Karl May — Oriental — Vol 3 De La Bagdad La Stambul

Karl May 


Karl May 


De la Bagdad la Stambul 


CUPRINS: 

Capitolul 1 - În calea tâlharilor 1 
Capitolul II - Un atac prin surprindere 46 
Capitolul III - Căzuţi în luptă 87 

Capitolul IV - „Oraşul califilor” 132 
Capitolul V - Flagelul ciumei 161 
Capitolul VI - În Damasc 186 

Capitolul VII - Ajunşi în Istambul 238 
Capitolul VIII - În Edirne 289 


Capitolul 1 - În calea tâlharilor. 

La sudul nemărginitului pustiu sirian şi mesopotamic, între 
Marea Roşie şi Golful Persic, se întinde Peninsula Arabia, 
ale cărei coaste pătrund până departe în vijelioasa mare 
arabo-indianăl. 

În unele locuri dinspre litoral, pământul este foarte 
roditor, dar cu cât pătrunzi în interior acesta devine stâncos 
şi sterp, înfăţişând imaginile jalnice şi groteşti, des întâlnite 
în Orient, ale unor dealuri contorsionate, cu drumuri 
anevoioase, care-şi fac loc printre numeroşi munţi golaşi, 
denumiți Shammai. 

Această ţară, a cărei întindere exactă nu poate fi dată cu 
precizie, a fost împărţită în antichitate în Arabia petraea, 
Arabia deşerta şi Arabia felix, ceea ce înseamnă Arabia 
stâncoasă, Arabia deşertică şi Arabia fericită. Dacă şi acum 
se găsesc destui geografi care cred că denumirea petraea 
provine dintr-un cuvânt greco-latin însemnând „piatră sau 
stâncă” şi în consecinţă numesc „Arabia pietroasă” această 
parte a ţării, faptul se datorează unei concepţii greşite. 


Numele provine mai degrabă de la vechiul Petra2, care era 
oraşul principal din partea nord-vestică a peninsulei. Arabii 
îşi numesc patria Djesirat el Arab (Ţara insulei), pe când 
turcii şi persanii îi spun Arabistan. Actuala împărţire are 
diverse denumiri, astfel că locuitorii ei, nomazi, se pot 
deosebi doar după triburile din care fac parte. 

Deasupra acestei ţări se bolteşte un cer veşnic senin pe 
care, în plăcutele nopţi orientale, strălucesc mii de stele, iar 
prin văi şi prin pustiul nesfârşit, aproape neumblat, 
rătăceşte necontenit fiul deşertului, pe jumătate sălbatic, 
purtat de un cal minunat sau de o cămilă neobosită. Privirea 
lui este ageră şi mereu trează, pentru că este duşmănos 
întregii omeniri, în afară de membrii tribului său. De la un 
capăt la altul se simte adierea uşoară a unei poezii blânde şi 
senine, întreruptă uneori de tumultul altei poezii, sălbatice 
şi triste, care-l întovărăşeşte pe drumeţ oriunde poposeşte. 
Aşa se explic faptul că poeţii arabi şi chiar poetele arabe au 
îmbogăţit cu sute de ani în urmă literatura ţării lor, iar 
cântecele s-au păstrat generaţii întregi, fiind transmise din 
tată în fiu cu ajutorul condeiului de piatră. 

Părintele adevăraţilor arabi sau joktanizi este Joktan, fiul 
lui Hut, care la rândul său era urmaş, dintr-a cincea 
generaţie al lui Sem3. Descendenții acestuia trăiau în 
Arabia fericită şi pe coasta Tehama, până în Golful Persic. 
Astăzi, cele mai multe triburi consideră drept o cinste 
deosebită faptul că se trag din Ismael, fiul lui Agar4. 

După legendă, Ismael a venit la Mecca însoţit de tatăl său, 
Avraam şi a înălţat acolo sfânta Kaaba. Adevărul este că 
sfânta Kaaba a fost întemeiată sau cel puţin clădită de 
koreişiţi. Printre neasemuitele ei podoabe, cele mai 
renumite erau Fântâna Zem-Zem şi Piatra neagră, despre 
care se credea că a căzut din cer. 

Aici era locul de pelerinaj al diverselor triburi arabe, care 
îşi aşezau corturile, cu cele necesare gospodăriei, pentru, a- 
şi face rugăciunile şi a aduce jertfe. Mecca avea pentru 
arabi aceeaşi semnificaţie ca Delphi pentru greci şi 


Ierusalimul pentru evrei; triburile nomade răspândite 
pretutindeni îl considerau punctul central, la care se 
gândeau neîncetat şi fără de care, desigur, ar fi pierit. 

Deoarece punctul acesta neasemuit de important se găsea 
în stăpânirea koreişiţilor, tribul lor era cel mai puternic şi 
cel mai bine văzut din toate, dar totodată şi cel mai bogat, 
căci pelerinii sosiți din toate părţile nu precupeţeau să 
aducă daruri preţioase şi mărfuri scumpe. 

Un membru al acestui trib, numit Abd Allah (Slujitorul 
Domnului), a murit în anul 570 după Hristos şi câteva luni 
mai târziu, la 20 aprilie 571, într-o luni, văduva lui - Amina - 
născu un băiat, numit ulterior Mahomed (în arabă 
Mohammed, adică Cel lăudat). Probabil că băiatul a purtat 
alt nume dar a primit onorabila denumire Mahomed atunci 
când a devenit un bărbat de seamă şi s-a făcut cunoscut 
prin profeţiile sale. Cuvântul este scris sub diverse forme: 
Muhammed, Mohammed şi Muhammad. Dintr-o, teamă 
respectuoasă faţă de profet, nici un credincios nu se 
încumetă să-l pronunţe astfel şi de aceea numele său e 
schimbat adesea în Mehemmed. 

După moarte, tatăl, său i-a lăsat doar două cămile, cinci oi 
şi o sclavă abisiniană, astfel că băiatul se văzu nevoit să 
ceară ocrotirea bunicului său Abd-el-Mokalib, iar după 
moartea acestuia sprijinul unchilor săi, Zukeir şi Abu Taleb. 
Cum însă nici aceştia nu putură să-l ajute prea mult, a fost 
nevoit să-şi câştige singur pâinea, intrând în serviciul unora 
ca păstor. Mai târziu a devenit călăuză de caravane şi 
cărăuş de arcuri; probabil că din această perioadă i se 
trage firea şa războinică. 

La vârsta de 25 de ani, intră în slujba unei bogate văduve 
de negustor, Chadidşa, căreia îi dovedi atâta sinceritate şi 
sârguinţă, încât ea îl îndrăgi şi după un timp se căsători cu 
el. Destul de repere pierdu întreaga avere a soţiei, fiind 
nevoit ca până la vârsta de 40 de ani să se ocupe cu 
negoţul. Călătorind mult şi în diverse locuri, a avut ocazia 
să întâlnească evrei şi creştini, brahmani şi păgâni, 


străduindu-se să le înţeleagă religiile. Îmbolnăvindu-se de 
epilepsie, a suferit o vătămare a sistemului nervos, care l-a 
predispus la stări continue de halucinație. Meditaţiile sale 
religioase erau însă nepotrivite unei vindecări complete. În 
cele din urmă s-a retras într-o peşteră, aflată pe Muntele 
Hara, în apropiere de Mecca. Aici a avut primele viziuni. 

Grupul credincioşilor adunaţi în jurul său era format, la 
început, numai din soţia sa, Chadidşa, sclava sa, Zaid, 
prietenii săi din Mecca, Othman şi Abu Bakr şi tânărul său 
văr, Ali, care a primit mai târziu denumirea onorifică Areth- 
Allah (fiul lui Dumnezeu, de asemenea Assad Allah el Ahalib, 
adică Leul lui Dumnezeu) şi a devenit cel mai nefericit erou 
al islamului. 

Ali, al cărui nume înseamnă „măreţul, sublimul” s-a născut 
în anul 602 şi era atât de prețuit de profet, încât acesta i-a 
dat ca soţie pe fiica lui, Fatime. Când Mahomed rosti pentru 
prima dată dogmele religioase în familie şi întrebă: „Cine 
dintre voi vrea să fie discipolul meu?”, tăcură cu toţii. 
Numai tânărul Ali, influenţat de lirismul care străbătea 
întreaga sa învăţătură ce-i răsuna încă în urechi, strigă cu 
glas tare şi hotărât: 

— Eu vreau să-ţi fiu discipol şi nu te voi părăsi nicicând! 

Mahomed nu uită niciodată această mărturisire. Ali a fost 
un luptător viteaz şi a contribuit în mare măsură la 
răspândirea islamismului, desăvârşită cu, o rapiditate 
neobişnuită. Totuşi, după moartea lui Mahomed, care n-a 
luat nici o hotărâre cu privire la cel ce-i va lua locul la 
conducere, Ali a fost dat întării şi a fost ales calif Abu Bakr5, 
socrul profetului. Acestuia îi urmă în anul 634 un al doilea 
socru al lui Mahomed, anume Umar al Faruk, după care 
veni Usman ibn Affan, un ginere al profetului. În anul 656, 
Usman a fost înjunghiat de un fiu al lui Abu Bakr. Ali fu 
învinuit că a pus la cale omorul şi când partizanii săi l-au 
ales, cei mai mulţi dintre conducători au refuzat să-i jure 
credinţă. După ce a luptat patru ani pentru a cuceri 


califatul, a fost ucis în anul 660 de Abd ar-Rabman şi 
înmormântat la Kufa, unde i s-a ridicat un monument. 

Din acea perioadă datează schisma care a despărţit pe 
mahomedani în două tabere potrivnice: suniţii şi şiiţii. 
Schisma însă nu se datorează atât învățăturilor de bază ale 
islamismului, cât mai ales problemei privitoare la urmaşii 
profetului. Adepții tribului şiiţilor susțineau că numai Ali era 
îndreptăţit să fie cel dintâi înlocuitor al profetului, iar nu 
Abu Bakr, Umar şi Usman. Certurile izbucnite între cele 
două tabere cu privire la însuşirile dumnezeirii, destin şi 
veşnicia Coranului nu trebuie privite ca având o 
însemnătate prea mare. 

Ali lăsă în urmă-i doi fii: Hassan şi Hussein. Cel dintâi fu 
ales calif de către şiiţi, pe când suniţii aleseră ca „înlocuitor 
al profetului” pe Muavia I, întemeietorul dinastiei 
Omeiazilor. Acesta îşi stabili reşedinţa la Damasc, impuse 
recunoaşterea eredității califatului său şi-şi sili supuşii să 
jure credinţă fiului său, Iazid, care se dovedi mai târziu atât 
de sângeros, încât suniţii se gândeau cu groază la isprăvile 
lui. Hassan nu putu să biruie pe Musavia şi muri otrăvit, la 
Medina, în anul 670. 

Fratele său se împotrivi lui lazid şi nu voi să-l recunoască. 
El e eroul unuia din cele mai tragice episoade ale 
islamismului. 

Stăpânirea lui Muavia apăsă greu asupra provinciilor şi 
împuterniciţii săi îl sprijiniră din răsputeri. De pildă, Zijad, 
conducătorul din Barra, vesti în tot ţinutul că acela care va 
fi găsit în afara locuinţei sale după apusul soarelui va fi 
pedepsit cu moartea. Chiar în seara zilei când fu dată 
porunca, oamenii lui Zijad găsiră (pe străzi peste două sute 
de inşi, pe care îi decapitară numaidecât, în seara 
următoare, numărul celor ce nu dăduseră ascultare 
poruncii fu mai mic, iar în cea de-a treia seară, străzile erau 
pustii. Cel mai înspăimântător dintre Omeiazi a fost 
Hadjadj, guvernatorul din Kufa, a cărui tiranie a costat 120 
000 de victime. 


Iazid, fiul lui Muavia, a fost mai rău decât tatăl său. Pe 
vremea stăpânirii acestei fiare cu chip de om, Hussein se 
afla la Mecca. Într-o zi, îl căutară nişte soli care îl 
îndemnară să plece la Kufa, spre a fi ales calif. Răspunse 
chemării, dar astfel se osândi la moarte. 

Ajunse la Kufa însoţit doar de o sută de credincioşi, însă 
găsi oraşul tot sub stăpânirea vrăjmaşului său. Începură 
negocierile, care rămaseră însă fără urmări. În acest timp 
îşi termină merindele şi apa. Vitele muriră una după alta, 
iar ochii îndureraţi de lipsuri ai însoţitorilor săi vesteau 
apropierea morţii. Chemă zadarnic într-ajutor pe Allah şi pe 
profet, rugându-i să-i scape. Pierzania lor era „însemnată în 
cartea destinelor”. Obeid Allah, unul din comandanții lui 
lazid, se năpusti asupră-i la Kerbela, masacra pe toţi cei ce-l 
întovărăşeau şi dădu poruncă să fie omorât şi Hussein. 
Ostaşii îl găsiră în pragul morţii, chinuit de sete. Văzând 
însă că oamenii vrăjmaşului său sunt nemiloşi cu el, încercă 
zadarnic să se apere cu slabele puteri pe care le mai avea; 
în cele din urmă, i se tăie şi lui capul, care fu înfipt în vârful 
unei suliţi şi purtat triumfător pretutindeni. 

Grozăvia aceasta s-a întâmplat în ziua de 10 Muharrem, 
pe care o celebrează şi astăzi şiiţii, ca pe o zi îndurerată. În 
Hindustan se află o imagine înfăţişând capul lui Hussein în 
vârful unei suliţi, aşa cum a fost purtat după moartea sa şi o 
alta, reprezentând goana aprigă a urmăritorilor săi. La 10 
Muharrem, răsună un strigăt de jale din Bornco şi Celebe, 
deasupra Indiei şi Persiei, până în cele mai îndepărtate 
colţuri ale Asiei, unde se găsesc încă numeroşi adepţi ai 
şiiţilor, iar în Kerbela se joacă în ziua aceasta o dramă, ale 
cărei scene tragice îşi pot găsi cu greu asemănare. Vai de 
suniţii sau ghiaurii care se încumetă să-i înfrunte într-o 
astfel de zi pe şiiţii întărâtaţi la culme! Ar fi sfâşiaţi în 
bucăţi... 

Introducerea aceasta istorică va ajuta la o mai bună 
înţelegere a celor ce vor urma. 


Aflându-ne la Zab, ne-am hotărât să, mergem călare de-a 
lungul fluviului, până la Şirbani şi apoi, prin Kurdistan. Până 
la Şirbani aveam recomandările ce ne fuseseră date de 
beiul din Gumri şi de melekul din Lizan, iar de acolo 
nădăjduiam să ne bucurăm de altă ocrotire. La Şirbani am 
fost întâmpinați de o găzduire prietenoasă, dar kurzii sitari 
ne-au făcut să le simţim de la început duşmănia; cu toate 
acestea, am izbutit mai târziu să le câştigăm încrederea. 
Ajunserăm cu bine până la fluviul Akra, dar sălbaticii 
munteni din părţile acestea se arătară atât de răuvoitori, 
încât am fost nevoiţi să ne îndreptăm spre sud-vest. Nu ne 
puteam încrede în nici un caz în kurzii de pe acolo, astfel că 
o cotirăm la dreapta pentru a ajunge la Tigru, trecând 
printre Dijaleh şi Zabul inferior. Nădăjduiam că vom găsi o 
găzduire călduroasă în tribul arab Djerboa, care urma să ne 
dea şi călăuze, dar aflarăm cu uimire şi părere de rău că 
tribul acesta se întovărăşise cu alte două, Obeide şi Beni- 
Lam, pentru a trece prin vârfurile suliţelor lor toate 
triburile aflate între Tigru şi Thathar. Şammarii erau 
prieteni cu un ferkah al obeizilor, al căror şeic era Eslah el 
Mahem, dar poate că şi acesta îşi schimbase intre timp 
atitudinea. Despre celălalt ferkah, ştiam sigur că 
Mohammed Emin se află într-o vrăjmăşie cumplită cu 
haddedihnii. Faţă de perspectivele pe care le întrezăream, 
cel mai chibzuit lucru era să ne îndreptăm mai întâi spre 
Sulemania şi să ne hotărâm după aceea încotro să ne 
ducem. Având în vedere că reuşisem să-l scăpăm pe Amad 
el Ghandur şi să ajungem teferi până aici, am considerat că 
e mai bine să facem un ocol, decât să înfruntăm alte 
primejdii. 

Astfel, sosirăm în Munţii Zagros, după multe peripeții şi 
strădanii şi după ce-am îndurat destule lipsuri. 

Se înserase şi poposirăm la marginea unei păduri de 
platani. Deasupra noastră cerul era de o strălucire, de o 
seninătate şi de o măreție, cum numai prin locurile acelea 
puteau fi admirate. Ne găseam în apropierea graniţei 


persane şi ne bucuram de adierea minunatului aer persan, 
renumit pentru puritatea sa. Lumina stelelor era atât de 
puternică, încât îmi puteam vedea lămurit acele 
ceasornicului de buzunar, la o distanţă de câţiva paşi, cu 
toate că nu răsărise luna. Aş fi putut citi orice, scris oricât 
de mărunt. Razele planetei Jupiter erau atât de luminoase, 
încât i-aş fi descoperit cu mare greutate sateliții chiar cu 
ajutorul unei lunete cu lentile speciale. Apăreau până şi 
constelaţiile vizibile prin telescop. Fără să-mi obosesc ochii, 
puteam recunoaşte steaua a şaptea din constelația celor 
şapte stele. Aşa se explică faptul, pe oare l-am înţeles cu 
vremea, că Persia e patria astrologiei, această mamă 
virtuoasă a celorlalte ştiinţe, care ne învaţă să cunoaştem 
strălucitoarele astre ale cerului. 

Starea în care ne aflam ne îndemna să înnoptăm sub cerul 
liber. În timpul zilei, cumpărasem de la un păstor un miel, 
aşa încât aprinserăm repede focul, ca să frigem mielul cu 
piele cu tot, după ce avusesem grijă să-i tăiem părul cu un 
cuţit şi să-l curăţăm. 

Caii noştri păşteau în apropiere. În ultimul timp obosiseră 
din cale afară şi li s-ar fi cuvenit o odihnă de mai multe zile, 
pe care însă din păcate nu ne era cu putinţă să le-o 
îngăduim. Noi înşine ne simţeam foarte bine, afară de unul 
singur. Acesta era sir David, care suferise un mare necaz. 

Se îmbolnăvise de friguri cu câteva zile mai înainte Şi se 
zbătuse aproape douăzeci şi patru de ore în ghearele lor. 
Frigurile dispăruseră, dar în locul lor se ivi acel dar 
înfiorător al Orientului, pe care latinii îl numeau Febris 
Aleppensis francezii Mal d'Aleppo sau Bouton d'Alep. 
Această „umflătură de Alep”, care nu apare numai la 
oameni, ci şi la animale, ca de pildă la câini şi pisici, se 
manifestă întâi printr-o ridicare a temperaturii; apoi, se 
produce fie pe obraz, fie pe piept, pe braţe ori pe picioare, 
o umflătură, ce supurează aproape un an şi după ce se 
vindecă, lasă un semn care nu mai dispare niciodată. 
Numele acestei umflături nu este potrivit, întrucât boala nu 


se manifestă numai în Alep, ci e tot atât de răspândită în 
Antiohia, Mosul, Bagdad, cum şi în alte părţi din Persia. 

Văzusem de multe ori această umflătură care sluţeşte, dar 
niciodată una de mărimea neobişnuită pe care o avea aceea 
ce năpăstuise pe bunul nostru master Lindsay. La el această 
umflătură înfiorătoare nu numai că era de o culoare roşie- 
închis, strălucitoare, dar îşi alesese locul tocmai pe nas - 
acest biet nas, care din născare avea o mărime nefirească. 
Englishman-ul nu-şi îndura suferinţa cu resemnare, aşa 
cum ar fi fost dator să o facă un gentleman şi reprezentant 
al poporului Very great and excellent, ci vădea tot timpul o 
mâhnire profundă şi o nerăbdare de nestăpânit, ale căror 
izbucniri stârneau, în acelaşi timp, mila şi râsul. 

Acum şedea lângă foc şi-şi pipăia necontenit neruşinatul 
buboi, cu ambele mâini. 

— Master! îmi spuse. Ia uitaţi-vă încoace! 

— Unde? 

— Hm! Ce întrebare prostească! Pe obraz, fireşte! Yes! A 
crescut iar? 

— Cine? Ce? 

— “s death! Buboiul ăsta afurisit! A crescut mult? 

— Foarte mult. Parcă ar fi un castravete! 

— All devils! Groaznic! Înspăimântător! Yes! 

— Poate că va deveni cu vremea un fel de fowling-bull, sir! 

— Vreţi să vă trag o palmă, master? Sunt oricând gata! V- 
aş dori să aveţi o biată umflătură ca asta pe nas! 

— Vă doare? 

— Nu. 

— Atunci, bucuraţi-vă! 

— Să mă bucur? Zounds! Cum să mă bucur, când oamenii 
ăştia cred că nasul a venit pe lume odată cu snuff-box! Şi 
câtă vreme o să mă ţină? 

— Păi, aproape un an, sir! 

Îmi aruncă o asemenea căutătură, că mă înfricoşai şi era 
să mă dau îndărăt, mai ales fiindcă-l văzui deschizând gura 


atât de tare, încât nasul şi cutiuţa aceea de tabac (snuff- 
box) s-ar fi putut plimba în voie prin ea. 

— Un an? Un an întreg? Douăsprezece luni pline? 

— Cam atâta! 

— Oh! Ah! Horrible! Înfricoşător! Înspăimântător! Şi nu-i 
nici un leac? Plasture? Alifie? Să pun păsat? Să-l tai? 

— Nimic, absolut nimic. 

— Dar fiece boală are leac! 

— Asta nu, sir. Umflătura aceasta nu-i câtuşi de puţin 
primejdioasă, dar, dacă se încearcă ruperea sau tăierea ei, 
poate fi foarte dureroasă şi plină de urmări neplăcute. 

— Hm! Şi după ce trece, se mai vede ceva? 

— Depinde de umflătură. Cu cât e mai mare, cu atât e mai 
adâncă şi gaura care rămâne după dispariţia ei. 

— My sky! O gaură? 

— Din păcate, da! 

— Vai! Groaznică ţară! Mizerabile locuri! Am să le arăt eu, 
când voi ajunge în Old England! Well! 

— Numai să aveţi cum, sir! 

— Ce vorbă-i asta? 

— Păi ce se va spune în bătrâna Anglie, când se va vedea 
că sir David Lindsay îşi îngăduie să poarte două nasuri? 

— Hm! Aveţi dreptate, sir! Şi copiii de pe stradă îşi vor 
bate joc de mine. Prin urmare, trebuie să rămân aici şi... 

— Sidi! îl întrerupse Hale! Nu te uita înapoi! 

Şedeam cu spatele la liziera pădurii şi-mi spusei 
numaidecât că micul Hagi a observat ceva suspect îndărătul 
meu. 

— Ce-ai văzut? îl întrebai eu neliniştit. 

— O pereche de ochi. Chiar îndărătul tău sunt doi tşimari, 
iar între ei se află un tufiş de peri sălbatici. Ei, acolo stă pitit 
omul ai cărui ochi i-am zărit. 

— Îi mai vezi? 

— Aşteaptă! 

Halef scrută tufişul, fără să fie observat, iar eu îi îndemnai 
pe ceilalţi să nu facă nici o mişcare care să-l trădeze. 


— Acum! spuse Halef. 

Mă ridicai, prefăcându-mă că vreau să caut vreascuri 
pentru foc. Şi mă îndepărtai atât de mult de cort, încât nu 
mai puteam fi văzut. Ajungând la marginea pădurii, mă 
întorsei, strecurându-mă printre copaci. Nu trecuseră nici 
cinci minute şi mă aflam îndărătul celor doi copăcei, de 
unde puteam să mă minunez de agerimea privirii lui Halef. 
Într-adevăr, între copăcei şi tufiş stătea ghemuită o arătare 
omenească, ai cărei ochi erau aţintiţi asupra cortului şi 
focului nostru. 

Ce urmărea omul acela? Ne găseam într-o regiune în care 
nu se afla nici un sat, pe o distanţă de câteva mile. Negreşit, 
însă, erau prin împrejurimi câteva triburi de kurzi, care se 
duşmăneau şi se luptau între ei; de asemenea, se întâmpla, 
uneori, ca vreun trib de nomazi din Persia să treacă graniţa 
spre a săvârşi vreo hoţie. În asemenea cazuri, cei care 
aparținuseră unor triburi ce fuseseră nimicite se alăturau 
celor învingătoare şi îşi făureau o nouă viaţă. 

Trebuia să fiu prevăzător; de aceea, mă furişai cu băgare 
de seamă până la omul ce sta pitit şi năpustindu-mă asupra 
lui, îl apucai repede de beregată. El se înfricoşa atât de rău, 
încât nu îndrăzni să facă nici un gest de apărare, atunci 
când îl ridicai şi-l dusei la cortul nostru. 

Ajuns aici, îl lăsai din mână şi-mi scosei pumnalul. 

— Ascultă! Să nu faci nici o mişcare! De nu, te spintec! 

Nu eram prea înfuriat, dar străinul acela se înspăimântă 
atât de mult de ameninţarea pe care o rostisem, încât îşi 
împreună mâinile rugător: 

— Îndurare, domnule! 

— Să văd dacă meriţi. Să nu încerci să mă minţi, m-auzi? 
Cine eşti? 

— Sunt un turcoman din tribul lui Bejat. 

Un turcoman? Prin părţile astea? După îmbrăcăminte, 
spusele lui puteau fi adevărate. Ştiam că turcomanii 
locuiseră cândva între Tigru şi graniţa persană şi că 
aparținuseră chiar tribului Bejat. Ei cutreieraseră în special 


deşertul Iuric şi şesul Tapespi. Dar când şahul Nadir năvăli 
cu oamenii săi în ejaletul Bagdad, împinse tribul bejaţilor 
spre Khurasan. Şi datorită poziţiei sale, geografice, dădu 
acestei provincii denumirea „Sabia Persiei”, străduindu-se 
s-o populeze cu locuitori curajoşi şi războinici... 

— Din tribul bejaţilor? îl întrebai. Minţi! 

— Spun adevărul, domnule! 

— Tribul bejaţilor nu locuieşte prin ţinutul ăsta, ci în 
Khurasanul îndepărtat. 

— Ai dreptate; dar când bejaţii au fost siliţi sa plece de 
aici, au mai rămas câţiva, ai căror urmaşi s-au înmulţit atât 
de repede, încât astăzi sunt peste o mie de războinici. Avem 
o sumedenie de grădini pe lângă ruinele din Kizzel-Karaba 
şi pe țărmurile lui Kuru-Işai. 

Îmi amintii că auzisem despre cele ce-mi vorbea străinul. 

— Şi acum sunteţi prin apropiere? 

— Da, domnule. 

— Câte corturi aveţi? 

— Niciunul. 

Răspunsul acesta era suspect. Dacă un trib de nomazi îşi 
strămută tabăra, fără să-şi ia şi corturile cu el, de obicei 
înseamnă că s-a pus la cale un jaf, sau vreo luptă cu alte 
triburi. 

— Câţi bărbaţi sunteţi în prezent? 

— Două sute! 

— Şi femei? 

— Niciuna. 

— Unde aţi poposii? 

— Nu departe de aici. Dacă mergi până la marginea 
pădurii, dai de tabăra noastră. 

— Aşa ne-aţi văzut focul? 

— Da, l-am observat şi hanul nostru m-a trimis să aflu cine 
sunteţi. 

— Încotro mergeţi? 

— Spre sud. 

— Da, dar spre ce loc anume? 


— Prin apropiere de Sinna. 

— Păi acolo e Persia! 

— Da. Prietenii noştri de acolo au o sărbătoare mare şi ne- 
au poftit şi pe noi. 

Devenii din ce în ce mai bănuitor. Tribul bejaţilor îşi avea 
reşedinţa pe țărmurile lui Kuru-Işai şi lângă ruinele din 
Kizzel-Karaba, aşadar în apropiere de Kifri; oraşul acesta se 
afla, însă, departe de tabăra noastră, spre sud-vest, pe când 
Sinna se afla la o distanţă mai mică, spre sud-est. De ce nu 
pornise tribul de-a dreptul de la Kifri la Sinna? De ce făcuse 
un ocol atât de mare? 

— Şi ce-nvârtiţi pe aici? îl întrebai. De ce-aţi apucat pe 
drumul ăsta, de două ori mai lung? 

— Fiindcă ar fi trebuit să trecem prin ţinutul paşei din 
Sulemania, care ne e duşman. 

— Dar vă găsiţi şi aici tot printr-unul din ţinuturile lui! 

— Pe aici nu ne urmăreşte. Ştie că am plecat şi crede că ne 
aflăm la sud de reşedinţa lui. 

Răspunsul părea sincer; totuşi, nu aveam încă deplină 
încredere în străinul acela. Îmi spusei, însă, că prezenţa 
acestui trib ne-ar putea fi folositoare. Sub ocrotirea lui 
puteam ajunge până la Sinna; de-acolo, nu mai aveam să ne 
temem de nici o primejdie. Turcomanul îmi puse o 
întrebare, care se potrivea cu gândurile ce mă frământau: 

— Domnule, acum îmi dai drumul? Doar nu v-am făcut 
NIMIC! 

— Ştiu că ai făcut numai ce ţi s-a poruncit. Eşti liber. 

Îl văzui că răsuflă uşurat. 

— Îţi mulţumesc, domnule! În ce direcţie sunt îndreptate 
capetele cailor voştri? 

— Spre sud. 

— Veniţi de la miazănoapte? 

— Da, venim din ţara locuită de tijari, bervari şi chaldani. 

— Sunteţi nişte bărbaţi curajoşi şi viteji. Din ce trib faceţi 
parte? 


— Bărbatul ăsta şi cu mine suntem emiri din Frankistan, 
iar ceilalţi sunt prietenii noştri. 

— Din Frankistan!... Domnule, vreţi să mergeţi cu noi? 

— Nu se va opune hanul tău? 

— Nu. Ştiu că franconii sunt luptători vrednici. Să mă duc 
să-i vorbesc despre voi? 

— Du-te şi întreabă-l dac vrea să ne primească! 

Se ridică şi porni grăbit. Iovarăşii mei de drum erau 
încântați de hotărârea ce-o luasem; cel care se bucură însă 
cel mai mult fu Mohammed Emin. 

— Effendi, îmi spuse el, am auzit deseori vorbindu-se 
despre tribul bejaţilor; oamenii lui trăiesc în necontenite 
certuri cu cei din Dşerboa, Obeide şi Beni-Lam, astfel încât 
ne vor fi de mare folos. Cu toate astea, să nu le spunem că 
suntem haddedihni. E mai bine să nu ştie. 

— În tot cazul, trebuie să fim atenţi la tot ce se întâmplă, 
fiindcă nu ştim încă dacă vom fi primiţi prieteneşte de han. 
Trageţi caii încoace şi ţineţi-vă armele la îndemână, pentru 
apărare! 

Se părea că tribul bejaţilor ţinea un sfat îndelungat în 
privinţa noastră, fiindcă, până să ne dea vreun semn de 
viaţă, mielul fusese fript şi mâncat. În sfârşit, auzirăm paşi 
şi se ivi turcomanul pe care-l prinsesem, însoţit de trei 
camarazi. 

— Domnule, m-a trimis hanul să vă spun că puteţi veni şi 
veţi fi primiţi cu plăcere. 

— Atunci porniţi şi arătaţi-ne drumul! 

Încălecarăm şi merserăm în urma lor, ţinând armele în 
mâini. Când trecurăm de marginea pădurii, nu văzurăm nici 
o tabără; dar după ce străbăturăm nişte tufişuri dese, 
ajunserăm într-un luminiş, în mijlocul căruia ardea un foc 
uriaş. Locul de popas fusese foarte bine ales, întrucât nu 
putea fi zărit lesne de-afară. 

Focul nu fusese aprins ca oamenii să se încălzească, ci ca 
să se pregătească cina. Două sute de arătări întunecate 
stăteau tolănite pe iarbă şi ceva mai la o parte de flacăra 


pâlpâitoare şedea hanul, care se ridică încet, când ne văzu 
apropiindu-ne. Ne îndreptarăm caii până în preajma lui şi 
coborârăm. 

— Pace ţie! îl salutai. 

— Mi newabhet kjerdem - te salut şi eu! îmi răspunse, 
înclinându-se. 

Cuvintele fuseseră rostite în limba persană. Poate că în 
felul acesta voia să ne încredinţeze-că era într-adevăr din 
tribul bejaţilor, ai cărui conducători trebuiau căutaţi prin 
Khurasan. Persanul este un fel de francez oriental. Limba 
pe care o vorbeşte e mlădioasă şi sună plăcut; de aceea, e 
folosită de obicei de cei mai mulţi dintre prinții asiatici. Dar 
firea persanului politicoasă, linguşitoare şi adesea, josnică, 
nu izbutise niciodată să mă încânte. Îmi plăcea mai mult 
firea aspră, dar cinstită, a arabului. 

Odată cu şeful dor se ridicară şi ceilalţi, întinzându-şi 
oarecum slugarnic mâinile, gata să ne prindă caii de 
căpăstru; totuşi, nu lăsarăm hăţurile libere, fiindcă nu ştiam 
încă dacă nutresc gânduri prietenoase. 

— Dă-le caii, ca să aibă grijă de ei! îmi spuse hanul. 

Voiam să-i cunosc bine gândurile, aşa că-l întrebai, de data 
asta în limba persană: 

— Hesti irşad engiz. Ne putem încrede în tine? 

Se înclină, consimţind şi ridică mâna. 

— Mi saukend chordem. Îţi jur că puteţi fi liniştiţi! Aşezaţi- 
vă aici, lângă mine şi vom sta de vorbă! 

Oamenii hanului luară caii şi-i duseră de o parte; numai al 
meu rămase în grija lui Halef, care ştia bine ce doresc. 
Luarăm loc în jurul hanului. Flacăra strălucea în preajmă, 
luminându-ne pe toţi, aşa încât puteam să ne cercetăm în 
voie. Hanul era un bărbat de vârstă mijlocie şi avea o 
înfăţişare războinică. Mina sa prietenoasă insufla încredere; 
dar distanţa plină de respect pe care o păstrau supuşii săi 
vădea şi o oarecare teamă de firea ambițioasă şi plină de 
mândrie a conducătorului lor. 

— Ştii cum mă numesc? mă întrebă. 


— Nu, îi răspunsei. 

— Sunt Heider Mirlam6, nepotul vestitului bei Hassan 
Kerkuş. Ai auzit de el? 

— Da. Avea reşedinţa în apropiere de satul Djenijah, care 
se află pe drumul ce duce de la Bagdad la Tauk. Era un 
luptător viteaz, dar îndrăgea şi pacea, astfel că orice om 
amărât se bucura de ocrotirea lui. 

Îmi spusese cum îl cheamă, astfel că din politeţe era firesc, 
să-i spun şi eu cum mă numesc. 

— Trimisul tău trebuie să-ţi fi spus că sunt francon. Mă 
numesc Kara Ben Nemsi... 

Cu toată cunoscuta stăpânire de sine a orientalilor, hanul 
nu-şi putu ascunde uimirea. 

— Ajah... oh! Kara Ben Nemsi! Şi celălalt, bărbatul cu 
nasul roşu, este desigur emirul din Inglistan, care vrea să 
scoată pietre din pământ? 

— Ai auzit de el? 

— Da, domnule, mi-ai spus numai cum te cheamă, dar eu 
vă cunosc pe amândoi. Bărbatul acela mărunţel, care-ţi 
păzeşte calul, e Hagi Halef Omar, de care se tem atâţia inşi 
puternici? 

— Ai ghicit. 

— Şi cine sunt ceilalţi doi? 

— Nişte prieteni, ale căror nume sunt scrise în Coran. Cine 
ţi-a vorbit despre noi? 

— Cunoşti pe Ibn Zedar Ben Huli, şeicul lui Abu Hammed? 

— Da. [i-e prieten? 

— Nu mi-e prieten, nici duşman. Fii liniştit! Nu mă voi 
răzbuna pe el, făcându-ţi vreun rău. 

— Nici nu mă tem! 

— Cred. M-am întâlnit cu el la Eski Kifri şi mi-a istorisit că 
din pricina ta e silit să plătească tribut. Fii prevăzător, 
domnule! Dacă pune mâna pe tine, te ucide! 

— Am fost o dată în mâna lui, dar nu m-a omorât. Mă 
prinsese, însă a fost nevoit să-mi dea drumul. 


— Am auzit asta. Ai omorât un leu, ducându-te singur la 
vânătoare în timpul nopţii, i-ai jupuit pielea şi ai dispărut. 
Crezi că nici eu nu te-aş putea opri, dacă ai fi prizonierul 
meu? 

Deşi îmi dădui seama că întrebarea lui ascunde ceva. Îi 
răspunsei liniştit: 

— Nu m-ai putea opri nici tu şi nu-mi închipui cum ai fi 
izbutit să mă prinzi. 

— Domnule, noi suntem două sute şi voi numai cinci! 

— Hanule, nu uita că printre aceşti cinci inşi se află doi 
emiri din Frankistan şi că ei preţuiesc tot atât de mult ca şi 
cei două sute de oameni din tribul bejaţilor. 

— Eşti prea mândru! 

— Iar tu te porţi prea neprietenos. Să mă îndoiesc de 
cuvântul tău, Heider Mirlam? 

— Sunteţi oaspeţii mei şi cu toate că nu cunosc numele 
celorlalţi doi inşi, veţi mânca la masa mea şi vi se va da 
pâine şi carne. 

Zâmbetul plin de înţeles ce-i flutură pe buze şi căutătura 
cu care învălui pe cei doi haddedihni îmi spuneau destul. 
Mohammed Emin putea fi recunoscut într-o mie de inşi, cu 
toate că-şi lipise o minunată barbă albă ca zăpada. 

