Karl May — Oriental — Vol 2 Prin Kurdistanul Salbatic

Karl May 


Karl May 


Prin Kurdistanul Salbatic 


CUPRINS: 
Capitolul I - În luptă cu turcii 1 
Capitolul II - Ogarul 55 
Capitolul III - În fortăreață 75 
Capitolul IV - Evadarea 112 
Capitolul V - Vendeta 195 
Capitolul VI - Vânătoarea de urşi şi... de oameni 230 
Capitolul VII - Spiritul peşterilor 279 


Capitolul 1 - În luptă cu turcii. 

Ne întorceam de la vizita făcută căpeteniei kurzilor 
badinan. Când ajunserăm pe cea din urmă colină, de unde 
puteam cuprinde cu privirea Valea Închinătorilor Diavolului, 
zărirăm aproape de casa beiului o grămadă uriaşă de 
vreascuri, la care câţiva iezizi adăugau mereu altele. Pir 
Kamek stătea acolo şi arunca din când în când câte o 
bucată de smoală. 

— Acesta e un rug de sacrificiu, zise Ali. 

— Ce are de gând să jertfească pirul? 

— Nu ştiu. 

— Probabil un animal. 

— Numai la păgâni se ard animalele. 

lezizii nu ard nici animale, nici fructe. Pirul nu mi-a spus 
ce va arde, dar el e un mare sfânt şi ceea ce face dânsul nu 
poate fi un păcat. 

Mereu răsunau de la colina din faţă salvele pelerinilor care 
soseau şi mereu li se răspundea din vale şi totuşi observai, 
când ajunserăm jos, că în valea aceasta abia dacă mai 


încăpeau oameni. Dădurăm caii în seama servitorilor şi 
pornirăm spre mormânt. Pe drumul care ducea la acesta 
era o fântână ţâşnitoare împrejmuită cu lespezi de piatră. 
Pe una din ele se aşezase Mir Şeic Khan şi vorbea cu câţiva 
pelerini, care stăteau respectuoşi şi la distanţă de el. 

— Fântâna asta e sfântă şi numai mirul, eu şi preotul avem 
voie să ne aşezăm pe piatra aceasta. Nu fii supărat, deci, 
dacă va trebui să stai în picioare, îmi zise Ali. 

— Voi respecta obiceiurile voastre. 

Când ne apropiarăm, khanul făcu un semn celor din jur, 
care se depărtară astfel încât ne-am putut apropia de 
dânsul. El se ridică, întâmpinându-ne şi ne întinse mâinile. 

— Fiţi bine veniţi la întoarcerea voastră! Luaţi loc la 
dreapta şi la stânga mea! 

Făcu semn beiului spre stânga, astfel că mie îmi rămase 
partea dreaptă. Mă aşezai pe pietrele sfinte şi nimeni din 
cei de faţă nu păru intrigat de aceasta. 

— Ai vorbit cu căpetenia? întrebă khanul. 

— Da; totul e în cea mai bună regulă. Ai făcut vreo 
comunicare pelerinilor? 

— Nu încă. 

— Atunci e timp ca oamenii să se adune. Dă poruncă 
pentru asta! 

— Eu sunt şeful credinţei şi toate celelalte te privesc pe 
tine. Nu-ţi voi micşora niciodată gloria de a fi ocrotit pe 
credincioşi şi de a fi învins pe duşmani. 

Aceasta era o modestie pe care n-ai fi întâlnit-o niciodată 
la imamii musulmani. Beiul Ali se ridică şi plecă, în timp ce 
stăteam de vorbă cu khanul, observai o mişcare printre 
pelerini, care sporea din minut în minut. Femeile rămaseră 
la locurile lor, copiii de asemenea; bărbaţii, însă, se aşezară 
de-a lungul pârâului şi conducătorii de trib, cete şi grupuri 
făcură cerc în jurul lui Ali, care le aduse la cunoştinţă 
planurile mutessarifului din Mosul. Domnea o linişte şi o 
ordine ca la paradele europene. După ce şefii comunicară 


poruncile beiului, adunarea se împrăştia în deplină linişte şi 
fiecare se duse să-şi ocupe locul stabilit. 

Beiul se întoarse la noi. 

— Ce-ai poruncit? întrebă khanul. 

Cel întrebat întinse braţul şi arătă spre o ceată de vreo 
douăzeci de oameni care urca poteca pe unde venisem noi 
mai adineaori. 

— Ia te uită, ăştia sunt războinicii din Airan, hagiul Sho şi 
khanul Şura, care cunosc foarte bine ţinutul acesta. Ei 
merg înaintea turcilor şi ne vor încunoştinţa la vreme de 
venirea lor. Am pus caraule şi către Baadri, aşa că e 
imposibil să fim surprinşi. Mai sunt trei ceasuri pană la 
noapte şi asta e de ajuns ca să ducem în Valea Idiz tot ce ne 
prisoseşte. Oamenii vor porni la drum, călăuziţi de Selek. 

— Vor fi îndărăt până la începerea sfintelor slujbe? 

— Da, asta e sigur. 

— Atunci se pot duce. 

După câtva timp un convoi foarte lung de bărbaţi, ducând 
cu ei animale sau purtând legături, trecu pe lângă noi şi 
dispăru îndărătul mormântului. Apoi, apăru iarăşi pe o 
potecă stâncoasă de deasupra acestuia şi îi puturăm urmări 
drumul, până ce acesta se pierdu sus în pădurea deasă. 

După ce luarăm masa cu Ali; se apropie de mine 
başbuzucul şi-mi zise: 

— Stăpâne, am să-ţi spun ceva. 

— Ce? 

— Ne ameninţă o mare primejdie. 

— Zău! Şi anume? 

— Nu ştiu, dar aceşti Închinători ai Diavolului se uită la 
mine de o jumătate de ceas cu nişte ochi care te bagă în 
sperieţi, nu alta. Parcă-ar vrea să mă omoare, zău aşa! 

Dat fiind că buluk eminiul purta uniformă, era lesne de 
priceput purtarea iezizilor ameninţaţi de turci; eram totuşi 
încredinţat că nu i se va întâmpla nimic, aşa că-l spusei, ca 
să-mi bat joc de el: 


— Asta e rău! Dacă te-ar omori, cine va mai avea în grijă 
coada măgarului tău? 

— Păi... o să-l înjunghie şi pe măgar odată cu mine. N-ai 
văzut că au şi ucis cea mai mare parte din bivolii şi oile pe 
care le au? 

— Măgarul tău e în siguranţă şi tu la fel. Sunteţi legaţi 
unul de altul şi nu veţi fi despărțiți. 

— Îmi făgăduieşti asta? 

— Îţi făgăduiesc! 

— Dar mi-era frică, atunci când ai lipsit adineaori. Mai 
pleci de aici? 

— Nu mai plec; îţi poruncesc însă să rămâi mereu aici în 
casă şi să nu te amesteci printre iezizi, altminteri îmi este 
cu neputinţă să te ocrotesc. 

Liniştit numai pe jumătate, eroul meu plecă şi în locul lui 
veni Halef. 

— Sidi, ştii tu că vom avea război? mă întrebă el. 

— Război? Între cine şi cine? 

— Între osmanlâi şi diavolii ăştia. 

— Cine a spus? 

— Nimeni. 

— Nimeni? Dar cred c-ai auzit că am vorbit despre asta 
azi-dimineaţă la Baadri? 

— N-am auzit nimic, căci vorbeaţi turceşte şi ăştia vorbesc 
în aşa fel încât nu pot pricepe ce spun. Am văzut însă că a 
fost o întrunire mare şi că după aceasta toţi oamenii au 
început să-şi verifice armele. După aceea şi-au cărat 
animalele şi bunurile şi când m-am dus pe terasă, la şeicul 
Mohammed, l-am găsit încărcându-şi pistoalele. Nu-s astea 
destule semne că ne aşteaptă o primejdie? 

— Ai dreptate, Halef. Mâine în zori turcii din Baadri şi din 
Kaloni îi vor ataca pe iezizi. 

— Şi iezizii ştiu asta? 

— Da. 

— Câţi sunt la număr turcii? 

— Cincisprezece sute de oameni. 


— Vor cădea mulţi dintre ei, deoarece li se cunoaşte 
planul. Tu pe cine-i ajuţi, pe turci sau pe iezizi? 

— Eu nu voi lupta deloc. 

— Nu? întrebă el, dezamăgit. Dar eu am voie să lupt! 

— Pe cine vrei să ajuţi? 

— Pe iezizi. 

— Pe iezizi, Halef? Tu care credeai despre ei că te vor face 
să-ţi pierzi locul din paradis? 

— O, sidi, nu-i cunoşteam; acum însă îi iubesc. 

— Dar ei sunt necredincioşi! 

— Nu i-ai ajutat tu mereu pe aceia care erau buni, fără să-i 
întrebi dacă slăvesc pe Allah sau pe alt Dumnezeu? 

Isteţul meu Halef vroise să facă din mine un musulman şi 
acum vedeam cu bucurie că era el pe cale să devină creştin. 

— Vei rămâne cu mine! îi zisei. 

— În timp ce ceilalţi luptă şi fac acte de vitejie? 

— Poate că vom avea şi noi prilej să fim mai viteji şi mai 
curajoşi decât ei. 

— Atunci rămân cu tine. Şi buluk eminiul? 

— Şiel. 

Urcai sus la şeicul Mohammed Emin, care văzându-mă îmi 
zise: 

— Hamdulillah, lăudat fie Domnul că vii! Mi-a fost dor de 
tine cum îi este ierbii dor după roua nopţii. 

— Ai stat mereu aici sus? 

— Da... Nu trebuie să mă vadă nimeni, căci altfel s-ar 
putea să fiu trădat. Ce veşti aduci? 

Îi spusei tot ce ştiam şi când sfârşii, el arătă spre armele 
sale, pe care le avea în faţă. 

— Îi vom primi cum trebuie. 

— Nu vei avea nevoie de armele acestea. 

— Cum asta? Să nu mă apăr pe mine şi pe prietenii noştri? 

— Ei sunt destul de tari. Vrei cumva să cazi în mâinile 
turcilor, din care abia ai scăpat, sau să te nimerească un 
glonţ ori o lovitură de cuţit, pentru ca fiul tău să mai 
lâncezească cine ştie cât în închisoare la Amadiya? 


— Emire, vorbeşti ca un bărbat înţelept, dar nu ca unul 
viteaz. 

— Şeicule, ştii prea bine că nu mă tem de nici un duşman 
şi nu frica mă face să vorbesc aşa. Ali ne-a cerut să ne ferim 
de luptă. De altminteri, el e încredinţat că nici nu se va 
ajunge la luptă şi eu sunt de aceeaşi părere. 

— Crezi că turcii se vor preda fără împotrivire? 

— Dacă n-o fac, vor fi împuşcaţi. 

— Ofițerii turcilor nu-s buni de nimic, dar soldaţii sunt 
viteji. Vor asalta colinele şi vor scapă. 

— O mie cinci sute împotriva a şase mii? 

— Dacă ar fi cu putinţă să fie împresuraţi... 

— Vor fi împresuraţi. 

— Atunci noi trebuie să mergem cu femeile în Valea Idiz. 

— Tu da. 

— Şi tu? 

— Eu voi rămâne aici. 

— Allah kerihm! Pentru ce? Asta ar însemna moartea ta. 
— Nu cred. Stau în Gi0lgeda padişahnun, am scrisori de 
recomandaţie de la mutessarif şi mai am pe lângă mine un 
buluk emini, a cărui prezenţă ar fi de ajuns ca să mă 

ocrotească. 

— Dar ce vrei să faci aici? 

— Să preîntâmpin vreo nenorocire. 

— Ştie beiul Ali de asta? 

— Nu. 

— Nici Mir Şeic Khan? 

— Nici el. Vor afla ei însă la vreme. 

Avui mult de furcă până să-l fac pe şeic să încuviinţeze 
planul meu. Dar până la urmă am reuşit. 

— Allah il Allah! zise el. Căile omului sunt scrise în carte. 
Nu vreau să te abat de la planul tău, dar voi rămâne aici cu 
tine. 

— Asta nu se poate! 

— Pentru ce? 


— Ca să nu dea peste tine. Ştii ce te aşteaptă dac-ai fi 
recunoscut! 

— Sfârşitul omului este înscris în carte. Dacă e să mor, 
atunci trebuie să mor şi e totuna dacă asta se întâmplă aici 
sau la Amadiya. 

— Vrei să te arunci în nenorocire, dar uiţi că mă atragi şi 
pe mine. 

— Mi s-a părut că doar aşa pot să-i înving îndărătnicia. 

— Pe tine? Cum? 

— Dacă sunt singur aici, mă ocrotesc firmanurile mele; dar 
dacă te găsesc şi pe tine, duşmanul mutessarifului, 
prizonierul fugit, atunci pierd ocrotirea de care mă bucur şi 
suntem pierduţi amândoi, eu şi tu. 

El rămase cu privirea în pământ, chibzuind: ghiceam ce-l 
făcea să se împotrivească a se retrage în Valea Idiz, dar îi 
lăsai timp să ia o hotărâre. În cele din urmă zise cu glas 
şovăitor: 

— Emire, mă socoti drept laş? 

— Nu. Ştiu că eşti viteaz şi fără teamă. 

— Ce va crede beiul Ali? 

— El gândeşte la fel ea mine şi tot aşa şi Mir Şeic Khan. 

— Şi ceilalţi iezizi? 

— Ei te cunosc bine şi ştiu că nu fugi din faţa nici unui 
duşman. 

— Şi dacă-ar fi să se îndoiască de curajul meu, mă vei 
apăra? Le vei spune că m-am dus cu femeile în Valea Idiz 
numai pentru a asculta de tine? 

— Voi spune asta tuturor şi în gura mare. 

— Bine, atunci voi face cum spui. 

Împinse resemnat de o parte flinta şi îşi îndreptă din nou 
privirea spre vale, care începuse să fie învăluită de umbrele 
înserării. 

Tocmai se întorceau oamenii care plecaseră înainte la Idiz. 
Ei formau un convoi lung, care se risipi în valea din faţa 
noastră. 


Deodată răsună o salvă dinspre Mormântul Sfântului şi în 
acelaşi timp Ali veni la noi sus şi ne spuse: 

— Începe marea sărbătoare de la mormânt. Până acum 
nici un străin n-a putut să ia parte, dar Mir Şeic Khan mi-a 
dat încuviințarea, în numele tuturor preoţilor, să vă poftesc. 

Asta era o cinste deosebită pentru noi; şeicul Mohammed 
Emin refuză însă, spunând: 

— Îţi mulţumesc, beiule, dar musulmanului îi este oprit să 
fie de faţă la adoraţiunea unui alt Dumnezeu. 

El era musulman; dar ar fi putut îmbrăca acest refuz în 
alte cuvinte. Rămase acasă, iar eu îl urmai pe bei. 

Când ieşirăm în faţa casei, ni se înfăţişă o privelişte de o 
frumuseţe de nedescris. Cât se întindea valea pâlpâiau 
lumini sub şi pe copaci, jos la apă şi sus pe fiecare stâncă, 
de jur-împrejurul caselor şi pe acoperişurile acestora. Dar 
cea mai mare însufleţire domnea la Mormântul Sfântului. 
Mirul aprinsese o torţă de la lampa veşnică a mormântului 
şi ieşi cu aceasta afară în curtea interioară. De la torţa 
aceasta şeicii şi kavali îşi aprinseră lămpile lor; de la 
acestea îşi luau fachirii la rândul lor focul şi acum ieşiră cu 
toţi afară şi mii de oameni dădură buzna ca să se purifice la 
focurile sfinte. 

Cine izbutea să se apropie de luminile preoţilor, îşi trecea 
mâna prin flacăra acestora, apoi îşi apăsa mâna aceasta pe 
frunte şi piept, în dreptul inimii. Bărbaţii îşi treceau a doua 
oară mâna prin flacără, pentru a aduce nevestelor lor 
binecuvântarea focului. Mamele făceau acelaşi lucru pentru 
copiii lor, care nu aveau puterea să răzbată prin mulţime. 
Era o sărbătoare şi o bucurie care păreau foarte naturale. 

Sanctuarul fu şi el iluminat. În fiecare din numeroasele 
firide ale zidului se aşezase câte o lampă şi peste toată 
curtea se întinseră ghirlande de lămpi şi flăcări. Fiecare 
creangă de copac părea să fie braţul unui sfeşnic uriaş şi 
sute de lumini se căţărau de-a lungul celor două turnuri, 
până-n vârf, formând două ghirlande de o frumuseţe fără 
seamăn. 


Preoţii luară loc în curtea interioară, pe două rânduri, iar 
în faţa lor kavalii. Aceştia din urmă aveau în mână 
instrumente muzicale; unul un flaut, altul o tamburină şi tot 
aşa mai departe. Eu cu beiul Ali şedeam sub umbrarul de 
viţă; pe Mir Şeic Khan nu-l puteam vedea. Dinlăuntrul 
mormântului se auzi o comandă şi kavalii îşi ridicară 
instrumentele. Flautele începură o melodie uşoară, 
tânguitoare, în tactul pe care-l dădu o tamburină. Urmă, 
apoi, brusc o armonie prelungă, cu concursul celor două 
instrumente, închipuind, o melodie căreia nu i s-ar potrivi 
niciuna din numirile noastre muzicale, însă al cărei efect 
era cât se poate de plăcut. 

La sfârşitul acesteia, Mir Şeic Khan ieşi din interiorul 
mormântului, însoţit de doi şeici. Unul din ei ducea un fel de 
pupitru de note, pe care-l aşeză în mijlocul curţii. Celălalt 
ducea un vas mic cu apă şi încă unul, deschis, rotund, în 
care se găsea un lichid ce ardea. Aceste două vase fură 
aşezate pe pupitru, de care se apropie Mir Şeic Khan. 

EI făcu un semn cu mâna şi muzica începu din nou. Se 
cântă o introducere, după care preoţii intonară un imn. Din 
păcate, nu putui să notez cuvintele, căci aş fi trezit 
suspiciuni, aşa că înţelesul adevărat al acestora îmi dispăru 
cu totul din minte. Erau cuvinte arăbeşti care îndemnau la 
puritate, credinţă şi veghe. Apoi, Mir Şeic Khan ţinu o 
scurtă cuvântare către preoţi, cerându-le să se ferească de 
păcat, să facă bine tuturor oamenilor, să rămână credincioşi 
religiei lor, apărând-o de duşmani. 

După aceasta el veni la noi, aşezându-se sub umbrarul de 
viţă. Un preot aduse un cocoş viu, pe care-l legară, cu o 
sfoară, de pupitru; la stânga fu aşezat vasul cu apă, iar la 
dreapta cel cu foc. 

Muzica începu din nou. Cocoşul stătea ghemuit la pământ, 
părând că nici nu aude sunetele uşoare ale flautelor. Când 
acestea deveniră mai puternice, el tresări; îşi scoase capul 
dintre pene, privi de jur împrejur cu ochi vioi, văzu apa şi 
repede îşi vâri ciocul în vas ca să bea. Evenimentul acesta 


fericit fu vestit prin sunete de tamburine, ceea ce păru să 
trezească interesul muzical al cocoşului. El îşi răsuci gâtul 
şi ascultă cu luare-aminte, observând în acelaşi timp că se 
afla într-o apropiere primejdioasă de flacără. Încercă să se 
dea înapoi, dar nu putu căci era legat, înciudat, se ridică şi 
scoase un „cucurigu” puternic, care răsună ca un semnal 
pentru flaute şi tamburine. Lucrul acesta păru să trezească 
în minţea lui ideea că era vorba de o întrecere muzicală, 
aşa că se întoarse semeţ spre muzicanți, bătu din aripi şi 
cântă încă o dată. Răspunsul fu la fel ca înainte şi se născu 
un duel muzical care până la urmă îl întărâtă într-atâta pe 
bietul cocoş, încât se smulse odată cu furie şi liberându-se, 
fugi înăuntrul mormântului. 

Muzica însoţi această faptă vitejească cu un fortissimo 
asurzitor; glasurile preoţilor se alăturară şi acum urmă un 
final care nu se putea să nu-i obosească atât pe muzicanți 
cât şi pe cântăreţi. La sfârşit kavalii îşi sărutară 
instrumentele. 

Acum urma să aibă loc vămuirea bilelor, de care am 
pomenit cu alt prilej. Înainte de a începe însă, preoţii veniră 
la noi şi ne dăruiră, mie şi lui Ali, câte şapte bucăţi. Ele erau 
perfect rotunde şi aveau pe dânsele un cuvânt arab, zgâriat 
cu un instrument ascuţit. Din cele şapte bile ale mele, pe 
patru se putea citi cuvântul „El Şems”, soarele. 

Vânzarea avu loc în curtea exterioară, în timp ce înăuntrul 
locului împrejmuit cu zid mai răsunau încă instrumentele 
muzicale şi cântecele. 

Părăsii sanctuarul, îndreptându-mă spre casă. Îl găsii 
acolo pe Halef stând pe terasă împreună cu buluk eminiul. 
Păreau să fie într-o convorbire foarte însufleţită, căci numai 
ce-l auzii pe servitorul meu: 

— Ce? Un rus ziceai c-a fost? 

— Da, un rusnac, - Allah să-i taie capul! Căci dacă n-ar fi 
fost el, aş mai avea nasul şi acuma! Începusem să lovesc ca 
un turbat în jurul meu, dar ticălosul căuta să mă 
nimerească în cap; vrui să mă feresc şi mă dădui înapoi. Şi 


astfel s-a făcut că lovitura care trebuia să-mi reteze capul, 
mi-a retezat numai... 

— Hagi Halef! strigai. 

Aveam şi eu chef să întrerup odată vestita istorie cu nasul. 
Cei doi săriră în sus şi veniră la mine. 

— Mă vei însoţi, Halef; haide! 

— Unde? 

— Colo, pe colină, ca să vedem cum arată valea iluminată. 

— O, emire, dă-mi voie să merg şi eu! se rugă Ifra. 

— N-am nimic împotrivă. Haideţi! 

Începurăm să urcăm colina îndreptată cu faţa spre Baadri 
şi pretutindeni întâlnirăm bărbaţi, femei şi copii cu făclii şi 
lumini; toţi ne întâmpinară şi ne vorbiră cu bucurie 
copilărească. Când ajuraserăm în creştet, ni se oferi o 
privelişte de nedescris. Câţiva iezizi se luaseră după noi ca 
să ne lumineze drumul, căci numai în întuneric fiind puteam 
gusta din plin farmecul acestei privelişti. Jos, în vale, se 
unduiau flacără după flacără. Mii de puncte luminoase se 
încrucişau, tresăreau şi se mlădiau, dansau, ţâşneau şi 
zburau unele pe lângă celelalte, mici, mititele, dar clin ce în 
ce mai aproape de noi, crescând încetul cu încetul. 
Sanctuarul era scăldat de o lumină solemnă. De jos răzbătu 
deodată înspre noi un talaz înăbuşit de voci, întrerupt din 
când în când de câte un strigăt de bucurie. Aş fi stat ore 
întregi să mă desfăt cu priveliştea asta minunată. 

— Ce fel de stea este aceea? zise în limba kurdă unul din 
iezizii de lângă mine. 

— Care? întrebă un altul. 

— Vezi Rea kadişahnl colo la dreapta. 

— O văd. 

— Sub ea a licărit o stea luminoasă. Uite acum iarăşi! O 
vezi? 

— Am văzut-o. E Kiyale be şeri.2 

Cele patru stele, care în constelația noastră formează 
spatele Ursei, se numesc la kurzi „Bătrânul”. După ei capul 
său este ascuns îndărătul unei constelații vecine. Cele trei 


stele, care la noi formează coada Ursei Mari (sau oiştea 
„Carului”, cum i se mai zice acestei constelații), se numesc 
după ei „cei doi fraţi şi mama oarbă a bătrânului”. 

— Zici că-l kiyale be şeri? Păi asta are patru stele! spuse 
cel ce vorbise întâi. O fi Kumikiyi Şivan3. 

— Asta e mai sus. Uite că acum luminează iar. Ah, ne-am 
înşelat; e doar la miazăzi. O fi Meşi4. 

Întrebarea asta îmi era pusă mie. Fenomenul mi se păru 
izbitor. 

Luminile de jos făceau ca stelele să nu poată fi 
recunoscute în mod clar. Sclipirea aceea însă care se 
aprindea din când În când colo sus, stingându-se apoi 
imediat, era puternică. Semăna cu un licurici. Mai statui să 
observ câtva timp, apoi îi zisei lui Halef: 

— Hagi Halef, du-te repede jos la beiul Ali şi spune-i să 
vină cât mai curând aici la mine. E vorba de ceva însemnat. 
Isteţul meu servitor plecă repede, iar eu mersei ceva mai 
înainte, pe de o parte ca să pot observa mai bine presupusa 

stea, iar pe de altă parte ca să scap de alte întrebări. 

Din fericire Ali aflase că plecasem aici sus şi se hotărâse 
îndată să mă urmeze. Halef dădu de el aproape de tot şi-l 
aduse la mine. 

— Ce vrei să-mi arăţi, emire? 

Întinsei braţul şi zisei: 

— Priveşte ţintă într-acolo! Vei vedea sclipind o stea. Uite 
acum! 

— O văd. 

— lar a dispărut. O cunoşti? 

— Nu. Stă foarte jos şi nu face parte din nici o constelație. 

Mă apropiai de o tufă şi tăiai câteva nuieluşe; una o 
înfipsei în pământ şi mă aşezai în faţa ei la câţiva paşi 
depărtare. 

— Lasă-te în genunchi exact îndărătul acestei nuieluşe! Voi 
înfige o alta în direcţia în care va licări iar steaua. Ai văzut-o 
acum? 

— Da; foarte lămurit. 


— Încotro să înfig nuiaua? Aici. 

— Puţintel mai la dreapta. 

— Aici? 

— Da, aşa e bine. 

— S-a făcut! Acum observă mai departe. 

— Am văzut-o iar, zise el după câteva clipe. 

— Unde? Voi înfige o a treia nuia. 

— Steaua n-a fost la locul ei dinainte, ci mult mai la stânga. 

— Cât de departe? Spune! 

— Cu două picioare de nuiaua înfiptă înainte. 

— Aici. 

— Da. 

Înfipsei a treia nuia şi Ali îşi urmă observaţiile. 

— Acum am văzut-o iar, zise el. 

— Unde? 

— De data asta nu la stânga, ci la dreapta. 

— Bine. Asta voiam să-ţi arăt. Acum te poţi ridica de jos. 

Ceilalţi priviseră miraţi la treaba pe care o făcusem şi nici 
Ali nu putea pricepe despre ce este vorba. 

— De ce ai trimis să mă cheme ca să-mi arătaţi steaua 
asta? întrebă el. 

— Pentru că nu e stea. 

— Dar ce? O lumină? 

— Dac-ar fi o singură lumină, treacă-meargă, deşi tot ar fi 
ciudat; dar e un şir întreg de lumini. 

— De unde scoţi asta? 

— Nu poate fi o stea pentru că se află mai jos decât 
creştetul muntelui dindărătul ei. Şi că sunt mai multe lumini 
ai putut vedea din experienţa pe care am făcut-o. Colo merg 
pe jos sau călare oameni mulţi cu făclii ori felinare şi din 
când în când vreunul îşi îndreaptă lumina încoace. 

Beiul scoase o exclamaţie de mirare şi zise: 

— Ai dreptate, emire! 

— Cine să fie? 

— Pelerini nu sunt, căci aceştia ar veni pe drumul care 
duce de la Baadri la Şeic Adi. 


— Atunci or fi turci! 

— E cu putinţă? 

— Asta nu pot şti, căci ţinutul acesta îmi este necunoscut. 
Descrie-mi-l, beiule! 

— Drept înainte merge drumul spre Baadri şi aici la 
stânga - cel spre Ain Sifni împarte drumul acesta în trei; 
mergi o treime pe el şi atunci ai luminile pe partea stângă, 
spre apa care vine de la Şeic Adi. 

— Se poate călări de-a lungul apei? 

— Da. 

— Şi să ajungi în felul acesta la Şeic Adi? 

— Da. 

— Atunci s-a făcut o greşeală foarte mare. 

— Şi anume? 

— Ai pus caraule spre Baadri şi Kaloni nu însă spre Ain 
Sifni. 

— Acolo nu vor merge turcii. Oamenii din Ain Sifni ne-ar 
vesti-o. 

— Dar dacă turcii nu se duc la Ain Sifni, ci trec Khausserul 
la Djeraiya şi caută apoi să ajungă în valea între Ain Sifni şi 
locul unde ne aflăm noi? Mi se pare că atunci ar apuca 
aceeaşi direcţie în care se mişcă colo luminile acelea. Ia te 
uită, au luat-o iar spre stânga. 

— Emire, presupunerea ta poate să fie dreaptă. Voi trimite 
îndată câteva caraule. 

— Şi eu voi privi mai de aproape „stelele” astea. Ai vreun 
om care cunoaşte bine ţinutul acesta? 

— Nimeni nu-l cunoaşte mai bine decât Selek. 

— E un călăreț bun: să mă călăuzească el! Coborârăm 
dealul cât puturăm mai repede. Ultima parte a convorbirii o 
duserăm cu glas încet, astfel că nimeni nu auzi nimic şi mai 
ales başbuzucul. Selek fu găsit îndată: i se dădu un cal şi îşi 
luă armele. Halef mergea şi el cu noi. Mă puteam bizui pe 
dânsul mai mult decât pe oricare altul. După douăzeci de 
minute pornirăm pe drumul care ducea la Ain Sifni. Pe cea 
dintâi colină ne oprirăm. Privii în întunericul dinaintea 


noastră şi în cele din urmă văzui iar sclipirea aceea. I-o 
arătai şi lui Selek, iar el îmi spuse: 

— Emire, asta nu e stea şi nici făclie nu este, căci acestea 
ar răspândi lumină pe o suprafaţă mai mare; sunt felinare. 

— Trebuie să mă apropii cât mai mult de ele. Cunoşti bine 
ţinutul? 

— Cunosc fiecare piatră şi fiecare tufă. Ţine-te numai de 
mine! 

Se îndepărtă de apă spre dreapta şi acum pornirăm în 
trap la drum. Călărirăm aşa ca la vreun ceas, când deodată 
puturăm deosebi câteva lumini; după alt sfert de ceas, în 
timpul căruia acestea dispăruseră îndărătul unei coame de 
deal din faţa noastră, ajunserăm pe acesta din urmă şi 
văzurăm foarte lămurit că aveam înainte un convoi destul 
de lung. Din cine era format convoiul era greu de deosebit 
de aici; observarăm însă că el dispăru brusc şi nu se mai ivi. 

— Mai este şi acolo vreo colină? 

— Nu. Aici este şes, răspunse Selek. 

— Sau vreo adâncitură, o vale în care să fi putut dispărea 
aceste lumini? 

— Nu. 

— Sau o pădure. 

— Da. Acolo unde au dispărut este o pădurice de măslini. 

— Aha! Tu vei rămâne cu caii aici şi ne vei aştepta. Halef 
mă va însoţi. 

— Ia-mă şi pe mine, stăpâne! se rugă Selek. 

— Caii ne-ar trăda... 

— Îi legăm... 

— Al meu e prea preţios ca să-l las fără supraveghere. Şi 
afară de asta tu nici nu te pricepi, bine să te furişezi. Te-ar 
auzi sau chiar te-ar vedea. 

— Ba mă pricep, emire. 

— la mai taci! zise Halef. Şi eu credeam că mă pricep să 
mă furişez în mijlocul unui duar şi să ciordesc calul cel mai 
bun; dar când a trebuit să fac asta în faţa lui effendi, mi-a 


fost ruşine ca unui copil. Mângâie-te însă, căci Allah n-a vrut 
să facă din tine o şopârlă. 

Lăsarăm armele şi pornirăm înainte. Era tocmai atâta 
lumină cât să se poată recunoaşte cu greu un om la 
cincizeci de paşi. După vreo zece minute se ivi în faţa 
noastră un punct întunecat, care se mărea din ce în ce mai 
mult; păduricea de măslini. Când ajunserăm ca la vreo cinci 
şase minute de drum depărtare de ea, mă oprii şi ascultai 
încordat. Nici cel mai slab sunet nu se auzea. 

— Mergi îndărătul meu, în aşa fel încât să formăm 
amândoi o singură linie! Aveam pe mine doar o tunică şi 
pantaloni închişi la culoare iar pe cap un tarbuş, aşa că 
eram bine camuflat. 

Merserăm mai departe, când deodată auzirăm trosnete de 
crengi. Ne întinserăm la pământ şi ne târârăm încetişor 
înainte. 'Trosnetele şi pârâiturile se auziră mai tare. 

— Strâng crengi, poate ca să încingă un foc. 

— Asta e bine pentru noi, şopti Halef. 

Curând ajunserăm la marginea pădurii şi auzirăm gâfâit 
de animale şi glasuri de bărbaţi. Ne aflam lângă un 
mărăciniş des; arătai spre ei şi zisei încetişor: 

— Ascunde-te aici şi aşteaptă-mă, Halef! 

— Eu nu, te părăsesc; vin cu tine. 

— M-ai trăda. Furişatul este mai greu în pădure decât pe 
câmp deschis. Te-am luat cu mine numai ca să-mi acoperi 
retragerea. Rămâi culcat chiar dacă auzi împuşcături. Dacă 
te-oi chema vii cât mai repede cu putinţă! 

— Şi dacă nici nu vii, nici nu chemi? 

— Atunci laşi să treacă o jumătate de ceas şi te târăşti 
înainte, ca să vezi ce s-ar întâmplat cu mine. 

— Dacă te omoară, îi ucid pe toţi! 

Atâta am auzit şi o şi luasem din loc. Nu mă îndepărtasem 
însă prea mult de el, când îmi ajunse la ureche un glas 
poruncitor: 

— Et atesh - aprinde, fă focul! 


Glasul acesta venea de la o depărtare cam de o sută de 
picioare. Puteam deci să mă furişez mai. departe fără 
teamă. Deodată auzii pârâitul unui foc de crengi şi văzui în 
acelaşi timp o lumină vie care, trecând printre copaci, 
ajungea aproape până la mine. Asta fireşte că îmi îngreuia 
planul. 

— 'Tşlar atesh tşevresinde - pune pietre în jurul focului! 
porunci acelaşi glas. 

Nu trecu mult şi lumina dispăru, ceea ce însemna că 
ordinul fusese executat, iar eu putui înainta mai uşor. Mă 
târâi de la un capăt la altul şi aşteptai îndărătul fiecăruia 
până mă încredinţai că nu fusesem observat. 

Din fericire, nu era nevoie de atâtea precauţii, căci nu mă 
găseam în pădurile seculare din America, iar cei care 
mergeau înaintea mea păreau că nici nu le-ar fi trecut prin 
cap că vreun semen de-al lor ar fi putut să-i spioneze. 

Înaintai astfel până ajunsei la un copac, ale cărui rădăcini 
scoseseră atâtea mlădiţe încât nădăjduiam să găsesc o 
ascunzătoare îndărătul lor. Aceasta era de dorit mai ales 
pentru că foarte aproape de copac şedeau doi oameni de 
„dragul” cărora mă oprisem aici - doi ofiţeri turci. 

Cu băgare de seamă izbutii să mă aşez în voie îndărătul 
mlădiţelor şi acum puteam cuprinde în întregime cu 
privirea scena. 

Dincolo de pădurice, se aflau... patru tunuri de munte, sau 
mai bine zis două tunuri de munte şi două obuziere, iar pe 
marginea păduricii erau legaţi douăzeci de catări care 
serviseră la transportarea lor. 

Tunarii se tolăniseră în voie pe pământ şi stăteau de vorbă. 
Cei doi ofiţeri însă doreau să bea cafea şi să fumeze 
ciubucuri, de aceea se făcuse un foc deasupra căruia atârna 
un căzănel pe două pietre. Unul din ofiţeri era căpitan, 
celălalt sublocotenent. Căpitanul avea o înfăţişare de om de 
treabă; îmi făcea impresia unui birtaş dolofan care urma să 
joace rolul „turcului sălbatic” la un teatru de amatori şi în 
scopul acesta îşi închinase uniformă de la vreunul din 


negustorii aceia care se îndeletnicesc cu asemenea negoţ. 
Cu sublocotenentul lucrurile stăteau la fel. Întocmai ca 
dânsul ar fi arătat o cumătră de şaizeci de anişori, căreia i- 
ar fi dat în gând să se ducă la bal mascat în şalvari şi tunică 
turcească. 

Eram atât de aproape de ei, încât putui să aud tot ce 
vorbeau. Îmi venea să ies de după copac şi să-l salut 
curtenitor: „Seara bună, meştere Moraru; respectele mele, 
don'şoară Lăptucică; ce mai faceţi? Mulţumesc, foarte 
mulţumesc, bine!” 

Bineînţeles că vorbele pe care-mi fu dat să le aud erau 
ceva mai puţin paşnice. 

— Sunt bune tunurile noastre! mormăi căpitanul. 

— Foarte bune! cârâi sublocotenentul. 

— Vom trage, vom culca totul la pământ. 

— "Totul! răsună ecoul. 

— Vom face pradă! 

— Pradă multă! 

— Vom fi viteji! 

— Foarte viteji! 

— Vom fi avansați! 

— Mult, foarte mult! 

— Apoi vom fuma tutun din Persia. 

— Tutun din Siraz. 

— Şi vom bea cafea din Arabia. 

— Cafea din Mocca. 

— lezizii trebuie să moară toţi! 

— Toţi! 

— Laşii! 

— Spurcaţii, neruşinaţii! 

— Câinii! 

— Îi vom omori! 

— Chiar mâine dimineaţă, îndată! 

— Fireşte, asta e de la sine înţeles! 

Văzusem şi auzisem deajuns; mă retrasei deci, mai întâi 
încetişor şi cu băgare de seamă, apoi însă mai repede. Mă 


ridicai chiar de la pământ, ceea ce-l miră mult pe Halef 
când ajunsei la el. 

— Cine sunt, sidi? 

— Artilerişti. Haide, n-avem timp! 

— Mergem pe picioare? 

— Da. 

Ajunserăm curând la caii noştri, încălecarăm şi ne 
întoarserăm înapoi la Şeic Adi, unde însufleţirea era în toi. 

Pe Ali îl găsii în curtea interioară a sanctuarului, împreună 
cu Mir Şeic Khan. 

— Ce ai văzut? mă întrebă el. 

— Tunuri. 

— Ah! zise el, speriat. Câte? 

— Patru tunuri mici de munte. 

— Ce scop să aibă ele? 

— Vor să bombardeze Şeic Adi. În timp ce infanteriştii vor 
ataca dinspre Baadri şi Kaloni, artileria va interveni jos, 
lângă apă. Planul nu e rău, căci de acolo poate fi dominată 
întreaga vale. Toată greutatea era să se ducă în taină 
tunurile peste munţi şi treaba asta a reuşit. S-au folosit de 
catâri, cu ajutorul cărora obuzierele pot fi aduse într-un 
ceas de acolo unde se află, până la Şeic Adi. 

— Ce facem, atunci? 

— Dă-mi imediat şaizeci de călăreţi şi câteva felinare şi 
până-n două ceasuri ai tunurile cu servanţii lor aici în Şeic 
Adi. 

— Capturate? 

— Da. 

— Îţi dau o sută de călăreţi, nu şaizeci! 

— Atunci fie optzeci şi spune-le că-i aştept jos la apă! 

Pe Halef şi Selek îi mai găsii la cai. 

— Ce va face beiul Ali? întrebă servitorul meu. 

— Nimic altceva decât ce trebuie făcut. 

— Te văd râzând. Te pomeneşti că punem mâna pe tunuri? 

— Chiar aşa. Dar vreau ca asta să se întâmple fără vărsare 
de sânge şi de aceea luăm cu noi optzeci de călăreţi. 


Pornirăm spre ieşirea văii, unde nu aşteptarăm mult până 
să vină cei optzeci. 

Pe Selek îl trimisei înainte cu zece oameni şi eu urmai cu 
ceilalţi după dânşii. Fără să întâlnim vreun duşman 
ajunserăm pe colina unde Selek ne aşteptase înainte şi 
descălecarăm. Trimisei mai întâi câţiva oameni care urmau 
să vegheze la siguranţa noastră personală; apoi lăsai zece 
cu caii, poruncindu-le să nu-şi părăsească postul fără 
învoirea mea; ceilalţi pornirăm târâş spre pădurice. 

Ajunşi le depărtare potrivită de aceasta oprirăm şi eu 
pornii singur înainte. Ca şi adineaori, ajunsei şi de data asta 
la copacul îndărătul căruia mă aciuasem. Turcii şedeau la 
taifas, în grupuri. Mă aşteptasem să-l găsesc dormind, dar 
nu fu aşa. Numărai treizeci şi patru de oameni, împreună 
cu subofiţerii şi cei doi ofiţeri şi mă întorsei îndărăt la ai 
mei. 

— Hagi Halef şi Selek, duceţi-vă şi luaţi-vă caii. Faceţi un 
ocol şi ieşiţi pe partea cealaltă a păduricii. Veţi spune că v- 
aţi rătăcit şi vreţi să vă duceţi la sărbătoarea din Şeic Adi. 
În felul acesta veţi abate atenţia osmanlâilor, atrăgând-o 
asupra voastră. Restul ne priveşte pe noi. Plecaţi! 

Cu ceilalţi oameni formai două şiruri lungi, spate în spate, 
care aveau sarcina să împresoare păduricea din trei părţi. 
Le dădui instrucţiunile cuvenite, după care ne culcarăm la 
pământ şi ne târârăm înainte. 

Fireşte că eu înaintam mai repede. Ajunsesem de vreo 
două minute la copacul meu, când auzii tropote de cai. 
Focul mai ardea, astfel că putui vedea ce se petrece. 
Probabil că în tot timpul lipsei mele cei doi ofiţeri fumaseră 
şi băuseră cafea. 

— Şeic Adi este un cuib afurisit, îl auzii pe căpitan. 

— Foarte afurisit! răspunse sublocotenentul. 

— Oamenii se închină diavolului acolo. 

— Diavolului, da! Dumnezeu să-l căsăpească şi să-l 
zdrobească! 

— Asta o vom face noi. 


— Da, o să-i nimicim! 

— Până la unul! 

Până aici putui asculta convorbirea, căci apoi se auzi 
tropotul de cai de care am pomenit. Sublocotenentul ridică 
privirea. 

— Vine cineva! zise el. 

Căpitanul ciuli şi dânsul urechea şi întrebă: 

— Cine să fie? 

— Sunt doi călăreţi; aud eu bine. 

Se ridicară şi soldaţii făcură la fel. În lumina pe care o 
împrăştia focul se iviră Halef şi Selek. Căpitanul le ieşi 
înaintea şi îşi trase sabia. 

— Stai! Cine sunteţi? strigă la ei. 

Turcii îi împresurară imediat. Micul meu Halef se uită din 
înălţimea calului spre cei doi ofiţeri, abordând o mutră care 
mă lăsă să ghicesc că şi asupra lui făcuseră aceeaşi 
impresie ca şi asupra mea adineaori. 

— Am întrebat cine sunteţi? repetă căpitanul. 

— Oameni. 

— Ce fel de oameni? 

— Bărbaţi. 

— Ce fel de bărbaţi? 

— Bărbaţi călare. 

— Dracul să vă înghită! Răspundeţi cum trebuie, altfel pun 
să vă bată la tălpi! Ei, cine sunteţi? 

— Suntem iezizi, răspunse Selek, cu glas şovăitor. 

— lezizi? Ah! De unde? 

— Din Mecca. 

— Din Mecca? Allah il Allah! Sunt şi acolo închinători ai 
Diavolului? 

— Vreo cinci sute de mii. 

— Atât de mulţi! Allah kerihm! El lasă multe buruieni să 
crească alături de grâu. Încotro vreţi să vă duceţi? 

— La Şeic Adi. 

— V-am prins! Ce căutaţi acolo? 

— Se prăznuieşte acolo o mare sărbătoare. 


— Ştim. Dănţuiţi şi cântaţi cu diavolul şi vă închinaţi unui 
cocoş care a trecut prin focul Gheenei. Descălecaţi! Sunteţi 
prizonierii mei! 

— Prizonieri? Dar ce-am făcut? 

— Sunteţi fii ai diavolului. Trebuie să fiţi bătuţi până va ieşi 
din voi tatăl vostru. Jos de pe cai! 

Puse chiar el mâna şi cei doi fură smulşi de-a dreptul de pe 
cai. 

— Daţi armele încoace! 

Ştiam că Halef n-ar face asta niciodată, chiar în 
împrejurarea de faţă. El se uită cercetător spre foc şi atunci 
eu ridicai capul atât de sus până mă zări. Acum ştia că 
putea fi liniştit. Din foşnetele uşoare pe care le auzii 
îndărătul meu, îmi dădui seama că oamenii mei 
împresuraseră tabăra cu totul. 

— Armele noastre? întrebă Halef. Îngăduie să-ţi spunem 
ceva, izbaşă! 

— Ce? 

— Asta n-o putem împărtăşi decât ţie şi mulasimului. 

— Nu vreau să aflu nimic de la voi. 

— Dar vezi că e ceva foarte important. 

— Despre ce este vorba? 

— Ascultă! 

Îi şoptii câteva cuvinte la ureche, care avură drept rezultat 
că domnul căpitan se dădu un pas înapoi şi se uită cu 
oarecare respect la cel ce vorbise. Mai târziu aflai că 
vicleanul Haletf şoptise: „E vorba de punga voastră”. 

— E adevărat? întrebă ofiţerul. 

— E adevărat. 

— Vei tăcea în privinţa asta? 

— Ca mormântul! 

— Jură-mi! 

— Cum să jur? 

— Pe Allah şi pe barba... ba nu, căci voi sunteţi iezizi. 
Atunci jură-mi pe diavolul căruia vă închinaţi! 

— Bine. Diavolul ştie că nu voi sufla o vorbă! 


— Dar să ştii că o să te sfâşie dacă spui minciuni. Haide! 
Veniţi, voi doi! 

Cei patru bărbaţi se apropiară de foc; acum putui auzi 
fiecare cuvânt al lor. 

— Ei, vorbeşte! porunci căpitanul. 

— Dă-ne drumul! Îţi vom plăti pentru asta. 

— Aveţi bani? 

— Avem. 

— Nu ştiţi că banii aceştia sunt ai mei? Iot ce aveţi asupra 
voastră este al nostru. 

— N-o să-i găseşti. Venim de la Mecca şi cine face o astfel 
de călătorie ştie să-şi ascundă banii. 

— Îi voi găsi eu. 

— Nu-i vei găsi, chiar dacă ne vei ucide şi vei pune să fim 
scotociţi până la piele: Închinătorii Diavolului se pricep să-şi 
facă banii nevăzuţi. 

Allah este atoateştiutor. 

— Dar tu nu eşti Allah. 

— Nu pot să vă dau drumul. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ne-aţi trăda. 

— Să vă trădâăm? Cum adică? 

— Nu vedeţi că suntem aici cu o misiune războinică? 

— Nu te vom trăda. 

— Dar vreţi să mergeţi la Şeic Adi. 

— Să nu mergem? 

— Nu. 

— Atunci trimite-ne unde vrei! 

— Vreţi să vă duceţi la Baaveiza şi sa aşteptaţi acolo două 
zile? 

— Vrem. 

— Cât ne plătiţi pentru că vă dăm libertatea? 

— Cât ceri? 

— Cincisprezece mii de piaştri de fiecare... 

— Suntem nişte pelerini foarte săraci. Atâta n-avem la noi. 

— Dar cât aveţi? 


— Cinci sute de piaştri ţi-am putea da. 

— Cinci sute? Vă bateţi joc de noi! 

— Poate că facem rost de şase sute. 

— Veţi da douăsprezece mii de piaştri şi nici o para mai 
puţin. Şi dacă nu vreţi, mă jur pe Mahomed că pun să vă 
bată până-i veţi da. Spuneaţi că aveţi mijloace cu care să vă 
faceţi banii nevăzuţi; asta înseamnă că aveţi mulţi bani şi eu 
am mijloace să-i scot la iveală. 

Halef se prefăcu speriat: 

— Stăpâne, chiar nu vrei să laşi mai jos? 

— Nu. 

— Atunci trebuie să-ţi dăm. 

— 'Ticăloşilor, acum văd că aveţi mulţi bani la voi, aşa că nu 
vă mai las liberi pentru douăsprezece mii de piaştri, ci îmi 
veţi da cât am cerut la început, adică cincisprezece mii. 

— Asta este prea puţin, stăpâne. 

Căpitanul se uită la Halef cu nişte ochi cât roata carului. 

— Ce vrei să spui, păcătosule? 

— Vreau să spun că fiecare din noi preţuieşte mai mult 
decât cincisprezece mii de piaştri. Îngăduie să-ţi dăm 
cincizeci de mii. 

— Omule, eşti nebun? 

— Sau o sută de mii. 

Izbaşiul făcu o mutră năucă, se uită la camaradul său şi 
întrebă: 

— Ce zici de asta, locotenente? 

— Ce să zic, nimic, răspunse omul, cu toată sinceritatea. 

— Şi eu tot nimic. Oamenii ăştia trebuie să fie grozav de 
bogaţi. 

Apoi se întoarse iar spre Halef: 

— Unde aveţi banii? 

— Trebuie neapărat să ştii? 

— Da. 

— Avem noi unul care plăteşte pentru noi. Nu-l poţi vedea 
însă. 

— Dumnezeu să ne ocrotească! Vrei să zici diavolul? 


— Să vină? 

— Nu, nu, niciodată! Eu nu-s iezid şi nu mă pricep să stau 
de vorbă cu el. Aş muri de spaimă. 

— Nu te vei speria, căci şeitanul ăsta vine sub înfăţişare 
omenească. Uite-l! 

Mă ridicasem îndărătul copacului şi din doi paşi fui în faţa 
ofiţerilor. Ei se dădură îngroziţi înapoi, unul spre dreapta, 
altul spre stânga. Probabil însă că nu eram atât de fioros la 
vedere, căci rămaseră pe loc acolo şi se holbară la mine. 

— Am auzit tot ce aţi vorbit aseară şi azi-dimineaţă. 
Spuneaţi că Şeic Adi e un cuib afurisit. 

Un suspin greu fu răspunsul. 

— Spuneaţi ca Allah să-i căsăpească şi să-i zdrobească pe 
cei de acolo. 

— Oh, oh! 

— Aţi mai spus că aveţi de gând să-i împuşcaţi pe 
nelegiuiţii, spurcaţii, neruşinaţii şi câinii aceia şi să faceţi 
pradă mare. 

Miilasimul era mai mult mort decât viu, iar tovarăşul său 
nu putu face altceva decât să geamă. 

— După aceea ziceaţi că veţi fi înaintați în grad şi veţi 
fuma tutun de Şiraz. 

— Ştie totul! izbuti să îngăime căpitanul. 

— Da, ştiu totul. Vă înaintez eu... Ştii unde? 

EI clătină capul. 

— La Şeic Adi, la spurcaţii şi neruşinaţii pe care vroiaţi să-i 
ucideţi. Acum vă spun vouă ceea ce aţi spus înainte acestor 
doi oameni: sunteţi prizonierii mei! 

Soldaţii, care stăteau ghemuiţi unii în alţii, nu-şi putură da 
seama de ceea ce se petrecea. Semnul pe care-l făcui odată 
cu ultimele cuvinte, fu de ajuns: iezizii ţâşniră şi-i 
împresurară. Nici unuia nu-i trecu prin gând să se 
împotrivească - erau năuciţi. Ofițerii pricepură însă acum 
despre ce era vorba şi dădură să scoată armele de la brâu. 

— Staţi! Fără împotrivire! le strigai eu, trăgând revolverul. 
Cine pune mâna pe armă va fi împuşcat pe loc. 


— Cine eşti tu? întrebă căpitanul. 

— Sunt prietenul vostru şi de aceea doresc să nu fiţi 
împuşcaţi de iezizi. Daţi armele! 

— Dar avem nevoie de ele. 

— Pentru ce? 

— Trebuie să apărăm cu ele tunurile. 

Pufnii în râs de atâta prostie. Apoi le zisei: 

— Fiţi fără grijă; vom păzi noi tunurile. 

Se mai împotriviră ei câtva timp, dar până la urmă 
predară totuşi armele. 

— Ce veţi face cu noi? întrebă bietul căpitan. 

— Asta depinde de cum vă veţi purta. Poate că veţi fi 
omorâţi, dar poate să dobândiţi iertare, dacă sunteţi 
ascultători. 

— Ce trebuie să facem? 

— Întâi de toate să răspundeţi sincer la întrebările mele. 

— Întreabă! 

— Mai vin şi alte trupe după voi? 

— Nu. 

— Sunteţi numai voi aici? 

— Da. 

— Atunci miralaiul Omar Amed este un om foarte neiscusit. 
La Şeic Adi se află câteva mii de oameni înarmaţi şi el 
trimite încoace treizeci de soldaţi cu patru tunuri. Trebuia 
să vă, dea cel puţin un alai emini cu două sute de 
infanterişti ca acoperire. Dumnealui crede că pe iezizi îi 
prinzi şi ucizi ca pe muşte. Ce ordine v-a dat? 

— Să ducem tunurile pe ascuns până la apă. 

— Apoi? 

— Apoi să pornim în susul acesteia până la o jumătate ceas 
de Şeic Adi. 

— Mai departe! 

— Acolo să aşteptăm pană ne va trimite o ştafetă. După 
aceea urma să înaintăm până în vale şi să-i împroşcăm pe 
iezizi cu ghiulele şi grenade. 


— Înaintarea vă este îngăduită; veţi ajunge chiar şi mai 
departe decât intrarea văii - dar de împuşcat vor împuşca 
alţii în locul vostru. 

Văzând că n-au încotro, turcii se împăcară cu soarta, ca 
nişte adevăraţi fatalişti ce erau. Se aşezară în rând şi fură 
escortaţi de iezizi. Tunurile - demontate cum erau - fură 
încărcate pe catări, iar noi încălecarăm când ajunserăm la 
locul unde ne lăsaserăm caii. 

La vreo jumătate de ceas de drum înainte de valea din 
Şeic Adi lăsai tunurile în paza a douăzeci de oameni; asta o 
făcui ca să putem prinde ştafeta trimisă de Omar Amed. 

Chiar la intrarea văii dădurăm peste o mare mulţime de 
oameni. Vestea despre expediţia noastră se răspândise 
repede printre pelerini şi ei se adunaseră aici ca să afle 
rezultatul mai devreme. Din cauza asta se opriseră şi orice 
fel de salve în vale, astfel că acum domnea linişte adâncă. 
Vroiau să audă împuşcăturile, în cazul că am fi ajuns la 
luptă cu turcii. 

Beiul îmi ieşi cel dintâi înainte. 

— În sfârşit! exclamă el, vădit uşurat. Dar fără tunuri? 
adăugă, cu îngrijorare. Şi văd că lipsesc şi oameni. 

— Nu lipseşte nici un om şi nici rănit nu este vreunul. 

— Dar unde sunt? 

— Împreună cu Halef şi Selek la tunuri, pe care le-am lăsat 
afară, în câmp. 

— Pentru ce? 

— Pentru că izbaşiul acesta mi-a spus că miralaiul va 
trimite o ştafetă acolo unde sunt tunurile acum. După aceea 
urmau să înainteze şi să bombardeze Şeic Adi cu ghiulele şi 
grenade. Ai oameni care se pricep la tunuri? 

— Am destui: slavă Domnului! 

— Atunci trimite-i afară! Vor schimba hainele cu turcii, vor 
prinde ştafeta, apoi vor slobozi îndată o împuşcătură. 
Aceasta va fi pentru noi semnul cel mai sigur că duşmanul 
este aproape, iar pe acesta îl vom îndemna la un atac pripit. 
Ce faci cu prizonierii? 


— Îi expediez sub pază. 

— În Valea Idiz? 

— Nu; locul acesta nu trebuie văzut decât de iezizi. Avem 
însă o mică văgăună în care prizonierii pot fi păziţi de puţini 
oameni. Haide! 

În casa lui mă aştepta o cină îmbelşugată, pe care mi-o 
servi chiar soţia sa. Beiul se duse să supravegheze 
transportarea prizonierilor şi alegerea tunarilor, care 
porniră îndată la locul cu pricina. 

Stelele începeau să pălească atunci când Ali veni la mine: 

— Eşti gata de plecare, emire? 

— Încotro? 

— Spre Valea Idiz. 

— Dă-mi voie să rămân aici. 

— Vrei să lupţi şi tu? 

— Nu. 

— Atunci vei numai să te alături nouă, ca să vezi dacă 
suntem viteji? 

— Nici asta, ci voi rămâne aici în Şeic Adi. 

— Dar ce-ţi închipui, emire? 

— Îmi închipui că aşa este bine. 

— Te vor omori. 

— Ba nu. Stau sub ocrotirea sultanului şi a mutessarifului. 

— Dar tu eşti prietenul nostru; i-ai luat prizonieri pe 
artilerişti şi asta te va costa viaţa. 

— Cine le va povesti turcilor aceasta? Eu rămân aici cu 
Halef şi başbuzucul. În felul acesta voi putea face mai mult 
pentru voi decât dacă aş lupta în rândurile voastre. 

— Toate bune, emire, dar când vom împuşca noi s-ar putea 
să fii nimerit şi tu. 

— Nu cred, căci mă voi feri să fiu în bătaia gloanţelor 
voastre. 

O uşă se deschise şi un bărbat intră înăuntru. Era dintre 
santinelele puse de beiul Ali. 

— Stăpâne, raportă dânsul, ne-am retras, căci turcii se şi 
află în Baadri. Într-un ceas vor fi aici. 


— Întoarce-te înapoi şi spune alor tăi să rămână mereu în 
apropierea turcilor, dar să nu se lase văzuţi de ei. 

leşirăm în faţa casei. Femeile şi copiii treceau pe dinaintea 
noastră şi dispăreau îndărătul sanctuarului. O a doua 
ştafetă veni atunci în goană şi raportă: 

— Stăpâne, turcii au părăsit de mult Kaloni şi mărşăluiesc 
prin păduri. Până într-un ceas pot fi aici. 

— Postaţi-vă de partea cealaltă a primei văi şi retrageţi-vă 
atunci când vor veni. Ai noştri vă vor aştepta sus. 

Omul plecă şi beiul se îndepărtă pentru câtva timp. 
Stăteam în faţa casei şi priveam Ia cei care treceau pe 
dinaintea mea. După femei şi copii urmară şiruri lungi de 
bărbaţi, pe jos şi călare, dar aceştia n-o luară prin spatele 
mormântului, ci urcară colinele dinspre Baadri şi Kaloni, ca 
să lase turcilor valea liberă. Avui o impresie ciudată privind 
aceste făpturi întunecate. Luminile fură stinse una după 
alta şi numai mormântul cu cele două turnuri ale sale îşi 
mai înălța spre cer limba-i dublă de flăcări. Eram singur 
aici. Familia beiului plecase. Buluk eminiul dormea sus pe 
terasă, iar Halef nu se înapoiase încă. Deodată auzii însă 
galopul unui cal şi iată-l pe Halef sosind. Când descăleca, 
răsunară de jos în sus două trosnete puternice. 

— Ce-a fost asta, Halef? 

— Cad copacii. Beiul a poruncit să fie retezaţi, ca să 
închidă jos valea şi să apere tunurile împotriva unui atac al 
turcilor. 

— Foarte bine a făcut. Unde sunt ceilalţi douăzeci? 

— Din ordinul beiului au rămas la tunuri şi ela mai trimis 
încă treizeci de oameni pentru ca să-i acopere. 

— Aşadar cincizeci. Ăştia pot susţine un asalt. 

— Unde sunt prizonierii, sidi? 

— Au fost duşi la loc sigur. 

— Şi ăştia care trec se şi duc la luptă? 

— Da. 

— Şi noi ce facem? 


— Rămânem aici. Sunt curios să văd mutrele turcilor când 
vor băga de seamă că au picat în cursă. 

Ideea mea avu darul să-l mulţumească pe Halef, care nu 
părea să fie indispus de faptul că urma să rămânem pe loc, 
deşi era ceva mai periculos decât să ne punem mintea cu 
războinicii. 

— Dar Ifra unde este? 

— Doarme pe acoperiş. 

— Asta îşi doarme zilele. Ştie ceva din cele ce se întâmplă? 

— Nu cred şi nici nu este nevoie să ştie în ce măsură 
suntem şi noi amestecați. Pricepi? 

Beiul se întoarse să-şi ia calul. Mai încercă să mă abată de 
la planul meu, dar fiindcă nu izbuti se văzu silit să mă 
părăsească. Îmi dori din inimă să nu mi se întâmple nimic 
rău şi mă încredința în repetate rânduri că va, pune să-i 
împuşte pe toţi cei o mie cinci sute de turci dacă va fi să 
sufăr ceva de pe urma lor. La urmă mă rugă să atârn pe 
terasa casei şalul mare alb care era în odaie, ca semn că 
sunt nevătămat şi pe care el îl va vedea de pe colină. Dacă 
şalul va fi scos el va trage concluzia că mă aflu în primejdie 
şi va proceda ca atare. 

Îşi luă un ultim rămas-bun, încalecă şi porni, cel din urmă 
dintre ai săi. 

Începu să mijească de ziuă; cerul se lumină şi se puteau 
deosebi acum ramurile copacilor. 

Deoarece şi tălmaciul meu mă părăsise, eram singur cu cei 
doi servitori în valea aceea misterioasă. Singur? Chiar 
singur? Nu se auzeau oare paşi în căsuţa închinată lui El 
Şems? 

O făptură lungă şi albă ieşi la iveală şi privi în jur. Mă văzu 
şi veni spre mine. O barbă neagră îi atârna peste piept, iar 
părul de pe cap, alb ca zăpada, cădea în valuri pe spate. 
Era Pir Kamek. 

— Mai eşti aici? mă întrebă el aproape cu asprime, când fu 
în faţa mea. Când porneşti după ceilalţi? 

— Rămân aici. 


— Rămâi aici? Pentru ce? 

— Pentru că în chipul acesta vă pot sluji mai bine decât 
altfel. 

— Asta se poate, emire; totuşi trebuie să pleci. 

— Te întreb şi eu: când porneşti după ceilalţi? 

— Rămân aici... 

— Pentru ce? 

— N-ai văzut un rug acolo? zise el, posomorât. El mă 
reţine. 

— Cum vine asta? 

— Se apropie vremea să aduc jertfa pentru care am ridicat 
rugul. 

— Turcii te vor stingheri... 

— Ba îmi vor aduce chiar ei jertfa şi eu voi sărbători azi 
ziua cea mai de seamă din viaţa mea. 

Auzind glasul acesta adânc, sinistru aproape, mă cuprinse 
un simţământ de nelinişte; mi-l învinsei însă repede şi 
întrebai: 

— Parcă ziceai că vom sta de vorbă azi asupra cărţii tale, 
pe care mi-a împrumutat-o beiul Ali? 

— Îţi poate face plăcere şi aduce folos asta? 

— Fireşte. 

— Emire, eu sunt un preot sărman; trei lucruri sunt ale 
mele: viaţa, veşmântul de pe mine şi cartea despre care 
vorbeşti. Viaţa i-o aduc înapoi Prea Curatului, Puternicului, 
Milostivului, care mi-a împrumutat-o; veşmântul îl las 
elementului în care şi trupul meu va fi îngropat, iar cartea 
ţi-o dăruiesc ţie, pentru ca spiritul tău să poată vorbi cu al 
meu, când ne vor despărţi timpuri, ţări, mări şi lumi. 

Mă simţii străbătut de un fior la auzul acestor cuvinte, 
care păreau să exprime presimţirea unei morţi apropiate. 
— Pir Kamek, darul tău e atât de mare încât aproape că 

nu-l pot primi. 

— Emire, te iubesc! Vei căpăta cartea şi când privirea ta va 
cădea asupra cuvintelor pe care le-a scris mâna mea, 
gândeşte-te la ultimul cuvânt pe care această mână o va 


scrie în carte - în cartea în care va fi însemnată istoria 
sângeroasă a iezizilor, a dispreţuiţilor şi prigoniţilor. 

— Îţi mulţumesc, Pir Kamek! îi zisei şi într-o pornire caldă, 
îl îmbrăţişai. Şi eu te iubesc pe tine şi când voi deschide 
cartea ta, făptura-ţi îmi va apărea în faţă şi voi auzi toate 
cuvintele gurii tale, pe care le-ai rostit către mine. Acum 
însă trebuie să părăseşti Şeic Adi, cât nu este încă prea 
târziu. 

— Priveşte colo sanctuarul, în care este îngropat acela 
care a fost prigonit şi ucis. El n-a fugit. Nu stă scris şi în 
kitab-ul tău să nu te temi de aceia care pot ucide numai 
trupul? Rămân aici, căci ştiu că osmanlâii nu-mi pot face 
nici un rău. Şi chiar dacă m-ar omori, ce-ar fi? Picătura nu 
trebuie să urce la soare? El Şems, strălucitorul, nu moare în 
fiecare zi, pentru ca să reînvie apoi tot în fiecare zi? Nu este 
oare moartea intrarea într-o lume mai luminoasă, mai 
curată? Ai auzit vreodată un iezid spunând despre altul că a 
murit? El spune numai că s-a transformat; căci nu există 
nici moarte, nici mormânt, ci viaţă, nimic altceva decât 
„viaţă”. De aceea ştiu bine că te voi revedea cândva. 

După aceste cuvinte plecă repede şi se făcu nevăzut 
îndărătul zidului exterior al mormântului. 

Intrai în casă şi urcai pe terasă. Auzii glasurile lui Halef şi 
Ifra. 

— Singur de tot? întrebă acesta din urmă. 

— Da. 

— Unde sunt ceilalţi, cei mulţi, miile? 

— Cine ştie! 

— Dar de ce-au plecat? 

— Au fugit. 

— Din faţa cui? 

— Din faţa voastră. 

— Din faţa noastră? Hagi Halef Omar nu pricep ce spui! 

— Atunci ţi-oi spune mai lămurit: au fugit de teama 
mutessarifului şi a miralaiului tău Omar Amed. 

— Dar pentru ce? 


— Pentru că miralaiul vine să atace Şeic Adi. 

— Allah akbar. Dumnezeu să atace Şeic Adi. 

— Allah akbar. Dumnezeu este mare şi mâna 
mutessarifului este puternică! Spune-mi dacă trebuie să 
rămân la emirul meu sau să lupt sub miralai. 

— Trebuie să rămâi la noi. 

— Hamdulillah, slavă lui Allah, căci este bine la emirul 
nostru, pe care eu am sarcina să-l ocrotesc. 

— Tu? Dar când l-ai mai ocrotit? 

— Mereu, atâta vreme cât umblă sub pavăza mea. 

Halef izbucni în râs şi răspunse: 

— Chiar că eşti omul potrivit pentru asta! Ştii tu cine este 
ocrotitorul emirului? 

— Eu! 

-— Banu, eu! 

— Nu l-a dat însuşi mutessariful în paza mea? 

— Nu s-a pus el însuşi sub ocrotirea mea? Şi cine 
preţuieşte mai mult, sidi sau netrebnicul de mutessarif? 

— Halef Omar, păzeşte-ţi limba! Dac-oi spune cuvântul 
acesta mutessarifului... 

— Crezi că m-aş teme de el atunci? Eu sunt Hagi Halef 
Omar Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Davud al Gossarah. 

— Şi eu mă numesc Ifra, fac parte dintre vitejii başbuzuci 
ai sultanului şi pentru faptele mele eroice am fost înălţat 
buluk emini. Pentru tine poartă de grijă numai o persoană, 
de mine se îngrijeşte însă padişahul şi statul osman întreg. 

— Aş vrea să ştiu ce folos ai tu de pe urma acestei purtări 
de grijă? 

— Ce folos am? Uite că te-oi lămuri. Capăt o soldă lunară 
de treizeci şi cinci de piaştri şi în fiecare zi două livre de 
pâine, şaptesprezece uncii de carne, trei de unt, trei de 
orez, una de sare, una şi jumătate de condimente, pe lângă 
săpun, ulei şi unsoare de cizme. 

— Şi în schimb faci fapte eroice? 

— Da, foarte multe şi foarte mari. 

— Mult aş vrea să le văd! 


— Ce? Nu crezi? Dar cum mi-am pierdut, de pildă, nasul, 
pe care nu-l mai am? Asta s-a întâmplat cu prilejul unei 
războiri între druzi şi maroniţii de pe Libanon. Am fost 
trimişi acolo ca să facem linişte şi să impunem respectarea 
legilor. Într-una din lupte lovii ca un turbat în jurul meu; un 
duşman ridică arma să-mi dea în cap şi cum dădeam să mă 
feresc, lovitura în loc să nimerească în cap, îmi nimeri na... 
oo0oh... aaah... ce-a fost asta? 

— Da, ce-a fost asta? O lovitură de tun! 

Aşa şi era; o lovitură de tun, care... reteză lui Ifra sfârşitul 
povestirii sale. Fără îndoială că era semnalul dat de 
artileriştii noştri, ca să ne dea de veste că ştafeta 
miralaiului fusese prinsă. Cei doi servitori ai mei veniră în 
grabă de sus de pe terasă. 

— Sidi, trag! zise Halef. 

— Cu tunurile, adăugă Ifra. 

— Bine! Aduceţi caii înăuntru şi băgaţi-i în curtea 
interioară! 

— Şi măgarul meu? 

— Da. Apoi încuiaţi uşa! 

Mă dusei să iau şalul alb şi-l întinsei sus pe terasă; apoi 
pusei să mi se aducă câteva pături şi mă aşezai pe ele în aşa 
fel încât să nu pot fi văzut de jos. Halef şi Ifra luară loc ceva 
mai încolo de mine. 

Într-acestea se luminase bine de ziua. Ceaţa se lăsase 
deasupra văii, dar luminile sanctuarului tot mai ardeau. 

Să fi trecut vreo zece minute, când auzii, deodată, dinspre 
povârniş nechezând un cal, apoi încă unul, căruia îi 
răspunse un al treilea din partea cealaltă. Era limpede: 
trupele înaintau în acelaşi timp, din amândouă părţile, jos în 
vale. Ordinele miralaiului erau executate cu sfinţenie. 

— Vin! zise Halef. 

— Da, vin! spuse Ifra. Stăpâne, dacă ne-or lua drept iezizi 
şi-or trage asupra noastră? 

— Atunci vei da drumul afară măgarului tău, după care te 
vor recunoaşte îndată. 


Dacă ar fi fost cavalerie ar fi trebuit să se audă tropot de 
cai, ceea ce nu se întâmplase; nechezaturile erau ale cailor 
ofiţerilor. Încetul cu încetul ajunse până la noi un zgomot, 
care se făcea tot mai tare. Erau paşi de oameni mulţi, care 
se apropiau. 

În cele din urmă răsunară glasuri dinspre mormânt şi 
după două minute auzirăm pasul de mers al unei coloane. 
Ridicai puţintel capul şi privii în jos, unde văzui vreo două 
sute de arnăuţi, oameni unul şi unul, cu chipuri sălbatice, 
comandaţi de un alai emini şi doi căpitani. Coborau valea în 
rânduri strânse, iar îndărătul lor venea o trupă de 
başbuzuci care se împrăştiaseră la dreapta şi la stânga, ca 
să-i caute pe locuitorii nevăzuţi ai văii. Urma apoi o 
cavalcadă mică de ofiţeri; doi iuzbaşii, doi alai emini5, doi 
bimbaşi6, un caimacam 7, câţiva kol agassi8 şi în frunte un 
bărbat lung şi slab, cu o mutră nespus de grosolană, 
purtând uniforma pompoasă, strălucitoare de aur, a unui 
comandant de regiment. 

— Acesta e miralaiul Omar Amed! zise Ifra, pe un ton plin 
de respect. 

— Cine e civilul de lângă el? întrebai eu. Alături de colonel 
călărea un om a cărui înfăţişare te izbea îndată, din cauza 
asemănării sale cu a unei păsări de pradă. 

— Este makredşul9 din Mosul, omul de încredere al 
mutessarifului, răspunse Ifra. 

Ce căuta acest domn preşedinte de tribunal aici, cu 
trupele? Nu mă putui gândi prea mult la asta, căci acum 
răsună deodată o lovitură de tun, apoi încă una. Se stârniră 
urlete, ţipete, chemări, apoi auzii un tropot ca de mulţi 
oameni în galop. Cavalcada se oprise tocmai dedesubtul 
postului meu de observaţie. 

— Ce-a fost asta? întrebă miralaiul. 

— Două lovituri de tun, răspunse makredşul. 

— Foarte adevărat! zise colonelul, batjocoritor. Unui ofiţer 
i-ar fi fost greu să dea răspunsul acesta. Dar, Allah! ce-i 
asta? 


Arnăuţii, care abia mai adineaori mărşăluiseră pe acolo, 
veneau în goană mare înapoi, în dezordine şi strigând de 
zor; mulţi dintre ei sângerau şi aveau hainele sfâşiate, dar 
toţi erau înspăimântați de moarte. 

— Staţi! urlă colonelul. Ce s-a întâmpla?! 

— S-a tras asupra noastră cu obuze. Alai eminiul şi unul 
din căpitanii noştri sunt morţi; celălalt zace rănit. 

— Allah onlari boza-uz - Allah să-i prăpădească! Să tragă 
asupra propriilor lor oameni, îi voi biciui pe toţi până la 
moarte! Nasir Agassi, ia-o înainte şi desluşeşte-i pe câinii 
aceia! 

Porunca aceasta era dată unuia din adjutanţii escortei 
sale. Era acelaşi pe care-l surprinsesem la râul din Baadri şi 
căruia îi ajutasem apoi să-şi recapete libertatea. El dădu 
pinteni calului, dar după scurt timp se înapoie. 

— Stăpâne, n-au tras ai noştri, ci iezizii, raportă el. M-au 
lăsat să mă apropii şi mi-au spus-o. 

— Unde-s tunurile noastre? 

— Se găsesc în mâinile lor: cu ele au şi tras; le-au luat 
astă-noapte iuzbaşiului. 

Colonelul scoase o înjurătură urâtă. 

— 'Ticălosul ăsta mi-o va plăti. Unde este el? 

— Prizonier împreună cu toţi oamenii săi. 

— Prizonier? Cu toţi? Aşadar fără să se fi împotrivit! 

De furie îşi înfipse pintenii atât de adânc în coapsele 
calului, încât bietul animal se ridică în două picioare, ca o 
lumânare. Apoi urmă: 

— Unde sunt iezizii, diavolii, aceşti ghiauri printre ghiauri? 
Am venit aici să-i prind, să-i biciuiesc, să-i ucid, dar niciunul 
nu iese, la iveală. Au dispărut? Îi vom găsi noi! Înainte de 
asta însă aduceţi-mi înapoi tunurile! Soldaţii din Diarbekir 
au venit. Înainte cu ei, apoi câinii din Kjerkjuk în urmă! 

Kol agassiul făcu stânga împrejur şi imediat infanteriştii 
din Diarbekir se puseră în mişcare. Colonelul cu statul său 
major se dădu la o parte şi ei mărşăluiră pe dinaintea lui. 
Mai departe nu putui vedea, căci valea făcea un ocol, dar 


numai după un minut o lovitură de tun sparse văzduhul, 
apoi o a doua, a treia şia patra, după care urmă aceeaşi 
scenă ca înainte; cei nevătămaţi şi răniţi uşor veniră fuga 
înapoi, lăsându-i în părăsire pe morţi şi grav răniţi. 
Colonelul pătrunsese cu calul în mijlocul lor şi începu să-i 
lovească cu latul săbiei. 

— Pe loc, laşilor, pe loc, altminteri vă trimit cu mâna mea 
în Gheena! Agassi, cavaleriştii în vale. 

Adjutantul porni repede. Fugarii se adunară la un loc şi 
mulţi başbuzuci veniră să raporteze că găsiseră pustii toate 
casele. 

— Distrugeţi cuiburile, daţi foc la tot şi căutaţi-mi arme! 
Trebuie să ştiu unde s-au ascuns aceşti necredincioşi. 

Acum venise momentul să ies la iveală, dacă vroiam să fiu 
de folos cu ceva. 

— Halef, dacă mi se întâmplă vreun rău, scoţi jos salul ăsta 
alb; va fi un semn pentru beiul Ali. 

Apoi mă ridicai şi fui zărit îndată. 

— Ah! zise miralaiul, uite unul! Vino jos, fecior de câine! 

— Halef, încui uşa după mine şi nu laşi pe nimeni înăuntru 
fără încuviințarea mea! Când te-oi striga pe nume, deschizi 
îndată! 

Îl luai cu mine jos şi ieşii în faţa casei, după care auzii cum 
el încuie uşa. Ofițerii făcură îndată cerc în jurul meu. 

— Vierme ce eşti, răspunde la întrebările mele, altminteri 
pun să te taie! se răsti la mine colonelul. 

— Vierme? întrebai liniştit. Poftim de citeşte! 

El mă fulgeră cu privirea, dar luă totuşi firmanul şi când 
zări peceţile, apăsă, pergamentul pe frunte, foarte uşor însă 
şi aproape cu dispreţ, apoi îi citi cuprinsul. 

— Tu eşti un frâne? 

— Un neamţ. 

— Totuna e. Ce cauţi aici? 

— Am venit să studiez obiceiurile iezizilor, răspunsei, 
luând înapoi paşaportul. 


— La ce asta? Ce mă interesează pe mine acest 
budjeruldu? Ai fost la mutessariful din Mosul? 

— Da. 

— Ai căpătat de la el îngăduinţa să vii aici? 

Îi întinsei documentul, pe care el îl citi şi mi-l dădu îndărăt. 

— Este adevărat, dar... 

Îşi întrerupse vorba, căci acum se auzi răpăit de gloanţe 
dinspre povârniş şi în acelaşi timp tropot de cai în goană. 

— Şeitan! Cei asta colo sus? 

Întrebarea îmi era adresată pe jumătate mie, astfel că 
răspunsei: 

— Sunt iezizi. Eşti împresurat şi orice împotrivire este de 
prisos. 

El se înălţă în şa şi răcni la mine: 

— Câine! 

— Lasă cuvântul ăsta, miralaiule! dacă-l mai spui o dată, 
plec. 

— Ba rămâi! 

— Cine mă va opri? Îţi voi da orice lămuriri, dar să ştii că 
nu-s obişnuit să mă supun ordinelor unui miralai. Ţi-am 
arătat sub ce fel de ocrotire stau şi dacă asta nu va ajuta, 
ştiu să mă ocrotesc singur. 

— Ce? zise el, ridicând mâna să mă lovească. 

— Halef! 

Şi rostind cuvântul acesta mă furişai printre cai, până 
ajunsei la uşă, care se deschise imediat. Abia intrasem 
înăuntru, că un glonţ de pistol lovi în lemnul ei. Miralaiul 
trăsese asupra mea. 

— Hai sus, Halef! 

În timp ce urcam scara, auzirăm de afară strigăte 
încâlcite, amestecate cu tropote de cai şi când ajunsei sus 
văzui ariergarda cavaleriştilor dispărând pe după. cotitura 
văii. Era o adevărată nebunie să-i împingi în bătaia 
tunurilor, care ar fi putut fi reduse la tăcere numai printr- 
un atac al infanteriei dinspre laturile muntelui. Miralaiul nu- 
şi dădea seama de situaţie şi norocul lui era că beiul vroia 


să cruţe vieţile oamenilor, căci la mormânt şi pe potecile 
până la jumătatea muntelui, turcii stăteau atât de 
îngrămădiţi, încât orice glonţ al iezizilor ar fi nimerit în plin. 

Din nou bubuiră tunurile. Obuzele şi grenadele făcură 
prăpăd printre călăreţi, căci partea de jos a văii se acoperi 
cu oameni şi cai care fugeau în cea mai mare zăpăceală. 

Colonelul spumega de furie, dar era şi ţeapăn de groază. 
Probabil însă că acum îşi dădu seama că altfel trebuia să 
procedeze. El zări capul meu şi-mi făcu semn. Mă ridicai şi 
numai ce-l auzii: 

— Vino jos! 

— Pentru ce? 

— Am să te întreb ceva. 

— Nu în tine am tras. 

— Bine, atunci întreabă! Îţi voi răspunde de aici de sus şi 
mă vei auzi tot atât de bine ca şi când aş fi lângă tine. Dar îl 
vezi pe omul acesta? adăugai, făcând un semn lui Halef, 
care mă pricepu imediat. E servitorul meu; are puşca în 
mână şi ţinteşte asupra ta. Îndată ce s-ar ridica o armă 
împotriva mea, te împuşcă, miralaiule şi atunci voi spune şi 
eu cum ai spus tu: nu în tine s-a tras. 

Halef se lăsă în genunchi pe marginea terasei şi îndreptă 
puşca spre capul colonelului. Acesta făcu feţe-feţe, de 
mânie sau poate de frică. 

— Arma la o parte! strigă el. 

-— Banu! 

— Omule, am aici aproape două mii de soldaţi şi te pot face 
una cu pământul. 

— Şi eu cu ăsta unul te pot trimite la strămoşii tăi cu un 
singur semn. 

— Oamenii mei mă vor răzbuna îngrozitor. 

— Mulţi din ei s-ar prăpădi înainte de a izbuti să pătrundă 
în această casă. Şi-apoi valea e împresurată de patru mii de 
războinici, pentru care ar fi o nimica toată să vă nimicească 
într-o jumătate de oră. 

— Câţi ai spus că sunt? 


— Patru mii. Priveşte pe culmi! Nu vezi cum stau cap lângă 
cap? Uite un om care coboară, fluturând turbanul alb. 
Desigur că este un sol al beiului din Baadri, care vrea să 
trateze cu tine. Dă-i o escortă sigură şi primeşte-l cum se 
obişnuieşte în asemenea împrejurări. Asta va fi spre folosul 
tău. 

— N-am nevoie de învăţăturile tale. Să poftească numai 
rebelii! Unde sunt toţi iezizii? 

— Dacă vrei să ştii, ascultă! Beiul Ali a aflat că aveai de 
gând să-i ataci pe pelerini. El a trimis iscoade şi a urmărit 
mişcările trupelor din Mosul, Diarbekir şi Kjerekjuk. 
Femeile cu copiii lor au fost adăpostite. N-a pus nimic în 
calea înaintării tale, dar a părăsit valea şi a încercuit-o. Are 
mult mai mulţi oameni ca tine şi stă mai bine şi din punct de 
vedere strategic. E în stăpânirea artileriei tale cu toată 
muniţia ei, astfel că eşti pierdut dacă nu tratezi prieteneşte 
cu tribul său. 

— Îţi mulţumesc, frâncule! Voi trata cu el, apoi şi cu tine. 
Tu ai confirmarea sultanului şi firmanul mutessarifului şi 
totuşi faci cauză comună cu duşmanii lor. Eşti un trădător 
şi-ţi vei primi pedeapsa. 

În clipa aceasta adjutantul îşi apropie calul de colonel şi-i 
zise câteva cuvinte. Colonelul arătă spre mine şi întrebă: 

— Ăsta zici c-a fost? 

— Da. Nu face parte dintre duşmani, ci e întâmplător 
oaspetele lor şi el mi-a salvat viaţa. 

— Atunci vom mai sta de vorbă în privinţa asta. Acum să 
mergem însă în clădirea aceea! 

Îşi îndreptară caii spre Templul Soarelui, descălecară în 
faţa lui şi intrară înăuntru. 

Într-acestea parlamentarul, sărind din stâncă în stâncă, 
coborâse în vale şi trecuse râul. Intră şi el în templu. Nici 
un glonţ nu se trase; domnea linişte adâncă şi nu se auzea 
decât pasul soldaţilor care se răspândeau mai în jos din 
partea de sus a văii, unde erau prea descoperiţi. 


Se scurse astfel vreo jumătate de oră, după care solul ieşi 
iar afară, dar nu singur, ci... condus. Fusese legat. 
Miralaiul, care se ivi şi el la intrarea casei, văzu rugul şi 
arătă spre el. Fură chemaţi zece arnăuţi, care-l luară în 
primire pe bietul iezid şi-l târâră spre grămada de lemne. În 
timp ce câţiva îl ţineau, ceilalţi luară armele în mâini, ca să-l 
împuşte. 

— Opreşte! strigai spre colonel. Ce vrei să faci! E un 
parlamentar, aşadar o persoană inviolabilă. 

— Este un rebel ca şi tine. Mai întâi el, apoi tu; căci acum 
ştim cine i-a atacat pe artileriştii noştri. 

Făcu un semn, împuşcăturile trosniră şi omul râmase 
întins la pământ. 

Atunci însă se petrecu ceva la care nu mă aşteptam: 
printre soldaţi îşi făcu loc un om... Pir Kamek. Ajunse la rug 
şi îngenunche în faţa mortului. 

— Ah, al doilea! exclamă colonelul şi veni mai aproape. 
Ridică-te şi răspunde la întrebări! 

Mai mult nu putui auzi, căci depărtarea se făcuse prea 
mare. Văzui numai gesturile solemne ale lui Pir Kamek şi 
cele mânioase ale miralaiului. Băgai de seamă apoi că 
sfântul îşi vâri mâinile în grămada de lemne şi peste câteva 
clipe o flacără ţâşni din aceasta. O bănuială mă străfulgera. 
Dumnezeule mare, vroia să se răzbune în felul acesta pe 
ucigaşul fiilor săi şi al soţiei sale? 

Bătrânul fu înhăţat şi smuls de lângă rug, dar era prea 
târziu ca să se stingă focul, care se alimenta din catranul 
aflător acolo. Nu trecu nici un minut şi-o vâlvătaie uriaşă se 
ridică spre cer. 

Pirul era împresurat şi ţinut strâns. Miralaiul părea că 
vrea să plece de acolo, dar se răzgândi, se întoarse şi se 
apropie de preot. Vorbiră împreună, colonelul iritat, Pir 
Kamek însă liniştit şi ţinând ochii închişi. Deodată, însă, îi 
zvârli cât colo pe cei doi care-l ţineau, şi-l înhaţă pe colonel. 
Cu o forţă de uriaş îl ridică şi din două sărituri fu în faţa 
rugului; încă un salt... şi amândoi dispărură în vâlvătaia 


grozavă, care-i acoperi cu petalele ei de foc. Se mai putea 
vedea cum se zbăteau îndărătul lor, dar asta nu ţinu mult... 

Aşadar pentru asta ziua de azi era „cea mai însemnată din 
viaţa sa”! Aşadar răzbunarea aceasta fioroasă era „ultimul 
cuvânt” pe care mâna sa avea s-o înscrie în cartea aceea 
care cuprindea istoria dispreţuiţilor şi prigoniţilor! Aşadar 
focul acesta era „elementul” în care trupul său urma să fie 
îngropat şi căruia vroia să-i lase şi veşmântul său! 

Îngrozitor! închisei ochii... Nu mai vroiam să văd nimic, să 
ştiu nimic. Mă dusei jos în odaie şi mă culcai pe pernă, cu 
faţa la perete. Câtva timp domni oarecum tăcere afară, apoi 
însă împuşcăturile reîncepură. Pe mine nu mă privea asta. 
Dacă mă va ameninţa vreo primejdie, cu siguranţă că Halef 
îmi va da de veste. Nu mai vedeam acum decât părul alb, 
barba lungă neagră şi uniforma strălucitoare dispărând în 
vălvătaie... Dumnezeule, cât de prețioasă, cât de scumpă 
este o viaţă omenească şi totuşi... totuşi... 

Astfel trecu câtva timp; împuşcăturile încetaseră şi auzii 
paşi pe scară. Halef intră în odaie. 

— Sidi, vino pe acoperiş! 

— Pentru ce? 

— Un ofiţer te cheamă. 

Mă sculai şi ieşii pe terasă. Dintr-o singură privire îmi 
dădui seama de situaţie. lezizii nu mai ocupau colinele, ci 
coborâseră încetul cu încetul. Îndărătul fiecărui bolovan, al 
fiecărui copac, al fiecărei tufe stătea pitit unul, gata să 
tragă. În partea de jos a văii atinseseră chiar talpa ei, 
apăraţi de tunuri şi se cuibăriseră în tufişul de lângă apă. 
Un lucru mai lipsea: dacă tunurile înaintau o bucată scurtă 
în sus, cu câteva salve puteau fi curăţaţi toţi turcii. 

În faţa casei stătea Nasir Agassi. 

— Effendi, vrei să mai stai de vorbă cu noi? întrebă el. 

— Ce vreţi să-mi spuneţi? 

— Vrem să trimitem un sol la beiul Ali şi pentru că 
miralaiul - căruia Allah să-i dăruiască paradisul! - a ucis pe 


solul iezizilor, niciunul dintre noi nu se poate duce. Vrei tu 
să mergi? 

— Vreau, ce să-i spun? 

— Caimacamul îţi va porunci. El a preluat acum comanda 
şi se află în casa aceea. Vino acolo! 

— Să-mi poruncească? Caimacamul vostru nu are ce să-mi 
poruncească mie. Ceea ce fac, fac de bunăvoie. Caimacamul 
nu are decât să vină să-mi spună ce are de spus. Casa asta îi 
stă deschisă, dar numai lui şi cel mult încă unei persoane. 
Dacă se mai apropie altcineva, pun să-l împuşte. 

— Cine mai este în casă afară de tine? 

— Servitorul meu şi un kavas al mutessarifului, un 
başbuzuc. 

— Cum îl cheamă? 

— Este buluk eminiul Ifra. 

— Ifra? Cu măgarul lui? 

— Da, răspunsei eu, râzând. 

— Atunci tu eşti străinul care i-a scăpat pe ofiţerii arnăuţi 
de bătaia la tălpi şi ai dobândit prietenia mutessarifului? 

— Eu sunt. 

— Atunci aşteaptă puţin, stăpâne. Caimacamul va veni 
îndată. 

Nu trecu mult şi caimacamul ieşi într-adevăr din templu şi 
veni spre casa noastră, însoţit numai de makredş. 

— Halef, deschide-le şi du-i în odaie! Încui la loc uşa şi te 
înapoiezi aici. Dacă se apropie de casă un nechemat, tragi 
asupra lui! 

Zicând acestea coborâi şi-i primii pe cei doi bărbaţi. Erau 
slujbaşi înalţi, dar de asta puţin îmi păsa şi le făcui semn să 
ia loc. Apoi îi întrebai de-a dreptul, fără altă introducere: 

— Servitorul meu v-a dat drumul. V-a spus el şi cum 
trebuie să mă numiţi? 

— Nu. 

— Mi se spune aici Hagi Emir Kara Ben Nemsi. Cine 
sunteţi voi, ştiu. Ce aveţi să-mi spuneţi? 

— Eşti un hagiu? întrebă preşedintele de tribunal. 


— Da. 

— Ai fost aşadar la Mecca? 

— Da. Nu vezi Coranul atârnat la gâtul meu şi sticluţa cu 
apă din Zem-Zem? 

— Noi credeam că eşti un ghiaur. 

— Aţi venit aici ca să-mi spuneţi asta? 

— Nu. Te rugăm să mergi la beiul Ali din însărcinarea 
noastră. 

— Îmi veţi da o escortă sigură? 

— Da. 

— Mie şi servitorilor mei? 

— Da. 

— Şi ce să-i spun beiului? 

— Să-i spui să depună armele şi să se supună 
mutessarifului. 

— Şi apoi? întrebai, curios să aud ce va mai arma. 

— Apoi... pedeapsa pe care i-o va da guvernatorul va fi cât 
mai blândă cu putinţă. 

— Tu eşti makredşul din Mosul şi dumnealui este 
Caimacamul şi comandantul trupelor aflătoare aici. Ele 
acela care urmează să-mi dea însărcinări, nu însă tu. 

— Eu sunt cu el ca reprezentant al mutessarifului, 
răspunse preşedintele, izbindu-se cu pumnii în piept. 

— Ai ceva scris? 

— Nu. 

— Atunci n-ai cuvânt aici. 

— Caimacamul poate depune mărturie pentru mine. 

— Numai un document scris are valoare, altceva nimic. 
Du-te şi adu-ţi-l! Mutessariful din Mosul va îngădui numai 
unui om priceput să-l reprezinte. 

— Vrei să mă insulţi? 

— Nu. Vreau numai să spun că nu eşti ofiţer, că nu pricepi 
nimic din chestiunile militare şi că trebuie să-ţi ţii gura aici. 

— Emire! strigă el, aruncându-mi o privire furioasă. 

— Vrei să-ţi dovedesc adevărul spuselor mele? Sunteţi atât 
de împresuraţi încât niciunul din voi nu poate scăpa; nu 


este nevoie decât de o jumătate de oră ca să fiţi curăţaţi 
până la unul. Şi când lucrurile stau astfel, vrei să spun 
beiului să depună armele? M-ar socoti drept nebun. 
Miralaiul - fie Allah milostiv eu el! - a sortit pierzaniei o mie 
cinci sute de războinici isteţi prin neprevederea sa. 
Caimacamului îi revine sarcina plină de cinste să-l cruţe de 
această soartă. Dacă izbuteşte în asta, înseamnă că a 
procedat ca un bun ofiţer şi ca un erou. Cu vorbe mari însă, 
îndărătul cărora se ascunde teamă şi viclenie, nu va izbuti. 
Eu stau de vorbă numai cu el. În chestiuni militare numai 
un om de meserie are de hotărât. 

— Totuşi trebuie să mă asculţi şi pe mine. 

— Nu văd pentru ce ar fi nevoie. 

— Sunt de discutat chestiuni care privesc legea şi eu sunt 
un makredş. 

— Poţi fi ce pofteşti! Nu-mi poţi arăta nici o împuternicire 
scrisă, aşa că n-am ce sta de vorbă cu tine. 

Simţeam o adevărată scârba pentru acest om, dar nu mi 
ar fi dat în gând totuşi să mă port cu el aşa cum m-am 
purtat, dacă atitudinea lui ar fi fost alta şi dacă n-aş fi avut o 
bănuială că el avea cea mai mare vină pentru situaţia de 
acum. De ce se alăturase magistratul acestei expediţii? 
Desigur numai pentru a-i face pe iezizi să simtă mai bine, în 
cazul unei înfrângeri, superioritatea osmanlâilor pe calea 
legilor musulmane. 

Mă întorsei spre caimacam: 

— Ce să-i spun beiului dacă mă întreabă pentru ce aţi 
atacat Şeic Adi? 

— Spune-i că doream să punem mâna pe cei doi ucigaşi şi 
pentru că iezizii nu plătesc regulat haradşul10. 

— O să se mire mult aflând aceste motive. Ucigaşii trebuie 
să-i căutaţi chiar la voi, lucru pe care el vi-l va dovedi; iar 
haradşul îl puteţi încasa pe altă cale. Ce-i spun despre 
pretenţiile tale de acum? 

— Spune-i să-mi trimită un om cu care să pot trata asupra 
condiţiilor de retragere. 


— Şi dacă mă întreabă care sunt aceste condiţii? 

— În numele mutessarifului cer înapoi tunurile noastre; 
pentru fiecare mort sau rănit al nostru cer o despăgubire; 
cer respectarea plăţii haradşului şi achitarea unei sume, pe 
care o voi fixa, drept contribuţie de război. 

— Allah kerihm, Dumnezeu este milostiv. El ţi-a dat o gură 
care se pricepe foarte bine să ceară. Nu mai este nevoie să 
vorbeşti mai departe; este destul şi restul îl poţi spune 
beiului Ali de-a dreptul. Mă duc chiar acum la el şi 
răspunsul vi-l voi aduce sau eu însumi, sau vi-l voi face 
cunoscut printr-un sol. 

— Hai spune-i numai că cerem să le dea drumul 
artileriştilor noştri şi să plătească o despăgubire pentru 
spaima ce le-a provocat-o. 

— Îi voi comunica şi asta; dar mă tem că va cere şi el de la 
voi o despăgubire pentru surpriza pe care i-aţi făcut-o. 
Acum suntem gata; plec imediat, dar ţin să vă previn că 
dacă faceţi vreo pagubă în Şeic Adi, beiul va fi necruţător 
Cu voi. 

Mă ridicai, ei făcură la fel şi plecară. Îi chemai jos pe Halef 
şi Ifra şi le spusei să înşeueze caii. Când fură gata, 
părăsirăm casa şi încălecarăm. 

— Staţi aici! Vin îndată înapoi. 

Mă hotărâsem să cobor în josul văii, pentru ca să-mi dau 
seama de efectul produs de loviturile de tun. Era groaznic 
şi impresia ar fi fost şi mai mare dacă iezizii n-ar fi ridicat 
răniții, ca să le dea ajutor pe cât le stătea în putinţă. Ce-ar fi 
fost dacă turcii ar fi izbândit în planul lor! Mă întorsei, îi luai 
pe Halef şi Ifra şi călării cu ei spre râu, ca să ajung pe 
drumul spre Baadri; căci acolo sus trebuia să fie beiul. 

Când trecui pe dinaintea templului, caimacamul cu statul 
său major stătea în faţa lui. Îmi făcu semn şi îmi îndreptai 
calul spre el. 

— Spune-i şeicului că mai are de plătit o sumă ca ispăşire 
pentru moartea miralaiului. 


— Mă tem că makredşul din Mosul îşi dă mare osteneală 
să descopere mereu cereri noi şi presupun că beiul va 
pretinde o despăgubire foarte mare pentru parlamentarul 
său omorât. Totuşi, îi voi împărtăşi cuvintele tale. 

— Ai la tine un başbuzuc? 

— După cum vezi. 

— Cine ţi l-a dat? 

— Mutessariful. 

— Mai ai nevoie de el? 

— Da. 

— Avem şi noi nevoie de dânsul. 

— Adu-mi ordin scris de la guvernator şi ţi-l dau. Pornii 
mai departe şi în drumul meu trecui numai pe lângă mutre 
întunecate. Câte unul pe ici, pe colo ducea mâna la pumnal, 
dar Nasir Agassi mă însoţi până fui în siguranţă. 

Luându-şi rămas-bun de la mine mă întrebă: 

— Effendi, ne vom revedea? 

— Allah ştie totul, deci şi asta, noi însă nu. 

— "Tu eşti salvatorul meu: nu te voi uita niciodată şi-ţi 
mulţumesc. Dacă va fi să ne revedem cândva să-mi spui 
dacă te pot sluji. 

— Dumnezeu să te ocrotească! Poate te mai văd vreodată 
ca miralai şi atunci îţi doresc o soartă mai bună ca aceea a 
lui Omar Amed. 

Ne strânserăm mâinile şi ne despărţirăm. 

După câţiva paşi numai întâlnirăm îndărătul unei tufe pe 
cel dintâi iezid, care se aventurase atât de departe pentru 
ca la începerea luptei să aibă o ţintă sigură. Era fiul lui 
Selek, tâlmaciul meu. 

— E mire, eşti bine sănătos? mă întrebă el. 

— Cât se poate de sănătos. Ai la tine cartea lui Pir Kamek? 

— Nu: am ascuns-o într-un loc unde să nu i se poată 
întâmpla nimic. 

— Dar dacă ai fi căzut, s-ar fi pierdut şi ea. 

— Nu, effendi. Am împărtăşit câtorva oameni unde se află 
şi aceştia ţi-ar fi spus. 


— Unde este beiul? 

— Sus pe stâncă, de unde se poate vedea mai bine toată 
valea. Îngăduie să te călăuzesc la el! 

Îşi puse puşca pe umăr şi porni înainte. Ajunserăm pe 
colină şi era interesant să priveşti în jos la ascunzătorile 
îndărătul cărora iezizii stăteau aşezaţi în toate poziţiile, 
gata să înceapă lupta la un semn al şefului lor. De aici 
vedeau şi mai bine că turcii erau pierduţi, dacă nu izbuteau 
să cadă la învoială cu duşmanii lor. 

Călărirăm mai departe spre stânga, până ajunserăm la o 
stâncă ce ieşea puţin în afară peste marginea văii. Aici se 
afla beiul cu statul său major, care se compunea din trei 
iezizi desculți. El îmi ieşi înainte şi zise cu căldură: 

— Mulţumesc Atotmilostivului care te-a păstrat sănătos şi 
nevătămat. Vino încoace! 

Descălecai şi pornii după el pe stâncă. De aici se putea 
vedea totul în chip lămurit, mormântul, casa beiului, 
tunurile şi cei doi pereţi laterali ai văii. 

— Vezi pata albă de pe casa mea? întrebă el. 

— Da. Este şalul. 

— Dacă ar fi dispărut, aş fi făcut un semn şi cinci sute din 
oamenii mei ar fi dat năvală în jos, sub ocrotirea tunurilor 
care i-ar fi reţinut pe duşmani. 

— Îţi mulţumesc, beiule. Nu mi s-a întâmplat nimic altceva 
decât că miralaiul a tras o dată după mine, fără să mă 
nimerească însă. 

— Asta o va plăti el. 

— A şi plătit-o. 

Îi povestii tot ce văzusem şi pomenii şi de cuvintele prin 
care Pir Kamek îşi luase rămas-bun de la mine. El ascultă cu 
luare-aminte şi adânc mişcat; dar când sfârşii, spuse doar 
atât: 

— A fost un erou! 

Apoi căzu într-o reverie adâncă, din care se trezi abia 
după câtva timp. 

— Şi spui că l-au ucis pe solul meu? 


— L-au executat prin împuşcare. 

— Cine a dat ordinul pentru asta? 

— Desigur că miralaiul. 

— Oh! dac-ar mai trăi! scrâşni el. Am presimţit eu că i se 
va întâmpla ceva solului. I-am spus că voi reîncepe lupta, 
dacă până într-o jumătate de oră nu va fi îndărăt. Dar îl voi 
răzbuna. Voi da acum semnalul pentru adevărata luptă. 

— Mai aşteaptă puţin, căci am de vorbit ceva cu tine. 
Caimacamul care comandă acum trupele, m-a trimis 
încoace. 

Îi povestii tot ce vorbisem cu locotenent-colonelul şi cu 
makredşul; când pomenii de acesta din urmă, el încruntă 
sprâncenele, dar nu spuse nimic până la sfârşit. 

— Aşadar şi makredşul e aici! Acum ştiu cui trebuie să-i 
mulţumim pentru toate acestea. El este cel mai aprig 
duşman al iezizilor, pe care-i urăşte de moarte. Este 
vampirul lor şi el a dat şi acelei crime întorsătura care a 
devenit un pretext de a stoarce de la noi o nouă contribuţie, 
prin atacul acesta. Dar delegaţia mea, care a plecat la 
Stambul, se va duce şi la Anadoli Kasi Askeril1, ca să-i 
predea o scrisoare din partea mea, pe care a scris-o Pir 
Kamek. Se cunoşteau amândoi, iar Pir Kamek a fost mult 
timp oaspetele lui. El ştie să deosebească minciuna de 
adevăr şi ne va fi de ajutor. 

— Îţi doresc asta din toată inima. Dar pe cine-l vei trimite 
la caimacam? Nu trebuie să fie un om de rând, căci pe 
acesta l-ar păcăli. 

— Pe cine voi trimite? Pe nimeni! Numai eu însumi voi sta 
de vorbă cu el. Eu sunt şeful oamenilor mei, el e căpetenia 
oamenilor săi, aşa că noi doi trebuie să hotărâm. Dar eu 
sunt învingătorul şi el e învinsul, aşa că să vină el la mine! 

— Aşa este şi drept. 

— Îl voi aştepta aici. Îi voi da o escortă, dar dacă în treizeci 
de minute nu a sosit, dau ordin să se înceapă focul şi nu mă 
opresc atâta timp cât un singur turc mai este în viaţă. 


Se apropie de adjutanţii lui şi vorbi câtva timp cu ei. Doi 
dintr-unşii se îndepărtară. Unul din ei luă un şal alb, îşi 
puse armele jos şi cobori la stânga, pe acolo pe unde 
urcasem eu; celălalt însă porni spre punctul unde se aflau 
tunurile. 

Beiul Ali porunci acum câtorva iezizi să ridice un cort 
pentru noi. În vreme ce oamenii îi îndeplineau porunca, 
băgai de seamă că jos tunurile erau scoase afară din 
ascunzişurile lor şi înaintau de-a lungul râului până la linia 
acelora dintre iezizi care se instalaseră pe fundul văii. Acolo 
erau mai multe stânci, care împreună cu câţiva copaci 
retezaţi la repezeală formau o nouă întăritură. 

Nu trecuseră încă douăzeci de minute de la plecarea 
iezidului, că se şi apropie caimacamul. Era însoţit de trei 
soldaţi turci şi alături de el călărea... makredşul. Asta era o 
mare nesocotinţă din partea acestuia din urmă, lucru de 
care-mi dădui seama, văzând felul întunecat cu care-l 
privea Ali. 

Beiul intră în cortul care fusese ridicat între timp şi se lăsă 
jos pe covorul ce fusese întins acolo. Eu îi întâmpinai pe noii 
sosiți. Cei trei soldaţi rămaseră în faţa cortului, în timp ce 
stăpânii lor intrară. 

— Sallam! salută caimacamul. 

Makredşul nu salută deloc. În calitatea sa de preşedinte al 
unui tribunal împărătesc, se aştepta ca beiul închinătorilor 
Diavolului să-i ureze „bun venit”. Acesta însă nu se sinchisi 
de el, precum nu răspunse nici la salutul caimacamului. 
Arătă numai spre covor şi zise: 

— Caimacam, homar sen - poţi lua loc, caimacame. 
Ofiţerul se aşeză şi magistratul se lăsă şi el jos, alături. 

— Ne-ai rugat să venim la tine, începu locotenent- 
colonelul. De ce n-ai venit tu la noi? 

— 'Te înşeli, răspunse beiul, nu te-am rugat, ci ţi-am trimis 
numai vorbă că voi pune să se tragă asupra osmanlăilor, 
dacă nu vii. Este oare o rugăminte asta? întrebi apoi de ce 
n-am venit eu la tine. Dacă aş veni eu de la Şeic Adi la 


Mosul, m-aş duce la tine şi n-ar cere să te osteneşti tu la 
mine; tu ai venit de la Mosul la Şeic Adi şi vei fi cunoscând 
legile curteniei, care-ţi poruncesc să te osteneşti până la 
mine. Întrebarea ta mă îndeamnă, de altfel, să stabilesc 
poziţia din care vom sta de vorbă unul cu altul. Tu eşti un 
servitor, un slujbaş al sultanului şi mutessarifului, un ofiţer 
care în cel mai bun caz comandă un regiment; eu însă sunt 
un prinţ liber al kurzilor şi comandant suprem al tuturor 
războinicilor mei. Aşa că să nu crezi că rangul tău este mai 
înalt decât al meu... 

— Eu nu-s un servitor al... 

— Taci! Sunt deprins să fiu ascultat şi lăsat să-mi sfârşesc 
vorba; ia aminte la asta. Caimacame! Tu ai pătruns în 
teritoriul meu fără nici un drept, fără să te anunţi dinainte, 
ca un hoţ, ca un bandit înarmat. Pe un bandit îl prind şi-l 
ucid; deoarece tu eşti însă un slujitor al sultanului şi 
mutessarifului, vreau ca înainte de a-mi pune în joc puterea, 
să stau de vorbă în mod paşnic cu tine. Faptul că tu şi ai tăi 
trăiţi încă, se datoreşte blândeţii şi îndurării mele. Acum te 
rog să-mi spui cine are dreptul să se aştepte ca celălalt să 
vină la dânsul, tu sau eu? 

Caimacamul făcu o mutră foarte mirată, căci nu se 
aşteptase la o astfel de explicaţie. Părea că se gândeşte ce 
trebuie să răspundă, când makredşul, cu chipul schimonosit 
de furie, luă cuvântul. 

— Beiule, cum de îndrăzneşti să vorbeşti astfel! Ne faci 
hoţi şi ucigaşi, pe noi care ne aflăm aici ca reprezentanţi ai 
padişahului şi guvernatorului general! Bagă de scamă, căci 
altfel te vei căi! 

Liniştit de tot beiul se întoarse spre ofiţer şi-l întrebă: 

— Caimacame, cine-i nebunul acesta? 

— Păzeşte-ţi limba, beiule! răspunse cel întrebat. Effendi 
acesta este makredşul din Mosul. 

— Cred că glumeşti. Un makredş trebuie să fie în 
stăpânirea minţii sale, Makredşul din Mosul l-a îndemnat pe 
mutessarif să pornească război împotriva mea; dacă n-ar fi 


nebun, n-ar cuteza să vină la mine, căci trebuie să ştie ce-l 
aşteaptă în cazul acesta. 

— Nu glumesc. El e cu adevărat 

— Văd că nici nu visezi, nici nu eşti beat, aşa că trebuie să 
te cred. Dar gândeşte-te că te-am chemat aici numai pe tine 
singur. 

— A venit cu mine ca reprezentant şi trimis al 
mutessarifului. 

— "Tot ce se poate, de vreme ce-o spui; dar mi-o poţi 
dovedi? 

— O spun şi o mărturisesc. 

— Asta nu poate avea valoare aici. Am încredere în tine; 
dar oricare altul care ar veni la mine într-o chestiune ca 
aceasta, trebuie să poată dovedi că are dreptul şi 
împuternicirea să trateze cu mine, altfel riscă să mă port cu 
el aşa cum v-aţi purtat voi cu solul pe care vi l-am trimis eu. 

— Un makredş nu poate ajunge niciodată într-o astfel de 
primejdie. 

— Îţi voi dovedi contrariul. 

Bătu din palme şi imediat intră în cort omul care-i adusese 
pe cei doi. 

— I-ai făgăduit caimacamului o escortă sigură? 

— Da, stăpâne. 

— Şi mai cui? 

— Nimănui. 

— Nici celor trei soldaţi care stau afară? 

— Nici lor, nici makredşului. 

— Cei trei sunt prizonieri şi-i duci de aici; la fel şi pe omul 
acesta, care se dă drept makredşul din Mosul. El este 
vinovat de tot ce s-a întâmplat şi de uciderea 
parlamentarului meu. 

— Protestez! strigă caimacamul. 

— Voi şti să mă apăr şi să mă răzbun! ameninţă 
magistratul, trăgând pumnalul de la brâu. 

În aceeaşi clipă. Însă beiul se ridicase cu iuţeala fulgerului 
şi-l izbi în faţă cu atâta putere, încât nenorocitul se prăbuşi 


pe spate. 

— Câine, cutezi să ridici arma împotriva mea, în cortul 
meu? Afară cu el! 

— Stai, porunci caimacamul. Am venit aici să mijlocim şi nu 
trebuie să ni se întâmple nimic. 

— Şi trimisul meu a venit la voi să mijlocească şi cu toate 
astea l-aţi ucis, l-aţi executat ca pe-un trădător. Afară cu 
omul acesta! 

lezidul îl înhaţă pe makredş şi-l scoase din cort. 

— Atunci plec şi eu, ameninţă caimacamul. 

— Pleacă! Vei ajunge nevătămat la ai tăi; dar înainte de a 
ajunge la ei, mulţi dintr-unşii vor fi ucişi. Emir Kara Ben 
Nemsi, ieşi afară pe stâncă şi ridică dreapta! Asta e 
semnalul pentru începerea canonadei. 

— Rămâi! spuse repede caimacamul către mine. Nu 
trebuie să trageţi! 

— Pentru ce nu? întrebă Ali. 

— Asta ar fi crimă, căci nu ne putem apăra. 

— N-ar fi nici un fel de crimă, ci pedeapsă şi răsplată. Voi 
vroiaţi să ne atacați fără ca noi să avem vreo bănuială 
despre asta; aţi venit cu săbii, puşti şi tunuri, ca să ne 
măcelăriți. Şi acum când tunurile voastre se află în mâinile 
noastre, spuneţi că acela care trage este un ucigaş! 
Caimacame, nu te face de râs! 

— Îi vei da drumul makredşului? 

— El răspunde pentru parlamentarul executat de voi. 

— Îl vei ucide? 

— Probabil. Depinde dacă vom cădea la învoială noi doi. 

— Ce anume ceri de la mine? 

— Sunt gata să ascult mărturisirile tale. 

— Mărturisiri? Noi am venit să punem condiţii. 

— Te-am mai rugat o dată să nu te faci de râs. Spune-mi 
înainte de toate pentru ce anume ne-aţi atacat? 

— Sunt şi ucigaşi printre voi. 

— Ştiu la ce le gândeşti, dar îţi spun că eşti greşit 
informat; nu doi de-ai noştri au ucis pe unul de-al vostru, ci 


trei de-ai voştri au ucis pe doi de-ai noştri. Am purtat de 
grijă să vă pot dovedi lucrul acesta, căci kiajahul localităţii 
unde s-a petrecut fapta va fi peste puţin timp aici împreună 
cu rubedeniile celor ucişi. 

— Poate că acesta este alt caz. 

— Este acelaşi caz, numai că makredşul l-a încurcat. N-o 
să mai facă el dintr-astea. Şi chiar dac-ar fi aşa cum spui n- 
ar fi câtuşi de puţin un motiv să ne atacați cu armele în 
mâini. 

— Mai avem un motiv. 

— Care? 

— N-aţi plătit haradşul. 

— Ba l-am plătit. Dar ce numeşti tu bir? Suntem kurzi 
liberi şi ceea ce plătim, plătim de bunăvoie. Am plătit 
impozitul personal, pe care toţi nemusulmanii trebuie să-l 
plătească pentru scutirea de serviciul militar. Acum mai 
vreţi şi un bir, care nu este altceva decât impozitul acela 
personal, pe care l-am plătit. Şi chiar dac-aţi fi în dreptul 
vostru, chiar dacă i-aş fi rămas dator mutessarifului un 
impozit, e acesta un motiv îndestulător să ne atacați? Şi-a 
găsit să atace tocmai Şeic Adi-ul, unde se găsesc acum mii 
de oameni, care nu aparţin de Mosul şi care nu-i sunt datori 
nimic? Caimacame, noi amândoi ştim foarte bine ceea ce 
vrea guvernatorul de la noi: bani şi pradă. Nu i-a izbutit să 
ne jefuiască, aşa că să nu mai vorbim despre temeiurile 
sale. Tu nu eşti nici om de lege, nici încasator de impozite; 
eşti ofiţer şi de aceea n-am de vorbit cu tine decât despre 
sarcina ta militară. Vorbeşte şi te voi asculta. 

— Cer de la tine birul şi pe ucigaşi, altminteri, din ordinul 
mutessarifului, trebuie să distrug Şeic Adi şi toate satele 
iezizilor şi să ucid pe oricine mi se va împotrivi. 

— Şi să iei eu tine toate bunurile iezizilor, nu? 

— Toate. 

— Aşa glăsuieşte ordinul guvernatorului? 

— Da. 

— Şi vrei să-l îndeplineşti? 


— Cu toate forţele de care dispun. 

— Fă-o! 

Beiul se ridică, în semn că se sfârşise convorbirea. 
Caimacamul făcu o mişcare ca să-l oprească. 

— Ce ai de gând să faci, beiule? 

— Tu vei distruge satele iezizilor şi vei jefui pe locuitorii 
lor, iar eu, căpetenia iezizilor, voi şti să-mi apăr supuşii. Aţi 
năvălit în teritoriul meu şi daţi drept motive pentru aceasta 
nişte minciuni; vreţi să nimiciţi şi să pârjoliţi, să jefuiţi şi să 
ucideţi; l-aţi omorât chiar pe solul meu, ceea ce este 
împotriva dreptului ginţilor. Din asta deduc că nu vă pot 
socoti drept soldaţi ci trebuie să vă tratez ca pe nişte 
bandiți; şi pe bandiți îi împuşti pur şi simplu. Atâta am avut 
să-ţi spun. Suntem gata. Întoarce-te la ai tăi! Acum mai stai 
încă sub ocrotirea mea, dar după aceea treci în rând cu 
ceilalţi. 

Beiul ieşi din cort şi ridică braţul. Artileriştii aşteptau de 
mult semnalul acesta, căci se auzi o detunătură, apoi încă 
una. 

— Ce faci, omule! strigă caimacamul. Rupi armistițiul, în 
timp ce mai sunt la tine? 

— Am încheiat vreun armistițiu? Nu ţi-am spus; că suntem 
gata? Auzi? Grenade şi obuze! Aceleaşi care au fost 
hărăzite pentru noi - dar care acum se întorc împotriva 
voastră. Allah a judecat. El loveşte pe păcătos cu armele cu 
care a păcătuit. Auzi strigătele oamenilor tăi? Du-te la ei şi 
porunceşte le să nimicească satele noastre! 

A treia şi a patra lovitură de tun păreau să fi avut un efect 
nimicitor, lucru ce se putea judeca după urletele sălbatice 
care urcau din vale. 

— Opreşte, beiule! Dă semnalul să se oprească focul, ca să 
putem trata mai departe! 

— Tu cunoşti porunca mutessarifului şi eu îmi cunosc 
datoria mea; suntem gata! 

— Mutessariful nu mi-a dat mie ordinele, ci miralaiului şi 
acum este de datoria mea să nu las ca oamenii să-mi fie 


ucişi fără apărare. Trebuie să încerc a-i salva. 

— Dacă rămâi la gândul acesta sunt gata să reiau 
tratativele. 

— Atunci vino înăuntru! 

Beiul îşi desfăşură turbanul alb şi făcu semn cu el în jos, 
după care intră înapoi în cort 

— Ce pretinzi de la mine? întrebă caimacamul. 

Beiul privi gânditor în pământ, apoi răspunse: 

— Nu împotriva ta sunt eu întărâtat şi de aceea aş vrea să 
te cruţ; dar orice înţelegere definitivă pe care am putea-o 
încheia, ar fi pierzania ta, deoarece condiţiile mele pentru 
voi sunt cât se poate de grele. De aceea voi trata numai cu 
mutessariful însuşi, astfel că tu eşti scăpat de orice 
răspundere. 

— Îţi mulţumesc, beiule. 

Caimacamul nu părea să fie om rău; era bucuros că 
situaţia luase o astfel de întorsătură, aşa că mulţumirea lui 
venea din toată inima. 

— Dar o condiţie tot am să-ţi pun, urmă Ali. 

— Anume? 

— 'Te consideri pe tine şi trupele tale ca prizonieri de 
război şi rămâi cu ei în Şeic Adi, până mă voi fi înţeles cu 
mutessariful. 

— Primesc condiţia aceasta, căci îmi pot lua răspunderea. 
Miralaiul este vinovat de totul; a procedat prea 
neprevăzător. 

— Depui deci armele? 

— Asta ar fi insultător. 

— Puteţi oare păstra armele ca prizonieri de război? 

— Mă declar numai într-atâta prizonier, întrucât rămân la 
Şeic Adi şi nu încerc să fug, până voi şti cum va dispune 
mutessariful de noi. 

— Fuga ar fi pierzania voastră; v-aş nimici pe toţi. 

— Beiule, voi fi cinstit şi voi mărturisi că situaţia noastră 
este grea; dar ştii tu de ce sunt în stare o mie de oameni 
când sunt împinşi de deznădejde? 


— Ştiu, dar cu toate acestea nimeni din voi nu va scapă. 

— Dar vor cădea şi din partea voastră. Şi gândeşte-te că 
mutessarifului îi mai stă la dispoziţie regimentul de 
cavalerie, a cărui cea mai mare parte a rămas în Mosul. Mai 
adaugă la asta ajutorul pe care-l poate primi din Kjerkjuk şi 
Diarbekir, din Sulimanijah şi alte garnizoane; şi mai adăugă 
încă artileria de care poate dispune şi atunci îţi vei da 
seama că deşi eşti acum stăpân pe situaţie, nu vei rămâne 
totuşi mereu aşa. 

— Să renunţ la izbândă şi la roadele ei, pentru că s-ar 
putea să fiu bătut mai târziu? N-are decât să vină 
mutessariful cu regimentele sale - îi voi trimite vorbă că vă 
va costa viaţa dacă mă mai atacă o dată. Şi dacă are la 
dispoziţie alte ajutoare, află că nici eu nu stau mai prejos în 
privinţa asta. Ştii prea bine că nu este nevoie decât de o 
proclamaţie de-a mea, ca să ridic împotriva lui unele triburi 
viteze de kurzi. Dar eu iubesc pacea şi nu războiul. Se află 
acum adunaţi în jurul meu iezizi din întreg Kurdistanul şi 
provinciile învecinate şi mi-ar fi lesne să arunc printre ei 
torţa răscoalei, dar n-o fac, deoarece mutessariful îmi 
îngăduie să apăr drepturile alor mei. Vă mai las 
deocamdată armele, fie şi trupelor tale; dar am făgăduit 
arme unui aliat al meu şi guvernatorul va trebui în orice caz 
să ni le furnizeze. 

— Cine este acest aliat? 

— Nici un iezid nu-şi trădează prietenul. Aşadar armele şi 
le păstrezi, dar muniţiile ni le predai şi în schimb îţi 
făgăduiesc să port de grijă pentru hrana de care ai nevoie. 

— Dacă îţi dau muniţiile este la fel ca şi cum ai avea şi 
armele. 

Beiul zâmbi. 

— Bine, păstrează-ţi şi muniţiile! Atâta îţi spun însă; dacă 
oamenilor tăi li se face foame şi mă vei ruga de hrană, ţi-o 
voi da numai în schimbul puştilor, pistoalelor, săbiilor şi 
cuţitelor. În felul acesta nu sunteţi prizonieri de război, ci 
încheiem numai un armistițiu. 


— Primesc. 

— Precum vezi, sunt foarte îngăduitor. Acum însă ascultă 
condiţiile mele: rămâneţi în Valea Şeic Adi; rămâneţi fără 
nici o legătură cu cei de afară; vă abţineţi de la orice act 
duşmănos împotriva oamenilor mei; respectaţi sanctuarele 
şi locuinţele noastre; în cele dintâi n-aveţi voie să intraţi 
deloc, în celelalte numai cu îngăduinţa mea; armistițiul 
durează până primiţi un ordin din partea mutessarifului şi 
acest ordin vă va fi dat de faţă cu mine; orice încercare de 
fugă, chiar a unuia singur şi orice act potrivnic înţelegerii 
noastre, suspendă imediat starea de armistițiu; vă păstraţi 
poziţia de acum şi eu pe a mea, în schimb îmi iau obligaţia 
ca până la data stabilită să mă abţin de la orice act 
duşmănos. Ne-am înţeles? 

După o scurtă chibzuială şi câteva mici obiecţiuni, 
caimacamul primi condiţiile. Interveni mult pentru makredş 
şi ceru liberarea acestuia, dar Ali rămase neînduplecat. Se 
aduse hârtie şi eu redactai înţelegerea pe care amândoi o 
subscriseră; după care ofiţerul se în toarse în vale, fiindu-i 
îngăduit să-şi ia şi cei trei soldaţi cu el. 

— Vrei să-mi scrii o scrisoare către mutessarif? întrebă Ali. 

— Cu plăcere. Ce vrei să-i comunici? 

— Situaţia în care se găsesc trupele sale. Să-i spui apoi că 
doresc să tratez cu dânsul şi că-l aştept sau aici, sau să ne 
întâlnim la Djeraijah. Să n-aibă însă o escortă mai mare de 
cincizeci de oameni şi să se abţină de la orice act duşmânos. 
Întrevederea va avea loc poimâine, până la prânz. Dacă 
întârzie, îl ucid pe makredşul său şi trag în trupele sale cu 
propriile lor ghiulele. Acelaşi lucru se va întâmpla îndată ce 
bag de seamă că are de gând să continue ostilitățile. Poţi 
scrie asta? 

— Da. 

— Îl voi mai da trimisului nostru şi alte însărcinări 
speciale. Scrie cât mai repede cu putinţă, ca să poată pleca 
îndată! 


Peste câteva clipe şedeam în cort şi cu hârtia pe genunchi, 
scriam cu creionul, după felul oriental, adică de la dreapta 
la stânga, scrisoarea către guvernator, care cu siguranţă că 
atunci când o va citi nu-i va da în gând că era opera... 
favoritului său. Şi numai după o jumătate de ceas, calul 
care-l ducea pe curier gonea pe drumul spre Baadri. 

Sărbătoarea iezizilor fu tulburată de evenimentele 
descrise mai sus, dar regretul pentru aceasta nu fu atât de 
mare ca bucuria că izbutiseră să abată nenorocirea care 
ameninţase adunarea din Şeic Adi. 

— Ce se întâmplă acum cu serbarea? îl întrebai pe Ali. 
Osmanlâii s-ar putea să mai rămână câteva zile aici şi atâta 
timp cred că iezizii nu vor vrea să aştepte. 

