. Dacă va fi tot aşa mai târziu, atunci 
era de aşteptat că va lăsa şi la plecare pe războinici s-o ia 


înainte. Cel mai bun prilej pentru mine ca să pun mâna pe 
el, fireşte, dacă nu voi izbuti s-o fac mai curând. 

După vreun sfert de ceas sosi şi căpetenia. Descălecă şi 
şezu jos aproape de trunchiul răsturnat al copacului 
îndărătul căruia mă aflam eu. Îşi îndesă bine cu tutun pipa 
păcii şi se apucă să fumeze în tăcere. Oamenii săi erau tot 
atât de tăcuţi ca şi el. După ce trase ultimul fum, îşi atârnă 
iar luleaua de gât şi zise celor doi care veniseră înâi: 

— Să aducă fraţii mei încoace pe prizonierii care îşi zic 
Năsoşii. 

Aceştia fură târâţi ca nişte saci şi lăsaţi la picioarele lui To- 
kei-hun care, după cei îi măsură câtva timp cu privirea, 
începu: 

— Să asculte cei doi Năsoşi ce am să le zic şi să-mi dea în 
sfârşit un răspuns hotărât. La Makik-Natun îi aşteaptă 
moartea la stâlpul de tortură; dar dacă îmi spun adevărul, 
le dărui viaţa. Cunoscut-au ei pe albul care a dispărut 
aseară în chip atât de ciudat? 

— Întrebarea asta o aud pentru a treia oară, zise Jim. 
Pentru a treia oară îţi răspund acelaşi lucru: Nu. 

— Dar unde s-a dus, ştiţi? 

— Nu. 

— Era atât de bine legat că nu s-a putut dezlega singur. 

— Vezi că da. 

— Nu se poate; chiar eu mă încredinţasem cu puţin înainte 
că aşa ceva nu e cu putinţă. 

— Atunci trebuie să fie vreun vrăjitor. Au şi albii vrăjitorii 
lor. Unuia de aceştia îi e foarte lesne să se dezlege singur. 

— Cu neputinţă! Îi va fi tăiat cineva curelele cu care era 
legat. 

— Era doar în mijlocul vostru şi nu era chip să se apropie 
nimeni de el fără să-l vedeţi. 

— Când v-am prins pe voi, nu ne-am mai uitat la el; în clipa 
aceea a dispărut. 

— Aşa legat de mâini şi de picioare? 


— Da. A fost cineva prin apropiere, s-a folosit de zăpăceala 
noastră şi l-a luat de acolo. 

— Zău? Să scoţi un prizonier dintre şaptezeci de indieni. 
Omul ăsta ar trebui să fie de o îndrăzneală nemaipomenită 
ori un nebun. 

— E unul, numai unul singur care e în stare s-o facă. 

— Cine? 

— Old Shatterhand. Îl cunosc eu pe câinele ăsta râios. L- 
am avut odată în puterea mea, dar m-a silit să-i dau drumul. 
Ceea ce s-a întâmplat aseară m-ar face să cred că e mâna 
lui la mijloc, dacă nu l-aş şti departe, la apus, unde s-a dus 
să răzbune moartea prietenului său Winnetou, alt câine 
râios. Voi iscodeaţi în jurul lagărului nostru când a dispărut 
prizonierul. Deci, trebuie să ştiţi cine l-a eliberat. 

— Nu ştim nimic. 

— Minţi şi minciuna asta o s-o plătiţi cu viaţa. Dacă ne spui 
însă adevărul, vă lăsăm să plecaţi nesupăraţi. 

— Şi asta e o minciună. Ştiu că făgăduiala ta e o momeală. 

— To-kei-hun se ţine întotdeauna de făgăduiala. 

— Pshaw! Numai dacă fumaţi cu noi pipa păcii te credem, 
altminteri nu. 

— To-kei-hun nu fumează pipa păcii cu prizonierii săi. 

— Vezi că vrei să ne amăgeşti? Aţi dezgropat securea de 
război, deci orice alb care vă cade în mână e pierdut. Chiar 
dacă ar fi adevărat ce zici şi am face prostia să-ţi spunem ce 
ne ceri, la urmă nu te-ai ţine de cuvânt, ştim noi bine. 

Până acum căpetenia vorbise cu glas potolit; credea că-l va 
determina pe Jim să mărturisească. Văzându-se înşelat în 
aşteptările lui, strigă cu glas mânios: 

— Ce zice celălalt Năsos? Nu vrea nici el să spună? 

— No, răspuse Tim în felul lui scurt de-a vorbi. 

— Aşa? Bine. Atunci o să vă spun că bine aţi judecat. Şi aşa 
tot trebuia să muriţi, dar de o moarte mai uşoară. Un glonţ 
de fiecare şi se isprăvea repede. Dar fiindcă gura voastră a 
uitat să grăiască, o să vă silim noi s-o deschideţi în urlete şi 


gemete. Veţi îndura chinuri cum nu a mai îndurat nimeni 
până acum. 

— Pshaw! Nu ne e nouă frică. 

— Îţi poruncesc să taci! Prizonierul a dispărut fără să 
pricepem cum. Fie! În locul lui vă avem pe voi doi. Diseară 
vom fi la Makik-Natun, iar mâine dimineaţă veţi fi legaţi de 
stâlp. 

Se sculă şi se îndepărtă mândru, strigând celorlalţi: 

— Fraţii mei pot pleca. Eu voi veni mai pe urmă. 

Cu greu mi-am putut stăpâni o exclamaţie de bucurie care 
m-ar fi putut da de gol. Aşadar planul meu putea să 
izbutească. 

Prizonierii fură legaţi iar pe catâri; comanşii încălecară şi 
ei şi porniră la drum. Căpetenia nu se vedea. Calul său 
păştea liniştit aproape de ascunzătoarea mea. Ca să vină să 
şi-l ia, trebuia să treacă pe lângă mine. 

Aşteptai cu înfrigurare cinci, zece minute. În sfârşit venea. 
Cu stânga îşi ţinea strâns la piept pătura pe care şi-o 
aruncase ca o mantă pe umăr, iar în dreapta puşca. Îl lăsai 
să treacă; lăsă jos puşca şi apucă de căpăstru calul care nu 
se îndura de mlădiţele fragede şi începu să se zbată. Lovea 
cu copitele în pământ şi zgomotul pe care-l făcea acoperea 
foşnetul uşor al ramurilor când mă târâi de sub iederă. Din 
câţiva paşi ajunsei îndărătul lui. Smuci necăjit calul, ridică 
piciorul să-l pună în scară... îi pusei mâna stângă pe umăr, 
în vreme ce cu dreapta îi lipii revolverul de piept, şi-i zisei: 

— 'To-kei-hun să mai stea niţel, am ceva de vorbit cu el. 

Se smuci în loc. Din pricina îmbrăcăminţii mele nu mă 
recunoscu în primul moment, pe urmă bolborosi speriat: 

— Old... Shatter... hand! 

— Da. Old Shatterhand. Câinele râios pe care îl credeai 
departe. Nu te mişca, altminteri trag. 

Nu era însă omul la care spaima să ţină mai mult de o 
clipă. Pe chipul lui se aşternu o expresie de nepăsare. 

— Uff! Într-adevăr tu eşti. Înţeleg din cuvintele tale că ne- 
ai spionat. Ce ai de vorbit cu mine? 


Să se împotrivească nu cuteza. Mai întâi fiindcă mă ştia 
mai puternic ca el şi al doilea ştia foarte bine că glonţul meu 
l-ar fi culcat îndată la pământ. Mă uitam ţintă la faţa lui ca 
să văd ce gândeşte; ochiul său trebuia să mi-o spună. Îmi 
ocoli însă privirea, întoarse niţel capul şi cătă înapoi. Aha, 
vroia să fugă! Să fac gluma asta şi să-l las? Da! Îl aveam în 
orice caz în mână. Nu făcui nici o mişcare ca să-l opresc ci îi 
răspunsei: 

— Vreau să vorbesc cu tine despre prizonieri, pe care îţi 
cer să-i eliberezi. 

— Crezi? Am dezgropat securea de război şi orice alb pe 
care... 

Nu-şi mântui vorba, căci la ultimul cuvânt făcu o săritură şi 
pieri în tufiş. Mă luai după el, dar nu în fugă ci cu paşi 
măsuraţi, izbii cu pumnul în tufe şi strigai gâfâind ca să 
creadă că alerg: 

— Stai, stai, ce faci? Opreşte-te, ori trag. 

Loviturile pe care le dădeam în tufe erau menite să-şi 
închipuie că-l caut. Mă apropiai însă de calul său şi scoțând 
din buzunar o bucată de curea legai calul de unul din 
picioarele dinapoi de un copac, apoi mă vârâi iar în 
ascunzătoarea mea. Calul smulgea liniştit mlădiţele 
copacului. 

Bănuiam că indianul după ce va fugi o bucată de drum se 
va întoarce să-şi ia calul, căci avea atârnat de gât 
talismanul, care, pentru un indian, e de o mie de ori mai de 
preţ decât viaţa. Şi apoi, chiar dacă ar renunţa la talisman, 
va porni pe jos după oamenii săi şi eu aveam calul său cu 
care l-aş fi ajuns repede din urmă. 

Mă uitam printr-o spărtură a perdelei de iederă de unde 
puteam vedea în toate direcţiile. Fireşte că nu va veni pe 
unde fugise şi încotro credea că-l urmărisem eu; de aceea 
nici nu mă uitai în partea aceea. Cu atât mai mult însă 
iscodeam cu ochii în celelalte direcţii. 

După vreo cinci minute văzui mişcându-se o tufă din faţa 
mea şi din frunziş se ivi chipul căpeteniei. Se uită să vadă 


unde îi e calul; nezărindu-mă crezu că alerg şi acum după 
el, sări în şa şi vru s-o ia la fugă. Calul însă nu se putea 
mişca. Descălecă, cercetă care e pricina şi se aplecă să taie 
cureaua cu care era legat. 

— Ştiam eu că Io-kei-hun s-a dus numai niţel la plimbare, 
de aceea am stat pe loc să-l aştept, îi zisei batjocoritor. Se 
întoarse brusc şi rămase cu ochii holbaţi la mine. Continuai: 
Dar ca să nu-i vină iar pofta de plimbare, vreau să-i arăt că 
are de-a face cu Old Shatterhand. 

În spaima lui când dăduse cu ochii de mine, scăpase puşca 
din mână. Apucă acum cuțitul, dar în aceeaşi clipă pumnul 
meu se abătu cu putere peste capul său şi indianul căzu 
grămadă. Un al doilea pumn îl făcu să-şi piardă cunoştinţa. 

Dezlegai acum calul şi-l încălecai, să văd dacă îmi va da 
ascultare; se zbătu niţel, pe urmă se potoli. Descălecai iar, 
îmi atârnai în spate puştile - pe a mea şi a indianului - îl 
ridicai şi pe el pe cal, îl pusei de-a-curmezişul înaintea mea 
pe şa şi pornii îndărăt la cei doi tovarăşi ai mei. 

— Slavă Domnului că te-ai întors! Spuse Perkins răsuflând 
uşurat când mă văzu venind. Dar cine e indianul ăla pe care 
îl aduci cu dumneata? 

— Uitaţi-vă la el şi o să ştiţi, răspunsei râzând. 

— Allah, Allah, ăsta e căpetenia, indianul acela cu părul 
alb, care a vroit să ne omoare! Strigă Djafar încremenit. 

— Fireşte că el, altul nu ne-ar fi folosit la nimic. Daţi-l jos şi 
legaţi-l zdravăn. 

În timp ce-l legau, le spusei ce s-a întâmplat. Nu mai 
isprăveau cu exclamaţiile de mirare, cărora trebuia să le 
pun capăt, căci Io-kei-hun se trezise din leşin. Deschise 
ochii, se uită la noi pe rând apoi îi închise iar; căuta să-şi 
aducă aminte ce e cu el. Deodată făcu ochii mari şi mă privi 
cu o ură grozavă. 

— Câinele a pus mâna pe mine dar războinicii mei au să se 
întoarcă şi au să-l omoare în bătăi... scrâşni el. 

— Ar fi bine pentru căpetenia comanşilor să fie mai 
cuviincios, îi răspunsei eu calm. Viaţa lui To-kei-hun e în 


mâna mea. 

— N-ai să mi-o iei, fiindcă războinicii mei te vor sili să-mi 
dai drumul. 

— Ce, câţiva comanşi să mă silească pe mine? Pshaw! 

— Câţiva? Sunt de zece ori şapte, ba şi mai mulţi încă. 

— Ei şi? Ce sunt şaptezeci de indieni pe lângă un Old 
Shatterhand! Exclamai eu cu trufie, ştiind că acest lucru 
impresionează pe astfel de oameni. 

— Şaptezeci de bivoli voinici împotriva unui câine râios! 

— Vrei să râd de tine, om peste capul căruia vârsta a întins 
neaua bătrâneţii? Furia neputinței te face să grăieşti astfel 
de cuvinte nesocotite. Mă aflam între aceşti şaptezeci de 
comanşi şi inima mea n-a bătut mai tare ca de obicei. Un 
câine bolnav în mijlocul a şaptezeci de bivoli! Şi totuşi nu i- 
au putut face nimic, pe când ela luat în colții lui pe cel mai 
puternic dintre bivoli şi l-a dus cu el. Ce puţină minte sub 
părul tău alb! 

Nu răspunse. Îi era ruşine şi privea întunecat în pământ, 
pe când eu mă apucai să scotocesc desagii atârnaţi de 
oblânc. Într-unul găsii carne uscată şi altele de ale gurii, 
muniții şi câteva lucruri pe care şi le iau indienii când 
pornesc la război. În cealaltă desagă dădui mai întâi de un 
portofel pe care când îl văzu, Djafar strigă repede: 

— E al meu! Am în el nişte însemnări preţioase, bancnote 
şi cecuri. 

— Uită-te dacă îţi lipseşte ceva. 

Îi întinsei portofelul; nu lipsea nimic. Scosei apoi din 
desagă pungă şi ceasul persanului. Urmară diferite obiecte 
care aparținuseră servitorilor săi şi celor doi Năsoşi. 
Căpetenia oprise aceste lucruri pentru sine. Ne aruncă din 
când în când priviri de ură şi se vedea bine că clocoteşte de 
furie, în cele din urmă nu se mai putu stăpâni şi strigă: 

— Nu face nimic, luaţi-le voi acum că tot o să le daţi 
îndărăt cândva. Or veni războinicii mei! 

— Nu ei au să vină, cieu o să mă duc la ei şi n-au să-mi 
facă nimic, cum n-au cutezat atunci când eram în puterea ta 


şi eraţi sute, nu zeci ca acum. 

— Atunci dăruiseşi fiului meu viaţa şi s-a rugat pentru tine, 
de aceea te-am iertat. 

— Nu e adevărat. Feciorul tău mi-era dator recunoştinţă, 
din mâinile tale însă m-am salvat eu însumi luându-te pe 
tine prizonier. Tot aşa stau şi acum lucrurile. Eşti 
prizonierul meu şi o să asculţi de poruncile mele. 

— Sunt To-kei-hun, căpetenia comanşilor şi nu ascult de 
porunca unui alb. 

— Atunci eşti pierdut. 

— N-ai să îndrăzneşti să mă omori. Te mândreşti cu faima 
că nu ucizi decât când nu se poate altfel. 

— Nu mă mândresc, dar mă bucur că se spune astfel 
despre mine. 

— Ştiu deci că n-ai să-mi faci nimic fiindcă nu vei vrea să 
se spună că ai ucis mişeleşte pe To-kei-hun, căpetenia 
comanşilor. 

— Greşeşti dacă crezi că asta ar fi altceva decât pedeapsa 
care ţi se cuvine. 

— Pedeapsă? Pentru ce? 

— Pentru că prinzi albi şi vrei să-i omori la stâlpul de 
tortură. 

— Legile preriilor poruncesc să mă ucizi numai dacă aş fi 
vărsat sânge omenesc. Făcut-am eu asta? 

— Nu pot să spun că ai ucis, dar ai avut de gând. 

— Pentru asta nu mi se cuvine moartea. 

— Ba da. Cu ce se pedepseşte furtul unui cal? 

— Cu moartea. 

— Şi pentru răpirea unui om se cuvine o pedeapsă mai 
blândă? 

— 'To-kei-hun a prins pe albi, dar nu i-a răpit... 

— Pshaw! Dacă prind un cal străin şi-l iau cu mine se 
cheamă că l-am furat. Ai prins pe albi şi i-ai luat cu tine, 
deci i-ai răpit, adică i-ai furat. Eu furtul sau jaful îl 
pedepsesc cu moartea şi nu-mi poate imputa nimeni nimic. 


— Şi cu toate astea n-ai să mă omori! Zise el cu 
îndărătnicie. 

— Nu te mai amăgi degeaba. Răbdarea mea are şi ea un 
sfârşit; doar dacă te-ai învoi la propunerea mea... 

— O cunosc, nu te mai osteni să mi-o spui. Vrei să-ţi dau 
prizonierii şi în schimb, să mă laşi liber. 

— Aşa e. Ei? 

— Păstrează-mă tu pe mine şi noi pe ei. 

— E ultimul tău cuvânt? 

— Da. 

— Atunci eşti pierdut. 

— Pshaw! Eşti Old Shatterhand, omul care nu ucide. 
Credea că m-a dat gata; ştiam eu însă ce fac. Perkins se 
indignă de o astfel de obrăznicie şi nu se mai putu stăpâni. 
— Isprăveşte o dată cu nemernicul ăsta, domnule! Strigă 
el înfuriat. Nu vezi că şi-a luat nasul la purtare? Trage-i un 

glonţ în cap şi să ne ducem să eliberăm pe prizonieri. N- 
avem decât să le spunem indienilor că am pus mâna pe 
căpetenia lor şi vor fi nevoiţi să cruţe pe prizonieri. Nu e 
nevoie să le spunem ticăloşilor ălora de comanşi că pe ăsta 
de colea l-am curăţat de pe faţa pământului. Haide, 
împuşcă-l şi scapă-te de el. 

Încuviinţai din cap şi zisei căpeteniei: 

— Ai auzit ce a spus albul şi are dreptate. Îi voi împlini 
dorinţa. Te mai întreb pentru cea din urmă oară: primeşti 
propunerea mea? 

— Nu! N-aveţi decât să mă omorâţi. 

— Aşa o să şi facem, măcar că ţi se pare de necrezut. Vei fi 
însă mai mort decât morţii. Îl cunoşti pe Old Shatterhand, 
dar se vede că nu îndeajuns. Zici că nu te voi împuşca şi ai 
dreptate. Old Shatterhand nu omoară; aşa este. Trupul tău 
va rămâne în viaţă; numai sufletul din tine va muri. 

— Sufletul? Întrebă el mirat. Cum poţi ucide cu un glonţ 
sufletul unui om? 

— Ce, nu ştiai asta? Bine, am să-ţi arăt. Sufletul unui 
indian poate fi ucis şi ca urmare el este pierdut pentru 


veşnicele câmpii de vânătoare. Domnule Perkins, mi-a venit 
aşa, un gust, să-mi aud niţel revolverul pocnind. N-ai vrea 
să fii atât de bun să ţii dumneata lucrul în care vreau să 
trag? Aşază-te, rogu-te, colo şi întinde bine braţul ca să nu 
dau greş. 

— Ei aş! Old Shatterhand să dea greş! Zise el în vreme ce 
îl dusei cam la vreo treizeci de paşi de acolo şi-i îndreptai 
braţul în linie orizontală. 

Mă apropiai apoi de calul indianului, îi desprinsei de la gât 
punga cu talismanul şi o pusei în mâna întinsă a lui Perkins. 

— Aşa. În talismanul acesta e sufletul lui To-kei-hun, 
căpetenia comanşilor. Îl voi găuri mai întâi cu un glonţ, pe 
urmă voi arde punga ca să fiu sigur că sufletul lui nu va 
putea nicicând pătrunde în veşnicele câmpii de vânătoare. 
Apoi îl vom lăsa pe To-kei-hun liber. Trupul său nu va pătimi 
nimic; să nu spună că Old Shatterhand l-a ucis mişeleşte. La 
ai săi nu se mai poate însă înapoia, căci numele lui va fi 
tăvălit în ruşine, nu şi-l mai poate spăla decât câştigându-şi 
un alt talisman. Cum pe acesta nu l-a pierdut în luptă, ca un 
războinic viteaz, ci i-a fost luat prin şiretlic, numele său va fi 
batjocorit de toţi şi pentru totdeauna. 

Spre bucuria mea, văzui că vorbele mele îşi făcură efectul 
dorit. Io-kei-hun mă privea cu ochii rătăciţi de groază. Vru 
să vorbească dar nu putu; un răcnet răguşit şi gâlgâit îi ieşi 
în cele din urmă din gâtlej, apoi, când văzu că întind 
revolverul şi vreau să apăs pe trăgaci, strigă ca înnebunit 
de spaimă: 

— Stai! Lasă jos arma! Nu trage... nu trage! 

Întorsei capul spre căpetenie şi-i zisei foarte liniştit: 

— Recunogşti deci că sufletul şi numele tău ar fi pierdute pe 
veci dacă găuresc talismanul? 

— Da. 

— Şi mă rogi să nu o fac? 

— Da, da, dar lasă jos arma! 

Lăsai mâna în care ţineam revolverul să alunece în lungul 
trupului. 


— Înţelegi acum că nu l-ai cunoscut destul de bine pe Old 
Shatterhand? Urmai eu. În ce priveşte mărinimia mea nu 
te-ai înşelat însă. Sunt gata să te iert, dacă vei face ce-ţi voi 
porunci eu. 

— Fac. Albii vor fi liberi. 

— Pshaw! Asta ţi-am cerut adineauri, acum vreau mai mult 
decât atât. 

— Ce? Întrebă el înspăimântat. 

— Te crezi mai deştept decât mine şi mi-ai răspuns în 
bătaie de joc la propunerea mea care era cât se poate de 
simplă. Ai văzut că nu m-am supărat defel, fiindcă ştiam că 
te voi înfrânge. Old Shatterhand nu e omul pe care să-l poţi 
trage pe sfoară. Cererea mea e acum altă. Hotărăşte-te, 
repede, altminteri trag. Îndreptai iar revolverul spre 
talismanul pe care Perkins îl ţinea şi acum în sus şi urmai: 
Te învoieşti ca prizonierilor să li se dea imediat libertatea şi 
lucrurile pe care le-aţi luat? 

— Da. 

— Îmi vei pregăti un totem ca să mi se elibereze albii când 
îl voi arăta? 

— Da. 

— Şi nu vei avea niciodată de acum încolo împotriva mea şi 
a lor o purtare duşmănoasă? 

— Uff! Îmi ceri prea mult... 

— Spune da, ori trag... Unu... doi... tr... 

— Nu, nu, nu trage! Îţi făgăduiesc şi asta. 

— Făgăduiala singură n-ajunge. Ceea ce hotărâm acum va 
fi întărit cu pipa păcii. 

— Marele duh şi-a întors faţa de la mine şi m-a dat în 
puterea ta. Trebuie să fac ce-mi ceri. Când mă laşi liber? 

— Liber? Nici nu mai poate fi vorba de aşa ceva. [i-am 
făcut mai adineauri propunerea să facem schimb de 
prizonieri; nu numai că n-ai primit, dar m-ai luat în râs. 
Acum mi-am schimbat gândul. Îmi dai prizonierii fiindcă nu- 
ţi nimicesc talismanul, rămâi însă prizonierul meu. Ce voi 


face cu tine ori dacă te-oi lăsa mai târziu liber, atârnă de 
bunătatea şi mărinimia mea. 

— Uff, uff! Strigă el speriat. La asta nu pot să mă învoiesc. 
Libertatea lor pentru a mea; ei sunt şase şi eu numai unul. 
Dau, deci, mai mult în schimb decât dai tu. 

— Cum, aşa vorbeşte marea căpetenie a comanşilor? Eu 
nu m-aş da nici pe sute de războinici indieni şi tu te crezi 
mai puţin ca şase albi? Aflu, spre uimirea mea, cât de josa 
ajuns o căpetenie de-a comanşilor. 

Se simţi ruşinat şi căută s-o întoarcă pe foaia cealaltă căci 
zise: 

— Ştii şi tu tot atât de bine ca şi mine că albii aceştia nu 
sunt oameni de rând ci războinici de seamă. 

— Tocmai de aceea trebuie să te simţi onorat că pun mai 
mult preţ pe tine decât pe ei. Aşadar rămâne cum am spus. 

— Şi eu cer libertate pentru libertate. 

— Adineauri m-aş fi învoit; acum însă mi-am mărit 
pretenţiile. Old Shatterhand nu lasă nepedepsit pe nimeni 
care îşi bate joc de el. Ei, da ori ba? 

— Nu. 

— Bine. Domnule Perkins, eşti gata? 

— Gata. 

Apăsai pe trăgaci, glonţul porni şi găuri punga. 

— Stai, nu mai trage! 

— Îmi dai totemul? 

— Da, dar n-am pe ce să-l zugrăvesc. 

— Ştiu că la voi e obiceiul să vă crestaţi semnele într-o 
bucată de piele şi să le mânjiţi cu vopsea roşie. Aşa ceva n- 
avem la îndemână, de aceea o să-ţi dau hârtie şi creion. 

— N-am învăţat să scriu după felul albilor şi nu pot să-ţi fac 
O, hârtie vorbitoare6. 

— Nici nu e nevoie, căci nu albii ci războinicii tăi au să o 
citească. Îţi voi da câteva foi din carnetul meu de însemnări; 
poţi zugrăvi pe ele cu creionul semnele mult mai lesne 
decât să le crestezi în piele. 


Mă privi îngândurat şi pe chipul lui se ivi o expresie de 
bucurie pe care, din nenorocire, de-abia mai târziu mi-am 
putut-o lămuri. 

— Bine, fie şi aşa, răspunse el. O să-ncerc, dar cum vrei să 
scriu cu mâinile legate? 

— O să ţi le dezlegăm pentru timpul cât vei scrie. 

Nu mă mişcai de lângă el, ca să împiedic o încercare de 
fugă din partea lui. Ţinu cam mult până să isprăvească, pe 
urmă îmi întinse hârtiile fără să spună un cuvânt. 

Trebuia acum să examinez cu mare luare-aminte totemul, 
căci un singur semn pe care nu l-aş fi înţeles ar fi constituit 
o mare primejdie pentru noi. Nu găsii însă nimic care să-mi 
trezească bănuiala. Erau grupuri, mici de figuri cum fac 
copiii când mâzgălesc vreo hârtie ca să se joace. 

Întâiul grup arăta un om trântit la pământ, legat şi cu nişte 
pene în vârful capului, deci o căpetenie indiană. Avea pe 
piept semnele lui 'To-kei-hun. Lângă el o altă figură care 
ţinea în amândouă mâinile câte o puşcă. Mâinile erau de o 
mărime disproporţionată şi deasupra capului se vedea încă 
o mână. Figura închipuia pe Old Shatterhand, adică pe 
mine. 

De o parte şi de alta, încă două figuri; una purta o căciulă 
înaltă şi rotundă; ăsta era Djafar. Cealaltă era desenată 
numai printr-o pereche de cizme şi vroia să spună că e tot 
un alb. Totul se explica astfel: Old Shatterhand, Djafar şi 
încă un alb făcuseră pe To-kei-hun prizonier. 

Cam în acelaşi fel erau şi celelalte grupe care închipuiau 
învoiala pe care o făcusem cu el. Fireşte că se cerea multă 
agerime ca să pricepi ce vrea să spună, dar o dată descifrat 
primul grup, celelalte mergeau lesne! Nu văzui însă nimic 
care să-mi dea de bănuit. To-kei-hun tăcea şi aştepta să 
vadă ce o să spun. 

— Sunt mulţumit de totem, îi zisei eu. Vom lega pe 
căpetenia comanşilor pe calul său şi vom porni după ei la 
Makik-Natun. Poate că-i ajungem din urmă. 

— N-o să-i ajungi, fiindcă au cai buni şi sunt grăbiţi. 


— La început au s-o lase mai domol, ca să te aştepte pe 
tine. 

— N-au să m-aştepte. Ştiu că-mi place să rămân în urmă. 
Nu vei putea vorbi cu ei înainte de a ajunge la Makik-Natun. 

Felul deschis cum îmi vorbea era cam neobişnuit, totuşi n- 
aveam nici un motiv să mă îndoiesc de adevăr. 

— Atunci trebuie să ne grăbim, spusei eu. Vreau să-i văd 
chiar astăzi, dacă se poate, pe prizonieri liberi şi 
nădăjduiesc să vorbesc încă înainte de a se înnopta cu 
războinicii comanşilor. 

Perkins încălecă pe calul indianului şi-l luă pe acesta pe cal 
în faţa lui, pe urmă căutarăm urmele lăsate de comanşi ca 
să-i putem ajunge mai repede. Când dădurăm de ele, 
văzurăm că goniseră într-adevăr pe cât le era cu putinţă, 
aşa că To-kei-hun nu minţise. Perkins mergea înainte, eu şi 
Djafar după el, deoarece voiam să-l am în faţa ochilor tot 
timpul. 

Persanul îmi vorbea despre întâmplarea din ziua asta şi 
despre speranţa noastră de a-i putea elibera pe prizonieri. 

— Căpetenia pricepe englezeşte, îmi zise el într-un rând şi 
n-ar trebui să audă ce vorbim. N-ar fi mai bine să ne slujim 
de o altă limbă? 

— De ce nu! Dar de care? 

— Deoarece eşti Kara Ben Nemsi şi ştii arăbeşte, să 
vorbim în limba asta. 

— Am putea vorbi şi în persană, dacă vrei. 

— Cum, cunoşti persană? 

— Destul de binişor. În orice caz atât cât să ne putem 
înţelege. 

Ce bucurie pe el când află că poate vorbi în limba lui 
maternă! Parcă era alt om! Îmi povestea cu însufleţire 
despre ţara lui şi de situaţia de acolo. Aşteptam să aducă 
vorba şi despre el; nu o făcu însă şi, părând că înţelege 
curiozitatea mea, zise în cursul convorbirii: 

— Aştepţi să auzi ceva şi despre mine, dar ce aş putea 
spune când mă aflu într-o ţară străină, unde nu reprezint 


NIMIC? 

Şi fiindcă nu-l întrerupsei cu vreo observaţie, urmă: 

— "Tot ce pot să-ţi spun e că mă aflu sub protecţia 
domnitorului ţării mele. E prieten al culturii apusene şi 
trimite uneori şi câţiva din supuşii săi mai tineri în Occident 
ca să dobândească cunoştinţe europene. 

— Bineînţeles că alege numai pe cei mai talentaţi. 

— Old Shatterhand poate spune şi cuvinte măgulitoare! 
După cum îţi spuneam, ochii domnitorului meu s-au oprit cu 
bunăvoință şi asupra mea şi am fost trimis la Stambul, Paris 
şi Londra, în Anglia am stat chiar mai mult timp. Ai auzit, 
poate, că nu de mult şahul Persiei a fost la Londra? 

— Da, am citit în gazete. 

— Pe când se afla în capitala Angliei şi-a adus aminte şi de 
mine şi mi s-a dat ordin să apar înaintea lui. Urmarea 
acestei audienţe a fost că am primit poruncă să vizitez şi 
Statele Unite. Când am venit încoace, nu bănuiam că voi 
avea fericirea să cunosc aici pe curajosul Kara Ben Nemsi, 
despre care mi-a vorbit atât de mult Hagi Halef Omar. Şi 
nici prin vis nu mi-ar fi trecut că tocmai lui voi datora 
libertatea şi salvarea vieţii mele. Văd că e foarte primejdios 
să călătoreşti prin ţinuturile astea. La început nici nu-mi 
venea să cred că ar fi cu putinţă aşa ceva. Oare când vom 
ajunge dincolo de prerie va fi mai bine? 

— Dimpotrivă, în munţi e şi mai primejdios. 

Începu să mă cerceteze despre Vestul Sălbatic şi altele de 
acestea; despre sine nu mai aminti nimic. 

Pentru ce se ferea? Avea vreo misiune secretă? Un persan 
tocmai aici în America? Sau făcea numai o călătorie de 
studii ca să-şi îmbunătăţească astfel cunoştinţele de care să 
se servească pe urmă în ţara lui? Ce rost avea atunci să ţină 
lucrul acesta în mare taină? Ori poate că o făcea într-adins 
ca să pară mai interesant? Nu ştiam ce să mai cred. Când 
un oriental întâlneşte la două mii cinci sute de mile 
depărtare de ţara lui pe cineva cu care se poate înţelege în 


limba lui maternă, e o nebunie din partea lui să se arate 
atât de închis. 

Luai hotărârea să nu mai aduc defel vorba despre 
persoana lui. 

Capitolul IV - Schimbul. 

Pornirăm în grabă la drum. Urmele comanşilor erau destul 
de clare ca să nu mai fie nevoie de zăbavă. Se părea că nu 
se sinchisiseră de lipsa căpeteniei lor, pe care îl credeau în 
siguranţă. 

Mai erau două ceasuri până să se înnopteze, când spusei 
tovarăşilor mei că am ajuns în apropierea Muntelui Galben. 

— Ne ducem de-a dreptul acolo? Mă întrebă Perkins. 

— Doamne fereşte! Comanşii nu trebuie să dea cu ochii de 
căpetenia lor până ce nu ne vor preda pe prizonieri şi încă 
nici atunci, căci nu i-am făgăduit încă să-i dau drumul. 

— Au să afle doar că e în mâinile noastre. Cine o să le-o 
spună? 

— Dumneata, domnule Perkins, i-am răspuns eu foarte 
serios, deşi făceam numai o glumă. 

— Eu? Strigă el înspăimântat. Cum adică, să le duc 
totemul? N-ar putea s-o facă domnul Djafar? 

— Nu, căci nu cunoaşte Vestul şi nici pe indieni, pe când 
dumneata te lauzi că ai destulă experienţă în chestia asta. 

— E unul care mă întrece şi ăsta eşti dumneata, domnule 
Old Shatterhand. 

— Eu trebuie să rămân cu căpetenia, nu pot să-l las nici o 
clipă pe To-kei-hun nepăzit. 

— Vezi, aici te-nşeli. Ca să-l păzeşti pe el e de o mie de ori 
mai uşor decât să te duci să tratezi cu războinicii lui. Mă 
tem că aş face vreo prostie care să te pună în primejdie. 

— Aşa-mi placi! Ai fost şi dumneata o dată sincer. Dar dacă 
eşti atât de puţin inteligent, cum pot avea încredere să-ţi las 
în seamă prizonierul? 

— Poţi s-o faci fără frică, răspunse el răsuflând uşurat. O 
să ţi-l predăm la întoarcere tot aşa cum ni l-ai lăsat la 
plecare. 


— Da, da, mă asigură şi Djafar. Nu sunt laş şi nici prost. 

Într-adevăr, nu era niciuna nici alta şi aveam mai multă 
încredere în el decât în Perkins. Şi apoi, ce puteam să fac? 
Unul din noi trebuia să se ducă la indieni cu totemul. Era o 
mare îndrăzneală şi pentru asta era nevoie de un om foarte 
curajos. Persanul nu cunoştea locurile şi nici de ce sunt în 
stare indienii, iar Perkins era un fricos. Eram silit de 
împrejurări să las pe căpetenie în grija lor. 

Ştiam unde sunt mormintele căpeteniilor comanşilor. 
Muntele Galben avea în partea de răsărit un fel de 
adâncitură în peretele de stâncă. Mormintele erau în număr 
de patru şi aşezate unele lângă altele spre miazănoapte. 
Locul era sterp şi nu creştea nici un fel de verdeață. În fund 
izvora din stâncă o apă. Aici îşi făceau indienii tabăra. 

În apropierea mormintelor nu se vedea nici o vegetaţie, 
dar de amândouă părţile la poalele muntelui se întindeau 
tufe dese. Aşadar în adâncitura aceasta a Muntelui Galben 
se va hotări soarta prizonierilor. Fireşte că şi viaţa mea 
atârna de un fir de păr, căci chiar dacă în alt loc indienii ar 
fi înclinat spre pace, aici, unde erau îngropate căpeteniile 
lor căzute în luptă, ura împotriva duşmanului şi dorinţa de 
răzbunare ar fi fost şi mai mare. Locul nu era defel potrivit 
pentru ce aveam eu de gând; n-aveam însă de ales, căci 
dacă amânam până ce vor pleca ei de acolo ar fi fost prea 
târziu. 

Ţinându-ne mereu după urmele comanşilor ajunserăm la 
depărtare de cel mult o jumătate de ceas de Muntele 
Galben, în partea lui de apus, cotirăm apoi spre 
miazănoapte, merserăm o bucată de drum paralel cu el şi 
ne oprirăm în dreptul lui. 

— Descălecăm? Întrebă Perkins. 

— Da, i-am răspuns fără şovăială. Dacă ne-am duce până la 
poalele muntelui, unde sunt destule tufe şi copaci, s-ar 
putea să vă zărească vreun indian ascuns în vreo tufă şi să 
tragă în voi. 

— Hm...aşa e. 


— Aici însă locul e liber şi puteţi vedea pe oricine s-ar 
apropia, aşa că de un atac neprevăzut nu poate fi vorba. 
Chiar de-ar veni mai mulţi deodată, puteţi trage în diferite 
direcţii ca să-i ţineţi la distanţă. În cel mai rău caz 
ameninţaţi-i că omorâţi pe căpetenie dacă îndrăzneşte 
vreunul să se apropie. Eu mă duc acum să vorbesc cu ei; nu 
vă pot spune dinainte cât voi zăbovi. 

— Well! Îmi dau seama că ai dreptate, domnule. Rămânem 
pe loc. Să descălecăm! 

Dădurăm şi pe 'To-kei-hun jos de pe cal, apoi îl legai atât de 
strâns că mă puteam îndepărta liniştit. Perkins şi Djafar îşi 
priponiră caii şi se aşezară pe urmă jos lângă prizonier. 

— Fiţi cu băgare de seamă, le zisei eu. Nu vă înduplecaţi la 
rugăminţile sau făgăduielile prizonierului şi nu lăsaţi pe 
nimeni să se apropie de el. 

— Da, da, las' că ştim noi ce avem de făcut. Fii fără grijă, 
nu ne scapă el nici mort! 

Cu toate aceste asigurări ale lui Perkins, nu eram defel 
liniştit când încălecai şi plecai de acolo. 

Până să se întunece nu era mai mult de un ceas şi 
jumătate. Doream ca în răstimpul acesta prizonierii să fie 
liberi, dar cum ştiam cât de încet merg la indieni tratativele 
în astfel de împrejurări, trebuia să mă grăbesc. Pornii în 
goana calului spre mormintele căpeteniilor, cercetând în 
drum cu băgare de seamă armele; dacă încercarea mea 
dădea greş, numai pe ele mă puteam bizui. 

Ca să fiu văzut cât mai târziu, mă aţineam tot după tufele 
de la poalele muntelui. Indienii se aflau în fundul adânciturii 
lângă izvor, după cum prevăzusem. Numai câţiva din ei 
stăteau în preajma mormintelor pe care le împodobeau 
pentru ceremonia de a doua zi, adică îşi înfipseseră suliţele 
în dreptul fiecăruia dintre ele şi atârnaseră în vârfurile lor 
talismanele. Caii şi-i lăsaseră să pască pe afară. 

Mă zăriră după ce am trecut de colţul stâncăriilor. Un alb 
în lăcaşul acesta sfânt! Şi încă acum când dezgropaseră 
securea de război! Era ceva atât de neaşteptat încât, 


pentru moment, urmă o linişte adâncă. Se stârni pe urmă o 
gălăgie şi nişte urlete de credeai că se năruie cerul şi 
porniră toţi spre mine cu armele în mâini. 

— Tăcere! Răcnii eu. Ascultaţi ce am să vă spun. 

În acelaşi timp învârteam puşca deasupra capului ca să 
sperii pe câţiva care se apropiau să mă înhaţe. Cei atinşi de 
patul ei începură să zbiere ca nebunii, înghesuindu-se unul 
într-altul, când un glas tună din mulţime: 

— Uff, uff! Tăceţi, voi, războinici ai comanşilor! Marele 
Manitu ne-a trimis un prizonier de seamă. Acest om e cel 
mai vestit războinic dintre războinicii albilor. Va muri mâine 
la stâlpul de tortură împreună cu ceilalţi prizonieri ai noştri. 

Îmi aruncai o privire peste capetele indienilor şi atunci i- 
am zărit în fund pe cei şase prizonieri. 

Când gălăgia se mai potoli, bătrânul comanş urmă: 

— Nu l-am recunoscut îndată pe acest alb, fiindcă nu e 
îmbrăcat ca un vânător. Să vă spun acum numele lui: e Old 
Shatterhand! 

— Old Shatterhand... Old Shatterhand! Se auzi ca un ecou 
din toate părţile cu mirare şi ură. 

— Da, sunt Old Shatterhand, prietenul şi fratele tuturor 
indienilor de treabă. Vă înşelaţi dacă credeţi că voi muri la 
stâlp, căci To-kei-hun, căpetenia voastră, m-a trimis la voi. 
Am venit ca un sol din partea lui şi cine va cuteza să se 
atingă de mine va fi aspru pedepsit de el. 

Vorbeam atât de liniştit că toţi fură impresionați de glasul 
meu şi se dădură înapoi, şoptind între ei. Drept e că ochii le 
fulgerau de ură, dar nu îndrăznea nimeni să se apropie. 
Numai bătrânul făcu un pas înainte şi-mi strigă: 

— Zici că te-a trimis Io-kei-hun? Minti! 

— Cine poate susţine că Old Shatterhand a minţit 
vreodată? 

— Eu! 

— Când şi unde? 

— Atunci când ai fost prizonierul nostru şi ne-ai scăpat. 

— Tu minţi, nu eu! Ce minciună v-am spus? 


— Ne-ai minţit nu prin cuvinte ci prin fapte. Te prefăceai 
că ne eşti prieten şi te-ai purtat ca un duşman. 

— Gura ta e plină de minciuni. N-aveam eu pe feciorul lui 
To-kei-hun în puterea mea şi nu i-am dăruit viaţa aducându- 
| apoi teafăr printre voi? Şi care mi-a fost răsplata? M-aţi 
tratat ca pe un prizonier. A cui faptă era mincinoasă, a mea 
ori a voastră? 

— Ţi-am îngăduit să pleci, dar ai luat şi pe ceilalţi 
prizonieri cu tine. 

— Erau tovarăşii mei şi adunarea voastră le-a redat 
libertatea. 

— Da, pentru că ne-ai silit cu armele tale. Nu poţi fi nici 
prietenul nici fratele nostru şi nu e adevărat că te-a trimis 
To-kei-hun. 

— Şi totuşi aşa e. 

— Cu ce ne poţi dovedi? Cum poate dovedi un şarpe că 
limba lui nu e veninoasă? Deschide-ţi pliscul ca să vedem 
dacă te putem crede. 

— Mă veţi crede, căci v-am adus totemul lui. 

— Totemul lui 'To-kei-hun! Ştim că a rămas în urmă. Pentru 
ce trimite un sol şi nu vine singur? 

— Fiindcă nu poate. Cine îi ţine locul în lipsa lui? 

— Eu. 

— Îi poţi citi totemul? 

— Da şi eu şi alţi câţiva dintre noi. 

— Poftim! 

Scosei hârtiile din buzunar şi i le dădui. Le luă şi zise 
oamenilor săi: 

— Împresuraţi pe albul acesta şi nu-l lăsaţi să vă scape. 
Vrea să ne înşele. Un totem se scrie pe o bucată de piele nu 
pe un petic de ăsta pe care albii îl numesc hârtie; o hârtie 
nu poate fi socotită un totem. 

Aha, de aceea zâmbise atât de mulţumit To-kei-hun când îi 
spusesem să şi-l scrie pe hârtie! Deci, totemul acesta nu mă 
putea salva. Aveam eu alte mijloace de apărare. Întinsei 


carabina şi strigai cu glas tunător celor ce vroiau să se 
apropie de mine: 

— Înapoi! Auzit-aţi voi de puşca asta fermecată care nu se 
opreşte decât atunci când îi poruncesc eu? Cine 
îndrăzneşte să mai facă un pas, e culcat la pământ! Daţi-vă 
la o parte. Nu vreau să plec, dar mă duc încotro am eu 
poftă. 

Apucai carabina par pistolet în mâna dreaptă, aţâţai calul 
care începu să sară în cerc zvârlind din copite, să-mi facă 
astfel loc, şi-l îndreptai apoi spre prizonieri. 

Ştiam eu bine ce pot cuteza. Nu era unul printre comanşi 
care să nu fi auzit de puşca mea „fermecată”. Superstiţioşi 
cum sunt indienii, credeau că nimeni nu se poate împotrivi 
unei astfel de arme. Se dădură cu teamă înapoi. Abia după 
ce trecui prin grămadă, se luară după mine. Numai 
bătrânul avu curajul să se dea mai aproape şi-mi strigă: 

— Ce, vrei să te duci la prizonieri? 

— Da. 

— Nu se poate! 

— Pshaw! 

Văzând că nu-i dau ascultare, vru să-mi apuce calul de 
căpăstru. 

— Stai pe loc, altminteri punem mâna pe tine! Urlă el. 

— Încearcă! E cineva care poate opri pe Old Shatterhand? 

Îmi strunii calul şi dusei puşca la ochi. 

— Uff, uff! Exclamă el înspăimântat şi pieri în înghesuială. 

Un altul în locul meu ar fi fost smuls de pe cal la repezeală 
şi legat burduf; mie însă nu mi se întâmplă nimic. De ce? 
Din mai multe motive, întâi: fiindcă ştiau că am fost trimis 
de căpetenia lor. Al doilea: se temeau de carabina mea. Al 
treilea: faima de care mă bucuram le vâra frică-n oase. 
Ceea ce s-ar fi părut o îndrăzneală nemaipomenită la un 
altul, pentru mine nu însemna altceva decât că ştiu să mă 
folosesc de împrejurări. Îndreptai iarăşi calul spre 
prizonieri, de unde se auzi glasul lui Jim, strigând: 

— Old Shatterhand! Slavă ţie, Doamne! Ce plăcere! 


Tăcui ca să nu-i aţâţ şi mai mult pe comanşi. Descălecai 
lângă prizonieri şi mă aşezai jos cu spatele rezemat de 
peretele de stâncă. Indienii făceau un semicerc în jurul 
meu, dar la distanţă, căci le era frică de carabina pe care o 
ţineam tot timpul îndreptată spre ei. Făcui semn bătrânului 
să se apropie şi-i zisei: 

— Să citească fratele meu totemul. Va vedea din el că am 
venit încoace să scap pe To-kei-hun, căpetenia comanşilor, 
de la moarte. 

— De la moarte? Întrebă el speriat. Se află oare în 
primejdie? 

— În foarte mare primejdie chiar. Dacă nu mă întorc până 
la un timp hotărât, cât numim noi albii, o jumătate de ceas, 
trebuie să moară. 

— Uff... uff... uff! Se auzi din toate părţile. 

Bătrânul se aşeză în faţa mea şi se apucă să descifreze 
semnele de pe hârtie. Nu-l slăbeam din ochi ca să-i citesc de 
pe faţă gândurile. Era un om inteligent, poate chiar şiret. 

După câtva timp ridică încet capul şi mă privi cercetător. 
Descifrase primul desen şi pricepuse că, într-adevăr, 
căpetenia lor se află în puterea mea. Urmă apoi să citească 
mai departe totemul. 

Nici o tresărire pe chipul său. După ce sfârşi, rămase 
multă vreme pe gânduri, pe urmă se uită la mine cuo 
căutătură care ar fi trebuit să mă îngrozească dacă n-aş fi 
fost atât de sigur de mine. 

Făcu semn unuia din indieni să şadă lângă el şi începură să 
vorbească încet între ei, în vreme ce îmi aruncau mereu 
priviri piezişe. În cele din urmă indianul se sculă şi se 
amestecă iar printre ceilalţi. 

Mie şuşoteala asta nu-mi prea plăcu. Mă aşteptam la 
izbucniri de revoltă, ameninţări şi când colo liniştea asta! 
Mai ales că ţinea cam mult. Bătrânul nu zicea nimic, ci 
căuta mereu întunecat înaintea lui, pe când ceilalţi îl 
priveau neclintiţi. 

În cele din urmă îmi pierdui răbdarea şi-l întrebai: 


— Ei, a înţeles fratele meu ce spune căpetenia în totemul 
său? 

— Da. 

Se ridică în picioare şi zise celorlalţi: 

— S-a întâmplat ceva ce s-ar părea cu neputinţă. Fraţii 
mei o vor afla îndată; să nu spună însă nimic şi s-asculte în 
tăcere. Aşa poruncesc eu în locul căpeteniei. 

Se întoarse apoi iar spre mine şi întrebă: 

— Old Shatterhand l-a prins pe To-kei-hun? 

— Da, i-am răspuns eu fără şovăială. 

— Căpetenia a fost cumva rănită? 

— Nu. 

— Erau şi doi albi de faţă, printre care prizonierul care ne- 
a scăpat ieri? 

— Da. 

— Ce i se va întâmpla lui 'To-kei-hun? 

— Dacă nu mă înapoiez după un sfert de ceas, va trebui să 
moară. Gândeşte-te deci bine la ce-i spune în totemul lui. 

— Îmi spune că vrei să-l laşi liber. Ce ceri în schimb? 

— Pe aceşti şase prizonieri. Ca să-şi salveze talismanul îmi 
eliberează prizonierii. Libertatea lui atârnă de bunul plac al 
meu. 

— Aşa e, scrie şi în totem. Dar nu suntem siliţi să ascultăm 
de el, fiindcă nu e scris pe piele ci pe hârtie. Asta o ştie şi 
To-kei-hun. 

— Atunci va fi omorât. 

— Nu va fi omorât. Old Shatterhand e om înţelept, de data 
asta însă înţe-lepciunea lui a dat greş. 

— Fii sigur că nu! 

Spuneam într-adins aşa, că să-i scape vreo vorbă din care 
aş fi putut înţelege ce are de gând. Şi nu mă înşelasem, căci 
răspunse: 

— Ba da. Old Shatterhand şi-a greşit socoteala şi o să vadă 
în curând că am dreptate. Aşteaptă niţel să mă sfătuiesc cu 
războinicii noştri cei mai în vârstă. 


— Grăbeşte-te, căci dacă va trece timpul hotărât, 
căpetenia voastră e pierdută. 

Cu toate că-l zoream, alese pe îndelete câţiva dintre 
comanşi, se aşeză jos lângă ei şi începură să vorbească în 
şoaptă. Ceilalţi stăteau liniştiţi; privirile de ură pe care mi le 
aruncau dovedeau agitația în care se aflau. 

— E cum ţi-am spus eu, zise în sfârşit bătrânul şi te vei 
încredința tu însuţi în curând. 

Nu mai încăpea îndoială că punea ceva la cale. Dar ce? 
Altceva decât eliberarea căpeteniei nu putea să fie. Dacă 
reuşea, Djafar şi Perkins vor fi făcuţi prizonieri iar eu biruit 
aici în lagăr. 

Planul - dacă ăsta era - nu era greu de dus la îndeplinire. 
Bătrânul ştia din totem că 'To-kei-hun e păzit numai de doi 
inşi. Din răgazul pe care i-l dădusem înţelese cam la ce 
depărtare se află prizonierul şi locul era lesne de găsit după 
urmele pe care le lăsasem eu venind încoace. Totul 
depindea acum de felul cum vor şti Djafar şi Perkins să se 
apere şi dacă vor asculta de instrucţiunile mele. 

Bătrânul vorbea încet, dar stăruitor, către sfetnici, care nu 
se puteau stăpâni să nu-mi arunce priviri batjocoritoare. 
Faptul acesta şi chipul viclean al bătrânului îmi întăreau 
bănuiala că era într-adevăr după cum presupuneam eu. În 
timp ce vorbea, bătrânul îşi făcea de lucru cu hârtiile, le 
despăturea şi le împăturea iar; băgai de seamă că una din 
ele lipseşte. 

Să o fi dat indianului cu care vorbise întâi? Nu i-ar fi fost 
greu să se apropie de tovarăşii mei, spunând că vine din 
partea mea. 

Mă cuprinse grija. Ştiam câţi inşi erau în tabără, trebuia 
să-i număr. De jos nu-i puteam număra, de aceea mă ridicai 
în picioare. Ca să nu priceapă ei ce vreau să fac, băgai 
mâna în desaga atârnată de oblânc, scosei din ea o bucată 
de carne uscată, muşcai din ea şi mă apucai să mestec, în 
vreme ce număram din ochi pe indieni. 


Neliniştea de la început, când văzuseră că mă scol de jos, 
le trecu numaidecât. Un om care mănâncă fără grijă, deşi 
ştie că se află într-o tabără duşmană, n-avea ce să le dea de 
bănuit. Numărai la repezeală şi văzui că lipsesc patru din ei 
şi tânărul indian cu care vorbise mai întâi bătrânul. 
Plecaseră pe jos sau călări? Probabil călări, căci nu era timp 
de pierdut. S-aştept aici ce avea să vină? Pentru nimic în 
lume! Dacă To-kei-hun scăpa şi dacă îi ieşeam înainte, 
reuşind să-l împiedic, se mai putea îndrepta greşeala. 

Nu lăsasem carabina din mână nici o clipă şi puşca mea cu 
tragere lungă o aveam tot atârnată în spate; să fi trebuit să 
le iau acum de jos aş fi atras atenţia indienilor şi bine nu mi- 
ar fi mers, asta e sigur. 

Faptul că bătrânul trimisese numai cinci din oameni după 
căpetenie mă mai liniştea niţel; în schimb erau destui aici ca 
să mă ciuruiască cu gloanţe... 

Făcu semn la câţiva din ceată să se aşeze lângă el. Cum în 
momentul acela nu se uita nimeni la mine, sării în şa, dădui 
pinteni calului şi mă repezii în grămadă. Ştiam că în 
zăpăceala lor n-au să ştie ce să facă în primul moment, iar 
până se vor dezmetici ei ca să se ia după mine, eu voi fi 
departe. 

Cinci sau şase se tăvăleau răcnind sub copitele calului, 
apoi urmă un urlet grozav. Înţelegeam că alergau la cai. 
Atunci am gonit surul de sub mine şi am ieşit afară la câmp. 
Dintr-o singură aruncătură de ochi am văzut urmele celor 
cinci comanşi. 

Nu era vreme de pierdut. Calul zbura ca o săgeată. După 
câtva timp am zărit pe şesul întins gonind spre munte o 
ceată de călăreţi; aşadar lovitura izbutise. Eliberaseră pe 
căpetenia lor şi luaseră prizonieri pe Perkins şi pe persan. 
Aveam acum cinci indieni înainte şi o ceată de peste şaizeci 
în spate. Totuşi n-aveam ce face. Trebuia să pun cu orice 
chip iar mâna pe căpetenie şi să-mi scap tovarăşii. Nu mi-ar 
fi fost greu, dacă aş fi vrut să împuşc pe cei cinci indieni, 
dar m-am ferit întotdeauna să iau viaţa cuiva, chiar şi într-o 


împrejurare atât de serioasă ca aceasta de acum. Caii, 
fireşte, nu puteam să-i cruţ dacă vroiam să-mi ajung scopul. 

Primejdia pentru mine era destul de mare. Nu numai că 
eram urmărit de o ceată de indieni îndărijiţi, dar aveam şi în 
faţă cinci inşi voinici şi înarmaţi până în dinţi. Probabil că îi 
dăduseră îndărăt şi căpeteniei puşca şi cuțitul său. 

Toate aceste gânduri îmi treceau fulgerător prin minte în 
timp ce galopam prin desiş - căci o apucasem iar pe sub 
copaci când văzusem pe cei cinci indieni cu prizonierii lor 
apropiindu-se. Îmi oprii calul în loc şi aşteptai. Vor trece ei 
oare pe dinaintea mea? Da, veneau de-a dreptul încoace. 
Pusei carabina la ochi. Le puteam desluşi acum chipurile. 

Întâi venea căpetenia călare, cu puşca rezemată pe 
genunchi. După el trei indieni, apoi alţii doi care duceau de 
căpăstru calul pe care erau legaţi Perkins şi Djafar. Când 
ajunseră la vreo patruzeci de paşi de mine apăsai pe 
trăgaci. Glonţul porni şi nimeri calul căpeteniei. Animalul 
făcu o săritură în aer apoi se poticni şi căzu grămadă; alte 
cinci gloanţe şi caii comanşilor se prăbuşiră la pământ. Abia 
acum m-am uitat după To-kei-hun. Îl văzui căznindu-se să 
iasă de sub cal şi să-şi scoată piciorul din scară. Puşca îi 
sărise cât colo. Alţi doi indieni se tăvăleau pe jos, pe când 
ceilalţi trei se uitau speriaţi spre locul de unde veneau 
împuşcăturile. 

Scosei strigătul de luptă al indienilor şi repezii calul spre 
ei. Când mă văzură o luară la fugă, ceilalţi doi după ei 
răcnind. Ca să-i înspăimânt şi mai mult, trăsei încă vreo 
câteva gloanţe în urma lor. 

Şi acu' la căpetenie! 

To-kei-hun reuşise să iasă de sub cal şi se ridicase în 
picioare. Trecui călare pe lângă el şi-l pocnii cu patul puştii 
în cap; se prăbuşi la pământ şi rămase nemişcat. Alergai la 
cei doi prizonieri şi le tăiai la repezeală curelele cu care 
erau legaţi. 

— Nici un cuvânt acum, le spusei eu. Nu e timp de pierdut, 
sunt urmărit de o ceată de indieni. Ridicaţi repede 


căpetenia pe cal. 

Sării în şa, tovarăşii mei îmi întinseră pe To-kei-hun leşinat, 
îl aşezai de-a curmezişul în faţa mea şi o luarăm în goană 
peste câmp. Nici nu trecu un minut şi auzii în urma noastră 
urletele şi răcnetele indienilor. Întorsei capul şi-i văzui 
lângă caii împuşcaţi de mine, ai tovarăşilor lor. Cei cinci 
comanşi pe care îi pusesem eu pe fugă se opriseră undeva 
mai departe şi urmăriseră de la distanţă ce făceam eu. 
Indienii ne zăriseră, dar nu numai pe noi, ci şi pe căpetenia 
lor în braţele mele, ceea ce le mări furia. Cu răcnete 
grozave se luară după noi. 

— Să ştii că ne ajung! Strigă Perkins îngrozit. 

— Ei aş! Încercai eu să-l liniştesc. Nu-ţi fie frică, îi avem în 
mână. 

— Să dea Dumnezeu, deşi nu prea ştiu cum. 

— Să nu ne grăbim aşa. Dimpotrivă, să-i lăsăm să se 
apropie. 

Comanşii erau acum la o depărtare nu prea mare de noi. 
Cu un glonţ de carabină nu i-aş fi putut ajunge, dar puşca 
mea cu tragere lungă i-ar fi nimerit cu siguranţă. 

Deodată To-kei-hun începu să se mişte. Descălecarăm ca 
să-i legăm mâinile la spate. Acum îşi venise de-a binelea în 
simţiri. Văzu pe oamenii săi venind şi începu să se zbată ca 
să ne ţină în loc. Degeaba. 

— Urcă-l pe cal, domnule Djafar şi leagă-l în şa, zisei eu 
persanului. 

— Pentru ce pe cal? Întrebă Perkins. 

— Ca să vadă ai lui ce ţintă bună e pentru puşca mea. 

To-kei-hun înţelese că nu glumesc şi se supuse fără 
împotrivire. Totuşi zăbovisem destul ca să aibă timp 
comanşii să se apropie. 

— Vai... acum sunt aici... se tânguia Perkins. 

— Ba acum au să se oprească, fiindcă o să le poruncesc eu. 

Dusei puşca la ochi şi descărcai amândouă gloanţele. Doi 
din cai se prăbuşiră la pământ trăgând pe călăreţi după ei. 
Fireşte că nu ţintisem decât în cai. Totuşi ceilalţi indieni nu 


se opriră din drum. Ridicai acum carabina şi trăsei repede 
şase gloanţe, unul după altul. Fiecare din ele dobori câte un 
cal. De data asta stătură în loc şi ne împroşcară cu 
înjurături şi urlete. Mă folosii de răgaz şi zisei ameninţător 
lui To-kei-hun: 

— Uită-te la soare şi vezi cât de jos s-a lăsat. Când o apune 
de tot te împuşc fără vorbă, dacă până atunci prizonierii nu 
sunt liberi. Old Shatterhand nu jură niciodată. Dar cuvântul 
acesta al meu e ca şi un jurământ. Nu te mai bizui pe 
îngăduinţa mea; are şi ea o limită. 

Rânji şiret şi răspunse: 

— Ştiu eu bine că n-ai s-o faci. Sunt un zălog, un ostatic de 
preţ în mâinile tale, de care nu te poţi lipsi. Vrei să scapi pe 
prizonieri şi asta nu se poate decât dacă mă ai în puterea 
ta. Îmi bat joc de toate amenințările astea. 

Îi râsei şi eu în faţă, zicând apăsat: 

— 'To-kei-hun se crede grozav de deştept şi-şi închipuie că 
l-a dat gata pe Old Shatterhand cu deşteptăciunea lui. Dar 
se amăgeşte singur ca un copil neştiutor. Da, într-adevăr, 
eşti un ostatic de preţ pe care nu-l voi preda decât în 
schimbul prizonierilor. 'Ţi-am spus-o şi ţi-o repet: Libertate 
pentru libertate şi viaţă pentru viaţă! Îmi dai prizonierii, îţi 
dau şi eu drumul. Nu, înseamnă că le vrei moartea şi vei 
muri şi tu. Nu sta să chibzuieşti mult căci timpul trece 
repede. Soarele nu mai are decât să coboare de două palme 
şi apune. Atunci va apune şi viaţa ta. 

To-kei-hun tăcea şi privea posomorât înaintea lui. Când nu 
mai era decât un minut până să dispară soarele la orizont, 
Djafar îşi luă puşca şi zise: 

— A sosit timpul, domnule Shatterhand. Cine trage, 
dumneata ori eu? 

— Amândoi. 

— Nu, toţi trei, adăugă Perkins. Nu vreau să vă mândriţi 
numai dumneavoastră că aţi scăpat lumea de un ticălos ca 
asta. Dă semnalul, domnule. 

Ridicai şi eu carabina, mă uitai la soare apoi răspunsei: 


— Bine, fie! Ţintiţi la cap să-l nimerim drept în creier. Pe 
urmă să-i luăm scalpul şi talismanul şi să le dăm lupilor, ca 
sufletul lui să nu se poată arăta niciodată în veşnicele 
câmpii de vânătoare. 

Când To-kei-hun văzu ţevile puştilor îndreptate spre el, 
strigă: 

— Nu trageţi! Sunt gata să fac ce-mi cereţi. 

— Spune războinicilor tăi să dezlege prizonierii şi să le dea 
înapoi tot ce le-au luat; după aceea să-i trimită încoace. 
Dacă opresc un singur lucruşor, îţi găuresc ţeasta. 

— Dar mă laşi liber? 

— Da, dar numai după ce albii îşi vor primi lucrurile şi vor 
fi printre noi. Vom întări apoi învoiala prin pipa păcii. 

— Atunci pot să chem pe unul din războinici ca să le spun 
ce am hotărât? 

— N-ai decât! E chiar mai bine să-l chemi încoace decât 
să-i strigi de aici ce vrei să-i spui. 

Aşa şi făcu. Omul pe care-l chemă veni şovăind. Io-kei-hun 
îi spuse în câteva cuvinte despre ce e vorba. Indianul păru 
foarte dezamăgit, dar se supuse fără să crâcnească, apoi 
porni îndărăt la ceilalţi. Ne uitam după el curioşi să vedem 
ce impresie o să facă vestea pe care le-o aducea. 

Se înghesuiau toţi în juru-i şi în curând se făcu o mişcare 
printre ei, dar nu se auzi nimic, înțelegeau că n-au încotro 
şi trebuie să se supună poruncii căpeteniei lor. După câtva 
timp comanşii se dădură în lături şi din mijlocul lor apărură 
prizonierii călări şi înarmaţi, ducând şi calul lui Perkins de 
căpăstru. Nici un indian nu-i urma. Cei doi Năsoşi veneau în 
frunte pe catării lor şi, când mă văzu, Jim îmi strigă încă de 
departe: 

— Slavă domnului că suntem iar împreună, domnule 
Shatterhand! Îţi spun drept, e o adevărată plăcere. Şi dacă 
am uita vreodată ce ai făcut dumneata pentru noi, să ne 
mănânce urşii de vii. Tu ce zici, frate Tim? 

— Yes. Am scăpat de moarte ca prin urechile acului. Dar şi 
noi, cum dracu' am putut fi atât de proşti să... 


— Lasă, domnule Tim, râsei eu, mi s-a mai întâmplat şi mie 
să mă dau de-a berbeleacul fără să vreau. Vi s-a oprit ceva 
din lucruri? 

— Nu. 

— Nimic? Uitaţi-vă bine. 

Se dovedi că indienii nu opriseră decât vreo câteva 
fleacuri de care se puteau lipsi. Ca să le mai cer înapoi, nu 
făcea să ne pierdem timpul, căci începuse să se întunece. 

To-kei-hun fu dezlegat şi dat jos de pe cal. L-am poftit să 
stea jos, m-am aşezat lângă el şi mi-am umplut cu tutun 
pipa păcii. A fost de acord cu condiţiile pe care i le pusesem 
şi am stăruit, mai ales, asupra celei mai importante, adică 
orice duşmănie dintre noi cei de faţă să piară pentru 
totdeauna. Trăsei apoi de şase ori din pipă, suflai fumul 
întâi în cele patru puncte cardinale - sau „cele patru 
vânturi” după cum spunem noi - apoi unul spre cer şi altul 
spre pământ şi cerui căpeteniei să facă acelaşi lucru. După 
ce trase şi el cele şase fumuri, îmi dădu îndărăt pipa, se 
ridică şi zise: 

— Te-am ascultat şi am fumat împreună pipa păcii. Pot 
pleca? 

— Da, eşti liber să te întorci la războinicii tăi. 

Făcu doi paşi, se opri, mă privi peste umăr şi spuse 
zâmbind: 

— Old Shatterhand e cel mai şiret dintre albi; cunoaşte 
toate obiceiurile noastre aproape ca şi noi, dar e un lucru 
pe care nu-l ştie. 

— Care? 

— Să-şi dea singur răspunsul. 

Plecă. 

— Ai auzit, domnule? Spuse Jim îngrijorat. Suna ca o 
ameninţare. la trânteşte-i repede un glonţ în cap. 

— Nici nu mă gândesc! l-am dăruit viaţa şi eu mă ţin de 
cuvânt. 

— Vorba e: o să se ţină şi el? 


— Treaba lui! Pe mine nu mă priveşte. Avem altele de făcut 
acum şi mai ales s-o luăm cât mai iute la sănătoasa. 
Încălecaţi! 

— Încotro ne ducem? 

— Mai întâi să ne facem repede nevăzuţi, pe urmă vom 
vedea noi. 

Indienii îşi primiră şeful în tăcere şi niciunul nu făcu gestul 
să ne urmărească. Apucarăm spre apus şi nu ne abăturăm 
din drum până ce se înnoptă. Spusei tovarăşilor mei să se 
oprească şi le zisei: 

— Acum să ne înţelegem asupra unui lucru: Dumneata, 
domnule Djafar, vrei să te duci în Noul Mexic, nu e aşa? 

— Da, răspunse Perkins pentru el. Vroiam să ne ducem de 
la Beaver-Creek la strâmtoarea Hazel. Ştii unde vine, 
domnule? 

— Da. Am fost şi eu o dată pe acolo. 

— Drumul era bine ales? 

— Da. 

— Well. Dar cum acum nu mai suntem la Beaver-Creek ci 
la Makik-Natun şi mai e şi întuneric; greu ne-am putea 
descurca. 

— Despre asta să n-ai nici o grijă, o să vă duc eu până 
unde o să vă puteţi găsi singuri drumul. 

— Cum, numai până acolo şi nu mai departe? 

De data asta luă Djafar cuvântul: 

— Se prea poate să ne putem lipsi de spiritul dumitale de 
orientare, dar nu şi de persoana dumitale, domnule. 
Gândeşte-te la primejdiile din care am scăpat şi la cele care 
ne aşteaptă de acum încolo! 

— Ştiaţi doar că veţi da de primejdii, domnule Djafar şi 
eraţi pregătiţi să le ţineţi piept. Ai trei călăuze şi doi 
servitori cu dumneata, mai pune la socoteală pe cei doi 
Năsoşi - deci opt bărbaţi voinici care n-au de ce să se 
teamă. Eu vin singur de la munţii Ventre, am cutreierat tot 
timpul ţinuturi care mişună de indieni în revoltă şi tot nu 
mi-a fost frică de ei. 


— Păi dumneata eşti dumneata! N-ai vrea să ne însoţeşti 
măcar atât până ce vom ieşi din preajma comanşilor? 

— Hm! Vezi că nu prea am timp... 

— Totuşi te rog din suflet... Drept e că sunt un străin 
pentru dumneata, fă-o însă de hatârul lui Hagi Halef Omar, 
al cărui oaspete am fost. 

— Yes, fă-o, domnule! Se rugă şi Tim, de obicei atât de 
zgârcit la vorbă. Pot să-ţi dovedesc că avem mare nevoie de 
dumneata. 

— Da? Ei, ia s-auzim dovada, frate Tim! 

— Mai lesne nici că se poate. Să luăm, de pildă, pe străinul 
ăsta, servitorii săi şi câlăuzele. Cinci bărbaţi voinici şi 
neînfricaţi. Ei şi? Aşa e că au căzut în mâinile indienilor? 

— Am văzut şi eu. 

— Recunoşti, deci, că au nevoie de ajutorul cuiva? 

— Vă au pe dumneavoastră. 

— Pe noi? Pshaw! Cei doi Năsoşi! Până acum ne 
închipuiam că e ceva de capul nostru, dar văd că ne-am 
înşelat. Am căzut ca nişte copii fără minte în mâinile 
indienilor. Şi noi să fim ocrotitorii gentlemenilor ăstora? 
Aidade! Fără dumneata am fi fost mâine schingiuiţi la 
stâlpul de tortură până ne-am fi dat sufletul, dovadă că 
avem mare nevoie de un Old Shatterhand. Am, ori nu 
dreptate? 

— Dar bine, Tim, strigă frate-său uluit, ce s-a întâmplat cu 
tine? De când te cunosc n-ai spus atâtea cuvinte în şir. 

— Well! Nu crede că mi-a fost uşor. Mai bine mă iau la 
trântă cu un urs cenuşiu decât să ţin o cuvântare de asta. 
Am crezut însă că e nevoie s-o fac. Dumneata ce zici, 
domnule Shatterhand? 

Djafar împreună cu ceilalţi repetară rugămintea, aşa că a 
trebuit să primesc. 

— Bine, le-am răspuns eu, vă fac pe plac şi vă însoțesc 
până la hotarul Noului Mexic, dar cu o condiţie. 

— Care? Întrebă Jim. 


— Să mă ascultați în totul şi să nu mai întreprindeţi nimic 
fără ştirea mea. 

Jim se cam codea cu răspunsul, dar Tim strigă cu 
însufleţire: 

— Mai încape vorbă! Când avem pe Old Shatterhand 
printre noi, toţi trebuie să se supună ordinelor lui. 

Djafar se învoi, fireşte, fără să stea o clipă la îndoială; cei 
doi servitori n-aveau nimic de zis; Perkins se ştia vinovat şi 
tăcu; cei doi scouts erau oameni simpli şi fură foarte 
mulţumiţi că li se lua orice răspundere. În cele din urmă Jim 
primi şi el, făcând însă următoarea observaţie: 

— N-am nimic împotrivă, totuşi trag nădejde că dacă o fi 
ceva important ni se va cere şi nouă părerea. 

— Nici nu mai era nevoie s-o spui. N-am defel intenţia să 
mă port ca un tiran; suntem toţi egali, dar cred că e mai 
bine ca, în caz de primejdie, să fie unul singur care 
conduce. M-am propus pe mine, recunosc însă că fiecare 
din dumneavoastră are acest drept. Vrei să fii dumneata 
conducătorul, Jim? 

— Foarte mulţumesc, domnule! Nu mă vâr eu în bucluc; 
credeam numai că am şi eu gură ca să spun când şi când un 
cuvânt. Şi zici că poţi nimeri drumul chiar pe întuneric? 

— Da. 

— Vom călări toată noaptea? 

— Nu vă pot pune la o încercare atât de grea. Aţi fost 
legaţi şi, probabil n-aţi prea putut dormi. 

— N-am închis ochii o clipă, aşa că tare aş vrea să trag un 
pui de somn. Măcar un ceas, două... 

— Ba şi mai mult. Mergem numai până ce ne vom 
îndepărta atât cât să nu ne mai poată ajunge mâine 
comanşii, pe urmă facem popas. 

— Ce adică, crezi că nu ne vor lăsa în pace cu toate că ai 
fumat pipa păcii cu, ei? 

— Da. Ultimele cuvinte ale căpeteniei erau o ameninţare. 

— Mi-am închipuit eu. Zicea că e ceva ce nu ştii. De-am 
ghici ce să fie asta! 


— Nu trebuie să ghicesc, fiindcă ştiu. Am fumat din 
calumetul meu şi nu din al său. 

— E vreo deosebire? 

— La drept vorbind n-ar trebui să fie. Între oameni cinstiţi 
n-are a face dacă e pipa cuiva sau a altuia. Când însă 
indianul plănuieşte o trădare nu se slujeşte de a lui, cidea 
adversarului ca să aibă pe urmă un pretext că învoiala nu-l 
priveşte. 

— Aha, asta vroia să spună! Păi de ce nu te-ai gândit mai 
dinainte? 

— Ba m-am gândit. 

— Atunci de ce nu i-ai cerut pipa? 

— Fiindcă tot nu mi-ar fi dat-o şi ar fi căutat fel de fel de 
pretexte ca să câştige timp. 

— În vremea asta s-ar fi întunecat şi n-am mai fi putut 
vedea ce fac oamenii săi. Aceştia s-ar fi apropiat pe furiş de 
noi, ne-ar fi împresurat şi ar fi dat buzna peste noi. Ca să nu 
mă expun la un atac, nici n-am mai încercat să-i cer pipa, 
căci tot degeaba ar fi fost. 

— Aşa că acum ne va urmări cu siguranţă. 

— Fără-ndoială. Dar nu ne va găsi, căci ne vom îndepărta 
atât ca să nu mai dea mâine de urmele noastre. Îi vom 
atrage pe un drum greşit. Strâmtoarea Hazel, ţinta noastră 
cea mai apropiată, se află la miazănoapte de aici, noi vom 
lua-o însă spre răsărit, vom merge până ce vom da de teren 
pietros şi vom coti spre miazănoapte. 

— Well! Bună idee, domnule! Comanşii au să ne 
urmărească la răsărit şi când nu vor mai vedea urmele, vor 
crede că ne-am dus mai departe spre răsărit şi au s-o ia 
într-acolo, aşa că am scăpat de ei. Adevărat că eşti omul 
care ne trebuie. Treci aşadar în fruntea noastră şi du-ne 
unde pofteşti. Acu' hai s-o ştergem! 

— Ai dreptate. Indienii au văzut că am luat-o spre 
miazănoapte şi s-ar putea să ne urmărească, măcar o 
bucată de drum. 


— 'Tot ce se poate, deşi n-ar avea ce să ne facă, fiindcă i-am 
simţi venind. 

lată-mă acum călăuza tovarăşilor mei. Călărirăm până pe 
la miezul nopţii tot către răsărit, apoi cotirăm, făcând un 
unghi, spre miazănoapte. 

Eram încredinţat că a doua zi pe la ceasurile unsprezece, 
când vor ajunge aici, nu vor mai găsi nici o urmă de-a 
noastră şi nici prin gând nu le va trece încotro ne-am dus. 

După încă vreun ceas de drum, făcurăm popas. Toţi erau 
frânţi de oboseală şi ştiam că vor adormi numaidecât. Am 
rânduit numai de formă schimburile şi am luat asupra mea 
întâia veghe. Dar când, după două ceasuri, veni rândul 
schimbului, rămăsei tot eu de santinelă până dimineaţă. i 
sculai pe toţi în zori, ca să ne vedem de drum. Îmi erau 
recunoscători că îi lăsasem să se odihnească. 

Djafar se aprovizionase din belşug cu de-ale mâncării, dar 
o mare parte din merinde i-o luaseră comanşii. Aveam însă 
de ajuns deocamdată, aşa că nu era nevoie să ne mai 
pierdem timpul cu vânatul. Îmbucarăm ceva la repezeală şi 
pornirăm mai departe. 

Aseară călărisem singur înaintea celorlalţi fără să iau 
parte la ce vorbeau ei, mai ales că trebuia să-mi încordez 
toată atenţia la stelele de pe cer, care îmi slujeau de 
călăuză. De altminteri nici nu era nevoie să aud ce-şi spun, 
căci nici nu m-aş fi luat după părerile lor. Acum, însă, zisei 
la un moment dat lui Perkins, care călărea alături de mine: 

— Cum se face că, deşi îţi spusesem să-l supravegheați 
bine pe 'To-kei-hun, l-aţi lăsat să vă scape? 

— Ştiam eu că o să-mi faci imputări, domnule Shatterhand, 
zise el cu ciudă. 

— Vrei să spui că nu le-ai meritat? 

— Hm! Lesne ţi-e să vorbeşti, dar dacă erai în locul nostru 
ai fi păţit la fel. 

— Pshaw! Eraţi la loc deschis şi puteaţi foarte bine să 
culcaţi la pământ cu un glonţ pe oricine s-ar fi apropiat. 
Prizonierul era legat, deci îl aveaţi în mână. Când colo îl 


întâlnesc liber şi pe dumneavoastră legaţi. Şi cine reuşise să 
vă tragă chiulul? Câţiva păcătoşi de comanşi pe care îi 
puteaţi curăța la repezeală. Şi nici măcar de atât nu era 
nevoie. Să le fi arătat numai puştile, că nu mai îndrăzneau 
ei să se apropie. 

— Păi li le-am arătat... 

— Şi totuşi s-a întâmplat ce s-a întâmplat! 

— Afurisita aia de hârtie e de vină. 

— Aha, mi-am închipuit eu! 

— Comanşii ne-au păcălit cu ea. Când le-am strigat să stea 
că tragem, au descălecat la o bătaie de puşcă şi unul din ei 
flutura o hârtie în mână. Ne-a strigat că „hârtia asta 
vorbitoare” a fost scrisă pentru noi şi au fost trimişi încoace 
cu ea. 

— Şi l-aţi crezut? 

— De ce nu? Ne-a spus că dumneata te afli la prizonieri 
care vor fi liberi îndată ce le vom preda pe 'To-kei-hun. Toate 
astea stăteau scrise pe hârtia aia - ziceau ei. Trebuia, vezi 
bine, s-o citim, de aceea i-am lăsat să se apropie. 

— Cum aţi putut face o astfel de nesocotinţă? Era de ajuns 
să vină unul singur să vi-o aducă, pe ceilalţi trebuia să-i 
ţineţi la distanţă. 