La un semn al hanului, aduseră câteva bucăţi pătrate de 
piele, pe care ni se serviră pâine, carne şi curmale. După ce 
mâncarăm câteva bucățele de carne şi câteva curmale, ni se 
oferi tutun pentru pipe, pe care însuşi hanul ni le aprinse. 

De-abia acum ne puteam socoti oaspeţii săi şi făcui semn 
lui Halef că poate încredința calul în paza oamenilor 
hanului. Mă ascultă şi veni să se aşeze lângă noi. 

— Care-i ţinta călătoriei voastre? se interesă gazda. 

— Mergem spre Bagdad, îi răspunsei prevăzător. 

— Noi ne ducem spre Sinna, urmă hanul. Vreţi să 
călătorim împreună? 

— Ne îngădui? 

— Nu numai atât, dar m-aş bucura mult să primiţi. Hai, dă- 
mi mâna, Kara Ben Nemsi! Fraţii mei să fie şi ai tăi! 


Îmi întinse mâna şi i-o strânsei. Dădu mâna şi cu tovarăşii 
mei de călătorie, care se arătară foarte bucuroşi că au găsit 
pe neaşteptate un prieten şi un ocrotitor. Hanul nu ne 
nutrea gânduri rele; credea că ne-a câştigat încrederea şi 
că va putea trage foloase. 

— Ce triburi se află de aici pană la Sinna? mă interesai eu. 

— Aici e o ţară liberă, unde poposesc mereu alte triburi. 
Rămâne totdeauna cel care-i mai puternic. 

— La ce trib sunteţi poftiţi? 

— La cel al lui Djiaf. 

— În căzut ăsta, trebuie să fiţi bucuroşi, fiindcă tribul lui 
Djiaf e cel mai puternic din ţară! Se tem de el şi şeicii 
Ismael, Zengenek, Kelogawani, Kelhore şi chiar Şenki şi 
Hollali. 

— Emire, ai mai fost vreodată pe aici? 

— Niciodată. 

— Constat că ştii toate triburile din părţile astea! 

— Nu uita că sunt francon! 

— Da, franconii ştiu totul, chiar şi ceea ce n-au văzut. Ai 
auzit şi de tribul bebbebhilor? 

— Da. E tribul cel mai mare, mai puternic şi mai bogat şi 
stăpâneşte satele din împrejurimile Sulemaniei, unde-şi are 
corturile. 

— Eşti bine informat. Ai prieteni sau duşmani acolo? 

— Nu, nu m-am întâlnit niciodată cu vreun om din tribul 
ăsta. 

— Poate că-i vei cunoaşte. 

— Vă întâlniți cu el? 

— Da, cu toate că am fi bucuroşi să-i ocolim. 

— Cunoşti bine drumul spre Sinna? 

— Foarte bine. 

— E mult până acolo? 

— Cu un cal bun, faci trei zile până la Sinna. 

— Şi până la Sulemania cât e de mers? 

— În două zile poţi ajunge acolo. 

— Când porniţi? 


— Mâine, cum răsare soarele. Acum vrei să te odihneşti? 

— Desigur. 

— La noi, dorinţa oaspeţilor e lege. Cred că eşti obosit, 
fiindcă văd că ai pus pipa de o parte. Şi lui amasdar? i se 
închid pleoapele. Vă puteţi duce să vă odihniţi. 

— Bejatend schirikar. Bejaţii au obiceiuri frumoase, 
îngăduie-ne să întindem păturile! 

— Cum doriţi, Allah aramed schumara - Allah să vă 
dăruiască somnul! 

La un semn al lui se aduseră câteva covoare, din care se 
orândui un fel de pat de tabără. Camarazii mei îşi pregătiră 
şi ei culcuşurile; eu lungii hăţurile calului cu ajutorul unui 
lasou, pe care-l legai la încheietura mâinii şi mă culcai în 
afara taberei. În felul acesta, calul putea să pască şi eu 
puteam dormi fără grijă, mai ales că veghea şi câinele. 

O bucată de vreme fu linişte deplină. 

Încă nu închisesem ochii, când simţii că se apropie cineva. 
Era englezul, care venise să-şi aşeze păturile lângă mine. 

— Tare frumoasă prietenie! mormăi. Stau acolo şi nu 
pricep nimic! Credeam că mă lămuriţi şi pe mine! Când 
colo, aţi şters-o! Hm! Vă mulţumesc! 

— lertaţi-mă, sir! Zău că am uitat de dumneavoastră! 

— M-aţi uitat?! Dar ce, sunteţi orb, sau eu nu sunt destul 
de mare? 

— Aveţi dreptate. Sunteţi destul de bătător la ochi, mai 
ales de când v-a crescut farul ăla în mijlocul obrazului. Ei, 
ce vreţi să ştiţi? 

— Totul. Cât despre far, lăsaţi-o mai moale, master! Ce-aţi 
pălăvrăgit atâta cu şeicul sau hanul ăla? 

Îi istorisii ceea ce vorbisem. 

— Well, e foarte bine. Nu-i aşa? 

— Da. Nu-i puţin lucru să fii liniştit timp de trei zile. 

— Aţi spus parcă: „spre Bagdad”. Chiar aşa aţi gândit, 
master? 

— Aşa aş fi dorit, dar nu se poate. 

— De ce? 


— Trebuie să ne înapoiem la haddedihni, fiindcă slujitorii 
dumneavoastră sunt acolo şi apoi mi-e foarte greu să mă 
despart de Halef Cel puţin nu vreau să-l părăsesc, înainte 
de a-l vedea teafăr lângă tânăra sa soţie. 

— Foarte bine. Yes! Bun băiat! Face zece mii de lire! Well! 
Şi eu aş vrea să mă înapoiez acolo. 

— De ce? 

— Pentru fowling-bull-ul ăsta de pe nas. 

— Ah şi în apropiere de Bagdad se găsesc destule 
antichităţi; de pildă printre ruinele din Hilla. Acolo a fost 
Babilonul şi ruinele se întind pe multe mile, cu toate că 
Babilonul nu era atât de mare ca Ninive! 

— Oh! Ah! Acolo mergem! La Hilla! Da? 

— Rămâne de văzut. Înainte de toate, trebuie să ajungem 
întregi la Tigris. După aceea, ştim noi ce facem! 

— Bine! Dar mergem acolo! Yes! Well! Good night! 

— Noapte bună! 

Amicul meu Lindsay n-avea de unde să ştie că vom ajunge 
în locurile acelea mai curând decât credeam şi în 
împrejurări cu totul deosebite decât şi le închipuia. Se înveli 
cu pătura şi începu sa sforăie greu. Şi eu adormii, dar după 
ce Observai că patru inşi din trib se aruncaseră pe cai şi 
porniseră în goană. 

Când mă trezii, mijea de ziuă şi văzui câţiva turcomani 
spălând caii. Halef, care se trezise înaintea mea, spuse că a 
zărit şi el pe cei care plecaseră călare şi mă întrebă: 

— Sidi, dacă nu ne nutresc gânduri rele, de ce şi unde au 
trimis pe cei patru înainte? 

— Nu cred că plecarea lor are vreo legătură cu noi. Dacă 
ar fi pus ceva la cale împotriva noastră, am şi fi până acum 
în puterea hanului. Nu fi îngrijorat, Halef. 

Mă gândeam că inşii care plecaseră în ajun aveau menirea 
de a cerceta locurile, spre a se încredința că nu sunt 
primejdioase şi mă convinsei că avusesem dreptate să judec 
astfel, când vorbii cu Heider Mirlam, care-mi mărturisi că 
trimisese patru iscoade în acest scop... 


Călărirăm până la amiază, fără să ne oprim. Când soarele 
deveni din cale-afară de arzător, poposirăm, ca să odihnim 
caii. Nu întâlnisem nici un om în tot cursul drumului, însă 
dădusem în anumite locuri, prin tufişuri şi pe lângă copaci, 
de urmele celor patru iscoade, astfel că ne ţineam după ele. 

Dar direcţia spre care ne îndreptam îmi părea greşită, 
într-adevăr, deşi Sinna se afla la sud-est de locul în care 
fusese tabăra din ajun, noi nu mergeam în direcţia aceasta, 
ci numai spre sud. 

— Te duci la Djiaf? amintii hanului. 

— Da. 

— Păi dacă o ţinem mereu aşa, nu ajungem niciodată la 
Sinna, ci la Banna, sau la Nweizgieh! 

— Vrei să călătoreşti fără grijă, domnule? 

— Bineînţeles! 

— Şi noi vrem acelaşi lucru; de aceea este mai bine să 
ocolim triburile vrăjmaşe. Până seara, mai avem o bucată 
bună de călărit şi apoi ne vom odihni; trebuie să aşteptăm 
ziua de mâine, când va fi liber drumul spre est. 

Lămurirea aceasta nu mă mulțumea pe deplin; cum, însă, 
nu mă puteam împotrivi şi nu-i puteam schimba hotărârea, 
tăcui. 

După vreo două ore, încălecarăm iar. Băgai de seamă că 
alergam de cele mal multe ori în zigzag şi ocoleam o 
sumedenie de locuri, după semnele celor patru iscoade. 

Spre seară, furăm nevoiţi să străbatem o adâncitură, 
asemănătoare unei trecători. Mă aflam în dreapta hanului, 
care mergea în frunte. Tocmai când trebuia să ieşim din 
adâncitură, dădurăm de un călăreț, din a cărui figură 
mirată înţeleserăm că nu se aştepta să întâlnească străini 
pe acolo. Trăgându-şi calul de o parte, îşi lăsă lancea în jos 
şi salută: 

— Sallam! 

— Sallam! răspunse hanul încotro mergi? 

— În pădure. Vreau să vânez o căprioară. 

— Din ce trib eşti? 


— Din tribul bebbehilor. 

— Locuieşti undeva sau pribegeşti? 

— Locuim în anumite regiuni numai în timpul iernii, dar 
vara ne ducem cirezile la păscut. 

— Şi iarna pe unde umbli? 

— Prin Nweizgieh, Spre sud-est. Într-o oră poţi ajunge 
acolo. Tovarăşii mei vă vor primi bucuroşi. 

— Câţi bărbaţi sunteţi? 

— Patruzeci, şi-n alte tabere sunt mai mulţi. 

— Dă-mi sulița! 

— Pentru ce? întrebă străinul uimit. 

— Şi puşca! 

— Pentru ce? 

— Şi cuțitul! Eşti prizonierul meu! 

— Maschallah! 

Cuvântul acesta exprima teama. Chipul i se întunecă, în 
clipa următoare, străinul trase de căpăstru şi aruncându-se 
pe spinarea calului, o rupse la fugă. 

— Prindemă! auzirăm pe cel ce alerga nebuneşte. 

Hanul îşi propti arma în umăr şi ochi spre cel ce-i scăpase. 
De-abia avusei vreme să împing ţeava în lături şi auzii 
împuşcătura. Fireşte, glontele trecu pe lângă cel ţintit. 
Hanul ridică pumnul, ameninţându-mă; dar îşi luă seama şi- 
mi spuse înfuriat: 

— Khyangar!8 Ce-ai făcut? 

— Nu sunt trădător, îi răspunsei liniştit. N-am vrut să-ţi 
încarci conştiinţa cu o crimă! 

— Dar acela trebuia să moară! Dacă ne scapă, vom plăti 
scump greşeala că l-am lăsat să fugă! 

— Îi dăruieşti viaţa, dacă ţi-l aduc? 

— Da. Dar nu-l vei prinde! 

— Aşteaptă! 

Pornii călare după fugar. Nu sa mai vedea; după ce ieşii 
din trecătoare, îl zării. Înaintea mea se întindea o câmpie 
plină de garoafe sălbatice, dincolo de care se zărea 


marginea întunecată a unei păduri. Dacă-l lăsam să intre în 
pădure, îl pierdeam. 

— Rih! strigai, punându-mi mâinile între urechile calului. 
Sărmanul animal era peste măsură de istovit; dar, când îmi 
simţi mâinile, o rupse atât de nebuneşte la fugă, încât s-ar fi 
putut crede că se odihnise câteva săptămâni. În două 
minute ajunsesem la o apropiere de două lungimi de fugar. 

— Opreşte-te, îi strigai. 

Omul era curajos. În loc să-şi continue goana sau să se 
oprească, îşi întoarse calul şi veni spre mine. În clipa 
următoare era să ne izbim. Îl văzui ridicându-şi sulița şi 
înşfăcându-şi carabina. Apoi, îşi trase calul puţin în lături. 
Trecurăm unul pe lângă celălalt. Vârful suliţei lui era 
îndreptat spre pieptul meu. Mă ferii şi întorsei calul. El 
apucase alt drum şi căuta să scape iar. Dar de ce nu se 
folosea de carabină? Avea şi un cal destul de bun. Îmi luai 
lasoul de la şold, legai unul din capete de şa şi vârâi 
cureaua în laţuri. Fugarul privi în juru-i şi mă văzu 
apropiindu-mă. Desigur că până atunci nu auzise de lasou şi 
nici nu ştia cum s-ar fi putut feri prea bine, măsurai repede 
din ochi distanţa şi chiar în clipa când îşi îndrepta ţeava 
armei spre mine, lasoul spintecă aerul. În clipa când îmi 
trăsei calul de-o parte, simţii o zguduitură. Izbucni un 
geamăt şi mă oprii. Fugarul zăcea la pământ, cu braţele 
legate. După o clipă, mă apropiai de el. 

— Te-ai lovit râu? 

În împrejurarea aceea, întrebarea mea trebuie să fi sunat 
batjocoritor. Vrâăjmaşul meu căută să-şi salveze arma şi 
scrâşni din dinţi: 

— Tâlharilor! 

— Te înşeli! Nu sunt tâlhar, dar vreau să mergi cu mine! 

— Unde? 

— La hanul tribului bejaţilor, de care ai fugit. 

— Tribul bejaţilor ai spus? Oamenii pe care i-am văzut 
acolo sunt din tribul ăsta?! Şi cum se numeşte hanul? 

— Heider Mirlam. 


— A, atunci ştiu totul. Să vă piardă Allah, fiindcă sunteţi cu 
toţii nişte hoţi şi nişte ticăloşi! 

— Nu vorbi urât! Îl iau ca martor pe Allah şi-ţi făgăduiesc 
că nu vei păţi nimic! 

— Sunt în puterea ta şi trebuie să te ascult! 

Îi luai cuțitul de la brâu şi ridicai sulița şi carabina de pe 
pământ. Căzuseră odată cu el. Pe urmă, dezlegai cureaua şi 
mă urcai pe cal, ca să mă pot apăra în caz de nevoie. Se 
părea că străinul n-are de gând să fugă. Îşi fluieră calul şi 
se urcă. 

— Am încredere în vorbele tale, îmi spuse. Hai! 

Călărirăm unul lângă altul şi găsirăm pe han şi pe oamenii 
lui aşteptându-ne la ieşirea din adâncitura aceea 
întunecoasă. Când Heider Mirlam îl zări pe prizonier, chipul 
posomorât i se lumină deodată. 

— Domnule, l-ai adus, aşadar?! strigă el. 

— Da, fiindcă ţi-am făgăduit. Dar i-am dat cuvântul că nui 
se va întâmpla nimic. Uite, astea, sunt armele lui! 

— I le voi da înapoi mai târziu; dar acum trebuie să-l leg, 
ca să nu fugă iar! 

Porunca lui fu îndeplinită imediat. În acest timp, se 
apropiaseră toţi supuşii hanului, cărora le fu predat 
prizonierul, atrăgându-li-se atenţia să nu-i facă nici un rău, 
dar să-l supravegheze necontenit. 

— Cum l-ai prins? mă întrebă Heider Mirlam. 

— Foarte uşor! răspunsei scurt, fiindcă mă supărase 
purtarea lui. 

— Văd că eşti necâjit, dar eşti dator să recunoşti că nu mă 
puteam purta altfel. 

— Aş dori, totuşi. 

— Omul ăsta nu trebuie să trâncănească nimănui că 
suntem pe aici. 

— Şi când îi dai drumul? 

— Îndată ce voi fi încredinţat că nu mai apare nici o 
primejdie. 


— Nu uita că e prizonierul meu de fapt. Ţin mult să fie 
respectat cuvântul pe care i l-am dat! 

— Şi dacă nu s-ar întâmpla totuşi aşa, ce-ai face? 

— Te-aş... 

— omori? mă întrerupse. 

— Nu. Sunt un francon, adică un creştin. Nu ucid un om, 
decât când sunt nevoit să-mi apăr viaţa. Nu te voi omori, 
dar voi trage în mâna pe care mi-ai dat-o, ca să-mi întăreşti 
făgăduiala. Aşa încât emirul bejaţilor va deveni un copil, 
care nu se va pricepe să mânuiască un cuţit, sau ca o 
femeie bătrână, a cărei voce n-o ia nimeni în seamă. 

— Domnule, dacă mi-ar spune altul vorbele astea, aş râde. 
Pe voi însă vă cred în stare să trageţi în mine, chiar în 
mijlocul războinicilor mei. 

— Fireşte că am face-o! Niciunul dintre noi nu se teme de 
tine şi de oamenii tăi. 

— Nici Mohammed Emin? mă iscodi el răutăcios. 

— Nici el. 

— Nici Amad el Ghandur, fiul său? 

— Ai auzit cumva că-i fricos? 

— Nu. Domnule, dacă n-aţi fi fost bărbaţi curajoşi, nu v-aş 
fi primit, fiindcă umblăm pe căi primejdioase. Şi; ceea ce 
doresc este să le ducem la bun sfârşit! 

Se înserase şi întrucât se întunecase şi era tocmai vremea 
să poposim, ne oprirăm pe marginea unui pârâu, ce izvora 
dintr-un vălmăşag de stânci. Găsirăm pe cei patru călăreţi 
care porniseră înaintea noastră. Hanul cobori de pe cal, se 
duse spre ei şi ţinu sfat îndelungat. 

De ce vorbea cu ei pe şoptite? Nutrea vreun gând, pe care 
nu trebuia să-l cunoască altcineva? în cele din urmă, 
îngădui oamenilor să coboare de pe cai. Unul din cei patru 
se duse spre labirintul stâncos. Traserăm caii de căpestre şi 
ajunserăm după o vreme într-o poiană mare, înconjurată 
peste tot de stânci. Era cel mai sigur ascunziş pe care l-ar fi 
putut găsi vreodată cineva; negreşit, însă, mult. prea mic 
pentru două sute de oameni şi caii lor. 


— Rămânem aici? întrebai. 

— Da, răspunse Heider Mirlam. 

— Dar nu toţi! 

— Numai patruzeci. Ceilalţi vor poposi în apropiere. 
Răspunsul acesta s-ar fi cuvenit să mă liniştească; dar mă 
mirai că, deşi tabăra noastră era bine adăpostită, nu se 
aprinde focul. Faptul acesta îi uimi şi pe prietenii mei. 

— Frumos loc! spuse Lindsay. Ca o mică arenă. Nu? 

— Negreşii. 

— Dar e frig şi umed aici, lângă apă. De ce nu facem focul? 

— Habar n-am. Poate că sunt niscaiva, kurzi vrăjmaşi prin 
vecinătate. 

— Şi ce ne pasă? N-au cum să ne vadă. Hm! Asta nu-mi 
place!... 

Şi aruncă o privire bânuitoare spre han, care se străduia 
în chip vădit să vorbească atât de încet cu oamenii săi, încât 
să nu-l putem auzi. Mă aşezai lângă Mohammed Emin, care 
părea că aşteptase prilejul acesta, fiindcă mă-întrebă 
imediat: 

— Emire, câtă vreme mai rămânem la tribul ăsta? 

— Cât vei vrea. 

— Dacă nu te superi, mâine ne vom despărţi de el. 

— De ce? 

— Un om care ascunde adevărul nu poate fi un prieten 
sincer. 

— Crezi că Heider Mirlam e un mincinos? 

— Nu, dar îl socotesc un om care nu spune tot ce 
gândeşte. 

— Te-a recunoscut. 

— Ştiu. Am citit asta în ochii lui. 

— Nu numai pe tine, ci şi pe Amad el Ghandur. 

— E uşor de înţeles, fiindcă fiul meu are trăsăturile tatălui. 

— Eşti îngrijorat din pricina asta? 

— Nu. Suntem oaspeţii tribului şi nu vom fi trădaţi. Dar de 
ce au luat prizonier pe străinul acela din tribul bebbebhilor? 


— Ca să nu divulge nimănui că suntem prin locurile 
acestea. 

— Dar de ce să nu divulge, emire? Ce primejdie poate 
ameninţa două sute de călăreţi viteji şi înarmaţi, care n-au 
nici un fel de povară, printre care nu se găsesc nici femei, 
nici copii, nici bătrâni, nici bolnavi, nici turme de vite, nici 
corturi? În ce ţinut am ajuns, effendi? 

— Suntem în mijlocul provinciei tribului bebbehilor. 

— Şi voia să meargă spre tribul Djiaf? Am băgat de seamă 
că mergem mai mult către amiază. De ce şi-a împărţit azi 
oamenii în două tabere? Emire, Heider Mirlam ăsta are 
două limbi, cu toate că nu ne nutreşte gânduri rele. Dacă 
vrem să ne despărţim mâine de el, pe ce drum s-o apucăm? 

— Avem Munţii Zagros în stânga. Cred că Banna, oraşul 
cel mai de seamă din district, nu-i departe de aici. Îndată ce 
trecem de el, ajungem la Amehdabad, după care vin Bija, 
Surene şi Bayendereh. Lângă Amehdabad se deschide o 
trecătoare, care duce la Kizzelzieh prin nişte văgăuni şi văi 
izolate. Acolo se află pe partea dreaptă dealurile Girzeh şi 
Serfir şi munţii sterpi de la Kurii-Kazhaf; întâlneşti apoi cele 
două torente Bistan şi Karadşolan, care se unesc cu 
Kizzelzieh şi se varsă în Marea Kiupri. Îndată ce-am ajuns 
acolo, putem fi liniştiţi. Fireşte, drumul acesta este mai 
obositor. 

— De unde ştii? 

— Am vorbit în Bagdad cu un kurd-bulbas şi care mi-a 
descris atât de amănunţit drumul, încât mi-am întocmit o 
mică hartă. Nu credeam că voi avea nevoie de ea, dar mi- 
am păstrat-o în carnetul de însemnări. 

— Şi crezi că ar fi bine să pornim pe drumul ăsta? 

— Mi-am însemnat şi alte locuri, munţi şi ape, dar socotesc 
mai potrivit drumul de care ţi-am vorbit. Am putea merge 
fie la Sulemania, fie la Sinna prin Mik şi Doveiza, dar nu ştiu 
cum vom fi primiţi. 

— Atunci, hotărâm aşa: ne despărţim mâine dimineaţă de 
han şi urcăm munţii spre Marea Kiupri. Ştii sigur că harta-i 


bună? 

— Cred că da, în cazul când descrierea kurdului na fost 
greşită. 

— Dacă-i aşa, să ne culcăm liniştiţi, hanul şi oamenii lui pot 
face orice le va plăcea. 

Ne duserăm caii la pârâu, ca să se adape şi le dădurăm 
nutreţ. În timp ce toţi cei din tabără se odihneau, eu mă 
dusei la han. 

— Heider Mirlam, unde sunt ceilalţi oameni? 

— Pe aproape. De ce mă întrebi? 

— Prizonierul meu e cu ei şi aş vrea să-l văd. 

— De ce vrei să-l vezi? 

— E datoria mea, fiindcă eu l-am prins. 

— Nu-i prizonierul tău, ci al meu. Mi l-ai predat doar. 

— Nu ne vom certa din pricina asta. Ţin totuşi să ştiu ce-i 
cu el. 

— E teafăr şi nevătămat. Dacă-ţi spune Heider Mirlam, 
poţi să-l crezi. Nu fi îngrijorat în privinţa lui! Mai bine 
aşează-te lângă mine şi hai să fumăm o pipă! 

Îl ascultai, ca să nu-l nemulţumesc, dar îl părăsii curând, 
ducându-mă să mă odihnesc. De ce nu-mi îngăduia să-l văd 
pe prizonier? Desigur că nu i făcuse nici un rău. Mă puteam 
bizui doar pe făgăduiala hanului. Cu toate astea, îmi 
dădeam seama că urmăreşte un anumit scop şi-mi 
frământam mintea să-l descopăr. Mă hotărâi ca în zorii zilei 
următoare să-i dau drumul prizonierului, pe propria-mi 
răspundere, urmând ca după aceea să mă despart de trib. 
Şi adormii. 

Când mergi necontenit călare, din zori şi până noaptea 
târziu, pici jos de istoveală, chiar dacă eşti un călăreț 
încercat. Eram din cale-afară de obosit şi adormii adânc. 
Desigur că nu m-aş fi trezit înainte de ivirea dimineţii, dacă 
nu m-ar fi deşteptat mârâitul câinelui. Deschisei ochii şi 
văzui că e noapte; în preajma mea se afla un bărbat. 

Înşfăcai repede cuțitul. 

— Cine eşti? 


Auzindu-mă, se treziră şi tovarăşii mei şi apucară armele. 

— Nu mă recunoşti, domnule? sună răspunsul. Sunt din 
tribul Bejat. 

— Şi ce vrei? 

— Domnule, ajută-ne! Prizonierul a fugit! 

Sării numaidecât de pe pătura pe care dormisem şi ceilalţi 
făcură acelaşi lucru. 

— Prizonierul? Când? 

— Nu ştiu. Am adormit. 

— Ah! L-au păzit o sută şaizeci de războinici şi tot a fugit? 

— Păi oamenii nu sunt aici! 

— Au plecat? 

— Da, dar se întorc, domnule! 

— Încotro s-au dus? 

— Nu ştiu. 

— Unde-i hanul? 

— A plecat cu ei. 

Apucai omul de piept. 

— Ascultă, ce ticăloşie aţi urzit împotriva noastră? Să ştiţi 
că o veţi păţi! 

— Dă-mi drumul, domnule! Cum am putea face vreun rău 
oaspeţilor noştri? 

— Halef, ia uită-te repede şi spune-mi câţi din trib au mai 
rămas aici? 

Întunericul era atât de mare, încât abia puteam zări pe cei 
din jurul meu. Micul hagiu sări în picioare, ca să-mi 
îndeplinească porunca. 

— Mai sunt patru, mă lămuri îndată omul hanului şi unul 
stă de pază la intrare. Dar dincolo, în tabăra cealaltă, eram 
zece inşi care am supravegheat pe prizonier. 

— Cum a fugit? Pe jos? 

— Nu. Şi-a luat calul şi ne-a furat câteva arme. 

— Asta-i o dovadă că sunteţi paznici isteţi şi atenţi. Şi 
acum, pe vreţi de la mine? 

— Domnule, prinde-l iar! 


Era să pufnesc în râs. Nici nu mi se putea cere un lucru 
mai copilăresc decât ăsta. Mă prefăcui că nu i-am luat 
cererea în seamă şi-l întrebai: 

— Prin urmare, voi nu ştiţi unde au plecat oamenii şi 
hanul? 

— Zău că nu ştim. 

— Bine, dar de ce au plecat? Ce scop urmăresc? 

— Ei, au avut ei un scop! 

— Spune-mi, ce anume? 

— Domnule, n-avem voie să-ţi spunem. 

— Bine. Vom vedea îndată cine porunceşte acum, hanul 
sau eu... 

Halef mă întrerupse, anunţându-mă că a găsit într-adevăr 
numai patru bejaţi. 

— Sunt acolo în colţ şi ascultă ce vorbiţi, sidi! îmi spuse. 

— Lasă-i să stea! Dar ia spune-mi: pistoalele-ţi sunt 
încărcate, Halef Omar? 

— Le-ai văzut vreodată neîncărcate, sidi? 

— Scoate-le şi dacă omul acesta nu răspunde la întrebarea 
pe care i-o pun acum pentru ultima dată, îi tragi 
numaidecât un glonte în cap. Ai înţeles? 

— Fii fără grijă, sidi. Îi trag două gloanţe, nu unul! 

Îşi scoase pistoalele de la brâu şi trase piedicile, întrebai 
încă o dată: 

— Pentru ce a plecat hanul? 

Răspunsul nu întârzie decât o clipă: 

— Ca să se năpustească asupra tribului Bebbeh. 

— Bebbeh? Aşadar, m-a minţit. Spunea că a fost chemat la 
tribul Djiaf. 

— Domnule, han Heider Mirlam nu minte niciodată. Dacă-i 
reuşeşte atacul, se duce la Djiaf. 

Îmi adusei aminte că mă întrebase dacă am prieteni sau 
duşmani în tribul acela. Dorise să-mi priască ocrotirea sa, 
având totodată grijă să nu aflu ce plănuieşte. 

— Sunteţi în duşmănie cu tribul bebbebhilor? întrebai. 


— Ei ne duşmănesc, domnule. De aceea, oamenii noştri le 
vor lua azi covoarele, vitele şi armele. O sută cincizeci de 
inşi vor aduce aici prada, iar ceilalţi vor însoţi pe han la 
Djiaf. 

— Dacă tribul bebbebhilor se va lăsa jefuit, adăugai. 

În pofida întunericului, observai că-şi înalţă mândru capul. 

— Cine? Bebbebhii? Nişte fricoşi, toţi. N-ai văzut cum a 
fugit de noi ăla de care am venit să-ţi vorbesc? 

— Da, dar el era unul, şi voi două sute. 

— Bine, dar tot l-ai prins! 

— Ei şi?! Aş fi în stare să prind, tot atât de uşor zece dintr- 
ai voştri. De pildă: tu şi ceilalţi patru, împreună cu cel de- 
afară şi cu ceilalţi nouă care au rămas în tabăra de dincolo, 
voi toţi sunteţi prizonierii mei. Halef, păzeşte ieşirea! Şi 
dacă încearcă vreunul să iasă fără voia mea sau să dispară, 
împuşcă-l! 

Curajosul hagiu se repezi într-o clipă la locul de veghe; iar 
omul hanului îmi spune sfios: 

— Glumeşti, domnule! 

— Nu glumesc. Hanul mi-a trecut sub tăcere tocmai ceea 
ce era mai important şi tu ai vorbit, numai fiindcă te-am 
silit. Aşa că acum trebuie să vă ţin chezaşi, ca să nu mi se 
întâmple nimic! Ia veniţi încoace, voi, ăia patru! 

Bejaţii îmi ascultară ordinul. 

— Puneţi-vă armele aici, jos, la picioarele mele! Şi fiindcă-i 
văzui ca se codesc, urmai: Aţi mai auzit de noi! Dacă ne 
nutriţi gânduri bune, nu vi se va întâmpla nimic şi vă veţi 
primi armele înapoi; dacă vă împotriviţi, nu vor fi în stare să 
vă ajute nici Dşiun, nici Şeitan! 

Tuspatru îmi împliniră porunca, fără să mai zăbovească. 
Le dădui tovarăşilor mei armele şi lui Mohammed Emin 
instrucţiunile cuvenite. Pe urmă plecai, luându-mă după 
cursul torentului. 

leşind din văgăună, găsii pe paznicul hanului, care mă 
recunoscu numaidecât. 

— Cine te-a pus să păzeşti? îl întrebai. 


— Hanul. 

— De ce? 

— Ca să ştie, la înapoiere, că totul e în ordine. 

— Foarte bine! Du-te înăuntru şi spune tovarăşilor mei că 
mă întorc îndată. 

— Nu-mi pot părăsi locul. 

— Hanul nu va afla asta. 

— Ba da. 

— Se poate; dar îi voi spune că eu ţi-am poruncit s-o faci. 

Paznicul mă ascultă. Ştiam că Mohammed îl va dezarma şi 
nu-l va mai lăsa să plece. Dar nu izbutisem încă să găsesc 
cealaltă tabără. In ajun auzisem glasuri prin apropiere, 
astfel încât nădăjduiam s-o descopăr uşor. Deodată, auzii un 
tropot de cai. Îndreptându-mă spre locul de unde bănuiam 
că venea zgomotul, găsii pe cei nouă inşi tolăniţi pe pământ. 
Din pricina întunericului, mă luară drept unul de-ai lor. Într- 
adevăr, unul îmi strigă: 

— Ce-a spus? 

— Cine? 

— Emirul acela! 

— Chiar eu sunt, răspunsei. 

Mă recunoscură şi se ridicară. 

— O, emire, ajută-ne! se rugă unul dintre ei. Prizonierul a 
şters-o şi când se va înapoia hanul, va fi rău de noi! 

— Cum a putut să fugă? Nu l-aţi legat? 

— Ba da, era legat, dar probabil că şi-a desfăcut legăturile 
şi când am adormit, a fugit, după ce ne-a luat şi armele. 

— Luaţi-vă caii şi urmaţi-mă! 

Mă ascultară - şi ajunserăm în tabăra interioară. Între 
timp, micul haddedihn aprinsese focul, ca să lumineze 
împrejurimile. Paznicul şedea dezarmat, într-un colţ. Cei 
nouă inşi pe care-i adusei erau atât de copleşiţi de necazul 
pe care-l înduraseră, încât îmi predară cuţitele şi suliţele, 
fără cea mai mică împotrivire. Le explicai celor 
cincisprezece inşi că nu le vom face nici un rău, dacă nici 
şefului lor nu-i va trece prin minte să săvârşească vreo 


josnicie împotriva noastră. În ce priveşte pe prizonier, îmi 
era cu neputinţă să-l prind iar. 

În timpul lipsei mele, master Lindsay izbutise, după multă 
caznă, să afle ele la Halef ceea ce nu înţelesese până atunci 
din cele întâmplate. Acum veni spre mine. 

— Sir, ce facem cu ăştia? 

— Nu ştiu încă. Voi vedea ce am de hotărât, la înapoierea 
hanului. 

— Dar dacă fug? 

— Nu vor putea. Îi păzim doar şi în afară de asta, voi 
trimite pe Haletf să stea de veghe la ieşire. 

— Acolo? 

Îşi întoarse capul spre culoarul ce ducea la câmpie. 
Văzându-mă că dau din cap, în semn afirmativ, urmă: Nu-i 
de ajuns! Este încă o ieşire. Dincolo! Yes! 

Mă uitai în direcţia pe care mi-o arăta şi zării în lumina 
flăcării o stâncă înaltă, în faţa căreia se afla un tufiş. 

— Glumiţi, sir! îi spusei. Cine-i în stare să se caţere pe 
stânca aceea?! Are o înălţime de cel puţin cinci metri. 

Râse cu atâta poftă, încât gura lui larg deschisă îmi 
amintea faimosul trapezoid, iar înăuntrul ei se vedeau nişte 
dinţi mari şi galbeni. 

— Hm! Sunteţi un om deştept, master! Dar tot David 
Lindsay e mai isteţ! Well! 

— Nu vă înţeleg, sir! 

— Duceţi-vă până acolo şi priviţi bine stânca şi tufişul! 

— Nu mă pot duce, fiindcă voi atrage astfel luarea aminte 
a oamenilor, dacă e într-adevăr vorba de ceva îngrijorător. 

— Da, master, e o ieşire ascunsă acolo! Yes! 

— Zău? 

— Nu-i numai o stâncă, după cum se pare; sunt două şi 
între ele se află tufişul. Aţi înţeles? 

— Păi asta poate fi tocmai în folosul nostru. Ştiu bejaţii 
despre ea? 

— Nu cred, fiindcă nu m-au văzut, când m-am dus acolo. 

— Deschizătura dintre stânci e îngustă? 


— Poate fi străbătută călare. 

— Şi cum e terenul dincolo de ea? 

— Nu ştiu. Nu mi-am putut da seama. 

Faptul avea atâta însemnătate, încât eram silit să-l 
cercetez fără întârziere. Le comunicai celorlalţi planul pe 
care-l făurisem şi plecai. Când ajunsei afară, ocolii grămada 
de stânci, dar din pricina întunericului dădui cu mare 
greutate de locul unde se afla tufişul. Deschizătura pe care 
o ascundea avea o lăţime de peste doi metri. În spatele ei se 
aflau stânci de toate mărimile, învălmăşite în toate felurile; 
totuşi, ziua se putea trece destul de lesne pe cai, prin 
deschizătura aceea. 

Fiindcă nu ştiam ce ni s-ar putea întâmpla, îmi scosei 
cuțitul, intrai în tufiş şi tăiai nişte crestături atât de adânci 
în câteva tulpini, încât să fiu sigur că vor cădea îndată ce ar 
trece vreun cal peste ele. Fireşte, avusei grijă ca bejaţii să 
nu bage de seamă ceea ce făcusem. Mă întorsei apoi în 
tabără şi-l trimisei pe Halef la intrare. Îi dădui însărcinarea 
să ne anunţe, îndată ceva zări pe cineva apropiindu-se. 

— Ce-ai descoperit, effendi? mă întrebă Mohammed Emin. 

— O ieşire splendidă, pentru cazul când am fi nevoiţi să 
plecăm fără Sallam. 

— Prin tufiş? 

— Da. Am crestat câteva tulpini. Îndată ce pătrunde pe, 
acolo un călăreț şi le calcă, cad toate ramurile iar cei ce vin 
după el au drumul liber. 

— Mai sunt stânci dincolo de deschizătură? 

— Da, nişte bolovani mari de piatră, printre care au 
crescut buruieni; dar când e lumină, te poţi strecura binişor 
pe acolo. 

— Crezi că vom fi nevoiţi să folosim drumul ăsta? 

— Nu sunt sigur, dar e bine să fim pregătiţi. Să nu râzi de 
mine, Mohammed Emin, dar încă din copilărie am avut o 
fire bănuitoare şi însuşirea de a presimţi întâmplările, astfel 
am preîntâmpinat deseori ceea ce aveam de înfruntat. 

— 'Te cred, Allah e mare şi puternic! 