— Le voi oferi o serbare cum nici nu s-au aşteptat, 
răspunse el. Cunoşti bine drumul spre Valea Idiz? 

— Da. 

— Tu ai timp. Pleacă într-acolo şi adu-i încoace pe Mir Şeic 
Khan cu toţi şeicii şi kavalii. Vom vedea dacă pot fi găsite 
rămăşiţele lui Pir Kamek, ca să le îngropăm în Valea Idiz. 

Planul acesta nu se putea să nu-i înflăcăreze pe iezizi şi eu 
eram bucuros că voi avea prilejul să văd o înmormântare 
de-a lor. Îl luai deci pe Halef cu mine şi pornii. 

Credeam că ştiu drumul spre Valea Idiz, dar uitasem că nu 
mă dusesem acolo de la Şeic Adi, ci de la Baadri. Cu toate 
astea izbutii să-l descopăr şi când începui să cobor 
povârnişul mi se înfăţişă o privelişte minunată. 

Mii de femei şi copii se aciuaseră acolo jos în poienile 
acelea pitoreşti. Caii păşeau; vitele de asemenea; oi şi capre 
se căţărau pe stânci; dar nu se auzea nici un zgomot, căci 
fiecare vorbea încet, pentru ca ascunzătoarea să nu fie 
trădată. Pe ţărmul apei şedea Mir Şeic Khan cu preoţii săi. 
Ei mă întâmpinară cu mare bucurie căci, deşi aflaseră că 
atacul duşmanului dăduse greş, nu cunoşteau încă alte 
amănunte. 

— Sanctuarul este nevătămat? 

Asta fu cea dintâi întrebare pe care mi-o adresă khanul. 


— Da şi la fel toate celelalte clădiri, îi spusei. 

— Am auzit împuşcăturile; a curs mult sânge? 

— Numai din partea duşmanului. 

— Şi ai noştri? 

— N-am auzit vreunul să fi fost rănit în timpul luptei. Doi 
au murit totuşi, dar nu în bătălie. 

— Cine? 

— Saradşul12 Hefi din Baazani şi... 

— Hefi din Baazani! Un om cucernic, harnic şi viteaz. N-a 
murit în luptă? Dar cum atunci? 

— Beiul l-a trimis ca parlamentar la osmanlâi şi aceştia l- 
au împuşcat. Am fost de faţă, dar nu l-am putut salva. 

Preoţii înclinară capetele, împreunară mâinile şi rămaseră 
tăcuţi. Numai Mir Şeic Khan zise cu glas profund: 

— S-a transformat! El Şems nu-l va mai lumina aici, dar el 
umblă acum sub razele unui soare mai înalt, într-o ţara 
unde-l vom revedea. Acolo nu există nici moarte, nici 
mormânt, nici dureri, nici necazuri; acolo este lumină şi 
fericire veşnică, căci el se află la Dumnezeu. 

Felul acesta de a întâmpina moartea unui prieten era 
mişcător. Nici un cuvânt de ură pentru ucigaşi! 

— Şi cine este celălalt? mă întrebă khanul. 

— 'Te vei speria aflând. 

— Un bărbat nu se sperie niciodată de moarte, căci 
moartea este prietenul omului, sfârşitul păcatului şi 
începutul fericirii supreme. Cine este? 

— Pir Kamek. 

Ei tresăriră totuşi, ca sub imboldul unei dureri puternice. 
Dar nimeni nu spuse un cuvânt. Tot Mir Şeic Khan vorbi 
întâiul şi de data aceasta: 

— Eviija dejis tirmis - sfântul s-a transformat! Chuda 
bujurdi. Aşa a vrut Dumnezeu! Istoriseşte-ne moartea lui! 

Le povestii cât mai amănunţit cu putinţă. Ascultară toţi cu 
răsuflarea oprită, apoi khanul spuse: 

— Fraţilor, să-i slăvim memoria! 


Lăsară capetele în pământ şi văzui că ochii multora se 
umeziră, deci tulburarea lor era sinceră şi venea din 
adâncul inimii. 

Abia după câtva timp îşi reveniră din emoția de care erau 
copleşiţi şi le putui vorbi din nou: 

— Acum mă trimite beiul Ali să vă duc la el. Doreşte să 
găsească rămăşiţele sfântului şi în cazul când se va da peste 
ele să fie îngropate chiar azi. 

— Da, asta este o sarcină însemnată pentru noi. 
Osemintele lui Pir Kamek nu trebuie să rămână împreună 
cu acelea ale miralaiului. 

— Mă tem că nu vom găsi oseminte, ci numai cenuşă. 

— Atunci să ne grăbim! 

— Pornirăm, adică toţi preoţii şi kavalii; fachirii rămaseră 
acolo pentru supravegherea văii. Când ajunserăm la cortul 
beiului, acesta stătea de vorbă cu un om, pe care-l trimisese 
la caimacam ca să întrebe dacă turcii vor îngădui preoţilor 
iezizilor să scotocească prin cenuşa rugului. Ofiţerul dăduse 
încuviințarea, punând doar condiţia ca persoanele 
respective să nu aibă arme asupra lor. 

Ali nu i putea însoţi pe şeici, în schimb căpătai eu 
îngăduinţa să mă alătur lor. Aproape să se uite lucrul 
principal: un vas, în care să se pună cenuşa sfântului. La o 
întrebare în privinţa aceasta beiul spuse: 

— Mir Şeic Khan, tu ştii că vestitul olar Rassat din Baazani 
a făcut tatălui meu o urnă în care să se depună cenuşa lui, 
când va fi sosit vremea să fie scos din mormânt, pentru ca 
să nu se amestece cu rămăşiţele sicriului şi să se spurce. 
Urna aceasta este o lucrare de artă a vestitului olar şi 
merită desigur să primească într-unsa rămăşiţele sfântului. 
Ea se află în casa mea din Baadri şi am trimis oameni s-o 
aducă. Va sosi încă înainte ca voi sa fiţi gata cu treaba la 
TUg. 

Procesiunea se puse în mişcare şi în curând ajunserăm la 
locul unde sfântul şi colonelul îşi găsiseră o moarte atât de 
tragică. Văzurăm o movilă de cenuşă, din care ieşeau la 


iveală cioturi arse de lemn tare. În faţa acesteia zăcea 
cadavrul solului împuşcat. El fu îndepărtat de acolo. 

Cenuşa se răcise. În casele apropiate găsirăm uneltele 
trebuitoare şi începu apoi curățirea învelişului de cenuşă, 
operaţie care se îndeplini cu cea mai mare grijă, centimetru 
cu centimetru, în aşa fel că dură foarte mult timp; la un 
moment dat sosi un iezid cu un catâr, pe spinarea căruia se 
afla urna, care se asemăna cu un abajur de sticlă răsturnat, 
ca acelea puse pe lămpi. 

După ce fu curățată cenuşa până la pământ, ieşiră la iveală 
doi bulgări fără formă, cărora preoţii le dădură toată 
atenţia. Păreau să nu se poată dumiri şi Mir Şeic Khan îmi 
făcu semn să mă apropii. Mă cam grăbisem când 
acceptasem sarcina aceasta, căci era aproape imposibil să 
deosebeşti rămăşiţele „sfântului” de cele ale rugului. Nu 
era uşor lucru să cercetezi mai de aproape aceste obiecte, 
căci trebuia să-ţi astupi atât gura cât şi nasul. Dădusem 
într-adevăr peste trupurile celor doi duşmani. Erau 
jumătate pârjolite, jumătate carbonizate, chircite la o 
treime din mărimea lor dinainte şi înconjurate de o coajă 
tărişoară, care era formată din părţile neinflamabile ale 
catranului şi din cenuşa care se lipise de el. 

— Acestea sunt cadavrele, zisei eu. Catranului trebuie să-i 
mulţumiţi că-l puteţi îngropa pe „sfântul” vostru. 

— Dar care o fi? 

— Căutaţi-l! 

Vroiam să văd cât era de dezvoltat spiritul de pătrundere 
al acestor oameni. Ei îşi dădură cea mai mare osteneală, 
dar nu fură în stare să rezolve problema în aparenţă grea, 
dar în realitate foarte uşoară. 

— Este cu neputinţă să-l recunoaştem pe pir, zise în cele 
din urmă hanul. Suntem nevoiţi sau să renunţăm a da 
cinstea cuvenită cenuşii, sau să punem amândouă trupurile 
în aceeaşi urnă, prietenul şi duşmanul, cucernicul şi 
păgânul. Ori poate ştii tu un sfat mai bun, Emir Kara Ben 
Nemsi? 


— Da, ştiu. 

— Şi anume? 

— Să aşezăm numai osemintele lui Pir Kamek în urnă. 

— Dar ai auzit că nu le putem deosebi de acelea ale 
miralaiului! 

— Cu toate astea nu e greu. Acesta de aici e „sfântul” şi 
celălalt este turcul. 

— De unde ştii? Poţi face dovada? 

— Şi încă cum! Pirul n-avea arme, în schimb miralaiul 
purta sabie, un pumnal şi două pistoale. Vedeţi lipite de 
trupul acesta ţevile îndoite ale pistoalelor şi tăişurile 
cuţitelor? 'Tocurile şi mânerele au ars. Şi aici sub dânsul 
iese afară din cenuşă vârful săbiei. Aşa că acesta este - sau 
a fost - miralaiul. 

lezizii se mirară acum nespus că nu le dăduse şi lor asta în 
gând. Fură cu toţi de părerea mea şi începură să vâre în 
urnă rămăşiţele pământeşti ale pirului. 

În tot timpul acesta caimacamul cu câţiva ofiţeri de-ai săi 
stătuseră pe aproape. Li se lăsă cadavrul aceluia care le 
fusese superior, iar noi ne înapoiarăm pe colina noastră. Ali 
ceru hanului să-i comunice dispoziţiile sale în privinţa 
ceremoniei înmormântării. 

— Trebuie s-o amânăm pe mâine, răspunse acesta. 

— Pentru ce? 

— Pir Kamek a fost cel mai cucernic şi cel mai înţelept 
dintre iezizi; el trebuie înmormântat în mod demn şi pentru 
aceasta este prea târziu astăzi. Voi orândui să i se ridice un 
mormânt în Valea Idiz şi acesta nu poate fi gata mâine. 

— Atunci vei avea nevoie de zidari şi tâmplari. 

— Nu. Vom ridica un mormânt simplu din blocuri de stâncă 
şi fiecare bărbat, fiecare femeie şi fiecare copil vor aduce o 
piatră, fiecare după puterile sale, astfel că toţi pelerinii vor 
fi contribuit la cinstirea memoriei sfântului. 

— Dar am nevoie de oameni pentru paza turcilor, obiectă 
Ali Bei. 


— Vor face cu schimbul, astfel că nu vei duce lipsă. Acum 
să ne sfătuim ce formă să dăm mormântului. 

Deoarece chestiunea aceasta nu mă privea pe mine, mă 
dusei să-l caut pe tălmaciul meu, ca să iau de lael 
manuscrisul răposatului. Îl ascunsese în trunchiul găunos al 
unui copac şi ne aşezarăm amândoi în apropierea acestuia, 
unde îmi puteam vedea în linişte de exerciţiile mele 
lingvistice. 

Astfel trecu ziua şi se făcu seară. Pe înălțimile care 
înconjurau valea din Şeic Adi începură să se aprindă 
focurile de veghe. Noaptea trecu în linişte şi a doua. zi 
dimineaţă Pali se întoarse. Eu dormisem în cortul beiului şi 
mă aflam încă acolo când intră solul. 

— L-ai găsit pe mutessarif? întrebă Ali. 

— Da, târziu seara. 

— Ce spunea? 

— La început era furios şi vroia să mă biciuiască până la 
sânge. Apoi însă chemă mulţi ofiţeri şi îşi întruni divan 
eftendisi-ull 3, cu care se sfătui mult timp. După aceea mii 
se dădu voie să mă înapoiez. 

— N-ai fost de faţă la consfâtuire? 

— Nu. 

— Ce răspuns ai căpătat? 

— O scrisoare către tine. 

— Arat-o! 

Pali scoase la iveală o scrisoare, pecetluită cu marele 
mehir mutessarifin14. Beiul o deschise şi privi documentul. 
În scrisoarea mare se afla încă una, mai mică, deschisă. El 
mi le înmâna pe amândouă. 

— Citeşte tu, emire! Sunt curios să aflu ce a hotărât 
mutessariful. 

Scrisoarea era redactată de scribul guvernatorului şi 
iscălită de acesta din urmă. El făgăduia să vină a doua zi 
dimineaţa cu o escortă de zece oameni la Djeraijah şi punea 
condiţia ca şi Ali să fie însoţit tot numai de atâţia oameni. 
Nădăjduia să se ajungă la o înţelegere paşnică şi ruga să fie 


predat caimacamului alăturatul ordin scris. În acesta se 
spunea ca orice act duşmănos să înceteze deocamdată, 
satul Şeic Adi să fie cruțat şi iezizii să fie trataţi ca prieteni. 
Ordinul acesta trebuia citit cu toată luarea-aminte - se 
spunea la sfârşit. Ali dădu mulţumit din cap. 

— Am câştigat şi i-am dat mutessarifului o lecţie bună. Ai 
văzut, emire? Caimacamul să capete această scrisoare şi 
mâine voi fi la Djeraijah. 

— De ce să-l predăm caimacamului scrisoarea? 

— Pentru că este a lui. 

— E de prisos însă, deoarece el şi-a luat obligaţia să facă 
ceea ce i se ordonă într-unsa. 

— O va face cu atât mai multă credinţă, văzând că aceasta 
este şi voinţa mutessarifului. 

— Trebuie să-ţi spun că ordinul acesta scris îmi trezeşte 
bănuieli. 

— Pentru ce? 

— Pentru că e de prisos. Şi cât de ciudat sună ultimele 
cuvinte, ca ofiţerul să citească ordinul cu toată luarea- 
aminte! 

— Asta trebuie să ne încredinţeze de bunăvoința 
mutessarifului şi pe caimacam să-l îndemne la ascultare 
desăvârşită. 

— Ascultarea desăvârşită este de la sine înţeleasă şi de 
ideea ordinul acesta mi se pare mai mult decât de prisos. 

— Scrisoarea aceasta nu-mi aparţine; guvernatorul a 
încredinţat-o cinstei mele şi deci, caimacamul o va primi. 

Ca şi cum soarta ar fi vrut să-şi dea încuviințarea pentru 
hotărârea beiului, un iezid care intră în cort raportă: 

— Stăpâne, un călăreț urcă din vale. 

leşirăm afară şi recunoscurăm, în cel ce venea, pe însuşi 
caimacamul, care sosea fără nici un însoțitor. 

— Seni selamlar-im - te salut! zise el, descălecând, întâi 
beiului, apoi mie. 

— Choş geldin-sen, effendi - fii bine venit, domnule! 
răspunse Ali. Ce dorinţă te aduce la mine? 


— Dorinţa războinicilor mei, care n-au pâine de mâncare. 

Ali zâmbi. 

— Trebuia să mă aştept la asta. Dar îţi aminteşti că ţi-am 
spus că nu vând pâine decât pe arme? 

— Aşa spuneai; dar vei lua totuşi bani. 

— Când beiul iezizilor spune ceva, ştie să-şi ţină cu vântul. 
Tu ai nevoie de mâncare şi eu am nevoie de arme şi muniții. 
Facem schimb şi aşa ne servim unii pe alţii. 

— Uiţi că am singur nevoie de arme şi muniții. 

— Şi nu uiţi că şi eu am nevoie singur de pâinea pe care 
mi-o ceri. Sunt strânşi la mine multe mii de iezizi şi toţi vor 
să mănânce şi să bea. Şi la ce-ţi trebuie armele? Nu suntem 
oare prieteni? 

— Doar până la sfârşitul armistiţiului. 

— Poate şi mai mult. Emire, te rog să-i citeşti scrisoarea 
guvernatorului! 

— A sosit o scrisoare de la el? întrebă repede caimacamul. 

— Da. Am trimis un sol care s-a întors acum. Citeşte, 
emire! 

Citii scrisoarea şi mi se păru că observ o expresie de 
dezamăgire pe chipul ofițerului. 

— Aşadar va fi pace între noi, zise el. 

— Da, răspunse beiul. Şi până atunci te vei purta 
prieteneşte faţă de noi, după cum îţi ordonă în mod 
deosebit mutessariful. 

— În mod deosebit? 

— A adăugat o scrisoare pentru tine. 

— O scrisoare? Pentru mine? Unde este? 

— Emirul o are. Ţi-o va da. 

Eram gata să-i dau scrisoarea, dar graba cu care dădu s-o 
ia mă făcu să şovăi. 

— Dă-mi voie să ţi-o citesc! îi zisei. 

O citii, dar fără observaţia de la urmă, care-mi stârnise 
bănuiala. 

— Asta-i totul? întrebă caimacamul. Altceva nu mai este 
scris? 


— Mai sunt două rânduri. Ascultă-le şi pe astea! 

Citii până la urmă şi-mi aţintii privirea asupra lui. O clipă 
numai ochii săi se deschiseră mai mult decât de obicei, dar 
asta îmi fu de ajuns ca să-mi dau seama că fraza cu pricina 
avea o însemnătate necunoscută nouă 

— Scrisoarea aceasta este a mea. Arată-mi-o! zise ofiţerul 
şi dădu să mi-o smulgă aproape. 

— De ce atâta grabă, caimacame? îl întrebai, privindu-l 
ţintă. Au aceste cuvinte o însemnătate atât de mare încât îţi 
pierzi toată stăpânirea de sine? 

— Ele n-au nici o însemnătate, dar scrisoarea este totuşi a 
mea. 

— Mutessariful a trimis-o beiului şi acesta are de hotărât 
dacă să ţi-o dea sau să-ţi comunice numai cuprinsul ei. 

— Dar el ţi-a şi spus să-mi dai scrisoarea. 

— Deoarece hârtia aceasta pare să fie atât de însemnată 
pentru tine, deşi ai şi luat cunoştinţă de cuprinsul ei, îmi vei 
îngădui s-o cercetez mai întâi cu luare-aminte. 

Bănuiala mea se întărise şi mai mult. Ţinui hârtia vertical 
între ochi şi soare, dar nu putui observa nimic deosebit. O 
pipăii şi o mirosii, fără nici un rezultat însă. O ţinui apoi 
orizontal, în aşa fel încât să pot prinde cu ochiul razele de 
soare care cădeau pe ea şi în cele din urmă observai câteva 
pete, vizibile numai unei priviri ascuţite, care deşi se 
pierdeau în culcarea hârtiei, păreau totuşi să ascundă 
forme de litere. 

— Nu vei căpăta scrisoarea! zisei caimacamului. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă cuprinde o scrisoare secretă, pe care voi căuta 
s-o descifrez. 

EI făcu feţe-feţe. 

— Te înşeli, effendi. 

— Ba nu mă înşel deloc. 

Şi ca să-l încerc, adăugai: 

— Scrierea asta secretă poate fi citită dacă hârtia este 
ţinută în apă. 


— N-ai decât s-o ţii! răspunse el, cu satisfacţie vădită. 

— Te-ai trădat prin liniştea cu care ai rostit aceste cuvinte. 
Nu voi ţine hârtia în apă, ci deasupra focului, caimacame. 

Cu asta nimerisem: pe chipul său se întipări o expresie de 
spaimă. 

— În felul acesta vei arde scrisoarea şi o vei distruge, zise 
el. 

— N-avea teama! un effendi din ţările apusului se pricepe 
să umble cu astfel de lucruri. 

Beiul era uimit peste măsură. 

— Crezi într-adevăr că această scrisoare cuprinde o 
scriere secretă? mă întrebă el. 

— Pune să se aprindă un foc şi ţi-o voi dovedi. 

Pali mai era acolo. La un semn al lui Ali el aduse nişte 
vreascuri şi le dădu foc. Mă ghemuii la pământ şi ţinui 
hârtia uşurel deasupra flăcărilor. Atunci caimacamul făcu o 
săritură spre mine şi încercă să mi-o smulgă. Mă 
aşteptasem la asta, mă dădui tot atât de repede în lături şi 
el se rostogoli la pământ. Ali îi puse îndată genunchiul în 
piept. 

— Stai, caimacame! îi strigă el. Eşti prefăcut şi 
necredincios. Ai venit acum la mine fără să-mi ceri dinainte 
ocrotirea, astfel că eşti prizonierul meu. 

Ofiţerul se împotrivi cât îi stătu în putere, dar noi eram 
trei şi apoi mai veniră şi alţi iezizi care se aflau prin 
apropiere. El fu dezarmat, legat şi dus în cort. 

Acum puteam să-mi văd înainte de experienţă. Flacăra a 
încălzit hârtia până aproape de ardere şi acum ieşiră la 
iveală cuvinte pe marginea rândurilor. 

— Vezi c-am avut dreptate, Ali! 

— Emire, eşti un vrăjitor! 

— Nu-s vrăjitor dar mă pricep în lucruri dintr-astea. Există 
unele materii cu ajutorul cărora se poate face o cerneală 
care dispare după ce s-a scris cu ea şi este făcută iarăşi 
vizibilă, prin alte mijloace. Ştiinţa care se ocupă cu aceste 
mijloace se numeşte chimie. 


Cunoaştem multe soiuri de scrieri secrete, care sunt foarte 
greu de descoperit; ale voastre însă sunt atât de simple, 
încât nu e nevoie de mare deşteptăciune ca să le dai de 
rost. la ghici cu ce au fost scrise aceste cuvinte! 

— Spune! 

— Cu urină. 

— Cu neputinţă! 

— Dacă scrii cu urina unui animal sau a unui om, scrierea 
dispare îndată ce s-a uscat. Dacă ţii apoi hârtia deasupra 
focului, literele, devin negre şi le poţi citi. 

— Cum glăsuiesc aceste cuvinte? 

— Sosesc poimâine ca să înving”. 

— Este adevărat? Nu te înşeli oare? 

— Nu mă înşel deloc. Aşa e cum îţi spun. 

— Bine, atunci dă-mi scrisoarea. 

Se plimbă câtva timp foarte iritat de colo-colo, apoi se opri 
în faţa mea şi zise: 

— Este sau nu este trădare asta, emire? 

— Este viclenie. 

— Să-l ucid pe mutessariful acesta? Stă în puterea mea s-o 
fac. 

— Vei avea atunci de-a face cu padişahul. 

— Effendi, ruşii au o vorbă care glăsuieşte aşa: „cerul este 
înalt şi ţarul este departe”. Aşa stau lucrurile şi cu 
padişahul. Voi învinge. 

— Dar vei vărsa mult sânge. Nu spuneai de curând că eşti 
iubitor de pace? 

— Iubesc pacea, dar să-mi şi fie lăsată! Turcii aceştia au 
venit să ne răpească libertatea, bunurile şi viaţa; cu toate 
astea eu i-am cruțat. Acum urzesc o nouă trădare împotriva 
noastră. Şi eu să nu mă apăr? 

— Să te aperi, însă nu cu spada. 

— Dar cu ce? 

— Cu această scrisoare. Înfăţişează-te cu ea mutessarifului 
şi el va fi învins şi bătut. 


— Îmi va întinde o cursă şi mă va lua prizonier când mă voi 
duce mâine la Djeraijah. 

— Cine te împiedică să faci şi cu el asta? Îl ai mai bine în 
mănă decât te are el pe tine, căci dânsul n-are nici o 
bănuială că-i cunoşti gândurile. 

Ali rămase câtva timp pe gânduri, apoi răspunse: 

— Mă voi sfătui cu Mir Şeic Khan. Vrei să mergi cu mine în 
Valea Idiz? 

— Merg, de ce nu. 

— Înainte de asta vreau să-i fac nevătămători pe oamenii 
aceia de jos. Nu intra cu mine şi aşteaptă-mă aici! 

De ce să nu intru cu el în cort? Îşi ţinea mâna pe pumnal şi 
în privirea sa se citea hotărâre. Vroia să mă împiedice să-l 
opresc de la ceea ce plănuise. 

Rămăsei singur vreo jumătate de ceas şi în vremea aceasta 
auzii dinăuntru o convorbire foarte agitată. În cele din 
urmă el ieşi afară, ţinând în mână o hârtie, pe care mi-o 
dădu. 

— Citeşte! Vreau să aud dacă e fără prefăcătorie. 

Era un ordin scurt către ofiţerul comandant, de a preda 
toate armele şi muniţiile acelor iezizi al căror conducător va 
prezenta hârtia aceasta. 

— Este în regulă. Dar cum ai căpătat asta? 

— Dacă nu mi-ar fi dat-o, l-aş fi împuşcat atât pe el cât şi 
pe makredş şi aş fi dat ordin să se înceapă canonada, într- 
un ceas am fi fost gata cu ei. 

— Acum rămâne prizonier? 

— Da, va fi păzit împreună cu makredşul. 

— Şi dacă oamenii săi nu se supun? 

— Atunci îmi voi pune în aplicare ameninţarea. Rămâi aici 
până mă întorc şi vei vedea dacă turcii mă respectă sau nu. 

Mai dădu unele porunci, apoi cobori spre locul unde era 
bateria de tunuri. Numai după zece minute toţi iezizii erau 
gata de luptă. Puşcaşii stăteau cu armele la ochi în 
ascunzătorile lor, iar artileriştii erau gata de luptă la tunuri. 
Întăritura, îndărătul căreia se aflau, se deschise, ca să lase 


loc de trecere la vreo 200 de iezizi şi 30 de catâri. Convoiul 
se opri la oarecare depărtare, pe când conducătorul lui 
înainta până la locul unde se găseau ofiţerii turci. 

De acolo unde stăteam puteam vedea foarte bine toate 
acestea. Tratativele ţinură cam mult. Apoi însă soldaţii se 
aliniară şi unul câte unul se duseră să-şi depună armele în 
apropierea catârilor. 

După vreun ceas se întoarse şi Ali. După el veneau Catârii 
încărcaţi cu arme, care urmau să ducă preţioasa pradă 
până în Valea Idiz. Caimacamul fu dus şi el la loc sigur, 
adică acolo unde se şi afla makredşul şi cei doi ofiţeri de 
artilerie care fuseseră prinşi de la bun început. 

Acum pornirăm şi noi la drum. Halef ne însoțea. 
Başbuzucul meu intrase ca-n pământ; probabil că din 
plictiseală îşi dusese măgarul la plimbare. În drum spre 
Valea Idiz întâlnirăm un şir lung de iezizi care se întorceau. 
Ei îşi dăduseră contribuţia la construirea mormântului şi 
acum urmau să se schimbe cu un număr egal de camarazi 
de-ai lor. Ne vestiră că lucrul mergea repede. 

Când ajunserăm la intrarea văii ni se înfăţişă o privelişte 
plină de însufleţire. În mijloc se adunaseră multe femei care 
măcinau făină pe nişte pietre mari, netede; altele încălzeau 
nişte gropi, pentru a coace pâinea în ele; iar altele făceau 
torţe sau curăţau lămpile şi felinarele, pe care le luaseră 
din Şeic Adi, cu prilejul sărbătorii. Dar cea mai mare 
însufleţire domnea în partea de sus a văii, unde se înălța 
mormântul lui Pir Kamek. Acesta avea forma unei piramide 
uriaşe, ale cărei laturi din spate se sprijineau pe peretele 
stâncii. Fundamentul era format din blocuri mari al căror 
transport şi aşezare ceruse sforţări uriaşe. La mijloc se 
lăsase un spaţiu gol, care avea forma unui soare cu 
douăsprezece raze şi unde urma să fie aşezată urna. 

Câteva sute de bărbaţi lucrau acolo, pe lângă alte sute de 
femei şi copii, care făceau treburile mai uşoare. 

Preoţii se îndeletniceau care cu supravegherea lucrului, 
care punând ei înşişi mâna. Mir Şeic Khan stătea în 


apropierea piramidei. Ne duserăm la el. Ali îi povesti 
întâmplările zilei, arătându-i în acelaşi timp cele două 
scrisori ale mutessarifului. Khanul căzu pe gânduri, apoi 
întrebă: 

— Ce ai de gând să faci, beiule? 

— Tu eşti mai bătrân şi mai înţelept; vin la tine să cer sfat. 

— Spui că sunt mai bătrân. Bătrâneţii îi place liniştea şi 
pacea. Spui că sunt mai înţelept. Cea mai mare înţelepciune 
este gândul către Atotputernic şi Atotmilostiv. El face 
puternic pe cel slab; ocroteşte pe cel împilat; el nu vrea ca 
omul să verse sângele fratelui său. 

— Sunt turcii aceştia fraţii noştri? Ei, care se năpustesc ca 
animalele sălbatice asupra noastră? 

— Ei sunt fraţii noştri, deşi nu se poartă cu noi ca fraţii. 
Ucizi tu oare pe un frate care-ţi vrea răul? 

— Nu. 

— Vorbeşti cu el prietenos sau aspru, dar nu-i ceri viaţa. 
Tot aşa să vorbeşti şi cu mutessariful. 

— Şi dacă nu ţine seamă de vorbele mele? 

— Atotmilostivul a dat omului minte cu care să gândească 
şi inimă cu care să simtă. Cine nu chibzuieşte la vorbele 
altuia şi cine nu vrea să ştie de simţămintele fratelui său, 
acesta l-a părăsit şi l-a tăgăduit pe Cel Prea Milostiv şi abia 
atunci mânia şi pedeapsa trebuie să se abată asupra lui. 

— Mir Şeic Khan, voi face după cum spui. 

— Atunci repet întrebarea: ce ai de gând să faci? 

— Voi pleca cu zece oameni la Djeraijah, dar voi pune să 
mă urmeze destui războinici, ca să-l iau prizonier pe 
mutessarif. Înainte de asta însă, adică chiar azi, voi trimite 
iscoade la Mosul, Kufjundik, Telkeif, Baaveiza, Rassul Ain şi 
Khorsabad, care mă vor încunoştinţa la timp despre 
planurile sale. Voi vorbi prieteneşte cu el şi dacă nu va 
înţelege, voi fi aspru. Dacă nici atunci nu va ţine seama, îi 
voi arăta scrisoarea secretă şi voi da semnalul să fie înhăţat. 
În timp ce eu voi fi cu el, oamenii mei vor împresura 
Djeraijah şi astfel nu-mi, va putea scăpa. 


— Poate că va trimite şi el iscoade pentru a vedea cum te 
pregăteşti pentru întâlnirea cu dânsul. 

— Nu va afla nimic, pentru că oamenii mei vor pleca de 
aici încă în cursul nopţii şi anume nu pe şoseaua care duce 
la Baadri, ci o vor lua la dreapta, până aproape spre Boza. 
Dimineaţa vor fi la râul care este la apus de Djeraijah. 

— Şi în lipsa ta cine va avea comanda în Şeic Adi? 

— Vrei tu s-o preiei? 

— Da. 

lată cum preda puterea stăpânul iezizilor către regenţii 
săi spirituali: fără vâlvă, invidie, neîncredere sau gânduri 
ascunse. 

Se mai discută, apoi, problema hranei pentru turcii închişi 
în Şeic Adi, apoi a sărbătorii din ziua aceea. În vremea asta, 
eu umblam din grup în grup, ca să mai fac vreo descoperire 
lingvistică; deodată, auzii ceva rostogolindu-se îndărătul 
meu şi un glas gâfâind care striga: 

— În lături, sidi! 

Mă întorsei şi-l văzu pe Halef al meu încordându-şi toată 
puterea ca să împingă înaintea sa un bolovan cât toate 
zilele. 

— Ce cauţi aici? îl întrebai eu, mirat. 

— Îmi dau contribuţia la monument. 

— Dar tu nu eşti iezid! Ţi-o primesc? 

— Cu plăcere chiar. Am întrebat. 

— Atunci aduc şi eu o piatră. 

Nu departe de locul unde ne aflam se găsea un bloc de 
stâncă destul de mărişor. Îmi dezbrăcai haina şi lăsai 
armele jos, apoi începui să împing de el. Şeicii îl primiră cu 
mulţumire şi după ce îmi scrijelii numele cu pumnalul într- 
unsul, fu ridicat cu ajutorul funiilor şi aşezat tocmai 
deasupra soarelui de care am pomenit. 

Ali tocmai sfârşise cu treaba pentru care venise. Vroia să 
plece şi mă întrebă dacă ţineam să mai rămân acolo sau să-l 
însoțesc. 

— Cum voi putea vedea mai bine serbarea? 


— Mergând cu mine, îmi răspunse el. Urna va fi 
transportată astă-seară la lumina făcliilor şi felinarelor, de 
la Şeic Adi în Valea Idiz. 

— Credeam că se şi află aici! 

— Nu. E în pădure lângă apa rece şi va fi dusă mai întâi în 
sanctuar. 

— Cu toate că turcii se găsesc acolo? 

— Ei nu ne pot împiedica. 

— Ai timp până seara. Vrei să-mi faci un serviciu? 

— Atunci plec cu tine. 

— Cu plăcere, dacă este cu putinţă. 

— Ştii că i-am făgăduit arme căpeteniei kurzilor badinan. 
Vei găsi locul unde îşi are el colibele? 

— Foarte uşor. În orice caz nu este nevoie să călărim până 
acolo, deoarece fusese vorba ca el să ocupe trecătoarea şi 
văile lăturalnice. De altminteri, e şi timpul să-i dăm vreo 
veste. 

— Vrei tu să iei în seama ta asta? 

— Da. 

— Şi să-i duci armele? 

— Dacă mi le încredinţezi... 

— Vei căpăta o sută şi muniții trebuitoare. Trei catâri sunt 
deajuns pentru transport. Câţi oameni doreşti ca însoțitori? 

— E de aşteptat vreun atac sau ceva asemănă lor? 

— Nu. 

— Atunci dă-mi zece oameni, îl voi lua şi pe Mohammed 
Emin, pe care-l şi văd venind. 

Aflasem mai înainte că şeicul haddedihnilor plecase la 
vânătoare. În ultimele zile nu mă întâlnisem deloc cu el. 
Ţinea să se arate cât mai puţin, pentru ca să nu se 
vorbească de dânsul şi pe de altă parte nu-şi învinsese cu 
totul prejudecata împotriva Închinătorilor Diavolului. 

De aceea, primi cu plăcere să plece din nou la drum, cu 
mine. 

Nu dură mult şi catârii erau gata încărcaţi, iar micul 
nostru convoi se puse în mişcare. La început, merserăm în 


direcţia spre Şeic Adi, apoi o luasem la stânga, ca să ieşim 
pe drumul care ducea la Kaloni. Presupunerea mea se 
adeveri; găsii un număr de kurzi badinan pe cea dintâi 
colină de dincolo de Şeic Adi şi fui condus de ei la căpetenia 
lor, care de data aceasta mă primi cu mult respect. Fui 
nevoit să rămân acolo, ca să iau masa pe care ne-o pregăti 
soţia sa. Era foarte mulţumit cu armele şi fu cu deosebire 
bucuros de sabia caimacamului, pe care Ali i-o trimisese în 
dar. Mohammed Emin se simţi atât de bine printre kurzii 
badinan, încât se hotări să rămână la ei şi să mă aştepte, 
deşi nu înţelegea limba kurdă. N-am încercat să-i schimb 
hotărârea, căci turcii ar fi putut să afle de existenţa lui în 
Şeic Adi, împiedicându-ne să ne urmăm scopul călătoriei 
noastre în munţi. M-am înapoiat deci fără dânsul. Ziua 
trecuse aproape când ajunsei îndărăt la Adi şi-i raportai 
cum mersese treaba. Băgai de seamă că turcii se 
retrăseseră spre mijlocul văii, lăsând astfel liber sanctuarul. 

— Când începe serbarea? îl întrebai pe bei. 

— Îndată ce se va întuneca. Ia-ţi armele, căci se trage 
mult. 

— Dă-mi una de-a ta; trebuie să-mi cruţ gloanţele, căci n- 
am cum să le înlocuiesc aici. Eram curios să asist la 
ceremonia înmormântării, căci probabil nici un alt 
european nu fusese martor la funeraliile unuia din cei mai 
de seamă adoratori ai diavolului. 

Şedeam pe marginea văii şi priveam în jos până se lăsară 
umbrele nopţii. Deodată se aprinseră iar focurile de veghe 
de jur-împrejur, şi în acelaşi timp, se înălţă încetişor 
deasupra sanctuarului o dublă piramidă de lumini, întocmai 
ca în prima seară pe care o petrecusem în Şeic Adi. Cele 
două uşi ale mormântului fură împânzite cu lămpi. 

— Vino! îmi zise Ali, oare încălecase împreună cu câţiva 
din apropiații lui. 

Başbuzucul meu rămase acolo. Halef, însă, veni cu noi. 
Coborârăm valea şi ajunserăm în faţa sanctuarului, care era 
luminat în întregime. Spaţiul din faţa acestuia era 


împresurat de un şir dublu de iezizi înarmaţi, pentru a opri 
apropierea turcilor. În sanctuar nu era decât Mir Şeic Khan 
cu preoţii; altora decât lui Ali şi mie le era oprită intrarea. 
În curtea interioară stăteau doi catâri lipiţi unul de altul, 
care purtau de-a curmezişul, pe spate, un piedestal pe care 
se afla urna. În jurul acestor animale preoţii făcuseră cerc. 
La ivirea noastră ei intonară un cântec monoton, în care 
reveneau adesea cuvintele „diyan dedim - îmi dăruiesc 
sufletul”. Apoi, catârii fură adăpaţi cu apă din fântâna 
sfântă şi căpătară câţiva pumni de grăunţe, pentru a arăta 
că acela pe care-l purtau urma să plece într-o călătorie 
lungă. Mir Şeic Khan făcu acum câteva semne cu mâna, al 
căror înţeles îmi era străin şi imediat începu un alt cântec, 
încet şi armonios. Fiecare parte din cele patru începea cu 
cuvintele „tu chode de habâni, Keif inim - tu, cel mai iubit 
de Dumnezeu odihneşte-te în pace”. 

Când se sfârşi şi cântecul acesta, khanul făcu un semn. El 
se aşeză în frunte, doi şeici luară catârii de căpestre şi după 
ei veneau, doi câte doi, ceilalţi şeici şi kavalii, cărora ne 
alăturarăm şi noi: eu şi beiul. Cortegiul se puse în mişcare 
şi când ieşi din sanctuar fu întâmpinat de o salvă trasă de 
cei care stăteau de pază. 

De pe înălţimi răspunseră sute de împuşcături şi alte sute 
duseră vestea că porniserăm spre Valea Idiz. 

Când ajunserăm pe drumul care ducea în vale, ni se 
înfăţişă o privelişte măreaţă. lezizii formaseră de la Şeic Adi 
până la Idiz un spalier, ale cărui şiruri stăteau la vreo 
treizeci de paşi unul de altul. Fiecare bărbat purta o făclie 
şi o flintă şi fiecare om din şir se alătură în spatele nostru, 
slobozind arma. În felul acesta se formă un cortegiu, care 
se făcea tot mai lung, cu fiecare împuşcătură. Lumina 
făcliilor dădea o înfăţişare panoramică pădurii întunecate şi 
tunetul salvelor era repetat de adâncurile codrului 
nesfârşit. 

Dar priveliştea deveni cu adevărat impunătoare când 
ajunserăm în vale. Aceasta se putea asemui cu un crater de 


vulcan, pe fundul căruia pâlpâiau flăcări uriaşe, printre 
care rătăceau mii de spiriduşi cu lumini sclipitoare. Un 
strigăt din mii de piepturi ne întâmpină cu urarea de bun 
venit şi numai în câteva clipe toate luminile se rânduiră pe 
amândouă laturile podişului văii. Întinsa vâlcea era 
luminată ca ziua. Cea mai mare lumină o răspândeau însă 
două focuri uriaşe, ale căror flăcări, alimentate de ruguri 
înalte, se căţărau pe peretele golaş al văii, de ambele laturi 
ale piramidei de piatră. 

Coborârăm povârnişul, printre valurile unduitoare ale 
făcliilor şi oprirăm în faţa monumentului. În gaura în formă 
de soare a acestuia stăteau doi preoţi ale căror veşminte 
albe contrastau izbitor cu piatra de culoare închisă. Sus de 
tot se postaseră doi bărbaţi, care ţineau funiile cu care 
urma să fie trasă urna. 

Îndată ce catârii ajunseră în faţa piramidei, împuşcăturile 
încetară şi se făcu tăcere adâncă. Urna fu descărcată şi 
prinsă de funii. O altă funie, legată în partea de jos a urnei, 
împiedica vasul să se spargă de piatră. Mir Şeic Khan făcu 
un semn şi funiile fură trase. Urna începu să plutească în 
aer, din ce în ce mai sus; până atinse „soarele”. Preoţii 
puseră mâna şi o traseră înăuntru. O aşezară la locul 
cuvenit, apoi se agăţară ei înşişi de funie, ca să coboare. 

Khanul făcu semn că vrea să vorbească. Cuvintele sale, 
rostite lămurit şi foarte tare, răsunau pe întreaga vale şi 
deşi pricepeam prea puţin din ele, mă simţii totuşi adânc 
mişcat. Când sfârşi, corul preoţilor intona un cântec de 
bucurie, din care nu pricepui decât refrenul diferitelor 
strofe „ro dehele - soarele răsare”. La ultimul sunet toţi 
ridicară mâinile şi atunci răsună o salvă din toate armele, o 
salvă atât de puternică cum nu mai auzisem alta până 
atunci. 

Cu asta solemnitatea propriu-zisă se sfârşise. Acum, însă, 
începu adevărata însufleţire. N-aş putea asemui cu nimic 
această noapte din Valea Idiz, această noapte a flăcărilor şi 
torţelor înălțate spre cer, această noapte petrecută printre 


închinătorii unei dogme religioase, a cărei trăsătură 
fundamentală constă în credinţa îndrumată pe căi greşite şi 
de aceea, nesatisfăcută; conduşi de o lumină ce apăruse 
odinioară celor trei magi, porniţi poate din aceeaşi ţară în 
care mă aflam eu acum şi ajunşi în pelerinaj la Bethleem, ei 
se spovedeau în faţa ieslelor sfinte: „i-am văzut steaua în 
Răsărit şi am venit să ne închinăm lui”. 

Până târziu după miezul nopţii am stat acolo împreună cu 
preoţii - apoi făcliile se stinseră şi focurile la fel. Numai cele 
două flăcări de la monument mai ardeau când mă înfăşurai 
în burnus şi mă culcai sub un copac. Şi în somn îmi apărură 
schelete care dansau în jurul meu, adică al creştinului, 
rânjind şi încercând să mă prindă; atunci apăru Pir Kamek, 
care le alungă şi rosti cu glas puternic: 

— Oghuldsikler, sizi oranidze sevin-iz - copii, iubiţi-vă unul 
pe altul. 

Capitolul II - Ogarul 

„Prezbiter loan, din mila lui Dumnezeu şi a Demnului 
nostru lisus Hristos, rege al regilor, către Alecios 
Komnenos, guvernator la Constantinopol. Sănătate şi sfârşit 
fericit. 

Maiestatea noastră a aflat că aţi auzit despre 
suveranitatea noastră şi că vi s-a adus la cunoştinţă despre 
măreţia noastră. Ceea ce dorim să ştim este dacă vă aflaţi 
împreună cu noi pe linia credinţei adevărate şi dacă credeţi 
în toate privinţele în Domnul nostru lisus Hristos. 

Dacă doriţi să cunoaşteţi măreţia şi puterea noastră şi ce 
întindere are ţările noastre, atunci aflaţi şi credeţi, fără a vă 
îndoi, că noi suntem prezbiter Ioan, slujitorul lui Dumnezeu, 
că întrecem în bogății tot ce se găseşte sub cer şi în virtute 
şi putere pe toţi regii pământului. Şaptezeci de regi ne sunt 
birnici. Suntem un creştin cucernic şi ocrotim şi ajutăm cu 
pomeni pe orice sărman creştin care se află în cuprinsul 
milosteniei noastre. Am făcut jurământ solemn să vizităm 
mormântul Domnului nostru, aşa cum se cuvine gloriei 
maiestăţii noastre, cu o armată mare şi să purtăm război 


împotriva duşmanilor crucii lui Hristos, să-i umilim şi să-i 
slăvim sfântul său nume. 

Suveranitatea noastră cârmuieşte peste cele trei Indii şi 
posesiunile noastre se întind dincolo de cea din urmă Indie, 
în care odihneşte trupul sfântului apostol Toma; de acolo 
peste ţinuturile sălbatice care se întind spre răsăritul 
soarelui şi merge înapoi, spre apusul soarelui, până la 
Babilon, cel părăsit, ba chiar până la Turnul lui Babel. 

Şaptezeci şi două de provincii ascultă de noi, dintre care 
unele sunt provincii creştine, fiecare având un rege alei. Şi 
toţi regii lor ne sunt birnici. În ţările noastre se găsesc 
elefanţi, dromadere, cămile şi aproape toate soiurile de 
animale care trăiesc sub cer. În ţările noastre curge lapte şi 
miere. Într-o parte a statului nostru nici o otravă nu poate fi 
vătămătoare; într-o alta cresc toate soiurile de piper; o alta 
este acoperită cu crânguri atât de dese încât seamănă cu o 
pădure şi în toate părţile sale mişună şerpii. Acolo este şi un 
lac nisipos, fără apă. La trei zile de drum de acest lac sunt 
munţi din care curg în jos fluvii de pietre. În apropierea 
acestor munţi se află un pustiu printre coline golaşe. 
Dedesubtul acestora curge un râu subpământean, la care 
nu există nici un drum şi acest râu se varsă într-o apă mai 
mare, în care intră locuitori de pe teritoriile noastre şi 
găsesc acolo pietre preţioase în mare număr. Dincolo de 
acest fluviu locuiesc zece triburi de evrei care, deşi susţin 
că au proprii lor regi, sunt totuşi slujitorii şi birnicii noştri. 

În altă provincie de-a noastră, în apropierea zonei calde, 
sunt viermi care în limba noastră se numesc salamandre. 
Viermii aceştia pot trăi numai în foc şi fac în jurul lor o 
găoace, ca viermii de mătase. Această găoace este ţesută cu 
hărnicie de doamnele noastre nobile şi se capătă astfel 
materialul pentru veşmintele noastre. El nu poate fi spălat 
însă decât în foc viu. 

În fruntea armatei noastre sunt purtate treisprezece cruci 
mari din aur şi pietre preţioase; când însă ieşim călare fără 
escortă, este purtată în fruntea noastră numai o singură 


cruce, care nu este împodobită cu figuri, aur şi nestemate, 
pentru ca să ne gândim mereu la Domnul nostru lisus 
Hristos, - şi un vas de argint umplut cu aur, pentru ca toţi 
oamenii să ştie că noi suntem regele regilor. 

În fiecare an facem o vizită la trupul sfântului Daniel, care 
se află în pustiul Babilonului. Palatul nostru este din lemn 
de abanos şi nu poate fi vătămat de foc. La fiecare capăt al 
acoperişului său sunt două mere de aur şi în fiecare măr 
două rubine, pentru ca aurul să strălucească în timpul zilei, 
iar rubinele noaptea. Porţile mai mari simt din sardonyx15 
amestecat cu corn pentru ca nimeni să nu poată intra în 
ogradă; cele mai mici sunt din abanos. Ferestrele însă sunt 
din cristal, iar mesele din aur şi ametist cu picioarele din 
fildeş. Odaia în care dormim este o minunată operă de artă 
din aur, argint şi tot soiul de nestemate. Într-unsa arde 
mereu tămâie. Patul nostru este din safir. Avem cele mai 
frumoase femei. Zilnic dăm de mâncare la treizeci de mii de 
oameni, afară de oaspeţii întâmplători. Şi toţi aceştia 
primesc în fiecare zi sume din tezaurul nostru pentru 
întreţinerea cailor şi pentru alte nevoi. În fiecare lună 
suntem slujiţi de şapte regi (fiecare cum îi vine rândul) 
şaizeci şi cinci de duci şi trei sute şaizeci şi cinci de conți. În 
sala noastră de mâncare iau masa zilnic la dreapta noastră 
doisprezece arhiepiscopi, iar la stânga noastră douăzeci de 
episcopi, afară de asta patriarhul din Sankt Thornas, 
protopopul din Salmes şi arhiprotopopul din Susa, în care 
oraş se află tronul gloriei noastre şi puiuţul nostru 
împărătesc. Ecumeni, în număr egal cu zilele anului, 
îndeplinesc slujba religioasă în faţa noastră, în capelă. 
Patriarhia nostru este un mitropolit şi un rege; intendentul 
nostru este un episcop şi un rege, mareşalul nostru este un 
arhimandrit şi un rege şi bucătarul nostru este un ecumen 
şi un rege; noi însă ne luăm un rang mai mic şi un nume mai 
umil, ca să ne dovedim marea umilinţă”. 

Astfel glăsuieşte în rezumat o scrisoare pe care vestitul, 
dar istoriceşte îndoielnicul rege prezbiter Ioan a scris-o, 


sau ar fi scris-o, împăratului grec. Fie că scrisoarea e 
plăsmuită sau nu, ea cuprinde pe lângă diferite ciudăţenii 
hazlii, care îşi iau temeiul în concepţiile greşite ale 
veacurilor trecute şi unele fapte şi amănunte care au fost 
adeverite de Marco Polo, Sir John Mandeville şi alţi călători 
sau cercetători şi îmi adusei aminte de ea, când mă oprii 
acum pe colina de la răsărit de Şeic Adi, şi-mi îndreptai 
privirea spre răsărit, unde se înălţau munţii din Surgh, 
Zibar, Havr, Tura Ghara, Baz, Djelu, Tkhoma Karitha şi 
Tijari. 

În văile dintre aceşti munţi, locuiesc ultimii din acei 
sectanţi creştini din rândurile cărora făcea parte acest rege 
tânăr. Pe vremea lui ei erau puternici şi aveau multă 
trecere; sediile mitropoliilor lor erau împrăştiate peste 
întreg continentul asiatic de la coastele Mării Caspice până 
la mările chinezeşti şi de la graniţele cele mai de 
miazănoapte ale Sciţiei, până la capătul cel mai de miazăzi 
al peninsulei indiene. Ei au fost sfetnicii lui Mohammed şi ai 
urmaşilor săi. Reminiscenţele creştine ale Coranului sunt în 
cea mai mare parte scoase din cărţile şi învăţăturile lor. Dar 
odată cu căderea califilor s-a prăbuşit şi puterea lor şi încă 
cu o repeziciune tumultuoasă; căci constituţia lor lăuntrică, 
spirituală, era lipsită de neprihănirea divină, care dă 
puterea unei împotriviri de neînvins. Chiar sub domnia lui 
Kassan, care a fost un fiu al lui Arghun şi un nepot al 
vestitului cuceritor din Bagdad, Hulaku Khan, au început 
prigonirile împotriva lor. Apoi însă marele Tamerlan s-a 
năpustit fără milă asupra lor. Cu o furie nesăţioasă eli-a 
urmărit, le-a distrus bisericile şi i-a nimicit cu sabia pe toţi 
aceia care nu izbutiseră să fugă în munţii inaccesibili ai 
Kurdistanului. Strănepoţii acestor fugari mai trăiesc şi 
astăzi în locuri care sunt adevărate fortărețe. Ei - urmaşii 
atât de puternicului popor asirian de odinioară - văd lucind 
din când în când spada turcilor şi pumnalul kurzilor 
deasupra lor şi în vremurile mai noi au avut de îndurat 
cruzimi în faţă cărora ţi se face părul măciucă. O mare 


parte de vină pentru aceasta o poartă acei misionari care 
au dat şcolilor şi caselor lor de rugăciuni înfăţişare de 
fortărețe, trezind prin asta neîncrederea stăpânitorilor de 
acolo. 

În drumul meu spre Amadiya, trecui şi prin locuri care 
fuseseră ocupate de aceşti chaldei, creştini; motiv 
îndestulător să mă gândesc la acea scrisoare, care 
ilustrează cum nu se poate mai bine trecutul lor. Odinioară 
miniştri şi sfetnici de prinți şi califi, ei sunt azi - în măsura 
în care nu s-au întors la sfânta biserică creştino-catolică - 
atât de lipsiţi de orice putere lăuntrică şi exterioară, încât 
bărbaţi ca vestitul Beder Han Bei şi aliatul său Abdel 
Summit Bei au putut făptui în rândurile lor măcelurile cele 
mai înfiorătoare, fără să întâmpine cea mai slabă 
împotrivire. Şi totuşi, teritoriul greu accesibil pe care-l 
locuiesc ar fi trebuit să le dea putinţa unei apărări cât se 
poate de bune. 

Cu cât mai bărbăteşte s-au comportat iezizii în comparaţie 
cu ei! 

După noaptea aceea luminoasă din Valea Idiz, beiul Ali 
plecase călare la Djeraijah, însoţit numai de zece oameni. 
Dar încă înainte de plecare trimisese un număr însemnat de 
războinici în apropiere de Bozan. 

Mutessariful sosise şi el cu o escortă tot numai de zece 
oameni, dar Ali aflase prin iscoadele sale că între Scio Han 
şi Rasul Aiin se adunaseră trupe multe, care trebuiau să 
înainteze chiar în aceeaşi zi spre Şeic Adi. În faţa acestei 
veşti el pusese să fie înlocuit mutessariful şi-l făcuse 
prizonier. Ca să-şi redobândească libertatea, acesta se văzu 
nevoit să renunţe la toate planurile sale viclene şi să 
primească propunerile paşnice ale beiului. 

Urmarea fu că sărbătoarea întreruptă a iezizilor fu 
reluată, cu un fast cum nu mai văzuse niciodată Şeic Adi. 

După sfârşitul acestor serbări vrui să pornesc spre 
Amadiya, dar aflai că Mohammed Emin îşi scrântise piciorul 
în munţii din Kaloni şi astfel fui nevoit să aştept trei 


săptămâni pană să se vindece. Vremea asta nu mi-o pierdui 
în zadar, ci căutai să învăţ cat mai bine limba kurdă. 

În cele din urmă haddedihnul îmi trimise vorbă că este 
gata de plecare astfel că pornii la drum în zori, ca să mă 
întâlnesc cu el la căpetenia kurzilor. Despărțirea mea de 
iezizi fu nespus de călduroasă şi trebui să făgăduiesc că voi 
mai rămâne câteva zile la ei, la înapoiere. Deşi renunţai la 
orice escortă, Ali ţinu totuşi să mă însoţească cel puţin până 
la badinanii, pentru a-şi lua rămas bun şi de la Mohammed 
Emin. 

Ne aflam aşadar acum pe colina răsăriteană din Şeic Adi şi 
treceam în revistă întâmplările săptămânilor din urmă. Ce 
vor aduce zilele următoare? Cu cât înaintezi mai departe 
spre nord-est, cu atât mai sălbatici devin oamenii de la 
munte, care nu cunosc agricultura şi trăiesc numai din jaf şi 
creşterea vitelor. Beiul citi gândul acesta pe fruntea mea, 
căci zise: 

— Emire, porneşti pe drumuri grele şi primejdioase. Până 
unde ai de gând să mergi în munţi? 

— Deocamdată numai până la Amadiya. 

— Va trebui să mergi mai departe. 

— Pentru ce? 

— Fie că vei izbuti sau nu în ceea ce ai de făcut la 
Amadiya, fuga este soarta ce te aşteaptă. Se cunoaşte 
drumul pe care a pornit Mohammed Emin ca să ajungă la 
haddedihni săi şi pe acest drum va întâlni piedici. Cum vrei 
atunci să mergi mai departe? 

— Mă voi călăuzi după împrejurări. Am putea merge spre 
miazăzi şi să ne strecurăm pe Zab Ala, sau călare de-a 
lungul fluviului Okra. Am putea merge şi spre miazănoapte, 
peste munţii din 'Tijari şi Maranan-Dagh şi să străbatem 
apoi Khaburul şi Tigrisul, pentru ca să ajungem prin pustiul 
de nisip în Sindjar. 

— În felul acesta nu te vom revedea niciodată. 

— Dumnezeu călăuzeşte gândurile şi paşii omului; totul se 
face după voia lui. 


Pornirăm mai departe. Halef şi Ifra ne urmau. Calul meu 
avusese tot timpul să se odihnească. Înainte mâncase numai 
curmale şi acum trebuise să se obişnuiască cu alt nutreţ, 
astfel că se cam îngrăşase şi avea un prisos de forţe. Eram 
curios şi îngrijorat, în acelaşi timp, cum va merge treaba cu 
el când va fi să străbatem munţii înzăpeziţi ai Kurdistanului. 

Ajunserăm cu bine la badinani, care ne primiră cu multă 
ospitalitate. Mohammed Emin era gata de drum şi după ce 
mai stăturăm cu toţii la taifas câtva timp, o luarăm din loc. 
Ali ne strânse mâna tuturor - mie la urmă. În ochiul lui 
strălucea o lacrimă. 

— Emire, mă crezi când ţi-oi spune că te iubesc? întrebă 
el, mişcat. 

— 'Te cred; dar şi eu mă despart cu tristeţe de tine, pe care 
sufletul meu te-a îndrăgit. 

— Tu pleci şi eu rămân; dar gândurile mele te vor însoţi, 
dorinţele mele vor zăbovi pe urmele paşilor tăi. Ţi-ai luat 
rămas-bun de la Mir Şeic Khan, dar el mi-a dat pentru tine 
binecuvântarea sa, ca s-o pun pe capul tău în clipa 
despărțirii. Dumnezeu fie cu tine şi să rămână de-a pururi 
cu tine, pe toate cărările; mânia lui să-i nimicească pe 
duşmanii tăi şi harul lui să-i lumineze pe prietenii tăi. Vei 
întâmpina mari primejdii în drumul tău şi Mir Şeic Khan ţi-a 
făgăduit ocrotirea sa. El îţi trimite acest Melek Taus ca să-ţi 
slujească de talisman. Ştiu că nu consideri pasărea aceasta 
ca un idol, ci ca un semn după care vei fi recunoscut drept 
prietenul nostru. Fiecare iezid căruia îi vei arăta acest Taus, 
îşi va jertfi pentru tine bunul său şi viaţa sa. Ia darul acesta 
şi nu-l încredința nimănui altuia, căci el îţi este hărăzit 
numai ţie. Şi acum mergi cu bine şi nu-i uita niciodată pe 
aceia care te iubesc! 

Mă îmbrăţişa, urcă repede pe cal şi plecă fără să-şi mai 
întoarcă privirea. Aveam impresia că o parte din inima mea 
plecase odată cu dânsul. Era un dar preţios acela pe care 
mi-l făcuse prin el Mir Şeic Khan şi o dovadă de încredere 
cu totul neobişnuită. 


Talismanul - confecţionat din cupru - înfăţişa o pasăre cu 
aripile desfăşurate, iar în partea de jos era săpat cuvântul 
Hemdşer, adică prieten sau tovarăş. Avea un şnur de 
mătase, cu care se putea atârna de gât. 

Badinanii ne petrecură o bucată de drum, până în satul 
Kalahoni, la patru ceasuri depărtare de Şeic Adi. Aici ne 
luarăm rămas-bun şi călărirăm în patru mai departe. 

Pe un drum foarte prăpăstios, care dădu mult de furcă 
animalelor noastre, ajunserăm în sătucul Bebozi, aşezat pe 
creştetul unei coline. Aici se înălţase o biserică catolică, 
deoarece locuitorii erau chaldei convertiți. Furăm primiţi cu 
multă prietenie şi ni se dădu mâncare şi băutură. 

Drumul ne duse apoi printr-o pădure de stejari pitici, 
coborând după aceea în valea în care se află Cheloki. În 
satul acesta făcurăm un scurt popas şi-l luai în primire pe 
başbuzucul meu: 

— Buluk emini, ascultă ce-ţi spun! 

— Ascult, emire! 

— Mutessariful din Mosul ţi-a dat poruncă să porţi de grijă 
pentru toate de care voi avea nevoie. Până acum nu mi-ai 
fost de nici un folos; de azi încolo însă îţi vei lua slujba în 
primire. 

— Ce trebuie să fac, effendi? 

— Noaptea asta o vom petrece la Spandareh. O iei înainte 
şi porţi de grijă ca la sosirea mea să fie pregătit totul pentru 
mine. M-ai înţeles? 

— Foarte bine, emire! răspunse el, cu mândrie. Mă voi 
grăbi şi când vei veni tot satul te va întâmpina cu triumf. 

Îşi înfipse călcâiele în coapsele măgarului şi o luă din loc. 

De la Cheloki până la Spandareh nu este departe, totuşi se 
lăsase noaptea când ajunserăm în acest sat mare al 
kurzilor. El îşi datoreşte numele marelui număr de plopi 
care sunt acolo; căci spidar, spindar şi spandar înseamnă în 
limba kurdă numele plopului argintiu. Întrebarăm de 
locuinţa kiajahului, dar în loc de răspuns ne întâmpinară 
priviri duşmănoase. 


Pusesem întrebarea pe turceşte; o repetai acum în limba 
kurdă, întrebând de malkoegund, adică bătrânul satului. Pe 
moment oamenii deveniră mai prietenoşi. Furăm duşi în 
faţa unei case mărişoare, în care intrarăm. Într-una din 
încăperi se durea o convorbire zgomotoasă ce care o putui 
auzi foarte bine. 

— Cine eşti tu, câine, laşule? striga un glas mânios. Eşti un 
başbuzuc, care călăreşte pe un măgar, ceea ce pentru tine 
este o cinste, dar pentru măgar o ruşine; căci poartă un 
individ mai prost decât el. Şi vii aici să mă alungi pe mine? 

— Dar cine eşti tu, ai? răspunse glasul lui Ifra al meu. Eşti 
un arnăut, un tăietor de beregate, un ticălos! Gura ta arată 
ca gura unei broaşte, ochii tăi sunt ochi de broscoi; naşul 
tău seamănă cu un castravete şi glasul tău sună ca ţipătul 
prepeliţei. Eu sunt un buluk emini al sultanului - dar tu ce 
eşti? Un kavas, un simplu kavas, atât şi nimic mai mult! 

— Omule, îţi răsucesc faţa la spate dacă nu taci! Ce te 
priveşte pe tine nasul meu? Tu n-ai nici măcar atâta. Spui 
că stăpânul tău este un effendi foarte mare, un emir, un şeic 
din ţările apusului? Este de ajuns să se uite cineva la tine ca 
să ştie cu cine are de-a face. Şi vii să mă alungi pe mine de 
aici? 

— Şi cine este stăpânul tău? Tot un mare effendi din apus, 
spuneai. Eu însă îţi spun că în tot apusul nu există decât un 
singur mare effendi şi acesta este stăpânul meu. la aminte! 

— Ascultaţi, interveni atunci un al treilea glas, foarte 
liniştit, mi-aţi anunţat doi effendi. Unul are o scrisoare de la 
consulul frâncilor, care a fost iscălită de mutessarif; asta e 
bună. Celălalt însă stă în Gi6lgeda padişahnun; are scrisori 
de la consul, de la sultan, de la mutessarif şi are dreptul la 
diş-parassi; asta este ceva şi mai bun. Acesta din urmă va 
locui aici cu mine; pentru celălalt voi pune să se 
pregătească un culcuş în altă casă. Cel dintâi va căpăta 
totul pe gratis; celălalt însă va plăti. 

— Asta nu se poate! se auzi glasul arnăutului. Ce se 
întâmplă cu unul se va întâmpla şi cu celălalt. 


— Ascultă, eu sunt aici nezanum 16 şi stăpân, ceea ce spun 
eu, asta se întâmplă şi nici un străin nu-mi poate porunci. 
Seiledim - am spus! 

Deschisei uşa şi intrai înăuntru cu Mohammed Emin. 

— Jvari'lkher - bună seara! salutai. Tu eşti primarul din 
Spandareh? 

— Eu sunt, răspunse bătrânul satului. 

— Omul acesta este servitorul meu, zisei, arătând spre 
buluk emini. L-am trimis la tine ca să te rog de ospitalitate. 
Ce-ai hotărât? 

— Tu eşti acela care stai sub ocrotirea sultanului şi ai 
dreptul asupra diş-parassi-ului? 

— Eu sunt. 

— Şi omul acesta este însoţitorul tău? 

— Prietenul şi tovarăşul meu. 

— Aveţi mulţi oameni cu voi? 

— Pe acest buluk emini şi încă un servitor. 

— Ser sere men at - îmi sunteţi bineveniţi! 

Se ridică şi ne întinse mâna. 

— Aşezaţi-vă la focul meu şi socotiţi-vă ca acasă! Veţi 
căpăta o odaie după rangul vostru. La cât preţuieşti dreptul 
tău? 

— Pentru noi doi şi servitorul nostru nu vrem nimic, dar 
acestui başbuzuc îi vei da cinci piaştri. El este 
împuternicitul mutessarifului şi eu n-am dreptul să-l lipsesc 
de ce-i al lui. 

— Stăpâne, eşti îngăduitor şi bun; îţi mulţumesc. Nu, vei 
duce lipsă de nimic din ce-ţi va trebui. Îngăduie însă să mă 
îndepărtez puţin cu acest kavas. 

Era vorba de arnăut. Acesta ascultase cu mutra foarte 
întunecată şi acum îşi dădu drumul: 

— Nu plec de aici! Cer acelaşi drept pentru stăpânul meu. 

— Atunci rămâi! zise nezanumul, simplu. Dacă însă 
stăpânul tău nu va găsi locuinţă, va fi din vina ta. 

— Ce sunt aceştia doi care spun că stau sub ocrotirea 
sultanului? Sunt arabi, care jefuiesc şi fură în pustiu şi aici 


în munţi o fac pe boierii... 

— Hagi Halef! strigai. Isteţul meu servitor intră. 

— Halef, kavasul acesta îndrăzneşte să ne batjocorească; 
dacă mai spune un singur cuvânt care nu-mi place, îl dau pe 
mâna ta. 

Arnăutul, care era înarmat până în dinţi, privi cu dispreţ 
vădit în jos la Halef. 

— De piticul ăsta să mă tem, eu care... 

Mai mult nu putu spune, căci şi zăcea la pământ, iar micul 
meu Halef se lăsase cu genunchii peste el, ţinând în mâna 
dreaptă pumnalul, iar cu stânga strângându-l de gât. 

— Să-i fac de petrecanie, sidi? 

— Deocamdată este de ajuns; spune-i însă că este pierdut 
dacă mai face un singur gest duşmănos. 

Halef îi dădu drumul şi arnăutul se ridică. Ochii săi 
zvârleau fulgere de mânie, dar nu cuteză să mai facă nimic. 

— Haide! zise el primarului. 

— Vrei să te duc la locuinţă? întrebă acesta. 

— Da, deocamdată! Dar când va sosi stăpânul meu, îl voi 
trimite încoace şi se va vedea cine va dormi în casa ta. El va 
face şi judecată între mine şi acest servitor al celor doi 
arabi. 

Plecară, în timpul lipsei nezanumului, ne ţinu tovărăşie 
unul din fiii săi şi în curând ni se aduse la cunoştinţă că 
odaia în care urma să dormim era gata. 

Furăm conduşi într-o încăpere în care Se făcuseră din 
covoare două culcuşuri moi; în mijlocul odăii era pregătită 
cina. Repeziciunea cu care se făcuse întregul aranjament! 
dovedea că primarul era om cu stare. Fiul său rămase cu 
noi, dar nu mancă, ceea ce era un semn de respect. Soţia şi 
o fiică a bătrânului ne serveau. 

La început ni se dădu şerbet, pe care-l gustarăm din nişte 
findşani serjuril 7 foarte frumoase, ceva rar aici, în 
Kurdistan. Apoi căpătarăm valqua pamasi, pâine de grâu 
prăjită în miere, la oare nu se prea potrivea findika18 ce ne 
fu servită odată cu ea. Urmă apoi vizihn19 cu găluşte de 


orez şi ber aş20 care îşi meritau pe drept cuvânt numele. 
Bucăţile de friptură servite la sfârşit îmi părură foarte 
gustoase. Erau bine rumenite şi puteam jura că sunt 
porumbei. Totuşi, gustul lor îmi părea străin. 

— Asta e kewuk21? îl întrebai pe tânăr. 

— Nu. E bartşemik22 răspunse el. 

Hm! Frumoasă surpriză gastronomică! 

Acum intră primarul în odaie. La invitaţia mea el se aşeză 
alături de noi şi luă parte la masă, în tot timpul căreia ardea 
pe o tavă de tablă mastic mirositor. Acum că stăpânul era 
de faţă se aduse un castron cu Quapameh, friptură de 
berbec prăjită în lapte acru, la care se servi orez fiert cu 
ceapă. După ce mâncasem pe săturate, primarul făcu un 
semn şi se aduse un castron acoperit, pe care îl luă în 
primire cu un aer grav. 

— Ghici ce-i asta? îmi spuse mie. 

— Să văd! 

— E o mâncare pe care n-o cunoşti. Se poate gusta doar în 
Kurdistan, unde sunt oameni voinici şi curajoşi. 

— Mă faci curios. 

— Cine mănâncă din ea îşi sporeşte puterile şi nu se mai 
teme de nici un duşman. la miroase! 

Ridică puţin capacul şi mă lăsă să miros. 

— Zici că numai în Kurdistan se poate mânca friptură din 
asta? 

— Da. 

— Te înşeli; căci eu am mâncat de multe ori din carnea 
aceasta. 

— Unde? 

— La uruşi şi celelalte popoare, dar mai cu seamă într-o 
ţară căreia îi spune America. Acolo animalul creşte mult mai 
mare şi este şi mai sălbatic şi mai primejdios decât la voi. 

— Tu eşti acela care te înşeli, nu eu; căci acest animal 
trăieşte numai aici în Kurdistan. 

— Eu n-am fost niciodată până acum în Kurdistan, totuşi 
recunosc animalul acesta chiar după mirosul fripturii; aşa 


că trebuie să fi mâncat dintr-unsa şi în alte ţări. 

— Ce fel de animal este? 

— Urs! Am ghicit? 

— Da, aşa este! spuse el, mirat. 

— Îl cunosc chiar mai bine decât îţi închipui. N-am aruncat 
încă nici o privire în castron şi totuşi pun rămăşag cu tine 
că e labă de urs. 

— Ai ghicit. Ia şi mănâncă! 

Acum veniră la rând poveştile vânătoreşti. Ursul se 
întâlneşte foarte des în Kurdistan, dar nici pe departe nu 
este atât de primejdios ca marele urs cenuşiu din America 
de Nord. Ca garnitură la friptura asta din labă de urs, ni se 
servi un soi de magiun gros din pere şi prune, după care 
urmară raci fierţi şi ca desert, o mâncare ce mi se păru cu 
totul necunoscută şi complicată. Îndrăznii sa întreb ce este 
şi nevasta primarului mă lămuri îndată: 

— Ia dovleci şi fierbe-i până se fac terci; adaugă zahăr şi 
unt, amestecă înăuntru brânză şi usturoi tăiat şi mai 
adaugă dude strivite şi seminţe de floarea soarelui - şi 
capeţi mâncarea asta, care n-are pereche. 

Gustai din acest amestec de dovleac şi seminţe de floarea 
soarelui, brânză şi zahăr, unt, dude şi usturoi şi găsii că nu 
avea gust chiar atât de rău cum m-aş fi putut aştepta, 
ţinând seamă de felurimea ingredientelor. Drept încheiere 
ni se dădură mere uscate şi struguri, la care se bău o 
înghiţitură de rachiu. Apoi veniră pipele. 

În timp ce dădurăm foc tutunului tare şi foarte puţin 
fermentat de Kelekova, se auzi de jos o discuţie aprinsă. 
Primarul ieşi afară să afle pricina şi deoarece lăsă uşa 
deschisă, puturăm prinde fiecare cuvânt... 

— Cine-i acolo? întrebă el. 

— Ce vrea? auzii alt glas, în englezeşte. 

— Întreabă cine-i acolo, răspunse un al treilea, tot în 
englezeşte. 

— Cum se numeşte pe turceşte: „eu'? 

— Ben”. 


— Well! Ben! strigă glasul celălalt în sus spre bătrân. 

— Ben? zise acesta. Cum este numele tău? 

— Ce vrea! întrebă acelaşi glas hodorogit, care mi se păru 
atât de cunoscut încât sării în sus de mirare că dau de omul 
acesta aici. 

— Întreabă cum vă numiţi. 

— Sir David Lindsay! strigă el în sus. 

În clipa următoare fui jos alături de dumnealui pe coridor. 
Da, dânsul era, luminat de focul din vatră... Acelaşi joben 
înalt, cenuşiu, acelaşi cap lung şi subţire, aceeaşi gură 
largă, acelaşi nas „Sierra-Morena”, acelaşi gât uscăţiv şi 
golaş, acelaşi guler larg de cămaşă, aceeaşi fundă în careuri 
cenuşii, pantalonii în careuri cenuşii, jambiere în careuri 
cenuşii şi cizme acoperite cu praf cenuşiu... lar în mâna 
dreaptă ţinea toporişca, care avea nobila menire să 
dezgroape - vorba vine - fowling-bull-uri şi alte antichităţi. 

— Master Lindsay! exclamai. 

— Well! Ah, cine este? Oh... oh... dumneata eşti? 

Făcu nişte ochi cât cepele şi o gură cât o şură şi mă privi 
ca pe unul care înviase din morţi. 

— Cum ai ajuns la Spandareh, sir? îl întrebai, aproape tot 
atât de uimit ca şi el. 

— Eu? Well! Călare. 

— Fireşte. Dar ce cauţi aici? 

— Eu? Oh! Hm! pe dumneata şi fowling-bull. 

— Pe mine? 

— Yes. Voi povesti. Înainte însă trebuie să mă cert. 

— Cu cine? 

— Cu primarul din sat. Grozav individ! 

— Pentru ce? 

— Nu vrea să primească englezi, vrea să aibă arabi. 
Mizerabil! Unde este individ, ei?! 

— Uite-l aici, răspunsei eu, arătând spre bătrânul satului, 
oare se apropiase. 

— Ceartă la el, ţipă! porunci Lindsay tălmaciului, care 
stătea alături. 


— Dă-mi voie, sir, să iau pe seama mea asta, zisei eu. Cei 
doi arabi de care te necăjeşti nu-ţi vor sta în cale. Ei sunt 
cei mai buni prieteni ai dumitale. 

— Ah! Unde sunt? 

— Unul sunt chiar eu, iar celălalt este Mohammed Emin. 

— Moh... ah! Emin... ah! Unde este? 

— În casă. Haide sus! 

— Well! Ah, asta extraordinar, immense, de neînțeles! 

Îi împinsei pe scăriţa îngustă şi-i oprii atât pe tălmaci cât şi 
pe arnăut, care vroiau să ne urmeze. Ivirea lunganului 
„cenuşiu” le cam îngrozi pe coniţele kurde, care se pitiră în 
ungherul cel mai îndepărtat al odăii. Mohammed Emin însă, 
care de felul său era atât de serios, izbucni în râs, când 
văzu craterul întunecos pe care-l forma gura căscată a 
englezului năucit. 

— Ah, good day, sir, Master Mohammed! Cum te simţi? 

— Maschallah! Cum a ajuns inglisul aici? întrebă şeicul. 

— O vom afla noi. 

— Îl cunoşti pe omul acesta? mă întrebă gazda. 

— Îl cunosc. Este străinul care l-a trimis înainte pe kavasul 
său, ca să-i dăm adăpost. Este prietenul meu. Te-ai îngrijit 
de o locuinţă pentru el? 

— Dacă este prietenul tău, poate rămâne în casa mea. 

— Ai loc pentru atâţia oameni? 

— Pentru oaspeţi care sunt bine veniţi se găseşte 
totdeauna. Să ia loc la masă şi să mănânce. 

— Ia loc, sir, îi zisei lui Lindsay, şi spune-ne ce te-a făcut să 
părăseşti terenurile de păşune ale haddedihnilor şi să vii la 
Spandareh. 

— Well! Dar înainte îngrijeşte de servitori. 

— Să se îngrijească ei înşişi, căci pentru asta sunt 
servitori. 

— Caii! 

— Ăştia vor fi îngrijiţi de servitori. Începe, Master! 

— Hm! A fost grozav de plictisitor. 

— N-ai făcut săpături? 


— Mult, foarte mult. 

— Şi ai găsit ceva? 

— Nothing, nimic, absolut nimic! Grozav! 

— Mai departe! 

— Fost dor, dor grozav... 

— După cine? 

— Hm! După dumneata, sir. 

Pufnii în râs. 

— Aşadar ţi-a fost dor de mine? 

— Well, very well, yes! Fowling-bull nu găseşte, dumneata 
nu acolo, eu plecat. 

— Dar bine, sir, am hotărât doar să rămâi acolo până la 
întoarcerea noastră. 

— N-avut răbdare, nu putut rezista. 

— Aveai doar destulă distracţie. 

— Cu arabi? Pfui! Ei nu pricep la mine. 

— Păi aveai un tălmaci! 

— Plecat, cărat, dezertat. 

— Ah, grecul, Kolettis acela a fugit? Era rănit doar! 

— Gaură în picior, crescut la loc. Ticălos plecat în zori. 

— Ei da, aşa cred şi eu că nu te puteai înţelege. Dar cum ai 
dat de mine? 

— Ştiam că mergi la Amadiya. Plecat la Mosul, consul dat 
paşaport, guvernator iscălit, dat la mine tălmaci şi kavas. 
Apoi plecat Dohuk. 

— La Dohuk? De ce-ai făcut ocolul acesta? 

— Fost război cu oamenii diavolului, nu puteam trece. De 
la Dohuk la Duliah şi de la Duliah la Mungeyşi. Apoi aici. 
Well! Găseşte pe dumneata. Foarte bine! Minunat! 

— Şi acum? 

— Rămânem împreună, facem aventuri, săpături! 
Trimitem fowling-bull-uri, Traveller Club, London, yes! 

— Foarte bine, master Lindsay! Dar acum avem altele de 
făcut. 

— Ce? 

— Cred că cunoşti motivul care ne duce la Amadiya? 


— Cunosc. Frumos motiv, viteaz motiv, aventură! Liberaţi 
master Amad el Ghandur. Ajut şi eu. 

— Cred că nu ne vei fi de mare folos. 

— Nu? Pentru ce? 

— Pentru că ştii numai englezeşte. 

— Am tălmaci. 

— Vrei să-l faci şi pe el părtaş la taina aceasta? Sau te 
pomeneşti că i-ai şi vorbit? 

— Nici un cuvânt. 

— Bine ai făcut, căci altminteri am fi fost foarte 
primejduiţi. Trebuie să-ţi mărturisesc deschis că doream să 
te revăd mai târziu, nu acum. 

— Dumneata? Pe mine? Well, plec! Credeam că eşti 
prieten al meu. Asta însă nu, aşa că plec! Plec la... la... la... 

— Nu pleci nicăieri, master! Este de la sine înţeles că eşti 
prietenul meu şi la fel eu al dumitale, dar trebuie să 
recunoşti totuşi că ne aduci pagubă. 

— Pagubă? Pentru ce? 

— Prea baţi la ochi. 

— Well! N-o să mai bat la ochi. Ce trebuie să fac? 

— Hm! Asta este o chestiune foarte gingaşă. Înapoi nu te 
pot trimite; aici nu te pot lăsa - aşa că trebuie să te iau cu 
mine. Într-adevăr, nu se poate altfel. 

— Bine, foarte bine! 

— Dar va trebui să te conduci după noi. 

— Conduc? Well, aşa voi face! 

— Îi alungi pe tălmaci şi pe kavas. 

— Îi alung, să se ducă la dracu, da! 

— Şi îmbrăcămintea asta a dumitale trebuie s-o lepezi. 

— S-o lepăd? Unde? 

— Oriunde, numai s-o lepezi! Trebuie să umbli îmbrăcat ca 
un turc, sau ca un kurd. 

El mă privi cu nişte ochi care nu se pot descrie, ca şi cum i- 
aş fi dat sfatul să se mănânce pe el însuşi. 

— Ca un turc? Ca un kurd? Grozav! 

— Altfel nu merge! 


— Ce să îmbrac? 

— Şalvari turceşti sau pantaloni kurzi negru cu roşu. 

— Negru cu roşu! Ah, frumos, foarte frumos! Negru şi 
roşu cu pătrăţele. 

— Fie cu pătrăţele! Cum vrei să te îmbraci, ca turc sau 
kurd? 

— Kurd. 

— Atunci trebuie să-ţi pui negru-roşu, căci asta este 
culoarea lor naţională. Aşadar pantaloni kurzi. O vestă, o 
cămaşă, care se poartă peste pantaloni. 

— Negru cu roşu? 

— Da. 

— Cu pătrăţele? 

— Fie şi cu pătrăţele! Trebuie să ajungă de la gât până la 
glezne. Apoi un surtuc sau o manta pe deasupra. 

— Tot negru cu roşu? 

— Fireşte. 

— Cu pătrăţele? 

— Fie şi cu pătrăţele! Apoi un turban mare de tot, aşa cum 
poartă kurzii de seamă. 

— Roşu cu negru? 

— Da. 

— Cu pătrăţele? 

— Fie şi cu pătrăţele! Apoi un brâu, ciorapi, ghete, arme... 

— Negru cu roşu? 

— N-am nimic împotrivă. 

— Şi cu pătrăţele? 

— Din partea mea vopseşte-ţi şi faţa negru cu roşu şi cu 
pătrăţele, eu nu te opresc. 

— Unde cumpăr toate lucrurile astea? 

— Nici eu n-aş putea să-ţi spun. Un bazar nu găsim decât 
la Amadiya. Poate însă că aflăm şi aici un negustor, căci 
Spandareh este un sat mare. Şi... Nu-i aşa că ai bani, bani 
mulţi? 

— Mulţi, foarte mulţi. Eu plătesc totul. 

— Uite c-o să întreb. 


Mă adresai primarului: 

— Este pe aici vreun croitor? 

— Nu. 

— Dar un om care să plece la Amadiya şi să cumpere 
îmbrăcăminte pentru acest străin? 

— Da, însă bazarul va fi deschis abia mâine, aşa ca hainele 
pot sosi târziu. 

— Sau este vreunul pe aici care să ne împrumute o haină 
până la Amadiya? 

— Tu eşti oaspetele meu; am un costum din stofă de lână 
nou, pe care i-l împrumut cu dragă inimă. 

— Şi un turban? 

— Nu există pe aici nici un om care să aibă două turbane; 
dar o căciulă poţi căpăta lesne. 

— Ce fel de căciulă? 

— Îţi dau un kulik (o căciulă din pâslă de păr de capră). 
Este roşie cu dungi negre. 

— Atunci te rog să te îngrijeşti de asta pentru mâine 
dimineaţă. Ne dai un om care să meargă cu noi, căruia îi 
vom plăti. La Amadiya îi vom da înapoi costumul tău. Dar 
doresc să nu se pomenească nimic de lucrul acesta. 

— Vom tăcea, atât eu cât şi omul meu. 

Acum sosi cina pentru englez. El căpătă nişte resturi 
rămase de la noi şi cărora li se dăduse o nouă înfăţişare. 
Părea să-i fie tare foame, căci mancă aproape tot ce i se 
dăduse. Cu satisfacţie lăuntrică băgai de seamă că i se servi 
şi lui ceea ce crezusem că este porumbel, iar englezul nu 
lăsă nici un oscior... Mai târziu i se puse înainte, printre 
altele, un taler de lemn frumos lucrat, care avea o 
mâncărică apetisantă, de forma unui biftec şi care 
răspândea un miros atât de plăcut, încât mi se făcu şi mie 
poftă, deşi, împotriva obiceiului, mâncasem foarte mult în 
seara aceea. 

— Sidna, ce mâncare este asta? o întrebai pe femeia care 
servea pe englez. 

— Este tşekurdşek, răspunse ea. 


— Cum se găteşte? 

— Lăcustele sunt prăjite, tăiate mărunt şi puse în pământ, 
până încep să miroasă. Apoi aluatul astfel format îl prăjesc 
în ulei de măsline. 

— Nu-irăâul... 

Şi în timp ce David Lindsay mânca încă, mă dusei jos, ca să 
văd de cai. Constatai că avuseseră grijă de ei. Cu dânşii 
erau Halef, tălmaciul, Ifra şi arnăutul, care se certau de zor; 
la ivirea mea însă ei încetară sfada. 

— De ce vă sfădiţi, Halef? îl întrebai pe acesta. El arătă 
spre arnăut şi răspunse: 

— Omul acesta te insultă, sidi. Ameninţă că ne va ucide pe 
amândoi, adică pe tine şi pe mine, pentru că la porunca ta l- 
am trântit la pământ. 

— Lasă-l să vorbească! De făcut n-o să facă nimic. 

— Taci! Sau poate vrei să te întâlneşti astăzi încă în 
Gheena cu omul acesta al tău! 

— Fii liniştit, câine! Cred că eşti cu totul orb, îi răspunsei 
în albaneză. Nu vezi primejdia în care te azvârli? 

— Care primejdie? 

— Male ti puşke ne gadjayu dobo - pistoalele astea nu 
nimeresc bine, îi răspunsei, arătând spre armele sale. 

— Pentru ce? 

— Pentru că eu ştiu să trag mai bine. 

Zicând aceasta scosei revolverul şi i-l ţinui în faţă. 
Cunoscusem îndeajuns violenţa acestor soldaţi arnăuţi, ca 
să nu iau prea uşor chiar un caz atât de simplu. Arnăutul n- 
are nici un respect pentru viaţa omului. Pentru o înghiţitură 
de apă împuşcă un om fără să se tulbure şi cu aceeaşi 
linişte întinde apoi capul spadei călăului. Noi îl insultasem 
pe acest kavas şi ne puteam aştepta din partea lui să tragă. 
Totuşi, îl văzui luând mâna de pe pistoale şi întrebând cu 
mirare nespusă: 

— Vorbeşti graiul din Albania? 

— După cum auzi. 

— Eşti albanez? 


— Nu. 

— Dar ce atunci? 

— Sunt un neamţ şi îţi spun că oamenii din Nemţia se 
pricep să se poarte cum trebuie cu de-alde tine. 

— Numai un neamţ eşti? Nu eşti maghiar, rus, sârb şi nici 
turc? Du-te dracului! 

Ridică pistolul cu iuţeala fulgerului şi apăsă pe trăgaci. 

Dacă n-aş fi ţinut ochiul aţintit pe ţeava armei sale, glonţul 
mi-ar fi găurit ţeasta; aşa însă dădui repede capul la o parte 
şi glonţul nimeri în gol. Înainte ca ticălosul sa poată trage a 
doua oară îi prinsei braţele şi i le lipii de trup. 

— Să-l împuşc, sidi? întrebă Halef. 

— Nu. Legaţi-l! 

Pentru ca să-i aduc mâinile la spate trebuia să-i dau 
drumui o clipă. El se folosi de acest prilej, se smulse şi o luă 
la fugă. În clipa următoare dispăruse printre copacii care 
despărţeau casele. Toţi cei de faţă se luară după el, dar se 
înapoiară curând; fără să-l fi putut zări. 

Împuşcătura îi scoase şi pe ceilalţi afară din casă. 

— Cine a tras, sir? întrebă Lindsay. 

— Kavasul dumitale. 

— Asupra cui? 

— Asupra mea. 

— Ah! Grozav! Pentru ce? 

— Din răzbunare. 

— Adevărat arnăut. Nimerit? 

— Nu. 

— Eu îl împuşc pe el îndată. 

— A fugit. 

— Lasă-l să fugă! Nici o pagubă! 

Cu asta avea dreptate. Arnăutul nu mă nimerise, aşadar 
de ce să vărs sânge? înapoi cu siguranţă că nu va veni şi 
nici de vreun atac viclean nu trebuia să mă tem. Englezul 
nu mai avea nevoie nici de el, nici de tălmaci, aşa că şi 
acesta din urmă fu concediat şi i se puse în vedere să 


părăsească a doua zi dimineaţa localitatea, întorcându-se la 
Mosul. 

Restul serii îl petrecurăm împreună cu gazdele, stând de 
vorbă şi la urmă, se organiză o horă în cinstea noastră. 
Pentru aceasta furam poftiţi să ieşim în curte, care avea o 
formă pătrata şi era înconjurată de o estradă scundă, unde 
luaseră loc toţi bărbaţii. Stăteau trântiţi aici în poziţiile cele 
mai pitoreşti, în timp ce vreo treizeci de femei se adunaseră 
în curte pentru horă. 

Ele formară un cerc dublu, în mijlocul căruia stătea un 
prim dansator, oare rotea o suliță de azvârlit. Orchestra se 
compunea dintr-un flaut, un soi de vioară şi două 
tamburine. Primul dansator dădu semnalul de început, 
printr-un chiot. Arta lui consta din cele mai felurite mişcări 
ale braţelor şi picioarelor, pe care le executa mereu pe 
acelaşi loc. Femeile îl imitau întocmai. Priveliştea acestor 
femei, cu şalurile aruncate pe spate, unduindu-se în văpaia 
făcliilor era minunată. 

Când acest dans simplu se sfârşi, bărbaţii îşi manifestară 
mulţumirea printr-un murmur zgomotos, iar eu scosei la 
iveală o brățară şi o chemai la mine pe fiica primarului, care 
mă servise la masă şi care acum se găsea printre 
dansatoare. Brăţara era din bucățele de sticlă galbenă, care 
semăna aidoma cu chihlimbarul - un obiect ieftin de tot, dar 
care aici în Orient era foarte, căutat şi prețuit. Într-o 
prăvălioară germană ai fi dat pe ea 50-60 de pfenigi, dar 
aici avea o valoare deosebită. 

Fata veni. loţi bărbaţii auziseră că o chemasem la mine şi 
ştiau că este vorba de o răsplată. Trebuia să-mi arăt 
mulţumirea pentru ospitalitate gazdelor mele şi spusei: 

— Vino încoace, tu cea mai drăgălaşă fiică a kurzilor din 
Missuri. Pe obrajii tăi străluceşte lumina aurorei şi chipul 
tău este încântător ca potirul sumbulului (zambilei). Pârul 
tău lung miroase ca răsuflarea florilor şi glasul tău sună ca 
şi cântecul privighetoarei. Tu eşti prietena ospitalităţii, fiica 
unui erou şi vei fi soţia unui kurd înţelept şi a unui războinic 


viteaz. Mâinile şi picioarele tale m-au bucurat ca picătura 
care potoleşte setea celui însetat. Ia această brățară şi 
gândeşte-te la mine când te vei împodobi cu ea! 

Ea roşi de bucurie şi stingherită nu ştia ce să răspundă. 

— Eu sunt a ta, o, stăpâne! îngăima ea în cele din urmă. 

Aceasta este o formulă de curtenie pe care o folosesc 
femeile şi fetele kurde faţă de un bărbat de seamă. Bătrânul 
satului era atât de bucuros de darul oferit fiicei sale, încât 
uită cu totul de rezerva orientală şi ceru să i se dea 
obiectul, ca să-l privească de aproape. 

— O, ce minunat, ce preţios! exclamă el şi dădu brăţara 
din mână în mână. Asta este chihlimbar, chihlimbar bun, 
cum nici sultanul nu are mai scump la pipa lui. Fiica mea, 
tatăl tău nu-ţi poate da un dar de nuntă ca acesta pe care ţi 
l-a dat emirul. Din gura lui se aude glasul înţelepciunii şi din 
firele de păr ale mustăţii sale picură bunătatea. Întreabă-l 
dacă îţi îngăduie să-i mulţumeşti aşa cum mulţumeşte o fiică 
tatălui ei. 

Ea roşi mai mult ca înainte, dar întrebă totuşi: 

— Îngădui, stăpâne? 

— Da, îngădui. 

Atunci ea se aplecă spre mine, care stăteam jos şi mă 
sărută pe gură şi pe amândoi obrajii, după care fugi repede. 

Nu eram deloc mirat de felul acesta de a-şi arăta 
recunoştinţa, căci ştiam că fetelor le este îngăduit să-i 
salute pe cunoscuţi şi cu o sărutare. Pentru unul mai sus- 
pus o astfel de intimitate ar fi fost o insultă, de aceea 
bunătatea mea era de două ori mai mare, îngăduind 
sărutarea. Primarul îşi exprimă îndată mulţumirea: 

— Emire, milostenia ta luminează casa mea, precum 
lumina soarelui încălzeşte pământul. Tu ai făcut un dar 
fiicei mele, pentru ca ea să-şi amintească de tine; îngăduie 
ca şi eu să-ţi dau o amintire, pentru ca să nu uiţi 
Spandarehul. 

Se aplecă peste marginea estradei şi strigă în curte 
cuvântul „şoim”. Imediat se auzi un lătrat vesel; o uşă se 


deschise şi văzui că cei de jos făceau loc unui câine, pentru 
ca să poată urca pe scară sus la noi. După o clipă numai 
animalul era în faţa bătrânului, gudurându-se. Era unul din 
acei câini preţioşi de culoare galben-cenuşie, neobişnuit de 
mari şi puternici, care în India, Persia şi Turkestan şi până 
în Siberia sunt numiţi „slogi”. Kurzii numesc rasa aceasta 
rară „tazi”. Ei ajung din urmă gazelele cele mai repezi, 
prind adesea măgarul sălbatic şi iute ca vântul nu se tem 
nici de panteră, nici de urs. Trebuie să mărturisesc că 
vederea acestui câine mă umplu de admiraţie. Era tot: atât 
de preţios, în felul lui, ca şi calul meu. 

— Emire, zise primarul, câinii kurzilor missuri sunt vestiți 
dincolo de munţii noştri. 

Am crescut câţiva tazi, cu care m-aş putea mândri; 
niciunul nu se aseamănă însă cu acesta de aici. Să fie al tău! 

— Nezanum, darul acesta este atât de preţios, încât nu-l 
pot primi, răspunsei eu. 

— Vrei să mă insulţi? întrebă el, foarte serios. 

— Nu, nu vreau asta, replicai eu. Vroiam numai să spun că 
bunătatea ta e mai mare decât a mea. Îngăduie să primesc 
taziul, dar dă-mi voie şi mie să-ţi dau sticluţa aceasta. 

— Ce este? Un miros frumos din Persia? 

— Nu. A fost cumpărată de mine la Beith Allah în oraşul 
sfânt Mecca şi conţine apă din fântâna Zem-Zem. 

O desprinsei de la gât şi i-o dădui. El era atât de uimit 
încât uită să întindă mâna ca s-o ia, astfel că i-o pusei în 
poală. 

— O, emire, ce faci? exclamă, în cele din urmă, vrăjit. Tu 
aduci în casa mea darul cel mai minunat pe care l-a dat 
Allah pământului. Este adevărat că-mi dăruieşti asta? 

— la-l, căci ţi-o dau din toată inima. 

— Binecuvântată să-ţi fie mâna şi norocul să fie veşnic în 
calea ta! Veniţi încoace, bărbaţi şi pipăiţi sticla aceasta, 
pentru ca bunătatea marelui emir să vă fericească şi pe voi! 

Sticluţa trecu din mână în mână. Le făcusem cu ea cea mai 
mare bucurie ce se poate închipui. După ce însufleţirea 


primarului se mai potoli, el mi se adresă din nou: 

— Stăpâne, câinele acesta este acum al tău. Scuipă-i de 
trei ori în bot şi i-al sub mantila ta azi, când te duci la 
culcare şi atunci nu te va mai părăsi niciodată. 

Englezul văzuse totul, fără să priceapă mare lucru, aşa că 
mă întrebă acum: 

— Dăruit Zem-Zem, master? 

— Da. 

— Scăpat de ea. Apa este apă! 

— Ştii ce am primit în schimb? 

— Ce? 

— Câinele ăsta. 

— Cum? Ce? Nu se poate! 

— Pentru ce să nu se poată? 

— Prea preţios. Cunosc eu la ei. Acesta face cincizeci de 
lire. 

— Ba mai mult. Dar cu toate acestea este al meu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că i-am dăruit brăţara fiicei primarului. 

— Straşnic individ! Colosal noroc! Întâi cal de la 
Mohammed Emin, care nici nu se poate plăti, apoi copoi! Eu 
în schimb am ghinion. N-am găsit măcar un singur Fowling- 
bull. Îngrozitor! 

Mohammed admiră şi el câinele şi cred că mă şi pizmuia 
puţin. Trebuie să recunosc că aveam noroc. 

Înainte de a mă duce la culcare, mersei din nou la cai, 
unde dădu peste mine primarul. 

— Emire, îmi dai voie să-ţi pun o întrebare? zise el cu glas 
încet. 

— Vorbeşte! 

— Vrei să pleci la Amadiya? 

— Da. 

— Şi mai departe? 

— Asta nu ştiu încă. 

— Este vreo taină la mijloc! 

— Băânuieşti aşa ceva? 


— Da. 

— Pentru ce? 

— Ai cu tine un arab care nu prea este prevăzător. Şi-a 
suflecat mâneca veşmântului şi atunci am văzut tatuajul 
braţului său. El este un duşman al kurzilor şi al 
mutessarifului; este un haddedihn. Aşa este? 

— Este un duşman al mutessarifului, nu însă şi al kurzilor, 
răspunsei. 

Omul acesta era cinstit, aşa că nu-l puteam minţi. Chiar 
dacă i-aş fi spus un neadevăr, el n-ar fi crezut. 

— Arabii sunt totdeauna duşmanii kurzilor, dar el este 
prietenul tău şi oaspetele meu, aşa că nu-l voi trăda. Ştiu eu 
ce caută la Amadiya. 

— Spune! 

— Sunt multe zile de când soldaţi de-ai mutessarifului au 
adus pe aici un prizonier. Au poposit la mine. Prizonierul 
era fiul şeicului haddedihnilor şi urma să fie ţinut închis la 
Amadiya. Semăna atât de bine cu prietenul tău cum numai 
un tată şi un fiu pot semăna. 

— Astfel de asemănări se văd adesea. 

— Ştiu şi nici nu vreau să-ţi răpesc taina; un lucru ţin să-ţi 
spun însă; dacă te întorci de la Amadiya, vino la mine, fie că 
este ziuă sau toiul nopţii, în taină, sau pe faţă. Îmi eşti bine 
venit, chiar dacă va fi cu tine şi tânărul arab despre care 
vorbeam mai adineaori. 

— Îţi mulţumesc. 

— N-ai ce să-mi mulţumeşti! Tu mi-ai dat apa sfintei Zem- 
Zem, aşa că te voi ocroti în orice nevoie şi primejdie. Dar 
dacă drumul te duce în altă direcţie, atunci trebuie să-mi 
împlineşti o rugăminte. 

— Şi anume? 

— În Valea Beryari se află castelul Gumri. Acolo locuieşte 
fiul vestitului Abd el Summit Bei; una din fiicele mele este 
nevasta lui. Salută-i pe amândoi din partea mea. Îţi voi da 
un semn, după care vor recunoaşte că eşti prietenul meu. 

— O voi face. 


— Împărtăşeşte-le orice rugăminte ai pe inimă; ei ţi-o vor 
îndeplini cu bucurie, căci nici un kurd isteţ nu-i iubeşte pe 
turci şi pe mutessariful din Mosul. 

După ce spuse acestea intră în casă. Ştiam ce urmărea. 
Ghicise ce plănuiam noi şi vroia să ne fie de folos. Mă dusei 
şi eu la culcare şi luai ogarul cu mine. A doua zi dimineaţă 
aflarăm că tălmaciul englezului plecase din Spandareh, 
pornind pe drumul spre Bebozi. 

Dormisem cu Mohammed Emin în aceeaşi încăpere; 
englezului i se dăduse altă odaie. Când intră acum la noi, fu 
întâmpinat cu un hohot de râs. Nimeni nu-şi poate închipui 
înfăţişarea pe care o avea scumpul nostru master David 
Lindsay. De la gât până la picioare era numai roşu şi negru 
- cei drept fără pătrăţele deocamdată - şi pe căpăţâna 
ascuţită stătea cuşma kurdă de care atârnau panglici ca 
braţele unui polip. 

— Good morning. De ce râdeţi? întrebă el foarte serios. 

— De bucurie pentru înfăţişarea dumitale atât de 
amuzantă, sir. 

— Well! Încântat! 

— Ce porţi sub braţe? 

— Aici? Hm! Un pachet, aşa cred. 

— Asta văd şi eu. Dar ce conţine? 

— Este hat-box-ul meu, cutia de pălării. 

— Ah! 

— Am învelit pălăria, de asemenea şi jambierele şi cizmele. 

— Le puteai lăsa aici. 

— Aici? Pentru ce? 

— Vrei să le cari după dumneata nimicurile astea 
nefolositoare? 

— Nefolositoare? Nimicuri? Grozav! Mai am nevoie de ele. 

— Dar nu chiar imediat. 

— Ne întoarcem pe aici? 

— Nu prea este sigur. 

— Atunci iau cu mine hat-box! 


Veşmântul larg fâlfâia în jurul trupului său slab, ca o 
zdreanţă în jurul unei sperietoare de păsări, dar asta nu-l 
stingherea deloc. El se aşeză alături de mine şi zise: 

— Acum sunt kurd. Well! 

— Un kurd veritabil. 

— Faimos, minunat! Straşnică aventură! 

— Ceva îţi mai lipseşte însă. 

— Ce? 

— Graiul. 

— Voi învăţa. 


— Asta nu merge atât de repede şi dacă nu vrei să ne 
păgubeşti, atunci eşti nevoit să te hotărăşti pentru una din 
două... 

— Anume? 

— Ori treci drept mut... 

— Mut? Dumb? Fioros! Nu merge! 

— Da, drept mut, sau surdo-mut. 

— Sir, eşti nebun! 

— Mulţumesc. Aşa rămâne totuşi. Care vasăzică sau treci 
drept mut, sau ai făcut un jurământ... 

— Jurământ? Well! Bună idee! Interesant! Ce fel de 
jurământ? 

— Să nu vorbeşti. 

— Să nu vorbesc? Nici un cuvânt? Ah! 

— Nici un singur cuvânt! 

— Nici o silabă? 

— Niciuna! Asta numai atunci când suntem observați. 
Dacă ne aflăm singuri însă, poţi vorbi cât pofteşti. 

— Bine. Nu este chiar aşa de rău. Voi face jurământ. Când 
începe asta? 

— Îndată ce vom pleca din Spandareh. 

— Well! Suntem înţeleşi. 

După cafeaua de dimineaţă ni se dădură fel de fel de 
merinde pentru drum, apoi încălecarăm. Ne luasem rămas- 
bun de la toţi ai casei, afară de stăpânul însuşi. Primarul 
pusese să i se înşeueze calul, ca să ne însoţească o bucată 
de drum. 

La ieşirea din Spandareh începea un drum foarte anevoios 
pentru cai, care ducea în sus spre Munţii Tura Ghara. Cu 
toate acestea ajunserăm cu bine în creştet; aici bătrânul 
opri, scoase din desagă un pachet şi-mi zise: 

— Te rog să-i dai acest pachet soţului fiicei mele, dacă vei 
ajunge la Gumri. l-am făgăduit ei un şal persian şi lui un 
ham pentru armăsarul, aşa cum au kurzii din Pir Mani. 
Dacă le duci aceste lucruri, ei vor şti că eşti prietenul şi 


fratele meu şi te vor primi ca pe mine însumi. Dar pentru 
binele tău doresc totuşi să te întorci iar la mine. 

Arătă spre un călăreț care venise în urma noastră şi care 
stătea acum cu Halef şi Ifra. 

— Acesta este omul care-mi va aduce înapoi veşmântul pe 
care-l poartă străinul. Lui îi poţi da şi pachetul dacă vei 
vedea că drumul nu te duce la Gumri. Şi acum ne 
despărţim! Aaleik sallam, u rahhmet Allah - pacea şi 
îndurarea fie eu tine! 

Ne îmbrăţişarăm şi ne sărutarăm, apoi strânse şi celorlalţi 
mâna şi porni înapoi. Cunoscusem într-unsul un om la care 
astăzi mă gândesc cu respect şi plăcere. 

Capitolul III - În fortăreață. 

Drumul cobora în Valea Amadiyei. Valea aceasta este 
formată din gresie şi e brăzdată de numeroase văgăuni în 
care curg râuri spumegânde, purtându-şi apele spre Zab. 
Văgăunile şi terenurile sunt acoperite cu păduri de stejari, 
care dau o recoltă bogată de gogoşi de ristic, permiţând 
locuitorilor un negoţ însemnat cu aceste produse ale 
naturii. 

La şes se află numeroase aşezări chaldee, din păcate puţin 
populate sau chiar pustii şi părăsite, deoarece chaldeii se 
retrag în munţi din cauza terorii dezlănţuite de turci sau a 
jafurilor pricinuite de triburile kurde. 

Prin ţinutul acesta călăream acum spre ţinta noastră. 

— Pot vorbi? mă întrebă Lindsay, încetişor. 

— Da. Că doar nu ne aude nimeni. 

— Dar kurdul din spatele nostru? 

— El nu poate auzi. 

— Satul acela se numeşte Spandareh? 

— Cum ţi-a plăcut dumitale? 

— Foarte mult. Şi dumitale, sir, nu? 

— Minunat! Gazde bune, mâncare faină, dans frumos, 
câine admirabil! 

Şi privirea i se îndreptă spre copoiul care mergea alături 
de calul meu şi pe oare fusesem destul de prevăzător să-l 


leg cu o frânghioară de scara şeii. De altminteri câinele 
părea să se fi împrietenit cu calul şi ghicea că devenisem 
stăpânul lui. 

— Da, îi răspunsei lui Lindsay, totul a fost bun, mai cu 
seamă mâncarea. 

— Excelentă! Eu am căpătat chiar şi porumbel. 

— Hm! Crezi într-adevăr că era porumbel? 

— Well! De ce nu? 

— Pentru că n-a fost. 

— Nu? N-a fost porumbel? Ba a fost! 

— Ba n-a fost. 

— Dar ce atunci? 

— A fost ceea ce zoologii numesc pe latineşte... vespertitio 
murinus sau myotis. 

— Eu nu-s zoolog. Nici latineşte nu ştiu. 

— Porumbelul” acesta se numeşte liliac. 

— Lili... 

La auzul acestui cuvânt el făcu o strâmbătură cum nici un 
alt om de pe pământ n-ar fi putut-o face. Gura i se deschise 
cât intrarea unei peşteri, iar vârful nasului căpătă acea 
culoare albă despre care poetul ar fi cântat: „Nu ştiu ce să- 
nsemne că sunt atât de trist”... 

— Da, liliac a fost, sir, liliac ai mâncat, dacă vrei să ştii. 

Îşi opri calul şi privi în sus, spre cer. În cele din urmă auzii 
un clămpănit puternic: gura i se închise. 

— ac! 

Cu această silabă completă cuvântul început înainte 
„lili...”, apoi se întinse de pe cal spre mine şi mă prinse de 
braţ: 

— Sir! 

— Ce este? 

— Nu uita respectul pe care-l datorezi unui gentleman. 

— L-am uitat oare faţă de dumneata? 

— Într-o mare măsură! 

— De ce? 

— Cum poţi susţine că sir David Lindsay mănâncă lilieci? 


— Lilieci? Am spus numai de unul singur. 

— Tot aia e. Unul sau mai mulţi, insulta rămâne aceeaşi. 
Îmi vei da satisfacţie, să ştii! 

— O şi ai. 

— O am? Ah! Cum? 

— Ai căpătat o satisfacţie care îţi va fi de ajuns. 

— Care? Nu ştiu de niciuna. 

— Şi eu am mâncat liliac şi Mohammed Emin. 

— Şi voi? Dumneata şi el? Ah! 

— Da. Şi eu credeam că este porumbel. Când am întrebat 
însă, mi s-a spus că este liliac. 

— Liliacul are aripi. 

— Au fost retezate. 

— Aşadar este adevărat? 

— Foarte adevărat. 

— Nu este o glumă? 

— Este cât se poate de serios. 

— Grozav! Oh, capăt colici, holeră, tifos, oh! 

Făcu într-adevăr o mutră de holeric. 

— "Te simţi rău, sir? 

— Foarte rău, da! 

— Pot să te ajut? 

— Repede! Cu ce? 

— Cu un leac homeopatic. 

— Ai vreunul? Mi-e într-adevăr rău. Ce leac ai? 

— Similia simiubus. 

— lar zoologie?... Latineşte? 

— Da. E pe latineşte: cui pe cui se scoate. Şi este şi 
zoologie: adică lăcuste. 

— Ce? Lăcuste? 

— Da, lăcuste. 

— Împotriva răului la stomac? Să mănânc lăcuste? 

— Nu mai este nevoie să le mănânci, căci le-ai şi mâncat. 

— Le-am mâncat? Eu? 

— Da. 

— Dulness. Prostie! Cu neputinţă. Când? 


— Aseară. 

— Ah! Explică! 

— Spuneai înainte că biftecul a fost foarte bun. 

— Foarte! Straşnic de bun! 

— N-a fost biftec. 

— N-a fost? Sunt englishman! Cunosc bine. 

— N-a fost totuşi. Am întrebat. 

— Dar atunci ce a fost? 

— Au fost lăcuste prăjite în ulei de măsline. 

— Lă... 

Iarăşi rămase cu vorba în gură, dar de data aceasta îşi ţinu 
buzele strânse tare şi colţurile lor ajunseră până aproape 
de urechi. Când în cele din urmă şi le desfăcu, îşi întregi 
cuvântul: 

— custe! 

— Da, lăcuste ai mâncat, sir. 

— Ah! îngrozitor! Dar nici nu miroseau! 

— Parcă ştii cum miroase? Ai mâncat vreodată din ele? 

— No, at no time. Niciodată! 

— Te asigur c-au fost lăcuste. Se prăjesc şi se taie 
bucățele, apoi se pun în pământ, până capătă gust bun, 
după aceea sunt prăjite în untdelemn de măsline, cum ţi-am 
spus. Am luat reţeta de la nevasta primarului, aşa că ştiu 
foarte bine ce zic. 

— Groaznic! Capăt crampe... 

— Ei, eşti mulţumit cu satisfacția pe oare ţi-am dat-o? 

— Ai mâncat şi dumneata lăcuste? 

— Nu. 

— Nu? Pentru ce nu? 

— Pentru că nu mi s-a dat. 

— Numai eu? 

— Numai dumneata singur. E o atenţie care ţi s-a acordat. 

— Şi ai ştiut? 

— La început nu. Dar pe când mâncai am întrebat. 

— De ce nu mi-ai spus îndată? 


— Pentru că atunci ai fi făcut ceva care ar fi supărat-o pe 
gazdă. 

— Master, asta nu dau voie! Da! Şiretlic! Viclenie! Viclenie! 
Mă voi bate cu dumneata! Voi boxa, sau... 

Îşi întrerupse vorba, căci se auzi o împuşcătură şi glonţul 
îmi smulse o fâşie din turban. 

— Jos şi pitiţi-vă îndărătul cailor! strigai. 

Mă aruncai în aceeaşi clipă de pe cal şi tocmai la timp, căci 
răsună o a doua împuşcătură şi glonţul trecu deasupra mea. 
Repede dezlegai câinele şi strigai: 

— Sert - pe el! 

Câinele scoase un lătrat scurt, ca şi cum ar fi vrut să spună 
că m-a înţeles, apoi ţâşni în tufiş. 

Ne aflam într-o strungă ale cărei margini erau acoperite 
cu stejari tineri, apropiaţi unul de altul. A pătrunde acolo ar 
fi fost primejdios, căci ne-am fi expus gloanţelor puşcaşului 
nevăzut; ne adăpostirăm deci îndărătul cailor şi ciulirăm 
urechile. 

— Maschallah! Cine-o fi? întrebă Mohammed Emin. 

— Arnăutul, răspunsei eu. 

Deodată se auzi un țipăt şi imediat după asta un chelălăit 
puternic al câinelui. 

— Doyan l-a prins! spusei eu foarte liniştit. 

— Ifra, du-te şi adu-l încoace pe ticălos! 

— Allah illa Allah! Emire, nu mă duc; s-ar putea să fie zece 
sau chiar o sută şi atunci sunt pierdut. 

— Şi măgarul tău ar deveni orfan, nătărăule! Bagă de 
seamă la cai! După mine! 

Pătrunserăm în mărăcinişul des şi n-avurăm mult de mers. 
Nu mă înşelasem: era arnăutul. Câinele stătea deasupra lui 
şi într-o poziţie care mă umplu de uimire pentru inteligenţa 
extraordinară a animalului. Arnăutul scosese pumnalul ca 
să se apere, astfel că ogarul îl culcase la pământ şi se 
aşezase în aşa fel pe braţul drept al arnăutului încât acesta 
să nu şi-l poată mişca. În acelaşi timp îl ţinea cu dinţii de 


gât, nu prea tare, însă aşa încât la cea mai mică mişcare 
ticălosul ar fi fost pierdut. 

Îi luai laşului pumnalul din mână, apoi unul din pistoalele 
de la brâu; celălalt, descărcat, zăcea la pământ. 

— Geri - înapoi! 

La porunca aceasta, Doyan dădu drumul arnăutului. 
Acesta se ridică şi îşi duse mâna la gât. 

— Vrei să ucizi oameni, ai! îi zisei. Ce să-ţi fac acum? 

— Sidi, porunceşte şi-l spânzur imediat! spuse Halef. 

— N-a nimerit pe niciunul din noi. Lăsaţi-l să-şi vadă de 
drum! 

— Emire, zise Mohammed, ăsta este un animal sălbatic, 
care trebuie făcut nevătămător. 

— A tras asupra mea şi nu va mai avea prilej s-o facă. 

— Cară-te, ticălosule! 

Cât ai clipi din ochi dispăru printre tufe. Câinele dădu să 
se ia după el, dar eu îl oprii. 

— Sidi, trebuie să-l prindem, zise Halef. E un arnăut şi 
rămâne primejdios pentru noi. 

— Unde ne-ar putea fi primejdios? La Amadiya cumva? 
Acolo nu se poate arăta, căci l-aş da pe mâna autorităţilor. 

Mohammed şi englezul se împotriviră şi ei, dar eu mă 
întorsei la cai şi încălecai. Câinele mă urmă supus; băgai de 
seamă că nu mai era nevoie să-l leg şi-l lăsai liber. 

Spre amiază ajunserăm la un sătuc numit Bebadi; părea 
foarte sărăcăcios şi după cât îmi dădui seama, avea locuitori 
nestorieni. Făcurăm un scurt popas şi îmbucarăm ceva. 

Acum aveam în faţa noastră muntele în formă de con, pe- 
care se află aşezat Amadiya; ajunserăm foarte curând acolo. 
La dreapta şi la stânga drumului văzurăm grădini fructifere 
care păreau neîngrijite; oraşul însuşi nu făcea nici el o 
impresie impunătoare pe dinafară. Intrarăm printr-o poartă 
care fusese cândva năruită de tot şi apoi reparată ca vai de 
lume. Câţiva arnăuţi zdrenţăroşi stăteau acolo, având grijă 
ca nici un duşman să nu atace localitatea... Unul din ei îmi 


prinse calul şi un altul îl apucă de frâu pe acelal 
haddedihnului. 

— Staţi! Cine sunteţi voi? mă întrebă el. 

Arătai spre buluk emini şi zisei: 

— Nu vezi că avem cu noi un soldat al sultanului? El îţi va 
da răspunsul. 

— Eu te-am întrebat pe tine, nu pe el. 

— La o parte! În lături! 

La aceste cuvinte îmi săltai calul în sus; el făcu o săritură şi 
omul căzu la pământ. Mohammed îmi urmă pilda şi... p-aci 
ţi-e drumul! Îndărătul nostru îl auzirăm însă pe arnăut 
înjurând şi pe Ifra certându-se cu el. Ne întâlnirăm apoi faţă 
în faţă cu un om care purta un caftan lung şi o basma veche 
înfăşurată în jurul capului. 

— Cine eşti tu, omule? îl întrebai. 

— Sunt un evreu. Ce porunceşti? 

— Ştii unde locuieşte comandantul? 

— Da, ştiu. 

— Du-ne la seraiul lui! 

În Orient, cu cât te arăţi mai băţos, cu atât eşti mai bine 
văzut. Evreul ne călăuzi printr-un şir de uliţe şi bazare, care 
toate erau dărăpănate. 

Această însemnată fortăreață de graniţă părea lăsată în 
părăsire. Viaţa lipsea cu totul de pe străzi şi din dughene; 
întâlnirăm numai puţini oameni şi aceia pe care-i văzurăm 
aveau o înfăţişare bolnăvicioasă şi mohorâtă şi erau 
mărturii vii ale climatului nesănătos al acestui oraş. 

Seraiul, judecând după înfăţişare, nu merita câtuşi de 
puţin numele de palat. Semăna cu o ruină reparată şi nu se 
vedea nici măcar o santinelă la intrare. Descălecarăm şi 
lăsarăm caii în seama lui Halef, a kurdului şi a lui Ifra, care 
ne ajunsese din urmă. Dădurăm evreului un bacşiş apoi 
intrarăm. 

Abia după ce străbăturăm câteva ganguri ne ieşi înainte 
un om, care atunci când ne văzu începu să alerge în 
întâmpinarea noastră. 


— Cine sunteţi voi? Ce căutaţi aici? întrebă el cu glas 
mânios. 

— Omule, vorbeşte mai frumos, altminteri îţi arăt eu 
îndată ce înseamnă curtenia! Cine eşti tu? 

— Eu sunt supraveghetorul acestui palat. 

— Se poate vorbi cu mutesselimul? 

— Nu. 

— Unde este el? 

— A ieşit călare. 

— Aceasta înseamnă că este acasă şi-şi face keful. 

— Vrei să-i porunceşti ce să facă şi ce nu? 

— Nu; dar vreau să-ţi poruncesc să-mi spui adevărul. 

— Cine eşti tu, de vorbeşti aşa cu mine? Eşti un 
necredincios, de cutezi să intri cu un câine în palatul 
comandantului? 

Avea dreptate, căci lângă mine stătea ogarul şi mă privea 
cu nişte ochi care-mi spuneau lămurit că nu aştepta decât 
un semn al meu ca să se năpustească asupra turcului. 

— Pune paznici la poartă, îi răspunsei, şi atunci nu va intra 
nimeni care nu trebuie să intre. Când pot sta de vorbă cu 
mutesselimul? 

— Pe la apusul soarelui. 

— Bine. Să-i spui că voi reveni. 

— Şi dacă mă întreabă cine eşti? 

— Atunci spune-i că sunt un prieten al mutessarifului din 
Mosul. 

El rămase cam stingherit - noi însă ne întoarserăm la caii 
noştri şi pornirăm să ne căutăm locuinţă. Nu era greu de 
găsit aşa ceva, căci băgarăm de seamă că multe case erau 
goale; totuşi nu vroiam să mă instalez cu japca în vreuna 
din ele. 

Cum călăream aşa, privind casele, ne ieşi înainte o făptură 
uriaşă, marţială. Omul mergea înţepat, ca un cal de paradă. 
Surtucul său de catifea precum şi pantalonul său erau 
acoperite cu fireturi; armele sale erau de mare preţ şi din 
ciubucul din care fuma ţanţoş în mers, atârnau - cum văzui 


mai târziu - paisprezece ciucuri de mătase. Se opri locului 
şi contemplă calul meu cu ochi de cunoscător. Oprii şi eu şi-l 
salutai: 

— Sallam! 

— Aaleikum! răspunse el, înclinând capul cu semeţie. 

— Sunt străin aici şi n-aş vrea să stau de vorbă cu vreun 
om de rând, zisei, cel puţin tot atât de semeţ, îngăduie-mi 
să mă informez la tine. 

— Vorbirea ta îmi arată că eşti un effendi. Voi răspunde la 
întrebările tale. 

— Cine eşti tu? 

— Eu sunt Selim Aga, comandantul albanezilor care apără 
această vestită fortăreață. 

— Şi eu simt Kara Ben Nemsi, un ocrotit al padişahului şi 
trimis al mutessarifului din Mosul. Caut o casă în Amadiya, 
unde să pot locui câteva zile. Îmi poţi arăta una? 

EI făcu un gest de respect şi zise: 

— Allah să binecuvânteze măreţia ta, effendi! 

Tu eşti un domn mare, care trebuie să găsească adăpost în 
palatul mutesselimului. 

— Supraveghetorul palatului m-a alungat şi... îmi căzu în 
vorbă Selim Aga. 

— Mă duc să-l rup în bucăţi. 

Zicând aceasta rostogoli ochii şi agită braţele. Omul acesta 
era desigur numai un fanfaron de rând. 

— Lasă-l în pace! Să n-aibă cinstea de a avea la el oaspeţi 
care dau mult bacşiş. 

— Bacşiş? întrebă viteazul. Tu dai mult bacşiş? 

— Foarte mult. 

— Oh, atunci ştiu o casă în care vei putea locui şi fuma ca 
şahul Persiei. Să te duc acolo? 

— Da. 

Făcu stânga-mprejur şi porni înainte, iar noi îl urmarăm. 
Ne duse prin câteva ulicioare pustii, până ajunserăm într-o 
piaţă mică, unde oprirăm. 

Acesta era Maidan Judşelikum („Piaţa celor mari”). 


Piaţa cu pricina avea toate însuşirile, numai mare nu era şi 
poate că tocmai din această cauză i se dăduse acest nume 
pompos. Vedeam aici foarte bine că mă aflam într-un oraş 
turcesc, căci hoinăreau vreo douăzeci de câini fără stăpân 
pe acest Maidan Judşelikum, dintre oare unii erau râioşi. La 
vederea ogarului meu ei izbucniră într-un concert de 
lătrături, căruia însă Doyan nu-i dădu nici o atenţie. 

— Aici este casa despre care ţi-am vorbit, zise aga - şi 
arătă spre o clădire mare ce ocupa o latură întreagă a 
pieţei şi n-avea deloc înfăţişare urâtă. Spre partea din afară 
erau câteva ferestre prevăzute cu zăbrele de lemn, iar în 
jurul acoperişului orizontal se afla un parapet, ceea ce 
constituia un lux pentru locurile acestea. 

— Cine locuieşte în casa asta? întrebai. 

— Chiar şi eu, effendi, răspunse el. 

— Şi a cui este? 

— A mea. 

— Ai cumpărat-o sau ai închiriat-o? 

— Niciuna, nici alta. A fost proprietatea vestitului Ismail 
Paşa şi a stat fără stăpân până am luat-o eu în stăpânire. 
Haide să ţi-o arăt. 

Domnul comandant al arnăuţilor ţinea mult la bacşişul 
meu, după cât se vedea. Dar şi mie îmi era bine venită 
oferta lui, deoarece slujba sa îl punea în măsură să mă 
informeze asupra a tot ce-aş fi dorit. 

Intrarăm în casă. În coridor stătea pe vine o femeie 
bătrână care curăța ceapă şi mesteca cu lacrimi în ochi 
cojile care cădeau. După înfăţişare părea să fie sau 
străbunica jidovului rătăcitor, sau mătuşa uitată de moarte 
a legendarului Matusalem. 

— Ascultă, dulcea mea Mersinah, îţi aduc bărbaţi, îi zise el, 
cu ton foarte drăgăstos. 

Din pricina lacrimilor nu ne putea vedea, astfel că-şi şterse 
ochii cu ceapa pe care tocmai o avea în mână, ceea ce o 
făcu să lăcrămeze şi mai mult. 


— Bărbaţi? întrebă ea cu un glas care suna înăbuşit, ca 
răspunsul unui duh într-o şedinţă de spiritism. 

— Da, bărbaţi, care vor locui în această casă. 

Ea zvârli cepele cât colo şi se ridică de jos cu o repeziciune 
tinerească. 

— Să locuiască în această casă? Eşti nebun, Selim Aga? 

— Da, drăguţa mea Mersinah, vei fi gazda acestor domni 
şi-i vei sluji. 

— Gazdă? Să-i slujesc? Allah kerihm! Cu adevărat că ai 
înnebunit. N-am oare şi aşa de lucru ziua şi noaptea, numai 
ca să te slugăresc pe tine? Alungă-i, alungă-i imediat! [i-o 
poruncesc! 

EI se simţi cam stingherit - se vedea bine. „Dulcea”, 
„drăguţa” Mersinah părea să parte sceptrul în această 
casă. 

— Munca ta nu va fi mai mare, porumbiţa mea. Le voi lua o 
servitoare, care-i va servi. 

— O servitoare? întrebă ea, cu glas cu totul schimbat. O 
servitoare! Şi desigur una tânără, frumoasă, nu? 

— Asta depinde de aceşti bărbaţi, Mersinah. 

Ea îşi înfipse braţele în şolduri, un gest tot atât de obişnuit 
în Orient ca şi în Apus şi răsuflă adânc. Asta era un semn că 
avea nevoie de o rezervă însemnată de aer, ca să-şi poată 
impune cum trebuie voinţa. 