— Ai dreptate, dar cine se mai gândeşte la aşa ceva când 
ticălosul îţi arată negru pe alb? Am luat hârtia din mâna lui 
şi tocmai vroiam s-o citesc când au năvălit cu toţii peste noi. 
Nici n-am avut când să ne apărăm. Cel dintâi lucru pe care 
l-au făcut apoi a fost să dezlege pe căpetenia lor. 

— Cred şi eu! Te-aş ruga însă că atâta timp cât veţi mai fi 
sub conducerea mea să-mi asculţi ordinele şi să nu mai faci 
după capul dumitale. 

Mormăi ceva în barbă şi se îndepărtă. Nici celorlalţi nu 
prea le era la îndemână. Se simţea fiecare vinovat de ceva 
şi se fereau să nu aduc vorba despre greşelile lor şi să le fac 
imputări. Aş putea zice că mă ocoleau. Numai Djafar veni 
de câteva ori şi-mi cită câteva pasaje frumoase din Hafis. 
Nu lăsa cartea din mână şi adeseori era atât de cufundat în 


citit încât rămânea în urmă. Trebuia să-l strig mereu ca să 
nu se răzleţească de noi. La amiază făcurăm un popas de 
două ceasuri ca să se mai odihnească niţel caii şi pe 
înserate ne făcurăm tabăra de noapte lângă o apă 
stătătoare, singura în ţinutul acela. Chiar dacă nu puteam 
bea noi din ea, aveau măcar cu ce-şi potoli caii setea. 

De astă dată am orânduit astfel schimbul ca să pot dormi 
şi eu, căci aveam mare nevoie de somn după o noapte 
nedormită şi o zi întreagă de drum. 

De altfel am fi putut fi chiar în astă seară la strâmtoarea 
Hazel, dar, deoarece fuseserăm nevoiţi să facem un ocol 
atât de mare, nu puteam ajunge decât a doua zi pe la 
amiază. 

Până să ne instalăm noi tabăra, se întunecase de-a binelea, 
aşa că nu mai avui timp să cercetez niţel locul unde ne 
aflăm. Totuşi eram încredinţat că nu mai era nimeni pe- 
aproape. 

A doua zi dimineaţa îmbucarăm ceva la repezeală. Caii 
păscuseră toată noaptea şi se săturaseră de apă. Murgul 
meu mai smulgea şi acum câte o mlădiţă fragedă. Mă dusei 
la el ca să-i strâng niţel chinga şi pe când mă aplecai 
privirea mea căzu asupra tufei din care ronţăia. Băgai de 
seamă că nu de mult trecuse cineva pe acolo. Mă dusei de la 
tufă la tufă şi văzui urme de copite. 

— Ai pierdut ceva, domnule? Mă întrebă Jim. Să-ţi ajutăm 
la căutat? 

— N-am pierdut nimic, dar am găsit ceva. 

— Ce? 

— Urme. Nişte călăreţi au trecut ieri pe-aici. 

— Călăreţi, zici? După ce cunoşti? 

— Uită-te la crengile astea rupte. Cercetă şi el, apoi zise: 

— Ai dreptate, domnule Shatterhand. Văd însă o 
deosebire. 

— Care? 

— Pe alocuri crengile sunt rupte mai de mult, probabil că 
de caii noştri când am trecut aseară, iar cele proaspete de 


azi-dimineaţă, tot de la caii noştri. Aşadar nu poate fi vorba 
de alţi călăreţi. 

— Şi totuşi eu am dreptate. Ia te uită bine la crenguţa 
asta. Cine se pricepe ar putea să jure că a fost ruptă mai de 
mult, fiindcă locul unde e ruptura pare mai negricios. 

— Ar trebui atunci să se vadă urmele de copite şi de paşi 
omeneşti. 

— Vor fi fost, dar s-au amestecat cu ale noastre. Şi chiar de 
n-ar fi aşa, urmele de ieri nu se mai pot cunoaşte astăzi, 
doar dacă s-ar fi întipărit în pământul jilav de la malul apei. 
Hai să vedem! 

De-abia ne apropiarăm de iaz şi se auziră exclamaţii de 
uimire din toate părţile. Dădurăm într-adevăr de urme de 
copite şi de paşi omeneşti. Oamenii purtau mocasini şi caii 
erau nepotcoviţi. 

— Indieni, ăştia au fost indieni! Strigă Jim. Tu ce zici, frate 
Tim? 

— Yes, încuviinţă 'Tim, aplecându-se ca să cerceteze mai de 
aproape urmele. 

— Şi încă mulţi, foarte mulţi, adăugă Jim. Ce părere ai 
dumneata, domnule Shatterhand? 

— Într-adevăr, puţini n-au fost. Păcat că am sosit aseară 
prea târziu, altminteri le-am fi putut număra. 

— Acum nu se mai poate? 

— Greu! Socot că au fost peste treizeci. 

— Oare cine să fi fost? 

— Comanşi, fireşte, căci alţii nu se află în momentul de faţă 
prin părţile acestea. 

— Vor fi fost ai noştri, vreau să spun 'Io-kei-hun cu ceata 
lui. 

— Hm! Tot ce se poate, dar numai în cazul când nu ne-ar 
mai fi urmărit, ci ar fi pornit îndată după noi spre 
strâmtoarea Hazel. 

— Ce să caute acolo? 

— Asta mă întreb şi eu. Era vorba ca să rămână la 
mormintele căpeteniilor, unde avea să aibă loc dansul 


războinic şi restul ceremoniei obişnuite. Despre 
strâmtoarea Hazel nici pomeneală. 

— Atunci vor fi fost alţi indieni? 

— Probabil. A, dar ia stai, mi-a venit ceva în gând! Se 
poate să fi aflat de la cineva despre planul nostru. 

— Nu putea s-o afle decât de la unul din noi. 

— Desigur. 

— Nu cred că a făcut cineva prostia să le spună. 

— O, cât despre prostii, s-au făcut destule... Vorbit-a 
careva din prizonieri în faţa paznicilor despre strâmtoarea 
Hazel? 

— Doamne fereşte! Zise în grabă una din călăuze. 

Servitorii tăgăduiră şi ei. 

— Nici dumneata, Jim? 

— Eu? Ripostă acesta cu indignare. 

— Sau poate Tim? 

— No! Răspunse scurt Năsosul. 

— Şi-apoi, adăugă Jim, n-am ştiut încă nimic despre planul 
acesta, ci am aflat de el de-abia după ce am scăpat din 
mâinile comanşilor. 

— Atunci se poate ca Djafar să fi vorbit ceva despre asta cu 
Perkins pe când îl păzeau pe To-kei-hun. 

— Ce-ţi închipui, domnule! Strigă cu însufleţire Perkins. 
Doar n-oi fi atât de nebun să le arăt chiar eu afurisiţilor 
ăstora de indieni drumul. 

— Avem deci de-a face cu altă ceată de comanşi. De unde 
veneau nu putem cunoaşte de pe urme, căci s-au şters. Nu 
ne rămâne decât să aflăm încotro s-au dus, dar şi asta ne va 
fi greu dacă nu chiar imposibil de aflat. 

Ocolirăm într-un cerc destul de mare locul, dar n-am găsit 
însă nimic care să mă pună pe vreo urmă. Sigur era că 
fuseseră pe-aici indieni, n-aveam însă nici un motiv să 
credem că s-au îndreptat tocmai spre strâmtoarea Hazel. 
Tot ce puteam face era să fim cu mare băgare de seamă şi 
altceva nimic. 


Lăsarăm în urmă iazul şi ieşirăm la un şes care se întindea 
până la strâmtoarea Hazel, adică „strâmtoarea alunilor”, 
cum i se zicea din pricina tufelor de aluni care creşteau 
acolo. 'Tufele, mai bine zis pomii, erau atât de înalte şi dese 
încât se putea foarte bine ascunde o ceată mare de călăreţi 
sub ele şi în desişul lor. 

Capitolul V - Se ivesc noi piedici în cale. 

Până la amiază nu dădurăm de nici o urmă de om sau de 
animal, ceea ce linişti pe tovarăşii mei, dar nu şi pe mine. 
Mă rodea o bănuială pe care nu puteam să mi-o scot din 
cap. La întrebarea mea dacă vorbise vreunul din ei despre 
„strâmtoarea alunilor”, Perkins prea negase cu aprindere, 
pe când Djafar tăcuse încurcat. Asta îmi dădea de gândit. 
Dacă scăpaseră vreo vorbă, nu mai încăpea îndoială că 'To- 
kei-hun ne-o luase înainte ca să ne aştepte acolo. 
Cunoşteam foarte bine locul cel mai potrivit pentru o pândă 
şi m-am hotărât să mă duc, mai întâi singur, în iscodire. 

Când începu să se zărească alunişul, amânai însă pentru 
mai târziu ce aveam de gând, căci ne mai rămânea un ceas 
de drum până să ajungem la strâmtoare. 

La început tufele erau răzlețe, pe urmă se îndeseau din ce 
în ce, ca să formeze apoi un gard care mărginea, pe 
amândouă părţile, o trecătoare îngustă prin care curgea un 
pârâu. Mai dăinuiau încă poteci de pe urma bizonilor, pe 
care un om călare avea posibilitatea să treacă foarte bine. 

Cu siguranţă că aici ne-ar fi putut pândi 'To-kei-hun, dacă 
avea într-adevăr de gând să o facă. Ne puteam pomeni pe 
neaşteptate înconjurați de indienii ascunşi în desiş, doborâţi 
la pământ sau împuşcaţi de-a dreptul pe cai. 

După părerea mea, deci, n-aveam de ce ne teme 
deocamdată. Primejdia era după ce vom intra în strâmtoare 
sau ne vom afla în apropierea ei. Totuşi îmi încordai atenţia 
de cum ajunserăm la cele dintâi tufe şi nu puteam vedea ce 
se petrece îndărătul meu. Atrăsesem atenţia camarazilor 
mei asupra primejdiei în care ne aflăm şi lăsasem pe fiecare 
să-şi poarte de grijă. 


Înaintam în tăcere. Pământul jilav înăbuşea zgomotul 
copitelor şi numai arareori se auzea foşnetul unei ramuri 
atinse în treacăt. Privirea şi auzul mi-erau încordate la 
culme, aşa că îmi ajunse deodată la urechi un țipăt care se 
auzea înfundat din pricina depărtării şi a tufişului. 

— St, tăcere! Spusei, oprindu-mi calul. De data asta se 
auzi desluşit în urma noastră: 

— Faryahd... farya... 

Cuvântul înseamnă în limba persană „ajutor”. Ştiut e că 
omul când se află în primejdie, fie chiar în ţară străină, se 
slujeşte de limba sa maternă. 

— Dumnezeule, unde e domnul Djafar, că nu-l văd! Strigai 
eu înspăimântat. 

— A rămas iar în urmă, răspunseră ceilalţi. 

— Credeam că e îndărătul meu, zise Perkins, care venea 
după ei. 

— Nesocotitul! E în mare primejdie... cerea ajutor... 
Trebuie să mă duc să-l scap. 

— Şi noi ce facem? Întrebă Jim. Să stăm şi să te aşteptăm? 

— Nu se poate. Dacă indienii sunt ascunşi pe aproape şi ne 
pândesc? Veniţi cu mine. 

Pornirăm cât mai repede ne îngăduia desişul; ajunserăm 
însă prea târziu. Pe locul unde se răreau tufele văzui, pe 
urmele lăsate de noi, pământul răvăşit. 

— Aici au dat năvală indienii peste Djafar şi l-au târât cu ei, 
zisei eu. A, uite nişte urme care duc în tufiş. Sunt urmele 
unui cal şi a trei oameni care purtau în picioare mocasini. 

— Aha, trei au fost! Nu se putea să nu-l biruiască, mormăi 
Jim. 

— Erau puşi, probabil, să pândească sosirea noastră. Pe 
noi nu ne puteau ataca, fiindcă eram prea mulţi, dar cum 
Djafar rămăsese singur în urmă, s-au gândit să pună mâna 
pe el. 

— Ticăloşii! Şireţi ai dracului! 

— Dimpotrivă, nişte dobitoci, căci prin asta s-au trădat. 
Acum sunt aproape sigur că e vorba de To-kei-hun şi 


oamenii lui. Li se poruncise, desigur, că îndată ce ne vor 
zări venind, să dea de veste căpeteniei. În loc să asculte de 
poruncă, au rămas pe loc ca să-l prindă pe Djafar, crezând 
că fac cine ştie ce ispravă. 

— Şi acum ce e de făcut? 

— Trebuie să-l scăpăm. 

— Bine, bine, dar cum? Atacându-i pe indieni făţiş? 

— Dacă nu s-o putea altfel. Dar poate că izbutim prin 
vreun şiretlic. În amândouă cazurile trebuie să aflăm mai 
întâi unde sunt ascunşi comanşii. 

— O să mă duc eu cu frate-meu să-i căutăm. Iu ce zici, 
frate Tim? 

— Yes. 

— Nu, nu dumneavoastră, ci eu. E neapărată nevoie să 
rămâneţi aici. Sunt sigur că îndată ce va afla 'To-kei-hun de 
prostia care au făcut-o oamenii săi, va bănui că, văzând 
lipsa lui Djafar, ne vom întoarce din drum. Va trimite deci pe 
câţiva din ai lui să vadă unde ne aflăm. Dacă vin încoace, 
puneţi mâna pe ei, dar, fără zgomot. Armele şi calul mă 
stânjenesc, de aceea le las aici. Păziţi-le însă ca ochii din 
cap. 

Schimbul acesta de cuvinte se făcuse în mare grabă, căci 
nu era timp de pierdut. Poate că reuşeam să dau de cei trei 
comanşi cu prizonierul lor înainte de a fi apucat ei să 
ajungă în tabără. Mi-ar fi atunci foarte uşor să i-l smulg din 
gheare. 

Lăsai deci armele în grija tovarăşilor mei şi mă luai după 
urmele lăsate de cei trei indieni. Ştiam că erau nevoiţi să 
facă un ocol până la tabără, ca să nu se întâlnească nas în 
nas cu noi. Dacă îl făceam şi eu, nu-i mai puteam ajunge. 
Mă hotărai deci să scurtez din drum. Mă ţinui la început 
după urmele lor o bucată de cale, ca să-mi dau seama cam 
cât de mare ar fi înconjurul pe care-l făceau, pe urmă intrai 
de-a dreptul în desiş. Trebuia să lucrez la repezeală şi cu 
mare băgare de seamă, ca să nu mă simtă. 


Am mers astfel vreo cinci sute de paşi, apoi am dat iar de 
urme. Scurtasem deci o mare parte din drum şi mă aflam, 
probabil, în apropierea comanşilor. Şi chiar în momentul 
acela am auzit înaintea mea un zgomot. Ascultai, zgomotul 
se îndepărtă. Oare să fi trecut pe aici cei trei indieni care îl 
duceau pe Djafar? Am pornit în vârful picioarelor după ei, 
dar a trebuit să mă opresc în curând, căci se auzea un glas 
exclamând: 

— Uff! De ce veniţi din partea asta şi nu... 

Glasul se opri brusc. Îl recunoscui; era al lui To-kei-hun. 

— Da, venim din stânga, răspunse cineva, şi-ţi aducem un 
alb. 

— Uft! Păi ăsta e ăla care a dispărut atunci din mijlocul 
nostru. Daţi-l jos de pe cal şi legaţi-l zdravăn să nu fugă. 
Unde l-aţi prins? 

— Mergea în urma lui Old Shatterhand. 

— Cum în urma lui? 

— L-am văzut pe Old Shatterhand venind; ăsta era cu albii 
ceilalţi, dar rămăsese singur mai în urmă. Am aşteptat până 
a ajuns în dreptul nostru şi am pus mâna pe el. 

— Uff! Unde dracu' vă sunt minţile! S-a dus pe copcă tot 
planul nostru. Old Shatterhand ne scapă iar. Ce treabă 
aveaţi cu albul ăsta? Nu v-am spus eu că îndată ce-i veţi 
vedea pe albi venind, să alergaţi încoace să-mi daţi de 
veste? Trebuiau să treacă negreşit pe aici şi ne cădeau toţi 
în palmă, căci habar n-aveau că-i pândim. Acum au aflat-o. 

— De la cine? Încercă omul să se apere. 

— De la voi. Au băgat de seamă că albul lipseşte şi au stat 
în loc să-l aştepte. Când au văzut că nu mai vine, s-au întors 
îndărăt şi au dat de locul unde l-aţi înhăţat voi. S-a zbătut 
ori nu? 

— Da, a dat din mâini cât a putut, dar i-a fost degeaba. 

— Au rămas însă urme de luptă, pe care nu se poate să nu 
le vadă tovarăşii săi. 

— Ne-am dat osteneala ca să nu se bage de seamă. 


— Pshaw! Lui Old Shatterhand nu-i scapă nimic. Acu' sunt 
preveniţi şi nu o să-i mai putem prinde. Duhul rău v-a 
insuflat pesemne gândul ăsta afuirisit. Drept pedeapsă aţi 
merita să vă iau talismanele. 

Urmă o tăcere; chibzuia probabil ce e de făcut. Numai 
câteva tufe mă despărţeau de ei. Să fi sosit numai cu puţin 
înainte, mă întâlneam cu cei trei care îl aduseseră pe Djafar 
şi l-aş fi putut elibera. 

În acel moment am auzit iar glasul căpeteniei zicând: 

— Aşa e că nu vine nimeni? Old Shatterhand a prins de 
veste şi ne scapă iar. Omul ăsta e mai şiret decât toate 
vulpile savanei la un loc. Tot e bine că-l avem pe albul ăsta. 
O să plătească el pentru toţi când o să moară la stâlp, 
îndată ce vom ajunge la mormintele căpeteniilor. Acum 
trebuie, înainte de toate, să ştim unde sunt albii. 

— Mă duc eu să-i caut, zise unul din ei. Rog pe To-kei-hun 
să-mi îngăduie... 

— Nu, mă duc chiar eu, îi curmă el vorba. Să fiţi toţi cu 
ochii în patru pe timpul cât voi lipsi. Old Shatterhand o să 
trimită şi el iscoade să ne caute, mai mult încă, va porni el 
însuşi. Dacă suntem cu băgare de seamă, ne cade în palmă. 
Eu plec iar voi... 

Nu mai stătui s-ascult, căci n-aveam o clipă de pierdut. 

Îmi făceam următoarea socoteală: To-kei-hun vroia să ne 
spioneze; rămânea acum de ştiut în ce direcţie o va lua. 
Presupunea că am să fac şi eu acelaşi lucru şi-şi punea deci 
aceeaşi întrebare. Era de la sine înţeles că nu voi porni la 
întâmplare ci voi căuta urmele lăsate de cei trei care îl 
răpiseră pe Djafar. Aşa trebuia să-şi fi spus el şi nu se putea 
să nu treacă prin dreptul meu. Vroiam cu orice preţ să pun 
mâna pe To-kei-hun, dar asta nu puteam s-o fac aici; era 
prea aproape de ai lui şi la cel dintâi strigăt pe care l-ar fi 
scos îi săreau în ajutor. Mă înapoiai deci pe unde venisem 
până la un loc de unde nu putea fi auzit. 

Stăteam liniştit şi-l aşteptam. Se scurseră cinci minute, 
zece - tot nu venea. Să o fi luat pe altă parte? Nu era de 


crezut. Un războinic bătrân şi cu experienţă că el nu se 
putea să nu-şi facă aceeaşi socoteală pe care mi-o făcusem 
eu. Poate că mai avea de dat ceva porunci. Mai aşteptai deci 
alte cinci minute şi, fiindcă tot nu se arăta, începui să mă 
îngrijorez. Spusese doar: „Acu' mă duc...” şi nu era cu 
putinţă să mai zăbovească un sfert de ceas încheiat. M-am 
gândit că e mai bine să nu-l mai aştept degeaba şi să mă 
întorc la tovarăşii mei, de teamă să nu facă vreunul din ei 
iarăşi vreo nesocotinţă. 

Într-adevăr! Cum ajunsei în mijlocul lor băgai de seamă că 
Jim lipseşte. 

— Ce e asta, domnule Tim, unde e fratele dumitale? 

— A plecat, răspunse el scurt. 

— Bine, bine, văd eu, dar unde? 

— La indieni, ca să-i spioneze. 

— Ce fel de oameni sunteţi, domnule? Nu v-am spus că n- 
are nimeni voie să se mişte de aici? 

— O să se întoarcă. 

— Ar fi un noroc pentru el, dar nu prea cred. Ajungea că 
m-am dus eu, ce-a mai căutat şi el? Căpetenia comanşilor a 
plecat să ne caute. Dacă dă de fratele dumitale ştii ce se 
întâmplă? 

— Da. Prinde pe căpetenie. 

— Sau căpetenia pe el, ceea ce e mai probabil. Dacă stătea 
frumuşel pe loc, aşteptam până ce sosea To-kei-hun aici şi-l 
înhăţam la repezeală. Acum trebuie să mă duc după fratele 
dumitale, poate mai e timp să... 

Mă întrerupsei, căci în clipa aceea se auziră crengile 
trosnind şi cineva venea în fugă gâfâind. Era... Jim Năsosul. 
Părea foarte agitat şi mâna dreaptă îi era plină de sânge. 
— Te-ai întors, în sfârşit, domnule! Dacă erai aici îl aveam 

acum că în palmă! 

— Pe cine? 

— Pe To-kei-hun. Să fi pus mâna pe el era o mare plăcere. 

— Cea mai mare plăcere pentru mine ar fi să te iau acum 
de chică. Ştii ce vreau să spun... 


— l-ascultă, nu fă glume de astea. Jim Năsosul nu e omul 
care să se lase luat de chică. 

— De meritat ai fi meritat-o, nu e vorbă... 

— Zău? Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că ai plecat fără voia mea. Nu ne trebuie nouă 
de-alde ăştia care fac după capul lor. Cum dracu' ţi-a putut 
trece prin minte să... 

— Vroiam să văd unde s-au vârât afurisiţii ăia de indieni. 
Am dat nas în nas cu căpetenia lor. 

— Zii tot! Prost lucru! 

— Ba foarte bine. Prost numai că nu erai cu mine. Puneam 
cu siguranţă mâna pe ticălosul ăla cu pielea roşie. 

— Şi mai sigur puneam, dacă stăteai aici. Unde te-ai 
întâlnit cu el? 

— La vreo trei sute de paşi de noi. Mă târam binişor 
printre tufe; se târa şi el tot binişor printre tufe. El nu mă 
auzea pe mine, nici eu pe el, până ce ne-am pomenit 
deodată faţă în faţă. Cât p-aci să ne ciocnim cap în cap. Ne- 
am luat apoi la luptă pe înfundate. El vroia să mă biruie, eu 
vroiam să-l birui. Vorba era acum: care pe care?! 

— După cum văd, niciunul nici altul. 

— Well. Dar tot mai bine că nu l-am biruit eu decât să mă 
biruie el pe mine. Nemernicul îţi alunecă printre degete ca 
un tipar. El avea cuțitul în mână, pe când eu n-am avut 
vreme să-l trag pe al meu de la brâu, aşa că trebuia să mă 
feresc să nu mi-l împlânte undeva în trup. Am vrut să i-l 
smulg şi când s-apuc de plasele am nimerit în tăiş. Dar nu 
face nimic, o să se vindece repede, că e numai o crestătură 
în carne. 

— Şi cum de a încetat lupta? 

— Păi... prin bună învoială. A înţeles în cele din urmă că nu 
poate să-mi facă nimic; eu mi-am zis că e mai bine să-l las să 
se ducă dracului. Şi s-a dus. A rupt-o la fugă în desiş, fără 
să-şi ia rămas bun. După cum îţi spuneam, dacă erai de faţă, 
nu ne mai scăpa arămiul cât e lumea şi pământul. 


— Nu ne scăpa el nici altminteri, dacă te astâmpărai şi nu 
făceai după capul ăsta al dumitale. 

— Altul n-am. Nu e aşa, frate Tim? 

— No, răspunse acesta scurt. 

— Cum, nu? 

— Domnul Shatterhand e capul nostru. Să fi rămas pe loc. 

— Aşa. Te ridici acu' şi tu împotriva mea? 

— Yes. 

— Tacă-ţi gura şi ia mai bine o faşă şi niţică vată din 
desagă şi pansează-mă. Ce-a fost, a fost! Dumneata, 
domnule Shatterhand, ce crezi, au să ne mai atace şi acum 
comanşii? 

— Nu. 

— Atunci hai s-o întoarcem pe foaia aialaltă şi să-i atacăm 
noi pe ei. 

— Noi? O mână de oameni! 

— Ei şi! Nu vezi că le e frică de noi? 

— Chiar aşa să fie, tot nu o fac. 

— De ce? 

— Fiindcă nu-mi place să vărs sânge omenesc. 

— Aha, e iar vorba de vreun vicleşug! 

— Nu ştiu, nu m-am hotărât încă. Mă tem că de data asta 
ar da greş din pricină că mi se amestecă unii - nu vreau să 
spun cine - în treabă şi strică tot ce fac eu. Deocamdată o 
să mă furişez iar în tabăra indienilor, ca să aflu cum stau 
lucrurile pe acolo. Vă dau însă cuvântul meu că dacă se mai 
mişcă vreunul din voi de aici, vă las pe toţi în plata 
Domnului şi mă duc d-aci încolo. 

Trebuia să mă strecor deci iar până la ascunzătoarea 
comanşilor, dar nu pe unde mă dusesem adineauri, căci s-ar 
putea ca lui To-kei-hun să-i vină în gând să-mi aţină calea. 
Cum ştiam locul unde sunt indienii, mi-era lesne să-i ajung 
din ce direcţie mi-ar fi plăcut mie. În orice caz un ocol eram 
nevoit să fac; îmi lua timp, nu e vorbă, dar mergeam mai la 
sigur. 


Trecu aproape o jumătate de ceas până s-ajung la tabăra 
lor. De unde mă pitisem acum puteam vedea şi auzi tot ce 
se vorbeşte. Dar în tabără nici o mişcare. Cu atât mai mult 
trebuia să fiu cu băgare se seamă. Mă apropiai tiptil tot mai 
mult, până ce am putut cuprinde cu ochiul tot luminişul, 
dar... locul era pustiu! 

Ce şiretlic mai era şi ăsta? Înconjurai luminişul din toate 
părţile. Nimic. Indienii plecaseră într-adevăr. Trebuia să mă 
iau după ei - cel puţin atât până ce mă voi încredința că au 
părăsit într-adevăr „strâmtoarea alunilor”. Nu putea fi 
vorba decât de un şiretlic, asta era sigur. Am bănuit 
numaidecât că s-au îndreptat spre Muntele Galben, totuşi 
era mai bine să mă conving. 

Mă luai după urme şi tocmai ieşisem din desiş când auzii 
pe Jim strigând: 

— Domnule Shatterhand, domnule Shatterhand! 

— Ce e? Îl întrebai eu fără să-mi înăbuş glasul, căci îmi 
închipuiam că dacă nu se fereşte el să ţipe aşa însemna că 
nu se teme că va fi auzit de indieni. 

— Îi cauţi degeaba. Vino repede încoa', dacă vrei să vezi 
ceva. 

Alergai într-acolo şi Jim îmi arătă spre şes, zicând: 

— Uite-i cum gonesc. Au luat-o la fugă de frică, laşii! 

Într-adevăr, goneau cât puteau spre apus. Îi numărai: erau 
şaptezeci şi doi - cu prizonierul. To-kei-hun luase pe toţi 
războinicii lui cu sine şi pusese pe aceia cărora le 
împuşcasem caii să încalece pe cai de povară. Aşadar 
lucrurile şi le lăsaseră la Makik-Natun când veniseră 
încoace. Gândurile mi se încrucişau cu iuţeala fulgerului 
prin minte. 

— Laşitate e, într-adevăr, răspunsei eu, dar din pricina 
puştii mele cu repetiţie. Dacă n-ar fi ea, fii sigur că nu 
scăpam noi atât de lesne. 

— Pshaw! Nu crede că le e frică numai de carabina 
dumitale. Nimeni nu e bucuros să aibă de-a face cu cei doi 
Năsoşi. Oare l-or fi luat şi pe domnul Djafar cu ei? 


— Ba bine că nu! 

— Hm, proastă afacere! Acu' ce facem, ne luăm pe urmele 
lor? 

— Da, după ce vom fi adăpat caii. Probabil că până mâine 
seară nu vor mai da de un strop de apă. 

— Nu prea cred. Indienii se duc de-a dreptul spre apus şi 
dacă nu mă-nşel dau acolo peste râul Cimarone, pe lângă 
care vom trece şi noi urmărindu-i. Acolo, apă berechet! 

— Uite, domnule, câte mai ştii dumneata! Zâmbii eu. 
Numai că indienii nu se duc spre apus. 

— Atunci unde? 

— Înapoi la Makik-Natun. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. Ieri, pe când ţi-a venit gândul năstruşnic 
să-i cauţi, eu mă aflam aproape de ei şi am auzit tot ce 
vorbeau. Căpetenia spunea că dacă nu va reuşi să ne prindă 
pe toţi, să se aleagă măcar cu ceva, adică să-l ducă pe 
Djafar la Muntele Galben şi să-l pună la chinuri până ce-l 
vor omori. 

— Drace! Atunci trebuie să fim noi înaintea lor acolo. În ce 
mă priveşte pe mine şi pe frate-meu, vom face tot ce ne va 
sta în putinţă să-l scăpăm pe domnul Djafar. Ce zici, frate 
Tim? 

— Yes, încuviinţă acesta. 

Lăsarăm caii să se adape din belşug şi pornirăm la drum 
pe calea întoarsă. Era o pierdere de timp de care am fi fost 
scutiţi dacă ar fi ascultat de sfaturile mele. De mult am fi 
fost gata cu indienii fără prostia făcută de Jim. 

Pe înserate ajunserăm iar la pârâul unde dormiserăm în 
ajun; făcurăm un scurt popas, ca să mai răsufle caii, pe 
urmă iar la drum toată noaptea, apoi în zori iar un popas de 
un ceas. Bieţii cai erau acum puşi la grea încercare. Murgul 
meu nu prea simţea greutatea drumului, dar ceilalţi păreau 
din ce în ce mai istoviţi şi când ajunserăm în sfârşit la 
Muntele Galben li se sfârşiseră şi lor puterile. 


— Ne-am întors de unde am plecat, oftă Perkins, arătând 
spre munte. Sunt ostenit ca un câine fugărit. Două zile şi o 
noapte în şa, e prea mult chiar şi pentru un om deprins cu 
Vestul. Ne ducem de-a dreptul la morminte, domnule? 

— Da. 

— De, ştiu şi eu! Să nu facem vreo greşeală... 

— Tocmai dumneata te-ai găsit să vorbeşti de greşeli, 
domnule Perkins? Uite, aici e locul unde te-am lăsat să-l 
păzeşti pe 'To-kei-hun. Te-ai lăsat păcălit ca un prost. Mai 
mare greşeală nici că se putea. Dacă spun eu însă că ne 
putem duce la morminte, ştiu ce fac. Caii noştri sunt morţi 
de sete şi acolo e singurul loc unde putem găsi apă. Crezi, 
pesemne, că mormintele sunt păzite de câţiva comanşi, dar 
te-nşeli. I-am numărat eu bine la „strâmtoarea alunilor” şi 
erau toţi. Cel mult dacă vom găsi aici bagajele lor. 

— Nu zic că n-ai dreptate, vom lăsa însă urme după noi şi 
le vor vedea numaidecât, căci trebuie să sosească şi ei în 
curând. 

— Te-nşeli. Nu vor sosi atât de curând după cum crezi şi 
asta din două motive. Mai întâi n-au nici un zor să-şi omoare 
caii ca noi şi al doilea, vor face un mare ocol ca să ne 
îndrume pe o cale greşită. Vezi, deci, că în nici un caz, nu 
pot fi atât de repede aici. 

— Aşadar crezi că vor sosi de-abia mâine dimineaţă? 

— Sau la noapte. Cum n-au apă pentru cai, e de presupus 
că nu vor mai face nici un popas, ci vor veni de-a dreptul 
încoace. 

— Well. Dar cum izbutim să eliberăm pe persan? 

— Nu ştiu nici eu încă. Trebuie să aşteptăm până vor fi 
sosit ei şi de-abia pe urmă voi vedea ce am de făcut. 

— S-ar zice că ai intenţia să stai aici să-i întâmpini. 

— Nici prin gând nu-mi trece să fac aşa ceva. Adăpăm caii 
şi plecăm. 

— Unde? 

— În orice caz undeva de unde să-i putem vedea venind, 
fără să ne vadă ei. 


Descălecarăm lângă mormintele căpeteniilor, în timp ce 
caii sorbeau cu lăcomie din pârâu şi călăreţii se plimbau de 
colo până colo, ca să-şi dezmorţească picioarele, eu mă 
apucai să cercetez cu luare-aminte împrejurimile. 

Intenţia mea era să mă furişez în tabăra comanşilor şi să-l 
scot pe Djafar din mâinile lor. Nu puteam să ştiu încă dacă 
voi izbuti prin şiretenie şi dibăcie sau va fi nevoie să 
întrebuinţez forţa. 

Eram însă hotărât la orice. Ca să mă slujesc de ajutorul 
tovarăşilor mei nici nu putea fi vorba; mă temeam să nu 
strice şi de data asta tot ce făceam eu. 

Eram sigur că voi putea să mă strecor pe nesimţite în 
tabăra comanşilor, deoarece habar n-aveau că ne aflăm aici. 
Chiar dacă ar pune oameni de pază, toată atenţia lor va fi 
îndreptată spre savană, căci de acolo se aşteptau ei să 
venim. După cum am mai amintit înainte, locul era 
înconjurat din trei părţi de stânci înalte şi drepte, cu 
neputinţă de coborât, mai ales pe întuneric şi pentru 
oameni care nu erau deprinşi cu astfel de încercări. Pe aici 
trebuia deci să-mi găsesc un loc prin care să pătrund în 
tabără şi pe care l-am dibuit repede. Chiar pe locul unde 
stătuseră prizonierii, adică în fundul scobiturii din stâncă şi 
unde se aflau acum bagajele comanşilor; stânca nu era mai 
înaltă de vreo şapte metri. În vârful ei piatra forma o 
ieşitură lată pe care crescuseră câţiva copaci. Povârnişul 
era aici nu din piatră ci din pământ şi avea pe ici-colo tufe şi 
copaci de care te puteai agăța la urcat sau la coborât. O 
dată ajuns la capătul ieşiturii, puteai lega de colţul ei o funie 
lungă, ca să ai pe ce te lăsa de vale. 

După ce caii fură adăpaţi, încălecarăm iar şi o luarăm de-a 
lungul dealului, până ce dădurăm de un loc prielnic pentru 
o ascunzătoare. 

— Acum eu vă las, domnilor - zisei celorlalţi. Vă 
încredinţez calul şi armele mele. Vă rog însă să nu se mişte 
nimeni de aici până ce nu mă voi întoarce. Nădăjduiesc că 
măcar de data asta voi fi ascultat. 


— Cum, pleci? Întrebă Jim îngrijorat. 

— Da. Mă duc să caut un loc de unde să pot observa pe 
comanşi după ce vor veni. 

Nu-i spusei într-adins adevărul, de frică să nu-mi facă vreo 
poznă. 

— Păi, am putea să mergem şi noi. 

— Aşa? Nici n-am apucat să-mi mântui vorba şi te văd gata 
să-mi pui iar beţe în roate. Ce, domnule, atât de greu îţi 
vine să asculţi şi dumneata o dată ce te rog? 

În clipa aceea Tim Năsosul răsuflă adânc, ca şi când s-ar fi 
pregătit să ţină, o lungă cuvântare, apoi zise: 

— Nu-ţi fie teamă, domnule, Jim o să fie silit să te asculte. 

— Pe cuvântul dumitale? 

— Yes. 

— Şi o să-l opreşti, dacă va voi să plece? 

— Yes. 

— Asemenea şi pe ceilalţi? 

— Well! Cum o încerca vreunul s-o şteargă, îi vâr cuțitul 
între coaste. Mă numesc Tim Năsosul şi am obiceiul să mă 
ţin de cuvânt. 

Răsuflă iar o dată adânc şi se bătu cu palma peste brâu la 
locul unde îşi ţinea cuțitul. 

— Mulţumesc, frate Tim. Asta a fost o vorbă înţeleaptă. 
Nădăjduiesc că o să te ţii de cuvânt, cel puţin până la 
întoarcerea mea. 

Plecai încredinţat că pe ziua aceea voi fi ascultat. 

Capitolul VI - La Muntele Galben. 

Soarele tocmai apunea, aşa că trebuia să mă grăbesc dacă 
vroiam s-ajung la ieşitura din stâncă încă înainte de a se 
întuneca. 

Mă îndreptai din nou spre mormintele căpeteniilor, urcai 
dealul şi mă oprii pe colţul stâncii. Mai era atâta lumină cât 
să pot cuprinde cu ochii valea. Cercetai copacii şi văzui că 
sunt destul de groşi ca să-mi susţină greutatea trupului. 
Legai apoi lasoul la un capăt de un trunchi de copac şi m- 
aşezai jos să aştept. 


S-ar fi putut totuşi ca socoteala mea să dea greş. Ce nu se 
putea întâmpla ca să împiedice pe comanşi să vină încoace 
sau să nu-mi pot pune în aplicare planul! Aveam însă 
presimţirea că voi duce la sfârşit ceea ce îmi propusesem. 

Ceas după ceas trecea şi stelele luminau din ce în ce mai 
mult bolta cerească. Se făcuse miezul nopţii. Deodată mi se 
păru că aud în depărtare tropot de cai. Tropotul se apropia. 
Da, ei erau. Veneau comanşii. 

Desluşii glasuri omeneşti. Descălecară şi aprinseră câteva 
focuri. La lumina acestora puteam vedea bine ce se petrece 
în tabără. Oamenii aceştia păreau că se simt în atâta 
siguranţă, că nici prin gând nu le trecea că ar putea fi 
cineva străin pe aproape. Caii fură adăpaţi, apoi li se dădu 
drumul în voie. Indienii se adunară toţi în jurul focurilor şi 
peste puţin timp un miros plăcut de carne friptă îmi gâdilă 
nările. Găsiseră pesemne ceva vânat în cursul drumului. 

L-am zărit şi pe prizonier; era legat burduf. Fu târât la 
focul cel mai îndepărtat de mine. Comanşii erau obosiţi, căci 
călăriseră şi ei fără întrerupere ca şi noi. lăceau. Era 
probabil că se vor culca îndată după ce vor isprăvi de 
mâncat. 

Aşa se şi întâmplă. Căpetenia dădu câteva porunci şi se 
retrase apoi la focul de la poalele stâncii, unde se înveli în 
pătură şi se culcă. 

Toată atenţia mea era îndreptată asupra prizonierului şi 
îmi dădeam seama, spre marea mea părere de rău, că îmi 
va fi foarte greu să-l scot de acolo. Totuşi trebuia s-o fac cu 
orice preţ. 

Focurile se stinseră în afară de acela unde stătea el păzit 
de doi comanşi care rămăseseră treji. Erau însă trei 
santinele care aveau însărcinarea să supravegheze şi caii. 
Se aşezară în aşa fel că închideau tabăra înspre savană. 

Eram hotărât să-l scap pe Djafar. Dedesubtul meu, 
întuneric beznă. Mă puteam deci lăsa neobservat în jos pe 
frânghie; ei şi pe urmă? Nu se putea ca să nu mă vadă cei 
doi paznici când mă voi apropia de el. Până să mă reped la 


ei şi să-i dobor la pământ, tot le rămânea timp să dea 
alarma. Sau voi avea destulă vreme să-l dezleg pe Djafar? 
Şi cum să-l iau de acolo? Spre câmpie? Aici stăteau doar 
santinelele. Ori să-l trag în sus pe frânghie? Nici n-aş fi 
ajuns în vârful stâncii şi comanşii ar fi dat buzna peste noi. 
Să renunţ la planul meu? Nu se putea; Djafar trebuia 
eliberat cu orice preţ. Dar cum? Colo jos, sub picioarele 
mele, dormea căpetenia. Ştiam că viaţa îmi va fi în 
primejdie dacă voi încerca să pun mâna pe el, dar era 
singurul mijloc, n-aveam de ales. Dacă lovitura reuşea, 
prizonierul era ca şi scăpat; făceam pe urmă schimb de 
prizonieri. După ce m-am gândit câtva timp, am dat drumul 
capătului frânghiei, destul de lungă ca să ajungă la pământ 
şi m-am lăsat în jos pe ea. Ajuns în tabără, statui niţel s- 
ascult. Nici o mişcare. To-kei-hun era numai la câţiva paşi 
de mine. Dormea, altminteri nu se putea să nu audă 
zgomotul - oricât de uşor - pe care-l făcusem. Mă lăsai la 
pământ şi începui să mă târăsc binişor spre el; dormea cu 
capul spre peretele de stâncă. Apropiai obrazul meu de al 
lui şi-i auzii răsuflarea adâncă şi regulată. Mă ridicai pe 
jumătate, îl apucai cu stânga de beregată şi cu dreapta îi 
dădui doi pumni în tâmplă. Un tremur uşor îi zgudui trupul, 
apoi rămase nemişcat. Întâia jumătate a planului meu 
izbutise; rămânea acum să-l trag sus pe platou. Îl târâi până 
la locul unde atârna frânghia, îl lăsai niţel jos şi întorsei 
capul spre focul unde stăteau paznicii. Nu simţiseră, nimic. 
Văzui însă pe unul din ei ridicându-se de jos şi îndreptându- 
se spre locul unde mă aflam eu. 

Intenţia mea era să-l leg pe leşinat şi să-i pun un căluş în 
gură. Nu mai era însă timp, căci până să isprăvesc eu, 
paznicul ar fi ajuns în dreptul meu. Drept e că-i veneam eu 
şi lui de hac, dar ca s-o fac fără zgomot era îndoielnic. 
Trebuia deci să plec imediat. 

Am legat căpetenia cu capătul frânghiei pe sub subsuori şi 
m-am căţărat apoi pe ea până în vârful stâncii. Ajuns sus mă 
uitai îndărăt. Paznicul se apropia tot mai mult de culcuşul 


căpeteniei şi va trece în curând la cel mult cincisprezece 
paşi de el. M-am gândit mai întâi să-l las să treacă, dar am 
renunţat, deoarece s-ar fi putut prea bine să bage de seamă 
lipsa lui To-kei-hun şi să înceapă să-l caute. Trebuia deci să-l 
trag repede în sus. Omul atârna greu şi din nenorocire 
stânca era fărâmiţată pe alocuri. Trupul atinse un bolovan 
care se rostogoli devale. Indianul auzi zgomotul şi veni în 
fugă. Căpetenia atârna acum numai la un metru de mine; îl 
trăsei repede în sus. Dar comanşul apucase să-l vadă 
plutind în aer. 

— Uff! Exclamă el încremenit şi se repezi la culcuşul 
căpeteniei. 

Îl găsi gol. Se întoarse repede sub ieşitură stâncii şi strigă 
în sus, tocmai când trăsesem de tot trupul pe platou: 

— Ce face 'To-kei-hun acolo? Căpetenia comanşilor poate 
să zboare? 

Cum nimeni nu-i răspunse deveni bănuitor, căci dacă omul 
care dispăruse ca prin farmec ar fi fost căpetenia, cu 
siguranţă că i-ar fi dat vreun răspuns. Paznicul nu ştia nici 
el ce să facă. Să-i scoale pe ceilalţi? Dacă Io-kei-hun tăcea, 
însemna că punea ceva la cale în mare taină. 

În vremea asta eu mă apucai să-i leg bine picioarele apoi 
mâinile strâns de trup. N-apucai să-mi mântui treaba că 
începu să se trezească din leşin. Faptul că nu-şi putea mişca 
mădularele îl dezmetici şi mai repede. Deschise ochii. 
Stăteam aplecat deasupra lui, dar atât de aproape de 
obrazul lui încât mă recunoscu cu tot întune-ricul care 
domnea şi chiar în clipa când paznicul striga de jos: 

— Pentru ce nu-mi răspunde 'To-kei-hun? Cum a ajuns 
acolo sus şi ce caută? Nu vrea să ştie nimeni ce face? 

Cu glas de tunet căpetenia strigă: 

— Old Shatterhand e aici! Old Shatterhand. M-a răpit. 
Ajutor! Daţi fuga repede după colţul... îi apăsai mâna pe 
gură, îi pusei pumnalul în piept şi-i zisei cu glas înăbuşit: 

— Taci! 


Ticălosul ştia că nu o să-l omor, fiindcă vroiam să mă 
slujesc de el ca ostatic. Tot zbătându-se, reuşi să aibă câteva 
clipe gura liberă şi strigă cu întreruperi: 

— Alergaţi după colţ... până unde... puteţi urca... 
încoace... sunt... pe stâncă şi... 

Ca să-i vâr acum un căluş în gură nu era cu putinţă, căci 
încleştase dinţii, trebuia deci să-l ameţesc iar cu un pumn 
zdravân, ceea ce şi făcui. 

Comanşii se treziseră toţi. Aş fi fost mai bucuros să facă 
gălăgie dar tăceau ca s-audă ce le spune căpetenia. Cum îi 
puneam însă mereu palma peste gură, întreruperile acestea 
deveniră foarte primejdioase pentru mine, căci îşi 
închipuiau situaţia în care se afla căpetenia lor. Deodată 
izbucni un urlet grozav din gâtlejurile tuturor. Îi auzii 
alergând spre locul arătat de To-kei-hun. Trebuia să-i 
împiedic neapărat şi răcnii cu glas tunător, care acoperi 
larma: 

— Staţi pe loc şi ascultați ce am să vă spun. 

Amuţiră. 

— Sunt într-adevăr Old Shatterhand şi To-kei-hun se află 
în puterea mea. Dacă staţi liniştii în tabără nu o săi se 
întâmple nimic, dar dacă veniţi încoace, îi înfig cuțitul în 
inimă, aţi înţeles? Vreau să eliberaţi pe prizonierul vostru 
alb. Când se va lumina de ziuă vă voi spune ce cer de la voi. 

Câtva timp domni o tăcere adâncă, chibzuiau. Pe urmă un 
glas strigă: 

— Uff! Old Shatterhand nu ucide un om fără apărare, 
chiar duşman să-i fie. Să facă fraţii mei ce le porunceşte 'Io- 
kei-hun. 
război al pieilor-roşii şi-i auzii alergând. 

Situaţia în care mă găseam nu era defel de pizmuit. Aveau 
dreptate: nici nu mă gândeam să omor pe căpetenia lor. 
Ştiau asta şi ameninţarea mea n-avu nici un efect. Veneau. 
Dar ca să-l porţi pe To-kei-hun în braţe ori în spinare în 


întunericul nopţii şi prin locurile acelea, unde puteai să-ţi 
frângi gâtul la fiecare pas, nu era puţin lucru. 

Dacă ar fi fugit toţi din tabără, scâăpam uşor, căci m-aş fi 
lăsat cu prizonierul iar jos pe frânghie, aş fi luat-o la fugă 
peste câmp şi aş fi ajuns făcând un ocol la tovarăşii mei. 
Oricât de îndrăzneţ s-ar părea lucrul acesta, totuşi aşa s-ar 
fi petrecut lucrurile. Din nenorocire însă rămăseseră destui 
în tabără; vreo şase stăteau lângă foc, ca să păzească mai 
cu străşnicie pe prizonier, iar alţi zece - poate şi mai mulţi - 
stăteau în faţa stâncii şi priveau în sus la mine. 

Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-l leg pe To-kei- 
hun în spate şi să mă întorc pe unde venisem. 

Urletele indienilor amuţiseră şi nu se mai auzea decât 
târşâitul paşilor mei. De câte ori n-a trebuit să mă încleştez 
de câte un colţ de stâncă ori de vreun copac ca să nu mă 
prăbuşesc cu povara din spinare! Crengile trosneau, 
bolovanii se rostogoleau în adânc. 

Comanşii urcau în tăcere povârnişul şi puteau să m-audă, 
iar zgomotul pe care-l făceam le arăta calea. Singura mea 
nădejde era că eu cunoşteam drumul şi ei nu, aşa că 
piedicile îi ţineau în loc. 

Înaintam mereu, când în picioare, când târându-mă pe sub 
copaci ori urcând stâncile şi coborându-le, toate cu povara 
aceea grea în spinare. Din nenorocire, nu apucasem să-i 
pun un căluş în gură şi simţeam din mişcările pe care le 
făcea că începe să se dezmeticească. Îşi chircea picioarele 
pe cât putea şi mi le vâra în îndoitura genunchiului, 
îngreunâdu-mi astfel mersul, totuşi nu mă putea opri în loc. 
Se gândi atunci că e mai bine să se slujească de gură decât 
de picioare şi începu să strige: 

— După mine, voi războinici ai comanşilor! Aici sunt... mă 
târăşte după el! 

— Taci, că dacă nu, te omor! Mă răstii eu înfuriat. 

— Omoară-mă, dacă-ţi dă mâna; să vedem cum o să-ţi 
scapi tovarăşul dacă mă omori, zise el în bătaie de joc. 


Răcnea mereu, oprindu-se din când în când ca să răsufle. 
Văzând că dacă va urma tot aşa pun mâna comanşii pe 
mine, trăsei cuțitul de la brâu, i-l pusei pe beregată şi 
scrâşnii: 

— Încetează ori îţi retez beregata! 

Nu se sinchisi însă de ameninţarea mea, căci urlă şi mai 
tare: 

— Aici sunt, fraţi comanşi! Luaţi-vă după glasul meu. 

Era prea mult! Răcnetele lui nu numai că îi îndrumau pe 
indieni, dar mă împiedicau s-aud dacă mă ajung din urmă. 
Să-l ameţesc iar cu un pumn? Primejdios lucru; nu reuşeşti 
întotdeauna sau s-ar putea să-l pocnesc prea tare şi să-l 
omor. Şi-apoi ar fi trebuit să-l dau jos din spinare şi n-aveam 
vreme de zăbovit o clipă. Peste umăr îi pusei vârful cuţitului 
în dreptul inimii, apăsai niţel de el, cât să-i intre în carne, 
dar nu prea adânc. 

— Câine, scrâşni comanşul. 

— Un cuvânt şi ţi-l înfig până în plasele, îi şoptii eu 
ameninţător. 

Se potoli şi tăcu. Mă oprii o clipă s-ascult. Nimic nu se 
mişca. Dar deodată glasuri nedesluşite ajunseră până la 
mine, nu însă de pe clina dealului, ci de la poalele lui. Ştiam 
acum intenţia urmăritorilor mei. Urcuşul le era greu şi, 
înțelegând din răcnetele căpeteniei lor că vreau să cobor 
povârnişul, n-aveau decât să m-aştepte jos, în vale şi să mă 
ia în primire. Dar fiindcă nu puteau şti de mai înainte în 
care loc anume, formaseră un fel de lanţ lung de oameni 
care se va strânge repede la ivirea mea. De aceea 
chemările cu care se strigau unii pe alţii. 

Rămânea acum de ştiut dacă lanţul se întindea până unde 
se aflau tovarăşii mei. Fireşte că într-un astfel de caz 
situaţia, atât pentru ei cât şi pentru mine, devenea cât se 
poate de îngrijorătoare, căci nu era sigur că cei doi Năsoşi 
se vor pricepe să ţină duşmanii la distanţă şi să-mi acopere 
retragerea. De aceea grija mea era acum mai mare pentru 
ei decât pentru mine. Făcusem o parte din drum - şi încă pe 


cea mai grea - şi coborâşul mergea din ce în ce mai lesne. 
În zece minute puteam fi în vale când, deodată, o 
împuşcătură şi cineva strigă: 

— Na, să te saturi să-ţi mai vâri nasul în treburile altora! 
Acu! ştii cine suntem. 

Era glasul lui Jim. Aşadar comanşii descoperiseră 
ascunzătoarea noastră. Rezultatul se văzu imediat, căci se 
auziră la început câteva răcnete, apoi altele din care putui 
cunoaşte cât de lung era lanţul. 

După puţin timp detună iar o împuşcătură, destul de 
departe de unde venise cealaltă şi după ea iarăşi glasul lui 
Jim: 

— Împuşcătura asta o cunosc eu. Nueaşacătuaitras, 
frate Tim? 

— Yes. 

— Foarte bine! Aşa! Dă-le la cap. Să vadă că nu se pot 
apropia ei de noi cu una cu două. Ce plăcere! 

Alte împuşcături răsunară în tăcerea nopţii urmate de 
răcnetele indienilor şi îmi dădui seama că aceştia se 
îndepărtau. În vremea asta ajunsei şi eu jos. Aici erau doar 
cei doi servitori ai lui Djafar şi caii. 

— Unde sunt ceilalţi? Îi întrebai îngrijorat. 

— S-au dus să gonească pe indieni că prea se vârau în 
sufletul nostru. 

În clipa aceea se auzi foşnet şi pârâit de crengi; paşi se 
apropiau. 

— l-am pus pe fugă, mormăia glasul lui Jim, care nu mă 
văzuse încă. Cred că le-a trecut pofta să mai revină. Numai 
de s-ar întoarce mai repede Old Shatterhand! Nu înţeleg 
nimic din ce răcnesc ăia de colo. S-ar zice că... 

Deodată privirile lui se opriră asupra mea, se dădu cu un 
pas mai aproape şi urmă uluit: 

— Ce dracu' s-a întâmplat? N-am văzut de când sunt un 
om atât de gros ca... 

— Nu e unul ci doi, îi curmai eu vorba. 


— A, dumneata eşti, domnule Shatterhand? Strigă el cu 
bucurie. Slavă Domnului că... 

— St! Îl întrerupsei eu repede. Ce zbieri aşa! Nu ştii că 
indienii sunt pe-aproape? 

— Pe aproape? Râse el. Pe dracu'! Au fost dar acum nu mai 
sunt. 

— Eşti atât de sigur? 


— Yes. I-am văzut cu ochii mei luând-o la sănătoasa. 
Veneau unul în urma altuia la poalele dealului. Vroiau 
pesemne să se aşeze în cerc, ca să te încolţească din toate 
părţile, dar le-am ghicit şmecheria şi i-am pus pe fugă. Am 
venit încoace să te aştept. 

— Îţi mulţumesc că mi i-ai luat de pe cap. Acum văd că mă 
pot bizui pe dumneata. 

— N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Ai făcut ieri mai mult decât 
atât pentru noi. A fost o mare plăcere pentru mine. Dar cine 
e ăla pe care-l duci în cârcă? 

— Luaţi-mi-l din spinare că e greu al dracului! Mă întrebi 
cine e. Nu l-ai recunoscut după glas? Urla doar de răsuna 
văzduhul. 

Jim îmi dezlegă povara din spinare şi o lăsă jos la pământ. 
Când i se uită în faţă, strigă încremenit: 

— Păi bine, ăsta e 'To-kei-hun, diavolul ăla bătrân! Cum ai 
ajuns la el? Din întâmplare, fireşte. 

— Deloc. M-am dus într-adins să-l iau. 

— Cu neputinţă! Nu vei fi vrând să zici că ai plecat dintre 
noi ca să le furi ticăloşilor ălora cu pielea roşie pe scumpa 
lor căpetenie? 

— Nu tocmai. Mă dusesem să-l eliberez pe Djafar, dar n- 
am putut fiindcă era prea bine păzit. Dacă am văzut că nu 
merge, l-am luat pe To-kei-hun în schimb. Cam tot acolo 
vine, fiindcă prin el îl vom avea pe celălalt. 

— Altă ispravă de-a dumitale, domnule Shatterhand! 

— Să nu crezi că mi-a fost uşor. Acum se cere să fim cu 
mare băgare de seamă. Comanşii au să caute cu orice chip 
să ne smulgă pe To-kei-hun. Peste zi n-au să îndrăznească 
să se apropie de noi, căci se tem - de asta au dat destule 
dovezi până acum. La noapte s-ar putea însă să le 
reuşească lovitura. Ştiu dincotro veneau împuşcăturile 
unde ne aflam, adică la poalele dealului, pe şes. N-au decât 
să facă un lanţ în semicerc care să înceapă de la stânga 
noastră şi să se sfârşească tocmai unde începe urcuşul. Vom 
fi astfel înconjurați din toate părţile şi... 


Fusei întrerupt de sosirea lui Tim. 

— I-ascultă, frate-meu, mi se pare că indienii... a, uite-l şi 
pe domnul Shatterhand! Dar ăsta cine mai e? 

— To-kei-hun, îi răspunsei eu. 

— Pe dracu'! Zii, ai pus mâna pe el! 

— După cum vezi. Ne aduci vreo veste? 

— Yes. Cred că indienii pun ceva la cale. 

— Ce te face să crezi? 

— Se furişează în jurul nostru spre şes. 

— Auzi, Jim? Aşa e că aveam dreptate? Încep să-şi pună în 
aplicare planul despre care-ţi vorbeam. Aduceţi repede 
încoace pe ceilalţi. Trebuie să plecăm. Mai întâi o să pun 
însă botniţă comanşilor. 

Îmi luai carabina şi mă strecurai prin tufiş afară pe câmp, 
acolo unde bănuiam că au de gând să-şi facă indienii cercul. 
Când crezui că am ajuns destul de departe, mă întinsei la 
pământ şi aşteptai. Într-adevăr, veneau tiptil unul în urma 
altuia. Când cel din cap fu la patru paşi de mine, trăsei 
câteva gloanţe în vânt şi strigai: 

— Înapoi! Aici e Old Shatterhand! Îndrăzneşte cineva să se 
apropie? 

Se auziră răcnete scoase din mai multe piepturi şi indienii 
dispărură la iuţeală. Mai descărcai vreo trei-patru gloanţe 
apoi alergai îndărăt la ascunzătoarea noastră. 

Tovarăşii mei mă aşteptau gata de drum. Auziseră cu toţii 
împuşcăturile şi Jim Năsosul întrebă: 

— Dumneata ai tras, domnule? 

— Da. 

— În cine? 

— În indieni, fireşte! Ori nu cumva crezi că mi s-a năzărit 
să împuşc stelele de pe cer? 

— Aşadar tot vroiau să ne împresoare? 

— Ba bine că nu! 

— Şi acum? 

— Au luat-o la fugă. 

— Atunci putem rămâne pe loc. 


— Doamne fereşte! Au să caute să se apropie iar. S-o 
ştergem repede! 

Căpetenia auzise tot ce vorbisem noi, căci n-aveam nici un 
motiv să mă feresc. Nu spunea însă nimic şi nu dădea nici 
un semn de viaţă. Pusei să mi-l ridice pe cal, îl aşezai de-a 
curmezişul în faţa mea şi pornirăm la drum. Când 
ajunserăm la locul unde prinsesem rândul trecut pe To-kei- 
hun descălecarăm, împiedicarăm caii şi ne aşezarăm cu toţii 
jos în cerc, luându-l în mijlocul nostru. Abia acum am avut 
timp să povestesc tovarăşilor mei cum ajunsese căpetenia în 
puterea mea. Mă ascultau toţi uluiţi, căci niciunul n-ar fi 
cutezat ceea ce mie mi se păruse un fleac. Singura greutate 
pe care o întâmpinasem fusese retragerea. 

N-apucasem să sfârşesc povestirea că dinspre munte se 
auzi un urlet scos din zeci de piepturi deodată. 

— Ăştia sunt comanşii. Ce o fi însemnând cântecul ăsta, 
domnule Shatterhand? Mă întrebă Perkins. 

— Răspunsul e foarte simplu. Deşi îi gonisem cu 
împuşcăturile mele, nu s-au lăsat şi au încercat din nou să 
ne împresoare. La un semnal convenit au năvălit cu toţii în 
ascunzătoarea noastră şi... 

— Au găsit cuibul gol; păsările şi-au luat zborul, întregi 
Perkins. 

— Norocul nostru! Dar sunt atât de înfuriaţi, că de ciudă 
urlă ca nebunii. 

To-kei-hun nu se mai putu stăpâni. 

— Pshaw! Exclamă el cu dispreţ. Zici că urlă de necaz, dar 
eu îţi spun că în curând vor urla de bucurie. 

— Zău? Urletul lor e o gogomănie şi vorbele tale de acum 
o întrec. 

— Să taci! Scrâşni el. To-kei-hun nu spune niciodată 
gogomănii; ştie el ce vorbeşte. 

— Şi eu ştiu ce gândeşti. Războinicii tăi îşi spun că voi vrea 
să fac schimb de prizonieri şi te vom lăsa liber în locul 
albului. Ei socot că o să rămân pe undeva pe-aproape ca să 
vorbesc mâine dimineaţă cu ei în privinţa asta. Acu' se 


întreabă cam pe unde ne-om fi aciuit noi şi răspunsul pe 
care şi-l dau e fireşte că am ales tot locul de rândul trecut. 
Se vor folosi deci de întunericul nopţii ca să încerce un nou 
atac. 

— Uff! 

— Dar tragi degeaba nădejde şi ar fi mai bine pentru tine 
să încetezi cu amenințările. Recunoaşte şi tu că sunt nişte 
gogomănii. 

Îşi călcase cuvântul şi părea ruşinat. Lăsă capul în jos şi 
tăcu. 

— Nu eşti vrednic să te socoţi om, urmai eu. [i-ai călcat 
cuvântul şi ai necinstit calumetul, fiindcă nu ai respectat 
pacea pe care ne-ai făgăduit-o. 

— Mie calumetul meu mi-e sfânt, dar nu şi al tău. Pentru 
ce n-ai cerut să fumezi din pipa mea? Old Shatterhand e 
mai prost decât aceia pe care îi ocărăşte. 

— Nu din prostie am făcut sau că aveam încredere în tine. 
Să fi fumat din calumetul tău cuvântul mi-ar fi fost tot atât 
de sfânt ca şi când aş fi fumat din al meu. Am înţeles 
vicleşugul tău şi le-am şi spus tovarăşilor mei ce gând 
ascuns urmăreşti. Totuşi nu te-am silit să te slujeşti de pipă 
ta în loc de a mea. N-am făcut-o, fiindcă nu mi-e frică de 
tine. Eşti un vierme, o târâtoare pe care o pot strivi oricând 
sub călcâiul meu. 

— Şi ce o să se întâmple cu albul care se află în puterea 
noastră? 

— Pshaw! Nu mă tot speria cu gogoriţa asta! L-aş putea 
elibera şi fără să fii tu în mâna mea. 

Ştiam bine că indienii ne vor încercui iar. Ce aveam acum 
de făcut, nu trebuia să afle căpetenia lor. Pusei să-l ducă pe 
To-kei-hun ceva mai încolo şi începui să mă sfătuiesc cu 
tovarăşii mei. Cei doi Năsoşi, Perkins, eu şi ceilalţi doi - 
fostele călăuze - vom ieşi înaintea iscoadelor, pe când 
servitorii lui Djafar vor rămâne de pază la prizonier. Noi 
şase începurăm să ne târâm pe pântece o bucată de drum, 
apoi îi aşezai pe toţi în linie dreaptă în faţa muntelui, la 


distanţă de patruzeci de paşi unul de altul. La mijloc, mult 
mai aproape de munte, mă postai eu. Orice comanş trimis 
ca iscoadă trebuia să treacă prin dreptul nostru. 

Nici de data asta nu mă înşelasem. Nici nu se împlinise un 
ceas de când ne aflam acolo, când îl auzii pe Jim strigând: 

— Uite unul care vrea să se strecoare prin mijlocul nostru. 
Pune mâna pe el, frate Tim! 

— Yes! 

Cei doi fraţi stăteau îndărătul meu pe dreapta, Jim în urma 
lui Tim. Întorsei capul şi-l văzui pe acesta repezindu-se la o 
matahală care tocmai se ridicase de jos şi vroia s-o rupă la 
fugă. Venea în salturi mari spre locul unde mă aflam eu - 
ceva mai departe, după cum am mai spus. 

Era un indian. Îl lăsai să se apropie până la zece paşi apoi 
sării brusc în picioare. Rămase câteva clipe speriat în loc, 
dar atât mi-a fost de-ajuns ca dintr-o săritură să-l apuc de 
beregată şi să-l trântesc la pământ. Năsoşii îmi ajutară să-l 
leg la repezeală, pe când el tăcea chitic şi nu se împotrivi 
defel. 

— Unu la mână! Zise Jim. Oare or mai fi fost şi alţii cu el? 

— După cum îi cunosc eu pe indieni, nu cred, căci nu merg 
decât câte unul singur în iscoadă. Să-l ducem acum lângă 
căpetenia lui şi să plecăm. 

— Să plecăm? Unde? 

— Nu prea departe de aici şi unde nu o să le dea în gând 
să ne caute. Mi-a venit deodată un plan minunat în minte. 
Ziceam adineauri căpeteniei că voi elibera pe alb fără nici 
un schimb; aşa şi vreau să fac. Mă duc acum la mormintele 
căpeteniilor. 

— Cu alte cuvinte de-a dreptul în mâinile comanşilor? 

— Te înşeli. Aceştia nu mai sunt acolo. 

— Cine ţi-a spus? 

— Iscoada asta de colea. Fugea de voi. Vroia probabil să 
alerge la ai săi, deci comanşii se află în direcţia încotro se 
ducea el. De la voi a nimerit la mine, adică venind din 
dreapta, ca s-o ia la stânga, unde au rămas când ne-au 


căutat şi nu ne-au găsit. Mai departe, trag următoarea 
concluzie: când mă aflam sus pe stâncă, mai bine de zece 
indieni s-au aşezat jos, la poalele ei, ca să caşte gura la 
mine şi şase de pază la Djafar. O dată ce am plecat eu de 
acolo, nu mai era nevoie decât de doi paznici şi cu ăştia 
isprăvesc eu repede. Ceilalţi s-au dus cu tovarăşii lor ca să 
ia parte la atacul împotriva noastră. De aceea mă întorc la 
mormintele căpeteniilor, după ce dumneavoastră vă veţi 
ascunde într-un loc unde nu vă pot găsi comanşii. 

Când 'To-kei-hun văzu pe noul prizonier, mă privi lung şi 
neclintit fără însă să spună ceva. 

— Ei, acu' ce mai zici? Tot mai crezi că războinicii tăi vor 
veni să te scape? 

— Da, trebuie să vină... scrâşni el. 

— Aici poate, dar nu acolo, unde ne ducem acum. Vei 
vedea că nădejdea ta te-nşală, după cum ai vrut să ne înşeli 
tu pe noi. 

Îi dezlegarăm picioarele, de asemenea şi iscoadei, ca să 
poată umbla; pe urmă am ales o ascunzătoare cât mai 
departe de unde eram, astfel că dacă ar încerca să strige să 
nu fie auzit. 

După ce spusei celorlalţi ce au de făcut, plecai ca să-mi 
înfăptuiesc planul. Luai şi cele două puşti cu mine, căci s-ar 
fi putut întâmpla să am trebuinţă de vreuna din ele. 

Ascunzătoarea noastră se afla ceva mai încolo de 
mormintele căpeteniilor. Până s-ajungem la ea trecuse 
vreun ceas de când pusesem eu mâna pe iscoadă, totuşi 
eram aproape sigur că indienii stăteau încă pe loc. Faptul 
că iscoada lipsea atât, n-avea ce să-i îngrijoreze şi eram 
încredinţat că nu voi întâmpina prea multă împotrivire din 
partea paznicilor lui Djafar. 

Într-adevăr, când ajunsei acolo şi mă uitai printre tufe, 
văzui lângă focul care ardea încă, numai doi inşi în afară de 
prizonier; spre norocul meu, stăteau cu spatele la mine. 
Dacă reuşeam să nu mă simtă, eram sigur de izbândă. 


Mă lăsai la pământ şi începui să mă târăsc pe pântece spre 
ei. Lesne nu era, căci tufele şi iarba erau atât de mărunte 
încât nu-mi puteau sluji de acoperire. Trebuia să mă ţin 
numai în umbra pe care o aruncau trupurile lor. Şi-apoi mai 
era o greutate şi încă mare. Djafar nu era deprins cu 
primejdiile Vestului sălbatic; ştiam că-i lipseşte darul să-şi 
stăpânească în primul moment impresiile. Dacă îşi trăda 
prin vreun gest surprinderea la vederea mea, mă puteam 
pomeni cu un glonţ în cap înainte de-a ajunge până la el. 
Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă furişez astfel 
ca să nu mă zărească şi să am mereu între mine şi el pe 
unul din cei doi indieni. 

Era foarte greu ce făceam eu, dar reuşisem; mă apropiai 
până la câţiva paşi de el, pe urmă mă ridicai încet în 
picioare cu revolverul în mână; din două sărituri am ajuns 
în spatele celor doi indieni. La zgomotul paşilor mei, se 
întoarseră amândoi brusc şi mă recunoscură. De spaimă, nu 
scoaseră un cuvânt, dar avură atâta prezenţă de spirit să 
tragă cuţitele de la brâu şi vrură să se scoale de jos: 

— Staţi pe loc şi nu vă mişcaţi că trag! Le poruncii eu. 

— Uff, uff! Exclamă unul din ei. Ăsta e Old Shatterhand... 

— Da, eu sunt. Dacă nu ascultați cuvânt cu cuvânt de 
mine, vă ucid şi căpetenia voastră e pierdută. Lăsaţi jos 
cuţitele. 

Îşi puseră iar cuţitele în brâu. 

Mă dusei la Djafar şi-i tăiai cu stânga legăturile, pe când 
cu dreapta ţineam revolverul îndreptat spre ei. Pe urmă 
zisei persanului: 

— Dumneata ia curelele astea şi leagă-le gentlemenilor 
ăstora arămii mâinile şi picioarele. 

— Nu ne lăsăm noi legaţi, răspunse unul din comanşi. 

— Nu? Bine. Atunci vă împugşc şi vă iau talismanele şi 
scalpul ca să le arunc în foc. Să vedem cum o să mai intraţi 
pe urmă în veşnicele câmpii de vânătoare. 

— Uff! Repetă unul, înspăimântat. 


Acum nu se mai împotriviră. Amenințarea mea le 
înfrânsese mândria. Se lăsară legaţi de bunăvoie. 

— Te-au jefuit, domnule? Întrebai eu pe Djafar. 

— Da. 

— La cine sunt lucrurile care ţi-au fost luate? 

— La căpetenie. 

— Toate? 

— Da, dar numai nişte mărunţişuri. Cele de valoare le 
aveam în buzunarul şeii. 

— O să ţi le dea căpetenia înapoi. 

Apoi întorcându-mă spre cei doi paznici, le spusei: 

— Vedeţi ce roade a adus purtarea voastră ticăloasă. 
Prizonierul vostru e iarăşi liber şi To-kei-hun a ajuns din nou 
în puterea mea şi nu scapă el lesne, fiţi pe pace. Acum 
plecăm. Unul din voi merge cu mine ca să fie martor la ce 
voi hotări cu 'To-kei-hun şi se va întoarce pe urmă aici ca 
trimisul său. El însă ne va însoţi până vom fi în siguranţă. 
Luăm şi calul lui cu noi, ca să aibă cu ce veni îndărăt. Atârnă 
de purtarea pe care o va avea faţă de mine dacă îl vom lăsa 
liber sau îl vom osândi la moarte. 

Djafar îşi aduse calul şi încă unul pentru căpetenie, de 
asemenea armele şi lucrurile pe care i le luase 'To-kei-hun. 
Dezlegai picioarele unuia din paznici, îl legai cu mâinile de 
scara şeii, tovarăşului său îi vârâi un căluş în gură, stinsei 
focul şi lăsarăm tabăra în urma noastră. 

Când se văzu afară, în câmp, persanul răsuflă uşurat şi-mi 
zise: 

— Domnule, pentru multe am să-ţi mulţumesc eu 
dumitale! Recunoştinţa pe care ţi-o datorez e din zi în zi tot 
mai mare. lar m-ai scăpat de la moarte... 

— Pentru cea din urmă oară însă, i-am răspuns eu cu 
seriozitate. 

— Fireşte! Cred că nu voi mai cădea iar în mâinile acestor 
diavoli roşii. 

— Dacă vei fi tot atât de neprevăzător şi nesocotit ca până 
acum, nu ştiu, zău! 


— Te asigur că nu o să mai fac ce-am făcut. 

— Să sperăm. A, i-auzi! 

În urma noastră răsunară răcnete grozave. 

— De ce-or fi răcnind aşa? Întrebă persanul. Nu cumva au 
prins pe-ai noştri? 

— Imposibil. Aceştia se află înainte, nu în urmă. Comanşii 
au înţeles că nu-şi mai pot scăpa căpetenia şi urlă de necaz. 
S-au întors pesemne în tabără şi au văzut că te-am eliberat 
pe dumneata şi le-am luat şi un războinic de-al lor. 

— Să ştii că se iau după noi. 

— N-au decât! De altminteri mulţumeşte lui Dumnezeu că 
lovitura mea a reuşit, altfel n-ai mai fi apucat ziua de mâine. 

— Crezi într-adevăr că m-ar fi ucis? 

— Ba bine că nu! 

— Ce oameni răi! Avem şi noi popoare pe jumătate 
sălbatice de care trebuie să te fereşti, dar atât de setoase 
de sânge ca indienii ăştia tot nu sunt. 

— Totuşi ţi-aş putea dovedi din experienţa pe care oam că 
te înşeli. De câte ori nu era să fiu ucis în Orient pentru că 
sunt creştin şi nu musulman. Indianul nu cunoaşte ura 
religioasă şi e duşmanul albilor numai pentru că aceştia 
lucrează neîntrerupt la nimicirea lui completă. Îşi apără 
viaţa - atâta tot. 

— Spune-mi, te rog, ce le-am făcut eu comanşilor ăstora? 

— Mai întâi eşti un alb, deci un vrăjmaş de-al lor, de 
altceva nu vor să ştie. Al doilea, le-ai încălcat ţinutul fără să- 
i întrebi dacă îţi dau sau nu voie. 

— Ce poate să le strice asta? 

— Nu-i priveşte. Pot eu călători prin Persia aşa, nesupărat? 

— Fireşte! 

— Zău! Să poposesc şi să dorm unde-mi place? Să mă 
hrănesc după cum cred eu de cuviinţă, vânând ce-mi iese în 
cale? Să iau de la gura lor bucata de pâine fără să aibă voie 
să scrâşnească? 

— Hm! 


— Da, hm! Nu are încă de la graniţă oricare şeic dreptul 
să ceară de la străini o sumă mai mare sau mai mică, după 
cum socoteşte el? 

— Adevărat... 

— Dacă ar cere aici o căpetenie aşa ceva, i s-ar da drept 
plată un glonţ în cap. Aceste piei-roşii se numărau odinioară 
cu milioanele şi întreg pământul era al lor. Din aceste 
milioane n-a mai rămas acum decât o mână de oameni 
goniţi fără milă din loc în loc. Cine dă dovadă de cruzime - 
ei sau albii? 

Persanul tăcea, dar comanşul legat de şaua mea, care mă 
auzise şi pricepea niţel englezeşte, strigă cu mirare: 

— Uff, uff! Asta o spune Old Shatterhand, măcar că e şi el 
un alb? 

— O spun şi am spus-o întotdeauna. 

— Atunci eşti un adevărat prieten al oamenilor cu pielea 
roşie. 

— Fără îndoială că sunt şi aţi face mai bine să mă lăsaţi în 
pace, pe mine şi pe tovarăşii mei şi să nu mă urmăriţi cu 
atâta înverşunare. 

— Aş vrea s-o afle şi tovarăşii mei, dar nu ştiu dacă i-oi mai 
vedea vreodată. O să mă lase Old Shatterhand să mă întorc 
la ei? 

— Da. După ce vei auzi ce am de spus căpeteniei tale. Vei fi 
liber să te înapoiezi la războinicii comanşilor ca să afle şi ei 
ce am hotărât cu 'Io-kei-hun. 

În vremea asta ne apropiasem de locul unde îmi lăsasem 
tovarăşii. Scosei un fluierat la care mi se răspunse. Glasul 
lui Jim se auzi răsunând în noapte. 

— Dumneata fluieri, domnule? 

— Da, am sosit. 

— Ai... A, sunteţi trei, după cum văd. N-ai adus şi pe 
domnul Djafar? 

— Liber! Strigă persanul sărind de pe cal. Domnul 
Shatterhand m-a scăpat şi de data asta. 


— Şi cel de-al treilea cine e? Un comanş? Straşnică 
lovitură! Tu ce zici, frate Tim? 

— Yes, răspunse acesta şi împotriva obiceiului său de-a se 
exprima pe scurt adăugă: O lovitură ca asta e ceva 
nemaipomenit. Drept să-ţi spun m-a tâmpit. 

— Ce face? Mă rog, mă rog, te-aş pofti să nu te tâmpeşti, 
fiindcă nu e nici o plăcere să ai un frate tâmpit. 

Descălecai şi eu. Când To-kei-hun văzu că mai adusesem 
un comanş prizonier, scoase un „Uff!” înciudat, dar nu zise 
nimic altceva. Şi fiindcă mă zoreau să le spun cum s-au 
petrecut lucrurile, zisei: 

— S-o amânăm pentru mai târziu, când vom avea mai mult 
timp. Deocamdată am de vorbit cu To-kei-hun. Trebuie să 
mă asigur că nu va încerca iar să-şi calce cuvântul, după 
cum a făcut acum şi pentru care fapt i s-ar cuveni moartea. 
Viaţa lui e în mâinile mele, dar i-o dăruiesc. Liber însă nu-l 
las încă, pentru că n-ar avea astâmpăr şi ne-ar urmări din 
nou. 

— Nu o să vă mai urmăresc, zise el întunecat. 

— Aşa spui acum, dar nu mă încred în cuvântul tău. Cine a 
minţit o dată pe Old Shatterhand, aceluia nu-i mai dă 
crezare. Vei veni cu noi, legat pe cal. Războinicii tăi să 
rămână aici să te aştepte. Îndată ce vom vedea că ne 
urmăresc, vei fi împuşcat. 

— Uff! N-au să vrea să rămână. 

— Ba da, dacă le vei porunci tu. 

— Cine să le-o spună? 

— Războinicul acesta pe care l-am adus cu mine. 

— Vrei să-l laşi liber? 

— Da. 

— Dar ceilalţi albi ce-au să facă? Pe tine te cred; vor vroi ei 
însă să te asculte? 

— Îţi făgăduiesc că îi trag un glonţ în cap oricui s-ar 
împotrivi. 

— Bine. Să întărim legământul prin pipa păcii. 


— La drept vorbind, n-ar fi nevoie, căci Old Sbatterhand 
nu-şi calcă niciodată cuvântul dat. Îţi voi face totuşi pe plac. 
Să fumăm calumetul, dar nu pe al meu, ci pe altău; ştii tu 
de ce... 

După ce se sfârşi ceremonia, împărtăşi războinicului său 
porunca mea; dezlegai pe comanş şi acesta pieri ca o 
nălucă în întunericul nopţii. Vârâi apoi talismanul lui 'To-kei- 
hun în brâu şi-l legarăm de cal. Călărirăm toată noaptea şi a 
doua zi până pe la prânz fără întrerupere. Caii erau acum 
atât de osteniţi că trebuia să-i lăsăm niţel să răsufle. 

Jim Năsosul fu de părere că unul din noi să se întoarcă 
niţel din drum şi să se încredinţeze dacă ne urmăresc sau 
nu comanşii. Am socotit însă că nu e nevoie, deoarece eram 
sigur că de astă dată o să execute ordinul căpeteniei lor. 
Era vorba nu numai de viaţa acestuia, ci şi de talismanul 
său. 

