Karl May — In Tara Leului Argintiu — V2 La Turnul Babel

Karl May 


Karl May 


În Ţara Leului Argintiu 
Vol. 2 - LA TURNUL BABEL 


CUPRINS: 

1. La Turnul Babel 2 

. În faţa tribunalului 14 

„ Osman-paşa 14 

. Din nou la închisoare 14 
. Înapoierea la Hilleh 14 
.O enigmă 14 


DUP UN 


1. La Turnul Babel. 

A doua zi pornirăm călare spre turnul din Babilon, numit 
acum de beduinii de acolo Birs Nimrud. 

De la Bagdad până la Hilla sau Hilleh - cum i se mai zice - 
se socotesc trei zile de drum. Cu armăsarii noştri nu era 
nevoie de atât, de aceea ne gândirăm să lăsăm arşiţa să se 
potolească şi, după ce ne luarăm rămas-bun de la gazdă, 
pornirăm în susul fluviului şi trecurăm podul peste Tigru, 
dincolo, pe malul celălalt. 

De aici ne mai aruncarăm încă o dată o privire înapoi. 
Oraşul strălucea în bătaia soarelui, pe stânga se vedea 
grădina publică, şinele tramvaiului cu cai şi clădirea unde 
se făcea carantina; venea apoi Cetăţuia şi, aproape de mal, 
palatul guvernatorului. Pe dreapta erau mahalalele şi 
vechiul Mostansir. De aici se întindea apoi îngrămădirea de 
case dominate de minaretele şi turlele geamiilor, deasupra 
cărora plutea un văl de abur şi pulbere, propriu 
Bagdadului. 


Cotirăm spre canalul Oşah şi după ce-l depăşirăm, înaintea 
ochilor apăru... pustiul. 

Da, pustiul. De unde până mai adineauri nu aveam altă 
privelişte decât grădini în floare şi pomi încărcaţi cu fructe 
minunate, acum ochiul nu vedea altceva decât un pustiu 
care părea nemărginit şi nu se sfârşea decât la malul 
Eufratului. 

Prin acest pustiu ducea drumul nostru, mai întâi la hanul 
Assad, apoi la hanul Bir Nust, unde am ajuns cu puţin 
înainte de a se însera. Ca să rămânem peste noapte în han 
nu putea fi vorba, din cauza ploşniţelor. Ne-am oprit numai 
ca să adăpăm caii, apoi am mai mers o bucată de drum, am 
descălecat, ne-am priponit caii şi neam întins păturile ca să 
ne culcăm. 

Nu întâlnisem până atunci nici un pelerin şiit şi nici vreun 
transport de cadavre, totuşi Halef îmi zise, când ne 
aşezarăm jos, unul lângă altul. 

— Sidhi, nu simţi nimic? Mie îmi miroase ca atunci când 
zăceam în duhoarea ciumaţilor caravanei morţii. 

— Ai dreptate. Se vede însă că amintirile înrâuresc asupra 
nervilor noştri, i-am răspuns eu. Parcă văd şi acum 
caravana morţii înaintea ochilor şi impresia e atât de 
puternică încât îi simt şi mirosul. Era groaznic! Nu e deci de 
mirare că ni se pare că simţim şi acum în nări mirosul de 
cadavru, care ne-a urmărit multă vreme. 

Caravana morţii, Karwan el amwat, cum îi zice beduinul, 
ce să fie asta? 

Voi răspunde pe scurt la întrebare: Mahomedanul şiit e 
încredinţat că orice musulman, care face parte din această 
sectă religioasă şi al cărui cadavru e îngropat în Kerbela 
sau Nedşef, intră după moarte de-a dreptul în rai. După 
cum am mai spus, adepţii islamului se împart în sunniţi şi 
şiiţi. Cuvântul „sunna”, care înseamnă, „drum” sau 
„direcţie”, reprezintă, pe lângă Coran, principalul izvor de 
prescripţii religioase şi îndrumare în viaţă. De asemenea 
sunniţii se deosebesc de ceilalţi mahomedani prin credinţa 


pe care, o au că trei dintre califi - Abu Bekr, Omar şi 
Othman - sunt într-adevăr urmaşii, adică se trag de-a 
dreptul din Profet. Acestei secte îi aparţin aproape toţi 
musulmanii cere trăiesc în Africa, chiar şi în Egipt, Turcia, 
Siria şi Arabia. 

„Şiia” înseamnă, în limba arabă, „să iei partea”. Şiiţii 
neagă pe cei trei califi, amintiţi mai sus şi nu recunosc 
demnitatea de calif decât lui Ali şi urmaşilor săi. Sunt 
răspândiţi mai ales prin Persia şi India, pe când în alte ţări 
apar numai arareori. Numărul lor este apreciat la douăzeci 
de milioane, pe când sunniţii sunt peste două sute de 
milioane. 

Şiiţii consacră lui Ali şi descendenților săi, dar mai cu 
seamă celor doi fii, Hassan şi Hussein, o atât de mare şi 
exagerată adoraţie încât îi socotesc reîncarnarea lui Allah. 
Deşi nu vor să recunoască pe faţă, au falsificat învăţăturile 
de origine ale religiei lor, introducând printre ele altele 
mistice şi fanteziste şi susţinând că sunniţii trebuie nimiciţi 
şi prigoniţi mai mult încă decât creştinii şi evreii. De aici ura 
de veacuri între sunniţi şi şiiţi, luptele sângeroase dintre ei. 

Mult, foarte mult sânge s-a vărsat; s-au petrecut scene de 
o cruzime atât de cumplită, încât nu se pot descrie şi ura nu 
s-a stins nici până în ziua de astăzi. Mocneşte mereu şi 
izbucneşte la cel dintâi prilej. 

Se înţelege de la sine că aceasta se petrece mai mult acolo 
unde sunniţii şi şiiţii trăiesc la un loc, mai ales în provincia 
de graniţă Irak Arabi şi oraşele sfinte ale şiiţilor Nedşef Ali 
şi Kerbela, din apropierea Bagdadului. 

Cel dintâi şi-a luat numele de la lacul Nedşef şi i se mai 
zice Meşhed Ali, adică mormântul lui Ali, deoarece acesta a 
fost îngropat acolo. E aşezat la vreo cincizeci de kilometri la 
sud de ruinele Babilonului, unde te poţi duce trecând şi prin 
satul Kefil; aci se află şi mormântul profetului Ezechiel. 

Kerbela sau Meşhed Hussein, adică mormântul lui 
Hussein, e capitala unui sangeac, numără peste şaizeci de 


mii de locuitori şi pare să întreacă Bagdadul în ce priveşte 
bogăţia. 

E legat de malul Eufratului printr-un canal şi formează 
principalul loc de pelerinaj al şiiţilor, care îl socotesc şi mai 
sfânt decât Nedşef Ali. 

N-am intenţia să descriu primele lupte dintre şiiţi şi 
sunniţi, nici moartea lui Ali şi a celor doi fii ai săi, Hassan şi 
Hussein. E de ajuns să amintesc că, după cum vom vedea, 
aniversarea morţii lui Hussein se comemorează cu mare 
alai şi credinţa locuitorilor este că oricine dintre ei va fi 
îngropat într-unul din aceste două oraşe se duce de-a 
dreptul în rai. 

Dorinţa cea mai fierbinte a fiecărui şiit e deci să se poată 
odihni în acest pământ sfânt. Dar fiindcă partea cea mai 
mare dintre ei e răspândită în Persia şi India şi 
transportarea cadavrului e foarte costisitoare, numai cei 
foarte bogaţi pot avea parte de această favoare după 
moarte. Săracul trebuie însă să se transporte singur, adică 
îşi ia rămas-bun pentru totdeauna de la ai săi şi porneşte 
cerşind din loc în loc, îndurând chinuri grozave, spre ţinta 
îndepărtată a vieţii sale, ca să aştepte acolo moartea. 

Aceste peregrinări se fac în orice timp al anului şi pe 
anumite căi care par să fie cele mai scurte şi hotărâte chiar 
de ocârmuire. 

Drumurile acestea se aseamănă cu un sistem de ape 
curgătoare. Ţinutul e foarte întins. Toate aceste „trasee” 
duc însă la un punct central, unde caravanele cu pelerini se 
unesc ca să pornească mai departe ca un şuvoi. 

Şi nu sunt numai oameni vii ci şi trupurile morţilor care 
vor fi îngropaţi în locurile sfinte. De luni de zile pe drum, ele 
exală un miros puternic, răspândit de orice adiere a 
vântului până departe. Nu e deci de mirare că stafia ciumei 
urmăreşte pas cu pas aceste caravane, care transportă în 
acelaşi timp sumedenie de cadavre în descompunere. 

De aici şi-au luat numele de Karwan el amwat - Caravana 
morţii. 


Numărul pelerinilor creşte când se apropie aniversarea 
morţii lui Hussein. Sosesc atunci caravane de indieni, 
afgani, beludşeni şi persani din şesurile Iranului. Vapoare 
cu pelerini vii şi cadavre vin din depărtări, căci drumul din 
India pe apă e mai scurt decât pe uscat. 

Să încerce numai un european să se urce pe un astfel de 
vapor! Din pricina mirosului pe care-l răspândeşte până 
departe, toate vasele îl evită şi nasul unui european n-ar 
putea îndura putoarea aceea grozavă. Aceia care însoțesc 
cadavrele susţin însă că mirosul pe care îl simt e acela al 
raiului. 

Când un şiit a lăsat cu limbă de moarte ca trupul lui să fie 
îngropat în locurile sfinte, cadavrul rămâne uneori luni 
întregi pe loc până să-l pornească. Pe urmă, drumul prin 
căldurile acelea grozave, încet şi cu anevoie, face să crape 
coşciugele, iar păturile în care sunt înfăşurate cadavrele, 
putrezesc. 

Omul obişnuit, când vede de departe un astfel de alai, se 
abate cu spaimă din calea lui şi numai şacalii şi tâlharii 
beduini se furişează până la el; cei dintâi atraşi de mirosul 
de descompunere; ceilalţi ispitiţi de comorile pe care le 
duce cu sine caravana, pentru a le preda apoi, la sfârşitul 
călătoriei, păzitorilor mormintelor. 

Aceste comori sunt alcătuite din vase împodobite cu pietre 
scumpe, stofe pe care s-au cusut mărgăritare de mare preţ, 
unelte şi arme de aur, bulgări de aur şi argint, amulete 
nepreţuite; de asemenea, imitații din metale scumpe ale 
mădularelor bolnave, prin care cel ce le-a făcut căuta 
tămăduire. 

Toate acestea sunt duse la Kerbela şi Nedşef Ali pentru ca 
să fie ascunse în beciurile mormintelor. 

Ca să amăgească pe hoţi sunt puse tot în nişte sicrie, dar 
hoţii au aflat şiretlicul şi nu se mai lasă păcăliţi. Scormonesc 
toate sicriele până ce le găsesc. 

După atac, rămâne pe câmpul de luptă un morman de 
animale împuşcate şi oameni ucişi sau, răniţi, sicrie golite şi 


cadavre descompuse. 'Toate acestea îl determină pe 
călătorul pe care-l duce drumul pe acolo, să ridice braţele 
spre cer şi să exclame îngrozit: 

— Allah ia Allah şi bikab' bib şar irrahs! 

— Doamne, Doamne, ţi se face părul măciucă! 

Aceste privelişti de groază, ale morţii şi distrugerii, există 
şi pe apă. Vasele cu pelerini vin din Şat el Arab în Eufrat 
prin braţul Semwat şi de la Bahr-i-Nedşef, adeseori în 
adevărate flote. Pe coverta şi înăuntrul corăbiei, zac vii şi 
morţi laolaltă. Ce atmosferă de iad domneşte aici, îşi poate 
oricine închipui. Pe canaluri pândesc beduinii puternicului 
trib Elbu-tesir, ca să captureze corăbiile; fiecare din ele 
trebuie să plătească sume enorme, altminteri sunt jefuite şi 
toţi cei în viaţă, aflaţi pe bord, măcelăriți până la cel din 
urmă. 

Să nu se creadă însă că, odată ajunşi la locurile sfinte, 
pelerinii se pot socoti scăpaţi. Acum începe tocmeala cu 
imamii moscheilor, care nu ştiu ce e îngăduinţa. Cu cât mai 
bogat a fost mortul şi cu cât mai aproape de sfânt a vrut să 
fie îngropat, cu atât creşte şi suma cerută rudelor care l-au 
adus. 

Nici bieţilor pelerini nu le e uşor să ajungă în pământul 
sfânt. Li se ia tot ce brumă mai au. Deprimaţi, istoviţi 
trupeşte şi sufleteşte, rătăcesc de colo până colo, flămânzi 
şi însetaţi şi prea puţini din ei reuşesc să fie primiţi pentru 
scurt timp într-una din instituţiile de binefacere atât de 
lăudate pe nedrept. 

Nu e de mirare că se întâmplă şi aici ca omul să devină 
ceea ce se numeşte fiară. Despuiaţi de orice bunuri 
pământeşti, luptând cu moartea, care îi pândeşte din 
pricina lipsurilor, sunt în stare de orice, ca să scape de ea, 
sau cel puţin s-o amâne. Prin tâlhării şi crime trebuie să 
obţină ce nu li se dă de bunăvoie şi se întâmplă astfel că în 
aceste lăcaşuri sfinte să nu mai fie nimeni sigur de viaţa lui. 
Când din gloata aceasta de mii şi mii de beduini moare 
numai un sfert, se zice că a fost „un an bun”. 


Datorită marilor ofrande ca şi lăcomiei preoţilor, Nedşef 
Ali şi Kerbela par să adăpostească averi neînchipuite şi trec 
drept cele mai bogate oraşe ale Orientului. 

Cupola moscheii de pe mormântul lui Ali se numeşte Kuhr- 
i-Serl; pardoseala este făcută din lespezi de aur curat şi în 
subteranele ei zac comori de o valoare ce nu se poate 
închipui. 

În Kerbela se zice că ar fi şi mai şi Cupola de aura unei 
moschei ia ochii pelerinilor încă din depărtare. Celui care 
poate găsi acolo un loc de mormânt i se iartă toate păcatele 
şi se duce de-a dreptul în al şaptelea cer. 

În timpurile din urmă s-a interzis caravanei morţii să 
treacă prin localităţi populate, înainte însă străbătea întreg 
Bagdadul. Intra prin poarta de răsărit şi ieşea pe cealaltă. 
Cum dispărea, ciuma îşi împrăştia duhoarea peste oraşul 
califilor. Molima se dezlănţuia cu furie şi mii de inşi cădeau 
victimele nepăsării mahomedanilor, care se scuzau spunând 
că: „lotul e scris în cartea vieţii”. 

În anul 1831, oraşul avea peste o sută de mii de locuitori. 
Când s-a apropiat marea caravană de şiiţi, de astă dată 
mult mai mare şi deci mai primejdioasă, europenii de seamă 
ai oraşului s-au dus la paşă ca să-l roage să interzică 
intrarea ei în Bagdad. 

Toate stăruinţele lor au fost însă zadarnice. Tot ce putură 
obţine, a fost ca molahii? să fie întrebaţi. lată ce hotărâră 
aceştia: „Cererea creştinilor păcătuieşte împotriva 
Coranului. Dacă ciuma îi curăţă, foarte bine o să le facă, 
fiindcă sunt nişte necredincioşi. Dacă mor în acelaşi timp şi 
musulmani, înseamnă că aşa a fost voia lui Allah; doar El 
cunoaşte ceasul din urmă al dreptcredincioşilor care se vor 
duce de-a dreptul în cer. 

Deci, nu se poate interzice caravanei să străbată oraşul”. 

Rezultatul a fost că ciuma s-a întins cu o repeziciune 
fulgerătoare, făcând mii de victime pe zi. În cele din urmă, 
nu se mai putu prididi cu îngroparea leşurilor; putrezeau în 
stradă şi prin case, împrăştiind miasme care păreau că 


străbat prin ziduri şi împuţeau aerul, făcând mereu noi 
victime. 

O linişte mormântală se întinse peste oraşul acesta 
nenorocit. Nu se mai auzea nici un muezin chemând 
norodul la rugăciune din minaretele geamiilor. Nu mai 
exista negoţ, nimeni nu mai vindea, nimeni nu cumpăra. 
Brutarii dispăruseră, sacagiii zăceau toţi în pământ. Puteai 
să dai oricât, nu găseai nimic de mâncare - stafia foametei 
umbla din casă în casă ca să ajute molimei să distrugă ce 
mai rămăsese în viaţă. 

Culme a dezastrului: Tigrul se umflă, apa trecu printre 
zidurile de lut şi inundă oraşul. Într-o singură noapte, cinci 
mii de case au fost înghiţite de valuri. 

Când apele se retraseră, tot pământul rămase o mocirlă; 
moartea îşi făcu încă multă vreme mendrele şi când încetă, 
două din trei părţi ale oraşului plătiseră cu viaţa lor 
hotărârea molabhilor. 

Mai târziu s-au schimbat lucrurile. Midhat paşa, mai ales, 
a stârpit, pe cât i-a fost cu putinţă, aceste obiceiuri. 
Caravana morţii n-are voie să intre în oraş, ci e obligată să 
treacă în toată graba podul de la nord. 

Pe când mă aflam cu Halef întâia oară în Bagdad şi 
priveam la trecerea unei astfel de caravane, acesta duse la 
nas un colţ al turbanului, căci îl îneca duhoarea. Unul dintre 
persani îl văzu şi veni spre noi. 

— Sak - câine, pentru ce îţi astupi nasul? Se răsti el. 

Cum Halef nu înţelegea încă limba, răspunsei eu în locul 
lui: 

— Nu cumva crezi că putoarea leşurilor astea e o 
mireasmă a raiului? 

Persanul mă privi dispreţuitor şi zise: 

— Nu ştii că scrie în Coran: Osemintele drept- 
credincioşilor miros a smirnă, trandafir, iasomie, mosc, 
ienupăr şi levănţică? 

— Cuvintele acestea nu sunt din Coran, ci în pendnamehul 
lui Ferrid Eddin Attar; ţine minte! Şi-apoi de ce v-aţi legat şi 


voi nasurile şi gura dacă e aşa? 

— Ceilalţi, eu nu! 

— Atunci ceartă-i pe ai tăi întâi şi pe noi fă bunătatea şi ne 
lasă în pace. 

— Eşti trufaş, omule! Eşti pesemne sunnit. Aţi făcut să 
sufere pe adevăratul Calif şi feciorii săi; să vă pedepsească 
Allah cu focul gheenei! 

Ne întoarse spatele cu un gest dispreţuitor al mâinii şi se 
îndepărtă. 

Aveam o pildă vie de ura care domnea între sunniţi şi şiiţi. 
Omul acesta cuteza să ne înfrunte chiar în mijlocul a mii de 
sunniţi; ce trebuie să fie în localităţile locuite de şiiţi, când 
dau de un sunnit! 

Vreau să mai redau o întâmplare care să exemplifice 
această ură plină de fanatism. 

Noi, adică arheologul Lindsay, prinţul persan Arghir Mirza, 
Halef şi cu mine, urmam, cu ani în urmă, împreună cu alţii, 
caravana morţii, a cărei duhoare se mai simţea şi atunci, 
deşi trecuse cu o zi înainte. Aveai impresia că te afli într-o 
cameră de spital neaerisită, plină de bolnavi de vărsat. 

Întâlneam uneori câte un pelerin istovit, rămas în drum, 
sau un grup de şiiţi care încărcaseră în spinarea unui biet 
măgăruş câteva cadavre ce exalau un miros îngrozitor. 

La marginea şoselei văzurăm un cerşetor gol, cu un 
şorţuleţ în faţă. Îşi manifestase durerea pentru uciderea lui 
Hussein într-un chip respingător braţele şi coapsele erau 
numai răni de cuţit, iar pulpele, gâtul, nasul, bărbia şi 
buzele pline de cuie lungi. În pântece şi şolduri erau înfipte 
cârlige de fier de care atârnau greutăţi mari. Celelalte părţi 
ale corpului erau acoperite de ace şi în pielea rasă a capului 
îşi făcuse crestături adânci. Printre degetele picioarelor şi 
ale mâinilor îşi trecuse un băț; nu era o părticică a trupului 
care să n-aibă o rană dureroasă. 

Sunt un om sănătos şi voinic care pot îndura, fără să-mi 
pese, foamea şi setea, căldura sau frigul şi orice fel de 
munci, dar o astfel de schingiuire a corpului meu m-ar fi dat 


repede gata. Văzusem, nu e vorbă, altele şi mai grozave la 
fachirii indieni şi ştiu că fanatismul religios te face să rabzi 
dureri neînchipuite. 

Unii cercetători atribuie această rezistenţă fizică, sugestiei 
şi hipnotismului. 

Am vrut să întorc capul, că să nu mai văd trupul acesta 
însângerat pe care roiau muştele şi ţânţarii, dar cerşetorul 
ne ieşi înainte şi întinse mâinile, milogindu-se: 

— Dirigha Allah, vaj Mohamed. Dirigha Hassan, Hossein! 
Era groaznic la vedere! Nu simţii însă nici un fel de milă 
pentru el, ci îmi venea să-i trag vreo câteva palme în loc de 

pomană. Ce prostie, ce nebunie să-ţi faci singur astfel de 
suferinţe pentru moartea unui om - căci Hussein nu fusese 
altceva decât un om ca toţi oamenii. Şi dobitocul ăsta se 
credea un sfânt care o să intre de-a dreptul în rai după 
moarte, iar aici pe pământ, vrednic de milă şi respect! 

Prinţul, om bogat, aruncă un tuman de aur cerşetorului. 

— Allah hasdagad - Dumnezeu să te binecuvânteze! 
Mormăi el. 

Lindsay bagă mâna în buzunar şi-i întinse câţiva piaştri. 

— Subhalan Allah - Dumnezeu e milostiv, mormăi 
cerşetorul mai puţin recunoscător. 

Eu îi dădui numai un piastru. „Sfântul” păru la început 
nedumerit, pe urmă strigă după mine indignat: 

— Azdar - calicule! 

Apoi repezind cuvintele, urmă: 

— Azdari, pends azdarani, deh azdarani, hezar azdarani - 
lek azdarani - eşti un zgârcit, eşti cinci zgârciţi, eşti zece 
zgârciţi, eşti o sută de zgârciţi, eşti o mie de zgârciţi, eşti o 
sută de mii de zgârciţi... 

Călcă piastrul în picioare, îl scuipă cu scârbă şi păru atât 
de înfuriat încât nu ştiam: să râd ori să mă supăr? Halef 
însă, care nu putea să rabde o insultă, fie la adresa lui, fie la 
a mea, mă întrebă cu ciudă: 

— Sihdi, nu înţeleg ce spune. Ce înseamnă azdar? 

— Zgârcit sau calic. 


— Allah! Allah! Şi cum se zice în persană, prost? 

— Bizaman. 

— Dar mojic? 

— Djaf. 

— Mulţumesc, Sihdi. 

Se întoarse acum spre şiit, ridică mâna, îi ţinu palma în 
faţă, şi-o şterse de pantaloni - ceea ce e o mare insultă 
pentru un oriental şi îi strigă: 

— Bizaman, bizaman, djaf, djaf, djaf! 

Ce-a urmat, nu se poate descrie. „Martirul”, „sfântul” îşi 
deschise pliscul şi din el porni un potop de înjurături cu 
neputinţă de redat. 

Deşi trecuseră ani de atunci, vedeam parcă şi acum scena 
înaintea ochilor. Zâmbii fără să vreau, mă înfăşurai în 
pătură şi adormii cu capul pe gâtul armăsarului meu. 

M-am trezit de-abia când am simţit răcoarea dimineţii 
pătrunzându-mă. Deoarece nu aveam nici apă pentru 
adăpat caii, încălecarăm şi pornirăm spre hanul 
Iskenderijeh, unde ştiam că o vom găsi din belşug. 
Caravanseraiurile acestea din Bagdad şi ruinele Babilonului 
sunt toate la fel. Au fost zidite pentru pelerini de către 
persani şi alcătuiesc mici fortărețe înconjurate de ziduri ea 
să poată ţine piept atacurilor beduinilor. Deasupra porţii se 
află un turn înalt din care se poate vedea până departe, în 
pustiu. Printr-o poartă grea intri în curtea hanului, unde 
sunt înşirate pe toate laturile odăile. La mijloc se ridică o 
platformă pe care dorm călătorii peste noapte şi care 
slujeşte în acelaşi timp ca loc de rugăciune. În fund sunt 
grajdurile pentru cai şi cămile. 

La han nu se plăteşte nimic pentru timpul cât stai acolo, 
dar dacă ai nenorocirea să dea peste tine o caravană a 
morţii şi o iei la fugă, fie că te-ai duce chiar la Polul Nord, 
duhoarea te urmăreşte până acolo. 

Ajunserăm după două ceasuri de drum la caravanserai şi 
trecurăm prin poarta larg deschisă. Curtea era destul de 
mare ca să încapă în ea sute de oameni şi animale, în acea 


zi, însă, era pustie. Puţinii oameni care se aflau acolo se 
uitau cu ochii zgâiţi la armăsarii noştri şi se înghesuiau care 
mai de care să-şi exprime admiraţia. 

Dădui supraveghetorului un bacşiş ca să ne scape de 
nepoftiţi şi descălecarăm lângă fântână. Acolo se aflau doi 
barbeli, care făceau acelaşi lucru pe care-l voiam şi noi: să 
ne adăpăm caii! 

Deoarece nu voiam să-i tulburăm, am aşteptat până şi-au 
terminat treaba. În timp ce mă uitam la ei, băgai de seamă 
că unul din ei purta în deget un inel de argint care îmi 
atrase luarea-aminte. Uitându-mă mai bine, văzui că 
plăcuţa acestuia nu era rotundă ci octogonală. 

Inscripţia avea un, „Sâ” legat cu un „Lâm” şi deasupra o 
linie subţire. 

Privind cu atenţie şi la mâna celuilalt am observat că şi el 
avea în deget un inel asemănător. 

Aşadar oamenii aceştia făceau parte din asociaţia sillanilor, 
adică a „Umbrelor”. Îmi veni atunci în gând că aş putea 
avea cel mai bun prilej să-mi dau seama de puterea pe care 
o aveau inelele pe care le luasem de la persani. Acum, când 
povestesc, ştiu că era o mare nesocotinţă din partea mea, 
dar atunci nu mă gândeam la asta. Ce ni se putea întâmpla 
dacă vom fi luaţi drept „Umbre”? Şi apoi, eram noi în stare 
să le ţinem piept acestora doi. 

Mă apropiai de Halef, îi dădui pe furiş un inel de argint, eu 
luai pe cel de aur şi-i şoptii: 

— Vâră repede inelul în deget fără să te vadă cineva. 
Oamenii ăştia sunt „Umbre”. Sunt curios să ştiu ceau să 
facă dacă le vor vedea la noi. 

— Maşallah, bună idee! Chicoti el pe înfundate, cu ochii 
râzători. Poate că vom avea de povestit mai târziu de pe 
urma acestei întâmplări. Dacă mă întreabă, o să le spun... 

— N-ai să le spui nimic, îl întrerupsei eu. Să mă laşi pe 
mine să vorbesc. Nu se poate şti ce vom afla şi trebuie să 
fim prevăzători. 

— Dar bine, Sihdi, nu se poate să nu spun şi eu ceva! 


— Să spui şi să faci tot ce voi face eu, asta e tot ce-ţi cer, 
altceva nimic. Bagă de seamă să nu faci vreo greşeală. 

— Greşeală, eu! Aşa mă cunoşti tu pe mine, Sihdi? Să nu fi 
fost... 

Nu stătui să mai ascult ce îndrugă, căci îmi umplusem pipa 
cu tutun, mă dusei la cei doi care fumau şi zisei unuia din ei: 
— Tutunul e hrana sufletului şi fumul său înalţă gândurile 

în văzduh. Dă-mi, rogu-te, niţel foc ca să-mi bucuri inima. 

Mă aşteptam să-l văd scoțând de la brâu cremenea şi 
amnarul, cum era obiceiul pe acolo. El însă luă din sân o 
cutie de chibrituri, aprinse un băț şi mi-l întinse. Când i-l 
luai din mână, zări inelul şi strigă: 

— Abahraka Allah - binecuvântat fie Allah! Ce văd în 
degetul tău! 

Îi făcui un semn din cap şi privii cu îngrijorare în juru-mi. 
Înţelese, căci adăugă cu glas scăzut: 

— Tartă, o, stăpâne. Mirarea mea că te-am întâlnit aici a 
fost atât de mare că nu mi-am dat seama ce fac. 

Aşadar mă lua drept cineva care trebuia să se găsească în 
momentul de faţă în altă parte, cine ştie cât de departe de 
aici. 

Trebuia să iau bine seama, ca să nu mă dau de gol, de 
aceea îl întrebai: 

— Unde credeai că sunt? 

— La Bagdad, unde nu puteai ajunge decât abia ieri. 

— Aşa şi e, dar m-am grăbit să plec numaidecât. 

— 'Ţi s-a dat acolo scrisoarea sefirului? 

— Da. 

Sefirul! Numele acesta făcu să simt ca un curent electric 
străbătându-mi trupul. Sefirul era deci aici. Să fie acelaşi 
despre care îmi vorbise polonezul? Unde se afla acum? Ce 
scop urmărea? Care să fi fost instrucţiunile pe care le 
conţinea scrisoarea? Cine şi ce eram eu? Sau mai bine zis 
cine şi ce era omul drept care mă luau? 

Toate aceste întrebări mi se încrucişau cu iuţeala 
fulgerului în minte. Poate că voi izbuti în cel din urmă să 


aflu de la omul acesta ceea ce vroiam să ştiu. 

Individul se uită bănuitor la Halef, zări inelul din degetul 
lui şi mă întrebă cu mare respect: 

— Fii îngăduitor şi iartă, o, stăpâne, dacă îndrăznesc să te 
întreb: oare acesta e Atfab, despre care sefirul mi-a spus că 
te va însoţi? 

— Da, încuviinţai eu, în vreme ce în sufletul meu încolţise 
bănuiala că sunt luat drept peder-i-baharatul. 

Bănuiala se preschimbă în siguranţă când omul urmă: 

— Numele pe care l-ai purtat în timpul călătoriei din urmă 
e Kassim Mirza, nu e aşa? 

— Aşa mă cheamă în momentul de fată. 

Era acelaşi nume pe care şi-l dăduse peder-i-baharatul. 
Omul însemna pesemne ceva în asociaţia „Umbrelor”; de 
aceea luai o atitudine demnă şi mândră fată de aceste două 
„Umbre”. Cât eram de curios şi mai ales Halef, nu e greu de 
ghicit. Ca să aflu mai curând, pusei următoarea întrebare: 

— Zici că sefirul te-a trimis la Bagdad ca să mă cauţi pe 
mine? 

— Da, stăpâne. 

— "Ţi-a dat vreo veste pentru mine? 

— Da, stăpâne. 

Acest „da, stăpâne” mi-ar fi putut deveni primejdios, dacă 
eu întrebam mereu şi el îmi răspundea tot atât de scurt. De 
aceea urmai ceva mai stăruitor: 

— Ce fel de veste? Vorbeşte! Nu-mi place să pun întrebări 
de prisos. 

— Tartă, stăpâne! Sefirul e foarte aspru cu noi. Ne cere să 
răspundem scurt la întrebările pe care ni le pune şi să nu 
întrebăm nimic. Trebuie să-ţi spun doar atât: să nu te 
opreşti în Bagdad, ci să vii numaidecât. 

— Pentru ce? 

— Cadavrele” au să sosească în curând, dar nu pe drumul 
caravanelor ci, ca să fie mai în siguranţă, vor fi transportate 
prin Nahr Sersar la Eufrat şi de acolo pe plute mai departe. 

— Unde? 


Îmi aruncă o privire mirată şi răspunse: 

— Asta trebuie s-o ştii tu mai bine ca mine, o, stăpâne! 

Ei drace! Era cât p-aci să mă las prins în capcană. Mă 
făcui că nu bag de seamă şi zisei repede: 

— Fireşte că ştiu. Am crezut însă că, fiindcă spuneai că vor 
să fie în mai mare siguranţă, s-a schimbat locul. 

— Locul cel vechi e foarte bun, nu e nici un motiv să-l 
schimbe. 

Mă întrebam în sinea mea despre ce transport poate fi 
vorba. „Cadavre”! Dăduse acestui cuvânt o intonaţie 
ciudată. Eram sigur că nu erau adevărate cadavre. Atunci 
ce? Să se fi slujit „Umbrele” de un limbaj secret cam cum 
fac pungaşii în Europa? Ţineam neapărat să aflu şi întrebai, 
deşi putea să fie o greşeală din partea mea: 

— Ştii tu ce fel de „cadavre” sunt astea de acum? 

Apăsai asupra cuvântului „cadavre” aşa cum făcuse el 
adineauri. Nu bănui nimic şi răspunse cu sinceritate: 

— Dacă nu ştii tu, atunci nu o ştie încă nici sefirul. 
Trimiţătorul va fi avut vreo pricină ca să păstreze totul în 
taină. Dar chestia cu aceste „cadavre” e numai una din 
ştirile pe care aveam să ţi le spun. Mai e ceva mult mai 
important. 

— Ce? 

— Caravana. 

— Care? 

— Trebuie să ştii tu mai bine decât mine. 

Mi se păru că i se trezesc iar bănuielile şi, ca să-i abat 
gândul, zisei cu asprime: 

— Vorbeşte mai cuviincios, altminteri te învăţ eu cum 
trebuie să vorbeşti cu mine! Fireşte că ştiu, dar spuneai 
despre o anumită caravană şi cum noi lucrăm cu multe 
caravane, şi-mi închipui că asta nu e una obişnuită, aş vrea 
să vorbeşti mai desluşit, altminteri o să mă plâng sefirului 
ca să-mi trimită oameni mai deştepţi şi politicoşi decât tine. 

— Nu, nu, stăpâne! Strigă el cu glas rugător. Ştii ce m-ar 
aştepta! lartă-mă, iartă-mă, rogu-te... Vroiam să spun 


„caravana şambelanului” despre care i-ai vorbit chiar tu 
sefirului. 

— Kuhdaya şukr! 

— Slavă Domnului! În sfârşit ţi-ai deschis pliscul. Te 
sfătuiesc să fii mai lămurit de acum încolo, căci o ştafetă 
care vorbeşte în cimilituri nu ne poate fi de folos. Da, eu L- 
am înştiinţat despre ea. Şi ce răspuns îmi trimite? 

— A trimis iscoade după ea, care au venit să-i spună că va 
sosi azi-mâine în Bagdad. S-ar putea s-o întâlneşti din 
întâmplare şi să te recunoască. De aceea trebuie să pleci 
numaidecât din Bagdad şi să vii la el. Asta era ce mai aveam 
de spus. 

— Şi altceva? 

— Nimic. 

— Fiindcă ai avut norocul să mă întâlneşti în drum nu mai 
e nevoie să te duci la Bagdad. Vă întoarceţi cu mine la el. 

Spusei acestea pe un ton poruncitor, deşi în gândul meu îi 
trimiteam la toţi dracii, căci mă temeam să nu scape Halef 
vreo vorbă pe drum, prin care să se dea de gol. Spre 
bucuria mea, omul răspunse în grabă: 

— Iertare, stăpâne, că nu putem merge cu tine, fiindcă 
trebuie să ne ducem de aci la Madain. 

— Cum, nu numai la Bagdad? 

— Nu. Aveam poruncă să te căutăm mai întâi pe tine şi pe 
urmă să ne ducem în josul Tigrului, la Madain. Pe aici 
scurtăm însă mult din drum. 

— Şi vă întoarceţi apoi la sefir? 

— Nu. Mai avem, înainte de-a ne înapoia, o veste pentru 
Kut el Amara. 

Sefirul acesta părea să aibă legături foarte întinse. Asta nu 
putea decât să mă bucure în momentul de faţă. Drumul de 
aici până la Madain era de opt ore călare, de acolo la Kut el 
Amara douăsprezece şi apoi până la ruinele 
Babilonuluiunde presupuneam că se află sefirul - alte 
patrusprezece. Oricât şi-ar fi zorit aceste două „Umbre” caii 
- care prea grozavi nu păreau să fie - le trebuia timp de 


mâncare şi de odihnă, aşa că în mai puţin de două zile şi 
jumătate nu puteau ajunge la sefir. 

În vremea asta noi vom fi de mult îndărăt şi nu ne mai 
puteam întâlni a doua oară cu ei. 

Gândul acesta mă mai linişti într-atât, încât cutezai să pun 
întrebarea cam îndrăzneață: 

— Ce veşti aveţi de dus la Madain şi Kut el Amara? 

— Nu te supăra, stăpâne, dar nu ne e îngăduit să vi le 
spunem. 

— Nici mie? 

— Nimănui şi fiindcă sefirul nu ne-a dat altă poruncă... 

— Foarte bine faceţi, îi curmai eu vorba, îmi place! Omul 
trebuie să-şi facă datoria pe de-a-ntregul. V-a spus cumva 
sefirul locul anumit în care trebuie să-l întâlnesc? 

— Îl ştii doar, stăpâne! 

— Fireşte, dar nu stă mereu acolo şi s-ar fi putut să-şi 
schimbe gândul. 

— Dacă nu-l găseşti acolo, o să-l aştepţi. Tufele de 
tamarinzi de la Hilleh se întind atât de departe şi sunt atât 
de dese încât ai unde să te ascunzi şi tu şi ceilalţi care se 
află acolo. Nici astăzi nu cutează nimeni să se apropie de 
ele de când cu măcelul acela grozav. Oamenii din Hilleh 
spun că duhurile celor ucişi rătăcesc şi acum ziua şi 
noaptea. Te afli ca în sânul lui Ibrahim3. 

— Bine. Altceva nu mai aveţi să-mi spuneţi? 

— Nu. Ba da, era să uit! Zicea că mai e ceva ce nu ştii tu şi 
ai o învoială între caravana lui Pişkhidmet-başi4 cu a 
beduinilor ghasai; o parte dintr-aceştia s-a împrăştiat pe aci 
şi, ca să nu trezească bănuieli, se dau drept arabi solaibi. 
Asta ţi-o spunem ca să ştii. Acu', nu mai am alt. Nimic de 
spus, stăpâne. 

— Foarte bine. Sunt mulţumit de voi şi meritaţi un bacşiş 
pe care o să vi-l dau când ne vom întâlni iarăşi în Hilleh. 
Când aţi pornit de acolo? 

— Aseară. 


— Atunci o să trebuiască să vă odihniţi zdravăn la Madain. 
De aceea nu mai zăboviţi şi plecaţi cât mai curând. 

— Îndată ce se vor sătura caii. Nici nu mai avem ce căuta 
aici. Allah să fie cu tine! 

Încălecară şi ieşiră pe poartă. Halef duse acum caii la apă 
şi, în vreme ce îi adăpa, clipi şiret din ochi şi zise: 

— Allah a făcut pe lumea asta capete luminate şi capete 
întunecate; al tău strălucea ca soarele, pe când ale lor, erau 
pline de întunericul prostiei ca o fântână secată de apă. 
Ochii mintii, tale au străbătut până în fundul lor ca soarele 
printr-un geam străveziu, pe când ei te vedeau pe tine altul 
decât eşti. 

— Ai priceput ceva din ce am vorbit noi? 

— Mult nu, effendi, ştiu numai că a fost vorba de trei inşi şi 
patru localităţi. În timpul ăsta sufletul meu se plimbă de la 
Bagdad la Madain, apoi de acolo la Kut el Amara şi Hilleh şi 
îndărăt, fără să poată pătrunde adâncul înţelepciunii care 
ieşea de pe buzele tale. 

— Totuşi nu e vorba de trei ci numai de doi inşi. 

— Ba trei. Tu, sefirul şi peder-i-baharatul, nu faceţi la un 
loc trei? Şi era atâta amestecătură cu ei că nu mai ştiu dacă 
tu eşti pederul, ori ăsta sefirul, ori sefirul tu, ori tu sefirul 
sau dacă n-o fi sefirul chiar pederul. Drept care din ei ai fost 
luat şi cum să fac să mă desluşesc? 

— Uite cum stau lucurile: „Umbra” mă crede peder-i- 
baharat, asta vei fi înţeles şi tu, ce dracu'! 

— Pederul-i-baharat? Păi pe tine, vestitul emir Hagi Kara 
Ben Nemsi effendi, să te ia drept un nemernic ca ăla! Un 
astfel de ticălos merită să fie biciuit până la sânge. Să fi 
priceput eu ce obrăznicie spunea afurisita aia de „Umbră” îi 
trăgeam câteva gârbace să mă ţină minte! Un lucru înţeleg 
însă din toată drăcovenia asta: că sefirul, duşmanul 
prietenului nostru, bimbaşa, se află în Hilleh. Adevărat? 

— În apropiere de Hilleh. Ascunzătoarea lui e într-un 
tufăriş întins de tamarinzi, la două ceasuri depărtare de 
oraş. E în siguranţă, căci în afară că drumul e foarte greu, 


lumea ocoleşte locul din pricină că s-ar aţine pe acolo 
duhurile celor măcelăriți când cu răscoala. 

— Bine, foarte bine. Asta îmi place, n-ai idee ce mult îmi 
place. O să mă aţin şi eu pe acolo, ca să-i apar ca strigoi. Ba 
o să mai iau încă un strigoi cu mine, unul din piele de 
crocodil. Şi strigoiul ăsta o să se plimbe - dar nu prin apă, 
ori pe mal - ci pe spinarea sefirului, atâta vreme până ce s-o 
preface şi el într-un strigoi de bocete, din pricina loviturilor 
pe care o să ile dau, că a sărăcit pe bietul bimbaşa şi l-a 
lăsat pe drumuri. Oare ce-o mai pune la cale nemernicul 
ăla, acolo în ascunzătoarea lui? 

— Ai auzit doar că aşteaptă nişte leşuri. 

— Să-i fie de bine! Să le mănânce fripte! Dar parcă era 
vorba şi de o altă caravană? 

— Da, de a lui Piskhidmet-başi. 

— Cine o mai fi şi ăsta? 

— Un înalt slujbaş de la curtea şahului. 

— Şi ce legătură e între el şi sefir? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? O, Sihdi, ce adânc mă mâhneşti! Ochiul, tău e 
de obicei atât de ager şi urechea ta prinde orice zgomot, de 
la bubuitul tunetului până la ţârăitul plăcut al greierului. Şi 
planurile acestui sefir, care e de o mie de ori mai mare ca 
un greier, să nu le cunoşti! 

— Nu cumva le-ai priceput tu? 

— Nici gând! Dar de ce mă întrebi? Eu nu sunt altceva 
decât ocrotitorul, scutul şi paloşul tău. Când e însă vorba de 
altceva, e treaba ta să le afli pe toate şi să găseşti greierul 
pitit în capul sefirului. 

— Vezi tu, să desluşeşti ţârâitul greierului în iarbă ori să 
afli gândurile ascunse ale unui ticălos, nu e totuna. Pentru 
cea dintâi se cere un auz bun, pe când pentru cealaltă cu 
totul altceva. 

— Acest „altceva” îl ai tu din belşug, Sihdi. 

— Îl ai şi tu. 


— Te rog, nu cere acum aşa ceva de la mine. Ştii că mi-au 
fost hărăzite toate darurile minţii şi ale înţelepciunii, dar de 
când port inelul „Umbrelor” în deget, parcă m-am prostit. 
Te-am descurcat din zăpăceala cu pederul şi sefirul; mai 
mult nu poţi cere deocamdată de la mine. Caută tu singur şi 
o să găseşti. 

— Am şi făcut-o, tu însă nu mi-ai înţeles cuvintele. Ce are 
de gând sefirul nu ştiu dar bănuiesc. 

— Ce anume? 

— Că vrea să jefuiască caravana cu ajutorul beduinilor 
tocmiţi de el. Din învoiala lui cu ghazalii trag următoarea 
încheiere, care ne poate fi nouă de folos: sau n-are destule 
„Umbre” cu sine, sau aceştia nu vor să ia parte la un atac 
asupra caravanei deoarece nu sunt tâlhari şi ucigaşi, ci 
bandiți mai puţin fioroşi. 

— Peder-i-baharatul e şi el o „Umbră” şi cu toate astea a 
vroit să ne omoare. 

— L-ai bătut şi bătaia se plăteşte cu moartea. 

— Nu cred că asta să fi fost pricina. Eu zic că sefirul vrea 
să atace caravana fiindcă socoate să se aleagă cu o pradă 
bună de pe urma asta. 

— Probabil. Nu sunt sigur, dar aşa presupun. Această 
presupunere e în legătură cu majdana koma5 din Paris. 

— Paris, capitala francezilor? O majdana koma, unde se 
arată tot ce-a muncit şi înfăptuit un popor? Ce legătură 
poate să fie între ea, sefir şi atacul caravanei? Întrebă el 
uimit. Sihdi, eşti cel mai înţelept om din câţi am cunoscut în 
viaţa mea; ideile tale sunt atât de pătrunzătoare încât îmi 
spun adeseori că ţie, nu-ţi rămâne nimic ascuns dar pe sefir 
nu poţi cu nici un preţ să-l pui în legătură cu Paris şi 
majdana koma. 

— Totuşi o să încerc. Trebuie să ştii că şahul vrea să se 
ducă la Paris ca să viziteze această majdana koma; toţi sunt 
învoiţi cu asta, în afară de preoţime, el însă ştie tot atât de 
bine ca orice musulman să-i împace. Aceşti preoţi şiiţi se pot 
cumpăra cu aur, de la cel mai mare imam-djuma până la 


neînsemnatul mullah. Dăruieşti ceva câtorva moschei, o 
strângere de mână sunătoare celor mai influenţi imami şi 
dacă n-ajută, te slujeşti de un mijloc care nu dă niciodată 
greş, adică trimiţi o karvan-i-raşwa6 la locurile sfinte şi 
mergi la sigur. Preoţimea din Menshed Ali şi Kerbela are 
asupra şiiţilor o înrâurire neînchipuit de mare. 

— Mai departe, Sihdi! Încep acum să pricep. 

— O astfel de caravană nu se încredinţează decât unui om 
încercat, pe care te poţi bizui. Şi cine cunoaşte mai bine 
decât înalții slujbaşi ai palatului situaţia de acolo? De aceea 
şahul alege pe unul dintre cei mai credincioşi dintre ei, îi 
încredinţează darurile cele bogate, cu însărcinarea să le 
predea preoţilor de acolo. Caravana care le transportă se 
numeşte karwan-i-raşwa sau karawan-i-pişkhidmet başi, 
deoarece în capul ei e un pişkhidmet başi. 

— Aşa cum lămureşti tu lucrurile, le pricep foarte bine. 

— Ascultă mai departe, Halef: Pentru ce crezi că i se zice 
astfel caravanei? Chiar dacă un înalt slujbaş - un şambelan 
- s-ar alipi din întâmplare unei caravane, n-ar fi un motiv să 
i se dea numele după el. Aşa însă înseamnă că ele 
conducătorul ei, nu s-a alipit întâmplător de ea, ciela 
alcătuit-o. 

Dacă presupunerile mele nu mă înşeală, atunci se pune 
întrebarea: ce rost are ca un înalt slujbaş să alcătuiască o 
caravană? Fireşte că nu cu mijloacele lui şi pentru un scop 
urmărit de el. Nu poate fi vorba deci decât de unul mai 
mare ca el şi acesta e şahul. Părerea mea e că numele de 
„caravana şambelanului” nu e oficial, ci i-a fost dat de sefir 
sau peder-i-baharat. Am dovada că nu mă înşel în 
presupunerea mea. 

— Care? Eu nu găsesc niciuna. 

— Ba sunt chiar multe, dar asta singură ajunge. Ai auzit că 
pederul l-a înştiinţat pe sefir despre caravană; a fost în 
Persia, probabil în capitală şi a aflat despre ea. O călătorie 
din porunca domnitorului pentru a duce daruri de un preţ 
atât de mare se ţine de obicei secretă. Ca să afle despre ea 


trebuie să fi cheltuit multe parale, adică mituirea unor 
oameni de la Curte. Fără scop n-au cheltuit ei banii; 
înseamnă că se aşteaptă să le aducă un câştig destul de 
mare. Deci, pederul a trimis încoace un om să înştiinţeze pe 
sefir şi acesta la rândul său a trimis iscoade înaintea 
caravanei, care e mai importantă pentru ei decât aşa-zisele 
„cadavre” care sosesc pe Eufrat. 

— Şi crezi că e importantă şi pentru noi? 

— Deocamdată nu, dar poate deveni. Nu ne gândim să 
punem la cale o întâlnire nici cu peder-i-baharat şi nici cu 
sefirul; dacă însă se va ivi întâmplător, vom fi târâţi fără voie 
în afacerea asta misterioasă, căci îi avem pe unul în faţă şi 
pe celălalt în spate şi locul unde trebuie să se întâlnească ei 
e acelaşi unde ne ducem noi. Există totuşi un mijloc ca să-i 
ocolim. 

— Care? 

— Să renunţăm la vizitarea sfintelor lăcaşuri, să ne 
întoarcem la Bagdad şi să o luăm în acelaşi timp pe alt 
drum, pentru a nu ne întâlni cu pederul. 

— Nici nu mă gândesc! Când mi-am pus eu ceva în cap, nu 
mă las. Mai ales acum. Ar însemna că ne e frică de ei. Am 
hotărât să ne ducem la ruine, o să ne ducem, fie ce-o fi. Ori 
eşti de altă părere? 

— Nu. 

— Atunci hai să plecăm. Caii sunt odihniţi şi mi-am umplut 
burduful cel mic cu apă. Să vină cine o pofti; „Umbrelor” ori 
altor ticăloşi de teapa lor, sunt gata să le arăt cu gârbaciul 
că inima mea, care stă în şfichiul lui, îi aşteaptă cu 
nerăbdare. 

Zicând aceste cuvinte, scoase biciul de la brâu şi pocni de 
câteva ori în aer. Ca să-i potolesc niţel înflăcărarea, îi 
spusei: 

— Pune biciul la loc; trebuie să ne ferim de vreo 
nesocotinţă şi ştii că i-am făgăduit Hannehei să ocolim 
primejdiile, pe cât se poate. 


— O, în privinţa asta, Sihdi, îmi cunosc eu nevasta, soarele 
vieţii mele. Se îngrijeşte de sănătatea trupului meu, dar şi 
de faima mea. Vrea să mă aibă teafăr şi sănătos, nu renunţă 
însă la mândria de a avea un bărbat vestit pentru vitejia lui. 
Cere, ce e drept, să fiu prevăzător, dar ar intra în pământ 
de ruşine dacă Halef al ei n-ar mai fi curajosul războinic de 
odinioară. Mi-ai povestit odată despre o mamă care spunea 
fiului ei, când pleca la luptă: să se întoarcă sau biruitor, sau 
întins pe scut, adică mort. Eu o să mă întorc însă victorios şi 
viu pe scut, căci nici prin gând nu-mi trece să-mi încolăcesc 
braţele în jurul gâtului ei de văduvă. Oare Emmeh a ta nu 
se simte mândră să ştie că de frica soţului ei tremură toţi 
nemernicii de pe pământ? 

— Fireşte că nu i-ar plăcea nici ei să aibă de soţ un laş. 

— Mă bucur pentru ea. Dar acum lasă vorba şi să plecăm, 
timpul zoreşte. Mai întâi să scoatem însă inelele „Umbrelor” 
din deget. 

— De ce? 

— Pentru că nu trebuie să trecem drept „Umbre” decât 
atunci când e nevoie, altminteri s-ar putea să dăm de 
bucluc. 

— Ai dreptate, effendi. lacă, l-am scos. Încălecarăm şi 
ieşirăm din curtea hanului. 

Când caravanele se duc la Hilleh trec de obicei pe aici spre 
hanurile Nasrijeh şi Mohawid; noi renunţarăm însă, căci ne 
feream să ne întâlnim cu cineva în cale şi găseam că e mai 
nimerit s-o luăm pe unde merseserăm odinioară, ca să 
ocolim caravana morţii cu miasmele ei otrăvitoare. 

Drum, sau ceea ce se cheamă un drum, nu era. Călăream 
peste câmp, ori mai bine zis printr-un pustiu întins, plin de 
gropi şi canale de mult secate. Deşi pe atunci le trecusem 
ca în vis cuprinşi de frigurile ciumei şi nu ni se puteau 
întipări în minte locurile, totuşi le recunoşteam acum. 

— Aici a fost, Sihdi, zise deodată Halef, oprindu-şi calul. 
Aici am descălecat atunci ca să lăsăm să treacă zăpuşeala şi 
am băgat de seamă că te schimbaseşi la faţă. Chipul ţi-era 


pământiu şi aveai cearcăne negre în jurul ochilor. Ţi-am dat 
să bei apă amestecată cu oţet, dar privirea ta rămăsese tot 

fără viaţă şi începusem să înţeleg că-ţi adunai toate puterile 
să nu te laşi doborât de boala aceea grozavă şi să nu-mi fac 
eu inimă rea. 

— Da, da, dragul meu, au fost timpuri grele pentru noi. Nu 
mai eram om, ci o umbră. Pe când goneam prin pustiul 
arzător, totul mi se părea o nălucire şi oamenii pe lângă 
care treceam, nişte fantome ale închipuirii mele. Dacă vrei 
tu, ne vom conduce după drumul făcut atunci şi vom putea 
poposi la noapte la Birs Nimrud. 

— Cum doreşti, Sihdi. Cât mai avem până la Hilleh? 

— Vreo patru ceasuri. 

— Vom ajunge deci pe arşiţa cea grozavă şi vom aştepta 
acolo până se va mai potoli niţel, înainte de a porni mai 
departe. 

Într-adevăr, pe la amiază ajunserăm la plantațiile de 
palmieri de pe malul stâng al Eufratului. Zărirăm la dreapta 
noastră ruinele El Himmar, pe urmă dealurile lui Bab el 
Mudşellibeh şi colina Oasr, care a fost odinioară cetatea 
regală în care a murit Alexandru cel Mare. Pe cea mai 
apropiată colină, Amran Ibn Ali, trebuie să fi fost vestitele 
grădini ale Semiramidei?. 

Pe stânga se aflau de asemenea o mulţime de ruine, dintre 
care cea mai mare se numeşte încă şi astăzi Babel. Legenda 
mahomedană spune că înăuntrul ei au fost spânzurați de 
picioare cei doi îngeri căzuţi, Harut şi Marut, care se mai 
văd şi astăzi în aceeaşi poziţie. 

Când am ajuns la Hilleh trecurăm podul şi traserăm la un 
menzil8 pe care l-am preferat în loc de han, deoarece era 
pustiu în acea zi şi avea şi o încăpere mare în pământ, 
foarte răcoroasă. 

Legarăm caii sub un şopron, le dădurăm nutreţ şi apă din 
belşug, apoi coborârăm în odaie, eu ca să-mi odihnesc niţel 
oasele, iar Halef să pregătească prânzul. 


Hilleh a fost clădit din cărămizile ruinelor fostului turn 
babilonian şi e capitala judeţului Divanijeh. De aici se 
despart drumurile care duc la Kerbela şi Nedjet Ali. Printre 
clădirile oficiale, cea mai însemnată e moscheea Eş şem9. 
Cei zece mii de locuitori sunt şiiţi, persani şi arabi şi atât de 
fanatici, încât mă ferii să spun birtaşului că sunt creştin. Nu 
m-ar fi tolerat o clipă sub acoperişul lui şi tot ce aş fi atins 
cu mâna mea trebuia să fie sfinţit pe urmă de molah, iar 
cheltuielile, destul de mari de altfel, trebuia să le suport eu. 

Mâncarăm cu poftă găina friptă de Halef, dar când 
cerurăm niţel lapte bătut - Hilleh e renumit pentru laptele 
lui bătut - a trebuit să dăm jos cu lingura stratul de 
murdărie de deasupra. 

Trebuie să ştiţi că oraş mai murdar ca Hilleh nu cred să 
existe. 

Birtaşul păru mânios, când ne văzu ce facem, dar Hagi 
Halef, care ştia întotdeauna să iasă din încurcătură, îi zise 
cu glas umil: 

— Ilartă, rogu-te, o, tu, cel mai primitor dintre oameni, 
fapta noastră. Trebuie să ştii însă, că ne-am juruit să ne 
lipsim cât om trăi de ce e mai bun şi fiindcă smântâna e cel 
mai bun lucru de pe lume, nu ne e îngăduit s-o mâncăm. 

— Allah fie îndurător cu voi şi să vă dea putere să vă ţineţi 
de jurământ până la sfârşitul vieţii voastre, răspunse 
birtaşul. Nu înţeleg însă de ce aţi mâncat de la găină ce era 
mai bun. Văd că n-a mai rămas nimic din ea. 

— 'Te înşeli, o, gazdă primitoare. 

— Păi nu mai văd decât oasele... 

— Aşa şi e. Ce-ar fi însă de capul găinii dacă n-ar avea oase 
ca să-i susţină trupul? Şi cum ar putea trăi, când nu i s-ar fi 
dat penele care sunt nu numai îmbrăcămintea ci şi podoaba 
trupului ei? Dacă Allah ţi-ar fi hărăzit darul înţelegerii ţi-ai 
da seama că oasele şi penele sunt tot ce e mai bun la o 
găină. Uite aici oasele. Du-te în bucătărie şi o să vezi şi 
penele. Nici n-am gustat din ele. Am fi lăsat şi din lapte 
ciolanele şi penele, dar laptele n-are lucruri de astea. 


Omul nu ştia ce să răspundă, de aceea ieşi, bombănind, pe 
uşă. 

Halef râse pe înfundate şi-mi şopti: 

— Rău îmi pare că n-a fost şi Hanneh să m-audă. Aşa e că 
am întors-o bine cu penele şi oasele găinii? 

După câtva timp birtaşul veni însoţit de trei inşi înfăşuraţi 
în nişte mantale de lână. Aceştia ne priviră cu o curiozitate 
bătătoare la ochi, apoi se aşezară aproape de noi. Îşi 
aprinseră ciubucele, porunciră să li se aducă numaidecât 
cafea şi unul din ei începu să ne descoasă: 

— Am văzut în şopron caii voştri. Cine are astfel de cai, 
trebuie să fie bogat, tare bogat, îmi îngăduiţi să întreb din 
ce ţară sunteţi? 

— Suntem din ţara Şibiri10, unde munţii acoperiţi pururi 
cu zăpadă, dau cu coamele în lună, răspunse Halef. 

— Allah, ce frig trebuie să fie pe la voi! Noi, cei de pe aici, 
nu ştim ce e zăpada, dar am auzit despre ea. Trăiesc şi 
sunniţi pe acolo? 

— Nu, numai şiiţi. 

— Atunci, blagoslovească Allah ţara asta şi să facă să 
crească o sută de palmieri de fiecare ins. Sunt avuţi oamenii 
voştri? 

— Da, toţi. 

— Se vede după caii voştri. Şi când pleacă la drum, îşi iau 
numai pungi cu aur cu ei? 

Halef îşi dădu seama că fusese cam neprevăzător când 
spusese că toţi oamenii sunt bogaţi pe acolo, de aceea căută 
acum s-o dreagă. 

— Nu, nu iau nimic cu ei, fiindcă oamenii de la noi sunt 
foarte primitori, aşa că n-are nimeni nevoie de bani când 
pleacă la drum. 

— Dar cu ceva tot trebuie să răsplătească pe cei care îi 
găzduiesc. Atunci poartă la ei lucruri de preţ, poate chiar 
mărgăritare şi alte pietre scumpe. 

— Pietre scumpe? Ce fel de pietre sunt astea? 

— Diamante, rubine, smaralde, peruzele... 


— Allaă! Allah! Ce, astea sunt la voi pietre scumpe? 

— Fireşte. 

— Ce ţară, frate! Şi ce fel de oameni sunteţi voi! La noi în 
Şibiri toţi munţii sunt din pietre de astea. Nu le ia nimeni în 
seamă; drumurile sunt pietruite cu diamante şi casele se fac 
din rubine şi peruzele, iar zidurile geamiilor sunt din 
smaralde cât bolovanii voştri de mari. 

— Maşallah! Nu e de crezut! 

— Ba e, fiindcă aşa este. Avem şi noi pietre scumpe, care 
se plătesc cu multe parale. 

— Ce fel de pietre? 

— Ardezie, cremene, argilă, granit şi altele. 

— la spune: oamenii voştri sunt nebuni? 

— Ce întrebare! 

— Păi astea sunt pietre din care sunt făcuţi munţii noştri. 

— Atunci voi şi munţii voştri sunteţi nebuni, nu noi. Aşa 
ceva nu se cunoaşte în Şibiri; aici, însă, scrânteala pare să 
fie în toate capetele, după câte văd. 

— Adică? 

— Numai nişte nebuni sunt în stare să ne întrebe dacă 
avem aur şi pietre scumpe la noi. Crezi tu că, să fi avut 
chiar astfel de lucruri asupra noastră, vă spuneam? Nici un 
om în Şibiri nu e atât de prost cum par să fie ăştia de pe 
aici. 

Acum îşi dădu omul seama că Halef îşi bătuse joc de el. 
Puse mâna pe cuţit şi strigă ameninţător: 

— Taci, că dacă nu, vâr cuțitul în tine! 

— Lasă-l acolo unde e, că avem şi noi jucării de astea, râse 
Halef. Prea vroiai să ştii multe de când ai venit tu şi ne-ai 
luat la cercetare. Avem ori nu chef de vorbă, ţie nu-ţi pasă. 
Doar nu suntem nişte copilandri pe care să-i iscodeşti cu 
întrebări de astea prosteşti. Şi acu', fă bunătatea şi ne lasă 
în pace. 

Omul sări drept în picioare, ridică pumnii şi răcni: 

— Aş putea să vâr cuțitul în tine, dacă n-aş... dacă n-am... 
dacă n-am fi din neamul solaib. Auzit-ai tu de ei? 


După o veche tradiţie, solaibii se bucură de mare 
consideraţie prin părţile acelea. Le merge vestea de oameni 
paşnici şi nimeni nu le caută pricină. În schimb nici ei nu au 
voie să se ia la ceartă cu cineva. 

Ştiam de la cei doi trimişi ai sefirului că se înţeleseseră cu 
beduinii ghasai, ca aceştia să se dea drept solaibi. Probabil 
că ăştia de aici făceau parte din cei tocmiţi de el. De teamă 
ca Halef să nu se lase mânat de firea lui şi gâlceava să se 
înteţească, zisei individului ca să-l potolesc: 

— Dacă eşti într-adevăr un solaib, nu-ţi da de ruşine 
neamul şi stai liniştit la locul tău. Suntem deprinşi când 
vrem să intrăm cu cineva în vorbă să începem noi. Aşteaptă 
deci până ce te vom întreba. 

— W'Allah! Zise el cu ironie, vă credeţi pesemne oameni 
de seamă. Dar o să vă spun eu cine sunteţi. Sunteţi... 

Mă apropiai repede de el şi-l întrebai printre dinţi: 

— Hai, spune dacă ştii... 

Rămase cu gura căscată şi în vreme ce-l pironeam cu 
privirea se dădu pas cu pas îndărăt, se aşeză la locul lui şi 
tăcu. Mă întorsei şi eu la al meu şi mă făcui că nu-i mai iau 
în seamă. 

Nu trecu mult şi beduinii plecară, după ce ne aruncară 
mai întâi priviri amenințătoare. 

— Sihdi, l-ai băgat în sperieţi, zise Halef râzând. Mare 
fricos trebuie să fie! 

— Cu atât mai mult nu trebuia să-l întărâţi. 

— Păi el s-a legat întâi de mine... 

— N-are a face. 

— Vezi cum eşti, Sihdi! Nu mi-ai făcut tu semn să-i 
răspund? 

— Dar nu aşa cum ai făcut-o. 

— Se putea altfel? Ce treabă avea el să întrebe dacă 
suntem bogaţi? Asta nu e întrebare de om cinstit şi unui 
tâlhar nu-i îngădui să mă socotească prost. Spusei 
adineauri că-l cred un fricos, adaug însă că e şi un mare 


ticălos - fiindcă, vezi tu şi ticăloşii sunt fricoşi. Cam ce 
părere ai tu despre ăştia trei? 

— Cred că fac parte din ghasaii care trebuie să ia parte la 
atacul caravanei. Aş fi fost mai bucuros să nu dau ochii cu 
ei. 

— Dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede că ţi-e frică. Fie ce-o fi, 
mie nu-mi pasă. Şi dacă sunt într-adevăr cine crezi tu, n-au 
ei vreme de noi, au destulă bătaie de cap cu ce-i aşteaptă 
fiindcă... A, ascultă! 

Auzirăm tropot de copite şi nechezat de cai. Alergarăm în 
curte şi văzurăm pe cei trei beduini - era şi birtaşul printre 
ei - încercând să încalece pe armăsarii noştri care se 
zbăteau cât puteau. 

Când văzu Halef asta, smuci biciul de la brâu, dar îl apucai 
repede de braţ şi-i şoptii: 

— Astâmpără-te, pentru Dumnezeu! Lasă-i să încalece; au 
să-şi primească repede pedeapsa. Armăsarii au să-i 
trântească la pământ, cum or porni. 

Halef îşi stăpâni mânia şi răspunse cu-nţeles: 

— Ai dreptate, Sihdi. Dar să-i trântească astfel ca să ţină 
minte multă vreme. Las' pe mine, ştiu eu ce am de făcut. 

Cu chipul zâmbitor se apropie de beduini şi-i întrebă cu 
blândeţe: 

— Vreţi să încercaţi caii, nu e aşa? 

— Da, asta vor, încuviinţă birtaşul, dar pesemne că au pe 
dracu' în ei, că nu se lasă defel să-i încalece. 

— Vezi că sunt deprinşi numai cu călăreţi de ăi buni şi 
ăştia nu par să fie din ăia. 

Luând cuvintele lui drept bătaie de joc, unul din ei 
răspunse cu ciudă: 

— Lasă că au să vadă ei, numai să ne putem urca în 
spinarea lor! Ia potoleşte-i niţel, ca să-i încălecăm. 

— Cu plăcere. Vă spun însă dinainte că o să vă trântească. 

— Nu mai pălăvrăgi şi fă ce-ţi spun. 

— Bine, dar să n-aruncaţi pe urmă vina pe mine dacă v-aţi 
rupe gâtul. 


— Gâturile sunt ale noastre, nu ale voastre, ştim noi să ni 
le păzim. 

— Fie! Încălecaţi şi ţineţi-vă bine, altminteri ajungeţi prea 
repede jos. 

Nu e de mirare că beduinii ţineau morţiş să încerce 
armăsarii. Beduinul e călăreț înnăscut şi se înflăcărează 
repede când vede un cal de soi. 

Dorinţa sa de a-l încerca era întru totul de înţeles. De 
aceea nu m-a mirat prea mult acţiunea lor. 

Armăsarii noştri erau nervoşi, aruncau din copite în 
dreapta şi în stânga, deşi noi, stăpânii lor, eram de faţă. 
Hagi Haletf ridică braţul şi strigă: „şuş!”11. La auzul acestui 
cuvânt caii rămaseră nemişcaţi. Doi dintre beduini 
încălecară şi se părea că armăsarii le dau ascultare. Atunci 
ei începură să-i mâne în zig-zag, ceea ce nu era lipsit de 
pericol în curtea îngustă. Observai că ochii cailor erau tot 
timpul aţintiţi asupra lui Halef; inteligentele animale ştiau 
despre ce era vorba, în clipa în care călăreţii, venind din 
direcţii opuse, se îndreptară unul către altul, se auzi 
strigătul lui Halef: „litaht, litaht!”. Pronunţase cele două 
cuvinte despărţindu-le printr-un fluierat strident, în clipa 
următoare caii se opriră din galop, ridicându-se în două 
picioare şi zvârlindu-se în sus, iar cei doi călăreţi zburară 
din şei cât ai clipi din ochi, căzând cu o bufnitură puternică 
pe sfărâmăturile de cărămizi răspândite pe jos. În curte se 
aşternu o tăcere de mormânt. Caii stăteau acum nemişcaţi, 
iar călăreţii le urmau exemplul. Pe moment gazda şi cel de- 
al treilea beduin rămaseră împietriţi, dar în clipa următoare 
se repeziră spre cei căzuţi. 

Pe chipul lui Halef se putea citi expresia unei mari 
satisfacţii. 

— Ce spui, Sihdi, de treaba asta? Mă întrebă el. Cum ţi se 
pare dresura armăsarilor? 

— Excepţională, răspunsei eu. Dar cred că au păţit-o rău 
călăreţi. 


— Puțin îmi pasă mie de asta. N-aveau decât să nu se 
apropie de caii noştri! I-am avertizat, îmi eşti martor; aşa că 
ei poartă răspunderea pentru ce au păţit. la uită-te la ei, şi- 
au binemeritat răsplata! 

Unul dintre beduinii căzuţi dădu să se ridice, dar nu putu 
pentru că îşi rupsese piciorul; celălalt zăcea în continuare 
nemişcat. Nu îmi dădeam seama dacă era şi el rănit. 

Ne-am dus să ne luăm lucrurile din odaia în care 
poposisem. La întoarcere ne dădurăm seama că, între timp, 
indivizii se sfătuiseră între ei; se pare că gazda era delegată 
să ne anunţe ce hotărâseră, căci ni se adresă pe un ton 
duşmănos: 

— la spuneţi, se pare că vreţi să plecaţi degrabă? 

— Da, răspunsei eu. 

— Numai că asta nu se poate. Trebuie să rămâneţi aici! 

— De ce? 

— Păi, vezi bine ce s-a întâmplat. Acest om şi-a rupt 
piciorul şi celălalt este poate chiar mort. 

— Şi ce ne privesc pe noi toate astea? Doar i-am prevenit! 

— Dar aţi făcut semn cailor să-i arunce la pământ! 

— Asta nu te priveşte pe tine! Spune-ne cât îţi datorăm 
pentru mâncare şi vezi-ţi de treaba ta! 

— Cât îmi datoraţi o să aflaţi mai târziu. Pentru moment nu 
aveţi voie să plecaţi de aici. 

— Ce vorbeşti? Doar n-o să ne ţii aici cu de-a sila! 

— Ba da, asta am să şi fac şi, dacă nu îmi daţi ascultare, 
am să vă reclam chiar şi paşei. 

— Cu asta nu ne sperii. Dacă-ţi închipui că ne temem de 
sangeacul vostru, căruia îi atribui titlul de paşă, te înşeli. 
Noi stăm sub directa protecţie a padişahului şi, chiar dacă 
nu ar fi aşa, ştim să ne apărăm şi singuri. Nu vrei să ne spui 
cât ne costă mâncarea pe care am consumat-0? 

— Nu! 

— Atunci îţi plătesc cât cred eu de cuviinţă. O să fie mai 
mult decât ţi se cuvine. Poftim plata. 


Am scos banii din portofel şi i-am întins, dar el mă lovi 
peste mână şi banii căzură pe jos. L-am avertizat, 
spunându-i: 

— Ascultă, omule, nu sunt obişnuit ca cineva să-mi dea 
peste mână sau să mă jignească. Dacă încerci aşa ceva din 
nou, să ştii că am să-ţi arăt cum obişnuiesc eu să pedepsesc 
asemenea neobrăzare. Şterge-o de aici! 

Văzând că vreau să încalec, mi se aşeză în faţă. Halef mi-o 
luase înainte. Beduinii îi strigară gazdei să nu mă lase să 
plec. Omul mă apucă de braţ. 

— Ia mâna de pe mine! Strigai eu. 

— Ai să rămâi aici! Îmi răspunse individul pe un ton răstit, 
strângându-mă de braţ. 

— Atunci du-te unde zac şi ceilalţi! Strigai eu, repezindu-i 
un pumn sub bărbie, care îl şi trânti la pământ. 

Imediat îl apucai de braţ, l-am ridicat şi l-am aruncat drept 
în cel de al treilea beduin care se grăbise să îi vină în ajutor. 
Amândoi se prăbuşiră, cu o bufnitură surdă, la pământ. 
Înainte ca vreunul din ei să se scoale, încălecai şi calul meu 
porni în galop, urmat de cel al lui Halef. În urma noastră 
auzirăm urletele şi blestemele indivizilor. Nu le-am acordat 
nici o atenţie şi ne-am îndepărtat, fără să fim urmăriţi. Am 
traversat partea apuseană a oraşului şi ne-am îndreptat în 
direcţia unui pâlc de palmieri de la care pornea drumul 
spre Birs Nimrud şi ruinele de la Ibrahim Chahil. 

Drumul nu a durat mai mult de trei ceasuri şi pe timpul 
parcurgerii lui am întâlnit doar câţiva călători singuratici. 
Când am ajuns la destinaţie, soarele se afla la asfinţit şi ne- 
am aşezat tabăra la poalele ruinelor, în acelaşi loc în care 
ne oprisem şi data trecută. Prin apropiere nu se afla nici 
țţipenie de om, aşa că ne-am putut lăsa caii fără nici o 
supraveghere în timpul escaladării fumului care ne 
permitea o observare mai bună a împrejurimilor ruinelor. 
Ajunşi sus am putut privi panorama unuia din lăcaşurile 
cele mai vestite din istoria religiilor şi din istoria universală, 
Babel sau Babilon! Potrivit afirmațiilor lui Herodot, marele 


istoric al antichităţii, oraşul aşezat pe ambele maluri ale 
Eufratului avea un perimetru de 480 stadii, adică aproape 
90 km (1 stad =185 m). 

Era înconjurat de un zid înalt de 200 coţi şi cu o grosime 
de 50 coţi, apărat de turnuri solide şi de un şanţ adânc, plin 
cu apă. O sută de porţi din bronz se deschideau în acest zid, 
fiecare din ele continuându-se cu o cale dreaptă care 
străbătea tot oraşul, până la poarta opusă. Casele, înalte, 
având până la patru caturi, erau construite din cărămizi 
lipite între ele cu smoală. Clădirile aveau faţade splendide şi 
erau despărțite prin curţi deschise. Numeroase pieţe şi 
grădini ofereau celor două milioane de locuitori ai oraşului 
locuri de odihnă şi recreaţie. De asemenea, malurile 
fluviului erau împrejmuite de ziduri uriaşe, prevăzute cu 
porţi metalice, care noaptea erau zăvorâte. Peste fluviu se 
arcuia un pod măreț, lat de 30 de picioare, al cărui acoperiş 
era demontabil. Potrivit lui Diodor, istoric roman de origine 
grecească, podul avea o lungime ce putea fi parcursă într- 
un sfert de ceas, în timp ce Strabon, geograf şi istoric grec, 
afirma că măsura o stadie în lungime. Pentru ca să poată fi 
construit, apele fluviului au trebuit să fie deviate. Pentru 
aceasta s-a săpat, în partea apuseană a oraşului, un lac 
adânc de 75 de picioare şi cu o circumferință de 12 mile, în 
care s-au abătut apele fluviului. Acest lac, menţinut şi în anii 
care au urmat, servea pentru apărarea oraşului, pentru 
regularizarea debitului apelor, care altfel puteau provoca 
inundaţii, cât şi pentru irigarea câmpurilor cultivate, 
operaţie efectuată cu ajutorul unui mare număr de ecluze. 
La capetele podului se ridica câte un palat imens, ambele 
palate comunicând printr-un tunel subteran. 

Cele mai măreţe construcţii ale Babilonului, care în 
scrierea cuneiformă era ortografiat Bab ilu, adică „Porţile 
lui Dumnezeu”, le formau vechiul palat regal, având mai 
mult de o milă în circumferință, grădinile suspendate ale 
Semiramidei şi palatul nou, împodobit cu nenumărate 
sculpturi şi înconjurat de trei rânduri de ziduri. 


Faimoasele grădini ale Semiramidei erau împrejmuite şi 
ele cu un zid, lat de 22 picioare şi constituiau un patrulater 
cu o suprafaţă de 160.000 de picioare pătrate. Ele erau 
alcătuite din terase în formă de amfiteatru, la care duceau 
trepte late de 10 picioare şi erau susţinute pe nişte stâlpi 
înalţi. Platformele acestor terase erau pavate cu dale 
măsurând în lungime 16 picioare şi în lăţime 4 picioare, 
perfect îmbinate, astfel încât să nu poată pătrunde nici o 
picătură de apă printre ele. Peste aceste dale era aşternut 
un strat gros de papură chituită, deasupra încă două 
rânduri de cărămizi, prinse între ele, cu smoală, totul fiind 
acoperit cu plăci de plumb. Pe acest, „pat” era aşezat un 
strat de pământ, cu o grosime suficientă pentru a permite 
celor mai falnici arbori să-şi dezvolte rădăcinile. Pe terasa 
cea mai înaltă se găsea o fântână uriaşă care îşi trăgea apa 
din fluviul ce curgea în apropiere, în cantitate suficientă 
pentru a uda din belşug grădinile aflate dedesubt. 

Sub fiecare terasă erau amenajate săli spaţioase, 
iluminate în timpul nopţii, împodobite cu straturi de flori ce 
emanau efluvii de parfumuri îmbătătoare, oferind totodată 
vizitatorilor panorama splendidă a oraşului şi 
împrejurimilor sale. 

Cea mai impunătoare construcţie a oraşului era, însă, 
turnul, despre care Talmudul relatează că ar fi măsurat în 
înălţime 70 de mile. După alte relatări el atingea 25.000 
picioare. La ridicarea lui ar fi lucrat un milion de oameni, 
timp de doisprezece ani. Toate acestea sunt, însă, 
considerate exagerări. Se pare că turnul, ridicat în mijlocul 
templului închinat lui Baal, avea în jur de o mie de picioare 
în circumferință şi ajungea la o înălţime de 800 picioare 
(adică 240 m)12. Avea opt etaje, platformele de susţinere 
ale acestora fiind tot mai mici pe măsură ce urcai. Scara de 
acces se înfăşură în spirală pe zidul exterior al turnului. 
Fiecare etaj cuprindea săli boltite, susţinute de coloane, 
mobilate cu mese, scaune şi împodobite cu vase din aur 
curat. În catul de jos se găsea o statuie a zeului Baal, care 


cântărea o mie de talanţi babiloneni şi valora multe 
milioane de monezi de aur. La etajul al optulea era instalat 
un observator astronomic. 

Toate aceste comori care, potrivit lui Diodor, valorau peste 
6.300 talanţi aur, au fost jefuite de Xerxes13. Legenda 
spune că în turn s-ar fi aflat şi o fântână, a cărei adâncime 
măsura cât înălţimea întregii construcţii. Alexandru cel 
Mare a purces la restaurarea turnului prăbuşit, folosind 
numai pentru curățirea dărâmăturilor peste 10 000 de 
muncitori, dar moartea sa prematură l-a împiedicat să 
desăvârşească acest plan. 

Acesta era faimosul Turn Babel, una din cele şapte minuni 
ale lumii antice. Dar acum...? Ce mai rămăsese din 
minunata construcţie? 

Şaizeci de mii de războinici pedeştri, o sută douăzeci de 
mii de călăreţi şi o mie care de luptă prevăzute cu coase, 
mii de călăreţi pe cămile, avându-l în frunte pe Cyrus14, 
cuceriseră Babilonul, în ciuda puternicelor sale mijloace de 
apărare şi a unor rezerve alimentare care asigurau 
necesarul de trai al locuitorilor pe douăzeci de ani! Ulterior, 
regele persan Darius Hystaspis dă ordin să se distrugă 
zidurile de apărare ale cetăţii, iar Xerxes, aşa cum am mai 
arătat, o deposedează de toate comorile ei. lar Alexandru 
cel Mare nu reuşeşte să salveze ce mai rămăsese din gloria 
trecută a Babilonului. Pe locurile unde se ridicau aievea 
splendidele construcţii, peste puţină vreme se cultivau 
cereale, iar regii parți ai Babilonului au folosit-o ca 
rezervaţie de vânătoare! Concomitent cu dominaţia arabă 
numele Babilonului aproape că a dispărut din istorie, 
pentru ca în zilele noastre să nu mai existe decât un câmp 
de dărâmături şi de ruine de piatră, în care nici măcar 
arheologii nu s-ar mai putea descurca! 

Soarele se pregătea să apună, aşa că ne-am întors la caii 
noştri, ca să ne aşternem păturile pentru odihna de noapte. 
Pe drumul de întoarcere ajunsesem, la un moment dat, la o 
ieşitură a colosalelor dărâmături, unde văzurăm ceva care 


ne scăpase pe când urcam. Era vorba de un canal vechi 
care, pe deplin secat în timpul verii, acum avea apă din 
belşug şi ajungea aproape până la Birs Nimrud. Spre marea 
noastră mirare, pe canal zărirăm mişcându-se, în 
depărtare, numeroase ambarcaţiuni. 

— Cine ar putea să fie? Mă întrebă Halef. 

— Cum nu ştii tu, nu ştiu nici eu, răspunsei. S-ar putea să 
nu ne intereseze! Nici nu ştim în ce direcţie înaintează. Ce 
ar fi, totuşi, să ne apropiem puţin, ca să-i vedem mai bine. 

Aşa am şi făcut şi în curând am observat că de fapt, nu se 
îndepărtau, ci, dimpotrivă, se apropiau. Cum de la o 
distanţă atât de mare nu puteau fi bine văzuţi, am mai 
rămas puţin pe loc. După câtva timp am fost însă nevoiţi să 
părăsim locul, pentru că eram în pericol să fim descoperiţi. 
În timp ce coboram, Hagi Halef îmi spuse: 

— Sihdi, am o idee; dacă e chiar bună, nu ştiu. 

— Se referă la oamenii de colo, de pe apă? 

— Da. 

— Ei? 

— Mă gândesc la ce au spus trimişii sefirului şi anume că 
trupurile celor morţi să fie coborâte pe Eufrat. Să nu râzi 
de mine! 

— Nici nu-mi trece prin minte, căci m-am gândit şi eu la 
acelaşi lucru, deşi nu am nici o dovadă că ar fi vorba tocmai 
de aceste cadavre şi nu de altceva. 

— Dar gândeşte-te, că, dacă presupunerea noastră este 
corectă, avem de-a face cu sefirul! 

— Da, la asta mă gândesc şi eu. 

— Trebuie să fim atenţi. Locul unde vrem să ne ridicăm 
adăpostul se găseşte pe partea pe care se află ruinele şi pe 
care vin şi oamenii aceştia. 

— Da, dacă vin într-adevăr! Trebuie să aşteptăm cu 
răbdare, ca să vedem dacă asta le e intenţia. După felul în 
care se mişcă nu folosesc bărci ci un fel de plute mici, care 
înaintează cu ajutorul unor vâslaşi. Ce se va întâmpla când 
vor ajunge la capătul canalului vom afla, fără îndoială, în 


curând. Oamenii aceştia plănuiesc ceva; s-ar putea să fi 
încărcat pe plute nişte lucruri care urmează să fie 
transportate de la canal la ruine. Traseul lor se îndreaptă 
exact în direcţia noastră. O să fim atenţi şi o să ne îngrijim 
de pe acum să ne adăpostim caii. Din fericire mai este 
destulă lumină, ca să putem găsi un loc potrivit. 

Când am ajuns jos, ne-am îndreptat spre poalele ruinelor. 
Deodată am observat un lucru care mi-a atras atenţia. Era 
acolo un fel de movilă formată din dărâmături, îndeosebi 
din cărămizi mai mult sau mai puţin întregi, care căzuseră, 
desigur, de sus. La această movilă ducea, din locul unde ne 
aflam, o potecă. Cred că altcineva, un beduin, de pildă, nu 
ar fi descoperit-o, dar pentru ochii ageri ai unui vânător din 
prerie şi din pădurile virgine era destul de perceptibilă. 
Arătând spre ea i-am spus măruntului meu prieten, Hagi 
Halef: 

— Vezi aceste urme? 

— Urme? Întrebă el uimit. Nu văd nimic. Ce fel de oameni 
ar fi putut să se urce pe această grămadă de dărâmături? 

— Nu e vorba de oameni, ci de animale care s-au plimbat 
de multe ori pe aici, în sus şi în jos. 

— Te pomeneşti că or fi fost chiar lei, râse Halef. 

— Asta n-aş crede. E vorba de animale mici. 

— S-ar putea! Eu nu văd nimic! Cred că pe noi nu ne prea 
interesează locul acesta de plimbare al animalelor, care vor 
fi fost ele. Hai să mergem mai departe. 

— Nu. Căutăm o ascunzătoare şi animalele care umblă pe 
aici nu sunt din cele domestice, ci sălbatice, iar acestea din 
urmă îşi fac rezerve de hrană în locuri ascunse bine. 
Trebuie să cercetăm îndeaproape urmele astea! 

Urcarăm pe movila de moloz şi ajunserăm la un loc ce nu 
putea fi văzut de jos şi care părea că este o intrare ce 
traversa zidul de ruine. Era greu de stabilit faptul dacă ar fi 
existat aici odinioară o poartă sau dacă, pur şi simplu, zidul 
se degradase din diferite motive, tocmai în acest loc. Fapt 
este că intrarea era destul de largă ca să ne permită 


trecerea, nu numai nouă, ci chiar şi cailor noştri. N-am 
zăbovit şi am pătruns prin ea. Drumul era lung şi îngust, 
printre mormane uriaşe de cărămizi şi se termina într-un 
fel de încăpere dreptunghiulară, care putea cel mai bine fi 
comparată cu un luminator sau o curte interioară acoperită 
cu geamuri, pe care, însă, nu le vedeam nicăieri. Zidurile 
care o înconjurau erau în bună parte distruse, iar 
„podeaua” pe care stăteam era constituită dintr-un fel de 
pulbere de cărămidă ce părea a avea grosimea unui etaj. În 
interiorul încăperii era mai întuneric decât afară, dar 
reuşirăm să vedem, totuşi, răspândite pe jos, dejecţiile 
animalelor care pătrunseseră aici şi descoperirăm, după o 
cercetare atentă, de ce neam erau. Se pare că acest loc 
reprezenta un fel de arenă de luptă şi de joacă, căci 
văzurăm pe jos smocuri mari de păr şi o sumedenie de ţepi, 
smulşi sau rupţi de pe cei învinşi. 

— Maşallah! Strigă Halef. Se pare că am descoperit un 
Suk el Kanasid15! Aşa e, Sihdi? 

— Da, răspunsei. Această încăpere, atât de bine tăinuită, 
prin care cred că nu a mai călcat picior de om de aproape 
două milenii, s-ar putea foarte bine să fi servit ca adăpost 
unor arici. Ei pot să-şi sape cu uşurinţă galerii prin această 
pulbere de cărămidă. Dar, stai, acum îmi aduc aminte ce mi- 
a povestit bimbaşa, anume că fusese închis într-o încăpere 
în care erau şi arici. Ceea ce înseamnă că atunci când au 
ajuns aici ei şi-au săpat nişte galerii prin care comunicau cu 
exteriorul. Trebuie să vedem dacă aceste adevărate 
ganguri sunt destul de largi pentru a permite şi trecerea 
unui om. 

— Sihdi, nu mai visa! Văd eu că vrei să combini nişte 
lucruri care nu prea se potrivesc unele cu altele. 

— De unde ştii că nu se potrivesc? 

— Nu corespunde înălţimea. 

— Cum adică? 

— Păi, după descrierea bimbagşei, închisoarea în care a 
zăcut el se afla la o înălţime mai mare decât încăperea asta. 


— Da, este valabilă remarca ta pentru punctul în care ne 
aflăm, dar colo, în faţa noastră, în colţul celălalt, stratul 
care formează podeaua e în pantă urcătoare aproape cât 
un etaj şi... ia uită-te. Vezi găurile acelea care duc spre zidul 
dărâmat? 

— Da! Le văd, dar ce mă miră e că aceşti arici au săpat o 
galerie tocmai aici, unde ai tu nevoie. 

— Nevoie? Dar eu nu am nici o nevoie, căci nu sunt 
prizonier aici. Eu combin nişte împrejurări care par să fie 
legate între ele şi faptul că am sau nu dreptate nu are nici o 
influenţă asupra noastră. Sunt, însă, hotărât să cercetez, 
totuşi, această curte interioară mâine dimineaţă, când o s-o 
pot face mai temeinic decât acuma. Trebuie să ne grăbim, 
pentru că în cel mult zece minute o să fie întuneric beznă. 

— Şi cum rămâne cu ascunzătoarea pentru caii noştri? 

— E găsită! Îi aducem aici. 

— La asta m-am gândit şi eu. Aici se vor afla în siguranţă. 
Să mergem să-i aducem. 

Nu trecuseră nici cele zece minute şi caii erau la adăpost, 
în loc sigur. 

Adierea vântului de seară se înteţise. Venea dinspre 
miazănoapte, lucru care ne convenea, căci aducea spre noi 
zgomotul paşilor celor care veneau dinspre canal. Aşa au 
trecut vreo două ceasuri, când Hagi Halef începu să se 
agite, să mormăie şi, în cele din urmă, să mă întrebe pe un 
ton iritat: 

— Simţi un miros, Sihdi? 

— Da, răspunsei eu, deoarece aveam aceeaşi senzaţie 
neplăcută. 

— Eu cred, spuse Halef, că e din ce în ce mai insuportabil. 
Ăsta nu se mai poate numi miros, ci de-a dreptul pute, de 
parcă ar trece pe lângă noi o caravană a morţii. 

— Păi, chiar aşa e, se apropie de noi o asemenea caravană. 

— Cum aşa? Chiar o caravană a morţii? 

— Da, chiar dacă nu e una mare, ca aceea pe care am 
văzut-o atunci. Se simte tot mai apropiată, ceea ce 


înseamnă că se apropie de noi. Astupă-ţi nasul, în schimb 
deschide-ţi urechile cât mai bine. Ascultă! 

Se auzeau apropiindu-se paşii unor oameni trecând pe 
lângă noi. Se auziră şi comenzi, după care se instala 
liniştea. 

— Să-i mulţumim lui Allah; au trecut de noi! Spuse, 
suspinând, Halef. Vântul a luat cu el mirosul ăsta groaznic, 
aşa că putem respira din nou. 

— Asta poţi să faci tu. Eu însă am să mă bucur în 
continuare de acest „parfum”, deoarece vreau să urmez 
caravana. 

— Cum ai spus? S-o urmezi? Dar de ce? 

— Trebuie să aflu cine sunt aceşti oameni şi ce anume fac 
aici, pe meleagurile astea. 

— Oh, Sihdi, lasă-i în plata Domnului, să facă ce vor. Ce 
folos poate să-ţi aducă dacă i-ai vedea şi, în schimb, ţi-ai 
îmbolnăvi nasul de putoarea lor! 

— Sănătatea nasului meu nu mă interesează pentru 
moment. Sunt încredinţat că e într-adevăr vorba de 
cadavrele pe care le aşteaptă sefirul şi aş dori să ştiu ce 
rost au. 

— Pesemne că sunt nişte cadavre obişnuite pe care le 
transportă la Kerbela sau Meşhed Ali. 

— Părerea mea e alta. Prea a apăsat ştafeta pe cuvântul 
„cadavru” când vorbea despre transport. Şi-apoi, de obicei 
caravanele morţii îşi urmează drumul în văzul tuturor, nu 
într-ascuns, ca ăsta de acum. 

— Te gândeşti, într-adevăr, s-o urmăreşti? 

— Da. 

— Bine, fie, dar nu te las singur, merg şi eu cu tine. 

— N-am trebuinţă de tine. 

— Ai, n-ai, treaba ta, eu tot te însoțesc. Ce, adică, tu să ai 
mereu în nas duhoarea aia afurisită şi eu să mă lăfăiesc aici, 
în aerul ăsta plin de miresme? Am pornit amândoi la drum 
ca să împart cu tine bunul şi răul şi să dau acum bir cu 


fugiţii? Drept cine mă iei, effendi? Dacă nu mă primeşti de 
bunăvoie, te urmez într-ascuns, aşa să ştii! 

— Halef, dragul meu, crede-mă că nu sunt defel bucuros 
că mă însoţeşti... 

— Şi pentru ce, mă rog ţie? 

— Am făgăduit Hannehei tale că... 

— Încetează, Sihdi, pentru Dumnezeu! Îmi curmă el vorba. 
Nu te opreşte nimeni să te ţii de făgăduiala pe care ai dat-o 
Hannehei, bucuria inimii mele şi sufletul vieţii mele; eu însă 
nu i-am făgăduit nimic. Nu vrei să mă iei cu tine? Bine, nu 
mă lua, dar eu tot vin, aşa să ştii! 

— S-ar putea să dăm de primejdii care... 

— Primejdii? Se miră el, nelăsându-mă să-mi sfârşesc 
vorba. Şi crezi că o să te las fără apărare, tocmai eu, scutul 
şi ocrotitorul tău? 

— Trebuie, Halef, nu se poate altfel, încercai eu să-l 
îmbunez, căci se aprinsese rău de tot. Adu-ţi aminte de câte 
ori ne-ai vârât în bucluc cu firea ta nestăpânită. 

— Vai, Sihdi, cum mă mâhneşti! Ce-a fost a trecut. Nu mai 
sunt tânăr şi nesocotit ca odinioară. M-am potolit de mult. 
Nu uita că acum sunt căpetenia haddedihnilor din mândrul 
neam al sammarilor. Dacă vrei să mă jigneşti atât de adânc, 
fă-o; mie însă tot drag ai să-mi fii întotdeauna şi-mi cunosc 
datoria care îmi porunceşte să-ţi stau alături în clipe de 
primejdie. 'Te voi urma ca un câine credincios care nu se 
dezlipeşte de stăpânul său chiar după ce a mâncat bătaie. 

Ce puteam să fac? Trebuia să-i fac pe voie, deoarece omul 
ăsta era în stare să mă urmeze chiar şi împotriva dorinţei 
mele. De aceea îi răspunsei: 

— Văd că nu pot să scap de tine. Bine, te iau, dar cu 
condiţia să nu-mi faci vreo boroboaţă, ca să păţim cine ştie 
ce. Hai să ducem armele sus, unde ne sunt caii. 

— De ce? 

— Când vrei să te furişezi într-o tabără, nu iei arme grele 
cu tine, căci ţi-ar putea fi o piedică. Dacă rămâneai aici, ţi le 


lăsam ţie în păstrare, aşa însă trebuie să le ascundem 
undeva. 

— Păi am putea-o face şi aici. 

— Nu se ştie ce se poate întâmpla şi e bine să le avem 
toate într-un singur loc. Să luăm şi păturile cu noi. 

Halef nu înţelegea defel pentru ce iau atâtea măsuri, eu 
însă am fost întotdeauna om prevăzător, ceea ce mi-a prins 
bine şi de data asta, după cum vom vedea mai târziu. 

După ce am ajuns sus, am învelit puştile şi pistoalele în 
pături şi le-am ascuns între cărămizi; după aceea am 
priponit mai bine caii şi am pornit după caravana morţii, 
care trecuse mai adineauri prin apropierea noastră. 

Lesne nu era, căci se scursese de atunci vreme de vreun 
sfert de ceas şi apucase să se îndepărteze binişor. Din 
fericire, după puţin timp, cotind după un colţ al ruinelor, 
zărirăm destul de aproape de noi câteva focuri de tabără şi 
în curând ne trăsni o duhoare atât de împuţită că ne 
dădurăm fără voie câţiva, paşi îndărăt. 

— Allah să ne ferească de diavolul cu nouă cozi! Se 
tânguia Halef. O, Mahomed, o, voi toţi sfinţi califi, o, voi 
strămoşi ai strămoşilor mei din câţi au fost şi mai sunt pe 
lume! Ce chinuri ale iadului ne aşteaptă! Trebuie neapărat 
să ne ducem acolo, Sihdi? 

— Tu nu, ci numai eu. 

— Atunci merg şi eu, măcar să ştiu că mor. Dar ce naiba 
ard ăia de colo? 

— Bănuiesc că întreţin focul cu scândurile sicrielor 
îmbibate cu zeama care s-a scurs din cadavre. De aceea 
miroase atât de urât. 

— Mare prostie pe ei! 

— Te înşeli. Deoarece nu trebuie să iasă la lumină faptele 
lor nelegiuite, ard noaptea sicriele, ca să poată vedea ce 
fac. Nu pricep însă cum pot îndura duhoarea aceea 
grozavă. Gândeşte-te ce trebuie să fie acolo, dacă mirosul 
ajunge atât de tare până la noi. 


— Îmi vine să plâng ca un copil, căci mi-e inima mai grea 
decât toţi bolovanii ruinelor astea că am trăit zilele astea 
amare. Dar ce să-i faci, de ce îi e scris omului, nu scapă. Să 
ne înarmăm însă cu tot curajul de care avem nevoie şi să ne 
apropiem de iadul ăla de colo. Haidem! 

Vru s-o ia înainte, eu însă îl împinsei în lături, şi-i zisei.: 

— Tu trebuie să fii după mine şi s-asculţi de cuvântul meu. 
Să nu faci nimic fără porunca mea. 

— Ce e asprimea asta pe tine, effendi? 

— Fiindcă nu merge altfel cu tine, după cum văd. Sunt mai 
îndemânatic şi mai priceput în astfel de lucruri şi dacă îmi 
ieşi din cuvânt, nu mai răspund de ce s-ar putea întâmpla. 
Cu nici un preţ nu trebuie să fim văzuţi, aşa că se cere să ne 
ferim pe cât cu putinţă. Ne vom furişa pe nesimţite printre 
dărâmături până ce vom ajunge lângă foc. Acum haidem! 

Când izbutirăm în sfârşit să ne apropiem până unde se 
putea auzi tot ce vorbeau ei, duhoarea era atât de grozavă, 
încât mi-a trebuit într-adevăr o putere supraomenească să 
nu o iau la fugă îndărăt. 

Noroc că vântul mai împrăştia niţel, din când în când, 
fumul acela gros şi împuţit care ne înconjura. 

La lumina pe care o răspândeau flăcările, oamenii aceia, 
forfotind de colo până colo, păreau, într-adevăr, nişte diavoli 
care înteţeau focul sub cazanele cu smoală din fundul 
iadului. Numărai peste treizeci de inşi. Spărgeau sicriele, 
aruncau scândurile în foc, apoi păturile cu care erau 
înfăşurate cadavrele. 

Cea mai grozavă privelişte însă care ţi se înfăţişa ochilor 
era starea cadavrelor. Rămăşiţele trupeşti ale celor ce 
fuseseră odată oameni ca şi noi nu mai erau acum, în afară 
de oase, decât o grămadă de carne putredă sau un lichid 
care se scurgea pe pământ. Scheletele zburau încoace şi 
încolo, până ce, după cât am aflat în urmă, vor fi arse şi ele, 
deşi rudele cheltuiseră sume enorme ca să le ştie îngropate 
în locuri sfinte, după cum lăsaseră, cu limbă de moarte, 
răposaţii. Şi cum îşi băteau acum joc de ei! 


În timp ce urmăream cu scârbă ce se petrecea lângă foc, 
văzurăm cu mirare că în unele sicrie nu erau numai 
cadavre ci şi pachete mai mari şi mai mărunte pe care 
profanatorii le dădeau deoparte cu mare băgare de seamă. 
Trebuie deci să fi conţinut lucruri de preţ. Dar ce? Se 
înţelege de la sine că faptul ne interesa peste măsură; 
poate că era chiar de mare însemnătate pentru noi. Nu 
puteam însă ghici ce poate să fie în ele, deci nu ne rămânea 
decât să aşteptăm să vedem ce va mai urma. 

Chipurile oamenilor erau luminate de flăcările focurilor şi 
le puteam desluşi foarte bine; nu era însă niciunul printre ei 
pe care să-l fi cunoscut. Aşadar sefirul nu se afla aici, după 
cum crezusem eu. 

Trecu cam mult până să sfârşească sinistra lor 
îndeletnicire. La urmă, făcură un rug mare şi aruncară 
peste el toate osemintele cu carnea putrezită pe alocurea. 
Duhoarea deveni acum atât de grozavă, că ne dădurăm 
înapoi până unde nu ajungea mirosul atât de tare ca să ne 
înăbuşe. 

Ce se mai petrecu lângă foc nu puturăm vedea, căci fumul 
era atât de gros că nu mai zăream decât ici-colo puncte 
nedesluşite prin ceaţă. Pe Halef îl apucă o tuse şi un 
strănutat zgomotos care făcu să-mi îngheţe sângele în vine. 

— Ia seama! Îi şoptii eu. 

— Ce să iau seama? Întrebă el indignat. E totuna dacă mă 
înăbuş cu sau fără băgare de seamă. Cum dracu' să te 
stăpâneşti când te afli cu nasul în fundul gheenei şi cu 
trupul afară! Dracu' de-aş fi şi m-aş căzni să născocesc o 
viaţă întreagă numai chinuri pentru păcătoşi, mai afurisite 
decât să arzi trupuri împuţite, nu cred că s-ar putea. Să ştii 
că nu mă urnesc de aici până ce nu s-o împrăştia duhoarea 
aia grozavă. 

— "Ţi-am cerut eu să mă însoţeşti? Cine te-a pus să te ţii de 
coada mea! 

— Ai dreptate, Sihdi. Numai eu sunt de vină că nările mele 
se revoltă, dar n-am ce le face. 


— Atunci m-aştepţi aici? 

— Să te aştept? 

— Da; după ce se va împrăştia fumul mă întorc la ei. 

— Ai înnebunit, Sihdi? Gândeşte-te ce faci! Dacă s-o 
întâmpla să ţi se întoarcă maţele pe dos şi ce e înăuntru să 
rămână pe dinafară, păi atunci îmi iau lumea în cap şi nu 
mă mai vezi în viaţa ta. 

— Şi totuşi trebuie să aflu cine sunt şi ce scop urmăresc. 

— Nu s-ar putea s-o amâni pentru mai târziu? 

— Cu neputinţă! Nu numai scopul lor de acum vreau să-l 
cunosc dar şi altele. 

— Nu te supăra, Sihdi, de întrebare: Nu e asta, o 
curiozitate prea îndrăzneață din partea ta? 

— Văzutu-m-ai tu vreodată curios de când mă cunoşti? 
Adu-ţi aminte de ce spunea bătrânul bimbaşă din Bagdad şi 
dă-ţi seama că suntem pe cale să aflăm taina duşmanului 
său cel mai mare. Cred că suntem în măsură să-i facem un 
mare bine şi sunt de părere că nu e timpul să şovăim din 
pricina unui lucru fără însemnătate. Mai e însă încă un 
punct... 

— Aha, mai e un punct! Zise Hagi Halef oftând. Când 
începi tu, Sihdi, cu punctele tale, nu mai am ce zice. Te 
cunosc eu. Ştiu că punctul ăsta o să mă dea gata, totuşi te 
rog să mi-l împărtăşeşti şi mie. 

— E vorba de locul în care ne găsim acum. E vestit atât în 
istorie cât şi în Biblie. Chiar şi în cartea sfântă a creştinilor 
scrie astfel despre Birs Nimrud, ale cărei ruine se înalţă ca 
stafii întunecate din vremuri şi mai întunecate spre cer, aci 
în faţa noastră. Ea spune: Oamenii grăiau astfel: „Să clădim 
o cetate şi să înălţăm un turn al cărui vârf să ajungă până la 
cer ca să ni se ducă vestea în lume, înainte de a ne 
împrăştia prin ţările noastre”. Şi-şi ziceau unul altuia: „Să 
facem cărămizi şi să le ardem în cuptoare”. Cărămizile le 
trebuiau în loc de pietre şi lutul pentru tencuială. Dar 
Domnul a pogorât din cer să vadă cetatea şi turnul înălţat 
de fiii lui Adam şi a zis: „O limbă şi un norod sunt toţi şi nu 


se vor lăsa până ce nu-şi vor înfăptui ce au pus în gând. Să 
le amestecăm graiul ca să nu se mai înţeleagă unul cu 
altul”. Şi Domnul i-a risipit astfel pe tot pământul ca să nu 
poată sfârşi ce au început. De aceea cetatea s-a numit 
Babel, adică în limba asiriană „amestec”. Aşa povesteşte 
Sfânta Scriptură şi veacurile care s-au scurs de atunci au 
năruit cetatea dar n-au nimicit-o de tot, ca să rămână 
mărturie de-a pururi a puterii dumnezeieşti asupra 
îngâmfării omeneşti. Acest Birs Nimrud a văzut pe împărați 
născându-se şi pierind; regi şi domnitori peste milioane de 
suflete au vroit să-l reclădească, ca să fie o amintire a 
puterii şi măririi lor, niciunul însă n-a apucat s-o facă. Şi 
acum nişte viermi neputincioşi vor să-şi ascundă în zidurile 
lui, fărădelegile lor. Înţelegi acum ce mă mână să curăţ 
lăcaşul acesta de atâta ticăloşie omenească? Să văd... vreau 
să văd ce se petrece aici. 

— Aşadar, tot curiozitatea, Sihdi, nimic decât curiozitatea! 
Mi-e teamă de „punctul” tău; ştiu că nu mi-ai spus tot ce 
vroiai să spui dar sunt... a, ascultă! Asta ce-a fost? A tras 
cineva? 

Se auzise, într-adevăr o detunătură de armă, apoi încă una 
venind dinspre foc. Fumul împuţit se mai risipise şi aerul nu 
mai era atât de greu de respirat. 

Trebuia să ştiu cine şi pentru ce a tras. O luai tiptil, fără 
să-i spun lui Hagi Halef să mă urmeze, îndărăt la locul de 
unde ne gonise adineauri mirosul. Hagiul meu nu se lăsă 
însă şi se luă după, mine, deşi spunea adineauri că nici o 
putere omenească nu l-ar mai putea urni de unde era. Aş fi 
fost mai bucuros să se ţină de cuvânt. 

Când ajunserăm la locul de pândă, tabăra era pustie. 
Focurile ardeau încă, dar nu luminau decât rămăşiţe de 
cadavre şi sicrie pe care flăcările nu apucaseră încă să le 
mistuie. Detunăturile goniseră pe cei care se îndeletniceau 
cu această operă macabră. 

Presupuneam că cei treizeci de ticăloşi se refugiaseră în 
încăperile despre care ne povestise bimbaşa că fusese 


închis cu Kepek. Să-i urmărim până acolo ar fi fost nu numai 
zadarnic, dar şi primejdios, căci puteam cădea sau în 
ghearele celor care descărcaseră arma sau într-ale celor 
treizeci de ticăloşi. 

M-am hotărât deci să cercetez deocamdată locul unde ne 
aflam şi restul să-l amân pe a doua zi. 

În afară de noi doi, nu se mai afla nimeni aici. 

Ne apropiarăm cu băgare de seamă de foc, deşi duhoarea 
te trăsnea şi acum. Scopul meu era să văd ce conţineau 
legăturile din unele sicrie. 

Cercetările mele n-au fost zadarnice. Fie că fusese uitat 
acolo din pricina grabei, fie că nu fusese văzute la timp, 
dădurăm de nişte şofran16 risipit pe jos. Îmi adusei aminte 
de ce ne spusese bimbaşa, fostul şef al vămii din Bagdad: 
„Astăzi, din pricina taxelor mari care s-au pus, şofranul e 
cea mai bună afacere pentru contrabandişti”. Se ştie că 
şofranul Oriental, mai ales cel persan, când nu e falsificat, e 
cel mai bun. 

Deodată auzirăm tropot de copite apropiindu-se. Părea să 
fie o ceată de călăreţi care veneau în trap. Nu cumva 
contrabandiştii se întorceau călări ca să ardă şi leşurile 
care mai rămăseseră? 

— Vin, vin! Îmi şopti Halef, apucându-mă de haină, ca să 
mă tragă după el. Repede, effendi, trebuie să ne 
ascundem... Cel mai bun loc e colo sus pe coama zidului... 
Eu mă duc înainte... 

Îmi dădu drumul şi alergă spre un zid năruit, înalt cât 
peretele unei căsuțe şi colţuros, pe care te puteai căţăra 
uşor. Eu, fireşte, aş fi ales alt ascunziş, deoarece acesta 
prea era în bătaia focului. Totuşi, odată ajuns în vârf, te 
puteai piti ca să nu fii văzut şi cum Halef mi-o luase înainte 
şi mă temeam să-l las singur, ca să nu facă vreo nesocotinţă, 
am fost silit să-l urmez. Să-l întorc din drum, nu mai era 
timp. 

Rămăşiţa aceea de zid era din cărămizi legate între ele 
prin asfalt. Durase el mii de ani, oare nu o să ţină acum 


greutatea unui trup de om? Era însă mai şubred decât mi-l 
închipuisem eu, după cum mi-a fost dat să mă încredinţez, 
spre paguba noastră. 

Halef se şi afla la câţiva metri deasupra mea şi tocmai 
pusesem şi eu piciorul pe o ieşitură ca să-l urmez, când 
colţul de zid pe care se afla el se prăbuşi şi căzu peste mine. 
Greutatea era de zeci de kilograme. Auzii ţipătul de spaimă 
al tovarăşului meu care se rostogolea fireşte şi el, simţii o 
apăsare pe piept, apoi... nimic. 

Când îmi venii în simţiri, eram legat burduf. Halef zăcea şi 
el legat alături de mine şi în jurul nostru vreo douăzeci de 
soldaţi şi un sergent bătrân. Făceau parte dintr-un 
regiment de cavalerie, judecând după caii pe care îi văzui 
niţel mai departe de acolo. 

Împreună cu soldaţii erau şi doi civili; cum dădui cu ochii 
de ei, înţelesei cum stau lucrurile. Unul era birtaşul din 
Hilleh, iar celălalt tovarăşul celor doi beduini pe care îi 
trântiseră la pământ armăsarii noştri. 

Aşadar tot nu scăpaserăm de ei. Ne reclamaseră pesemne 
la poliţie şi eram acum urmăriţi. Bănuiam că pricina trebuie 
să fi fost moartea beduinului pe care noi îl crezuserăm 
numai leşinat. Stăteau cu ochii aţintiţi la mine şi cum văzură 
că mişc pleoapele, birtaşul strigă sergentului: 

— S-a trezit... a deschis ochii. la-l la cercetare. 

Bătrânul sergent-major nici nu se clinti, dar când birtaşul 
repetă de trei ori cererea, întoarse capul spre el, îl măsură 
cu o privire de dispreţ şi întrebă: 

— l-ascultă, cu cine vorbeşti? 

— Cu tine, răspunse acesta. 

— Cu mine? Nu-mi vine să cred, căci dacă ar fi să cred ar 
trebui să pun soldaţii să-ţi tragă câteva la tălpi. 

— Păi dacă nu-mi îngădui să vorbesc, de ce m-aţi luat cu 
voi? 

— Ca să ştiu dacă aceia pe care trebuia să-i prindem sunt 
într-adevăr cei căutaţi. Dar cine ţi-a spus ţie că nu ţi-e 
îngăduit să mai vorbeşti? Nu te opreşte nimeni, fii însă 


cuviincios şi răspunde numai atunci când te-oi întreba. 
Bagă bine în cap ce-ţi spun. Nu eşti de-ai noştri, fiindcă nu 
faci parte din armată, pe când eu sunt subofițer al Înălţimii 
Sale, stăpânul tuturor drept-credincioşilor - dăruiască-i 
Allah o mie de vieţi! 

— Şi când ai să-mi spui ceva, fă-o ca o rugăminte supusă. 

Beduinul îi luă repede vorba din gură şi zise: 

— Dacă prietenului meu nu-i e îngăduit să vorbească, o voi 
face eu pentru el. Sunt un arab liber şi nu sunt chemat s- 
ascult de un soldat. Cer ca ucigaşii tovarăşului meu care şi- 
a frânt gâtul căzând de pe cal să fie cercetaţi îndată. 