— De aceşti bărbaţi depinde? Ba de mine depinde, nu de 
ei! Aici sunt eu stăpână. Numai eu poruncesc aici! Eu 
hotărăsc ce se face şi eu îţi ordon să-i alungi pe aceşti 
bărbaţi. Auzi tu, Selim Aga? Să plece, imediat! 

— Dar nici nu sunt bărbaţi, scumpa mea Mersinah. 

Mersinah, care se numeşte „floare de mirt”, îşi şterse ochii 
din nou şi se uită la noi cu luare-aminte. Eram şi eu cam 
surprins de această afirmaţie a lui Selim Aga, căci ce alta 
puteam fi dacă nu bărbaţi? 

— Nu, zise el, nu sunt bărbaţi, ci effendi, effendi mari, care 
stau sub ocrotirea sultanului. 


— Ce-mi pasă mie de sultan! Aici sunt eu sultană şi ceea ce 
spun... 

— Dar ascultă, Mersinah, ei vor da bacşiş foarte bun. 

Cuvântul „bacşiş” are în Orient un efect magic. „Floare de 
mirt” lăsă mâinile să-i cadă, schiţă un zâmbet care însă se 
transformă într-un rânjet şi se întoarse spre sir David 
Lindsay: 

— Un bacşiş bun? Este adevărat? 

Cel întrebat clătină capul şi arătă spre mine. 

— Ce-i cu ăsta? mă întrebă ea. E sărit la minte? 

— Nu, răspunsei eu. Ascultă cine suntem noi, tu suflet al 
casei! Acest bărbat, pe care l-ai întrebat acum, este un 
pelerin foarte evlavios din Londonistan; el sapă pământul cu 
toporişca sa, pe care o vezi aici, pentru a asculta graiul 
celor morţi şi a făcut jurământ să nu scoată o vorbă, până 
nu va căpăta dezlegare pentru aceasta. 

— Un evlavios, un sfânt, un vrăjitor? întreabă ea speriată. 

— Da. Te previn să nu care cumva să-l insulţi! Cestălalt 
bărbat este căpetenia unui mare popor care se află departe 
spre apus de aici, iar eu sunt un emir al acelor războinici 
care respectă femeile şi dau bacşiş. Tu eşti sultana acestei 
case. Îngădui-ne s-o vedem, ca să ne dăm seama dacă 
putem locui într-unsa câteva zile. 

— Effendi, vorbirea ta miroase a trandafiri şi garoafe. 
Gura ta e mai înţeleaptă decât botul acestui Selim Aga, 
bare uită mereu să spună ce trebuie şi mâna ta este ca 
mâna lui Allah, care dăruieşte binecuvântare. Ai mulţi 
servitori cu tine? 

— Nu, căci braţul nostru este destul de puternic ca să ne 
ocrotim singuri. Avem numai trei însoțitori: un servitor, un 
kavas al mutessarifului din Mosul şi un kurd, care va părăsi 
încă azi Amadiya. 

— Atunci îmi sunteţi bineveniţi! Vizitaţi casa şi grădina 
mea şi dacă vă place la mine, atunci ochiul meu va veghea 
asupra voastră şi vă va lumina. 


Şi ca să poată veghea şi să ne lumineze cu ei, dânsa şi-i 
şterse încă o dată, apoi strânse de pe jos cepele, ca să ne 
netezească drumul. Viteazul agă al arnăuţilor părea să fie 
mulţumit cu deznodământul acesta. El ne duse mai întâi 
într-o odaie, care-i slujea de locuinţă. Era foarte 
încăpătoare şi ca singură „mobilă” avea un covor, care era 
folosit ca sofa, pat, scaun şi masă. De pereţi atârnau câteva 
arme şi pipe şi pe podea se afla o sticlă, în apropierea 
căreia se puteau vedea coji de ouă. 

— Fiţi bineveniţi, domnilor, zise el. Să ciocnim în semn de 
prietenie. 

Zicând aceasta se aplecă pentru a ridica atât sticla cât şi 
cojile de ouă, din care ne dădu fiecăruia în mână câte una. 
Apoi turnă din sticlă, care avea rachiul. Noi băurăâm din 
aceste cupe... găinăreşti, în timp ce el duse de-a dreptul 
sticla la gură şi n-o luă până n-o goli. Apoi ne luă „cupele” 
din mână, sorbi ce mai rămăsese pe fundul lor, după care le, 
puse cu băgare de seamă jos. 

— Propria mea invenţie! zise el cu mândrie. Vă miră că nu 
am pahare? 

— Cred că preferi această frumoasă invenţie, paharelor, 
răspunsei eu. 

— O prefer pentru că n-am pahare. Eu sunt aga al 
albanezilor şi am de primit drept soldă şi tain trei sute 
treizeci de piaştri pe lună; dar au trecut unsprezece luni de 
când tot aştept aceşti bani. Allah kerihm; Padişah... 
Dumnezeu este milostiv şi sultanul are nevoie el însuşi de 
ei! 

Nu trebuia deci să mă mire că pentru albanez cuvântul 
„bacşiş” avea o atracţie atât de mare. 

Aga ne plimbă acum prin toată casa. Era clădită încăpător, 
dar cam ruinată. Ne luarăm patru odăi, câte una pentru 
fiecare din noi şi una pentru Halef şi Ifra. Preţul era mic: 
cinci piaştri pe săptămână pentru fiecare odaie. 

— Vreţi să vedeţi şi grădina? ne întrebă el apoi. 

— De ce nu! Este frumoasă? 


— Foarte frumoasă; la fel de frumoasă ca grădinile 
paradisului. Veţi vedea într-unsa tot soiul de copaci, 
buruieni şi ierburi pe care nici nu le cunosc. Ziua luceşte 
deasupra ei soarele, iar noaptea sclipesc peste ea ochii 
stelelor. Este foarte frumoasă. 

— Dar ploaia cade şi ea asupra ei? întrebai eu, ca să-mi 
bat joc 

— Când plouă îşi primeşte şi dânsa partea ei; ba uneori a 
căzut şi zăpadă peste ea. Vino s-o vezi! 

În curte era un şopron, pe care-l închinarăm pentru cai. 
Grădina era pătrată şi măsura cam vreo patruzeci de paşi 
de fiecare latură, ceea ce nu era deloc mult. Văzui într-unsa 
un chiparos pipernicit şi un măr sălbatic. „Feluritele 
buruieni şi ierburi” constau din cânepă, pătrunjel şi talpa 
gâştei; minunea cea mare a acestei grădini era însă o 
brazdă pe care flămânzeau într-o paşnică armonie, una 
lângă alta, ceapa, usturoiul şi varza, un agriş, câteva 
nebunariţe şi câteva micşunele prăpădite. 

— Bir guzel bagtşe - frumoasă grădină; nu-i aşa? Întrebă 
aga, suflând un nor uriaş de fum. 

— Straşnic de frumoasă! răspunsei eu. 

— Pek bereketli. Foarte rodnică. 

— Gaiyet bereketli. Nespus de rodnică. 

— Iyle sok guzel dikekler. 

— Şi multe plante frumoase, nu? 

— Syz fainiyu. Nenumărate. 

— Ştii tu cine s-a plimbat pe aici? 

— Cine? 

— Cel mai frumos trandafir din Kurdistan. N-ai auzit 
niciodată de Esma Han, care n-avea pereche de frumoasă 
ce era? 

— A fost soţia lui Ismail Paşa, ultimul fiu legitim al califului 
abasidic? 

— Da, văd, că ştii! Ea purta titlul de nobleţe „Han”, ca 
toate femeile din această familie de seamă. Ismail Paşa a 


fost asediat de Mohammed; acesta a zvârlit în aer zidurile 
castelului, care a fost luat apoi cu asalt. 

În urma acestui fapt Ismail şi Esma Han au fost duşi la 
Bagdad ca prizonieri. Aici a trăit şi a respirat ea. Emire, aş 
vrea ca dânsa să mai fie aici! 

— Tot ea a sădit şi pătrunjelul şi usturoiul acesta? 

— Nu, răspunse el foarte serios. Asta a făcut-o Mersinah, 
menajera mea. 

— Atunci mulţumeşte-i lui Allah, că în locul Esmei Han o ai 
pe această dulce Mersinah aici. 

— Effendi, vezi că uneori ea este foarte arţăgoasă. 

— Nu trebuie să cârteşti împotriva acestui lucru, căci Allah 
împarte darurile în chip felurit. Şi a fost scris în cartea vieţii 
ca să respiri mireasma acestei flori de mirt. 

— Asta aşa este. Dar spune-mi, emire, nu vrei să iei în 
arendă această grădină? 

— Cât ceri pentru ea? 

— Îmi plăteşti zece piaştri pe săptămână şi atunci puteţi să 
vă plimbaţi cu toţii prin ea şi să vă gândiţi la Esma Han cât 
veţi pofti. 

Şovăii cu răspunsul. Grădina era lipită de zidul din fundul 
unei clădiri în care văzui două şiruri de găuri mici; asta 
mirosea a închisoare. Trebuia să mă informez. 

— Nu cred că voi închiria această grădină, răspunsei. 

— Pentru ce? 

— Pentru că zidul acesta mă supără. 

— Zidul acesta? De ce, effendi? 

— Nu-mi place să stau în apropierea unei închisori. 

— Oh, oamenii care stau acolo înăuntru nu te pot supăra 
cu nimic Găurile lor sunt atât de adânci încât ei nici nu pot 
ajunge la aceste ferestruici. 

— Aceasta este singura închisoare din Amadiya? 

— Da. Cealaltă s-a prăbuşit. Sergentul meu este însărcinat 
cu supravegherea arestaţilor. 

— Şi crezi că aceştia nu mă vor tulbura? 

— Câtuşi de puţin. Nici nu-i vei auzi, nici nu-i vei vedea. 


— Atunci îţi dau cei zece piaştri. Vei primi aşadar de la noi 
treizeci de piaştri pe săptămână, în total. Îngăduie-mi să-ţi 
plătesc chiar acum pentru prima săptămână. 

Chipul lui străluci de bucurie auzind aceasta. Englezul 
băgă de seamă că vâram mâna în buzunar ca să plătesc. El 
clătină capul, îşi scoase propria pungă şi mi-o întinse. Ştiam 
că nu conta pentru dânsul, aşa că luai din ea trei ţechini şi-i 
dădui agăi. 

— "Ţine! Restul este bacşiş pentru tine. 

Aceasta era mai mult decât de două ori suma pe care o 
avea de primit. De aceea el făcu o mutră foarte fericită şi 
zise plin de respect: 

— Emire, Coranul spune: „cine dă dublu, va fi 
binecuvântat de Allah de o suită de ori”. Allah este 
datornicul tău; el te va răsplăti din belşug. 

— Avem nevoie acum de covoare şi pipe pentru odăile 
noastre. De unde le putem împrumuta, agă? îl întrebai. 

— Stăpâne, dacă mai dai două piese de aur din astea vei 
căpăta tot ce-ţi doreşte inima. 

— 'Ţine-le! 

— Alerg să vă aduc ce vă trebuie! 

Părăsirăm grădina; în curte dădurăm peste Mersinah, 
sufletul palatului. Mâinile ei erau acum înnegrite de 
funingine. Amesteca cu degetul într-un vas plin cu unt topit. 

— Emire, vrei să iei odăile? întrebă ea. 

În timp ce punea această întrebare îşi scoase degetul din 
cratiţa şi-l linse cu limba pe care avusese grijă s-o scoată 
afară de-un cot. 

— Le iau, răspunsei. De asemenea şi şopronul şi gradina. 

— A şi plătit totul, spuse aga. 

— Cât? întrebă ea. 

— Treizeci de piaştri pentru prima săptămână. 

De bacşiş nu pomeni deloc. Mai scosei încă un ţechin din 
pungă şi i-l dădui ei. 

— Ia de ici, tu perlă a ospitalităţii! Acesta este cel dintâi 
bacşiş pe care-l capeţi. Dacă vom fi mulţumiţi de tine îţi vom 


da mai mult. 

Ea luă repede moneda şi o vâri în buzunar cu aceeaşi 
grabă. 

— Îţi mulţumesc, stăpâne! Voi purta de grijă ca să te simţi 
în casa mea tot atât de bine ca în poala patriarhului 
Ibrahim. Văd acum că tu eşti emirul vitejilor războinici care 
cinstesc femeile şi dau bacşiş. Duceţi-vă sus în odăile 
voastre! Vă voi face un pirindş vârtos, cu mult unt topit pe 
deasupra. 

Zicând aceasta vâri iar degetul în cratiţă şi începu să 
amestece de zor. 

— Bunătatea ta este neţărmurită, răspunsei eu, dar din 
păcate n-avem timp să ne folosim de ea, căci trebuie să 
ieşim acum. 

— Dar doreai ca să vă fac de mâncare, emire? 

— Spuneai doar că ai de lucru zi şi noapte numai ca să-l 
serveşti pe aga al tău, aşa că nu trebuie să te mai supărăm 
şi noi. Afară de asta ne aşteptăm să fim poftiţi mereu la 
masă de prieteni de-ai noştri şi când nu va fi cazul vom 
trimite să ni se aducă mâncare de la birt. 

— Dar ospăţul de onoare nu trebuie să-l refuzi. 

— Bine, atunci fierbe-ne câteva ouă: altceva nu trebuie să 
mâncăm azi. 

— Ouă? Bine, le veţi căpăta, effendi, răspunse ea cu grabă. 
Dar când le mâncaţi, vedeţi să păstraţi găoacele, căci Selim 
Aga le foloseşte ca pahare. 

Ne retraserăm pentru câtva timp în odăile noastre, unde 
Selim veni îndată cu pături, covoare şi lulele pe care le 
închiriase de la negustorii respectivi. Erau noi, astfel că 
erau şi curate; puteam fi deci mulţumiţi. Nu trecu mult şi se 
ivi şi Mersinah, cu un capac de la o cutie veche de lemn, 
care servea de tavă. Pe acesta se aflau ouăle „ospăţului de 
onoare”. Alături se puteau vedea câteva plăcinte pe 
jumătate arse precum şi... cratiţă de pomină, cu unt, 
înconjurată de câteva coji de ouă în care se găsea sare 


murdară, piper măcinat gros şi nişte chimen foarte 
îndoielnic. Cât despre cuțite sau linguriţe nici pomeneală. 

„Ospăâţul”, la care o poftirăm, din curtenie şi pe Mersinah, 
se sfârşi cu bine. Ea mulţumi respectuos pentru cinstea 
neaşteptată ce i-o făcusem, apoi plecă cu „vesela” în 
bucătărie. Selim se ridică şi el şi întrebă: 

— Ştii tu, stăpâne, unde mă voi duce acum? 

— Ia s-aud! 

— La mutesselim. Trebuie să afle ce oaspete de seamă eşti 
tu şi cum s-a purtat cu tine supraveghetorul palatului său. 

Îşi şterse mustaţa de resturile de unt topit pe care-l 
consumase numai el cu Mersinah, apei plecă, lăsându-ne 
linguri. 

— Pot vorbi, sir? întrebă Lindsay. 

— Da, mister. 

— Cumpără haine! 

— Acum? 

— Da. 

— Cu pătrăţele roşii? 

— Fireşte. 

— Atunci să mergem la bazar. 

— Dar eu nu vorbesc. Dumneata trebuie să cumperi, sir, 
uite bani! 

— Cumpărăm numai haine? 

— Dar mai ce? 

— Ceva veselă de care avem nevoie şi pe care o vom dărui 
la plecare lui Selim sau gospodinei lui. Apoi tutun, cafea şi 
altele de care avem nevoie. 

— Well, plătesc totul. 

— Ne vom folosi deocamdată de punga dumitale, apoi ne 
vom socoti. 

— Plătesc totul! S-a făcut. 

— Merg şi eu? întrebă Mohammed Emin. 

— Cum vrei. Cred însă c-ai face mai bine să te arăţi cât mai 
puţin cu putinţă. Şi în Spandareh ai fost recunoscut drept 


haddedihn, fără să mai spun că semeni foarte bine cu fiul 
tău, ceea ce-mi spunea şi primarul de acolo. 

— Atunci rămân acasă. 

Ne aprinserăm ciubucurile şi plecarăm. Gangul casei era 
plin de fum şi în bucătărie tuşea „Floricica”! Când ne zări, 
ea ieşi o clipă afară. 

— Unde sunt oamenii noştri? o întrebai. 

— La cai. Pleci? 

— Ne ducem la bazar să cumpărăm de unele. Nu te 
deranja, tu paznică a bucătăriei! Uite că-ţi dă apa în foc! 

— Las o să dea, mâncarea tot va fi gata. 

— Mâncare? În cazanul ăsta mare o fierbi? 

— Da. 

— Atunci nu este pentru tine şi aga Selim? 

— Nu. Gătesc pentru arestaţi. 

— Aşa! Pentru cei care sunt aici alături? 

— Da. 

— Sunt mulţi nenorociţi dinte-ăştia acolo? 

— Cam la vreo douăzeci. 

— Toţi din Amadiya? 

— O, nu! Sunt câţiva soldaţi arnăuţi care au greşit, câţiva 
chaldei, un kurd, câţiva locuitori din Amadiya şi un arab. 

— Un arab? Păi pe aici nici nu sunt arabi! 

— A fost adus din Mosul. 

— Ce capătă ei de mâncare? 

— Pâine, pe care o coc chiar eu, apoi la prânz sau după- 
amiază, cum îmi vine mai bine, mâncarea este caldă. 

— Ce fel de mâncare este? 

— Făină cu apă amestecată cu făcăleţul. 

— Cine le-o duce? 

— Eu însumi. Sergentul îmi deschide celulele. Ai văzut 
vreodată o închisoare, emire? 

— Nu. 

— Dacă vrei s-o vezi, să-mi spui numai şi te iau cu mine. 

— Dar sergentul n-o să-mi dea voie. 

— Ba o să-ţi dea, căci eu sunt stăpâna lui. 


— Tu? 

— Da, eu. Nu sunt eu stăpâna lui aga al lui? 

— Asta este adevărat. Mă voi gândi dacă face de un emir 
ca mine să viziteze o închisoare şi să dea un bun bacşiş 
acelora care o îngăduie. 

— Face, stăpâne, cum să nu facă! Poate că-ţi vei arata şi 
mărinimia faţă de arestaţi, pentru ca să poată cumpăra, de 
la mine, ceva de-ale mâncării şi tutun pe care nu au de 
unde le căpăta altfel. 

Nimic nu m-ar fi putut bucura mai mult decât ceea ce 
aflasem acum. Fui însă destul de prevăzător să nu mai pun 
alte întrebări, căci aş fi putut stârni bănuieli. Halef, Ifra şi 
kurdul din Spandareh fură chemaţi să ne însoţească, apoi 
plecarăm. 

Bazarurile erau pustii. Abia dacă găsirăm o cafenea, unde 
ni se servi o licoare care avea gust de orz prăjit. Acolo 
aflarăm pricina pustietăţii care domnea acum în Amadiya. 
Cu toţi munţii înalţi din jurul acestui oraş, el este totuşi 
foarte nesănătos, astfel că odată cu sosirea anotimpului mai 
călduros încep să bântuie friguri lente. Atunci locuitorii 
părăsesc localitatea şi se refugiază în pădurile învecinate, 
unde trăiesc în locuinţe de vară, numite „jilak”. 

După ce băurăm misterioasa licoare şi ne îndoparăm 
ciubucurile, plecarăm să vedem de haine. Cafegiul ne dădu 
o adresă unde puteam găsi ce ne trebuia. Târguiala fu 
făcută în prezenţa englezului şi spre deplina sa mulţumire. 
Pentru un preţ relativ ieftin, el căpătă un veşmânt roşu şi 
negru cu pătrăţele. Făcurăm apoi şi restul cumpărăturilor, 
cu care-i trimise-m pe servitori acasă. Kurdul căpătă în dar 
o pungă din mărgele pentru tutun, pe care şi-o atârnă 
imediat de brâu, ca să se poată făli cu ea faţă de oricine. 

Şi acum pornirăm prin oraş, ca să-l cunoaştem cât de cât, 
iar eu mă convinsei că această fortăreață de graniţă, atât 
de însemnată odinioară, putea fi uşor luată cu asalt de 
câteva sute de kurzi isteţi. Puţinii soldaţi pe care-i 
întâlneam, arătau flămânzi şi bolnavi de friguri, iar 


fortificațiile se aflau într-o stare atât de jalnică, încât n- 
aveau dreptul la numele acesta. 

Când ne întoarserăm acasă îl găsirăm pe aga Selim 
aşteptându-ne. 

— Emire, te aştept de multă vreme, îmi zise el. 

— Pentru ce? 

— Trebuie să te duc la mutesselim. 

— Să mă duci? întrebai, apăsând pe ultimul cuvânt. 

— Nu, ci să te însoțesc. l-am povestit totul, iar 
supraveghetorului palatului său i-am ţinut pumnii sub nas. 
Allah l-a ocrotit, altminteri poate că l-aş fi ucis sau gâtuit. 

Zicând aceasta dădu ochii peste cap şi îndoi cele zece 
degete ca nişte cleşti. 

— Ce-a spus comandantul? 

— Emire, să-ţi spun adevărul? 

— Cred şi eu! 

— Nu prea este bucuros de vizita ta. 

— Aşa! Şi de ce adică? 

— Nu iubeşte pe străini şi primeşte foarte rar. Vizite. 

— Dar ce, este pustnic? 

— Nu, însă în calitatea lui de comandant capătă pe lângă 
locuinţă şase mii şapte sute optzeci de piaştri pe lună şi i se 
întâmplă ca nouă tuturor: de unsprezece luni n-a primit nici 
un ban şi nu ştie ce să mănânce şi să bea. Cum s-ar putea 
bucura deci când primeşte oaspeţi de seamă? 

— Vreau numai să-l văd şi să-i vorbesc, nu însă să şi 
mănânc la el. 

— Asta nu se poate. El trebuie să te primească aşa cum 
cere rangul şi de aceea... a...a... 

— Ei! Ce a...a?... 

— A chemat la el pe evreii din oraş ca să se împrumute de 
la ei cu cinci sute de piaştri. Are nevoie de suma aceasta ca 
să cumpere ceea ce se cere pentru primirea ta. 

— Şi i-au dat banii? 

— Allah il Allah, nici ei nu mai au, căci până acum au 
trebuit să dea totul. Aşa că şi-a împrumutat un berbec şi 


încă multe altele pe lângă el. Asta este foarte rău, mai ales 
pentru mine, emire. 

— De ce pentru tine? 

— Pentru că trebuie să-i împrumut aceşti cinci sute de 
piaştri, sau... sau... 

— Ei, sau?... 

— Sau să te întreb dacă... dacă... 

— Haide, vorbeşte odată! 

— Dacă eşti bogat. Ah, emire, nici eu n-aş fi avut măcar o 
singură para, dacă nu mi-ai fi dat tu astăzi. Şi din asta a 
trebuit să dau Mersinei treizeci de piaştri. 

Ca să împrumut mutesselimului cinci sute de piaştri 
însemna să-i dăruiesc. Era o sumă destul de frumuşica; din 
banii ce-i găsisem în desaga calului lui Abu Seif, aveam încă 
cea mai mare parte şi bunăvoința mutesselimului putea să 
ne fie de mare folos pentru scopul nostru. Cinci sute de 
piaştri puteam să dau şi cam tot atâta socoteam că scot de 
la master Lindsay, care pentru o aventură ar da cu plăcere 
această sumă. Mă dusei deci în odaia englezului, lăsându-l 
pe Selim să mă aştepte. 

Sir David era ocupat cu îmbrăcatul. Chipul său lunguieţ 
strălucea de mulţumire. 

— Cum arăt, mă întrebă el. 

— Eşti un kurd sadea. 

— Well, bun, foarte bun! Minunat! Dar cum înfăşor 
turbanul? 

— Ia dă-l încoace! 

În viaţa lui nu avusese încă un turban în mână. Îi pusei 
cuşma pe cap şi-i înfăşurai pânza roşu cu negru în jurul 
acesteia, cu o artă desăvârşită. Izbutii astfel să fac unul din 
acele turbane uriaşe cum purtau aici demnitarii şi bărbaţii 
de seamă. O astfel de acoperitoare de cap măsoară adesea 
patru picioare (33 cm) în diametru. 

— Aşa, uite că am fabricat un mare khan kurd. 

— Admirabil! Straşnic. Frumoasă aventură! Totul plătesc 
eu! Plătesc foarte bine! 


— Vorbegşti serios? 

— De ce n-aş vorbi serios! 

— Ce-i drept ştiu că eşti foarte bogat şi te pricepi să 
foloseşti la timp potrivit... 

El mă privi repede şi cercetător, apoi întrebă: 

— Vrei bani? 

— Da, răspunsei eu, simplu. 

— Bun! Vei căpăta! Pentru dumneata? 

— Nu. Cred că nu aşa m-ai cunoscut. 

— Adevărat. Aşadar pentru cine? 

— Pentru mutesselim. 

— Ah! Pentru ce! La ce? 

— Omul acesta este foarte sărac. Sultanul îi datorează 
leafa pe unsprezece luni. Din această cauză s-a folosit de 
sistemul cunoscut aici şi i-a cam stors pe localnici. Dar acum 
toţi au sărăcit şi nimeni nu-i mai poate împrumuta ceva. 
Vizita mea îl pune deci în mare încurcătură, căci trebuie să 
mă primească aşa cum se cuvine, însă nu are mijloacele 
trebuitoare pentru aceasta. De aceea a împrumutat un 
berbec şi altele şi mă întreabă în mod indirect dacă nu i-aş 
putea împrumuta cinei sute de piaştri. Este şi acesta un 
sistem turcesc, căci la înapoierea banilor nu trebuie să ne 
aşteptăm. Deoarece însă avem tot interesul să-l câştigăm de 
partea noastră, am luat hotărârea... 

Sir David mă întrerupse cu o mişcare repede a mâinii. 

— Bine! Îţi dau o bancnotă de o sută de lire! 

— Asta este prea mult, sir. După cursul din Constantinopol 
ar însemna unsprezece mii de piaştri. Eu vreau să-i dau de 
la mine cinci sute de piaştri şi te rog să-i dai şi dumneata 
aceeaşi sumă. Cu aceasta va fi mulţumit. 

— O mie de piaştri! Prea puţin! Dacă iei şi pe mine plătesc 
totul. Dumneata nu dai nimic. 

— Fie şi aşa! 

— Spune Selim lasă pe noi facem ce ştim. 

— Şi ce vom face? 

— Cumpărăm în drum, dar punem înăuntru bani. 


— Dar nu prea mult, sir. 

— Cât? Cinci mii piaştri? 

— Două mii este mai mult decât destul. 

— Bun! Atunci două mii! Gata! 

Mă întorsei la agă şi-i zisei: 

— Spune-i comandantului că voi veni cu unul din însoțitorii 
mei. 

— Când? 

— Curând de tot... 

— Numele tău îl şi cunoaşte; ce nume să-i mai spun? 

— Hagi Lindsay-Bei. 

— Hagi Lindsay-Bei! Bine! Şi piaştrii, emire? 

— Îl rugăm să ne îngăduie să-i aducem un dar. 

— Atunci trebuie să vă dea şi el unul. 

— Noi nu suntem săraci; avem tot ce ne trebuie şi ne vom 
bucura mult dacă nu ne va dărui altceva decât prietenia sa. 
Te rog să-i spui asta! 

Aga plecă mulţumit. 

După cinci minute eram călare, cu şi englezul. Îi dădusem 
de înţeles să nu rostească nici un cuvânt. Halef şi Ifra 
veneau după noi. Pe kurd îl trimisesem înapoi la Spandareh, 
cu veşmântul împrumutat şi multe complimente. Merserăm 
prin bazaruri, de unde cumpărarăm o stofă brodată pentru 
un veşmânt de sărbătoare şi o pungă frumoasă în care 
englezul puse douăzeci de medgidii de câte o sută de piaştri 
fiecare. În astfel de chestiuni master Lindsay era foarte 
larg, lucru ce avusesem prilejul să-l constat adesea. 

Cumpărăturile odată făcute ne îndreptarăm spre palatul 
mutesselimului. În faţa acestuia stăteau vreo două sute de 
albanezi în ţinută de paradă, conduşi de doi mulasimi şi sub 
comanda supremă a viteazului nostru Selim Aga. El îşi 
scoase sarrasul şi comandă: 

— Staţi drepţi! 

Ei îşi dădură toată osteneala să facă ce li se ceruse, dar 
formară totuşi un soi de linie şerpuitoare, care se sfârşea 
într-o coadă foarte încovoiată. 


— Muzica! Fluieraţi! 

Trei flaute începură să se tânguie şi o tobă turcească 
produse un huruit care se auzea ca o râşniţă de cafea. 

— Mai tare, mai cu inimă! 

Şi în timp ce ni se făcea această primire atât de 
măgulitoare pentru noi, ne îndreptarăm caii spre intrare, ca 
să descălecăm. Cei doi locotenenţi alergară şi ne ţinură 
scările. Vârâi mâna în buzunar şi dădui fiecăruia din ei o 
monedă de argint de zece piaştri. Ei le primiră cu bucurie, 
fără să se simtă jigniţi în onoarea lor de ofiţeri. 

Agăi îi dădui stofa şi punga, spunându-i: 

— Anunţă-ne şi dă-i comandantului darul acesta! 

El păşi înainte, plin de demnitate, iar noi îl urmarăm. Sub 
poartă stătea nazargiul palatului, care ne primi acum cu 
totul altfel decât prima oară. Încrucişa braţele pe piept, se 
înclină adânc şi murmură umil: 

— Bendeniz el oprir, servitorul vostru vă sărută mâna; 
stăpânul meu vă salută. 

Trecui pe lângă el fără să-i răspund şi Lindsay se prefăcu 
şi el că nici nu-l băgase în seamă. 

Trebuie să recunosc că domnul meu, cu toată culoarea 
ţipătoare a veşmântului său, făcea o impresie impunătoare. 
Costumul se potrivea parcă-ar fi fost făcut pe măsura lui şi 
conştiinţa că este englez şi încă bogat, dădea ţinutei sale o 
siguranţă care era foarte la locul ei aici. 

Supraveghetorul palatului, cu tot disprețul pe care-l 
arătasem, porni totuşi înainte şi ne călăuzi la etaj, într-o 
încăpere care părea să fie vestibulul. Acolo şedeau slujbaşii 
comandantului pe nişte covoare sărăcăcioase. La intrarea 
noastră se ridicară şi ne salutară cu respect. Cei mai mulţi 
erau turci şi câţiva kurzi. Aceştia din urmă făceau o 
impresie mai bună decât cei dintâi, care nu păreau să fie 
într-o situaţie materială strălucită. La una din ferestre 
stătea un kurd în oare ghiceai îndată pe unul din acei 
bărbaţi liberi din munţi. El privea afară, cu mutra posacă şi 
nerăbdătoare. Unul din turci se apropie de mine şi întrebă: 


— Tu eşti emirul Hagi Kara Ben Nemsi, pe care-l aşteaptă 
mutesselimul? 

— Eu sunt. 

— Şi acest effendi e Hagi Lindsay-Bei, care a făcut 
jurământ solemn să nu vorbească? 

— Da. 

— Eu sunt grefierul comandantului. El te roagă să aştepţi 
câteva clipe. 

— Pentru ce? Eu nu-s deprins să aştept şi el ştia că vin. 

— Este reţinut de o chestiune însemnată, dar nu va dura 
mult. 

Ce era această „chestiune însemnată”, putui vedea 
curând, când un servitor ieşi ca o furtună din odaia 
mutesselimului şi se întoarse peste câtva timp înapoi cu 
două cutii cărora le lipseau capacele. Cea mai mare 
conţinea tutun, iar cealaltă boabe de cafea prăjită. 
Comandantul nu putuse face rost de aceste obiecte 
trebuitoare decât după ce primise banii noştri. Înainte de 
întoarcerea servitorului, Selim ieşi din odaia mutesselimului 
şi-mi spuse: 

— Effendi, mai îngăduie o clipă! Vei putea intra îndată. 

Kurdul care stătea la fereastră se întoarse atunci spre el. 

— Şi când Dumnezeu voi putea intra eu? 

— Vei fi primit încă astăzi. 

— Încă astăzi? Am fost aici înaintea acestui effendi şi 
înaintea tuturor celorlalţi. Problema mea este importantă şi 
trebuie să plec înapoi chiar azi. 

Aga Selim rostogoli ochii şi zise: 

— Aceşti effendi sunt un emir şi un bei, tu însă eşti numai 
un kurd. Vii abia după ei. 

— Am acelaşi drept ca dânşii, căci sunt trimisul unui om 
viteaz, care este şi elun bei. 

Felul sincer şi curajos al acestui kurd îmi plăcu nespus, 
deşi plângerea lui era îndreptată indirect împotriva mea. Pe 
agă, însă, păru să-l supere foarte mult, căci îşi dădu ochii 
peste cap şi răspunse: 


— Tu vii mai târziu la rând şi poate chiar deloc. Dacă nu-ţi 
place poţi pleca. Tu nu cunoşti nici măcar strictul necesar, 
ca să poţi păşi în faţa unui om mare şi puternic. 

Aha! Kurdul uitase aşadar „strictul necesar”, adică 
bacşişul. El nu se dădu însă bătut şi răspunse: 

— Ştii tu ce este strictul necesar pentru un kurd bervari? 
Sabia, asta este! 

Zicând acestea lovi mânerul armei. 

— Vrei să fac o probă? urmă el. Pe mine mă trimite beiul 
din Gumri; este o insultă pentru dânsul să fiu amânat 
mereu şi să trebuiască să aştept; va şti el cum să răspundă 
la asta. Plec! 

— Stai! spusei eu. 

Kurdul şi ajunsese la uşă. Beiul din Gumri, la care mă 
trimisese primarul din Spandareh? Era un prilej minunat să 
înnod legătura cu el. 

— Ce vrei? mă întrebă kurdul, cu asprime. 

Mă apropiat de dânsul şi-i întinsei mâna. 

— Vreau să te salut, căci făcând asta este la fel ca şi cum |- 
aş saluta pe bei. 

— Îl cunoşti? 

— Nu l-am văzut încă, dar mi s-a vorbit de el. Este un 
războinic foarte viteaz, căruia i se cuvine toată stima. Vrei 
să-i duci o solie din partea mea? 

— Dacă pot, da. 

— Poţi. Dar mai întâi îţi voi dovedi că ştiu să-l respect pe 
bei; vei intra înaintea mea la mutesselim. 

— Vorbegşti serios? 

— Cu un kurd viteaz nu se glumegşte. 

— Auziţi? se adresă el către ceilalţi. Acest emir străin ştie 
ce înseamnă curtenia şi respectul. Dar şi un bervari nu este 
mai prejos. 

Şi întorcându-se spre mine adăugă: 

— Emire, îţi mulţumesc! Tu mi-ai bucurat inima. Dar acum 
voi aştepta cu plăcere până vei fi vorbit tu cu mutesselimul. 

Îmi întinse mâna şi eu i-o strânsei călduros. 


— Primesc, căci ştiu că nu vei avea mult de aşteptat. 
Spune-mi însă dacă după convorbirea cu comandantul vei 
mai avea timp să vii cu mine? 

— Voi veni şi voi câştiga apoi timpul călătorind mai repede. 
— Locuiesc la Selim Aga, comandantul arnăuţilor. Înclină 
capul în semn de încuviinţare şi se dădu înapoi, căci în clipa 
aceasta un servitor deschise uşa ca să ne lase înăuntru, pe 

mine şi pe Lindsay. 

Odaia în care intrarăm era căptuşită cu un tapet vechi de 
hârtie şi la peretele din fund avea o ridicătură înaltă ca de 
vreun picior, care era acoperită cu un covor. Acolo stătea 
mutesselimul. Era un bărbat lung şi slab, cu o figură isteaţă, 
îmbătrânită înainte de vreme. Privirea îi era adumbrită şi 
nu prea trezea încredere. La intrarea noastră el se ridică şi 
ne arătă cu o mişcare din mâini să luăm loc la dreapta şi la 
stânga sa. Pentru mine nu era greu. Lui mister Lindsay însă 
îi veni cam anevoie să se aşeze cu picioarele îndoite, adică 
„turceşte”. Cui nu este deprins, îi amorţesc curând vârfurile 
picioarelor, aşa ca e nevoit să se ridice iar. Din consideraţie 
pentru englez trebuia deci să am grijă ca întrevederea să 
nu dureze prea mult. 

— Bine veniţi să fiţi; viaţa voastră fie lungă! Ne întâmpină 
comandantul. 

— La fel şi a ta! îi răspunsei eu. Am venit de departe, ca să- 
ţi spunem că ne bucurăm să-ţi vedem chipul. Belşugul să 
sălăşluiască în casa ta şi să-ţi izbutească tot ce pui la cale! 

— Şi eu vă doresc noroc şi izbândă în toate. Cum se 
numeşte ţara care te-a văzut născându-te, emire? 

— Germanistan. 

— Are un sultan mare? 

— Are mulţi padişahi. 

— Şi mulţi războinici? 

— Când padişahii din Germanistan îşi adună războinicii, ei 
văd câteva milioane de ochi aţintiţi asupra lor. 

— Eu n-am văzut încă ţara aceasta, dar trebuie să fie mai 
mare şi vestită, de vreme ce tu stai sub oblăduirea 


sultanului. 

Aceasta era o aluzie ca să mă legitimez - ceea ce mă grăbii 
să fac. 

— Cuvântul tău este drept. Uite aici budjeruldiul 
padişahului! 

El luă documentul, îl lipi de frunte, gură şi piept şi-l citi. 

— Aici numele tău stă scris altfel decât Kara Ben Nemsi. 

Ah, această nepotrivire era neplăcută. Faptul că-mi 
păstrasem aici numele dat de Halef, putea să devină 
periculos pentru noi; dar mă reculesei repede şi zisei: 

— Vrei să-mi citeşti numele care stă scris pe pergament? 

EI încercă dar nu prea izbuti. Iar cât priveşte numele 
localităţii de origine trecu cu totul peste el, poticnindu-se. 

— Vezi! Spusei eu. Nici un turc nu poate citi şi exprima 
cum trebuie un nume din Germanistan; nici vin muftiu şi 
nici un mollah nu reuşeşte, căci graiul nostru este foarte 
greu şi se scrie cu alte litere decât al vostru. Eu sunt Hagi 
Kara Ben Nemsi şi lucrul acesta ţi-l va dovedi şi scrisoarea 
pe care mi-a dat-o către tine mutessariful din Mosul. 

Zicând aceasta îi întinsei scrisoarea. După ce o citi el 
rămase mulţumit şi-mi dădu înapoi budjeruldiul, eu 
ceremonia obişnuită. 

— Şi acest effendi este Hagi Lindsay-Bei? întrebă apoi. 

— Aşa este numele lui. 

— Din care ţară este el? 

— Din Londonistan, răspunsei, ca să evit numele cunoscut 
de „Anglia”. 

— A făcut jurământ să nu vorbească! 

— Da. 

— Şi poate face vrăji? 

— Mutesselime, despre magie nu este bine să vorbeşti, cel 
puţin faţă de cineva pe care nu-l cunoşti încă. 

— Ne vom cunoaşte noi, căci eu sunt un mare prieten al 
magiei. Crezi tu că se pot face bani? 

— Da, bani se pot face. 

— Şi că există o piatră filosofală? 


— Există una, dar ea nu se află în pământ ci în inima 
omenească, aşa că nu poate fi fabricată prin chimie. 

— Vorbeşti foarte nelămurit; dar văd că eşti un cunoscător 
al magiei. Există una albă şi una neagră; le cunoşti pe 
amândouă? 

— Ba cunosc eu şi toate celelalte soiuri de magie. 

— Mai sunt şi altele? Care? 

— Una albastră, una verde şi galbenă, apoi una roşie şi 
cenuşie. Acest Hagi Lindsay-Bei a fost la început un adept al 
celei cenuşii cu pătrăţele, acum însă a îmbrăţişat-o pe cea 
neagră cu roşu. 

— Aceasta se şi vede după îmbrăcămintea lui. Selim Aga 
mi-a povestit că el duce cu sine o toporişcă, cu care sapă 
pământul, ca să cerceteze graiul morţilor. 

— Aşa şi este. Dar să nu mai vorbim astăzi despre asta. Eu 
sunt un războinic şi un effendi, nu însă un profesor care-i 
învaţă pe alţii. 

Viteazul comandant secase toate izvoarele provinciei 
sărăcite şi acum îşi căuta norocul în magie. Nu-mi putea da 
în gând să-l încurajez în superstiţia sa, dar în împrejurările 
de faţă nu aveam nici un motiv să-l dezamăgesc. 

La cele din urmă cuvinte ale mele el bătu din palme şi 
porunci să se ducă pipe şi cafea. 

— Am auzit că mutessariful a avut război cu iezizii? începu 
el alt subiect de vorbă. 

— Şi eu am auzit, îi răspunsei, şi ca să preîntâmpin o altă 
întrebare din partea sa, adăugai: 

— Desigur că i-o fi bătut în lege şi acum vor veni la rând 
încăpăţânaţii arabi. 

EI ciuli urechea şi mă privi cercetător: 

— De unde bânuieşti asta, emire? 

— A vorbit el însuşi cu mine despre aceasta. 

— EI însuşi? Mutessariful? 

— Da. 

— Când? 

— Când am fost la el, fireşte. 


— Cum aţi ajuns la asta? întrebă el, cam neîncrezător. 

— Probabil pentru că avea încredere în mine şi este dispus 
să-mi dea o sarcină în legătură cu această campanie. 

— Ce fel de sarcină? 

— Ai auzit vreodată ceva despre politică şi diplomaţie, 
Mutesselime? 

El zâmbi cu semeţi e şi răspunse: 

— Aş fi eu oare comandant al fortăreței Amadiya daca n-aş 
fi diplomat? 

— Ai multă dreptate. Dar atunci de ce nu-mi arăţi că eşti 
chiar? 

— N-am fost cumva diplomat? 

— N-ai fost. 

— Întrucât? 

— Pentru că mă întrebi de misiunea mea aşa de-a dreptul, 
ceea ce mă uimeşte nespus. Eu nu trebuie să pomenesc 
nimic despre ea şi tu ai fi putut afla despre ce este vorba, 
căutând să mă descoşi pe departe. 

— De ce n-ai voie să-mi spui? Mutessariful nu are taine 
faţă de mine. 

— Trebuie să mă întrebi, ca să afli ceva asupra acestei 
chestiuni; asta este doar cea mai sigură dovadă că 
mutessariful a fost mai sincer faţă de mine decât faţă de 
tine. Ce-ai zice dacă aş fi venit la Amadiya tocmai într-o 
chestiune care stă în legătură cu invazia lui în teritoriul 
arabilor? 

— Asta nu e cu putinţă! 

— Ba este foarte cu putinţă. Atâta îţi voi trăda, că după 
întoarcerea mea din Amadiya guvernatorul mă va trimite la 
păşunile arabilor, cu misiunea ca să studiez acolo în taină 
terenul şi să-i pot face propunerile mele. 

— Este adevărat? 

— 'Ţi-o spun în secret, aşa că este adevărat. 

— Atunci eşti un om de încredere al lui. 

— Probabil. 

— Şi ai înrâurire asupra sa. 


— Dacă-ar fi aşa, nu ar trebui s-o spun, căci altminteri aş 
putea pierde uşor această înrâurire. 

— Emire, mă nelinişteşti. 

— Pentru ce? 

— Eu ştiu că harul mutessarifului nu luminează asupra 
mea. Spune-mi dacă eşti într-adevăr prietenul şi omul său 
de încredere? 

— El mi-a împărtăşit lucruri pe care altora nu cred că le-ar 
spune - mi-a vorbit înainte chiar de expediţia împotriva 
iezizilor; dacă sunt prietenul său, aceasta este o întrebare 
la care să nu-mi ceri să-ţi răspund. 

— 'Te voi pune la încercare, ca să văd dacă ştii într-adevăr 
mai mult ca alţii. 

— Fă-o! zisei plin de încredere, deşi în sinea mea eram 
puţintel îngrijorat. 

— Pe care trib al arabilor îl are mai mult în vedere? 

— Pe şammari. 

— Şi pe care ramură a acestora? 

— Pe haddedihni. 

Chipul său căpătă o expresie pânditoare: 

— Cum îl cheamă pe şeicul acestora? 

— Mohammed Emin. Îl cunoşti? 

— Nu. Dar am auzit că mutessariful l-ar fi luat prizonier. 
Cu siguranţă că ţi-a vorbit de asta, deoarece ţi-a dăruit 
încrederea lui şi vrea să te trimită la arabi. 

Deşteptul de el se căznea într-adevăr să fie diplomat. Eu 
însă îi rasei în faţă: 

— O, Mutesselime, mă pui la grea încercare. E Amad el 
Ghandur atât de bătrân încât să-l confunzi cu Mohammed 
Emin, tatăl său? 

— Cum pot să-l confund, de vreme ce n-am văzut încă pe 
niciunul din ei? 

Mă ridicai şi zisei: 

— Să sfârşim convorbirea! Eu nu-s copil pe care să-l duci 
de nas. Dacă vrei să-l vezi pe prizonier, du-te la închisoare 
şi ceauşul ţi-l va arăta. Un lucru îţi zic: să nu spui nimănui 


cine este şi nu-l lăsa s-o şteargă! Atât timp cât viitorul şeic 
al haddedihnilor se găseşte în puterea mutessarifului, 
acesta din urmă poate pune arabilor condiţii. Şi acum 
îngăduie să plec. 

— Emire, nu voiam să te insult. Rămâi te rog! 

— Mai am şi alte treburi astăzi. 

— Trebuie să rămâi, căci am pus să-ţi pregătească o masă. 

— Pot mânca în locuinţa mea şi-ţi mulţumesc. Afară de 
asta, aşteaptă afară un kurd care are de vorbit grabnic cu 
tine. A fost aici înaintea mea şi vroiam să-i las întâietatea, el 
însă a fost curtenitor şi n-a primit. 

— Este un trimis al beiului din Gumri; poate aştepta. 

— Mutesselime, îngăduie să împiedic să faci o greşeală. 

— Care anume? 

— 'Te porţi cu acest bei cum te-ai purta cu un duşman, sau 
cu unul pe care nu trebuie să-l respecţi sau, de care să te 
temi. 

Văzui lesne că-şi dădea osteneala să-şi stăpânească mânia. 

— Vrei tu să-mi dai lecţii, emire, tu, pe care nici nu te 
cunosc? 

— Cum aş putea cuteza să fac una ca asta, cu tine care eşti 
mai bătrân ca mine? Chiar de când vorbeam despre magie 
ţi-am arătat că te consider prea înţelept casa te mai învăţ 
ceva. Dar un sfat tot poate da unul mai tânăr altuia mai în 
vârstă. 

— Ştiu eu singur cum trebuie să mă port cu aceşti kurzi. 
Tatăl lui a fost Abd el Summit Bei, care le-a dat atâta de 
furcă înaintaşilor mei şi mai ales bietului Selim Zillahi. 

— Şi fiul lui să vă dea tot atât de furcă? Mutessariful are 
nevoie de trupele sale împotriva arabilor şi o parte din 
acestea trebuie să le ţină mereu pregătite contra iezizilor, 
în care nu poate avea încredere. Ce va spune el când îi voi 
împărtăşi că te porţi astfel cu kurzii din Bervari, încât este 
de temut şi aici o răscoală, când aceştia vor observa că 
guvernatorul nu are pentru moment puterea s-o 


potolească? Fă ce pofteşti, Mutesselime! Eu nu-ţi voi da nici 
lecţii, nici sfaturi. 

Argumentul acesta îşi făcu efectul. 

— Crezi că trebuie să-l primesc pe kurdul acela? 

— Îţi repet: fă ce pofteşti! 

— Dacă-mi făgăduieşti să mănânci cu mine, îl voi lasă să 
intre de faţă cu tine. 

— În condiţiile acestea rămân, căci vroiam să plec numai 
pentru ca el să nu fie nevoit să aştepte din cauza mea. 

Mutesselimul bătu din palme şi în odaie intră un servitor 
căruia îi porunci să-l introducă pe kurd. 

Acesta păşi mândru înăuntru şi salută cu un „sallam” 
scurt, fără să se aplece. 

— Eşti un sol al beiului din Gumri? îl întrebă comandantul. 

— Da. 

— Ce are să-mi spună stăpânul tău? 

— Stăpânul meu? Un kurd liber nu are stăpân. El este 
beiul meu, căpetenia mea în luptă, nu însă stăpânul meu. 
Cuvântul acesta îl cunosc numai turcii şi perşii. 

— Nu te-am chemat aici ca să ne certăm. Ce ai să-mi spui? 

Kurdul ghici poate că eu eram pricina pentru care nu 
trebuise să mai aştepte afară. Îmi aruncă o privire plină de 
înţeles şi răspunse foarte serios: 

— Mutesselime, aveam să-ţi comunic ceva, dar pentru că 
am fost nevoit să aştept atât de mult, am uitat despre ce 
este vorba. Beiul îţi va trimite deci un alt sol, care cred că 
nu va uita, dacă nu va fi nevoit să aştepte. 

Ultimul cuvânt îl rostise de la uşă, apoi se făcu nevăzut. 
Comandantul făcu o mutră năucă. La aşa ceva nu se 
aşteptase, iar eu îmi spusei că nici un ambasador european 
n-ar fi procedat mai corect ca acest tânăr şi simplu kurd. 

— Ticălosul! strigă mutesselimul, sărind în sus. Îl voi... 

Se răzgândi însă şi rămase locului. Eu îmi îndopai 
ciubucul, nepăsător, şi-l aprinsei. 

— Ce zici de asta, emire? întrebă el. 


— Zic că am prevăzut-o. Un kurd nu se lasă insultat atât de 
uşor. Ce va face beiul din Gumri şi ce va spune 
mutessariful? 

— Îi vei povesti? 

— Eu voi tăcea, dar el va vedea urmările. 

— Îl chem înapoi pe acest kurd. 

— Nu va veni însă. 

— Nu vreau să-l cert. 

— Nu va crede asta. Unul singur l-ar putea îndemna să se 
întoarcă şi acesta sunt eu. 

— Tu? 

— Da. Eu sunt prietenul lui şi probabil că va asculta de 
mine. 

— Eşti prietenul lui? Îl cunoşti? 

— L-am văzut pentru întâia oară în odaia de alături. Dar i- 
am vorbit ca unui om care este trimisul unui bei şi prin asta 
cu siguranţă că l-am câştigat de prieten. 

— Dar nu ştii unde se află! 

— Ba ştiu. 

— Unde este? A plecat din oraş. Calul său stătea jos. 

— Este acasă la mine, unde l-am pofiit. 

— L-ai poftit? Va mânca la tine? 

— Îl voi primi ca oaspete; lucrul principal este, însă, că am 
să-i încredinţez o solie pentru beiul său. 

— Ce fel de solie? 

— Credeam că eşti diplomat! Întreabă-l pe mutessarif 

— Emire, vorbeşti numai în enigme. 

— Înţelepciunea ta va şti să le dezlege curând. Ţin să-ţi 
spun deschis că ai făcut o greşeală şi deoarece nu vrei să 
primeşti nici lecţii, nici sfaturi de la mine, îngăduie-mi cel 
puţin să repar această greşeală, trimițând beiului din Gumri 
o solie foarte paşnică. 

— Şi eu nu trebuie s-o cunosc? 

— 'Ţi-o voi împărtăşi în taină, deşi este vorba de un secret 
diplomatic: am să-i trimit un dar. 

— Un dar? De la cine? 


— Asta nu pot să spun, dar poate că vei ghici, dacă îţi voi 
mărturisi că slujbaşul de la care vine locuieşte la apus de 
Amadiya şi ţine foarte mult ca beiul din Gumri să nu-i fie 
duşman. 

— E mire, acum văd într-adevăr că eşti omul de încredere 
al mutessarifului din Mosul, căci de la el vine darul, fie c-o 
spui ori nu. 

Individul acesta era un prost şi pe deasupra, cu totul 
incapabil pentru slujba sa. Aflai mai târziu că era o creatură 
a înaintaşului său, care şi el făcuse un salt de la funcţia de 
nefus emini din Zilla, în Asia Mică, până la aceea de 
mutesselim la Amadiya. 

Vizita mea la acest comandant luase o întorsătură cu totul 
neaşteptată. Nu puteam şti cu siguranţă drept cine mă lua, 
ci puteam face doar presupuneri. Discuţia mă făcu să-i spun 
sau să-l las să bănuiască lucruri care ar fi dat în vileag 
scopul prezenţei noastre acolo. Nu avea deloc stofă de 
înţelept al statului şi cu atât mai puţin de mutesselim. În 
sinea mea îmi era milă de el, căci mă gândeam că reuşita 
planului nostru îl va băga în bucluc. Mi-ar fi plăcut să-l 
scutesc de necazuri, însă nu mai aveam cum s-o fac. 

Convorbirea ne fu întreruptă de aducerea mâncării. Ea se 
compunea din câteva bucăţi de friptură de berbec şi un 
pilaf slab. Comandantul îmbuca cu poftă, uitând să mai 
vorbească; după ce se satură, însă, întrebă: 

— Te vei întâlni într-adevăr cu acel kurd la tine acasă? 

— Da, căci cred că-şi va ţine cuvântul. 

— ŞIi-l vei trimite la mine? 

— Dacă vrei, da. 

— Te va aştepta? 

Aceasta era o aluzie uşoară, care nu putea fi pusă pe 
seama lipsei de ospitalitate, ci pe aceea a fricii ca solul să 
nu-şi piardă răbdarea şi la mine. De aceea răspunsei: 

— Vrea să plece curând, aşa că ar fi nimerit să nu-l ţin 
prea mult. Îngădui să plecăm? 


— Cu condiţia să-mi făgăduieşti că vei fi şi diseară 
oaspetele meu. 

— Îţi făgăduiesc. Când doreşti să vin? 

— Îţi voi trimite vorbă prin Selim Aga. Îmi eşti bine venit 
oricând şi ori de câte ori vei veni. 

Masa noastră nu ţinuse aşadar prea mult. 

Furăm conduşi de elpână afară la poartă, unde ne 
aşteptau cei doi însoțitori cu caii. 

— Ai un başbuzuc cu tine? întrebă comandantul. 

— Da, drept kavas. Mutessariful mi-a oferit o escortă 
mare, dar eu sunt deprins să mă apăr singur. 

Acum zări armăsarul. 

— Ce cal! Exclamă el. L-ai cumpărat sau l-ai crescut? 

— Este un dar. 

— Un dar? Emire, acela care ţi l-a dăruit a fost un prinţ. 
Cine era? 

— Şi asta este o taină; dar poate că-l vei vedea curând. 

Încălecasem şi imediat Selim Aga porunci oamenilor săi, 
care ne aşteptaseră: 

— Ochiţi cu armele! 

Ei duseră puştile la ochi, dar nici măcar două din ele nu 
erau în linie. 

— Muzica, faceţi zgomot! 

„Concertul” dinainte se repetă. 

Când ajunserăm acasă, îl găsii pe kurd în odaia mea, stând 
pe covorul meu, fumând din pipa mea tutunul meu Asta mă 
bucură, căci îmi dovedi că părerile noastre asupra 
ospitalităţii erau aceleaşi. 

— Reyir ati, hemşer! Fii binecuvântat, prietene! îl salutai. 

— Cum, vorbeşti limba kurdă? întrebă el, bucuros. 

— Numai puţin, dar vom încerca să ne înţelegem. 

Dădusem lui Halef însărcinarea să caute ceva de mâncare 
la vreun birt, pentru mine şi oaspetele meu, aşa că mă putui 
dedica solului beiului din Gumri. Îmi aprinsei şi cu pipa şi 
mă aşezai alături de el. 


— Te-am lăsat să aştepţi mai mult decât aş fi vrut, îi zisei. 
Trebuia să iau masa cu mutesselimul. 

— Am aşteptat cu plăcere, răspunse el. Frumoasa fecioară 
care este gazda ta a trebuit să îmi dea o pipă şi am luat şi 
tutunul tău. Ţi-am văzut chipul şi ştiam că nu-mi vei lua în 
nume de rău asta. 

— Tu eşti un războinic al beiului din Gumri; ceea ce este al 
meu este şi al tău. Trebuie să-ţi mulţumesc apoi pentru 
plăcerea pe care mi-ai făcut-o când mă aflam la mutesselim. 

— Care plăcere? 

— Eşti tânăr, dar te-ai purtat ca un bărbat, când i-ai 
răspuns aşa cum i-ai răspuns. 

El zâmbi şi zise. 

— Aş fi vorbit altfel cu el dacă aş fi fost singur. 

— Mai aspru? 

— Nu, mai blând. Deoarece era de faţă un martor, trebuia 
să apăr onoarea aceluia care m-a trimis. 

— "Ţi-ai atins scopul. Mutesselimul doreşte să te înapoiezi 
la el ca să-ţi îndeplineşti misiunea. 

— Nu-i voi face plăcerea asta. 

— Nici mie? 

— O doreşti? 

— Te rog chiar. l-am făgăduit să-ţi fac această rugăminte. 

— Îl cunoşti? Eşti prietenul lui? 

— Nu l-am văzut niciodată până astăzi. 

— Atunci îţi voi spune eu ce fel de om este. De fapt ţi l-aş 
zugrăvi mai bine dacă ţi-aş zice numai că impozitul pe avere 
aduce acum la Amadiya abia douăzeci de mii de piaştri şi că 
el nu are, cum s-ar fi cuvenit, arenda impozitelor, căci i-a 
fost luată. Sultanul nu prea ascultă plângerile supuşilor săi, 
dar pe asta de aici a trebuit s-o asculte, căci prea era 
strigătoare la cer. El îi jefuia pe locuitori în aşa măsură, 
încât ei rămâneau şi în timpul iernii în munţi şi nu cutezau 
să se întoarcă în oraş. Acum întreg ţinutul a sărăcit şi 
foamea este tovarăşul nedespărţit al tuturor. Mutesselimul 
are mereu nevoie de bani şi se împrumută de la toţi, iar 


cine nu-i dă trebuie să se aştepte la răzbunarea lui. Altfel, 
este un laş, care nu-şi arata curajul decât în faţa celor slabi. 
Soldaţii săi flămânzesc şi degeră de frig, pentru că nu 
capătă nici hrană, nici îmbrăcăminte, iar puştile bune ce le 
aveau le-a schimbat cu altele proaste, pentru, ca să vâre în 
buzunar câştigul şi atunci când soseşte pulberea pentru 
cele câteva tunuri care apără fortăreaţa, el ne-o vinde nouă, 
ca să capete bani. 

Aceasta era o adevărată gospodărie turcească! Nu mai 
aveam de ce să mă mir de imprecizia exerciţiilor de 
tragere, la care fusesem martor. 

— Şi cum stă el cu beiul tău? îl întrebai. 

— Nu stă bine. Vin kurzi mulţi în oraş, pentru a face 
cumpărături ori pentru a vinde alimente. Pentru aceştia a 
pus un impozit, pe care beiul nu-l aprobă. Apoi mai face 
multe lucruri de-a dreptul revoltătoare. Doi kurzi au 
cumpărat de curând la Amadiya plumb şi pulbere şi la 
ieşirea din oraş li s-a cerut o dare pentru asta. Aşa ceva nu 
se mai întâmplase; ei n-aveau destui bani pentru plata 
acestei dări, care era mai mare decât preţul mărfii chiar, 
astfel că au fost vârâţi la închisoare. Beiul a cerut să fie 
eliberaţi şi a consimţit să li se ia plumbul şi pulberea - dar 
mutesselimul nu era de acord. El pretindea marfa 
confiscată, o amendă în bani şi plata cheltuieli lor de 
judecată şi închisoare, astfel că din douăzeci de piaştri s-au 
făcut o sută şi patruzeci. Până nu se plăteşte suma aceasta 
nu se dă drumul arestaţilor şi le socoteşte câte zece piaştri 
pe zi drept cheltuieli de întreţinere. 

— În privinţa aceasta vroiai să stai de vorbă cu el? 

— Da. 

— Vrei să plăteşti suma? 

— Nu. 

— Atunci ce altceva? 

— Am însărcinarea să-i spun că orice om din Amadiya care 
va călca teritoriul nostru, va fi arestat şi reţinut până când 
cei doi kurzi se vor întoarce la noi. 


— Aşadar represalii. Asta nu va avea mare rezultat, căci lui 
îi e totuna dacă un locuitor din Amadiya este sau nu 
prizonierul vostru. Afară de aceasta trebuie să ţineţi seamă 
de faptul că de aici ar putea lua naştere conflicte grave. Cel 
mai bun lucru ar fi dacă aceşti doi oameni ar izbuti să 
evadeze. 

— Asta spunea şi beiul; dar fuga este cu neputinţă. 

— De ce? Este atât de severă paza? 

— Cât despre asta nu avem nici o grijă. Sunt acolo un 
sergent şi trei soldaţi, de care ne putem scăpa uşor, dar 
larma care s-ar stârni ne-ar putea fi primejdioasă. 

— Primejdioasă! Nu văd. 

— Principalul lucru însă este că nu se poate pătrunde în 
închisoare. 

— Pentru ce? 

— Zidurile sunt prea groase şi intrarea este închisă cu 
două uşi bine ferecate. Închisoarea se învecinează cu 
grădina acestei case, în care locuieşte aga arnăuţilor; orice 
zgomot neobişnuit îi poate atrage atenţia. Trebuie să 
renunţăm la gândul evadării. 

— Chiar dacă s-ar găsi cineva care să fie dispus să vă 
ajute? 

— Cine ar fi acesta? 

— Eu. 

— Tu, emire? Ah, asta ar fi minunat. Cum ţi-aş mulţumi! 
Cei doi sunt tatăl şi fratele meu. 

— Cum te cheamă pe tine? 

— Dohub. Mama mea e kurdă, din tribul dohubilor. 

— Trebuie să-ţi spun că eu însumi sunt străin aici şi nu ştiu 
cum s-ar putea pune la cale o evadare; dar beiul tău mi-a 
fost recomandat şi ţin şi la tine. Voi cerceta chiar mâine ce 
se poate face în chestiunea aceasta. 

Îndărătul acestei făgăduieli era şi un interes personal. Se 
prea putea să avem nevoie de sprijinul beiului din Gumri şi 
pe acesta ni-l asiguram mai bine ajutându-i pe oamenii lui. 

— Crezi aşadar că trebuie să mă duc la mutesselim? 


— Da, du-te, la el şi mai încearcă o dată prin tratative; mi- 
am dat silinţa să-l influenţez, aşa că poate îi va elibera pe ai 
tăi. 

— Ai făcut într-adevăr asta? 

— Da. 

— Cum ai procedat? 

— Ca să-ţi spun aceasta ar trebui să mergem prea 
departe; dar îţi voi scrie câteva cuvinte care-ţi vor fi 
probabil de folos, dacă-mi urmezi sfatul. 

— Ce mă sfătuieşti? 

— Nu-i pomeni de represalii. Spune-i numai că dacă nu le 
dă drumul încă astăzi celor doi arestaţi, vei pleca imediat la 
mutessariful din Mosul şi-i vei spune că kurzii bervari se vor 
răscula. Cu acest prilej îi vei aminti în treacăt că vei călări 
prin ţinutul iezizilor şi vei sta de vorbă cu beiul Ali, 
căpetenia lor. 

— Emire, asta este prea cutezător. 

— "Totuşi fă-o! Te sfătuiesc s-o faci şi am motivele mele 
pentru asta. Probabil că-l ţine arestaţi pe cei doi mai mult 
ca să vă stoarcă bani, de care are nevoie grabnică; acum 
însă motivul acesta cade, pentru că i-am făcut un dar 
însemnat în bani. 

— Atunci mă voi duce la el. 

— Şi chiar îndată. După aceea te întorci aici, pentru ca să- 
ţi pot încredința solia mea către bei. 

Scrisei pe o foaie din carneţelul meu următoarele cuvinte 
în turceşte: „îngăduie-mi să te rog să iei în cercetare 
cererea acestui kurd şi fereşte-te să-l superi pe mutessarif”. 
După ce-mi pusei iscălitura, înmânai biletul lui Dohub, care 
plecă imediat cu el. 

Halef tocmai se întorcea încărcat cu atâtea merinde şi 
fructe, de parcă ar fi vrut să ne aprovizioneze pentru o 
săptămână întreagă. 

— Foarte mult, îi zisei. 

— Allah este mare, sidi, dar foamea mea este şi mai mare. 
Ştii tu că eu şi Ifra n-am mâncat nimic de azi-dimineaţă din 


Spandareh? 

— Atunci mâncaţi! Dar înainte de toate serveşte la masă, 
pentru ca oaspetele meu să nu plece flămând de aici. Vin ai? 
— Nu. Ai devenit un credincios adevărat şi tot mai vrei să 
bei băutura necredincioşilor? Allah, eu sunt un musulman şi 

vrei să cer vin la Amadiya? 

— Atunci o să-mi fac rost singur. 

— Nu, sidi, asta să nu faci; dar aici vorbesc mulţi limba 
kurdă, pe care n-o pricep deloc şi turceasca o ştiu prea 
puţin. Pot cumpăra deci numai lucruri al căror nume îl ştiu. 

— Vin se numeşte pe turceşte „şarab” şi în limba kurdă, 
„şerab”; este uşor de reţinut. Lui master Lindsay i s-a făcut 
poftă. Aşadar du-te şi adu! 

Plecă. Când se deschise jos uşa auzii glasul furios al 
Mersinahei, în care se amesteca vocea rugătoare a unui 
bărbat şi imediat Halef se întoarse înapoi. 

— Sidi, jos este un om pe care gazda nu vrea să-l lase sus. 

— Cine este? 

— Un locuitor din Amadiya, a cărui fiică este bolnavă. 

— Şi ce-are asta de-a face cu mine? 

— Dă-mi voie să-ţi spun, sidi! Pe când cumpăram înainte 
pâine, veni un om în fuga mare, fiind cât pe ce să mă 
răstoarne. L-am întrebat de ce aleargă atât de vijelios şi el 
mi-a spus că se duce să caute un medic pentru fiica sa-care 
se îmbolnăvise subit şi trăgea să moară. L-am sfătuit atunci 
să vină la tine, dacă nu va putea găsi un medic şi uite c-a 
venit. 

— Rău ai făcut, Halef. Ştii prea bine că nu mai am mica 
farmacie cu care vindecam când eram la Nil. 

— Oh, sidi, tu eşti un mare învăţat şi poţi tămădui un 
bolnav şi fără grăunţe dintr-acelea pe care le dădeai atunci. 

— Dar nici nu sunt medic! 

— Te pricepi la toate însă. 

Ce era de făcut? În amintirea bacşişului de atunci Halef o 
fi îndrugat cine ştie ce minuni despre mine şi acum trebuia 
să plătesc oalele sparte. 


— Gazda noastră este mai deşteaptă ca tine, Halef. Dar du- 
te şi cheamă.-l sus pe omul acela! 

Plecă şi se întoarse îndată cu un bărbat căruia îi şi-roia 
sudoarea pe faţă. Era un kurd, ceea ce se putea vedea după 
părul care îi cădea pe frunte de sub turban; totuşi purta 
îmbrăcăminte turcească. 

— Sallam! salută el, grăbit. O, domnule, vino repede, 
altminteri moare fiica mea, care a şi început să vorbească 
despre cer. 

— Ce-i lipseşte? 

— Este stăpânită de un duh rău, care o va prăpădi. 

— Cine a spus asta? 

— Bătrânul hekim turc pe care l-am adus. Eli-a atârnat o 
amuletă, dar apunea că nu va ajuta. 

— Ce vârstă are fiica ta? 

— Şaisprezece ani. 

— Suferă de colici sau epilepsie? 

— N-a fost niciodată bolnavă până azi. 

— Ce face duhul rău cu ea? 

— I-a intrat în gură, căci se plânge că-l zgârie gâtul; apoi i- 
a făcut ochii mai mari, pentru ca să se poată uita afară 
(duhul). Gura ei este roşie şi faţa la fel şi acum zace şi 
vorbeşte de frumuseţile cerului, în care poate privi. 

În cazul de faţă era nevoie de ajutor grabnic, căci cu 
siguranţă că era vorba de o otrăvire. 

— Voi încerca să te ajut. Locuieşti departe de aici? 

— Nu. 

— Mai este vreun medic afară de hekimul cel bătrân? 

— Nu. 

— Atunci haide repede! 

Plecarăm. El mă duse prin trei străzi, apoi intrarăm într-o 
casă care pe dinafară părea destul de arătoasă. 
Proprietarul acesteia trebuia să fie un om cu stare. 
Trecurăm prin două odăi şi intrarăm în a treia. Pe o saltea 
şedea întinsă o fată iar lângă ea îngenuncheaseră câteva 
femei care plângeau; în apropiere un bătrân care-şi scosese 


turbanul şi cu faţa spre bolnavă, stătea ghemuit rostind 
rugăciuni. 

— Tu eşti medicul? îl întrebai. 

— Da. 

— Ce i lipseşte acestei bolnave? 

— Diavolul a intrat în ea, domnule. 

— Prostii! Dacă diavolul ar fi într-unsa, n-ar vorbi despre 
cer. 

— Tu nu pricepi asta, domnule. Ela oprit-o pe fată să 
mănânce şi să bea. Era, ce-i drept, foarte frumoasă. 

— Stăpâne, scap-o de la moarte pe fiica mea, se tânguia 
una din femei, şi-ţi vom da tot ce avem. 

— Da, zise şi bărbatul care mă adusese, totul, totul vei 
căpăta, căci ea este singura noastră copilă, viaţa noastră. 

— Salveaz-o! se auzi un glas din fundul încăperii. Vei 
căpăta bogății şi vei fi favoritul lui Dumnezeu. 

Privii într-acolo şi zării o bătrână a cărei înfăţişare mă făcu 
să mă cutremur. Părea să aibă peste o sută de ani; trupul ei, 
încovoiat până la pământ, era numai piele şi oase, iar chipul 
făcea impresia unui cap de mort; din creştet îi atârnau 
aproape până la glezne nişte cozi grele de păr alb. 

— Da, salveaz-o, salveaz-o pe strănepoata mea! repetă 
dânsa, ridicând rugător mâinile împreunate, de care 
atârnau nişte mătănii. Voi îngenunchea şi o voi ruga pe 
Maica Domnului ca să izbuteşti. 

O catolică! Aici printre kurzi şi turci! 

— Roagă-te! îi spusei cu, mişcat. Voi încerca, dacă mai este 
cu putinţă, să-i dau un ajutor. 

Bolnava zăcea cu ochii deschişi, senini, dar pupilele îi erau 
lărgite. Faţa îi era aprinsă, respiraţia şi pulsul repezi şi 
gâtul i se mişca în prada unei înecăciuni convulsive. Nici nu 
întrebai când se ivise boala, dar eram încredinţat că fata 
mâncase mătrăgună sau stramoniu. 

— A vomat fiica ta? întrebai pe tatăl ei. 

— Nu. 

— Ai o oglindă? 


— Una mică. 

— Dă-o încoace! 

Bătrânul râse înfundat. 

— Duhul rău să se oglindească în sticlă! 

Nu-i răspunsei de fel şi lăsai lumina soarelui care apunea 
să cadă astfel pe oglindă prin fereastră, încât să se 
răsfrângă pe chipul bolnavei. Raza strălucitoare nu avu nici 
un efect asupra irişilor fetei. 

— Când a mâncat fiica ta pentru ultima oară? 

— Asta nu ştiu, răspunse tatăl. A fost singură. 

— Unde? 

— Aici. 

— N-a intrat nici un duh rău într-unsa, ei a mâncat sau a 
băut o otravă. 

— Allah il Allah! E adevărat, emire? 

— Da. 

— Să nu credeţi! Zise hekimul. Diavolul este în ea. 

— Taci, nătărău bătrân! Aveţi lămâi aici? 

— Nu. 

— Cafea? 

— Da. 

— Puteţi face rost de gogoşi de ristic? 

— Dintr-astea cresc din belşug în pădurile noastre. Avem 
câteva în casă. 

— Preparaţi repede o cafea tare şi fierbinte şi fierbeţi 
gogoşi de ristic în apă. Trimiteţi şi după lămâi! 

— Aoleu, vrea să-l hrănească pe diavol cu gogoşi de ristic, 
lămâi şi cafea! exclamă hekimul, împreunând mâinile de 
groază. 

În lipsă de altceva vârâi degetul în gura bolnavei, ca s-o 
fac să vomite. După oarecare osteneală încercarea izbuti, 
deşi cu sforţări neînchipuite din partea fetei. Repetai 
experienţa, dar de data asta n-am mai reuşit. 

— Este vreo farmacie prin apropiere? întrebai, deoarece 
era nevoie de un vomitiv. 

— Chiar în strada aceasta. 


— Du-mă repede acolo! 

Plecarăm: călăuza mea se opri în faţa unei drogherii. 

— Aici locuieşte attar23-ul, zise el. 

Intrai în prăvălioară şi mă pomenii printre tot felul de 
lucruri folositoare şi nefolositoare: pomezi râncede, 
ciubucuri, plasturi uscați şi lumânări de seu, revent şi zahăr 
în aceeaşi ladă, cafea lângă flori de tei, piper boabe şi cretă 
pisată, foi de muştar într-o cutie de tablă pe care se putea 
citi „miere”; apoi cuie, inibahar şi sulfat de cupru, săpun, 
tutun şi sare, ochelari, oţet, antimoniu, cerneală, seminţe de 
cânepă, aţă, gumă, nasturi şi catarame, catran, nuci şi 
smochine. 

Erau grămădite aici laolaltă, claie peste grămadă, într-o 
convieţuire paşnică şi peste toate veghea un omuleţ 
murdar, care avea o mutră ce te făcea să bănuieşti că ar fi 
încercat pe socoteală proprie toate bunătăţile din prăvălia 
lui. Câte nenorociri n-o fi căşunat până acum acest attar! 

Pentru scopul meu nu putui căpăta decât sulfat de cupru şi 
o sticluţă de amoniac. Ne întoarserăm la bolnavă şi făcui 
încercarea cu sulfat, care dădu rezultate mulţumitoare, îi 
dădui apoi cafea tare cu zeamă de lămâie şi după acea 
zeama de gogoşi de ristic. Ca să evit un posibil atac de 
inimă pusei pe o rubedenie s-o zgâlţâie, s-o stropească cu 
apă rece şi să-i dea să miroasă din amoniac, ca să nu 
adoarmă; plecai promiţându-le că mă înapoiez curând. 

Tratamentul acesta n-o fi fost cel mai bun, dar la altul nu 
mă pricepeam şi... el avu succes. Acum când primejdia cea 
mare trecuse, mă puteam gândi şi la altele. Privii cercetător 
prin odaie şi văzui într-un colţ un coşuleţ, care era încă 
aproape plin cu dude. Printre acestea văzui câteva... boabe 
de mătrăgună. 

— Vrei să vezi duhul rău care a intrat în bolnavă? îl 
întrebai eu pe hekim. 

— Un duh nu poate fi văzut. Şi chiar dac-ar fi cu putinţă nu 
mi l-ai putea arăta, deoarece nu crezi în el. Dacă fata nu 
moare, înseamnă că amuleta mea i-a ajutat. 


— N-ai văzut că i-am luat-o îndată de la gât? Uite-o aici, o 
voi deschide. 

— Asta nu trebuie să faci! exclamă el, întinzând repede 
mâna. 

— Dă drumul, bătrâne! Mâna mea este mai puternică 
decât a ta. De ce n-am voie s-o deschid? 

— Pentru că este o vrajă înăuntru. Vei fi îndată stăpânit de 
acelaşi duh care zace în fată. 

— la să vedem! 

El dădu să mă împiedice, dar eu deschisei bucăţica pătrată 
de piele de vițel cusută pe margini şi... găsii înăuntru o 
muscă moartă. 

— Nu te face de râs cu vietatea asta nevinovată, îi spusei, 
zvârlind musca jos şi călcând-o în picioare. Ei, unde este 
duhul acela al tău care trebuia să intre în mine? 

— Aşteptă numai că va veni el! 

— Îţi voi arăta eu diavolul care este vinovat de boala fetei. 
Ia priveşte aici! Ce-i asta? Tu eşti un hekim şi trebuie să 
cunoşti poamele acestea. 

Îi ţinui mătrăguna în faţă şi-l văzui înspăimântându-se. 

— Allah să aibă milă de noi! Asta este Elum Kires!24. Cine 
o mănâncă trebuie să moară, este pierdut, nu poate fi 
salvat! 

— Din poama aceasta a mâncat bolnava, am văzut după 
ochii ei. Cine gustă din ea i se dilată ochii, ţine minte şi tu! 
Şi acum pune-ţi turbanul şi cară-te de aici, altminteri te 
silesc să mănânci, din aceste cireşe ale morţii, ca să vezi 
dacă o sinek25 îţi poate salva viaţa. 

Zicând acestea, luai boabele în mâna şi mă apropia! de el. 
Cuprins de o groază de moarte el îşi puse repede turbanul 
pe cap şi se cărăbăni fără să-şi mai ia rămas bun. 

Cei de faţă văzură că am dreptate. Chiar şi fără cuvintele 
mele ei îşi dădură seama de asta după schimbarea în bine 
care se produsese cu bolnava. Începură să mă copleşească 
cu mulţumiri, de care nu putui scăpa decât plecând repede. 


Lăsai însă vorbă să mă cheme îndată ce starea bolnavei s-ar 
înrăutăţi. 

Când ajunsei acasă, dădui peste Mersinah, care tocmai 
ţâşnea din bucătărie făcând gesturi furioase şi ţinând un 
linguroi mare în mână. Îndărătul ei zbură o cârpă mare 
udă, care fusese ţintită atât de bine, încât îi nimeri capul şi 
se învălătuci artistic în jurul lui. În acelaşi timp se auzi 
dinăuntrul cuhniei glasul lui Hagi Halef Omar. 

— Stai tu, diavoliţă bătrână! strigă el. Să te mai prind o 
dată că-mi iei din cafeaua mea bună! 

Mersinah îşi dezvălătuci cârpa umedă din jurul capului şi o 
făcu ghem, cu scopul ca s-o arunce în direcţie contrară - 
dar atunci mă zări pe mine. 

— Oh! Emire, ce bine c-ai venit! Scapă-mă de acest turbat! 

— Dar ce s-a întâmplat, trandafir din Amadiya? 

— Spunea c-ar fi găsit în cutia ta cafeaua mea şi în punga 
mea pe ata. 

— Cred că este adevărat, nu? 

— Adevărat? Jur pe Ayeşa, mama tuturor sfinţilor, că nu m- 
am atins de cutia ta. 

— Aşa, tu bunică a tuturor mincinoaselor şi hoaţelor! se 
auzi din bucătărie. Zici că nu te-ai atins de cafeaua noastră, 
pentru care am plătit douăzeci şi cinci de piaştri? Lasă că-i 
dovedesc eu lui sidi! 

Şi ieşi din bucătărie, ţinând în mâna dreaptă cutia de cafea 
nou-nouţă şi în cea stângă o pungă mare, deschisă. 

— Sidi, tu cunoşti cafeaua din Harimah? 

— Ştii prea bine că o cunosc. 

— la vezi unde este! 

Examinai cutia şi punga cu atenţie şi zisei: 

— E în amândouă, dar amestecată cu boabe mai proaste şi 
cu coji arse. 

— Acum vezi, effendi! Eu am cumpărat Harimah bun şi 
mama şi străbunica asta de hoţomani face numai cafea 
proastă, amestecată cu coji. Vezi deci că a dat peste cutia 
mea? 


— Sidi, tu eşti un mare războinic, un învăţat de seamă şi 
cel mai înţelept dintre toţi judecătorii, replică „Floricica”, 
fâlfâind cârpa pe dinaintea nasului lui Halef. Te rog să-l 
pedepseşti cum trebuie pe acest tată de răufăcător şi fiu de 
defăimător! 

— Să mă pedepsească! Exclamă Halef, uimit. Chiar aşa? 

— Da! Zise ea cu hotărâre. Căci el este acela care a dat 
peste punga mea şi m-a înşelat. Numai el a amestecat 
cafeaua, ea să mă dea, de ruşine în faţa ta. 

— O, tu model al celor treizeci şi nouă de plăgi ale 
omenirii! strigă Halef, scos din fire. Îndrăzneşti să mă faci 
pe mine hoţ, pe mine? Dacă n-ai fi femeie, te-aş... 

— Stai, Halef, lasă cearta, căci sunt eu aici şi voi face 
judecată dreaptă. Mersinah, tu susţii că acest Halef Omar a 
amestecat laolaltă cele două soiuri de cafea? 

— Da, emire. 

— Atunci el şi a făcut partea lui de datorie în această 
pricină grea. Acum fă-ţi-o şi tu pe a ta şi desparte iarăşi cele 
două soiuri. Voi vedea îndată ce s-a făcut şi voi da sentinţa. 

Ea deschise gura vrând să spună că este gata să facă apel 
sau recurs, dar Halefi-o luă înainte: 

— Asta trebuie însă să se întâmple îndată, căci avem 
nevoie grabnică de cafea. 

— Pentru ce? 

— Ai oaspeţi sus. 

— Pe cine? 

— Trei kurzi, care te aşteaptă. Printre dânşii este şi acela 
care a fost adineaori. 

— Atunci, până una alta, du-te şi cumpără altă cafea. 

Urcai repede scara, căci cei doi kurzi nu puteau fi decât 
arestaţii. Aşa şi era. Când intrai, ei se ridicară şi Dohub 
vorbi: 

— Acesta este emirul care ne-a salvat. O, effendi, 
mutesselimul a citit cuvintele tale şi mi i-a dat înapoi pe tata 
şi pe fratele. 

— I-ai spus că vei pleca la Mosul? 


— Da. Sfatul tău a fost bun, căci comandantul s-a făcut 
îndată mai prietenos şi când i-am dat rândurile tale, l-a 
chemat pe Selim Aga, care i-a adus apoi pe prizonieri. 

— Şi ce-a rămas cu vama şi amenda? 

— Ne-a iertat de totul, dar pulberea şi plumbul nu le 
recăpătâm. Emire, cum putem să-ţi mulţumim? 

— Îl cunoşti pe nezanumul din Spandareh? 

— Poarte bine chiar. Fiica lui este soţia beiului nostru şi el 
vine foarte adesea la Gumri, ca să-i viziteze pe amândoi. 

— El este şi prietenul meu. Până azi-dimineaţă am fost 
oaspeţii lui şi m-a rugat să-l vizitez pe bei dacă mă voi duce 
la Gumri. 

— Vino, vino la noi, emire! Te vom primi mai bine decât 
dac-ar veni mutesselimul sau mutessariful. 

— Poate că vei veni, dar nu chiar aşa de repede. 
Nezanumul mi-a dat un pachet pe care să-l predau beiului. 
Nu trebuie să rămână prea mult aici, de aceea vă rog să-l 
luaţi cu voi la Gumri. Salutaţi-l pe bei din partea mea şi 
spuneţi-i că sunt prietenul lui şi-i doresc tot norocul şi tot 
binele. 

— Asta-i solia pe care ne-o dai? 

— Da. 

— Este prea puţin, emire. 

— Poate că mai încolo îmi veţi putea face un serviciu. 

— Cu dragă inimă. Vino numai şi porunceşte ce doreşti de 
la noi. 

— l-aţi da ocrotire unui prieten de-al meu dacă ar fi 
prigonit de mutesselim şi s-ar refugia la voi? 

— Comandantul nu va izbuti să-l descopere. 

Mă întorsei spre cel mai bătrân din cei doi, pe chipul 
căruia se putea citi suferinţele pe care le îndurase în 
închisoare, şi-l întrebai: 

— Ştiţi cine era arestat împreună cu voi? 

— Nu, răspunse el. Eram într-o celulă întunecoasă, unde 
intra foarte puţină lumină şi nu puteam nici auzi, nici vedea 
nimic. 


Cu fiul său lucrurile se petrecuseră la fel. 

— Sergentul care vă păzea este un om rău? 

— N-a vorbit niciodată cu noi. Singurul glas omenesc pe 
care l-am auzit, a fost acela al bătrânei murdare care ne 
aducea mâncarea. 

— Cum sunt drumurile de aici la Gumri? 

— Trebuie să cobori întâi în valea de la Bervari şi asta pe o 
potecă atât de râpoasă, încât nu se poate călări, ci trebuie 
să duci caii de căpăstru. Valea este bogat împădurită cu 
stejari şi cuprinde sate locuite unele de kurzi şi altele de 
chaldei nestorieni. Vei trece şi prin câmpie, pe care noi o 
numim Nevdaşt şi unde se află satul kurd Maglana; ajungi 
apoi în cătunul kurd Hayis, în care locuiesc doar câteva 
familii sărace. Trebuie să treci peste multe ape, care toate 
se varsă în Zab şi zăreşti Gumri încă de departe, deoarece 
este cocoţat pe o stâncă înaltă care stă singuratică în 
câmpie. 

După ce mai stăturăm de vorbă câtva timp, îi poftii la 
masă. Cei doi arestaţi mâncară cu o poftă care mă făcu să 
ghicesc cât de bine îi îngrijise „Floricica”. Halef aduse şi 
cafea precum şi tutun, lucruri de care bieţii oameni 
duseseră cea mai mare lipsă în închisoare. 

În cele din urmă plecară, tocmai când Selim Aga intră să- 
mi spună că mutesselimul este gata să mă primească. 
Dohub luă pachetul dat mie de primar şi rămăsei 
încredinţat că-mi câştigasem prieteni pe care mă puteam 
bizui în caz de nevoie. 

Mă dusei mai întâi să-mi vizitez bolnava şi fui întâmpinat 
cu bucurie în odaia din faţă de părinţii ei. 

— Cum se simte fiica voastră? îi întrebai. 

— Oh, mult, mult mai bine, emire, răspunse bărbatul, 
înţelepciunea ta este mai mare decât mulţumirea noastră, 
căci fata a început să vorbească iar normal şi ne-a spus 
chiar că a mâncat din cireşele morţii. Şi bunătatea ta este 
mai mare decât am meritat şi ne-am închipuit, căci am aflat 
că nu eşti un medic care se duce pentru plată la bolnavi, ci 


un mare emir; favorit al sultanului şi prieten al 
mutessarifului. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Ştie întreg oraşul. Selim Aga nu mai încetează să te 
laude; mutesselimul te-a primit cu paradă şi la porunca ta a 
dat chiar drumul din închisoare unor arestaţi. Unul o 
spunea celuilalt şi astfel am aflat-o şi noi. 

— Tu eşti un fiu al acestui oraş? După cum văd pari să fii 
kurd! 

— Ai ghicit, effendi. Sunt un kurd din Lizan şi m-am 
strămutat pentru scurtă vreme la Amadiya, pentru că acasă 
nu mă simţeam în siguranţă. 

— Şi de ce nu te simţeai în siguranţă? 

— Lizan face parte din ţinutul Tijari şi este locuit în cea 
mai mare parte de creştini nestorieni. Aceştia au avut mult 
de suferit, aşa că de curând este fierbere printre ei, ca şi 
cum ar vrea să se răscoale şi să se răzbune. Deoarece eu 
nu-s creştin, ci mahomedan, m-am pus la adăpost şi-mi pot 
vedea aici de treburi, până ce va fi trecut primejdia. 

— Cu ce te ocupi? 

— Cumpăr gogoşi de ristic şi le trimit spre Tigru, de unde 
sunt expediate mai departe. 

— Tu eşti un musulman, dar bătrâna mamă pe care am 
văzut-o la tine este creştină. Cum se face? 

— Emire, asta este o istorie, care ne îndurerează mult, pe 
mine şi pe soţia mea. Străbunul a fost un melek26 vestit al 
tiyarişilor şi şi-a însuşit învăţătura lui Hristos, răstignitul. 
Soţia sa, străbuna, pe care ai văzut-o, a făcut la fel. Dar fiul 
lor a fost un adept credincios al Profetului şi s-a despărţit 
de tata. Acesta din urmă a murit şi fiul l-a urmat mai târziu, 
după ce a pierdut demnitatea de melek. Sărăcise din 
dragoste pentru Profet, cu toate că tatăl său fusese unul din 
prinții cei mai bogaţi din ţară. Copiii lui au rămas şi ei săraci 
şi când m-am însurat cu soţia mea, care este nepoata lui, 
abia avea o rochie cu care să-şi acopere goliciunea. Dar ne 
iubeam şi Allah ne-a binecuvântat; am devenit bogaţi. 


— Şi străbuna? 

— N-am văzut-o niciodată, până când a venit într-o bună zi 
la noi în Lizan. Avea peste o sută de ani, îşi simţea sfârşitul 
aproape şi vroia să-şi vadă nepoţii. De atunci ne-a vizitat de 
două ori pe an, dar nu ştiu dincotro vine şi încotro merge. 

— N-aţi întrebat-o? 

— O singură dată, dar nu ne-a răspuns şi a dispărut pentru 
multă vreme. De atunci nu i-am mai pus această întrebare. 
Acum este la bolnavă. Vrei s-o vezi pe aceasta? 

— Da, hai să mergem la ea! 

O găsirăm pe fată mult mai bine. Roşeaţa dispăruse, pulsul 
era mai liniştit şi vorbea mai normal decât înainte. Pupilele 
se îngustaseră, dar înghiţea încă cu greutate. Se uită 
curioasă la mine şi ridică mâna să-mi mulţumească. 

Îi sfătuii să urmeze a-i da cafea cu zeamă de lămâie şi 
recomandai şi o baie fierbinte la picioare. Când dădui să 
plec, bătrâna se ridică şi zise: 

— Domnule, te-am crezut un hekim. lartă-mă dacă ţi-am 
făgăduit plată. 

— Plata mea este mulţumirea că ţi-am putut păstra în viaţă 
strănepoata. 

— Dumnezeu ţi-a binecuvântat mâna, emire. El este 
puternic în cel slab şi milostiv în cel tare. Cât va mai zace 
bolnava? 

— Câteva zile sunt de ajuns să-şi învingă slăbiciunea. 

— Emire, eu trăiesc, dar nu în mine, ci în această copilă. 
Am murit de mulţi, mulţi ani; dar am reînviat în, aceea pe 
care aş dori s-o văd cruţată de orice suferinţă sufleteasca şi 
trupească. Nu numai ei i-ai păstrat tu viaţa, ci şi mie şi tu nu 
ştii ce bine este asta pentru mulţi pe care nici nu-i cunoşti, 
nici nu i-ai văzut vreodată. Te mai întorci pe aici? 

— Da, mâine. 

— Atunci nu mai am ce-ţi spune astăzi. 

Se întoarse şi se aşeză pe locul ei dinainte. Vorbea atât de 
misterios, încât şi pentru rubedeniile ei era o enigmă. Mă 


poftiră la masă, dar eu tocmai mâncasem şi la mutesselim 
mă aştepta desigur alt ospăț, aşa că fui nevoit să refuz. 

Capitolul IV - Evadarea. 

Când sosi la comandant, toţi slujbaşii şi toţi ofiţerii din 
garnizoană erau strânşi în jurul lui. Eu căpătai locul de 
cinste alături de el. Ne aflam într-o încăpere mai mare, 
asemănătoare unui salon; ar fi fost spaţiu destul ca să ne 
mişcăm liber, dar fiecare stătea liniştit pe locul lui, îşi fuma 
pipa, sorbea din cafea şi vorbea în şoaptă cu vecinul său. 
Când, însă, mutesselimul spunea ceva, toţi întindeau 
capetele să asculte, ca în faţa unui stăpânitor puternic. 

Şi convorbirea mea cu el fu dusă cu glas încet. După 
câteva schimburi de cuvinte neînsemnate, dânsul zise: 

— Mi s-a spus că ai vindecat azi o fată care era stăpânită 
de diavol. Hekimul meu l-a văzut intrând în ea; şi acum mi-a 
cerut să te alung din oraş pentru că eşti un vrăjitor. 

— Hekimul tău este un prost, Mutesselime. Fata aceea a 
mâncat o poamă otrăvită şi eu i-am dat un leac cu ajutorul 
căruia otrava să fie făcută nevătămătoare. Nici nu poate fi 
vorba de diavol sau de un duh. 

— Aşadar eşti hekim? 

— Nu. Ştii doar cine şi ce sunt. Dar la apus de aici, mult 
dincolo de Stanbul, acolo unde sunt născut, fiecare om 
stăpâneşte mai multe cunoştinţe despre boli decât hekimul 
tău, care a vrut să-l alunge pe diavol cu ajutorul unei muşte 
moarte. 

În acel moment mutesselimul mă întrebă: 

— Aşadar cunoşti toate bolile? 

— Toate! răspunsei eu, hotărât. 

— Şi poţi face şi toate băuturile? 

— Toate! 

— Sunt şi băuturi pe care un bun musulman n-are voie să 
le bea? 

— Da. 

— Care sunt acestea? 


— Băuturile preparate din produse a căror consumare a 
fost oprită de Profet, cum ar fi untura de porc şi vinul. 

— Dar şi vinul este o doctorie, nu? 

— Chiar una foarte însemnată. 

— Când se bea dânsa? 

— La anumite boli ale sistemului circulator şi nervos, 
precum şi ca întăritor şi stimulent al mistuirii. 

Convorbirea lâncezi iarăşi. Cei de faţă începură din nou să 
stea de vorbă în şoaptă şi după câtva timp mutesselimul mi 
se adresă, tot încetişor: 

— Effendi, sunt bolnav, foarte bolnav. 

— Ah, este cu putinţă? Allah să-ţi dea înapoi sănătatea! 

— Probabil c-o va face, căci eu sunt un bun musulman şi 
un adept credincios al Profetului. 

— De ce boală suferi? 

— Am întrebat pe mulţi medici pană acum şi toţi spun că 
sufăr de anumite boli ale sistemului circulator şi nervos, 
precum şi de mistuire grea. 

Anevoie îmi putui opri râsul, faţă de această introducere 
care ţintea la o mică cerşetorie. 

— Ţi-au dat medicii leacuri? îl întrebai. 

— Da, însă nu mi-au ajutat. Oamenii aceia nu erau atât de 
deştepţi şi învăţaţi ca tine. Nu crezi că am nevoie de 
întăritoare şi stimulente? 

— Sunt încredinţat de asta. 

— Mi-ai da un astfel de leac? 

— N-am voie. 

— Pentru ce? 

— Profetul mă opreşte. 

— Profetul n-a vrut ca adevărații credincioşi să se 
prăpădească din cauza bolilor sistemului circulator şi 
nervos. Ai citit Coranul cu luare-aminte? 

— Cu foarte multă luare-aminte. 

— Atunci spune-mi dacă ai găsit măcar un singur 
medicament pe care Coranul să-l oprească? 

— Niciunul. 


— Ei, vezi! Atunci îmi vei da un întăritor? 

— Nu am cele trebuitoare pentru prepararea acestuia. 

— Iar glumeşti, căci le ai. 

— De unde ştii asta? 

— Servitorul tău a cumpărat azi astfel de lucruri de la un 
evreu. 

Care vasăzică mutesselimul punea să ne supravegheze! 
Aflase de-acum că Halef cumpărase vin pentru englez. 
Trebuia deci să fim prevăzători, dacă nu vroiam ca planul 
nostru să fie trădat. 

— Pentru aceasta trebuie mai multe decât ceea cea 
cumpărat servitorul meu, îi răspunsei. 

— Puțin este mai bine decât deloc. Tocmai pentru că sunt 
foarte slab, nu trebuie să amesteci multe lucruri. Vrei să-mi 
trimiţi un întăritor simplu? 

— Bine, îl vei căpăta. 

— Cât? 

— O sticlă de doctorie plină. 

— Emire, asta este mult prea puţin. Eu sunt comandant şi 
un bărbat foarte înalt, astfel că băutura se via sfârşi înainte 
de a fi trecut prin tot corpul. Nu-ţi dai seama de asta? 

— Ba îmi dau seama şi de aceea îţi voi trimite o sticlă 
mare. 

— Una? Un bolnav ia o singură dată medicamentul? 

— Bine, vei căpăta două sticle. 

— Eu zic să iau în fiecare zi câte o sticlă, timp de o 
săptămână. 

— Mă tem că atunci vei deveni prea puternic, 
Mutesselime. 

— Oh, emire, de asta nu trebuie să-ţi fie teamă! 

— Atunci zici să încercăm cu o săptămână? 

— Dar mai am o rugăminte pe lângă asta. 

— Care? 

— Supuşii unui mutesselim nu trebuie să ştie că 
stăpânitorul lor are un sistem nervos bolnav. 

— Ai dreptate. 


— Aşa că vei împacheta bine medicamentul, pentru ca 
nimeni să nu vadă că el este în sticle. 

— Îţi voi împlini dorinţa aceasta. 

— Ai şi tu nervi bolnavi, emire? 

— Nu. De ce-aş avea? 

— Pentru că ai trimis să-ţi cumpere doctoria. 

— N-a fost pentru mine. 

— Dar pentru cine? Pentru mutul Hagi Lindsay-Bei? 

— Spuneai înainte că un mutesselim nu trebuie să lase să 
se afle că are un sistem bolnav. Sunt şi alţi oameni care nu 
trebuie să lase să se afle asta. 

— Sau o fi fost pentru cel de-al treilea, care nu se arată 
deloc? Trebuie să fie foarte bolnav, de vreme ce nu iese din 
odaia lui. 

Asta suna a interogatoriu. Se interesa de Mohammed 
Emin. 

— Da, este bolnav, răspunsei eu. 

— Ce boală are? 

— O boală de inimă. 

— Îl poţi lecui? 

— Cred că da. 

— Îmi pare rău că din pricina bolii nu l-ai putut aduce aici. 
Este un prieten de-al tău? 

— Un prieten foarte bun. 

— Cum îl cheamă? 

— M-a rugat să nu-ţi spun încă numele lui. Îl cunoşti foarte 
bine şi vrea să-ţi facă o surpriză. 

— Ah! O surpriză? Când? 

— Îndată ce se va fi vindecat. 

— Cât mai ţine asta? 

— Numai câteva zile. 

— N-ar fi mai bine să-l vizitez, deoarece nu poate veni la 
mine? 

— Vizita aceasta l-ar irita foarte mult. Bolile de inimă sunt 
primejdioase. 

— Atunci trebuie să aştept. 


Iarăşi tăcu câtva timp, după care spuse: 

— Ştii tu că eşti o taină pentru mine? 

— Şi tu pentru mine. 

— Pentru ce? 

— Pentru că mă găseşti misterios. Spune-mi dacă până 
acum a cutezat cineva să vorbească cu tine atât de limpede 
şi de deschis, atât de sincer şi fără teamă ca mine? 

— Acesta este adevărul, effendi. Nici nu l-aş sfătui pe altul 
s-o facă. Tu însă eşti un emir, stai în umbra sultanului şi mi- 
ai fost recomandat foarte călduros de mutessarif - aşa că 
am răbdat purtarea ta. 

— Şi cu toate acestea sunt un mister pentru tine? 

— Da. 

— Îţi voi ajuta să dezlegi acest mister. Întreabă-mă! 

— În primul rând aş vrea să ştiu cum ai ajuns sub ocrotirea 
sultanului, ce gândeşte sultanul despre mine şi ce planuri 
are cu tine şi cu mine? Dar pentru asta n-avem vreme azi. 
Vom vorbi mâine, când vom fi singuri. 

Asta şi vroiam. Convorbirea încetă cu totul acum, căci 
intră un medah27 pe care comandantul îl angajase pentru 
distracţia oaspeţilor săi. Pipele fură umplute din nou, ceştile 
la fel, apoi ascultarăm cu toţi cuvintele povestitorului de 
meserie. 

Acesta se aşeză în mijlocul odăii şi îndrugă cu glas 
cântător şi plângăreţ poveştile de o mie de ori repetate ale 
lui Abu-Szaber. Învățătorul cu gura strâmbă, despre 
Nureddin Ali şi Bedred din Hassan. Pentru asta căpătă doi 
piaştri, după care plecă. 

Apoi mutesselimul se ridică, în semn că frumoasa 
petrecere se sfârşise. Oaspeţii îşi luară rămas-bun, se 
înclinară unul în faţa altuia şi fură fericiţi că pot pleca. Eu 
mai avui plăcerea, pe deasupra, să fiu luat de braţ de Selim 
şi însoţit acasă. 

— Emire, îngăduie-mi să ţi iau braţul, mă rugă el. 

— Păi l-ai şi luat! 


— Ştiu că de fapt nu trebuia s-o fac, căci tu eşti un mare 
emir, un effendi înţelept şi un favorit al Profetului; dar eu te 
iubesc şi nu trebuie să te gândeşti că sunt un arnăut de 
rând, ci un agă foarte viteaz, care ar apăra această 
fortăreață împotriva a cincizeci de mii de duşmani. 

— Ştiu asta. Şi eu te iubesc. Haide să mergem! 

— Cine-i ăsta? 

Arătă spre o făptura care stătuse la pândă după colţ şi 
acum trecu pe lângă noi şi dispăru în întuneric. Eu îl 
recunoscui îndată: era arnăutul care ne atacase; preferai să 
nu pomenesc însă de el acum. 

— O fi fost unul din arnăuţii tăi, zisei. 

— Da, cu toate astea n-am văzut încă chipul acesta. 

— Lumina lunii înşelă. 

— Ştii tu, emire, ce vroiam să-ţi spun acum? 

— Ce? 

— Hm!... Sunt bolnav! 

— Ce-ţi lipseşte? 

— Sufăr de sistemul circulator şi nervos. 

— Selim Aga, cred că ai tras cu urechea. 

— O, nu, effendi! Dar am auzit convorbirea voastră, căci 
eram cel mai aproape de mutesselim. 

— Totuşi, atât de departe încât trebuia să tragi cu urechea 
ca să poţi auzi. 

— Cum să nu tragi cu urechea, când ai nevoie de un 
întăritor? 

— Cred că nu vrei să-l ceri de la mine? 

— Dar de la cine, de la hekimul acela bătrân? El mi-ar da 
muşte moarte. 

— O vrei într-o sticlă de medicamente sau într-una mare? 

— Vrei să spui în câteva sticle mari. 

— Când? 

— Chiar acum, dacă nu te superi. 

— Atunci să ne grăbim să ajungem acasă. 

— O nu, emire, căci acolo îmi stă în cale Mersinah. Ea nu 
trebuie să ştie că sufăr de mistuire grea. 


— Ba tocmai că trebuie să ştie, căci ea îţi face de mâncare. 

— Ar lua doctoria în locul meu. Eu cunosc un loc unde se 
poate bea în linişte şi siguranţă. 

— Unde? 

— Effendi, un astfel de loc nu poate fi decât la un evreu 
sau grec. 

— Dar vei fi văzut şi atunci află oraşul întreg că nu te prea 
bucuri de un „sistem” sănătos. 

— Nu vom fi decât noi doi. Evreul acela are o odăiţă în 
care nici măcar lună nu poate privi. 

— Bine, să mergem! Dar să fim cu luare-aminte, ca să nu 
ne observe nimeni. 

Aşadar iar un atac la punga mea! Lucrul însă îmi convenea 
de minune, cât i o mică-beţie îmi putea aduce foloase. 

După ce străbăturăm câteva ulicioare strâmte şi 
întortocheate, oprirăm în faţa unei căsuțe sărăcăcioase. 
Intrarăm în gangul întunecos, unde Selim începu să bată 
din palme. Imediat apăru o făptură cu un felinar, 
luminându-l pe agă în faţă. 

— Dumneavoastră sunteţi, alteţă? Vai, cum m-am speriat, 
când am văzut două făpturi în loc de una, a voastră, pe oare 
sunt deprins să am onoarea s-o primesc în fiecare zi cu 
plăcere şi cu supunere în casa mea. 

— Deschide, bătrânule! 

— Să deschid? Ce? Odaia? Cea mică, sau cea mare? 

— Cea mică. 

— Pot să fiu sigur că omul pe care l-aţi adus în casa mea 
nu-şi va da drumul la gură şi-i va spune tot mutesselimului? 
Bătrânul dădu în lături câteva scânduri, îndărătul cărora 
ieşi la iveală o uşă. Ea ducea într-o încăpere foarte mică, a 

cărei podea eră acoperită cu o rogojină. Câteva perne de 
muşchi înlocuiau scaunele. 

— Să aprind lampa? întrebă evreul. 

— Fireşte! 

— Ce doresc domnii să bea? 

— Ca de obicei. 


Se făcu lumină şi bătrânul mă putu vedea mai bine acum. 

— Katera Musa28, ăsta este un effendi înalt şi un mare 
erou al războiului, căci este acoperit cu silah29-uri 
strălucitoare, poartă un Coran de aur la gât şi are un 
simbehl30 ca Jehoşua, cuceritorul Canaanului. Aşa că nu se 
cuvine să servesc din cel obişnuit şi trebuie să mă duc în 
ungherul pivniţei, unde este îngropată o băutură pe care n- 
o capătă oricine. 

— Ce fel e? întrebai. 

— E vin de Tirbeldi Haidari, dintr-o ţară pe care nimeni n- 
o cunoaşte şi undei cresc struguri ale căror boabe sunt 
mari cât merele şi al căror suc poate nărui zidurile unui 
oraş întreg. 

— Adu o sticlă! porunci aga. 

— Ba nu, adu două căni! Trebuie să ştii că vinul de Tirbeldi 
Haidari se păstrează numai în căni mari de pământ şi se 
bea din ulcele, zisei eu. 

— Îl cunoşti? întrebă evreul. 

— L-am băut adesea. 

— Unde? În ce ţară? 

— Numele pe care l-ai spus este al unui oraş care se află în 
Terbidiyan, în Persia. Vinul este bun şi nădăjduiesc că te-ai 
priceput să-l păstrezi cum trebuie. Cum îl vinzi? 

— Tu eşti un om de seamă, de aceea îl vei căpăta aproape 
degeaba. Vei plăti treizeci de piaştri pe cană. 

— Asta se cheamă aproape degeaba? Adu cele două căni, 
ca să-l gust. Apoi îţi voi spune cât dau. 

Evreul plecă. Într-un ungher se aflau câteva pipe, alături 
de o lădiţă cu tutun. Ne aşezarăm jos şi luarăm câte o pipă, 
fără ţeava prin care trecea, fumul. Scosei ţeava mea din 
buzunar şi o înşurubai; apoi încercarăm tutunul: era tutun 
persan bun. 

— Ce este dincolo, de partea cealaltă a casei, Selim Aga? îl 
întrebai eu. 

— O băcănie şi o cafenea. În spate este o tavernă de opium 
şi o cârciumă pentru popor; aici la noi însă nu intră decât 


persoane de seamă. 

Trebuie să spun că mă bucuram de întâmplarea cu vinul 
acesta. Este un vin natural roşu, gros şi foarte tare, din care 
ajung trei înghiţituri pentru ca să ameţească uşor pe un om 
neobişnuit cu băutura. Selim îndrăgea băutura lui Tata Noe, 
dar eram încredinţat că o cană îl va da gata. 

Cârciumarul veni cu două căni, cam de câte un litru 
fiecare. Hm, bietul de tine, Selim Aga! Gustai o înghiţitură... 
Vinul suferise în călătorie, era însă, bun de băut. 

— Ei, alteţă, cum este? întrebă evreul. 

— Este aşa încât îţi voi da douăzeci de piaştri de cană. 

— Este puţin, zău este puţin! Pentru douăzeci de piaştri îl 
voi lua înapoi şi-ţi voi aduce altul. 

— În ţara de unde vin dau pe o cană ca asta patru piaştri. 
Vezi că vreau să plătesc bine, dar dacă nu ţi-e de ajuns, poţi 
să-l iei înapoi. 

Zicând acestea mă ridicai. 

— Din care să aduc? 

— De nici un fel. Îl beau numai pe acesta pentru douăzeci 
de piaştri, pe care mi-l vei lăsa şi cu cincisprezece. Dacă nu 
vrei, plec şi n-ai decât să-l bei singur! 

— Atunci îl va bea alteţa sa Selim Aga. 

— El merge cu mine. 

— Dă douăzeci şi nouă de piaştri! 

— Nu dau. 

— Douăzeci şi opt! 

— Noapte bună, bătrâne! 

Deschisei uşa. 

— Vino încoace effendi! Ţi-l cu douăzeci de piaştri, căci 
este o cinste pentru mine să te am de oaspete în casa mea. 

Evreul luă banii şi zâmbi mulţumit, în timp ce aga gustă 
puţin, apoi trase o duşcă. 

— Allah illa Allah! Wallah, Billah, Tallah! Aşa vin n-am băut 
încă. Crezi tu că e bun pentru un „sistem” bolnav, emire? 

— Foarte bun! 

— Oh, dac-ar şti asta „Floricica”! 


— Are şi ea un „sistem”? 

— Şi încă unul foarte însetat, effendi. 

Trase a doua înghiţitură, apoi a treia. 

— Nici nu-i de mirare, zisei eu, are multe griji. 

— Nu pentru mine, ştie Allah! 

— Dar pentru arestaţii tăi. 

— Le duce o dată pe zi mâncarea: pâine şi apă amestecată 
cu făină. 

— Cât îţi dă mutesselimul pentru fiecare arestat? 

— Treizeci de parale pe zi. 

O nimica toată! Şi din astea desigur că jumătate rămâneau 
lipite de mâinile lui Selim. 

— Şi cât capeţi tu pentru supraveghere? 

— Doi piaştri pe zi, pe care însă nu i-am primit niciodată. E 
de mirare deci că nu cunosc deloc încă acest medicament 
minunat? 

Mai trase o înghiţitură. 

— Doi piaştri? Asta este foarte puţin, cu atât mai mult cu 
cât arestaţii trebuie să-ţi dea multă bătaie de cap şi 
osteneală. 

— Osteneală? Câtuşi de puţin! Ce osteneală să-mi dau cu 
ticăloşii aceştia? Mă duc o dată pe zi la închisoare, ca să văd 
dacă nu cumva o fi murit vreunul. 

— Cam pe la ce ceas faci asta? 

— Când îmi vine la îndemână. 

— Şi noaptea? 

— Da, dacă am uitat s-o fac ziua şi am drum pe acolo. 
Wallah, tocmai îmi dă în gând că n-am dat încă azi pe acolo! 

— Sosirea mea te-a împiedicat. 

— Aşa este, effendi. 

— Atunci trebuie să te mai duci. 

— Nici prin gând nu-mi trece. 

— Pentru ce nu? 

— Nu merită ticăloşii să mă ostenesc pentru ei. 

— Ai dreptate. Dar n-o să-ţi pierzi prin asta respectul? 

— Care respect? 


— Eşti doar agă, un ofiţer superior. Arnăuţii şi subofiţerii 
tăi trebuie să aibă teamă de tine. Nu? 

— Da, trebuie, sigur că trebuie! Pe Allah, asta aşa e! 

— Şi sergentul, care este în închisoare, nu? 

— Şi acela, fireşte! Mazirul ăsta este chiar un câine 
încăpățânat. Trebuie să aibă frică! 

— Atunci trebuie să-l supraveghezi bine, să-l surprinzi 
uneori, da să vezi dacă-şi face datoria cu conştiinţă, 
altminteri nu se va teme niciodată de tine. 

— Aşa voi face; da, pe Allah, aşa voi face! 

— Dacă este sigur că nu vii, te pomeneşti că sade la 
cafenea sau cu dansatoarele şi îşi râde de tine. 

— Să îndrăznească numai! Îl voi surprinde, mâine sau 
chiar astăzi încă! Emire, vrei s-o facem amândoi? 

Mă ferii să-i dau de înţeles că n-aveam dreptul să intru în 
închisoare; dimpotrivă, făcui în aşa fel încât să creadă că-i 
făceam onoare însoţindu-l. 

— Merită un asemenea individ să vadă chipul unui emir? 

— Doar nu mă însoţeşti de dragul lui, ci o faci pentru mine. 

— Atunci trebuie să mi se arate şi mie cinstea care se 
cuvine unui emir şi effendi care a studiat legile. 

— Asta se-nţelege! Va fi aşa ca şi cum însuşi mutesselimul 
m-ar însoţi. Vei inspecta închisoarea. 

— Atunci merg, căci sunt încredinţat că arnăuţii aceia nu 
mă vor lua drept un kavas. 

Mai avea o mică rămăşiţă pe fundul cânii şi eu nu mă 
lăsasem mai prejos ca el. Ochii i se micşoraseră şi vârfurile 
mustăţilor stăteau pe ceartă. 

— Mai luăm o cană, Selim Aga? îl întrebai. 

— Nu, effendi, dacă nu te superi. Trebuie doar să-l 
surprind pe mazirul acela. Vom mai veni mâine aici. 

Adevărul era că nu sergentul îi dădea bătaie de cap, ci 
bietul, agă începuse să simtă primejdia vinului din Tirbeldi 
Haidari. Puse pipa de-o parte şi se ridică puţintel cam 
nesigur pe picioare. 

— Cum a fost tutunul, effendi? mă întrebă el. 


Ghicii care era motivul, aşa că-i răspunsei. 

— Prost. Provoacă dureri de cap şi amețeli. 

— Pe Allah, ai dreptate! Tutunul acesta slabeşte sistemul 
circulator şi cel nervos, pe câtă vreme eu am venit aici ca să 
le întăresc. Hai să mergem! 

— Trebuie să-l înştiinţăm pe negustor că plecăm? 

— Da. 

Bătu din palme. Acesta era semnalul; apoi ieşirăm afară, la 
aer curat. 

— Haide, emire, dă-mi braţul! Stii doar că te iubesc. Nu 
era atât iubirea, cât slăbiciunea „sistemului” care-l făcu să- 
şi exprime dorinţa aceasta; căci atunci când îl izbi în faţă 
aerul proaspăt al nopţii, începu să facă nişte acrobaţii care 
mă puseră pe gânduri. 

— Nu-i aşa, emire, că Mahomed a fost un băiat deştept? 
întrebă el atât de tare, încât un trecător se opri, ca să ne 
privească mai binişor. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că n-a oprit medicamentele. Dacă ar fi făcut-o şi 
pe asta, atunci ar fi trebuit să facem cerneală din struguri. 
Ştii tu unde este închisoarea? 

— În spatele casei noastre. 

— Da; tu ai totdeauna dreptate, emire. Dar unde este casa 
noastră? 

— Tocmai în faţa închisorii, agă. 

El se opri, sau mai curând încercă să stea locului şi mă 
privi surprins. 

— Emire, eşti taman un individ tot atât de deştept ca 
bătrânul Mahomed. Dar eu una îţi spun: tutunul acela mi s- 
a urcat atât de tare la cap, încât văd închisoarea şi la 
dreapta şi la stânga. Care este adevărul? 

— Niciuna, nici alta. La dreapta este un stejar şi la stânga 
sus este un nor. 

— Un nor? Allah illa Allah! Îngăduie să te ţin ceva mai 
strâns! 


Bietul agă mă duse, sau mai bine zis se lăsă dus, până 
când în cele din urmă izbutii să ajung cu el înaintea clădirii 
pe care o ţineam drept închisoare, deşi n-o văzusem încă 
din faţă. 

— Asta e închisoarea? îl întrebai. 

EI îşi împinse turbanul pe ceafă şi privi în toate părţile. 

— Hm! Cam seamănă. Emire, nu vezi pe nimeni prin 
apropiere pe care să-l putem întreba? Am fost nevoit să te 
ţin atât de strâns încât mi se învârtesc ochii şi asta e rău, 
căci casele astea aleargă pe dinaintea mea ca o caravană în 
galop. 

— Nu văd nici un om. Dar aici trebuie să fie. 

— Ia să încercăm! 

Îşi vâri mâna în brâu căutând ceva peste care nu putea da. 

— Ce cauţi? îl întrebai. 

— Cheia de la uşa închisorii. 

— O ai la tine? 

— Totdeauna. la pune şi tu mâna şi vezi poate o găseşti. 

Căutai şi găsii cheia îndată. Ar fi trebuit să dea de ea de la 
început, căci era atât de mare cât un pistol. 

— Uite-o! Să descui? 

— Da, haide! Dar mă tem că nu vei găsi gaura, căci 
„sistemul” tău a suferit mult. 

Cheia se potrivea şi uşa scârţâi îndată în balamale. 

— S-a găsit! zise el, sunetele astea le cunosc eu foarte 
bine. Hai să intrăm! 

— Să încui uşa la loc? 

— Se înţelege. Într-o închisoare trebuie să fii prevăzător. 

— Cheamă-l pe paznic! 

— Pe sergent? Pentru ce? 

— Ca să ne lumineze. 

— Nici prin gând nu-mi dă. Doar vreau să-l surprind pe 
ticălos. 

— Atunci trebuie să vorbeşti mai încet. 

Dădu s-o ia înainte, dar se poticni şi era să cadă, dacă nu l- 
aş fi ţinut cu amândouă mâinile. 


— Ce-a fost asta? Emire, să ştii că am intrat într-o casă 
străină. 

— Unde e încăperea în care se află sergentul? La parter? 

— Nu, la etaj. 

— Şi scara unde este: în faţă sau în dos? 

— Hm! Unde o fi! Cred că în faţă. De la uşă mai faci şase 
până la opt paşi. 

— La dreapta sau la stânga? 

— De... unde stau eu? încolo sau încoace? O, emire, 
sufletul tău nu suportă bine doctoria, căci m-ai aşezat atât 
de strâmb încât gangul acesta nu merge drept, ci de jos în 
sus. 

— Ia vino încoace! îndărătul tău este uşa; aici e dreapta şi 
aici stânga. De care parte merge scara în sus? 

— Aici, la stânga. 

Păşirăm cu băgare de seamă înainte şi în curând izbii într- 
adevăr cu piciorul de prima treaptă a unei scări. 

— Uite treptele, agă! 

— Da, astea sunt. Vezi să nu cazi, emire! Tu n-ai fost 
niciodată în casa asta: te voi călăuzi cu băgare de seamă. 

Se atârnă cu toată greutatea de mine, astfel că fui nevoit 
să-l trag pe sus pe scara pe care n-o cunoşteam. 

— Acum suntem sus. Unde este odaia sergentului? 

— Vorbeşte mai încet, căci aud totul. La dreapta, prima 
uşă! 

Elmă trase după dânsul, dar drept înainte, în loc spre 
dreapta; îl răsucii deci împrejur şi după câţiva paşi dădui 
peste o uşă, pe care o pipăii. 

— Simt două zăvoare, dar nici o broască. 

— Nu există broască. 

— Zăvoarele sunt trase. 

— Atunci să ştii că tot am nimerit într-o casă străină. 

— Voi deschide. 

— Da, fă-o, ca să văd cum stau cu tine. 

Trăsei zăvoarele grele şi uşa se deschise în afara. 
Intrarăm. 


— Există vreo lumină în odaia sergentului? 

— Da. Lampa şi scăpărătoarea se află la stânga, într-o 
gaură din zid. 

Îl sprijinii de perete şi începui să caut. Descoperii gaura cu 
cele de trebuinţă şi aprinsei lampa. 

Încăperea era strâmtă şi mică. Pe podea era întinsă o 
rogojină, care servea drept „mobilă la toate”. O oală spartă, 
o pereche de ghete rupte, un papuc, un urcior de apă gol şi- 
un bici zăceau de-a valma pe pământ. 

— Nu-i aici. Unde-o fi omul ăsta? întrebă aga. 

— O fi la arnăuţi, care fac şi ei de pază aici. 

Luă lampa şi porni înainte, clătinându-se, dar se izbi de 
uşă. 

— Nu mă împinge, emire! Haide, ţine lampa! Mai bine te 
călăuzesc eu, căci altminteri m-ai putea rostogoli pe scări în 
jos. Te iubesc şi-ţi sunt prieten, cel mai bun prieten; de 
aceea te sfătuiesc să nu mai bei niciodată doctoria aceea 
persană. Te faci violent de tot. 

E drept că trebuia să mă folosesc de oarecare violenţă, ca 
să-l aduc nevătămat jos. Când ajunserăm în faţa uşii pe care 
mi-o arătă, o găsii şi pe aceasta închisă şi când o deschisei, 
văzui că şi odaia asta era goală. Semăna mai mult cu un 
grajd decât cu odaia de locuit a unui om şi te făcea să 
bănuieşti lucruri triste cu privire la adăpostirea bieţilor 
arestaţi. 

— Şi de aici au plecat! Emire, aveai dreptate. Ticăloşii 
aceştia s-au cărăbănit, în loc să stea de pază. Dar îi voi 
învăţa eu să le fie frică de mine. Voi pune să li se dea 
bastonada; ba voi pune chiar să-l spânzure. 

Încearcă să-şi dea ochii peste cap, cum îi era năravul, dar 
nu izbuti; vinul îşi făcea efectul din ce în ce mai mult; ochii i 
se închideau. 

— Ce facem acum? întrebai eu. 

— Tu ce crezi, emire? 

— Eu, în locul tău aş aştepta, pentru ca să-i întâmpin pe 
arnăuţi aşa cum merită. 


— Fireşte că aşa voi face. Dar unde aşteptăm? 

— Aici sau sus. 

— Aici. Nu mai urc, effendi, căci devii prea greu pentru 
mine. la te uită cum te clatini. Şezi jos! 

— Păi era vorba să inspectăm închisoarea? 

— Da, aşa vom face, zise el cu glas obosit. Dar oamenii 
aceştia n-o merită. Sunt ticăloşi, hoţi şi bandiți, kurzi şi un 
arab, care este cel mai păcătos dintre toţi. 

— Unde se află individul ăsta? 

— Aici, alături, pentru că trebuie supravegheat cu cea mai 
mare străşnicie. Stai jos! 

Mă aşezai alături de el, deşi pardoseala era din pământ şi 
de o murdărie fără seamăn. Selim căscă. 

— Eşti obosit? mă întrebă el. 

— Puţintel. 

— De aceea căşti aşa. Dormi, până vin ei. le voi trezi eu. 
Allah illa Allah, ai devenit foarte slab. Eu o să mă fac cât mai 
comod cu putinţă. Se întinse, îşi sprijini cotul în pământ şi 
puse capul în palmă. Se făcu linişte deplină şi după câtva 
timp capul îi căzu cu totul în jos. Comandantul închisorii 
adormise. 

De câte ori nu citisem că un arestat scăpase din temniţă 
din cauza îmbătării paznicilor săi! Şi uite că acum, datorită 
unei beţii, aveam în puterea mea pe toţi arestaţii din 
închisoare. Să-i dau drumul haddedihnului? Asta n-ar fi fost 
înţelept. Nu eram pregătiţi să părăsim imediat oraşul. La 
poartă stăteau santinele, care cu siguranţă că ar fi intrat la 
bănuială. Întreaga vină ar fi căzut pe bietul agă şi toată 
lumea m-ar fi arătat pe mine drept făptuitor, ceea ce mi-ar 
fi provocat mari neplăceri. Era mai bine ca prizonierul să 
dispară în aşa fel încât fuga lui să rămână neînţeleasă. 
Aveam acum putinţa aceasta şi îmi era lesne să îndepărtez 
orice bănuială. Hotărâi deci ca azi să vorbesc numai cu 
haddedihnul şi evadarea să se producă atunci când va fi fost 
pregătită îndeajuns. 


Selim Aga stătea întins pe jos şi sforăia tare, cu gura 
deschisă. Îl zgâlţâii la început încet, apoi mai tare, dar el 
rămase ca un buştean. Luai lampa şi părăsii odaia, a cărei 
uşă o închisei încetişor. Pusei şi unul din zăvoare, pentru a 
evita orice surpriză. Băgasem de seamă înainte că toate 
uşile erau fără broaşte, fiind prevăzute numai cu câte două 
zăvoare. Aşa că n-aveam nevoie să caut vreo cheie. 

Mă simţii totuşi puţin cam neliniştit când mă pomenii 
singur pe coridorul întunecos, unde lampa mică pe care o 
aveam în mână abia dacă făcea o pată de lumină. Dar eram 
pregătit pentru toate. Dacă ar fi intervenit ceva, aş fi 
cutezat orice ca să nu plec fără prizonierul meu. Trăsei 
zăvorul, deschisei şi lăsai uşa larg căscată, ca să pot auzi 
orice zgomot după ce voi fi intrat înăuntru. 

Mă pomenii în faţa unui adevărat bârlog, mai bine zis o 
gaură. Fără nici o treaptă, încăperea din faţa mea era cu 
vreo doi coţi în pământ. Avea o lungime de patru şi o lăţime 
de doi paşi, fără nici o tencuială şi fără nici un fel de podea. 
Sus, sub tavan, era una din acele găuri pe care le văzusem 
ziua din grădina casei şi afară de un urcior cu apă, nu văzui 
nimic altceva decât pe prizonier în bârlogul său. 