— Bucuriile nu le presimt. Dar uneori mă năpădeşte o 
nelinişte, un fel de teamă, de parcă aş fi săvârşit o faptă rea, 
de ale cărei urmări trebuie să mă-nspăimânt. Atunci se 
întâmplă negreşit ceva care să-mi pricinuiască suferinţe şi 
necazuri. Şi dacă cercetez mai-târziu, aflu că într-adevăr 
primejdia începuse să mă amenințe tocmai în clipa în care 
mă năpădise teama. 

— Atunci, să luăm în seamă prevestirea pe care ne-o 
trimite Allah. 

Îngrijorarea mea avu efect şi asupra celorlalţi. 
Convorbirea lâncezi şi stăturăm tăcuţi unul lângă altul până 
se crăpă de ziuă. Deodată, Halef veni în grabă să-mi spună 
că a văzut în depărtare o sumedenie de călăreţi. Nu-i 
putuse număra, dar erau mulţi. 

Mă avântai pe cal, scosei luneta din buzunarul şeii şi-l 
urmai pe Halef. Chiar cu ochii liberi se puteau recunoaşte 
pe câmpie o mulţime de chipuri posomorâte. Cu ajutorul 
lunetei, îi deosebii şi mai bine. 

— Ce se întâmplă, sidi? mă întrebă Halef. 

— Vin bejaţii. 

— Sunt mulţi? 

— Se înapoiază cu pradă. Aduc turmele de vite pe care le- 
au jefuit de la tribul Bebbeh. Mi se pare că în fruntea lor 
călăreşte hanul, înconjurat de o ceată de tâlhari. Aşa încât 
ei vor ajunge mai repede la tabăra noastră. 

— Ce facem? 

— Hm! Aşteaptă! Îţi voi spune îndată. 

Mă intensei la ceilalţi şi le împărtăşii ceea ce văzusem. 
Erau încredinţaţi, ca şi mine, că nu trebuie să ne temem de 
han. Nu-l puteam mustra decât pentru faptul că ne 
ascunsese planurile pe care voia să le îndeplinească. Dacă 
ar fi făcut-o, nu ne-am fi alăturat oamenilor lui, fiindcă 
oricine ar fi socotit că e primejdios pentru noi să ne aflăm 
printre nişte hoţi de vite. Ne hotărârăm să-l întâmpinam cu 
toată politeţea, dar şi cu toată prudenţa. 

Bine înarmat, mă înapoiai la Halef. 


Hanul venea în goană spre tabără, urmat de ceata lui şi în 
mai puţin de cinci minute, calul său se opri în faţa mea. 

— Sallam, emire! mă salută. Desigur că te-ai mirat, când 
te-ai trezit din somn şi nu m-ai văzut. Dar aveam de făcut 
un lucru foarte grabnic şi de mare însemnătate. L-am 
terminat cu bine. Ia priveşte îndărătul tău! 

Dar nu-mi luai ochii de la el. 

— Ai furat, han Heider Mirlam! 

— Purat? mă întrebă cu un aer uimit. E un hoţ cel care ia 
duşmanului său ceea ce-i poate lua? 

— Creştinii spun: da, e un hoţ şi tu ştii că sunt creştin. Dar 
de ce ne-ai ascuns planurile pe care le aveai? 

— Fiindcă am fi devenit duşmani. Ne-ai fi părăsit? 

— Desigur! 

— Şi ai fi prevenit tribul Bebbeh? 

— Nu m-aş fi dus să-l caut, de altfel nici n-am ştiut asupra 
cărei tabere şi în ce loc vrei să te năpusteşti. Dar dacă aş fi 
întâlnit pe cineva din tribul acela, l-aş fi vestit că el şi ai lui 
sunt ameninţaţi de o primejdie. 

— Vezi, emire, că am dreptate?! Aveam numai două căi: 
sau să-ţi trec sub tăcere planul pe care-l făurisem, sau să te 
socotesc prizonier şi să te ţin cu forţa, până ce mi l-aş fi 
adus la îndeplinire. Fiindcă-ţi eram prieten însă, am ales 
prima cale. 

— Eu însă am fost noaptea în cealaltă tabără şi-am găsit pe 
cei zece inşi lăsaţi de tine. 

— Ce voiai de la ei? mă întrebă hanul. 

— Să-i iau prizonieri. 

— Allah. De ce? 

— Fiindcă aflasem că ne-ai părăsit. Nu ştiam ce ni se poate 
întâmpla. Am luat prizonieri pe toţi cei găsiţi, ca să mă 
folosesc de ei drept chezaşi ai libertăţii mele. 

— Domnule, eşti un om foarte prevăzător; dar poţi avea 
încredere în mine. Şi cu prizonierul din tribul Bebbeh ce-ai 
făcut? 

— Nimic N-am apucat să-l văd, fiindcă fugise iar. 


Hanul se îngălbeni şi strigă: 

— Derigh! E cu putinţă! Faptul ăsta va strica lotul. Lasă- 
mă să-i văd pe câinii aceia, care au adormit în loc să 
vegheze! 

Sărind furios de pe cal, îl lăsă liber şi năvăli spre tabără, 
strecurându-se printre stânci. Halef şi cu mine îl urmarăm. 
Între han şi oamenii săi se produse o scenă, care ar putea fi 
înfăţişată cu mare greutate. Răcnea ca un mistreţ rănit şi 
trântea în dreapta şi stânga lovituri de picior şi pumni; nu 
se opri decât atunci când obosi de-a binelea. Nu l-aş fi 
crezut pe omul acesta în stare de o furie atât de cumplită. 

— Hai potoleşte-ţi mania, hanule! îl rugai în cele din urmă. 
În tot cazul ar fi trebuit să dai drumul prizonierului. 

— Aş fi făcu t-o, îmi răspunse necăjit, dar nu azi, fiindcă nu 
vreau să mi se dezvăluie planul. 

— Dar ce-ai plănuit? 

— Am luat tot ce-am găsit la tribul Bebbeh. Acum alegem 
ceea ce-i bun şi ceea ce-i rău. Lucrurile şi vitele de preţ le 
trimit alor noştri, pe căi ocolite, dar sigure, iar ce-i mai 
prost ducem tribului Djiaf. În felul acesta, nu lăsăm nici o 
urmă şi înlăturăm orice bănuială, fiindcă tribul Bebbeh va 
crede ca a fost jefuit de vreo ceată de-a lui Djiaf, în timp ce 
oamenii mei duc prada bogată la taberele tribului nostru. 

— Planul e bine întocmit. 

— Dar acum se năruie. Prizonierul acela era din ceata pe 
care am jefuito. Ştia cine suntem şi ne va trăda. Fără 
îndoială, a înţeles ceea ce puneam la cale. Avea şi un cal 
bun. Dacă s-a folosit de toată iuţeala calului său şi a dat de 
veste taberelor prietene, chiar în vremea când noi 
strânsesem toată prada? 

— Ar fi rău şi pentru voi şi pentru noi, fiindcă ne-a văzut 
aici, răspunsei eu. 

— Ştie unde ne-am aşezat tabăra şi e de presupuscâănui- 
a scăpat din vedere nici trecerea dintre stânci. 

De-abia îşi sfârşise vorba şi se auzi un strigăt, chiar la 
capătul stâncăriilor: 


— Allah “1 Allah! Aici sunt! Prindeţi-i vii! 

Ne întoarserăm şi văzurăm pe prizonierul fugar, care se 
repezi asupră-mi, străpungându-mă cu ochii lui sclipitori; 
îndărătul lui se iviră o sumedenie de inşi, care se năpustiră 
furioşi spre noi. Izbucniră numaidecât strigăte asurzitoare, 
al căror zgomot se învălmăşea cu cel al armelor ce se 
izbeau. Uitasem de ieşirea din tabără şi nu pusesem pe 
nimeni s-o păzească. 

De altminteri, fostul prizonier, în stăpânirea căruia mă 
aflam, nu-mi dădu răgaz să mă gândesc sau să caut un 
mijloc de salvare. Privindu-l mai bine, începui să cred că-i 
un han sau un şeic. Nu purta nici suliță, nici puşcă, întocmai 
ca şi tovarăşii săi, dar în mâna lui strălucea pumnalul afgan 
cu lama răsucită. 

Înfruntai pe semeţul vrăjmaş cu mâinile goale; nici nu-mi 
dăduse prin minte să caut vreo armă. Fără să-i dau răgaz să 
se apere, îi înşfăcai cu stânga mâna în care ţinea pumnalul, 
iar cu dreaptal apucai de gât. 

— Mori, tâlharule! îmi strigă, încercând printr-o smuci 
tură deznădăjduită să-şi smulgă mâna cu care ţinea 
pumnalul. 

— Greşeşti. Nu sunt din tribul ăsta şi nu ştiam că veţi fi 
atacați şi jefuiţi! 

— Eşti un hoţ, un câine! M-ai luat prizonier; dar acum te 
voi lua eu pe tine. Sunt şeicul Gasahl Gaboya, căruia nu i-a 
scăpat nimeni până acum! 

Îmi amintii deodată că auzisem numele acesta şi că şeicul 
era unul dintre kurzii cei mai viteji. Dar acum n-aveam timp 
de gândit. 

— Dacă eşti în stare, ia-mă prizonier! 

Rostind aceste cuvinte, îi dădui drumul din strânsoare şi 
mă dădui înapoi. Credea că e un semn de slăbiciune din 
partea mea; scoase un strigăt de biruinţă şi ridică braţul, ca 
să mă lovească. Asta aşteptasem. Îi trântii un pumn atât de 
puternic în piept, încât îl văzui că se clatină, ameţit. Apoi, se 
prăbuşi la o depărtare de câţiva paşi de mine. Bănuind că 


va încerca să se ridice, îi trântii la iuţeală încă un pumn în 
tâmplă, asigurându-mă că a devenit inofensiv. 

— Săriţi pe cai şi urmaţi-mă! strigai. 

Într-o clipă văzui totul. Pătrunseseră în tabără vreo 
douăzeci de oameni din tribul Bebbeh. Bejaţii se luptau cu 
ei. Master Lindsay se încăierase cu doi inşi şi răpunea 
tocmai pe unul din ei, printr-o lovitură dată cu patul armei; 
cei doi haddedihni se rezemaseră de stâncă, unul lângă 
altul şi nu lăsau pe nimeni să se apropie, în timp ce micul 
Halef tăbărâse cu genunchii pe un vrăjmaş ce se prăbuşise, 
lovindu-l în cap cu mânerul pistolului. 

— Sidi, nu te grăbi! Îi dăm gata pe toţi! răspunse curajosul 
hagiu îndemnului meu. 

— Afară sunt mai mulţi. Bejaţi vor fi înfrânți. Înainte! 
Repede! 

Smulsei pumnalul din mâna lui Gasahl Gaboya, ce zăcea 
nemişcat, ca să păstrez o amintire a acestei zile nenorocite 
şi sării pe cal. Ca să le înlesnesc celorlalţi posibilitatea de a 
mă urma, dădui pinteni calului şi mă năpustii printre cei ce 
se luptau. După ce mă încredinţai că s-au urcat cu toţii pe 
cai, ajunsei din câteva salturi la tufiş pe care calul meu îl 
zdrobii cu copitele. Afară îl ţinui în frâu, fiindcă eram silit să 
călăresc la pas. Camarazii mei avură vreme, să mă urmeze 
numaidecât. 

Îndată ce trecui de stânci şi mă aflai în câmp liber, mă 
încredinţai dintr-o privire că nu lipseşte niciunul, bătui uşor 
armăsarul pe o coapsă şi o rupsei la fugă. Ceilalţi îmi 
urmară exemplul. 

În cele câteva clipe de răgaz mă lămurii pe deplin. Şeicul 
Gasahl Gaboya era într-adevăr un bărbat deştept; fiindcă în 
loc să-şi pună tribul în primejdie, silindu-l să se 
împotrivească zadarnic, fusese în stare să răscoale toate 
împrejurimile. În timp ce tâlharii se retrăgeau cu prada, 
fără să bănuiască nimic, o sumedenie de triburi îi 
înconjuraseră straşnic din trei părţi, pe distanţe nesfârşite; 
în felul acesta, oamenii hanului meu s-ar fi putut considera 


fericiţi, dacă ar fi scăpat cu viaţă. Îndărătul nostru, 
încăierarea continua cu aceeaşi furie. N-aveam vreme să 
mă gândesc şi să înţeleg cum izbutiseră oamenii lui Gasahl 
Gaboya să se furişeze şi să năvălească asupra taberei. Din 
stânga vedeam un şir de călăreţi îndreptându-se în goană 
spre câmpul de luptă. Şi în dreapta noastră împrejurimile 
erau înţesate de puncte mişcătoare: alţi călăreţi. 

— Înainte, effendi! strigă Mohammed Emin. Altminteri, ne 
împresoară! Ai scăpat teafăr până acum? 

— Da. Dar tu? 

— Am doar o zgârietură. 

Într-adevăr, îi curgea sânge pe obraz, dar zgârietura nu 
părea periculoasă. 

— Apropiaţi-vă! îmi îndemnai tovarăşii. Să mergem în linie, 
unul lângă altul. Cine ne va privi dintr-o parte, va crede că 
nu-i decât un singur călăreț. 

Şiretlicul îmi fu ascultat îndată; cei oare se aflau îndărătul 
nostru nu puteau fi înşelaţi şi observarăm imediat că eram 
urmăriţi de o ceată destul de numeroasă. 

— Sidi, vor izbuti să ne ajungă cei din spate? întrebă Halef. 

— Cine ştie?! Asta depinde de caii pe care îi au. Dar ia 
spune-mi, Halef Omar, ce ai la ochiul drept? Te doare? 

I se umflase un ochi, cu toate că nu trecuseră decât puţine 
minute, de la începerea încăierării. 

— Nu-i nimic, sidi, îmi răspunse. Cel cu care m-am luptat 
era de vreo cinci ori mai lung ca mine şi mi-a tras un pumn. 
Hamdulillah, altă dată n-o să mai facă una ca asta! 

— Doar nu-l vei fi omorât?! 

— Nu. Ştiu că nu ţi-ar fi plăcut, sidi! 

Bucuria pe care o resimţeam pentru faptul că nu ucisesem 
pe niciunul din vrăjmaşi era nemărginită. Situaţia aceasta, 
privită chiar din punctul de vedere al celor ce se mai puteau 
întâmpla, ne apărea într-o lumină plăcută şi liniştitoare; 
întrucât, dacă oamenii din tribul Bebbeh ar fi pus mâna pe 
noi, nu s-ar fi putut răzbuna împotriva noastră pentru vreun 
omor. 


Ne continuarăm goana vreun sfert de oră. Nu mai vedeam 
câmpul de luptă, dar urmăritorii se ţineau mereu după noi. 
Se împărţiseră în două cete; cei care aveau cai buni se 
apropiară de noi, iar ceilalţi erau încă departe. 

— Emire, dacă nu călărim mai repede, ne vor ajunge! 
spuse Amad el Ghandur. 

— Nu trebuie să ne obosim de pe acum animalele. De 
altminteri, urmăritorii s-au despărţit şi e mai nimerit să 
vorbim cu ei, decât să-i lăsăm să ne gonească neîncetat. 

— Maschallah! Vrei să stai de vorbă cu el? întrebă uimit 
Mohammed Emin. 

— Negreşit. Am de gând să-i fac să nu ne mai urmărească. 
Călăriţi mai departe! Eu rămân şi-i aştept. 

Tuspatru îşi continuară goana. Coborâi de pe cal, îmi luai 
arma şi mă lungii la pământ, cu ochii ţintă asupra 
urmăritorilor. 

Când se aflau la o depărtare de vreo mie de paşi, îmi 
scosei legătura din jurul turbanului şi începui s-o flutur în 
aer. Încetinindu-se alergătura, se opriră cam pe la 
jumătatea drumului. După ce ţinură repede sfat, unul dintre 
ei se apropie şi mă întrebă: 

— De ce stai trântit la pământ? E vreun şiretlic sau ai 
gânduri cinstite? 

— Vreau să discutăm. 

— Cu toţi sau numai cu unul singur? 

— Numai cu unul. Alegeţi-l şi trimiteţi-mi-l. 

— Văd că eşti înarmat. 

— Şi el poate veni înarmat. 

— Pune armele de o parte. După aceea, va veni la tine unul 
dintre noi. 

— Atunci să vină şi el dezarmat. 

— Fie şi aşa! 

Mă ridicai, îmi pusei cele două pumnale şi revolverul pe 
pământ şi-mi agăţai puşca şi sulița de şa. Apoi, mă trântii iar 
la pământ. Urmăritorii mei n-aveau cum să ştie câte şi ce fel 
de arme am; aşa încât mi-ar fi fost uşor să-mi păstrez 


revolverul; dar voiam să mă port cinstit cu ei, ca să-i fac să 
se poarte şi ei la fel cu mine. 

Îi numărai: erau unsprezece. Cel cu care vorbisem se 
întoarse şi le vesti dorinţa mea. Îl văzui coborând, punându- 
şi de o parte carabina, sulița şi cuțitul şi îndreptându-se 
spre mine. Era un bărbat frumos şi zvelt, în vârstă de vreo 
cincizeci de ani. Ochii lui negri mă fulgerau duşmănos; 
totuşi, se opri tăcut drept în faţa mea. 

Întrucât nu rostisem nici un cuvânt, el deveni nerăbdător; 
în cele din urmă mă întrebă: 

— Ce vrei de la noi? 

— Vreau să-ţi vorbesc. 

— Vorbeşte! 

— Nu pot! 

— Allah! De ce? 

Îi făcui semn, îndemnându-l să se uite îndărătul meu. 

— Vezi? Am mai multe arme decât ţi-ai închipuit şi le-am 
pus pe toate de o parte. Şi tu mi-ai făgăduit că vei face 
acelaşi lucru. De când sunt mincinoşi oamenii din tribul 
Bebbeh? 

— Cu ce te-am minţit? 

Zărisem printr-o deschizătură a vestei sale că a ascuns o 
bâtă scurtă. Roşind, îşi vâri mâna sub vestă, scoase bâta şi o 
azvârli. 

— O uitasem, se scuză el. 

Faptul că nu şovăise s-o arunce, mă încredința că nu avea 
de gând să mă atace. Nu avusese încredere în mine şi voise 
să fie prevăzător. Continuai: 

— Aşa! Şi acum, să fie pace între noi, până când vom 
termina de vorbit. Îmi făgăduieşti? 

— Îţi făgăduiesc! 

— Dă-mi mâna! 

— Iat-o! 

— De ce ne urmăriţi? îi întrebai. 

Mă privi uluit drept în ochi. 


— Eşti nebun? îmi strigă. Ne jefuiţi, vă năpustiţi asupra 
noastră ca duşmani şi ca tâlhari şi mă mai întrebi de ce vă 
urmărim?! 

— Nu ne-am năpustit asupra voastră nici ca duşmani, nici 
ca tâlhari! 

— Nu? Allah “1 Allah! Ne furaţi turmele de vite, corturile şi 
tot ce-aţi mai găsit! 

— Greşeşti! Nu suntem noi făptaşii, ci tribul Bejat! 

— Dar voi sunteţi tot din tribul Bejat! 

— Nu. Noi suntem cinci bărbaţi paşnici. Unul dintre ei şi 
cu mine suntem luptători din Frankistanul îndepărtat; al 
treilea este slujitorul meu, un arab, care s-a născut departe, 
dincolo de Mecca, iar ultimii doi sunt beni-arabi, dinspre 
răsărit, care n-au fost niciodată vrăjmaşii voştri. 

— Spui aşa, ca să mă amăgeşti. În felul ăsta nu ne veţi 
scăpa. Sunteţi bejaţi! 

Îmi scosei burnusul şi-mi suflecai mâneca largă a hainei; 
scosei apoi şi haina de dedesubt. 

— Ai văzut un asemenea braţ la un bejat, la un kurd sau la 
vreun arab, întrebai. 

— Văd că-i alb, răspunse. lot corpul tău e aşa? 

— Fireşte. Ştii să citeşti? 

— Da, răspunse mândru. 

Îmi scosei carnetul de însemnări şi-i arătai filele. 

— Ăsta-i scrisul unui kurd sau al unui arab? 

— E un scris străin. 

Vârâi carnetul în buzunar şi deschisei paşaportul. 

— Cunoşti pecetea asta? 

— Katera - Allah - Dumnezeule! E pecetea sultanului! 

— Şi trebuie să respecţi pecetea asta, fiindcă eşti un 
războinic al paşei din Sulemania, care datoreşte supunere 
sultanului. Ei, mă crezi că nu sunt bejat? 

— 'Te cred. 

— Tot atât de adevărat este şi ceea ce ţi-am spus despre 
ceilalţi. 

— Dar aţi fost la bejaţi! 


— l-am întâlnit, în timp ce ne îndreptam spre nord. Ne-au 
primit ca oaspeţi şi ne-au povestit că se vor duce la un ospăț 
al tribului Djiaf. Nu ştiam că sunt vrăjmaşii tribului Bebbeh; 
aşa că nici nu bănuiam că vor; să năvălească asupra 
voastră, ca să vă prade. Aseară am adormit sub ocrotirea 
lor; între timp, ei porniseră, iar abia dimineaţa, când s-au 
înapoiat, ne-am dat seama că fusesem găzduiţi de nişte hoţi 
şi tâlhari. M-am şi certat din pricina asta cu hanul Heider 
Mirlam, dar după câtva timp aţi năvălit asupra taberei. 

— Oh! Să ne ajute Allah să nu scăpăm din mână pe Heider 
Mirlam! V-aţi apărat împotriva oamenilor noştri? 

— Da. Am fost siliţi să ne apăram fiindcă au năvălit peste 
noi. 

— Aţi ucis vreunul? 

— Pe niciunul. 

— Jură! 

— Nu jur. Sunt creştin. 

— Un creştin! repetă uimit şi cu un aer dispreţuitor. Ah, 
atunci sunt sigur că nu eşti nici kurd, nici turcoman, fiindcă 
un musulman nu va spune niciodată că-i creştin. Atunci te 
cred că n-aţi omorât pe niciunul dintr-ai noştri, ci aţi fugit. 
Cum poate ucide un creştin pe un musulman! 

Era atâta dispreţ în cuvintele lui, încât mă cuprinse 
dorinţa să-i trag o palmă zdravănă; dar eram nevoit, în 
interesul nostru, să rabd insulta fără să răspund. Situaţia în 
care mă găseam nu prea era încântătoare. În acest timp, se 
apropiară şi urmăritorii care întârziaseră şi se alăturară 
celorlalţi, aşa încât la o depărtare de numai cinci sute de 
paşi mă înfruntau treizeci de vrăjmaşi. Cea mai mică 
neprevedere m-ar fi sortit pieirii. 

— Prin urmare, vezi că nu-ţi suntem duşmani şi ne poţi 
lăsa să plecăm nestingheriţi! 

— Unde vreţi să mergeţi? 

— Spre Bagdad. 

— Aşteaptă. Voi vorbi cu oamenii mei. 


Se ridică şi se duse spre ceilalţi, fără să arunce măcar o 
privire bâtei pe care-l făcusem s-o azvârle mai înainte. A 
urmat o convorbire foarte îndelungată; după gesturile pe 
care le făceau, îmi dădui seama că părerile cu privire la 
soarta ce mi se cuvenea erau împărţite. În sfârşit, după un 
sfert de oră, omul meu se înapoie şi se aşeză lângă mine. 

Mă ridicai. 

— Ai putea pleca, hotărâi eu; dar nu ţi-am văzut încă 
tovarăşii. Cheamă-i îndărăt! Când voi face un semn se vor 
arăta patru din oamenii mei şi vom fi la fel de numeroşi. 

— De ce? Voi sunteţi cinci şi noi vom fi tot atâţia. 

— Uită-te unde au ajuns tovarăşii mei şi gândeşte-te în ce 
situaţie vor fi, dacă-i chem îndărăt. 

Făcu un semn dispreţuitor. 

— Nu te terne, ghiaure. Noi suntem din tribul Bebbeh, nu 
bejaţi! Nu vă facem nici un rău! 

În alte împrejurări, fireşte că aş fi răspuns cu totul altfel 
îndrăzneţului, pentru dispreţuitorul său „ghiaur!”; acum, 
însă, socotii că-i mai nimerit să-l las să creadă că nu l-am 
auzit. Aşa că-i răspunsei doar atât: 

— Am încredere în tine! Oamenii tăi vor veni înarmaţi? 

— Cum vrei. 

— Să-şi păstreze armele; ni le vom lua şi noi pe ale 
noastre. 

Consimţi, dând din cap şi se întoarse. Îmi pusei iar la brâu 
pumnalele şi revolverul şi încălecai. Pe urmă, făcui 
tovarăşilor mei semn să se apropie. Aerul era atât de 
limpede, încât îmi văzură semnul chiar de la depărtarea 
unde se aflau şi-şi îndreptară caii spre locul unde mă 
găseam. Când sosiră, ne alăturarăm toţi cinci, în timp ce în 
faţa noastră îşi opriră caii cei cinci din tribul Bebbeh. 

— Care-i celălalt francon? întrebă cel cu care vorbisem. 

Arătai spre Lindsay şi spusei: 

— Acesta! 

Pe chipul vrăjmaşului flutură un zâmbet batjocoritor. 


— Cred că-i francon şi creştin, fiindcă are un nas de 
chansir, care se numeşte rât. 

Îi îngăduisem destule până atunci, aşa că nu mă mai putui 
stăpâni: 

— Un nas la fel ca ăsta am văzut în Alep şi Diarbekir, la 
mulţi musulmani, răspunsei. 

Se răsti: 

— Taci, ghiaure! 

Îmi mânai calul câţiva paşi. 

— Ascultă, spuneai adineauri că ştii să citeşti. Ai citit poate 
şi din Coran? 

— Ce te priveşte? 

— Nu te întreb cu vorbele Profetului, fiindcă sunt creştin; 
dar tu eşti musulman şi eşti dator să faci numai ceea ce-ţi 
porunceşte Mahomed! El a spus aşa: „Cine-şi cinsteşte 
vrăjmaşul, e iubit de viteji; iar cel ce-şi înjoseşte vrăjmaşul e 
iubit numai de fricoşi!” Ai primit învăţătura Profetului şi 
crezi că-i cea mai dreaptă; noi am primito de la Isa Ben 
Marryam şi credem că aceasta-i cea mai dreaptă. Prin 
urmare, avem amândoi dreptul să ne numim ghiauri. Tu ai 
făcut-o, eu nu, fiindcă nu-i frumos şi nici plăcut să necăjeşti 
pe cineva. Cine murdăreşte cu noroi pe aproapele său, se 
murdăreşte pe sine însuşi. Gândeşte-te mereu la asta! 

Îndrăzneala mea îl ului şi-i răpi graiul câteva clipe; 
deodată, însă, îşi scoase pumnalul de la brâu. 

— Tu, tu vrei să mă înveţi pe mine, tu? Tu, un creştin 
afurisit de Allah şi de Profet? Să te sfâşii, ca pe o zdreanţă? 
Aveam de gând să vă las să plecaţi; dar acum vă poruncesc: 
pieriţi din faţa mea, necuraţilor! Luaţi-vă distanţa şi Şeitan 
să vă ducă de-a dreptul în Gheena! Ne vom lupta! 

Îmi dădui seama că vorbise pătimaş; dar văzui totodată că 
privirile celor doi haddedihni şi a lui Halef sunt aţintite 
nerăbdător asupră-mi. Şi englezul mă privea neclintit, 
fiindcă nu ştia ce trebuie să facă. Amintindu-mi că nu 
putuse înţelege nimic din cele ce se întâmplase, mă simţii 
dator, să-l previn: 


— Sir, când veţi vedea că trag, trageţi şi dumneavoastră, 
dar numai în cai! 

— Yes! Frumos! Minunat! îmi răspunse. 

Apoi, îi spusei bebbehului pe un ton liniştit: 

— Bine, vom porni. Mai înainte, însă, trebuie să-ţi spun 
ceva: nu considera că ţi-am cerut să ne împăcăm, fiindcă ne 
temem de voi! Noi îndrăgim pacea, doar fiindcă nu vrem să 
pricinuim moartea nimănui. Tu ai vrut altfel. Vei vedea 
urmările! 

— Voi? Voi nu vă temeţi? îmi spuse batjocoritor. Nu te-ai 
trântit-aici, la pământ, ca să ne cerşeşti îndurare, ghiaure? 

— Nu repeta cuvântul ăsta, fiindcă te-ai putea trezi trăsnit 
ca un copac pe timp de furtună! Pentru voi voiam pace şi vă 
voi dovedi că vă dispreţuim. N-avem nevoie să ne dăruiţi 
nici o distanţă, ci vom începe numaidecât lupta. Haide! 

— Aşa să fie! strigă şi îşi prinse pumnalul. 

În aceeaşi clipă, însă, calul meu făcu o săritură spre al lui, 
aşa încât îmi putui apuca vrăjmaşul de mână şi-l trăsei de 
pe cal. Bubuiră trei împuşcături, - după care răsunară alte 
două şi în timp ce-mi mânam de zor calul, văzui că toţi caii 
vrăjmaşilor, s-au prăbuşit la pământ, răsturnându-şi 
călăreţi. 

— Înainte! Repede! 

Mânarăm nebuneşte. Înainte de a porni, trăsei spre mine 
pe cel cu care stătusem de vorbă până atunci, îl pălmuii de 
câteva ori şi-i strigai: 

— Astea sunt pentru „ghiaur”! şi-l lăsai să cadă. Era să 
ajungă sub copitele calului meu, dar scăpă ca prin minune. 
Totul se întâmplase atât de fulgerător, încât vrăjmaşii avură 
nevoie de oarecare timp, până să se dezmeticească şi să 
sară iar pe cai. 

— Am fost drept, sau nedrept? întrebai pe drum pe cei doi 
haddedihni. 

— Emire, răspunse Mohammed Emin, te-ai purtat ca un 
om drept. Acela nu te-a insultat numai pe tine ci şi pe noi. 
De-acum încolo nu mai poate fi luptător, fiindcă a fost 


pălmuit de un creştin. Asta-i o pedeapsă mai rea decât 
moartea şi e judecată cu asprime. Păzeşte-te să cazi 
vreodată în mâinile lui; te-ar ucide în cele mai crâncene 
chinuri! 

După zece minute, urmăritorii noştri se împărţiră în două 
grupe. Acum însă cei ce se aflau mai aproape de noi erau 
mai puţin numeroşi, fiindcă le împuşcasem cinci cai. Când 
mă încredinţai că distanţa dintre grupe era destul de mare, 
le făcui semn celorlalţi să se oprească. Cei şase care se 
ţineau necontenit după noi ar fi fost în stare să ne gonească 
toată ziua, fiindcă aveau cai foarte buni. Trebuia să 
împuşcăm caii. Împărtăşii celor doi haddedihni gândul ce 
mă preocupa, coborâi şi înşfăcai carabina. 

— Tragem? întrebă Lindsay, care observase ceea ce 
făceam. 

— Da. În cai. 

— Yes! Interesant! Foarte frumoşi cai! 

Îi rugai pe fiecare să nu tragă, decât după ce va fi ţintit 
bine calul unuia dintre vrâjmaşi. 

Urmăritorii veneau în goană mare şi se aflau la o distanţă 
destul de potrivită, când începură să-şi dea seama ce-i 
aşteaptă. În loc să-şi schimbe direcţia şi să se împrăştie, se 
opriră. 

— Fire! porunci master Lindsay. 

Cu toate că arabii nu înţeleseră cuvântul englezesc, au 
ştiut totuşi ce au ele făcut. Traserăm cu toţii odată, Lindsay 
şi cu mine mai traserăm câte un glonte şi observarăm că 
niciunul dintre noi nu-şi greşise ţinta: cei şase cai şi 
călăreţii lor zăceau îngrămădiţi unii peste alţii, înfăţişând o 
privelişte pe care timpul nu ne permitea s-a admirăm prea 
mult. 

Ne avântarăm pe cai. Curând, urmăritorii noştri erau mult 
înapoi, iar după un răstimp ne aflam singuri pe câmpie. 

Nu trecu mult şi văzurăm ridicându-se munţi în faţa 
noastră, în stânga şi în dreapta. Involuntar, ne oprirăm cu 
toţi caii în acelaşi timp. 


— Pe unde o luăm? întrebă Mohammed. 

— Hm! mormăii. 

Niciodată nu fusesem atât de şovăitor ca acum în privinţa 
drumului pe care trebuia să-l urmăm. 

— Gândeşte-te bine emire! spuse Amad. Avem destulă 
vreme şi caii trebuie să se odihnească puţin. 

— Şi eu v-aş putea îndemna să vă gândiţi! răspunsei. Nu 
ştiu sigur unde ne aflăm, dar cred că Nweizgieh, Merwa, 
Beytoş şi Deira sunt spre sudul regiunii ăsteia. Drumul 
acesta ne-ar duce la Sulemania... 

— Nu mergem acolo! mă întrerupse Mohammed Emin. 

— Vom hotări pe unde o luăm, când vom ajunge în faţa 
trecătorii de care am vorbit aseară. Putem păstra direcţia 
aceasta, până când dăm de fluviul Berozieh, fiindcă ne 
trebuie o zi întreagă de urcuş, ca să coborâm apoi munţii 
dincolo de Bamma. 

— Sunt de părerea ta, spuse Mohammed. 

— Fluviul acesta ne este prielnic şi pentru faptul că 
desparte Perşi a de Ejalet, aşa încât putem trece de pe un 
mal pe celălalt, dacă ne ameninţă vreo primejdie. 

Călărirăm mai departe, spre sud. Câmpia se înălța pe 
măsură ce înaintam. Munţii şi văile se înmulţeau din ce în 
ce. Puțin înainte de apusul soarelui, ajunsesem în inima 
munţilor şi după ce străbătusem o pădurice înaltă şi izolată, 
zărirăm o colibă, din al cărei acoperiş se ridica un fum. 

— Aici locuieşte cineva, sidi! spuse Halef. 

— În tot cazul, trebuie să fie un om care nu ne poate face 
rău. Mă duc să văd ce-i acolo; rămâneţi aici şi aşteptaţi-mă! 
Coborâi de pe cal şi mă îndreptai spre colibă. Era clădită 

din piatră, iar crăpăturile erau astupate cu muşchi. 
Acoperişul era făcut din crengi, iar deschizătura uşii era 
atât de mică, încât abia îngăduia unui copil să intre, fără să 
se aplece. 

Când cei din primitiva coliba îmi auziră paşii, se ivi în uşă 
capul unui animal şi mi se păru că-i urs. Îndată însă 
lătrătura acestei făpturi înfiorătoare, mă încredința că este 


vorba de un câine. Din casă se auzi un fluierat şi în locul 
capului de câine, se ivi altul, despre care n-aş fi putut spune 
numaidecât al cui este. Nu vedeam altceva decât un păr 
stufos, a cărui încâlceală era de neînchipuit, un nas mare şi 
negru şi doi ochi sclipitori, asemănători celui ai unui şacal 
mânios. 

— Ivari 1 her! Bună seara! îl salutai eu. 

Răspunsul fu un mormăit. 

— Locuieşti singur aici? 

Urmă un alt mormăit, mai apăsat. 

— Mai sunt case prin vecinătate? 

Mormăitul pe care-l auzii acum era într-adevăr 
înfricoşător. Cred că nimeni nu şi-ar fi putut cobori vocea 
mai jos decât creatura aceea păroasă. Deodată, se ivi vârful 
unei sulițe, care se întindea spre pieptul meu. 

— Vino încoace! îl rugai pe tonul cel mai cuviincios cu 
putinţă. 

Dar auzii iarăşi mormăitul, mai gros decât toate celelalte, 
în timp ce vârful suliţei îmi ajunse lângă gâtlej. Sălbaticul 
începea să mă întărâte. Apucai vârful acesteia şi începui să 
trag cu putere. Dar ciudatul locuitor al colibei o ţinea 
zdravăn şi fiindcă-mi dădeam seama că nu se poate măsura 
cu mine, îl scoasei din dreptul uşii. 

Încetul cu încetul: mai întâi mărăcinii aceia păroşi, cu 
nasul negru şi lucios, pe urmă două mâini de aceeaşi 
culoare şi cu gheare lungi. După ele veneau: un sac găurit, 
la fel cu acelea în care se pun de obicei cărbunii, două 
învelitori de piele şi în sfârşit două obiecte, în faţa cărora 
sunt sigur că altul ar fi rămas nedumerit, dar pe care eu, 
cel mai pătrunzător dintre oamenii pătrunzători, le-am 
recunoscut îndată: erau cizmele pe care le-a purtat cândva 
Colosul din Rodos. 

Doar după ce aceste două cizme trecură pragul, putui 
vedea în întregime făptura din coliba. Odată cu stăpânul 
său îşi arătă şi câinele tot trupul. Părul lui stufos, nasul 
negru şi ochii se asemănau cu cei ai sălbaticului. Ambele 


creaturi păreau că se tem de mine mai mult decât mă 
temeam eu de ele. 

— Cine eşti? îl întrebai pe un ton aspru. 

— Allo9! mormăi. 

— Ce eşti? 

— Kumurdas10. 

Prin urmare, din pricina asta îi erau mâinile atât de negre 
şi tot de aceea avea nasul la fel cu ele; în tot cazul, aceasta 
nu-l îndreptăţea să poarte şi unghii atât de lungi şi de 
aceeaşi culoare. Duritatea cu care-i vorbisem îi scuturase 
puţin amorţeala, înlocuind-o cu oarecare respect şi 
sporindu-i teama. Câinele, care trebuia să-i semene în 
toate, părea să fie cuprins de aceeaşi frică. 

— Mai locuiesc oameni pe aici? îl întrebai pe acelaşi ton. 

— Nu. 

— Cât de departe este primul sat? 

— Mai bine de o zi de drum. 

— Pentru cine arzi cărbuni? 

— Pentru domnul care face potcoave. 

— Unde locuieşte? 

— În Banna. 

— Eşti kurd? 

— Da. 