— Cine şi ce eşti, o să-ţi spun eu numaidecât, răspunse 
sergentul-major cu dispreţ. V-aţi dat drept arabi solaibi, dar 
după cum s-a dovedit nu sunteţi altceva decât beduini 
ghasai, al căror trib e bine cunoscut; toţi sunteţi nişte 
tâlhari şi netrebnici care trăiţi de pe urma furtişagului. Ar 
trebui să vă spânzure pe toţi ca să nu mai rămână niciunul 
din voi în viaţă. Şi un nemernic ca tine să-mi poruncească 
mie ce am de făcut! Dacă mai îndrăzneşti să scoţi un cuvânt 
fără să te pleci până la pământ în faţa mea, te învăţ eu cum 
să-mi vorbeşti - m-ai înţeles? 

— Allah! Ne faci hoţi şi tâlhari... Mai bine plec decât s-aud 
aşa ceva. 

Vru să plece, dar sergentul îi porunci răstit: 

— Aici să stai! Ni s-a spus să vă luăm cu noi şi să vă ducem 
înapoi. Dacă nu vă supuneţi de bunăvoie, puştile noastre 
vor şti să-şi facă datoria. Acu' nici un cuvânt până nu vă voi 
întreba. Suntem ostaşi viteji ai padişahului - ţie-l Allah! 

— lar nu paznici ai vămii pe care Allah i-a pedepsit să 
trăiască din ce pică de la contrabandă. Deşi siliţi să călcăm 
astăzi pe urmele lăsate de paşii vameşilor, suntem şi 
rămânem tot ceea ce am fost şi înainte. 

— Nu credeam că veţi primi să vă înjosiţi atât. 

— Aşa ni s-a poruncit, n-am avut încotro. Cu atât mai rău 
pentru noi, mai ales că ăştia pe care era vorba să-i prindem 


s-a nimerit să fie chiar contrabandişti. Acu' fă bunătatea şi 
ţine-ţi gura, până ce ţi-oi da eu voie să vorbeşti. 

Nu prea pricepeam atitudinea sergentului. Era el într- 
adevăr atât de mândru de slujba lui militărească şi 
însărcinarea asta i se părea o jignire? La urma urmei, 
treaba lui, ce-mi păsa mie! Interesant era însă faptul că 
beduinii cu care avusesem de-a face în curtea birtului erau 
ghasai, după cum bănuisem eu. Atunci şi celelalte 
presupuneri ale mele puteau să fie adevărate. 

Accidentul de adineauri părea să nu fi fost fără urmări 
asupra mea. Pieptul mă durea şi respiram cu anevoie. Oare 
ce-o fi cu Halef? Zăcea ţeapăn nemişcat lângă mine, încât l- 
aş fi putut crede adormit sau chiar mort, dacă n-ar fi fost cu 
ochii deschişi şi nu l-aş fi văzut rotindu-şi mereu privirile în 
juru-i. Întorsei capul spre el şi-l întrebai în şoaptă: 

— Eşti rănit? 

— Nu, îmi răspunse, tot atât de încet. 

— Am zăcut multă vreme leşinat? 

— Vreo zece minute. 

— N-ai putut să fugi? 

— Fără tine, Sihdi? Nu sunt eu prietenul tău cu care 
trebuie să împart binele şi răul, durerile şi bucuriile? 

— Dacă ai fi fost liber, mi-ai fi putut fi mai de folos decât 
aşa. 

— S-au năpustit asupră-mi tot atât de repede ca şi asupra 
ta. Aş fi putut să mă apăr, dar se putea întâmpla să omor pe 
cineva şi n-am vrut. Nu sunt tâlhari ci ostaşi de-ai 
sultanului. 

— Foarte bine ai făcut. Te-a întrebat ceva sergentul? 

— Până acum nimic. Ne căuta şi când a zărit focul, a trimis 
doi soldaţi în iscoadă. Contrabandiştii au tras asupra lor şi 
el crede că noi am făcut-o, după cum am înţeles din vorbele 
lui. 

— Îi putem dovedi că nu e adevărat. 

— Ce zici de situaţia noastră? Aceia erau într-adevăr 
ghasai, cum bănuiai tu. Unul şi-a rupt piciorul şi pe celălalt 


mi se pare că l-a luat dracul. 

— Cu toate astea nu mi-e frică şi nici ţie n-are de ce să-ţi 
fie. 

— Frică? Nu mi-ar fi nici dacă şi-ar fi frânt gâtul şi 
picioarele tot neamul ghasailor la un loc. Dar tu cum te 
simţi, effendi? 

— Mă doare niţel pieptul, atâta tot. Coastele mi-au rămas 
însă întregi. 

— Slavă Domnului! Să se fi năruit zidul peste mine nu 
scăpăm teafăr, fiindcă oasele trupului meu sunt mai gingaşe 
ca ale tale. 

Ridicase niţel glasul şi sergentul auzi. 

— Ia tacă-vă gura! Ne strigă el. Nu ştiţi că arestaţii n-au 
voie să vorbească între ei? 

Mă folosii de prilej ca să-i răspund cât putui mai cuviincios. 

— Ai bunătatea, o, viteazule izbaşi1 7 şi îngăduie-mi, rogu- 
te, o întrebare. 

Faptul că îi atribuisem un grad atât de înalt îl măguli 
foarte mult şi un zâmbet de satisfacţie îi flutură pe buze. 

— S-auzim! Răspunse el cu glas prietenos. 

— Văd că eşti nu numai un ofiţer viteaz, dar şi un om drept 
şi bun. Nu ştim pentru ce am fost prinşi şi legaţi şi te rugăm 
pe tine, comandantul acestei trupe de ostaşi viteji, să ne 
spui şi nouă care ne e vina. 

Va fi fost un bun soldat, nu zic ba, dar cam închipuit şi 
mărginit la minte, căci nu înţelese intenţia pentru care îi 
vorbeam atât de politicos, astfel că răspunse măgulit: 

— Allah ţi-a hărăzit graiul unui om învăţat şi cuvintele tale 
sună altfel decât acelea pe care le-am auzit adineauri din 
gura ăluia de colo. Păcat că darul ăsta al vorbirii a fost dat 
unui ucigaş şi contrabandist. 

— Îngăduie-mi, o izbaşi, să nu te înţeleg. Cum adică, ne iei 
drept contrabandişti? 

— Fireşte. Avem dovezi. Am cercetat cu de-amănuntul 
locul unde v-am prins. Pe urmă v-am adus aici, unde nu se 
simte duhoarea aia afurisită. Ce e cu leşurile alea şi arderea 


lor nu ştim, am văzut însă şofranul risipit pe jos şi am 
înţeles că sunteţi contrabandişti. 

— Îmi pare rău că împrejurările au putut să întunece o 
clipă ochii minţii unui om atât de înţelept. Noi n-avem nici în 
clin nici în mânecă cu contrabandiştii. 

— Nu? Atunci mă înşel când vă cred ucigaşi? 

— Da. Bunătatea ta să mă ierte dacă îndrăznesc să te 
întreb ce te face să ai o părere atât de jignitoare despre noi. 

— Fiindcă mă întrebi atât de cuviincios, o să-ţi spun. Ne 
aflam colo pe movila aceea, în apropiere de mica dar 
renumita geamie în care zac oasele patriarhului Ibrahim. 
Zărirăm focurile arzând şi trimisei doi din soldaţii mei să 
vadă cine le-a aprins. Voi i-aţi văzut şi ei auziră gloanţele 
voastre şuierându-le pe la urechi. Aţi tras în ei. Asta nu se 
cheamă că sunteţi ucigaşi? 

— Nu. Ştim că a tras cineva, căci am auzit împuşcăturile, 
dar am mai avut îngăduinţa din partea ta să-ţi spun, că nu 
suntem contrabandişti n-avem nimic de-a face cu ei. 

— Dă-mi voie să nu pricep ce spui. Zici că nu sunteţi de-ai 
lor şi cu toate astea v-am găsit la ei. 

— Fiindcă eşti un favorit al lui Allah, o, izbaşi, te va lămuri 
el numaidecât. Dacă vrei să ai bunătatea să-ţi aminteşti, îţi 
vei da seama că nu ne-aţi găsit cu ei. Când ai sosit la locul 
cu duhoarea, plecaseră de mult, căci au fugit îndată după 
ce au tras în oamenii tăi. 

— Poţi să mi-o dovedeşti? 

— Un om deştept ca tine ştie că nu e nevoie de nici o 
dovadă. Lucrurile stau mai degrabă astfel - dacă îmi 
îngădui s-o spun - că acela care ne învinovăţeşte trebuie să 
aducă dovada vinei noastre. 

— Ca să fiu drept, mărturisesc că şi tu pari să fii un favorit 
al lui Allah, căci vorbele tale sunt tot atât de înțelepte ca ale 
mele. Dar de ce fugeaţi când ne-aţi văzut? Cine se simte cu 
cugetul curat nu o ia la sănătoasa. 

— Stai să vezi cum s-au petrecut lucrurile. Veniserăm la 
Birs Nimrud să vedem şi noi ruinele astea sfinte. În vremea 


asta se întunecase şi căutam un loc de odihnă peste noapte. 
Am zărit focuri şi ne-am îndreptat într-acolo, dar duhoarea 
ne-a făcut să ne dăm înapoi. Am văzut însă vreo treizeci de 
inşi cum deschideau sicrie în care se aflau leşuri şi mărfuri 
de contrabandă. Sicriele şi leşurile le aruncau în foc, iar 
mărfurile le puneau deoparte. 

Pe urmă am auzit împuşcături şi i-am văzut pe 
contrabandişti luând-o la fugă. Nu ne-am putut stăpâni 
curiozitatea şi ne-am apropiat de foc să vedem ce e pe 
acolo. În vremea asta aţi sosit voi. Credeam că se întorc 
contrabandiştii şi vroiam să ne îndepărtăm în grabă, căci 
suntem oameni de treabă care respectăm legile lui Allah şi 
ale padişahului şi nu ne place să avem de-a face cu astfel de 
nemernici. Nenorocirea a vrut ca zidul pe care se urca 
tovarăşul meu să se prăbuşească peste mine. Ce a mai fost 
pe urmă, ştii tu mai bine ca mine. Acum mintea ta ageră a 
priceput tot şi înţelepciunea ta a înţeles că nu merităm 
imputările pe care ni le faci. 

— Cuvintele tale se aseamănă cu surele18 din Coran, dar 
nu mă pot bizui pe ele ci trebuie să aud ce spun şi 
iscoadele. 

— Mai întâi mă rog de nemărginita ta bunătate să-mi mai 
îngăduie câteva cuvinte. Când ne-am apropiat de foc n- 
aveam nici arme, nici cai cu noi, căci le pitisem la un loc 
ascuns. Înţelepciunea ta nu va zăbovi să recunoască fireşte 
că fără arme nu se pot slobozi gloanţe şi, după cum am 
băgat de seamă, împuşcăturile erau de flinte nu de pistoale. 

— Foarte bine din partea ta că te adresezi înţelepciunii şi 
priceperii mele. Dacă n-aveţi arme la voi, atunci trebuie să 
fi tras altcineva. Totuşi, o să vad ce spun iscoadele. 

Acestea mărturisiră că nu fuseseră destul de aproape ca 
să deosebească feţele indivizilor dar doi inşi atât de bine 
îmbrăcaţi ca noi nu văzuseră printre contrabandişti. 

Sergentul se întoarse iarăşi spre noi şi zise: 

— Aţi auzit că tot ce-au spus iscoadele a fost în favoarea 
voastră. Dacă mai aveţi ceva de adăugat, vă îngădui cu 


plăcere. 

— Îţi mulţumesc din adâncul sufletului. Am cunoscut până 
acum mulţi ofiţeri superiori de-ai padişahului din 
Stambul19, dar niciunul nu era atât de înţelept ca tine. Dă- 
mi voie ca în raportul pe care îl voi trimite lui Hazreti, 
seraskirul20, să vorbesc astfel despre tine ca să te aibă în 
vedere. 

— Lui Hazreti, seraskirul, nebiruitul? Întrebă el bucuros şi 
uimit în acelaşi timp. lartă-mă, rogu-te, că mă vezi atât de 
mirat. Îl cunoşti? Ai tu la Babi humajun21 atâta trecere ca 
raportul tău să poată ajunge până la înaltul stăpân şi, mai 
ales, să-l citească şi să-l ia în seamă? 

Acum îi veni şi lui Halef apa la moară. Atât aştepta el, căci 
nu lăsa niciodată să-i scape prilejul când era vorba să mă 
ridice în slava cerului, fără să uite, bineînţeles, să se laude 
şi sine. 

Tăcuse atâta vreme că nu se mai putea stăpâni şi trebuia 
să-şi dea drumul gurii. Şi fără să aştepte să vadă ce voi 
răspunde eu, începu: 

— Cum poţi spune cuvinte care sunt o mare jignire pentru 
noi?! Eşti un mare viteaz şi om cu scaun la cap, nu zic ba, 
dar ai uitat să faci ce trebuia să faci de la început, adică să 
ne întrebi pe cine ai în faţa ta. Află că eu sunt mai marele 
şeicilor haddedihnilor din vestitul neam al şammarilor. 
Numele meu e Hagi Halef Omar Ben Hagi Abdul Abbas Ibn 
Hagi Davud al Gossarah şi tovarăşul ăsta al meu, al cărui 
prieten şi ocrotitor sunt, e emirul Kara Ben Nemsi effendi. 
Ţara lui e Germania, care, în afară de a padişahului, e cea 
mai mare împărăție de pe lume şi cuprinde peste zece mii 
de ţinuturi muntoase, şesuri nenumărate, lacuri, mări şi 
râuri cât păr în cap. A cutreierat împreună cu mine apusul 
şi răsăritul, miazăzi şi miazănoapte, ca să săvârşim fapte 
nenumărate de vitejie şi curaj. Prietenii săi îl iubesc şi 
vrăjmaşii se tem de el. Am ucis lei şi am trimis pe lumea 
cealaltă nu mai ştiu câte pantere negre. Am biruit triburi 
întregi de beduini fără să dăm bir cu fugiţii. Emirul meu 


cunoaşte graiul tuturor noroadelor, ştie cum se cheamă 
toate stelele de pe bolta cerească şi vietăţile de pe pământ. 
E războinicul cel mai vestit, învățatul cel mai înţelept şi 
omul cel mai bun din câţi am întâlnit în viaţa mea. Sultani şi 
împărați, regi şi prinți ascultă cu gura căscată când 
vorbeşte el şi când va sosi la seraskirul din Stambul 
raportul lui despre tine, acesta va duce hârtia la frunte şi 
după ce o va citi va împlini porunca lui ca şi când ar veni de 
la stăpânul tuturor drept-credincioşilor. Faptul că suntem 
acum prizonierii tăi nu micşorează întru nimic gloria 
noastră, fiindcă numai datorită păcătosului ăla de zid 
şubred ne găsim acum într-o stare atât de umilitoare în faţa 
ta. Ca să nici nu pomenesc de sandjaki al vostru din Hilleh, 
dar când o afla paşa din Bagdad că ne-ai mai ţinut legaţi un 
singur minut după ce ţi-am spus cine suntem, o să facă un 
tărăboi în canţeleria22 lui să zici „Doamne, Doamne!”. De 
aceea te-aş sfătui, fiindcă te văd om de treabă şi deştept, să 
te fereşti. Acum ţi-am spus ce aveam de spus şi... 
luminează-te Allah! 

Hagiul meu tăiase nişte piroane cât toate zilele. Orientalul 
e însă obişnuit cu de-alde astea, aşa că sergentului nu i se 
păruseră defel exagerate laudele pe care mi le aducea - şi 
sieşi, fireşte - Halef. Dimpotrivă, băgai de seamă că şi 
hagiul meu era pe cale să-şi ajungă scopul pe care-l 
urmărea. Chestia cu raportul către ministru şi tărăboiul din 
cancelaria paşei impresionaseră grozav pe bătrânul sergent 
şi simţămintele lui se băteau cap în cap. Pe de-o parte 
datoria, pe de alta teama. 

Privi câtva timp îngândurat înaintea lui, pe urmă păru că a 
luat o hotărâre, căci mă întrebă: 

— E adevărat ce-a spus şeicul haddedihnilor? 

— Da, răspunsei eu repede. 

— Aş vrea atunci să vă fac pe voie, dacă puteţi să-mi daţi 
dovada că pot lua asupra-mi întreaga răspundere. 

— În ce fel? 

— Legitimându-te. 


— Nimic mai lesne. Dezleagă-mi mâinile şi o să-ţi arăt 
hârtiile pe care le ceri. Am în buzunar un bujurulti; un 
tezkerezi, ba chiar şi un firman cu tuzhra23 Măriei Sale. 

— Allah! Chiar cu semnătura lui? Se minună bătrânul 
ostaş uluit. 

— Fireşte! Răspunsei eu cu o siguranţă, parcă ar fi fost 
lucrul cel mai simplu din lume. 

— Lasă hârtiile acolo unde sunt, tot nu le pot citi la lumina 
asta slabă a focului. E însă ca şi când le-aş fi citit. Emirule, 
dă-mi, rogu-te, un sfat. Semnătura padişahului îmi 
porunceşte să vă las liberi, dar mi s-a spus să vă duc la 
Hilleh. Crezi tu că e cu putinţă să-mi fac amândouă aceste 
datorii în acelaşi timp? 

— Da. 

— Cum? 

— Ne dezlegi şi mergem cu tine călare la Hilleh. 

— O să faceţi voi într-adevăr asta? 

— Îţi dau cuvântul meu. 

— Irza mebni wad24 al tău? 

— Da. 

— Bine, primesc şi te rog să-mi dai voie să vă dezleg eu 
însumi! 

Atât de mult îl impresionase semnătura împărătească încât 
nu îngăduia ca un simplu soldat să se atingă de noi. De ce 
renunţase să vadă hârtiile mele de legitimare, nu era greu 
de ghicit. Mai întâi, probabil că nici nu ştia să citească şi în 
al doilea rând, fiindcă îi era frică să ia în mână un document 
atât de important, ca nu cumva să-l rupă. 

Când birtaşul şi beduinii văzură că ne dezleagă, cel dintâi 
strigă cu mânie: 

— Stai, ce faci? N-ai dreptul să laşi liberi nişte ucigaşi şi 
contrabandişti fără să ai poruncă de la mai-marii tăi. O să te 
reclam cum vom ajunge în faţa judecătorului. 

Bătrânul vru să răspundă, dar îl oprii cu un gest şi luai 
cuvântul în locul său: 


— Nu e treaba ta să te amesteci şi dacă oi avea eu poftă pe 
voi o să vă închidă la mehkeme25 nu pe noi. De altminteri 
nici n-ar trebui să catadicsesc să vorbesc cu unul ca alde 
tine, dar în marea mea bunătate o să mă cobor până acolo 
şi să-ţi spun câteva cuvinte. Contrabandişti nu suntem şi o 
s-o dovedesc. Pe urmă: nu noi am tras, deoarece n-aveam 
nici o armă asupra noastră. Rămâne afacerea cu beduinii. 
Susţin sus şi tare că au vrut să ne fure caii şi tu ai fost 
înţeles cu ei. Să nu fi ieşit noi în momentul acela în curte, 
încălecau şi plecau cu ei şi duşi ar fi fost. Văzându-ne, însă, 
s-au prefăcut că vor numai să-i încerce, iar noi, ca oameni 
paşnici ce suntem, care nu vrem să dăm loc la gâlceava, le- 
am îngăduit să încalece... 

— Da, dar nu le-aţi spus că e primejdios... îmi curmă 
birtaşul vorba. 

— Ba da. Şeicul haddedihnilor le-a spus că nu e vina lui 
dacă îşi vor rupe gâtul şi ei au răspuns că fac ce vreau cu 
gâturile lor. 

— Şeicul a strigat însă armăsarilor cuvântul litaht26 şi în 
clipa aia i-au şi aruncat jos din spinare. 

— Poţi să dovedeşti că e aşa? 

— Da. 

— Nu! 

— Da! Repetă dârz birtaşul. Pot să şi jur. 

— Că şeicul a strigat cuvântul ăsta armăsarilor? 

— Da. 

— Noi, dimpotrivă, susţinem că strigătul a fost pentru 
călăreţi nu pentru cai. Văzând că o să se întâmple o 
nenorocire le-a strigat să se dea jos, ei însă n-au vroit să 
asculte şi au păţit-o. Poţi tu să juri că a strigat cailor şi nu 
călăreţilor? 

Omul mă privi năuc. Urmai: 

— Vezi deci că noi avem dreptate, nu voi. Şi acum altceva: 
Nenorocirea s-a întâmplat în curtea casei tale şi sunt sigur 
că judecătorul te va trage la răspundere. Acum ştii cum 


stau lucrurile şi dacă îndrăzneşti să mai scoţi un cuvânt o 
să-ţi răspund cu altceva, nu cu gura, ca să simţi mai bine. 

Clocotea de mânie, dar de frică nu mai cuteză să spună 
nimic, ci mormăi o înjurătură printre dinţi. Beduinul însă 
nu-şi putu stăpâni furia şi strigă cu mânie: 

— Faci pe grozavul, parc-ai fi chiar sultanul. Să nu-ţi 
închipui că mi-e frică de tine ori de ceea ce ai să spui 
judecătorului. Vrei să ne scoţi hoţi de cai. Îţi cer să 
dovedeşti că am vrut într-adevăr să vă furăm armăsarii. 

— N-ai să ceri nimic. Dacă va fi nevoie de vreo dovadă, o 
voi da în faţa judecății, nu ţie. 

— Atunci nu mai vreau să ştiu de voi şi mă duc. O să ne 
vedem la tribunal. 

Vroia să-şi asigure astfel retragerea. Eram încredinţat că 
nu se va mai arăta. Birtaşul sări şi el de la locul lui şi zise: 

— Merg şi eu cu tine. Acolo unde ucigaşii şi contrabandiştii 
sunt mari şi tari şi insultă pe oamenii cinstiţi, n-am ce căuta 
eu. Rămâne însă aşa cum ai spus tu, ne vom revedea la 
judecată. 

Cum nu ni se luase nimic din lucrurile noastre, scosei 
revolverul din buzunar, îl îndreptai spre ei şi strigai 
ameninţător: 

— Ia s-o întoarcem pe foaia cealaltă. Adineauri eram noi 
prizonieri, acum sunteţi voi. Vreţi să plecaţi, ai? Cred şi eu! 
Dar nu merge. 

Apoi, întorcându-mă spre sergent, adăugai: 

— În numele firmanului pe care îl am la mine şi de care 
trebuie să asculte oricare slujbaş şi supus al padişahului, îţi 
cer să legi pe nemernicii ăştia ca să nu poată fugi. Aştept ca 
porunca mea să se împlinească întocmai. 

Bătrânul militar chibzui o clipă, pe urmă dădu ordin să se 
execute porunca. Tughra făcea minuni. Aceasta e iscălitura 
în arabescuri şi într-un anumit fel de scris a sultanului. 1 se 
zice diwahni. Mulţi socotesc obârşia tughrei de pe timpul lui 
Murat I, care a dat pentru întâia oară un document semnat 
de chiar mâna lui. 


Alţii spun că ar data de la sultanul Orhan. Cunoscători de 
seamă susţin însă că tughra sau thogra a rămas de la 
sultanul Mahomed ÎI, cuceritorul Constantinopolelui. Când 
acesta a intrat ca biruitor în Constantinopol şi a ajuns în 
dreptul bisericii Sfânta Sofia, şi-a înmuiat mâna în cerneală 
şi a întipărit-o apoi pe uşa bisericii ca semn al cuceririi sale. 

A fost cea dintâi tughra, care vine de la vechiul cuvânt 
turcesc turgai, adică, „să fie”. Tughra se aseamănă într- 
adevăr cu o mână deschisă. E tipărită pe monedele turceşti, 
în locul bustului domnitorului şi deasupra intrării la clădirile 
oficiale sau ridicate de el, cum sunt moscheile, instituţii 
şcolare, cazărmi ş.a. 

Pentru documente sunt executate de anumiţi slujbaşi, 
numiţi nişandii, în aur sau în roşu ori negru. Foarte arareori 
îşi pune sultanul semnătura proprie pe vreun document şi 
atunci acesta trebuie să fie foarte important. 

Se întâmplă însă câteodată că vreun om mai de rând care 
cunoaşte situaţia de acolo să aibă norocul prin cine ştie ce 
întâmplare să pună mâna pe o astfel de semnătură. Poate 
obţine prin ea mai mult ca însuşi marele vizir. 

Aşa se face că aveam acum o legitimaţie turcească, al 
cărui posesor fusese prietenul meu Mustafa Moharrem şi 
care murise nu demult. Acesta avusese vreme de cincizeci 
de ani slujba de kapudşi27 la înalta Poartă. Portar! Veţi 
spune că e, o slujbă foarte umilă, dar influenţa pe care o 
avusese acest kapudşi de ispravă ajungea până în cele mai 
tainice încăperi ale palatului. Se bucura de mare încredere 
la cei mari şi i se împlineau toate dorinţele. Mulţi din înalții 
slujbaşi ai statului au urcat treptele măririi şi le-au coborât 
apoi cu o iuţeală ameţitoare, numai Mustafa Moharrem Aga 
a rămas în slujbă până a venit moartea să-i închidă ochii. 

Cred că nu mai e nevoie să spun că o legitimaţie cu tughra 
sultanului căpăta altă valoare decât una eliberată din vreun 
oarecare birou ministerial. Pilda o aveţi: respectul pe care îl 
insufla sergentului. 


Birtaşul înţelese că trebuia să stea liniştit atunci când îl 
legară soldaţii; dar beduinul nu se astâmpără defel şi 
protestă în gura mare împotriva acestei „purtări nedemne 
faţă de un om liber”. 

Desigur că l-ar fi pus şi sergentul la locul lui, dar Halef i-o 
luă înainte. Cu firea lui neastâmpărată nu putu răbda multă 
vreme; scoase gârbaciul de la brâu, se înfipse în faţa 
beduinului, căruia nu-i mai tăcea gura şi înjura de zor, 
zicându-i: 

— Cum ai spus? Un om liber? Nu te vezi că eşti legat 
burduf? Unde-ţi sunt minţile? Ori pesemne că nu le-ai avut 
niciodată, altminteri te-ai feri să deschizi acum pliscul tău 
nespălat. Effendi al meu ţi-a spus ce gândeşte despre tine; 
iacă, o să mai adaug şi eu ceva care o să te pună cu botul pe 
labe. 

V-aţi dat faţă de noi drept solaibi şi acu' s-a dovedit că 
faceţi parte din ghasaizi. Pentru ce minciuna asta? Un ben 
arab cinstit nu-şi neagă niciodată neamul. Mai degrabă aş 
muri decât să tăgăduiesc că sunt un haddedihn. Şi acu', 
gura care ne-a minţit vrea să se deschidă să ne înghită? 
Închide-o la loc, altminteri te însemn cu gârbaciul ăsta al 
meu peste obraz să te ştie toată lumea cât vei trăi că eşti un 
ticălos şi un nemernic. Dacă mai scoţi un cuvânt, te lovesc. 

Ridică biciul, dar beduinul tăcu. Amenințarea hagiului îl 
făcuse să amuţească. 

Acum, după ce situaţia primejdioasă de adineauri era 
înlăturată pentru noi, rămânea înapoierea noastră la oraş. 
La întrebarea mea, bătrânul sergent răspunse: 

— Dacă găseşti tu cu cale, emirule, plecăm numaidecât. 
Nu e nevoie să aşteptăm până ce se va lumina de ziuă, căci 
cunoaştem drumul. 

— N-ar fi râu să mai aşteptăm niţel. 

— De ce? 

— Din pricina contrabandiştilor. 

— Ăştia nu mă privesc întru nimic. Ai auzit când spuneam 
că e o înjosire pentru un ostaş bătrân ca mine să facă pe 


copoiul vameşilor. 

— Am auzit şi găsesc că ai dreptate. Te-aş ruga însă să 
rămâi de hatârul meu. Mi-ai face un mare serviciu. 

— Întrucât ţi-aş putea fi de folos? 

— Vreau să le descopăr urma şi acum prin întuneric nu se 
poate. 

— La ce bun? 

— Ca să dovedim nevinovăția noastră. 

— Allah! Nu înţeleg ce vrei să spui. Ce-are a face una cu 
alta? 

— Trebuie să lămuresc pe deplin că nu facem parte din 
ceata lor. Când vei vedea tu - ca om deştept ce eşti - că 
urmele paşilor noştri nu se potrivesc cu ale lor, o să poţi 
depune la judecată mărturie că nu e nici o legătură între el 
şi noi. 

La drept vorbind, nu de mărturia lui îmi era mie, ci vroiam 
să mă încredinţez dacă urmele duc într-adevăr acolo unde 
bănuiam eu. 

Bătrânul clătină capul îngândurat, apoi mă întrebă cu 
îndoială: 

— O să pomeneşti ministrului şi despre deşteptăciunea 
mea? 

— Mai întrebi? 

— Bine, atunci aşteptăm până ce s-o face ziuă. Dar puteţi 
lăsa caii atâta vreme fără pază? 

— Da. Sunt radji pak28 şi mai degrabă s-ar lăsa să moară 
de foame şi de sete decât să plece de unde le-am poruncit 
noi să stea. Nu trebuie nici să ne mişcăm de aici ca să nu se 
amestece urmele contrabandiştilor cu ale noastre şi ale 
soldaţilor, fiindcă nu le-am mai putea desluşi mâine. 

— Asta e ceva nou pentru mine. Eu gândeam că urmele 
sunt toate la fel. 

— Te înşeli! Citirea urmelor e ceva cât se poate de 
interesant, dar destul de greu. E o îndeletnicire care cere 
să fie bine studiată. 

— Se ocupă oamenii în ţara ta cu o astfel de învăţătură? 


— Nu. Eu o cunosc de prin alte meleaguri. 

— Poate că o să-ţi pară bine când ţi-oi spune că şi eu 
cunosc foarte bine Germania. 

— A, o cunoşti? 

— Cât se poate de bine, măcar că n-am fost pe acolo. I se 
mai zice şi Djermanistan, nu e aşa? 

— Da. 

— E aşezată între Garb Tarabulus29 şi Ustrali30. La apus 
se află muntele Djewwa3l iar la răsărit alt munte, care se 
numeşte Danimarka32. Ei, ce zici, emirule, aşa e că-i 
cunosc bine patria? 

— Mai bine nici că se poate, spusei eu foarte serios. 

Mândru de acest triumf geografic, sergentul aruncă o 
privire semeaţă în juru-i şi urmă: 

— Asta vine de acolo că în ceasurile mele libere mă 
îndeletnicesc niţel şi cu geografia. Locuitorii din 
Djermanistan sunt un popor de nomazi. Locuiesc în corturi 
verzi ori albastre, se mută de colo până colo, cresc cămile 
care au, ca şi ale noastre, una sau două cocoaşe. Drept e că 
smochinele lor nu sunt atât de gustoase ca ale noastre, în 
schimb au capre mai frumoase decât pe la noi. Căpeteniile 
lor plătesc sultanului din Stambul un tribut anual în covoare 
şi pantofi pentru haremul lui, având pentru aceasta dreptul 
să urmeze la makahtiburile şi medahriurile33 lui. Sunt 
adepţi devotați ai Profetului; îi găseşti în toate caravanele 
de pelerini cu sfântul Coran în mână, iar Mecca şi Medina 
sunt pentru ei oraşele cele mai însemnate de pe lume. 
Recunogşti şi tu, emirule, că tot ce-am spus e adevărat? 

Ce era să-i răspund? Nu vroiam să-l jignesc; dar nici să 
întăresc prostiile lui, iar nu mergea. Halef îmi veni însă în 
ajutor şi mă scoase din încurcătură. El nu era turc, ci 
beduin şi încă născut în Sahara de miazănoapte, aşa că nu 
se simţea defel dator să arate stăpânitorului din 
Constantinopol o atât de oarbă supunere. În schimb, din 
dragoste pentru mine, avea o deosebită simpatie pentru 
Germania. Cunoştinţele lui despre ţara mea erau, ce e 


drept, cam îndoielnice, căci ce îi povestisem eu despre ea îi 
intrase pe o ureche şi îi ieşise pe cealaltă. Şi-apoi, nu putea 
înţelege Occidentul decât prin prisma Orientului, aşa că de 
câte ori vorbea despre o ţară sau un popor european, 
stârnea râsul. 'Totuşi, tot mai bine se pricepea decât 
sergentul. 

Îl indignase mai ales chestia cu tributul. Era o înjosire a 
naţiunii germane, o jignire pe care nu o putu răbda. Nici nu 
aşteptă să vadă ce răspund eu, ci începu cu însufleţire: 

— Ce face? Adevărat? Trebuie să-ţi spun că un adevăr mai 
puţin adevărat nu mi-au auzit încă urechile. 

— Cum, mie îmi spui tu asta? Mie, care cunosc pe de rost 
toată geografia? Şi încă într-un fel care depăşeşte buna- 
cuviinţă faţă de un ofiţer al înălţimii Sale?! 

— Ce-ai îndrugat adineauri despre Djermanistan n-ai 
făcut-o ca ofiţer, ci ca geograf şi când un geograf n-are 
dreptate nu o să mă împiedice nimeni să i-o spun în faţă. De 
altminteri tu ai fost mult mai nepoliticos decât mine. 

— Eu? Faţă de cine? 

— Faţă de emirul meu, Kara Ben Nemsi effendi. Uită-te la 
el! Arată dumnealui să fie dintr-un popor care dăruieşte 
pantofi pentru haremurile voastre? Află de la mine că 
germanii nu dăruiesc pantofi nici femeilor lor, cu atât mai 
puţin altora. Şi dacă îţi închipui că vă trimit covoare, apoi 
amarnic te înşeli, fiindcă n-au nici pentru ei. Dar greşeala 
cea mai mare pe care ai făcut-o, e când ai pomenit de 
tribut. Poporul german e un popor de viteji, de războinici 
nebiruiţi, care nu se tem nici de dracul. la să poftească 
sultanul să se ia la luptă cu ei, că îl încarcă într-o ţeavă de 
tun şi-l expediază de-a dreptul în Stambulul lui. Ei au o lege 
a lor care opreşte cu străşnicie să se dea vreunui domnitor 
străin orice fel de tribut; dimpotrivă, sultanul german e 
acela care primeşte de la alţii dări şi biruri. Ştiu, de pildă, 
că domnitorii din Ulah, Midilli, Merakeş, Suwedş, Djibeltar 
şi Firangistan34 trebuie să-i plătească tributuri mari, căci i- 


a biruit pe toţi, ba în ultimul război chiar şi noroadele din 
Brasili, Sibir memleketi şi Prusia. 

Îi aduci deci o mare jignire lui effendi al meu când susţii că 
ţara lui plăteşte tribut, când e tocmai de-a-ndoaselea. Tot 
atât de puţin adevărat e ce spuneai despre germani privitor 
la pelerinajul la Mecca şi Medina. N-ai să vezi nici picior de 
german acolo, fiindcă locuitorii Germaniei nu sunt 
mahomedani, ci, creştini, în general oameni deştepţi. 
Cămilele lor n-au una sau două cocoaşe, au trei, ba chiar 
mai multe şi smochinele cresc acolo mari cât dovlecii voştri. 
Râurile lor mişună de peşti, cărora li se zice Kodyrga 
balidşilar35, care nu-şi pot vedea, nici ei singuri coada, 
fiindcă de la coadă la cap trebuie să alergi călare o zi 
întreagă. Când vor să se ducă de la un oraş la altul, 
călătoresc pe şosele de fier, în căruţe trase de cai cu 
picioare de oţel, hrăniţi cu jăratic. 

Sergentul îl privea cu ochii holbaţi şi gura căscată. Părea 
năucit şi soldaţii de asemenea. 

— Ei, acu' ce mai zici? Urmă Halef. Aşa e că în geografia ta 
nu scrie nimic despre caii de foc ai germanilor şi că nu sunt 
mahomedani? 

— Şi ca... lul... emirului, tot cu jăratic e... e hrănit? Întrebă 
sergentul cu teamă. 

— Ăsta de aici, nu. 

— Şi... e adevărat că... nu e mahomedan, ci creştin? 

— E creştin, deci, om deştept. 

— Iartă, rogu-te, o, şeic al haddedihnilor, că o să te întreb 
ceva ce nu s-ar cuveni poate. Zici că e om deştept. E 
înţelepţeşte din partea lui că s-a încumetat să vină prin 
locurile astea? 

— Şi de ce nu? 

— Fiindcă aici sunt sfintele locaşuri ale pelerinilor şiiţi. E 
foarte primejdios pentru el să se aţină pe aici, căci îndată ce 
vor afla ei că se află un creştin în mijlocul lor, îl omoară. Nu 
ştiaţi? 


— Ceea ce ştim e că numai fricoşii se gândesc la de-alde 
astea. Noi, însă, nu cunoaştem frica. Ne ducem unde ne 
place şi stăm atât cât avem poftă să stăm. Am venit încoace 
ca să vedem Birs Nimrudul fără să ne pese dacă e 
primejdios sau nu. Şi de-o fi să ne întâlnim cu şiiţii care vor 
afla că emirul e creştin, vor afla în acelaşi timp că e mai 
cuminte pentru ei să se păzească de mânia noastră. Îţi spun 
ca să ştii. Nu e lucru de glumă să ai de duşman pe cea mai 
mare căpetenie a haddedihnilor ori pe vestitul şi nebiruitul 
emir Kara Ben Nemsi. Află că avem nişte puşti cu care poţi 
să tragi mereu fără să le mai încarci. Nici într-altele nu 
suntem la fel cu ceilalţi oameni. Gândim, grăim, împuşcăm, 
înjunghiem altminteri decât ei... scurt, atâta vreme cât veţi 
fi cu noi sunteţi la adăpost de orice primejdie. Şi de-ar veni 
în clipa asta o mie de milioane de şiiţi, nu ne e nouă frică de 
ei, i-am face praf şi pulbere. 

— Cu ce v-aţi apăra dacă n-aveţi puştile la voi? 

— Ce, adică, numai cu puşca se poate apăra cineva? Mai 
sunt şi alte arme şi te poţi scăpa de duşmani prin alte 
mijloace decât iarbă de puşcă şi plumb. Cine e şiret şi 
curajos ca noi, îşi biruie duşmanul la repezeală. Tare aş 
vrea să ne pomenim acum cu o ceată de şiiţi, ca să-ţi pot da 
dovadă. 

— Ba să ne ferească Allah! Sunt un ostaş viteaz şi ofiţer, 
dar de-alde ăştia, care se închină mai mult lui Ali şi 
feciorilor săi în loc de Profet, nu-s războinici cinstiţi. Mie îmi 
place să-mi întâmpin vrăjmaşul în faţă; lor însă le place 
vicleşugul şi te ia pe la spate. Dacă mi-o fi scris să mor în 
luptă, cel puţin să nu fiu răpus de un glonţ tras de o mână 
nevăzută. Dar ia spuneţi: aţi venit într-adevăr încoace 
numai ca să cunoaşteţi Birs Nimrudul? 

— Da. 

— Nu vreau să ziceţi că încerc să vă trag de limbă, nu îmi 
vine însă să cred că aţi făcut un drum atât de lung şi 
primejdios numai ca să vedeţi un morman de dărâmături. 


Acu', îngăduiţi-mi să dau porunci oamenilor mei pentru 
popas, ca să apuce şi ei să se odihnească, niţel. 

Bătrânului nu-i putea intra în cap că sunt şi oameni care 
fac anumite lucruri fără să tragă foloase de pe urma lor. 
Poate că în gândul lui bănuia că există vreo legătură între 
noi şi contrabandişti. 

Rândui santinelele care aveau, fireşte, ordinul să păzească 
şi pe prizonieri, se înfăşură pe urmă în manta, dând astfel 
semnalul de culcare, pe care soldaţii îl executară îndată. 
Halef se întinse şi el cât era de lung şi mă întrebă în şoaptă: 

— Ce zici, Sihdi, n-ar fi mai bine să veghem cu rândul? 

— Nu e nevoie. Bătrânul sergent pare să fie om de ispravă. 
Putem dormi şi fără pături; noaptea e destul de caldă. 
Noapte bună. 

— Hai să spun şi eu noapte bună, măcar că ştiu cănuosă 
închid ochii toată noaptea. Duhoarea leşurilor mi-a pătruns 
până în suflet; până şi moartea ar fugi acum de mine, cu 
atât mai mult somnul. Baremi de te-ai putea odihni tu! 

Dorinţa lui se împlini, căci am dormit buştean până la ziuă, 
când m-a trezit Halef. Se jură că n-a închis ochii toată 
noaptea, fiindcă nasul lui era atât de revoltat, încât nu i-a 
dat pace deloc. 

Soldaţii îmbucară ceva, apoi încălecară, ca să ne 
însoţească la locul unde ne lăsaserăm caii. Aceştia ne 
întâmpinară cu un nechezat de bucurie; se vedea bine că le 
fusese dor de noi, dar nu făcuseră nici cea mai mică 
mişcare să smulgă priponul din pământ. 

Cum îi văzu, bătrânul strigă cu admiraţie: 

— Halal să vă fie! Aşa armăsari n-are nici paşa al nostru 
din Bagdad şi nu mă mir că râvnesc şi alţii la ei. Astfel de 
cai ispitesc şi pe sfinţi. Bogaţi oameni trebuie să fiţi. Luaţi 
bine seama să nu vi-i fure cineva în cele din urmă. 

Şi mai mare îi fu însă mirarea când îmi văzu puştile. îi 
dădui să ţină pe cea mai mare, dar era atât de grea, încât îi 
scăpă din mână. 


— Aoleu! Exclamă el. Asta nu mai e puşcă, e un adevărat 
tun. Până la ce depărtare poţi să nimereşti cu ea? 

— Cât n-ajunge nici un glonţ de-al duşmanului, îi răspunse 
Halef. Dar ia te uită la asta mai mică. E o armă fermecată, 
tragi cu ea întruna fără să o mai încarci şi nu se mai 
isprăvesc gloanţele nici de azi într-un an. Ba dacă vrem noi, 
nici până la sfârşitul lumii. 

Hagiul întinse sergentului carabina; acesta însă strigă, 
înspăimântat: 

— Nu, nu! Îţi mulţumesc, o, şeic al haddedihnilor, dar sunt 
un drept-credincios al Profetului şi nu mi-e îngăduit să mă 
ating de un lucru vrăjit. Allah să mă ferească şi să mă apere 
de diavol şi toate duhurile necurate care n-au altă treabă 
decât să facă astfel de flinte fermecate! Nu e nevoie să o iau 
în mână, vă cred pe cuvânt că are însuşirile despre care 
vorbeaţi. Ştiu că sunt puteri din alte lumi de care te poţi 
sluji, eu însă nu vreau să am a face cu ele. 

Halef zâmbi mulţumit şi-mi dădu înapoi carabina. Îşi 
ajunsese scopul. 

Rămânea acum să vedem ce e cu urmele. Vroiam neapărat 
să aflu unde duseseră aseară contrabandiştii şofranul. 
Stătuseră toată noaptea acolo şi se întorseseră încă înainte 
de a se lumina de ziuă la plutele lor. 

Îi văzui îndreptându-se spre apus, dincotro veniseră ieri. 
Nu vrusei însă să-i spun sergentului, iar lui Halef îi făcui un 
semn din ochi spre canaluri. 

Mai întâi dusei pe bătrân la urmele văzute de noi în ajun. 
Erau adânc întipărite din pricina poverilor cu care erau 
încărcaţi contrabandiştii. Mă întorsei apoi îndărăt la foc şi i 
le arătai şi pe ale noastre, care nu semănau cu ale lor. 

— Acum înţeleg, răspunse el şi poţi fi încredinţat, emirule, 
că nu mă îndoiesc defel de spusele tale. Mi-ai dovedit că 
într-adevăr nu eraţi învoiţi cu contrabandiştii şi habar n- 
aveaţi că vin încoace. Dacă vrei o să spun asta şi la 
judecată. 

— Chiar te rog s-o faci. 


— Nu e nevoie să mă rogi, ci să mi-o ceri pe drept, fiindcă 
zici că o să înaintezi un raport seraskirului. Dacă m-am 
îndoit înainte că poţi avea vreo trecere la el, acum, după ce 
ţi-am văzut armăsarii, mi-a pierit orice îndoială. Cine are un 
astfel de cal şi ştie să-l călărească aşa cum te-am văzut pe 
tine, ăsta poate fi numai un seraskir. 

Lauda lui era cât p-aci să mă facă să izbucnesc în râs, dar 
mă stăpânii. Halef, însă, apucă taurul de coarne - cum s-ar 
zice - şi răspunse cu dispreţ: 

— Seraskir, effendi al meu? Nici prin gând nu-i trece. 

— De ce? Se miră sergentul. 

— Fiindcă nu vrea. 

— Dar seraskirul e marele stăpân care porunceşte peste 
toată armata padişahului... 

— Pentru câtă vreme? Cu toată mărimea lui nu e altceva 
decât sluga padişahului, care-l poate goni când vrea, ba 
chiar osândi la moarte când pofteşte. Nu schimbăm noi cu 
el. Noi stăm deasupra lui. Eu sunt domnul şi stăpânul 
haddedihnilor mei, nimeni nu mă poate goni de la domnie. 
Effendi e de asemenea un stăpân, stăpânul lui însuşi. Nici 
un sultan, nici un şahinşah nu-i poate lua libertatea - e de 
capul lui. Nu, nu, nici eu, nici el, nu râvnim să fim seraskiri. 

Ne luarăm iarăşi după urmele contrabandiştilor, de la foc 
la ruine, apoi afară la câmp. Cine nu se pricepea la citirea 
lor, ar fi putut crede că se pierdeau mai departe, eu însă 
băgai de seamă că acolo unde coteau de la ruine, porneau 
în sus. Urcau în vârful mormanului, chiar pe locul descris 
nouă de bimbaşa din Bagdad. Căraseră mărfurile, apoi 
coborâseră iar şi-şi urmaseră drumul pe câmp. 

Era nevoie de ocolul acesta pentru a nu se întâlni cu 
soldaţii. Nu spusei însă nimic sergentului despre 
descoperirea mea, ne înapoiarăm la locul de plecare şi o 
luarăm pe drumul lung de vreo treizeci de kilometri, care 
ducea la oraş. 

Birtaşul şi ghazaiul, care veniseră ca să fie de faţă la 
arestarea noastră, nu bănuiau că se vor întoarce ei înşişi ca 


arestaţi. Nu mai erau acum legaţi, dar caii lor erau duşi de 
câte un soldat şi Halef venea în urma lor, ca să nu-i scape 
din ochi şi s-o ia la fugă. Eu călăream alături de sergent, 
care mergea în fruntea convoiului. 

Aflai acum de ce bătrânul nu vrusese să creadă că venisem 
aci ca să vedem ruinele turnului; căci, după ce făcurăm o 
bucată de drum în tăcere, îmi puse cam cu sfială 
următoarea întrebare: 

— E adevărat, emirule, că eşti creştin? 

— Da. 

— Există şi pe la voi contrabandişti? 

— Din păcate... 

— Zici, din „păcate“; atunci crezi că e un păcat? 

— Tot ce e împotriva legii, e păcat. 

— Dacă e aşa, cum se face că eu, de pildă, plătesc şofranul, 
care e în Persia atât de ieftin, mult mai scump, fiindcă 
Măriei sale i-a plăcut să pună o vamă aşa de mare pe el? 

— Nu sunt Măria Sa sultanul şi te-aş ruga să-i pui lui 
întrebarea, nu mie. 

— Aşa, ocoleşti răspunsul! Altceva: sunt creştini care fac 
contrabandă şi în alte ţări nu numai într-a lor. 

— Nu cred, totuşi e cu putinţă. 

— Aşadar ideea mea nu era chiar atât de prostească! 

— Care idee? 

— 'Te luam drept şeful contrabandiştilor. 

— Zău? 

— Da. Şi credeam că numai din pricină că te-am prins noi, 
n-ai putut fugi cu ei. 

— Nădăjduiesc că ţi-ai schimbat părerea. 

— Mai întrebi! Nu sunt însă, după cum ţi-am mai spus, un 
copoi de-al vămii, care adulmecă urma contrabandiştilor şi 
chiar dacă erai de-ai lor, în privinţa asta te lăsam în plata 
Domnului. Ţineam să ţi-o spun, ca să înţelegi că sunt ostaş 
şi altceva nimic. 

Îl înţelegeam mai bine decât îşi închipuia el. Nu era încă 
de tot încredinţat că n-aveam nimic de-a face cu 


contrabandiştii şi ştiam că, dacă aş fi fost prins cu mâţa-n 
sac, ar fi tăcut mâlc la Hilleh, în schimbul unui bacşiş. 

Acesta era înţelesul ascuns al vorbelor sale, dar din 
fericire nu mă interesa. Mărturia lui în faţa tribunalului va fi 
şi aşa în favoarea mea, din pricina raportului pe care 
nădăjduia că o să-l trimit ministrului armatei. 

De altminteri nu era o minciună, căci vroiam într-adevăr 
să fac ceva pentru el în privinţa asta. Fireşte, nu printr-un 
raport la ministru, care habar n-avea de un biet sergent- 
major dintr-o îndepărtată garnizoană, cum e Hilleh. 

Ştiam că un bacşiş i-ar prinde bine bătrânului, a cărui 
soldă nu trecea pe vremea aceea de câţiva gologani pe zi, 
sumă din care trebuia să-şi îndestuleze nevoile. 

2. În faţa tribunalului. 

Când am ajuns la Hilleh, ne-am îndreptat mai întâi spre 
locuinţa birtaşului. 

— Mi s-a poruncit să vă aduc înapoi şi v-am adus, îi zise 
sergentul. Voi pune însă un soldat de pază, ca să nu vă lase 
să ieşiţi din casă până nu veţi fi chemaţi la tribunal, unde va 
trebui să depuneţi o plângere şi să dovediţi că e 
îndreptăţită. Vă atrag atenţia asupra faptului că sunteţi încă 
arestaţi. Nu încercaţi deci să vă mişcaţi de aici. 

Ei arestaţi şi noi liberi! Crăpau de necaz, dar nu cutezau 
să murmure. Se cuminţiseră pesemne. 

De aici ne-am dus călări la aşa-zisa makari ikamet36 a 
sangeakului. 

În curte, sergentul ne spuse să descălecăm. Nu era greu 
de ghicit pentru ce şi nici care era situaţia noastră de acum. 
Ce o să facem depindea, nu de împrejurări, ci de voinţa 
noastră. De aceea, îl întrebai, rămânând liniştit în şa: 

— De ce să descălecâm? 

— Pentru că o dată ce ai ajuns unde trebuie, nu maie 
nevoie să stai în spinarea calului. 

— Hm... vezi că nouă ni se întâmplă câteodată să nu 
descălecăm nici după ce am ajuns. 

— Păi... trebuie să vă predau. 


— Poţi s-o faci şi aşa. 

— Ce vorbeşti, emirule! Cum o să intri cu calul în 
închisoare? 

— A, în închisoare? 

— Fireşte! Sunteţi doar arestaţi! 

— Eu nu simt aşa ceva. 

— Adică pentru că nu sunteţi legaţi? V-am dezlegat fiindcă 
mi-aţi făgăduit să mă urmaţi de bunăvoie. Acum trebuie să 
vă bag la închisoare. 

— Tu? Socot că eşti ofiţer, nu un sindandşi37 oarecare. 

— Fyrtyna! N-aş sfătui pe nimeni să mă ia drept unul 
dintr-ăştia. Sunt ofiţer în oastea Măriei Sale, nu o slugă de 
puşcărie! 

— Atunci mânie-te pe tine însuţi. Parcă spuseşi chiar acum 
despre aşa ceva. Îmi pare rău, dar va trebui să amintesc şi 
despre asta în raportul meu către seraskir. 

— Allah, W'Allah, T'Allah! Să nu cumva s-o faci, pentru 
Dumnezeu! Uite, ştii ce? Nu vă bag la închisoare dacă îmi 
făgăduieşti un lucru. 

— Ce? 

— Mă duc acum la sangeak ca să-i spun că v-am adus şi să 
vină să vă ia în primire. Voi să nu vă mişcaţi de aici până nu 
mă întorc eu. Ce veţi face pe urmă, treaba voastră. le 
învoieşti? 

— Numai după ce îmi vei răspunde la câteva întrebări. 

— Răspund. 

— Cum te cheamă? 

— Amuhd Mahuli. 

— Trebuie să ştiu, ca să te pot pomeni în raport şi nu se 
ştie dacă voi mai avea prilejul să vorbesc cu tine. Cunoşti 
împrejurimile acestei clădiri? 

— Da. 

— În care parte a ei locuieşte sangeakul? 

— În cea din faţa ta. 

— Şi închisoarea unde e? 

— În rândul de jos, unde se văd găurile alea în zid. 


— Foarte mulţumesc! Asta nu e o locuinţă pentru noi. Văd 
acolo un zid care desparte curtea. Ce e îndărătul lui? 

— O stradă. 

— Cât de lată? 

— Atât cât să poată merge alături cinci, şase inşi. Dar 
pentru ce mă întrebi? 

— Fiindcă, deşi suntem buni călăreţi, avem prevederea să 
cercetăm mai întâi dacă nu ne putem frânge gâtul. 

— Sa vă frângeţi gâtul? Nu te înţeleg... 

— Nici nu e nevoie. Şi acu', ascultă la ce am să-ţi spun. 
Aşteptăm zece minute; e destul timp să înştiinţezi pe 
sangeak. Dacă nu te-ai întors până atunci, plecăm. 

— Mă pot bizui pe cuvântul tău? 

— Nu mi l-am călcat niciodată! 

— Bine, mă duc, am încredere în tine. Nici nu trebuie să 
aşteptaţi atât, mă întorc eu mai curând. 

Plecă. Zâmbii la gândul că-mi ceruse cuvântul de onoare. 
Soldaţii erau doar acolo; de ce nu le poruncise să ne 
oprească dacă vom încerca să fugim? Se bizuia mai mult pe 
cuvântul meu decât pe ei? Impresia pe care o făcusem 
asupra lui era şi mai puternică decât crezusem. Bănuia că, 
cu tot numărul mare al lor, nu ne-ar fi putut fi o piedică 
dacă am fi avut de gând să fugim - şi avea dreptate de 
altminteri. 

Clădirea era, ca toate ale oraşului, din cărămizi luate de la 
fostul turn al Babelului. Avea o înfăţişare murdară şi 
dărăpănată. Curtea nu era cine ştie ce mare dar îndeajuns 
de încăpătoare. Zidul despre care pomenisem adineauri era 
ceva mai înalt decât un stat de om, pe alocurea, însă, avea 
cărămizile năruite, aşa că se putea sări lesne cu calul peste 
el. De aceea întrebasem ce e în dosul zidului. 

La drept vorbind ar fi trebuit să fiu cam îngrijorat. Un 
creştin prizonier în Hilleh, principalul loc de pelerinaj al 
şiiţilor, acuzat de moartea unui om şi de rănirea altuia, 
poate şi de contrabandă - motive destule. Faptul că eram 
creştin, ajungea să-mi pună viaţa în primejdie. Totuşi 


aşteptam în linişte şi când îmi aruncai ochii la Halef, îl văzui 
zâmbind cu înţeles. 

— Ţi-ai şi făcut vreun plan, Sihdi? Mă întrebă el. 

— Nu încă - răspunsei, slujindu-mă de graiul moehreb, ca 
să nu fiu înţeles de soldaţi. Trebuie s-aşteptăm să vedem 
mai întâi cum au să decurgă lucrurile. 

— Dar cam în ce fel să răspundem, poţi să-mi spui? 

— Da. Fireşte că nici n-am să tăgăduiesc că sunt creştin. 
Pentru celelalte, să faci întocmai ce voi face eu. Probabil că 
va trebui să sărim peste zidul cela de colo. Deoarece strada 
din spatele lui nu e lată, ne vom repezi pieziş ca să nu ne 
izbim de case, dar de la dreapta spre stânga cu faţa spre 
apus. [ine bine minte ce-ţi spun ca să nu ne rătăcim unul de 
altul şi să fim pe urmă nevoiţi să pierdem timp căutându-ne. 

— Allah! Ce, mă crezi orb, Sihdi? Nu cumva îţi închipui că 
o să sar peste zid aşa ca să mă pomenesc spate-n spate cu 
tine? 

— Nu, e însă mai bine să ne înţelegem dinainte. 

— Eşti de părere că nici nu va trebui să descălecăm? 

— Probabil că da, dar înăuntru nu intrăm. De cai să nu ne 
despărţim nici o clipă; să nu lăsăm frâul din mână orice s-ar 
întâmpla. 

— Păi suntem acuzaţi, vor să ne ia la cercetări şi nu putem 
trage caii după noi în... 

— Asta nu, cine vrea trebuie să vină la noi. 

— Trebuie, trebuie! Vrea ori nu, trebuie! Ah, Sihdi, dragă 
Sihdi, n-ai idee cât mă bucur! Iar un prilej să arătăm lumii 
de ce suntem în stare. De-abia aştept să văd ce o să iasă din 
toată drăcovenia asta. Poate că o să fie nevoie să ne slujim 
chiar de arme. 

— "Tot ce se poate, deşi, drept să-ţi spun, bucuros n-aş fi. 
Mâna nu trebuie însă să pună nimeni pe noi, căci atunci 
suntem pe jumătate pierduţi. Oricât de puternici am fi noi, 
ne-ar copleşi numărul lor mare. Uite, colo, ce de lume 
adunată la poartă. Întâmplarea de ieri s-a şi aflat în oraş şi 


acum, când ştiu că am fost prinşi şi aduşi încoace, vin toţi să 
vadă ce o să se întâmple cu noi. 

— Le-o putem spune de pe acum: întoarcem spatele 
sfântului oraş Hilleh şi ne vedem de drum. 

— Hm... nu se ştie! S-ar putea ca afacerea să ia o 
întorsătură neplăcută. A, uite-i că vin! 

Văzurăm o uşă deschizându-se şi pe sergent ieşind, urmat 
de un cârd întreg de oameni. În urma lui venea un ofiţer în 
uniformă de colonel, care se afla probabil din întâmplare 
acolo, apoi câţiva servitori care duceau un jilţ şi mai multe 
perne, pe urmă funcţionari de-ai tribunalului, unul din ei cu 
o călimară enormă, condei şi hârtie. 

Era, se vede, grefierul. Aşadar ancheta se va face îndată şi 
chiar aici în curte. Cu atât mai bine! 

După cum am înţeles din câteva cuvinte schimbate între ei, 
astăzi era zi de judecată şi cum cazul nostru era cel mai 
important, sangeakul hotărâse să înceapă cu noi fără să ne 
mai lase să lâncezim în prevenţie; cu atât mai aspru vroia 
însă să fie în hotărârea pedepsei. 

La o acuzare gravă ca aceea ridicată împotrivă-ne, avea 
prilej să se arate în toată strălucirea lui; spectatori avea 
destui. 

Îndărătul grefierului văzurăm păşind cu demnitate 
membrii tribunalului. Printre ei era şi sangeakul, stăpânul 
întregului Hilleh şi al întregului judeţ. Cunoşteai îndată în el 
pe unul din turcii tradiţionalişti, deci un om înaintea căruia 
eu, creştinul, nu voi afla îndurare sau cruţare. 

Era mic de statură şi pipernicit la trup, dar cu atât mai 
mare îi era turbanul, care totuşi nu-mi impunea deloc. La 
stânga lui mergea un bărbat căruia nu-i dădui la început 
atenţie, cu atât mai mult însă mai târziu. Era îmbrăcat în 
veşminte persane. 

Toate aceste persoane, în afară de sergent, nu se 
îndreptară spre noi ci spre un fel de umbrelă mare, 
deschisă la repezeală de un servitor, sub care se ţinea 
şedinţa. Scaunul fu aşezat acolo şi sangeakul se aşeză în el 


ca pe un tron, iar la dreapta şi la stânga lui pernele, ca să-i 
fie mai moale. Ceilalţi se aşezară şi ei care pe unde 
nimerea. Omul în haine persane se lăsă pe câteva perne 
alături de el. 

Când „tribunalul” fu în plenul său, se dădu drumul în curte 
publicului, care formă un semicerc în jurul mahill el ad138. 

În vremea asta sergentul se apropie de noi. 

Era întunecat la faţă şi glasul lui suna cam răguşit când ne 
zise: 

— Astăzi e şedinţă publică şi sangeakul a hotărât să 
înceapă cu voi. Veţi fi judecaţi cu mare asprime şi nu vă 
puteţi aştepta la îngăduinţă din partea lui. 

— Ştie că sunt creştin? 

— Da, i-am spus; i-am mai spus şi cine sunteţi. 

— Şi ce a răspuns? 

— Că nu-i pasă; pentru el e de ajuns că sunteţi nişte 
ucigaşi şi contrabandişti şi astfel de oameni nu trebuie 
cruţaţi. 

— Mulţumesc că mi-ai spus. Vezi că ne-am ţinut de cuvânt 
şi n-am fugit. De-acum încolo nu te priveşte ce facem, nu e 
aşa? 

— Ba da. 

— Parcă aşa spuneai adineauri? 

— Nu ştiam ce are să mai vină. Colonelul regimentului 
meu era la sangeak, când m-a văzut mi-a poruncit să păzesc 
la poartă cu oamenii mei ca nu cumva să fugiţi. Trebuie să 
ascult de poruncă. Eşti supărat pe mine, emirule? 

— Deloc. 

— Dar dacă încercaţi să fugiţi şi eu nu vă las, ce se alege 
de raportul tău la seraskir? 

— Rămâne cum am spus. Îl scriu şi-l şi trimit. Dacă nu 
zădărniceşti fuga, meriţi lauda dublă din partea mea. 

— Păi... după ce v-o spânzura ori împuşca nu o să-l mai 
poți scrie! 

— Nu te îngriji tu de asta, mai degrabă îl spânzurăm noi 
pe sangeak decât el pe noi. 


— Îţi mai arde de glumă, după cum văd. Acum descălecaţi 
şi veniţi cu mine. Trebuie să vă duc în faţa tribunalului. 

Până s-apuc eu să răspund, îl auzii pe Halef scoțând o 
exclamaţie de mirare. 

— Ce e? Îl întrebai îngrijorat. 

— Uite la ăla de colo care stă lângă persan şi vorbeşte cu 
el. 

— E cu spatele spre mine şi nu-i pot vedea faţa. 

— Eu însă i-am văzut-o. 

— Îl cunoşti? 

— Da. O să-l recunoşti şi tu când s-o întoarce. 

— Cine e? 

— Safi. 

— Ce? Cum? Cine?! Safi, „Umbra”, care vroia să ne dea pe 
mâna pederului? 

— Şi pe care tu l-ai iertat, cu toate că tare aveam poftă să-i 
trag câteva gârbace. Da, ele. 

— Nu te-nşeli? 

— Nu. A, uite-l că întoarce capul... 

Era într-adevăr omul din Mansurijeh. Ne recunoscuse şi 
el. Ce căuta aici în Hilleh? Trimis de sultan? De ce vorbea 
cu persanul? Să-l fi cunoscut oare? Atunci făcea şi acesta 
parte din asociaţia secretă. Să-i fi spus trădătorul că-l 
bătusem pe peder? Cine era persanul şi ce scop avea 
prezenţa lui aici? Să fi fost numai îmbrăcat ca un persan 
sau era într-adevăr un supus al şahului? Atunci nu era locul 
lui într-o şedinţă a unui tribunal străin. 

În timp ce toate aceste gânduri mi se încrucişau fulgerător 
prin minte, sergentul ne zorea să descălecăm. 

— Nu, rămânem călări, îi răspunsei eu. 

— Doar nu vă puteţi înfăţişa aşa tribunalului! 

— De ce nu? 

— Nu e voie. 

— Cine ne opreşte? 

— Legea. 

— Nu există nici o lege care să hotărască aşa ceva. 


— Chiar dacă nu, iar nu e obiceiul. 

— Te înşeli. E un obicei al meu de care nu mă pot dezbăra. 
De câte ori mă înfăţişez înaintea judecății, vin călare. 

— Eu tot aşa, adăugă Halef. Sunt căpetenia şeicilor 
haddedihnilor şi la noi ucigaşii stau călare când sunt 
osândiţi la moarte. 

— Vezi că obiceiurile voastre nu merg pe la noi. 

— Să meargă! Hotări dârz hagiul meu. 

— Nu pot să-mi iau răspunderea. Ce-ar zice colonelul meu 
când m-ar vedea că vă, aduc calare înaintea sangeakului! 

— Nu-ţi cere nimeni; ne ducem singuri. Haidem Halef! 

Eram totuşi bine dispus. De ce, nu ştiu, dar nu-mi venea 
defel să iau în serios situaţia. Halef, de asemenea. Îi râdea 
toată faţa, când mă auzi vorbind astfel şi zise vesel: 

— N-ai vrea să ne lipsim de judecată şi să dăm iureş în 
dumnealor de colo ca să se împrăştie ca potârnichile? 

— Mai că aş avea chef s-o fac, socot însă că e mai bine să 
ne astâmpărăm. Ne-am lipsi de plăcerea de-a ne bate joc de 
înţelepţii ăia chemaţi să facă dreptate. Să ne apropiem. 

— Ai dreptate, Sihdi. 

Urmă o scenă pe care nu o s-o uit niciodată. Cei ce cunosc 
situaţia de acolo şi de pe vremurile acelea, n-au să se mire. 
Deosebirea era numai că atât eu cât şi Halef nu eram 
oamenii care să ne speriem de „Înalta Curte” pe care o 
aveam înaintea noastră. 

Singurul lucru îngrijorător era faptul că ne aflam în 
mijlocul unei populaţii de fanatici şi numărul spectatorilor 
creştea din ce în ce. Toţi cei care năvăleau cu duiumul în 
curte erau înarmaţi şi nu era de aşteptat, ca faimoasa 
anehkeme să ne poată apăra de ei la un moment dat. Se 
putea întâmpla ca mărturisirea mea că sunt creştin iar 
Halef sunnit să aţâţe şi mai rău spiritele. Pe de altă parte, 
ştiam efectul pe care îl are de obicei o atitudine curajoasă 
asupra unor oameni atât de iritaţi. 

Aşteptam deci cu încordare, dar fără pic de teamă cele ce 
aveau să urmeze. 


Străbăturăm curtea călare şi ne oprirăm în faţa 
judecătorilor. Sergentul se postă cu oamenii săi în dreptul 
porţii. 

Domnul preşedinte nu se aştepta să apărem astfel înaintea 
lui. Ne privi câtva timp cu ochii zgâiţi, apoi strigă înfuriat: 

— Cum îndrăzniţi să vă înfăţişaţi călare şi înarmaţi 
înaintea mea? Jos de pe cai şi daţi încoace armele! 

— Cred că e mai bine să rămânem cum suntem, îi 
răspunsei eu fără să mă tulbur. 

— Nu-mi pasă mie de părerea ta, aici trebuie să vă 
supuneţi poruncii mele, se răsti el. 

— Ne supunem şi aşa, adică nevoii. 

— Ce vorbe sunt astea? Nu te-nţeleg, vorbeşte mai 
lămurit. 

— Dacă nu mă înşel, ţi s-a vorbit de caii noştri, nu e aşa? 

— Fireşte! Doar din pricina lor o să vă osândim acum la 
moarte. 

— Putem auzi osânda şi călare. Şi-apoi, dacă am descăleca, 
s-ar putea întâmpla să dăm loc la o nouă învinuire. 

— Ce vrei să spui cu asta? Ce s-ar putea întâmpla? 

— Vezi că armăsarii noştri sunt radşi pak; devin, ca orice 
cal de rasă, primejdioşi când îi desparţi de stăpânii lor. Dacă 
vor vedea că ne siliţi să-i lăsăm singuri, au să se ia după noi 
şi vor lovi cu copitele în cei ce vor încerca să-i oprească. Ca 
să nu dăm loc la o astfel de nenorocire, i-am adus încoace. 

— Puteţi însă să descălecaţi şi să-i ţineţi de căpăstru. E o 
datorie de respect faţă de tribunal. Nu stă nimeni călare 
înaintea judecătorilor săi. 

Vrusei să spun ceva, dar Halef mi-o luă înainte. 

— Îţi iei tu răspunderea pentru cele ce ne ceri? Întrebă el 
pe sangeak. 

Zâmbea pe sub mustață, cum făcea de obicei când punea 
la cale vreo şotie. 

— Sunt răspunzător de poruncile pe care le dau, zise 
judecătorul. 

— Bine, atunci să-ţi facem pe plac. 


Sări din şa şi eu îl urmai, pricepând ce avea de gând. 
Ştiam că dacă lăsam frâul lung armăsarilor ca să poată ţine 
capul sus, stăteau liniştiţi; altminteri se zbăteau şi zvârleau 
cu picioarele în toate părţile. 

Halef căută la descălecat să se aşeze astfel ca să aibă 
îndărătul lui pe Safi, „Umbra” din Mansurijeh, şi-i strigă 
aceluia care stătea lângă el: 

— Daţi-vă la o parte! Calul nu suferă să simtă pe cineva 
atât de aproape de el. 

Nimeni nu se gândi să-l ia în seamă. Halef strânse mai bine 
de căpăstrul armăsarului, care începu să se zbată şi să 
zvârle cu picioarele de dindărăt. O lovitură mai puternică 
nimeri pe Safi, din fericire nu prea tare, totuşi îl făcu să se 
prăbuşească urlând la pământ, trăgând şi pe alţii după el. 

Cu Ben Rih, armăsarul meu, se petrecu acelaşi lucru, căci 
îl apucasem şi eu scurt de căpăstru. Lovi doi inşi destul de 
serios şi-i azvârli cât colo. Se iscă fireşte o larmă grozavă, 
de care însă noi nu ne sinchisirăm, ci lăsarăm caii să se 
joace niţel în voie până ce se lărgi cercul din jurul nostru, ca 
să nu mai poată fi nimeni atins de copitele lor. 

Răniţii fură ridicaţi de acolo în urletele mulţimii. Halef 
răcni şi mai tare către sangeak, acoperind glasurile: 

— Nu ţi-am spus? Cine nu se pricepe la cai să nu s- 
amestece. Acu' îţi place? 

Judecătorul, plin de mânie, vru să spună ceva, dar 
colonelul îl potoli cu un gest şi-i spuse câteva cuvinte, pe 
care nu le puturăm auzi din pricina gălăgiei. Rezultatul fu 
că ni se dădu ordinul: 

— Încălecaţi deocamdată. Mai târziu vom şti noi să vă 
îmblânzim şi pe voi şi pe dobitoacele alea ale voastre... 

— Cum să nu! Zise Halef cu glas blajin. Să ştii însă de la 
mine că întotdeauna cal şi călăreț se aseamănă la fire. Ca şi 
ei, nu facem nici noi decât ce ne place. Ţine minte! 

Din nenorocire sau din fericire, acesta nu luă seama la 
vorbele lui Halef; tocmai dădu ordin servitorilor să 
potolească gălăgia. Aceştia se amestecară prin mulţime şi în 


curând se făcu linişte. Numai unul părea că nu vrea să tacă. 
Era omul în haine persane care stătuse adineauri de vorbă 
cu Safi; care fusese dus niţel mai încolo şi se văita frecându- 
şi părţile moi ale trupului unde îl lovise calul cu copita. 

Persanul se afla lângă el, agita braţele ameninţător în aer 
şi striga ca să-l audă toţi: 

— Ai văzut, o, paşă, că trei inşi au fost răniţi grav. Fapta 
asta nu poate să rămână nepedepsită, căci nu caii sunt de 
vină ci călăreţii, fiindcă ei i-au aţâţat. Priveşte pe acest Safi, 
un supus devotat al padişahului; e un cunoscut şi protejat 
de-al meu. Nădăjduiesc că lovitura de copită va fi pedepsită 
după cum merită. Numai după aceea voi vorbi despre tine 
în cuvinte de laudă, cum mi-ai cerut, stăpânului meu, 
regalei Silullah39, a cărui mână dreaptă sunt. 

Abia acum, pe când vorbea, avusei vreme să mă uit mai 
bine la el. Era îmbrăcat în veşminte persane - după cum am 
mai spus - scurt şi îndesat la trup. Glasul lui suna 
poruncitor, ca şi când era deprins să fie ascultat, dar şi 
sforăitor. Barbă nu purta, în schimb avea o mustață lungă, 
despărțită pe buza stângă de o brazdă care pornea de la 
frunte şi se sfârşea la colţul gurii. Văgăuna ochiului peste 
care trecea tăietura era goală. Băgai de seamă că pe când 
vorbea, chiar şi mai târziu, ridica mereu mâna ca să tragă 
fire de mustață peste buza spintecată. 

Deodată mă străbătu ca un fulger gândul că omul acesta 
nu putea fi altul decât sefirul, aşa cum ni-l descrisese 
bătrânul maior din Bagdad, întreaga lui înfăţişare era atât 
de caracteristică, încât nu mai putea încăpea vreo îndoială. 
El era acela care pusese pe bătrân şi pe Kepek să jure că nu 
vor spune niciodată cumva ce văzuseră şi pătimiseră în 
ruinele turnului; sefirul, şeful contrabandiştilor, pe care 
ardeam de nerăbdare să-l văd şi eu o dată, stătea acum aci 
în faţa mea. 

Că îl voi întâlni aici, nu mă aşteptam, fireşte. Era o mare 
îndrăzneală, sau mai bine zis o neobrăzare din partea lui să 
pătrundă în oraşul şi în clădirea unde ar fi trebuit să intre 


ca arestat sau condamnat. Cine avea un astfel de duşman, 
nu putea spune că nu-i pasă deel. 

Înţelesei că se dăduse drept un înalt slujbaş al şahului; se 
lăuda probabil că vine din însărcinarea lui. Ce scop 
urmărea, nu mă privea, în orice caz, contrabanda. Din 
prezenţa lui Safi aici şi faptul că-l luase sub ocrotirea lui, 
era lesne de înţeles că făcea parte din asociaţia 
„Umbrelor”, ba trebuie să fi fost chiar unul din şefii bandei. 
Acum, când ştiam cum stau lucrurile, luai hotărârea să nu 
plec din Hilleh până ce nu mă voi duce încă o dată la Birs 
Nimrud, ca să mă răfuiesc în locul Bimbaşei cu acest 
presupus sau adevărat persan care îl nenorocise. 

Îmi adusei aminte de cuvintele lui Halef pe când ne 
povestea bătrânul viaţa lui: „Iare-aş vrea să ne închidă şi pe 
noi o dată sefirul în turn”, adăugând apoi: „Dar nu m-aş 
duce fără gârbaciul meu”. Avea acum prilejul poate să se 
ţină de cuvânt şi vorbele lui să nu fi fost numai o 
lăudăroşenie. 

Nu era însă acum timpul să mă dedau unor astfel de 
gânduri, căci persanul urmă: 

— De altminteri, ăştia doi sunt nişte nemernici care merită 
de mult moartea. 

— Îi cunoşti? Întrebă judecătorul. 

— Da. Ţi-aş putea povesti multe despre ei, dar e de ajuns 
să-ţi spun numai unele din crimele lor. Au venit cu o plută 
din susul Tigrului şi au năvălit peste noapte asupra unor 
prieteni de-ai mei care dormeau pe mal. I-au legat, i-au 
jefuit şi i-au bătut de i-au lăsat aproape morţi. 

— Vai de mine! Adevărat să fie? 

— Da. Am chiar un martor care poate să jure că aşa s-au 
petrecut lucrurile. 

— Cine e ăsta? 

— Safi. Acela de colo. A fost de faţă. 

— Unde s-a întâmplat asta? 

— Mai sus de Bagdad. 


— Atunci locul nu aparţine de districtul meu şi nu mă pot 
amesteca. 

— Ştiu, sunt însă încredinţat că faptul acesta le măreşte 
vina şi se va lua în seamă când vei da sentinţa. 

— Se-nţelege de la sine. Am eu grijă ca să nu mai poată 
face alte astfel de nelegiuiri câinii ăştia râioşi. 

— Te-aş ruga mai ales să nu uiţi că unul din ei e creştin iar 
celălalt se dă drept şeicul haddedihnilor, o minciună cum 
mai mare nu se poate. N-ai decât să te uiţi la mutra lui, ca 
să vezi. Eu susţin că e un hoţ de cai izgonit de trib pentru 
furtişag. Altminteri de unde până unde astfel de cai la nişte 
nemernici ca ăştia? Cine ştie de la ce boieri, i-au furat, căci 
numai oameni foarte bogaţi pot avea armăsari ca ăştia. 
Închide caii în grajd şi cercetează; vei afla repede ai cui 
sunt şi stăpânul lor va şti să te răsplătească pentru binele 
pe care i l-ai făcut. 

Pesemne că ideea îi plăcu sangeakului, căci răspunse: 

— Sunt şi eu de părerea ta şi o să pun să le tragă la tălpi 
ticăloşilor ăstora până ce-or mărturisi cine e adevăratul 
proprietar al cailor. Aşază-te acum, rogu-te, la locul tău, 
fiindcă vreau să sfârşesc mai repede cu tâlhării ăştia. Să 
vină mânuitorul beţelor cu oamenii săi! 

La porunca aceasta, spusă cu glas tare, un servitor se 
îndepărtă şi se întoarse numaidecât cu cel chemat, care 
ducea la subsuori vreo zece nuiele groase. După el veneau 
„ajutoarele” cu un fel, de bancă lungă cu două picioare la 
un capăt şi cu două curele la celălalt. Arabii îi spun, „cămila 
durerii”. 

Pedeapsa constă în faptul că cel osândit e lungit pe bancă, 
i se trece una din curele peste gât, cealaltă peste piept, 
banca e ridicată, la capătul celălalt, ca osânditul să vină cu 
picioarele în sus şi după ce nuielele au fost împărţite 
ajutoarelor, bătaia începe sub supravegherea, „meşterului”. 
Acesta veghează ca nu cumva să se greşească numărul 
loviturilor şi să se dea mai puţine. 


Aşadar, o astfel de „cămilă a durerii” se pregătea acum şi 
pentru noi. Văzui ochii tuturor sclipind de bucurie. 
Sangeakul arătă spre banca de tortură şi zise: 

— Vedeţi ce vă aşteaptă dacă tăgăduiţi? O să pun să vă 
bată atâta până ce veţi mărturisi tot. Vreţi să scăpaţi de 
bătaie, răspundeţi la ce vă vom întreba. 

Făcu o pauză, ca să-şi aprindă ciubucul - toţi membrii 
tribunalului fumau tacticos. 

— Ceea ce nu le iau în nume de râu, fiind şi eu un pătimaş 
fumător. 

— Apoi începu de-a dreptul: 

— Sunteţi ucigaşi? 

Deoarece se uita la mine, mă simţii dator să răspund: 

— Nu. 

— Sunteţi contrabandişti? 

— Nu. 

— Caii ăştia sunt de furat? 

— Nu. 

— Spune, omule, da, altminteri mâncaţi bătaie! Adevărat e 
că aţi atacat mai sus de Bagdad, pe malul apei, nişte 
călători pe când dormeau? 

— Nu. 

— l-aţi jefuit? 

— Nu. 

— l-aţi bătut? 

— Da. 

— Uf! În sfârşit! Norocul vostru că ai încetat cu tăgada, că 
dacă mai treceau cinci minute, îl vedeaţi pe dracul. 
Răspunde mai departe! Eşti creştin? 

— Da. 

— Vezi tu, asta o să-ţi mănânce capul. Faptul că eşti ghiaur 
e mai rău decât tot ce-ai făcut până acum. Ştiai când ai 
venit încoace că un creştin îşi pune în primejdie viaţa 
păşind pe pământul ăsta sfinţit? 

— Da! 


— Şi n-ai ţinut seamă! Cât de învechit în rele trebuie să fii, 
ca să cutezi până într-atât! Groaznic sfârşit te aşteaptă aici 
pe pământ şi dincolo focul iadului, în vecii vecilor, căci 
răzbunarea lui Allah e cumplită; el nu iartă niciodată! 

— De unde ştii tu? 

— Aşa zice Coranul. 

— Coranul zice tocmai dimpotrivă. 

— Ce poţi să ştii tu, ghiaurule, de cartea noastră sfântă?! 

— În cartea aceasta scrie la sura a o sută zecea: „Laudă pe 
Domnul şi cere-i iertare, căci el iartă întotdeauna”. Dar 
după cum văd, nu cunoşti sura. 

Înălţă capul, mă privi câteva clipe uimit, apoi strigă cu 
mânie: 

— Taci! Un dreptcredincios al Profetului cunoaşte mai bine 
cartea lui decât poţi s-o cunoşti tu, un creştin. Ceea ce spui 
e o minciună... trebuie să fie o minciună, pentru că voi 
adoraţi pe Isa, un fiu al neadevărului... 

— Fiu al neadevărului? Retrage-ţi cuvântul, căci huleşti 
chiar împotriva religiei tale. 

— Câine, să nu mă insulţi! Dovedegşte ce ai spus! 

— Îţi voi dovedi. Ia Coranul şi deschide-l la sura 
nouăsprezecea. Vei citi: „Acesta e lisus, fiul Măriei, cuvântul 
adevărului”. Şi tu numeşti pe acela pe care Profetul vostru 
îl numeşte Adevărul, o minciună? 

— Taci! Se răsti el la mine. 

— Nu tac. Legea mea creştinească n-are nevoie de 
apărare; ea e atât de înălţătoare, atât de ridicată deasupra 
tuturor, că nu îi trebuie slabele mele cuvinte. Văd însă aici 
sumedenie de musulmani care rabdă să pângăreşti 
islamismul. Du-te în moscheile, în universităţile voastre şi 
vei auzi că lisus va pogori în ziua de apoi ca să judece pe vii 
şi morţi! Şi despre acela pe care islamul îl numeşte 
judecătorul din ziua de apoi cutezi tu să spui că e un 
neadevăr? Oare insulta pe care o aduci islamismului să nu 
fie datorată faptului că eşti un adept al sunnei, pe când ea 
ne învaţă adevărul? 


Întrebarea aceasta era o lovitură retorică din partea mea - 
ca să zic aşa - căci mai toţi din cei de faţă erau şiiţi. Efectul 
se văzu imediat, căci se auziră murmure de aprobare. 
Încurajat, urmai: 

— M-ai numit „câine” şi „ghiaur blestemat”. „Câinele” hai, 
ţi-l iert, dar unde scrie în Coran că Allah a afurisit pe 
creştini şi că am fi spurcaţi şi păgâni? Fiindcă nu credem 
decât într-un Dumnezeu, Mahomed ne dă nu toate cele 
şapte ceruri, ci unul singur. 

Care sunt adevărații vrăjmaşi ai islamismului, noi, creştinii, 
ori chiar voi, musulmanii? Cine v-a dezbinat? Nu cumva 
noi? Cine s-a ridicat împotriva lui Ali, califul şi de a cui mână 
a fost ucis Hussein? De-a creştinilor, ori de-a 
mahomedanilor? 

Exclamaţiile de aprobare care urmară, îl făcură pe 
sangeak să-şi dea seama că trebuie să schimbe vorba. Sări 
în picioare, ridică braţele în aer şi strigă: 

— Cine ţi-a dat ţie, creştinului, voie să vorbeşti despre 
Sfântul Islam? Ne-am adunat aici să ţinem judecată asupra 
nelegiuirilor voastre, nu să stăm la taifas. Ai să răspunzi la 
întrebările mele şi atâta tot. 

— Şi tu nu mă laşi să urmez, fiindcă te temi de şiiţii care 
sunt de faţă. Ţin să-ţi mai spun că dacă un creştin vine la 
Meşhed Ali sau Kerbela, nu are ce să le pese şiiţilor, că 
inima lui nu înclină nici spre Abu Bekr, nici spre Omar sau 
Osman, nici spre Omajdan şi nici n-a văzut zilele de groază 
din Kerbela. Dar când un sunnit ca tine păşeşte pe 
pământul acesta sfânt, e o insultă, o pângărire, căci e 
adeptul acelora care au vărsat odinioară sângele nevinovat 
al lui Hussein şi au tăgăduit tatălui său dreptul de a se numi 
urmaşul direct al Profetului. De aceea n-am crezut că e un 
păcat să vin încoace şi sunt încredinţat că pentru adevărații 
mahomedani religia mea nu e un motiv să fiu luat drept 
duşman. 

Un moşneag înveşmântat numai în mătase, care făcea 
parte din tribunal, se ridică de la locul său, făcu semn că 


vrea să vorbească şi începu: 

— Creştinul acesta a grăit cuvinte înțelepte şi declar că 
sunt de aceeaşi părere cu el. Astfel nu vorbeşte un ucigaş, 
un hoţ. Mi-am dat seama că a pătruns cu mintea lui adâncul 
Coranului. Cine poate face asta, nu poate fi numit ghiaur, 
căci sufletul său e înrudit cu al nostru, pentru că s-au 
întâlnit în sfintele sure. Dacă va vorbi ca acuzat precum a 
vorbit ca bun creştin, îl vom lăsa să plece liber, după cum a 
venit. 

Bătrânul se aşeză iar la locul lui. Era, după cum am aflat 
mai târziu, unul din indienii bogaţi care vin să-şi sfârşească 
zilele în Hilleh, fără ca preoţii musulmani de acolo să cuteze 
să-i stoarcă până la cea din urmă para, cum fac cu ceilalţi. 

Auzirăm în spatele şi în jurul nostru exclamaţiile: afak, 
aferim şi jislaho, cuvinte de aprobare care dovedeau că 
moşneagul nu era singurul care nu avea aceeaşi părere cu 
sangeakul. 

Acesta se zăpăcise de tot; se vedea bine că nu găsea 
cuvintele potrivite. Îi veni însă persanul în ajutor. 

— Nu ne-am adunat aici, începu el, ca să discutăm Coranul 
şi să-l comentăm, ci să judecăm nişte ucigaşi şi 
contrabandişti. Părerile pe care le are creştinul acesta 
asupra sunnei şi a şiiei nu ne privesc, ci omorul pe care l-a 
săvârşit, împreună cu tovarăşul său; nu trebuie să ne lăsăm 
orbiţi de cunoştinţele pe care le are despre Coran. Te rog, 
o, paşă, porunceşte să fie aduşi birtaşul şi beduinul rămas 
teafăr, ca să depună mărturie asupra vinei acestor doi 
criminali. 

Omul îşi dădea aere ca şi când ar fi făcut parte din 
mehkeme, ceea ce nu era cazul. Tăcui şi nu făcui 
deocamdată nici o observaţie privitor la asta. 

Se trimiseră câţiva soldaţi s-aducă martorii. Până să vină 
ei, Halef făcea fel de fel de glume pe socoteala celor de faţă 
şi nu o dată izbucni în hohote de râs. Persanul şi sangeakul 
crăpau de ciudă, dar nu ziceau nimic. 


În sfârşit veniră şi martorii. Depuseră, fireşte, în 
defavoarea, noastră. Când ajunseră la concluzia că în afară 
de ucigaşi suntem şi nişte contrabandişti primejdioşi, 
persanul le luă vorba din gură şi zise: 

— Ştiut e că se face contrabandă pe o scară foarte întinsă; 
ştim că atât şahul cât şi padişahul sunt astfel păgubiţi de 
sume mari; zi şi noapte stau oameni la pândă ca să 
descopere pe ce cale sunt trecute mărfurile, dar până acum 
toată truda a fost zadarnică, deoarece nu-i venise nimănui 
în gând că iţele acestei afaceri sunt în mâinile unui străin, 
unui creştin. Şi acum, când printr-o întâmplare, mai bine zis 
din cauza unei crime săvârşite împotriva a doi oameni 
nevinovaţi, s-a pus în sfârşit mâna pe el şi pe părtaşul său, 
să nu ne lăsăm încântați de vorbăria lui meşteşugită, ci să-i 
silim prin bătaie să mărturisească adevărul. Aceasta este 
părerea mea şi cine nu o împărtăşeşte, e considerat de 
mine drept trădător al dreptăţii. 

Ce obrăznicie! Omul acesta care era însuşi capul 
contrabandiştilor ştia doar bine că suntem nevinovaţi, totuşi 
cuteza să ne acuze pe faţă. Să fi ştiut el că-l cunoaştem mai 
bine decât ar fi putut bănui! Cum aş fi vrut să-i arunc în 
obraz ticăloşia lui, dacă prin aceasta nu mi-ar fi devenit 
imposibilă lovitura pe care o plănuisem. 

Mă mulţumii să-l privesc zâmbind şi-i spusei că sergentul 
poate depune mărturie în sensul că nu aveam nici în clin 
nici în mânecă, atât eu cât şi Halef, cu contrabandiştii. 

Bătrânul ostaş povesti cum se dovedise după urme că 
numai întâmplarea ne adusese la focurile contrabandiştilor 
şi încheie cu convingere: 

— Mi-au dat cuvântul lor că nu vor fugi şi, deşi le era lesne 
s-o facă, n-au făcut-o. Un contrabandist nu se ţine de cuvânt 
şi faptul că au venit de bunăvoie încoace, trebuie să ne fie o 
dovadă a nevinovăţiei lor. 

Sergentul vorbise cum nu se poate mai bine şi-mi aruncă o 
privire care spunea cât şi cuvintele: „Poţi fi mulţumit de 


mine, dar o să pomeneşti despre darul meu de a vorbi în 
raportul pe care-l vei trimite ministrului?”. 

Îi făcui un semn de încuviinţare din cap, apoi îmi încordai 
toată luarea-aminte asupra sangeakului care, înfuriat de 
mărturia sergentului, strigă colonelului: 

— Ei, cum îţi place, o mir alai? Un inferior de-al tău 
cutează să ia apărarea unor criminali dovediţi, vrând să-i 
scoată nevinovaţi. Nădăjduiesc că îşi va primi pedeapsa 
meritată. 

Colonelul, care mai intervenise în favoarea noastră, 
răspunse foarte calm: 

— A spus, ca martor, tot ce crede că e adevărat; cum poţi 
cere să-l pedepsesc? 

— Îţi poruncesc! 

— Aşa? Atunci te înşeli asupra puterii pe care o ai. Tu eşti 
stăpân în judeţul tău40, eu comandantul regimentului meu. 
Sunt obligat în anumite cazuri să-ţi dau concursul militar, 
dar de poruncit unul altuia nu poate fi vorba. Sergentul a 
spus ce i-a dictat conştiinţa; eu în locul lui aş fi făcut la fel. 

— Trebuie însă să recunoşti că ia apărarea vinovaţilor. S-a 
dovedit doar că aceşti doi acuzaţi au provocat moartea unui 
om şi rănirea unui al doilea. S-a dovedit de asemenea că 
sunt contrabandişti şi au înfăptuit aseară un sacrilegiu 
strigător la cer asupra cadavrelor. Sunt doi criminali care 
merită moartea. Şi apoi, s-a dovedit că au atacat la malul 
Tigrului mai multe persoane, le-au jefuit şi le-au schingiuit. 
Nu înţeleg cum se poate găsi cineva să intervină în favoarea 
lor. 

— S-au dovedit într-adevăr toate astea? 

— Fireşte! N-ai auzit? 

— Dă-mi voie să fiu de altă părere. Ca să faci o anchetă, 
trebuie mai întâi de toate să iei acuzatului interogatoriul. 

— Păi i l-am luat adineauri. 

— Nu. I-ai pus unele întrebări, dar asta nu se poate numi 
interogatoriu, ci o convorbire obişnuită, care n-are valoare. 
Aici stă grefierul, peniţa lui e încă uscată, nici măcar n-a 


muiat-o în cerneală şi totuşi legea spune că trebuie să 
semnăm toţi ca interogatoriul să aibă valoare. De 

altminteri, n-am văzut nici o dovadă sigură şi nici n-am auzit 
mărturisirea acuzaților. Şi-apoi, trebuie să-ţi atrag atenţia 
că tribunalul în plenul său poate hotărî dacă un acuzat e 
vinovat sau nevinovat, nu numai tu singur. Noi nu stăm aici 
ca spectatori, ci ne-am adunat sub preşedinţia ta pentru a 
judeca drept şi nepărtinitor. 

Vorbele lui cădeau ca lovituri de ciocan. Ofiţerul acesta era 
om de onoare. Ne lua oare apărarea fiindcă fusese jignit în 
amorul lui propriu sau erau şi motive personale care îl 
îndemnau să contrazică? Băgai de seamă pe când vorbea o 
expresie ciudată pe chipul său şi ciudate erau şi privirile pe 
care ni le arunca. 

Sangeakul nu putea zdruncina imputările aduse, de aceea 
strigă plin de mânie: 

— În cazuri deosebite, cum e acesta, sunt îndrituit să 
întrebuinţez mijloace excepţionale. Oamenii aceştia vor fi 
pedepsiţi! 

— Dacă vor fi dovediţi. 

— Au şi fost. 

Colonelul chicoti încet şi zise: 

— Nu vor fi pedepsiţi, fie că li se va dovedi sau nu vina. 

— Vorbeşte mai lămurit, că nu pricep ce vrei să spui. 

— Bine, o să fiu mai lămurit. Oamenii aceştia nu vor lăsa să 
ajungă lucrurile până acolo. 

— Cum? Ce! Tot nu te-nţeleg... 

— Uită-te la ei! Arată ei să fie dintr-aceia cu care poţi face 
ce vrei? 

— Maşallah! Lasă că au să facă ei numaidecât altă mutră! 
Fiindcă îmi ceri, voi începe un interogatoriu în toată regula. 
Fiecare întrebare şi răspuns va fi trecut pe hârtie şi dacă 
vor îndrăzni să tăgăduiască un singur cuvânt pun să-i bată 
la tălpi. 

— Crezi că vor accepta să descalece? 

— Trebuie! 


— Are să se găsească oare cineva care să le ţină în vremea 
asta caii? 

— Îi luăm la goană. Ducă-se dracului, numai să scăpăm de 
ei. Aşadar, începem. 

Începem! Era şi timpul, căci ceea ce făcuse până atunci 
era mai nimic. 

Katibul41 se încruntă, îşi luă un aer grav, muie peniţa în 
cerneală şi preşedintele tribunalului ne puse din nou 
aceeaşi întrebare prostească: 

— Sunteţi ucigaşi, nu e aşa? Vă sfătuiesc să mărturisiţi 
imediat, altminteri vă aşteaptă banca aia de acolo. 

Arătă în acelaşi timp spre „cămila durerilor”. Îi răspunsei 
râzând: 

— Hamdulillah! În sfârşit s-a isprăvit cu gluma, începem să 
devenim serioşi. De aceea te întreb: fosta-i vreodată de faţă 
la un interogatoriu? 

— Eşti nebun? Îndrăzneşti să-mi pui mie o astfel de 
întrebare! 

— Degeaba te miri. Noi avem de ce ne mira, căci vrei să iei 
un interogatoriu fără să ştii ce întrebări se pun mai întâi. 

— Întrebări? Tună el înfuriat. 

— Fireşte. Înainte de toate trebuie să ştii cine suntem. 

— Ştiu: nişte ucigaşi. 

— Te opresc să mai repeţi cuvântul acesta până ce se va 
dovedi dacă suntem într-adevăr vinovaţi. Dacă nu ştii ce... 

— Să taci! Îmi porunci el. Dacă mai îndrăzneşti să mă 
insulţi, ţi se vor da atâtea bețe ca să... 

— Nu te mai lăuda, îi curmai eu vorba. Fă bunătatea şi 
taci. Acum vorbesc eu şi trebuie să mă asculţi până la capăt; 
dacă nu, îţi dau cuvântul meu de onoare că mă reped cu 
armăsarul în tine şi te dau jos cu scaun cu tot. Vrei să ne 
osândeşti fără să ne fi întrebat mai întâi cine suntem? Eu 
însă te întreb: Tu cine eşti? Nu cumva sangeakul acestui 
judeţ Nu se poate, altminteri ai şti măcar cum se ia un 
interogatoriu. Fiindcă nu ştii, după câte văd, nu poţi fi drept 


cine te dai. Dovedeşte-mi mai întâi cine şi ce eşti, pe urmă 
vom sta de vorbă. Aşa. Am isprăvit. Poftim, acum vorbeşte! 

Urmă o tăcere adâncă. Aşa ceva nu se mai pomenise la ei. 
Un creştin, învinuit de mai multe crime, cuteza aici, în 
mekheme şi în mijlocul unei populaţii de şiiţi, să vorbească 
astfel cu cel mai înalt slujbaş al districtului! El însuşi părea 
lovit de dambla. Bolborosi câteva cuvinte pe care nu le 
desluşii, de aceea urmai: 

— Şi dacă eşti într-adevăr sangeak, atunci îţi cer, înainte 
de toate, să-mi răspunzi şi să-mi spui în faţa cărui fel de 
tribunal ne aflăm. Este dreptul nostru să ştim acest; lucru şi 
nici nu avem intenţia să renunţăm la acest drept. Este 
tribunalul acesta un şerije42 sau un nisamije43? Şi dacă e 
un nisamije, trebuie să ştim dacă avem înaintea noastră un 
hukuk-mehkemeleri44, un djesa-mehkemeleri45 sau un 
tidjavet-mehkemeleri46. Hai, răspunde, ce taci? 

— E un djesa-mehkemeleri, răspunse el scurt, căci nu se 
dezmeticise încă din buimăceală. 

— Deci, membrii acestei curţi n-au fost numiţi de ministrul 
justiţiei, ci aleşi de voi aici. Care din voi e creştin? Nimeni? 
Şi totuşi ştiţi că sunt creştin. Un tribunal care ar trebui să 
mă judece, chiar dacă aş fi unul din locuitorii oraşului, ar 
trebui să fie alcătuit din mahomedani şi creştini - asta 
trebuie s-o ştii şi tu. Cu toate astea mărturiseşti singur că 
sunteţi toţi mahomedani. Ştiai bine că n-aveţi nici un drept 
asupra mea şi nu te-ai dat în lături să mă arestezi. Mi-ai 
aruncat în faţă cuvintele: câine, creştin spurcat, asasin şi 
contrabandist, ştiind că nu ţi-era îngăduit să mă insulţi sau 
să-mi porunceşti. Mă voi plânge la umuru adlieh we 
meshebieh nasreti47, că să afle şi el ce fel de reprezentant 
are aici în Hilleb. Dar ce e mai rău, mult mai rău: eu nu sunt 
supus al padişahului, ci un străin venit din altă ţară. Numai 
autorităţile acesteia mă pot judeca şi ar fi trebuit să vă 
adresaţi consulului meu sau guvernului german. Dar ştiu eu 
de ce n-ai făcut-o: ca să lucrezi după capul tău, fiindcă ştiai 
că n-ai dreptul să mă condamni. Vei avea însă de dat 


socoteală şi amarnic te vei căi pentru fapta ta, căci hardjijeh 
nasreti48 al meu va trage la răspundere pe al vostru pentru 
insulta care mi s-a adus. Vei avea atunci prilejul să te 
încredinţezi chiar pe pielea ta ce înseamnă să-ţi baţi joc de 
un supus al său! Am spus ce aveam de spus, acum e rândul 
tău să vorbeşti! 

— Cum te numeşti şi din ce tară eşti? Întrebă sangeakul, 
de astă dată mai potolit. 

— Numele meu e... 

— Stai! Voi răspunde eu în locul tău! Strigă colonelul, care 
urmărise cu mare atenţie fiecare cuvânt al meu. 

Apoi ridicându-se în picioare, urmă: 

— Străinul acesta e Emirul Kara Ben Nemsi effendi; ţara 
lui e Germania, al cărui rege e bun prieten cu Măria Sa 
padişahul. E un om cu sufletul ales, căci a luat pururi 
apărarea celor sărmani, asupriţi şi obijduiţi din ţara 
noastră, deşi nu erau de o lege cu el. E neînfricat în faţa 
primejdiei şi mintea lui e deopotrivă de ageră pe cât îi e de 
puternic trupul şi neîntrecută vitejia. Iar cestălalt, Hagi 
Halef Omar Ben Hagi Abbul Abbas Ibn Hagi Davud el 
Gossarah, e tovarăşul său nedespărţit, care a luat parte la 
toate actele sale de curaj şi vitejie. 

— Cum, ne cunoşti? Ştii chiar cum mă cheamă pe numele 
meu întreg, pe care, ce-i drept, l-aş mai putea lungi până 
cine ştie unde? Întrebă cu mândrie Halef. 

— Da, vă cunosc pe amândoi. De aceea spuneam adineauri 
că nu vă veţi lăsa pedepsiţi, căci voinţa voastră vă 
împrumută aripi şi mânia voastră străbate zidurile. 

— Dar nu-mi aduc aminte să te fi văzut vreodată. Unde ne- 
am întâlnit? 

— Colo... între munţi, la adoratorii diavolului; e mult de- 
atunci. Eram numai locotenent şi mă aflam cu trupele de 
sub comanda colonelului Omar Amed. Era un om aspru şi 
neîndurat, de aceea a fost pedepsit să moară pe rug. Aţi 
văzut doar şi voi, căci vă aflaţi acolo, când Pir Kamek, 
căpetenia „adoratorilor diavolului”, l-a tras după el când a 


fost aruncat în flăcări. A urmat apoi pacea mijlocită de 
emirul tău, Kara Ben Nemsi, între noi şi tribul djesidi. De- 
abia atunci am aflat noi ce vă datoram, căci fuseserăm 
împresuraţi de ei şi am fi pierit toţi până la cel din urmă, 
dacă nu era emirul. Zvonul a mers din gură în gură şi v-am 
îndrăgit cu toţii. Am aflat pe urmă şi despre faptele voastre 
vitejeşti din trecut. Mai târziu, pe când mă aflam în Kerkuk, 
apoi în Suleimanieh, s-a mai vorbit multă vreme de Kara 
Ben Nemsi şi Hagi Halef Omar al său, de armăsarii voştri, 
de armele voastre şi de biruinţele pe care le-aţi avut asupra 
triburilor kurde şi altora. Sunt mândru că vă cunosc şi 
doream de mult să vă mai văd o dată. Astăzi mi s-a împlinit 
dorinţa şi bucuria mea e mare. Aş vrea să vă dovedesc 
recunoştinţa pentru că ne-aţi scăpat atunci de la moarte, 
dar din nenorocire nu sunt prefectul din Hilleh, ci numai 
comandantul regimentului de aici. Totuşi, dacă vă pot face 
un serviciu, vă rog să-mi spuneţi şi vi-l voi face cu dragă 
inimă. Că nu m-aţi recunoscut, nu e de mirare. Un biet 
locotenent nu era de luat în seamă şi chiar dacă v-aţi 
aruncat odată privirea în treacăt asupra mea, nu puteaţi să 
vă mai aduceţi aminte de mine. Acum e altceva. Fac parte 
din mehkeme şi ca ostaş am datoria să vă împiedic dacă aţi 
încerca să fugiţi. Datoria aceasta trebuie să mi-o 
îndeplinesc, dar ce trece dincolo de ea nu mai priveşte pe 
nimeni, pot să fac ce vreau. Puteţi fi siguri de ajutorul şi 
ocrotirea mea, deşi ştiu că emirul Kara Ben Nemsi şi Halef 
Omar n-au trebuinţă de ele, cu toate că sunt prizonieri în 
aparenţă. 

Întâlnirea de acum cu acest colonel era încă o dovadă, ca 
multe altele pe care le avusesem în viaţa mea, că pentru 
orice faptă bună, orice bine făcut unui om la nevoie nu 
trebuie să ceri recunoştinţă, căci poartă Dumnezeu de grijă 
în bunătatea lui nemărginită să fie răsplătită mai târziu. 

De altminteri, ofiţerul părea să fie un ostaş capabil, dacă 
înaintase într-un timp destul de scurt de la locotenent la 
colonel. 


Vorbise cu glas tare şi răsunător, încât putuse fi auzit de 
toată gloata care se afla acolo. Impresia pe care o făcuseră 
cuvintele lui era vădită. După privirile de simpatie care mi 
se aruncau, nu mi se părea deloc că eu „creştinul blestemat 
de Allah” mă aflu în mijlocul unor şiiţi fanatici, duşmani 
înverşunaţi ai creştinilor. Probabil că înlăturasem întrucâtva 
primejdia, vorbind adineauri cu atâta îngăduinţă de şiiţi şi 
ura dintre ei şi sunniţi. 

Şi-apoi atitudinea mea mândră era pentru ei ceva cu totul 
neobişnuit, aş putea zice un spectacol, care atrăgea 
simpatia publicului de partea actorului principal, care eram 
eu. Uitau pe omul de altă lege şi nu mai vedeau în el decât 
pe omul viteaz şi îndrăzneţ. Se mai adăuga şi faptul că 
sangeakul, fiind sunnit, nu era defel iubit de populaţie şi se 
bucurau în ascuns de lecţia pe care i-o dădusem. Când mai 
veniră şi laudele colonelului la adresa mea, câştigasem 
simpatia tuturor, ceea ce putui judeca şi după zâmbetul 
prietenos cu care bătrânul indian mă aprobă dând din cap. 

Cu totul alta era, fireşte, atitudinea sangeakului şi a 
persanului. 

Păreau furioşi şi vorbeau cu aprindere în şoapte între ei. 

Văzui cum contrabandistul îl învăţa pe celălalt ce să facă 
pentru a-şi ajunge scopul. Acesta îi scutură mâna în semn 
de învoire, apoi, întorcându-se spre noi, zise: 

— A intervenit în afacerea voastră o întorsătură care 
schimbă cu totul faţa lucrurilor. Să-mi fi spus de la început 
colonelul că îi cunoaşte pe acuzaţi, aş fi procedat altfel. Au 
arătat atunci acuzaţii hârtiile lor de legitimaţie 
locotenentului, ca să se convingă că sunt într-adevăr aceia 
drept care se dădeau? 

— Nu, răspunse colonelul. Erau cunoscuţi sub numele de 
Kara Ben Nemsi şi Halef Omar şi aşa li se zicea. 

— Văzut-ai poate mai târziu legitimaţiile lor? 

— Nu, dar susţin că sunt aceleaşi persoane pe care le cred 
eu. 


— Pentru mine nu e destul. Deoarece unul din ei zice că e 
creştin şi supus unui stat străin - ceea ce poate să fie o 
minciună, ca să se sustragă justiţiei noastre - se cere să fim 
cu mare băgare de seamă. Vreau să le văd hârtiile de 
legitimaţie. 

— Legitimaţie? Întrebă Halef râzând cu poftă. Crezi că eu, 
un beduin neatârnat şi şeicul tribului meu, port asupra mea 
un paşaport când plec undeva? 

— Vezi însă că aici ţi se cere să ai. 

— De la cine era să-l iau? Care e autoritatea la care se 
poate adresa un liber ibn arab pentru aşa ceva? Nu există 
niciuna. Şi-apoi ce nevoie am de el? 

— Fiindcă te afli în faţa justiţiei, care vrea să ştie cine eşti? 

— Uită-te la ghazaiul acela de colo. Şi el se află în faţa 
justiţiei, ba ca martor încă; ţi-a arătat şi el vreun paşaport? 

— Nu e nevoie, căci îl cunoaşte birtaşul. 

— l-a văzut acesta paşaportul? 

— N-are a face! 

— Maşallah! Colonelul spune că ne cunoaşte şi nu vrei, să-l 
crezi; pe un om de rând însă da. Să fiu eu în locul 
colonelului, ştiu că te-aş lua niţel la rost pentru insulta asta. 

Deodată sefirul, care tăcuse până atunci, sări ca ars şi 
strigă: 

— E cu putinţă ca un acuzat să îndrăznească să insulte pe 
cei chemaţi să-l judece? Merită să fie bătut la tălpi... şi chiar 
acum, îndată... 

Halef duse mâna la brâu, unde îşi ţinea gârbaciul; cât p-aci 
să facă o nesocotinţă, de aceea nu-l lăsai să spună ceva, cii- 
o luai înainte, spunând persanului: 

— Cine eşti tu, care îndrăzneşti să te amesteci? Faci parte 
din mehkeme sau măcar dintre cetăţenii Hilleh-ului, ce ţi-ar 
scuza cel puţin îndrăzneala? 

— Cine sunt, nu te priveşte pe tine, ripostă el cu dispreţ. 

— O să-ţi dovedesc că mă interesează mai mult decât îţi 
închipui. N-am defel poftă să îngădui unui om al cărui loc e 


cu totul în altă parte decât alături de cel mai înalt slujbaş al 
districtului Divanijeh să se amestece în treburile noastre. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— O vei afla când voi găsi eu de cuviinţă. 

— Aha, n-ai curaj! 

— Crede ce pofteşti. O să vedem noi cine are curaj, tu ori 
eu! Deocamdată aş vrea să ştiu dacă sangeakul 
Divanijehului are nevoie de un epitrop însărcinat să 
vorbească în locul său. 

— Taci! Se răsti sangeakul. Omul acesta mi-e prieten, şi-i 
dau voie să spună ce vrea. 

— Că îi dai tu voie, n-are importanţă. Principalul e că îi 
interzic să se amestece în treburile noastre. Sunt un creştin 
european şi tovarăşul meu un haddedihn neatârnat; 
mehkeme a voastră n-are deci nici o putere asupra noastră. 
Şi dacă nu vă dau vouă dreptul să ne judecaţi, cu atât mai 
puţin unui străin al cărui loc nu e aici ci în Farsistanul49 lui. 
Dacă nu găseşti cu cale să-i închizi gura, o s-o fac eu 
numaidecât. 

— Allah! Cum ai putea s-o faci? 

— Vei vedea îndată. Numai să vreau şi m-aţi avea aici în 
faţa voastră nu ca pârât, ci ca reclamant, înainte de toate 
nu recunoaştem dreptul vostru de a ne judeca! 

— Dovedegşte atunci că eşti un frank50 creştin. 

— Nimic mai uşor. Poftim! 

Mă apropiai cu calul de el, scosei din buzunar cele trei 
legitimaţii pe care le aveam, i le întinsei, apoi mă dădui 
îndărăt la locul dinainte. 

Sangeakul despături hârtiile una după alta, le citi, examina 
peceţile şi semnăturile, fără să le dea cuvenita cinste, pe 
urmă zise dezamăgit: 

— Adevărat. E chiar acela drept care s-a dat. Trebuie să 
fie judecat de un creştin şi nu pot să fac altceva decât să-l 
trimit la Bagdad. 

— Foarte bine, zisei eu. Cel dintâi lucru însă ce-l voi face 
acolo e să dovedesc că n-ai dat cinstea care se cuvine 


semnăturii padişahului. Se pare că eu, deşi creştin, cunosc 
mai bine îndatoririle tale. Şi acum, după ce te-ai încredinţat 
cine sunt, legitimez eu pe tovarăşul meu ca pe acel vestit 
Halef Omar, căpetenia şeicilor haddedihnilor din marele 
neam şammar. Cred că nu se găseşte nimeni să pună la 
îndoială cuvintele mele. 

— Ba da, eu! Strigă sefirul repede. Legitimaţiile acestea 
sunt false. Vrea să scape de pedeapsă... trebuie rupte în 
bucăţi... îndată... Pe urmă nu va mai putea face nimic 
împotriva sentinţei mehkemelei. Dă-le încoa'... dă-le încoa'! 

Le smulse din mâna sangeakului, dar nu-i lăsai răgaz să le 
rupă. Trăsei revolverul de la brâu, îl îndreptai spre sefir şi-i 
zisei cu glas poruncitor: 

— Dă-i-le îndărăt, altminteri trag! 

Ţinea hârtiile în mâna stângă. Cu o singură mână nu le 
putea rupe, ar fi trebuit să se slujească de amândouă. 

— N-ai să îndrăzneşti, râse el. Ia te uită, să vezi cum au să 
zboare peticele în toate părţile! 