Zăcuse pe pământ umed, dar la intrarea mea se ridicase. 
Cu ochii adânciţi în orbite şi slab ca un cadavru, avea totuşi 
o ţinută mândră şi ochiul său fulgeră mânios când mă 
întrebă: 

— Ce vrei? Nu se mai poate nici dormi aici? 

— Vorbeşte încet! Eu nu-s paznic. Cum te numeşti? 

— De ce întrebi? 

— Vorbeşte mai încet, ca să nu fim auziţi! Cum te cheamă? 

— Asta o ştii, răspunse el cu glas încet. 

— Bănuiesc, dar vreau să aflu din gura ta cine eşti. 

— Mi se spune Amad el Ghandur. 

— Atunci eşti acela pe care îl caut. Făgăduieşte-mi să 
rămâi liniştit de tot, orice s-ar întâmpla! 

— Făgăduiesc. 

— Mohammed Emin, tatăl tău, este pe aproape. 


— Allah ill Al... 

— Taci! Putem fi trădaţi. 

— Cine eşti tu? 

— Un prieten al tatălui tău. Am venit ca oaspete la 
haddedihni şi am luptat alături de părintele tău împotriva 
duşmanilor voştri. Am aflat atunci că eşti arestat şi am 
pornit amândoi să te eliberăm. 

— Allah fie lăudat! Dar nu pot crede. 

— Ba să crezi! Uite, fereastra asta da într-o curte, care 
răspunde într-o grădină, ţinând de casa în care locuim noi. 

— Câţi oameni sunteţi? 

— Numai patru. Tatăl tău, eu, încă un prieten şi servitorul 
meu. 

— Cine eşti tu şi cine este acest prieten? 

— Lasă asta pe mai târziu, căci acum trebuie să ne grăbim. 

— Plecăm? 

— Nu, căci nu suntem încă pregătiţi şi am venit aici 
întâmplător, fără să fi ştiut dinainte. Ştii să citeşti? 

— Da. 

— Însă n-ai lumină pentru asta. 

— Numai la amiază este destulă lumină. 

— Atunci ascultă: te-aş putea scoate chiar acum de aici, 
dar asta ar fi prea primejdios; te asigur însă că nu va trece 
mult timp şi vei fi liber. Nu ştiu încă ce vom hotărî; dacă 
însă vei auzi o piatră căzând prin fereastră, s-o ridici, căci 
de ea va fi legată o hârtie în care va sta scris ce să faci. 

— Domnule, îmi redai viaţa, căci eram deznădăjduit. Cum 
aţi aflat că am fost dus la Amadiya? 

— Mi-a spus-o un iezid, cu care te-ai întâlnit la apă. 

— Aşa e, zise el repede. Oh, acum văd că spui adevărul. Voi 
aştepta, dar salută-l pe tata din parte-mi! 

— O voi face încă azi. Ţi-e foame? 

— Foarte tare. 

— Ai putea ascunde pâine, lumânare şi scăpărătoare? 

— Da. Scurm cu mâinile o gaură în pământ. 


— "Ţine pumnalul meu pentru asta. Este bine oricum să ai o 
armă. Dar ţin mult la el şi vezi să nu fie descoperit. 

EI îl luă repede şi-l lipi de buze. 

— Domnule, Allah să te răsplătească pentru asta! Acum 
am o armă şi voi fi liber chiar dacă voi nu veţi putea veni. 

— Ba vom veni! Să nu te pripeşti! Graba te-ar putea aduce 
în primejdie, pe tine şi pe tatăl tău. 

— Voi aştepta o săptămână întreagă. Dacă până atunci nu 
vei fi venit, voi lucra singur. 

— Bine! Dacă se va putea, îţi voi aduce încă în noaptea 
asta prin fereastră mâncare, lumânări şi o scăpărătoare. 
Poate că vom putea sta şi de vorbă. Dacă nu va fi primejdios 
vei auzi şi glasul tatălui tău. Acum rămâi cu bine, căci 
trebuie să plec! 

— Domnule, dă-mi mâna! 

Îi întinsei mâna şi el mi-o strânse cu putere. 

— Allah să binecuvânteze această mână! Acum du-te, ca să 
nu ţi se întâmple nimic! 

Încuiai uşa la loc şi mă întorsei la agă. El mai dormea, 
sforăind şi mă aşezai lângă dânsul. Statui aşa ca la vreun 
ceas, pană auzii paşi, care se opriră în faţa închisorii, 
închisei repede uşa noastră, care stătuse deschisă până 
acum, şi-l zgâlţâii pe agă. Nu era lucru uşor, mai ales că 
trebuia făcut repede. Izbutii să-l pun pe picioare şi elmă 
privi mirat. 

— Tu, emire? Unde suntem? 

— În închisoare! Haide, vino-ţi în fire! 

— În închisoare? Ah! Cum am ajuns aici? 

— Aduc-ţi aminte de evreu şi de doctorie! Adu-ţi aminte şi 
de sergentul pe care trebuia să-l surprindem! 

— De serg... Maschilah, acum ştiu! Am adormit. Unde este 
el? N-a venit încă? 

— Vorbeşte mai încet! Auzi? Stau după uşă şi vorbesc între 
ei. 

Bietul Selim arăta foarte prăpădit; dar cel puţin îşi 
recăpătase memoria şi putea sta drept pe picioare. Şi acum, 


când uşa casei fu încuiată, el luă lampa în mână, deschise 
uşa noastră şi ieşi afară pe gang. Eu îl urmai. Arnăuţii 
rămaseră speriaţi locului, în timp ce el se îndrepta spre ei. 

— De unde veniţi, câinilor? se răsti la dânşii. 

— De la cafenea, răspunse sergentul, după oarecare 
şovăială. 

— De la cafenea, ai! În loc să staţi de veghe, ai! Cine v-a 
dat voie să plecaţi? 

— Nimeni... 

Oamenii tremurau de spaimă şi-mi era milă de ei. 
Neascultarea lor îmi fusese mie de mare folos. La lumina 
slabă a lămpii putui vedea totuşi cum aga îşi rostogolea 
ochii. Probabil însă că-şi dădu seama că nu stătea încă bine 
pe picioare, aşa că se răzgândi şi zise: 

— Mâine vă veţi căpăta pedeapsa. 

Puse lampa pe una din treptele scării şi se întoarse spre 
mine: 

— Sau crezi, poate, emire, ca să dau chiar azi sentinţa? 
Vrei să-i pun să se biciuiască ei între ei? 

— Amână până mâine pedepsirea lor, Selim Aga! Tot nu 
scapă ei de dânsa. 

— Îţi fac pe plac. Hai să plecăm! 

Deschise uşa şi o încuie la loc pe dinafară. 

Ne duserăm acasă, unde ne aştepta „Floricica”. 

— Atât de mult ai stat la mutesselim? întrebă ea, 
bănuitoare. 

— Mersinah, răspunse el, îţi spun că ne-a poftit să 
rămânem până dimineaţă, dar te ştiam pe tine singură 
acasă şi de aceea am renunţat la ospitalitatea 
comandantului. Nu vreau ca ruşii să-ţi taie capul. Vom avea 
război. 

Ea împreună mâinile, speriată: 

— Război? Între cine? 

— Între turci, ruşi, perşi, arabi şi kurzi. Ruşii se şi află la 
vreo patru ceasuri de aici, la Serahru, cu o sută de mii de 
oameni şi trei mii de tunuri. 


— O, Allah! Mor... am şi murit! Trebuie să lupţi şi tu? 

— Da! Unge-mi încă în noaptea asta cizmele! Dar să nu 
sufli o vorbă faţă de nimeni! Războiul este încă secret şi 
oamenii din Amadiya nu trebuie să afle decât mâine, când 
ruşii vor fi împresurat oraşul. 

Ea se clătină, pe picioare şi se aşeză pe cea dintâi oală pe 
care o găsi la îndemână... 

— Chiar mâine? Vor fi aici mâine? 

— Da. 

— Şi vor împuşca? 

— Da. 

— Selim Aga, nu-ţi voi unge cizmele! zise ea categoric. 

— Pentru ce nu? 

— Tu nu trebuie să mergi la război; nu vreau să fii 
împuşcat. 

— Bine! Asta îmi convine de minune, căci atunci înseamnă 
că mă pot duce la culcare. Noapte bună, effendi! Noapte 
bună, dulcea mea Mersinah! 

El plecă şi „Floricica” privea cam mirată după dânsul, apoi 
mă întrebă: 

— Emire, este adevărat că vin ruşii? 

— Nu e sigur încă. Cred că aga a luat lucrurile ceva cam 
prea în serios. 

— Oh, tu picuri balsam în inima mea rănită. Nu este cu 
putinţă să fie ţinuţi departe de Amadiya? 

— Ne vom mai gândi la asta. Ai ales boabele de cafea? 

— Da, stăpâne. A fost o muncă foarte grea; dar diavolul 
acela de Hagi Halef Omar nu mi-a dat răgaz până n-am 
isprăvit. Vrei să vezi? 

— Ia arată-mi! 

Aduse cutia şi punga şi văzui că într-adevăr îşi dăduse 
multă osteneală. 

— Şi cum va fi judecata ta, emire? 

— Deoarece mâinile tale gingaşe au trebuit să atingă de 
atâtea ori boabele astea, cafeaua să fie a ta. Şi vasele pe 


care le-am cumpărat azi sunt tot ale tale; paharele însă le 
dăruiesc lui Selim Aga. 

— O, effendi, tu eşti un judecător drept şi înţelept. Tu ai 
mai multă bunătate decât aveam eu oale şi cafeaua asta 
aromată e o dovadă de mărinimia ta. Allah să călăuzească 
inima ruşilor, ca să nu vină şi să nu te împuşte. Crezi tu că 
voi mai putea dormi liniştită azi? 

— Vei putea te asigur. 

— Îţi mulţumesc, căci odihna este singurul lucru de care 
se mai poate bucura o femeie chinuită. 

— Tu dormi aici jos, Mersinah? 

— Da. 

— Nu însă în bucătărie, ci mai în faţă? 

— Effendi, o femeie se cuvine să stea la bucătărie şi tot 
acolo trebuie să şi doarmă. 

Hm! Asta era neplăcut. Şi-apoi, gluma proastă a lui Selim 
îmi încurca socotelile. Cu siguranţă că „Floricica” nu va 
adormi azi îndată ce va pune capul jos. Urcai sus şi mă 
dusei în odaia lui Mohammed Emin. El se culcase, dar se 
trezi imediat. Îi povestii aventura mea în închisoare şi 
dansul fu uimit la culme. 

Împachetarăm ceva merinde, o lumânare şi o 
scăpărătoare şi ne furişarăm într-o odaie goală, care dădea 
spre curtea casei. Avea numai o fereastră, adică o 
deschizătură pătrată, prevăzută cu un oblon. Acesta era 
întredeschis şi când privii afară văzui streaşină care 
înconjura această parte a curţii mici, numai la cinci picioare 
sub mine. leşirăm afară pe fereastră şi de pe streaşină jos 
în curticică. Poarta acesteia din urmă era încuiată; ne 
găseam aşadar singuri şi merserăm în grădina în care 
şezuse cândva frumoasa Esma Han. Acum ne mai despărţea 
de închisoare numai un zid, a cărui creastă o puteam atinge 
cu măna. 

— Aşteaptă! îi zisei şeicului. Vreau să văd întâi dacă nu 
vom fi observați. 


Mă săltai pe zid şi mă lăsai jos de partea cealaltă. Din 
prima ferestruică de la dreapta, de la parter, văzui ieşind o 
rază slabă de lumină. Acolo era odaia în care dormise Selim 
şi acolo şedeau desigur acum arnăuţii, care de teamă nu 
puteau dormi. A doua ferestruică era a încăperii în care ne 
aştepta Amad el Ghandur. 

Cercetai curticica strâmtă, fără să descopăr ceva suspect 
şi găsii încuiată şi uşa care ducea din închisoare în curte. 
Mă întorsei la locul unde îl lăsasem pe şeic şi-l chemai pe 
nume. 

— Mohammed! 

— Cum este? 

— Totul în regulă. Poţi veni dincoace? 

— Da. 

— Însă încet! 

Într-o clipă fu lângă mine. 

Străbăturăm curtea şi ajunserăm sub curticica pe care 
aproape c-o puteam ajunge cu mâna. 

— Apleacă-te şeicule, sprijină-te de perete şi opinteşte-ţi 
mâinile pe genunchi. 

El făcu întocmai şi eu mă urcai pe spatele său; ajunsei cu 
faţa tocmai în dreptul ferestruicii carcerei. 

— Amad el Ghandur! şoptii înăuntru, apoi îmi întorsei 
repede urechea să ascult. 

— Tu eşti, emire? se auzi de jos. 

— Da. 

— Este şi tata aici? 

— Este. Îţi va lăsa în jos merinde şi lumânare şi va vorbi cu 
tine. Aşteaptă! Va fi îndată-sus. 

Mă dădui jos de pe spatele arabului şi-l întrebai: 

— A fost greu? 

— Mult nu se putea sta aşa, căci poziţia nu prea e comodă! 

— Atunci vom face altfel, ca să poţi sta mai mult cu fiul tău: 
te vei urca pe, umerii mei, ca să pot sta în picioare şi să 
rămâi acolo cât vei vrea. 

— Te-a auzit? 


— Da. A întrebat de tine. Am în buzunar o sfoară, cu care 
vei putea lăsa pachetul în jos. 

Sfoara fu fixată; din mâinile împreunate la spate făcui o 
treaptă, pe care bătrânul puse piciorul şi se urcă. După ce îi 
prinsei genunchii cu mâinile, ca să nu alunece, el 
îngenunche pe umerii mei, fără nici o teamă. Dădu drumul 
pachetului în jos şi acum se încinse o convorbire în şoaptă, 
din care nu putui auzi decât cele spuse de şeic. Din când în 
când el mă întreba dacă nu-mi era prea greu. Era un om 
înalt şi voinic, aşa că fui mulţumit când după vreo cinci 
minute sări jos. 

— Emire, trebuie să iasă de aici; nu mai pot aştepta, zise 
el. 

— Până una-alta să plecăm! Ia-o înainte şi eu voi purta de 
grijă să şterg urmele de picioare, ca să nu fie văzute în 
timpul zilei. 

— Pământul este tare ca piatra! 

— Prevederea este mama înţelepciunii. 

El porni înainte şi eu îl urmai curând. Peste puţin ne aflam 
amândoi în casă. Dorea să-mi împărtăşească imediat planul 
de eliberare a fiului său, dar l-am sfătuit să doarmă puţin. 

A doua zi dimineaţa mă dusei înainte de orice s-o vizitez pe 
pacienta mea şi văzui că nu mai era nimic de temut. Făcui 
apoi o plimbare prin oraş, ca să descopăr un loc în zidul 
acestuia, pe unde ar fi fost cu putinţă să ieşim dintr-unsul 
fără să trecem prin poartă. Găsii unul, dar nu era pentru 
cai, ci numai pentru oameni pe jos. 

Când mă întorsei acasă, Selim Aga tocmai se sculase. 

— Emire, acum este ziuă, zise el. 

— De mult, îi răspunsei. 

— Vreau să zic că putem sta de vorbă mai bine ca ieri 
despre problema noastră. 

— Problema noastră? 

— Da, a noastră; doar ai fost şi tu de faţă. Să raportez, sau 
nu? 

— Eu în locul tău aş renunţa. 


— Pentru ce? 

— Pentru că este mai bine să nu se vorbească de faptul că 
ai fost la închisoare noaptea trecută. Oamenii tăi au băgat 
de seamă că mersul tău nu era prea sigur şi la un eventual 
interogatoriu ar putea pomeni de asta. 

— E adevărat. Când m-am trezit adineauri, hainele mele 
arătau foarte rău şi a trebuit să frec mult până să le curăţ 
de murdărie. E de mirare că Mersinah n-a băgat de seamă. 
Aşadar eşti de părere să nu raportez? 

— Întocmai. Ai putea să-i dojeneşti pe oamenii tăi şi 
mărinimia asta a ta îi va orbi ca o rază de soare. 

— Da, effendi, voi începe prin a le ţine o cuvântare 
grozavă. 

Ochii i se rotiră ca roata unui ventilator. Apoi rămaseră 
deodată nemişcaţi şi chipul său luă o expresie foarte 
blândă. 

— Şi după aceea îi voi graţia, ca un padişah care dăruieşte 
milioanelor sale de supuşi viaţa şi bunurile. 

Dădu să plece, dar se opri în uşă, căci afară descălecase 
un călăreț şi auzii un glas cunoscut întrebând: 

— Sallam, domnule! Eşti tu cumva Selim Aga, 
comandantul albanezilor? 

— Da, eu sunt. Ce doreşti? 

— Locuieşte la tine un effendi, căruia îi zice Hagi Emir 
Kara Ben Nemsi şi are cu el alţi doi effendi, precum şi un 
servitor şi un başbuzuc? 

— Da şi ce-i cu asta? 

— Îngăduie-mi să vorbesc cu el. 

— Uite-l aici! 

Selim se dădu în lături, astfel că omul mă putu vedea. Nu 
era nimeni altul decât Selek, iezidul din Baadri. 

— Effendi, zise el cu mare bucurie, îngăduie să te salut! 

Ne strânserăm mâinile şi acum văzui că venise cu un cal al 
beiului Ali, din care ieşeau aburi. Era de presupus că-mi 
aducea o solie şi încă una foarte însemnată. 

— Duc-ţi calul în curte şi vino apoi sus la mine! îi zisei. 


Când furăm singuri în odaia mea, el scoase de la brâu o 
scrisoare pe care mi-o întinse. 

— De la cine? îl întrebai: 

— De la beiul Ali. 

— Cine i-a scris-o? 

— Mir Şeic Khan, căpetenia preoţilor. 

— Cum ai găsit locuinţa mea? 

— Am întrebat la poarta oraşului de tine. 

— Şi de unde ştii că sunt doi effendi la mine? Când am fost 
la voi era numai unul singur. 

— Am aflat asta la Spandareh. 

Deschisei scrisoarea; cuprindea lucruri interesante, câteva 
veşti bune, care-i priveau pe iezizi şi una proastă, care mă 
privea pe mine. 

— Ce? Un astfel de succes a avut delegaţia lui Ali? întrebai 
eu. Anadoli Kasi Askeri31 a venit cu ea la Mosul? 

— Da, emire. El îl iubeşte pe Mir Şeic Khan al nostru şi a 
făcut o anchetă severă. Mutessariful va fi înlocuit. 

— Şi makredşul din Mosul a fugit? 

— Da. El era vinovat de toate greşelile pe care le-a făcut 
mutessariful. Au ieşit la iveală lucruri foarte rele. De 
unsprezece luni nici un subguvernator n-a primit sumele 
trebuitoare şi nici un comandant şi soldat nu şi-a primit 
solda. S-a renunţat la umilirea arabilor, care a fost 
poruncită de Înalta Poartă, pentru că el a vârât în buzunar 
toate sumele care erau trebuitoare pentru asta. Şi multe 
altele la fel. Kavasii, care trebuiau să-l aresteze pe makredş, 
au sosit prea târziu, căci el fugise. Toţi beii şi kiaiyahii din 
împrejurimi au primit ordinul să pună mâna pe el îndată ce 
s-ar arăta pe undeva. Anadoli Kasi Askeri bănuieşte că a 
fugit la Bagdad, pentru că era prieten cu veliul32 de acolo. 

— Cred că greşeşte. Individul a fugit cu siguranţă în 
munţi, unde este mai greu să pună mâna pe el şi se va duce 
mai curând în Persia decât la Bagdad. De banii de drum îşi 
va face rost uşor, în calitatea sa de judecător. 


— Ai dreptate, effendi. Chiar aseară s-a aflat la noi că în 
dimineaţa zilei de ieri a fost la Alkoş şi seara la Mungaysi. 
Se pare că vrea să vină la Amadiya, dar pe cale ocolită, 
pentru că se teme să treacă prin ţinuturile iezizilor, pe care 
le-a atacat. 

— Beiul Ali bănuieşte pe bună dreptate că sosirea 
makredşului aici mi-ar putea pricinui greutăţi mari. Şi eu 
nu pot dovedi cu nimic că el însuşi este un fugar urmărit. 

— O, emire, beiul Ali e înţelept. Când a auzit de fuga 
makredşului, mi-a poruncit să încalec cel mai bun cal al său 
şi să călăresc toată noaptea, ca să ajung înaintea lui aici, 
dacă într-adevăr ar avea de gând să vină la Amadiya. Şi 
când am plecat din Baadri, mi-a dat două scrisori pe care 
le-a primit din Mosul. lată-le! Vezi dacă te poţi folosi de ele! 

Le desfăcui şi le citii. Una era din partea lui Anadoli Kasi 
Askeri către Mir Şeic Khan, prin care i se aducea acestuia 
la cunoştinţă îndepărtarea din slujbă a mutessarifului şi a 
makredşului. A doua cuprindea împuternicirea oficială dată 
lui Ali, de a-l aresta pe makredş şi de a-l transporta la Mosul 
îndată ce se va arăta prin ţinuturile sale. Amândouă erau 
prevăzute cu semnătura şi sigiliul Kasi Askeri. 

— Hârtiile acestea îmi sunt de mare preţ, zisei. Cât timp le 
pot păstra? 

— Sunt cu totul ale tale. 

— Aşadar alaltăieri seară makredşul a fost la Mungaysi? 

— Da. 

— Atunci poate sosi azi aici şi eu n-am nevoie de scrisori 
decât pentru ziua de astăzi. Poţi aştepta atâta? 

— Aştept cât porunceşti, emire. 

— Bine. Acum du-te cu două uşi mai departe şi vei da acolo 
de cunoscuţi, anume de Hagi Halef şi de Ifra. 

Vestea că makredşul ar putea veni la Amadiya mă 
îngrijorase la început; îndată, însă, ce mă văzui în 
stăpânirea celor două scrisori, îngrijorarea asta dispăru şi 
puteam aştepta în linişte venirea sa. Eram încredinţat că 
vestea demiterii mutessarifului putea să aibă drept urmare 


eliberarea haddedihnului, însă îmi schimbai părerea după 
ce citii în scrisoare că ostilitățile împotriva arabilor nu erau 
o chestiune personală a mutessarifului, ci veneau chiar din 
ordinul de la Poartă. 

După-amiază, „Floricica” veni în odaia mea: 

— Effendi, vrei să vii cu mine în închisoare? 

Asta îmi convenea, dar trebuia să vorbesc mai întâi cu 
Mohammed Emin; de aceea, îi răspunsei: 

— Acum n-am vreme. 

— Dar mi-ai făgăduit şi ai spus că vrei să îngădui 
arestaţilor să cumpere câte ceva de la mine? 

— Îmi voi ţine cuvântul; dar abia peste un sfert de ceas voi 
avea timp. 

— Atunci aştept, emire. Însă nu putem merge împreună. 

— Este şi aga Selim de faţă? 

— Nu, căci el este de serviciu acum la mutesselim. 

— Atunci spune-i sergentului să mă lase să intru când voi 
veni. Aşa că tu poţi pleca de pe acum, iar eu vin mai târziu. 

O luă din loc foarte încântată. Nici nu-şi dădu osteneala să 
se gândească dacă sergentul mă va lăsa să intru, având în 
vedere că nu aveam permisiunea superiorului său. 

Mă dusei imediat la şeic şi-i adusei la cunoştinţă despre 
apropiata mea vizită la închisoare. Îl sfătuii să fie gata de 
fugă şi să-l trimită pe Halef să cumpere în taină veşminte 
turceşti pentru fiul său. Apoi, îmi aprinsei un ciubuc şi 
pornii cu paşi ţanţoşi pe străzile oraşului. Când ajunsei 
aproape de închisoare, văzui uşa acesteia deschisă şi pe 
sergent... aşteptându-mă. 

— Sallam! salutai scurt şi cu semeţie. 

— Sallam aaleikum! răspunse el. Allah să binecuvânteze 
intrarea ta în această casă. Trebuie să-ţi mulţumesc mult. 

Intrai înăuntru şi el închise uşa după mine. 

— Să-mi mulţumeşti? întrebai într-o doară. Pentru ce? 

— Aga Selim a fost aici. Era foarte mânios. A vrut să pună 
să ne biciuiască. dar în cele din urmă ne-a spus că ne iartă, 


pentru că tu te-ai rugat pentru noi. Fii atât de bun şi 
urmează-mă! 

Urcarăm scara pe care în ajun aga o găsise cu atâta 
greutate. Pe coridor - se afla Mersinah cu un cazan de tablă 
în care era „ciorba” aceea faimoasă, iar pe jos stăteau 
împrăştiate pâinile frământate de mânuţele ei gingaşe. Vai, 
ce pâini! Alături de ea stăteau arnăuţi, ţinând în mâini nişte 
străchini goale, care păreau să fi fost culese de la gunoi. Ei 
se înclinară până la pământ, rămaseră însă muţi. 

— Emire, porunceşti să începem? întrebă Mersinah. 

— Da. 

Imediat fu deschisă prima uşă. Încăperea pe care o văzui 
avea şi ea o gaură, însă podeaua se afla la acelaşi nivel cu 
coridorul. Înăuntru era un turc. 

El nu se ridică şi nu ne învrednici cu nici o privire. 

— Dă-i două porţii, căci este un musulman! îi spusei eu 
sergentului. 

Omul căpătă două polonice cu „ciorbă” într-o strachină 
mai mare şi o bucată de pâine. În celula alăturată se afla tot 
un turc, care capătă o porţie asemănătoare. Locatarul din a 
treia celulă era un kurd. 

— Câinele ăsta capătă numai o singură porţie, căci este un 
om din Balan33. 

Îmi venea să-l trag de urechi pe „domnul sergent” pentru 
acest sistem, pe care-l aplică peste tot. După ce se sfârşi cu 
celulele de sus, coborârăm în gangul de jos. 

— Cine se află aici? întrebai. 

— Cei mai răi. Un arab, un evreu şi doi kurzi din tribul 
Bulamuh. Vorbegşti limba kurdă, emire? 

— Da. 

— Cred că nu vrei să stai de vorbă cu arestaţii? 

— Nu, căci nu merită. 

— Ai dreptate. Dar noi nu ştim nici kurda, nici araba şi 
câinii ăştia au totuşi mereu ceva de spus. 

— Atunci voi încerca să stau de vorbă cu ei. Asta şi vroiam; 
numai că nu crezusem că voi face şi plăcere paznicilor prin 


aceasta. 

Celula unuia din kurzi fu deschisă. El stătea chiar lângă 
uşă, nenorocitului îi era desigur foame, căci când i se dădu 
lingura cu „ciorbă”, rugă să i se dea o bucată de pâine mai 
mare decât de obicei. 

— Ce vrea? întrebă sergentul. 

— Mai multă pâine. Dă-i! 

— Va căpăta, pentru că te rogi tu pentru el. Ajunserăm şi 
la evreu. Nu spusei nimic, că acesta putea vorbi turceşte. 
Avea unele plângeri îndreptăţite însă nimeni nu le lua în 
seamă. 

Al doilea kurd era un bărbat bătrân. El nu ceru decât să 
fie dus în faţa judecătorului. Sergentul îi făgădui şi râse. 

În cele din urmă fu deschisă ultima celulă. Amad el 
Ghandur stătea ghemuit într-un ungher şi părea că n-are 
de gând să se mişte de acolo, dar când mă zări se ridică. 

— Acesta este arabul? întrebai. 

— Da. 

— Nu vorbeşte turceşte? 

— Nu vorbeşte deloc. 

— Niciodată? 

— Nici un cuvânt. De aceea nici nu capătă mâncare caldă. 

— Să vorbesc cu el? 

— Încearcă! 

Mă apropiai şi-i zisei: 

— Să nu vorbeşti cu mine! 

El mă ascultă şi râmase tăcut. 

— Vezi că nu răspunde! spuse sergentul, furios. Spune-i că 
eşti un mare emir şi atunci cred că va vorbi. 

Acum ştiam bine că paznicii nu pricepeau araba. Şi chiar 
dacă ar fi ştiut, dialectul haddedihnilor le era străin. 

— Fii pregătit astă-seară! îi spusei lui Amad. Poate că voi fi 
în măsură să mai vin o dată azi. 

El rămase tăcut şi nici o fibră nu se clinti pe chipul său. 

— Nici acum nu vrea să vorbească! spuse sergentul. Nu va 
căpăta pâine astăzi, dacă nici lui effendi nu-i răspunde. 


Inspecţia celulelor era sfârşită. Fui poftit să vizitez şi 
restul clădirii şi mă supusei, deşi nu mă interesa. Când 
furăm gata, Mersinah se uită la mine cu o privire 
întrebătoare. 

— Poţi face cafea pentru arestaţi? o întrebai. 

— Da. 

— Şi le dai o porţie mare de pâine la asta? 

— Da. 

— Cât costă? 

— Treizeci de piaştri, effendi. 

Scosei banii şi-i dădui, spunând: 

— "Ţine! Dar vreau să capete toţi. 

— "Toţi vor căpăta, effendi. 

Dădui bătrânei şi sergentului câte cincisprezece piaştri, 
iar arnăuţilor câte zece, un bacşiş la care nu se aşteptaseră. 
Ei nu mai ştiau cum să-mi mulţumească şi nu încetară să 
facă plecăciuni chiar atunci când ajunsesem de mult în 
stradă. 

Acasă, mă dusei îndată la Mohammed Emin. Îl găsii acolo 
şi pe Halef, care-i adusese costumul. Nimeni nu văzuse, căci 
nici aga, nici Mersinah nu fuseseră acasă. 

Îi povestii şeicului cum decursese vizita şi el zise bucuros: 

— Aşadar, astă-seară! 

— Dacă va fi cu putinţă, da. 

— Dar cum vrei s-o faci? 

— Dacă întâmplarea nu-mi aduce ceva mai bun, voi căuta 
să capăt cheia de la agă şi... 

— Nu ţi-o va da. 

— O iau! Apoi aştept până adorm paznicii şi deschid lui 
Amad celula. 

— Asta e prea primejdios, emire. Te vor auzi. 

— Nu cred. În cursul nopţii trecute n-au dormit, aşa că vor 
fi obosiţi. Apoi le-am mai dat şi un bacşiş pe care cu 
siguranţă că-l vor plasa în rachiu şi acesta îi va face şi mai 
somnoroşi. De altminteri am băgat de seamă că broasca uşii 


de la intrare se deschide fără zgomot. Dacă voi fi cu luare- 
aminte nu se poate să nu izbutesc. 

— Dar dacă te prind? 

— Tot nu mi-e teamă. Faţă de paznici am un pretext, iar 
dacă mă găsesc cu arestatul, atunci trebuie lucrat repede... 

— Unde-l vei duce pe Amad? 

— Va părăsi îndată oraşul. 

— Cu cine? 

— Cu Halef. Plec acum cu el călare, ca să caut prin 
împrejurimile oraşului un loc care să slujească de 
ascunzătoare. Halef îşi va întipări drumul în minte şi-l va 
conduce acolo pe fiul tău. 

— Dar paznicii de la poartă? 

— Aceştia nu-i vor vedea pe cei doi, căci eu ştiu un loc pe 
unde se poate trece de partea cealaltă a zidului. 

— Şi vom pleca şi noi în acelaşi timp, nu? 

— Ba vom rămâne cel puţin o zi încă, pentru ca să nu cadă 
nici o bănuială asupra noastră. 

— Dar în vremea asta Amad va fi în cea mai mare 
primejdie, căci va fi căutat prin toate împrejurimile 
oraşului. 

— M-am îngrijit şi de asta. Nu departe de una din porţi 
stânca pe care este aşezat Amadiya formează o prăpastie în 
care prea puţini ar cuteza să coboare. Vom duce acolo 
câteva zdrenţe ale vechiului său veşmânt, după ce-l vom fi 
rupt în bucăţi. Acestea vor fi găsite şi se va presupune că a 
căzut în prăpastie în timpul nopţii. 

— Unde îşi va schimba hainele? 

— Aici. Şi barba trebuie să-i fie rasă imediat. 

— Atunci, trebuie să-l văd! Vai, emire, ce bucurie! 

— Cu condiţia să taci din gură! 

— Dar gazda noastră îl va vedea venind, căci ea stă mereu 
în bucătărie, cu uşa deschisă. 

— Vei căuta să împiedici asta. Halef te va înştiinţa când 
vine Amad şi atunci te vei duce jos şi vei face astfel încât 
gazda noastră să nu-l vadă. Lucrul nu este greu şi în 


vremea asta Halef îl va duce în odaia ta, pe câre o vei încuia 
până mă întorc eu acasă. 

Îl auzii pe Halef scoțând afară caii şi ieşii. Trecând pe 
lângă uşa englezului, care era deschisă, îl văzui pe Lindsay 
făcându-mi semn să intru. 

— Pot vorbi, sir? 

— Da. 

— Aud cai. Pleacă? Încotro? 

— Afară din oraş. 

— Well! Merge şi eu. 

— Am de gând să fac o partidă de călărie prin pădure. Vei 
fi silit să te tăvăleşti puţintel prin ture. 

— Mă voi tăvăli. 

Cât ai clipi din ochi el fu gata. Calul lui fu şi el înşeuat şi în 
curând trecurăm prin poarta care ducea la Asi şi Mia. Era 
întocmai cum îmi spusese kurdul. Dohub: poteca, foarte 
râpoasă, ne obliga să ducem caii de căpăstru. La poartă nu 
ne oprise nimeni, deoarece acolo stăteau de pază arnăuţi, 
care mă cunoşteau de la parada din ajun. 

Ajunşi jos în vale, dacă am fi luat-o la dreapta am fi dat de 
locuitorii din Amadiya, care se retrăseseră în munţi. De 
aceea o luarăm spre stânga, de-a dreptul în pădure. 
Aceasta era aici atât de rară, încât nu ne împiedica să 
călărim şi după un sfert de ceas ajunserăm într-un luminiş 
unde descălecarăm, ca să ne întindem la pământ. 

— De ce aţi venit aici? întrebă Lindsay. 

— Caut o ascunzătoare pentru Amad el Ghandur. 

— Ah! Liber curând? 

Îi împărtăşii planul meu. 

— Admirabil! exclamă el. Primejdie frumoasă! Prinde! 
Boxează! Împuşcă! Well! Iau parte şi eu la liberare. 

— Oh, master, nu mi-ai putea fi de nici un folos. 

— Nu? Pentru ce? Culc la pământ oricine vrea să se 
împotrivească. Eu englishman liber! Yes! 

— Ei, lasă, o să vedem! Aici sus la stânga este locul pe 
unde se trece peste zid. În ţinutul acesta trebuie deci să ne 


căutăm o ascunzătoare. Vrei să căutăm împreună? 

— Sigur! Sigur! 

— Atunci să ne despărţim. Dumneata mergi drept înainte 
iar eu merg mai mult pe de lături. Cine a găsit un loc bun, 
trage cu pistolul şi aşteaptă acolo până vine celălalt. 

Halef rămase cu caii, iar noi pornirăm înainte. Pădurea 
devenea mai deasa, dar căutai mult timp, fără să găsesc un 
loc potrivit care să ofere siguranţă deplină. Deodată auzii o 
împuşcătură la stânga mea. Pornii în direcţia de unde 
venise şi auzii curând o a doua foarte aproape de mine. 
Englezul stătea într-un mărăciniş din care se înălţau patru 
stejari uriaşi. Era desculţ şi-şi scosese veşmântul de 
deasupra. Turbanul era şi el azvârlit la pământ. 

— Am tras de două ori. Puteam să greşesc, căci ecoul 
înşeală în pădure. Găsit ascunzătoare? 

— Nu. 

— Am eu una. 

— Unde? 

— Ghiceşte! N-o să ghiceşti. 

— la s-o vedem! 

Era desculţ şi pe jumătate dezbrăcat; asta însemna că se 
căţărase şi ascunzătoarea trebuia deci căutată pe vreunul 
din stejari. Dar aceştia erau atât de groşi încât ar fi fost cu 
neputinţă să te caţeri pe ei. Totuşi, lângă unul dintr-unşii se 
înălța trunchiul subţire al unui coconar, împletindu-şi 
coroana în formă de umbrelă cu ramurile întinse ale 
stejarului. Sus de tot trunchiul se sprijinea de o creangă 
puternică de stejar, astfel că aceasta putea fi ajunsă de pe 
coconar şi deasupra locului unde atingea trunchiul, văzui o 
scorbură în stejar. 

— Am găsit, sir! zisei eu. 

— Unde? 

— Colo sus. Trunchiul este găunos. 

— Well! Găsit. Fost sus eu. 

— 'Te caţeri bine, după cum văd. 

— Ca şopârla! Yes! 


— Dar în orice caz copacul trebuie să fie găunos de tot. 

— Foarte găunos. 

— Şi cine intră înăuntru cade jos şi nu mai poate ieşi. 

— Aşa este, nu mai poate ieşi. 

— Atunci toată ascunzătoarea nu mai face două parale. 

— Ascunzătoarea este bună, foarte bună. Numai trebuie 
să poarte grijă să nu cadă jos om. 

— În ce fel? 

— Ah, nu ştii? Hm, master Lindsay om deştept! Frumoasă 
aventură! Minunat! Eu plăteşte, plăteşte bine. Iaie retevei 
şi priponeşte în scorbură, de-a curmezişul. Mult muşchi aici. 
Pune deasupra muşchi. Aşa nu poate cade jos. 
Ascunzătoare gata. Vilă frumoasă. Minunată vilă! 

— Ai dreptate. Cât de mare este diametrul scorburii? 

— Cam patru picioare. Mai jos şi mai mult. Dumneata poţi 
căţăra? 

— Da. Mă voi duce să văd cum stau lucrurile. 

— Nu urcă mâinile goale. Ia retevei cu dumneata. 

— Aşa voi face. Sunt destule crengi de stejar pe aici. 

— Dar cum aduce sus? Caţără şi duce cu dumneata? Nu 
merge. 

— Am lasoul. În toate călătoriile mele l-am luat cu mine, 
căci este unul din obiectele cele mai folositoare. 

— Well! Atunci începem tăiem crengi. 

— Dar să fim cu băgare de seamă, master. Mai întâi să ne 
încredinţăm că suntem singuri. Convorbirea noastră în 
englezeşte n-o poate pricepe nimeni aici, aşa că prin asta 
nu ne-am putea trăda. Dar înainte de a începe lucrul, 
trebuie să ne punem la adăpost. 

— Atunci cercetează! Eu tai crengi în vremea asta. 

Făcui un ocol în jurul locului şi mă încredinţai că nu eram 
observați. Apoi îi ajutai englezului să construiască o „vilă” 
sus în copac. Tăiarăm vreo duzină de trunchiuri subţirele, 
lungi ca de patru picioare, din tufişuri, dar în aşa fel încât 
să nu lăsăm nici o urmă, apoi îmi desfăşurai brâul, sub care 
purtam lasoul petrecut în jurul trupului. Până la cea dintâi 


ramură a coconarului ajungea el. În timp ce englezul 
strânse împreună rămurelele şi le legă cu unul din capetele 
curelei împletită în opt, eu luai între dinţi celălalt capăt şi 
mă căţărai în copac Fireşte că mă dezbrăcasem în parte, ca 
să nu fiu stingherit în mişcări. Ajuns pe prima cracă trăsei 
legăturica în sus. Lindsay veni în urmă şi astfel aduserăm 
materialul până în faţa scorburii, unde fu legat. Cercetai 
scorbura şi văzui că avea lărgimea arătată, devenea din ce 
în ce mai mare în jos şi ajungea până la pământ. 

Începurăm acum să fixăm rămurelele, ca să facem din ele 
o podea. Lucrul trebuia făcut cu băgare de seamă, pentru 
ca să nu se surpe. Cu ajutorul cuţitelor izbutirăm să facem 
treaba după câtva timp. 

— Acum muşchi, paie şi frunziş! 

Coborârăm înapoi şi strânserăm din materialele, acestea 
atâtea cât ne trebuia. Le transportarăm sus în două rânduri 
şi în curând scorbura fu transformată într-o ascunzătoare în 
care putea sta foarte bine un om. 

— Bine lucrat! Zise englezul, ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte. Amad va locui minunat aici. Acum trebuie încă 
mâncare şi băutură, pipă şi tutun şi divanul gata. 

Ne întoarserăm la Halef, care începuse să fie îngrijorat 
văzând că lipsisem atât de mult. 

— Master Lindsay, acum rămâi dumneata cu caii, căci 
trebuie să-i arăt şi lui Hagi Halef Omar ascunzătoarea. 

— Well! Dar vii îndată înapoi! Yes! 

— Ştii să te catâri? îi întrebai pe Halef, când ajunserăm la 
stejari. 

— Da, sidi, Am cules eu multe curmale din palmieri. De ce? 
— Asta este cu totul altfel de căţărare. Aici este vorba de 
un trunchi neted, care nu oferă nici un sprijin. Vezi gaura în 

trunchiul stejarului, acolo deasupra ramurii? 

— Da, sidi. 

— la caţără-te sus şi te uită la ea! Trebuie să te urci pe 
coconarul acesta şi apoi de-a lungul crengii de stejar. 

EI încercă şi izbuti. 


— Effendi, ăsta este un adevărat chioşc, zise dânsul, când 
se întoarse jos. Acum l-aţi construit? 

— Da. Ştii unde este fortul din Amadiya? 

— La stânga, aici. 

— Atunci ascultă ce-ţi spun! Cred că astă-seară îl voi putea 
scoate din închisoare pe Amad el Ghandur. 

El trebuie scos din oraş încă în cursul nopţii şi asta o vei 
face tu. 

— Sidi, paznicii ne vor vedea. 

— Ba nu. Există un loc unde zidul e atât de dărăpănat 
încât puteţi ajunge neobservaţi de partea cealaltă. Îţi voi 
arăta locul acesta când ne vom înapoia. Acum însă se pune 
chestiunea ca să daţi de copacul acesta şi în timpul nopții, 
căci gaura dintr-unsul trebuie să-i slujească haddedihnului 
drept ascunzătoare până-l vom scoate dintr-unsa. De aceea 
vei porni de aici în sus spre stânga, pentru ca să cunoşti 
bine drumul pe care veţi merge la noapte, apoi te întorci 
îndărăt la noi. Întipăreşte-ţi bine terenul în minte! După ce 
îl vei fi pus la adăpost pe Amad, va trebui să te întorci 
neobservat în locuinţa noastră, căci nimeni nu trebuie să 
ştie că unul din noi a părăsit oraşul. 

— Sidi, îţi mulţumesc! 

— Pentru ce? 

— Pentru că îmi îngădui iarăşi să fac ceva singur; căci e 
multă vreme de când stau cu mâinile în sân. 

El plecă şi eu mă întorsei la Lindsay, care stătea tolănit pe 
muşchi şi privea la cer. 

— Încântător în Kurdistan! Lipseşte numai ruine! zise 
englezul. 

— Ruine sunt destule pe aici, chiar dacă nu din cele vechi 
de mii de ani, ca la Tigru. Poate că vom fi siliţi să umblăm 
prin ţinuturi în care te vei putea încredința de existenţa 
ruinelor. Din văile Kurdistanului s-a ridicat spre cer 
vâlvătaia satelor incendiate şi aburul valurilor de sânge 
vărsat. Ne aflăm într-o ţară în care viaţa, libertatea şi 
proprietatea sunt mai primejduite decât în oricare alta. Să 


ne dorim să nu fim nevoiţi a ne încredința de asta pe 
propria noastră piele. 

— Eu însă vreau să mă încredinţez, master! Vreau să am 
aventuri! Doresc să lupt, să boxez, să împuşc! Plătesc! 

— Se poate găsi prilej pentru asta şi fără plată, sir. Căci 
îndată ce ieşim din Amadiya se sfârşeşte teritoriul turcesc şi 
încep acele ţinuturi locuite de kurzi, care sunt supuse 
Sublimei Porţi numai cu numele, sau îi plătesc tribut. Acolo 
paşapoartele noastre nu mai fac două parale; ba se poate 
chiar să fim priviţi cu duşmănie tocmai pentru. că avem 
recomandaţii din partea turcilor şi consulilor. 

— Atunci nu le arătăm. 

— Cred şi eu. Cel mai bun lucru ca să câştigi de partea ta 
aceste hoarde pe jumătate sălbatice, este să te laşi cu 
încredere în seama ospitalităţii lor. Un arab mai poate avea 
gânduri ascunse când primeşte pe un străin în cortul său - 
un kurd însă niciodată. Dacă totuşi s-ar întâmpla vreodată 
aşa ceva şi dacă n-ar exista altă putinţă de salvare, atunci te 
pui la adăpostul femeilor şi eşti în deplină siguranţă. 

— Well, mă voi lăsa ocrotit de femei! Admirabil! Foarte 
bună idee, master! 

După vreun ceas Halef se întoarse înapoi. El mă asigură că 
va găsi ascunzătoarea chiar noaptea, numai să izbutească 
să iasă afară din oraş. Scopul plimbării noastre era astfel 
atins şi ne întoarserăm la Amadiya. Orânduii lucrurile în aşa 
fel încât să trecem pe acolo unde zidul era dărăpănat. 

— Acesta este locul despre care ţi-am vorbit, Halef. Când 
vei ieşi mai târziu, vezi să cercetezi cu luare-aminte 
spărtura asta, dar aşa încât să nu bată la ochi. 

— Asta va trebui s-o fac curând sidi, căci nu mai avem mult 
până să însereze. 

Într-adevăr, când ajunserăm acasă ziua era pe sfârşite. Nu 
mai avui răgazul să mă odihnesc, căci Selim mă întâmpină 
în uşă: 

— Hamdulillah, slavă lui Allah că vii în sfârşit! zise el. Te- 
am aşteptat cu durere. 


— Cu durere? Pentru ce? 

— Mutesselimul mă trimite să te aduc la el. 

— Ce să fac acolo? 

— Nu ştiu. 

— Nici nu bănuieşti? 

— Vrea să stai de vorbă cu un effendi, care tocmai a sosit. 

— Cine este? 

— Mutesselimul m-a oprit să-ţi spun. 

— Ei aş! Mutesselimul nu-mi poate ascunde nimic. Ştiam 
de mult că acest effendi va veni. 

— Ştiai? Dar este o taină! 

— Îţi voi dovedi că eu cunosc această mare taină. 
Makredşul din Mosul a venit - aşa este? 

— Într-adevăr, ştii! zise el, uimit. Dar nu este singur la 
mutesselim. 

— Cine mai este? 

— Un arnâut. 

Bănuiam cine este, astfel că spusei: 

— Şi asta ştiu. Îl cunoşti? 

— Nu. 

— Nu-i aşa că n-are arme? 

— Allah akbar! Aşa este! Effendi, tu ştii totul. 

— Cel puţin vezi că mutesselimul nu e omul care să-mi 
poată ascunde mie ceva. 

— Dar, emire, ei trebuie să fi vorbit rău, de tine. 

— Pentru ce? 

— N-am voie să pomenesc de asta. 

— Bine, Selim Aga, văd acum că eşti prietenul meu şi mă 
iubeşti. 

— Da, te iubesc, emire; dar serviciul cere să mă supun. 
— Atunci află că-ţi voi da încă azi porunci faţă de care te 
vei supune la fel ca şi cum le-ai fi primit de la comandantul 
tău. De când se află makredşul aici? 

— De aproape două ceasuri. 
— Şi de atâta timp mă aştepţi? 


— Ba nu. Makredşul a venit singur, în taină şi fără nici o 
escortă. Eu tocmai mă aflam la mutesselim când ela intrat. 
Spunea că vine în secret deoarece călătoreşte într-o 
problemă foarte însemnată, de care nimeni nu trebuie să 
afle nimic. Au stat de vorbă şi atunci comandantul a 
pomenit de tine şi de tovarăşii tâi. Makredşul trebuie să te 
cunoască, pentru că l-am văzut devenind foarte atent şi i-a 
cerut mutesselimului să te descrie. „El e!”. Exclamă dânsul 
apoi şi-l rugă pe comandant să mă trimită afară. Ceva mai 
târziu m-a chemat înăuntru şi mi-a poruncit să te aduc şi... 

— Ei, şi?... 

— Şi... Emire, fireşte că este adevărat că te iubesc şi de 
aceea îţi voi spune... Dar mă vei trăda? 

— Nu; îţi făgăduiesc. 

— Mi-a poruncit să iau cu mine câţiva arnăuţi, cu care să 
ocup piaţa aceasta, pentru ca tovarăşii tăi să nu poată 
pleca. Şi pentru tine stau în palat pregătiţi câţiva din 
arnăuţii mei. Spunea să te arestez şi să te vâr la închisoare. 

— Ah, asta este foarte interesant! Aşadar una din celulele 
tale a şi fost pregătită pentru mine? 

— Da, vei sta alături de arab şi am pus câţiva saci cu paie 
înăuntru! Căci mutesselimul spunea că tu eşti un emir şi 
trebuie să fii tratat altfel decât ceilalţi arestaţi. 

— Pentru atenţia aceasta îi sunt într-adevăr recunoscător. 
Şi tovarăşii mei urmează să fie închişi? 

— Da, însă în privinţa lor nu mi s-au dat încă ordine. 

— Ce spune Mersinah despre asta? 

— Stă în bucătărie şi plânge întruna. 

— Săraca de ea! Dar spuneai şi despre un arnăut? 

— Da; el era acolo încă înainte de sosirea makredşului şi a 
stat de vorbă mult timp cu mutesselimul. Apoi am fost 
chemat şi întrebat dacă effendi acela îmbrăcat în roşu şi 
negru nu vorbeşte nimic nici acasă. 

— Şi ce-ai răspuns? 

— Adevărul. Nu l-am auzit scoțând nici o vorbă. 

— Bine! Hai să mergem! 


— Emire, e adevărat că am căpătat ordinul să te aduc, dar 
vezi că eu te iubesc... N-ai vrea mai bine să fugi? 

Arnăutul acesta de treabă îmi era într-adevăr prieten. 

— Nu, nu vreau să fug, Selim, căci n-am nici un motiv să 
mă tem de mutesselim sau de makredş. Te-aş ruga însă să 
mai iei pe unul odată cu mine. 

— Pe cine? 

— Pe solul care a venit la mine. 

— Îl voi chema. Este în curte. 

Intrai în bucătărie. O găsii pe Mersinah stând ghemuită la 
pământ şi având o mutră atât de întristată încât mă simţii 
mişcat. 

— Oh, ai venit, effendi! Exclamă ea, ridicându-se. 
Grăbeşte-te, grăbeşte-te! i-am poruncit lui Selim Aga să te 
lase să fugi! 

— Îţi mulţumesc pentru asta, Mersinah! Dar nu voi fugi. 

— Atunci te vor închide, emire! 

— Vom vedea! 

— Dacă o vor face, effendi, voi plânge tot timpul şi-ţi voi 
face ciorbele cele mai bune care există. 

— Nu vei avea nevoie să găteşti pentru mine, căci nu mă 
vor închide; te încredinţez de asta! 

— Emire, îmi redai viaţa spunând cuvintele acestea. Dar 
totuşi ar putea-o face şi atunci îţi vor lua tot ce ai. N-ai vrea 
să-mi laşi mie banii şi celelalte lucruri care-ţi sunt scumpe? 
Îţi voi păstra totul şi nu voi sufla nici un cuvânt. 

— Te cred, înger ocrotitor al acestei case. Dar nu este 
nevoie de o asemenea prevedere. 

— Atunci fă cum vrei! Acum du-te şi Allah fie cu tine! 

Plecarăm. Când străbătui piaţa, văzui îndărătul uşilor 
câtorva case pe arnăuţii de care pomenise aga. Aşadar 
lucrul era serios. Soldaţi stăteau şi în palat, pe gang şi pe 
scara acestuia, ba chiar şi în vestibul. 

Comandantul nu era singur în odaia lui, ci la intrare 
stăteau cei doi locotenenţi, iar Selim Aga nu se retrase nici 
el, ci se aşeză jos acolo. 


— Sallam aaleikum! salutai nepăsător de tot. 

— Aaleikum! răspunse comandantul rezervat şi arătă spre 
un covor din apropiere: 

Mă prefăcui că nu văzusem, sau nu pricepusem semnul lui 
şi mă aşezai alături de el, unde mai şezusem şi înainte. 

— Am trimis după tine, începu el, dar n-ai venit. Unde ai 
fost, effendi? 

— Am plecat la plimbare. 

— Unde? 

— Afară din oraş. 

— Ce căutai acolo? 

— Să-mi mai dezmorţesc calul. Ştii că un armăsar nobil 
trebuie îngrijit. 

— Cine a mai fost cu tine? 

— Hagi Lindsay-Bei. 

— Acela care a făcut jurământ să nu vorbească? 

— Da. 

— Am auzit că nu prea respectă jurământul acesta. 

— Aşa! 

— El vorbeşte. 

— Aşa! 

— Şi cu tine. 

— Aşa! 

— Ştiu asta foarte sigur. 

— Aşa! 

Acest „Aşa” îl cam scoase din sărite pe mutesselim. 

— Păi trebuie să ştii şi tu asta, zise el. 

— Cine ţi-a spus că el vorbeşte? 

— Unul care a fost dintr-ai lui. 

— Cine este? 

— Un arnăut, care a venit azi să vă acuze. 

— Ce-ai făcut tu? 

— Am trimis după tine. 

— Pentru ce? 

— Pentru ca să-ţi iau un interogatoriu. 


— Allah illa Allah! Aşadar pe temeiul acuzaţiei unui ticălos 
de arnăut trimiţi la mine, pentru ca să mă tratezi - pe mine, 
un emir şi un effendi - ca pe un păcătos, ca el! Mutesselime, 
Allah să-ţi binecuvânteze mintea, ca să nu ţi-o pierzi! 

— Emire, roagă-l pe Dumnezeu pentru propria ta minte, 
căci vei avea nevoie de ea. 

— Asta sună a ameninţare. 

— Şi cuvântul tău sună ca o insultă. 

— După ce mai întâi m-ai insultat tu. Dă-mi voie să-ţi spun 
ceva, Mutesselime! Aici în pistolul ăsta sunt şase gloanţe şi 
în celălalt tot atâtea. Vorbeşte ce ai de vorbit cu mine, dar 
gândeşte-te că un emir din Germanistan nu este un arnăut 
şi nici nu se lasă asemuit cu unul dintr-aceştia. Dacă 
tovarăşul meu nu-şi ţine jurământul, ce-l priveşte asta pe un 
arnăut? Unde este omul acesta? 

— E în slujba mea. 

— De când? 

— De mult. 

— Mutesselime, nu spui adevărul! Ieri încă acest arnăut nu 
era în serviciul tău. Este un om de care îţi voi povesti eu şi 
altele. Dacă Hagi Lindsay-Bei vorbeşte, asta priveşte 
conştiinţa sa, nu e treaba altuia. 

— Ai avea dreptate, dacă aş şti despre el numai asta. 

— Dar ce mai este? 

— Este prietenul unui om care-mi este foarte suspect. 

— Cine este acest om? 

— Tu însuţi! 

Mă prefăcui foarte mirat. 

— Eu? Allah kerihm, Dumnezeu este milostiv, el va fi 
mărinimos şi cu tine. 

— Mi-ai vorbit despre mutessarif şi mi-ai spus că ar fi 
prietenul tău. 

— Aşa şi este. 

— Ba nu este adevărat. 

— Ce? Mă faci mincinos? Atunci nu mai pot rămâne aici. Îţi 
voi da prilejul să dovedeşti această insultă. 


Mă ridicai, ca şi cum aş fi vrut să părăsesc selamlâcul. 

— Stai! strigă comandantul. Rămâi! 

Mă întorsei spre el. 

— Mi-o porunceşti? 

— Da. 

— Ai vreun drept să-mi porunceşti? 

— Aici eşti sub ordinele mele şi când îţi poruncesc să 
rămâi, trebuie să te supui. 

— Şi dacă nu rămân? 

— Atunci te silesc. Eşti prizonierul meu. 

Cei doi locotenenţi se ridicară; Selim Aga făcu la fel, dar 
foarte încet şi cu neplăcere, după cum putui observa. 

— Prizonierul tău? Ce-ţi dă în gând? Sallam! 

Mă îndreptai iar spre uşă. 

— Opriţi-l! porunci el. 

Cei doi locotenenţi mă înhăţară, unul de o parte, altul de 
alta. Rămăsei pe loc şi rasei în faţă întâi celui din dreapta, 
apoi celui din stânga; după aceea zburară unul în urma 
celuilalt prin încăperea respectivă şi se prăbuşiră la pământ 
în faţa mutesselimului. 

— Ia-i în primire, Mutesselime! Ridică-i de jos! Îţi spun că 
voi pleca de aici când voi pofii şi niciunul din arnăuţii tăi nu 
mă va opri! Dar acum voi rămâne, căci mai am de vorbit cu 
tine. Întreabă deci mai departe ce ai de întrebat! 

O asemenea împotrivire nu i se mai întâmplase viteazului 
comandant; el era obişnuit ca fiecare să se închine în faţa sa 
şi se părea că nu prea ştie ce are de făcut acum. 

— Spuneam, zise iar în cele din urmă, că nu eşti prieten cu 
mutessariful. 

— Dar ai citit scrisoarea lui. 

— Şi ai luptat împotriva sa. 

— Unde? 

— La Şeic Adi. 

— Dovedeşte! 

— Am un martor. 

— Să poftească! 


— Îţi voi îndeplini această dorinţă. 

La un semn al său Selim Aga părăsi încăperea. După 
câteva clipe se întoarse cu... makredşul din Mosul. Acesta 
nu mă învrednici cu nici o privire, trecu pe dinaintea mea şi 
se aşeză lângă comandant pe locul unde şezusem eu 
înainte, luând în mână ciubucul narghilelei care se afla 
acolo. 

— Acesta este omul de care spuneai, effendi? îl întrebă 
mutesselimul. 

El aruncă o privire dispreţuitoare asupra mea şi răspunse: 

— El este! 

— Vezi? spuse comandantul. Makredşul din Mosul, pe 
care-l cunoşti, e martor că ai luptat împotriva 
mutessarifului. 

— Este un mincinos. 

Magistratul ridică ochii spre mine şi scrâşni: 

— Vierme! 

— Vei face îndată cunoştinţă cu acest vierme! răspunsei 
eu, liniştit. Repet: eşti un mincinos, căci n-ai văzut că am 
tras armele împotriva trupelor mutessarifului. 

— Au văzut-o alţii. 

— Dar tu nu. Şi comandantul mai spunea că tu însuţi ai 
văzut-o. Numeşte martorii! 

— Topşizii au povestito. 

— Atunci au minţit şi ei. Eu n-am luptat cu dânşii; nici o 
picătură de sânge n-a curs. S-au predat fără nici o 
împotrivire, ei şi tunurile lor. Apoi, când aţi fost împresuraţi 
în Şeic Adi, l-am îndemnat pe bei să fie bun şi mărinimos, 
astfel că numai mie trebuie să-mi mulţumiţi că n-aţi fost 
împuşcaţi cu toţii. Din asta vrei să scoţi dovada că aş fi un 
duşman al mutessarifului? 

— Ai atacat tunurile şi le-ai capturat. 

— Asta recunosc cu plăcere. 

— Dar pentru aceasta vei răspunde la Mosul. 

— Fiaş! 


— Da. Mutesselimul te va aresta şi te va trimite la Mosul, 
pe tine şi pe toţi care sunt cu tine. Există un singur mijloc să 
vă salvaţi. 

— Care? 

Făcu un semn şi ofiţerii intrară. 

— Tu eşti un emir din Frankistan, căci nemsii sunt frânei, 
începu acum makredşul. Ştiu că stai sub ocrotirea 
consulilor lor şi că deci n-avem voie să te ucidem. Dar ai 
făptuit o crimă care se pedepseşte cu moartea. Trebuie să 
te trimitem prin Mosul la Stambul, unde vei căpăta în mod 
sigur pedeapsa. 

Făcu o pauză. Se părea că nu-i vine atât de uşor s-o 
întoarcă aşa cum voia. 

— Spune mai departe! îl îndemnai eu. 

— Ai fost însă un favorit al mutessarifului şi pe de altă 
parte şi mutesselimul te-a primit prieteneşte, astfel că 
aceştia doi nu vor să ai parte de o soartă atât de tristă. 

— Allah să le ţină în seamă asta în ceasul lor din urmă. 

— Da! De aceea este cu putinţă să renunţăm a urmări mai 
departe chestiunea aceasta, dacă... 

— Ei, dacă? 

— Dacă ne spui cât preţuieşte viaţa unui emir din 
Germanistan. 

— Nu preţuieşte nimic. 

— Nimic? Glumeşti! 

— Ba vorbesc foarte serios. Nu preţuieşte nimic. 

— Întrucât? 

— Pentru că Allah îl poate chema la dânsul şi pe un emir în 
orice moment. 

— Ai dreptate; viaţa stă în mâna lui Allah; dar ea este un 
bun care poate fi ocrotit şi păstrat. 

— Nu prea pari să fii un bun musulman, căci altminteri ai 
şti că drumurile omului sunt înscrise în cartea vieţii. 

— Şi cu toate astea omul poate pierde viaţa dacă nu 
ascultă de această carte. Vrei tu să faci asta? 

— Bine, makredşe! La cât ai prețuit tu propria ta viaţă? 


— Cel puţin zece mii de piaştri. 

— Atunci viaţa unui nemsi preţuieşte tocmai de zece mii de 
ori mai mult, adică o sută de milioane de piaştri. Cum se 
face că un turc are un preţ atât de scăzut? 

EI se uită la mine mirat: 

— Eşti tu un emir atât de bogat? 

— Da, de vreme ce posed o viaţă atât de scumpă. 

— Atunci cred că vei preţui viaţa ta aici în Amadiya la 
douăzeci de mii de piaştri. 

— Fireşte. 

— Şi pe aceea a lui Hagi Lindsay-Bei tot la atâta. 

— Întocmai! 

— Şi zece mii pentru al treilea. 

— Nu este prea mult. 

— Şi sluga ta? 

Ce-i drept el e arab, dar un om viteaz şi credincios, care 
preţuieşte tot atâta cât oricare altul. 

— Atunci crezi că şi el merită zece mii? 

— Da. 

— Ai făcut socoteala cât face împreună? 

— Şaizeci de mii de piaştri. Nu? 

— Da. Aveţi atâţia bani la voi? 

— Suntem foarte bogaţi, effendi. 

— Când vreţi să plătiţi? 

— Nu vrem deloc. 

Era nostim să vezi cu ce mutră mă priviră cei doi, întâi pe 
mine, apoi ei între ei. 

— Ce vrei să zici cu asta, effendi? 

— Vreau să zic că eu sunt de fel dintr-o ţară în care 
domneşte dreptatea. La noi, cerşetorul preţuieşte tot atâta 
în faţa judecătorului cât şi regele. Şi când padişahul nostru 
păcătuieşte, el este pedepsit de lege. Nimeni nu-şi poate 
răscumpăra viaţa, căci nu există nici un judecător care să 
fie ticălos. Osmanlâii însă n-au altă lege decât punga şi de 
aceea fac negoţ cu dreptatea. Eu nu-mi pot plăti viaţa, dacă 
am meritat să-mi fie luată. 


— Atunci o vei pierde. 

— Nu cred. Un nemsi nu face negustorie cu viaţa sa, în 
schimb ştie să şi-o apere. 

— Effendi, apărarea îţi este cu neputinţă. 

— Pentru ce? 

— Vina ta este dovedită şi ai şi mărturisit-o. 

— Nu-i adevărat. N-am mărturisit nici o vină, ci am 
recunoscut numai că v-am luat tunurile. Şi asta e o faptă 
care nu va fi pedepsită. 

— Aşa crezi tu. Refuzi deci să primeşti propunerea noastră 
mărinimoasă. 

— N-am nevoie de nici o mărinimia. 

— Atunci trebuie să te arestăm. 

— Încercaţi! 

Comandantul mai stărui şi el pe lângă mine, dar pentru că 
refuzai şi de data asta, el bătu din palme şi cei trei ofiţeri se 
iviră iarăşi. 

— Duceţi-l de aici! le porunci el. Nădăjduiesc, effendi, că 
nu te vei împotrivi să mergi cu ei. Afară stau destui oameni 
ca să înfrângă orice împotrivire. În timpul cât vei sta închis 
o vei duce bine... 

— Taci, Mutesselime! îl întrerupsei eu. Aş vrea să-l văd pe 
acela care ar avea puterea să mă biruie. Unul ca mine vă 
face praf pe voi cinci în trei secunde, iar arnăuţii tăi bolnavi 
de friguri o rup la fugă când o să mă vadă. Că aş duce-o 
bine ca arestat cred şi eu, căci este în propriul vostru 
interes. La Mosul nu voi fi trimis, căci asta nu-i poate fi de 
folos makredşului; el vrea doar să-mi răscumpăr viaţa, căci 
are nevoie de bani ca să treacă graniţa. 

— Să treacă graniţa? întrebă mutesselimul. Cum trebuie 
să înţeleg cuvintele tale? 

— Întreabă-l pe el însuşi! 

Îl privi pe makredş, care făcea feţe-feţe. 

— Ce vrea să zică? îl întrebă el. 

— Nu-l pricep! răspunse magistratul. 


— Ba mă pricepe foarte bine, replicai eu. Mutesselime tu 
m-ai insultat; vrei să mă arestezi; mi-ai făcut o propunere 
care ar avea urmări foarte rele pentru tine, dacă aş vorbi 
despre asta. Amândoi m-aţi ameninţat; dar acum voi lua eu 
arma în mână, după ce am văzut cât de departe cutezaţi să 
mergeţi. Ştii tu cine este omul acesta? 

— Makredşul din Masul. 

— Te înşeli. Nu mai este, căci a fost destituit. 

— Destituit! 

— Omule, te gâtui! strigă makredşul. 

— Destituit! exclamă comandantul a doua oară, pe 
jumătate speriat, pe jumătate întrebător. 

— Da. Selim, ţi-am spus mai adineaori că-ţi voi da azi un 
ordin pe care va trebui să-l duci la îndeplinire. Acum îl vei 
auzi: arestează-l pe acest om şi vâră-l în celula în care 
trebuia să fiu vârât eu. Va fi transportat apoi la Mosul. 

Bietul agă se holbă întâi la mine, apoi la ceilalţi, dar fireşte 
că nu făcu nici o mişcare, ci rămase pe loc. 

— E nebun, zise makredşul, ridicându-se. 

— Tu eşti nebun, de vreme ce cutezi să vii la Amadiya. De 
ce n-ai mers pe drumul drept, ci ai luat-o prin Mungaysi? 
Vezi că ştiu totul. Uite dovada, Mutesselime, că am dreptul 
să cer arestarea lui. 

Şi-i dădui scrisoarea adresată beiului Ali. El se uită întâi la 
semnătură şi exclamă: 

— De la Anadoli Kasi Askeri? 

— Da. Se află la Mosul şi cere predarea acestui om. 
Citeşte! 

— Este adevărat! Dar ce face mutessariful? 

— A fost şi el destituit. Citeşte şi scrisoarea astalaltă! 

I-o dădui şi el o citi. 

— Allah kerihm, Dumnezeu să fie milostiv cu noi! Se 
întâmplă lucruri mari. 

— Da, se întâmplă. Mutessariful a fost destituit, makredşul 
la fel. Vrei să fii şi tu destituit? 


— Emire, tu eşti un trimis secret al lui Anadoli Kasi Askeri, 
sau poate chiar al padişahului. 

— Cine sunt, n-are importanţă aici; dar vezi că ştiu totul şi 
aştept să-ţi faci datoria. 

— Effendi, mi-o voi face. Makredşe, n-am încotro; stă scris 
aici... Trebuie să te arestez. 

— Fă-o! răspunse magistratul. 

Un pumnal luci în mâna lui şi cât ai clipi din ochi străbătu 
odaia şi ajunse la uşă. Alergarăm după el şi ajunserăm 
tocmai la timp să vedem că Selek, care venise cu mine, îl 
trântise la pământ şi-i pusese piciorul pe piept, căutând să-i 
smulgă pumnalul. Fu dezarmat cu ajutorul nostru şi adus 
înapoi în selamlăc. 

— Cine este omul acesta? întrebă comandantul, arătând 
pe Selek. 

— Este un sol pe care mi la trimis beiul Ali din Baadri. El 
se întoarce acolo şi-i poţi îngădui să însoţească transportul. 
În felul acesta voi fi sigur că makredşul nu va evada. Dar îţi 
voi mai preda pe unul. 

— Pe cine, emire? 

— Să vină arnăutul care m-a acuzat. 

— Aduceţi-l! porunci comandantul. Unul din ofiţeri ieşi şi-l 
aduse pe arnâăut. 

— Întreabă-l unde îşi are armele! spusei eu. 

— Unde le ai? 

— Mi-au fost luate. 

— Unde? 

— În somn. 

— Minte, Mutesselime! Acest om i-a fost dat lui Hagi 
Lindsay-Bei de către mutessarif; el a tras asupra mea şi a 
fugit; ne-a pândit apoi pe drum şi a tras din desişul pădurii 
încă două gloanţe asupra mea, care însă n-au nimerit. 
Câinele meu l-a prins, dar l-am iertat şi i-am dat drumul să 
plece. Cu prilejul acesta i-am luat armele, pe care kavasul 
meu le mai are. Să-i chem pe martori, ca să arate că spun 
adevărul? 


— Emire, te cred. Arestaţi-l pe acest câine şi vârâţi-l în 
gaura cea mai adâncă din închisoare! 

— Stăpâne, porunceşti să-l iau şi pe makredş? îl întrebă 
Selim pe comandant. 

— Da. 

— Mutesselime, să fie legat mai întâi! zisei eu. A încercat o 
dată să fugă şi va mai încerca. 

— Legaţi-l! 

Fură duşi amândoi şi eu rămăsei singur cu comandantul. 
Bietul om era atât de năucit, că se lăsă greoi pe covor şi 
oftă: 

— Cine ar fi crezut? 

— Tu nu, Mutesselime. 

— Emire, iartă-mă! Eu nu ştiam nimic din toate astea. 

— Desigur că arnăutul s-a întâlnit înainte cu makredşul şi 
s-a înţeles cu el, altminteri n-ar fi îndrăznit să apară în faţa 
noastră, deoarece aveam motive să cerem pedepsirea lui. 

— Nu va mai trage el asupra nimănui, n-avea grijă! 
Îngăduie-mi să-ţi dau o pipă! 

Ceru să se mai aducă o narghilea şi o aprinse cu mâna lui 
chiar. Apoi zise cu ton slugarnic aproape: 

— Emire, îţi închipui că am vorbit serios? 

— Ce? 

— Că vroiam să iau bani de la tine. 

— Da. 

— Te înşeli, effendi. M-am supus voinţei makredşului şi ţi- 
aş fi dat înapoi partea mea. 

— Dar de fugit, aş fi putut fugi? 

— Da. Vezi că-ţi vroiam binele. 

— Asta nu trebuia să faci, dacă acuzaţia împotriva mea era 
întemeiată. 

— 'Te vei mai gândi la asta? 

— Nu, dacă faci aşa fel ca să pot uita. 

— Vei uita, emire. Vei uita, precum ai uitat şi altceva. 

— Ce anume? 

— Doctoria. 


— Da, Mutesselime, chiar că am uitat de ea. Dar o vei 
căpăta încă azi, îţi făgăduiesc. 

Un servitor intră şi raportă: 

— Stăpâne, afară este un baş-ceauş34. 

— Ce vrea? 

— Vine din Mosul şi spune că-solia lui e importantă. 

— Să intre! 

Sergentul-major intră şi înmâna comandantului o 
scrisoare prevăzută cu o pecete mare; era pecetea lui 
Anadoli Kasi Askeri. O deschise şi după ce o citi zise omului 
să vină a doua zi dimineaţa să ia răspunsul. 

— Emire, ştii tu despre ce este vorba? mă întrebă, după 
plecarea militarului. 

— O scrisoare a judecătorului suprem al Anatoliei. 

— Da. Îmi scrie despre destituirea mutessarifului şi a 
makredşului. Pe acesta din urmă să-l trimit la Mosul îndată 
ce se va arăta pe aici. Îl voi da mâine acestui baş-ceauş. Să 
pomenesc ceva de tine în scrisoarea mea? 

— Nu. Voi scrie eu însumi. Dar vezi să dai o escortă 
îndestulătoare. 

— Cât despre asta să n-ai nici o grijă, mai ales că urmează 
să plece şi un alt arestat de seamă. 

— Cine? 

— Arabul. Anadoli Kasi Askeri mi-o porunceşte şi spune că 
fiul şeicului va fi trimis la Stambul ca ostatic. 

— Când pleacă transportul? 

— Înainte de prânz. Voi scrie chiar acum scrisoarea. 

— Atunci nu vreau să te mai tulbur. 

— O, effendi, prezenţa ta mi-e mai dragă decât orice. 

— Şi ochiul tău este pentru mine ca ochiul celui mai bun 
prieten, dar timpul tău este preţios şi nu trebuie să ţi-l 
răpesc. 

— Dar mâine dimineaţă vii? 

— Poate. 

— Vreau să fii de faţă la plecarea transportului, ca să vezi 
că port grijă de toate. 


— Atunci voi veni. Sallam! 

— Sallam! Allah să te călăuzească! 

Când ajunsei acasă mă pomenii cu „Floricica” prinzându- 
mă de mâini şi răsuflând uşurată: 

— Hamdulillah, effendi, trăieşti şi eşti liber! Eşti un mare 
erou. Servitorii tăi şi solul străin au spus-o. Dacă te-ar fi 
arestat, ai fi culcat la pământ pe toţi din palat şi poate că şi 
pe Selim Aga. 

— Pe el nu, dar pe toţi ceilalţi da, răspunsei eu. 

— Tu eşti precum Kalad cel Puternic. Barba ta stă la 
dreapta şi la stânga ca barba unei pantere şi braţele tale 
sunt ca picioarele unui elefant. Era o descriere metaforică, 
fără îndoială. Ah, „Floricico” ce atentat la blonda mea 
podoabă facială şi la membrele mele atât de preţioase. 
Trebuia să fiu şi eu la fel de curtenitor şi răspunsei: 

— Gura ta grăieşte ca versul unui poet, Mersinah şi buzele 
tale se revarsă ca o oală plină cu miere dulce; vorbirea ta 
face bine ca un plasture pe un cucui şi sunetul glasului tău 
nu poate fi uitat de acela care l-a auzit odată. Ţine, ia aceşti 
cinci piaştri ca să-ţi cumperi khol şi hena pentru genele tale 
şi unghiile trandafirii ale mâinilor tale. Inima mea vrea să se 
bucure privindu-te, pentru ca sufletul să-mi întinerească şi 
ochiul să fie vrăjit de graţia mersului tău. 

— Stăpâne, tu eşti mai viteaz decât Ali, mai înţelept decât 
Abu Bekr, mai puternic decât Simsah35 şi mai frumos decât 
Hossein, Armadenul. Porunceşte ce friptură să-ţi fac! Sau 
vrei poate ceva fript şi copt? Fac pentru tine tot ce ceri, căci 
cu tine a intrat bucuria în casa mea şi belşug peste pragul 
uşii mele. 

— Bunătatea ta mă mişcă, o, Mersinah; n-o pot răsplăti cu 
nimic. Dar nu mi-e nici foame, nici sete când zăresc 
strălucirea ochilor tăi, culoarea obrajilor tăi şi forma 
drăgălaşă, a mâinilor tale. A fost Selim Aga aici? 

— Da şi mi-a povestit totul. Duşmanii tâi sunt răpuşi. Du-te 
sus şi mângâie-i pe ai tăi, care sunt foarte îngrijoraţi pentru 
tine. 


Îi ascultai sfatul. 

— În sfârşit, te-ai întors! mă întâmpină englezul. Mare 
grijă am avut! Vroiam să venim iar pe la dumneata. Noroc 
c-ai venit. 

— Ai fost în primejdie? mă întrebă şi Mohammed. 

— Nu prea. A trecut. Ştii că mutessariful a fost destituit? 

— Din Mosul? 

— Da, de asemenea şi makredşul. 

— De aceea a venit aşadar Selek aici? 

— Da. Nu ţi-a povestit nimic când am plecat noi după- 
amiază? 

— Nu. E un om tăcut. Dar atunci Amad poate fi liber, căci 
numai mutessariful l-a ţinut arestat. 

— Aşa sperasem şi eu, dar lucrurile stau mai prost. 
Sultanul aprobă purtarea turcilor faţă de voi şi judecătorul 
suprem din Anatolia a poruncit ca fiul tău să fie trimis ca 
ostatic la Stambul. 

— Allah kerihm! Când trebuie să plece? 

— Mâine înainte-de prânz. 

— Atacăm în drum escorta. 

— Atâta timp cât avem nădejde să-l eliberăm prin şiretlic, 
nu trebuie să prăpădim nici o viaţă omenească. 

— Dar mai avem timp numai o singură noapte. 

— Este destul. 

Mă adresai apoi englezului: 

— Sir, am nevoie de vin pentru mutesselim. 

— Merită vin ticălosul ăsta? Poate bea apă! Cafea, ceai de 
tei, odolean şi lapte bătut. 

— M-a rugat de vin! 

— Tâlharul! Dar n-are voie să bea. E mahomedan. 

— Musulmanii îl beau cu aceeaşi plăcere ca noi. Aş vrea 
să-mi păstrez bunăvoința lui atât timp cât avem nevoie de 
ea. 

— Bine! Să capete vin! Cât? 

— O duzină de sticle. Dau eu jumătate şi dumneata 
jumătate. 


— Pfui! Nu cumpăr jumătate vin. Uite bani! 

Îmi întinse punga şi nici nu se uită cât iau, ca un adevărat 
gentleman ce era. 

— Cum stăm? întrebă apoi. Salvăm pe Amad? 

— Da. 

— Astăzi? 

— Da. 

— Cum? 

— Eu mă duc cu Selim să beau vin şi caut... 

— Bea şi el vin? mă întrerupse dânsul. 

— Şi încă cum! 

— Halal musulman! Merită ciomăgit. 

— 'Tocmai împrejurarea asta este în folosul nostru. Se va 
îmbăta şi atunci îi şterpelesc cheile închisorii. Apoi îi dau 
drumul afară arabului, care se va duce la tatăl său, unde îşi 
va schimba hainele. După aceea Halef îl va călăuzi la vila pe 
care ai construit-o dumneata pentru el. 

— Well! Foarte frumos! Dar eu ce fac? 

— Întâi de toate bagi de seamă. Când îl aduc, dau un 
semnal colo după colţ. Voi cârâi ca o cioară trezită din 
somn. Atunci Halef va alerga jos ca să deschidă uşa şi s-o 
ţină pe Mersinah în bucătărie. Dumneata vii cu Mohammed 
la scară şi îl întâmpinați pe Amad, ca să-l duceţi sus. El se va 
îmbrăca în timp ce mă aşteptaţi până mă întorc acasă. 

— Pleci iarăşi? 

— Da, trebuie să mă înapoiez la Selim Aga, ca să nu 
trezesc nici o bănuială şi să-i strecor înapoi cheile. 

— Greu lucru pentru dumneata. Dacă te prinde? 

— Am pumni şi dacă nu ar fi de ajuns, am şi arme. Acum, 
însă, hai să luăm împreună cina! 


În timpul mesei Mohammed fu şi el instruit în 
amănunţime. Halef aduse vinul şi-l împacheta bine. 

— Pe ăsta îl duci acum la mutesselim! îi zisei. 

— Are de gând să bea, sidi? întrebă el, mirat. 

— Să-l folosească cum o vrea. Nu dai pachetul decât lui 
personal şi-i spui că i-am trimis doctoria. Şi acum ascultă! 
Când mă vei vedea plecând cu aga Selim, te iei după noi pe 
furiş şi bagi de seamă bine în ce casă intrăm! Dacă se 
întâmplă să fie nevoie de mine cumva, vii şi mă chemi. 

— Unde te voi găsi în casa aceea? 

— Intri în gang şi mergi vreo opt paşi drept înainte; baţi 
apoi la dreapta într-o uşă, îndărătul căreia voi fi eu. Dacă te 
vede patronul îi spui că-l cauţi pe emirul străin care bea din 
cană. Ai priceput? 

— Da, răspunse el şi plecă cu pachetul. Mohammed Emin 
era într-o frământare de nedescris. 

Îşi luase toate armele şi încărcase flinta din nou. Inimă de 
tată! 

Nu-l mai văzusem aşa de când se luptase cu duşmanii în 
Valea cu Scări. Nu-mi ardea de râs. Dragostea de tată este 
sfântă! Şi eu lăsasem acasă un tată care îndurase pentru 
mine destule griji şi lipsuri, aşa că puteam să-l înţeleg 
foarte bine. 

În cele din urmă, Selim se întoarse de la mutesselim. Îşi 
luă cina în bucătărie, apoi merserăm în taină la evreul 
nostru. Selim cunoscuse îndeajuns efectul vinului, aşa că de 
data aceasta fu cu luare-aminte: bău numai cu sorbituri 
mici şi foarte încet. 

Stăteam de vreo trei sferturi de oră cu vinul în faţă şi 
singurul efect pe care-l făcu băutura asupra lui Selim fu că 
acesta deveni mai tăcut şi mai visător, determinându-l să se 
sprijine într-un cot, dus pe gânduri. Tocmai voiam să-l mai 
îndemn la băutură, când se auziră ciocănituri în uşă. 

— Cine este? întrebă aga. 

— Trebuie să fie Halef. 

— Ştie el unde suntem? 


— Da. 

— Effendi, ce-ai făcut? 

— Dar nu ştie ce facem. 

— Nu-l lăsa înăuntru! 

Cât de bine făcusem că-l spusesem lui Halef unde mă duc! 
Faptul că venea să mă ia era o dovadă că se întâmplase 
ceva deosebit. Deschisei uşa şi ieşii pe gang. 

— Halef! 

— Sidi, tu eşti? 

— Da, ce s-a întâmplat? 

— A venit mutesselimul. 

— Prost lucru! Asta ne poate distruge toată opera. Du-te! 
Venim şi noi îndată. Dar să rămâi mereu la uşa odăii mele, 
ca să te am lângă mine imediat ce voi avea nevoie de tine. 

Intrai înapoi în odăiţă şi zisei tovarăşului meu: 

— Selim Aga, a fost norocul tău că i-am spus lui Halef unde 
suntem. Mutesselimul te aşteaptă acasă la tine. 

— Allah illa Allah! Vino repede, effendi! Ce vrea? 

— Halef n-a ştiut să-mi spună. 

— Trebuie să fie ceva important. Grăbeşte-te! 

Lăsarăm vinul în părăsire şi pornirăm repede spre casă. 
Când ajunseserăm, îl găsii pe mutesselim şezând pe locul de 
cinste în odaia mea: se lăsa luminat de felinarul de hârtie 
roşie şi trăgea din narghileaua mea. Când mă văzu intrând, 
se ridică. 

— Ah, Mutesselime, tu aici la mine! Allah să-ţi 
binecuvânteze intrarea în această casă şi să facă să te simţi 
bine alături de mine! 

În sinea mea însă aveam cu totul altă dorinţă... 

— Emire, iartă-mă că am venit la tine. Stăpâna acestei 
case, căreia Allah i-a dat un chip cum nu este altul, mi-a 
spus să urc aici. Vroiam să vorbesc cu aga Selim. 

— Atunci îngăduie să plec iarăşi. 

— Acum era nevoit să mă poftească să rămân acolo, 
altminteri ar fi contravenit tuturor regulilor turceşti de 
curtenie. 


— Rămâi, emire şi ia loc! Şi aga să ia loc! Căci ceea ce cer 
de la el poţi ştii şi tu. 

Fură aduse pipele de rezervă. În timp ce le aprindeam, îl 
privii cu luare-aminte pe comandant. Lumina roşie a 
lanternei nu-mi îngăduia să-i văd bine chipul, dar glasul său 
părea să aibă acea intonaţie care se poate auzi atunci când 
limba începe să-şi piardă sprinteneala ei obişnuită. 

— Ce crezi tu, effendi, makredşul este un prizonier de 
seamă? 

— Cred că da. 

— Eu la fel. De aceea mă îngrijorează mult gândul că ar 
putea izbuti să fugă. 

— Dar e închis şi păzit cu străşnicie. 

— Da, însă asta nu-i de ajuns pentru mine. Selim Aga, în 
noaptea asta nu voi dormi şi mă voi duce de două sau trei 
ori la închisoare, ca să mă încredinţez că este într-adevăr în 
celula lui. 

— Stăpâne, voi face eu asta în locul tău! zise Selim. 

— Atunci îl vezi tu, dar nu eu şi tot nu voi putea dormi. Mă 
voi duce singur. Dă-mi cheia! 

— Ştii stăpâne, că mă superi cu asta? 

— Nu vreau să te supăr, ci numai să mă liniştesc pe mine. 
Anadoli Kasi Askeri este un om foarte aspru. M-aş vedea 
atârnat de funia de mătase dacă-l las pe arestat să scape. 

Îndeplinirea planului nostru devenea imposibilă. Mă 
hotărâi repede: vin sau violenţă! În timp ce aga se mai 
ciondănea cu superiorul său, mă ridicai şi ieşi pe coridor, 
unde se afla Halef: 

— Adu din tutunul cel mai bun şi păstrează banii aceştia cu 
care să te duci acolo unde m-ai găsit: cere de la evreu să-ţi 
dea din vinul acela de Tirbeldi Haidari, din care am băut 
înainte. 

— Cât să aduc? 

— Un vas în care să încapă zece căni dintr-acelea pe care 
le are evreul. Vasul ţi-l va împrumuta el. 

— Să aduc băutura diavolului în odaie? 


— Nu. Voi veni eu s-o iau din camera ta. Dar başbuzucul 
nu trebuie să ştie nimic. Dă-l bacşişul acesta! Să plece în 
oraş şi să rămână cât o pofti. Să se ducă să se prezinte baş- 
ceauşului, cu care va călători mâine. În felul acesta scăpăm 
de dânsul. 

Când intrai înapoi în odaie, aga tocmai dădea 
comandantului cheia. Acesta o vâri în buzunar şi-mi zise: 

— Ştii tu că makredşul a fost nesupus? 

— Da. A vrut întâi să-l miruiască pe aga şi apoi a încercat 
chiar să-l omoare. 

— Va plăti pentru aceasta! 

— Şi, zise Selim, când i-am cerut să-şi golească 
buzunarele, a refulat. 

— Ce avea în ele? 

— Bani mulţi. 

— Emire, cui aparţin aceşti bani? întrebă comandantul, 
iscoditor. 

— Tu trebuie să-i iei în primire. 

— Asta este adevărat! Hai să mergem! 

— Mutesselime, vrei să mă părăseşti! îl întrebai eu. Vrei să 
mă insulţi? 

— Am venit în vizită, dar nu sunt oaspetele tău. 

— N-am ştiut că vii. Îngăduie-mi să-ţi ofer o pipă cum rar 
se poate fuma aici. 

Halef tocmai intra cu tutunul; era de o calitate superioară, 
iar comandantul îl va aprecia foarte mult. De altminteri 
eram foarte hotărât să-l ţin acolo şi să nu-l las să plece. Din 
fericire, nu era nevoie să mă folosesc de forţă, căci el 
acceptă pipa. Şi în timp ce fumam şi stăteam de vorbă; 
băgai de seamă că ochii săi se îndreptau mereu spre uşă. 
Ceru cafea şi atunci îl întrebai: 

— Ai căpătat doctoria, Mutesselime? 

— Da. Îţi mulţumesc, effendi. 

— A fost destul? 

— N-am numărat încă. 

— Şi nici n-ai gustat din ea? 


— Puțin. 

— Cum a fost? 

— Foarte bună. Dar am auzit că există şi una dulce de tot. 

Aga Selim ştia foarte bine despre ce era vorba. El zâmbi 
pe sub mustață şi se uită la mine eu nişte ochi... 

— Da, există şi una dulce de tot, răspunsei eu. 

— Dar este rară? 

— Nu. 

— Şi tămăduitoare? 

— Foarte. Seamănă, cu laptele care curge din copacii 
Paradisului. 

— Dar în Amadiya nu există dintr-asta? 

— Eu pot prepara din ea pretutindeni, chiar şi aici. 

— Şi cât durează până este gata? 

— Zece minute. Dacă vrei să aştepţi atâta, vei gusta din 
băutura Paradisului, pe care huriile i-o servesc lui 
Mahomed. 

— Aştept! 

Ochii săi sclipiră de bucurie, iar ai lui Selim şi mai mult. 
Părăsii odaia şi mă dusei la Mohammed Emin. 

— Emire, acum s-a sfârşit! 

— Nu, ci abia începe. 

— Dar cheia n-o mai capeţi acum! 

— Poate că nici nu voi avea nevoie de ea. Ai răbdare! 

Lindsay îşi făcu şi el apariţia: 

— Luat din tutunul meu! Cine fumează din el? 

— Comandantul. 

— Foarte bine! Bea vinul meu, fumează tutunul meu. 
Admirabil! 

— De ce n-ar face-o? 

— Să rămână acasă! Ne stinghereşte fuga! 

— Poate că o înlesneşte chiar. Am trimis după vin. 

— lar? 

— Da. Dintr-acela persan. Doboară şi un elefant. Dulce ca 
mierea şi tare ca un leu. 

— Well! Beau şi eu vin persan! 


— Am purtat de grijă să fie şi pentru dumneata. Îi voi 
înveseli pe cei doi, apoi vom vedea ce este de făcut. 

Mă dusei în bucătărie şi pusei să se facă focul. 

Înainte de a se aprinde bine Halef se întoarse, aducând un 
vas mare cu vinul ameţitor. Pusei pe foc o oală plină cu vin 
şi o dădui în seama „Floricicăi”. Apoi mă întorsei la englez. 

— Aici este dintr-acela persan, îi zisei. Dar daţi paharele 
încoace! 

Când intrai în odaia mea, cei doi turci mă priviră cu 
nerăbdare. 

— Am adus doctoria, Mutesselime. Gustă din ea rece, apoi 
îţi voi da caldă, ca să vezi cât de bună este. 

— Spune-mi lămurit, effendi, dacă este vin sau doctorie? 

— Băutura aceasta este cea mai bună doctorie pe care o 
cunosc azi. Bea-o şi spune-mi dacă nu-ţi înveseleşte inima. 

El gustă o dată, apoi încă o dată. Pe chipul său se aşternu 
ca o lumină. 

— Tu însuţi ai descoperit această băutură? 

— Nu, ci Allah o dă acelor pe care-i iubeşte mai mult. 

— Crezi aşadar că el ne iubeşte? 

— Fireşte. 

— Despre tine ştiu că eşti un favorit al Profetului. Mai ai 
multă din băutura asta? 

— Uite! Bea tot! 

Umplui iarăşi paharele. Ochii săi sclipiră şi mai tare ca 
înainte. 

— Effendi, ce este Ladakia, Djebeli şi tutunul din Şiras faţă 
de această doctorie! Ea este mai bună ca cea mai fină 
aromă a cafelei. Vrei să-mi dai reţeta cum se prepară? 

— Să-mi aduci aminte să ţi-o scriu înainte de a părăsi 
Amadiya. Dar uite cana aici. Beţi! Trebuie să mă duc jos la 
bucătărie, ca să prepar restul doctoriei. 

Într-adins coborâi încetişor scara şi deschisei cu băgare de 
seamă uşa bucătăriei... Precum mă aşteptam, „Floricica” 
stătea în faţa oalei şi scotea cu o ceşcuţă din vinul fierbinte, 
pe care-l sorbea cu o plăcere nespusă. 


— Mersinah, vezi să nu-ţi arzi dinţii! 

Ea se întoarse speriată şi scăpă jos ceşcuţa. 

— O, sidi, a intrat un păianjen în oală şi am vrut să-l scot 
afară, se scuză ea. 

— Şi păianjenul acesta ţi l-ai turnat în gură? 

— Nu, effendi, ci numai ceea ce atârna de păianjen. 

— Dă încoace ulcica aceea de jos! 

— Poftim, emire! 

— Umple-o cu băutura aceea! 

— Pentru cine? 

— Pentru tine. 

— Dar ce este, emire? 

— Este o doctorie născocită de un medic persan, pentru ca 
să întinerească pe cei bătrâni. Cine bea destul dintr-unsa, 
are parte de fericire şi cine bea neîncetat, se bucură de 
viaţa veşnică. 

Ea îmi mulţumi în cuvinte înflorate şi eu plecai sus cu 
restul vinului. Cei doi băutori stăteau unul lângă altul şi 
păreau foarte veseli amândoi. 

— Ştii tu, effendi, despre ce vorbim? mă întrebă 
comandantul. 

— Văd eu că vă sfădiţi, dar nu ştiu pentru ce. 

— Ne întrebăm care sistem suferă mai mult, al meu sau al 
lui. Cine are dreptate? 

— Cui îi ajută mai mult doctoria, sistemul aceluia trebuie 
să fi suferit mai mult. 

— Înţelepciunea ta este prea mare ca s-o putem pricepe. 
Ce ai în oala aceasta? 

— Asta este Itşki itşkilerin36, căci n-are pereche. 

— Şi vrei s-o încercăm? 

— Dacă doreşti, îţi torn dintr-unsa. 

— 'Toarnă-mi! 

— Şi mie, eftendi! mă rugă Selim. 

Nu era decât vin fiert, fără nici o mirodenie, dar îi aduse în 
acea stare de pupături şi îmbrăţişări, de „să trăieşti, că eşti 
de milioane!”. Mutesselimul ajunse chiar să şteargă barba 


agăi sale, prin încâlceala căreia se rătăciseră câţiva stropi 
din miraculosul medicament. Făceau o larmă şi un scandal, 
exact ca doi novici ce erau. Mă luară părtaş la petrecere 
chiar şi pe mine, care doar mă făceam că beau: 
mutesselimul nu mă mai slăbea din îmbrăţişări, iar aga mă 
luase pe după găt şi nici chip să-mi mai dea drumul. 

Deodată, Selim se ridică pentru a se duce să aducă o 
lampă nouă pentru felinar. Izbuti să se aşeze pe picioare, 
apoi, însă, întinse braţele şi genunchii începură să-i bâţâie 
ca unuia care încearcă să patineze pentru întâia oară. 

— Ce ţi s-a întâmplat agă? întrebă comandantul. 

— Oh, stăpâne, am Baldyr cekmiş37. Cred că trebuie să 
mă aşez din nou. 

— Aşează-te! Te voi ajuta. 

— Cunogşti vreun leac? 

— Unul foarte bun. Şezi! 

Aga se aşeză din nou. Comandantul se ridică puţin şi 
întrebă cu bunăvoință: 

— În care pulpă ai cârcelul? 

— În cea dreaptă. 

— Ia dă piciorul încoace! 

Selim i-l întinse şi superiorul său începu să tragă de dânsul 
din toate puterile. 

— O, jazik, aoleu, stăpâne! Cred totuşi că este în cea 
stângă. 

— Atunci dă-l încoace pe stângul! 

Selim îi întinse celălalt picior şi mutesselimul începu să 
tragă şi de acesta din toate puterile. 

— Cred că acum a trecut! zise aga, cu un oftat. 

— Atunci ridică-te şi încearcă să mergi. 

Selim se ridică şi-şi dădu toată osteneala, izbutind să stea 
drept ca o lumânare. Cât despre mers însă, păţi la fel ca 
pasărea care se avântă pentru prima oară în zbor. 

— Ia aleargă! îi porunci mutesselimul. Haide, te voi sprijini 
eu. 


Dădu să se ridice, dar îşi pierdu echilibrul şi fu nevoit să 
renunţe. Găsi însă repede soluţia, punând mâna pe umărul 
meu, de oare se propti bine. Apoi îşi crăcăna picioarele şi se 
holbă mirat la lampa roşie. 

— Emire, lampa ta cade jos. 

— Ba eu văd că atârnă bine. 

— Ba cade şi hârtia se aprinde. Văd de-acum flăcările... 

— Eu nu văd nimic. 

— Maschallah! O văd căzând şi totuşi rămâne sus. Nu te 
clătina aşa, Selim Aga, altminteri te prăbuşeşti. 

— Nu mă clatin, effendi. 

— Ba eu văd foarte bine că te clatini. 

— Tu însuţi te clatini, stăpâne. 

— Eu? Aga, încep să mă neliniştesc mult de sistemul tău. 
Nervii tăi te împing încolo şi încoace şi mistuirea ţi-a căzut 
în picioare. Bălăbăneşti şi legeni capul ca şi cum ai vrea să 
înoţi. O, Selim Aga, doctoria asta a fost prea minunată şi 
prea tare pentru tine. Te va dobori. 

— Te înşeli, stăpâne! Ceea ce spui tu este cazul cu tine. 
Văd picioarele tale dănţuind şi braţele tale săltând. Capul ţi 
se învârteşte de jur-împrejur. Effendi, eşti foarte bolnav. 
Allah să-ţi trimită ajutor, pentru ca sistemul tău circulator 
să nu se prăpădească cu totul. 

Asta era prea mult pentru mutesselim. El strânse pumnul 
şi ameninţă: 

— Selim, bagă de seamă! Cine spune că sistemul meu nu 
este în regulă, pe acela pun să-l biciuiască sau să-l închidă! 

— Dar ce-am făcut? Am vârât oare cheia în brâu? 

— Duse mâna la acesta şi găsi ceea ce căuta. 

— Aga, ridică-te şi însoţeşte-mă! Voi merge acum să 
inspectez închisoarea. Emire, doctoria ta este într-adevăr 
ca laptele paradisului; dar ea ţi-a răsturnat stomacul, căci 
mereu te întorci cu capul în jos. Îngădui să plecăm? 

— Dacă vrei să-i vizitezi pe arestaţi, nu trebuie să te 
împiedic în îndeplinirea datoriei tale. 


— Atunci mergem. Îţi mulţumim pentru primirea pe care 
ne-ai făcut-o. Vei mai pregăti din doctoria aceea? 

— Îndată ce vei dori. 

— Cea fierbinte este mai bună decât cea rece, dar îi trece 
omului prin şira spinării şi-i vâră oasele unele într-altele. 
Allah să te ocrotească şi să-ţi dea odihnă bună! 

Se apropie de-agă şi-l luă, de braţ, apoi porniră şi eu îi 
urmai. La scară se opriră. 

— Selim Aga, coboară tu întâi! 

— Stăpâne, cinstea aceasta ţi se cuvine ţie. 

— Eu nu-s mândru; tu doar ştii asta. 

Ţinându-se cu mâinile de pereţi aga puse cu băgare de 
seamă un picior după altul pe trepte. Mutesselimul îl urmă, 
dar treaba mergea greu, cu atât mai mult cu cât scara îi era 
străină. 

— Effendi, mai eşti aici? întrebă el. 

— Da. 

— Nu ştii că obiceiul cere să-ţi petreci oaspeţii până la 
uşă? 

— Ba ştiu. 

— Dar nu, mă petreci. 

— Dă-mi voie atunci s-o fac. 

Îl luai de braţ şi-l sprijinii. Acum lucrul mergea mai bine. 
Jos la uşă se opri, ca să răsufle adânc. 

— Emire, makredşul ăsta este de fapt tot un prizonier, zise 
el. 

— La drept vorbind, da. 

— Atunci trebuie să te încredinţezi dacă mai este acolo. 

— Vă voi însoţi. 

— Hai şi dă-mi braţul! 

— Ai două braţe, effendi, zise aga. Dă-mi şi pe celălalt! 

Cei doi turci se atârnaseră cu toată greutatea de mine, dar 
beţia lor era în acel stadiu în care de bine, de rău mai eşti 
încă stăpân pe tine însuţi. Mersul lor era nesigur, dar 
înaintarăm totuşi repede. Strada era întunecoasă şi pustie. 
Nu întâlnirăm nici un om. 


— Arnăuţii tăi se vor speria când mă vor vedea, zise 
mutesselimul către agă. 

— Şi eu cu tine! se făli acesta. 

— Şi eu cu voi! completai eu. 

— Arabul mai este acolo? 

— Stăpâne, crezi tu că eu las astfel de oameni să evadeze? 
întrebă Selim Aga, foarte supărat. 

— Îl voi vizita şi pe el. A avut şi dânsul bani? 

— Nu. 

— Cât crezi tu că are makredşul la el? 

— Asta nu ştiu. 

— Trebuie să dea tot ce are. Dar, Selim, ar fi bine ca 
arnăuţii tăi să nu fie de faţă. 

— Atunci le voi porunci să plece. 

— Dar dacă trag cu urechea? 

— Îi încui. 

— Bine. Dar după ce plecăm vor ista de vorbă cu arestatul. 

— Vor rămâne închişi. 

— Aşa este bine. Banii aceştia aparţin mutesselimului, 
care-i va da un bacşiş frumos agăi arnăuţilor. 

— Cât, stăpâne? 

— Asta nu pot şti încă, deoarece trebuie să văd mai întâi 
cât are la el. 

Ajunserăm la închisoare. 

— Descuie, Selim! 

— Păi cheia este la tine, stăpâne. 

— Aşa este! 

Duse mâna la brâu şi scoase cheia, ca să deschidă. Dibui 
ce dibui, dar nu găsi gaura cheii. 

— Dă-mi voie să deschid eu, effendi. 

Îi luai cheia din mână, descuiai, o scosei afară, intrai pe 
gang şi vârâi cheia pe dinăuntru înapoi în gaură. 

— Intraţi! Voi încuia eu la loc. 

Ei intrară. Mă prefăcui că vreau să încui, dar răsucii din 
nou cheia repede înapoi şi încercai de formă dacă 
încuiasem bine. 


— S-a făcut! Uite cheia, Mutesselime! 

Arnăuţii ne ieşiră în întâmpinare, cu lămpile în mână. 

— Este totul în regulă? întrebă mutesselimul, cu 
demnitate. 

— Da, stăpâne. 

— N-a fugit niciunul? 

— Nu. 

— Nici arabul? 

— Nici. 

— Dar makredşul? 

— Nici el, răspunse sergentul. 

— Norocul vostru, câinilor! Altminteri aş fi pus să vă 
biciuiască până la sânge. Căraţi-vă sus în odaia voastră! 
Selim Aga, încuie-i! 

— Emire, nu vrei să faci tu asta? mă întrebă gazda mea. 

— Cu plăcere. 

Într-adevăr, îmi făcea plăcere. Aga luă una din lămpi şi eu 
îi dusei pe oameni sus. 

— De ce suntem închişi, stăpâne? mă întrebă sergentul. 

— Arestaţii vor fi interogaţi. 

Îi lăsai să intre în odaie şi pusei zăvoarele pe dinafară, 
după care coborâi iarăşi. Deoarece comandantul şi aga 
erau mai departe, uşa care dădea afară se afla în întuneric. 
Mă furişai într-acolo şi o întredeschisei, apoi mă întorsei 
repede la cei doi. 

— Unde este makredşul? îl auzii pe mutesselim întrebând. 

— Aici! 

— Şi haddedihnul unde se află? întrebai eu, ca să le-o iau 
înainte, căci trebuia să mă îngrijesc ca să se deschidă întâi 
celula arabului. 

— Aici, îndărătul uşii a doua. 

— Atunci deschide! 

Comandantul păru să fie de acord cu cererea mea. El dădu 
din cap şi Selim deschise. 

Arabul auzise venirea noastră şi stătea în picioare în gaura 
sa. Mutesselimul se apropie şi întrebă: 


— Tu eşti Amad, fiul lui Mohammed Emin? 

Nu căpătă nici un răspuns. 

— Nu poţi vorbi? 

Aceeaşi tăcere. 

— Câine, lasă că ţi se va deschide gura! Mâine vei fi dus de 
aici! 

Amad nu scoase nici o vorbă; îşi ţinea însă privirea aţintită 
asupra mea. Printr-o clipire repede din ochi îi dădui de 
înţeles să fie atent; apoi Selim puse iar zăvorul. 

Acum fu deschisă cealaltă uşă. Makredşul stătea-sprijinit 
de zid. Privirea sa era aţintită asupra noastră. 

— Makredşe, cum te simţi? întrebă comandantul cu 
oarecare batjocură, desigur din cauza vinului. 

— Facă Allah să fii în locul meu! 

— Profetul nu va îngădui asta. Soarta ta este foarte rea. 

— Eu nu mă tem. 

— Ai vrut să-l ucizi pe agă. 

— Merită. 

— Ai vrut să-l mituieşti. 

— E prost ca o curcă. 

— Ai vrut să-l plăteşti. 

— Ticălosul ar trebui să fie spânzurat. 

— Poate că ţi s-ar putea împlini dorinţele, zise 
comandantul cu viclenie. 

— Cum? întrebă makredşul, tresărind. Vorbeşti serios? 

— Da. 

— Vrei să tratezi cu mine? 

— Da. 

— Cât ceri? 

— Cât ai la tine? 

— Mutesselime, am nevoie de bani de drum. 

— Îţi vom lăsa cât îţi trebuie. 

— Bine, atunci să tratăm. Însă nu aici. 

— Dar unde? 

— Într-o încăpere care este pentru oameni, nu pentru 
şobolani. 


— Atunci vino sus! 

— Da ţi-mi mâna! 

— Dă-i-o, Selim! zise comandantul, care părea să nu aibă 
încredere în echilibrul său. 

Cu aga lucrurile se petreceau la fel, căci mă înghionti şi-mi 
spuse: 

— Effendi, fă-o tu! 

Întinsei deci braţul, îl prinsei pe makredş de mână şi-l 
trăsei afară. 

— Încotro îl ducem? întrebai. 

— În celula paznicilor, răspunse comandantul. 

— Să las uşa asta deschisă sau... 

— Las-o întredeschisă! 

Îmi făcui de lucru cu uşa, ca să-i las pe cei trei să intre mai 
întâi în celulă, dar nu merse; comandantul mă aştepta pe 
mine. Trebuia deci să mă gândesc la altceva. 

Întâi intră makredşul, după el comandantul cu lampa, apoi 
aga şi la urmă eu. În clipa următoare fu de ajuns să-i dau un 
ghiont în cotul comandantului, pentru ca să-i zvârl lampa 
din mână. 

— Aga, ce faci? strigă acesta. 

— N-am făcut-o eu, stăpâne. 

— M-ai înghiontit. Acum este întuneric. Adu alta lampă! 

— O voi lua pe aceea a arnăuţilor, zisei eu şi părăsii celula. 

O încuiai pe dinafară, mă apropiai de uşa celulei alăturate 
şi trăsei încetişor zăvorul. 

— Amad el Ghandur! 

— Tu eşti, emire? 

— Da, vino repede sus! 

El ieşi afară cu ajutorul meu şi eu pusei iar zăvorul. 

— Nu vorbi, ci grăbeşte-te! îi şoptii. 

Îl prinsei de mână, îl dusei repede la uşa care dădea afară, 
ieşii cu el şi trăsei uşa după mine. 

Aerul proaspăt îl făcu să se clatine. Era foarte slăbit. 

Îl luai iar de mână şi pornirăm în goană. Bietul Amad 
gâfâia... 


— Încă puţin! îl îndemnai eu. Uite colo locuinţa mea şi tot 
acolo este şi tatăl tău. 

Scosei cârâitul convenit şi imediat zării o rază de lumină, 
după care recunoscui că uşa casei fusese deschisă. 

Străbăturăm în goană piaţa şi îndărătul uşii dădurăm de 
Halef. 

— Repede înăuntru! îi strigai. 

Alergai îndărăt şi ajunsei la închisoare după nici două 
minute de când o părăsisem; urcai scara, pe întuneric, ca să 
mă duc să iau o lampă de la arnăuţi şi după câteva clipe 
eram iarăşi jos, în celula paznicilor. 

— Ai lipsit mult, effendi, zise mutesselimul. 

— Paznicii vroiau să ştie pentru ce au fost închişi. 

— Să le fi dat câte o palmă în loc de răspuns. De ce ne-ai 
încuiat pe noi? 

— Păi era un arestat aici cu voi. 

— Eşti foarte prevăzător, emire. Bine ai făcut; pune lampa 
jos şi să începem! 

Era de la sine înţeles că mutesselimul nu avea da gând să-i 
dea drumul arestatului în schimbul banilor acestuia. Vroia 
numai să-şi însuşească banii printr-o viclenie, pentru că se 
temea de împotrivirea makredşului. 

Dar nu era decât o dovadă de lipsă de încredere şi 
totodată, o mare imprudenţă. Amândoi erau la fel de 
abţiguiţi, iar makredşul putea să-i doboare, să le fure - 
cheia şi să evadeze, fără ca arnăuţii zăvorâţi înăuntru să-i 
poată sta în cale. 

— Acum, spune câte parale, ai la tine? începu 
comandantul. 

— Mai bine spune-mi tu cât ceri! 

— Pot spune suma, numai dacă ştiu că eşti în măsură să 
plăteşti. 

— Să aud! 

— Dai trei mii de piaştri? 

— E prea mult, răspunse makredşul, rezervat. 

— Atunci dă patru mi! 


— Ei, te urci în loc să cobori. 

— Şi tu cobori în loc să urci. Un mutesselim nu poate 
îngădui târguiala. Dacă nu spui da, urc şi mai sus. 

— N-am atâţia bani. Două mii ţi-aş putea da. 

— Mâna ta este închisă, dar o vei deschide tu. Acum cer 
cinci mii. 

— Mutesselime, îţi dau cele trei mii. 

— Cinci am spus! 

Ochii makredşului se aţintiră cu furie asupra 
comandantului şi spaima pentru banii săi îi era întipărită pe 
frunte. Dar grija pentru libertatea sa era mai mare. 

— Îmi făgăduieşti să-mi dai drumul, dacă-ţi plătesc? 

— Îţi făgăduiesc. 

— Jură-mi pe Profet! 

— Jur! 

Spusese cuvântul acesta fără să stea o clipă în cumpănă. 

— Atunci numără! zise makredşul. 

Vâri mâna în buzunarul pantalonului şi scoase un pachet 
înfăşurat într-o basma de mătase. Îl desfăcu şi începu să 
numere banii pe podea. 

— Este? întrebă el, când sfârşi, de numărat. 

Mutesselimul numără şi dânsul, apoi spuse: 

— Sunt kaimi38 în valoare de cinci mii de piaştri. 

Dar vei fi ştiind şi tu că banii aceştia n-au valoarea 
întreagă. Lira sterlină, plătită cu kaimi, costă azi o sută 
patruzeci de piaştri, în loc de o sută zece, aşa că mai 
trebuie să dai două mii de piaştri. 

— Mutesselime, gândeşte-te! Kaimii aduc o dobândă de 
şase la sută. 

— Aşa a fost înainte, dar numai cu o parte din banii 
aceştia. Mai pune două mii! 

— Eşti nedrept, Mutesselime! 

— Bine, du-te în celula ta! 

Năduşeala îi brobonea fruntea bietului makredş. 

— Dar nu face două mii, zise el. 

— Dar cât? 


— O mie trei sute şaizeci şi trei. 

— Rămâne cum am spus! Mai dai două mii. 

— Eşti crud ca un tigru. 

— Şi pe tine zgârcenia te va ucide. 

Scrâşnind din dinţi makredşul numără iarăşi. 

— "Ţine! zise el în cele din urmă, gâfâind. 

Mutesselimul numără din nou, strânse bancnotele şi le 
puse în buzunar. 

— Exact! zise el. Mulţumeşte Profetului că ţi-a dat minte 
până la urmă, căci altfel aş fi cerut mai mult. 

— Acum lasă-mă să plec! spuse celălalt. 

Comandantul îl privi cu o mirare bine jucată. 

— Să te las să pleci? Da, însă numai după ce vei fi plătit. 

— Păi am făcut asta! 

— Pe mine m-ai plătit, e drept, dar pe acest agă al 
arnăuţilor nu încă. 

— Allah illa Allah! exclamă arestatul, furios. Doar ai cerut 
numai cinci mii de piaştri! 

— Allah ţi-a întunecat mintea. De ce n-ai întrebat pentru 
cine sunt aceşti cinci mii de piaştri? Ei erau numai pentru 
mine. Aga trebuie să-şi primească şi el partea lui. 

— Cât? 

— La fel ca mine. 

— Satana vorbeşte din tine! 

— Plăteşte şi va tăcea! 

— Nu plătesc! 

— Atunci te întorci în celula ta! 

— Oh, Mahomed, oh, voi califi, aţi auzit jurământul lui! 
Şeitanul a intrat în el; îl va prăpădi. 

— Uleiul din lampă este pe sfârşite. Plăteşti sau nu? 

— Îi dau o mie. 

— Cinci mii! Nu te tocmi, căci iar urc! 

— Nu-i am. 

— Ba îi ai. Am văzut eu bine. 

— Atunci dau... 

— Vrei să cer şase mii? 


— Eşti un tiran, da, eşti diavolul însuşi. 

— Makredşe, am terminat! 

Se ridică încet şi prevăzător. 

— Stai! strigă celălalt. Voi plăti. 

Începu din nou să numere, în timp ce comandantul se 
aşeză iarăşi. Afară de cei cinci mii de piaştri îi mai 
rămâneau doar câteva bancnote. 

— Uite banii! zise el. Şi Allah să-l afurisească pe acela 
care-i ia! 

— Ai dreptate, makredşe, răspunse fostul său tovarăş, 
foarte liniştit. Acest agă al arnăuţilor nu va lua banii. 

— Pentru ce? 

— Pentru că sunt numai cinci mii; ai uitat să adaugi cele 
două mii. 

Makredşul făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se arunce 
asupra comandantului; dar se răzgândi. 

— Nu mai am decât aceste trei hârtii! strigă el. 

— Atunci te închid. Poate că-ţi vei aduce aminte în celulă 
că mai ai şi alţi bani la tine. Haide! 

Arestatul făcu o mutră ca de om care se înăbuşă, apoi însă 
vâri încă o dată mâna în buzunar şi scoase o pungă pe care 
o ţinu în aşa fel încât numai el să poată vedea conţinutul. 

— Voi încerca dacă pot să mai adun atâta. Inima ta este de 
piatră şi sufletul tău s-a preschimbat într-o stâncă. Am aici 
numai mărunţiş de argint şi câteva medgidii de aur. Pe 
acestea din urmă le vei căpăta, dacă ajung. 

El puse jos cele trei bancnote, apoi una câte una piesele de 
aur. 

— "Ţine! Acum sunt sărac, căci mai am cel mult patruzeci 
de piaştri şi de ac ştia cm nevoie, ea să nu flămânzesc. 

Trebuie să mărturisesc că-mi era milă de el. Dar îmi dădui 
seama că va trebui să dea şi ultima para. Se părea că 
vederea banilor îl trezise cu totul pe mutesselim din beţia 
sa. Şi cu aga se petrecea acelaşi lucru. El duse repede 
mâna ca să ia banii, dar comandantul îl opri: 


— Stai! Până una-alta banii aceştia rămân în păstrarea 
mea. 

Îi strânse şi-i vâri în brâu. 

— Acum sunt liber în sfârşit! zise makredşul. 

Mutesselimul clătină capul, cu mirare adâncă: 

— Liber? Dar ce, ai plătit? 

— Ţi-ai pierdut minţile? Doar ai vârât banii la brâu! 

— Ai mei şi ai lui Selim. Dar emirul acesta n-a căpătat 
NIMIC. 

— Nici n-are de căpătat nimic. 

— Cine ţi-a spus? El este aici şi trebuie să fie şi dânsul 
plătit. N-a fost el acela care a pus să fii arestat? Ai friguri, 
makredşe, altminteri ţi-ai da seama că de fapt el are mai 
mult de primit ca eu şi Selim împreună. 

— N-are nimic de primit! răcni nenorocitul. Nu capătă 
Nimic, căci nu mai am nimic şi nu i-aş da nici un piastru şi 
nici o para, chiar dac-aş avea milioane la mine. 

— Mai ai bani. 

— Patruzeci de piaştri, precum ţi-am spus. 

— O, makredşe! Crezi tu că eu nu ştiu să deosebesc 
sunetul aurului de acela al argintului? Punga ta este plină 
încă de medgidii de aur de câte o sută şi cincizeci de piaştri 
şi ea este atât de mare încât poţi aduna mai mult decât îţi 
trebuie ca să-i plăteşti emirului. Te-ai îngrijit bine de bani 
de drum. 

— Te înşeli! 

— Arată-mi punga! 

— Ea mea! 

— Atunci ţine-o, dar plăteşte! 

Makredşul se zvârcoli ca un vierme. Era o scenă urâtă, dar 
arunca o lumină vie asupra stărilor de lucruri din 
administraţia turcească de pe vremea aceea. 

— Nu pot! zise makredşul cu hotărâre. 

— Atunci urmează-ne în celulă! 

— Nu merg! Te-am plătit! 

— Vom şti noi să te silim. 


— Atunci dă-mi îndărăt banii! 

— Sunt ai mei. Gândeşte-te că te-am arestat şi am datoria 
să-ţi iau tot ce ai asupra ta. 

— Aş plăti şi suma asta dacă aş avea. 

— O ai. Şi dacă punga ta cuprinde prea puţin, am văzut la 
tine un ceasornic frumos şi pe degetele tale strălucesc inele 
care preţuiesc mai mult decât ceea ce mai cer eu de la tine. 

— Rămâne cum am spus, nu pot! Cinci sute de piaştri voi 
da acestui om, care este cel mai mare duşman al meu. 

Se uită la mine cu nişte ochi în care se putea citi o ură, 
sălbatică. 

— Este ultimul tău cuvânt? întrebă comandantul. 

— Da. 

— Atunci haide, urmează-ne! 

Se ridică de jos, hotărât şi aga făcu la fel. 

Eu stăteam, la uşă şi mă dădui în lături, ca să fac loc 
mutesselimului. Din brâul acestuia ieşea la iveală cheia. 
Ochii prizonierului scăpărară. El făcu o săritură, smulse 
cheia, îl aruncă pe comandant peste agă încât amândoi 
zburară pe lângă mine, apoi o luă la goană spre uşă şi porni 
înainte pe gangul întunecos. Lampa fusese răsturnată şi 
rămaserăm cu toţii în beznă. 

— După el! strigă mutesselimul. 

Makredşul ar fi fost, salvat, dacă ar fi avut prezenţa de 
spirit să tragă uşa după el şi să pună zăvorul. Timp pentru 
asta ar fi avut, căci cei doi turci se împiedicară unul de 
celălalt, astfel încât eu, ca să pot ieşi repede afară, trebui 
să-l înhaţ şi să-l arunc înapoi. 

Izbutii să pun mâna pe fugar tocmai în clipa când dădea să 
răsucească cheia în broască pe dinafară. El se întoarse spre 
mine şi încercă să-mi vâre mâna la brâu. Izbutise să-mi 
scoată cuțitul, căci tăişul acestuia îmi atinse mâna, rănindu- 
mă. Era atât de întuneric, încât nu-i puteam vedea 
mişcările. Ţinându-l deci strâns cu dreapta. Îl prinsei cu 
stânga de umărul drept şi de acolo pornii în jos, ca să-i apuc 
încheietura mâinii. Tocmai la timp, căci el şi ridicase braţul 


să lovească. Între timp cei doi turci ajunseră lângă noi şi 
comandantul mă înhaţă. 

— Dă drumul, Mutesselime, eu sunt! îi strigai. 

— L-ai prins? 

— Da. Încuie repede uşa şi fă lumină! Nu ne poate scăpa. 

— Îl poţi ţine singur, emire? întrebă aga. 

— Da. Atunci mă duc să fac lumină. 

Comandantul încuie uşa, dar nu cuteză să se apropie de 
noi. Eu îl adusesem pe makredş până la peretele de peste 
drum, dar nu-l putui trânti la pământ, pentru că nu-mi 
puteam libera mâna cu care trebuia să mă apăr de cuţit. Îl 
ţinui însă strâns, până când, după foarte mult timp, Selim 
veni cu lampa. Trebui să se ducă sus la sergent ca să ia ulei. 
El puse lampa pe una din treptele scării şi se apropie: 

— Ia-i cuțitul! îi spusei. 

EI i-l smulse şi acum, având mâna liberă, îl prinsei pe 
makredş de piept. Dânsul dădu să mă înhaţe, dar mă 
aplecai repede şi în timp ce el ridică mâinile în aer, eu îl 
apucai de picioare şi-l culcai la pământ. 

— Legaţi-l! zisei eu. 

— Cu ce? 

— Cu propria lui curea. 

Treaba fu făcută repede. El se lăsă în voie, căci după 
sforţările făcute leşinase aproape. 

— Ţine-i picioarele! porunci mutesselimul lui Selim. 

Comandantul se apucă să golească buzunarele 
prizonierului, după aceea îi scoase şi inelele din degete şi 
vâri totul în brâu. Între timp aga îl apucă pe nenorocit de 
unul din picioare şi-l trase în faţa unei celule în care-l 
aruncă. Acum Selim trebui să urce sus ca să le dea drumul 
paznicilor şi să-i instruiască să fie cu toată luarea-aminte. 

— Ia-le cheia de la poartă! îi strigă comandantul, în felul 
acesta nu poate deschide nimeni şi nici ei! 

Selim făcu întocmai, apoi părăsirăm închisoarea. Afară 
mutesselimul se opri. Era cu totul treaz acum şi zise: 


— Aga, voi nota acum tot ce am găsit asupra makredşului, 
căci trebuie să trimit totul la Mosul odată cu el. Vei iscăli şi 
tu, ca să pot dovedi că am scris adevărul, dacă cumva i-ar 
da în gând să susţină că a avut mai mult. 

— Când să vin? întrebă Selim. 

— Ca de obicei. 

— Şi cheia o păstrezi tu? 

— Da. Poate că mai vin o dată aci în cursul nopţii. Noapte 
bună, emire. Mi-ai fost azi de mare folos şi-mi vei spune 
cum te pot răsplăti. 

El plecă, iar noi ne îndreptarăm spre casă. 

— Effendi! zise aga cu glas foarte îngrijorat. 

— Ce este? 

— Aveam şapte mii de piaştri pe jos în faţa mea. 

— Şi te bucurai? 

— Foarte! 

— Cere-i banii! 

— Ştii ce se va întâmpla mâine? 

— Ce? 

— Va face o notă în care va arăta că makredşul a avut la 
dânsul o mie de piaştri şi eu voi iscăli. Restul, ceasornicul şi 
inelele, le va păstra, iar eu voi căpăta pentru asta, mari şi 
laţi, o sută de piaştri. 

— Şi te vei mulţumi cu atât? 

— Ba mă voi supăra de moarte! 

— Însemnarea o primeşte baş-ceauşul? 

— Da. 

— Atunci vei căpăta mai mult. 

— Cine-mi va da? 

— Mutesselimul sau eu. 

— Ştiu că ai o inimă milostivă; O, effendi, dacă cel puţin ai 
mai avea un dram din doctoria ta... 

— Mai am. Vrei? 

— Da. 

— Îţi voi aduce în bucătărie. 


Găsirăm uşa descuiată. În bucătărie „Floricica” stătea 
întinsă pe nişte bulendre şi dormea somnul drepţilor. 

— Mersinah! strigă aga. 

Ea nu-l auzi. 

— Las-o să doarmă! îl rugai eu. Îţi voi aduce doctoria, apoi 
poţi merge să te odihneşti, căci ai nevoie. 

— Numai Allah ştie cât îţi sunt de îndatorat! 

Urcai sus şi-i găsii pe toţi adunaţi în odaia haddedihnului. 
Mă întâmpinară cu un potop de întrebări, aşa că fui nevoit 
să poruncesc tăcere. Plecai să duc vin lui Selim şi după ce 
mă încredinţai că se duce la culcare, mă înapoiai la ai mei. 

Amad el Ghandur îşi schimbase veşmintele şi fusese 
bărbierit şi spălat de tatăl său. Arăta acum cu totul altfel 
decât înainte. În celulă, asemănarea cu şeicul era 
desăvârşită. 

— Emire, îmi spuse el, eu sunt un beni-arab şi nu vreun 
grec flecar. Am auzit ce ai făcut pentru tribul meu şi pentru 
mine. Viaţa mea îţi aparţine, împreună cu tot ce este al 
meu. 

Vorbise simplu, dar din toată inima. 

— Nu eşti încă în siguranţă, îi zisei. Servitorul meu te va 
duce în ascunzătoarea care ţi s-a pregătit. 

— Sunt gata. le aşteptam numai pe tine. 

— Te pricepi la căţărat? 