După trei zile ajunserăm la hotarul Noului Mexic şi am 
considerat că era timpul să mă despart de aceşti tovarăşi ai 
mei pentru a-mi vedea de drumul meu. Dezlegai pe 'To-kei- 
hun, îi dădui îndărăt talismanul şi-i spusei că poate să se 
întoarcă la ai săi, dar să nu cumva să se atingă de vreuna 
din coloniile de albi, căci voi găsi eu mijloace să-i 
zădărnicesc planurile. Deşi îi dăruisem viaţa, eram sigur că 
la cea dintâi întâlnire dintre noi, tot cu duşmănie se va 
purta cu mine. 

Despărțirea de cele două călăuze, care nu făcuseră nici o 
ispravă şi luau banii pe degeaba, fu scurtă. Jim Năsosul îmi 
întinse mâna, zicând: 

— Domnule, ne-am cam ciorovăit noi în cursul drumului, 
dar un om cu scaun la cap trebuie să-şi recunoască 
greşelile. Vrei să ne ierţi? 

— Din toată inima, dragă Jim. 

— Mulţumesc. Parcă spuseşi „dragă Jim”? Pentru cuvântul 
ăsta îţi sunt foarte recunoscător, căci să te aud spunându- 
mi „dragă” e o mare cinste pentru mine. Iu ce zici, frate 
Tim? 


— Yes! 

— Well! Atunci să ne despărţim prieteni şi trag nădejde să 
ne mai întâlnim. Acu' însoţim o bucată de drum pe domnul 
Djafar, poate până la Santa FE, unde va găsi o bună călăuză 
care să-l ducă la San Francisco. Rămâi sănătos, domnule 
Shatterhand şi mai adu-ţi din când în când aminte de cei doi 
Năsoşi. 

Îi strânsei mâna de asemenea şi lui Tim şi-i răspunsei: 

— Mă voi gândi cu drag la dumneavoastră. Dumneata ce 
zici, dragă Tim? 

— Yes! Zise el scurt dar cu glas mişcat, dădu pinteni 
calului şi plecă după ceilalţi. 

Djafar, care rămase cel din urmă, se uită lung la mine şi 
începu: 

— Domnule, nu e timp acum să-ţi amintesc tot ce ai făcut 
pentru mine, dar doresc din suflet să ţi-o pot răsplăti 
cândva. Pot să cred că va veni şi vremea aceea? 

— Se zice că totul e cu putinţă pe lumea aceasta. 

— Ai de gând să te abaţi vreodată pe la tribul arab al 
şamarilor? 

— Nici eu nu ştiu. 

— Sau poate prin Persia? 

— Nu zic nu. 

— Mi-ai putea hotări timpul? 

— Nu. Eu sunt o pasăre pribeagă; zbor când ici, când colo, 
fără o anumită ţintă. 

— Atunci nu se poate şti când şi unde ne-am putea întâlni. 
Ce sunt acum, n-are importanţă. Dar ce voi deveni mai 
târziu nu ştiu. Sunt însă sigur că vei mai auzi de Mirza 
Djafar, feciorul lui Mirza Masuk. Ţine minte numele ăsta. Şi 
ca să nu mă uiţi, îngăduie-mi să-ţi ofer arma asta. Ea a fost 
prilejul cunoştinţei noastre, căreia îi datorez faptul că sunt 
astăzi încă în viaţă. Vrei să-mi faci plăcerea s-o primeşti? 

Scoase de la brâu pumnalul pe care i-l dădusem după ce-l 
scăpasem din mâinile comanşilor şi mi-l întinse emoţionat. 

— Pumnalul e prea preţios şi n-ar trebui să-l refuz, dar... 


— Prea preţios, zici? Pentru salvatorul meu, mă întrerupse 
el. Ar trebui să te răsplătesc altfel; poate că-mi va fi cu 
putinţă mai târziu. Îţi făgăduiesc însă că acela care va veni 
să-mi arate acest hanger poate fi sigur că voi face pentru el 
tot ce-mi va cere - atât cât e omeneşte posibil. Rămâi cu 
bine, prietene! 

— Drum bun, dragul meu! Mulţumesc pentru pumnal. N- 
aş vrea, totuşi, ca să mă slujesc vreodată de elca o 
recomandaţie faţă de dumneata. 

Ne strânserăm mâinile şi ne despărţirăm, el luându-o spre 
apus şi eu spre răsărit. 

Din ultimele cuvinte ale persanului se putea înţelege că 
omul acesta va deveni cândva o personalitate în ţara lui. Ce 
era acum? O taină. Nu pomenise aproape nimic despre 
sine, despre misiunea lui şi nici nu avusesem lipsa de tact 
să-l descos. La drept vorbind ar fi trebuit să fie mai deschis 
faţă de mine, căci îmi datora viaţa, dar şi-aşa era bine. Cine 
ştie dacă ne vom mai întâlni vreodată? Ei - ma şa Allah kan 
wama lam jaşa lam iekun - ce vrea Allah, se întâmplă; ce nu 
vrea el, nu se întâmplă. 

Capitolul VII - La tribul haddedihnilor. 

N-am fost niciodată omul care să cred în ceea ce se 
numeşte „întâmplare”. Credinţa mea nestrămutată e că toţi 
suntem conduşi de o mână nevăzută, mâna 
Atotputernicului, Atotştiutorului şi Atotiubitorului Tată 
Ceresc. Fără voia Lui nu se clinteşte un fir de iarbă pe 
pământ. Acei care vor să se lepede de credinţa asta şi 
tăgăduiesc puterea dumnezeiască nu-mi pot zdruncina 
convingerea, fie ei oameni cât de învăţaţi - tobă de carte - 
şi oricât de luminaţi la minte. Părerea mea este că aceştia 
nu cred într-o Providenţă, fiindcă nu au căutat să-şi dea 
seama de ea. Mi s-a întâmplat ca la evenimente fără 
importanţă, petrecute cu ani în urmă şi uitate de mult, să 
văd tocmai într-un târziu urmările lor, conduse de o putere 
supranaturală şi pe care, dintr-o orbire a minţii, să nu le fi 


luat în seamă. Hotărârile luate de mine în urmă puteau fi 
dictate de o simplă întâmplare. 

Tot astfel era şi cu întâlnirea mea cu Djafar, socotită în 
zbuciumata mea viaţă drept un eveniment trecător la care 
arareori mă gândeam. Drept să spun, chiar şi pumnalul 
dăruit de el îşi pierduse în ochii mei valoarea unei 
„amMintiri”. 

Îl luam în mână fără să mă mai gândesc la cine mi-l 
dăruise şi îl purtam la brâu, câteodată în călătoriile mele ca 
pe o armă oarecare de care m-aş putea sluji la nevoie. 

Totuşi, a fost să fie ca întâmplarea aceasta, aproape uitată, 
să-şi arate după ani de zile urmările. Cele ce vă voi povesti 
acum 0 vor dovedi cu prisosinţă. 

Pe când călătoream odată, de mult, cu credinciosul meu 
Hagi Halef Omar, de la Bagdad la Kerbela, ne-am îmbolnăvit 
amândoi de ciumă şi am scăpat - aş putea zice că prin 
minune. Suferințele îndurate atunci şi localitatea unde am 
zăcut săptămâni întregi între viaţă şi moarte nu le-am putut 
uita niciodată. 

Mai pe urmă, credinciosul meu Halef a ajuns marea 
căpetenie a haddedihnilor şi respectul de care se bucura 
din partea tribului era invers cu proporţiile trupului său. 
Era, după cum am mai amintit şi în alte daţi, mărunţel şi 
sfrijit, dar foarte mândru de mustaţa lui. El însuşi spunea că 
această „podoabă bărbătească” a sa e alcătuită din şase fire 
de păr pe buza stângă şi şapte pe cea dreaptă. Despre 
curajul şi vitejia lui însă nu se putea îndoi nimeni, iar 
dragostea pe care mi-o purta era aproape tot atât de 
neţărmurită încât nu ştiam de multe ori pe cine iubeşte mai 
mult, pe mine sau pe soţia lui, Hanneh, „cea mai drăgălaşă 
floare dintre toate fetele şi femeile de pe lume” - cum îi 
zicea el. 

După ce ne-am despărţit, ne scriam atât de des cât ne 
îngăduiau mijloacele de transport. Eu îi adresam scrisorile 
la Mossul, unde trimitea din când în când pe vreunul din 
beduinii săi ca să afle dacă a sosit ceva de la mine, şi-mi 


răspundea după câteva luni, poate chiar un an, la aceeaşi 
adresă. Cu atât mai ciudate erau aceste răspunsuri. 

Îl înştiinţasem odată, cu mai bine de o jumătate de an în 
urmă, că am de gând să mă duc în Persia şi mă voi abate şi 
pe la el. lată răspunsul pe care l-am primit, într-un amestec 
de arabă şi turcă de care se slujea când vorbea cu mine: 
„Hagi Halef Omar, şeicul haddedihnilor din seminţia 
şammarilor, către emirul Hagi Kara Ben Nemsi Effendi, 
prietenul său: „Scrisoarea ta, o Sihdi, a sosit tocmai pe 
timpul rugăciunii Ars. Mulţumesc! Milostivire! Credinţă 
oarbă! Soarele luminează mai viu căci ai avut destulă 
cerneală să-mi scrii. Bucurie pretutindeni; Hamdulillah! Fii 
fără grijă, îţi scriu îndată. O, condei! O, cerneală! S-a uscat. 
Trimit după apă, ca să torn peste ea. S-a muiat iar şi s-a 
subţiat. Maşallah! Slova e spălăcită, dar tot o vei putea citi 
căci tu eşti cel mai învăţat dintre toţi învățații apusului şi ai 
răsăritului. Jur! Hanneh, soţia mea, cea mai frumoasă 
dintre flori, e tot aşa de parfumată ca şi acum zece ani. Tu 
n-ai niciuna. Allah să se milostivească de tine. Kara Ben 
Halef, feciorul meu, care-ţi poartă numele, e aproape mai 
înţelept decât tatăl său: o să mă întreacă. Sufletul meu se 
bucură, dar eu strig: „Vai, vai”. 

Cirezile şi turmele mele sporesc şi cortul meu e tot mai 
mare. O, bani, o, avere, cămile, cai, oi, capre şi miei! La tine 
tot aşa? Ţi-e laptele gras şi gros? Ori fructul smochinilor tăi 
e viermănos şi pipernicit? Atunci nu e bun decât de nutreţ 
pentru vite. O, sărăcie, o griji şi necazuri! Cum e fânul în 
ţara ta? Ţi-e deasă pânza cortului ori e cumva ruptă? Dacă 
nu, cârpeşte-o. Dintr-o găurică se face o gaură mare. O, 
vânturi, o, ploi, să nu pătrundeţi înăuntru! 

Aici la noi e lună plină; dar la voi? Nu da cămilelor tale 
prea mult nutreţ şi deprinde-le cu răbdarea! Caii lasă-i să 
doarmă afară, dar iapa ori armăsarul care ţi-e mai drag 
culcă-l în cortul tău. O, noapte, o, rouă, îl puteţi vătăma! 
Fereşte-te de răceală şi de păcat. Amândouă ucid, una 
trupul, cealaltă sufletul şi ar fi rău de tine, atât pentru unul 


cât şi pentru celălalt. Crede ce-ţi spun căci eu sunt 
prietenul şi ocrotitorul tău. 

Ţi-ai îndreptat gândul spre Persia. Şi eu, fiindcă te 
însoțesc. Cum crezi că te-aş putea lăsa să călătoreşti singur, 
o Sihdi! Vreau iarăşi să trăiesc şi să mor cu tine. Vino! Ben 
Rih, cel mai mândru dintre armăsari, te va purta în spinare. 
Ai fost stăpânul tatălui său; mi l-ai dăruit pe urmă mie. Ia-l 
acum pe el în schimb şi o să mi-l dai apoi îndărăt. 

Vezi ce drag îmi eşti şi cât te respect; am început 
scrisoarea în ziua a treia din luna Tişrihn el Auwal şi o 
închei în a nouă zi din luna Kanun el Tani, adică după mai 
bine de trei luni. Atât de multe părţi din inima mea ţi le 
închin ţie. Când vei veni o să-ţi spun mai mult. 

Fii răbdător cu tribul tău, dar aspru cu gurile femeilor 
bătrâne; numai astfel vei domni cu înţelepciune şi vei 
culege fală şi renume. Nu-ţi îndrăgi cusururile dacă nu vrei 
să crească mari cât leii şi să te sfâşie! 

Tot mai bei vin? O, Mahomed l-a oprit! Tu însă eşti creştin 
şi eu trebuie să ascult de Coran, dar dacă aduci niţel cu 
tine, beau şi eu din el. O, plăcere, o, bucurie! Te aşteptăm 
începând chiar de mâine. 

Berbecul cel mai gras va fi tăiat îndată ce vei sosi. Se 
bucură de o astfel de cinste. Nu slăbi niciodată chinga şeii, 
ca să n-alunece cu tine. O, oase şi coaste sfărâmate! 
Hanneh, cea mai bună dintre femei, n-are nimic împotrivă 
ca să plec cu tine. E din zi în zi mai frumoasă. O, fericire, o, 
binecuvântare, o, căsnicie! Nu cumva să mi te îmbolnăveşti! 
Te asigur că asta strică sănătăţii şi eu îţi sunt prieten 
adevărat. Nu te amesteca printre necredincioşi şi 
defăimători, ci ia pildă de la aceia care prin tine au păşit pe 
calea cea dreaptă. 

Astăzi, e a patra zi din luna Nisan; scrisoarea s-a mai 
tărăgănat deci încă trei luni. O, scurgere de vreme, o atâtea 
zile nenumărate! Spală-te de cinci ori pe zi înainte de 
rugăciune şi, dacă n-ai apă, slujeşte-te de nisip. O, curăţenie 
a trupului, o, neprihănire a sufletului! Popasul nostru de 


acum e în apropiere de Şerkaht şi pornim în curând spre 
apus; de aceea trimit un om cu scrisoarea asta la Mossul. 
Scoală-te devreme, căci rugăciunea de dimineaţă e mai 
bună decât somnul. Adu puştile tale vestite cu tine şi vino 
cât mai repede cu putinţă. Salutare, respect, dragoste şi 
admiraţie de la prietenul şi ocrotitorul tău Hagi Halef Omar 
Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Dawud al Gossarah.” 

Scrisoarea mea, la care îmi răspundea astfel Halef, stătuse 
luni de zile în Mossul până să fie luată de acolo şi în timp ce 
îi trebuise lui Halef alte şase luni ca să-mi răspundă, eu şi 
ajunsesem la Tigru. 

După ce întrebai de la unul la altul zadarnic, aflai în sfârşit 
că haddedihnii se află acum în apropierea djebelului 
Chonuka şi pornii într-acolo. Drumul nu era lipsit de 
primejdii, căci dacă mă puteam întâlni cu vrăjmaşii acestui 
trib şi dacă mă recunoşteau nu mi-ar fi mers defel bine. 
Eram singur şi nu prea era cine ştie ce de capul calului 
meu. Nu cumpărasem într-adins unul mai scump căci ştiam 
că va trebui în orice caz să primesc pe cel mai bun armăsar 
din herghelia lui Halef, altminteri l-aş fi jignit profund. 

Am avut norocul să nu mă întâlnesc cu nimeni tot drumul, 
dar, când am zărit în faţa mea spre răsărit, dealurile 
Chonuka, am dat cu ochii de un călăreț care venea de-a 
dreptul spre mine. Cum ajunse în dreptul meu opri calul şi 
apucă puşca pe care o avea pusă de-a curmezişul înaintea 
lui pe şa. Eu însă îl salutai prieteneşte, făcându-mă că nu 
bag de seamă. Omul mă privi posomorât, nu-mi răspunse la 
salut, ci întrebă bănuitor: 

— Eşti turc şi trimisul paşei din Mossul, nu e aşa? 

— Nu, îi răspunsei eu. 

— De ce tăgăduieşti? Te cunosc după chipul tău, care are 
culoarea orăşenilor. 

Adevărat. Eram de puţin timp pe drum şi faţa nu apucase 
să se bronzeze încă şi nu mă miram de neîncrederea lui, 
căci ştiam cât de urâţi sunt slujbaşii paşei de beduini. Ca să- 
| liniştesc îi spusei, dând din umeri: 


— Ce-mi pasă mie de paşa al vostru! Eu sunt un om liber şi 
nu supusul lui. 

— Cum se poate numi un turc liber, zise el cu dispreţ. 
Numai un bedawi7 e cu adevărat liber. 

— Dar nici turc nu sunt. 

— Atunci ce? Kurd iar nu eşti, asta se cunoaşte. Dacă e 
aşa, din ce neam faci parte? 

— Sunt un frank8. 

— Aha, frank! Râse el batjocoritor. Minţi. Unul de ăsta nu 
colindă singur ţinuturile acestea. 

— Crezi că numai voi, beduinii, sunteţi oameni curajoşi? 

— Da. 

— Şi cu toate astea te-ai oprit speriat când m-ai văzut, pe 
când eu m-am apropiat fără frică de tine. Ei, care din noi 
doi a dat mai multă dovadă de curaj: eu sau tu? 

— Nu te lăuda aşa. Nu-ţi trebuie cine ştie ce curaj ca să te 
întâlneşti faţă în faţă cu un călăreț şi să nu-ţi fie frică. Dar 
nu schimba vorba, că nu-ţi merge. Vreau să ştiu din ce 
neam eşti şi din ce trib faci parte. 

Cuvintele lui sunau aproape ameninţător şi în timp ce le 
spunea se făcea că se joacă cu cocoşul puştii. Omul mi-era 
necunoscut, deci nu era un haddedihn, de aceea îi 
răspunsei pe acelaşi ton: 

— Care din noi doi are dreptul să întrebe? 

— Eu! 

— De ce tu? 

— Cirezile tribului meu pasc prin împrejurimi. 

— Ce fel de trib? 

— Al haddedihnilor. 

— Nu eşti tu haddedihn cum nu sunt eu. 

— Cum îndrăzneşti să spui una ca asta! Se răsti el. 

— Pentru că dacă ai fi, ar trebui să te cunosc şi eu. 

— Cunogşti tu pe toţi din neamul lor? Întrebă el cu mirare. 

— În orice caz pe cei de vârsta ta. 

— Allah! Eşti prieten sau duşmanul nostru? 

— Prieten, nu duşman. 


— Dovedegşte-o! 

— Ascultă, îi râsei eu în faţă, singura dovadă e că tu nu eşti 
un haddedihn. 

Puse mâna pe trăgaci şi strigă mânios: 

— Dacă mai îndrăzneşti să mă insulţi, te împuşc! Acum 
sunt un haddedihn, aşa să ştii! 

— Aha, aşa zii! Dar înainte? 

— Mă trag din vestitul şi viteazul neam al ateibehilor. 

— Atunci se schimbă treaba, măcar că tot eu am dreptate. 
Cunoşti pe şeicul ateibehilor, Malek? 

— Da. A murit. 

— Ştiu. A fost bunicul Hannehei, soţia prietenului meu, 
Hagi Halef. 

— Pri... etenului tău, întrebă el cu îndoială. 

— Da, căci eu sunt Kara Ben Nemsi Effendi, despre care 
cred că vei fi auzit. 

Citii pe chipul lui mai întâi mirare, apoi iarăşi îndoială şi la 
urmă dispreţ. 

— Nu minţi, omule! Dacă îţi închipui că te cred, apoi atunci 
ai pleavă în cap în loc de minte. 

— Şi totuşi eu sunt. 

— Eşti Kara Ben Nemsi cum sunt eu. 

— la spune, l-ai văzut vreodată la faţă? 

— Nu, fiindcă mă aflu numai de un an printre haddedihni, 
dar am auzit atâtea despre el că nici nu e nevoie să-l fi 
văzut ca să ştiu că eşti un mincinos. Numai acest fecior al 
almanilor e singurul care ar cuteza să cutreiere neînsoţit de 
nimeni ţinuturile astea. De aceea nu poţi fi el ci un slujitor 
al paşei. 

— Maşallah! Ciudat mai ştii să judeci! Tocmai pentru că 
sunt singur trebuie să fiu Kara Ben Nemsi. 

— Vrei, pesemne, să te iau în râs. Pot să-ţi dovedesc lesne 
că nu eşti drept cine te dai. 

— Zău? 

— Atunci, ascultă şi o să-ţi crape obrazul de ruşine. Am 
fost trimis la Mossul cu o scrisoare care să pornească în 


Bilad el Alman pentru Kara Ben Nemsi. Cum poate să fie el 
aici când trebuie să primească scrisoarea acasă, în ţara lui? 

— Cum să nu! Am scris acum nouă luni lui Hagi Halef 
Omar, şeicul haddedihnilor, că în drumul meu spre Persia 
mă voi abate şi pe la el. Era s-aştept ani de zile răspunsul? 
Am sosit mai curând decât se aştepta el, asta e. De 
altminteri am la mine plicul unei scrisori de-a lui; ia să 
vedem, se potriveşte slova? 

Scrisul era pe amândouă plicurile, fireşte, acelaşi. 

— Allah akbar! Bodogăni arabul uluit. Nu cunosc limba 
asta, dar semnele sunt aidoma. Să fii tu într-adevăr Kara 
Ben Nemsi? Ar trebui atunci să ai două puşti, una lungă şi 
alta scurtă, despre care oricine ştie că... 

Îşi curmă vorba când mă văzu luând puştile din spate ca să 
i le arăt. Chipul i se lumină, îmi întinse amândouă plicurile 
şi strigă cu bucurie: 

— la suruhr, ia suruhr; hamdulillah - o, fericire; Allah fie 
lăudat! Kara Ben Nemsi a sosit, Kara Ben Nemsi e aici! 
Trebuie să mă duc îndată să le-o spun... 

Întoarse calul, îşi înfipse pintenii în burta lui şi animalul 
porni ca o săgeată pe unde venise. Râsei cu poftă. 
Frumoasă primire, n-am ce zice! Întâi cât p-aci să mă 
împuşte şi acum de bucurie o ia la fugă. 

Cât mai era până la tabăra haddedihnilor nu ştiam; nici 
măcar atât nu-mi spusese. Urmele lăsate de el îmi erau însă 
o bună călăuză, aşa că nu prea mă îngrijoram de asta. 
Descălecai şi mă aşezai în iarbă ca să citesc în tihnă 
scrisoarea lui Halef. Îi cunoşteam stilul şi ştiam că va 
cuprinde acelaşi şi acelaşi lucru. Şi, într-adevăr, nu mă 
înşelasem. Să-mi cârpesc cortul, să fug de ispită, să nu-mi 
satur niciodată cămilele, să mă păzesc de răceală şi de 
păcat, să strâng bine chinga calului şi altele de acestea. Aşa 
se manifesta dragostea. 

Îmi scrisese cu trei luni în urmă: „Te aşteptăm chiar de 
mâine” şi totuşi soseam mai curând decât îşi închipuia el. 


Ştiam dinainte ce bucurie va stârni în tabără vestea venirii 
mele. Vor alerga cu toţii să mă întâmpine încă de departe. 

După ce citii scrisoarea, încălecai şi pornii pe urmele 
lăsate de preaîncrezătorul atedbeh. Duceau spre răsărit, 
de-a dreptul la dealurile djebelului Chonuka. 

Îmi spuneam că tabăra haddedihnilor nu poate fi prea 
departe. Stepa era o întindere nesfârşită de flori 
primăvăratice, calul meu era plin tot de polenul lor, pe când 
al atedbehului nu, ceea ce mă făcea să cred că nu făcuse 
decât un drum scurt. Omul avusese norocul să predea 
scrisoarea chiar în mâna adresantului şi scăpase de 
corvoadă. 

Nu trecu nici un sfert de ceas şi văzui că presupunerile 
mele se adeveresc. Zării doi călăreţi venind în goană spre 
mine. Unul călărea un murg focos, iar celălalt un cal bălan. 
Până s-apuc să le văd faţa, ştiam cine sunt călăreţii, adică 
Halef pe iapa cea bălană, pe care o avea în dar de la 
Mohamed Emin - un vestit şeic al beduinilor - şi Kara Ben 
Halef pe murgul Assil Ben Rih - un urmaş al neîntrecutului 
meu armăsar, care mă purtase ani de-a rândul prin cele mai 
grele primejdii. 

După ei venea un alt călăreț şi ceva mai în urmă o ceată 
mare de călăreţi întrecându-se care mai de care s-o ia 
înaintea celuilalt. 

Halef şi fecioru-său aveau fireşte caii cei mai iuți, aşa că 
ajunseră întâi. Descălecasem şi-i aşteptam. Săriră aproape 
în goană de pe cai. Halef îmi căzu în braţe. 

— Sihdi, dragul meu Sihdi, strigă el. Bucuria mea nu 
găseşte glas şi fericirea mea cuvinte! Scuteşte-mă de vorbe; 
nici nu le pot rosti... 

Mă cuprinse de după gât, îşi rezemă capul pe pieptul meu 
şi începu să plângă cu hohote. Îl sărutai pe frunte şi pe 
obraji. 

— Şi pe mine mă chinuia dorul de tine; el m-a mânat 
încoace. Mulţumesc lui Allah că mi-a îngăduit să te revăd, i- 
am răspuns eu mişcat. 


Mă mai strânse o dată în braţe, se desprinse apoi şi zise 
întorcându-se spre băiat: 

— Ai văzul, copilul meu? Sihdi al nostru m-a sărutat de 
patru ori. Kara Ben Nemsi, pe care îl iubim şi-l respectăm 
toţi, m-a sărutat de patru ori! Răsplata e prea mare pentru 
dragostea şi prietenia pe care i-o port. Să nu uiţi cât vei trăi 
că buzele lui au atins obrazul tatălui tău. E cea mai mare 
fală nu numai pentru mine dar şi pentru tine. 

Trase băiatul spre mine ca să-mi întindă mâna, eu însă mă 
aplecai asupra copilului, îl sărutai pe frunte şi zisei: 

— Eşti fiul prietenului meu şi porţi numele nostru al 
amândurora, de aceea mi-eşti drag ca şi când ţi-aş fi 
părinte. Doresc ca s-ajungi când vei fi mare tot atât de 
viteaz ca şi tatăl tău. 

Halef îşi îndreptă atunci trupul şi zise cu mândrie, pe când 
ochii îi înotau în lacrimi: 

— Ai auzit ce-a spus cel mai mare erou din câţi cunosc? S- 
ajungi viteaz ca şi tatăl tău! Noi am vânat împreună leii cei 
mai grozavi şi am biruit pantere negre; am fost pururi 
biruitori şi neînfricaţi, în vinele tale curge sânge de-al meu 
şi îndărătul frunţii tale sălăşluieşte mintea pe care ai 
moştenit-o de la mine. Să dea Allah ca prin faptele tale de 
mai târziu să duci mai departe faima numelui meu. 

Nici nu se putea altfel! Chiar din primele clipe ieşi la iveală 
obiceiul lui de a se lăuda. Nu că n-ar fi meritat aceste laude, 
dar oricum... Eu, care îl cunoşteam, ştiam că n-o face din 
trufie, altuia însă i s-ar fi părut cam ciudat. 

Între timp sosise şi Omar Ben Sadek. El îmi întinse mâna şi 
spuse: 

— Sihdi, eu nu sunt atât de încărcat cu glorie şi cinstire ca 
Hagi Halef Omar, şeicul nostru, dar te respect şi te iubesc la 
fel de mult ca el şi pentru ceea ce îţi datoresc, recunoştinţa 
mea nu o să dispară niciodată din inima mea. Fii binevenit 
printre noi. Cu tine se întorc la noi toate spiritele bune. 

lată că se apropie acum şi grupul de călăreţi. Cu frâul într- 
o mână, cu puşca în cealaltă goneau chiuind şi îşi struniră 


brusc caii la trei paşi de noi. Urmă apoi minunata fantasia a 
beduinilor, care e într-adevăr o dovadă de măiestrie în arta 
călăritului. 

Călăreţii ne luară în mijlocul lor, îndreptându-ne apoi spre 
satul de corturi unde ne-au întâmpinat femeile, fetele şi 
moşnegii care nu putuseră lua parte la fantasia. 

Descălecarăm înaintea unui cort mare şi frumos, ridicat 
anume în cinstea oaspeţilor, semn că tribul se bucura acum 
de o bunăstare pe care nu o avea când îl cunoscusem eu. 
Mi-am dat mai bine seama de acest lucru după numărul 
mare de vite pe care-l aveau. Când îmi exprimai faţă de 
Halet bucuria pe care o simţeam pentru belşugul care 
domnea la ei, acesta nu se putu stăpâni să se arate pe sine 
într-o lumină cât mai frumoasă, căci îmi răspunse cu 
mândrie: 

— Ştii tu, Sihdi, cui datorează tribul toate astea? 

— 'Ţie, fireşte! 

Puse amândouă mâinile pe inimă, se înţepeni în picioare, 
încruntă sprâncenele, ca să dea mai multă gravitate 
cuvintelor şi zise: 

— Da, mie. Sunt şeicul lor şi tu ştii ce vrea să zică o bună 
gospodăreală. Toţi aceşti supuşi ai mei stau sub oblăduirea 
mea. Eu sunt tatăl, mama, bunicul, strămoşul şi strămoşul 
strămoşilor acestui norod. Eu îi spăl şi-i pieptăn, îi judec, îi 
ocrotesc şi-i feresc de rele. Eu i-am făcut bogaţi şi fericiţi. 
Poţi tu să ghiceşti prin ce? E un singur cuvânt, unul singur. 

— Vrei să spui „pacea“, nu-i aşa? 

— Da, pacea. Mohamed Emin şi fiul său Amad el Ghandur, 
care au domnit înaintea mea, erau oameni războinici dar n- 
au avut noroc în lupte. Dacă n-am fi venit noi doi - tu şi eu - 
atunci la haddedihni li s-ar fi stârpit neamul de pe faţa 
pământului. Mohamed Emin a pierit în luptă şi Amad el 
Ghandur a trebuit, din pricina greşelii lui, să renunţe la 
demnitatea de şeic. Pe urmă a fost ales Nalek, bunicul soţiei 
mele, cea mai minunată dintre toate femeile frumoase ale 
tuturor noroadelor de pe lume. 


Era bătrân dar ca atedbeh îi plăcea războiul; n-a avut însă 
nici el noroc în luptă. După moartea lui am fost ales şeic şi 
foarte bine au făcut haddedihnii, că altminteri s-alegea 
praful de ei. lu mă cunoşti şi ştii că sunt un războinic viteaz 
care nu se teme de duşmani. Mi-era şi mie drag paloşul şi n- 
aş fi vrut să-l las să ruginească în teacă dar te-ai împotrivit 
tu, Sihdi. Glasul tău vorbea prin gura soţiei mele, Hanneh, 
floarea cea mai aleasă a corturilor noastre. Ce adesea îmi 
spuneai cât de bun, iubitor şi milostiv e Dumnezeu şi că 
omul e întruchiparea lui pe pământ... M-ai învăţat că 
iubirea e singura putere în cer şi pe pământ căreia nu ite 
poţi împotrivi. Acestea au fost cuvintele tale. Dar faptele 
tale au folosit mai mult decât vorbele. Ţi-ai cruțat 
întotdeauna pe cât s-a putut duşmanii. Ai căutat să obţii mai 
bine prin dragoste ori şiretlic ceea ce puteai dobândi mai 
repede şi mai lesne prin asprime şi luptă. Faptele acestea 
ale tale s-au întipărit adânc în sufletul Hannehei mele. 
Multă vreme după ce ai plecat stătea tăcută în cortul ei şi 
asculta cu smerenie ce povesteam noi bărbaţii dincoace 
despre tine. 'Te-a ales ca pe un chajah9 al ei şi nu m-a lăsat 
să scot paloşul din teacă. Îţi aduci aminte cum am biruit noi 
amândoi atunci pe toţi vrăjmaşii haddedihnilor şi i-am pus 
pentru multă vreme cu botul pe labe? 

Când am fost ales şeic, s-au ridicat iar cu toţii împotriva 
mea. Am vroit să-i domolesc cu tăişul paloşului, dar Hanneh 
mi-a spus că tu în locul meu te-ai sluji mai mult de minte 
decât de paloş. M-a sfătuit să vâr zâzanie între duşmani şi 
m-a învăţat chiar pe ce cale. Am putut astfel ocoli o vărsare 
de sânge şi totuşi puterea mea a sporit. 

— Hm! Exclamai eu zâmbind. Crezi tu, dragă Halef, că 
sfatul Hannehei a fost bun? 

— Hm! Mormăi şi el dar nu zâmbind ci îngândurat. Pot să- 
ţi destăinuiesc ceva? 

— Orice vrei. 

Îşi lipi gura de urechea mea şi urmă în şoaptă: 


— Trebuie să ştii că Hanneh nu e numai cea mai frumoasă 
dintre toate florile haremului dar şi foarte înţeleaptă. Sihdi, 
eu atât îţi spun: e tare deşteaptă şi are întotdeauna 
dreptate. 

Îmi venea să râd în hohote de convingerea cu care vorbea. 
Aşadar, viteazul meu Halef era, cum s-ar zice, de-a binelea 
sub papuc. Nu el ci. „cea mai frumoasă dintre flori” era 
şeicul haddedihnilor! Cu atât mai bine; nici prin gând nu-mi 
trecea să-l stimez mai puţin. Un bărbat cu sângele iute e 
fericit când are o femeie înţeleaptă care se pricepe să-l 
potolească la timp şi să-l oprească de la fapte necugetate, 
ştiut fiind de oricine că multe spune şi face omul la mânie... 
Aceste femei sunt nepreţuite şi fericit e bărbatul care le 
are! 

Halef îmi fusese pururi un tovarăş devotat şi mă puteam 
bizui oricând pe el. Curajul şi vitejia lui erau nemăsurate şi 
şi-ar fi dat viaţa pentru mine; dar din pricina firii acesteia a 
lui, nu mă puteam încrede întotdeauna în el când era vorba 
de primejdii, căci neînfricarea lui îmi putea face vreo 
boroboaţă. De aceea mă bucuram acum să aflu că se lăsa 
mânat de Hanneh, pe care o ştiam femeie cu „scaun la cap”. 
Îl întrebai deci zâmbind: 

— Aşadar, ea are întotdeauna dreptate şi tu nu? 

— Vai de mine, se poate să-ţi închipui aşa ceva despre 
mine, Sihdi! Halef al tău. La noi nu există aşa ceva. Suntem 
amândoi oricând de aceeaşi părere. Ce zic eu zice şi ea şi ce 
zice ea zic şi eu. 

— Şi foarte bine faci, dragul meu! Un bărbat care ascultă 
de sfaturile înțelepte ale soţiei sale e ca şi un musulman 
care se ţine de poruncile Coranului. 

— Mă bucur că ai astfel de păreri. Câteodată îmi vine 
parcă şi mie aşa, nu ştiu cum, să mă împotrivesc, dar când 
mă uit la chipul celei mai frumoase dintre femei, care e 
Hanneh a mea, nu se poate să nu-i dau dreptate. S-ar putea 
să o supăr eu pe ea şi să-i piară zâmbetul de pe buze? 


Trebuie să-ţi mărturisesc, Sihdi, că zâmbetul ei se 
răsfrânge numaidecât şi pe faţa mea şi atunci... atunci... 

Se opri încurcat. 

— Atunci trece asupra haddedihnilor şi la urmă zâmbeşte 
tot tribul, completai eu. 

— Da, Sihdi, chiar aşa e. Bunătatea ei, coroana tuturor 
femeilor, răspândeşte o astfel de blândeţe, mai întâi asupra 
mea şi apoi asupra tuturor, că înmoaie inimile cele mai 
împietrite. Haddedihnii mei nu mai sunt războinicii aceia 
aspri şi neîndurători pe care îi ştiai tu. Ba mi se pare chiar 
că se poartă cam prea cuviincios cu mine. Asta li se trage de 
la tine, de la învăţăturile şi faptele tale - şi fiindcă nu ne 
aude nimeni, o să fiu sincer: în cartea sfântă a creştinilor e 
mai multă înţelepciune decât în Coran, pe care eu îl 
socoteam înainte mai presus de orice pe lume. Era o vreme 
când vroiam să te convertesc la islamism şi mă necăjeam de 
încăpăţânarea ta; acum însă recunosc că într-un singur 
zâmbet al Hannehei mele e mai multă religie şi înţelepciune 
decât în toate cele o sută patruzeci de surate din cărţile 
sfinte ale lui Mahomed. Pe urmă... să-ţi mai spun un secret, 
Sihdi. 

Apropie gura de urechea mea şi adăugă în şoaptă: 

— Nici Hanneh, cea mai frumoasă dintre florile de pe 
pământ, nu vrea să ştie nimic de Coran. 

— De ce? 

— Fiindcă acolo scrie că femeile n-au suflet. 

— Aha, nu-i prea convine. 

— Auzi! S-ar putea! 

— Nici nu mă lasă să-mi închipui că nu s-ar putea. Când îi 
spun uneori, aşa, cu blândeţe, că o fi ştiut el, Mahomed, ce 
zice, stăruie că sufletul ei - ca să nu mai vorbim de trup - 
preţuieşte de o mie de ori mai mult decât Profetul cu trup şi 
suflet la un loc. 

— Şi-i dai dreptate? 

— Fireşte! Când n-are ea dreptate! Şi-apoi, cine se ia după 
nevastă e ca şi când s-ar îndruma după Coran - după cum 


spuneai şi tu adineauri, îndeplinesc deci poruncile 
Coranului, atunci când cred ce crede Hanneh a mea, cea 
mai bună şi mai înţeleaptă femeie dintre flori. 

Avea haz! Aşadar, viteazul meu Halef se lepăda de Coran şi 
totuşi se ţinea de poruncile lui! 

Am fost o săptămână încheiată oaspetele haddedihnilor. Pe 
tot timpul şederii mele nu s-a vorbit despre altceva decât 
despre întâmplările petrecute odinioară pe când mai 
fusesem pe la ei. Halef nu mai contenea cu laudele pe care 
mi le aducea, arătându-mă ca pe cel mai mare erou de pe 
faţa pământului, fără să uite, fireşte, să amintească din 
când în când că e prietenul şi ocrotitorul meu. 

De obicei când începea el să, „taie piroane” - cum se zice - 
îl lăsam să vorbească şi plecam. Ştiam că odată pornit, nu 
mai era chip să-l opresc. 

Într-una din zile, nemaiputându-mă stăpâni, îi spusei că e 
un Ojinidşi10. 

— Ce? Cum, Sihdi? Eu, un lăudăros! Sări el ca ars. Se 
poate să mă jigneşti atât de adânc şi să faci să-mi crape 
obrazul de ruşine? Tocmai pe mine care te iubesc ca pe un 
frate şi sunt gata să-mi dau de o sută de ori una după alta 
viaţa pentru tine? De ce am înfăptuit noi atâtea isprăvi 
vitejeşti ca nici măcar să nu putem vorbi despre ele? 

— Nu! Ceea ce am făcut noi a fost dintr-un îndemn mult 
mai... 

— Îndemn? Îmi curmă el vorba. Ce-mi pasă mie de asta! 
Dacă nu mi-e îngăduit să povestesc ce-am făptuit, mai bine 
mă lăsam păgubaş. 

— Nu te opreşte nimeni să povesteşti. Te-aş ruga numai să 
nu le „înfloreşti” atât. 

— Le înfloresc? Vai, Sihdi, ce puţin cunoşti oamenii! Omul 
e singura făptură lăsată de Dumnezeu care nu te crede; 
fiindcă dobitoacele, buruienile şi pietrele n-au minte să te 
priceapă. Şi pentru că omul e cea mai neîncrezătoare 
făptură; dintr-o sută de cuvinte nu te crede nici douăzeci; ai 
cinci copii, el zice că ai numai doi şi dacă îi spui că nu-ţi 


lipseşte nici un dinte din cei treizeci şi doi, cât ţi-a dat 
Dumnezeu, nu-ţi recunoaşte mai mult de zece, cel mult 
doisprezece. De aceea un om deştept trebuie să spună 
întotdeauna mai mult decât e într-adevăr. După cum ştii, am 
un singur copil şi cu toate astea mă laud că am zece fete şi 
zece băieţi, ca să nu mi-l tăgăduiască şi pe ăla singur. 

Spun că am nouăzeci şi şase dinţi şi zău că nu mint, fiindcă 
tot mi-ar scoate ei două treimi. Eu nu mint, Sihdi, nu 
exagerez, căci dacă aş susţine că am două picioare, nu mă 
lasă decât cu unul şi ca să se potrivească spun şi eu patru. 
Mă rog de Allah să te lumineze ca să pricepi ce ţi-am spus 
eu acum şi să nu mă tot dojeneşti când vorbesc de isprăvile 
noastre vitejeşti. Dacă se întâmplă să împuşti o vulpe, spune 
că a fost un leu, altminteri cred că te lauzi şi ai împuşcat un 
şoarece, iar de vreau să povestesc că s-a înecat un om în 
râu, sunt nevoit să mai adaug încă nouă, fiindcă s-ar spune 
că nici nu există râuri şi apă pe lume. Nu uita învăţăturile 
astea ale mele, Sihdi! Dacă vrei s-ajungi teafăr în Persia şi 
să te mai întorci de acolo, ascultă la mine: spune 
întotdeauna mai mult decât ai fi vrut să spui şi decât e într- 
adevăr. Allah jesellimuk - Dumnezeu să te aibă în paza lui, 
Sihdi! 

Zise aceste cuvinte şi plecă, păşind mândru şi semeţ ca un 
om care şi-a dăruit avutul cuiva, ca să-l scape de la faliment. 
Dar aşa lăudăros cum era, omuleţul acesta mi-era drag ca 

un frate şi nici nu l-aş fi vrut altfel. 

În timpul de o săptămână pe care îl petrecui acolo, venea 
adesea vorba de călătoria mea în Persia; aflai însă că Halef 
plănuise alta, care părea să fie mult mai de folos. Kabilal1 
haddedihnilor face parte din poporul şammar; de aceea 
Halef hotărâse mai de mult să viziteze djebelul Şammar şi 
Hail, un fel de capitală a ținutului, pentru a reînnoi 
legăturile cu locuitorii de pe acolo. 

Micul meu hagiu nu era numai un războinic curajos, ci şi 
un diplomat înţelept. Atât el cât şi isteaţa lui nevastă, 
Hanneh, vedeau că n-ar strica o apropiere între haddedihni 


şi şammari, mai ales că nu se prea puteau încrede în 
tratatele de pace încheiate cu fostele triburi duşmane 
învecinate. 

După obiceiul beduinilor ar fi trebuit să ia cu el cât mai 
mulţi războinici călări, aleşi pe sprânceană ca să facă 
impresie asupra şammarilor. Ar fi fost însă o acţiune fără 
primejdii, deci nici o fală. El vroia peripeții războinice pe 
care să le amestece pe urmă în, „oala cu laude”. Se gândise 
serios să pornească singur, dar Hanneh i-a sărit în cap - 
cum îmi spunea el - şi s-a împotrivit energic cu „severitatea 
şi iubirea ei blajină”. A mai venit şi scrisoarea mea prin care 
îi vesteam că sosesc şi lucrurile s-au potolit. 

Ce bucurie să se arate la şammari în tovărăşia „prietenului 
şi ocrotitorului” său Kara Ben Nemsi. Fireşte că nu mai 
avea acum trebuinţă de alţi însoțitori şi era sigur că va 
trece prin peripeții „despre care va vorbi mai târziu 
întreaga omenire”. 

Cu împrejurarea asta li se va împlini poate şi o mare 
dorinţă a lui şi a Hannehei. Feciorul lor va avea, poate, 
prilejul să dovedească haddedihnilor că e un vrednic urmaş 
al tatălui său. Halef era de părere că băiatul nu are nevoie 
de un mai bun ocrotitor ca el, dar Hanneh era mai 
bucuroasă să-şi ştie copilul în paza mea şi când au primit 
scrisoarea mea, au hotărât să meargă şi băiatul cu noi. Că 
am sau nu poftă să fac această călătorie, asta nu s-au 
întrebat; „mă luau la sigur”. 

Din întâmplare, ideea îmi surâse şi am acceptat imediat. 

— Dragă Sihdi, îmi zise Halef, pe cât ştiu, ai fost 
întotdeauna de părere că e dăunător să ai prea mulţi 
însoțitori; tot aşa crezi şi acum? 

— Fireşte. Dar pentru ce mă întrebi? 

— Fiindcă aveam de gând să fac călătoria asta cu un alai 
de cel puţin o sută de războinici. Ai venit însă tu şi mi-aduc 
aminte cu mândrie de timpurile când cutreieram numai noi 
doi ţinuturile şi înfăptuiam lucruri neasemuite. Faimei pe 
care mi-am câştigat-o atunci am să mulţumesc astăzi că 


sunt şeicul haddedihnilor. Cu părere de rău trebuie însă să 
recunosc că anii din urmă s-au scurs fără să adaug vreo 
nouă ispravă la cele din trecut. Oare să-mi las oasele să 
ruginească şi curajul să mi se irosească în zadar ca un 
hanger pe care nu l-ai mai scos de multă vreme din teacă? 
Mă cunoşti şi ştii că nu pot trăi fără primejdii după cum nu 
poate trăi peştele fără apă. Mi se înăbuşă sufletul în 
trândăvia asta şi spiritul meu se aseamănă cu un vultur pe 
care Allah l-a preschimbat într-un melc. Şi-apoi, ce o să se 
aleagă de fiul meu, Kara Ben Halef, dacă nu i se dă prilejul 
să-şi dovedească vitejia şi curajul pe care le-a moştenit de la 
mine? Să se mulţumească toată viaţa să bea lagmil2 şi să 
moară la bătrâneţe de guturai. Putea-va el să arate de ce e 
în stare sub ocrotirea a o sută de războinici? Se înţelege că 
nu. De aceea venirea ta e o mare fericire pentru mine. Mi-e 
dor de fapte măreţe ca acelea descrise prin cărţi şi asta nu 
se poate decât dacă plecăm singuri. Ei, ce zici? 

— Întreabă-i mai întâi pe războinicii tăi, să vezi ce spun. 

— Ce nevoie am să-i întreb? Sunt doar şeicul lor şi trebuie 
s-asculte de mine. Îi voi despăgubi mai târziu printr-o 
vânătoare mai mare. 

— Bine. Vom pleca singuri, cu atât mai mult că mai am şi 
alte motive. 

— Anume? 

— Pune la socoteală mai întâi depărtarea până la djebelul 
Şammar. Pe puţin două săptămâni de drum călare pe 
cămile, căci pe cai nu se poate din pricina lipsei de apă. [i- 
ar mai trebui la o sută de călăreţi alte o sută de cămile de 
povară pentru burdufurile cu apă şi merindele de care ai 
avea nevoie. Am ajunge deci de-abia după patru sau cinci 
săptămâni. De unde apa pentru cele trei săptămâni care 
rămân? Şi-apoi, va trebui să trecem prin ţinuturi dușmane. 
O ceată de o sută de inşi nu se poate strecura neluată în 
seamă ca trei călăreţi. Şi fiindcă ai pomenit adineauri de 
isprăvi vitejeşti, te-ntreb: ce mare ispravă e să iasă o sută 


de războinici biruitori dintr-o luptă? Pe când, dacă izbutim 
să înlăturăm numai noi trei primejdiile, asta înseamnă ceva. 

— Ai dreptate, Sihdi. Atunci s-a hotărât: tu, eu şi fecioru- 
meu, Kara Ben Halef, pentru care e o mare cinste să facă 
alături de tine călătoria asta. O să mă înţeleg cu Hanneh să 
ne dea făina cea mai bună şi smochinele cele mai zemoase, 
ca să nu ducem lipsă de hrană pe drum. 

Bătu apoi vesel din palme şi strigă cu bucurie: 

— Hamdulillah, laudă şi mulţumire lui Allah că voi simţi 
iarăşi mângâindu-mi faţa vântul pustiului şi voi putea dovedi 
din nou că sunt acelaşi războinic neînfricat şi biruitor pe 
care nimeni nu-l poate întrece, eu prietenul şi ocrotitorul 
tău dintotdeauna! 

L-am lăsat să sporovăiască înainte pe acelaşi ton fără să 
mă supere întru nimic faptul că pe mine mă punea pe 
planul al doilea. 

De prisos să mai amintesc că Hanneh ne umplu sacii cu 
toate bunătăţile „ca să aibă copilul” pe drum - cum zicea 
ea. Adăugă însă, în râvna ei, o mulţime de lucruri 
nefolositoare. 

Kara Ben Halef era cât se poate de mândru că-l luam cu 
noi într-o călătorie atât de lungă şi primejdioasă. După ce îşi 
luă rămas bun de la mama sa, porni ţeapăn în şa înainte, 
urmat de o sumedenie de haddedihni care duceau pieile de 
capră necesare să facă pluta pentru trecerea Eufratului. 
După ce ajunserăm pe malul celălalt se înapoiară în sat pe 
când noi ne îndreptarăm spre pustiul ce se întindea 
nesfârşit înaintea noastră. 

Capitolul VIII - Fiul „vrăjitorului” 

Halef alesese pentru călătoria noastră trei dintre cele mai 
bune cămile de călărie ale tribului; din acelea care pot trăi 
zile întregi fără apă. Cum aceşti hedjini nu pot fi împovăraţi 
prea greu, nu luaserăm cu noi decât trei burdufuri mici, 
care aproape că se goliseră a şasea zi, aşa că ne gândirăm 
să le umplem la loc. 


Lesne nu era, căci ne găseam în timpul când puţinele 
fântâni ale pustiului arab sunt de obicei ocupate, iar 
locuitorii acelui ţinut erau duşmani de moarte ai 
haddedihnilor. Trebuia să ne ferim mai ales de beduinii 
şerarat, care erau în ceartă cu ei şi ne-ar fi ucis negreşit 
dacă le cădeam în mână. 

Şeicul lor era poreclit Abu' Dem - Tatăl sângelui - o 
poreclă care i se potrivea foarte bine; tribul mai avea pe 
cineva şi mai de temut decât acest şeic setos de sânge şi 
anume pe Gadub es Sahhar13, vraciul făcător de minuni al 
şeraraţilor. 

Vrăjitorul acesta, foarte vestit printre ai săi, era temut de 
toţi vrăjmaşii tribului. Se ştia despre ei că de câte ori 
încăpea vreunul din ei în mâinile lui, îl osândea la moarte. 
Dacă se întâmpla ca prizonierul să fie străin de legea lor, 
adică şiit, evreu sau mai ales creştin, nu mai încăpea 
îndurare pentru el. Chiar şi şeraraţii, care îl admirau 
pentru iscusinţa lui, se fereau să-l nemulţumească prin 
ceva, căci îl ştiau răzbunător şi necruţător chiar cu ai săi. 
Stăpânea întreg tribul, era mai puternic decât însuşi şeicul 
şi umbla zvonul că acesta ar fi fost foarte bucuros să scape 
de el. 

Aşadar dinspre acest trib pândea primejdia cea mai mare, 
cu atât mai mult că nu ştiam unde se găsea. În momentul de 
faţă ne aflam cam la aceeaşi înălţime cu şesul Tjohf, la o zi şi 
jumătate de drum şi nădăjduiam să ajungem pe la vremea 
prânzului la Bir Nufah14. Trebuia însă să ştim mai întâi 
dacă fântâna e sau nu ocupată. Le-am propus să mă duc 
singur să cercetez, dar Halef se împotrivi zicând: 

— Vrei să mă jigneşti, Sihdi? Tu eşti un frank şi eu un Ibn 
el Arab. E de datoria mea să cercetez eu! Ori poate nu mă 
crezi destul de dibaci şi n-ai încredere în priceperea mea? 

— N-aş putea spune că n-am încredere, căci de la mine ai 
învăţat, dar... 

— Nici un „dar”, Sidhi. Vreau să recunoşti tu singur că 
Halef nu e un prost şi că n-a uitat ce l-ai învăţat. Şi-apoi ţin 


să dau lui Kara Ben Halef prilejul să admire pe tatăl său. De 
aceea îţi cer, ca ocrotitor al lui şi al tău, să mă laşi pe mine 
să mă duc să iscodesc. 

Ce era să fac? Pentru o iscoadă dibace hagiul meu era cam 
prea îndrăzneţ şi nesocotit. Dar puteam să-l ruşinez eu faţă 
de copilul lui? Îl lăsai deci să plece. În curând îl văzurăm 
dispărând în goana cămilei, pe când noi ne urmarăm 
drumul domol ca şi mai înainte. Mai erau două ceasuri până 
la amiază, adică până s-ajungem la fântână; ştiam cam pe 
unde vine, dar nu cunoşteam bine împrejurimile. 

Cu iuţeala cu care dispăruse Halef, într-un ceas putea fi 
acolo. Avui deci prevederea să mă opresc după un ceas şi 
jumătate, ca să-l aştept. Trecu însă încă un ceas şi el nu se 
întorcea. După un alt răstimp, tot atât de lung, văzând că 
tot nu vine, începui să mă îngrijorez. Dar când se mai 
scurse iar un ceas de aşteptare zadarnică, băiatul mă 
întrebă: 

— Sihdi, nu e aşa că tata trebuia să se întoarcă mai de 
mult? 

— Va fi văzut lume la fântână şi aşteaptă să plece, îi 
răspunsei eu, ca să-l liniştesc. 

— N-ar fi înţelept din partea lui. Era bine să ne dea de 
veste. 

— Nu te îngriji de el. Ai auzit ce spunea mai adineauri: că 
se pricepe la iscodit. 

Băiatul tăcu, dar după o jumătate de ceas zise iar: 

— Sihdi, ce să fie cu tata? Să alergăm în ajutorul lui. 

— Bine, să mergem, dar cu băgare de seamă; ţine-te 
mereu în urma mea. 

— De ce în urmă? 

— Din prevedere. Pesemne că nu e lucru curat pe acolo. 

— Allah, Allah! Nu cumva l-au prins pe tata? 

— Nu ştiu, dar aşa bănuiesc. Acum pot să ţi-o spun. 

— Să ne grăbim atunci, Sihdi. 

— Dimpotrivă, să nu ne zorim. Dacă au pus într-adevăr 
mâna pe el, vor supraveghea direcţia dincotro a venit, căci 


îşi vor fi închipuit că n-a pornit singur în pustiu. Nu trebuie 
să ne vadă înainte de a-i fi văzut noi pe ei. Suntem călări şi 
putem fi zăriţi de departe. Dacă eşti în urma mea şi 
mergem la pas, vor crede că e un singur călăreț care îşi 
vede de drum. 

O luarăm la pas. Până acum drumul nu fusese decât un şes 
întins, dar la orizont începură să se zărească nişte dungi 
neregulate. Văzui prin ochean că era un lanţ de stânci care 
tăiau de-a curmezişul de la miazăzi la miazănoapte drumul, 
între sau îndărătul lor trebuia să fie fântâna. Că Halef e 
prizonier nu mai încăpea îndoială, altminteri ar fi trebuit să- 
| zăresc de la depărtarea asta. 

Probabil, nerăbdător şi iute cum era din fire, nu se ferise 
ci mersese de-a dreptul spre stâncile dindărătul cărora 
fusese văzut şi atacat pe neaşteptate. 

Ocheanul meu avea lentile tari şi puteam vedea foarte 
departe prin el. Zadarnic îmi încordai privirea, nimic nu se 
zărea dincoace de stânci. Nu trebuia, aşadar, să mă apropii 
prea mult de ele. Mai înaintai o bucată de drum, atât cât să 
nu pot fi zărit cu ochiul liber, apoi mă îndreptai spre 
miazănoapte, zorind cămila la drum. 

— Maşallah! Strigă Kara Ben Halef, speriat. Te îndepărtezi 
de fântână? Şi bietul tată ce o să se facă? 

— Ai încredere în mine, băiete, îi răspunsei eu cu blândeţe. 
Dacă e aşa după cum socot eu, toată luarea-aminte a celor 
de la fântână e îndreptata spre apus, dincotro aşteaptă să 
sosim. Facem mai întâi un ocol până ajungem la partea de 
miazăzi a lanţului de dealuri, pe urmă ne apropiem de 
fântână la adăpostul stâncilor. Nu o să-i vină nimănui în 
gând să ne pândească dintr-acolo, aşa că ne putem apropia 
nevăzuţi de ea. Ce va urma apoi, nu pot încă să prevăd. 

— Cum adică: Să ocolim stâncile şi să ieşim pe partea 
cealaltă? Ce om înţelept eşti tu! Tata e cel mai deştept 
dintre toţi arabii, dar tu îl întreci. 

După un sfert de ceas ajunsesem la lanţul de dealuri. 
Îndărătul lui se întindea altul paralel, aşa că între ele 


rămânea o vale cu multe cotituri. Coborârăm povârnişul 
căutând pe cât era cu putinţă ca să nu lovească vreo piatră 
cămilele. 

Valea se îngusta din ce în ce, spre bucuria mea, căci, deşi 
raza vederii noastre se micşora, eram şi noi mai puţin 
expuşi să fim văzuţi. Ne opream la fiecare cotitură a văii ca 
să iscodim din dosul stâncii; nu zărirăm însă pe nimeni. Din 
pricina asta înaintam foarte încet şi ne-a trebuit două 
ceasuri pentru un drum pe care, cu picioarele l-am fi făcut 
într-un ceas. 

În sfârşit cunoscurăm după unele semne că ne aflăm în 
apropierea fântânii; ici-colo, tufe uscate, iar în mijlocul 
albiei secate a vâii creştea iarbă. Acum era nevoie să fim cu 
mare prevedere. 

Ajunserăm iarăşi la o cotitură, unde am descălecat, m-am 
lipit de o stâncă şi am privit cu prudenţă după cot. Zării în 
valea mai largă, aici, vreo două sute de inşi, printre care şi 
pe Şerarat, pe care-l cunoşteam mai de mult. Ceva mai 
încolo de gloată stăteau mai-marii tribului şi în mijlocul lor 
Halef; era deci prizonierul lor. Tocmai se sculase unul din ei 
de jos, strigă spre vârful stâncii şi întrebă: 

— Tot nu se vede nimeni? 

Mă uitai şi eu într-acolo. Zării după un bolovan mare un 
beduin stând la pândă. 

— Nici ţipenie de om, răspunse el. 

— Atunci ne-am înşelat şi prizonierul era singur. Dă-te jos 
de acolo că trebuie să plecăm îndată, altminteri ne apucă 
noaptea pe drum şi n-ajungem până pe înserate la Bir 
Nadahfa. 

— Ce vezi, Sihdi; se aud glasuri? Mă întrebă în şoaptă 
băiatul. 

— Descalecă şi vino încoace, ca să-l vezi pe tată-tău. 

Când copilul zări pe Halef vru să se repeadă într-acolo, dar 
eu îl oprii de braţ şi-i şoptii: 

— St! Astâmpără-te! Acu' nu putem face nimic. Trebuie s- 
aşteptăm până ce s-o înnopta. 


— Atât de mult! Nu o să fie prea târziu? 

— Nu. Sunt prea mulţi ca să ne putem lua la luptă cu ei. 
Numai prin vreun şiretlic l-am putea scăpa şi asta nu se 
poate face decât pe întuneric. 

— Dar dacă îl omoară până atunci? 

— Asta n-au s-o facă. Numai Sfatul bătrânilor hotărăşte şi 
nu văd nici un bătrân printre ei. Sunt numai războinici 
tineri. 

— Oare ce vor fi având de gând? Să-şi mute satul nu cred, 
fiindcă n-au femei şi copii cu ei. Să fi pornit la război? 

— Nici asta. Uite colo cămilele de povară încărcate cu 
frânghii şi rogojini pentru împachetarea prăzii. Nu poate fi 
deci vorba decât de jaf. 

— Pe cine vor să jefuiască? 

— Nu ştiu, dar nădâăjduiesc că o voi afla diseară. 

— De unde? 

— Chiar de la ei. O să-i spionăm. 

— Vrei să-i urmărim până ce-şi vor face popasul de 
noapte? Sihdi, acum văd şi eu că avea dreptate tata când 
spunea că e de ajuns să te încolţească cineva pe tine ca să 
treacă prin întâmplări necunoscute pentru alţii. Dar să 
plecăm repede. Uite că vor să încalece. Dacă trec pe lângă 
noi, ne văd. 

— N-au să treacă, fiindcă ies prin partea cealaltă, ca să se 
îndrepte spre Bir Nadahfa. 

— De unde ştii? 

— Am auzit pe căpetenie spunând iscoadei când a chemat- 
o jos. Fântâna se află la răsărit şi într-acolo pornesc. Noroc 
că ştiu unde se duc. 

— Ai mai fost pe acolo? 

— Nu, dar am citit însă undeva despre ea. Hamdeni, un 
vechi scriitor arab, a scris într-o carte de-a lui unde e 
aşezată şi care sunt împrejurimile. Drept e că a trecut mult 
de atunci, dar prin locurile acestea nu se schimbă nimic nici 
după sute de ani. Toate par să stea pe loc. A, vezi că am 
avut dreptate? Pleacă pe unde spuneam eu. L-au legat pe 


tatăl tău pe cămilă. Se uită îndărăt... Bănuieşte că ne-am 
ascuns pe undeva ca să pândim ce fac şeraraţii. Dacă s-ar 
putea să mă arăt fără să mă vadă ei, aş vrea să-i dau de 
veste că suntem aici. 

Beduinii ieşiră din vale; cei din urmă rămaseră 
conducătorii, care-l aveau pe Halef între ei. Înainte de-a 
dispărea ei, cum nu se uita nimeni îndărăt, sării de după 
cotitură şi fluturai de două ori braţele în aer. Halef, care 
tocmai întorsese capul, mă zări. Ştia acum că voi face tot 
ce-mi va sta în putinţă ca să-l scap. 

Urcai apoi dealul ca să văd pe şeraraţi îndepărtându-se şi, 
când mă încredinţai că au luat-o într-adevăr spre răsărit, 
mă întorsei la fântână. Nu mai găsii strop de apă, o 
secaseră de tot, aşa că a trebuit s-aşteptăm două ceasuri 
până să avem cu ce ne potoli setea, să ne umplem 
burdufurile şi să adăpăm cămilele ca să le ajungă măcar pe 
o zi. Pe urmă pornirăm şi noi după şeraraţi. 

Spuneam că aveam de gând să-i spionez pe duşmani. La 
loc deschis ar fi fost foarte primejdios, dar din fericire 
fântânile pustiului se află în ţinuturi stâncoase. Bir Nadahfa 
era înconjurată de un adevărat warr15, care ne putea sluji 
de acoperire. 

Zorirăm cămilele la drum până ce înţelesei după felul 
urmelor că trebuie să o luăm mai domol, ca să nu ne 
apropiem prea mult de duşman. După-amiaza trecu şi când 
soarele începu să dispară în marea de nisip văzui prin 
ochean, la răsărit, o întindere mare de bolovani în mijlocul 
cărora se afla fântâna. 

Şeraraţii ajunseseră acolo, aşa că a trebuit să ne oprim 
aici unde eram. Abia după ce se întunecă de-a binelea mai 
merserăm o bucată de drum până la vreun kilometru de 
warr. Descălecarăm şi legarăm bine picioarele cămilelor, ca 
să nu se poată ridica de jos. 

Acum era timpul să mă furişez în tabără. Kara Ben Halef 
ardea de dorinţa să mă însoţească, dar trebuia să rămână 
de pază la cămile. Îi predai amândouă puştile mele, care m- 


ar fi putut stânjeni şi mă apropiai de warr. Găsii repede un 
loc unde bolovanii erau mai rari şi lăsau un fel de potecă 
lată între ei prin care se putea ajunge la fântână. Probabil 
că pe acolo trecuseră şi şeraraţii. Cum apucai s-o iau pe 
potecă auzii zvon de glasuri omeneşti şi, după ce mai 
înaintai, desluşii cuvintele: 

— Allah! Akbar! Aşahdu anna, la ilaha ill Allah, Wa 
Mohamedu rasuhl Allah. Haiga alas salah! 

Era rugăciunea de seară. Glasurile acopereau zgomotul 
paşilor mei şi mă putui apropia până la câţiva paşi numai de 
tabără. Mă ascunsei după un bolovan mare şi aşteptai. 

Stelele nu străluceau prea tare, totuşi vedeam bine ce se 
petrece. Beduinii îngenuncheaseră pe covoraşele lor şi se 
rugau cu faţa spre Mecca. Acela care spunea rugăciunea - 
repetată în cor de ceilalţi - era şeraratul pe care-l auzisem 
peste zi chemând jos pe cel care pândea în vârful dealului. 
Părea să fie conducă-torul lor. Purta un haik16 ca şi mine şi 
era cam de statura mea. Vreo câţiva din tovarăşii lui, aceia 
care stătuseră la Bir Rufah mai de-o parte, 
îngenuncheaseră înaintea, nu în urma lui, cu spatele întors 
spre el, pe urmă venea Halef legat de mâini şi de picioare. 

Distanţa care ne despărţea nu era mai mare de trei metri. 
Mai bine nici că se putea! Era o jucărie pentru mine să-l iau 
de acolo, cu atât mai mult cu cât m-ar fi zărit îndată, 
deoarece era cu faţa spre mine. 

Se aşezase dinadins aşa, căci bănuia dincotro voi veni eu. 
Dar nu era vorba numai să-l scap pe el, ci trebuia să iau şi 
cămila lui cu noi, iar asta nu se putea decât printr-un 
schimb. Schimbul va fi însăşi căpetenia. 

Toţi erau atenţi la rugăciune şi stăteau cu ochii aţintiţi 
înspre răsărit, pe când eu mă aflam în spatele lor, adică 
spre apus. Trăsei cuțitul de la brâu şi mă târâi până la 
Halef. Mă văzu şi-mi întinse mâinile. Îi retezai la iuţeală 
frânghia cu care erau legate, apoi pe aceea de la glezne şi-i 
şoptii cu gura lipită de urechea lui: 

— Ia-o îndărăt, drept înainte, unde vei da de Kara. 


— Şi tu, Sihdi? 

— Viu şi eu pe urmă. Dezlegaţi cămilele! Repede, repede. 

Se târi de acolo şi rămăsei eu în locul lui ca să-mi aduc la 
îndeplinire planul când duşmanii vor fi ocupați cu 
împăturirea covoraşelor de rugăciune. 

Fireşte că totul se petrecu mai repede decât povestesc eu 
şi tocmai îl văzui pe Halef pierind în întuneric când seraratii 
îşi încheiau rugăciunea. 

— Allah e mare! Allah e foarte mare şi laude lui din belşug. 

După cuvântul, „belşug”, când ceilalţi începură să strângă 
covoraşele, mă ridicai pe jumătate, mă plecai înainte, 
apucai căpetenia cu stânga de umăr, o întorsei spre mine, 
lovind-o cu pumnul în tâmplă. Se prăbuşi la pământ. Ca să 
fiu mai sigur îi mai dădui o lovitură, pe urmă o luai la goană 
după Halef. Puțin îmi păsa acum de cele două sute de 
şeraraţi; aveam pe căpetenia lor în puterea mea şi ştiam că 
nu-mi vor face nimic. 

Auzii deodată răcnetele lor venind din spate şi glasul lui 
Halef care-şi striga feciorul. Fugeam cât puteam, căci 
urmăritorii m-ar fi putut ajunge, fiindcă n-aveau o povară în 
spate ca mine. Ajunsei la cămile, Haletf era şi el acolo. 

— Repede în şa! Îi poruncii eu. Ia şi pe prizonierul ăsta cu 
tine. Ţineţi drumul spre miazăzi şi opriţi-vă la două mii de 
paşi de aici. 

— Şi tu, Sihdi? 

— Eu trebuie să mai rămân aici ca să prind încă un şerarat 
pe care să-l trimitem pe urmă îndărăt în lagăr cu răspunsul. 

După plecarea lor, mă întinsei pe nisip ca să nu fiu zărit 
prea curând de cei care mă urmăreau. Aproape îndată auzii 
paşi: era un şerarat care o luase înaintea celorlalţi. Se opri 
la vreo şase paşi de mine s-asculte şi, fiindcă nu se auzea 
nimic, porni mai departe, până ce ajunse în dreptul meu. 
Dintr-o săritură ajunsei lângă el, îl apucai cu o mână de 
beregată, lovindu-l cu cealaltă în moalele capului. Îmi căzu 
horcăind în braţe. 


Îl luai în spinare şi pornii agale, n-aveam de ce să mă 
grăbesc, fiindcă şeraraţii nu mă văzuseră din pricina 
întunericului; mă îndreptai încotro îmi trimisesem tovarăşii. 
Halef şi băiatul stăteau lângă întâiul şerarat - pe care-l 
legaseră burduf şi care se dezmeticise acum - cu cuţitele 
îndreptate spre pieptul lui, ca să-l împiedice să ţipe. 

— Uite-l că vine, îi zise Halef când mă văzu. El e acela 
despre care ţi-am vorbit: marele şi nebiruitul Kara Ben 
Nemsi Effendi. Puştile astea două ale lui sunt; una împuşcă 
de o mie de ori câte o sută una după alta şi o să te trimită 
numaidecât în fundul iadului, dacă îndrăzneşti să scoţi un 
cuvânt ori să faci vreo mişcare. 

— Chiar aşa o să fac, adăugai eu ameninţător. Nu li se va 
întâmpla însă nimic acestor doi şeraraţi şi se vor putea 
întoarce chiar în noaptea asta la ai lor, dacă stau liniştiţi şi 
ascultă de poruncile noastre. Altminteri cuţitele noastre vor 
găsi calea la inimile lor. Acum ne îndepărtăm niţel de aici, 
pe urmă le vom spune ce vrem de la ei. 

Îi legarăm strâns unul de altul şi-i obligai să păşească 
înaintea mea, pe când Halef cu fiu-său duceau cămilele de 
căpăstru. 

Schimbarea asta de direcţie era necesară ca să scap de 
urmăritori; ei ne căutau probabil la apus de warr şi noi o 
luaserăm spre răsărit. 

Când ne-am îndepărtat îndeajuns, pusei cămilele să se lase 
la pământ şi poruncii celor doi şeraraţi să şadă jos. După 
aceea trăsei pe Halef mai încolo, ca să n-audă ei ce vorbim. 
Fireşte că l-am scutit de imputări - căci tot n-ar fi folosit la 
nimic - şi-l întrebai cum s-a făcut că a căzut în mâinile 
duşmanului. 

Încrezător în sine cum era, se apropiase prea mult de 
warr şi fusese zărit de ei. Prins şi legat cât ai clipi, i se luară 
armele şi fu luat la cercetări. Prea mândru ca să-şi 
tăgăduiască numele, prinderea lui stârni mare bucurie în 
tabără, căci şeicul şeraraţilor era un vrăjmaş înverşunat al 
haddedihnilor. Nu pomeniseră nimic faţă de el unde se duc, 


dar Halef înţelesese din câteva cuvinte scăpate de unul din 
ei că aveau de gând să atace şi să jefuiască tribul samar 
lazafah. 

La întrebările pe care i le-au pus, a răspuns că a plecat 
singur, neînsoţit de nici un războinic de-al lui. Fireşte că n-a 
fost crezut, dar dacă au văzut că trece ceas după ceas şi nu 
se iveşte nimeni şi-au închipuit că a spus adevărul şi au 
plecat cu el. 

— Ştii tu, Sihdi, cine e şeraratul ăla de colo? Mă întrebă 
Halef la urmă. 

— Nu. 

— Atunci află şi miră-te. E chiar feciorul lui Gadub es 
Sahhar, vrăjitorul tribului, cel mai neîmpăcat duşman al 
nostru, arde-l-ar focul gheenei! La drept vorbind ar trebui 
să-l omor fără milă, mai ales că poartă şi porecla Abu el 
Ghadab17, prin care vrea să zică - ştii şi tu - că nu e omul 
care să-şi cruţe duşmanul. 

— Nu mă priveşte. E prizonierul meu nu al tău şi religia ca 
şi judecata nu-mi îngăduie să vărs sânge omenesc. 

— Atunci fă ce vrei, te cunosc şi sunt încredinţat că vei şti 
şi tu ce se cuvine. 

Dezlegai pe celălalt prizonier, spunându-i răspicat: 

— Ascultă ce am să-ţi spun. Eu sunt Kara Ben Nemsi, 
creştin şi prietenul haddedihnilor. Aş putea să vă culc cu 
puşca mea fermecată pe toţi războinicii voştri la pământ 
până a apuca voi să trageţi un singur glonţ. Aţi prins pe 
prietenul şi fratele meu Hagi Halef Omar ca să-l ucideţi, dar 
eu l-am scăpat din ghearele voastre, dovedindu-vă astfel că 
nu mi-e frică de voi. Ar trebui acum să vă împuşc. Sunt însă 
creştin şi vă voi lăsa liberi, dacă vă învoiţi cu ce vă cer. Să 
mi se dea îndărăt cămila şi toate lucrurile lui. Te vei duce 
acum în tabără ca să aduci cămila şi toate lucrurile oprite 
de voi. Dacă te vei purta cinstit, ţinându-te de cuvânt, îi dăm 
şi lui Abu el Ghadab drumul şi ne vedem de drum. Dacă 
plănuieşti însă vreo mişelie, îl împuşcăm. Ai răgaz o 


jumătate de ceas. Dacă până atunci nu eşti îndărăt, îl 
împuşcăm. Hai, du-te! 

Omul se codi, dar Abu el Ghadab îi strigă răstit: 

— Grăbeşte-te să faci ce ţi s-a poruncit, ce mai stai? Viaţa 
mea preţuieşte mai mult decât o păcătoasă de cămilă de-a 
haddedihnilor. 

Şeraratul plecă. Ca să mă feresc de vreo cursă, mutai 
tabăra la o bună depărtare de acolo şi mă furişai cu Halef, 
care luase puşca feciorului său, până la un loc pe unde 
trebuia să se întoarcă trimisul. Mai înainte însă dădusem în 
grija băiatului să păzească bine pe prizonier şi să-i vâre 
cuțitul în piept dacă va încerca să fugă. 

Nici nu se împlini jumătatea de ceas şi văzurăm pe şerarat 
venind. Aducea cămila şi trecu pe lângă noi fără să ne vadă. 
Era singur. Aşadar, amenințările mele avuseseră efect. Ne 
luarăm după el şi-l ajunserăm din urmă. 

— Norocul tău că te-ai purtat cinstit; îi zisei eu; dă încoa' 
lucrurile. 

Nu lipsea nimic din armele şi ce mai avusese Halefla el. 
Trimisei apoi pe şerarat îndărăt la ai lui asigurându-l că 
peste puţin va fi şi căpetenia lor liberă. 

— O să te ţii de cuvânt, effendi? Întrebă el cu îndoială. 

— Hai şterge-o mai repede! Strigai eu. Kara Ben Nemsi nu 
şi-a călcat niciodată cuvântul. Să nu mai spui aşa ceva că o 
păţeşti! 

Se făcu nevăzut la iuţeală. 

Ne întoarserăm la prizonier, îl dezlegai şi-i zisei: 

— Ni s-a dat ce am cerut. Poţi să pleci. Tânărul şerarat mă 
privi uluit, apoi întrebă: 

— Mă laşi într-adevăr liber? 

— Da. Şi fiindcă m-am purtat cinstit şi omenegşte cu tine, 
nădăjduiesc că ne veţi lăsa să ne vedem nesupăraţi de 
drum. Ne ducem la Bir Halawijat18 şi doresc să nu ne 
urmăriţi. 

— 'Ţinta noastră e Bir eş Sukr19, departe de aici, tocmai 
spre miazăzi şi de acolo la Akabet, aşa că n-ai de ce te teme. 


— Să mă tem? Eu nu ştiu ce vrea să zică teamă. 

— Aşa? Întrebă el batjocoritor. Multe am auzit eu despre 
tine, dar nimic nu poate să fie adevărat. Toată vitejia ta e un 
fleac pe lângă a şeraraţilor. Astăzi ne-ai scăpat; dar nu 
pentru totdeauna. Cunogşti legea răzbunării? E asemenea 
leului care nu-şi lasă niciodată pradă din gheare. Şi-ţi jur că 
nu ne vei mai scăpa altă dată! Te închini unui Dumnezeu 
mincinos şi fiului său care a murit ca răzvrătit pe cruce, 
răstignit ca un tâlhar. Era tot un ghiaur ca şi tine şi... 

— Taci şi nu mai spune încă o dată vorba asta că eu n-am 
răbdarea lui... strigă înfuriat Halef. 

— Tu stârpitură! Îl întrerupse şeraratul râzând. Acum nu 
mai sunt legat şi-mi bat joc de voi. Vă spun ce v-am mai 
spus. Leul răzbunării vă va înghiţi pe amândoi. Carnea şi 
sângele unui ghiaur o să... 

N-apucă să-şi mântuie vorba căci biciul cu curele împletite 
al credinciosului meu Halef îl lovi cu toată puterea peste 
obraz. 

— Na, ţine pentru, „ghiaur”. Ei, mai spune o dată dacă-ţi 
dă mâna! 

Şeraratul răcni de durere, îşi acoperi faţa cu amândouă 
mâinile şi rămase câteva momente ca o stană de piatră. Pe 
urmă făcu o săritură vrând să se repeadă la Halef. Dar o 
altă izbitură îl făcu să se dea înapoi împleticindu-se. În 
aceeaşi clipă fui lângă el, îl apucai de braţ, i-l lipii de piept 
şi-i zisei ameninţător: 

— Dacă mai faci un pas îţi sfărâm oasele! Nu ne e nouă 
frică de leul răzbunării... Hai, spală putina, dacă nu vrei să- 
ţi înfig cuțitul în piept! 

Îi dădui un brânci care-l făcu să se rostogolească la 
pământ. Se ridică împleticindu-se, dar nu cuteză să se mai 
apropie de noi. 

Încălecarăm şi, în vreme ce ne îndepărtam, îl auzirăm 
răcnind după noi: 

— Şeba et Thar20 o să vă înghită... Şeba et... Thar... 
Şeba... et... 


Strigătele lui fuseseră auzite de ceilalţi şi, crezându-l în 
primejdie, îi alergau în ajutor, după cum am înţeles din 
larma care urmă. Nu ne era frică de ei, totuşi zorirăm 
cămilele la drum. 

Eu călăream în frunte, după mine venea Halef şi fiul său. 
După câtva timp Halef îmi strigă necăjit: 

— Ce faci, Sihdi? Ai greşit drumul; trebuie s-o luăm mai la 
stânga. 

— Ba la dreapta, fiindcă într-acolo e Bir el Halawijat. 

— Păi nu într-acolo era vorba să ne ducem. 

— Aşa e. [inta noastră era să alergăm la samarii lazafah, 
ca să le dăm de veste că vor fi atacați de şeraraţi - ceea ce 
aceştia nu trebuie să bănuiască, fireşte. De aceea am spus 
feciorului vrăjitorului că drumul nostru e la Bir el Halawijat. 
Ca să-i fac să creadă că nu i-am minţit, ne ducem acum într- 
acolo, fiindcă e mai mult ca sigur că ne vor urmări îndată ce 
se va lumina de ziuă. 

— Şi chiar până acolo vrei să te duci? Ar fi să facem un 
mare ocol. 

— Cunoşti drumul, nu e aşa? 

— Foarte bine chiar. 

— Atunci ştii că după o jumătate de zi călare ajungi la o 
întindere mare, pietroasă, pe care nu se pot întipări 
copitele cămilelor; vom coti apoi pe stânga şi şeraraţii ne 
vor pierde urma. 

— Ai dreptate, Sihdi. Dai şi de data asta dovadă că eşti 
poate mai deştept decât mine. 