Întinse şi mâna cealaltă, în acelaşi timp răsunară însă două 
împuşcături: scăpă legitimaţiile, scoase un țipăt şi se repezi 
spre mine. Strânsei armăsarul între pulpe şi... dintr-o 
săritură animalul îl trânti la pământ. În clipa următoare am 
fost jos din şa, ridicai cu stânga hârtiile, izbii cu dreapta pe 
sefir cu patul revolverului în cap cu atâta putere că-l culcai 
la pământ şi sării iar în sa. 

Ca împinşi de un arc, membri mehkemelei săriră în sus 
răcnind, în vreme ce colonelul strigă cu admiraţie de câteva 
ori aferim! 51 

Spectatorii urlau şi ei pe întrecute. 

Trebuia să mă folosesc de zăpăceala lor şi strigai lui Halef: 

— Acum la drum! 

În acelaşi timp trecui cu calul prin mulţimea care se dădu 
în lături, speriată şi mă îndreptai, cu Halef după mine, spre 
locul pe care-l ochisem adineauri. Era o adevărată plăcere 
să vezi cu ce uşurinţă sărirăm peste zid în ulicioara îngustă, 


ca să ne pierdem apoi urma pe străzile oraşului şi de aici 
afară la câmp, pe şoseaua care duce, la Bagdad. 

— Ce te grăbeşti aşa, Sihdi? Mă întrebă Halef. Cu astfel de 
cai cum sunt ai noştri, nici dracul nu ne poate ajunge. 

— Ai dreptate, vreau însă să las să se creadă că vrem să 
scăpăm cât mai repede de Hilleh, fără gând de întoarcere. 

— Păi ce, nu cumva vrei să te întorci? 

— Fireşte! 

— Când? 

— Chiar astăzi. 

— Hamdulillah! Bănuiesc eu ce gând urmăreşti. 

— Ce? 

— L-ai împuşcat pe sefir în mână, dar nu-ţi ajunge, n-ai 
încheiat încă socotelile cu el. Ei, aşa e că am ghicit? 

— Da. 

— Află atunci că dorinţa asta a ta îmi merge la inimă. S-a 
îndoit de curajul nostru; să-i dovedim că ne-a dăruit Allah 
mai mult curaj decât a avut vreodată neam de neamul lui. 

— Prea puţin îmi pasă de ce crede el, vreau să arăt însă 
mehkemelei, mai ales sangeakului, cine trebuie să apară în 
faţa justiţiei, eu ori persanul? 

— Ce spui, Sihdi? Vrei s-aduni iar mehkemeaua? 

— Da. 

Îşi struni brusc armăsarul, care făcu o săritură în aer, şi 
strigă cu faţa strălucitoare de bucurie: 

— Ce plăcere... ce fericire! Aşa ceva zic şi eu! Să-i învăţăm 
noi minte... să-şi dea seama că trebuie să se închine în faţa 
noastră. Să recunoască şi ei că nu ajung nici la degetul ăl 
mic al nostru. O să le cer să-mi arate al doilea ins căruia să-i 
fi hărăzit Allah atâta minte şi atâtea însuşiri trupeşti câte 
avem noi. Să îngenuncheze înaintea noastră... să se 
tăvălească în ţărână, să... 

— Ho, ajunge! Spusei eu râzând. Dacă o s-o ţii tot aşa, te 
pe meneşti că te faci mai mare decât Allah. Ai uitat cât am 
fost de caraghioşi aseară, când ne-am dat de-a berbeleacul 
de pe zid şi am căzut de-a dreptul în mâinile soldaţilor? 


— O, Sihdi, nu mă mai necăji şi tu acum! Ce, nu cumva eu 
am înălţat Babilonul? Sunt eu de vină că zidarul a pus 
cărămizi şubrede? Zici că ţii la mine şi îţi place să mă iei 
peste picior. Parcă n-ai păţit şi tu la fel? Dar vezi că eu nu 
spun nimic pentru ca să nu te supăr. O să-ţi dau însă un 
sfat: Nu te mai cocoţa altă dată pe ziduri. 

— Dragul meu, îţi mulţumesc pentru sfat, mă tem însă că 
nu o să-l pot urma. 

— De ce? 

— Fiindcă ne întoarcem la Birs Nimrud şi va trebui, 
probabil, să ne cocoţăm iar. 

— Cam pe unde socoti să ne întoarcem, prin oraş? 

— Nu. O să trecem Eufratul. 

— Cum? Înotând? 

— Tot ce se poate, dacă ne-am putea însă face o plută, ar fi 
mai bine. 

— Ne înapoiem chiar acum? 

— Nu încă. Mai mult ca sigur că vom fi urmăriţi şi trebuie 
să-i lăsăm să creadă că am luat-o spre Bagdad. Ne vom opri 
deci pentru scurt timp la cel mai apropiat han, pe urmă vom 
mai merge o bucată de drum drept înainte. Urmăritorii 
noştri vor întreba la han de noi şi când vor afla că am trecut 
pe acolo şi ne-am îndreptat apoi spre Bagdad, se vor 
întoarce înapoi în Hilleh. În vremea asta le-am luat-o 
înainte. 

Ajunsesem atât de departe, că puteam zări acum la stânga 
noastră el Kulea, de pe malul Eufratului. Trecurăm unul din 
canale şi ajunserăm la Djimtsima, ale cărui movile se 
întindeau în linie dreaptă spre apus, apoi făcând un unghi 
drept ne întoarserăm iar la fluviu. Trecurăm pe lângă dealul 
Tell Amran Ibn Ali, care şi-a luat, numele de la mormântul 
unui sfânt mahomedan îngropat aci şi zărirăm apoi ruinele 
impunătoare ale unui kasr. 

Kasr înseamnă în limba arabă palat. Numele e în strânsă 
legătură cu însemnătatea acestei ruine, căci kasr-ul a fost 


reşedinţa lui Nabucodonosor, pe când predecesorii săi 
locuiseră într-un palat de pe partea dreaptă a Eufratului. 

Ruinele sunt şi astăzi pe o întindere de 400 metri în 
lungime şi 350 în lăţime, deşi legenda spune că a fost clădit 
din temelie în două săptămâni. Presupunând chiar că toate 
materialele fuseseră aduse aci dinainte şi tot ţi se pare că e 
cu neputinţă. Se află însă acum la Londra o inscripţie 
cuneiformă, dezgropată aici, în care scrie: „ina XV yumi 
sibirsa uşaklil”, adică în limba noastră: „în cincisprezece 
zile am înfăptuit această operă măreaţă”. 

Câte mii şi mii de mâini omeneşti au trebuit pentru a 
desăvârşi clădirea aceasta într-un timp atât de scurt? Şi 
când te gândeşti că era numai una din multele opere pe 
care le-a înfăptuit energia lui Nabucodonosor! 

Inscripţia adaugă: „Am înălţat palatul domniei mele, în 
inima Babelului din tara Babilonului; am pus să i se aşeze 
temelia adânc sub oglinda apei; am socotit trăinicia lui şi l- 
am împrejmuit de un zid care să ţină piept vremurilor. Toate 
le-am făcut cu ajutorul tău, o, prea puternicul Dumnezeu 
Merodah. Domnească Domnul în Babel, fie-i aici tronul. 
Înmulţească-se de şapte ori norodul, iar eu să-i împlinesc 
voia până la sfârşitul vieţii mele”. 

Sfânta Scriptură însă zice: „După ce au trecut 
douăsprezece zile, pe când regele se plimba prin cetatea 
Babilonului, grăi: „Oare nu este acesta marele Babilon pe 
care l-am înălţat prin puterea şi spre mărirea mea?” 

Nu-şi mântuise încă vorba şi se auzi un glas din cer 
spunând: „Află, o, rege Nabucodonosor, că împărăţia ţi se 
va lua, vei fi izgonit dintre oameni ca să-ţi târăşti zilele 
printre fiarele sălbatice. Te vei hrăni cu iarbă ca bivolii şi se 
vor scurge şapte timpuri asupra ta, până să înţelegi că 
numai cel Atotputernic domneşte peste împărăţia oamenilor 
şi dă fiecăruia după cum socoteşte el!” 

Prorocirea s-a împlinit, când nebunia măririi a întunecat 
minţile regelui. Nici nu trecuse un veac de atunci şi veni 
Cirus să cucerească Babilonul, iar mai târziu Alexandru cel 


LL 


Mare puse capăt domniei acesteia de satrapi, ca să moară 
apoi tânăr încă şi plin de energie între zidurile măreţului 
palat ridicat de Nabucodonosor, din care nu s-au ales decât 
mormane de dărâmături. 

Ajunserăm apoi la Mudşelibeh, zis şi Maklubeh edar Babil, 
care numai după nume mai aminteşte de vechiul Babilon. 
Acestea sunt ruinele fostelor grădini suspendate ale 
Semiramidei, pentru care s-au cheltuit sume neînchipuite şi 
care dovedesc că atunci când Nabucodonosor a poruncit să 
fie făcute nu se tămăduise încă de nebunia lui. 

Trecurăm apoi canalul Nil şi făcurăm la Ţell Ukraineh un 
scurt popas, ca să lăsăm caii să răsufle niţel. 

Nu întâlniserăm până atunci nici ţipenie de om, acum însă 
zărirăm trei călăreţi care păreau să fie foarte grăbiţi. Nu 
veneau direct dinspre hanul Mohawid, ci făcuseră un ocol 
ca să iasă iar la drumul mare. Aveau deci un motiv să se 
ferească şi când cineva se fereşte de oameni, înseamnă că 
nu e cu cugetul curat şi trezeşte bănuieli. 

Când ajunseră mai aproape de noi, văzurăm după 
îmbrăcăminte că sunt persani şi după câteva momente îi 
recunoscurăm chiar. 

— Maşallah! Strigă Halef uluit. Acesta e pedelul cu ceilalţi 
doi nemernici. Nu m-aş fi aşteptat pentru nimic în lume să-i 
întâlnesc aici. 

— Dimpotrivă. Ştim doar că pe el îl aşteaptă sefirul. 

— De ce nu te-ai gândit să te fereşti din calea lui dacă 
ştiai? 

— Pentru că nu era nevoie. În Bagdad ne puteam aştepta 
la un atac din umbră, pe când la loc deschis nu mi-e frică 
mie de el. Ba cred chiar că el ar trebui să se ferească de 
noi. 

— Bine zici. Acum sunt curios să văd ce mutră o să facă 
după ce o da cu ochii de noi. Socot că nu strică să-mi 
pregătesc gârbaciul. 

Când descălecarăm şi ne aşezarăm jos pe pământ, 
puseserăm astfel caii ca să ne vină în faţă, aşa că nu ne 


puteau vedea decât după ce vor fi foarte aproape de noi. 

Cum ne zări, pederul strigă mânios tovarăşilor săi: 

— Ia uitaţi-vă cine e colo! Allah ni-i dă iar în mână. Să-i 
trimitem îndată în iad, unde le e locul. 

Puse mâna pe puşcă şi vru s-o ducă la ochi, dar Halef i-o 
luă înainte, căci îndreptă arma spre el şi-i spuse cu glas 
ameninţător: 

— Jos flinta, că trag! Tocmai tu ţi-ai găsit să ne trimiţi unde 
ar fi trebuit să fii de mult! Hai, ştergeţi-o repede dacă nu 
vrei să simţi sfârcul gârbaciului pe obrazul celălalt. 

Şi fiindcă doream să sfârşesc mai repede scena aceasta 
neplăcută, îndreptasem şi eu carabina spre ei. Furia 
pederului era însă atât de mare că nu luă în seamă 
amenințările noastre şi strigă scos din fire: 

— Să nu credeţi, câini râioşi ce sunteţi, că am uitat! Las' că 
ne mai întâlnim noi, o să vă arăt eu vouă atunci! O să fac din 
pielea voastră fâşii şi o să vă biciuiesc cu ele până vă veţi da 
sufletul... Zdrobi-v-ar Allah toate oasele! 

Plecară. Pentru Halef era, fireşte, cu neputinţă să rabde 
insultele astea. Strigă după el: 

— Şi pe ale tale să le fiarbă diavolul piftie şi să le dea lui 
tată-său să le mănânce! 

Apoi, întorcându-se spre mine, adăugă: 

— Aşa e că am adus-o bine cu piftia, Sihdi? 

— Ai fost cât se poate de hazliu şi te admir, Halef. 

— Aha, mă iei în râs! Trebuia să-i răspund, altminteri 
credea că m-a dat gata. Cum putea dobitocul ăsta să ne 
amenințe cu răzbunarea când s-o mai întâlni cu noi? N-a 
văzut că ne ducem spre Bagdad? 

— Te-înşeli. Stăteam doar pe loc şi va fi crezând că ne 
ducem la Hilleh, iar nu că venim de acolo. Va afla însă de la 
sefir cum stau lucrurile. Mai important pentru mine e faptul 
că s-a ferit să treacă pe la hanul din Mohawid. Trebuie să 
fie ceva la mijloc. 

— Ce? 


— Bănuiesc că se va fi aflând acolo cineva cu care nu vrea 
să se întâlnească. Ghiceşti cine? 

— Să ghicesc eu? Sihdi, ştii bine că pătrund cu mintea 
orice, când mi se arată în faţă, dar nu şi ce mi-e ascuns. 
Cum pot să ştiu un lucru pe care nu-l văd? De asta, cânda 
fost vorba de ghicit ceva, te-am lăsat pe tine şi aşa o să fac 
şi de acum încolo. Ei, cine crezi tu să fie? 

— Sigur, fireşte, nu pot s-o spun nici eu. Bănuiesc însă că 
aşa trebuie să fie. Cred că la han a poposit caravana lui 
Pişkhidmet başa şi printre cei care o însoțesc sunt câţiva 
care îl cunosc pe peder. De aceea sefirul a trimis ştafeta la 
el, ca să-l înştiinţeze. Dar şi fără să fi trimis, persanul se 
fereşte şi a făcut ocolul ăsta. Acum se duce să-l găsească pe 
sefir, ca să-i spună că se apropie caravana cu pricina şi că 
atacul poate avea loc în curând. 

— Sihdi, nu eşti de părere că ar trebui să le dăm de veste 
despre cele ce-i aşteaptă? 

— E chiar de datoria noastră s-o facem. Numai de ne-ar 
crede! 

— De ce s-ar îndoi? 

— Vezi că mi s-a întâmplat adesea ca tocmai cele mai bune 
intenţii ale mele să fie respinse de aceia faţă de care le-am 
avut. Putem da noi dovezi, dacă ni se vor cere? 

— La drept vorbind, nu, dar ia să poftească să-mi spună 
cineva în faţă că nu mă crede, că-l croiesc cu gârbaciul, la 
repezeală. Acum la drum! De-abia aştept să văd dacă dăm 
la han de caravana pişkhidmetului. 

După vreo jumătate de ceas zărirăm poarta hanului. În 
curte se aflau, în afară de oamenii caravanei, pelerini şi 
alţii, stând în grupuri prin unghere, căci nimeni nu cuteza 
să se apropie de caravană. Noi însă nu ne sinchisirăm de ea 
şi ne îndreptarăm călări spre fântâna din mijlocul curţii, în 
urma noastră se auziră murmure. 

Caravana era alcătuită din doisprezece călăreţi înarmaţi 
până în dinţi şi şase cămile încărcate cu poveri preţioase, 
judecând după felul îngrijit cu care erau împachetate. Caii 


erau destul de buni; unul însă semăna cu un adevărat cal de 
rasă; părea să fie o corcitură de arăbesc şi turkmen. Şaua şi 
hamurile erau de preţ; era probabil armăsarul pe care 
călărea Pişkhidmet başa. O mare nesocotinţă să vină prin 
locurile acelea cineva cu atâta bogăţie la el, când drumurile 
mişunau de tâlhari. 

La umbră, în cerdac, era aşternut un covor scump pe care 
şedea „şambelanul” şi trăgea tacticos din narghilea. Era un 
bărbat oacheş, de vreo treizeci de ani, cu o barbă neagră şi 
stufoasă, îmbrăcat în veşminte foarte bogate. Haina îi era 
toată împodobită cu găitane de aur adevărat; un brâu de 
caşmir îi înfăşură mijlocul şi pe cap purta o căciulă din cel 
mai scump astrahan. Armele lui sclipeau de-ţi luau ochii. 
Aproape tot atât de bogat erau îmbrăcaţi şi însoțitorii săi. 

După ce descălecarăm, trimise pe unul din ei să ne cheme. 

— Ce vrea cu noi? Îl întrebai nedumerit. 

— Să-i spuneţi cine şi ce sunteţi şi să-i dovediţi că aveţi 
dreptul să staţi în apropierea Înălţimii Sale. 

— Aşa! Şi cine e dumnealui? 

— Pişkhidmet başa, al stăpânitorului lumii şi i s-a mai dat 
titlul de Aemin-i-Huzur52. 

Omul spuse cu atâta îngâmfare aceste cuvinte, că nu mă 
putui stăpâni să nu-i răspund: 

— Al stăpânitorului lumii? Există deci un locţiitor pe 
pământ? Pişkhidmet başa? Aşadar, un slujbaş care are de 
îndeplinit ordine! Aemin-i-Huzur! Vasăzică omul de 
încredere al unei alte prezenţe, nu însă şi a persoanei mele. 
Eu nu sunt o slugă cum e el şi n-am decesămă ducsămă 
ploconesc lui. 

— Cum, te opui? Întrebă individul cu asprime. 

— Ce vorbă e asta! Numai un servitor ascultă de porunci. 
Şi-apoi, nu ne aflăm aici în Persia. Sunteţi ca şi noi străini; 
aţi tras la han ca să vă odihniţi; noi de asemenea. Avem deci 
aceleaşi drepturi. Nu ne priveşte cine sunteţi voi, ce vă pasă 
vouă cine sunt eu? Dacă pişkhidmetul vostru vrea să-mi 


spună ceva, n-are decât să poftească dumnealui la mine, 
porunci nu primesc de la nimeni - aşa să ştii. 

— Şi nu vrei să te duci la el? 

— Nu. 

— O să te silim. 

— Încearcă! 

— Ştii tu cu cine vorbeşti? Se răsti el cu îngâmfare. 

— Da! Cu un om care habar n-are cum să se poarte cu 
oamenii. 

— Asta e o insultă! Dacă nu ne urmaţi de bunăvoie, o 
păţiţi! 

Mă aşezai liniştit pe ghizdurile fântânii, luai carabina din 
spate, arătai la o funie de care îşi atârnase hangiul ceapa şi 
zisei: 

— Vezi cepele alea de colo? O să găuresc cinci din ele, dar 
toate numai pe partea stângă. 

Curtea era mare; cepele atârnau la o depărtare de cel 
puţin nouăzeci de paşi; apăsai de cinci ori pe trăgaci şi 
fiecare împuşcătură îşi nimeri ţinta. Câţiva din persani 
alergară într-acolo; când se întoarseră, spuseră uluiţi că 
nimerisem toate cinci cepele, deşi nu încărcasem defel 
arma, care n-avea decât o singură ţeava. 

— Păi dacă e fermecată! Zise Halef. Acest emir vestit în 
toată lumea, trage şi nimereşte de o mie de ori, ba încă şi 
mai mult, fără să încarce o singură dată. Ce sunteţi voi pe 
lângă noi! 

Făcu un gest de dispreţ, eu însă adăugai foarte calm: 

— Am vrut numai să vă arăt ce vă aşteaptă dacă aţi 
încerca să vă atingeţi de noi. Sunteţi doisprezece inşi. Ei 
bine, în douăsprezece clipe aţi zăcea toţi doisprezece întinşi 
la pământ, străpunşi de gloanţele mele. Şi-acu', faceţi ce 
poftiţi! 

Rămaseră năuciţi, uitându-se unul la altul. Carabina mea 
îşi făcuse şi de astă dată datoria: îi pusese la respect. 
„Înălţimea Sa”, care fusese martor la cele ce se 
petrecuseră, o sfeclise. Strigă oamenilor săi: 


— Daţi-vă la o parte! Cu astfel de mojici nu ne punem noi. 
Trebuie să fie nişte oameni de rând care au crescut şi trăit 
în întunericul neştiinţei, de aceea purtarea lor e atât de 
grosolană. Ne înjosim numai vorbind cu ei. 

Cei din jurul nostru se îndepărtară în grabă. Se întâmplă 
însă ceva la care nu s-ar fi aşteptat el. Hagiul meu, iute din 
fire, nu putu răbda insulta. Sări de pe ghizduri, se repezi la 
persan şi-i strigă indignat: 

— Ce-ai spus? Mojici, ai? Mojic eşti tu nu noi! Cum 
îndrăzneşti să scoţi astfel de cuvinte de pe buzele tale 
nespălate? Cine eşti tu care cutezi să vorbeşti cu atâta 
obrăznicie? Un, „ăla” care se târăşte gudurându-se la 
picioarele stăpânului său, la cheremul toanelor lui, şi rob al 
poruncilor sale. Armele şi hainele pe care le porţi pe trup 
nu ţi le-ai câştigat prin vitejii, ci ţi-au fost dăruite fiindcă ai 
lins mierea în care a scuipat stăpânu-tău. Noi, însă, n-avem 
stăpâni; ne plecăm capul numai înaintea lui Allah şi a nici 
unei alte făpturi de-ale sale, nici chiar când aceasta se 
numeşte în derâdere „stăpânitorul lumii”. Care din noi stă 
mai sus, tu ori noi? Şi cine e vrednic de dispreţ şi ocară, noi 
ori tu? 

Omuleţul meu vorbise cu atâta înflăcărare şi atât de 
repede, că nu avusei răgaz să-l întrerup, dar acum, când 
făcu o pauză, şambelanul smuci pumnalul de la brâu şi 
strigă, clocotind de mânie: 

— Taci, câine! Dacă mai scoţi un cuvânt, îţi vâr cuțitul în 
piept, ori pun să te biciuiască până la sânge! 

Şi oamenii lui luară o atitudine duşmănoasă; hagiul însă nu 
se lăsă timorat şi-i răspunse râzând, arătând spre mine: 


— Pe mine, slugoiule? Uită-te colo la effendi al meu. Până 
s-apuci tu să ridici mâna, te-a şi culcat glonţul lui la pământ. 
Să mă biciuieşti, ai? Hahaha! Ai bici? Nu văd. Eu am. Uite-l 
aici. E împletit din fâşii de piele de crocodil; frige al 
dracului! Întreabă pe ăia de le-am mângâiat cu el spinarea, 
fiindcă se încumetau să-şi ia nasul la purtare. Dar li l-am 
retezat noi repede. Nu-ţi închipui că ne e frică de voi, 
pentru că sunteţi doisprezece şi noi numai doi. N-avem 
obiceiul să ne numărăm potrivnicii; cu cât mai mulţi, cu atât 
mai bine. Effendi v-a pus la respect cu puşca, eu osăvăpun 
cu gârbaciul. O vorbă dacă mai spui, te şi pocnesc - m-ai 
înţeles? 

Se înţepenise în călcâie în faţa persanului, care se ridicase 
de jos şi îi vâra biciul sub nas. „Înălţimea Sa” turba de furie, 
dar văzu ţeava carabinei îndreptată spre el şi nu-şi putu da 
drumul mâniei, după cum ar fi vrut. Se vedea bine cum 
căuta să iasă din situaţia asta umilitoare pentru el, dar nu 
găsea mijlocul. 

Întâmplarea îi veni însă în ajutor. Se adunaseră, fireşte, 
toţi din han ca să privească la noi şi să vadă cum o să se 
sfârşească gâlceava. Veni şi hangiul cu vreo câţiva soldaţi, 
puşi acolo pentru paza hanului. Soldaţii însă zâmbeau pe 
sub mustăţi; se mai distrau şi ei niţel şi întâmplarea adusese 
o notă veselă în monotonia vieţii lor de toate zilele. 'Tot 
astfel şi pelerinii, hamalii care transportau leşurile şi alţi 
călători traşi la han. Unul singur părea că are poftă să se 
amestece în treabă. Aci se frământa în loc, aci se uita cu 
luare-aminte, când la mine, când la Halef şi vedeam bine că 
uneltea ceva. În cele din urmă se apropie de persan, se 
ploconi până la pământ şi începu: 

— Tartă, Înălţime, că îndrăznesc să ridic glasul în faţa ta. 
Eu ştiu cine sunt oamenii ăştia. 

— Dar tu cine eşti? Întrebă persanul, bucuros că putea 
schimba vorba. 

— Am fost un viteaz războinic beduin al tribului obeidilor; 
din pricina ăstora însă - sfâşia-i-ar Allah în bucăţi! 


— Am fost izgonit dintre ai mei şi, ca să nu, mor de foame, 
trebuie să-mi câştig hrana slugărind pe alţii. 

Omul părea cunoscut, dar nu-mi puteam aminti când şi 
unde îl mai văzusem. Veni însă Halef şi-mi spuse cu glas 
scăzut: 

— Sihdi, eu ştiu cine e. E unul din cei doi spioni pe care i- 
am făcut de ruşine, tăindu-le barba. 

Acum îmi adusei şi eu aminte; Halef avea dreptate. Cei doi 
beduini fuseseră goniţi din trib din pricina asta şi 
nemernicul se folosea de prilejul care i se ivise pe 
neaşteptate ca să se răzbune pe noi. Negreşit că nu-mi 
pierdui defel cumpătul, iar Halef se aşeza, zâmbind lângă 
mine, pe ghizduri! 

Persanul se aşeză iar jos, pe covor. Puse pumnalul îndărăt 
la brâu, se încruntă şi zise fostului obeid: 

— Povesteşte-mi ce ştii despre ei. Dacă eşti în dreptul tău, 
te vom ajuta. 

— Nu e numai un drept ci şi o datorie să le plătesc cu vârf 
şi îndesat că m-au adus acolo unde mă vedeţi, răspunse 
beduinul. Ruşinea pe care mi-au făcut-o, nu se poate spăla 
decât în sânge, între tribul haddedihnilor şi al obeidilor s-a 
iscat o ceartă care nu se putea potoli decât prin luptă. Ne- 
am pregătit de război şi şeicul nostru a trimis două iscoade 
ca să afle ce gând au haddedihnii. Unul din cei doi trimişi în 
iscoadă eram eu. A fost voia lui Allah, pesemne, să cădem în 
mâinile ăstora şi să ne nenorocească pentru toată viaţa. Ne- 
au tuns bărbile, ca să fim de râsul lumii şi să ne gonească ai 
noştri ca pe nişte netrebnici şi... 

— Parcă era vorba despre ei, nu despre tine, îl întrerupse 
persanul cu nerăbdare. 

— Tartă, stăpâne, dar nu se putea altfel. Pe atunci, urmă el; 
nu-i cunoşteam încă, dar am aflat mai târziu multe despre 
ei. Acela mărunţelul e Hagi Halef Omar şi e acum şeicul 
haddedihnilor. 

— Ce sunt haddedihnii, sunniţi? 

— Da. 


— Cum îndrăznesc nişte ticăloşi ca ei să calce în hanul 
acesta, care e făcut numai pentru adăpostul şiiţilor? Cum 
vor pleca trebuie să fie curăţat de putoarea unui astfel de 
spurcat. 

— Allah! W'allah! Duhoarea celuilalt e şi mai grozavă. 

— Cum asta? 

— Fiindcă nu e nici sunnit, nici şiit. 

— Atunci, ce e? Nu cumva e vreun afurisit de iehuda? 53 

— Mai râu, căci e un necredincios, un nesrani54. 

— Un nesrani?! Strigă persanul, nevenindu-i să creadă. E 
cu putinţă? S-a mai văzut o astfel de pângărire a unor 
locuri atât de sfinte? Ce e de făcut? Treziţi-vă, oameni buni; 
în mijlocul nostru se află o fiară sălbatică... un hoit împuţit! 
Daţi năvală peste el şi aruncaţi-l, viu ori mort, în mijlocul 
şoselei! 

Halef duse iar mâna la gârbaci şi vru să sară jos de unde 
era; eu însă îl oprii zicând: 

— Stai locului! Sunt curios să văd dacă vor avea curajul să 
se atingă de mine. 

Mă încredinţai că nu-l aveau. Înjurau şi ocărau de zor, dar 
nu se apropiau. Obeidul se ţinea cât mai departe şi îndemna 
şi pe ceilalţi să se ferească. 

— Băgaţi bine de seamă ce faceţi, le zise el. Voi nu-l 
cunoaşteţi pe ghiaur, dar eu ştiu de ce e în stare. 

— Nu te mai înţeleg, se răsti persanul la obeid. Întâi îl 
învinovăţeşti, zici că vrei să-l pedepseşti şi în acelaşi timp ne 
spui să ne ferim. 

— Fiindcă nu vreau să vă omoare pe toţi. 

— Suntem mulţi şi-l putem birui. 

— Nu în luptă! E puternic şi sprinten ca o panteră şi 
doboară leul prin întuneric cu un singur glonţ. Puşca aia 
mare a lui nimereşte la o depărtare de câteva zile de drum 
pe cine vrea el; e doar învoit cu diavolul, cu care a făcut 
legământ. Cu cealaltă poate să descarce milioane de 
gloanţe unul după altul fără s-o încarce la loc. A fost doar 
făcută în iad, unde-i sunt toate neamurile, în luptă nu-i 


puteţi face nimic, singurul lucru prin care îl puteţi birui e 
şiretenia, vicleşugul. 

Îmi venea să râd în hohote. Vorbind pe faţă de şiretenie, 
însemna că nu se pricepea deloc la aşa ceva. Persanul îşi 
dădu şi el seama de prostia beduinului, căci îl privi mirat, 
clătină capul şi răspunse: 

— Zici să nu îndrăznim să ne apropiem de el ci să-l 
doborâm prin vicleşug. Şi asta o spui aşa, de faţă cu el? 

— De ce nu? O ştie şi aşa, fie că m-aude sau nu, căci e tot 
atât de şiret, pe cât e de puternic, iar arma lui nu dă 
niciodată greş. 

— Şi vrei să-l biruim prin vicleşug? N-ai putea să ne înveţi 
cum? 

— Nu pot; asta e treaba voastră. Eu v-am înştiinţat şi vi l- 
am dat în mână, faceţi acum cum credeţi. 

— Bag de seamă că ţi-e frică de el ca de dracul; mie nu mi- 
e şi totuşi nu ştiu ce să fac. 

Ba îi era frică şi încă ce frică! Altminteri încerca până 
acum să treacă de la vorbe la fapte. 

Neştiind la ce mijloace să recurgă, întrebă pe hangiu, care 
stătea lângă el: 

— Eşti pus de paşă aici la han? 

— Da, înălţime, răspunse omul cam încurcat. 

Auzise cele ce spusese beduinul, se temea grozav de noi şi, 
mai ales, să nu i se ceară să ia măsuri împotriva noastră. 

— Hanul e aşezat în drumul care duce la locurile sfinte şi 
slujeşte numai pentru odihna drept-credincioşilor şiiţi? 
Întrebă persanul mai departe. 

— Da. 

— Orice necredincios care păşeşte prin poarta asta, 
pângăreşte locul, nu e aşa? 

— Da. 

— Şi tu eşti însărcinat cu paza hanului, ca să nu se calce 
porunca asta? 

— Da. 


Îmi făcea mare plăcere să văd cum faţa rotundă a 
dolofanului de hangiu se lungea mereu la fiecare „da” pe 
care îl rostea din ce în ce mai slab. Dar persanul nu se lăsa. 

— Ai auzit că între aceste ziduri se află acum un creştin? 

— Da. 

— Atunci îţi poruncim să-ţi faci acum, îndată, datoria. E o 
crimă strigătoare la cer că ai lăsat pe un ghiaur să 
pătrundă aici. O crimă împotriva lui Allah, a Profetului, 
împotriva poruncilor islamului. Cerem o pedeapsă aspră 
pentru nelegiuit şi chiar acum, îndată, sub ochii noştri. 
Auzi? Dacă - ceea ce nici nu e cu putinţă - nu asculţi de 
poruncă, mă voi plânge „stăpânitorului lumii” (şahul) care 
va cere socoteală padişahului tău. 

Hangiul se făcuse pământiu la faţă. Mi se făcu milă de 
bietul om nevinovat care tremura varga. 

— Vino mai aproape, hangiule, îi zisei eu. Ai auzit ce-au 
spus ceilalţi acum o s-auzi şi părerea noastră. Să fii însă 
cuviincios, altminteri îl vezi pe dracul. 

Era atât de înfricoşat, încât de-abia cuteză să facă doi paşi. 

— E într-adevăr hanul acesta numai pentru şiiţi? 

— Da. 

— Alţii n-au voie să pătrundă în el? 

— Nu. 

— Tu eşti şiit? 

— Nu. 

— Dar soldaţii tăi? 

— Nici ei. 

— Şi cu toate astea vă văd aici. Ba puşi chiar de 
ocârmuire. Nici obeidul care ne-a acuzat nu e şiit. Am 
obiceiul să respect legile, pretind însă ca să fie respectate şi 
de ceilalţi. Dacă hanul nu e decât pentru şiiţi, cer ca toţi 
care nu sunt şiiţi să părăsească hanul. Strângeţi-vă 
numaidecât boarfele, tu şi soldaţii şi căraţi-vă! Îndată ce 
veţi pleca, plecăm şi noi. 

Îmi venea să pufnesc în râs de mutra pe care o făcea bietul 
hangiu. Urmai: 


— Mai ţin ca toţi care se dau drept şiiţi să dovedească 
neapărat că sunt. Cine nu poate, să plece. Ţi-au arătat toţi 
care ne privesc cu atâta duşmănie legitimaţiile? 

— Nu. 

— Eu însă ţi le pot arăta pe ale mele. Să te porţi însă faţă 
de ele cu respectul cuvenit, altminteri va trebui să te supui 
pedepsei prescrise de lege. 

Scosei pentru a doua oară documentele din buzunar şi i le 
arătai. Că ştia sau nu să citească, nu-mi păsa. Văzu peceţile 
şi strigă înspăimântat: 

— Maşallah! Un bujurultu, un iol teskeresi, ba încă şi un 
firman, toate cu semnătura padişahului, favoritul lui Allah, 
al cerului şi al pământului! 

Duse hârtiile la frunte, la gură şi la piept, apoi se închină 
până la pământ. 

Băgai mâna în buzunar şi scosei a patra hârtie. 

— Deoarece potrivnicii noştri, urmai eu, se dau drept 
oameni din Farzistan, vreau să-ţi dovedesc că şi acolo ne 
bucurăm de respect din partea celor mai de seamă bărbaţi 
ai ţării. Cunogşti limba persană? 

Îi întinsei firmanul meu persan. 

— Da, dar nu şi slovele, răspunse hangiul cât se poate de 
respectuos. 

— Atunci o să te lămuresc eu. Firmanul e semnat de însăşi 
mâna şahului şi poartă pecetea lui. lată ce scrie: „Când 
Nasr-ed-Din a luat în mână pecetea împărăției, glasul 
dreptăţii răsună în toată lumea, în înaltul cerului şi în 
adâncul apelor”. Vezi deci că mă bucur de prietenia şahului 
ca şi de a sultanului. Eşti dator să te porţi cu mine 
cuviincios şi să asculţi de poruncile mele. Nu eşti supus 
persan, aşa că n-are ce să-ţi pese de amenințările ăluia de 
colo, pe când o plângere de-a mea, nu numai că te-ar lăsa 
fără slujbă, dar ar putea avea urmări şi mai neplăcute. 

Deşi de naţionalitate turcă, hangiul sărută firmanul 
şahului cu adevărată evlavie şi mi-l dădu înapoi, zicând: 


— Te rog, o, favorit al padişahului, să recunoşti la Bagdad 
şi Stambul că nu te-am jignit cu vreun cuvânt, căci de la cea 
dintâi aruncătură de ochi mi-am dat seama că vouă vă sunt 
deschise toate uşile împărăției, deci şi ale hanului acestuia. 
Socoate-mă drept sluga ta plecată, gata să-ţi împlinesc 
orice poruncă. 

— Nici nu mă aştept la altceva din partea ta. Mai întâi şi 
întâi cer ca aceşti presupuşi persani să dovedească aici, de 
faţă cu toţi, că sunt într-adevăr persani şi şiiţi. Noi ne-am 
legitimat, acum să se legitimeze şi ei. 

— Ai dreptate. Aştept s-o facă îndată. 

Se întoarse iscoditor spre şambelan. Îi impusesem grozav 
acestuia cu firmanul meu persan. Părea foarte încurcat şi 
înţelesei numaidecât că n-avea cum să se legitimeze. Căută 
să scape printr-o atitudine care să intimideze pe hangiu, de 
aceea strigă cu mânie: 

— Cum îndrăzneşti să-mi ceri mie o legitimaţie? Până 
adineauri erai încredinţat că sunt într-adevăr un trimis al 
şahului şi acum te iei după vorbele unui străin, unui 
creştin? Unde ţi-a rămas mândria ta de musulman? 

— Aici nu e vorba de mândria mea, ci de supunerea pe 
care o datorez sultanului. Îndată ce ochii mei au fost 
învredniciţi să vadă pecetea şi semnătura Măriei Sale, 
trebuie să mă supun, fără să întreb de religia aceluia care 
mi le arată. Tu ai început gâlceava, dându-te drept stăpân 
al hanului, dreptul acesta nu-l ai nici chiar ca pişkhidmet 
başa, dar fiindcă zici că asta eşti, îţi cer să mi-o şi dovedeşti. 

— Oamenii mei îţi pot spune că e adevărat. 

— Ce spun ei nu mă priveşte, fiindcă îi cunosc tot atât de 
puţin ca şi pe tine. Dacă eşti într-adevăr un boier atât de 
mare, după cum spui şi te învârteşti numai în preajma 
şahului, nu se poate să nu ai vreo hârtie la tine cu 
semnătura şi pecetea lui. Effendi ăsta străin le are pe 
amândouă; ţie ţi-ar fi fost doar mult mai lesne să i le ceri 
stăpânului. 


— Nu i le-am cerut fiindcă, nu-mi puteam închipui că se va 
găsi cineva care să se îndoiască de adevărul spuselor mele. 
Am într-adevăr nişte scrisori de-ale stăpânului, dar pe 
acestea nu le pot arăta nimănui, căci trebuie să le duc la 
locurile sfinte şi să le predau unor anumite persoane. 

— Hm... cu atât mai rău pentru tine. Spuneai mai 
adineauri că aici n-au voie să intre decât şiiţii iar oricine e 
de altă lege să plece din han. Dacă nu poţi dovedi că eşti un 
adept al şiiei, trebuie să te dau pe poartă afară, împreună 
cu oamenii tăi. 

— Ce ruşine! Strigă, indignat, persanul. Pot eu îngădui aşa 
ceva? 

— Trebuie. Eşti un străin care nu se poate legitima şi se 
cuvine să asculţi poruncile mele, căci sunt pus aici de 
ocârmuire. 

— Şi ce se va întâmpla dacă nu vreau? 

— Voi face un raport pentru autorităţi şi veţi rămâne aici 
până ce va veni răspunsul. 

— Nu ne lăsăm noi ţinuţi cu de-a sila! 

— Ferească-te Allah de vreo nesocotinţă! Soldaţii mei nu 
se tem de voi şi effendi acesta cu şeicul haddedihnilor au 
arme bune. Aţi văzut cu ochii voştri; nu e nevoie să vă mai 
spun eu. 

Şambelanul se uită în juru-i. Mutrele tuturor erau altfel 
decât mai adineauri. Legitimaţiile şi dovada de bun ţintaş le 
insuflase respect. Hangiul prinsese curaj, dar persanul 
lăsase nasul în jos. Pe Halef al meu însă, întâmplarea îl 
înveselise foarte mult şi era pus pe pozne. Duse mâna la 
brâu şi zise cu trufie: 

— Nu eşti de părere, effendi, să le arătăm şi dumnealor, 
cum doi războinici ca noi, pun cu botul pe labe în două 
minute doisprezece ca ei? 

— Da, dar altfel, nu după cum crezi tu. locmai fiindcă nu 
sunt musulman, ci creştin, o să pun sfârşit întâmplării de 
acum pe cale paşnică. 

Apoi, întorcându-mă spre hangiu, adăugai: 


— Dacă vine cineva pe care-l cunoşti şi-ţi spune că acest 
Mirza55 persan e într-adevăr pişkhidmet başa al şahului, îl 
crezi? 

— Fireşte! 

— Acu', ia spune: pe mine mă cunoşti? 

— Vai de mine, mă mai întrebi! Mi-ai arătat doar hârtiile cu 
peceţi... 

— Şi ai dă ascultare cuvintelor mele? 

— Mai e vorbă! 

— Bine. Atunci află că acest Mirza e într-adevăr acela 
drept care s-a dat şi te rog să-l laşi să stea aici la tine cât o 
vrea. 

— Dacă porunceşti tu, aşa să fie. 

— Maşallah! Strigă Halef. Asta li se cuvine pentru insulta 
de adineauri? Prea eşti bun, effendi, crede-mă. Mă lipseşti 
de plăcerea de-a dovedi ăstor doisprezece că noi doi, tu şi 
cu mine, facem mai mult ca ei. 

Îi făcui un semn să tacă şi-i arătai spre persan. Acesta mă 
privea uluit; clătină apoi capul şi zise nedumerit: 

— Allah akbar - Dumnezeu, e mare! Dar cât de mare e şi 
mirarea mea! 

— Ce te miră aşa? Îl întrebă Halef, râzând. 

— Că un creştin, un necredincios, care m-a văzut astăzi 
pentru întâia oară, cutează să întărească spusele mele că 
sunt într-adevăr răsfrângerea strălucirii Stăpânitorului 
meu. 

— Cutează? [i se vedea doar atât de desluşit răsfrângerea 
asta pe faţă, că nu se poate să se înşele cineva. Chipul tău 
arată atâta deşteptăciune că nu cutezăm să-ţi spunem ceva 
ce ar fi spre binele tău. 

— Ce anume? 

— Că vă aflaţi într-o mare primejdie pe care nici n-ai 
bănui-o, dacă n-ai fi atât de deştept. 

Persanul nu luă dinadins în seamă ironia şi întrebă 
îngrijorat: 

— O primejdie... ne ameninţă vreo primejdie... pe noi? 


— Negreşit că pe voi. Să fie vorba de noi, nici n-am fi 
pomenit despre ea. Pentru noi primejdiile sunt bucuria 
vieţii, nu putem trăi fără ele. Cunoaştem primejdia care vă 
ameninţă fiindcă am trecut şi noi prin ea, dar i-am arătat ce 
putem; ne-am jucat cu ea ca doi uriaşi cu un pitic. 

Avea haz că omuleţul meu se asemuia cu un uriaş şi-mi 
venea să râd cu poftă. Persanului, însă, nu-i ardea de râs, ci 
răspunse îngândurat: 

— Nu ştiu ce primejdie ne-ar putea ameninţa. Stăm sub 
înalta ocrotire a şahului şi suntem încredinţaţi că nu va 
cuteza nimeni să se atingă de noi. 

— În Persia poate, dar nu şi aici. Aţi văzut adineauri ce 
neînsemnată e puterea voastră faţă de voinţa noastră. Dar 
ia spune, are caravana voastră un nume deosebit? 

— Ce nume vrei să aibă? E o caravană ea toate caravanele. 

— Te înşeli. I s-a dat un nume despre care tu habar n-ai. 

— Ce nume? 

— 1 se zice caravan-i-pişkhidmet başi. 

— Numele ăsta l-ai născocit tu acum din capul tău. 

— Nu e adevărat. Îl cunoşteam cu mult înainte de-a te fi 
întâlnit. Ştiam că această caravană e pe drum, e chiar 
aşteptată cu nerăbdare şi când v-am văzut aici, v-am 
recunoscut numaidecât. De aceea te-a luat effendi al meu 
pe răspunderea lui şi a spus hangiului că eşti într-adevăr un 
înalt slujbaş al şahului. 

— Înţelesul cuvintelor tale nu-l pricep deloc. Zici că 
suntem aşteptaţi. Unde şi de cine? Am pregătit în cea mai 
mare taină călătoria noastră şi am pornit într-ascuns, fără 
ştirea nimănui. 

— A îngăduit pesemne Allah ca să se găsească oameni mai 
ageri la minte ca voi. S-a ştiut despre pregătirile voastre şi 
despre lucrurile de preţ pe care le duceţi la locurile sfinte. 
Tâlharii care au şi fost înştiinţaţi vă aţin calea. Veţi fi atacați 
şi dacă nu ascultați de vorba noastră, sunteţi în primejdie, 
nu numai să fiţi jefuiţi, ci să vă pierdeţi chiar şi viaţa. 


Îl lăsasem pe Halef să vorbească fără să-l întrerup. Se 
simţea stăpân pe situaţie şi nu vroiam să-i stric cheful. Mă 
aşteptam ca intenţiile sale să fie răsplătite cu mulţumiri 
călduroase. Spre marea mea mirare, văzui că m-am înşelat. 
Când tăcu, persanul se uită cercetător la el, apoi la mine şi 
izbucni într-un râs batjocoritor: 

— Abarak Allah - Dumnezeu fie binecuvântat că se mai 
găsesc astfel de oameni buni şi milostivi, zise el. Nici nu-ţi 
vine să crezi, zău aşa! Ne-am purtat duşmănos cu voi şi în 
schimb vă îngrijiţi de siguranţa noastră. Picură numai miere 
de pe buzele voastre. Pesemne fiindcă unul e creştin şi 
legea îi porunceşte - după cum am auzit - să facă bine şi 
duşmanului său. Am disprețuit întotdeauna învăţăturile 
astea prosteşti şi pe cel care ascultă de ele. Vă las să alegeţi 
între disprețul şi râsul meu şi sunt încredinţat că acesta din 
urmă vi se potriveşte mai bine, căci sunteţi într-adevăr nişte 
caraghioşi dacă vă închipuiţi că dau crezământ la cele ce 
mi-aţi spus. 

— Cum adică, te îndoieşti că tâlharii vă pândesc? Strigă 
Halef uluit. 

— Doamne fereşte! Numai că tâlharii sunt, probabil, alţii 
decât vrei tu să mă faci să cred. Vorbeai despre nişte lucruri 
de preţ, cu gând să afli ce ducem cu noi. Nu e nevoie să 
spun mai mult... mă înţelegi, nu e aşa? 

— Vrei cumva să spui că... 

De indignare, nu-şi putu sfârşi fraza, dar puse mâna pe 
gârbaci. Îl apucai repede de braţ şi-i zisei cu asprime: 

— Astâmpără-te, Halef, fii cuminte. Ce ne pasă nouă de ce 
îndrugă omul ăsta! O să vadă mai târziu că a făcut, în clipa 
asta, cea mai mare prostie din viaţa lui. Să-l lăsăm în plata 
Domnului şi să plecăm. 

— Da, Sihdi, bine zici, să plecăm, încuviinţă Halef. Amarnic 
o să se căiască... Dar-ar Allah să-i plesnească toate 
cusăturile trupului şi ale sufletului ca la o mănuşă veche! 

Izbucnii în hohote de râs la blestemul ăsta caraghios, pe 
când persanul ne ameninţă cu pumnii ridicaţi şi strigă: 


— Duceţi-vă dracului şi să nu mai îndrăzniţi să vă mai 
arătaţi în faţa noastră că o păţiţi! Avusei prilejul să cunosc 
iar un creştin care nu e mai bun decât ceilalţi pe care i-am 
mai întâlnit în viaţa mea. Bine zice proverbul persan: „Când 
vezi un isevi56, împinge-l încolo cu piciorul, altminteri te vei 
căi în viaţa asta şi în cea viitoare”. 

Apucasem să încalec şi vroiam să mă îndrept spre poartă. 
Întorsei acum calul, mă dădui mai aproape şi-i răspunsei: 

— Aş putea să te pălmuiesc ca pe un nemernic ce eşti fără 
să îndrăzneşti să te aperi, dar nu o voi face tocmai fiindcă 
sunt creştin. Îţi cer numai să nu uiţi ce ai spus acum. Să nu 
ne mai arătăm în fata voastră? Nu cumva crezi că ne e frică 
de tine? După cele ce s-au petrecut aici, ar fi o nebunie din 
partea ta. Atât îţi mai spun. Veţi fi foarte fericiţi şi veţi 
mulţumi lui Allah din adâncul sufletului când ne veţi vedea 
iarăşi. la seama la cuvintele mele, că o să-ţi aduci aminte de 
ele mai curând decât crezi. 

Plecarăm, după ce mai întâi dădurăm hangiului şi 
soldaţilor un bacşiş pentru care ne mulţumiră, ploconindu- 
se până la pământ. 

Pentru mai multă siguranţă şi din pricina persanului, ca să 
nu ştie încotro ne-am dus, ţinurăm o bucată de vreme 
drumul drept, până ce nu mai puteam fi văzuţi de la han. Pe 
urmă cotirăm la stânga şi o luarăm peste câmpul sterp 
pentru a ajunge la malul Eufratului. 

După obiceiul lui, Halef cugeta deocamdată în tăcere la 
întâmplarea din urmă, apoi mă întrebă: 

— Sihdi, spuneai dobitocului de persan că o să ne întâlnim 
în curând. Ziceai numai aşa, sau crezi într-adevăr că o să 
mai dăm ochii cu el? 

— Sunt chiar sigur de asta. 

— Cunoşti şi locul unde? 

— Asta nu, căci nu ştiu unde va ataca sefirul caravana. Pe 
drumul care duce de la han la Hilleh, nu se poate, în 
apropiere de locurile sfinte iar nu, deci ceva mai încolo de 
Hilleh şi loc mai potrivit ca pe câmpul ruinelor din Babilon 


nu se poate. De altfel nu e greu să-mi închipui cum au să se 
petreacă lucrurile. 

— Ştii că mintea mea e deprinsă numai cu o muncă grea şi 
înceată. Cu de astea scurte cum e ghicitul nu-şi bate ea 
capul. De aceea te rog să ai în vedere că timpul e preţios şi 
să-mi spui îndată şi fără zăbavă ce a închipuit 
deşteptăciunea ta, care e mai scurtă ca a mea. 

— Se pare, cu toate astea, că aşa scurtă cum e, preţuieşte 
niţel mai mult ca a ta, cât e ea de lungă. 

— Te înşeli, Sihdi. Cum o să fie o minte scurtă mai ceva ca 
una care se întinde până cine ştie unde? 

— Răspunsul la întrebare, oricât ar fi ea de importantă, să- 
| lăsăm pe altă dată, dragul meu. Ştii că sefirul se află în 
Hilleh. Peder-i-baharatul cu care ne-am întâlnit are să-l 
găsească acolo şi o să-i spună că în curând trebuie să 
sosească şi caravana pişkhidmetului. Sefirul, despre care 
bănuiesc că nu e cunoscut personal de persani, va face aşa 
ca să câştige mai întâi încrederea şambelanului, ceea ce îi 
va fi lesne. Pe urmă, are întreaga caravană în mână. O va 
îndruma încotro îi convine lui şi... 

— Sihdi, spuse Halef, întrerupându-mă, scurtimea ta s-a 
întâlnit acum cu lungimea mea şi se înţeleg. Pricep ce vrei 
să spui. Sefirul va porni el însuşi în fruntea caravanei, ca s-o 
ducă la pieire. 

— Nu, asta n-are s-o facă. 

— De ce nu? 

— Fiindcă e prea deştept şi şiret. Se va afla doar în urmă 
că s-a prăpădit caravana şi ar fi tras la răspundere, lucru de 
care trebuie, să se ferească. 

— Ştii, Sihdi, scurtimea minţii tale nu e chiar de lepădat şi 
sunt destul de drept ca s-o recunosc. 

— Mulţumesc! Aşadar, cum îţi spuneam, presupun că 
atacul va avea loc undeva pe câmpul ruinelor şi părerea 
mea e că locul acela nu e departe de unde am spionat noi 
pe contrabandişti. 

— Pentru ce tocmai acolo? 


— Fiindcă se află aproape de ascunzătoarea unde vor fi 
cărate lucrurile. Mijlocul prin care va fi ademenită caravana 
nu ne priveşte; principalul e să ne aflăm noi acolo înaintea 
ei, ca să-i putem sări în ajutor. 

— Da, da, aşa să facem, Sihdi, ca să crape de necaz 
sangeakul când o vedea că „prietenul” lui, sefirul, nu e 
altceva decât un bandit şi să ne ceară, iertare pentru 
purtarea pe care a avut-o faţă de noi. Va fi o înfrângere de 
care vom putea fi mândri, nu e aşa? 

— Să lăsăm deocamdată mândria la o parte. Intenţia 
noastră e bună, numai s-o putem duce la îndeplinire. Avem 
de trecut multe piedici. 

— Chiar şi Eufratul, nu e aşa? 

— Da. 

— Ca să ajungem la ruine, se cere ca să trecem pe malul 
celălalt şi pe podul de la Hilleh nu se poate. Atunci cum 
ajungem dincolo? 

— Nădăjduiesc că vom găsi trestie sau alt material pentru 
o plută; dacă nu, va trebui să trecem râul înot. 

— Ştii ce lăţime are prin părţile acelea? 

— Cred că peste trei sute de amtari5”. 

— E mult, Sihdi, foarte mult! 

— Te ştiu bun înotător. 

— Cât despre asta, nu mi-e mie frică, dar la atâta drum 
prin apă, se udă şi ce n-ar trebui să se ude. 

— Sunt mijloace şi pentru asta. Acum să ne grăbim ca să 
câştigăm timp. Poate găsim pe mal ce ne trebuie pentru 
făcut o plută. 

— Mai bine ar fi să vină din întâmplare vreo plută sau 
luntre şi să ne rugăm să ne treacă dincolo. 

— Dimpotrivă, trebuie să evităm un astfel de prilej. S-ar 
putea să dăm peste vreun prieten sau aliat de-al sefirului 
care să-l înştiinţeze că nu ne-am dus la Bagdad. Ţi-am spus 
doar că ascunzătoarea contrabandiştilor e la două ceasuri 
în sus de Hilleh. Mai mult ca sigur că nu stau mereu pe loc 
ci se învârtesc prin împrejurimi fie pe apă, fie pe mal. Cum 


ne-ar vedea vreunul din ei, tot planul nostru se duce pe 
râpă. 

Drumul până la Eufrat îl făcurăm fără să întâlnim pe 
cineva. Când înţeleserăm, după nechezatul vesel al cailor că 
ne apropiem de apă, descălecarăm ca să facem restul 
drumului pe jos, pentru a nu fi văzuţi atât de uşor. Lăsai pe 
Halef cu armăsarii în urmă, iar eu mă apropiai, cu băgare 
de seamă de mal, ca să iscodesc niţel locul. 

Nu se vedea nici ţipenie de om Soarele se lăsa la asfinţit şi 
cele din urmă raze se răsfrângeau în apă. O surpriză 
plăcută au fost pentru mine tufele dese de târfa care 
creşteau pe mal şi din care ne puteam face o plută. Chemai 
pe Halef şi ne apucarăm de lucru. 

Din nenorocire, ramurile de târfa creşteau aici foarte 
subţiri, aşa că nici nu putea fi vorba de o plută care să ne 
ţină pe apă. Numai lucrurile se puteau transporta pe ele. 

Apusese soarele şi se înnoptase de-a binelea când 
sfârşirăm de făcut un fel de mănunchi mare de crăci pe 
care să ne punem lucrurile. Halef împingea mănunchiul 
înainte înotând, pe când eu luasem asupra mea trecerea 
armăsarilor. Caii de rasă ai djesirehului nu se feresc de apă. 

Într-o anumită privinţă eram bucuroşi că se întunecase, ca 
să nu putem fi văzuţi de cineva. Şi-apoi răcoarea apei ne 
făcea bine şi nouă şi cailor. 

Când ajunserăm pe malul celălalt, eram atât de puţin 
obosiţi, că Halef îmi spuse vesel: 

— Asta n-a fost muncă, ci baie care m-a înviorat; mă simt 
ca nou-născut. 

— Numai de n-ar fi şi pentru lucruri tot o baie. 

— O, nu! Le-am păzit cu grijă, cum îşi păzeşte iapa mânzul. 
Ne luăm iarăşi lucrurile cu noi şi pluta o lăsăm să se ducă 
de vale? 

— Ba o s-o priponim de mal. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă ne-ar putea da de gol. 


— Nu te supăra, Sihdi, dar eşti prea prea! Chiar dacă ar 
vedea oamenii sefirului legăturile astea de târfa, nici prin 
gând nu le-ar trece că ne-am slujit noi de ele. 

— Să nu spui aşa, dragul meu. Milioane de oameni au 
închipuit lucruri care s-ar părea cu neputinţă şi care în cele 
din urmă s-au putut înfăptui. Cu atât mai mult un fleac ca 
ăsta. Trebuie să fim cât se poate de prevăzători. Ori ai uitat 
ce i-am făgăduit Hannehei tale la plecare? 

— Dorinţele ei, floarea cea mai gingaşă din câte sunt pe 
pământ, nu le uit niciodată, fii tu pe pace. Mai mult încă: 
sunt sigur că nu te gândeşti tu la Emmeh ata câtmă 
gândesc eu la stăpâna cortului meu. Ce s-ar alege însă de 
vitejia noastră dacă ne-am feri să-i dăm prilej să iasă la 
iveală? Ai, rogu-te, bunătatea şi aminteşte-ţi ce scrie în 
istoria lumii de sute şi mii de ani. Câţi sultani vestiți, regi, 
califi şi şeici eroi. Nici nu-i poţi număra. Dar dacă ar fi fost 
şi ei prevăzători ca tine, n-ar mai exista o istorie a lumii şi 
totul ar fi cufundat în întuneric ca în burta unei capre ori în 
fundul unei cizme pe care o porţi în picioare. 

— Dacă nu e găurită! 

— Te rog să taci, effendi! Pildele pe care le dau eu nu 
suferă glumă. Cizma despre care vorbesc eu nu e ruptă, că 
dacă ar fi aş fi dat-o la gunoi. Eu nu port cizme găurite, aşa 
să ştii! 

— Lasă încolo cizmele şi burta de capră, că nu e acum 
vreme de aşa ceva. Trebuie să ne grăbim ca să ajungem cât 
mai curând la Birs Nimrud. 

— Nu eşti de părere să căutăm mai întâi ascunzătoarea de 
aici a sefirului? 

— Aş face-o bucuros, dacă aş cunoaşte locurile. Aşa însă ar 
trebui să zăbovim prea mult. Dacă va fi nevoie, o vom căuta 
mai târziu. 

În timp ce vorbeam ne luarăm lucrurile de pe plută, 
încălecarăm şi pornirăm spre răsărit, dar nu prea aproape 
de mal pentru a nu se auzi tropotul cailor dacă s-ar afla din 
întâmplare cineva pe acolo. 


Cotirăm apoi la dreapta. Nu ne puteam da seama cât de 
departe eram de mal, deoarece era întuneric şi nu 
cunoşteam coturile Eufratului. 

După ce merserăm o bucată de vreme zărirăm la stânga 
noastră o licărire slabă de lumină care nu putea fi decât de 
la vreun foc. Ne oprirăm în loc şi Halef îmi spuse cu glas 
scăzut: 

— Sihdi, să ştii că acolo e o ascunzătoare. 

— Tot ce se poate, i-am răspuns îngândurat. 

— N-ar fi bine să ne ducem să vedem cu cine avem de-a 
face? 

— Ajunge să se ducă unul din noi, nu e nevoie de amândoi. 

— Să mă duc eu? 

— Nu tu, ci eu. 

— Allah! De ce ţii întotdeauna să fii tu cel dintâi? Te cunosc 
prea bine ca să ştiu că nu o faci din trufie orica să mă 
umileşti. O să încaleci iar pe calul tău de bătaie: 
prevederea. 

— Aşa o să şi fac. 

— Ca să mă amărăşti până în adâncul sufletului! Nu zic, 
când m-ai cunoscut tu, eram cam iute şi mă lăsam târât de 
firea mea nestăpânită, acum însă m-am schimbat foarte 
mult. Am o soţie cum nu mai e alta sub soare, ba mai am şi 
un fecior pe care-l cresc cu înţelepciune, ca să-mi semene 
mie când o fi mare. Dacă totuşi mă crezi un nechibzuit, e o 
insultă pe care, dacă mi-ar veni de la oricare altul, aş 
pedepsi-o cu gârbaciul. 

— Ascultă, Halef, îndârjirea cu care te aperi vorbeşte nu 
pentru, ci împotriva ta. 

— Cum aşa? 

— Pomeneşti de gârbaci când nu e nimeni în afară de mine 
de faţă, semn că nu ştii să te stăpâneşti. Ţi-aş putea eu 
încredința ţie o însărcinare la care se cere foarte mult 
sânge rece şi chibzuială, când ţie îţi sare ţandăra la cel mai 
mic lucru? 


— De, când te-ar auzi cineva vorbind aşa, ar zice că ai 
dreptate; pune-mă însă la încercare şi o să vezi. 

— Parcă n-am făcut-o de atâtea ori! 

— Când, cum şi unde? 

— Mă mai întrebi? 

— Da şi te rog să-mi răspunzi. 

— Nu-mi cere aşa ceva, ar fi să te jignesc. Dacă te-aş lăsa 
acum să te duci, cu siguranţă că ne-ai da de gol şi ar pune 
contrabandiştii mâna pe noi. 

Bietul Halef era atât de mâhnit că zise aproape plângând: 

— Sihdi, îmi cufunzi sufletul într-un hârdău de amărăciuni. 
Nu că vreau să-ţi fac imputări, dar adu-ţi aminte de câte ori 
am luptat şi am suferit pentru tine. Acum, însă, sunt gata în 
orice clipă să-mi dau viaţa şi tot ce am pentru binele tău. Şi 
tu să mă mâhneşti aşa! Vrei să-ţi încarci sufletul cu povara 
nerecunoştinţei? O astfel de pată nu se spală cu toate apele 
din lume. 

— Când te aud vorbind astfel, mă sileşti să-ţi întorc vorba 
şi să spun: să te audă cineva, ar crede că ai dreptul să-mi 
grăieşti după cum ai făcut-o acum. 

— Păi, aşa şi e, Sihdi! 

— Nu. 

— Să nu ne certăm pentru un fleac ca ăsta; mai bine dă-mi 
o dovadă de prietenie şi lasă-mă să mă duc eu să văd cee 
cu oamenii aceia. 

Ce puteam să fac? Mă simţeam dator să-i resping 
rugămintea, căci îl cunoşteam prea bine, ca să-i pot 
încredința fără teamă o astfel de însărcinare, dar nu mă 
lăsa inima să-l mâhnesc atât de adânc. Se folosi de şovăiala 
mea ca să-mi aducă un motiv de convingere. 

— Sihdi, să ştii că dacă nu mă laşi, nu pot decât să cred că 
mă iei drept un copil care nu-i bun de nimic. E drept ca eu 
şeicul haddedihnilor din marele neam al şammarilor, 
prietenul şi ocrotitorul tău, să mă ţin numai după tine ca un 
căţeluş după stăpânul său? 

— Fireşte că nu. 


— Păi cam aşa te porţi cu mine... 

— Gândeşte-te că nu e glumă să spionezi o ceată întreagă 
de duşmani şireţi şi vicleni cum sunt aceia. 

— Şi crezi că nu o să izbutesc? 

— Da. 

— Atunci, te insulţi pe tine însuţi, fiindcă de la tine am 
învăţat şi dacă nu ştiu, vina e ata, nua mea! 

— Mulţumesc! Spusei eu râzând. 

— Nu râde, vorbesc foarte serios! De altminteri renunţ să-i 
spionez. Vreau numai să aflu ce fel de oameni sunt. Mă 
furişez până la tabără, văd ce şi cum, pe urmă mă întorc 
încoace. Ce-ţi cer eu e un lucru de nimic, un fleac şi dacă tot 
te mai împotriveşti, nu ştiu, zău, ce să mai cred despre tine. 

— Bine. Te iau cu mine. 

— Să mă iei cu tine? Parcă ziceai că unul din noi ajunge? 
Nu, vreau să pot spune Hannehei cea mai bună, mai 
neasemuită soţie de pe tot pământul, că am făcut şi eu o 
dată singur o ispravă. Pot să mă duc? 

— Mă sileşti să spun da. Fie. Îndrăzneala e mare şi... 

— Nu e nici o îndrăzneală, îmi curmă el vorba. 

— Vezi? Tocmai faptul că nu o iei drept o îndrăzneală, ar 
trebui să mă facă să mă împotrivesc. Totuşi, îţi fac pe plac, 
mai întâi însă să luă în anumite măsuri. 

— Măsuri? Întrebă Halef cu mirare. 

— Se înţelege! 

— Pentru ce? 

— Ca să nu dam loc la vreo nesocotinţă. lei cu tine numai 
cuțitul şi laşi aici armele şi biciul - mai ales biciul, care e 
mai primejdios decât pulberea şi gloanţele. 

— Vai de mine, Sihdi, se poate să mă duc fără arme? 

— Trebuie. 

— Dar dacă se întâmplă să trebuiască să mă apăr? 

— Să nu se întâmple! Mi-ai spus că vrei numai să te duci să 
vezi şi te întorci. Pentru asta n-ai nevoie de arme de foc şi 
de bici. lar pentru o întâmplare neprevăzută, în care ai fi 
silit să te aperi, ajunge cuțitul. 


— Ajunge! Ce mă fac dacă dau năvală peste mine 
douăzeci, treizeci de inşi... se tângui el. 

— Nu trebuie să dea. 

— Şi dacă dau? 

— Am înţeles! Nici n-ai plecat încă şi te-ai şi dat la bătaie 
în gând cu treizeci de inşi. 

— Hai, isprăveşte o dată, că mă supun. Dacă vrei, îţi las şi 
cuțitul. 

— Nu, ia-l cu tine. Acum să căutăm un loc unde să ne 
ascundem caii. 

— De ce să-i ascundem? 

— Ca să nu-i găsească nimeni când vor umbla după noi să 
ne caute. 

— Păi nu rămâi tu cu ei? 

— Rămân, presimt însă că va trebui să alerg după tine să 
te scot din încurcătură. 

— Presimţirea ta nu o să se adeverească, Sihdi, o să vezi! 

— Cu atât mai bine, dar eu sunt om prevăzător şi mă 
gândesc la toate. Dacă ţi se întâmplă ceva ce te-ar 
împiedica să te întorci, nu trebuie să-ţi alerg în ajutor? 

— Nu o să fie nevoie. 

— Să dea Dumnezeu! Cu toate astea eu trebuie să-mi iau 
măsurile trebuincioase. Ascundem, caii ca să nu fie văzuţi 
numaidecât. 

Nu vreau să mă iau la ceartă cu tine, fiindcă ar fi degeaba. 
Când vrei tu ceva... 

— Din păcate nu întotdeauna, dovadă că te las să te duci. 

— Nici nu ştii cât mă bucur! Dar cum să găsim prin bezna 
asta o ascunzătoare pentru cai? 

— Am şi găsit... 

— Unde? 

— Jgheabul acela din urmă pe care l-am trecut de-a 
curmezişul venind încoace. Chiar la lumina zilei nu pot fi 
văzuţi decât atunci când te apropii până la marginea lui. 
Haidem! 


După cinci minute ajunserăm la jgheab. Îl găsirăm lesne, 
căci cerul era senin şi plin de stele. Lumina focului se zărea 
şi de aici. Îi spusei lui Halef: 

— Îţi va trebui, probabil, vreo jumătate de ceas până la 
tabără. La întoarcere mai puţin, căci poţi merge mai 
repede. Deci, într-un ceas şi jumătate cel mult să fii îndărăt, 
auzi? Trebuie s-ajungem la ruine înaintea persanilor, aşa că 
timpul ăsta e cât o veşnicie. Mai mult nu-ţi pot încuviinţa. 

— Nici nu am nevoie de atât. 

— Ba da, fiindcă trebuie să te furişezi cu mare băgare de 
seamă. Să nu te pună însă dracu' să te apropii prea mult ca 
să-i spionezi, fiindcă te-ai vâri singur în mare primejdie. 

— Ei aş! În nici un fel de primejdie. 

— Halef, nu mă face să-mi pară rău că ţi-am făcut pe plac! 
Ştii ce griji mă frământă şi pari atât de încrezător în tine 
încât îmi vine să nu te mai las. 

— Vai, Sihdi, greu să se mai înţeleagă omul cu tine! 

— Nicidecum! Îmi făgăduieşti să fii cu băgare de seamă? 

— Da. 

— Şi să nu te apropii de tabără decât atât cât să-i poţi 
număra? 

— Da. 

— Să nu-i spionezi? 

— Da. 

— Şi să pleci îndată după ce îi vei fi numărat din ochi? 

— Da. 

— Să nu te apuci la ceartă ori la luptă, dacă te-ar zări din 
întâmplare? 

— Hm... fie şi asta! 

— Vei găsi lesne locul ăsta? 

— Effendi, ţi-am mai spus că nu sunt copil, ce dracu'! Acu 
pot să mă duc? 

— Bine, du-te. Mai întâi trebuie să-ţi mai spun ceva: M-ai 
silit să-ţi îngădui ca să te duci pentru a-i iscodi. O fac cu 
inima îndoită, fiindcă presimt că nu va ieşi bine. Să ştii însă 
că dacă nu bagi de seamă şi te vâri în bucluc, tocmai acum 


când avem ceva atât de greu de îndeplinit, mi-am pierdut 
pentru totdeauna încrederea în tine. 

— Sihdi, proastă părere trebuie să ai despre mine ca să-mi 
vorbeşti aşa! Să te audă Hanneh, mărgăritarul cel mai de 
preţ de pe pământ şi din toate apele câte sunt pe lume, m- 
ar crede un nemernic, o secătură, bun de nimic, măcar că e 
încredinţată de vitejia mea şi ştie că sunt un erou ca oricare 
altul. Acum mă duc şi mă întorc numaidecât. Allah fie cu 
tine! 

— Mai bine aş merge cu tine... murmurai eu îngrijorat, pe 
când auzeam paşii lui îndepărtându-se. 

Sunt prostii despre care îţi dai seama după ce le-ai făcut, 
dar sunt şi de acelea pe care ştii dinainte că le faci. Una din 
acestea făcusem eu acum. Abia plecase Halef şi-mi venea 
să-l chem îndărăt, ceea ce ar fi fost mai bine şi pentru el şi 
pentru mine. Mi-era însă prea drag ca să-l mâhnesc atât. Şi 
apoi, era prea târziu. Coborâi iar râpa şi mă aşezai lângă 
cai. 

Când faci ceva ce n-ar fi trebuit să faci, simţi nu numai că 
te apasă ceva pe suflet, dar şi o oboseală a trupului. Cel 
puţin aşa mi se întâmplă mie. Eram foarte nemulţumit de 
mine însumi. 

Statui astfel într-un fel de toropeală un ceas întreg, apoi 
urcai iar la marginea jgheabului. Focul ardea încă. Dacă 
Halef ar fi fost descoperit, cei din tabără ar fi stins focul. 
Gândul acesta mă mai linişti. Trecu însă încă o jumătate de 
ceas şi încă una fără să se arate. Să nu mai fi nimerit locul 
unde mă aflam? Ştiam însă că are un spirit de orientare 
dezvoltat. 

Dar când văzui că mai trece o jumătate de ceas şi nu vine, 
mă cuprinse teama şi crezui că e de datoria mea să mă duc 
după el. Nu-mi rămânea altceva decât să mă apropii de foc. 
Să-l caut aiurea sau să-l strig pe nume ar fi fost altă 
greşeală. Negreşit că trebuia să fiu cu mare băgare de 
seamă, căci dacă fusese prins de oamenii sefirului şi erau 


printre ei unii care îl cunoşteau, aceştia îşi vor fi spus 
desigur că sunt şi eu pe aproape şi vor porni să mă caute. 

Date fiind împrejurările, trebuia să mă gândesc în primul 
rând să pun în siguranţă caii. Peste noapte nu i-ar putea 
găsi, nu era exclus însă să fiu reţinut de cine ştie ce 
întâmplare până dimineaţă. Rămâneam atunci şi fără cai şi 
fără arme, pe care nu le puteam lua acum cu mine. Orice i 
s-ar fi întâmplat lui Halef, nimic nu mă putea împiedica să 
mă întorc să mi le iau. 

Coborâi deci iar de vale, învelii tot ce nu puteam duce cu 
mine în pături; priponii caii de nişte ţăruşi bătuţi în pământ 
şi-mi oprii numai cuțitul, pe care îl pusei la brâu. 
Dezmierdai niţel armăsarii şi le şoptii în ureche cuvântul, 
„Şuş”58. Ştiam acum că nu se vor mişca până la întoarcerea 
mea şi se vor apăra cu dinţii şi cu copitele dacă ar încerca 
să se apropie cineva de ei. 

Plecai. 

N-aş fi putut spune cu siguranţă ce fel de oameni erau 
aceia de lângă foc, dar ceva îmi spunea că presupunerile 
mele nu mă înşelau, cum nu mă înşelaseră nici în alte daţi. 
Nu puteau fi decât tovarăşii sefirului, dacă nu chiar el 
însuşi. Presimţeam că mă pândeşte o primejdie... Mai mult 
încă: aproape că mă aşteptam să fiu prins de ei, dar nu şi 
biruit. De aceea căutasem să pun cel puţin caii şi armele la 
adăpost. 

Lumina focului devenea tot mai puternică cu cât mă 
apropiam. Mergeam, de-a dreptul spre el şi nu se putea să 
nu-l întâlnesc pe Halef dacă se întorcea într-adevăr la locul 
unde mă lăsase. 

Mergeam aplecat şi păşeam în vârful picioarelor, ascultând 
cu încordare în jurul meu, că să-i aud paşii, dar nici cel mai 
uşor zgomot n-ajungea până la mine. 

Când mă aflai la vreo sută de paşi de tabără, mă lăsai la 
pământ şi începui să mă târăsc ca un şarpe, făcând cotituri 
pentru a nu ajunge dintr-odată la ţintă, ci să pot observa 
dacă nu mă pândeşte vreo primejdie. 


M-am oprit pe marginea râpei care cobora la mal. Am 
privit în jos şi am auzit un murmur, ciudat. Curios! 
Îngrijorat de soarta prietenului meu venisem încoace să-l 
caut şi totuşi ochii mei nu se îndreptară spre locul unde ar fi 
trebuit să-l găsesc, adică lângă foc, ci spre apa râului, ale 
cărui unde sclipeau în lumina stelelor. 

Acesta nu era Eufratul pe care plutisem peste zi; părea o 
făptură vie, misterioasă, care, izgonită din rai, îşi plângea în 
murmure dureroasa jale neogoită. 

După ce stătui câteva minute pierdut în gânduri, zării o 
urmă pe mal şi un foc lângă care şedea un singur om, iar 
ceva mai încolo încă unul care părea că pescuieşte, căci nu 
făcea nici o mişcare. Se putea tablou mai paşnic? Şi ce 
primejdie mă putea aştepta aici? Să mă fi aflat în locurile 
unde se spunea că umblă noaptea spiritele celor ucişi 
demult sau oamenii aceia nu erau decât nişte bieţi pescari 
care îşi vedeau de treabă? 

Dar tocmai aparenţa aceasta paşnică mă făcea bănuitor. 
Prea părea silită, nefirească. Îmi spuneam că nu se poate să 
nu fie ceva la mijloc şi i-aş fi lăsat să pescuiască mai departe 
dacă n-aş fi venit aici să-l caut pe Halef, despre a cărui 
soartă nu ştiam nimic. Trebuia s-o aflu cu orice preţ şi asta 
numai aici se putea. Fiecare clipă era prețioasă, aşa că nu 
era timp să mai stau şi să aştept până se prinde în undiţă 
vreun peşte. 

Mai întâi vroiam să ştiu dacă aceştia doi erau într-adevăr 
singuri sau mai era cineva ascuns în tufele de pe mal. Mă 
hotărâi să cobor de vale, dar nu de-a dreptul, ci înaintând 
încă o bucată de drum în lungul râpei. 

Trecu vreun sfert de ceas până dădui de un loc sterp, tot 
atât de mare ca acela de jos, unde ardea focul. Mă oprii 
apoi să chibzuiesc. Cu toate că aveam auzul şi vederea 
foarte bune, nu văzui şi n-auzii nimic. Dacă mă pândea într- 
adevăr cineva, numai jos în tufiş putea să fie, deci acolo 
trebuia să mă duc. Era însă tot atât de greu pe cât era de 
primejdios - greu pentru că râpa era din nisip şi pietriş pe 


care m-aş fi rostogolit la vale, primejdios deoarece aş fi 
putut fi văzut de cei de jos când coboram. 

Mai era, fireşte, o posibilitate, adică să mă mai îndepărtez, 
să ajung mai lesne la mal pe undeva unde râpa era mai 
mică şi să mă întorc pe acolo tiptil la foc. Pentru asta se 
cerea însă timp, prea mult timp, pentru graba pe care mi-o 
impuneau împrejurările. Poate că tot izbuteam să mă 
strecor nevăzut, poate că nisipul nu era chiar atât de moale 
ca să nu-mi poată susţine greutatea trupului sau voi da de 
bolovani de care să mă pot sprijini. Zării aproape de mine 
doi din aceştia şi niţel mai încolo alţi trei. Mă îndreptai într- 
acolo târându-mă pe pântece şi vrui să trec pe lângă ei, dar 
mă oprii, căci bolovanii se mişcau. Nu cumva aveau de gând 
să se rostogolească la vale? 

Deodată însă bolovanii - care nici nu erau bolovani - săriră 
în picioare, patru braţe vânjoase mă apucară de gât şi de 
braţe şi un glas strigă cu putere: 

— Lahaun, lahaun, ia ridşal - încoa', încoa', băieţi! Am pus 
mâna pe el; ţineţi-l bine, să nu scape! 

Să nu-şi închipuie cineva că m-am speriat; eram doar 
deprins cu astfel de lucruri, dar atacul fusese atât de 
repede că nici n-avusei timp să mă apăr. Totuşi, ţinut de gât 
şi de braţe ca în nişte cleşti, începui să mă zbat din 
răsputeri şi reuşii chiar să mă scutur de unul din ei, dar 
celălalt îmi aruncă un pumn de nisip în faţă. Instinctiv dusei 
mâna la ochi. Atât fu de ajuns ca să fiu apucat iar, de astă 
dată însă de zece, douăsprezece mâini puternice şi auzii în 
juru-mi o gălăgie grozavă. Fui legat cobză, apoi târât lângă 
foc şi trântit la pământ. 

3. Osman-paşa. 

Vi s-a întâmplat vreodată să vă pomeniţi cu atâta nisip în 
ochi încât să nu rămână loc nici măcar pentru un grăunte? 
Nu? Nici mie până atunci. N-aş putea spune că nu există 
ceva mai primejdios, dar nici plăcut nu e. Ba, când mai eşti 
şi legat burduf şi înconjurat de duşmani de la care te poţi 
aştepta la orice, situaţia e cu atât mai gravă. 


De făcut nu puteam face, fireşte, nimic. Nu-mi rămânea 
decât să stau liniştit şi s-ascult ce se vorbeşte în jurul meu. 
Cât priveşte ochii mei, lăsam lacrimilor, care izvorau din 
belşug, grija să mi-i spele de nisip. După ce îmi voi fi 
recăpătat vederea, voi chibzui ce am de făcut. 

Îmi spuneam că Halef trebuie să fie undeva pe aproape, 
ceea ce nu mă liniştea deloc, căci ştiam din experienţă că e 
mai uşor să te scoţi singur din încurcătură decât să mai ai 
încă pe cineva pe cap. 

În vreme ce lacrimile îmi şiroiau din belşug pe obraji, 
ascultam cu încordare ce se spunea în jurul meu. Nu-mi 
scăpa nici un cuvânt, pentru că nimeni nu se ferea de mine 
şi vorbeau toţi cu glas tare. 

— Mare noroc am avut, auzii eu pe peder zicând, căci el 
era. Când i-am întâlnit astăzi, credeam că se duc la Bagdad 
şi consideram că ne-au scăpat. Când colo, uite-i acum în 
puterea noastră. 

— Pesemne, îi suntem dragi lui Allah, răspunse Aftab, pe 
care-l recunoscui după glas. Văd că nici nu mai mişcă; nu 
cumva o fi murit câinele ăsta de ghiaur? 

— Aş! N-avea de ce, e numai leşinat. Ticăloşii ăştia de 
creştini sunt buni de gură, dar nu duc la tăvăleală. S- 
aşteptăm până îşi va veni în simţiri, pe urmă o să-l silim să 
ne spună ce căuta aici. 

— Ce era să caute! Zise un altreilea, care nu era altul 
decât hagiul din Hilleh. Vor fi nimerit numai din întâmplare, 
fiindcă n-aveau cum să ştie de ascunzătoarea şi planurile 
noastre. 

— Aşa cred şi eu, încuviinţă pederul, altminteri ne-ar fi 
spus şeicul haddedihnilor când l-am ameninţat cu moartea. 
Ia aduceţi-l încoace. Vreau să-i fac plăcerea să vadă pe 
vestitul lui emir din Germanistan în ce hal e. 

Auzii paşi îndepărtându-se, apoi pe cineva spunând: 

— Aştept să li se dea nemernicilor ăstora pedeapsa care li 
se cuvenea când au fugit de la mehkeme. Trebuie să fie 
biciuiţi până îşi vor da sufletul. 


Aşadar, beduinul ghazai care se dădea drept un şolaib, toţi 
duşmanii noştri cei mai înverşunaţi erau adunaţi la un loc... 
— Fii fără grijă, îl linişti pederul, vor fi biciuiţi zi de zi, ca 
să dureze cât mai mult chinurile. Aş începe chiar acum, dar 
ştii cât de aspru e sefirul cu lucrurile astea. Nu îngăduie 

nimănui să se amestece şi pedepseşte cu moartea pe 
oricine calcă legile noastre. 

— Păi şi el! Merge prea departe cu asprimea lui. 

— Numai aşa poate domni ordinea. Oricare altă asociaţie 
izgoneşte din sânul ei pe nesupus; la noi însă e altă regulă. 
Izgonitul ne-ar putea trăda; numai moartea pecetluieşte 
buzele. Mai mult încă: nici măcar să scotocim buzunarele 
prizonierilor nu ne e îngăduit, tot sefirul trebuie s-o facă. E 
de ajuns să ne încredinţăm că nu au arme la ei; de altfel le- 
am luat cuţitele. 

Ce bine îmi părea! Ar fi găsit la noi inelele „Umbrelor”, pe 
care li le luasem eu. 

— Oare nu i-o pedepsi sefirul mai cu blândeţe decât am fi 
făcut-o noi? Întrebă ghazaiul. 

— Ţi-ai găsit! Are şi el o răfuială cu ei, după cum mi-aţi 
spus voi; şi apoi când o fi la judecată, eu sunt unul dintre cei 
mai de seamă din judecători. Atât să ştii: să nu crezi că vor 
scăpa de moarte fiindcă... St, tăcere! Îl aduc pe hagiu. 
Vreau să aflu de la el unde şi-au ascuns caii şi armele. 

Halef fu aşezat lângă mine; era şi el legat, poate că avea 
chiar un căluş în gură ca să nu poată ţipa, dacă i-ar fi venit 
cumva în gând să-mi dea de veste că duşmanii mă pândesc. 

— Scoateţi-i căluşul! Porunci pederul. 

Apoi cu glas batjocoritor zise lui Halef: 

— Vezi că am avut dreptate, uite-l! Am pus mâna pe el. 

— E mort? Întrebă cu grijă Halef. 

— Nu. Şi-a pierdut numai cunoştinţa. Cum s-o trezi o să vă 
biciuim până v-o ieşi sufletul. 

— Mă bucur... n-ai idee cum mă bucur! Râse hagiul meu. 
Mai ales că loviturile o să le primiţi voi nu noi. 


— Nu eşti în toate minţile, pesemne! Se răsti pederul, 
înfuriat. 

— Te înşeli. Mi-aţi astupat gura, dar nu şi urechile şi 
fiindcă aţi fost atât de deştepţi să vorbiţi cu glas tare, am 
auzit tot ce spuneaţi. Nu numai că n-aveţi voie să ne bateţi, 
dar nici măcar să ne scotociţi buzunarele. 

— Câine! O să te biciuiesc până ce o ţâşni sângele din tine 
dacă nu răspunzi la ce te-oi întreba. Pentru ce v-aţi dus la 
Bagdad? 

— Nici n-aveam de gând să ne ducem acolo. 

— Atunci unde? 

— La Burdş Awaineh. 

— Asta e la miazăzi de ruine şi voi mergeaţi spre 
miazănoapte. Ai spus deci o minciună. 

— Îndură-se Allah de minţile tale! Pari să fii dintr-aceia 
zăpăciţi la creier şi iei lucrurile de-andoaselea. 

— Zăpăcit eşti tu, nu eu! Vorbeşte mai lămurit! 

Mărturisesc că eram foarte curios ce o să spună Halef. Îl 
cunoşteam eu destul de bine ştiam că e iute şi nechibzuit 
când era vorba de fapte, altminteri un pişicher şi jumătate. 
Nu scăpa niciodată faţă de străini o vorbă ce n-ar fi trebuit. 
Ce îl făcuse să vorbească de ruina Burdş Awaineh nu 
pricepeam, eram însă sigur că pederul nu va putea scoate 
de la el nimic. 

— Fiindcă te îndoieşti că sunt în toate minţile mele, urmă 
el, o să-ţi dovedesc că te înşeli. Effendi al meu e un învăţat 
din aceia care cercetează ruinele şi dezgroapă 
monumentele rămase din vechime. A venit încoace tot 
pentru asta. Din nenorocire s-au găsit nişte tâmpiţi care, 
întâlnindu-ne la Birs Nimrud, şi-au închipuit nu ştiu ce, ne- 
au arestat şi ne-au dus la Hilleh. Am scăpat noi, nu e vorbă, 
effendi însă n-a vrut să renunţe la cercetările lui. Ne-am 
prefăcut că ne ducem la Bagdad, dar ne-am oprit la hanul 
Nasrijeh şi fiindcă nu puteam să ne întoarcem pe acelaşi 
drum, ne-am îndreptat spre Eufrat, l-am trecut înot, pe 
urmă ne-am culcat să ne odihnim niţel. Când să închidem 


ochii, zărirăm însă lumina focului vostru şi mi-am zis că n-ar 
fi rău să mă duc să văd cine l-a aprins. Când să cobor râpa, 
mi-a alunecat pământul sub picioare şi m-am rostogolit la 
vale. M-aţi legat şi m-aţi oprit aici. Razele strălucitoare ale 
înţelepciunii tale îţi vor lămuri că effendi, văzând că nu mă 
mai întorc, a pornit să mă caute. L-aţi întâmpinat cu aceeaşi 
bunăvoință ca şi pe mine. Acu' te-ai lămurit? 

Vorbise atât de repede şi totul părea atât de firesc că nu 
mă mirai defel, când îl auzii pe peder zicând: 

— M-am lămurit. Unde e locul pe care îl aleseserăţi pentru 
popas? Voi trimite pe cineva să v-aducă încoace caii. 

— Caii? Păi nu sunt acolo. 

— Nu? Replică pederul cu mirare. 

— Nu. 

— Atunci unde sunt? 

— I-am lăsat la Nasrijeh în grija hangiului. 

— Şi armele? 

— Tot acolo. E foarte firesc! 

— Nu înţeleg... 

— Nu? Zău nu? Atunci bine ziceam eu că îţi sunt minţile 
încâlcite. Am fost atacați pe nedrept şi duşi în faţa 
tribunalului; a trebuit să fugim, suntem urmăriţi şi 
prigoniţi; a trebuit să trecem Eufratul înot, ceea ce ar fi 
dăunat lucrurilor şi armelor pe care le aveam asupra 
noastră. Şi cu toate motivele şi lămuririle mele ţi se pare de 
neînțeles că nu le-am luat cu noi? 

— Trebuie însă să recunoşti şi tu că aveaţi trebuinţă de ele 
la Burdş Awaineh... 

— Fireşte că aveam şi au să ni le aducă. Trebuie să ştii că 
mai aşteptăm pe un effendi care are să sosească peste două 
zile cu un cârd întreg de servitori. Acesta va trage la han şi 
le va lua apoi cu sine, fără să fie primejdie să se ude ori să 
fie oprite de sangeakul din Hilleh. Şi dacă mai e ceva ce nu 
pricepi, n-ai decât să-mi spui. Sunt gata să-ţi luminez şi mai 
departe mintea ta întunecată. 


Mă bucuram foarte mult de felul şiret cum ieşise hagiul 
meu din încurcătură. Lămuririle pe care le dăduse cu atâta 
siguranţă în vorbă, nu puteau fi puse la îndoială. Pederul 
părea încredinţat că totul e adevărat, căci răspunse: 

— Cât priveşte batjocorirea minţii mele, ne vom răfui noi 
mai târziu; acum sunt înclinat spre îngăduinţă, fiindcă ai 
fost sincer şi ai răspuns la cele ce te-am întrebat. Drept 
răsplată pentru supunerea ta, o să-ţi spun că toate măsurile 
de prevedere pe care le-aţi luat cu lucrurile de la han au 
fost zadarnice, căci tot în mâinile noastre au să ajungă. 

— Nu, zău, vrei să mă faci să râd! Întrebă Hagi Halef. 
Supunere, ai? lot ce fac şi vorbesc, e fiindcă aşa vreau eu, 
nu pentru că mi-o cere altul. Fii sigur că effendi pe care îl 
aşteptăm nu o să lase el să-i luaţi nimic din ce e al nostru. 

— Trâăncăneşti ca un copilandru fără experienţă, orb la ce 
e înaintea ochilor săi. Nu voi o să vă duceţi la Burdş 
Awaitieh, ci noi. O să-l întâmpinăm în aşa fel, încât o să-i 
treacă pofta să mai vină şi altă dată. Cai şi arme ca ale 
voastre nu e nimeni nebun să le scape din mână după ce le- 
a văzut o dată. 

— Aşa! Atunci trebuie să te socotesc hoţ ori tâlhar? 

— Socoteşte-mă drept ce vrei, râse pederul. De altminteri, 
habar n-ai de... A, uite că ghiaurul a început să se mişte... 
sufletul lui blestemat se întoarce în trup, ca să afle că o să-l 
trimitem în curând în iad. 

Deşi nisipul nu mi se scursese încă tot din ochi, puteam cel 
puţin să-i deschid niţel din când în când pentru câteva clipe, 
aşa că găsii nimerit să dau semne de viaţă. Pederul băgă de 
seamă, aţâţă niţel focul ca să mă poată vedea mai bine la 
faţă şi zise batjocoritor: 

— 'Te salut, viteaz erou al cărămizilor pe care vroiaţi să le 
dezgropaţi la Burdş Awaineh! Deşteptarea ta îmi alină 
durerea pe care am simţit-o când te-am văzut ca mort la 
picioarele mele. Mă bucur să vă pot arăta aici, la Eufrat, 
prietenia pe care mi-aţi arătat-o voi la Tigru. Va fi o mare 
plăcere pentru mine să pătrund cu sfârcul biciului meu 


adânc în carnea ta spurcată şi s-aud urletele de groază şi 
durere cu care vă veţi duce în iad. 

Tăcerea ar fi însemnat că mi-e frică. De aceea răspunsei, 
deocamdată, cu un hohot scurt de râs. 

— Râzi, câine! Pesemne că nu ştii unde şi înaintea cui te 
afli. Deschide ochii şi priveşte-mă! Mă mai cunoşti? 

Îi aruncai o uitătură şi râsei iar. 

— Nemernicule! M-ai recunoscut şi totuşi râzi? Veselia 
asta prefăcută a ta o să se preschimbe curând în răcnete de 
durere. Habar n-ai ce soartă te aşteaptă! 

— Soarta nu mi-o cunosc, căci ea e în mâna Domnului; o 
cunosc însă pe a ta, căci eu voi fi acela care o voi hotări, i- 
am răspuns cu o siguranţă care îl puse pe gânduri. 

Totuşi strigă, ca să-şi acopere tulburarea: 

— Aţi auzit băieţi? Se vede că s-a scrântit la minte, când L- 
aţi târât încoa' şi s-a lovit cu capul de pământ. E nebun, 
nebun de-a binelea, judecând după cele ce spune. Păcat, 
mare păcat! Nu o să-şi mai poată da seama de dragostea cu 
care o să-l... A, ascultați! 

Dinspre râu se auzise un fluierat, urmat de alte două. Toţi 
săriră în picioare, în afară de mine şi Halef, fireşte. 

— Vin! Zise pederul. Rău îmi pare! Cu ce plăcere le-aş fi 
descris nemernicilor ăstora chinurile care îi aşteaptă! Acu 
să-i ducem niţel mai încolo, ca s-avem loc unde să 
descărcăm sicriele. Nu putem zăbovi nici un minut, căci 
până la ziuă mărfurile trebuie transportate în magazie. Să 
plece numaidecât cineva ca să înştiinţeze pe sefir şi încă 
unul, fiindcă e nevoie să ia şi pe prizonieri cu ei. 

După ce spusese în grabă aceste cuvinte, se întoarse şi 
fluieră de trei ori spre apă. 1 se răspunse prin acelaşi 
semnal, apoi nişte plute lungi, bine încărcate, au fost trase 
la mal. 

Deoarece atenţia tuturor era îndreptată spre plute şi 
nimeni nu se uita la noi, Halef îmi şopti: 

— Nu e vina mea, effendi. Pesemne că aşa a fost scris în 
cartea destinului că să cădem în ghearele nemernicilor 


ăstora... Crezi că vom putea scăpa? 

— Numai dacă îţi vei ţine gura. Trebuie să auzim tot ce 
vorbesc şi să nu ne scape un cuvânt. Vom auzi, probabil, 
lucruri care ne vor fi de folos. 

— Las' că nu sunt ei aşa de proşti! 

— Chiar de n-ar vorbi pe şleau, vor scăpa totuşi câte un 
cuvânt din care să putem trage vreo concluzie. Acum taci şi 
dacă te mai întreabă pederul ceva, lasă-mă pe mine să 
vorbesc. În împrejurarea de faţă, o vorbă prea mult poate 
avea o însemnătate nebănuită. 

Când cea dintâi plută trase la mal, un bărbat sări din ea, 
veni la peder şi-i zise: 

— A, eşti şi tu aici? Semn bun. Ei, ce mai e nou? 

— Toate bune. Încărcătura cealaltă a sosit ieri şi a fost 
transportată unde trebuia. Dacă ne punem îndată pe 
treabă, până la ziuă suntem gata. 

— Dar cine sunt ăştia legaţi pe jos? Doi prizonieri? l-aţi 
legat pentru că erau primejdioşi pentru noi? 

— S-ar putea. Un creştin şi un câine de sunnit pe care o 
să-i trimitem în iad. O să-ţi povestesc eu mai târziu ce e cu 
ei; acum nu e timp. Îi expediez deocamdată la sefir pentru 
ca, până o să venim noi, să-i închidă în închisoarea din Birs 
Nimrud. 

Noul sosit se întoarse la plută, pe când pederul făcu semn 
la doi din oamenii săi să se apropia şi le spuse ceva în 
şoaptă. Înţelesei însă din gesturile şi privirile pe care ni le 
arunca mereu că e vorba de noi. Veni apoi îndărăt, mă izbi 
cu piciorul în pântece şi zise: 

— Cu părere de rău trebuie să mă despart de voi. Sănuvă 
faceţi însă speranţe deşarte. Vin şi eu în curând şi atunci ne 
răfuim noi, fii pe pace! Nu există cuvânt care să exprime 
suferinţele pe care le veţi îndura. Duceţi-vă dracului! 

— Ai să te duci tu înaintea noastră, de asta poţi fi sigur... 

— Ce, mă ameninţi, câine râios! 

— Nu e o ameninţare, căci aşa se va şi întâmpla. Nu voi vă 
veţi răfui cu noi, ci noi cu voi, dacă mai îndrăzneşti să te 


arăţi în faţa mea. Nu uita ce ţi-am spus! 

Scoase o înjurătură grozavă, mă izbi iar cu piciorul, apoi 
făcu un semn oamenilor săi. Ne-au dus pe o luntre de 
trestie, apoi doi inşi se aşezară la lopeţi şi împinseră luntrea 
pe apă. 

Pereţii de papură ai luntrei erau aşa de înalţi, că nu 
puteam vedea altceva decât o bucată de cer deasupra 
noastră. Legănările bărcii erau uşoare şi regulate, dovadă 
că vâslaşii erau deprinşi cu astfel de mijloace de transport. 
Nici nu se sinchiseau de noi ci vâsleau din răsputeri, căci 
erau grăbiţi. Ne ştiau legaţi şi nu credeau că e nevoie să ne 
supravegheze. 

După câtva timp, Halef, care era întins lângă mine, îşi 
apropie gura de urechea mea şi-mi şopti: 

— Acum pot să vorbesc, Sihdi? 

— Da, îi răspunsei eu tot în şoaptă. 

— Eşti supărat pe mine? 

— Ca un leu! 

— Uf! Mi-ai luat o piatră de pe inimă, fiindcă n-am vorbit 
încă până astăzi cu un leu care să-mi spună că e mânios pe 
mine. Vreau numai să-ţi repet că nu sunt vinovat de 
nenorocirea care a dat peste noi. A venit aşa, deodată, pe 
neaşteptate... nisipul ăla afurisit mi-a alunecat de sub 
picioare şi m-a târât după el. Să-i fi văzut pe dobitocii ăştia 
de persani! Erau parcă şi mai înspăimântați decât mine. 

— Trebuia să te foloseşti de spaima lor. 

— Pentru ce? 

— Ca să o iei la fugă. 

— Sihdi, ai şi tu câteodată nişte idei! Mai întâi e hotărât de 
soartă ca să cazi mai repede decât să te scoli - trebuie să ţi 
se fi întâmplat şi ţie aşa ceva. Al doilea, drumul din deal 
până devale era mai lung decât de la ei la mine; al treilea, 
eu zăceam sub un morman de nisip, iar ei nu - şial 
patrulea, eu n-aveam decât două picioare pentru fugă, pe 
când ei, zeci de mâini ca să mă prindă. Al cincilea... 


— Încetează, altminteri nu mai isprăveşti cu număratul 
până mâine. Prevăzusem nenorocirea. Nu trebuia să te las, 
n-ai fost destul de prevăzător. 

— Sihdi, ceartă-te pe tine, nu pe mine. Am făcut aşa după 
cum m-ai învăţat tu, însă nu cum aş fivrut eu. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Mi-ai cerut să fiu prevăzător şi am şi fost; dacă râpa n-a 
fost şi m-a făcut să alunec unde nu trebuia, ceart-o pe ea. 
Pe urmă, după ce m-au prins şi mi-am spus că o să viisămă 
cauţi, mă rugam din suflet să nu te prindă şi pe tine. M-ai 
ascultat? 

— Hm... nu! 

— Apăi n-am eu dreptate ce spun? 

Îmi venea să râd în hohote. Şiretul de Halef arunca toată 
vina pe mine şi cu atâta diplomaţie că aproape nu ştiam ce 
să-i răspund. Şi ca să schimbe vorba, adăugă: 

— Credeam că eşti într-adevăr leşinat, dar nu erai, nu e 
aşa? 

— Nu. 

— Atunci ai auzit ce răspunsuri am dat pederului? 

— Da. 

— Spune drept, aşa e că am adus-o bine? 

— Minunat! 

— Mulţumesc. Mărturisirea asta a ta mă face să cred că 
scurtimea priceperii mele nu e mai prejos de lungimea 
înţelepciunii tale. Nu e deci nici o deosebire între noi şi nu 
suntem niciunul nici altul vinovaţi că am căzut în mâinile 
persanilor. Acum să ne înţelegem asupra unui lucru: crezi 
că vom putea spăla putina? 

— Fireşte! 

— Când? Cum? Unde? 

— Prea multe întrebări deodată. Trebuie să aşteptăm să 
vedem ce o să mai fie. 

— Au să ne predea sefirului? 

— Da. 

— Şi ce o să facă ăsta cu noi? 


— Ai auzit şi tu: Are să ne bage la închisoarea din Birs 
Nimrud unde a stat şi prietenul nostru din Bagdad. 

— Allah! Ce te face să crezi asta? 

— Multe. 

— O fi vreun mijloc de scăpare de acolo? 

— Sunt aproape încredinţat că există o ieşire, se naşte însă 
întrebarea dacă poate trece un om prin ea. Orice s-ar 
întâmpla însă, norocul nostru ar fi să nu le vină în gând să 
ne despartă. 

— Bine zici. Şi să vrea ei, nu mă las. 

— Parcă au să te întrebe! Nu încape nici o îndoială că vom 
scăpa şi de astă dată, numai de n-ar întârzia prea mult, mai 
ales din pricina cailor. la să vedem acum ce e cu legăturile 
noastre. Degetele-ţi sunt libere? 

— Da. 

— Mie mi-au legat mâinile la spate. Stai să mă întorc, 
poate că izbuteşti să-mi deznozi legăturile. 

Mă întorsei cu spatele la Halef şi simţii numaidecât cum 
încearcă să-mi desfacă nodurile. Trecu vreun sfert de ceas 
până simţii că strânsoarea slăbeşte... în cele din urmă mi- 
am eliberat mâna dreaptă; pe cealaltă am lăsat-o legată, ca 
să nu atrag luarea-aminte a vâslaşilor. Făcusem însă o 
mişcare bruscă şi smucitura zgudui niţel luntrea. 

— Ce dracu' faceţi acolo? Se răsti unul din ei. Astâmpăraţi- 
vă că vă arunc acuşi în apă. 

Celălalt era însă mai prevăzător, căci mormăi îngrijorat: 

— Cine ştie ce-or fi punând la cale, câinii ăştia! Ia vezi ce e 
cu legăturile lor? Vâslesc eu singur în vremea asta. 

Auzindu-l, ştiam că a sosit clipa hotărâtoare. Nu se putea 
să nu vadă că una din mâini mi-e liberă. Pe urmă? Să mă las 
legat iar? Pentru nimic în lume! Va trebui să urmeze o luptă 
şi cădea amândoi în apă. Şi chiar dacă nu, ei erau doi şi 
înarmaţi, pe când eu eram singur şi fără nici o armă la 
mine. 

Un singur mijloc de scăpare îmi rămânea: fuga. Ce făceam 
însă cu Halef? Să-l părăsesc? De ce nu? Îi puteam, fi mai de 


folos liber decât prizonier ca şi el. Îmi puneam însă viaţa în 
primejdie. 

Picioarele mi-erau legate şi mâna stângă atârna încă de 
brâu. Era de prevăzut că vor trage asupra mea. Ei şi? N-am 
decât să sar repede în apă şi să mă las la fund. Aşadar, 
înainte cu Dumnezeu! 

Gândurile mi se încrucişau fulgerător în minte şi hotărârea 
o luai încă înainte de-a se fi apropiat vâslaşul de mine. 
Apucai să mai şoptesc lui Halef: 

— Fii fără grijă, voi veni să te scap. 

Dintr-o săritură peste marginea luntrei fui în apă. 

Undele mă înghiţiră, dar înainte de a dispărea cu totul 
auzii două ţipete de spaimă. 

Săritura făcuse luntrea să se aplece într-o parte; fiind 
rotundă ca un paner, smucitura o răsuci apoi în loc, aşa că 
vâslaşii trebuiră să-şi dea toată osteneala ca să-i redea 
echilibrul. Mă folosii de zăbava lor ca să câştig timp. 

Ne aflam la un cot al râului, deci aproape de mal. Gândul 
meu era s-ajung cât mai repede pe uscat. Puteam să înot 
foarte bine cu o singură mână; ieşii deasupra apei când 
simţii că mi se taie răsuflarea. Văzui luntrea la vreo treizeci 
de paşi, legănându-se pe apă. Mă lăsai iar la fund apoi ieşii 
iar la suprafaţă şi asta de atâtea ori până ce nu o mai zării 
deloc şi eram sigur că nu voi fi nici eu văzut. Rămăsei apoi 
deasupra apei şi înotai de-a dreptul spre mal. 

Mă aşezai jos şi începui să-mi dezleg gleznele, pe urmă 
mâna stângă. Eram liber. Cel dintâi lucru pe care vroiam să- 
l fac acum era să-mi iau caii de unde îi lăsasem. Cunoşteam 
foarte bine toate coturile şi zărisem prin împletitura de 
papură locurile pe unde treceam. 

O luai deci la început pieziş pe uscat, ca să ies pe drumul 
care trebuia să mă scoată la jgheabul unde îi ascunsesem. 

Armăsarii mă întâmpinară cu un nechezat de bucurie. Nici 
nu se clintiseră din loc şi mă pregătii să pornesc spre Birs 
Nimrud. Cum m-aş mai fi repezit până la peder să-i arăt lui 
şi şleahtei lui de nemernici că nu mă ţine pe mine nimeni cu 


sila! Ar fi fost însă o nesocotinţă din partea mea, aşa că mă 
lăsai păgubaş. 

Armele şi celelalte lucruri ale lui Halef, le-am încărcat în 
spinarea armăsarului său, eu am încălecat pe al meu şi am 
plecat. Eram curios să văd ce mă aştepta la Birs Nimrud. 
Deocamdată trebuia să-l eliberez pe hagiu. Cum şi în ce fel, 
depindea de împrejurări. Îmi propusei însă ca, pentru nimic 
în lume, să nu mă mai las prins. Dar, omul propune şi... 

Aş fi pornit în galop, era însă cu neputinţă din pricina 
canalelor secate şi a hârtoapelor pe care trebuia să le trec; 
totuşi, după trei sferturi de ceas, am ajuns la şoseaua 
caravanelor care duce spre Kerbela. Veni apoi lahmaşia, 
Ţell Markeh, pe urmă cotii spre Birs Nimrud. 

Îmi trebuia şi aici un loc sigur, ca să-mi duc caii la adăpost. 
Ascunzătoarea de ieri nu era rea, dar era acum cunoscută 
de duşmanii noştri. Pe când ne duceau însă soldaţii 
dimineaţa la Hilleh, îmi aruncasem, în treacăt, fără o 
anumită intenţie, ochii spre ruine şi văzusem un fel de firidă 
adâncă în zid, pe care am considerat-o nimerită, pentru 
scopul meu. 

Am găsit-o lesne, am descălecat şi am început s-o cercetez 
mai de aproape. Era tocmai ceea ce-mi trebuia. Am dus caii 
înăuntru, i-am priponit şi i-am lăsat să se culce. Cuţitul nu-l 
mai aveam, căci mi-l luaseră contrabandiştii; aveam însă 
două revolvere; vârâi unul din ele la brâu. Mi-era de-ajuns. 
Pornii acum să-l caut pe Halef. 

După socoteala mea, trebuia să fi ajuns până acum; fuga 
mea va fi zorit desigur pe vâslaşi. Bănuiam că închisoarea 
unde vroiau să ne ducă era aceeaşi în care ţinuse sefirul pe 
bătrânul maior din Bagdad şi cunoşteam drumul. Ca s- 
ajung acolo, trebuia să trec pe la locul unde fuseseră 
descărcate sicriele şi arse cadavrele. Într-acolo m-am şi 
îndreptat. 

Păşeam cu mare băgare de seamă, mă ascundeam după 
fiecare bucată de zid, ca să ascult dacă nu se aude ceva; 
până şi aerul era nemişcat. 


Moartea care cuprinsese toată această strălucire de acum 
două mii de ani, părea că mai dăinuieşte şi acum. Ajunsei la 
locul unde văzusem cum ard cadavrele. Deodată auzii un 
glas înăbuşit dintre dărâmături: 

— Sihdi... 

Mă dădui repede în lături. Oare reuşise Halef să fugă şi 
ştiind că voi veni să-l caut aici mă aştepta? 

— Tu eşti, Halef? Întrebai eu. 

— Da. Vorbeşte mai încet şi vino încoace, altminteri pun 
mâna pe tine. 

— Arată-te întâi, să te văd. 

— lacă-mă-s! Grăbeşte-te, căci sunt pe-aproape... te văd... 

leşise pentru o clipă din ascunzătoare şi-l zării. 

Un omuleţ mărunţel, îmbrăcat în hainele pe care le 
cunoşteam atât de bine. Îmi făcea semne cu mâna şi părea 
foarte agitat. Primejdia pentru mine era deci cât se poate 
de mare. Mă furişai tiptil spre el şi mă vârâi printre 
dărâmături, dar mă pomenii deodată apucat din toate 
părţile, simţii ca o lovitură de secure în cap şi... leşinai. 

Când mi-am revenit în simţiri eram într-o încăpere lungă şi 
îngustă, puţin mai înaltă ca un stat de om, cu pereţii de 
cărămidă, luminată de o lampă mică de pământ care ardea 
într-o firidă. Nu se putea vedea decât până la un ungher, 
unde se deschidea o gaură care ducea în adânc. Alături era 
chepengul şi câteva unelte şi frânghii. 

Îmi spusei că acesta trebuie să fie gangul în care fusese 
închis polonezul cu Kepek. Căzusem deci într-o cursă; din 
fericire cunoşteam închisoarea, deşi nu o văzusem niciodată 
aici în Birs Nimrud. 

Se înţelege de la sine că nu era Halef acela care îmi 
vorbise. Îmi dădui seama îndată, uitându-mă la individul 
care mă atrăsese în cursă şi care stătea acum rezemat de 
peretele din faţa mea şi părea să fie pus acolo ca să mă 
păzească. Era mărunţel şi firav şi purta hainele lui Halef, 
ceea ce era oricum o scuză pentru mine că-l luasem prin 
întuneric drept prietenul meu. 


Când văzu că deschid ochii, chipul lui ras se schimonosi 
într-un zâmbet batjocoritor şi zise râzând: 

— Slavă domnului că te-ai trezit! Lovitura a fost cam prea 
tare, dar voi, creştinii, aveţi, pesemne, ţeasta de fier, căci 
unuia de-ai noştri i-ar fi deschis porţile raiului. Ei, ce zici, 
aşa-i că suntem deştepţi? 

Şi fiindcă nu-i răspunsei, urmă: 

— Vă credeţi grozavi, dar cunoaştem şi noi vicleşugurile 
voastre. Când a fost adus tovarăşul tău, sefirul şi-a spus 
îndată că nu o să-l laşi tu în voia soartei, ci vei veni să-l 
cauţi. Ştiam că mă potrivesc la trup cu el; m-am îmbrăcat în 
hainele lui şi ne-am aşezat la pândă. Ne-am cam închipuit 
noi locul pe unde ai să treci şi sefirul m-a învăţat cum să te 
atrag în cursă. Băgaserăm de seamă că hagiul îţi spunea, 
„Sihdi” şi vorba asta ţi-a risipit bănuielile. Pesemne că Allah 
ţi-a luat minţile şi auzul, altminteri ai fi înţeles numaidecât 
că nu era glasul prietenului tău. 

— Unde mă aflu acum? Întrebai eu. Fireşte că nu mă 
aşteptam să-mi spună adevărul, dar intrând în vorbă cu el 
nădăjduiam să aflu câte ceva ce mi-ar fi putut fi de folos. 

— Vrei să ştii, ai? Râse contrabandistul. O să las bunătatea 
inimii mele asupra ta şi o să-ţi spun: la uşa iadului; unde te 
aşteaptă dracul cu toţi drăcuşorii lui ca să te înhaţe. Ia 
spune, aşa e că te bucuri? 

— Mai mult decât crezi! 

— Nu te mai preface! Parcă nu se vede cum tremură inima 
în tine de frică? Nu e nevoie să-ţi spun eu, fiindcă îţi vei fi 
spunând singur că şeitan59 va închipui pentru tine 
chinurile cele mai grozave cu putinţă. 

Se pregătea tocmai să mi le descrie, dar n-avu răgaz căci 
se auziră paşi urcând scara şi se iviră trei inşi; pe doi din ei 
nu-i cunoşteam, în schimb cunoşteam foarte bine pe cel de- 
al treilea: era sefirul. Aruncă o privire iscoditoare asupra 
paznicului, apoi îi zise: 

— Văd că ticălosul s-a trezit. Ai vorbit cu el? 