— Da. Voi ajunge la ascunzătoare, deşi sunt foarte slăbit. 

— "Ţine lasoul meu. Dacă-ţi vor lipsi puterile se va căţăra 
Halef înainte şi te va trage după el. Ai arme? 

— Uită-le colo! Tata mi le-a cumpărat. la-ţi pumnalul 
înapoi. Îţi mulţumesc. 

— Şi merinde? 

— Am şi merinde. 

— Atunci plecaţi. Vom veni să te luăm în curând. 

Fiul şeicului părăsi casa împreună cu Halef şi curând 
plecai şi eu pe furiş, ţinând pe braţ veşmintele sale vechi. 
Ajunsei neobservat în apropierea văgăunii, rupsei în bucăţi 


haikul şi atârnai zdrenţele de ieşiturile de sârmă şi de 
mărăcinişul de acolo. 

Întors acasă fui condus de englez în odaia lui. Avea o 
mutră foarte furioasă. 

— Intră şi ia loc, sir! zise el. Proastă gospodărie! Mizerabil 
aici! 

— Pentru ce! 

— Stau la arabii aceştia şi nu înţeleg un cuvânt. Vinul meu 
dat gata, tutunul meu dat gata şi eu însumi dat gata. Yes! 

— Îţi stau la dispoziţie ca să-ţi povestesc totul, sir! Deşi 
eram ostenit din cale-afară, trebui să-i fac pe plac, mai ales 
că tot eram nevoit să aştept înapoierea lui Halef. Acesta 
veni târziu de tot, când începuse să mijească de ziuă. 

— Cum stăm? întrebă master Lindsay. Sosit cu bine la vilă? 

— A mers puţintel cam greu. 

— Well! Halef rupt hainele. Ţine, Halef, bacşiş! 

Hagiul meu nu pricepu cuvintele englezeşti, în schimb 
ultimul cuvânt îl înţelese foarte bine. Întinse mâna şi luă o 
bancnotă de o sută de piaştri. 

— Spune la el cumpără haik nou, sir!... 

Astfel trecu seara asta plină de peripeții şi putui în sfârşit 
să mă duc să mă odihnesc, cel puţin pentru câteva ceasuri, 
pe care le gustai din plin. Într-un somn adânc şi fără vise. 

Mă trezi o voce ascuţită: 

— Effendi! Emire! Trezeşte-te! Repede! 

Aruncai o privire supărată din culcuşul meu. Selim stătea 
în faţa mea, fără manta şi turban. Arăta groaznic: părul îi 
cădea pe ochi, mustaţa i se înfoiase în-i spăimântător; 
încercă să-şi dea ochii peste cap, dar, din cauza vinului băut 
mai devreme, nu reuşii defel. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebai foarte liniştit. 

— Ridică-te! S-a întâmplat ceva groaznic! 

De-abia reuşii să aflu de la el că mutesselimul a aflat de 
evadarea tânărului arab şi că era teribil de furios. 

Aga era foarte speriat; îmi ceru insistent să merg cu el la 
închisoare ca să-l calmăm pe mutesselim. 


În scurt timp eram pe drum. În uşa închisorii mutesselimul 
îl aştepta pe agă. Nici nu se gândi să mă salute, ci îl înşfacă 
pe Selim de braţ şi îl trase pe coridor, unde stăteau gărzile 
tremurând de mama focului. 

— Nenorocitule, ce-ai făcut? urlă el la agă. 

— Eu, stăpâne? Nimic, n-am făcut nimic! 

— Tocmai de asta ai greşit, că n-ai făcut nimic! Nu ai fost 
deloc vigilent! 

— Unde trebuia să fiu vigilent, effendi? 

— Aici, în închisoare! 

— Dar eu nici nu puteam să intru în închisoare! 

Mutesselimul încremeni. La asta nu se gândise! 

— Eu nu aveam nici o cheie! vorbi aga mai departe. 

— Nici o cheie... Da, e adevărat şi ăsta e norocul tău, căci 
altfel nu ţi-ar fi fost prea bine. Vino încoace şi uită-te şi tu în 
celulă! 

Înaintarăm pe culoar. Uşa celulei era deschisă, iar 
înăuntru nu era nimic de văzut... gol! 

— A şters-o! spuse aga. 

— Da, a şters-o! tună mutesselimul. 

— Cine i-a dat drumul? 

— Da, chiar, cine? ia spune, agă! 

— Nu eu, stăpâne! 

— Eu nici atât! Aici nu au fost decât gărzile. 

Aga se întoarse spre ei. 

— Veniţi încoace, ticăloşilor! 

Se apropiară şovâăielnici. 

— Voi i-aţi dat drumul! 

Sergentul îndrăzni să răspundă: 

— Aga, niciunul dintre noi nu s-a atins de zăvor. Noi 
deschidem uşile abia după-amiaza, când împărţim 
mâncarea, dar altfel n-a fost deschisă nici o uşă. 

— Aşadar, eu am deschis primul uşa asta? întrebă 
comandantul. 

— Da, effendi! 


— Şi când am deschis-o, celula era goală. A evadat. Dar 
cum o fi reuşit? leri seară era încă aici; acum nu mai este. 
În timpul acesta numai voi aţi fost aici. Unul dintre voi 
trebuie că i-a dat drumul! 

— Mă jur pe Allah că nu noi am deschis uşa asta! întări 
sergentul tremurând. 

— Mutesselime, oamenii aceştia. nu au avut nici o cheie, 
intrai eu în vorbă. Dacă unul dintre ei ar fi dat drumul 
prizonierului, atunci el trebuie să fie prin împrejurimi. 

— Aşa este; eu am amândouă cheile, spuse el. Vom căuta 
peste tot. 

— Şi. trimite şi o strajă să cerceteze zidurile oraşului. Dacă 
a părăsit oraşul, cu siguranţă nu a putut ieşi pe vreo poartă, 
ci a sărit peste zid şi în cazul ăsta sunt convins că-l vom da 
de urmă. Hainele i-au mucegăit şi putrezit în celulă aşa de 
tare, că nu va putea trece stâncile cu ele. 

— Da, porunci el unui arnăut, grăbeşte-te să duci străjilor 
ordinul meu să-l caute bine în tot oraşul. 

Începu căutarea prizonierului, care ţinu o oră întreagă. 
Fireşte că nu i se găsi urma defel. Tocmai când voiam să 
renunţăm, apărură doi arnăuţi cu nişte resturi de haine. 

— Am găsit zdrenţele astea la marginea prăpastiei, 
raportă unul din ei. 

Aga lua resturile şi le cercetă cu luare-aminte. 

— Effendi, asta este mantaua prizonierului, raportă el 
mutesselimului. O cunosc bine! 

— Eşti sigur că o cunoşti? 

— Ca pe barba mea, effendi! 

— Deci, a fugit din închisoare! 

— Da şi a căzut în prăpastie, spusei eu. 

— Să mergem acolo şi să cercetăm! porunci el. 

Plecarăm din închisoare şi ajunserăm la locul în care eu îi 
sfâşiasem veşmântul şi îl împrăştiasem primprejur. Acum, 
pe timp de zi, mă minunam că nu căzusem în prăpastie din 
cauza întunericului. Mutesselimul inspecta terenul. 


— A căzut în prăpastie şi cu siguranţă este mort. Nu are 
cum să mai fie viu! Dar când o fi evadat? 

Evident că întrebarea îi rămase fără răspuns. 
Comandantul se străduia de câteva ore să dea de capătul 
misterului. 'Tuna şi fulgera către oricine îi era prin preajmă 
şi nu e de mirare că îl ocoleam cât puteam. 

Timpul nu-mi era îndeajuns, căci aveam multe de făcut, 
întâi îi cumpărai lui Amad el Ghandur un cal, apoi mă dusei 
la pacienta mea, pe care o cam neglijasem. 

În faţa uşii stătea un catâr înşeuat. În odaia din faţă stătea 
tatăl, care mă întâmpină cu bucurie. 

Pacienta, mea era ridicată în capul oaselor, obrajii îi erau 
iarăşi uşor îmbujoraţi, iar în ochi nu i se mai citea nici un 
semn de boală. Lângă pat stătea marna şi străbunica. 
Aceasta din urmă era într-un costum de călătorie; îşi pusese 
peste veşmântul alb un fel de mantilă neagră, iar pe cap 
purta un fel de şal, tot negru, dar care îi acoperea şi 
spatele. 

Fata îmi întinse imediat mâna. 

— Ah, îţi mulţumesc, effendi, căci acum e sigur că nu voi 
muri! 

— Da, va trăi, spuse bătrâna. Trebuie c-ai fost trimisul lui 
Dumnezeu şi al Sfintei Fecioare, căci mi-ai salvat o viaţă 
care îmi este mai dragă decât orice pe lumea asta. Bogăţii 
nu am să-ţi ofer, căci tu eşti un mare emir şi ai tot ce-ţi 
trebuie; dar spune-mi, effendi, cum aş putea să-ţi 
mulţumesc? 

— Mulţumeşte-i lui Dumnezeu şi nu mie, astfel 
recunoştinţa, ta o să ajungă acolo unde trebuie; căci ela 
fost cel care ţi-a salvat nepoata! 

— Aşa voi face şi mă voi ruga şi pentru tine, stăpâne. 
Dumnezeu va asculta ruga unei femei care nu-şi prea mai 
are locul aici pe pământ. Mai rămâi în Amadiya? 

— Nu prea mult. 

— Şi încotro pleci? 


— Nimeni nu trebuie să ştie, căci am motive să nu spun 
nimănui. Dumitale însă pot să-ţi spun; voi pleca înspre 
răsărit. 

— Aşadar mergi în acelaşi ţinut înspre care voi porni şi eu. 
Catârul meu mă aşteaptă pregătit în faţa casei. Poate nu ne 
vom mai vedea niciodată! Primeşte atunci binecuvântarea 
unei bătrâne care nu poate să-ţi ofer... ceva mai mult şi nici 
ceva mai bun! Însă o taină pot să-ţi împărtăşesc, care îţi 
poate fi de folos, înspre răsărit se anunţă zile grele şi se 
poate să trăieşti şi tu o asemenea zi. Te vei afla în mare 
nevoie şi primejdie într-un loc care se găseşte între 
Ashiehta şi Gundukta şi nu va fi nimeni să te ajute, aşa că, 
spune-i primului om cu care te vei întâlni că pe tine te va 
apăra Ruh'i Kulyan, Spiritul peşterilor. De nu te ascultă, 
spune-i altuia şi tot aşa, până găseşti pe vreunul care te 
poate ajuta. 

— Ruh'l Kulyan? Spiritul peşterilor? Cine poartă numele 
ăsta ciudat? o întrebai pe bătrână. 

— Asta nu poate să ţi-o spună nimeni. 

— Dar tu poţi să-mi spui ceva despre el? 

— Ruh'i Kulyan este o fiinţă pe care n-o cunoaşte nimeni. 
E] este jumătate aici, jumătate dincolo, peste tot unde este 
cineva care se roagă şi care merită să îi fie răsplătită 
rugăciunea. În multe sate există un loc anume unde la un 
moment anume se poate vorbi cu el. Cei ce caută ajutor se 
duc acolo la miezul nopţii şi îi încredinţează necazurile lor. 
EI le dă sfaturi şi încredere, dar ştie şi să amenințe şi să 
pedepsească. Niciodată nu se vorbeşte despre el în faţa 
unui străin, căci numai celor buni şi prietenoşi le este 
îngăduit să afle unde poate fi găsit. 

— Atunci, taina ta nu are cum să-mi fie de folos. 

— De ce? 

— Căci nimeni nu-mi va spune unde îl pot găsi, cu toate că 
vor vedea că îi cunosc numele. 

— Atunci spune-le că ştii de la mine şi ţi se va spune locul 
unde îl poţi găsi. Numele meu este cunoscut în tot ţinutul 


Tiyani şi cei buni ştiu că trebuie să se încreadă în prietenii 
mei. 

— Care îţi este numele? 

— Marrah Durimeh. 

Aflasem o taină nemaipomenită, dar care părea atât de 
neverosimilă, încât nu-i dădui nici cea mai mică 
însemnătate. Îmi luai rămas-bun şi plecai spre casă. 

Ajuns acolo, îmi dădui seama că în bucătărie era o larmă 
îngrozitoare. „Floricica” aflase poate ceva care îi stârnise 
mânia, împrejurările în care mă aflam făceau ca cea mai 
mică întâmplare să fie importantă pentru mine, aşa că intrai 
în bucătărie. Mersinah îl muştruluia de mama focului pe 
bietul agă, ceea ce putui să-mi dau seama dintr-o privire. 
„Floricica” stătea cu mâinile ridicate ameninţător în faţa lui, 
iar el îşi ţinea ochii plecaţi, ca un băieţandru care primea o 
bruftuluială de la părintele său. Mă văzură intrând. 
„Floricica” se repezi îndată la mine. 

— Ia priveşte-l bine pe Selim Aga! 

Îi aruncă o privire poruncitoare bietului păcătos, iar eu îmi 
întorsei capul spre dreapta, ca să-l privesc, chipurile, cu 
seriozitate. 

— Omul ăsta este aga arnăuţilor? întrebă ea. 

— Da. 

Îi dădui răspunsul cu toată convingerea mea, dar tocmai 
asta o întărâtă din nou. 

— Aşa! Şi tu crezi despre elcă ar fi comandantul unor 
bravi războinici? Îţi spun eu ce este! Laşul laşilor, asta e! 

Aga deschise ochii şi încercă să ia un aer de dojana, dar nu 
prea reuşi. 

— Nu mă înfuria, Mersinah, căci ştii că pot să fiu şi eu rău! 
spuse el. 

— Care-i pricina supărării? îndrăznii eu să întreb. 

— Ăştia cincizeci de piaştri, răspunse „Floricica”, uitându- 
se pe jos cu cea mai dispreţuitoare mutră pe care o putea 
face. 


Mă uitai, în jos şi văzui pe podea două monezi de douăzeci 
de piaştri din argint şi încă una de zece. 

— Ce e cu banii ăştia? 

— Sunt de la mutesselim. 

Acum începui să bănuiesc urmarea şi întrebai: 

— Pentru ce? 

— Pentru prinderea makredşului. Effendi, ştii cumva câţi 
bani avea acesta la el? 

— Cred că avea cam 24 de mii de piaştri. 

— Aşadar, Selim spune adevărul. Banii ăştia mulţi i-a luat 
comandantul de la makredş şi i-a dat deşteptului ăsta de 
agă al arnăuţilor cincizeci de piaştri. 

Spunând cuvintele acestea, chipul îi deveni tot o 
indignare. Dădu cu piciorul la monezile de argint şi mă 
întrebă: 

— Şi ştii ce a făcut acest agă al arnăuţilor? 

— Ce? 

— A luat banii şi şi-a luat tălpăşiţa fără să spună un cuvânt! 
Întreabă-l dacă mint! 

— Ce era să fac? se scuză Selim. 

— Să-i arunci banii în faţă. Eu aşa aş fi făcut, sunt sigură! 
Mă crezi, effendi? 

— "Te cred! 

De data asta spusesem adevărul. Se uită recunoscătoare la 
mine şi mă întrebă: 

— Să-i dea banii înapoi, nu? 

— Nu! 

— Nu? 

— Nu. 

Îl întrebai pe agă: 

— Ai semnat lista pe care comandantul trebuie s-o trimită 
la Mosul? 

— Da. 

— Cât a declarat? 

— Patru sute de piaştri de aur şi optzeci şi unu de piaştri 
de argint. 


— Doar atât? 

— Da. 

— Ceasul şi inelele? 

— Nu. 

— Îţi este sus-pus şi tu nu trebuie să ţi-l faci duşman; de 
aceea e bine că-ai acceptat banii. Mai ştii ce ţi-am promis? 

— Da, ştiu. 

— Mă voi ţine de cuvânt şi voi vorbi cu comandantul. Tu 
trebuie să primeşti cel puţin o mie de piaştri. 

— Chiar aşa, effendi? întrebă Mersinah. 

— Da. Banii nu sunt nici ai mutesselimului, nici ai agăi, dar 
oricum ajung pe mâini care nu au nici un drept asupra lor şi 
poate să rămână aşa cum s-a întâmplat. Dar aga nu trebuie 
să fie înşelat atât de ruşinos! 

— Aşadar, trebuie să mai primească încă şapte mii? 

— Nu va primi atâta, asta am spus-o ca pe o pildă. Selim 
baş-ceauşul a plecat? 

— Nu, effendi. 

— "Totuşi, el urmează să plece la amiază. 

— Mutesselimul trebuie să scrie altă înştiinţare, căci în cea 
veche spunea că îl va trimite pe arab. Poate baş-ceauşul 
trebuie să aştepte până îl vom prinde din nou pe evadat. 

— Pentru asta nu mai e nici o speranţă. 

— De ce? 

— Căci acesta şi-a găsit moartea pe stânci. 

— Şi dacă noi ne-am înşelat? 

— Cum aşa? 

— Mutesselimul pare să creadă acum că evadatul mai 
trăieşte. 

— "Ţi-a mărturisit el asta? 

— Nu, dar mi-am dat eu seama din vorbele pe care le-a 
rostit. 

— Atunci îi doresc să nu aibă putinţă de a se înşela. 

Mă retrasei în camera mea. Să fi trezit eu sau vreunul 
dintre noi suspiciunea comandantului? Se prea poate. Dar 
în cazul acesta e bine să mă aştept la orice. Totuşi, înainte 


de a da de ştire tovarăşilor mei, revăzui în minte cele ce se 
întâmplaseră. Nu găsii nimic bătător la ochi şi tot nu mă 
dumirisem când aga urcă în grabă scara şi intră la mine. 

— Effendi, a venit un sol de la mutesselim. Întreabă dacă 
vrem să mai mergem încă o dată la închisoare. 

— E chiar aici? 

— Da. 

— Aşteaptă-mă jos. Vin îndată. 

Solul venise cu gânduri paşnice sau, oare, cu gânduri 
potrivnice? Mă hotărâi să fiu pregătit pentru ultima 
variantă. Amândouă revolverele erau încărcate. 

Îmi luai şi pistoletele cu mine şi mă dusei la Halef, care 
stătea singur în odaia lui. 

— Unde este buluk eminiul? 

— L-a luat cu el bas-ceauşul. 

Nu era de mirare, dar îmi dădui seama că avusesem 
dreptate să fiu suspicios. 

— Cât de departe a plecat? 

— Chiar acolo unde te duci tu să-ţi cumperi cal. 

— Hai cu mine la haddedihn! 

Acesta stătea pe podea şi fuma. 

— Emire, mă întâmpină el, Allah nu m-a dăruit niciodată 
cu răbdare, ca să aştept prea mult pentru lucrurile după 
care tânjesc. Ce mai avem noi de făcut în oraşul ăsta? 

— Poate vom pleca în curând. Se pare că am fost trădaţi. 

Se ridică alene şi cu aerul unui bărbat care este cu 
adevărat surprins, dar care se simte îndeajuns de tare ca 
să-şi ascundă uimirea şi să facă faţă urmărilor. 

— De unde ai dedus asta, effendi? 

— Deocamdată nu e decât o bănuială. Comandantul a 
trimis după mine să mă duc la închisoare, unde mă 
aşteaptă. Mă voi duce dar voi fi prevăzător. Dacă nu mă 
întorc într-o oră, atunci înseamnă că mi s-a întâmplat ceva 
rău. 

— Voi veni după tine! strigă Halef. 


— Nu trebuie să vii după mine, căci poate mă voi afla în 
închisoare şi chiar ca prizonier. Voi puteţi să alegeţi: ori 
fugiţi, ori încercaţi să mă eliberaţi. 

— Nu te vom părăsi! mă asigură haddedihnul cu o voce 
calmă. 

Ce mândru şi drept stătea în faţa mea; cu barba lui albă şi 
lungă ce-i ajungea până la brâu, părea icoana însăşi a unui 
bărbat temerar şi totuşi chibzuit. 

— Îţi mulţumesc! Dacă mă vor face prizonier, am hotărât 
că asta se va întâmpla doar după o luptă crâncenă. Dar 
legat nu mă voi lăsa nicicum, iar apoi este posibil să vă pot 
indica celula în care mă aflu. 

— Şi cum vrei să faci asta, sidi? întrebă Halef. 

— Voi încerca să mă caţăr pe zid şi să vă fac semn cu vreo 
haină de-a mea, pe care o voi pune aşa încât să o puteţi 
vedea. Pe urmă poate reuşiţi să-mi trimiteţi vreo veste prin 
aga sau prin Mersinah. Oricum, mult timp nu o să stau 
închis. Pentru orice eventualitate, ţineţi-vă caii înşeuaţi. Mai 
departe chibzuiţi şi voi; eu nu am timp, căci mutesselimul 
aşteaptă şi trebuie să merg şi la englez. 

Şi acesta stătea pe un covoraş şi fuma. 

— Bine că ai venit, sir! mă salută el. Vreau plecăm! 

— Cum aşa? 

— Aici nu este sigur! 

— Vorbeşte desluşit! 

Se ridică, se duse lângă fereastră şi arătă spre acoperişul 
casei din faţă. 

— Uite acolo! 

Mă uitai cu atenţie într-acolo şi recunoscui chipul unui 
arnăut, care stătea tolănit pe burtă şi ne ţinea sub 
observaţie locuinţa. 

— Trebuie urcat pe acoperişul nostru, spuse Lindsay calm 
şi dat un glonte omului de acolo! 

— Eu merg acum spre închisoare, unde mă aşteaptă 
mutesselimul. Dacă nu mă înapoiez într-o oră, atunci mi s-a 
întâmplat ceva şi sunt reţinut. În cazul acesta voi scoate 


afară din celula unde voi fi închis o bucată dintr-o haină, pe 
care voi să o puteţi vedea din spatele ferestrelor sau de pe 
acoperiş. 

— Foarte frumos, mare plăcere o să fie. Trebuie să-l 
cunoşti pe master Lindsay! 

— Înţelege-te cu Halef. O rupe puţin pe englezeşte. 

— Facem pantomimă. Yes! 

Plecai. De mine aveau grijă trei bărbaţi pe care mă 
puteam bizui. În plus, Amadiya era deja pustie: jumătate din 
garnizoană avea de furcă cu febra, iar de mutesselim 
aveam eu grijă. 

Selim stătea deja în uşă. Discuţiile duraseră prea mult 
pentru el şi acum încerca să-şi răscumpere neglijenţa. 
Comandantul stătea ca mai de dimineaţă, tot în uşa 
închisorii, care era deschisă. Se dădu înapoi când ne văzu. 
Pe drumul de acasă până aici am iscodit cu mare luare- 
aminte, dar nu am văzut nici un om care să pară că ar fi 
avut sarcina de a mă supraveghea. 

Cele două străzi pe unde am venit erau pustii şi nici în 
apropierea închisorii nu era nimeni. 

Comandantul mă salută foarte politicos, dar neîncrederea 
mă făcu să descopăr foarte lesne că în spatele acestei 
politeţi se ascundea şiretenia acestuia. 

— Effendi, începu el, după ce închise uşa, nu am găsit 
trupul evadatului. 

— L-aţi căutat şi în văgăună? 

— Da. Oamenii mei au coborât cu frânghii în prăpastie, dar 
evadatul nu era acolo. 

— Dar i-am găsit hainele în acel loc! 

— Poate doar şi le-a lepădat acolo. 

— În cazul ăsta trebuie să fi avut alte haine de schimb! 

— Poate a avut. leri au fost cumpărate nişte veşminte din 
oraş. 

Spunând acestea mă privi cercetător, socotind că mă voi 
trăda printr-un gest. Dar se întâmplă tocmai invers: vorbele 


lui mă puseră în gardă. Acum ştiam clar la ce mă puteam 
aştepta de la el. 

— Pentru el? întrebai eu zâmbind neîncrezător. 

— Aşa cred. Da şi a mai fost cumpărat un cal. 

— Tot pentru el? 

— Aşa mă gândesc. Şi el se mai găseşte încă în oraş. 

— Şi vrea să iasă din oraş aşa, la vedere? Vai, Mutesselime, 
cred că sistemul tău nu este în regulă şi trebuie să-ţi mai 
trimit din medicamentul acela! 

— Niciodată nu voi mai pune gura pe aşa ceva! Îmi 
răspunse el, oarecum jenat. Am convingerea că a fugit într- 
adevăr din închisoare, dar că se află încă în oraş. 

— Ştii şi cum a evadat? * 

— Nu, dar sunt convins că aga sau străjile sunt vinovate că 
a reuşit să fugă. 

— Oare unde s-o fi ascuns? 

— Voi afla şi pentru asta trebuie să mă ajuţi şi tu, effendi. 

— Eu? Cu plăcere, dacă-mi stă în putinţă. 

La intrare aruncasem iute o privire în sus pe scară, şi 
văzusem mai mulţi arnăuţi postați acolo decât fuseseră cu o 
zi înainte. Era clară intenţia lor de mă opri acolo. 

Convingerea asta îmi fusese întărită şi de vorbele 
imprudente ale comandantului. Aruncai o privire spre 
chipul destins al agăi şi îmi dădui seama că nu ştia nimic 
despre planurile mutesselimului. Bănuiala acestuia cădea şi 
asupra lui Selim, aşa că ajunsei la concluzia că evadatul va 
fi căutat şi la el şi la mine acasă. 

— Am auzit, spuse comandantul, că poţi adulmeca orice fel 
de urmă cu multă iscusinţă. 

— Cine ţi-a spus? 

— Başbuzucul tău, care ştie de la sluga ta, Halef. 

Aşadar, îl interogase pe başbuzuc. Iată pricina pentru care 
acesta fusese ridicat! 

Comandantul vorbi mai departe: 

— Te rog pe tine să-l cauţi pe evadat! 

— Dar l-am căutat o dată! 


— Însă nu aşa de amănunţit cum trebuie când vrei într- 
adevăr să descoperi o urmă. Câteodată se întâmplă că nu 
observi un fleac care este, de fapt, foarte important. 

— Ai dreptate. Prin urmare, trebuie să scotocesc prin 
toată închisoarea? 

— Da. Dar trebuie să începi chiar cu celula în care a fost 
închis, căci evadarea de acolo a început. 

Ah, ce turc şmecher! În spatele meu auzii treptele 
scârţâind. Arnăuţii coborau tiptil scara. 

— Ai dreptate, spusei eu, chipurile nebănuind nimic. Lasă 
uşa dinspre celulă deschisă. 

— Deschide. Selim Aga! porunci el. 

Aga împinse zăvorul şi deschise uşa larg până la celulă. 

Mă apropiai, dar cu mare băgare de seamă, aşa încât să 
pot evita orice lovitură din spate şi mă uitai foarte atent 
înăuntru. 

— Nu văd nimic bătător la ochi, Mutesselime. 

— De aici, nu ai ce vedea; trebuie să intri în celulă effendi! 

— Dacă tu crezi că aşa e nevoie, voi face întocmai cum 
spui, îi dădui eu replica dezinvolt. 

Intrai, scosei uşa din balamale şi o pusei de-a curmezişul 
pe podea, astfel încât să o pot supraveghea din celulă. La 
asta nu se aşteptase bravul comandant. Îi cam încurcasem 
socotelile! 

— Ce faci acolo? mă întrebă descumpănit şi arţăgos. 

— Am scos uşa din ţâţâni, după cum vezi, îi răspunsei eu. 

— Pentru ce? 

— Ei, când vrei să dai de o urmă, trebuie să fii foarte 
prevăzător şi să ţii totul sub observaţie. 

— Dar nu era nevoie să scoţi uşa; acum ai mai puţină 
lumină în celulă decât înainte. 

— Corect! Dar ştii tu care sunt cele mai sigure dovezi? 

— Care? 

— Acelea pe care le descoperi în faţa unui martor. Pe 
astea, îl bătui eu conspirativ pe umăr, ştie un effendi din 


Germanistan să le descopere şi să le tălmăcească cu multă 
siguranţă. 

— Ce vrei să spui? mă întrebă el buimăcit. 

— Vreau să spun că eu te mai consider încă un mare 
diplomat. 'Te pricepi să-ţi ţii ascunse planurile şi secretele. 
De aceea îţi voi face pe plac şi voi intra în celulă. 

— Ce vrei să spui cu planuri? 

— Înţelepciunea ţi-a dat gândul care trebuie. Aşa e: numai 
un puşcăriaş poate să ghicească cum a evadat un alt 
puşcăriaş. Slavă lui Allah că a lăsat pe pământ oameni aşa 
de înţelepţi! 

Ţâşnii înăuntru în celulă şi mă aplecai ca şi cum aş fi 
cercetat podeaua. Aşa putui să văd pe sub braţ cum 
mutesselimul îi făcu agăi un semn discret cu ochiul. 
Amândoi se aplecară deodată să ridice uşa, care era grea şi 
să o pună la loc în balamale. Mă întorsei brusc spre ei. 

— Mutesselime, lasă uşa acolo unde e! 

— Uşa trebuie să stea acolo unde îi este locul. 

— Atunci mă duc şi eu unde îmi este locul. 

Mă pregătii să mă ridic, dar nu-mi fu prea uşor, pentru că 
celula nu prea era înaltă. 

— Stai pe loc! îmi porunci el şi făcu repede un semn, la 
care năvăliră înăuntru mai mulţi arnăuţi înarmaţi. Eşti 
prizonierul meu! 

Bietul Selim se înspăimântă. Se uită mai întâi la 
mutesselim, apoi la mine. 

— Prizonierul tău? Glumeşti! 

— Ba sunt foarte serios. 

— Cred că ţi-ai pierdut minţile peste noapte! Cum poţi să- 
ţi închipui că eşti în stare să mă arestezi? 

— Eşti deja închis şi aşa o să rămâi până când îl vom găsi 
pe evadat! 

— Mutesselime, nu cred că o să-l găseşti! 

— De ce, mă rog? 

— Asta-i o faptă pe care o poate împlini doar un bărbat 
înzestrat cu înţelepciune şi curaj, ori pe tine Allah, 


Atoateştiutorul, te-a scutit de amândouă însuşirile astea! 

— Vrei să mă batjocoreşti? Ia vezi până unde te întinzi cu 
deşteptăciunea asta a ta! Ridică uşa şi trage zăvorul! 

Scosei unul din pistoale. 

— 'Te sfătuiesc să laşi uşa! 

Arnăuţii încremeniră uimiţi. 

— Puneţi mâna pe el, nenorociţilor! ordonă el ameninţător. 

— Oameni buni, nu vă lăsaţi împuşcaţi! le spusei, apăsând 
încet pe trăgaci. 

— Îndrăzneşte să tragi! strigă mutesselimul. 

— Să îndrăznesc? Vai, Mutesselime, dar ăsta nu e deloc 
semn de îndrăzneală. Cu oamenii tăi mă pot, înţelege foarte 
bine. 'Tu vei fi primul care va primi glontele meu! 

Efectul fu ciudat, căci temerarul erou din Amadiya dispăru 
îndată din faţa uşii, dar glasul îi tună: 

— Închideţi-l, mişeilor! 

— Nu o faceţi, căci pe cel care va îndrăzni să închidă uşa 
asta îl voi trimite drept în focurile Gheenei! 

— Împuşcaţi-l, atunci! urlă comandantul dintr-o parte. 

— Mutesselime, nu uita cine sunt! O ofensă la adresa mea 
te poate costa capul! 

— Mă ascultați, mucoşilor sau trebuie să vă împugşc chiar 
eu! Selim Aga, înşfacă-l! 

Nepotul cumnatului nurorii nepoatei mamei surorii vitrege 
a „Floricicăi de mirt” urmase pilda sus-pusului său şi se 
lipise de perete cât putuse de departe. Era la mare 
strâmtoare, iar eu trebuia să-l scap. 

— Daţi-vă puţin înapoi, oameni buni, că acum începe 
distracţia! 

Îndreptai ţeava armei spre ei, făcându-mi astfel drum 
liber. Dintr-o sforţare ajunsei sus lângă comandant. Îi 
ţineam pistolul sub nas. 

— Mutesselime, acolo jos nu am găsit nici o urmă! 

— Allah illa Allah! Emire, lasă pistolul ăsta! 

Nici nu-i trecu prin minte că purta şi el la brâu o armă cu 
care se putea apăra! 


— Te vei duce înapoi la locul tău de-abia atunci când 
gărzile tale se vor întoarce din nou jos. Selim Aga ia-l în 
primire! 

Cât ai clipi din ochi, aga dădu ascultare ordinului. 

— Cărăbăniţi-vă şi să nu ne mai vedem! 

Gărzile se retraseră imediat în josul scării. 

— Aşa şi acum bag pistolul înapoi. Ah, Mutesselime, în ce 
situaţie de ocară te-ai adus singur! Viclenia ţi-a jucat feste, 
autoritatea nu ţi-a folosit la nimic şi uită-te la tine cum stai 
aici ca un fakara ghinakiar, ca un osândit, care trebuie să 
ceară îndurare. De ce vroiai să mă închizi? 

— Pentru că trebuia să caut şi la tine acasă. 

— Şi nu trebuia să fiu şi eu de faţă? 

— Te-ai fi împotrivit. 

— A, ăsta-i un semn de respect! Îmi place să aud asta! 
Crezi că ceilalţi nu s-ar fi apărat? 

— Tu eşti cel mai rău! De ceilalţi nu ne-ar fi fost teamă. 

— Te înşeli, Mutesselime. Eu sunt cel mai blând dintre ei. 
Hagi Halef Omar este un erou; Hagi Lindsay-Bei este un 
curajos, iar cel de-al treilea, pe care nu l-ai cunoscut încă, îi 
întrece pe cei doi. Din mâinile lor nu ai fi scăpat viu! Şi cât 
de mult crezi că aş fi stat eu închis? 

— Cât aş fi vrut eu! 

— Aşa crezi tu? Vezi armele astea şi punga asta cu gloanţe 
şi cu cartuşe? Aş fi tras în zăvor sau în balamale şi în două 
minute aş fi fost unde sunt acum. lar oamenii mei ar fi ştiut 
chiar de la prima împuşcătură că sunt în primejdie şi ar fi 
venit deîndată să mă ajute. 

— Nu ar fi putut să intre aici. 

— Un glonte de carabină deschide cu mare uşurinţă un 
lacăt vechi. Vino încoace, vreau să-ţi arăt ceva! 

Îl îndreptai spre celulă şi îi arătai ferestruica prin care se 
putea întrezări un petic de cer; dar acum în cadrul ferestrei 
se putea vedea cineva îmbrăcat în haină roşie cadrilată, 
care stătea cu o carabină în mână şi se uita cu mare atenţie 
înspre închisoare. 


— Îl cunoşti pe omul acela? îl întrebai. 

— Hagi Lindsay-Bei! 

— Chiar el e! Stă pe acoperişul casei mele şi aşteaptă 
semnul pe care l-am convenit cu el. Mutesselime, viaţa ta 
atârnă de un fir de păr. Ce acuzaţie îmi aduci? 

— Tu i-ai dat drumul prizonierului! 

— Cine spune asta? 

— Eu. Am martori. 

— Vrei să mă arestezi pe mine, care sunt un effendi şi un 
bei, un emir care este mult mai sus pus decât tine, care stă 
sub ocrotirea sultanului şi căruia nu-i e frică de nimeni? 

— Da, n-ai frică de nimeni şi tocmai de aceea vroiam să te 
am aici în siguranţă, ca să-ţi pot controla locuinţa. 

— Poţi să o cercetezi în prezenţa mea! 

— Acum n-o mai fac eu, îmi voi trimite oamenii. Aha, acum 
se temea de „erou”, de „curajos” şi de celălalt, care-i 
întrece pe toţi. 

— Îmi dau consimţământul chiar şi aşa, numai să nu faceţi 
prea multă vâlvă. Le dau voie să cotrobăie fiecare cotlon. 
Vezi, dar, că nu aveai de ce să mă închizi, Mutesselime! 

— N-am ştiut. 

— Cea mai mare greşeală a ta a fost că ai putut să-ţi 
închipui că m-aş fi predat orbeşte şi m-aş fi lăsat închis cu 
uşurinţă. Să nu mai faci aşa ceva, căci îţi spun: viaţa ta 
atârnă de un fir de păr. 

— Dar, emire, dacă descoperim evadatul la tine în casă, 
atunci chiar trebuie să te închid. 

— Atunci n-o să am nimic împotrivă. 

— Dar acum nu pot să te las să pleci acasă! 

— De ce? 

— Trebuie să fiu sigur că nu dai vreun ordin să fie ascuns 
evadatul. 

— Bine. Însă ia aminte la mine, tovarăşii mei nu vor 
permite oamenilor tăi să cerceteze casa, ba, dimpotrivă, vor 
dobori pe oricine îndrăzneşte să calce pe acolo. 

— Dă-le de ştire în scris să lase oamenii mei să intre. 


— Aşa voi face. Aga Selim le poate duce înştiinţarea 
numaidecât. 

— Nu.Elnu! 

— De ce? 

— l-ar putea preveni. 

— Ah, dar aga îţi este credincios şi nu spune sau nu 
tăinuieşte nimic despre prizonier! Aşa e, Selim? 

— Stăpâne, îi spuse acesta superiorului său, îţi jur că nu 
ştiu absolut nimic, iar effendi este cu totul nevinovat! 

— Pentru el să nu bagi mâna în foc, dar spre binele tău aş 
vrea să cred ce-mi spui despre tine. Emire, mergem 
împreună la mine, unde vom mai vorbi despre treaba asta. 
Te voi pune faţă-n faţă cu cel care te acuză. 

— Chiar asta vreau şi eu! 

— Pe unul din martori poţi să-l asculţi chiar acum! 

— Cine e? 

— Arnăutul care stă acum la închisoare din pricina ta. 

— A, el? 

— Da. Am cercetat astăzi încă o dată celulele şi i-am 
întrebat pe toţi prizonierii dacă au observat ceva azi- 
noapte. Am fost şi la el şi am auzit ceva ce-ţi este foarte 
potrivnic! 

— Vrea să se răzbune! Dar mai bine nu vrei să trimiţi una 
din gărzile tale la mine acasă? Dacă scriu eu înştiinţarea aş 
putea face vreo greşeală sau oamenii mei ar putea crede că 
a scris-o altcineva! 

— Pe străji le-ar crede şi mai puţin! 

— Nu cred. E mai bine ca straja ta să-lia cu el pe 
servitorul meu, care poate fi convins că eu şi nu altcineva a 
dat voie să mi se percheziţioneze casa! 

— Vei vorbi cu el doar cu mine de faţă? 

— Da. 

— Atunci voi porunci să fie adus. 

Îl chemă pe unul din arnăuţi şi îi dădu ordinul, apoi Selim 
trebui să deschidă carcera în care era închis kavasul care îl 
însoţise pe englez. 


— Ridică-te, îi porunci mutesselimul şi spune-mi dacă îţi 
mai menţii declaraţia pe care mi-ai făcut-o mai devreme? 

— Repet-o! 

— Omul căruia îi spui Hagi Lindsay-Bei este un englez care 
ne-a luat de la Mosul pe mine şi pe tălmaci, căruia i-a 
povestit cum că el caută un bărbat care a plecat să 
elibereze un prizonier. 

Aşadar, până la urmă, master Fowling-bull şi-a dat drumul 
la gură! 

— L-a numit pe bărbatul acesta? îl întrebai eu pe arnăut. 

— Nu. 

— I-a spus tălmaciului numele prizonierului care trebuie 
eliberat? 

— Nu. 

— Şi nici locul în care se află prizonierul? 

— Nu. 

— Mutesselime, arnăutul acesta mai are ceva de spus? 

— Asta-i tot. 

— Nu, asta nu-i totul! Selim Aga, închide-l la loc! 

— Ah, Mutesselime, ce diplomat măreț eşti! În Stambul îţi 
voi lăuda cu prisosinţă meritele, iar apoi ţi se va grăbi 
urcarea într-un post mult mai înalt decât cel în care eşti 
acum. Poate padişahul te va unge chiar vicerege al 
Bagdadului. Hagi Lindsay-Bei vrea să caute un bărbat. A 
spus el că eu aş fi acel bărbat? Acest bărbat vrea să 
elibereze un arestat. A spus el că acesta trebuie să fie 
neapărat prizonierul tău? Oare îşi lasă un englez patria sa, 
care se află la o depărtare de aproape o mie de zile de mers 
cu cămila de aici, ca să elibereze un arab din închisoare? 
Când şi-a părăsit ţara habar nu avea cum arată un arab. 

— Dar tu eşti prietenul lui Amad el Ghandur? 

— Îţi spun că nici eu nu l-am mai văzut până când n-am 
intrat aici, în închisoarea asta. Hagi Lindsay-Bei nu înţelege 
nici turceşte, nici arăbeşte, iar tâălmaciul său nu poate să 
vorbească bine englezeşte. Cine ştie ce a auzit şi ce a 


înţeles omul acesta? Poate Hagi Lindsay-Bei i-o fi spus vreo 
poveste! 

— Dar el nu vorbeşte! 

— Odinioară vorbea. Jurământul tăcerii l-a făcut mult mai 
târziu. 

— Acuma hai să asculţi şi ceilalţi martori! Bate cineva la 
uşă, trebuie să fie sluga ta. 

Deschise uşa. Arnăutul îl adusese pe Halef, căruia îi spusei 
că sunt de acord să mi se cerceteze casa, apoi îi mai spusei: 
— Vreau să-i dovedesc mutesselimului că îi sunt prieten, 
aşa că oamenii lui trebuie lăsaţi să caute peste tot. Acum 

du-te! 

— Încotro te duci acum? 

— La mutesselim. 

— Pe urmă te întorci? 

— Asta n-o mai ştiu. 

— Într-o oră se pot face şi se pot vorbi foarte multe. Dacă 
nu te înapoiezi până atunci, vom veni după tine şi te vom 
lua. 

Plecă. Comandantul făcu o mutră foarte descumpănită. 
Purtarea bărbătească a bravului meu Halef îl pusese cu 
botul pe labe. 

În vestibulul selamlâcului său se aflau mai mulţi 
funcţionari şi servitori. Mutesselimul făcu un semn spre 
unul din cei dintâi, care intră împreună cu noi. Ne 
aşezarăm, dar nu mi se dădu nici o pipă. 

— Acesta este omul! spuse mutesselimul, arătând spre 
funcţionar. 

— Care om? 

— Care te-a văzut. 

— Unde? 

— Pe uliţa care duce spre închisoare. Ibrahim, grăieşte! 

Omul văzu că nu fusesem arestat; îmi aruncă o privire 
şovăielnică şi povesti: 

— Veneam de la palat, stăpâne. Se făcuse foarte târziu. 
Deschisesem uşa casei mele şi tocmai când voiam să intru, 


auzii paşi care se apropiau grăbiţi. Erau doi bărbaţi care 
mergeau foarte repede. Dădură colţul şi dispărură, apoi 
auzii croncănitul unui corb. 

— l-ai recunoscut pe cei doi? 

— Numai pe acest effendi. Ce-i drept, era beznă, dar l-am 
recunoscut după statură. 

— Celălalt ce statură avea? 

— Măruntă. 

— Dar ei te-au văzut? 

— Nu, căci stăteam pitit în spatele uşii. 

— Poţi să pleci! 

Acesta se retrase. 

— Ei, acum ce mai zici, emire? 

— Toată seara am fost cu tine! 

— Dar ai dispărut câteva minute, când ai adus lampa. 
Bănuiesc că atunci ai dat drumul prizonierului şi te-ai 
grăbit să te întorci, căci ştiai că noi te aşteptam. 

Izbucnii în râs. 

— Vai, Mutesselime! Oare când vei deveni şi tu un bun 
diplomat? Bag de seamă că sistemul tău are nevoie de un 
întăritor. 

— Dă-mi voie să pun şi eu câteva întrebări! 

— Dă-i drumul. 

— Cine avea cheia uşii de la intrarea în închisoare? 

— Eu. 

— Puteam să ies afară dacă voiam? 

— Nu, răspunse el şovăind. 

— Cu cine am fost la mine acasă? 

— Cu Selim Aga. 

— Spune-mi, acest agă al arnăuţilor este mai înalt sau mai 
scund decât mine? 

— Mai scund. 

— Şi acum te întreb pe tine, agă: am mers cu paşi de melc 
sau cu paşi repezi? 

— Cu paşi repezi, răspunse el. 


— Mutesselime, un corb care croncăne sau ţipă în somn 
poate avea vreo legătură cu evadatul nostru? 

— Emire, e o potriveală miraculoasă! 

— Nu este nici un miracol, ci este ceva atât de simplu şi de 
firesc, că mă şi înspăimântă îngustimea minţii tale. Chiar 
mă-îngrijorezi! Ştii bine că tu aveai cheia şi nimeni nu putea 
să iasă. M-am dus acasă cu aga şi am trecut chiar pe uliţa 
unde locuieşte funcţionarul tău. Şi asta o ştii bine! Iu vrei 
să mă osândeşti pentru o poveste care nu face altceva decât 
să mă disculpe? Eram prietenul tău. [i-am făcut daruri, ţi l- 
am dat pe makredş, a cărui arestare ţi-a adus cinste şi îţi dă 
nădejde de mărire; ţi-am dat o doctorie care să-ţi bucure 
sufletul şi pentru toate astea îmi mulţumeşti arestându-mă? 
Piei din ochii mei! M-am înşelat asupra ta! Şi încă altceva 
rău: îţi arunci neîncrederea şi asupra agăi arnăuţilor, care 
ştii că-ţi este credincios, care a luptat şi era gata să-şi dea 
viaţa pentru tine! 

Selim Aga prinse şi el curaj: 

— Da, aşa este! spuse el solemn, punând mâna pe sabie şi 
rostogolindu-şi ochii. Viaţa mea îţi aparţine, stăpâne şi sunt 
în stare să mă jertfesc pentru tine! 

Era prea mult pentru comandant. Îmi întinse mâna şi îmi 
spuse: 

— Iertare, emire! Ai dreptate. Nu voi mai pune să ţi se 
percheziţioneze casa. 

— Ba, dimpotrivă. Acum stăruiesc chiar eu s-o faci! 

— Dar nu mai este nevoie! 

— Rămân neclintit în dorinţa mea. 

Mutesselimul se ridică şi ieşi. 

— Effendi, îţi mulţumesc că m-ai scăpat de bănuielile 
mutesselimului, spuse şi aga. 

— Stai să vezi că voi face încă şi altele pentru tine! 

Comandantul se întoarse foarte supărat şi spuse: 

— Afară aşteaptă baş-ceauşul care trebuie să meargă la 
Mosul... 


— Care l-a luat pe başbuzucul meu, îi tăiai vorba, ca tu să-l 
poţi întreba despre mine? Măcar ai aflat ceva care să mă 
acuze? 

— Nu, n-a avut decât cuvinte de laudă despre tine. Dar 
spune-mi ce să-i scriu lui Anadoli Kasi Askeri despre 
evadat? 

— Adevărul! 

— Mult rău o să păţesc, effendi. Nu crezi că-l mai bine să-i 
scriu că a murit? 

— Asta e treaba ta! 

— Nu-mi dai nici un sfat? 

— Nu am nici un motiv s-o fac, până nu-mi vei fi prieteni 

— Dar îţi voi fi prieten! 

— Şi dacă reuşeşti să-l prinzi din nou? Sau dacă a ajuns cu 
bine în patria lui? 

— Atunci mutessariful destituit s-a înşelat şi mi-a trimis un 
om despre care credea că este Amad el Ghandur, dar care 
nu era el. Şi sper să nu fiu nevoit să scotocesc peste tot ca 
să-l prind. 

lată adevărata înţelepciune a turcului de a ieşi din 
ananghie şi care mie mi-a fost foarte bine venită. 

— Dar baş-ceauşul a aflat că arabul a fugit? 

— Era alt arab, nu un haddedihn, ci un abu-salman, care a 
refuzat să plătească vama. 

— Atunci grăbeşte-te să scapi de grija makredşului. Dacă 
şi el a izbutit să fugă, eşti pierdut. 

— Într-o oră trebuie să plece transportul. 

— Ai terminat lista cu lucrurile makredşului? 

— E gata şi e semnată de mine şi de Selim Aga. 

— Mutesselime, ai uitat o semnătură! 

— A cui? 

— A mea! 

— Effendi, dar nu este neapărată nevoie de ea! 

— Dar este de dorit să fie. De ce? 

— S-ar putea să fiu întrebat despre toate acestea la Mosul 
sau la Stambul, dacă ceva nu va fi în ordine. Aşa că ar fi mai 


bine dacă m-aş semna şi eu. Totul ar fi în regulă. Un martor 
în plus ţi-ar fi şi ţie bine venit, căci îl cred în stare pe 
makredş să spună vorbe rele despre tine, ca să se răzbune. 

Comandantul era clar năucit. 

— Scrisoarea este deja închisă şi pecetluită, spuse el. 

— Arată-mi-o! 

Se ridică şi se duse în odaia de alături. 

— Effendi, îmi şopti aga speriat, să nu mă trădezi că eu ţi- 
am spus totul. 

— Fii fără grijă! 

Mutesselimul se întoarse ţinând în mână o scrisoare 
pecetluită. Mi-o întinse fără ezitare. 

O luai ca să mă conving că este cea bună. O făcui sul, aşa 
încât să pot privi în interior. Pentru că nu avea coperţi, 
putui să-mi dau seama din câteva cuvinte pe care le zării că 
mutesselimul nu mă păcălise. Şi totuşi, cifrele pe care le 
căutam nu se aflau în locul pe care putusem să-l citesc. Cu 
toate astea mă prefăcui că le-am văzut şi citii rar şi cu voce 
tare: 

— Patru sute de piaştri de aur - optzeci şi unu de piaştri 
de argint. Mutesselime, vei fi nevoit să deschizi scrisoarea 
asta, căci te-ai înşelat! 

— Emire, asta-i treaba mea, nu ata! 

— Aşadar, când a trebuit să te ajut să arestezi makredşul 
şi să-i iei toţi banii, a fost numai treaba ta? 

— Da, răspunse el naiv. 

— Bun! Dar mi-ai promis cinci mii de piaştri, la care se 
adaugă încă două mii, căci banii de hârtie nu au o valoare 
deplină! Unde este suma asta? 

— Emire! 

— Mutesselime! 

— Spui că-mi eşti prieten şi totuşi vrei să-mi faci rău! 

— Spui că-mi eşti prieten şi totuşi vrei să mă păcăleşti! 

— Trebuie să trimit banii la Mosul. 

— Patru sute optzeci şi unu de piaştri. Da. Însă e de 
datoria ta să trimiţi toţi banii makredşului, dimpreună cu 


ceasul şi cu inelele. Faci aşa - nu-ţi mai cer nimic; nu faci 
aşa, atunci pretind partea care mi se cuvine. 

— Dar tu nu ai nimic de primit, spuse el. 

— Nici tu şi nici Selim Aga. Ela primit ceva? 

— Şapte mii de piaştri de hârtie, răspunse iute, ca să-i taie 
vorba lui Selim, care făcu o faţă de abia putui să mă abţin 
să nu râd în hohote. 

— Şi atunci, spusei eu, pentru ce îmi refuzi pe nedrept 
partea mea? 

— Tu eşti un străin şi nu un angajat de-al meu. 

— Poate ai dreptate, atunci cedez partea mea padişahului. 
Spune-i baş-ceauşului să treacă pe la mine înainte de a 
porni la drum, ca să-i dau raportul meu către Anadoli Kasi 
Askeri. Rămâi cu bine, Mutesselime şi îngăduie-mi să trec 
pe la tine astă-seară. 

Plecai şi nici nu ajunsei bine la uşă, când mă strigă: 

— Câţi bani vrei să declari? 

— Toată suma de douăzeci şi cinci de mii de piaştri, un 
ceas şi inelele cu briliante. 

— Şi tu cât vrei? 

— Partea mea întreagă. Şapte mii de piaştri de hârtie, sau 
cinci mii de aur sau de argint. 

— Effendi, nu era chiar atât de mult aur! 

— Pot să deosebesc foarte bine sunetul aurului de cel al 
argintului, iar punga nu era prea mare. 

— Eşti bogat, emire şi o să fii mulţumit cu cinci sute de 
piaştri! 

— Două mii din aur, e ultimul meu cuvânt! 

— Allah illa kerihm! Dar nu pot! 

— Rămâi cu bine! 

Făcui iarăşi cale-ntoarsă. Aşteptă până deschisei uşa, apoi 
mă chemă înapoi. Mersei mai departe şi când eram deja în 
stradă, auzii nişte paşi grăbiţi. Era Selim Aga, care mă 
striga să mă întorc. 

Când intrai din nou în selamlâc, comandantul nu mai era 
acolo, însă veni şi el repede din odaia de alături, cu chipul 


întunecat şi duşmănos. Vocea îi tremura când mă întrebă: 

— Prin urmare, vrei două mii? 

— Din aur! 

Se aşeză pe covor, şi-mi numără douăzeci de monezi de o 
sută. 

Mă aplecai, luai aurul şi îl băgai în buzunar. Aşteptă, 
câteva clipe, apoi mă întrebă supărat: 

— 'Tot nu eşti mulţumit? 

— Eu? Dimpotrivă, mă aşteptam să-mi mulţumeşti tu, căci 
ţi-am dăruit trei mii de piaştri! 

— Eşti plătit şi nu mi-ai dăruit nimic. Când pleci? 

— Încă nu ştiu. 

— 'Te sfătuiesc să părăseşti oraşul chiar astăzi! 

— De ce? 

— "Ţi-ai luat aurul, acum pleacă! Şi să nu te mai întorci 
niciodată! 

— Mutesselime, nu face comedia asta cu mine, altfel îţi dau 
banii înapoi şi scriu şi o dare de seamă. Dacă am chef să 
rămân, atunci rămân şi când voi veni din nou la tine, tu să 
mă primeşti politicos. Dar, ca să-ţi iau o piatră de pe inimă, 
te înştiinţez că voi pleca chiar azi, dar nu înainte de a trece 
pe la tine, ca să-mi iau rămas-bun. Acum te las şi mă întorc 
la tovarăşii mei. 

Cum ajunsei acasă, mă întâmpină o trupă de arnăuţi, care 
stăteau timizi într-o parte. În uşă stătea Mersinah, care se 
holba la ei, cu faţa aprinsă de mânie. 

— Emire, s-a mai întâmplat vreodată aşa ceva? tună ea 
către mine. 

— Ce? 

— Ca un mutesselim să percheziţioneze casa propriului 
său agă al arnăuţilor? 

— Nu am de unde să ştiu, înger al casei ăsteia, căci eu nu 
am fost vreodată agă de arnăuţi. 

— Ştii ce caută? 

— Îl caută pe arabul care a evadat! Auzi, să caute lupul în 
casa vânătorului! Numai să se întoarcă Selim Aga acasă 


odată, că-l spun eu ce ar fitrebuit să facă! 

— Nu te certa cu el, căci şi aşa are destule de îndurat. 

— Cum aşa? 

— Eu voi pleca împreună cu tovarăşii mei. 

— Tu? 

Spaima ce-o cuprinse era de nedescris. 

— Da. Am avut o dispută cu mutesselimul şi nu mai vreau 
să stau prea mult într-un loc unde porunceşte el. 

— Allah, Tallah, Wallah! Stăpâne, nu pleca! Îi voi sili pe 
aceşti oameni să se poarte cu tine cu cel mai mare respect! 

Era o promisiune la a cărei îndeplinire ar fi fost foarte 
interesant să asist. Din păcate, considerai că aşa ceva nu e 
posibil şi o lăsai pe Mersinah, care râmase jos. Vocea ei tuna 
şi fulgera de mama focului. Sus, în capul scării, mă aştepta 
başbuzucul, care îmi auzise vocea şi îmi ieşise în 
întâmpinare. 

— Effendi, vreau să-mi iau rămas-bun de la tine! 

— Hai înăuntru, să-ţi plătesc! 

— Emire, eu am fost plătit deja! 

— Cine ţi-a plătit? 

— Omul cu faţa prelungă. 

— Cât ţi-a dat? 

— Atât! 

Cu ochii strălucind de bucurie scoase din buzunar un 
pumn de monezi mari din argint, pe care mi, le arătă. 

— Totuşi, vino. Dacă e aşa, vreau să-ţi plătesc asinul. 

— Allah kerihm! Dar nu e de vânzare! strigă el speriat. 

— Vreau să spun că trebuie să-i plătesc şi lui simbria. 

— Maschallah! Atunci vin! 

Veni cu mine în camera mea, care era goală, îi dădui nişte 
bani, care îl bucurară foarte mult. 

— Emire, nu am mai văzut niciodată până acum un effendi 
atât de bun ca tine. Tare mi-ar fi plăcut să-mi fii căpitan, sau 
maior sau colonel! Te-aş fi apărat în bătălii şi m-aş fi luptat 
ca arunci când mi-am pierdut nasul. Asta a fost în marea 
luptă de la... 


— Lasă asta acum, bunul meu lIfra. Sunt pe deplin convins 
că eşti foarte curajos. Ai fost astăzi la mutesselim? 

— Baş-ceauşul m-a dus la el şi a trebuit să răspund la 
multe întrebări. 

— Ce fel de întrebări? 

— Dacă evadatul se află la noi, dacă tu ai omorât mulţi 
turci în bătălia de la iezizi, dacă eşti într-adevăr un ministru 
de la Stambul şi încă multe altele. 

— Ifra, drumul vostru duce spre Spandareh. Spune-i celui 
mai bătrân om de acolo că eu o pornesc astăzi la drum 
înspre Gumri şi că deja i-am trimis beiului din Gumri darul 
acela. Iar în Baadri te duci la Ali bei, ca să completezi ce-i 
va fi spus Selek. 

— Şi el pleacă? 

— Da, unde e? 

— E la cai. 

— Spune-i că poate să-i înşeueze. Îi voi da o scrisoare. 
Acum rămâi cu bine, Ifra şi Allah să te ocrotească pe tine şi 
pe asinul tău! 

Cei trei prieteni stăteau în camera englezului, înarmaţi 
până în dinţi, pregătiţi de luptă. Halef mă îmbrăţişa de 
bucurie, iar englezul îmi întinse mâna cu un chip atât de 
fericit, încât îmi dădui seama că fusese foarte îngrijorat 
pentru mine. 

— Avut pericol, sir? mă întrebă el. 

— Am stat chiar în celula din care l-am scos pe Amad el 
Ghandur. 

— Ah, splendidă aventură! Fost prizonier! Cât timp? 

— Două minute. 

— Apoi singur eliberat? 

— Singur! Vrei să-ţi povestesc cum a fost? 

— Mai e vorbă! Well! Yes! Frumoasă ţară aici, foarte 
frumoasă! În fiecare zi, alta aventură! 

Îi povestii în engleză, apoi îi spusei: 

— Într-o oră plecăm. 


Chipul englezului deveni un extraordinar semn de 
întrebare. 

— Spre Gumri, completai. 

— Ieri nu-ţi părea prea frumos, master Lindsay! 

— Eram supărat! Nu aveam nimic de făcut! Dar a fost 
frumos, foarte frumos! Romantic! Yes! Cum este la Gumri? 

— Şi mai romantic! 

— Well! Atunci mergem acolo! 

Se ridică numaidecât şi se duse să vadă de cai. Astfel avui 
timp să le povestesc şi celorlalţi doi întâmplările prin care 
trecusem. Cel mai bucuros era Mohammed Emin, care-şi 
dorea din tot sufletul să ajungă cât mai repede la fiul său. 
Se ridică şi el foarte grăbit, ca să se pregătească de 
călătorie. 

Mă întorsei în odaia mea să scriu o scrisoare către Ali. Îi 
raportai situaţia concis şi îi mulţumii pentru ambele 
scrisori, care îmi aduseseră mari servicii. Scrisoarea i-o 
înmânai lui Selek, care părăsi apoi Amadiya, preferând să 
plece singur. 

Se auziră paşi grăbiţi urcând scările. Erau Selim şi 
Mersinah. 

— Effendi, chiar vrei să pleci din Amadiya? mă întrebă el. 

— Ai auzit, doar, ce-am spus când eram la mutesselim. 

— Deja se pregătesc caii, suspină „Floricica de mirt”, care 
încercă să-şi şteargă ochii înlăcrimaţi, dar care nu reuşi să 
ajungă cu mâna decât până la nasul la fel de întristat. 

— Încotro plecaţi? 

— Plecăm spre Gumri, dar mutesselimul nu trebuie să afle, 
Selim Aga. 

— Nu veţi ajunge astăzi acolo. 

— Atunci vom petrece noaptea undeva pe drum. 

— Stăpâne, mă imploră Mersinah, mai rămâi măcar 
noaptea asta la noi. Îţi voi găti cel mai bun pilaf pe care ştiu 
eu să-l fac. 

— Am hotărât: plecăm. 

— Dar nu ţi-e teamă de mutesselim? 


— Chiar el ştie cel mai bine că nu mă tem de el. 

— Şi eu ştiu, stăpâne, mă întrerupse Selim; doar i-ai smuls 
două mii de piaştri! 

„Floricica” făcu ochii mari. 

— Maschallah! Ce de bani! 

— Şi încă de aur! mai spuse aga. 

— Ai cui sunt banii ăştia? 

— Ai emirului, se-nţelege! Emire, dar parcă trebuia să-mi 
pui şi mie o vorbă bună! 

— N-ai făcut-o, effendi? se interesă Mersinah. Doar aşa ne- 
ai promis! 

— Însă m-am ţinut de cuvânt! 

— E-adevărat? Dar când ai vorbit cu mutesselimul? 

— Când era de faţă şi Selim Aga. 

— Stăpâne, dar nu am auzit nimic! spuse el solemn. 

— Maschallah, ai surzit sau ce-ai păţit? Mutesselimul mi-a 
dat cinci sute de piaştri în loc de cinci mii, cât îi cerusem! 

— Dar erau pentru tine, effendi! 

— Selim Aga, ai spus că mă iubeşti şi eşti prietenul meu. 
Cum ai crede că aş putea să-mi încalc cuvântul dat? A 
trebuit să procedez ca şi cum banii ar fi fost pentru mine! 

— Aşa ai făcut? 

Se uită la mine înmărmurit. 

— Aşa ai făcut? strigă Mersinah, care pricepu imediat. De 
ce a trebuit să faci aşa? Spune mai departe, emire! 

— l-am explicat deja lui Selim... 

— Eftendi, strigă ea, nu-i mai explica nimic lui Selim, ăsta 
n-o să priceapă nimic niciodată! Mai bine spune-mi mie! 

— Dacă aş fi cerut banii pentru agă, mutesselimul s-ar fi 
împotrivit... 

— Aşa e, effendi, mă întrerupse ea repezit. Da, ar fi fost şi 
mai rău, căci după plecarea ta ar fi trebuit să dăm banii 
înapoi. 

— De aceea m-am gândit să cer banii ca pentru mine. 

— Şi de fapt, nu erau pentru tine? Ah, spune odată! 

Brava „Floricică” tremura din tot corpul de lăcomie 


— Erau pentru agă, îi răspunsei. 

— Maschallah! E adevărat? 

— Bineînţeles! 

— Aşadar, el trebuie să mai primească şi alţi bani pe lângă 
cei cincizeci de piaştri? 

— Foarte mulţi bani! 

— Câţi? 

— "Toţi banii. 

— Allah ill Allah! Când, când? 

— Chiar acum. 

— Hamdulillah! Slavă şi laudă lui Allah! Şi acum dă-ne 
banii! 

— Iată-i. Vino încoace, Selim Aga! 

Îi pusei banii în palmă; vru să închidă pumnul repede, dar 
nu apucă, fiindcă Mersinah se şi repezi să-i smulgă banii cu 
o mână foarte expertă. 

— Mersinah! tună el. 

— Selim Aga! fulgeră ea. 

— Sunt ai mei! mârâi el. 

— Dar vor rămâne tot ai tăi! spuse ea solemn. 

— Pot să-i iau şi singur! murmură el. 

— La mine sunt mai în siguranţă! spuse ea. 

— Măcar dă-mi şi mie ceva din ei! se rugă el. 

— Lasă-i la mine! spuse ea mieros. 

— Atunci dă-mi măcar cei cincizeci de piaştri de ieri! 

— O să ţi-i dau, Selim Aga! 

— Pe toţi? 

— Pe toţi, dar lipsesc douazeci şi trei de piaştri. 

— "Toţi! Şi lipsesc douăzeci şi trei de piaştri! Unde au 
dispărut? 

— S-au dus pe făină şi pe apa pentru prizonieri. 

— Dar apa nu costă nimic! 

— Pentru prizonieri nimic nu e pe gratis, ia aminte! Dar, 
emire, acum ai rămas fără nici un ban! 

Pe „Floricică” o apucase grija de mine abia acum, după ce 
îşi căpătase banii. 


— Nici nu pot să primesc banii ăştia, da, nu am voie. 

— Nu ai voie? Cum aşa? 

— Îmi interzice credinţa. 

— Credinţa? Allah ill Allah! Dar credinţa nu interzice să 
primeşti bani! 

— Ba da! Căci banii nu sunt nici ai makredşului, care 
oricum nu cred că i-a câştigat pe cale cinstită şi nici ai 
mutesselimului sau ai lui Selim Aga. Însă banii ăştia ar fi 
dispărut oricum şi nu s-ar mai fi întors la proprietarul lor de 
drept. Asta a fost motivul pentru care l-am constrâns pe 
mutesselim să-napoieze o parte din ei. Dacă tot nu ajung 
acolo unde le este locul, e mai bine să rămână la tine, decât 
să încapă totul pe mâna mutesselimului. 

— Effendi, credinţa ta e foarte bună! spuse demn 
Mersinah. Eşti un adevărat credincios al lui Allah! 
Binecuvântat să fii! 

— Ia ascultă, Mersinah! Dacă aş fi fost un credincios al lui 
Allah, nu v-aş mai fi dat nimic şi aş fi păstrat totul pentru 
mine. Eu nu sunt musulman. 

— Nu eşti musulman?! strigă ea uimită. Dar ce eşti? 

— Creştin. 

— Maschallah! Eşti un nessorah, un nestorian? 

— Nu, credinţa mea nu e totuna cu cea a nestorienilor. 

— Aşadar şi tu crezi în Omma Allah Marriyam39? 

— Da. 

— O, emire, creştinii care cred în ea sunt oameni buni! 

— De unde ştii? 

— Se vede şi pe tine, dar mai ştiu şi de la bătrâna Marrah 
Durimeh. 

— A! O cunoşti? 

— E cunoscută în toată Amadiya. Vine foarte rar pe aici, 
dar când vine, împarte bucurie fiecărui om cu care se 
întâlneşte. Şi ea crede în Omma Allah Marriyam şi este o 
binecuvântare pentru mulţi. Ia uite, mi-am adus aminte că 
trebuie să trec pe la ea! 

— A plecat. 


— Da, a plecat din nou, dar eu tot trebuie să trec pe acolo. 

— De ce? 

— Trebuie să anunţ că pleci. 

— Cine ţi-a dat porunca asta? 

— Tatăl fetei pe care ai vindecat-o. 

— Nu pleci nicăieri! 

— Ba trebuie! 

— Rămâi, Mersinah, îţi poruncesc! 

Îmi răcii degeaba gura, căci „Floricica de mirt” coborâse 
deja scările, şi când ajunsei la fereastră, o văzui traversând 
piaţa foarte grăbită. 

— Las-o, effendi! spuse aga. A promis. Ah, de ce mi-ai dat 
banii cu ea de faţă! Acum n-o să mai văd nici măcar o para 
chioară din mâna ei! 

— Dar îi foloseşte şi pentru tine! 

— Nu, este foarte zgârcită. Ce nu foloseşte pentru noi sau 
pentru prizonieri, ascunde în aşa fel încât eu să nu-i pot 
găsi. E foarte mândră că îmi va lăsa mulţi bani după 
moartea ei, dar eu acum sufăr: fumez tutunul cel mai prost, 
iar când mă duc la evreu sunt nevoit să beau din vinul cel 
mai ieftin, care nu e deloc bun! 

Bietul agă plecă mâhnit. Mă dusei şi eu după el până jos în 
curte, unde aşteptau caii înşeuaţi. Apoi făcui încă o 
plimbare prin oraş cu englezul, pentru unele cumpărături. 
Când revenirăm din oraş, îi găsirăm pe toţi adunaţi în faţa 
casei. Lângă ei stătea un bărbat, pe care îl recunoscui de 
departe că era tatăl pacientei mele. 

— Stăpâne, aud că vrei să pleci, mă întâmpină el. Am venit 
să-mi iau rămas-bun de la tine. Fiica mea se va însănătoşi în 
curând. Mă voi ruga cu ea şi cu nevasta mea la Allah, ca să 
te apere! 'Ţi-am adus un mic yadikar, un cadou care să-ţi 
aducă aminte ele noi. Te rog din adâncul sufletului meu să-l 
primeşti! 

— Îl primesc dacă este un ufuk-defek40; dacă este de 
valoare, nu-l primesc! 


— Este atât de mic şi de neînsemnat, că mi-e ruşine să ţi-l 
dau ţie personal. Îngăduie-mi să-l înmânez slugii tale! Unde 
este? 

— Acolo, la cai. 

Scoase o învelitoare din piele împodobită cu mărgele şi i-o 
întinse lui Halef. Apoi văzui că-l mai dădu ceva. Îi mulţumii, 
apoi ne despărţirăm. 

Acum urma partea cea mai grea: despărţirea de Selim Aga 
şi mai ales, de „Floricica de mirt”. Selim mergea pe la 
fiecare cal şi lega de grumazul lor panglici care arătau 
destul de bine. Îşi rostogolea ochii atât de înfricoşător, cum 
nu-l mai văzusem niciodată. Vârfurile mustăţii i se înfoiaseră 
şi din când în când, îşi ducea mâna la gât, de parcă nu-i 
ajungea aerul. Într-un final, îi întinse mâna lui Halef, ca să-şi 
ia rămas-bun. Începu să strige: 

— Rămâi cu bine, Hagi Halef Omar! Allah să fie cu tine 
întotdeauna! 

Nu stătu să audă şi răspunsul bravului Halef, ci sări la 
calul lui Mohammed să omoare o muscă pe grumazul 
animalului. Apoi se repezi energic la haddedihn şi-i întinse 
mâna: 

— Allah să fie cu tine şi cu toţi aităi! Să maiviipe la noi, 
dacă drumul te va mai purta vreodată prin Amadiya! 

Brusc, se repezi la chinga armăsarului englezului, care 
atârna prea mult în jos. Se duse grăbit într-acolo, se vâri 
sub cal şi începu să tragă şi să smucească, de parcă se lupta 
cu o povară foarte grea. Când fu gata, întinse mâna 
englezului, şi-i spuse: 

— Sidi, să-ţi fie drumul... 

— Well! îi tăie vorba Lindsay, ţine! 

Îi dădu un bacşiş care trebuie să fi fost foarte generos, 
după cum îl ştiam eu pe englez. Mărinimia acestuia îl zăpăci 
şi mai mult pe bunul agă al arnăuţilor, care o luă de la 
capăt: 

— Sidi, să-ţi fie drumul precum... 


— Well! dădu din cap Lindsay şi scoase la iveală o a doua 
ediţie a bacşişului, luând mâna întinsă de rămas-bun drept 
o cerere. 

— Sidi, începu Aga şi mai tare, să-ţi fie drumul precum 
drumul Atotputernicului, iar... 

— Well, spuse englezul a treia oară. 

Dar aga îşi trase repede mâna şi profitând de faptul că eu 
tocmai voiam să încalec, veni la mine să-mi ţină scăriţa. 
Chipul i se însori, apoi i se întunecă; deschise gura, însă din 
ochi îi ţâşni un şuvoi pe care se căznea demult să şi-l reţină. 
Vru să rostească ceva, dar nu reuşi decât să scoată un 
sunet de neînțeles. Îi întinsei mâna adânc mişcat, după care 
el se duse grăbit înapoi în gang. 

Atât aşteptase Mersinah. Păşi înainte, iţindu-se precum 
soarele de dimineaţă. Vru să înceapă şi ea cu Halef, dar eu 
dădui pinteni calului şi spusei: 

— Halef, mergi şi tu cu ceilalţi jos în vale. Eu trebuie să 
mai trec pe la mutesselim, dar o să vă ajung din urmă. 

Apoi mă întorsei către Mersinah: 

— Îţi mulţumesc pentru tot. Rămâi cu bine! Allah să-ţi dea 
viaţă veşnică şi să te gândeşti la mine când o sa găteşti 
pentru prizonieri vreuna din mâncărurile tale minunate! 

— Rămâi sănătos, emire, tu, care eşti cel mai mărinimos... 

Continuarea nu am mai apucat s-o aud. Plecai iute călare, 
cu câinele după mine, înspre palatul comandantului. Ajuns 
acolo, lăsai calul în faţa uşii şi intrai, luând şi câinele cu 
mine. În odaia din faţă erau câteva persoane pe care le mai 
văzusem pe acolo. Când văzură câinele se dădură într-o 
parte, foarte speriaţi. Nimeni nu mai îndrăznise vreodată să 
intre cu un câine acolo. 

— Unde este mutesselimul? întrebai. 

— În selamlâc, îmi răspunse unul din ei. 

— E singur? 

— Supraveghetorul palatului e la el. 

Intrai fără să mă anunţ, cu câinele după mine. 
Supraveghetorul făcu o faţă îngrozită, iar mutesselimul se 


ridică brusc. 

— Effendi, ce faci? strigă el. 

— Am venit să-mi iau rămas-bun de la tine. 

— Cu câinele după tine! 

— Este mai bun decât orice om pe care-l ştiu eu. Mi-ai 
spus să nu mă mai întorc niciodată, iar eu am venit cu 
câinele. Iată răspunsul unui emir din Germanistan. Sallam! 

Făcui cale-ntoarsă la fel de iute precum venisem, dar când 
ajunsei afară, mă oprii puţin să-mi trag sufletul, timp în care 
nu apăru nimeni care să-mi ceară socoteală, încălecai şi 
plecai. 

Prietenii mei ajunseseră de-abia dincolo de porţi, căci 
urările de rămas-bun ale „Floricicăi” îi cam ţinuseră în loc. 

— Ce mai făcut la mutesselim? întrebă Lindsay. 

Îi povestii. 

— Extraordinar! Hm! Excelentă idee! Yes! 

Se amuză şi râse mult timp de unul singur. 

În curând trebui să descălecăm, căci drumul cobora în 
povârniş. Ajunserăm la locul pe care nu demult fuseserăm 
nevoiţi să-l ocolim. Halef trebui să rămână aici pe post de 
iscoadă, ca să ne dea de ştire în cazul în care am fi fost 
descoperiţi. 

Ajunserăm în luminiş, ne legarăm caii şi o luarăm pe jos 
prin hăţişuri. 

— Aici! spuse englezul, când ajunserăm la stejar. Vilă 
minunată acolo sus! Well! Fumează tutun! 

Într-adevăr, se putea zări un norişor de fum înălțându-se 
din „vila Amad”. Arabul stătea vârât în ascunzătoare şi nici 
nu băgă de seamă prezenţa noastră, până când nu 
începurăm să strigăm cât ne ţineau puterile. Scoase capul 
din vizuină şi ne recunoscu. Aerul tare şi răcoros de pădure, 
ca şi mâncărurile hrănitoare îl refăcuseră, astfel că putu să 
se dea jos din copac fără nici un ajutor. Îmi dădu înapoi 
lasoul cu care îl ajutasem să se urce cu o zi înainte. 

Fără să mai zăbovim o clipă, ne întoarserăm şi 
încălecarăm, căci voiam să aşternem chiar în ziua aceea o 


bucată bună de drum între noi şi Amadiya. Halef raportă că 
nu văzuse nimic suspect. O luarăm la dreapta pe drumul 
care ducea la locuinţele de, vară ale celor din Amadiya. 

Merserăm călare în susul văii, pe firul unui pârâu de 
munte cu malurile împodobite de o pădurice. În amonte 
pârâul se despărţea în mai multe braţe, iar valea se lărgea, 
făcând loc suficient pentru corturile şi bordeiele împrăştiate 
într-o neorânduială pitorească, atât în vale, cât şi pe 
coastele văii. 

Locul era din cale-afară de bine ales. Corturile şi colibele 
erau adumbrite de copacii de pădure şi de cei fructiferi, iar 
plantele agăţătoare acopereau ca o cuvertură groasă 
pereţii văii. Acest loc atât de sănătos şi aspru, dar totuşi 
plăcut, contrasta enorm cu cetatea Amadiya, cu aerul ei 
otrăvit. 

Ceilalţi o luară înainte repejor, ca să scape de privirile 
iscoditoare, în timp ce eu şi englezul coborârăm până la 
casa unui zaraf, căci Lindsay voia să-şi facă o provizie de 
monezi autohtone. 

Abia după o jumătate de oră ajunserăm din nou în vârf, 
deşi distanţa era de numai două mile englezeşti. Valea 
Bervari se întindea la picioarele noastre, iar în zare se 
vedeau Munţii Tiyari şi în special Asietah, cu vârfurile 
strălucitoare, căci era acoperit cu zăpadă. Era un loc sigur, 
unde turcii nu ne puteau ajunge. 

La dreapta drumul urca spre Tkoma, iar mai departe, 
înspre sud, se vedeau înălțimile din Tura-Ghara, din Djebel 
Hair, din ţinutul Zibar. Bătrâna Marrah Durimeh îmi vorbise 
despre Tiyari şi Tkoma. Îmi adusei aminte de secretul ei şi 
începui să mă gândesc la Spiritul peşterilor care sălăşluia 
tocmai acolo. Ce-ar fi fost să ne întâlnim şi noi cu el? 

Capitolul V - Vendeta. 

Dădurăm pinteni cailor, ca să trecem cât mai repede prin 
Nevdaşt. Ajunserăm în satul Maglana, despre care îmi 
vorbise kurdul Dohub. Maglana era locuit de kurzi şi de 
creştini chaldei, care niciodată nu putuseră să ajungă la 


bună înţelegere! Ne oprirăm doar să ne informăm în 
legătură cu drumul, apoi pornirăm mai departe. Trecurăm 
prin sate câre erau acum doar o ruină şi a căror incendiere 
trebuie să-i fi costat pe locuitorii lor viaţa. Ruinele zăceau 
împrăştiate, animalele din pădure roseseră oasele bieţilor 
locuitori: priveliştea aceasta mă înfiora. 

Ici şi colo se ridicau nori de fum; dădurăm cu ochii de zidul 
distrus al unei case; deodată apăru un călăreț singuratic, 
care ne văzu şi făcu imediat cale-ntoarsă. Cu siguranţă nu 
ne aflam într-un loc prea prietenos! 

Tocmai când noaptea se pregătea sa coboare pe pământ, 
dădurăm în sfârşit de un sat cu vreo treizeci de case. Era 
satul Tiah, acela în care aveam de gând să înnoptăm. N- 
aveam nici cea mai mică idee cum urma să fim primiţi acolo. 

Fuseserăm zăriţi de departe. 

Câţiva bărbaţi încălecară şi ne ieşiră înainte. Veniseră să 
vadă dacă aveam gânduri duşmănoase, sau dacă eram 
paşnici; să ne trimită de unde am venit sau să ne întâmpine 
cum se cuvine. La vreo două mii de paşi depărtare de satul 
lor se opriră să ne aştepte. 

— Rămâneţi, în urma mea! spusei eu şi mă îndreptai spre 
ei. 

Putui să observ că, la vederea calului meu, cei care mă 
aşteptau dădură din cap unul spre celălalt, minunându-se. 

Mă simţii foarte mândru, dar intrai şi la bănuieli Un cal 
bun, arme deosebite şi bani: cel care posedă unul dintre 
aceste trei lucruri nu e sigur niciodată că, întâlnindu-se cu 
un popor de jefuitori ca acesta, va scăpa întreg şi netâlhărit. 

Unul din ei făcu câţiva paşi înainte. 

— Ivari'l kher - bună seara! îl salutai. 

După ce stătu puţin pe gânduri, mă măsură cu privirea din 
cap până-n picioare, de la turban până la potcoavele calului, 
apoi începu să mă interogheze: 

— De unde vii? 

— De la Amadiya. Încotro? 

— Înspre Kalah Gumri. 


— Ce eşti? Turc sau arab? 

— Nu, eu suni... 

— Gura! îmi porunci. Răspunde-mi la întrebare! Vorbeşti 
limba kurdă, dar nu eşti kurd. Eşti grec, rus ori persan? 

Îi spusei că nu, iar el îşi epuiza cunoştinţele puţine pe care 
le avea. Aşadar, omul acesta mă credea un supraveghetor 
rus! Nu vrui să-i spun ce nație aveam şi îl lăsai să ghicească 
singur. Nu reuşi deloc să ghicească şi de supărare dădu un 
pumn în ochi calului, care icni de durere. 

— Atunci ce eşti? mă întrebă nervos. 

— Un djermaka, un german, îi răspunsei cu mândrie. 

— Un djermaka? mă îngână el. Eu îi cunosc pe djermaki. 
Locuiesc pe malul Mării Urmiah şi stau în colibe 
sărăcăcioase acoperite cu stuf. 

Spusese astea pe un ton foarte dispreţuitor. 

— 'Te înşeli, îl înfruntai eu. Djermakii nu locuiesc pe malul 
Mării Urmiah şi nici nu stau în colibe sărăcăcioase de stuf. 

— Gura! Îi ştiu pe djermaki şi tu, dacă nu ştii unde 
locuiesc, atunci nu eşti unul din ei. Cine e kurdul de acolo? 
spuse arătând spre englez. 

— Nu este kurd, e doar îmbrăcat în veşminte kurde. 

— Dacă doar poartă veşminte kurde, atunci nu este kurd! 

— Exact asta am spus şi eu! 

— Şi dacă nu este kurd, atunci nu are voie să poarte nici 
haine kurde. Nu-i dăm noi voie. Ce neam e? 

— Este un inglo. 

— Un inglo? Eu îi, cunosc pe ingli. Locuiesc dincolo de 
munţii Ararat, sunt tâlhari nomazi şi rumegă gumgu-muku 
kaurana, şopârle. 

— Iar te înşeli! Inglii nu locuiesc în Ararat, nu sunt tâlhari 
şi nici nu înfulecă şopârle. 

— Gura! Eu am fost în ţara inglilor şi am înfulecat chiar eu 
ouă şi cârnaţi de şopârle. Dacă nu înfulecă aşa ceva, atunci 
nu e kurd. Cine sunt ceilalţi trei călăreţi? 

— Unul este servitorul meu, iar ceilalţi doi sunt arabi. 

— Din ce trib? 


— Fac parte din marele trib şammar. 

Spusei adevărul, căci mă gândii la duşmănia dintre turci şi 
şammari. Un duşman al turcilor este, deci, un prieten al 
kurzilor. Dar eu ştiam şi că triburile sudice ale şammarilor 
se războiesc cu kurzii, însă doar din cauza jafurilor kurzilor. 

De fapt, chiar între triburile de kurzi există certuri şi 
vendete sângeroase. Noi ne aflam în mijlocul Kurdistanului, 
pe unde nu trecuse, cu siguranţă, nici un arab cu gânduri 
duşmănoase, iar eu aveam convingerea fermă că aceşti 
oameni nu ne vor face nici un rău. 

— Eu îi cunosc pe şammari, începu din nou kurdul. 
Locuiesc la vărsarea râului Phrath, beau apă din mare şi au 
privire duşmănoasă. Se însoară cu propriile lor mame şi fac 
cârnaţi din carne de porc. 

— Iar te înşeli. Şammari nu locuiesc pe malul mării şi nu 
mănâncă niciodată carne de porc. 

— Gura! Chiar eu am fost la ei şi am văzut toate astea. 
Dacă aceşti oameni nu se însoară cu mamele lor, atunci nu 
sunt şammari. Şammari trăiesc în duşmănie cu neamul 
kurd din Sar Hasan şi Ziber şi de aia sunt duşmanii noştri. 
Ce căutaţi pe aici? 

— Vrem să întrebăm dacă nu aveţi vreo colibă unde să ne 
putem odihni şi noi în noaptea asta? 

— Avem multe colibe. Noi suntem kurzi bervari şi avem 
case. Veţi căpăta o colibă dacă ne veţi dovedi că nu ne 
sunteţi duşmani. 

— Cum vreţi să vă dovedim? 

— Să ne predaţi nouă caii şi armele voastre. 

Vai, neam de kurd! Crezi că cei care fac cârnaţi sunt chiar 
atât de proşti? Aşa gândeam, dar de spus, am spus: 

— Un bărbat nu se desparte niciodată de calul şi de 
armele sale. 

— Atunci nu veţi rămâne să înnoptaţi la noi. 

— Atunci vom pleca mai departe, îi dădui eu replica şi mă 
întorsei la prietenii mei. 

Kurzii făcură şi ei cerc în jurul conducătorului lor. 


— Ce ţi-a spus? mă întrebă englezul. 

— Vrea să-i dăm caii şi armele, ca să putem rămâne aici. 

— Să binevoiască să şi le ia singuri! mârâi el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, sir! Astăzi nu vreau nici o 
împuşcătură! Kurzii sunt nişte răzbunători mult mai 
sângeroşi decât arabii, să ştii! Dacă ne purtăm duşmănos cu 
ei şi dacă rănim sau omoram pe vreunul din ei, suntem 
pierduţi, căci sunt de cinci ori mai puternici decât noi. 

— Atunci ce e de făcut? întrebă el. 

— Înainte de toate să ne vedem de drum şi dacă încearcă 
să ne împiedice, să negociem cu ei. 

Vorbii şi cu ceilalţi şi îmi dădură cu toţii dreptate, deşi 
niciunul nu era laş. Aceşti kurzi nu proveneau toţi din acel 
sat, care nu ar fi putut să dea un număr atât de mare de 
războinici. Trebuie să se fi adunat aici dintr-un motiv 
oarecare şi se părea că erau într-o dispoziţie cât se poate 
de războinică. leşiră din cerc şi formară o grămadă aparent 
dezordonată, care nu se mişca din loc şi care părea să 
aştepte hotărârea noastră. 

— Vor să ne baricadeze drumul, spuse Mohammed. 

— Aşa se pare. Să nu folosim armele atâta timp cât nu 
suntem în pericol de moarte! 

— Să dăm un ocol larg satului, propuse micul meu Halef. 

— Aşa vom face! Haidem! 

Pornirăm să dăm ocol, dar în acelaşi moment se puseră şi 
kurzii în mişcare, iar căpetenia lor îmi ieşi din nou călare 
înainte. 

— Încotro? întrebă. 

— Spre Gumri, îi răspunsei ferm. 

Răspunsul meu se pare că nu fu pe placul căpeteniei 
kurzilor, căci îmi spuse. 

— E prea departe şi se lasă noaptea. Nu veţi putea ajunge 
la Gumri. 

— Vom găsi alte sate sau vom dormi sub cerul liber. 

— Vă vor ataca animalele sălbatice şi voi sunteţi prost 
înarmaţi. 


Încercă să ne ghicească intenţiile. Poate ar fi fost bine 
pentru noi să-l conving de contrariu, cu toate că dorinţa 
noastră de a ne păstra armele putea să-i provoace iritare. 
De aceea îi spusei: 

— Avem arme foarte bune! 

— Nu cred! răspunse el. 

— O avem arme din care e nevoie doar de una ca să vă 
omoram pe toţi! 

Râse şi îmi replică: 

— Ai gura mare, dar vreau să-ţi văd şi arma despre care 
zici! 

Scosei unul din revolverele mele şi îl întrebai pe kurd: 

— Vezi flecuşteţul ăsta? 

Apoi îl strigai pe Halef şi îi poruncii: 

— Rupe o creangă dintr-un copac, curăţă-o de frunze şi 
ţine-o în sus, căci vreau să trag în ea! 

Făcu întocmai, iar ceilalţi kurzi veniră mai aproape când îşi 
dădură seama ce vreau să fac. Mă dusei călare cât mai 
departe şi ochii. Trăsei şase focuri, iar Halef luă craca şi le-o 
arătă kurzilor. 

— Katera chodeh! Le-a nimerit pe toate şase! 

— Nu e greu, mă lăudai eu. La noi, la djermaki, orice copil 
poate să facă asta! Minunea este că poţi să tragi cu 
flecuşteţul ăsta repede şi fără să-l mai încarci. 

Dădu creanga oamenilor săi, şi în timp ce se uitau la ea, 
luai şase gloanţe şi încărcai din nou revolverul pe ascuns, 
fără ca ei să observe. 

— Ce arme mai ai? mă întrebă el. 

— Vezi dudul acela? Fii atent! 

Descălecai şi pusei arma la ochi. Una, două, trei, cinci, opt, 
unsprezece împuşcături bubuiră. Kurzii scoteau la fiecare 
împuşcătura câte un strigăt de uimire. Pusei arma la loc. 

— Du-te la copacul acela şi uită-te cu atenţie! 

Se repeziră cu toţii, iar unii chiar săriră de pe cai, ca să 
vadă mai bine. Astfel eu câştigai din nou timp ca să-mi 


încarc revolverul. Experimentul mă ridică în ochii kurzilor, 
căci comandantul lor veni la mine şi îmi spuse: 

— Stăpâne, toate cele unsprezece gloanţe sunt înfipte în 
copac, unul după celălalt. 

Faptul că mi se adresase cu „stăpâne” părea să fie un 
semn bun. 

— Nu ai văzut decât unele din armele noastre, îi spusei şi 
acum va trebui să mă crezi că nu ne e frică de animalele 
voastre sălbatice! 

— Mai arată-ne şi alte arme de-ale voastre! 

— Nu am timp acum de aşa ceva. Soarele apune, iar noi 
trebuie să pornim la drum! 

— Mai aşteaptă puţin! 

Se duse călare la oamenii săi şi trată cu ei. Se întoarse şi- 
mi spuse: 

— Puteţi să rămâneţi la noi! 

— Dar nu vă dăm nici caii, nici armele! 

— Nu. Sunteţi cinci la număr şi cinci dintre ai noştri s-au 
oferit să vă găzduiască. Tu vei locui la mine. 

Hm, trebuia să fiu prevăzător. De ce au cedat? De cenu ne 
lasă să plecăm mai departe? 

— Totuşi, vom pleca mai departe, îi spusei, căci tu vrei să 
ne desparţi. Suntem tovarăşi de drum şi vom rămâne doar 
acolo unde vom putea fi împreună. 

— Atunci mai aşteaptă puţin! 

lar se duse să trateze. De data asta dură puţin mai mult şi 
îmi făcui impresia că vor să ne reţină până ce se va face 
prea târziu pentru a mai putea pleca la drum. În sfârşit veni 
înapoi şi-mi spuse: 

— Stăpâne, fie precum ţi-e voie. Vă dăm o casă în care să 
puteţi dormi cu toţii. 

— E loc şi pentru caii noştri? 

— Da, casa are o curte în care puteţi să lăsaţi caii. 

— Vom sta singuri? 

— Nimeni nu va vrea să vă deranjeze. Uite, tocmai am 
trimis unul din oamenii mei călare, să transmită ordinul. 


Mâncarea vreţi s-o primiţi în dar sau vreţi să vi-o plătiţi? 

— Dorinţa noastră e să vă fim oaspeţi. Poţi să-mi promiţi 
asta? 

— Îţi promit. 

— Tu eşti chiar nezanumul acestui sat? Chiar conducătorul 
lui? 

— Da. 

— Atunci întinde-mi amândouă mâinile tale şi spune-mi că- 
ţi sunt prieten! 

Făcu întocmai, dar nu fără o reţinere. De-abia acum mă 
simţii mai sigur şi făcui semn prietenilor mei să se apropie. 
Kurzii ne luară în mijlocul lor şi galoparăm până în sat, 
unde ne oprirăm în faţa unei case destul de arătoase. 

— Asta este casa voastră pentru noaptea asta, ne lămuri 
nezanumul. Intraţi! 

Mă uitai la clădire de cum descălecai şi îi examinai 
exteriorul. Avea numai parter, iar pe acoperişul plat se afla 
un fel de şopron, în care se păstra fânul. Curtea era 
împrejmuită de un zid lat, înalt de vreo trei coţi şi care era 
năpădit de mărăcinişul crescut pe partea dindărăt a zidului. 
În curte se putea ajunge doar prin casă. 

— Suntem mulţumiţi cu casa. De unde luăm nutreţ pentru 
caii noştri? 

— Vă voi trimite. 

— Dar acolo sus este nişte fân! spusei eu şi arătai spre 
şopron. 

Se uită într-acolo, vizibil tulburat şi spuse: 

— Asta nu e bun, poate să facă rău animalelor voastre. 

— Cine se îngrijeşte şi de hrana noastră? 

— Chiar eu vă voi aduce mâncare şi lumină. Dacă mai e 
ceva ce doriţi, să-mi spuneţi. Locuiesc în casa aceea. 

Arătă spre o casă care era într-adevăr foarte aproape, 
încălecarăm şi ne duserăm caii în curta. Apoi cercetarăm cu 
privirea interiorul casei. Nu avea decât o singură încăpere, 
dar care era împărţită, printr-o împletitură subţire din 
salcie, în două părţi inegale. Fiecare din acestea avea două 


deschizături, care serveau drept ferestre şi care erau 
acoperite cu rogojini. Aceste deschizături erau într-adevăr 
înalte, dar atât de înguste, încât de-abia puteai să-ţi vâri 
capul prin ele. Podeaua era din humă nivelată cu piciorul şi 
avea un covor aşternut pe partea centrală a camerei. 
Acesta era singurul decor al casei. 

Uşile puteau fi închise amândouă cu un zăvor puternic, aşa 
că eram în siguranţă aici înăuntru. În curte erau câteva 
obiecte din lemn şi nişte unelte al căror scop nu am reuşit 
să-l aflu. 

Eram singuri, căci şi nezanumul rămăsese afară, aşa că 
am ţinut un consiliu. 

— Crezi că suntem în siguranţă aici? mă întrebă şeicul. 

— Mă cam îndoiesc. Nezanumul mi-a făcut o promisiune şi 
se va ţine de ea. Noi suntem oaspeţii lui şi ai întregului sat, 
dar mulţi dintre oamenii lui nu erau din satul ăsta. 

— Aceştia nu au ce să ne facă, spuse el. Dacă vreunul din 
ei omoară pe unul dintre noi, atunci vor cădea prada 
răzbunării satului, ai cărui oaspeţi suntem. 

— Şi dacă nu ne omoară, ci doar ne tâlhăresc? 

— Ce ar putea să ne ia? 

— Caii, poate armele, sau poate şi altele. 

Şeicul Mohammed îşi mângâie zâmbind barba şi spuse: 

— Ne vom apăra... 

— Şi aşa să cădem pradă vendetei lor, completai eu. 

— Să avem răbdare, fu el de părere. 

În acel moment intră şi englezul, care dăduse o raita prin 
curte. Nasul şi gura i se strâmbaseră aşa de mult, încât era 
clar că dăduse peste ceva ciudat acolo afară. 

— Hm! îşi drese glasul. Văzut ceva! Interesant! Yes! 

— Unde? Dar povesteşte odată! 

— Pfui! Fost în curte. Murdar loc! Văzut mărăcinişul pe zid 
şi urcat. Frumoasă privelişte de acolo! Uitat în sus pe 
acoperiş şi văzut un picior. Well! Un picior de om. 

— L-ai văzut bine, sir? 

— Foarte bine! Yes! 


Mă gândii dacă văzusem vreo scară care să ducă sus pe 
acoperiş. leşirăm afară în curte să cercetăm. Nu găsirăm 
nimic. Nici înăuntrul casei nu descoperirăm nimic care să fi 
făcut posibil să se ajungă pe acoperiş. Dar era timpul să 
cercetăm bine, căci noaptea era foarte aproape. 

Deasupra uşii din dos văzui o bârnă, care nu era mare, dar 
era suficientă pentru a o folosi ca sprijin. Îmi luai lasoul, îl 
legai de patru ori, făcând astfel un laţ şi îl aruncai într- 
acolo. Se agăţă de grindă şi putui să mă caţăr până pe 
acoperiş. Ajunsei în şopron, care era plin cu fân. Înaintai cu 
greu, dar nu dădui peste nimic suspect. Dar când ajunsei 
înspre capătul şopronului, simţii ceva: era capul unui 
bărbat, care se ghemuise în colţul cel mai îndepărtat. 

— Cine eşti? îl întrebai. 

— U... ah! se auzi un căscat. 

Omul voia să mă facă să cred că dormise. 

— leşi afară! îi poruncii. 

— U... ah! zise el din nou, dând la o parte mâna pe care i-o 
întinsesem şi ieşind încet la iveală, tot ghemuit. 

Încă era lumină, aşa că putui să văd clar că acest bărbat 
nu dormise nici o clipită. Se uită la mine cu gura căscată, ca 
şi cum ar fi fost luat prin surprindere. 

— Un străin! Cine eşti? mă întrebă. 

— Mai întâi spune tu cine eşti! 

— Casa asta e a mea! răspunse el. 

— Aşa! Îmi convine să aud asta, căci vreau să aflu şi eu 
cum ai ajuns aici sus. 

— Cu o scară. 

— Unde e scara? 

— În curte. 

— Nu e în curte. 

De-abia acum mă uitai cu atenţie mai îndeaproape şi zări 
scara la marginea acoperişului. 

— Omule, dar trebuie să fi dormit ceva, căci ai uitat 
desăvârşire că ai tras scara după tine aici sus! Ia uite-o! 

Se uita mirat împrejurul său şi spuse: 


— Aici? Da, am dormit ceva! 

— Acum, hai, trezeşte-te. Vino jos! 

Spunând acestea, împinsei scara în jos, iar bărbatul cobori 
înaintea mea şi părăsi casa fără să scoată vreun vânt. 
Aşadar, mai întâi s-a prefăcut că e surprins de prezenţa 
unui străin în casa lui, apoi a plecat liniştit spre nezanum, 
fără să se intereseze cu ce drept stăteam în casa lui. 

— Cine era? mă întrebă englezul. 

— Proprietarul acestei case. 

— Ce făcea acolo sus? 

— Se făcea că doarme. 

— Nu dormit! Cunosc băiatul! Acelaşi care ieşit înainte. 
Dumneata nu putut remarca, fost ocupat cu împuşcăturile. 
Yes! 

— Oricum, e sigur că aici e la mijloc un plan neprietenos! 

— Şi eu cred la fel. Dar ce fel de plan? 

— Nu ne vor viaţa, ci bogăţiile. 

— Bărbat suit acolo pentru văzut când adormim. Pe urmă 
dat semn, venit alţii, furat caii şi celelalte. 

Şi ceilalţi credeau la fel. În amândouă odăile se făcuse deja 
întuneric, aşa încât nu ne mai puteam da seama dacă se 
putea ajunge pe acoperiş din interiorul casei. Şi totuşi ceva 
mă făcea să cred că se putea. Eram gata să aprind o bucată 
de lemn, din lipsă de altă sursă de lumină, când bătu cineva 
la uşă. Mă dusei să deschid. Era nezanumul însoţit de încă 
doi oameni, care aduseseră mâncare, apă şi două lumânări. 
Lumânările erau foarte grosolane, din ceară impură şi cu 
siguranţă dădeau puţină lumină. Aprinsei una din lumânări. 

Niciunul din cei trei bărbaţi nu scosese nici un cuvânt, aşa 
că îl întrebai eu pe şeful satului: 

— Am găsit un om pe acoperiş. Era într-adevăr 
proprietarul acestei case? 

— Da, îmi răspunse monosilabic. 

— Ce căuta acolo sus? 

— Dormea. 

— De ce urcase scara cu el? 


— Nu voia să fie deranjat. 

— Mi-ai spus că vom fi singuri în casă. 

— Dar el stătea pe casă deja şi habar n-am şi nici el n-a 
ştiut că voi urma să fiţi oaspeţii noştri. 

— Ba a ştiut. 

— De unde? întrebă el aspru. 

— Era afară cu voi. În afara satului, când am sosit noi. 

— Gura! Era acasă! 

Omul începuse iar să-şi ia tonul poruncitor. Dar eu nu mă 
lăsai intimidat şi începui din nou cu întrebările: 

— Unde sunt cei care nu locuiesc în satul ăsta? Nu mai 
sunt aici. 

— Spune-le că nu mai au ce căuta din nou pe aici! 

— De ce? 

— Lasă că ghiceşti tu. 

— Gura! Nu ghicesc. 

Plecă, urmat de ceilalţi doi. 

Masa de seară fu una frugală: dude uscat, pâine, dovleac 
copt în cenuşă şi apă. Noroc că mai aveam la noi nişte 
provizii şi astfel nu am rămas nemâncaţi. În timp ce Halef 
punea masa eu ieşii cu tânărul haddedihn în antreu, luând 
cealaltă lumânare cu noi. Uşa ducea tot lângă colţul casei, 
iar antreul era format din zidul de temelie şi din zidul casei. 
Amad stătea cu lumina afară, iar eu mă urcai pe acoperiş şi 
începui să cercetez cu mare atenţie podeaua şopronului. 
Într-un sfârşit observai deasupra antreului o despicătură 
foarte îngustă, care forma un patrulater regulat. Băgai 
cuțitul şi... dădui la o parte un capac pătrat. Secretul era 
descoperit! 

După ce mai cercetai puţin, găsii şi câteva locuri deasupra 
ambelor odăi, de unde se putea nu numai vedea, ci şi auzi 
ce se discuta jos în casă. 

Coborâi din nou, ţinându-mi în frâu mânia. 

— Hei! strigă englezul. Ce s-a întâmplat? 

— Aduceţi caii înăuntru, căci pe ei au pus ochii! Afară, 
deasupra vestibulului este o deschizătură prin care se 


poate cobori de pe acoperiş şi se poate deschide uşa. 

Kurzii voiau să aştepte până adormeam, ca apoi să ne fure 
caii şi să fugă cu ei. 

— Este corect, foarte corect! Aşa vom face! Yes! Am căzut 
cu toţii de acord că aşa trebuie să procedăm. 

Am acoperit ferestrele şi am adus caii în încăperea din 
spate, apoi am mutat scara în vestibul şi am dus câinele pe 
acoperiş. Kurzii puteau acum să sară gardul şi să intre în 
curte, căci oricum o găseau goală şi erau nevoiţi să plece 
precum veniseră. Poate mă înşelam şi ei nu aveau, de fapt, 
nici o intenţie tâlhărească! Ei, dar paza bună trece 
primejdia rea! 

În sfârşit, acum puteam să discutăm despre planurile 
noastre de viitor, căci în Amadiya nu putusem deloc să o 
facem şi asta din cauză că fiecare moment putea să aduci 
ceva nou, iar pe drum nu ne gândiserăm la nimic altceva 
decât la cum să înaintăm cât mai repede. Am vorbit, 
bineînţeles, despre drumul care să ne ducă înapoi la Tigris. 

— Cel mai scurt drum este cel care trece prin ţinutul 
iezizilor, îşi dădu cu părerea Mohammed Emin. 

— Nu trebuie să o luăm pe acolo, răspunse Amad căci ar 
putea să mă recunoască cineva! 

— Drumul ăsta nu e sigur şi din alte motive, intervenii eu, 
mai ales că nu ştiu cum şi-a întocmit raportul guvernatorul 
din Mosul. Nu putem nici să o luăm direct spre vest. 

— Atunci ne mai rămân două variante de drum, ne lămuri 
Mohammed. Un drum este cel care trece prin Tiyari spre 
Buthan, iar celălalt este cel care ne duce în jos, spre Zab. 

— Ambele sunt primejdioase în general, nu numai pentru 
evadat. Eu, unul, prefer drumul spre sud, mai ales că ne 
duce prin ţinutul lui Abu Salman. 

Ceilalţi îmi împărtăşiră şi ei părerea, care îi convenea de 
minune şi englezului. Stabilirăm, aşadar, că urma să 
călărim spre Lizan, dincolo de Gumri, de acolo să urmăm 
firul apei până la marea întorsură a râului din ţinutul 
kurzilor şirvan şi zibar, apoi să o tăiem direct peste Munţii 


Thura Ghara şi Hair şi în cele din urmă să ajungem pe malul 
Akrei, care ne aducea din nou la Zab. 

După ce ne puserăm cu toţii de acord cu traseul, ne 
duserăm să ne odihnim. Dormeam buştean, când fui trezit 
de un ghiont în spate. Era englezul, care mă zgâlţâia de 
ZOr: 

— Master, se aud paşi! E cineva afară! 

Ciulii urechea şi auzii caii agitându-se, dar nu pusei prea 
mare bază pe auzul meu. 

— Nu cred că e ceva care să ne alarmeze, spusei eu. Doar 
nu suntem în sălbăticie, ea orice zgomot omenesc să 
însemne apropierea unui pericol. Poate că cei din sat nu s- 
au culcat încă! 

— Poate! Well! Noapte bună, master! 

Se întoarse pe partea cealaltă, dar nu peste mult timp 
auzii şi eu destul de clar un zgomot care venea dinspre 
curte 

— Sunt în curte! îmi şopti Lindsay. 

— Aşa se pare. Vezi ce câine bun am? A înţeles că trebuie 
să păzească numai acoperişul, aşa că acum tace mâlc. 

— Rasă nobilă! Nu vrea să-i sperie pe flăcăi, vrea să-i 
prindă! 

Trecu ceva mai mult timp până reuşirăm să adormim din 
nou - cam o jumătate de ceas, dar iarăşi ne treziră nişte 
paşi care se auzeau umblând tiptil prin faţa casei, îl zgâlţăii 
pe Lindsay, care replică: 

— Ascultă! Ce-or avea de gând? 

— Vor crede că am dus caii înăuntru, aşa că vor pune o 
scară pe dinafară, ca să urce pe acoperiş, să poată cobori şi 
de acolo să ajungă la cai. Dacă reuşesc, nu le mai rămâne 
decât să deschidă uşa, să ne ia caii şi să plece cu ei. 

— Nu trebuie să reuşească! strigă Lindsay. 

De-abia termină de vorbit, că se auzi deasupra noastră un 
strigăt şi apoi câinele făcu un zgomot scurt, dar puternic. 

— L-a înhăţat! se bucură Lindsay. 

— Sst! Încet! îl atenţionai eu. 


Se treziseră şi ceilalţi şi trăgeau acum cu urechea. 

— Trebuie mers sus şi văzut! îşi dădu cu părerea englezul. 

Se ridică şi se strecură afară. Trecură cinci minute bune 
până se întoarse. 

— Foarte frumos! Yes! Extraordinar! Fost sus, unde este 
un flăcău şi peste el, câinele. Nu îndrăzneşte să vorbească 
sau să mişte. Şi jos, în uliţă, mulţi kurzi. Nici ei nu vorbesc. 

— Atâta timp cât câinele nu se aude lătrând, suntem în 
siguranţă. Dar dacă mai aduc vreo scară, atunci trebuie să 
mergem şi noi acolo. 

O bună bucată de timp stăturăm cu urechile ciulite. 
Deodată se auzi un strigăt teribil - era un strigăt de moarte, 
fără urmă de îndoială şi imediat încă un strigăt şi lătratul 
victorios al câinelui. Situaţia devenise primejdioasă. Ne 
ridicarăm, îl chemai pe Halef, căci el îmi părea cel mai de 
încredere. leşirăm uşor în vestibul, apoi urcarăm scara spre 
acoperiş, unde... zăcea un bărbat. Mă uitai cu atenţie la el: 
era mort. Câinele îi sfâşiase ceafa. Din locul unde mă aflam 
răzbătu până la mine un sunet slab, slab de tot: era câinele 
care mă saluta în felul lui. Cam la cinci paşi de la cadavru, 
mai era încă un bărbat. Câinele îl omorâse pe primul, dar 
pe al doilea doar îl imobilizase. 

Uitându-mă mai bine, văzui jos o adunătură mare de 
oameni. Nu mai aveam nici un dubiu că întreg satul fusese 
părtaş la planul de a ne fura caii sau mai ştiu eu ce! Primul 
care se urcase pe acoperiş fusese sfâşiat de câine, strigătul 
său punându-i pe ceilalţi în gardă. Dar când se urcă şi al 
doilea, câinele nu mai avu încotro şi îl înhaţă şi pe acesta. 

Ce aveam de făcut? 

Coborâi şi îl lăsai pe Halef sus, pe post de strajă. Mă sfătuii 
şi cu ceilalţi şi hotărârăm să nu scoatem nici un zgomot, 
pentru ca a doua zi dimineaţa să ne putem preface că nu 
am auzit nimic. Eram într-o situaţie de mare primejdie, deşi 
am fi fost în stare să ne apărăm foarte bine de un duşman şi 
mai numeros. Însă am fi ridicat tot ţinutul împotriva noastră 
şi nu mai aveam cale de în toarcere. 


Se auzi o bătaie foarte puternică în uşa de la intrare. 
Kurzii ţinuseră sfat şi acum veneau să ne înştiinţeze şi pe 
noi de rezultat. Aprinserăm una din lumânări, ne luarăm 
armele şi ieşirăm în vestibul. 

— Cine e? întrebai. 

— Chodeh, deschide! răspunse nezanumul, pe care îl 
recunoscui după voce. 

— Ce doreşti? 

— Am să-ţi spun ceva important. 

— Poţi să-mi spui şi aşa! 

— Trebuie să intru! 

— Atunci, intră! 

Nu îl mai întrebai dacă e singur, căci o a doua persoană nu 
trebuia nicicum să mai intre. Oamenii mei îşi puseră armele 
la ochi; dădui zăvorul la o parte şi mă aşezai îndărătul uşii, 
aşa încât să nu se deschidă decât pe jumătate şi să nu poată 
intra decât un singur om. Când văzu armele aţintite asupra 
lui, încremeni în uşă. 

— Chodeh! Vrei să mă împuşti? 

— Nu, dar suntem pregătiţi pentru orice; putea să fie 
vreun duşman la uşă! 

Intră în casă, iar eu pusei zăvorul la loc. 

— Ce doreşti, de vii să ne trezeşti din somn? 

— Vreau să vă avertizez. 

— Să ne avertizezi? De ce? 

— De o mare primejdie. Sunteţi oaspeţii mei şi de aceea 
este de datoria mea să vă previn. 

Îşi roti privirea împrejur şi văzu scara şi deschizătura din 
acoperiş. 

— Unde vă ţineţi caii? 

— Aici, în odaie. 

— Înăuntru? Chodeh, dar casa este numai pentru oameni! 

— Un cal bun este mai valoros pentru un călăreț decât un 
om rău! 

— Stăpânul acestei case se va înfuria, căci potcoavele 
cailor îi vor distruge podelele! 


— Îl vom despăgubi. 

— De ce aţi adus caii înăuntru? 

— Aici le este locul. 

— Aţi dormit? 

Îi răspunsei că da, iar el continuă: 

— Aţi auzit vreun zgomot? 

— Am auzit oameni trecând prin faţa casei, dar nu aveam 
nici o cădere să le interzicem să mai treacă prin faţa casei. 
Ba, am mai auzit şi nişte oameni în curte şi nu a fost prea 
plăcut. Curtea este a noastră. Dacă ne-am fi lăsat caii afară, 
atunci am fi tras asupra intruşilor, căci am fi fost 
încredinţaţi că sunt hoţi. 

— Caii nu pot fi trecuţi peste zid şi mai ai şi un câine în 
curte, pe care ţi l-am văzut astăzi. 

Schimbă vorba, dar eu nu mă lăsai. 

— Da, caii nu pot fi trecuţi peste zid, ăsta o ştim şi noi, dar 
ar putea fi duşi prin vestibul. 

— Dar nu se poate intra aici! 

— Ia gândeşte-te mai bine, nezanumule! Dacă te urci pe 
acoperiş şi cobori înăuntru, atunci poţi să deschizi uşa 
dinspre curte şi pe cea din dos şi poţi lua toţi caii, mai cu 
seamă că uşile de la odăile unde suntem noi sunt închise cu 
zăvorul. Noi am fi fost închişi aici fără să ne putem apăra. 

— Cine ar fi putut să urce pe acoperiş? 

— A, dar am găsit un om ascuns acolo sus, care trăsese şi 
scara cu el. Asta ne-a trezit bănuiala, aşa că am adus caii 
înăuntru. Acum pot să urce şi o sută pe acoperiş, căci acolo 
vor rămâne mult şi bine, iar mâine de dimineaţă le veţi găsi 
leşurile acolo. 

— l-aţi omori? 

— Nu, noi am dormi liniştiţi, căci ştim că ne putem lăsa în 
voia câinelui meu, care stă de pază sus. 

— Dar un câine nu are ce căuta pe acoperiş! 

— Un câine are ce căuta oriunde este nevoie să 
supravegheze ceva. Şi ia aminte: câinii djermakilor se 


plimbă cu mare plăcere pe acoperişuri! Aşadar, voiai să mă 
avertizezi! De ce? Încă nu mi-ai spus despre ce este vorba. 

— Ceva mai devreme i s-a furat scara unui sătean şi când a 
plecat în căutarea ei, a găsit-o sprijinită de casa voastră. 
Erau şi nişte străini pe aici, care au dispărut repede. Aşa că 
ne-am gândit să vă avertizăm. 

— Foarte mulţumesc! Însă poţi să te duci liniştit la casa ta, 
căci şi noi ne vom duce din nou la culcare. Câinele nu va 
lăsa nici un hoţ să intre în casă! 

— Dar dacă omoară vreun om? 

— Unul singur nu omoară el, ci îl ţine bine la pământ până 
când vin eu. Dar dacă mai apare încă unul atât de 
nechibzuit încât să urce şi el acolo, atunci îl omoară pe 
primul, ca să-l poată aranja pe cel de-al doilea. 

— Chodeh, atunci s-a întâmplat o nenorocire! 

— Cum aşa? 

— A urcat deja şi al doilea. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur! 

— Vai, nezanumule, prin urmare ai fost de faţă când hoţii 
au vrut să intre peste noi! Ce mai, trebuie să-ţi mulţumesc 
ţie şi alor tăi pentru ospitalitate! Halal ospitalitate din 
partea ta şi alor tăi! 

— Nu eram aici, mi s-a povestit. 

— Deci a fost cineva aici care ţi-a povestit totul. 

— Nu şi ela aflat de undeva. 

— E acelaşi lucru. Cine a povestit primul trebuie să fi fost 
pe lângă hoţi. Dar ce mă priveşte pe mine? Eu nu am 
permis nici unui om să se urce pe acoperişul casei mele. 
Dacă vreunul, totuşi, se va urca, va trebui să ştie să şi 
coboare singur, fără ajutorul meu. Noapte bună, 
nezanumule! 

— Nu vrei să te urci să vezi? 

— N-am nici un chef de asta. 

— Măcar lasă-mă pe mine să urc! 


— Te las, pentru că tu nu eşti vreun hoţ şi ai venit mai întâi 
la mine ca să mă întrebi despre ce s-a întâmplat. Dar 
păzeşte-te de câine! Dacă te vede, te înhaţă şi te omoară, 
dacă mai e cineva acolo! 

— Sunt înarmat spuse el. 

— E mai rapid ca tine şi oricum, nu-l poţi omori, căci 
trebuie să fii un om foarte bogat, ca să mă poţi despăgubi! 

— Chodeh, vino cu mine sus! Sunt nezanum şi datoria îmi 
cere să merg şi să cercetez. 

— Dacă trebuie să-ţi aperi slujba atunci îţi voi face pe plac. 
Hai sus! 

O luai înainte şi el mă urmă. Ajuns sus, nezanumul privi în 
jur şi văzu cadavrele. Jos erau la fel de mulţi oameni cum 
fuseseră şi mai înainte. 

— Chodeh, aici e cineva! strigă el. 

Înaintai. El se aplecă şi pipăi cadavrul. 

— Pe legea mea, e mort! Ah, stăpâne, ce-a făcut câinele 
tău? 

— Şi-a făcut datoria. Nu te plânge de el, ci laudă-l! Acest 
om a vrut să-l atace pe proprietarul casei şi n-a avut habar 
că aici locuiesc oameni care nu se lasă călcaţi de hoţi sau de 
criminali. 

— Dar unde e câinele? întrebă el. 

Îi arătai unde era, iar el strigă: 

— O, Chodeh, e cineva sub câine! Cheamă-ţi câinele! 

— Aşa voi face, dar spune-i acelui om că nu trebuie să se 
mişte sau să scoată vreun cuvânt, altminteri e pierdut. 

— Nu poţi să-l laşi aici toată noaptea! 

— Leşul ţi-l voi putea preda, însă acest om rămâne la mine. 

— De ce trebuie să rămână? 

— Dacă mai îndrăzneşte cineva să mai pătrundă în casă 
sau în curte... va fi sfâşiat de câine. Acest om rămâne aici ca 
ostatic. 

— Iar eu îl cer, spuse nezanumul aspru. 

— Şi eu îl păstrez! sună răspunsul meu. 

— Sunt nezanum şi aşa îţi poruncesc! 


— Scuteşte-mă de porunci! Vrei leşul sau nu-l vrei? 

— Îi vreau pe amândoi: şi pe cel mort, dar şi pe cel viu! 

— Nu o să fiu crud, aşa că îţi promit că omul acesta n-o să 
rămână toată noaptea în poziţia asta incomodă. O să-l iau 
cu mine jos, în casă. Dar orice atac împotriva noastră se va 
solda cu moartea lui! 

Îşi puse mâna pe braţul meu şi rosti serios: 

— Deja cel care zace aici sfâşiat vă cere moartea! Sau 
djermaki nu ştiu ce este vendeta? 

— Ce tot vorbeşti de vendetă? Un câine a muşcat un hoţ. 
Asta nu e un caz care să ceară răzbunare! 

— Ba o cere, căci a curs sânge, iar câinele vostru e 
vinovat! 

— Chiar de-ar fi aşa, tot nu e treaba ta. Chiar tu însuţi mi- 
ai spus că acest hoţ era un străin. 

— Ba este treaba mea, pentru că a curs sânge în satul 
meu. Rudele mortului vor cere socoteală, mie şi oamenilor 
mei. Dă-mi-i înapoi pe amândoi! 

— Numai pe cel mort! 

— Gura, strigă el, de data asta, după ce până acum 
vorbiserăm cu voce joasă. Îţi ordon încă o dată... şi dacă nu- 
mi dai ascultare, ştiu eu cum să te supun! 

— Ce-o să faci! 

— Scara este încă lângă casă! Pun oamenii mei să se urce. 
Te vor sili ei. 

— Dar uiţi esenţialul: jos se află patru bărbaţi care n-au 
frică de nimeni, iar aici sus am câinele. 

— Şi eu sunt sus! 

— O să ajungi jos numaidecât, ia vezi! 

Înainte de a se dezmetici îl apucai de braţul drept şi de 
şoldul stâng şi îl ridicai. 

— Chodeh! urlă el. 

Îl lăsai jos. 

— Ce m-ar fi putut opri să te arunc de aici? Acum mergi şi 
spune-le alor tăi ce-ai auzit! 

— Nu mi-l predai pe omul acesta? 


— Deocamdată nu. 

— Atunci păstrează şi mortul, va trebui să plăteşti pentru 
el! 

Nu mai cobori înăuntru, în casă, ci se dădu jos direct pe 
scară, în stradă. 

— Şi mai spune-le oamenilor tăi, îi strigai eu, să plece şi să 
ia şi scara cu ei. Vreau să am casa liberă, aşa că, pe cel care 
va mai rămâne prin jurul ei îl voi blagoslovi cu un glonte! 

Ajunse jos şi începu să vorbească în şoaptă cu oamenii lui, 
care îi răspundeau tot în şoaptă. Nu puteam să înţeleg nici 
o iotă, dar după câtva timp scara fu luată, iar adunarea se 
împrăştie. 

De-abia acum îmi chemai, câinele. Dădu drumul 
bărbatului, dar se îndepărtă de el doar cu un pas. 

— Ridică-te! îi spusei kurdului, care se ridică greoi şi trase 
aer adânc în piept. Era foarte slăbuţ, iar vocea îi suna 
copilăroasă când strigă: 

— Chodeh! 

Nu rosti decât acest cuvânt, în care, însă, îşi revărsă tot 
preaplinul fricii de moarte îndurate până atunci. 

— Ai arme la tine? 

— Numai pumnalul ăsta. 

Pentru siguranţă mă dădui un pas înapoi. 

— Pune-l jos şi du-te doi paşi mai încolo! 

Făcu întocmai, iar eu ridicai pumnalul de jos şi îl pusei la 
brâu. 

— Acum, să coborâm! 

Câinele rămase sus, iar noi ne dădurăm jos, unde ne 
aşteptau oamenii mei. Le povestii ce se întâmplase acolo 
sus. Englezul se uită la prizonier, care părea sa ai ba vreo 
douăzeci de ani şi spuse: 

— Master, flăcăul ăsta seamănă cu bătrânul! Yes! 

De-abia acum îmi dădui şi eu seama că aşa era. 

— Aşa e, pe legea mea! Să fie chiar fiul lui? 

— Sigur! Foarte sigur! Întreabă-l! 


Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci grija pe care o vădise 
nezanumul faţă de băiat era cu totul întemeiată; dar asta 
însemna o încălcare din cale-afară de mare a ospitalităţii. 

— Cine eşti? îl întrebai pe prizonier. 

— Un kurd, îmi răspunse el. 

— De pe ce meleaguri? 

— Din Mia. 

— Minţi! 

— Stăpâne, îţi spun adevărul! 

— Eşti din satul ăsta! 

Ezită doar un moment, suficient însă ca eu să-mi dau 
scama că aveam dreptate. 

— Sunt din Mia! spuse el din nou. 

— Şi atunci ce-faci aşa de departe de ţinutul tău de 
baştină? 

— Sunt trimisul nezanumului din Mia. 

— Cred că pe nezanumul din Mia nu-l cunoşti la fel de bine 
ca pe cel de aici, căci eşti chiar fiul acestuia din urmă! 

Se înspăimântă vizibil, deşi îşi dădea osteneala să nu lase 
să se vadă. 

— Cine ţi-a spus minciuna asta? întrebă el. 

— Eu nu mă las minţit. Nici de tine, nici de altcineva. Voi 
afla chiar mâine în zori cine eşti şi dacă m-ai minţit nu vei 
avea parte de îndurare! 

Îşi cobori privirile jenat, iar eu fui nevoit să-i vin în ajutor: 

— la seama cum te porţi, că la fel vei fi şi tu tratat! Dacă 
eşti sincer, atunci te voi ierta, căci eşti prea tânăr ca să fi 
făcut totul cu premeditare. Însă dacă nu renunţi la 
îndărătnicia ta, să ştii că nu vei avea parte de altă companie 
decât cea a câinelui meu! 

— Chodeh, oricum vei afla, îmi răspunse el. Da, sunt fiul 
nezanumului. 

— Ce căutai în casa asta? 

— Caii! 

— Cum voiai să-i furi? 


— Vă zăvoram în casă, apoi deschideam uşile, şi... caii erau 
ai noştri! 

Această mărturisire nu era deloc ruşinoasă pentru el, căci 
la kurzi furtul de cai, ca şi atacurile tâlhăreşti erau 
considerate fapte cavalereşti. 

— Cine e mortul pe care l-am lăsat sus? 

— Stăpânul acestei case. 

— Foarte înţelept! El trebuia să urce înainte, căci cunoştea 
cel mai bine locul. Dar de ce a fost nevoie să-l urmezi chiar 
tu? Doar mai erau şi alţi bărbaţi, mai puternici ca tine! 

— Armăsarul pe care-l călăreai tu, chodeh, urma să fie al 
tatălui meu, iar eu trebuia să fiu atent să nu mi-l apuce 
vreun altul de căpăstru, căci acela care pune primul mâna 
pe frâiele unui cal devine proprietar cu tot dreptul asupra 
animalului. 

— Aşadar, chiar tatăl tău a ordonat hoţia asta? Tatăl tău, 
care mi-a făgăduit ospitalitate! 

— "Ţi-a promis, dar nu sunteţi deloc oaspeţii noştri. 

— Cum aşa? întrebai eu uimit. 

— Locuiţi singuri în casa asta. Unde este cel care vă 
găzduieşte? Dacă aţi fi vrut ca stăpânul să rămână în casă 
cu voi, atunci v-am fi considerat oaspeţii noştri! 

lată ce lecţie primii, o lecţie care mai târziu îmi fu de folos. 

— Dar tatăl tău mi-a promis şi s-a lăudat că vom fi în 
siguranţă. 

— Nu are de ce să se ţină de promisiune, atâta timp cât voi 
nu ne sunteţi oaspeţi. 

— Câinele meu a răpus gazda. Să fie ăsta motiv de 
vendetă? 