— Poate? Râsei eu. Probabil că n-aş fi fost atât de şiret ca 
cine ştiu eu, să mă arunc orbeşte în mijlocul unei cete de 
două sute de duşmani şi să mă las prins de ei. 

Era singura imputare pe care a auzit-o Halef de la mine. A 
fost însă atât de înţelept să înghită fără să crâcnească. Ar fi 
trebuit să fiu niţel mai aspru cu el, dar n-am vrut să-l 
ruşinez faţă de feciorul său. 

Călărirăm toată noaptea cu un scurt popas, ca să mai 
răsufle cămilele, iar când am ajuns la şesul cel pietros am 


schimbat brusc direcţia. 

A fost o zi grea pentru bietele cămile, căci ne-am oprit abia 
pe înnoptat, când am dat la Bir Bahrid21 de o ceată de 
sammari lazafah. Ne-au întâmpinat cu multă prietenie şi 
când au aflat că nu venim numai ca prieteni, ci să le dăm de 
veste despre cele ce-i aşteaptă, n-au mai ştiut cum să ne 
mulţumească. 

Au trimis îndată ştafete la întreg tribul să se adune cât mai 
mulţi aici, pe unde trebuiau să treacă şeraraţii. Încă din zori 
iscoadele se împrăştiară în toate părţile, ca să pândească 
sosirea acestora, deşi nu îi aşteptam în ziua aceea. Spre 
seară, cu ajutoarele care ne veniseră în cursul zilei, eram 
peste cinci sute. 

Fireşte că am luat şi noi parte la sfat. Cum ştiam că în 
astfel de împrejurări lupta e crâncenă şi fără milă, am vrut 
să împiedic o mare vărsare de sânge. Zadarnic însă, nimeni 
nu vru să m-asculte. Aveam de-a face cu beduini care iau 
mila drept slăbiciune. Eram un străin pentru ei şi nu mi- 
erau datori recunoştinţă ca haddedihnii. Nici străduinţele 
lui Halef nu folosiră la nimic. 

Hotărâră să împresoare pe şeraraţi şi să omoare pe 
oricine n-ar vrea să se predea. Cât despre prizonieri, va 
hotări pe urmă Sfatul bătrânilor. Hotărârea era de prevăzut 
la aceşti oameni pătimaşi care nu trăiesc decât pentru 
răzbunare. 

După ce se sfârşi consfătuirea şi mă aflai singur cu Halef, 
acesta îmi zise: 

— Sihdi, ştiu că nu te-ai înţeles cu ei şi aş fi dorit din inimă 
să te asculte. În adâncul sufletului meu sunt creştin ca şi 
tine, deşi nu trebuie s-o spun pe faţă, fiindcă şi-ar alege un 
alt şeic. Dar cum nu vreau să iau parte la măcelul care are 
să urmeze, îţi propun să plecăm chiar astăzi. 

— Nu se poate. 

— Pentru ce? 

— Mai întâi: ca oaspeţi ai lazafahilor trebuie să le venim în 
ajutor şi al doilea: ce motiv să le dăm? Ne-am pierde stima 


lor, căci ne-ar învinui de laşitate. Al treilea: dacă rămânem 
şi luăm parte la luptă, poate că găsim mijlocul să-i mai 
muiem niţel şi să nu ucidă pe prizonieri. 

— Ai dreptate. Atunci nu mai plecăm şi măcar că îmi 
tremură inima să nu i se întâmple ceva băiatului, sunt 
bucuros să-l văd de ce e în stare la luptă. Sunt sigur că nu o 
s-o ia la fugă. 

— De asta sunt încredinţat, dar n-are încă destulă 
experienţă şi se poate lăsa târât de avântul său copilăresc la 
vreo nesocotinţă. E deci de datoria noastră să veghem 
asupra lui. 

Trecu ziua şi noaptea următoare fără să se arate şeraraţii. 
În zori însă câteva iscoade veniră să ne spună că duşmanii 
au poposit peste noapte în mijlocul pustiului la vreo cinci 
ceasuri călare de aici. Trei din iscoade au rămas ca să le 
urmărească mişcările. După câtva timp se întoarseră şi ele 
cu vestea că şeraraţii au ridicat tabăra şi au trimis încoace 
iscoade care trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. 
Se luară îndată măsuri pentru întâmpinarea lor. 

Fântâna se afla într-o adâncitură în formă de albie care nu 
avea nici la apus nici la miază noapte - dincotro venea 
duşmanul - nici o acoperire, dar la răsărit şi miazăzi era 
înconjurați, de un semicerc de stânci. Îndărătul acestora se 
ascunseră lazafahii, numai patruzeci rămaseră lângă 
fântână. Vitele fură lăsate să pască prin împrejurimi, aşa că 
totul avea o înfăţişare cât se poate de paşnică. Eu, Halef şi 
Kara ne pitirăm în tufiş, deoarece la vederea noastră 
şeraraţii ar fi putut prinde bănuieli. 

Pe la prânz văzurăm venind doi călăreţi care se îndreptau 
la pas spre fântână. Întrebară încă de departe pe lazafahi 
dacă pot avea şi ei niţică apă. Li se răspunse că da. Se 
dădură - după cum am aflat mai târziu - drept aneizeh, 
adică prieteni de-ai lazafahilor, în drum spre Nfud şi după 
ce-şi adăpară cămilele plecară. Când crezură că nu mai pot 
fi văzuţi cu ochiul liber, cotiră, după cum îmi arăta 
ocheanul, spre miazănoapte, ca să înştiinţeze pe şeraraţii 


lor că nu vor avea a face decât cu patruzeci de lazafahi, pe 
care îi vor birui repede şi vor pune mâna pe câteva sute de 
cai şi cămile. 

Nu trecu nici un ceas şi dinspre miazănoapte de fântână 
apăra duşmanul. Şeraraţii veneau în goană ca să ne ia pe 
neaşteptate. 

Ajunşi la marginea dealului săriră de pe cămile şi cu 
răcnete grozave porniră devale, să coboare coasta. Dar în 
aceeaşi clipă, răsăriră de după stânci lazafahii. Şeraraţii se 
opriră înspăimântați; scurtul timp fu de ajuns ca să fie 
împresuraţi din toate părţile. Să fi văzut acu' urlete şi 
larmă! Cuţite sclipiră, suliţi şi securi zăngăniră, împuşcături 
detunară! Kara Ben Halef se repezi chiuind de bucurie în 
mijlocul luptătorilor, urmat de tatăl său care sărise după el, 
ca să-l apere la nevoie. 

Sângele curgea şiroaie şi când se sfârşi măcelul, peste o 
sută de şeraraţi zăceau morţi pe câmpul de luptă; răniții 
fuseseră înjunghiaţi sau împuşcaţi fără milă. Dintre şeraraţi 
nu scăpară decât vreo douăzeci cu fuga. Printre prizonieri 
era şi Abu el Ghadab, fiul vrăjitorului. 

Între învinşi şi învingători urmară scene pe care-i mai bine 
să nu le descriu. Luai pe Kara şi pe Halef cu mine şi ne 
îndepărtarăm, ca să nu fim de faţă. Lazafahii veniră însă să 
ne cheme îndărăt, ca să ne mulţumească pentru biruinţa lor 
pe care nouă ne-o datorau şi să ne ofere o parte din pradă. 
Fireşte că nu primirăm nimic. Nu ne puturăm însă feri să 
nu fim văzuţi de prizonieri. Când Abu el Ghadab mă zări, se 
ridică aşa legat cum era, se holbă năuc la mine şi strigă 
clocotind de mânie: 

— Kara Ben Nemsi, câinele de creştin! Ela trădat... Şeba 
et Thar, leul răzbunării, o să-l înghită pentru ticăloşia lui... 
Allah să-l afurisească, pe el şi pe cei doi haddedihni care îl 
însoțesc! 

Cele două dungi pe care i le făcuse Halef cu biciul pe faţă 
se înroşiră. Era groaznic la vedere. Nu m-am sinchisit de 


amenințările lui, dar Halef nu se putu stăpâni, se proţăpi în 
picioare şi-i zise răstit: 

— Pe tine o să te înghită leul răzbunării nu pe noi, 
nemernicule! Ziceai că trebuie să ne temem de voi; ce frică 
vrei să-mi fie de tine când nici războinic nu mai eşti vrednic 
să te numeşti cu pecetea pe care ţi-am făcut-o în obraz... 
Te-am lovit cu biciul ca pe un câine care a îndrăznit să se 
ridice asupra unor oameni ca noi. Ruşine să-ţi fie şi ţie şi lui 
Şeba et Thar al tău, căruia îi va fi scârbă să înghită măcar o 
bucăţică din carnea ta împuţită! 

Îl trăsei pe Halef la o parte, ca să nu-l mai aud îndrugând 
atâtea cuvinte fără rost. 

Lupta se sfârşise. Nu mai aveam ce căuta aici. Puteam 
pleca şi plecai - bucuros să scap cât mai curând din locul 
acela blestemat, unde cursese atâta sânge omenesc. Ar fi 
fost doar atât de lesne să biruim pe duşman fără un astfel 
de măcel... 

Ne luarăm rămas-bun de la lazafahi şi pornirăm iar la 
drum, însoţiţi o bucată de cale de un aşa-zis alai de onoare. 

Când ajunserăm după şase zile la sammari, furăm 
întâmpinați cu mare entuziasm, căci vestea biruinţei 
noastre ne-o luase înainte şi toţi ştiau de cele întâmplate. 

Capitolul LX - Leul răzbunării. 

N-am intenţia să descriu cu amănunţime djebelul Sammar. 
Ţinutul era stăpânit de un şeic căruia îi plăcea să i se spună 
şi prinţ. Capitala, Hâil, e aşezată în munţii Adşa şi Selma, la 
o înălţime însemnată şi cu climă foarte plăcută. Petrecurăm 
aici o săptămână, înconjurați de atenţiile locuitorilor, ce se 
întreceau care mai de care să ne fie pe plac. 

Şeicul plecase cu puţin înaintea sosirii noastre în pelerinaj 
la Mecca, şi-l înlocuia Hamed Ibn 'Ielal, o rudă a fostului şi 
vestitului şeic Telal, care adusese mari îmbunătăţiri 
localităţii. 

Halef reuşi să încheie o alianţă cu locţiitorul şeicului, 
izbutind să aducă astfel mari foloase haddedihnilor săi. 
Faptul că venisem numai noi trei făcuse o mai mare 


impresie decât dacă am fi fost însoţiţi de o sută de 
războinici. 

În tot timpul şederii mele acolo am făcut plimbări lungi 
prin împrejurimi, aflând lucruri cât se poate de interesante. 
Totuşi, am fost foarte mulţumit când se sfârşiră tratativele, 
ca să pot pleca. Am fi rămas probabil mai multă vreme la 
sammari, dar nu vroiam să fiu acolo când caravana persană 
a pelerinilor va străbate djebelul. Cunoscusem odinioară 
prea de ajuns această caravană şi mă săturasem de ea. La 
plecare, Hamed el Telal ne dădu o mulţime de daruri bogate 
şi douăzeci de călăreţi care să ne însoţească două zile de 
drum. 

Cum aveam motiv să ne abatem din calea şeraraţilor, 
Hamed ne povăţui să o luăm pe la Lyneh. 

Îi ascultarăm sfatul fără să bănuim măcar că prin asta ne 
aruncăm de-a dreptul în gura leului. Nimeni nu se poate 
împotrivi soartei - cum zice musulmanul - şi soarta noastră 
era răzbunarea pe care Abu el Ghadub o asemuise cu un 
leu... 

Burdufurile ni se goliseră aproape şi ne bucuram că vom 
ajunge la Wadi Ahdar22, unde ştiam că sunt două fântâni cu 
apă din belşug. Fântânile se aflau îndărătul unor stânci 
prăpăstioase care formau doi pereţi înalţi, iar în fund se 
ridicau ruinele unui Kasr23. Astfel de ruine, care datează 
din timpurile străvechi, dinainte de Mahomed, nu sunt rare 
în Arabia. Nu avea deci ce să mă mire că existase odinioară 
şi în Wadi Ahdar o cetăţuie, căci cunoşteam legendele care 
spun că în valea aceasta ar fi curs cândva un afluent al 
Eufratului. Mai ştiam că, pe vremea ploilor, valea se umplea 
cu atâta apă că se putea înota în ea. De aceea fântânile nu 
secau niciodată şi chiar în anotimpurile călduroase creştea 
o vegetaţie bogată care atrăgea, fireşte, fel de fel de vietăţi, 
chiar şi animale sălbatice. Halef spunea că auzise cum că s- 
ar afla până şi lei. 

Nu ne oprirăm toată noaptea din drum şi nici o parte din 
zi. Mai erau vreo două ceasuri până la amiază, când 


zărirăm stâncile, din jurul văii. Unde sunt fântâni în pustiu, 
te poţi aştepta să dai oricând de oameni şi de aceşti oameni 
trebuie întot-deauna să te fereşti. 

Ne gândeam să cercetăm niţel împrejurimile. Halef se 
oferi, dar mă temeam să nu facă iar vreo poznă ca aceea de 
la Bir Nufah şi plecai eu înainte. 

La întâia fântână nu am găsit pe nimeni; îmi îndreptai 
cămila mai adânc în vale, dar nici aici nu văzui vreo urmă 
omenească. Mă cam mirai ce-i drept, totuşi mă întorsei să-i 
aduc şi pe tovarăşii mei încoace. Să fi făcut drumul până la 
fântâna a doua, aflată tocmai la poalele ruinei, aş fi văzut 
urme de labă care mi-ar fi lămurit de ce valea era atât de 
pustie. 

Ne-am aciuit deci lângă întâia fântână, unde erau tufe 
destule, deşăuarăm cămilele, băurăm apă până ne 
saturarăm şi adăparăm cămilele din belşug, Ne prididi apoi 
oboseala. Rânduisem astfel ca doi din noi să doarmă şi un al 
treilea să vegheze. Schimbul era din două în două ceasuri. 
Întâia veghe o luai asupra mea, a doua Halef şi a treia Kara. 
A mea se petrecu în linişte. M-am culcat după ce l-am trezit 
pe Halef şi cum eram frânt de oboseală am adormit 
numaidecât. Morfeul arab îmi făcu o mulţime de pozne. La 
urmă visai chiar că eram atacați de beduini; un foşnet uşor 
de mantale, paşi înăbuşiţi, ropot de glasuri apoi o 
împuşcătură... Oare vis să fi fost într-adevăr? 

M-am ridicat drept în picioare în acelaşi timp cu Halef şi 
Kara. Împuşcătura era aievea. Ne văzurăm înconjurați de 
peste o sută de inşi în care recunoscui cu spaimă o ceată de 
şeraraţi. 

Kara adormise în timpul veghei; de aceea izbutiseră ei să 
se apropie şi să ne împresoare. Cămilele sau caii îi lăsaseră 
destul de departe de acolo, ca să nu li se audă tropotul. 
Armele, pe care ni le luaseră fără să simţim pe când 
dormeam, erau în mâinile lor. Deci, orice împotrivire era cu 
neputinţă şi viaţa noastră atârna acum de un fir de păr. O 


singură posibilitate de scăpare există: să ne punem sub 
scutul unuia din mai-marii lor. 

Toate aceste gânduri mi se încrucişau cu iuţeala fulgerului 
prin minte. Nu trebuia s-aşteptăm până ce ne vor spune că 
suntem prizonieri, căci atunci ar fi fost prea târziu. Se 
cerea să vorbim noi întâi. 

La doi paşi de mine stătea un beduin bătrân cu înfăţişarea 
venerabilă; părea să nu fie un războinic de rând. Împinsei 
pe Halef şi Kara spre el şi exclamai: 

— Dakilah ia şeic! 

Asta vrea să zică: „Sunt ocrotitul tău, stăpâne!” 

Nici un arab mai de seamă nu respinge ocrotirea sa unui 
duşman care îi spune aceste cuvinte şi-i atinge în acelaşi 
timp burnuzul - ceea ce e principalul. Ar fi în stare să-l 
apere, punându-şi viaţa în primejdie. 

Halet şi fiul său cunoşteau, fireşte, aceste reguli ale 
pustiului şi, deşi erau uluiţi de repeziciunea cu care se 
petrecuseră lucrurile, avură totuşi prezenţa de spirit să-mi 
urmeze pildă. Erau acum şi ei sub ocrotirea şeicului. 

Murmure de ciudă se auziră în jurul nostru. Bătrânul vru 
să se tragă îndărăt dar, fiindcă îl ţineam strâns de manta, 
zise cu necaz: 

— Gurile voastre au fost mai iuți la vorbă decât buzele 
mele, aşa că mă văd silit să vă iau sub scutul meu. Sunt Abu 
Dem, şeicul şeraraţilor şi vai de acela care se va atinge de 
un fir de păr din capul vostru! Să li se dea armele îndărăt! 

Ce noroc că era chiar şeicul. Când mă văzui iar cu puştile 
în mână, eram sigur de salvarea noastră. Se năştea acum 
întrebarea dacă ne cunoştea vreunul din ceată. Tocmai mă 
gândeam la asta când cineva strigă, făcându-şi loc prin 
mulţime: 

— Nu-i lua sub ocrotirea ta, şeicule! Sunt duşmanii noştri 
de moarte. 

— Duşmani de moarte? Întrebă bătrânul cu mirare. 

— Da. Omul cu cele două puşti e emirul Kara Ben Nemsi 
Effendi, un creştin. 


— Maşallah! Zise şeicul, dându-se înapoi. 

— Ăla mititel e Hagi Halef Omar, şeicul haddedihnilor; a 
fost prins de noi la Bir Nufah şi ghiaurul l-a scăpat. Al 
treilea pare să fie feciorul lui. Toţi trei ne-au trădat 
lazafahilor, aşa că am fost înfrânți în lupta de la Bir Bahrid. 
Ştii şi tu cât de puţini dintr-ai noştri au putut scăpa cu fuga. 

Acum sosise clipa hotărâtoare... 

— la Thar, ia Thar, ia Thar! 

— O răzbunare, răzbunare, răzbunare! Răcneau toţi în 
juru-ne, punând mâna pe arme. 

— Ia himaji, ia himaji! 

— Apărare, apărare! Strigai eu cu Halef şi băiatul în 
acelaşi timp. 

Şeicul făcu un semn cu mâna şi toţi amuţiră îndată. 

— Eşti într-adevăr Kara Ben Nemsi, un creştin mă întrebă 
el? 

— Da. 

— Şi cutezi s-o mărturiseşti? 

— Eu nu mint niciodată. Ar fi o mare îndrăzneală să 
tăgăduiesc. 

— Cum aşa? 

— Nu ştii că ocrotitul pierde dreptul la ocrotire dacă 
spune o minciună? 

— Aşa e. Am auzit despre tine că ai înfăptuit multe lucruri 
de seamă în Djezireh şi la kurzi. Cum poate da Allah atâta 
putere, dibăcie şi vitejie unui ghiaur? 

— Dumnezeu e tatăl tuturor, al nostru ca şi al vostru. 
Pentru ce faci o deosebire între tine şi mine din pricina 
religiei noastre? Tu eşti ocrotitorul şi noi ocrotiţii tăi. Sau se 
teme într-atât vestitul şeic al şeraraţilor de supuşii săi, că-şi 
retrage cuvântul? 

Întrebarea era mai mult decât îndrăzneață. Se încruntă şi 
răspunse: 

— Şi dacă aş face-o? 

— Numele tău ar fi batjocorit de-a pururi. 

— Aţi fi însă pierduţi. 


— Nu se ştie... 

— Grăieşti ca un nebun. 

— Grăiesc ca un om care îşi dă seama de ce vrea. Zici că ai 
auzit vorbindu-se despre mine, atunci trebuie să ştii şi ce 
putere au puştile mele. 

— Se zice că poţi să tragi întruna fără să mai încarci şi 
glonţul tău nu dă greş niciodată. 

— Număraţi o sută de paşi şi înfigeţi zece sulițe, una lângă 
alta, în pământ. Veţi vedea că le nimeresc pe toate la rând 
în locul care vreţi voi. 

Se auziră murmure. Şeicul se întoarse şi vorbi ceva încet 
cu cel de lângă el. Halef îmi şopti: 

— Dacă se învoiesc, suntem scăpaţi, Sihdi! 

După câteva momente şeicul se întoarse iar spre mine şi 
zise: 

— Bine, ţi se va face pe voie, dar cu o singură condiţie. 

— Care? 

— Dacă nu nimereşti toate zece suliţele drept în mijloc, nu 
mai aveţi dreptul la ocrotirea mea. 

— Am înţeles! Răspunsei eu liniştit, deşi ştiam că mi-e viaţa 
în joc. 

Un singur glonţ să fi dat greş şi ne găseam fără nici o 
apărare în mijlocul atâtor duşmani, îmi cunoşteam însă 
arma pe care mă puteam bizui, chiar dacă şeicul ne-ar fi 
lăsat în voia soartei. Acum când aveam iarăşi armele în 
stăpânirea mea nu mă mai temeam de nimic. 

Numărară paşii şi înfipseră suliţele cu vârful în pământ, 
apoi ochii tuturor se aţintiră asupra mea. Dusei carabina la 
ochi şi descărcai la iuţeală zece gloanţe unul după altul. 

Alergară cu toţii într-acolo. 

— Acum suntem singuri, Sihdi, îmi şopti Halef. Ce-ar fi s-o 
luăm la sănătoasa? 

— Ca să-i avem după câteva clipe în urma noastră. Nu, 
rămânem pe loc. Gândeşte-te cât timp ne-ar trebui să 
sculăm cămilele de jos! 

— Bine zici; nu merge. 


Scoaseră suliţele din pământ şi le trecură din mână în 
mână cu exclamaţii de uimire. În vremea asta eu mă 
întorsei cu spatele spre ei şi încărcai repede arma la loc. 
Văzui apoi ochii tuturor aţintiţi cu duşmănie, dar şi 
admiraţie asupra mea. Şeicul veni lângă mine şi zise după 
ce mă măsură cu privirea din cap până în picioare: 

— Puşca ta fermecată nu e o minciună. Gloanţele s-au 
înfipt toate zece drept în mijloc. Care a fost djin24-ul care a 
făcut arma asta? 

— Era un djin din Amirika25 pe care-l chema Henry. 

— Atunci trebuie să fie acolo djini mai puternici ca pe la 
noi. Sunteţi sub scutul meu şi atâta vreme cât veţi rămâne 
printre noi nu vi se va întâmpla nimic. Cum însă între noi 
dăinuieşte răzbunarea, Sfatul bătrânilor va hotări soarta 
voastră. 

— Ce să hotărască? Eu cred că suntem în deplină 
siguranţă sub scutul tău. 

— Numai pentru un răstimp de două ori câte şapte zile. Pe 
urmă nu mai am ce vă face. Dacă sfatul e îngăduitor, vă ia 
armele şi vă lasă un răgaz oarecare ca să o luaţi înainte, pe 
urmă veţi fi urmăriţi. Vă prind? Veţi fi ucişi. Să nu vă 
închipuiţi că vă vom dărui viaţa în schimbul unui preţ de 
răscumpărare. Mi se zice Abu Dem, Tatăl sângelui şi chiar 
dacă un războinic de rând poate răscumpăra sângele 
vărsat, oameni ca voi trebuie să plătească o astfel de faptă 
cu viaţa lor. 

— Când se adună sfatul? 

— Îndată ce vor sosi toţi oamenii mei. Noi suntem numai 
avangarda. Se cere să fim cu mare băgare de seamă cât 
vom sta să adăpăâm vitele, căci... 

Îşi curmă vorba, ne privi cercetător apoi urmă: 

— Dormeaţi când am sosit noi. Cât socoteaţi să rămâneţi la 
fântână? 

— Până mâine dimineaţă. 

— Allah akbar - Dumnezeu e mare! Până mâine dimineaţă! 
Nu ştiaţi în ce primejdie vă aflaţi? 


— Nu. 

— Allah kehrim - Dumnezeu e milostiv. V-a ferit de o 
moarte grozavă. Adevărat că nu ştiaţi... 

Se întrerupse iar. Vrusese parcă să spună ceva dar se 
răzgândise. Dar nici n-ar fi putut urma căci în clipa aceea se 
auzi tropot de copite şi glasuri omeneşti şi văzurăm o ceată 
de beduini călări pe cai şi cămile, coborând dealul, în 
fruntea lor venea un individ bătrân cu mutra respingătoare. 
Burnuzul i se desfăcuse în faţă şi văzui pe pieptul lui o 
mulţime de talismane iar de gâtul cămilei atârnau fel de fel 
de lucruri ciudate şi vietăţi împăiate. Avea ochii mici şi 
vicleni, înfundaţi în orbite, nasul coroiat ca la o pasăre de 
pradă şi gura ştirbă. Trupul lui lung cât o prăjină şi slab ca 
un schelet se bălăbănea în şa. Turbanul verde care îi 
înfăşura capul dovedea că se trage din Profet. 

Cum îl zării, îmi zisei că ăsta trebuie să fie Gadub es 
Sahhar, vrăjitorul tribului. Nu mă înşelasem, căci alergară 
toţi înaintea lui, ca să-i spună ce captură de preţ făcuseră. 

Când auzi scoase un strigăt de bucurie, sări din şa şi veni 
în fugă spre noi. Mă privi cu ochii holbaţi, apoi îmi zise 
răstit: 

— Aşadar tu eşti afurisitul ăla de ghiaur care mi-ai făcut 
feciorul prizonier? Din pricina ta va fi omorât. Dar lasă că o 
să-mi plăteşti tu asta cu vârf şi îndesat! Sufletul tău se va 
perpeli în jăratic ca o buturugă şi trupul ţi-l vor mânca 
flăcările iadului! O să-ţi scot maţele bucată cu bucată şi... 

— Tacă-ţi gura! Tună glasul meu indignat. Sunt ocrotit. 
Cum cutezi să mă insulţi? 

— Ocrotit? De cine? 

— De mine, răspunse şeicul în locul meu. 

— Ce... ce? Îndrăzneşti să ocroteşti oameni care ne sunt 
vrăjmaşi de moarte? 

— Îndrăznesc! Zise şeicul semeţ. Abu Dem poate să facă 
orice vrea. El e şeicul şeraraţilor. Nu cumva vrei să-mi 
porunceşti? Oamenii ăştia au atins veşmântul meu şi mi-au 


strigat: Dakilah ia şeic! Tare aş vrea să ştiu cine îndrăzneşte 
să-mi spună că nu mi-e îngăduit să-i ocrotesc! 

— Eu! Cutează cineva să spună ceva împotrivă? Îi trimit 
toate duhurile iadului în trup! 

Acum şeicul se întoarse spre oamenii săi şi le strigă cu glas 
de tunet: 

— Războinici ai şeraraţilor, hotărâți voi care din noi are 
dreptate, el ori eu?! Trebuie sau nu să ocrotesc pe 
prizonieri? 

Nimeni nu-i răspunse. Îi dădeau dreptate în sinea lor, dar 
niciunul nu îndrăznea să murmure împotriva vrăjitorului, de 
care se temeau ca de naiba. Acesta hohoti o dată a 
batjocură şi zise iar chicotind: 

— Ei, auzi vreun cuvânt, şeicule? Câinii ăştia au lovit la Bir 
Nadah pe fiul meu cu biciul peste obraz şi eli-a ameninţat 
pentru asta cu Şeba et Thar, cu leul răzbunării, cu leul... 

Îşi curmă vorba ca şi când i-ar fi străbătut mintea un gând 
năstruşnic. Îşi plimba triumfător privirile de la mine la Halef 
şi băiat şi zise îmblânzit şeicului: 

— Da, dreptatea să fie de partea ta dacă astfel va hotări 
sfatul. Trimite după bătrâni; s-auzim ce hotărăsc ei. Nu e 
vreme de pierdut, căci trebuie să pornim până-n ziuă ca să 
ne eliberăm feciorii şi războinicii din mâinile lazafahilor şi 
să ne răzbunăm. 

Alergă el însuşi să adune sfatul. Şeicul se apropie de noi şi 
ne spuse cu glas scăzut: 

— Bănuiesc eu cam ce plănuieşte vrăjitorul. V-am dat 
cuvântul şi aş vrea să mă ţin de el, dar împotriva leului 
răzbunării nu pot face nimic. Vă ştiu însă bărbaţi neînfricaţi 
şi armele voastre sunt mai bune ca ale noastre. Allah face 
după cum crede el! 

Situaţia noastră părea să se fi înrăutățit de la venirea 
vrăjitorului. Prieteni nu ne erau şeraraţii nici înainte, nu e 
vorbă, dar atitudinea cavalerească a şeicului lor îi 
impresionase. Acum erau însă mult mai mulţi şi vrăjitorul 
avea mai multă înrâurire asupra lor. 


Priviri duşmănoase erau aţintite asupra noastră, totuşi 
deocamdată n-aveam ce ne teme căci, până după hotărârea 
sfatului, ştiam că nu se va atinge nimeni de noi. 

Doisprezece moşnegi se aşezară la oarecare depărtare de 
locul unde ne aflam la sfat. Toţi ascultau în tăcere ce le 
spunea cu însufleţire vrăjitorul. 

— Ce crezi tu, Sihdi, că vor hotărî? Mă întrebă Halef cu 
glas înăbuşit. 

— E vorba probabil despre leii care mişună pe-aici. 

— Allah! Lei! Adică un leu? 

— Nu unul, ci mai mulţi. E tocmai perioada când aceste 
animale au şi pui. 

— Or fi şi acum colo prin ruine, unde îşi pot face lesne 
sălaşul. Dar ce legătură e între noi şi el? 

— Este. N-ai văzut ce viclean zâmbea vrăjitorul când 
vorbea de „leul răzbunării”? 

— Da. Parcă se bucura grozav. 

— Bucuria că ne crede pierduţi. 

— Din pricina leilor? 

— Da. 

— Crezi că au să ne arunce în gura lor? 

— De aruncat nu, fiindcă nu sunt ei nebuni să-i aştepte. Şi- 
apoi ar trebui să ne lege şi, câtă vreme am puşca asta în 
mână, nu las pe nimeni să se apropie de mine. Bănuiesc că 
sfatul va hotări pentru noi o luptă cu fiarele acestea 
sălbatice. 

— Aha! Ai de gând să primeşti, Sihdi? 

— Mai întâi vreau s-aud ce spui tu. 

— Mă mai întrebi? Ce mândră ar fi Hanneh, cea mai 
frumoasă dintre flori, când Halef al ei i-ar aduce o piele de 
leu ucis de mâna lui! 

— Dar băiatul? 

Kara, care tăcuse până atunci, răspunse în grabă: 

— O, Sihdi, sufletul meu e cuprins de adâncă mâhnire! Eu 
sunt de vină de tot ce s-a întâmplat. M-a furat somnul... Aş fi 


în stare să mă lupt cu zece lei deodată, numai să recâştig 
iarăşi încrederea ta. 

— Nu-ţi fă inimă rea, dragă Kara, îl mângâiai eu. Erai frânt 
de oboseală. Prin asta nu mi-am pierdut defel încrederea în 
tine; de altfel cred că vom scăpa în curând de aici. Chiar de- 
ar fi să se adeverească bănuiala mea, că va trebui să ne 
luptăm cu leii, nu primesc decât cu condiţia să ni se redea 
în urmă libertatea. A, uite că s-a sfârşit consfătuirea. 

Şeicul se ridicase de jos şi veni spre noi: 

— Sfatul bătrânilor a hotărât soarta voastră, începu el. 
Dacă v-aţi afla în satul meu, ocrotirea mea ar ţine 
patrusprezece zile, aşa însă numai o zi - cât stăm aci - 
fiindcă suntem călători şi nu vă putem lua cu noi. N-ar 
trebui să vă spun mai mult, căci m-a oprit vrăjitorul, zicând 
că vrea s-o aflaţi de la el; ştiu însă că vrea s-o facă dinadins 
ca să vă sperie şi găsesc că e datoria mea, ca ocrotitorul 
vostru, să o ştiţi mai bine de la mine. 

— Nu e nevoie, o, şeicule. Îţi suntem recunoscători pentru 
bunăvoința ta, dar nu suntem noi dintr-aceia care ne 
speriem aşa de lesne - şi mai ales de bătrânul vostru 
Sahhar. Credeţi despre el ce vreţi, eu însă îi cunosc 
meşteşugul şi ştiu că nu e altceva decât un ha' in26. 

Chipul şeicului se lumină niţel şi răspunse zâmbind pe sub 
mustață: 

— Văd că Allah ţi-a dat o minte sănătoasă. Din păcate nu 
pot spune tot astfel de şeraraţii mei. Deşi trebuia să vă 
urăsc pentru că mi-aţi dat războinicii în mâinile lazafahilor, 
v-aş rămâne totuşi recunoscător că m-aţi scăpat de cineva 
pe care aş fi mulţumit să nu-l mai văd printre noi. 

— Ştiu pe cine crezi. E Abu el Ghadab, fiul vrăjitorului, nu 
e aşa? 

— Maşallah! De unde ştii? 

— Cunosc cum stau lucrurile între tine şi Gadub es Sahhar 
mai bine decât îţi închipui tu. 

— Chiar dacă le cunoşti, te-aş ruga să nu-i pomeneşti 
nimic despre asta. Am auzit că ai împuşcat odată pe 


„stăpânul cu căpăţâna mare” numai tu singur în întunericul 
nopţii. N-am crezut că e adevărat, căci noi ne ducem la o 
astfel de vânătoare o ceată întreagă de războinici şi pe 
lumină, altminteri ne-ar sfâşia pe toţi. 

— Păi, asta e deosebirea între voi şi noi. Un om cu 
adevărat viteaz nu se sfieşte să se ia la luptă singur şi 
oricând cu leul cel mai grozav. 

— Cuvintele tale îmi înlătură mustrările de cuget. Atunci 
aflaţi că va trebui să vă luptaţi la noapte cu doi lei care au şi 
pui, pare-mi-se. E ceva grozav când te gândeşti! Doi lei 
uriaşi - care sunt şi mai îndăriiţi, fiindcă trebuie să-şi apere 
şi puii - împotriva numai a trei inşi. 

— Nu te îngriji de noi, şeicule. Nouă nu ne e frică de ei. De 
altminteri, ceea ce nu vroiai să ne spui de-a dreptul, am 
ghicit eu mai de mult. Ăsta a fost planul vrăjitorului, nu e 
aşa? Deştept om, n-am ce zice! Ne biruie leii - s-a răzbunat. 
Îi biruim noi - ceea ce nu crede cu putinţă - a scăpat ţinutul 
şi pe voi de nişte duşmani cumpliţi de care nu puteaţi scăpa 
decât cu viaţa a multora din războinicii voştri. Dar ia spune, 
de când s-a aciuit leul şi leoaica pe aici? 

— De vreo trei săptămâni. Ne ia în fiecare noapte un cal, 
ori o cămilă - bătu-l-ar Allah! 

— Unde şi-a făcut sălaşul? 

— Colo sus în curtea cea mare a cetăţuii năruite. Vine 
seară de seară cu soaţa lui jos în vale ca să se adape la 
fântână. Mai mult nu mi-e îngăduit să vă spun. Haideţi acum 
la bătrâni. 

Ne duse în faţa sfatului, ca să ascultăm în picioare osânda. 
Eu însă mă aşezai numaidecât jos, Halef şi Kara făcură 
asemenea. 

— Cum îndrăzniţi să şedeţi înaintea sfatului? Se răsti 
vrăjitorul la mine. Sunteţi nişte... 

— Tacă-ţi gura! Îi curmai eu vorba ca să-i arăt de la 
început că nu mă sinchisesc de el. Ştiu şi eu ce se cuvine 
acestor bătrâni venerabili şi am tot respectul pentru ei, dar 
nu şi pentru tine, de aceea şed. Mă cunoşti tu pe mine şi ştii 


ce sunt eu în ţara mea şi în faţa poporului meu. Şi tu cine 
eşti? O muscă, nimic altceva, care crede că sperie pe leu cu 
bâzâitul ei. 

Duse mâna la pumnal şi răcni înfuriat: 

— Cunoşti tu, ghiaurule, puterea pe care o am asupra 
duhurilor de pe pământ şi din adâncul lui? Un semn să fac 
numai şi te prăvăleşti fără suflare la picioarele mele. 

— Încearcă! Râsei eu. Pe mine nu mă sperii cu gogoriţele 
tale. Eşti un lăudăros care nu e în stare de nimic, un 
scamator care tragi lumea pe sfoară şi nici nu te-aş găsi 
vrednic de vreun răspuns dacă bătrânii aceştia respectabili 
nu te-ar fi însăr-cinat să ne spui hotărârea lor. 

Sări în picioare ca ars şi răcni: 

— Voi, războinici ai şeraraţilor, împuşcaţi-l ca pe un câine! 

Deşi nimeni nu ridicase arma împotriva mea, alergai după 
un colţ de stâncă, ca să mă pun la adăpost, îndreptai 
carabina spre el şi strigai: 

— Îndrăzneşte cineva să ridice mâna asupra mea? Vedeţi 
bine că aici unde sunt nu mă poate atinge nici un glonţ de- 
al vostru, dar puşca asta fermecată ucide pe oricine s-ar 
atinge de unul de-ai mei. 

Beduinii se dădură în grabă în lături. Vrăjitorul amuţise. 
Bătrânii vorbeau pe şoptite între ei, apoi şeicul îmi strigă: 

— Linişteşte-te, emirule! Deocamdată eşti sub ocrotirea 
mea şi până mâine dimineaţă nu vi se va întâmpla nimic. 

— Vorbeşti copilării! Nu noi, ci voi trebuie să vă temeţi de 
noi. Nu mă mişc de aici şi nu las puşca din mână. Cine ne 
jigneşte cu un singur cuvânt, îl culc cu un glonţ la pământ. 
Haide, spuneţi-mi acum pe scurt ce-a hotărât sfatul. Fără 
multă vorbă însă. 

Înţelesei din privirile cu care se uitau unul la altul că 
atitudinea mea dârză nu rămăsese fără efect. Sfatul mai 
şopti ceva, pe urmă vrăjitorul începu, dar pe un ton cu totul 
altfel decât cel de adineauri: 

— S-au hotărât următoarele: colo, în curtea cetăţuii s-au 
aciuit duhuri care nu vor să mai plece; vă veţi lupta la 


noapte cu ele. Dacă ne daţi cuvântul că nu veţi încerca să 
fugiţi, puteţi rămâne până diseară în tabără şi nu ca 
prizonieri. Când va începe însă să se însereze, vă duceţi sus 
în cetăţuie şi aprindeţi un foc ca să staţi de vorbă în jurul 
lui. Mâine dimineaţă, dacă nu v-au sugrumat până atunci 
duhurile, coborâţi în vale şi puteţi pleca. Sunteţi liberi. 

— Asta e tot? 

— Da. 

— Bine, ne învoim. Să ne întărească însă sfatul prin 
jurământ învoiala. 

După jurământul pe care-l făcură cu glas tare bătrânii în 
cor, mă simţii mai liniştit. Lăsai jos puşca şi mă întorsei la 
tovarăşii mei. Trecând pe lângă vrăjitor, acesta nu se putu 
stăpâni să nu-mi spună cu satisfacţie răutăcioasă: 

— Sunteţi pierduţi, căci îmi răsună parcă de pe acum în 
urechi răgetul lui Şeba et Thar, care o să vă înghită la 
noapte. 

— Ia seama să nu te înghită pe tine, îi răspunsei râzând. 

— Nu înghite decât creştini al căror Dumnezeu n-are 
putere să-i apere, pe când eu numai un semn să fac şi o ia la 
fugă. 

— Nu cârti împotriva lui Dumnezeu! E un mare păcat să te 
crezi mai puternic decât el, un păcat pe care nu ţi-l va ierta. 

— N-are decât! Râse el în bătaie de joc. Orice Sahhar 
poate mai mult. 

Îi pusei înspăimântat mâna pe braţ şi zisei: 

— Nu ţi-aş dori ca Dumnezeul nostru, care e drept şi 
puternic, să ia în seamă batjocura ce i-o aduci. Cuvintele 
tale s-ar întoarce asupră-ţi ca o stâncă uriaşă şi te-ar zdrobi 
ca pe un vierme. Mi-e groază de tine! Ziceai că porunceşti 
tuturor duhurior de pe pământ şi din adâncul lui; atunci 
cum se face că acelea din cetăţuie nu vor s-asculte de tine? 
Ne trimiteţi pe noi să le izgonim. De ce? Fiindcă nu ai nici o 
putere asupra lor şi ţi-e frică să te duci măcar până la 
cetăţuie. Eu sunt creştin şi nu mă tem de duhuri. Vom 


cobori mâine teferi şi voioşi din Kasr, ca să vă arătăm 
duhurile pe care le-am biruit. 

— Te lauzi! Strigă el înfuriat. Ce eşti altceva decât un 
ghiaur, un netrebnic care se va duce de-a dreptul în iad! 
Las-că nici tovarăşii tăi nu sunt mai buni ca tine şi-i aşteaptă 
aceeaşi pedeapsă. V-a spus fecioru-meu, că o să vă înghită 
Şeba et Thar şi prorocirea lui o să se împlinească chiar în 
astă seară. Mâine vom găsi oasele goale de carne care au să 
semene cu ale unor câini râioşi izgoniți de prin corturi din 
pricina spurcăciunii lor. 

Mă mânca palma să-l pocnesc, dar mă stăpânii şi tăcui. 
Halef însă nu mai putu răbda; puse mâna pe bici, i-l vâri sub 
nas şi-i strigă indignat: 

— Ce-ai spus? Câini râioşi, ai? Vrei să te însemn pe viaţă 
cu biciul, cum am făcut cu fiu-tău pentru o astfel de insultă? 
Dacă toată puterea de care te lauzi stă în a batjocori pe 
prizonieri şi a cârti împotriva lui Dumnezeu, să ştii că nu 
oasele noastre, ci ale tale au să fie găsite roase de carne. 
Dumnezeu are să te pedepsească. Îţi spun şi ţie ce i-am zis 
feciorului tău: nu scapi tu de Şeba et Thar, fii pe pace! Să-ţi 
aduci aminte de vorbele lui Hagi Halef Omar Ben Hagi Abul 
Abbas Ibn Hagi Dawud al Gossarah, şeicul haddedihnilor 
din seminţia eş şammarilor. 

Vrăjitorul smuci pumnalul de la brâu, dar şeraraţii îl 
înconjurară din toate părţile şi şeicul îi spuse răstit să se 
astâmpere şi să înceteze cu insultele la adresa ocrotiţilor 
săi. Irăsei şi eu pe Halef la o parte şi abia reugşii să-l 
potolesc. Viteazul meu tovarăş vorbise la mânie fără să ştie 
că prorocirea lui grozavă se va împlini într-adevăr. 

Planul vrăjitorului era bine chibzuit. Leul e, când are pui 
de hrănit şi mai primejdios. Totuşi ne-am fi putut ascunde 
printre ruine, ca să nu ne vadă prin întuneric, dacă asta ne- 
ar fi fost intenţia. Ni se pusese însă condiţia să lăsăm toată 
noaptea focul să ardă şi să nu ne mişcăm de acolo. Nu se 
putea să nu dea de noi. 


Trebuie să amintesc că leoaica nu-şi părăseşte puii în timp 
ce sunt încă de ţâţă, numai când o pridideşte setea îi lăsă 
câtva timp singuri ca să şi-o potolească la vreo fântână sau 
pârâu. Leul le aduce hrana în vizuină şi o târăşte uneori de 
foarte departe. 

Şeraraţii se fereau să vorbească cu noi, dar ne lăsau în 
pace. Ne considerau de pe acum morţi şi simţământul lor 
pentru nişte duşmani ai tribului era un amestec de ură, milă 
şi admiraţie în acelaşi timp. Singur şeicul venea când şi 
când să spună un cuvânt prietenos. 

Mă înţelesei cu prietenii mei ce aveam de făcut, în vreme 
ce şeraraţii adunau vreascuri pentru foc. 

Cu vreun ceas înainte de-a se întuneca, şeicul ne spuse că 
a sosit timpul să ne ducem la locul de osândă. El cu oamenii 
săi vor rămâne în vale lângă un foc mare, pe care-l vor 
aprinde lângă fântână. Se credea aci în siguranţă, fiindcă 
leii vor avea destulă hrană şi aşa. Eram doar trei inşi. 

Ţinu să ne însoţească şi el cu cei care duceau legăturile de 
vreascuri până la ruine. Nu era nici o dovadă de curaj din 
partea lui, ştiut fiind că leul nu iese decât noaptea din 
vizuină şi ziua doarme. Numai făcând prea mare zgomot ori 
aruncând în el cu pietre îl poţi trezi din toropeala lui. 

Merserăm o bună bucată de drum până la fântâna de sus, 
care părea să fie într-adevăr acum o adăpătoare de lei, 
judecând după urmele de labe care se vedeau desluşit în 
jurul ei. Începurăm apoi să urcăm coasta; şeraraţii nu-şi 
puteau ascunde teama. 

Ajunserăm, în sfârşit, la un zid înalt năruit pe alocuri, în 
mijloc cu o poartă dărâmată. 

Şeraraţii puseră acum jos legăturile cu vreascuri şi şeicul 
ne zise: 

— Îndărătul acestui zid e curtea unde trebuie să staţi până 
mâine dimineaţă. Uite şi lemne pentru foc. Allah să vă aibă 
în paza lui! 

Plecară. Unul singur rămase mai în urmă şi adăugă: 


— Sahharul vă urează astă seară noapte bună şi bună 
dimineaţa mâine în burta lui Şeba et Thar. 

— Poate el va fi acolo, nu noi, râse Halef. Omul rânji şi se 
duse după ceilalţi. 

Păşii cu băgare de seamă în curte şi privii înăuntru. De jur 
împrejurul zidului tufe dese formau un dreptunghi, iar în 
fund o altă poartă năruită ducea la ruine. Cunoscui îndată 
după urme că acolo trebuie să fie sălaşul leilor. Peretele din 
stânga se prăbuşise; molozul şi cărămizile se adunaseră 
într-un morman mare. Dacă aprindeam focul şi ne urcam pe 
grămada mare de moloz, leul n-ar fi cutezat să treacă prin 
flăcări. 

După ce aşezarăm jos câteva vreascuri, cărarăm în vârful 
mormanului pe celelalte, aşteptând să se întunece. Când 
crezurăm că a sosit momentul, aprinsei focul şi mă urcai iar 
pe grămada de moloz. Stăteam acum toţi trei cu puştile 
întinse, aruncam din când în când câteva vreascuri pe foc 
şi... ne pregăteam să primim cum se cuvine pe „regele 
animalelor”. 

Pulsul meu bătea regulat, ca de obicei. Halef părea 
neliniştit, dar neînfricat. Kara, curajosul copil, era 
nerăbdător să se ivească mai curând fiară. Ne înţelesesem 
să nu tragă nimeni până ce nu voi da eu semnalul. 

Dacă spun că nu mi-era frică de leu, să nu credeţi că mă 
laud. Sunt de asemenea încredinţat, că nici Halef şi nici 
băiatul nu simțeau altceva decât ceea ce se numeşte 
frigurile vânătorii. Ştiam că Halef ştie să mânuiască arma - 
avusesem doar destule dovezi în trecut - şi învățase pe fiul 
său, de mic copil, să se slujească de ea. Singură grijă a mea 
era frigul. Da, frigul. 

Se crede despre centrul Arabiei că e o ţară bântuită de o 
arşiţă continuă; dar nu e aşa. Chiar şi vara deosebirile de 
temperatură între zi şi noapte sunt atât de mari, încât 
trecerea aceasta bruscă de la cald la frig poate fi cât se 
poate de primejdioasă pentru cine nu e deprins cu ea. larna 
şi primăvara temperatura scade adesea atât de mult sub 


zero, încât peste noapte e ger în toată puterea cuvântului. 
Adesea chiar ninge. 

Luasem cu noi la plecare pături de lână, dar le lăsasem 
acum în tabăra şeraraţilor, căci nu ne puteam sluji nici aşa 
de ele. În lupta care ne aştepta trebuia s-avem mişcările 
libere. Era însă atât de frig că ne clănţăneau dinţii în gură. 
Trebuia să ne stăpânim tremurul mâinilor, altminteri 
gloanţele ar fi dat greş şi primejdia ar fi sporit. Rugai deci 
pe tovarăşii mei să fie cu băgare de seamă şi ei mă 
asigurară că nu vor tremura când va sosi momentul. 

Nici o boare de vânt, numai pârâitul focului sfâşia tăcerea. 
Trecu un ceas, apoi încă unul. Ca vânător experimentat nu 
mă bizuiam numai pe auz şi pe ochii mei ageri, ci mai mult 
pe... nas. Deodată simţii mirosul acela înţepător pe care îl 
împrăştie în jurul lor fiarele de pradă. 

— Vine! Îl simt... şoptii eu tovarăşilor mei, ducând puşca 
mea cu tragere lungă la ochi, şi-mi aţintii privirea spre 
poarta a doua. 

O siluetă, poate doar o umbră, apăru de acolo, se opri o 
clipă şi pieri apoi după zidul din faţa noastră. 

— El era? Întrebă Halef în şoaptă. 

— El ori ea, n-am putut deosebi, îi răspunsei cu glas 
înăbuşit. N-am avut noroc. Era greu de nimerit. Fiara se 
teme de foc şi s-a îndreptat spre fântână. Fir-ar afurisit de 
foc! Să fi fost întuneric, zăcea acum mort cu un glonţ în cap. 

— Lasă că se întoarce el. 

— Aşa cred şi eu. Să ne încordăm atenţia, ca să nu ne 
scape iar. 

Trecu o bucată de vreme, apoi se auzi de la jumătatea 
stâncii un muget pe care arabul îl numeşte rra'd, adică 
tunet. Părea că se cutremură pământul sub picioarele 
noastre. 

— Ăsta e el nu ea, şoptii eu, cunosc după glas. Coboară la 
izvor. A, ascultați! 

Din vale răsună un țipăt de groază, apoi altul. Desluşii 
parcă - sau mi se părea mie? 


— Cuvântul Ghadab. Urmă încă un muget al fiarei şi se 
făcu linişte. Dar numai acolo jos, căci aici auzirăm un glas 
întrebând: 

— Maşallah! Ce foc e ăsta? Cine l-a aprins? Răspundeţi 
căci eu sunt Abu el Ghadab, fecio... 

Un urlet grozav care se contopi cu cele din vale, un pârâit 
de oase, un plescăit de limbă - pe care le cunoşteam eu 
bine. Leoaica era şi ea aici, găsise prada pe care o sfărâmă 
între măselele ei grozave... 

Să fi fost un om? Poate chiar Abu el Ghadab? Dar pe ăsta îl 
ştiam prizonier la lazafahi. Fie cine o fi, trebuia să nu scap 
prilejul. Pârâitul se auzea dinspre poarta din afară. Mă 
aplecai într-acolo şi zării trupul uriaş al leoaicei. Cu două, 
trei răcnete făcui fiara să întoarcă spre mine capul; ochii îi 
sclipeau ca doi cărbuni aprinşi. Puşca mea detună... o 
gâfâială... un geamăt scurt... o horcăială înăbuşită, apoi 
NIMIC... 

— O, Sihdi, ai nimerit-o, strigă Halef cu bucurie. 

— Şt! Îi şoptii eu. Acu' vine şi leul. Pare să fi găsit şi el o 
pradă în vale, judecând după ţipetele pe care le-am auzit. 

— Adevărat. 

— S-a întâmplat şi acolo o nenorocire. Fiţi gata de tras. 

În curând se auzi lângă poartă ceva târându-se şi râcâit de 
gheare. 

— Fiţi cu băgare de seamă... aduce prada cu sine... şoptii 
eu. 

Aşa şi era. Leul aducea hrană puilor săi. Văzu leoaica 
moartă, scăldată în sânge. Scăpă pradă din gură, înălţă 
capul, răgi o dată de se cutremură văzduhul şi ochii lui ca 
două văpăi căutară în juru-i pe făptaş. Văzu focul. 

Ca să-i fac o mare bucurie şi să-i dau lui Kara prilejul să-şi 
dovedească vitejia, îi strigai: 

— Acum, Kara, ţinteşte drept între ochi! 

Nici nu-mi mântuii vorba şi glonţul porni. Un răget scurt 
urmă, apoi leul făcu o săritură în aer spre foc. Ţeava puştii 
mele însoţi mişcarea şi glonţul îl nimeri drept în inimă. 


Fiara căzu lângă jăratic, se rostogoli o singură dată de pe o 
parte pe cealaltă, un fior îi străbătu trupul, se întinse apoi 
cât era de lungă şi rămase nemişcată. Se sfârşise... 

Halef scoase un chiot de bucurie, deşi nici n-apucase să 
tragă şi Kara îi ţinu isonul. În urma sfatului meu coborârăm 
abia mai târziu de pe mormanul de moloz ca să examinăm 
leşurile fiarelor. Kara nimerise leul în ochi, aşa că i se 
cuvenea lui de drept, cu toate că glonţul tras de mine în 
inimă îl ucisese. 

Ce mândru era Halef de băiat. Îl sărută de nenumărate ori 
pe amândoi obrajii. 

Leoaica era de asemenea moartă, lovită tot în ochi, dar 
numai de mine şi deci era a mea. Luminarăm cu aşchii 
aprinse locul din jurul focului. Oare ale cui erau trupurile 
acestea omeneşti sfâşiate de lei? Ne uitarăm mai bine la ele 
şi un fior de groază ne făcu să ne cutremurăm. Erau ale 
vrăjitorului şi fiului său! 

Înlemnirăm. 

— O, Sihdi, prorocirea mea... izbucni Halef cu buzele 
tremurătoare. Şeba et Thar i-a mâncat pe amândoi! 

Tăcui îngândurat. 

Am fi fost bucuroşi să coborâm în tabără, dar trebuia să 
aşteptăm până dimineaţă, după cum ne fusese învoiala. 
Noaptea trecu fără să mai schimbăm un cuvânt între noi. 
Eram toţi trei impresionați de sfârşitul acesta grozav al 
duşmanilor noştri. 

Când se lumină de ziuă, căutarăm mai întâi vizuina leilor; 
găsirăm aici un singur pui de parte bărbătească. Îl 
împuşcarăm şi pe el, căci era prea mic ca să-l putem lua cu 
noi. Părea să n-aibă mai mult de două săptămâni. 

Jupuirăm fiarele, luarăm blana în spinare şi coborârăm în 
vale. 

Şeraraţii nu închiseseră ochii toată noaptea; mare le fu 
mirarea când ne văzură teferi. Întrebară ce se întâmplase 
cu vrăjitorul şi fiul său şi le povestirăm ce s-a întâmplat. 
Aflarăm apoi de la ei lămurirea cum de ajunsese Abu el 


Ghadab sus la ruine şi iată ce aflarăm: acesta izbutise cu 
încă patru şeraraţi să scape din mâinile lazafahilor şi 
sosiseră aseară la Wadi, dar nu la intrarea în vale, ci în 
partea ei de răsărit, fără să bănuiască măcar că s-ar aţine 
lei pe acolo. Ghadab nu vru să se ducă la fântână, fiindcă se 
temea să nu dea acolo de vreun trib duşman, ci să rămână 
peste noapte la ruine. Ceilalţi se împotriviseră însă. Se 
despărţi mânios de ei şi urcase singur dealul, pe când ei se 
îndreptară spre fântâna unde găsiră pe tovarăşii lor. Când 
află vrăjitorul că fiul său a scăpat, se bucură foarte mult, 
dar auzind că a pornit spre cetăţuie, a luat-o la fugă într- 
acolo, strigându-l pe nume ca să-l întoarcă din cale. Restul îl 
ştim. 

— Şeba et Thar! Zise Halef înfiorându-se. Au cârtit 
împotriva lui Dumnezeu şi şi-au primit pedeapsa. 

N-aş putea spune că moartea lor a fost deplânsă de 
şeraraţi. Poate că şi bucuria la auzul că au scăpat de leii 
care le omorau vitele era prea mare ca să-şi facă inimă rea 
de pierderea unor oameni de care se temeau toți. 

Am fost primiţi cu entuziasm şi socotiți oaspeţii lor. 
Duşmănia dispăruse deocamdată, dar a doua zi când ne 
luarăm rămas-bun de la ei, şeicul ne zise: 

— Sunteţi cei mai viteji războinici din câţi am întâlnit în 
viaţa mea şi ne-am ţinut de cuvânt. Să ştiţi însă că, dacă 
întâmplarea ne pune iar faţă în faţă, vom fi siliţi să vă 
socotim iarăşi duşmanii noştri. Ţie, emirule Kara Ben Nemsi 
Effendi, trebuie să-ţi mărturisesc că mi-am schimbat 
părerea despre creştini. M-am încredinţat că sunt oameni 
viteji, iubitori de adevăr şi neînfricaţi; de aceea cred că 
legea voastră e bună. Allah să vă însoţească şi să vă 
scurteze calea! 

Ajunserăm cu bine acasă, unde am fost întâmpinați cu o 
bucurie de nedescris. Halef îşi struni calul în faţa cortului 
său, chemă pe Hanneh afară, arătă spre blana de leu, apoi 
spre fiu-său şi zise: 


— Hanneh, soţia mea, tu, cea mai aleasă dintre flori, uită- 
te la blana asta şi la tânărul războinic de lângă mine pe 
care mi l-ai dăruit, ca o bucurie a vieţii mele! Ela împuşcat 
pe „Stăpânul tunetului” şi a ucis regele animalelor, de 
aceea se cuvine să-l săruţi întâi pe el şi pe urmă pe mine. 
Strânge-l la pieptul tău şi binecuvântează-l, căci va fi 
vrednicul urmaş al tatălui său. 

Tribul era foarte mândru să aibă în mijlocul său un 
războinic care, deşi fraged ca vârstă, ucisese un leu. 

Blana leului omorât de mine o dăruii Hannehei, ca să 
împodobească cu amândouă cortul ei. De atunci, de câte ori 
venea vreun oaspete la Halef şi-l felicita pentru ele, 
răspundea cu mândrie: 

— În pieile astea au sălăşluit cândva cel mai vestit, 
„Stăpân cu căpăţâna mare” şi „Stăpână cu căpăţâna mare”, 
căci li se zicea eş Şeba et Ihar şi soţia sa. 

Capitolul X - Hanneh. 

Câteva zile nu se vorbi în sat decât despre isprava noastră 
cu leii, apoi Halef se gândi serios la călătoria noastră în 
Persia. Pentru nimic în lume nu m-ar fi lăsat să plec singur. 
Mai mult încă, vroia să-l luăm şi pe Kara cu noi. Îi spusei 
însă că băiatul e încă prea tânăr pentru o călătorie atât de 
lungă şi obositoare şi ne-ar fi numai o piedică în cale. 

Se hotări deci că voi pleca singur cu Halef. Eu voi călări pe 
Assil Ben Rih, iar Halef ţinea morţiş să umble cu iapa lui 
albă. Cu mare greutate îl făcui să renunţe. Un cal alb bate 
la ochi încă de departe şi ştiam din experienţă că mai bine 
să vezi duşmanul înainte de a fi văzut de el. Adăugai că iapa 
e şi prea bătrână pentru un drum atât de lung. 

— O, iapa e încă în putere, îmi răspunse el. Dar ai 
dreptate, Sihdi, bate la ochi. O să iau şi eu un murg şi ştiu 
chiar pe care. 

Spuse atât de apăsat aceste cuvinte încă mă făcu curios. 

— Da? Care e? Îl întrebai eu. 

— Nu l-ai văzut încă. E un armăsar de Nedjed a cărui 
obârşie nu o cunosc încă. 


— Nu se poate! Un armăsar de preţ ca ăsta şi să nu ştii din 
cine se trage? 

— Şi totuşi aşa e. Când abu hommedii s-au răsculat acum 
în urmă împotriva noastră, au fost nevoiţi să încheie pace, 
dându-ne cai şi cămile. Mi s-a lăsat mie alegerea. Cel mai 
bun dintre cai era armăsarul ăsta şi l-am luat pentru mine. 
A fost o aspră pedeapsă pentru ei şi ştiu că nu le-a trecut 
nici astăzi necazul că au rămas fără el. Armăsarul nu s-a 
născut la ei; îl aveau de la o prădăciune şi nu ştia nimeni al 
cui fusese mai înainte. Aşa se face că-l am fără să-i cunosc 
obârşia. 

— Dar un nume nu se poate să nu-i fi dai. 

— Da. Mi-am adus aminte de armăsarul prietenului 
Winnetou şi l-am botezat Barkh, cum îl chema şi pe al lui. 

— Adică, Fulgerul pe limba mea. 

— Da. Hai să-l vezi. 

Mă duse o bucată de drum în stepă, unde păşteau 
cămilele. Un singur cal se afla printre ele: armăsarul. Când 
ne văzu veni zburdând la Halef şi se lăsă mângăiat de el. 

— Ei, Sihdi, cum îţi place? 

Armăsarul avea o pată mică albă în frunte. Capul era mic 
şi urechile ascuţite şi drepte, nările subţiri, ochii focoşi, 
coada stufoasă; dar ce avea mai frumos era coama lungă şi 
foarte deasă. 

Îl pusei pe Halef să-l încalece şi să-l poarte în toate 
chipurile: la pas, trap şi galop. Când descălecă, prietenul 
meu mă întrebă iar: 

— Ei, Sihdi, cum îţi place? Îi găseşti vreun cusur? 

— Spune-mi mai întâi dacă i-ai găsit tu vreunul. 

— Niciunul. 

— Crezi tu, dragul meu, că există cal fără cusur? 

— La asta te pricepi tu mai bine decât mine. 

— La drept vorbind, tu ca bedawi27 ar trebui să te pricepi 
mai bine ca mine, care ştiu numai să mânuiesc condeiul şi 
să folosesc multă cerneală în meseria mea. 

— Inai' Allah! Spune drept: îi găseşti vreun cusur? 


— Da. 

— Atunci am fost orb. 

— O, nu! E vorba numai de fleacuri care nu scad defel 
valoarea armăsarului. Mai întâi: copitele de dinapoi nu sunt 
de aceeaşi mărime, dar deosebirea e atât de mică încât nu 
se bagă de seamă. Pe urmă partea de dinainte ar trebui să 
fie mai prelungă şi al treilea: deşi fruntea îi e destul de lată, 
totuşi este prea netedă între ochi. N-ar strica să fie ceva 
mai învolburată. 

— Allah kehrim! Oftă el. Atâtea cusururi? Recunoşti însă că 
e un, „horr”? 

„Horr” vrea să zică nobil şi se spune numai despre caii ai 
căror părinţi n-au avut nici un cusur. 

— Nu e „horr”, ci numai, „mekueref”, dragă Halef. 

Mekueref se zice despre un cala cărui mamă a fost 
pursânge iar tatăl corcitură. 

— Dovada? Întrebă Halef necăjit. 

— Urechile sunt prea drepte. La un cal pursânge vârfurile 
urechilor aproape se ating. Şi-apoi, o coamă atât de bogată 
e semn de sânge amestecat. Totuşi, nu trebuie să-ţi faci 
inimă rea. Armăsarul e într-adevăr de preţ. Are şi Barkh, 
„faima” lui? 

— O fi avut el una, dar n-am putut s-o aflu de la cine l-am 
luat, că nu era prost să mi-o spună. L-am învăţat eu însă 
alta pe care n-o ştie nimeni, nici chiar Hanneh a mea, căreia 
îi spun totul. ie însă o să ţi-o încredinţez, Sihdi, fiindcă s-ar 
putea întâmpla în timpul drumului să ne aflăm în vreo 
primejdie din care ne-ai putea scăpa cunoscând-o. Taina e 
următoarea: mă ridic în scări şi strănut de trei ori la rând. 

— Tot cum te ştiu, dragă Halef! Râsei eu cu poftă. 

— Cum, ce vrei să spui? Pentru ce râzi? 

— Râd că tu în lucrurile cele mai serioase găseşti şi ceva 
de haz. 

— Serioase... cu haz? 

— Da. Taina unui cal e doar ceva foarte serios, căci nu te 
slujeşti de ea decât atunci când te afli în primejdie de 


moarte. Ia, închipuieşte-te acum înconjurat de duşmani sau 
urmărit de ei; suliţele vâjâie, cuţitele sclipesc şi pe tine te 
apucă strănutatul. 

— N-are a face, Sihdi. Orice fac în astfel de împrejurări de 
pot să scap de moarte cu un strănut e mai bine decât să-mi 
pierd viaţa tuşind. Zău că nu înţeleg de ce râzi. Ce ţi se 
pare ţie atât de caraghios? 

— Atunci să fiu serios. L-ai învăţat pe Nedjed o sură din 
Coran pe care să i-o murmuri în urechi, seara la culcare? 

— Nu. 

— De ce? 

— O, Sihdi, îmi ceri prea mult! Când ai de stăpânit un trib 
întreg de beduini, nu mai ai timp să înveţi pe de rost surate 
din Coran. Şi, ca să fiu sincer, trebuie să-ţi mărturisesc că în 
ce priveşte învățatul pe de rost, capul meu se aseamănă cu 
o oală fără fund; toată apa pe care o torni în ea se scurge 
pe jos. Vezi, aşa se întâmplă când e omul prea deştept. 

— Păcat! Fulgerul meu era deprins să dorm cu el alături. 
Grumazul lui îmi slujea de pernă şi înainte de a adormi îi 
recitam încetişor sura lui în ureche. N-asculta decât de 
acela care i-o spunea. 

— Vai de mine, Sihdi, se poate! Urmaşul Fulgerului tău 
minunat trebuie să aibă şi el una. O cunoşti pe aceea alui 
Abu Laheb? 

— Da. E a o sută unsprezecea. 

— Ia spune-o! 

— Prăpădească-se mâinile lui Abu Laheb; prăpădească-se 
el însuşi. Avutul şi tot ce-a agonisit el să nu-i folosească la 
nimic. Să ardă în focul iadului şi cu el soţia lui care va trebui 
să care lemnele pentru înteţirea focului şi de gâtul ei s- 
atârne o frânghie lungă din fibre de palmier împletite.” 

— Aşa e. Asta e sura pe care trebuie să i-o murmuri seara 
în ureche armăsarului tău. 

— De ce tocmai asta? 

— Fiindcă e cea mai scurtă. A trebuit s-o învăţ pe dinafară; 
una mai lungă s-ar fi scurs pe fundul oalei. Capul tău nu e 


atât de „deschis” ca al meu, de aceea rămâne în eltot ce ai 
învăţat. Ce să-i faci, Sihdi! Nu poate oricine să aibă 
însuşirile cu care m-a înzestrat pe mine Allah. Vrei să-ţi 
spun acum şi „taina aruncatului”? 

— Are vreuna? 

— Assil şi Barkh au una şi aceeaşi. l-am învăţat eu. Când 
spui de două ori una după alta cuvântul Litaht28 şi scoţi un 
fluierat ascuţit, încep să sară şi aruncă la pământ pe orice 
călăreț străin. Ţine minte cuvântul, Sihdi, s-ar putea să-ţi 
prindă bine! 

Fireşte că putea să-mi prindă bine. În felul ăsta nu-mi 
putea fura nimeni calul. 

Până la plecare îmi făcui obiceiul să ies câteva zile călare 
pe câmp cu Assil. Armăsarul se deprinse cu mine şi fiindcă 
mă purtam blând cu el, mă îndrăgi repede. Ştiam acum că 
mă pot bizui pe el. 

Drumul trebuia să-l facem prin Bagdad şi, ca să nu obosim 
caii, hotărârăm să ne ducem până acolo pe apă, adică în 
josul Tigrului. Trebuia deci să ne facem un Kellek - o plută 
mare din piei de capră - cum se obişnuieşte pe acolo. Am 
fost sfătuiţi să luăm cu noi, pentru cârmit pluta şi ca 
apărare împotriva duşmanilor, care s-ar putea aţine pe mal, 
un număr de haddedihni, dar n-am fost de acord. 
Cunoşteam destul de bine drumul mai de mult şi apoi ştiam 
că o plută prea mare ar atrage mai repede băgarea de 
seamă decât una mică. Eram în mai mare siguranţă singuri 
decât însoţiţi de zeci de haddedihni al căror alai ar fi bătut 
la ochi. 

Seara, în ajunul plecării, am stat până târziu cu sfatul, 
fiindcă trebuia să se aleagă un locţiitor pe timpul cât va lipsi 
Halef. Când m-am dus în cortul meu să mă culc, trecuse de 
mult miezul nopţii. Tocmai vroiam să sting lampa când Halef 
băgă capul pe după perdeaua care ţinea loc de uşă şi 
întrebă: 

— Pot să intru, Sihdi? 

— Cum să nu! 


— O, Sihdi, îţi aduc o veste cu care să-ţi frămânţi creierii 
până mâine dimineaţă şi tot nu o s-o ghiceşti. 

— Probabil că nu o să fie nevoie de atâta timp. Ei, s-auzim 
vestea! 

— E ceva atât de neauzit că mi-e frică să nu mă iei de 
spate şi să mă dai afară. 

— Vai de mine, s-ar putea! 

— Vezi că e împotriva Coranului, mai mult încă: împotriva 
tuturor legilor. M-am speriat grozav când am auzit. Puteam 
eu însă să refuz pe Hanneh, sufletul vieţii mele şi viaţa 
sufletului meu? 

— Se înţelege că nu. 

— Mulţumesc, Sihdi. Vorbele tale îmi dau curajul să-ţi spun 
că Hanneh vrea să-ţi vorbească. 

— Ce ţi se pare atât de neauzit? Am stat de atâtea ori de 
vorbă cu ea în cursul săptămânii acesteia şi sufletul tău nu 
s-a tulburat deloc. La voi, beduinii, femeia nu e o roabă ca 
în haremurile orăşenilor. 

— Adevărat, dar când vei afla care e dorinţa ei, o să te 
cutremuri până în adâncul sufletului. Până acum ai stat de 
vorbă cu ea numai la lumina zilei şi faţă cu alţii, acum însă 
vrea să-ţi vorbească fără martori... chiar fără mine... la 
ceasurile două după miezul nopţii! 

Deşi ceea ce-mi spunea părea să fie o grozăvie, n-avea 
defel aerul că e supărat. 

— Şi i-ai îngăduit? 

— Fireşte! Pentru ce nu? Mie nu mi-e de ea, ci de tine. O 
să te simţi foarte jignit că o femeie îndrăzneşte aşa ceva. Te 
rog însă, Sihdi, fii blând şi îngăduitor şi nu-ţi închipui că 
vrea să-ţi cucerească inima pe care trebuie să ţi-o păstrezi 
neprihănită pentru viitorul tău harem. Jur pe Profet şi 
barba lui că te poţi duce la ea fără frică. Eşti un erou, un om 
plin de vitejie, care ţi-ai pus adesea viaţa în primejdie; vrei 
să te arăţi acum mai puţin curajos? 

Cu mare greu îmi puteam stăpâni râsul. Hagiul meu vroia 
să-mi insufle curaj pentru o întrevedere tainică în miez de 


noapte cu Hanneh, adevărata stăpână a haddedihnilor. 

— Nu te mai osteni degeaba, îl mângâiai eu, sunt gata să 
împlinesc dorinţa soţiei tale. Unde e acum, în cortul ei? 

— Nu. Mi-era să nu te vadă cineva când vei intra la ea. 
Hanneh, aurora răsăritului meu, a părăsit duarul29, luând- 
o pe dreapta şi tu să te îndepărtezi pe stânga. Osăvă 
întâlniți afară din sat în vreme ce eu voi păzica sănuvă 
întâlniți cu vreunul din paznici. 

Era într-adevăr uimitor. Un musulman care mă trimitea la 
o întâlnire cu nevastă-sa şi se oferea să stea de pază ca să 
nu ne surprindă cineva! 

Stinsei, fără să spun un cuvânt, lampa şi mă dusei la 
întâlnire. Hanneh îmi întinse mâna zicând: 

— Ştiam că o să vii, Sihdi. 

— Dorinţa ta e o poruncă pentru mine, i-am răspuns eu 
grav. 

— Eşti creştin şi respecţi femeia. Aş muri mai bine decât să 
stau acum singură de vorbă cu un musulman care n-ar fi 
Halef al meu. Dar sub scutul tău sunt în mai mare siguranţă 
decât în minbarul30 unei moschee. Bănuieşti ce vreau să-ţi 
spun? 

— Da. 

— Şi de ce n-am vrut să fie şi Halef de faţă?! 

— Şi asta. 

— Ştiam, de aceea am îndrăznit ceea ce nici o femeie n-ar 
fi cutezat. O mare adâncă se zbuciumă în sufletul meu. 
Valurile ei sunt gândurile care aici mă ucid, aici mă târăsc la 
mal. În inima mea e un cer pe care sclipesc mii de stele 
acoperite apoi de nori întunecoşi. Stelele vor să-mi 
lumineze calea la Allah; norii sunt îndoiala care nu mă lasă 
să găsesc drumul adevărat. Înăuntrul meu glăsuieşte 
teama; nu-mi dă răgaz nici zi, nici noapte, fie că sunt 
trează, fie că visez. Glasul acesta cheamă mântuirea 
gândurilor grozave şi a îndoielii dacă femeia e numai trup 
de carne şi pulbere, o făptură fără spirit şi fără suflet. 

Răsuflă o dată adânc, apoi urmă: 


— O, Allah, îndură-te de mine! Fă-mă să ştiu dacă în trupul 
acesta pribeag trăieşte ceea ce are dreptul la milostenia şi 
dragostea ta! Pentru ce numai bărbatul poate trăi de-a 
pururi? Cu ce a păcătuit femeia ca moartea s-o nimicească 
pentru veşnicie? Cât m-a frământat gândul acesta fără să-i 
găsesc un răspuns de mângâiere. Spune-mi tu adevărat, 
Sihdi! Nu numai în numele meu te întreb, ci în al tuturor 
femeilor, cărora legea islamului le tăgăduieşte sufletul. 
Răspunde, Sihdi, avem sau nu un suflet? 

Eram peste măsură de uimit. Mai auzisem astfel de 
întrebări, dar nu mă aşteptam la o izbucnire atât de 
dureroasă. Cât trebuie să fi suferit femeia aceasta în 
adâncul sufletului ei, câte nădejdi şi temeri o va fi 
frământat, ca strigătul ei de disperare să străbată până la 
mine! Vrusei s-o întreb altceva, dar de pe buzele mele ieşiră 
fără voie cuvintele: 

— Pentru ce te adresezi mie şi nu altuia? 

— Fiindcă eşti creştin şi nu musulman. 

— Atunci n-ar mai trebui să spun nimic, căci răspunsul ţi l- 
ai dat singură. Întrebi pe creştin pentru că e credinţa ta că 
nu islamismul ci creştinismul ne învaţă adevărul? Te-ai 
lepădat deci de Mahomed şi te-ai îndreptat spre Isa Ben 
Marryam, lisus, fiul Mariei? 

— Am făcut eu asta, Sihdi, am făcut-o într-adevăr? 

— Da. 

— Spune-mi atunci: are creştina suflet? 

— Nu numai ea, ci toate femeile de pe pământ. 

— Hamdulillah! Vorbeşte, Sihdi, vorbeşte mai departe. 

— În cartea noastră sfântă scrie: „Dumnezeu a făcut pe 
om după chipul şi asemănarea sa, bărbat şi femeie. 
Dumnezeu e atotputernic, atotştiutor, atotinţelept. E 
milostiv, îndurător şi bunătatea lui e neţărmurită. Bărbatul 
să fie întruchiparea atotputerniciei; femeia a bunătăţii şi 
iubirii dumnezeieşti. Numai astfel pot fi numiţi oameni în 
adevăratul înţeles al cuvântului; altminteri nu”. S-ar putea 


ca un chip după asemănarea iubirii dumnezeieşti să n-aibă 
suflet? 

— Nu, căci în iubire sălăşluieşte mai mult suflet ca în orice 
altceva pe pământ. 

— Aşadar, are sau nu femeia un suflet? 

Mă privi câtva timp adânc în ochi, căzu apoi în genunchi, 
îşi împreună mâinile, suspină adânc şi zise cu convingere: 

— Da, are! O, Allah, am şi eu suflet! Prin câteva cuvinte 
numai, Sihdi acesta m-a făcut să înţeleg adevărul. M-am 
îndoit şi m-am zbuciumat ani de-a rândul şi acum, iată, 
lumina s-a făcut! Nu sunt un vas deşert. Nu m-am născut 
numai pentru folosul bărbatului ca să mă topesc apoi în 
nimicnicie. Aşa e, Sihdi? Mă întrebă ea, plângând de 
fericire. 

— Da. După cum Maria, cea mai binecuvântată dintre 
femei, tronează în ceruri, tot astfel stă tuturor femeilor 
deschisă poarta raiului. Astfel ne învaţă creştinismul. Ne 
mai învaţă că lisus a venit pe lume pentru mântuirea 
acelora care cred în el, bărbaţi şi femei. 

Ea se ridică de jos, întinse mâna ca spre jurământ şi zise: 

— Sihdi, cred că am şi eu suflet. Astăzi l-am regăsit şi 
nimeni nu mi-l mai poate lua. Dacă islamismul vrea să mi-l 
răpească, mă lepăd de el şi mă îndrept către Isa Ben 
Marryam, în sânul căruia e la adăpost. Mă crezi în stare s-o 
fac, Sihdi? 

— 'Te cred, fiindcă te şi afli la el. 

— Da, lui mă închin pentru că ela dăruit iubirea adusă din 
cer - după cum mi-ai spus tu adesea. Ialazurile din sufletul 
meu s-au potolit şi norii s-au împrăştiat. E lumină şi linişte 
înăuntrul meu. Cât îi mulţumesc lui Allah că m-a îndrumat 
spre tine. Acu' mai am o rugăminte, Sihdi. Halef, omul drag 
inimii mele, nu vrea nici el să creadă că avem şi noi, femeile, 
suflet. Ghiceşti pentru ce? 

— După părerea mea, parcă s-ar teme câteodată de al tău. 

— Maşallah! Ai ghicit! E omul cel mai bun de pe pământ; e 
înţelept şi viteaz, dar are uneori nevoie de un sfat şi de o 


minte care să-l silească să urmeze acest sfat. Tocmai din 
pricină că am devenit sfătuitoarea lui am început să 
bănuiesc că avem şi noi femeile minte şi suflet, iar nu numai 
un trup deşert. Te-aş ruga acum să-l faci - dar cu binişorul - 
să înţeleagă că nu trebuie să se teamă de sufletul meu. De 
câte ori încerca să-l tăgăduiască, am fost nevoită să mi-l 
apăr din răsputeri; aşa că nu l-a putut cunoaşte în tot cee 
frumos şi bun în el. Mă iubeşte pe mine dar nu şi sufletul 
din mine. Acum când sunt încredinţată că-l am într-adevăr, 
nu vreau să se mai îndoiască de el, căci doresc să-i fie drag 
şi sufletul, nu numai trupul meu. Vrei să i-o spui tu, Sihdi? 

— O, cu plăcere, frumoasă fiică a ateibehilor! 

— Şi nu-i pomeni prea adesea de Mahomed, căci prorocul 
acesta mincinos e de vină dacă Halef al meu crede că numai 
bărbaţii au suflet. Vorbeşte mai bine cu el despre Isa Ben 
Marryam şi cartea sfântă a creştinilor. Asta o să-i întărească 
dragostea pentru soţia lui şi o să se ferească să o mai 
mâhnească. Vrei, Sihdi? 