— Da, răspunse acesta. 


— Şi ce ţi-a spus? 

— Că îi place foarte mult aici. 

— Grăieşte spaima din el. Îşi poate închipui ce-l aşteaptă. 
Are alţi judecători decât cei din Hilleh şi nu mai sunt ziduri 
peste care să poată sări. Acum n-am vreme, dar cu atât mai 
multă dragoste mă voi ocupa mai târziu de el. Duce-ţi-l jos 
lângă pişkhidmet; n-avem alt loc. Cu şeicul haddedihnilor 
nu-l putem lăsa, ca să nu ne facă iar vreo boroboaţă. 

— Pot să-mi iau îndărăt hainele? Întrebă paznicul. Nu mai 
vreau să rabd pe mine boarfele spurcatului ăluia de sunnit. 
— O să ţi le iei mai pe urmă. Acum legaţi pe necredincios 

la ochi şi dezlegaţi-i picioarele, ca să poată umbla. 

Porunca fu ascultată. Mă împinseră spre gaură şi mă siliră 
să cobor. Numărai în gând treptele; optsprezece, întocmai 
după cum îmi spusese polonezul. 

După cum răsunau glasurile când ajunsei jos, înţelesei că 
mă aflam într-o încăpere destul de mare. Probabil numărul 
unu din cele cinci pătrate pe care mi le desenase pe hârtie. 

Am fost dus mai departe. O perdea de care mă atinsei în 
treacăt îmi dădu să înţeleg că ajunsesem la numărul trei. 
Aici paznicul zise: 

— Acum mă duc să-mi schimb hainele cu ale 
haddedihnului. 

Auzii cum se îndreaptă spre dreapta; deci Halef se afla în 
încăperea numărul patru. Sefirul se împotrivi însă, căci îi 
spuse cu glas poruncitor: 

— Aşteaptă până ce vom sfârşi cu ghiaurul. 

Îmi ajunse la urechi un zăngănit: uşa de sârmă - pe care o 
ştiam de la polonez - a fost dată în lături şi fusei împins în 
încăperea numărul cinci. Abia intrarăm şi auzii un glas 
tânguindu-se: 

— În sfârşit, aţi venit să mă dezlegaţi şi să mă scoateţi din 
bezna asta, unde nu mai e de suferit! 

— Va trebui s-o suferi încă multă vreme, râse sefirul 
batjocoritor. De musafiri atât de dragi nu te desparţi lesne. 


— Dar am făcut tot ce mi-aţi cerut! E rândul vostru să vă 
ţineţi de cuvânt... 

— Linişteşte-te, dragul meu, n-am isprăvit încă. 

— Ce mai vreţi? 

— Ne-ai dat numai un singur cec, ne trebuie mai multe. 

— Suma reprezintă doar aproape întreaga mea avere. 

— “Tocmai de asta nu suntem mulţumiţi: o vrem toată. 

— Allah kerihm - Dumnezeu e milostiv! Cu ce v-am greşit 
ca să mă aduceţi în sapă de lemn? Gândiţi-vă că sunt mâna 
dreaptă a şahului, care va întrebuința toată puterea ca să 
mă răzbune. 

Izbucniră cu toţii într-un hohot de râs şi sefirul răspunse: 

— Ori eşti nebun, ori un mare dobitoc. Depinde de noi 
dacă vei avea prilej de răzbunare. Numai să vreau eu şi nu 
vei mai vedea în viaţa ta lumina zilei. N-am decât să-ţi pun 
ţeava pistolului ăstuia la tâmplă şi s-apăs pe trăgaci şi s-a 
isprăvit cu răzbunarea ta. 

Părea că îndreptase într-adevăr arma ucigătoare spre el, 
căci îl auzii pe şambelan strigând: 

— Stai... nu trage! Fac tot ce-mi cereţi, dar nu mă ucideţi! 

— Bine. Deocamdată nu-ţi cerem altceva decât să taci 
atâta vreme cât vom fi noi aici. Nu vreau s-aud tânguirile 
tale. Am venit să-ţi arătăm cât de îngăduitori suntem cu 
tine. Te plângi că ţi-e urât singur. Uite, ţi-am adus un 
tovarăş ca să ai cu cine îţi petrece timpul. Omul acesta 
trebuie să moară în chinuri groaznice. Vei fi martor la ele şi 
cred că nu o să te plictiseşti. Ia uită-te la el! Drept e că ai în 
faţa ta numai un câine de creştin, dar... 

— Acesta e Kara Ben Nemsi! Strigă încremenit de mirare 
şambelanul. 

Sefirul îmi smulsese legătura de pe ochi şi ridicase în sus 
lampa, ca să pot fi văzut mai bine. 

— Îl cunoşti? Întrebă el repede. 

— Da. 

— De unde? 

— Ne-am întâlnit la han şi ne-am luat la ceartă. 


— Atunci aveţi cel mai bun prilej acum să vă ciorovăiţi mai 
departe, fiindcă vreme de şase, şapte ceasuri nu o să vă 
supere nimeni. Îl cunoşteai dinainte? 

— Nu. Vă cunoaşte însă pe voi. 

— "Ţi-a spus el? 

— Mi-a spus să mă feresc, fiindcă aveţi de gând să jefuiţi 
caravana noastră. 

— Maşallah! De unde să fi ştiut el? 

Întorcându-se apoi spre mine, mă întrebă cu ochii 
scânteietori de mânie: 

— Să-mi spui numaidecât cum şi de la cine ai aflat. 

Tăcui. 

— Răspunde, că dacă nu, ştiu eu să-ţi descleştez gura. 

— Nu te lăuda degeaba, îi zisei eu fără să mă tulbur. 
Vorbesc numai atunci când îmi place. Aflu din vorbele tale 
că te vei întoarce peste şapte ceasuri. Voi chibzui în vremea 
asta ce trebuie să-ţi răspund. 

— Minunat! Râse el cu poftă. Răgazul îţi va ajunge ca să 
chibzuieşti cum se cuvine să te porţi cu mine? 

— Da. 

— Eu însă ştiu de pe acum ce o să fac şi ce sfârşit vei avea. 
Viu nu mai ieşi tu de aici; vei muri de o moarte cumplită, 
atât de cumplită că iadul ţi se va părea izbăvire. 

— Ştiu că asta e intenţia ta, ştiu însă tot atât de bine că nu 
mă tem nici de tine nici de iadul cu care mă ameninţi. 
Sfârşitul vieţii mele nu stă în mâna ta, ci în a lui Allah şi 
fiindcă e un judecător drept şi nepărtinitor, sunt încredinţat 
că nu-i vei scăpa. 

— Nici tu mie. Te am doar în puterea mea... 

— Pentru scurt timp numai. Nu mă poţi ţine aici, eşti prea 
neputincios pentru asta. Cine însă mânie pe Allah, pentru 
acela nu există scăpare; îl zdrobeşte cu puterea lui. 

Făcu un pas înapoi, îşi împreună mâinile într-o admiraţie 
ironică şi zise batjocoritor: 

— Ce mare proroc eşti! Vrei să-ţi cad în genunchi ca în 
faţa unui al doilea Mahomed? Şi eu îţi spun că ai grăit ca un 


om care şi-a pierdut cu desăvârşire minţile. Mânia lui Allah, 
zici? Nu-mi pasă mie de ea. Vei vedea în curând care din 
două e mai de temut: a lui oria mea? 

— Hulitorule! 

— Nu hulesc, îmi cunosc numai puterea de care tu te 
îndoieşti. Ascultă ce am să-ţi spun: Odată cu răsăritul 
soarelui vor începe şi chinurile tale. Numai dacă te rogi de 
îndurare vor înceta la sfârşitul zilei, altminteri se vor 
prelungi cine ştie cât, poate chiar câteva zile. 

— Acum ascultă ce am să-ţi spun şi eu: Odată cu răsăritul 
soarelui se va sfârşi şi puterea ta închipuită şi la sfârşitul 
zilei pumnul dreptăţii se va abate asupra ta ca să te 
zdrobească. Aşa. Ne-am spus amândoi părerile, vom vedea 
a cărui prorocire a fost cea adevărată. 

Grăisem nu ca o sfidare împotriva lui, ci cuvintele pe care 
le rosteam mi-erau parcă insuflate de o putere divină. 

Sefirul îmi aruncă o privire de dispreţ şi răspunse: 

— Da, vom vedea ce se va întâmpla. Ştiu dinainte şi o vei 
afla şi tu îndată ce mă voi întoarce. Dar ca să-ţi dai de pe 
acum seama de plăcerile pe care le vei simţi, o să te legăm 
aşa cum nu se face decât pentru adevărații boieri, nu 
pentru oamenii de rând. 

Aş fi putut să mă împotrivesc, ştiam însă că va fi degeaba. 
Lăsai deci să facă orice vor vrea cu mine. 

Îmi aduseră genunchii la piept şi-i înţepeniră cu o funie 
petrecută pe după gât, care îmi trăgea capul până 
deasupra genunchilor. Amândouă capetele funiei le 
înfăşurară apoi în jurul gleznelor şi le strânseră bine - după 
cum credeau ei - şi apoi făcură un nod. 

Spun „după cum credeau ei”, căci în timp ce-mi legau 
braţele de la cot în jos, îmi pusei mâinile una peste alta şi 
ştiam că îndată ce le voi răsuci niţel, strânsoarea va slăbi şi 
voi putea să scot laţul din jurul lor. De altminteri erau siguri 
că nu voi putea ieşi de aici şi că măsurile acestea se păreau 
de prisos. 


Luându-mi astfel putinţa de a mă mişca, deci şi de vreo 
încercare de fugă, mă târâră într-un colţ şi mă lăsară acolo. 
Înainte de a pleca, sefirul veni la mine, mă zgudui de câteva 
ori, ca să se încredinţeze că sunt bine legat şi zise: 

— Aşa. Asta numim noi sa adet-i-beden60 şi îi vei gusta 
plăcerea pe care o dă vreme de şapte ceasuri, în aşteptarea 
celorlalte care vor mai veni. Acum ameninţă cât pofteşti cu 
„pumnul dreptăţii”, care mă face numai să râd ca de o mare 
nerozie. 

— O să-ţi aduc aminte de vorbele astea când va sosi timpul 
şi atunci nu o să mai râzi, fii pe pace! 

— Fă-o, vierme şi o să vedem. 

Îmi întoarse spatele scrâşnind şi plecă urmat de ceilalţi. 
Oblonul de sârmă care închipuia uşa fu tras la loc şi în jurul 
nostru domni o beznă adâncă. 

— Cine şi-ar fi închipuit că... începu şambelanul. 

— Taci! Mă răstii eu. Trebuie să fim cu auzul încordat. 

Mă aşezai astfel ca să-mi pun urechea la pământ şi 
ascultai. Împletitura de sârmă nu era destul de deasă ca să 
nu pătrundă prin ea zgomotul de dincolo. Auzii desluşit cum 
cei patru contrabandişti trec din încăperea numărul trei la 
numărul patru, adică la Halef, probabil pentru schimbul 
hainelor. Se înapoiară după vreo zece minute şi intrară în 
încăperea numărul unu, ca de acolo să urce în gang - după 
cum mi-am închipuit. Se auzeau lămurit paşii a patru inşi; 
aşadar nu rămânea nimeni de pază. Găseau că e de prisos 
şi aveau probabil nevoie sus de cât mai mulţi. 

Făcui încercarea despre care vorbeam. Răsucii încheietura 
mâinii de deasupra şi între ele rămase un spaţiu, nu destul 
de mare ca să o pot trage până afară, dar cel puţin atât cât 
să o pot întoarce. Apucai nodul între degete. Îmi trebui un 
sfert de ceas ca să-l pot desface. În timp ce mă 
îndeletniceam cu treaba asta, tovarăşul meu de închisoare 
întrebă cu sfială: 

— Acum pot să vorbesc? 


— Da, dar încet. S-ar putea să asculte cineva îndărătul 
uşii. 

— Spune-mi, rogu-te, cum ai ajuns aici, că parcă luaseşi 
drumul Bagdadului? 

— Ne-am prefăcut numai. Ne-am întors pe alt drum, ca să 
vă salvăm. 

— Să... ne... salvaţi? Bolborosi el, uluit! Păi eşti tu însuţi 
prizonier! 

— N-are a face. Ori poate te supără tovărăşia mea? 

— Nu, nu, ce te face să crezi? 

— Ai uitat se vede ce spuneai la han. Ziceai să nu mă mai 
arăt în faţa ta şi că un proverb vechi persan vă învaţă să 
împingeţi încolo cu piciorul pe orice creştin întâlnit în cale. 
Eu sunt creştin şi tu şiit. Ce stai, împinge-mă cu piciorul. 

— Effendi, nu lua nici tu aşa vorbele mele, mai ales că s-a 
întâmplat altfel decât mă aşteptam. Să fi ascultat de sfatul 
tău, acum nu m-aş afla aici şi însoțitorii mei n-ar fi fost ucişi. 

— Ucişi, spui? 

— Da. 

— Toţi? 

— "Toţi unsprezece. Eram de faţă şi nu puteam face nimic 
ca să-i scap. Am oferit bani peste bani să le răscumpăr 
viaţa, dar acela pe care îl numesc sefir râdea de mine şi 
spunea că nu trebuie să rămână nici un martor în viaţă, iar 
banii mei o să-i aibă el şi aşa. 

— Unsprezece oameni! E ceva cumplit! Povesteşte-mi cum 
aţi căzut în mâinile lui. 

— Cum am ajuns la Hilleh ne-am dus, fireşte, la sangeak, 
unde l-am găsit şi pe sefir care... 

— Aţi vorbit despre mine? 

— Nu. Era vorba numai de călătoria mea şi primejdiile 
care pândesc prin locurile astea pe pelerinii bogaţi. 

— Sunt sigur că sefirul a fost acela care a adus vorba 
despre asta. 

— Aşa e. A venit apoi la mine când mă ştia singur şi mi-a 
spus că sangeakul e învoit cu bandiții şi i se dă şi lui o parte 


din pradă. 

— Ai crezut? 

— De ce să nu cred? Astfel de lucruri se întâmplă şi nu 
numai în ţara turcească, unde slujbaşii îşi aşteaptă leafa 
degeaba cu lunile şi sunt siliţi să recurgă la mijloace de 
astea ca să nu moară de foame. Sefirul mi-a mai spus în 
taină că şi el vrea să se ducă la sfintele lăcaşuri, dar nu i-a 
pomenit sangeakul că pleacă chiar deseară; oamenii 
caravanei sale sunt beduini solaibi, cinstiţi şi paşnici care îl 
aşteaptă la ruine ca să-l însoţească pe drum. 

— Ţi-a propus să pleci cu el? 

— Nu el, ci eu l-am rugat să mă ia şi pe mine. 

— Tocmai ce urmărea nemernicul! 

— Aşa e. Eu însă nu bănuiam nimic. A plecat înainte să ne 
aştepte afară din oraş. Pe urmă ne-a slujit de călăuză. 

— Mi-l închipuiam mai prevăzător şi socoteam că va căuta 
să-şi asigure un alibi. 

— Ce e asta alibi? 

— Un rer mathra61, o dovadă că acuzatul se afla pe timpul 
crimei în alt loc decât acela unde s-a întâmplat crima. 
Credeam că va rămâne în Hilleh la sangeak şi va lăsa pe 
aşa-zişii solaibi să vă atace. Putea să se apere pe urmă cu 
un „nu ştiu, n-am văzut”. 

— Pentru ce spuseşi „aşa-zişii solaibi”? 

— Fiindcă nu sunt solaibi, care sunt oameni de ispravă, ci 
o bandă de tâlhari ghazai. 

— Allah! Tocmai pentru că îi credeam solaibi, am fost atât 
de încrezători. Ştiam că ăştia sunt oameni foarte paşnici. 

— Vezi? Dacă ascultai de vorbele mele, n-ai fi ajuns acum 
unde eşti! Dar urmează! 

— Ne-am îndreptat spre ruine, în ce parte nu ştiu, căci era 
întuneric şi nu cunosc ţinutul. Eu călăream alături de el, 
ceilalţi ne urmau. Între mine şi ei era o oarecare distantă. 

— A, vroia să te îndepărteze, fiindcă avea de gând să te 
păstreze în viaţă. 


— Da. Deodată se auziră îndărătul nostru ţipete. Întorsei 
capul şi văzui cum oamenii mei se luptau cu nişte străini. 

— Nu te-ai dus să le dai ajutor? 

— Am vrut s-o fac, dar sefirul m-a izbit cu patul armei în 
cap şi m-am prăbuşit de pe cal. A sărit şi el din şa şi mi-a 
legat mâinile la spate, ameninţându-mă că dacă nu mă 
astâmpăr vâră cuțitul în mine. 

— Şi te-ai supus? 

— Ce era să fac! Sunt, crede-mă, un om curajos şi viteaz în 
luptă dreaptă, dar în astfel de împrejurări curajul nu-ţi 
ajută la nimic. Parte din oameni erau morţi, ceilalţi au fost 
legaţi ca şi mine şi târâţi dimpreună cu caii la un loc dosit 
unde au aprins un foc la lumina căruia ni se deşertară 
buzunarele. Pe urmă înjunghiară pe bieţii mei tovarăşi unul 
câte unul. Văzut-ai tu vreodată cum înjunghie casapul 
vitele? 

— Da. 

— Aşa făcură şi bandiții. Le-au împlântat cuţitele drept în 
inimă. Mă cutremur numai când îmi aduc aminte... 

Pe mine m-au lăsat în viaţă ca să semnez nişte hârtii prin 
care să poată lua în numele meu bani, mulţi bani... 

— Ai şi semnat? 

— Da. Crezi că se putea altfel? Safirul stătea lângă mine 
cu cuțitul ridicat şi-mi dicta. O clipă să mă fi codit, mă 
omora. 

— Unde vă aflaţi când scriai? 

— În încăperea de alături. 

— Existau aici unelte de scris? 

— Da, tot ce era necesar, până şi ceară roşie. A trebuit să 
şi pecetluiesc iscălitura cu un inel al meu pe care mil-au 
luat pe urmă. A scos cele de trebuinţă dintr-o lădiţă nituită 
a cărei cheie o poartă atârnată, la gât, de un şiret, sub 
vestă. În lădiţă erau şi bani, mulţi bani de aur şi argint. Am 
văzut acolo şi pietre preţioase care îţi luau ochii. 

— Ce, ţi le-a arătat? 


— Da. Le-am văzut cu ochii mei, crede-mă. Un morman 
întreg... o întreagă avere. 

— Mă înţelegi greşit. Nu mă mir că le are, dar faptul că ţi 
le-a arătat e semn rău pentru tine. 

— De ce? 

— Tragi nădejde să mai ieşi de aici? 

— Fireşte! Drept e că va trebui să mai semnez o dată, 
după cum ai auzit şi tu; pe urmă mă lasă să plec. Rămân 
sărac, dar scap cu viaţă. 

— Ţi-a făgăduit el asta? 

— Da. 

— Şi l-ai crezut? 

— Pentru ce să nu-l cred? 

— De ce şi pentru ce! Nu pricep cum îţi mai vine să 
întrebi. Mi se pare că eşti tot atât de deştept pe cât eşti de 
viteaz, cum te lăudai adineauri. [i-a ucis oamenii ca să nu 
rămână nici un martor al crimei sale. Păi tu ce eşti? Ia 
judecă niţel! 

— Allah, Allah, să fie adevărat ce spui? 

— Când un bandit arată cuiva prăzile sale, o face fiindcă e 
sigur că nu-l va trăda. Moartea închide gura mai bine ca 
orice. 

— Să ferească Dumnezeu! Îmi arăţi o prăpastie neagră şi 
adâncă din fundul căreia nu mai e scăpare... 

— Îţi spun adevărul. Nici rândul trecut nu m-ai crezut şi ai 
văzut ce s-a întâmplat. Dacă nu vrei nici acum să asculţi de 
vorbele mele eşti pierdut. N-ai să mai vezi niciodată lumina 
zilei şi vei putrezi de viu aici sau vei avea soarta tovarăşilor 
tăi. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. 

— Îndură-se Allah de mine! Vreau să te cred... trebuie să 
te cred chiar dacă n-aş vrea... Când stau să judec mai bine, 
văd că ai dreptate. Voi muri ca şi bieţii mei tovarăşi... 

Începu să se bocească, să se roage, dinţii îi clănţăneau în 
gură de frică. Făcea o mulţime de planuri de fugă, care mai 


de care mai cu neputinţă de realizat. 

În vremea asta eu izbutisem să-mi desfac legăturile de la 
mâini. În câteva clipe eram liber. Mă ridicai în picioare şi-mi 
întinsei mădularele ca să mi le dezmorţesc. 

Acum eram salvat, puteau să vie toţi sefirii din lume, nu 
mai mă temeam de ei! 

Cel dintâi lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la 
ungherul pe care mi-l descrisese maiorul şi să examinez 
locul. Era un morman de pulbere de cărămidă; atât de fină 
şi uşoară că am reuşit să-mi vâr braţul până la umăr. Pe aici 
nu se putea trece. Auzind un uşor zăngănit pe care-l făceam 
pipăind uşa, piskhidmetul îmi strigă cu glas înăbuşit: 

— Auzi! Umblă cineva la uşă! 

— Eu eram, i-am răspuns zâmbind. 

— Tu? Întrebă el, ca năuc. Glasul tău se aude acum venind 
de sus. Nu cumva eşti în picioare? Cum ai ajuns la uşă, eşti 
doar legat... 

— Nu mai sunt. Pe când vorbeai, am izbutit să mă dezleg. 
Acum o să te dezleg şi pe tine. 

— O, Allah, Allah! Ce noroc... ce fericire! Da, effendi, 
vino... vino şi mă eliberează din... 

— St, mai încet! De altminteri, îmi pare rău, dar nu pot să 
te dezleg. 

— De ce? 

— Fiindcă sunt creştin şi atingerea mea te-ar spurca, atât 
în viaţa asta cât şi în cea viitoare - cum spuneai tu că zice 
proverbul persan. 

— Nu vorbi aşa, effendi, te rog nu vorbi aşa! Ce-am spus 
fie-mi iertat şi uitat. Creştinii sunt oameni foarte de treabă, 
sunt încredinţat, foarte încredinţat de asta... 

— Da, când aveţi nevoie de noi ne ridicaţi în slava cerului 
şi când nu, din câini râioşi nu ne scoateţi. Dar tocmai pentru 
că sunt creştin, o să mă milostivesc de tine şi nu o să te las 
aici până se va întoarce sefirul. În ce fel eşti legat? 

— Picioarele de la glezne şi mâinile în lungul trupului. 

— Atunci o să meargă lesne. 


Într-o clipă era liber. Sări drept în picioare şi de bucurie 
începu să facă un tărăboi că abia îl potolii. 

— Taci pentru Dumnezeu să nu te audă cineva! Îi şoptii cu 
ciudă. 

Trebuia acum să cercetez mai cu luare-aminte decât o 
făcusem adineauri. Îl pusei şi pe el să mă ajute. Dădurăm la 
o parte cu mâinile pulberea de cărămidă. Erau şi 
sfărâmături prin ea. Gaura se făcea tot mai adâncă. Lucrul 
mergea uşor. Când gaura ajunse de vreun metru, dădurăm 
de pământ întărit. Trebuia luată acum pulberea de acolo, 
altminteri s-ar fi năruit la loc. 

Şambelanul îşi desfăcu şalul care îi slujea de brâu şi 
începu să care praful ca să facă loc. Văzui că pot înainta 
uşor pe gangul care se deschidea din ce săpam şi simţii aer 
proaspăt pătrunzându-mi în plămâni. În curând am ajuns la 
capătul gangului. Cu tot întunericul, am putut zări la 
dreapta şi la stânga ziduri înalte, în faţă o deschizătură şi 
deasupra capului un petic de cer înstelat. Cunoşteam 
încăperea aceasta ca un fel de curte, pe care o aveam 
înainte; era sălaşul aricilor în care ne ascunseserăm ieri 
caii. 

Scosei capul prin gaură şi privii la grămada de dărâmături 
la nici doi metri sub mine. Mă strecurai prin gaură şi mă 
lăsai s-alunec în jos. Căzui aproape pe moale, căci molozul 
era fărâmiţat de vreme şi aproape prefăcut în praf. 

Persanul scoase şi el capul prin gaură şi mă întrebă 
nedumerit: 

— Unde ne aflăm, effendi? 

— Afară. Vino-ncoa, suntem salvaţi! 

— Hamdulillah! Salvaţi! Afară! Zici să vin, dar cum, că nu 
văd nici o scară. 

— Nici eu n-am coborât pe scară. Prea ceri şi tu multe! Vei 
fi vroind poate să te iau în cârcă? Fă ca mine, lasă-te în jos 
pe zid. 

— Vai de mine! Ce, vrei să-mi frâng gâtul? 

— Vezi bine că nici eu nu mi l-am frânt. 


— "Tu! Pe voi, creştinii, vă ocroteşte diavolul! 

— Aha, cum te-ai văzut liber, te-ai obrăznicit iar! Stai acolo 
unde eşti, să vină sefirul să te scoată. Eu mă duc. Noapte 
bună! 

Îi întorsei spatele şi pornii printre dărâmături. Auzii în 
urma mea o bufnitură, apoi şambelanul Măriei Sale trecu 
rostogolindu-se într-un nor de praf, pe lângă mine, 
strigând: 

— Stai, stai! la-mă şi pe mine! Nu rămân singur pentru 
nimic în lume! 

— Ia-mă tu, că mi-ai luat-o înainte, îi răspunsei râzând. 

Când ajunsei lângă el, îl găsii scuturându-se de praf şi 
tremurând din toate mădularele. 

— Ce săritură... grozavă săritură... mormăia el. Să vii cu 
capul înainte! N-aş mai încerca aşa ceva în viaţa mea. 
Puteai doar să mă iei în braţe. Mă simt zdrobit tot, parcă m- 
ar fi bătut cu ciomegele. 

— Fii mulţumit că ai scăpat numai cu atât. Eşti bun 
călăreț? 

— Nici nu cred să fie altul mai bun ca mine. 

— Cu atât mai bine, căci ne ducem călare la Hilleh. 

— Păi fără cai? 

— Avem. l-am ascuns prin apropiere. Peste un ceas suntem 
acolo. 

— E drum de trei ceasuri, cum o să-l faci într-un ceas? De 
ce atât de repede? 

— Pentru că trebuie să fim îndărăt înainte de a se lumina 
de ziuă. 

— Unde, aici? Nici o putere din lume nu mă aduce înapoi. 

— Despre asta vom vorbi mai târziu. Acum haidem! 

— Ce vrei să faci în puterea nopţii la Hilleh? 

— Să luăm armata cu noi, ca să prindem pe sefir cu toţi 
bandiții lui. 

— Allah! Ideea e minunată! Dacă e vorba să avem cu noi 
soldaţi, nu mă mai tem. 

— Atunci hai! 


leşirăm dintre dărâmături şi mă oprii s-ascult. Nu se vedea 
şi nu s-auzea nimic. O luarăm la dreapta şi după cinci 
minute ajunserăm la locul unde îmi lăsasem caii. Îmi luai 
armele, dădui pe ale lui Halef şambelanului şi o luarăm spre 
Hilleh, ca să ne întoarcem apoi cât mai repede la Birs 
Nimrud. 

Deoarece cunoşteam drumul, puteam să mergem fără 
frică în galop, deşi era întuneric. Trebuia s-o facem, căci nu 
era vreme de pierdut. 

Cotii mai întâi spre drumul care ducea de la Hilleh la 
dealurile Chidr şi Delem şi când ajunserăm acolo, îndemnai 
caii cu un „chabab”62 pe drumul neted ca o apă. Băgai de 
seamă că şambelanul nu era un călăreț atât de destoinic 
după cum se lăuda. Se clătina în şa şi strigă cu spaimă: 

— Wakkif, wakkif - stai, stai! Prea ai luat-o repede! 

— Defel, îi răspunsei eu râzând. 

— Amma ana dochan - îmi vine ameţeală... mi se întorc 
maţele pe dos... cad... mă prăvălesc... 

— N-ai decât să te ţii mai bine. Nu se poate mai încet. 
Aruncă-mi frâul. 

Şi fiindcă nu izbutea să facă ce îi spuneam, mă aplecai din 
goana calului spre el şi i-l luai din mână. Se încleşta acum 
de şa şi gemând şi bombănind se lăsă în voia soartei. 

Îngăduii armăsarilor numai în două rânduri să-şi 
încetinească mersul, aşa că nici nu se împlini ceasul şi 
zărirăm înaintea noastră cele dintâi case ale oraşului. Cum 
cunoşteam casa sangeakului, o nimerii repede. Credeam că 
voi găsi întuneric peste tot şi poarta zăvorâtă. O văzui însă 
dată de perete şi locuinţa înaltului slujbaş luminată. 

Descălecarăm şi întrebai pe unul din soldaţii puşi de 
santinelă: 

— Sangeakul nu s-a culcat încă? 

— Nu. 

— Trebuie să mă duc îndată la el. Ţineţi caii până ne 
întoarcem. 

— Nu e voie să intre nimeni. 


— De ce? 

— A venit un ofiţer, un trimis de-al padişahului - ţie-i Allah 
zilele - de la Stambul. Are de vorbit cu el şi nu trebuie să-i 
tulburăm. 

— Totuşi trebuie să-l văd pe sangeak. Na, tine, ca să-ţi 
împaci cugetul! 

Îi strecurai în palmă câteva monede de argint; le privi la 
lumină, ca să vadă cam cât i-am dat, apoi zise îmblânzit: 

— Stăpâne, bunătatea ta trece peste orice poruncă. Daţi 
camaradului meu caii, o să vi-i păzească el; eu mă duc să 
chem pe sergentul de gardă. 

Se întoarse numaidecât şi văzui, spre marea mea bucurie, 
că sergentul era bătrânul care se bizuia atât pe raportul 
meu către ministru. Când dădu cu ochii de mine, îşi 
împreună mâinile de mirare şi zise: 

— Tu eşti, effendi? Mare îndrăzneală... prea mare 
îndrăzneală din partea ta! Au să vă închidă şi au să vă 
osândească. Sangeakul era turbat de mânie când aţi luat-o 
la fugă. 

— Nu mi-e frică. Du-mă îndată la el; trebuie să-i comunic 
ceva ce nu suferă amânare. 

— Ce s-a întâmplat? Pentru ce v-aţi întors? 

— N-am timp acum de povestit, fiecare clipă e prețioasă, 
vei afla însă în curând despre ce e vorba. Hai, du-te şi ne 
anunţă! 

— Veţi fi primiţi însă nu de el, ci de trimisul sultanului. 

— Cine e ăsta? 

— E un general; cum îl cheamă nu ştiu. A sosit aseară de la 
Bagdad şi de atunci parcă pluteşte o mare taină asupra 
noastră. Au fost chemaţi câţiva ofiţeri şi înalții slujbaşi ai 
oraşului şi se sfătuiesc cu uşile zăvorâte. Dacă aş şti sigur 
că o să mă pomeneşti în raportul tău, ţi-aş spune ceva. 

— Nu te îndoi de asta. O să intervin chiar şi la Bagdad 
pentru tine. 

— Bine. 

Mă luă de mână, mă trase la o parte şi-mi şopti: 


— Mi se pare că nu e bine ce e cu sangeakul. Am auzit prin 
uşă pe general vorbindu-i cu asprime şi, când am intrat, 
sangeakul era atât de tulburat şi galben la faţă că m-am 
speriat. De când e generalul aici, n-a mai dat o poruncă, 
semn că nu i se mai îngăduie. De aceea cred că nu cuelci 
cu trimisul sultanului va trebui să vorbeşti. 

— Cu atât mai bine. Du-te de ne anunţă. 

— Nu se poate. Numai pe cei chemaţi de el pot să-i las 
înăuntru. 

— Înţelege, omule, că trebuie! 

— N-am ce-ţi face. Dar stai, să încercăm o şmecherie. O să 
lipsesc câteva clipe şi voi intraţi în lipsa mea. Mai are omul 
oarecare nevoi... doar nu mi se cuvine nimic pentru asta, ce 
dracu'! 

— Care e uşa? 

— Urcaţi scara şi intraţi pe cea dintâi din faţa voastră. Aici 
stă garda. Nu o să vă lase, fireşte, dar voi faceţi cum v-oţi 
pricepe. În a doua odaie e adunarea. Acu' mă duc, fiindcă 
nu trebuie să ne vadă nimeni împreună. 

El ieşi în curte şi eu urcai scara. Deschisei cea dintâi uşă 
pe care o văzui. În odaie se aflau cinci soldaţi şi un 
plutonier. leşi înaintea noastră ca să ne taie calea, dar eu îl 
împinsei în lături şi-i zisei cu asprime: 

— Ruh min han! 63 

Rămase năuc şi până să se dezmeticească, el, noi eram în 
odaia cealaltă. 

Văzurăm aici nişte civili şezând pe perne lângă perete şi 
fumând; niţel mai încolo, câţiva ofiţeri, iar tocmai în fund, 
singur, sangeakul, ghemuit jos. Când se deschise uşa, ridică 
repede capul şi cum ne văzu sări ca ars în picioare, alergă 
la uşă, se aşeză în dreptul ei, ca nu cumva să fugim şi 
strigă: 

— Uite-i! Ăştia sunt nemernicii... puneţi mâna pe ei să nu 
scape... 

Ceilalţi se ridicară de jos şi se uitau nedumeriţi la noi. Eu 
însă mă întorsei spre sangeak, şi-i spusei foarte liniştit: 


— Nu zbiera aşa. Nici prin gând nu ne trece să fugim. 
Avem ceva de vorbit cu tine. Ai timp acum? 

— Timp? Pentru voi destul, ticăloşilor, câinilor, ca să vă leg 
şi să vă arunc în temniţă! 

— Nu pe noi, ci pe alţii îi vei arunca în temniţă. De 
altminteri, te poftesc să încetezi cu insultele. Sunt deprins 
ca oameni mai ceva ca tine să se poarte cuviincios cu mine. 
Ai făcut ieri atâtea greşeli de neiertat care ar putea să aibă 
urmări foarte grave pentru tine, dacă nu ţi-am da noi acum 
prilejul să le îndrepţi. Ni se cuvine deci recunoştinţă, nu 
insulte. 

— Recunoştinţă! Râse el ironic. Da, recunoştinţă cu vergi 
la talpă. Nişte pungaşi şi criminali ca voi... 

Deodată perdeaua din dreptul unei uşi mari se dădu la o 
parte şi un bărbat în uniformă de general turc apăru în 
prag. 

— Ce e gălăgia asta? Întrebă el cu glas aspru. Unde 
rămâne respectul pentru trimisul padişahului... 

Îşi curmă vorba, căci privirea i se opri asupra mea şi 
chipul său se însenină. Sangeakul, care nu băgase de 
seamă, zise repede: 

— Hazretiniz6O4, uite doi criminali primejdioşi care mi-au 
scăpat astăzi cu fuga. Sunt contrabandişti, hoţi şi criminali 
care trebuie închişi imediat. 

Generalul îi aruncă o privire de dispreţ şi răspunse 
apropiindu-se de mine: 

— Pe unul din ei mai ales. 

Îmi apucă amândouă mâinile, le scutură şi-mi spuse în 
englezeşte: 

— Ce plăcere să te întâlnesc pe neaşteptate aici! Prea mult 
nu mă mir, căci am aflat mai adineauri că te afli prin ţinutul 
acesta şi aveam de gând să te caut pretutindeni până ce te 
voi găsi. 

— Dacă Excelenţa Voastră nu e prea mirată; cu atât mai 
mult sunt eu, deoarece nu puteam bănui că vă aflaţi în Irak 
Arabi şi mai ales aici în Hilleh. Văd că într-un timp atât de 


scurt colonelul a devenit general. Îmi daţi voie să vă felicit. 
Excelenţă? 

— Mulţumesc! Am fost însărcinat pe neaşteptate cu o 
misiune grabnică pentru Hilleh şi mi s-a dat deplină 
împuternicire să-l anchetez pe sangeakul de aici. 

— Ce, e bănuit de ceva? 

— Nu e vorba numai de bănuieli, ci de dovezi. Ştii că şahul 
Nasr Eddin râvneşte la posesiunea Bagdadului. Acum câţiva 
ani, folosindu-se de situaţia precară a Turciei, l-a cerut 
înapoi, dar a întâmpinat opuneri serioase. Acum se adună 
tot mai mult semnele că vrea să-şi ajungă scopul pe altă 
cale şi sangeakul de aici e amestecat în această afacere. N- 
am avut încă timp să cercetez totul, mi-a fost însă de ajuns 
ca să-mi dau seama că va fi scos din slujbă deocamdată - 
pentru a primi o pedeapsă mult mai aspră mai târziu. 
Numai pentru felul cum s-a purtat cu dumneata şi Halef ar 
merita să fie bătut la tălpi. 

— Ştiţi, excelenţă. 

— Ştiu tot. Miralai-ul65, care se interesează foarte mult de 
dumneata, mi-a povestit ce s-a întâmplat. 

Arătă spre un colonel, care intrase după el în odaie. Era 
acelaşi care ne luase apărarea în mekheme. 

Generalul continuă: 

— Colonelul acesta e un om foarte cumsecade şi mi-a fost 
de mare folos în anchetă. Îl voi recomanda la locurile 
competente. 

Îmi adusei aminte de sergent şi, deşi aveam altele mai 
importante de spus, îi zisei.: 

— Excelenţa Voastră vorbea de o împuternicire. Nu s-ar 
putea întinde aceasta şi asupra unui bătrân sergent-major 
ca să fie înaintat în grad? 

Mă privi zâmbind, şiret şi răspunse: 

— Are merite deosebite faţă de dumneata? 

— Mai mult decât vă puteţi închipui. 

— Astea trebuie răsplătite. Ştii, la noi, mai cu seamă în 
provincia aceasta îndepărtată, sunt cu putinţă multe ce nu 


s-ar putea în altă parte. De aceea îţi pot face plăcerea nu 
numai să-l propun pentru - să zicem - bimbaşă, ci să-l şi 
înaintez pe loc. Te-aş ruga însă să-mi povesteşti şi mie ce 
servicii atât de importante ţi-a făcut. 

— Vă rog să amânăm pentru mai târziu, deoarece timpul e 
prea preţios în momentul de faţă. E vorba să punem mâna 
pe o bandă de criminali foarte periculoşi şi să facem 
totodată o captură cum nu s-a mai făcut până acum. 

— Afacerea e în legătură cu prezenţa dumitale la Birs 
Nimrud, cu prinderea şi fuga voastră? 

— Într-o foarte strânsă legătură. 

— Povesteşte-mi atunci pe scurt ce ştii, fiindcă zici că 
timpul ne grăbeşte. Pe cât te cunosc eu, trebuie să fie vorba 
de ceva foarte interesant şi aş fi cât se poate de bucuros să 
iau şi eu parte la o aventură de-a lui Kara Ben Nemsi. 

— O, în ce priveşte aventura, Excelenţă, sunteţi fără să 
ştiţi vârât şi dumneavoastră în ea! Râsei eu. Vă va fi greu să 
nu luaţi parte la ea. 

Îi spusei pe scurt ce şi cum, pe când el mă asculta cu mare 
luare-aminte. E lesne de închipuit impresia pe care o făcu 
purtarea prietenoasă a generalului faţă de mine. Vorbeam 
englezeşte şi destul de încet, aşa încât chiar puţinii care 
pricepeau câteva cuvinte din această limbă nu înțelegeau 
ce vorbeam. Îşi dădeau însă seama că ne cunoaştem mai de 
mult. 

Să nu credeţi că vreau să vi-l prezint în povestirea mea pe 
general ca pe un Deus ex machina - cum se face în romane 
- pe care autorul îl introduce acolo unde îi vine lui bine. 
Personajul a existat într-adevăr şi-i puteţi găsi numele în 
istorie, căci a jucat un rol important în războaiele din 1853 
şi 1877-78 ale Turciei. 

Adolf Farkas, născut în Moravia şi mai târziu ofiţer în 
armata ungară, a fost pe timpul revoluţiei aghiotantul lui 
Bem şi s-a distins pe tot timpul luptelor. După revoluţie au 
intrat amândoi în armata turcă, au trecut la islamism, Bem 
sub numele de Amurat-paşa, iar Farkas sub acela de 


Osman. Titlul de paşă l-a căpătat mai târziu pentru meritele 
lui în războiul ruso-româno-turc din 1877-78. Paşă şi 
general, era în acelaşi timp profesor la şcoala militară din 
Constantinopol, unde se bucura de deplina încredere a 
sultanului, cărui fapt i se datora şi misiunea cu care era 
trimis aici, la Hilleh. 

Îl cunoscusem la Stambul, unde băusem multe cafele şi 
fumasem multe narghilele împreună, stând de vorbă despre 
multe şi de toate. Ne întâlneam acum iar, după multă 
vreme, în biroul sangeakului şi, ca întotdeauna, Osman-Paşa 
mă asculta cu mare luare-aminte. Când sfârşii de povestit, 
îşi frecă mâinile şi zise voios: 

— Interesant, foarte interesant şi recunosc că nu e vreme 
de pierdut. Câtă plăcere mi-ar fi făcut să pot merge şi eu cu 
dumneata, dar datoria mă reţine aici. Nu pot să-l las pe 
sangeak de sub ochi şi ancheta va dura toată noaptea. Îţi 
pun însă la dispoziţie tot ce crezi că vei avea nevoie. Spune- 
mi, te rog, cu ce te pot servi? Ţi-ai şi făcut planul de luptă? 

— Nu s-ar putea să las în seama Excelenței Voastre 
aceasta? Pentru mine e de ajuns să-l văd pe Halef liber, 
restul e treaba autorităţilor locale, cărora le cedez 
satisfacția de a-şi fi făcut datoria. 

— Diplomatule! În caz de nereuşită te lepezi de orice 
răspundere. Ştie sangeak că pişkhidmetul a fost atacat, 
jefuit şi că i-au fost ucişi oamenii? 

— Habar n-are! 

— Atunci nici să nu-i spunem. De când mi-ai povestit cum 
s-au întâmplat lucrurile, mă urmăreşte mereu gândul că e 
înţeles cu sefirul în ce priveşte Persia. Acesta trebuie să fie 
intermediarul. Nu crezi şi dumneata? 

— Da. El sau pederul, dacă nu chiar amândoi. Faptul că s- 
au adresat sangeakului, mă face să bănuiesc că au avut 
două motive. 

— Anume? 

— Întâi: îl ştiau uşor de mituit şi al doilea: lăcaşurile sfinte, 
vizate în primul rând, se află în districtul său. 


— Ai dreptate. Mi-ai deschis ochii. 

— Şi apoi, atitudinea lui faţă de sefir trebuie să aibă un 
motiv. L-a lăsat, pe el, un străin, să ia parte la şedinţă; mai 
mult încă: să intervină la interogatoriu. Totul dă de bănuit. 

— Hm... vom da noi şi de rostul acestui lucru. Acum îţi 
atrag atenţia că am uitat cu totul că nu suntem singuri. 
Sunt dator cu o explicaţie acestor domni. 

Se întoarse către sangeak şi îi zise, vorbind, fireşte, în 
limba ţării: 

— Te-am auzit adineauri numind pe effendi acesta 
„pungaş, contrabandist, hoţ şi ucigaş”. Ca şi în alte privinţe, 
nu sunt nici în aceasta de o părere cu tine, ci, dimpotrivă. 
Domnul pe care-l vezi aici e prietenul meu şi mă bucur din 
inimă că am avut prilejul să mă întâlnesc cu el. Se numeşte 
Kara Ben Nemsi şi stă sub înalta ocrotire a padişahului. Am 
auzit plângerea lui şi o voi alătura celorlalte de până acum 
şi a altora care vor mai veni, probabil. 

De la începutul convorbirii mele cu generalul, sangeakul 
stătea ca pe cărbuni aprinşi. Voia tocmai să înceapă să se 
scuze, când bătrânul sergent veni să spună că trei oameni 
care au sosit chiar acum vor să vorbească numaidecât cu 
sangeakul. 

— Cine sunt? Întrebă generalul. 

— Nu ştiu, nu vor să-şi spună numele; sunt îmbrăcaţi în 
veşminte persane; unul din ei spune că aduce o scrisoare 
pentru sangeak şi vestea despre o crimă grozavă făptuită la 
Birs Nimrud. 

— Cine a fost ucis? 

— Pişkhidmet-başi cu toţi care însoțeau caravana lui. 

— De către cine? 

— De cei doi străini care au fugit ieri de aici, Kara Ben 
Nemsi şi haddedihnul. 

Generalul se uită la mine şi la plutonier. Aceşti trei inşi în 
haine persane nu puteau fi decât tovarăşi de-ai sefirului şi 
mă gândii la peder şi ceilalţi doi însoțitori ai săi. Dacă ei 
erau într-adevăr, jucau un joc foarte primejdios, despre 


care nu-şi dădeau seama, fiindcă nu ştiu două lucruri: întâi 
că, împreună cu şambelanul, reuşisem să fug de unde 
fusesem închişi şi al doilea, că de aseară situaţia se 
schimbase cu desăvârşire. Vicleanul de sefir vroia să arunce 
atacul şi măcelul caravanei pe spinarea mea şi a lui Halef, 
un creştin şi un sunnit şi să înlăture orice bănuială care ar fi 
putut cădea asupra lui şi a bandei sale. 

— Unde sunt cei trei persani? 

— Jos, la uşă. 

— Atunci ne-au văzut caii? 

— Nu, effendi. Am avut grijă de ei, fiindcă sunt ai tăi şi i- 
am trimis la grajd. 

— Foarte bine. Ai spus persanilor că sunt şi eu aici? 

— Doamne fereşte! Atât de prost mă crezi? 

— Dar vor pălăvrăgi santinelele de la poartă! 

— N-au cum. Au fost schimbate adineauri şi cele de acum 
nu ştiu că te afli aici. 

— Ai pomenit ceva despre trimisul padişahului? 

— Nimic. Persanii sunt atât de nesimţitori ca berbecii care 
se înghesuie la uşa în spatele căreia vor fi tăiaţi. 

— Comparaţia nu e rea! Râsei eu şi mă întorsei spre 
general, care mi-o luă, însă, înainte. 

— Ai o idee, nu e aşa? Citesc pe faţa ta. Hai, spune-o! 

Vorbea arăbeşte şi-mi spunea deci tu. Înainte de a 
răspunde, sangeakul zise repede: 

— Aud că a fost atacată caravana pişkhidmetului şi toţi au 
fost omorâţi. Cum se poate când pe el îl văd aici? 

— Vor mai fi încă multe pe care le vei auzi şi ţi le vei putea 
lămuri mai târziu, i-am răspuns cu subînţeles. 

— Dar hagiul unde e, de ce nu l-ai adus şi pe el? Adăugă 
sangeakul cu ironie. Trebuie să se fi petrecut ceva de vrei 
să ascunzi. 

— Ar fi bine de tine să ai numai atât de puţin de ascuns. 
Te-aş sfătui acum să taci. 

L-am luat pe general de o parte şi m-am sfătuit cu el 
asupra planului pe care-l făcusem. Îl încuviinţă numaidecât 


şi dădu ordinele cuvenite. Rămase singur în odaie, ceilalţi 
trecură în încăperea de alături, de unde venise cu colonelul 
adineauri. Chemarăm însă la noi pe sergentul şi soldaţii de 
gardă, căci ne vor trebui, probabil, la arestarea persanilor, 
care ar fi prins bănuieli văzând atâta armată în anticameră. 

Sangeakul trebuia să stea liniştit, dacă nu voia să se facă 
de ruşine înaintea foştilor săi slujbaşi, îi venea cam greu să 
se supună după ce atâta timp fusese adevăratul stăpân al 
oraşului, tăind şi spânzurând - cum s-ar zice. Eu mă aşezai 
îndărătul perdelei, ca să pot auzi şi vedea pe persani printr- 
o găurică făcută în perdea. 

Abia sfârşirăm pregătirile şi intrară pe uşă. Când dădură 
cu ochii de general, despre care habar nu aveau că se află 
acolo, rămaseră uluiţi. Nu le era defel la îndemână. Nu mă 
înşelasem când bănuisem că voi vedea înaintea mea pe 
peder cu cei doi tovarăşi ai săi. 

— Aţi cerut să fiţi ascultați, începu generalul. Ce vă aduce 
aici, acum, în puterea nopţii? 

— Am cerut să vorbim cu sangeakul, răspunse pederul. 

— Nu poate să vină, eu îi ţin locul, aşa că puteţi spune ce 
aveţi de spus. 

Privirea generalului era atât de aspră şi sfredelitoare, 
încât nu cutezară să se împotrivească. Pederul începu, cam 
stânjenit: 

— Ce aveam de spus priveşte de drept pe şeful 
tribunalului de aici, dar fiindcă zici că îi ţii locul, îţi vom 
istorisi ţie chestia. 

— Vorbeşte mai cuviincios şi cu băgare de seamă! Nu 
„Zic”, ci aşa şi e. Despre ce „chestie” e vorba? Trebuie să fie 
foarte importantă ca să explice venirea voastră la o oră atât 
de înaintată. 

— Cât se poate de importantă. E vorba de jefuirea unei 
caravane şi omorul a doisprezece inşi. 

— Ce caravană? 

— A pişkhidmetului-başi, care a fost oaspetele 
sangeakului. A fost atacată acum câteva ceasuri la ruine şi 


pişkhidmetul ucis împreună cu oamenii săi. 

— Cine sunt ucigaşii? 

— Creştinul şi haddedihnul sunnit care au mai fost aduşi în 
faţa tribunalului de aici pentru omor, contrabandă şi 
profanare de cadavre, dar au izbutit să fugă. 

— Aveţi dovezi? 

— Da. 

— Ce fel de dovezi? 

— Mărturia noastră. Am fost de faţă şi suntem singurii 
care am scăpat de la măcel. 

— Îmi veţi povesti mai târziu cum s-au petrecut lucrurile. 
Acum e vorba despre scrisoare. Unde e? 

— E pentru sangeak..., murmură pederul încurcat. 

— Ţi-am spus doar că-i ţin locul. 

— E şi un document, pe care trebuie să-l semneze el... 

— O să-l semneze! 

— Ni s-a poruncit să ducem documentul îndărăt, aşa că 
sangeakul trebuie să-l înapoieze. 

— N-am nimic împotrivă. 

— Nu ne e îngăduit să-l dăm decât lui în mână. 

— Atunci e vorba de un secret? 

— Nu ştiu. Am ordine pe care trebuie să le execut. 

— De la cine? 

— Nu pot să spun. 

— De unde vine scrisoarea? 

— N-avem voie să spunem nici asta. 

Se vedea bine că pederul nu mai putea de frică şi răsuflă 
uşurat când generalul întrebă cu nepăsare: 

— Bine, fie! Acum la atacul caravanei. Cum s-a întâmplat? 

— Să-ţi spun: Noi trei eram în pelerinaj spre lăcaşurile 
sfinte. Am sosit ieri aici şi am întâlnit pe unul din ţara 
noastră cu care ne-am împrietenit. Spre seară, după ce s-a 
mai răcorit, ne-am gândit să ne urmăm drumul. Ne-am 
rugat de prietenul nostru să ne însoţească niţel. 

— Cum îl cheamă? 


— Nu l-am întrebat. Zicea că e un def66 de-al sangeakului. 
Dacă îmi îngădui, aşa o să-i spun până la sfârşit. 

Prin cuvântul „oaspete” îl desemna pe sefir şi era o 
măsură de prevedere din partea lui să nu spună nici un fel 
de nume. Urmă: 

— Deful merse cu noi până la ruine. În drum dădurăm 
peste caravana pişkhidmetului, care plecase cu puţin 
înainte de noi din Hilleh şi ne-am rugat să ne primească şi 
pe noi - ceea ce ni s-a încuviinţat. 

Am fost foarte bucuroşi, căci auzisem că drumurile sunt 
nesigure din pricina tâlharilor, a unui frank şi a unui 
haddedihn care ar fi căpeteniile unor bande de beduini şi 
jefuiesc pe orice pelerin care le iese în cale. 

— Ştii cum îi cheamă? Întrebă generalul. 

— Da. Pe frank îl cheamă Kara Ben Nemsi şi pe haddedihn 
Halef. 

— Nemernicii! Trebuie prinşi neapărat. Din nenorocire nu 
ştie nimeni cum arată la faţă. 

— Ştiu eu, zise pederul repede. Ne-au fost descrişi foarte 
bine şi astăzi i-am şi văzut cu ochii noştri. 

— Aşa! Spuneţi-mi şi mie cum sunt. 

Pederul ne descrise atât de amănunţit cum mai bine n-aş fi 
putut-o face nici eu. Apoi urmă: 

— Aproape de ruine veniră doi călăreţi străini şi se alipiră 
de noi. Pesemne că ne luase Allah văzul, altminteri ar fi 
trebuit să-i recunoaştem numaidecât. Erau cei doi bandiți. 
Pe urmă oaspetele sangeakului s-a despărţit de noi şi ne-a 
urat drum bun. Urarea lui nu s-a adeverit, din păcate, căci 
cum s-a îndepărtat el, au început să curgă împuşcături şi o 
ceată de beduini s-au năpustit asupra noastră. Văzurăm 
cum frankul şi haddedihnul au tras cuţitele de la brâu şi le- 
au împlântat în piepturile a doi pelerini. De-abia acum i-am 
recunoscut şi de spaimă am dat pinteni cailor şi am pornit 
în goană îndărăt pe unde venisem. Au tras după noi, dar 
gloanţele lor nu ne-au nimerit. După câtva timp l-am ajuns 
din urmă pe def, care s-a oprit din drum când a auzit 


împuşcăturile. I-am povestit şi lui ce s-a întâmplat; ne-a 
sfătuit să ne întoarcem cu el la locul luptei, poate ne va fi cu 
putinţă să salvăm o viaţă de om. Ne-am furişat până acolo şi 
am văzut cum stăteau cu toţii în jurul unui foc şi-şi 
împărțeau prada între ei. După ce-au isprăvit, au încălecat 
şi au plecat. Cadavrul pişkhidmetului l-au luat cu ei, ca să-l 
arunce în apă şi să nu-l mai găsească nimeni. Când am 
socotit că s-au îndepărtat îndeajuns, ne-am dus să vedem 
dacă mai răsuflă vreunul din oamenii caravanei: toţi erau 
morţi, dar nu împuşcaţi, ci înjunghiaţi. Ne-am îngrozit. Dar 
oaspetele sangeakului era un om curajos; s-a luat după 
ucigaşi ca să le afle ascunzătoarea, ca să-i prindă pe urmă 
cu ajutorul soldaţilor. Pe noi ne-a trimis la Hilleh, ca să-l 
înştiinţăm pe sangeak chiar în cursul nopţii despre cele 
întâmplate. 

Tăcu. 

— Ai isprăvit? Îl întrebă generalul. 

— Da. 

— Poţi întări prin jurământ cele ce ai spus? 

— Da. 

— Sunt unele lucruri în povestirea ta care mi se par cam 
nelămurite, de aceea să-mi răspunzi la câteva întrebări. Zici 
ca v-aţi împrietenit cu deful. Cum se face atunci că nu ştiţi 
cum îl cheamă? Cel dintâi lucru când te împrieteneşti cu 
cineva e să-i afli numele. 

— Între pelerinii şiiţi nu e obiceiul. Eşti sunnit şi nu poţi să 
Ştii. 

— Bine ai potrivit-o! Mai departe! S-au tras atâtea gloanţe 
şi niciunul nu şi-a nimerit ţinta. Morţii erau toţi înjunghiaţi. 
Nu ţi se pare cam ciudat? 

— Deloc. Nu ochiseră bine. 

— Şi toţi cei doisprezece oameni ai caravanei au stat 
liniştiţi şi s-au lăsat să fie înjunghiaţi unul după altul? 

— Înlemniseră de spaimă. 

— Deful auzise împuşcăturile, deci nu putea fi departe. V- 
aţi înapoiat cu el la locul luptei. N-au trecut decât câteva 


minute. 

— Da. 

— Şi avuseseră timp să aprindă focul şi să-şi împartă 
prada? Trebuie să recunoşti şi tu că povestea ta pare cam 
ciudată pe alocuri. 

— Allah! Am spus numai adevărul. 

— Aţi fost acum de curând în Hilleh? 

— Da. 

— Cam cât timp e de atunci? 

— Câteva ceasuri. 

— Şi unde vroiaţi să vă duceţi? 

— Mai întâi la Kerbela. 

— Pe urmă? 

— La Meşhed Ali. 

— Desigur nu trecând iar prin Hilleh, căci ar fi fost un ocol, 
ci de-a dreptul prin Kesel? 

— Da. 

— Şi de la Meşhed Ali? 

— De vale, la Samawat. 

— Pe urmă? 

— Să ne întoarcem prin Hawiza şi Disful în Persia. 

— Deci fără a vă mai abate pe aici? 

— Da, răspunse şiretul peder, care nu bănuia cursa pe 
care i-o întindea generalul. 

— Atunci cum se potriveşte povestea cu scrisoarea pe care 
vroiaţi s-o daţi sangeakului? Pentru ce nu i-aţi dat-o când aţi 
fost ieri în Hilleh şi veniţi acum, în puterea nopţii, să i-o 
daţi? Lămureşte-mă, rogu-te. 

Persanii erau încredinţaţi că vor fi primiţi de sangeak şi nu 
erau pregătiţi pentru un astfel de examen. Pederul îşi 
frământa creierii după un răspuns şi nu găsea. 

— Hai, vorbeşte! Îl zorea generalul. Nu-ţi vine nimic în 
gând? 

— Ui... uitasem de... scrie... soare... bolborosi el în cele din 
urmă. 


— Uitaseşi? O scrisoare atât de importantă pe care nici 
chiar mie nu mi-o puteţi încredința, ci numai sangeakului în 
mână? Sunteţi într-adevăr atât de proşti să vă închipuiţi că 
o să vă cred? E o obrăznicie nemaipomenită să-mi îndrugaţi 
fel de fel de minciuni pe care le-ar pricepe şi un copil. Căci 
nu numai ce-ai spus acum, dar tot, de când ai deschis gura, 
e un lanţ întreg, de minciuni sfruntate. 

— Vai de mine! Zise pederul cu spaimă. Pot să întăresc 
prin jurământ... 

— Jurământul unora ca voi! Şi susţineţi că şefii bandei de 
beduini sunt Kara Ben Nemsi şi haddedihnul? 

— Da. 

— Din ce trib fac parte beduinii? 

— Nu pot să ştiu, fiindcă nu i-am văzut prin întuneric şi n- 
am stat să-i întreb. 

— Şi pişkhidmetul e mort? 

— Da. 

— Mort într-adevăr? 

— Da. 

— Aţi văzut voi cu ochii voştri cadavrul? Gândeşte-te bine 
înainte de-a răspunde! 

Pe peder îl cuprinse teama. Începu să-şi dea seama că 
lucrurile iau o întorsătură care nu-i convenea defel, dar n- 
avea încotro, nu mai putea de îndărăt. 

— Da, l-am văzut. Era mort. A fost doar cel dintâi care a 
fost înjunghiat, minţi el mai departe. 

Generalul făcu o pauză scurtă pentru a spori efectul celor 
ce avea să spună. 

— Credeam că zace în închisoarea din Birs Nimrud, zise el 
apoi apăsând pe fiecare cuvânt. 

Fu ca o lovitură de trăsnet pentru persani. Rămaseră 
înmărmuriţi. Generalul urmă: 

— Şi zici că oaspetele sangeakului s-a luat după 
căpeteniile bandiţilor, ca să le afle ascunzătoarea? 

— Da, aşa spunea, răspunse pederul cu glas nesigur. 


— Nu era nevoie, căci eu o cunosc şi încă foarte bine. 
Haddedihnul se află singur în încăperea din dreapta, când 
cobori scara; în fund e uşa de sârmă îndărătul căreia au fost 
închişi Kaia Ben Nemsi şi pişkhidmetul. 

— Bi Khatir-i-khuda - pentru Dumnezeu! Strigă pederul, 
nemaiputându-se stăpâni. De unde ştii tu că sunt... 

Îşi curmă vorba, dându-şi seama că era cât p-aci să se 
trădeze, apoi bolborosi: 

— Nu ştiu ce vrei să spui... 

— Zău nu? Atunci vă atrag luarea-aminte că n-am spus 
„sunt” ci „au fost”. Acum nu mai sunt. Sefirul vostru... 

— Sefirul, sefirul! Zbieră Aftab înspăimântat. 

— A, te-ai speriat când ai auzit numele aşa-zisului 
„oaspete” pe care ziceaţi că nu-l cunoaşteţi? Spaima v-a dat 
de gol. Aşadar, sefirul vostru şi-a greşit socotelile în ce 
priveşte pe Kara Ben Nemsi. Omul acesta e mai dibaci şi 
mai deştept decât noi toţi la un loc. Cunoştea Birs Nimrud 
pe degete înainte de a-l fi închis voi acolo şi-şi bătea joc în 
sinea lui de sefir când acesta îl ameninţa cu schingiuiri şi cu 
moartea. 

— Eu... eu... noi tu... nu înţelegem nimic din ce spui... 
îngăimă pederul. 

— Înţelegeţi foarte bine! Când Kara Ben Nemsi şi Halef au 
căzut în mâinile voastre nu mai puteai de bucurie că îi vei 
putea da îndărăt bătaia pe care ai mâncat-o de la Halef. 
Acum îţi dai seama că veţi primi o bătaie mai ceva decât 
puseseşi de gând să le-o dai lor. 

Pederul socoti că ar fi bine să facă pe jignitul şi pe 
nevinovatul. Îşi îndreptă trupul şi răspunse semeţ;: 

— Stăpâne, nu înţeleg ce te face să ne... 

— Taci, tună generalul. Mie mi se spune „Excelenţă”, cum 
trebuia să-mi spui de la început. Vă vom învăţa însă 
numaidecât cum trebuie să vorbiţi. Cât priveşte ce nu 
înţelegi, o să înţelegi îndată. Priveşte! Îi cunoşti, nu e aşa? 

Dădusem la o parte perdeaua şi, cu pişkhidmetul lângă 
mine, păşii până în mijlocul odăii. Efectul fu mai grozav 


decât ne aşteptam noi. Oamenii aceia oţeliţi îşi pierdură 
cumpătul cu desăvârşire. Pederul vru să se apropie de-a- 
ndăratelea de uşă, eu însă îi pusei ţeava revolverului în 
piept, şi-i zisei: 

— Dacă mai faci un pas, eşti mort! 

Şi fiindcă îl văzui ducând mâna la brâu, urmai: 

— la mâna de acolo! Gluma s-a sfârşit. Ombaşă, vino 
încoace! 

Acesta intră cu soldaţii şi se postară la uşă. În timp ce eu 
ţineam mereu revolverul spre ei, generalul luă persanilor 
cuţitele şi pistoalele. Alte arme n-aveau. Nu opuseră nici o 
împotrivire. 

— Aşa! Zisei acum pederului. Îţi mai aduci aminte de 
amenințările tale? Uite că ne-am întâlnit iar; ştii ce o să se 
întâmple? 

Scrâşni din dinţi dar nu răspunse. 

— Vă credeaţi grozav de deştepţi şi când colo sunteţi 
proşti de daţi în gropi. Mai mare prostie nici că se putea 
decât să-mi spuneţi înainte de-a mă închide în Birs Nimrud 
cum se poate ajunge în adâncul minelor. 

— Cine ţi-a spus? Se răsti el. 

— Tu! 

— Eu?! 

— Da, chiar tu! 

— Minţi! 

— Mint? N-ai la tine o hârtie pe care e desenat planul pe 
unde se intră în închisoarea din Birs Nimrud? Până şi gaura 
care acoperă intrarea e însemnată pe el. 

Încleştă pumnii, se repezi la mine, fără să îndrăznească să 
se apropie şi răcni: 

— L-ai avut în mână? Ai văzut planul? Allah să te 
nimicească! 

— Da, l-am avut şi am priceput tot ce era însemnat pe el. 

— Atunci, ori eşti atotştiutor ori ai făcut legământ cu 
dracu'! 


— Niciuna nici alta. E de ajuns să nu fiu un dobitoc cum 
sunteţi voi. Dar să nu mai lungim vorba. Dă încoace 
scrisoarea pe care o aduceai sangeakului. 

Întinse fără să vrea mâna spre buzunarul din spate, şi-o 
trase însă repede înapoi şi răspunse: 

— N-am nici o scrisoare. 

— Lasă prostiile! Nu vezi că eşti caraghios? Tăgăduieşti un 
lucru pe care l-ai mărturisit chiar tu adineauri. 

— Era numai un pretext. N-am nici o scrisoare la mine. 

— Ba ai! 

— Şi să am tot nu ţi-aş da-o. 

— O să mi-o iau singur. 

— Ia-o! Zbieră el într-un hohot batjocoritor. 

Mă apropiai de el, pusei mâna la locul pe care îl atinsese el 
adineauri şi zisei: 

— Aici e. 

— Aici, în brâu? N-ai decât s-o scoţi! 

— Nu în brâu, ci în sirjame67. 

— Dewwab68, ai pe dracul în tine! 

Nici nu mântui vorba şi-i cârpii o palmă de se întinse la 
pământ cât era de lung. 

— 'Ţineţi-l bine! Zisei eu soldaţilor, care se repeziră asupra 
lui şi-l apucară ca într-o menghină. 

În clipa aceea perdeaua se dădu în lături şi intră 
sangeakul. 

— Ce treabă ai tu cu scrisorile adresate mie? Se răsti el cu 
ochii fulgerători de mânie. Eşti epitropul meu sau sunt un 
copil care trebuie să ceară voie să i se dea ce i se cuvine? 
Scrisoarea mea n-are dreptul s-o deschidă nimeni. 

— Nici eu? Întrebă generalul. 

— Nici. 

Osman-paşa îi puse mâna pe umăr şi-i spuse apăsat: 

— Se pare că nu-ţi dai încă seama de ce mă aflu aici. Să ţi- 
o spun mai desluşit. Sunt mâna padişahului, care vrea să 
răsfoiască astăzi cartea faptelor tale. Nu există împotrivire. 
Fac ce mi s-a spus şi voi şti să pedepsesc neascultarea ta. 


Sangeakul se dădu cu un pas înapoi, îl privi dârz, lăsă apoi 
fără să vrea ochii în pământ şi luându-şi seama răspunse: 

— Ştiu că trebuie să mă supun când e vorba de chestiuni 
oficiale, scrisoarea mi-e adresată însă mie personal. 

— A, cunoşti atunci conţinutul? 

— Da. 

— Şi ştii că, deşi omul acesta tăgăduieşte, are o scrisoare 
pentru tine? 

— Sigur nu sunt, dar dacă o are, ştiu bine că nu poate fi 
decât ceva particular, nu oficial. 

— Atunci, de ce s-a speriat aşa aducătorul ei? Pentru ce n- 
a vrut s-o dea? 

— Tocmai de aceea. Nefiind oficială, nu pot fi în ea decât 
afaceri de familie şi nimeni, nici chiar „Mâna padişahului” - 
cum îţi spui tu - n-are dreptul să se amestece. 

— Bine. Dacă e aşa, ţi-o las. Să dea omul scrisoarea! 

— N-am nici o scrisoare... bolborosi pedelul, căznindu-se 
să se smulgă din mâinile soldaţilor. 

— Faptul că tăgăduieşte înseamnă că e ceva serios, zise 
Osman-paşa îngândurat. Căutaţi-l! 

— Nu e nevoie să căutăm mult, răspunsei, aplecându-mă 
peste peder şi scoţându-i dintr-un buzunar din spate al 
pantalonului un plic sigilat. 

Îmi aruncai în treacăt ochii pe adresă, pe care era pus şi 
titlul oficial ca măsură de prevedere. Când mă ridicai de jos, 
sangeakul se repezi la mine, întinse mâna să-mi smulgă 
plicul din mână şi strigă: 

— Dă-o încoace! E a mea! N-ai voie să te atingi de ea! 

Dusei repede mâna cu scrisoarea la spate, îl împinsei pe 
sangeak cât colo, şi-i răspunsei: 

— Mai e vreme, să vedem întâi adresa. 

— Ce, nu cumva e a ta? Zbieră el înfuriat. 

— Nu, dar nu scrie pe ea numai numele ci şi titlul tău 
oficial. Trimisul padişahului să hotărască, dacă e vorba de 
ceva personal sau în legătură cu slujba ta. 


Întinsei generalului plicul. Sangeakul se repezi să i-l 
smulgă din mână, eu îl apucai însă de guler pe la spate, îl 
răsucii pe loc, îl zvârlii cât colo, se poticni şi se prăbuşi pe 
podea. Se ridică însă repede, ca să se repeadă iar la 
scrisoare, dar ofiţerii din odaia cealaltă, care veniseră şi ei 
auzind gălăgia, se aşezară ca un zid în cale. Generalul citi 
adresa, dădu din cap şi zise: 

— Ai dreptate. Trebuie să fie vorba de chestiuni oficiale. 
Scrisoarea îmi aparţine mie. 

O deschise şi începu să citească. Chipul său devenea tot 
mai întunecat pe măsură ce citea. Când sfârşi băgă 
scrisoarea în buzunar, se duse la uşă, o deschise şi strigă: 

— Sergeni! 

Bătrânul veni. 

— Aveţi câtuşe pe aici? 

— Da, Excelenţă. Sunt jos, în închisoare, unde sunt 
întemnițați criminalii periculoşi. 

— Închisoarea e sigură? 

— Sigură? Allah Wallah! Zidurile sunt de piatră şi tavanul 
tot de piatră. N-are nici o fereastră şi uşile sunt atât de 
groase, că i-ar trebui cuiva o muncă de o zi şi o noapte să 
poată face o găurică în ele. 

— Câte încăperi de astea are? 

— Vreo zece, douăsprezece. 

— La cine sunt cheile? 

— La sindaudşi. Să mă duc să-l aduc? 

— Nu, mă duci tu la el. Însoţeşte-mă. 

Apoi, întorcându-se spre mine, generalul îmi spuse în 
englezeşte: 

— Sangeakul e un trădător. Scrisoarea conţine un contract 
pe care trebuia să-l semneze, ba chiar şi sumele pe care le- 
a primit până acum şi le va mai primi. Mai mult nu pot să-ţi 
spun. Trebuie să mă asigur de persoana lui, căci e foarte 
mare răspunderea pe care o am. De aceea mă duc să văd 
singur cum e închisoarea. Vrei să te însărcinezi cu paza 
trădătorului până ce mă voi întoarce? 


— Fireşte. Să n-aveţi nici o grijă, Excelenţă. Dar cu aceşti 
trei persani ce vreţi să faceţi? 

— Vor fi şi ei puşi în lanţuri. Acela pe care l-ai numit 
dumneata pederul a adus scrisoarea de la Teheran; 
adevăratul intermediar e însă sefirul şi cunoaşte conţinutul 
scrisorii. 

— Ce oameni! Înşală pe cei care au încredere în ei, slujind 
şi pe prieteni şi pe duşmani, numai bani să iasă. Mă întreb 
dacă nu cumva va fi ştiind şi şambelanul, ca persan, cam ce 
se unelteşte pe aici. 

— M-am gândit şi eu că s-ar putea. Dumneata ce părere 
ai? 

— Mi se pare de bună-credinţă. 

— Şi mie, totuşi voi avea grijă să nu plece din Hilleh până 
nu mă voi fi încredinţat că nu are nici un amestec în 
afacerea asta. Fii, te rog, bun şi vezi să nu se întâmple ceva 
în lipsa mea. 

Plecă însoţit de plutonier. Cum ieşiră pe uşă, sangeakul 
încercă să treacă printre ofiţeri răcnind ameninţător: 

— Faceţi loc! Cine nu se supune va fi pedepsit cu asprime. 
Numai eu am dreptul să poruncesc aici şi nimeni altul. Mă 
voi plânge la Bagdad, ba chiar la Stambul! Pun să vă 
închidă, aţi auzit? Ori vă e frică de câinele ăla de creştin? 
Nemernicul ăsta... 

Dintr-o săritură fui lângă el. 

— Despre mine vorbeşti? 

— Da, despre tine, şuieră el printre dinţi. 

— Şi ce-ai spus că sunt? 

— Un câine de creştin... un... 

Nu-şi putu mântui vorba. Cu un pumn îl culcai la pământ, 
scosei basmaua din buzunar şi-i legai mâinile la spate. 

— Aşa. Acum o să ne lase în pace. Pentru rest va îngriji 
sindaudşi. 

— Şi pe urmă, probabil, djelladul69 sau, ca o favoare a 
demnităţii sale, „funia de mătase”, adăugă colonelul. Văd, 
effendi, că pumnul tău e tot atât de puternic ca şi odinioară. 


Nu mai e nevoie de frânghie ca să legi pe prizonieri. Nici 
colo n-ar strica o astfel de lovitură. 

Arăta spre peder care, folosindu-se de lipsa generalului, se 
zbătea să scape din mâinile soldaţilor. Pusei să-l lege cu 
chiar brâul lui, ceea ce făcu apoi caporalul cu ceilalţi doi 
fără să le mai ajut eu. 

Pe tot timpul cât se petrecuseră cele povestite mai sus, 
pişkhidmetul nu scosese un cuvânt. Stătea rezemat de 
perete şi privea înlemnit la scena care se desfăşura sub 
ochii lui. Acum se apropie de mine şi-mi spuse cam cu sfială: 

— Effendi, recunosc că oamenii aceştia sunt nişte criminali 
de rând. Trebuie pedepsiţi, nu mai încape vorbă. Are însă 
generalul dreptul să-i aresteze? 

— Fireşte! 

— Deşi sunt supuşi persani? 

— la seamă la ce spui, pişkhidmet-başa! Dreptul 
generalului nu poate fi pus la îndoială şi nici un consul sau 
alt reprezentant al unei puteri străine nu se poate amesteca 
atunci când e vorba de arestat un criminal, indiferent de ce 
naţionalitate e. Nimeni nu poate cere, de pildă, să laşi liber 
pe un criminal pentru că aparţine unei alte ţări. 

— Ai dreptate. Dar de ce-mi spui să iau seamă? 

— Pentru că s-ar putea să fi bănuit de părtaş al lor, dacă le 
iei apărarea. 

Cu un zâmbet de nevinovăție, care nu se putea să nu fie 
sincer, răspunse: 

— O astfel de bănuială nu mă poate atinge. Mă aflu sub 
scutul stăpânului meu, şahinşahul şi mă bucur de situaţia 
mea şi de viaţă! De ce să-mi stric bucuria asta 
amestecându-mă în lucruri care nu mă privesc? Ţi-am mai 
spus că sunt un războinic viteaz, ba chiar prea îndrăzneţ, 
dar ca să-mi pun în joc viaţa pentru bani, trădând, nici prin 
gând nu-mi trece. Nu pot să sufăr comploturile şi asociaţiile 
secrete care tulbură liniştea sufletească a omului şi-i 
schimbă cu desăvârşire firea. Poţi să mă crezi, effendi! 


Da, îl credeam. Era prea laş şi fricos ca să-şi complice 
viaţa, altminteri cine ştie... 

Osman-paşa se întoarse, însoţit de plutonier. Văzui prin 
uşa deschisă încăperea cealaltă plină de soldaţi. Prizonierii 
au fost duşi la închisoare, însă pe sangeak trebuiră să-l ia 
pe braţe, căci nu-şi venise încă în simţiri. Generalul ţinu să 
fie de faţă la întemnițarea lor. 

Când veni îndărăt, îi atrasei atenţia asupra faptului că nu 
era timp de pierdut şi că trebuie să mă întorc în grabă la 
Birs Nimrud. 

— Ai dreptate, îmi răspunse el. Ai zăbovit cam mult, dar 
zăbava dumitale ne-a fost de mare folos. Fără dumneata nu 
aş fi avut dovada zdrobitoare a trădării sangeakului. Dar 
cine să hotărască acum ce măsuri să se ia, dumneata ori 
eu? 

— Vă rog din suflet, dumneavoastră. 

— E o problemă pe care ai putea-o rezolva mai bine ca 
mine, deoarece cunoşti locurile şi situaţia. Ile rog deci să mă 
ajuţi eu sfatul dumitale, pe care îl voi urma întocmai. 

— Cu plăcere! Aş vrea însă să vorbim limba ţării mele. 

— Cum doreşti! E ceva ce nu trebuie să ştim decât noi doi? 
Mă întrebă el în germană şi cu glas scăzut. 

— Da. 

— Anume? 

— Valoarea extraordinară a depozitului contrabandiştilor. 
Cred că n-ar trebui să-l vadă decât persoane de absolută 
încredere. 

— Asta e şi părerea mea. Nu crezi însă că va fi nevoie de o 
luptă dârză în subterana aceea? 

— Probabil. Voi căuta însă s-o înlătur. Dacă depozitul e în 
mâinile noastre, devine desigur proprietatea padişahului. 
Excelenţa voastră e de aceeaşi părere? 

— Se-nţelege! Persoanele care ne vor înlesni o astfel de 
captură, vor primi, fireşte, un premiu considerabil. 

— Bine. Vă ţin de cuvânt, Excelenţă! 


— Aşa! Vrei... pentru dumneata... zise el, privindu-mă 
neîncrezător. Nu mai încape îndoială că fără dumneata... 

— Mă rog, îl întrerupsei eu. Nu e vorba de mine, ci de 
bătrânul meu prieten, bimbaşa din Bagdad. Dacă nu ne 
povestea el ce i s-a întâmplat la Birs Nimrud, habar n- 
aveam de sefir, capul bandei contrabandiştilor. A trebuit 
bietul om să-şi dea întreg avutul. Pentru el, deci, cer 
premiul, nu pentru mine. 

Osman-paşa îmi întinse mâna şi zise mişcat: 

— Îmi închipuisem eu! Nici nu mă aşteptam să nu iasă la 
iveală Kara Ben Nemsi cu mărinimia lui, care nu se 
gândeşte decât la cei nedreptăţiţi şi asupriţi. Bimbaşa 
dumitale va avea atât cât vei dori dumneata. Acum să 
vedem ce avem de făcut. Ne trebuie armată; din ce fel de 
armă şi câţi oameni? 

— Numai cavalerie, ca să meargă lucrurile mai repede. 

— Avem. 

— Nu pot să ştiu câţi oameni are sefirul cu el şi câţi 
ghazai; cred însă că cincizeci de călăreţi vor fi prea de 
ajuns. 

— Dacă vrei, mobilizez întreaga garnizoană. 

— Foarte mulţumesc! Dacă ar fi după mine, nici cincizeci 
nu mi-ar trebui. 

— Atunci de ce nu faci cum crezi? 

— Din pricina răspunderii. 

— Las-o încolo! Sunt străin aici. Nu înţelegi că dacă m-ai 
scuti de toată tevatura asta mi-ai face un imens serviciu? Te 
cunosc şi ştiu că n-aş putea găsi pe nimeni altul căruia să-i 
încredinţez însărcinarea aceasta. Îţi dau deplină 
împuternicire. Hai, primeşte... te rog! 

Îmi întinse mâna şi văzând că şovăi, adăugă zâmbind: 

— În schimb făgăduiesc să-ţi primeşti dinainte răsplata. 

— Care? 

— Stai un moment. Cum îl cheamă pe sergentul pentru 
care ai intervenit? 

— Amuhd Mahuli. 


— Bine, mă întorc peste câteva minute. 

Făcu semn colonelului să-l urmeze şi trecu în camera de 
alături, unde era un birou cu tot ce trebuia pentru scris. 
Când se întoarseră, colonelul îmi zâmbi cu înţeles în spatele 
generalului, care ţinea o hârtie în mână. Mi-o întinse 
spunând: 

— Amuhd Mahuli e de astăzi încolo bimbaşă. Poftim 
înaintarea provizorie care va fi confirmată oficial peste 
câteva zile. Dă-i-o dumneata, dacă vrei. Acum primeşti ce 
te-am rugat? 

— Din toată inima, răspunsei eu, strângându-i mâna. 

— Ne-am înţeles! Hotărăşte dumneata ce e de făcut. Ie-aş 
ruga însă să iei destui oameni cu dumneata; mai bine mai 
mulţi decât prea puţini. 

— Bine, voi lua şaizeci, deoarece zece trebuie să rămână 
de pază la cai. 

— Altceva? 

— Aceşti şaizeci vor fi sub comanda noului nostru bimbaşă, 
care va trebui, fireşte, s-asculte în totul de mine. 

— Înţeles! Pe urmă? 

— Un pachet de lumânări şi câteva cutii de chibrituri. 

— Atâta tot? 

— Da. Acum încă o întrebare: Dacă voi trimite pe cineva să 
vă cheme la mine, veniţi, Excelenţă? 

— Dacă trimiţi să mă cheme, însemnează că ai nevoie de 
mine, deci voi veni. 

— Rog dar ca detaşamentul să se pregătească pe cât se 
poate de repede de drum. Ne mai trebuie un cal pentru 
pişkhidmet-başa. 

— Îl iei cu dumneata? 

— Da. Îmi trebuie neapărat acolo. 

— Vezi că nu-l cred prea curajos... 

— Nu curajul lui, pe care nici nu-l are de altfel, îmi trebuie, 
ci el. Va avea de jucat un rol cu totul neprimejdios. 

— A, bănuiesc că vrei să dai lucrurilor o întorsătură 
interesantă, după cum ţi-e obiceiul. 


— Aşa şi e. 

— Sunt curios s-o aflu la întoarcere. Mă duc să dau 
ordinele cuvenite. 

— Vă rog însă pe cât se poate fără gălăgie. Pe urmă, 
mărturisesc câ... mi-e foame... 

— Asta se poate îndrepta repede, râse el cu poftă. 

După un sfert de ceas, toţi eram gata de drum. Era şi 
timpul! Şambelanul nu se împotrivi când îi spusei că trebuie 
să se întoarcă la Birs Nimrud. Cu o armată de şaizeci de 
cavalerişti se simţea în siguranţă. Să fi ştiut el pentru ce-l 
luam, nu l-aş fi putut urni din Hilleh. În schimb, Amuhd 
Mahuli se bucura ca un copil de şotia pe care o pregăteam 
contrabandiştilor. 

4. Din nou la închisoare. 

Am pornit la drum şi afară, în faţa porţii, am găsit grupul 
de călăreţi, care ne aştepta. Eu, împreună cu sergentul şi 
şambelanul, o luarăm înainte în fruntea coloanei. Abia 
ieşiserăm din oraş, când sergentul mă întrebă ce porunci 
aveam să-i dau: 

— Tu, effendi, eşti muşirul sau serasker-paşa70 al armatei 
noastre, zise el, iar eu sunt ferik-paşa71. De tine trebuie să 
asculte toţi şi de mine cei şaizeci de soldaţi ai mei. Ne vom 
lupta din toată inima şi suntem gata să ne aruncăm în foc 
pentru tine. Spune-mi numai ce trebuie să fac. 

— Mai întâi de toate trebuie să ajungem cât mai repede la 
Birs Nimrud şi fără să fim văzuţi de nimeni, îi răspunsei eu. 

— Fără să fim văzuţi? Atunci ar fi bine să apucăm pe alt 
drum. 

— Bine, dar o să dăm de teren rău şi picioarele cailor 
noştri vor avea de suferit. 

— Nicidecum! Trebuie să ştii că aici e câmpul nostru de 
exerciţii şi cunoaştem fiecare palmă de pământ. Dacă 
duşmanii se aşteaptă la vreun atac, ei cred că va veni 
dinspre partea oraşului. Nu-i aşa? 

— Ai dreptate. 


— Îşi vor îndrepta, deci, atenţia într-acolo, aşa că noi 
trebuie să venim din altă parte. Prin asta vom pierde cel 
mult cinci minute. Te învoieşti să facem un mic ocol? 

— Da. 

— Atunci să pornim şi bizuie-te pe mine. Armăsarii tăi nu 
se vor poticni nici o singură dată. Drumul e neted ca 
oglinda. 

Cotirăm la dreapta şi trebuie să recunosc că avea dreptate 
în privinţa lipsei de piedici. În timp ce înaintam, el nu încetă 
să sporovăiască: 

— Mă gândesc la vechea zicătoare care spune: „Soarta 
întoarce haina omului de trei ori pe zi - o dată dimineaţa, o 
dată la amiază şi încă o dată seara”. Pe a ta însă o întoarce, 
pesemne şi mai des, anume şi noaptea încă de două ori. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Că în noaptea asta erai tu însuţi prizonier, iar acum eşti 
tu acela care vrei să faci prizonieri. Astfel ai fost şi 
prizonierul meu, iar după scurt timp ai fost iar liber şi asta 
fără să ceri măcar voie cuiva. 

— Un proverb din ţara mea spune: „Cine întreabă mult, 
rătăceşte mult”. În cazul de faţă proverbul ar suna: „Cine 
întreabă mult, nu poate trece peste zid”. 

— Ei da, saltul acela peste zid! Să fi văzut privirile care v- 
au urmărit, când aţi sărit peste zid ca nişte mingi de 
cauciuc! Nimeni dintre noi n-ar fi îndrăznit să facă o astfel 
de săritură. La regiment avem cai buni, însă călăreţi proşti. 
Beduinul liber călăreşte mult mai bine decât noi. N-am 
nevoie de un regiment întreg, mi-ar fi de-ajuns un singur 
batalion; dar ce i-aş mai învăţa pe oamenii mei să 
călărească! I-aş face să zboare ca nişte şoimi! Dar niciodată 
în viaţa mea n-am să ajung atât de departe. Soarta nu mi-a 
fost niciodată binevoitoare. 

— Nu te simţi fericit? 

— Cum să fiu fericit, dacă de cinci luni nu mi-am mai 
primit solda? Padişahul e cel mai mare, cel mai glorios, cel 
mai bogat şi cel mai înţelept dintre stăpânitorii tuturor 


ţărilor; însă... nu-i aşa că n-ai să vrei să mă nenoroceşti şi n- 
ai să spui nimănui ce-ai auzit acum? Înţelepciunea lui se 
întinde peste tot pământul, dar bogăţia o păstrează pentru 
el şi nu ajunge în buzunarele noastre. 

— Atunci, cu ce trăieşti, dacă solda se plăteşte cu atâta 
întârziere? 

— De fapt, nici nu trăiesc, ci rabd de foame, căci nevasta şi 
copiii mei îmi sunt dragi şi lor le dau firimituri de pâine pe 
care le culeg de pe covoarele înalţilor mei superiori. Eu pot 
să rabd, dar ai mei nu! 

— Vasăzică superiorii tăi au pâine? 

— O, nu numai pâine, dar şi carne şi tot ce le doreşte 
inima. Trebuie să ştii că râul soldei curge de sus în jos, dar 
ajunge numai până la bimbaşi; acolo se opreşte de obicei şi 
numai atunci când regimentul se răzvrăteşte, se deschide 
un mic zăgaz, dar care se astupă iar foarte repede. Ehei, 
dacă mi-ar fi dat să ajung şi eu vreodată la gradul de 
bimbaşă, atunci ai mei, pe care îi iubesc aşa de mult, ar fi 
scăpaţi de toate nevoile! 

— Ai familie numeroasă? 

— Patru băieţi şi trei fete; tot la mine stau mama şi soacră- 
mea, aşa că în totul suntem unsprezece suflete, care 
trebuie să ne hrănim din solda sărăcăcioasă pe care nici n-o 
primesc măcar la timp. Îndură-se Allah şi să îndrepte în 
curând lucrurile! 

— Te voi ajuta, Amuhd Mahuli. Dacă astăzi voi fi mulţumit 
de tine voi vorbi cu generalul tău şi-l voi ruga să aibă grijă 
să ţi se plătească solda pe care o ai de primit din urmă. 

— Ah, dacă ai vrea să faci asta, effendi! Ai câştiga 
recunoştinţa mea şi a întregii mele familii şi toţi te vom 
binecuvânta până la sfârşitul vieţii noastre! Am văzut cât de 
mult te stimează şi te preţuieşte generalul; azi te-a ascultat 
în lucruri de însemnătate mult mai mare, aşa că, fără 
îndoială, ţi-ar îndeplini şi această cerere. Îţi făgăduiesc că 
vei fi mulţumit de mine; voi face tot ce-mi va sta în putinţă, 


ca să merit sprijinul tău. Atunci îţi vei aduce poate aminte şi 
de cealaltă făgăduială a ta. 

— Care? Întrebai eu, prefăcându-mă că am uitat. 

— De raportul tău către seraskir. Ai să aminteşti în el şi de 
faptul că ne ducem acum la Birs Nimrud, pentru a prinde 
pe ucigaşii caravanei? 

— Da. 

— Şi că eu iau parte la expediţia aceasta, ca primul tău 
ajutor şi conducător a şaizeci de soldaţi? 

— Bineînţeles! Voi aminti în amănunt tot ce vei face şi cum 
te vei purta. 

— Îţi mulţumesc. Ştiu că te vei ţine de cuvânt şi mă voi 
strădui din răsputeri să te mulţumesc şi să câştig 
bunăvoința seraskirului. Acum ne-am apropiat de Birs 
Nimrud; peste zece minute vom fi acolo. 

— Numai atât? A mers mai repede decât m-am aşteptat. 

— Ştiam că vei fi mulţumit dacă te voi căâlăuzi eu. Acum 
trebuie să hotărăşti numai din ce parte a ruinei vrei să te 
apropii mai întâi. 

— Îţi mai aduci aminte de locul unde ne ascunseserăm caii 
şi de unde i-am luat dimineaţa? 

— Da. Îl cunosc foarte bine. 

— Acolo vreau să merg mai întâi. Ne vom opri însă la 
oarecare depărtare, căci vreau să mă furişez pe jos până 
acolo, pentru a afla unde sunt ascunşi oamenii pe care îi 
căutăm. 

— Oare nu e cam primejdios? 

— Nu. 

— Le dai putinţa să te prindă iar. 

— N-ai nici o grijă! Nici o vulpe nu intră a doua oară în 
capcana în care a fost prinsă o dată. 

Mai înaintarăm o bucată de drum, apoi sergentul se opri. 

— Aici suntem la depărtarea potrivită, zise el. Dacă am 
striga în gura mare, am fi auziţi de la ruină. Vasăzică, acum 
vrei să te desparţi de noi? 

— Da. 


— Pentru câtă vreme? 

— N-aş putea să-ţi spun. Voi veţi rămâne însă aici şi nu vă 
veţi îndepărta în nici un caz, până când nu mă întorc. Afară 
de asta, feriţi-vă să faceţi cel mai uşor zgomot. 

— Dar dacă nu te vei întoarce? 

— Mă voi întoarce, fii fără teamă! 

— Ai să ne poţi găsi pe întuneric? 

— Da. lată, îţi încredinţez puştile mele şi, afară de asta, ai 
grijă să nu se apropie alţi cai de armăsarii noştri când se 
vor culca, căci ei nu îngăduie aşa ceva. 

Barkh, armăsarul lui Halef, fusese dus de căpăstru. Atât lui 
cât şi lui Ben Rih al meu, le făcui semn să se culce şi ei 
ascultară; apoi pornii în recunoaştere. 

Planul meu era clădit pe presupunerea că înainte de 
scurgerea celor şase-şapte ceasuri amintite de el, sefirul nu 
va cobori în ruină, cel puţin nu în încăperea în care 
fuseserăm noi. Dacă ne căutase mai înainte, atunci 
descoperise fuga noastră şi fără îndoială că spălase putina, 
luând cu el tot ce putuse lua în grabă, din proviziile şi 
comorile adunate acolo. 

Bineînţeles că înaintai cu cea mai mare băgare de seamă. 
Ţineam cuțitul în mână şi eram hotărât să nu las pe nimeni 
să mă atingă, ci să-l împlânt mai curând în pieptul oricui ar 
fi încercat aşa ceva. 

Am ajuns cu bine până la ascunzătoarea lor, dar nu era 
nimeni. De aici luai drumul cunoscut, spre intrarea 
depozitului contrabandiştilor. Acolo ardeau mai multe 
focuri, a cărei lumină îmi dădu putinţa să mă feresc dea mă 
întâlni cu cineva. Întins la pământ, mă târâi tot mai 
aproape, până când ajunsei la un stâlp singuratic, care 
dintr-o parte era luminat de foc, iar de cealaltă îşi arunca 
umbra până departe. Mă tupilai în dosul lui şi ascultai. 

Nu eram la o depărtare mai mare decât de vreo douăzeci 
de paşi de contrabandiştii care îşi făceau mendrele pe aici, 
aşa că puteam să-i văd pe toţi şi să aud tot ce spuneau, când 


nu vorbeau prea încet. Se părea, însă, că se simțeau în 
siguranţă, căci, fără a se feri, vorbeau toţi cu glas tare. 

Erau împărţiţi în două cete şi putui să-mi dau îndată 
seama că unii erau tâlharii, iar ceilalţi contrabandiştii. 
Aceştia din urmă erau tocmai ocupați să strângă nişte 
mărfuri în pachete şi baloturi, pe care le cărau apoi spre 
intrarea depozitului. Se înşiraseră mai mulţi şi îşi dădeau 
lucrurile din mână în mână. În felul acesta îşi uşuraseră 
treaba, nefiind nevoit fiecare în parte să se care cu povara 
lui până la magazie. De altminteri, era de presupus că nici 
nu cunoşteau toţi intrarea adevărată, ci numai oamenii care 
se bucurau de încrederea sefirului. Aceştia se aflau acum în 
partea de sus, pe când ceilalţi erau jos, aşa că, nefiind la un 
loc şi făcându-şi treaba în tăcere, n-am putut afla nimic de 
la ei. 

Îmi îndreptai deci atenţia asupra cetei celeilalte, a 
tâlharilor. 

Că erau tâlhari, nu mai încăpea nici o îndoială, deoarece în 
apropierea lor se aflau cei doisprezece cai şi cele şase 
cămile de povară ale şambelanului. 

Cămilele nu mai erau încărcate, căci lucrurile pe care le 
purtaseră în spinare fuseseră adunate în două grămezi, în 
faţa bandiţilor, care treceau fiecare lucru din mână în mână 
pentru a-l cerceta, a-l preţui şi a se certa asupra lui. 

Din cearta lor înţelesei că afacerea n-o făcuseră în 
schimbul unei plăţi hotărâte dinainte, ci la parte. Numărai 
cincisprezece oameni, toţi beduini, făcând parte din tribul 
ghazailor, despre care am mai vorbit şi în alte daţi. 

Toţi aveau chipurile uscate, arse de soare şi privirile 
întunecate. 

Sefirul şedea printre ei. În mână avea un registru, iar 
lângă el se afla o pungă mare cu bani. În registru trecea 
fiecare marfă în parte şi preţul ei, iar din pungă număra 
unui găligan bătrân, cu barba căruntă - care era, pesemne, 
căpetenia bandiţilor - partea ce li se cuvenea din valoarea 
mărfurilor. 


Se înţelege de la sine că nu lipseau înjurăturile şi ocările. 
Numai sefirul îşi păstra sângele rece; el părea obişnuit să 
aibă de-a face cu astfel de oameni, asculta liniştit la zarva 
pe care o făceau ceilalţi, spunea apoi câte un cuvânt 
poruncitor, căruia nu i se mai împotrivea nimeni, băga pe 
urmă mâna în pungă şi număra suma hotărâtă celui în 
drept. Oamenii aceştia nu ştiau să socotească şi nu 
cunoşteau adunarea, de aceea nu lăsau să se adune toate 
sumele la un loc şi să li se plătească dintr-odată, ci cereau 
să li se dea dreptul lor pentru fiecare bucată de marfă în 
parte. 

O dată însă, sefirul tot îşi ieşi din fire. Era vorba de o 
broderie orientală, în fir de aur, a cărei strălucire o puteam 
vedea chiar de la locul unde mă aflam. Ghazaii o preţuiră 
prea scump şi se iscă o ceartă care se prelungi atât de mult, 
încât sefirul îşi pierdu răbdarea, sări în picioare şi strigă 
înfuriat: 

— Aţi înnebunit şi pentru o nimica toată lătraţi ca şacalii la 
lună! Priviţi acolo la oamenii mei, sunt nouăsprezece la 
număr, dar toţi la un loc n-au făcut toată noaptea atâta 
gălăgie cât face unul singur dintre voi în două minute. M- 
am săturat! Credeţi că numai pentru voi sunt aici şi n-am 
ceva mai bun de făcut decât să ascult urletele voastre? 
Peste o jumătate de ceas ei îşi vor sfârşi lucrul şi atunci 
trebuie să fim şi noi gata, căci mai am şi altele pe cap. Dacă 
nu vă potoliţi, strâng toate lucrurile care sunt aici, le pun la 
adăpost şi vouă nu vă mai dau nici un gologan - m-aţi 
înţeles? 

Aceste cuvinte avură efectul dorit şi tocmeala se făcu de- 
acum mai repede. Din cuvintele sau înţelesei şi eu că 
trebuie să mă grăbesc, căci puteam să-mi închipui prea 
bine ce treburi erau acelea pe care spusese că le are peste 
o jumătăţi de ceas; avea de gând să vadă de mine şi de 
şambelan şi - după planul meu - trebuia să ne găsească tot 
aşa cum ne lăsase. 


Mă târâi deci până la o depărtare de la care nu mai 
puteam fi auzit, apoi mă ridicai şi fugii cât putui mai repede 
până la cavaleriştii mei, pe care ştiam că mă pot bizui. 
Sergentul se bucură mult când mă văzu, căci era îngrijorat 
de întârzierea mea. 

— Acum avem de lucru, spusei destul de tare ca să fiu 
auzit de toţi. Fiţi cu luare-aminte la ce vă voi spune: nouă 
oameni vor rămâne aici la cai şi vor avea grijă să nu se facă 
nici cel mai mic zgomot. Un al zecelea merge cu mine şi cu 
pişkhidmet-başa; îi voi spune pe drum ce va avea de făcut. 
Sergentul va hotări care vor fi aceşti zece. Şi acum vine 
lucrul cel mai de căpetenie; ascultați! 

Se îngrămădiră toţi în jurul meu şi eu urmai: 

— Pe ceilalţi cincizeci îi voi duce până la un loc din ruină, 
unde ard câteva focuri. Acolo se află bandiții şi îşi împart 
prada; sunt cincisprezece la număr. Tot acolo sunt şi 
contrabandiştii care cară mărfurile în ruină; aceştia sunt 
nouăsprezece şi cu căpetenia lor douăzeci. Aşadar trebuie 
să prindem în totul treizeci şi cinci de oameni. Dacă nu ne 
scapă niciunul - auziţi, niciunul! 

— Atunci fiecare soldat dintre voi va primi ca răsplată o 
sută de piaştri şi fiecare gradat câte două sute. (Se auziră 
murmure de bucurie, de uimire, de aprobare şi de 
încurajare.) Urmai: Îi vom prinde în chipul următor: voi veţi 
face un semicerc în jurul focurilor, dintr-o parte până la o 
alta a ruinei. Astfel îi vom împresura cu desăvârşire şi 
niciunul nu va putea scăpa cu fuga. Îndată ce vreunul vrea 
să se apropie de voi, îi veţi porunci să se întoarcă înapoi. 
Dacă nu ascultă şi încearcă să străbată prin rândurile 
voastre, împuşcaţi-l fără cruţare şi fără şovăire. La început 
trebuie respinşi, fiindcă vreau să-i am pe toţi la un loc când 
se va lumina de ziuă. Ce vom face pe urmă, vă voi spune 
mai târziu, căci până atunci voi fi şi eu printre voi. Spuneţi- 
mi acum - dar fără să vorbiţi prea tare - dacă m-aţi înţeles. 

Din gura celor şaizeci de soldaţi auzii un „da” hotărât. Toţi 
erau însufleţiţi de răsplata pe care le-o făgăduisem şi 


puteam fi încredinţat că vor face tot ce le va sta în putinţă, 
pentru a o câştiga. Ca să-l am cu totul de partea mea şi pe 
sergent, îl luai la o parte şi îl întrebai în şoaptă: 

— Crezi că acum îşi vor face datoria? 

— Ah, effendi, răspunse el, poţi fi încredinţat că mai 
curând ar muri, decât să le scape vreunul din aceşti ticăloşi. 
Dintr-un singur cuvânt ţi-ai câştigat tot devotamentul, 
dragostea şi credinţa lor. 

— Dacă e aşa, atunci voi încerca s-o câştig şi pe a ta... 
Adineauri mi-ai spus că doreşti un grad mai înalt şi ţi-am 
răspuns că Allah te va ajuta. Vreau ca aceste cuvinte ale 
mele să se împlinească. Allah îţi trimite ajutorul său prin 
mine şi îţi spun următoarele: dacă nu scapă niciunul din cei 
treizeci şi cinci de oameni pe care vrem să-i prindem, vei fi 
bimbaşă încă înainte de a ne întoarce la Hilleh. 

Rămase ca împietrit de bucurie şi nu fu în stare să scoată 
un singur cuvânt. Îşi veni însă repede în fire şi îngăimă: 

— Bim... ba... să, încă..., înainte de... a... Apoi deodată 
cuvintele se porniră ca un şuvoi de pe buzele sale: Am să fiu 
bimbaşă, încă înainte de a ne întoarce în oraş?! Effendi, ştiu 
că spui adevărul şi că nu vrei să-ţi baţi joc de mine, de 
aceea vreau să... 

— Taci, Amuhd Mahuli, îi curmai eu vorba, încă nu eşti 
bimbaşă. Poţi însă să fii şi vei ajunge la gradul acesta, dacă 
vei face ce ţi-am spus. De aceea nu te tulbura de pe acum şi 
vezi să nu mă înşel în aşteptările mele. 

— Effendi, îi vom prinde! Îi vom prinde pe toţi... pe toţi... 
pe toţi! Sunt încredinţat că n-are să ne scape niciunul. Hai, 
să-i împresurăm... acum... îndată! 

— Mai întâi trebuie să alegi pe acei nouă soldaţi care vor 
rămâne aici şi pe acela care va veni cu mine. 

— Asta se va face într-un minut! lacă, mă duc! 

Strigă pe nume pe cei zece aleşi de el, apoi ceilalţi 
cincizeci porniră la drum. Bineînţeles că ne dădurăm 
osteneala să nu facem nici un zgomot şi, când ajunserăm în 
apropierea focurilor, linia de bătaie fu rânduită, după 


îndrumarea sergentului, atât de bine şi cu atâta băgare de 
seamă, încât cei împresuraţi nu simţiră nimic şi puteam fi 
încredinţat că nu era nici un gol, prin care ar putea scăpa 
vreunul din ei. Liniştit în privinţa aceasta, mă dusei cu 
şambelanul şi cu unul din soldaţi la locul pe care Halef, în 
felul său hazliu, îl numise, „piaţa porcilor cu ţepi”. 

Era vorba de scobitura zidului, în care ne ascunseserăm 
caii şi pe unde, împreună cu şambelanul, ieşisem din 
închisoarea noastră la lumina zilei, sau mai bine zis în 
întunericul nopţii. 

Ştiam că e un joc primejdios ce făceam, dar mă simţeam 
sigur de izbândă. Pe când urcam coasta acoperită cu 
dărâmături, persanul mă întrebă: 

— De ce te întorci acolo, effendi? Cred că nu mai avem ce 
căuta aici. 

— Ba caut ceva foarte interesant. 

— Ce? 

— Pe sefir. 

— Pe ăsta l-am văzut doar adineauri cu oamenii săi. 

— Adineauri da, dar acum îl vom găsi în închisoarea 
noastră. 

— Nu cumva vrei să te bagi de bunăvoie iar în ea? 

— Exact! 

— Allah! Ţi-ai pierdut minţile? 

— Nicidecum. Şi nu mă duc singur, ci tu mă vei însoţi. 

Se opri speriat, îşi lovi palmele una de alta şi gemu: 

— Eu... să... te..., însoțesc? Effendi, nici prin gând nu-mi 
trece să fac aşa ceva! Dacă ai înnebunit tu, nu înseamnă că 
trebuie să înnebunesc şi eu! 

— Atunci ascultă să-ţi spun ce mai caut aici: averea ta! 

— Averea mea? Ce vrei să spui cu asta? 

— De caii şi cămilele tale nici nu vreau să mai vorbesc, ai 
văzut că mai sunt aici şi dacă vei face ce vreau eu, ţi-i vei 
lua înapoi. 

În afară de asta, după câte ştiu, erau încărcaţi cu lucruri 
de oarecare preţ. 


— Numai de oarecare preţ? Poţi să mă crezi că eo 
întreagă avere în ele. Sunt daruri de la şahinşah şi darurile 
stăpânitorului nostru sunt preţioase, foarte preţioase. 

— Ce va spune el atunci, când îi vei povesti că aceste 
daruri preţioase ţi-au fost furate? 

— Nici nu-mi vine să mă gândesc la ce o să se întâmple. Voi 
pierde favoarea, ocrotirea şi încrederea lui şi voi fi aruncat 
în ţărâna de pe uliţă, de unde nu mă voi mai putea ridica 
niciodată. Afară de asta, mai sunt şi semnăturile pe care am 
fost nevoit să le dau sefirului. Rămân pe drumuri... un biet 
cerşetor... 

— Aşadar n-ar fi un noroc pentru tine, ba chiar un noroc 
foarte mare, dacă ai putea redobândi toate darurile şahului 
şi semnăturile tale? 

— Da, ar fi un noroc, pentru care nici n-aş şti cum să-i 
mulţumesc lui Allah! 

— Văd însă că nici nu vrei să le redobândeşti; ai şi 
renunţat la ele. 

— Eu? Să renunţ? Cine a spus una ca asta? 

— Chiar tu! 

— Chiar eu? N-am spus nici un cuvânt! 

— N-ai zis chiar acum în chip hotărât, că nu vrei să te 
întorci cu mine la închisoare? 

— Asta da; dar ce are a face una cu alta? 

— Are foarte mult a face. Ne întoarcem la închisoare să 
luăm toate acestea înapoi. Dacă te hotărăşti să mă însoţeşti, 
îţi garantez că îţi vei redobândi avutul. 

— E adevărat ce spui effendi? Întrebă el repede. 

— Da. 

— Şi dacă ne opreşte acolo? 

— Nu va putea; dimpotrivă, noi vom fi aceia care îl vom 
prinde. Asta e pricina care mă face să mă întorc la 
închisoare. Acolo voi şti ce am de făcut; în schimb, dacă va 
trebui să mă bizui pe soldaţi, atunci se poate întâmpla 
foarte uşor, ca sefirul să ne scape. Mai mult încă: îţi dau 
cuvântul meu că, însoţindu-mă, nu te aşteaptă nici o 


primejdie. Ai încredere în mine şi îl voi sili să-ţi dea îndărăt 
tot ce ţi-a luat. Aşadar vei avea iar darurile şahului şi nu 
numai că nu vei pierde încrederea lui, ci, dimpotrivă, îţi va fi 
recunoscător că le-ai predat în bună regulă. 

— Făgăduiala îmi alungă toate temerile în afară de una 
singură: sefirul nu o să vrea să te asculte. Fără îndoială că 
va avea loc o luptă. 

— O luptă nu, ci numai o singură lovitură din partea mea. 
O să-i ajungă, fii pe pace. Te-ai putut încredința când l-am 
doborât pe sangeak. 

— Da, ai un pumn zdravăn, n-am ce zice. Ei bine, am 
încredere în tine şi te voi însoţi. Ce nu face omul, când e 
vorba să-şi păstreze bunăvoința stăpânului său! 

— Aşadar, ne-am înţeles. Acum, dacă ne vom urca pe 
umerii soldatului, vom putea ajunge lesne până la gaură. Eu 
pornesc înainte şi tu mă urmezi. Numai o clipă mai 
aşteaptă. 

Spusei apoi soldatului să aştepte liniştit până când ne vom 
întoarce şi îi cerui să-mi împrumute covoraşul lui de 
rugăciuni, pe care îl purta sub brâu. Aveam nevoie de el 
pentru a astupa gaura din colţul închisorii. Chibrituri şi 
câteva lumânări de seu luasem cu mine încă de la Hilleh; de 
asemenea mai luasem îndărăt de la peder, cuțitul la care 
adăugai acum carabina şi revolverele. Puşca mea cu 
tragere lungă o lăsasem la cai. Aşadar eram bine înarmat şi 
n-aveam de ce să mă tem de sefir. Recunosc că pentru ceea 
ce plănuiam, era nevoie de oarecare curaj. 

Dar mai ştiam că numai câţiva din contrabandişti 
cunoşteau dispunerea încăperilor din ruină, căci ar fi fost o 
nesocotinţă de neiertat din partea sefirului să fi împărtăşit 
contrabandiştilor toate tainele sale. 

Aşadar, în afară de el, nu puteau fi acolo decât cei câţiva 
oameni care ne aduseseră aici şi cu aceştia isprăveam eu 
repede. 

Acum se apropiase timpul să ne întoarcem la locul care ne 
era atât de bine cunoscut. Soldatul se rezemă de perete şi 


mâinile sale împreunate alcătuiră prima treaptă care ducea 
în sus, iar umerii săi a doua; putui ajunge astfel lesne până 
la gaură şi şambelanul veni după mine. 

Că nu era tocmai liniştit, auzeam din suspinele care îi 
ieşeau din piept. Puturăm trece uşor, căci gangul era acum 
curăţat de moloz şi nici carabina mea uşoară şi scurtă nu-mi 
era o piedică. 

După ce ajunserăm la capătul gangului, mă oprii s-ascult; 
capul meu se afla în încăperea numărul cinci. Nimic nu se 
mişca acolo, aşa că ieşii din gaură; îndată după mine veni şi 
persanul. Cercetând în jurul meu, pipăind cu mâinile, mă 
încredinţai că închisoarea noastră era în aceeaşi stare cum 
o lăsasem. Legăturile noastre mai erau acolo, iar într-un 
ungher dădui de grămada de moloz pe care o scosesem din 
gaură. Eram singur şi tare aş fi vrut să aprind o lumânare, 
dar lumina acesteia ar fi străbătut prin împletitura de 
sârmă a uşii şi ne-ar fi dat de gol, dacă s-ar fi aflat cineva în 
încăperile celelalte. Am fost deci nevoiţi să ne facem 
pregătirile pe întuneric. 

Mai întâi de toate astuparăm gaura, cât avurăm material 
de ajuns, apoi băgai carabina înăuntru, peste care întinsei 
covoraşul soldatului şi pe acesta presărai rămăşiţele de 
moloz. În felul acesta, gaura şi carabina erau ascunse 
privirilor sefirului. Cuţitul şi revolverele nu le lăsasem la 
brâu, ci le ascunsesem în buzunare. 

Acum trebuia să-l leg din nou pe persan şi cred că nu mai 
e nevoie să spun, că el nu voia deloc să se învoiască la aşa 
ceva. Când văzui că lămuririle şi îndemnurile mele nu 
folosesc la nimic, îi dădui un ghiont nu tocmai prietenos în 
coaste, care îl convinse pe dată de nevoia măsurilor pe care 
aveam de gând să le iau. Îl legai deci la fel, cum fusese 
înainte, apoi mă aşezai şi eu jos şi mă înfăşurai în frânghii, 
bineînţeles nu aşa de strâns ca înainte, căci asta nici nu 
puteam şi nici nu voiam s-o fac, totuşi în aşa fel, ca la prima 
vedere, să pară că legăturile erau neatinse. Acum mă simţii 
liniştit. Dorinţa mea de a ajunge aici înaintea sefirului se 


împlinise. Acum n-avea decât să vină! Răsuflarea 
şambelanului, deşi acesta spunea că e un „războinic viteaz”, 
nu era atât de liniştită ca a mea. Auzeam din când în când 
câte un oftat înfundat, însoţit de câte un „Allah! Allah!”. Îi 
era frică şi când, după câtva timp, auzirăm paşi şi văzurăm 
o lumină străbătând prin uşă, îmi şopti tremurând de frică. 