Dădu din cap afirmativ, iar eu mersei mai departe: 

— Cine este cel care se va răzbuna? 

— Mortul are un fiu aici, în sat. 

— Sunt mulţumit de tine. Poţi să pleci! 

— Chodeh, strigă el zăpăcit, dar bucuros, vorbeşti serios? 

— Da. Ţi-am spus că vei fi tratat după cum te vei purta şi 
tu la rândul tău. Ai fost sincer, aşa că-ţi vei recăpăta 


libertatea. Spune-i tatălui tău că djermaki sunt oameni 
foarte paşnici, care nu iau viaţa nimănui, dar care, dacă 
sunt ofensaţi sau chiar atacați, ştiu să se apere cum se 
cuvine. Îmi pare rău că gazda noastră a căzut răpusă, dar 
vina nu o poartă decât el şi nu mă voi teme de cel care-i va 
răzbuna moartea. 

— Poţi să-l răscumperi. Voi vorbi cu cel care vrea să-l 
răzbune. 

— Nu răscumpăr nimic. Dacă nu ar fi avut de gând să ne 
jefuiască, ar mai fi fost şi acum în viaţă. 

— Dar, stăpâne, veţi fi omorâţi cu toţii îndată ce se vor ivi 
zorii! 

— Cu toate că ţi-am oferit libertatea şi te-am lăsat în viaţă! 

— Da! Ai fost milostiv cu mine şi de aceea vreau să te pun 
în gardă. Vi se vor lua caii, armele şi banii. Nu veţi fi lăsaţi 
să părăsiţi satul până când nu veţi preda tot ce aveţi! În 
afară de asta, răzbunătorul îţi cere capul! 

— Nu vor primi nici banii, darămite caii noştri, iar viaţa 
mea este în mâinile lui Dumnezeu şi nicidecum în mâinile 
unui kurd. Ne-aţi văzut armele atunci când am tras într-un 
copac, dar le veţi cunoaşte pe deplin de-abia atunci când 
vom ţinti asupra voastră. 

— Chodeh, armele voastre nu ne vor face nimic, căci vom 
intra în cele două case de peste drum şi vom trage în voi 
fără să ne puteţi vedea. 

— Aha, un asediu remarcai eu. Dar nu va ţine prea mult! 

— Ştim şi noi. Nu aveţi nimic de mâncat şi de băut şi până 
la urmă, tot veţi fi nevoiţi să ne daţi tot ce aveţi, spuse 
tânărul kurd. 

— Aşa să credeţi voi! Spune-i tatălui tău că suntem 
prietenii beiului din Gumri. 

— Nici n-o să vrea să audă. Un cal este mult mai valoros 
decât prietenia cu un bei. 

— Gata. Poţi să pleci. Uite, ia-ţi pumnalul! 

— Chodeh, vă vom lua caii şi toate celelalte, însă vă vom 
ţine la mare cinste, ca pe nişte oameni buni şi de ispravă! 


Era naiv cum numai un kurd poate fi. Îl dusei spre uşă, în 
timp ce în spatele meu se ridicară glasurile oamenilor mei: 

— Master, strigă Lindsay, îi dai drumul? 

— Aşa e mai bine pentru noi. 

— Dar povesteşte-ne! Ce ţi-a spus? Trebuie ştim tot! Yes! 

Le istorisii toată discuţia mea cu tânărul kurd, iar ştirea că 
nezanumului trebuia să-i mulţumim pentru situaţia în care 
ne aflam, îmi aduse la urechi un potop de expresii care mai 
de care mai neînfrânate. 

— Şi i-ai dat drumul tâlharului ăstuia, emire! spuse 
Mohammed Emin plin de reproş. De ce? 

— În primul rând, pentru el, apoi, din calcul. Dacă îl 
opream aici, ar fi devenit un obstacol pentru noi şi în plus, 
ar fi trebuit să-l şi hrănim, pe când noi de-abia mai avem 
ceva de-ale gurii pentru noi! Aşa că el ne este acum 
recunoscător, şi-i va îndemna pe ceilalţi mai degrabă la 
pocăință, decât la răzbunare. Nu ştim ce se mai poate 
întâmpla, nu vom fi siguri şi nu vom putea acţiona cu 
uşurinţă decât dacă suntem noi între noi. 

Toţi fură de acord cu mine. Despre somn, nu mai era 
vorbă, aşa că hotărârăm să stăm de veghe. 

Halefmă luă de braţ şi-mi spuse: 

— Sidi, acum ai timp să te gândeşti şi la darul pe care mil- 
a dat pentru tine bărbatul acela din Amadiya! 

Aşa era, nu mă mai gândisem deloc la tocul primit în dar. 

— Adu-l încoace! 

Îl deschisei şi nu putui să-mi stăpânesc un strigăt de 
admiraţie. Avea o lucrătura foarte frumoasă şi curată, dar 
asta nu era nimic în comparaţie cu conţinutul! Înăuntru era 
un kaliun persan - o pipă cu apă pentru fumat călare. Era o 
pipă scumpă, care îmi atrase chiar şi invidia englezului. 
Păcat că acum nu puteam să fumez deloc, căci mai aveam 
doar câteva guri de apă! 

— "Ţi-a dat şi ţie ceva, Halef? îl întrebai pe servitor. 

— Da, sidi, câteva medgidii de aur. 


Începu să se crape de ziuă. Ne urcarăm pe acoperiş, de 
unde puteam supraveghea cea mai mare parte din sat. 
Văzurăm undeva departe câţiva oameni care stăteau şi 
păreau că sunt cu ochii pe noi. În apropiere nu se zărea nici 
o mişcare. La scurt timp se deschise uşa de la una din 
casele de peste drum şi ieşiră doi bărbaţi care se 
îndreptară spre casă noastră. La mijlocul drumului se 
opriră. 

— O să trageţi în noi? întrebă unul din ei. 

— Nu. Încă nu ne-aţi făcut nimic, le răspunsei eu. 

— Nu suntem înarmaţi. Putem să luăm mortul? 

— Veniţi încoace! 

Halef cobori să deschidă uşa. Kurzii veniră sus pe 
acoperiş. 

— Sunteţi rubedeniile lui? îi întrebai. 

— Nu. Dacă am fi fost rude cu el, nu am fi venit să dăm 
ochii cu tine, chodeh. 

— Şi de ce nu? 

— Nu ne puteam răzbuna cum trebuie decât dacă nu ne 
cunoşti. 

lată încă o lecţie care îmi demonstra cat de multe are un 
om de învăţat într-o viaţă! 

— Luaţi-l de aici! le spusei. 

— Întâi de toate, avem să-ţi transmitem un mesaj de la 
nezanum. 

— Ce are să-mi spună? 

— Îţi trimite mulţumiri pentru că i-ai eliberat fiul a cărui 
soartă rămăsese în mâinile tale. 

— Asta-i tot? 

— Vă cere caii, armele şi toţi banii pe care-i aveţi la voi. 
Apoi, o să vă lase în pace. Nu are pretenţii şi la hainele 
voastre, pentru că aţi fost milostivi cu băiatul lui. 

— Spune-i că nu va primi nimic. 

— 'Te vei răzgândi, chodeh! Dar mai avem şi alt mesaj 
pentru tine! 

— De la cine? 


— De la fiul celui mort. 

— Ce are să-mi spună? 

— Îţi vrea capul. 

— Îl voi da. 

— Stăpâne, chiar o s-o faci? întrebă omul mirat. 

— Da. Spune-i că trebuie să vină să şi-l ia singur. 

— Stăpâne, glumeşti cu lucruri serioase! Avem 
însărcinarea să-ţi cerem viaţa sau greutatea ei în bani. 

— Cât cere? 

— Patru arme din acelea de care ai la tine, cu care se 
poate trage întruna şi cinci pistoale din acelea mici, cu care 
poţi să tragi şase gloanţe. Pe lângă astea, mai vrem trei cai 
şi doi catâri. 

— Dar nu am aşa ceva! 

— Trimite să ţi se aducă, iar tu rămâi aici până sosesc. 

— Nu dau nimic! 

— Atunci va trebui să mori. Vezi ţeava puştii care iese pe 
fereastra aia? Este puşca nezanumului, care, din momentul 
în, care îi voi duce răspunsul tău, va începe să tragă. 

— Să facă precum doreşte. 

— Nu vrei să ne dai nici celelalte lucruri pe care ţi le-am 
cerut? 

— Nu. Luaţi-vă singuri ce poftiţi! 

— Asta înseamnă război! 

Îşi ridicară mortul, îl cărară jos pe scară şi îl duseră în 
casă. Noi zăvorârăm uşa în urma lor. Eu trebui să tălmăcesc 
prietenilor mei cererile celor doi trimişi ai nezanumului. 
Arabii stăteau foarte încruntaţi, căci cunoşteau prea bine 
cât de păcătoase şi de crude erau răzbunările sângeroase. 
Englezul, în schimb, avea o faţă foarte amuzată. 

— A, splendid! Asediu! Bombardament! Vijelie! Năvală! 
Well! Dar nu vor avea curajul s-o facă, sir! 

— Ba o vor face, master Lindsay! Ne vor bombarda şi vor 
trage în noi imediat ce ne vom lăsa văzuţi, căci... 

Vorbele mele fură adeverite îndată printr-o împuşcătură, 
două, trei, patru... după care auzirăm câinele lătrând sus 


pe acoperiş. Mă repezii la scară şi scosei cu mare grijă 
capul în sus pe deschizătura din tavan. Ce văzui acolo mă 
făcu să zâmbesc: se trăgea asupra câinelui! Acesta lătra la 
fiecare glonte care trecea pe lângă el. Îl chemai la mine, îl 
luai în braţe şi îl adusei jos în casă. 

— Ai văzut, master, că am avut dreptate? Trag în câine 
deja! 

— Well! Ia să verificăm dacă trag şi în oameni! 

Englezul deschise uşa şi ieşi doi paşi în faţa casei 

— Ce-ţi trece prin minte, sir! Te rog să pofteşti imediat în 
casă! 

— Pfui! Au praf de puşcă foarte prost. Ar fi putut să 
nimerească câinele! 

Se auzi un glonte, care nimeri peretele casei. Lindsay 
cerceta cu atenţie locul şi arătă cu degetul înspre gaura 
făcută de glonte pentru a arăta trăgătorului că ratase cu 
aproape trei coţi. Al doilea glonte fu cât pe ce să-l 
nimerească, însă eu îl trăsei înăuntru pe englez. De-afară 
izbucni un strigăt şi se auzi a treia împuşcătură, care trecu 
aproape de umărul meu şi intră în cantul uşii Acesta fusese 
cu siguranţă fiul celui mort, care voise să mă atenţioneze 
prin strigătul lui că el fusese cel care îmi trimisese glontele. 
Treaba devenise cam serioasă. 

— Sidi, spuse Halef, noi nu tragem? 

— Încă nu. 

— De ce încă nu? 

— De ce? Pentru că noi tragem mai bine ca ei. 

— Asta aşa e. Dar mai întâi de toate trebuie să vedem cum 
putem să scăpăm fără să omoram vreunul din ei. Este de 
ajuns cel omorât de câine. 

— Cum să scăpăm? Numai ce vom încerca să ieşim cu caii 
pe uşă şi ne vom trezi cu o ploaie de gloanţe! 

— Dar oamenii ăştia vor caii noştri, aşa că nu vor trage în 
ei! Dacă ne vom ascunde îndărătul cailor, poate nu vor 
trage nici în noi! 


— Vai, sidi! Decât să ne lase să plecăm cu caii, mai bine îi 
omoară şi pe aceştia! 

— De ce să nu tragem şi noi, dacă ei trag în noi? O să fie 
câţiva tâlhari kurzi mai puţin! Şi ce dacă? Vom putea fugi; 
foarte bine, fără nici o împuşcătură! 

— Hm! Nu prea merge! 

— De ce nu? 

— Ne facem de râs! Ar arăta ca o evadare! Ar fi scandalos! 

— Şi ce ne-ar păsa nouă? Ştii bine, sir, că nu aş lua vreo 
hotărâre care să ne facă într-adevăr de râs. Aşadar, spune - 
ce planuri ai! 

— Trebuie să ştim mai întâi dacă vom fi atacați din spate. 

— Nu e nici o clădire în spate. 

— Dar pe câmp? Spune mai departe! 

— Am putea să facem o spărtura în zid! 

— Da, într-adevăr, nu e o idee rea! 

— Well! Foarte bine! Minunat! Master Lindsay are idee 
bună! 

— Dar nu avem uneltele care ne trebuie! 

— Eu am un târnăcop! 

Englezul îşi cărase cu el târnăcopul, însă acesta nu era 
bun, din păcate, decât să sapi un răsad în grădină şi nu să 
spargi un zid eu el! 

— Târnăcopul ăsta e prea mic, sir. Poate vom găsi ceva în 
grădină. Hai afară? 

Le împărtăşii şi celorlalţi planul englezului şi ieşirăm cu 
toţii afară. Mă urcai pe zid şi văzui că în această parte a 
casei nu era nimeni. Kurzii se gândiseră că am putea pleca 
cu caii doar prin ieşirea din faţă şi de aceea consideraseră 
că numai asta trebuia blocată, ca să ne poată prinde. 

— Aici! îl auzii pe Lindsay strigând. Aici e ceva, sir! 

Obiectul pe care îl ridică triumfător părea să fie o pârghie 
bătută în fier la vârf. Era foarte bună să spargem zidul cu 
ea. 

— Merge! Acum trebuie să ne asigurăm că vom putea 
lucra nestingheriţi şi că nu vom trezi suspiciunea 


trăgătorilor kurzi. Halef să ducă în curte caii; Amad să se 
urce pe acoperiş, să supravegheze ca nimeni să nu bage de 
seamă ce vrem să facem. Eu cu Lindsay vom sparge zidul, 
iar Mohammed va trage o împuşcătură pe fereastră, ca să-i 
facem să creadă că ne aflăm cu toţii aici în odaie. Dacă 
reuşim să ieşim în modul ăsta, nu va fi o evadare 
dezonorantă, ci ne vom vedea de drum ca nişte adevăraţi 
cavaleri! De uimire kurzii vor uita şi să mai tragă! 

Împărţirea sarcinilor s-a dovedit foarte eficientă. Halef s-a 
ocupat de cai, haddedihnul şi-a văzut de exerciţiile lui de tir, 
iar englezul şi cu mine am lucrat cu toată forţa la spargerea 
zidului. Nu puteam sparge peretele sus, unde era foarte 
uşor, căci ne-am fi putut trăda. Am fost nevoiţi să începem 
de jos, pentru că, atunci când intenţia noastră va fi fost 
descoperită, noi să nu mai avem decât câteva lovituri de dat 
ca să ne terminăm treaba. 

Reuşirăm în sfârşit să scoatem prima bucată mare de 
piatră şi apoi veniră şi altele la rând. Când eram aproape pe 
sfârşite, îi strigarăm pe cei doi haddedihni, care încălecară 
pe cai. Master Lindsay dădu ultima lovitură. 

— Acum dărâmăm totul! Yes! 

Îşi luă avânt, se repezi înainte şi izbi în perete cu atâta 
putere, încât reuşi să-l dărâme, dar ultimele bucăţi de 
perete se izbiră de podea. Prin spărtură se făcu puţin loc, 
aşa că încălecarăm iute pe cai. Dintr-o săritură iscusită 
reuşirăm să trecem peste moloz şi să ajungem afară. 
Scăpaserăm de la ananghie şi plecam fără să ne achităm 
nota de plată către cei care ne găzduiseră! 

— Şi acum încotro? întrebă Lindsay. 

— O luăm uşor pe lângă colţul casei, apoi la pas prin sat. 
Ia-o tu înainte! 

Englezul făcu întocmai. După el veniră cei trei arabi, iar eu 
încheiam convoiul. Intrarăm pe drumul dintre casa pe care 
tocmai o părăsiserăm şi cele două case din care se trăsese 
asupra noastră şi iată că presupunerea mea se adeveri: nu 
se trase în noi nici măcar un singur glonte. Dar nu 


ajunserăm prea departe când auzirăm în spatele nostru, 
strigătele kurzilor. Dădurăm pinteni cailor şi o luarăm la 
goană ca să ieşim din sat. 

La ieşirea din cătun văzurăm că toţi caii sătenilor erau 
ieşiţi pe islaz şi păşteau la o depărtare bună de sat, aşa că 
puteam câştiga ceva timp până când stăpânii lor vor fi venit 
să-i încalece. 

Drumeagul ne ducea printr-un ţinut de câmpie udat din 
belşug, care ne dădu prilejul să ne lăsăm caii să alerge cât 
puteau ei de repede. Îi lăsai mult în urmă pe ceilalţi şi asta 
nu doar din cauza armăsarului pe care-l aveam! 

Într-un sfârşit văzurăm înapoia noastră un şir mare de 
călăreţi care ne luaseră urma. Mohammed Emin aruncă o 
privire îngrijorată calului pe care îl călărea fiul său şi spuse: 

— Dacă nu am fi avut calul asta, nu am fi fost ajunşi din 
urmă aşa de uşor! 

Avea dreptate. Era cel mai bun cal pe care-l puteam obţine 
din Madiya şi totuşi avea un mers atât de greoi şi un suflu 
atât de obosit, încât era sigur că, dacă ar fi fost nevoit să 
alerge mult timp, nu ar fi rezistat. 

— Sidi, întrebă Halef, nu vrei să omori nici un kurd, nu-i 
aşa? 

— Atâta timp cât se poate evita, nu! 

— Dar în caii lor putem să tragem? Altceva n-o să ne mai 
rămână de făcut. 

Îşi luă flinta lui arăbească de pe umăr şi îşi căută 
gloanţele. Nu greşise niciodată ţinta nici măcar la o distanţă 
de cinci sute de paşi, iar carabina mea bătea chiar şi mai 
departe. 

Kurzii se apropiau de noi din ce în ce mai mult. Strigătul 
lor suna cu totul altfel: nu mai era o joacă! Acum chiar că o 
luaseră în serios! Mergeau unul după celălalt. Se apropiară 
cam la cinci sute cincizeci de paşi, însă unul din ei veni mai 
aproape, ochi şi trase. Omul avea o flintă foarte buna. 
Văzurăm cum glontele trecu pe lângă noi şi nimeri într-o 


stâncă, din care săriră câteva bucățele. Era un kurd încă 
tânăr, poate chiar răzbunătorul. 

— Well! spuse englezul, în timp ce-şi lua şi el carabina. Jos 
cu tine, boy! 

Puse puşca la ochi şi trase. Calul kurdului sări în sus, se 
clătină şi se prăbuşi. 

— Poţi să te duci acasă! Yes! 

Împuşcătura făcută cu sânge rece şi cu siguranţă fu 
urmată de un strigăt puternic al kurzilor. Aceştia se opriră, 
se sfătuiră între ei şi se luară iarăşi după noi. La puţin timp 
ajunserăm la un pârâu destul de lat, peste care însă nu era 
nici un podeţ. Era adânc, aşa că furăm învoiţi să căutăm un 
loc de unde să putem trece, ceea ce ne dădu de furcă. 
Kurzii se opriră. Câţiva dintre ei înaintară, totuşi, 
descălecară şi se postară îndărătul cailor lor. Văzurăm cum 
îşi reazemă ţevile puştilor pe spinarea cailor. 

Descălecarăm repede şi noi şi ne postarăm în spatele 
animalelor noastre. Imediat răsunară împuşcăturile 
kurzilor. Traserăm şi noi. Numai eu nu trăsei încă nici un 
glonte. Muniția noastră se dovedi mai bună ea a lor, căci din 
patru împuşcături trei îşi ajunseră ţinta, în timp ce un 
singur glonte kurd atinse în treacăt coada calului 
englezului. Lindsay dădu din cap şi spuse; - Ce idei proaste 
au! Mizerabile! Vor să împuşte un cal pe la spate! Numai un 
kurd poate face aşa! 

— Caută un vad! strigai eu. Halef şi cu mine îi vom ţine la 
respect pe flăcăi! 

Proprietarii cailor respectivi se întorseseră grăbiţi la ai lor, 
însă doi rămăseseră pe loc. Văzui că îşi încărcau din nou 
armele. 

— Sidi, nu trage, mă rugă Halef. Lasă-mi mie cinstea asta! 

— Bun! 

Îşi încărcă flinta şi ochi. Odată cu împuşcătura lui răsunară 
încă două din spatele lui. Micul Halef nimerise foarte bine. 
Unul din cai se prăbuşi pe loc - fusese nimerit în cap. 


Celălalt o luă la sănătoasa cu salturi mari. Gloanţele celor 
doi kurzi îşi ratară ţinta. 

— Sidi, dacă totul se va petrece în felul ăsta, kurzii vor 
rămâne în curând fără-nici un cal şi vor pleca acasă doar cu 
căpăstrul în mână. Îi vezi cum aleargă înapoi la ceilalţi? să 
le spunem totuşi că au îndrăznit să se apropie prea mult! 

— Ar trebui să-i avertizăm. 

Kurzii se strânseseră iarăşi laolaltă, iar nezanumul stătea 
câţiva paşi în faţa lor, vorbindu-le foarte agitat. Până acum 
nu mai cunoscuseră încă vreo armă care să bată la o 
distanţă atât de mare ca cea dintre noi şi ei. Se uitară la 
mine uimiţi cum păşeam pe după cal şi cum îmi potriveam 
arma la ochi. O detunătură fu de ajuns; şi nezanumul se 
prăbuşi la pământ, cu cal cu tot. [intii ceva mai departe la 
dreapta şi nimerii şi calul următor. Kurzii începură să o ia la 
sănătoasa, urlând, înapoi spre sat, iar călăreţii rămaşi fără 
cai încercau să ţină pasul cu ceilalţi. Oamenii ăştia 
căpătaseră de cu o zi înainte un respect mare pentru 
armele noastre, ceea ce fu salvator pentru noi. 

Acum aveam timp să ne căutăm pe îndelete un vad, pe 
care îl şi găsirăm destul de repede. Trecurăm pârâul şi 
pornirăm înainte atât de repede, cât puteau să alerge caii. 

Valea Bervari este udată de multe pârâuri, care izvorăsc 
din munte şi care se întâlnesc cu un braţ al râului Khabur, 
care se varsă în Zab. Cursurile acestea de apă sunt tivite cu 
arbuşti, iar câmpurile dintre ele sunt împodobite cu stejari, 
plopi şi alte foioase. Valea este populată în parte de kurzii 
bervari, în parte de creştinii nestorieni. Satele celor din 
urmă sunt, totuşi, mai izolate. 

Îi pierdusem din vedere pe urmăritori. Ajunserăm la nişte 
cătunuri pe care le ocolirăm, căci nu ştiam peste ce puteam 
da acolo. şi totuşi, furăm observați de câţiva oameni care 
trebăluiau pe afară, aşa că o luarăm cât puturăm de repede 
la goană. 

Din nefericire, nu cunoşteam bine drumul pe care trebuia 
să-l urmăm. Eu ştiam doar că Gumri se afla înspre nord; 


aceasta era singura informaţie care ne putea călăuzi. 
Multele pârâuri pe care le trecurăm ne obligară să alegem 
anumite drumuri. Într-un final ajunserăm într-un cătun care 
nu avea decât câteva case. Nu era bine să-l ocolim, căci era 
mărginit pe o parte de un pârâu destul de adânc, iar pe 
cealaltă parte de un crâng foarte des. Satul părea cu totul 
pustiu, aşa că intrarăm fără să ne facem vreo grijă. 

Nici nu ajunserăm bine la prima casă, că izbucniră 
împuşcături care veneau din ferestruicile uneia din case. 

— Zounds! strigă englezul şi se apucă de braţ. 

Îl nimerise un glonţ. Şi eu căzusem, iar calul meu o luase 
la goană de rupea pământul. Mă ridicai şi reuşii să ies până 
la urmă din sat. Din fericire, căci acum se auzeau 
împuşcături şi din alte case. Văzui o dâră de sânge şi îmi 
dădui seama că armăsarul meu fusese rănit. Nu mă mai 
gândii la camarazii mei, ci alergai fără să arunc o privire 
împrejur şi îmi găsii calul la marginea crângului, unde se 
oprise. Glontele îl nimerise în grumaz şi îi făcuse o rană nu 
periculoasă, dar cu siguranţă dureroasă. Încă îi mai 
cercetam rana, când sosiră şi prietenii mei. Trăseseră 
câteva gloanţe fără nici un rezultat şi apoi veniseră după 
mine, fără să sufere alte vătămări. Englezului îi sângera 
braţul. 

— E grav, sir? îl întrebai. 

— Nu. A intrat doar în carne. Ştii cine a fost? Nezanumul! 

— Nu se poate! 

— A tras de pe acoperiş. L-am văzut bine! 

— Deci au luat-o pe scurtătură şi ne-au tăiat calea ca să ne 
prindă în cursă aici, în satul asta pustiu. Am avut noroc că 
nu s-au postat toţi pe acoperişuri! Am fi fost pierduţi! De pe 
ferestruicile alea nu poţi ochi cu mare siguranţă pe cineva 
care trece călare. 

— Ce frumos ai zburat, master! mă tachină el. Fost foarte 
interesant să te văd fugind după armăsar! Yes! 

— Nu-ţi port pică pentru bucuria asta, sir. Dar, acum, s-o, 
pornim la drum! 


— S-o pornim la drum? Mă gândeam că trebuie mai 
înainte să le prezentăm mulţumirile noastre! 

— Dacă facem asta, ne expunem iarăşi primejdiei! De 
altfel, ai nevoie să te bandajez, iar asta n-o putem face aici, 
cu duşmanul atât de aproape! 

— Well! Aşa să fie! 

Micul Hagi Halef Omar nu era nici el de acord cu mine. 

— Sidi, spuse el, nu le dăm kurzilor ăstora o lecţie? Nu-i 
împiedicăm să se mai ia după noi? 

— Şi cum vrei tu să facem asta? 

— Unde crezi că-şi ţin caii? 

— Unii din ei poate şi-i ţin în case, iar ceilalţi şi-i ţin sigur 
în afara satului, în vreo ascunzătoare. 

— Atunci lasă-ne să căutăm ascunzătoarea şi să le luăm 
armăsarii! N-o să ne fie greu; mai mult ca sigur că nu se 
încumetă să iasă în câmp deschis după noi şi nu cred că au 
lăsat străji prea numeroase la cai. 

— Vrei să devii hoţ de cai, Halef? 

— Nu, sidi. Dar tu numeşti propunerea mea hoţie de cai? 

— În acest caz de legitimă apărare, cu siguranţă că nu. 
Dar ar fi cel puţin imprudent să acţionăm aşa. Avem nevoie 
de timp să găsim ascunzătoarea şi poate va trebui să ne 
luptăm cu străjile, ceea ce este cu totul nefolositor, căci nu 
mai avem mult până să ajungem în Gumri, unde ne vom afla 
în siguranţă. 

Încălecarăm, aşadar şi pornirăm la drum. După ceva timp 
ne dădurăm seama că în urma noastră veneau iarăşi kurzii. 
Se ţineau atât de departe de noi, încât eram în deplină 
siguranţă. Mai târziu îi pierdurăm din ochi la o cotitură, 
însă iarăşi apărură înaintea noastră. Ne dăduseră ocol 
călare, să ne taie calea sau să ne iasă înainte în Gumri. 
Văzurăm până la urmă că plănuiseră să ne prindă în cursă 
la Gumri, căci înaintea noastră se înălţau deja contururile 
stâncilor izolate pe care se afla Kalh Gumri. Acesta este în 
realitate doar un fort mic, construit din humă, din care 


câţiva trăgători pricepuţi nu ar fi avut ce alege. Însă kurzii 
îl ţineau drept o fortăreață foarte puternică. 

Ne apropiarăm cam cu câteva mile engleze de acest loc, 
când deodată izbucni un urlet sălbatic şi din tufişuri săriră 
mai mult de o sută de războinici kurzi, care năvăliră asupra 
noastră. Lindsay puse arma la ochi. 

— În numele lui Dumnezeu, sir, nu trageţi! strigai eu la ei 
şi îi dădui arma la o parte dintr-o săritură. 

— De ce? întrebă el. Ţi-e teamă de el, master? 

N-avui timp să-i răspund. Kurzii erau deja lângă noi şi 
printre noi şi ne împingeau unii în alţii. Un bărbat tânăr se 
apropie de mine şi ridică pumnalul să mă lovească. Îi 
smulsei arma din mână şi-l îmbrâncii. Apoi îl înşfăcai pe un 
altul de un braţ. 

— Tu eşti apărătorul meu! strigai eu la el. 

Dădu din cap că nu. 

— Eşti înarmat! răspunse el. 

— Îţi predau toate armele. Uite, ia-le! 

Luă armele şi apoi puse mâna pe mine. 

— Asta este al meu toată ziua! le spuse celorlalţi. 

— Şi ceilalţi, mai spusei eu. 

— Ei nu au cerut protecţie, spuse el. 

— O fac eu în locul lor. Ei nu vorbesc limba voastră. 

— Atunci să facă bine să-mi predea şi ei armele, căci sunt 
de acord să le fiu hal-am41. 

Dezarmarea se făcu foarte repede, cu toate că niciunul din 
războinici nu fu de acord cu tactica asta. Cu excepţia celui 
care ridicase pumnalul asupra mea, se părea că toţi kurzii 
râvneau mai puţin la vieţile noastre, cât la a ne lua 
prizonieri. Unul din ei mă fixa cu o privare atât de 
duşmănoasă, încât putui să-mi dau seama că era 
răzbunătorul şi aceasta se adeveri nu peste mult timp. Când 
ne puserăm în mişcare, acesta profită de ocazie, scoase 
pumnalul şi îl aruncă asupra câinelui. Dar animalul fu mai 
rapid decât el. Se dădu înapoi, ca să se ferească de pumnal, 
apoi se aruncă asupra duşmanului şi îl înhaţă de 


încheietura mâinii. Auzirăm oasele pârâind în colții 
animalului. Kurdul scoase un urlet şi dădu drumul cuţitului. 
Câinele îl aruncă la pământ şi-l înşfacă de ceafă. În acel 
moment o duzină de flinte se aţintiră spre curajosul animal. 

— Katera chodch! strigai eu. Pentru numele lui Dumnezeu, 
armele jos, altfel îl sfâşie! 

Un glonte care nu l-ar fi omorât imediat pe câine ar fi 
însemnat sfârşitul kurdului. Războinicii înţeleseră asta şi 
cum niciunul nu era prea sigur pe el, lăsară armele jos. 

— Cheamă-ţi câinele! îmi porunci unul din ei. 

— Asta a fost bestia care mi-a omorât vecinul! strigă un 
altul; era nezanumul, care ieşi la iveală de după un copac. 
Fusese înţelept şi precaut să se ţină la distanţa cuvenită 
până acum. 

— Ai dreptate, nezanumule, îi răspunsei eu. Şi-i va sfâşia şi 
ceafa acestui om dacă i-o voi cere eu! 

— Goneşte-l! mai porunci el odată. 

— Mai întâi spune-mi dacă acest bărbat este răzbunătorul! 

— El este. 

— Atunci vreau să vă arăt că nu mi-e teamă de el. Doyan, 
geri - înapoi! 

Câinele dădu drumul kurdului, care se ridică de jos. 
Durerea de mână era aşa de tare că nu putea să nu o bage 
în seamă, iar furia îl era încă şi mai mare. Veni în faţa mea şi 
îmi flutură ameninţător prin faţa ochilor membrul rănit. 

— Câinele tău mi-a luat puterea din braţ! scrâşni el. Dar 
nu cred că o să-l las pe un altul în locul meu să se răzbune. 
Ez heifi cho - desti cho - bigerim tera - mă voi răzbuna pe 
tine cu propria mea mână! 

— Vorbeşti ca un fricos de ale cărui bâlbâieli nu se sperie 
nimeni, îi răspunsei eu. Dă-mi braţul să te examinez şi să te 
bandajez! 

— Eşti doctor? Nu vreau să primesc nici un derman42 de 
la tine, chiar de-ar fi să mor. Tu, în schimb, vei primi un 
derman de la mine de n-o să poţi să-l duci! Aşa mă jur! 


— Văd că deja te-a cuprins ta43, aşa că ar trebui să mă laşi 
să-ţi salvez mâna. 

— Mă va ajuta lecuitoarea din Gumri. Este un doctor mai 
mare ca tine! Îmi răspunse el ţâfnos. Tu şi cu taziul ăsta 
sunteţi doi câini şi precum câinii, meritaţi să muriţi! 

Îşi înfăşură mâna într-un colţ din veşmântul său. 
Fuseserăm luaţi în mijloc şi tot convoiul se puse iarăşi în 
mişcare. Niciunul dintre kurzi nu avea calul cu el; toţi 
armăsarii fuseseră lăsaţi în Gumri. Eram puţin neliniştit 
pentru situaţia în care ne aflam, dar nu-mi era frică. 

Kurzii mergeau pe lângă noi în tăcere. Cu siguranţă că nu 
se gândeau la nimic altceva decât să nu ne scape din mâini. 
Chiar şi micul meu Halef şi arabii nu scoteau nici un cuvânt. 
Doar englezul nu-şi putea învinge mânia. 

— Frumoasă plăcintă ce ne-ai pus pe cap, sir! Ar fi trebuit 
să-i împuşcăm pe toţi flăcăii ăştia! 

— Dar nu am terminat treaba încă, sir. Au sărit prea 
repede pe noi. 

— Yes! Şi acum suntem înconjurați de ei. Să le predăm 
armele! Ce idee fatală! înfiorător! Să mai vin vreodată cu 
tine în Kurdistan! Cum se spune măgar în kurdă, master? 

— Ker. lar măgar tânăr sau pui de măgar se spune dasic. 

— Well! Atunci, noi patru ne-am purtat ea nişte dasici, iar 
tu, ca un ker foarte bătrân şi foarte mare. Înţeles? 

— Îţi rămân îndatorat, master Lindsay! Primeşti sincerele 
mele mulţumiri pentru recunoştinţa ta! Nu-ţi trece deloc 
prin minte că ar fi fost o sminteală să ne închipuim că noi, 
cinci oameni, am fi putut da gata două sute de războinici 
pregătiţi până în dinţi de luptă? 

— Aveam arme mai bune ca ei! 

— Dar am fi putut să le folosim de la distanţa asta? Şi dacă 
i-am fi ţinut la distanţă cu ele, atunci ar fi curs mult sânge - 
chiar şi de-al nostru! Şi apoi, vendeta! Ia gândeşte-te! 

Deodată zărirăm un călăreț care venea, în galop înspre 
noi. Când se apropie suficient ca să-i desluşim trăsăturile 
feţei, îl recunoscui pe Dohub, kurdul ale cărui rude fuseseră 


închise în Amadiya. La apariţia lui convoiul se opri. Dohub 
veni bucuros la mine şi-mi întinse mâna. 

— Chodeh, ai sosit! Eşti prizonier?! 

— După cum vezi! 

— Ah, iertare! Eram plecat din Gumri şi când m-am întors 
am aflat că trebuie prinşi cinci bărbaţi străini. M-am gândit 
imediat la tine şi m-am grăbit să vin încoace ca să văd dacă 
aveam dreptate. Chodeh, az kolame ta - stăpâne, sunt sluga 
ta! Porunceşte ce vrei de la mine! 

— Îţi mulţumesc, dar nu am nevoie de ajutorul tău, căci 
acest bărbat este deja protectorul meu. 

— Pentru cât timp? 

— Pentru azi. 

— Emire, îngăduie-mi ca eu să-ţi fiu protector tot restul 
zilelor cât mai ai de trăit! 

— Dar ţi se va permite? 

— Da. Eşti prietenul nostru, al tuturor, căci vei fi oaspetele 
beiului. Te aşteaptă şi se bucură să-ţi ureze bun-venit ţie şi 
însoţitorilor tăi. 

— Nu voi putea merge la el. 

— De ce nu? 

— Oare poate un emir să se lase văzut fără arme? 

— Ah, acum văd că ţi-au fost luate toate armele. 

Se întoarse către escorta noastră şi spuse: 

— Daţi-le armele înapoi! 

Kurdul rănit sări imediat ca ars: 

— Sunt prizonieri şi nu au voie să poarte arme! 

— Sunt liberi, căci sunt oaspeţii beiului! îi replică Dohub. 

— Beiul însuşi ne-a poruncit să-i luăm prizonieri şi să-i 
dezarmăm! 

— Nu a ştiut că ei sunt cei pe care-i aştepta. 

— Mi-au omorât tatăl. Şi priveşte mâna asta. Câinele lui 
mi-a sfâşiat-o! 

— Poţi să-ţi reglezi conturile cu el când nu va mai fi 
oaspetele beiului. Vino, chodeh, ia-ţi armele şi îngăduie-mi 
să te urmez! 


Primirăm totul înapoi şi ne despărţirăm de ceilalţi, pornind 
iute către Gumri. 

— Acum, Sir, îl întrebai eu pe Lindsay, ce mai crezi despre 
ker şi dasic? 

— Nu am înţeles nimic din ce-aţi vorbit. 

— Dar armele le-ai primit înapoi! 

— Well! Şi mai departe? 

— Urmează să fim oaspeţii beiului din Gumri. 

— Îţi voi da satisfacţie, master, măgarul am fost eu! 

— Mulţumesc, sir! 'Te felicit pentru acest verdict onorabil! 

Toate grijile dispăruseră acum. Merserăm cu inima 
uşurată până la intrarea în oraş. Pătrunzând pe poarta 
îngustă a oraşului, nu putui să-mi stăpânesc un fior de 
groază la vederea reşedinţei lui Abd el Summit Bei, care 
avea un renume groaznic şi care, împreună cu Beder Khan 
Bei şi cu Nur Ullah Bei măcelărise locuitorii creştini din 
Tiyari cu miile. 

Locul avea un aer foarte războinic. Străduţele înguste 
erau pline de atât de mulţi kurzi înarmaţi, încât era clar că 
majoritatea acestora nu aveau cum să facă parte din 
locuitorii oraşului. În această privinţă, mica fortăreață din 
Bervari făcea o cu totul altă impresie decât Amadiya, care 
era pustie şi neînsufleţită. 

Ne întâmpină un kurd din Gerdaşt cu o lance în mână. 
Părea un sărăntoc pe lângă cei veniţi din Balani şi Sadi, pe 
care n-aş fi crezut să-i găsesc aici. Un kurd alegan din 
Munţii Bohtan flecărea eu un omerigan, care venise de prin 
ţinutul Diarbekir. Apoi ne întâmpinară doi reprezentanţi ai 
neamului amadi-manan. Mai erau războinici din neamurile 
bulanuh, hadir-zohr, hasanan-luh, delamikan. karaciur şi 
kartusi-basi. Puteau fi văzuţi oameni chiar şi din Kazikan, 
Samsat, Ku duk şi Ken-dali. 

— Cum au ajuns aceşti străini la Gumri? îl întrebai pe 
Dohub. 

— Mare parte sunt răzbunători care au venit aici să se 
împace sau mesageri din multe ţinuturi în care există teama 


de o răscoală a creştinilor. 

— Aveţi şi pe aici asemenea griji? 

— Da, emire. Creştinii din Munţii Tiyari chelălăie precum 
câinii legaţi în lanţ. Vor să fie eliberaţi, dar lătrăturile lor nu 
le ajută la nimic. 

— Am aflat că vor să dea năvală în Valea Bervari. 

— Da, au ucis deja câţiva din neamul nostru. Dar sângele 
acestora li se va întoarce curând împotrivă. Am fost astăzi la 
Mia, unde mâine ar fi trebuit să se ţină o vânătoare de urşi 
şi am găsit satul pustiit. 

— Există două sate cu numele Mia? 

— Da. Amândouă sunt supuse beiului nostru. Satul dinspre 
munte este locuit doar de musulmani, iar cel din vale, de 
creştini nestorieni, care au dispărut brusc. 

— Nu se ştie. 

— Dar, chodeh, uite, aici este locuinţa beiului. Descălecă 
împreună cu însoțitorii tăi şi îngăduie-mi să merg să vestesc 
beiului sosirea ta! 

Ne oprirăm dinaintea unei clădiri neînsemnate, care arăta 
că este reşedinţa unei căpetenii doar prin lungime şi prin 
nimic altceva. Lia porunca lui Dohub veniră câţiva kurzi să 
ne ia în primire caii şi să-i ducă la grajduri. Dohub se 
întoarse după câteva momente şi ne duse la bei. 

Îl găsirăm pe bei în camera de primire a oaspeţilor, iar 
când ne văzu, veni chiar până la uşă să ne întâmpine. Mai 
erau acolo mulţi kurzi, care se ridicară la intrarea noastră. 
Beiul era un bărbat spre treizeci de ani; înalt şi bine făcut. 
Chipul său nobil avea trăsături tipice de caucazian şi era 
împodobit de o barbă neagră şi deasă. Pe cap avea un 
turban foarte mare cam de doi coţi diametrul, la gât avea 
atârnate pe un lanţ de argint amulete şi talismane. Tunica şi 
pantalonii erau împodobiţi cu o bogăţie de broderii. La brâu 
îi strălucea, pe lângă un pumnal şi două pistoale încrustate 
cu argint, un şnur damaschian şi o sabie fără teacă. Beiul 
nu lăsa impresia unei căpetenii pe jumătate sălbatice de 
tâlhari şi de hoţi de cai, ci, dimpotrivă, avea trăsături 


delicate şi blajine, dar intru totul bărbăteşti, iar vocea îi 
suna prietenoasă şi plăcută, când ne salută. 

— Fii bine venit, emire! Eşti fratele meu, iar camarazii tăi 
sunt prietenii mei. 

Ne întinse mâna. La un semn al său fură adunate aproape 
toate pernele care se aflau în cameră, pentru ca noi să 
avem pe ce ne aşeza. Noi ne aşezarăm, iar ceilalţi rămaseră 
în picioare. 

— Am auzit că pot să vorbesc cu tine în limba kurdă. Aşa 
e? mă întrebă el. 

— Limba aceasta îmi este prea puţin cunoscută, iar 
prietenii mei nu o ştiu chiar deloc, îi răspunsei eu. 

— Atunci îngăduie-mi să-ţi vorbesc în turcă sau arabă! 

— Foloseşte-te de limba pe care să o poată înţelege şi 
oameni tăi aici de faţă, îi spusei eu din politeţe. 

— Vai, emire, dar sunteţi oaspeţii noştri, aşa că ar fi mai 
bine să vorbim într-o limbă pe care să o priceapă şi prietenii 
tăi. Ce limbă le este lor mai pe plac? 

— Araba. Dar, porunceşte mai înainte oamenilor tăi să se 
aşeze! Doar nu sunt turci sau perşi, ci sunt kurzi liberi, care 
nu au trebuinţă să se ridice decât când se salută. 

— Chodekar, emire, văd că eşti un bărbat ce cunoşti 
neamul kurd şi îl cinsteşti. Le voi permite să se aşeze. 

Le făcu un semn, iar eu înţelesei, din privirile pe care mi le 
aruncară când se aşezară, că sunt recunoscători pentru 
politeţea mea. Îmi era clar că aveam de-a face aici cu o 
căpetenie inteligentă, căci o persoană care să vorbească, în 
inima Kurdistanului, pe lângă câteva dialecte ale limbii sale 
materne şi turca şi araba, era o raritate. Era de aşteptat ca 
beiul să se poată folosi şi de limba persană. Şi iată că pe 
parcursul prea scurtei noastre întâlniri, presupunerea 
aceasta mi se adeveri. 

Fură aduse pipe şi pe lângă ele, un vin foarte plăcut la 
gust, de care kurzii erau foarte încântați. 

— Ce părere ai despre kurzii din Bervari? mă întrebă 
beiul. 


Această întrebare fusese pusă fără nici o intenţie de a mă 
prinde în cursă, ci folosise doar ca introducere. 

— Dacă toţi ar fi ca tine, atunci sunt sigur că aş putea 
povesti numai lucruri bune despre ei. 

— Ştiu ce vrei să spui. Ai aflat numai lucruri rele despre ei, 
remarcă el. 

— A, nu! Oare nu am găsit eu la Dohub şi la toţi ai săi doar 
prietenie? 

— Ţi-ai câştigat singur din belşug prietenia mea şi a lor. 
Iar noi te-am răsplătit foarte prost. Poţi să mă ierţi? Nu 
ştiam că despre tine era vorba! 

— Ba, să mă ierţi şi tu! Unul din oamenii tăi şi-a pierdut 
viaţa, pentru care, însă, noi nu purtăm nici o vină! 

— Povesteşte-mi cum s-a întâmplat! 

Îi făcui un raport amănunţit şi îl întrebai apoi dacă vede 
vreun motiv de răzbunare aici. 

— După obiceiul locului, fiul trebuie neapărat să răzbune 
moartea tatălui, dacă nu vrea să-şi atragă disprețul tuturor. 

— N-o să reuşească prea uşor! 

— Eşti oaspetele meu şi atâta timp cât te afli la mine şi în 
ţinutul meu, eşti în deplină siguranţă. Dar apoi, te va urmări 
pas eu pas, chiar de-ai merge până la capătul lumii! 

— Nu mi-e teamă de el. 

— Poate eşti foarte puternic şi îl vei învinge în luptă 
dreaptă. Însă după aceea vor apărea alţi răzbunători. Şi 
poţi, tu oare, să te fereşti de un glonte care e tras dintr-o 
ascunzătoare? Nu vrei să plăteşti preţul? 

— Nu! răspunsei eu cu tărie. 

— Allah trebuie că ţi-a dat mult curaj, dacă poţi înfrunta 
un răzbunător. Însă ar trebui să ai grijă ca acest curaj să nu 
te ducă la pierzanie. Ai fost la tatăl soţiei mele, în 
Spandareh? 

— Am fost oaspetele şi prietenul său. 

— Ştiu. De nu i-ai fi fost prieten, nu ţi-ar fi încredinţat 
darul pentru noi. Allah te ocroteşte, căci pe unde mergi îţi 
faci numai prieteni. 


— Allah dă şi bun şi rău. Îşi fericeşte supuşii, dar îi şi 
mâhneşte, ca să-i pună la încercare. În Amadiya mi-am 
făcut şi duşmani. 

— Cine ţi-a fost duşman? Mutesselimul? 

— Acesta nu mi-a fost nici duşman, nici prieten - îi era 
frică de mine. Dar a venit la el un bărbat care mă ura şi 
care poartă vina că am fost închis. 

— Cine era? 

— Makredşul din Mosul. 

— Makredşul? întrebă beiul foarte atent. Asta este 
duşmanul nostru, al kurzilor. De fapt, el este duşmanul 
tuturor; ce făcea prin Amadiya? 

— Era în drum spre Persia, unde voia să se refugieze, căci 
Anadoli Khali Askeri venise să-l destituie pe el şi pe 
mutessariful din Mosul. 

Această ştire îi provocă beiului o surpriză extraordinară. 
Se grăbi deîndată să o împărtăşească şi oamenilor săi, care 
o primiră tot cu o mare uimire. Fui nevoit sa povestesc totul 
foarte amănunţit. 

— Aşadar şi mutesselimul va fi destituit? întreba beiul. 

— Nu se poate şti. Era adjunctul mutessarifului, cel care 
trimitea în Amadiya pe oricine trebuia să dispară din Mosul. 

— Deci, numai răufăcători! 

— Nu numai. Nu ai auzit de Amad el Ghandur, fiul şeicului 
haddedihnilor? 

— A fost şi el luat prizonier şi trimis la Amadiya? 

— Da, nu a bănuit nimic din şiretenia lor! 

— Să fiu eu un haddedihn, păi m-aş duce imediat în 
Amadiya să-l eliberez pe fiul şeicului meu! 

— Beiule, dar este foarte greu! 

— Şi totuşi, aş face-o! Adesea, viclenia este o armă mult 
mai bună decât autoritatea. 

— Ştiu, totuşi, că există un haddedihn care s-a dus la 
Amadiya. 

— Unul singur? 

— Da. 


— Singur nu prea are şanse de reuşită. Asta-i o treabă 
pentru mai mulţi. 

— Şi totuşi a reuşit, îl contrazisei. 

— Tu katist nezani! Nu mai spune! Chiar l-a eliberat pe fiul 
şeicului? Prin şiretenie sau prin autoritate? 

— Prin şiretenie. 

— Trebuie să fi fost un om brav şi hotărât, dar şi înţelept. 
Era un simplu războinic? 

— Nu, era şeicul Mohammed Emin însuşi. 

— Chodeh, ce-mi spui tu este un miracol! Dar te cred pe 
cuvânt. Vor putea merge netulburaţi spre casă? 

— Asta o ştie doar Allah şi cu tine. 

— Cu? Ce vrei să spui? 

— Da, tu. Am auzit că nu se vor îndrepta spre vest, ci spre 
ţinutul Bervari, ca să ajungă la Zab şi să treacă de el. 

— Ce mai aventură, emire! Amândoi eroii sunt bineveniţi 
la mine. Când au reuşit să evadeze? 

— Ieri noapte. 

— De unde ştii aşa de bine? I-ai văzut? 

— Pe amândoi. Şi tu îi vezi, căci se află lângă tine. Acest 
bărbat este Mohammed Emin, şeicul haddedihnilor şi 
acesta este Amad el Ghandur, fiul său. 

Căpetenia kurzilor sări în sus ca ars şi întrebă: 

— Celălalt cine e? 

— Sluga mea. 

— Şi acesta? 

— Prietenul meu, un bărbat care vine dintr-o ţară din 
Apus. Ne-am unit forţele şi l-am eliberat pe ostaticul din 
Amadiya, spusei eu fără pic de îngâmfare. 

Se iscă deodată o babilonie de lămuriri în kurdă, de 
chemări în turcă şi de saluturi în arabă. Se aduse vorba 
despre tot ce auziseră kurzii de la haddedihni. Eu fui nevoit 
să fac pe tălmaciul, însă mărturisesc că treaba asta mă făcu 
să năduşesc din plin. Cunoştinţele mele de kurdă erau atât 
de sărăcăcioase, iar araba, ca şi turca, erau vorbite într-un 
dialect din care mai mult ghiceam decât pricepeam 


înţelesul unor cuvinte şi expresii. Bineînţeles că făcui multe 
confuzii de care însă, cu tot rangul nostru, râserăm din 
toată inima. 

La încheierea acestei întâlniri neobişnuit de animate beiul 
ne dădu asigurări că va face totul ca noi să putem pleca mai 
departe. Ne promise pieile atât de necesare pentru prea 
multele plute pe care trebuia să le facem şi câteva călăuze 
de încredere, care cunoşteau foarte bine cursul râului 
Khabur. Ne dădu şi recomandări către kurzii şirvan şi zibar, 
prin ţinutul cărora urma să ne ducă această călătorie. Cât 
despre o trecere prin masivul Tura Ghara înspre fluviul 
Akra, nici nu voia să audă, căci în acest ţinut protecţia sa 
ne-ar fi putut face mai mult rău decât bine. 

— Acolo se află, ne spuse el, foarte mulţi nestorieni 
creştini, credincioşi ai diavolului şi neamuri mici de kurzi 
care se duşmănesc cu cei din Bervari. Acestea sunt 
populaţii de hoţi şi de criminali, iar munţii sunt atât de 
sălbatici şi de impracticabili, încât n-o să ajungeţi niciodată 
la Zab. Însă acum odihniţi-vă şi îngăduiţi-mi să-mi aştept 
aici sluga până când vom putea lua masa. Am multe de 
făcut astăzi, căci mâine nu voi mai fi în Gumri. 

— Vrei să pleci la Mia? îl întrebai eu. 

— Da. Cine ţi-a spus? 

— Am aflat de la Dohub că vrei să te duci acolo să vânezi 
un urs. 

— Unul? Sunt două familii de urşi care fac mult râu 
turmelor de pe acolo. E bine să ştii că în ţinutul kurzilor 
sunt mulţi urşi şi continuă el cu oarecare mândrie, ghiaurii 
de pe aici spun că pentru ei există două nenorociri în ţara 
asta, una mai rea ca cealaltă: kurzii şi urşii. 

— Ne îngădui şi nouă să te însoţim? 

— Da, dacă aşa ţi-e voia. Trebuie să aveţi grijă ca acolo să 
nu daţi de primejdie. 

— Noi nu vrem să avem grijă, ci să luptăm! 

— Emire, ursul este un animal periculos! 


— Te înşeli. Ursul care trăieşte prin defileurile şi prin 
pădurile kurde este o sălbăticiune foarte puţin 
primejdioasă. Există ţări unde urşii sunt de două ori mai 
mari şi mai puternici decât ai voştri. 

— Mda, am auzit. Cică există o ţară unde nu e decât apă şi 
gheaţă şi unde urşii au blana albă şi sunt numiţi de arabii 
de acolo hirdj el buz - ursul gheții. Ai văzut asemenea urşi 
albi? 

— Da, cu toate că nu am fost în ţările acelea. Dar unii urşi 
sunt prinşi acolo şi duşi prin alte ţinuturi, unde poţi să-i vezi 
dacă plăteşti. Însă mai este o ţară unde se află urşi 
îngrozitor de mari, cu o blană cenuşie. Aceştia sunt cei mai 
puternici şi cei mai periculoşi. Un asemenea urs este pe 
lângă unul de-al vostru precum un cal pe lângă un căţel, de 
care te fereşti, dar de care nu ţi-e cu adevărat frică. 

— Şi pe acesta l-ai văzut? mă întrebă el uimit. 

— M-am luptat cu el. 

— Şi l-ai învins, căci mai eşti încă în viaţă. Trebuie să te 
lupţi şi cu urşii noştri. 

După toate acestea ne conduse într-o cameră în mijlocul 
căreia se afla o masă scundă, în jurul căreia erau aşezate 
cinci perne. Ne lăsă acolo şi apăru o femeie, în urma căreia 
mai intrară cinci servitoare cu tăvi pline de mizilicuri 
pentru cazul în care am fi fost foarte înfometați şi nu am fi 
putut aştepta până la masă. Era carne de căprioară friptă şi 
apoi fiartă în smântână, apoi stafide, dude în saramură şi o 
salată din frunze de plante pe care nu le cunoşteam. Păreau 
a fi soiuri de urzici. 

— Ser sere men at - fiţi bineveniţi în casa mea! ne salută 
ea. Cum l-aţi găsit pe tatăl meu, nezanumul din Spandareh? 

— L-am găsit bine sănătos, iar Allah le-a dat şi celorlalţi 
sănătate, îi răspunsei eu. 

— Luaţi şi mâncaţi mai întâi şi aveţi bunăvoința de a-mi 
povesti despre Spandareh. E aşa de mult de când nu am 
mai auzit nici o veste de acolo! 


Îi îndeplinii dorinţa cât putui de repede. Era atât de 
fericită să poată discuta cu mine despre ţinutul ei natal, 
încât dădu voie şi ogarului să stea cu noi şi ca un semn de 
bucurie, îi dădu chiar şi resturile de la masa noastră. 
Găsiserăm aici o familie aşa de unită, care mă impresiona 
foarte plăcut. 

Slugile se retraseră când nu mai avurăm nevoie de ele, iar 
noi ne făcurăm foarte comozi, sprijinindu-ne pernele de 
perete. Dar siesta asta atât de dulce ne fu tulburată de 
intrarea unui bărbat pe care nu ne-am fi aşteptat să-l 
vedem. Îşi purta braţul legat cu o cârpă, pe care o trecuse 
pe după gât. 

— Ce doreşti? îl întrebai. 

— Un bacşiş, stăpâne! Un bacşiş? Pentru ce? 

— Ca să nu te mai omor. 

— Bag de seamă că febra tot nu te-a lăsat. Dacă e ca 
vreunul din noi să merite vreun bacşiş din cauza pe care 
singur o denunţi, atunci acela sunt eu. Nu ţi-am spus 
nicidecum că nu te voi omori, ci doar ţi-am redat libertatea 
atunci când te aflai în colții câinelui meu. Tu, în schimb, ce 
ai făcut pentru mine? Ai tras în mine şi m-ai batjocorit. Asta 
ai făcut! Şi pentru asta ceri bacşiş? Şterge-o de aici, ca să 
nu mă auzi când voi râde de tine! 

— Stăpâne, dar nu pentru asta îţi cer bacşiş, ci pentru că 
am primit preţul capului tău. 

— De unde? 

— De la bei. El te-a răscumpărat. 

— Cât ţi-a dat? 

— Un cal, o flintă şi cincizeci de oi. 

— Aşadar, mai puţin decât pretindeai de la mine. 

— Este şeicul meu, aşa că trebuie să mă supun lui. Dar 
dacă tot e aşa de puţin, trebuie să-mi dai bacşiş. 

— Dacă eu aş fi un kurd liber şi mândru, nu aş cerşi 
bacşişuri precum un hamal turc. Pentru că tot ai făcut-o, îţi 
vei primi bacşişul. Dar nu acum, ci când ne vom lua rămas- 
bun. 


— Cât îmi dai? 

— Depinde de felul în care te vei purta cu noi. 

— Nezanumul nostru va primi şi el ceva? 

— "Ţi-a poruncit el să mă întrebi asta? 

— Da, aşa a făcut. 

— Atunci spune-i că eu nu dau ceva unui cerşetor decât 
dacă vine în persoană să mă roage. Dacă nezanumul este 
un bărbat care trăieşte cu frica Profetului, atunci va primi 
de la fiecare dintre noi un dar bogat; însă trebuie să vină 
personal la noi. De altfel, l-am dăruit deja viaţa fiului său şi 
asta înseamnă mai mult decât orice dar. 

Kurdul plecă. Primise răscumpărarea, dar arăta de parcă 
eu ar fi trebuit să mă feresc să-l întâlnesc în alte condiţii, 
aşa era de ameninţător! 

— Ce voia flăcăul? întrebă Lindsay. 

— Beiul i-a plătit răscumpărarea în locul nostru şi acum... 

— Ce? Beiul? 

— Da, sir. Din ospitalitate! 

— Nobil! Foarte nobil! Yes! Cât? 

— Un cal, o flintă şi cincizeci de oi. 

— Cât face asta în bani? 

— Nu mai mult de cinci pfunzi sau o sută de mărci. 

— Trebuie dăm înapoi! 

— În nici un caz! Asta ar însemna o mare insultă, sir. Noi 
trebuie să ne revanşăm printr-un cadou. 

— Bun! Frumos! Ce dăm? 

— Încă nu trebuie să ne frământăm mintea eu asta. 

— lar omul ăsta mai cere şi bacşiş? Master, cum se spune 
în kurdă o palmă, o scatoalcă?... 

— Sileik. 

— Well! De ce nu i-ai dat câteva sileici? 


— Pentru că nu era locul potrivit. În schimb, i-am promis 
un bacşiş pe care-l va primi de îndată ce vom pleca de aici. 

— Atunci permite-mi să i-l dau eu. Să-l ţină minte şi să-i fie 
învăţătură de minte! 

După ce îşi termină treburile, beiul veni să ne conducă la 
curte, unde urma să luăm masa. Fuseseră invitate acolo 
cam patruzeci de persoane, dar în afara lor mai veniră încă 
altele; care, după obiceiul oriental, se invitaseră singure la 
masă fără nici o jenă. 

Când masa era cam pe sfârşite, se dovedi că mâncărurile 
nu ajunseseră pentru toată lumea, astfel că musafirii 
nepoftiţi primiră o oaie vie pe care şi-o pregătiră singuri. 
Unul făcu o groapă în pământ; alţii aduseră pietre şi lemne 
pentru foc. Aceia care fuseseră desemnaţi înşfăcară oaia, îi 
tăiară gâtul, îi legară picioarele din spate şi o duseră la 
proţap. Nu îi scoaseră măruntaiele, dar unul din kurzi luă o 
gură de apă, îşi puse gura pe... animalului şi suflă toată apa 
înăuntru. O ţinu tot aşa cu îndeletnicirea asta caraghioasă, 
până când măruntaiele se umflară şi fură aruncate afară. 
Maţele fură tăiate în multe bucăţi, ca şi carnea, de altfel. 
Fiecare îşi înfăşură bucata de carne într-o bucată de maţ şi 
puse preparatul în groapa căptuşită cu pietre în care se 
făcuse fotul. Nu trecu mult şi pietrele fură aruncate cât 
colo, iar bucăţile de carne îşi luară drumul înspre gurile 
înfometate ale kurzilor. 

După masă beiul ne duse să-i vizităm grajdurile. Văzurăm 
peste douăzeci de cai, însă dintre toţi doar un cal bălan era 
demn de interes. Urmară jocuri câmpeneşti şi cântece 
acompaniate de o ghitară tânguitoare. În sfârşit, veni un 
bărbat care începu să ne povestească basme şi istorioare: 
baka ki mir - despre broasca muribundă; yur bu sevan - 
lupul păstor; şiyeri kal - leul cel bătrân; kuvi în bizin - 
vulpea şi capra. 

Adunarea asculta poveştile cu cea mai mare atenţie, însă 
mie îmi plăcu cel mai mult când se sfârşiră, căci puteam, în 
fine, să mergem şi noi să ne odihnim! Beiul ne conduse într- 


o cameră care, pe lângă pereţi, avea divanuri ce urmau să 
ne servească drept paturi. Cum în odaie nu mai era nimic 
altceva, mă miră privirea încordată cu care ne urmărea 
beiul. Era privirea unui om care aştepta ca oaspeţii lui să 
descopere ceva extraordinar la el în casă, pe care să-l 
admire. Într-un târziu îmi dădui seama, după cum îşi tot 
întorcea privirile într-acolo, care era obiectul pe care 
trebuia să-l descoperim şi să-l admirăm. Aşa că mă repezii 
imediat şi izbucnii într-o uimire cât se putea de mare: 

— Dar asta ce este? Vai, beiule, cu ce mare bogăţie te-a 
binecuvântat Allah! Comorile tale sunt mai mari ca cele ale 
beiului din Revandoz sau ca cele ale stăpânului djulamerik! 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre djamul preţios cu care ţi-ai împodobit palatul. 

— Da, e foarte rar şi foarte scump, răspunse el cu 
modestie dar şi cu mândrie. 

— De unde îl ai? 

— L-am cumpărat de la un israelit, care l-a adus din Mosul 
ca să-l ducă în dar şahului din Persia. 

Ar fi fost nepoliticos să întreb ce preţ a avut. Evreul 
născocise povestea cu şahul persan şi îl păcălise cu 
iscusinţă pe bei. Sticla era o bucată de geam obişnuită şi 
era mare cam de două palme. Era cel mai important 
ornament din cameră, iar beiul îl lipise pe hârtia din geam, 
considerându-l ca neavând pereche acolo. Beiul ne ură 
noapte bună cu convingerea că ne impresionase foarte mult 
cu fereastra lui. 

Eram obosiţi şi doream cu ardoare să ne odihnim, aşa că 
ne lăsarăm cu mare plăcere în voia somnului. 

Capitolul VI - Vânătoarea de urşi şi... de oameni. 

Dimineaţa următoare am fost treziţi chiar de bei. 

— Emire, scoală-te, dacă vrei într-adevăr să mergi cu noi 
la Mia! 'Trebuie să o pornim la drum în curând! 

Cum noi dormisem îmbrăcaţi, după obiceiul locului, 
puturăm să-l urmăm foarte repede. Primirăm cafea şi 
friptură rece, apoi ne duserăm să ne luăm caii. 


Drumul spre Mia ducea prin mai multe sate kurde care 
erau înconjurate de grădini udate din belşug. Puțin înainte 
de a ajunge în sat, terenul se înălța considerabil, aşa că am 
fost nevoiţi să trecem printr-un loc unde văzurăm că eram 
aşteptaţi de câţiva bărbaţi. Beiul se pare că fu surprins, căci 
îi întrebă de ce nu au rămas în Mia şi au venit până aici. 

— Stăpâne, de ieri s-au întâmplat multe! Trebuie neapărat 
să te informăm! răspunse unul din ei. Dohub trebuie să-ţi fi 
spus că nestorienii au părăsit satul dinspre vale. Azi-noapte, 
unul din ei s-a dus în satul dinspre munte la un om căruia îi 
datora recunoştinţă şi l-a sfătuit să plece repede la Mia, 
dacă vrea să scape cu viaţă. 

— Şi vouă vă e teamă de ei? întrebă beiul. 

— Nu, căci noi suntem îndeajuns de puternici şi de 
curajoşi ca să ne măsurăm forţele cu ghiaurii ăştia. Dar dis- 
de-dimineaţă am aflat că locuitorii musulmani din Zawitha, 
Miniyanis, Murghi şi Lizan au fost măcelăriți de creştini şi 
chiar aici, în apropiere de Seraruh, au fost pârjolite nişte 
case. Am venit în întâmpinarea voastră, ca să vă dăm vestea 
cât putem de repede. 

— Aşa deci. Vom vedea ce este adevărat din tot ce-mi spui! 

Pornirăm iute la drum, trecurăm, prin vale şi ajunserăm în 
curând la drumul care se despărţea în două, înspre satul de 
vale şi înspre cel de munte. O luarăm pe cel de-al doilea, 
căci beiul avea o casă acolo. Ajunşi în sat ne întâmpină o 
ceată de kurzi înarmaţi cu lănci lungi şi cu sulițe scurte. Era 
trupa de vânătoare. 

Descălecarăm şi supraveghetorul casei ne aduse de 
mâncat şi de băut. În timp ce noi ne ospătam, beiul ţinu în 
afara casei o adunare cu oamenii săi în legătură cu 
tulburările pricinuite de nestorieni. Rezultatul se pare că fu 
foarte mulţumitor, căci se întoarse în casă cu un zâmbet de 
om care fusese împovărat de griji inutile. 

— Este vreo primejdie? îl întrebai. 

— Nicidecum. Nestorienii au plecat ca să nu mai trebuie 
să le cerem vreo djerurn, vreo amendă. Fricoşii ăştia 


vorbesc de răscoală şi vărsare de sânge, în timp ce sunt 
bucuroşi dacă îi lăsăm în voia Domnului. Vino, am dat ordin 
de plecare. Vom merge călare spre Seraruh şi vom avea 
prilejul să verificăm dacă cei din Mia s-au speriat degeaba 
sau nu. 

— Ne vom împărţi? îl întrebai eu. 

— De ce? 

— Vorbeai de două familii de urşi. 

— Vom rămâne împreună şi le vom vâna pe rând. E 
departe de aici? 

— Oamenii mei le-au luat urma şi mi-au spus că avem de 
mers cam o jumătate de ceas de aici. Chiar vrei să te lupţi 
cu urşii? 

Încuviinţai, iar el îmi spuse: 

— Vreau să-ţi dau şi câteva sulițe. 

— Pentru ce? 

— Nu ştii că ursul nu poate fi doborât de gloanţe? Îl poţi 
omori doar dacă foloseşti sulița. 

Prin urmare, kurzii nu stăteau prea bine: ori erau ei prea 
laşi, ori armele lor erau prea proaste. 

— Poţi să-ţi păstrezi suliţele. Un glonte ajunge să omori un 
urs. 

— Faci cum doreşti, spuse el cu superioritate, dar să rămâi 
tot timpul prin preajma mea, ca să te pot apăra. 

— Allah să te apere, după cum şi tu vrei să mă aperi! 

Plecarăm din sat. Trupa de călăreţi avea aerul că mergea 
la o vânătoare de gazele. Ajunserăm mai întâi într-o vale, 
apoi urcarăm munţii prin trecători şi păduri, până 
ajunserăm într-o pădurice de fag, unde erau multe tufişuri. 

— Unde este bârlogul animalelor? îl întrebai pe bei. 

Se uită doar înainte, fără să indice un loc anume. 

— Li s-au găsit urmele? 

— Da, pe partea cealaltă. 

— A! Vrei să înconjori locul? 

— Animalele vor fi obligate să vină spre noi. Trebuie să 
rămâi în dreapta mea, iar emirul acesta din Apus, care nici 


el nu vrea suliță, să stea în stânga mea, ca să vă pot apăra. 

— Urşii sunt cu toţii înăuntru? îl întrebai din nou. 

— Păi unde să fie? Se strecoară afară doar pe timpul 
nopții. 

Eram dispuşi într-un fel ciudat, cum nu mai văzusem până 
atunci: formam un semicerc şi stăteam pe cai cam la 
patruzeci de paşi unul de celălalt. 

— Putem să tragem când apare ursul? întrebai eu 
nerăbdător. 

— Puteţi şi aşa, dar nu-l veţi omori, căci va fugi imediat! 

— Dar tu cum procedezi? 

— Când apare ursul, vânătorul care e cel mai aproape de 
el îi trimite o suliță în pântece, apoi dispare cât poate calul 
său să alerge de repede. Ursul se ia după el, aşa câ unal 
doilea vânător se ia după urs şi-i aruncă şi el o suliță, apoi 
fuge. De-abia acum ursul se întoarce şi la fel face şi primul 
vânător. Apoi vin şi ceilalţi. Cine şi-a aruncat sulița, se 
întoarce şi fuge, iar ursul va fi prins şi ţinut în loc de ceilalţi. 
Va primi atât de multe sulițe în pântece, încât îşi va da 
duhul, în sfârşit. 

Îi tradusei şi englezului ce-mi spusese beiul. 

— Proastă vânătoare! Păcat de blană! Hai să facem un 
târg, sir! 

— Ce târg? 

— Vreau să-ţi cumpăr eu ursul! 

— Dacă eu voi fi acela care îl ucide! 

— Pfui! îl vreau viu! 

— Mira-m-aş! 

— Fie şi aşa! Cât îţi dau pe el? 

— Dar nu pot să vând ursul, când încă nici nu-l am! 

— Nici nu trebuie să-l ai! Când va ieşi din bârlog, tu îl vei 
împuşca doar să-l răneşti, apoi îl voi împuşca eu să-l omor! 
De aceea vreau să-l cumpăr de la tine! 

— Cât dai? 

— Cincizeci de pfunzi, sir. E suficient? 


— Mai mult decât suficient. Dar voiam numai să văd cât 
oferi, căci nu am de gând să ţi-l vând. 

Făcu o mutră foarte supărată. 

— De ce, sir? Nu-ţi sunt cu prieten? 

— Nu ţi-l vând, ţi-l dăruiesc! 

Pe faţă i se întinse un zâmbet foarte satisfăcut. 

— Şi totuşi trebuie să accepţi cei cincizeci de pfunzi, 
master! 

— N-o să-i primesc! 

— Atunci mă voi revanşa altfel! Yes! 

— Eu îţi sunt deja dator cu mult mai mult. Însă o condiţie 
îţi voi pune. Sunt curios să văd în ce fel vor vâna kurzii ăştia 
urşii, aşa că te rog să nu tragi imediat. Lasă-i pe ei să-şi 
consume câteva săgeți! E bine aşa? 

— Bine, îţi voi face pe plac. 

— Dar să fii atent! Să-l împuşti în ochi sau în inimă, 
deîndată ce se va ridica. Urşii de pe aici nu sunt foarte răi, 
dar sunt periculoşi. 

— Sir! Vrei să-mi îndeplineşti o dorinţă? 

— Cu mare plăcere, dacă ştiu şi eu despre ce este vorba. 

— Dă-mi mie carabina ta. E mult mai bună decât a mea. 
Vrei să facem schimbul? 

— Dacă îmi promiţi că puşca mea n-o să ajungă între 
ghearele ursului! 

— O voi ţine bine între ghearele mele! 

— Atunci, ia-o! 

Făcurăm schimb de arme. Englezul era un trăgător bun, 
dar eu eram curios cum se va comporta într-o vânătoare de 
urşi. 

Ceata kurzilor se desfăcu. Jumătate din ei plecară 
împreună cu câinii la hăituiala, iar noi, cealaltă jumătate, 
ramaserăm în urmă să ne aşezăm în linie. Halef şi cei doi 
arabi primiseră suliţele, aşa că se aşezară în mijloc, iar eu şi 
cu Lindsay furăm nevoiţi să rămânem pe lângă bei. Câinele 
nu mi-l trimisesem la hăituiala, ci îl oprisem lângă mine. 


— Câinii voştri nu prind ursul, ci doar îl hăituiesc, nu-i aşa? 
întrebă beiul. 

— Nu pot nici să-l prindă, nici să-l ţină în loc, căci ursul 
fuge de ei. 

— Înseamnă că e laş! 

— Îl vei vedea imediat! 

Trecu vreme destul de îndelungată până când ne dădurăm 
seama după zgomote că hăitaşii se puseseră în mişcare. 
Izbucniră lătrături şi strigăte. Lătrăturile se apropiau mai 
repede, iar strigătele ceva mai încet. La câteva minute, un 
urlet ne avertiză că unul din câini fusese rănit. În fine, se 
auziră şi împuşcături. Haita năvăli cu o forţă şi mai mare 
acum. 

— Atenţie, emire, mă preveni beiul. Trebuie să apară şi 
ursul! 

Avu dreptate. Trosni ceva în tufişul de lângă noi. Şi ieşi la 
iveală un urs. Nu era nicidecum vreun Goliat; o 
împuşcătură dibace l-ar fi doborât imediat. Când dădu cu 
ochii de noi, se opri locului, ca să se poată hotări ce are de 
făcut în situaţia critică în care se afla. Mormăi supărat şi ne 
aruncă o privire posomorâtă cu ochişorii lui strălucitori. Dar 
beiul nu-i lăsă timp de gândire. În locul unde ne aflam, 
copacii erau mai rari, astfel că ne puteam deplasa călare. 
Se îndreptă către animal, ridică sulița şi o aruncă în blana 
ursului, unde rămase înfiptă. Îşi întoarse apoi calul, care 
tremura de frica sălbăticiunii. 

— Fugi, emire! mai apucă să-mi strige şi trecu ca o vijelie 
printre mine şi englez. 

Ursul slobozi un urlet de durere, încercă să-şi scoată 
săgeata, dar, cum nu reuşi, o luă la goană după bei. În acel 
moment, doi din vânătorii de lângă noi se repeziră şi 
aruncară şi ei săgeți înspre urs. Numai una îl atinse, dar nu 
rămase înfiptă. Ursul se întoarse deîndată spre ei. Beiul 
văzu asta, se întoarse şi se năpusti iarăşi înspre urs; aruncă 
o altă săgeată, care se înfipse şi mai adânc decât prima. 


Animalul turba de mânie. Se ridică şi încercă să rupă coada 
suliţei. Atunci năvăliră asupra lui ceilalţi doi călăreţi. 

— Să trag acum, sir? îmi strigă englezul. 

— Da, pune-i capăt torturii! 

— 'Ţine-mi calul! 

Îmi încredinţă armăsarul lui şi tocmai când voia să se 
întoarcă, se auzi un alt trosnet de crăci; în spatele nostru 
apăruse al doilea urs. Era, de fapt, ursoaica! leşi încet din 
tufişuri, căci se pare că avea un pui pe care trebuia să-l 
ocrotească. Era mai mare decât bărbăţelul ei, iar mormăitul 
său ne avertiza că era foarte supărată. Se pare că 
intraserăm în bucluc! Mai încolo era ursul, aici, ursoaica, la 
mijloc, noi. Dar master Fowling-bull nu-şi pierdu cumpătul. 

— Ursoaica, sir? mă întrebă el. 

— Poţi să fii sigur! 

— Well! Trebuie să fii galant. Damele au întâietate! 

Dădu din cap satisfăcut, îşi împinse turbanul spre ceafă, 
puse puşca la ochi şi se duse către ursoaică. Aceasta văzu 
inamicul apropiindu-se, îşi luă puiul între labele dinapoi şi 
se ridică, pentru a putea lupta cu cele din faţă. Englezul se 
apropie la trei paşi de ea, o ochi liniştit şi trase. 

— Înapoi! îl avertizai eu. 

Nu mai fu nevoie, căci sări imediat într-o parte şi îşi 
pregăti arma pentru a doua împuşcătură. Însă ursoaica îşi 
ridică labele în aer, se întoarse încet şi tremurând, se 
prăbuşi la pământ. 

— E moartă? întrebă Lindsay. 

— Da, dar mai aşteaptă. 

— Well! Unde e celălalt? 

— Acolo! 

— Rămâi aici. Vreau să mai trag un glonte! 

— Dă-mi puşca! Mai întâi vreau să o încarc. 

— Durează prea mult! 

Se duse în locul în care ursul rănit încă se mai chinuia cu 
urmăritorii lui. Beiul se pregătea să mai înfigă o suliță în 
animal, când îl văzu pe englez şi se opri înspăimântat, îl 


crezu pierdut. Însă acesta se opri locului liniştit, când văzu 
că ursul se năpusti asupra lui. Îl lăsă să se apropie, aşteptă, 
apoi îşi descarcă arma în el. A doua împuşcătură fu fatală: 
animalul căzu răpus. 

Se înălţă atunci un strigăt de victorie, care fu întrecut 
doar de urletul câinilor. Englezul, însă, se întoarse foarte 
liniştit la calul său şi îmi dădu înapoi puşca. Acum poţi s-o 
încarci, sir! Yes! 

— Da, ia-ţi calul! 

— Cum m-am descurcat? 

— Foarte bine! 

— Well! Mă bucur! E frumos în Kurdistan, minunat! 

Kurzii nu-şi mai reveneau din uimire. Li se părea 
extraordinar ca un pedestraş să fi fost în stare să dea gata 
doar cu o singură armă doi urşi. Nu încăpea îndoială că 
master Lindsay se comportase mai mult decât exemplar. 
Pentru mine era o mare enigmă cum de fusese găsită 
familia de urşi stând laolaltă, căci puiul era destul de mare. 
Kurzii îşi dăduseră multă osteneală să biruie şi să lege puiul 
de urs, căci beiul dorea să-l ducă în Gumri. 

Cercetarăm apoi bârlogul urşilor, care se găsea într-un 
tufiş foarte des. Urmele găsite ne arătară că familia era 
formată doar din cei trei membri. Un câine murise şi alţi doi 
erau răniţi, dar ne puteam declara mulţumiţi de vânătoare. 

— Stăpâne, mi se adresă beiul, acest emir de la soare- 
apune este un bărbat foarte curajos! 

— Aşa e. 

— Nu mă mai mir că cei din Bervari nu au putut să vă 
biruiască ieri, până când nu v-au luat repede prin 
surprindere. 

— Dar nici ieri nu ne-ar fi biruit dacă eu nu le-aş fi ordonat 
oamenilor mei să nu se apere. Eu îţi sunt prieten şi nu 
vreau să omor vreun supus de-al tău. 

— Cum a fost posibil să nimeriţi doi urşi drept în ochi? 

— Am cunoscut un vânător care ţintea orice sălbăticiune şi 
orice duşman în ochi; era un bun ţintaş şi avea o armă 


foarte bună care niciodată n-a dat greş. 

— La fel împuşti şi tu? 

— Nu. Eu am tras mult cu puşca la viaţa mea, dar am ţintit 
în ochi doar în cazurile cele mai periculoase. Unde este cel 
de-al doilea loc de vânătoare? 

— La răsărit, imediat după ce trecem de Seraruh. Vrem să 
pornim la drum. 

Cei care luaseră pradă animalele rămaseră în urmă, iar 
noi o pornirăm mai departe. leşirăm din pădure şi 
ajunserăm într-o trecătoare pe unde curgea un râu. Furăm 
nevoiţi să urmăm cursul apei. Beiul călărea împreună cu cei 
doi haddedihni în fruntea convoiului. Halef se afla chiar în 
mijlocul kurzilor, iar eu eram împreună cu englezul în urma 
lor. Noi doi eram adânciţi într-o discuţie şi nici nu băgarăm 
de seamă că rămăseserăm atât de în urmă, încât îi 
pierduserăm din ochi pe kurzi. Deodată, răsună o 
împuşcătură. 

— Ce-i asta? întrebă englezul. Am ajuns deja la urşi? 

— Nici vorbă. 

— Atunci cine trage? 

— Hai să vedem! 

Se auzi încă o salvă, ca şi cum cea de mai înainte nu ar fi 
fost decât un semnal. O luarăm la galop. Armăsarul meu 
zbura ca o săgeată, dar... se împiedică de o rădăcină 
încolăcită pe care eu o văzusem, voisem să opresc calul, dar 
fu prea târziu... Se răsturnă şi mă azvârli şi pe mine cât 
colo! Era a doua oară în două zile; din păcate, nu mai fui la 
fel de norocos ca mai deunăzi. Cred că mă lovii la cap sau 
patul puştii mă izbii în tâmplă, căci căzui leşinat. 

Când îmi venii în simţiri, mă durea tot corpul. Îmi dădui 
seama că eram atârnat între doi cai. Răpitori mei fixaseră 
nişte prăjini de şeile cailor şi mă legaseră de ele. În faţa şi 
în spatele meu mergeau călare cam treizeci de indivizi cu 
chipuri de războinici, dintre care mai mulţi păreau să fie 
răniţi. Printre ei se afla şi master Lindsay, dar... legat şi el în 
lanţuri. Conducătorul convoiului călărea pe calul meu şi 


purta armele mele. Îmi luaseră cămaşa şi pantalonii, în timp 
ce englezului îi lăsaseră, pe lângă cele două piese 
vestimentare atât de necesare şi turbanul lui cel frumos. Nu 
încăpea îndoială că fuseserăm jefuiţi şi luaţi prizonieri. 

Unul dintre călăreţi întoarse capul şi văzu că deschisesem 
ochii. 

— Opriţi-vă! strigă el. Trăieşte! 

Alaiul se opri numaidecât. Veniră cu toţii în jurul meu. 
Căpetenia mă întrebă: 

— Poţi să vorbeşti? 

Tăcerea nu mi-ar fi adus nici un folos, aşa că-l răspunsei că 
da puteam. 

— Eşti beiul din Gumri? începu el interogatoriul. 

— Nu. 

— Să nu minţi. 

— Îţi spun adevărul. 

— Tu eşti beiul! 

— Ba nu sunt! 

— Atunci cine eşti? 

— Un străin. 

— De unde? 

— Din ţara soarelui-apune. 

Râse batjocoritor. 

— la auziţi la el! Este un străin din ţara soarelui-apune 
care merge la vânătoare de urşi cu oamenii din Gumri şi din 
Mia şi vorbeşte limba acestei ţări! 

— Am fost oaspetele beiului şi nu vorbesc prea bine limba 
voastră. Sunteţi nestorieni? 

— Aşa ne spun musulmanii. 

— Şi eu sunt creştin. 

— Tu? 

Izbucni iarăşi în râs. 

— Tu eşti un hagiu, porţi veşminte musulmane. Vrei să ne 
tragi pe sfoară. 

— Vă spun adevărul! 


— Spune-ne atunci dacă Sidna Marriyam este mama 
Dumnezeului! 

— Este. 

— Spune-ne dacă un preot are voie să-şi ia nevastă? 

— Nu are voie. 

— Spune-ne dacă există mai puţin de trei taine bisericeşti! 

— Există mai multe. 

În ciuda primejdiei în care mă aflam, nu-mi trecu prin 
minte să mă lepăd de credinţa mea. Urmarea o aflai 
imediat. 

— Atunci, să ştii că Sidna Marriyam a dat naştere doar 
unui om, că un preot are voie să se însoare şi că nu există 
decât trei taine bisericeşti: cina, botezul şi hirotonisirea. 
Eşti musulman sau, dacă eşti creştin, atunci trebuie să fii 
unul fals; cred că eşti dintr-aceia care îşi trimit preoţii să-i 
învrăjbească pe kurzi, pe turci şi pe persani împotriva 
noastră şi asta e şi mai grav decât să fi un supus al falsului 
profet. Oamenii tăi au rănit pe unii dintre ai noştri, iar tu vei 
plăti vina asta cu sângele tău! 

— Vă spuneţi creştini şi sunteţi însetaţi de sânge! Ce v-am 
făcut noi doi? Habar n-am dacă beiul v-a atacat pe voi, sau 
el a fost atacat de voi. 

— L-am aşteptat, căci ştiam că trebuie să meargă la 
vânătoare prin defileu, însă am scăpat urma lui şi a 
oamenilor săi. Asta am avut să-ţi spunem. 

— Încotro ne duci? 

— Vei afla când vom ajunge acolo. 

— Atunci măcar lăsaţi-mă să merg călare. 

— Bine, aşa ne convine şi nouă. Însă vom fi nevoiţi să te 
legăm, ca nu cumva să ne scapi. 

— Daţi-mi drumul odată! 

— Cine este camaradul tău? A rănit doi oameni de-ai noştri 
şi a împuşcat un cal şi vorbeşte într-o limbă pe care noinu o 
pricepem. 

— Este englez. 

— Englez? Dar poartă veşminte kurde! 


— Pentru că sunt cele mai comode aici, în ţara asta! 

— E vreun misionar? 

— Nu. 

— Ce învârte pe aici? 

— Călătoreşte împreună cu mine prin Kurdistan, ca să 
vedem ce fel de oameni, animale şi plante, oraşe şi sate sunt 
pe aici. 

— Asta e foarte rău pentru voi, căci în cazul ăsta sunteţi 
spioni. De ce vă interesează pe voi ţara asta? Noi nu venim 
în ţara voastră ca să vă spionăm oamenii, satele şi oraşele. 
Urcaţi-l pe cal şi legaţi-l de celălalt, care zice c-ar fi englez. 
Ţineţi aproape şi caii lor! 

Ordinul fu ascultat numaidecât. Oamenii aceştia aveau la 
ei atâtea frânghii şi curele, încât nu încăpea îndoială că 
plecaseră după o captură mult mai mare decât cea pe care 
o făcuseră. Ne legară cu aşa de multe frânghii, încât 
evadarea vreunuia din noi era cu totul imposibilă. 

Englezul îndura totul cu o mutră indescriptibilă. Se 
întoarse spre mine cu o faţă ce părea chinuită de toate 
amărăciunile de pe lume. 

— Şi acum, sir? îl întrebai eu. 

Dădu din cap încet de două-trei ori şi spuse, apoi: 

— Yes! 

Nu avea nevoie să spună mai mult decât cuvântul acesta, 
în intonaţia căruia sălăşluia un univers întreg de semne de 
întrebare. 

— Suntem ostatici, mai spusei eu. 

— Yes! 

— Şi pe jumătate despuiaţi! 

— Yes! 

— Cum s-a întâmplat? 

— Yes! 

— La naiba cu yes! Te-am întrebat cum s-a întâmplat de 
am ajuns ostatici. 

— Cum se spune în limba kurdă mişel sau pungaş? 

— Mişel se spune hailebaz, iar pungaş - herumbaz. 


— Întreabă-i pe haile, şi pe harem bazii ăştia cum de au 
reuşit să ne captureze! 

Căpetenia trebuie că auzi cuvintele în kurdă. Se întoarse 
spre noi şi ne întrebă: 

— Ce aveţi de vorbit? 

— Voiam să aud de la prietenul meu cum am căzut în 
mâinile voastre, îi răspunsei eu. 

— Atunci vorbiţi în kurdă, să vă pricepem şi noi! 

— El nu ştie limba voastră! 

— Atunci nu mai vorbiţi despre lucruri pe care noi nu le 
putem înţelege! 

Se întoarse iarăşi pe deplin convins că ne dăduse un ordin 
foarte bun. Însă eu eram foarte bucuros că nu ne 
interzisese să mai discutăm. Nici legăturile nu erau chiar 
atât de supărătoare. Picioarele ni le legaseră în aşa fel încât 
frânghia atârna pe sub pântecele calului, iar mâna şi 
piciorul meu stâng erau legate cu o frânghie de membrele 
drepte ale englezului. În plus, caii noştri fuseseră legaţi 
unul de celălalt. Însă mâinile ni le lăsaseră libere, ca să 
putem ţine hăţurile. Răpitorii noştri ar cam fi avut nevoie de 
o lecţie de la indieni! 

— Aşadar, povesteşte-mi, sir! îl rugai eu pe Lindsay. 

— Well! Ai făcut o tumbă, la fel ca ieri. Se pare că în 
special în ultimul timp cam ai de furcă în privinţa asta! Au 
venit călare după tine. Mă înţelegi, nu? 

— Înţeleg foarte bine! Zi-i mai departe! 

— Calul meu se prăvăli peste al tău, care acum este al 
acestui gentleman, iar eu... hm! Yes! 

— Aha, ai făcut şi tu o tumbă! 

— Well! Dar a mea a fost mai reuşită decât a ta! 

— Poate tu ai mai mult exerciţiu decât mine... 

— Sir, cum se spune plisc în kurdă? 

— Nekul. 

— Frumos! Te sfătuiesc, master, să-ţi cam ţii pliscul! 

— Foarte mulţumesc pentru avertisment, sir! Se pare că, 
de când te îndeletniceşti cu treburi kurde, modul tău de 


exprimare s-a cam estetizat, nu ţi se pare? 

— Nici nu-i de mirare când sunt atât de supărat! Cum îţi 
povesteam, mă trezii la pământ, de unde nu mă putui ridica 
decât foarte greu. Credeam că se rupsese ceva în mine. 
Toate armele erau împrăştiate pe jos; carabinele zburaseră 
cât colo, iar centironul se desfăcuse. Atunci veniră 
herambazii ăştia şi se năpustiră peste mine. 

— Nu te-ai împotrivit? 

— Ba cum să nu! N-am putut să înşfac decât cuţitele şi 
unul din pistoale. De aceea au reuşit să mă dezarmeze şi să 
mă lege fedeleş! 

— Unde au rămas beiul şi oamenii săi? 

— Nu am mai văzut pe niciunul din ei, însă mai departe de 
noi am auzit că mai trăgeau încă. 

— Poate or fi aflat despre noi. 

— Poate. După ce au terminat cu mine, te-au legat pe tine. 
Tare mi-a fost teamă că eşti mort, sir. Au existat cazuri în 
care unii călăreţi mai proşti şi-au frânt gâtul, nu-i aşa, sir? 

— Se poate! 

— Te-au legat între cele două mârţoage, apoi au legat şi 
caii noştri. 

— 'Te-au maltratat? 

— Foarte! Dar le-am răspuns şi eu! Şi încă cum! Yes! 

— Înainte de toate trebuie să fim foarte atenţi încotro 
suntem transportaţi. Văgăuna unde ni s-a întâmplat necazul 
unde este? 

— Chiar în spatele nostru. 

— Soarele e într-acolo, aşadar mergem înspre est, sud-est. 

— Îţi mai place în Kurdistan cum îţi plăcea când vânam 
urşi? 

— Hm! Câteodată e o ţară mizerabilă! Cine sunt oamenii 
aceştia? 

— Sunt nestorieni. 

— O sectă creştină deosebită, nu-i aşa, sir? 

— Kurzii i-au tratat adesea cu o cruzime neomenească, aşa 
încât nici nu e de mirare că se poartă precum o fac. 


— Ar fi putut, totuşi, să o lase pe altă dată! Şi acum, ce e 
de făcut, sir? 

— Nimic, cel puţin pentru moment. 

— Nu evadăm? 

— În situaţia în care ne aflăm? 

— Hm! Ce veşmânt frumos aveam! Minunat! Acum, s-a 
dus! În Gumri vom primi alte haine? 

— Asta e un fleac. Fără cal şi fără arme nu evadez. Cum 
stai cu banii? 

— S-au dus! Ai tăi? 

— S-au dus! Dar nu erau prea mulţi, îi răspunsei eu. 

— Ce harababură, sir! Ce crezi că vor face cu noi? 

— Vieţile nu ne sunt în pericol. Mai devreme sau mai târziu 
ne vor da drumul. Dar mă îndoiesc că ne vom primi înapoi şi 
bunurile. 

— Le laşi armele? 

— Nici gând, le voi căuta una câte una prin Kurdistan! 

— Well! Le caut cu tine! 

Merserăm călare printr-o vale întinsă, despărțită de două 
şiruri de dealuri, care se întindeau de la nord-vest spre sud- 
est, apoi o luarăm la stânga, urcând prin munţi, până când 
ajunserăm pe un platou, de unde se puteau zări, spre 
răsărit, casele mai multor cătune şi un râu în care se vărsau 
mai multe pârâuri. Cam prin aceste locuri trebuie că se 
aflau Murghi şi Lizan, căci, după părerea mea, trecuserăm 
deja de Seraruh. 

Aici sus făcurăm popas pe sub stejari. Călăreţii se dădură 
jos de pe cai. Şi noi furăm nevoiţi să descălecăm, însă ne 
legară pe amândoi de trunchiul unui copac. Unul din ei 
scoase ceva de-ale mâncării, iar noi primirăm permisiunea 
să privim. Lindsay îşi drese glasul posomorât şi mormăi: 

— Sir, ştii de ce mă bucuram eu? 

— la să auzim, de ce? 

— De şunca şi de labele ursului! 

— Scoate-ţi din minte poftele astea! Ţi-e foame? Nu, sunt 
sătul de supărare! Uită-te la flăcăi! Habar n-au să se 


orienteze cu revolverul ăla! 

Ceata putea acum să admire în linişte tot ce capturase de 
la noi. Văzurăm cum bunurile noastre se plimbară, pe rând, 
prin toate mâinile: mai întâi banii, pe care, însă, îi puseră la 
loc cu mare grijă; însă, mai ales armele noastre stârniră 
curiozitatea noilor proprietari. Căpetenia ţinea în mână 
ambele revolvere care-mi aparținuseră mie. Era clar că nu 
se pricepea deloc, căci se întoarse spre mine într-un sfârşit 
şi mă întrebă: 

— Astea sunt arme? 

— Da. 

— De împuşcat? 

— Da. 

— Cum se folosesc? 

— Asta nu se poate spune, ci se arată. 

— Arată-ne! 

Omului nu-i trecu prin minte că flecuşteţele astei puteau 
să-l pună în mare pericol. 

— Nu o să pricepi nimic, îi spusei eu. 

— De ce nu? 

— Căci mai întâi trebuie să înţelegi cum este construită 
arma cealaltă şi cum se foloseşte. 

— De care armă vorbeşti? 

— De cea pe care o ţii în mâna dreaptă. 

Era vorba de carabina „Henry”. Ca şi revolverul, era 
prevăzută cu o siguranţă, cu care omul habar n-avea ce 
trebuia să facă. 

— Lămureşte-mă! îmi spuse el. 

— 'Ţi-am spus mai devreme că trebuie să-ţi arăt! 

— Uite, ia arma! 

Mi-o dădu şi cum avui arma în mână, simţii că nu mai 
aveam de ce să-mi fie teamă. 

— Dă-mi un cuţit, ca să pot ridica cocoşul, îi spusei, îmi 
dădu un cuţit. 

Îl luai şi ridicai cu el siguranţa pistolului, deşi aş fi putut să 
o fac şi cu mâna liberă. Nu-i dădui cuțitul înapoi. 


— Spune-mi în ce vrei să trag, îl întrebai eu. 

Se uită în jur şi-mi spuse: 

— Eşti un ţintaş bun? 

— Sunt! 

— Trage în copacul acela! 

— Voi trage cinci împuşcături şi nu voi încărca arma decât 
o dată. 

— E imposibil! 

— Nu mint. Încarc? 

— Încarcă! 

— Am nevoie să-mi dai punga cu cartuşe pe care o aveam 
la brâu şi pe care acum ţi-ai legat-o la cingătoare! 

Arma era încărcată, dar eu aveam nevoie de cartuşele 
mele. 

— Ce sunt obiectele astea mici dinăuntru? întrebă el. 

— Îţi voi arăta. Dacă ai aşa ceva, nu mai ai nevoie de 
pulbere ca să poţi trage. 

— Văd că nu eşti kurd, căci ai lucruri care nu s-au mai 
văzut pe aici! Chiar eşti creştin? 

— Un bun creştin! 

— Spune-mi Tatăl Nostru! 

— Nu vorbesc bine limba kurdă, aşa că te rog să mă ierţi 
dacă voi face mici greşeli. 

Îmi dădui osteneala să-i îndeplinesc cererea. Mă corectă 
de câteva ori, căci nu ştiam cuvintele ispită şi în vecii 
vecilor, însă, după ce terminai, îmi spuse satisfăcut: 

— Într-adevăr, nu eşti musulman, căci dacă ai fi fost, nu ai 
fi acceptat nici în ruptul capului să spui rugăciunea. Arma 
nu o vei folosi cum nu trebuie, aşa că îţi voi da şi punga. 

Tovarăşii lui nu găsiră comportamentul său nici nepotrivit 
şi nici imprudent. Aparţineau unei populaţii care fusese 
îndepărtată de uzul armelor prin constrângere de către 
asupritorii ei şi de aceea nu prea ştiau să aprecieze ce 
valoare avea o armă în mâna unui bărbat hotărât. Dar, mai 
presus de toate, erau cu toţii foarte curioşi să vadă 
demonstraţia pe care le-o promisesem. 


Scosei un cartuş şi mă prefăcui că încarce carabina. Ţintii 
înspre copac şi trăsei de cinci ori, fără nici o ratare. Uimirea 
acelor oameni simpli fu neţărmurită. 

— De câte ori poţi să tragi cu arma asta? mă întrebă 
căpetenia. 

— De câte ori doresc. 

— Şi cu armele astea mici? 

— 'Tot de foarte multe ori. Vrei să-ţi arăt? 

— Da, fă-o! 

— Fiţi atenţi! 

Pusei carabina lângă mine şi îi cerui cele două pistoale, pe 
care mi le dădu. Lindsay îmi observă fiecare mişcare cu 
mare încordare. 

— V-am spus că sunt creştin din ţara soarelui-apune. Noi 
nu omorâm niciodată un om fără să fim siliţi. Dar dacă 
suntem atacați, nimeni nu ne poate birui, căci avem arme 
miraculoase, de care nu există scăpare! Voi sunteţi mai mult 
de treizeci de războinici, dar trebuie să ştiţi că, dacă nu am 
fi fost legaţi de copacul ăsta şi dacă am fi vrut, am fi putut 
să vă omoram cu astea trei arme în trei minute! Mă crezi, 
sau nu? 

— Şi noi avem arme! îmi replică el cu o uşoară umbră de 
îngrijorare. 

— Nu le-aţi putea folosi, căci cel care ar pune primul mâna 
pe armă sau pe suliță, acela ar fi şi primul care ar cădea 
răpus. De nu v-ar fiteamă că ne-am putea împotrivi, nu v- 
am pricinui nici un rău, ci am putea sta de vorbă liniştiţi! 

— Nu puteţi face nimic, căci sunteţi legaţi de copac! 

— Ai dreptate, dar dacă am dori, ne-am elibera imediat, îi 
replicai eu calm. Suntem legaţi cu sfoara asta doar de 
copac i-aş da prietenului meu pistolaşele astea două, ceea 
ce fac chiar acum, apoi mi-aş lua cuțitul şi aş tăia frânghia 
dintr-o lovitură, înţelegi acum ce vreau să spun? 

Zis şi făcut. lată-ne din nou în picioare lângă copac, eu cu 
carabina, Lindsay, lângă mine, cu revolverele, zâmbindu-mi 


cum nu-l mai văzusem; nu înţelesese o iotă din vorbele mele 
şi era foarte curios să afle ce aveam de gând. 

— Eşti un bărbat foarte înţelept, îmi spuse căpetenia, însă 
nu e nevoie să ne strici frânghiile astea! Aşează-te la locul 
tău şi explică-ne şi ce e cu celelalte două arme! 

— 'Ţi-am mai spus de două ori până acum că nu se poate 
explica în cuvinte, ci trebuie să-ţi arăt! Dar nu am să vă arăt 
nimic până nu o să faceţi ceea ce vă cer! 

De-abia acum îşi dădură seama că vorbeam serios. Şeful 
se ridică în picioare, la fel făcură şi ai săi şi se repeziră după 
arme. 

— Ce ne ceri? întrebă el ameninţător. 

— Ascultă-mă liniştit! Noi doi nu suntem nişte războinici 
obişnuiţi, ci suntem emiri, cărora le datoraţi stimă şi 
respect dacă nu vreţi să ajungeţi în închisoare. Însă voi ne- 
aţi tâlhărit şi ne-aţi legat de parcă am fi fost hoţi de drumul 
mare. Vă cerem să ne daţi tot ce aţi luat de la noi! 

— Nu vă dăm nimic! 

— Bine, tot am să-ţi îndeplinesc dorinţa şi am să-ţi arăt 
cum funcţionează armele noastre. la bine aminte: primul 
care va îndrăzni să tragă în noi va fi şi primul care va muri! 
E mai bine să fiţi paşnici cu noi, decât să ne obligaţi să vă 
omoram.! 

— Dar şi voi veţi muri! 

— Însă mai întâi vor muri oamenii voştri! 

— Trebuie să vă legăm, căci trebuie să vă ducem la 
melekul nostru. 

— Nu ne duceţi la nici un melek, dacă aveţi de gând să ne 
legaţi, căci ne vom împotrivi. Însă dacă ne veţi înapoia tot 
ce ne aparţine, vă vom urma de bunăvoie, pentru că aşa 
vom putea să apărem în faţa melekului ca nişte emiri 
adevăraţi! 

Îmi dădui seama că aceşti oameni nu erau deloc însetaţi de 
sânge şi în plus, se temeau de armele noastre ca necuratul 
de tămâie! Se uitară unii la ceilalţi, şuşotiră între ei şi într- 
un sfârşit, şeful ne întrebă: 


— Ce cereţi înapoi? 

— Toate hainele. 

— Le veţi avea. 

— Banii şi tot ce era în buzunarele noastre. 

— Banii trebuie să-i oprim, ca să-i ducem melekului. 

— Şi armele. 

— Şi pe astea trebuie să le oprim, căci altfel le veţi folosi 
împotriva noastră. 

— În fine, caii noştri. 

— Ne ceri imposibilul! 

— Bun, atunci să ştiţi că doar voi veţi fi de vină dacă vom fi 
nevoiţi să ni le luăm singuri! Tu eşti căpetenia! Tu ne-ai 
furat bunurile! Trebuie să te omoram ca să ni le luăm 
înapoi! 

Ridicai arma. Lindsay îşi ridică şi el ambele pistoale. 

— Stai, nu trage! strigă căpetenia. Dacă vă dăm totul 
înapoi, chiar o să ne urmaţi de bunăvoie? 

— Da. 

— Jură-mi! 

— Ce v-am spus are valoare de jurământ! 

— Şi nici nu vei folosi cele două arme? 

— Nu; aş face-o doar în legitimă apărare. 

— Bine, vă voi înapoia totul! 

Iarăşi şuşoti ceva cu ai săi, de parcă încerca să-l convingă 
să ne înapoieze totul. Într-un final, ne dădu totul înapoi: nu 
lipsea nici cel mai neînsemnat lucru. În timp ce ne 
îndeletniceam eu îmbrăcatul hainelor recuperate, Lindsay 
mă rugă să-i povestesc care fusese rezultatul tratativelor 
mele. Odată ce rugămintea îi fu satisfăcută, chipul i se 
întrista foarte tare: 

— Ce-ai făcut, sir? Aveam libertatea la îndemână! 

— Aşa crezi tu? S-ar fi lăsat cu o bătălie cruntă! 

— l-am fi împuşcat pe toţi! 

— Poate cinci sau zece, dar apoi s-ar fi sfârşit cu noi! Să fii 
bucuros că ne-am recuperat lucrurile. Mai departe o 
scoatem noi la capăt! 


— Încotro ne duc? 

— Vom afla în curând. De altfel, poţi să fii sigur, sir, că 
prietenii noştri nu ne-au dat uitării. Halef, ştiu eu sigur, va 
muta şi munţii din loc ca să ne poată veni în ajutor. 

— Şi eu cred asta. Bun flăcău! 

Imediat ce primirăm totul înapoi, încălecarăm şi pornirăm 
la drum. Acum m-ar fi costat doar o apăsare pe trăgaci ca 
să îmi recapăt libertatea, însă îmi dădusem cuvântul şi 
trebuia să mi-l ţin. Mergeam pe lângă căpetenie, care nu-şi 
dezlipea ochii de pe noi. 

— Iarăşi te întreb: unde ne duci? 

— Melekul va hotări unde vă vom duce. 

— Şi melekul unde este? 

— Îl vom aştepta la poalele muntelui. 

— De care melek este vorba? 

— De melekul din Lizan. 

— Aşadar, acum el este în Lizan şi urmează să vină mai 
târziu? 

— Beiul din Gumri este pe urmele lui. 

— Aha! Dar voi de ce v-aţi despărţit de el? 

— Nu avea nevoie de ajutorul nostru, căci a văzut că beiul 
avea puţini oameni cu el. Când am făcut cale-ntoarsă, am 
dat peste voi. 

lată că enigma fusese dezlegată. Duşmanul fusese atât de 
numeros, încât prietenilor noştri le fusese imposibil să se 
măsoare cu el şi să vină după noi. 

Drumul cobora, aşa că în curând puturăm să vedem Valea 
Zabului întinzându-se în faţa noastră la o distanţă de mai 
multe ore. 

Merserăm cam două ore şi dădurăm peste un cătun 
singuratic cu numai patru case, din care trei zidite din lut. 
Una singură avea ziduri întărite clin piatră; era compusă 
din parter şi etaj, iar în spate se zărea o grădină destul de 
mare. 

— Ne oprim aici, spuse căpetenia. 

— A cui este casa? 


— A fratelui melekului. Te voi duce la el. 

Ne oprirăm chiar în faţa casei. Tocmai când voiam să 
descalec, se auzi un mârâit groaznic. Ne întoarserăm şi 
dădurăm cu ochii de un câine, care cobora în salturi coasta 
dealului. Era Doyan al meu, pe care îl dădusem în paza lui 
Halef chiar înainte de atac. Sfoara cu care îl legase 
servitorul era sfâşiată. Instinctul îl adusese pe bravul meu 
animal pe urmele noastre. Sărea pe mine chelălăind 
straşnic; îmi luă ceva timp să-l potolesc, îi dădui hăţul 
calului să-l ţină în gură, ca să fiu sigur că nimeni nu mai 
putea să-l fure fără să bag de seamă. 

Intrarăm în casă. Căpetenia urcă scara cu noi şi ne lăsă 
într-o cămăruţă să-l aşteptăm. Se scurse ceva timp până se 
întoarse la noi. 

— Puteţi veni, spuse el. Dar mai întâi, lepădaţi-vă armele. 

— Ce-i şi cu pretenţia asta? 

— Fratele melekului este preot. 

— La care tu poţi să mergi înarmat! 

— Eu sunt prietenul lui. 

— Aha! Se teme de noi? 

— Da. 

— Poţi să fii liniştit. Dacă e pe-aşa, nu are de ce să se 
teamă de noi. 

Omul ne duse printr-o uşă într-o încăpere în care se afla 
stăpânul casei. Era un bărbat subţiratic şi bătrân. Chipul 
său ciupit de vărsat nu-mi produse o impresie tocmai 
plăcută. Făcu un semn şi însoţitorul nostru se îndepărtă. 

— Cine sunteţi voi? ne întrebă fără să ne salute. 

— Cine eşti tu? îi întorsei eu întrebarea cu acelaşi ton 
tăios. 

Privirea i se întunecă. 

— Sunt fratele melekului din Lizan. 

— lar noi suntem ostaticii melekului din Lizan. 

— Dar nu te porţi ca un ostatic. 

— Pentru că sunt ostatic de bunăvoie şi ştiu prea bine că 
nu voi rămâne mult timp în situaţia asta! 


— De bunăvoie? Dar ai fost luat prizonier! 

— Da şi noi ne-am eliberat şi i-am urmat pe oamenii tăi 
nesiliţi, pentru a nu fi nevoiţi să ne luptăm cu ei şi să le 
luăm viaţa. Nu ţi s-a povestit? 

— Nu cred ce spui. 

— Va trebui să te obişnuieşti să crezi. 

— Ai fost la beiul din Gumri! continuă el. Cum de-ai ajuns 
la el? 

— Aveam să-i transmit salutări de la o rudă. 

— Deci nu eşti vasalul său? 

— Nu. Eu sunt străin de ţara asta. 

— Un creştin, după câte am auzit? 

— Da. 

— Dar un creştin care crede într-o învăţătură falsă. 

— Eu sunt convins că este o învăţătură adevărată. 

— Oi fi vreun misionar?! 

— Nu. Dar tu oi fi vreun preot?! i-o întorsei eu. 

— Odinioară voiam să fiu preot, răspunse el. 

— Când urmează să vină melekul? 

— Chiar astăzi, însă nu se ştie la ce oră. 

— Eu trebuie să rămân până atunci în casa asta? 

Încuviinţă din cap, iar eu întrebai mai departe: 

— Ca ce? 

— Ca ceea ce eşti; ca prizonier. 

— Şi cine mă reţine aici? 

— Oamenii mei şi cuvântul tău. 

— Oamenii tăi nu mă pot opri, iar eu mi-am ţinut deja 
promisiunea. Am spus că îi voi urma, ceea ce am şi făcut. 

Păru că se răzgândeşte. 

— Cred că ai dreptate. Atunci trebuie să-mi fii oaspete şi 
nu ostatic! 

Bătu din palme şi apăru o bătrână. 

— Adu pipe, cafea şi rogojini! porunci el. 

Se aduseră mai întâi rogojini, iar noi furăm nevoiţi să ne 
aşezăm de-o parte şi de alta a celui care era numit preot 
doar pentru că odinioară îşi dorise să devină preot. Era mai 


prietenos acum, iar când se aduseră pipele şi tutunul, ţinu 
să ni le aprindă el însuşi. Îl întrebai despre raporturile cu 
nestorienii chaldei şi aflai lucruri la auzul cărora mi se făcu 
groază. 

Războinicii se postaseră în jurul casei; erau, după cum 
aflai, simpli agricultori, aşadar oameni neînsemnaţi după 
concepţia nomazilor şi a altor neamuri care se ocupau mai 
mult cu meşteşugul războiului. Nu cunoşteau uzul armelor 
şi din câteva scăpări ale gazdei, îmi dădui seama că din 
zece flinte de-ale lor, de-abia cinci puteau fi folosite. 

— Ei, dar acum trebuie să fiţi obosiţi, spuse el, după ce ni 
se aduse şi cafeaua. Îngăduie-mi să vă pun la dispoziţie o 
cameră care să fie a voastră! 

Se ridică şi deschise o uşă. Chipurile din politeţe se dădu 
într-o parte, ca să ne lase pe noi să intrăm primii, însă nici 
nu trecurăm bine pragul, că trânti uşa după noi şi trase 
zăvorul. 

— Ah! Asta ce mai e? întrebă Lindsay. 

— Perfidie, ce crezi că e? 

— Te-ai lăsat păcălit! 

— Nu. Bănuiam că se va întâmpla aşa. 

— De ce ai intrat dacă bănuiai? 

— Pentru că voiam să mă odihnesc. Încă mai am dureri de 
la căzătură. 

— Dar puteam să ne odihnim şi în altă parte decât aici, ca 
prizonieri! 

— Nu suntem prizonieri! Uită-te la uşa asta, căci şi eu m- 
am uitat bine la ea în timp ce discutam. Câteva şuturi sau o 
lovitură bună cu patul puştii sunt de ajuns ca să o dărâmăm. 

— Atunci să o facem chiar acum! 

— Nu suntem în nici un pericol! 

— Vrei să aştepţi până când vor veni mai mulţi? Acum nu 
ne-ar fi deloc greu să o dărâmăm şi să fugim. 

— Aventura e foarte ispititoare, căci avem cea mai bună 
ocazie să putem cunoaşte raporturile dintre sectele acestea 
creştine. 


— Eu unul, nu sunt deloc curios. Mai degrabă mă 
interesează să fim liberi. 

Deodată auzii câinele meu mârâind furios, apoi se auzi o 
lovitură care îmi spuse că se lupta cu vreun agresor. 
Singura ferestruică din încăpere era atât de mică, încât de- 
abia puteai să-ţi strecori capul şi se găsea în cealaltă parte, 
aşa că nu putui să văd ce se întâmpla. Auzii un lătrat scurt 
şi apoi, un urlet. În condiţiile astea, chiar că nu mai aveam 
ce căuta aici sus. 

— Vino, sir! 

Mă opintii cu umărul în uşă, dar nu reuşii să o dărâm. 

— Ia puşca! spuse Lindsay, înşfăcându-şi şi el carabina. 

Din câteva lovituri uşa cedă. În camera unde stătusem mai 
înainte de a fi închişi erau patru bărbaţi care fuseseră 
însărcinaţi să ne supravegheze şi care se repeziră la noi cu 
puştile ridicate; însă nu aveau aerul că se iau în serios. 

— Staţi pe loc! ne spuse unul din ei, destul de prietenos, 
de altfel. 

— Ba voi să staţi pe loc! 

Îl dădui la o parte şi mă repezii afară, unde cei care 
rămăseseră acolo făcuseră roată în jurul cailor noştri. Tot 
acolo zăcea la pământ şi gazda noastră cea „prietenoasă”, 
cu câinele pe el. 

— Fugim, sir? întrebă Lindsay. 

— Fugim! 

În clipa următoare eram deja pe cai 

— Staţi că tragem! se ridicară mai multe glasuri. 

Veniră câţiva paşi înspre noi, însă nu le dădurăm nici o 
atenţie. 

— Doyan, geri! 

Câinele se ridică dintr-un salt, iar eu luai puşca în mână şi 
o rotii deasupra capului; Lindsay făcu şi el la fel. Dădurăm 
pinteni cailor şi sparserăm cercul care ne înconjura, înapoia 
noastră răsunară două împuşcături, însă niciuna nu ne 
atinse. Toţi nestorienii se urcară pe cai urlând şi se luară 
după noi. Aventura luase o întorsătură aproape comică din 


momentul arestării noastre. Era o dovadă foarte grăitoare 
despre cum poate o tiranie să prostească un popor. Ce s-ar 
fi ales de noi dacă nestorienii ar fi avut ceva mai multă 
vlagă! 

Nu le mai dădurăm nici o atenţie şi o luarăm înapoi, cât ne 
ţineau potcoavele cailor, pe acelaşi drum pe unde venisem. 
Când ajunserăm sus, îi văzurăm pe urmăritori mult înapoia 
noastră. 

— De ăştia am scăpat! spuse Lindsay. 

— Dar de ceilalţi, nu. 

— Cum aşa? 

— Pot să ne iasă în întâmpinare. 

— Îi vom ocoli! 

— Nu putem. 

— Atunci trecem prin ei! Well! 

— Sir, ne-ar fi foarte greu să reuşim. Am impresia că 
nestorienii noştri sunt doar o adunătură de neajutoraţi, laşi 
şi prost înarmaţi. Pe noi au îndrăznit să ne atace, căci eram 
doar doi şi nu ne puteam apăra. 

— Dar eu nu mă mai las prins! Yes! 

— Nici eu nu mai am chef, însă nimeni nu poate şti 
dinainte ce-l aşteaptă! 

Ajunserăm foarte repede pe platoul unde tăcuserăm popas 
deunăzi. Ne oprirăm iarăşi acolo, iar eu scosei binoclul, ca 
să mă uit mai bine în valea şi pe dealurile care se etalau sub 
noi. Nu văzui nimic care să ne alarmeze, aşa că pornirăm 
mai departe în josul văii. Ajunserăm, în sfârşit, călărind 
alene, în locul în care fuseserăm luaţi prizonieri. Lindsay 
voia să o ia la dreapta, căci într-acolo se aflau Mia şi locul 
nostru de vânătoare, însă eu mă oprii şovăind. 

— N-ar fi mai bine s-o luăm la stânga, sir? întrebai eu. 
Acolo au fost atacați ai noştri şi trebuie neapărat să 
mergem să cercetăm câmpul de luptă. 

— Ne vom întâlni cu toţi în Gumri! se împotrivi el. 

— Gumri se află la stânga. Vino! 

— Ne expunem iar primejdiei, sir! 


Fără nici un cuvânt mă întorsei spre stânga, iar el mă 
urmă cam îmbufnat. 

Văzui şi rădăcina de care se împiedicase calul meu, iar 
cam la opt sute de paşi mai încolo dădurăm peste un cal 
care zăcea mort, fără căpăstru şi fără şa. 

Iarba şi tufişurile din jur erau distruse, iar o stâncă 
împroşcată cu sânge arăta că acolo se dusese o luptă, ale 
cărei urme duceau în vale: kurzii trebuie că fugiseră, iar 
nestorienii le luaseră urma. Englezul se tulbură foarte tare. 
Uită de precauţiunile de mai înainte şi dădu pinteni calului. 

— Vino, sir! Trebuie să vedem ce s-a întâmplat! strigă el 
către mine. 

— Atenţie! îl prevenii eu. Valea este larg deschisă. Dacă 
inamicul se întoarce acum ne vede cu siguranţă şi atunci... 
s-a zis cu noi! 

— Nu mă interesează! Trebuie să-i ajutăm pe ai noştri! 

— Cred că acum nu mai au nevoie de noi! 

Nu putui să-l opresc, aşa că mă văzui silit să-l urmez cu 
toate că tare m-aş fi întins la umbra unui pom! 

Jos, în depărtare, valea făcea un cot, care în partea lui 
interioară se întindea până aproape de malul pârâu-lui şi ne 
împiedica să vedem mai departe. Nu departe zăcea un 
cadavru despuiat. Era un kurd mort - se putea vedea după 
smocul de păr. Merseserăm de-a lungul cotului, însă nici nu 
apucarăm să facem o sută de paşi, că auzirăm foşnituri 
printre copaci şi tufişuri şi ne trezirăm deodată înconjurați 
de nişte indivizi înarmaţi. Doi din ei luară căpăstrul calului 
meu, alţii veniră şi mă apucară de picioare şi de mâini, ca să 
mă împiedice să mă apăr. La fel făcură şi cu englezul care 
era atât de strâns împresurat de inamici, încât calul său de- 
abia se putea mişca. Unul din ei îl strigă pe englez care, 
însă, nu pricepu nimic şi arătă spre mine. 

— Cine sunteţi? mă întrebă unul din ei. 

— Suntem prietenii nestorienilor. Ce vreţi de la noi? 

— Noi nu suntem nestorieni. Aşa ne spun doar duşmanii şi 
asupritorii noştri. Suntem chaldei. Dar vei sunteţi kurzi? 


— Noi doi nu suntem nici kurzi, nici turci, nici arabi. 
Purtăm doar veşmintele ţării acesteia. Suntem străini. 

— De unde sunteţi? 

— Eu sunt neamţ, iar tovarăşul meu este englez. 

— Pe nemți nu îi cunosc, dar englezii sunt oameni răi. Vă 
voi duce la melek, care va hotări ce să facem cu voi. 

— Unde este melekul? 

— Mai departe, în josul văii. Noi suntem avangarda lui şi v- 
am văzut venind. 

— Vă vom urma. Daţi-i drumul! 

— Descălecă! 

— Îngăduie-mi să rămân călare! Am căzut şi nu pot să 
merg prea bine! 

— Atunci, puteţi să mergeţi călare, iar noi ne vom ţine 
după caii voştri. Dar numaidecât ce veţi încerca să fugiţi 
sau să faceţi uz de armele voastre, veţi fi împuşcaţi! 

Vorbise foarte hotărât şi războinic. Bărbaţii aceştia ne 
făcură o cu totul altă impresie decât cei care ne luaseră 
prizonieri mai înainte. Furăm, totuşi, duşi în josul văii. 
Câinele meu păşea cu ochii ridicaţi tot timpul spre mine; nu 
sărise la niciunul din duşmani, căci mă văzuse pe mine 
liniştit. Un fir de apă curgea pe partea dreaptă şi se vărsa 
în pârâu. Venea dintr-o vale alăturată, iar la vărsarea sa în 
valea principală făcea un cot foarte larg. În acel loc 
văzurăm postați aproape şase sute de războinici împărţiţi în 
mai multe grupuri; caii lor păşteau primprejur. Apariţia 
noastră iscă oarece vâlvă, însă niciunul nu strigă la noi. 

Furăm conduşi la unul din grupurile mai mari, în mijlocul 
căruia stătea un bărbat bine clădit, care făcu un semn din 
cap către însoțitorii noştri. 

— l-aţi adus? îi întrebă el. Întoarceţi-vă acum la posturile 
voastre! 

Prin urmare, fusese înştiinţat de sosirea noastră, în timp 
ce noi ne închipuiam că am căzut în mâinile lor din 
întâmplare. 


Melekul semăna puţin cu fratele său, însă privirile îmi 
căzură pe alt grup. Acolo stăteau beiul din Gumri, Amad el 
Ghandur şi Halef, printre mai mulţi kurzi neînarmaţi şi 
înconjurați de străji. Însă niciunul nu era legat. Avură 
prezenţa de spirit să rămână liniştiţi când ne văzură. 

Melekul ne făcu semn să descălecăm. 

— Apropiaţi-vă! porunci el. 

Intrai în cercul lor şi mă aşezai nestânjenit lângă el. 
Englezul făcu şi el la fel Şeful se uită la noi surprins, însă nu 
comentă comportarea noastră îndrăzneață. 

— V-aţi apărat de atacul oamenilor noştri? întrebă el. 

— Nu, răspunsei eu scurt. 

— Dar sunteţi înarmaţi! 

— La ce bun să omoram chaldei, care sunt prietenii noştri? 
Sunt creştini, ca şi noi. 

Ascultă foarte atent, apoi întrebă: 

— Sunteţi creştini? Din ce oraş? 

— Oraşul de unde venim, nu-l cunoşti. Se află departe de 
aici, în ţara soarelui-apune, unde nici un kurd nu a ajuns 
încă. 

— Atunci sunteţi frânei? Sau, poate, din Inglistan? 

— Prietenul meu este din Inglistan. Eu sunt neamţ. 

— Nu am mai văzut până acum nemți. Locuiţi în aceeaşi 
ţară cu englezii? 

— Nu, ne desparte o mare. 

— Cred că ai auzit toate astea de la altcineva, căci neamţ 
nu eşti! 

— Cum aşa? 

— Văd că porţi la tine Coranul, precum hagiii. 

— L-am cumpărat doar ca să văd în ce învăţătură cred 
musulmanii. 

— Atunci, ai o purtare nepotrivită. Un creştin nu trebuie să 
cunoască altă învăţătură decât cea creştină. Dar ce căutaţi 
în ţara asta? 

— Voiam să vedem dacă putem să facem, negoţ cu voi. 

— Ce marfă aţi adus cu voi? 


— Încă nu am adus nimic. Mai întâi vrem să vedem de ce 
aveţi nevoie şi apoi să le spunem neguţătorilor noştri. 

— De ce purtaţi atâtea arme, dacă aţi venit să faceţi 
negoţ? 

— Arma este un drept al omului liber; cel care călătoreşte 
fără arme poate fi luat drept un rob. 

— Atunci spuneţi-le negustorilor voştri că puteţi să ne 
aduceţi arme, căci pe aici sunt foarte mulţi oameni care 
doresc să fie liberi. Trebuie să fiţi nişte bărbaţi foarte 
curajoşi dacă aţi cutezat să veniţi într-o ţară aşa de 
îndepărtată. Aveţi pe cineva care să vă ocrotească pe aici? 

— Da. Am la mine un budjeruldu al sultanului. 

— Arată-mi-l! 

Îi arătai paşaportul şi văzui că ştia să citească. Acest melek 
era, prin urmare, un om învăţat. Îmi dădu scrisoarea înapoi. 

— Ai o protecţie care aici nu te poate ajuta. Însă bag de 
seamă că nu sunteţi războinici de rând şi asta e bine pentru 
voi. De ce vorbeşti doar tu şi de ce nu spune nimic prietenul 
tău? 

— Nu ştie decât limba ţării lui. 

— Ce făceaţi prin ţinutul ăsta îndepărtat? 

— Am văzut urmele luptei şi ne-am luat după ele 

— Unde aţi dormit noaptea trecută? 

— În Gumri, răspunsei eu fără şovăială. 

Înălţă spre mine o privire surprinsă, dar aprigă. 

— Ce îndrăzneşti să-mi spui? 

— Adevărul. 

— Deci, eşti prieten cu beiul? Cum de s-a întâmplat să nu 
luptaţi de partea lui? 

— Am rămas în urmă şi nu am mai putut să-l ajut, căci 
oamenii tăi au năvălit peste noi. 

— V-au atacat? 

— Aşa au făcut. 

— V-aţi apărat? 

— Puțin. Când au dat peste noi şi eu şi prietenul meu eram 
la pământ, căzuţi de pe cai; eu leşinasem, iar el îşi pierduse 


armele. Un cal a fost omorât şi doi oameni de-ai tăi au fost 
răniţi. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Ne-au dezbrăcat, ne-au legat pe cai şi ne-au dus la 
fratele tău. 

— Şi acum sunteţi din nou aici? Cum aţi reuşit? 

Îi povestii totul de-a fir a păr, din prima clipă a arestării 
noastre şi până în momentul de faţă. Făcu ochii mari şi 
scoase un strigăt de mare uimire. 