— Din tribul Djiaf? 

— Nu. 

— Din tribul Bebbeh? 

— Nu. 

Rostind acest cuvânt, glasul său trăda o oarecare 
duşmănie. 

— Din ce trib eşti? 

— Din tribul Bannah. 

— la uită-te puţin acolo! Vezi patru călăreţi? 

Despletindu-şi puţin smocurile de păr ce-i cădeau pe 
obraz, ca să poată vedea mai bine, se uită în direcţia pe 
care i-o arătai. Deşi negreala datorată îndeletnicirii lui de 


cărbunar, nu-i ascundea cu totul propria-i piele de kurd, îl 
văzui roşind de spaimă. 

— Sunt kurzi? mă întrebă îngrijorat. 

În fine, îl făcusem să vorbească. Fiindcă dădui negativ din 
cap, urmă: 

— Dar ce sunt? 

— Suntem trei arabi şi doi creştini. 

Se uită la mine: 

— Creştini? Ce înseamnă asta? 

— 'Te voi lămuri mai târziu, fiindcă, vom dormi la noapte în 
coliba ta. 

Acum se înspăimântă de-a binelea. 

— Domnule, să nu rămâneţi aici! 

— De ce? 

— Prin munţi umblă duhuri rele! 

— Foarte bine! De mult ţineam să le vedem!... 

— Uneori plouă foarte tare! 

— Apa nu ţi-ar strica deloc. 

— Câteodată tună grozav! 

— Păi, dacă plouă, trebuie să şi tune! 

— Sunt şi urşi pe aici. 

— Ne place foarte mult şunca de urs! 

— Adesea vin hoţi prin locurile astea. 

— Îi vom omori! 

În cele din urmă, văzând că nu prinde niciuna din 
născocirile pe care le înşira, se hotări să spună adevărul şi 
rosti pe ton rugător: 

— Domnule, mi-e frică de voi! 

— N-ai de ce să te temi. Nu suntem nici tâlhari, nici 
ucigaşi. Vreau să dormim în coliba ta: la noapte şi mâine 
pornim la drum. Şi fiindcă ne adăposteşti, vei primi un 
piastru de argint. 

— Unul întreg? De argint? întrebă uluit. 

— Da. Şi dacă eşti prietenos, poţi căpăta doi piaştri. 

Auzindu-mi făgăduiala, se înveseli deodată. Totul râdea în 
el: ochii, gura pe care abia acum o descopeream, nasul şi 


mâinile, care se loveau zgomotos, spre a vădi bucuria 
nemărginită î sălbaticului cărbunar. Ah, am uitat să spun că 
bărbatul acesta avea şi o barbă stufoasă, cum nu mai 
văzusem niciodată. Bucuria stăpânului îl molipsi şi pe câine, 
care-şi ridică frumos coada şi începu să se gudure. 

— Cunoşti bine munţii? îl întrebai pe kurdul acela ciudat. 

— Da, peste tot. 

— Cunogşti şi fluviul Berozieh? 

— Da, la graniţă. 

— Cât faci până acolo? 

— O jumătate de zi. 

— Cunoşti Banna? 

— Da. Mă duc acolo de două ori pe an. 

— Cunoşti şi Amehdabad şi Bayendereh? 

— Sigur că da! 

— Nu ştii unde e Bistan? îl întrebai iar. 

— Ba ştiu foarte bine. Fratele meu stă acolo. 

— Trebuie să lucrezi în fiece zi? 

— Lucrez când îmi place! îmi răspunse mândru. 

— Aşadar, poţi pleca oricând de aici? 

— Domnule, nu ştiu de ce mă întrebi! 

Sălbaticul se arătă prevăzător şi începea să-mi placă. 

— Uite de ce te întreb, îi răspunsei. Suntem străini prin 
locurile astea şi nu cunoaştem drumurile prin munţi; de 
aceea ne trebuie un om cinstit, care să ne călăuzească. 
Pentru asta, îţi vom plăti în fiecare zi câte doi piaştri. 

— O, domnule, e adevărat ce spuneţi? Eu primesc în 
fiecare an zece piaştri, făină şi sare. Vreţi să vă conduc? 

— Mai târziu; vrem să te cunoaştem bine. Dacă vom fi 
mulţumiţi de tine, vei câştiga la noi mai mulţi, bani decât 
primeşti de obicei într-un an întreg. 

— Cheamă pe oamenii tăi încoace! Vreau să le dau făină şi 
sare şi o oală pentru copt. Am şi vânat, cât de mult vreţi, iar 
caii voştri pot să pască oricâtă iarbă. Acolo, sus, e un izvor - 
şi vă voi face un aşternut tot atât de moale ca divanul 
sultanului! 


Dintr-o dată, flăcăul acesta de ispravă se transformase cu 
totul - numai din pricina sunetului plăcut al piaştrilor. 

Făcui un semn celorlalţi, a căror nerăbdare fusese pusă la 
grea încercare în timpul îndelungatei mele convorbiri cu 
sălbaticul. Se apropiară în grabă şi rămaseră tot atât de 
uimiţi ea şi mine când dădură cu ochii de cărbunar. Cel mai 
uimit dintre toţi părea englezul, căruia-i pierise graiul; 
fireşte, însă, că şi flăcăul rămase mut de uimire când văzu 
nasul lui master Lindsay, care era într-adevăr un ciudat 
obiect de admiraţie. În sfârşit, englezul îşi recapătă glasul: 

— Pfui, drace! strigă. Cine-i arătarea asta? O gorilă? 

— Nu. Un kurd din tribul Bannah. 

— Aşa?! Spală-te, omule! se răsti el la flăcău. 

Cum însă acesta nu pricepu ce i se spusese, rămase 
deocamdată la fel de negru ca înainte. În acest timp caii 
fuseseră priponiţi, iar păturile întinse pe muşchi. Ne 
aşezarăm cu toţii şi îi dădui lui Mohammed lămuririle 
cuvenite despre cărbunarul care doream să ne fie călăuză 
prin munţi. Ne hotărârăm să-l supraveghem cu toată 
atenţia. 

Kurdul scoase din colibă un sac cu făină neagră şi aduse 
un vas de lut, plin cu sare. Apoi o oală, care părea că fusese 
folosită ani de zile în scopuri misterioase. La urmă, scoase 
dintr-o groapă mică, situată în spatele colibei şi acoperită 
cu pietre, provizia lui de carne, alcătuită din doi iepuri şi o 
căprioară, mâncată pe jumătate. Prin urmare, aveam, de 
ales. Ne hotărârăm să mâncăm căprioara. După ce o 
spălarăm bine de tot, aprinserăm focul, ca s-o frigem. În 
timp ce Halef se duse să adape caii, iar kurdul le dădu 
nutreţ, eu încercam să pregătesc o cină mai gustoasă, 
învârtind frigarea cu neobosită atenţie. 

— Murdar flăcău! bombăni englezul; pare harnic. Păcat! 

— De ce spui aşa? 

— Scârboasă cală! Yes! Ce frumos ar fi fost, dacă oala ar fi 
fost curată. Am fi putut coace foarte bine în ea! 

— Ce să coacem? Spuneţi odată! 


— Un pudding! 

— O budincă? Ah! dar cum v-a venit ideea asta, sir? 

— Hm! Nu sunt englishman?! 

— Negreşit că da. Dar vă rog să mă lămuriţi ce fel, de 
pudding aţi fi vrut să coaceţi aici? 

— Ei, orice fel de pudding. Yes! 

— Cunosc vreo douăzeci de feluri de budinci, dar niciuna 
pe care să o fi putut face aici. 

— Ah! Oh! De ce? 

— Fiindcă n-avem nimic din câte ne trebuie! 

— Nimic? O no! Avem căprioară, făină, sare - totul! 

— Făină, sare, căprioară, totul! Frumos, sir, îmi voi nota 
undeva „reţeta” asta prețioasă. Toate celelalte ce se 
folosesc de obicei la un pudding cu carne: grăsime, ouă, 
ceapă, piper, lămâie, pătrunjel, muştar - astea toate strică, 
nu-i aşa? 

— Da, aşa e! Well! 

În locul puddingului pe care-l dorea, englezul căpătă o 
bucată de pulpă de căprioară, pe care o mancă destul de 
lacom. Când începusem să împart friptura, kurdul stătea 
proptit în uşa colibei şi-şi lingea funinginea de pe degete, cu 
ochii ţintă la căprioară. 

— Vino încoace, Allo, să mănânci cu noi! îl poftii eu. 

Se aşeză lângă mine şi citii în privirea lui că din clipa 
aceea devenisem cei mai buni prieteni. 

— Cât costă căprioara? îl întrebai. 

— Domnule, v-o dăruiesc. Voi împuşca alta. 

— Cu toate astea, ţi-o plătesc. Uite, ia banii. 

Vârâi mâna în punga pe care o ţineam la brâu, scosei doi 
piaştri şi-i dădui. 

— O, domnule, sufletul tău e prea milostiv! Nu vrei să frigi 
şi iepurii? 

— Îi vom lua mâine cu noi. 

În vecinătatea căsuţei se afla o grămadă mare de frunze. 
Kurdul le aduse, ca să ne facă un culcuş cât mai moale. Într- 


adevăr, punând păturile peste ele, dormirăm atât de bine, 
cum nu mai dormisem de multă vreme. 

Când ne trezirăm, mâncarăm cu toţii câte o bucată din 
friptura rămasă de cu seară. 

— Aţi plătit căprioara, master, spuse Lindsay. Trebuie să vă 
restitui banii. 

— Aş, e un fleac! 

— Ne conduce gorila asta? Cât îi dăm? 

— Doi piaştri pe zi. 

— Eu plătesc Ne-am înţeles. 

— Bine, sir! 

Întrucât şi cei doi haddedihni erau de acord să fim 
călăuziţi de kurd, mă hotărâi să-l interoghez, ca să mă 
încredinţez că drumurile îi sunt într-adevăr cunoscute. 

— Ai auzit vreodată de Marea Kiupri? 

— Am fost pe acolo. 

— Cât e de mers până acolo? 

— Vreţi să vedeţi multe sate? 

— Nu ţinem să întâlnim prea mulţi oameni. 

— Atunci, aveţi de mers şase zile. 

— Care-i drumul? 

— Mergi de-aici până la Berozieh, apoi de-a lungul apei 
până la Amehdabad; după asta, e în partea dreaptă o 
trecătoare, care duce la Kizzelzieh şi acolo se vede apa care 
se varsă în Marea Kiupri. 

Spre marea mea mirare şi mulţumire, era tocmai drumul 
pe care mi-l schiţasem. Prin urmare, kurdul care-mi 
descrisese locurile acestea fusese totuşi un ghid iscusit. 

— Vrei să ne călăuzeşti? îl întrebai iarăşi. 

— Domnule, pot să vă conduc până la Bagdad, unde dăm 
de câmpie, îmi răspunse. 

— Cum ai învăţat să mergi pe drumurile astea? 

— Am călăuzit pe negustorii care vin cu mărfuri în munţi. 
Pe atunci încă nu eram cărbunar. 

Cu toată murdăria de pe el, flăcăul era pentru noi un 
adevărat mărgăritar. Părea cam prostuţ, dar avea un suflet 


cinstit şi devotat, aşa încât doream să mă înţeleg cu el. 

— Du-ne până la câmpia de lângă Bagdad şi-ţi vom plăti 
câte doi piaştri în fiecare zi. Dacă ne serveşti cu credinţă, îţi 
vei cumpăra şi un cal, pe care ţi-l vom plăti tot noi. Eşti 
mulţumit? 

Un cal? Asta era o bogăţie de neînchipuit pentru el. Îmi 
apucă mâna şi-şi apăsă pe ea cu căldură barba, îndărătul 
căreia se putea ghici lesne că trebuie să fie gura. 

— O, domnule! Bunătatea ta e mai mare decât munţii 
ăştia! Pot să-mi iau câinele cu mine? Şi-i veţi da şi lui de 
mâncare? 

— Da. Avem unde să împuşcăm destul vânat pentru el. 

— Îţi mulţumesc! N-am nici o carabină şi-mi prind vânatul 
în cursă. Când îmi cumperi calul? 

— Cât de curând. 

Ştiind că are destulă sare, îl sfătuii să-şi ia o cantitate 
oarecare pentru drum. 

Numai atunci când eşti lipsit de ea luni ele zile, înveţi să 
preţuieşti sarea. Cei mai mulţi beduini şi foarte mulţi kurzi 
n-o folosesc deloc. 

Allo îşi sfârşi repede pregătirile. Îşi ascunse făina şi sarea 
în groapa din spatele casei, îşi luă cuțitul şi sulița aceea 
înfricoşătoare şi-şi legă câinele cu o sfoara, pe care şi-o 
trecu în jurul mijlocului. Pe cap nu-şi puse nimic. 

Ne începurăm ziua de drum cu o încredere sporită în 
norocul ce ne surâdea. Călăuza ne îndreptă spre sud şi 
până la amiază ajunsesem la Berozieh. Aici făcurăm un 
popas şi ne scăldarăm în valurile, fluviului. Din fericire, Allo 
îmi ascultă povaţa şi se scaldă odată, cu noi. Întrebuinţă 
nisipul ce se găsea acolo din abundență în loc de săpun şi 
ieşi din binefăcătoarele valuri ca un om nou. 

Pornirăm apoi spre răsărit, dar furăm nevoiţi să facem 
câteva ocoluri, fiindcă pe marginea fluviului erau aşezate o 
sumedenie de corturi de nomazi, de care socoteam că e 
foarte nimerit să nu ne apropiem. Înnoptarăm pe marginea 
unui pârâu, care curgea vioi spre Berozieh. 


A doua zi, mersesem abia o oră, când kurdul se opri şi-mi 
aduse aminte că-i făgăduisem să-i cumpăr un cal. Îmi spuse 
că are prin locurile acelea un cunoscut, al cărui cal e de 
vânzare. 

— Locuieşte în vreun sat mai mare? îl întrebai. 

— Nu. Sunt doar patru case acolo. 

Răspunsul lui îmi convenea, întrucât ţineam foarte mult să 
nu stârnim vâlvă şi cu toate astea nu-l puteam lăsa pe kurd 
să meargă singur, fiindcă nu eram încă pe deplin 
încredinţat dacă ştie să tacă, atunci când trebuie. 

— Ce vârstă are calul? 

— A, e tânăr; are cincisprezece ani. 

— Frumos! Vom merge împreună să-l vedem, iar ceilalţi ne 
vor aştepta. Caută un loc, unde pot sta tovarăşii mei fără să 
fie descoperiţi! 

După vreun sfert de oră, zării în josul apei câteva case. 

— Acolo e calul, spuse Allo. Aşteaptă aici. Mă duc să-ţi 
ascund prietenii. 

Îi conduse şi se înapoie după câteva clipe. 

— Unde sunt? 

— Într-un desiş, unde nu vine nimeni. 

— Să nu spui oamenilor din sat cine sunt eu, nici unde ne 
ducem şi nici că ne aşteaptă alţi patru inşi. 

— Domnule, nu voi vorbi nimic. Eşti prea bun cu mine şi te 
iubesc. Fii fără grijă! 

Coborâi uşor dealul, al cărui povârniş nu era prea înclinat 
şi ajunsei curând în faţa unei case, sub al cărei acoperiş, 
ieşit mult în afară, atârnau diferite samare şi şei. Îndărătul 
casei era un fel de grajd, în care tropăiau câţiva cai. Un 
kurd bătrân şi uscăţiv ne ieşi în întâmpinare. 

— Allo, tu eşti? întrebă mirat bătrânul. Profetul să-ţi 
binecuvânteze venirea aici şi toate drumurile! Şi urmă 
domol, aproape în şoaptă: Cine-i domnul acesta? 

Cel întrebat răspunse cu glas tare, fără să gândească prea 
mult: 


— Domnul este un effendi din Kerkuk, care merge la 
Kelekowa, ca să se întâlnească acolo cu Paşa din Sinna. 
Fiindcă ştiu bine drumurile, îl voi călăuzi. Mai ai calul pe 
care voiai să-l vinzi? 

— Da, răspunse bătrânul, a cărui privire plină de 
admiraţie era aţintită asupra calului meu. E în spatele casei. 
Vino! 

Nu voiam să-i las singuri pe cei doi, aşa încât coborâi 
repede şi mă luai după ei, având grijă să-mi priponesc calul 
de un ţăruş. 

Animalul pe care-l râvnea Allo nu arăta prea rău; şi nici nu 
părea atât de vârstnic; asemuindu-l cu ceilalţi cai ce se 
aflau în grajd, mă mirai că tocmai acesta era de vânzare. 

— Cât ceri pe el? întrebai. 

— Două sute de piaştri, sună răspunsul. 

— Dă-i drumul puţin! 

Îl scoase din grajd, îl lăsă să meargă la trap şi în galop şi 
mă făcu să devin bănuitor; într-adevăr, preţuia mai mult 
decât îmi ceruse. 

— Pune pe el un samar şi o povară! 

Bătrânul mă ascultă şi calul merse şi acum tot atât de 
mulţumitor ca înainte. 

— Spune drept, are vreun beteşug? 

— Niciunul! mă asigură vânzătorul. 

— Ba are un beteşug şi e mai bine să nu-l ascunzi. Calul e 
pentru prietenul tău Allo, pe care nu se cade să-l înşeli! 

— Nu-l înşel. 

— Dacă-i aşa, voi căuta să-i găsesc singur cusurul. la de pe 
el samarul şi povara şi pune în locul lor o şa! 

— De ce, domnule? 

Întrebarea aceasta mă încredința că-l voi prinde în cursă. 

— Fiindcă aşa vreau! răspunsei tăios. 

Mă ascultă şi-i poruncii să încalece. 

— Domnule, nu pot, se scuză el. 

— De ce? 

— Mă dor picioarele. Nu pot să călăresc. 


— Bine. Îl încalec eu. 

Din privirea lui înţelesei că reuşisem să-i descopăr cusurul. 
Calul mă lăsă să vin spre el, dar îndată ce ridicai piciorul, ca 
să urc în şa, se repezi în lături. Nu putui să-l încalec, până 
când nu-l împinsei în zidul casei. Cum vrusei să mă aşez în 
şa, calul se ridică pe picioarele de dinainte, încât crezui că 
voi cădea în cap, apoi se ridică pe picioarele de dindărăt, 
aproape drept ca o lumânare. Se aplecă îndărătnic într-o 
parte şi începu să facă nişte sărituri atât de furioase, încât 
folosii primul prilej, spre a mă arunca de pe şa. Mă zvăriii 
cu atâta dibăcie, încât să se creadă că m-a aruncat calul. 

— Omule, calul ăsta nu face nici o para, aşa că nu poţi cere 
pe el două sute de piaştri! Nimeni nu-i în stare să-l încalece. 
Are un beteşug. 

— E bun, domnule. N-are nimic. Poate că numai pe 
dumneata nu vrea să te sufere. 

— Văd asta. A fost călărit multă vreme de un nepriceput, 
pe o şa păcătoasă. Un cal ca ăsta nu uită. Dar cine-l poate 
încăleca? Nu mai poate fi folosit decât pentru cărat poveri. 

— N-ai nevoie de un cal de povară, domnule? 

— Nu, acum nu. Poate mai târziu. 

— Atunci, cumpără.-l. la-l dacă ai cu adevărat nevoie de cal. 
Altul nu vei găsi prea curând. 

— Să car după mine un cal, de care nu mă pot folosi? 

— "Ţi-l dau cu o sută cincizeci de piaştri! 

— Îţi plătesc o sută. Nici o para mai mult! 

— Glumeşti, domnule! 

— Atunci, păstrează-ţi-l! Voi găsi altul la Banna. Hai, Allo! 

Urcai pe calul meu şi cărbunarul mă urmă cu o mutră 
mâhnită. De-abia făcurăm cincizeci de paşi şi auzirăm: 

— Dă o sută treizeci, domnule! 

Nu răspunsei. 

— O sută douăzeci! 

Îmi văzui de drum, fără să mă uit înapoi. 

— Întoarce-te, domnule. Ţi-l dau cu o sută! 


Mă oprii şi-l întrebai dacă vrea să-mi vândă şi o şa şi o 
pătură. Îmi făcu semn că are şi mă întorsei. Cumpărai o şa 
şi o pătură, destul de bunicele, cu patruzeci de piaştri. Ceea 
ce mă încânta mai mult era faptul că vânzătorul îşi primi 
bucuros plata în bani mărunți, pe care îi strânsesem în 
timpul drumului. Pusei şaua pe cal şi mă despărţii de 
bătrânul kurd. 

— Rămâi cu bine! Ai vrut să-ţi înşeli prietenul, dar vei 
vedea îndată că l-a căpătat de trei ori mai ieftin decât 
merită! 

Kurdul îmi răspunse printr-un zâmbet viclean şi plin de 
înţeles. Allo îşi luă la rându-i rămas-bun de la vânzător şi voi 
să încalece. Chipul lui păros, adică partea care se putea zări 
din obraz, strălucea de bucurie şi încântare că poate 
străbate lumea, călare pe un armăsar. Dar bătrânul îl apucă 
de braţ. 

— În numele profetului, nu te urca! Calul te va zvârli şi-ţi 
vei frânge gâtul. 

— Are dreptate, spusei. Urcă-te acum pe calul meu. Nu-ţi 
va face nici un rău. Eu voi încăleca pe calul cumpărat, ca să- 
| învăţ să fie supus. 

Allo se căţără cu cea mai mare bucurie pe spinarea 
armăsarului meu, care se resemna în faţa acestei ştirbiri a 
prestigiului său, fiindcă mă simţea aproape. lar eu înghesuii 
mârţoaga la perete şi ajunsei cu bine în şa. Începu iar să 
zvârle din copite şi să se ridice pe câte două picioare; după 
ce-l lăsai să-şi facă mendrele, îl strânsei bine, lovindu-l cu 
pintenii. Încercă să se ridice, dar nu mai putu; se mulţumi 
să zvârle furios din copite şi obosi curând; prin toţi porii îi 
ţâşnea năduşeala, iar botul i se umplu de spume. Cu toate 
că nu-l mai strângeam, îl văzui că s-a potolit. 

— L-am biruit, vezi? spusei încântat vânzătorului. Ia uită-te 
cum s-a îmblânzit - şi nu mai încerca să-ţi înşeli prietenii! 
Allah să te aibă în paza lui! 

Porni şi armăsarul meu urmă cu modestie mârţoaga. 


— Stăpâne, întrebă cărbunarul, vasăzică negriciosul ăsta e 
al meu? 

Hm! Nostimă întrebare! 

— Nu, răspunsei. 

— De ce nu? 

— ȚŢi-l voi da atunci când nu voi mai fi prin apropierea lui. 
Numai azi îl vei călări, fiindcă mâine ăstălalt va fi foarte 
ascultător. 

— Şi mă va asculta şi pe mine, când mă voi despărţi de 
voi? 

— Da, dacă vom fi mulţumiţi de tine. 

— O, voi îndeplini tot ce-mi vei porunci. 

Ajunserăm la desişul unde se ascunseseră tovarăşii mei. 
Se arătară cu toţii mulţumiţi de târgul pe care-l încheiasem. 
Numai Halef era necâjit. 

— Sidi, îmi spuse, Allah nu te va ierta niciodată că ţi-ai dat 
armăsarul pe mâna unui asemenea broscoi. Poate merge 
foarte bine pe calul meu, iar eu voi încăleca armăsarul. 

— Lasă-l, Halef. S-ar simţi jignit. 

— Maschallah, cum se poate simţi jignit un kurd, care arde 
cărbuni şi-şi linge negreala de pe degete! 

Lucrurile rămaseră totuşi aşa cum le stabilisem. 

După-amiază ajunserăm pe înălțimile de lângă Banna, iar 
după o cursă obositoare ne apăru în faţa ochilor 
trecătoarea care ducea spre sud. În timpul urcuşului pe 
drumul acela anevoios, caii obosiseră peste măsură; de 
aceea, ne-am gândit că se cuvine să-i lăsăm să se 
odihnească şi ne oprirăm într-o vale mică dar adâncă, ale 
cărei margini erau acoperite cu stejari pitici. Aveam destul 
vânat, ca să nu flămânzim şi după ce mâncarăm, hotărârăm 
prin tragere la sorţi ordinea în care să veghem în timpul 
nopţii. Socoteam că în vecinătatea trecătorii paza era 
neapărat necesară; cei care fuseseră jefuiţi de tâlharii ce ne 
găzduiseră vor fi ajuns la Banna şi ceea ce era uşor de 
presupus, vor fi istorisit şi despre isprăvile noastre. 


Noaptea trecu în linişte şi odată cu ivirea zorilor intrarăm 
în trecătoare. Alesesem vremea aceasta de pornire, ca să 
nu fim zăriţi de nimeni. 

Drumul ducea peste înălţimi sterpe şi peste şesuri 
pietroase şi tot atât de goale, prin văgăuni întunecoase şi 
văi singuratice în care abia găseam vreun pârâiaş. Eram pe 
deplin încredinţat că străbăteam locuri pe care nu le 
cutreierase nici un european. 

Pe la prânz, ne aflam în faţa unei văi mici. Tocmai când 
ajunserăm la colţul părţii opuse, Doyan se opri şi mă privi 
cu ochi rugători. Îi cunoşteam firea. Simţise că e ceva 
suspect în apropiere şi-mi cerea îngăduinţa de a mă părăsi. 
Mă uitai în toate părţile, dar nu întrezării nici cel mai mic 
semn al vreunei făpturi omeneşti. 

— Jiiriil 1 Doyan! îl îndemnai; şi câinele se năpusti în tufiş. 

După câteva clipe izbucni un țipăt de durere şi numaidecât 
auzirăm şi lătratul care-mi spunea că Doyan a tăbărât pe 
cineva şi l-a trântit la pământ. 

— Hai, Halef. 

Sărirăm de pe cai, aruncarăm celorlalţi frâiele şi ne 
repezirăm spre tufiş. Într-adevăr, lângă un tufiş de răsuri 
spinoşi zăcea un om, iar câinele sărise pe el, ameninţându-l 
cu colții. 

— Doyan, geri! 

Câinele mă ascultă, iar omul se ridică. 

— Ce cauţi aici? 

Mă privi ţintă, de parcă-şi chibzuia răspunsul, dar tăcu şi 
sărind în lături, o rupse la fugă. 

Făcui un semn câinelui şi-l văzui pornind vijelios după 
străin. Nu trecu decât un minut şi auzirăm iar un țipăt, 
urmat de lătratul câinelui. Lângă locul unde zăcuse fugarul, 
găsirăm şi carabina lui. Îi spusei lui Halef s-o ia şi pornirăm. 
Bărbatul acela ciudat şi câinele meu se aflau în aceeaşi 
poziţie: cel dintâi fia pământ, iar celălalt peste el. Fireşte că 
omul nu se încumetase să se folosească de cuțitul pe care-l 
avea la cingătoare. 


— Te mai las să te ridici o dată, dar dacă mai încerci să 
fugi, te previn: câinele te va sfâşia! îi spusei. 

Strigai iar pe Doyan. Străinul se ridică şi mă privi ţintă. 

— Cine eşti? 

— Un locuitor din Soota, îmi răspunse. 

— Din tribul Bebbeh? 

— Nu, domnule. Suntem în duşmănie cu el, fiindcă eu fac 
parte din tribul Djiaf. 

— De unde vii? 

— De la Ahmed Kulwan. 

— Asta-i departe. Ce-ai făcut acolo? 

— Sunt paznic la vitele kiajahului de acolo. 

— Încotro te duci? 

— La nişte prieteni din Soota. Tribul nostru are o 
sărbătoare. mare şi mergem cu toţii. 

Nu minţea. 

— Aţi chemat şi oaspeţi la sărbătoare? 

— Am auzit, îmi răspunse el, că Heider Mirlam, hanul, vrea 
să vină cu bejaţii lui. 

Şi asta se potrivea. Omul părea să fie cinstit. 

— De ce te-ai ascuns de noi? 

— Domnule, nu trebuie să te ascunzi, când vezi şase 
călăreţi şi eşti singur? Aici, în munţi, nu ştii dacă sunt 
prieteni sau duşmani. 

— Dar de ce-ai încercat să fugi adineauri? 

— Credeam că eşti un duşman, fiindcă ai asmuţit câinele 
asupra mea. 

— Eşti într-adevăr singur pe aici? 

— Da. i-o jur pe barba profetului. 

— Bine, te cred. Ia-o înainte! 

Ne întoarserăm cu el la prietenii care mă aşteptau şi 
cărora trebuia să le repete ceea ce-mi spusese. Ascultându- 
], recunoscură că omul nu-i primejdios. Îi dădurăm înapoi 
carabina şi-l lăsarăm să plece. După ce ne mulţumi şi ne ură 
să avem parte de binecuvântarea lui Allah, ne reluarăm 
goana. 


Băgasem de seamă că Allo privise neclintit pe străin, iar 
acum avea un aer gânditor şi voiam tocmai să-l întreb ce-l 
frământă, când îl văzui că se apropie grăbit de mine, ca şi 
cum îşi amintise ceva important. 

— Stăpâne, străinul acela te-a minţit! Îl cunoşteam, dar nu 
mai ţineam minte cine este. Acum ştiu. Nu-i un djiaf, ci un 
bebbeh. E un frate sau o rudă a şeicului Gasahl Gaboya. I- 
am văzut pe amândoi, la Nweizgieh. 

— Eşti sigur? Nu greşeşti? 

— S-ar putea, dar nu cred să mă înşel; i-am văzut 
împreună. 

Împărtăşii celorlalţi descoperirea cărbunarului şi adăugai: 

— Parcă aş vrea să-l prind iar! 

Mohammed Emin clătină din cap; 

— De ce să-ţi pierzi zadarnic vremea, întorcându-te din 
drum? Dacă omul acela ar fi într-adevăr un bebbeh, de 
unde ştie că Heider Mirlam e chemat la ospăţul tribului 
Djiaf? Asemenea lucruri se ascund vrăjmaşilor. 

— Şi apoi, adăugă Amad el Ghandur, ce rău ne-ar putea 
face? Ela luat-o spre nord şi noi ne îndreptam spre sud. Nu 
vom putea fi ajunşi, chiar dacă străinul ar povesti despre 
noi la Banna. 

Judecata lor părea întemeiată, aşa încât renunţai să mă 
întorc după străin. Englezul însă nu părea mulţumit de 
această hotărâre. 

— De ce să-l lăsăm să fugă? mă întrebă supărat sir David, 
când îi lămurii cele întâmplate. Trebuia să-l împuşcăm. Nu 
era nici un păcat. Fiecare kurd e un hoţ! Yes! 

— Şi beiul din Gumri era hoţ? 

— Hm! Da! 

— Sir, sunteţi nerecunoscător! 

— Nu vă priveşte! Beiul acela bun nu ne-ar fi primit atât 
de frumos, dacă n-ar fi auzit despre noi de la Marrah 
Durimeh. Bună femeie, straşnică femeie, bătrâna 
grandmother! 


Numele lui Marrah Durimeh îmi răscoli amintiri care mă 
făcură să uit prezentul. Mi-am continuat gânditor drumul şi 
n-am mai rostit vreun cuvânt, până când mă aduse la 
realitate englezul, spunându-mi că e vremea să poposim, ca 
să putem mânca. 

Avea dreptate. În ciuda drumului anevoios, mersesem 
suficient de mult, astfel încât ne puteam dărui câteva clipe 
de odihnă, nouă şi cailor. Găsirăm un loc foarte potrivit. 
Coborârăm de pe cai şi orânduind obişnuita pază, ne 
îngăduirăm câteva ore de somn. 

Capitolul II - Un atac prin surprindere. 

Când ne trezirăm, văzurăm că animalele se întremaseră. 
M-am hotărât să fac o încercare, să văd dacă noul cal 
achiziţionat îl va lăsa acum pe cărbunar să-l încalece, 
încercarea a avut succes. Probabil că animalul îşi dăduse 
seamă că la noi nu era schingiuit. Aşa că am putut şi eu să-l 
încalec din nou pe Rih al meu şi aceasta a fost un noroc, aşa 
după cum aveam să constat curând. 

Înălţimile atât de golaşe până acum, erau din ce în ce mai 
împădurite, pe măsură ce înaintam spre sud; aici exista mai 
multă apă. Ca urmare, urcuşul nostru călare devenea tot 
mai greoi. Nici vorbă să existe un drum neted. Ba trebuia să 
ne căţărăm, pe o înălţime abruptă, ba trebuia din nou să 
coborâm; ba traversam printre stânci, ba mergeam pe un 
teren mlăştinos sau treceam peste copaci pe jumătate 
putreziţi. În felul acesta am ajuns după-amiază într-o vale 
îngustă, care doar pe mijloc arăta ca o pajişte, dar ici şi colo 
era acoperită cu vegetaţie luxuriantă. 

În depărtare, se înălţa profilându-se albastru un munte 
mare, care părea că vrea să ne bareze drumul cu colinele 
din faţa lui. 

— Trecem pe lângă el? l-am întrebat pe Allo. 

— Da, domnule. Prin stânga, ajungem la poalele lui. 

— Ce zice omul? întrebă Lindsay. 

— Zice că drumul nostru trece pe acolo prin stânga, pe la 
poalele muntelui. 


— Nu ne interesează! mormăi el, ursuz. 

Urma, însă, să constate foarte curând că această 
observaţie a călăuzei fusese de cea mai mare importanţă 
pentru el; căci, de-abia am apucat să deschid gura pentru 
a-i da o replică, când din ambele părţi izbucniră 
împuşcături şi în acelaşi timp, mai mult de cincizeci de 
călăreţi se năpustiră prin stânga şi prin dreapta, din spatele 
pomilor, pentru a ne încercui. 

Era o surpriză de-a dreptul neplăcută! Toţi caii tovarăşilor 
mei de drum fuseseră atinşi, numai al meu nu. Pentru asta 
nu trebuia să mulţumesc hazardului, aşa cum aveam să 
constat mai târziu. Călăreţii încercară să se elibereze din 
scări şi să pună mâna pe arme. Într-o clipă am fost 
înconjurați din toate părţile şi în acelaşi timp, se îndreptară 
spre mine doi călăreţi pe care i-am recunoscut imediat: 
şeicul Gasahl Gaboya şi bebbehul cu care purtasem 
tratativele de pace în timpul prigoanei noastre. 

Se trăsese doar în caii noştri; deci, vroiau să ne prindă vii. 
Drept urmare, am lăsat muscheta şi am apucat carabina 
cea grea. 

— Vierme, acum eşti în mâinile mele! strigă şeicul. Acum 
n-ai să-mi mai scapi! 

Ridică măciuca, dar, în aceeaşi clipă, Doyan se năpusti 
asupra lui şi înhaţă cu dinţii coapsa duşmanului. Acesta 
scoase un răcnet de durere şi lovitura, care îmi era 
destinată mie, căzu în capul calului meu. Calul necheză 
puternic, se ridică în aer cu toate cele patru picioare şi îmi 
lăsă astfel timp să-l aplic bebbehului o lovitură în umăr cu 
carabina - apoi ţâşni vijelios înainte, nemaiascultând de nici 
o comandă, din cauza durerii pe care o simţea. 

— Doyan! am strigat eu din răsputeri, uitându-mă în urmă, 
căci nu vroiam să-mi pierd bravul câine; apoi, patru vârfuri 
de lance se îndreptară spre mine; le-am parat cu carabina, 
mai mult nu mai ştiu; cursa călare care urmă n-am s-o uit 
toată viaţa mea. Nici o groapă nu era prea adâncă, nici o 
piatră prea înaltă, nici o crăpătură prea lată, nici o stâncă 


prea netedă şi nici o mlaştină nu era prea înşelătoare - 
totul, totul, copaci, tufişuri, stânci, munte şi vale zburau pe 
lângă mine, până când, încet, încet, am reuşit să pun din 
nou stăpânire pe animalul înnebunit de durere. 

M-am pomenit singur într-un ţinut sălbatic şi necunoscut; 
cum însă îmi dădusem seama în ce direcţie pornisem, ştiam 
că mă aflu tocmai la poalele muntelui despre care vorbisem 
puţin mai înainte. 

Ce era de făcut? Să sar în ajutorul alor mei? N-aveam cum 
să-i salvez. Dimpotrivă, trebuia să mă aştept ca oamenii 
şeicului să fi pornit în urmărirea mea. Dar oare cum 
ajunseseră năvălitorii atât de departe? Cum aflaseră că vom 
folosi drumul acesta? Oricât îmi frământam mintea, nu 
izbuteam să înţeleg. 

Deocamdată, nu eram în stare să-i ajut pe ceilalţi cu nimic. 
În caz că scăpaseră cu viaţă, erau fără îndoială prizonieri. 
Trebuia să mă ascund, urmând ca în ziua următoare să văd 
care este situaţia pe câmpul de luptă. 

În primul rând, mă uitai cu atenţie la capul calului. Avea o 
umflătură destul de mare. Îmi dusei armăsarul până la un 
pârâu din apropiere, unde-l culcai şi-i pusei comprese, cu 
aceeaşi grijă pe care ar fi arătat-o o mamă copilului ei. 
Trecuse un sfert de oră, de când mă aflam aici. Deodată, 
auzii un zgomot. Se părea că e geamătul cuiva care se 
înăbuşă: liniştea fu sfâşiată de un lătrat prietenos şi mă 
trezii răsturnat în iarbă de câinele care se năpustise 
asupră-mi. 

— Doyan! 

Câinele scâncea şi lătra, vădind o bucurie cu neputinţă de 
potolit. Sărea când pe mine, când pe cal, aşa că-l lăsai să-şi 
manifeste bucuria, până când obosi şi se linişti. Scăpase şi 
el teafăr, ca şi mine. 

Credinciosul şi inteligentul meu animal părea că ştie de ce 
mi-am culcat calul şi de ce-l îngrijesc; după. ce privi câteva 
clipo cum ud rana calului, se apropie şi începu să lingă 
umflătura de pe capul prietenului său. Armăsarul se supuse 


cu blândeţe, nechezând prietenos din când în când, spre a- 
şi exprima mulţumirea. 