— Effen... effendi... lată-i, vin! Ah, cerule, ce se va alege de 
noi?! Acum s-a isprăvit... s-a isprăvit de tot! Oh, de nu m-aş 
fi lăsat înduplecat să mă întorc iar aici! 

— Ci taci odată! Mă răstii eu pe înfundate la el. Îi aud că se 
duc întâi la Halef şi trebuie să ascultăm ce spun. 

Paşii se îndreptaseră spre încăperea numărul patru; auzii 
vorbind pe sefir şi pe Halef, dar nu putui înţelege ce 
spuneau. Dar când cel dintâi se depărta şi hagiul meu 
începu să vorbească mai tare, putui desluşi cuvintele: 

— Nu fi caraghios. Îl cunosc bine pe effendi al meu. Vine 
el, vine sigur să mă scoată de aici... Ne răfuim noi atunci! 

— Află atunci că a şi venit, răspunse sefirul cu glas tare. E 
de mult aici şi e mai bine legat decât tine. 

— Minţi! 

— Ba e adevărat! 

— Şi chiar dacă ar fi adevărat, atunci s-a jucat numai cu 
tine, a făcut o glumă; aşa îi place lui să facă, când vrea să-şi 
bată joc de cineva. Va fi liber şi mă va scăpa şi pe mine mai 
repede decât gândeşti! 

— Numai sufletul îi va fi liber, căci atât pe al său, cât şi pe 
al tău le vom alunga cu ciomegele din trupurile voastre 
afurisite! 

— Ciomegele vor fi pentru tine, nu pentru noi. Îţi jur pe 
Allah şi pe Profet, că peste puţin timp ai să simţi biciul pe 
care mi l-aţi luat, spunându-mi cuvinte batjocoritoare. 
Atunci sufletul tău va fi acela care va ieşi prin pielea ta 
râioasă şi se va duce de-a dreptul în iad! 

Sefirul izbucni într-un râs dispreţuitor, apoi auzii paşii 
apropiindu-se de uşa noastră. După sunetul lor, putui să-mi 
dau seama că erau numai doi inşi. Zăvoarele fură trase şi 


perdeaua de sârmă ridicată, apoi sefirul intră, însoţit de un 

individ mic de statură, care prin travestirea lui mă făcuse să 
cred că era hagiul Halef şi care acum avea în mână o lampă 
mică, aprinsă. 

Căpetenia aruncă o privire cercetătoare prin încăpere, 
apoi se îndreptă spre şambelan, acesta fiindu-i mai aproape 
decât mine, se aplecă şi cercetă legăturile. 

— Totul e în regulă, zise el şi se ridică iar. Cu tine am să 
vorbesc mai târziu. Întâi vine rândul creştinului, cu care 
nici n-am putut vorbi până acum. 

Se înţepeni în faţa mea şi făcu semn celuilalt să se apropie 
cu lampa, pentru a mă putea vedea mai bine. Nu găsi de 
cuviinţă să examineze şi legăturile mele, deoarece găsise 
„în regulă” pe acelea ale şambelanului şi trupul meu chircit 
avea înfăţişarea că se afla în aceeaşi poziţie chinuită şi 
dureroasă ca înainte. 

— Desigur că ai auzit ce-a zbierat adineauri tovarăşul tău, 
piticul acela veninos? Întrebă el. 

— Da, îi răspunsei eu. 

— Broscoiul ăla urât şi scârbos trebuie să fie nebun! 

— Banu! 

— Cum, nu? Crezi că e aşa cum spune el? 

— Da. 

— Atunci se vede că de frică mea ţi-ai pierdut şi tu minţile. 

— Nici nu-mi trece prin gând. Mintea mea e mai limpede şi 
mai sănătoasă decât a ta. 

Izbucni într-un râs batjocoritor ca şi adineauri şi strigă: 

— Vrea să fie liber; vrea să scape şi pe hagiul lui; vrea să 
mă bată cu biciul! Auzi! Şi mai zice că e teafăr la minte. 

— Ascultă: când hagiul meu spune ceva, are obiceiul să se 
ţină de cuvânt. Dacă ţi-a făgăduit o bătaie poţi să fii 
încredinţat că n-ai să scapi de ea, oricât te-ai împotrivi! 

— Câine, dacă nu eşti nebun, atunci nu urmăreşti altceva 
decât să mă jigneşti. Se pare că nici nu bănuieşti ce te 
aşteaptă! 


— Vrei să mă faci şi pe mine să râd? Dacă unul din noi doi 
nu ştie ce-l aşteaptă, apoi acela eşti tu. Ţi-am prorocit ce se 
va întâmpla. O să vezi tu când se va face ziuă. 

— Da, îmi aduc aminte, spuse el, dând ironic din cap. 
Judecata asupra mea va începe odată cu lumina zilei şi se va 
încheia la sfârşitul ei; cam aşa ai vorbit. Asta ar fi însă prea 
puţin, mult prea puţin. Eu m-am îngrijit mai bine de tine. 
Nu-ţi voi dărui numai o singură zi. Vei avea parte mai multă 
vreme de bucuriile cu care vreau să te fericesc. Lucrul de 
care te-ai făcut vinovat pe malul Tigrului... 

— Ah, vorbeşti de ce i-am făcut pederului? Îi curmai eu 
vorba. 

La auzul acestor cuvinte se dădu cu un pas înapoi, cuprins 
de o mare tulburare şi întrebă repede: 

— Pederul? Ce ştii tu despre el? De unde cunoşti numele 
acesta? Cine ţi l-a spus? Numai faptul că tu, un străin şi 
creştin, ai auzit numele acesta îţi va aduce moartea! 

— Îţi mai spun încă o dată că mereu încurci lucrurile. Nu 
eu, ci tu vei muri. Ai fost descoperit; se ştie că tu eşti sefirul, 
despre care... 

— Sefirul! Îmi curmă el vorba. Omule, asta e încă o pricină 
care îţi va aduce moartea! Chiar dacă n-aş fi hotărât încă 
soarta ta, aş hotări acum. Eşti pierdut! 

— Nu vorbi prostii! N-ai nici o putere asupra mea. Voi 
părăsi Birs Nimrud teafăr şi nevătămat şi te voi lua cu mine 
la Hilleh ca prizonier, pentru a te închide la un loc cu 
pederul şi cei doi tovarăşi ai lui, care au fost puşi acolo în 
lanţuri. 

— Eu... prizonierul... tău, la Hilleh, în lanţuri...?! Strigă el, 
holbând ochii la mine ca la o stafie. Tot e adevărat deci: ai 
înnebunit de-a binelea! 

— Atunci un nebun îţi spune, că ai trimis pe peder într-o 
cursă, în care a fost prins. Nimeni nu a crezut ce i-ai 
poruncit tu să spună. 

— Ce... ce n-a fost crezut? 


— Că eu şi haddedihnul am atacat caravana şi că tu te-ai 
luat după noi ca să ne afli ascunzătoarea; şi nici că eu aş fi 
luat cu mine cadavrul lui Pişkhidmet-başa, pentru a-l 
arunca în apă. 

Vroi să răspundă ceva, dar era atât de încremenit de 
spaimă, încât nu fu în stare să scoată un cuvânt. Îmi veni 
deodată gândul să mă folosesc de buimăceala lui, pentru a 
descoperi taina în legătură cu „trandafirul din Şiraz” şi 
urmai: 

— După cum vezi, toate secretele voastre au fost date pe 
faţă. Chiar şi vestitul vostru „trandafir din Şiraz” a fost 
descoperit! 

La auzul acestor cuvinte se năpusti ca o fiară asupra mea, 
mă apucă de umeri, mă zgâlţâi şi se răsti la mine: 

— Trandafirul din Şiraz”? Biwe-i-Hakim72, Şems-i- 
Djamal73, Sitare-i-Djira74, care locuieşte într-un loc atât de 
ascuns, încât eu însumi n-am văzut-o decât de trei ori până 
acum? Regina noastră frumoasă şi minunată, în faţa căreia 
noi toţi ne înclinăm capetele şi ne îndoim genunchii? Ea, a 
cărei privire farmecă inimile şi a cărei voce îndeamnă la 
faptele cele mai mari şi mai vitejeşti, pe dânsa spui tu că o 
cunoşti, tu vierme ticălos şi nemernic? Te sugrum, te strâng 
de gât. 

Mă înşfacă de beregată şi eram gata să-mi scot mâinile din 
legături pentru a mă apăra, când îmi veni în minte un alt 
mijloc, care fără îndoială că avea acelaşi efect şi care îl va 
împinge poate la altă mărturisire, căci se afla într-o 
tulburare ce-l împiedica să judece liniştit ceea ce spunea. 

— Să nu mă atingi! Îi strigai... Şi eu sunt un sill! 

Se dădu înapoi, ca şi când ar fi fost lovit cu o măciucă în 
cap, holbă ochii la mine şi întrebă: 

— Tu... tu... un sill?! 

— Ba chiar un sertip-i-sillan7 5. 

— Un sertip?! Omule, sau ai de partea ta pe dracul care ţi- 
a destăinuit, secretele noastre, sau eşti cu adevărat un sill! 


Atunci te prefaci. Numai că eşti creştin şi de fapt, eşti un şiit 
dreptcredincios. 

— Dacă n-aş avea mâinile legate, aş putea să scot din 
buzunar inelul meu şi să-ţi dovedesc cine şi ce sunt. 

— Ai... ai... şi... un... inel? Strigă el din ce în ce mai 
tulburat. Dacă asta e adevărat, atunci pot să te pun la 
încercare. N-am decât să te întreb de stăpânul nostru 
suprem... de Dja... 

Se opri după prima silabă, dându-şi seama că era pe cale 
să făptuiască cea mai mare trădare pe care o poate face un 
sill. Ultima silabă a numelui era uşor de ghicit şi cum, în 
seara aceea, pe malul Tigrului, auzisem de la peder numele 
„stăpânitorului suprem”, întregii eu cuvântul început: 

— Vrei să vorbeşti de Djafar, emirul-i-sillan? 

— Da, de el vorbesc! Îl cunoşti? Tu ştii aşadar toate... 
toate... toate! Sau eşti cu adevărat un sertip-i-sillan şi 
rangul tău e mai mare ca al meu; atunci trebuie să-ţi dau 
îndată drumul. Sau ai aflat toate prin trădare şi eşti un 
spion pe care trebuie să-l nimicesc fără întârziere. 

Cum stătea aşa în fata mea, cu amândouă mâinile duse la 
frunte, făcea impresia că-şi pierduse cu totul puterea de 
judecată. Deodată se întoarse cu o mişcare repede spre 
însoţitorul său cel mic şi spuse: 

— Adu lumina mai aproape să văd mai bine ce mutră face. 
Trebuie să pătrund până în adâncul sufletului său. 

După ce omuleţul ascultă de porunca lui, mă sfredeli cu 
privirea. Cicatricea lui se umflase şi se înroşise, iar din 
expresia feţei lui, din pumnii strânşi, gata de atac şi din 
atitudinea lui se putea citi o hotărâre şi o încordare care 
putea să devină nimicitoare dacă izbucnea. Cu toate 
acestea îl privii liniştit drept în faţă, însă pe ascuns desfăcui 
legătura, pentru a avea mâinile libere spre apărare. 

— Nu pot citi nimic pe faţa ta, zise el, deşi liniştea şi 
nepăsarea mea se puteau vedea foarte bine. Nu văd nimic 
şi nu pot descoperi nimic. Trebuie să mă folosesc de alt 


mijloc mai bun şi mai sigur: te conjur pe Allah, sau dacă eşti 
creştin, pe Dumnezeul tău, să-mi spui adevărul! O vei face? 

— Da. 

— Vei avea curajul să mărturiseşti adevărul, dacă nu eşti 
un sill? 

— Da. Să nu crezi că mi-e frică de tine. 

— Atunci spune-mi, eşti un şiit dreptcredincios, sau 
creştin? 

— Nici prin gând nu-mi trece să tăgăduiesc religia mea, 
oricât de mare ar fi primejdia în care m-aş afla. Sunt 
creştin! 

— Allah! După legile asociaţiei noastre, un creştin nu 
poate face parte din ea. Aşadar nu eşti un sill? 

— Nu. 

— Şi ne-ai pătruns tainele fără voia noastră? 

— Da. 

— Atunci fii blestemat! Ai să mori! 

În furia lui nici nu se gândi, măcar, să se servească de o 
armă şi se repezi cu mâinile desfăcute, ca nişte gheare, 
asupra mea. Făcui o mişcare repede într-o parte, aşa că el 
apucă în gol, iar eu scoțând mâinile dezlegate, îl strânsei de 
gât, îl trăsei spre mine, mă rostogolii deasupra lui şi îi 
dădui, una după alta, două lovituri în tâmplă. Ridică braţele 
în aer, întinse picioarele şi rămase nemişcat. 

Aceasta se întâmplase cu mai mare repeziciune decât se 
poate povesti. Cu două, trei mişcări puternice mă desfăcui 
eu totul din legăturile mele şi sării în picioare. 

Omuleţul rămăsese încremenit, cu lampa în mână şi holbă 
ochii la mine. Dar deodată aruncă lampa care se stinse, aşa 
că se făcu întuneric şi strigă: 

— Câine, să nu crezi că ai să ne scapi! 

Voiam să mă dau la o parte cu băgare de seamă, dar el şi 
sărise asupra mea; simţii mâna lui apucându-mă, apoi o 
lovitură care mi-ar fi străpuns inima dacă nu m-aş fi dat în 
lături. Astfel fu atins numai muşchiul braţului şi mai târziu 
putui vedea că nu primisem decât o rană neprimejdioasă, 


adâncă numai de vreo doi centimetri. Vrusei să-l apuc, însă 
ticălosul îmi scăpă repede şi puse mâna pe pistol, ceea ce 
eu nu puteam vedea din pricina întunericului. Sării spre 
intrare pentru a-i tăia drumul, dar în clipa aceea se şi auzi 
împuşcătura care fusese îndreptată spre locul unde mă 
aflasem cu o clipă înainte. Lumina pulberii îmi arătă chipul 
lui, mă repezii la el şi îl doborâi la pământ cu o lovitură de 
pumn, dată în cap. Mă aplecai repede asupra lui, pentru a 
mă încredința că nici acesta nu mai era acum în stare să-mi 
facă ceva. 

Se făcuse tăcere şi nici eu nu mişcai, ca să pot afla dacă 
împuşcătura fusese cumva auzită. Deodată auzii vocea 
înecată a şambelanului: 

— Effendi! 

— Ce? 

— Eşti mort? 

— Nu vorbi prostii! Dacă îţi răspund, nu pot să fiu mort. 

— Vasăzică, nu eşti nici sugrumat, nici împuşcat? 

— Nu; am fost numai puţin zgâriat cu cuțitul. 

— Unde sunt cei doi oameni grozavi? 

— Zac aici fără suflare, din pricina loviturilor mele. Acum 
taci! Nu ştim încă dacă împuşcătura n-a fost auzită. 

Mai aşteptarăm câtva, timp, nimeni nu veni însă, aşa că 
îndrăznirăm să aprindem o lumânare. Lampa n-o mai 
puturăm aprinde, fiindcă se spărsese şi conţinutul ei se 
scursese pe jos. 

— Domnul fie lăudat, murmură persanul, oftând uşurat. 
Văd că ai rămas învingător. Inima mi se împietrise de frică, 
când am văzut cum sefirul stătea în faţa ta ca un tigru 
flămând şi cum s-a repezit apoi la tine, pentru a te sfâşia cu 
ghearele. Niciodată în viaţa mea n-am tremurat atât de tare 
ca în clipa aceea, căci dacă te-ar fi ucis, aş fi fost şi eu 
pierdut. Deşi sunt un războinic încercat şi viteaz, când omul 
e legat nu-i foloseşte la nimic toată vitejia lui. Nu vrei să mă 
dezlegi în sfârşit şi pe mine? 

— Chiar acum. În schimb vom lega pe ăştia doi. 


Îl dezlegai, el sări în picioare şi strigă vesel: 

— Allah fie lăudat că ne-a scăpat din această primejdie 
grozavă! Deşi am întâmpinat-o cu cel mai mare curaj, 
totuşi... 

— Nu ţipa aşa, îi curmai eu vorba. N-am văzut nimic din 
marele curaj cu care te lauzi şi dacă îţi închipui cumva că 
primejdia a trecut, atunci te înşeli. Am prins abia pe ăştia 
doi, dar mai avem de furcă cu ceilalţi treizeci şi trei. 

— Allah să ne ocrotească! Încă treizeci şi trei? Ce ne vom 
face până la urmă?! 

Frica îl cuprinse din nou şi se aşeză la pământ. Eu legai 
cât putui mai bine pe sefir şi pe tovarăşul său şi abia 
isprăvisem, când auzii pe Halef strigând în gura mare: 

— Sihdi, Sihdi! Am auzit împuşcături! Eşti aici? 

— Da, Halef! Îi răspunsei eu tot aşa de tare. 

— Eu zac legat aici. Vino repede să-mi dai drumul. 

— Îndată. 

— Dacă ar fi adus ticăloşii biciul meu cu ei! Nu cumva l-ai 
văzut? 

Cu toată situaţia primejdioasă în care ne aflam, nu putui să 
nu râd. Abia aflase hagiul meu că era salvat şi primul lucru 
la care se gândise era biciul lui iubit! Îi spusei persanului să 
stea liniştit, luai lumânarea şi trecui dincolo, unde mă 
aştepta Halef. Când mă văzu intrând, zise: 

— Sefirul voia să mă facă să cred că eşti prizonierul lui; 
bineînţeles că nu l-am crezut şi i-am făgăduit o mângâiere 
simţitoare cu gârbaciul meu. 

— Am auzit asta. Dar el n-a minţit, am fost cu adevărat 
prizonier. Acum sunt însă liber şi l-am prins eu mai bine 
decât el pe mine. Mai târziu îţi voi povesti întâmplarea; 
deocamdată te duc la el. 

— Atunci dezleagă-mă mai întâi, căci, în starea în care mă 
aflu acum, nu te pot urma. 

Fusese învelit într-un covor şi legat peste el cu frânghii, 
aşa că i se vedea numai capul. Îl dezlegai şi, cum se văzu în 
picioare, ridică mâna spre cer ca pentru jurământ şi spuse; 


— După cum mi-a ajutat Allah să ies din covorul ăsta, tot 
aşa îmi voi ţine cuvântul şi voi da sefirului să guste din biciul 
meu! Mi l-au luat, dar îl voi căuta şi-l voi găsi, chiar de l-ar fi 
ascuns în fundul pământului! Ştiu că ţie nu-ţi place graiul 
gârbaciului meu, Sihdi, dar orice ai spune, de data asta, eu 
tot am să-mi ţin cuvântul! 

— Fii liniştit, Halef; astăzi sunt de aceeaşi părere cu tine. 
Când am auzit că te-a ameninţat cu bătaia şi tu i-ai făgăduit 
că-l vei biciui, eram hotărât să te las s-o faci. 

— Binecuvântată fie această hotărâre a ta! Acum haidem, 
du-mă la el. Nu vreau să pierd nici o clipă şi să-l fericesc cu 
salutul meu. Nici nu bănuieşti cu câtă nerăbdare trebuie să 
mă aştepte! 

Mă luă de mână şi mă trase după el. Recunoscui că de 
data aceasta n-aş fi putut să-l opresc să-şi descarce mânia 
cu ajutorul biciului. Sefirul meritase o astfel de pedeapsă, 
aşa că de astă dată dorinţa fierbinte a micului meu hagiu se 
potrivea cu părerea mea. Mă trase în încăperea din mijloc şi 
de aici vroi să mă ducă mai departe. Eu mă oprii însă în loc 
şi îi spusei: 

— Înainte de a ne duce la sefir trebuie să ştiu cum s-a 
purtat cu tine din clipa când am sărit în apă. Povesteşte-mi 
deci tot. 

— Nu se poate s-o amânăm pentru mai târziu? Ard de 
dorinţa de a-l revedea mai repede! 

— Îmi pare rău că trebuie să te las să arzi, dar trebuie să 
cunosc purtarea pe care au avut-o faţă de tine, pentru a şti 
ce am de făcut. 

— Atunci trebuie să mă stăpânesc şi să-ţi spun mai întâi 
tot, dar să ştii că pentru fiecare minut de întârziere, va 
căpăta cinci lovituri mai mult. 

— Fii, deci, scurt! 

— Scurt? Ah, Sihdi, cât de puţină înţelegere ai tu. Pentru 
necesitatea unor astfel de dovezi de prietenie! Dimpotrivă, 
voi povesti cât mai pe larg, căci cu cât va fi mai mare 
numărul de lovituri pe care îl va primi, cu atât mai mult va 


recunoaşte dragostea mea pentru dânsul! Hai, acum spune, 
ce vrei să ştii şi ce vrei să-ţi povestesc. 

— Când m-ai văzut sărind din luntrea de papură, nu ţi-a 
venit în gând să mă urmezi? 

— Ba da, gândul mi-a venit şi aş fi putut să îl şi aduc 
nestingherit la îndeplinire, căci cei doi vâslaşi nici nu se 
puteau ocupa de mine, trebuind să bage de seamă ca barca 
să nu se răstoarne. Dar abia în clipa următoare mi-am dat 
bine seama de ce trebuia să fac. Dacă aş fi sărit după tine, 
legat de mâini şi de picioare cum eram, ai fi fost silit să-mi 
dai ajutor şi am fi fost în primejdie să ne prindă iar. Ba aş fi 
primejduit viaţa noastră a amândurora, căci putea prea 
uşor să le vină nenorocita idee să tragă în noi cu puşca. 
Pentru tine era neapărat nevoie să dispari cât mai repede, 
să te cufunzi şi să înoţi cât mai departe pe sub apă. N-ai fi 
putut, însă, să faci asta dacă ar fi trebuit să vii în ajutorul 
meu. De aceea am rămas pe loc şi cred că am făcut bine. 

— Ai dreptate. Ai fi primejduit scăparea noastră. 

— Aşa m-am gândit şi eu. De altminteri cunoşti încrederea 
pe care o am în tine. Îndată ce ai făcut săritura, eram sigur 
că vei scăpa, că vei alerga la locul unde erau acum şi caii, 
pentru a veni apoi la mine ca să mă scoţi din mâinile lor. 
Aveam deci mulţumirea să pot râde în sinea mea de 
duşmanii noştri, pe când ei îşi închipuiau că mă au în mână, 
fără apărare. Gândul acesta îmi dădu acea veselie 
sufletească, fără de care viaţa poate fi asemuită cu un 
ciolan de pe care soarta a ros toată carnea. 

— Asemuirea asta e foarte frumoasă, dragul meu Halef. 

— Oh, comparaţiile mele sunt întotdeauna minunate şi fără 
greş, ceea ce - iartă-mă - nu pot spune şi despre ale tale. 
Poţi să te mângâi însă cu gândul că nu toţi oamenii sunt în 
stare să aibă însuşirile pe care le am eu. E nevoie de multă 
stăpânire de sine, pentru ca omul să-şi poată ascunde într- 
atâta mărinimia spiritului său, încât să nu doboare la 
pământ pe un nevinovat. 


— Vezi să nu te laşi nici tu doborât, căci eşti cu totul 
nevinovat. 

— Ce vrei să spui cu asta, Sihdi? 

— Mai târziu, când vei avea timp, încearcă să înţelegi. 
Deocamdată ai ajuns cu povestirea ta abia acolo unde eşti 
legat şi fără apărare şi unde ai prilej să-ţi arăţi stăpânirea 
de sine despre care spuneai adineauri. Ce s-a întâmplat mat 
departe? 

— Ceva ce m-a făcut să râd din toată inima. După ce 
vâslaşii cumpăniseră iar barca, au strigat după tine. Mai 
întâi ţi-au poruncit să te întorci numaidecât, făgăduind să-ţi 
ierte încercarea de fugă. Când au văzut însă că mintea ta 
nu e destul de înţeleaptă pentru a pricepe minunăţia 
propunerii lor, începură cu rugăminţile. Te implorau să te 
întorci şi să nu-i nenoroceşti, spunând că le va merge rău 
dacă mă vor aduce numai pe mine singur. Mi se făcu milă 
de jalea lor şi încercai să-i mângâi, spunându-le că eu 
singur aveam un preţ mult mai mare decât dacă ai fi fost şi 
tu cu mine. 

— Îţi mulţumesc. 

— Mă rog! N-au fost destul de înţelegători să mă creadă şi 
se plânseră mai departe, până când ajunseră la 
încredințarea că-ţi place mult mai bine în apă, decât în 
tovărăşia lor. Atunci vâsliră în grabă mai departe, crezând 
că, dacă vor ajunge mai repede la sefir şi îi vor aduce la 
cunoştinţă fuga ta, cu atât mai uşor îi va fi acestuia să te 
prindă din nou. Trecurăm din râu în canal şi ajunserăm la 
ţintă. Unul din ei se depărtă, iar celălalt rămase cu mine 
pentru a mă păzi, deşi eram destul de mare şi cuminte, ca 
să mă păzesc să nu mă fure cineva. Apoi mă luară de acolo, 
însă avură grijă să mă lege mai întâi la ochi. Am fost purtat 
pe sus, vreme îndelungată şi foarte departe. Când m-au 
lăsat jos şi mi se luă legătura de la ochi, eram acolo unde m- 
ai găsit tu şi sefirul se afla în faţa mea. 

— Era singur? 


— Nu. Un om mic de statură îl însoțea. Şi atunci se 
întâmplă ceva ce nu putui înţelege, aşa că nici isteţimea ta 
nu va fi destul de mare pentru a mă lămuri. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Se păru că omuleţului îi plac nespus de mult hainele 
mele. Poţi să-mi spui de ce, Sihdi? 

— Cunosc pricina şi ţi-o voi spune mai târziu. Deocamdată 
povesteşte mai departe. 

— Mă dezlegară şi-mi cerură să mă dezbrac; bineînţeles 
că m-am împotrivit, dar fui ameninţat cu bătaia. Cum aveam 
mâinile libere, aş fi putut să mă apăr, însă sefirul îşi 
îndreptase pistolul asupra mea şi îmi spuse că mă va 
împuşca, dacă nu mă voi supune. N-avui încotro şi trebuii 
să-i fac pe plac, nu însă fără a le pune o condiţie! 

— Care anume? 

— Le spusei că eram însurat şi tată de familie, că trebuie 
deci să-mi păzesc sănătatea şi că puteam să răcesc în beciul 
unde mă aflam, dacă mă lăsau în pielea goală. Adăugai, că 
puteam să le îndeplinesc dorinţa, dacă îmi vor da în schimb 
veşmintele omuleţului, cu care să-mi apăr frumuseţea 
trupului. Sefirul se învoi; fără îndoială nu din grija pentru 
sănătatea mea, ci pentru a isprăvi mai repede. Pe când ne 
schimbam hainele vru să afle multe de la mine, îi spusei însă 
să te întrebe, mai bine pe tine, căci vei veni neapărat 
pentru a-i da informaţiile dorite. Vrând-nevrând, a trebuit 
să se mulţumească cu răspunsul meu. După ce mă legară 
din nou, se îndepărtară şi rămăsei singur. Făcui tot felul de 
încercări să mă dezleg, dar fără să izbutesc. Apoi am auzit 
cum a fost adus un alt prizonier, care se vâita mereu şi 
cerea îndurare. L-au dus în altă încăpere, aşa că nu ştiu 
cine era. 

— Era Pişkhidmet-başa. 

— El? Atunci a reuşit atacul împotriva caravanei sale? 

— Da. 'Toţi însoțitorii lui au fost înjunghiaţi. 

— Allah! Dar vina e numai a lui. De ce n-a ascultat când i- 
am spus să se păzească? Omul ăsta e un fricos fără 


pereche; se văita ca un copil pe care îl dor măselele. După 
ce îl duseră la locul lui, veniră la mine, ca să vadă dacă 
eram bine legat, apoi plecară şi trecu foarte multă vreme, 
până când apărură iar şi schimbarăm din nou hainele. Am 
fost atât de mulţumit de a le avea iar pe ale mele, încât 
adormii şi nu mă trezii decât adineauri, când cei doi au 
venit iar. Eram foarte supărat că m-au trezit din somn şi le 
arătai pe faţă mânia mea. Sefirul se obrăznici şi aşa se 
întâmplă că ne despărţirăm nu tocmai prieteni şi că trebuii 
să-i amintesc de gârbaci. După câtva timp auzii o 
împuşcătură. Cine împuşcă, trebuie să aibă o armă şi e 
duşman; un duşman înarmat însă, înăuntru la Birs Nimrud, 
nu putea să fie altul decât tu şi de aceea strigai numele tău, 
ca să ştii unde mă poţi găsi. Aşa, acum ştii tot ce voiai să ştii 
şi putem merge la sefir, care se va bucura foarte mult când 
ne va vedea. Nu trebuie să scăpăm prilejul de a-i face o 
plăcere şi parcă văd de pe acum faţa lui strălucind de 
mulţumire. Dar iată, tocmai îmi pipăiam buzunarele şi văd 
că omuleţul care a îmbrăcat hainele mele, le-a golit. Va 
trebui să mă rog de biciul meu să-l facă să înţeleagă că 
aceste buzunare au fost făcute pentru mine şi nu pentru 
alţii. Hai acum să mergem! 

Când intrarăm în încăperea cu numărul cinci, şambelanul, 
care stătea ghemuit într-un colţ, ca o pasăre speriată, ne 
spuse: 

— Slavă Domnului că vii în sfârşit, effendi. Ce spaimă am 
tras! 

— De ce? Îl întrebai eu. 

— Sefirul ăsta afurisit m-a copleşit cu cele mai grozave 
ameninţări. 

— Cine te-a pus să vorbeşti cu el? Doar nu putea să te 
vadă! 

— Dar putea să mă audă. 

— De ce n-ai stat liniştit? 

— Ai dreptate; însă când şi-a revenit în simţiri, a întrebat 
dacă e cineva aici şi eu i-am răspuns. De atunci mă 


chinuieşte mereu cu ameninţarea, că îmi va merge rău de 
tot, dacă nu-l voi dezlega în lipsa ta. 

— Şi din pricina asta ţi-a fost frică? Fii liniştit, căci omul 
ăsta nu mai poate face nici un rău. 

Hagi Halef îşi îndreptă atenţia asupra omuleţului care îi 
luase hainele şi zăcea acum la pământ, legat cobză. Se 
aşeză în faţa lui, plin de îngâmfare şi începu: 

— Îngăduie-mi să te salut, scump prieten al sufletului meu! 
Îmi eşti nespus de drag, cu toate că nici n-ar trebui să 
vorbesc cu tine, fiindcă din pricina lipsei tale de 
recunoştinţă am fost atât de întristat. Ştii ce vreau să spun? 

Omuleţul nu răspunse şi nici nu se mişcă. 

— Taci? Urmă Halef. Sihdi, fii atât de bun şi luminează faţa 
lui atât de frumoasă. De-abia aştept să mă înviorez, privind 
zâmbetul său drăgălaş. 

După ce îi făcui pe plac şi îndreptai lumina spre faţa 
omuleţului, Halef strigă: 

— Dar ce e asta? Cum a fost doborât la pământ, Sihdi? 

— Cu o lovitură pe care i-am dat-o eu. 

— Atunci l-ai omorât! Asta nu-i înfăţişarea unui om care şi- 
a pierdut cunoştinţa, ci a unui mort. 

La auzul acestor cuvinte, mă uitai mai de aproape la 
individ. Falca de jos îi atârna, gura îi era deschisă, iar ochii 
îi erau sticloşi şi fără viaţă, îl scuturai şi îl examinai apoi de 
aproape. 

— Mai trăieşte? Întrebă Halef. 

— Nu, e mort, răspunsei eu şi mă ridicai. 

— Atunci e aşa cum am spus; l-ai omorât. Lovitura ta a fost 
socotită pentru un om mai puternic, nu pentru o stârpitură 
ca asta. Dar nu-ţi face inimă rea. Nu tu, ci Allah a fost acela 
care ţi-a condus mâna. Tu nu eşti un ucigaş, ciun 
răzbunător al faptelor sale. Cine a tras adineauri? 

— EL. 

— În cine? 

— În mine. 

— Te-a nimerit? 


— Nu. 

— Atunci fii liniştit. Nu trebuie să te mustre cugetul. Ela 
vrut mai întâi să te omoare şi pentru asta şi-a luat 
pedeapsa. 

— Înainte de a trage, a mai încercat să mă înjunghie. 

— Tot fără a te nimeri? 

— Am simţit lovitura, dar rana nu cred să fie serioasă. 

Îndreptând lumina spre locul unde fusesem rănit, văzui că 
mâneca era plină de sânge. Şi Halef văzu asta şi strigă 
îngrijorat: 

— Eşti plin de sânge! Dezbracă repede haina. N-am linişte 
până când nu voi vedea dacă rana e primejdioasă sau nu. 

Îi făcui pe voie. Rana nu era gravă şi o legai cu o bucată de 
pânză pe care o găsirăm în încăperea alăturată. După ce 
isprăvirăm, Halef cercetă buzunarele mortului. 

— Ia te uită, Sihdi, am găsit tot ce mi-a furat, zise el 
mulţumit. Nădăjduiesc că tot aşa voi găsi şi biciul meu. Pe el 
îl voi căuta înainte de toate. Am să-l întreb pe sefir unde 
este. 

Acesta ne privea neîncetat, având pe faţă o expresie de 
nedescris; tăcu la toate întrebările lui Halef. Atunci hagiul îi 
trase cuțitul de la brâu, îi puse vârful la piept şi îl ameninţă: 

— Vreau să ştiu unde e biciul meu! Dacă nu-mi spui îndată, 
te străpung! Hai, spune, unde l-ai pus? 

Neprimind nici de data aceasta răspuns, Halef apăsă 
cuțitul, dar nu prea adânc, ci numai atât cât să pătrundă 
puţin vârful. Când simţi împunsătura şi neştiind până unde 
va merge hagiul, sefirul rupse tăcerea, se smuci într-o parte 
şi răspunse în sfârşit: 

— E aici, pederul l-a adus cu el. 

— Unde pot să-l găsesc? 

— Sus în gang; acolo e şi cuțitul tău. 

— Ce frumos răspunzi când ştiu cum să-ţi deschid gura! I- 
ai cercetat buzunarele, Sihdi? 

— Încă nu. 

— Să caut eu ce are în ele? 


— Vom face asta mai târziu. Deocamdată vreau să pun 
mâna numai pe un singur lucru. Îa-i cheia pe care o poartă 
sub haină, atârnată de gât. 

— Omule, ce te priveşte cheia mea?! Se răsti sefirul la 
mine. 

— Potoleşte-te, mieluşelule, zise Halef râzând. Uită-te bine 
la cuțitul ăsta; ţi-l înfig acuşi în carne, dacă nu stai liniştit. 

— La urma urmei puteţi s-o luaţi, afurisiţilor, că tot voi o să 
mi-o daţi îndărăt. Credeţi că aveţi de-a face numai cu mine, 
sau cu cei câţiva oameni care sunt aici; dar sunt atâţia, 
încât n-o să puteţi pleca din locul acesta fără să fiţi prinşi 
din nou. 

În timp ce Halef îmi dădu cheia pe care o pusei în buzunar, 
îi răspunsei: 

— Ştiu bine că nu eşti singur şi că mai ai treizeci de 
oameni. 

— Înghiţi-te-ar iadul! De unde ai aflat asta? 

— l-am văzut şi i-am numărat. 

— L-ai... văzut... şi... numărat? Repetă el cuvintele mele. 
Vrei să mă faci să cred că privirile tale pot trece prin ziduri 
şi grămezi de moloz? 

— Nu privirile mele, ci eu însumi. Eşti într-adevăr aşa de 
prost să crezi încă şi acum că am stat tot timpul aici, legat? 
Dacă ai fi avut minte să vii măcar o singură dată să vezi ce 
fac, atunci nu m-ai fi găsit unde m-ai lăsat. Îndată după ce ai 
părăsit încăperea asta, am plecat şi eu cu Pişkhidmet-başa. 

— Minţi! 

— Nu mint! Ne-am dus călare la Hilleh pentru a prinde pe 
peder şi pe tovarăşii lui şi am adus soldaţi care v-au 
împresurat. Te-am văzut şezând cu beduinii ghazai, pentru 
a preţui prada şi am auzit tot ce ai vorbit cu ei. Apoi ne-am 
întors aici şi ne-am legat singuri, ca să te amăgim. Doar ai 
auzit şi adineauri cât de multe ştiu şi numai faptul acesta ar 
fi trebuit să te încredinţeze că am fost plecaţi şi că am aflat 
ce planuri aveai pentru azi. 


— Nu mă poţi înşela. Tot ce spui e minciună, minciună şi 
iar minciună! 

— Puțin îmi pasă dacă mă crezi sau nu. 

— Nu eraţi voi proşti să vă legaţi iar singuri. 

— Am făcut-o numai ca să te înşelăm pe tine. N-ai văzut 
cât de repede m-am dezlegat când a fost nevoie? 

— Dar plecaţi n-aţi fost. Uşa era zăvorâtă pe dinafară. 

— E o dovadă a nesocotinţei tale că nu cunoşti drumurile 
care duc la ascunzătoarea ta. Priveşte! 

Dădui la o parte covoraşul soldatului - pe care îl vârâi în 
buzunar, spre a-il înapoia mai târziu - şi arătai spre gaura 
care se putea vedea: 

— Cunogşti de mult văgăuna asta şi tot nu ştii că tocmai de 
aici duce un drum spre libertate. Dar eu am văzut, de la 
început, că aici e o cale de scăpare. 

Privi ţintă spre colţul unde era gaura, fără să spună un 
cuvânt. Eu trăsei afară carabina mea, pe care el o văzu şi 
urmai: 

— Puşca asta n-am avut-o la mine, când m-aţi târât 
încoace. De unde am luat-o? Trebuie s-o fi adus de undeva! 
Dacă te mai îndoieşti şi acum, atunci, pentru prostia ta 
meriţi şi mai multă bătaie decât am hotărât să-ţi dăm. 

— la Bidadullah - oh, nedreptatea lui Dumnezeu! Strigă el. 

Apoi nu mai spuse nimic. Mirarea lui era atât de mare, 
încât parcă amuţise. Socotii că nu strică să-l lămuresc şi mai 
departe: 

— Adu-ţi aminte cât de hotărât ţi-am spus ce se va 
întâmpla. Asta am putut s-o fac numai pentru că ştiam 
dinainte că voi ieşi din închisoarea asta, mai repede decât 
îţi închipuiai, pe când tu susţineai că nu-i voi mai trece 
niciodată pragul. 

În sfârşit, nu se mai putu stăpâni şi izbucni: 

— Câine, porcule, diavol ce eşti! Acum înţeleg tot! Nu ţi-a 
spus nimeni ce ştii, ci tu ai tras cu urechea. Dar nu-ţi va 
folosi la nimic, căci mă voi elibera chiar acum şi te voi 
zdrobi! 


Ridică coatele în sus şi îşi apropie genunchii de trup, se 
îndoi, apoi se întinse cu toată puterea. Sforţarea lui n-avu 
însă nici un rezultat, căci legăturile ţinură bine şi în 
încordarea pe care o făcuse, funiile îi pătrunseră în carne şi 
nu putu să-şi stăpânească un țipăt de durere. 

— Nu te osteni degeaba, îi spusei eu. Ştiu să leg mai bine 
decât tine. Acela pe care îl leg eu, nu poate scăpa fără voia 
mea. Şi acum ţin să-ţi mulţumesc pentru graba cu care m-ai 
lămurit despre cele mai însemnate taine ale voastre. 

— Nu ştiu despre ce vrei să vorbeşti! Se răsti el la mine. 

— Despre sillani, îl lămurii eu. 

— Nimic, n-am spus nimic! 

— Despre emir-i-sillan. 

— Aşa ceva nici nu există! 

— Despre gul-i-şiraz. 

— E o născocire de-a ta. N-am auzit niciodată de ea! 

— Vasăzică, nici de bive-i-hakim? 

— Nu! 

— Sau despre schems-i-djamal? 

— Nu, nu şi iar nu! Acestea sunt nume născocite de tine, 
care nu înseamnă nimic! 

— Atunci şi cuvântul sill - adică „umbră” - e o născocire? 

— Da. 

— Dar o născocire nu se poate vedea cu ochii. 

— Nici nu vezi nimic. 

— Ba da! Văd ceva şi pentru că văd, nu poate fi numai o 
născocire. 

— Ce vezi? 

— Inelul de la mâna ta dreaptă. 

Văzui cum tresări de spaimă, se stăpâni însă şi răspunse 
cu un râs silit: 

— Asta e un inel ca toate inelele. 

— Noi doi ştim mai bine. E inelul „Umbrelor”, cu insigna 
rangului pe care îl ai între ei. 

— Câine! 


— Taci, îi curmai eu vorba. Fereşte-te să mai spui acest 
cuvânt. Dacă îl mai aud o dată, te învăţ eu cum trebuie să se 
poarte cineva cu un câine. la aminte ce-ţi spun! Fiindcă ştiu 
că în viaţa asta n-ai să mai ai nevoie de acest inel, mi-l vei 
da mie ca amintire a prieteniei noastre. 

— Nici nu mă gândesc! 

— Nu e nevoie să te gândeşti, o să fac aşa cum vreau eu; 
de gândurile tale nu mă sinchisesc. Dă-l încoace! 

Mă apropiai de el pentru a-i lua inelul. El îşi trase repede 
mâinile legate şi, tulburat la culme, răcni: 

— Nu te încumeta să mă atingi. Nu-ţi dau voie. 

— Ei, aş! Chiar dacă n-ai fi legat, nu mi-ar fi teamă de tine. 

— Inelul ăsta e fermecat şi-ţi va aduce pieirea. 

— Tocmai farmecul acesta vreau să-l cunosc. 

— Dacă strâng pumnul, nu vei putea să-mi iei inelul. Poate 
doar să-mi tai mâna... 

— Nu e nevoie de aşa ceva. Ajunge o singură strângere. 
Uite cum îţi voi deschide mâna asta cu aceeaşi uşurinţă cu 
care ţi-am însângerat-o pe cealaltă. 

Îi apucai încheietura cu stânga, iar cu dreapta îi strânsei 
mâna atât de tare, încât scoase un țipăt de durere şi o 
deschise. Ca o mişcare rapidă îi trăsei inelul de pe deget. 

— Aşa, zisei eu râzând. Îl voi purta ca amintire de la tine şi 
îţi voi rămâne recunoscător pentru bunăvoința cu care mi l- 
ai dat. Şi ca să-ţi dovedesc recunoştinţa mea, îţi voi arăta 
acum că gaura asta dă într-adevăr într-un gang care duce 
afară. 

Scoase un geamăt adânc şi păru cuprins de o furie atât de 
mare, încât nu mai fu în stare să se stăpânească. 
Şambelanul trebuia să mă ajute să curăâţ gangul de moloz, 
coborâi în el, mă târâi până la capăt şi spusei soldatului 
care aştepta acolo să-mi dea armele lui Halef, apoi mă 
întorsei în închisoare. 

Hagi Halef fu foarte bucuros când văzu ce îi aduc. 

— Sihdi, abia acum mă simt iar om, zise el. Cât timp n-ai 
decât cele două mâini, eşti la cheremul oricui are o 


încărcătură de pulbere în puşcă. Acum însă, am ce-mi 
trebuie şi sunt gata să mă iau la luptă cu toţi sefirii din 
lume. Priveşte-l pe ăla de colo! N-are să mai facă gălăgie. 

Văzui că i se astupase gura sefirului cu o cârpă şi întrebai 
pentru ce se luase această măsură. 

— După ce ai coborât în gang, a început iar să ne 
batjocorească; credea poate că eu am să fiu mai răbdător 
decât tine. Atunci am rupt două fâşii din haina lui, din care 
una i-am vârât-o în gură, iar pe cealaltă am legat-o pe 
deasupra. Dacă înainte spunea ce gândea, acum o să aibă 
prilejul să se gândească ce vrea să spună. Ce facem acum? 
Sunt iar înarmat şi gata la orice. 

— Am prins pe căpetenie, să ieşim afară ca să punem 
mâna şi pe oamenii lui. 

— Bine zici! Ce bucurie pe ei când vor vedea că în locul lui 
apar doi oameni atât de viteji ca noi! leşim prin gaură? 

— Nu. Mergem prin gang, să-i luăm pe la spate. Mai 
înainte însă, trebuie să ne asigurăm mai bine de sefir. 

— Cum? 

— Îl vom lega în aşa fel, ca să se sugrume dacă face o 
încercare să se elibereze. Aduceţi-l după mine. 

Halef şi şambelanul îl târâră în încăperea de la mijloc. Eu 
lăsai uşa de sârmă în jos şi împinsei zăvorul. Căutarăm pe 
urmă o frânghie bună şi după ce o găsirăm, rezemarăm pe 
sefir de zăbrele şi-l legarăm astfel că frânghia îi înconjura 
gâtul, aşa că la o sforţare mai mare de a se elibera, ar fi fost 
strâns de gât. 

După ce isprăvirăm treaba şi luai lumânarea pentru a 
porni înaintea celorlalţi, şambelanul mă opri, spunându-mi: 

— Ziceai că vrei să prinzi pe oamenii sefirului. Vrei să faci 
asta chiar acum, effendi? 

— Da. 

— Şi eu să te însoțesc? 

— Bineînţeles! Sau vrei să rămâi singur aici? 

— Nu, ferească-mă Allah! Nici mort nu rămân, cu atât mai 
puţin viu! Dar ia spune, va trebui să ne luptăm? 


— Se prea poate. 

— Şi eu o să iau parte la luptă? 

Se vedea că-i era frică şi, pentru a-i mări teama, îi spusei: 

— Înţeleg prea bine, că de-abia aştepţi să te poţi răzbuna, 
în sfârşit. Mi-ai spus că eşti un războinic foarte viteaz şi ne 
pare foarte bine că prin vitejia ta ne va fi mai uşor să ieşim 
noi învingători. 

— Da, aprobă şi Halef, foarte serios. Avem nevoie de un 
erou ca tine, căci vom avea de înfruntat o adevărată ploaie 
de gloanţe. 

— O ploaie de gloanţe?! Din toate părţile? Întrebă fricosul, 
speriat. 

— Da. 


— Atunci... a... tunci... o să aibă loc... o luptă... foarte 
frumoasă, dar îmi pare rău că nu, pot lua parte la ea. 

— De ce nu? 

— Vedeţi doar ca n-am arme; sunt deci silit să rămân aici 
până când mi se vor da înapoi puşca şi pistoalele care mi-au 
fost luate. 

— De asta nu te îngriji, căci se vor găsi arme şi pentru tine 
şi dacă nu, effendi al meu îţi va împrumuta unul din 
pistoalele lui. 

— Asta nu se poate, fiindcă eu nu ştiu cum să umblu cu 
astfel de pistoale. 

— Îţi va arăta el. 

— Vezi că am făcut jurământ să nu mă folosesc decât de 
armele mele... Vedeţi dar că nu vă pot da nici un ajutor. 

— Ne pare rău, foarte rău, căci e păcat de jurământul 
acesta atât de frumos şi plin de vitejie! Tu ce spui, Sihdi? 

— Când vom ajunge în Persia, am să povestesc acolo de 
vitejia asta şi de jurământul care îl împiedică să şi-o 
dovedească. Acum haideţi! 

Oricât aş fi dorit să cercetez încăperile, totuşi trebuia să 
renunţ deocamdată. Luminai calea şi trecurăm din 
încăperea numărul trei în aceea cu numărul unu, unde 
văzurăm treptele care duceau spre gang. Deoarece era de 
aşteptat ca acolo să se afle oamenii de încredere ai 
sefirului, am fost nevoit să sting lumina. Urcarăm scara pe 
dibuite, ca înainte, în urma mea Halef, apoi persanul. Când 
ajunserăm în gang, era întuneric, însă departe, înaintea 
noastră, se vedea o zare de lumină. Era intrarea, care era 
deschisă. Vrusei să înaintez, dar mă împiedecai de nişte 
lucruri care îmi stăteau în drum. Erau saci, lăzi şi baloturi, 
aşadar mărfurile de contrabandă care fuseseră aduse acolo. 

— Aş vrea să ştiu pentru ce s-a închis aşa drumul prin 
gang cu lucrurile acestea? Întreba Halef în şoaptă. 

— Nu poţi să-ţi închipui? 

— Nu. De ce n-au fost duse îndată în jos pe scară? 


— Pentru că nu era îngăduit tuturor membrilor din ceata 
contrabandiştilor să cunoască încăperile de jos şi drumul 
care duce la ele. Probabil că cei mai mulţi dintre ei nici nu 
ştiu de gang. Au voie, pesemne, să vină în ruină numai până 
la un anumit loc, până unde duc lucrurile. Vreo câţiva mai 
cunosc poate şi gangul, dar nimic mai mult. Aduc lucrurile 
până aici şi numai foarte puţini ştiu de încăperile de jos. 
Aceştia duc mărfurile până acolo şi, după trebuinţă, li se 
destăinuiesc şi alte secrete. Aşa îmi închipui eu că stau 
lucrurile şi fără îndoială că aşa şi este. 

— Noi ce facem? Dacă ne vom căţăra peste grămezile 
acestea, facem zgomot. 

— Chiar acum am descoperit că aici, în partea stângă, de-a 
lungul zidului, a fost lăsată o potecă îngustă de trecere; noi 
amândoi ne vom folosi de ea. Şambelanul va rămâne însă pe 
loc şi va aştepta până când ne vom întoarce să-l luăm. 

— Vă întoarceţi repede? Întrebă el. 

— Asta n-o pot şti încă. 

— Cred că nu va dura prea mult. 

— Nu cumva ţi-e frică? 

— Oh, nu, effendi, cunoşti doar îndeajuns vitejia mea! 

— Cum să nu! Aşteaptă deci aici până când ne înapoiem. 

— Bera'i Khuda - pentru Dumnezeu, dar dacă se întâmplă 
ceva până când vă întoarceţi?! 

— Suntem încredinţaţi de vitejia ta şi ştim că te vei apăra 
dârz. 

Ne strecurarăm fără zgomot între zid şi baloturi, spre 
ieşire. Cu cât ne apropiam de aceasta, cu atât mai puternică 
devenea lumina şi văzurăm că în vremea asta se făcuse ziua 
mare. Timpul trecuse mai repede decât ne putuserăm da 
seama. 

Deodată mi se păru că aud glasuri omeneşti. Mă oprii în 
loc şi ascultai. Da, erau voci înfundate care se auzeau 
dinspre ieşire. Ne furişarăm mai departe si, după ce 
trecurăm de un balot mare, puturăm vedea pe cei care 
vorbeau. Erau trei inşi care şedeau jos unul lângă altul şi 


priveau afară. Păreau să fie tulburaţi dintr-o pricină 
oarecare. Cu cât ne apropiarăm, cu atât mai bine puturăm 
desluşi ce vorbesc. Când nu mai eram despărțiți de ei decât 
prin doi saci, auzii lămurit pe unul din ei spunând: 

— Nu, acum nu ne putem cobori la el. Ştiţi doar că cel ce 
nu ascultă, e pedepsit cu moartea. 

— Dar o întâmplare atât de neaşteptată! Poate ne va 
pedepsi tocmai pentru că nu i-am dat de veste. 

— Ai dreptate, încuviinţă al treilea. La urma urmei ce ne 
privesc câinii ăştia de ghazai? Se pare că numai pe ei i-au 
urmărit. 

— Ba mie mi-e teamă că şi pe noi, răspunse al doilea. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că soldaţii nu pleacă. Au împresurat tot locul, aşa 
că nimeni dintre noi nu poate scăpa. Aşadar, aş fi de părere 
să înştiinţăm pe sefir. 

Dacă se primea propunerea lui, atunci am fi fost 
descoperiţi într-o situaţie în care nu puteam să ne mişcăm 
liberi. Trebuia deci să le-o luăm înainte; şoptii hagiului: 

— Apucă-l tu pe cel din stânga cu amândouă mâinile de 
gât, să nu poată ţipa. Totul trebuie să se facă pe tăcute. Eu 
îi înhaţ pe ceilalţi doi. 

— Să-i omoram? Întrebă el. 

— Dacă nu va fi neapărată nevoie, atunci nu. Căluşuri şi 
frânghii avem destule aici. 

leşirăm de după saci şi, pe când Halef îl apucă pe unul din 
ei, eu doborâi pe al doilea cu o lovitură de pumn şi înhăţai 
pe celălalt de gât, îi dădui şi acestuia o lovitură în tâmplă, 
şi-l lăsai în nesimţire. Pe cel pe care îl ţinea Halef de gât îl 
legai bine, apoi îi îndreptai cuțitul spre piept, ameninţându- 
|: 

— Să nu scoţi o vorbă că te străpung! Halef fă trei căluşuri 
din turbanul lui, cu care le vom astupa gura să nu poată 
striga. 

— Cu cea mai mare plăcere, effendi, răspunse hagiul. Dacă 
ticălosul nu cască botul de bunăvoie, atunci... 


Se opri deodată; privirea lui se îndreptase spre peretele 
celălalt, pe care nu-l luaserăm încă în seamă. Ochii lui 
străluciră de bucurie şi urmă: 

— Hamdulillah! Văd acolo gârbaciul şi cuțitul meu! Acum 
cucerirea tuturor ruinelor Babilonului şi de pe întreg 
pământul e doar o jucărie pentru noi! 

Îşi luă întâi biciul lui drag şi apoi tăie în bucăţi turbanul 
contrabandistului şi-i astupă gura cu una din ele. Ceilalţi doi 
fură legaţi şi ei şi li se puseră căluşuri; pe urmă puturăm să 
ne îndreptăm atenţia în afară. 

Ceea ce văzurăm era cât se poate de interesant. Pentru a 
nu fi observați, ne apropiarăm de capătul gangului cu mare 
băgare de seamă şi zărirăm la vreo treizeci de paşi de noi, 
lângă drumul acoperit de dărâmături, care ducea în jos, 
vreo cincisprezece inşi, ce se ascunseră acolo după 
mormanele de ziduri. Nu voiau să fie văzuţi de soldaţi, ce se 
aflau încă în poziţia indicată de mine şi de sergent. Acesta 
stătea în mijloc şi privea spre ridicătura unde ne aflam noi. 
În faţa lui se aflau două şiruri de oameni întinşi la pământ, 
pe care soldaţii îi păzeau cu mare străşnicie. După cum 
puteam să văd de unde eram, am presupus că sunt legaţi. 

Numărai cincisprezece inşi, probabil beduinii ghazai. 
Depărtarea era prea mare ca să pot deosebi îmbrăcămintea 
lor şi cu atât mai puţin trăsăturile chipurilor, dar ei trebuie 
să fi fost. 

Cum făcuse oare Amuhd Mahuli de pusese mâna pe ei? 
Halef îmi urmări privirile; el văzuse bineînţeles acelaşi lucru 
Şi zise: 

— Sunt o mulţime de soldaţi acolo. Cum au venit aici? De 
altminteri nici nu mi-ai spus ce s-a mai întâmplat de când ai 
sărit în apă. Vei înţelege, cred, că tare aş vrea să aflu tot! 

— Vei afla, deoarece văd că acum am timp de povestit. 

— N-ai să fii împiedicat de ticăloşii aceia de acolo? Întrebă 
el, arătând spre contrabandişti. 

— Nu cred, căci presupun că n-au voie să vină încoace. 

— De ce să n-aibă voie? 


— Ca să nu cunoască gangul. Dacă le-ar fi fost îngăduit să 
vină până la el, atunci n-ar sta acolo unde sunt acum, ci s-ar 
fi retras înăuntru, unde ar fi fost mai bine ascunşi decât 
afară. 

— Aşa e. Se văd înconjurați, însă fără ordinul sefirului n-au 
voie să facă nici o mişcare. Acum aşteaptă întoarcerea lui 
din ruină. Ce ochi au să facă când vom apărea noi în locul 
lui! Mă bucur de pe acum. Dar voiai să-mi povesteşti ce ţi s- 
a întâmplat. 

Ne aşezarăm jos şi eu îi povestii ce se petrecuse. 
Bineînţeles că nu scăparăm din ochi pe cei din faţa noastră, 
dar nimic nu mă întrerupse în timpul povestirii mele. Halef 
tăcea şi asculta cu luare-aminte. Când isprăvii de istorisit 
chicoti mai întâi pe înfundate, apoi zise: 

— Sihdi, tu ai nas? 

— Dacă îmi dai tu voie să am, da! Răspunsei eu. 

— Atunci să te ciupeşti de el, de câte ori îţi va mai da în 
gând să-mi faci mustrări pentru aşa-zisa neprevedere a 
mea. Cum a fost cu putinţă să mă iei drept ticălosul care s-a 
îmbrăcat cu hainele mele? Te-ai făcut de râs. Dacă stima şi 
dragostea mea pentru tine n-ar fi atât de mare, atunci 
respectul meu s-ar irosi pe loc. Cum să lămuresc eu 
Hannehei, cea mai drăgălaşă dintre toate frumuseţile 
pământului şi lui Kara Ben Halef, fiul şi însoţitorul meu, 
greşeala pe care ai făcut-o? Amândoi vor clătina atât de 
mult capul, până când capetele lor vor cădea de pe trup. 
Mă gândesc şi la Emmeh, care e singura podoabă a 
haremului tău. Ce va spune când va afla ce-ai făcut în 
noaptea asta? Dar stai, că nu e tot; mă gândesc la ceva şi 
mai rău. 

— La ce? 

— Ştiu că scrii cărţi în care povesteşti toate întâmplările 
noastre. Gândeşte-te la nenumăraţii oameni care vor afla pe 
calea asta că în creierul tău sunt câteva păţanii, care au 
nevoie de corectări. Asta nu e râu pentru tine? Vreau să-ţi 
dovedesc însă că-ţi sunt cu adevărat prieten şi-ţi dau voie 


nu scrii nimic despre astea în cărţile tale; cer însă, în 
schimb, ca nici tu să nu mai cauţi la mine astfel de păţanii 
care au nevoie de modificări. Şi acum, nu mai fi supărat! Nu 
e nici un om care să nu facă greşeli în viaţa lui, aşa că nu 
trebuie să deznădăjduieşti nici tu. Vreau să te mângâi şi de 
aceea îţi spun că, altfel, te-ai purtat destul de bine. Îmi 
place să recunosc întotdeauna adevărul. Pederul şi tovarăşii 
lui sunt la închisoare; pe sefir am pus mâna; ghazaii zac 
colo, legaţi şi acum e vorba să mai prindem şi pe aceşti 
cincisprezece contrabandişti. În ce chip crezi că vom putea 
face asta mai bine? 

— Pe mine mă întrebi, Halef? 

— Pe cine altul? 

— Din partea mea pe oricine altul. 

— De ce? 

— Cine are nevoie de „corectări” ca mine, nu poate da 
sfaturi în împrejurări atât de însemnate. Socot că e mai 
bine să iei tu locul meu şi să duci afacerea la bun sfârşit. 

Se scarpină la ceafă şi răspunse: 

— Da, aşa eşti tu. Nu rabzi nici o mustrare, cu toate că 
mustrarea e străbunica îndreptării. Dacă iau în mână 
afacerea, atunci eu voi fi acela care va culege toate laudele 
şi cinstea, iar tu nu vei putea spune în cărţile tale nimic 
altceva decât că ai luat parte la toate. Asta nu se poate. Ca 
ocrotitor al tău, ţin să fii prețuit şi stimat ca tovarăş al meu; 
asta se va întâmpla însă numai dacă te las să faci cum crezi 
tu de cuviinţă. Aşadar poţi să hotărăşti, în toată liniştea, ce 
avem de făcut. Lucrurile au să meargă bine, căci te voi 
ajuta cu credinţă şi ştii că te poţi bizui pe mine. 

— Îţi mulţumesc, scumpul şi devotatul meu prieten. 
Urechea mea e încântată de cuvintele tale şi inima 
bucuroasă de bunăvoința ta. Fiindcă îmi dai voie, îmi voi 
încorda mintea-mi mărginită şi voi găsi calea pe care... 

— Nu, Sihdi, mărginit nu eşti, îmi curmă el vorba cu 
convingere. Nici n-am vrut să spun şi nici n-am spus aşa 
ceva. Mintea ta o întrece pe a mea în lungime, numai în 


lăţime n-o ajunge, deci de aşa ceva nici nu poate să fie 
vorba. Să ai încredere în tine şi atunci vei găsi calea cea 
bună. Mă ai doar şi pe mine, pe Halef al tău cel credincios. 

— Bine. Că te ştiu lângă mine, asta îmi dă curaj. Cu 
ajutorul înţelepciunii şi al sfaturilor date totdeauna aşa de 
nimerit, voi găsi mijlocul să punem mâna pe contrabandişti 
fără prea mare primejdie pentru noi. 

— Dar dacă se împotrivesc? 

— Cum să se împotrivească fără arme? 

— În orice caz au. Cuţite şi la unii văd chiar pistoale. 

— Cuţitele le pot fi de folos numai în lupta corp la corp, noi 
însă nu-i vom lăsa să se apropie. lar de departe nu ne pot 
ajunge gloanţele rablelor lor de pistoale. Puşti văd că n-au; 
pesemne că le-au lăsat undeva. Vreau să văd dacă nu le au 
pe aici prin apropiere. 

Mă întinsei la pământ, mă târâi afară şi văzui că nu mă 
înşelasem. Puştile erau rezemate de zidul din stânga 
intrării. În dreapta se afla o grămadă de cărămizi, care erau 
fără îndoială pentru închiderea găurii prin care ieşisem eu. 
Mă furişasem afară cu partea dinainte a trupului, fără să fi 
fost văzut; tocmai voiam să mă retrag, când unul din 
contrabandişti se întoarse şi se uită în sus. Mă zări şi 
recunoscu îndată că eram străin de banda lor. Scoţând un 
strigăt, atrase luarea-aminte a tovarăşilor lui asupra mea. 
Sării repede în picioare, luai carabina din gang şi o 
îndreptai spre ei. Halef îmi urmă la iuţeală pilda. 

— Effendi, îl auzii strigând, effendi! A scăpat! Allah să ne 
ocrotească! 

Se ridicaseră, aşa că puteam fi văzuţi de sus. Se gândeau 
numai la Halef şi la mine, nu însă şi la soldaţi, de care 
voiseră să se ascundă. Le strigai: 

— Staţi pe loc că tragem! Cine se mişcă, va fi împuşcat! 

— Ba eu te voi împugşca întâi! Strigă unul din ei, ridicând 
pistolul şi descărcându-l asupra mea. Alţi trei făcură la fel, 
dar niciunul nu nimeri ţinta. 


— Aţi îndrăznit să trageţi asupra noastră, răspunsei eu. 
Bine. Acum luaţi-vă pedeapsa. Vă voi dobori, împuşcându-vă 
în genunchi. Băgaţi de seamă! 

Am tras de patru ori repede una după alta şi cei patru 
contrabandişti se prăbuşiră cu genunchii zdrobiţi, scoțând 
ţipete de durere. Cu atât mai tăcuţi erau ceilalţi. Nu mai 
văzuseră niciodată să se tragă atât de repede patru focuri 
dintr-o puşcă şi rămaseră buimăciţi. Haletf se folosi de 
zăpăceala lor, pentru a le ţine una din predicile lui: 

— De ce căscaţi aşa ochii şi gurile? Puşca lui effendi e 
fermecată şi dacă vrea poate să tragă cu ea zece mii de ani 
fără să înceteze şi fără să aibă nevoie s-o încarce. Aţi mai 
văzut de asemenea că gloanţele lui nu dau greş. Toţi care 
au fost aici, în ruină, sunt acum în puterea noastră. N-aveţi 
altceva mai bun de făcut, decât să vă predaţi, căci împotriva 
puştii fermecate nu puteţi face nimic. Effendi. Arată-le cât 
de repede ies gloanţele din puşca ta şi cât de bine nimeresc 
ținta! 

— Da, vreau să le arăt asta, răspunsei eu. Unsprezece din 
voi mai sunt în picioare. În toate cele douăzeci şi două de 
picioare ale voastre voi descărca câte un glonte şi voi 
nimeri unde trebuie. 

Am pus puşca la ochi, dar în aceeaşi clipă toţi se lăsară la 
pământ, îşi ascunseră picioarele cu veşmintele sau cu 
mâinile şi răcneau cât îi ţinea gura. Cei răniţi urlau şi mai 
tare ca ceilalţi. 

Bineînţeles că privirile tuturor erau îndreptate asupra 
noastră, aşa că nu văzură ce se petrecea jos, în faţa ruinei. 
Sergentul auzise împuşcăturile şi mă zărise. Îşi dăduse 
seama că mă aflam în luptă cu potrivnicii noştri şi poruncise 
soldaţilor săi să urce spre ruină. Aceştia alergară cât putură 
mai repede, fără să fie văzuţi de contrabandişti, ale căror 
priviri, după cum am spus, erau îndreptate asupra noastră. 
Sergentul fusese atât de prevăzător să nu lase pe soldaţi să 
înainteze unul după altul, ci toţi în rând, aşa că nici acum nu 
putea să scape vreunul din contrabandişti. 


Cei patru răniţi înjurau şi se văitau de durere. Ticăloşii 
erau laşi şi de aceea sefirul nu-i întrebuinţase pe ei la atacul 
caravanei lui Pişkhidmet-başa, ci pe beduini. Pentru a le 
ţine atenţia îndreptată asupra noastră şi a nu-i lăsa să se 
uite înapoi, hagiul le ţinu o cuvântare, prin care voia să-i 
convingă că sunt drojdia omenirii, iar noi cei mai mari sfinţi 
şi eroi. Îşi ajunse cu desăvârşire scopul, căci, cu mult 
înainte de a-şi sfârşi cuvântarea, sergentul şi ajunsese cu 
oamenii săi în faţa dărâmăturilor, în dosul cărora se aflau 
contrabandiştii. De aceea Halef se opri din vorbă şi îmi 
spuse: 

— Soldaţii au venit şi îmi pare rău că trebuie să-mi 
întrerup cuvântarea tocmai la mijlocul ei. Acum e rândul 
tău, vorbeşte mai departe. 

— Nici prin gând nu-mi trece; va fi de ajuns dacă voi face 
un semn cu mâna. 

Sergentul, care venise cu oamenii săi pe nesimţite până în 
spatele contrabandiştilor, îşi îndreptase privirile 
întrebătoare spre mine. Îi făcui un semn, el dădu o 
comandă şi soldaţii se năpustiră asupra contrabandiştilor, 
atât de speriaţi de acest atac neaşteptat, încât nici nu le mai 
trecu prin gând să se împotrivească. Nici nu mai fu nevoie 
de ajutorul nostru, aşa că asistarăm la toată scena ca simpli 
spectatori. Numai Halef, neastâmpărat ca argintul viu, nu 
se putu stăpâni să nu zică: 

— Am văzut în gang o frânghie din fire de palmier cu care 
voi putea lega pe ticăloşii ăştia într-un şirag, ca pe nişte 
curmale. Mă duc să aduc frânghia. 

Se duse în gang, de unde se întoarse nu numai cu frânghia 
cea lungă, dar şi cu o mulţime de capete de sfoară pe care 
le găsise acolo şi le dădu acum soldaţilor. Era interesant de 
văzut cum supraveghea legarea prizonierilor care vroiau să 
se împotrivească. Când isprăviră treaba, cei legaţi fură duşi 
de acolo într-un şir lung. Pe răniţi, însă, trebuiră să-i poarte 
pe sus. Cei trei pe care îi surprinsesem la intrarea gangului, 


au fost luaţi împreună cu ceilalţi. Când coloana se puse în 
mişcare, sergentul se apropie de mine şi mă întrebă: 

— Effendi, cum ţi-a fost cu putinţă să vii până aici? Când 
te-ai despărţit de mine, te-ai îndreptat doar spre partea 
cealaltă a ruinei. M-am mirat când te-am văzut apoi aici. 

— M-ai recunoscut îndată? Îl întrebai eu. 

— Da. Noi ocupaserăm atât de bine suişul, spre ruină, 
încât era cu neputinţă să fi trecut prin rândurile noastre. 

— Îţi voi povesti poate mai târziu, cum am putut zbura 
până aici. 

— Să zbori? Nu, de zburat e sigur că n-ai zburat. Văd aici 
o intrare, poate e şi de partea cealaltă una pe care ai 
descoperit-o. Ai intrat pe acolo şi aşa ai putut ajunge până 
la noi. 

— Lasă că o să afli mai târziu. Deocamdată spune-mi, cum 
ai reuşit să pui mâna pe beduinii ghazai? 

— Foarte lesne. I-am pândit până când s-a îndepărtat 
persanul, prietenul sangeakului. Credeam că i-ai zdrobit 
mâna, dar rana se pare că n-a fost atât de gravă, căci, deşi 
era bandajat, putea să mişte degetele. 

— Da, asta am văzut şi eu. 

— După ce se depărtase el, se pregătiră şi ghazaii de 
plecare. La împărţirea prăzii li se dăduseră lor caii şi 
cămilele din caravana lui Pişkhidmet-başa. Dacă îi lăsam să 
încalece, cel puţin câteva din animale ar fi fost pierdute, aşa 
că trebuia să-i împiedic cu orice preţ. Îmi strânsei deci 
repede oamenii şi ne repezirăm atât de neaşteptat asupra 
lor, încât se speriară ca şi contrabandiştii acum. Câţiva care 
se împotriviră, au fost doborâţi în repeziciunea cu care îi 
atacasem. Bineînţeles că asta nu s-a putut face fără zgomot, 
aşa că contrabandiştii fură preveniţi. Trebuii deci să refac 
linia de împresurare, spre a nu-i lăsa să scape. Îşi dădură 
repede seama că sunt înconjurați şi se retraseră pe înălţimi, 
de unde nu se încumetară însă să ne atace. Ce s-a întâmplat 
pe urmă, ştii şi tu. Numărul lor îţi era cunoscut şi mi-ai pus 
condiţia să nu las pe niciunul să scape. Totuşi lipseşte 


persanul şi încă un om, dar nu cred să fie vina noastră. Sunt 
încredinţat că nu le-a fost cu putinţă să se strecoare printre 
noi. 

— Nu te îngriji de răsplata ta. Pe ăştia doi i-am prins noi. 

Faţa lui, cam îngrijorată până atunci, se însenină. Zâmbi 
şiret şi-mi spuse: 

— Atunci dă-mi voie să te întreb eu: a scăpat vreunul? 

— Îi avem pe toţi în mână. 

— Atunci condiţia pusă de tine e îndeplinită? 

— Da. 

— Fiindcă tu însuţi ai pomenit adineauri cuvântul 
„răsplată”, n-ai să fii supărat dacă îţi amintesc şi eu de ea? 

— Nu sunt supărat deloc. Ai tot dreptul să-mi aduci aminte 
de făgăduiala mea. Altceva este dacă eşti încredinţat sau nu 
că mă voi ţine de cuvânt. 

— Să dea Allah să fie aşa! Exclamă el, răsuflând adânc. 

— Hm, pari să nu fii chiar aşa de sigur! 

— Iartă-mă, effendi. Tu eşti un om vestit, te afli sub 
ocrotirea padişahului - Allah să-l binecuvânteze - şi-ţi este 
îngăduit să scrii rapoarte pe care, fără îndoială, că le va citi 
seraskirul. 

De asemenea am văzut cât de prietenos a vorbit paşa din 
Stambul cu tine. Sunt deci încredinţat că propunerile tale 
vor fi luate în seamă de stăpânire, dar... dar... 

— Dar ce? 

— Îmi dai voie să vorbesc deschis? 

— Da. 

— N-ai să te superi pe mine? 

— Nu. 

— Că voi fi avansat chiar acum îndată la gradul de 
bimbaşă, asta... asta... 

— Vorbeşte mai departe. 

— Asta nu cred că ai s-o poţi face. 

— De ce nu? 

— Mai întâi de toate eşti creştin, pe când ofiţerii superiori, 
care au să hotărască de soarta mea, sunt musulmani. 


— Bine. Şi apoi? 

— Apoi nu poţi avea nici o înrâurire acum, fiindcă raportul 
tău nici nu este încă în mâinile seraskirului. 

— Dacă asta e toată îndoiala ta, atunci afacerea cu 
bimbaşa nu stă rău deloc. Eu nu făgăduiesc niciodată ceva, 
dacă nu sunt sigur de tot că mă pot ţine de cuvânt. De 
seraskir n-am nevoie azi. Şi tocmai pentru că sunt creştin, 
poţi să te bizui şi mai mult pe cuvântul meu, decât dacă aş fi 
mahomedan. Ţi-am spus: dacă nu va scăpa niciunul din cei 
treizeci şi cinci de oameni, atunci vei deveni îndată bimbaşă 
şi cuvântul meu e cuvânt. 

— Allah! Gândeşte-te, effendi, că n-a scăpat niciunul! 

— Mă gândesc. 

— Atunci ar trebui să fiu acum bimbaşă. 

— Chiar eşti. 

— Dar nu văd şi nu simt nimic despre aşa ceva. 

— Atunci priveşte aici şi vei vedea şi vei simţi. 

Scosei documentul primit de la Osman-paşa şi i-l dădui. Îl 
luă şi-l citi. Mă aşteptasem la o izbucnire zgomotoasă şi 
entuziastă de bucurie, dar mă înşelasem. După ce isprăvi de 
citit, rămase nemişcat şi privi tăcut înaintea lui. Apoi se 
cutremură uşor şi lacrimi se prelinseră pe faţa lui slabă şi 
arsă de soare. În cele din urmă căzu în genunchi, împreună 
mâinile, le ridică în sus şi începu să se închine: 

— Slavă şi mărire 'Ţie Doamne, stăpânitorul lumii, 
îndurătorul, care va domni în ziua judecății. Ţie ne plecăm, 
Ţie ne rugăm să ne duci pe drumul cel drept, pe drumul 
celor care se bucură de îndurarea Ta şi nu pe drumul celor 
împotriva cărora îndrepţi mânia Ta şi a celor rătăciţi! 

Era prima sură a Coranului, „sfânta Fatiha”, începutul, 
numit şi „mama Coranului”. Ea e ca la noi creştinii Iatăl 
nostru, rugăciunea de căpetenie a mahomedanilor şi se 
spune ca introducere la alte rugăciuni. Apoi el urmă: 

— Îţi mulţumesc, Doamne, că Te-ai îndurat de mine şi mi-ai 
dat binecuvântarea Ta! Era întuneric în sufletul şi în inima 
mea. Marea întristării mă cuprinsese şi valurile îngrijorării 


îmi ajunseseră până la buze. M-am închinat Ţie şi păreai că 
nu mă auzi, Te-am strigat şi am crezut că nu vei veni. Însă 
Tu văzuseşi nevoia mea, auziseşi cuvintele mele şi ai 
aşteptat numai timpul potrivit pentru a-mi arăta bunătatea 
Ta. Acum a venit clipa fericirii; iubirea 'Ta s-a îndurat de 
nenorocirea mea şi milostivirea Ta s-a revărsat asupra mea. 
Acum sunt la picioarele Tale şi-mi ridic privirile spre Tine, 
pentru a-ţi mulţumi. Numele Tău fie binecuvântat şi 
îndurarea 'Ia fie lăudată în vecii vecilor, Amin! 

Apoi se ridică, îmi luă amândouă mâinile şi zise: 

— Effendi, eşti om ca toţi oamenii şi totuşi solul lui Allah, 
pe care l-a trimis să-mi aducă împlinirea rugii mele de toate 
zilele. lartă-mă dacă m-am îndoit că te vei ţine atât de 
repede de cuvânt. M-ai scăpat de la mare ananghie, acum s- 
au spulberat toate grijile şi te rog să-mi dai voie să mă rog 
în fiecare zi pentru tine, împreună cu toată familia mea. 
Allah nu va socoti că e un păcat, dacă un musulman se 
roagă pentru un creştin. 

— Un păcat?! Dimpotrivă; rugăciunea ta o va asculta Allah 
cu îndoită plăcere. În sura a douăzeci şi doua stă scris: „Nu 
vezi că toţi din ceruri şi de pe pământ cinstesc pe 
Dumnezeu?” Nu-ţi închipui că numai religia ta e cea 
dreaptă. Şi dacă ar fi, cu atât mai mult ar trebui să te rogi 
lui Allah pentru acei care sunt de altă credinţă. Eu mă rog 
în fiecare zi pentru toţi oamenii care nu sunt creştini, deci şi 
pentru tine. Şi când mi-ai povestit de nevoile şi de grijile 
tale, m-am hotărât să te ajut, fără să mă gândesc că în ochii 
mei eşti un necredincios. Aşadar poţi să te rogi pentru mine 
cu sufletul împăcat. Nimeni n-are mai mare nevoie decât 
mine, ca să se roage cineva pentru el. 

— Da, effendi, aşa o să fac. Şi acum spune-mi, ce trebuie 
să mai facem? 

— Eu mai am treabă cu Halef aici sus. Tu însă du-te la 
oamenii tăi şi păzeşte bine pe prizonieri, căci eşti 
răspunzător să nu lipsească niciunul când va veni generalul. 

— Care general, Osman-paşa? 


— Da. 

— Vine încoace? 

— Nădăjduiesc că da. Trimite un om călare la dânsul, la 
Hilleh. Omul îi va servi de călăuză până aici. 

— Voi trimite pe cel mai bun călăreț al meu. Încă o 
întrebare, effendi. N-ai să te superi dacă ţi-o pun? 

— Ştiu că n-ai să mă întrebi nimic ce nu-mi place. Aşadar 
vorbeşte. 

— Mă gândesc la făgăduiala pe care ai făcut-o soldaţilor 
mei... 

— Ah, piaştrii! 

— Da. Nu fi supărat că îţi aduc aminte de ei. Le doresc din 
toată inima o asemenea bucurie, cum n-au mai avut-o 
niciodată. Eu sunt mulţumit, aşa că aş dori să fie şi ei la fel. 

— Grija cu care te gândeşti la dânşii nu-ţi poate face decât 
cinste. Îţi spun, deci, că şi de data asta, mă voi ţine de 
cuvânt. Ei îşi vor primi banii. 

— Îmi dai voie să le-o spun? 

— Da. 

— Îţi mulţumesc. 

Plecă, însă după câţiva paşi se întoarse şi zise: 

— Effendi, dacă în inimile tuturor creştinilor ar sălăşlui 
aceeaşi iubire şi bunătate ca într-a ta, atunci religia ta ar 
putea să devină foarte primejdioasă pentru a noastră. Allah 
să te binecuvânteze şi să te ocrotească. 

După ce îşi descarcă sufletul cu această mărturisire, plecă 
spre soldaţii săi. 

5. Înapoierea la Hilleh. 

Privirile noastre urmăriră pe bătrân - acum atât de voios - 
până când ajunse jos. Eram adânc mişcat de rugăciunea pe 
care o rostise şi de felul în care vorbise. Halef de asemenea 
era emoţionat şi spuse: 

— Încă unul pe care l-ai făcut fericit, Sihdi. Eu ştiu mai 
bine ca el cât de primejdioasă este, pentru credincioşii 
Profetului, iubirea aproapelui pe care o propovăduieşti. În 
loc să te convertesc eu la islamism, cum am vrut, m-ai făcut 


tu să cred în lisus, fiul Mariei şi recunosc că abia prin 
credinţa asta am devenit cu desăvârşire fericit, cum n-am 
fost niciodată. Mi-ai spus adineauri că fiecare soldat va 
primi o sută de piaştri şi fiecare gradat câte două sute; dar 
asta face mai mult de şase mii de piaştri. De unde vrei să-i 
iei? Din punga ta? Atunci trebuie să fie mai adâncă şi mai 
plină decât mi-am închipuit eu până acum. 

— Avem bani destui, dragă Halef; mai mulţi decât ne 
trebuie. 

— Unde? 

— Am să-ţi arăt. 

— Allah! Îmi închipui unde. Trebuie să fie aici în ruine. 

— Aşa şi e! 

— Câţi? 

— Nu ştiu, dar mi se pare că nu vor fi puţini. 

— Maşallah! Cine îi va căpăta? 

— După părerea mea, sunt dator să-i predau paşei. 

— Paşei? Cred că nu e decât un singur paşă căruia i se 
cuvin şi ăsta eşti tu. 

— De ce? 

— Pentru că tu i-ai găsit. 

— Nu suntem de aceeaşi părere, după cum văd. 

— Ai, însă, cel puţin dreptul la o răsplată fiindcă i-ai găsit 
şi trebuie să ceri cât mai mult. 

— Aşa o să şi fac. 

— Cât ai să ceri? 

— Voi cere să i se restituie bimbaşei noastre din Bagdad, 
atât cât i-a luat sefirul. 

— Asta îmi place şi mă bucură. Apoi? 

— Apoi se va plăti din banii ăştia răsplata pe care am 
făgăduit-o soldaţilor. 

— Cum? Pentru tine şi pentru mine nimic? 

— Nimic! 

— Ascultă, effendi, asta e una din părţile slabe ale mintii 
tale, care are nevoie de refacere. Gândeşte-te la tot ce am 
întâmpinat şi la primejdiile prin care am trecut pentru a 


descoperi tainele de la Birs Nimrud. Şi pentru toată 
osteneala asta să nu primim nici o răsplată? Nici un hamal 
şi nici un salahor nu lucrează degeaba şi noi, care suntem 
cei mai viteji eroi din împărăţia turcească şi din toate 
celelalte împărăţii de pe pământ, noi să ne fi primejduit 
viaţa de florile mărului, fără să căpătăm o para din banii a 
căror descoperire se datoreşte numai nouă? Oh, Sihdi, eşti 
mărinimos, mult prea mărinimos! 

— Tocmai că nu sunt nici hamal, nici salahor, mă opreşte 
onoarea şi demnitatea mea să cer vreo răsplată. Sunt 
încredinţat că din aceeaşi pricină nu vei lăsa nici tu să fii 
tratat ca un salahor. 

— Eu, salahor?! Ascultă, effendi, eu sunt şeicul cel mai 
mare al vestiţilor haddedihni din marele trib al sammarilor 
şi vai de acela care s-ar încumeta să nu-mi dea cinstea 
cuvenită! Nu vreau nimic din banii ăştia! Înţelegi, nimic! 
Nici măcar o para nu vreau! Sunt de aceeaşi părere cu tine, 
că suntem prea sus-puşi, ca să ne lăsăm ispitiţi de bani sau 
să aruncăm măcar o privire asupra lor. N-avem nevoie de 
ei! Am isprăvit deci cu afacerea asta; cealaltă e mult mai 
însemnată pentru mine. 

— Care? 

— Făgăduiala pe care mi-ai făcut-o. Fiindcă vrei să te ţii de 
cuvântul pe care l-ai dat sergentului - acum avansat la 
gradul de bimbaşă - şi soldaţilor săi, nădăjduiesc că te vei 
ţine şi de acela pe care mi l-ai dat mie. 

— Ce anume? 

— Să mă laşi să dau sefirului să guste şfichiul gârbaciului 
meu. 

— Dorinţa ta se va împlini. 

— Când? 

— Îndată ce-l vom fi scos de acolo. Acum să mergem să 
vedem ce face. Vom cerceta mai întâi încăperile şi pe urmă 
îl scoatem. Tu ai să luminezi calea. 

— Eu? Asta n-o poate face mai bine un soldat? 


— Nu. Până la venirea paşei, nu trebuie să vadă nimeni ce 
este înăuntrul ruinelor, afară de tine, de mine şi de 
şambelan, care de altminteri le şi cunoaşte. 

— Atunci să lumineze el calea. 

— Nici asta nu se poate, căci a doua oară nu-l mai luăm cu 
noi. A văzut destul şi acum poate să se ducă la soldaţi. Va fi 
prea mulţumit să poată părăsi în sfârşit gangul cel 
întunecos. 

— Să-l aduc încoace? 

— Da. 

Când se întoarseră amândoi, Pişkhidmet-başa nu-şi putu 
ascunde mulţumirea că scăpase din „pântecele ruinei”, cum 
spunea el. Răsuflă adânc, faţa îi strălucea de bucurie şi zise: 

— Allah fie lăudat că mi-a îngăduit să văd iar lumina zilei. 
Eram cufundat în braţele întunericului şi ale morţii, însă 
încrederea mare pe care o aveam în Allah, m-a scăpat. 
Sefirul voia să mă omoare, dar n-a îndrăznit să se atingă de 
mine fiindcă sunt favoritul stăpânitorului şi se temea de 
vitejia mea. Eu sunt... 

— Cum? Ce-ai spus! Îi curmă Halef repede vorba. 

— Ce, n-ai auzit? 

— Te-am auzit vorbind, dar nu mi-am crezut urechilor. Ai 
spus într-adevăr că eşti favoritul stăpânitorului? 

— Da. 

— Şi asta l-a speriat pe sefir? 

— Da. 

— Şi s-a temut de vitejia ta? 

— Da. 

— Atunci mulţumită fricii lui de stăpânitor şi vitejiei tale, ai 
scăpat? 

— Aşa este. 

— Şi asta mi-o spui, aşa netam-nesam în faţă? 

— Nu ţi-o spun numai ţie, ci oricui îmi va ieşi în cale. 

— Aşa?! Atunci vreau să-ţi dau un sfat: să n-o spui nimănui 
când voi fi eu de faţă. 

— De ce nu? 


Micul hagiu îşi luă biciul de la brâu şi răspunse cu glas 
ridicat: 

— Pentru că te voi arde pe loc cu gârbaciul ăsta, pe care l- 
ai mai simţit de altminteri. Frica de stăpânitor! Dacă 
stăpânitorul tău are numai supuşi ca tine, atunci e omul cel 
mai de plâns de pe faţa pământului. Păcătosule, eşti aşa de 
fricos, încât nu mint dacă spun că n-am întâlnit altul mai 
mare în toată viaţa mea. Uite-l, effendi ăsta al meu te-a 
scăpat şi nimeni altul. Un cerşetor îmi mulţumeşte pentru 
pomana cea mai mică şi un câine îmi linge mâna pentru 
ciolanul cel mai tare pe care i-l dau; tu însă, care te crezi 
mai presus de toţi oamenii, eşti mai josnic decât un cerşetor 
sau un câine, căci nu găseşti nici un cuvânt de mulţumire 
pentru acela care te-a scăpat din ghearele morţii. Dar să 
ştii: dacă vei îndrăzni să mai pomeneşti faţă de mine de 
stăpânitorul tău sau de vitejia ta, îţi tăbăcesc pielea, până ţi- 
o fac ferfeniţă - m-ai înţeles? Pentru mine nu eşti decât un 
vierme. Mi-e scârbă să te mai văd. Şterge-o repede din faţa 
noastră, că de nu, te plesnesc chiar acum. 

Ridică biciul şi persanul făcu, de teamă, o săritură atât de 
mare, încât trecu de marginea povârnişului şi se dădu de-a 
berbeleacul în jos. 

— Uite-l cum se duce, Sihdi, nici călare, nici în căruţă! Zise 
Halef râzând. lartă-mă, dar aş fi în stare să omor pe un 
nemernic nerecunoscător. Bagă de seamă, Sihdi; ai să vezi 
că va cere de la tine să-l ajuţi să-şi redobândească lucrurile. 
Dar să ştii, dacă vei deschide numai gura sau vei mişca un 
singur deget pentru el, am să scriu Emmehei, podoaba 
haremului tău, o scrisoare lungă cât toate zilele, prin care îi 
voi lămuri şi îi voi dovedi că e cea mai nenorocită femeie de 
pe lume, dacă nu se va mărita cât mai repede cu un turc. Să 
ştii că am s-o fac; am s-o fac neapărat! 

— Dacă te foloseşti de astfel de mijloace, dragă Halef, 
atunci sunt silit să iau dorinţa ta drept o poruncă căreia 
trebuie să mă supun. 


— Nici nu mă aştept la altceva de la tine. Nu există ticălos 
mai mare pe pământ decât un om nerecunoscător. Aşa! 
Acum mi-am potolit mânia şi sunt iar Halef al tău cel blând 
şi tăcut. 

— Tăcut? Hm! 

— De ce „hm”? Nu crezi că sunt o fire foarte tăcută? 

— Ba cred, numai altfel de cum înţelegi tu. 

— Cum asta? 

— Firea ta e atât de covârşitoare, încât ceilalţi trebuie să 
tacă în faţa ta. 

— Ceilalţi? Da, ai dreptate. De multe ori e nevoie ca omul 
să aibă o astfel de fire. Tu eşti prea bun, mult prea bun şi 
dacă nu ţi-aş sări în ajutor din când în când, ne-am face de 
râs în toate ţările Răsăritului. Şi în privinţa asta sunt 
călăuza şi ocrotitorul tău neobosit. Acum, haidem, să nu 
moară sefirul de dorul nostru. 

Intrarăm din nou în gang şi ne îndreptarăm spre firida 
unde se aflau lămpile. După ce făcurăm lumină, ne duserăm 
spre ungherul de unde duceau în jos treptele. Nu dădurăm 
nici o atenţie mărfurilor care se aflau în gang. Deşi era de 
presupus că între ele se aflau şi lucrurile de preţ furate de 
la caravana lui Pişkhidmet-başa, dar fiindcă ne hotărâsem 
să nu mai avem nimic de-a face cu el, nu ne mai sinchisirăm 
nici de lucrurile lui. 

Ajungând în încăperea numărul unu, amânarăm pentru 
scurtă vreme cercetarea acesteia, pentru a vedea mai întâi 
ce face sefirul, care se afla în încăperea numărul trei. Îl 
găsirăm încă în aceeaşi poziţie neplăcută în care îl lăsasem. 
Nu putuse să se mişte şi trebuise să ţină capul mereu în 
sus, căci, dacă l-ar fi aplecat, ar fi fost sugrumat de frânghia 
pe care i-o pusesem în jurul gâtului. Trăise deci tot timpul 
cu teama să nu moară sugrumat; era deci lesne de înţeles 
că ne primi turbând de mânie şi zbieră când ne zări: 

— În sfârşit, aţi venit! Aşa înţeleg creştinii şi sunniţii să se 
poarte cu oamenii? Dezlegaţi-mă, daţi-mi drumul, dacă 
ţineţi câtuşi de puţin la viaţă. Mă voi duce la sangeak şi vai 


de voi când va afla ce-aţi îndrăznit să faceţi cu mine. Numai 
intervenţia mea vă va putea scăpa de la moarte. 

Halef se înţepeni dârz în faţa lui şi-l întrebă: 

— A, vrei să fii protectorul nostru? 

— Da, însă numai dacă încetaţi de a mai fi duşmanii mei. 

— Oh, de-abia aşteptăm să-ţi dovedim prietenia noastră. 
Din nefericire nu ne-ar folosi la nimic, căci mijlocirea ta e 
tot atât de neputincioasă ca şi sangeakul tău. Ele la 
închisoare şi încheieturile mâinilor sale sunt împodobite cu 
lanţuri. 

— Asta e o minciună! 

— Să nu mă jigneşti, altfel îţi voi dovedi cu biciul că spun 
adevărul. Tocmai tu nu trebuie să te miri când mă auzi 
vorbind de închisoare, căci numai tu eşti vinovat, dacă ela 
ajuns acolo. 

— Eu? 

— Da, tu! Ai făcut cea mai mare prostie din lume când ai 
trimis pe peder la el cu o scrisoare, care a fost găsită 
asupra lui şi i-a fost luată. Acum se ştie nu numai ce cauţi 
aici la Birs Nimrud, dar se cunosc şi toate celelalte taine ale 
voastre. La urma urmei, nu ştiu de ce mai stau de vorbă cu 
unul ca tine. 

Eu îi lăsasem să se certe şi trecusem cu lampa în 
încăperea numărul doi. Halef veni după mine. Aruncarăm o 
privire, atât în încăperea asta, cât şi în celelalte. Bătrâna 
noastră gazdă din Bagdad nu exagerase, povestindu-ne de 
mulţimea mărfurilor îngrămădite aci. Domnea o ordine 
desăvârşită, încât s-ar fi putut crede că eram într-un 
magazin bine condus. Fiecare pachet avea eticheta lui, pe 
care era însemnat conţinutul, aşa că era destul să citim 
eticheta, ca să ştim tot ce era acolo: tutun din Rescht, opiu 
de cea mai bună calitate, haşiş, miere de tamarisc, lac din 
Tebris, şofran, stafide, fructe uscate, săpunuri parfumate, 
pucioasă, arsenic, blănuri scumpe de miel din Bukhara, 
baloturi mari cu piele de marochin. Apoi stofe, catifea, 
mătase, lână şi bumbac, şaluri şi covoare de preţ. 


Sefirul trebuie să se fi simţit aici sigur de tot, căci altfel n- 
ar fi îngrămădit în locul acesta mărfuri atât de scumpe. Ce 
va fi gândind el acum, văzându-ne cum examinam în toată 
liniştea comorile lui? Multă vreme nu spuse nimic, dar când 
ne apropiarăm de o anumită lădiţă, pentru a o deschide cu 
cheia pe care o luasem de la dânsul, răcni: 

— Staţi! Nu vă apropiaţi de lada asta! 

Cu toate acestea, eu vârâi cheia în broască şi o răsucii. 
Când auzi zgomotul, zbieră din nou: 

— În numele lui Allah, nu vă atingeţi de ladă. Într-însa se 
află ascuns un farmec, care aduce pieirea pentru oricine o 
atinge. 

— Asta mă bucură foarte mult, zise Halef, râzând. 
Farmecul ăsta al tău, face parte, fără îndoială, din vrăjitorie, 
la care eu mă pricep foarte bine şi am cel mai bun prilej să 
mă încredinţez dacă are vreo putere sau nu. 

— Are... sigur că are... Fereşte-te! Nu te atinge de nimic! 

— Chiar dacă e adevărat ce spui, tot nu trebuie să ne fie 
teamă, căci effendi al meu e mare meşter în de-al de astea. 
Aşadar, Sihdi, deschide lada fără nici o grijă. 

Ridicai capacul. 

— Închide-l, închide-l repede! Strigă sefirul cu glas 
sugrumat. Altfel farmecul te va ucide, îţi va răpi fericirea de 
apoi! 

— Nu fii caraghios, răspunsei eu. Crezi într-adevăr că un 
european, un creştin poate să fie aşa de prost, să creadă în 
astfel de prostii de care la noi râd şi copiii? Uite, am deschis 
lada. Unde e vrăjitoria? 

— Fii blestemat în viaţă şi în vecii vecilor! 

La auzul acestor cuvinte, Halef se repezi la el. Lampa nu 
lumina aşa de departe, ca să pot vedea ce face, dar auzii o 
plesnitură, un țipăt de durere, apoi se făcu linişte. Hagiul se 
întoarse înapoi fără să spună un cuvânt. Chiar dacă ar fi 
vrut să vorbească, cuvintele i s-ar fi oprit în gât, la vederea 
celor ce erau în faţa lui. Se uita năuc la grămada de aur, de 
argint şi de pietre scumpe care zăcea în faţa noastră. Lădiţa 


conţinea o întreagă avere. În fundul ei găsirăm pistoale, 
pumnale scumpe şi două cărţi, pe care le deschisei. Cine şi- 
ar fi putut închipui aşa ceva! Erau registrele comerciale, în 
care erau însemnate toate operaţiunile de mai mulţi ani 
încoace! 

— Maşallah! Strigă în sfârşit Halef. Mintea mi se opreşte în 
loc! Sihdi, dă-mi un ghiont în coaste, să se pună iar în 
mişcare! 

— Mintea ta e între coaste? Îl întrebai eu. 

— Nu pot să ştiu unde e în clipa asta, simt numai că nu e 
acolo unde ar trebui să fie. Ce de bani! Ce pietre minunate! 
Nu sunt giuvaergiu şi nu ştiu cum le spune la fiecare. Le 
cunoşti tu numele? 

— La ce bun să ţi le înşir pe toate? Tot n-ar deveni ale 
noastre. 

— De altfel sufletul mi se întristează că nu-mi este îngăduit 
decât să le privesc şi nu pot să le pun în buzunarul meu. 
Priveşte la brăţara asta minunată! Ce pietre sunt astea? 

— Un diamant, un smaragd şi un rubin, înconjurate de trei 
şiruri de topaze. 

— Oh, Sihdi, cum s-ar bucura Hanneh a mea, cea mai 
frumoasă din toate frumuseţile femeilor de pe pământ, dacă 
i-aş aduce podoaba asta pentru braţul ei scump! Suntem 
într-adevăr atât de sus-puşi, încât nu ne este îngăduit să 
luăm nimic? 

— Da. 

— Şi cinstea noastră e cu adevărat aşa de măreaţă, încât 
am jigni-o, dacă am lua câteva din aceste pietre? 

— Fără nici o îndoială. 

— Atunci gândeşte-te la Emmeh, drăgălaşa stăpână a 
haremului tău! Ei nu-i place să se împodobească? 

— Podoaba cea mai frumoasă, atât a ei cât şi a mea, e 
cinstea; tot ce vedem aici, e lucru străin. Gândeşte-te bine 
la asta! 

— Mă gândesc. Dar în acelaşi timp mă gândesc că eo 
ruşine să fi descoperit toate bogăţiile astea, fără să putem 


lua nimic din ele. Nădăjduiesc, însă, că e îngăduit să-mi vâr 
cel puţin mâinile până la coate în ele? 

— Dacă îţi face plăcere, nu te opresc. 

— O fac chiar acum. Priveşte cum sclipesc toate, cum 
aruncă raze pline de foc! 

Micul meu hagiu era un om foarte cinstit, însă pietrele 
acestea preţioase îl buimăciseră. De aceea îi spusei, pe 
când el le răscolea cu amândouă mâinile: 

— O rază lucitoare din ochii Hannehei tale e mult mai 
frumoasă şi de o mie de ori mai prețioasă decât toate aceste 
pietre la un loc. 

La auzul cuvintelor mele, trase repede mâinile înapoi, îmi 
aruncă o privire caldă şi răspunse: 

— Asta e adevărat, Sihdi. În ochii de care vorbeşti 
sălăşluieşte lumina iubirii, faţă de care toată strălucirea 
acestor comori e ca întunericul faţă de soare. Sunt mai 
bogat, mult mai bogat decât nenorocitul căruia îi aparţin 
toţi aceşti bani şi aceste nestemate. N-aş schimba cu el. Un 
râs voios din gura Hannehei mele, cea mai drăgălaşă floare 
dintre flori, sună mai frumos decât zornăitul aurului şi 
argintului. În ochii şi în zâmbetul ei se oglindeşte sufletul, 
pe când toate comorile astea sunt moarte... Allah! Ce văd? 

Ca pentru a lămuri vorbele lui, vârâse mâna în ladă şi 
luase, la întâmplare, un lucru oarecare. Auzindu-i strigătul, 
îmi îndreptai şi eu privirea spre el. 

— Un portret, Sihdi, un portret! Urmă el. Trebui, să fi fost 
al unui creştin, căci unui musulman nu-i este îngăduit să 
lase să fie pictat. Şi totuşi îmbrăcămintea acestui bărbat şi a 
acestei femei nu este europeană, ci persană. Priveşte! 

Îmi întinse micul portret, înrămat cu pietre scumpe. Când 
îmi aruncai ochii pe el, eram cât p-aci să scot un strigăt de 
uimire, căci cunoşteam pe persanul al cărui portret îl 
ţineam în mână. Nu era vorba de o asemănare 
întâmplătoare, ci era în adevăr Djafar, cu care mă-ntâlnisem 
odinioară în Statele Unite. Lângă chipul lui era acela al unei 
femei nespus de frumoase, cu ochi adânci şi plini de taine, 


însă cu buzele reci şi neîndurate şi cu trăsături enigmatice 
de sfinx, o faţă care captivează îndată nu pe bărbatul, ci pe 
psihologul din mine. Când mă uitai mai bine, zării pe rama 
de aur două inscripţii. Aceea de sub portretul bărbătesc 

era: „Djafar Mirza”, iar cealaltă: „Şahzadeh Khanum Gul”. 

După cum am mai spus în altă parte, cuvântul „Mirza”, 
dacă e întrebuințat înaintea unui nume, e un titlu obişnuit 
care se dă oricărui om cult, mai cu seamă unui savant, 
poeţilor şi altora. Dacă e pus însă după un nume, atunci 
înseamnă prinţ. Prinţilor înrudiţi de aproape cu şahul, li se 
dă şi titlul de şahzadeh. Dacă după acest titlu urmează şi 
cuvântul Khanum, care înseamnă doamnă, atunci e vorba 
de o prinţesă. Aşadar fostul meu tovarăş de călătorie era un 
prinţ şi femeia o prinţesă înrudită cu şahul Persiei. Din 
faptul că cele două portrete erau împreună, reieşea că între 
cele două persoane era o legătură, dar nu puteam şti care 
anume. Că prinţesa se numea Gul, nu era nimic neobişnuit, 
dar, fără să vreau, îmi amintii de „Gul-i-Şiraz” - trandafirul 
din Şiraz. Poate că gândul acesta era datorat impresiei 
adânci pe care mi-o făcuse portretul. Trăsăturile de sfinx 
ale feţei se potriveau foarte bine cu taina de care era 
înconjurat „trandafirul din Şiraz”. 

Toate aceste gânduri mi se încrucişau fulgerător prin 
minte, dar Halef băgă totuşi de seamă că portretele 
treziseră în mine un interes deosebit de mare. 

— 'Te uiţi cu o privire aşa de ciudată la portretele astea, 
Sihdi, zise el. Cunoşti cumva pe acest bărbat, sau pe femeia 
asta, ori poate chiar pe amândoi? 

— Vorbeşte încet, îl prevenii eu în şoaptă, strecurând 
portretul în buzunar. Sefirul nu trebuie să afle nimic. 

— Allah! Iei portretul? Vrei să-l opreşti? 

— Da. 

— Dar chiar adineauri ai spus că lucrurile astea sunt 
proprietate străină. 

— Nu văzusem încă portretul. 


— Pare să te fi scos din măreţia şi înălţimea cinstei tale. 
Ce-ar fi dacă m-aş lăsa şi eu ademenit de frumuseţea 
acestei brățări? 

— Asta e cu totul altceva. Portretul ăsta are rostul lui, pe 
care nu ţi-l pot lămuri acum. Nu pot să-l las aici, trebuie să-l 
iau cu mine. Poate îl voi întâlni pe adevăratul proprietar, 
căruia, fără îndoială, i-a fost furat. Afară de asta, pare să fie 
în legătură cu o taină care se află în calea noastră. Eu nu 
săvârşesc un furt, nici măcar o faptă urâtă, ci am dreptul - 
şi prevederea îmi porunceşte - să-l iau cu mine. Hai să 
mergem. 

— Unde? 

— La soldaţi. 

— Pe sefir îl lăsăm aici? 

— Nu, îl luăm cu noi. 

— Şi cum rămâne cu bătaia care trebuie să-i dezmierde 
spinarea şi să-mi înveselească sufletul? 

— Eşti atât de grăbit? 

— Cum nici nu-ţi închipui, Sihdi! Nu-mi place să ţin la mine 
ce este al altora, nici o clipă mai mult decât e neapărată 
nevoie; prin urmare nici bătaia pe care ar fi trebuit să i-o 
dau de mult. Trebuie să mă scap de ea, căci îmi va strica tot 
cheful, dac... o voi mai duce multă vreme cu mine. 

— Atunci să ne grăbim, ca să scapi cât mai repede de 
povara asta, care te apasă atât de greu. 

Închisei iar lada şi luai cheia la mine. Când ne apropiarăm 
de sefir şi lumina căzu pe faţa lui, văzui pe obrazul său 
drept un început de umflătură. Era urmarea loviturii cu 
care Halef răspunsese adineauri la înjurătura lui. Îi 
dezlegarăm picioarele, dar îi strânserăm coatele atât de 
tare la spate, încât putea să meargă, fără totuşi să ne poată 
scăpa. Apoi urcarăm sus. El mergea fără împotrivire şi fără 
să spună o singură vorbă. Se părea că îl înăbuşă mânia care 
îi clocotea în piept. Când ieşirăm la lumina zilei, faţa lui 
căpătă o înfăţişare cu totul alta decât aceea pe care o 
avusese la lumina lămpii. Pe lângă cicatricea de pe obrazul 


stâng, se adăugase acum umflătura de pe cel drept, care 
creştea mereu, înroşindu-se tot mai mult. Barba îi era 
ciufulită, privirea amenințătoare, ochii injectaţi de sânge şi 
buza de jos îi atârna. Fui cuprins de groază şi de scârbă la 
vederea acestui chip respingător. 

El voi să coboare, însă eu îi poruncii să şadă jos. Ascultă 
fără să spună nimic, dar îmi aruncă o privire de ură 
nestăpânită. 

— Să închidem intrarea, spusei eu lui Halef. 

— Cu ce? Întrebă el. 

— Cu cărămizile care sunt aici. 

La auzul acestor cuvinte, sefirul avu un rânjet batjocoritor. 
Ca răspuns la acesta, urmai: 

— E foarte uşor, dacă ştii ce trebuie să faci. Îţi aduci 
aminte de scrisoarea pe care am luat-o din buzunarul 
pederului şi pe care am pus-o înapoi după ce am citit-o? 

— Da, Sihdi. 

— Conţinea un plan al acestei intrări. Nici nu e de crezut 
ce proşti au fost toţi oamenii ăştia. Din planul acela am aflat 
toată taina. În el era arătat cu amănunţime drumul care 
duce de jos până aici, precum şi inscripţia după care se 
poate recunoaşte cărămida care alcătuieşte adevărata 
cheie a acestor intrări. Era scrierea cuneiformă a 
babilonienilor, pe care mă pricep s-o desluşesc, aşa că mi-a 
fost uşor să-mi întipăresc semnele pe care nu le-am uitat. 
Oamenii ăştia nu cunosc defel limba şi scrierea asta şi 
trebuie să se ajute numai cu desenele pietrei. Semnele au 
următorul înţeles: „... rumeni'a. Illai în tat kabad bad'a 
Illai”76. O să caut acum, pe care piatră sunt scrise aceste 
cuvinte. 

Cărămizile erau aşezate cu grijă la rând, aşa că nu era 
nevoie decât de o singură privire, pentru a găsi pe aceea de 
care era nevoie. O arâtai şi urmai: 

— Iat-o. Pe ea se află semnele care au fost date în vileag de 
peder fără voia lui şi asta e cea din urmă care trebuie pusă 


la locul ei. Trebuie deci să încep cu cărămizile din partea 
cealaltă. 

— Sfâşia-l-ar Allah pe nemernicul acela nesocotit, scrâşni 
sefirul. Pe tine însă te blestem până... 

Înghiţi restul cuvintelor, căci Halef ridicase biciul. 

— Ai noroc că ai înghiţit murdăria pe care ai vrut s-o scoţi 
din gura ta, zise el. Dacă n-ai fi tăcut ţi-ar fi vârât-o 
gârbaciul îndărăt pe gât. Effendi, să-ţi dau ajutor la 
aşezarea pietrelor? 

— Nu, răspunsei eu. Treaba asta trebuie s-o fac singur. O 
să meargă mai uşor şi mai repede decât cu ajutorul tău. 

Astupai intrarea, potrivind cărămizile la locul lor şi când 
vârâi la urmă piatra care servea de cheie, nici unui 
cunoscător nu i-ar fi fost cu putinţă să ghicească că în dosul 
acestui zid se află ascuns un gang. Fiecare cărămidă se 
potrivea atât de bine una lângă alta şi fiecare deasupra 
celeilalte, încât se părea că nu fuseseră atinse de când 
lumea. Oamenii care descoperiseră gangul şi făcuseră 
această intrare lucraseră cu multă băgare de seamă şi 
grijă. 

Pe cât mă mulţumise pe mine reuşita acestei lucrări, pe 
atât era de înfuriat sefirul de acest rezultat. Cu toată 
mustaţa lui stufoasă, vedeam cum buzele îi tremurau de 
mânie. Ar fi vrut să izbucnească în ocări, însă Halef avea 
biciul în mână şi teama de acest „tată al plăcerilor”, cum îl 
numea Halef, îl făcu să tacă. 

Venise timpul să coborâm în vale. Halef mergea înainte, iar 
eu în urma lui şi sefirul la mijloc, sub supravegherea mea. 
Când ajunserăm la soldaţi, bimbaşa se ridică de la locul 
unde şedea şi îmi spuse: 

— Ştafeta a plecat de mult la Hilleh şi i-am poruncit să se 
grăbească pe cât îi va fi cu putinţă. Pot să aduc acum caii 
aici? 

— Da. În vremea asta eu voi aduce pe soldatul care a venit 
azi-noapte cu noi. 

— Să nu trimit mai bine după el? 


— Nu, căci n-ar putea fi găsit. 

Plecai eu însumi, fiindcă nu voiam să afle mai mulţi, afară 
de acel soldat, locul pe unde intrasem cu şambelanul în 
turn. Când ajunsei la dânsul, îl găsii dormind. Îl trezii şi îi 
poruncii să mă urmeze. Se frecă la ochi şi mă urmă, când 
poticnindu-se, când în patru labe. Dinadins nu-l dusei de-a 
dreptul la loc, ci merserăm printre dărâmături, pe o potecă 
întortocheată, ca să nu-şi dea seamă pe unde trecem, ceea 
ce a fost cu atât mai uşor, cu cât era încă buimăcit de somn. 
După ce părăsiserăm ruinele şi ne oprirăm puţin în loc 
pentru a ne odihni, el se uită înapoi, clătină capul şi zise: 

— Drumul ăsta n-a fost tocmai plăcut effendi. Urcarea în 
timpul nopţii a fost mai uşoară. Era însă întuneric şi n-am 
putut vedea nimic. Apoi, când s-a făcut tăcere, am adormit. 
Dar spune-mi, unde am fost de fapt? 

— Nu ştii? Răspunsei eu, foarte mulţumit de reuşita 
şiretlicului meu. 

— Nu ştiu nimic. Am trecut prin atâtea dărâmături, aşa că 
n-aş putea regăsi locul unde am dormit, dacă l-aş căuta. 

— Nimeni nu-ţi va cere să-l cauţi, aşa că poţi fi liniştit. 
Haide acum, să mergem mai departe. 

Înainte de-a ajunge la soldaţi, văzui de departe că trebuie 
să se fi întâmplat ceva neobişnuit acolo. luţii pasul şi când 
mă văzură, desfăcură cercul pe care îl formaseră. Halef 
veni în întâmpinarea mea şi strigă de departe: 

— Sihdi, închipuieşte-ţi, ticălosul a încercat să-l sugrume 
pe bimbaşă. 

— Care ticălos? Sefirul? 

— Da. 

— Cum a putut face aşa ceva? E doar legat şi afară de asta 
e rănit la mână! 

— Rana nu e aşa de grea, cum ne-am închipuit noi. Poate 
mişca încă foarte bine degetele, cel puţin câteva din ele. 

— Mâinile îi erau însă legate la spate, aşa că, după părerea 
mea, o astfel de încercare era cu totul cu neputinţă. 

— Da, effendi, dar nu mai avea mâinile la spate. 


— Atunci unde? 

— Erau libere. 

— Aşa! Fără îndoială, ai făcut iar una din prostiile tale. 
Halef, Halef, în toată viaţa ta n-ai să te schimbi, ci ai să 
rămâi aşa cum ai fost întotdeauna şi cum eşti şi acum! 

— Oh, Sihdi, nu dori să mă schimb. Eu ţin la tine din toată 
inima şi dacă n-ar mai fi aşa, ar pieri dragostea şi prietenia 
mea, cu care se înfrumuseţează viaţa ta şi a mea. Te rog să 
mă crezi că sunt aşa cum trebuie să fiu. Dacă crezi că am 
făcut o greşeală, te înşeli. 