— Îţi făgăduiesc. 

— Şi-apoi, ştii că e cam nechibzuit şi iute din fire. Face 
unele lucruri care îi pot fi primejdioase. Ţine-l din scurt. 
Orice femeie e mândră de un bărbat curajos, dar când 
curajul depăşeşte marginile, mândria se poate lesne 
preschimba în jale. Eu vreau să fiu soţia, nu văduva lui. Eşti 
încredinţat, Sihdi, că mi-l vei aduce teafăr îndărăt? 

— Cât va sta în puterea mea, o să-l feresc să-şi pună viaţa 
în primejdie. 

— Îţi mulţumesc. Îţi mai mulţumesc şi pentru stăruința ta 
de-a lăsa pe Kara acasă. Inima mea de mamă ar fi suferit 
prea mult de dor şi grijă. Halef credea că o să-l iei cu tine 
după cum l-ai luat acum în urmă. 

— Nu e acelaşi lucru. Drumul pe care-l vom face acum e 
lung şi obositor pentru un copil şi mai mult ne-ar stingheri 
decât ne-ar folosi. Deci împotrivirea mea era datorită 
prevederii şi n-ai de ce-mi mulţumi. 


— O, Sihdi, tu respingi întotdeauna mulţumirile! Ce 
deosebire între voi, creştinii şi musulmanii! Oare sunt la voi 
şi femeile mai bune ca la noi? 

— Hm! Pretutindeni sunt oameni buni şi râi... 

— O să mă străduiesc să fiu socotită de tine printre cei 
buni. Acu' mă duc. S-ar putea ca Halef, stăpânul inimii 
mele, să-şi piardă răbdarea. Încă o dată îţi mulţumesc, 
Sihdi. Mi-ai dăruit o viaţă nouă şi frumoasă; nu o să uit asta 
niciodată. Noapte bună! 

— Allah să te ocrotească! 

Plecă. Mă uitai după ea până ce pieri pe după corturi; 
mărturisesc că-mi părea acum rău de faptul că o voi lipsi 
atâta timp de Halef al ei. Ce simţăminte frumoase şi 
copilăreşti totodată în sufletul acestei femei! Cât de greu o 
apăsase osânda nedreaptă a islamismului şi cât se luptase 
cu sine însăşi s-o biruie! Ce puţin se asemăna cu femeile 
Orientului, care se mulţumesc cu viaţa de trândăvie a 
haremului! Şi ce înţeleaptă şi hotărâtă se făcuse această 
Hanneh! Cred că n-ar strica multor europeni să aibă o 
astfel de soţie. 

Cufundat în gânduri, mă înapoiai în sat. Halef mă aştepta 
înaintea cortului meu. 

— Sihdi, îmi zise el, sprijinul vieţii mele s-a întors acasă. 
Ochii îi luceau parcă altfel şi glasul ei suna ca un cântec de 
bulbul31 când m-a numit bunul şi dragul ei Halef. Dulceaţa 
cuvintelor ei mi-a umplut inima de fericire, căci trebuie să-ţi 
mărturisesc că se aud şi altfel de vorbe aici în sat. În care 
cort, nu are importanţă. Mi se pare că ai vorbit cu ea 
despre mine. 

— Da, aşa, în treacăt. 

— Numai în treacăt? 

— Dragă Halef, fii mulţumit că te-am pomenit. 

— Dar bine, Sihdi, dacă n-aţi vorbit despre mine, atunci 
despre cine? 

— Ce, adică, eşti singurul om despre care se poate vorbi? 


— Fireşte că nu, numai că nu mi-ar plăcea ca Hanneh, cea 
mai prețioasă floare dintre femei, să vorbească despre 
bărbaţi străini. Spune-mi, rogu-te, ce-aţi vorbit atât? 

— Întreab-o. 

— Păi... am întrebat-o. Mi-a răspuns că o să aflu mai târziu. 

— Aşa, atunci o să-ţi spun mai târziu. 

— Pentru ce nu acum? 

— Parcă ziceai că Hanneh are întotdeauna dreptate; va fi 
având şi de data asta. Atâta pot să-ţi spun: fii mândru de 
femeia şi stăpâna cortului tău. Dar destul. Să ne ducem la 
culcare. 

— O, Sihdi, de ce eşti atât de neînduplecat? Tu nici nu ştii 
ce dihanie afurisită e curiozitatea! Plăcerea ei cea mai mare 
e să-şi chinuiască într-atât prietenii, încât să le ia peste zi 
pofta de mâncare şi să le răpească peste noapte somnul şi 
odihnă. Trebuie într-adevăr s-aştept până ce ţi-o veni ţie 
poftă să-mi spui? 

— Da. 

— Bine. Închide ochii şi bucură-te de binefacerile 
somnului; eu însă mă voi perpeli în aşternut ca o râmă în 
ciocul unei păsări. Noapte bună, Sihdi! 

— Noapte bună, dragă Halef! 

Capitolul XI - Pe malurile Tigrului. 

De-abia începuse să se lumineze de ziuă, când am fost 
trezit de larma din tabără. Întreg satul dorea să ne 
însoţească până la malul fluviului Tigru. Şi pregătirile erau 
atât de gălăgioase încât nu a fost chip să mai adorm. Mă 
sculai deci din culcuş, deşi mai erau trei ceasuri încheiate 
până să pornim. 

Orientalii nu plecau niciodată la drum - după cum am mai 
amintit - înainte de ora trei după prânz. Era o excepţie care 
se făcea acum pentru mine, plecarea aceasta înainte de 
amiază. Fiind creştin, nu eram silit să mă ţin de obiceiurile 
mahomedane şi asta le împăca întrucâtva conştiinţa, că se 
abăteau de la regulile religiei lor, care spune că nu e 


îngăduit să porneşti la drum decât după rugăciunea de 
după prânz. Femeile şi copiii trebuiau să rămână însă în sat. 

Îmi luai rămas-bun de la Hanneh, care îmi spuse cu lacrimi 
în ochi: 

— Sihdi, ştiu că nu te temi de nici o primejdie şi de nimic; 
ştiu însă de asemenea că eşti un războinic prevăzător şi cu 
chibzuială. Halef însă e cam nesocotit şi s-ar putea să se 
lase târât de firea lui iute; de aceea te-aş ruga să-l cam ţii în 
frâu. 

— Fii fără grijă, o să ne întoarcem teferi şi voioşi, îi zisei eu 
ca s-o liniştesc. Allah jişadak - Dumnezeu să te apere! 

A doua zi toţi bărbaţii din sat ne întovărăşiră până la 
fluviu. Să nu se creadă însă că alaiul mergea în linişte după 
noi. Aş! Cum toţi erau călări, care mai de care vroia se ne 
dea o probă de dibăcia lui în arta călăritului. O luau în 
galop, veneau îndărăt, îşi struneau brusc caii în faţa 
noastră, îşi descărcau armele şi chiuiau de răsuna 
văzduhul. Urmarea fu că ne-a trebuit un timp întreit până s- 
ajungem la mal. Orientalul nu ştie ceea ce numeşte 
americanul time is money32. 

Pe mal ne aşteptau haddedihnii care purtau merindele şi 
pieile de capră pentru plută. Aceasta fusese pregătită 
înainte de sosirea noastră. Era destul de trainică şi 
întocmită astfel că puteam fi fără grijă în privinţa siguranţei 
călătoriei. Alte strângeri de mână, alte răcnete, urări, 
împuşcături şi chiote, apoi pluta fu împinsă de la mal şi 
porni întâi încet, apoi mai tare până ce curentul o târî 
vijelios cu sine. 

Când oamenii de pe mal se zăriră numai ca nişte 
muşuroaie de furnici, Halef ridică braţele în aer şi strigă cu 
glas declamativ: 

— Rămâi cu bine. O, Hanneh, tu lumina luminilor fericirii 
bărbăteşti! Rămâi cu bine, o, Kara Halef, tu cel mai bun 
dintre feciorii tuturor taţilor dintre Tigru şi Eufrat! 
Rămâneţi cu bine, o voi toţi haddedihnii, cei mai viteji 
luptători dintre toţi războinicii de la pustiul cel Arab până la 


munţii Kurdistanului. O, Sihdi, cu drag te însoțesc, dar 
depărtarea de ai mei e asemenea unei menghine care îmi 
apasă pieptul cu două scânduri puse una peste alta; e greu 
de îndurat. 

— Durerea o să dispară repede, dragul meu. Eşti doar 
bărbat! Îl mângâiai eu. 

— Ai dreptate, Sihdi, dar vezi tu, tocmai fiindcă sunt 
bărbat am nevastă şi copil şi ăştia doi sunt scândurile care 
mă apasă şi mă fac să sufăr. Aş dori că pluta noastră să fie 
chiar acum atacată de duşmani; ar trebui să ne apărăm şi 
gândurile mele s-ar abate atunci de la aceia pe care i-am 
lăsat în urmă. Ah, Sihdi, să fi fost tu de faţă azi-dimineaţă 
când, după rugăciune, Hanneh, cea mai frumoasă femeie 
dintre toate florile câte sunt pe lume, a venit să-şi ia rămas- 
bun de la mine! Mi-a spus tot ce a avut să-mi spună. 

— Şi tu? 

— l-am dat dreptate - ca întotdeauna. Să fi auzit tu cum 
vorbea de cuminte, ai înţelege de ce mi-a fost atât de grea 
despărţirea. 

În tot cursul zilei Halef rămase tăcut, împotriva obiceiului 
său. Vedeam bine că îi e dor de acasă. Odată, pe când dădea 
nutreţ cailor, cuprinse gâtul armăsarului şi murmură: 

— O, murgule, murgule, erai atât de drag copilului meu şi 
cu bucurie îl purtai în spinare... De ce nu e şi el acum cu 
noi! 

Ca să-i mai abat gândurile, începui să-i amintesc de 
peripeţiile prin care trecuserăm odinioară împreună. 
Degeaba, jalea îl rodea şi răspundea morocănos. Aş fi fost 
bucuros să se întâmple ceva, dar nu întâlnirăm ţipenie de 
om până la Tekrit. 

Când se înnoptă, traserăm pluta la mal nu departe de 
Imam Dor. Era aci un loc mai dosit unde puteam fi în 
siguranţă de vreun atac neprevăzut. Caii aveau ce paşte, iar 
noi tăbărârăm pe bunătăţile pe care Hanneh avusese grijă 
să ni le dea pentru drum - mai bine zis tăbărâi, căci Halef 
nici nu se atinse de ele. Bietul om n-avea poftă de mâncare. 


Când mă văzu la lumina focului pe care-l aprinsesem, cum 
înfulecam, zise clătinând capul: 

— Orice-ai spune, un om însurat nu se potriveşte cu un 
burlac. Eu n-aş putea pune o bucăţică în gură, oricât de 
flămând aş fi. 

— Ei aş! Dacă ţi-ar fi foame, să vezi cum ai mai mânca. 

— Să nu crezi asta, Sihdi! Când ţi-e dor de ai tăi îţi piere 
pofta de mâncare. Şi mai ales, dacă... 

Îşi curmă vorba, făcu o mutră, ca şi când şi-ar fi adus 
aminte de ceva important, apoi urmă: 

— Sihdi, a sosit timpul să-mi spui şi mie ce ai vorbit azi- 
noapte cu Hanneh, floarea tuturor florilor. 

— Hm! Aş fi vrut s-o amân pentru mai târziu... 

— De ce? Vrei să-mi lungeşti sufletul ca un ghem de sfoară 
care se desfăşoară de aici până la Basra? Poţi fi tu atât de 
nemilos ca să calci în picioare dorul meu care se aseamănă 
deocamdată cu o gumbara33 ciripitoare şi care s-ar putea 
preschimba pe urmă într-un karkadahn34? Înfige-ţi, rogu- 
te, inima în vârful limbii şi las-o să glăsuiască în voie. 

— La drept vorbind, aveam de gând să-ţi spun mai târziu, 
dar fiindcă sunt milos din fire, sfoara ta m-a înduioşat şi 
rinocerul mi-a muiat inima. Aşadar, ascultă! Mai întâi şi întâi 
Hanneh mi-a spus că eşti cel mai bun om din câţi există sub 
soare. 

Sări ca o minge în sus şi strigă: 

— Hamdulillah! Asta îmi răcoreşte sufletul că iarba 
fragedă o cămilă însetată! Auzi! Din câţi sunt sub soare! 
Cine poate judeca atât de bine nu se poate să fie lipsit de 
suflet. 

— Fireşte! Şi asta era ce vroiam să-ţi mai spun. le roagă 
să nu te mai îndoieşti că are şi ca un suflet. 

— O, Sihdi, dacă spune că eu sunt cel mai bun om de sub 
soare, nu mă mai îndoiesc. Măcar că... hm... Sihdi, nu e aşa 
că sufletul e ceva lăuntric? E ascuns în trup... 

— Da. 


— Atunci acolo să rămână! Sunt însă suflete care se văd şi 
pe dinafară, ba se şi aud; astea, vezi, nu-mi plac... 

— Pesemne că şi Hanneh ştie asta, căci mi-a mai dat o 
însărcinare. 

— Care? 

— Să-ţi spun că dacă tu crezi că are şi ea suflet, o să şi-l 
păstreze înăuntrul ei. 

— Maşallah! Mare minune! Ce bine îmi pare că a vroit să 
vorbească în taină cu tine! Ştii tu, Sihdi - dar n-ai cum să 
ştii fiindcă nu eşti încă în stăpânirea unui harem - află însă 
de la mine: Când sufletul unei femei iese la iveală, chipul ei 
e cam... cum să spun... prea aspru şi glasul poruncitor. Şi 
vezi tu, tocmai atunci are mai mare dreptate. Acu' când mi- 
ai dat vestea asta bună, sunt încredinţat că voi avea şi eu 
din când în când dreptate, nu numai amândoi. Ţi-a mai spus 
şi altceva? 

— Da. 

— S-aud! Cuvintele tale sunt raze de soare pentru mine, 
care încălzesc până şi ceafa unui crocodil. Sunt gata să le 
ascult. 

— Nu e de ajuns. Ceea ce vreau să-ţi spun e spre binele 
tău şi cer să-mi făgăduieşti că mă vei asculta fără să 
crâcneşti. 

— Sihdi, inima mea e acum înclinată spre îngăduinţă, de 
aceea îţi făgăduiesc tot ce-mi ceri. 

— Bine. Să te ţii însă de cuvânt. Hanneh vrea să fii cu 
băgare de seamă şi să nu te laşi târât spre vreo nesocotinţă. 

— Păi aşa sunt întotdeauna! 

— Greşeşti. 

— Cum adică? N-a fost înţelept din partea mea că ţi-am 
îngăduit să mă alegi de prieten şi ocrotitor? Pot avea eu un 
Sihdi mai bun ca tine? Şi n-a fost o prevedere şi o 
chibzuinţă din partea mea când mi-am ales de soţie pe cel 
mai gingaş boboc al pomului în floare dintre toate femeile? 
Aş putea avea o nevastă mai bună ca pe mama cea mai 
desăvârşită a copilului meu? 


— Tocmai pentru că ai ştiut să alegi atât de bine în 
amândouă privinţele, nădăjduiesc că vei şti să întrebuinţezi 
prevederea asta şi în alte împrejurări. Dacă nu, o să-ţi 
amintesc că mi-ai dat astăzi cuvântul tău. Vezi tu, Halef, eşti 
cam repezit uneori şi nu prea ţii seamă de ce faci. 

— Eu, Sihdi? Atunci nu mă cunoşti. Mi se pare uneori că 
sunt chiar prea domol. 

— Adu-ţi aminte de multele cazuri când a trebuit să te 
potolesc ca să nu faci vreo... era să spun prostie. 

— Păi ce, vroiai să întorc spatele primejdiei? Când mă 
insultă cineva să nu smucesc cuțitul de la brâu ca să...a, 
stai că-mi adusei aminte, îl am la mine! 

— Pe cine? 

— Pe ăla, ştii, pe care-l purtam întotdeauna atârnat de 
brâu în călătoriile noastre. Uite-l! 

Ştiam eu pe cine credea: biciul lui din piele de crocodil de 
care se slujea repede, uneori, ce e drept, spre bucuria, dar 
alteori spre necazul meu. 

Băgă mâna sub haik, scoase biciul şi-l învârti de câteva ori 
în aer. 

— Da, ăsta pune pe mulţi cu botul pe labe, trebuia să-l iau 
cu mine. Când văd că n-ajută vorba, ajută el cu mângăâierile 
lui. Sfânt e şi gârbaciul ăsta, Sihdi! 

— Pune-l la loc şi ascultă încoa' la mine. N-ai voie să te 
slujeşti de gârbaci decât atunci când îţi voi porunci eu. 

— Lasă că o să mai vorbim noi despre asta! 

— Nu, vreau să ne înţelegem o dată pentru totdeauna. 
Asta e şi părerea Hannehei. 

— Cum, şi-a spus şi faţă de tine părerile? Vezi tu, Sihdi, pe 
când femeile n-aveau încă suflet... 

— Nu vorbi gogomănii! Au avut întotdeauna. 

— N-ai cum să ştii. Abia după ce vei avea şi tu o drăgălaşă 
stăpână a inimii tale îţi îngăduiesc să... 

— Am, dragă Halef, îi curmai eu vorba. 

Tresări, se aplecă mai tare, mă privi uluit şi bâigui: 

— Ce... ce... ai? 


— O stăpână a inimii mele. 

Scăpă biciul din mână şi strigă: 

— Glumeşti pesemne. Se poate să... 

— De ce să nu se poată? 

— Aoleu! Stai să şed că nu mă mai ţin picioarele. Nevasta 
asta neaşteptată a ta mi s-a lăsat în genunchi, care au 
început să tremure. 

Se aşeză lângă foc, se uită lung la mine, apoi chipul i se 
însenină şi zise vesel: 

— Văd eu că glumeşti. 

— Vorbesc foarte serios, dragul meu. Uite la inelul din 
degetul meu. Astfel de inele poartă numai creştinii însuraţi. 

— Ne' uhzu billah - pentru numele lui Dumnezeu! 
Adevărat, acu' mi-aduc şi eu aminte că aşa e. Am văzut la 
mulţi de-ai voştri hawahtim el kitab en nikah35 de astea. 
Cum, ai nevastă, într-adevăr o nevastă, o nevastă 
adevărată? 

— Da. 

— Care stă în cortul tău? 

— Da. 

— Sihdi, lasă-mă să răsuflu. Spune-mi, sunt treaz ori visez? 
Îmi vine să plâng ca o muiere. 

— Pentru ce? Cred că mai degrabă ar trebui să te bucuri. 

— Şi încă ce bucurie! Spune-mi, ţi-e dragă? 

— Ca lumina ochilor! 

— Dacă inima ţi-e dată nevestei ăsteia neaşteptate şi 
neprevăzute, cum mă mai poţi iubi pe mine, credinciosul 
tău Halef şi tovarăşul tău nedespărţit? 

— Mi-eşti tot atât de drag după cum mi-ai fost 
întotdeauna. 

— Nu e adevărat! Nu mai poţi să mă iubeşti, o dată ce 
inima ta e dăruită muierii ăleia! Nici nu vreau s-aud de ea... 
Mi-a răpit dragostea şi prietenia ta, te-a răpit pe tine însuţi. 
Nici de tine nu mai vreau să ştiu nimic... 

Se ridică de jos şi plecă. Se opri pe mal şi privi posomorât 
şi mâhnit în apă. Bietul Halef era gelos. Nu zisei nimic, căci 


îl cunoşteam eu; veni agale îndărăt, şezu iar lângă mine, 
oftă adânc şi începu să se tânguie: 

— Aşa, zii, m-ai părăsit... pe mine care mi-aş fi dat viaţa 
pentru tine. Mi-ai dat cu nevasta asta lovitura de moarte. 
Ba mai vroiam să mă duc cu tine în Persia; acu' mi-am luat 
seama, mă întorc acasă. 

Deşi eram foarte mişcat, i-am zâmbit, întrebându-l: 

— Dragă Halef, nu e aşa că eram prieteni pe vremea când 
te-ai însurat cu Hanneh? 

— Da. 

— Şi cu toate astea tot prieteni am rămas, nu? 

— Da. 

— 'Tot aşa o să fie şi acum. 

— Nu, Sihdi, nu e totuna. Tu o cunoşteai pe Hanneh, 
lumina răsăritului şi a amurgului care a devenit soţia mea. 
Dar ce ştiu eu de stăpâna fericirii tale! Văzut-o-am eu 
vreodată? Şi-a mânat ea turmele ei dinaintea mea? Am fost 
eu oaspetele ei, ca să mănânc cuşcuş din mâinile ei? Unde i- 
am văzut eu chipul său măcar să-i fi auzit glasul? Sau 
cămila pe care o ducea ea de căpăstru? Atât de departe-i 
gândul ăsta de mine că spaima care m-a cuprins e tot atât 
de mare ca şi când n-ar fi femeia ta, ci m-aş fi însurat eu cu 
ea. 

— O crezi aşa de rea şi urâtă? 

— Mai bună şi mai frumoasă ca Hanneh a mea nu poate să 
fie. 

— Nu, dar tot atât. 

— Norocul tău dacă o fi aşa. 

— Sau crezi că era nevoie să te duc în Germania, ca să-mi 
alegi tu nevastă? 

— Nu zice nimeni. Lasă-mă acum să mănânc şi să 
chibzuiesc niţel. Dorul de acasă care mi-a tăiat pofta de 
mâncare s-a irosit. Vreau chebab36, chebab pregătit de 
mâna Hannehei mele; ce o să se mai sperie şi ea când o auzi 
că ţi-ai făcut şi tu un harem! 


Mânca repede, ca un om ale cărui gânduri sunt aiurea. 
După câtva timp zise iar: 

— Spune drept, Sihdi, nu e aşa că te mustră cugetul? 

— Doamne fereşte! 

— Atunci de ce n-ai pomenit nimic de ea în sat, ci tocmai 
acum? Asta se cheamă că te-ai însurat în taina mustrării de 
cuget. 

— Nu e oprit oare la voi ca bărbatul să nu vorbească 
niciodată cu străinii despre haremul său sau al lor? 

— Ai dreptate, Sihdi şi te rog să mă ierţi. 

Mai îmbucă de câteva ori, pe urmă întrebă iar, dar cu 
întreruperi: 

— Eşti mulţumit de ea? 

— Foarte! 

— E tânără şi frumoasă ca Hanneh a mea? 

— Da. 

— Hamdulillah! Asta mă mai linişteşte. Despre partea mea 
însoară-se toţi cu femei urâte, numai tu şi eu, nu. Ai avut 
prilejul s-o vezi vreodată aşa, din întâmplare, înainte de a te 
căsători cu ea? 

— Fireşte! La noi nu e ca la voi. Îţi cunoşti femeia bine 
când o iei de soţie. 

— Allah kehrim! Asta îmi place. E măruntă la trup? 

— Nu. 

— Are picioare mari şi pumnii zdraveni? 

— l-ascultă, Halef, aşa fără gust mă crezi? 

— Păi, chiar dacă întreb nu e numaidecât nevoie să le aibă. 

— Dar ochii? 

— Negri şi catifelaţi. 

— Îi eşti drag, Sihdi? 

— Nu mai puţin decât îmi este ea mie. 

— Să poftească să nu te iubească! Nu i-aş îngădui să calce 
în duarul meu. Dar ia spune, Sihdi, are şi ea suflet? 

— Sufletul ei e aidoma cu al Hannehei tale. 

— Aoleu! Săracul de tine! Atunci are fireşte şi... păreri? 

— Cum să n-aibă! 


— Şi... când are ea dreptate ai şi tu? 

— Nu. 

— Allah jarhankum - îndură-se Allah de voi! Păi dacă e aşa, 
n-aveţi niciunul vreodată dreptate. 

— Ba când unul, când altul, nu amândoi în acelaşi timp. 

— Nu se poate, Sihdi, deşi de când au şi femeile suflet, vor 
să... 

— Lasă vorbele astea, Halef, îl întrerupsei eu. Dacă ar 
exista vreo femeie fără suflet, ar fi fost mai bine pentru 
bărbatul ei să nu o fi cunoscut niciodată - crede-mă! 

— Dar dacă sufletul femeii e atât de neastâmpărat că... 

— Cu atât mai mult trebuie să fie bărbatul mai potolit. Asta 
face pe femeie să-l respecte şi să-l stimeze. 

— Bine zici, Sihdi. Vezi, aşa sunt şi eu, tac când vorbeşte 
ea. Ai băgat de seamă ce respect are Hanneh de stăpânul şi 
soţul ei, cred. Cum se numeşte izvorul fericirii tale 
pământeşti? 

— După cum pronunţaţi voi, Emmeh. 

— Păi numele ăsta n-are nici un înţeles! 

— Ba da, căci pe limba noastră vrea să zică şatireh, adică 
„harnica”. 

— Mă bucur Sihdi, tare mă bucur! Atunci belşugul cortului 
tău va spori chiar când vei lipsi tu de acasă. Emmeh a ta va 
bate din laptele cămilelor tale untul, iar din fibrele de 
palmieri va împleti pături şi rogojini. Va scoate sâmburii din 
smochine şi va pisa hrişcă pentru copt pâine. Acu' aş mai 
vrea să ştiu dacă vorbeşte arăbeşte ori pricepe niţel limba 
turcească. 

— Niciuna, nici alta. 

— Allah! Allah! Atunci ce fel de limbă vorbeşte? 

— A ţării mele. 

— Îţi ajunge atât? 

— Cred şi eu. 

— Şi ce face când vin alte femei la ea? 

Femeile din ţara noastră vorbesc toate aceeaşi limbă... 

— Păi... nu ştie nici persana, nici limbă kurdă? 


— Nu! 

— Aoleu! Atunci sunt mai deştepte ale noastre fiindcă 
pricep câte niţel şi din astea două limbi. Mai cu seamă 
Hanneh a mea. S-o auzi când se porneşte! 

— Cu toate astea femeile noastre ştiu mai mult ca ale 
voastre, dragul meu; o să-ţi lămuresc eu altă dată. Acu' 
cred că am pălăvrăgit destul despre haremurile noastre. 

— Un lucru să te mai întreb, Sihdi şi am isprăvit. Se pricep 
să tăbăcească pieile şi să ascută cuțite? 

— Nu. 

— M-am lămurit! Hanneh a mea ştie mai multe. Dar nu e 
de mirare, fiindcă a ta n-are un Halef care s-o înveţe toate 
astea. De când e soţia ta? 

— De patru ani. 

— Maşallah! Şi n-a fost de altă părere când i-ai spus că 
pleci în Persia? 

— M-a rugat, fireşte, să rămân cu ea; când i-am lămurit cu 
binişorul pentru ce mă duc... 

— Aha, a ieşit atunci la iveală respectul şi stima despre 
care spuneam adineauri şi pe care mi le dovedeşte şi 
Hanneh, cea mai înţeleaptă dintre toate femeile înțelepte. 
Ştii ce, Sihdi? Faptul că Emmeh a ta ţi-a îngăduit să vii 
încoace mă împacă niţel cu haremul tău. Îţi dau învoirea 
mea deplină şi dacă vei avea o fată, sunt gata s-o dau de 
nevastă lui Kara al meu când i-o veni vremea de însurat. Va 
deveni astfel o adevărată haddedihnă din marele şi vestitul 
neam al sammarilor, putând trăi mai fericită şi mai liberă la 
noi decât în corturile voastre de piatră şi cărămidă. Vezi 
deci că nu mai sunt supărat pe tine. Dă mâna încoace. Aşa. 
Să fim iar prieteni cum am fost până acum. 

Bietul Halef era convins într-adevăr că propunerea asta e 
o mare dovadă de dragoste pe care mi-o dădea. M-am ferit, 
fireşte, să o resping, ca să nu-l jignesc. Era doar şeicul 
haddedihnilor, neam mândru şi neatârnat pentru care 
onoarea era mai presus de orice. Şi-apoi în situaţia lui de 


acum nu-l mai puteam socoti pe Halef drept un servitor ci, 
cel puţin, egalul meu. 

Capitolul XII - „latăl mirodeniilor” 

A doua zi de dimineaţă pornirăm mai departe. Triburile 
duşmane haddedihnilor se retrăseseră acum, în primăvară, 
în inima Djezirehului37, aşa că nu ni se întâmplă nimic până 
ce ajunserăm la locul unde afluentul Adhem se varsă în 
Tigru. 

Fluviul săpase aici un golf lung şi îngust, ale cărui maluri 
erau tivite cu tufe dese. Hotărârăm să tragem pluta între 
tufe şi să poposim peste noapte acolo. Cum nu se înnoptase 
încă de tot, încălecarăm şi pornirăm o bucată de drum pe 
uscat, ca să se mai dezmorţească niţel cămilele. 

Ne întoarserăm apoi iarăşi la mal şi adunarăm vreascuri 
pentru foc. De-abia sfârşisem cu căratul acestora, când 
zărirăm o plută pe care afluentul o mâna pe fluviu. Pluta 
era mai mică decât a noastră, dar din acelaşi material şi pe 
ea se aflau trei inşi. Doi din ei vâsleau, al treilea stătea fără 
treabă în mijlocul plutei. După căciulile de oaie pe care le 
purtau pe cap, bănuirăm că sunt persani. 

— Ăştia trebuie să fie şiiţi cianieni care au venit de peste 
munţi şi şi-au făcut în Ta'uk sau Tuss Khurmaly o plută. 
Oare unde or fi vrând să se ducă? 

— Probabil că în josul apei, altminteri s-ar fi slujit de cai ori 
cămile. 

— Aşa trebuie să fie. Allah! Uite-i că-şi îndreaptă pluta 
încoace. 

— Pesemne că vor şi ei să poposească aici. 

— Şi îi laşi? 

— N-avem ce face. Nu suntem noi stăpânii locului. 

— Asta nu, dar noi am sosit înaintea lor şi cine intră întâi în 
cort, ăluia i se dă întâi de mâncare - zice proverbul. 

— O fi zicând proverbul aşa, numai că de data asta nu se 
prea potriveşte. Ne aflăm sub cerul liber şi suntem chiar 
datori, dacă vin încoace, să-i primim ca pe nişte oaspeţi. 


— Hm... nu prea îmi place ce spui tu. Cu oamenii ăştia nu e 
lucru curat. 

— De ce? 

— Pentru ce au făcut ocolul ăsta mare dacă vin tocmai din 
Bilad el Adjam38 şi n-au ţinut drumul caravanelor? Unde le 
sunt caii cu care au trecut munţii? l-au lăsat pesemne 
dincolo de râu şi va trebui să-şi cumpere pe urmă alţii. Asta 
costă parale şi parale nu cheltuieşte cineva decât atunci 
când ştie că o să le pună la loc. Când un persan alege calea 
apei, are ceva de gând ce nu trebuie să ştie alţii, ori s-a 
făcut vinovat în ţara lui de vreo fărădelege care l-a silit să ia 
drumul pribegiei. Am ori nu dreptate, Sihdi? 

— Tot ce se poate, totuşi, nu e un motiv pentru noi să-i 
gonim, dacă vor vrea să se alăture de noi. De altminteri o să 
se întunece îndată şi s-ar putea să nici nu ne vadă. 

Persanii se aflau acum în mijlocul râului şi se luptau dârz 
cu curentul ca să poată ajunge la mal. Din pricina tufelor nu 
ne zăreau; golful era lung de vreo două sute de paşi şi era 
de prevăzut că se vor opri la începutul lui, deoarece 
începuse să se întunece de-a binelea. 

Ascultarăm cu încordare, dar nu auzirăm nimic. Deci 
presupunerile mele nu mă înşelaseră. Persanii nu mai 
cutezaseră să înainteze în golf. Trebuia să ştim la ce 
depărtare se aflau faţă de noi. 

— Sihdi, zise Halef, cine şi-ar fi închipuit că viaţa în 
sălbăticie va începe chiar de astăzi pentru noi. O să-ţi arăt 
acum că n-am uitat încă din cele ce am învăţat de la tine. 

— Anume? 

— Iscoditul. O să mă furişez până la ei să văd ce fac. 

— Nu tu, ci eu, mă pricep mai bine la aşa ceva. 

— Mă jigneşti, Sihdi! 

— Astâmpără-te! Adu-ţi aminte ce te-a rugat Hanneh. Să 
nu faci lucruri nechib-zuite. Mă tem că ai fi în stare de o 
nesocotinţă. 

— Care? 


— Ştii cât de mare e limba asta de pământ. Cam cât crezi 
că ţi-ar trebui ca să străbaţi tufele astea dese? Până mâine 
dimineaţă! Înainte de-a începe, e bine să ştim cam pe unde 
se aţin persanii. 

— Cum putem şti de mai înainte? 

— Chiar de la ei. 

— Ce, sunt nebuni să-ţi spună? 

— Dragul meu, vezi că în, viaţa asta de sălbăticie trebuie 
să te bizui pe agerimea minţii înainte de toate. Persanii sunt 
mahomedani, nu e aşa? 

— Da, deşi şiiţi, care pun pe feciorii lui Ali mai presus de 
Mahomed. 

— Au deci două rugăciuni de făcut, adică Moghrebul, 
rugăciunea amurgului; pe urmă Şija, după ce se va 
întuneca de tot. Se cred singuri aici şi o vor spune cu glas 
tare, după cum scrie la lege, aşa că îi vom putea auzi. 

— Bine zici, la asta nu m-am gândit. 

— Dă-ţi seama că în, viaţa de sălbăticie - cum zici tu - 
trebuie să te gândeşti la toate. A, ascultă! 

— Se roagă... au început Moghrebul... 

— Şi până să sfârşească ei voi ajunge în spatele lor. Tu 
rămâi aici şi ai grijă de cai. 

Plecai. Tufele formau un brâu lat care se întindea în lungul 
malului. Mergeam dincolo de tufe ca să pot înainta mai 
repede. Ajunsei îndărătul persanilor chiar în clipa când îşi 
încheiau rugăciunea cu cuvintele: 

— Lăudat fie Allah! Laude lui! Nu e alt Dumnezeu afară de 
el! Dumnezeu e mare! Dumnezeu e foarte mare şi lăudat să 
fie el din belşug! 

Se auzi apoi un glas zicând: 

— Acu' aprindeţi focul. Să facem îndată şi cealaltă 
rugăciune ca să putem cina. 

Moghrebul se spune de obicei îndată ce a apus soarele, 
dar fiindcă persanii erau în întârziere făceau amândouă 
rugăciunile una după alta. Pentru drumeţi, legea îngăduie şi 
abaterea asta. 


Observai de după tufele unde mă aflam o flacără izbucnind 
pe mal şi după câteva minute începură rugăciunea de 
seară. Mă lăsai la pământ şi începui să mă târăsc binişor 
printre tufe. Nu m-am oprit decât când am socotit că m-ar 
putea vedea. 

Din locul unde eram puteam vedea bine pluta trasă la mal. 
Nu era nimic pe ea. Persanii n-aveau nici un fel de bagaj. 
Stăteau toţi trei lângă foc. Doi din ei erau oameni de rând, 
dar al treilea părea să fie ceva mai de seamă. Nu că s-ar fi 
deosebit prin îmbrăcăminte - doar brâul era de preţ - dar 
înfăţişarea lui nu se asemăna cu a lor. 

Chipul lui pârlit de soare, cu fruntea îngustă, nasul lung şi 
subţire şi nările tremurătoare, buzele răsfrânte şi groase, 
bărbia adusă în sus, ochii mici, sfredelitori, cu pleoapele 
roşii pe margini, îmi făcură impresia unui om foarte viclean 
şi rău. Mustaţa lui neagră, lungă şi groasă, ale cărei vârfuri 
cătau în jos, accentua această impresie. Trăsăturile feţei 
trădau instincte animalice şi dacă e adevărat că adevă-ratul 
curaj se poate citi la om în ochi, atunci persanul acesta 
părea să fie un laş. Om primejdios, necruţător şi laş - îmi 
ziceam eu şi când îi zării şi mâinile lungi şi osoase, cu 
unghiile ca nişte gheare, cu arătătorul aproape mai lung ca 
mijlociul, fui sigur că părerea pe care mi-o făcusem despre 
individ nu era greşită. Faţa, glasul, mersul, ţinuta, 
atitudinea unui om te poate înşela, mâinile lui însă nu. 
Căpătasem în privinţa asta o experienţă pe care mă puteam 
bizui. Mâna e expresia caracterului; nu poate tăinui nimic. 
Ea e unealta spiritului şi a sufletului şi după această unealtă 
poţi cunoaşte pe omul ce o mânuieşte. 

Toţi trei erau înarmaţi cu puşti lungi orientale, pumnale şi 
pistoale. 

Acum mâncau; nimeni nu vorbea. După ce sfârşiră, omul 
cel fioros scoase din buzunar o bucată de pergament, o 
apropie de foc ca s-o poată citi, apoi o băgă la loc şi zise: 

— Dacă sosim la timp, partea voastră va fi de o sută de 
tumani de cap, după cum am socotit eu. Vă ajunge? 


Ochii lui mititei se aţintiră cu o privire ciudată la cei doi 
tovarăşi ai săi? 

Tăcură câteva momente, pe urmă unul din ei răspunse 
privindu-l tot atât de ciudat: 

— De la Hussein care a fost măcelărit de câinii de şiiţi la 
Kufa, ne mulţumeam cu puţin, dar de când eşti tu Peder-i- 
baharat39 măcar că se întâmplă să câştigăm de zece ori 
mai mulţi ca înainte, nu ne ajunge, fiindcă ne-ai spus că e 
cineva care câştigă de o mie de ori pe-atât. 

— V-am spus eu aşa? 

— Nu numai că ne-ai spus, dar ai făcut şi socoteala negru 
pe alb. 

— Atunci aşa trebuie să fie. Spui, o, Aftab, că sunt Peder-i- 
baharat; da, titlul îl am, dar nu sunt într-adevăr. Să-mi 
spuneţi numai Sil-i-safaran40. Şi deşi nu sunt decât atât, 
puteţi agonisi la mine averi, pe când înainte de-abia aveaţi 
cu ce vă ţine zilele. Eu am avut ideea să întrebuinţez pe 
lângă şofran şi şofrănaş. Asta ne-a adus până acum mii de 
tumani şi o să ne mai aducă încă de sute de ori pe-atât. Am 
fost hotărât pentru toate mirodeniile şi cu toate astea nu mi 
se dă decât şofran. Pot eu să mai rabd aşa ceva? Şi voi, 
oamenii mei, care aţi putea câştiga altminteri de mii de ori 
mai mult dacă aş fi ceea ce trebuie să fiu? Ştiţi voi pentru 
cine lucrăm noi şi ne punem viaţa în primejdie? Pentru un 
ins care trândăveşte şi trăieşte ca Gibla-i-Alem41. 

— Ştim, răspunse acela pe care îl numise Aftab. 

— Văzutu-l-ai tu vreodată? 

— Nu. 

— Atunci pentru ce vă primejduiţi zilnic viaţa pentru el? 
Nu cumva se trage din cer, că nu catadicseşte să se arate? 
Nu eu sunt acela care împart binele şi răul cu voi? Pe cine 
trebuie să iubiţi mai mult, pe mine ori pe el? În cine vă 
puteţi încrede mai bine? Aţi putea câştiga pe fiecare an mii 
şi mii de tumani, dacă aş fi eu în locul lui. 

— Ne-ai spus de multe ori asta şi te credem. 


— Am mai spus-o şi altora şi m-au crezut. l-a trecut timpul. 
Deasupra capului său pluteşte sabia dreptăţii. Am vorbit cu 
vreo câţiva pederani4?2 şi sunt sigur că în clipa hotărâtoare 
nu vor da îndărăt. Ştim cu toţii că poartă întotdeauna sub 
haină un şireh43, dar glonţul meu poate trece şi prin el. 

Tăcură o bucată de vreme. Peder-i-baharat privea 
întunecat înaintea lui; ceilalţi îşi ţineau şi ei privirile în 
pământ. Spionasem adesea indivizi suspecți, dar o astfel de 
convorbire ciudată nu auzisem niciodată până acum. 

Peder-i-baharat, Tatăl mirodeniilor, Umbra şofranului, 
Prinţul Umbrelor! Erau desigur nume care aveau o anumită 
însemnătate. Dar care? Prinţul Umbrelor! Cine erau, 
„Umbrele“? Oameni, fireşte. Dar ce fel de oameni erau şi de 
ce li se zicea, „Umbre”? Să fi însemnat „Prinţul Umbrelor” 
un rang? Atunci şi „Umbra şofranului”, „latăl mirodeniilor” 
tot aşa ceva trebuia să fie. Părea să fie vorba de superiori şi 
inferiori ai unei asociaţii secrete. 

Fluviul la malul căruia mă aflam acum fusese stăpânit 
odinioară de vechii babiloneni şi asirieni până ce au venit 
perşii şi mezii şi au pus capăt dominaţiei. Dacă s-ar fi sculat 
acum din mormânt bătrânul şi puternicul Hammurabi, 
viteazul Tukulti-Adar I, medul Kyaxares şi achemenidul 
Cyrus şi ar sta aşa, în faţa mea ca aceia de colo, 
împărtăşindu-şi tainele lor diplomatice, probabil că i-aş fi 
priceput mai bine decât pe aceşti persani. Dar avea să 
urmeze ceva şi mai încâlcit, căci „şeful” zise iar: 

— La ce vă gândiţi iar? Probabil că la cele ce vă spusei 
adineauri? 

— Da, răspunse Aftab. Suntem gata să trecem de partea 
ta. Soldatul nu poate câştiga lupta dacă nu vede pe ofiţerul 
de care trebuie să asculte. Tot astfel, stăpânul care ne 
porunceşte să nu fie o făptură nevăzută pentru care ne dăm 
viaţa fără să se fi arătat vreodată. Am vorbit şi cu alte 
„Umbre” despre asta şi sunt de aceeaşi părere. Spune-ne tu 
ce trebuie să facem şi te ascultăm în totul. 

— Atunci mă pot bizui pe voi? 


— Da. Ziceai adineauri că sabia pluteşte deasupra capului 
lui Emir-i-sillan? Cunoşti timpul şi locul? 

— Îl cunosc. 

— Putem s-o aflăm şi noi? 

— O să v-o spun, căci vă ştiu oameni de credinţă. Ştiţi şi voi 
că în ziua soldei toţi pederanii se adună în ruinele lăcaşului 
sfânt că să-i asculte poruncile şi să-şi depună socotelile. În 
noaptea aceea, dacă voi izbuti ca şi ceilalţi să... 

Îşi curmă vorba, căci se auzi o împuşcătură chiar dinspre 
locul unde îl lăsasem pe Halef. Mă speriai, căci mi-l 
închipuiam în primejdie, altfel n-ar fi tras el, de asta eram 
sigur. Trebuia să alerg în ajutorul lui cu orice preţ, ceea ce 
era greu, din pricina zgomotului pe care l-aş fi făcut. Dar 
spaima persanilor îmi prinse bine, căci îndată ce auziră 
detunătura îşi luară flintele şi se ascunseră în tufiş, ca să fie 
la adăpost de gloanţele unui presupus duşman. Pârâitul 
crengilor îmi dădu astfel prilej să mă îndepărtez nesimţit de 
ei. Îl văzui pe Halef cu puşca întinsă; neştiind cine vine, dori 
să tragă. 

— St! Eu sunt, îi zisei cu glas înăbuşit. Tu ai tras? 

— Da. 

— Pentru ce şi în cine? 

— Într-un leu, Sihdi. Se furişa la cai să sfâşie pe Assil al 
tău. 

— Vorbeşti prostii! 

— Zău, Sihdi, l-am văzut cum te văd. Era un leu ca toţi leii, 
„Tatăl cu căpăţâna mare”. 

Se putea foarte bine să nu se fi înşelat. Leul persan se 
rătăceşte uneori chiar prin Djezireh. Aprinsei repede un foc 
mare ca să gonesc leul, care se aţinea probabil pe-aproape. 
Puţin îmi păsa acum dacă voi atrage astfel atenţia 
persanilor asupra noastră. 

Când flăcările izbucniră cu putere întrebai pe Halef 
dincotro venise leul. Îmi arătă cu mâna direcţia şi zise: 

— Uite, dintr-acolo venea al dracului! Când m-a văzut s-a 
oprit în loc. Era un Abu el rad44 mare cât toate zilele. I-am 


trântit un glonte - l-oi fi nimerit ori nu, el ştie - şi de frică a 
luat-o la fugă. Ce crezi tu! De frica lui Hagi Halef Omar fug 
şi leii cei mai grozavi... 

Îmi luai puşca şi mă îndreptai încet şi cu băgare de seamă 
spre locul pe care mi-l arătase Halef. De-abia făcui vreo 
patruzeci de paşi şi mă încredinţai că omuleţul meu nu 
minţise; împuşcase într-adevăr ceva... dar ce? 

Îl chemai să vie, dar el mă întrebă încă de departe: 

— La ce să vin, Sihdi? Ai găsit ceva? 

— Da. Uite fiara. 

— Aşadar am nimerit-o? 

— Fără greş. 

— E moartă? 

— Moartă ca toţi morţii! 

— Hamdulillah! Am răpus pe Gedd el isman45, pe 
sugrumătorul turmelor. Faima mea va trece din cort în cort 
şi lumea întreagă va lăuda vitejia mea! 

— Nu te bucura prea curând, fiindcă nu e un „el”, ci o 
„ea”. 

— Adică o leoaică? 

— Nu; ce-ai împuşcat tu nu e un Abu el rad ci o Omm es 
ssanne46. Era flămândă şi venise să se milogească de o 
îmbucătură. Ai fost însă atât de nemilos că, în loc să-i dai o 
fărâmă de carne, i-ai dat o bucată de plumb. 

— O hienă! Zise el ruşinat. Cum a putut scârba naibii să se 
dea drept un leu! Mahomed, Profetul profeților să-i ia 
sufletul şi s-arunce spurcăciunea asta în fundul iadului, ca s- 
o ardă în vecii vecilor! 

— Nu e ea de vină ci ochiul tău care s-a înşelat. Prin 
întuneric totul pare mai mare. 

— Hasreta - păcat! Acum toate glasurile din toate corturile 
vor tăcea. Mi-a fost bucuria degeaba. 

— Nu vor tăcea, ci vor lăuda pe acela care, ca un adevărat 
viteaz ce e, n-a rupt-o la fugă când a luat o hienă drept un 
leu. 


— Râzi de mine, Sihdi, ca să mă amărăşti şi mai mult... Am 
vrut să fiu un erou şi când colo am ajuns şaua pe care se 
plimbă călare batjocura ta. Feciorii mei au să mă 
compătimească şi fetele mele au să mă plângă; nepoţii au să 
clatine capul şi urmaşii strănepoţilor mei au să-şi acopere 
faţa de ruşine înaintea mea. De necaz, m-aş împuşca, dacă 
asta nu s-ar numi că-ţi iei singur zilele. Tu, însă, lasă 
înţepăturile şi gândeşte-te că ţi s-ar putea întâmpla şi ţie să 
răpui un leu, care, ca să-ţi facă în ciudă, s-ar preface într-o 
mamă a spurcăciunii. 

— Nu, dragul meu, mie nu mi se poate întâmpla aşa ceva, 
căci ştiu ceea ce, după cum pare, tu nu ştii, că în întunericul 
nopţii toate lucrurile par mai mari. Dacă n-ai să iei de acum 
încolo seama la asta, apoi atunci o să ţi se pară o şopârlă 
coşcogeamitea crocodil. 

— Cum îţi vine să-mi arunci netam-nesam crocodilul în 
cap, Sihdi! Într-atât te-a supărat şi te-a jignit greşeala mea 
că nu găsesc iertare în faţa ta? 

— De jignire nu poate fi vorba, dar ai făcut o mare 
greşeală într-adevăr. A trebuit s-alerg încoace tocmai când 
puteam afla ceva foarte important de la persanii ăia. 

— Tare rău îmi pare! Ai izbutit să te-apropii de ei pe 
nesimţite? 

— Da. 

— Cine şi ce erau? Dincotro veneau? Ce vor şi despre ce 
vorbeau? 

— Ca să poţi afla toate acestea, nu trebuia să descarci 
prosteşte arma. Să nu mai vorbim că prin asta le-ai trezit 
atenţia, dar prin nesocotinţa ta - şi Hanneh te rugase doar 
să iei bine seama la ce faci - m-ai împiedicat să aflu o taină 
care ne-ar fi de mare folos în călătoria noastră prin Persia. 

— Care taină, Sihdi? 

— De unde vrei să ştiu dacă nu m-ai lăsat s-o aflu! Acu' hai 
îndărăt la foc. 

— N-ar fi mai bine să-l lăsăm să se stingă, ca să nu ne 
găsească persanii? 


— Nu. O dată ce ştiu că sunt şi alţii pe-aici vreau să şi afle 
că n-au de ce să se teamă de noi. 

— Crezi că au să se poarte duşmănos cu noi? 

— l-aş sfătui să nu o facă. 

— Oare au să se apropie de noi? 

— Fără doar şi poate. Mai întâi au să ne spioneze, pe 
urmă, când vor vedea că nu suntem decât doi, se vor arăta 
fără teamă. După felul purtării lor vom şti ce avem de făcut. 
Acum să schimbăm vorba, căci s-ar putea să şi fie prin 
apropiere. Îndată ce îi voi simţi, o să-ţi fac semn. 

— Ce semn? 

— O să-mi împreun mâinile. 

— Păi, dacă vorbim, n-ai să-i auzi venind. 

— Tu, fireşte, nu i-ai auzi, eu însă, da. 

Ne aşezarăm iar lângă foc, eu cu spatele spre tufiş, Halef 
în faţa mea. 

Nu trecu mult şi-i făcui semnul convenit; simţisem pe 
cineva furişându-se în tufişul din spatele meu. Nu văzusem 
şi n-auzisem nimic; era însă ceea ce se numeşte al şaselea 
simţ care la vânătorii şi cutreierătorii Vestului se dezvoltă 
cu timpul şi întrece chiar auzul şi văzul cel mai ager. E mai 
mult o bănuială, un „ce” neînțeles de care-ţi dai imediat 
seama. 

Vorbeam foarte liniştit cu Halef despre lucruri fără 
însemnătate, dar din care nu s-ar fi putut înţelege cine 
suntem şi ce intenţii avem. 

Omul îşi pierdu în cele din urmă răbdarea, ieşi dintre tufe, 
se înţepeni în picioare în faţa noastră şi întrebă cu glas 
poruncitor. 

— Cine sunteţi şi ce căutaţi aici? 

În nădejdea că ne vom speria de ivirea lui neaşteptată, îşi 
mângâie cu satisfacţie vârfurile mustăţilor, măsurându-ne 
din ochi. Şi fiindcă nu ziceam nimic, se răsti iar: 

— Pentru ce nu răspundeţi? Sunteţi muţi şi orbi de nu m- 
auziţi şi nu mă vedeţi?! 


— Într-adevăr, suntem şi muţi şi orbi pentru cine ne dă 
prilej să nu-l luăm în seamă, îi răspunsei eu fără să mă 
tulbur. 

— Nu cumva te referi la mine? 

— Da. Purtarea ta e a unui om care nu e vrednic de luat în 
seamă. 

— Aha, vasăzică aşa! Par să nu fiu omul pe care să-l iei în 
seamă! 

— Pe care ar trebui să nu-l iau în seamă, mai bine spus, 
căci, o dată ce mă cobor să-ţi vorbesc, îţi dau dovadă că te- 
am văzut. 

— M-ai văzut! Ce bunătate din partea ta! Vai ce mulţumit 
sunt că ai binevoit să mă vezi! Şi eu, care eram deprins 
până acum să fiu luat în seamă de oameni mai ceva ca tine. 

— Poate că vei fi fost ceva mai cuviincios cu ei decât ai fost 
cu noi. 

— Cum, o imputare? 

— Nicidecum. Puțin îmi pasă cine eşti, dar fiindcă ţi se 
pare că n-am fost destul de cuviincios, am vrut să-ţi atrag 
atenţia că n-ai fost nici tu. 

Râse cu poftă şi întrebă: 

— Vrei să spui că trebuia să vă salut eu întâi? 

Făcui un gest de dispreţ şi răspunsei: 

— Pesemne că nu ştii cum să te porţi în lume, altminteri n- 
ai întreba. 

Persanul îşi încrucişa braţele pe piept, făcu o temenea 
adâncă şi zise în batjocură: 

— Fiindcă eşti un boier atât de mare, iacă: Essalem 
aleikum! Înclinai puţin capul ca şi când n-aş fi înţeles ironia 
şi urmă: Aha, se pare că nu ţi-e de ajuns! Te-aş ruga atunci 
să-mi îngădui s-adaug: Ehwal'-i-şerif - cum o mai duce 
înălţimea ta? 

Ca un profesor mulţumit de răspunsul elevului său, 
răspunsei: 

— Aşa mai merge. Dacă ai avea norocul să vii mai des în 
atingere cu oameni cuviincioşi, s-ar putea să mai înveţi cum 


să te porţi măcar cu cei de rând. Fireşte că faţă de oameni 
de seamă n-ai să înveţi să te porţi niciodată. 

— Aşa ceva n-a îndrăznit încă nimeni să-mi spună! Izbucni 
el înfuriat. 

— Fii mulţumit că s-a găsit în sfârşit cineva. Cine îşi 
recunoaşte greşeala face primul pas spre îndreptare şi tu 
pari să ai nevoie de învăţat multe în privinţa asta. 

— Şi tu te crezi omul care să-mi dea mie lecţii? 

— Da. 

— Maşallah! Atunci o minune m-a adus aici din Persia şi 
mi-a dat prilejul să mă întâlnesc cu tine, ca să învăţ cum să 
mă port cu lumea, îmi îngădui să şed? 

Vru să se aşeze, dar eu îl oprii cu un gest. 

— Te-am poftit eu? 

— Nu, nădăjduiesc însă că n-ai nimic împotriva, altminteri 
te lauzi degeaba că aş avea ce învăţa de la tine în ce 
priveşte buna-cuviinţă. 

— Ai dreptate, dar nu pofteşti oameni să şadă când nu-i 
cunoşti. Noi am sosit înaintea ta aici, aşa că eşti dator să ne 
spui cine şi ce eşti. De-abia pe urmă vom vedea dacă îţi dau 
voie sau nu să iei loc lângă noi. 

— Auzi! Trebuie să fii un om foarte sus-pus, deprins numai 
să dea porunci. Te rog să ai marea îndurare să mă laşi 
înconjurat de răsuflarea gurii tale. Ai auzit tu vreodată de 
numele Kassim Mirza? 

— Nu. 

— Atunci nu cunoşti situaţia ţării mele. Eu sunt acel 
Kassim Mirza şi sunt în drum spre Bagdad ca un Mu tămăd 
ăl Mulk47. 

— Eşti deci un şahzahda? 

Cuvântul şahzahdă înseamnă fiu sau urmaş, alteori rudă 
de-a şahului Persiei. Fără îndoială că omul minţea, nu era 
nici rudă, nici împuternicitul şahului. Îmi păstrai însă 
părerea pentru mine şi-i zisei numai atât: 

— Ar trebui atunci să ai un alai de însoțitori. Unde sunt 
războinicii care să te apere? 


— Sunt eu însumi un războinic viteaz şi n-am nevoie să mă 
apere nimeni. Călătoria mea trebuie să rămână o taină, 
deoarece sunt lucruri importante la mijloc despre care nu 
trebuie să afle nimeni. De aceea am luat numai doi inşi cu 
mine şi am ales calea asta, ca să nu fiu recunoscut de 
cineva. 

— Allah akbar! S-ar cuveni deci ca sufletul meu să se plece 
cu recunoştinţă înaintea ta! 

— Aha, îţi dai şi tu seama, nu e aşa? Îmi place însă să fiu 
mărinimos. Nu te lăsa umilit de obârşia mea înaltă. 

— Nici nu mă gândesc! Puțin îmi pasă mie dacă eşti fiu de 
rege ori cerşetor. Am vrut să spun că-ţi sunt recunoscător 
pentru felul deschis în care mi-ai vorbit. 

— Nu înţeleg. 

— Stai să te lămuresc. Zici că eşti neam de rege şi în 
acelaşi timp trimisul domnitorului Persiei. Lucrul acesta nu 
trebuie să-l ştie nimeni şi totuşi mie mi-ai încredinţat taina. 
Ai făcut-o sau că eşti flecar din fire, ori că ţi-am plăcut atât 
de mult încât ţi-ai deschis inima faţă de mine. Cum însă 
purtătorul unor taine atât de însemnate, de obicei nu e un 
palavragiu, atunci nu ai făcut-o decât din prea multă 
simpatie pentru mine şi de aceea îţi sunt recunoscător. 

Îşi dădu seama că făcuse o nesocotinţă, căută însă s-o 
dreagă, zicând: 

— Da, mi-ai plăcut de cum te-am văzut şi ţi-am spus ce n- 
aş fi spus altuia. Acum cred că, drept mulţumire pentru 
sinceritatea mea, vei recunoaşte cinstea pe care ţi-o fac, 
cerându-ţi voie să mă aşez lângă tine. 

— Poftim! Te-aş ruga însă să-mi spui unde sunt cei doi 
însoțitori ai tăi. 

— Vor veni îndată. Am auzit o împuşcătură şi am alergat 
încoace, căci ne-am zis că e cineva în primejdie şi va fi 
având nevoie de ajutor. 

Bătu din palme şi tovarăşii lui răsăriră ca din pământ. 

— Străinii aceştia, le zise el în grabă, m-au poftit pe mine, 
Kassim Mirza, să le ţin tovărăşie şi i-aş jigni dacă n-aş primi. 


Şedeţi şi voi alături de mine. 

Ascultară de poruncă. Faptul că le spusese numele şi titlul 
împrumutat de el, era o mare greşeală din partea lui căci, 
chiar să nu fi ştiut dinainte că era o minciună, nu se putea 
să nu-mi trezească bănuieli. Era vădit că se temea ca ei să 
nu-i spună pe numele lui adevărat. 

Halef tăcuse până atunci, dar vedeam bine că fierbea şi 
era de aşteptat să izbucnească la cel dintâi prilej. Nu avu de 
aşteptat prea mult, fiindcă aşa-zisul Kassim Mirza urmă, 
adresându-mi-se tot mie. 

— Aţi aflat cine suntem şi am vrea să ştim acum cine 
sunteţi voi. 

Halef, fără să-mi lase timp să răspund, zise repede: 

— Nu se poate că fiul unui mare şi vestit domnitor să nu 
cunoască toate ţările din lume. 

— Le cunosc, încuviinţă persanul. 

— Chiar şi Ustrali48? 

— Da. 

— Şi Jengi dunya49. 

— Atunci află că eu sunt şahul Ustraliei şi cel de lângă 
mine e înălţimea sa sultanul din Jengi dunya. 

Halef vorbea cu atâta seriozitate încât persanul căscă ochii 
şi-l privi uluit. 

Halef urmă: 

— Avem şi noi însărcinări tainice pentru Bagdad, dar atât 
de însemnate că nu le putem încredința nimănui, nici chiar 
unui şahzahdă. De aceea ne-am coborât de pe tronurile 
noastre şi am pornit cu rah-i-ahen50 peste mare, ca să 
predăm singuri scrisorile. 

— Rah-i-ahen? Exclamă persanul, care tot nu pricepea ce 
e cu Halef. Păi astea nu merg pe apă! 

— De ce nu? Puterea noastră e atât de neţărmurită că nu 
ne pasă ce se poate ori nu se poate. Gahrha51 de care 
avem din când în când nevoie le-am încărcat pe Kahleska-i- 
bukhahr52 şi le-am luat cu noi. Îndată ce ne oprim undeva, 
le întocmim la repezeală. 


— Pe apă? 

— Da. 

Omul se întoarse acum spre mine şi zise cu compătimire: 

— Îngăduie-mi să nu te înţeleg. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu pleacă nimeni la drum în tovărăşia unui nebun. 

— Nebun? 

— Cine susţine că a călătorit cu trenul pe mare şi şi-a luat 
gările cu el, ăla nu e întreg la minte. 

— 'Te înşeli. Mintea prietenului meu e poate mai întreagă 
decât a ta. 

— Allah fie îndurător. Sunteţi amândoi nebuni... 

Privirile lui cercetătoare se plimbau de la Halef la mine, 
dar deodată atenţia lor fu atrasă de altceva. Caii noştri tot 
păscând mlădiţele tufelor ajunseră până în bătaia focului şi 
persanul îi zări. Era pesemne un bun cunoscător de cai, 
căci sări îndată de la locul lui şi alergă la ei. 

— Ce văd! Strigă el tovarăşilor săi. Doi nebuni să aibă 
asemenea cai. Ia veniţi încoa' şi priviţi-i! Nici în grajdurile 
şahinşahului nu există astfel de animale nobile. 

Se apucară toţi trei să examineze caii, vorbind pe şoptite. 
Ne prefăceam că nici nu vedem privirile piezişe pe care ni 
le aruncau. După ce se întoarseră lângă foc, persanul cu 
mustăţile lungi mă întrebă: 

— Caii ăştia sunt chiar ai voştri? 

— Nu cumva crezi că regii împrumută ori închiriază cai 
când pleacă în călătorie? Răspunse Halef, făcând pe 
indignatul. 

— De la cine îi aveţi? 

— Sunt crescuţi de noi. Grajdurile noastre mişună de 
armăsari de ăştia. 

— Văd colo pe malo plută, a voastră e? 

— Da. 

— Atunci n-aţi venit călări? 

— Ba da. 

— Păi şi călare şi pe plută? 


— De ce nu? Stăpânitorii Ustraliei şi ai Jengi dunya 
călătoresc altfel decât ceilalţi oameni. Am înhămat caii la 
plută; am încălecat şi am pornit pe urmă devale pe Tigru. 

— După cum văd, eşti nebun de-a binelea! 

— Ştii că ai haz! Cum aş putea domni asupra Ustraliei 
dacă aş fi nebun? 

— "Tocmai asta e sminteala ta, că te crezi şahul Ustraliei. 

— Atunci eşti şi tu tot nebun. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă te crezi un şahzahdă şi că te cheamă Kassim 
Mirza. 

— Nu-mi închipui, ci aşa e. 

Halef se întoarse spre mine şi zise clătinând capul: 

— Sihdi, ţi-ai fi putut închipui aşa ceva? Omul ăsta ne 
crede nebuni şi, după cum văd, el nu e în toate minţile, 
altminteri ar fi înţeles de mult pentru ce ne dăm drept regi. 
Dacă el e un şahzahdă, atunci trebuie să fim noi domnitorii 
pământului. 

Abia acum începu persanul să priceapă că ne bătusem joc 
de el. Fulgeră cu privirea pe Halef şi strigă mânios: 

— Aşa, ai vrut să râzi de mine! 

— Cam aşa ceva. 

„Tatăl mirodeniilor” duse mâna la brâu, dar şi-o trase 
îndărăt zicând calm: 

— Ar trebui să te pedepsesc, îmi dau însă seama că nu ştii 
cu cine ai de-a face. Cunoşti tu deosebirea între Kassim 
Mirza şi Mirza Kassim? 

— Da, răspunse Halef. 

— Află atunci că pe mine nu mă cheamă Mirza Kassim ci 
Kassim Mirza; ai deci un prinţ în faţa ta. 

— Nu te cheamă nici Mirza Kassim nici Kassim Mirza şi nu 
numai că n-am în faţa mea un prinţ, dar nici măcar un om 
care îşi poate spune Mirza. 

— Allah! Ce insultă! Vrei să-ţi răspundă tăişul pumnalului 
meu? 


De astă dată trase într-adevăr cuțitul de la brâu; Halef îi 
răspunse însă cât se poate de liniştit: 

— Lasă-l acolo unde e, dacă ţi-e dragă viaţa. 

— Zău? 

— Uită-te mai bine la arma din mâna tovarăşului meu. Nici 
n-ai fi apucat să ridici mâna şi glonţul ţi-ar fi zdrobit ţeasta. 

Într-adevăr în clipa când persanul smucise pumnalul de la 
brâu eu şi întinsesem arma spre el. Vâri deci pumnalul la loc 
cu îngâmfare. 

— Hm... nu ştiu zău, care ar fi fost mai repede de mână 
dintre noi doi. Sunt însă gata să te iert, dacă te rogi 
frumos... 

— Să mă rog de iertare? Râse Halef. Ai auzit, Sihdi? Să cer 
iertare, eu, Hagi Halef Omar! A rămas vreodată cineva 
nepedepsit când a îndrăznit să-mi ceară aşa ceva? 

— Nepedepsit? Întrebă persanul zâmbind batjocoritor. 
Cine eşti tu care vorbeşti astfel despre tine? 

— Cine sunt? Ascultă şi te minunează. Sunt Hagi Halef 
Omar Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Dawud al Gossarah. 

— Numele tău e lung ca un şarpe pe care îl striveşti sub 
călcâi. Şi altceva nu mai eşti? 

— Zici că eşti un persan de neam mare şi nici măcar atâta 
nu ştii că Hagi Halef Omar e căpetenia şeicilor vestiţilor 
haddedihni? 

— Aşa, aşa! Eşti deci un haddedihn, chiar şeicul lor. În ce 
mă priveşte n-am nimic împotrivă. Şi tovarăşul tău? 

— Ăsta e de o mie de ori mai vestit ca tine. E nebiruitul 
emir Hagi Kara Ben Nemsi Effendi, de care tremură toţi 
duşmanii numai când îi aud numele. 

— Nu mai spune! Zise persanul privindu-mă bănuitor. 
Parcă ziseşi Ben Nemsi? 

— Da. 

— Atunci vine din ţara căreia i se zice Alman53. 

— Da. 

— E deci un isâwi54. 

— Da. 


Deodată şiitul sări în sus, scuipă la picioarele mele şi 
strigă: 

— Bi Khatir-i Khuda - pentru Dumnezeu! Vai, ce-am făcut! 
Am stat alături de un stârv împuţit, un necredincios care se 
închină muierii ăleia Miryeni55 şi crede că Isa56 e un 
Dumnezeu! Arde-v-ar Allah cu focul gheenei! Ne-am 
spurcat, ne-am... 

N-apucă să mai spună ceva, căci, Halef duse mâna la 
gârbaci şi răcni indignat: 

— Taci, nemernicule! Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? Ai 
putea plăti cu viaţa cuvintele tale nesocotite. Numai să te 
atingă effendi cu mâna şi te-ai tăvăli în ţărână la picioarele 
lui. Dar nici nu e nevoie, că dacă mai spui un cuvânt, ai de-a 
face cu mine, te învăţ eu minte, ia acuş... „latăl 
mirodeniilor” se dădu cu un pas îndărăt, aruncă o privire de 
dispreţ asupra lui Halef, râse în hohote, apoi răspunse: 

— Ce-ai spus? Tu să mă înveţi minte? Şi effendi ăsta al 
tău... Ha-ha-ha! Nu mi-e mie frică de douăzeci ca voi! O 
stârpitură ca tine să... 

Vorba i se opri în gâtlej, căci pe Halef- care nu se lăsa nici 
altminteri insultat - nimic nu-l putea scoate mai lesne din 
fire decât când râdeai de statura lui. În astfel de cazuri 
pedeapsa venea fulgerător. Acelaşi lucru se întâmplă şi 
acum. Nici n-apucă persanul să mântuie vorba şi biciul lui 
Halef îl izbi cu atâta putere peste faţă încât scoase un urlet 
de durere şi fu cât p-aci să se rostogolească la pământ. Îşi 
acoperi faţa cu mâinile şi se clătină ca un om beat. Tovarăşii 
lui săriseră de la locurile lor şi traseră cuţitele de la brâu pe 
când Halef stătea cu biciul în mână; ochii lui zvârleau 
fulgere. 

Fireşte că eram gata să săr în ajutorul prietenului meu. 
Rămaserăm astfel, măsurându-ne cu privirea până ce 
persanul lăsă în jos mâinile şi se uita tâmpit la noi. Pe faţa 
lui buhăită dunga lăsată de biciul lui Halef era roşie ca 
focul. Deodată ridică pumnii şi vru să se năpustească 
asupra lui Halef. Acesta însă fu mai repede că el, sări în 


lături, îl izbi o dată peste buză, apoi şfichiul biciului se lăsă 
greu peste ceafa persanului, care căzu grămadă la pământ. 
În clipa următoare degetele noduroase ale beduinului se 
strânseră ca un cleşte în jurul grumazului persanului. 

Totul se petrecuse cu o repeziciune fulgerătoare, aşa că 
tovarăşii acestuia nici n-avură timp să-i sară în ajutor. Acum 
însă vrură să-l apuce pe Halef pe la spate. Nu le lăsai timp. 
Cu un pumn în creştet doborâi pe unul la pământ apoi 
apucai de gât pe celălalt; începu să horcăie înăbuşit, îi 
smucii pistolul şi cuțitul de la brâu, le aruncai în apă, apoi îl 
lăsai moale ca o cârpă jos la picioarele mele. 

— Vino încoace, Sihdi! Îmi strigă Halef. Ăsta nu vrea să se 
astâmpere. 

— Lasă că-l ţin eu. Tu du-te şi-mi adu curele de pe plută 
să-i legăm, îi răspunsei eu. 

Nu trecu mult şi toţi trei şiiţii erau legaţi burduf. 

— Şi acu' ce facem cu ei? Întrebă Halef. Era neapărată 
nevoie să-i legăm? 

— Da. 

— Nu era mai bine să-i lăsăm dracului şi să ne mutăm de 
aici? 

— Ei aş? Am nevoie de niţică odihnă şi nu mi-o stric pentru 
nişte nemernici ca ăştia. la să-i scotocim niţel prin 
buzunare. 

— Vrei să le iei lucrurile? 

— Nu, dar poate aflăm cine e ăsta de colo, care se dă 
drept un şahzahdă. 

Mai aveam încă un motiv pe care nu vrusei să-i spun 
deocamdată lui Halef, fiindcă nu doream să audă şi „latăl 
mirodeniilor”, care nu-şi pierduse cunoştinţa şi auzea tot ce 
vorbim. 

Îl scotocirăm întâi pe el. Nu găsirăm decât câteva inele, 
bani şi o hârtie cu socoteli din care nu pricepeam însă 
nimic. Mai avea şi o tăblie de aur octogonală cu litere arabe 
săpate în ea, pe care la început nu o luai în seamă. 


Nici la tovarăşii săi nu dădui de altceva decât de nişte 
inele la fel cu ale lui, numai că acestea erau de argint, nu de 
aur. Li le scosei din degete şi le ţinui în dreptul focului ca să 
citesc inscripţia. Desluşii în sfârşit cuvântul din două silabe 
suprapuse: să şi lâm, ceea ce vrea să zică sill, adică, 
„umbră”. 

Acum eram sigur că aveam de-a face cu o asociaţie secretă 
şi inelele erau semnul de recunoaştere. Trebuia negreşit să 
pun mâna pe ele fără să ştie persanii că le-am oprit la mine. 
Mă aplecai, ridicai de jos două pietricele şi zisei cu glas tare 
ca să m-audă „Iatăl mirodeniilor”: 

— Uite, Halef, ce inele ciudate. la să vedem dacă se 
potrivesc cu cel de-al treilea. 

Smucii cu de-a sila inelul de aur din degetul persanului, 
îmi aruncai numai ochii pe el, prefăcându-mă că n-am văzut 
inscripţia şi adăugai: 

— Să ştii că sunt inele vrăjite de pe vremea lui Harun al 
Raşid. La noi, creştinii, astfel de vrăjitorii sunt oprite, de 
aceea o să le arunc în apă. 

— Inelele sunt ale noastre, nu ale voastre! Strigă persanul 
înfuriat. Ce, sunteţi tâlhari care jefuiţi lumea? Daţi-le 
încoace! 

— Las' că nu e bine nici pentru voi să umblaţi cu vrăjitorii 
de astea. O să le arunc mai bine în apă, acolo le e locul. 
Un... doi... trei! 

Zvârlii pietricelele una după alta în valuri. Persanul auzi 
plescăitul şi crezu că aruncasem într-adevăr inelele în apă. 
Zise în batjocură: 

— Să nu crezi că ai făcut cine ştie ce ispravă cu furtişagul 
ăsta. Există mult mai multe inele de astea decât îţi închipui 
tu şi vom avea în curând altele. Dar cu voi o să mă răfuiesc 
eu, fii pe pace, jur pe Ali, cel mai mare dintre califi. 

În timp ce eu ascundeam inelele fără să mă vadă el, Halef 
îi răspunse: 

— Ia mai tacă-ţi gura cu Ali al tău. Era chel ca în palmă, 
barba îi era ca un caier de lână şi burta îi ajungea până la 


genunchi, fiindcă era un mâncău, cum nu a mai fost altul pe 
lume. Şi dacă voi, şiiţii, credeţi că şi-a câştigat faima 
datorită dragostei şi credinţei lui pentru Fatma, fiica 
Profetului, noi, sunniţii, ştim mai bine că Fatma asta era o 
muiere a dracului, care i-a mâncat zilele. 

— Afurisită fie-ţi limba ta spurcată! Când mi-oi cădea o 
dată în mână, o să ţi-o tai din gătlej, ca să nu mai poţi cârti 
împotriva nimănui... 

În vremea asta se desmeticiseră şi ceilalţi doi persani, dar 
tăceau mâlc şi nu se mişcau. Ca să putem dormi liniştiţi, 
trebuia să ne asigurăm că prizonierii nu pot fugi. Îi legarăm 
deci pe fiecare de altă tufă la depărtare unul de altul şi le 
luarăm armele. După aceea ne întinserăm în iarbă, alături 
de caii noştri. 

— Sihdi, când aruncai inelele în apă, te-am văzut 
ascunzând ceva în buzunar, ce era? Mă întrebă Halef în 
şoaptă. 

— Inelele. Nu le-am aruncat. 

— Păi am auzit cum au căzut. 

— Erau nişte pietricele. 

— Allah! De ce înşelătoria asta? 

— Nu era pentru tine, ci pentru persani. Fac parte dintr-o 
asociaţie secretă şi inelele sunt, probabil, semnul de 
recunoaştere. Cine ştie cât de răspândită e asociaţia asta, 
poate chiar în toată Persia? Noi ne ducem acum acolo; 
înţelegi acum? 

— Cam bănuiesc eu ce vrei să spui. Cunoaştem semnul şi 
ne-ar putea prinde bine. 

— Nu faptul că-l cunoaşteam, ci inelele. Cu ele ne putem 
da drept sillani. 

— Sillani? Ce e asta? 

— Aşa se numesc membrii asociaţiei. Cuvânt care vrea să 
zică, „Umbră” şi lasă să se înţeleagă că-şi fac treburile în 
ascuns, adică în umbră. Membrii de rând poartă inele de 
argint, căpeteniile, de aur. Dacă nu mă înşel mai marele lor 
are titlul de Emir-i-sillan, adică prinţul Umbrelor. 


— Sihdi, mi-a trecut un gând prin minte! Oare n-o fi secta 
babi? 

— 'Tot ce se poate, deşi un babi şi sillan nu e totuna, totuşi 
e cu putinţă ca să aparţină aceleiaşi asociaţii. Ştii tu ce vor 
şi ce urmăresc aceşti babi? 

— Nu prea. Am auzit numai că sunt duşmanii şahului şi 
sunt urmăriţi cu înverşunare de el. Pentru ce însă, nu ştiu. 
Ai putea să mi-o spui tu, Sihdi? 

— Da. Întemeietorul acestei secte a fost tânărul Ali 
Mohammed din Şiras, care îşi zicea Bab57, căci învăţa pe 
dreptcredincioşi că prin el se poate ajunge la Dumnezeu. 
Adepții săi credeau că Bab e mai presus de Mahomed, că nu 
există pe lume răul, deci nici păcatul şi nu e neapărată 
nevoie de rugăciuni. Secta opreşte pe femei să-şi acopere 
faţa cu văl şi nu îngăduie bărbatului decât o singură femeie. 

Toate acestea sunt potrivnice învățăturilor Sunara şi Şia. 
Şi-au învrăjbit pe stăpânitorii pământeşti din pricină că ei 
vor să aibă nouăsprezece preoţi care să fie în fruntea ţării, 
mai presus de însuşi domnitorul ţării. 

— Asta nu o s-o îngăduie şahul. 

— Aşa e. Nassr-ed-din a luat măsuri aspre împotriva lor, 
măsuri care s-au preschimbat într-o prigoană sălbatică 
după ce câţiva din aceşti babi au atentat la viaţa şahului. 
Toţi adepţii sectei prinşi şi dovediţi au murit în chinuri 
nemaipomenite, ceilalţi au fost siliţi să renunţe la credinţa 
lor sau să fugă din ţară. Într-ascuns, însă, secta numără mii 
de adepţi care se ajută unii pe alţii, nu se dau înapoi de la 
nici un sacrificiu şi, când e vorba de religia lor, merg până 
la crimă. Oamenii care susţin că nu există păcat, nu pot 
pricepe cuvântul „crimă”. 

— Cam dintr-ăştia pare să fie persanul pe care l-am biciuit 
eu. 

— Aşa cred şi eu. Tare mă tem că vom avea de furcă mai 
târziu cu el dacă întâmplarea ni-l va mai scoate în cale. 

— Eşti de părere că era mai bine să-l fi lăsat în plata 
Domnului? 


— Poate că da, dar nu mai putem schimba nimic. le-aş 
ruga însă ca altă dată să te stăpâneşti şi să mă întrebi şi pe 
mine. 

— Îmi ceri ceva cu neputinţă, Sihdi. Ce-ar spune aceia pe 
care vreau să-i şfichiuiesc niţel când m-or auzi că te întreb 
dacă îmi dai voie? Aş jigni respectul pe care oricine îl 
datorează vestitului Hagi Omar. 

— Nu trebuie să mă întrebi în gura mare ca să te audă 
toată lumea. Ajunge o privire şi o să te înţeleg numaidecât. 

— Crezi? 

— Fii pe pace. 

— Şi-acu', ia spune, Sihdi, vrei să păstrezi toate trei 
inelele? 

— Nu. Unul ţi-l dau ţie, dar să nu-l pui în deget decât după 
ce ne-om despărţi de persani, fiindcă nu vreau să ştie ei că 
le mai avem. 

— Nu poţi să-ţi închipui cât de mulţumit sunt că ai primit 
să mă iei cu tine. Viaţa mea se scurgea în timpul din urmă 
ca un cuib plin cu ouă de găină. 

— Ciudată potriveală! 

— Ba nu e ciudată defel. Cum se aseamănă ouăle dintr-un 
cuib unele cu altele, aşa se asemănau zilele mele una cu 
alta. Tânjeam după fapte, după isprăvi vitejeşti, dar n- 
aveam prilejul şi chiar când îl aveam, nu mi se dădea voie. 

— Wallah! Trebuia să ceri? 

— Nu că trebuia, dar o făceam fiindcă pacea, în cortul 
fiecăruia e tot atât de folositoare ca pacea între noroade. 
Oare tu nu întrebi niciodată pe Emmeh a ta când te 
ademeneşte vreo faptă vitejească? 

— În ţara noastră faptele vitejeşti se dovedesc numai pe 
timp de război. 

— Atunci oazele voastre sunt de plâns. Acu' înţeleg eu de 
ce porneşti aşa, în lumea largă. Spre binele meu de 
altminteri, căci de-abia ne-am îndepărtat de casă şi am şi 
pus mâna pe trei şiiţi, am cucerit trei inele care cuprind o 
mare taină şi am şi avut prilejul să mângâi pe cineva cu 


gârbaciul. Bărbăţia s-a deşteptat în sufletul meu şi visurile 
mele îmi arată scara pe care o vom urca împreună. 