După ce trecu o bună bucată de vreme, m-am hotărât să 
părăsesc locul. Cel mai chibzuit lucru pe care-l puteam face 
era să mă îndrept spre poalele muntelui, despre care 
vorbisem cu cărbunarul, încălecai şi plecai. 

Muntele era acoperit cu păduri dese; numai în valea prin 
care trebui să mergem, locul era gol. Zării numaidecât un 
colţ îndepărtat de pădure, ele unde s-ar fi putut observa 
orice om care se apropie. Mă îndreptai într-acolo. Când 
ajunsei, coborâi şi căutai repede un locşor ferit, unde să-mi 
ascund calul. Dar abia făcui câţiva paşi în pădure şi Doyan 
mă vesti prin lătratul lui de totdeauna că a simţit ceva 
ciudat. Situaţia mi se părea prea dificilă, pentru ca să-l las 
să scormonească singur pădurea. Îi făcui semn să mă 
aştepte şi după ce legai calul de un pom îl lăsai să înainteze, 
ţinându-l de curea şi urmărindu-l cu carabina încărcată. 

Păşeam încet şi cu atenţia încordată. Câinele însă trăgea 
atât de tare de curea, încât era s-o rupă. Ajungând lângă 
doi copaci înalţi, începu să latre. În preajma lor se aflau mai 
multe ferigi şi când le împunsei cu carabina, dădui de o 
gaură, al cărei diametru putea să aibă vreo două picioare şi 
care ducea pieziş în pământ. 

Să fi fost vreun animal înăuntru? Nu era de crezut, 
împungând cu carabina, simţii că era totuşi un corp, care 
nu putea fi al vreunui vrăjmaş, dacă ţineam seamă de 
atitudinea câinelui. Îi făcui semn să pătrundă în gaura 
aceea; dar el nu mă ascultă, ci începu să se gudure, 
aruncând o privire prietenoasă şi nerăbdătoare spre locul 
tainic. 

Atunci, m-am hotărât să constat singur ce-i acolo. Întrai şi 
dădui imediat... de un corp stufos. Ah, taina fusese 
dezlegată! Era câinele cărbunarului, care o luase la goană 
şi se oprise tocmai aici. 

— Elsa! strigai. 


Auzisem pe cărbunar, strigându-şi astfel câinele. Dar 
fricosul nu se arăta; când îmi repetai chemarea, începu să 
se mişte. Dădui în lături ferigile şi rămăsei încremenit. Mai 
întâi auzii nişte mormăieli de încântare, apoi un glas din 
cale-afară de gros; se ivi un păr stufos şi încâlcit, prin 
şuviţele căruia se puteau recunoaşte cu greutate un nas lat 
şi doi ochi mici; urmară două mâini, la capătul cărora erau 
nişte gheare lungi, un sac găurit, două bucăţi de piele şi în 
sfârşit binecunoscutele cizme ale Colosului din Rodos. În 
faţa mea se afla viteazul Allo în carne şi oase! 

M-am speriat, dar m-am şi bucurat văzându-l; fiindcă dacă 
fusese el în stare să scape, poate că izbutiseră şi ceilalţi să 
facă acelaşi lucru! 

— Allo, cum ai ajuns aici? îl întrebai. 

— Bine, îmi răspunse simplu. 

— Unde ţi-e câinele? 

— Omorât, stăpâne! îmi spuse cu glas profund îndurerat. 

— Cum ai scăpat? 

— Când au început să fugă toţi după tine, am sărit în tufiş; 
n-avea cine să mă vadă. Am venit aici, fiindcă ştiam că 
vorbisem despre drumul ăsta. M-am gândit că dacă nu te 
prind ăia, trebuie să te opreşti aici. 

— A mai scăpat cineva? 

— Nu ştiu. 

— Trebuie să aşteptăm; poate că vin şi ceilalţi. Caută-mi o 
ascunzătoare pentru cal. 

— Cunosc una foarte bună. 

— Ah! Ştii locurile astea? 

— Şi aici am ars cărbuni. Vino cu calul după mine! 
Merserăm aşa vreun sfert de oră. Ajunserăm la un perete 
stâncos, acoperit în întregime cu nişte tufe de mure. Dându- 
le de o parte, tufele lăsară să iasă la iveală o adâncitură 

largă, în care încăpea foarte bine un cal. 

— Aici am locuit, mă lămuri. Leagă calul înăuntru, îi voi 
aduce nutreţ. 


În adâncitură erau câteva lemne înţepenite, care trebuie 
să fi folosit, drept picioare de masă. După obiceiul oriental, 
masa trebuia să fie scundă. Legai calul de unul din lemnele 
acelea, aşa încât nu putea părăsi ascunzătoarea fără ştirea 
mea. leşind, găsii pe kurd îndeletnicindu-se cu strângerea 
nutreţului. 

— Du-te devale, stăpâne! mă îndemnă el. S-ar putea să 
vină cineva. Vin şi eu după ce isprăvesc. 

Îi ascultai sfatul şi mă furişai în colţul pădurii, în aşa fel 
încât să văd pe oricine se apropie, fără să fiu văzut. După 
vreun sfert de oră, apăru cărbunarul şi-l întrebai: 

— Calul se află în siguranţă? 

Îmi făcu un semn afirmativ. 

— Ţi-e foame? adăugai. 

În loc de răspuns, fui nevoit să mă mulţumesc doar cu un 
mormăit nehotărât şi nelămurit. 

— Din păcate, n-am ce să-ţi dau. Vom răbda până mâine. 

Mormăi iar, şi-mi spuse: 

— Stăpâne, voi căpăta şi pentru ziua de azi doi piaştri? 

— Patru, nu doi! 

Urmă un mormăit de bucurie; apoi, tăcurăm amândoi. 

Se făcuse noapte; totuşi mi se păru că zăresc în depărtare, 
spre stânga, o umbră care se strecoară printre copaci. 
Întrucât nu puteam fi sigur, din pricina întunericului ce mă 
învăluia, mă ridicai, hotărât să văd ce este. Poruncii 
kurdului să rămână, ca să-mi păzească armele, ce mi-ar fi 
stânjenit mersul. Îmi luai câinele, ţinându-l de curea şi 
pornii. 

Ajunserăm până la jumătatea drumului, la capătul căruia 
zărisem arătarea, când simţii că e cineva printre pomi. 
Făcui câteva sărituri, gata să mă năpustesc asupra 
necunoscutului, dar fui oprit de scheunatul prietenos al lui 
Doyan. Arătarea auzise câinele şi rămăsese înlemnită. 

— Zounds! Cine-i? 

În acelaşi timp, se îndreptară asupră-mi două arme. 

— Lindsay! Sir. David! Chiar dumneavoastră?! strigai. 


— Oh! Ah! Master! Yes! Well! Da, eu sunt! Şi 
dumneavoastră? Ah! Ah! Well! Zău! dumneavoastră 
sunteţi?! Yes! 

Era aproape înnebunit de bucurie şi mă ameţise şi pe 
mine, întrucât mă apucă zdravăn şi mă strânse la piept, 
încercând să mă sărute, cu toate că nasul său borcănat îl 
împiedica s-o facă. 

— Nu mi-am închipuit că vă voi găsi aici, sir David! 

— Nu? Gorila - o no! Cărbunarul spusese doar că trebuie 
să trecem pe aici! 

— Vezi ce bine a fost că am vorbit cu el? Dar ia spune-mi 
cum aţi scăpat? 

— Hm! A mers repede! Calul de sub mine, împuşcat; a 
murit în faţa mea; am văzut că toţi fug după dumneavoastră 
şi am sărit într-o parte. 

— Întocmai ca Allo! 

— Allo? Tot aşa a făcut? Şi el e aici? 

— E mai încolo. Haideţi! 

Îl dusei la locul nostru de pândă. Kurdul se arătă tare 
bucuros, când dădu cu ochii de englez. Fericit că a mai 
scăpat unul dintre noi, mormăi de câteva ori. 

— Dumneavoastră cum aţi ajuns aici? mă întrebă Lindsay. 

Îi povestii totul. 

— Prin urmare, calul dumneavoastră e teafăr? 

— În afară de umflătură, da. 

— Al meu e mort. Straşnic animal! Am să-i împuşc pe 
tâlharii aceia de bebbehi! Pe toţi! Yes! 

— Mai aveţi arma? 

— Arma? Hm? Ce, să le-o las? Ia priviţi-o! 

Datorită întunericului, nu băgasem de seamă că şi-o 
salvase. 

— Bucuraţi-vă, sir! O armă ca asta ar fi fost de neînlocuit! 

— Am şi cuțitul şi revolverul şi cartuşe aici, în pungă. 

— Ce fericire că nu le-aţi ţinut în buzunarul şei! Dar nu 
ştiţi cumva dacă a mai scăpat vreunul de-ai noştri? 


— Niciunul. Halef zăcea alături de cal, iar cei doi 
haddedihni se luptau cu doi tâlhari. 

— Vai, atunci sunt pierduţi toţi trei! 

— Să aşteptăm, master! Allah akbar - Dumnezeu e mare, 
spun turcii. 

— Aveţi dreptate, sir. Să nădăjduim că trăiesc şi să facem 
tot ce vom putea ca să-i scăpăm, în cazul că sunt prizonieri. 

— Foarte bine! Dar acum să dormim. Sunt obosit; am 
alergat mult, foarte mult! Şi trebuie să dormim fără pături! 
Nenorocite locuri! Yes! 

Se culcă şi alături de el se trânti kurdul. Eu mai vegheai 
însă şi mă dusei după o vreme să-mi vad calul. Când mă 
întorsei, încercai şi eu să adorm, lăsând paza pe seama 
câinelui meu credincios. Dar somnul îmi fu tulburat de o 
lovitură puternică în umăr. Mă trezii. Abia se crăpa de ziuă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebai. 

În loc să-mi răspundă, kurdul îmi făcu semn să mă uit 
printre copaci spre marginea unui tufiş din faţa noastră şi 
zării o căprioară care venise să se adape. Ne trebuia carne, 
aşa încât, cu toate că o împuşcătură ne-ar fi putut trăda, 
pusei mâna pe armă. O proptii în umăr şi trăsei. Speriat de 
zgomotul împuşcăturii, Lindsay sări din somn: 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? Unde-i vrăjmaşul? Cine-i? Unde- 
i? Yes! 

— Uite-l colo, sir! 

Privi în direcţia pe cate i-o arătasem. 

— Ah! Roe... buck! Căprioară! Straşnic! O să avem de 
mâncare! N-am pus nimic în gură de ieri de la prânz. Well! 

Allo se grăbi să aducă prada de pe locul unde căzuse. 
După câteva minute, kurdul găsi un loc ferit şi aprinse focul, 
deasupra căruia începu să sfârâie o friptură îmbietoare. 
Astfel, ne potolirăm cu toţii foamea, iar Doyan îşi primi o 
bucată îndestulătoare. 

În timp ce mâncam, ne hotărârăm să mai aşteptăm până la 
amiază şi în cazul când nu apare nimeni, să încercăm să 
aflăm ce s-a întâmplat. Deodată, însă, Doyan ciuli urechile şi 


privi ţintă în adâncul pădurii. După felul cum stătea 
nemişcat şi se uita, înţelesei că a adulmecat ceva, dar nu-şi 
da încă seama ce este; deodată, făcu o săritură şi o tuli. Mă 
ridicai repede, ca să-mi iau arma şi să-l urmez, dar mă oprii 
numaidecât, fiindcă, în locul lătratului îngrijorător pe care-l 
aşteptam, auzii scheunatul prietenos al animalului. 

Imediat apăru micul meu hagiu Halef Omar, fără cal, dar 
înarmat cu carabina şi pistolul şi având cuțitul la 
cingătoare. 

— Hamdulillah, sidi, că te-am găsit şi că eşti în viaţă! mă 
salută el. Inima mi-era tare îngrijorată din pricina ta; dar 
mă mângâia convingerea că nici un cal nu-ţi poate ajunge 
armăsarul. 

— Hagiule! strigă Lindsay. Oh! Ah! Nu l-au omorât! 
Minunat! De necrezut! Să mănânce repede friptură! Well! 

Bunul meu Lindsay privea lucrurile din punct de vedere 
practic. Fireşte, Halef era bucuros că-l vede pe englez şi pe 
kurd, împreună cu mine, teferi şi nevătămaţi; totuşi, nu 
dispreţui îndemnul de a se înfrupta din căprioară şi se 
repezi lacom asupra bucății pe care i-o întinse Lindsay. 

— Cum ai ajuns aici, Halef? îl întrebai. 

— Bandiţii ăia au tras în cai, răspunse. Şi al meu se 
prăbuşi şi rămăsei agăţat în şa. Când te-au văzut fugind, nu 
s-au mai sinchisit de noi, fiindcă voiau să te prindă, 
împreună cu armăsarul; de aceea, Allah i-a orbit şi i-a 
împiedicat să-i observe pe kurd şi pe master, care 
scăpaseră şi fugeau. Am făcut şi eu acelaşi lucru, mi-am luat 
armele şi am şters-o! 

— Ce lipsă de atenţie din partea bebbebhilor! Au tras în cai, 
ca să ne prindă de vii şi tot n-au reuşit! 

— Halef, nu ştii ce-i cu prietenii noştri haddedihni? 

— În timp ce fugeam, am văzut că au fost luaţi prizonieri. 

— Ah, atunci nu mai avem nici o clipă de pierdut; trebuie 
să pornim numaidecât! 

— Stai, sidi, lasă-mă să-ţi povestesc! Când m-am văzut 
liber, mi-am spus că decât să fug ar fi mai bine să mă opresc 


şi să-i spionez pe vrăjmaşi. M-am suit într-un copac, al cărui 
frunziş mă acoperea complet. Am rămas acolo până seara, 
când s-a întunecat binişor, apoi am coborât. 

— Şi ce-ai văzut? 

— Bebbebhii rămăseseră pe loc. Îşi orânduiseră tabăra. I- 
am numărat; sunt optzeci de luptători. 

— Ce fel de tabără? 

— Şi-au întocmit nişte corturi din crengi. Cei doi 
haddedihni au fost duşi într-unui din corturi, legaţi de mâini 
şi de picioare. 

— Eşti sigur? 

— Da, sidi, nu numai că n-am dormit toată noaptea, dar am 
dat târcoale în jurul taberei, crezând că mă voi furişa până 
la prizonieri. Dar n-am izbutit. Poate că tu vei reuşi, sidi, 
doar tu m-ai învăţat cum se poate săvârşi o ispravă ca asta! 

— Nu bănuieşti din ce cauză au rămas acolo? Nu pot 
înţelege de ce n-au plecat. 

— Nici eu, sidi; dar oricât m-am străduit, n-am aflat nimic. 

— Trebuie să-ţi strâng mâna, Halef Omar, că ai fost în 
stare să te apropii de noi fără să te simţim. Cum ţi-ai 
imaginat că ne vei găsi aici? 

— Piindcă-ţi cunosc firea şi ştiu că totdeauna îţi cauţi un 
loc de unde să poţi vedea totul, fără să fii văzut de cineva. 

— Acum, odihneşte-te. Vreau să mă gândesc la ceea ce 
avem de făcut. Allo, du-mi calul la adăpat şi dă-i nutreţ! 

Cărbunarul nici nu se ridicase încă spre a-mi îndeplini 
porunca şi câinele începu să mârâie neliniştit. 

În depărtare apăru un călăreț, care venea în goană şi 
urma să treacă pe lângă noi. 

— Hello! Să-l curăţ, master? întrebă Lindsay. 

— Cu nici un preţ! 

— Dar e un bebbeh! 

— Nu-i nimic! Lasă-l! Doar nu suntem ucigaşi! 

— Dar i-am putea lua calul! 

— I-l vom lua, n-avea grijă! 


— Hm! râse el. Nu suntem ucigaşi, dar suntem hoţi! Vreţi 
să furăm cai! Yes! 

Apariţia acestui călăreț mă punea pe gânduri. Oare de ce- 
şi părăsise tovarăşii şi încotro se ducea? După vreo oră 
bebbehul se înapoie şi trecu, fără să-şi dea seama că 
suntem atât de aproape de el... 

— Ce-i cu ăla? întrebă englezul. 

— E un sol. 

— Un sol? Al cui? 

— Al şeicului Gasahl Gaboya. 

— Către cine? 

— Către grupa de bebbebhi care stau de veghe în partea de 
jos a drumului. 

— De unde ştii asta? 

— Presupun. Şeicul a aflat printr-un mijloc oarecare că 
suntem pe aici şi a ocupat drumul la ambele capete, pentru 
ca grupa a doua să poată prinde pe cel care ar scăpa primei 
grupe. 

— Dacă-i adevărat, sir, sunteţi un om isteţ! 

Trebuia să mă încredinţez dacă presupunerea mea e 
întemeiată. M-am hotărât ca englezul şi Allo să rămână 
împreună cu calul meu în ascunzătoarea de până acum, în 
timp ce Halef şi cu mine urma să plecăm în cercetare. În 
cazul când nu ne-am fi întors până a doua zi, la prânz, sir 
David urma să-mi încalece armăsarul şi să se îndrepte spre 
Bistan, sub îndrumarea cărbunarului şi să mă aştepte 
paisprezece zile, la fratele lui Allo. 

— Dacă nici atunci nu mă înapoiez cu Halef, adăugai, 
atunci înseamnă că am murit şi dumneavoastră, sir David, 
puteţi intra în stăpânirea moştenirii mele. 

— Hm! moştenire?! E groaznic! Aş ucide tot Kurdistanul. 
Moştenire? Asta-mi trebuie? strigă înfuriat viteazul fiu al 
Albionului. Care moştenire? încheie mormăind. 

— Calul! răspunsei. 

— N-am nevoie! Dacă o să muriţi, poate să se ducă naibii 
toată ţara asta! Cu toţi caii! Cu oi, cu boi, cu bebbehi, cu 


tot! Well! 

— Prin urmare, ne-am lămurit. Acum, să spun şi kurdului 
ce are de făcut. 

— Aveţi grijă să-i vorbiţi în detaliu, ca să priceapă, sir! Eu 
nu-i pot spune nici măcar-un cuvânt. O să-mi fie tare plăcut! 
Straşnică distracţie! Minunată! Mai bine rămâneam acasă, 
în bătrâna Anglie! Nici nu mă trezeam cu fowling-bull! Yes! 

N-aveam cum să-l liniştesc. După ce îi dădui lui Allo 
îndrumările cuvenite, le aruncai armele şi mă lăsai condus 
de Halef. 

Acesta mă conduse pe acelaşi drum pe care venise la noi 
şi-mi dovedi astfel că prinsese tot ceea ce-l învăţasem. 
Folosise până şi cel mai mic loc ascuns, cercetând terenul 
cu toată luarea aminte şi călcând atât de uşor, încât până şi 
unui indian i-ar fi fost aproape cu neputinţă să-i descopere 
urmele. 

Mergeam mereu printre copaci, dar în aşa fel încât să 
putem observa terenul din faţa noastră. Îmi luasem câinele 
şi întrucât aveam vântul în faţă, ştiam că nu trebuie să ne 
temem de vreo surpriză. 

În cele din urmă, ne apropiarăm de locul unde fusesem 
atacați. Halef voia să mai mergem, dar mă împotrivii. 

— Dacă mă prind bebbehii, îi spusei, ştii unde-l poţi găsi pe 
englez. Deocamdată, cel mai nimerit lucru este să te caţări 
pe unul din pinii aceia care au crescut atât de mult, încât 
ramurile lor sunt o ascunzătoare foarte bună. Poţi deosebi 
uşor pocnetul puştii sau al carabinei mele de cel al altor 
arme, nu-i aşa? Să ştii că numai când m-auzi trăgând 
înseamnă că sunt în primejdie. 

— Şi ce să fac? 

— Rămâi pe loc până când te chem. Ei şi acum urcă-te în 
copac! 

Apucai bine cureaua câinelui şi pornii. Oricum, 
îndrăzneala mea de a mă apropia în plina zi de o tabără 
duşmană, ca să supraveghez ceea ce se întâmplă, era plină 
de pericole. 


După o vreme întrezării printre copaci primul cort. Era 
făcut din crengi şi avea o înfăţişare ciudată. Mă dădui puţin 
îndărăt, ca să pot iscodi mai întâi locul cu toată băgarea de 
seamă; trebuia să mă asigur că nu sunt duşmani prin 
desişul pădurii. Altminteri, m-aş fi putut trezi luat prin 
surprindere pe la spate şi prins, fără îndoială. 

Mă furişai tiptil printre pomi, scrutând necontenit adâncul 
pădurii. Curând îmi dădui seama că prevederea mea era 
întemeiată, fiindcă mi se păru că aud glasuri şi în acelaşi 
timp Doyan mă împunse cu botul. Minunatul animal 
înţelegea că acum nu trebuia să latre şi mă privea ţintă cu 
ochii lui mari şi vioi. 

Îndreptându-mă spre locul de unde auzisem glasurile, 
văzui curând trei inşi şezând la rădăcina unui pom 
înconjurat de un dafin înalt de vreo cinci picioare. Locul 
acesta era parcă sortit unei pânde sigure. Presupuneam că 
pândarii aceia nu puteau vorbi decât despre năvala din ziua 
precedentă şi de aceea îi ocolii pe departe şi mă târâi până 
la dafin, ascunzându-mă îndărătul lui şi ciulind urechile, ca 
să le aud clar cuvintele. 

Rămăsei uimit, când recunoscui printre cei trei pe unul din 
kurzii peste care se năpustise Doyan în două rânduri şi pe 
care-l luasem drept un djiaf! Şi câinele-l recunoscu, fiindcă-l 
privi cu ochi strălucind de duşmănie, stăpânindu-şi lătratul. 
Aşadar, Allo avusese dreptate. Kurdul acela era un bebbeh 
şi pândise mişcările noastre, ca să-şi prevină tovarăşii. Fără 
îndoială, îşi ascunsese undeva calul şi ne minţise, lăsându- 
ne să credem că se duce spre nord. 

— I-am prostit pe toţi! îl auzii spunând. Şi cel care m-a 
crezut mai prosteşte decât toţi a fost ăla care călărea pe 
armăsarul frumos. 

Nu cumva eram eu acela? Oricum, n-aveam de ce să fiu 
încântat!... 

— Dacă n-ar fi luat prizonieri şi n-ar fi insultat pe bejaţii 
care rămăseseră în urmă, continuă pândarul, nici ei nu ne- 
ar fi istorisit convorbirea la care trăseseră cu urechea şi în 


cursul căreia se hotărâse drumul pe care vroiau să meargă. 
Prin urmare şi taina aceasta se dezlegase. Când ne 
făurisem planul de a scăpa de bejaţi, fusesem spionaţi. Fiind 
luaţi prizonieri, bejaţii ne trădaseră planul, nădăjduind să-şi 
câştige în felul acesta încrederea celor care îi biruiseră. 

— Tare prost trebuie să fi fost, spuse altul, dacă s-a lăsat 
înşelat de tine. 

— Da. Dar tot atât de prost a fost şi Gasahl Gaboya, care 
ne-a poruncit să cruţăm pe călăreţi şi armăsarul. La urma 
urmelor, de oameni nu era mare păcat, dar de animal da. 
Aşa că ne-au scăpat patru dintre ei, cu conducătorul lor în 
cap şi fiindcă nu mai au cai, s-ar putea furişa prin munţii 
sălbatici. Dacă aveau cai, ar fi fost siliţi să meargă pe 
drumul pe care-l pândim din toate părţile. 

Cei trei bebbehi adunaseră ciuperci, pe care le tăiau şi le 
curăţau, ca să le ducă în tabără. Îndeletnicirea aceasta le 
dădu răgaz şi prilej să-şi dezvăluie gândurile pe îndelete. 

— Ce-a hotărât şeicul? întrebă al treilea. 

— A trimis de vale un sol. Grupul de acolo va aştepta până 
la amiază. Dacă până atunci niciunul dintre fugari n-a fost 
prins, cei din vale vor veni spre noi, fiindcă în cazul ăsta au 
scăpat cu siguranţă. Dar noi ne întoarcem încă azi în 
tabără. 

— Ce s-a făcut cu cei doi prizonieri? 

— Sunt nişte bărbaţi de seamă; până acum n-au scos nici 
un cuvânt, Dar tot vor fi nevoiţi să ne spună cine sunt şi să 
plătească un preţ greu de răscumpărare, ca să-şi scape 
viaţa. 

Auzisem deajuns, ca să mă pot retrage tot atât de prudent 
pe cât o făcusem înainte. Cei trei pândari mai aveau puţin 
până să-şi isprăvească lucrul şi dacă s-ar fi ridicat, m-ar fi 
putut zări foarte uşor. 

Aşadar, fusesem un prost, ba cel mai prost dintre toţi! Din 
păcate, eram nevoit să primesc acest compliment 
îmbucurător, fără să-l pot întoarce deocamdată. Ceea ce mă 
îngrijora era faptul că pe la amiază aveau să se adune toţi 


bebbehii. Prin urmare, până atunci trebuia să-i eliberăm pe 
cei doi haddedihni. Dar prin ce mijloc? 

Cei trei se ridicară, aşa încât mă încredinţai că, mă 
îndepărtasem tocmai la vreme. Acela care se dăduse drept 
un djiaf spuse: 

— Plecaţi! Eu mă duc să văd de cai. 

Îl urmării de departe. Şi mă conduse, fireşte fără să-şi dea 
seama, spre un povârniş, prin care curgea un pârâiaş Aici 
se aflau vreo optzeci de cai legaţi de crengile copacilor şi de 
copăcei, la o distanţă potrivită, ca fiecare dintre ei să aibă 
iarbă îndestulătoare, fără să se poată apropia unul de altul. 
Locul era luminos şi însorit şi de la primul până la ultimul 
cal distanţa nu depăşea opt sute de paşi. 

De sus puteam vedea totul. Erau nişte cai minunaţi, şi-mi 
alesei de pe acum în gând şase dintre cei mai buni. Mă 
liniştea faptul că toate animalele erau păzite de un singur 
kurd, care putea fi doborât cu uşurinţă. 

Călăuza mea involuntară se opri îndelung lângă un cal 
superb, care părea cel mai bun dintre toţi. Era desigur al 
stăpânului său şi mă hotărâi, din pricina complimentului pe 
care mi-l făcuse mai adineauri, să-i dau prilejul să se 
înapoieze pe jos. 

Spuse câteva cuvinte paznicului şi plecă spre tabără, îl 
urmai, după ce mă încredinţai că nu vom mai întâlni nici un 
om prin vecinătate. Aşadar, mă puteam apropia foarte mult 
de tabără. 

După o cercetare atentă a împrejurimilor, numărai 
şaisprezece corturi, orânduite într-un fel de semicerc, 
printre copaci. Negreşit că în cortul cel mai mare - 
împodobit în vârf cu o legătură veche de turban - locuia 
şeicul Gasahl Gaboya. Se afla tocmai în mijlocul 
semicercului, aşa încât puteam ajunge lesne până la el, iar 
alături se găsea cortul în care erau închişi prizonierii, 
deoarece în faţa lui stăteau de veghe doi kurzi înarmaţi. 

Acum mă puteam înapoia la Halef. Văzându-mă că vin, 
coborî din pom. Îi explicai în amănunţime îndrăzneţul şi 


peste măsură de primejdiosul plan, pe care mi-l făurisem 
pentru eliberarea tovarăşilor noştri şi ne pitirăm repede 
într-un loc de unde puteam supraveghea drumul, fără 
teamă. Aşteptarăm, nerăbdători, clipa în care urma să 
trecem la acţiune. O asemenea aşteptare e totdeauna plină 
de frământare şi nesiguranţă, pe când clipa faptei domină 
frica. După vreo două ore, se ivi în vale un călăreț. 

— Acesta-i trimis să vestească sosirea, spuse Halef. 

— Poate. Ai văzut stejarul acela înalt de deasupra 
povârnişului unde se află caii? 

— Da, sidi. 

— Strecoară-te până acolo şi aşteaptă-mă. Vreau să aud ce 
spune călăreţul ăsta. Stai, ia-l pe Doyan cu tine! Acum n-am 
nevoie de el. la-mi şi armele! 

Luă câinele de curea şi plecă; eu însă mă grăbii să mă 
furişez cât mai aproape de cortul şeicului, ca să aud ce se 
vorbeşte. De-abia mă proptisem de un trunchi şi călăreţul 
veni în goană mare. Sărind de pe cal, întrebă: 

— Unde-i şeicul? 

— În cort. 

Gasahl Gaboya îi ieşi în întâmpinare. 

— Ei, ce s-a mai întâmplat? 

— Oamenii voştri vin îndată. 

— Aşadar, n-aţi prins nici un fugar? 

— Niciunul. 

— Fiindcă aţi ţinut ochii închişi. 

— Am stat de veghe toată noaptea şi până acum. Am păzit 
toate văile, dar n-am văzut pe niciunul dintre ei. 

— Vin! strigă un glas din afara taberei. 

Auzind vestea, ieşiră cu toţii afară; chiar şi cei doi paznici, 
care îşi ştiau prizonierii legaţi fedeleş. 

Prilejul era mai prielnic decât mi-l dorisem. Dintr-o 
săritură, ajunsei în spatele cortului în care erau prizonierii, 
tăiai la iuţeală încuietorile şi pătrunsei înăuntru. Erau 
amândoi acolo, cu mâinile şi picioarele legate. 

— Mohammed Emin, Amad ei Ghandur - afară! Repede! 


Două secunde îmi fură deajuns, ca să tai frânghiile. 

— Haideţi, iute! 

— Fără arme? întrebă Mohammed Emin. 

— Dar unde sunt? 

— Ni le-a luat şeicul! 

leşii binişor din cort şi statui câteva clipe la pândă. Nimeni 
nu se gândea la tabără şi n-o supraveghea. 

— Haideţi repede după mine! 

Mă repezii la cortul şeicului şi aruncai o privire înăuntru; 
haddedihnii se aflau în spatele meu. Văzui îndată, atârnând, 
două pistoale şi o armă lungă, persană, aparţinând şeicului. 
Luai repede pistoalele şi arma şi mă furişai iar afară; nu 
băgase nimeni de seamă. Ne furişarăm tiptil şi ne 
strecurarăm în vale. Distanţa până la Halef trebuia să fie 
străbătută în cinci minute; noi o parcurserăm în două 
minute. 

— Maschallah! Mare-i Dumnezeu! strigă acesta. 

— Şi acum la cai! îi îndemnai. 

Paznicul şedea pe pământ, cu spatele la noi. La un semn 
pe care i-l făcui, câinele se năpusti asupra lui şi-l răsturnă. 
Bebbehul scoase un țipăt, dar şi-i înăbuşi pe al doilea, de 
frică. Arătai tovarăşilor pe cei şase cai aleşi mai înainte şi îl 
chemai pe Amad el Ghandur. 

— 'Ţine-i de căpăstru, deocamdată, Halef. Mohammed, 
ceilalţi repede în pădure! 

Amândoi înţeleseră numaidecât planul meu. Când 
începurăm să alergăm la fiecare cal în parte, ca să tăiem 
funia cu care erau priponiţi, liniştea pădurii fu sfâşiată de 
un nechezat zgomotos de bucurie. Treaba merse mai iute 
decât mă aşteptam, faţă de numărul cailor. Alungarăm apoi 
animalele, cu strigăte şi pietre, în adâncul pădurii. Amad el 
Ghandur se străduia din greu să ţină în frâu cei şase cai. 
Aveam de atârnat trei arme şi doua pistoale. Mă avântai pe 
calul cel bun şi apucai încă un căpăstru. 

— Călare, şi înainte! Acum e momentul! 


Fără să ne mai uităm îndărăt, pornirăm spre povârnişul 
râpos, ocrotit de desişul pădurii. Din pricina drumului 
anevoios, abia înaintam; uneori, eram siliţi să facem şi 
ocoluri. Totuşi, ajunserăm curând la o potecă, pe care ne 
puteam grăbi fuga. 

Deodată, auzirăm îndărătul nostru un strigăt; dar n-aveam 
timp să dăm însemnătate unor astfel de fleacuri, înainte! 

În depărtare, la capătul unui drum pe care-l aveam de 
străbătut, se iviră doi călăreţi. Unul din ei se întoarse, iar 
celălalt veni spre noi. 

— Goană, goană mare, altminteri rămânem fără armăsar! 
strigai. Îndată se vor năpusti toţi bebbehii după noi! 

Avusesem ochi buni, când alesesem caii. Cei şase armăsari 
se dovedeau alergători minunaţi. Mai aveam puţin până la 
marginea pădurii, unde era ascunzişul. Când ne oprirăm, îl 
zării numai pe Allo. 

— Unde-i emirul? îl întrebai eu. 

— Acolo, la cal! 

— Uite o puşcă. Urcă-te pe vulpoiul ăsta; e altău! îi dădui 
arma şeicului şi alergai spre ascunzătoarea armăsarului. 

Era la o depărtare de vreun sfert de oră, dar cred că o 
străbătui numai în cinci minute. Dădui de Lindsay. 

— Aţi şi venit, master? Oh! Ah! Cum a mers treaba? 

— Bine, foarte bine! Dar acum n-avem timp de pierdut, 
suntem urmăriţi. Alergaţi din răsputeri devale, sir. Veţi găsi 
un cal pentru dumneavoastră! 

— Urmăriţi? Ah! Straşnic! Splendid! Un cal pentru mine? 
Bun! Well! 

Se târî mai mult decât merse în josul muntelui. Îmi luai 
armăsarul şi pornii. Din păcate, însă, nu puteam goni atât 
de repede cum aş fi vrut şi când ajunsei devale, îmi găsii 
prietenii aşteptându-mă de câteva minute; Halef ţinea de 
căpăstru pe cel de-al şaselea cal. 

— A durat cam mult, effendi! spuse Mohammed Emin. 
Uite, acum e prea târziu! 


Într-adevăr în depărtare se vedea primul călăreț. Mă uitai 
cu atenţie şi-l recunoscui. 

— Ştiţi cine e? întrebai. 

— Da, sidi, răspunse Halef. E djiaful de ieri. 

— E un bebbeh şi ne-a trădat. Lăsaţi-l să se apropie şi-l 
înhăţăm! 

— Dar dacă vin şi ceilalţi între timp? 

— Nu pot veni atât de curând, sir David! Nod doi o luăm 
înainte şi-l înconjurăm. Dacă vrea să se apere, îi smulgem 
armele din mâini. 

— Frumos, master! Straşnic! Yes! 

Acum, bebbehul dispăru după cea mai apropiată cotitură 
şi ne părăsirăm ascunzătoarea. Când Lindsay şi cu mine 
ajunserăm la cotitură, ne mai despărţeau de trădător 
cincizeci de paşi. Ne auzi venind şi se întoarse. Ne 
recunoscu şi se înspăimântă atât de rău, încât îşi opri calul, 
fără să vrea. Credea că suntem în faţa lui şi acum se trezea 
cu noi în spate. Până să-şi revină în fire, îl înhăţarăm. 

Încercă să se folosească de cuţit. Dar îi răsucii mâna atât 
de tare, încât îi căzu cuțitul. Şi în timp ce Lindsay îi lua 
sulița, eu îi tăiam cureaua de care-i era agăţată carabina şi 
aceasta căzu. Era dezarmat. Calul său îşi potrivi pasul cu 
armăsarii noştri. Neavând ce face, se lăsă în voia sorții. 

Gonirăm mai departe, până când socotirăm că suntem 
destul de departe de urmăritori. Apoi potolirăm goana şi 
Allo porni în frunte, ca să ne arate drumul. 

— Ce facem cu ticălosul ăsta, master? întrebă Lindsay. 

— Îl vom pedepsi! 

— Yes! Ne-a minţit că-i djiaf! Ce pedeapsă? 

— Nu ştiu încă. Ne vom sfătui mai târziu. 

— Frumos! Minunat! Ca la Londra! Camera Lorzilor! 
Camera Comunelor! Well! Cum i-aţi scăpat pe cei doi 
haddedihni? 

Îi istorisii totul pe scurt, dar când începusem să-i vorbesc 
despre felul cum l-am făcut inofensiv pe paznicul cailor, mă 
oprii. 


— Vai! Ce ispravă am săvârşit! 

— Ce, master? Doar am mers totul bine! 

În grabă, am uitat să-mi chem câinele care se năpustise 
asupra paznicului! 

— Oh! Ah! Foarte neplăcut. Dar lasă, vine singur! 

— Nu, niciodată! Cred mai curând că e mort; şi paznicul 
împreună cu el. 

— De ce credeţi asta? 

— Dacă îl ameninţă cineva sau vrea să-l înlăture, se repede 
şi îi sfâşie mai întâi beregata omului de dedesubt. Aşa 
probabil că s-a întâmplat şi bebbehii trebuie să-l fi ucis. S-ar 
cuveni să mă întorc. Câinele meu merită să-mi pun viaţa în 
primejdie. Dar cred că ar fi zadarnic! 

Pierderea credinciosului şi inteligentului animal îl mâhni 
mult şi pe Halef. Ioată după-amiaza fui năpădit de o tristeţe 
fără margini. Pe înserat ne oprirăm şi legarăm zdravăn 
prizonierul. Cu toată graba, Halef avusese vreme şi grijă să 
arunce pe calul rămas liber bucata de căprioară ce 
prisosise, aşa încât aveam acum o cină îmbelşugată. 

După ce mâncarăm, îl luarăm pe bebbeh la întrebări. Până 
acum, nu rostise nici un cuvinţel. Oricum, nu se împotrivise, 
ci se arătase chiar răbdător, cu speranţa că ai lui vor 
apărea curând şi-l vor elibera. 

— Spune-mi, începui eu, ce eşti? Un djiaf sau un bebbeh? 

Nu-mi răspunse. 