— Pesemne că i-ai dezlegat mâinile. 

— Numai pentru o clipă. 

— Pentru ce? 

— Voiam să te răzbun. 

— Foarte rău. Cunoşti doar părerea mea despre 
răzbunare. Un creştin nu se răzbună niciodată. 

— Atunci am vrut să spun pedeapsă şi nu răzbunare. 

— Dacă un om trebuie pedepsit din pricina mea, eu sunt 
acela care hotărăşte şi nu tu. Pentru ce voiai să-l 
pedepseşti? 

— Fiindcă te-a ţinut legat în închisoare. Voiam să-l fac să 
simtă şi el ce-ai simţit tu atunci. Recunoaşte că a meritat 
aşa ceva. 

— Bine, recunosc, dar nu-ţi era îngăduit să iei vreo măsură 
fără voia mea. 

— Ai lipsit prea mult şi eram grăbit să-i dovedesc cât mai 
repede recunoştinţa pe care i-o port. De aceea am pus săi 
se dezlege mâinile de la spate şi să fie legat la fel cum ai 
fost tu. Cred că n-ai de spus nimic împotrivă. 

— Asta e părerea ta, dar nu şi a mea. Aşadar i-aţi dezlegat 
mâinile şi bineînţeles că s-a folosit îndată de ele. 

— Aşa este. Dar ticălosul ăsta n-a avut destulă minte să 
înţeleagă că aşa ceva nu-i este îngăduit. Pe când bimbaşă îi 
dezlega mâinile, i-a spus câteva cuvinte care l-au supărat; el 
şi-a încleştat degetele în beregata lui, l-a trântit la pământ 
şi l-a strâns atât de tare de gât, încât faţa i se înnegrise ca 


unul din acele jobenuri cu care europenii au obiceiul să-şi 
înalțe capetele la serbări mari. Noi ne-am speriat, când 
sefirul s-a înfipt în el ca un purice al deşertului, care muşcă 
piciorul gol al unui călător. A fost nevoie de mai mulţi 
oameni să i-l scoată din gheare, cu toată rana pe care o 
avea la mână. Bineînţeles că a fost legat îndată în felul în 
care am vrut eu. Ocăra însă de mama focului. Îl auzi? Haide 
şi tu până acolo şi nădăjduiesc că acum îmi vei da voie să-i 
dovedesc că simţămintele cele mai plăcute le poate avea 
omul numai în acea parte a trupului pe care i-o voi arăta eu. 

Porni grăbit spre locul unde se afla sefirul. 

Acesta era legat în aşa chip, încât se părea că nici nu 
poate răsufla, totuşi zbiera ca un nebun, înjura şi ameninţa 
- ceea ce în situaţia lui era aproape caraghios. 

Când mă zări, ridică şi mai mult glasul şi începu să mă 
blesteme şi să mă ocărască după cum îi venea la gură. 

— Halef, bate-l până ce o amuţi, strigai eu indignat. Dă-i 
unde nimereşti şi fără milă. 

— Hamdulillah! Răspunse Halef. În sfârşit ţi-a venit mintea 
la loc, Sihdi. Porunca ta mă umple de bucurie. Te ascult cu 
cea mai mare plăcere. 

Abia isprăvi de vorbit şi loviturile sale începură să curgă ca 
grindina peste trupul sefirului, care nu mai scotea acum 
ţipete de mânie, ci de durere. Halef nu încetă însă, până 
când nu se mai auziră nici aceste ţipete. Apoi mă întrebă, 
dezmierzându-şi gârbaciul cu dragoste: 

— Ce zici, Sihdi, îi ajunge? 

— Lasă-l acum că îi e destul. 

— Îl las, dar numai deocamdată. Te rog, Sihdi... 

— Eu nu numai te rog, dar cer să mai fie bătut, intră şi 
Amuhd Mahuli în vorbă. Uite în ce hal m-a adus, effendi. 
Era hotărât să mă strângă de gât. Zăceam sub el ca un miel 
în ghearele unei pantere turbate şi abia m-au scos din 
mâinile lui. 

Spunând aceste cuvinte, îmi arătă părul său ciufulit, 
uniforma ruptă şi gâtul zgâriat, din care mai curgea şi acum 


sânge. 

— Măcar de te-aş fi sugrumat, slugă netrebnică a unui 
creştin! Ţipă sefirul cu glas şuierător. 

Halef ridică iar mâna şi îi arse câteva, spunând: 

— Taci, nemernicule, că te omor, auzi? 

Cu toate că se zvârcolea de durere, sefirul se răsti la el: 

— N-ai să-mi porunceşti tu mie! Eşti un câine râios de care 
nu-mi pasă, iar locul tău şi al lui effendi al tău, este acolo 
unde putrezesc hoiturile. V-aţi născut porci, trebuie să fiţi 
dispreţuiţi ca porcii şi veţi pieri ca porcii! 

Halef ridică repede biciul, dar îl apucai de braţ şi spusei: 

— Stai niţel. Poate şi aici un cuvânt bun ar folosi mai mult 
decât unul rău. O să încerc. 

— Încearcă şi vom vedea! Strigă sefirul, hohotind 
batjocoritor. 

— Da, o să încerc, dar nu de dragul tău, ci pentru mine. 
Ştiu că orice voi spune va fi în zadar, dar vreau să fiu 
convins că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru 
mântuirea sufletului tău. 

— Mântuirea sufletului meu? Dar ce-ţi pasă de sufletul 
meu? Lasă-l să se ducă unde vrea. Dacă nu mă sinchisesc 
eu de asta, cu atât mai puţin ţi-e îngăduit ţie să te amesteci. 
Vrei poate să-mi vorbeşti de viaţa veşnică, de rai şi de iad? 
Cu prostii de astea să nu vii. Ceea ce spune Mahomed şi 
Hristos al vostru despre astea sunt palavre, căci după 
moarte nu mai e nimic... nimic! 

— Eşti un rătăcit căruia... 

— Nimic! Repetă el, curmându-mi vorba. 

—... NU vreau să-i precupeţesc mi... 

— Nimic, nimic, nimic! Zbieră el acum cât îl ţinea gura. Şi 
ăsta e norocul vostru, câini afurisiţi ce sunteţi! Pentru voi aş 
vrea să mai fie ceva. Ar trebui să fiţi blestemaţi cum n-a fost 
încă nimeni. În lumea cealaltă ar trebui... 

Blestemele care urmară acum nu pot fi redate, îl lăsai să 
vorbească fără să-l întrerup, căci ar fi fost caraghios din 
parte-mi să-i mai arăt un pic de milă. După ce îşi descarcă 


mânia, mă scuipă pe mine şi pe Halef, care eram mai 
aproape de el şi încheie cu cuvintele: 

— Aşa ca mine ar trebui să vă scuipe şi să vă dispreţuiască 
toţi oamenii în vecii vecilor. Acum cunoşti părerea mea şi n- 
ai decât să sporovăieşti cât îţi place. 

— Nu vei auzi decât lucruri jalnice, de care îţi vei aduce 
aminte mai târziu. Ai vorbit de torturi de care nu voi putea 
scăpa, unde sunt? Eu însă ţi-am spus că în zorii zilei va 
începe judecata ta. Cuvântul meu, de care ţi-ai bătut joc, s-a 
împlinit. 'Ţi-am mai prezis şi alte lucruri, pe care nu vreau să 
le mai spun a doua oară. Să aşteptăm seara. Acum vei fi 
tratat după propria ta părere: cu moartea se sfârşeşte tot. 
Dacă în lumea cealaltă nu există pedeapsă pentru tine, 
atunci nu trebuie să pierdem nici o clipă şi să-ţi dăm ce ţi se 
cuvine pe pământ. Mai înainte, însă, să-mi spui unde se află 
oamenii caravanei lui Pişkhidmet-başa, pe care i-aţi ucis? 

Nu răspunse nici când repetai a doua şi a treia oară 
întrebarea. Îi întrebai şi pe beduinii ghazai, dar tăcură şi ei. 
De aceea mă adresai aceluia, care părea să fie căpetenia, 
fiindcă la prețuirea prăzii el fusese acela care se tocmise şi 
încasase banii. Singurul lui răspuns fu o strâmbătură 
batjocoritoare. 

— Îţi voi deschide gura cu biciul! Îl ameninţai eu. 

— Îndrăzneşte! Strigă el. Suntem beduini liberi şi nimeni 
n-are voie să se atingă de noi. Suntem oameni cinstiţi şi nu 
ştim pentru ce am fost prinşi şi legaţi. 

— Oameni cinstiţi? Cu toate acestea v-aţi dat drept arabi 
din tribul solaibilor. În plus, v-am văzut cum şedeaţi în jurul 
focului şi v-aţi tocmit pentru preţul nelegiuirii voastre. 

— Minţi! 

— Eu însumi v-am văzut şi v-am auzit; asta îmi ajunge. 
Spune, deci, unde sunt leşurile? 

— Nu ştiu de vreun leş. Dacă crezi că sunt undeva, n-ai 
decât să le cauţi. 

După mutra lui ironică se putea citi încredințarea că nu le 
voi găsi. De aceea răspunsei: 


— Îţi voi dovedi că-mi este foarte uşor să le descopăr, dar 
totuşi te voi sili să-mi spui unde au fost duse. Biciul te va 
face să vorbeşti! 

— N-ai să îndrăzneşti! Tot tribul meu s-ar năpusti asupra 
ta şi pentru fiecare lovitură ţi-ar da o sută. 

— Pune să-l bată, să-l bată fără cruţare, îmi strigă 
bimbaşa. Mai înainte, însă, îngăduie să se dea sefirului cei 
se cuvine. 

— N-am nimic împotrivă, numai trebuie să îndepliniţi o 
condiţie pe care sunt nevoit să v-o pun neapărat. 

— Care anume? 

— Băteţi-l cât vreţi, numai să nu-l omorâţi. Trebuie să-l 
predăm paşei şi sunt încredinţat că va retrage avansarea 
ta, ba chiar te va degrada până la soldat prost, dacă nu i-l 
vom duce viu. 

Spuneam într-adins aşa, ca să înlătur o pedeapsă prea 
sălbatică. Bimbaşa se grăbi aşadar să-mi dea asigurarea. 

— Fii fără grijă, effendi, ar fi o binefacere pentru ticălosul 
ăsta, dacă l-am omori. Pedeapsa lui trebuie să fie mai lungă. 
Îţi aduci însă aminte că la mehkeme a cerut să fii bătut cu 
beţele la tălpi; acum el va fi acela care va primi loviturile. 
Cred că vei da voie? 

— Da. 

— Numai bătaie la tălpi? Întrebă Halef. Credeam că va 
avea şi gârbaciul meu ceva de spus. Sihdi, prin faptul că 
porunceşti să i se dea la tălpi, îmi răpeşti plăcerea de a-i 
arăta ce strânsă legătură e între sufletul meu şi pielea lui 
simţitoare. 

Îl luai de mână şi, trăgându-l mai la o parte, îi spusei: 

— Spune-mi Halef care e neamul cel mai mândru şi mai 
renumit al beduinilor de pe toată întinderea stepei? 

— Marele neam al sammarilor, răspunse el; ce mă întrebi, 
doar o ştii tot atât de bine ca şi mine? 

— Şi care e cel mai de seamă trib al lui? 

— Bineînţeles, haddedihnii. 

— A căror căpetenie eşti tu? 


— Fără îndoială. 

— Prin urmare tu eşti cel mai viteaz şi mai de seamă din 
tot tribul sammarilor? 

— Fireşte. Nu încape nici o îndoială despre asta. 

— Deci tu trebuie să reprezinţi tot acest trib şi cinstea a 
multor mii de luptători? 

— Negreşii. 

— Aşadar, ceea ce faci tu, cinsteşte sau înjoseşte, după 
împrejurări şi după faptele tale, pe fiecare sammar sau 
haddedihn în parte! 

— Desigur. 

— Ce-ai face, dacă cineva ar spune că toţi sammarii şi 
haddedihnii sunt nişte schingiuitori şi călăi? 

— I-aş înfige pe loc cuțitul între coaste. 

— Atunci înfige-l! 

— Cum? Ce? Cui? Întrebă el. 

— 'Ţie însuţi! 

— Mie... însumi...? 

— Da, căci tu, fala întregului tău trib, mi-ai spus chiar 
acum că ai de gând să fii călăul şi schingiuitorul sefirului. 
Mă privi nedumerit. Răspunsese cu mândrie şi plin de 
încredere în sine la întrebările mele, dar acum glasul său 

sună cu totul altfel, când zise: 

— Sihdi, eşti un om primejdios şi foarte rău cu credinciosul 
tău Halef. 

— De ce? 

— Ştiu eu ce spun. Pentru că nu-mi vorbeşti mai bine 
deschis şi pe şleau! 

— Pentru că „lăţimea minţii” tale, despre care vorbeşti 
întotdeauna cu atâta plăcere, e mai mare în faţă decât la 
spate. 

— Vasăzică, recunoşti că nu îndrăzneşti să te apropii de 
jumătatea din faţă a înţelepciunii mele, fiindcă ţi-e frică de 
ea?! Asta ar trebui să mă bucure; dar îmi anulează bucuria 
faptul că nu te porţi sincer cu mine. Eu însă te întreb în 


faţă: Nu ai făgăduit că o să mă laşi să mângâi niţel spinarea 
sefirului? 

— Adevărat. 

— Şi acum nu vrei să te ţii de cuvânt? 

— Ba m-am ţinut. 

— Cum? E adevărat? Ai şi...? 

— Da. A căpătat bătaie de la tine sau nu? 

— Hm, a cam căpătat... 

— Atunci de ce-mi faci mustrări pe nedrept? 

Clătină necăjit capul şi zise: 

— Oh, Sihdi, Sihdi, dacă ai şti cât de mare e durerea 
dezamăgirii pe care mi-o pricinuieşti! Credeam că îi va fi 
dat gârbaciului meu să arate ce poate şi acum să mă 
mulţumesc cu cele câteva lovituri care mai rău i-au deschis 
pofta? Dacă aşa te ţii de cuvânt, trebuie să te asemuiesc cu 
o pungă de bani mare, dar goală, care nu e bună la nimic. 
Nu e pentru întâia oară că pui beţe în roate gârbaciului 
meu, aducându-mi aminte că sunt un om atât de însemnat. 
Biciul e al meu după cum şi mâna ea mea; e o parte din 
trupul meu. Biciul e tot atât de însemnat ca şi mine. Cum 
pot deci să mă înjosesc dacă îi dau şi lui cinstea cuvenită? 

— Greşeşti, dragul meu, fiindcă porneşti de la o 
presupunere greşită. 

— Defel, căci părerea mea e că sefirul trebuie să capete 
bătaie şi nu presupuneri. 

— În cazul ăsta, lăţimea minţii tale se îngustează aşa de 
mult, încât nu se mai vede nimic din ea. Dar să nu ne 
certăm, ci să isprăvim cât mai repede. Dacă socoteşti că e 
dreptul tău să-l baţi pe sefir, nu vreau să-ţi iau acest drept. 
Din partea mea n-ai decât s-o faci, dar să nu te miri dacă nu 
te voi mai considera ca prietenul meu, ci ca pe un călău, 
care pentru mine nu mai e nimic altceva decât o unealtă a 
legii. Eu plec. 

Îi întorsei spatele. 

— Unde te duci, Sihdi? Întrebă el, repede, venind după 
mine şi apucându-mă de braţ. 


— Mă duc să caut leşurile celor ucişi. Asta e o datorie de 
om şi nu treabă de călău. 

— la-mă şi pe mine. Trebuie să dovedim sefirului şi 
ghazailor că n-avem nevoie de lămuririle lor şi că suntem 
destul de deştepţi ca să aflăm singuri ce vrem să ştim. Uite, 
îmi pun gârbaciul la brâu şi renunţ de a scrie pe spinarea 
persanului dovada ticăloşiei sale. Îl las în seama lui 
bimbaşă; are el grijă să-i dea atât cât i se cuvine. 

— Bine faci, îl lăudai eu. Vezi, aşa te vreau! 

— Cum adică? 

— Hagi Halef Omar Ben hagi Abul Abbas Ibn Hagi Dawud 
el Gossarah, marele şeic al haddedihnilor din vestitul trib al 
sammarilor. 

La auzul acestor cuvinte îşi sumeţi cât putu trupul, mă 
privi cu ochi strălucitori şi zise: 

— Da, fără îndoială că sunt acela care spui tu. Sunt 
căpetenia bunilor şi dragilor mei haddedihni, care mă 
ascultă cum nu-l ascultă nici turcii pe padişah, sau persanii 
pe şahinşahul lor. N-aş face schimb cu nici un om de pe 
lume şi biciul îl am pentru a domni şi nu pentru a face 
treabă de călău cu dânsul. Cu cât omul e mai renumit, cu 
atât mai puţin e nevoit să mânuiască singur gârbaciul. Merg 
cu tine, care eşti tot aşa de renumit ca şi mine. 

Îi spusei lui bimbaşa că plecăm, dar că ne vom întoarce 
repede şi că în lipsa noastră poate sta de vorba cu sefirul în 
„limba biciului”. Apoi încălecarăm şi plecarăm. 

Mă gândisem să iau informaţii de la Pişkhidmet-başa, dar 
nevoind să mai am nimic de-a face cu acest om 
nerecunoscător, renunţai de a mai vorbi cu el sau de a-l lua 
cu noi. De altminteri cred că nici n-ar fi putut să-mi dea 
vreo desluşire, căci nu cunoştea locurile. Era noapte când 
ajunsese aici şi atacul avusese loc pe întuneric, aşa că, mai 
puţin ca oricare altul putea să ştie unde fuseseră duse 
leşurile. Socotii deci că e mai bine să mă bizui numai pe 
mine însumi. Nici Halef nu-mi putea fi de mare ajutor, căci 


nu ştia să citească urmele. Îl luasem cu mine numai pentru 
a-l îndepărta de la locul execuţiei! 

În timp ce călăream de-a lungul ruinelor, spre 
miazănoapte, de unde venisem, cercetai fără întrerupere 
drumul pentru a descoperi urmele pe care le căutam. Găsii 
când pe ale noastre, când altele, însă nu pe acelea pe care 
le căutam. O luarăm apoi spre apus, trecând peste urmele 
contrabandiştilor, care veneau dinspre canal şi dădurăm iar 
peste urma caravanei lui Pişkhidmet-başa. Acum eram 
încredinţat că atacul nu avusese loc la miazănoapte, ci la 
răsărit de locul unde se afla tabăra noastră. Caravana 
fusese condusă de sefir peste locul sub care se aflau 
încăperile subterane. Ar fi fost nechibzuit din partea lui s-o 
atace tocmai acolo, căci trebuia să considere că vor rămâne 
urme. Ne întoarserăm deci înapoi. 

Când ne apropiarăm de tabără, căpetenia beduinilor ne 
strigă în batjocură: 

— Ei, unde sunt ucişii pe care îi căutaţi? Cu marea voastră 
înţelepciune trebuie să-i fi găsit. 

Ghicise deci intenţia noastră şi credea că după această 
încercare zadarnică vom descăleca şi vom rămâne acolo. Eu 
nu-i răspunsei, însă micului meu Halef nu-i fu cu putinţă să 
tacă. 

În trecere îi aruncă ameninţarea: 

— Am venit numai să-ţi spunem că după întoarcerea 
noastră, pentru fiecare mort pe care îl vom găsi, ai să capeţi 
câte cinci lovituri la tălpi. 

Era aşa cum socotisem eu. Urmele caravanei duceau de 
aici mai departe şi se întâlneau cu ale bandiţilor. După vreo 
cinci minute de drum, urmele încetară şi ajunserăm la locul 
atacului, plin cu pete de sânge. Urmele nu dovedeau că ar fi 
avut loc o luptă şi o apărare înverşunată. Persanii, oameni 
tot atât de laşi ca şi stăpânul lor, se lăsaseră măcelăriți fără 
împotrivire. 

Locul era la o depărtare de vreo două sute de metri de 
ruină şi de acolo duceau urme atât de adânci spre aceasta, 


încât spusei lui Halef: 

— Leşurile au fost ascunse în dosul zidurilor. 

— Ce te face să crezi? Întrebă el. 

— Dacă vei păşi într-acolo fără să duci vreo povară, atunci 
urmele picioarelor tale vor fi mai puţin adânci decât 
acestea. Ele sunt atât de bine întipărite, fiindcă acei care le- 
au făcut duceau morţii în spinare. 

— Îi vom găsi oare? 

— Fără îndoială. Leşurile nu sunt duhuri care vin şi dispar 
fără să lase urme. Haidem! 

Ajungând la ruină, văzurăm că urmele se opreau în faţa 
unei grămezi de cărămizi, ridicată lângă zid. Adineauri, din 
depărtare, n-o putusem deosebi de zid. 

Descălecarăm şi, după ce mutarăm o parte din cărămizi, 
descoperirăm o deschizătură largă, dar nu mai înaltă decât 
un stat de om, care părea că duce pieziş în interiorul ruinii. 
Mă vârâi înăuntru şi simţii un miros puternic de putregai, 
precum şi mirosul de hoit, atât de uşor de recunoscut, chiar 
dacă moartea n-a avut loc decât cu câteva ceasuri în urmă. 

Înaintând cu băgare de seamă şi pipăind în toate părţile cu 
mâinile, văzui că tavanul deasupra mea înainta orizontal, pe 
când gangul în care mă aflam cobora şi devenea tot mai 
adânc. Păşeam pe nisip; pereţii şi tavanul erau netezi şi nu 
descoperii nici o crăpătură. Înaintasem vreo patruzeci de 
metri, când nisipul încetă şi mă aflai pe pământ bătut. Lovii 
cu piciorul în ceva. Mă aplecai şi pipăii cu mâna: era un 
trup cu desăvârşire gol. Îmi adusei aminte că mai aveam în 
buzunar chibrituri şi o lumânare. O aprinsei şi la lumina ei 
văzui pe cei unsprezece persani trântiţi grămadă unul peste 
altul. Fuseseră despuiaţi de veşmintele lor. Deşi eram 
deprins cu astfel de privelişti, totuşi trebuie să recunosc că 
mă înfiorai. Pesemne că şi istoria locului contribui la asta. 
Mă aflam într-un canal astupat al turnului babilonian, în 
faţa mea leşurile goale şi însângerate, care holbau la mine 
nişte ochi sticloşi. Pâlpâirea luminii făcea să mi se pară că 
leşurile se mişcă, iar partea canalului care zăcea în 


întuneric mi se părea plină de mii de făpturi fantomatice, 
care se mişcau încolo şi încoace. Pe lângă toate acestea 
mirosul greu de putregai, care, pe măsură ce înaintasem, 
căpătase duhoarea de hoit. Putoarea asta nu putea să vină 
de la persani, care nu fuseseră ucişi de mult. Mă hotărâi să 
aflu pricina, aşa că păşii peste morţi şi mersei înainte. 

Văzui atunci că mă aflam într-un adevărat cavou. Zării 
capete, oseminte şi alte rămăşiţe de cadavre. La fiece pas 
mă loveam de ele, până când ajunsei la un loc unde tavanul 
se prăbuşise şi nu mai putui înainta, aşa că mă întorsei. 
Vasăzică, aici aduseseră ghazaii pe cei ucişi. Cunoşteau deci 
acest mormânt îngrozitor şi fuseseră de mai multe ori aici 
pentru a ascunde urmele faptelor lor nelegiuite în acest loc 
tainic. Nu e de mirare, deci, că m-am hotărât să las să se 
îndeplinească ameninţarea lui Halef. 

Când mă văzu, după câtva timp, ieşind din gaura aceea 
întunecată, se uită speriat la mine şi mă întrebă: 

— Ce ai, Sihdi? Dacă faţa ta n-ar fi aşa de arsă de soare, aş 
spune că eşti galben ca un mort. Ai găsit pe cei ucişi? 

— Da. 

— "Te-ai speriat de ei? 

— Eu, să mă sperii? Nu mi-e frică de vii, cu atât mai puţin 
de morţi. Duhoarea aceea îngrozitoare din gaură e pricina. 

— Ce-ai descoperit? Spune. 

— Nu acum. Trebuie să mergem numaidecât la beduini, 
unde îţi voi face o bucurie, o bucurie foarte mare. 

— Care? 

— Nu întreba, ci vino. 

Încălecarăm din nou şi pornirăm spre tabără. Bătrânul 
ghazai părea să fie cu desăvârşire încredinţat de zădărnicia 
cercetărilor noastre, căci, încă înainte de a descăleca noi, 
mă întrebă zâmbind ironic: 

— V-a arătat Allah drumul cel bun? Faci o mutră atât de 
veselă şi mulţumită, încât ştiu că voi primi acum loviturile. 
Cât de mult mă bucură asta! 

Nu-i răspunsei, ci mă adresai lui Halef: 


— Câte lovituri i-ai făgăduit? 

— Câte cinci de fiecare mort, vasăzică, cincizeci şi cinci, 
răspunse hagiul. 

— Le va primi chiar acum. Şi după el, fiecare din oamenii 
săi va primi câte treizeci, dar zdravene, încât să le 
plesnească tălpile. 

Când auzi aceste cuvinte, bătrânul se răsti la mine: 

— Să nu vă încumetaţi să ne atingeţi. Unde sunt morţii pe 
care spui că i-am ucis? Arată-i! 

— I-am găsit acolo în ruine, lângă rămăşiţele acelora pe 
care i-aţi ucis mai înainte, îi răspunsei eu. 

— Din gura ta nu ies decât minciuni, iar creierul tău nebun 
nu doreşte decât neadevăruri care... 

Nu apucă să mai spună ceva ci scoase un țipăt de durere, 
căci, în sfârşit, ieşit şi eu din fire, smulsesem biciul de la 
brâul lui Halef şi îl plesnii cu atâta putere peste faţă, încât 
pielea crăpă şi ţâşni sângele. 

— Hamdulillah! Effendi al meu se cuminţeşte! Strigă Halef 
voios. E numai un singur grai în care se poate vorbi cu 
neruşinaţi de teapa ăstora; e graiul biciului, care e mai 
desluşit şi mai nimerit decât oricare altul. Sihdi, de când te 
cunosc, acum ai spus cuvântul cel mai frumos pe care l-am 
auzit din gura ta. În el e cuprinsă adevărata înţelepciune, 
care e mai presus decât toate cunoştinţele de pe lume. Să 
iau acum eu urmarea fericită a binefăcătorului tău început? 

— Da. lată semnul puterii pe care ţi-o încredinţez, 
răspunsei eu, întinzându-i biciul. Nu-mi plac pedepsele 
sălbatice, dar câinii ăştia merită mai mult ca oricine să li se 
tăbăcească bine pielea. Bătrânul va primi cincizeci şi cinci 
de lovituri, ceilalţi câte treizeci şi dacă vreunul din ei va 
spune că, fiind beduin liber, nu e îngăduit nimănui să-l bată, 
atunci veţi începe încă o dată de la început. Ai auzit, Halef? 

— Mai întrebi dacă am auzit, Sihdi? Am auzit aşa de bine, 
ca şi când mi-ai fi suflat în ureche cu o trâmbiţă lungă de 
zece poşte, sau cu un trombon de douăzeci de ori mai lung. 
Să vezi cu câtă râvnă voi îndeplini această dorinţă a ta. 


— N-am să fiu de faţă, căci voi pleca întru întâmpinarea 
paşei. 

— Păcat, mare păcat! Dar ştiu că poţi să porunceşti 
asemenea pedepse, însă nu-ţi place să iei parte la ele. Poţi 
să pleci însă liniştit, căci ai încredinţat executarea în mâini 
bune. 

De adevărul acestor cuvinte eram tot atât de încredinţat 
ca şi de faptul că în lipsa noastră bimbaşa cinstise bine pe 
sefir, căci acesta zăcea la pământ ghemuit ca un arici, cu 
mădularele tresărind de durere şi scoțând gemete 
neîntrerupte. 

Simţea acum ceea ce nu voise să recunoască: începutul 
pedepsei prezise de mine. 

Amuhd Mahuli îşi închipuia pesemne că mi-e milă de cel 
pedepsit, căci mă întrebă: 

— Faţa ta e aşa de serioasă şi aspră, effendi. Crezi poate 
că am fost prea darnici cu loviturile? 

— Nu, bimbaşă, nu cred asta; însă mă doare când văd pe 
cineva care îşi zice om, fără să fie. Priveşte-l! Ticălosul ăsta 
a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; dar 
ce-a devenit? Vietatea cea mai josnică şi scârboasă nu e atât 
de respingătoare ca nemernicul ăsta, care era chemat să 
aibă un loc în cer. 

— Nu va ajunge niciodată acolo, niciodată! Ai auzit vorbe 
din gura lui, care au făcut să te doară urechea ca şi pe 
mine. Dar după ce aţi plecat şi l-am legat pentru a-i da 
bătaia, a trebuit să auzim cuvinte cum nici nu pot fi mai 
nelegiuite. Omul ăsta e pierdut pentru vecii vecilor. Dar 
parcă ziceai că ai de gând să pleci întru întâmpinarea 
paşei? 

— Da. Nu vreau să mai stau aici, să văd bătaia. 

— Ai să raportezi ce s-a întâmplat azi aici? 

— Da. 

— Atunci te rog să-ţi aduci aminte şi de mine. 

— Cu plăcere. 

— Aşadar, eşti mulţumit de mine? 


— Te-ai purtat ca un soldat viteaz, prevăzător şi credincios 
şi îmi pare bine să pot spune asta paşei. 

— Mulţumesc lui Allah, dar şi ţie. Îmi dai voie să-ţi spun la 
ce mă gândesc? 

— Spune. 

— M-am străduit întotdeauna să-mi fac datoria şi să fiu om 
cumsecade. Dar de multe ori mi-a fost foarte greu, când 
vedeam că osteneala mea era numai spre răul meu, pe când 
alţii, care nu trăiau după poruncile lui Allah, mi-o luau 
înainte şi avansau repede. Eu a trebuit să mă lupt 
întotdeauna cu sărăcia şi în cele din urmă m-am deprins cu 
gândul că soarta mea era să trăiesc până la sfârşitul vieţii 
fără ca dorinţele mele să se împlinească. Eşti creştin şi nu 
te vei supăra, dacă am să-ţi spun că fatalismul, pe care ni-l 
propovăduieşte islamismul, e cu adevărat îngrozitor. El 
înfăşoară trupul şi sufletul omului în legături care nu se pot 
rupe şi îl ţine pe locul pe care l-a aruncat. Omul poate să se 
roage, să dorească o îmbunătăţire, să muncească din 
răsputeri, totul e în zadar. Zace doborât la pământ şi nu se 
poate ridica, fiindcă mâna de fier a kismetului77 îl ţine 
încătuşat. Astfel, încetul cu încetul, pier toate dorinţele şi 
nădejdile; încrederea în sine şi într-un viitor mai bun se 
pierde şi omul devine un rob neputincios al sorții. Într-un 
cuvânt e... mort. Poţi să-ţi închipui aşa ceva? 

— Foarte bine chiar. 

— Un astfel de sclav, o astfel de umbră am fost eu. 
Simţeam mâna care mă ţinea la pământ şi nu puteam face 
nimic. Încheiasem cu viaţa şi dorinţele mele le zăvorâsem în 
adâncul sufletului meu. Ştiam că pentru mine nu mai există 
nici o speranţă şi nici o ţintă. Atunci ai venit tu şi totul s-a 
schimbat pe neaşteptate. În inima mea a răsărit un soare şi 
au înflorit mii de flori minunate. Simt că nu sunt mort, ci 
trăiesc. Tu m-ai scăpat din robie, tu ai... oh, effendi, nici nu 
mai ştiu ce să spun; îmi vine să cred că ai învins soarta mea 
şi ai făcut-o neputincioasă. E un păcat dacă gândesc şi 
vorbesc astfel? 


— Nu. Nu există ceea ce numiţi voi: „Aşa mi-a fost scris”. 
Allah nu este un tiran care îşi asupreşte supuşii, ci un 
părinte iubitor, care n-are sclavi, ci copii liberi şi voioşi. 

— Aşa învaţă credinţa ta, creştinismul? 

— Da. 

— Atunci voi creştinii sunteţi mai fericiţi decât noi. Trebuie 
să-ţi fac o mărturisire, dar te rog să mă crezi că nu vreau să 
te linguşesc. Închipuie-ţi că te afli într-o ţară depărtată de 
la miazăzi, unde sunt numai oameni negri. Trăieşti o vreme 
îndelungată acolo şi ai devenit şi tu un negru. Vorbeşti ca 
un negru, mănânci şi bei ca un negru, gândeşti ca un negru 
şi simţi ca un negru. Însă în adâncul sufletului tău trăieşte 
conştiinţa că nu faci parte din aceşti negri şi dorinţa de a 
scăpa din această întunecime. Şi deodată vine un alb. Toţi 
se uită uimiţi la el, nu sunt în stare să-l înţeleagă, se miră de 
culoarea, de chipul, de mersul, de vocea şi graiul lui. Tu îl 
înţelegi însă îndată, începe să-ţi fie drag de la cea dintâi 
privire pe care o arunci asupra lui şi îţi dai seama că prin el 
se va îndeplini tot dorul tău ascuns. Effendi, înţelegi ce 
vreau să spun? 

— Da. 

— Aşa mi-a mers mie când te-am văzut şi am vorbit cu tine. 
Tu eşti acel alb. M-am gândit şi m-am întrebat de unde vine 
înrâurirea pe care o ai asupra mea. Nu-ţi cunosc nici 
credinţa, nici poporul, nici ţara. Poate nu eşti ca alţi creştini 
despre care am auzit vorbindu-se, ai altă fire decât ceilalţi 
oameni, dar, totuşi, îmi spun că ochiul, glasul şi graiul tău, 
că vitejia ta sunt însufleţite numai de religie. Am dreptate 
sau nu? 

— Ai dreptate în aceea că islamismul îşi asupreşte şi îi face 
posomorâţi pe credincioşii săi, pe când creştinismul e o 
religie a libertăţii şi a iubirii. 

— Ah, Sihdi, dacă ai avea timp să-mi predici şi să mă înveţi 
religia ta! 

— Din nefericire n-am, însă îndată ce voi ajunge la 
Bagdad, îţi voi trimite o parte a Sfintei Scripturi şi anume 


Noul Testament. Îţi va fi o lumină pe calea vieţii tale. 

— Îţi mulţumesc. Cât timp ai să rămâi la Hilleh? 

— Poate plecăm chiar azi, sau poate mâine. 

— Dacă rămâi până mâine, te rog din tot sufletul să fii în 
seara asta oaspetele meu. Sunt sărac şi nu pot să-ţi ofer 
mult, în schimb pot învăţa multe de la tine. Aş vrea să 
vorbesc cu tine despre credinţa ta, despre religia iubirii şi a 
luminii. Vrei să-mi faci bucuria asta mare? 

— Da, cu plăcere. Chiar dacă am putea pleca azi, tot aş 
rămâne până mâine spre a-ţi îndeplini această dorinţă, care 
mă bucură mult. 

— Mă faci fericit, effendi. Asta e o binefacere pe care ţi-o 
va răsplăti Allah. Dă-mi voie să-ţi sărut mâna. 

O apucă şi o duse atât de repede la buze, încât n-avui timp 
să-l opresc. Apoi se îndreptă spre oamenii lui, cărora Halef 
le dădea tocmai porunci pentru executarea pedepsei. Nu 
am vrut să fiu de faţă la ea şi am plecat. 

După ce călării vreo oră, întâlnii o ceată de călăreţi. Era 
paşa însoţit de câţiva ofiţeri şi de ştafeta pe care i-o 
trimisesem. Când se apropie de mine, îmi întinse mâna, mă 
salută zâmbind şi spuse pe englezeşte: 

— După cum am aflat, ai reuşit. Bineînţeles că am pornit 
îndată pentru a-ţi îndeplini dorinţa. 

— Am reuşit mai bine decât îşi închipuie poate Excelenţa 
Voastră, răspunsei eu. De aceea mi-am permis să vă trimit 
vorbă să veniţi. 

— Am venit cu plăcere. Situaţia la Hilleh e de aşa fel, încât 
pot lipsi pentru câteva ceasuri. Totul a mers bine? 

— Dacă nu bine, cel puţin spre deplina mea mulţumire. Am 
prins toată banda. 

— Şi pe persanul care se numeşte sefir? 

— Da. 

— Dar vezi că în privinţa lui nu ajunge să-l avem numai pe 
el, ci şi dovezi împotriva lui. 

— Avem mai multe decât ne trebuie. 

— Desăvârşite şi de netăgăduit? 


— Atât de convingătoare, încât a şi primit prima pedeapsă. 

— Ai pus să-l bată? Dacă n-ai fi dumneata, te-aş întreba 
dacă ai dreptul să faci una ca asta. 

— Atunci vreau să mărturisesc, că în clipa în care am 
plecat, se făceau pregătiri să fie bătuţi şi cei cincisprezece 
bandiți pe care i-am prins de asemenea. 

— Cincisprezece oameni deodată? Şi aşa, fără judecată, 
fără voie? Dragă prietene, vei putea răspunde de asta? 

— Să răspund? Doar nu sunt la Stambul, la Viena, la 
Londra sau în altă capitală din Europa, ci între tâlhari şi 
ucigaşi, în mijlocul unui popor care, în disprețul legilor, face 
ce vrea şi după obiceiul său: ochi pentru ochi, sânge pentru 
sânge. Judecată sau voie? Doar ştiţi tot aşa de bine ca şi 
mine cât preţuiesc aici judecătorii. Ca să vedeţi ce se 
întâmplă aici aţi venit. Mă întrebaţi dacă voi putea 
răspunde? Pusei mâna pe armele mele şi urmai: iată 
răspunsul meu. Cine o vrea, n-are decât să vină să şi-l ia. 
Dacă respir un aer de nelegiuiri şi crime şi fac curăţenie 
pentru a nu fi nevoit să mă înăbuş, atunci n-au decât să vină 
să mă tragă la răspundere reprezentanţii legilor, din pricina 
cărora domneşte aici această stare de lucruri. Am să le 
răspund în aşa fel, încât să se sature să mă mai întrebe. 

— Ei lasă şi dumneata! Zise paşa, râzând. Văd că te-ai 
făcut foc şi pară, încât începe să-mi fie şi mie teamă. 
Linişteşte-te; te cunosc şi nu mi-a trecut câtuşi de puţin prin 
gând să te jignesc. Ce-ai făcut şi ce-ai poruncit să se facă, e 
bine şi în orice caz se va executa întocmai. Locuiesc în 
reşedinţa califului, aşa că ai să înţelegi şi ai să mă ierţi dacă 
am vorbit de judecători şi de răspundere. Acum eşti 
mulţumit? 

— Mai întrebi? Un singur lucru aş vrea numai să lămuresc. 
Am avut de-a face cu nişte oameni atât de nemernici, încât 
a trebuit să-i tratez cum meritau. Totuşi, în mocirla asta, am 
găsit şi o comoară de mare preţ. 

— O comoară? Ce vrei să spui cu asta? 


— Curatul adevăr. O comoară din mărfuri de contrabandă 
ascunse în mai multe încăperi. Am găsit şi bani, podoabe şi 
pietre scumpe. 

— Ce spui? Trebuie să fie depozitul contrabandiştilor. 

— Probabil. 

— Şi lucrurile acelea au o valoare atât de mare? 

— Fără nici o îndoială. 

— Atunci ai făcut o captură bună şi o descoperire 
însemnată. Povesteşte-mi, te rog şi mie cum ai izbutit asta şi 
tot ce s-a întâmplat. 

Îi făcui un raport amănunţit, fără a spune însă nimic de 
asociaţia secretă a „Umbrelor” şi despre presupunerile 
mele asupra acesteia. Socoteam că nu e nevoie să amintesc 
despre asta, ba chiar ar fi fost o nesocotinţă din partea mea, 
căci numai atunci puteam să reuşesc, dacă nu se afla că-mi 
sunt cunoscute afacerile „Umbrelor”. 

Totuşi paşa deveni din ce în ce mai atent, mă întrerupse de 
multe ori prin exclamaţii de mirare şi surprindere, iar când 
îi povestii despre descoperirea celor unsprezece cadavre, fu 
atât de impresionat, încât păli şi când îi spusei că am fost 
atât de îndârjit din pricina nelegiuirii descoperite, încât la 
întoarcerea mea în tabără am dat îndată poruncă să fie 
bătuţi vinovaţi, el strigă: 

— Bine ai făcut, effendi, foarte bine! Şi eu aş fi făcut 
acelaşi lucru. Au meritat bătaie ticăloşii ăştia; o bătaie 
straşnică. le rog să mă ierţi dacă ţi-am vorbit adineauri de 
„judecători” şi de „răspundere”, căci ai procedat în totul 
cum aş fi făcut şi eu. Sefirul ăsta e un adevărat diavol. El 
are pe conştiinţă şi pe sangeak, pe care l-a ispitit. Să mă 
crezi că nu voi ţine seamă de nici o convenţie de stat şi nu-l 
voi elibera ca supus persan, ci voi proceda foarte sumar cu 
dânsul. Voi pune să-l spânzure chiar dacă ar fi fratele 
şakinşahului sau însuşi acesta. Astfel de oameni sunt în 
afară de lege şi trebui trataţi ca nişte animale sălbatice. 
Parcă îl şi văd atârnând de frânghie cu limba scoasă. Să ne 
grăbim pentru a ajunge mai repede la faţa locului. 


Dădu pinteni calului; deşi prin aceasta nu puteam câştiga 
decât câteva minute, căci nu mai eram departe de Birs 
Nimrud. 

Am vrut să-l duc mai întâi la locul pe unde intrasem cu 
şambelanul, însă el nu se învoi, ci zise: 

— Înainte de toate vreau să-l văd pe sefir, apoi pe ghazai şi 
pe contrabandişti. Ţin mult să stau de vorbă cu ei. 

Faţa lui luase o expresie atât de hotărâtă, că aproape mă 
înspăimântai. 

Când fostul sergent şi actual bimbaşă ne văzu venind, 
porunci repede oamenilor săi să ia poziţia. Paşa nici nu-i luă 
în seamă, le făcu numai un semn cu mâna, sări de pe cal şi 
se apropie de sefir, care nu mai era legat, ci zăcea întins la 
pământ. 

— Câine, tu ai atacat caravana şambelanului? Îl întrebă el. 

Faţa sefirului era atât de grozav de schimonosită, încât mă 
întorsei spre a nu-l mai vedea. Îl auzii zbierând ca o fiară 
turbată: 

— Tu eşti, câine? Fii blestemat! 

Atunci paşa îi porunci bătrânului bimbaşă: 

— Pentru răspunsul ăsta îşi va primi pedeapsa. După cum 
văd, picioarele lui au şi făcut cunoştinţă cu băţul. Mai daţi-i 
treizeci de lovituri, dar nu la tălpi. 

Apoi se întoarse spre bătrânul ghazai: 

— “Tu ai atacat caravana şambelanului? 

— Nu, răspunse acesta. 

— Încă douăzeci de lovituri! 

În felul acesta întrebă pe toţi ghazaii pe rând şi toţi îi 
răspunseră cu un „nu” şi la fiecare răspuns poruncea alte 
douăzeci de lovituri. 

Apoi se adresă contrabandiştilor cu întrebarea: 

— Aţi făcut contrabandă? 

— Da, îi răspunseră toţi într-un glas. Preferară să 
mărturisească, decât să primească loviturile de care se 
temeau ca da foc. De altminteri nici n-aveau de aşteptat o 
pedeapsă atât de aspră ca ghazaii. 


— Sefirul e căpetenia voastră? Întrebă paşa mai departe. 

— Da. 

— Aveţi anumite legi de care trebuie să ascultați? 

— Da. 

— Puteţi să mi le spuneţi şi mie? 

— Nu. 

— Ce pedeapsă vă aşteaptă dacă aţi vorbi? 

— Moartea. 

— Atunci ascultați ce vă voi spune. Căpetenia voastră e 
prizonier şi va fi pedepsit cu moartea, aşa că nu maie 
primejdios pentru voi! Dacă îmi veţi spune legile, atunci voi 
interveni la judecători în favoarea voastră. Dacă nu vă 
hotărâți să vorbiţi, atunci fiecare dintre voi va primi 
cincizeci de lovituri şi, mai târziu, cea mai aspră pedeapsa 
care există. Aşadar, răspundeţi: vreţi să-mi spune-ţi care 
sunt legile voastre? 

— Da, strigară cu toţii. 

— Ăsta e norocul vostru. Eu mă voi ţine de cuvânt şi, dacă 
în adevăr veţi fi sinceri, am să vă mai dau o veste bună. 

Apoi îmi spuse că acum pot să-l duc şi să-i arăt ce 
văzusem. Numai lui Halef îi fu îngăduit să ne însoţească. 

Când urcarăm spre înălţime, noi doi înainte şi paşa în 
urma noastră, hagiul mă întrebă încet, aşa ca acela să nu-l 
audă. 

— L-ai spus tot, Sihdi? 

— 'Tot ce e nevoie să ştie, nimic mai mult. Aşadar, să nu 
vorbeşti de sillani, de luptele noastre şi de alte secrete. 

— Nici prin gând nu-mi trece. Vreau să văd dacă va 
descoperi intrarea. 

— Sunt încredinţat că nu. Pentru aşa ceva trebuie ochi mai 
buni decât ai lui. 

Avui repede dovada că aveam dreptate. Când ajunserăm 
sus şi spusei generalului că se află în apropierea intrării, 
care acum e închisă, căută multă vreme locul, dar fără să-l 
poată găsi. În cele din urmă îşi pierdu răbdarea şi spuse: 


— Acela care a aşezat cărămizile la locul lor, a lucrat cu 
mare îngrijire. Nu văd nimic, trebuie să-mi arăţi tu locul. 

Mă tutuia acum, fiindcă vorbea arăbeşte, din pricina lui 
Halef. Pentru îndepărtarea primei cărămizi avui nevoie de 
cuţit, pe celelalte le putui scoate cu mâna. Le aşezai în aşa 
fel una lângă alta, încât să nu le amestec, când voi închide 
iar intrarea. Osman-paşa mă privi cu luare-aminte, care 
deveni şi mai mare când isprăvi treaba şi putu să vadă 
lucrurile îngrămădite în gang. 

Bineînţeles că luaserăm lumânări cu noi. Deoarece lumina 
lor nu-l mulțumea pe general, luarăm şi lămpile care se 
aflau în gang, pentru a lumina mai bine încăperile de jos. 
Paşa făcu ochii mari când ajunse acolo şi aruncă în treacăt o 
privire în jurul său. Uimirea lui crescu la culme, când îi 
arătarăm rând pe rând lucrurile adunate acolo. 

— Ai avut dreptate, mărturisi el. O adevărată avere e 
îngrămădită aici. Cine şi-ar fi putut închipui aşa ceva?! 

— Cine a ştiut, răspunsei eu. 

— Cine? 

— Bătrânul meu bimbaşă din Bagdad, despre care ţi-am 
vorbit. 

— Da, adevărat. Pe omul ăsta trebuie să-l pedepsim foarte 
aspru. 

— Să-l pedepsim? Pentru ce? 

— Pentru că n-a denunţat acest depozit. 

— N-a putut, fiindcă era legat prin jurământ să tacă. În loc 
de pedeapsă, i se cuvine mai curând o răsplată mare, căci 
numai datorită lui s-a putut descoperi locul acesta. Tot ceea 
ce putem face pentru dânsul, e înapoierea sumei pe care i-a 
stors-o sefirul. 

— Cât? 

— Nu ştiu, căci nu mi-a spus şi am socotit că ar fi lipsă de 
tact să-l întreb. 

— Aşadar, eşti în adevăr de părere că merită mai curând o 
răsplată decât pedeapsă? 


— Da. Fără a-i cere voie, îţi voi povesti despre trecutul său 
foarte interesant, dar tot atât de nenorocit; atunci ai să 
înţelegi intervenţia mea pentru dânsul. Şi el a fost creştin şi 
a devenit ofiţer al padişahului, pentru că... 

— Bine, lasă acum, îmi curmă el vorba, fiindcă înţelesese 
comparaţia mea. Îmi vei vorbi mai târziu amănunţit despre 
el; deocamdată îmi ajunge că omul te interesează. Spui că 
lui i se datorează descoperirea acestui loc, cu toate că tu 
eşti acela căruia îi revine acest merit. Voi ţine deci seamă de 
prietenia şi intervenţia ta pentru dânsul, aşa cum doreşti. 
Însă pentru restituirea pagubei sale, avem nevoie de bani. 
N-ai spus că aici sunt şi bani? 

— Da. Acolo, în lada aceea. Vino, te rog, să vezi. 

Aveam cheia, aşa că putui deschide lada. În clipa aceasta 
uimirea paşei ajunse la culme. Trecu mai mult timp până 
când fu în stare să cerceteze în linişte ce se afla în ladă. 
Numără întâi banii. Era o sumă foarte mare. Apoi începu să 
cerceteze podoabele şi pietrele preţioase. 

— Surprinderea mea nu mai cunoaşte margini, strigă el. 
Sefirul ăsta trebuie să fi fost cu desăvârşire încredinţat că 
locul acesta nu se va descoperi niciodată. Nici nu mi-am 
închipuit că se face contrabandă pe o scară atât de întinsă 
şi că e o afacere aşa de bânoasă. Aş vrea să ştiu dacă 
ticălosul şi-a adunat aici toată averea lui, sau dacă mai are 
şi alte ascunzători ca aceasta. 

— Poate vom afla ceva în privinţa asta de la contrabandiştii 
prinşi. Nu-mi vine să cred că sefirul e singurul stăpân sau 
căpetenia acestei întreprinderi. Fără îndoială că şi omul pe 
care l-ai trimis astă-noapte la sangeak cu scrisoarea, îi este 
tovarăş. Poate e o întreagă societate de oameni bogaţi şi 
oameni sus-puşi. Am bănuielile mele în privinţa asta. 

— Pe care te rog să mi le spui şi mie. Ce bine că voi şi nu 
alţii aţi descoperit ascunzătoarea asta. Un altul ar fi tăcut şi 
ar fi pus mâna pe lucruri, căci ispita ar fi fost prea mare. 

— Pentru noi, nu. 


— Îl întrerupse Halef. Eu mi-am îngăduit numai să spun 
cât de fericită ar fi fost Hanneh a mea, dacă ar fi avut 
brăţara de colo. Dar să fi auzit pe effendi al meu, când am 
spus asta! 

— Care brățară? Asta de aici? Întrebă paşa, luând-o în 
mână. 

— Da. 

— Hanneh o cheamă pe stăpâna haremului tău? 

— Da. E încântarea ochilor, sufletul, soarele zilelor mele... 

Urmă câtva timp să-l lămurească pe paşă, în cuvinte 
poetice, că Hanneh e cea mai însemnată femeie şi că nu 
poate fi asemuită cu nici o alta de pe lume. Atunci Osman- 
paşa îi întinse brăţara şi zise: 

— Iat-o, e a ta, dragă Halef, Du-o Hannehei, ca ochii ei să 
se bucure la vederea acestei brățări. Nu te împotrivi; te 
încredinţez că pot să ţi-o dau. 'Iot ce se află aici e al 
padişahului şi eu sunt locţiitorul lui, aşa că pot să fac ce 
vreau. Cunoaşteţi doar situaţia. Drumul la Stambul e lung şi 
ceea ce dăruiesc aici unui om care merită, nu va dispărea 
pe drum în mâinile vreunui neîndreptăţit. 

Avea dreptate. Halef nici nu se codi, ci vâri repede brăţara 
în buzunar şi mulţumi prin cuvinte înflăcărate. Paşa mă 
îndemnă să-mi iau şi eu ceva ca amintire, dar refuzai. Nu-i 
spusei că luasem portretul, căci ar fi trebuit să-i arăt şi 
motivele pentru care făcusem asta. Eu nu consideram acest 
portret ca proprietate a padişahului, ci ca avere fără 
stăpân. Aveam parcă o presimţire că-mi va fi de folos în 
cursul călătoriei mele. Era portretul unui cunoscut al meu, 
pe care nădăjduiam să-l întâlnesc, aşa că nici nu-mi trecu 
prin gând să consider ca un furt faptul că-l luasem la mine. 

Atrasei atenţia paşei şi asupra registrelor de contabilitate. 
Se miră de existenţa lor şi le răsfoi cu luare-aminte. După 
cum am spus, registrele conţineau operaţiunile pe mai mulţi 
ani în urmă. Deodată se opri şi se uită mai bine la pagina pe 
care tocmai o întorsese. Mă întrebă de numele bătrânului 
bimbaşă din Bagdad şi după ce i-l spuse-i, adăugă: 


— E ca şi când m-ar fi îndemnat cineva să-i înapoiez 
pierderea pe care a suferit-o. Aici e trecută data, numele 
său şi suma. Contabilitatea asta e, de fapt, o obrăznicie 
nemaipomenită a sefirului. Suma care e trecută aici se 
ridică la cinci mii de tumani persani. Ce să fac acum? 

— Vrei să mă asculţi pe mine? 

— Da, dacă nu vei lungi vorba prea mult. 

— Voi fi scurt, dar totuşi socotesc că e nevoie să-ţi 
povestesc ce am de spus despre dânsul. 

Îi repetai pe scurt ceea ce aflasem de la polonezul meu şi 
mă străduii să-l câştig pe paşa de partea lui. Reugşii să-mi 
ating scopul, căci, după ce isprăvii povestirea mea, Osman- 
paşa dădu binevoitor din cap şi zise: 

— Ăsta e iar felul de a fi a lui Kara Ben Nemsi! M-ai mişcat 
adânc. Bătrânul şi bravul tău prieten nu va primi înapoi 
numai ce i s-a luat, ci mă voi gândi şi în altă privinţă la el şi 
voi vorbi cu paşa din Bagdad despre dânsul. Banii sunt aici 
şi ţi i-aş da pe loc; însă aurul e greu şi nu-l vei putea căra cu 
tine. 

Atunci Halef răspunse repede: 

— De ce să nu-l putem căra, avem doar cai buni. Şi chiar 
de ne-ai da lada întreagă, am lua-o cu noi. Încearcă numai. 
Aici e pânză destulă în care să învelim aurul. Voi face îndată 
pachetul. 

În câteva minute cei cinci mii de tumani fură numărați şi 
împachetaţi şi generalul, căruia îi plăcu zelul lui Halef, mă 
îndemnă să-i spun fără grijă, dacă suma va fi alta decât 
aceea trecută în registru. Apoi urmă: 

— Bineînţeles că voi pune să se ia tot de aici şi voi începe 
încă azi cu asta. Voi distruge pe urmă ascunzătoarea cu 
praf de puşcă, spre a nu mai putea servi de cuib unor astfel 
de păsări de noapte. Apoi voi împrăştia şi ceata de 
contrabandişti şi voi pune să se astupe gaura prin care am 
intrat. Dar deocamdată să ieşim iar la lumina zilei. Trebuie 
să fac „curăţenie” şi tu mi-ai spus mijlocul: sânge pentru 
sânge! 


Dacă prin aceste cuvinte exprimase şi părerea mea, 
rămâne de discutat. Eu îi predasem tot şi eram mulţumit 
acum că scăpasem de toată afacerea asta. Ce trebuia să se 
întâmple mai departe, nu mai era treaba mea, ci a lui. 
Însărcinarea lui Halef şi a mea era îndeplinită. 

Când ajunserăm din nou în tabără, bimbaşa raportă că 
loviturile poruncite fuseseră date. Nici nu era nevoie de 
acest raport, căci puturăm vedea cu ochii ce se întâmplase. 

Înainte de toate fuseseră scoase leşurile celor unsprezece 
persani din canalul astupat. La lumina zilei priveliştea lor 
era şi mai înfiorătoare decât în canalul întunecos. Pe faţa 
severă şi împietrită a paşei era întipărită o hotărâre 
nestrămutată. Se apropie de sefir şi-l mai întrebă o dată: 

— “Tu ai atacat caravana şambelanului? 

— Nu, se răsti la el cel întrebat, ca un animal înfuriat. 

— Bine. Fiindcă nu vrei să mărturiseşti, vei fi spânzurat 
încă astăzi. 

— Sunt persan. Nu uita asta! 

— Eşti un ucigaş, aşa că vei fi spânzurat! 

Apoi puse din nou aceeaşi întrebare şi ghazailor. Nici 
aceştia nu fuseseră muiaţi din cauza loviturilor şi tăgăduiră 
cu încăpățânare. 

— Atunci veţi fi spânzurați şi voi, hotări paşa. Voi aduna 
juriul să vă judece. 

— Să nu îndrăzneşti să faci aşa ceva, răspunse bătrânul. 
Suntem beduini liberi şi trebuie să fim judecaţi după legile 
noastre. 

— Fie şi asta. Se va face cum vreţi voi. Cum sună legea 
voastră, cu privire la omor? 

— Sânge pentru sânge, moarte pentru moarte; dar noi nu 
suntem ucigaşi. 

— Ştiu foarte bine ce sunteţi, fie că mărturisiţi sau nu. 
Sânge pentru sânge. Veţi fi deci împuşcaţi şi nu spânzurați. 
— Nici nu ne pasă de ameninţarea ta. Tribul nostru ne-ar 

răzbuna şi de el ţi-e teamă. 


— De oameni ticăloşi nu mi-e teamă niciodată. Şi dacă 
vreţi să râdeţi de ameninţarea mea, râdeţi repede, căci nu 
vă mai rămâne mult timp. Bimbaşă, ai între oamenii tăi unul 
care să se roage pentru sufletele lor? 

— Da, răspunse bătrânul. 

— Atunci treaba se va isprăvi repede şi n-am nevoie să mai 
trimit în oraş după cineva. Să iasă din rând acel om. Deşi n- 
o merită, dau acestor câini de ghazai un sfert de ceas timp 
să se pregătească de moarte. Acum n-au decât să râdă sau 
să se închine; cum le va veni mai bine! 

După aceste cuvinte, faţa lui se mai lumină, îmi făcu semn 
să vin cu dânsul, se apropie de contrabandiştii care se aflau 
mai de o parte şi le spuse cu vocea coborâtă: 

— V-aţi făcut vinovaţi de fapte foarte grele şi ar trebui să 
fiţi aruncaţi în temniţă pentru multă vreme; dar cel puţin nu 
sunteţi ucigaşi şi v-aţi mărturisit vina. De aceea vreau să fiu 
îngăduitor cu voi şi vă spun următoarele: împotriva 
contrabandei trebuie luate măsurile pe care le-a poruncit 
padişahul, aşa că e nevoie ca fiecare slujbaş de la vamă să 
cunoască tertipurile contrabandiştilor tot atât de bine cum 
le cunoaşteţi şi voi. Am de gând să vă iert de pedeapsă şi să 
vă fac vameşi, dacă îmi veţi spune tot ce ştiţi. Dar să ştiţi, că 
pentru acela care va fi prins cu o neregularitate ca vameş, 
pedeapsa va fi îndoită. Aşadar pedeapsa nu se iartă cu totul, 
ci se amână numai. Cel cinstit va fi iertat, iar pentru cel 
necinstit va fi îndoită. Cine se învoieşte, să spună da. 

Toţi răspunseră într-un glas un „da” voios. 

Paşa dădu mulţumit din cap, mă luă la o parte şi spuse: 

— N-ai să râzi de felul cum am înţeles să pedepsesc pe 
ticăloşii ăştia? 

— Nu, căci deşi ai procedat împotriva legii, totuşi sunt 
încredinţat că ai procedat cu înţelepciune. 

— Asta îmi ajunge. Nu-mi va fi greu să-mi împac conştiinţa 
cu legea. Ai spus singur că aici nu suntem la Stambul sau la 
Paris. Altă ţară, alţi oameni şi alte moravuri! Ghazaii vor fi 


împuşcaţi, fără a fi judecaţi mai înainte. Vrei să fii martor la 
execuţie? 

— Ba te rog să-mi dai voie să mă retrag. Noi am venit 
încoace să vizităm câteva localităţi pe care le cunoşteam 
mai de mult, dar până acum n-am avut timp pentru asta. 
Vrem să fim astă-seară iar la Hilleh, aşa că e timpul acum să 
plecăm. 

Halef ar fi vrut să fie de faţă la împuşcarea ucigaşilor, 
totuşi, se supuse hotărârii mele. Călărirăm până la drumul 
spre Kerbela şi de aci pe îndelete mai departe, cufundându- 
ne în amintiri din trecut. În acelaşi loc unde ne 
întorseserăm atunci înapoi ne întorseserăm şi de astă dată 
şi urmarăm exact acelaşi drum, pe care am mers în ziua 
aceea, eu fiind atins de ciumă. Astfel ajunserăm şi la locul 
unde găsiserăm cadavrele celor care ne-au fost atât de 
dragi şi făcurăm un popas mai lung. 

De aici ne îndreptarăm iar spre turn, dar nu direct, ci îl 
ocolirăm prin partea de la miazăzi şi astfel, tocmai în timpul 
celei mai mari călduri, ajunserăm la apa cea mică, unde 
fusese tabăra noastră de bolnavi, căci după mine se 
îmbolnăvise şi Halef de ciumă. Găsind aici puţină iarbă, 
descălecarăm pentru a lăsa caii să pască, iar noi vorbirăm 
despre zilele triste pe care le petrecuserăm aici. Apoi ne-am 
dus călare la acel loc al ruinei, unde săpaserăm mormântul 
scumpilor noştri morţi. 

Când ne întoarserăm în tabără, ni se spuse că paşa şi 
ofiţerii se află în interiorul ruinei pentru a face o listă a 
obiectelor care urmau să fie duse de acolo. Trimisese în 
oraş după cămile de povară şi soldaţi, aceştia din urmă 
pentru a schimba pe Amuhd Mahuli şi oamenii lui. Cei din 
oraş trebuiau să aducă cele necesare pentru 
înmormântarea persanilor şi ucigaşilor lor, care fuseseră 
împuşcaţi în lipsa noastră. Sefirul zăcea chircit şi tăcut pe 
locul său, nesinchisindu-se de nimic ce se întâmpla în jurul 
lui. Şambelanul mă întrebă ce se va face cu lucrurile sale, 
pe care le cerea înapoi; îi spusei scurt să se adreseze 


generalului. Contrabandiştii fuseseră dezlegaţi şi lucrau cu 
râvnă să scoată din ascunzătoare mărfurile pe care le 
aduseseră ei înşişi acolo. 

Bimbaşa îmi spuse că schimbul trebuie să sosească în 
curând şi că el se va întoarce la Hilleh. Îi făgăduii să merg 
cu dânsul şi să fiu până a doua zi oaspetele său. Pachetul cu 
cei cinci mii de tumani îl lăsaserăm în încăperea numărul 
trei, fiindcă acolo era la loc sigur şi ne duserăm acum să-l 
luăm. 

Când paşa află că am de gând să mă întorc în oraş, mă 
invită să locuiesc împreună cu el în palatul guvernului, însă 
am fost nevoit să-l refuz, din pricina făgăduielii pe care o 
făcusem bătrânului bimbaşă. Pentru a mă linişti, îmi spuse 
că nu se simte jignit în urma refuzului meu, căci din cauza 
lucrului mult pe care îl avea, tot n-ar fi putut să petreacă 
seara cu mine. Cu prilejul acesta îi spusei ceea ce scăpasem 
din vedere până atunci, îi mărturisii că, pentru a aţâţa 
râvna soldaţilor să nu lase să scape nimeni, făgăduisem 
fiecăruia câte o sută de piaştri şi gradaţilor câte două sute. 
El mă lăudă şi numără îndată suma, din banii care se aflau 
acolo. 

Încurajat de această bunăvoință a lui, îi spusei că 
sărmanul bimbaşă nu-şi primise de mult solda. El îmi 
răspunse jumătate în glumă, jumătate în serios: 

— Mi se pare că vrei să răspândeşti asupra lumii întregi 
belşugul din turnul babilonian. Opreşte-te la timp, căci 
izvorul care s-a deschis aici ar putea să sece repede. Dă-i 
asta ca răsplată, însă nu pentru solda neplătită, căci de asta 
voi îngriji eu mâine. 

Îmi dădu o mână de monezi de aur pe care le luase din 
ladă. Îi mulţumii şi pentru azi îmi luai rămas-bun de la el. 
Halef, plin de mândrie, luă pachetul greu cu banii 
bătrânului nostru prieten din Bagdad. 

Bucuria lui Amuhd Mahuli fu mare când îi dădui monezile 
de aur, dar mai mare fu încă bucuria soldaţilor când li se 
împărţiră premiile făgăduite. 


După scurt timp veni schimbul, iar noi, împreună cu 
călăreţii, părăsirăm vechiul turn, care şi de astă dată fusese 
atât de primejdios pentru noi. Şambelanul, însă, rămase 
acolo, pentru a vorbi cu paşa în privinţa cererii sale. Eram 
mulţumit, căci nu mai voiam să am nimic de-a face cu acest 
om. 

În oraş se răspândise ştirea despre expediţia noastră de 
peste noapte la Birs Nimrud, despre scopul acesteia şi 
reuşita ei. Când intrarăm în oraş, ne aştepta o mare 
mulţime de oameni, dar nu pentru a ne primi cu urale. 
Faptul că un blestemat de creştin, care fusese dat în 
judecată şi scăpase, avusese o izbândă atât de frumoasă, nu 
era deloc pe placul şiiţilor, cu atât mai mult, cu cât mulţi din 
ei erau în ascuns tovarăşi de-ai contrabandiştilor. Astfel, 
cele mai multe din privirile îndreptate asupra noastră erau 
duşmănoase. 

Bimbaşa locuia într-o căsuţă veche, în curtea căreia 
adăpostirăm caii. Adăpostul pe care putu să ni-l ofere nouă, 
nu era decât un colţişor şi totuşi ne simţirăm bine la el, 
fiindcă ne primea cu inima deschisă. Din pricina duşmăniei 
populaţiei, avu prudenţa să posteze afară o santinelă 
pentru toată noaptea. Avurăm plăcerea să cunoaştem nu 
numai casa lui, ci şi pe soţia şi copiii săi, oameni modeşti dar 
buni, cărora le era de dorit o îmbunătăţire a situaţiei. 

Petrecurăm împreună o seară pe care, cu drept cuvânt, aş 
putea-o numi „biblică” şi sunt încredinţat că sămânţa 
aruncată acolo a căzut pe pământ rodnic. 

Când ne scularăm dimineaţa, bimbaşa şi fusese la general, 
care îi spusese că trebuie să plece la Bagdad, pentru a duce 
paşei un raport scris despre întâmplările de ieri, la care 
putea să mai adauge şi verbal ceea ce ştia. Pe semne că 
generalul se gândise să-mi facă şi mie o surpriză plăcută, 
căci mă bucurai mult să am pe bimbaşă ca tovarăş de drum. 

Înainte de plecare, ne-am dus, bineînţeles, la „palatul 
guvernului” pentru a-mi lua rămas-bun de la Osman-paşa şi 
spre a-i mulţumi. Îmi spuse că i-ar face plăcere să mă vadă 


la Stambul, la întoarcerea mea din Persia, şi-mi povesti tot 
ce mai aflase ieri de la contrabandişti, pe care îi iertase, cu 
condiţia să se facă oameni de treabă. Pentru dânsul era 
mult, dar pentru mine nimic care m-ar fi putut lămuri în 
privinţa sillanilor şi a „trandafirului din Şiraz”. 

În cursul călătoriei noastre la Bagdad nu ni se întâmplă 
nimic vrednic de povestit. După ce ne despărţirăm însă de 
Amuhd Mahuli, care trebuia să se ducă mai întâi la paşa şi 
ajunserăm în faţa porţii gazdei noastre primitoare, unde 
auzirăm, ca altădată, paşii târşiţi ai papucilor, Halef zise: 

— Acum încep surprizele. Lasă-mă pe mine să vorbesc, iar 
tu să taci, Sihdi. Te rog din suflet... 

În poartă apăru nasul ascuţit şi faţa îmbătrânită şi palidă, 
dar simpatică a gazdei noastre. 

— Noi suntem, noi! Anunţă hagiul. 

Un strigăt puternic de bucurie, în limba poloneză, ieşi de 
pe buzele subţiri ale bătrânului, apoi acesta deschise larg 
poarta. Halef călări îndată până la uşa casei, acolo 
descăleca, dezlegă pachetul cu bani de pe şa şi strigă: 

— Să intrăm în odaie. Mai înainte nu spun nici un cuvânt. 

Intră în camera polonezului, care îl urmă în tăcere. Abia 
ajunserăm acolo, când auzirăm în urma noastră pe cineva 
gâfâind, ca şi când alergase două ceasuri în galop. Era 
Kepek cel gras. Halef întrebă pe bimbaşă: 

— Îţi mai aduci aminte de tot ce am vorbit? 

— Da, încuviinţă acesta, dând din cap. 

— Ţi-am spus că niciodată nu mă voi duce la Birs Nimrud 
fără bici. Am mai spus că aş dori ca sefirul să ne închidă 
odată în turn şi că vei vedea cât de repede vom scăpa, 
prinzând în schimb pe ticălos. Îţi aduci aminte de asta? 

— Da. 

— Câţi bani ţi-a stors atunci sefirul? 

— Două sute de mii de piaştri în cap, răspunse bătrânul, 
care încă nu înţelesese ce înseamnă bucuria ce se putea citi 
pe faţa lui Halef. 

— Asta nu face tocmai cinci mii de tumani persani? 


— Da, poate să facă atât. 

— Atunci, ascultă: am fost prizonierii sefirului! Biciul l-am 
luat cu mine în turn! Noi am scăpat! Pe sefir l-am prins, l- 
am legat şi l-am bătut! Şi iată aici cei două sute de mii de 
piaştri ai tăi! Sefirul a trebuit să-i dea înapoi şi acum va fi 
spânzurat! Aşa, deocamdată asta e ceea ce voiam să-ţi 
spun. Ne-am întors şi te, dezlegăm de jurământul de a 
tăcea şi a nu părăsi niciodată Bagdadul. Acest jurământ nu 
mai are nici o putere, căci banda a fost împrăştiată şi nu-ţi 
mai poate face nimic. 

După ce Halef isprăvi de vorbit, auzii deodată un zgomot 
în spatele meu şi, când mă întorsei, văzui pe Kepek, căzut la 
pământ, dând din mâini şi din picioare, ca o broască 
ţestoasă. Copleşit de bucurie, se prăbuşise pe duşumea. 
Pentru a-l ridica, trebuii să-mi încordez toate puterile, căci 
era greu al naibii. 

Îndată ce se văzu iar în picioare, se repezi la Halef, îi luă 
pachetul din mână şi, fără a spune un singur cuvânt. 

— leşi pe uşă. Se vedea că cea dintâi şi mai mare grijă a lui 
era să pună banii la loc sigur, grijă în care nu fu împiedicat 
de nimeni, nici măcar de stăpânul său. 

Acesta stătea înmărmurit în faţa noastră şi, cu ochii 
holbaţi, se uita când la mine, când la Halef. 

— Aşadar... aţi... la...? Întrebă el, în sfârşit, fără să poată 
lega bine cuvintele. 

— Da, îi răspunsei eu. E chiar aşa cum a spus Halef. Tu ţi- 
ai redobândit banii, iar sefirul a fost făcut nevătămător 
pentru totdeauna. 

La auzul acestor cuvinte căzu în genunchi, împreună 
mâinile şi se închină cu atâta evlavie, încât furăm adânc 
mişcaţi şi ochii ni se umplură de lacrimi. Mulţumi lui 
Dumnezeu că-l scăpase de chinul neîntrerupt pricinuit de 
jurământul pe care fusese silit să-l facă. După ce isprăvi 
rugăciunea, se ridică şi voi să ne pună întrebări, dar nu avu 
răgaz, căci uşa se deschise. Kepek vâri capul înăuntru şi 
zise: 


— Pachetul cu bani a fost tare greu; l-am ascuns bine. 

— Unde? Îl întrebă stăpânul său. 

— În bucătărie. L-am pus sub mirodenii, unde nu-l va 
putea găsi nici un pungaş. Dă-mi cincizeci de piaştri, 
stăpâne. 

— Cincizeci de piaştri? Pentru ce atâţia bani? N-am astăzi. 
Pentru ce îţi trebuie? 

— Ca să cumpăr cafea, tutun, carne, făină şi multe alte 
lucruri. 

— Allah, Allah! Iar? Doar de-abia ieri ai făcut târguieli. Ai 
plecat îndată după prânz şi ai venit tocmai seara! 

— Oh, effendi, oh, emirule, iar vrei să mă copleşeşti cu 
mustrări nedrepte? În oraşul ăsta nu-i nici un servitor care 
să alerge aşa de repede ca mine. Îmi pierd răsuflarea, 
picioarele îmi tremură de tulburare sufletească şi inima 
neliniştită cere atunci un locşor de odihnă. 

— Şi de pălăvrăgeală. Mi se pare că ăsta e lucrul de 
căpetenie. 

— Nu-mi amări iar inima obosită de muncă. La cafenea 
stau tot atât de tăcut, ca un mort în groapă. leri am făcut 
cumpărături pentru tine şi pentru mine; ştii că pentru noi 
sunt de ajuns lucruri mai de mâna a doua, dar când avem 
musafiri aşa de rari, atunci se scumpesc şi cumpărăturile. 
Cred că n-ar fi fost nevoie să-ţi spun asta chiar de faţă cu ei. 
Trebuie să sărbătorim întoarcerea lor şi pentru asta am 
nevoie de cincizeci de piaştri; mai puţin nu se poate. 

— Dar n-am atâţia bani. 

— Ce nenorocire, ce griji! Ce va spune cafegiul, când voi 
veni la dânsul cu mâinile goale?! Îmi voi pierde cinstea şi 
încrederea tuturor semenilor mei! 

— De ce? 

— Pentru că îi sunt dator douăzeci de piaştri pe care i-am 
împrumutat de la el şi de care am avut nevoie să cumpăr o 
oală nouă de lut. 

— Dar o oală de lut nu costă douăzeci de piaştri! 


— Nu. Am dat numai cincizeci de parale pe ea, dar am 
spart-o pe drum. Atunci a trebuit să cumpăr alta, pe care 
mi-a spart-o un măgar care a trecut în goană pe lângă 
mine. Am cumpărat încă una şi m-am dus la cafenea să uit 
de supărarea mea cea mare. Când am vrut să stau jos, m- 
am aşezat tocmai pe oală şi, la greutatea mea, îţi închipui 
lesne că s-a prefăcut şi asta în hârburi, care mi-au pricinuit 
dureri într-un anumit loc, aşa că nu m-am mai putut scula şi 
a trebuit să rămân locului spre a cugeta asupra răutăţii 
hârburilor acestei oale blestemate. Atunci cafegiul, 
prietenul meu, s-a îndurat de mine şi s-a dus el să cumpere 
o a patra oală. Asta era mai mare şi a costat şaptezeci de 
parale. Prietenii şi cunoscuţii care erau de faţă se 
înduioşară de nenorocirea mea şi îmi propuseră să le fac 
cinste cu câte o cafea şi o limonada, ca să se roage să nu se 
spargă şi aceasta a patra oală şi eu am primit cu plăcere. 
Având în vedere că înduioşarea acestor oameni buni era 
foarte mare, dintr-o cafea şi o limonada se făcură mai 
multe, încât, ca om înţelept, ai să înţelegi cum datoria mea 
către cafegiu s-a urcat la douăzeci de piaştri, pe care 
trebuie să-i dau repede înapoi, dacă nu vreau să-mi pierd 
cinstea pentru totdeauna. 

Îmi venea să râd de povestea asta cu oalele, dar mă 
stăpânii când văzui faţa jalnică a bietului bimbaşă, care 
începu să se vaite: 

— Douăzeci de piaştri pentru trei oale sparte şi una 
întreagă! Ce poate folosi unei oale dacă se bea pe socoteala 
mea cafea şi limonada, ca să nu se spargă? Nu mai sunt 
defel mulţumit de tine! Şi acum mai vrei cincizeci de piaştri, 
pe care nici nu-i am?! Cum să fac? 

— Îi ai doar. 

— Unde? 

— În bucătărie, ascunşi sub mirodenii. Acolo sunt mulţi, 
foarte mulţi! Sunt două sute de mii! Cred că n-ai uitat asta? 

— De banii aceia nu vreau să mă ating. 


— Atunci fii atât de bun şi caută, dacă nu mai ai şi 
altundeva câţiva piaştri, de care ai uitat poate. 

Ne venea să murim de râs, văzând seriozitatea cu care se 
trata afacerea asta. Şi Halef se străduia din răsputeri să nu 
izbucnească în hohote, îmi făcu întrebător cu ochiul şi când 
dădui din cap, zise către bimbaşă: 

— Am călărit toată ziua, aşa că ar fi o binefacere pentru 
mine să fac o plimbare pe jos. Dacă îmi dai voie, mă voi 
duce până în oraş şi voi cumpăra lucrurile de care are 
nevoie Kepek. 

Fără a mai aştepta ce va zice stăpânul său, Kepek 
răspunse repede: 

— Da, îţi dăm voie, cu mare plăcere îţi dăm voie. Tu vei 
plăti, iar eu voi târgui. 

— Ba să faci bine să rămâi acasă, zise hagiul. Dacă te-aş 
lua cu mine, s-ar putea întâmpla să ne întoarcem abia 
mâine; aş fi legat de tine ca o pasăre de un melc uriaş. 

— Dar trebuie să plătesc cafegiului meu şi tu nu-l cunoşti 
şi nu ştii unde locuieşte. 

— Cafegiul poate să aştepte, hotări bătrânul. Pe tine nu te 
mână la dânsul cei douăzeci de piaştri pe care îi datorezi. 

— Dar ce atunci? Întrebă Kepek cu mutra cea mai 
nevinovată. 

— Vrei să stai de vorbă; să povesteşti despre cei două sute 
de mii de piaştri; vrei să-i arăţi înţelepciunea şi prevederea 
ta, ba chiar să-i şi spui unde i-ai ascuns. Lasă, că te cunosc 
eu! 

— Ce învinuire grozavă! Dacă vrei, voi spune mai puţin, 
mult mai puţin. Îţi convine să spun numai de o sută cincizeci 
de mii, sau chiar numai de o sută de mii? 

— N-ai să vorbeşti deloc de banii aceştia. Hagiul Halef 
Omar va merge singur. 

— Spui asta cu atâta hotărâre! E o poruncă de care 
trebuie s-ascult? 

— Da. 


Atunci Kepek se îndreptă spre perete, se propti cu mâinile 
în el, se lăsă să alunece la pământ şi spuse suspinând: 

— Aşa? lacă mă aşez jos şi nu mă mai scol deloc. Dacă 
cumpără lucrurile fără să mă ia şi pe mine în oraş, n-are 
decât să gătească tot el mâncarea. Trebuie să mă supun, 
fiindcă mă sileşti. Acum sunt curios să aflu ce vi s-a 
întâmplat în timpul cât aţi fost plecaţi, aşa că te rog, Kara 
Ben Nemsi effendi, să povesteşti. 

Auzind acestea, Halef interveni cu hotărâre: 

— Nu, effendi, făgăduieşte-mi că ai să taci şi n-ai să spui 
nici un cuvânt până când mă voi întoarce. Ştii că numai eu 
am darul de a povesti frumos. Mi-ai răpi una din cele mai 
mari plăceri de pe pământ, dacă nu mă vei lăsa să 
povestesc cel dintâi despre întâmplările de la Birs Nimrud. 
Te rog, deci, din tot sufletul, să aştepţi până când mă întorc. 
Spune, vrei, dragul meu Sihdi? 

— Da, răspunsei eu. 

— N-ai să vorbeşti nimic, nici un cuvânt? 

— Nu vreau să-ţi stric bucuria. Dar dacă vei întârzia mult 
în oraş şi apoi vei avea treabă şi la bucătărie, atunci 
răbdarea bătrânului bimbaşă va fi pusă la grea încercare. 

— Mă voi grăbi cât voi putea. În ce priveşte mâncarea, nici 
prin gând nu-mi trece s-o gătesc eu, ci voi cumpăra numai 
astfel de lucruri care se pot mânca aşa cum sunt. Vasăzică o 
să aştepţi şi o să taci? 

— O jumătate de ceas; mai mult nu. 

— Atât îmi ajunge; ba voi veni chiar mai repede, mult mai 
repede. Deocamdată la revedere şi să taci din gură. 

Nici nu spuse bine aceste cuvinte şi ieşi grăbit pe uşă, iar 
când se întoarse, nu trecuse, încă jumătatea de oră pe care 
i-o îngăduisem. Se grăbise atât de mult, încât era scăldat în 
sudoare. 

— Am dus toate lucrurile în bucătărie, spuse el. Cu ce 
începem, cu povestirea sau cu mâncarea? 

— Cu povestirea, răspunse bimbaşa. 

— Ba cu mâncarea, strigă Kepek. 


— Ce-ar fi să începem cu amândouă odată? Întrebai eu. 

— Nu odată, se rugă Halef. Doar gura mea nu-i o poartă 
prin care să se poată intra şi ieşi în acelaşi timp! Dacă vâr o 
bucată de carne în ea, nu poate să apară totodată pe buze 
frumuseţea cuvântării mele. Te rog deci să nu îngădui ca 
strălucirea cuvintelor mele să fie întunecată de pofta 
stomacului şi de măcinatul dinţilor. 

— Atunci povesteşte întâi şi pe urmă vom mânca. Cred că 
în vremea asta Kepek nu va muri de foame. 

Acesta răspunse cu un suspin tot atât de adânc pe cât de 
resemnat, punându-şi mâinile împreunate pe pântece. Halef 
îşi luă însă o poziţie impunătoare şi începu povestirea cu o 
mutră din care se putea deduce că va scoate la iveală o 
capodoperă de oratorie orientală. 

Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. Câteodată sărea în 
picioare, pentru a întări cuvintele sale cu gesturi energice 
şi în cele din urmă reuşi să captiveze prin povestirea lui nu 
numai pe bimbaşă, dar şi pe Kepek, care de emoție se 
întinsese cu totul la pământ. 

— Ce întâmplare minunată, dar şi primejdioasă! Strigă 
bătrânul cu însufleţire. Nici nu mi-aş fi putut închipui că veţi 
trece prin asemenea primejdii. 

— Eu m-am pierdut cu firea, sunt buimăcit! Se văietă 
Kepek. Încordarea cu care am ascultat, m-a omorât şi toate 
mădularele mă dor de tulburare. Ajutor! Ajutor! Hagiule, 
Halef, ajută-mă te rog, să mă scol! 

Halef îşi dădu toată osteneala să-i împlinească dorinţa. 
Când reuşi în sfârşit să ridice pe servitor, care se făcuse 
roşu ca racul de încordare, acesta împreună mâinile, plin de 
admiraţie şi mărturisi, rotind ochii săi mici, înecaţi în 
grăsime: 

— Sunteţi într-adevăr nişte viteji. Totul vă e cu putinţă. 
Vasăzică sefirul, leul ăla turbat, e cu adevărat prizonier? 

— Da, răspunse Halef cu mândrie. 'Totul s-a întâmplat aşa 
cum am povestit. Leul acela turbat, cum îi spui tu, e acum 
un vierme strivit, care nu mai poate face nimic. 


— Poate da, răspunse bimbaşa. E un om atât de 
primejdios, încât teama de el nu poate înceta decât în clipa 
când va fi mort. A fost o mare îndrăzneală din partea 
voastră că v-aţi atins de el, cu toată prevenirea mea. 
Effendi, admir curajul, prevederea, sângele rece şi 
înţelepciunea de care ai dat dovadă. Îţi voi rămâne veşnic 
recunoscător că te-ai gândit cu prilejul acesta şi la mine. 
Nimeni altul n-a fost în stare să facă ce-aţi făcut voi, însă 
abia atunci voi fi liniştit, când voi şti sigur că nu mai 
trăieşte. 

În clipa când vrui să-i răspund, se auzi o bătaie puternică 
în poartă. 

— Vine cineva, emirule, zise Kepek către stăpânul său. Du- 
te şi vezi cine e, căci eu am obosit ascultând povestirea şi 
trebuie să stau puţin jos. 

Se lăsă iar să alunece de-a lungul peretelui, până când 
ajunse pe duşumea şi bimbaşa cel ascultător se îndreptă, cu 
paşi târşiţi, spre uşă. Trecu mai mult timp până când se 
întoarse şi când intră pe uşă, era însoţit de Amuhd Mahuli, 
căruia îi spusesem unde vom locui. 

— Iartă-mă, effendi, că te supăr chiar azi, începu el. Voiam 
să vin mâine, dar paşa mi-a încredinţat aceste două scrisori, 
spunându-mi că trebuie să le predau încă azi. 

Scoase din buzunar două scrisori, adresate una mie şi alta 
către bimbaşă. Pe aceea care era pentru mine era scris: 
„Emirului Kara Ben Nemsi effendi din Germanistan”, iar pe 
aceea pentru gazda noastră nu era titlul de bimbaşă ci mir- 
alai78. 

— S-a făcut o greşeală, sau scrisoarea nici nu e pentru 
mine, zise acesta. 

— Nu e nici o greşeală şi scrisoarea e pentru tine, 
răspunse Amuhd Mahuli zâmbind. Am adus un raport lung 
şi amănunţit de la Osman-paşa, care s-a îngrijit de aproape 
de noi, căci după ce paşa de aici a citit scrisoarea, deveni şi 
mai prietenos ca înainte, îmi dădu mâna şi întări avansarea 
mea la gradul de bimbaşă. Porunci să se aducă repede 


cafea şi narghilele şi ceru să-i povestesc ce s-a întâmplat. 
Apoi scrise aceste scrisori şi mă trimise încoace. Eu citii 
adresele şi îmi îngăduii să-i atrag luarea-aminte că pe una 
era scris mir-alai în loc de bimbaşă. Atunci îmi spuse că aşa 
e voinţa lui Osman-paşa. Mâine seara vă va aduce la 
cunoştinţă ce mai are de spus. 

Deschiserăm scrisorile prin care ne poftea la cină pentru 
seara următoare. 

— La cină, la paşa? Şi gradul acesta superior?! Strigă 
polonezul emoţionat. Ce înseamnă asta? 

— Că Osman-paşa şi-a ţinut cuvântul pe care mi l-a dat, 
răspunsei eu. Ai fost, ceea ce numim noi reabilitat, ba încă 
mai mult, căci bănuiesc că mâine vei fi numit colonel. Când 
auzi aceasta, scăpă scrisoarea din mâini şi spuse: 

— Ar fi într-adevăr cu putinţă aşa ceva?! Atunci nu-mi mai 
lipseşte decât executarea sefirului, ca să-mi redobândesc 
liniştea şi pacea cel puţin în privinţa asta. 

— Executarea sefirului? Întrebă Amuhd Mahuli. Dar ăsta e 
mort! 

— Mort? Întrebai şi eu acum. Nu ştiu nimic de asta. 

Amuhd Mahuli îmi aruncă o privire plină de înţeles şi 
răspunse: 

— A murit aşa cum i-ai prezis. 

— Când şi unde? 

— Când? Încă în seara aceleiaşi zile. Unde? la închisoare. 
S-a spânzurat singur. 

— S-a... el însuşi? 

— Da, el însuşi. Osman-paşa fusese în celula lui pentru a-l 
interoga, apoi îl închisese iar. Când paznicul se duse după o 
jumătate de ceas să-i ducă apă, l-a găsit spânzurat. 

— Când şi de la cine ai aflat asta? 

— În dimineaţa pe când dormeai încă în casa mea şi când 
m-a chemat Osman-paşa pentru a-mi spune că trebuie să vă 
însoțesc la Bagdad. Atunci mi-a spus şi vestea asta. 

— Şi de ce mi-ai ascuns-o până acum? 


— Fiindcă Osman-paşa mi-a poruncit să nu-ţi vestesc 
moartea sefirului decât aici la Bagdad. Poate cunoşti 
pricina. 

Bineînţeles că puteam să mi-o închipui. Paşa spusese 
sefirului că va fi spânzurat încă în aceeaşi zi şi cuvântul lui 
se împlinise. Pentru a mă lămuri asupra felului în care se 
întâmplase asta, n-aveam nevoie să mă întorc la Hilleh şi să 
întreb pe asprul judecător. Tot nu mi-ar fi spus nimic şi, de 
altminteri, răspunsul la această întrebare puteam să mi-l 
dau şi singur. 

Ştirea despre moartea sefirului făcu o impresie nespus de 
puternică asupra viitorului colonel. Se văzu scăpat o dată 
pentru totdeauna de teamă şi de toate grijile şi de bucurie 
începu să ţopăie prin odaie ca un tânăr. Şi Kepek îşi 
manifestă bucuria prin tot felul de sunete ciudate, dar nu 
scăpă din vedere să întrebe pe Halef dacă mâncărurile sunt 
într-adevăr în bucătărie. Aceste cuvinte amintiră stăpânului 
datoria sa de gazdă, rugă pe Halef să aducă mâncarea şi 
pofti pe Amuhd Mahuli să mănânce cu noi, nu numai de 
data asta, ci pentru tot timpul şederii sale la Bagdad. 
Adăugă că era loc pentru toţi în casa lui. Mahuli primi cu 
plăcere invitaţia, pe care pesemne o aşteptase în sinea lui, 
pentru a fi vreme mai îndelungată împreună cu mine şi 
pentru a mai petrece o „seară biblică”, întocmai ca aceea 
de la Hilleh. 

Tot timpul mesei domni veselie şi voie bună. Halef era într- 
o dispoziţie minunată, căci ascultarăm răbdători toate 
lăudăroşeniile sale despre vitejiile înfăptuite. 

După masă îngrijirăm şi de cai să aibă nutreţ destul, iar 
când se întunecă ne urcarăm pe acoperiş unde, fumându-ne 
ciubucurile, vorbirăm iar despre întâmplările din ultimele 
zile. 

Spusei că izbânda noastră nu era meritul nostru, ci era 
datorită puterii dumnezeieşti. Astfel convorbirea luă o 
întorsătură care era cea mai plăcută nu numai mie şi lui 
Halef, dar de astă dată şi celor doi ofiţeri. Stăturăm de 


vorbă până târziu în noapte; în sfârşit, ne ridicarăm voioşi 
şi, când ne strânserăm mâinile, polonezul o reţinu pe a mea 
şi spuse: 

— Effendi, pe fiece clipă ce trece îmi devii mai drag şi 
mărturisesc că cele ce ai vorbit în astă seară, le preţuiesc 
mai mult decât toate cuvintele şi viziunile lui Mahomed. Mi- 
ai şi cucerit sufletul care e acum al tău şi al Aceluia care te 
face să vorbeşti aşa cum ai vorbit. Dar arată-mi numai o 
urmă a acelora care îmi sunt dragi şi atunci voi fi totdeauna 
al tău. 

— Văd că pui iar condiţii, răspunsei eu. Dumnezeu nu 
îngăduie să i se poruncească şi nici să stai la tocmeală cu el. 
Închină-te şi roagă-te Lui, căci, după cum ţi-am spus, 
rugăciunea e drumul spre cer, pe care se urcă încrederea 
oamenilor şi pe care coboară milostivirea celui 
Atotputernic. 

— Bine, mă voi ruga. Noapte bună, effendi. 

— Noapte bună. 

Invitaţia paşei nu fusese numai pentru mine, ci şi pentru 
Halef. De asemenea şi Amuhd Mahuli trebui să meargă cu 
noi. Când ajunserăm, văzurăm că era vorba de o primire 
oficială, la care erau de faţă militarii şi funcţionarii superiori 
ai paşei. În primul sfert de ceas domni oarecare 
stinghereală, dar când fură aprinse ciubucele, aceasta 
dispăru, în timpul mesei paşa mă rugă să povestesc despre 
aventurile mele şi ale lui Halef, dar eu răspunsei că Halef e 
un povestitor mult mai bun decât mine. Micul meu hagiu se 
simţi foarte măgulit şi îşi îndeplini atât de bine însărcinarea, 
încât, la sfârşit, paşa mărturisi zâmbind că nu i se 
întâmplase încă să întârzie atât de mult la culcare din cauza 
unei povestiri. 

Îşi luă rămas-bun de la fiecare în parte şi când dădu mâna 
cu polonezul, care venise îmbrăcat în vechea lui uniformă 
de maior, îi spuse: 

— Îţi aduc la cunoştinţă că padişahul - Allah să-l 
ocrotească - te-a avansat la gradul de colonel, ca răsplată 


pentru meritele tale. Numirea în scris o s-o primeşti peste 
câteva zile. Nu-mi mulţumi mie, ci prietenului tău Kara Ben 
Nemsi effendi, căruia, pe cât se pare, chiar stăpânitorul 
tuturor credincioşilor îi îndeplineşte toate dorinţele. 

La aceste cuvinte îmi scutură şi mie mâna, râzând; apoi ne 
retraserăm, trecând printre două rânduri de funcţionari, 
care se înclinară adânc şi plecarăm spre casă, călare pe 
măgari albi. 

O urmare neaşteptată a avansării polonezului a fost faptul 
că Halef nu mai vorbea acum numai despre „un fost kol 
agasi7/9 şi actual bimbaşă”, ci şi de „un fost bimbaşă şi 
actual mir-alai” şi că Kepek era acum şi mai lăudăros ca 
înainte, fiind mândru de a fi servitorul şi omul de încredere 
al unui colonel. 

Amuhd Mahuli mai rămase două zile la Bagdad, iar când 
se întoarse la Hilleh, eram convins că Mahomed şi Coranul 
nu mai preţuiau nimic în ochii lui. Îi dăruii Noul Testament, 
în limba arabă şi îmi făgădui că seara, când nu va avea 
serviciu, îl va citi din scoarță în scoarță. 

6. O enigmă. 

Avusesem de gând să-mi urmez călătoria la Şiraz îndată, 
sau cel mult la scurt timp după întoarcerea noastră de la 
Birs Nimrud. Însă, din întâmplare, am întâlnit la Bagdad un 
negustor care vindea o alifie de înfrumusețare, renumită în 
tot Djezirehul. Alifia se fabrica în Kermanşah. 

Întâlnirea a avut loc într-o cafenea, unde omul ne oferi şi 
nouă marfa lui. Credeam că Halef îl va goni; însă, spre 
mirarea mea, îl auzii întrebându-l: 

— Îmi dai voie să te întreb de la cine ai acest minunat 
mijloc de înfrumusețare? 

— Nu mă opreşte nimic să-ţi spun, răspunse negustorul, 
căci sunt mândru de a fi singurul căruia îi e îngăduită 
vânzarea sa în ţinutul acesta. Toate haremurile mă 
aşteaptă, cu nerăbdare, să le aduc această alifie minunată. 

— E într-adevăr atât de făcătoare de minuni cum spune 
toată lumea? 


— Mult mai mult încă decât se spune. Cum te ungi niţel pe 
faţă cu ea, dispar toate cutele şi bubele care sluţesc obrajii. 

— Fiaş! 

— Jur pe Allah că aşa e. 

— Ştii cumva din ce se face alifia asta? 

— Nu. Cum poţi să-ţi închipui că aceea care o face e atât 
de nesocotită să-mi spună. Ea a moştenit taina de la 
străbunicele ei. 

— Cum o cheamă? 

— Numele ei adevărat nu-l cunosc. Toată lumea îi spune 
„mama frumuseţii”. 

— Unde locuieşte? 

— Nu stă într-un singur loc, căci tribul ei umblă de colo 
până colo, cutreierând ţara. Sunt idizii din tribul bahtiarilor, 
care poate fi găsit de cele mai multe ori dincolo de 
Kermanşah. 

— Dar când ai nevoie de ea trebuie doar să ştii unde o poţi 
găsi pe femeia aceea? 

— Asta aflu întotdeauna la spiţerul din Kermanşah, care 
vinde şi el alifia şi care cunoaşte locul unde poate fi găsită. 
Atunci când am nevoie mă duc la ea şi iau câtă alifie îmi 
trebuie. Pot să-ţi spun că e o femeie bătrână, dar cu toate 
acestea pe faţa ei nu se vede nici cea mai mică zbârcitură. 
Câte cutii vrei să cumperi? 

— Cât costă una? 

— Un rijal medjidi80. 

— Atunci nu cumpăr. 

— De ce? 

— Pentru că e prea scumpă. 

— Prea scumpă? Sau eşti nebun, sau un zgârcit fără 
pereche. Ce fel de om eşti tu că nu te înduri să cheltuieşti 
nici măcar atât pentru frumuseţea haremului tău?! Întâi îmi 
pui o sumedenie de întrebări, la care ţi-am răspuns în 
chipul cel mai cuviincios şi pe urmă eşti atât de 
nerecunoscător, că te plângi de scumpetea mărfii mele şi 
mă faci să roşesc de ruşine. Allah să te pedepsească! 


Negustorul se depărta şi, spre surprinderea mea, Halef nu 
răspunse nimic. Făcu numai o mişcare dispreţuitoare cu 
mâna şi-mi spuse: 

— N-aş fi cumpărat alifia asta chiar de ar fi costat numai o 
singură para, căci Hanneh a mea, cea mai frumoasă floare 
de pe pământ, n-are ce face cu ea. 

— De ce nu? Întrebai eu. 

— Pentru că... hm! 

Se opri stingherit şi urmă după câtva timp: 

— Dacă îţi spun, n-ai să-ţi faci o părere rea despre 
Hanneh, care e cea mai neasemuită făptură dintre toate 
neasemuirile? 

— Nu, fireşte că nu. 

— Atunci te rog să-mi mărturiseşti adevărul: Emmeh, 
luceafărul haremului tău, n-are zbârcituri pe faţă? 

— Nu. 

— Sau cel puţin cute? 

— Nu. 

— Nimic, nimic? 

— Nu. 

— Adu-ţi aminte bine, Sihdi. Sunt încredinţat că, dacă te 
vei gândi bine, o să găseşti măcar una. 

Ştiam ce îl făcea să stăruie atât. Femeile din Orient se trec 
repede şi Hanneh era orientală; avea zbârcituri. Faptul 
acesta, însă, nu micşora deloc iubirea lui pentru dânsa; ea 
era pentru el, ca şi cu ani în urmă, cea mai frumoasă dintre 
femei. De aceea răspunsei cu cruţare: 

— Emmeh încă n-are într-adevăr cute. Dar gândeşte-te la 
lungul şir de ani în care Hanneh a ta a trebuit să îngrijească 
cu iubire de tine, de Kara Ben Halef şi de întregul trib al 
haddedihnilor. Grijile pricinuiesc cute, de aceea respectă-le. 

Mulţumit de acest răspuns, îmi curmă vorba: 

— Effendi, eşti un om bun, tot atât de bun ca şi mine. Dar 
la urma urmei, ceea ce este, nu se poate ascunde. Ai ochi 
buni, aşa că, deşi Hanneh a mea e cea mai frumoasă dintre 
toate femeile de pe faţa pământului, totuşi trebuie să fi 


văzut şi tu că obrajii ei au început să se zbârcească. Asta nu 
mă opreşte însă să o iubesc şi mai mult. A încercat ea toate 
mijloacele să împiedice încreţiturile alea, dar zadarnic. La 
urmă mi-a spus că numai alifia renumitei „mame a 
frumuseţii” i-ar putea reda frăgezimea feţei. De aceea 
Hanneh a fost atât de încântată când ai spus că doreşti să te 
însoțesc în Persia. Mi-a îngăduit cu bucurie să plec cu tine, 
dar mi-a pus condiţia să-i aduc atâta „alifie a frumuseţii” cât 
îi trebuie să înlăture încreţiturile de pe faţa ei. 

— Mie nu mi-a zis nimic despre asta. 

— 'Ţie să-ţi spună? Oh, effendi, cum nu cunoşti tu femeile! 
Dacă Hanneh ar bănui numai că ai văzut măcar o singură 
zbârcitură pe faţa ei, ar muri de ruşine şi supărare. Cum îţi 
închipui că ar fi putut să vorbească cu tine despre aşa ceva! 
Am să-ţi dau un sfat bun, Sihdi. Dacă vrei să fii şi să rămâi 
fericit, nu trebuie să vezi niciodată cutele de pe obrajii unei 
femei şi cu atât mai puţin la a ta, altfel se duce dracului 
liniştea haremului tău. Eu ştiu ce înseamnă asta, aşa că te 
rog să iei aminte la sfatul meu. Nici eu nu mai vreau să văd 
vreo cută, îmi ajunge şi de aceea am să cumpăr alifia pentru 
mine şi pentru Hanneh. 

— Şi pentru tine? 

— Da. Nu crezi că şi fruntea mea a început să se 
încreţească? De aceea mi-a părut bine când am aflat 
adineauri, de la negustor, unde o pot găsi pe „mama 
frumuseţii”. Să plecăm cât mai repede la Kermanşah. 

— Să plecăm? Noi? Ce vrei să spui cu asta? 

— Că vom pleca amândoi, tu şi eu. Doar n-ai să mă laşi să 
plec singur şi tu să aştepţi aici până când mă întorc? 

— Nici prin gând nu-mi trece să plec cu tine. Drumul 
nostru duce la Şiraz şi nu la Kermanşah, unde, de 
altminteri, nici n-ai nevoie să te duci, fiindcă poţi să găseşti 
alifia şi aici. De ce n-ai cumpărat adineauri? 

— Oh, Sihdi, cât de puţin te pricepi la alifii pentru 
înfrumusețare! Să cumpăr aici? Dar tocmai de asta mi-a 
spus Hanneh să mă feresc. Negustorii ăştia falsifică alifia ca 


să câştige bani mai mulţi şi o amestecă cu tot felul de 
lucruri nefolositoare. Nu numai că o strică, dar o fac chiar 
primejdioasă, căci se poate foarte uşor întâmpla, ca din 
şapte cute pe care le are o femeie pe faţă, să se facă 
şaptezeci şi şapte, dacă se unge cu o astfel de alifie 
falsificată. Pentru Hanneh a mea trebuie să cumpăr alifia 
chiar din mâna „mamei frumuseţii” şi de aceea trebuie să 
plecăm neapărat şi cât mai repede la Kermanşah. 

Micul meu Halef spuse aceste cuvinte într-un ton atât de 
hotărât, ca şi când ar fi fost vorba de viaţă şi de moarte şi 
orice împotrivire din partea mea ar fi fost zadarnică. 
Începui să-mi dau seama că va trebui să-i fac pe plac, totuşi 
mai încercai să-l abat de la hotărârea lui. 

— Halef, mai îmi vine să iau cuvintele tale drept glumă, dar 
din tonul tău înţeleg că vorbeşti serios. Ştii ce departe e de 
aici până la Kermanşah? Cu siguranţă că va trece o 
săptămână până când vom fi îndărăt la Bagdad. Să pierdem 
atâta vreme din pricina unei alifii, care sunt de pe acum 
încredinţat că nu va aduce nici un folos. 

— Sihdi, nu e vorba de alifie, ci de întinerirea, 
înfrumusețarea şi netezirea unei feţe care mi-e cea mai 
dragă de pe lume. Crezi că n-are să aibă folos? Oh, effendi, 
voi germanii vă credeţi totdeauna oamenii cei mai deştepţi 
şi mai învăţaţi; dar Allah, în bunătatea lui, ne-a înzestrat şi 
pe noi cu daruri, de care habar n-aveţi, cu toată ştiinţa 
voastră. Se ştie că arhanghelul Gavriil a adus alifia asta din 
al şaptelea cer şi cum voi n-aveţi un al şaptelea cer, nu 
puteţi avea nici o astfel de „alifie a frumuseţii”. Asta e 
limpede ca lumina zilei. Şi că e într-adevăr bună şi 
folositoare, poţi să te încredinţezi din sutele de mii şi 
milioanele de zbârcituri care au dispărut de frica ei. Ştii că 
am cea mai mare încredere în cuvintele tale, dar de alifia 
asta nu trebuie să te atingi, n-ai voie să spui că nu face două 
parale, căci o cunosc mai bine dacă tine. Sau eşti tu cumva 
străbunul străbunicii care a inventat alifia asta? 

— Nu, răspunsei eu, potrivit adevărului. 


— Ai încercat-o? Ţi-ai uns haremul tău cu ea şi zbârciturile 
n-au dispărut? 

— Nici asta. 

— Ei, atunci? Întreabă în toate haremurile din Djesireh, pe 
toate femeile şi fetele de acolo, întreabă şi la Teheran, 
Ispahan, Kerind şi Hamadan şi ai să afli că în faţa alifiei 
„mamei frumuseţii” dispar toate cutele şi zbârciturile. Toată 
lumea ştie asta; mai bine de o sută de ori am auzit-o de la 
oameni şi te rog să nu mă superi. 

Hagiul se înfierbântase bine vorbind şi îmi dădui seama că 
orice aş fi spus, ar fi fost zadarnic, aşa că încercai pe altă 
cale să-l fac să-şi schimbe gândul. 

— Drumul nostru ne va duce probabil de la Şiraz la 
Ispahan şi Teheran, aşa că ne vom putea întoarce prin 
Kermanşah. Cred, dar, că vom avea atunci timp să căutăm 
pe fabricanta de alifie. 

— Ştii bine că vom urma calea asta? 

— Aşa cred. 

— Crezi! Dacă crezi numai, atunci alifia mea e mai presus 
de tot ce crezi tu. Eşti oare în stare să faci să dispară 
zbârciturile cu ceea ce crezi tu? 

— Trebuie să mărturisesc că aşa ceva n-am încercat încă. 

— Nici n-ar folosi la nimic încercarea ta, căci alifiile se 
fabrică din grăsime, dar nu şi ideile. Şi chiar de ar fi sigur 
că vom trece prin Kermanşah, cât timp ne va trebui până să 
ajungem acolo? 

— Fără îndoială vreo câteva luni. 

— Câteva luni? Allah kerihm! Ce nu se poate întâmpla în 
vremea asta cu faţa scumpei mele Hanneh? Ţi-am spus doar 
că zbârciturile sunt moartea frumuseţii. Vrei să le laşi timp 
să se înmulțească atât de mult, încât mai târziu să-mi 
trebuiască de zece ori mai multă alifie decât acum? Aşadar, 
eu voi pleca chiar îndată şi dacă nu vrei să mă însoţeşti, mă 
duc singur. M-ar durea sufletul, dacă aş vedea că 
nesocoteşti şi că prea puţin îţi pasă de o dorinţă a lui Halef 


al tău, care în orice clipă e gata să se arunce în ghearele 
morţii pentru tine. 

După ce spuse aceste cuvinte, îmi întoarse spatele şi tăcu. 

Cine dracu' ne scosese în cale pe negustorul de alifii, care 
să-i amintească lui Halef de zbârciturile „haremului” său?! 
Era într-adevăr o prostie să facem un drum atât de lung şi 
destul de primejdios pentru un fleac ca ăsta! Orientalul nu 
ştie, însă, să preţuiască timpul. Afară de asta, aici mai era 
vorba de împlinirea unei dorinţe a Hannehei, pe care Halef 
o iubea: mai presus ca orice, aşa că mi-ar fi fost cu 
neputinţă să-l înduplec să renunţe la hotărârea lui, oricât aş 
fi fost de încredinţat că alifia nu va folosi la nimic. Apoi era 
adevărat ce spusese el: nu o dată îşi primejduise viaţa 
pentru mine şi chiar acum îşi părăsise iar soţia, copilul şi 
tribul, pentru a mă însoţi, gata să-mi aducă orice jertfă. 
Puteam eu să-i nesocotesc rugămintea? Motivul care îl 
făcea să mă abată şi pe mine din drum era - nu-i vorbă - 
cam ciudat, dar îmi adusei aminte că bahtiarii, la care urma 
să ne ducem, erau una din seminţiile ali-ilahilor, aşa că 
făceau parte dintr-o sectă despre care auzisem şi citisem, 
dar pe care n-avusesem încă prilejul s-o cunosc mai de 
aproape. Poate îmi va fi cu putinţă să aflu mai multe despre 
ei, dacă mă voi abate pe la Kermanşah. Totuşi mai făcui încă 
o încercare să schimb hotărârea lui Halef. 

— Halef, cunoşti neamul bahtiarii, din care face parte 
„mama frumuseţii”? Îl întrebai eu. 

— Nu, fu răspunsul său scurt. 

— Mi se pare că nu sunt oameni în care să poţi avea 
încredere. 

— De ce? 

— Ai auzit adineauri pe negustor spunând cuvântul idiz. 
Ştii ce înseamnă această vorbă? 

— Nu ştiu. 

— E un cuvânt din limba kurdă şi înseamnă pungaş. 
Aşadar vom avea de-a face cu nişte pungaşi. 


— Ei şi! Tocmai pentru că sunt pungaşi vreau să mă duc la 
ei. Poate vom avea niscai aventuri. Acesta e doar scopul 
călătoriilor noastre. Mă bucură şi mai mult drumul pe care 
îl vom face şi mai târziu sunt sigur că îţi va părea rău dacă 
nu te vei duce la ei. la spune-mi, dragă effendi, tu nu poţi să 
înţelegi dorinţa mea de a vedea pe Hanneh cât mai 
frumoasă? 

— Ba înţeleg foarte bine, dar nu-mi intră în cap cum poate 
o femeie să-şi ungă faţa cu untură. 

— Nici nu e vorba ca untura să intre în capul tău, ci să 
ajungă pe obrajii Hannehei. De altminteri Emmeh a ta nu-şi 
dă şi ea toată osteneala să-ţi placă? 

— Nu, căci ştie că-mi place şi fără să-şi dea osteneală. 

— Pentru că faţa ei e încă netedă şi fără zbârcituri, cu 
toate acestea sunt încredinţat că se foloseşte şi ea de tot 
felul de mijloace să se facă mai frumoasă. 

— Nu ştiu nimic. 

— Fără îndoială îşi unge părul cu pomadă! 

— Nu, căci nu-mi place mirosul pomezii. 

— Atunci îşi dă cu pudră pe faţă? 

— Nici asta. Culoarea naturală a obrajilor e frumoasă şi ce 
e frumos nu trebuie acoperit cu un strat de făină. 

— Aici ai dreptate. Făina e pentru pâine, nu pentru faţă. 
Dar buzele şi le înroşeşte? 

— Nu. Gura ei e aşa de frumoasă că n-are nevoie s-o 
vopsească. 

— Atunci trebuie cel puţin să-şi încondeieze ochii pentru a 
face privirea mai pătrunzătoare, mai plină de foc. 

— Nici asta. Ochii ei sunt destul de strălucitori. 

— Ce parfum întrebuinţează, pentru a-ţi desfăta nasul? 

— Niciunul. 

— Nici măcar puţin mosc, al cărui miros durează două 
săptămâni? 

— Asta nici atâta. De mirosul de mosc aş fugi de mi-ar 
scapără călcâiele. Nu pot să-l sufăr. 


— Oh, Sihdi, ce barbar eşti. Dacă nu-i dai voie Emmehei 
tale să se îndeletnicească cu înfrumusețarea trupului ei, 
atunci cu ce-şi trece timpul să nu se plictisească? 

— Îmi dă lecţii. 

— Allah akbar - Dumnezeule mare! Ea... ţie?! 

— Da. 

— Sihdi, asta nu-i cu putinţă! Te cunosc doar! Mintea ta e 
isteaţă şi ştie multe. Ce-ai mai putea învăţa de la o femeie? 

— Tocmai asta e marea şi neînţeleasa greşeală a 
oamenilor, că nu vor să trimită mintea la şcoala sufletului. 
Ei nu cunosc legătura dintre minte şi suflet şi cred, cu totul 
greşit, că profesorul trebuie să înveţe de la şcolar. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Nu te întrista din pricina asta. Multora li se întâmplă la 
fel, dar tocmai aceştia îşi închipuie că sunt mai deştepţi. Ei 
lasă sufletul în părăsire şi se străduiesc să-şi împodobească 
numai mintea. 