— Mă bucur pentru tine, dragul meu, dar pentru că omul 
nu visează decât în somn, cel mai bun lucru ce-l ai acum de 
făcut e să dormi. Noapte bună! 

— Vrei să te culci, Sihdi? Păcat! Aş fi vrut să mai stăm niţel 
de vorbă. Hanneh a mea... 

— E cea mai bună dintre femei şi doreşte s-o visezi cât mai 
des. Deci, culcă-te, îi curmai eu vorba. 

— Şi Kara Halef... 

—... e cel mai bun dintre feciori, ştiu. Dormi că o să-ţi vină 
în vis. 

— Bine, iacă, te ascult. Te-ai făcut un adevărat tiran. 
Emmeh a ta... 

— Se supără dacă nu dorm, aşadar noapte bună! 

— Sihdi, nu sunt de-o părere cu tine, n-am încotro însă, 
trebuie să mă supun. Aveam încă multe de spus dar, dacă 
nu vrei, hai să spun şi eu noapte bună. 

Se întoarse cu spatele spre mine şi îl auzii în curând 
sforăind. Căzui şi eu repede în braţele lui Morfeu pe care 
beduinii îl numesc Nohin şi mă trezii abia când era ziua 
mare. Halef dormea încă şi a trebuit să-l trezesc. 

Ne adăparăm caii, apoi ne duserăm să vedem ce fac 
prizonierii noştri. Se căzniseră să se dezlege peste noapte 
dar zadarnic. Vai în ce hal era „Tatăl mirodeniilor”! Dungile 
lăsate de biciul lui Halef se umilaseră şi pielea plesnise pe 
alocuri. Era vădit că suferea cumplit şi zău că mi-era milă 
de el! 

Mai târziu însă, după ce am avut prilejul să-l cunosc mai 
bine, găsii că mila mea fusese nemeritată. Ochii îi erau 
acum injectaţi de sânge şi glasul îi suna răguşit, când îmi 
zise răstit: 

— Câine, dezleagă-mă, trebuie să plecăm numaidecât! 

Şi fiindcă nu-i răspunsei, Halef îi zise indignat: 

— Dacă vorbeşti astfel cu effendi al meu, să ştii că vă 
lăsăm aici aşa, legaţi cum sunteţi, ca să crăpaţi de foame. 


— Nu v-am făcut doar nimic... 

— Pesemne că Allah nu v-a învrednicit cu destulă ţinere de 
minte. 

— V-am vorbit aşa, fiindcă m-aţi întărâtat. Cine v-a pus să 
vă daţi drept domnitorul Ustraliei şi Jengi dunyei? 

— Fiindcă te-ai dat tu drept Kassim Mirza, de aceea. 

— Dovedegşte că nu mă cheamă aşa. 

— Ia nu te mai fă de râs! 

— Când ne vom mai întâlni, nu o să mă mai găseşti 
caraghios, fii pe pace. 

— Aha, ne ameninţi? Atunci rămâi legat cum eşti, că eu nu 
te dezleg cât lumea şi pământul. 

Fără să ne mai sinchisim de el, Halef se aşeză lângă mine 
şi se apucă să mănânce. Persanul văzu că nu-i merge şi o 
întoarse pe foaia cealaltă. Zise să uităm ce-a fost între noi, 
dar ne cere să-l dezlegăm şi să-l lăsăm să plece, fiindcă e 
foarte grăbit. N-am vrut să mă amestec, de aceea Halef 
spuse: 

— Ne-ai minţit şi ne-ai ocărât. Ţi-am arătat că nu suntem 
dintr-aceia care se lasă batjocoriţi. Nu vă dezlegăm până ce 
nu retrageţi cuvintele pe care le-aţi spus. 

— Le retragem. 

— Şi te rogi să te iertâm? 

— Vă rog să mă iertaţi. 

— Foarte bine. O să vă dezleg, dar asta depinde de vestitul 
emir Kara Ben Nemsi - aci de faţă. 

— Spuneai că eşti şeic, atunci tu trebuie să hotărăşti. 

— Effendi e un şeic şi mai mare ca mine. Are cai cu sutele, 
cămile cu miile şi haremul lui mişună de femei frumoase 
care îi gătesc pilaful şi-i frig berbecii. Roagă-te deci de el. 

Asta era prea mult pentru persan. Tăcu. Terminai de 
mâncat şi mă apucai să cercetez armele prizonierilor. Le 
descărcai pistoalele şi flintele, apoi le aruncai muniţiile în 
apă. 

— Ce faci? Strigă înspăimântat persanul. Ne laşi fără 
pulbere? 


Nu-i răspunsei nici de data asta. Putea el să-şi închipuie de 
ce o fac. Vroiam să mă pun la adăpost de un atac din partea 
lui, căci eram sigur că îndată ce-l voi dezlega va trage 
asupra noastră. 

Duserăm după aceea caii pe plută, rămăsei cu ei şi-i strigai 
lui Halef să dezlege întâi pe Aftab. 

— Ai auzit, îi zise Halef, ce spune effendi! O să te dezleg, 
măcar că nu meriţi, dar aşa suntem noi miloşi din fire. După 
ce vom pleca, n-ai decât să-ţi dezlegi tovarăşii, nu însă mai 
înainte, că te împuşc la repezeală. Ai înţeles? 

— Da, răspunse şiitul. 

— Şi dacă stăpânu-tău, ori ce ţi-e, se plânge că-l dor cele 
două urme de cravaşe pe care i le-a croit gârbaciul meu de 
obraji, freacă-i-le cu sare şi piper; o să simtă o satisfacţie 
îndoită şi o să se bucure înzecit de plăcerea de-a trăi. 

Peder-i-baharat, care auzise cuvintele batjocoritoare ale 
lui Halef, strigă după noi când desprinserăm pluta de mal: 

— Duceţi-vă în fundul iadului, câini râioşi, vrăjitori, tâlhari 
şi hoţi de inele! Feriţi-vă să ne mai ieşiţi vreodată în cale că 
dracul v-a luat! Ziua când ochii mei vă vor zări pentru a 
doua oară în viaţa voastră, va fi cea din urmă pentru voi. 

Nu-i răspunsei, dar Halef, vorbăreţ cum era din fire, strigă 
întărâtat: 

— Ne ameninţi cu revederea, dar nu ştii cât mă bucur de 
ea. De-abia aştept să-ţi văd iar mutra ca s-o mai însemnez 
cu vreo câteva gârbace. Până atunci gândeşte-te din când în 
când la noi, prietenii tăi cei mai buni şi noi ne vom aduce cu 
plăcere aminte de Kassim Mirza, mâna dreaptă a şahului. 

În vremea asta pluta o luase la vale pe apa Tigrului. Se 
auzeau şi acum blestemele şi ocările persanilor rămaşi pe 
mal. Ştiam că o a doua întâlnire cu ei ar însemna o mare 
primejdie pentru noi, de care trebuia să ne ferim pe cât se 
poate. Îi spusei şi lui Halef aceasta. 

— Crezi într-adevăr că ne vom mai întâlni vreodată cu ei? 
Mă întrebă el. 

— Sunt aproape sigur, deoarece tot la Bagdad se duc şi ei. 


— Vor sosi însă după noi. 

— Dimpotrivă. Pluta lor e mai uşoară că a noastră şi au 
şase braţe pentru vâslit, pe când noi numai patru. E de 
aşteptat să ne-o ia chiar azi înainte. 

— Hm... prost lucru... Au să ne pândească după ce vor 
ajunge la Bagdad şi au să caute să pună mâna pe noi. 

— Îţi dai seama că trebuie să fim foarte prevăzători, dar 
nu numai în Bagdad ci şi mai înainte. Bănuiesc că ne vor 
aştepta undeva pe drum, mai ales că nu e vorba numai de 
noi, dar şi de caii noştri. 

— Crezi că au pus ochii pe ei? 

— Ai văzut singur ce încântat era de ei acela care îşi zicea 
Kassim Mirza. În timp ce vor căuta să se răzbune pe noi, 
vor încerca să pună mâna pe cai. Pentru înfăptuirea 
planului lor e mai prielnic să ne pândească pe aci decât în 
Bagdad. Sunt deci de părere să fim cu mai mare băgare de 
seamă astăzi decât mâine. 

— Când socoţi că vom ajunge la Bagdad? 

— Mâine la prânz - bineînţeles, dacă nu ni se va ivi vreo 
piedică în cale. Ţinutul e mai populat decât a fost pe unde 
am trecut până acum, semn că ne apropiem de oraşul 
califilor. 

S-a întâmplat după cum prevăzusem eu. Curând după- 
amiaza, pe când mai aveam puţin s-ajungem în satul 
Syndijeh, văzurăm pe persani în urma noastră. Pluta lor 
înainta mai repede ca a noastră. „Tatăl mirodeniilor” stătea 
aplecat peste marginea plutei şi-şi răcorea mereu faţa cu 
apă din râu. Când trecu pe lângă noi ne ameninţă cu pumnii 
şi strigă: 

— Să nu ne fi luat pulberea şi gloanţele, isprăveam chiar 
acum eu voi. Dar nu face nimic, jur pe Hassan şi pe Hussein 
că prăpastia pieirii vă rămâne deschisă vouă. 

Halef nu putu să nu răspundă acestei ameninţări şi le 
strigă drept răspuns: 

— Vorbele tale ne fac să râdem chiar dacă aţi avea o mie 
de kilograme de pulbere şi nu ne temem noi de lăudăroşi ca 


tine. Ori nu cumva îţi închipui că numai tu ştii să tragi cu 
arma? Avem şi noi pe ale noastre, care sunt mai ceva decât 
rablele tale. 

— Fost-a vreodată pe lume un ghiaur ori un păcătos de 
sunnit care să se priceapă cum trebuie la mânuirea unei 
arme? Nu o să treacă mult şi feciorii şi fetele voastre vor 
rămâne orfani, iar nevestele voastre văduve. Afurisiţi să fiţi 
împreună cu ele! 

Cum adică, Hanneh văduvă, Kara Ben Halef orfan şi 
amândoi afurisiţi de un păcătos de persan! Asta era prea 
mult pentru hagiul meu. Se întoarse spre el şi-i strigă 
întărâtat: 

— Taci, nemernicule! Prin gura ta grăieşte prostia şi limba 
ta nu ştie ce spune. Când o să descărcăm noi puştile, toate 
nevestele taţilor, bunicilor şi străbunicilor voştri au s-ajungă 
văduve şi toţi copiii, nepoţii şi strănepoţii voştri orfani. 
Curăţăm de pe faţa pământului pe toţi prietenii, neamurile 
şi slugile voastre, satele şi oraşele, ba chiar întregul Fărs58, 
de n-o să mai rămână din el decât un câmp de leşuri, iar 
văduvele şi orfanii au să-i jelească rătăcind printre 
mormanele de trupuri ucise de noi. Sângele vostru are să 
curgă şiroaie, care au să se reverse în mare, iar vânturile le 
vor împrăştia prin văzduh sufletele lor prefăcute în pulbere. 
Sunteţi nişte... 

Îşi curmă brusc vorba, se întoarse spre mine şi adăugă cu 
părere de rău în glas: 

— Păcat, Sihdi, că nu mă mai pot auzi; prea i-a dus apa 
repede la vale. 

— Atunci, închide gura şi astâmpără-te. 

— Ce, să tac, vrei să spui? Să-i fi lăsat să treacă fără să-mi 
uşurez inima?! Păi ce, adică, nevasta mea s-ajungă văduvă 
şi băiatul meu orfan? Numai asta nu! 

Puse mâna pe lopeţi şi începu să vâslească, mormăind 
înciudat. Multă vreme nu se putu potoli. Fierbea de mânie 
când se gândea că nevasta i-ar putea rămâne văduvă şi 
băiatul orfan; orice numai asta nu... 


Capitolul XIII - Coliba de trestie. 

Trecurăm de Syndijeh şi văzurăm că persanii nu se 
opriseră aici şi nici mai departe, la Saadijeh. Când 
ajunserăm, după-amiază, la Mansurijeh, pe mal ne aştepta 
un om cu nevasta sa, care ne făcea semne să ne oprim. 

— Ăştia vor să-i luăm cu noi, îmi zise Halef. Oare ne putem 
noi îngreuia pluta cu o povară ca asta? 

— Ia nu te mai preface, îi răspunsei zâmbind. Parcă eu nu 
ştiu că nu te lasă inima să nu-i iei? Lasă că ne cunoaştem 
noi! 

— Aşa e, Sihdi, bieţii oameni trebuie să fie tare săraci, 
dacă n-au nici măcar câteva piei de capră să-şi facă o plută. 
Vor să se ducă pesemne la Bagdad. Un bărbat, de, ar mai 
putea, dar pentru picioarele gingaşe ale unei femei, atâta 
drum... Ce zici, tragem la mal? 

— Fie! 

Când pluta se opri şi oamenii se apropiară de noi, mă 
încredinţai că nu mă înşelasem: vroiau într-adevăr să se 
ducă la Bagdad şi bărbatul se rugă să-i luăm şi pe ei pe 
plută. Bani n-avea cu ce ne plăti, dar ne va pomeni şi pe noi 
în rugăciunile lui. 

— A trecut acum un ceas o plută cu trei inşi, adăugă omul. 
Le-am strigat să ne ia şi pe noi. Ei însă ne-au înjurat şi s-au 
dus mai departe. Ziceau că suntem sunniţi şi ne-au trimis la 
dracu-ducă-se ei, nu noi! 

Noii noştri tovarăşi de drum n-aveau cu ei decât puţine 
merinde, înfăşurate într-o cârpă veche. Omul era 
neînarmat. La început ne făcură o impresie destul de bună; 
se ţineau tăcuţi în fundul plutei şi păreau că vor să ocupe 
cât mai puţin loc. 

Mă dădui mai aproape de ei şi-mi făcui de lucru la lopeţi, 
uitându-mă pe sub gene la ei. Băgai de seamă că bărbatul 
purta în deget un inel de argint la fel cu cele două pe care 
le aveam eu în buzunar. Ştiam acum cum stau lucrurile. 

— Cum îţi plac oamenii ăştia? 


Folosisem dinadins graiul moghreb-arab pe care Halef îl 
cunoştea foarte bine şi-mi răspunse în aceeaşi limbă: 

— la, nişte oameni săraci de care n-avem ce ne teme. Dar 
pentru ce vorbeşti într-un grai străin? 

— Ca să nu priceapă ei. Oamenii ăştia uneltesc ceva 
împotriva noastră, de asta sunt sigur. 

— Allah! Ce te face să crezi? 

— Uită-te la ei fără să bage de seamă; i-au pus persanii să 
ne atragă într-o cursă. 

— Maşallah! De unde ştii? 

— Bărbatul poartă în deget un inel la fel cu ale lor. 

— Nu cumva ţi se pare? 

— Nu. Bine că le-am păstrat şi nu ţi-am dat şi ţie unul din 
ele. Probabil că l-ai fi tras îndată pe deget. 

— Zău că aşa făceam, Sihdi. 

— Şi ţi l-ar fi văzut, ceea ce le-ar fi trezit bănuiala. 
Deocamdată să le lăsăm acolo unde sunt. 

— Eşti de părere că persanii s-au înţeles cu ei? 

— Mai mult ca sigur. „ILatăl mirodeniilor” trebuie să fie 
unul din cei mari şi cunoaşte pe toţi ai lor din ţinuturile pe 
unde trece. 

— Credeam că silanii nu există decât în Persia. 

— Eu nu tot aşa. Adu-ţi aminte ce vorbeam noi ieri. S-ar 
putea ca silanii, adică „Umbrele” să fie în legătură cu babii. 
Când după atentatul la viaţa şahului au fost atât de crâncen 
prigoniţi, unii dintre ei, printre care Mirza Jahja, s-au 
refugiat la Irak, la arabi şi şi-au ales locul de întâlnire în 
Bagdad. Vor fi rămas de atunci încă mulţi pe aici, care însă 
nu se dau pe faţă şi dacă există într-adevăr o legătură între 
babii şi „Umbre”, nu trebuie să ne mirâm că am dat astăzi 
de o astfel de „Umbră”. Persanul îl cunoaşte, s-a oprit aci şi 
s-a înţeles cu el. 

— În ce privinţă? 

— Nu ştiu, dar o vom afla în curând. E de mare 
însemnătate pentru noi, aş putea zice chiar un adevărat 


noroc că peder-i-baharatul a uitat să-i spună acestuia să-şi 
scoată inelul din deget. 

— Ai dreptate, Sihdi. Ştim acum cum să ne ferim ca să nu 
cădem în cursă. 

— Da, însă nu trebuie să bage de seamă că ne-am desluşit 
cu ce au de gând. Când ştii de unde te-ar putea ataca 
duşmanul, te poţi apăra. La Bagdad e mai greu să te fereşti 
şi te poate lua pe neaşteptate, pe când aici e mai lesne să 
vezi primejdia venind. 

— Cum o poţi afla? 

— Umbra” sau femeia lui au să mi-o spună, fără să-şi dea 
seama şi încă astăzi, căci sunt sigur că atacul va avea loc 
înainte de-a ajunge la Bagdad. Cred că ne vor sfătui chiar ei 
unde să poposim la noapte, deci să ne dea de-a dreptul în 
mâinile persanilor. Trebuie să ne arătăm prietenoşi şi fără 
grijă, ca să nu intre la bănuieli. 

Îl lăsai pe Halef şi intrai în vorbă cu ei. Îi văzui privindu-se 
din când în când pe furiş, ca şi când şi-ar fi spus că treaba 
merge strună. 

Trecusem vreo câteva sate până ajunserăm la cotul 
lehultijeh. 

— Ocheşte un loc nimerit pentru popas, îmi strigă Halef. 
Peste o jumătate de ceas apune soarele. 

Se întâmplă întocmai după cum mă aşteptam eu, căci omul 
din Mansurijeh îmi zise repede: 

— Effendi, cunosc eu un astfel de loc. Mă duc adeseori cu 
treburi la Bagdad şi când mă apucă noaptea pe drum, acolo 
poposesc. 

— Unde e locul? 

— Pe malul drept, foarte aproape de aici. 

— Cam cum e? 

— E o colibă de trestie în care încap pe puţin zece oameni. 
Nu pătrunde ploaia înăuntru şi nici ceața. N-are ploşniţe şi 
dormi în ea ca în raiul lui Allah. 

Cum încerca să ne ademenească! Ţinea cu orice preţ să 
cădem în cursă. Mă prefăcui că nu pricep ce urmăreşte şi-l 


întrebai: 

— 'Tufe sunt pe-aproape? 

— Câte pofteşti. Nu lăsăm focul să se stingă până la ziuă. 
Vreascuri berechet, căci e obiceiul ca cel care pleacă să 
lase în colibă o grămadă bunişoară pentru cel care vine 
după el. 

— Bine, fie, să rămânem acolo la noapte. Să-mi spui când 
ajungem, ca să trag pluta la mal. 

Îl văzui aruncând nevesti-si o privire de bucurie. Aşadar şi 
vreascuri pentru foc se găseau în colibă! Se simţea 
minciuna cât de colo. Nu e nimeni nebun să se îngrijească 
de cine venea după el. Negreşit că persanii erau mai de 
mult acolo şi vroiau să fie foc în colibă, ca să ne poată 
urmări mişcările. Ei adunaseră vreascurile, socotind că 
poate vom fi prea osteniţi şi ne vom culca pe întuneric. 

Nu trecu mult şi „Umbra” ne îndemnă să tragem la mal, 
căci am ajuns. Nu-l luai însă în seamă şi mai mersei o 
bucată până la un loc liber, de unde se putea vedea până 
departe. Îmi ziceam că dacă persanii s-au ascuns printre 
tufele de pe mal - acolo unde ne spusese „Umbra” să ne 
oprim - le era cât se poate de lesne să ne culce cu câteva 
gloanţe la pământ. Le luasem eu ce e drept gloanţele, dar 
putuseră găsi altele la oamenii lor de prin satele pe unde 
trecuseră. 

— De ce nu tragi acolo unde ţi-am spus eu? Mă întrebă 
„Umbra”. 

— Din pricina cailor, i-am răspuns eu. Au stat de azi- 
dimineaţă în picioare şi le trebuie niţică mişcare ca să-şi 
dezmorţească picioarele. Du-te tu cu nevastă-ta la colibă că 
venim şi noi numaidecât. 

Încălecarăm, adică eu şi Halef şi pornirăm în galop pe 
după desişul de trestie şi tufăriş care mărginea malul spre 
colibă, aflată la vreo cincizeci de paşi de apă. 

— Pentru ce călare şi nu pe jos, Sihdi? Mă întrebă mirat 
Halef. 


— Ca s-ajung înaintea ăstor doi şi să caut urmele 
persanilor, de aceea, dragul meu. 

Am găsit îndată ce căutam. Le cunoşteam lămurit paşii lor 
şi urmele arătau cum târâseră spre colibă legături mari de 
vreascuri. Pe urmă se întorseseră iar la pluta lor. 

Probabil că se aţineau pe undeva pe-aproape şi pândeau 
sosirea noastră. Atenţia lor nu putea fi îndreptată deci 
decât în susul apei, de unde ne aşteptau, aşa că, dacă 
vroiam să nu fim zăriţi de ei, trebuia să le venim pe la spate. 

Făcurăm un semicerc şi ajunserăm iar la mal. 
Descălecarăm, ascunserăm caii în desiş şi o luarăm în jos 
spre limba de pământ din apropierea colibei. Văzurăm pluta 
persanilor priponită de mâl şi ei stând toţi trei lângă un 
tufiş. Vorbeau cu mare însufleţire şi păreau că pun ceva la 
cale. 

— Sihdi, îmi şopti Halef, tare eşti deştept! E chiar aşa cum 
ai bănuit. Mare poftă aş avea să mă duc să le trag câteva 
gârbace... 

— Deocamdată n-ai nici un motiv. 

— Ba am. Ştim doar că au pus pe ăştia doi să ne atragă 
într-o cursă. 

— Până ce n-avem dovada, nu le putem face nimic. Dovada 
o voi avea însă după ce se va întuneca. 

— Aha, vrei să-i spionezi? 

— Da. 

— N-are să bage de seamă „Umbra” când te vei îndepărta 
şi să prindă bănuieli? 

— Trebuie să găsim timpul prielnic, adică între cele două 
rugăciuni de seară. Dacă te va întreba la urmă unde m-am 
dus, să-i spui că eu, fiind creştin, nu mă pot ruga 
Dumnezeului meu în acelaşi timp cu mahomedanii. 

— Dar dacă persanii vin la colibă în timp ce tu lipseşti? Eu 
ce să fac? 

— Nu o să vină. N-au să iasă din ascunzătoarea lor până 
nu va veni ăstălalt să le spună cum stau lucrurile, aşa că, 


deocamdată, n-avem de ce ne teme. Acu' să ne întoarcem la 
colibă. 

Încălecarăm şi ne înapoiarăm pe unde venisem. „Umbra” 
nu bănui nimic. 

Pereţii colibei erau de trestii şi lut, groşi de vreo jumătate 
de metru şi într-un loc era o crăpătură destul de mare prin 
care să se poată vedea înăuntru. În dreptul uşii atârna o 
rogojină şi în acoperiş era o gaură prin care ieşea fumul. 

Încăperea era destul de mare, dar atât de murdară că nu 
era chip de dormit înăuntru. Fireşte că nu zisei nimic, ca să 
nu trezesc vreo bănuială omului, ci mă prefăcui că mă 
învoiesc la tot ce face el. Se apucă să dea murdăria la o 
parte, pregăti vreascurile pentru foc, în sfârşit se trudea să 
ne fie pe plac, ca să ne câştige încrederea, pe urmă ieşi din 
colibă, se lăsă în genunchi cu faţa spre Mecca şi începu să-şi 
facă rugăciunea. 

După rugăciune cinarăm împreună, dându-le şi lor din 
merindele noastre. Veni apoi vremea celeilalte rugăciuni. Îl 
lăsai să se roage, trecui pe lângă el şi mă prefăcui că mă 
duc înspre apă. Când mi se păru că nu mă mai poate zări, 
mă întorsei pe altă parte, dar nu chiar până la mal, căci se 
putea ca persanii să-şi fi pierdut răbdarea şi să se fi 
apropiat de colibă. 

În cele din urmă am găsit un loc potrivit pentru pândă. 
Abia apucasem să mă vâr între nişte tufe, când se auziră 
paşi îndărătul meu. Mă uitai prin frunziş şi-l văzui pe omul 
meu oprindu-se şi bătând din palme. Un glas dinspre râu 
întrebă: 

— Min haida - cine e acolo? 

— Safi, „Umbra”, i se răspunse. 

— Vino încoace. 

Porni înainte şi eu după el. Se opri în faţa persanilor. 

— Te aşteptam mai târziu, îi zise peder-i-baharatul. S-a 
întâmplat ceva că ai venit mai devreme? 

— Nu, dar am venit fiindcă am găsit un moment prielnic. 
Ghiaurul s-a dus nu ştiu unde, să-şi facă rugăciunea. 


— Nu cumva o fi venit încoace? 

— Nu, a luat-o în partea cealaltă. Câinele ăsta de creştin e 
prost de dă în gropi. Crede orbeşte tot ce-i spun eu. 

— Nu s-a codit defel când i-ai cerut să vă ia pe plută? 

— Nici un pic. 

— Asta fiindcă am avut prevederea să-ţi spunem s-o iei şi 
pe nevastă-ta cu tine. Nu e atât de prost după cum crezi tu, 
dar, când a văzut o femeie, i-a pierit orice bănuială. Ştie că 
la astfel de lucruri îţi laşi nevasta acasă. La colibă nu s-a 
împotrivit să vină? 

— Deloc, a primit numaidecât. Loc mai potrivit pentru ce 
avem de gând nici că se putea. Drept să-ţi spun, tare 
deştept eşti! Ce bine ai socotit timpul când vom ajunge aici. 

— N-ai de ce să te miri. O căpetenie a „Umbrelor” trebuie 
să ştie ce face. Caii unde sunt? 

— Pasc prin apropierea colibei. Vreţi să puneţi mai întâi 
mâna pe ei? 

— Nu e nevoie. Îi avem pe stăpâni în puterea noastră, caii 
mi se cuvin atunci de drept. l-aş putea ucide într-o clipă pe 
afurisiţii ăia de câini râioşi, dar vreau să mă răzbun pentru 
ocara pe care mi-au făcut-o. O să-i biciuiesc până le-o crăpa 
pielea de pe trup, cum mi-au crăpat ei obrazul şi buza. Să 
simtă şi ei durerile astea grozave pe care le simt chiar şi 
acum. De aceea trebuie să-i prind de vii şi abia după ce vor 
fi pe jumătate morţi din pricina bătăii, o să le trântesc câte 
un glonţ în cap, ca să-i trimit pe lumea cealaltă. Dar cum 
putem afla dacă au adormit? 

— Vin eu să vă iau după ce vor adormi. 

— Nu se poate. Te-ar putea simţi că pleci şi ar prinde 
bănuieli. 

— O să trimit atunci pe nevastă-mea. 

— Nici aşa nu merge. Dacă doarme în colibă nu trebuie să 
plece, iar dacă doarme afară nu ştie unde să ne întâlnească. 
Să găsim altceva, de pildă un semn. 

— Mai bun semn ca focul nu poate să fie. De pildă, cât timp 
veţi vedea focul arzând să ştiţi că sunt treji. Cum s-o stinge, 


înseamnă că au adormit. 

— Ai dreptate. Să-i atacăm pe întuneric. Trebuie însă să 
ştim în ce loc sunt culcaţi. 

— Vă pot spune de pe acum. În fund, pe dreapta arde focul 
şi aproape de el le-am făcut culcuşul. Eu o să vă aştept 
peste drum de uşă. Să vă furişaţi înăuntru unul în urma 
altuia. Vă iau de mână şi vă duc la locul unde dorm ei. Ce 
veţi face pe urmă, treaba voastră. 

— Şi nevastă-ta? 

— O să doarmă afară. Nu e nevoie să fie de faţă. Şi apoi, 
ştiţi doar că unei femei nu-i e îngăduit să doarmă în aceeaşi 
încăpere cu bărbaţii. 

— Bine. Atunci ne-am înţeles. După ce vei pleca tu, mai 
aşteptăm două ceasuri, pe urmă venim. Cum om vedea că s- 
a făcut întuneric în colibă intrăm. Altceva? 

— Nimic. 

— Aşadar plecăm ca să nu bage de seamă lipsa ta. 
Răsplata pe care ţi-am făgăduit-o o s-o... 

Nu stătui să mai ascult, căci aflasem ce vroiam să ştiu. Mă 
întorsei la colibă făcând un ocol destul de mare. Îmi dădui 
îndată seama că bănuielile mele nu mă înşelaseră; femeia 
stătea în prag şi pândea să vadă dincotro vin. 

Focul ardea cu vâlvătăi. Mă aşezai alături de Halef şi 
începui să vorbesc cu el despre lucruri fără însemnătate. 
„Umbra” se întoarse aproape numaidecât după mine şi 
rămase lângă uşă. După vreo jumătate de ceas, mă întrebă: 

— Effendi, îmi îngădui să dorm şi eu cu voi în colibă? Mă 
cam dor picioarele şi umezeala nopţii nu-mi prieşte. 

— Puteţi rămâne amândoi dacă vreţi. 

— Nu se poate, femeile nu pot dormi sub un acoperământ 
cu bărbaţi străini. O să-i fac afară un culcuş unde să se 
poată odihni până la ziuă. 

— Ai dreptate. Hai să vă arăt eu un loc potrivit pe care l- 
am ochit adineauri. Halef, vino şi tu cu noi! 

Omul mă privi mirat, dar mă urmă în tăcere. Nici Halef nu 
zicea nimic, când mă văzu însă că iau lasoul de pe gâtul 


armăsarului meu, privirea pe care mi-o aruncă îmi spunea 
că-mi înţelesese gândul. Văzând că ne îndepărtăm tot mai 
mult de colibă, „Umbra” mă întrebă cu nedumerire: 

— Unde mă duci, effendi? Oare nu e mai bine ca şi 
culcuşul nevestei mele să fie cât mai aproape de noi? 

— N-avea grijă, o să-l ai foarte aproape chiar. Mergem la 
plută. 

— E mult prea departe, effendi... 

— Las' că ştiu eu ce fac. E doar spre binele vostru. 

— Cum aşa? 

— Vă aflaţi într-o mare primejdie. 

— Allah akbar? Ce fel de primejdie? Ce ni se poate 
întâmpla în pustietatea asta? 

— Vezi? Primejdia e cu atât mai mare cu cât nici nu o 
bănuieşti măcar. 

— Spune-mi-o şi mie, effendi. Nu ne mai întoarcem la 
colibă? 

— Cum să nu! Numai că nu atât de repede cum crezi tu. 
Hai, urmează-mă. 

De vreo câteva ori vru să se oprească în loc, dar Halef îl 
îndemnă de la spate şi n-avu încotro. Când ajunserăm la 
plută sării pe ea şi-i chemai după mine. Nu îndrăzneau să se 
împotrivească. 

— Aşa, acu' şedeţi jos şi ascultați ce am să vă spun, începui 
eu când ne găsirăm toţi patru pe plută. V-am adus aici ca să 
vă scap viaţa. Dacă rămâneaţi la colibă ori pe aproape, aţi fi 
fost siliţi să treceţi în noaptea asta puntea morţii. 

— Maşallah! Cum îţi vine să vorbeşti astfel de cuvinte! 
Cine ne ameninţa cu moartea? 

— Trei ticăloşi de persani care s-au ascuns în tufiş aproape 
de colibă, cu gând să ne atace peste vreun ceas. 

— AL... AL... lah! 

Spaima îi paralizase parcă limba şi atât era tot ce putu 
spune. Urmai: 

— Da, aşa e. Vor să ne atace şi după ce ne vor fi biciuit 
până la sânge, aveau de gând să ne împuşte. Ei, ţi-ai fi putut 


închipui aşa ceva? 

— Nu... nu... nu! Bâigui el. Nici acum nu... nu cred că e cu 
putinţă. 

— Nu crezi fiindcă habar n-ai cu ce fel de nemernici avem 
de-a face. Aceşti trei persani aveau de gând ca, după ce se 
va stinge focul în colibă, să se furişeze înăuntru şi să ne 
omoare pe toți. 

— Asta nu... nu... pot să-mi... închipui, effendi. 

— Nici nu e nevoie, fiindcă eu sunt sigur. Ştiu, de pildă, că 
au pe cineva care trebuia să le arate calea la adăpostul 
nostru. 

Tăcu chitic. Urmai: 

— Ticălosul ăsta de trădător mă crede un mare dobitoc. Tu 
tot aşa crezi despre mine? 

— Eu? O, effendi, ce întrebare! Ăla trebuie să fie un... un... 

— Prost de dă în gropi, nu-i aşa? Şi cu toate astea şi-a 
închipuit că mă poate trage pe sfoară. A cerut să-l luăm 
împreună cu nevastă-sa pe plută ca să ne ademenească la 
colibă. Deşi am priceput numaidecât cam ce are de gând, 
tontul credea că şi-a câştigat încrederea mea. M-a 
îndemnat să trag de-a dreptul la colibă, eu însă am mânat 
pluta încoace. Dobitocul ar fi trebuit să-şi dea seama că nu 
mă încred chiar atât în el după cum îşi închipuia el. Tu ce 
zici, am sau nu dreptate? 

— Da, da, eftendi... 

— Dar vezi că nu şi-a dat prostul seama! S-a dus după 
rugăciune să se înţeleagă cu persanii cum să dea buzna 
peste noi şi să ne facă de petrecanie. Ei, nu te miri că ştiu 
atât de bine toate astea? 

— Effendi, spaima m-a ameţit de tot... 

— Şi nu te-ai întrebat pentru ce am tras pluta atât de 
departe de colibă? 

— Nu. 

— Atunci stai să-ţi spun. Am hotărât să ţin aici, pe ea, pe 
trădător şi pe nevasta lui până ce vom fi sfârşit cu ticăloşii. 


O să-i leg pe amândoi astfel ca la cea dintâi încercare pe 
care o vor face să se dezlege, să se rostogolească în apă. 

— O, Allah, Allah! Vorbegşti de nişte ticăloşi şi un trădător. 
Dacă aş şti cine e... 

— Trădătorul? Tu, cine vrei să fie? Şi acum ascultă ce am 
să-ţi spun. Vezi cuțitul ăsta din mâna mea? Uite că şi Halefll- 
a scos pe al său. Moarte pentru moarte, sânge pentru 
sânge! Asta e legea pustiului. Dar vreau să fiu milostiv cu 
voi. Eşti un laş şi un fricos - pe nevastă-ta nu o mai pun la 
socoteală. Dacă vă supuneţi poruncilor mele, mâine sunteţi 
liberi şi nu vi se va întâmpla nimic; dacă vă împotriviţi însă, 
vă împlântăm cuţitele în piept până la plăsele, m-ai înţeles? 
Aşa. Acu' sculaţi-vă în picioare! 

Tonul cu care le vorbeam nu lăsa nici o îndoială că vorbesc 
serios. Se supuseră fără să crâcnească, îi legai spate în 
spate, cu mâinile în lungul trupului. În vremea asta Halefiîi 
ţinea vârful cuţitului în dreptul inimii. 

— Nu apăsa... ne supunem... se rugă omul. 

— Laşule! Răcni Halef şi-l scuipă cu dispreţ. 

— Aşa. Acum să staţi liniştiţi şi să nu vă mişcaţi, că vă 
duceţi de-a berbeleacul în apă, le zisei eu, după ce îi legai 
zdravăn la marginea plutei. Mâine venim să vă dezlegăm, 
dar să nu dea dracul să ţipaţi că v-aţi dus pe copcă. 

— Nişte ticăloşi ca ăştia nu merită o soartă mai bună, 
mormăi Halef cu scârbă. 

— O să stăm liniştiţi şi nu o să ţipăm, ne asigură, „Umbra” 
cu glas tremurător. 

— Şi foarte bine o să faceţi, altminteri voi fi neîndurător cu 
voi, îl ameninţă hagiul meu. Mulţumegşte lui Allah că te afli 
acum cu tovarăşa zilelor şi nelegiuirilor tale în cel mai 
frumos harem din câte sunt pe lume. Fiţi cuminţi şi 
bucuraţi-vă în tăcere de locuinţa asta plăcută a voastră, 
până ce ne vom înapoia noi. Nu vă luaţi la ceartă, căci 
neînţelegerea dintre bărbat şi nevastă osteneşte limba şi nu 
te lasă să mistuieşti bine. Acu' vă părăsesc cu părere de rău 
şi vă spun la revedere! 


Sărirăm iar pe mal şi ne întoarserăm la colibă. Focul nu se 
stinsese de tot; mai puserăm câteva vreascuri, astupai cu 
haikul lui Halef spărtura din perete, ca să nu se poată uita 
cineva înăuntru, apoi mă apucai să-i povestesc lui Halef ce 
auzisem pe persani vorbind între ei. 

— Aşadar au de gând să vină încoace şi să ne atace în 
somn? Întrebă hagiul meu indignat. Auzi ticăloşii! Ce-ar fi 
să ne prefacem că dormim, Sihdi? 

— Nu, dragul meu, ar putea fi primejdios pentru noi. Noi 
să-i aşteptăm treji. Cum vor intra unul câte unul, punem 
mâna pe ei la repezeală. 

— Întâmpinându-i cu un bun sosit în tâmplă, nu e aşa? 

— Da. 

— Tu îi pocneşti şi eu îi leg la rând. Am luat chiar nişte 
curele de pe plută - ca să se găsească. Li le voi înfăşura cu 
blândeţe în jurul trupurilor şi o să-i strâng în ele ca în nişte 
braţe iubitoare de femeie, ca să le iasă sufletul. Ah, Sihdi, 
aveai tu dreptate când spuneai că e mai bine să ieşi înaintea 
primejdiei decât să i te abaţi din cale. Mă bucur de pe acum 
de clipa când pumnul tău va izbi cu sete în capetele 
nemernicilor ălora de persani. Oare mai avem mult de 
aşteptat? 

— Peste o jumătate de ceas lăsăm focul să se stingă, pe 
urmă pot veni. 

— De ce să aşteptăm atât? Ia să-mi pregătesc eu curelele. 

— Mai e vreme. Tu aşază-te colo lângă perete; eu o să stau 
în locul, „Umbrei” la uşă, le întind mâna, după cum le-a fost 
înţelegerea, îi duc la tine şi îi amuţesc repede, cel puţin pe 
cei doi dintâi, ca să n-aibă timp să ţipe. Cu al treilea nu e 
nevoie. Îndată ce-l voi avea şi pe ăsta în mână, aţâţă repede 
focul. Acum să tăcem, căci s-ar putea să-şi piardă răbdarea 
şi să vină mai curând decât era vorba şi să tragă cu urechea 
la uşă. 

— Lasă că o să le piară pofta de tras cu urechea când or 
simţi gârbaciul meu pe spinare! 


Tăcurăm şi ascultarăm cu încordare; nu se auzea nimic 
decât din când în când plescăitul apei izbindu-se de mal. 
Trecu astfel jumătatea de ceas apoi stinserăm focul, după 
ce aşezarăm alături aşchii uscate şi chibrituri ca să-l putem 
aprinde iar când va sosi momentul. 

Singura mea grijă era ca „Umbra” de pe plută să nu le dea 
de veste; un singur strigăt de-al lui sau al femeii ne-ar fi 
zădărnicit planul. Auzul mi-era atât de încordat că auzii 
încă din depărtare paşii persanilor. 

— Vin! Şoptii eu lui Halef. 

— Să vină! Curelele le-am pregătit, îmi răspunse el tot în 
şoaptă. 

Paşii se apropiară şi se opriră în faţa colibei. Mă ridicai 
binişor pe jumătate şi-mi aţintii privirile la rogojina din 
dreptul uşii. O văzui mişcându-se uşor, cineva se târi 
înăuntru apoi se sculă în picioare. Mă ridicai şi eu şi-l 
apucai de mână. 

— Umbra”? Întrebă el încet. 

— Umbra”, răspunsei eu şi-l trăsei spre Halef. 

Cu stânga îl cuprinsei apoi de beregată, iar cu dreapta îi 
dădui doi pumni unul după altul în tâmplă. Se auzi un 
geamăt uşor, ca un oftat, pe urmă căzu grămadă la pământ. 

— Leagă-l! Şoptii eu lui Halef şi mă întorsei iar la uşă. 

Veni al doilea; făcui cu el acelaşi lucru. La al treilea nu mai 
fu nevoie de atâta bătaie de cap. 

Îl smucii o dată cu putere, îl trântii jos şi-i pusei 
genunchiul în piept. Omul era atât de înspăimântat încât 
nici nu încercă să se apere. 

— Halef, foc! 

— Îndată, Sihdi, răspunse de astă dată hagiul cu glas tare. 
Îl ţii bine? 

— Da. 

Flacăra ţâşni şi vreascurile începură să pârâie. În curând 
lumina se răspândi în colibă. „Iatăl mirodeniilor” era legat 
burduf, celălalt pe jumătate, iar al treilea, Aftab, în mâinile 
mele. Când mă văzu la faţă, scoase o înjurătură şi vru să se 


smucească din strânsoare. Halef băgă de seamă, veni în 
fugă şi zise: 

— Să-l legăm mai întâi pe ăsta, fiindcă nu se astâmpără. 
Ceilalţi sunt încă leşinaţi, dacă nu-i vei fi omorât cumva. 
Sihdi, dragă Sihdi, totul a mers atât de lesne încât îmi vine 
s-o iau de la început. De ce nu sunt şi ele aici, Hanneh, cea 
mai drăgălaşă dintre flori şi Emmeh a ta, pe care nu o pot 
asemui decât cu favorita sultanului! Ar înălța amândouă un 
cântec de slavă vitejiei noastre! 

— Lasă-le să-l cânte acasă la ele, aici n-avem nevoie de 
muzică. Cară-i pe ăştia colo în colţ, pe urmă să facem de 
veghe cu schimbul câte două ceasuri. 

— Păi cu bătaia cum rămâne? 

— O să mai vorbim noi despre asta mâine dimineaţă. 

— Şi cu, „Umbra” ce facem? 

— Îi lăsăm peste noapte pe plută; asta să le fie pedeapsa, 
pe urmă le dăm drumul. Ne trebuie niţică odihnă. Cine ia 
întâia veghe? 

— Eu, Sihdi. Vreau neapărat să văd mutra pe care o vor 
face ăia doi când vor da ochii cu mine. O să le crape obrazul 
de ruşine şi o să le îngheţe sângele în vine de necaz. 
Rinichii au să le plesnească de inimă rea şi... Stai, unde te 
duci? 

— Afară. Turuie mai departe dacă ai mâncărime la limbă. 

— Vai, Sihdi, vezi cum eşti! Cum poţi dormi după o biruinţă 
ca asta! Somnul ucide vitejia, căci în somn omul cel mai 
viteaz e un... 

N-am mai stat s-ascult ce sporovâia, căci ieşii din colibă şi 
mă dusei la armăsarul meu, care mă aştepta nu departe de 
acolo. Necheză uşor când mă văzu. Mă culcai alături de el şi 
adormii îndată. După două ceasuri Halef veni să mă 
trezească. 

— Scoală, Sihdi, că ţi-a venit rândul, îmi zise el. Vreau să 
încerc şi eu acum să visez niţel despre vitejia de care am 
dat astăzi dovadă treaz fiind. 

— Ce fac persanii? 


— Le-a trecut leşinul, dar par să se fi scrântit la minte. 

— Cum aşa? 

— Păi nu vor să recunoască defel că noi suntem cei mai 
mari eroi de pe pământ şi nu ne întrece nimeni la minte. 

— Aha, pesemne că le-ai ţinut o cuvântare! 

— Fireşte că le-am ţinut. Ce, n-am făcut bine? 

— Nu. Trebuia să taci. 

— Să tac? Vai, Sihdi, habar n-ai despre darul de vorbitor 
cu care m-a înzestrat Allah! Şi să tac când mi-a fost hărăzit 
un astfel de dar? Pot eu să-mi înghit cuvintele care năvălesc 
ca nişte lei-paralei de pe buzele mele ca să-mi strice 
mistuirea? Crede-mă că ştiu eu mai bine decât tine ce 
trebuie să fac şi nu-mi cere să tac când nu pot. 

— Hai, lasă vorbă şi culcă-te, i-o retezai eu scurt, ca să 
isprăvească odată, altminteri cine ştie cât ar mai fi 
sporovăit aşa. 

Se duse bombănind la calul său, pe când eu intrai în 
colibă. Persanii mă întâmpinară cu priviri de ură. „Iatăl 
mirodeniilor” avu neobrăzarea să se răstească la mine: 

— Venişi în sfârşit! Unde ai stat până acum? Să ne dezlegi 
imediat! 

Nu i-am răspuns; am aruncat nişte lemne pe foc, apoi am 
ieşit afară şi m-am întins lângă peretele unde erau ei ca să 
pot auzi ce vorbesc. 

— Câinele ăsta e surd la cuvintele mele, scrâşni el. Ştiau 
că vom veni. Safi nu ne-a trădat, de asta sunt sigur. Oare 
unde o fi? Probabil legaţi ca şi noi. Tare aş vrea să ştiu cum 
de-a aflat ghiaurul despre planul nostru. 

N-am mai auzit ce-şi spuneau, căci vorbeau în şoaptă, dar 
de câte ori mă duceam să înteţesc focul mă primeau cu 
ocări şi înjurături, la care eu nu răspundeam însă nimic. 

Când veni vremea să-l trezesc pe Halef, dormea atât de 
adânc încât îmi fu milă să-l deştept. Dar după ce se trezi de 
la sine dimineaţa, îmi făcu imputări că l-am lăsat să doarmă. 

— Ştiu, începu el, credeai că o să încerc să-i conving cu 
darul vorbirii mele. Vreau însă să le arăt prin fapte de cee 


în stare gârbaciul meu. N-ai nimic împotrivă, nu e aşa? 

— De astă dată, nu. Ştii că sunt împotriva schingiuirilor, 
chiar când e vorba de un duşman, dar fiindcă o să le 
dăruiesc viaţa, deşi după legile pustiului, am dreptul să le-o 
şi iau, tot merită o pedeapsă. 

— Slavă lui Allah că ţi-a venit gândul ăl bun. Sunt fericit că 
vei îngădui gârbaciului meu, săracul, să vadă cât de groasă 
le e pielea. 

Lui Halef îi plăcea grozav să-şi încerce puterea pe 
spinarea altora şi mă temeam că nu va ţine seama de nimic, 
de aceea îi zisei: 

— Totuşi, ar fi mai bine să-i laşi în plata Domnului. 

— De ce, Sihdi? 

— Fiindcă nu e nici o ispravă să baţi oameni care nu se pot 
apăra. 

— Hm! Exclamă el îngândurat. Drept e că nu e vreo laudă, 
dar nici ruşine nu e. 

— Află că sunt popoare la care călăul e atât de disprețuit, 
încât nici un om de treabă nu îi întinde mâna. Şi-apoi, nu e 
cu cădere ca judecătorul să pedepsească el însuşi cu mâna 
lui. 

— Păi judecătorul eşti tu, Sihdi, nu eu. Lasă-mă, zău, să-mi 
ung niţel sufletul cu ticăloşii ăştia. Dacă aş fi eu judecătorul, 
fii sigur că n-aş face-o. 

— Eşti mult mai mult ca un judecător. 

— Eu? Aha, bănuiesc că ai găsit iar vreo şmecherie ca să 
mă lipseşti de o plăcere care mi-ar da niţică mulţumire. 

— Nu e nici o şmecherie la mijloc, ci stima pe care o am 
pentru tine, dragul meu! 

Se posomori deodată şi răspunse cam bosumflat. 

— Stima poţi să o dovedeşti lăsându-mă să fac ce cred eu 
de cuviinţă. 

— Bine. O să-ţi mai spun un lucru şi dacă mai stărui în 
hotărârea ta, fie. Judecătorul osândeşte după legile date de 
domnitorul ţării lui. Dacă e împotriva onoarei judecătorului 
să execute el însuşi osânda, cu atât mai mult nu o va face 


domnitorul care e cu atât mai presus de judecător. 
Recunoşti că am dreptate, cred. 

— Ai, fireşte că ai, încuviinţă el fără să bănuiască unde 
vreau să ajung. 

— Şi cu toate astea vrei să pedepseşti cu mâna ta pe 
persani? 

— De ce să nu vreau? Iu n-ai putea s-o faci, fiindcă eşti 
judecătorul lor. 

— Aşa e, sunt într-adevăr judecătorul, tu însă eşti mai 
mare decât mine. 

— Eu? Mai mare ca tine! Zise el uluit. 

— Da, căci eşti domnitorul. 

— Domnitor, eu? 

— Nu stăpâneşti tu oare întregul neam haddedihn din 
marea seminţie a şammarilor? Regii şi împărații din ţările 
apusene domnesc peste supuşii lor. Nasred'din dă legi 
persanilor, iar tu stăpâneşti asupra tuturor războinicilor 
haddedihnilor. Împărat, rege, sultan, şah sau şeic e totuna 
şi au aceeaşi putere. 

Urmăream cu interes schimbarea care se făcea în hagiul 
meu. Chipul lui strălucea de mulţumire. 

— Împărat, rege, sultan, şah, şeic, totuna, zici? Aşa trebuie 
să fie, Sihdi, căci tu toate le cunoşti. Da, ai dreptate. 
Ocrotesc şi fericesc pe haddedihnii mei întocmai ca şahul pe 
persanii săi, sultanul pe turcii lui. După cum împăratul din 
Leh memleketi59 şi regele din Tuna60 cere supunere şi 
ascultare supuşilor lor, tot astfel ascultă de ruine cu trup şi 
suflet beduinii adunaţi la picioarele tronului meu. 

— Mă bucur, Sihdi, că-ţi dai seama de mărirea mea. 

— Vezi? Şi tocmai tu să te cobori la meseria de gâde, ca să 
pedepseşti cu însăţi mâna ta pe vinovaţi! 

— Maşallah! Nu, n-am s-o fac. Nu vreau să murdăresc 
gloria străbună cu o astfel de înjosire. Pe un duşman liber îl 
pot biciui cât îmi place, dar pe un om fără apărare, nu. Le- 
aş ruga însă că, după ce ne-om întoarce, să le spui şi 
haddedihnilor mei ce spuneai adineauri despre drepturile şi 


datoriile unui rege şi împărat, ca să afle şi Hanneh a mea 
cine e omul cu care împarte cortul sub care se adăposteşte. 

— Cu plăcere, dragul meu. Aşadar renunţi să pedepseşti 
pe persani cu însăşi mâna ta? 

— Da, dar cum li se cuvine neapărat o bătaie, cine vrei să 
le-o dea? 

— Safi, aliatul lor. 

— Asta...? O, Sihdi, îmi umpli sufletul de mâhnire! Tocmai 
fiindcă e aliatul lor o să-i atingă cu atâta blândeţe că 
loviturile au să li se pară o dezmierdare. Vezi tu, e o mare 
nedreptate ce vrei tu. 

— Să nu te mâhneşti pentru atâta lucru. Există un lucru 
care o să-i aţâţe râvna. Acum haidem să-l aducem pe el şi 
pe nevastă-sa încoace. 

— Da, să mergem. Poate că are atâta minte să înţeleagă că 
de aia sunt loviturile, ca să fie simţite şi dacă nu, o să-l 
facem noi să priceapă. 

Găsirăm pe Safi şi femeia aşa cum îi lăsaserăm peste 
noapte. Drept e că fusese un adevărat chin pentru ei să stea 
nemişcaţi atâtea ceasuri. 

Când îi dezlegarăm, de-abia se puteau ţine pe picioare. 
Femeia tăcea mereu, dar bărbatul nu se putu stăpâni să nu 
spună: 

— Ziceaţi că dacă stăm liniştiţi ne daţi drumul. Putem 
pleca? 

— Nu încă, îi răspunsei eu. 

— Pentru ce nu? Cine nu se ţine de făgăduială e mincinos 
şi un... 

— Tacă-ţi gura! Mă răstii eu la el. Tocmai tu te-ai găsit să 
vorbeşti? V-am poruncit să staţi liniştiţi, dar dacă începi cu 
ocările îmi iau cuvântul înapoi şi te trimit în fundul iadului. 

— Păi, se sperie el, n-am vrut să vă insult ci numai să ştiu 
dacă putem pleca. 

— Atârnă de tine dacă vă lăsăm liberi ori vă dăm trupurile 
hrană peştilor. 

— Hrană peştilor! Strigă el îngrozit. Vreţi să ne ucideţi? 


— Nu să vă ucidem, ci să vă pedepsim, după cum meritaţi. 
Ne-aţi vroit moartea, dar eu sunt creştin şi iert pe 
duşmanul meu cel mai aprig, căci numai Dumnezeu are 
drept să ia viaţa făpturilor sale. Şi-apoi, mi-e scârbă să-mi 
murdăresc mâinile cu un păcătos ca tine. De aceea o să-ţi 
dau drumul după ce vei împlini porunca pe care ţi-o voi da 
acum. 

— E greu de împlinit? 

— Defel. Cei trei persani cărora vroiai să ne predai ar 
merita moartea ca şi tine, dar vreau să fiu milostiv cu ei şi 
să le dăruiesc viaţa. Nepedepsiţi însă nu pot să rămână. 

— Fireşte că nu! Strigă Halef. Au să mănânce o bătaie soră 
cu moartea. Uite colea la gârbaciul ăsta. E din piele de 
crocodil şi-i place grozav să mângâie carnea omenească. O 
să ţi-l împrumut ca să dovedeşti tovarăşilor tăi că eşti 
bărbat în toată firea şi nu te dai înapoi când e vorbă să-ţi 
arăţi voinicia. 

— Cum... să biciuiesc? Întrebă înspăimântat Safi. 

— Da, încuviinţă Halef, zâmbind binevoitor. 

— Pe... persani? 

— Negreşit. Şi încă pe toţi trei. Dar ştii, din răsputeri, ca 
să simtă. Noi o să fim de faţă şi, dacă o laşi mai moale, 
mănânci şi tu bătaie. 

— Allah, Allah! Ce-mi cereţi voi nu se poate... 

— De ce nu? 

— Pentru că o să mă omoare după ce veţi pleca voi. 

Omul avea dreptate, fără îndoială, de aceea, ca să-l 
liniştesc, îi zisei: 

— N-au să ştie cine îi bate, căci o să-i legăm mai întâi la 
ochi. Vei da ăluia mai mare dintre ei cincizeci de lovituri, 
aceluia pe care îl cheamă Aftab patruzeci şi celui de-al 
treilea treizeci. Îi cruţi, capeţi tu toate o sută douăzeci de 
lovituri hotărâte pentru ei. Hai, hotărăşte-te repede, că n- 
am timp de pierdut. Ori asculţi, ori te omorâm. 

N-avu încotro şi primi. Ne duserăm la colibă, îi legarăm de 
o tufă apoi intrai cu Halef înăuntru. Cum ne văzu, peder-i- 


baharatul strigă cu mânie: 

— Ei, nu ne dai o dată drumul, ce dracu' faci. Ţi-am 
poruncit doar... 

Halef nu se putu stăpâni şi uitând de „demnitatea lui 
regească” îi cârpi o astfel de palmă, încât persanul văzu 
stele verzi. 

— Câine! Îi strigă el înfuriat. Un cuvânt dacă mai scoţi, îţi 
înfig cuțitul în piept! Stai că o să vezi tu pe dracu'! 

Persanul tăcu, dar ochii lui zvârleau fulgere. leşirăm din 
colibă şi Halef mă întrebă încet, ca să nu audă Safi: 

— Sihdi, o să fii şi tu de faţă când „Umbrele” astea au să-şi 
primească binefacerea noastră? 

— Nu. 

— Pentru ce nu? 

— Îţi spun că nu-mi place. Sunt într-adevăr cazuri în care 
eşti nevoit să pedepseşti oameni cu lovituri de bici ca pe 
câini, pentru mine însă e ceva grozav să văd cum făpturi 
create de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui să fie 
astfel batjocorite. Nemernicii ăia sunt legaţi şi trebuie să 
primească fără împotrivire pedeapsa, dar nu vreau să iau 
parte la o barbarie ca asta. 

— Barbarie? Sihdi, te ştiu om întreg în toate privinţele, 
numai într-asta eşti prea slab. E o adevărată plăcere să vezi 
cum dreptatea biruie întotdeauna. M-ai numit aidoma 
regilor şi împăraţilor. E deci de datoria mea de domnitor să 
pedepsesc pe vinovaţi. Şi fiindcă pedeapsa cu moartea le-a 
fost preschimbată în bătaie, cel puţin s-o simtă. Acu' mă 
duc. Să ştii însă un lucru: dacă, „Umbra” nu-şi face datoria 
cum trebuie, uit de domnie şi de tot şi le trag persanilor o 
sfântă de bătaie să mă ţină minte cât or trăi. 

Dezlegă pe Safi şi intră cu el în colibă, pe când eu mă 
îndepărtai în grabă, ca să n-aud ţipetele celor bătuţi. 

Trecu mai bine de o jumătate de ceas până ce veni Halef 
să mă găsească. Ştiuse unde să mă caute după urmele 
lăsate de mine. Cunoscui de pe mutra lui că nu era 
mulţumit. 


— Ei, cum a mers? Îl întrebai eu. 

— Bine, cum să meargă, numai persanilor nu le-a prea 
mers bine. 

— Totuşi nu pari defel mulţumit. 

— Drept să-ţi spun, nici nu sunt. „Umbra” izbea din 
răsputeri, dar afurisiţii ăia nici n-au crâcnit. Strângeau 
dinţii cât puteau şi scrâşneau, dar de ţipat n-a ţipat unul. La 
urmă am crezut că au să mă ocărască; aş, ţi-ai găsit! Au 
tăcut ca peştii. 

— Hm... asta e mai primejdios pentru noi decât dacă ne-ar 
fi ameninţat. Vai de noi dacă vom cădea vreodată în mâinile 
lor! 

— Vrei să-i vezi? 

— Nu. 

— Mă aşteptam, de aceea le-am scotocit buzunarele şi ţi- 
am adus ce am găsit la ei. 

— Ce? 

— În ale peder-i-baharatului punga asta cu bani şi 
pergamentul ăsta; în ale celorlalţi nişte mărunţiş pe care li 
l-am lăsat. 

În pungă erau vreo cinci sute de tumani, pe care îi dădui 
îndărăt lui Halef. Pergamentul, rupt pe la îndoituri, era 
acoperit pe o parte cu cifre, iar pe cealaltă un plan şi câteva 
nume necunoscute mie. Totuşi le transcrisei pe o foaie din 
carnet. Câteva puncte şi virgule le crezui fără însemnătate, 
bănuind că se aflau acolo din întâmplare sau fusese 
încercată peniţa dacă scrie bine. Fără să mă gândesc îmi 
rămaseră însă întipărite în minte, după cum s-a dovedit mai 
târziu. 

— Du-le îndărăt, că n-avem trebuinţă de ele, zisei eu lui 
Halef. 

— Şi banii? 

— Se înţelege! Doar nu suntem hoţi. 

— Bine zici. Le-am adus numai ca să ţi le arăt. Acu' ce 
facem? Pe Safi l-am legat iar lângă nevastă-sa. 


— Ne vedem mai departe de drum după ce vom slăbi niţel 
legăturile ăstor doi, ca să se poată dezlega singuri mai 
târziu. Câştigăm astfel timp şi ajungem înaintea persanilor 
la Bagdad, deşi pluta lor e mai uşoară că a noastră. 

— Ai dreptate, Sihdi, deşi n-avem ce ne teme de ei. le-aş 
ruga însă să-mi încuviinţezi o rugăminte înainte de plecare. 

— Care? 

— Aş vrea să-mi iau rămas-bun de la „Umbră” şi de la 
nevastă-sa. 

— Nu e nevoie. 

— Aşa crezi tu? O, Sihdi, ce puţin cunoşti îndatoririle pe 
care le are un om bine crescut. La venire ca şi la plecare 
trebuie să schimbi cuvinte şi semne de dragoste şi prietenie 
cu oamenii pe care i-ai întâlnit în cale. Dacă în ţaratanue 
obiceiul, la noi, popoarele orientale, nu se poate fără asta. 

Drumul spre pluta noastră ducea pe dinaintea colibei şi 
Halef trecu mândru şi semeţ prin faţa ei. Atunci am slăbit 
legăturile lui Safi şi ale nevesti-si atât cât să se poată 
dezlega singuri, dar după o trudă de câteva ceasuri. În 
vreme ce mă îndeletniceam cu asta, Halef zise „Umbrei”: 

— Când se despart doi prieteni, din ochii lor curg lacrimi 
amare şi sufletele le sunt cuprinse de mare mâhnire. Când 
te-am văzut pentru întâia oară, inima mea a tresărit de 
bucurie şi acum când te părăsesc, mormântul durerii s-a 
deschis sub picioarele mele, în care nădăjduiesc că te voi 
îngropa pentru totdeauna. Şederea noastră împreună a 
ţinut scurtă vreme, dar strânse legături te-au ţinut o noapte 
întreagă pe plută, unde te-ai simţit fericit ca în rai. 
Nădăjduiesc că despărţirea de acum nu va fi pentru vecie şi 
că ochii noştri vor avea fericirea să se revadă. Şi atunci, o, 
atunci, bătăile inimii mele vor fi una cu ale gârbaciului meu, 
care îţi va mângâia cu mare plăcere spinarea, ca o amintire 
a prieteniei noastre. Eu sunt Hagi Halef Omar, căpetenia 
şeicilor haddedihnilor; să ţii minte asta, tu, tată al trădării şi 
al nemerniciei omeneşti, bunic al minciunii şi unchi al 
prefăcătoriei şi al dispreţului. Am zis! 


După ce-şi vărsă astfel necazul, scuipă de trei ori, făcu un 
gest de dispreţ cu mâna şi se îndepărtă ţanţoş, ca după cine 
ştie ce ispravă. Duserăm caii la plută, o împinserăm niţel de 
la mal, sărirăm pe ea şi o mânarăm spre locul unde era 
priponită pluta persanilor. Ca să împiedic pe aceştia să 
ajungă înaintea noastră la Bagdad, am tăiat funia cu care 
era legată, am târât-o după noi în mijlocul apei şi am lăsat-o 
apoi s-o ducă apa la vale. Şi, deşi ştiam că persanii, rupţi în 
bătaie cum erau, nu ne vor putea urma decât a doua zi, 
puserăm mâna pe lopeţi şi începurăm să vâslim din 
răsputeri. Când ajunserăm la podul Bagdadului trăsei chiar 
în faţa Kumrukului61, dar nu întâmpinai nici o greutate la 
trecere, căci aveam din Mossul un reftijat62, care îmi 
deschidea pretutindeni calea. Ajunseserăm cu bine la întâia 
ţintă a călătoriei noastre. 

Capitolul XIV - Polonezul şi servitorul său. 

Bagdad! 

Ce imagini minunate trezeşte în mintea oricui a citit O mie 
şi una de nopţi, numele acestui oraş. Dacă orientalul 
numeşte Cairo „poarta Orientului”, Bagdadul e pentru el 
„sufletul Orientului”. Fireşte că aceste nume se potriveau 
odinioară, căci oraşul a pierdut aproape cu totul strălucirea 
avută cu sute de ani în urmă. 

Pe vremea aceea Bagdadul63 număra două milioane de 
locuitori, sute de moschei şi peste cincizeci de mii de 
bazare; astăzi oraşul nu are mai mult de optzeci de mii de 
locuitori, vreo treizeci de geamii (moschei) şi tot atâtea 
caravan-seraiuri, pe când odinioară avea mai bine de 
douăzeci de mii. 

Mândra cetate a califilor, pe vremuri punctul central al 
mahomedanismului, a pierdut cu desăvârşire „frumuseţea 
chipului său, rumeneala din obraji, strălucirea ochilor, 
mlădierea trupului şi a mersului” - după cum zice un poet 
persan. 

Odinioară aşezată în mijlocul unui adevărat rai, zace acum 
pe un şes care nu se aseamănă nici de departe cu o 


grădină, căci puţina verdeață care o înconjoară se pierde 
niţel mai departe într-un pustiu sterp şi mort. 

E străbătut de fluviul Tigru, peste care se ridică un pod 
lung de vreo două sute de metri. Ruinele vechiului oraş şi 
fortăreaţa se află pe partea apuseană a fluviului; dincoace 
se întinde în lungul malului partea cea mai mare din ce a 
mai rămas din oraş. Zidurile s-au năruit şi din vestitele 
palate ale califilor de-abia au mai rămas ici-colo câte o 
urmă. Casele sunt din cărămizi cu ferestrele spre curtea 
interioară, aşa că pe ulițele înguste şi rău pavate nu se văd 
decât pereţi goi şi uşi înguste, zăvorâte. Mai interesant de 
văzut sunt bazarele. Ganguri lungi, boltite, în care se vând 
fel de fel de mărfuri ale Orientului. 

Vara căldura e atât de mare încât locuitorii stau mai tot 
timpul zilei în nişte încăperi subterane, iar noaptea dorm pe 
acoperişurile netede ale caselor, care formează un fel de 
terase. În schimb, iernile sunt relativ destul de friguroase. 
Sobe nu există în Bagdad şi întreaga familie se adună în 
jurul unui ligean mare cu mangal. 

Oraşul a fost întemeiat de Al Mansur, al doilea calif al 
Abassizilor. Harun al Raşid i-a dat apoi o mare dezvoltare şi 
sub domnia lui s-a făcut podul cel mare. Al Mostansir i-a 
dăruit Academia de Chimie şi Medicină, care a servit de 
model celorlalte universităţi mahomedane, dar a fost de 
mult prefăcută într-un caravanserai. 

Şi mai umilitoare schimbări a suferit oraşul însuşi. A fost 
cucerit şi incendiat de prinţul mongol Hulagu64. Pe urmaşii 
acestuia i-a izgonit Timur65, care a cucerit Bagdadul şi l-a 
năruit din temelii. 

Ca un semn al biruinţei sale, acest cuceritor a ridicat mai 
multe piramide formate din capetele a peste o sută de mii 
de oameni ucişi. Mai târziu oraşul a fost cucerit de 
osmanlâi, apoi luat de la ei de persani sub şahul Ismail, pe 
urmă iarăşi de sultanul Murat al IV-lea, rămânând de atunci 
sub stăpânirea turcească. 


De pe vremea strălucitei domnii a lui Harun al Raşid n-a 
mai rămas aproape nimic decât mormântul soţiei sale, 
Zobeida, care dăinuieşte singuratic şi pustiit pe malul drept 
al fluviului. 

Al Raşid66 înseamnă „cel drept”, totuşi îşi poartă pe 
nedrept porecla. Şiret şi deştept, s-a luat bine cu teologii şi 
învățații de pe vremea lui, a făcut de nouă ori pelerinajul la 
Mecca, chiar pe jos, totuşi a avut grijă ca drumul până acolo 
să fie aşternut cu covoare şi la fiecare loc de popas să se 
ridice un Kal'a67. A plătit pe poeţi ca să-i cânte imnuri de 
slavă, era însă urât de popor, mai cu seamă de cânda 
poruncit ca sora lui, Abbasah, să fie zidită de vie cu cei doi 
copii ai ei. 

Cunoştea ura poporului şi se temea de ea, de aceea şi-a 
mutat mai târziu reşe-dinţa la Racca, pe Eufratul de Sus şi 
apoi pe şesul Persiei de Nord, unde a şi fost îngropat. 

Chiar şi fiul său Mamum a căutat să-şi scoată la iveală 
bogăţiile lui cu prilejul căsătoriei sale cu Buran, fiica 
vizirului lassan Ibn Sahl. A pus să se aprindă mii de făclii 
uriaşe de ambră în sălile palatului, iar oaspeţilor li s-au 
împărţit pietre scumpe, li s-au dăruit case şi moşii în tot 
cuprinsul ţării. 

Din tot acest timp de glorie n-au mai rămas decât 
legendele pe care le povestesc hakawati68 Bagdadului. 
Dezbinarea de mai târziu în populaţie, dar mai ales marea 
schismă petrecută în sânul islamului, împărţirea în cele 
două mari secte: a sunniţilor şi a şiiţilor, a contribuit foarte 
mult la decăderea oraşului. 

Ajunserăm deci la Bagdad şi ne legitimarăm la vamă. 
Vroiam să ne oprim câtva timp în oraş înainte de a ne urma 
mai departe călătoria pe apă. Ne trebuia însă o locuinţă. La 
un caravanserai - han mare unde poposesc caravanele - nu 
vroiam să trag din pricina ploşniţelor care mişunau pe 
acolo. 

Europeanul caută de obicei gazdă la funcţionarii veniţi de 
prin ţările apusene sau la persoane particulare. Eu m-am 


ferit însă întotdeauna de aşa ceva. Cine vrea să cunoască 
într-adevăr poporul unde se află, trebuie să se apropie cât 
mai mult de el. Mi-ar fi fost de ajuns să mă prezint paşei sau 
la unul din consulate şi aveam îndată cea mai bună locuinţă 
din oraş, dar nu vroiam să mă ştiu îndatoratul nimănui. 

Îmi adusei aminte de un polonez ciudat, la care mai 
trăsesem când fusesem pe-aici. Întrebarea era însă dacă 
mai trăieşte sau dacă mai locuieşte în aceeaşi casă pe care 
o ştiam eu. 

Probabil că la acelaşi lucru se gândea şi Halef, căci după 
ce coborârăm pe uscat îmi zise: 

— Cu pluta nu mai avem ce face şi de cumpărat nu ne-o 
cumpără nimeni; de aceea s-o lăsăm aici unde e. S-o ia cine 
vrea. Dar noi încotro ne îndreptăm, Sihdi? 

— Mă întreb şi eu. 

— Mai ţii minte unde am tras atunci? 

— Fireşte. 

— Ce-ar fi să ne ducem tot acolo? 

— La asta m-am şi gândit adineauri. Mi-ar face plăcere să-l 
revăd pe polonez. 

Casa se afla în partea de răsărit a oraşului. O găsirăm 
lesne. Descălecarăm la poarta grădinii şi băturăm. Trecu 
vreme cam multişoară până ce auzirăm nişte paşi târşiţi 
apropiindu-se şi cineva deschise o ferestruică din mijlocul 
porţii. Mai întâi se ivi un nas lung şi ascuţit, pe urmă un 
chip plin de zbârcituri. Nişte ochi mititei şi tâmpi ne priviră 
prin ochelari şi un glas tremurător întrebă: 

— Ce căutaţi aici? 

Îl recunoscui numaidecât; era gazda noastră de-atunci, un 
fost ofiţer turc de obârşie poloneză. Pe vremuri nu purta 
ochelari şi îmbătrânise foarte mult. Deoarece îmi vorbise în 
limba arabă, i-am răspuns şi eu în aceeaşi limbă: 

— Locuieşti singur? 

— Ce te priveşte! Zise el bănuitor. 

— Pentru că am vrea să ne găzduieşti la tine. 

— N-am loc pentru străini. 


— Îţi plătim bine. 

— Nu închiriez nimic. Şi-apoi n-am loc pentru cai. 

— Curtea e destul de mare şi o parte din ea acoperită, aşa 
că ai unde ni-i adăposti. 

— Trzaskawica! Cunogşti curtea? Păi atunci cu atât mai 
puţin vă pot primi. Hai, căraţi-vă! 

Vru să închidă ferestruică, dar eu îl împiedicai, ţinând-o cu 
mâna şi zicându-i: 

— Nu te feri de noi. Suntem oameni cinstiţi şi-ţi aducem 
salutări de la cineva. 

— De la cine? 

— Îţi mai aduci aminte că ai găzduit odată pe un prinţ 
persan cu două femei şi slugile lui? 

— Da. Era cu ei şi un effendi german cu însoțitorii săi 
arabi. 

— Pe german îl chema Kara Ben Nemsi, nu e aşa? 

— Aşa i se zicea. Îl cunoşti? 

— Foarte bine chiar, şi-ţi aduc salutări din partea lui. 

— A, mai trăieşte? A stat prea puţină vreme la mine, dar îl 
îndrăgisem ca pe copilul meu. Spune-mi, rogu-te, unde se 
află şi cum îi merge. 

— N-ar fi mai bine să-ţi spun toate astea în casă? 

— Ai dreptate, intraţi înăuntru. Staţi să vă deschid poarta. 

Era bătrân şi pesemne că poarta nu fusese deschisă de 
mult, căci de-abia o putu descuia. În sfârşit reuşirăm să 
ducem caii în curte. Încuiai poarta la loc şi-i dădui îndărăt 
cheia. 

Legarăm caii sub şopron apoi urcarăm scara care ducea la 
catul de sus. Ne conduse în bibliotecă şi ne pofiti să şedem 
pe divan alături de el. Bătu apoi din palme ca să vină 
servitorul. Eram curios să văd cine va intra. Îmi aduceam 
aminte de burtosul lui servitor de pe vremuri, când băuse 
vinul stăpânului său din butoaie şi le umpluse apoi cu apă. 

Gazda trebui să repete de câteva ori chemarea până ce, în 
sfârşit, uşa se deschise şi în prag se ivi... da, el era, dar mult 
mai gras şi parcă mai mărunt decât îl ştiam eu. Obrajii îi 


atârnau în jos ca nişte saci, în jurul ochilor, care abia se mai 
zăreau din pricina grăsimii, iar bărbia i se lăfăia pe trei guşi 
una deasupra alteia. Buhăit la faţă, de-abia mişcându-se pe 
picioarele lui scurte, părea un porc gata de tăiere. Caftanul 
îi era plin de pete şi culoarea nu i se mai cunoştea. Prin 
țesătura subţiată de vreme, braţele şi pulpele nu mai aveau 
nici o formă. O adevărată balenă! Şi cu toate că nu făcuse 
altă muncă decât să deschidă două sau trei uşi, sudoarea îi 
curgea şiroaie pe obraji. Totuşi, polobocul ăsta de grăsime 
era foarte simpatic. 

— Ce e effendi, pentru ce m-ai chemat? Întrebă el gâfâind. 

— Cafea şi tutun! Îi porunci stăpânul. Vezi doar că am 
musafiri. 

— Cafea? Allah, Allah! Oftă polobocul holbând ochii. 

— Ce te boceşti aşa? Hai, fă ce ţi-am spus! Ştii că aşa e 
obiceiul, să se dea musafirilor cafea. 

— Da, ştiu, effendi, li se dă când... ai. 

— Păi nu mi-ai cerut ieri şase piaştri ca să cumperi cafea? 

— Jur pe toţi profeţii şi califii că am şi cumpărat. 

— Şi ce-ai făcut cu ea? 

— S-a isprăvit. 

— Cum aşa? Nici n-am văzut-o în ochi! 

— O, effendi, nu te supăra. N-am nici o vină, crede-mă: 
tocmai din pricina ochilor trebuie să beau multă cafea, ca să 
mi-i păstrez pentru a te sluji mai bine. 

— Bine, bine, dar de şase piaştri, în două zile? 

— Parcă îţi dă cine ştie cât de şase piaştri! Şi apoi, când 
mă duc să cumpăr, mă abat de două ori la dus şi de două ori 
la întors pe la cafenea, ca să mă întăresc niţel. Asta costă 
patru piaştri. Mai rămân doi pentru cafea. Mare lucru, 
cafea de doi piaştri! Vezi deci, effendi, că vina nu e a mea. 

— Dar nu se poate să nu dau musafirilor o cafea! 

— Fireşte că nu se poate. Dă-mi şase piaştri să mă duc să 
cumpăr. 

— Aoleu! Dacă ţi-i dau, te întorci tocmai diseară cu ea şi 
aia nemăcinată. Ce e de făcut? 


Întrebarea mi-era adresată mai mult mie decât burtosului, 
aşa că m-am simţit dator să-i răspund: 

— Nu te necăji pentru atâta lucru. Ne-am luat destulă cu 
noi la drum, aşa că o să-ţi dăm noi. Se duce numaidecât 
tovarăşul meu s-o ia din desagă. 

— Mulţumesc, effendi. Mi-ai luat o piatră de pe inimă şi mă 
scuteşti de ruşinea de a nu putea oferi musafirilor mei 
băutura de bun-sosit. În schimb o să-ţi ofer cel mai bun 
tutun care se găseşte aici în Bagdad. Adă repede ciubucele. 

Burtosul se zgâi cu ochii lui mititei la stăpânul său şi strigă 
cu glas tânguitor: 

— Ciubucele? Allah, Allah! Tutun, tutun! 

— Hai nu te mai boci aşa şi dă fuga! 

— Effendi, gândeşte-te bine la ce spui. De ce să dau fuga 
dacă graba tot nu foloseşte la nimic? Nu mai avem tutun... 

— Cum, nu mai avem? Nu se poate! N-are cum să se fi 
isprăvit că n-am fumat de o săptămână. 

— Nici eu. 

— Păi era vorba să cumperi alaltăieri, când te-ai dus după 
cafea şi tutun. 'Ţi-am dat doar zece piaştri pentru asta. 

— Aşa e, mi-ai dat. 

— Ei şi unde e tutunul? 

— O, tutun! Allahi, Wallahi, Tallahi! 

— Ce te văicăreşti aşa? Se poate să nu ofer musafirilor mei 
câte un ciubuc? 

— Nu, nu se poate. Dă-mi zece piaştri să mă duc să 
cumpăr. 

— Cum adică, n-ai cumpărat alaltăieri? 

— Nu. 

— Şi cu banii ce-ai făcut? 

— Effendi, ştii că eu fumez arareori, fiindcă niţel tabac e 
mai plăcut decât o lulea întreagă de tutun. Tocmai eram 
dator tutungiului zece piaştri pentru tabac şi a zis că nu-mi 
mai dă pe datorie dacă nu-i plătesc numaidecât. De, judecă 
şi tu: ce era să fac? Aşa e că nu e vina mea? 


Dolofanul se uita cu atâta obidă la stăpânul său şi acesta 
atât de deznădăjduit în ochii mei, încât îi spusei zâmbind: 

— Nici de asta să nu te îngrijeşti, effendi. Am eu şi tutun. 
Servitorul tău... oare cum îl cheamă? 

— Kepek. 

— Să aducă Kepek ciubucele şi în vremea asta vine 
cafeaua şi tutunul. 

— Ce bun eşti, stăpâne! Numai mulţumită îngăduinţii tale 
îmi pot face datoria de gazdă...! 

Halef plecă, dar Kepek nu se urnea din loc. Îşi bălăbănea 
braţele încurcat şi îşi lăsase buza în jos, ca un copil gata să 
plângă. 

— Ei, ce stai? Îl întrebă stăpânul său. 

— Păi... n-avem decât un ciubuc din care fumăm amândoi, 
răspunse el coborând privirile în pământ. 

— Cum se poate! Aveam doar două... 

— Oho, de mult, de mult de tot! Cu unul din ele suflam în 
foc ca să se aprindă şi s-a ars până n-a rămas nimic din el. 

— Dar ce, ciubucul ţine loc de foale? 

— Nu, numai vezi tu, mi-e greu să mă aplec, pe când 
ciubucul nu simte nici o durere când îl vâri în foc. 
Recunoaşte şi tu, nu e aşa, effendi? 

— Adu atunci lulelele. 