— Răspunde, n-auzi? 

Rămase nemişcat şi tăcut. 

— Halef, scoate-i turbanul şi taie-i un smoc de păr! 

Asta-i cea mai mare ofensă care i se poate aduce unui kurd 
şi mai ales unui musulman. Când Halef îi apucă smocul cu 
mâna stângă, ţinând cuțitul în dreapta, prizonierul se rugă: 

— Domnule, lasă-mi părul! Voi răspunde! 

— Bine! Din că trib eşti? 

— Sunt un bebbeh! 

— Ieri ne-ai minţit! 

— Unui duşman nu trebuie să-i spui adevărul. 


— Totuşi, fapta ta e a unui nemernic. Ai jurat pe barba 
profetului că nu minţi! 

— Dacă juri unui necredincios, nu trebuie să fii sincer! 

— Ba ai jurat şi unor credincioşi. Printre noi sunt patru din 
aceştia. 

— Nu mă priveşte! 

— În afară de asta, ai spus că sunt un prost! 

— Asta-i o minciună, domnule! 

— Ai spus că suntem cu toţii nişte proşti şi că eu sunt cel 
mai prost. E adevărat, fiindcă am auzit-o eu însumi, 
îndărătul taberei, când stăteaţi şi tăiaţi ciuperci. M-am pitit 
în spatele tufişului şi am ascultat tot ce-aţi vorbit. Ei, mă 
mai crezi prost? 

— lartă-mă, domnule! 

— N-am ce să-ţi iert, fiindcă un cuvânt rostit de tine nu 
poate insulta un emir din Frankistan. leri ţi-am dat drumul, 
fiindcă mi-a fost milă de tine; azi am pus iar mâna pe tine. 
Care-i mai deştept dintre noi doi? Eşti frate cu şeicul Gasahl 
Gaboya? 

— Nu sunt fratele lui. 

— Hagi Halef, taie-i smocul! 

Ameninţarea-l îmblânzi. 

— Cine ţi-a spus că suntem fraţi? întrebă. 

— Cineva care te cunoaşte. 

— Spune-mi ce preţ de răscumpărare ceri? 

— Voi aţi avut o plată de răscumpărare pentru aceşti doi 
inşi - şi-i arătai pe haddedihni - fiindcă sunteţi kurzi. Eu nu 
cer un asemenea lucru, fiindcă sunt creştin. Te-am luat însă 
prizonier, numai ca să te încredinţez că noi suntem mai 
deştepţi, mai curajoşi şi mai dibaci decât vă închipuiţi. Care 
dintre voi a observat că au fugit prizonierii? 

— Şeicul. 

— Cum şi-a dat scama? 

— Când a intrat în cort, a văzut că lipsesc şi armele lui şi 
ale prizonierilor. 

— Noi le-am luat. 


— Credeam că un creştin nu fură niciodată. 

— Asta-i adevarat. Un creştin nu ia niciodată bunul altuia, 
dar nici nu se poate lăsa jefuit de un kurd. Ne-aţi împuşcat 
caii pe care îi îndrăgeam, aşa că am luat şase dintr-ai voştri, 
pe care nu-i iubim. Aveam în buzunarele şeilor o sumedenie 
de lucruri care ne trebuiau neapărat. Voi ni le-aţi luat, iar 
eu mi-am însuşit arma şi pistoalele şeicului. Am făcut un 
schimb. Voi l-aţi început cu forţa, iar eu l-am terminat în 
acelaşi fel. 

— Dar caii noştri sunt mai buni decât cei pe care i-aţi avut. 

— Asta nu mă priveşte, fiindcă nici voi nu ne-aţi întrebat 
înainte de a ne ucide caii, dacă sunt mai răi decât aceia pe 
care vi i-aş fi luat în schimb. De ce n-aţi împuşcat şi calul 
meu? 

— Voia să-l aibă şeicul. 

— Credea într-adevăr că şi-l poate însuşi? Chiar dacă s-ar 
fi întâmplat asta, mi l-aş fi luat înapoi. Dar azi cine a 
observat că au fugit caii în pădure? 

— Tot şeicul. Fugind spre cortul prizonierilor şi găsindu-l 
gol, alergă la cai; dar şi aceştia dispăruseră. 

— N-a mai găsit niciunul? 

— Nu, numai un paznic, peste care se năpustise un câine. 

— Şi ce-a făcut? 

— L-a lăsat să zacă acolo, sub câine, drept pedeapsă că nu 
şi-a îndeplinit sarcina. 

— Groaznic! Voi nu sunteţi oameni? 

— Aşa a hotărât şeicul! 

— Şi ce ţi se va întâmpla ţie, care ai greşit ca şi tovarăşul 
tău? M-am pitit îndărătul dafinului, doar la câţiva paşi de 
tine; m-am furişai apoi pe lângă tine şi m-am dus la cai, 
despre care nu ştiam unde sunt legaţi şi m-am ţinut după 
tine până la tabără. 

— Domnule, mai bine să nu afle şeicul toate astea! N-avea 
grijă! Numai cu tine vreau să mă socotesc... Acum voi 
împărtăşi tovarăşilor mei răspunsurile pe care mi le-ai dat 
şi ei vor hotări ce pedeapsă ţi se cuvine. Nu te vom judeca 


noi, cei doi creştini, ci acei patru musulmani care se află 
aici. 

Tradusei în limba arabă convorbirea cu bebbehul. 

— Şi ce-ai de gând? mă întrebă Mohammed. 

— Nimic, răspunsei liniştit. 

— Emire, ne-a minţit, ne-a trădat şi ne-a dat pe mâna 
duşmanului. Trebuie să moară. 

— Şi mai mult decât atât, adăugă Amad el Ghandur, a jurat 
fals pe barba Profetului. Trebuie osândit de trei ori la 
moarte. 

— Ce spui tu, sidi? întrebă Halef. 

— Deocamdată, nimic. Hotărâţi voi ce i se cuvine. 

În timp ce se sfătuiau cei patru mahomedani, englezul mă 
întrebă: 

— Ei, ce facem cu el? 

— Nu ştiu. Dumneavoastră cum l-aţi pedepsi? 

— Hm! L-aş împuşca! 

— Avem dreptul? 

— Yes! Tot dreptul! 

— Calea justiţiei e următoarea: ne plângem la consulatele 
noastre; de acolo, plângerea pleacă la Constantinopol şi 
paşa din Sulemania primeşte porunca să pedepsească pe 
răufăcător, dacă nu ţine cumva să-l răsplătească. 

— Frumoasă cale are justiţia! 

— Dar singura îngăduită unor supuşi ai altor state, cum 
suntem noi. Şi apoi: sunteţi creştin. Ce face un creştin 
vrăjmaşului său? 

— Of! Mă înnebuneşti cu atâtea întrebări, master! Eu sunt 
un englishman. Nu mă priveşte. 

— Chiar dacă-l las să fugă? 

— N-are decât! Nu mă tem de el; aşa că, din partea mea, 
poate să plece liber. Dacă sunteţi în stare, ajutaţi-mă mai 
bine să-i dăruiesc nasul ăsta nostim. Ar fi cea mai nimerită 
pedeapsă pentru nemernicul ăsta, care... ne-a dus ieri de 
nas. Yes! 


În acest timp, bebbehul părea că-şi pierduse răbdarea. 
Neştiind ce-l aşteaptă, mă întrebă: 

— Domnule, ce-aveţi de gând cu mine? 

— Poţi hotări tu însuţi. De cine-l vrei să fii judecat? De cei 
patru bărbaţi pe care îi numiţi credincioşi sau de ceilalţi doi 
cărora obişnuiţi să le daţi porecla înjositoare de „ghiaur”? 

— Stăpâne, eu cred în Allah şi în Profet. Să mă judece 
numai aceia care sunt cu adevărat credincioşi! 

— Ţi se va împlini vrerea! Noi doi te-am fi iertat şi te-am fi 
lăsat să te întorci mâine dimineaţă la ai tăi. Renunţ, îţi voi 
aduce la îndeplinire dorinţa, dar să nu te căieşti că ai pus la 
îndoială cuvântul unui creştin şi n-ai vrut să primeşti 
îngăduinţa lui! 

În sfârşit, cei patru luară o hotărâre. 

— Emire. Îl vom împuşca! spuse Mohammed. 

— În nici un caz nu voi îngădui asta, răspunsei. 

— A pângărit numele Profetului! 

— Aveţi dreptul să judecaţi o asemenea faptă? N-are decât 
să dea socoteală imamului, Profetului sau conştiinţei sale! 

— Ne-a spionat şi ne-a trădat! 

— Şi-a pierdut vreunul din voi viaţa din pricina asta? 

— Nu; dar ne-am pierdut bunurile. 

— În schimb, ne-am luat altele, mai preţioase. Hagi Halef 
Omar, îmi cunoşti părerea. Mă mâhneşte mult că te văd atât 
de sângeros! 

— Sidi, se scuză din toată inima, eu n-am vrut să-l 
omoram; numai cei doi haddedihni şi cu dannahul au 
hotărât aşa! 

— Părerea mea este că dannahul n-are de ce să se 
amestece. E călăuza noastră şi-l plătim. Luaţi altă hotărâre. 

Începură cu toţii să discute pe şoptite isprăvile 
prizonierului. Mohammed Emin veni să-mi spună: 

— Emire, nu vrem viaţa lui, dar trebuie să-l dezonorăm, îi 
tăiem smocul de păr şi-l plesnim cu nuiaua peste obraz. 
Cine-i pedepsit astfel îşi pierde onoarea. 


— O asemenea pedeapsă e mai înspăimântătoare ca 
moartea şi rămâne tot fără urmări. Am pălmuit pe un 
bebbeh care mi-a insultat credinţa şi ieri tot l-am văzut 
luptând alături de şeic împotriva mea. Aşadar, la ce-au 
folosit palmele pe care i le-am tras? 

— Tăindu-i smocul de păr, îl vom necinsti cu siguranţă! 

— Îşi va păstra totdeauna turbanul pe cap, ca să nu se 
bage de seamă. 

— Dar tu însuţi voiai să-l pedepseşti astfel mai adineauri! 

— Nu, n-aş fi făcut-o. Era numai o ameninţare, ca să-l 
silesc să vorbească. Şi apoi de ce vreţi să îndăriiţi şi mai rău 
pe bebbehii ăştia împotriva noastră? Ei se cred îndreptăţiţi 
să ne urmărească, fiindcă am fost prieteni cu bejaţii. N-au 
de unde să ştie că n-am fi încuviinţat nicicând un asemenea 
jaf; n-au de unde să ştie că am spus deschis hanului Heider 
Mirlam că, dacă aş fi bănuit ce pregăteşte, aş fi vestit pe 
bebbehi; ne-au găsit printre tâlhari şi-ne socotesc tâlhari. 
Acum am scăpat de ei, din fericire şi poate că ne pierd 
urma. Vreţi să-i siliţi, prin cruzimea voastră, să ne 
urmărească iar? 

— Emire, am fost prizonierii lor. Trebuie să ne răzbunăm! 

— Şi eu am fost prizonier, de multe ori, dar nu m-am 
răzbunat. Am fost prins odată de reissul din Şohrd, beiul 
Medşir. Am scăpat şi l-am iertat; după aceea, ne-am 
împrietenit. N-a fost mai bine aşa, decât dacă aş fi săvârşit o 
crimă? 

— Emire, eşti creştin şi creştinii sunt sau trădători sau 
femei! 

— Mohammed Emin, să nu mai spui asta; altminteri: tu o 
iei la stânga şi eu la dreapta, din chiar clipa în care-ţi 
vorbesc. Eu nu ţi-am pângărit niciodată credinţa; de ce-o 
pângăreşti tu pe a mea? Ne-ai văzut vreodată, pe mine sau 
pe acest David Lindsay-Bei, purtându-ne ca trădătorii sau 
ca femeile? Şi eu aş putea foarte bine să înjosesc 
islamismul. Aş putea să spun: musulmanii sunt 
nerecunoscători, fiindcă uită ceea ce face un creştin pentru 


ei. Dar n-o spun, fiindcă ştiu că, dacă e câte unul care se 
lasă condus de instinct, sunt mai mulţi cei care se pot 
stăpâni! 

Îl văzui că se apropie de mine şi-mi întinde mâinile. 

— Emire, iartă-mă! Barba mea e căruntă şi a ta o încă 
neagră, dar cu toate că inima ţi-e tânără, mintea ţi-e coaptă 
ca a oamenilor bătrâni. Îţi predăm prizonierul. Fă cu el ce 
vei crede! 

— Mohammed, îţi mulţumesc! Fiul tău e de aceeaşi 
părere? 

— Da, effendi, răspunse Amad el Ghandur. 

Mă întorsei bucuros spre prizonier: 

— Ne-ai minţit o dată. Vrei să-mi făgăduieşti-că azi vei 
spune adevărul? 

— Îţi făgăduiesc! 

— Dacă-ţi desfac legăturile şi-mi făgăduieşti că totuşi n-ai 
să fugi, îţi vei ţine făgăduiala? 

— Îţi făgăduiesc, domnule! 

— Bine! Aceşti patru musulmani ţi-au redat libertatea. Azi 
mai rămâi cu noi, iar mâine vei putea să pleci oriunde vei 
vrea. 

Îi dezlegai mâinile şi picioarele. 

— Domnule, îmi spuse, îmi ceri să nu mint şi tu însuţi îmi 
spui un neadevăr. 

— Cum aşa?! 

— Spui că acei patru bărbaţi mi-au redat libertatea şi nu-i 
adevărat. Numai tu singur ai hotărât aşa. Mai întâi, voiau să 
mă împuşte; după asta, au vrut să mă biciuiască şi să-mi 
smulgă podoaba credincioşilor. Tu însă te-ai îndurat de 
mine. Am înţeles fiece vorbă, fiindcă vorbesc araba tot atât 
de bine, ca şi limba kurdă. Şi acum ştiu, din cele spuse de 
tine, că n-aţi ajutat bejaţilor, ci aţi arătat prietenie faţă de 
bebbehi. Emire, tu eşti creştin. Până acum am urât pe 
creştini, dar de azi îi cunosc mai bine. Vrei să fii prietenul şi 
fratele meu? 

— Vreau! 


— Vrei să ai încredere în mine şi să rămâi aici, cu toate că 
mâine vor sosi următorii voştri? 

— Am încredere! 

— Dă-mi mâna! 

— Uite-o! Dar vor fi siguri de viaţa lor şi tovarăşii mei? 

— Oricine e cu tine poate fi sigur de viaţa lui. Tu nu mi-ai 
cerut nici un preţ de răscumpărare. Mi-ai scăpat viaţa şi 
onoarea. Nimeni nu se va atinge de tine şi de ai tăi şi nu vă 
va face nici cel mai mic rău! 

În felul acesta, scăpăm dintr-o dată de toate grijile! 

N-aveam de unde să ştiu că prizonierul nostru cunoştea şi 
araba; totuşi, eram peste măsură de încântat că puteam 
culege o biruinţă frumoasă, datorită acestei întâmplări. Ca 
să-mi sărbătoresc succesul, scosei restul de tutun pe care-l 
mai aveam şi-mi aprinsei pipa. Nu era prea mult, dar 
mirosul său era atât de plăcut, încât îmi dădu putinţa să mă 
simt cu totul altfel decât atunci când începusem „judecata”. 

Ne culcarăm plini de curaj şi voioşie, având chiar 
îndrăzneala să renunţăm la obişnuita pază. 

În dimineaţa următoare, văzui situaţia în culori mai puţin 
roze decât cu o seară înainte, în lumina romantică pe care o 
răspândea flacăra pâlpâitoare a focului de tabără; cu toate 
acestea, mă hotărâi să-i acord desăvârşită încredere 
bebbehului. 

— Acum eşti liber! îi spusei. Calul tău e colo, iar armele ţi 
le vei găsi pe drum. 

— Ai mei le vor găsi şi le vor aduce; rămân aici, răspunse. 

— Şi dacă nu vin? 

— Vin! răspunse pe un ton hotărât şi voi avea grijă să nu. 
treacă, fără să se oprească. 

Ne petrecusem noaptea într-o vale a cărei intrare era atât 
de îngustă, încât dacă ne-am fi ascuns ziua acolo, n-am fi 
fost văzuţi. Bebbehul se duse la ieşirea din vale şi se aşeză 
într-un loc, de unde să poată urmări tot ce se petrece pe o 
distanţă mare. Aşteptam curioşi desfăşurarea 
evenimentelor. 


— Şi dacă ne înşeală încă o dată? întrebă Mohammed. 

— Am încredere în el. Ştia că-i vom reda libertatea şi n- 
avea nevoie să-mi spună că a înţeles fiece vorbă pe care am 
rostit-o. Sunt convins că e de bună-credinţă. 

— Dar dacă ne păcăleşte şi de data aceasta, emire, îţi jur 
pe Allah că el va fi cel dintâi în care voi trage! 

— În cazul ăsta, va primi răsplata ce i se cuvine. 

Şi David Lindsay părea neliniştit. 

— Master. Bebbehul stă colo, îmi spuse: şi dacă ne înşelă şi 
acum, ne găsim în cea mai afurisită văgăună, din care 
putem fi prinşi fără nici o greutate. Să nu mi-o luaţi în nume 
de râu dacă mă duc să-mi iau arma şi să-mi văd de cal. 

Neapărat, îmi asumasem o răspundere neobişnuit de mare 
şi mărturisesc sincer că nu mă simţeam în apele mele, cum 
se spune; totuşi nădăjduiam că dezlegarea nu se va lăsa 
prea mult aşteptată. 

Deodată, bebbehul se ridică şi ducându-şi mâna la ochi, 
spre a vedea mai bine, se uită în zare; apoi îşi căută calul, 
ca să-l poată încăleca repede. 

— Încotro? îl întrebai. 

— Vreau să-mi întâmpin tovarăşii, îmi răspunse. Vin. Dă-mi 
voie să-i previn, domnule! 

— Bine. Du-te! 

Şi porni. Mohammed Emin se apropie de mine şi-mi spuse: 

— Emire, nu cumva ai săvârşit o greşeală? 

— Sper că am făcut ceea ce se cuvenea. Ne-am împăcat; 
dacă n-aş fi avut încredere în el, i-aş fi dat cel mai sigur 
imbold să ne atace iar. 

— Dar îl aveam în mână şi-l puteam folosi ca ostatic. 

— În tot cazul, se va întoarce. Caii noştri sunt gata de 
plecare şi n-avem decât să ne avântăm în şa, dintr-o 
săritură. Ţineţi-vă armele pregătite, dar fără să arătaţi prin 
asta nici cea mai mică duşmănie. 

— La ce ne-ar folosi, emire? Bebbebhii sunt mulţi şi tu vrei 
să tragem numai în cai, ferind călăreţii. 


— Mohammed Emin, ascultă-mă: dacă bebbehul nostru a 
plănuit vreo trădare, nu ne vom putea salva viaţa trăgând în 
cai şi eu voi fi cel dintâi care-şi va îndrepta arma asupra 
călăreţilor. Aşteptaţi liniştiţi aici; mă duc la intrarea văii. 
Veţi înţelege singuri ce aveţi de făcut, văzând ce fac eu. 

Încălecai şi urmai cărarea ce ducea în vale. Când ajunsei, 
coborâi şi-mi luai sulița. Aplecându-mă puţin, privii în voie 
întreaga câmpie şi zării la oarecare depărtare o trupă 
numeroasă de călăreţi, care se opriseră să asculte cuvintele 
unuia dintre ei. Acesta era fratele şeicului. După o vreme, 
doi călăreţi se desprinseră de ceilalţi şi porniră spre vale. 
Tovarăşii lor rămaseră să-i aştepte. Recunoscui pe şeicul 
Gasahl Gaboya şi pe fratele său şi-mi dădui seama că nu mai 
aveam să ne temem de nimic. 

Când ajunse aproape de mine şi mă văzu, şeicul îşi opri 
calul. Pe chipul său bronzat nu apărea nici urmă de 
prietenie şi glasul său sună aproape ameninţător când mă 
întrebă: 

— Ce cauţi aici? 

— Să te întâmpin, răspunsei scurt. 

— Dar primirea ta nu e prea politicoasă, străine! 

— Ceri unui emir din miazănoapte să te primească 
prietenos, câtă vreme tu te porţi altfel cu el? 

— Omule, eşti prea mândru! De ce ai încălecat? 

— Fiindcă şi tu eşti călare. 

— Hai la tovarăşii tăi! Omul ăsta, care-i fiul tatălui meu, 
doreşte să văd dacă vă putem ierta. 

— Bine. Să mergem. Fiindcă şi ei vor să chibzuiască dacă 
trebuie sa vă pedepsească sau să vă ierte! 

Cuvintele acestea îl scoaseră din sărite. 

— Omule, îmi strigă, adu-ţi aminte câţi sunteţi voi şi câţi 
suntem noi! 

— N-am uitat! îi răspunsei liniştit. 

— Voi sunteţi şase cu toţii! 

Râsei, făcându-i un semn afirmativ, printr-o înclinare a 
capului. 


— lar noi suntem o oaste numeroasă! 

Dădui încă o dată din cap. 

— Aşa că supune-te şi lasă-ne să intrăm! 

Dădui pentru a treia oară din cap şi-mi mânui calul într-o 
parte, pentru ca şeicul şi fratele său să poată înainta pe 
cărarea îngustă. Acum ne puteam socoti învingători: 
deoarece, chiar dacă şeicul nu şi-ar fi potolit vrăjmăşia, 
împotriva vrerii fratelui său, era totuşi în mâna noastră. 

Cei doi se îndreptară spre prietenii mei, descălecară şi se 
aşezară pe pământ. Făcui şi eu acelaşi lucru. 

— Sunt prietenoşi sau duşmănoşi, master? mă întrebă 
Lindsay. 

— Nu ştiu încă. Vreţi să faceţi ce vă voi spune? 

— Fireşte. Yes! 

— Ridicaţi-vă peste un minut, cu aer nepăsător... 

— Well! Grozav de nepăsător! 

— Vă duceţi la intrare şi staţi de veghe... 

— Watch-man? Foarte frumos! Straşnic! 

— Dacă vedeţi că bebbebhii care stau colo, departe, se 
mişcă şi vor să vină încoace, atunci strigaţi... 

— Yes! Voi striga din toate puterile! 

— Şi dacă vreunul din ăştia doi încearcă să iasă, fără ca cu 
să-i fi dat voie, îl culcaţi numaidecât cu un glonte. 

— Well! îmi voi lua cu mine bătrâna mea shoot-stick12. All 
right! Nu sunt dar David Lindsay? N-o să glumesc deloc! 
Yes! 

Fireşte, cei doi bebbebhi ascultaseră convorbirea. 

— De ce vorbiţi într-o limbă străină? mă întrebă 
neîncrezător şeicul? 

— Fiindcă acest emir viteaz din Apus nu cunoaşte decât 
limba poporului său. 

— Viteaz? Crezi într-adevăr că vreunul din voi poate fi 
viteaz? 

Şi adăugă cu un semn dispreţuitor: Aţi fost prizonieri şi aţi 
fugit! 


— Spui adevărul, o, şeic, răspunsei râzând. Nu numai o 
dată, ci de două ori ne-aţi prins şi am scăpat, fiindcă suntem 
mai curajoşi şi mâi viteji decât voi. Nici un bebbeh nu-i în 
stare să se măsoare cu un apusean. 

— Ia ascultă, vrei să mă insulţi? 

— Gasahl Gaboya, calmează-ţi spiritul, ca să poţi avea 
privirea limpede! Vii la noi să ne împăcăm. Dacă doreşti cu 
adevărat să ne împăcăm, te rog să te arăţi mai binevoitor ca 
până acum. Noi suntem doar câţiva şi tu singur ai spus că 
voi aveţi o oaste întreagă; dar toată oastea aceasta n-a 
izbutit să ne supravegheze îndeajuns şi să ne ţină 
prizonieri. Oare lucrul acesta e o ruşine sau o cinste pentru 
voi? Să nu-ţi închipui că din laşitate ne ferim să ne luptăm 
cu voi, ci din pricină că vrem să vă cruţăm viaţa. 

— Te înşeli străine, mă întrerupse. 

— Crezi? Am ţinut pe unul din oamenii voştri pe cal, în faţa 
mea; fratele tău a fost prizonierul nostru, iar atunci când 
am pătruns în mijlocul taberei voastre ca să-mi eliberez 
prietenii, era chiar viaţa ta în mâinile noastre. V-am cruțat, 
însă şi vrem să vă cruţăm şi de data asta, dar îţi cerem să fii 
atât de corect, încât să recunoşti situaţia în care te găseşti. 

— O recunosc. E situaţia învingătorului. Aştept să-mi cereţi 
iertare şi să-mi înapoiaţi tot ceea ce ne-aţi furat! 

— Şeic, greşeşti, fiindcă eşti în situaţia celui învins. Nu noi 
suntem aceia care trebuie să cerem iertare, ci tu însuţi - şi 
aştept s-o faci numaidecât! 

Bebbehul mă privi înmărmurit; îndată, însă, izbucni într- 
un hohot de râs. 

— Străine, crezi că bebbehii sunt câini şi mă socoteşti pe 
mine, şeicul lor, fiul unei căţele? Am cedat rugăminţii 
fratelui meu de a veni la voi, ca să cercetez însemnătatea 
vinei voastre cu suflet îndurător. Pedeapsa v-ar fi fost 
blândă. Fiindcă însă nu vreţi să recunoaşteţi tocmai ceea ce 
v-ar putea scăpa, duşmănia va continua să ne despartă şi 
de-acum înainte; vă veţi da singuri seama că vă pot strivi, 
printr-o simplă poruncă! 


— Dă porunca asta, Gasahl Gaboya! îi răspunsei rece. 
Atunci, însă, vorbi fratele său pentru prima dată: 

— Străinul acesta din Apus e prietenul meu. M-a scăpat de 
ruşine şi de la moarte. l-am dat cuvântul că între noi va 
domni pacea şi-mi voi ţine cuvântul. 

— Ţineţi-l, poţi s-o faci fără voia, mea! îi răspunse şeicul. 

— Un bebbeh nu-şi calcă niciodată făgăduiala. Voi rămâne 
alături de ocrotitul meu, atâta vreme cât îl ameninţă vreo 
primejdie şi vreau să văd dacă luptătorii tribului nostru se 
vor încumeta să lovească pe oamenii care se află sub 
ocrotirea mea. 

— Ocrotirea ta nu-i şi a tribului. Nebunia pe care o 
făptuieşti te va distruge, fiindcă vei cădea, odată cu oamenii 
aceştia. 

Şeicul se ridică şi se îndreptă spre calul său. 

— Asta-i ultima ta hotărâre? întrebă fratele. 

— Da. Dacă rămâi aici, nu pot face altceva decât să 
poruncesc luptătorilor să nu tragă în tine. 

— Porunca asta va fi zadarnică. Voi ucide pe oricine-mi va 
ameninţa prietenul, chiar şi pe tine - astfel că nu voi fi 
cruțat nici eu. 

— Treaba ta! E dorinţa lui Allah, poate, să-ţi pierzi mintea; 
să te ocrotească el, dacă eu nu te mai pot apăra. Mă duc. 

În timp ce fratele său rămăsese locului, şeicul se urcă pe 
cal, ca să plece. Atunci, însă, Lindsay îşi ridică arma şi 
îndreptă ţeava spre pieptul şeicului. 

— Stop, old boy! Opreşte-te, flăcăule! îi strigă. Coboară 
repede! Altfel, s-ar putea să te împugşc şi să mori! Well! 

Şeicul îşi întoarse capul spre mine şi mă întrebă: 

— Ce vrea omul ăsta? 

— Să te împuşte, răspunsei liniştit, fiindcă nu ţi-am 
îngăduit încă să părăseşti locul ăsta! 

Din privirea mea rece şi imobilă, înţelese că vorbesc 
serios; iar din faptul că englezul îşi pusese degetul pe 
trăgaci, îşi dădu seama că nu suntem fricoşi - astfel că-şi 
întoarse calul şi-mi strigă mânios: 


— Străine, eşti un mişel! 

— Şeic, dacă mai spui o dată cuvântul acesta, fac un singur 
semn prietenului nostru şi devii un cadavru! 

— Dar ceea ce faci e o trădare! Am venit ca trimis al 
tribului meu şi am dreptul să plec teafăr şi nevătămat. 

— Nu eşti trimisul, ci însuşi conducătorul acestui trib; nu 
te poţi bucura de drepturile unui trimis! 

— Cunoşti dreptul popoarelor? 

— Eu îl cunosc foarte bine, dar văd că tu nu-l ştii. Poate că 
ai auzit cândva vorbindu-se despre el, dar mintea nu ţi-e 
destul de coaptă şi n-ai înţeles nimic. Dreptul despre care 
vorbeşti porunceşte să fii cinstit, când te lupţi. Porunceşte 
să-ţi previi vrăjmaşul atunci când ai de gând să-l ataci. Ai 
făcut-o? Nu. Te-ai năpustit asupra noastră ca un tâlhar, ca 
un vultur care sfâşie porumbelul. Şi te mai miri, când eşti 
socotit tâlhar! Ai venit la noi, fiindcă ne-ai crezut nişte laşi 
care se tem de oastea ta numeroasă. Vei putea să pleci, 
numai atunci când îţi voi îngădui. Dacă vei încerca să pleci 
fără voie, te va costa viaţa. Aşadar, coboară şi aşează-te 
lângă noi. Dar nu uita că aştept din parte-ţi o purtare 
frumoasă şi că, în cazul când bebbebhii tăi se vor încumeta 
să ne atace, moartea ţi-e sigură! 

Îmi îndeplini în silă porunca, dar nu se putu stăpâni de a- 
mi spune ameninţător: 

— Oamenii mei mă vor răzbuna crâncen! 

— Nu ne temem de răzbunarea lor, după cum te-ai 
încredinţat până acum şi după cum vei mai avea prilejul să 
te convingi! Mai bine însă să vorbim cu deplină seriozitate 
despre întâmplările care te-au determinat să vii la noi. 
Vorbeşte, şeic, Gaboya, dar fereşte-te să ne intuiţi! 

— Sunteţi vrăjmaşii noştri, fiindcă v-aţi aliat cu bejaţii, ca 
să ne jefuiţi... 

— Asta-i o greşeală. Bejaţii au dat de noi în timpul unui 
popas de noapte şi şeicul lor Heider Mirlam ne-a poftit să 
fim oaspeţii lui. Ne-a spus că se duce la o sărbătoare a 
djiafilor şi l-am crezut. Dacă am fi ştiut că plănuia să vă 


atace, n-am fi rămas la el. V-a furat turmele, în timp ce noi 
dormeam şi atunci când am aflat de isprava săvârşită, l-am 
făcut să-mi cunoască mânia. Tu te-ai năpustit asupra 
noastră şi âi poruncit să fim urmăriţi. Noi nu ne-am temut; 
v-am cruțat viaţa şi am fugit, după ce v-am dovedit că nu 
suntem vinovaţi. Cu toate acestea, nu ne-ai lăsat să ne 
vedem liniştiţi de drum. Ai pus oameni să ne pândească. Am 
prins pe unul din ei şi ne-am arătat iarăşi îndurători. Tu ne 
ataci mereu şi noi vă cruţăm viaţa. Am venit în tabăra 
voastră. Mi-am scăpat prietenii care erau prizonieri. Vă 
puteam pricinui orice rău, totuşi n-am vărsat nici o picătură 
de sânge. Ne-aţi urmărit din nou. L-am prins pe fratele tău, 
dar nu i-am atins nici măcar un fir de păr din cap. 
Gândeşte-te bine, o, şeic şi înţelege că ne-am purtat tot 
timpul ca prieteni, iar nu ca duşmani! Şi drept răsplată, vii 
la noi, ne vorbeşti urât şi ne insulţi. În loc să ne ceri iertare, 
vrei să ţi-o cerem noi ţie! Allah să ne judece şi pe noi şi pe 
voi! Nu ne temem de voi. Mai curând trebuie să vă temeţi 
voi de noi! 

Nu mă ascultase cu toată atenţia. Când sfârşii, îmi 
răspunse oarecum batjocoritor: 

— Cuvântarea ta e foarte lungă, străine; dar tot ce spui e 
fals. 

— Dovedeşte-mi-o! 

— Mi-e foarte uşor să-ţi dovedesc. Bejaţii sunt duşmanii 
noştri, aţi fost la ei, prin urmare sunteţi şi voi duşmanii 
noştri. Când v-au urmărit oamenii noştri, aţi tras în caii lor. 
Aceasta înseamnă prietenie? 

— Dar faptul că ne-aţi urmărit înseamnă prietenie? 

— M-ai lovit atât de puternic în cap, încât mi-am pierdut 
cunoştinţa. După aceea, ai pălmuit pe unul dintre cei mai 
viteji luptători ai mei şi l-ai zvârlit de pe cal, ca pe un 
vierme. Asta înseamnă prietenie? 

— Te-ai năpustit asupra mea, aşa că am fost nevoit să te 
lovesc; iar cel mai viteaz dintre luptătorii tăi m-a batjocorit 


şi de aceea m-am purtat cu el cum trebuie să te porţi cu un 
vierme. 

— Palmele tale sunt cea mai grozavă insultă din câte 
există. Cel insultat vrea să se răzbune! 

— Cu toate acestea, palmele pe care i le-am tras n-au fost 
o insultă pentru el, ci o cinste deosebită, fiindcă i-ai îngăduit 
să rămână în fruntea luptătorilor tăi. Dacă vrea să se 
răzbune, să poftească! 

— În sfârşit, ieri ne-ai furat cei mai buni cai. Asta-i tot 
prietenie? 

— V-am luat caii, fiindcă i-aţi împuşcat pe ai noştri. Toate 
acuzaţiile tale sunt false şi lipsite de temei. N-avem timp, 
nici plăcere să ne mai lăsăm răbdarea pusă la încercare. 
Spune-ne scurt ce vrei de la noi şi-ţi voi răspunde tot atât 
de scurt. 

Atunci, şeicul îşi rosti condiţiile, începând astfel: 

— Vă cer să veniţi la noi. 

— Mai departe! îi spusei. 

— Să ne predaţi caii, armele şi tot ce aveţi la voi. 

— Mai departe! 

— Să dai socoteală celui pe care l-ai pălmuit! 

— Mai departe! 

— Apoi, puteţi pleca oriunde vreţi. 

— Asta-i tot? 

— Da. Vezi doar că sunt milostiv! 

— În ce fel trebuie să dau socoteală celui pe care l-am 
pălmuit? 

— Plătind despăgubirea pe care o vom stabili. Sper că-mi 
vei primi condiţiile. 

— Nu le primesc. Nu voi, ci noi suntem cei îndreptăţiţi să 
punem condiţii. În afară de asta, ceea ce ne ceri e din cale- 
afară de nesăbuit. Să plătim despăgubire, după ce ne-aţi 
luat totul? Vă sfătuim să ne lăsaţi să ne retragem, fără să vă 
atingeţi de noi. E cel mai chibzuit lucru pe care-l puteţi 
face! Adu-ţi aminte că eşti în mâna mea! 

— Vrei să porunceşti să fiu ucis? 


— Da, îndată ce bebbebhii ar încerca să ne pricinuiască 
vreun rău cât de mic. 

— Mă vor răzbuna; ţi-am spus-o doar! 

— Nu te vor răzbuna, ci se vor da ei înşişi pierzării. Uită-te 
aici, şeic Gasahl Gaboya! În puşca asta am douăzeci şi cinci 
de cartuşe, iar în carabină două. Fiecare dintre revolverele 
astea are câte şase cartuşe şi fiecare dintre pistoalele pe 
care le port la brâu are câte două: prin urmare, pot trage 
neîntrerupt de patruzeci şi trei de ori. 

Prietenii mei sunt tot atât de bine înarmaţi şi ne aflăm într- 
un loc de care se poate apropia doar câte un singur 
atacator. Prin urmare, oamenii tăi vor cădea unul după 
altul, fără să aibă putinţa de a răni sau omori măcar pe unul 
singur dintre noi. Ascultă-mă şi urmează îndemnul fratelui 
tău: lasă-ne să plecăm liniştiţi! 

— Să mă fac de râsul oamenilor mei? Cum poţi avea atâtea 
gloanţe într-o armă?! Cuvintele tale nu pot fi adevărate! 

— Silahdariil 3 din Apus sunt mai pricepuţi decât ai voştri. 
Uită-te cu luare-aminte; te voi lămuri, ca să înţelegi cum 
sunt făcute armele astea! 

Îi arătai mecanismul încărcătorului cu repetiţie şi 
revolverul şi figura lui temătoare îmi dovedea că tactica pe 
care o alesesem era cea mai bună. 

— Allah e atotputernic! murmură. De cenu dă 
credincioşilor lui priceperea de a face asemenea arme? 

— Fiindcă nu le-ar folosi cu chibzuială. Allah e prea bun şi 
prea înţelept; dăruieşte numai creştinilor astfel de arme, ca 
să se folosească de ele doar atunci când răbdarea lor e 
nesocotită. Şi acum, spune-mi ce ai hotărât? 

— Domnule, v-am văzut armele; sunt straşnice, dar nu ne 
temem de ele. Vreau totuşi să mă arăt îndurător cu voi, 
dacă-mi daţi ceea ce vă voi cere. 

— Ce ne ceri? 

— Cei şase cai pe care ni i-aţi luat şi armăsarul pe care-l 
călăreşti tu. În afară de aceasta, îmi vei da arma aceea cu 
douăzeci şi cinci de gloanţe, ambele pistoale cu câte şase 


cartuşe, împreună cu armele pe care le-ai luat din cortul 
meu. Altceva, nimic! 

— Nu-ţi voi da nici un cal, fiindcă i-aţi împuşcat pe ai 
noştri; nici armăsarul, fiindcă e mai preţios decât o mie de 
cai de-ai bebbehilor. lar armele îmi trebuie. 'Totuşi, ca să-ţi 
arăt că sunt binevoitor, îţi vei primi arma şi pistoalele, 
îndată ce mă voi încredința că ne laşi să plecăm 
nestingheriţi. 