— Katera aifa! 

— În numele lui lisus, stăpâne, ce tot spui? Eşti ori un 
mare erou, ori un nesocotit, ori cauţi moartea cu 
lumânarea! 

— Nicidecum. Ţi-am spus totul, pentru că un creştin nu 
trebuie să mintă şi pentru că îmi place de tine. Nu eşti nici 
tâlhar, nici vreun tiran în faţa căruia trebuie să tremur de 
frică, ci un domnitor de bună credinţă care iubeşte 
adevărul şi care doreşte să-l audă de la ceilalţi. 

— Chodeh, ai dreptate şi pentru că te-ai purtat precum ai 
făcut-o, poţi să te consideri un om norocos. De ai fi rostit 
neadevăruri ai fi fost pierdut, la fel ca şi ceilalţi! 

Arătă înspre ceilalţi prizonieri. 

— Cum ţi-ai fi dat seama dacă aş fi minţit? 

— "Te cunosc! Nu eşti tu cel care a luptat alături de 
haddedihni împotriva duşmanului? 

— Eu sunt! 

— Nu eşti tu cel care a luptat alături de iezizi împotriva 
mutessarifului din Mosul? 

— Chiar eu sunt! 

— Nu eşti tu cel care l-a scos pe Amad el Ghandur din 
închisoarea din Amadiya? 

— Ba da! 

— Nu tot tu eşti cel care a reuşit să-i elibereze pe cei doi 
kurzi din Gumri de la mutesselim? 

— Tot eu sunt acela! 


Eram tot mai uimit. De unde avea căpetenia nestorienilor 
aceste informaţii despre mine? 

— De unde ştii toate acestea? îl întrebai eu. 

— Nu tu ai tămăduit o fată din Amadiya care înghiţise 
otravă? 

— Da. Şi pe asta o ştii? 

— Bunica ei nu se numea Marrah Durimeh? 

— Acesta îi este numele. O cunoşti? 

— A fost la mine şi mi-a povestit despre tine tot ce au aflat 
şi ea şi ai săi de la servitorii tăi, care se află acolo printre 
prizonieri. Ştia că urmează să treci prin ţinutul nostru şi m- 
a rugat să-ţi fiu prieten. 

— Cum poţi şti că despre mine este vorba? 

— Nu ai povestit despre voi mai deunăzi în Gumri? Avem 
un prieten acolo care ne-a spus totul. lată cum am aflat 
despre vânătoarea de astăzi la care urma să participi şi tu. 
De aceea, când te-am văzut din ascunzătoarea noastră, am 
trimis câţiva oameni de-ai mei să te oprească şi să te aducă 
aici, pentru ca să nu păţeşti vreun rău în luptă. 

Totul suna atât de aventuros, încât părea aproape 
incredibil. De-abia acum puteam pricepe purtarea celor 
care ne-au luat prizonieri, cu toate că merseseră prea 
departe cu confiscarea hainelor noastre. 

— Ce ai de gând să faci acum? îl întrebai pe melek. 

— 'Te voi lua cu mine la Lizan, să-mi fii oaspete. 

— Şi prietenii mei? 

— Servitorul tău şi Amad el Ghandur vor fi eliberaţi. 

— lar beiul? 

— El este ostaticul meu. Adunarea noastră va hotări soarta 
lui. 

— Îl veţi ucide? 

— E posibil. 

— Atunci nu pot merge cu tine. 

— De ce? 

— Eu sunt oaspetele beiului; soarta lui este şi a mea. Vom 
lupta împreună, vom învinge sau vom fi învinşi. 


— Marrah Durimeh mi-a spus că eşti un emir, deci un 
războinic viteaz. Dar gândea că vitejia ta te poate pierde 
dacă nu chibzuieşti cum trebuie. Vorbeşte cu el şi hotărăşte 
ce vei face. 

Somaţia lui îmi cădea foarte bine, pentru că îmi oferea 
prilejul să vorbesc şi cu englezul. Mă dusei la acesta şi îi 
spusei: 

— Sir, am avut parte de o primire cum nici n-am visat! 

— Cum, proastă? 

— Nu, prietenoasă. Melekul ne cunoaşte. Bătrâna creştină 
a cărei nepoată am salvato în Amadiya i-a spus despre noi. 
Vom merge ca oaspeţi în Lizan şi nu ca prizonieri. 

— Well! Foarte bine! Minunat! 

— Dar atunci vom fi nerecunoscători faţă de bei, căci 
acesta rămâne arestat şi e posibil să fie ucis. 

— Hm! Neplăcut! E un băiat bun! 

— Bineînţeles! Să vedem; poate reuşim să fugim de aici 
împreună cu el. 

— Cum? 

— Prizonierii nu sunt legaţi. Fiecare are nevoie de un cal. 
Dacă sar iute pe caii care pasc aproape de ei şi pleacă 
repede, atunci le-aş putea asigura spatele, căci am motive 
să cred că nestorienii nu vor trage în mine. 

— Hm. Frumoasă lovitură. Excelentă! 

— Însă trebuie s-o fac repede. Ai să asişti şi tu? 

— Yes! Va fi interesant! 

— Dar noi nu vom trage, sir! 

— De ce nu? 

— Am fi nerecunoscători faţă de melek. 

— Dar ne vor aresta! 

— Nu cred; calul meu este bun, al tău la fel, iar dacă 
armăsarii celorlalţi sunt proşti, atunci o să fim nevoiţi să o 
luăm la sănătoasa cum putem! Eşti pregătit? 

— O, yes! 

— Atunci, fii pe fază! 

Mă dusei iarăşi la melek. 


— Ce aţi hotărât? întrebă el. 

— Vom rămâne credincioşi beiului. 

— Atunci vă lepădaţi de prietenia mea? 

— Nu, dar va trebui să ne îngădui să ne facem datoria. 
Vom pleca acum, dar îţi spun sincer că vom face tot ce ne va 
sta în putinţă ca să-l eliberăm. 

Râse şi-mi spuse: 

— Şi dacă plecaţi şi chemaţi toţi războinicii lui, veţi ajunge 
prea târziu, căci noi vom fi deja departe. Însă nu veţi pleca 
deloc. Dacă vreţi să-l ajutaţi, sunt silit să vă opresc. 

Mă ridicasem, iar Lindsay se urcase deja pe cal. 

— Să ne opreşti? întrebai eu, doar ca să mai trag de timp, 
căci făcusem un semn discret lui Halef, arătând cu capul 
spre caii care păşteau în apropiere şi spre ieşirea din vale. 
Bănuiesc că nu mă vei face prizonier. 

— Mă sileşti s-o fac. Toate strădaniile tale au fost fără 
succes. 

Văzui că Halef pricepuse, căci şuşotea ceva către ceilalţi, 
care încuviinţară din cap şi apoi se uitară spre mine cu 
înţeles. 

— Vreau să-ţi spun ceva, melekule! mai spusei eu şi mă 
dusei la el, punându-i mâna pe umăr, pentru că văzusem că 
venise clipa. Ia uită-te în susul văii! 

Se întoarse, aşa încât să fie cu spatele la prizonieri şi 
întrebă: 

— De ce? 

— În timp ce tu te uiţi în partea asta, în spatele tău se 
întâmplă ceva ce ţi se părea imposibil! 

— Ce vrei să spui? întreba el mirat. 

Nu-i răspunsei imediat. 

În acel moment prizonierii tocmai săreau pe cai. Nici nu 
apucaseră bine să încalece, că izbucni primul strigăt de 
alarmă. Încalecă şi englezul, dar în aşa fel încât îi răsturnă 
pe cei care se ridicaseră să se ia după el. 

— Ostaticii tăi evadează! îi dădui eu răspunsul cu mare 
calm. 


Fusese o şmecherie copilărească, pentru ca să-i distrag 
atenţia, dar avusese efect! Începu să alerge înnebunit 
încolo şincoace. 

— După ei! strigă el şi se repezi la calul său. 

Avea un armăsar şarg de toată frumuseţea. Cu un animal 
ca al lui era de aşteptat ca evadaţii să fie prinşi repede, aşa 
că fui nevoit să-l împiedic. Chiar când voia să apuce 
hăţurile, reuşii să-i alung calul printr-o lovitură aprigă. 
Acesta scoase un nechezat îngrozitor şi o luă la goană. 

— Trădătorule! strigă melekul şi se năpusti asupra mea. 

Îl împinsei înapoi şi din câteva salturi, ajunsei la calul meu, 
încălecai şi plecai ca o vijelie. 

Fugarii ştiau că în jurul văii era o trupă de avangardă, aşa 
că o luară la stânga. Eu mă grăbii să o iau înaintea 
urmăritorilor mei, lăsându-i mult în urmă, apoi mă oprii şi 
pusei arma la ochi: 

— Staţi! Trag! 

Nu mă auziră, aşa că trăsei şi doborâi primii doi cai. 
Ceilalţi călăreţi se opriră şovăind, însă cei care veneau din 
urmă se năpustiră spre mine, aşa că mai trăsei trei 
împuşcături. Oprindu-i pe urmăritori, le dădui timp 
fugarilor să dispară din câmpul nostru vizual. Sosi şi 
melekul, care îşi recuperase armăsarul. Văzu ce se petrece 
şi scoase revolverul. 

— Împuşcaţi-l! strigă el furios şi veni în goană spre mine. 

Întorsei calul şi fugii. Totul depindea de cât de repede 
putea să fugă armăsarul meu. Îi pusei mâna între urechi şi-i 
spusei: 

— Rih!... 

O luă la goană, de parcă îi pusesem jar pe potcoave, cu 
coama fluturându-i ca un drapel de luptă. Într-un minut 
doar, melekul nu mă mai putu ajunge din urmă. Acum, la 
lumina zilei, goana nu mai semăna deloc cu cea din nopţile 
trecute, când ne întorsesem pe întuneric la haddedihn. 
Ajunsei la prima cotitură a văii, când văzui că ai mei 
dispăreau deja la a doua cotitură. Atunci îmi veni o idee. Mă 


lăsai cât putui de uşor în şa, iar calul o lua la goană atât de 
repede, încât până şi ogarul râmase mult în urmă. În trei 
minute ajunsei la camarazii mei, care îşi îmboldeau caii să 
alerge cât îi ţineau puterile. 

— Mai repede! strigai eu. Numai puţin mai trebuie să 
goniţi în felul ăsta; îl vom înnebuni pe melek. 

— Cum aşa? mă întrebă beiul. 

— Nu vă priveşte pe voi, deocamdată; nu am timp să vă 
explic. Dar în seara asta ne vom întâlni la Gumri. 

Eu îmi oprii calul, iar ei galopară mai departe. În curând îi 
văzui dispărând după altă cotitură. Mă întorsei la cea de-a 
doua cotitură şi-i văzui pe urmăritori sus, departe, cu 
melekul în frunte. Calculai timpul când aceştia urmau să 
ajungă în locul în care mă aflam eu acum şi făcui iarăşi cale- 
ntoarsă; o pornii mai întâi la trap, apoi în galop. Mă ajunse 
din urmă şi câinele şi nu după mult timp apărură şi 
urmăritorii; probabil că îşi închipuiau că nu mă întâlnisem 
încă cu prietenii mei, dar că urmam acelaşi drum pe care 
fugiseră şi ei. Dădui pinteni calului şi ajunsei la un pârâiaş 
care venea dintr-o vale laterală şi care intra în valea în care 
mă aflam eu acum; era o vale foarte stâncoasă şi aridă. Pe 
aici fui nevoit să merg mai încet; destul de repede văzui că 
melekul era pe urmele mele, urmat îndeaproape de oamenii 
săi. Orice ar fi fost, kurzii erau salvaţi. 

Însă foarte curând observai ceva care nu avea cum să-mi 
fie pe plac. Armăsarul melekului urca mult mai bine stâncile 
decât al meu, pe care trebuia să-l strunesc mereu. Prin 
urmare, distanţa dintre mine şi melek se micşora văzând cu 
ochii. Cel mai greu îmi fu pe partea de sug a trecătorii, 
unde era o râpă stâncoasă care, în cele din urmă, cedă sub 
potcoavele armăsarului meu. Îl mângâiai şi-l dezmierdai, iar 
el, gâfâind şi fornăind, făcea tot ce putea ca să înainteze. Cu 
chiu cu vai, ajunserăm în cele din urmă sus. 

Acolo, însă, ne trezirăm cu o împuşcătură ce veni din 
spatele meu; era melekul. din fericire, nu mă nimeri. 


Acum era nevoie, înainte de orice, să cercetez terenul. Nu 
zării nimic altceva decât coastele neîmpădurite şi sterpe, 
unde nu se zărea nici o cărare. Mai practicabil îmi păru 
peretele din dreapta, aşa că o luai pe acolo. 

Urcând muntele, văzui o cărăruie săpată în stâncă; ce 
părea a fi un drumeag, aşa că o luai iute într-acolo. Deodată 
auzii un strigăt pe care bănuii că îl scoase melekul. Să fi fost 
un strigăt de mânie că mă văzuse fugind? Suna aproape ca 
un strigăt de avertizare. O luai înainte şi-l zării pe melek, 
care venea pe urmele mele cu multă precauţie. Terenul era 
din ce în ce mai anevoios; la dreapta erau stânci, la stânga - 
o râpă. Din fericire, calul meu nu mai gâfâia, ci înainta încet 
şi cu grijă; cărarea nu avei mai mult de două picioare şi 
doar pe alocuri era ceva mai lată. Speram ca, după cotitura 
pe care o zăream, drumul să fie mai bun. Dădui cotul şi 
calul se opri, fără să-l oblig. Stăteam şi ne uitam, cal şi 
călăreț, la priveliştea teribilă ce ni se înfăţişa: era o 
prăpastie de toată frumuseţea. 

Eram într-o situaţie foarte delicată. Înainte nu puteam s-o 
iau, înapoi - nici vorbă! Văzui cum în urma mea venea 
melekul, care se pare că ştia bine locurile, pentru că 
descălecase şi o luase la picior; după el veneau oamenii lui. 
Atunci mă hotărâi să risc totul. Îi vorbii calului cu blândeţe 
şi îl făcui să meargă de-a îndărătelea. Mă ascultă şi o porni 
pe dibuite, cu cea mai mare atenţie, dar fornăind şi 
tremurând. O singură ezitare - şi am fi fost pierduţi! 

Vocea mea caldă şi încurajatoare îi ascuţi simţurile. Pas cu 
pas, ajunserăm într-un loc unde cărarea se lărgea. 

Ne oprirăm acolo şi-mi lăsai calul să-şi tragă sufletul. Văzui 
că melekul îşi pusese arma la ochi. Nu era foarte departe 
de mine, aşa că auzii foarte bine când îmi spuse: 

— Nu mişca, altfel te împuşc! 

Era bine să las să se ajungă la împuşcături? Dacă 
armăsarul meu s-ar fi speriat, ar fi putut să cadă în 
prăpastie, în plus, se putea întâmpla ca o bucată de stâncă 
să se desprindă şi să ne zdrobească. Să rămân, tot nu 


puteam, aşa că mă hotărâi să trag şi eu. Mă întorsei în şa, 
pusei arma la ochi şi strigai: 

— Fugi, altfel trag şi eu! 

Râse şi-mi replică: 

— Glumeşti! Nimeni nu poate ţinti atât de departe! 

— Îţi voi găuri turbanul! 

Mai fluturai încă o dată carabina prin aer şi trăsei 
siguranţa cu zgomot, ca să priceapă şi calul ce aveam de 
gând să fac şi să nu se sperie. Apoi ţintii, trăsei şi mă 
întorsei iute. Imediat auzii un urlet în spatele meu. Mă 
întorsei iarăşi ca să-l văd pe melek fugind de-i scăpărau 
călcâiele. Tocmai îmi făceam probleme că l-am împuşcat 
grav, când îl văzui pitindu-se după o stâncă. 

Încărcai arma şi îmboldii iarăşi calul să meargă de-a 
îndărătelea, în tot răstimpul ăsta câinele rămăsese 
extraordinar de liniştit, stând tot timpul la o distanţă bună 
de cal, ca şi cum ar fi ştiut că nu avea voie să-l deranjeze cu 
nici un zgomot şi cu nici o mişcare. 

Ajunserăm destul de greu într-un alt loc unde puteam face 
popas. 

Era oare bine să ne oprim? Mă gândii că era oricum mai 
bine, decât să ne mai chinuim ore întregi cu drumul, 
împinsei calul de la spate mai sus pe stâncă, pentru ca, 
mergând cu spatele, să fie cu faţa în jos, către platou. Apoi - 
Doamne ajută! - îl strunii şi-l împinsei în sus. 

Preţ de o clipă fu suspendat cu picioarele din spate 
deasupra prăpastiei, apoi reveni pe pământ. Manevra 
aceasta atât de periculoasă ne reuşi până la urmă! însă 
bietul animal tremura din tot corpul şi-mi luă ceva timp să-l 
liniştesc. 

Eram salvaţi - slavă Domnului! Trecurăm repede de 
cărarea periculoasă, dar mă văzui silit să-mi iau gândul de 
la popas, căci mă trezii în faţă cu melekul, înconjurat de 
vreo douăzeci de oameni de-ai lui. Toţi erau cu armele la 
ochi. 

— Stai! îmi ordonă. Dacă pui mâna pe armă, tragem! 


Să opun rezistenţă ar fi fost sinucidere curată! 

— Ce doreşti? întrebai eu. 

— Descăleca! sună răspunsul său. 

Făcui precum îmi ceru. 

— Pune jos armele! 

— Asta n-o fac. 

— Atunci tragem în tine! 

— Trageţi! 

Nu o făcură, ci se sfătuiră şuşotind între ei, apoi melekul 
îmi spuse: 

— E mire, tu mi-ai cruțat viaţa, aşa că nu te voi omori. Eşti 
de acord să ne urmezi de bunăvoie? 

— Încotro? 

— Spre Lizan. 

— Da, cu condiţia să nu-mi iei ce-mi aparţine. 

— Poţi să păstrezi tot ce ai. 

— Îmi juri? 

— Jur! 

Mă dusei spre el, însă cu revolverul în mână, pregătit 
pentru o eventuală viclenie. 

— Nu te-ai speriat, emire? 

— Ba da, m-am cam speriat. 

— Şi nu ţi-ai pierdut curajul? 

— Dacă ar fi fost aşa, acum eram un om mort. Dumnezeu 
m-a apărat! 

— Atunci, sunt prietenul tău! 

— Şieualtău. 

— Cu toate astea, trebuie să-mi fii ostatic, căci m-ai tratat 
ca pe un duşman. 

— Ce vrei să faci cu mine în Lizan? Să mă închizi? 

— Da. Dar dacă îmi făgăduieşti că nu fugi, poţi să locuieşti 
ca oaspete în casa mea. 

— Încă nu pot să-ţi promit. Dă-mi voie să mă mai gândesc! 

— Ai tot timpul! 

— Unde sunt ceilalţi războinici? 

Zâmbi cu superioritate şi spuse: 


— Chodeh, ai procedat înţelept, dar noi tot te-am dibuit! 

— Cum aşa? 

— Îţi imaginezi că puteam să cred că beiul din Gumri a 
fugit călare prin munţii ăştia pe care îi ştie la fel de bine ca 
şi mine? El ştie foarte bine că de aici nu are scăpare. 

— Şi ce-are asta de-a face cu mine? 

— Voiai să mă induci în eroare. le-am urmărit, căci de bei 
sunt sigur şi voiam să te am din nou şi pe tine. Am venit cu 
oameni puţini, căci ceilalţi s-au împărţit şi îi vor prinde în 
curând pe fugari. Şi asta, în prezenţa ta! 

— Se vor împotrivi! îi replicai eu. 

— Nu au arme. 

— Vor fugi pe jos prin pădure! 

— Beiul e prea mândru ca să lase un cal care mai poate 
încă alerga! Te-ai băgat degeaba în bucluc, ne-ai rănit şi mi- 
ai omorât armăsarii în zadar, emire! Hai! 

Ne întoarserăm pe acelaşi drum pe unde veniserăm. În 
locul unde ajunserăm aşteptau câţiva călăreţi. 

— Cum a mers? îl întrebară pe melek. 

— Nu-i avem pe toţi. 

— Pe cine aţi adus? 

— Pe bei, pe haddedihn, pe însoțitorii acestui chodeh şi 
încă doi kurzi. 

— E de ajuns. S-au împotrivit? 

— Nu. Nu le-ar fi folosit la nimic, căci i-am fi împresurat 
imediat; câţiva kurzi au scăpat în pădure. 

— Îl avem pe şeful lor şi e suficient! 

Ne întoarserăm până în locul în care mă întâlnisem prima 
dată cu camarazii mei. Mi se părea lucru de mirare că nu-l 
prinseseră şi pe englez. Oare unde fugise, încotro o luase? 
Nu pricepea deloc limba kurdă. Ce s-o alege de el... 

Odată ajunşi în locul de popas, văzui că prizonierii stăteau 
în aceleaşi poziţii ca mai înainte, dar acum erau legaţi. 

— Vrei să stai cu ei sau cu mine? mă întrebă melekul. 

— Mai întâi cu ei. 

— Atunci îţi voi cere să-ţi laşi armele aici. 


— Ei, atunci îţi cer şi eu să ne laşi, pe mine şi pe prizonieri 
să stăm cu tine. În acest caz, îţi promit că, până ajungem la 
Lizan, nu voi face uz de arme şi nici nu voi încerca să fug! 

— Dar îi vei ajuta pe ceilalţi să fugă! 

— Nu. Garantez şi pentru ei, cu condiţia să nu li se ia 
bunurile şi să nu fie legaţi. 

— Aşa să fie! 

Ne aşezarăm laolaltă, cei mai mulţi, mărturisesc, cu un 
sentiment de jenă, căci ne lăsasem iarăşi capturați. Deodată 
izbucni un strigăt de uimire: apăru un călăreț pe care 
nimeni nu-l aştepta: master Lindsay. 

Se uită în jurul său. Ne zări şi veni la noi. 

— Ah, sir! larăşi! spuse el mirat. 

— Da. Good day, master Lindsay! 

— Cum ai ajuns iarăşi aici? Trecuseşi deja muntele. 

— Dar nu de bunăvoie ca tine! 

— De bunăvoie? Şi eu am fost silit! 

— De ce? 

— Ei! Groaznică situaţie! Ştiu doar cum se spune măgar şi 
scatoalcă în kurdă şi am fost nevoit să merg de unul singur 
prin ţara asta! Am văzut că aţi fost iarăşi capturați, aşa că 
am venit fără să mă gândesc. 

— Unde te-ai ascuns când au fost prinşi ceilalţi? 

— Am reuşit să o iau puţin mai înainte, căci calul meu 
poate să alerge mai repede! Dar tu unde ai dispărut? 

— Sir, am trăit astăzi unul din cele mai periculoase ceasuri 
din viaţa mea, poţi să mă crezi pe cuvânt. Descăleca să-ţi 
povestesc! 

Îşi lăsă calul liber şi veni spre noi. Îi povestii aventura mea 
de pe stânci. 

— Master, spuse el când terminai povestirea, azi e o zi 
proastă, foarte proastă! Well! Nu am nici un chef să mai 
merg vreodată la vânătoare! Yes! 

Beiul, Halef, Amad el Ghandur şi cu mine avurăm multe de 
vorbit. Beiul spera că Mohammed Emin se va fi grăbit să 
ajungă în Gumri, ca să aducă ajutoare şi se bucura că 


nestorienii aveau să fie atacați chiar în locul acesta de 
popas; însă aşteptările ne fură înşelate. 

Imediat după ce primirăm ceva frugal de-ale gurii, 
convoiul porni la drum. Ne luară între ei şi tot alaiul se puse 
în mişcare, luând-o pe acolo pe unde eu şi englezul mai 
trecuserăm de două ori. 

Înmormântarea kurzilor ucişi ne întârziase puţin, însă 
după aceea totul merse atât de repede - încât ajunserăm 
încă înainte de lăsarea nopţii în cătunul unde locuia fratele 
melekului. 

Acolo furăm întâmpinați într-un fel nu tocmai prietenos. 
Nestorienii din mâinile cărora scăpaserăm se retrăseseră în 
casa fratelui melekului, după ce ne căutaseră fără succes. 
Camarazii şi-i primiră, însă, cu mare bucurie, iar nouă ne 
aruncară vorbe şi priviri amenințătoare. Fratele melekului 
ieşise în uşă să-l întâmpine. 

— L-ai prins pe marele erou, care este aşa de curajos, că 
preferă să fugă, decât să se lupte? A fugit de-a îndărătelea, 
precum racul, care nu mistuie decât carne spurcată! 
Legaţi-l ele mâini şi de picioare, ca nu cumva să mai poată 
scăpa! 

Ce vorbe batjocoritoare rosti fratele melekului! Nu aveam 
de gând să rabd aşa ceva şi să înghit liniştit o ocară atât de 
mare, aşa că îi dădui lui Halef hăţurile calului meu şi mă 
apropiai cu dârzenie de el. 

— Omule, tu să taci! Cum poate îndrăzni un mincinos şi un 
trădător să insulte oameni de onoare? 

— Cum îţi permiţi strigă el. Mă faci pe mine trădător? 
Cutează să mai spui o dată vorbele astea şi o să dau cu tine 
de pământ! 

Îi replicai distant şi serios: 

— Încearcă, să vedem dacă eşti în stare! Te-am făcut 
mincinos şi trădător, căci asta eşti. Tu ne-ai făcut oaspeţi ca 
să fii sigur de noi, apoi ne-ai arestat, ca să-mi furi calul. Nu 
eşti doar un trădător, ci şi un hoţ! 


Deodată ridică pumnalul spre mine, însă tocmai când voia 
să mă lovească, se prăbuşi la pământ, fără să-l ating, deloc. 
Câinele meu îi urmărise fiecare mişcare şi se năpustise 
peste el. Îl înşfăcase eu colții de grumaz aşa de straşnic, 
încât nu îndrăznea să mai scoată un sunet sau să facă o 
mişcare. 

— Cheamă-ţi câinele înapoi, altfel îl omor! îmi porunci 
melekul. 

— Încearcă numai! îi răspunsei eu. E de ajuns să ridic 
cuțitul şi fratele tău va fi sfâşiat, apoi tu îi vei lua locul! 
Câinele acesta e un slogi de cea mai pură rasă. Vezi că a şi 
pus ochii pe tine? 

— Îţi ordon să-l chemi la tine! 

— Îmi ordoni?! Pfui! Ţi-am spus că noi vrem să mergem la 
Lizan fără să fim nevoiţi să facem uz de arme. Dar nu ţi-am 
permis să ne iei drept slugile şi supuşii tăi. Fratele tău a mai 
nimerit o dată în ghearele câinelui meu şi atunci i-am redat 
libertatea. Acum n-am s-o mai fac, până când nu am să mă 
conving că va fi paşnic cu noi. 

— Aşa va face. 

— Îmi dai cuvântul tău? 

— 'Ţi-l dau! 

— Te iau în serios, dar te avertizez să nu cumva să ţi-l 
încâlci! 

Doyan îl lăsă în pacte pe chaldeu la un simplu semn de al 
meu; acesta din urmă se ridică şi se dădu cât putu de 
repede înapoi. Numai ce dispăru îndărătul uşii, că îl văzui 
arătându-mi pumnii strânşi ameninţător. Era clar că mi-l 
făcusem, un duşman foarte aprig. 

Şi asupra melekului se pare că făcusem aceeaşi impresie 
neplăcută, căci chipul îi era mai aspru, iar privirile mai 
întunecate decât mai înainte. 

— Intraţi! îmi porunci el, arătând spre uşa casei. 

— Îngăduie-ne să rămânem afară! spusei eu. 

— În casă veţi fi mai în siguranţă şi veţi dormi mai bine, îmi 
replică el cu un ton foarte hotărât. 


— Dacă e vorba de siguranţa noastră, atunci crede-mă că 
stăm mai bine aici, decât sub acest acoperiş unde am mai 
fost o dată minţiţi şi trădaţi. 

— Nu se va mai întâmpla. Veniţi! Mă luă de braţ, dar eu 
îmi trăsei mâna şi mă dădui într-o parte. 

— Rămânem aici! Nu suntem obişnuiţi să stăm departe de 
caii noştri. Aici creşte iarbă destulă pentru păscut, iar noi 
putem să ne facem culcuş. 

— Cum doreşti, chodeh, răspunse el. Însă îţi spun că voi 
pune să fiţi supravegheați foarte straşnic. 

— Poţi s-o faci! 

— După cum vezi, îţi fac pe plac, însă unul din voi trebuie 
să meargă cu mine în casă. 

— Cine? 

— Beiul. 

— De ce el? 

— Voi nu sunteţi ostaticii mei, el da. 

— Şi totuşi, va rămâne cu noi, căci îţi dau cuvântul meu că 
nu va evada. Şi acest cuvânt este la fel de sigur ca şi 
zidurile între care vrei să-l închizi. 

— Pui chezăşie pentru el? 

— Cu viaţa mea! 

— Atunci, să fie precum ţi-e voia. Dar te avertizez că eu 
chiar îţi voi cere viaţa în schimb, dacă va fugi! Vă voi trimite 
saltele ca să dormiţi, lemne pentru foc, mâncare şi băutură. 
Caută-ţi un loc potrivit! 

Nu departe de casă era o pajişte cu iarbă moale, aşa că ne 
aşezarăm acolo. Legarăm caii după metoda indiană, ca să 
poată paşte cum trebuie, fără să se îndepărteze prea mult. 
Făcurăm un foc puternic şi ne aşezarăm roată în jurul lui pe 
saltelele pe care le primirăm la dispoziţie. Ni se aduse şi o 
oaie proaspăt tăiată pe care ni se spuse să o pregătim 
singuri, ceea ce şi făcurăm, folosind o creangă groasă drept 
proţap. 

Nici nu putea fi vorba de evadare, căci tot cârdul de 
nestorieni se postă în jurul nostru, lângă mai multe focuri. 


Şi ei îşi frigeau berbecii şi mieii ca şi noi şi se bucurau 
zgomotos de victoria din acea zi. 

— Cum te simţi, master? mă întrebă Lindsay, care stătea în 
stânga mea. 

— Ca unul căruia îi este foame. 

— Well! Ai dreptate. 

Se duse lângă Halef, care luase friptura de pe foc s-o 
împartă. Master Lindsay era prea înfometat, aşa că îşi 
scoase cuțitul, îşi tăie cu repeziciune o bucată zdravănă şi 
deschise o gură atât de mare, încât buzele formară două 
ipotenuze şi patru catete printre care bucata de carne găsi 
obştescul sfârşit. 

În acest răstimp mă uitai, ca din întâmplare, spre casă şi 
văzui că era viu luminată de numeroasele focuri, astfel că 
putui să disting un cap de om care se ridica uşor pe 
acoperiş. După cap, urmă un gât, doi umeri, apoi văzui o 
țeava lungă de flintă, care ţintea drept spre focul nostru. 
Cât ai zice peşte, mă repezii şi eu la carabina mea şi o pusei 
la ochi. De sus, fulgeră o împuşcătură, apoi bubui şi 
împuşcătura mea. Sus se auzi un strigăt, iar jos se auzi încă 
unul. Acesta din urma mea venea din ipotenuzele şi catetele 
englezului, căruia glontele perfidului trăgător îi smulsese 
bucata de carne tocmai când voia să o bage în gură. 

— Zounds! strigă el. Cine a fost ticălosul? 

Totul se petrecuse neobişnuit de repede, aşa că nimeni nu 
văzuse fulgerătura împuşcăturii. Unul din nestorienii 
postați lângă noi, care probabil avea rang de adjunct al 
căpeteniei, veni la mine. 

— De ce tragi, chodeh? 

— Pentru că trebuie să mă apăr. 

— Cine te-a atacat, căci nu văd nici un duşman. 

— Eu l-am văzut, îi replicai eu. Era sus, pe acoperiş şi a 
tras în mine. 

— Te înşeli, chodeh! 

— Ba deloc Trebuie că a fost fratele melekului şi fiindcă a 
tras fără să mă avertizeze, a trebuit să-l pedepsesc. 


— L-ai omorât? întrebă omul speriat. 

— Nu. Am ţintit în cotul mâinii lui drepte şi cred că acolo |- 
am nimerit. 

— Stăpâne, asta-i râu pentru tine! Voi merge numaidecât 
să cercetez. 

Nestorienii se ridicară cu toţii şi se repeziră la arme. Şi noi 
făcurăm la fel; doar englezul rămase aşezat; gura i se 
închidea şi i se deschidea, fără să reuşească să spună nimic; 
părea atât de copleşit şi de lipsit de speranţă! 

— Ce-i cu tine, sir? întrebai eu. 

Trase aer adânc în piept, îşi luă arma şi se ridică alene. 

— Master, era să mă lovească apoplexia! mărturisi el 
sincer. 

— Din cauza unei împuşcături? Asta-i bună! 

— Ah, nu din cauza asta! 

— Atunci de ce? 

— Din cauza loviturii. Pumnalul mi-a sărit cât colo, iar 
bucata de carne mi-a zburat direct în faţă cu atâta putere, 
de parcă aş fi primit o palma zdravănă de la un căpitan de 
vapor! la uite obrazul meu! 

— Sidi, ne vom lupta cu ei? întrebă Halef, bălăbănindu-şi 
pistoalele la brâu. 

— Nu cred. 

— Şi chiar daca va fi aşa, nu ne e frică de ei! 

Micul şi bravul Halef aruncă înspre chaldei o privire plină 
de dispreţ, cu toate că aceştia nu făcuseră încă vreo 
mişcare potrivnică nouă, ci aşteptau liniştiţi porunca 
adjunctului căpeteniei. 

Acesta se întoarse repede însoţit chiar de melek, care veni 
la noi cu un aer foarte ameninţător. 

— Cine a tras aici? întrebă el. 

— Eu, îi răspunsei, pentru că s-a tras asupra mea. 

— Nu este adevărat! Doar câinele tău trebuia să fie 
împuşcat. 

— Cine a dat ordinul acesta? Nu cumva chiar tu? 


— Nu, eu nu am ştiut nimic. Dar, chodeh, acum sunteţi cu 
toţii pierduţi. Din cauza unui câine ai tras în fratele meu! 

— Am dreptul să dobor pe oricine vrea să-mi ucidă câinele. 
Şi de acest drept voi face uz şi de acum încolo, bagă de 
seamă! Fratele tău îmi va putea dovedi că nu pe mine voia 
să mă ucidă, ci pe câinele meu? 

— El aşa spune. 

— Atunci e un ochitor foarte prost, căci nu a nimerit 
câinele, ci a tras în acest emir din Inglistan! 

— Nu a vrut să tragă decât în câine, nu te mint. Nici un om 
pe lumea asta nu poate fi sigur de glontele său la ceas de 
înserare. 

— Aceasta nu este o scuză pentru fapta lui mişelească. 
Glonţul a trecut la patru paşi depărtare de câine; cu o 
palmă de ar fi fost mai sus, acest emir n-ar mai fi fost viu 
acum! De altfel, există oameni care trag cu o siguranţă 
mare chiar şi noaptea. Îţi voi dovedi! Am ţintit în cotul 
mâinii drepte a fratelui tău şi chiar acolo l-am nimerit, cu 
toate că am avut mai puţin timp la dispoziţie decât el pentru 
a ochi! Dădu din cap mânios: 

— I-ai zdrobit braţul şi pentru asta vei plăti cu viaţa! 

— Ascultă-mă bine, melekule: fii bucuros că nu l-am ochit 
în cap, unde era mult mai uşor de nimerit! Eu nu vreau 
vărsare de sânge omenesc, căci sunt creştin, dar cine 
îndrăzneşte să ne atace pe mine ori pe oamenii mei, va fi vai 
de el! 

— Nu ne temem de voi, căci ştim că vă vom învinge. 

— Doar atâta timp cât ne leagă cuvântul meu, altfel, nu. 

— Veţi fi nevoiţi să ne predaţi imediat armele, ca să nu ne 
mai puteţi face vreun alt rău. 

— Şi ce se va întâmpla după aceea? 

— Pe ceilalţi vreau să-i supun judecății, însă pe tine te voi 
lăsa în seama fratelui meu. Ai vărsat sângele lui, prin 
urmare, sângele tău îi aparţine. 

— Chaldeii sunt creştini sau barbari? 

— Asta nu te priveşte! Predă armele! 


Toată ceata lui făcuse roată în jurul nostru, astfel încât 
putuseră auzi tot ce vorbiserăm noi. Spunând ultimele 
cuvinte, se repezi la carabina mea. 

Îi aruncai lui Lindsay câteva cuvinte în englezeşte, iar lui 
Halef în arabă, apoi mă întorsei către melek: 

— Deci, de acum înainte, ne consideri prizonieri? 

Încuviinţă, iar eu îi mai spusei: 

— Nechibzuitule! Chiar crezi că ne e frică de voi? Cine 
ridică mâna împotriva unui emir din Germanistan, i se 
întoarce împotrivă. Să ştii că nu eu sunt prizonierul tău, ci 
tu al meu! 

Spunând acestea, îl înşfăcai de ceafă cu mâna stângă şi îl 
strânsei aşa de tare, încât, braţele. Îi căzură numaidecât în 
lături fără vlagă, iar prietenii mei mă înconjurară imediat cu 
armele aţintite înainte, pregătiţi să tragă. Totul se petrecu 
atât de repede şi de neaşteptat, încât nestorienii rămaseră 
fără grai, holbându-se uimiţi la noi. 

Profitai de pauză şi le strigai: 

— Îl vedeţi pe melek cum atârnă în mâinile mele? Doar o 
strânsoare ajunge să-l transform în oale şi ulcele, iar apoi 
jumătate din voi vor muri ajutaţi de gloanţele noastre 
miraculoase! Dacă vă întoarceţi liniştiţi la focul vostru, vă 
cruţ viaţa şi vom putea vorbi în pace. Luaţi aminte! Număr 
până la trei. Dacă mai rămâne unul singur aici, melekul este 
pierdut! Hei, tu, ia vezi!... unu, doi, trei... 

Nici nu apucasem să termin de numărat, că toţi chaldeii 
erau deja duşi la focul lor. Aşadar, viaţa căpeteniei lor valora 
ceva pentru ei. Dacă ar fi fost kurzi, cu siguranţă că acest 
experiment periculos nu mi-ar fi reuşit atât de bine. De-abia 
acum îi dădui drumul melekului. Se prăbugşi la pământ cu 
braţele moi şi cu faţa schimonosită de convulsii; dură ceva 
până îşi recapătă pe deplin suflul. Plecase din casă fără să-şi 
ia nici măcar o singură armă şi uite-mă pe mine acum stând 
în faţa lui cu revolverul ridicat spre el. 

— Să nu cutezi să te ridici! îi poruncii eu. Îndată ce o vei 
face fără permisiunea mea, te voi împuşca. 


— Chodeh, m-ai minţit! gemu el, frecându-şi ceafa cu 
mâinile. 

— Nu ştiu ce tot spui acolo, îi replicai eu. 

— Mi-ai promis că nu vei pune mâna pe arme! 

— E adevărat, dar am făcut-o, pentru că am presupus că 
noi vom fi trataţi cu duşmănie! 

— Mi-ai promis şi că nu vei încerca să fugi! 

— Cine ţi-a spus că voiam să fugim? De v-aţi fi purtat 
prieteneşte cu noi, ne-ar fi plăcut foarte mult să stăm cu 
voi! 

— Dar tu singur ai început ostilitățile! 

— Melekule, mă faci mincinos şi apoi chiar tu spui o 
minciună. Voi înşivă ne-aţi atacat pe noi şi pe kurzii din 
Gumri. Şi pe când stăteam paşnici în jurul focului, fratele 
tău a tras în noi. Prin urmare, cine a început ostilitățile? Noi 
sau voi? 

— Era vorba doar de câinele tău! 

— Gândurile tale sunt uşor de ghicit, melekule! Câinele 
meu trebuia omorât ca să nu mai aibă cine să ne apere. 
Acest câine este pentru mine mult mai important decât 
viaţa a o sută de chaldei. Cine se atinge un singur fir de păr 
sau cine strică un capăt din veşmintele noastre, acela va fi 
tratat precum unul care trebuie să omoare un câine ca să-şi 
salveze pielea. Viaţa fratelui tău este în mâinile mele; l-am 
rănit în braţ doar cu un singur glonte, ca să nu mai poată 
iarăşi ridica mişeleşte arma împotriva mea. Şi viaţa ta îmi 
aparţinea, iar eu ţi-am cruţat-o. Ce ai hotărât în legătură cu 
noi? 

— Nimic altceva, decât ce ţi-am spus deja. Dar tu nu ştii ce 
înseamnă răzbunarea? 

— Ţi-am omorât cumva fratele? 

— A curs sângele său! 

— Vina e doar a lui! Ce te priveşte pe tine răzbunarea lui? 

— Sunt fratele şi moştenitorul lui! 

— Dar el trăieşte şi se poate răzbuna singur! Sau o fi 
vreun neajutorat? Spui că eşti creştin şi te gândeşti la 


răzbunare! De unde ai primit învăţătura asta? Aveţi un 
patriarh, un arhiepiscop, un episcop, un arhidiacon; aveţi 
un preot, un diacon şi mulţi predicatori. Nu v-a spus 
niciunul din aceştia care este învăţătura Fiului mamei lui 
Dumnezeu? 

— Nu există nici o mamă a lui Dumnezeu. Mariya a fost 
doar mama omului Aissa!44 

— Nu, vreau să mă contrazic cu tine, căci nu sunt nici 
preot, nici misionar. Dar tu chiar crezi că acest om, Aissa, a 
fost în acelaşi timp Dumnezeul adevărat? 

— Da, aşa cred. 

— Atunci să ştii că El ne-a poruncit: iubeşte-ţi aproapele; 
binecuvântează-l pe cel care te blestemă; fă bine celor care 
te urăsc şi roagă-te pentru cei care îţi fac rău şi te ocărăsc; 
doar aşa vei putea intra în Împărăţia Domnului! 

— Ştiu că a spus aceste cuvinte. 

— Şi de ce nu le dai ascultare? De ce vorbeşti de 
răzbunare? Vrei ca atunci când mă voi întoarce în ţara mea 
să povestesc că voi nu sunteţi creştini, ci păgâni? 

— Nu te vei întoarce! 

— Mă voi întoarce, iar tu vei fi ultimul care m-ar putea 
împiedica. Vezi lemnul ăsta pe care îl arunc în foc? În 
momentul când nu va rămâne decât jarul din el, tu vei fi un 
om mort. Mi-ai promis că ne vei trata ca pe nişte oaspeţi şi 
dacă nesocoteşti această promisiune, îţi faci de ocară şi 
casa şi neamul. 

— Mă vei omori? 

— Vom porni imediat la drum şi te vom lua ostatic. Dacă 
mă vei împiedica să plec, atunci voi fi nevoit să te ucid. 

— În cazul ăsta nici tu nu eşti creştin! 

— Credinţa mea îmi porunceşte să nu mă las inutil 
măcelărit ca un laş, ci îmi îngăduie să-mi apăr viaţa pe care 
mi-a dat-o Dumnezeu, pentru a fi de folos semenilor mei şi 
pentru a mă pregăti pentru veşnicie. Mă voi împotrivi cât 
mă ţin puterile în faţa celui care va vrea să-mi scurteze cu 


de-a sila timpul ăsta atât de preţios. lar tu ai aflat pe 
propria-ţi piele că forţa mea nu este de ici, de colo! 

— Chodeh, eşti un om periculos! 

— Te înşeli, sunt un om paşnic, dar un duşman periculos. 
Uită-te la foc! Lemnul este aproape ars! 

— Dă-mi timp să vorbesc cu fratele meu! 

— Nici o clipă! 

— Îţi vrea capul! 

— Să binevoiască să şi-l ia singur! 

— Nu pot să-ţi dau drumul. 

— De ce nu? 

— Căci ai spus că nu vrei să-l părăseşti pe bei. 

— Şi mă voi ţine de cuvânt. 

— ar lui nu pot să-i dau drumul. Este duşmanul nostru, al 
chaldeilor; kurzii vor veni să ne atace negreşit. 

— Ar trebui să vă feriţi din calea lor! Îţi aduc aminte încă o 
dată că lemnul este deja cenuşă. 

— Bine, stăpâne; trebuie să-ţi dau ascultare, căci eşti în 
stare să-ţi duci la îndeplinire ameninţarea. Vei fi oaspetele 
meu! 

— Şi beiul? 

— Şi el. Dar şi voi trebuie să-mi făgăduiţi că nu veţi pleca 
din Lizan fără permisiunea mea! 

— Îţi promit. 

— Şi în numele celorlalţi? 

— Da. Însă pun nişte condiţii. 

— Să le aud! 

— Putem să păstrăm tot ce avem? 

— Ne-am înţeles! 

— Şi când vom fi trataţi duşmănos, tot îţi vei ţine 
promisiunea? 

— Aşa să fie! 

— Atunci, sunt mulţumit. Dă-mi mâna şi apoi poţi să te 
întorci la rănitul tău. Pot să-l bandajez? 

— Nu, stăpâne! Dacă te vede, se înfurie iarăşi foarte tare. 
Sunt supărat pe tine, căci m-ai biruit. Mi-e teamă de tine şi 


totuşi îmi eşti drag. Mâncaţi-vă mielul şi dormiţi apoi în 
pace. Nimeni nu vă va face nici un rău. 

Dădu mâna cu toţi şi se duse înapoi în casă. Acest bărbat 
nu mai era o primejdie pentru mine, iar pe figurile celorlalţi 
se putea vedea ca purtarea noastră le făcuse o impresie 
deosebită. Lumea aparţine celor curajoşi, iar Kurdistanul 
aparţine şi el acestei lumi. 

Acum puteam şi noi să ne înfruptăm din frigăruile atât de 
ademenitoare. În timpul mesei trebui mai întâi să le traduc 
camarazilor mei ce discutasem cu melekul. Englezul dădu 
grav din cap: condiţiile învoielii nu-i erau deloc pe plac. 

— Şi totuşi, ai comis o prostie, sir! spuse el. 

— Cum aşa? 

— Da! Puteai să-l strângi de gât pe melek. Pe ceilalţi i-am fi 
terminat până acum. 

— Nu fii neînţelegător, sir David! Sunt prea mulţi 
împotriva noastră! 

— Treceam prin ei! Yes! 

— Unul sau doi dintre noi ar fi trecut, dar ceilalţi ar fi fost 
pierduţi! 

— Asta-i acum! De când eşti aşa fricos? 

— Ba nu sunt deloc fricos. Doar nu pe mine era să mă 
lovească apoplexia tocmai când voiam să duc o bucată de 
carne la gură! 

— Foarte mulţumesc că mi-ai amintit! Vom rămâne, 
aşadar, în Lizan? Ce capăt de lume mai e şi ăsta? Oraş ori 
sat? 

— Reşedinţă cu opt sute de mii de locuitori, tramvai cu cai, 
teatru, salon şi skating-ring. 

— Away! Bună glumă! Lizan trebuie să fie foarte frumos! 

— Ei, mai sunt oraşe foarte frumoase pe malul Zabului, 
însă au fost devastate în mod repetat de kurzi, aşa că nu se 
pot compara cu Londra sau cu Beijing. 

— Devastate? Multe ruine? 

— Cam multe... 


— Minunat! Voi face săpături. Voi găsi fowling-bull. Le voi 
trimite la Londra. Yes! 

— Nu am nimic împotrivă, sir! 

— Mă vei ajuta, master. Şi nestorienii la fel. Plătesc bine, 
foarte bine! Well! 

— Nu-ţi face iluzii, sir! 

— În ce sens? Nu există fowling-bull acolo? 

— Deloc! 

— Atunci de ce mă mai târăşti inutil după tine prin ţara 
asta afurisită?! 

— Chiar aşa fac? Oare nu tu te-ai ţinut după mine de la 
Mosul, împotriva voinţei mele? 

— Yes! Ai dreptate! Eram prea singur acolo. Voiam o 
aventură. 

— Ei, ai avut şi chiar mai mult decât atât. Aşa că fii 
mulţumit şi rezonabil, altfel te las aici şi vei pieri aici, iar 
când vei fi descoperit, se va crede că eşti un fowling-bull şi 
vei fi trimis la Londra. 

— O glumă şi mai proastă! M-am săturat! Nu vreau să mai 
aud nimic! 

Se întoarse, dându-i astfel beiului din Gumri prilejul să 
facă nişte observaţii. Până acum se ţinuse foarte încruntat şi 
foarte tăcut, dar îmi vorbi până la urmă deschis: 

— Chodeh, condiţiile pe care le-ai convenit nu-mi plac. 

— De ce? 

— Sunt prea periculoase pentru mine. 

— Nu a fost posibil să obţin mai mult. Dacă am fi fost de 
acord să te părăsim, nouă ne-ar fi fost mai bine, dar tu ai fi 
rămas prizonier. 

— Ştiu şi îţi mulţumesc. Te-ai arătat a fi un prieten 
credincios, dar eu nu pot fi altceva decât un prizonier. Nu 
vei putea pleca din Lizan - asta-i tot. 

— Dar e de ajuns. Unde s-o afla acum Mohammed? 

— Sper că a plecat spre Gumri. 

— Ce crezi că face acolo? 

— Îşi adună războinicii ca să vină sa ne elibereze. 


— Asta doream să aud de la tine. Va fi o luptă, una foarte 
grea, iar tu crezi că melekul ne va trata ca pe nişte oaspeţi? 

— Da, cred. 

— Pe voi, dar pe mine, nu! 

— Atunci şi-ar încălca promisiunea, iar noi am putea 
negocia cum ne este mai convenabil. 

— Şi mai trebuie să te gândeşti că este dezonorant ca eu 
să stau aici nefăcând nimic, în timp ce oamenii mei îşi dau 
viaţa pentru mine. Ar fi trebuit, totuşi, să-l omori pe melek! 
Aceşti nestorieni ar fi fost aşa de speriaţi că am fi putut fugi 
fără să avem parte de vreo împuşcătură! 

— Părerea mea este că nu gândim la fel. I-am dat cuvântul 
melekului şi mi-l voi ţine, atâta timp cât şi el şi-l ţine pe al 
lui. 

Beiul fu nevoit să se mulţumească cu răspunsul meu. Masa 
era pe sfârşite, aşa că ne întinserăm pe saltele ca să 
dormim, după ce stabilirăm ordinea în care aveam să stăm 
de pază. Aveam deplină încredere în melek, cel puţin 
pentru astăzi, dar tot trebuia să mai stăm cu ochii pe el. 

Noaptea trecu fără nici o tulburare, iar dimineaţa 
următoare primirăm iarăşi o oaie, pe care-o gătirăm ca şi 
pe cea de cu scară. După aceea melekul veni la noi să ne 
poftească la drum. Încă din cursul nopţii câteva grupe de 
chaldei porniseră la drum, astfel încât escorta noastră era 
mai puţin numeroasă. 

Merserăm călare de la poalele muntelui în jos, înspre 
Valea Zabului, care se lărgea văzând, cu ochii. Valea era 
pustie; doar nişte orz îşi înălța stingher spicele ici şi colo. 
Pământul era extraordinar de roditor, însă veşnica 
nesiguranţă a locuitorilor le-a tăiat pofta de a mai cultiva 
ceva. 

În schimb, trecurăm prin păduri minunate de stejari şi de 
nuci, care creşteau cu o vigoare şi cu o prospeţime rar 
întâlnite. 

Aveam avangardă şi ariergardă şi eram înconjurați de 
chaldei. La dreapta mea era beiul, iar la stânga melekul, 


care era foarte tăcut; se ţinea foarte aproape de noi, mai 
ales din cauza beiului, care era o captură foarte prețioasă şi 
pe care nu trebuia să-l piardă din ochi. 

Mai aveam cel mult o jumătate de ceas de mers călare, 
când ne ieşi în cale un bărbat, a cărui apariţie iscă ceva 
rumoare. Avea o statură de-a dreptul uriaşă; chiar şi calul 
său era puternic cum nu mai văzusem vreodată. Era 
îmbrăcat doar cu nişte pantaloni de stambă şi cu o tunică 
din acelaşi material. Pe cap îşi înfăşurase o pânză, în loc de 
turban sau căciulă, iar ca armă avea o carabină veche. În 
spatele său călăreau la distanţa cuvenită doi bărbaţi, care 
păreau să-i fie slugi. Colosul din faţă era Nedşir-bei care, 
apropiindu-se ameninţător, proferă tot felul de injurii la 
adresa mea. Îmi scosei pumnalul, aruncându-i o privire 
foarte „prietenoasă”. 

— Cine ţi-a dat voie să-i insulţi pe oaspetele melekului? 

— Oaspete? zise el dispreţuitor. Dar melekul a spus că 
sunteţi prizonieri. 

— 'Tocmai de aceea cred ca nu ţi-a spus adevărul întreg. 
Întreabă-l ce suntem, musafiri sau ostatici. 

— Puteţi să fiţi ce vreţi; de arestat, tot v-a arestat. Şi bagă 
pumnalul la loc, astfel te dobor de pe cal! 

— Nedşir-bei, îţi place să glumeşti, însă eu am fost cât se 
poate de serios. Pe viitor să fii mai politicos cu noi, altfel o 
să vezi cine o să fie doborât de pe cal! 

— Câine, de o mie de ori câine, asta eşti! 

Spunând vorbele acestea ridică pumnalul şi încercă să-şi 
împingă calul în al meu, însă melekul îl apucă de braţ şi-i 
strigă: 

— În numele lui lisus, opreşte-te, altfel eşti pierdut! 

— Eu? strigă namila uimită. 

— Da, tu! 

— De ce, mă rog? 

— Acest războinic nu este vreun kurd, ci este un emir din 
ţara soarelui-apune. Are putere de urs şi arme care nu 


cruţă pe nimeni. Este oaspetele meu; fii politicos cu el şi cu 
ai săi! 

Reissul clătină din cap. 

— Nu mi-e frică nici de kurzi, nici de apuseni; fiindcă ţi-e 
oaspete, îl iert. Dar să fie atent cum se poartă cu mine, 
altfel o să afle el cine e mai puternic. Acum vrem să plecăm. 
Am venit doar să vă salutăm. 

Cu siguranţă că namila mă întrecea în putere, însă nu-mi 
era frică de el. Nu comentai nimic despre „iertarea” lui, dar 
nici nu simţii vreun respect deosebit faţă de el. Aveam 
siguranţa că puteam să ajung la o înţelegere cu el. 

Pornirăm iarăşi la drum şi ajunserăm, în sfârşit, la 
destinaţie. 

Lizanul era format din case şi colibe sărăcăcioase înşirate 
de-o parte şi de alta a Zabului. În albia râului, se vedeau 
nişte pietroaie care cu siguranţă ne-ar fi împiedicat la înot. 
Peste râu se întindea un pod construit din împletituri şi 
susţinut la mijloc de piloni, care erau, de fapt, nişte bolovani 
masivi. Împletiturile scârţâiau şi cedau la fiecare pas, aşa că 
armăsarul meu trecu foarte speriat podul. Cu toate astea, 
ajunserăm cu bine pe celălalt mal. Acolo furăm întâmpinați 
de o ceată de femei şi copii cu strigăte de mare bucurie. 
Aruncai o privire la cele câteva căsuțe care se puteau zări 
şi-mi dădui seama că mulţi din cei veniţi să ne întâmpine 
erau şi din satele vecine. 

Casa melekului, unde voiam să ajungem, se afla pe malul 
stâng al Zabului. Era o casă tipic kurdă, însă jumătate din 
ea ajungea până în râu, unde curentul era destul de 
puternic. Etajul casei nu avea acoperiş şi consta doar dintr- 
un zid susţinut în cele patru colţuri prin cărămizi. După ce 
descălecarăm şi-i încredinţai lui Halef calul, melekul ne 
conduse înăuntrul clădirii care servea, probabil, drept stat 
major. 

Intrarăm şi ne făcurăm comozi, aşezându-ne pe nişte 
saltele frumos împletite. Melekul ne lasă în voia noastră, 
căci nu avea timp de noi. În curând apăru o femeie care ne 


aduse o farfurie din scoarță de copac, dar frumos 
împodobită, încărcată cu tot felul de fructe şi de mizilicuri. 
După ea intrară două fetiţe, ducând şi ele nişte farfurii 
aidoma celei aduse de femeie, dar puţin mai mici. 

Toate trei ne salutară foarte smerite, apoi ne puseră 
farfuriile dinainte. Copilele plecară şi rămase doar femeia, 
care ne cercetă cu o privire încurcată. 

— Ai vreo dorinţă? o întrebai eu. 

— Da, stăpâne! 

— S-o auzim! 

— Care dintre voi este emirul din apus? 

— Suntem doi: eu şi el, îi răspunsei, arătând şi spre 
englez. 

— Vreau să spun, acela care este şi războinic, dar şi medic. 

— Cred că eu sunt acela, îi răspunsei tot eu. 

— Tu ai vindecat în Amadiya o fetiţă otrăvită? încuviinţai 
din cap, iar ea continuă: 

— Stăpâne, mama bărbatului meu doreşte din tot sufletul 
să-ţi vadă chipul şi să-ţi vorbească. 

— Unde este? Mă voi duce numaidecât la ea. 

— A, nu, chodeh. Eşti un mare emir iar noi nu suntem 
decât nişte biete femei. Îngăduie-mi să-i spun să vină la 
tine! 

— Bine. 

— Dar e bătrână şi neputincioasă şi nu o să stea prea 
mult!... 

— Va sta jos. 

— Nu ştii că la noi o femeie nu are voie să stea jos în faţa 
unor asemenea emiri? 

— Ba ştiu, dar eu am să-i dau voie. 

Plecă. După câtva timp se întoarse ducând de braţ o 
femeie încovoiata de anii mulţi pe care-i ducea în spate. 
Chipul îi era zbârcit, însă ochii mai păstrau o sclipire ageră 
şi tinerească. 

— Binecuvântată fie-vă intrarea în casa fiului meu, ne 
salută. Care din voi este emirul pe care-l caut? 


— Eu sunt. Vino şi aşează-te! 

Când îi arătai salteaua de lângă mine, ridică mâna a 
împotrivire. 

— Nu, chodeh, nu se cuvine să mă aşez lângă tine. 
Îngăduie-mi să stau într-un colţ! 

— Nu sunt de acord. Eşti creştină? 

— Da, stăpâne. 

— Şi eu sunt creştin. Religia mea mă învaţă că suntem cu 
toţii egali în faţa lui Dumnezeu, săraci şi bogaţi, nobili şi 
sărmani, bătrâni şi tineri. Eu sunt fratele tău, iar tu să-mi fii 
soră, cu toate că vârsta ta este mult mai înaintată decât a 
mea. Cu atât mai mult se cuvine să stai la dreapta mea. 
Aşează-te! 

— Numai dacă îmi porunceşti! 

— Fie, îţi poruncesc! 

— Atunci, mă supun, stăpâne. 

Se lăsă condusă până la mine şi se aşeză lângă mine, după 
care nora ei părăsi încăperea. Bătrâna se uită la chipul meu 
cu mare atenţie, apoi spuse: 

— Chodeh, eşti chiar aşa cum mi s-a povestit? Cunoşti 
oameni care aduc întunericul când intră undeva? 

— Am cunoscut mulţi din ăştia. 

— Cunoşti şi oameni care par să aducă soarele cu ei? Care 
aduc căldura şi lumina pe unde trec? Oameni cărora 
Dumnezeu le-a dăruit cel mai mare har: o inimă 
prietenoasă şi un chip vesel? 

— Şi din aceştia cunosc, dar sunt cu mult mai puţini. 

— Ai dreptate, însă şi tu faci parte dintre ei. 

— Vrei să-mi faci un compliment! 

— Nu, stăpâne, eu sunt o femeie bătrână care primeşte 
împăcată ce-i dă Dumnezeu. Nu voi spune niciodată vreun 
neadevăr. Am auzit că eşti un mare luptător, însă cred că 
cele mai mari biruinţe le faci prin lumina chipului tău. Un 
asemenea chip poate să fie şi urât şi tot va fi îndrăgit de 
toată lumea! 

— O, am foarte mulţi duşmani! 


— Ăştia sunt oameni răi. Pană să te văd m-am gândit mult 
la tine şi te-am îndrăgit înainte de a şti cum arăţi. 

— Cum aşa? 

— Prietena mea mi-a povestit despre tine. 

— Cine este prietena ta? 

— Marrah Durimeh. 

— Marrah Durimeh! strigai eu surprins. O cunoşti? 

— O cunosc. 

— Unde locuieşte? Unde e de găsit? 

— Nu ştiu. 

— Eşti prietena ei şi nu ştii unde stă? 

— Azi e aici, mâine acolo. E ca o pasăre care zboară din 
creangă în creangă. 

— Vine adesea pe la tine? 

— Nu, precum soarele, la ore fixe, ei ca ploaia cea 
răcoritoare, azi târziu, mâine devreme. 

— Când o mai aştepţi pe aici? 

— Chiar azi s-ar putea să fie în Lizan. Dar se poate şi să nu 
mai vină niciodată, căci vârsta ei este mult mai înaintată 
decât a mea. 

Totul părea atât de minunat şi de misterios! Îmi veni în 
minte, fără să vreau, Ruh'i Kulyan, Spiritul peşterilor, 
despre care Marrah Durimeh îmi vorbise la fel de misterios. 

— A trecut pe la tine când a venit din Amadiya? o întrebai. 

— Da. Mi-a povestit despre tine. A spus că s-ar putea să 
treci prin Lizan şi m-a rugat să am grijă de tine ca şi de 
propriul meu fiu. Îmi dai voie? 

— Cu plăcere, însă trebuie să ai grijă şi de camarazii mei. 

— Voi face tot ce-mi stă în putere; sunt mama melekului şi 
acesta ascultă de mine. Însă printre voi este unul căruia nu 
pot să-i dau nici un ajutor. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Despre beiul din Gumri. Care este? 

— Cel care stă acolo, pe a patra saltea. Înţelege orice 
cuvinţel pe care-l rosteşti, spre deosebire de ceilalţi, care 
nu vorbesc limba acestei ţări. 


— Poate să audă. Ai auzit de nenorocirile pe care le-a 
îndurat ţara noastră? 

— Mi s-au povestit multe. 

— Ai auzit de Beder-Khan-bei, de Zeinel-bei, de Nur-Ullah- 
bei şi de Abd-el-Summit-bei, cei patru ucigători de creştini? 
Monştrii ăştia kurzi ne-au atacat din toate părţile, ne-au 
distrus casele, ne-au ars grădinile, ne-au nimicit recoltele, 
ne-au profanat lăcaşurile sfinte, ne-au ucis bărbaţii şi fiii, 
ne-au măcelărit copiii, ne-au siluit femeile. Apa Zabului s-a 
înroşit cu sângele nevinovat al martirilor, dealurile şi văile 
ținutului au fost luminate de pârjolul care ne-a prefăcut în 
scrum satele şi târgurile. Toată ţara era doar un strigăt de 
jale, strigătul de moarte al miilor de creştini ucişi. Paşa din 
Mosul a auzit strigătul acesta cumplit, însă nu a trimis 
ajutoare, căci voia să împartă prada cu tâlharii. 

— Ştiu; trebuie să fi fost îngrozitor! 

— Îngrozitor? Vai, chodeh, cuvântul acesta e prea 
neputincios faţă de cele întâmplate. As putea să-ţi povestesc 
ceva ce ţi-ar frânge inima. Vezi podul pe care ai venit din 
Berdizabi45? Pe acest pod au fost târâte cu forţa fecioarele 
noastre ca să fie duse în 'Tkhoma şi în Baz, însă ele au ales 
moartea, aruncându-se în apă. Nu s-a mai întors niciuna. 
Vezi acolo, pe dreapta, muntele acela stâncos? Acolo sus s- 
au refugiat cei din Lizan, crezându-se în siguranţă. Însă nu 
au avut decât puţină mâncare şi apă, şi ca să nu moară de 
foame, s-au predat Beder-Khan-beiului, care le-a promis 
prin jurământ că le va cruța viaţa şi le va reda libertatea, cu 
condiţia să se lepede de arme. Aşa au făcut, însă el şi-a 
încălcat jurământul şi i-a trecut prin foc şi sabie, apoi i-a 
aruncat de pe stânci: bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni. Din 
mai mult de o mie de chaldei nu a scăpat măcar unul, să 
vină să ne povestească ce s-a întâmplat acolo. Să-ţi mai 
povestesc, emire? 

— Opreşte-te! îi spusei eu, înfiorat. 

— Şi acum, în casa melekului din Lizan se află fiul unui 
asemenea monstru. Crezi că va avea parte de îndurare? 


Oare cum s-o fi simţit beiul din Gumri la auzul acestor 
cuvinte! Nici măcar nu clipi; era prea mândru pentru a se 
apăra. Însă eu îi răspunsei: 

— Va găsi îndurare! 

— Chiar crezi? 

— Nu are de ce să poarte vina faptelor altora. Melekul i-a 
promis ospitalitate, iar eu nu voi pleca din Lizan decât 
atunci când îl voi vedea în siguranţă lângă mine. 

Bătrâna lăsă capul în jos, pusă pa gânduri, apoi întrebă: 

— Aşadar, este prietenul tău? 

— Da. Eu sunt oaspetele lui. 

— Stăpâne, nu e bine pentru tine! 

— De ce? Crezi că melekul îşi va încălca promisiunea? 

— Niciodată, răspunse cu mândrie. Dar beiul va rămâne 
prizonier până la moarte, iar dacă tu nu vrei să-l părăseşti, 
înseamnă că nu-ţi vei mai vedea niciodată ţara natală. 

— Totul stă în mâinile lui Dumnezeu. Ştii cumva ce a 
hotărât melekul? Suntem siliţi să rămânem doar în casa 
asta? 

— Tu nu, ceilalţi, da. 

— Aşadar, pot să mă plimb în libertate? 

— Da, cu condiţia sa accepţi un însoțitor. [i se va acorda 
nu doar ospitalitate ca celorlalţi, ci şi libertate. 

— Cred că trebuie să stau de vorba cu melekul. Vrei să te 
conduc? 

— Ah, stăpâne, inima ţi-e plină de bunătate. Da, condu-mă, 
ca să mă pot lăuda şi eu! Până acum, nimeni nu mi-a mai 
făcut o asemenea cinste! 

Se ridică odată cu mine şi se sprijini de braţul meu. 
leşirăm din odaie şi coborârăm Scările care duceau la catul 
de jos. Aici bătrâna îşi luă rămas-bun de la mine. iar eu ieşii 
în faţa casei, unde se strânseseră foarte mulţi chaldei. 
Nedşir-bei stătea lângă ei. Când mă văzu veni spre mine. 

— Pe cine cauţi? mă întrebă el aspru. 

— Pe melek, îi răspunsei calm. 

— N-are timp de tine; pleacă de aici! 


— Sunt obişnuit să fac ce vreau, aşa că porunceşte-le 
argaţilor tăi şi nu mie, care sunt un om liber! 

Ridică mâna la mine şi mă fulgeră din priviri. Îmi dădui 
seama că venise clipa înfruntării; ştiam că trebuie să-l fac 
inofensiv pe loc, altfel era rău pentru mine 

— Mi te supui? fulgeră el. 

— Mă faci să râd, băiete! îl înfruntai eu zâmbind. 

— Băiete! răcni el înfuriat. 

Vru să mă lovească în cap; am parat cu stânga, iar cu 
dreapta îi dădui un pumn în tâmplă atât de tare, încât 
crezui că mi se zdrobiseră toate degetele. Se prăbuşi şi 
rămase înţepenit ca un buştean. 

Toţi cei de faţă se dăduseră în lături speriaţi. Unul din ei 
strigă: 

— L-a omorât! 

— L-am amorţit, nu l-am omorât. Aruncă nişte apă pe el şi 
are să-şi revină. 

— Chodeh, ce-ai făcut! izbucni o voce din spatele meu. 

Mă întorsei şi-l văzui pe melek, care tocmai voia să intre în 
casă. 

— Eu? îl întrebai mirat. Nu l-ai prevenit pe omul ăsta să nu 
se pună cu mine? Spune-i să n-o mai caute cu lumânarea, 
că altfel or să-l plângă fiicele, or să-l jelească fiii, iar 
prietenii or să i se întristeze! 

— Nu e mort? 

— Nu. Dar data viitoare nu mai scapă! 

— Stăpâne, îţi superi duşmanii şi îţi îngrijorezi prietenii. 
Cum mai pot eu să te protejez, când nu-ţi stă gândul decât 
la luptă? 

— Asta să i-o spui reissului, căci se pare că eşti prea slab 
ca să-l scapi din mâinile mele. Dacă-i îngădui să mă insulte, 
nu arunca vina pe mine când încerc să-l învăţ să se poarte 
Cuviincios. 

— Fugi, stăpâne, îşi revine! 

— Se cade oare să fug de un om pe care tocmai l-am 
doborât? 


— Te va ucide! 

— Ei, de-asta nu mai pot eu! Fii atent! 

Prietenii mei asistaseră la scena din pragul locuinţei. Le 
făcui cu ochiul şi pricepură imediat ce voiam de la ei. 

Reissul îşi revenise, după ce îi turnară pe cap o găleată cu 
apă şi acum venea încet spre mine. Nu mai puteam risca să 
mă bat iarăşi cu el, căci mi se umflaseră amândouă mâinile 
şi trebuia să fiu bucuros că nu mi le stâlcise cu puterea lui 
de Goliat. Îşi înfipse privirile în mine şi scoase un urlet 
destul de răguşit. Se năpusti asupra mea. Melekul încercă 
să-l oprească, veniră şi ceilalţi, dar era prea puternic să fie 
ţinut în loc. În acea clipă întorsei capul spre casă şi îi 
strigai: 

— Nedşir-bei, ia uite acolo! 

Îşi îndreptă privirile unde îi spusesem şi văzu armele 
prietenilor mei aţintite spre el. Avea destulă minte să 
înţeleagă mesajul meu. Se opri şi ridică ameninţător 
pumnul. 

— Omule, o să mai ai dea face cu mine! 

Dădu din umeri şi plecă. 

— Chodeh, spuse melekul gâfâind de încordare, eşti într-o 
mare primejdie! 

— Ba deloc! O singură privire aruncată prietenilor mei l-ar 
fi făcut inofensiv! 

— Fereşte-te de el! 

— Sunt oaspetele tău. Ai grijă să nu mă mai insulte! 

— Mi s-a spus că mă cauţi. 

— Da. Voiam să te întreb dacă mă pot plimba ne-stingherit 
prin Lizan. 

— Poţi. 

— Îmi dai vreun însoțitor? 

— Da, pentru siguranţa ta. 

— 'Te înţeleg şi sunt împăcat cu gândul. Cine va fi 
supraveghetorul meu? 

— Nu supraveghetor, ci protector, chodeh. Îţi voi da un 
karuhya! 


Aşadar, un predicator, un preot! Îmi convenea de minune. 

— Unde e? 

— Locuieşte în casa mea. Îl voi trimite la tine. 

Intră în casă şi după puţin timp, ieşi un bărbat de vârstă 
mijlocie. Purta veşminte ca prin partea locului, dar avea 
ceva în felul său de a fi care se potrivea foarte bine cu 
profesiunea lui. Mă salută foarte politicos şi mă întrebă ce 
voiam să facă pentru mine. 

— Trebuie să mă însoţeşti în plimbare! îi spusei eu. 

— Da, stăpâne. Asta e şi voia melekului. 

— Înainte de toate vreau să vizitez Lizanul. Doreşti să mă 
însoţeşti? 

— Nu ştiu dacă pot, chodeh. Din clipă-n clipă aşteptăm 
sosirea kurzilor bervari, care vor veni să vă elibereze, pe 
tine şi pe bei. 

— Am promis că nu voi pleca din Lizan fără voia melekului. 
Nu e suficient? 

— Vreau să am încredere în tine, cu toate că eu voi fi 
răspunzător pentru tot ce vei face în prezenţa mea. Ce 
doreşti să vezi mai întâi? 

— Aş vrea să urc pe muntele de unde Beder-Khan-bei i-a 
nimicit pe chaldei! 

— E foarte greu de urcat. Eşti un căţărător bun? 

— Fii fără grijă! 

— Atunci, urmează-mă! 

Pe drum mă hotărâi să-l întreb pe karuhya despre religia 
lui, pe care o cunoşteam prea puţin; o lămurire avea să-mi 
prindă bine. De parcă îmi ghicise gândurile, mă întrebă 
chiar el: 

— Eşti musulman, chodeh? 

— Melekul nu ţi-a spus că sunt creştin? 

— Nu. Dar nici chaldeu nu eşti. Credinţa ta este aceeaşi cu 
a misionarilor veniţi din Inglistan? 

Negai, iar el spuse: 

— Mă bucur mult, stăpâne! 

— De ce? 


— Nu vreau să şti ti nimic despre credinţa lor, căci sunt 
nişte oameni foarte răi. 

Omul acesta simplu rezumase în câteva cuvinte tot ce se 
putea spune despre misionarii englezi. 

— Te-ai întâlnit cu vreunul din ei? 

— Cu mai mulţi; dar nu am stat să-i ascult. Cunoşti 
învăţăturile credinţei noastre? 

— Nu prea. 

— Poate nici nu ai chef să le cunoşti... 

— O, ba da, cu mare plăcere. Aveţi un crez? 

— Cum să nu; fiecare chaldeu trebuie să se roage de două 
ori pe zi. 

— Povesteşte-mi, te rog! 

— Noi credem într-un singur Dumnezeu, Creator şi Tată al 
tuturor celor văzute şi nevăzute. Credem în lisus Hristos, 
fiul lui Dumnezeu, singurul fiu al lui Dumnezeu, născut 
înaintea lumii, care nu a fost creat, ci este adevăratul fiu al 
adevăratului Dumnezeu şi care este trup din trupul Tatălui 
care a creat cu mâinile lui lumea şi toate celelalte lucruri; e 
cel care a coborât din ceruri pentru noi, oamenii şi pentru 
mântuirea noastră şi care s-a întrupat în Sfântul Duh, a 
primit trup omenesc şi s-a născut din Fecioara Măria. A 
suferit şi a fost crucificat pe vremea lui Pilat din Pont, a 
murit şi a fost îngropat. În a treia zi a înviat, aşa cum se 
vestise în Scriptură şi a mers în cer să se aşeze în dreapta 
Tatălui, ca să se întoarcă apoi şi să-i judece pe cei vii şi pe 
cei morţi. Mai credem şi în Sfântul Duh - duhul adevărului, 
care vine de la Tatăl Ceresc şi ne luminează pe noi şi într-o 
biserică sfântă şi universală. Iertarea păcatelor o facem 
prin Sfântul Botez şi credem în viaţa veşnică după moarte! 

Făcu o pauză şi îl întrebai: 

— Respectaţi şi posturile? 

— Foarte strict, răspunse el. Timp de o sută douăzeci-şi 
cinci de zile nu avem voie să punem în gură hrană de 
origine animală şi nici carne de peşte, iar patriarhul 
mănâncă mai ales mâncare vegetală. 


— Câte Sfinte Taine aveţi? 

Tocmai voia să-mi răspundă, când discuţia, atât de 
interesantă pentru mine, fu întreruptă de doi călăreţi care 
veneau în galop spre noi. 

— Ce este? îi întrebă el când se apropiară de noi. 

— Vin kurzii, sună răspunsul. 

— Unde sunt? 

— Au traversat deja munţii şi coboară în vale. 

— Câţi sunt? 

— Multe sute. 

Plecară, iar preotul îmi spuse: 

— Chodeh, să ne întoarcem! 

— De ce? 

— Aşa am făgăduit melekului. Sper că nu doreşti să-mi 
încalc cuvântul! 

Când ajunserăm în faţa casei melekului, dădurăm peste o 
agitaţie ieşită din comun. 

Nimeni nu făcuse nici un plan. Melekul stătea de vorbă cu 
câţiva adjuncţi de-ai săi; venise chiar şi reissul. 

Vrui să trec de ei fără să mă observe şi să intru în casă, 
dar melekul mă strigă: 

— Chodeh, vino până la noi! 

— Ce caută el aici? se înfurie namila de reiss. E un străin, 
un duşman. Nu e de-al nostru! 

— Gura! îi porunci melekul şi se întoarse apoi spre mine: 

— Stăpâne, ştiu prin ce ai trecut în Valea Deradş şi la 
iezizi. Poţi să ne dai vreun sfat? 

Situaţia îmi era bine venită, însă îi răspunsei: 

— E prea târziu. 

— Cum aşa? 

— Ar fi trebuit să acţionezi încă de ieri. 

— De ce crezi? 

— E mai uşor să previi o primejdie, decât să o înfrunţi. 
Dacă nu i-ai fi atacat pe kurzi, nu ai mai fi nevoit să te aperi 
de ei. 

— Nu mai vreau să aud nimic. 


— Iar eu tot îţi spun. Ştiai că astăzi urmau să vină kurzii? 

— Da, am ştiut cu toţii. 

— De ce nu ai ocupat trecătorile? Ţi-ai fi putut posta 
oamenii în poziţii care ar fi fost greu de pierdut. Uite, că 
acum kurzii au trecut deja munţii şi au o poziţie superioară 
celei pe care o aveţi voi. 

— Vom lupta! 

— Aici? 

— Nu, în Câmpia Lizanului. 

— Acolo vrei să-i întâmpini? întrebai eu mirat. 

— Da, răspunse el şovăind. 

— Şi încă mai stai aici cu oameni cu tot? 

— Mai întâi trebuie să ne salvăm avuţiile şi rudele! 

— Ah, melekule! Ce fel de războinici sunteţi? Ştiaţi de ieri 
că vor veni kurzii şi nu aţi făcut nimic să vă puneţi la 
adăpost. Vreţi să luptaţi cu ei şi vorbiţi mai întâi de 
ascunzători pentru ai voştri şi pentru averea voastră. Nici 
n-o să apucaţi să faceţi ce aveţi de gând, că vă veţi şi trezi 
cu duşmanul pe cap. eri i-aţi învins pe kurzi pentru că i-aţi 
luat prin surprindere, dar astăzi voi veţi fi cei atacați! 

— Stăpâne, nici nu vreau să aud 

— Oricum, o să vezi cu propriii tăi ochi! Să fii sănătos şi să 
faci ce vrei! 

Mă prefăcui că vreau să intru în casă, dar el mă trase 
înapoi. 

— Chodeh, sfătuieşte-mă! 

— Nu pot să te sfătuiesc. Mai înainte nu mi-aţi cerut sfatul. 

— Îţi vom fi recunoscători! 

— Nu e nevoie; trebuie să fiţi doar rezonabili. Cum aş 
putea să vă ajut să-i învingeţi pe cei care vor să ne elibereze 
pe mine şi pe camarazii mei? 

— Voi îmi sunteţi oaspeţi şi nu ostatici! 

— Şi beiul din Gumri? 

— Chodeh, nu-mi forţa mâna! 

— Fie, voi fi înţelegător, de parcă aţi merita-o. Grăbeşte-te 
să ieşi înaintea duşmanului şi ocupă o poziţie de care el să 


nu poată trece. Kurzii nu vor ataca, ci vor trimite un sol 
care se va interesa de soarta noastră. Când va veni, să-l 
aduceţi aci şi doar după aceea vă voi sfătui! 

— Mai bine vino cu noi, chodeh! 

— Cu mare plăcere, însă vreau să-mi îngădui să-l iau şi pe 
servitorul meu, Halef, care stă pe după zidul acela. 

— Îţi dau voie, spuse melekul. 

— Eu nu, se băgă şi reissul în vorbă. 

Se iscă o ceartă scurtă, dar aprigă, între ei, în care 
melekul avu câştig de cauză, mai ales că toţi ceilalţi erau de 
partea lui. Reissul mă străpunse cu privirea, sări pe cal şi 
plecă. 

— Încotro? strigă după el melekul. 

— Nu te priveşte! tună reissul. 

— Duceţi-vă după el şi potoliţi-l! porunci melekul celorlalţi, 
în timp ce cu îi strigam lui Halef să înhame caii. 

Urcai în odaia noastră să dau instrucţiuni oamenilor mei. 

— Ce se întâmplă? întrebă englezul. 

— Vin kurzii din Gumri să ne elibereze. 

— Foarte bine! Yes. Flăcăi de nădejde! Flinta mea e aici! 
Voi trage cu ea! Well! 

— Opreşte-te, sir! Deocamdată rămâneţi aici şi aşteptaţi să 
mă întorc! 

— De ce? Unde pleci? 

— Afară, să negociez şi să pun lucrurile la punct aşa cum 
trebuie! 

— Pfui! Nu vor trata cu tine! 'Le vor împuşca! Yes! 

— Nu e câtuşi de puţin adevărat! 

— Pot să vin cu tine? 

— Nu, merge doar Halef cu mine. 

— Fie! Dar dacă nu vă întoarceţi, o să întorc tot oraşul pe 
dos! Well! 

Ceilalţi îşi dădură şi ei acordul; doar beiul puse o condiţie: 

— Chodeh, nu vei face nimic împotriva voinţei mele, nu? 

— Nu. Ori mă voi întoarce personal, ori voi trimite după 
tine. 


Cu acestea, îmi luai armele şi sării pe cal. În faţa casei nu 
mai era nimeni, în afară de melek, care mă aştepta. Mai 
rămăseseră câţiva oameni înarmaţi să-i supravegheze pe 
prizonierii „oaspeţi”. 

Furăm nevoiţi să trecem iarăşi peste podul şubrezit. Pe 
partea cealaltă a râului era vâlvă mare. Pedestraşi şi 
călăreţi ce-şi apărau ţinutul alergau şi călăreau într-o 
îmbulzeală de nedescris. Unul avea o flintă veche, altul o 
măciucă; un altul voia să comande, dar nu să se supună. 
Alergau de-a valma printre stânci, copaci, tufişuri. La fiece 
pas se răspândea câte un zvon despre kurzi. Apăru şi ştirea 
că reissul din Şohrd ar fi intrat în luptă, dar de partea 
kurzilor şi asta pentru că se certase cu melekul. 

— Stăpâne, ce să fac? mă întrebă melekul foarte îngrijorat. 

— Încearcă să afli unde se află kurzii. 

— Am încercat, dar am aflat tot felul de veşti 
contradictorii. Şi uită-te la oamenii mei! Cum aş putea să-i 
pun să lupte! 

Chiar îmi părea râu de el. Nu era greu să-ţi dai seama că 
nu se putea bizui pe oamenii lui. Fuseseră atât de mult 
oprimaţi, încât nu mai aveau nici un pic de vlagă. Cu o zi 
înainte se dovediseră curajoşi nevoie mare, când îşi 
înşelaseră duşmanul, iar acum, când trebuiau să tragă 
ponoasele, curajul - ia-l de unde nu-i! Parcă erau o turmă 
de oi care ieşiseră în calea lupilor fără nici un strop de 
minte! Cât priveşte disciplina militară - lipsea cu 
desăvârşire! 

Melekul însuşi nu îmi făcu impresia că avea voinţa şi 
capacitatea de rezistenţă atât de necesare într-o luptă. Pe 
chip i se citea mai mult decât o simplă îngrijorare: era de-a 
binelea înfricoşat. Poate i-ar fi fost de ajutor să-l aibă lângă 
el pe reiss. Îmi era clar că în cel mai scurt timp chaldeii 
aveau să fie învinşi de kurzi. De aceea, îi spusei melekului: 

— Vrei să-mi asculţi sfatul? 

— Spune! 


— Kurzii sunt mai tari ca voi. Ai de ales: te retragi cât poţi 
de repede pe celălalt mal al râului şi le opreşti trecerea, 
sau... 

— Asta înseamnă că sacrific tot ce rămâne pe malul drept. 

— Oricum vor lua tot. 

— Sau?... 

— Negociezi cu ci. 

— Prin cine? 

— Prin mine. 

— Prin tine? Chodeh, vrei să fugi de la mine? 

— Nici prin gând nu-mi trece, doar ţi-am dat cuvântul 
meu. 

— Vor vrea kurzii să negocieze după ce le-am făcut ieri? 

— Dar nu-l ai ostatic pe şeful lor? Asta înseamnă un mare 
avantaj pentru tine! 

— Tu le eşti prieten şi oaspete. Vei negocia astfel încât ei 
să tragă foloasele, iar noi ponoasele, ştiu eu! 

— Sunt şi prietenul şi oaspetele tău. Voi face în aşa fel 
încât să mulţumesc pe toată lumea. 

— 'Te vor opri la ei. Nu-ţi vor mai da drumul să te întorci la 
noi. 

— Pe mine nu mă opreşte nimeni. Uită-te la calul meu! Nu 
e de zece ori mai bun ca al tău? 

— De cincizeci de ori, ba nu, de o sută de ori mai bun, 
chodeh! 

— Crezi că un războinic lasă în plata Domnului aşa 
bunătate de armăsar? 

— Niciodată! 

— Aşa vezi! Hai să facem schimb. Îţi las calul meu drept 
garanţie că mă voi întoarce. 

— Vorbegşti serios? 

— Absolut. Acum ai încredere în mine? 

— Te cred şi mă încred în tine. Vrei să iei cu tine şi 
servitorul? 

— Nu, va rămâne la tine, căci nu-mi prea cunoşti calul. 
Trebuie să ai pe cineva lângă tine care să ştie cum să se 


poarte cu calul meu. 

— Are vreun secret? 

— Cam aşa ceva. 

— Chodeh, pentru mine e periculos să călăresc un astfel 
de armăsar. Mai bine să-l încalece servitorul tău, să iei calul 
lui, iar el să rămână cu mine. 

Exact asta voiam. Îmi lăsam calul pe mâinile mult mai 
pricepute ale micului meu Halef, decât ale melekului, care 
nu era decât un călăreț ca toţi ceilalţi. Îi răspunsei: 

— Mă supun voinţei tale. Îngăduie-mi să fac schimbul 
deîndată! 

— Aşa repede, stăpâne? 

— N-avem timp de pierdut! 

— Dar îi vei găsi pe kurzi? 

— Ar trebui să se aştepte şi ei că vor fi găsiţi în curând. 
Dar nu s-ar putea folosi amândouă căile? Dacă oamenii tăi 
ajung să se încaiere cu bervari, totul va fi pierdut. Retrage- 
te pe celălalt mal al apei, ca să pot spera la un succes mai 
mare! 

— Să ne băgăm în gura lupului? 

— Nu, scăpaţi şi câştigaţi timp. Cum vreţi să vă atace, dacă 
ocupați podul? 

— Ai dreptate, chodeh, voi da porunca imediat! 

În timp ce făceam schimbul de cai, melekul suflă dintr-o 
scoică pe care o avea atârnată de gât. Sunetul înăbuşit, dar 
puternic răzbătu până departe. Chaldeii se adunară din 
toate părţile foarte grăbiţi şi mulţumiţi: nu prea le convenea 
să dea piept cu războinicii kurzi, care erau şi mai curajoşi şi 
mai bine înarmaţi. 

Îi dădui nişte indicaţii lui Halef şi o luai înainte. În curând 
eram singur: chiar şi Doyan rămăsese în urmă. 

Capitolul VII - Spiritul peşterilor. 

Nu aveam o sarcină prea grea. De kurzi nu mă temeam 
deloc. Ținând cont că beiul lor se afla în pericol, era normal 
să se aştepte la o tranzacţie. 


Mergeam liniştit şi trăgeam cu urechea la fiecare zgomot. 
Ajunsei în creştetul unei coline, unde pădurea nu era prea 
deasă. Văzui un cârd de ciori care se roteau jos, deasupra 
copacilor şi tot dădeau să se aşeze pe crăci, însă era ceva 
care le gonea. Eram sigur că ceva le deranja. Coborai 
moviliţa şi nu ajunsei prea departe, când şuieră pe lângă 
mine un glonte. Eu fusesem ţinta, dar avusesem noroc. În 
mare grabă descâlceai şi mă postai pe după cal. Văzusem 
străfulgerarea prafului de puşca, aşa că ştiam pe unde se 
afla neîndemânaticul trăgător. 

— Flăcăule, dă chibritul ăla deoparte! strigai eu. O să tragi 
mai degrabă în tine decât în mine! 

— Şterge-o sau eşti mort! mă înfruntă o voce. 

— Mă faci să râd! Cine îşi ucide prietenii? 

— Nu eşti prietenul nostru. Eşti un nestorian! 

— Asta vom mai vedea. Faci parte din avangarda kurzilor? 

— Cine ţi-a spus? 

— Ştiu eu. Du-mă la căpetenia ta! 

— Ce doreşti de la el? 

— Prietenul meu, beiul din Gumri, m-a trimis la el. 

— Unde este beiul? 

— E prizonier în Lizan. 

În timp ce vorbeam, observai că mai veniseră şi alţii, care 
rămaseră, însă, ascunşi după copaci. Kurdul mă întrebă mai 
departe: 

— Spui că eşti prietenul beiului. Dar cine eşti, de fapt? 

— Un emir dă o informaţie doar altui emir. Du-mă la 
comandantul tău, sau adu-l pe ella mine. Trebuie să-l 
transmit un mesaj din partea beiului. 

— Emire, eşti împreună cu emirul străin care a fost şi el 
capturat? 

— Aşa e. 

— Nu oi fi vreun trădător? 

— Nemernicule! izbucni altă voce. Nu vezi că este emirul 
care poate să împuşte fără contenire? Dă-te la o parte, 
vierme şi lasă-mă pe mine! 


De după un copac ieşi la iveală un kurd tânăr, care veni la 
mine cu un aer foarte respectuos şi spuse: 

— Allam d'allah - slavă Domnului că te revăd, stăpâne! Ne- 
am făcut multe griji pentru tine! 

Îmi dădui repede seama că era unul din cei care reuşiseră 
deunăzi să scape de melek, şi-i răspunsei: 

— Ne-au atacat iar, dar suntem bine sănătoşi. Cine este 
comandantul vostru? 

— Reissul din Dalaşa. La el se află haddedihnul din neamul 
şammarilor. 

M-am bucurat să aud că se întâmplase cum bănuisem eu. 
Prin urmare, Mohammed urmase drumul spre Gumri şi 
acum venea să ne elibereze! 

— Nu-l cunosc pe reissul din Dalaşa, spusei tu. Du-mă la 
el! 

— Stăpâne, este un mare războinic. A venit ieri seară să-l 
caute pe bei şi când a aflat că acesta este în pericol, a jurat 
să facă Lizanul una cu pământul şi să trimită toţi băştinaşii 
în iad. Acum este pe drum şi vrem să o luăm înainte, ca să 
împiedicăm să fie luat prin surprindere. Dar unde ţi-e calul? 
Ar fost jefuit? 

— Nu, l-am lăsat de bunăvoie în urmă. Hai, du-mă unde 
trebuie! 

Luai hăţurile calului şi îl urmai. Nu făcurăm mai mult de o 
mie de paşi, că şi ajunserăm la un grup de călăreţi, printre 
care îl recunoscui, spre marea mea bucurie, pe Mohammed 
Emin. Era călare şi mă văzu şi el imediat. 

— Hamdulillah! strigă el. Dumnezeu să fie, slăvit că m-a 
ajutat să te revăd! Ţi-a arătat cărarea pe unde ai reuşit să 
fugi de nestorieni. Dar, continuă el, speriat, ai fugit fără să- 
ţi iei calul? 

Gândul i se părea cu totul imposibil, aşa că trebui să-l 
liniştesc imediat. 

— Nu am fugit, iar calul încă îmi aparţine. L-am lăsat în 
siguranţă în paza lui Hagi Halef Omar. 

— Nu ai fugit? întrebă el uimit. 


— Nu. Vin ca trimis al beiului din Gumri şi al melekului din 
Lizan. Unde este cel care dă ordine pe-aici? 

— Aici, răspunse o voce profundă. 

Mă uitai ţintă la cel care vorbise. Stătea pe un cal ciolănos 
şi păros. Era extraordinar de lung şi deşirat, iar pe cap avea 
un turban uriaş. Barba deasă şi ţepoasă îi acoperea toată 
faţa, lăsând să se vadă doar nasul şi doi ochi care mă 
cercetau neliniştiţi. 

— Eşti reissul din Dalaşa? îl întrebai. 

— Da. Cine eşti tu? 

În locul meu răspunse Mohammed Emin. 

— Este emirul Kara Ben Nemsi, despre care ţi-am povestit. 

Kurdul mă fixă şi dintr-o dată păru că-şi dă seama ce-i cu 
mine. Spuse: 

— Să ne povestească mai târziu, iar acum, dacă 
binevoieşte, să ni se alăture! Înainte! 

— Opreşte-te. Trebuie să-ţi vorbesc! îl rugai eu. 

— Taci! mă repezi el. Eu sunt generalul acestor trupe şi 
cuvântul meu este ordin! Un bărbat acţionează; numai o 
femeie vorbeşte! Acum nu se stă la taifas! 

Nu eram obişnuit să mi se vorbească pe tonul ăsta. Chiar 
şi Mohammed Emin îmi făcu semn de îmbărbătare. Reissul 
era deja câţiva paşi mai departe. Mă dusei înaintea lui şi-i 
luai hăţurile de la cal. 

— Stai pe loc! Sunt trimisul beiului din Gumri! îl avertizai 
Cu 0 voce gravă. 

Întotdeauna am văzut că o purtare neînfricată, dublată de 
puţină forţă au impresionat pe aceşti oameni aproape 
sălbatici. Dar se pare că acum mă înşelasem, căci omul 
ridică pumnul şi mă ameninţă: 

— Omule, ia mâna de pe cal, altfel te lovesc! 

Îmi dădui seama că misiunea mea ar fi fost cu totul 
nereuşită dacă m-aş fi lăsat doar un pic intimidat de el. De 
aceea, dădui drumul calului meu, ţinându-l în continuare pe 
al lui, şi-i replicai: 


— Sunt aici în locul beiului şi am puterea de a porunci. Tu 
nu eşti altceva decât un mic soldat, care trebuie să asculte 
de mine. Descalecă! 

Îşi luă flinta de pe umăr şi o învârti deasupra, capului, apoi 
strigă: 

— Îţi crap capul în patru, idiotule! 

— Bine, dar mai întâi ascultă! îi spusei eu râzând. 

Cu o mişcare, îi răsturnai calul pe picioarele din spate; îi 
dădui un picior în burta armăsarului cu aţâţa putere, că 
bietul animal se sperie foarte tare. Ambele mişcări fură aşa 
de rapide, încât războinicul fu azvârlit într-o clipă cât colo. 
Până să apuce să se ridice, îi smulsei puşca şi cuțitul. 
Aşteptam să mă atace. 

— Câine! urlă el, repezindu-se la mine, te zdrobesc! 

Se aruncă spre mine; îi dădui doar un picior în stomac şi fu 
de ajuns ca să-l dărâme. Luai arma şi o aţintii înspre el. 

— Omule, rămâi unde eşti, altfel trag! 

Se ridică ţinându-se de burtă şi îmi aruncă o privire 
turbată, însă nu mai îndrăzni să mă atace. 

— Dă-mi arma! mârâi el ameninţător. 

— Mai târziu, după ce stau de vorbă cu tine! 

— Nu am ce vorbi cu tine! 

— În schimb, eu am şi sunt obişnuit să fiu ascultat, bagă de 
seamă! 

— Nu sunt doar un soldat, cum spui tu, ci un reiss, un 
nezanum! 

Deşi totul nu dură decât câteva momente, ne trezirăm 
înconjurați de kurzi, al căror număr sporea văzând cu ochii. 
Dintr-o privire îmi dădui seama că niciunul din ei nu părea 
dispus să se arunce în luptă, aşa că-l dădui replica liniştit. 

— Nu eşti nici reiss, nici nezanum; nu eşti măcar un kurd 
liber, ca oamenii cărora vrei să le porunceşti! 

— Dovedeşte-mi! strigă el cu mânie. 

— Eşti înțeleptul satului Dalaşa, dar cele şapte localităţi 
care ţin de Dalaşa varsă tribut guvernatorului din Amadiya 
şi sunt supuse paşei din Mosul şi sultanului din Stambul. 


Înțeleptul satului care plăteşte tribut padişahului nu este un 
om liber, ci un kiaya turc. Dacă sunt insultat de un kurd 
liber şi curajos, atunci îi cer socoteală cu armele, căci ştiu 
că este descendent al unui neam pe care nu-l 
îngenunchează nimeni. Dacă, în schimb, îndrăzneşte un 
kiaya turc, care este o slugă a mutessarifului, să-mi spună 
câine, atunci îl dobor de pe cal şi-i trag şi o lovitură de 
picior, ca să înveţe că faţă de un bărbat curajos e dator să 
se arate smerit! Spuneţi-mi voi, oameni buni, cine a pus 
drept căpetenie a faimoşilor kurzi din Bervari pe un 
strângător de biruri? 

Se iscă un murmur de nedescris printre kurzi. În sfârşit, 
unul din ei răspunse: 

— Chiar el. 

Mă întorsei către cel care vorbise: 

— Ştii cine sunt eu? 

— Da, emire, aproape toţi te ştim. 

— Ştii că sunt prieten şi oaspete al beiului? 

— Ştiu! 

— În cazul ăsta, răspunde-mi, printre kurzii bervari nu e 
niciunul demn să ţină locul beiului? 

— Ba sunt mai mulţi, răspunse el mândru; dar acest om, 
căruia-i spui kiaya, se duce des prin Gumri. E un bărbat 
puternic, iar acum are o răfuială cu melekul din Lizan. Noi 
n-am vrut să mai pierdem timpul cu alte alegeri, aşa că i-am 
predat lui comanda. 

— Bărbat puternic, spui? Nu l-am aruncat eu de pe cal şi 
apoi l-am călcat în picioare? Luaţi aminte la ce vă spun: 
dacă mai îndrăzneşte o singură dată să mă jignească, pe 
mine sau pe prietenii mei, leşul îi va rămâne aici, iar sufletul 
îi va arde veşnic în focurile Gheenei! Pumnul unui emir din 
Germanistan este catifea pentru camarazi, dar pentru 
duşmani este oţel şi fier; clar? 

— Stăpâne, ce doreşti de la el? 

— Beiul este luat ostatic în Lizan. M-a trimis să vorbesc cu 
căpetenia voastră, să hotărâți ce aveţi de făcut. Însă omul 


ăsta nu vrea să i se supună beiului, nu vrea să vorbească cu 
mine şi pe deasupra, mi-a spus câine! 

— Trebuie să se supună, trebuie să te asculte! strigară ei 
cu toţii la unison. 

— Bun, răspunsei eu. Voi i-aţi predat comanda şi aşa 
trebuie să rămână până la eliberarea beiului. Dar, cum eu îi 
acord toată cinstea, aşa trebuie să facă şi el. Beiul m-a 
trimis pe mine şi aici eu îi ţin locul. Dacă acest kiaya vrea să 
facă pace cu mine şi să mă trateze ca pe un emir, atunci îi 
dau înapoi armele, iar beiul va fi în curând în mijlocul 
vostru. 

Mă uitai bine la ei. Erau mult peste o sută de oameni, cât 
puteam eu cuprinde cu privirea, răsfiraţi prin tufişurile 
dese. Se auzeau murmure de aprobare. Mă întorsei spre 
kiaya şi-i spusei: 

— Ai auzit ce am spus. Te recunosc drept combatant şi îţi 
voi spune agă. Uite-ţi puşca şi pumnalul. Şi acum aştept să 
asculţi ce-ţi voi spune. 

— Ce vrei să-mi spui? mormăi el prost dispus. 

— Adună-ţi toţi oamenii. Nu trebuie să plece nimeni până 
nu termin ce am de spus. 

Mă privi foarte mirat. 

— Nu ştii că vrem să atacăm Lizanul? mă întrebă el. 

— Da, ştiu, dar mai e timp. 

— Dacă mai zăbovim, vom fi luaţi prin surprindere de 
nestorieni. Ştiu că venim; ne-au văzut. 

— Tocmai fiindcă ştiu m-a trimis beiul aici. Nu vă vor ataca, 
s-au retras şi apără podul. 

— Eşti sigur? 

— Chiar eu i-am sfătuit să facă aşa. 

Se uită cercetător la mine; câţiva din oamenii lui îmi 
aruncară priviri neîncrezătoare. În sfârşit, se hotărî. 

— Bine, voi face precum spui. Dar să nu-ţi închipui că vom 
urma un sfat prost de la un străin ca tine! 

— Fie! Pune să se caute un loc suficient de mare pentru a 
ţine sfat cu cei mai de seamă războinici ai tăi. Ceilalţi 


trebuie să păzească locul, să ne scutească de griji. 

Dădu ordinele şi se stârni mare agitaţie printre oameni. 
Avui timp să schimb câteva vorbe cu Mohammed Emin. Îi 
povestii toate peripeţiile noastre după ce ne despărţiserăm 
şi voiam să-l întreb despre ai săi, când se raportă că fusese 
găsit un loc potrivit. Furăm nevoiţi să ne întrerupem 
discuţia. 

— Sidi, spuse haddedihnul, îţi mulţumesc că ai arătat 
acestor kiaya că noi suntem bărbaţi adevăraţi! 

— Tu nu ai reuşit? 

— Stăpâne, eu nu am avut norocul tău. Aş fi fost măcelărit 
dacă le-aş fi spus doar pe jumătate din câte le-ai spus tu. Şi 
apoi, gândeşte-te, eu nu cunosc decât câteva cuvinte din 
limba lor, iar ei au doar câţiva oameni care vorbesc 
arăbeşte. Acest kiaya trebuie să fie un hoţ şi un tâlhar de 
temut, căci toţi îi poartă un mare respect. 

— Dar vezi că pe mine mă iau în seamă, cu toate că nu 
sunt nici hoţ, nici tâlhar. Dacă mă insultă, îi lovesc - iată tot 
secretul respectului lor faţă de mine. la seama, totuşi, 
Mohammed Emin că pumnul nu rezolvă totul! E nevoie şi de 
lovitura privirii şi a tonului vocii. Vino, suntem aşteptaţi. 

— Ce propuneri ai? 

— Le vei auzi. 

— Nu înţeleg limba kurdă. 

— Îţi voi traduce eu când va fi nevoie. 

Ajunserăm într-un luminiş, unde era îndeajuns de mult loc 
pentru a ţine sfat. Legarăm caii. În mijloc stăteau cu nişte 
figuri marţiale cam douăzeci de războinici, împreună cu 
aga. Ceilalţi se retrăseseră respectuos şi stăteau pe lângă 
cai sau prin tufişuri, ca să vegheze la siguranţa noastră. 
Kurzii aceştia îmbrăcaţi ciudat şi caii lor înhămaţi cum nu 
mai văzusem Ofereau o privelişte pitorească. Dar nu prea 
aveam timp să stau şi să-l contemplu. 

— Stăpâne, suntem pregătiţi să ascultăm ce ai de spus. 
Dar trebuie să fie de faţă şi el? spuse reissul, arătând spre 
Mohammed Emin. 


Era o răutate pe care trebuia s-o parez. 

— Mohammed Emin este faimosul emir al beni- 
haddedihnilor din neamul arab-es-şammarilor. Este un 
conducător înţelept şi un războinic redutabil. Până acum 
nimeni nu a îndrăznit să-l arunce de pe cal sau să-i dea cu 
şutul. Un singur cuvânt rău în plus şi mă întorc la bei, însă 
te iau cu mine, iar la Lizan voi pune să fii biciuit la tălpi! 

— Stăpâne, voiai să-mi vorbeşti paşnic! 

— Tu eşti cel care trebuie să rămâi paşnic, omule! Doi 
emiri ca mine şi ca Mohammed Emin nu se lasă insultaţi de 
o mie de inşi ca tine. Cu armele pe care le avem nu nee 
frică de nimeni. Suntem sub protecţia beiului care nu ar 
accepta să fim jigniţi. 

Cel care cere protecţie poate să fie sigur că se va afla 
oricând în siguranţă, ceea a ce se şi întâmplă: cel mai 
vârstnic dintre războinici se ridică imediat, ne luă de mână 
pe mine şi pe Mohammed şi spuse eu o voce amenințătoare: 

— Cine face rău acestor emiri, este duşmanul meu! Jur pe 
capul tatălui meu! 

Jurământul celui mai de seamă dintre kurzi era suficient 
de puternic pentru a ne apăra de kiaya. Acesta întrebă: 

— Spune, ce solie ne-ai adus? 

— Am să vă spun că beiul este prizonierul melekului din 
Lizan... 

— Ştiam. Nu era nevoie să vii doar pentru asta. 

— Când te vei întoarce la străbunii tăi în focurile Gheenei, 
să le mulţumeşti că te-au făcut aşa de politicos, de nu mă 
laşi să vorbesc! 

Nici nu terminai bine cu morala, că-l văzui pe kurdul cel 
vârstnic cum îşi scoate pistolul şi spune calm: 

— Pe capul, tatălui meu! Poate vreţi să ascultați de vocea 
armei! Continuă, emire! 

Eram într-o postură bizară: doi războinici îşi amenințau cu 
arma propriul comandant! Ce ar fi spus de asta un căpitan 
de cavalerie din lumea civilizată?... Aşa ceva nu se putea 


întâmpla decât în Kurdistanul sălbatic! Dădui curs invitaţiei 
şi vorbii mai departe: 

— Melekul din Lizan cere capul beiului. 

— De ce? mă întrebară cu toţii. 

— Căci kurzii au ucis mulţi chaldei. 

Vorbele mele dădură naştere unei tulburări evidente în 
sânul acestor bravi războinici. Îi lăsai puţin să se agite, apoi 
îi rugai să mă asculte în linişte: 

— Eu sunt trimisul beiului, dar şi al melekului. Ţin mult la 
bei, dar şi melekul m-a rugat să-i ofer prietenia mea. Pot să- 
l trădez pe vreunul din ei? 

— Nu, răspunse vârstnicul. 

— Ai vorbit cu mare înţelepciune! Sunt străin în ţara asta 
şi de aceea trebuie să dau ascultare cuvântului Profetului, 
care spune: „cuvântul dat să-ţi fie pavăză prietenilor!” Vă 
voi vorbi ca şi cum beiul şi melekul ar fi aici şi ar vorbi cu 
voi. lar Allah vă va lumina inimile, ca sufletele să nu vă fie 
întunecate de vreun gând rău. 

Cel mai în vârstă luă din nou cuvântul: 

— Poţi să vorbeşti liniştit şi în numele melekului, căci eşti şi 
trimisul lui. Vei rosti doar adevărul, iar noi suntem convinşi 
ca nu vrei să ne faci rău sau să ne întărâţi! 

— Atunci, ascultaţi-mă, fraţii mei! Nu au trecut mulţi ani 
de când munţii nu erau decât un strigăt de jale, iar văile 
gemeau de durere. Oamenii plângeau pe înălţimi, iar copiii 
lor plângeau prin văi. Săbiile se dezlănţuiseră ca la 
Judecata de Apoi, iar pumnalele împărțeau moartea. 
Spuneţi-mi, cine le mânuia? 

— Noi! izbucniră kurzii triumfând. 

— Şi cine erau cei care au pierit? 

De data asta, comandantul le-o luă înainte: 

— Nestorienii, Allah să-i pedepsească în veci! 

— Ce v-au făcut? 

— Nouă? întrebă uluit. Nu sunt ghiauri? Nu cred în trei 
dumnezei? Nu se roagă la oameni morţi demult? Preoţii 
musulmani nu propovăduiesc distrugerea lor? 


Ar fi fost o imprudenţă să las să se iste o dispută teologică, 
aşa că le răspunsei simplu: 

— Prin urmare, i-aţi ucis pentru credinţa lor! Sunteţi de 
acord că i-aţi omorât cu sutele, cu miile, chiar? 

— Multe mii! spuse tot el mândru. 

— Bun, dar cunoaşteţi răzbunarea! Este de mirare că 
acum s-au ridicat împotriva voastră rubedeniile celor ucişi 
şi că vă cer capul? 

— Stăpâne, ei nu au voie! Sunt ghiauri! 

— 'Te înşeli, căci sângele de om tot sânge de om rămâne. 
Sângele lui Abel nu-i sânge de musulman şi totuşi, 
Dumnezeu i-a spus lui Cain: „sângele fratelui tău se ridică 
din pământ”. Am fost în multe ţări, am văzut multe popoare, 
ale căror nume voi nu le cunoaşteţi. Nu erau musulmani, 
dar şi ei aveau dreptate când se răzbunau, ca şi voi, de 
altfel. Stau în faţa voastră ca un trimis imparţial. Nu am 
voie să spun că doar voi aveţi dreptul la răzbunare, căci şi 
duşmanii voştri au primit viaţa tot de la Dumnezeu, şi dacă 
nu pot să şi-o apere de voi, atunci nu sunteţi decât nişte 
ucigaşi laşi. Recunoaşteţi că voi i-aţi ucis cu miile, aşa că, să 
nu vă mai miraţi când ei cer capul beiului care a căzut în 
mâinile lor. De fapt, aveau dreptul să vă ceară atâtea capete 
câte le-aţi luat şi voi! 

— Ghiaurii pot să vină! mormăi aga. 

— Nu vor veni decât când veţi face pace cu ei. 

— Pace?! Nu eşti în toate minţile? 

— Ba da. Ce vreţi să le faceţi? Între voi şi ei este un rău şi 
v-ar costa multe vieţi omeneşti să luaţi cu asalt podul şi 
oricum, până să reuşiţi voi asta, vor primi atât de multe 
ajutoare din Aşihta, Serspito, Zavita, Miniyanis, Maydri şi 
din alte locuri, că vă vor zdrobi. 

Comandantul se ridică deodată cu o figură foarte 
acuzatoare. 

— Ştii cine poartă toată vina? întrebă el. 

— Cine? îi ţinui eu piept cu calm. 

— Chiar tu, tu singur! 


— Eu? Cum aşa? 

— Tu i-ai sfătuit pe chaldei să se retragă pe malul celălalt! 
spuse el, apoi se întoarse către ceilalţi: 

— Vedeţi că nu este prietenul nostru, ei trădătorul nostru! 

Îi replicai imediat: 

— Tocmai pentru că vă sunt prieten v-am sfătuit aşa. Să 
ştiţi că imediat ce primul lor om va cădea răpus de armele 
voastre, beiul va fi un om mort. Vreţi să mă întorc şi să-i 
spun beiului că nu vă pasă de el? 

— Tu crezi că nu trebuie să mai atacâm deloc? 

— Aşa cred. 

— Stăpâne, ne iei drept laşi? 

— Nicidecum. Vă iau drept războinici curajoşi, dar şi 
înţelepţi, care nu se aruncă necugetat în braţele morţii. 
Cunoaşteţi râul Zab: cine se va încumeta să-l treacă, ştiind 
că ar putea fi întâmpinat cu gloanţe? 

— Numai tu eşti de vină! 

— Ah! Vreau doar să salvez viaţa beiului! 

— Ba nu, vrei să scapi doar tu basma curată! 

— Te înşeli. Eu şi camarazii mei suntem oaspeţii melekului. 
Numai beiul şi kurzii sunt luaţi prizonieri. Vor muri în clipa 
în care veţi începe ostilitățile. 

— Dacă nu te credem că eşti musafirul melekului, cum ne 
poţi dovedi? 

— Aş mai fi aici, dacă aş fi prizonier? 

— Ţi-ar fi putut da drumul pe, cuvânt. Cum de te-a luat sub 
protecţia lui? Cine te-a recomandat? 

Fui nevoit să răspund şi vă mărturisesc că am fost ruşinat 
fiindcă a trebuit să rostesc numele unei femei. 

— l-am fost recomandat de o femeie la cuvântul căreia se 
pare că ţine mult. 

— Cum o cheamă? 

— Marrah Durimeh. 

Mi-a fost teamă să nu mă fac de râs. Dar reacţia lui fu 
exact pe dos. Aga făcu o faţă uimită şi spuse: 

— Marrah Durimeh? Unele ai întâlnit-o? 


— În Amadiya. 

— Când? 

— Cu câteva zile în urma. 

— Cum te-ai întâlnit cu ea? 

— Nepoata ei luase otravă, iar eu am vindecat-o. 

— I-ai spus că vrei să mergi la Gumri şi Lizan? 

— Da. 

— Nu te-a avertizat? 

— Ba da. 

— Ia adu-ţi aminte, ţi-a spus vreun nume care te-ar putea 
ajuta? 

— A spus că atunci când mă voi afla în pericol să întreb de 
Ruh'i Kulyan, care mă va apăra. 

Nici nu rostii bine cuvântul, că îl şi văzui pe cel care mă 
tratase foarte duşmănos că vine şi-mi întinde mâna. 

— Emire, habar n-am avut. lartă-mă! Cel căruia Marrah 
Durimeh i-a spus acest cuvânt nu trebuie să păţească nimic 
rău. Acum vom asculta tot ce vrei să ne spui. Cât de 
puternici sunt nestorienii? 

— Nu-i voi trăda; sunt prietenul vostru, dar şi al lor. Nu le 
voi spune nici lor cât sunteţi voi de puternici. 

— Eşti prevăzător. Aşa trebuie să fii. Crezi într-adevăr că îl 
vor omori pe bei dacă îi vom ataca? 

— Sunt convins. 

— Dacă ne retragem, îi dau drumul? 

— Nu ştiu, aşa sper. Melekul va asculta de mine. 

— Dar au murit mai mulţi de-ai noştri care trebuie 
răzbunaţi. 

— Nu aţi ucis mai demult mii de nestorieni? 

— Zece kurzi valorează mai mult de o mie de nestorienii 

— lar chaldeii consideră că zece oameni de-ai lor 
valorează mai mult decât o mie de kurzi. 

— Nu vor plăti preţul sângelui? 

— Nu ştiu, dar vă spun sincer, că eu, dac-aş fi în locul lor, 
nu aş face-o. 

— De ce? Îi vei sfătui să nu o facă? 


— Da, căci vreau ca vorbele mele să aducă doar pace. Ei 
au ucis puţini oameni de-ai voştri, în schimb, voi aţi omorât 
mii de oameni de-ai lor! Ei ar fi cei care ar avea dreptul să 
ceară un asemenea preţ. În plus, îl au pe bei, aşa că ar 
trebui să recunoaşteţi că sunt într-o poziţie net superioară 
vouă. 

— Sunt hotărâți să se războiască? 

Ar fi trebuit să neg, dar am hotărât să le dau un răspuns 
evaziv. 

— Deunăzi aţi văzut voi că s-ar fi purtat ca nişte laşi? 
Măsuraţi cât sânge a curs pe Zab, numărați oasele care mai 
zac şi astăzi în valea râului, dar să nu întrebaţi dacă mânia 
urmaşilor celor ucişi e suficient de mare pentru a dori să se 
răzbune! 

— Au arme multe şi bune? 

— Nu-i voi trăda. Sau vreţi să le spun şi lor cât de bine 
sunteţi voi înarmaţi? 

— Şi-au luat cu ei, pe celălalt mal al apei şi avuţiile? 

— Numai un sărman cu duhul îşi părăseşte avuţia când se 
refugiază. Chaldeii au averi atât de mici, încât nu le-a veni 
deloc greu să le ia cu ei. 

— Du-te înapoi! Ne vom sfătui acum între noi! 

Mă conformai poruncii şi profitând de ocazie, îl informai şi 
pe Mohammed Emin de cele ce vorbisem cu războinicii. 
Nici nu apucară kurzii să ajungă la o hotărâre, când fu adus 
un bărbat neînarmat. 

— Cine este? întrebă aga. 

— Se furişa prin preajma noastră, iar când l-am surprins, 
ne-a spus că l-ar fi trimis melekul la acest emir, spuse unul 
din kurzi, arătând spre mine. 

— Ce treabă ai cu mine? îl întrebai pe chaldeu. Totul mi se 
părea foarte suspect şi oricum, era un gest de mare 
îndrăzneală să trimiţi un om chiar în gura lupului. 

— Stăpâne, ai întârziat prea mult şi melekul m-a trimis să- 
ţi spun că îl va ucide pe bei dacă nu te întorci mai repede. 


— Vedeţi că v-am spus adevărul? mă întorsei spre kurzi. 
Lăsaţi-l pe acest om să se întoarcă numaidecât şi să spună 
melekului că nu mi s-a întâmplat nimic şi că mă voi întoarce 
la el în scurt timp. 

— Daţi-i drumul! porunci aga. 

I se dădu ascultare. Tratativele fură reluate. Trebui să 
recunosc în sinea mea că apariţia trimisului chaldeu avu o 
influenţă favorabilă asupra deciziei kurzilor; şi totuşi, ceva 
mi se păru ciudat. Numai cu puţin timp înainte, melekul nu 
se arătase prea însetat de sânge, iar în ceea ce mă priveşte, 
ameninţarea era inutilă, căci, ca supus al beiului, nu aveam 
de ce să mă tem de kurzi. 

În sfârşit, se ajunse la o decizie. Mă chemară la ei, iar 
comandantul luă cuvântul: 

— Stăpâne, ne făgăduieşti că nu spui nestorienilor ceva ce 
ne-ar pricinui necazuri? 

— Vă promit. 

— Acum te întorci la ei? 

— Da şi-l iau şi pe Mohammed Emin. 

— De ce nu-l laşi cu noi? 

— E prizonierul vostru, sau ce? 

— A, nu! 

— Atunci, poate să se ducă unde pofteşte iar el a decis să 
vină cu mine. Ce să-i spun melekului? 

— Că cerem libertatea beiului. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, să hotărască beiul ce trebuie făcut. Era o 
decizie care putea să ascundă un şiretlic. Întrebai mai 
departe: 

— Când să vi-l aducă pe bei? 

— Imediat, cu tot cu însoțitorii lui. 

— Unde să vină? 

— Aici. 

— Nu veţi înainta spre chaldei? 

— Deocamdată, nu. 

— Şi după ce vi-l aduc pe bei? 


— Se va întâmpla ce va hotări el. 

— Dar dacă melekul doreşte să vi-l predea pe bei de-abia 
după ce vă veţi fi întors paşnici în Gumri? 

— Nu suntem de acord. Nu vom pleca de aici până când 
nu-l vom avea în mijlocul nostru pe conducătorul din Gumri. 

— Altceva mai cereţi? 

— Nu. 

— Atunci ascultați ce am să vă spun. M-am purtat onorabil 
cu voi şi la fel voi face şi cu melekul. Nu-i voi spune nimic 
din ce v-ar putea face rău. şi înainte de orice, luaţi bine 
aminte că beiul va fi ucis deîndată ce veţi încerca să plecaţi 
de aici fără ca pacea să fie pe deplin încheiată. 

— Tu ai vreun cuvânt hotărâtor de spus în legătură cu 
uciderea beiului? 

— Allah să mă păzească! Dar nu sunt de acord nici ca voi 
să-l luaţi înapoi pe bei doar ca să porniţi iarăşi lupta 
împotriva Lizanului. 

— Stăpâne, vorbeşti cu multă îndrăzneală! 

— Băgaţi de seamă că sunt cinstit faţă de voi, de prietenii 
mei. Aveţi răbdare până mă întorc! 

Plecai, însoţit de Mohammed Emin. Nici un kurd nu veni 
pe urmele noastre. 

— Ce solie ai de transmis? mă întrebă haddedihnul. Îi 
povestii ce însărcinare aveam şi îi împărtăşii şi gândurile 
mele. Tot sporovăind, ajunserăm aproape de râu, când ni se 
păru că auzim un foşnet suspect. Întorsei capul spre locul 
de uncie venea zgomotul şi în acel moment izbucniră două 
împuşcături care ne vizau clar pe mine şi pe Mohammed. 
Calul haddedihnului o rupse la fugă prin tufişuri, dar al meu 
fu atins de gloanţe şi se prăbuşi imediat. Căzătura mă luă 
prin surprindere şi nu mai avui timp să-mi scot picioarele 
din scăriţe, aşa că mă răsturnai şi eu, ajungând aproape 
sub cal. În clipa următoare văzui opt oameni grăbindu-se 
să-mi ia armele şi să mă lege. Unul din ei era cel care venise 
în chip de trimis al melekului. Avusesem dreptate să fiu 
suspicios! 


Bănuiam că era o ticăloşie a reissului din Şohrd, a lui 
Nedşir-bei. Zăceam la pământ, cu piciorul drept sub cal, 
însă aveam cel puţin mâinile libere. Când încercară să mă 
lege, reuşii să dau câteva lovituri bune, înainte de a fi 
imobilizat. Nici nu încăpea vorbă să pot da gata opt bărbaţi 
puternici, mai ales că îmi luaseră şi armele. 

Mă scoaseră de sub cal şi mă ridicai în picioare. Nu era 
prima oară când mă trezeam legat fedeleş, dar nu într-un 
fel atât de mârşav. Îmi legaseră mâinile în cruciş pe piept: 
mâna dreaptă la umărul stâng şi invers şi-mi petrecuseră 
sfoara pe după gât, legându-mă aşa de strâns la ceafă, că 
de-abia mai puteam respira. Îmi legară apoi, genunchii, ca 
să nu mai pot face un pas şi colac peste pupăză, mă legară 
de cotul mâinii la una clin scăriţele calului unuia din tâlhari; 
veniseră călare, însă înainte de atac îşi ascunseseră caii în 
tufişuri. 

Totul se petrecu incredibil de rapid. Speram ca 
Mohammed Emin să se fi întors, însă nu voiam să strige 
după ajutor, pentru a nu-mi da de furcă cu oamenii aceştia. 
De vorbit, tot trebuia s-o fac: 

— Ce vreţi de la mine? 

— Pe tine, răspunse probabil căpetenia. Şi calul tău, dar 
văd că nu-l ai cu tine. 

— Cine sunteţi? 

— Eşti curios ca o muiere! 

— Aha! Sunteţi, câinii lui Nedşir-bei. N-a îndrăznit să vină 
chiar el. Şi-a trimis haita, de frică să nu-i găuresc 
carapacea! 

— Gura! O să afli în curând de ce te-am luat prizonier. Stai 
liniştit, altfel o să te trezeşti cu un căluş în gură! 

Ceata se puse în mişcare. Ajunserăm la râu şi-l trecurăm 
printr-un vad. Toţi erau călare, în timp ce eu mă chinuiam 
mergând pe jos. 

Pe celălalt mal se afla un şir de oameni înarmaţi, care se 
făcură imediat nevăzuţi când dădură cu ochii de noi. 


Nedşir-bei aşteptase să-i reuşească festa, iar acum se 
retrăsese mulţumit. 

Albia râului era greu de trecut, căci era toată numai 
bolovani colţuroşi şi alunecoşi. Apa îmi ajungea până la 
brâu şi cum eram legat pe lângă cal, fui nevoit să mă ridic 
pe vârfurile picioarelor pană ajunserăm pe celălalt mal. 
Acolo rămaseră pe loc şase călăreţi, iar eu fui târât mai 
departe de alţi doi dintre ei. 

Merserăm în josul râului până dădurăm de un pârâu de 
munte care se vărsa la stânga; în Zab. O luarăm mai 
departe în susul pârâului. Mi-era greu să înaintez, mai ales 
că cei doi care mă escortau nu-mi dădeau nici cea mai mică 
atenţie. Nu ne întâlnirăm cu nimeni în drumul nostru. 
Mergeam acum prin prundiş, prin tufe de mărăciniş şi-mi 
dădeam seama că voiau să ocolim satul Şohrd, ale cărui 
cocioabe sărăcăcioase le lăsarăm destul de repede în urma 
noastră. 

O cotirăm la dreapta şi ajunserăm într-o văgăună sălbatică 
ce părea să coboare în Valea Kacla. Urcarăm puţin, 
trecurăm de stânci şi ajunserăm, în fine, la o construcţie 
înaltă cam de vreo patru-cinci coţi, făcută din piatră cubică 
şi care avea o singură deschizătură joasă, care părea să fie 
şi uşa şi fereastra. 

Ne oprirăm. 

— Madana! strigă unul din ei. 

Dinăuntrul casei se auzi imediat un mormăit. leşi la iveală 
o femeie bătrână. „Madana” înseamnă „pătrunjel”. Habar 
nu am cum se pricopsise bătrâna cu numele ăsta atât de 
ademenitor. Dar când se apropie de mine, îmi dădui seama 
că nu mirosea doar a pătrunjel, ci lăsa o duhoare de 
usturoi, de peşte împuţit, de guzgani morţi, de leşie şi de 
heringi arşi. Dacă n-aş fi fost ţinut în loc cu forţa, aş fi fugit 
repede cât aş fi văzut cu ochii. Minunata locuitoare a Văii 
Zabului avea drept veşmânt un fel de rochie Scurtă care de- 
abia ar fi fost bună să ştergi podeaua cu ea şi care-i 
dezvelea genunchii, lăsând să se vadă o pereche de picioare 


înfiorătoare ce păreau că nu mai văzuseră apa şi săpunul 
din vremuri preistorice. 