Îmi venea să pufnesc în râs. Era de mirare însă că 
stăpânul era atât de îngăduitor cu servitorul său. Trebuie să 
fie un motiv la mijloc. Îmi adusei aminte că polonezul mi-a 
spus când mai fusesem pe la el: „Mi-a fost ordonanţă pe 
când slujeam în armată. Poate că o să vă povestesc odată de 
ce sunt atât de îngăduitor cu el. Mi-a făcut servicii pe 
vremea aceea!” 

Aşadar pe burtos îl chema Kepek. E un cuvânt turcesc 
care pe limba noastră însemnează: „tărâţe”. De, numele i se 
potrivea, căci există unele făpturi pe care le îngraşi cu 
târâte. 

Îmi mai adusei aminte că-mi mai spusese atunci: 
„Mănâncă şi bea mai tot ce cumpăr şi mie îmi lasă ce nu mai 


încape în el”. Nu e deci de mirare că se spărgea de gras. 

Veni şi Halef cu cafeaua şi tutunul; aducea şi lulelele 
noastre ca să scoatem gazda din încurcătură, căci 
altminteri ar fi trebuit să fumăm toţi trei dintr-a lui. După ce 
ne aprinserăm lulelele şi începurăm să fumăm, fostul ofiţer 
începu: 

— Aşadar îmi aduceţi salutări de la prinţul persan, pe care 
îl chema Hassan Ardşir-Mirza? Mare boier, dacă nu o fi fost 
chiar neam cu şahinşahul. 

Kepek - care ascultase pesemne la uşă - băgă niţel capul 
înăuntru şi adăugă: 

— Aşa trebuie să fie, căci mi-a dat la plecare trei tumani de 
aur bacşiş. 

Trase capul îndărăt şi polonezul urmă fără să-l ia în 
seamă: 

— Am motivele mele să nu fiu primitor cu persanii aceştia, 
însă i-am deschis uşa casei mele fiindcă îmi fusese adus de 
Kara Ben Nemsi, care mi-a fost drag de cum l-am văzut. 

Iarăşi vâri Kepek capul prin uşă şi zise: 

— Şi mie mi-a fost drag, fiindcă mi-a dat bacşiş doi tumani 
de aur. 

Fusesem într-adevăr cam darnic, căci prinţul Ardşir-Mirza 
mă răsplătise din belşug pentru unele servicii pe care i le 
făcusem. 

Chipul lui Kepek dispăru din nou după uşă şi gazda mea 
vorbi mai departe: 

Ce om ciudat şi englezul care era cu ei69...! Nu vorbea 
decât despre săpături. Şi bogat, foarte bogat, căci am auzit 
că a cumpărat toate giuvaierurile de preţ ale prinţului. 

De astă dată capul lui Kepek intră cu totul prin uşă şi 
încuviinţă cu bucurie: 

— Grozav de bogat, căci mi-a dăruit o liră engleză, pe care 
am schimbat-o la zaraf pentru o sută douăzeci de piaştri. 

— Fac la un loc trei sute şaizeci de piaştri, pe care i-ai 
primit bacşiş; îi mai ai? Întrebă stăpânu-său. 

— Nu. 


— Ce-ai făcut cu ei? 

— S-au isprăvit... s-au dus pe tabac. 

— Niegrzecznosc€! Atâţia bani pe tabac! 

— Nu te supăra, effendi. Socoteşte câtă vreme a trecut de 
atunci şi o să vezi că n-am nici o vină, zise cu glas jalnic 
burtosul şi pieri iar. 

Halef, cu firea lui iute, nu mai avu răbdare s-aştepte până 
ce voi găsi eu de cuviinţă să spun cine sunt şi întrebă pe 
polonez: 

— N-ai mai auzit de-atunci nimic de oamenii aceia pe care 
i-ai găzduit? 

— De persan şi de învăţat nu, dar despre ceilalţi doi, da. 
Eu trăiesc foarte retras şi ies rar din casă, dar Kepek 
colindă cafenelele când se duce după târguieli şi aude ce se 
mai vorbeşte prin oraş. Oamenii stau la taifas la o cafea şi 
povestesc de fapte din trecut, ba şi ce s-a petrecut în 
timpurile din urmă, mai ales prin ţinuturile noastre. Astfel a 
auzit câte ceva şi despre emirul acela din Almanja70 şi 
tovarăşul său arab pe care i-am găzduit atunci. Aceştia doi 
sunt nişte vânători vestiți şi cei mai de seamă războinici din 
câţi au fost în tot Djezirehul71. Leul îşi pierde viaţa când 
încape în mâinile lor; de curajul şi şiretenia acestor doi se 
tem toate triburile care locuiesc de la munte până în pustiu. 
Se zice chiar că unul din ei, Kara Ben Nemsi, ar avea nişte 
puşti fermecate pe care nu le încarcă niciodată şi al căror 
glonţ n-a dat încă greş. La început am crezut că e numai un 
zvon, dar când am auzit din atâtea guri acelaşi lucru, nu se 
poate ca el şi Halef al lui, de care nu se desparte niciodată, 
să nu fie într-adevăr nişte oameni cu totul neobişnuiţi. 

La cuvintele acestea chipul hagiului meu se lumină de 
bucurie; ochii îi luceau şi glasul îi tremură când întrebă: 

— Halef? Numai aşa i se zicea sau mai avea şi alt nume? 

— Pe cât îmi aduc aminte îl chema Hagi Halef Omar. 

— O nu, ăsta e numai începutul. Acest războinic vestit 
printre toate triburile beduine se numeşte Hagi Halef Omar 
Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Dawud al Gossarah. Şi încă 


nu e numele lui întreg, căci, socotind părinţii, bunicii, 
strâbunicii, moşii şi strămoşii lui, s-ar face un lanţ care ar 
ajunge până la cer şi de la cer îndărăt la pământ. 

Bătrânul cunoştea pesemne credinţa beduinilor că un om 
e cu atât mai de seamă cu cât îi e mai lung numele; de 
aceea nu se miră de lungimea numelui pe care i-l înşirase 
Halef şi urmă: 

— Tare aş vrea să ştiu dacă într-adevăr Halef ăsta a fost 
cândva - după cum se spune - un om sărac şi necunoscut şi 
şi-a câştigat faima numai datorită faptelor sale vitejeşti, 
ajungând astfel căpetenia haddedihnilor. 

— Aşa şi e, ţi-o pot dovedi eu. L-ai recunoaşte astăzi, dacă 
l-ai vedea? 

— Nu cred, căci ochii mei sunt bătrâni şi vederea mi-e 
slăbită. 

— Nici după glas? 

— Nu ştiu. Ca să recunoşti un om după glas trebuie să fi 
trăit multă vreme cu el la un loc. Acest Hagi Halef Omar 
însă a fost prea puţin timp oaspetele meu. Şi apoi nu prea l- 
am luat atunci în seamă ca să... 

— Ce faaace? Nu l-ai luat în seamă? Îi curmă vorba 
omuleţul necâjit. Pe un viteaz ca el! Un astfel de erou nu 
trece nebăgat în seamă, aşa să ştii! Toţi războinicii 
triburilor duşmane, toate fiarele pădurilor îl cunosc şi o iau 
la goană de îndată ce dau ochii cu el, sau îi aud glasul. Şi 
tocmai tu, care ai avut neasemuita cinste să-l găzduieşti sub 
acoperământul tău, să-l fi uitat atât de lesne! Zău că nu-mi 
vine să cred! Uite aici în faţa ta pe vestitul emir Kara Ben 
Nemsi effendi. O să-ţi spună şi el că uitucenia ta nu e de 
iertat şi câ... 

— Emirul Kara Ben Nemsi zici? Îl întrerupse cu glas 
tremurat bătrânul polonez. Auzit-am bine? 

— Allah W'Allah! Râse Halef cam încurcat. M-a luat gura 
pe dinainte. Da, ele. 

— Maşallah - minune dumnezeiască. Tu eşti Hagi Halef 
Omar şi el Kara Ben Nemsi din Dşermanistan. 


— Noi suntem; el e într-adevăr el şi eu sunt eu; nu ne 
poate lua nimeni pe unul drept altul şi nici drept altcineva 
pe lumea asta. 

— Fiţi bineveniţi în casa mea, alegeţi încăperile care vă 
plac şi staţi sub acoperământul meu cât veţi voi. 

Bătrânul sărise sprinten în picioare, ne întinse amândouă 
mâinile şi râdea ca un copil de bucurie. Mi se păru însă că 
mai avea un motiv să se bucure de venirea noastră, dar n- 
apucai să aflu care, căci în clipa aceea uşa fu dată de perete 
şi Kepek năvăli înăuntru. 

— Hamdulillah! Strigă el cu glasul lui răguşit peste 
măsură. Emirule, ai auzit adineauri cu urechile tale că n-am 
uitat încă tumanii de aur pe care mii-ai dăruit. Drepte că i- 
am cheltuit pe tabacul tras pe nas, dar de pierit n-au pierit, 
fiindcă de acolo mi s-au coborât în inimă. Vă duceam dorul 
la amândoi şi tot nădăjduiam că o să vă întoarceţi ca să vă 
spunem un lucru care ne frământă de multă vreme creierii. 

— Aha, aşadar ghicisem eu că bucuria revederii mai avea 
un motiv! 

— Într-adevăr, încuviinţă polonezul. Aş vrea să te rog să-mi 
dai un sfat, effendi şi nu e om pe lume în afară de tine 
căruia să-i pot încredința taina mea. 

— Dacă stă în puterea mea, ţi-l voi da cu dragă inimă, dar 
de ce tocmai eu? 

— Pentru că eşti singura fiinţă în care pot avea încredere. 
Tot ce am auzit despre tine prin Kepek mă face să cred că 
rugămintea mea nu va fi zadarnică. Venirea voastră mă face 
fericit, căci îmi va reda pacea şi liniştea după care tânjeşte 
sufletul meu. 

— Şi mie puterea de mistuire pe care mi-au răpit-o grija şi 
necazurile, adăugă Kepek. Stomacul meu primea înainte tot 
ce-i dădeam şi-i făcea bine, dar de la o vreme încoace de- 
abia pot mânca atât cât să nu mor de foame. Simt că o să 
mă prăpădesc încetul cu încetul de nemâncare, dar Allah 
te-a trimis la Bagdad, effendi, ca să-mi scapi viaţa. 


Cât p-aci să mă pufnească râsul de jelania polobocului 
nostru, m-am stăpânit însă, ca să nu-l jignesc. 

— Trebuie să arătăm musafirilor noştri că suntem bucuroşi 
de sosirea lor, îi zise polonezul. Aleargă, goneşte, fii 
sprinten, Kepek şi pregăteşte o masă bună pentru ei. A 
trecut demult vremea prânzului. 

Aleargă, goneşte, sprinten... pentru un poloboc de 
grăsime ca ăsta! Nu se clinti din loc şi clătina numai încet şi 
mirat capul, privind cu imputare pe stăpânul său. 

— Ei, ce mai stai? Întrebă acesta. Nu ştii ce se cuvine unor 
astfel de oaspeţi? 

— Ba ştiu. 

— Atunci grăbeşte-te. 

— O Allah, o Mahomed! Să mă grăbesc când graba nu 
poate schimba nimic... 

— Cum aşa? 

— Păi când n-ai nici de unele, cu ce să faci mâncare? 

— Nu te înţeleg... N-avem nimic în casă? Întrebă bătrânul 
uluit. 

— Nimic. 

— N-ai adus alaltăieri, când te-ai dus după cafea şi tutun, o 
jumătate de miel? 

— Am adus. 

— Şi un Cocoş? 

— Nu era cocoş, ci un pui fraged şi gustos să-ţi lingi 
degetele, nu altceva. 

— Şi unt, orez, pătlăgele roşii şi zarzavat? 

— Da, de toate. 

— Şi făină să faci pâine? 

— O oca întreagă. 

— Aşadar ai tot ce-ţi trebuie ca să ne pregăteşti o masă 
destul de bună. 

— Glumeşti, effendi. Tot ce-ai înşirat tu acum s-a mâncat. 

— Do wierzenia niepodobny! Cine le-a mâncat? 

— Eu. 


— Tu singur? Ar trebui să aio burtă de balenă ca să fi 
încăput toate astea în ea. 

Burtosul făcu o mutră îndurerată şi răspunse cu obidă: 

— Effendi, effendi, să te ierte Allah că mă asemuieşti cu o 
dihanie ca aia! N-auzişi ce am spus adineauri? Dumnealor 
sunt martori că mă tânguiam tocmai că nu mai pot mânca 
mai nimic, fiindcă burta mea s-a subţiat ca o băşică de 
săpun, gata să plesnească din clipă în clipă. 

— De aia ai mâncat o jumătate de miel, un cocoş şi o oca 
de făină în două zile - fiindcă mie mi-ai dat doar să gust din 
ele. 

— Tare mă amărăşti tu pe mine, effendi! Ce-am făcut, a 
fost din dragoste pentru tine. Mielul murise de atâtea zile 
că mirosul lui tânjea după îngropăciune. Puteam eu să ţi-l 
dau ţie să-l mănânci? 

— Pentru ce l-ai cumpărat împuţit? 

— Fiindcă nu mă dusesem la casap când încă nu mirosea. 

— Atunci de ce n-ai cumpărat unul tăiat mai de curând? 

— N-avea. Toată carnea puţea de te trăsnea. 

— Să te fi dus la alt măcelar. 

Kepek îl privi, cu un fel de mirare compătimitoare, îşi izbi 
palmele una de alta şi strigă apoi cu indignare: 

— Să mă ferească Allah! La alt măcelar! Uită-te bine la 
mine, effendi. Ce, eu sunt copoi ca să mă duc din măcelar în 
măcelar după o halcă de carne? Nu te gândeşti că aş cădea 
jos, mort de oboseală? Şi apoi mai aveam şi alte târguieli de 
făcut. Era timp de colindat, mai ales că trebuia să mă abat 
şi pe la cafenea ca să-mi beau cele patru cafele obişnuite? 

— Puteai să te lipseşti măcar o dată. 

— Cu neputinţă, effendi. Ai văzut şi tu acum cât de 
folositor e să dau zilnic pe la cafenea, ca să-ţi aduc noutăţi 
de prin oraş. Dacă nu o făceam, n-ai fi aflat niciodată ceva 
despre aceşti doi oameni de seamă pe care îi ai în clipa de 
faţă înaintea ta. Recunoaşte şi tu că n-am nici o vină. 

— Bine, fie, credeam însă că târguielile ne vor ajunge 
măcar pe o săptămână. 


— Pe o săptămână! Ce socoteală îţi faci şi tu, effendi! Dacă 
o jumătate de miel e destul pentru o săptămână, cât vine pe 
zi? Şi dacă miroase a stârv când o cumperi, ce o să mai fie 
după opt zile? Nici aşa nu mai era de mâncat. Mi-a trebuit 
într-adevăr un mare curaj s-o mănânc ca să nu fii tu silit să 
te ospătezi şi să te îmbolnăveşti. Doamne fereşte! Crede-mă 
că nu e uşor să fii sluga şi bucătarul unui om care vrea să 
mănânce o săptămână întreagă dintr-o jumătate de miel. 

Bătrânul păru convins de imputarea aceasta, căci zise cu 
blândeţe: 

— Să lăsăm încolo mielul, dar cocoşul nu era nevoie să se 
irosească atât de repede. 

— Nu-mi mai pomeni de el, rogu-te. Aşa i-a fost lui scris în 
cartea vieţii. Fusese tăiat în aceeaşi zi cu mielul, cumpărat o 
dată cu el şi s-au fript în acelaşi timp pe vatră, trebuia deci 
să fie mâncaţi împreună. Şi apoi, cocoşul m-a scăpat de la 
moarte, fiindcă după ce am mâncat mielul, mi s-a făcut rău 
şi am crezut că mi-a sosit ceasul să mă despart de lumea 
asta păcătoasă şi să mă duc la străbunii mei. Nu că mi-ar fi 
frică de moarte, ştiu că mă aşteaptă pe urmă bucuriile 
raiului - dar mi-e milă să te las singur pe lume, măcar că mă 
necăjeşti mereu. Ce-mi rămânea atunci de făcut decât să 
înlătur răul ispitind stomacul meu bolnav cu puiul acela 
fraged? Şi am izbutit. Drept răsplată, i-am mai dat pe urmă 
şi o pâine caldă şi rumenă scoasă chiar atunci din cuptor, 
pentru care văd cu durere că-mi faci aspre imputări. Se 
poate atâta nerecunoştinţa, când te-am scăpat de la moarte 
şi m-am scăpat şi pe mine ca să te slujesc mai departe cu 
credinţă? Atât aveam de spus, effendi, acu' fă cu mine ce 
vrei... 

Bătrânul păru mişcat de devotamentul servitorului său, 
căci dădu cu îngăduinţă din cap şi răspunse: 

— N-am vrut să te supăr, dragul meu, dar ce ne facem fără 
mâncare? 

— Allah, Allah, ce slab eşti la minte, effendi! Dacă îmi 
asculţi sfatul scăpăm de grijă. 


— Care sfat? 

— Dă încoace banii şi mă duc să cumpăr ce ne trebuie. 

— Ca să nu te întorci până diseară. Las' că te cunosc eu... 
— Păi se poate să nu mă abat pe la cafenea ca să dau de 
veste tuturor că avem de oaspeţi pe neasemuitul Kara Ben 
Nemsi şi pe viteazul Hagi Halef Omar? O să trebuiască să 
răspund la sute de întrebări şi nu scap până pe înnoptate. 

Dacă un servitor ar fi vorbit astfel stăpânului său, l-ar fi 
luat drept nebun, acest Kepek însă se credea îndreptăţit să 
ne lase flămânzi ca să hoinărească prin oraş. Polonezul, în 
marea lui îngăduinţă, nu ştia ce să spună, aşa că m-am 
gândit să mă amestec şi eu puţin în vorbă. Dar Halef mi-o 
luă înainte, spre bucuria mea, căci nu voiam să-l supăr pe 
bietul Kepek, care nu o făcea din răutate. 

Hagiul meu îşi pierduse de mult răbdarea. Se sculă de pe 
divan, bătu pe nevinovatul vinovat pe umăr şi-l întrebă: 

— lartă-mă, rogu-te, o, prieten al jumătăţii de miel şi al 
puiului de găină, ai putea tu să-mi spui cine e stăpân în casa 
asta? 

— Effendi ăsta pe care-l slujesc, răspunse el cam 
nedumerit. 

— Aha, aşadar eşti sluga lui. 

— Sunt. 

— Cine trebuie s-asculte, stăpânul ori sluga? 

— Sluga, fireşte. 

— Am înţeles, o, tu cel mai flămând dintre toţi bucătarii de 
pe pământ. Nu-ţi e deci îngăduit să faci ce vrei, ci ce se 
cuvine oaspeţilor săi; adică să le dai cât mai repede de 
mâncare. Dacă ai poftă să colinzi pe urmă cafenelele, 
treaba ta, n-am eu dreptul să-ţi poruncesc, dar dacă - ia 
bine seama la ce-ţi spun! 

— Scapi un singur cuvânt că ne aflăm în Bagdad şi la cine 
am fost găzduiţi, mâine eşti un cadavru, cadavrul unui om 
ucis, omorât, încet, încet în cursul nopții. 

Polobocul sări îndărăt cu o repeziciune la care nu te-ai fi 
aşteptat la grăsimea lui şi bolborosi îngălbenindu-se ca un 


mort: 

— Un... om ucis... încetul cu încetul... un cadavru! 

— Chiar aşa, încuviinţă Halef foarte serios. 

— Dar... dar... de ce ucis... de ce cadavru? 

— O să-ţi spun îndată. Avem duşmani care ne vor căuta 
aici în Bagdad. Dacă ne găsesc, va urma o luptă crâncenă 
din care noi vom ieşi fireşte biruitori, dar urmările le vor 
avea de îndurat cei care ne-au adăpostit. Vor fi schingiuiţi 
treptat, treptat, până ce-şi vor da sufletul în chinuri 
groaznice. 

— Schin... giu... iţi! Ferească-mă Allah de diavol, de 
moarte şi de toţi aceia care vor să-mi ia viaţa! Nici gând n- 
am să mai intru în vreo cafenea câtă vreme veţi fi voi aici. O 
să-mi pecetluiesc gura şi nici un suflet de om n-o să afle că 
vă aflaţi aici. Nici nu m-aş mai urni din casă, decât până la 
poarta grădinii. 

— Şi foarte bine o să faci. Sunt gata să-ţi înlesnesc ce ai de 
gând şi să mă duc singur după târguieli. Acu' hai la 
bucătărie! 

După ce ieşiră ei din odaie, bătrânul mă întrebă îngrijorat: 

— Cred că Hagi Halef a exagerat, dar, ia spune, e adevărat 
că sunteţi urmăriţi de duşmani? 

— Da. Ne-am întâlnit din întâmplare cu nişte persani 
obraznici şi am fost siliţi să-i punem la locul lor cu 
gârbaciul. 

— A, tot persani! 

— Ard de dorul de a se răzbuna şi, fiindcă ştiu că ne aflăm 
în Bagdad, au să cerceteze unde am tras şi n-au să se lase 
până ce nu ne vor da de urmă. Halefa exagerat niţel, ca să 
înspăimânte pe servitorul tău şi să-l împiedice să 
flecărească. Kepek pare să fie un fricos şi jumătate. 

— 'Te înşeli, effendi. Ajunsese până la gradul de sergent şi 
era unul din cei mai curajoşi dintre subofiţerii mei. Cu 
prilejul ăsta află că numele meu e Dozorca şi că am ieşit la 
pensie ca bimbaşă72, Kepek e acum bătrân şi cam trândav 
din pricină că s-a îngrăşat peste măsură, în tinereţe însă 


era foarte sprinten şi un bătăuş cum rar se vede, gata să se 
încaiere cu oricine ar fi îndrăznit să se atingă de el. M-a 
salvat de nenumărate ori din mijlocul duşmanilor şi mi-a 
mai făcut şi alte servicii, de aceea sunt atât de îngăduitor cu 
el şi-i trec multe cu vederea. Sunt însă încredinţat că şi-ar 
da şi acum viaţa pentru mine. Mi-e credincios ca un câine şi 
se pricepe foarte bine la gătit, aşa că mă scuteşte să-mi ţin 
un bucătar. Drept e că mănâncă peste măsură şi mie nu-mi 
dă decât ce nu mai încape în el, mi-e însă de ajuns; cât 
priveşte cafeaua, cea tare e pentru sufletul lui, iar cea slabă 
şi subţire pentru mine, zicând că-mi face rău la nervi şi că... 
Blyskawica! Vorbesc de cafea şi uitasem că nu ţi-am oferit 
încă. Stai că-l chem îndată să ţi-o aducă. 

Bătu de vreo zece ori din palme, dar nu veni nimeni. De- 
abia după ce bătui şi eu până ce mi se umflară aproape 
palmele, Kepek intră, bosumflat, pe uşă şi întrebă înciudat: 

— lar? Ce vreţi? 

— Cafea! Îi porunci stăpânul său. 

— N-am. Aşteptaţi până o aduce hagiul. Fiindcă tot 
plăteşte el târguiala, i-am spus să cumpere şi cafea din 
oraş. 

— Păi nu ţi-a dat adineauri? Unde ai pus-o? 

— Eu? 

Îi adusei aminte că punga cu boabele de cafea pe care i-o 
dăduse Halef o vârâse în sân. 

Clătină capul, se uită mirat la mine şi răspunse: 

— Aşa e, acolo era, dar acum nu mai e. 

— Ce-ai făcut cu ea? 

— Am ascuns-o. 

— Pentru ce? 

— Ca să n-o găsească nimeni. 

— Vrei s-o păstrezi pentru tine? 

— Da. Stai să-ţi spun de ce. Peste câteva zile e ziua mea de 
naştere şi o să-mi poftesc câţiva prieteni. Aceştia se pricep 
la ce e bun şi, fiindcă am băgat de seamă că aia pe care oai 
tu, emirule, e mai bună decât cea pe care o cumpăr pentru 


effendi al meu, am păstrat-o eu, iar vouă o să vă fac din 
cafeaua pe care o s-o aducă hagiul. Aveţi niţică răbdare că 
trebuie să se întoarcă numaidecât. 

— "Toate bune, dar de ce să bea musafirii tăi tocmai din 
cafeaua mea? 

— O, emirule, cum poţi să pui astfel de întrebări? Scrie 
doar şi în Coran că trebuie să le dai oaspeţilor care îţi vin în 
casă tot ce ai mai bun. 

Mă prefăcui mânios, şi-i zisei cu asprime: 

— Tocmai pentru că ştiu ce scrie în Coran în privinţa asta 
mă mir că îndrăzneşti să iei cafeaua adusă de mine şi să-mi 
dai alta mai proastă. Îţi vin musafiri, dar ei nu sunt decât 
oaspeţii unui servitor, pe când noi suntem musafirii unui 
bimbaşă, adică maior. Cine e mai de seamă, tu ori el? Fă 
bunătatea şi adu-ne numaidecât două cafele bune, cum 
obişnuiesc să bea boierii. De altminteri îţi atrag luarea- 
aminte asupra unui lucru. Nu e bine să-l superi pe Hagi 
Halef. E deprins să poruncească şi să fie respectat. Fereşte- 
te de mânia lui. E un arab neînduplecat şi la cea dintâi 
abatere de la ceea ce i se cuvine e în stare să te ia la bătaie, 
ba să te omoare. 

Aşa nu i se mai vorbise de mult lui Kepek. Răspunse cu 
umilinţă: 

— Îţi mulţumesc, emirule, că mi-ai spus. Şeicul ăsta pare 
să fie turbat rău. Mă duc să vă aduc numaidecât cafeaua. 
Am şi râşnit-o. 

— Aha, o pregăteai pentru tine şi pe noi vroiai să ne tragi 
pe sfoară! 

— Încetează cu imputările, emirule! Trebuia doar s-o gust 
înainte de-a o da musafirilor mei. M-am răzgândit însă şi 
ştiu ce am de făcut. O să-ţi aduc numaidecât o cafeluţă să-ţi 
lingi degetele! 

leşi pe uşă legănându-se şi porni atât de repede, cât îi 
îngăduiau picioarele lui groase ca nişte buturugi, pe când 
eu izbucnii într-un hohot de râs care făcu pe bătrân să râdă 
şi el cu poftă. 


— L-am răsfăţat prea mult, zise el apoi şi acum îmi joacă 
pe cap. Tu te-ai priceput însă să-l pui la respect şi bine ai 
făcut. O să vezi îndată efectul. 

Avea dreptate, căci burtosul se întoarse mai curând decât 
m-aş fi aşteptat, aducând pe o tavă un ibric din care aromea 
cafeaua şi două filigene. Le puse pe o măsuţă înaintea 
noastră şi mormăi cam necâjit: 

— Luaţi-o. Să ştiţi că n-am gustat nici măcar un strop din 
ea şi nici n-am să gust măcar de-aş şti că mor de poftă. Dar 
dacă ţi-ar da Allah gândul cel bun să mă îmbii şi pe mine cu 
o ceaşcă din băutura asta dumnezeiască, te-aş ruga, 
emirule, să o faci cât mai repede, că-mi lasă gura apă. 

Îi făgăduii pentru mai târziu şi-i spusei să ne lase singuri. 
Bătrânul sorbi tacticos de câteva ori din cafea, privi câtva 
timp îngândurat înaintea lui, apoi începu: 

— Ai mai fost prin Persia? 

— Da, i-am răspuns eu. 

— Ai auzit până acum de Gul-i-Şiraz? 73 

— Gul-i-Şiraz? Fireşte. Trandafirii din Şiraz sunt doar 
renumiţi în toată lumea, eu prefer însă pe cei din Rumili 
celor persani. 

— Nu asta vreau să spun. Eu îţi vorbesc despre un anumit 
trandafir, căruia i se zice - nu ştiu de ce - Gul-i-Şiraz. 

— N-am auzit de el. 

— Foarte rău. 

— Cum se face că tocmai tu, care locuieşti de atâta vreme 
aici, te miri că eu, numai în trecere prin Orient, nu cunosc 
un lucru pe care nu-l cunoşti tu însuţi? 

— Întrebarea asta îmi dovedeşte că nu ştii ce se povesteşte 
despre tine. 

— Anume? 

— Că vestitul Kara Ben Nemsi effendi ştie şi cunoaşte 
totul. 

— O exagerare orientală. Europeanul învaţă fireşte mai 
mult decât beduinul. 


— Ştiu. Faima de care te bucuri însă mă face şi pe mine să 
bănuiesc că într-adevăr ştii mai multe decât oricare altul. 
Hagi Halef Omar e servitorul său prietenul tău? 

— Mi-e prieten, nu servitor. 

— Atunci cunoaşte scopul călătoriei tale de acum? 

— Da. N-am nici o taină faţă de el. 

— Deci, nu voi vorbi acum, ci când va fi şi el de faţă. 

După câteva minute veni şi Halef. 

— Am cumpărat ce am putut găsi prin apropiere. Cred că 
ne-ar ajunge câteva zile dacă nu le-o mânca peste noapte 
ăla din dragoste pentru stăpânul său, ca să-l scape de 
moarte. Dar cine o să le gătească? 

— Kepek, cine altul? Răspunse maiorul. 

— Allah, Allah! Când ai fost pentru ultima dată în 
bucătărie? 

— Acum câţiva ani. Kepek nu-mi dă voie să intru. 

— Îmi închipuiam eu. De aceea s-a supărat foc când i-am 
pomenit de înrâurirea pe care o are asupra poftei de 
mâncare curăţenia vaselor în care găteşte. Dar i-am tras şi 
o papară. De necaz s-a trântit la pământ cu atâta putere, 
încât am crezut că s-a cutremurat pământul. 

— Şi acum ce face? Întrebă bătrânul, îngrijorat. 

— Nu-i duce grijă. Stă tot acolo şi nu se poate ridica până 
ce nu mă duc eu să-l ajut! Mai lasă-l niţel. Aş vrea, înainte 
de toate, să te întreb dacă îţi pot vorbi deschis. 

— Poftim! 

— Află atunci că habar n-ai cum ţi s-a gătit până acum. 
Dacă ar trebui să mănânc o singură îmbucătură din mâna 
acestui djed el wasah74 mi s-ar întoarce maţele pe dos. 

Mă temui ca gazda noastră să nu se simtă jignită şi-i făcui 
semn să schimbe vorba; el însă urmă fără să se tulbure: 

— Sihdi al meu îmi face semn să tac, dar nu pot. Cât vom 
sta aici voi fi eu şef în bucătărie. Nu găsesc cuvinte să ţi-o 
descriu. Vasele - vai ce vase! Într-un ungher o găleată de 
tinichea plină cu apă în care se spală pe mâini şi pe obraz şi 


din care scoate pe urmă pentru gătit. La fund e aşezat un 
strat de murdărie de trei degete. I-am turnat apa în cap. 

— Rău ai făcut, strigă maiorul speriat. Dacă se 
îmbolnăveşte? 

— Nu-ţi fie frică de asta, îi curmă Halef vorba. Baia i-a 
făcut pesemne bine, fiindcă deschisese gura mare ca să-i 
mai torn, dar nu mai era apă în găleată. Am mai văzut în 
bucătărie o tangara75 peste tot cu urme negre de degete 
muiate în untură şi când l-am întrebat la ce foloseşte, mi-a 
răspuns că grăsimea îi trebui pentru uns încălţămintea. Şi 
tot în cratiţa asta fierbea şi zarzavatul. Am adunat untura 
din cratiţă şi l-am mânjit cu ea pe faţă. 

— Boje daj ci zdrowi! Să ştii că o să... 

— Nu „o să” nimic, effendi. A lins untura şi-i plăcea grozav. 
Mai cotrobăind am dat şi de o tigaie de aramă în care 
prăjeşte carnea. Tocmai făcuse în ea o alifie ca să 
stârpească ploşniţele din patul lui. I-am întins alifia peste 
faţă, deasupra unturii. Pe urmă... 

— Destul! Exclamai eu. Du-te imediat şi cumpără alte vase 
pe care le vei dărui la plecare lui Kepek. Asta o să-l împace 
mai bine decât orice. 

— Aşadar mă pot socoti stăpânul bucătăriei pe tot timpul 
şederii noastre aici? 

Gazda încuviinţă dând din cap şi Halef plecă. Eu cu 
polonezul ne duserăm să facem o plimbare prin grădină. 
Când să ne întoarcem în casă, trecurăm pe lângă bucătărie 
şi auzii pe Kepek spunând lui Halef: 

— Nu lăsa zeama să dea în foc că e păcat de fiecare 
picătură care se pierde. Drept să-ţi spun, stimate şeic al 
haddedihnilor, eşti cel mai bun bucătar din câţi am 
cunoscut în viaţa mea - afară de mine, bineînţeles - şi mă 
bucur ca un sultan de mâncarea gătită de tine. 

Maiorul zâmbi, eu de asemenea, căci eram foarte bucuroşi 
de pacea şi înţelegerea care părea să domnească între cei 
doi. 


Nu trecu mult de când ne întorseserăm în casă, când 
Kepek veni şi zise polonezului: 

— Effendi, masa e aproape gata şi hagiul zice că încurc 
drumul în bucătărie. Îmi îngădui să şed şi eu cu voi, cum fac 
de câte ori isprăvesc treaba? 

Bătrânul mă privi întrebător. Era firesc că aceşti doi 
oameni, care trăiau retraşi de lume, stăteau mai tot timpul 
împreună şi n-am vrut să-şi iasă din obicei datorită vizitei 
noastre. De aceea îi răspunsei grăsanului, care era acum 
ceva mai curat ca înainte: 

— Şezi aici cu noi; n-avem ce ne feri de tine. 

Căzu ca un bolovan uriaş pe pernele divanului şi răsuflă o 
dată adânc ca după cine ştie ce ispravă. 

— Aşa. Acum nu mă mai scol de aici până ce nu mă voi 
sătura bine, mormăi el. 

— Ţi-e foame? Îl întrebă bătrânul. 

— Foame? Allah' I Allah! Mai mult decât foame, effendi. 
Când îl vezi pe şeicul ăsta al haddedihnilor din marea 
seminţie a şammarilor trebăluind prin bucătărie, îţi lasă 
gura toate apele cerului şi ale pământului. Ştiu şi eu că se 
pricepe la gătit. Nu m-aş mai sătura mâncând. 

Plescăi din limbă, apoi urmă: 

— De altfel nu e atât de rău pe cât credeam eu. La început 
m-a repezit el, nu e vorbă, dar pe urmă, ca să-mi treacă 
necazul, mi-a arătat minunăţiile alea de oale şi crătiţi şi mi-a 
spus că mi le dăruieşte mie la plecare. Şi ce credeţi că a mai 
făcut? 

După ce a pus mâncarea la foc, a adus o găleată cu apă, a 
luat o bucată de săpun şi m-a spălat pe faţă şi pe mâini ca 
pe copii. M-am cam strâmbat eu niţel, pe urmă mi-a plăcut 
şi mie. M-a ajutat să mă scol şi m-a pus să amestec 
mâncarea din oală, ca să nu se ardă. Sufletele noastre s-au 
apropiat în vremea asta şi am băgat de seamă că prind 
dragoste de el. Ba, când mi-a mai dat şi o bucată de peşte 
fript să-l gust, nu m-am mai putut stăpâni să nu-l sărut. Acu' 


m-a trimis încoace şi mi-a spus să aştept cu răbdare 
bunătăţile pe care o să mi le pună înainte. 

De-abia mântui vorba şi uşa fu împinsă cu piciorul de 
Halef, care venea cu o tavă încărcată, pe care aducea tot ce 
trebuia la masă. De prisos să mai spun că, „Lărâţea” 
noastră înfuleca de zor mormanele de pilaf, hălcile de carne 
şi peştii prăjiţi. După ce mâncă atât cât încăpea în el, îşi 
şterse gura cu dosul palmei şi zise cu părere de rău: 

— Nu mai pot! O, nenorocire de a fi sătul! O, părere de rău 
că burta nu se întinde ca nişte foale! De ce nu poate mânca 
omul mereu? Dar nădăjduiesc că acest minunat şeic al 
haddedihnilor se va mai duce azi încă o dată în oraş, ca să-l 
mai viziteze pe măcelar, căci s-ar putea întâmpla ca mâine 
să nu mai găsească nimic la el. 

Noi însă eram sătui pentru toată ziua, iar mâine,... mâine 
nădăjduiam să fim iarăşi pe drum, dacă nu cumva cele ce 
aveam să aflăm de la polonez, nu ne va sili să ne amânăm 
plecarea. 

Capitolul XV - Ce ne-a povestit polonezul. 

După un amurg scurt, se întunecă repede şi căldura de 
peste zi se schimbă într-o zăpuşeală, atât de apăsătoare, 
încât ne luarăm pipele şi tutunul şi ne urcarăm pe acoperiş. 
Singurul ciubuc al casei trecea când la stăpân, când la 
slugă, fără ca nici unuia dintre ei să li se pară ciudat un 
lucru pe care noi, europenii, nu l-am fi priceput. 

În curând răsări luna; o adiere uşoară clătina vârfurile 
palmierilor, al căror foşnet întrerupea uneori tăcerea nopţii. 
Totul te îmbia parcă să stai şi s-asculţi poveştile din O mie şi 
una de nopţi care - zice-se - s-ar fi petrecut chiar aici, în 
Bagdad. Acestea îşi au însă obârşia într-o culegere de 
basme a persanului Rasti şi sunt de mare valoare pentru 
studierea Orientului, deşi e o carte care nu trebuie dată pe 
mâna oricui. Poveştile sunt neîntrecute când e vorba de a 
cunoaşte viaţa, moravurile şi simţămintele Răsăritului. 
Nicăieri nu poţi găsi o mai bună descriere a curajului şi 
cavalerismului, a urii, a iubirii şi a lăcomiei de bani, a 


şireteniei şi a vicleniei omeneşti, ca în aceste poveşti 
născocite de frumoasa Şeherezada, pentru a-şi salva viaţa. 

Să fi fost amintirile acestor întâmplări fantastice pe care le 
şopteau frunzele în liniştea nopţii? Dacă aşa era, farmecul 
lor nu mă impresiona defel, căci toată luarea-aminte de 
care eram în stare se îndrepta acum la cele ce avea să-mi 
povestească bătrânul de lângă mine, a cărui viaţă puţin 
obişnuită îi pusese pe suflet poveri pe care trebuia să le 
poarte încă şi acum, cu toată vârsta lui înaintată. 

Ce îl mânase oare în pribegie şi ce îl ţinea până astăzi 
departe de ţara în care se născuse? Îmi puteam închipui... 
cuvântul revoluţie e unul din cele mai grozave din câte 
există. Pentru ce se îngropase de viu în singurătatea asta? 

— Effendi, crezi în Dumnezeu? 

Tresării speriat la întrebarea asta, venită pe neaşteptate în 
tăcerea care ne înconjura. 

— Da, răspunsei fără şovăire. 

— Eunu. 

Cât de tare apăsase pe acest „eu nu!”. Mă mirase, într- 
adevăr, faptul că atât el cât şi servitorul lui nu-şi făceau 
rugăciunea nici înainte nici după masă. În Orient oamenii 
sunt mai bigoţi decât în Occident. 

— De ce nu crezi? Îl întrebai, după o tăcere de câteva 
clipe. 

— Pentru că nu pot crede într-un Dumnezeu care a fost 
întotdeauna nedrept cu mine. 

— Eşti tu omul care poate ridica o astfel de învinuire 
împotriva Aceluia care e însăşi Dreptatea? 

— Dacă ar fi precum spui, n-aş fi acum aici, ci acasă, în 
castelul strămoşilor mei. 

— Poate că ar fi mai adevărat să zici: dacă m-aş fi bizuit pe 
dreptatea lui, nu mi s-ar fi luat ceea ce am pierdut. Ochiul 
omului nu vede prea departe; el nu poate pătrunde în 
adâncul hotărârii dumnezeieşti, care cunoaşte de veşnicii 
ce se va întâmpla după alte veşnicii. 


— Dacă ar fi ştiut cum îmi va fi viaţa, i-ar fi dat o altă 
îndrumare, o altă soartă. 

— Suntem noi copiii lui Dumnezeu sau sclavii săi? Dacă ar 
fi fost să hotărască el fiecare clipă a vieţii tale, orice gând al 
minţii şi al faptelor tale, cine şi ce ai fi acum? O jucărie, fără 
voinţă în mâna lui. Dar Dumnezeu nu se joacă! Viaţa nu eo 
glumă şi omul o minge pe care o arunci şi care cade ici sau 
colo, la întâmplare. 

— Atunci, dacă există într-adevăr un Dumnezeu, ce vrea cu 
noi? Pentru ce cădem, fără să ştim şi fără nici o vină? De ce 
rămân unii în picioare, deşi nu o merită? Pentru ce ia celui 
bun tot, tot, chiar şi cel din urmă lucru ce i-a mai rămas şi 
celui rău îi dă cât mai mult, deşi avea şi înainte destul? 

— Vrei să spui că tu eşti, „cel bun”? 

— Da. 

— Şi, „cei răi” aceia care ţi-au spulberat speranţele? 

— Ei şi încă mulţi alţii. 

— Ce trufie! 'Te socoti deci mai presus de oricine, te uiţi cu 
îngâmfare şi dispreţ din înălţimea ta jos la semenii tăi; 
judeci cu un singur cuvânt şi nu vrei să suferi pe nimeni 
alături de tine şi cu atât mai puţin deasupra ta. Într-adevăr, 
omul care a căzut nu cunoaşte pricina? Eşti chiar aşa de 
nevinovat de soarta ta? Fost-ai întotdeauna bun şi numai 
nedreptatea dumnezeiască te-a coborât acolo unde nu 
meritai - după părerea ta? Ce înţelegi, prin dreptate şi 
nedreptate? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place, fireşte! Socoteşte 
că eşti un copil care vede în mâna părintelui său un fruct 
necopt încă sau chiar otrăvitor. Îl rogi să ţi-l dea. Dacă ţi-l 
dă, spui că părintele e drept; dacă nu ţi-l dă, îl crezi 
nedrept. Recunoşti însă mai târziu că a procedat ca un tată 
iubitor şi înţelept. 

— Nu mai sunt copil, ci destul de copt la minte ca să ştiu 
ce cer. 

— Tocmai pentru că ceri, eşti încă un copil, un copil 
nesocotit şi nerecunoscător. Dacă eşti astfel, acum la 
bătrâneţe, cu atât mai mult trebuie să fi fost în tinereţe! Ai 


fost prea crud la minte ca să-ţi dai seama ce e spre binele 
tău. Ai ales greşit, poate chiar fructul necopt, pe care l-ai 
smuls din mâna părintelui tău, ţi-ai otrăvit singur întreaga 
viaţă şi acum te plângi de nedreptatea pe care ţi-a făcut-o, 
mai mult încă: nu vrei să mai ştii nimic de el. Negreşit, e 
uşor să-l tăgăduieşti pe Dumnezeu când n-ai vroit niciodată 
să-i dai ascultare şi te-ai condus numai după capul tău. Vin, 
fireşte, ceasurile în care te acuzi singur; se naşte în minte 
gândul chinuitor că poate n-ai procedat drept şi ţi-ai atras 
astfel pedeapsa Atotputernicului. Ce face atunci omul scurt 
de vedere ca să-şi înăbuşe glasul conştiinţei? Recurge la 
mijlocul cel mai la îndemână: neagă pe Dumnezeu. O dată 
ce nu există Dumnezeu, nu există lege şi judecată, 
nedreptate şi conştiinţă, învinuire şi pedeapsă, iar acela 
care se crede în drept să fie nemulţumit cu viaţa aruncă 
toată vina, nu pe sine, ci pe Dumnezeu, pe care l-a negat 
mai adineauri. Vezi şi auzi că nu-l poţi izgoni din lumea ta, ci 
îl ridici deasupra tututor îndoielilor tăgăduindu-l din pricina 
presupusei lui nedreptăţi. 

Urmă o tăcere, apoi bătrânul murmură îngândurat: 

— Cum ai spus, eftendi? Am... smuls fructul otrăvit cu de-a 
sila din mâna părintelui meu... L-am smuls cu de-a sila... 
Nimeni nu mi-a vorbit încă astfel... Vin pe urmă ceasuri 
când te învinovăţeşti singur... gânduri chinuitoare... 
conştiinţa! Teama de tine însuţi te face să negi pe 
Dumnezeu... dovedind tocmai prin asta existenţa lui... 
Stai... aşteaptă niţel, effendi... Lăsă capul în piept, apoi 
după câtva timp urmă: Cum de mă cunoşti tu atât de bine? 
Cum poţi să-mi răscoleşti gândurile cele mai ascunse, 
simţămintele şi frământările care mă chinuiesc zi şi noapte? 

— N-am vorbit numai despre tine. 

— Se potriveşte însă atât de bine! Şi totuşi... nu. Mi-e cu 
neputinţă să-mi închipui că Dumnezeu, care e însăşi iubirea 
şi înţelepciunea veşnică, îşi lasă făpturile create de el să se 
prăbuşească în nenorocire. 


— Dar dacă făpturile nu ascultă de creatorul lor, căci se 
cred mai înțelepte decât el şi-şi aleg singure calea care 
duce la pierzanie? 

— Ar trebui să le împiedice cu de-a sila chiar. 

— Făptura n-ar mai avea atunci voinţă, libertate, judecată 
proprie şi n-ar fi altceva decât o jucărie neînsufleţită. Vezi 
tu însuţi că te învârteşti într-un cerc din care nu poţi ieşi. 
Am ajuns iar la „jucărie”. Dar ia spune sincer: eşti tu într- 
adevăr... nimic? 

— Poate. 

— Atunci toate gândurile, toate concluziile şi imputările 
tale sunt de prisos. Un nimic nu poate face nimic, nu cugetă 
nimic, nu simte nimic, nu are trebuinţă de nimic; deci, taci! 

Îl văzui încrucişându-şi braţele pe piept, mă privi ţintă în 
ochi şi zise: 

— Nu mai ştiu, îmi aluneci tu cu dovezile tale printre 
degete, sau eu ţie? Începe să-mi fie frică de tine. 

— Asta înseamnă că te simţi pe jumătate învins. 

— Nu încă! Argumentele tale par să fie învingătoare, dar 
eu te pot birui cu fapte şi biruinţa ar fi atunci de partea 
mea. 

— Nu cred. Dumnezeu e Eul nebiruit; el n-are hotar. Cine 
îl neagă se nimiceşte pe el însuşi. Ridicol, căci cine neagă, 
există. Nu mă sperii eu de fapte. Nu le cunosc, sunt totuşi 
încredinţat că dacă le-aş cunoaşte, ţi-aş distruge chiar prin 
ele necredinţa. 

— Bine. Ţi le voi spune, cel puţin unele din ele. Îţi voi 
depăna o poveste scurtă, care nu oboseşte; sunt eu destul 
de obosit, nu vreau să te mai obosesc şi pe tine. Vorbeşti 
limba poloneză? 

— Nu. 

— Dar istoria Poloniei o cunoşti, nu e aşa? 

— Da. 

— Istoria celei mai nefericite ţări76 şi a celor mai de 
compătimit locuitori ai ei. Sunt şi eu unul din aceştia. 


— Te rog nu vorbi aşa! Din punctul acesta de vedere 
nimeni nu trebuie să se socotească de compătimit. Mila e 
numai pentru anumite cazuri; în altele e o jignire pentru 
acela asupra căruia se revarsă. Există nenorociri pe care 
trebuie să le suporţi cu mândrie şi mila ar fi atunci o 
umilinţă. De altminteri, concepţia mea pentru cuvântul 
„nenorocire” e alta decât a ta. Pentru mine, care mă ştiu 
condus de Dumnezeu, nu există nenorocire. 

— Atunci eşti un om fericit. Sau nu cunoşti nici tu 
fericirea? 

— Dacă socoteşti prin asta ceea ce se numeşte de obicei 
fericire şi e egal cu „noroc”, nu. Dar în înţelesul superior al 
cuvântului există, fireşte, o fericire şi aceea nu e ceva 
vremelnic, nu se poate măsura sau socoti; ea n-are margini 
ci stă în convingerea că Dumnezeu îţi călăuzeşte paşii şi eşti 
pururi sub scutul său. 

— Acest scut eu nu l-am cunoscut. Mie nu mi-a fost hărazit. 
Cine şi ce am fost nu e nevoie să ştii; aproape nu mai ştiu 
nici eu, sau cel puţin nu vreau să-mi aduc aminte. A fost un 
neam vechi de nobili, respectat şi avut din care mă trag eu. 
M-am lepădat de numele lui, ca să nu fiu urmărit şi mi-am 
zis Dozorca, pentru că îmi iubesc prea mult patria ca să-mi 
fi ales un nume străin şi nu polonez. Situaţia, educaţia mea 
şi încă multe altele n-au ce căuta în povestirea mea. Voi 
aminti numai că am fost crescut pentru a fi ofiţer şi singura 
ţintă a vieţii mele era să-mi eliberez patria de sub jugul 
asupritorilor. M-am dus cu alţi camarazi de-ai mei la Paris, 
ca să pregătesc dezrobirea patriei. De acolo am fost trimis 
în Germania, apoi în Rusia, am luat parte la complotul 
neizbutit de la Siedlce, pentru eliberarea Poloniei şi în 
Cracovia am stat în faţa dictatorului Tyssowski. În Galiţia, 
oamenii noştri s-au răsculat sub Iacob Szela, au incendiat, 
prădat şi măcelărit pe chiar nobilii aliaţi nouă. Înotam în 
sânge. Bătuţi pretutindeni, ne-am pierdut orice speranţă. 
Unde era să mă duc? Eram prigonit şi încolţit din toate 
părţile. În Prusia, în Austria, în Rusia mă ameninţa călăul 


ori spânzurătoarea. Osândit la moarte de toţi. Moşiile îmi 
fuseseră confiscate. Mi-am luat toiagul de cerşetor şi am 
pornit spre Turcia, unde am fost primit în armată sub 
numele pe care îl port acum. Trebuia să-mi creez un viitor 
şi cum pe atunci nu era cu putinţă pentru un creştin, am 
trecut la islamism. 

— La islamism? Întrebai speriat. Eşti deci un rene... 

— Da, un renegat. Ce vrei? N-am fost niciodată un creştin 
convins şi schimbarea religiei mi-a fost răsplătită cu un 
rang mai înalt; asta era tot ce vroiam. 

— Şi astăzi te miri că viaţa nu ţi-a dat ce ţi se cuvenea? 
Spune drept: luptai numai pentru dezrobirea poporului tău 
sau nădăjduiai că mai târziu, după biruinţă, ţi se va da un 
rol de seamă în fruntea statului? 

— Da. 

— Vezi, ăsta e fructul otrăvit pe care ţi l-ai însuşit atunci cu 
forţa. A fost pierzania ta. Şi-apoi trecerea la 
mahomedanism! Nu pot pricepe cum... 

— Lasă-mă, rogu-te, să urmez. După cum n-am fostun 
creştin convins, nici ca musulman n-am fost altfel. 
Schimbarea trebuia să-mi slujească numai ca mijloc. Ori că 
spun Dumnezeu sau Allah, Hristos ori Mahomed, totuna e. 
Dacă e într-adevăr un Dumnezeu, atunci toţi oamenii sunt 
copiii lui. Părerea asta mi-a redat liniştea sufletească de 
care aveam nevoie ca să pot lupta pentru a mă ridica tot 
mai sus. Şi am reuşit nu numai ca ostaş ci şi ca om. În 
Beirut am făcut cunoştinţă cu un negustor persan care a 
prins simpatie de mine. Mă duceam adesea în casa lui unde, 
după obiceiurile iranice, moravurile în ce priveşte haremul 
nu sunt atât de severe. Negustorul avea o fată, singurul lui 
copil. Era frumoasă ca aurora dimineţii - cum spun 
orientalii - şi mult mai bine educată decât sunt de obicei 
femeile sunnite. Între noi s-a născut o dragoste puternică şi 
tatăl său mi-a dat-o de soţie, deşi eu nu eram şiit. 

— Şi lucrul acesta nu ţi-a încărcat cugetul? 


— Câtuşi de puţin. Pasul de la creştin la mahomedan era 
mai mare ca acesta. Şi-apoi, de ce să-mi fi făcut mustrări de 
cuget, când n-am avut niciodată să mă plâng de alegerea 
mea? Trecutul şi toate năzuinţele mele de odinioară erau 
înmormântate pentru totdeauna şi trăiam acum numai 
pentru familia mea şi cariera mea militară. Căsătoria a fost 
pentru mine un izvor de adevărată fericire care a sporit 
încă o dată cu venirea pe lume a celor doi copii ai mei: un 
băiat şi mai târziu o fetiţă. La un an după naşterea ei, am 
fost mutat la Damasc, unde în curând ne-au urmat şi socrii 
mei, care ziceau că nu pot trăi departe de fiica lor. Asta a 
fost pe la începutul anului 1860, dată atât de nenorocită 
pentru Damasc. Cunogşiti trista poveste? 

— Da. 

— Nu mai e deci nevoie să ţi-o spun în amănunt. Cât de 
fericit eram poţi judeca după numele pe care le-am dat 
copiilor mei. Pe băiat îl chema Ikbal77 şi pe fată Sefa78. 

Nevasta mea avea de asemenea un nume neobişnuit, adică 
Elmas79 şi era într-adevăr o piatră nestemată pentru mine. 

— Dar pe tatăl său cum îl chema? 

— Mirza Sibil sau Aga Sibil. 

— Sibil înseamnă în limba persană mustață. Nu cumva îşi 
luase numele după ea? 

— Nu ştiu, avea însă o mustață foarte stufoasă. Pentru ce 
ţii să-i afli numele? 

— Fără nici un motiv; întrebarea mi-a venit de la sine pe 
buze. Poate pentru că mi le spuseşi pe celelalte şi numai pe 
ăsta nu. 

— Îmi face rău oricare din ele, căci îmi amintesc fericirea 
mea pierdută pentru totdeauna. 

— Dumnezeu e bun şi milostiv şi nimeni nu trebuie să 
renunţe la ceea ce numeşti tu fericire. 

— Nu poţi simţii ce simt eu. Dragostea părintească e cu 
totul altceva decât iubirea pentru semenii noştri. Ai copii, 
effendi? 

— Nu. 


— Atunci nu ai cum să mă înţelegi. Te-ai mai putea simţi 
fericit în viaţă când ţi-ar fi ucis cineva nevasta, copiii şi pe 
bunicii lor? 

Când auzi Halef acestea, strigă indignat: 

— Pedepsească-i Allah pe ucigaşi! Dacă mi-ar omori cineva 
pe Hanneh a mea, cea mai bună dintre toate fecioarele, 
femeile, mamele, mătuşile şi verişoarele şi pe feciorul meu 
drag, Kara Ben Halef, ai cărui ochi aruncă fulgere de vitejie 
şi mândrie, întreaga bucurie a vieţii mele ar fi nimicită şi n- 
aş avea linişte şi astâmpăr până ce n-aş da de urma 
ucigaşilor ca să-i trimit în fundul iadului, unde le e locul. 

— Da, da, tu mă înţelegi mai bine, căci eşti tată de copii. 
Clocotea şi în mine dorul de răzbunare, dar nu ştiam cine 
sunt ucigaşii. Toată truda mea ca să-i descopăr a fost însă 
zadarnică. 

— Povesteşte-ne cum s-a întâmplat nenorocirea, asta o să- 
ţi uşureze niţel inima. 

— Dimpotrivă. Nu e nici o alinare să-ţi zgândăreşti rana 
nevindecată încă. Cunoscusem încă din Beirut ura de 
moarte care dăinuieşte mereu între druzii mahomedani şi 
maroniţii creştini ai Libanului - ură care nu se va potoli 
niciodată. Deoarece ştii care e situaţia, nu mai e nevoie de 
vreo lămurire. Duşmănia aceasta e datorită numai 
deosebirii de religie. Druzii şi maroniţii locuiesc pe dealurile 
şi văile Libanului şi vorbesc acelaşi grai arab. Maroniţii sunt 
însă creştini catolici, deşi în ce priveşte dogmele lor 
bisericeşti şi căsătoria preoţilor se deosebesc de 
prescripţiile religiei romano-catolice. Druzii sunt 
mahomedani, dar îşi au credinţele lor tainice asemănătoare 
serviciului religios al vechilor sirieni. Odinioară druzii şi 
maroniţii erau strâns uniţi împotriva turcilor; muntenii sunt 
întotdeauna mai dâriji faţă de cuceritori. Pentru ca să-i 
dezbine s-a provocat zâzanie între ei; sămânţa a încolţit şi 
ca urmare s-au produs măcelurile grozave din anii 1842 şi 
1845. Când apoi, în războiul Crimeii, mahomedanii au 
suferit mari umilinţe din partea aliaţilor englezi şi francezi, 


s-a născut în sufletul lor ura împotriva creştinilor, mai ales 
în Liban şi Siria, unde interesele englezilor şi ale francezilor 
se loveau de ale turcilor. Pe urmă, când puterile apusene au 
silit pe sultan prin hatt-i-humajunul80 de la 1856 să 
recunoască tuturor supuşilor săi, chiar de altă religie 
aceleaşi drepturi; o nemulţu-mire amară a cuprins ţara de 
la un capăt la altul; întâia manifestare a fost asasinarea 
consulilor Angliei şi Franţei în Dijdda, oraşul-port al sfintei 
Mecca, unde se ştie că mahomedanii sunt mai mahomedani 
decât însuşi Mahomed. Măsurile luate în urmă de aceste 
două puteri au sporit ura mahomedanilor. Au mai venit apoi 
dispoziţiile luate de înalta Poartă pentru statele ei vasale 
prin care li se ciopârţeau mereu din teritorii, până ce li le- 
au luat cu totul. În Serbia fu numit Kara Gheorghevici, un 
devotat al sultanului - izgonit apoi de Obrenovici - în 
Moldova şi Muntenia a fost ales ca domnitor Alexandru 
Cuza. Aceste evenimente îndârjiră şi mai mult pe 
musulmani împotriva creştinilor, încât revolta nu se putea 
să mai întârzie. A izbucnit mai întâi în Liban. La Damasc a 
avut loc în taină o consfătuire între paşa de acolo Ahmet, 
şeicul Islam81 Abdulah el Halebi şi Kurşid, pasa Beirutului, 
a cărei hotărâre a fost rezumată de şeful preoţilor în 
următoarele cuvinte: „La acel hatt-i-humajun, care loveşte 
în spiritul şi prescripţiile Coranului, nu se poate răspunde 
decât cu aţâţarea poporului, la un măcel general al 
creştinilor”. Cel dintâi care a pus în aplicare această 
hotărâre a fost Kurşid paşa; la plecarea lui din Beirut a dat 
semnalul măcelului prin bubuit de tun. Druzii s-au ridicat 
îndată ca un singur om împotriva creştinilor. 

Când povestitorul făcu o pauză, îl întrebai: 

— Şi tu ce-ai făcut? Ai fost de partea creştinilor sau a 
mahomedanilor? 

— De-a nici unora. S-a păcătuit din amândouă părţile. 
Dacă vrei să fii drept, trebuie să recunoşti că maroniţii sunt 
cu mult inferiori druzilor în ce priveşte moralitatea şi au 
meritat adeseori disprețul şi actele lor de răzbunare. De 


asemenea nu poţi tăgădui că au fost creştini care au vrut să 
ia Saida, vechiul Sion, cu asalt. Cele mai sângeroase lupte s- 
au dat însă la Hasbeya, din sudul poalelor Antilibanului şi în 
oraşul Raşeya, de la nordul Iordanului. Şi mai la apus se 
află orăşelul Şahleh, ai cărui locuitori sunt renumiţi ca cei 
mai viteji luptători ai maroniţilor. Trăiau în veşnică 
dușmănie cu druzii şi erau mândri de acele dogme ale 
religiei lor prin care se deosebeau de romano-catolici. Când 
au aflat de izbucnirea răscoalei, şi-au descărcat flintele spre 
cer şi au strigat: „De-ar porni însuşi Dumnezeu împotriva 
noastră, Şahlehul nu ni-l pot cuceri”. Pedeapsa acestui 
sacrilegiu a urmat imediat. Noroadele maronite, care au 
vroit să le vină în ajutor, s-au întors din drum din pricina 
laşităţii lor, în timp ce beduinii arabi ai şesului, druzii 
Libanului şi ai Hauranului, arnăuţii şi kurzii din Damasc şi 
metualisii din Baalbek pătrundeau în oraş şi-l incendiau. 
Prea puţini dintre apărătorii lui au putut scăpa cu fuga. 
Împotriva celor ce s-au susţinut te pot asigura că, deşi 
druzii au procedat cu asprime, au fost destul de omenoşi, 
căci au strigat aliaţilor lor: „Cruţaţi femeile şi copiii; cine se 
atinge de ei va fi împuşcat pe loc!”. A urmat apoi cucerirea 
oraşului creştin din munţii druzi Deir el Kamr82, nume pe 
care şi l-a luat de la o veche mănăstire a sfintei Fecioare, 
reprezentată de obicei în Siria cu semiluna la picioarele ei. 
Din nenorocire, locuitorii creştini ai oraşului se purtaseră 
rău cu druzii. Când un şeic de-al lor vrusese să-şi ridice o 
casă la o depărtare bună de oraş şi a fost izgonit de creştini, 
a strigat în mânia lui: „Şi totuşi îmi voi zidi casa, dar temelia 
va fi atunci formată din căpăţânile voastre!”. Răzbunarea a 
urmat curând; aproape tot oraşul a fost năruit până în 
temelii. Creştinilor din Damasc li se făcu frică. Ştii tu, 
effendi, câţi locuiau pe atunci în el? 

— Poate douăzeci de mii. Deoarece Dimesk es Sam83 e 
capitala vilaietului Şirian şi a Sandsakului Şam-i-şerif, era 
de aşteptat că tulburările se vor întinde până acolo, dând 
loc unui măcel şi mai grozav decât în munţi. 


— "Tocmai asta vroiam să-ţi spun, ceea ce ştia pe atunci 
oricine. Deşi creştinii din capitală păreau să trăiască în 
bună înţelegere cu mahomedanii, treziră ura şi invidia 
acestora prin atitudinea lor provocatoare şi bogăţia cu care 
îşi împodobeau locuinţele, nevestele şi fetele pe care le 
lăsau să umble cu faţa neacoperită pe străzile oraşului. 
Uitaseră că musulmanul se credea tot stăpânul şi 
cuceritorul ţării şi ei n-aveau decât dreptul de ra' ja84, 
trebuind să-şi cumpere prin dări dreptul de a locui în ţinut. 
Nu puteau avea moşii, aşa că se vedeau siliţi să se 
îndeletnicească numai cu negoţul şi, prin averile câştigate 
de pe urma lui, sfidau pe ceilalţi locuitori cu luxul şi 
îngâmfarea lor. Fiecare e stăpân pe bunul lui şi poate face 
cu el ce vrea, dar nu e înţelept să atragi prin asta luarea- 
aminte asupra ta. Cunoşti felul bogătaşilor greci şi armeni 
şi dacă te mai îndoieşti de spusele mele, adu-ţi aminte de 
bogaţii iehuhd85 din Apas, care sunt numai protejaţi şi cu 
toate astea sunt râu văzuţi de neevrei. E adevărat, sau nu? 

— Nu pot să tăgăduiesc adevărul! Mai departe! 

— Când îngrijorarea în Damasc începu să crească din ce în 
ce mai mult, consulii creştini întrebară pe paşă dacă există 
primejdie pentru creştini. Acesta căută să-i liniştească, dar 
în acelaşi timp adună din mahalaua Salehijeh, locuită în 
mare parte de turkomani şi kurzi, o mie de oameni, 
chipurile pentru apărarea creştinilor, în realitate însă ca să 
înceapă ei măcelul. Şeicul Islam, sufletul conspirației, se 
strădui pe cât putu să înlăture temerile. Mulţi mahomedani 
cu situaţii înalte, care erau binevoitori creştinilor, căutară 
să-i prevină de cele ce li se pregăteau. Aflară de la ei că 
armata era gata pentru măcel şi că se împărțeau într- 
ascuns arme populaţiei civile. La urmă se puteau vedea 
alergând pe stradă haite întregi de câini cu o cruce 
atârnată de gât, dar nici batjocura asta şi nici alte semne 
premergătoare celor ce aveau să urmeze nu fură în stare să 
zdruncine din liniştea lor pe nenorociţii, orbiţi parcă de 


Dumnezeu. Ştii ziua când urgia s-a abătut peste ei ca un 
trăsnet căzut din senin? 

— Da. Era la 9 iulie. 

— Aşa e. Muezinii tocmai chemau lumea la rugăciune; 
casele şi bazarurile se goliră şi străzile se umplură de 
oameni. Deodată se auzi de pretutindeni strigătul: „Ucideţi, 
jefuiţi şi daţi foc! A sosit ziua cea din urmă pentru creştini!”. 
Într-o clipă cartierele creştine fură cotropite de 
mahomedani şi opera grozavă începu, ca să nu se 
sfârşească decât abia după o săptămână. Încă din a treia zi, 
o mie patru sute de case creştine arseseră până în temelie. 
Au pierit peste cinci mii de oameni; mai bine de o mie de 
femei au fost ucise sau au dispărut fără urmă. 

— Şi măcelul acesta în masă, adăugai eu, s-ar fi întins mai 
departe dacă nu era Abd el Kader, vestitul şi nobilul emir al 
beduinilor. 

— Da. Acest înverşunat duşman al francezilor a trebuit să- 
şi părăsească patria şi venise la Damasc, ca să-şi încheie în 
pace zilele. Încă de la ocuparea Algeriei de către francezi, 
mulţi arabi emigraseră de acolo la Damasc, urmaţi de un 
mare număr de războinici de-ai săi. Mâinile lui purtaseră 
flamura biruitoare a Profetului prin multe lupte şi francezii 
îl făcuseră să urască tot ce era creştin. Autorităţile din 
Damasc vor fi crezut că nu se va împotrivi măcelului şi că 
„Leul din Algeria” - după cum i se spunea - e prea bătrân 
ca să mai pună mâna pe sabie. Când i se spuse ce aveau de 
gând, zise fără teamă paşei: 

— Ceea ce doriţi voi nu e îngăduit de legea noastră. Sunt 
şi eu musulman ca şi voi, totuşi voi apăra pe creştini până la 
ultima mea suflare, ca să salvez onoarea islamului. Şi când 
baia de sânge începu, se ţinu de cuvânt. Deschise larg 
porţile palatului său, ca să se refugieze prigoniţii şi înlesni 
creştinilor fuga pe cât putu. Luptă în mijlocul africanilor săi 
împotriva armatei turceşti şi a populaţiei civile şi adăposti în 
palatul său printre alţi creştini pe lazarişti şi două sute de 
copii puşi sub ocrotirea călugăriţelor creştine. Şeicul el 


Islam dădu ordin câtorva mii de soldaţi ca Abd el Kader să 
fie prins şi ucis. El însă îi întâmpină în fruntea africanilor săi 
şi le strigă: 

— Prin sânge şi omor credeţi voi, ticăloşilor, că slăviţi pe 
Allah? Dacă nu vă întoarceţi de unde aţi venit, pun să vă 
dea foc caselor şi să omoare pe paşă şi ofiţerii săi. Cuvintele 
lui avură efect, dar numai pentru scurt timp; în vremea asta 
se răspândi zvonul că un şeic, Huran, prieten de-al lui Abd 
el Kader, la care acesta trimisese după ajutor, soseşte cu o 
armată mare de războinici ca să salveze pe „Leul din 
Algeria”. Asediul locuinţei sale încetă şi soldaţii dădură 
navală în castel, unde erau adăpostiţi creştinii ascunşi de el. 
Cetăţuia aceasta situată la nordul oraşului era înconjurată 
de un şanţ adânc, întărită cu ziduri groase şi metereze. 
Creştinii se aflau aici în oarecare siguranţă, avură însă mult 
de suferit din pricina foamei, a setei şi a frigurilor până ce, 
în urma stăruinţelor statelor apusene, Ahmed paşa fu 
rechemat şi în locul său veni cu trupe numeroase Fuad 
paşa, ca să restabilească ordinea. Mai târziu creştinii au 
emigrat cu miile, convinşi fiind că ura fanatică împotriva lor 
nu fusese cu desăvârşire stinsă ci urma să mocnească sub 
cenuşă. 

— Nici nu e de mirare, mai ales că pedeapsa care s-a dat 
adevăraţilor provocatori ai măcelului a fost cât se poate de 
uşoară. 

— O, effendi, întreabă-mă pe mine! Prea puţinii vinovaţi au 
fost pedepsiţi, dar în schimb au căzut victime mulţi 
nevinovaţi, printre care am fost şi eu. 

— Şi tu?! 

— Da. Lui Ahmed paşa i s-a îngăduit să părăsească oraşul 
cu mare alai, iar la Smirna a fost primit cu cinste şi lovituri 
de tun. Abia mai târziu, silit de Apus, Fuad paşa l-a adus 
îndărăt la Damasc şi a dat dispoziţie să fie împuşcat, ca şi 
pe comandanții din Râseya şi Hasbeya. Despre o pedepsire 
a şeicului el Islam n-am auzit. De capul clerului nu se putea 
atinge nimeni. Şi totuşi el fusese acela care trimisese pe cei 


dintâi ucigaşi în casa unui creştin bogat ca să-l omoare, 
fiindcă îi datora creştinului o mare sumă de bani. Drept 
pedeapsă au fost pe urmă spânzurați vreo şaizeci de 
cetăţeni daţi drept vinovaţi; peste o sută de ofiţeri şi soldaţi, 
printre care eram şi eu, au fost împuşcaţi. 

— Te văd însă în viaţă! 

— Oczywiscie! Dacă trăiesc încă, asta o datorez lui Kepek 
al meu, aici de faţă. 

— Ştii că mă faci curios, bimbaşă? Din cele ce mi-ai 
povestit până acum, mare parte cunoşteam mai dinainte; 
aştept acum cele ce au urmat. 

— Îţi dai tu seama că mi-ar fi fost cu neputinţă să trag în 
bieţii creştini nevinovaţi, eram însă ofiţer şi trebuia să mă 
supun ordinelor. Din fericire compania mea făcea parte din 
trupele care asediau cetăţuia, aşa că nu eram silit să ucid 
oameni care fuseseră până nu de mult de aceeaşi lege cu 
mine. A trebuit să stau trei zile şi trei nopţi departe de 
copiii şi nevasta mea. Când a patra zi mi s-a dat voie să mă 
odihnesc o jumătate de zi, mi-am găsit casa prefăcută în 
cenuşă, întreaga stradă fusese făcută una cu pământul. 
Furia norodului se descărcase nu numai asupra creştinilor, 
ci şi asupra mahomedanilor şiiţi. Tatăl soţiei mele era 
persan, deci şiit; - asta o ştiau toţi - şi om bogat pe 
deasupra. Atât a fost de ajuns ca nemernicii de sunniţi, 
lacomi de pradă, să pună ochii pe casa noastră şi să-i dea 
foc. Îţi poţi închipui ce am simţit. Mă apucai să scormonesc 
ca un nebun printre dărâmături; Kepek mă ajuta. Zidurile 
fumegau încă şi a trebuit să ne dăm îndărăt din pricina 
căldurii. Alergarăm atunci prin străzile învecinate să aflăm 
ce s-a petrecut. Ceea ce mi s-a povestit m-a scos din fire. Nu 
sunniţii îmi distruseseră fericirea, ci o ceată de derbedei 
persani, conduşi de un fost concetăţean al socrului meu. 
După ce au omorât pe toţi ai mei, i-au jefuit şi au dat foc 
casei. De atunci urăsc de moarte pe persani şi întâmplările 
de mai târziu au sporit ura care îmi clocotea în piept. 
Nebun de durere şi furie, m-am hotărât să fac tot ce-mi va 


sta în putinţă să descopăr pe criminali. Din pricina zăpăcelii 
care domnea în oraş, numai din întâmplare puteam să dau 
de ei. Scurtul concediu mi se isprăvise şi trebuia să mă 
prezint la post. Degeaba stărui Kepek, nici nu-l luai în 
seamă. Cu nici un chip nu vroiam să renunţ la cercetările 
începute. Îl trimisei pe el la colonel cu rugămintea să mă 
ierte pentru întârziere şi să-l rog să-mi aprobe o prelungire 
a concediului. Nu m-am gândit că nu mă bucuram defel de 
simpatia superiorului meu. Nu mă vedea cu ochi buni din 
pricina că fusesem înainte creştin şi că, datorită sârguinţei 
mele, ajunsesem la un grad pe care el nu-l avusese la vârsta 
mea. Nădăjduiam chiar ca în curând să fiu avansat, ceea ce 
îi mărea şi mai mult ura pe care o avea pentru mine. Când 
mă prezentai în faţa lui, după două zile de alergătură 
zadarnică, frânt de oboseală şi cu sufletul deznădăjduit, 
puse să mă aresteze şi mă băgară la închisoare. Adus 
înaintea consiliului de război, mi se impută că dădusem ca 
pretext căutarea ucigaşilor familiei mele pentru a-mi scuza 
lipsa. Adevărul, susțineau acuzatorii mei, era altul: 
urmărisem cu înverşunare pe creştini şi luasem parte la 
toate măcelurile. Aveau chiar martori pe nişte persani, foşti 
servitori de-ai socrului meu, pe care acesta îi gonise din 
serviciu, fiindcă îi prinsese furând. 

— Înţeleg. Fuad Paşa căuta vinovaţi şi, deoarece adevărații 
vinovaţi trebuiau cruţaţi din anumite motive, persoane rău 
văzute de ei trebuiau să ispăşească păcatul pe care nu-l 
comiseseră. 

— Aşa e. Mă judecară la repezeală. Şi fui osândit la 
moarte. Uşurai judecătorilor sarcina prin atitudinea mea. În 
loc să mă apăr, insultai în indignarea mea nebună pe cei 
chemaţi să mă judece, înrăutăţindu-mi situaţia - ca să zic 
aşa - deşi sentinţa era hotărâtă mai dinainte. În amurg fusei 
dus cu alţi nenorociţi ca mine la locul de execuţie. Chiar 
soldaţi din compania mea fură însărcinaţi cu asta. Printre ei 
era şi Kepek. În timp ce mă lega la ochi îmi şopti: „Fă-te că 
ai căzut jos mort când vom trage şi nu te mişca. Ne-am 


înţeles cu toţii să descărcăm armele în vânt şi chiar Asker 
hekini86 s-a învoit cu noi”. Trebuie să-ţi spun că toţi soldaţii 
mei mă iubeau, fiindcă eram blând şi îngăduitor cu ei. 
Medicul era un grec renegat cu care mă împrietenisem de 
la începutul cunoştinţei noastre. Când împușşcăturile 
detunară, mă trântii la pământ şi rămăsei nemişcat. După 
ce căzură şi ceilalţi condamnaţi, doctorul se apucă să-i 
examineze, ca să vadă dacă sunt morţi. Veni şi rândul meu. 
Simţii cum mă pipăie la piept, dar nu zise nimic şi se 
îndepărtă. După câtva timp auzii zgomot de sape, lopeţi şi 
târnăcoape; pesemne că în vremea asta se întunecase. Apoi 
fui târât o bucată de drum şi mi se luă legătura de pe ochi. 
În jurul meu era întuneric, totuşi recunoscui chipul lui 
Kepek aplecat asupra mea, şi-l auzii zicând: „Hai, stăpâne, 
trebuie să fugim repede şi să ieşim din Damasc”. Sării în 
picioare şi-l întrebai, în timp ce-l urmam: „Vrei să dezertezi 
din pricina mea?” „Da, căci îmi eşti drag”. De când aflasem 
de moartea alor mei nu mai ţineam la viaţă, dar gândul 
răzbunării nu mă părăsea nici o clipă. Din nenorocire, toate 
cercetările mele ca să dau de ucigaşi rămaseră zadarnice. 
Ca să nu te plictisesc prea mult cu povestirea mea, o să-ţi 
spun pe scurt ce-a urmat. Kepek mi-a rămas credincios în 
toate împrejurările. Singura noastră avere era puţinul pe 
care şi-l economisise din solda lui. Am fugit la 
Constantinopol şi de acolo tot mai departe. O întâmplare 
norocoasă a făcut să cunosc pe Midhat, inteligentul şi atât 
de renumitul paşă de mai târziu. l-am povestit întreaga mea 
viaţă şi, după ce m-a ascultat cu luare-aminte, m-a luat în 
serviciul său. L-am urmat în Bulgaria, apoi la Damasc. Aici 
mi s-a dat gradul de maior şi am fost numit şeful 
personalului vămii. Protecţia lui s-ar fi întins poate şi mai 
departe dacă nu survenea întâmplarea pe care ţi-o voi 
povesti îndată şi care m-a silit să-mi dau demisia. Trebuie 
să-ţi mai amintesc că şi Kepek ar fi putut fi avansat, dar a 
renunţat, ca să rămână servitorul meu. 


Când polonezul făcu o pauză, ca să răsufle niţel, apucai 
mâna burtosului şi o strânsei cu multă căldură. Mâncăul 
ăsta era un om tare de ispravă şi înţelegeam acum pentru 
ce stăpânul său ţine atât de mult la el şi-i trece atâtea cu 
vederea. 

— Cunoşti situaţia vămilor de pe la noi? Mă întrebă mai 
departe maiorul. 

— Nu. 

— Atunci habar n-ai de zăpăceala care domnea când 
Midhat a luat asupră-şi administrarea din Irak Arabi. l-a 
trebuit multă vreme până să pună puţină ordine şi 
severitatea cu care a făcut-o a atras şi mai mult ura 
populaţiei asupra vameşilor, care nici aşa nu erau iubiţi de 
nimeni. Şi nu s-au mulţumit numai cu ura, ci nu le cruţau 
nici viaţa, căci contrabanda era pe atunci în floare, mai ales 
dinspre graniţa persană. Sute de inşi nu trăiau decât de pe 
urma ei şi noi, slujbaşii, duceam o luptă aprigă împotriva 
contrabandiştilor. Dacă va mai fi fiind şi acum aşa, nu ştiu, 
căci nu mă mai interesez de cum stau lucrurile, dar te rog 
să mă crezi că eu ca şef de vamă eram mai urât decât toţi 
subalternii mei. Am trecut prin primejdii atât de mari, încât 
mă cutremur numai când îmi aduc aminte. 

— Cu ce fel de mărfuri se făcea contrabandă? 

— Blănuri, mătase, covoare, opiu şi altele. Acum însă, 
vama mare care s-a pus la şofran e singurul lucru mai 
important pentru contrabandişti. (Fără să vreau, îmi adusei 
aminte de peder-i-baharatul, „Iatăl mirodeniilor” şi la cele 
ce-l auzisem vorbind cu tovarăşii săi pe malul Tigrului). 
Bătrânul urmă: Contrabanda nu se făcea de oricine, ci îşi 
avea şi ea conducătorii ei, care comandau complicilor de 
rând. Asociaţia trebuie să fi avut depozitele ei ascunse, 
unde se aducea marfa din toate părţile şi se păstra acolo 
până la desfacere. Eram de mult în slujbă fără să fi reuşit să 
descopăr un astfel de depozit şi, când am izbutit în sfârşit, 
mi-am pierdut nu numai slujba ci şi tot ce agonisisem până 
atunci. 


— Se poate? Un astfel de succes trebuia să aducă o 
răsplată bogată. 