— Gândegşte-te bine, străine, ceea ce... 

Şi se opri, fiindcă de afară bubui o împuşcătură, după care 
urmară altele şi altele. Mă întorsei spre englez: 

— Ce s-a întâmplat, sir? 

— Doyan! îmi răspunse el. 

Cuvântul acesta mă electriza în asemenea măsură, încât 
mă repezii nebuneşte spre intrarea văii. Într-adevăr, 
apăruse ogarul meu. Kurzii îl urmăreau furioşi; dar el se 
arăta destul de isteţ şi fugea astfel, încât să-l ocolească. 
Şiretlicul lui părea totuşi zadarnic. Era hărțuit şi obosit, 
deoarece caii mici ai bebbebhilor se dovedeau mai iuți ca el. 
Se afla în pericolul de a fi împuşcat. Sării pe cal. 

— Şeic Gasahl Gaboya, te vei încredința îndată despre 
precizia armelor unui emir din Apus. Dar fereşte-te să te 
apropii de intrare! Eşti prizonierul meu, până când mă 
înapoiez! 

Mă pregătii să plec. 

— Încotro, sidi? întreba Halef. 

— Să-mi apăr câinele. 

— Merg şi eu! 

— Rămâi. Ai grijă să nu fugă cei doi bebbebhii. Călării spre 
câmpie şi făcui kurzilor un semn, cu braţul întins, ca să 
înceteze urmărirea câinelui. Ei văzură semnul dar nu-l 
urmară. Şi câinele mă zări; dar în loc să-şi continue drumul 
pe care alerga, veni în goană spre mine. În felul acesta însă 
se apropia prea mult de urmăritorii lui. Nu ţineam deloc să- 
mi las omorât minunatul animal, pe care-l crezusem pierdut 
până acum. De aceea, oprii calul şi mă prefăcui că-mi 


îndrept ţeava armei spre câine; observându-mi gestul, 
Doyan rămase nemișcat. Apoi, îmi încărcai arma şi apăsând 
pe trăgaci, cu două împuşcături aruncai la pământ caii celor 
doi kurzi care se apropiaseră şi puteau nimeri câinele. 
Scoţând strigăte de manie bebbehii se năpustiră spre mine. 

De bucurie că m-a regăsit, câinele se repezi pe cai dintr-o 
săritură. Îl mângâiai şi apoi îl îndepărtai, căci putea să mă 
împiedice în mişcări. 

— Buraja, buraja! Veniţi, veniţi repede! auzii un glas ce 
striga din vale. 

Era glasul şeicului, care voia să folosească prilejul, spre a 
scăpa din situaţia nu tocmai plăcută în care se găsea. Kurzii 
îi auziră chemarea, dădură pinteni cailor şi-şi pregătiră 
armele. Fireşte că le-am luat-o înainte şi când ajunsei la 
intrarea văii îl văzui pe şeic trântit la pământ, în timp ce 
Halef şi englezul se străduiau să-l lege zdravăân. Fratele său 
stătea de-o parte, arătându-ne astfel că ţine să rămână 
neutru. 

— Emire, cruţă-mi fraţii, mă rugă. 

— Dacă păzeşti pe şeic! răspunsei. 

— O voi face, domnule! 

Sării de pe cal şi le spusei prietenilor mei să se ascundă 
îndărătul stâncilor de la intrarea văii. 

— Trageţi numai în cai! le poruncii. 

— Aşa-ţi respecţi cuvântul?! mă întrebă supărat 
Mohammed Emin. 

— Fratele şeicului e cinstit. Prin urmare, prima salvă în 
cai; apoi vom vedea! 

Totul se petrecuse atât de repede, încât bebbebhii se aflau 
încă la o bătaie de puşcă. Când îmi scăpasem câinele, 
trăsesem ambele gloanţe ale carabinei. Luai deci puşca. 
Împuşcăturile noastre bubuiră şi fură urmate de altele. 

— Poc! trosc! Uite-i cum cad! strigă englezul. Cinci, opt, 
nouă cai! Yes! 

Şi se ridică, în timp ce eu continuam să trag, spre a-şi 
încărca arma, ca şi ceilalţi. Şi Allo, cărbunarul, trăsese un 


glonte cu arma şeicului. Din pricina neîndemânării, răni un 
bebbeh; ceilalţi însă ştiau să-şi mânuiască armele. 

Prima salvă îi buimăci pe kurzi; a doua însă le răpi cu 
desăvârşire curajul şi-i sili să se oprească. 

— Come on - înainte! strigă Lindsay. Afară! să omoram pe 
houndcatchers, pe vânătorii ăştia, de câini! 

Îşi înşfacă arma de ţeava, voind într-adevăr să se îndrepte 
spre kurzi; dar îl prinsei de braţ şi-l reţinui. 

— Aţi înnebunit, sir? răcnii eu. Vreţi să rămâneţi fără nasul 
dumneavoastră fermecător? Staţi unde sunteţi, pentru 
Dumnezeu! 

— De ce? E clipa cea mai nimerită! Pe ei, master, pe ei! 

— E o prostie! Aici suntem siguri; afară, nu! 

— Siguri? Hm! Atunci, culcaţi-vă pe canapea, ca să vă 
odihniţi master! E cea mai mare prostie să-i lăsăm să scape! 
Well! 

— Să ne păstrăm calmul! îi vedeţi cum se retrag? Au 
primit o lecţie bună şi n-o vor uita curând. 

— Frumoasă lecţie! îi costă doar câţiva cai! Deodată, 
fratele şeicului îmi puse mâna pe braţ. 

— Emire, îţi mulţumesc. Ai fi putut omori atât de mulţi 
dintre ei, câţi cai zac acolo, dar n-ai făcut-o. Eşti creştin, dar 
Allah te va ocroti! 

— Vezi că armele noastre sunt mai bune ca ale voastre? 

— Văd. 

— Ei, du-te la bebbehi şi spune-le-o! 

— Mă duc. Dar cu şeicul ce ai de gând? 

— Rămâne aici. Îţi dau un sfert de oră. Dacă până atunci 
nu te întorci împreună cu un sol al împăcării, îl voi agăța pe 
şeic de craca aceea de sus. N-avea nici o îndoială! Am 
obosit şi m-am plictisit, de când mă lupt cu un vrăjmaş 
prost. 

— Şi dacă-ţi aduc solia de pace? 

— Atunci îi dau drumul şeicului. 

— Şi ceea ce ţi-a cerut? 

— Nu-i dau. 


— Nici arma şi nici pistoalele? 

— Nu. El este vinovat pentru atacul de adineauri; nu se 
poate aştepta nici la cea mai mică îngăduinţă. Noi suntem 
învingătorii. Fă ce vrei! 

În timp ce plecă mi-am încărcat armele. Câinele stătea la 
picioarele mele şi se gudura de bucurie, cu toate că din 
pricina istovelii îi atârna limba de un cot. 

— Ce crezi, emire? mă întrebă Amad al Ghandur. L-o fi 
muşcat oare pe paznicul asupra căruia se năpustise? 

— Cred că nu. Poate l-a părăsit, fiindcă trecuse prea multă 
vreme de când era acolo. Nu uita că a stat nemişcat şi l-a 
păzit o după-amiază şi o noapte întreagă, aşa că bietul 
animal e istovit şi flămând. Halef, dă-i să mănânce! Mai 
târziu îi vom da şi apă! 

Şeicul zăcea legat la pământ şi nu scotea nici un cuvânt; 
dar ochii lui ne urmăreau necontenit mişcările, încruntarea 
privirii lui vădea că nu ne va fi vreodată prieten. 

Aşteptam cu nerăbdare hotărârea pe care urma s-o 
primim din partea bebbehilor. Se îmbulziseră şi ne 
dădurăm seama, din gesturile lor însufleţite, că discutau 
pătimaş, în sfârşit, trimisul se înapoie. 

— Vă aduc împăcarea, domnule! îmi spuse. 

— Cu ce condiţie? 

— Fără condiţie. 

— Nu m-am aşteptat la asta. Se pare ca ai vorbit cu 
ardoare în sprijinul nostru. Îţi mulţumesc. 

— Aş vrea să mă înţelegi, înainte de a-mi mulţumi, 
domnule! Îţi aduc împăcarea, dar nici bebbehii nu acceptă 
nici o condiţie. Ah! Şi asta numesc ei pace? Bine, atunci îmi 
voi lua măsurile cuvenite. Spune-le că-l voi lua ostatic pe 
şeic, fratele tău. 

— Şi câtă vreme îl vei ţine? 

— Cât o să fie necesar; adică până când voi fi sigur că nu 
sunt urmărit. Apoi, îi voi da drumul, fără să-l pricinuiesc 
vreun rău. 

— 'Te cred. Dă-mi voie să-mi anunţ fraţii! 


— Du-te şi porunceşte-le să se retragă până la munţii de la 
marginea câmpiei. Îndată ce văd că ne urmăresc, şeicul e 
mort. 

Plecă iar şi văzurăm îndată că toţi bebbehii, atât cei care 
mergeau pe jos, cât şi cei ce erau pe cai, începură să se 
retragă spre nord. Numai solul se întoarse, ea să-şi ia calul. 

— Emire, îmi spuse el, am fost prizonierul tău; îmi dai 
drumul? 

— Da. Eşti prietenul meu. Ia pistoalele fratelui tău. Arma 
însă rămâne în stăpânirea omului căruia i-am dăruit-o. 

Rămase, până când îl legarăm pe şeic pe calul său şi ne 
văzu pornind. Îmi întinse mâna şi-mi spuse: 

— Drum bun, domnule! Allah să-ţi binecuvânteze mâinile şi 
picioarele. lei cu tine pe un om, care-i vrăjmaşul tău şi de 
acum înainte şi al meu şi cu toate acestea îl încredinţez 
bunăvoinţei tale, fiindcă e fiul tatălui meu. 

Privi lung în urma noastră, până când nu ne mai putu 
vedea. Şeicul nu se mai uita la el. Fără îndoială, deveniseră 
duşmani. 

Ne îndreptarăm spre sud. Şeicul se afla intre Halef şi Allo, 
care îi mânau calul. În afară de câteva mici instrucţiuni pe 
care le consideram necesare, ne urmarăm drumul în 
tăcere. Observasem că prietenii mei nu erau de acord cu 
purtarea mea din ultimele zile. Nu-mi spuseră nici un 
cuvânt, dar faptul acesta se vedea în privirile lor şi în 
atitudinea lor morocănoasă. Mi-ar fi plăcut mai curând să 
stăm de vorbă şi să fiu judecat, decât să îndur răceala pe 
care mi-o arătau. Nici natura înconjurătoare nu ne era mai 
prietenoasă. Călărirăm peste culmi pustii, povârnişuri 
sterpe, văgăuni întunecoase. Seara fu aproape tot atât de 
friguroasă ca în toiul iernii, iar noaptea pe care o 
petrecurăm între două stânci alăturate, păru nesfârşită. 

Puţin înainte de ivirea zorilor, îmi luai carabina şi plecai să 
împuşc vreun vânat. După o căutare îndelungată, izbutii să 
împuşc doar un biet viezure şi-l adusei în tabără. Ceilalţi se 
treziseră. O privire pe care mi-o aruncă Halef pe furiş mă 


vesti că în timpul lipsei mele se întâmplase ceva. Nu trecu 
mult şi după ce mă aşezasem, Mohammed Emin mă întrebă: 

— Emire, câtă vreme mai cărăm cu noi pe bebbehul ăsta? 

— Dacă vrei să vorbim mai amănunţit în privinţa asta, 
răspunsei, atunci îndepărtează-l pe prizonier, care înţelege 
araba tot atât de bine ca şi fratele său. 

— Allo să-l treacă de o parte şi să-l păzească. 

Acceptai propunerea lui şi îl însoţii eu însumi pe şeic într- 
un loc îndepărtat de cel în care ne aflam. Chemai pe Allo şi-i 
atrasei atenţia că trebuie să-l supravegheze pe prizonier cu 
cea mai mare străşnicie. Apoi, mă întorsei. 

— Acum nu mai suntem spionaţi, începu Mohammed Emin, 
şi-ţi repet întrebarea: câtă vreme mai cărăm cu noi pe 
bebbeh? 

— De ce mă întrebi? 

— Oare n-am dreptul s-o fac, effendi? 

— Ba ai dreptul şi nu ţi-l tăgăduiesc. Vreau să-l ţinem, 
până când voi fi cu desăvârşire sigur că nu suntem urmăriţi. 

— Cum crezi că poţi avea siguranţa asta? 

— Cum? Convingându-mă. Ne continuăm drumul până la 
amiază; apoi, în timp ce voi alegeţi un loc potrivit unde să 
vă petreceţi noaptea, eu mă întorc şi sunt încredinţat că-i 
voi descoperi şi pe bebbehi, în cazul ca ne urmăresc. Mâine 
dimineaţă sunt iar printre voi. 

— Merită atâta osteneala un asemenea duşman? 

— Nu-i vorbă de ceea ce merită el, ci de siguranţa noastră. 

— De ce nu vrei să-ţi uşurezi ţie şi nouă situaţia? 

— În ce chip aş putea-o face? 

— Ştii că ne este duşman? 

— Da. Chiar un duşman înverşunat. 

— Care se gândeşte mereu cum să ne ucidă? 

— Negreşii. 

— După legile şammarilor, ar putea fi osândit de câteva ori 
la moarte. 

— Pot fi aplicate şi aici legile acestea? 


— Pretutindeni unele revine unui şammar sarcina de a 
judeca. 

— Ah, vreţi să-l judecaţi pe prizonier? Credeam ca v-aţi 
pronunţat cu privire la vinovăția lui. [i-o aminteşti? 

— Da. Moartea. 

— De ce nu v-aţi executat sentinţa? 

— Puteam s-o facem fără tine, emire? 

— Aşadar n-aveţi curajul să vă executaţi sentinţa fără 
mine; totuşi, văd că aveţi inima să-l judecaţi fără mine. Oh, 
Mohammed Emin, ai ales o astfel de cale, încât moartea 
prizonierului ar fi atras-o pe ata. 

— Nu înţeleg. Lămureşte-mă. 

— E foarte greu, cu toate astea. Aici stă prietenul meu 
David Lindsay, iar dincoace viteazul meu Halef. Crezi că ei 
ţi-ar fi îngăduit să-l ucizi pe bebbeh în lipsa, mea? 

— Nu m-ar fi oprit. 

— E adevărat că voi sunteţi cei mai viteji luptători dintre 
haddedihni, dar acestor doi oameni nu le-a fost frică 
niciodată. Spune-mi: ce crezi că aş fi făcut când m-aş fi 
înapoiat şi v-aş fi văzut isprava? 

— N-ai fi putut schimba nimic. 

— E drept, dar ar fi urmat moartea voastră. Aş fi înfipt 
cuțitul în pământ. În faţa voastră şi m-aş fi luptat cu voi, ca 
răzbunător al aceluia ce fusese omorât deşi se afla sub 
ocrotirea mea. Numai Allah ştie dacă aţi fi fost în stare să 
mă biruiţi. 

— Emire, să nu mai vorbim despre asta. Vezi doar că nu 
facem nimic, înainte de a te întreba. Şeicul trebuie să 
moară; hai să ne sfătuim asupra soartei ce i se cuvine! 

— Să ne sfătuim? N-am făgăduit oare fratelui său că-l voi 
lăsa să plece nevătămat, îndată ce mă voi încredința că nu 
suntem urmăriţi? 

— A fost o făgăduială pripită. Ai rostit-o fără să ne fi 
întrebat. Eşti oare stăpânul nostru, de faci mereu ce ţi dă 
prin cap? 


Era o mustrare, la care nu mă aşteptam. Tăcui o vreme, ca 
să-mi scrutez conştiinţa; pe urmă răspunsei; 

— Aveţi dreptate când spuneţi că uneori am luai diferite 
hotărâri, fără să vă întreb. Dar n-am făcut-o fiindcă m-am 
socotit mai mare între voi, ci din alte pricini. Voi nu 
cunoaşteţi limba kurdă, aşa încât am fost mereu singurul 
care o vorbeam şi mă înţelegeam cu oamenii din neamul 
kurzilor. V-aş fi putut traduce fiece cu vânt din întrebările 
pe care le puneam şi din răspunsurile ce mi se dădeau? Ai 
suficient răgaz să te sfătuieşti cu tovarăşii, care nu vorbesc 
măcar una şi aceeaşi limbă, mai ales atunci când e vorba de 
o hotărâre ce trebuie luată în grabă sau la vreo acţiune ce 
nu suferă amânare? Oare nu v-a folosit mereu ceea ce aţi 
făcut ca urmare a sfaturilor mele? 

— De când ne-am întâlnit cu bejaţi, sfaturile tale n-au mai 
fost destul de bine gândite. 

— N-am ştiut asta, dar nu vreau să mă cert cu voi. Nu sunt 
Allah, ci un om care poate greşi. Până acum m-aţi lăsat să 
vă conduc, fiindcă aţi avut încredere în mine. Cum însă văd 
că nu mai aveţi această încredere, renunţ bucuros la 
conducere. Mohammed Emin, eşti cel mai vârstnic dintre 
noi; prin urmare, ţi se cuvine ţie cinstea de a ne fi 
conducător. 

Nu se aşteptau la o asemenea hotărâre; ultimele cuvinte îl 
măguliseră prea mult pe bătrânul haddedihn, astfel încât 
nu putea să rămână neobservată şi fără urmări propunerea 
pe care o rostisem. 

— Doreşti cu adevărat lucrul ăsta? Şi eşti convins că aş 
putea fi conducătorul vostru? 

— Da, fiindcă eşti tot atât de înţelept, pe cât eşti de 
puternic şi de viteaz. 

— Îţi mulţumesc, dar nu cunosc limba kurdă. 

— Voi fi tălmaciul tău. 

Omul acela cumsecade nu-şi dădea seama că, din pricina 
felului ciudat cum era alcătuit grupul nostru, ar fi fost cu 


neputinţă ca întreaga conducere să se afle într-o singură 
mână. 

— De altfel, adăugai eu, vom pătrunde curând în regiuni 
unde se vorbeşte numai araba. 

— Ceilalţi sunt de acord cu propunerea ta? întrebă 
Mohammed. 

— Halef Omar îmi va îndeplini dorinţa, iar pe englez îl voi 
întreba acum. 

După ce explicai englezului cum stau lucrurile, îmi 
răspunse: 

— Să nu greşiţi, master! Am observat de mai mult timp că 
haddedihnii au ceva pe suflet. Noi suntem creştini, adică 
suntem mai omenoşi decât ei. Well! 

— Într-adevăr, aceasta-i realitatea. Şi acum, vă întreb: 
recunoşti pe şeicul Mohammed drept conducătorul nostru? 


— Yes, dacă ştie drumul. În celelalte privinţe, n-am nevoie 
şi nu mă sinchisesc de conducător. Sunt un englishman şi 
fac ce-mi place. 

— Să i-o spun? 

— Da, spuneţi-i şi adăugaţi-i din partea mea tot ce vă va 
trece prin gând. Sunt mulţumit, chiar dacă şi cărbunarul 
Allo vrea să facă pe conducătorul. 

Împărtăşii haddedihnului părerea englezului, spunându-i: 

— David Lindsay e de acord. Puțin îi pasă dacă ne conduci 
tu sau Allo, cărbunarul. E un emir din Inglistan şi face 
numai ceea ce-i place. 

Mohammed Emin îşi încruntă puţin sprâncenele. 
Conducerea pe care o râvnea se vădea de la început 
şovăielnică. 

— Cine are încredere în mine, va fi mulţumit! îmi spuse el. 
Acum însă vom vorbi despre bebbeh. Trebuie să moară. Îl 
împuşcăm sau îl spânzurăm? 

— Niciuna, nici alta. Ţi-am amintit doar că mi-am pus 
cuvântul chezaş pentru viaţa lui. 

— Emire, acum s-au schimbat lucrurile, fiindcă eu sunt 
conducător. Şi ceea ce spune conducătorul trebuie să se 
îndeplinească. 

— Se îndeplineşte ceea ce spune conducătorul, dacă sunt 
şi ceilalţi de acord. Nu voi îngădui să mi se nesocotească 
astfel cuvântul. 

— Effendi! 

— Şeic Mohammed Emin! 

Atunci, micul Halef îşi trase de la cingătoare unul din 
pistoale şi mă întrebă: 

— Şeic Mohammed Emin? Allah mi-e martor că o fac 
numaidecât! 

— Hagi Halef Omar, pune-ţi la loc pistolul, fiindcă suntem 
doar prieteni, chiar dacă haddedihnii au uitat lucrul ăsta 
după câte se pare, răspunsei liniştit. 

— Domnule, n-am uitat, se apără Amad el Ghandur, dar 
nici tu nu trebuie să uiţi că eşti un creştin, care se află în 


tovărăşia Coranului şi un creştin nu trebuie să ne 
stânjenească în aplicarea legilor Coranului. Pe fratele 
şeicului l-ai apărat; dar pe el nu te vom lăsa să ni-l smulgi. 
De ce ne-ai obligat mereu să tragem numai în cai? Suntem 
oare nişte copii, cărora li s-au dat armele, numai ca să se 
joace? De ce să cruţăm pe trăgători? Vei plăti cândva cu 
viaţa hotărârea pe care ai luat-o! 

— Taci, Amad el Ghandur; cu toate că porţi un nume care 
înseamnă „luptătorul”, eşti încă un copil! Înainte de a vorbi, 
învaţă să cunoşti oamenii! 

— Domnule, strigă înfuriat, sunt un bărbat! 

— Nu, fiindcă dacă ai fi fost, ai fi ştiut că un bărbat nu se 
lasă niciodată silit să-şi bată joc de cuvântul pe care l-a dat! 

— Nu ţi-l vei călca, fiindcă numai noi îl vom pedepsi pe 
bebbeh. 

— Vă opresc s-o faceţi! 

— Şi eu o poruncesc! strigă Mohammed Emin, ridicându- 
se mânios şi înfrun-tându-mă. 

— Ai dreptul de a porunci? îl întrebai. 

— Dar tu ai dreptul de a mă opri? îmi răspunse. 

— Da. Chezăşia cuvântului meu mă îndreptăţeşte. 

— Nu ţinem seama de cuvântul tău. Ne-am plictisit şi nu 
mai vrem să fim conduşi de un om care îndrăgeşte pe 
duşmanii noştri. Ai uitat ce-am făcut pentru tine. le-am 
primit ca pe un oaspete; te-am ocrotit; ţi-am dat chiar calul, 
care preţuia jumătate din viaţa mea. Eşti un 
nerecunoscător! 

Simţeam că-mi năvăleşte sângele în obraji şi că mi se 
îndreaptă mâna spre pumnal; reuşii totuşi să mă stăpânesc. 

— Retrage-ţi cuvântul, îi răspunsei rece şi mă ridicai. 

Făcui un semn lui Halef şi mă dusei spre locul unde se afla 
prizonierul, în paza cărbunarului, aşezându-mă în preajma 
lor. După câteva clipe, veni şi englezul. 

— Ce s-a întâmplat, master? mă întrebă. Zounds, aveţi 
ochii tulburi! Spuneţi-mi pe cine trebuie să împuşc sau să 
sugrum! 


— Pe oricine care va încerca să se atingă de prizonier. 

— Şi cine-i acela? 

— Nu-i unul singur, ci e vorba de doi, haddedihnii. Şeicul 
Mohammed mi-a spus adineauri că sunt nerecunoscător. I- 
am înapoiat armăsarul. 

— Armăsarul? Ce, aţi înnebunit, master, să înapoiaţi 
animalul, după ce aţi devenit stăpânul lui? Sper totuşi ca se 
vor schimba lucrurile. 

Halef veni spre noi, ţinând doi cai de căpestre; unul era al 
său, iar celălalt era calul pe care-l luasem bebbehilor, în 
afară de cei cinci daţi tovarăşilor mei. Pe calul din urmă se 
afla şaua mea, pe care Haletf o luase de pe armăsar. Micul 
meu hagiu avea privirea tulbure, iar glasul îi tremura, când 
îmi spuse: 

— Ai avut dreptate, sidi. Şeitan a pornit spre haddedihn. 
Să iau biciul ca să-i gonesc înapoi? 

— Îi iert. Mai bine să pornim! 

— Sidi, ce facem dacă vor voi să-l ucidă pe bebbeh? 

— Îi împuşcăm fără milă! 

— Asta-i drept şi-mi place! Allah să omoare cu pietre pe 
nemernicii ăia! 

Prizonierul fu legat iar pe calul său şi încălecarăm; fireşte, 
eu nu m-am urcat pe armăsar, ci pe roibul care în Germania 
ar fi prețuit vreo patru sute de taleri. 

Mica noastră caravană porni la drum şi trecu pe dinaintea 
haddedihnilor, care mai stăteau pe iarbă. Crezuseră fără 
îndoială că ne vom lăsa înduplecaţi. Acum, însă, văzându-ne 
gata de plecare, se ridicară în grabă, neliniştiţi. 

— Emire, încotro? întrebă Mohammed Emin. 

— Înainte! răspunsei scurt. 

— Fără noi? 

— Dacă aşa vreţi! 

— Unde-i armăsarul? 

— Dincolo, unde a fost legat. 

— Maschallah, e al tău doar! 


— E iarăşi al tău, acum. Salama - Allah să te 
binecuvânteze! 

Dădui pinteni calului şi pornirăm în trap, dar abia 
străbăturăm o leghe şi cei doi ne ajunseră. Amad el 
Ghandur încălecase pe armăsar şi-şi ducea calul său de 
căpăstru. Acum, era cu neputinţă să-mi mai capăt 
armăsarul înapoi. 

Mohammed Emin se apropie de mine, în timp ce fiul său 
rămase în urmă. 

— Mă gândesc sa fiu conducătorul grupului nostru, emire, 
începu el. 

— Ne trebuie un conducător, dar nu un tiran! 

— Vreau să-l pedepsesc pe bebbehul care ne-a luat 
prizonieri, pe mine şi pe fiul meu. Dar ţie ce ţi-am făcut? 

— Mohammed Emin, ai renunţat cu uşurinţa la dragostea 
şi stima ce-ţi nutreau trei inşi, care au înfruntat primejdii 
pentru tine şi pentru fiul tău şi care n-ar fi şovăit să şi 
moară pentru voi. 

— Effendi, iartă-mă! 

— Nu sunt supărat pe tine! 

— Ia-ţi înapoi armăsarul! 

— Niciodată! 

— Vrei să batjocoreşti bătrâneţea mea cinstită şi barba 
mea căruntă? 

— Tocmai bătrâneţea ta şi albeaţa bărbii tale ar fi trebuit 
să-ţi spună că mânia nu-i un bun sfătuitor. 

— Şi să se povestească pretutindeni, printre copiii lui Beni 
Arab, că şeicul haddedihnilor a primit îndărăt un dar, 
fiindcă n-a fost vrednic să-l acorde? 

— Să se povestească! 

— Emire eşti crud, fiindcă vrei să mă faci de ruşine! 

— Tu însuţi te-ai făcut de ruşine. Am fost prietenul tău şi 
te-am iubit; şi astăzi te iert. Ştiu că îţi va fi ruşine când te 
vei întoarce printre-ai tăi, împreună cu armăsarul. Aş vrea 
să te ajut, dar nu mi-e posibil! 

— Poţi. N-ai decât să-ţi iei armăsarul îndărăt. 


— L-aş fi luat de dragul tău şi pentru obrazul tău, dar, într- 
adevăr, nu se mai poate. la uită-te îndărăt! 

Privi şi clătină din cap. 

— Nu văd nimic. Ce vrei să spui, emire? 

— Nu vezi că armăsarul are alt stăpân? 

— Acum te înţeleg, effendi. Amad el Ghandur va descăleca. 

— Dar eu nu voi lua calul. Fiul tău a pus şaua pe el şil-a 
încălecat; e un semn că mi l-aţi luat îndărăt. Dacă mi-l 
aduceaţi aşa cum l-am lăsat, fără şa şi neatins, mi-aş fi 
amintit că am fost prieteni şi te-aş fi scăpat de ocară. Amad 
el Ghandur mi-a spus de la obraz că sunt creştin şi că mă 
port ca atare. Ei bine, el e un musulman, dar nu se poartă 
cum s-ar cuveni, fiindcă s-a urcat pe un cal, pe a cărui 
spinare a călărit un creştin. Să istoriseşti isprava lui 
credincioşilor cu care te vei întâlni. 

— Allah il Allah! Câte greşeli am făcut! 

Mi-era milă de bătrânul şeic, dar nu-l puteam ajuta defel. 
Să mă fac eu de ruşine, ca să-l cruţ pe el? Nu! Nu izbuteam 
să-mi închipui cum îşi putuseră pierde deodată mintea nişte 
oameni înţelegători ca ei. Fără îndoială, nu urmăreau nici 
un interes. Poate că sâmburele acestei purtări încolţise de 
mult în ei şi se dezvoltase din pricina îngăduinţei cu care 
ţineam să fie trataţi potrivnicii noştri. lar faptul că iertasem 
pe ambii bebbehi fusese picătura care depăşise marginea 
paharului, cum se spune. Dar cu toate că mă mâhnea 
grozav pierderea armăsarului, nici nu mă gândeam măcar 
să jertfesc felul meu blând de a judeca lucrurile, de hatârul 
setei de răzbunare atât de obişnuită nomazilor ăstora. 

Haddedihnul merse multă vreme tăcut, alături de mine. În 
cele din urmă, mă întrebă şovăitor: 

— Văd că tot eşti supărat!... De ce? 

— Nu sunt, Mohammed Emin, dar mă doare faptul că 
doreşti moartea aceluia pe care l-a iertat prietenul tău. 

— Fie! Îmi voi îndrepta, greşeala! 

Se întoarse. Îndărătul meu călărea englezul şi Halef; după 
ei veneau Allo şi prizonierul, iar în urma lor Amad el 


Ghandur. Nu mă uitai înapoi, fiindcă-mi închipuiam că 
Mohammed Emin vrea să stea de vorbă cu fiul său; din 
aceeaşi pricină, nici Halef şi nici Lindsay nu se întoarseră. O 
făcurăm abia atunci când auzirăm glasul puternic al 
haddedihnului: 

— Du-te la ai tăi. Eşti liber! 

Dintr-o privire, îmi dădui seama că tăiase legăturile 
prizonierului, care-şi înşfacă hăţurile la iuţeală şi porni într- 
un galop nebun. 

— Şeic Mohammed, ce-ai făcut?! strigă Halef. 

— Thunder-storm14, ce i-a trăsnit prin cap?! răcni 
englezul. 

— Nu m-am purtat cum se cuvenea? întrebă Mohammed. 

— Da, ca un copil! îi răspunsei necăjit. 

— Voiam să-ţi fiu pe plac şi să-ţi îndeplinesc dorinţa, se 
scuză el. 

— Cine ţi-a spus că vreau să-l văd liber atât de curând? 
Acum am pierdut ostaticul şi suntem iarăşi în primejdie! 

— Allah istafer - Să-i ierte Dumnezeu greşeala! strigă 
Halef. Să pornim după el! 

— Nu-l vom prinde, spusei. Caii noştri nu-l pot ajunge. 
Doar armăsarul e mai iute. 

— Amad, după el! porunci Mohammed Emin fiului său. 
Adu-mi-l sau omoară-l! 

Amad el Ghandur întoarse armăsarul şi porni în goană. 
De-abia făcuse vreo cinci sute de paşi şi văzui că animalul 
nu mai vrea să-l ducă; întrucât însă nu voia să se dea învins, 
îl sili să meargă. Fireşte, noi călăream în urma lui. 
Dispăruse după o cotitură. După ce trecurăm de ea, îl 
zărirăm la oarecare depărtare, străduindu-se să-şi 
îmblânzească animalul. Nu-şi cruța nici puterea, nici 
îndemânarea, dar calul se îndărătnicea tot mai mult; în cele 
din urmă, tânărul călăreț fu azvârlit din şa. Armăsarul se 
întoarse în fugă, se apropie de mine şi-şi frecă minunatul 
cap de coapsa mea, nechezând drăgăstos. 


— Allah akbar - Mare-i Dumnezeu! rosti Halef. Dă unui cal 
o inimă mai bună decât a multor oameni. Ce păcat, sidi, că 
nu-ţi îngăduie onoarea să-l primeşti înapoi! 

Haddedihnul căzuse destul de rău şi se ridică foarte greu; 
când îl cercetai de-aproape, însă, mă încredinţai că a scăpat 
doar cu câteva zgârieturi. 

— Armăsarul ăsta-i îndrăcit! spuse. Mă lăsase să mă urc pe 
el şi mă purtase fără probleme înainte! 

— Ai uitat însă că, după aceea l-am încălecat eu şi l-am 
dresat în aşa fel, încât să se lase încălecat numai de aceia 
cărora le îngăduiam eu. 

— Niciodată nu mai încalec pe Şeitan! 

— Ai fi fost deştept, dacă nu l-ai fi încălecat nici adineauri; 
dacă eram eu în şa, nu ne-ar fi scăpat Gasahl Gaboya! 

— Încalecă, emire şi fugi după el! mă rugă Mohammed 
Emin. 

— Nu mă înjosi! 

— Şi lăsăm pe bebbeh să ne scape? 

— Da. E vina ta! 

— Groaznic! interveni englezul. Urâtă ispravă! Tare urâtă 
şi tare neplăcută! Yes. 

— Ce-i de făcut, sidi? întrebă Halef. 

— Ca să-l prindem pe bebbeh? Nimic. Aş trimite în urma 
lui ogarul, dacă n-aş ţine atât de mult la el. Cu toate acestea 
trebuie să luăm o hotărâre. 

Întorcându-mă spre haddedihni, îi interogai: 

— Ia spuneţi-mi: azi-dimineaţă, când m-am dus să împuşc 
viezurele, aţi vorbit cumva în prezenţa bebbehului despre 
drumul pe care vrem să mergem? 

Răspunsul lor întârzie. Dar Halef mă lămuri: 

— Da, sidi, am vorbit. 

— Dar numai în limba noastră, se scuză Mohammed Dacă 
înfăţişarea lui n-ar fi fost atât de respectabilă nu l-aş fi 
cruțat de o mustrare din cele mai aspre; aşa, mă simţeam 
obligat să-i vorbesc pe un ton liniştit:! Aţi săvârşit o 
nechibzuinţă; ce aţi spus? 


— Că mergem spre Bistan. 

— Altceva nimic? la aminteşte-ţi! Trebuie să ştim şi să 
judecăm fiecare cuvânt pe care l-aţi rostit. Orice amănunt, 
dacă l-aţi ascunde sau nu vi l-aţi aminti, ne poate pricinui 
mari neplăceri. 

— Am spus că de la Bistan ne vom duce poate la Ahmed 
Kulwan, dar în tot cazul la Kizzeldschi, ca să ajungem la 
Marea Kiupri. 

— Ai fost un neghiob, şeic Mohammed. Acum sunt sigur că, 
şeic Gasahl Gaboya ne va urmări. Mai crezi că ne poţi fi 
conducător? 

— E mire, iartă-mă! Dar sunt încredinţat că bebbehul nu 
ne va ajunge. Are prea mult de mers, până ce va, da de-ai 
lui. 

— Crezi? Am fost printre multe popoare, a căror fire am 
izbutit s-o cunosc, aşa încât nu mă pot înşela uşor. Fratele 
şeicului e un om cinstit, dar nu-i conducătorul bebbebhilor. 
Reuşise să obţină de la noi doar îngăduinţa de a pleca 
nestingheriţi, dar pun pariu pe orice, că ne-au urmărit 
totuşi pe furiş. Câtă vreme se afla şeicul în mâna noastră, n- 
aveam să ne sinchisim de nimic; acum însă trebuie să 
înfruntăm iar neliniştea şi teama. Se vor răzbuna pentru 
toate neplăcerile ce le-am pricinuit, chiar pentru caii pe 
care i-am omorât. 

— Nu trebuie să ne temem de ei, spuse Amad el Ghandur, 
fiindcă tocmai încetineala cailor îi va împiedica să ne 
urmărească. Şi chiar dacă ne vor ajunge, îi vom întâmpina 
cu armele noastre grozave! 

— Sună frumos ce spui, dar nu-i aşa! Aţi văzut că-i putem 
birui în luptă dreaptă, la câmp deschis; dar ei ne vor întinde 
vreo cursă, sau se vor năpusti noaptea asupra noastră. 

— Vom sta de veghe! 

— Suntem doar şase inşi şi ne-ar trebui cel puţin tot atâţia 
paznici, ca să ne simţim cu adevărat siguri. Să ne gândim - 
şi să găsim altă soluţie. 


Călăuza noastră, cărbunarul, se ţinea ceva mai deoparte. 
Părea oarecum încurcat, fiindcă se aştepta să fie mustrat 
pentru faptul că nu-l împiedicase pe haddedihn să-l 
elibereze pe prizonier. 

— Bebbebhii au mult de mers spre sud? îl întrebai eu. 

— Până la mare, răspunse. 

— Cunogşti bine drumul ăsta? 

— Foarte bine. Îl cunosc aşa cum ştiu eu fiece munte şi 
fiecare vale dintre Derghezin şi Miek, între Nweizgieh şi 
Djenavera. 

— În cazul ăsta, trebuie s-o luăm prin altă parte decât 
hotărâsem. Nu spre apus. Cât de departe este de aici, spre 
răsărit, până la lanţul principal al Munţilor Zagros? 

— Am ajunge acolo în opt ore, dacă am putea călări prin 
văzduh. 

— Şi dacă suntem nevoiţi să călărim pe pământ? 

— E altceva. Dincolo de vale ştiu că este o trecătoare. 
Dacă mergem, până când apune soarele, putem înnopta 
într-o pădure sigură, iar mâine, când e soarele la nămiezi, 
putem da de Munţii Zagros. 