— Totul e pregătit? întrebă omul şi puse apoi un şir lung 
de întrebări scurte, primind la toate drept răspuns câte un 
„da” mormăit. 

Mă dezlegară şi intrai în colibă, fiind nevoit să-mi aplec 
capul. Pereţii aveau ici şi colo nişte crăpături prin care mai 
intra lumina, aşa că putui să văd cum arăta pe dinăuntru. 
Era o încăpere goală, pătrată, cu pereţii grosolan tencuiți; 
în colţul cel mai îndepărtat văzui un stâlp bine înfipt în 
pământ. Lângă acesta se afla un maldăr de paie şi de 
frunze. Mai văzui un ulcior plin cu apă şi lângă el, ochii îmi 
căzură pe un ciob care pe vremuri fusese vreo oală, dar 
care acum era folosit ca strachină şi părea să fie umplut cu 
clei de tâmplărie şi cu râme sau cu lipitori. 

Nu opusei nici cea mai mică rezistenţă, deşi aş fi putut, 
când fui legat cu o sfoară zdravănă de stâlp. Mă legară aşa 
încât să mă pot întinde pe culcuşul de paie. 

Femeia rămăsese în capul uşii. Unul din însoțitori ieşi din 
casă fără să scoată un cuvânt, însă celălalt socoti că era 
nevoie să-mi dea câteva indicaţii. 

— Eşti prizonier, observă el plin de spirit. 

Nu zisei nimic. 

— Nu poţi să evadezi, mă informă el aiurea. 

Iarăşi nu spusei nimic. 

— Noi plecăm, dar femeia asta te va păzi cu străşnicie. 

— Atunci, măcar spuneţi-i să rămână afară! vorbii eu, în 
sfârşit. 

— Trebuie să rămână înăuntru. Nu are voie să te piardă 
din ochi şi trebuie să te hrănească dacă-ţi va fi foame, căci 
nu te poţi folosi de mâini. 

— Unde este mâncarea? 

— Aici! 

Arătă spre ciobul atât de puţin îmbietor. 

— Ce este? 

— Nu ştiu, dar Madana găteşte ca nimeni alta în satul ăsta. 


— De ce m-aţi târât până aici? 

— Nu pot să-ţi spun. Vei afla de la altcineva. Dar, fii atent: 
la prima încercare de a te elibera, Madana o să ne dea un 
semnal şi vom veni să te legăm şi mai straşnic. 

Spunând acestea, plecă. Auzii paşii celor doi 
îndepărtându-se. Dulcea „Pătrunjică” intră şi se postă în 
uşă în aşa fel încât să mă aibă sub ochi. 

Eram într-o situaţie deloc plăcută, dar oricum mai puţin 
îngrijorătoare decât cea în care trebuie să se fi aflat în 
Lizan camarazii mei. Melekul mă pândea, kurzii aşteptau 
cam de multişor să mă întorc. Iar eu stăteam aici legat, ca 
un câine în cuşcă! Ce o mai ieşi din toate astea! 

O consolare tot aveam. Mohammed Emin trebuie că se 
dusese în Lizan, aşa că era probabil că cercetase locul în 
care fusesem atacat. Găsiseră probabil şi calul meu mort, ca 
şi armele mele, şi de aceea, puteam să mă bizui pe 
agerimea şi pe îndrăzneala lui. 

Rămăsei mult timp cufundat în gânduri, chinuindu-mă în 
zadar să-mi dau seama în ce chip aş putea fugi de acolo. 
Deodată, fui tulburat de vocea graţioasei Madana. lăcuse 
cam mult pentru o femeie! 

— Vrei să mănânci? 

— Nu. 

— Vrei să bei? 

— Nici. 

Asta fu toată conversaţia. Dar urât mirositoarea 
„Pătrunjică” veni netulburată chiar sub bietul meu nas şi îşi 
lua în poală mâncarea pe care o refuzasem cu atâta dispreţ. 
Nu răbdai să văd cum îşi vâră toate cele cinci degete ale 
mâinii drepte în misteriosul terci; deschise larg gura fără 
dinţi şi înfulecă liniştită - iar eu închisei ochii! Mult timp nu 
auzii decât un plescăit zgomotos, apoi îmi ajunse la urechi 
un grohăit mulţumit de parcă fusese slobozit de un om beat 
de bucurie. Ah, „Pătrunjico”, tu care dai aromă vieţii, de ce 
nu ieşi să-ţi plimbi duhoarea în aer liber! 


Deschisei ochii de-abia după mult timp. Pavăza mea stătea 
nemişcată şi se holba cercetător la mine. În ochii ei putui să 
citesc niţică milă şi multă curiozitate. 

— Cine eşti? mă întrebă ea. 

— Nu ştii? îi răspunsei eu. 

— Nu. Eşti musulman? 

— Sunt creştin. 

— Eşti creştin şi te-au luat prizonier? Nu oi fi, vreun kurd 
bervari? 

— Ba sunt creştin apusean. 

— Apusean! strigă ea uimită. Acolo unde bărbaţii dansează 
cu femeile? Şi unde se mănâncă cu tacâmuri? 

Aşadar, faima culturii noastre apusene ajunsese până la 
urechile „Pătrunjelului”; auzise despre polca şi despre 
linguriţele noastre! 

— Da. 

— Dar ce cauţi pe aici? 

— Vreau să văd dacă femeile din ţara asta sunt la fel de 
frumoase ca cele de pe la noi. 

— Şi? 

— Sunt foarte frumoaso 

— Da, sunt frumoase, încuviinţă ea. Mai frumoase ca 
oriunde. Ai nevastă? 

— Nu. 

— Te compătimesc! Viaţa ta e ea o strachină goală! Şi nu 
vrei să-ţi găseşti o soaţă? se interesă ea. 

— Poate aş vrea, dar nu pot. 

— De ce? 

— Pentru că sunt legat în halul ăsta! 

— Poţi să aştepţi până vei fi liber din nou. 

— Voi mai fi liber? 

— Noi suntem chaldei şi nu omoram prizonierii. Ce ai făcut 
de eşti legat? 

— Îţi voi povesti. Am venit aici din Mosul şi din Amadiya ca 
să... 

Mă întrerupse grăbită: 


— Amadiya? 

— Da. 

— Când ai fost acolo? 

— De curând. 

— Cât ai stat? 

— Câteva zile. 

— Ai întâlnit acolo vreun bărbat care era un emir şi un 
hekim din Apus? 

— L-am văzut. 

— Descrie-mi-l! 

— A vindecat o fetiţă care înghiţise otravă. 

— Mai este acolo? 

— Nu. 

— Pe unde o fi? 

— De ce întrebi? 

— Pentru că am auzit că ar fi venit prin părţile noastre. 

Părea să fie foarte interesată. 

— Da, este deja pe aici. 

— Unde? Repede, spune! 

— Aici! 

— Aici, în Şohrd? Te înşeli, nu am auzit nimic! 

— Nu aici în Şohrăd, ci aici în colibă. 

— În colibă? În numele lui Dumnezeu, tu eşti?! 

— Eu sunt cel de care întrebi. 

— Stăpâne, poţi să-mi dovedeşti? 

— Da. 

— Pe cine ai întâlnit în casa bolnavei şi ţi-a făcut, un dar? 

— Am întâlnit-o pe Marrah Durimeh. 

— "Ţi-a dat un talisman? 

— Nu, dar mi-a spus ca, atunci când voi fi la ananghie, să 
întreb de Ruh'i Kulyan. 

— Tu eşti, chiar tu! strigă ea bătând din palme. Tu eşti 
prietenul Marrei Durimeh. 'Te voi ajuta şi te voi ocroti. 
Povesteşte-mi cum ai ajuns prizonier! 

Era a treia oară pe ziua aceea când avui de-a face cu 
reacţia miraculoasă pe care o isca numele acelei Marrah 


Durimeh. Oare ce putere avea bătrâna misterioasă? 

— Cine este Marrah Durimeh? întrebai eu. 

— Este o prinţesă bătrână, care s-a lepădat de Messia şi a 
trecut la Mahomed. Acum se căieşte şi se lasă purtată 
încoace şi încolo de valurile vieţii, suferind în tăcere. 

— Şi cine este Ruh'i Kulyan? 

— E un spirit bun. Unii spun că ar fi Arhanghelul Gabriel, 
alţii cred că ar fi Arhanghelul Mihail, care îi ocroteşte pe 
credincioşi. Poate fi întâlnit în anumite locuri la anumite 
momente. Dar povesteşte-mi mai întâi cum ai fost luat 
ostatic! 

Mă supusei acestei îndatoriri care nu putea decât să-mi fie 
de folos. Trecui peste poziţia inconfortabilă în care stăteam 
şi peste durerile de mâini, şi-i povestii toate peripeţiile 
începând cu Amadiya şi până în acel moment. Bătrâna mă 
ascultă, cu mare atenţie, iar când terminai, îmi strânse eu 
duioşie una din mâinile legate fedeleş. 

— Stăpâne, strigă ea, ai ghicit: Nedşir-bei te-a luat 
prizonier. Nu ştiu de ce a făcut-o, dar nu-mi place deloc; e 
un om brutal, iar eu te voi salva. 

— Mă vei dezlega? 

— Stăpâne, nu am curajul ăsta. Nedşir-bei trebuie să se 
întoarcă şi m-ar pedepsi groaznic dac-aş face-o! 

— Atunci-ce vrei să faci? 

— Emire, astăzi este ziua în care, la miezul nopţii, se 
merge în întâmpinarea lui Ruh'i Kulyan. El te va salva! 

— Te vei ruga la el pentru mine? 

— Nu pot, sunt foarte bătrână, iar drumul până la el îmi 
este peste mână. Dar... se opri şt se uită fix înainte, apoi mă 
privi cercetător... stăpâne, o să mă minţi? 

— Ba o să-ţi spun adevărul! 

— Dacă-mi promiţi că n-o să evadezi, o să te ţii de cuvânt? 

— Întotdeauna îmi respect promisiunile! 

— Te dor braţele. Dacă te dezleg, nu fugi? 

— Îţi promit. 

— Dar pot să te leg din nou dacă vine cineva? 


— Da. 

— Jură! 

— Sfânta Scriptură porunceşte, nu face jurăminte! Nu jur, 
dar îţi făgăduiesc că mă voi ţine de cuvânt. 

— Te cred! 

Se ridică pe jumătate şi încercă să-mi dezlege sfoara de la 
ceafa. Trebuie să recunosc spăşit că în acele momente 
mirosul bunei „Pătrunjici” nu mai era deloc, respingător. 
Reuşi să mă dezlege. Îmi întinsei braţele amorţite eu 
voluptate şi trăsei aer adânc în piept. Madana seduse iarăşi 
în faţa casei, de unde putea vedea de departe pe oricine s- 
ar fi putut apropia. Continuarăm să vorbim. 

— Dacă vine cineva, te leg imediat la loc, spuse ea, apoi, 
apoi... apoi... apoi... ah, stăpâne, dacă ţi-aş da drumul, te-ai 
întoarce? 

— Da. Unde trebuie să mă duc? 

— De cealaltă parte a muntelui, la Ruh'i Kulyan. 

Nu-mi venea să cred urechilor. Mi se propunea o aventură 
de zile mari! Mi se dădea voie să plec într-o scurtă şi 
secretă permisie ca să mă întâlnesc cu Ruh'i Kulyan. 

— Plec şi poţi să fii convinsa ea mă voi întoarce! îi promisei 
Madanei cu mare bucurie. Dar nu ştiu drumul! 

— O chem pe Ingdşa să te conducă. 

„Ingdşa” înseamnă „perlă”. Era un nume promiţător. 

— Cine e Ingdşa? o întrebai eu curios. 

— Una din fiicele lui Nedşir-bei. 

— Ale cui? întrebai uimit. 

— Fata e altfel decât tatăl, stăpâne. 

— O să-mi arate drumul? 

— Da. Este favorita Marrahei Durimeh şi am vorbit cu ea 
despre emirul străin care învinge otrava şi de ale cărui 
arme nu se poate feri nimeni. 

Aşadar îmi mersese duhul de doctor miraculos! O întrebai 
uluit: 

— Cine v-a spus toate astea? 


— Servitorul tău i-a povestit în Amadiya tatălui bolnavei, 
iar Marrah Durimeh i-a spus Ingdşei. Este nerăbdătoare să- 
l vadă pe emirul din Frankistan. Pot s-o chem? 

— Da, dacă îndrăzneala nu-i prea mare. 

— Mai întâi trebuie să te leg la loc până mă întorc. 

— Aşa să faci! 

În aceste condiţii mă lăsai cu drag legat. Bătrâna plecă, 
dar se întoarse repede şi-mi spuse că Ingdşa urma să vină. 
Îmi dezlegă mâinile şi o „întrebai dacă a fost în sat şi dacă a 
văzut-o cineva, căci ea ar fi trebuit să nu plece de lângă 
mine. 

— A, bărbaţii din sat nu sunt acasă, iar femeile care ar fi 
putut să mă vadă n-or să mă trădeze! 

— Unde sunt bărbaţii? 

— Au plecat în Lizan. 

— De ce? 

— N-am întrebat. Ce mă interesează pe mine ce fac ei! 
Poate o să-ţi spună Ingdşa. 

Bătrâna se postă iarăşi în uşă. După câtva timp se ridică 
iute şi ieşi în întâmpinarea cuiva. Auzii nişte şoşoteli în 
spatele colibei, apoi intrarea uşii se întunecă: intrase 
„Perla”. 

Dintr-o privire îmi dădui seama că numele îi era întru totul 
pe potrivă. Copila avea cam nouăsprezece ani, era înăltuţă 
şi era foarte bine clădită. Avea un chip delicat de fecioară şi 
văzându-mă obrajii i se împurpurară de sfială. 

— Sallam, emire! mă salută cu o voce domoală. 

— Sallam! îi răspunsei eu. Tu eşti Ingdşa, fiica reissului din 
Şohrd? 

— Da, stăpâne. 

— lartă-mă că nu mă ridic să te salut, dar sunt legat de 
stâlpul ăsta! 

— Credeam că Madana te-a dezlegat! 

— Numai mâinile. 

— Şi restul? 


Se aplecă imediat să-mi desfacă legăturile, dar eu o 
împiedicai: 

— Îţi mulţumesc, preabună fecioară! Dar te rog sănu o 
faci, căci ia prea mult timp să mă legi la loc, în caz că ar 
veni cineva. 

— Madana mi-a povestit totul, spuse ea. Stăpâne, nu voi 
îngădui să te las să zaci, pe podea, pe tine, un emir din Apus 
care cutreieră toate ţările pământului cu multă vitejie! 

Aha, iată urmările lăudăroşeniei micului meu Hagiu Halef 
Omar. Fata mă credea vreun Harun-al-Raşid46 care pleca 
în vânătoare de aventuri! 

— Totuşi, din precauţie, trebuie să îngădui! Mai bine 
aşează-te aici lângă mine şi dă-mi voie să-ţi pun câteva 
întrebări! 

— Stăpâne, eşti prea mărinimos! Nu sunt decât o fată 
sârmană, al cărei tată ţi-a făcut mult rău. 

— De dragul tău, poate am să-l iert. 

— Nu de dragul meu, ci de al mamei mele! El îmi este tată 
vitreg; tatăl meu bun a murit. 

— Biată copilă! Se poartă urat cu tine şi cu mama ta? 

Privirea i se înflăcăra. 

— Urât? Stăpâne, nu ar îndrăzni aşa ceva! Nu, dar îşi 
dispreţuieşte nevasta şi fiica. Nu vede şi nu aude nimic din 
cele ce se petrec în casa noastră. Nu cred că fac vreun 
păcat dacă te duc la Ruh'i Kulyan. 

— Când mergem? 

— Imediat după miezul nopţii trebuie să fim pe munte 

— Sălăşluieşte într-o peşteră? 

— Da. La fiecare miez de noapte din prima zi a celei de-a 
doua săptămână a lunii. 

— Cum ne putem da seama că e acolo? 

— După lumina pe care trebuie să o luăm cu noi. Se pune 
o lumină la intrarea în peşteră şi apoi trebuie să te retragi. 
Dacă arde mai departe, înseamnă că spiritul nu este acolo; 
dacă se stinge, înseamnă că a venit. Pe urmă se intră în 
peşteră, se fac trei paşi şi se dă glas dorinţei. 


— Despre ce se poate vorbi cu spiritul? 

— Despre orice. Poţi să îl rogi ceva, poţi să-i ceri ce 
doreşti, poţi să întrebi ce vrei. 

— Dar eu mă gândesc că spiritul nu vorbeşte! Cum 
primeşti răspuns? 

— După ce îţi spui dorinţa, te întorci până la o icoană care 
este acolo şi aştepţi puţin. Dacă lumina începe din nou să 
ardă, atunci dorinţa îţi este îndeplinită şi adesea primeşti 
răspuns chiar în noaptea următoare. 

— Despre ce icoană vorbeşti? 

— Este o icoană a Sfintei Fecioare Născătoare de 
Dumnezeu. 

Rămăsei uimit, căci ştiam că aceşti chaldei cred că 
Fecioara Măria nu este mama lui Dumnezeu, ci numai 
mama omului lisus. Se părea că misteriosul Ruh'i Kulyan 
era un adevărat creştin! 

— De când se află icoana acolo? 

— Nu ştiu, e dinainte dea mă fi născut eu. 

— Şi nu a furat-o nimeni până acum? 

— Nu, altfel Ruh'i Kulyan ar dispărea pentru totdeauna. 

— Şi nimeni nu vrea asta? 

— Nimeni, stăpâne. Spiritul face fapte bune pentru tot 
ţinutul. Aduce fericire sărmanilor şi-i sfătuieşte pe bogaţi, îi 
ocroteşte pe cei slabi şi-i ameninţă pe cei puternici. Cel bun 
îşi pune speranţa în el, iar cel rău tremura în faţa lui. Dacă 
l-aş ruga pe tatăl meu să te elibereze, mi-ar râde în faţă, 
dar dacă i-ar porunci spiritul, i s-ar supune. 

— Ai mai fost noaptea acolo? 

— De mai multe ori. M-am rugat pentru mama şi surorile 
mele. 

— Şi ţi-a îndeplinit rugăciunea? 

— Da. 

— Cine ţi-a îndeplinit-o? 

— Prima dată s-a întâmplat noaptea şi nu am putut să văd. 
Ultima dată, a fost Marrah Durimeh. Spiritul îi apăruse ei şi 
o trimisese la mine. 


— Aşadar, o cunoşti pe Marrah Durimeh? 

— O ştiu de când m-am născut. 

— Vine des pe aici? 

— Da, stăpâne. Merg pe munte cu ea să adunăm plante 
sau mergem pe la bolnavi care au nevoie de ea. 

— Unde locuieşte? 

— Nimeni nu ştie. Poate nici nu are o casă anume, căci 
este oricum bine venită oriunde se duce. 

— De unde se trage? 

Se spun multe despre originea ei. Cei mai mulţi povestesc 
că ar fi fost o prinţesă din vechiul neam al regilor din Lizan. 
A fost un neam foarte puternic, căruia i se supuneau Tiyari 
şi Tkoma. Mâncau şi beau din vase de aur şi totul era din 
argint sau din metal. Dar s-au întors spre profetul din 
Medina şi astfel stăpânul şi-a aruncat toată mânia asupra 
lor. Au fost împiedicaţi să se mai aşeze undeva şi au fost 
împrăştiaţi prin tot ţinutul. Numai Marrah Durimeh a rămas 
credincioasă Dumnezeului ei, care a binecuvântat-o cu viaţă 
lungă, cu o minte înţeleaptă şi cu multe avuţii. 

— Unde-şi ţine bogăţiile, dacă nu are casă? 

— Nimeni nu ştie. Unii spun că şi-ar fi îngropat aurul. Dar 
mulţi cred că are putere asupra spiritului adâncurilor care 
îi dă câte bogății doreşte. 

— Ea ţi-a povestit despre mine? 

— Da, tot ce a aflat de la servitorul tău în Amadiya. M-a 
sfătuit ca, deindată ce voi auzi că ai sosit prin ţinuturile 
noastre, să merg pe munte să mă rog lui Ruh'i Kulyan să te 
păzească. Dar acum o vei face chiar tu. 

— Nu mergi până acolo cu mine? 

— Nu. Dacă poţi să mergi chiar tu, eu doar o să te conduc 
acolo. Dar acum nu ţi-e foame, stăpâne? Madana mi-a spus 
că i-ai dat voie să mănânce mâncarea pe care-o pregătise 
pentru tine. 

— Ea o pregătise? 

— Chiar ea. Tata i-a poruncit. 

— Dar de ce nu v-a poruncit vouă? 


— Ca să nu ştim că ascunde un prizonier. Bărbatul 
Madanei este cel mai bun camarad al său şi de aceea i-a 
poruncit ei să te supravegheze. 

— Unde sunt bărbaţii din satul vostru? 

— Trebuie să fie prin Lizan. 

— Ce fac acolo? 

— Nu ştiu. 

— Poţi să afli? 

— O să mă duc să încerc. Dar spune, stăpâne, chiar nu vrei 
să mănânci? 

— Am refuzat mâncarea pentru că nu sunt obişnuit să 
mănânc melci cu usturoi. 

— Vai, emire, o să-ţi aduc eu altceva. Într-o oră se 
înnoptează, aşa că mă grăbesc să fiu repede înapoi şi să-ţi 
aduc din ce avem noi pe acasă! 

Se ridică şi eu o rugai: 

— Încearcă să afli şi cu ce se îndeletnicesc bărbaţii voştri! 

Plecă la timp, căci nu trecură nici zece minute până când o 
văzui pe Madana că, intră înnebunită în casă: 

— Trebuie să te leg! strigă ea. Vine bărbatul meu; l-o fi 
trimis Nedşir-bei. Să nu afle că am stat de vorbă cu tine! Să 
nu mă trădezi! 

Îmi legă din nou mâinile, apoi se aşeză în pragul uşii, 
luându-şi din nou aerul impenetrabil de dinainte. 

Nu după mult timp auzii tropote de cai. În faţa colibei se 
opri un călăreț, care descăleca şi intră în casă. Era un om în 
vârstă, uscăţiv, care se potrivea de minune cu buna mea 
„Pătrunjică”. Veni la mine fără să mă salute şi-mi cercetă 
legăturile. Văzând că totul era în ordine, se întoarse către 
nevastă-sa şi-i spuse aspru: 

— leşi afară şi să nu tragi eu urechea! 

Femeia ieşi fără să crâcnească, iar el se aşeză în faţa mea 
pe podea. Chiar eram curios să aud ce avea să-mi spună 
pătrunjelul ăsta, care răspândea acelaşi miros ca şi 
Madana, dar la superlativ. 

— Cum te numeşti? mă iscodi el. 


Bineînţeles că nu-i dădui nici un răspuns. 

— Eşti surd? Vreau să-ţi aud numele. 

Urmă aceeaşi tăcere. 

— Omule, răspunde! îmi porunci el şi-mi trase un picior. 

Mâinile nu puteam să le folosesc, dar picioarele puteam să 
le mişc atât cât era nevoie să-l fac să priceapă opinia mea 
despre lume şi viaţă fără alte explicaţii. Ridicai amândoi 
genunchii legaţi şi-i dădui o lovitură de-l aruncai cât colo, ca 
pe o ghiulea. Se pare că avea o construcţie foarte 
rezistentă, căci după ce clătină puţin din cap, spuse cu o 
voce perfect în regulă: 

— Să nu mai îndrăzneşti vreodată aşa ceva! 

— Vorbeşte politicos ca să-ţi răspund politicos! îl înfruntai 
eu. 

— Cine eşti? 

— Scuteşte-mă de întrebările astea! Ştii foarte bine cine 
sunt! 

— Ce cauţi în Lizan? 

— Nu e treaba ta. 

— Ce căutai la kurzii bervari? 

— Nici asta nu e treaba la. 

— Unde ţi-ai lăsat calul negru? 

— La loc sigur. 

— Unde-ţi sunt lucrurile? 

— Unde tu nu le poţi găsi. 

— Eşti bogat? Poţi să plăteşti o răscumpărare? 

— Vino mai aproape dacă vrei să o primeşti. la seama, 
omule: eu sunt un emir, iar tu eşti un supus al reissului. 
Numai eu am dreptul să întreb, iar tu trebuie să răspunzi. 
Să nu crezi că mă voi lăsa interogat de tine! 

Cel mai înţelept i se păru să fie de acord cu mine, aşa că, 
după ce stătu puţin pe gânduri, spuse: 

— Atunci întreabă tu! 

— Unde este Nedşir-bei? 

— De ce întrebi de el? 

— Pentru că a pus să fiu atacat! 


— Te înşeli! 

— Să nu minţi! 

— Ba te înşeli. Habar n-ai unde te afli acum! 

— Îţi închipui că un emir din Frankistan poate li dus de nas 
aşa uşor? De aici trebuie să cobor valea, ca să ajung la 
Şohrd. La dreapta se află Lizan, la stânga, Kaola, iar sus pe 
munte se află Ruh'i Kulyan. 

Nu putu să-şi stăpânească o tresărire de uimire când auzi 
cele spuse de mine. 

— Ce ştii tu despreţ Spiritul peşterilor, străine? 

— Mai mult ca tine, mai mult ca toţi cei care locuiesc în 
valea asta! 

Marrah Durimeh mă ajutase din nou să fiu stăpân pe 
situaţie. Nestorianul nu mai ştia cum să se achite de 
misiunea care i se încredinţasel. 

— Spune ce ştii! 

— Asta-i, acum! Nu eşti tu vrednic să auzi ceva despre 
Spiritul peşterilor. Ce vreţi de la mine? De ce m-aţi atacat şi 
m-aţi luat prizonier? 

— Îţi vrem calul. Mai departe! 

— Armele. 

— Mai departe! 

— Toate lucrurile tale. 

— Mai departe! 

— Tot ce au la ei însoțitorii tăi! 

— A, dar sunteţi modeşti, nu glumă! 

— Apoi îţi dăm drumul. 

— Aşa erezi tu? Eu nu cred, căci voi vreţi mai mult! 

— Ba nu. I-ai poruncit melekului din Lizan să nu-i dea 
drumul beiului din Gumri. 

— Poruncit? Nu eşti în toate minţile, moşule? Spui că eu 
pot să dau ordine căpeteniilor din Lizan şi totuşi îndrăzneşti 
să-mi faci mie reguli, tu, un vierme pe care pot să-l strivesc 
în picioare! 

— Stăpâne, nu mă insulta! 


— Nu te insult, spun adevărul. Să-ţi fie ruşine! Spui că eşti 
creştin, dar de fapt nu eşti decât un hoţ şi un tâlhar. Şi eu 
sunt creştin şi voi duce vorba peste tot despre chaldei, care 
sunt mai răi decât nişte hoţi kurzi de drumul mare. Bervari 
m-au primit pe mine, un creştin, cu prietenie, în schimb, 
nestorienii din Şohrd m-au atacat pe la spate şi m-au 
tâlhărit. 

— N-o să povesteşti nimic. Dacă nu faci ce-ţi spun eu, n-o 
să te mai vezi liber niciodată. 

— O să mai vedem. Melekul din Lizan o să mă ceară înapoi. 

Nu ne temem de el. Nu are dreptul să ne poruncească şi 
oricum, o sa primim chiar azi ajutoare foarte puternice. Faci 
ce-ţi spun eu? 

— Niciodată! 

— Atunci să ştii că mă întorc abia mâine dimineaţă. N-ai 
voie să vezi pe nimeni în afară de nevastă-mea, căreia îi 
interzic să-ţi mai dea de mâncare. Foamea o să te mai 
îmblânzească! Şi pentru că m-ai lovit cu picioarele, te 
pedepsesc să rabzi şi de sete! 

Aruncă apa din carafă, mai făcu un gest ameninţător către 
mine şi plecă. Îl auzii poruncindu-i ceva neveste-si, apoi 
încalecă şi se duse. 

Acum ştiam de ce mă luaseră prizonier. Voiau să mă facă 
inofensiv, putând aşa să-şi însuşească şi lucrurile mele. Aşa- 
zisa solie a melekului fusese trimisă de reiss să se convingă 
unde mă aflam. 

După un timp intră Madana: 

— Te-a insultat, stăpâne? mă întrebă îngrijorată. 

— Asta este... 

— Emire, nu te mânia pe el! Aşa i-a poruncit reissul. El, în 
schimb, era foarte supărat pe tine. Mi-a interzis să mai 
vorbesc cu tine şi nici să-ţi dau de mâncat sau de băut nu 
mai am voie. 

— Când se întoarce? 

— Mâine dimineaţă, spune el. Noaptea asta trebuie să 
meargă în Murghi. 


— Între timp poate să mai apară cineva? 

— Nu cred. Nu ştiu mulţi unde eşti. A vărsat apa! Osă mă 
duc la izvor să-ţi aduc alta! 

Făcu precum zise şi aduse şi o legăturică de lemnişoare 
răşinoase, ca să luminăm coliba, căci începuse să se 
întunece de-a binelea. Nici nu apucă bine să aprindă prima 
lumânare, că auzirăm nişte paşi. Noroc că nu mă 
dezlegasem încă. Dar ce era asta? Răsuflarea era sigur a 
unui câine care alerga cât îl ţinuseră puterile. Ah! 
Cunoşteam zgomotul ăsta! Îl auzisem nu de puţine ori! 

— Doyan! strigai eu bucuros. 

Răsună un lătrat însoţit de un strigăt de om, apoi văzui 
câinele intrând ca o vijelie; o răstoarnă pe buna 
„Pătrunjică” şi se aruncă pe mine chelălăind de bucurie. În 
acel moment apăru în uşă o ţeava de puşcă şi o voce 
amenințătoare întrebă: 

— Sidi, eşti acolo? 

— Da, Halef! 

— E vreun pericol? 

— Nu. Intră liniştit! 

Mai întâi se strecură o puşcă, apoi o mustață înfoiată, la 
urmă de-abia apăru pe de-a-ntregul şi micul meu Halef. 

— Hamdulillah, sidi, că te-am găsit! Cum ai ajuns aici?... 
maschallah, eşti prizonier, eşti legat! De femeia asta? De 
zgripţuroaica asta? Arză-o-ar focul Gheenei, urâţenia 
urâţeniilor! 

Îşi scoase pumnalul înfuriat la culme. 

— Stai, Halef! îi poruncii eu. Da, sunt ostatic, dar femeia 
asta e prietena mea. Mi-ar fi dat drumul chiar dacă tu n-ai fi 
venit. 

— Da? 

— Deja am stabilit cu ea un plan. 

— Şi eu care voiam s-o înjunghii!... 

Se întoarse către ea cu chipul aprins şi-i spuse: 

— Preţuit fie Allah, care te-a creat, tu, cea mai frumoasă 
din Kurdistan! Părul ţi-e precum mătasea, pielea precum 


rouă de dimineaţă, iar ochii - ca stelele din cer! Află, 
graţioaso, că eu sunt Hagi Halef Omar Ben Hagi Abdul 
Abbas Ibn Hagi Davud al Gossarah! Mi-ai ocrotit prietenul 
şi stăpânul eu căldura mâinii tale şi de aceea... 

— Opreşte-te! îi tăiai eu elanul. Femeia asta nu ştie o 
boabă arăbegşte! 

Halef începu să-şi stoarcă toată rezerva de cuvinte kurde, 
ca să-i arate femeii că pentru el era cea mai frumoasă şi mai 
de seamă din tot ţinutul şi că se putea bizui pe prietenia lui 
toată viaţa de acum încolo. Îi scosei pe amândoi din 
încurcătură, explicându-i femeii: 

— Madana, vorbeai astăzi de servitorul meu care i-a 
povestit despre mine tatălui bolnavei din Amadiya. Uite-l 
aici, în faţa ta! Mi-a luat urma şi a venit să mă salveze! 

— Vai, stăpâne, ce vrei să faci? Vrei să fugi? 

— Fii fără grijă! Nu voi face nimic fără să-ţi spun ţie mai 
înainte. Aşează-te liniştită la locul tău! 

Halef îmi tăiase legăturile şi se aşezase lângă mine. Eram 
în siguranţă acum, căci cu el şi cu câinele lângă mine, nu-mi 
era frică de nici un nestorian. 

— Sidi, povesteşte, mă rugă el. 

Îi istorisii cât putui ele amănunţit ce mi se întâmplase, iar 
el mă întrerupse din când în când cu strigăte de uimire 
însufleţite. La urmă, îmi spuse: 

— Sidi, de-aş fi eu paşă, aş răsplăti-o pe Madana şi m-aş 
însura cu Ingdşa. Dar, fiindcă eu nu sunt paşă şi cum sunt şi 
însurat, îţi dau un sfat: ia-o de nevastă pe frumoasa „Perla”. 
Este frumoasă şi puternică, la fel ca tine! 

— O să mă mai gândesc, îi spusei eu râzând. Dar acum, 
spune-mi ce se întâmplă în Lizan şi cum de mi-ai luat urma! 

— Ah, sidi, a fost o mare zăpăceală. S-a întâmplat întocmai 
cum ai spus tu: nestorienii s-au retras şi au aşteptat să te 
întorci. Dar tu nu ai mai venit... 

— Nici haddedihnul? 

— Ba ela venit, dar aproape că l-au doborât cu gloanţe 
când a vrut să treacă podul. Noroc că l-au recunoscut la 


timp. A povestit că pe drum s-a tras în voi. Calul său a fost 
atins şi a luat-o la fuga aşa de speriat, că i-a trebuit mult 
timp până să-l apuce iar de hăţuri. S-a întors şi a văzut calul 
tău zăcând mort la pământ, iar tu nu mai erai. 

— Nu a adus imediat ajutoare de la kurzi? 

— Nu, sidi, a crezut că v-au urmărit mişeleşte să vă 
omoare, căci căpetenia kurzilor era un om foarte rău. 
Haddedihnul a venit în grabă la Lizan, să ne aducă încoace. 

— Şi aţi intrat în panică? 

— Eu nu, dar ceilalţi, da... Eu am ştiut ce e de făcut şi mai 
târziu am şi făcut ce trebuia. Ei, însă, au ţinut un mare sfat 
şi au hotărât să trimită o solie la kurzi, care să te aducă, viu 
sau mort. 

— Slavă Domnului că n-am ajuns până acolo! 

— Stăpâne, dacă te-ar fi omorât, jur pe Allah că nu aş fi 
plecat din ţara asta până nu i-aş fi nimicit pe toţi bervari, 
unul după celălalt! Ştii cât de mult ţin la tine! 

— Ştiu, curajosul meu Halef. Spune mai departe! 

— Solia a fost primită foarte prost de kurzi... 

— Cine au fost trimişii? 

— Au plecat Mohammed Emin, doi kurzi făcuţi prizonieri 
împreună cu noi, scribul melekului şi un nestorian care ştia 
arăbeşte şi care urma să fie tălmaciul haddedihnului. Mai 
întâi, kurzii nu au vrut să creadă că ai fost atacat, credeau 
că e vreun şiretlic de-al melekului. Dar când au văzut calul 
mort, ne-au crezut şi şi-au închipuit că nestorienii te-au luat 
pentru că nu aveau nici un mijlocitor. Au fost trimise solii 
peste tot. Apoi a venit Nedşir-bei şi a spus că te-ar fi văzut 
împuşcat de kurzii bervari, că ar fi văzut el de pe celălalt 
mal... 

— Ce şmecher! 

— Da, sidi! Dar îşi va primi răsplata! Aproape că se 
ajunsese la război, când mă dusei la melek, care stătea de 
vorbă chiar cu beiul din Gumri şi-l rugai să se încheie 
armistițiu, căci voiam să dau de tine. Toţi au crezut că nu 
voi reuşi, dar când le vorbii de câine, îşi recăpătară 


speranţele. Se mai trimise o ultimă solie, cu care trebui să 
plec şi eu. Bervari fură de acord cu armistițiul până mâine 
la prânz. Dacă nu te întorci până atunci, se porneşte lupta. 

— Aşa şi tu? 

— Am mers cu câinele până am ajuns la locul unde zăcea 
calul. Doyan ţi-a mirosit urma şi m-a tras înspre tine. Era 
clar că fuseseşi dus prin apă. Ceilalţi erau de părere să mă 
întorc mai întâi în Lizan, ca să pot ajunge pe celălalt mal 
trecând podul. Nu aveam timp - se înnopta. Mi-am înfăşurat 
hainele în jurul capului şi am trecut apa ţinând armele în 
sus. Câinele a venit şi el după mine. 

— Aţi găsit imediat urma? 

— Da, sidi. M-am îmbrăcat şi ne-am luat după urme. Şi... 
iată-ne aici! 

— Halef, n-o să uit niciodată! 

— Taci, sidi! Tu ai fi făcut pentru mine la fel sau chiar şi 
mai mult! 

— Ce spunea englezul? 

— Nu-i înţelegeam limba, dar se plimba ca turbat de colo 
până dincolo, iar când l-au luat ostatic s-a purtat ca un tigru 
încolţit! 

— Nedşir-bei ştie că mă cauţi şi ai şi câinele cu tine? 

— Nu. A plecat înaintea mea. 

— V-aţi întâlnit cu cineva? 

— Câinele m-a dus prin locuri pe unde se pare că n-a mai 
călcat picior de om. 

— Dar armăsarul meu unde e? 

— În curtea melekului; l-am lăsat în grija haddedihnului. 

— A, e pe mâini bune! 

Deodată se auzi un fâsâit uşor de paşi. Halef înşfacă 
armele, iar Doyan se aşeză în poziţie de atac. Îi liniştii pe 
amândoi, căci nu putea să fie decât Ingdşa. 

Fata încremeni în uşă când dădu cu ochii de servitor şi de 
câinele meu. 

— Nu-ţi fie frică, sunt prietenii mei. 

— Cum au ajuns aici? 


— M-au căutat peste tot. 

— Vei pleca de la noi? 

— Încă nu. 

— Mai ai nevoie de Ruh'i Kulyan? 

— Da. Vrei să mă duci la el? 

— Cu plăcere, emire. Uite, ţi-am adus mâncare şi ceva de 
băut, dar nu mai ajunge pentru. Încă două guri! 

Ducea un coş imens din papură, plin ochi cu bucate care 
ar fi săturat cinci oameni, nu trei! 


— Nu-ţi face griji, frumoaso, răspunsei eu, e de ajuns 
pentru toată lumea. Dar trebuie să mâncaţi şi voi! 

— Stăpâne, noi suntem femei! 

— În ţara mea femeile nu sunt dispreţuite. Ele sunt 
podoaba şi mândria unei case, iar la masă ocupă locul de 
onoare! 

— Ah, emire, ce fericite sunt femeile din ţara ta! 

— Dar trebuie să mănânce cu lopeţi! intră în vorbă şi 
„Pătrunjica”, cu un ton compătimitor. 

— Nu sunt lopeţi, ci sunt tacâmuri mici şi drăgălaşe, din 
metale frumoase, cu care mănânci mai elegant şi cu mai 
multă poftă decât cu degetele. La noi, cel care-şi vâră 
degetele în mâncare este considerat un om murdar şi 
bădăran. Veţi vedea şi voi cum arată o lingură. 

În timp ce Ingdşa aşeza pe podea un şervet adus de ca, ca 
să pună masa, eu luai cuțitul lui Halef, tăiai o aşchie 
zdravănă din stâlp şi mă apucai sa cioplesc o lingură. O 
terminai repede şi când le arătai celor două femei cum se 
foloseşte, le smulsei strigăte de uimire. 

— Spune-mi acum, Madana, poţi să mai numeşti obiectul 
ăsta fin lopată? 

— Nu, stăpâne, răspunse ea. Se pare că nu aveţi guri aşa 
de mari cum mi-am închipuit cu. 

— Stăpâne, ce ai de gând să faci cu lingura asta? întrebă 
Ingdşa. 

— S-o arunc. 

— A, nu, emire! Nu viei să mi-o dăruieşti mie? 

— Nu. 

— Nu e îndeajuns de frumoasă pentru tine. Perla acestui 
sat merită una din argint. 

— Stăpâne, se îmbujora ea, e îndeajuns de frumoasă! Te 
TOg, dăruieşte-mi-o mie, ca să am şi eu o amintire de la tine! 

— Atunci, opreşte-o! Dar trebuie să vii mâine în Lizan, 
împreună cu Madana şi vă voi face un dar şi mai frumos. 

— Când vrei să pleci de aici? 


— Când va hotări Ruh'i Kulyan. Dar acum, aşezaţi-vă aici 
să mâncăm. 

Trebui să mă rog mult de ele până să se aşeze la masă cu 
noi. Halef nu scosese nici o vorbă până acum şi nu-şi 
dezlipise ochii de la frumoasa copilă. Oftă adânc şi vorbi în 
arabă. 

— Sidi, ai dreptate! 

— Cu ce? 

— Chiar de-aş fi fost vreun paşă şi tot nu aş fi fost vrednic 
de ea. Ia-o, sidi! E frumoasă cum alta nu-i! 

— Trebuie să aibă pe cineva drag pe aici! 

— De ce nu o întrebi? 

— Nu merge, prietene, ar fi foarte nepoliticos şi indiscret. 

Ingdşa îşi dădu seama ca vorbeam despre ea aşa că îi 
spusei: 

— Acest om este o bună cunoştinţă de a ta. 

— Ce vrei să spui, emire? 

— Este servitorul despre care ţi-a povestit Marrah 
Durimeh. Toţi ceilalţi au crezut că am fost ucis, numai ela 
îndrăznit să vină după mine. 

— E un om de ispravă, spuse ea, aruncându-i o privire 
plină de recunoştinţă. 

— Ce-a spus despre mine? întrebă el, observând privirea 
ei. 

— Spune că eşti un om de ispravă şi curajos. 

— Spune-i că e foarte frumoasa şi bună şi că îmi pare rău 
că sunt aşa de mic de statură şi că nu sunt paşă. 

Îi tălmăcii fetei cuvintele lui Halef, iar acesta îi întinse 
mâna. Ea i-o strânse râzând, cu chipul strălucindu-i de 
bunătate şi de frumuseţe. Văzând-o, simţii o strângere de 
inimă, căci mă gândii la viaţa monotonă şi lipsită de bucurii 
pe care o ducea aici. 

— Ai vreo dorinţă pe care aş putea să ţi-o împlinesc? o 
întrebai eu, purtat de sentimente. 

Se uită drept în ochii mei preţ de câteva momente şi 
răspunse: 


— Da, stăpâne, am o dorinţă. 

— Spune-o! 

— Emire, eu mă voi gândi mult la tine. Te vei gândi şi tu la 
noi? 

— Da! 

— La voi luna străluceşte ca pe la noi? 

— La fel! 

— Stăpâne, de câte ori va fi lună plină, să te uiţi la ea şi 
atunci ni se vor întâlni privirile acolo, aşa să ştii! De data 
asta îi întinsei eu mâna. 

— Aşa voi face şi mă voi gândi la tine şi în celelalte seri cu 
lună. De câte ori te vei uita la lună, de atâtea ori să ştii că îţi 
voi trimite salutările mele! 

— Şi noi pe ale noastre! 

Deveniserăm melancolici şi discuţia începea să 
lâncezească, dar ne revenirăm şi continuarăm să mâncăm. 
Ingdşa fu cea care vorbi prima: 

— Îţi vei lua şi servitorul cu tine la Ruh'i Kulyan? 

— Nu, el trebuie să se întoarcă la camarazii mei, să-i 
liniştească. 

— Ar face foarte bine să plece, căci te afli în pericol. 

— Ce pericol? întrebai, chipurile liniştit. 

— Mai înainte au fost pe aici doi bărbaţi. Unul venea spre 
tine, dar celălalt a rămas în sat şi am putut vorbi cu el. Nu 
trebuia să spună nimic nimănui, dar tot am aflat destule de 
la el. Îţi voi povesti. Crezi că lupta va fi amânată până mâine 
la prânz? 

— Sper. 

— Sunt mulţi care nu doresc asta. Oamenii aceştia l-au 
ales pe tatăl meu comandant şi au trimis solii înspre 
Murghi, Miniyanis şi Aşihta, ba chiar şi în josul văii, înspre 
Biridşai şi Ghissa ca să cheme la luptă pe toţi cei care sunt 
apți de a se lupta. Se vor aduna în cursul nopţii şi apoi îi vor 
ataca pe bervari dis-de-dimineaţă. 

— Ce imprudenţă! Tatăl tău va pricinui necazuri în toată 
valea! 


— Crezi că bervari sunt mai tari ca noi? 

— Da, ca iscusinţă în luptă, dar şi ca număr. Dacă lupta se 
va încinge, vâlvătaia va cuprinde toată valea şi în cazul ăsta 
kurzii vă sunt de o mie de ori superiori. Chaldeii vor fi 
împresuraţi din toate părţile de kurzi. 

— Ah, Dumnezeule, dacă se va întâmpla aşa!... 

— Aşa va fi, trebuie să mă crezi! Dacă nu se reuşeşte 
menţinerea păcii, vă aşteaptă zile mult mai grele decât pe 
timpul lui Beder-Khan şi al lui Nur-Ullah-bei. Se prea poate 
ca toţi chaldeii să fie nimiciţi, cu femei şi copii cu tot! 

— Chiar aşa crezi, emire? 

— Chiar aşa, pe legea mea! 

— Vai, lisuse! Ce trebuie să facem? 

— Ştii unde îşi adună tatăl tău oamenii? 

— Nu am putut să aflu. 

— Nu ştii nici unde se află el acum? 

— Merge dintr-un loc în altul să-şi adune războinici. 

— Atunci poate ne ajuta Ruh'i Kulyan. Dar până atunci, 
trebuie să fac nişte pregătiri. 

— Aşa să faci, emire şi toţi cei iubitori de pace îţi vor 
binecuvânta numele pe vecie! 

Masa era pe sfârşite. Îl întrebai pe Halef: 

— Vei putea găsi drumul spre Lizan fără să te vadă 
nimeni? 

Încuviinţă, iar eu continuai: 

— 'Te duci la melek şi la beiul din Gumri şi le spui cum şi 
unde m-ai găsit. 

— Să le spun cine te-a atacat? 

— Da. Nedşir-bei m-a luat ostatic, ca să nu mai pot mijloci 
pacea. Îmi cere în schimbul libertăţii mele calul, avuţia mea 
şi bunurile camarazilor mei. 

— Nenorocitul! 

— Vezi că mi-a luat totul. Lasă-mi pistoalele şi cuțitul şi voi 
opri şi câinele. 

— Ia şi puşca, sidi! Pot să mă întorc şi fără arme la Lizan. 


— Puşca mă poate stânjeni. Spune-le beiului şi melekului 
că reissul din Şohrd a trimis peste tot oameni să ridice 
locuitorii la luptă. Se vor strânge pe timpul nopţii într-un loc 
pe care nu-l cunosc şi apoi îi vor ataca pe bervari. Şi mai 
spune-i melekului să-l aresteze pe reiss imediat ce pune 
mâna pe el. 

— Sidi, dar dacă-l fac eu inofensiv? 

— Tu singur? Glumeşti! E prea puternic pentru tine! 

Omuleţul se ridică ofensat, îşi ridică mâinile subţirele în 
sus şi strigă: 

— Prea puternic pentru mine? Sidi, unde ţi-e judecata 
sănătoasă de altădată? N-am făcut eu mai multe fapte de 
vitejie decât alţii? Cine este Nedşir-beiul ăsta pe lângă 
faimosul Hagiu Halef Omar? Un iepure fricos, o broască 
tăioasă şchioapă pe care o voi strivi în picioare cum voi da 
cu ochii de ea! Tu eşti emirul Kara Ben Nemsi, eroul din 
Frankistan, iar eu, prietenul şi protectorul tău. Trebuie să 
mă sporii de un chaldeu zdrenţăros? Emire, mă minunez de 
tine! 

— Poţi să te minunezi, dar să fii prevăzător. Este foarte 
important să ajungi cu bine în Lizan. 

— Şi dacă întreabă când o să vii, ce le răspund? 

— Spune-le că voi fi la ei până se va crăpa de ziuă. 

— Ia pistoalele şi pumnalul, uite şi un săculeţ de gloanţe şi 
Allah să te aibă în paza lui! 

Se duse apoi la Ingdşa şi-i întinse mâna: 

— Rămâi cu bine, frumoasa frumoaselor! Ne vom revedea! 

Îi dădu mâna şi brunei „Pătrunjica”. 

— Rămâi sănătoasă şi tu, mamă a chaldeilor! Am petrecut 
clipe frumoase la tine în casă şi dacă îţi doreşti o lingură, îţi 
voi ciopli una ca s-o ai amintire de la un prieten. Sallam, tu, 
înţeleapto, sallam! 

Niciuna nu pricepu vorbele lui, dar fură bucuroase, iar 
Madana ieşi chiar să-l conducă. leşii afară să vad după 
starea stelelor cam cât era ora, căci îmi luaseră şi ceasul de 
mână; era cam ora zece. 


— Sunt două ore înainte de miezul nopţii. Când plecăm? o 
întrebai pe fată. 

— Într-o ora. 

— Timpul meu e foarte preţios. Nu se poate vorbi mai 
degrabă eu spiritul? 

— Nu, timpul potrivit este la miezul nopţii. Se mânie tare 
dacă cineva vine mai devreme. 

— Pe mine nu se va mânia. 

— Ştii tu sigur? 

— Foarte sigur. 

— Atunci, să mergem de îndată ce se întoarce Madana. 

Luă la ea o împletitură din papură şi o scăpărătoare. Apoi 
spuse: 

— Stăpâne, am o rugăminte! 

— Spune! 

— Îl vei ierta pe tatăl meu? 

— Da, de dragul tău. 

— Dar melekul va fi şi el tare supărat. 

— Îl voi îmblânzi. 

— Îţi mulţumesc! 

— Ai aflat cine mi-a luat armele şi celelalte lucruri? 

— Nu, dar trebuie să fie la tatăl meu. 

— Unde ţine de obicei lucruri ca astea? 

— Acasă nu a adus nimic; aş fi observat ceva. 

Se întoarse şi Madana. 

— Stăpâne, servitorul tău este un om foarte înţelept şi 
politicos. 

— Cum aşa? 

— Mi-a dăruit ceva ce nu am mai primit de foarte mult 
timp - un depuş47, un depuş foarte mare. 

Cred că la auzul acestei veşti am făcut o faţă uluită. Halef, 
un sărut? Pentru o „Pătrunjică” bătrână şi cam mirositoare? 
Nu prea-mi venea a crede, aşa că o întrebai: 

— Un depus? Unde? 

Îmi întinse mândră mâna dreaptă, arsă de soare şi uscată. 


— Aici, pe mâna asta. Mi-a sărutat mâna ca unei fete 
tinere. Servitorul tău este un bărbat de o politeţe care 
trebuie lăudată, s-o afle toată lumea. 

Aha, un sărut pe mână! O faptă eroică a bravului meu 
Halef! 

— Poţi să fii mândră, îi răspunsei eu. Inima lui Hagi Halef 
Omar bate pentru tine plină de recunoştinţă pentru că te-ai 
purtat aşa de prietenos eu mine. Şi eu îţi voi fi 
recunoscător, Madana... 

La vorbele mele, bătrâna făcu, fără să vrea, o mişcare ca şi 
cum ar fi vrut să-mi întindă mâna să i-o sărut, dar eu 
continuai grăbit: 

— dar mai trebuie să aştepţi până voi reveni în Lizan. 

— Voi aştepta, stăpâne! 

— Acum plec cu Ingdşa la Ruh'i Kulyan. Ce o să faci dacă o 
să vină cineva după mine? 

— Emire, sfătuieşte-mă! 

— Dacă rămâi aici, vei atrage mânia celui care va veni. Cel 
mai bine e să te ascunzi până ne întoarcem. 

— Aşa voi face şi mă voi ascunde într-un loc de unde să pot 
avea casa sub ochi şi să vă pot vedea şi pe voi când veniţi. 

— Să pornim la drum, Ingdşa. 

Luai armele şi apucai câinele de lesă. 

Tânăra o luă înainte şi eu după ea. Merserăm pe drumul 
pe care fusesem adus aici, apoi o luarăm la dreapta şi 
înainte, ţinând-o tot aşa până când urcarăm dealul. Furăm 
nevoiţi să stăm apropiaţi, căci drumul era foarte îngust, din 
cauza tufişurilor dese şi ne-am fi putut pierde unul de 
celălalt. 

După oarece timp, păduricea se rări din nou şi trebui să 
trecem o potecă îngustă, care dădea într-o râpă. 

— Fii cu băgare de seamă, stăpâne, mă preveni fata. De 
aici muntele devine foarte periculos. 

— Nu e prea bine-pentru cei mai în vârstă care vor să 
ajungă la Spiritul peşterilor. Numai cei tineri pot face 
drumul ăsta. 


— A şi cei bătrâni pot să urce, dar trebuie să facă un ocol, 
unde este o cărare blândă ce duce până la peşteră. 

Ne căţărarăm sprijinindu-ne unul de celălalt, ţinându-ne 
de mână, până când ajunserăm, în sfârşit, la o aglomerare 
de stânci printre care puteam să întrezăresc punctul final al 
plimbării noastre. 

Văzurăm printre stânci un fel de deschizătură, în fundul 
căreia se ridica un perete întunecat. Ingdşa se opri. 

— Acolo este, spuse arătând într-acolo. Te duci până la 
peretele acela, la poalele căruia vei vedea o deschizătură, 
apoi te întorci la mine. Eu te aştept aici. 

— Se poate vedea lumina de aici? 

— Da. Dar va arde în zadar, căci nu este încă miezul nopţii. 

— Eu tot încerc. 

Luai lumânările şi înaintai. Eram stăpânit de o încordare 
extraordinară; era şi normal, doar aveam să pătrund în 
misterul Spiritului peşterilor. Deja începusem să presupun 
care era esenţa acestui mister. 

Nu mă înşelasem. Dintr-o parte auzi; un zgomot, ca şi cum 
cineva s-ar fi ridicat grăbit de jos. 

Deodată, auzii: 

— Cine eşti? Eşti într-adevăr hekimul din Frankistan? 

— Da. Crede-mă. Bănuiam că tu eşti Ruh'i Kulyan. Îţi voi 
păstra secretul. 

— E vocea ta, însă nu-ţi pot vedea chipul. 

— Cere-mi un semn! 

— Bine! Ce avea hekimul turc în amuleta cu care voia să 
izgonească diavolul bolii? 

— O muscă moartă. 

— Emire, chiar tu eşti! Cine te-a adus aici? 

— Ingdşa, fiica lui Nedşir-bei. Mă aşteaptă afară. 

— Fă patru paşi! 

Mă conformai şi simţii că mă apucă cineva de mână şi mă 
trage înăuntru. 

— Acum aşteaptă. Voi aprinde lumânarea. 


O clipă mai târziu mă găseam faţă-n faţă cu Marrah 
Durimeh, înveşmântată într-o mantie largă, privindu-mă cu 
chipul ei venerabil de orientală încă frumoasă. Pletele albe 
îi curgeau pe umeri până la pământ. Îmi lumină faţa. 

— Da, într-adevăr, tu eşti, emire! Îţi mulţumesc că ai venit. 
Dar nu mai trebuie să spui nimănui cine este Spiritul 
peşterilor! 

— Voi tăcea. 

— Ce dorinţă te-a adus la mine? 

— Nu e ceva pentru mine, ci pentru chaldei, care se 
îndreaptă spre o mare nenorocire, de care doar tu îi poţi 
îndepărta. Ai timp să mă asculţi? 

— Da, aşează-te. 

Lângă noi era o piatră pe care aveam loc amândoi. Era un 
fel de bancă de odihnă a Spiritului peşterilor. Ne aşezarăm 
unul lângă celălalt, cu lumina bătând în stânci. Spuse 
îngrijorată: 

— Vorbele tale prevestesc nenorocire. Grăieşte, stăpâne! 

— Ştii că melekul din Lizan l-a atacat pe beiul din Gumri şi 
l-a luat prizonier? 

— Sfântă Fecioară, e adevărat? strigă ea înspăimântată. 

— Da, chiar şi eu am fost luat prizonier, oaspetele beiului. 

— Nu ştiam nimic. În ultimele zile am fost prin Hai-sad şi 
Biridşai şi de-abia astăzi am sosit pe munte. 

— Kurzii bervari aşteaptă aproape de Lizan să înceapă 
lupta mâine. 

— Ah, voi spirite care iubiţi ura şi urâţi iubirea! De ce 
trebuie ca sângele să înroşească iar apele şi ţara să geamă 
din nou de durere? Povesteşte, stăpâne, povesteşte! 
Puterea mea e mai mare decât crezi. Poate că nu e prea 
târziu! 

Îi urmai dorinţa şi ea mă ascultă cu respiraţia tăiată. Era 
ca şi cum am fi stat în apropierea morţii, iar de fiinţa asta 
uscăţivă şi misterioasă ar fi atârnat vieţile a sute de oameni. 
Nu avu nici o tresărire, dar cum terminai de vorbit, sări de 
pe piatră. 


— Stăpâne, mai e timp. Vrei să mă ajuţi? 

— Cu plăcere. 

— Ştiu că trebuie să-mi povesteşti şi despre tine, dar nu 
acum, nu acum, mâine. Acum trebuie să acţionăm repede. 
Spiritul peşterilor a fost mut, până acum nu l-a auzit nimeni 
vorbind. Însă azi trebuie să vorbească. Roag-o pe Ingdşa să 
te conducă şi du-te degrabă la Lizan. Melekul, beiul din 
Gumri şi reissul din Şohrd trebuie să vină imediat la Ruh'i 
Kulyan. 

— Vor asculta de chemarea ta? 

— Ascultă, trebuie să asculte, crede-mă! 

— Dar reissul nu e de găsit! 

— Emire, te cunosc bine, îl vei găsi. Trebuie să vină ori cu 
ceilalţi, ori după ei. Voi aştepta. 

— Mă vor întreba cine mi-a dat însărcinarea asta. Le voi 
răspunde: Ruh'i Kulyan şi nici un cuvânt în plus. E bine? 

— Da. Nu trebuie să ştie nimic, mai ales cine este 
adevăratul Spirit al peşterilor. 

— Să mă întorc şi eu? 

— Poţi să-i însoţeşti, dar să nu intri împreună cu ei în 
peşteră. Ce am să le spun lor nu trebuie să mai audă 
nimeni. Spune-le că trebuie să intre negreşit în peşteră şi 
să înainteze până unde vor vedea lumină. 

— O să reuşeşti să-i faci să-mi înapoieze tot ce mi-au luat? 

— Da, fii fără grijă. Şi acum, du-te. Ne revedem mâine 
dimineaţă, când vom putea sta de vorbă pe îndelete! 

Plecai. O găsii pe Ingdşa la locul unde o lăsasem. 

— Ai stat mult acolo, stăpâne, spuse ea. 

— "Tocmai de aceea trebuie să plecăm repede. 

— Trebuie să aştepţi până se aprinde din nou lumina, altfel 
nu ştii dacă dorinţa îţi va fi îndeplinită. 

— Va i. 

— De unde ştii? 

— Spiritul mi-a spus! 

— O, stăpâne, i-ai auzit glasul? 

— Da. A stat mult de vorbă cu mine. 


— Nu s-a mai întâmplat niciodată! Trebuie să fii un emir 
foarte mare! 

— Un spirit nu vorbeşte niciodată cu oamenii după rangul 
lor. 

— L-ai şi văzut? 

— Am stat faţă în faţă cu el. 

— Stăpâne, mă sperii! Cum-arată? 

— Asemenea lucruri nu pot fi dezvăluite. Haide, condu-mă! 
Trebuie să ajung repede în Lizan. 

— Ce se va întâmpla cu Madana, care te aşteaptă? 

— Mai întâi mă duci pe drumul cel bun, apoi te întorci la 
ea să-i spui să nu mă mai aştepte. Voi veni mâine. 

— Ce-o să-i spună tatălui meu dacă va întreba de tine? 

— Să-i spună că trebuie să meargă neapărat la Spiritul 
peşterilor. Şi tu, dacă-l întâlneşti, să-i spui acelaşi lucru. 
Dacă nu ascultă, va fi vai şi-amar de el! 

— Emire, mă îngrijorezi. Hai să mergem! 

Luai câinele de lesă şi pe fată de mână. Coborârăm 
muntele mult mai repede decât îl urcasem. Când ajunserăm 
la trecătoare, o făcurăm la dreapta. Fata cunoştea bine 
locurile, aşa că ajunserăm într-un sfert de ceas la drumul 
care ducea spre Lizan. Aici mă oprii şi-i spusei: 

— De aici cunosc drumul; trebuie să ne despărţim. 

Îţi mulţumesc, Ingdşa. Ne vedem mâine dimineaţă. Noapte 
bună! 

— Noapte bună! 

Îmi luă mâna şi o sărută uşurel, apoi o luă la goană şi 
dispăru în noapte. Rămăsei încremenit preţ de câteva clipe, 
apoi o pornii pe drumul spre Lizan, cu gândul la frumoasa 
Ingdşa. 

Străbătusem cam jumătate din drum, când auzii un tropot 
de cal. Mă ascunsei după un tufiş şi văzui un călăreț 
apropiindu-se iute de mine; era chiar reissul! Când trecu pe 
lângă mine, îl strigai: 

— Nedşir-bei! 


Se opri. Îi dădusem drumul lui Doyan, ca să nu-l 
stânjenesc cu lesa dacă ar fi fost nevoie să-l ţin în loc pe 
reiss. leşii înaintea lui. 

— Cine eşti? 

— Ostaticul tău, îi răspunsei, apucând hăţurile calului său. 

Se aplecă şi se holbă uimit la mine. Vru să-mi dea un 
pumn, dar eu fui mai rapid. 

— Nedşir-bei, ascultă ce-ţi spun în linişte. M-a trimis Ruh'i 
Kulyan să-ţi spun să te duci degrabă la peşteră. 

— Mincinosule! Cine ţi-a dat drumul? 

— O să asculţi chemarea spiritului sau nu? 

— Câine, te omor! 

Duse mâna la brâu, dar eu îi dădui o lovitură straşnică şi-l 
aruncai de pe cal. 

— Doyan, ia-l! 

Câinele se aruncă pe el, în timp ce eu mă chinuiam să-i 
liniştesc calul. Când reuşii, în sfârşit, reissul zăcea nemişcat 
la pământ, iar câinele îl ţinea cu colții de ceafă. 

— Nedşir-bei, cea mai mică mişcare te poate costa viaţa. 
Câinele ăsta e mai rău ca o panteră. Te voi lega şi te voi 
duce la Lizan. O mişcare greşită sau o vorbă de împotrivire 
sunt de ajuns ca să fii un om mort. 

Văzuse moartea cu ochii, aşa că nu îndrăzni să se mai 
opună. Înainte de orice, îi luai armele - puşca şi cuțitul, îl 
legai apoi cu lesa câinelui cum mă legase şi el pe mine. Îl 
ridicai şi îl legai de scăriţa calului, întocmai cum făcuse şi el 
cu mine. 

— Dă-mi voie, Nedşir-bei, să încalec. Tu ai stat destul în şa. 
La drum! 

Mă urmă supus, căci îşi dăduse scama că nu i-ar fi folosit la 
nimic să se împotrivească. Nu vrui să profit de avantajul pe 
care-l aveam asupra lui şi să-l batjocoresc, aşa că nici eu nu 
mai spusei nimic. 

Tăcerea o rupse chiar el, dar cu un ton foarte precaut: 

— Stăpâne, cine ţi-a dat drumul? 

— Vei afla mai târziu! 


— Unde mă duci? 

— Vei vedea. 

— O s-o pedepsesc pe Madana! mârâi el. 

— Ba o s-o laşi în pace! Unde sunt armele şi celelalte 
lucruri ale mele? 

— Nu sunt la mine. 

— Le voi găsi oricum. Ascultă, Nedşir-bei, alt cal mai bun 
nu ai? 

— Am destui cai! 

— Foarte bine! Mâine îmi voi alege unul în locul celui pe 
care mi l-ai împuşcat. 

— O să-ţi alegi pe naiba! Mâine pe vremea astă o să fii din 
nou prizonier! 

— O să mai vedem! 

Se aşternu iarăşi tăcerea. Mergea silit, cu câinele pe 
urmele lui. Nu după mult timp, văzurăm Lizanul. 

În lipsa mea, locul se transformase într-un pustiu. 

Dincolo de malul drept al Zabului domnea întunericul, dar 
dincoace ardeau focuri în jurul cărora stăteau grupuri de 
războinici. Cel mai mare era focul din faţa casei melekului, 
după câte îmi putui da eu seama. Ca să evit orice întârziere 
inutilă, o pornii la trap. Prizonierul fu şi el silit să tropăie pe 
lângă cal. 

Ajungând în tabăra melekului, fui recunoscut destul de 
uşor. 

— Străinul, străinul! se ridicară voci pe unde treceam. la 
uite, Nedşir-bei! Prizonier! 

Destul de repede în urma noastră se formă o ceată care se 
chinuia din răsputeri să ţină pasul cu noi. Ajunserăm la casa 
melekului. unde furăm înconjurați de cel puţin şaizeci de 
războinici înarmaţi. Primul pe care îmi căzură ochii fu sir 
David Lindsay, care îşi făcea siesta sprijinit de zidul casei. 
Când mă văzu, se schimbă imediat la faţă. Deschise gura de 
parcă ar fi înghiţit un fowling-bull. Se repezi la mine eu un 
salt herculean, iar eu îi căzui în braţele larg deschise. 


— Master, sir! răcni el. Te-ai întors! Heigh-day-heiza! 
Huzzza! Wellcome! Hail, lutii, hail! 

— Mă striveşti, sir David! Ceilalţi camarazi aşteaptă şi ei 
un semn de la mine! 

— E! O! A! Unde te-ai ascuns? Unde ai fost? Cum ai 
plecat? Eliberat singur? Lack-a-day, adus prizonier! 
Miraculos! De neînchipuit! Yes. 

Reuşii să ajung în cealaltă parte. 

— Allah illa Allah! Tu eşti, effendi! Slavă lui Allah şi 
profeților! Trebuie neapărat să ne povesteşti! 

Asta era Mohammed Emin. Amad el Ghandur, fiul său, 
care se afla lângă el, strigă: 

— Wallahi, Dumnezeu te-a trimis! Gata cu necazurile 
noastre. Sidi, dă-ne măna! 

Un pic mai încolo stătea micul meu Hagiu Halef Omar. 

Nu spusese nici pâs, dar ochii îi înotau în lacrimi de 
bucurie. Îi întinsei şi lui mâna. 

— Halef, ţie îţi datorez mult! 

— Taci, sidi! răspunse el. Ce sunt eu pe lângă tine? Un 
şobolan mizerabil, un arici urâcios, un câine care se gudură 
când îl învredniceşti cu o privire! 

— Unde este melekul? 

— În casă. 

— Şi beiul? 

— În odaia cea mai ferită, căci este ostatic. 

— Hai să mergem la ei! 

Se adunaseră foarte mulţi în jurul nostru. Îl dezlegai pe 
reiss şi-i făcui semn să intre în casă cu mine. 

— Nu merg nicăieri! mârâi el. 

— Doyan, pe el! 

Atât fu de ajuns. Mersei mai departe ţinând capătul sforii 
cu care era legat prizonierul, care mă urmă fără să mai 
crâcnească. Înspre noi răzbăteau murmure de voci care 
încercau să lămurească întâmplarea atât de misterioasă a 
venirii mele. Melekul ne ieşi în întâmpinare. Când dădu cu 


ochii de mine, slobozi un strigăt de bucurie nemaipomenit 
şi-mi întinse mâna: 

— E mire, ce văd! Te-ai întors! 'Teafăr şi neatins! Şi aici... 
ah, Nedşir-bei! Prizonier! 

— Da. Vino încoace să ne lămurim! 

Intrarăm în odaia de la parter, unde era loc pentru toţi. Ne 
aşezarăm pe saltele, numai reissul fiind silit să rămână în 
picioare. Câinele ţinea strâns între colţi sfoara care-l 
împiedica pe ostatic să facă vreo mişcare. 

— Halef v-a povestit suficient de amănunţit cum am ajuns 
în mâinile reissului din Şohrd şi cum am fost tratat? întrebai 
eu. 

— Da, răspunseră ei la unison. 

— Aşadar, nu e nevoie să iau totul de la capăt şi... 

— Ba da, emire, mai spune-ne o dată! mă întrerupse 
melekul. 

— Mai târziu. Acum nu e timp, căci avem ceva foarte 
urgent de făcut. 

— Cum te-ai eliberat şi cum a ajuns reissul prizonierul 
tău? 

— Şi asta o veţi afla mai târziu. Reissul a ridicat tot ţinutul 
la luptă şi mâine dimineaţă vrea să-i atace pe bervari. Asta 
ar însemna sfârşitul chaldeilor... 

— Nu! izbucni o voce. 

— Nu ne vom lupta! Nu ne poate ajuta decât Ruhi'i 
Kulyan... 

— Ruh'i Kulyan! se ridicară voci speriate 

— Da, am fost la el! 

— Ştiai unde este peştera lui? 

— Da, am fost şi i-am povestit tot ce s-a întâmplat. M-a 
ascultat în linişte şi apoi mi-a spus ca trebuie... 

— "Ţi-a vorbit? I-ai auzit vocea? Emire, nici unui muritor nu 
i s-a mai întâmplat asta! strigară chaldeii. Eşti alesul 
Domnului şi trebuie sa te ascultăm! 

— Aşa să faceţi, oameni buni. E spre binele vostru! 

— Ce-a spus Spiritul peşterilor? 


— A spus că trebuie să merg neapărat la Lizan şi să i aduc 
la el pe melek, pe beiul din Gumri şi pe reissul din Şohrd. 

Mulțimea fu străbătută de un strigat de uimire, dar eu 
continuai: 

— M-am grăbit să vin încoace şi l-am întâlnit pe drum pe 
reiss. l-am spus că trebuie să meargă la Ruh'i Kulyan dar nu 
a vrut sa se supună chemării spiritului; atunci l-am făcut 
prizonier şi l-am adus cu mine aşa cum îl vedeţi - legat! 
Aduceţi-l pe bei să afle şi el! 

Melekul se ridică. 

— Emire, nu glumeşti? întrebă el. 

— Treaba e prea serioasă ca să-mi permit să glumesc! 

— Atunci te vom asculta. Dar nu e periculos să-l luăm şi pe 
bei? Ar putea să evadeze. 

— Trebuie să promită că nu va evada. Se va ţine de 
cuvânt! 

— Îl aduc! 

După câteva momente veni împreună cu beiul. Când mă 
văzu, căpetenia din Gumri se repezi la mine: 

— Te-ai întors! Allohem d'Allah! Slavă lui Allah că te-a 
adus! Ştirea că ai fi dispărut m-a întristat foarte tare, căci 
ştiam că toate speranţele îmi erau doar în tine! 

— Şi eu mi-am făcut griji pentru tine, beiule! îi răspunsei 
eu. Ştiam că îţi doreşti să mă vezi eliberat şi Allah, în 
mărinimia lui, m-a scăpat din mâinile dușmanului şi m-a 
adus din nou la tine. 

— Cine era duşmanul? Asta? 

Arătă spre Nedşir-bei. 

— Da, îi răspunsei. 

— Allah să-l trăsnească pe el şi pe copiii lui şi pe copiii 
copiilor lui! Nu ai fost oare prietenul acestor oameni, tot 
aşa cum mi-ai fost şi mie prieten? Nu le-ai făcut numai bine, 
după cum le-ai promis? Uite ce răsplată ai primit! le-au 
atacat şi te-au arestat! Vezi acum la ce poţi să te aştepţi de 
la un nestorian! 


— Peste tot sunt oameni buni şi oameni răi şi printre 
musulmani şi printre creştini, beiule. 

— Emire, îmi eşti drag. Mi-ai înmuiat inima şi voiam să-i 
privesc pe oamenii aceştia eu prietenie, dar acum, când văd 
că ţi-au făcut rău, vreau să-i fac să asculte de pumnalul 
meu! 

— Gândeşte-te că eşti prizonierul lor! îl întrerupsei eu. 

— Bervari trebuie să sosească şi să mă elibereze, îmi 
replică el cu mândrie. 

— Dar sunt inferiori ca număr. 

— În urma lor vin alte mii. 

— Dacă vor sosi şi aceştia, va fi vai de tine. Nu-ţi vor mai 
găsi decât leşul. Vei plăti cu viaţa pentru atacul oamenilor 
tăi, căci aici eşti ostatic! 

— Dacă e să mor, aşa să fie. Totul stă în cartea lui, Allah. 
Nimeni nu-şi poate schimba destinul 

— Gândeşte-te că melekul este prietenul meu! Nu mi-a 
vrut răul; numai reissul a fost cel care sa purtat duşmănos 
cu noi. 

— Cum ai scăpat, emire? 

— Întreabă-l pe Ruh'i Kulyan! 

— Pe Ruh'i Kulyan? strigă el uluit. A fost la tine? 

— Nu, eu am fost la el şi doreşte sa vii şitu la el. 

— Eu? Când? se interesă el consternat. 

— Cât mai degrabă. 

— Stăpâne, glumeşti! Ruh'i Kulyan este un spirit puternic, 
iar eu nu sunt nimic altceva decât mi biet muritor, care 
tremură în faţa Nevăzutului. 

— Nu este nevăzut. 

— Cum aşa? 

— L-am văzut şi am vorbit cu el. 

— Şi nu ai murit pe loc? 

— După cum vezi, sunt bine sănătos. 

— Da, voi, emirii din Frankistan ştiţi cum să vă purtaţi cu 
un spirit. 


— Nu sunt şi pe aici mulţi care au fost la Ruh'i Kulyan fără 
să fi murit după aceea? 

— Aceştia i-au vorbit, dar nu l-au văzut. 

— Nu ţi-am spus că o să-l vezi. A poruncit ca melekul, tu şi 
Nedşir-bei să veniţi degrabă la peşteră! Nu vrei să te supui 
poruncii lui? Chiar şi melekul va veni! 

— Atunci, voi veni! 

— Ştiam eu. Dar nu vei uita că eşti prizonierul melekului, 
nu-i aşa? 

— Crede că vreau să evadez? 

— Trebuie să fie prevăzător; nu vrei să-i promiţi că nu vei 
face nici o tentativă de evadare şi să-i dai cuvântul că-l vei 
urma de bunăvoie? 

— Ba da, are cuvântul meu. 

— Dă mâna cu el! 

Aşa făcu, iar melekul îi spuse: 

— Beiule, am încredere în tine şi nu te voi supraveghea, cu 
toate că persoana ta este prețioasă ca aurul pentru noi. Vei 
merge călare, îţi vom da şi ţie un cal. 

— Călare? întrebai eu. Dar nu este imposibil pe acest 
drum? 

— Mai este un drum care face un ocol cam lung, într- 
adevăr, dar putem ajunge călare la peşteră dacă o luăm pe 
acolo, în loc să ne chinuim căţărându-ne. Mergi şi tu cu noi? 

— Da, cu toate că nu voi intra împreună cu voi în peşteră. 

— Şi cu Nedşir-bei ce se întâmplă? 

Acesta nu aşteaptă răspunsul meu, ci o luă înainte rânjind 
răutăcios: 

— Eu nu merg. Rămân aici! 

— Ai auzit prea bine care e dorinţa spiritului, îl avertiză 
melekul cu voce gravă. 

— Nu dau atenţie vorbelor unui străin! 

— Aşadar, nu te supui voinţei spiritului? 

— Mă supun, dar nu şi dacă mi-l trimite pe francul ăsta! 

— Atunci îţi poruncesc eu! 


— Melekule, eu sunt Nedşir-bei, reissul din Şohrd! Tu nu- 
mi poţi da mie ordine! 

Melekul îmi aruncă o privire plină de înţelesuri, aşa că mă 
dusei la micul meu Halef Omar şi-l întrebai: 

— Halef, ai văzut nişte sfoară pe aici? 

— Văzut! Uite acolo, destulă! 

— la-o şi urmează-mă! 

Halef îşi dădu seama ce are de făcut. Îi trase reissului o 
lovitură în coaste nu tocmai prietenoasă, apoi luă de jos 
sfoara. Eu îl lămurii pe melek: 

— Dacă nu vrea, îl convingem. Îl legăm pe cal, să nu poată 
face nici o mişcare. 

— Numai să-ncerci! mă ameninţă reissul. Dacă se apropie 
vreunul de mine, o să-i fac ce i-ai făcut tu bărbatului 
Madanei! 

— Ce tot spune acolo? întrebă Halef 

— Vrea să doboare pe oricine se apropie de el. 

— Maschallah, omul ăsta e nebun! se minună Halef. 

Spunând asta, omuleţul făcu un salt şi în secunda 
următoare uriaşul chaldeu, care oricum era legat de mâini, 
zăcea doborât la pământ. Într-o jumătate de minut îi legă şi 
picioarele aşa de zdravăn, încât nu mai putu să facă nici o 
mişcare. 

— Halef, acum nu se mai poate urca pe cal! îl avertizai eu. 

— Nici nu e nevoie, sidi, îmi răspunse. Îl punem pe 
moşulică să stea pe cal pe burtă, să înveţe să înoate! 

— Bun. Urcă-l pe cal! 

Micul meu Halefiîl luă pe uriaş de guler şi-il ridică pe 
jumătate, se-ntoarse spate-n spate cu el şi-l aruncă pe cal. 
Odată terminată treaba asta, încălecară şi ceilalţi, iar 
Lindsay veni la mine: 

— Master, n-am înţeles nimic; nothing - not, dar nimic, să 
ştii. Unde vă duceţi? 

— La Spiritul peşterilor. 

— Unde? Thunder-storm! Pot să vin şi eu? 

— Hm! Nu prea... 


— Ei! Dar nu-l mănânc! 

— "Te cred! 

— Unde locuieşte? 

— Sus, pe stânci. 

— Stânci? Sunt şi ruine? 

— Habar n-am. Era prea întuneric când am fost acolo. 

— Stânci! Peşteri! Ruine! Spirite! Poate şi niscai fowling- 
bull? 

— Nu cred. 

— Eu tot vin cu voi! Am stat prea mult singur. Nimeni nu- 
mi pricepe limba. Mă bucur că te-ai întors. la-mă cu tine! 

— Fie. Dar să ştii că n-o să vezi nimic. 

— Disagreable! Uncivil! Voiam să văd şi eu spiritul. Spirit 
sau stafii? Oricum, vin şi eu! Yes! 

În faţa casei se strânsese toată suflarea Lizanului. Cu toate 
că erau foarte mulţi, domnea o linişte adâncă. Văzuseră 
destul de clar la lumina făcliilor cum, împreună cu Halef, îl 
legasem pe reiss, însă niciunul nu îndrăzni să întrebe de ce 
ne purtaserăm aşa de neobişnuit. Fuseseră aduşi caii noştri, 
ne dăduseră şi făclii. De-abia când încălecaserăm şi eram 
gata de drum, melekul îi lămuri pe cei de faţă că ne duceam 
să-l căutăm pe Ruh'i Kulyan. Le dădu ordin ca până la 
întoarcerea noastră să nu întreprinde nimic, apoi pornirăm, 
croindu-ne drum prin mulţimea uluită. 

Înainte mergeau melekul şi beiul, apoi venea Halef, 
ducând de hăţuri calul melekului. Eu şi englezul încheiam 
mica procesiune. 

La început drumul nu era decât o cărare îngustă, apoi ne 
abăturăm de la ea şi o apucarăm pe altă potecă destul de 
largă, pe unde aveam loc să mergem câte doi. Drumul era 
din cale-afară de frumos. Sub noi se întindea Valea Zabului, 
în care călcaseră până acum cel mult patru europeni, 
stăpânită de un întuneric dens ce-ţi dădea fiori. La dreapta 
noastră torţele clin Lizan luminau valea cu văpăile lor 
sângerii; la stânga, pe partea cealaltă a râului, se vedea o 
pată cenuşie - tabăra kurzilor Deasupra se profila sumbru 


masivul muntos pe unde sălăşluia spiritul, care şi el era, la 
rândul lui, un mare mister pentru mine, deşi îmi dăduse 
voie să-l „recunosc”; în ceea ce ne privea pe noi toţi cei 
şapte, formam un grup tare ciudat şi pestriţ: un arab din 
Sahara, un englez, un kurd, doi nestorieni, un german şi un 
ostatic călărind prin pustietăţile astea întunecate şi 
călăuzindu-se doar cu luminile fantomatice ale torţelor. 

O cotirăm pe după o stâncă, lăsând valea în urma noastră. 
Străbăturăm o pădure cu arbori seculari; lumina pâlpâind a 
torţelor dezvăluia copai după copac, ram după ram, frunză 
după frunză. Lăsam totul în urmă vâjâind, şuierând, ca într- 
un roman cu fantome. Pădurea dormea respirând greoi, iar 
noi ne purtam alaiul tropăind ca nişte toboşari într-un marş 
funebru. 

— Îmi dă fiori! Yes! spuse englezul, cu o voce scăzută, 
zbârlindu-se. N-ar fi bine să mergi de unul singur pe aici! 
Well! 'Tu ai fost singur, nu? 

— Nu... 

— Nu? Cu cine ai fost? 

— Cu o fată. 

— A metid! Good lack! Tânără? 

— Da. 

— Frumoasă? 

— Foarte! 

— Interesantă? 

— Se-nţelege! Mai interesantă ca un fowling-bull. 

— Heavens! Ai avut noroc! Povesteşte, sir! 

— Mai încolo! O s-o vezi mâine! 

— Well! Îţi voi spune mâine dacă e mai interesantă ca un 
fowling-bull. Yes! 

Discuţia şoptită se încheie. În aer plutea ceva divin şi 
misterios. Nu se auzea decât fornăitul cailor noştri. 
Continuarăm tot aşa până când ajunserăm în creştetul 
muntelui. Primii doi călăreţi se opriră. 

— Am ajuns, spuse melekul. Peştera se află acolo jos, cam 
la două sute de paşi de aici. Trebuie să descălecăm şi să ne 


lăsăm caii aici. Vii cu noi? 

— Da, de „dragul” reissului, dar numai până la peşteră. 
Stingeţi torţele! 

Legarăm caii, iar Halef şi cu Lindsay rămaseră să-l 
păzească, apoi îl dezlegarăm şi pe reiss. Ca să poată merge 
îi desfăcurăm legăturile de la picioare. Doyan nu se 
dezlipea de el; îl aţintea cu privirile, care-i căpătaseră o 
strălucire fosforescentă - ochi de tigru, ce mai! 

— Reissule, mergi după melek şi după bei. Eu vin în urma 
ta. Dacă încerci ceva necurat, să ştii că o să faci iarăşi 
cunoştinţă cu colții lui Doyan! 

Spunând acestea, făcui convoiului un semn că puteam 
pleca. Mergeam în aceeaşi ordine ca mai înainte, iar 
Nedşir-bei nu opunea nici cea mai mică rezistenţă. 
Trecurăm coama muntelui, apoi, în câteva minute, 
ajunserăm în acelaşi loc unde o lăsasem pe Ingdşa să mă 
aştepte. 

— Trebuie să intraţi în peşteră şi să mergeţi până daţi de o 
lumină, le spusei eu. 

Aventura care-i aştepta nu-i lăsa deloc indiferenți. 

— Emire, dezleagă-mă! îmi spuse reissul. 

— Nici nu mă gândesc, îi răspunsei eu. 

— Nu o să fug; o să vin cu voi! 

— 'Te dor braţele? 

— Foarte tare. 

— Şi tu m-ai legat la fel, dar eu am fost nevoit să îndur 
chinuri şi mai mari decât tine. Cu toate astea, te dezleg, dar 
să ştii că nu am încredere în tine. 

Tăcu; aşadar, aveam dreptate să mă îndoiesc de el. Ceilalţi 
doi îl înconjurară imediat. 

— Stăpâne, rămâi aici, sau te întorci? mă întrebă beiul. 

— Cum vreţi voi. 

— Atunci, rămâi. S-ar putea să avem nevoie de tine din 
cauza reissului. 

— Duceţi-vă, eu vă aştept aici. 


Plecară, iar eu mă rezemai de o stanca. Doyan îşi luase 
foarte în serios datoria, ţinându-se după reiss până când îl 
chemai înapoi. Se întoarse şi se ghemui lângă mine; îşi puse 
capul pe genunchii mei, aşteptând să-l mângăi. 

Stătui aşa mult timp în întuneric. Gândurile mele îşi luară 
zborul mult peste munţi şi văi, înapoi la ţara mea. Câţi 
exploratori n-ar fi dat orice să fie în locul meu! Ce mult mă 
călăuzise şi mă ocrotise Dumnezeu în expediţia asta 
aventuroasă, când nu de puţine ori fusesem în primejdie! 
Oare de ce? Cate cârti citisem despre ţări şi popoare 
străine şi câte prejudecăţi adunasem în mine! Găsisem 
fiecare ţară, fiecare popor, fiecare neam, cu totul altfel 
decât îmi închipuisem - mult mai bine! Lumina 
dumnezeiască sălăşluieşte în fiecare om şi nici chiar cel mai 
sălbatic dintre sălbatici nu-l nesocoteşte pe străin, dacă şi 
acesta îl învredniceşte cu respectul lui. Excepţii sunt peste 
tot. Cine seamănă iubire, tot iubire va culege, fie el 
eschimos, papuaş sau din orice alt neam. Dar chiar 
nevătămat nu scăpasem din peregrinările mele; tot mă 
alesesem cu niscaiva zgârieturi şi cicatrici. Să fi fost eu 
vreun pionier al civilizaţiei şi al creştinătăţii prin locurile 
astea sălbatice? Oricum, nu trebuie să-i resping sau să-i 
distrug pe fraţii aceştia ai mei, atât de diferiţi şi totuşi atât 
de asemănători cu mine! Şi ei sunt tot fiii lui Dumnezeu, iar 
eu trebuie să preţuiesc fiecare formă de cultură. Nici un fiu 
al Atotputernicului nu este întru totul la fel cu un altul, de 
aceea pacea şi mântuirea nu pot fi aduse prin egoism, ci 
prin altruism. Cuvintele acestea, „pace” şi „mântuire” nu le- 
a rostit vreun mare cuceritor al lumii, ci au venit de la cel 
care s-a născut într-un staul, a trăit în modestie şi a cărui 
dintâi predică a sunat cam aşa: „ferice de cei paşnici, căci ei 
sunt copiii lui Dumnezeu”. 

lată că aşa trecu un ceas, iar eu tot singur eram. Aproape 
că începusem să mă tem că tovarăşii mei păţiseră ceva în 
peşteră şi tocmai când voiam să mă ridic să mă duc după ei, 
auzii, în sfârşit, paşi. 


Mă ridicai. Erau toţi trei şi după cum văzui imediat, îl 
dezlegaseră pe reiss. 

— Ai avut cam mult de aşteptat! mă întâmpină melekul. 

— Începusem să-mi fac griji pentru voi, îi răspunsei eu. 

— Nu aveai de ce, emire, l-am văzut pe Ruhi'i Kulyan şi am 
vorbit cu el. 

— L-aţi recunoscut? 

— Da. Era... rosteşte-i tu numele! 

— Marrah Durimeh? 

— Da, emire! Cine ar fi crezut? 

— Eu! Bănuiam de mult. Ce-aţi vorbit cu ea? 

— Este secret şi aşa trebuie să rămână. Stăpâne, ea este o 
faimoasă „meleka”, o regină şi vorbele ei au adus pacea 
între noi. Bervari vor fi oaspeţii noştri şi vor pleca din Lizan 
ca prieteni şi nu ca duşmani. 

— Chiar aşa? întrebai eu, bucurându-mă din tot sufletul. 

— Întocmai cum auzi, răspunse şi beiul din Gumri. Ştii cui 
trebuie să-i fim recunoscători? 

— Lui Ruh'i Kulyan. 

— Da, dar întâi de toate, ţie. Emire, bătrâna ne-a poruncit 
să-ţi fim prieteni, dar noi o făcusem deja. Rămâi în ţara 
noastră ca un frate al nostru, al tuturor! 

— Vă mulţumesc, dar eu îmi iubesc ţara părinţilor mei şi 
acolo vreau să-mi găsesc odihna; voi rămâne la voi 
împreună cu prietenii mei cât voi putea de mult. Marrah 
Durimeh va rămâne şi pe mai departe Ruh'i Kulyan? 

— Da, însă nimeni nu trebuie să ştie. Am jurat să trecem 
totul sub tăcere până la moartea ei. Îi vei respecta dorinţa 
şi tu, emire, nu-i aşa? 

— Nu voi spune nimic nimănui niciodată! 

— Va veni mâine după-amiază sa te vadă la mine acasă, 
căci îi eşti drag precum un fiu, spuse melekul. Acum, lasă- 
ne să plecăm! 

— Şi chaldeii pe care i-a adunat Nedşir-bei? întrebai eu 
iute, ca să fiu sigur. 

Nedşir-bei veni la mine şi-mi întinse mâna. 


— Emire, fii prietenul şi fratele meu şi iartă-mă! Am 
apucat-o pe un drum greşit, iar acum vreau să mă îndrept, 
îţi voi înapoia tot ce ţi-am luat, apoi mă voi duce negregşit la 
oamenii mei, să le spun că am făcut pace. 

— Nedşir-bei, uite mâna mea; te iert cu multă plăcere! Dar 
ştii cine m-a eliberat? 

— Ştiu. Mi-a spus Marrah Durimeh. Au fost Madana şi 
Ingdşa; la Ruh'i Kulyan te-a dus fiica mea. 

— Eşti supărat pe ele? 

— Eram foarte supărat şi le-aş fi pedepsit straşnic, însă 
bătrâna mi-a luminat mintea şi mi-a spus că femeile au făcut 
ce trebuia. Îngăduie-mi să-ţi întorc vizita! 

— Chiar te rog! Dar acum, haideţi, fraţii mei! 

Pornirăm la drum şi ajunserăm în locul unde ne aşteptau 
englezul şi Halef, care erau de-a binelea îngrijoraţi. 

— Pe unde aţi umblat, oameni buni? mă întâmpină Lindsay. 
Eram gata să mă lupt cu acel holeghost! 

— După cum vezi, nu a fost nevoie de o faptă atât de 
curajoasă. 

— Dar ce s-a întâmplat acolo? 

— Mai târziu, mai târziu, acum trebuie să plecăm. 

Halef se repezi şi mă apucă de braţ: 

— Sidi, îmi şopti el, omul ăsta nu mai e legat! 

— L-a eliberat Spiritul peşterilor, Halef! 

— E un spirit cam imprudent. Sidi, hai să-l legăm din nou! 

— Nu, l-am iertat. 

— Sidi, eşti la fel de imprudent ca şi spiritul! Eu voi fi mai 
înţelept: sunt Hagi Halef Omar şi nu îl iert deloc. 

— Tu n-ai nimic să-i ierţi! 

— Eu? Nu? întrebă el uimit. Ba am, sidi! 

— la spune-mi, despre ce este vorba? 

— Te-a atacat pe tine, al cărui prieten şi protector sunt şi 
asta e mult mai râu decât dacă m-ar fi atacat pe mine. 
Trebuie să-şi ceară iertare şi de la mine! Eu sunt turc, nu 
kurd şi nici nestorian şi nu pot să îngădui să fii insultat. 
Spune-i şi lui! 


— Mai încolo! Acum urcă-te pe cal! Vezi doar că ceilalţi au 
şi încălecat. 

Melekul aprinse alte făclii şi pornirăm la drum. Se încinse 
o discuţie în limba kurdă, întreruptă din când în când de 
Lindsay şi Halef, care participau cu mare plăcere, cu toate 
că de-abia înțelegeau a suta parte; eu, însă, mă ţineam 
deoparte. 

Vizita noastră pe munte mă pusese pe gânduri. Oare în ce 
consta puterea acelei Marrah Durimeh pe care o exercitase 
atât asupra şeicului, cât şi asupra beiului? Faptul că fusese 
regină odinioară nu putea sa aibă atâta influenţă. Mai 
degrabă cred că era vorba de puterea de a împăca doi 
vrăjmaşi care se războiau din pricina originii şi credinţei lor. 
La fel de miraculoasa fusese şi transformarea lui Nedşir-bei 
dintr-un sălbatic şi un nesupus într-un om prietenos şi 
blând ca un miel. De ce trebuia ca totul să rămână un 
mister, chiar şi pentru mine? Oricine altcineva s-ar fi lăudat 
cu o asemenea putere, însă Marrah Durimeh nu era doar o 
fiinţă misterioasă, ci avea şi un caracter neobişnuit. Era 
demnă de interesul unui călător curios, care străbate lumea 
în căutare de subiecte pentru a le aşeza pe hârtie 
Mărturisesc că misterul bătrânei regine mă interesa mult 
mai mult decât disputa dintre kurzi şi chaldei. 

Când zărirăm înaintea noastră luminile din Lizan, reissul 
din Şohrd ne spuse: 

— Acum trebuie să ne despărţim. 

— De ce? întrebă melekul. 

— Trebuie să mă duc la oamenii mei să-i înştiinţez că am 
făcut pace, altfel îşi vor pierde răbdarea şi-i vor ataca pe 
kurzi înainte de a se lumina de ziuă. 

— Atunci, du-te. 

Plecă, apoi o pornirăm şi noi. În zece minute ajunserăm în 
Lizan, unde cei de acolo ne-au întâmpinat cu multă 
curiozitate. Melekul le strigă să se adune, apoi se urcă pe 
cal să-i înştiinţeze că lupta luase sfârşit, din porunca lui 
Ruh'i Kulyan. 


— Îi lăsăm pe bervari să aştepte până mâine? îl întrebai eu 

— Nu. Trebuie să afle şi ei imediat. 

— Cine are să le ducă solia? 

— Eu, doar pe mine mă vor crede, răspunse beiul. Vii şi tu, 
stăpâne? 

— Da, însă trebuie să mai aştepţi puţin. 

Mă întorsei către chaldeul care era cel mai aproape de 
mine şi-l întrebai: 

— Cunoşti drumul către Şohrd? 

— Da, emire. 

— Atât de bine încât îl poţi găsi şi pe întuneric? 

— Da, emire. 

— O cunoşti pe Ingdşa, fata reissului? 

— Foarte bine. 

— O ştii şi pe Madana? 

— Şipe ea. 

— Atunci ia un cal şi du-te degrabă acolo. Trebuie să le 
spui celor două femei să nu-şi mai facă griji, căci acum e 
pace. Reissul este prietenul meu şi nu este supărat pe ele 
că m-au eliberat. 

Mă simţeam dator să le înştiinţez pe cele două femei, care 
fuseseră atât de bune cu mine, despre deznodământul 
evenimentelor, deoarece îmi închipuiam că erau foarte 
îngrijorate de reacţia reissului. Pornirăm iarăşi la drum, 
când melekul strigă: 

— Aduceţi-i pe bervari! Trebuie să-i primim ca oaspeţi! 

Cunoşteam drumul, care era foarte anevoios. Nu 
străbăturăm nici jumătate din distanţă şi ne întâmpină un 
strigăt: 

— Cine e? 

— Prieteni, răspunse beiul. 

— Spuneţi-vă numele! 

De-abia acum beiul recunoscu vocea. 

— Stai liniştit, Talaf, eu sunt! 

— Stăpâne, tu eşti? Slkr'allah slavă lui Allah, că-ţi aud iar 
glasul! Ai reuşit să evadezi? 


— Nu am evadat. Unde este tabăra? 

— Vino încoace, o să vezi focurile! 

— Condu-ne acolo! 

— Nu pot, stăpâne! 

— De ce? 

— Nu pot să plec de aici pană nu-mi vine schimbul. 

— Cine e la comandă? 

— Reissul din Dalaşa. 

— V-aţi ales o căpetenie foarte înţeleaptă, dar acum m-am 
întors şi trebuie să ascultați doar de mine. Nu mai e nevoie 
de străji. Hai, condu-ne! 

Omul îşi luă flinta de pe umăr şi o porni înaintea noastră. 
Nu peste mult timp văzurăm locurile de tabără printre 
copaci şi ajunserăm în locul unde cu o zi mai înainte 
ţinusem sfatul. 

— Beiul! se răspândi vestea printre ei. 

Se ridicară toţi să-l salute cu mare bucurie. Mă 
înconjurară chiar şi pe mine şi mi dădură mâna foarte 
prietenoşi. Doar cel care fusese până atunci comandant 
stătea deoparte şi privea scena încruntat. Îşi dădea seama 
că puterea sa luase sfârşit. Până la urmă veni şi el şi-i 
întinse mâna beiului: 

— Bine ai venit! spuse el. Ai fugit? 

— Nu. Mi s-a dat drumul. 

— Bei, asta-i cea mai mare minune pe care am văzut-o 
până acum! 

— Nu este nici o minune. Am făcut pace cu chaldeii. 

— Ai acţionat prea repede! Am trimis o solie la Gumri, iar 
mâine în zori ne vom lupta cu sute de bervari. 

— Tu eşti cel care a acţionat prea repede. N-ai ştiut că 
acest emir s-a dus la Lizan să facă pace? 

— A fost atacat. 

— Dar ai aflat mai târziu că nu melekul l-a atacat! 

— Ce ai primit de la chaldei în schimbul păcii? 

— Nimic. 


— Nimic? Ah, beiule, ai acţionat prea puţin înţelept! Doar 
te-au atacat şi au omorât câţiva oameni de-ai noştri! 

Beiul îl ţintui zâmbind cu privirea; dar era un zâmbet 
deloc liniştitor. 

— Eşti reissul din Dalaşa, nu-i aşa? întrebă el cu o voce 
foarte prietenoasă. 

— Da, răspunse celălalt încurcat. 

— Şi pe mine mă cunoşti bine, nu? 

— Cum aş putea să nu te cunosc? 

— Atunci, spune-mi, cine sunt eu? 

— Eşti beiul din Gumri. 

— Corect! Voiam să văd doar dacă nu cumva mă înşel, căci 
cred că ţi-ai pierdut minţile. Ce crezi că păţeşte cel care 
îndrăzneşte să-l facă nebun pe beiul din Gumri în faţa 
acestor războinici? 

— Stăpâne, vrei să-mi răsplăteşti serviciile cu 
nerecunoştinţa? 

Deodată, vocea beiului căpătă cu totul alt ton. 

— Vierme! urlă el. Vrei să te porţi cu mine la fel ca şi cu 
acest emir din Frankistan? Doar ai făcut cunoştinţă cu 
mâna lui grea! Vrei să-mi fie frică de tine. care ai fost 
aruncat de pe cal de un străin? Ce servicii mi-ai adus şi cine 
te-a numit comandant? Eu? la aminte: Ruh'i Kulyan mi-a 
poruncit să facem pace şi pentru că spiritul m-a sfătuit să 
fiu îngăduitor, te iert. Dar îndrăzneşte numai o dată să mite 
mai împotriveşti! Acum te urci degrabă pe cal şi te duci la 
Gumri să le spui bervarilor că pot rămâne liniştiţi în satele 
lor. Dacă nu te supui imediat şi întru totul ordinului meu, 
mâine mă voi duce cu aceşti războinici în Dalaşa şi tot 
ţinutul chaldeilor va afla cum fiul temutului Abd-el-Summit- 
bei îl pedepseşte pe cel care i se împotriveşte! Gândeşte-te 
bine, sclav al turcilor ce eşti! 

Beiul avea o privire atât de încruntată şi de poruncitoare, 
încât reissul se urca pe cal fără să crâcnească şi plecă. Beiul 
se întoarse apoi spre ceilalţi şi spuse: 


— Strângeţi străjile să mergem la Lizan! Prietenii noştri ne 
aşteaptă să ne ospăteze! 

Câţiva o luară mai înainte; ceilalţi strânseră făcliile şi fără 
să pună întrebări sau sa se împotrivească, porniră la drum. 
La zece minute după ce părăsiserăm luminişul, eram ajunşi 
în Lizan. 

Acolo era mare vâlvă. Se strânseseră mormane de lemne 
pentru a înteţi focurile. Mare parte din chaldei se 
îndeletniceau cu înjunghierea berbecilor. Fuseseră adunate 
toate pietrele mai mari de pe acolo, iar femeile şi fecioarele 
se ocupau cu măcinatul şi apoi cu pregătitul pâinii. 

Furăm întâmpinați în linişte de un alai precaut şi 
neîncrezător, dar care, nu peste mult timp, izbucni în 
salutări zgomotoase pline de bucurie, înălţând laude 
Spiritului peşterilor, care transformase durerea în bucurie. 

Noi, personalităţile (spun asta cu mare mândrie), ne 
aşezarăm în jurul melekului, să ne ospătăm şi să vorbim 
despre întâmplările prin care trecusem. Lângă mine se afla, 
desigur şi bravul meu Halef, care îmi primea cu o plăcere 
vizibilă recunoştinţa, pe care o făceam publică, pentru 
încrederea şi curajul dovedite. Se crăpase deja de ziuă când 
mă dusei împreună eu camarazii mei să ne odihnim câteva 
ceasuri în odaia de sus. 

Mă trezi o voce pe care o recunoscui imediat - era Nedşir- 
bei. Coborâi iute şi fui întâmpinat de el cu mare prietenie; 
îmi adusese tot ce-mi luase şi îmi spuse că era pregătit să 
facă orice i-aş fi cerut, însă eu îl refuzai politicos, dar ferm. 

În faţa casei dădui peste o învălmăşeală de kurzi şi chaldei, 
câte dormeau încă. 

Deodată zării două siluete feminine care veneau spre noi. 
Pusei mana streaşină la ochi şi le recunoscui pe Ingdşa şi pe 
„Pătrunjica”. Bătrâna Madana se împopoţonase ca pentru 
zile mari: pe cap îşi pusese o pălărie, care nu era, de fapt, 
decât un bor larg, şi pentru a-şi acoperi creştetul îşi 
adăugase un smoc de pene de gâscă, în loc de încălțări îşi 
înfăşurase picioarele în nişte cârpe roşii - o minunăţie, ce 


mai, chiar dacă de-abia se mai putea ghici culoarea pe care 
o avuseseră la început! Şoldurile şi le strânsese într-un pled 
bălţat, care ţinea loc de fustă şi pe care şi-l strânsese la 
brâu cu o eşarfă care arăta cam ca o cârpă de bucătărie. În 
sus îşi pusese pe ea un obiect al cărui nume nu cred că 
fusese încă inventat. Dintre toate aceste misterioase piese 
vestimentare se iţea o cămaşă - dar, ah, dulce „Pătrunjica”, 
era sau nu era făcută din pingele de pantofi? În orice caz, 
cam aşa arăta. Oare secase Zabul şi nu mai exista apă de 
spălat? 

În schimb, Ingdşa arăta cu totul altfel. Părul negru şi 
bogat şi-l strânsese în două cosiţe; pe cap îşi pusese un şal 
cochet, care-i cădea frumos pe umeri. Purta o rochie albă 
ca neaua, iar pe deasupra îşi pusese o tunică albastră tivita 
cu fireturi aurii. 

Când se apropie de mine, văzui că obrajii îi ardeau ca para 
focului; însă „Pătrunjica” i-o luă înainte şi veni să-mi facă o 
plecăciune adâncă. 

— Sabbah'l ker - bună dimineaţa, stăpâne! mă salută ea. 
Voiai să ne vezi - iată-ne! 

Mă salutase scurt, ca într-un raport soldăţesc, iar eu îi 
răspunsei: 

— Fiţi bine venite! Veniţi cu mine în casă, prietenii mei 
trebuie să le cunoască pe cele cărora le datorez eliberarea 
mea! 

— Stăpâne, spuse Ingdşa, îţi mulţumesc că ne-ai trimis 
veste despre tine; începusem să fim îngrijorate. 

— Te-ai văzut până acum cu tatăl tău? 

— Nu, căci ieri nu a fost în Şohrd. 

— Este aici; să intrăm în casă! 

În uşă dădurăm nas în nas cu reissul, care tocmai voia să 
iasă. Se miră când o văzu pe fiică-sa, dar îi vorbi cu voce 
prietenoasă: 

— Mă căutai? 

— Este război şi de ieri nu mai ştiam nimic de tine. 


— Nu-ţi mai face griji, duşmănia a luat sfârşit. Du-te la 
nevasta melekului, căci nu am timp acum de pierdut. 

leşi, se urcă pe cal şi plecă. Eu urcai cu cele două femei la 
catul de sus, unde prietenii mei tocmai îşi terminaseră 
toaleta de dimineaţă. 

— Heigh-day, pe cine ai adus, master? întrebă Lindsay. 

Le luai, pe cele două femei de mână şi le dusei la el. 

— lată-le pe cele două ladies care m-au scăpat din groapa 
cu lei, îi răspunsei eu. Ea este Ingdşa, „Perla”, iar ea este 
Madana, „Pătrunjica”. 

— Pătrunjica”, hm! Dar „Perla” este minunată! Ai avut 
dreptate master! Amândouă au fost de ispravă, amândouă! 
Trebuie să le dăm un cadou, să le răsplătim cu bani. Yes! 

Ceilalţi se bucurară şi ei să le cunoască pe femei şi trebuie 
să recunosc că le-au primit cu multă consideraţie şi cu mult 
respect. Cele două chaldee rămaseră până la vremea 
prânzului, luând masa împreună cu noi, după care le 
condusei o bucată de drum. La despărţire, Ingdşa mă 
întrebă: 

— Stăpâne, te-ai împăcat de-adevăratelea cu tatăl meu? 

— Da. 

— Şi l-ai iertat întru totul? 

— Întru totul? 

— Nu e supărat pe mine? N-o să-mi spună vorbe grele? 

— Nu. 

— Ai să mai vii să-l vezi? 

— Aşadar, sunt bine venit la el, cât şi la tine, Ingdşa? 

— Da, stăpâne! 

— Ei, atunci, mă voi întoarce la voi azi, sau poate mâine. 

— Îţi mulţumesc. Rămâi, sănătos! 

Îmi dădu mâna şi plecă mai departe. Însă Madana se opri 
şi aşteptă pană ce fata se îndepărtă, apoi mă întrebă: 

— Stăpâne, îţi mai aduci aminte ce mi-ai promis deunăzi? 

Bănuiam ce avea să urmeze şi îi răspunsei zâmbind: 

— N-am uitat nici un cuvinţel. 

— Ba da, un cuvânt tot ai uitat. 


— Aşa? Care? 

— Mai gândeşte-te! 

— Cred că n-am uitat nimic. 

— O, ai uitat ce era mai important. 

— Spune-mi despre ce e vorba! 

— Despre daruri! 

— Buna mea Madana, n-am uitat. În ţara de unde vin eu, 
femeile sunt mai presus de orice. Nu am vrut să vă 
împovărez pe voi, care sunteţi atât de frumoase şi delicate 
cu greutatea unui dar. Nu le-am adus cu mine, căci nu 
trebuie să bateţi atâta amar de drum, ci să aşteptaţi acasă 
la voi darurile pe care vi le voi trimite chiar astăzi. lar când 
mă voi întoarce mâine, îmi veţi bucura inima şi privirile cu 
podoabele pe care le veţi fi primit de la mine. 

Umbra i se şterse de pe chipul său rotunjor. Înseninată ca 
de-o rază de soare, îşi împreună mâinile şi strigă: 

— Ah, ce fericite trebuie să fie femeile din ţara ta! Este 
departe ţinutul tău natal? 

— Foarte. 

— Câte zile de mers? 

— Mult peste o sută. 

— Ce păcat! Dar mâine ai să vii, nu-j aşa? 

— Cu siguranţă! 

— Ei, rămâi cu bine, stăpâne! Ruh'i Kulyan ţi-a arătat că-i 
eşti pe plac şi te asigur că şi eu te îndrăgesc ca pe un 
prieten! 

În sfârşit, îmi dădu mâna şi se grăbi să o prindă din urmă 
pe Ingdşa. De n-ar fi fost Germanistanul atât de departe, 
cred că „Pătrunjica” mea ar fi încercat să vadă cu propriii ei 
ochi cât de fericite sunt femeile noastre! 

Făcui cale-ntoarsă, dar nu apucai să merg prea mult că o 
văzui pe bătrâna Marrah Durimeh coborând dinspre 
peşteră. Mă recunoscu şi ea; se opri şi-mi făcu un semn cu 
mâna. Văzând că-i răspunsesem la semn, se întoarse şi 
începu să urce din nou muntele, cu paşi molcomi. Ajunse 
într-un crâng, unde se opri să mă aştepte. 


— Pacea Domnului fie cu tine, fiule! mă salută ea. lartă-mă 
că te fac să urci până la mine, dar în casa melekului nu pot 
să fiu singură cu tine, aşa că te-am făcut să vii tu la mine. Ai 
puţin timp pentru mine? 

— Cât timp doreşti, preabună Durimeh. 

— Atunci, vino! 

Mă luă de mână, precum o mamă pe fiul său şi mă duse 
cam o sută de paşi mai încolo, până ajunserăm într-un loc 
unde puteam sta de vorbă netulburaţi. Se aşeză. 

— Vino, aşează-te lângă mine! 

Făcui precum îmi ceru. Îşi lăsă mantila să-i cadă de pe 
umeri; era atât de venerabilă şi îmi inspira atât respect! 

— Stăpâne, începu ea, uită-te încolo între sud şi est. 
Soarele acesta aduce primăvara şi toamna, vara şi iarna. 
Anii pe care i-a adus au trecut peste mine de mai mult de o 
sută de ori. Uită-te la chipul meu! Nu mai are demult 
tristeţea vârstei, ci are liniştea albă a morţii. Îţi spuneam 
încă din Amadiya că nu mai am mult de trăit şi era 
adevărat. Sunt un... spirit, Ruh'“i Kulyan! 

Se opri. Glasul părea că-l venea chiar din adânc de 
mormânt, însă trupul îi vibra de o emoție vie, iar ochii i se 
umeziseră. 

— Am văzut şi am auzit multe, spuse mai departe. Am 
văzut sublimul prăbuşindu-se şi nimicnicia înălțându-se; am 
văzut răul triumfând şi binele ajungând de ocară; am văzut 
fericiţi plângând şi nefericiţi bucurându-se. Am văzut 
curajul tremurând în faţa primejdiei şi în frica luptându-se 
ca un leu. Am plâns şi am râs deopotrivă - apoi a venit 
timpul când am învăţat să gândesc. Atunci am aflat că totul 
a fost rânduit de preaputernicul Dumnezeu, care ţine totul 
în braţele sale ca un tată iubitor: pe cei bogaţi şi pe cei 
săraci, pe cei bucuroşi şi pe cei nefericiţi deopotrivă. Dar 
mulţi s-au lepădat şi au râs de el. Unii spun că sunt fiii lui, 
dar, de fapt, sunt fiii aceluia care sălășluieşte în Gheena. De 
aceea pământul şi oamenii lui suferă foarte mult; un al 
doilea potop nu mai poate veni, căci Dumnezeu nu va mai 


găsi încă un Noe care să devină părintele unui neam mai 
bun. 

Se opri iarăşi. Mă impresionară mult cuvintele ei, tonul 
vocii, privirea stinsă, dar atât de grăitoare, gesturile 
domoale, obosite şi totuşi atât de expresive. Îmi dădui 
seama de influenţa spirituală pe care o avea această femeie 
asupra locuitorilor cam săraci cu duhul ai acestui ţinut. 
Vorbi mai departe. 

— Sufletul mi-era cutremurat, iar inima stătea să mi se 
frângă; cei săraci m-au mişcat. Eram bogată, foarte bogată 
în bunuri pământeşti, iar în inima mea trăia un Dumnezeu, 
pe care bogăţiile îl îndepărtaseră de mine. Viaţa mi s-a 
sfârşit la un moment dat, dar Dumnezeu nu m-a părăsit. M- 
a chemat să-i fiu supusă. Aşa că acum rătăcesc din loc în 
loc, cu toiagul credinţei în mână şi propovăduiesc 
învăţăturile Atotputernicului şi Atotmilostivului, dar nu cu 
vorbe, care pot fi luate în râs, ci cu fapte care-i 
binecuvântează pe toţi cei vrednici de mărinimia Tatălui. 
Bătrâna Marrah Durimeh şi Ruh'i Kulyan au fost un mister 
pentru tine. Mai sunt şi acum, fiule? 

În loc de răspuns îi luai mâna şi i-o sărutai. 

— Te înţeleg! 

— Ştiam; şi tu eşti dintre aceia care se iau la trântă cu 
viaţa, cu omul dinăuntrul şi dinafară lor. 

Îi aruncai iute o privire. Era înzestrată cu darul ghicirii a 
tot ce-i mai ascuns în om? Nu-i răspunsei, iar ea continuă: 

— În ţara ta eşti un emir? 

— Nu chiar aşa ca aici; la noi există emiri din naştere, 
emiri ai banului, emiri ai ştiinţei şi emiri ai durerii, ai 
îndurării şi ai luptei. 

— Iar tu ce fel de emir eşti? 

— Emir al luptei. 

Se uită îndelung şi cercetător la mine, apoi mă întrebă: 

— Eşti bogat? 

— Sunt sărac. 


— Sărac în aur şi argint, dar bogat în altele, căci inima ta 
împarte numai bucurii. Am auzit cât de mulţi prieteni ţi-ai 
făcut şi m-ai făcut fericită chiar şi pe mine. De ce nu rămâi 
în ţara ta, de ce mergi prin ţinuturi străine? Se vorbeşte că 
rătăceşti de colo până dincolo doar ca să-ţi arăţi măiestria 
în mânuitul armelor; însă nu este adevărat, căci armele 
ucid, iar tu nu doreşti moartea aproapelui tău. 

— Marrah Durimeh, până acum nu am spus nimănui de ce 
tot plec din ţara mea, însă tu trebuie să afli. 

— Nici în ţara ta nu ştie nimeni? 

— Nu. Acolo sunt un om ca oricare altul şi cam singuratic, 
însă nu mă plâng, căci îmi place singurătatea. 

— Fiul meu, eşti încă tânăr. Allah ţi-a dat o durere atât de 
mare, care ţi-a copleşit inima? 

— Nu despre asta e vorba, ci despre ceea ce te ţine în 
viaţă şi pe tine. 

— Nu înţeleg. Lămureşte-mă! 

— Cel care îşi duce viaţa în deşert cunoaşte preţul 
stropului care poate salva un însetat. Iar cel împovărat de 
necaz, fără ca cineva să-i fie pe aproape cu o mână de 
ajutor întinsă, ştie cât de prețioasă e dragostea după care 
tânjeşte în zadar. Şi totuşi, mi-e inima plină de iubirea pe 
care n-am găsit-o încă, acea iubire lăsată pe pământ de Fiul 
Tatălui, care face ca oamenii să fie fraţi şi fii ai unui lată 
suprem. Aşa cum Mântuitorul a coborât din ceruri pe 
pământ, tot aşa merg şi trimişii săi pretutindeni în lume să 
propovăduiască Evanghelia iubirii. Aceştia sunt lumina 
creştinătăţii, eroii credinţei, melecii milostivirii. 

— Dar nu toţi predică aşa cum o faci tu. Unii îi prigonesc 
pe solii adevăratei credinţe. Vezi ţinutul ăsta peste care 
străluceşte soarele? Acelaşi soare a văzut aici mii de oameni 
murind şi acelaşi râu pe care-l vezi întinzându-se înaintea 
ochilor noştri a dus cu el sute de leşuri. Şi pentru ce? 
Întreabă-i pe emirii credinţei care locuiesc în Munţii 
Karitha şi Tura Sina; întreabă-i pe şeicii stăpânitorilor 
străini care i-au vizitat pe locţiitorii sultanului şi au lăsat să 


se întâmple toate grozăviile astea! Oare sultanii şi şahii 
creştini nu au dreptul şi îndatorirea să-i apere pe ceilalţi 
creştini oriunde s-ar afla aceştia? La miezul nopţii care a 
trecut, i-am salvat pe creştinii din valea asta de la moarte, 
eu, o femeie; de ce aceşti emiri au o putere mai mică decât 
a mea? Odinioară am fost meleka, dar acum nu mai sunt 
decât o femeie bătrână; cu toate astea, turcii, kurzii şi 
chaldeii ascultă glasul meu. Pedepseşte-i pe cei răi şi îţi vor 
mulţumi mai târziu, pe când cei buni care râvnesc la 
mântuire, te vor întâmpina cu mare bucurie. Nu trimiteţi 
mesageri a căror putere se stinge ca o scânteie la cea mai 
mică adiere de vânt, ci trimiteţi oameni de care să se teamă 
asupritorul; atunci munţii vor chiui şi văile vor triumfa; tot 
ţinutul va înălța în fiecare zi osanale, iar turma va împlini 
cuvântul Păstorului. De ce îl îndepărtați de voi? Aduceţi-l 
înapoi, căci de veţi fi uniţi, puterea Lui va face să curgă 
numai lapte şi miere pe pământ! 

În timp ce vorbea, se ridicase în picioare. Stătea acum 
dreaptă înaintea mea; obrajii i se însufleţiră, ochii îi 
străluceau, iar vocea îi era puternică. A fost un moment pe 
care nu-l voi da uitării niciodată. Se opri şi se aşeză din nou. 
Această femeie trebuie că văzuse şi auzise, trăise şi gândise 
într-adevăr multe, poate chiar şi citise ceva. Ce puteam eu 
să-i răspund? 

— Marrah Durimeh, mă dojeneşti şi pe mine? o întrebai 
eu. 

— Pe tine? De ce? 

— Căci şi eu sunt un mesager. 

— Tu?! Cine te-a trimis? 

— Nimeni. Am venit cu de la mine putere. 

— Ca să propovăduieşti? 

— Nu şi totuşi, da. 

— Nu te înţeleg, fiule; explică-mi! 

— Chiar tu ai spus că doreşti emisari ai faptei care să nu 
fie neputincioşi. Dumnezeu împarte darurile după 
înţelepciunea Lui. Unuia îi dă darul vorbirii cuceritoare, iar 


altuia îi porunceşte să acţioneze înainte de a veni timpul 
când nu mai este în stare de nimic. Mie nu mi-a dat darul 
vorbirii, ci pe acela de a fi folositor aproapelui meu. De 
aceea nu pot sta într-un singur loc, ci călătoresc mereu. 
Vreau să dau învăţătură şi să predic, dar nu prin vorbă, ci 
prin faptă. Am fost prin ţări ale căror nume nu le cunoşti, 
am fost găzduit de oameni cu pielea albă, galbenă, maronie 
şi neagră; am fost oaspetele creştinilor, evreilor, 
musulmanilor şi al păgânilor; peste tot am semănat 
dragoste şi milostenie. Am plecat mai departe şi am fost 
răsplătit din belşug, căci în urma mea au răsunat cuvinte 
precum: „acest emir nu cunoaşte frica; ştia mai multe decât 
noi şi totuşi ne-a fost ca un frate; a cinstit Dumnezeul 
nostru şi ne-a îndrăgit; nu-l vom uita niciodată, căci a fost 
un om bun, un camarad de nădejde; a fost... un creştin!” 
lată ce am obţinut prin credinţa mea. Şi chiar dacă aş găsi 
doar un singur om care să respecte credinţa mea şi să 
poată învăţa ce este iubirea, tot aş şti că ziua mea nu s-a 
terminat în zadar şi odată şi odată voi putea să mă odihnesc 
liniştit. 

Se lăsă o pauză lungă, foarte lungă. Amândoi ne uitam în 
jos fără să scoatem un cuvânt; deodată, Marrah Durimeh 
îmi luă mâna şi spuse: 

— Stăpâne, te iubesc! 

Se uită la mine cu o privire maternă, pe care n-am s-o uit 
niciodată! 

— Fiul meu, spuse ea, după ce vei pleca din valea asta, nu 
te voi mai vedea niciodată, dar mă voi ruga pentru tine şi te 
voi binecuvânta până în clipa când voi închide ochii pentru 
totdeauna. Vrei să afli secretul pe care l-am spus şi 
celorlalţi trei în peşteră? 

— Ţi-aş rămâne recunoscător; cu toate că tăcerea e de 
aur, prefer să renunţi la ea. 

— Cei trei au jurat să nu spună niciodată nimic... 

— Şi eu jur să nu spun nimănui. 

— Nimănui? 


— Niciodată! 

— Atunci, ascultă! 

Şi îmi povesti. Era o poveste care ar fi putut face celebru 
un scriitor, o poveste lungă din timpurile când cei trei 
diavoli - Abd-el-Summit-bei, Beder-Khan-bei şi Nur-Ullah- 
bei i-au exterminat pe creştini în Valea Zabului, o poveste 
care îmi dădu fiori de groază. Dură mult până când se 
termină şi apoi bătrâna rămase încă mult timp lângă mine. 
Îşi duse mana osoasă la ochi, să-şi şteargă lacrimile care-i 
curgeau şiroaie. Îşi lăsă obosită capul pe umărul meu şi-mi 
spuse cu glas şoptit: 

— Du-te acum! Voiam să cobor în Lizan, însă mai aştept 
până mi se liniştesc bătăile inimii. Spre seara vin la voi. 

Îi respectai dorinţa şi plecai. Când ajunsei în Lizan, nu mai 
găsii nici un kurd; doar beiul mă aşteptase. 

— Emire, spuse el, oamenii mei au plecat, însă eu te-am 
aşteptat să te întorci la Gumri. 

— Uite că m-am întors, dar pentru scurt timp, căci 
haddedihnilor le este dor de ai lor. 

— Mi-au promis că vor veni cu mine şi vom ţine sfat cum să 
ajungeţi cel mai bine şi mai în siguranţă la Tigris. Mergi 
sănătos, emire! 

— Rămâi sănătos! 

Melekul stătea cu prietenii mei. Beiul îşi luă încă o dată 
rămas-bun de la ei şi se grăbi să ajungă la kurzii săi. 

Marrah Durimeh îşi ţinu cuvântul: se întoarse spre seară şi 
când putu să-mi vorbească fără să fim auziţi, îmi spuse: 

— Stăpâne, vrei să-mi îndeplineşti o dorinţă? 

— Cu dragă inimă. 

— Crezi în puterea unei amulete? 

— Nu. 

— Cu toate astea, ţi-am făcut una. Vrei să o porţi? 

— Ca amintire de la tine, sunt de acord. 

— Atunci, ia-o. Nu te ajută cu nimic cât timp e închisă; însă 
când te vei afla la ananghie, deschide-o; Ruh'i Kulyan va fi 
cu tine, chiar dacă nu va sta lângă tine. 


— Îţi mulţumesc. 

Amuleta avea patru colţuri şi era învelită într-o bucată de 
pânză. Mi-o pusei la gât. Mai târziu avea să-mi fie de folos, 
eram sigur, dar nu trebuia să aştept ca necazurile să mă ia 
prin surprindere... 


SFÂRŞIT 


1 Calea laptelui. 

2 „Bătrânul fără cap” (Ursa Mare). 
3 Venus. 

4 Cumpăna. 

5 Maior. 

6 Şef de batalion. 

7 Locotenent-colonel. 

8 Adjutant. 

9 Preşedinte de tribunal. 

10 O dare pe care o plătesc nemahomedanii. 
11 Judecător suprem al Turciei asiatice. 
12 Şelar. 

13 Adunarea sfetnicilor. 

14 Sigiliul guvernământului. 

15 Agată portocalie. 

16 Primar. 

17 Ceşti de porțelan. 

18 Salată din frunze tinere de fistic. 
19 Friptură de capră. 

20 Nişte prăjituri tari. 

21 Porumbel. 

22 Liliac. 

23 Negustorul de buruieni. 

24 Crăiasa morţii! 

25 Muscă. 


26 Rege, domnitor. 

27 Povestitor. 

28 Pentru numele lui Moise. 

29 Arme. 

30 Mustaţă. 

31 Judecător suprem. 

32 Vicerege. 

33 Un sat al kurzilor - Kazikan. 

34 Sergeni-major. 

35 Samson. 

36 Băutura băuturilor. 

37 Cârcei. 

38 Bani de hârtie, cum sunt şi „selimii”. 

39 Sfânta Fecioară Maria. 

40 Fleac. 

41 Hal - unchi dinspre mama; am - unchi dinspre tata. 
Alăturarea celor două cuvinte înseamnă protector. 

42 Derman înseamnă în limba kurdă praf de puşcă, dar şi 
medicament, leac. 

43 Febră, friguri. 

44 lisus. 

45 Zabul de sus. 

46 Personaj din 1 001 de nopţi. 

47 Sărut.