— Vorbeşti aşa pentru că nu ştii pe ce cale s-a făcut 
descoperirea. Am tăcut până acum, ţie însă îţi voi spune. Ce 
părere ai despre jurământ? 

— Nu ştiu ce legătură e între una şi alta, dar jurământul e 
ceva sfânt pe care nu trebuie să-l calci pentru nimic în 
lume. Mai bine aş muri decât să fac o astfel de nelegiuire. 

— Atunci trebuie să tac şi de acum încolo, căci am jurat să 
nu spun nimănui ce ştiu şi Kepek a făcut acelaşi jurământ. 

— A fost într-adevăr un jurământ? 

— Da. 

— Cerut de stăpânire? 

— Nu, ci de contrabandişti. 

— Era deci un jurământ silit, nu-i aşa? 

— Da. 

— Asta nu se ţine în seamă. Jurământul are valoare când îl 
faci pentru un lucru îngăduit şi faţă de oameni cinstiţi. 

— Era în joc viaţa noastră. Dacă nu juram, ne omora. 

— Eu în locul tău totuşi n-aş fi jurat. Dar odată ce ai făcut- 
0... 

— Mie nu mi-e de jurământ; întrerupse bătrânul, ci de cele 
ce ar urma, dacă nu mă voi ţine de el. Dacă însă, voi doi, tu 
şi cu Halef, puteţi fi tăcuţi ca mormântul, atunci vă voi 
spune ceea ce am pe suflet. 

— Voi tăcea, fireşte, numai dacă nu vom auzi lucruri care 
trebuie date la iveală. 

— Despre asta nu poate fi vorba, căci nu sunteţi slujbaşi 
de-ai padişahului. Ştiu că mă pot bizui pe cuvântul tău şi îţi 
voi povesti mai de parte. Cum îţi spuneam, dădusem de o 
urmă a contrabandiştilor. Firul întregii asociaţii ducea spre 
ruinele Babilonului. Mi-ar trebui cam mult ca să lămuresc 
cum şi de ce. Am tocmit doi beduini sărmani, izgoniți din 
trib, deci fără nici o îndatorire faţă de cineva şi, făgăduindu- 
le o bună răsplată, i-am trimis la ruine. Aici trebuiau să facă 
pe săpătorii care caută câte ceva rămăşiţe ca să le vândă. 


Însărcinarea lor însă era să fie cu ochii în patru, mai ales 
noaptea şi să-mi dea de veste îndată ce vor simţi ceva. 
Amândoi erau băieţi deştepţi şi abia trecură câteva 
săptămâni când veniră să-mi spună că au văzut 
contrabandişti sosind din diferite direcţii cu catârii încărcaţi 
cu poveri sau ducând în spinare pachete pe care le 
depuneau într-un loc şi pe urmă plecau. 

— Ai aflat locul? Întrebai eu pe bătrân. 

— Da, deşi spionii mei nu cutezaseră să se apropie prea 
mult, ca să nu fie zăriţi. Era la Birs Nimrud. Îl ştiu şi acum şi 
ţi-l voi descrie şi desena pe hârtie. Le dădui spionilor o 
sumă mare de bani şi-i trimisei să urmărească mai departe 
cele ce se petrec la ruine. Veştile pe care mi le aduseră la 
urmă întăreau bănuiala mea. Atunci am pornit cu zece 
slujbaşi de-ai mei şi cu Kepek ca să cercetez locul. 

— În ce chip vroiai s-o faci? 

— O să-ţi spun eu mai târziu. Era vorba despre un depozit 
ascuns care nu se putea să n-aibă o intrare. Pe asta trebuia 
s-o descoperim în primul rând. Luarăm cu noi unelte pentru 
săpat şi târnăcoape. 

— A! Şi vroiaţi să lucraţi peste zi? 

— Fireşte. Pe întuneric nu se putea. 

— Atunci le-aţi luat degeaba. 

— De unde ştii? 

— Bănuiesc. Mai mult încă: sunt sigur că din pricina asta vi 
s-a întâmplat nenorocirea. 

— Adică jurământul? 

— Nu numai atât. Cei doi spioni v-au trădat. 

— Erau oameni de credinţă. 

— Se aflau cu voi ca să vă arate locul? 

— Da. 

— I-ai mai văzut în urmă? 

— Nu. Probabil că au fugit de frică. Nu e însă motiv să-i 
cred trădători. Făceau o impresie foarte bună, mai ales unul 
din ei, pe care-l chema Safi. 


— Cum ai spus? Spusei eu tresărind. Ce vârstă avea 
arabul? 

— Pentru ce vrei să ştii? 

— Fiindcă am cunoscut şi eu pe cineva cu numele ăsta. 

— Sunt mulţi pe care îi cheamă Safi. 

— Când s-a întâmplat ceea ce-mi povesteşti tu? 

— Acum cincisprezece ani. 

— Şi cât să fi avut omul atunci? 

— Zicea că e de treizeci de ani, părea însă mai în vârstă. 
Pe celălalt îl chema Aftab şi aş putea să jur că era om de 
ispravă. 

— Safi şi Aftab... Ciudat, hm... foarte ciudat... 

Mă privi nedumerit şi întrebă: 

— Cunoşti şi pe cineva cu numele ăsta? 

— Da, şi, dacă presupunerile mele nu mă înşală, nu mai 
încape îndoială că ai căzut într-o cursă. 

— Rzecz smieszna! Mă crezi atât de prost ca să mi se 
poată întâmpla aşa ceva? 

— Tocmai animalele inteligente se prind în capcană. 
Urmează, rogu-te. 

— Ceea ce o să şi fac, sunt însă curios cum poţi dovedi ce 
susţii. 

— Vei afla îndată. Spuneai pare-mi-se că uneltele pentru 
săpat le luaserăţi de aici. Aţi pornit deci călare spre Hilleh? 

— Păi alt drum spre ruine nu e. 

— Trebuia totuşi să ocoleşti oraşul, dacă aveai intenţia să 
nu afle nimeni de planurile tale. 

— Ba am dormit chiar peste noapte acolo şi am plecat 
dimineaţa spre Birs Nimrud. 

— Pentru ce v-aţi mai cărat atunci cu uneltele, când le 
puteaţi cumpăra în Hilleh? 

— Nu vroiam să prindă cineva de veste ce am de gând. 

— Vi le-au văzut doar şi intenţiile voastre au fost cunoscute 
chiar înainte de-a ajunge la Hilleh. 

— Cum şi de cine? 

— Aţi întâlnit pe cineva în drum? 


— Ne-am oprit niţel la hanul din Bir Nust şi la Khan 
Mohavid, unde era prea puţină lume; am zărit numai câţiva 
călăreţi din depărtare pe timpul drumului. 

— Din depărtare, zici? Aşadar oamenii ăştia se fereau. De 
ce? Nu s-au apropiat pentru că vă urmăreau. Erau probabil 
din clica contrabandiştilor în mâinile cărora aţi căzut pe 
urmă. 

— Effendi, vorbeşti ca şi când ai şti ce s-a întâmplat. Cum 
îţi spuneam, am ajuns cu bine la Hilleh, am rămas peste 
noapte acolo şi a doua zi dimineaţă am plecat la Birs 
Nimrud, unde Aftab şi Safi ne-au arătat locul despre care 
era vorba. Bătrânul învârti în mână ciubucul stins şi trase 
cu el nişte linii în aer, ca şi când ar fi desenat ceva pe o 
bucată de hârtie, în timp ce urmă: Aşadar să zicem că aici e 
Hilleh, uite, cum îţi arăt eu. În faţă turnul lui Babel; noi ne 
apropiarăm din partea asta, pe urmă cotirăm la stânga, 
unde se afla un morman de lespezi cu slove cuneiforme. De 
aici pornea drumul pieziş spre dreapta, apoi iar spre 
stânga, ocolirăm o ieşitură în afară din cărămizi năruite în 
parte. Îndărătul ei era locul cu pricina. 

— Nu! Exclamai eu, neputându-mă stăpâni. 

— Nu? Întrebă el cu mirare. De unde ştii? 

— În clipa asta mi-am dat seama că locul descris de tine nu 
era cel adevărat, ci ceva mai sus. De acolo puteaţi pătrunde 
în ascunzătoarea contrabandiştilor. 

— Aşa e. Văd, effendi, că taina, pe care am jurat să n-o 
dezvălui nimănui, ţi-e cunoscută. Dar de unde? 

— Vei afla mai târziu. Şi aţi început să săpaţi îndată la locul 
despre care spuneai adineauri? 

— Nu, căci lăsasem pe ceilalţi slujbaşi ai mei în Hilleh şi 
venisem deocamdată singur cu Kepek şi cei doi beduini ca 
să aflu mai întâi locul. Mă gândeam că se va ivi poate ceva 
despre care nu era bine să ştie funcţionarii mei. 

— Ce nesocotinţă de neiertat! Sunt sigur că nemernicii de 
contrabandişti au dat buzna peste voi şi... 


— Pari să fii atotştiutor, zise el uluit, curmându-mi vorba, 
căci aşa s-a şi întâmplat. Abia descălecaserăm şi dintr-o 
adâncitură năvăliră peste douăzeci de inşi înarmaţi şi se 
repeziră ca fulgerul asupra noastră. Nici n-am avut vreme 
să ne apărăm, într-o clipă furăm legaţi burduf şi ni se 
acoperiră ochii. Auzii un glas zicând poruncitor: „Luaţi 
repede caii de-aici şi duceţi-i mai departe, iar pe ei târâţi-i 
sus, ca să nu bănuiască nimeni ce s-a întâmplat. În curând 
trebuie să sosească şi câinii de Rumrukdşi87, pe care 
bimbaşa ăsta i-a adus cu el”. M-au târât după ei sus, tot mai 
sus, apoi m-au lăsat la pământ. Drept să spun, nu mi-era 
defel îndemână, căci ştiam cât de mult mă urau 
contrabandiştii şi îmi dădeam seama că viaţa mea atârna de 
un fir de păr. 

— Pesemne că nu era tocmai aşa, fiindcă văd că trăieşti. 

— Lasă gluma, că numai de glume nu-mi ardea atunci! 
După ce m-au întins pe jos, am auzit un zgomot, ca şi când 
s-ar fi izbit pietrele unele de altele când le aşază zidarul 
una peste alta. Asta ţinu cam multişor fără să aud pe cineva 
vorbind. Pe urmă am fost ridicat iar de la pământ şi târât 
mai departe, tot lovindu-mă când pe dreapta când pe 
stânga de pereţi. 

Şi iarăşi m-au lăsat jos, după care am auzit glasuri 
omeneşti. Vorbeau însă în limba persană, pe care nu o 
înţelegeam pe atunci ca acum. Mi-a izbit urechea numai 
numele Gul-i-Şiraz, care se repeta mereu. După câtva timp 
auzirăm paşi îndepărtându-se, apoi nimic. 

— Şi cu Kepek ce se întâmplase? Întrebai eu. Unde era? 

Acesta luă acum cuvântul şi răspunse în locul bătrânului: 

— Zăceam lângă stăpânul meu, căci mă târâseră şi pe 
mine cu el în gaura aceea. Îmi tremura inima de grija lui şi 
tare m-am bucurat când i-am auzit glasul. Întrebă dacă mai 
e cineva acolo şi, la răspunsul meu că sunt şi eu cu el, ne- 
am apucat să vorbim despre nenorocirea care se abătuse 
asupra noastră. 

— Şi spionii voştri care veniseră cu voi? 


— Nu ştiam ce se făcuseră. 

— Cred şi eu, căci erau înţeleşi cu contrabandiştii. Nu v-aţi 
putut dezlega? 

— Nu, răspunse acum maiorul. Ne-am trudit ceasuri 
întregi, dar degeaba. Zăceam neputincioşi şi ne lăsaserăm 
în voia soartei când, în sfârşit, auzirăm zgomotul unor paşi 
care se apropiau. Ni se luă cârpa de pe ochi şi văzurăm trei 
inşi în faţa noastră, pe când un al patrulea şedea pe un 
bolovan. Îl întrebară ce a aflat şi el le spuse cuvânt cu 
cuvânt ce vorbiserăm noi. Înţeleserăm atunci că omul nu se 
mişcase tot timpul de acolo şi ne spionase. 

— Încăperea avea ferestre sau alte deschizături în perete? 

— Nu. 

— Dar luminată era? 

— Da, de la nişte lămpi cu ulei. Când mă putui ridica de 
jos, băgai de seamă că erau o mulţime acolo şi într-un 
ungher o oală plină cu ulei. 

— Ai putea să-mi spui cum era întocmită încăperea? 

— Da, căci am stat destulă vreme în ea, ca să am timp să 
mi-o întipăresc în minte. Era lungă şi îngustă şi puţin mai 
înaltă ca un stat de om. 

— Trebuie să fi fost un gang. 

— Tot ce se poate, fiindcă pereţii erau goi şi numai într-un 
colţ văzui câteva unelte şi un morman de frânghii. 

— Uşă avea? 

— Nu. 

— Totuşi gangul trebuia să ducă în mai multe încăperi mai 
mari. 

— Aşa şi e, deşi n-ar putea fi vorba de o uşă în adevăratul 
înţeles al cuvântului. O să-ţi lămuresc mai târziu, acum 
trebuie să-ţi povestesc mai departe ce mi-a spus sefirul. 

— Sefirul? Cuvântul acesta persan însemnează „Irimis”. 
De unde cunoşti denumirea asta? 

— Aşa îi spuneau ceilalţi. Înfăţişarea lui era fioroasă, din 
pricina unei cicatrice roşii ca focul care începea de la 
frunte, trecea peste pleoapa stângă, cu văgăuna ochiului 


goală şi se întindea până la colţul gurii, despicându-i în 
două părţi mustaţa, din care una mai mare şi alta mai mică. 
Lovitura de pe urma căreia îi rămăsese cicatricea îi scosese 
în acelaşi timp şi ochiul. Îmbrăcămintea lui... 

— N-are importanţă, îl întrerupsei eu, hainele se pot 
schimba lesne. Ce statură avea? Mai era ceva care să-ţi fi 
atras atenţia? 

— Purta numai mustață. Vorbea cam pe nas. Am mai băgat 
de seamă că avea obiceiul să-şi tragă adesea fire de 
mustață peste locul unde îi lipseau. Dar pentru ce mă 
întrebi? 

— Aşa mi-e obiceiul. Sunt deprins ca în călătoriile mele să 
iau seama la cel mai neînsemnat lucru şi s-a dovedit pe 
urmă că mi-a fost de folos. Sefirul acesta mă interesează în 
primul rând pentru tine şi fiindcă tot ne ducem în Persia şi 
întâmplarea face uneori minuni; s-ar putea să ne întâlnim 
pe acolo cu el. În afară de asta vreau să mă duc cu Halef 
călare la Birs Nimrud şi e de trebuinţă să... 

— Vreţi? Adevărat că vreţi să vă duceţi acolo? Strigă 
polonezul, curmându-mi vorba. 

— Da, deşi nu cred că vom găsi pe sefir, mi-a intrat mie în 
cap că e o legătură între el şi turnul din Babel şi aş vrea să 
aflu câte ceva despre persoana lui. 

— Ai intenţia să examinezi turnul? 

— Până acum n-o aveam. 

— Ascultă-mă pe mine: renunţă la ea, căci s-ar putea să te 
căieşti. N-am uitat ce am păţit atunci şi, deşi nu ştiu dacă se 
mai aţin pe acolo ticăloşi de teapa ălora de atunci, un glas 
lăuntric îmi spune să vă feriţi. Şi-apoi, am jurat sub 
ameninţarea cu moartea şi sunt sigur că nu m-ar cruța. Nu 
v-am vorbit despre nenorocirile vieţii mele ca să le 
răzbunaţi ci ca să vă cer un sfat. 

— Fii sigur că nu vom întreprinde nimic ce ţi-ar putea 
dăuna. 

— Cu atât mai bine. Nu-mi luaţi în nume de rău 
îngrijorarea, dar primejdia din care am scăpat atunci prin 


jurământ pluteşte şi astăzi deasupra capetelor noastre. 

— Nici n-am înţeles altfel îngrijorarea ta. Spune mai 
departe ce vi s-a întâmplat în Birs Nimrud. 

— Sefirul vorbi câtva timp în limba persană cu oamenii săi, 
uitându-se când batjocoritor când cu necaz la noi. 
Învăţasem de la nevasta şi socrii mei numai câteva cuvinte 
din limba aceasta, aşa că înţelesei prea puţin din cele ce 
vorbeau ei, mai ales că vorbeau foarte repede. Deosebeam 
însă în repetate rânduri numele Gul-i-Şiraz. A, abia acu' îmi 
adusei aminte că orientalul întrebuinţează adesea pentru 
femeile lui nume de flori. Oare să fie şi aici vorba nu despre 
o floare, ci despre o femeie? Atunci femeia aceasta trebuie 
să fie în strânse legături cu contrabandiştii şi un nume atât 
de des pronunţat este probabil al unei persoane 
importante. Mai că-mi vine să cred că Gul-i-Şiraz va fi fost 
soţia vreunuia din şefii bandei. Tu ce zici, effendi? 

— Te las pe tine să găseşti dezlegarea problemei. Pe mine 
nu persoana, ci locul mă interesează. 

— Cum aşa? 

— Fie că e vorba de o fiinţă sau de un lucru, n-are 
deocamdată nici o importanţă. Principalul pentru mine e 
cuvântul Şiraz şi bănuiesc că taina nu o pot descoperi decât 
în oraşul cu acelaşi nume, capitala provinciei persane 
Farsistan sau în apropierea lui. Şi chiar dacă presupunerea 
mea m-ar înşela, totuşi stărui în părerea că există o 
legătură între vreo persiană de acolo şi mult căutata Gul-i- 
Şiraz. Nu e însă nevoie să ne frământăm atâta creierii; dacă 
e să fie, vom afla noi cândva dezlegarea. Spuneai că sefirul 
vorbi mai întâi cu oamenii săi. Pe urmă? 

— Pe urmă a început să mă ocărască, pomenindu-mi 
pagubele pe care le făcusem contrabandiştilor cu asprimea 
mea, ameninţându-mă cu moartea şi cu despăgubiri 
enorme. Vorbi multă vreme, dar eu nu-i răspunsei nici un 
cuvânt. Kepek de asemenea tăcea. Apoi persanul începu să- 
mi numere în bătaie de joc toate încercările pe care le 
făcusem ca să descopăr ascunzătoarea lor. De unde ştia el 


toate astea? Nu cumva era printre funcţionarii mei cineva 
pe care-l plătea ca să mă trădeze? 

— Probabil. Înţeleg din povestirea ta că asociaţia 
contrabandiştilor avea ramificații întinse şi bine organizate 
din care nu lipseau, fireşte, spionii; aceştia ţineau la curent 
pe şefi cu tot ce făceai tu ca să le dai de urmă. Şi cine 
puteau fi trădătorii decât oameni de-ai tăi care cunoşteau 
orice mişcare făceai? 

— Ai dreptate. Să fi bănuit aşa ceva! Acum îmi dau seama 
de ce unele planuri întocmite cu îngrijire şi pricepere 
dădeau greş. Văd şi eu acum că aveam prea multă 
încredere în funcţionarii mei, o greşeală pe care a trebuit s- 
o plătesc mult prea scump... 

— Chiar din momentul despre care povesteşti? 

— Da. Îţi spuneam că şeful bandei - căci unul din ei 
trebuie să fi fost - m-a ameninţat cu moartea, dacă nu le voi 
plăti despăgubiri. Mi-a cerut întreaga mea agoniseală şi, 
când i-am răspuns că nu sunt bogat, m-a luat în râs şi mi-a 
socotit până la o para stima pe care o aveam, ca şi când i-aş 
fi spus-o eu însumi. Mi-a cerut un cec pentru banca unde 
îmi depusesem economiile şi, fiindcă m-am împotrivit, mi-a 
spus că voi fi omorât peste un ceas împreună cu Kepek. Îmi 
dădu timp de gândire şi se aşeză jos cu ceilalţi, ca să 
aştepte. După ce trecu răgazul, mă întrebă ce am hotărât. I- 
am răspuns că nu-i dau nimic. Se apucară atunci să bată 
nişte pari în zid şi ne puseră, mie şi lui Kepek, câte un laţ de 
gât. Ştiam că nu vor şovăi o clipă să ne spânzure şi, mai 
mult din milă pentru Kepek, mă declarai gata să plătesc 
suma cerută. Poate că o să crezi că am făcut-o din laşitate, 
effendi? 

— Oricare în locul tău ar fi făcut la fel, căci, dacă e să alegi 
între a trăi ca om sărac ori a muri în spânzurătoare ca om 
bogat, preferi pe cea dintâi. Şi-apoi, aveai o situaţie destul 
de bună, te puteai îmbogăţi iar. 

— Aşa mi-am spus şi eu, a trebuit însă să recunosc repede 
că speranţele mele au fost amăgitoare. Ni s-au luat laţurile 


din jurul gâtului şi mi s-a adus..., ah, ţi-ai putea tu închipui 
ce? 

— Nu. 

— Chiar uneltele mele de scris şi hârtie de pe biroul meu. 
Până şi sigiliul meu! Toate erau înfăşurate într-un pachet. 
Ei, ce zici? 

— Că lovitura era pusă la cale de multă vreme şi totul 
pregătit de mai înainte. Fără ele nu puteau ridica banii de la 
bancă. Şi? 

— Am scris ce mi-a dictat sefirul. Trebuie să fi fost un om 
priceput în afaceri, căci a conceput scrisoarea ca şi când 
era chiar el casierul băncii. Nu încăpea îndoială că banii i se 
vor plăti îndată, fără cea mai mică şovăire, cu atât mai mult 
cu cât erau depuşi astfel ca să-i pot ridica în orice moment. 
După ce semnai, se uită la alte scrisori de ale mele, ca să 
vadă dacă se potriveşte scrisul, şi-mi zise: „Norocul tău că 
n-ai încercat să-ţi schimbi slova. Dacă încercai să mă tragi 
pe sfoară, te spânzuram la repezeală. Acum am să vă arăt şi 
eu ceva, pe urmă o să-ţi pun o întrebare. Chibzuieşte bine 
răspunsul, căci de el atârnă probabil viaţa voastră”. Ne 
dezlegară picioarele, ca să putem umbla; mâinile ni le 
lăsară însă tot legate. În vreme ce slugile lui îi ţineau 
lămpile, se îndreptă spre ungherul unde erau îngrămădite 
frânghiile. Le dădu la o parte, de asemenea un strat de 
nisip gros de o palmă şi ieşiră la iveală câteva scânduri. Sub 
ele erau nişte trepte care duceau într-o hrubă. Coborârăm 
scara şi ne pomenirăm într-o încăpere mare, plină cu fel de 
fel de mărfuri de contrabandă. Rămăsei încremenit. Văzui... 

— Mă rog, cât de înaltă era încăperea? Îl întrerupsei eu. 

— Mult mai înaltă ca un stat de om. 

— Poate că nu-ţi mai aduci aminte, ar fi însă bine de ştiut 
câte trepte avea scara. 

— Întâmplător n-am uitat. Când a trebuit să cobor şi am 
văzut adâncul acela întunecos de sub picioarele mele, mi- 
am zis că acolo ne vor putrezi oasele. Eram totuşi hotărât 
să fac tot ce-mi va sta în putinţă să scap şi, fiindcă în cazul 


acesta treptele aveau o mare importanţă, le-am numărat. 
Erau optsprezece. 

— La distanţă obişnuită? 

— Da, dar pentru ce ţii numaidecât să afli? 

— Ţi-am mai spus: din obişnuinţă. Dacă ştii cât de adâncă 
era sub gang încăperea în care se afla depozitul, poţi socoti 
pe dinafară cam la ce înălţime sau adâncime a Birs 
Nimrudului e de căutat încăperea. În ce colţ al gangului era 
grămada de frânghii? 

— În fund, pe dreapta. Pare-mi-se că urmăreşti un gând pe 
care mi-l tăinuieşti? 

— Crede-mă că nu. Întrebările pe care ţi le pun sunt din 
interesul pe care ţi-l port. Şi zici că încăperea era plină cu 
mărfuri de contrabandă? 

— Atât de plină că abia aveai loc să te mişti. Tot lucruri de 
mare preţ. Ne-au dus apoi prin alte încăperi tot atât de 
încărcate. Erau aici şi haşiş, opiu, mirodenii, ulei de 
trandafiri şi arsenic din Kaswin, care urmau să fie expediate 
la Constantinopol. Ni se arătă şi lapis-lazuli adus din 
Turkestan, diamante şlefuite din Ispahan şi Şiraz şi 
peruzele care reprezentau numai ele o întreagă avere. 

— Pentru ce ţi le-au arătat tocmai ţie, cel mai mare slujbaş 
al vămii, faţă de care trebuiau să le tăinuiască? Nu putea să 
fie decât un singur motiv, acela de-a te ispiti ca să poată 
face în urmă afaceri şi mai bune. 

— Aşa şi e. Sefirul îmi propuse să-i facilitez afacerea şi-mi 
oferi, în afară de restituirea cecului, o sumă atât de mare că 
un altul s-ar fi lăsat ademenit. Eu însă i-am răspuns că n-am 
fost în viaţa mea pungaş şi nici n-am să fiu. Se supără atunci 
grozav şi-mi zise: „E viaţa voastră în joc. Ne cunoaşteţi 
ascunzătoarea şi tot ce se află în ea; numai murind veţi 
păstra taina. Totuşi o să fac o încercare. Trimit un om la 
bancă. Nu mi se achită cecul - sunteţi pierduţi; da - vom 
mai sta pe urmă de vorbă!”. După ce spuse acestea ne 
legară iar şi ne lăsară pe loc, fără să ni se dea ceva de 
mâncare sau de băut. 


— Uitaseşi să ne spui locul unde v-a lăsat, de asemenea 
cum comunicau între ele încăperile prin care v-au trecut. 

— Prin uşi, adică deschizături acoperite cu covoare. 

— Nu era deci nici un mecanism ascuns ca să nu poată 
pătrunde vreun străin înăuntru? 

— Nu. 

— Aşadar nu există decât două uşi tăinuite: aceea de la 
intrare şi cealaltă acoperită cu grămada de frânghii. Cam 
cum erau aşezate cele trei încăperi de jos? 

— Una în mijloc şi celelalte două pe stânga şi pe dreapta 
ei. Încăperea în care am fost noi închişi venea peste drum 
de cea din mijloc. Era tot atât de mare ca şi celelalte. 

— V-au lăsat, fireşte, pe întuneric? 

— Da. Am putut vedea însă înainte de-a stinge lămpile 
unde ne aflăm. Nimic decât ziduri de cărămidă şi într-un 
colţ o grămăjoară de ţărână. 

— Duşumeaua din ce era? 

— Tot din cărămidă. 

— Atunci mormanul acela de pământ e atât de suspect 
încât eu, în locul tău, i-aş fi dat mai multă atenţie. 

— Din pricina aricilor care au venit mai târziu? Sunt doar 
nişte biete animale inofensive. 

— A, aţi văzut nişte arici în încăpere? 

— Da, după ce am stat - parcă o veşnicie - am auzit un 
zgomot, ca şi când s-ar fi izbit nişte sârme subţiri între ele, 
apoi câţiva arici au început să alerge de colo până colo. La 
început n-am ştiut ce poate să fie, pe urmă am desluşit 
chiţcăitul pe care îl scot aricii când sunt mânioşi. 

— Ciudat, foarte ciudat... 

— De ce? 

— Cum, nu găseşti? Mai întâi e ciudat că animalele acestea 
atât de sfioase se învârteau atât de aproape de voi; s-ar 
explica poate prin faptul că era primăvară şi timpul lor de 
împerechere, ceea ce îi făcea mai îndrăzneţi. Mai de mirare 
e însă cum ajunseseră acolo în încăperea aceea zidită. Aricii 
sapă adesea ganguri lungi dar prin zid nu pot să treacă. 


Explicaţia ar fi, deci, că se aflau spaţii între cărămizi, sau 
zidul era undeva năruit spre afară. Importantă e pentru 
mine chestiunea cum era despărțită încăperea de cealaltă. 
De obicei nu laşi prizonieri într-o cameră care are în loc de 
uşă un covor. 

— În privinţa asta, contrabandiştii nu erau atât de proşti 
să nu-şi ia măsuri. Lăsaseră mai întâi jos un fel de perdea 
din sârmă tare pe care o puteau înţepeni după voie. Şi să 
nu fi fost legaţi, tot n-am fi fost în stare să tăiem plasa, 
bineînţeles dacă am fi avut cuțite asupra noastră. 

— Uşa asta prevăzută cu o perdea de sârmă lasă de bănuit 
că încăperea slujea de închisoare şi mai adăpostise alţi 
prizonieri înaintea voastră. Mai departe! 

— După cum spuneam, ni se păru o veşnicie de când ne 
aflam acolo, când auzirăm iarăşi paşi şi încăperea se lumină 
din nou. Sefirul veni cu oamenii de adineauri să ne spună că 
încasase banii de la bancă. Părea acum mai îmblânzit, căci 
fu mai puţin aspru eu mine. Mă întrebă dacă m-am 
răzgândit şi la răspunsul meu dârz nu se înfurie, ci zise cu 
hotărâre: 

— Cu împotrivirea ta ţi-ai hotărât singur osânda. Trebuie 
să iau măsuri ca să nu ne fii dăunător. Bănuiam că vei 
respinge propunerea de-a intra în asociaţia noastră şi te 
aşteaptă moartea. Cineva s-a rugat însă pentru viaţa ta; nu 
e nevoie să ştii cine. l-am făgăduit că te cruţ dacă... Ascultă 
ce am să-ţi spun. Te învoieşti, bine, dacă nu, peste un ceas 
vei fi mort. Să repeţi după mine jurământul că nu vei spune 
nimănui nimic din cele ce aţi văzut şi vi s-a întâmplat aici şi 
să-ţi dai, îndată ce vei ajunge la Bagdad, demisia, altminteri 
vei cădea pradă răzbunării noastre. Şi nu numai atât. Dacă 
mai curând sau mai târziu ascunzătoarea aceasta va fi 
descoperită din pricina ta, te aşteaptă o moarte cumplită şi 
chinuri nemaipomenite. De asemenea nu vei părăsi atât 
timp cât vei trăi Bagdadul, ca să nu poţi scăpa de 
răzbunarea noastră. le vom avea mereu sub ochi şi, la cea 


dintâi încercare de a fugi, eşti pierdut. Aşa mi-a vorbit 
sefirul. 'Tu ce-ai fi făcut în locul meu? 

— În nici un caz ce-ai făcut tu. Probabil că nici nu m-ar mai 
fi găsit în închisoare la întoarcere. Dar nu despre asta e 
acum vorba. Aţi jurat şi ţi-ai dat desigur demisia îndată ce ai 
ajuns la Bagdad. 

— Da. Nu ştiu ce alta aş fi putut să fac. Am jurat, apoi am 
fost dezlegaţi şi scoşi din turn. 

— Peste noapte, fireşte. 

— Nu. Era ziua mare. 

— Ce lipsă de prevedere din partea sefirului! 

— Neprevedere? 

— Se înţelege! Aţi putut vedea ceea ce vi se ascunsese 
până atunci, adică intrarea, situaţia locului şi felul cum se 
deschidea şi se închidea la loc usa. 

— Le-am văzut într-adevăr. Sefirul era de faţă şi ne-a spus: 
„Ca să vă daţi seama că nu o mai socot taină pentru voi, o să 
vă arăt cât de bine vă am în mână”. Cât pentru intrarea 
secretă, n-am putea-o găsi niciodată, căci nu ne-am întipărit 
în minte liniile cu care era însemnată cărămida pe care 
trebuia s-o dai în lături ca să se deschidă zidul. 

Ascultai cu luare-aminte la cele ce-mi spunea bătrânul. 
Jurase să nu trădeze nimănui intrarea şi nici nu bănuia că 
prin cuvintele acestea aflasem mai mult decât m-aş fi 
aşteptat. 

Cărămizile din Birs Nimrud au slove cuneiforme; el nu-mi 
vorbise însă despre slove, ci linii, şi-mi atrăsese astfel 
atenţia asupra unui lucru pe care nu-l băgasem încă de 
seamă, deoarece îl credeam fără însemnătate. Vreau să 
vorbesc despre pergamentul beder-i-baharatului cu 
însemnări pe care nu le înţelesesem atunci. Acum, după ce 
bimbaşa îmi descrise drumul la dealul Birs Nimrudului, îmi 
apărură desluşit în minte şi recunoscui spre marea mea 
mirare că liniile acelea nu puteau fi decât poteca spre 
ascunzătoarea contrabandiştilor. Şi când pomenii despre 
„linii” în loc de „slove”, îmi adusei aminte că observasem 


într-adevăr nişte linii pe care atunci nu le luasem în seamă. 
Semănau cu virgulele pe care le faci când vrei să încerci o 
peniță. Copiasem planul, dar nu şi semnele acestea; din 
fericire am o memorie în care se întipăresc mai întotdeauna 
şi lucrurile cele mai neînsemnate, care îmi revin în minte la 
un moment dat aproape fără să-mi dau seama. 

Aşa se întâmplă şi acum. Cum auzii pe maior spunând 
cuvântul „linii”, liniile de pe pergament îmi apărură atât de 
desluşit încât vedeam parcă nu numai numărul lor ci şi 
mărimea şi felul cum se deosebeau unele de altele. 

Nu erau deci virgule, ci cuvinte în scrisul cuneiform al 
babilonenilor şi, în timp ce bătrânul îmi vorbea mai departe 
şi eu nici nu-l ascultam, traduceam în minte cuvintele: 
„romen'a. Illai în tat Kabad bad'a. Illai...” 

Tâlcul ar fi următorul: „Prinos înaltului Dumnezeu pentru 
slava înaltului Dumnezeu...”. 

Era deci o frântură de frază din inscripţia de pe piatră, în 
orice caz ceea ce se mai putea cunoaşte din inscripţie, pe 
când celelalte semne erau cu desăvârşire şterse. Principalul 
era ca din aceste frânturi să poţi recunoaşte lespedea. 
Chiar şi aşa era greu pentru cine n-a mai fost pe-acolo să 
nimerească lespedea, căci se asemănau toate între ele şi nu 
erau prea mari. 

Urmărindu-mi gândul întrebai, fără să iau seama la ce 
povestea bătrânul: 

— Mai sunt prin apropiere şi alte lespezi cu astfel de 
semne? 

— Nu-mi aduc aminte, răspunse el. Dar pentru ce mă 
întrebi? Eu îţi vorbesc de alte lucruri şi tu nici nu mă 
asculţi. 

— Mă gândeam dacă nu cumva... 

— Nu te mai gândi la nimic, rogu-te, îmi curmă el vorba. 
Ţi-am povestit atât cât am crezut de cuviinţă, fiindcă te ştiu 
discret; mai mult nu pot să-ţi spun. Ştii doar că nu pot 
dezvălui taina, căci aş fi pedepsit cu moartea. 

— Crezi că eşti şi acum supravegheat? 


— Da. 

— Atunci vor fi ştiind şi că eu mă aflu în casa ta? 

— N-au decât să ştie! Şi apoi ce are de-a face? Pe tine nu 
te privesc contrabandiştii de pe la noi. 

— Ce s-au făcut, în timpul cât eraţi voi prizonieri, slujbaşii 
pe care îi aduseseşi cu tine? 

— M-au aşteptat zadarnic în Hilleh şi tot atât de zadarnic 
m-au căutat când au văzut că nu mă mai întorc. Pe urmă s- 
au înapoiat la Bagdad. Dacă crezi că aici, în Orient, oamenii 
se interesează atât unii de alţii ca la voi, în Apus, te înşeli. 
De altminteri sefirul ne-a dat caii şi armele îndărăt, apoi ne- 
a lăsat să plecăm. Ne-am dus îndată la Hilleh, ca să mâncăm 
bine, căci stătuserăm trei zile nemâncaţi în turn şi eram 
morţi de foame. Imediat ce am ajuns apoi la Bagdad, m-am 
prezentat paşei şi i-am cerut un concediu de boală. Nu m- 
am tămăduit decât după ce a fost altcineva numit în locul 
meu. Mi s-a dat o pensie de nimic din care trăiesc ca vai de 
lume şi dacă-ţi voi spune că o masă ca asta n-am mai avut 
de pe vremea când eram în slujbă, poţi să-ţi închipui 
situaţia mea. Există într-adevăr localităţi unde se poate trăi 
mai ieftin ca aici, dar nu mi-e îngăduit să mă mişc din 
Bagdad, mi-e doar viaţa în joc! 

— Şi n-ai încercat niciodată să pleci din oraş? 

— Nu s-ar fi putut! Suntem şi acum prizonieri, ca atunci în 
Birs Nimrud. O să mă întrebi poate de ce nu ţi-am povestit 
toate acestea acum câţiva ani când ai mai fost oaspetele 
meu. Nu te cunoşteam încă atât de bine şi nu mă credeam 
în drept să mă tângui de nenorocirea noastră. Am vrea din 
tot sufletul să plecăm de aici şi totuşi ne ştim încătuşaţi pe 
viaţă. Mi-e silă de un trai ca ăsta. Am devenit mizantrop şi 
fug de oameni. Dacă se întâmplă ceva la turnul lui Babel, 
sau dacă se clinteşte vreo piatră din locul ei, au să creadă 
că am încercat să pătrund acolo. Văd parcă pumnalul 
ucigător atârnând de un fir de păr asupra capului meu şi 
tresar la cel mai uşor zgomot, închipuindu-mi că a apăsat 
cineva pe trăgaciul unei arme ca să mă culce la pământ. Nu 


mănânc nimic dintr-o mână străină, de teamă ca mâncarea 
să nu fie otrăvită. Mă mulţumesc cu puţinul care rămâne de 
la Kepek. Îmi doresc uneori moartea, ca să scap de 
chinurile astea cumplite, totuşi nu vreau încă să mor, căci 
un glas lăuntric îmi spune că trebuie să mai trăiesc pentru 
un scop necunoscut de mine care se va împlini la sfârşitul 
vieţii mele. Sunt aşa de nenorocit, effendi! 

Mi se rupea inima de mila bătrânului. Acu nu mi se mai 
părea atât de ciudat ca mai înainte. Frica îi schimbase cu 
desăvârşire firea, nimicise în el puterea de voinţă şi-l făcuse 
asemenea fluturelui care se teme şi de umbra lui. Cum aş fi 
vrut să-l văd izbăvit de chinurile lui grozave! Şi mai avea şi 
alţi vrăjmaşi în afară de sefir şi banda lui. Aceştia nu trăiau 
nici în Birs Nimrud nici în pustiu sau în ţinutul de hotar 
dintre Irak arabi şi Persia, ci înăuntrul lui: 

— Într-adevăr, eşti nenorocit, mai nenorocit decât crezi, îi 
zisei eu. Ţi-e frică de moarte, te temi pentru viaţa ta, dar 
eşti mort de mult. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Sufletul tău e un mormânt în care ţi-ai îngropat credinţa 
şi nădejdea în Dumnezeu. Cine n-are Dumnezeu, acela nu 
trăieşte, cine însă ştie că e ocrotit de o mână divină, acela 
nu cunoaşte frica şi teama, nu se sperie de duşman, căci 
toate uneltirile omeneşti sunt nimicite de voinţa Acelui fără 
de care nu cade o picătură de ploaie, nu se prăpădeşte un 
grăunte de nisip. 

— 'Ţi-e uşor să vorbeşti, pe tine nu te ameninţă nici o mână 
ucigaşă! 

— Crezi? Câte mâini de acestea nu s-au ridicat împotriva 
mea! Oameni pe care nici nu-i cunoşteam, ba mai rău încă, 
pe care mi-i credeam prieteni au vroit să mă răpună. 
Moartea mă pândea în faţă ori mă urmărea din spate, fără 
măcar să bănuiesc. Asta e şi mai rău, mult mai primejdios 
decât atunci când cunoşti pe aceia de care trebuie să te 
fereşti. Zici că nu mă ameninţă nici un ucigaş şi totuşi sunt 
aici unii care tânjesc după sângele meu. Mă vezi îngrijorat? 


Defel, căci mă ştiu sub ocrotirea Aceluia faţă de care nu 
suntem cu toţii decât nişte viermi neputincioşi. 

— Vor fi fiind nişte oameni de rând, pe când duşmanul meu 
e capul unei bande de tâlhari de care se teme însuşi paşa şi 
nu cutează să se atingă de ei. 

— Te înşeli. Omul care vrea să mă omoare e tot atât de 
puternic ca sefirul, poate sunt chiar prieteni şi tot atât de 
ticăloşi unul ca şi celălalt. 

— Ce-ai spus? Cei care ne ameninţă să fie prieteni? 

— Da. 

— Şi duşmanul tău e tot un contrabandist? 

— Poate ceva şi mai rău. 

— Cine e şi cum îl cheamă? 

— Ai auzit tu vreodată de numele Sill? 

— E un cuvânt persan şi vrea să zică „Umbra”. 

— Nu despre cuvânt vreau să-ţi vorbesc, ci despre un 
nume. 

— Nu-l cunosc. 

— Cu atât mai bine pentru tine! Cum urmăreşte umbra pe 
om, tot astfel nu slăbeşte Sill pe acela pe urma căruia 
păşeşte cu pumnalul ridicat. 

— Şi o astfel de „Umbră” te urmăreşte? 

— Nu una, ci mai multe. Şeful lor trebuie să fie după cum 
bănuiesc, prieten şi aliat de-al sefirului tău şi nu m-aş mira 
dacă i-aş întâlni pe amândoi în acelaşi timp. Ba mi-ar părea 
chiar bine să atrag asupra mea deosebita dragoste pe care 
ţi-o poartă ţie sefirul, fiindcă aş isprăvi repede şi cu el. 

— Effendi, ai mult prea multă încredere în tine. 

— Te înşeli! Cine se încrede prea mult în sine e un 
îngâmfat; cine însă se crede mai puţin decât e în stare, 
acela e un om rău. Nu sunt un îngâmfat, dar nici om rău nu 
vreau să fiu. Trebuie să te cunoşti pe tine însuţi, ceea ce nu 
e lesne. Această cunoaştere de sine o capeţi în lupta cu 
împrejurările potrivnice, cu persoane dușmane ţie şi - mai 
ales - cu tine însuţi. Cu cât îţi păstrezi în astfel de situaţii 
sângele rece, cu atât mai uşor şi mai repede ieşi biruitor din 


luptă. O dată lupta câştigată, poţi compara fără grijă 
puterile tale cu ale celorlalţi şi poţi acţiona după rezultatul 
obţinut. Cine strâmbă din nas la cuvântul „încredere în 
sine” şi socoteşte de îngâmfat pe acela care o are, înseamnă 
că nu se crede în stare de aşa ceva. 

— Effendi, ştiu şi eu că aşa e, sunt însă bătrân. Tu eşti încă 
tânăr şi ţie nu ţi-au omorât vrăjmaşii tot ce aveai mai drag 
pe lume ca mie. 

— Sunt totuşi în şi mai mare primejdie ca tine, dar aceluia 
căruia Dumnezeu în înţelepciunea lui îi ia ceva, îi redă pe 
urmă îndoit. Fireşte, dacă nu ştie să întindă mâna şi să 
apuce, nu poate să vorbească despre restituirea 
îmbelşugată şi tămăduirea rănilor sale. Dar fiindcă te 
jeluieşti că moartea ţi-a răpit tot ce ţi-a fost drag, te întreb: 
eşti tu sigur că au murit? 

— Effendi! Strigă el tremurând. Vrei să te joci cu durerea 
unui biet bătrân? 

— Ferească Dumnezeu! Să nu crezi că încerc să-ţi deştept 
gândul ăsta fără nici un motiv. Ştiu eu ce fac. Fiecare cuvânt 
pe care ţi-l spun e bine chibzuit şi trage greu la cântar. 

— Cum ţi-a venit atunci să socoţi pe morţii mei printre cei 
în viaţă? 

— Făcut-am eu asta? 

— Da. 

— Nu. Te-am întrebat numai dacă poţi să-mi dovedeşti că 
sunt într-adevăr morţi. 


— Da şi... nu. 
— Le-ai văzut cadavrele? 
— Nu. 


— Vorbit-ai cu oamenii care au fost martori la moartea lor? 

— Nici asta. Mi s-a povestit că au fost ucişi, dar n-a fost 
nimeni de faţa. Nici un om n-a văzut fapta cu ochii lui. 

— Şi totuşi eşti încredinţat că nu mai sunt în viaţă. Eu în 
locul tău aş fi căutat dovezi sigure. 

— Effendi, nu-mi îngreuia inima mai mult de cum a fost în 
tot acest amar de ani şi e şi astăzi încă! 


— Dimpotrivă, aş vrea să ţi-o uşurez. Ne-ai povestit 
întâmplările de-atunci prea pe scurt. Gândeşte-te bine. 
Poate că sunt în amintirea ta lipsuri pe care, aduncânduc-ţi- 
le acum aminte, ar putea da naştere la noi speranţe. 

— Îţi mărturisesc că aveam ceasuri în care mă îndoiam de 
adevărul celor ce cred, dar oricâtă osteneală îmi dădeam să 
găsesc un singur punct de sprijin îndoielilor mele, era 
zadarnic. 

— Încearcă şi acum! 

— Ce folos? Spune şi tu: oare dacă ar mai trăi vreunul de- 
ai mei nu mi-ar fi dat el vreun semn de viaţă? 

— Nu ştiu pesemne unde locuieşti. 

— Puteau să cerceteze şi ar fi aflat. 

— Poate că au cercetat; tu însă trăiai ascuns. Cum ţi-ar fi 
dat de urmă? 

— Ai dreptate, effendi. 

— Sau nici nu te-au căutat măcar, fiindcă treceai drept 
mort. Vor fi aflat şi ei că ai fost împuşcat. 

— Să fi întrebat pe soldaţii care m-au cruțat. Aceştia le-ar 
fi spus adevărul. 

— Le era oare îngăduit acestora să vorbească? 

— Faţă de nevastă şi de socrii mei? Doar nu erau ei să-i 
trădeze. 

— Cum îţi poţi închipui că ai tăi vor avea îndrăzneala - mai 
bine zis copilăria - să se ducă la regiment şi să întrebe dacă 
nu cumva soldaţii au tras în vânt ca să te cruţe? N-ar fi 
făcut altceva decât să trezească bănuieli. 

— Bine zici... 

— Ai crezut până acum că au fost ucişi; să presupunem că 
nu sunt. Au trebuit însă să fugă, căci şiiţii erau tot aşa de 
ameninţaţi ca şi creştinii. Când strada în care locuiau a fost 
jefuită şi prefăcută în cenuşă, poate că se aflau în siguranţă, 
fie afară din oraş, fie adăpostiţi în cetăţuia sau casa lui Abd 
el Kader. În niciunul din aceste două cazuri nu se puteau 
arăta în oraş decât după ce s-au potolit tulburările şi atunci 


tu erai mort, adică oficial, împuşcat şi îngropat. N-aveau 
nici un motiv să se îndoiască. Recunoşti? 

— Effendi, când te aud vorbind astfel, nu ştiu ce să mai 
spun. Şi ce crezi tu că vor fi făcut pe urmă ai mei? 

— Presupunând că bănuielile mele sunt deci adevărate, s- 
au mutat din Damasc. Nu se încredeau în liniştea aceea 
aparentă şi se temeau de o nouă vărsare de sânge. Pentru 
ce s-ar fi simţit socrul tău în mai mare siguranţă decât 
ceilalţi şiiţi şi creştini? 

Bătrânul nu mai avea astâmpăr pe scaun. În zăpăceala lui 
era de mirare că nu-i venise în minte gândul ăsta? În cele 
din urmă răspunse: 

— Ştii, effendi, acum cred şi eu că ai dreptate. De ce ar 
mai fi rămas socrul meu în Damasc după răscoală? 

— Şi crezi că va fi plecat numai el singur cu nevastă-sa? 

— Cu neputinţă. Nu-şi lăsa el fata şi nepoţii singuri. 

— Atunci unde bănuieşti că s-a dus? 

— Cine poate să ştie! 

— De ştiut nu, dar se poate presupune. Gândeşte-te bine! 

— Hm! Eu în locul lui m-aş fi dus îndată la Beirut, cu atât 
mai mult cu cât mai locuise pe acolo şi trăise fericit. 

— Eu în locul lui n-aş fi făcut-o! 

— De ce? 

Fiindcă răscoala împotriva acelora de altă religie începuse 
chiar din Liban şi tocmai de acolo se întinsese mai mult. 
Liniştea se restabilise numai forţat. Beirutul se află în 
mijlocul acestui ţinut. Izbucnea din nou răscoala, era mai 
mult ca sigur că tot de aici va porni. Dacă într-adevăr tatăl 
soţiei tale părăsise Damascul de teamă că se vor repeta 
tulburările, nu era să se ducă tocmai acolo unde puteau să 
izbucnească altele. 

— Effendi, bag de seamă că eşti atotştiutor. 

— Exagerezi. Unul singur e atotştiutor; îl ştii şi tu deşi nu 
crezi în El. Trag numai concluziile fireşti, pe care le poate 
trage orice om cu judecată. 

— Atunci, spune-mi unde se putea duce dacă nu la Beirut? 


— O, bimbaşă, tare mă mir de întrebarea ta! 

— Daj ko katu! Am doar de ce să mă mir; ca să ghiceşti 
astfel de lucruri se cere să fii niţel atotştiutor. De socotit 
poate oricine - că de aceea are numere la îndemână - dar 
ce are la îndemână, când trebuie să ghicească? 

— Să zicem că nu e vorba de ghicit, ci de socotit. Avem şi 
aici cifre, dar nu în sutimi, zecimi ori miimi, ci în fapte. 

— Nu te pricep, effendi... 

— O să-ţi dau o pildă şi o să mă pricepi. Te simţi nenorocit 
aici şi ai pleca bucuros. Dacă ai putea şi nu te-ar împiedica 
nimic, unde te-ai duce? 

— Cum, unde? De-a dreptul în Leh memleketi88, fiindcă 
acolo m-am născut şi am crescut. Cred că nu te îndoieşti de 
asta. 

— Nu? Exclamai eu, zâmbind. Şi totuşi nu ştii încotro s-o fi 
îndreptat socrul tău? 

— Maşallah! Să mai zici că nu e o minune! Effendi, effendi, 
cum te pricepi tu să iei omul... 

— Ei, acu' ce mai zici? 

— Să ştii că în Persia s-a dus... Numai acolo putea să se 
ducă, fiindcă era persan. Când cineva e nenorocit printre 
străini, îl trage inima tot la ţara lui. Şi când te gândeşti că 
trăiesc atât de aproape de graniţa Persiei şi nu mi-a venit 
niciodată în gând că s-ar fi putut duce acolo! Aş fi putut să 
fac cercetări - nu eu singur, fireşte, ci prin alţii şi poate 
reuşeam să găsesc pe aceia pe care îi credeam pierduţi 
pentru totdeauna... Vai, ce prost am fost! 

— Linişteşte-te, te rog. Cum văd eu, ţi-ai însuşit punctul 
meu de vedere şi l-ai părăsit pe al tău. Trebuie însă să-ţi 
curm speranţele şi să te readuc la îndoiala de mai înainte. 

— Nu, nu, effendi! Nici nu-ţi închipui cât de fericit m-ai 
făcut curmându-mi această îndoială chinuitoare! 

— Ar fi însă un păcat să deştept în sufletul tău speranţe 
care s-ar putea dovedi amăgitoare şi ai suferi mai mult 
decât ai suferit. Totuşi, am vrut să-ţi întăresc credinţa că 
mai ai un scop în viaţă şi să te scot din lâncezeala asta. Dar 


tu sari de la o exagerare la alta şi iei drept sigur ceea ce e 
numai o licărire de nădejde. La fel de bine îţi pot aduce 
argumente convingătoare că dragii tăi au fost omorâţi. 

— Te rog să n-o faci, effendi! Le cunosc eu destul de bine. 
Ele mi-au amărât zilele şi au ucis în mine orice bucurie a 
vieţii. Îţi făgăduiesc că nu mă voi lăsa amăgit de o iluzie, ci 
voi trăi între speranţă şi teamă până ce se va dovedi una 
sau alta. 

— Aşa şi trebuie să faci. Când ţi-am trezit această 
speranţă, îmi dădeam seama de răspunderea pe care mi-o 
luam. Un glas lăuntric mă îndemna s-o fac şi glasul acesta 
nu m-a înşelat decât numai atunci când l-am înţeles greşit. 
Adesea, prea adesea m-a scăpat din mari primejdii şi m-a 
ajutat să dezleg probleme cărora n-aş fi putut să le dau de 
rost altfel. Când aud acest glas, mi se pare că vorbeşte un 
înger din cer - îngerul meu păzitor - şi când îl ascult, mă 
simt fericit şi uşor ca purtat pe nişte aripi în văzduh. Tot 
astfel şi adineauri. El mă îndemna să-ţi povestesc 
posibilitatea unei dimineţi luminoase după o noapte 
nesfârşită în care te luptai cu deznădejdea. 

— Îţi mulţumesc, effendi şi fii încredinţat că voi fi 
prevăzător, după cum îmi ceri, dar la raza care mi-a 
pătruns în suflet şi îmi încălzeşte inima nu vreau să renunţ. 
Îţi spun drept: simţământul de cucernicie care m-a cuprins 
acum, nu l-am avut nici când mă aflam într-o moschee sau 
biserică în tinereţea mea. Tu nu eşti nici predicator 
musulman, nici creştin, dar cuvintele tale m-au... 

— Caută de-ţi dă seama de ce e în sufletul tău, îl 
întrerupsei eu. Ai fost întotdeauna un om ca toţi oamenii, cu 
dorinţi şi gânduri omeneşti. Sufletul tău s-a închis la glasul 
venit din cer şi nici un predicator, fie el mahomedan sau 
creştin, nu l-a putut deschide prin cuvintele lui. Au trebuit 
să se abată multe şi grele nenorociri asupră-ţi ca să ţi-l 
deschidă iarăşi. Că mâna mea ţi l-a descătuşat din noaptea 
lui adâncă, n-ai pentru ce să-mi mulţumeşti. Se împlinise 
sorocul şi întâmplarea a făcut să fie eu acela. Tu nici nu 


bănuieşti încă urmările convorbirii noastre de acum; eu 
însă îţi spun: va izbucni o lumină pe care chiar să vrei nu o 
vei mai putea stinge. Lumina aceasta va creşte, va deveni 
tot mai mare, până ce în cele din urmă, îţi va copleşi 
întreaga fiinţă. 

— Crezi tu, într-adevăr, că aşa va fi, effendi? 

— Da, sunt încredinţat. Dumnezeu, pe care-l tăgăduieşti, a 
şi pătruns în cutele cele mai adânci ale inimii tale; în curând 
o va învălui cu totul. Acolo unde pătrunde iubirea lui 
neţărmurită, nu există împotrivire. 

Deodată bătrânul sări drept în picioare şi strigă ca un 
iluminat: 

— Iubire, iubire! Dă-mi înapoi soţia, copiii mei, dă-mi-i 
îndărăt şi voi crede în tine până la cea din urmă suflare! Ba 
şi mai mult încă... mai mult! 

— Mai mult? Adică veşnicia, pe care nu e nici un ceas de 
când o negai! Încleştează-te cu tărie de mâna care ţi s-a 
întins astăzi, ca să te salveze, dar nu-i cere prea mult. Nu 
pune condiţii, căci Dumnezeu nu îngăduie tocmeală. Vrea el 
să fie îndurător, o face de la sine. Roagă-te cât mai des, 
fiindcă treptele rugăciunii sunt acelea pe care coboară. 

Urmă o tăcere adâncă. Frunzele palmierilor foşniră iar, 
dar nu mai părea un zvon de basm din O mie şi una de nopţi 
ci o prevestire blândă şi promițătoare: „Caută şi vei găsi; 
bate şi ţi se va deschide”. 

Bimbaşa şedea pe divan cu mâinile împreunate. Acum le 
despreună, îmi întinse dreapta şi zise: 

— Ştii tu ce am făcut eu acum? 

— Da. Te-ai rugat, i-am răspuns eu. 

— Aşa e, m-am rugat, m-am rugat pentru întâia oară în 
viaţa mea. De câte ori nu-mi băteam joc sau compătimeam 
când vedeam pe cineva rugându-se şi acum îmi dau seama 
că eu sunt acela care trebuia compătimit. Sunt ca şi când aş 
fi zăcut multă vreme bolnav pe moarte şi mi s-a dat deodată 
o doctorie prin care mi-am recăpătat sănătatea pierdută. 


De când s-au dus ai mei, n-am mai fost om, dar acum am 
renăscut iarăşi la viaţa. 

— Da, da, o adevărată viaţă trăieşte numai acela care 
simte în sine pe Dumnezeu şi dragostea lui. În tine murise 
iubirea şi în locu-i clocotea mânia, ura şi răzbunarea. 
Aruncai întreaga vină a existenţei tale vane asupra lui 
Dumnezeu, fără să te gândeşti că nu era nimeni vinovat 
decât tu însuţi. În trufia ta, cârteai împotriva Lui şi luai 
dreptatea Sa drept o nedreptate. Tu însuţi erai cel greşit; 
lipsea însă cunoaşterea de tine şi acuzai pe Acela care ţi-ar 
fi îndrumat paşii spre fericire dacă ascultai de poruncile 
Lui. Nu eşti în stare să-ţi dai seama cât de milostiv a fost 
totuşi cu tine, câtă răbdare i-a trebuit până să-ţi ia în seamă 
vina şi ce îndurare nemeritată îţi acordă, trimiţându-ţi acum 
o rază de lumină tocmai prin mine, faţă de care l-ai tăgăduit 
şi l-ai învinovăţit de nedreptate. 

Tăcui. Bătrânul se codea cu răspunsul. Acuzaţiile pe care i 
le aduceam erau apăsătoare. Ar fi fost o mare greşeală din 
partea mea să-l cruţ în privinţa asta. Oare când medicul e 
chemat la patul unui bolnav care şi-a ruinat sănătatea 
printr-o viaţă dezmăţată, nu e el dator să-i spună cărei 
pricini îi datorează zdruncinarea sănătăţii? Îndatoririle 
medicului sufletesc sunt şi mai mari decât ale unui doctor, 
care are însărcinarea să vindece numai bolile trupeşti. 

Dacă vorbele mele nu înrâureau acum asupra bătrânului, 
orice aş mai fi încercat pentru tămăduirea sufletului său ar 
fi fost zadarnic. 

Nu mă înşelasem însă în aşteptările mele. 

— Effendi, să-mi fi vorbit un altul aşa cum mi-ai vorbit tu, îl 
aruncăm jos de pe acoperiş. De la tine, însă, primesc 
dojana, fiindcă ştiu că o faci spre binele meu. Deşi nu pot 
recunoaşte încă adevărul spuselor tale, nu găsesc cuvinte 
să le combat. Se naşte în mine o bănuială că nu va trece 
mult şi voi recunoaşte că tu ai văzut mai bine ca mine ce se 
petrece în sufletul meu. Parcă aş fi un bolnav care se dă 
fără împotrivire pe mâna medicului. Aş vrea să mă 


împotrivesc, dar simt că mâna care îmi produce astăzi 
dureri, o voi binecuvânta poate cândva. Mă asemăn cu o 
plantă care se lasă biciuită de o ploaie năprasnică, care îi 
smulge frunzele şi în acelaşi timp îi hrăneşte rădăcina ca să 
dea mai târziu roade. Va fi - adăugă el îngândurat - poate 
rodul folositor al vieţii mele pe care îl voi arăta când voi fi 
întrebat ce-am făcut pe lumea asta. 

Adânc mişcat de această umilă mărturisire, îi răspunsei: 

— Vrei să spui pesemne despre socoteala pe care trebuie 
s-o dăm cu toţii cândva despre faptele noastre. Eu însă îţi 
spun: Dacă noi, oamenii, ne-am da seama de răspunderea 
asta grozavă şi ne-am strădui într-adevăr să ţinem seamă 
de ea în fiecare clipă a vieţii noastre, deşi păcatul n-ar 
dispărea cu totul ca să prefacă pământul în rai, s-ar usca 
însă noianul de lacrimi care se ridică din ce în ce în valuri şi 
talazuri de suferinţe. N-ar mai fi nici ură, nici răzbunare, 
luptă sau neînţelegeri între oameni, ci iubirea revărsată din 
cer şi-ar întinde aripile ei binefăcătoare deasupra noastră - 
de la începutul vieţii până la sfârşitul ei - şi a tuturor 
făpturilor omeneşti, cărora le-ar fi hărăzită fericirea 
veşnică. Vezi ce scrie în Sfânta Scriptură: „Ceea ce n-a 
văzut încă nici un ochi omenesc şi n-au auzit încă urechile 
vreunui om, Dumnezeu va arăta mai târziu acelora care îl 
iubesc pe El”. Dumnezeu nu cere de la noi decât iubire şi 
numai iubire, căci fără ea nu există tărie nici în cer nici pe 
pământ, chiar dacă suntem prea slabi ca să înţelegem 
această neînchipuit de frumoasă minune dumnezeiască. 
Suntem orbi în faţa strălucirii ei şi numai moartea ne va lua 
perdeaua de pe ochi. Tu n-ai văzut mâna nevăzută care 
stătea pregătită să o cuprindă pe a ta, dacă ai fi vrut numai 
s-o întinzi. Coboară mereu îngeri din cer ca s-asculte bătăile 
inimii tale care vor grăi în sfârşit: „Vino-mi în ajutor, 
Doamne, ca să nu mă prăvălesc în abis!”. Lasă să treacă 
ploaia binefăcătoare care a distrus frunzele, pentru ca 
trunchiul să înverzească din nou şi s-aducă roade şi mai 
îmbelşugate. Nici nu-ţi poţi închipui tu ce importante, ce 


sfinte sunt clipele acestea pentru binele tău. Cât trebuie să 
fie ele pentru tine, care te zbaţi în chinuri şi... 

— Opreşte-te, effendi! Trebuie să plec... nu mai pot 
îndura! Zise bietul bătrân, aruncând ciubucul din mână şi 
sărind în picioare. 

Alergă la deschizătura care ducea de pe acoperiş în casă 
şi, când fu la jumătatea scării, ne strigă: 

— Rămâneţi pe loc, căci mă întorc îndată. 

După ce plecă, nu se mai auzi multă vreme decât foşnetul 
uşor al palmierilor. În starea sufletească în care mă găseam, 
mi se părea ca freamătul chiparoşilor de pe muntele Horeb, 
unde se refugiase odinioară Ilie de prigoana lui Ahab şi a lui 
lezabăl. Se stârni acolo o vijelie cumplită care sfâşia munţii, 
dar Domnul nu era în ea. Veni pe urmă un cutremur, dar 
Domnul nu era în el. După cutremur urmă un foc, dar 
Domnul nu era nici în foc. Focului îi urmă un foşnet blând şi 
în foşnetul acela era Dumnezeu. Astfel Atotputernicul nu s-a 
arătat nici în foc, ci în foşnetul acela blând, nu în puterea lui 
grozavă, ci în iubirea şi îndurarea sa. Poate că îndurarea 
aceasta se va revărsa acum şi asupra sufletului acesta 
chinuit în care se zbătea îndoiala, căci auzeam paşii 
bătrânului care se plimba agitat prin grădină. 

Convorbirea noastră părea să fi făcut de asemenea o 
adâncă impresie asupra celorlalţi doi, căci nu scoteau un 
cuvânt. Dacă palavragiul meu hagiu putuse să tacă atâta 
vreme, era un semn că e foarte preocupat de gândurile 
care îl frământau. După câtva timp zise în şoaptă, ca şi când 
s-ar fi silit să rupă tăcerea: 

— Sihdi, auzi? Plânge! 

Nu era nevoie să mi-o spună, căci suspinele bătrânului 
ajungeau până la mine. Inima lui împietrită se muiase. 
Ochii, al căror izvor de lacrimi n-a secat încă, mai pot găsi 
pe Dumnezeu dacă îl caută cu râvnă. 

Trecu o vreme îndelungată; Kepek pufăia de zor din 
ciubuc şi îndesa mereu tutunul în el. Părea însă că se luptă 
cu plânsul, căci se auzea din când în când un suspin adânc. 


În cele din urmă, nu se mai putut stăpâni, se rostogoli până 
la mine şi-mi spuse printre hohote: 

— Emirule, effendi al meu plânge! E pentru întâia oară de 
când îl cunosc. Nu mai pot îndura. Numai de nu s-ar 
îmbolnăvi... 

— Fii fără grijă; lacrimile uşurează. Sunt o adevărată 
binefacere. 

— Nu pentru mine. Îmi curg în pârâuri pe obraji şi inima 
îmi pluteşte pe deasupra. M-ai mişcat şi pe mine cu vorbele 
tale. Să existe într-adevăr o iubire atât de mare, după cum 
ai descris-o tu? 

— Da, dragul meu. 

— Dragul meu” ai spus? Aşa nu mi-a spus încă nimeni, 
afară de effendi al meu şi asta o singură dată. Dragul meu! 
Pe mulţi creştini pe care i-am cunoscut a trebuit să-i urăsc, 
căci nu sălăşluia în ei nici urmă de iubire, dar în felul cum 
vorbeşti tu despre ea, numai un creştin adevărat poate s-o 
facă. 

— Aceia dintre creştini care nu aveau iubire în ei, se 
numeau numai aşa, în realitate nu erau. 

— Păi se prefăceau foarte cucernici aceşti armeni cu 
nasuri de uliu şi greci cu ochii vicleni, care nu aveau altă 
grijă decât să-şi umple punga cu bani. Lua-i-ar... A, uite că 
se întoarce effendi al meu. 

Bătrânul se aşeză iarăşi la locul său şi zise cu glas rugător: 

— Îngăduie, effendi, să întrerupem convorbirea de 
adineauri. Vrei? 

Îl înţelegeam foarte bine. 

Înviase ceva în sufletul său, ceva sfânt pentru el. Se înălța 
un altar în faţa căruia numai lui îi era îngăduit să 
îngenuncheze. Orice stăruinţă din partea mea ar fi fost un 
sacrilegiu. De aceea i-am răspuns: 

— Tocmai ceea ce vroiam să-ţi spun. Şi apoi e târziu, să 
mergem mai bine la culcare. 

— Nu, nu încă! Dacă ar fi după mine, am sta aici până 
mâine dimineaţă. Gândeşte-te că trăiesc în singurătate şi aş 


vrea să mă bucur şi să mă folosesc cât mai mult de prezenţa 
ta. Ştiu că azi după-amiază nu erai încă hotărât: poate mi-ai 
putea spune acum cât ai de gând să rămâi în Bagdad? 

— Plecăm chiar mâine. 

— Atât de curând? Effendi, te rog din suflet să nu-mi faci 
durerea asta. 

— Nu m-ai lăsat să sfârşesc. Am vrut să spun că plecăm 
mâine, ne vom înapoia însă în curând. 

— A, aşa mai merge! Dar de ce atâta grabă? Ar trebui să 
vă odihniţi niţel după atâta drum. 

— Dimpotrivă, avem nevoie de mişcare. A trebuit să stăm 
tot timpul înghesuiți pe plută şi chiar dacă pe noi nu ne-a 
obosit, se cere să ne gândim niţel şi la caii noştri. Sunt nişte 
animale de rasă nedeprinse să stea mereu pe loc. 

— N-aveţi decât să faceţi o plimbare mai lungă călare. 

— Avem motive să nu o facem. Ţi-am mai spus că trebuie 
să ne ferim de nişte duşmani înverşunaţi. Deşi nu ne e frică 
de ei, e totuşi mai bine să ocolim primejdia decât să-i ieşim 
înainte. 

— Şi unde aveţi de gând să vă duceţi? 

— La Birs Nimrud. Plănuiserăm mai de mult lucrul acesta, 
chiar înainte de-a fi venit la tine. Am pătimit rândul trecut 
atâtea acolo, încât locul ne-a rămas neuitat şi vrem să-l mai 
vedem o dată. 

— Aţi pătimit, zici? Aş putea să aflu şi eu ce? 

Nici n-apucă să termine vorba şi Haletf strigă cu 
înflăcărare: 

— 'Te rog, bimbaşă, nu-l întreba pe effendi al meu şi lasă- 
mă pe mine să-ţi povestesc! Lui nu-i place să lungească 
vorba ca o funie şi când e silit s-o facă, retează funia cu 
dinţii taman la mijloc. Pe mine m-a înzestrat Allah cu darul 
vorbirii şi sfârşesc abia atunci când nu mai e nimic de spus. 
De aceea sunt gata să încep povestirea. N-are nimeni nimic 
de zis? 

„Nimeni” eram adică eu. Cunoşteam patima micului meu 
hagiu de-a tărăgăna povestea la nesfârşit şi eram adesea 


nevoit să-l întrerup când începea să bată câmpii. 

Văzând că nu zic nimic, se porni pe povestit şi nu se lăsă 
până ce nu istorisi totul cu cele mai mici amănunte. Încheie 
astfel: 

— Vedeţi deci că nici n-am fost mâncaţi de duşmani, nici nu 
ne-a înghiţit gura căscată a ciumei. Allah ne-a cruțat pentru 
a putea îndeplini fapte mari pe care vi le voi povesti poate 
cu alt prilej, sau când voi catadicsi eu. Acum o să vă mai 
spun numai atât: Vrem să ne ducem în Persia pentru a ne 
spori faima de care ne bucurăm acolo. Dacă vom găsi noi de 
cuviinţă, ne putem lua la luptă cu toată oastea şahului şi 
numai să ni se pară că s-a uitat chiondărâş la noi, îi facem 
praf tot haremul. Ce se va întâmpla pe urmă, adică ne va 
veni cheful să ne ducem călări la Amiriki89 sau Asterali90, 
rămâne deocamdată o taină pe care nu trebuie s-o afle 
nimeni. În orice caz vestea isprăvilor noastre va ajunge 
până la voi, chiar înainte de-a ne fi înapoiat noi în corturile 
haddedihnilor. Allah să vă ţină până atunci în viaţă, ca să 
ascultați cu gura căscată povestea mea, cum aţi ascultat-o 
pe asta de acum. 

După această minciună gogonată îşi umplu pipa cu tutun şi 
se apucă să fumeze, cu nesaţ, mulţumit că nu-l întrerupsese 
nimeni. 

Kepek îşi arătă entuziasmul printr-un grohăit; părea că-i 
lipsesc cuvintele. Stăpânul său luă însă altfel lucrurile, căci 
răspunse: 

— Aţi trecut într-adevăr prin multe clipe grele şi nu pricep 
ce vă poate ispiti să revedeţi locurile unde aţi suferit atât. 
Eu, de pildă, n-aş vrea pentru nimic în lume să mă mai duc 
vreodată la Birs Nimrud. 

— Vezi că noi suntem croiţi pe alt calapod, îi răspunse 
Halef. Să ni se fi întâmplat nouă ce ţi s-a întâmplat ţie şi lui 
Kepek acolo, ne-am fi dus chiar de a doua zi să golim cuibul 
şi să-l facem una cu pământul. 

— Uriaşul Birs Nimrud una cu pământul? 


— Şi adicătelea de ce nu? Nu ne crezi în stare? De 
altminteri nici n-ar fi fost nevoie, căci noi în locul vostru nu 
ne lăsam prinşi în capcană, nu juram şi nu iscăleam nici o 
hârtie pentru bancă. 

— Lesne ţi-e să vorbeşti aşa. Dar ia să te fi văzut... 

— Ce să mă fi văzut? Îi curmă Hagi Halef vorba cu 
aprindere. Pesemne că nu ne cunoşti. Sefirul? Un fleac pe 
lângă effendi al meu. Să fi fost el cât de voinic, de şiret şi de 
curajos, tot nimic nu i-ar fi folosit faţă de puterea, 
deşteptăciunea şi vitejia lui Sihdi al meu. Am pus noi cu 
botul pe labe pe alţii mai ceva ca persanul ăla. Tare-aş vrea 
să ne închidă şi pe noi o dată în Birs Nimrud ăla! Ai vedea 
tu ce repede am ieşi de acolo, ca să-i arătăm noi ce putem... 

Halef nu-şi dădea seama că jignea pe bătrân şi nici pe 
departe nu bănuia că lăudăroşenia lui se va adeveri curând. 
Polonezul nu se supără însă şi răspunse oftând: 

— Perească-vă Allah să vă aflaţi vreodată într-astfel de 
situaţie! Cel mai puternic şi deştept om nu poate face nimic 
când e legat şi duşmanul... a, parcă era vorba că-mi spuneţi 
şi mie cine sunt duşmanii voştri? 

— Da, ţi-i vom spune îndată şi te vei minuna cât de lesne 
ne-am scăpat de ei. Vrei să-i povesteşti, Sihdi? 

— Nu, am răspuns eu. 

— Foarte bine faci, încuviinţă cu îngâmfare Halef. Cine 
vrea să povestească astfel de lucruri se cere să aibă gura 
deschisă, limba sprinţară, să poată pătrunde până în 
adâncul minţii şi darul de-a începe şi a sfârşi acolo unde 
trebuie. Darul şi îndemânarea asta nu o au însă decât puţini 
oameni şi nu e de mirare că atunci când lipseşte cuiva acest 
dar, face din cea mai frumoasă poveste o şa veche şi 
sfărâmată, pe care nu se poate aşeza nimeni. Acu' încep şi 
vă rog să mă ascultați cu luare-aminte. 

Se înţelege de la sine că adăugă la întâlnirea noastră cu 
peder-i-baharatul o sumedenie de născociri şi mă ridică în 
slavă cerului, fără să uite, fireşte, să-şi aducă şi sieşi laude 
exagerate. La urmă adăugă: 


— Drept să-ţi spun, un gârbaci e ceva nepreţuit în astfel de 
împrejurări. Nu m-aş duce fără biciul meu pentru nimic în 
lume la Birs Nimrud. Să fi avut voi atunci un gârbaci, nu 
păţeaţi ce-aţi păţit. 

Bătrânul nu luă în seamă observaţia asta şi zise, 
întorcându-se spre mine: 

— Şi crezi, effendi, că persanii aceştia te vor căuta aici în 
Bagdad? 

— Că vin încoace, e sigur, i-am răspuns eu. 

— De aceea vrei să pleci chiar mâine? 

— Nu numai pentru asta. [i-am spus doar că nu mă tem de 
ei. N-am însă nici un motiv să mai rămân aici. 

— Rugămintea mea n-ar putea fi un motiv? 

— Nu, căci ne vom înapoia. Atunci însă va fi un motiv să 
rămânem, căci va trebui să ne odihnim după un drum atât 
de lung. 

— Dacă e aşa, nu mai stărui. Te-aş ruga însă să tragi tot la 
mine. Şi te mai rog încă o dată să nu întreprinzi la Birs 
Nimrud ceva ce mi-ar putea dăuna. Feriţi-vă să atrageţi 
asupră-mi bănuiala că aţi aflat de la mine ce s-a petrecut 
atunci acolo. 

— Ţi-am mai făgăduit o dată şi te poţi bizui pe cuvântul 
meu. 

Avusesem la început intenţia să vizitez localitatea numai în 
vederea amintirilor care mă legau de ea, dar povestirea 
bătrânului mă hotări să dau mai multă atenţie Birs 
Nimrudului. Ştiam de mult că are ganguri în care 
încercaseră şi alţii să pătrundă. Se renunţase însă la ele, 
deoarece se întâmplaseră multe nenorociri cu prilejul 
acesta. 

Încăperile subpământene în care fusese închis bătrânul 
polonez îmi deşteptaseră curiozitatea, cu atât mai mult cu 
cât aveam în buzunar planul lor. N-am vrut însă să-i spun 
nimic bătrânului şi, mai ales, să nu întreprind ceva ce i-ar fi 
putut dăuna. 


Îi spuserăm, „noapte bună” şi ne duserăm cu toţii la 
culcare. 


SFÂRŞIT 


1 Mâna care zdrobeşte. 

2 Pumnal. 

3 Creek Z în englezeşte pârâu sau un râu mai mic. 
4 Cercetaş, călăuză în englezeşte. 

5 Muntele Galben. 

6 Astfel numesc indienii scrisorile noastre. 

7 Beduin. 

8 Orice european se numeşte în Orient „frank”. 

9 Pildă, ideal. 

10 Lăudăros. 


11 Tribul. 

12 Zeamă de smochine. 

13 Gadub vrăjitorul. 

14 Fântâna Nufah. 

15 Grămezi de bolovani. 

16 Manta. 

17 Tatăl mâniei. 

18 Fântâna dulce. 

19 Fântâna recunoştinţei. 

20 Leul răzbunării. 

21 Fântâna cu apă rece. 

22 Valea verde. 

23 Cetate, castel. 

24 Spiritul, duhul. 

25 America. 

26 Şarlatan. 

27 Beduin. 

28 Dă-l jos. 

29 Sat de corturi. 

30 Amvon. 

31 Privighetoare. 

32 Timpul înseamnă bani (engleză). 
33 Ciocârlie. 

34 Rinocer. 

35 Inele de încheierea unui contract de căsătorie. 
36 Bucăţi de carne fripte în frigare. 
37 Insulă, pământ între Tigru şi Eufrat. 
38 Persia. 

39 Tatăl mirodeniilor. 

40 În limba persană Z centrul pământului. 
41 Şahul. 

42 „laţi”. 

43 Platoşă. 

44 Tatăl tunetului. 

45 Tatăl colţilor. 

46 Mama spurcăciunii. 


47 În persoană: om de încredere al imperiului. 

48 Australia. 

49 America. 

50 Trenul. 

51 Gările. 

52 Vapor. 

53 Germania. 

D4 Creştin. 

55 Maria. 

56 lisus. 

57 Poartă. 

58 Fărs sau Fărsistan, regiune naturală în SV Iranului, 
scăldată de apele golfului Persic (n. ed). 

59 Polonia. 

60 "Ţara Dunării. 

61 Vămii. 

62 Paşaport. 

63 Bagdadul este astăzi capitala Irakului şi are aproape 
trei milioane de locuitori (2,8milioane în 1974, n. ed.). 

64 Hulagu (Hulegii) (1256 - 1265), nepot al lui Ghinghis 
Han. A întemeiat dinastia care-i poartă numele (n. ed.). 

65 Timur Lenk (Iamerlan) (1336 - 1405), conducător 
mongol, întemeietor al dinastiei Timurizilor (n. ed.). 

66 Harun al Raşid (786 - 809) calif arab din dinastia 
Abbasizilor (n. ed.). 

67 Castel (n. ed.). 

68 Povestitorii care stau pe la colţuri de stradă şi lumea 
adunată îi ascultă cu sfinţenie. 

69 David Lindsey Z un vestit arheolog englez. 

70 Germania. 

71 Ţinutul dintre Tigru şi Eufrat (Mesopotamia). 

72 Comandant a peste 1000 de soldaţi (în armata turcă 
din secolul XIX) (n. ed.). 

73 Trandafirul din Şiraz. 

74 Tatăl murdăriei. 

75 Cratiţă de pământ. 


76 Când autorul a scris cele de mai sus, Polonia era 
împărţită între trei mari puteri (n. trad.). 

77 Noroc. 

78 Bucurie. 

79 Diamant. 

80 Comunicatul Prea-puternicului. 

81 Căpetenia clerului mahomedan. 

82 Mănăstirea lumii. 

83 Damasc. 

84 Protejat. 

85 Evrei. 

86 Medicul militar. 

87 Funcţionarii vămii. 

88 Polonia. 

89 America. 

90 Australia.