— Atunci cele mai frumoase miresme ale haremului nu 
preţuiesc nimic pentru tine? 

— Ce întrebare! În Ben Şir stă scris: „Allah a fost întâi 
creator apoi poet. După ce a făcut pământul, i-a dăruit 
pentru înfrumusețarea lui, o poezie dumnezeiască şi 
anume: femeia!” Ce-ai spune acum, dragă Halef, dacă 
această poezie s-ar mâzgăli cu pomadă şi făină, şi-ar vopsi 
buzele, obrajii, ochii şi mâinile şi şi-ar acoperi astfel toată 
frumuseţea dăruită de Allah? 

— Ce-aş spune, Sihdi? Că m-aş lipsi de toate astea, numai 
de „alifia frumuseţii” nu. 

— Odată am numit-o pe Hanneh o poezie. Cutele de pe 
faţa ei sunt versurile care trebuie să stârnească 
recunoştinţa şi respectul tău. 

— Atunci socoteşti că „alifia frumuseţii” e de prisos? 

— Da. 

— Pesemne că zbârciturile din Apus nu sunt atât de 
mâhnitoare ca cele de la Răsărit. După gustul nostru, o faţă 
netedă e mult mai frumoasă, decât una cu zbârcituri şi dacă 


am putinţa să dau Hannehei mele o faţă netedă, atunci mă 
lipsesc cu plăcere de versurile născătoare de respect. 
Aşadar, cu toată frumuseţea naturală a Emmehei tale, eu 
tot mă duc la Kermanşah. Acum hotărăşte-te dacă vrei să 
mă însoţeşti sau nu. Nădăjduiesc că dragostea ta pentru 
mine nu e mai mică decât aceea pe care ţi-o port eu ţie. 

— Această nădejde a ta nu va suferi nici o dezamăgire, 
căci te voi însoţi. 

În supărarea lui îmi întorsese spatele, dar la auzul acestor 
cuvinte, se întoarse repede spre mine şi ochii îi străluciră 
de bucurie când mă întrebă: 

— E adevărat ce aud? 

— Da. 

— Nu glumeşti? 

— Nu. 

— Hamdulillah! Am învins, l-am învins pe Kara Ben Nemsi 
effendi, pe care nu l-a putut birui nici un om până acum! 
Sihdi, îţi mulţumesc; îţi mulţumesc din toată inima! Nu voi 
dobândi numai „alifia frumuseţii”, dar vom înfăptui şi vitejii 
a căror faimă o vor moşteni copiii, nepoţii şi strănepoţii 
noştri! 

— Vor moşteni şi alifia? 

— Taci, Sihdi! Vorbesc, bineînţeles, numai de vitejiile 
noastre. Haidem, să ne întoarcem acum la bimbaşa al 
nostru, care a avansat la gradul de mir-alai. Trebuie să-i 
spunem că plecăm mâine la Kermanşah. Se va bucura 
dinainte de faptele glorioase pe care i le vom povesti la 
întoarcere. Cât sunt de fericit că am fost în stare să înfrâng 
împotrivirea ta! Căci, adăugă el, aruncându-mi o privire 
şireată, acum pot să-ţi spun că fără tine n-aş fi plecat. 

— Şiretule! 

— Da, ştiu prea bine că sunt un mare şiret. Asta o am din 
născare - urmă pe un ton confidenţial - şi de când am un 
harem, m-am făcut şi mai şiret. 

Redevenise vechiul Halef, pentru care era lucru firesc că 
drumul nostru la Kermanşah va fi în legătură cu „fapte de 


vitejie”. 

Părăsirăm cafeneaua şi ne îndreptarăm spre casă, unde 
spuserăm „fostului bimbaşă şi actual mir-alai” hotărârea 
noastră. Ne întrebă de scopul acestei mici excursii în munţii 
persano-kurdistani. Halef îi mărturisi cu toată sinceritatea 
pricina; spre surprinderea mea, auzii că bătrânul se arată 
de aceeaşi părere. Şi el cunoştea faima de care se bucura 
„mama frumuseţii”, şi-mi spuse că această faimă e pe deplin 
îndreptăţită. Ştia şi el că alifia ei făcuse adevărate minuni şi 
Kepek grăsunul, auzind cuvintele bătrânului său stăpân, le 
întări cu gesturi grave: 

— Da, „mama frumuseţii” îşi poartă numele pe bună 
dreptate. Alifia ei înfrumuseţează faţa cea mai urâtă şi în 
cafenelele unde mă duc, am auzit povestindu-se de multe 
ori că şi bărbaţii s-au folosit de binefacerile ei. Eu însă n-o 
întrebuinţez. 

Da, pentru el era într-adevăr de prisos, căci natura 
avusese grijă să-i umple pielea cu atâta grăsime, încât n-ai 
fi putut găsi vreo zbârcitură cât de mică pe faţa lui. 

Călătoria la care mă hotărâsem, împotriva voinţei mele, 
deveni cât se poate de interesantă. Trecurăm prin multe 
întâmplări neobişnuite şi, mai curând decât ne-am fi putut 
aştepta, găsirăm pe „mama frumuseţii” care era căpetenia 
tribului ei. O întâmplare fericită făcu să-i putem aduce un 
serviciu, pe care dânsa îl preţui mult; devenirăm oaspeţii 
tribului, a cărei stăpână îmi arătă multă bunăvoință şi 
prietenie. Încă înainte de plecarea noastră, „mama 
frumuseţii” îi dărui lui Halef mai multă alifie decât i-ar fi 
trebuit şi îi dădu un om care s-o ducă fără întârziere 
Hannehei. Mie însă mi se făcu o favoare şi mai mare, căci - 
bineînţeles, între patru ochi - „mama frumuseţii” îmi 
destăinui reţeta alifiei făcătoare de minuni şi îmi spuse că 
un străbun de alei, care fusese un doctor renumit, o aflase 
de la Şeherezada, favorita lui Harun al Raşid, drept 
răsplată că, prin arta lui, reuşise să o scape de o boală 
grozavă pe povestitoarea celor O mie şi una de nopţi. 


Când ne-am luat rămas-bun de la ea şi oamenii ei şi îi 
spuserăm că nu ne vom întoarce la Bagdad prin 
Kermanşah, Kerind şi Khanekin, căci ar însemna să facem 
un ocol prea mare, ea ne sfătui să ne îndreptăm spre 'Işaisu, 
un afluent al râului Djala, dar să ne ferim de o întâlnire cu 
triburile kurde ale hamawanzilor şi dawudi-jilor, care sunt 
nişte tâlhari primejdioşi şi se aflau tocmai în duşmănie, aşa 
că prin faptul acesta ţinutul lor devenise şi mai primejdios. 

Prevenirea era dată cu gând bun, dar nu putea să ne 
oprească sau să ne abată din calea noastră. În privinţa asta 
aveam părerea noastră despre kurzi, socotiți de unii ca hoţi. 

Aceste triburi, atât de ponegrite şi atacate chiar de ziarele 
din Apus, sunt cât se poate de ospitaliere faţă de călătorii 
care se arată binevoitori faţă de ele. Chiar un duşman de 
moarte e în siguranţă în cortul sau tabăra unui kurd, dacă 
s-a pus sub scutul lui. Bineînţeles că acela care vine la ei cu 
intenţii rele, sau care, după cum fac îndeosebi călătorii 
europeni, îi consideră ca oameni de jos, nu poate să se 
aştepte la o primire bună. Dacă de la astfel de oameni ei cer 
vamă pentru voia de a trece prin ţinutul lor, nu trebuie săli 
se ia asta în nume de rău, când şi-o iau cu de-a sila, dacă nu 
li se dă de bunăvoie. Cuvântul hoţie are cu totul alt înţeles 
pentru ei decât pentru noi. Am avut odată prilejul să stau 
de vorbă în privinţa asta cu un înalt funcţionar din partea 
locului şi pe când îi flutura pe buze un zâmbet cu înţeles, el 
îmi spuse: 

— Vorbeşti de hoţie şi de hoţi? Ferească-te Allah, să fii 
nedrept! Cunosc un om care a fost în ţara voastră; afară de 
asta a citit mult despre voi şi mi-a povestit şi mie, aşa că ştiu 
cum stau lucrurile: la noi se practică hoţia pe faţă, cinstit, 
iar la voi cea politicoasă şi pe ascuns. Voi o numiţi faliment, 
ruină, crah, trust şi speculaţiune, cu care păgubiţi nu numai 
pe străini, dar chiar şi pe aceia care vă sunt aproape. Voi 
puneţi oamenilor cuțitul în piept pe furiş, pe când cei de 
aici, pe care îi numiţi hoţi, au curajul s-o facă pe faţă şi 
numai împotriva străinilor sau a duşmanilor, niciodată 


împotriva unuia din ai lor. Care hoţi merită deci o mustrare 
mai mare, ai noştri sau ai voştri? 

Puteam să-i spun că n-are dreptate? 

Părerea mea asupra kurzilor o împărtăşea şi Hagi Halef 
Omar. De aceea, când auzi ce se spune despre hamawanzi 
şi dawudiji, zise zâmbind: 

— Cum să ne fie nouă frică de ei, Sihdi? De oameni care ne 
ies înainte făţiş, cu armele în mână, nu trebuie să ne 
temem, iar laşitatea nu există la ei. Ba m-aş bucura chiar 
dacă am avea o ciocnire cu dânşii. Ştii că nu mă dau 
niciodată înapoi de la o luptă cinstită. 

— Totuşi ar trebui s-o faci, răspunsei eu. 

— De ce? 

— E într-adevăr nevoie să-ţi aduc aminte de ultima dorinţă 
a Hannehei, pe care ţi-a spus-o înainte de plecare, Halef? 

— Ultima dorinţă? Crede-mă, Sihdi, că nu e cea din urmă, 
căci după întoarcerea mea acasă, va mai avea ea multe, 
foarte multe. În ce priveşte dorinţa despre care vorbeşti, nu 
e îndreptată împotriva vitejiei mele renumite, ci împotriva 
nechibzuinţei noastre. 

— A noastră? 

— Da, a noastră. A cui altcuiva? 

— Spunând cuvântul „noi”, presupun că vorbeşti de tine şi 
de mine? 

— Bineînţeles. 

— Atunci trebuie să-ţi spun că Hanneh nici n-a pomenit de 
o nechibzuinţă din partea mea. 

— Să pomenească de aşa ceva?! Asta n-o face niciodată 
căci „bucuria zilelor mele” e prea bine educată. Dar în 
mintea ei se gândea la tine şi eşti destul de înţelept să 
pricepi, fără să fie nevoie să ţi-o spun eu. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc cu toată umilinţa că nu sunt 
aşa de înţelept cât presupui tu. 

— Adevărat că nu? Îmi pare şi de astă dată rău că nu pot 
recunoaşte decât lungimea minţii tale, căci în lăţime - care 
e doar atât de trebuincioasă - văd că nu prea are cu ce se 


lăuda. Mi se pare chiar că eşti de părere că dorinţa 
Hannehei mă priveşte numai pe mine singur. 

— Cam aşa ceva. 

— Deci crezi că Hanneh s-a gândit la vreo nechibzuinţă 
numai din partea mea? 

— Da. 

— Sihdi, nu te supăra dacă îţi voi vorbi o dată sincer de tot 
şi fără înconjur. Am tăcut multă vreme, dar acum nu mai pot 
răbda, când văd că mereu ne confunzi unul cu altul: pe 
mine cu tine şi pe tine cu mine. 

— Cum aşa? 

— Ca să pricepi, trebuie să-ţi pun câteva întrebări. Vrei să- 
mi răspunzi sincer la ele? 

— Da. 

— Bine. Atunci ascultă: Dacă cineva se află lângă tine şi 
vrei să-i spui ceva, ai să-i trimiţi o ştafetă sau ai să-i vorbeşti 
de-a dreptul? 

Înţelesei unde vrea să ajungă, totuşi răspunsei: 

— Dacă e lângă mine o să-i vorbesc de-a dreptul. 

— Foarte bine. Când ai fost în tabăra haddedihnilor, eram 
eu plecat undeva? 

— Nu. 

— Aşadar eram acolo, lângă Hanneh a mea? 

— Da. 

— Putea să vorbească cu mine? 

— Da. 

— Atunci ceea ce ţi-a spus ţie, putea să fie pentru mine? 

— Trebuie să te exprimi altfel, dragă Halef. De spus mi-a 
spus mie, însă era menit pentru tine. 

— Cu asta te contrazici tu însuţi, căci chiar adineauri ai 
spus că pentru ceea ce poţi vorbi de-a dreptul n-ai nevoie 
de un altreilea. Eram doar acolo! Dacă Hanneh ar fi avut 
de gând să mă prevină de vreo nechibzuinţă, mi-ar fi spus-o 
în faţă. Fiindcă ţi-a spus-o ţie, înseamnă că a fost vorba de 
tine şi nu de mine. 


— A spus numele tău şi a vorbit despre pripirea ta prea 
mare. 

— Asta e adevărat, dar nu înţelegi de ce a vorbit aşa şi nu 
altfel? 

— Ca să te cruţe şi să nu te jignească. Ştii ce suflet gingaş 
are. 

— Effendi, ăsta e singurul cuvânt adevărat şi potrivit 
pentru ea; dar explicaţia ta nu-i dreaptă, căci nu faţă de 
mine, ci faţă de tine şi-a arătat Hanneh, cea mai minunată 
femeie din toate femeile de pe lume, gingăşia asta. Înţelegi 
acum? 

— Înţeleg numai ce spui tu şi motivul care te face să 
vorbeşti aşa. 

— Nu e nevoie să înţelegi motivul meu, ci pe acela al 
Hannehei, căci nu eu am vorbit cu tine şi te-am rugat ce te- 
a rugat ea. 

— E adevărat; pe mine m-a rugat, dar nu pentru mine ci 
pentru tine. 

— Vezi, tu, Sihdi, ăsta e cusurul tău, că nu vrei să iei în 
seamă că de mine a vorbit, dar la tine s-a gândit. Era 
îngrijorată din pricina curajului tău mare şi a vrut să te 
roage să fii mai cu băgare de seamă ca de obicei. Dar, ca să 
nu te întristeze cu rugămintea ei, ţi-a vorbit ca şi când aş fi 
fost eu în locul tău. 

— Crezi într-adevăr ceea ce spui, Halef? 

— Ca şi în Hanneh a mea, al cărei suflet ales e mai presus 
de toate sufletele alese. 

— Aşa e, a dovedit-o prin aceea că rugămintea care te-ar fi 
supărat, mi-a spus-o mie şi nu ţie. 

— Ce face? Ah, effendi, cât mă doare lipsa ta de 
înţelegere! Eşti un om tare înţelept, dar ţi-am mai spus o 
dată că în capul tău este un loc care are nevoie de 
îndreptare. Cum poţi să spui că rugămintea Hannehei mele 
mă privea pe mine şi nu pe tine? 

— Fiindcă e nevasta ta şi nu a mea. Aşadar, datoria ei este 
să fie prevenitoare numai cu tine, nu şi cu alţi bărbaţi! 


Pricepi? 

— Allah! La asta nu mai găsesc nici un răspuns. E adevărat 
că buna-cuviinţă şi gingăşia cu care e înzestrată sunt numai 
ale mele. Bineînţeles că nu i-aş da voie să fie şi cu alţii tot 
aşa de drăguță ca şi cu mine. Adevăratul stăpân al bunătăţii 
ei neasemuite sunt numai eu. 

— Prin urmare ne-am înţeles. Gingăşia sufletului ei nu era 
pentru mine, ci pentru tine şi deci nu era vorba de 
nechibzuinţa mea, cide ata. 

— Iacă, tac! Dar înainte de a mă învălui cu totul în această 
tacere, trebuie să-ţi spun că mi se pare că locul din capul 
tău, despre care ţi-am vorbit, a fost reparat deodată, dragă 
effendi. M-ai dat gata şi acum mai că-mi vine să cred eu 
însumi în nechibzuinţa mea, dacă n-aş fi încredinţat că 
Hanneh se înşală amarnic. l-am povestit doar de multe ori 
de vitejiile noastre, cu prilejul cărora te-ai purtat de multe 
ori mai mult decât îndrăzneţ. Dar a trecut multă vreme de 
atunci, aşa că nu e de mirare că ne-a luat unul drept altul şi 
că a spus numele meu în loc de altău. Prin urmare ea e 
vinovată de încurcătura asta şi iau înapoi mustrarea pe care 
ţi-am făcut-o adineauri. 

— Dragă Halef, eu cred, dimpotrivă, că numai tu eşti 
vinovat de această încurcătură şi nădăjduiesc că-ţi dai tu 
însuţi seamă de greşeala ta. 

— Doamne fereşte! Dacă nici acum nu vrei să-mi dai 
dreptate, atunci mă văd silit să-ţi lămuresc pe larg că... 

— Adineauri doreai parcă să te învăluieşti în tăcere 
desăvârşită, îi curmai eu vorba. 

— Da, asta voiam, răspunse el. 

— Atunci, te rog, învăluieşte-te. În afacerea asta, tăcerea e 
un veşmânt care îţi va sta de minune. De aceea stărui cu tot 
dinadinsul să-l îmbraci. 

— Bine, Sihdi, m-am şi îmbrăcat. M-am învelit în el. Dar să 
vedem cum o să-l scoţi de pe mine. 

Pentru a-şi întări cuvintele, se învălui strâns în burnuzul 
său, plecă bosumflat capul şi tăcu multă vreme. Când 


ajunserăm însă la o apă mică, unde mă oprii pentru a 
examina locul din faţa noastră, nu mai putu să se 
stăpânească şi întrebă: 

— Crezi că apa asta face parte din Tşaisu, de care ne-a 
vorbit „mama frumuseţii”? 

— Parcă ziceai că vrei să taci, răspunsei eu. 

— Asta era adineauri. Dar când ar putea să se întâmple 
ceva neplăcut trebuie să vorbesc. De altminteri te rog să-mi 
spui, pentru ce are omul ochi? 

— Ca să vadă. 

— Şi urechi? 

— Ca să audă. 

— Ai să închizi ochii şi ai să-ţi astupi urechile, dacă ai de 
văzut şi de auzit ceva? 

— Nu. 

— Atunci şi gura e pentru vorbit şi nu înţeleg s-o ţin 
închisă când e nevoie să vorbesc ca, de pildă, acum. Vreau 
să-ţi spun că nu cunosc numele de Tşaisu, pe care nu l-am 
auzit niciodată. 

— Nici eu. 

— Ai de gând să-l cauţi şi să-l găseşti? 

— De ce nu? Numele e lucru fără importanţă pentru noi. 
Tşaisu e un cuvânt turco-kurd. Tşai înseamnă râu. Su vrea 
să zică apă sau şi râu. În orice caz trebuie să fie vorba de 
un afluent din dreapta râului Djalah şi cum ne aflăm pe 
malul drept al acestuia, fără îndoială că vom da de el. Aici 
m-am oprit numai pentru a chibzui dacă trebuie să urmăm 
cursul pârâului acesta sau nu. El duce spre stânga în valea 
care face un arc mare, pe când râpa merge mai departe în 
linie dreaptă. Dacă vom înainta pe aici, vom da probabil iar 
de pârâu şi anume încă în seara asta, când va trebui să 
facem un popas şi vom avea nevoie de apă. Dacă am urma 
cursul apei, ar însemna să facem un ocol. 

— Şi pentru că nu vrem să-l facem, vom rămâne în deal. 

Ne despărţisem dis-de-dimineaţă de bahtiari şi acum era 
amiază. Ne aflam pe înălţimea munţilor Kurdistanului şi de 


aici o luarăm spre sud-vest, fiindcă în direcţia asta ducea 
drumul nostru. 

În ce priveşte cursul pârâului, avusesem dreptate. Valea în 
fundul căreia curgea se îndreptase întâi departe spre 
stânga, dar pe măsură ce înaintam se apropia iar de noi şi 
când ajunserăm spre seară la capătul şirului de dealuri, 
zărirăm pârâul în apropierea noastră, unde se unea cu o 
altă apă venită dintr-o vale lăturalnică. De aici trebuia să 
pornească afluentul pe care nădăjduiam să-l găsim. 

Coborârăm în vale spre a căuta un loc potrivit pentru 
popas. Îl găsirăm acolo unde se uneau pâraiele. 
Descălecarăm, adăparăm caii şi îi lăsarăm să se bălăcească 
puţin în apă, ceea ce făceam totdeauna după un drum mai 
lung, dacă aveam apă la îndemână. 

Pe urmă, în timp ce armăsarii noştri păşteau, ne aciuirăm 
sub nişte copaci, ale căror coroane dese aveau să ne apere 
de rouă în timpul nopţii. 

Aleseserăm în aşa fel locul, încât puteam cuprinde cu 
privirea întreaga vale principală şi o parte din cea 
lăturalnică. Nu socotirăm de trebuinţă să aprindem un foc, 
căci mâncarea noastră de seară era friptură rece, pe care 
ne-o dăduse „mama frumuseţii”. 'Ţânţarii pe care am fi fost 
nevoiţi să-i gonim prin fum, nu erau, iar timpul călduţ, aşa 
că n-aveam nevoie de foc. Şi apoi un foc ar fi putut să ne 
dea de gol. Nici nu ne trecu prin gând să ne temem de vreo 
întâlnire neaşteptată, dar, într-un ţinut ca acela în care ne 
aflam, era mai bine dacă ne feream de oameni străini. 

Dorinţa noastră de a rămâne singuri, n-avea însă să se 
împlinească. Mai era vreo jumătate de oră până să se 
înnopteze, când zărirăm venind, din valea lăturalnică, o 
ceată de şase călăreţi bine înarmaţi şi recunoscurăm, după 
îmbrăcămintea lor, că erau kurzi. 

După cum îi văzuserăm şi noi îndată, tot aşa ne zăriseră şi 
ei, căci nu ne despărţea nici un obstacol care să împiedice 
vederea. Privirile lor căzuseră întâi asupra cailor noştri, 
care păşteau prin apropiere, pe urmă şi asupra noastră. Se 


opriră în loc, ne priviră câtva timp, se sfătuiră şi în cele din 
urmă veniră spre noi, cu puştile întinse gata să tragă. În 
frunte mergea un ins cu un turban mare pe cap. Faţa lui era 
rasă, pe când ceilalţi purtau bărbi mari şi stufoase. 
Atitudinea lor faţă de purtătorul turbanului era plină de 
respect şi supunere, aşa că bănuirăm în el pe căpetenia lor. 

Aveau cai foarte buni, totuşi, nu i-aş fi schimbat pe ai 
noştri nici pentru cincizeci, sau chiar o sută de ai lor, căci 
armăsarii noştri erau nepreţuiţi. 

Când ajunseră la vreo douăzeci de paşi de noi, se opriră 
din nou şi ne cercetară cu priviri bănuitoare. 

— Sallam, salută căpetenia. 

Acest salut nu-l spusese în limba kurdă, fiindcă îşi dăduse 
pesemne seama, după înfăţişarea noastră, că nu eram 
kurzi. Numai necredincioşi sau oameni în care n-ai 
încredere se salută în felul cum făcuse el. 

— Sallam! Răspunsei eu tot atât de dispreţuitor. 

Trăsăturile sale erau foarte regulate şi prea fine pentru un 
bărbat. Se puteau asemui mai curând cu ale unei femei. 
Vârsta nu i-o puteam ghici, fără să ştiu nici eu din ce 
pricină. Uitându-mă mai bine la el, aş fi putut susţine că faţa 
lui nu cunoscuse încă briciul. Deodată îmi trecu prin gând: 
dacă acest călăreț n-ar sta aşa de sictir în şa, călărind 
bărbăteşte şi n-ar fi fost îmbrăcat ca bărbat, l-aş fi luat 
drept o femeie, deşi privirea lui era atât de gravă şi sigură 
de sine ca şi aceea a unui bărbat deprins să-şi impună 
întotdeauna voinţa. 

Când auzi răspunsul meu, tot atât de scurt cum fusese şi 
salutul său, kurdul încruntă sprâncenele şi urmă: 

— Maşallah! Pare să fiţi oameni foarte suspuşi, dacă eşti 
aşa de scurt la vorbă. 

Şi de astă dată vorbise tot în limba arabă. Eu răspunsei: 

— După felul tău tot atât de scurt, pari să nu fii nici tu mai 
prejos decât noi. 

— Cine sunteţi? 


Spuse aceste cuvinte cu glas poruncitor, ca un om deprins 
să dea ordine. 

— Nu-ţi este cunoscut, că întâiul venit are dreptul să pună 
întrebări şi că cel sosit în urmă e dator să răspundă? 

Se întoarse şi spuse câteva cuvinte în şoaptă însoţitorilor 
săi, apoi se îndreptă iar spre mine şi urmă zâmbind uşor: 

— N-are însemnătate cine vine întâi şi cine pe urmă, ci 
rangul fiecăruia. Cel mai umil trebuie să răspundă celui mai 
mare. De aceea cer să-mi spuneţi cine sunteţi. 

Vorbea atât de hotărât, încât Halef - ale cărui ciudăţenii în 
această privinţă sunt cunoscute - nici nu mai aşteptă să 
răspund eu, ci luă cuvântul cu râvna-i obişnuită: 

— Ce aud? Tu ceri? Porunceşti? Şi noi trebuie să 
răspundem? Cine cere ceva cu tonul poruncitor cu care ai 
îndrăznit tu s-o faci, trebuie să fie mult mai sus - pus decât 
ceilalţi. Prin urmare spune-ne cu câte cocoaşe de cămilă 
eşti mai sus-pus decât noi? 

— Stau aşa de sus deasupra ta, încât am dreptul să cer 
respect şi ascultare de la tine. 

— Aşa? Vasăzică două lucruri deodată? Şi respect şi 
ascultare? Avem poate fericirea să vedem în faţa noastră pe 
padişahul, pe sultanul nostru binecuvântat de Allah, pe 
califul tuturor drept-credincioşilor? 

— Nu sunt padişahul. 

— Atunci poate şahinşahul, înaltul şi gloriosul stăpânitor al 
împărăției persane? 

— Nu. 

— Nu cumva eşti împăratul Elveţiei, sau regele Cretei, sau 
chiar renumitul stăpânitor al Alpilor şi al marelui regat al 
Croaţiei? 

— Nici ăsta. 

— Nu? Ciudat lucru! Îţi dai ifose ca şi când ai fi cel mai 
mare stăpânitor al pământului şi cu toate astea nu eşti 
niciunul din aceia pe care i-am numit eu. Ascultă ce-ţi spun: 
chiar dacă ai fi unul din oamenii de seamă amintiţi, ba mai 
mult încă, dacă i-ai întruchipa pe toţi la un loc, tot nu ne-ai 


putea sili să-ţi dăm respectul şi ascultarea pe care ni le ceri. 
Cu respectul nostru ne onorăm numai pe noi înşine şi pe 
nimeni altul, iar ascultarea o cauţi zadarnic la noi. De obicei 
facem numai ce vrem şi cine îşi închipuie că ne vom supune 
voinţei sale, aceluia îi dovedim foarte repede că în privinţa 
asta nu-i de făcut nimic cu noi. 

— Atunci sunteţi chiar mai mari decât sultanul şi decât 
şahul? Întrebă kurdul zâmbind. În cazul ăsta, vă rog cu 
umilinţă şi supunere să binevoiţi a ne spune ce boieri mari 
avem în faţa noastră. 

— Nu vom spune nimic până când nu vom afla cine sunteţi 
voi. 

— Asta n-o spunem. 

— Atunci tăcem şi noi. 

— Vă vom sili să vorbiţi. 

— Încercaţi! 

— Suntem şase şi voi numai doi. 

— Şi de aţi fi şase sute sau şase mii, noi vom face tot numai 
ce vrem. 

La auzul acestor cuvinte străinul izbucni într-un râs mai 
mult vesel decât mânios, la care se întovărăşiră şi însoțitorii 
săi. Descălecă şi se apropie de noi, pe când noi rămaserăm 
la locurile noastre, fără să ne ridicăm şi zise: 

— Am hotărât să rămânem aici pentru noaptea asta, aşa că 
ne veţi face loc. 

— Nici prin gând nu ne trece, răspunse Halef. 

— Vă vom sili. 

— Cu ce? 

— Cu armele noastre. 

— 'Te sfătuiesc să te astâmperi. În toată lumea asta mare 
nu există nici o armă de care să ne fie teamă. Şi dacă 
fiecare dintre voi ar avea la el câte zece sau chiar mai multe 
tunuri încărcate, încă nu ne-am sinchisi de ele. 

— Eşti nebun. M-aş fi mâniat de mult pe tine, dacă n-aş 
vedea că faci parte din acei oameni demni de compătimit, 
care se numesc pitici. De aceea nici nu poţi să mă superi, ci, 


cel mult, să-mi insufli milă. Prin urmare, plecaţi de bunăvoie 
din locul ăsta, altminteri vă vom sili noi. Dacă nu ascultați 
îndată, vă împugşc. 

Scoase pistolul de la brâu şi ridică cocoşul. 

Am mai avut prilejul să amintesc că nimic nu-l scotea pe 
Halef mai mult din fire decât dacă i se vorbea de micimea 
trupului său. Aşa se întâmplă şi acum. Sări pe neaşteptate 
în picioare, cu o lovitură aruncă cât colo pistolul din mâna 
kurdului, îl apucă de amândouă braţele, îl aruncă lângă 
mine, îngenunche deasupra lui, cu stânga îl apucă de 
beregată, cu dreapta ridică cuțitul, gata să lovească şi 
spuse: 

— Ticălosule, „piticul” o să te înveţe minte! Să nu faci nici 
o mişcare şi dacă vreunul din oamenii tăi va îndrăzni să 
pună mâna pe armă, atunci îţi împlânt cuțitul în inimă. Eu 
pitic, ai? Faţă de degetul cel mic al meu sunteţi numai nişte 
sugaci fără apărare. Nu vă clintiţi, căci altfel înjunghii pe 
căpetenia voastră! 

Era interesant de văzut cum cei cinci kurzi rămaseră 
încremeniţi pe caii lor. Nu se aşteptaseră la o lovitură atât 
de îndrăzneață şi fulgerătoare din partea micului Halef. 
Cuţitul ridicat, tonul energic cu care vorbise şi privirea lui 
amenințătoare îndreptată asupra lor, îi impresionase atât 
de puternic încât nu îndrăzniră să facă vreo mişcare sau să 
spună măcar un cuvânt. Şi căpetenia, cuprinsă de spaimă, 
zăcea ţeapănă sub genunchii lui Halef, care se întoarse spre 
ea şi urmă: 

— Acum sileşte-ne să părăsim locul, dacă îţi da mâna! Sunt 
curios să aflu cum ai să faci asta. Încearcă să te eliberezi şi 
vâr cuțitul în tine. Să nu-ţi închipui că glumesc! Dacă tu 
crezi că puterea se măsoară după înălţimea şi lăţimea 
trupului, te înşeli amarnic. Cele mai mari căpetenii ale 
pământului s-au tăvălit în ţărână la picioarele mele şi 
tocmai tu ţi-ai găsit să-ţi baţi joc de oameni! Acum cer eu 
să-mi spui îndată cine sunteţi. Să nu stai mult pe gânduri, 
dacă nu vrei ca cuțitul meu să fie mai harnic decât limba ta. 


— Dă-mi întâi drumul ca să pot să vorbesc, gemu kurdul 
sub încleştarea puternică a mâinii lui Halef. 

— Bine, te voi lăsa să răsufli, dar să nu încerci să scapi. 
Acum răspunde, cine sunteţi? 

— Suntem kurzi, răspunse cel întrebat, deoarece Halef îi 
mai dăduse puţin drumul din strânsoare. 

— Asta vedem şi noi. Dar vrem să ştim din ce trib faceţi 
parte. 

— Din tribul dumbelilor. 

— Unde se află acum tribul ăsta? 

— Aici în apropiere. Locul anume nu-l cunoaştem, căci ne 
întoarcem dintr-o călătorie lungă şi acum eram în drum 
spre casă. Ca să nu fim nevoiţi să-l căutăm mult, ne 
înţeleseserăm să ne întâlnim cu ai noştri aici. De aceea 
trebuie să rămânem pe loc şi v-am cerut să plecaţi. Daţi-mi 
drumul şi feriţi-vă, căci dacă vor veni războinicii noştri şi 
vor afla că v-aţi purtat duşmănos cu noi, se vor răzbuna 
amarnic. 

— De ei şi de răzbunarea lor ne temem tot atât de puţin ca 
şi de voi. Ai făcut atâta gură şi ai îndrăznit să ne porunceşti, 
ca şi când n-ai face parte din războinicii de rând ai tribului 
tău. Lămureşte-mă, cine eşti? 

— Sunt căpetenia tribului. 

— Cum te cheamă? 

— Numele meu e Adir Beg. 

— Atunci ascultă, Adir Beg, vreau să-ţi spun ceva şi dacă te 
supui, îţi voi da drumul, însă de bunăvoie, nu de frică. 

— Mai aşteaptă, mă amestecai eu în vorbă, căci nu puteam 
să-i îngădui să ia hotărâri fără să mă fi întrebat şi pe mine. 

— Ai de spus ceva? Mă întrebă el. 

— Da. 

— Anume? 

— Omul ăsta nu ţi-a spus adevărul. Nu face parte din tribul 
dumbelilor. 

— Crezi că m-a minţit? 

— Da. Nici numele de Adir Beg nu e cel adevărat. 


— Ba ăsta e numele meu, mă întrerupse kurdul. Şi tribul ţi 
l-am spus potrivit adevărului. Ce nevoie aş avea să vă spun 
alte nume? 

— Fiindcă... dar despre asta vom vorbi mai târziu. Pe noi 
nu ne poţi înşela. 

— Vorbeşti de înşelăciune? Cum puteţi să ne învinovăţiţi de 
aşa ceva, voi care, după cum văd, nici nu sunteţi kurzi, aşa 
că nu puteţi şti nimic despre noi? 

— Ba ştiu mai multe decât voi înşivă, răspunsei eu. Şi am 
să ţi-o dovedesc, cu toate că nu mă sileşte nimic să stau de 
vorbă cu voi despre asta. Deşi ai vorbit arăbeşte cu noi, din 
felul tău de a rosti cuvintele, am înţeles că tribul tău 
vorbeşte graiul kurmandji şi nu saza. Dumbelii sunt însă din 
tribul saza şi numele fals de Adir, care ţi l-ai dat, e un 
cuvânt din graiul saza. 

— Eşti tare deştept! Răspunse el, jumătate încurcat, 
jumătate batjocoritor. Nu ştii, pesemne, că de multe ori 
cuvinte dintr-un grai se întrebuinţează şi într-altul? 

— Ba ştiu. Dar mai ştiu că dumbelii nu se află în ţinutul 
ăsta, ci foarte departe de aici. Ne-ai minţit şi cine nu e 
sincer cu noi, nu se poate aştepta la îngăduinţă din partea 
noastră. 

Kurdul se codi să-mi răspundă îndată. Mă privi cercetător 
şi în sfârşit spuse: 

— Îmi vine să cred că eşti un om bun. De aceea, cu toate 
că sufletul meu se împotriveşte, vreau să-ţi mărturisesc că 
n-am spus adevărul. Dar n-am voie să-ţi spun cine suntem. 
Am făcut un jurământ pe Allah, care ne sileşte să păstrăm 
tacere. Mă crezi? 

— Da. Văd pe faţa ta că de data asta nu minţi. 

— Dacă ne-ai sili să-ţi răspundem, am fi nevoiţi să te 
minţim iar. Numai din pricina asta n-am spus cine suntem. 
Alte motive n-avem să ascundem numele nostru şi pe acela 
al tribului din care facem parte. Dimpotrivă, suntem atât de 
mândri de cine şi ce suntem, încât am avea mai curând 
motiv să vorbim cât de mult despre asta. Acum când v-am 


spus asta, cred că nu te vei mai împotrivi să ne spui cine 
sunteţi? Din ce trib faceţi parte? 

— Din niciunul. 

— Dar eşti beduin. Dacă un beduin nu face parte din nici 
un trib, atunci a fost izgonit pentru fapte necinstite şi nu e 
primit în nici un alt trib. Dar nu-mi faci impresia să fii un om 
necinstit, un izgonit. 

— Nu sunt beduin. 

— Atunci eşti persan? 

— Nu. 

— Turc? 

— Nici. Sunt creştin şi am venit din ţările apusene. 

— După cât ştiu, acolo sunt mai multe ţări cu nume 
deosebite. Cum se numeşte ţara ta? 

— Germanistan. 

— Germanistan? Asta e o ţară renumită de care se 
vorbeşte mult. Trebuie să fie mulţi viteji pe acolo. După cât 
am auzit, se spune că şi hagiul Kara Ben Nemsi e din ţara 
ta. 

Abia pronunţase acest nume, când Halef îi curmă vorba: 

— Kara Ben Nemsi? Îl cunoşti? 

— Da. 

— De unde? 

— Cine nu-l cunoaşte şi cine n-a auzit şi de credinciosul 
său Hagi Halef Omar?! Toată lumea ştie de faptele lor 
vitejeşti şi că n-au fost niciodată înfrânți. Numele lor nu 
sunt lăudate numai de prieteni, dar şi duşmanii le spun cu 
respect şi chiar teamă. 

Halef se afla încă cu genunchii deasupra kurdului; dar 
când auzi din gura acestuia cuvintele „credinciosul Hagi 
Halef Omar”, ridică întâi piciorul drept, iar când urmă 
calificativul „viteaz”, trase şi piciorul stâng la o parte, aşa că 
acum kurdul putu să se ridice în capul oaselor şi să 
vorbească mai liber. 

Cuţitul îl păstra Halef încă în mână. Dar când potrivnicul 
său mai vorbi de „respect şi venerație” micul hagiu puse 


arma amenințătoare la o parte şi spuse cu glas prietenos: 

— Ar fi trebuit să spui îndată că cunoşti pe aceşti doi viteji 
renumiţi. Am fi vorbit altfel cu voi, decât până acum. Eşti 
liber, liber de tot. 

— Îi cunoşti şi tu? Întrebă kurdul ridicându-se repede şi 
luând pistolul care îi căzuse din mână. 

Fără a da atenţie acestei mişcări, Halef răspunse: 

— Bineînţeles că îi cunosc pe amândoi şi chiar foarte bine. 

— Aţi auzit despre ei? 

— Nu numai atât. 

— Poate i-aţi şi văzut? 

— Ba mai mult. 

— Aţi vorbit cu ei? 

— Şi mai mult. 

— Aţi poposit, aţi mâncat, aţi băut şi aţi dormit împreună 
cu dânşii? 

— Mai mult încă. 

— Atunci aţi călătorit şi aţi fost vreme mai îndelungată la 
un loc cu ei? 

— Nici asta n-ajunge. 

— Dar ce încă? Nu poate fi mai mult decât am spus eu! 

— Ba mult mai mult. 

— Ce? 

— Suntem în fiece clipă împreună cu dânşii. 

— Vrei să spui din când în când? 

— Ba întotdeauna. 

— Atunci aţi trebui să fiţi şi azi şi chiar acum cu ei. 

— Aşa şi este. 

— Cum? E adevărat? Unde sunt? Spune repede. S-au 
îndepărtat pentru scurt timp şi se vor întoarce? Îi aşteptaţi? 

— Nu. 

— Atunci cum? 

— Sunt aici. 

— Ar trebui să-i vedem. 

— Îi vedeţi doar! 


— Vă vedem numai pe voi. S-au ascuns poate? S-au retras 
când ne-au văzut pe noi venind? 

— Nu, sunt aici. 

Aceste întrebări şi răspunsuri scurte se succedară foarte 
repede. Kurdul se arăta cât se poate de interesat şi devenea 
din ce în ce mai stăruitor. Se uita când la Halef, când la 
mine şi nu mai ştia ce să spună. Deodată unul din însoțitorii 
săi strigă: 

— Caii, caii pe care i-am văzut! Cine poate să aibă 
asemenea cai? 

Auzind aceste cuvinte, căpetenia aruncă o privire spre 
armăsari, apoi se întoarse repede spre noi şi urmă: 

— Se spune că Halef e foarte mărunt şi Kara... 

— Mărunţel la trup, dar mare în vitejie, îi curmă Hagi 
Halef vorba. 

— Şi Kara Ben Nemsi effendi - continuă kurdul după 
această întrerupere - poartă la gât dinţi de urşi, lei, tigri şi 
pantere, pe care i-a vânat el însuşi. Tu eşti mărunt, iar 
tovarăşul tău are la gât două şiraguri în felul cum am spus. 
Nu cumva? 

Se opri nedumerit. 

— Cumva... ce? Întrebă Halef. 

— Nu cumva sunteţi chiar voi? 

— De ce n-am fi? 

— Tu eşti Hagi Halef Omar? 

— Da. 

— Şeicul haddedihnilor din marele trib al sammarilor? 

— Chiar eu. 

— Adevărat? Nu mă minţi? 

— Ceea ce spun eu, e întotdeauna adevărat. 

— Şi el este Kara Ben Nemsi? 

— Da. 

— E chiar adevărat? Nu e minciună? 

— Ceea ce ţi-am spus e adevărat. 

— Atunci, fie binecuvântată clipa în care ne-am întâlnit. În 
sfârşit vedem şi noi pe oamenii pe care doream atât de mult 


să-i cunoaştem. V-am găsit într-un timp şi într-un loc, când 
avem nevoie de sfatul vostru. Descălecaţi fraţilor şi daţi 
mâna cu aceşti viteji. 

Ne ridicarăm de jos, ei descălecară, puseră armele la o 
parte şi ne întinseră mâinile cu grabă, ca şi când am fi fost 
cei mai vechi şi mai buni prieteni din lume. După ce ne 
cerură voie, luară loc lângă noi, aşa că acum situaţia era cu 
totul alta ca cea dinainte. 

Căpetenia se aşezase în faţa mea. Era un personaj foarte 
interesant pentru mine şi tare aş fi vrut să-l examinez mai 
de aproape, pentru a mă lămuri asupra lui. Se făcuse însă 
întuneric, căci noaptea se lăsa acolo repede şi kurzii 
spuseră că vor urma pilda noastră şi nu vor aprinde nici ei 
foc. 

Bineînţeles că acum dorinţa noastră dintâi era să aflăm 
adevărul asupra tribului din care făceau parte. Halef îşi 
spuse dorinţa în felul cunoscut: 

— Aţi vrut să aflaţi cine suntem. V-am spus-o de bunăvoie, 
fără să ne fi supus poruncii voastre. Acum, după ce vi s-a 
împlinit dorinţa, credem că e timpul să ştim şi noi cu cine 
avem de-a face şi nădăjduiesc că nu vă veţi mai învălui în 
taina de până acum, în care v-aţi îmbrăcat ca într-o manta, 
prin care nu se poate vedea decât după ce s-a învechit şi s-a 
găurit toată. 

La aceste cuvinte, omul din faţa mea răspunse: 

— V-am mai spus că am făcut un jurământ prin care ne-am 
legat să nu spunem; singurul lucru ce-l puteţi afla e că 
suntem din tribul hamawanzilor. 

— Eşti şeicul lor? 

— Nu, dar sunt o rudă apropiată de-a lui. 

— Şi numele tău? 

— Nici pe acesta nu ţi-l pot spune. Numeşte-mă - se gândi 
câteva clipe, apoi urmă: Numeşte-mă Adsy. La numele ăsta 
voi răspunde. 

Kurdul se gândise poate la cuvântul turcesc adsys, care 
înseamnă „fără nume”. Halef încuviinţă din cap şi urmă: 


— Un jurământ nu trebuie călcat; de aceea ne ajunge dacă 
ne spui un nume, care sună frumos la ureche. Noi am fost în 
munţi, la bahtiari şi acum vrem să ne întoarcem la Bagdad. 
Pentru că v-am spus asta, cred că ne veţi destăinui şi voi 
încotro mergeţi? 

— Tocmai pentru asta vroiam să cerem sfatul vostru. De 
fapt şi călătoria noastră este o taină, dar atât de 
primejdioasă încât nici n-o să v-o destăinuiesc şi vouă. De 
aceea m-am bucurat atât de mult când m-am întâlnit cu doi 
oameni atât de înţelepţi şi de viteji ca voi, căci ne veţi putea 
spune ce aţi face, dacă aţi fi în locul nostru, înainte de toate 
însă, aş vrea să ştiu ce părere aveţi despre kurzii din tribul 
dawudijilor? 

— Ce părere avem despre ei? Hm! Exclamă Halef, de astă 
dată mai prevăzător decât îi era obiceiul. 

Apoi, întorcându-se spre mine, adăugă: 

— Ar fi mai bine să vorbeşti tu în locul meu, effendi. Ştii 
bine că nu-mi place să sporovăiesc mult, mai cu seamă când 
nu sunt sigur de ceea ce trebuie să spun. 

Îmi lăsa mie răspunderea, dar nici eu nu prea aveam ce să 
spun, căci nu ştiam, dacă în clipa aceea hamawanzii şi 
dawudijii erau prieteni sau se aflau în duşmănie. De aceea 
socotii că e mai cuminte să-mi spun părerea adevărată. 

— Dawudijii nu socotesc tâlhăria ca o ruşine; sunt viteji şi 
îndrăzneţi. Şeicul lor, Ismael Beg, e viteaz; dar, după cum a 
dovedit de multe ori, viclenia lui e încă mai mare decât 
vitejia sa. 

— Asta e adevărat, foarte adevărat, effendi. L-ai văzut 
vreodată? 

— Nu. 

— Dar el pe tine? 

— Nu cred. Am auzit numai despre dânsul şi mi-l pot 
închipui cum este. 

— E întocmai aşa cum mi-l închipui şi eu, căci de văzut nu 
l-am văzut niciodată. Avem de gând să mergem la el. 

— Aşa? Tribul vostru e prieten cu al lui? 


— Prieteni nu suntem, dar deocamdată nici duşmani. 
Pentru cea din urmă vrajbă dintre noi ne-am răfuit, aşa că 
nu mai avem nici o socoteală împreună. De la oameni, între 
care a curs atât de mult sânge ca între noi, trebuie să te 
aştepţi însă în fiece clipă la posibilitatea să curgă iar. 

— Atunci călătoria voastră e cam primejdioasă? 

— Oh, e mult mai primejdioasă decât îţi poţi închipui. Ba 
suntem chiar încredinţaţi că ne punem viaţa în joc ducându- 
ne la dawudiji. Trebuie însă, căci am aflat că au luat 
prizonier pe fratele meu. 

— Din ce pricină? 

— Nu ştiu. 

— De ce s-a dus la ei dacă ştia că nu e în siguranţă acolo? 

— A trebuit să se ducă, pentru a salva viaţa fiului său, care 
se rănise cu o armă otrăvită. 

— Nu înţeleg. Te rog să fii mai lămurit. 

— Bine; voi fi. Am un frate mai mare, pe care îl cheamă 
Şevin. Allah i-a dăruit un fiu, un băiat frumos şi voinic, care 
e mândria şi fericirea părinţilor săi. Îl cheamă Khudyr. Din 
întâmplare i-a căzut în mână un cuţit indian otrăvit. Cred că 
ştii ce primejdioase sunt astfel de otrăvuri? 

— Da, ştiu. Pricinuiesc dureri grozave şi o moarte rapidă, 
dacă pătrund în trup printr-o rană. 

— Aşa şi e. Toată lumea ştie că otrava cu care se otrăvesc 
armele în India e cea mai primejdioasă de pe lume. Se 
scoate dintr-un copac care creşte în „Valea Morţii” şi 
mireasma ei se împrăştie până departe, aşa că prin 
apropiere nu mai poate creşte nici o altă plantă. Orice 
vietate care vine prin apropiere, fie animal sau om, cade 
moartă pe loc. 

— Chiar aşa de grozavă nu e. 

— Nu? Atunci nu cunoşti bine otrava asta. Eu îţi spun că 
orice vietate se apropie de locul unde creşte, trebuie să 
moară pe loc. De aceea „Valea Morţii” e presărată cu atâtea 
oseminte de oameni şi animale, încât tot pământul ei e 
acoperit de la un capăt la altul. 


— Îţi voi dovedi îndată că te înşeli. 

— N-ai să poţi. 

— Ba da, şi încă foarte lesne. Susţii că orice om care se 
apropie de valea aceea trebuie să moară? 

— Da, fără nici o îndoială. 

— Îţi este cunoscut că sunt mii de tăişuri de arme şi vârfuri 
de săgeți care au fost îmbibate cu acea otravă? 

— Da. 

— Atunci au existat oameni care au adus-o din „Valea 
Morţii”? 

— Bineînţeles. 

— Deci, acei care au adus-o n-au murit. Cum se potriveşte 
asta cu spusele tale? 

— Mărturisesc că la întrebarea asta nu ştiu ce să-ţi 
răspund, effendi. Eu ţi-am spus ce mi s-a povestit şi toată 
lumea crede că aşa şie. 

— Pentru mulţumirea ta, pot să-ţi spun că povestea despre 
„Valea Morţii” e răspândită şi în ţările apusene şi e crezută 
de mulţi oameni care nu cugetă mai adânc asupra ei. De 
otrava asta poate muri cineva numai dacă îi pătrunde în 
sânge printr-o rană. Bineînţeles nu vreau să spun cu asta că 
nu e foarte primejdioasă, căci eu însumi am văzut cum o 
rană făcută cu o armă otrăvită aduce îndată moartea după 
sine. 

— Aşa trebuie să fie. Khudyr a luat în mână cuțitul de care 
ţi-am spus, fără ştirea părinţilor lui şi s-a zgâriat numai 
puţin. După scurt timp fu cuprins de un tremur grozav, care 
se repetă când şi când şi de fiecare dată era gata să-şi dea 
sufletul. Nici nu pot să-ţi spun ce spaimă au tras ai lui. 

— N-aţi întrebuințat nici o contraotravă? 

— Se spune că nu există niciuna. Am adus pe toţi doctorii 
din împrejurimi, dar nimeni nu i-a putut da vreun ajutor. E 
numai o singură femeie care cunoaşte antidotul, dar era 
foarte primejdios să ajungi până la ea. 

— E drumul atât de greu? 


— Nu. Dar ea se afla şi se află încă la kurzii din tribul 
dawudijilor, cu care eram în duşmănie când s-a întâmplat 
nenorocirea. Prin urmare nimeni dintr-ai noştri n-a 
îndrăznit să se ducă la ei. Din pricina băiatului ne-am dat 
îndată toată osteneala să facem pace. Potrivnicii noştri ne 
puseră condiţii foarte grele, dar în cele din urmă ne 
ajunserăm scopul, aşa că ne puturăm gândi să ne ducem la 
femeie, pentru a lua leacul. 

— Ştiţi bine că ea cunoaşte şi are leacul adevărat? 

— Da; pentru că poate vindeca orice boală, prin urmare şi 
o rană otrăvită. 

— Hm! Cu putinţă ar fi, totuşi m-aş mira foarte mult. Ar fi 
fost mai bine să ne fi întâlnit noi mai de mult. 

— Noi? Întrebă el, devenind atent. 

— Da. 

— Cunogşti tu leacul? 

— Nu ştiu dacă e acelaşi ca al femeii de care ai vorbit, însă 
sunt sigur că leacul meu va folosi. 

— Maşallah! E un secret, sau poţi să mi-l spui şi mie? 

— Nu e nici un secret. Bolnavul trebuie uns cu suc de 
habahd şi sukutan şi trebuie să bea apă fierbinte în care s-a 
fiert kurat sălbatic. 

— Şi asta ajută, effendi? 

— Fără cea mai mică îndoială. 

— Allah, dacă am fi ştiut asta! Poate mai e încă timp. Se 
mai poate întâmpla ca femeia să aibă un leac care nu ajută. 
Sunt încredinţat că Allah mi te-a scos în cale pentru a scăpa 
pe... pe... Khudyr al nostru de la moarte. 

Fără îndoială, kurdul voise să întrebuinţeze altă denumire 
pentru băiat, dar se oprise în ultimul moment şi spusese 
numai numele. Am observat că vorbea despre el cu o 
dragoste şi îngrijorare cu totul neobişnuite în Kurdistanul 
pe jumătate sălbatic, din partea unei rude de sex bărbătesc. 

— Leacul meu nu se poate întrebuința chiar aşa de uşor 
cum îţi închipui tu! Trebuie să-l văd pe bolnav, să examinez 
rana, care între timp s-a închis poate. Apoi cele două sucuri 


trebuie amestecate în anumite cantităţi, căci habahd e mai 
slab decât sukutanul şi nici din kurat nu trebuie dat prea 
mult sau prea puţin. 

— Aşadar, ar trebui să fii de faţă când se dă leacul? 

— Nu e neapărată nevoie, dar ar fi de dorit. 

— Atunci, te rog, effendi, fii atât de bun şi rămâi cu noi. 

— Asta e o dorinţă cam îndrăzneață, răspunsei eu cu toată 
sinceritatea. 

— Ştiu. Eşti un om atât de renumit, încât e nevoie de mare 
curaj să... 

— Nu asta am vrut să spun, îi curmai eu vorba, dar ai 
cerut să rămân cu voi fără să ştii dacă am timp sau vreau 
să-ţi îndeplinesc dorinţa, mai cu seamă că nu ştiu încă ce 
drum ai şi ce te aşteaptă în cale. De aceea retrage-ţi 
deocamdată dorinţa şi povesteşte-mi mai bine despre băiat. 

— Bine; am să fac cum vrei tu, dar te previn că am să 
repet rugămintea. După ce făcurăm pace, plecă... Şevin cu 
băiatul pentru a-l duce la femeie. 

Şovăise iar la pronunţarea numelui, pesemne că şi de astă 
dată era să spună un altul. Lucrul acesta mă interesa foarte 
mult, totuşi tăcui şi îl lăsai să-şi urmeze povestirea. 

— El luă câţiva războinici voinici cu dânsul, pentru a nu fi 
fără apărare nici pe drum, nici când va ajunge la dawudiji. 
Ştiam cât trebuia să dureze călătoria şi drumul înapoi, aşa 
că puteam socoti timpul când avea să fie iar acasă. Dar 
timpul ăsta a trecut şi încă o săptămână pe deasupra fără 
să se fi întors. Văzând aşa, bineînţeles că ne-am îngrijorat şi 
am trimis câteva iscoade să afle de ce întârzie atât de mult. 
Când se întoarseră, aflarăm că fratele meu nu se putuse 
înapoia, fiindcă fusese făcut prizonier împreună cu băiatul 
şi cu însoțitorii săi. 

— De ce a fost făcut prizonier? 

— Nu ştiu. 

— Iscoadele n-au putut să afle nimic în privinţa asta? 

— Nimic. 

— Ciudat, foarte ciudat... 


— Nu-nţeleg ce vrei să spui? 

— Voi, pe care vă priveşte afacerea asta, nu ştiţi nimic, în 
schimb eu, care sunt străin, bănuiesc pricina. 

— Bănuieşti? Nu e cu putinţă. Ar fi o minune! 

— O minune? Nicidecum. Nu e nevoie decât să te gândeşti 
bine. 

— Vrei să ne spui şi nouă, effendi, care e presupunerea ta? 

— Da, cu toate că prin asta ceri să fiu mai deschis faţă de 
tine, decât ai fost tu faţă de mine. 

— Cum aşa? 

— Vei afla îndată. Răspunde-mi însă adevărul la o 
întrebare. Fratele tău, tatăl băiatului, se numeşte într- 
adevăr Şevin? 

— De ce îmi pui întrebarea asta? Răspunse el şovăind. 

— Pentru că e de mare însemnătate în cazul de faţă. 

Se codi câtva timp, dar în cele din urmă zise: 

— Bine; să presupunem că ai dreptate. Dar ce legătură 
are asta cu dawudijii? 

— Mai întâi presupun că tribul vostru s-a întâlnit de multe 
ori cu al lor. 

— Asta e adevărat. 

— Cel puţin războinicii voştri cei mai însemnați le sunt 
cunoscuţi? 

— Da. 

— Şevin e unul dintre aceşti războinici? 

— Da. 

— Ei ştiu cine e el cu adevărat? 

— Da. 

— Atunci gândeşte-te ce-şi vor închipui şi ce vor face ei, 
dacă dânsul s-a dus acolo sub un nume străin? 

— Effendi, cuvintele tale fac să mă gândesc la teama care 
mă frământă de câteva zile. Trebuie să-ţi mărturisesc acum 
că într-adevăr se numeşte altfel şi că şi-a dat un nume fals. 

— În ce scop? 

— Pentru a putea trece necunoscut şi nebăgat în seamă. 


— Trebuia să-şi spună că se va întâmpla întocmai 
contrariul. 

— Nu s-a aşteptat la asta. Credea că va trece mai uşor 
neobservat, dacă nu va fi recunoscut de nimeni. 

— Asta nu era cu putinţă, fiind un om bine cunoscut şi 
apoi, din pricină că şi-a schimbat numele, oricine ar putea 
crede că urmăreşte scopuri ascunse. Trebuie să recunoşti 
că am dreptate. 

— Recunosc, dar din nefericire, gândul ăsta mi-a venit abia 
mai târziu, când nu se mai putea face nimic, căci Şevin 
plecase. De fapt situaţia nu e aşa cum crezi, căci, neavând 
gânduri rele, poate fi bănuit, dar nu dovedit ca duşman. 

— N-are nici o însemnătate, chiar dacă nu ar nutri gânduri 
rele. Pentru oameni cum sunt aceşti dawudiji, e de ajuns să 
pară că le are. 

— În astfel de împrejurări lucrurile stau mai rău decât îmi 
închipuiam. Mă mai gândesc însă la ceva: femeia aceea nu 
se află de bunăvoie la dawudiji, ci le-a fost încredinţată 
numai, s-o păzească. Ea e prizoniera turcilor şi câţiva 
dawudiji sunt totdeauna în jurul ei, pentru a o împiedica să 
fugă. Aşadar, cine are treabă cu dânsa nu e neapărat nevoit 
să se ducă la adevărata reşedinţă a tribului dawudijilor. 

— Bătrâna asta mă interesează foarte mult, dar vom vorbi 
mai târziu despre ea. Deocamdată trebuie să văd ce rost 
are faptul că una spui şi altfel te arăţi. 

— Anume? 

— Cauţi să te linişteşti în toate felurile şi totuşi mi-ai spus 
că Şevin a şi căzut în mâinile dawudijilor, care nu mai voiesc 
să-i dea drumul. Ba ai şi pornit la drum pentru a-l scăpa. 
Spune-mi, cum se potriveşte una cu alta? 

— Ai să înţelegi îndată, când îţi voi spune că Şevin e 
prizonierul lor, dar nu îndrăznesc să-i facă nimic, fiindcă nu 
pot dovedi intenţiile rele de care e bănuit. Dacă însă un 
singur hamawand de-al nostru se va face vinovat de cel mai 
mic lucru faţă de un dawudij, ceea ce se poate întâmpla în 
fiece clipă, atunci se vor răzbuna împotriva lui Şevin şi de 


aceea sunt îngrijorat pentru dânsul, care e fratele meu mai 
mare. Nici nu mai vreau să mă gândesc la faptul că atunci şi 
băiatul va fi în primejdie. 

Şi de astă dată tonul acestor cuvinte era aşa de jalnic, cum 
nu era de aşteptat din partea unor oameni cum sunt kurzii. 

— Iscoadele voastre au putut vorbi cu Şevin? 

— Cum îţi închipui că aşa ceva ar fi cu putinţă? 

— De ce nu? 

— O iscoadă nu se poate apropia decât în taină şi cu mare 
băgare de seamă. Cum poate deci să vorbească cu un 
prizonier? 

— În ce priveşte asta, am fost şi eu de multe ori iscoadă şi 
ştiu ce se poate face. Oamenii tăi nici nu l-au văzut măcar? 

— Nu. 

— Dar au întrebat de dânsul? 

— Da. 

— Au aflat unde e ţinut ascuns? 

— Nu tocmai, căci spuneau când într-un fel, când într- 
altul. De netăgăduit însă este faptul că îl ţin ca ostatic. 

— Prin urmare a fost recunoscut? 

— Se pare că da. Am pornit deci trei sute de oameni 
pentru a-l scăpa. 

— Ce spui? Îl întrebai surprins. Trei sute de oameni? Dar 
asta e o întreagă armată! 

— Aşa şi este. E însă vorba de eliberarea lui, aşa că nu vom 
fi niciodată prea mulţi. 

— Prin urmare e un om însemnat al tribului vostru şi fiind 
fratele tău, nu eşti nici tu un războinic de rând! 

— Nu. Şi cei cinci oameni care mă însoțesc sunt luptători 
aleşi. Am plecat înaintea armatei noastre, ca iscoade, iar 
ceilalţi ne urmează la o oarecare depărtare. 

Urmă o pauză, în timpul căreia nu spusei nimic, voind să 
chibzuiesc bine, căci lucrul îmi dădea de gândit. După 
câteva clipe Adsy mă întrebă iar: 

— De ce taci? Poate nu eşti de acord cu ceva din ce am 
spus sau am făcut? 


— Nu sunt de acord când e vorba de cei trei sute de 
hamawanzi. 

— De ce nu? 

— Abia aţi încheiat pacea şi acum întreprindeţi o expediţie, 
care va stârni şi mai mult ura şi răzbunarea. Asta e cu ce nu 
mă pot învoi. 

— Încă nu e o expediţie războinică, dar poate deveni 
astfel. Dacă dawudijii vor da drumul lui Şevin şi însoţitorilor 
săi, noi ne retragem şi-i lăsăm în pace. 

— Ştiţi pentru ce l-au oprit? Le-a făcut cumva ceva care i-a 
silit să ia măsura asta? 

— O s-aflăm noi. Suntem pregătiţi şi pentru pace şi pentru 
război. În amândouă cazurile însă, vom socoti că e un ajutor 
trimis de Allah, dacă Kara Ben Nemsi şi Hagi Halef Omar 
vor fi cu noi. 

— În amândouă cazurile? 

— Da. 

— De ce? 

— Dacă veţi trata pacea, cuvântul vostru va cântări mai 
greu decât al nostru, al tuturora. Iar dacă vom ajunge la 
luptă, puştile tale fermecate, despre care am auzit atâtea, 
vor fi de ajuns, ele singure, să ne asigure izbânda. Te rog 
deci, foarte mult, effendi, să iei parte la expediţia noastră. 

Omul meu nu era prost; dar, fiindcă nu vroiam să-i spun 
chiar pe faţă ce gândeam despre propunerea lui, îi 
răspunsei: 

— Îndeplinirea dorinţei tale ne-ar face plăcere şi ne-ar lăsa 
o amintire frumoasă, dar din păcate n-avem timp. 

— N-aveţi timp? Spuse Adsy cu mirare, căci orientalul nu 
se plânge niciodată de lipsă de timp; el nu înţelege ce preţ 
trebuie să aibă fiecare ceas din viaţa omului. 

— Da. N-avem timp, repetai eu. Chiar şi la bahtiari am 
zăbovit mai mult decât aveam de gând. 

— Ce-aţi făcut pentru ei puteţi face şi pentru noi, mă 
întrerupse el. 

— Nişte prieteni ne aşteaptă la Bagdad. 


— N-au decât să aştepte. 

— Afară de asta avem de gând ca drumul de la Bagdad la 
Basra să nu-l facem călare, ci cu vaporul. 

— Şi ăsta poate s-aştepte. 

— Vaporul nu aşteaptă, ci pleacă la vremea hotărâtă. 

— Veţi prinde altul mai târziu. Nimeni nu moare mai 
înainte de ziua pe care a hotărât-o Allah şi nici voi nu veţi 
ajunge la Basra mai devreme sau mai târziu decât vă stă 
scris în cartea vieţii. 

— Uiţi că nu sunt musulman, ci creştin. Prin urmare am 
alte păreri despre destin decât tine. 

— Socotesc religia noastră mai bună decât a ta, cu toate 
că n-o cunosc. Se pare, totuşi, că sunteţi oameni deştepţi, 
căci şi bătrâna care trebuie să vindece rana băiatului 
nostru e şi dânsa o credincioasă a Profetului din Nazaret. 

— E creştină? E cumva din ţinutul ăsta? 

— Nu ştiu, dar se spune că e străină şi că ar fi aşa de 
bătrână, încât nu i se mai pot număra anii. Faţa ei este caa 
unei moarte şi cozile pârului ei, lung şi alb, ar fi de pe 
vremea când Mahomed, profetul lui Allah, mai sălăşluia pe 
pământ. 

Abia spusese kurdul aceste cuvinte, când Halef strigă cu 
glas tare: 

— Sihdi, Sihdi, auzi? Hamdulillah! O vom revedea pe 
aceea, pe care o credeam de mult în ţara celor morţi. 
Bătrâna asta este... 

— Taci, îi curmai vorba, înainte ca dânsul să-i poată spune 
numele. 

— Să tac? De ce să tac, când inima mi-e plină de bucurie? 
Nu mă înţelegi, nu ştii de cine vreau să vorbesc. Când e 
vorba să ghiceşti ceva, lungimea minţii tale e mai mare 
decât lăţimea minţii mele, dar de data asta lăţimea mea 
pare să fi crescut mult mai mult decât lungimea ta. Ştiu de 
care femeie bătrână e vorba, ştiu bine, dar tu n-ai ghicit şi... 

— Te rog să ţii bine renumita lăţime a minţii tale, ca să n-o 
pierzi, îl întrerupsei eu. Te-am oprit vreodată în mijlocul 


vorbei, dacă n-am avut un motiv serios s-o fac? 

— Nu, răspunse el, vădit surprins. 

— Şi acum îţi închipui că m-ai bătut la o întrecere între 
lăţimea ta şi lungimea mea? Dragă Halef, dă-mi voie să-ţi 
amintesc de Hanneh a ta, ori nu vrei? 

De data asta mă pricepu şi recunoscu că e mai bine să nu 
vorbim faţă de un hamawand despre presupusa noastră 
cunoştinţă, aşa că răspunse: 

— Da, Sihdi, îmi amintesc întotdeauna de aceea care nu e 
numai cea mai drăgălaşă floare, dar şi cea mai înţeleaptă 
dintre femei. Oricum, e de o mie de ori mai frumoasă şi mai 
tânără decât creştina aia bătrână, care se aseamănă la chip 
cu moartea. 

Kurdul, care nu pricepuse nimic din scurtul nostru schimb 
de cuvinte, se folosi de acest prilej pentru a urma cu 
descrierea începută de Halef: 

— Da, se spune că are înfăţişarea unei moarte ieşită din 
mormânt. Poate a şi fost chiar în lumea duhurilor, pentru a 
se întoarce apoi în trup, căci ştie să vorbească despre viaţa 
de apoi, ca şi când ar fi trăit-o şi poate să vadă şi să audă 
lucruri care rămân veşnic o taină pentru ceilalţi oameni. 

— Hm... ciudat..., îi curmai eu vorba, pentru a-l îndemna 
să dea şi alte amănunte, pe care ţineam să le cunosc. 

— E aşa cum îţi spun, effendi, mă încredința el. 

— Că aude şi vede lucruri nefireşti? 

— Da. Poate nu crezi în minuni? 

— Dumnezeu face în fiecare zi minuni. 

— Nu numai Allah, ci şi oamenii. Mahomed, profetul 
profeților, a fost doar şi el numai un om şi cu toate astea a 
făcut multe, foarte multe minuni. Şi despre lisus al vostru 
se spune acelaşi lucru, deşi minunile lui n-au fost aşa de 
mari ca ale lui Mahomed al nostru. 

— Te înşeli. Nu vreau să mă cert cu tine când e vorba de 
lucruri şi oameni în legătură cu religia, însă Hristos a spus: 
„A mea este puterea în ceruri şi pre pământ”. Şi prin 


minunile sale, a dovedit că într-adevăr a avut această 
putere. 

— Prin urmare crezi că e mai presus decât Mahomed? 

— Da. 

— Atunci şi Ierusalimul, oraşul sfânt al creştinilor, ar trebui 
să fie mai presus decât Mecca, la care ne închinăm? 

— Vrei să ne ciorovăim pentru însemnătatea a două oraşe? 

— Nu. Dar despre Ierusalim se ştie numai că acolo va avea 
loc Judecata de Apoi, pe când Mecca e mult mai presus, 
fiindcă aici după cum ştii se află sfânta Kaaba. 

Îndeobşte nu-mi prea place să mă încurc în dezbateri 
religioase, totuşi o fac acolo unde am prilejul să dovedesc 
superioritatea creştinismului faţă de alte religii, aşa că 
răspunsei şi acum. 

— În ce priveşte locul unde se va ţine Judecata de Apoi 
mahomedanii au două presupuneri care se bat cap în cap. 
După unii, în ziua aceea Hristos va pogori din cer pe 
moscheea Omeiazilor din Damasc, pentru a judeca vii şi 
morţii. Prin urmare Hristos o va face şi nu Mahomed, după 
cum o spune chiar religia voastră. Aşadar, cine e mai mare? 

— Effendi, înainte de a-ţi da un răspuns la întrebare, 
trebuie să mă mai gândesc. 


— Bine, gândeşte-te. După alţii, Judecata de Apoi va avea 
loc la Ierusalim. Când vor răsuna trâmbiţele, în ziua aceea, 
sufletele tuturor oamenilor se vor aduna în valea Iosafat şi 
printre ele va fi şi acela al lui Mahomed. Un trunchi de 
coloană, ieşit din zid, arată de pe acum locul unde va sta. 
Sus de tot însă, deasupra lui şi a tuturor sufletelor adunate 
acolo, va trona Hristos pe Muntele Măslinilor, încât va 
vedea pe toţi şi nimeni nu-i va scăpa, când va despărţi pe 
cei buni de cei răi. Cei buni şi credincioşi vor fi conduşi de 
îngerii lor păzitori, iar cei răi vor fi prăbuşiţi pe vecie în 
întuneric. Deci şi aici Hristos va fi mai presus de Mahomed. 
Chiar voi spuneţi la fel. 

— După cât se vede, effendi, cunoşti bine, nu numai religia 
voastră, dar şi pe a noastră. Nici acum nu-ţi pot da un 
răspuns. Totuşi ai să recunoşti că sfânta Kaaba a noastră 
din Mecca e locaşul cel mai sfânt de pe lume. 

— Nu, nici asta nu recunosc. 

— Pentru că eşti creştin. Dacă ai fi musulman, mi-ai da 
dreptate. 

— Ca să-ţi dovedesc că nu e aşa, o să-ţi vorbesc acum ca şi 
când aş fi musulman şi nu creştin. Cunoşti regulile bunei- 
cuviinţe pe care oamenii trebuie să le aibă unii fată de alţii? 

— Da. 

— Dacă dintre doi oameni unul e mai presus decât celălalt 
şi se iveşte nevoia unei vizite, cine trebuie s-o facă mai 
întâi? 

— Acela care e mai mic. 

— Aşadar, acela care primeşte vizita e mai mare? 

— Da. 

— Acum să-ţi mai spun ceva: locaşul sfânt al 
mahomedanilor din Ierusalim se numeşte Haram eş Şerif şi 
învățătorii voştri spun că sfânta Kaaba de la Mecca va veni 
la Ierusalim să viziteze pe Haram eş Şerif, spre a lua parte 
împreună la Judecata de Apoi. Înţelegi? 

— E adevărat, effendi? 

— Da. Întreabă şi vei afla că e aşa cum spun eu. 


— Sfânta Kaaba se va duce la Haram eş Şerif? N-am ştiut 
asta. 

— Cine e deci mai mare? 

— Haram eş Şerif. 

— Prin urmare, care oraş e mai mare: Mecca 
musulmanilor, sau lerusalimul creştinilor? 

— Ierusalimul. 

— Ai să mai susţii şi acum că minunile lui Hristos sunt mai 
mici decât acelea ale lui Mahomed? 

— Effendi, nu mă pot măsura cu tine, căci eşti mai înţelept 
şi mai învăţat decât mine. 

— Nu din pricina asta, ci din lipsă de dovezi. Voi 
recunoaşteţi minunile lui Hristos, noi însă nu cunoaştem 
nici o minune de-a lui Mahomed. Ale lui se povestesc numai 
prin tradiţii, pe când ale lui Hristos le recunoaşte însuşi 
Mahomed şi sunt scrise în Cartea Sfântă pe care a citit-o şi 
el. Prin urmare, minunile cui sunt mai de crezut? 

— 'Te rog, taci, effendi. Ai acum de gând să-mi răpeşti 
credinţa mea? Eu nici n-am vrut să vorbesc despre minunile 
lui Mahomed sau ale lui lisus Hristos, ci de acelea pe care 
se spune că le face femeia aceea bătrână. 

— Se spune dar adevărate nu sunt. 

— Ba sunt adevărate. Am văzut; bolnavi de nevindecat, pe 
care i-a tămăduit prin rugăciunile ei şi atingându-i apoi 
numai cu mâinile. Cunoaşte gândurile tuturor oamenilor, 
mânia se potoleşte în faţa ei şi chiar animalele i se supun. 

— Cum o cheamă? 

— Numele nu i-l cunosc, căci nu l-am auzit niciodată. 1 se 
spune numai „vrâjitoarea”. 

— Ştii din ce ţară e? 

— Nu. Dar lumea crede că ar fi din ţinutul Hakkiari sau 
Rowandiz, căci uneori pomeneşte nume de oraşe şi de sate 
de pe acolo. Numai paşa din Suleimania poate să ştie ceva 
mai mult despre dânsa. 

— Cine, ăla? Îi spui paşă? Ce s-ar mai bucura când ar afla 
că a fost înaintat la un rang atât de înalt. Ce te face să crezi 


că el trebuie să cunoască patria bătrânei? 

— Pentru că ela silit-o să locuiască în turnul pe care n-are 
voie să-l părăsească. 

— N-o tine la dânsul în Suleimania? 

— Nu. Nu vrea s-o aibă aşa de aproape, fiindcă se teme de 
ea. A poruncit să fie dusă în munţi, unde se află un turn 
clădit din vechime pentru paza graniţei şi a închis-o acolo. 

— Vasăzică e prizonieră? 

— Da. 

— Totuşi spui că vindecă bolnavi şi face şi alte minuni! 

— Ce am spus e adevărat. 

— Se vede că nu e păzită cu prea mare asprime! 

— Nimeni n-are voie să intre în turn. Când cineva vrea să 
vorbească cu dânsa, i se îngăduie să vină până la uşă, dar 
pentru asta trebuie făcut un dar dawudijilor. 

— Aşadar n-au voie să lase pe nimeni să pătrundă la 
bătrână, prin bacşişuri însă se poate totuşi călca porunca 
paşei. E ciudat că n-a pus soldaţi s-o păzească, ci dawudiji. 

— Nu ştiu nici eu de ce. 

— De când e închisă în turn? 

— Nu ştiu de când, dar e mult de când am auzit pentru 
întâia dată de ea. 

— Ce limbă vorbeşte? 

— Arabă, turcă, kurdă şi chiar persană. 

— Cunogşti ţinutul unde se află turnul? 

— Da. 

— Destul de bine, ca să-mi poţi sluji de călăuză? 

— Da. Am fost de mai multe ori acolo, pe când vrăjitoarea 
nu era închisă în turn. 

— Foarte bine, căci eu nu-l cunosc încă. 

— Vrei să te duci acolo? Întrebă el repede. 

— Da. 

— Dar spuneai că n-ai timp! 

— Timpul meu e într-adevăr măsurat, încât, fără motive 
foarte serioase, n-aş întârzia să mă întorc la Bagdad. Când 


însă e vorba să văd o femeie care face minuni, pot să 
jertfesc o parte din timp. 

— Vasăzică rămâi cu noi? 

— Da. 

— Hamdulillah! Dacă e aşa, fără îndoială că vom reuşi să 
scăpăm pe Şevin, pe băiat şi pe însoțitorii lor. Effendi, îţi 
mulţumesc, căci o bucurie mai mare ca asta n-ai fi putut să- 
mi faci. Dawudijii pot să facă acum ce vor vrea, nu ne mai 
pasă de ei. Chiar dacă va trebui să ne luptăm, biruinţa va fi 
a noastră. 

— În privinţa asta trebuie să te previn de un lucru. După 
cum ai spus adineauri, ai auzit multe despre noi. Nu suntem 
oameni fricoşi, dar ne place pacea şi de aceea ocolim 
duşmănia, pe cât se poate. lot aşa vom face şi de data asta. 

— Dar dacă dawudijii vor fi mai puţin paşnici şi ne vor sili 
la luptă? 

— Ne mai rămâne vicleşugul, cu care se poate ocoli mai 
curând vărsarea de sânge, decât cu armele. N-ar fi pentru 
întâia oară că mi se întâmplă aşa ceva. 

— Nici noi nu ţinem cu tot dinadinsul să dobândim cu de-a 
sila ceea ce putem căpăta pe altă cale. Am luat cu mine pe 
cei trei sute de războinici numai pentru a fi pregătit la 
orice. 

— Atunci ne-am înţeles şi putem hotări măsurile care 
trebuie luate. 

— De ce măsuri vrei să vorbeşti? 

— Mai întâi de toate trebuie să ştiu încotro s-o luăm 
pentru a găsi pe cei căutaţi. 

— Unde se află nu ştim. Spusele iscoadelor noastre nu se 
potrivesc unele cu altele. 

— Asta e ca şi când nici n-aţi fi trimis iscoade. Nu trebuiau 
să se întoarcă până când nu aflau ce trebuie să ştie. Eu, cel 
puţin, aşa am făcut întotdeauna. După câte ştiu sunt 
dawudiji nomazi şi alţii care s-au statornicit între boziani şi 
kafri. De care din ei este vorba? 


— De toţi, căci cei statornici se unesc întotdeauna cu 
ceilalţi când pun la cale ceva ce le-ar aduce câştig. 
Deosebirea între ei nu e mare. 

— Unde sunt acum acei nomazi? 

— Mai în sus de Suleimania. 

— Şi unde e turnul în care e închisă vrăjitoarea făcătoare 
de minuni? 

— Spre răsărit, la depărtare de o zi de aici. 

— Şi cu cât sunt în urmă cei trei sute de oameni ai tăi? 

— Vor ajunge aici mâine dimineaţă, un ceas după răsăritul 
soarelui. 

— Când aveţi de gând să porniţi? 

— În zorii zilei. 

— Vasăzică înainte de sosirea războinicilor voştri? 

— Da. 

— Ştiu în ce direcţie trebuie să vă urmeze? 

— Da, fiindcă ne-am înţeles să lăsăm semne în drumul 
nostru. 

— Încotro aţi fi luat-o mâine, dacă nu ne-am fi întâlnit? 

— În privinţa asta aveam de gând să ne sfătuim astă-seară. 

— Atunci sfătuiţi-vă. Sunt curios să ştiu ce veţi hotări. 

— Nu vrei să ne dai ajutor? 

— Vreau să ştiu ce-aţi face dacă n-am fi noi aici. Vă voi 
spune poate, la urmă, ce gând am. Nu vreau să vă 
stingherim şi ne vom depărta pentru scurt timp. Haidem, 
Halef! 

Ne scularăm şi pornirăm agale de-a lungul malului. După 
ce ne depărtarăm îndeajuns, pentru a nu mai putea fi auziţi 
de hamawanzi, Halef zise: 

— Bine ai făcut Sihdi. Putem vorbi fără să ne audă. Te-ai 
supărat când am vrut să spun numele bătrânei? 

— Supărat? Nu tocmai. 

— Dar de ce voiai să tac? 

— Te miri? 

— Credeam că n-are nici o însemnătate dacă ştiu şi ei că şi 
eu cunosc numele bătrânei. 


— Când dăm peste astfel de oameni, ceea ce facem sau 
vorbim are întotdeauna însemnătate. Iată încă o dovadă că 
nu eşti destul de chibzuit. Eu de ce-am tăcut? De ce n-am 
spus îndată numele ei? 

— Credeam că nici prin gând nu-ţi trece cine este femeia 
aia. 

— Atât de puţin mă cunoşti? Astfel de lucruri le ghicesc de 
obicei mai repede decât tine. De altminteri nici nu e atât de 
sigur cum îţi închipui, că este ea. Se poate să ne înşelăm. 

— Cum? S-ar putea? 

— Da. 

— Să nu fie Marah Durimeh? 

— S-ar putea prea bine. 

— Sihdi, dacă nu e ea, îţi dau voie să-mi spui că sunt un 
nătărău. Ştiu însă că nu mă înşel. 

— Nici eu nu cred să ne înşelăm, dar mai sunt şi alte femei 
bătrâne în Kurdistan. 

— De o sută de ani? 

— Se prea poate. 

— Creştine? 

— Da. 

— Din ţinutul Hakkiari? 

— Da. 

— Se poate, nu zic ba, dar sunt încredinţat că femeia de 
care a vorbit kurdul nu e alta decât Marah Durimeh. 

— Aşa cred şi eu, n-aş putea însă să jur. Şi chiar dacă e ea, 
n-avem nevoie să ne pripim şi să spunem că o cunoaştem, 
căci nu ştim ce întorsătură vor lua lucrurile. Pare să fie 
prizonieră şi e luată drept o vrăjitoare. Nu ştim dacă 
oamenii de aici îi sunt prieteni sau duşmani, cu atât mai 
mult că e creştină. Trebuie deci s-o scăpăm şi n-avem 
nevoie să afle asta hamawanzii; sunt în stare să o spună 
dawudijilor, pentru a elibera pe ai lor. Vezi, deci, că trebuie 
să chibzuim bine lucrurile şi să nu ne pripim. Să fim cu 
băgare de seamă, Halef. Gândeşte-te la Hanneh. 


— Sihdi, la dânsa mă gândesc tot timpul; n-o uit nici o 
clipă, căci ea este întruchiparea întregii fericiri şi bucurii 
care se poate găsi la Răsărit şi la Apus. 

— Păstreaz-o pentru Răsărit, căci Apusul nu l-a putut 
înţelege încă nici Emmeh a mea. 

— Bine, fie! Dar acum spune-mi cum vom face să 
pătrundem în turn, la Marah Durimeh? 

— Nu pot încă să ştiu. 

— Nu? Am crezut că faimoasa lungime a minţii tale îţi stă 
întotdeauna la îndemână. 

— Când îmi vor trebui idei, vor veni ele; deocamdată n-am 
încă nevoie. 

— Eu aşcrede că da. 

— Nu. Mai întâi trebuie să cunoaştem împrejurările. 

— Dacă vei face atâta caz de împrejurări, ţi se vor arăta de 
partea cea mai urâtă. 

— Îţi închipui că gluma asta e bună? Deocamdată nu 
putem lua nici o hotărâre, căci nu ştim încă nimic. Înainte 
de toate trebuie să cunoaştem turnul. Până când nu-l vom 
vedea, nu e cu putinţă să facem vreun plan. Lasă asta în 
seama mea şi fii fără grijă. Haidem acum, să ne întoarcem. 

Căpetenia hamawanzilor ne chemase şi când ne 
apropiarăm, ne primi cu următoarele cuvinte: 

— Am isprăvit consfătuirea şi vă vom spune ce am hotărât. 

— Vorbeşte. 

— Nu vom pleca mâine dis-de-dimineaţă, ci vom aştepta 
sosirea războinicilor noştri. 

— Pentru ce? 

— Ca să vadă şi ei. Vreau să ştie şi dânşii ce oameni 
renumiţi am întâlnit aici şi cu cine ne-am împrietenit. Ţin să 
fiu şi eu de faţă, să văd bucuria lor când vor afla vestea 
asta. 

— Mă învoiesc să aşteptăm până când vor veni, dar nu 
pentru ce spui tu, ci din prevedere, căci faptul că o ceată 
atât de mare de războinici vă urmează de aproape poate să 
strice tot. 


— Cum asta? 

— Nu înţelegi ce vreau să spun? 

— Nu. Până acum am crezut că, luând pe aceşti trei sute 
de oameni cu mine, am făcut foarte cuminte şi deodată aflu 
că asta ar fi o neprevedere. 

— Nu te mira că eu am dreptate. Spune-mi de ce n-aţi 
pornit împreună cu aceşti trei sute de oameni şi aţi trimis 
iscoade înainte? 

— Fiindcă trebuia să ştim mai întâi ce s-a întâmplat cu 
prietenii noştri, care nu s-au mai întors. 

— Acum ştiţi? 

— Nu. N-am putut afla mai mult decât că au fost opriţi de 
dawudiji. 

— Deci, cu toate că iscoadele voastre n-au aflat ce ar fi 
trebuit să afle, totuşi aţi făcut ce n-ar fi trebuit să faceţi 
înainte ca însărcinarea lor să fi fost îndeplinită. Recunoşti 
că ar fi fost o greşeală să înaintezi cu trei sute de războinici, 
fără să cunoşti mai întâi situaţia; cu toate astea, tot aţi 
pornit. E sau nu o greşeală? 

— Effendi, aşa cum pui tu întrebările trebuie să ţi se 
răspundă aşa cum vrei tu. 

— În cuvintele astea e cuprinsă mărturisirea pe care o 
voiam. Ceea ce n-au făcut iscoadele, trebuie să facem noi. 
Sunteţi şase inşi; destui pentru acest scop. Cred chiar că 
pentru aşa ceva sunteţi chiar prea mulţi. Bineînţeles că 
aceştia trebuie să fie oameni încercaţi, cu băgare de seamă 
şi vicleni. Voi însă, în loc să vă daţi seama de asta, căraţi 
după voi trei sute de oameni. 

— Vasăzică eşti de părere să lăsăm în urmă pe cei trei sute 
de războinici, şi deocamdată să înaintăm şi noi numai ca 
iscoade? 

— Da. 

— Dar încotro s-o luăm? Nu ştim unde e ţinut ascuns 
Şevin. 

— Greşeala de a fi luat trei sute de oameni cu voi e atunci 
şi mai mare. Avându-i cu voi, veţi afla oare mai uşor ceea ce 


nu ştiţi şi totuşi trebuie să aflaţi? 

— Nu. 

— Văd că n-aţi chibzuit bine. Eu în locul vostru, aş fi ştiut 
imediat încotro s-o iau. 

— Te rog, spune-ne şi nouă. 

— Foarte simplu: spre turnul în care este închisă bătrâna 
vrăjitoare. 

— De ce într-acolo? 

— Fiindcă acolo se află femeia aceea. Habar n-am de ce 
aşa-zisul paşă din Suleimania o ţine închisă în turn, dar 
faptul că a poruncit să fie dusă acolo e o dovadă că e locul 
cel mai potrivit din tot ţinutul. Lucrul ăsta îl ştiu, bineînţeles 
şi dawudijii, care sunt însărcinaţi cu paza prizonierei. E deci 
aproape de mintea omului că şi Şevin a fost dus tot acolo, 
fiindcă, în primul rând, nu este un alt loc mai potrivit şi, în 
al doilea, acolo se găseşte şi paza trebuincioasă. 

— Effendi, ideea asta e bună, foarte bună. Mă miră că nu 
ne-a venit şi nouă, fiind cea mai apropiată de adevăr. 

— Vezi dar că am avut dreptate când am spus că n-aţi 
chibzuit bine. În furia voastră împotriva dawudijilor, aţi 
pornit la drum cu trei sute de războinici, fără să ştiţi pentru 
ce au luat prizonier pe Şevin şi fără să vă spuneţi că numai 
atunci va fi nevoie de o luptă, când prin blândeţe şi viclenie 
nu se poate atinge ţinta. În locul vostru, aş lăsa aici pe cei 
trei sute de oameni şi m-aş duce la turn, ca să văd cum stau 
lucrurile. Chiar dacă Şevin şi însoțitorii săi nu s-ar afla 
acolo, totuşi s-ar putea găsi urme, care să ducă la locul 
unde trebuie căutaţi. 

— Înţeleg, effendi; văd că v-am întâlnit aici spre binele 
nostru. Te rog, deci, încă o dată, să-mi spui dacă vrei să ne 
însoţeşti? 

— Cuvântul dat, îl ţin: rămân. 

— Mulţumesc. Dacă sunteţi cu noi, ştiu că totul va merge 
bine. De aceea nu voi face nimic fără să te întreb. 

— Cu atât mai bine, căci, drept să-ţi spun, vă cred mult 
mai nesocotiţi decât îmi închipuiam. 


— Sunt încredinţat că această presupunere a ta e 
neîntemeiată. Nu suntem ciobani proşti, ci războinici 
încercaţi, şi dacă am făcut greşeala să pornesc la drum cu o 
ceată aşa de mare nu credeam că ne-ar fi dăunător. Se 
poate prea bine întâmpla ca ideea mea să se dovedească 
bună. 

Aşadar, kurdul luase în nume de rău spusele mele. Dacă n- 
aş fi fost Kara Ben Nemsi, fără îndoială că m-aş fi putut 
aştepta la o mustrare aspră. Cei şase inşi erau războinici de 
frunte ai tribului lor şi aveau, desigur, un simţ al demnităţii 
foarte dezvoltat, pe care nu trebuia să-l zgândăresc. 

Când şeful lor îmi spuse că mă va întreba întotdeauna pe 
mine înainte de a întreprinde ceva, doi dintre ei îşi arătară 
nemulţumirea printr-un murmur. Era deci nevoie să le 
dovedesc ca e mai bine dacă vor ţine socoteală de sfaturile 
mele, aşa că urmai, fără a mă sinchisi de îmbufnarea lor: 

— Ceea ce o să vă spun acum n-o pot dovedi, dar presupun 
că aşa e. Socotesc că e nevoie să te întreb: au căutat să afle 
ceva iscoadele voastre? 

— Fireşte! 

— De la cine? 

— De la dawudiji, căci de la alţii tot n-ar fi putut afla nimic. 

— Când întrebi de cineva, nu e aşa că e nevoie să-i spui 
numele, să-l descrii, să dai amănunte despre el? 

— Da. 

— Prin urmare au făcut iscoadele voastre acelaşi lucru? 

— Bineînţeles. 

— Ar fi fost foarte bine dacă ai putea să-mi spui cum şi în 
ce fel au făcut cercetările. 

— S-au împrăştiat şi au hotărât un loc unde aveau să se 
întâlnească iar. Apoi fiecare din ei a cercetat pe câte un 
dawudij, care le-a ieşit în cale. 

— Şi ce-au făcut aceşti dawudiji? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Mai întâi de toate e foarte puţin probabil să fi spus 
adevărul. Eu, de pildă, nu m-aş lăsa iscodit de nici un străin. 


întrebările iscoadelor voastre, ci au cugetat în sinea lor 
asupra acestor întrebări. Afară de asta, nu încape nici cea 
mai mică îndoială că au vorbit şi cu alţi dawudiji despre 
cercetările oamenilor voştri, aşa că s-a aflat... Dar, ia spune, 
câţi inşi aţi trimis? 

— Opt. 

— Aşa de mulţi? S-a aflat deci că opt străini, în locuri 
diferite, au întrebat de aceleaşi persoane pe mai mulţi 
dawudiji. Faptul ăsta a bătut la ochi, a dat loc la bănuieli şi 
de aceea sunt încredinţat că dawudijii au aflat cine au fost 
străinii. Ar trebui să fie prea mărginiţi la minte, dacă n-au 
mers şi mai departe cu presupunerile lor. Poţi să fii sigur că 
s-au pregătit să te primească cum se cuvine, împreună cu 
cei trei sute de războinici ai tăi. 

— Effendi, asta e într-adevăr părerea ta? Întrebă el 
repede şi cu îngrijorare în glas. 

— Da, asta e părerea mea. 

— Atunci nici în drumul nostru n-am mai fi la adăpost de 
vreun atac. 

— Asta ar fi trebuit să ţi-o spun mai de mult, dar se vede 
că nici nu ţi-a trecut prin minte s-o faci. Eu, în locul tău, m- 
aş fi gândit şi mai departe. 

— La ce? 

— La locurile voastre de popas. 

— I'Allah! De ce tocmai la ele? 

— Ascultă: îmi închipui că sunt şeicul dawudijilor şi mă 
gândesc că am fost la hamawanzi cu un băiat pe care... 

— Aici trebuie să te întrerup, zise el. Şevin şi tovarăşii lui 
au tăgăduit că fac parte din tribul hamawanzilor. 

— Tocmai asta e partea rea. Prin minciuna asta mi-au 
trezit bănuiala şi de aceea îi fac prizonieri. Nu mai încape 
nici o îndoială, că în urmă au avut loc fapte care m-au jignit 
şi au aţâţat răzbunarea mea. Apoi au mai venit, rând pe 
rând, opt oameni din tribul meu, de la care am aflat că opt 
străini au întrebat, în diferite locuri, de aceşti hamawanzi 


mincinoşi. Îmi vine îndată în gând că şi aceşti străini au fost 
hamawanzi. Mai departe îmi spun că aceste iscoade vor 
spune acasă că m-am purtat duşmănos cu ai lor şi i-am 
făcut prizonieri. Mai ştiu, deci, că hamawanzii se vor hotări 
să vină în ajutorul oamenilor lor. Ce voi face eu în asemenea 
împrejurări? 

Kurdul tăcu o clipă, dar când repetai întrebarea, răspunse: 

— Vrei să mă nelinişteşti, effendi. 

— Nu vreau altceva decât să-ţi arăt lucrurile în lumina lor 
adevărată. 

— Crezi, prin urmare, că dawudijii ştiu că vom veni? 

— Da. 

— Şi că au luat măsuri? 

— Da. Cu toate că sunt din Apus, totuşi cunosc ţinuturile şi 
popoarele de aici, cel puţin tot atât de bine ca şi tine. 
Punându-mă în situaţia dawudijilor, ceea ce ar fi trebuit să 
faci şi tu de mult, ştiu ce vor gândi şi ce vor face. Dacă n-ar 
fi luat măsuri împotriva atacului vostru, ar fi buni de bătut 
pentru prostia lor. Îi cred însă mai deştepţi. 

— Eu nădăjduiam să-i pot lua pe neaşteptate. 

— Nu prea cred. Aş putea face rămăşag cu tine că mâine 
te-ai fi dus de-a dreptul la moarte cu cei trei sute de oameni 
ai tăi, dacă n-ai ţi avut aici prilejul să devii prevăzător. 

— Aşadar, eşti de părere să ne întoarcem? 

— Nu. 

— Păi spui că ne aşteaptă şi că vom da peste ei, dacă vom 
înainta. 

— Am spus doar ca războinicii tăi să rămână aici. 

— Şi ce facem noi şase? 

— Veţi merge cu noi la turn. 

— Asta e şi mai primejdios... Şase oameni nu sunt cât trei 
sute. 

— Ai dreptate; dar deosebirea asta e spre binele nostru. 
Şase inşi, cu noi doi, opt, pot trece mai uşor neobservaţi, 
decât trei sute. Asta trebuie s-o recunoşti şi tu. 

— Atunci... ce facem? 


— Ne ducem să iscodim. Ceilalţi vor rămâne în urmă, 
pentru a ne veni în ajutor, dacă va fi nevoie. Asta e calea cea 
mai bună. 

— Ai dreptate, încuviinţă Halef. Dacă ascultați de effendi al 
meu, nu vi se poate întâmpla nimic. Noi ştim ce trebuie să 
facem în astfel de împrejurări. Aveţi şi cai buni; aşa că 
puteţi fi fără grijă. Noi doi suntem hotărâți să mergem la 
turn. Dacă vă este teamă, n-aveţi decât să vă întoarceţi, noi 
nu vă silim să ne însoţiţi. 

Auzind aceste cuvinte, kurdul spuse repede: 

— Se poate să ne crezi aşa de fricoşi! 

— Hm... parcă aşa mi s-a părut, zise Halef cu nepăsare. 

— Te rog să nu crezi că hamawanzii sunt fricoşi. Şi apoi 
trebuie neapărat să scăpăm pe Şevin şi pe băiat. 

— Aşadar, veniţi cu noi? 

— Da. 

— Atunci trebuie să vă spun ceva. 

— Ce? 

— Aveţi urechi bune? 

— Da, răspunse Adsy, fără să bănuiască ce urmăreşte 
Halef cu întrebarea lui. 

— Şi noi! Urechile noastre nu sunt numai bune, ci şi foarte 
simţitoare. Sunt anumite zgomote pe care nu le putem 
suferi, de pildă mormăitul. Nădăjduiesc că ştii ce vreau să 
spun. 

— Nu ştiu. 

— Nu? E neapărată nevoie să ţi-o spun? 

— Dacă e ceva însemnat, da. 

— E de mare însemnătate, de foarte mare chiar. Adineauri, 
când ai spus că nu vei face nimic fără să ne întrebi, ăştia doi 
de lângă mine, nu ştiu ce dracu' au mormăit. Astfel de 
zgomote pătrund adânc în urechile noastre şi ajung până în 
mâini şi atunci mâinile obişnuiesc să ia măsuri, care fac să 
treacă tuturor pofta de a mormăi. Prin urmare, dacă e 
vorba să călătorim împreună, să nu mormăiţi prea des, nu 


de alta, dar ca să nu vă câiţi pe urmă. Acum cred că m-aţi 
înţeles! Sau trebuie s-o mai spun o dată? 

— Nu, ajunge, răspunse Adsy stingherit. Am dat 
murmurelor un înţeles greşit. 

— Se poate, v-aş ruga însă să nu se mai întâmple. 

A trebuit să-mi dau toată osteneala ca să risipesc 
nemulţumirile care se iviseră din amândouă părţile. Noroc 
că lui Halef îi trecea repede mânia şi în curând începu să 
povestească, în felul cum obişnuia el, despre vitejiile 
noastre. Kurzii îl ascultau cu cea mai mare luare-aminte, 
minunându-se de faptele măreţe pe care Halef le descria cu 
o nespusă bogăţie de cuvinte. Eu îngrijii în vremea asta de 
cai, apoi mă învelii în manta cu gândul să mă odihnesc 
puţin. Bineînţeles că n-am putut să adorm îndată din pricina 
pălăvrăgelilor lui Halef, însoţite de exclamaţiile de uimire 
ale kurzilor. Afară de asta, eram preocupat de acţiunea 
noastră de a doua zi. 

Gândurile mi se duceau mereu şi la „vrăjitoare”, la Marah 
Durimeh, pe care o cunoscusem în alte împrejurări. Nu 
întâlnisem încă în viaţa mea o fiinţă atât de demnă de 
venerație, ca această bătrână, urmaşa unor regi. Când m- 
am despărţit odinioară de ea, credeam că n-am s-o mai văd 
niciodată în viaţa asta. Să fie într-adevăr ea? Adsy vorbise 
de o femeie foarte bătrână, ai cărei ani nu se mai puteau 
număra. Asta se potrivea. Şi celelalte lămuriri ale sale se 
potriveau cu Marah Durimeh, numai cuvântul „vrăjitoare” 
nu. Fără îndoială că porecla asta i-o dăduseră kurzii. De 
altminteri, cum spusesem şi lui Halef, se putea prea bine să 
nu mai fi văzut pe această „vrăjitoare“; totuşi aveam 
presimţirea că era Marah Durimeh şi îmi amintii de multe 
întâmplări din trecut. Somnul mă prididi şi adormii. 

— Scoală, Sihdi, că s-a luminat de mult de ziuă şi în curând 
vor veni războinicii hamawanzilor. 

Când m-am trezit am văzut că eram singurul care mai 
dormeam şi soarele răsărise de mai bine de un ceas. După 


ce mă spălai în apa pârâului, îmbucai ceva împreună cu 
Halef şi noii noştri tovarăşi de drum. 

Abia isprăviserăm de mâncat, când văzurăm ceata celor 
trei sute de războinici ivindu-se din valea lăturalnică. La 
vederea noastră se opriră în loc, căci nu se aşteptaseră să 
mai găsească aici pe cei şase tovarăşi ai lor şi mai cu seamă 
cu nişte străini, după a căror îmbrăcăminte se putea vedea 
că nu erau kurzi. 

Când recunoscură însă pe ai lor, se apropiată şi ne 
salutară. Din vorbele lor înţelesei îndată că numele noastre 
le erau cunoscute. Ne arătară mult respect, fapt de care 
Halet se simţi foarte măgulit. Se folosi de o clipă prielnică 
pentru a-mi şopti, fără să fie auzit de ei: 

— Sihdi, ai băgat şi tu de seamă ce respect au de noi aceşti 
hamawanzi? Stai drept şi ţine-te mândru. Trebuie să le 
arătăm că e o mare cinste pentru ei să stea la un loc cu doi 
războinici aşa de renumiţi ca noi. 

Toţi aveau cai buni şi erau bine înarmaţi. Din vorbele lor 
înţeleserăm că aşteaptă cu încredere şi fără teamă 
întâlnirea cu dawudijii, fiind încredinţaţi că-i vor birui. De 
aceea se arătară dezamăgiţi când Adsy le spuse ce 
vorbisem aseară în privinţa asta. Ne mai sfătuirăm o dată 
cu cei mai de frunte dintre ei şi rezultatul a fost că primiră 
ca bună părerea mea. Cei trei sute de oameni trebuiau să 
rămână pe loc şi să posteze santinele care aveau 
însărcinarea să oprească pe oricine se va apropia de ei 
până la întoarcerea noastră, sau până când vor primi o 
veste de la noi. Ei înşişi primiră ordin să nu se arate 
nimănui. 

Se ştia că dawudijii cunoşteau bine locurile de popas ale 
hamawanzilor şi că după aşezarea munţilor, ar fi însemnat 
un ocol mare, dacă ar fi luat alt drum decât acela prin valea 
lăturalnică în care ne aflam. Era deci de aşteptat că atenţia 
dawudijilor, fie pentru atac, fie pentru apărare, va fi 
îndreptată asupra acestui ţinut. Asta nu mă opri însă să 


spun hamawanzilor că trebuie să se uite şi înapoi, fiindcă se 
putea ca dawudijii să-i ia pe la spate. 

După ce făcurăm toate pregătirile trebuincioase, pornirăm 
la drum. Halef înainta zâmbind, şi când îl întrebai de ce 
zâmbeşte, îmi răspunse: 

— Sihdi, dacă există în adevăr un destin - ceea ce nu mai 
cred, de când te cunosc pe tine - atunci al nostru trebuie să 
aibă cel puţin zece mii de vârcolaci în trup, căci nu mai are 
astâmpăr şi nici pe noi nu ne lasă în pace. Şi trupul trebuie 
să fie de cauciuc, căci nu stă niciodată locului ci îşi schimbă 
mereu înfăţişarea. Se rostogoleşte încolo şi încoace şi ne 
târăşte şi pe noi după el. leri am fost încredinţaţi că ne vom 
duce de-a dreptul la Bagdad, astăzi suntem în căutarea 
unui turn, într-o direcţie cu totul alta. Unde ne va mai 
trimite mâine trupul ăsta de cauciuc? Totuşi trebuie să 
mărturisesc că felul ăsta de viaţă îmi place, îmi place chiar 
foarte mult. 

Avea întrucâtva dreptate, numai descrierea pe care o 
făcuse despre destin, ar fi putut să fie ceva mai frumoasă. 

Se înţelege de la sine că n-aveam de gând să înaintăm 
mereu de-a lungul pârâului, căci pe calea asta am fi căzut 
de-a dreptul în mâinile dawudijilor. După cum spusese, Adsy 
cunoştea bine ţinutul în care se afla turnul. După părerea 
lui, trebuia să ţinem drumul drept până pe la amiază, apoi 
s-o luăm la dreapta, în munţi, dincolo de care se afla aşezat 
turnul. Nu ştia cum era drumul pe acolo, dar era de 
aşteptat că nu va fi neted. 

Însoţitorii noştri erau şi ei cu băgare de seamă, totuşi nu 
aveau acea atenţie deosebită care nu scapă din vedere nici 
un firicel de iarbă, nici cea mai mică adiere a vântului, cum 
învăţasem noi de la pieile roşii. Chiar Halef, care ştia multe 
de la mine, greşea câteodată. 

Aşadar nu mă puteam bizui decât pe mine însumi şi, 
călărind în frunte, eram cu ochii pretutindeni, nelăsând să- 
mi scape nimic din jurul meu. Totuşi am încercat să-l observ 
cu atenţie şi pe Adsy, care călărea alături. Ieri, când îl 


văzusem pentru întâia oară, începuse să se întunece, aşa că 
deşi nu-i dădusem prea mare atenţie, totuşi îmi făcuse de la 
început o impresie ciudată. Acum, la lumina zilei, această 
impresie devenise mai puternică. Mişcările sale şi felul de a 
se ţine în şa, dovedeau că era un călăreț foarte 
îndemânatic, un om puternic şi energic. Când mă uitam însă 
cu luare-aminte la faţa lui, nu-mi venea să spun cu hotărâre 
că e bărbat. Fruntea joasă, rotunjimea delicată a bărbiei şi 
obrajilor, lipsa mustăţii şi a bărbii, grosimea buzelor şi, 
înainte de toate - când se credea neobservat - privirea 
blândă a ochilor săi mari, totul era femeiesc. Nici vocea, 
deşi puternică şi poruncitoare, nu părea să fie aceea a unui 
bărbat. Din toate astea, rămăsei încredinţat că aveam lângă 
mine o femeie şi nu un bărbat. 

Îndată ce am căpătat această convingere, mi-am dat 
seama şi cine era de fapt. 

Cel mai de seamă conducător al hamawanzilor în vremea 
aceea, mai renumit chiar decât cunoscutul şeic Hussein 
Aga, era şeicul Jamir. Cu toate că se trăgea din părinţi fără 
un rang social deosebit, ajunsese prin vitejia şi însuşirile 
sale războinice să fie stăpânitorul întregului trib. Avea ca 
tovarăşă credincioasă şi curajoasă pe soţia sa, care îl 
însufleţea şi era alături de dânsul chiar în lupte. Nimic nu 
respectă kurzii mai mult ca vitejia şi, cu atât mai mult la o 
femeie. E deci uşor de înţeles că soţia lui Jamir se bucura de 
o faimă nespus de mare. Nici un hamawand n-ar fi îndrăznit 
să se împotrivească poruncilor ei, ştiind că ea pedepsea 
nesupunerea cu mai mare asprime decât un bărbat. 

Pentru mine nu mai încăpea nici o îndoială că aveam lângă 
mine pe această femeie şi călătoria căpătă în ochii mei o 
însemnătate cu totul alta. Vasăzică din pricina asta spusese 
că o cheamă Adsy, adică „fără nume”. Se înţelegea de la 
sine, că Şevin, despre care spusese că e fratele ei, nu era 
nimeni altul decât însuşi Jamir, soţul ei şi Khudyr, fiul lor. 

Mă hotărâi să-i dau tot ajutorul pentru aşi scăpa soţul şi 
copilul, însă fără a-i destăinui că o recunoscusem. Nici lui 


Halet nu voiam să-i spun nimic, căci limbut cum era, ar fi 
putut foarte uşor să dezvăluie taina. Acum totul îmi era 
lămurit şi aventura mă atrăgea mai mult ca oricând. E o 
mare deosebire dacă ştii sau nu pentru cine îţi pui în 
primejdie viaţa. Aici era vorba de o mamă, căreia voiam să-i 
redau copilul. 

Trecuseră vreo două ore de când porniserăm la drum şi 
mergeam acum de-a lungul unei văi înguste şi 
întortocheate, unde trebuia să fiu cu ochii în patru, căci 
după fiecare cotitură a văii putea să ne aştepte ceva 
neplăcut. 

Nu putui ascunde îngrijorarea mea. Adsy zâmbi şi spuse 
că e de prisos să pierdem timp, oprindu-ne la toate 
cotiturile drumului pentru a vedea dacă nu stă ascuns la 
pândă vreun dawudij. Tăcui şi urmai să observ cu băgare de 
seamă mai departe, până când ajunserăm la drum drept. Lia 
capătul acestuia valea părea să se împreune cu alta 
lăturalnică, din care curgea o apă care se revarsă în aceea 
de-a lungul căreia mergeam noi. 

Nevăzând nici acolo nimic care să dea de bănuit, 
înaintarăm fără grijă şi străbăturăm aproape toată distanţa, 
când zării ceva ce mă făcu să îndrept pe dată calul meu 
între tufişurile de pe marginea drumului. 

— Veniţi şi voi încoace, repede! Îndemnai pe ceilalţi. 

Halef, care îmi cunoştea felul, mă urmă imediat. Kurzii 
şovăiră însă şi Adsy, care se oprise în mijlocul drumului, 
întrebă: 

— De ce să ne ascundem în tufiş? Spune-ne şi nouă 
pricina. 

— Din partea aceea vine cineva, răspunsei eu. Ascundeţi- 
vă repede, să nu vă vadă. 

În sfârşit se apropiară şi ei, dar nu cu prea mare grabă. 
Mă încredinţai că nu pot fi văzuţi, apoi le zisei: 

— Când vă spun eu să vă ascundeţi, trebuie să ascultați 
imediat, fără să staţi mult la gânduri. Asta s-o ştiţi pentru 
viitor. 


— Ai văzut pe cineva? Întrebă Adsy. 

— Da. 

— Pe cine? 

— Două păsărele. 

— Două păsărele? Şi din pricina lor trebuie să ne 
ascundem? 

— Da. 

— Le-am văzut şi eu. Erau doi cintezoi care zburau spre 
noi, dar când ne-au văzut, s-au îndreptat spre tufe. 

— De ăştia vorbesc şi eu. 

— Dar ăsta nu e un motiv de atâta îngrijorare. 

— Ba e un motiv foarte serios. Aceste păsări mi-au spus că 
într-acolo sunt oameni. 

— Maşallah! Eu am auzit numai ciripitul lor speriat. Tu 
cunoşti poate limba păsărească? 

Pusese întrebarea asta cam în batjocură şi îi răspunsei: 

— De data asta o cunosc şi nu e nevoie să zâmbeşti. 
Zeflemiseala ta n-are nici un rost. 

— Da, zâmbeşti, se amestecă şi Halef în vorbă, încet însă 
mânios. Să ştii, când effendi al meu spune că ştie limba 
păsărească, aşa şi e. El cunoaşte toate limbile oamenilor, 
animalelor şi plantelor şi cine zâmbeşte de asta, să bage de 
seamă că la urmă să nu fie el luat în râs. 

Descălecasem şi mă aşezasem la marginea tufişului pentru 
a privi în drum. Nu văzusem însă pe nimeni şi puteam deci 
să-i lămuresc pe kurzi. 

— Păsările au venit din valea lăturalnică. Am văzut, fiindcă 
ochii mei sunt mai ageri decât ai voştri şi privesc cu mai 
multă încordare. Au vrut să zboare drept înainte, de-a 
curmezişul văii în care ne aflăm noi, dar deodată au cotit 
repede spre stânga, îndreptându-se spre noi... la spune-mi, 
Adsy, au ajuns până la noi? 

— Nu, răspunse el. 

— De ce nu? 

— Fiindcă ne-au văzut şi au zburat spre tufiş. 

— Vasăzică au fugit, fiindcă ne-au văzut? 


— Da. 

— Atunci de ce s-au abătut din drum, când au venit din 
valea lăturalnică? 

— Pentru că... Ah, vrei să spui că au văzut şi acolo pe 
cineva? 

— Da. Când o pasăre îşi schimbă deodată zborul drept, 
poţi să fii încredinţat că a făcut-o fiindcă s-a speriat de ceva. 
Acum crede ce vrei dar eu îţi spun că cintezoii au văzut 
oameni acolo. 

— Effendi, dacă e aşa cum spui, atunci tot ce mi s-a 
povestit despre tine trebuie să fie adevărat. 

— Aşa şi este. De altminteri nici nu trebuie să te prindă 
mirarea, căci nu e nevoie decât de puţină atenţie, să poţi 
cunoaşte din zborul păsărilor dacă sunt oameni prin 
apropiere. Acum fiţi, cu băgare de seamă; descălecaţi şi 
astupaţi cu mâinile nările cailor. Iată-i că vin, îi văd. Vor 
trece pe aici. 

Doisprezece călăreţi kurzi se iviră la îmbucătura pârâului, 
călărind câte doi sau trei alături şi înaintară de-a lungul 
malului spre noi. Vorbeau atât de tare încât puturăm auzi 
de departe glasurile lor. 

De astă dată oamenii noştri ascultară repede de sfatul 
meu. Kurzii se apropiară agale, ca şi când n-ar fi fost deloc 
grăbiţi şi trecură pe lângă noi, fără să ne zărească. Eu 
ascultai cu luare-aminte la ce spuneau, dar nu auzii nimic 
ce ne-ar fi putut fi de folos. Când calul celui care călărea în 
frunte o luă niţel mai repede, unul din urma lui îi spuse mai 
mult în glumă: 

— Ce te zoreşti aşa? 

Din aceste cuvinte şi din încetineala cu care călăreau, se 
putea înţelege că nu erau grăbiţi. Apoi îi auzii spunând ceva 
despre o „a doua apă” şi despre un loc unde sunt şopârle, 
lucruri care pentru noi n-aveau nici o însemnătate. 

După ce trecură, îl întrebai pe Adsy dacă erau dawudiji. 

— Da, ei erau, effendi şi se duc spre locul unde am poposit 
şi unde se află acum războinicii mei. 


— De unde ştii? 

— Din vorbele lor. Au pomenit de un „loc cu şopârle”. 
Pesemne că au de gând să se ascundă acolo şi să stea la 
pândă până când vom veni noi, pentru a da de veste şeicului 
lor. 

— Vezi acum că presupunerea mea a fost dreaptă? Ei sunt 
încredinţaţi că veţi veni. Să speram că oamenii tăi vor fi cu 
băgare de seamă şi îi vor prinde. 

— Fără îndoială că au s-o facă. De-am şti numai unde se 
află ceata dawudijilor, care desigur că ne aşteaptă pentru a 
se năpusti asupra noastră. 

— Am găsi repede locul, dar nu asta ne este ţinta, căci, 
înainte de toate, vrem doar să mergem la turn. 

— Ai putea să ghiceşti locul? 

— Da. 

— Fără să mai fi fost prin ţinutul ăsta? 

— Da. 

— Mă uimeşti, effendi. 

— Nu trebuie să te miri deloc, se amestecă Halef în vorbă. 
Dacă ţii seamă de lungimea uriaşă a minţii pe care o are 
Sihdi al meu şi de lăţimea nesfârşită a minţii mele, vei 
înţelege uşor că putem descoperi lucruri care pentru 
ceilalţi oameni rămân veşnic o taină de nepătruns. 

— Dacă ştii şi tu unde e locul, atunci spune îl îndemnai eu, 
spre a-l pedepsi pentru lăudăroşenia lui. 

Halef făcu o mişcare dispreţuitoare cu mâna şi răspunse: 

— Cine a fost întrebat, tu sau eu? Şi cine a spus că poate 
ghici locul, tu sau eu? Prin urmare vorbeşte tu, iar eu voi 
adeveri spusele tale. 

Cu asta voia să scape din încurcătura în care îl pusesem. 
Nevoind să-l fac de ruşine, lămurii lui Adsy: 

— Nu încape nici o îndoială - cu atât mai mult cu cât cele 
douăsprezece iscoade au trecut pe aici - că dawudijii se află 
în josul acestui pârâu şi trebuie să fie un loc unde nu numai 
că se pot ascunde mai multe sute de călăreţi, dar unde e şi 


spaţiu destul pentru un atac. Poate vă este cunoscut un 
astfel de loc, unde valea se lărgeşte? 

— Sunt numai două şi le cunosc, răspunse Adsy. Dar care 
din două să fie? 

— Asta ai s-o afli îndată. 

— De la tine? 

— Da. 

— Cu toate că nu cunoşti ţinutul? 

— Cu toate acestea. 

— Eşti atotştiutor, effendi? 

— Nu, însă chibzuiesc, ceea ce ai putea face şi tu. 
Recunogşti că cele douăsprezece iscoade pe care le-am văzut 
trebuie să fi plecat azi de la locul unde se află ceata mare a 
dawudijilor care vă aşteaptă pe voi? 

— Da, căci altfel nici nu se poate. 

— Ai văzut buchetul de şovârf pe care călăreţul din fruntea 
lor îl avea la turbanul său? 

— Da. Ştii ce înseamnă acest buchet? 

— Da; e o superstiție. 

— Nu e superstiție, ci se întâmplă într-adevăr. Cine vrea să 
întreprindă ceva, trebuie să poarte un astfel de buchet; 
atunci reuşeşte să-şi atingă ţinta, căci spiritele cărora le 
place şovârful, îl ajută. 

— Da? Atunci spune-mi de ce omul acela şi-a pus azi la 
turban un astfel de mănunchi? 

— Ca să-i reuşească iscodirea împotriva noastră. 

— Crezi că-i va reuşi? 

— Nu, căci atât el cât şi oamenii săi vor fi prinşi de 
războinicii mei. 

— Îi va veni în ajutor şovârful? 

— Nu. Recunosc că ai dreptate. 

— Bine că recunoşti şi vezi să nu uiţi. 

— Dar de ce vorbeşti de buchet? 

— Ai să înţelegi îndată. Când trebuie cules şovârful? 

— Chiar în clipa în care porneşti să întreprinzi ceva, nu 
înainte. 


— Aşa ştiam şi eu. Când a cules oare acest dawudij 
şovârful? 

— Cu puţin înainte de plecare. 

— Aşadar vechimea lui e în legătură cu durata drumului? 

— Da. 

— Atunci află că şovârful pe care îl purta la turban a fost 
cules de vreo trei ceasuri, nici mai mult, nici mai puţin. 

— De unde ştii? 

— Planta era veştedă. Am multă experienţă în privinţa 
asta. Prin urmare dawudijii aceştia au pornit la drum de 
vreo trei ceasuri, aşa că se poate ajunge în acelaşi timp la 
locul unde poposesc duşmanii voştri, dacă vom călări tot aşa 
de încet în josul pârâului, adică în direcţia de unde au venit 
ei. 

— Asta e adevărat, effendi, foarte adevărat. Acolo se află 
întâiul din cele două locuri de care ţi-am vorbit. Valea face o 
cotitură spre stânga, pe când peretele din dreapta duce 
drept înainte. Buchetul acesta ţi-a spus adevărul şi 
recunosc că e mai bine să te întreb pe tine înainte de a 
întreprinde ceva. 

La auzul acestor cuvinte, Halef întrebă repede: 

— Ei, are cineva ceva de zis? 

— Aţi râs adineauri de cuvintele mele, îi curmai eu vorba, 
pe care le-aţi socotit de prisos. Recunoşti acum că au fost 
trebuincioase? 

— Da, effendi, răspunse Adsy. Fără tine am fi căzut în 
mâinile acestor doisprezece dawudiji şi o luptă ar fi fost de 
neînlăturat. 

— Aşadar n-a fost de prisos că am privit cu luare-aminte la 
zborul păsărilor? De asemenea, ai văzut ce mi-a destăinuit 
buchetul de flori. Înţelegi, deci, de ce e bine să observați 
totul când iscodiţi sau vă aflaţi la drum? Cel mai neînsemnat 
lucru vă poate aduce moartea, sau vă poate scăpa de ea. 
Acum aş vrea să ştiu, înainte de toate, dacă eşti încredinţat 
că războinicii tăi îşi vor face datoria şi nu vor lăsa să scape 
vreun dawudij. 


— Îi vor prinde. 

— Dar dacă vor lăsa să fie văzuţi, atunci nu vor pune mâna 
pe ei. 

— Nu vor face nici o greşeală; îi cunosc eu. Ei ştiu că 
trebuie să vă facă dovada că sunt războinici buni şi vor fi cu 
băgare de seamă. 

— Bine; atunci ne putem vedea de drum. 

— Dar nu aşa de departe în josul apei, cum aveam de gând 
la început. 

— Nu. Voiam s-o luăm la dreapta abia pe la amiază. Acum, 
când ştim că dawudijii sunt la o depărtare numai de trei 
ceasuri, trebuie să ne abatem mai devreme din drumul 
nostru. 

— Când şi unde? 

— Îndată ce vom găsi un drum potrivit prin munţi. 

— N-ar fi bine să cotim chiar acum în valea lăturalnică ce 
se deschide în faţa noastră? 

— Nu, ar fi prea devreme. Afară de asta bânuiesc că nici 
nu duce în direcţia în care vrem noi. Să mergem deci mai 
departe, până când vom găsi una potrivită. 

Scoaserăm caii din tufiş, încălecarăm şi pornirăm mai 
departe. Văzurăm îndată că valea de care vorbise Adsy 
ducea spre nord-est în loc de nord-vest, aşa că nu puteam 
merge pe acolo. 

Din pricină că trebuia să fim cu băgare de seamă, nu 
puturăm înainta atât de repede după cum am fi vrut. Trecu 
mai bine de un ceas, fără să fi găsit un drum spre dreapta. 
Deodată avurăm iar o întâlnire, pe care nici Halef, nici eu, 
n-am fi crezut-o cu putinţă. Ajunserăm la un loc, unde 
pârâul îşi tăia albia adânc printre stânci, aşa că a trebuit să 
ne urcăm pe malul înalt, acoperit cu copaci, în mare parte 
stejari. Tocmai voiam să coborâm iar devale, când văzurăm 
acolo două femei, care aveau nişte coşuri în faţa lor. Eram 
prea departe ca să le putem vedea la faţă şi afară de asta 
capul îl aveau înfăşurat în basmale. Bineînţeles că ne 
oprirăm, pentru a chibzui ce să facem. 


— Sunt nişte femei, de care nu trebuie să ne sinchisim, 
zise Adsy cu dispreţ. 

— De ce nu? Întrebai eu. Aici orice copil poate să ne 
devină primejdios, dacă ne trădează. 

— Sunt culegătoare de ghindă, care nici nu ne vor lua în 
seamă. Nişte femei sărace! 

— Că sunt sărace, se vede după îmbrăcămintea lor. Dar 
nu-mi vine să cred că sunt culegătoare de ghindă. 

Cu prilejul acesta trebuie să amintesc că Kurdistanul e 
ţara cea mai mare producătoare de ghindă. 

— Sunt încredinţat că au ghindă în coşurile lor, stărui 
Adsy. 

— Şi eu, dar tocmai faptul acesta îmi dă de bănuit. 

— De ce? 

— Care om cuminte culege ghindă tocmai acum, când e 
udă toată de apa rămasă după urma zăpezii? Cine o face, 
urmăreşte alt scop. Cunosc triburi de kurzi de la 
miazănoapte, care întrebuinţează femeile ca iscoade. 

— Crezi oare...? 

— Nu cred nimic, decât că-mi dau mult de bănuit, tocmai 
din pricina ghindei, aşa că trebuie să le cercetăm de 
aproape. 

— Au să fugă îndată ce ne vor vedea. 

— Atunci să nu ne arătăm până când nu vom fi siguri că nu 
ne mai pot scăpa. Voi descăleca împreună cu Halef, ne vom 
furişa în apropierea lor, iar voi nu ne urmaţi decât după ce 
le vom fi prins. Haidem, Halef! 'Tu rămâi pe partea asta a 
văii, iar eu trec pe cealaltă. 

— Hamdulillah! Strigă Hagi Halef. În sfârşit o să-mi mai 
dezmorţesc niţel picioarele. Pornim la vânătoare de femei! 
Le prind eu pe amândouă, Sihdi. Tu n-ai nevoie să faci 
Nimic. 

— Fii cu băgare de seamă, Halef! 

— Vai de mine, Sihdi! Dacă Hanneh, cea mai drăgălaşă 
ghindă... Aoleu, Allah să mă ierte...! Voiam să spun cea mai 
drăgălaşă din toate florile primăverii, dacă sunt cu ea atât 


de prevăzător, cu atât mai mult mă voi feri de aceste femei 
străine. Fii fără grijă, effendi. 

Se furişă fără zgomot printre copaci, pe când eu trebuii să 
mă întorc o bucată de drum înapoi, ca să găsesc un vad, 
unde să pot trece apa, aşa că Halef avea să ajungă înaintea 
mea la femei. În loc să mă aştepte, ieşi dintre copaci şi se 
repezi la ele cu cuțitul ridicat. Când văzui asta, alergai cât 
mai repede ca să le tai calea în partea cealaltă, observai 
însă îndată, că nu era nevoie, căci cele două femei săriseră 
în picioare, dar rămaseră pe loc, încremenite de spaimă. 

Spre surprinderea mea, Halef stătea tot atât de nemişcat 
ca şi ele. Când mă zări strigă cu glas tare: 

— Sihdi, vino încoace, vino repede! 

După o clipă însă, îmi făcu semn cu amândouă braţele şi 
ţipă cât îl ţinea gura: 

— Stai pe loc şi nu mişca! 

Mă oprii, căci dacă cerea asta, trebuia să fie încredinţat, 
că cele două femei nu vor fugi. Eram însă foarte curios să 
aflu de ce îmi spusese întâi să vin repede, apoi să mă 
opresc. Pesemne că era ceva la mijloc. Dar ce? 

— Sihdi, urmă el cu faţa veselă şi ochi strălucitori de 
bucurie, tu cu mintea ta lungă, te pricepi la ghicit. Ei bine, 
ghiceşte şi acum? 

— Ce să ghicesc? 

În loc să-mi răspundă îndată, strigă celor două femei, care 
se pregăteau să se întoarcă spre mine: 

— Staţi, nu vă întoarceţi! N-are voie să vă vadă faţa. Nu vă 
uitaţi la el, dacă nu vreţi să nu stricaţi bucuria. Vă rog să nu 
vă mişcaţi. 

Apoi îndreptându-se iar spre mine, zise râzând: 

— Ce să ghiceşti? Spune cine crezi că sunt aceste două 
femei? 

— Nu sunt ghicitor, şi-apoi, pe ce să mă bizui? 

— Pe ce să te bizui? Oh, Sihdi, cum poţi să vorbeşti aşa! 
Nu sunt eu aici, renumitul tău însoțitor şi ocrotitor? Nu e 
destul? 


— Doar nu pe tine trebuie să te ghicesc. 

— Nu; căci oricât ţi-ai încorda mintea tot n-ai putea să 
pricepi adâncimea înţelepciunii mele. E vorba să ghiceşti 
cine sunt aceste două femei. Hai, spune repede! 

— Nu pot să ghicesc, aşa din senin... 

— Din senin? Allah akbar! Nu mă vezi cum stau în faţa lor 
şi le arăt cu degetul. Asta nu-i de ajuns? 

Vroia să mai spună ceva, dar una din femei îi curmă vorba 
şi o auzii zicând: 

— Tu eşti Hagi Halef Omar nu e aşa? Te-am recunoscut 
îndată. Dar cine e acel Sihdi cu care vorbeşti şi la care n- 
avem voie să ne uităm? 

— Ghiceşte şi tu. 

— Ce bucurie nespusă aş avea, dacă ar fi acela la care mă 
gândesc! 

— Ei, spune, la cine te gândeşti? 

— Nu e cumva effendi cel bun din Germanistan, cu care ai 
fost la noi? 

— Ai ghicit; ele! 

— Atunci de ce nu mă laşi să-l văd? Am dorit atât de mult 
să-l revăd şi acum când mi s-a împlinit dorinţa, de ce să nu 
mă uit la el? 

Cu o mişcare repede se întoarse spre mine. O zării şi 
recunoscui în ea pe Madana, pe care avusesem prilejul s-o 
cunosc odinioară, într-una din călătoriile mele prin ţara 
Kurdistanului. 

Îndată ce mă văzu, alergă cu paşi mari spre mine, îmi 
apucă amândouă mâinile şi, ducându-le la pieptul ei, spuse 
cu bucurie: 

— Acum văd că eşti într-adevăr tu, Sihdi. Oh, ce fericire! 
De când ai plecat de la noi, n-a fost zi în care să nu ne 
gândim şi să nu vorbim de tine. Am auzit că ai fost iar în 
Djezireh şi în Kurdistan, dar nu şi în ţinutul unde locuim noi. 
Nu ne mai aşteptam să te revedem, dar Dumnezeu a fost 
milostiv şi ne-a îngăduit acum să ne mai întâlnim o dată în 
viaţă. Oh, effendi, nu găsesc cuvinte să-ţi spun cât de 


fericită sunt de venirea ta. Ingdja, ce stai şi nu spui nimic? 
Doar te-ai gândit. Şi ai vorbit mereu de el şi acum cândil ai 
în faţa ta, te prefaci că nu-l cunoşti! 

Cealaltă femeie era într-adevăr Ingdja, frumoasa fiică a lui 
Nedjir-Bey, reissul din Şord, care odinioară îmi devenise 
prieten, după ce fusese mai întâi duşmanul meu. Anii care 
trecuseră de la întâlnirea noastră nu lăsaseră nici o urmă 
pe faţa ei. Stătea lângă Halef, tot atât de sfioasă ca la prima 
noastră întâlnire şi faţa îi era tot atât de rumenă şi 
îmbujorată ca odinioară. 

Şi ea era îmbrăcată sărăcăcios, dar se putea vedea că nu 
era deprinsă să poarte astfel de veşminte. Trebuia dar să 
aibă un motiv deosebit, care o făcuse să se îmbrace astfel. 
Rămase nemişcată, fără să ia în seamă cuvintele bătrânei 
Madana. Mă dusei la ea, îi luai mâinile şi spusei: 

— Bine te-am găsit, dragă prietenă, din vremuri frumoase 
de demult. Şi eu m-am gândit la voi şi mă bucur că v-am 
întâlnit. De ce nu vorbeşti? Nu-ţi pare bine că mă vezi? 

Obrajii i se îmbujorară şi mai mult, plecă ochii în pământ 
şi, negăsind cuvinte să-mi răspundă, începu să plângă. Atât 
eu cât şi Halef eram adânc mişcaţi; cu deosebirea că acesta 
nu putu să-şi ascundă emoția, ci trebui s-o manifeste într- 
unui din chipurile obişnuite lui, aşa că zise: 

— De ce v-aţi întors? Acest effendi ar fi putut să se 
gândească mult şi bine şi tot nu i-ar fi dat în gând cine 
sunteţi. Prin graba voastră mi-aţi stricat toată bucuria. Şi 
acum, Madana râde, iar Ingdja plânge. Ne siliţi să facem şi 
noi la fel: unul să plângă şi altul să râdă. Dar de ce să curgă 
lacrimi, când sufletele noastre sunt pline de bucurie? Nu 
înţeleg de ce... Sihdi, întoarce-te! 

— De ce? Îl întrebai eu, cu toate că vedeam că abia îşi 
reţinea lacrimile. 

— Încă o dată îţi spun: întoarce-te! Ţipă el la mine. N-ai 
nevoie să ştii că Hagi Halef Omar, cel mai mare şeic al 
haddedihnilor, nu poate să vadă o prietenă plângând, fără 


să facă şi dânsul la fel. Prin urmare, întoarce-te, altfel plec 
şi n-ai să mă mai vezi niciodată în viaţă! 

Îi făcui pe plac şi cu acest prilej văzui pe hamawanzi 
coborând în vale. Nu mai avuseseră răbdare să aştepte. 

— Vezi că am avut dreptate? Zise Adsy, arătând coşurile. 
Am spus că sunt pline cu ghindă. 

— Dar şi eu am avut dreptate, îi răspunzi. Aceste femei nu 
sunt culegătoare de ghindă. 

— Ce, le cunoaşteţi? 

— Da, sunt prietene de ale noastre, a căror patrie e în 
munţi, în susul râului Zab. 

— De ce au venit până aici? 

Înainte de a putea răspunde, Madana luă cuvântul: 

— Tocmai asta voiam să vă spun. Cât de bine îmi pare că v- 
am întâlnit. Nu numai pentru că ne sunteţi dragi, dar se 
pare că Dumnezeu v-a adus în calea noastră. Vă miraţi, fără 
îndoială, că ne-am depărtat aşa de mult de locuinţele 
noastre şi că ne vedeţi îmbrăcate ca nişte culegătoare de 
ghindă, ceea ce nu suntem? 

— Pesemne că un motiv foarte serios v-a hotărât să faceţi 
asta, mai cu seamă pe Ingdja? Spusei eu. 

— Da, un motiv foarte însemnat, încuviinţă ea, dând din 
cap. O să vă speriaţi când vi-l voi spune. 

— N-o să ne speriem, căci îl şi cunoaştem. 

— Cum se poate? De unde veniţi? 

— Din Persia. 

— Atunci nu e cu putinţă să-l cunoaşteţi. 

— Cu toate acestea îţi spun încă o dată că-l cunoaştem şi 
că suntem chiar în drum spre aceea din pricina căreia vă 
aflaţi aici ca iscoade. 

— Ca iscoade? Întrebă ea cu mirare. Îţi închipui deci de ce 
ne aflăm în ţinutul acesta, îmbrăcate ca nişte culegătoare 
de ghindă? Ba spui chiar că vă duceţi la cineva? De cine 
vorbeşti? 

— De Marah Durimeh. 

— Dumnezeule! Într-adevăr ştii! 


— Ştiu chiar unde se află. 

— Acum ştim şi noi. Oh, effendi, ce fericire că putem vorbi 
tocmai cu tine despre afacerea asta! Şi cum se va bucura 
reissul, când va afla că eşti aici! 

— Care reiss? 

— Cel de la Şord, tatăl Ingdjei. 

— E şi el pe aici? 

— Da şi am să-ţi spun cu ce scop, însă dă-mi voie să stau 
jos. De bucurie nu mă mai ţin picioarele. 

— Simt şi eu că bucuria asta a fost mare, zise Halef, căci n- 
au slăbit numai picioarele tale, dar şi ale mele. Dă-mi voie 
să mă aşez lângă tine. 

După ce luară loc unul lângă altul, ea urmă: 

— Ştiţi că Marah Durimeh n-are o locuinţă statornică. E 
când ici, când colo şi apare când ai nevoie de ea. Se spune 
că ar fi o favorită şi trimisa lui Ruh'i Kulian. 

Madana nu ştia că Marah Durimeh era ea însăşi Ruhi'i 
Kulian - „duhul peşterii”. Ea urmă: 

— Fiindcă nu se ştie când vine, când pleacă, sau unde se 
află la un anumit timp, ne este aproape cu neputinţă să 
îngrijim de ea. Ba se poate chiar întâmpla să moară fără 
nici un ajutor, într-un loc singuratic, fără ca cineva să afle 
de moartea ei. Pretutindeni unde e cunoscută, e iubită şi 
venerată şi poate să meargă fără grijă, ca sub ochii lui 
Dumnezeu. Însă unde nu e cunoscută, i se poate întâmpla 
foarte uşor o nenorocire. De aceea am rugat-o să ne spună 
întotdeauna, înainte, când are de gând să facă un drum, de 
care nu e tocmai sigură. În anii din urmă a făcut 
întotdeauna aşa şi n-am avut niciodată prilej să fim 
neliniştiţi. În toamna trecută a fost pentru ultima oară la 
Şord. Când a plecat, ne-a spus să nu ne îngrijim de ea, căci 
se duce la cunoscuţi şi se va întoarce peste câteva zile. Au 
trecut săptămâni şi luni de atunci, dar n-am mai revăzut-o, 
aşa că am fost cuprinşi de grijă. Ştii, effendi, cât de mult o 
preţuim pe această femeie şi n-ai să te miri când îţi voi 
spune că oameni din toate părţile au pornit s-o caute. Am 


cutreierat ţara întreagă până la munţii Djudi şi toată iarna 
am căutat-o, fără să fi putut da de urma ei. A dispărut cu 
desăvârşire şi am plâns-o ca pe cineva care a murit în vreun 
colţ neştiut de nimeni şi fără nici un ajutor. 

Dar, într-o zi, veni la noi un negustor din Khormadu şi ne 
povesti despre o femeie bătrână care locuieşte într-un turn 
nu departe de Suleimania şi face multe minuni. El n-o 
văzuse, însă auzise multe despre dânsa şi din spusele lui 
înţeleserăm că trebuie să fie vorba de Marah Durimeh a 
noastră. Trimiserăm îndată soli la Suleimania, de la care 
aflarăm, la întoarcere, că acea femeie trebuie să fie 
prietena noastră, dar că e prizonieră şi bine păzită de 
dawudiji. Cine dorea s-o vadă, trebuia să ceară voie şeicului 
dawudijilor şi să-i facă acestuia un dar potrivit cu averea 
fiecăruia. Trimişii noştri n-au putut să se ducă la el, ci au 
trebuit să se ferească atât de dânsul cât şi de oamenii lui, 
fiindcă între noi şi tribul lor e duşmănie. 

Când făcu o pauză în povestirea ei, o întrebai: 

— Aţi aflat pentru ce e ţinută închisă în turnul acela? 

— Nu. Pare să fie o taină pe care o cunosc foarte puţini. 

— Presupun că v-aţi hotărât îndată să alergaţi în ajutorul 
ei! 

— Da; toţi eram hotărâți. Stăpânitorii ținuturilor noastre 
se adunară pentru a ţine o consfătuire. O expediţie 
războinică nu era cu putinţă, pentru că ar fi însemnat să 
atacăm pe omul padişahului care domneşte în Suleimania. 
Se luă deci hotărârea să se întrebuinţeze vicleşugul. Toţi şi- 
au adus aminte cum ai scăpat pe Amad el Ghandur din 
închisoarea de la Amadijah şi se întrebară ce-ai face tu, 
pentru a scoate pe Marah Durimeh din turn. Se hotărâră să 
trimită o ceată mică de războinici viteji, care să încerce s-o 
scape. Trebuia să fie puţini, pentru a se putea ţine ascunşi. 
Ca iscoade n-aveau să servească bărbaţi, ci femei, fiindcă 
ele trezesc mai puţină bănuială şi nu sunt luate în seamă. 
Când fu vorba să se aleagă un conducător, reissul din Şord 
se oferi de bunăvoie. Voia să facă asta ca ispăşire pentru 


fapte din trecut, când aplicase pe căi greşite şi când îţi 
fusese şi ţie duşman. Toţi primiră propunerea lui. Când află 
asta Ingdja, fiica sa, care fusese întotdeauna favorita 
Marahei Durimeh, ea ceru de la tatăl ei s-o trimită ca 
iscoadă, nevoind să lase pe seama altuia salvarea scumpei şi 
veneratei ei ocrotitoare. Când reissul, după oarecare 
şovăire, îi dădu voie, nu mă îndurai s-o las pe IÎngdja singură 
în primejdie. O rugai să-mi îngăduie s-o însoțesc şi ea îmi 
îndeplini rugămintea. 

— Bărbatul tău nu s-a împotrivit? 

— Nu, căci şi el face parte din expediţie. Când l-ai 
cunoscut odinioară, n-a fost tocmai ce-ar fi trebuit să fie, 
dar acum vei fi mulţumit de el. Din seara aceea, când ai dus 
pe stăpânitorii noştri la Ruh'i Kulian, domneşte pace între 
acei care se duşmăneau din pricina deosebirii obârşiei şi 
credinţei lor. De atunci n-a mai avut loc nici o neînțelegere. 

— Câţi sunteţi aici? 

— Zece bărbaţi, împreună cu reissul şi două femei, adică 
Ingdja şi cu mine. S-a socotit că suntem destui, căci voiam 
să lucrăm după pilda ta - pe cât se va putea, numai cu 
vicleşugul. 

— Aţi reuşit? 

— Până acum încă nu. Am găsit numai turnul şi am aflat că 
aceea care stă acolo e într-adevăr Marah Durimeh. Dar, 
fiindcă nu ne era îngăduit să ne arătăm, ne-am străduit 
zadarnic să pătrundem înăuntru sau să-i facem cel puţin un 
semn. 

— Ştiu însă că altora li se dă voie să se ducă la ea. 

— Da; asta am văzut şi noi. Vin mulţi care doresc să 
vorbească cu dânsa, dar nu sunt lăsaţi să intre la ea, ci 
trebuie să stea afară la poartă unde e adusă Marah. Cu un 
astfel de prilej ne-am ascuns o dată în apropiere şi am 
văzut-o, aşa că ştim că e într-adevăr ea. 

— Aşadar înăuntru nu se dă drumul nimănui? 

— Nu. Numai o singură dată am văzut intrând nişte 
oameni, dar aceştia n-au mai ieşit. Pesemne că au fost opriţi 


acolo. 

— Ştiţi cine au fost? 

— Nu îi cunoaştem. Am văzut numai că au fost kurzi. 
Aveau un copil cu ei. 

Adsy se amestecă repede în vorbă. 

— Ei au fost. Şevin, Khudyr şi însoțitorii lor! Ştii poate de 
ce nu li s-a dat drumul să iasă? 

— Nu. Cum am fi putut afla, dacă trebuia să ne ascundem 
şi nu ne era îngăduit să întrebăm? Afară de asta, dawudijii 
nici n-ar fi spus nimic. 

Adsy puse o sumedenie de întrebări, care dovedeau 
îngrijorarea lui, nu însă şi prevederea trebuincioasă în 
împrejurările de faţă, aşa că-l rugai: 

— Dă-mi voie să vorbesc eu cu Madana. Tu întrebi cu 
inima şi nu cu mintea. Câţi dawudiji păzesc turnul? 

— La început au fost vreo douăzeci, răspunse bătrâna. Dar 
acum, de când au venit străinii, trebuie să fie un număr 
îndoit de mare. 

— Păzitorii stau înăuntrul turnului? 

— Da; doi sunt însă întotdeauna la poartă. 

— Ziua şi noaptea? 

— Ziua sunt numai doi, dar îndată ce se întunecă se 
aprinde un foc la intrare, la care stau şase sau opt oameni. 

— Au aceşti oameni un anumit conducător? 

— Da, dar nu e kurd, ci un locotenent turc, care are cinci 
soldaţi cu el. 

— În cazul ăsta Marah Durimeh e într-adevăr prizoniera 
paşei din Suleimania şi duwudijii ajută numai la paza ei. Fi 
trebuie să asculte de acest locotenent. Unde e turnul? 

— De aici putem ajunge într-un ceas la el. 

— Numai într-un ceas? 

Mă întorsei spre Adsy şi îi spusei: 

— Vezi acum cât de puţin te poţi bizui pe iscoadele 
voastre; şi au fost opt inşi! Dacă n-am fi întâlnit pe Ingdja şi 
Madana, am fi putut rătăci mult şi bine şi am fi fost în 


primejdie să fim prinşi. Se poate merge şi călare până la 
turn? 

— Da, răspunse Madana. Vreţi să vă duceţi într-acolo? 

— Bineînţeles. Nici prin gând nu ne trece să părăsim 
ţinutul ăsta înainte de a fi salvat pe Marah Durimeh. 

— Şi pe oamenii noştri, effendi, se rugă Adsy. Ai auzit că şi 
ei sunt în turn. Cum ai să faci însă să-i scapi? 

— Asta n-o pot şti de pe acum. Trebuie să cunosc mai întâi 
turnul şi împrejurimile lui, precum şi măsurile de pază pe 
care le-a luat locotenentul. Afară de asta e nevoie să 
vorbesc şi cu reissul din Şord, pentru a afla părerea lui. 
Abia după ce voi şti tot ce se poate afla, voi fi în măsură să 
întocmesc un plan. Prin urmare mă întrebi prea devreme. 

— Spune-mi cel puţin dacă socoteşti că va fi cu putinţă să-i 
scăpăm? 

— Trebuie să fie cu putinţă, căci, după cum am spus, nu 
voi pleca de aici până când nu voi reuşi. 

— Îţi mulţumesc. Cuvintele tale mi-au uşurat inima. Pot să- 
mi închipui însă că înfăptuirea va fi grea. 

— Pentru a te linişti, priveşte la Hagi Halef Omar. Faţa lui 
străluceşte de încredere. 

— Străluceşte într-adevăr? Întrebă Halef râzând. De când 
ştiu că în sfârşit e iar vorba de o faptă pentru care avem 
nevoie de curaj şi viclenie, inima îmi tresaltă de bucurie. De 
locotenentul ăla cu cei cinci soldaţi al lui şi de cei patruzeci 
de dawudiji, nu ne este câtuşi de puţin teamă. Cel mai mare 
turn din lume a fost turnul Babel, care acum se numeşte 
Birs Nimrud. Nu de mult am pătruns în măruntaiele 
întunecate ale acestui turn, pentru a ne lupta cu balaurii 
crimei şi ai contrabandei. l-am biruit şi am ieşit apoi la 
lumina zilei ca nişte eroi încununaţi de glorie. Dacă nu ne- 
am temut de turnul Babel, credeţi oare că ne va putea 
înfricoşa fleacul vostru de turn? E atât de caraghios de mic, 
încât e destul să întindem o singură mână pentru a scoate 
pe acei care sunt închişi acolo. 


Îţi creştea inima să-l auzi pe micul Halef vorbind, mai cu 
seamă că ascultătorii lui erau orientali care nu găseau 
nimic deosebit în felul său de a se exprima. Nici eu nu 
credeam că ajungerea scopului va fi legată de prea mari 
greutăţi, cu atât mai mult cu cât era vorba de un ofiţer turc, 
faţă de care legitimaţia mea putea să-mi fie de mare folos. 

În ce priveşte pe prizonierii hamawanzi, trebuia să aflăm 
dacă între ei şi dawudiji avusese loc vreo ciocnire, care ar 
putea să aibă ea urmare o luptă sângeroasă, ceea ce ar fi 
îngreuiat mult planul nostru. De aceea întrebai pe Madana: 

— Oamenii care au fost duşi în turn împreună cu băiatul 
erau înarmaţi? 

— Nu, răspunse ea. 

— Au venit călare? 

— Ei nu, însă dawudijii care îi însoțeau, da. 

— Vasăzică au fost trataţi ca prizonieri? 

— Da. Fiecare din ei era legat de câte un cal. 

— Era vreunul rănit? 

— Asta n-am putut vedea. 

— Ce făceau? Se împotriveau? 

— Nu. S-au lăsat duşi în turn fără nici o împotrivire. Unul 
din ei, care ducea pe băiat în braţe, părea să nu fie 
războinic de rând. Am înţeles asta din cuvintele pe care le-a 
spus. 

— Ce-a spus? 

— Când l-au dezlegat şi a fost nevoit să intre prin poartă, 
kurdul a strigat ameninţător: „Am venit ca oameni paşnici şi 
de aceea v-am predat armele noastre. Să nu ne ţineţi prea 
mult închişi, căci ar putea să vină Jamir şi să ne ceară de la 
voi cu arma în mână”. Cuvintele astea le-am auzit desluşit. 

— Asta mă linişteşte, căci din ele se poate înţelege că nu s- 
a întâmplat nimic ce-ar putea stârni răzbunarea. Unde se 
află reissul cu oamenii săi? 

— În apropierea turnului. Am găsit acolo pentru noi şi 
pentru cai o ascunzătoare minunată, care nu poate fi uşor 
descoperită. 


— Cum se face că voi două v-aţi depărtat aşa demult de 
acolo? 

— Voiam să supraveghem iscoadele care au trecut acum 
câtva timp pe aici. 

— De unde ştiţi că oamenii aceia erau iscoade? 

— Am spionat ieri pe dawudiji. Ei se află în josul pârâului, 
la o cotitură largă a văii, unde aşteaptă atacul 
hamawanzilor. Sunt sub conducerea şeicului lor, Ismael 
Beg. 

— Asta aţi aflat-o spionându-i? 

— Da. Ingdja şi cu mine. Descoperiseră că iscoade de ale 
hamawanzilor au fost pe aici, aşa că au trimis şi ei de ale lor 
la hamawanzi. Aceştia au aflat că hamawanzii vor veni în 
număr de trei sute şi când i s-a spus asta lui Ismael Bega 
adunat pe dawudiji pentru a aştepta pe duşmani. Apoi a 
hotărât să trimită şi azi iscoade care să-l înştiinţeze îndată 
ce se vor apropia cei trei sute de hamawanzi. Am spionat 
azi-dimineaţă pe aceşti trimişi, fiindcă voiam să aflăm 
încotro vor apuca. 

— De ce voiaţi să ştiţi asta? 

— Pentru ca să aflăm unde sunt hamawanzii, pe care 
voiam să-i prevenim, în nădejdea că, drept recunoştinţă, ne 
vor ajuta să scăpăm pe Marah Durimeh. Găsindu-vă însă pe 
voi, nu mai avem nevoie de ajutorul lor. 

— Totuşi vi se va împlini şi această dorinţă, căci războinicii 
pe care îi vedeţi aici fac parte din tribul hamawanzilor. Ne- 
am întâlnit cu ei aseară. Mi-au povestit despre tovarăşii lor 
prizonieri şi despre bătrâna care e închisă în turn. Am 
bănuit îndată că era vorba de Marah Durimeh şi ne-am unit 
cu hamawanzii ca să mergem la turn împreună. Aşa s-a 
întâmplat că v-am găsit şi pe voi în drum. 

— Asta e de la Dumnezeu, effendi şi acum, când eşti cu 
noi, suntem încredinţaţi că vom scăpa repede pe Marah 
Durimeh din turnul unde stă închisă. Ce bucurie vor avea 
războinicii noştri, când te vor vedea pe tine şi pe Halef 


Omar! Nici n-or să creadă, că într-adevăr voi sunteţi. Să vă 
ducem la ei? 

— Da, te rog. Nădăjduiesc că ţinutul prin care trebuie să 
trecem e sigur! 

— Nu cred să întâlnim vreun dawudij. 

— Cu toate astea să fim cu băgare de seamă. Ingdja 
cunoaşte drumul tot aşa de bine ca şi tine? 

— Da. 

— Atunci să rămână cu noi pentru a ne conduce, iar tu vei 
porni înainte, spre a ne preveni, dacă se va întâmpla să vezi 
pe cineva. 

— Bine, efendi; aşa să facem. 

Deşertă coşurile, le puse unul într-altul, le luă în spinare şi 
porni în josul râului. Unul din hamawanzi descălecă şi oferi 
Ingdjei calul său. Ea primi cu bucurie această propunere 
prietenoasă, apoi pornirăm pe urmele Madanei. 

Drumul era îngust, aşa că numai doi cai puteau să meargă 
unul lângă altul. Făcui astfel încât Ingdja să călărească 
alături de mine. Tăcuse tot timpul şi când încercai să încep 
vorba cu ea, îmi răspunse pe scurt la întrebări, nu după 
cum aş fi dorit eu. 

La un moment dat lăsai pe Halef să treacă lângă mine. 
Micul meu Hagi Halef nu-şi mai putea stăpâni bucuria pe 
care i-o făcuse această întâlnire neaşteptată. 

Ingdja ne îndemnă deodată să descălecăm, deoarece 
trebuia să trecem dealul, dincolo de care aveam să găsim 
iar drum bun. Am fost nevoiţi să ducem caii de căpăstru şi 
pe alocurea urcuşul era atât de greu, încât animalele se 
poticneau deseori. Când am ajuns pe partea cealaltă, 
drumul deveni iar bun, aşa că a fost posibil să călărim în 
galop. Ajunserăm pe Madana din urmă şi cum ea mergea pe 
jos, încetinirăm iar pasul cailor, ca să o lăsăm să ne-o ia 
înainte. 

Nu mersese mult când se opri şi ne făcu senin să stăm pe 
loc; era însă prea târziu, căci pe de o parte eram prea 
aproape de ceea ce o făcuse să ne oprească, iar pe de alta 


nu era nici un loc potrivit unde să ne putem ascunde. 
Totodată zărirăm şi pricina care o făcuse să ne oprească 
prin semne. Era un călăreț singuratic, care se uita în jurul 
său, ca şi când ar fi căutat ceva, părând mulţumit că 
întâlneşte pe cineva. El îşi îndreptă calul spre Madana. 
Deoarece ne văzuse şi pe noi şi cum era cu putinţă ca dânsa 
să-i dea răspunsuri care n-ar fi fost după placul nostru, 
pornirăm în galop şi ajunserăm lângă Madana în acelaşi 
timp cu călăreţul. 

Era un ofiţer cu gradul de căpitan. Văzându-ne, nu se mai 
adresă ei, ci nouă, întrebându-ne scurt: 

— Sunteţi din tribul dawudijilor? 

— Da, răspunse repede Halef, cu pripirea-i obişnuită, care 
în împrejurarea de faţă îmi conveni, căci mă scutea de o 
minciună. 

— Cunoaşteţi deci pe şeicul vostru, Ismael Beg? 

— Bineînţeles, încuviinţă Halef cu îndrăzneală. 

— L-am căutat în tabăra sa, dar n-am găsit pe nimeni 
acolo. Unde e? 

— E cu războinicii noştri pe malul râului de colo, unde 
aşteaptă pe hamawanzi, care voiesc să ne atace. 

— Iarăşi? Câinii ăştia nu se mai astâmpără! Căutam pe 
Ismael Beg să mă conducă la turnul unde e închisă 
vrăjitoarea aceea bătrână. Am venit pentru ea tocmai de la 
Kerkuk. Paşa de acolo mă trimite în locul locotenentului, 
care n-a putut afla nimic de la dânsa. 

Omul acesta era necugetat de sincer. Pentru ca Halef să 
nu facă vreo greşeală trebuia să intervin, aşa că-l întrebai 
pe ofiţer: 

— Ai fost la caimacamul din Suleimania, superiorul 
locotenentului? 

Căpitanul îmi aruncă o privire cercetătoare, ca şi când ar 
fi vrut să se încredinţeze dacă sunt în drept să-i pun o astfel 
de întrebare. Examinarea păru să fie mulţumitoare, căci îmi 
răspunse: 


— Bineînţeles că am fost. I-am arătat împuternicirea paşei 
şi mi-a dat semnătura lui, pe care o voi arăta locotenentului. 

— E neapărată nevoie? Locotenentul nu te cunoaşte? 

— Nu. 

— Dar dintre războinicii noştri trebuie să te cunoască 
cineva. 

— Nu cred, căci n-am fost niciodată pe la voi. 

— Vasăazică, tu vei lua locul locotenentului? 

— Da. 

— Şi el trebuie să plece? 

— Da. 

— Când? 

— Astăzi încă, sau mâine - după cum vrea el. Nu mai are 
nimic de spus. N-a fost destul de îndemânatic să afle taina 
acestei femei. Caimacamul mi-a spus unde e tabăra voastră, 
dar n-am găsit pe nimeni acolo. Apoi am căutat turnul, se 
vede însă că m-am rătăcit. Ştiţi voi poate unde se află? 

— Da. 

— Atunci duceţi-mă acolo. 

Spuse aceste cuvinte atât de poruncitor, încât, răspunsei: 

— Crezi pesemne că avem timp pentru aşa ceva? 

— Dacă aveţi sau nu aveţi, de asta nu-mi pasă mie. Mă veţi 
conduce şi anume pe drumul cel mai scurt. Sunt ofiţer al 
paşei! M-aţi înţeles? 

— La ordin! Ne vom supune. Binevoiască Măria Ia să 
treacă lângă mine. 

Făcui un semn Madanei, care porni înainte şi noi o 
urmarăm. Căpitanul părea să fie un om foarte mândru şi 
încrezut şi nu vorbi nici un cuvânt cu mine, lucru ce îmi 
convenea însă, căci prin întrebări, m-ar fi putut pune în 
încurcătură. Era de dorit să nu întâlnim pe nimeni, căci în 
mintea mea luase naştere un plan, pe care l-ar fi zădărnicit 
întâlnirea cu vreun dawudij şi ar fi fost păcat. 

După ce merserăm câtva timp în tăcere, căpitanul crezu în 
sfârşit nimerit să spună ceva şi mă întrebă: 

— Eşti un kurd de rând? 


— Nu, răspunsei eu. 

— Asta am văzut îndată; cu toate că niciunul din voi nu-şi 
poate ascunde felul de a fi. Tâlharul rămâne tot tâlhar. 

Cuvintele acestea erau iarăşi nechibzuite din partea lui. Îşi 
închipuia, pesemne, că uniforma îl apăra de orice primejdie. 
Ce-ar fi făcut un kurd în locul meu, la auzul acestor cuvinte? 
Aşadar, crezui şi eu de cuviinţă, faţă de această jignire, să 
iau o atitudine potrivită planului meu şi la care ofiţerul, fără 
îndoială, nu se aştepta. 

Trecuserăm pajiştea şi începea pădurea. Văzui pe Madana 
luând-o într-acolo. Dar înainte de a intra în pădure, se opri 
şi, printr-un anumit semn, mă făcu să înţeleg că ne 
apropiem de ascunzătoarea oamenilor ei. Înainte de a 
ajunge acolo, trebuia să isprăvesc cu căpitanul. Trebuia să-l 
fac să înţeleagă că nu suntem dawudiji şi de aceea era bine 
să-l înlătur de pe acum din cale. Aşadar, răspunsei: 

— Tâlhari? Vrei să spui că suntem tâlhari? 

— Da, zise el râzând. 

— Ştii cum răspunde un războinic kurd la asemenea 
cuvinte? 

— 'Tace, pentru că aşa e. 

— Într-adevăr nu spune nimic, dar în schimb face ceva. 

— Ce anume? 

— Asta! 

Spunând acest cuvânt, ridicai mâna şi îi dădui un pumn în 
ceafă, care îl făcu să cadă cu faţa înainte. Apoi îl apucai de 
spate, îl smulsei de pe şa şi îl aruncai lângă calul său, unde 
rămase înlemnit de spaimă şi pe jumătate ameţit. 

— Bine ai făcut eftendi! Strigă Halef vesel, sărind de pe 
cal. Acum cunoaşte pumnul unui tâlhar de dawudij. Ce să 
facem cu el? 

— I-ai armele, pune-i un căluş în gură, să nu poată striga, 
leagă-l şi prinde-l de scara şeii mele. La cea dintâi mişcare 
de împotrivire, îl împuşc! 

Scosei revolverul şi îl îndreptai asupra ofițerului, pe care 
Halef îl înhaţă şi-l ridică de jos, fără cea mai mică 


împotrivire din partea lui. Când îmi văzu arma, bâlbâi: 

— Un kurd... cu revolver...?! Cum se poate?! 

— Cine e aşa de obraznic să ceară servicii de la un 
războinic liber, atât de poruncitor şi pe deasupra să-l mai 
facă şi tâlhar, poate să se aştepte la minuni şi mai mari, 
răspunsei eu. Paşa n-a găsit pe altul mai deştept şi mai 
prevăzător să-l trimită încoace? Nu suntem tâlhari şi nu ţi 
se va întâmpla nimic, numai cu condiţia să faci ce-ţi voi 
spune eu. Şi acum, marş înainte! 

Omul cu adevărat curajos e modest, lăudărosul însă e laş; 
asta se dovedi şi aici. Ofiţerul se lăsă legat de scara şeii 
mele fără nici o împotrivire şi acum mergea frumuşel lângă 
noi. Calul său îl călărea kurdul care dăduse pe al său 
Ingdjei. 

Mergând pe urmele Madanei, cotirăm într-un labirint de 
stânci, umbrit de brazi deşi; părea la prima vedere că nu 
este nici o potecă, dar trecurăm uşor. Coborârăm o coastă 
dreaptă, aşa că am fost nevoiţi să descălecăm iar şi să 
ducem caii de căpăstru. Ajunserăm într-o vale adâncă unde 
fusese înainte un lac, dar care acum secase, nemaiprimind 
pesemne apă de nicăieri. Ingdja se opri aici, arătă cu mâna 
înainte şi spuse: 

— După tufişul acela sunt oamenii noştri. Îi auzi? Madana 
le-a spus cu cine ne-am întâlnit. 

Auzii glasuri vesele; câteva crăci trosniră şi primul care 
apăru fu însuşi uriaşul reiss, tatăl Ingdjei, care odinioară se 
purtase atât de duşmănos cu mine, dar îşi schimbase pe 
urmă părerea din pricina lui Ruh'i Kulian. Faţa îi strălucea 
de bucurie când îmi întinse amândouă mâinile, zicând: 

— Effendi, e adevărat? Tu eşti? Veniţi repede să vă vadă 
toţi. Nici nu le vine să creadă că într-adevăr voi sunteţi! 

— Bineînţeles că noi suntem şi tot aşa de bineînţeles este 
că şi eu sunt aici, adăugă Halef. A văzut cineva pe acest 
effendi fără mine, fără care nu poate trăi şi nici nu poate 
face ceva cuminte. Da, să mergem, să se bucure şi ceilalţi la 
vederea noastră. 


Ar dura prea mult, dacă aş descrie aici scena revederii şi 
aş înşira schimbul de întrebări şi răspunsuri care nu mai lua 
sfârşit. Trebuii să-mi dau multă osteneală să opresc pe 
oamenii aceştia să nu spună lucruri nechibzuite, deoarece 
căpitanul nu trebuia să afle cine eram într-adevăr. Când, în 
sfârşit, se liniştiră, reissul ne povesti despre dispariţia 
Marahei Durimeh şi de zadarnicele lor străduinţe de a o 
elibera din turnul în care era ţinută închisă. Erau cam 
aceleaşi lucruri pe care le aflasem şi de la Madana. 

Ofiţerul fu legat de un copac, destul de departe, ca să nu 
poată auzi ce spunea reissul. După ce acesta sfârşi, se 
îndreptă spre mine şi urmă: 

— Madana ne-a spus că vrei să ne dai ajutor. E adevărat, 
effendi? 

— Da, răspunsei eu. 

— Te luasem ca pildă şi voiam să folosim vicleşugul. Dar ce 
foloseşte toată înţelepciunea, dacă... dacă... 

— Dacă n-o ai, îl întrerupse Halef, râzând. 

În loc de a se supăra, reissul încuviinţă: 

— Da, cam acelaşi lucru vroiam să spun şi eu. Suntem 
acum de atâta vreme aici, fără să ne fi venit în minte vreun 
plan bun. 

— În schimb, Sihdi al meu abia a venit şi planul său e gata. 
Înţeleg asta după un anumit semn. Când face un ochi mai 
mic, are întotdeauna o vulpe şireată în cap. Nu-i aşa 
effendi? 

Dădui din cap. 

— Vedeţi? A închis un ochi, prin urmare ştie ce are de 
făcut. Şi ideea pe care o are e fără îndoială o şotie. Văd asta 
după mutra lui. 

— E adevărat ce spune Halef? Întrebă uriaşul. 

— Da, îi răspunsei, dar nici eu n-am ştiut până acum că-mi 
trădez gândurile prin clipirea din ochi. Pe viitor voi fi mai 
prevăzător. 

— Mărturisim că suntem uimiţi, effendi. Noi am chibzuit 
fără încetare pentru a găsi un plan bun, dar toate 


străduinţele noastre au fost zadarnice. Tu, în schimb, ai şi 
găsit unul, cu toate că ai venit abia de câteva minute. 

— Îl aveam când am venit. Asta nu e o dovadă de 
înţelepciune deosebită, ci m-a ajutat întâmplarea. Halef, îţi 
aminteşti de întrebările pe le-am pus căpitanului? 

— Da, Sihdi. 

— Atunci ştii că nici dawudijii, nici locotenentul din turn 
nu-l cunosc. El are legitimaţii la dânsul cărora trebuie să se 
supună locotenentul. Ei, nu e de la sine înţeles că mă voi 
duce eu în locul lui la turn? 

— Tu... în locul lui... dânduc-te drept căpitan? Sihdi, asta e 
în adevăr o idee atât de măreaţă şi de impunătoare, ca şi 
când n-ar fi luat naştere în capul tău, ci într-al meu! 

— Îţi mulţumesc pentru cuvintele astea, dragul meu Halef. 
O laudă mai mare nici n-ai fi putut să-mi aduci şi sunt 
mândru de ea. 

— Cred, căci pentru tine e simţământul cel înălţător, când 
ştii că sunt mulţumit de tine. Dar nu eşti de părere că ar fi 
mai bine să mă prefac eu într-un căpitan turc, în locul tău? 

— Nu. 

— De ce nu? Crezi poate că sunt prea prost pentru rangul 
ăsta? 

— Prost? Ştii că te-am socotit întotdeauna ca întruchiparea 
înţelepciunii. Dar priveşte, te rog, la statura căpitanului şi 
spune dacă ţi s-ar potrivi uniforma lui. 

— Allah, Allah! Aici ai dreptate! Cine vrea să meargă în 
locul său la turn, trebuie să se vâre în hainele astea, dar 
lungimea şi lăţimea lor ar fi nepotrivite pentru mine. 

— Recunoşti, deci, că se cuvine să mă duc eu? Afară de 
asta trebuie să cercetez mai înainte turnul. La ce depărtare 
e? 

— Numai la un sfert de oră, răspunse uriaşul. Sunt gata să 
ţi-l arăt. Ascunzătoarea asta nici nu putea să fie mai bine 
aşezată. Madana a descoperit-o. Se pare că dawudijii habar 
n-au de existenţa acestui loc. 


— Bine, condu-mă. Ceilalţi vor rămâne aici, iar noi vom 
merge singuri. 

Halet vru cu tot dinadinsul să meargă cu noi, dar eu l-am 
oprit, căci n-aveam nevoie de el. Cu cât ştia mai puţin, cu 
atât mai greu putea să-i vină gândul să întreprindă ceva 
după capul lui. Trebuia să iau măsuri să nu facă vreo 
boroboaţă. 

Aveam de mers vreo două sute de paşi prin albia secată a 
pârâului, ca să ajungem la fosta lui matcă. Aceasta forma o 
deschizătură îngustă şi întortocheată, acoperită de ferigi şi 
tufe atât de dese, încât se putea trece pe acolo fără să se 
vadă locul. 

După ce trecurăm, ajunserăm printr-o crăpătură în vale, 
unde zărirăm turnul aşezat pe coasta opusă. Avea forma 
unui cub mare, cu ziduri puternice, în care erau aşezate 
creneluri înguste, iar de acest cub era alipit un turn înalt şi 
rotund, cu creasta pe jumătate dărâmată. 

Ne furişarăm până aproape de locul unde începea drumul 
ce ducea spre turn. De un drum, în adevăratul înţeles al 
acestui cuvânt, nu putea fi vorba, dar se cunoştea că în 
timpul din urmă se umblase pe acolo. Clădirea părea pustie 
şi aş fi putut crede că nu era nici ţipenie de om în ea, dacă 
n-aş fi ştiut ce ştiam. Mai departe nu ne era îngăduit să 
înaintăm, pentru a nu fi văzuţi. 

Cu aceeaşi băgare de seamă cu care venisem, ne 
întoarserăm la ascunzătoarea noastră, unde Hagi Halef mă 
întrebă îndată ce văzusem şi ce hotărâre luasem. Socotii că 
nu e nevoie să i-o spun de pe acum. Era destul dacă ştia 
deocamdată că mă voi duce la turn, în hainele căpitanului 
turc. Restul putea să-l afle când totul se va fi isprăvit, căci şi 
fără asta, voia să se amestece în treabă într-un fel care nu- 
mi convenea şi îmi făcu următoarea propunere: 

— Sihdi, deoarece croitorul căpitanului i-a făcut uniforma 
ca să se potrivească pe mărimea trupului său şi nu-mi poate 
fi îngăduit să mă împodobesc şi eu cu ea, n-ai decât s-o 
îmbraci tu. Eu o să fac pregătirile trebuincioase. 


— Ce pregătiri? 

— Mă duc la căpitan să-i spun că trebuie să-şi scoată hoitul 
din uniformă. Apoi ţi-o aduc s-o îmbraci. 

— De ce să nu mă duceu lael? 

— Fiindcă îţi lipseşte minunatul dar al vorbirii de care ai 
nevoie ca să-l faci să înţeleagă ce trebuie să ştie. 

— Dragă Halef, fii atât de bun şi aşteaptă cu faptele tale 
vitejeşti până când îţi voi spune eu să le faci. 

— E vorba de ceva aşa de deosebit? 

— Da. Şi chiar de n-ar fi aşa, în afacerea asta, care mă 
priveşte numai pe mine, n-am nevoie de dădacă. 

— Cum ai spus? Dădacă? Da' ce? M-ai văzut vreodată 
alăptând un copil? Ai zărit la mine burdufurile alea rotunde 
şi lăptoase, de care o dădacă are neapărată nevoie, pentru 
ca să-şi poată îndeplini menirea? Oh, Sihdi, cât de mult 
nesocoteşti dragostea cu care mă străduiesc să îndepărtez 
de tine toate neplăcerile vieţii! 

— Taci! Vrei să faci pe stăpânul, pe şeful... De altminteri 
recunosc meritele tale neasemuite şi îţi voi dovedi asta, 
dându-ţi acum o însărcinare de mare însemnătate. 

— De mare însemnătate întrebă el, în timp ce se lumină iar 
la faţă. Da, poţi să mi-o încredinţezi fără nici o grijă; nici n- 
ai putea s-o dai în mâini mai bune. 

— Ştiu, şi de aceea ţi-o încredinţez ţie. Presupun că ai 
putea fi un arhitect minunat, dragă Halef. 

— Eu? Arhitect? Întrebă el făcând o mutră atât de 
caraghioasă, încât cu greu îmi putui stăpâni râsul. 

— Da, arhitect, repetai eu foarte serios. 

— E vorba să se clădească ceva? 

— Da. 

— Ce anume? 

— O închisoare. 

— Adevărat? O închisoare? Pentru cine? 

— Pentru căpitan, pentru locotenent cu cei cinci soldaţi ai 
lui şi pentru dawudijii care se află în turn. 

— Adică la un loc, vreo cincizeci de inşi? 


— Da. Aici sunt o mulţime de pietre, mari şi mici. Nu e 
nevoie decât să le potriveşti bine una peste alta; de 
tencuială ne lipsim, căci n-avem. Închisoarea trebuie să fie 
destul de încăpătoare pentru cincizeci de oameni şi să fie 
gata până mâine înainte de prânz; dacă se poate, chiar 
până diseară. Ceilalţi toţi vor da ajutor, însă planul trebuie 
să-l faci tu, căci eu n-am timp. 

Îmi tăie repede vorba: 

— Şi chiar de-ai avea timp, nu te-aş lăsa să te amesteci în 
meseria mea. Văd că ştii să-mi preţuieşti destoinicia în a 
clădi închisori. Voi ridica o clădire de a cărei măreție ai să te 
minunezi. Să fie şi încălzită? 

— Da. 

— Asta o să fie mai greu, dar sper să fii mulţumit. Am să 
fac un cuptor şi deasupra am să ridic un cămin. Din ce să fie 
acoperişul acestui palat al închisorii? 

— 'Te las pe tine să hotărăşti, căci tu eşti arhitectul căruia 
n-am nevoie să-i dau îndrumări. 

— Bine-ai zis, Sihdi, foarte bine. Nu las pe nimeni să se 
amestece în treburile mele, ci mă voi folosi numai de 
înţelepciunea minţii mele. Altă dorinţă mai ai? 

— Doar una singură: totul să se facă în cea mai mare 
linişte, fără zgomot. Locuitorii din turn, care se află în 
apropiere, nu trebuie să audă nimic. 

— Asta se înţelege de la sine. Vom lucra aşa de încet, încât 
nici noi înşine nu vom auzi nimic. Poţi să te bizui pe mine. 
Tu ce o să faci în vremea asta: 

— Mă duc la turn. Sper să nu ai nevoie de mine. Vezi deci 
ce încredere am în tine. 

— Aşa şi trebuie. Nici nu-ţi poţi închipui ce idei măreţe au 
şi luat naştere în capul meu. Aşadar, dă-mi voie să mă 
retrag în singurătate, căci numai departe de muritorii de 
rând pot să se nască ideile de seamă. 

Plecă şi se plimbă câtva timp pe sub copacii de la 
marginea pădurii, cufundat în gânduri, fără să bănuiască 
măcar că-l făcusem arhitect numai pentru a scăpa de el, ca 


să nu-mi facă vreo încurcătură. Acum puteam să mă duc la 
căpitan. 

— Cer să fiu dezlegat imediat, se răsti acesta la mine. Vă 
veţi căi că aţi îndrăznit să vă atingeţi de mine. 

— Fă bunătatea şi-ţi ţine gura! Îi zisei eu. Nu mă sperii eu 
de amenințările tale. Crezi că nu ştim ce e cu tine? Nici nu 
eşti acela drept care te dai. Un ofiţer pe care paşa îl trimite 
la dawudiji, nu poate să fie atât de prost, încât să-i facă pe 
aceştia tâlhari. 

— Cum? Eu nu sunt ofiţer? Ce-ţi trece prin gând! Vâră 
mâna în buzunarul tunicii mele şi ai să găseşti ordinul 
caimacamului, cu numele şi gradul meu. 

Făcui ceea ce spuse el, căci tocmai asta voiam şi eu. 
Ordinul era deschis, aşa că-l putui citi, fără a fi nevoie să 
rup plicul. Nici n-ar fi putut să fie mai bun pentru planul 
meu. Ofiţerul fu dus la un loc dosnic, unde trebui să se 
dezbrace, rămânând numai cu mantaua. Izbucni în ocări şi 
blesteme, de care, însă, mă sinchisii prea puţin. După nume 
părea să fie arnăut, aşa că nu era nevoie să mă port prea 
delicat cu dânsul. Arnăuţii, mai cu seamă cei mutaţi în Irak, 
sunt oameni brutali şi violenţi, ceea ce căpitanul dovedise 
cu prisosinţă. 

Când fui îmbrăcat cu uniforma, reissul declară că nimeni 
n-ar putea bănui că nu ea mea. 

Halef îmi strigă de unde se afla: 

— Sihdi, oricine te-o vedea, te ia drept căpitan. Mai mult 
nu pot să-ţi spun, căci sunt foarte ocupat, închisoarea cu 
ziduri, cu acoperiş, cu cuptor cu tot, îmi umblă mereu prin 
cap. 

Fiind nevoit să iau armele arnăutului, le dădui pe ale mele 
în păstrarea reissului. Numai unul din revolverele mele îl 
luai cu mine. Spusei reissului să aibă grijă ca nimeni să nu 
părăsească ascunzătoarea până la întoarcerea mea şi să nu 
se facă zgomot. Când luai calul arnăutului de căpăstru, 
Ingdja şi Madana se apropiară de mine şi mă rugară să nu 
mă expun unor primejdii prea mari. Le liniştii, făgăduindu- 


le să mă feresc pe cât îmi va sta în putinţă, deşi ştiam că 
drumul la turn era cât se poate de primejdios. 

A trebuit să urc din nou coasta pe care coborâsem în vale, 
apoi am dus calul spre dreapta, în strâmtoarea prin care 
mă furişasem cu reissul, spre valea unde era clădit turnul. 
Mărturisesc sincer că simţii o oarecare îngrijorare când 
văzui turnul înălțându-se în faţa mea. Până la el voi ajunge 
eu, dar înapoi? Poate nici nu-mi va fi dat să mă întorc. 
Planul meu era mult mai primejdios decât lăsasem să se 
înţeleagă. Totuşi, eram hotărât să fac orice, numai să nu mă 
las prins în turn. 

Se părea că paza dawudijilor nu era prea serioasă, căci 
ajunsei aproape până sus, fără să fi văzut pe vreunul din ei. 
Partea din urmă a drumului ducea pe sub nişte stejari uriaşi 
şi după ce trecui de ei, zării în apropiere poarta turnului. 
Lângă ea erau întinşi pe pământ vreo cinci kurzi, care 
săriră în picioare la vederea mea. Mă cercetară scurt cu 
privirea, apoi patru din ei făcură câţiva paşi în întâmpinarea 
mea; al cincilea dispăru prin poartă, pesemne pentru a 
anunţa venirea mea. În clipa asta dispăru orice urmă de 
îngrijorare din sufletul meu. Frica de primejdie e de obicei 
mai mare decât însăşi primejdia. 

— Sunteţi kurzi din tribul dawudijilor? Întrebai scurt, 
aruncând unuia din ei frâul calului meu. 

— Da, aga, răspunse el. 

— Aveţi un conducător? 

— Da, se numeşte Rebat. 

— Aşa e. Unde se află? 

— În camera de gardă. 

— Şi locotenentul? 

— Doarme în camera lui. Să-l trezim? 

— Am să-l trezesc eu. Duceţi-mă la el. 

Pe când vorbeam cu ei, veni un lungan slab, înarmat până 
în dinţi, luă poziţia în faţa mea şi zise cu respect: 

— Fii bine venit, căpitane. Eu sunt Rebat, de care trebuie 
să asculte aceşti războinici. 


— Ştiu. Cunoşti locul unde se află Ismael Beg, şeicul 
vostru? 

— Da. Aşteaptă... pe... 

Stătu o clipă la îndoială, dacă să-mi mai dea alte lămuriri. 
De aceea urmai eu: 

— Vrei să spui că aşteaptă pe cei trei sute de hamawanzi. 
Şi-a cam greşit socoteala; iscoadele voastre ar fi trebuit să 
fie mai cu prevedere. Am venit cu o veste însemnată şi 
grabnică, dar nu pot s-o spun decât după ce mă voi fi 
încredinţat că totul e în bună regulă aici. Du-mă la 
locotenent. 

— Iacă îndată, căpitane! Dă-mi voie să merg eu înainte. 

Trecurăm prin poartă şi ajunserăm într-o curte pătrată, 
prevăzută de jur-împrejur, la înălţimea unui stat de om, cu 
acoperişuri dărăpănate. La dreapta şi la stânga erau 
înşiraţi caii. De o parte şi de alta a porţii, precum şi la 
intrarea turnului se aflau kurzii, în felurite poziţii. Când mă 
zăriră, se ridicară de jos. Respectul pe care îl arătară faţă 
de uniforma mea, mă linişti şi puteam nădăjdui că vor 
asculta de ordinele mele. 

Rebat sui câteva trepte spre uşa ce dădea în turn şi eu îl 
urmai. La dreapta era o scară cu treptele năruite iar în fund 
o intrare acoperită cu o pătură veche. Jumătate din 
încăpere avea podeaua de lut, pe care zăceau îngrămădite 
câteva frânghii lungi din coajă de copaci. Întrebuinţarea lor 
o aflai mai târziu. Apoi zării o gaură pătrată, adâncă, din 
care ieşea un miros respingător de putregai. Kurdul arăta 
spre perdea şi spuse: 

— Acolo e locotenentul. Să intru la el? 

— Nu. Aşteaptă afară în curte până când voi veni eu. Sunt 
trimis în locul lui. Vă va adeveri şi el asta. Paşalele din 
Kerkuk şi Suleimania sunt supărate că n-aţi putut afla nimic 
de la vrăjitoarea cea bătrână. Ce dracu', nici atâta lucru nu 
sunteţi în stare? 

Lunganul se zăpăci la auzul acestor cuvinte Şi încercă a se 
dezvinovâăţi. 


— Gândeşte-te, căpitane, că e vrăjitoare. E în stare se 
răzbune grozav pentru orice jignire. 

— Mofturi! 

— Îţi spun că aşa e, crede-mă. Vedem asta la oamenii care 
vin la ea. 'Iot ce spune bătrâna, se împlineşte. De fapt, paşa 
nici nu trebuie să... 

Se opri speriat, plecând şi mai adânc capul şi nu-mi fu 
greu să ghicesc de ce tăcuse. 

Mă folosii pe dată de acest prilej şi urmai cu asprime: 

— Ce spui? Vin oameni cărora li se îngăduie să intre la 
bătrână! 

— Da, stăpâne. L-am rugat pe locotenent şi ne-a dat voie. 
Nădăjduiesc că şi tu vei face la fel şi îţi vom da şi ţie o parte 
din darurile pe care le aduc oamenii, cum am dat şi 
locotenentului. 

Deodată se auzi un glas dojenitor de la scară: 

— Cine vorbeşte aşa de tare acolo? Nu ştiţi că acum e 
timpul meu de odihnă?! 

— Asta e locotenentul, mă lămuri kurdul în şoaptă. Se vede 
că nu e în odaia lui, ci sus pe scară, unde spune că are aer 
mai bun. 

— Aşteaptă-mă afară. Mă duc la el. 

Kurdul se depărta, iar eu urcai treptele. Pesemne că 
locotenentul auzise numai zvon de glasuri fără să 
desluşească cuvintele, căci atunci s-ar fi purtat altfel. Nimic 
nu putea fi mai prielnic pentru planul meu, decât ceea ce 
aflasem de la lunganul acela. Minunile Marahei Durimeh 
erau numai în închipuirea kurzilor, care povesteau basmele 
mai departe, numai pentru a căpăta daruri. Acum eram 
sigur de reuşita planului meu. 

Abia urcasem câteva trepte, când auzii de sus vocea 
răstită a locotenentului: 

— Cine îndrăzneşte să se urce aici? Pentru ce îmi tulburaţi 
liniştea?! 

Bineînţeles îmi continuai urcuşul şi, când trecui de cotitura 
scării, zării pe locotenent, cu mâinile sub cap, întins pe 


duşumeaua murdară. Înălţă capul şi vru să înceapă cu 
ocări, dar când dădu cu ochii de mine, sări în picioare şi 
rămase câtva timp nemişcat, fără să spună un cuvânt. După 
înfăţişarea lui, văzui că şi el era arnăut. 

— Dă-mi voie să-ţi tulbur liniştea, zisei eu. Şi tulburarea nu 
va fi de scurtă durată, ci mai lungă decât îţi închipui. 

Îl examinai mai de aproape şi îmi dădui seamă că voi putea 
isprăvi repede cu el. 

— lartă-mă! Zise el în sfârşit. Cre... credeam. Că...e un 
kurd! 

— Te-ai înşelat. Priveşte cine sunt. 

Scosei documentul din buzunar şi i-l întinsei, îi trebui mult 
timp până când isprăvi de citit, apoi lăsă în jos mâna în care 
ţinea hârtia şi spuse: 

— Vasăzică trebuie să plec de aici? Ai venit în locul meu? 
Nici că se putea mai bine. Prefer să stau între stafii, decât 
în apropierea acestei femei, de care mi-e mai groază decât 
de moarte. 

— Se vede că nu eşti prea viteaz. 

— Asta o spui acum, dar peste câteva zile ai să vorbeşti 
altfel. Mi-am făcut datoria şi am vrut s-o iscodesc; ea are 
însă înfăţişarea unui cadavru şi e tăcută ca mormântul. Nici 
tu n-ai să afli nimic de la dânsa. 

Mult aş fi dat să ştiu ce vroia să afle de la ea, dar orice 
întrebare din partea mea în privinţa asta ar fi dovedit că 
habar n-aveam de însărcinarea mea, aşa că mă stăpânii şi 
urmai: 

— Ai îngăduit unor oameni străini să vorbească cu 
bătrâna? 

Tăcu. 

— Şi ai primit daruri pentru asta? 

Nici de data asta nu răspunse. 

— Vorbeşte! N-auzi ce te întreb? 

— Da. Am făcut cum spui tu, mărturisi el în sfârşit. Şi tu ai 
să faci la fel; dacă nu chiar în primele zile, dar mai târziu. 
Plictiseala grozavă care domneşte aici te va cuprinde şi pe 


tine şi ai să fii mulţumit să ai o distracţie. Sunt nespus de 
fericit că scap din pustietatea asta şi din vecinătatea acestui 
cadavru viu. Ai de gând să mă denunţi? 

— Nu. Nu vreau ca un camarad să fie pedepsit. 

— Îţi mulţumesc. Când pot să plec? 

— Când vrei. 

— Atunci cât mai repede. 

— Dar mai înainte trebuie să-mi predai postul aşa cum l-ai 
primit. 

— O voi face chiar acum şi eu multă plăcere. Am luat în 
primire numai pe această femeie. Hamawanzii pe care i-a 
trimis şeicul, nu ne privesc pe noi; dar ţi-i voi arăta şi pe ei. 

— Ce fac? 

— Se ţin mândri şi tăcuţi. Nici nu le trece prin gând să 
îndeplinească cererea şeicului, care drept tribut că au venit 
fără ştirea sa în ţinutul lui le pretinde două sute de puşti, ca 
să le dea drumul. Prin asta s-ar dezarma în parte şi s-ar 
pune într-o situaţie de inferioritate faţă de dawudiji. Ei sunt 
încredinţaţi că oamenii lor vor veni să-i scape. Mi-e milă de 
ei, fiindcă au fost aruncaţi într-o gaură plină de murdărie. 

— Ştii cine sunt? 

— Tot atât de bine ca şi tine. Şeicul n-a putut să mi-o 
ascundă. A fost o nechibzuinţă de neiertat din partea lui 
Jamir că a venit încoace sub un nume de împrumut. Un şef 
atât de renumit ca dânsul trebuie să se aştepte oricând şi 
oriunde să fie recunoscut. 

— Îi aduci mustrări şi totuşi îl ai pe conştiinţă. 

— Eu? 

— Da. 

— Cum asta? 

— Dacă n-aţi fi răspândit zvonul că bătrâna face minuni, n- 
ar fi alergat atâţia oameni încoace şi nici el n-ar fi venit. 

— Asta au făcut-o dawudijii pe socoteala lor. Eu nu i-am 
îndemnat. 

— Însă ai îngăduit. 


— Pentru că singurul meu venit aici era partea ce mi se 
dădea din darurile pe care le aduceau oamenii. Doar ştii şi 
tu cum ni se plăteşte solda! Trebuie să trăim şi noi şi ne 
facem venituri cum putem. 

— Dar bătrâna n-a ştiut că trece drept făcătoare de 
minuni? 

— Nu. Einuis-a spus nimic. 

— Cum ai putut sta de vorbă cu oamenii, fără să afle asta? 

— Am lăsat-o să creadă că dorinţa lor e ca să se roage 
pentru ei. Îi dădeam voie să iasă până la poartă, dar nu să 
vorbească cu oamenii. Le punea mâinile pe cap şi se ruga. 
Asta era tot ce făcea. Vrei să ţi-o arăt acum? 

— Da. Cunoşti numele ei adevărat? 

— Nu. Mi s-a interzis să întreb de el. Tu îl cunoşti? 

— Da. 

Atunci ştii mai multe decât mine. De altminteri tu ai fost 
trimis de paşa şi nu de caimacam. Vrei să-mi spui şi mie 
numele? 

— Nu. Dacă nu-l ştii, n-am voie să ţi-l spun. 

— Să mergem acum la dânsa. E aici sus. 

Ţineam mult ca Marah Durimeh să nu mă recunoască, sau 
chiar dacă o va face, să nu se trădeze că ştie cine sunt. 
Urcarăm câteva trepte şi ajunserăm în faţa unei uşi închisă 
cu două bârne puse de-a curmezişul. Locotenentul le dădu 
la o parte şi deschise uşa. Intrarăm într-o încăpere destul 
de mare, dar foarte murdară, în care aerul şi lumina 
pătrundeau prin două deschizături înguste. Bătrâna şedea 
pe o pătură zdrenţuită, întinsă pe duşumea; avea mâinile 
împreunate şi părea că tocmai făcuse o rugăciune. 

Da, era într-adevăr Marah Durimeh! Ca şi odinioară, era 
învelită într-o manta largă, de culoare închisă, din care 
ieşea faţa ei slabă, ca a unui cap de mort. La vederea 
noastră se ridică şi văzui că mai purta şi acum cozile ei albe 
ca zăpada şi atât de lungi, încât îi ajungeau până la călcâie. 

Ba se aşteptase, pesemne, să vadă intrând numai pe 
locotenent. Când mă zări, mă cercetă cu o privire ce părea 


venită din altă lume, dar faţa ei n-avu nici cea mai mică 
tresărire. 

La vederea ei mă simţii cuprins, nu de groază, ci de o 
adâncă venerație. 

— Căpitanul ăsta a venit să mă schimbe şi te va păzi în 
locul meu, zise locotenentul. Nădăjduiesc că ai să fii tot atât 
de cuminte cum ai fost până acum. 

Glasul lui tremura; îi era frică de ea. 

— Venirea lui fie binecuvântată, răspunse ea cu glas 
solemn şi blând, din care dedusei că tot mă recunoscuse. 

— Ai vreo dorinţă? O întrebai eu. 

Ea înclină capul într-o parte şi ascultă cu luare-aminte la 
vorbele mele, ca şi când ar fi auzit un glas drag ei. Un 
zâmbet îi lumină faţa şi răspunse: 

— Singura mea dorinţă e Dumnezeu. Cine îl iubeşte şi 
trăieşte după poruncile Lui, n-are nevoie de alte dorinţe. 

— Ai grăit adevărul. El ştie tot ce e bine pentru mântuirea 
noastră. 

După ce spusei aceste cuvinte, ieşii din încăpere. 
Locotenentul veni după mine şi închise uşa. Mă conduse 
apoi jos, la gaura pe care o văzusem şi zise: 

— Colo jos sunt hamawanzii. Nu se aude nimic, căci 
groapa e adâncă şi întunecoasă, iar ei sunt prea mândri să 
spună ceva. Numai vocea tânguitoare a băiatului străbate 
din când în când până aici. 

— Au fost lăsaţi în jos cu ajutorul acestor frânghii? Întrebai 
eu. 

— Da. 

— Cum li se dă mâncare şi băutură? 

— O dată pe zi le dăm apă într-un dovleac scobit şi pâine, 
pe care unul din kurzi o face din făină şi apă şi o coace la 
foc. Mai ai nevoie de alte lămuriri? 

— Nu, îmi ajunge. Ştiu tot ce doream să aflu. 

— Vasăzică eşti dispus să iei în primire postul ăsta? 

— Da. 

— Şi eu pot să plec? 


— Chiar îndată, dacă vrei. 

— Atunci te rog să-mi dai adeverinţa. 

— O voi scrie chiar pe scrisoarea caimacamului. 

— Bine. Vino cu mine în odaie. 

Dădu perdeaua la o parte şi intrarăm în mica încăpere, în 
care nu se afla nimic altceva, decât o pernă veche, care ziua 
servea drept scaun, iar noaptea ţinea loc de pat. Ca 
plapumă locotenentul întrebuința mantaua lui. Frumoasă 
cameră de gardă pentru un ofiţer! 

— După cum vezi, n-ai să locuieşti chiar într-un palat, zise 
locotenentul, râzând cu amărăciune. Sunt mulţumit că pot 
să plec îndată după ce vei fi scris adeverinţa. 

— Cerneală ai? 

— Nu. Aşa ceva nu există pe aici. 

Scosei carnetul şi scrisei pe una din foi, cu creionul, câteva 
cuvinte mulţumitoare pentru locotenent, apoi rupsei foaia şi 
i-o întinsei. O citi, o vâri în buzunar şi întinzându-mi mâna, 
spuse: 

— Sunt cuvinte camaradereşti; îţi mulţumesc. Acum nu mă 
mai reţine nimic aici. 

leşirăm în curte, unde locotenentul dădu ordin să se pună 
şaua pe calul său. În vremea asta, făcu semn lui Rebat să se 
apropie şi îi spuse cu glas tare, ca să fie auzit de toţi: 

— Acest căpitan viteaz şi renumit a fost trimis de paşa în 
locul meu. El se bucură de încrederea şi prietenia şeicului 
vostru şi vă va fi un stăpân bun. Eu însă plec bucuros de 
aici. Allah să vă aibă în paza lui. 

Recomandaţia asta era urmarea rândurilor prieteneşti pe 
care le scrisesem pe foaia de carnet. După câteva minute 
îmi întinse mâna şi plecă. 

Mă plimbai câtva timp prin curte, uitându-mă la cai şi cu 
prilejul acesta observai privirile cercetătoare ale kurzilor 
îndreptate asupra mea. Din înfăţişarea şi felul meu de a fi 
voiau să vadă care va fi purtarea mea faţă de ei. 

Rebat mergea alături de mine, pentru a răspunde la 
întrebările mele. Părea să aibă ceva pe cuget, dar nu 


îndrăzni să spună nimic, până când nu-l încurajai cu felul 
meu prietenos de a fi. 

— Căpitane, n-ai vorbit adineauri de o veste însemnată şi 
grabnică? 

— Da, răspunsei eu. E de la şeicul vostru: dar m-am 
răzgândit, căci am nevoie de voi aici şi nu vă pot da drumul. 

— Cum, trebuia să plecăm de aici? 

— Da, dar după cum am spus, nu se poate. 

— Şi pentru ce trebuia să plecăm? Întrebă el stăruitor. 

— Am aflat că iscoadele voastre s-au înşelat. Nu vor veni 
numai trei sute de hamawanzi, ci soţia lui Jamir, pe care, 
fără îndoială, o cunoaşteţi, a pornit încoace în fruntea unei 
cete mult mai mari. Şeicul îi aşteaptă azi după-amiază. 

— I'Allah! Dacă e aşa cum spui, atunci are prea puţini 
oameni cu el. 

— La asta s-a gândit şi dânsul, încuviinţai eu. 

— N-a trimis curieri? 

— Ba da, însă e îndoielnic dacă ajutorul va sosi la timp. 

— Se pare că a vorbit şi de noi? 

Rebat se înflăcărase, iar ceilalţi dawudiji se îngrămădiră şi 
ei în jurul nostru. 

— Bineînţeles că a vorbit şi de voi, răspunsei eu, 
nepăsător. Voia să vă trimită îndată un curier; însă, fiindcă 
eu tot veneam încoace şi cum din pricina numărului mare al 
duşmanilor nu voia să se lipsească nici măcar de un singur 
om, s-a folosit de prilejul acesta şi m-a însărcinat pe mine să 
vă duc ştirea. 

— Ce a poruncit? Ce vrea să facem? Spune repede! 

— Să vă duceţi cât mai neîntârziat la dânsul, căci nu vrea 
să lase la turn o trupă atât de însemnată ca a voastră, pe 
când ceilalţi trebuie să lupte cu un duşman de două ori mai 
puternic. 

Auzind aceste cuvinte, se răsti mânios la mine: 

— Asta... asta trebuia să ne spui şi vorbeşti abia acum, 
când puteam să fim plecaţi de mai bine de un ceas? 


— Să plecaţi? Ce-ţi trăsneşte prin cap? Am nevoie de voi 
aici. Nu pot să îngădui nici măcar unui singur om să plece. 
Paşa... 

— Nici să nu-mi pomeneşti de paşa! Ce ne pasă nouă de 
dânsul, când războinicii noştri vor fi atacați de un duşman 
mult mai puternic! Trebuie să plecăm! Femeia lui Jamir?! 
Diavoliţa aceea! Nu mai putem întârzia nici o singură clipă. 
Haideţi, camarazi; puneţi repede şeile pe cai! Ne aşteaptă 
lupta! 

Mă prefăcui că mă împotrivesc plecării lor, dar îmi 
răspunseră cu ocări grosolane şi când, în cele din urmă, mă 
încumetai chiar să trag sabia şi să le dau un ordin energic, 
Rebat se răsti la mine: 

— Taci din gură! Crezi că ne temem de sabia ta? Suntem 
dawudiji liberi şi independenţi şi nu primim porunci de la 
nici un căpitan. Prizonierii sunt la loc sigur şi nu pot să 
scape şi, până când ne vom întoarce, ai pe cei cinci soldaţi 
ai tăi; mai mult decât trebuie. Cu ei ai putea să aperi turnul 
luni de zile. Prin urmare, ţine-ţi gura, căci orice vorbă e de 
prisos. 

Era tocmai ce voiam şi eu. Mă prefăcui şi mai departe 
foarte supărat, dar nimeni nu se sinchisi de mine, orice aş fi 
spus sau aş fi făcut. După puţin timp, coborâră grăbiţi 
dealul şi eu rămăsei cu cei cinci soldaţi. 

Ce succes! Locotenentul plecase cu adeverinţa pe care i-o 
dădusem şi acum se depărtaseră şi dawudijii. Rămăseseră 
numai soldaţii, după mutrele cărora văzui că ar fi preferat 
să se facă şi ei nevăzuţi. Stăteau la poartă şi se uitau cu jind 
după dawudiji. Între ei nu era niciunul care ar fi putut să 
mă stânjenească în executarea planului meu. Păreau tot 
atât de puţin dispuşi la fapte ca şi caii lor slăbănogi, care 
rămăseseră singuri în curte, împreună cu al meu. Nu era 
greu să-i fac nevătămători. 

Deocamdată intrai din nou în turn şi mă urcai la Marah 
Durimeh. Dădui la o parte bârnele, deschisei uşa şi intrai în 


încăpere. O găsii pe bătrână în picioare, iar când mă văzu, 
îmi întinse mâinile şi zise: 

— Ştiam că te vei întoarce repede. Fii binecuvântat, 
effendi! Dumnezeu te-a trimis la timp, căci aveau de gând 
să mă ducă departe, acolo unde în loc de dragoste şi 
adevăr, aş fi găsit ură şi nedreptate. Când ne-am despărţit 
ultima dată, mi-am luat rămas-bun de la tine pentru toată 
viaţa; dar iată, am avut fericirea să te mai revăd o dată. Ce 
bucurie! Mă vei duce la aceia care mă iubesc. Nu te întreb 
de unde şi cum ai venit şi nici unde mă vei duce. Eşti aici şi 
te voi urma oriunde. lată mâna mea. 

Îi sărutai mâinile, apoi o condusei în curte, unde poruncii 
soldaţilor să facă din mantalele lor o pernă, pe care Marah 
Durimeh se aşeză. Apoi spusei celor cinci soldaţi să mă 
urmeze în încăperea unde fusese închisă bătrâna. Aveau 
numai săbiile asupra lor. După ce intrară, scosei revolverul, 
îl îndreptai spre ei şi, retrăgându-mă spre uşă, le spusei: 

— Acum voi închide uşa, apoi voi pleca cu prizonierii. Până 
diseară trebuie să staţi liniştiţi, după aceea veţi putea 
începe să desfaceţi bârnele de la uşă, ceea ce vă va fi cu 
putinţă, folosindu-vă de săbiile voastre. După ce veţi isprăvi 
treaba asta, veţi putea face ce veţi vrea. Eu nu mă voi 
împotrivi. 

Niciunul din ei nu se clinti. Nu izbuteau să priceapă 
purtarea mea. Închisei uşa, fără ca ei să mă împiedice, 
pusei bârnele de-a curmezişul şi coborâi scara. Jos găsii 
frânghiile pe care le zări-în la venirea mea. Mă apropiai de 
gaura cea întunecoasă şi strigai: 

— Jamir! Răspunde! Mă auzi? 

Neprimind nici un răspuns, urmai: 

— Soţia ta a venit cu noi. Mi-a povestit că ai auzit despre 
mine. Sunt Kara Ben Nemsi effendi şi am venit să vă scap. 
Printr-un şiretlic am izbutit să îndepărtez pe locotenent şi 
pe dawudiji. Voi lăsa frânghia în jos. Legaţi copilul de 
capătul ei şi-l voi trage sus. 


— Nu, răspunse atunci un glas din adâncime, înainte de a 
ţi-l încredința, trebuie să te văd la faţă. Voi veni eu însumi. 
Ţine bine frânghia. 

Lăsai funia şi legai capătul de sus de un cârlig bătut în uşă. 
După câteva clipe văzui în faţa mea un kurd şi îmi dădui pe 
dată seama că nu era un om de rând. Îmi aruncă o privire 
pătrunzătoare. 

— Ai spus aici că te numeşti Şevin, dar eşti Jamir? Îl 
întrebai eu, susţinându-i privirea. 

— Da, răspunse el. Şi tu susţii că eşti Kara Ben Nemsi? 
Dovedeşte-mi! 

— Cum pot să-ţi dovedesc? Priveşte în jurul tău şi vei 
vedea că toţi păzitorii voştri au dispărut. 

— Ştiu că effendi Kara Ben Nemsi are la gât semnul unei 
tăieturi de cuţit. Arată-mi-l! 

Mă întorsei astfel, încât să poată vedea semnul. 

— Într-adevăr tu eşti! Hamdulillah! Şi spui că nevastă mea 
e şi ea aici? 

— Da. 

— Ştiam că va veni. Unde este? 

— Deocamdată într-o ascunzătoare din apropiere. 

— Cum şi unde te-a întâlnit? Cum se face că eşti singur aici 
Şi... 

— Te rog, nu mă întreba acum, îi curmai eu vorba. Va 
trebui să povestesc şi altora ceea ce vrei să afli şi n-am 
poftă s-o spun de două ori. Mai bine să ne grăbim şi să 
plecăm de aici. Apucă frânghia asta, să scoatem şi pe ceilalţi 
din groapă. 

Strigă câteva cuvinte oamenilor săi, pentru a le spune că 
se încredinţase de adevărul vorbelor mele. Trimiseră întâi 
pe Khudyr, apoi veniră şi ei. N-arătau deloc bine. Suferiseră 
mai mult din pricina murdăriei şi a aerului infect, decât de 
foame şi sete. 

Îmi puseră o sumedenie de întrebări la care cereau 
răspuns. Îi rugai să aibă răbdare câtva timp şi deocamdată 
să părăsească turnul cu mine. Nu ştiau nimic de prezenţa 


Marahei Durimeh şi, când ajunseră în curte, rămaseră 
uimiţi la vederea bătrânei. 

— Cine e femeia asta? Mă întrebă Jamir. 

— E şi dânsa o prizonieră, răspunsei eu. Patria ei e ţinutul 
din partea de sus a râului Zab. 

— Cam pe la Lizan, Raola, Şord şi alte locuri din ţinutul 
acela? 

— Da. 

La răspunsul meu se apropie de bătrână, îngenunche în 
faţa ei şi zise: 

— Nu eşti alta decât Marah Durimeh, favorita Cerului, a 
îngerilor şi a tuturor oamenilor. Binecuvântează-mă! 

La auzul acestor cuvinte, bătrâna păru că se trezeşte 
dintr-o meditaţie adâncă; un zâmbet divin îi lumină faţa şi, 
punându-i mâinile pe cap, spuse: 

— Cine doreşte binecuvântarea lui Dumnezeii, e 
binecuvântat prin însăşi această dorinţă. Domnul fie cu tine, 
acum şi în vecii vecilor! Aripile trimişilor Săi să te 
ocrotească şi calea ta să nu se apropie niciodată de 
prăpastia unde se află acei care i se împotrivesc. Marah 
Durimeh îţi urează asta, fiul meu! 

În apropierea uşii se aflau, rezemate de perete, puştile 
soldaţilor. Kurzii le luară; în schimb nici nu se uitară la caii 
hămesiţi, care rămaseră mai departe proprietatea 
padişahului. Ridicai pe Marah Durimeh pe calul meu, care 
fu condus cu îngrijire de doi hamawanzi şi coborârăm 
dealul. Când venisem, avusesem, bineînţeles, nădejdea ca 
planul meu să izbutească, dar nu-mi închipuisem că va 
merge aşa de repede şi uşor şi asta o datoram mai mult 
întâlnirii mele cu căpitanul arnăut. 

Ajungând în vale, intrarăm în pădure şi trecurăm prin 
trecătoarea cea mică. Pentru a scuti pe Marah Durimeh de 
un drum greu, mă oprii la vechea scurgere a lacului, unde o 
dădui jos din şa. Voiam să le fac celorlalţi o surpriză, aşa ca 
rugai pe însoțitorii mei să aştepte aici, până când voi trimite 


pe cineva să-i cheme. Apoi trecui printre stânci şi tufişuri, 
spre ascunzătoarea noastră. 

Când am ajuns acolo, nu m-am putut stăpâni şi izbucnii în 
râs. Toţi, afară de căpitan, care era legat de un copac, cărau 
de zor pietre, pentru a le aşeza una peste alta, după planul 
şi însemnările lui Halef. Acesta însemnase pe pământ un 
pătrat atât de mare, încât ar fi fost de ajuns să închizi în el 
un întreg trib de kurzi. De remarcat era tăcerea adâncă în 
care lucrau. Nici Halef nu vorbea; în schimb, comanda prin 
gesturi a căror vioiciune nu lăsa nimic de dorit. Sărea dintr- 
un loc într-altul şi lucra cu o râvnă nemaipomenită. Când 
auzi râsul meu, se întoarse repede şi când mă zări, scăpă 
din mâini o piatră mare şi grea, pe care tocmai o căra. 

— Te-ai întors, Sihdi? Şi râzi atât de tare? N-ai spus tu 
însuţi, înainte de a pleca, să păstrăm cea mai mare tăcere? 

— Acum puteţi vorbi tare, ba puteţi ţipa chiar, dacă vă face 
plăcere, răspunsei eu. M-am încredinţat că dawudijii nu vă 
pot auzi. 

— Lăudat fie Allah! E o jale să nu poţi spune măcar un 
cuvânt, când trebuie să lucrezi aşa din greu. Priveşte opera 
mea! Nu te cuprinde uimirea? Nu vezi cum fiecare piatră e 
o dovadă a talentului meu? Închisoarea asta va fi un 
monument al lăţimii înţelepciunii mele. Lungimea minţii tale 
ar fi în stare să clădească aşa ceva? Răspunde, te rog, la 
întrebarea mea! 

— Recunosc, dragă Halef, că abia acum am izbutit să-mi 
dau seama de toată măreţia ta. Ar fi trebuit să te faci 
arhitect. 

— Mulţumesc. Mă simt mai bine ca şeic al haddedihnilor. 
Căratul acestei pietre grele îmi tulbură bătaia regulată a 
inimii şi-mi cam dăunează sănătăţii: Mă declar mulţumit că 
recunoşti feluritele mele talente. Dar tu ce treabă mi-ai 
făcut? Voiai să te duci la turn. Ai fost acolo? 

— Da. 

— Şi te-ai şi întors? Pesemne că cei de acolo n-au 
catadicsit să te primească cu onorurile cuvenite unui 


căpitan? Numai tu eşti de vină că vrei să faci toate singur. 
Dacă m-ai fi luat şi pe mine, le-aş fi impus respect prin 
vorbele şi cu ajutorul biciului meu. Acum însă sunt 
încredinţat că ai zădărnicit tot planul. 

— Nu chiar de tot. 

— Aşa?! Nu chiar de tot? Mai e rost de făcut ceva? 

— Da. 

— Pot să iau şi eu parte? 

— Fireşte. 

— Bine. Ce trebuie să fac? 

— Deocamdată să te duci cu toţi oamenii la locul pe unde 
am venit acum şi să tai, cu cuţitele, tot mărăcinişul, pentru 
a face drum. Dar nu zăbovi mult. Haide, repede! 

— Bine; se va face îndată. Veniţi, viteji războinici ai 
Kurdistanului, lăsaţi acum bolovanii! Avem de făcut un 
drum pe care vor veni la închisoare dawudijii prizonieri! 

Îndemnă cu aprindere pe hamawanzi, care îi dădură 
ascultare. Numai Adsy rămase locului şi mă întrebă cu 
îngrijorare: 

— Effendi, ai putut afla ceva de fratele meu Şevin şi de fiul 
său Khudyr? 

— Nimeni nu cunoaşte pe un om cu numele de Şevin, 
răspunsei eu. 

— Atunci cei pe care îi căutăm nu sunt în turn. Trebuie să 
cercetăm mai departe. 

— Ce rost ar avea să căutăm pe cineva despre care nu 
ştim adevărul? 

— Nu ştim adevărul? Ce vrei să spui cu asta? 

— Pe fratele tău îl cheamă într-adevăr Şevin? 

— Da. 

— Şi e fratele tău cu adevărat? 

— Da. 

— Şi pe tine te cheamă Adsy? 

— Da. 

— Dacă e aşa, îmi pare rău că nu te pot ajuta. În turn au 
fost nişte prizonieri, dar nu sunt acei pe care îi cauţi tu. Era 


un kurd, renumit prin vitejia lui, cu fiul său şi mai mulţi 
războinici. 

— Allah! Îi ştii numele? Întrebă ea cu încordare. 

— Îl cheamă Jamir. 

— Jamir! Jamir?! A fost în turn? Şi acum nu mai este acolo? 
Spune-mi repede unde e! 

— Caută-l singur. Dacă ai aşa de puţină încredere în Kara 
Ben Nemsi, încât îi ceri ajutorul, dar îi ascunzi numele tău 
şi cine eşti, nu trebuie să te prindă mirarea că nu mai vreau 
să te ajut. Îţi închipui, oare, că privirea mea e atât de slabă, 
încât nu poate să deosebească un bărbat de o femeie? Din 
partea mea fă ce vrei, dar pe mine să mă laşi în pace cu 
Şevin altău! 

O lăsai locului, stingherită şi mă apropiai de Ingdja, care 
stătea lângă Madana şi privea la oamenii care lucrau de zor. 

— Am o rugăminte, spusei eu. Ai să mi-o îndeplineşti? 

— Din toată inima, effendi, dacă stă în puterea mea, 
răspunse ea. 

— Poţi. Strecoară-te pe lângă oamenii ăştia şi treci printre 
stânci. Ai să vezi pe cineva care-ţi va face plăcere. 

Mă dusei la tufişul unde îmi lăsasem hainele, pentru a le 
îmbrăca iar. Nu isprăvisem bine cu treaba asta, când auzii 
strigăte de bucurie; sosise clipa revederii. Deodată zării pe 
Halef, venind ca o vijelie printre tufişuri; ţipă la mine, roşu 
de mânie: 

— Rău om mai eşti, effendi. La aşa înşelăciune şi trădare 
nu m-aş fi aşteptat din partea ta. 

— Ce înşelăciune? 

— Fără să spui măcar un cuvânt, mi-ai şterpelit dinaintea 
nasului toată gloria. 

— O şi aveai înaintea nasului? 

— Da, căci turnul era tot atât de aproape de nasul tău ca şi 
de al meu. Cum te-ai îndurat să eliberezi pe prizonieri, fără 
să mă chemi şi pe mine? 

— 'Ţi s-a potrivit uniforma căpitanului? 


— Nu. Dar ăsta nu-i un motiv să săvârşeşti această faptă în 
lipsa mea. Ar fi trebuit să mă chemi şi pe mine. 

— Şi să pierd prilejul? Atunci bieţii oameni ar fi putut să 
lâncezească în turn până la sfârşitul vieţii lor. Vai, Hagi 
Halef, ce om rău eşti! 

— Eu? 

— Da, tu. Mi-ai spus mie că sunt rău, dar n-ai avut 
dreptate. Cine lasă pe oameni în nenorocire, pentru a-i 
scăpa atunci când îi vine bine şi numai pentru a se lăuda cu 
fapta lui, acela e un ticălos. Aşa, acum ştii care din noi doi e 
rău. 

Îi întorsei spatele şi plecai, ştiind prea bine că după scurt 
timp va veni după mine. 

Când ieşii de după tufiş, Ingdja veni întru întâmpinarea 
mea, cu faţa strălucind de bucurie, îmi întinse mâna şi zise: 

— Ce bucurie mare mi-ai făcut effendi! Prin bunătatea ta, 
am fost cea dintâi care am revăzut pe Marah Durimeh şi pe 
ceilalţi. Îţi mulţumesc. 

Veni şi Madana, al cărei entuziasm nu mai cunoştea 
margini, dorind cu tot dinadinsul să mă îmbrăţişeze. 

Şi Adsy, pe care n-o voi mai denumi de aici înainte cu „el”, 
veni spre mine şi îmi mărturisi: 

— Effendi, nu m-am purtat frumos faţă tine şi ai avut 
dreptate să fii supărat pe mine. Mi-ai vrut binele şi ţi-ai 
primejduit viaţa pentru a-mi salva soţul şi copilul; în schimb 
te-am răsplătit cu neîncredere şi minciuni. Îţi mulţumesc 
pentru tot ce ai făcut pentru noi şi te rog să mă ierţi. 

Îi spusei, bineînţeles, că nu mă simt deloc jignit şi să nu 
înţeleagă greşit mustrarea pe care i-o făcusem la urmă. 
Apoi toţi ţinură să afle amănunte asupra felului în care îi 
scăpasem. Jamir îmi mulţumi şi el şi mă asigură de 
nestrămutata lui prietenie şi recunoştinţă. Bineînţeles că 
cel mai zgomotos dintre toţi era Hagi Halef, căruia nici prin 
gând nu-i trecuse să rămână pe locul unde îl lăsasem 
adineauri. Venise după mine, ascultase povestirea mea şi se 


folosi de prilejul primei pauze pe care o făcui, pentru a 
striga cu glas tare: 

— Voi bărbaţi viteji şi neînvinşi şi voi femei neasemuit de 
frumoase, ascultați ce am să vă spun: leul duşmăniei a 
pornit, urlând, după pradă care a adunat-o apoi în vizuina 
lui. Era jale mare în munţii şi văile Kurdistanului, căci toţi 
căutau pe cei dispăruţi, fără să-i poată găsi. Unii apucară 
căi greşite, iar alţii se aflară aproape de vizuina leului, fără 
să-i poată găsi intrarea. Deodată veniră doi oameni, cărora 
nu le era teamă nici de iei, nici de pantere, nici de vreo altă 
vieţuitoare. Era măreţul Kara Ben Nemsi effendi şi 
neînfricoşatul Hagi Halef Omar, şeicul suprem al 
haddedihnilor din marele trib al şammarilor. Aceşti doi eroi 
aflară despre nelegiuirile leului duşmăniei şi purceseră să-l 
pedepsească şi să-i smulgă prada. Kara Ben Nemsi, urmând 
sfaturile şi învăţăturile lui Hagi Halef, se duse în vizuina 
leului, îl puse cu viclenie pe goană şi scoase victimele la 
lumina zilei. Hagi Halef Omar, datorită căruia s-a obţinut 
această izbândă strălucită, clădi o închisoare mare de 
piatră, care deşi nu e încă gata şi deocamdată va rămâne 
goală, e totuşi un monument măreț şi glorios. Lăudaţi fie 
aceia care au săvârşit fapte atât de strălucite! Faima lor se 
va răspândi în toate ţările din lume, iar nepoţii şi strănepoţii 
noştri, când vor veni prin meleagurile acestea. Vor fi 
cuprinşi de admiraţie în faţa acestor ziduri pe care le-a 
înălţat nemărginita-mi înţelepciune şi munca braţelor 
noastre. Am zis şi cu asta am dat gata pe dawudiji! 

Isprăvindu-şi cuvântarea se depărtă cu ţinuta trufaşă a 
unui grande de Spania. 

Acum trebuia să ne îngrijim de ce aveam de făcut mai 
departe. Nu era prudent să mai rămânem prin locurile 
astea, cu atât mai mult Jamir şi însoțitorii săi trebuiau să se 
grăbească să ajungă la „locul cu şopârle”, unde se aflau cei 
trei sute de războinici ai lui. Nici pe reissul din Şord nu-l 
mai reţinea nimic aici şi mă rugă să-i însoțesc, pe el şi pe 
Marah Durimeh, în patria lui. Aş fi făcut-o cu plăcere, dar 


deocamdată a trebuit să renunţ, însă îi dădui cuvântul că, 
după întoarcerea mea din Persia, când drumul meu va duce 
iar prin Kurdistan, mă voi abate şi pe la el. Ne hotărârăm să 
însoţim o parte din cale pe hamawanzi, iar seara să căutăm 
un loc bun de popas, în felul acesta amânarăm despărţirea 
pentru dimineaţa următoare. 

Dezlegarăm pe căpitan şi îi îngăduirăm să-şi îmbrace iar 
uniforma. De mânie şi ruşine nu spuse nici un cuvânt. Când 
îi înapoiai şi armele, îi zisei: 

— Acum ai făcut cunoştinţă cu „tâlharul” şi ştii cine este; 
dar să n-o spui nimănui, căci ar râde de tine. Îmi închipui că 
te vei duce la turn. Când vei fi acolo, urcă două scări, 
deschide uşa peste care vei da şi eliberează pe soldaţii 
închişi acolo, ca să cunoască în sfârşit pe proprietarul de 
drept al uniformei. Asta e singura vitejie a ta, pe care poţi s- 
o povesteşti mai târziu. Pentru astăzi te sfătuiesc să nu te 
mai întorci aici că dacă nu mă asculţi rişti să capeţi un 
glonte. Am isprăvit cu tine. Allah să-ţi dăruiască mintea care 
îţi lipseşte! 

Cu toată jignirea pe care i-o adusei prin aceste cuvinte, nu 
spuse nici de astă dată nimic. Când se depărta, văzui că 
într-adevăr luase drumul spre turn. Apoi plecarăm şi noi. 
Reissul aduse pentru Marah Durimeh un catâr cu pasul 
domol. Hamawanzii nu putură încăleca toţi, neavând cai 
destui. Mai târziu voiau să ia caii celor douăsprezece 
iscoade ale dawudijilor care trecuseră pe lângă noi şi care, 
probabil, fuseseră prinşi de cei trei sute de hamawanzi. 
Când întrebai ce se va întâmpla acum între aceste două 
triburi, Jamir fu de părere că toţi se vor întoarce liniştiţi la 
casele lor, deoarece nu cursese nici o picătură de sânge şi 
deci nu exista nici un motiv de răzbunare, îi părea însă rău 
că făcuse drumul degeaba în ce privea vindecarea fiului 
său. Soţia lui îşi aminti însă de leacul despre care vorbisem 
eu. Le spusei cum trebuie să întrebuinţeze ierburile din 
care era alcătuită doctoria şi mai târziu aflai că băiatul se 


vindecase cu desăvârşire, devenind un tânăr voinic şi 
frumos. 

În privinţa lui Jamir, trebuie să spun, cu părere de rău, că 
binecuvântarea Marahei Durimeh a fost fără folos, căci fu 
ucis mişeleşte în cortul prinţului Sill-i-Şultan. Soţia sa porni 
în fruntea unei cete puternice de hamawanzi şi-l răzbunară 
sângeros. 

O bucată de drum ne-am întors pe unde am venit, apoi ne- 
am luat rămas-bun de la Jamir şi de la oamenii săi şi ne-am 
îndreptat spre miazănoapte. Către seară poposirăm într-o 
poiană mare. 

Toată seara aceea şi o parte din noapte stătui de vorbă cu 
Marah Durimeh. Ea îmi destăinui încă o bună parte din 
viaţa ei, însă nu-mi spuse nimic despre pricina pentru care 
fusese închisă în turn, nici pentru ce temnicerii ei avuseseră 
de gând s-o ducă, „acolo unde nu mai este viaţă, ci numai 
moarte”. Ori de câte ori încercam să aflu ceva în privinţa 
asta, îmi dădea să înţeleg că nu vrea să spună nimic. 

Abia târziu de tot, când stelele începură pălească, arătă 
spre cer şi grăi: 

— Aşa cum pier stelele, piere şi viaţa noastră. Şi eu voi 
muri peste câtva timp, însă nu înainte ca scopul vieţii mele 
să fie împlinit. Îl vei cunoaşte când ne vom întâlni iar. Astăzi 
nu-mi iau rămas-bun pentru toată viaţa, ca odinioară, căci 
ne vom mai întâlni. Ştiu ce vrei să afli de la mine, dar nu e 
bine s-o ştii de pe acum. Când vei veni însă iar la mine, îţi 
voi destăinui ceea ce acum trebuie să rămână încă o taină. 
Tu nu călătoreşti ca toată lumea şi de aceea eşti expus la 
multe primejdii. Pleci în Persia şi acolo vei avea nevoie de 
ocrotire. Ţi-am dat odinioară o amuletă, pe care cred că ai 
deschis-o... 

— Da, am deschis-o şi... 

— Te rog nu mai vorbi nici un cuvânt despre asta, îmi 
curmă ea vorba. Dacă ţi-a fost de folos, îmi pare bine, dar n- 
a fost decât un bun pământesc, nimic mai mult. Îţi voi da şi 


astăzi un talisman, care te va apăra de primejdii. Ai un 
carnet de notițe? Deschide-l şi dă-mi un creion! 

Scrise ceva pe întuneric, îmi înapoie apoi carnetul şi 
creionul şi spuse: 

— Când te vei afla într-o primejdie de care vei crede că are 
vreo legătură cu cele ce am scris, spune cuvintele acestea, 
sau arată-le. Ele conţin o taină, pe care nu ţi-o pot dezvălui 
acum, dar o vei afla mai târziu. E taina vieţii mele... Şi 
acum, noapte bună; mă simt obosită şi trebuie să mă 
odihnesc, câtă vreme mai sălăşluiesc pe pământ, în viaţa de 
apoi, nu voi mai cunoaşte nici oboseală, nici somn. 

În dimineaţa următoare, când soarele era sus pe cer, ne 
despărţirăm. Ei o luară spre miazănoapte, iar noi în direcţie 
opusă. Drumul pe care îl aveam înaintea noastră era 
primejdios şi greu, căci eram nevoiţi să căutăm ţinuturile 
cele mai ferite, pentru a nu ne întâlni cu dawudijii. Totuşi, 
ajunserăm cu bine la ţintă. 


SFÂRŞIT 


1 În limba persană: Muntele de aur. 

2 Marii preoţi. 

3 Avram. 

4 Caravana şambelanului. 

5 Expoziţia. 

6 Caravană de mituire. 

7 Reconstituiri recente plasează aceste grădini chiar pe 
malul Eufratului, în vârful marii coline care servea ca bază 
pentru cele patru terase (n. ed.). 

8 Birt arab. 

9 Geamia Soarelui. 

10 Siberia. 

11 Pe loc! (n. ed.). 


12 În realitate turnul zigguratului Etemenanki, construcţie 
cu caracter de cult, dar şi cu rol de observator astronomic, 
nu depăşea 90 m înălţime. (n. ed.) 

13 Xerxes cel Mare, rege al Persiei (486 - 465 în. Hr.), din 
dinastia Ahemenizilor. A continuat politica de cuceriri a lui 
Darius |. 

14 Cyrus II cel Mare, rege persan (559 - 529 în. Hr.), din 
dinastia Ahemenizilor. Fondatorul imperiului persan; a 
cucerit Babilonul în anul 539 în. Hr. (n. ed.). 

15 Vizuină de arici (n. trad.). 

16 În literatura de specialitate şi safran. 

17 Căpitan. 

18 Versete. 

19 Constantinopol. 

20 Excelenţa sa ministrul de război. 

21 Înalta Poartă. 

22 Cancelaria. 

23 Semnătura sultanului. 

24 Cuvântul de onoare. 

25 Tribunal. 

26 Jos. 

27 Portar. 

28 Pursânge. 

29 Tripolis. 

30 Australia. 

31 Geneva. 

32 Danernarca. 

33 Şcoli inferioare şi superioare. 

34 Wallachia, Mitilene, Maroc, Suez, Gibraltar şi Europa. 

35 Balenă. 

36 Reşedinţă. 

37 Paznic de închisoare. 

38 Locului judecății. 

39 Umbra Domnului Z şahul Persiei. 

40 Un sangeak e în acelaşi timp şi prefect. 

41 Grefierul. 


42 Tribunalul bisericesc în care toţi sunt mahomedani. 

43 Tribunalul laic alcătuit din creştini şi mahomedani. 

44 Tribunal civil. 

45 Curtea cu juraţi. 

46 Tribunal comercial. 

47 Ministrul justiţiei şi al cultelor. 

48 Ministrul de externe. 

49 Persia. 

50 European. 

51 Bravo! 

52 'Textual: Omul de încredere al prezenţei regale. 

53 Evreu. 

D4 Creştin. 

55 Când e pus înaintea numelui, e un titlu care se dă 
oricărui persan cult. 

56 Creştin. 

57 Metri. 

58 Pe loc. 

59 Dracul. 

60 Fericirea trupului. 

61 În altă parte. 

62 „În galop”. 

63 Cară-te! 

64 Excelenţă. 

65 Colonel. 

66 Oaspete. 

67 Pantaloni. 

68 Viţă. 

69 Călăul. 

70 Mareşal, comandant suprem. 

71 General de divizie. 

72 Văduva stăpânitorului. 

73 Soarele frumuseţii. 

74 Steaua însufleţirii. 

75 Căpetenie sill. 


76... a se oferi zeului suprem, numai pentru a se arăta 
strălucirea lui. 

77 Soarta (n. trad.). 

78 Colonel. 

79 Sergeni. 

80 Monedă turcească.