— Acolo trebuie să fie graniţa persană, dacă nu greşesc. 

— Da, fiindcă ţara kurdă, Teratul, se mărgineşte în locul 
acela cu districtul persan Sakiz, care ţine de Sinna. 

— Prin părţile acelea locuiesc kurzii din tribul Djiaf? 

— Da, dar sunt foarte războinici. 

— Poate că totuşi ne vor primi frumos, doar nu le-am făcut 
nimic. Şi iarăşi s-ar putea să ne fie de folos numele hanului 
Heider Mirlam, dacă l-am pomeni ca pe o recomandaţie. 
Hai, du-ne la trecătoarea despre care spuneai adineauri. 
Mergem spre apus! 

Vorbirăm în limba kurdă. Tălmăcii celorlalţi convorbirea şi 
ei se arătară cu totul de acord cu ceea ce hotărâsem. După 
ce Amad el Ghandur îşi înşeua calul pe care mersese mai 
înainte şi se urcă pe el, ne continuarăm drumul. 
Mohammed Emin luă armăsarul de căpăstru şi-l trase lângă 
calul pe care se afla. 


Din pricina acestor şovăieli şi a pregătirilor necesare, 
pierdusem mult timp: când ajunserăm la trecătoare, mai 
era puţin până la amiază. Ne aflam în inima munţilor şi ne 
îndreptarăm spre apus. Fireşte, avusesem grijă să nu lăsăm 
nici un semn cu ajutorul căruia să poată înţelege 
urmăritorii că ne-am schimbat direcţia. 

După vreo oră terenul începea să coboare şi întrebându-l 
pe Allo, aflai că între locul pe care ne aflam şi lanţul 
Munţilor Zagros va trebui să străbatem de-a curmezişul o 
vale destul de lungă. 

Cearta ce izbucnise de dimineaţă lăsase în sânul grupului 
nostru frăţesc o adâncă amărăciune, care se vădea cu 
deosebire pe chipul meu. Nici nu mai. priveam spre 
armăsar. Roibul pe care călăream nu era de lepădat, dar 
kurzii obişnuiesc să-şi istovească necontenit caii. Mă 
simţeam întocmai ca un gimnast începător în şaua pusă pe 
mârţoaga aceea sfrijită, ale cărei însuşiri ascunse ar fi 
trebuit cercetate cu multă strădanie. Eram încântat că 
armăsarul e liber şi poate alerga în voie şi uşor pe de lături. 

La sfârşitul după-amiezii, ajunserăm în pădurea în care 
aveam să înnoptăm. Nu întâlnisem până acum nici o fiinţă 
omenească, dar împuşcasem destul vânat, care să ne 
asigure hrana de seară. După ce mâncarăm în cea mai 
mare tăcere, ne culcarăm. 

Eram cel dintâi care trebuia să vegheze şi statui deoparte, 
rezemat de un pom. Halef veni spre mine, se aplecă şi mă 
întrebă în şoaptă: 

— Sidi, eşti mâhnit: oare ţi-e mai drag calul decât 
credinciosul tău Halef Omar? 

— Nu, Halef. Pentru tine aş jertfi zece şi chiar douăzeci de 
cai ca ăsta! 

— Atunci, mângâie-te, bunul meu sidi, fiindcă sunt cu tine 
şi rămân cu tine şi nici un haddedihn nu m-ar putea 
despărţi de tine! 

Îşi puse mâna pe piept şi se lungi la picioarele mele. Era o 
noapte liniştită şi inima mi se umplea de bucurie că mi-am 


putut câştiga afecțiunea unui om tânăr, îndrăgit la rândul 
lui de către mine. Cât de fericit trebuie să fie bărbatul care 
trăieşte într-o ţară paşnică, neatinsă încă de loviturile 
crâncene ale sorții, alături de o soţie credincioasă şi de un 
copil în care vede propriul său chip! Până şi inima aspră a 
unui vântură-lume simte uneori că înăuntrul firii omeneşti, 
dincolo de coborâşurile sterpe, există şi înălţimi pe care 
trebuie să le încălzească şi să le aurească razele soarelui. 

În dimineaţa următoare ne continuarăm drumul şi se 
părea că Allo nu se înşelase; fiindcă înălțimile Munţilor 
Zagros ni se înfăţişară încă înainte de amiază în faţa ochilor, 
puturăm dărui o mică odihnă cailor noştri istoviţi. 
Poposirăm într-o vale, ai cărei pereţi povârniţi păreau cu 
neputinţă de urcat. Lăsarăm caii să pască, liberi şi ne 
trântirăm în iarba înaltă, care răspândea un miros plăcut, 
fiindcă valea era udată de un pârâiaş. 

Lindsay şedea lângă mine. Rodea un os şi mormăia nu ştiu 
ce nerozii. Era prost dispus. 

Se ridică în coate şi mă îndemnă să mă uit îndărăt. Mă 
întorsei şi văzui trei inşi care se apropiau încet de noi. Erau 
îmbrăcaţi în haine subţiri şi vărgate şi înarmaţi numai cu 
câte un cuţit. Pentru întâmpinarea unor asemenea făpturi 
neputincioase, n-aveam nevoie să punem mâna pe arme. Se 
opriră la o oarecare distanţa de grupul nostru, salutându- 
ne respectuos. 

— Cine sunteţi? îi întrebai. 

— Suntem kurzi din tribul Mer Mammalli. 

— Ce căutaţi pe aici? 

— Ne-am răzbunat pentru un omor şi am fugit să căutăm 
un alt trib, care să ne apere. Dar voi cine sunteţi, domnule? 

— Suntem călători străini. 

— Ce faceţi aici? 

— Ne odihnim. 

Mulţumindu-se cu răspunsurile ce-i dădusem, kurdul îmi 
spuse: 

— În apa asta sunt peşti. Ne dai voie să pescuim şi noi? 


— Păi văd că n-aveţi nici plasă, nici undiţă! 

— Suntem obişnuiţi să-i prindem cu mâna. 

Şi eu observasem că pe aici se află păstrăvi şi fiindcă eram 
curios să văd cum pot fi prinşi cu mâna, spusei: 

— V-am spus doar că suntem străini; prin urmare, nu vă 
putem opri să pescuiţi. 

Cei trei se apucară îndată să taie iarba cu cuțitul. Când 
îngrămădiră iarba de care aveau nevoie, aduseră nişte 
pietre, ca să stăvilească într-o anumită măsură curgerea 
apei, croind o întorsătură. Mai întâi înjghebară zăgazul de 
dedesubt, apoi pe cel de deasupra. Cu toată simplitatea lui, 
lucrul era interesant şi îi ajutarăm şi noi pe cei trei kurzi. 
Pârâul era plin de peşti şi cum cei mai mulţi ne alunecau 
printre degete, dădurăm toată atenţia acestei plăcute 
îndeletniciri, uitând de oaspeţii aceia ciudaţi: deodată 
auzirăm strigătul călăuzei noastre: 

— Domnule, ia uită-te, ne fură! 

Mă întorsei şi văzui pe cei trei kurzi instalaţi pe caii noştri; 
unul pe armăsar, celălalt pe roibul meu şi al treilea pe calul 
lui Lindsay. Înainte ca să ne revenim din surpriză, kurzii o 
rupseră la fugă. 

— All devils, calul meu! strigă Lindsay. 

— Allah kerihm - Dumnezeu să se îndure de noi, 
armăsarul! ţipă Mohammed Emin. 

— După ei! răcni Amad el Ghandur. 

Eram singurul care rămăsesem liniştit. N-aveam de-a face 
nici cu hoţi de cai, nici cu simpli răufăcători; altminteri, ne- 
ar fi luat toţi caii. 

— Staţi! Aşteptaţi! strigai. Mohammed Emin, recunoşti că 
armăsarul e iar proprietatea ta? 

— Da, emire. 

— Bine! Nu te pot lăsa să mi-l dăruieşti iar, însă îl pot primi 
„cu împrumut” doar pentru o singură dată. Vrei să mi-l 
încredinţezi pentru câteva minute? 

— Păi nu mai e aici! 

— Răspunde-mi repede: mi-l împrumuţi? 


— Da, emire. 

— Atunci, veniţi încet după mine! 

Mă avântai pe cel mai bun dintre caii ce rămăseseră şi 
pornii în galop după ticăloşi. Se şi întâmplase ceea ce era 
de aşteptat: ceva mai încolo, unul din kurzi se zbătea cu 
mâinile şi cu picioarele, ca să nu fie azvârlit de armăsarul 
meu, ce făcea salturi nebuneşti. Până să mă apropii, voinicul 
zăcea la pământ. Armăsarul se întoarse şi când îl strigai, se 
apropie de calul pe care mă aflam. Sării pe el, lăsai celălalt 
cal şi pornii iar, de data aceasta pe armăsar. 

În acest timp, kurdul se ridicase şi încerca să scape, 
fugind. Îmi scosei un pistol de la cingătoare îl apucai de 
ţeava şi trecui prin faţa hoţului; aplecându-mă, îi trântii cu 
patul revolverului o lovitură atât de puternică în cap, încât îl 
răsturnat, îmi vârâi la. loc pistolul şi scosei de la şold lasoul. 
La o oarecare depărtare, zării pe ceilalţi doi. Pusei 
armăsarului mâna între urechi: 

— Rih!” 

Minunatul meu animal zbura mai repede ca o pasăre, în 
câteva clipe, ajunsei pe unul dintre fugari: 

— Opreşte-te! Jos de pe cal! îi poruncii. 

Se uită în jur; se înfricoşa; dar nu-mi dădu ascultare, ci-şi 
mână calul mai iute ca până atunci. Eram la o depărtare 
potrivită, aşa încât aruncai cu îndemânare lasoul. Urmă o 
smucitură. Îl târâi după mine o bucată de drum şi mă oprii, 
ca să cobor. Hoţul zăcea nemişcat la pământ. Deşi totul se 
petrecuse într-un timp cât se poate ele scurt, din pricina 
iuţelii cu care fugea armăsarul, străbătuse, târât fiind, o 
distanţă bunicică, aşa că acum îşi pierduse cunoştinţa. 

Trăsei lasoul, îi făcui iar „un ochi”, îl lăsai pe kurd să zacă 
şi încălecai în grabă, ca să pornesc în urmărirea celui din 
urmă dintre hoţi. Îl ajunsei curând şi pe acesta. Terenul mi- 
era foarte prielnic, întrucât nici în dreapta, nici în stânga nu 
oferea vreo putinţă de scăpare, îi poruncii să se oprească, 
dar nici kurdul acesta nu mă ascultă. Aruncai lasoul şi 
acesta îi căzu drept pe umeri, alunecând apoi pe piept şi 


înţepenindu-l; armăsarul mai făcu doar câteva sărituri şi se 
opri. Hoţul zăcea la pământ, întocmai ca şi tovarăşul său, 
dar nu-şi pierduse cunoştinţa, fiindcă nu fusese târât atât 
de mult. 

Sării de pe cal şi-i legai cureaua pe piept; apoi îl ridicai. 
Calul pe care fugise se opri, tremurând. 

— Ăştia erau peştii pe care voiaţi să-i prindeţi?! Cum te 
cheamă? 

Nu răspunse. 

— Adineauri nu erai mut. Dacă nu răspunzi, să nu te 
aştepţi la nici o îndurare! Cum te cheamă? 

Tăcu şi de data asta. 

— Atunci rămâi aici, până când vor fi aduşi ceilalţi doi! 

Fiindcă nu voia să se mişte, îi dădui un brânci şi-l trântii pe 
iarbă. Mă aşezai şi eu, întrucât îi zărisem pe ceilalţi şi după 
câteva minute eram iar cu toţii. Aveam caii împreună cu cei- 
trei hoţi şi - ceea ce ne încânta îndeosebi - Allo cel 
cumsecade se dovedi atât de isteţ, încât, în timp ce noi îi 
urmăream pe kurzi, îşi scosese pătura şi îngrămădise în ea 
peştii pe care îi prinsese, aducându-i până în locul unde ne 
oprisem. Săparăm la iuţeală o groapă şi aprinserăm focul, 
ca să-i perpelim, chiar dacă n-aveam la îndemână cele 
necesare unei mâncări cât de simple. 

În acest timp bunul meu amic David Lindsay îşi regăsise 
buna dispoziţie. În schimb, cei trei netrebnici păreau foarte 
necăjiţi, întrucât, plimbarea plăcută pe care şi o acordaseră 
se sfârşise prea curând şi într-un mod neplăcut. 

— De ce-a ţi vrut să ne furaţi caii? îi întrebai pe prizonieri. 

— Aveam nevoie de ei, fiindcă suntem fugari. 

Era oarecum o scuză, de care mă simţeam cu atât mai 
mult îndemnat să ţin seama, cu cât furtul de cai nu-i privit 
printre kurzi drept o îndeletnicire necinstită. 

— Eşti încă tânăr. Ţi-ai părăsit părinţii? 

— Da şi ceilalţi la fel; acesta de aici şi-a lăsat chiar şi 
nevasta şi un copil. 

— Ei de ce nu vorbesc? 


— Le este ruşine, domnule. 

— Dar ţie nu-ţi e? 

— Nu trebuie să fie cineva care să vă răspundă? 

— Nu pari să fii un flăcău de rând şi pentru că vă 
compătimesc, am să văd dacă pot interveni pentru voi pe 
lângă tovarăşii mei de drum. 

Nu m-am străduit în zadar, căci toţi şi Halef şi englezul, au 
fost de acord că nu era neapărat necesară o pedeapsă. 
Lindsay vroia să li se tragă o bătaie, dar a renunţat la 
această idee, atunci când i-am spus că asta ar fi o faptă 
dezonorantă, în vreme ce furtul de pai era considerat o 
faptă cavalerească. 

— Deci, nu batem, spuse el. Well! Atunci ardem mustăţi! 
Minunat! Pitoresc! Yes! 

M-a făcut să râd şi le-am expus şi celorlalţi planul lui 
Lindsay. S-au declarat de acord. Cei trei bărbaţi au fost 
legaţi şi după două minute, mai aveau pe faţă doar resturile 
arse ale mustăţilor lor. Apoi i-am lăsat să plece. Niciunul n-a 
opus rezistenţă şi nici n-a scos vreun cuvânt; dar când ne- 
au părăsit, m-au speriat privirile cu care şi-au luat la 
revedere de la noi. 

După o vreme, ne-am pregătit şi noi de plecare. La un 
moment dat Mohammed Emin apăru în faţa mea. 

— Emirule, vrei să-mi faci un hatâr? 

— Ce hatâr? 

— Aş vrea să-ţi împrumut astăzi murgul meu. Vicleanul! 
Credea că găsise mijlocul să se împace din nou cu mine şi 
încetul cu încetul, să mă pună din nou în posesia calului. 

— N-am nevoie de el, i-am răspuns. 

— Dar s-ar putea ca în orice moment să se ivească ocazia 
să ai din nou nevoie de el, ca mai înainte. 

— Atunci am să te rogeu. 

— S-ar putea să n-ai timp să-mi adresezi această 
rugăminte. Încalecă-l, effendi, pentru că nu vreau să-l 
călărească altcineva. 

— Cu condiţia ca el să rămână în proprietatea ta! 


— Aşa să fie! 

Am acceptat şi i-am îndeplinit dorinţa, fireşte, dar cu 
hotărârea fermă de a nu mai primi altădată calul. Nu 
bănuiam că lucrurile vor sta cu totul altfel. 

Capitolul III - Căzuţi în luptă. 

Nu aveam intenţia să trecem peste Munţii Zagros: mai 
degrabă, continuam drumul prin valea în care ne aflam căci 
ducea direct spre sud. Am călărit astfel peste nişte înălţimi 
înverzite şi am ajuns, în sfârşit, aproape de apusul soarelui, 
la o stâncă înaltă, izolată, la adăpostul căreia am hotărât să 
poposim peste noapte. Am dat un ocol călare. Mă aflam 
tocmai în vârf, am cotit după un colţ de stâncă şi era cât pe 
ce să dau cu calul peste o femeie kurdă care ducea în braţe 
un băieţel şi care s-a speriat foarte tare. Chiar în apropiere, 
la marginea unui crâng se afla o construcţie arătoasă ce nu 
părea să fie locuinţa unui om de rând. 

— Nu te teme, am liniştit-o eu pe femeie şi am ridicat 
mâna, în semn de salut. Allah să vă binecuvânteze pe tine şi 
pe acest frumos băieţel! A cui este această casă? 

— Este casa şeicului Mahmud Khansur. 

— Cărui trib aparţine şeicul? 

— Tribului Djiaf. 

— Este acasă? 

— Nu. Vine rar pe aici, căci aceasta este doar locuinţa lui 
de vară. Acum se află departe, în nord, la o petrecere. 

— Am auzit de asta. Cine locuieşte aici, în absenţa lui? 

— Bărbatul meu. 

— Cine e bărbatul tău? 

— Îl cheamă Gibrail Mamrahsch şi este intendentul 
şeicului. 

— Ne va permite să dormim la noapte în casa lui? 

— Sunteţi prieteni ai neamului Djiaf? 

— Suntem nişte străini care vin de departe şi ne 
considerăm prietenii tuturor oamenilor. 

— Aşteptaţi! Voi vorbi cu Mamrahsch. 


Se îndepărtă iar noi urcarăm. După un timp, se îndreptă 
spre noi un bărbat care părea să aibă în jur de 40 de ani. 
Avea o figură deschisă, cinstită şi ne făcu cea mai bună 
impresie. 

— Allah să binecuvânteze sosirea voastră! ne salută el. 
Sunteţi bineveniţi; dacă doriţi să rămâneţi, intraţi. 

Ne făcu fiecăruia câte o plecăciune şi ne întinse mâna 
fiecăruia. Ne-am dat seama, după aceste semne de politeţe, 
că ne aflam pe o proprietate persană. 

— Ai loc şi pentru caii noştri? m-am interesat eu. 

— Şi loc şi hrană suficientă. Pot rămâne în curte şi pot 
mânca orz. 

Proprietatea era mărginită de un zid înalt, care forma o 
incintă dreptunghiulară în interiorul căruia se aflau casa, 
curtea şi grădina. Când am intrat, am observat că locuinţa 
era împărţită în două aripi care aveau chiar şi intrări 
separate: uşa pentru aripa unde locuiau bărbaţii se 
deschidea în faţă, în timp ce în aripa unde locuiau femeile 
se putea intra doar prin spate. 

Bineînţeles că omul ne-a condus în prima aripă, care avea 
douăzeci de paşi lungime şi zece paşi lăţime şi deci, era 
suficient spaţiu. Ferestre nu existau, iar în locul lor, sub 
acoperiş, erau lăsate libere spaţiile dintre bârne. Perdeaua 
era acoperită cu a împletitura de papură. De-a lungul 
pereţilor se aflau o sumedenie de perne înguste, nu prea 
mari, dar destul de plăcute pentru oameni ca noi, care 
călărisem săptămâni întregi. 

Gazda deschise un cufăr ce zăcea într-un colţ şi ne 
întrebă: 

— Aveţi pipe la voi? 

Cine ar putea descrie bucuria pe care ne-o făcu această 
întrebare? Allo era afară, la cai; prin urmare, rămăsesem 
cinci în încăpere. La întrebarea acestui om de o neasemuită 
bunătate, se întinseră spre pipe zece mâini şi cincizeci de 
degete şi izbucnirăm cu toţii într-un „da”, rostit din toată 
inima. 


— Atunci, daţi-mi voie să vă ofer tutun! 

Şi ne aduse buruiana atât de râvnită. Allah il Allah, Allah e 
pretutindeni! Erau pacheţelele acelea roşii şi pătrate, pe 
care le cunoşteam atât de bine şi în care se afla tutunul ce 
se cultivă la Basirah, spre graniţa de nord a deşertului 
persan Lut. Într-o clipă, pipele fură umplute şi îndată ce 
rotocoalele frumos mirositoare începură să se ridice spre 
acoperiş, se ivi gospodina casei cu „băutura de Mokka”, de 
care fusesem lipsiţi atâta vreme şi care, v-o spun în treacăt, 
de cele mai multe ori n-avea nici o legătură cu Mokka. Cum 
însă eram dornici s-o sorbim, nu mai încăpea nici o îndoială 
că avea să ne placă. Mă simţeam atât, de bine şi de moleşit, 
încât aş fi fost în stare să primesc chiar douăzeci de 
armăsari, nu unul, dacă ar fi vrut Mohammed Emin să mi-i 
dăruiască; mai mult, mă necăjii rău că pierdusem atâta 
vreme cu prinderea păstrăvilor. Dar, aşa-i omul - mereu 
sclavul clipei. 

Băui vreo trei sau patru ceşcuţe de cafea, îmi aprinsei iar 
pipa şi ieşii în curte, ca să văd caii. Cărbunarul zări pipa şi 
din locul acela de dindărătul bărbii stufoase, unde era de 
presupus că se află gura, ţâşni un mormăit, care exprima 
atâta dorinţă, încât mă înapoiai grăbit, ca să obţin şi pentru 
el puţin „basiran”. Când i-l adusei, vâri tutunul în gură, în 
loc să-şi umple pipa cu el. Avea alte gusturi şi alte 
deprinderi decât noi. 

Zidul împrejmuitor era mai înalt decât statura potrivită a 
unui om, aşa încât caii noştri se aflau în deplină siguranţă, 
îndată ce se zăvora poarta aceea solidă. Faptul acesta mă 
mulţumi şi mă întorsei în încăpere, unde găsii gazda 
aşezată lângă tovarăşii mei şi vorbind cu ei în limba arabă. 

Curând, gospodina ne aduse câteva felinare, care 
răspândiră o lumină destul de plăcută; apoi, veni cu o 
mâncare de pasăre cu arpacaş, care ne potoli foamea. 

— "Ţinutul acesta pare să fie bogat în păsări, observă 
Mohammed. 


— Foarte bogat, răspunse Mamrahsch. Marea nu-i departe 
de noi. 

— Care mare? întrebai. 

— Zeribar. 

— Ah, Zeribar, pe fundul căreia se află dispărutul „Oraş al 
păcatului”, care era construit numai în aur? 

— Da, domnule. Ai auzit de el? 

— Locuitorii oraşului erau atât de păgâni, încât 
batjocoreau pe Allah şi pe Profet. Cel Atotputernic le-a 
trimis un cutremur care a distrus întregul oraş. 

— Da, aşa e; ăsta-i adevărul. Dacă te afli pe mare, poţi 
vedea, uneori, când apune soarele, cum strălucesc pe luciul 
apei palatele aurite şi minaretul, iar cine-i înzestrat cu 
harul divin poate auzi chiar glasul muezinului: „Hai aal el 
sallah. Da, pregăteşte-te de rugăciune!” Apoi poţi vedea pe 
cei înecaţi năvălind spre moschee, unde se roagă şi se 
pocăiesc, până când îşi ispăşesc păcatul. 

— Tu ai auzit toate astea şi ai auzit, glasul muezinului? 

— Nu, dar mi le-a istorisit tatăl nevestei mele. Se afla la 
pescuit şi a văzut şi a auzit cele ce v-am spus. Dă-mi voie să 
mă duc să încui poarta. Şi apoi, cred că sunteţi obosiţi şi 
vreţi să vă culcaţi. 

Plecă şi auzirăm curând poarta scârţâind în ţâţâni. 

— Master, un om de ispravă! spuse Lindsay. 

— Aveţi dreptate. Nu ne-a întrebat nici cum ne cheamă, 
nici de unde venim, nici unde ne ducem. Asta e adevărata 
primire prietenoasă a orientalilor. 

— Îi voi da un bacşiş bun. Well! 

Gazda se înapoie şi ne aduse perne şi pături. 

— În afară de djiafi, locuiesc şi bebbehi prin ţinutul 
acesta? îl întrebai. 

— Foarte puţini. Djiafii şi bebbehii nu se prea îndrăgesc. 
Dar nu veţi găsi nici mulţi djiafi, fiindcă s-a mutat pe aici un 
trib al bilbailor din Persia. Aceştia sunt cei mai sălbatici 
tâlhari din câţi există şi bănuim că au pus la cale un atac. 
De aceea, djiafi şi-au luat turmele şi au plecat. 


— Şi tu rămâi aici? 

— Aşa mi-a poruncit stăpânul. 

— Dar netrebnicii aceia te vor prăda! 

— Nu vor găsi decât zidurile goale! 

— Atunci, se vor răzbuna pe tine. 

— Nici pe mine nu mă vor găsi. Marea e înconjurată de 
trestii şi de mlaştini. Printre ele sunt ascunzători, pe care 
nici un străin nu-i în stare să le dibăcească. Şi acum, daţi-mi 
voie să vă las, ca să nu vă tulbur odihna! 

— Uşa rămâne deschisă? îl întrebai eu. 

— Da. De ce? 

— Suntem obişnuiţi să ne păzim pe rând caii; de aceea, am 
vrea să putem ieşi şi intra oricând. 

— N-aveţi nevoie de paznici. Vi-i păzesc eu! 

— Bunătatea ta e mai mare decât am fi sperat; dar te rog 
mult să nu-ţi sacrifici timpul în care trebuie să dormi. 

— Sunteţi oaspeţii mei şi Allah îmi porunceşte să veghez 
asupra voastră. Să vă dăruiască odihnă şi visuri fericite! 

Ne bucurarăm din plin de ospitalitatea atât de 
îndatoritoare a prietenosului kurd din tribul Djiaf. În ziua 
următoare, când ne trezirăm, gazda noastră ne sfătui să nu 
călătorim prea mult spre apus, ca să nu dăm de tâlharii din 
tribul Bilba. Socotea că-i mai nimerit să ajungem cât mai 
repede la Dijala şi să ne îndreptăm spre pustiul din sud, 
mergând de-a lungul acestei ape. E adevărat că nu mă 
simţeam îndemnat să-i urmez sfatul, fiindcă mă gândeam la 
bebbehi, care s-ar fi putut năpusti asupră-ne, dacă ne-au 
urmărit. Dar haddedihnii erau atât de încântați de 
îndrumările gazdei, încât în cele din urmă fui nevoit să mă 
alătur părerii lor. 

După ce mulţumirăm şi răsplătirăm pe Mamrahsch şi pe 
nevasta lui pentru felul călduros cum ne găzduiseră, 
încălecarăm şi pornirăm. La porunca lui Mamrahsch, ne-au 
însoţit câţiva djiafi călare. După câteva ore ajunserăm la 
valea ce se află între Munţii Zagros şi Aroman. Prin valea 
aceasta străbate vestitul drum Schamian, care face 


legătura directă dintre Sulemania şi Kirmanşah. Ne 
oprirăm lângă un pârâiaş. 

— Acesta-i pârâul Garran, ne spuse conducătorul 
însoţitorilor noştri. N-aveţi de mers decât drept înainte, 
ţinându-vă de cursul apei acesteia, care se vărsă în Dijala. 
Şi acum, drum bun. Allah să vă aibă în paza lui! 

Se înapoie eu ai săi şi ramaserăm iar singuri. 

În ziua următoare ajunserăm la Dijala, care duce în jos, 
spre Bagdad. Poposirăm, ca să mâncăm. Era o zi luminoasă 
şi însorită, pe care n-o voi uita niciodată. În dreapta noastră 
fremătau valurile fluviului; în stânga se ridica un deal, 
acoperit cu arţari, platani, castani şi ici-colo câte un corn, 
iar în faţa noastră un alt deal îngust, al cărui creştet stâncos 
şi plin de crăpături avea, de jos, înfăţişarea ruinelor unui 
castel. 

Mamrahsch avusese grijă să ne dea la plecare şi câte ceva 
de-ale gurii; acum însă provizia aceasta era pe sfârşite, aşa 
că-mi luai arma şi pornii în căutarea vreunui vânat. Colindai 
vreo jumătate de oră de-a lungul dealului din faţa noastră, 
dar nu găsii nimic şi mă întorsei în vale. Dar încă nu ajunsei 
la prietenii mei care mă aşteptau şi auzii în dreapta o 
împuşcătură, căreia-i urmă alta. Oare cine o fi tras? Îmi iuţii 
paşii. Când sosii, dădui numai de englez, Halef şi Allo. 

— Unde sunt haddedihnii? 

— Să caute vânat, răspunse Lindsay. 

Auzise şi el împuşcăturile, dar credea că trăseseră 
haddedihnii. Răsunară iar două împuşcături, încă una şi 
după câteva minute alte câteva. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, repede pe cai! strigai. S-a 
întâmplat o nenorocire! 

Încălecarăm şi pornirăm în goană. Allo venea mai încet în 
urma noastră, cu caii celor doi haddedihni. Bubuiră iar 
două împuşcături; apoi, auzirăm pocnituri scurte de pistol. 

— E o luptă, zău că-i o luptă! strigă Lindsay. Ne repezirăm 
spre livada de pe fundul văii, cotirăm după întorsătura 


dealurilor şi ne aflarăm atât de aproape de câmpul de 
bătaie, încât izbutirăm să luăm parte numaidecât la luptă. 

Pe marginea apei zăceau în iarbă câteva cămile, iar în 
preajma lor păşteau mai mulţi cai. N-aveam vreme să 
numărăm animalele. Lângă cămile însă văzui vreo şapte-opt 
străini, care se apărau împotriva unui număr şi mai mare de 
kurzi, iar drept înaintea noastră se afla Amad el Ghandur, 
care se lupta din răsputeri cu o sumedenie de vrăjmaşi ce-l 
împresuraseră lovindu-l cu patul armei. În imediata lui 
apropiere zăcea, ţeapăn, Mohammed Emin. Nu-şi mai 
aveau rost nici întrebările, nici şovăielile. Mă năpustii drept 
în mijlocul kurzilor, după ce trăsei un foc în aer. 

— Uite-l, uite-l! Cruţaţi-i calul! auzii un glas. 

Mă uitai şi-l recunoscui... pe şeicul Gasahl Gaboya. Îşi 
rostise însă ultimul cuvânt. Halef se repezi asupră-i şi-l 
împuşcă, răsturnându-l de pe cal. Urmă o luptă, a cărei 
desfăşurare nu mă încumet s-o descriu, fiindcă nu mi-aş fi 
putut aminti nici eu amănuntele acestei crâncene încăierări 
chiar îndată după ce se sfârşise. Moartea bătrânului 
haddedihn ne îndâriji pe toţi cei care trăisem atâtea zile 
plăcute şi atâtea primejdii, încât am fi înfruntat şi o mie de 
sulițe, fără să şovăim. Ştiu doar că am sângerat, că şi 
armăsarul meu a sângerat, că au trosnit împuşcături şi că 
mi-au ţiuit gloanţele pe lângă urechi; că m-am apărat de 
lovituri şi împuşcături şi că lângă mine se afla necontenit 
cineva, care se străduia din răsputeri să primească în locul 
meu loviturile... credinciosul Halef. Apoi, calul meu se ridică 
în două picioare din pricina unei împuşcături în gât, dar îşi 
stăpâni curând durerea şi-şi reluă năvala; după aceasta n- 
am mai văzut, n-am mal auzit şi n-am mai simţit nimic. 

Când îmi revenii în fire, mă uitai la micul meu hagiu. Avea 
ochii scăldaţi în lacrimi. 

— Hamdulillah! Slavă lui Allah, trăieşte! A deschis ochii! 
strigă Halef, peste măsură de fericit. Sidi, ce te doare? 

Doream să-i răspund, dar nu puteam. Eram atât de istovit, 
încât şi pleoapele mi se închiseră, greoaie. 


— Ia Allah, ia Jazik, ia wail - Vai, moare! îl auzii jelindu-se; 
apoi, îmi pierdui iarăşi cunoştinţa. 

Totuşi, îmi aduc aminte că m-am luptat cu nişte uriaşi. 
Deodată, arătările acelea înfricoşătoare pieriră; mă învăluia 
un parfum divin, iar patru mâini calde şi moi mă 
dezmierdau. Mai visam încă, sau mă trezisem? Deschisei iar 
ochii. 

Înălţimile îndepărtate ale muntelui se înroşeau sub 
ultimele raze ale soarelui ce cobora spre asfinţit şi 
deasupra văii începu să se întindă întunericul. Se vedea 
încă destul de bine, ca să pot distinge frumuseţea celor 
două chipuri de femei ce stăteau aplecate cu grijă asupra 
mea. 

— Dirigha, bija - Vai, să plecăm! spuse una din ele în limba 
persană. 

Amândouă îşi traseră voalurile pe faţă şi fugiră. 

Încercai să mă ridic şi reuşii doar să mă aşez mai bine; 
atunci însă-mi dădui seama că eram rănit la picior. Cum 
aflai mai târziu, fusesem împuns cu o suliță. Mă durea tot 
corpul. Mi se părea că am fost tras pe roată. Rana era 
pansată cu foarte multă grijă şi parfumul pe care-l simţisem 
înainte mă mai învăluia şi acum. 

Halef se apropie şi-mi spuse: 

— Allah kerihm - Dumnezeu e milostiv. Ţi-a redat viaţa. Fie 
veşnic lăudat! 

— Cum ai scăpat tu. Halef? îl întrebai cu glas stins. 

— Foarte bine, sidi. Am doar o împuşcătură în partea de 
sus a piciorului. Mi la găurit un glonte. 

— Dar englezul? 

— Are o zgărietură de glonte la cap şi i-au fost tăiate două 
degete ale mâinii stângi. 

— Bietul Lindsay! Ceilalţi? 

— Allo a fost lovit zdravăn, dar n-a pierdut sânge. 

— Amad el Ghandur? 

— Nu-i rănit, dar nu vorbeşte. 

— Şi tatăl său? 


— A fost omorât. Allah să-l primească în rai! 

Halef tăcu şi eu făcui acelaşi lucru. Confirmarea morţii 
bătrânului meu prieten mă impresiona profund. Abia după 
o pauză destul de lungă, îl întrebai pe Halef: 

— Ce-i cu armăsarul meu? 

— Are răni dureroase, dar nu primejdioase. Nu ştii cum s- 
au întâmplat lucrurile. Vrei să-ţi povestesc? 

— Nu acum. Mai întâi vreau, să încerc să merg la ceilalţi. 
Dar de ce am zăcut atât de departe de voi? 

— Fiindcă femeile persanului doreau să te îngrijească şi să 
te panseze. Trebuie să fie un om de seamă şi foarte bogat. 
Am aprins focul şi-l vei găsi în preajma lui. 

Încercarea de a mă ridica îmi pricinui oarecare dureri, dar 
cu ajutorul lui Halef izbutii să le înfrâng şi să merg. Nu 
departe de locul unde zăcusem ardea un foc, spre care mă 
conduse Halef. Dădui numaidecât de englezul meu înalt. 

— Behold, dumneavoastră sunteţi, master?! Aţi dat năvală 
straşnică, dar mi se pare că v-aţi cam zdrobit coastele, hai? 
Când v-am văzut ţeapăn, credeam că aţi murit! 

— Cum vă simţiţi? Văd că sunteţi rănit la cap şi la mână. 

— Am 0 zgârietură tocmai în locul unde bănuiesc 
frenologii că se află raţiunea. Mi-au dispărut câteva fire de 
păr şi o bucăţică de os: dar nu face nimic. Yes! E drept că 
mi-au zburat şi vreo două degete, dar n-aveam atât de mare 
nevoie de ele! 

Odată cu englezul, se ridicase şi altcineva de lângă foc. 
Era un bărbat robust, de o statură impunătoare. Purta nişte 
pantaloni lungi şi foarte largi din mătase roşie, o priahan15 
din mătase albă şi o alkalik16 ce-i ajungea până dincolo de 
genunchi. Peste ea avea o kaba17 din mătase de culoare 
albastru-închis şi o altă balaputş18 de aceeaşi culoare. De 
un brâu din kaşmir fin legat în jurul şoldurilor, atârna o 
sabie scumpă, alături de care scânteiau mânerele aurite a 
două pistoale, al unui pumnal şi al unei kinsşal19. În 
picioare purta cizme de călărie făcute din piele de oaie, în 


jurul cărora era înfăşurat un şal scump cu dungi albe şi 
albastre. 

Bărbatul acesta se îndreptă spre mine, se înclină şi-mi 
spuse: 

— Mi newahet kjerdem tura - te salut cu prietenie! 

— Mi scheker kjerdem tura - îţi mulţumesc! îi răspunsei, 
înclinându-mă tot atât de respectuos. 

— Emir, neberj azmai - emire, eşti un luptător iscusit! 

— Puradarem tu - sunt fratele tău! 

— Vafazdarera tu - sunt prietenul tău! 

Ne strânserăm mâinile; apoi avu amabilitatea să-mi spună: 

— Ştiu cum te cheamă, pe mine te rog să mă numeşti 
Hassan Ardşir-Mirza şi să mă socoteşti drept sluga ta! 

Avea titlul „Mirza”, pe care îl poartă prinții persani; prin 
urmare era, în tot cazul, o personalitate deosebită. 

— Primeşte-mă şi pe mine sub conducerea ta! îi răspunsei. 

— Aceşti inşi sunt supuşii mei; îi vei cunoaşte. 

Şi-mi arătă patru bărbaţi ce stăteau plini de respect la o 
oarecare depărtare; apoi urmă: 

— Eşti stăpânul taberei. Ia loc. 

— Mă supun dorinţei tale; dar îngăduie-mi mai întâi să-mi 
onorez prietenul meu omorât în luptă. 

În vecinătatea focului zăcea cadavrul lui Mohammed Emin. 
La căpătâi stătea nemişcat fiul său, Amad. Mă dusei spre el. 
Bătrânul haddedihn fusese lovit de un glonte în frunte, iar 
barba lui albă şi lungă era înroşită de sângele ce ţâşnise 
dintr-o rană adâncă, făcută de alt glonte în gât. 
Îngenuncheai, mut de durere. După o bucată de vreme, 
când îmi putui potoli oarecum mâhnirea, pusei mâna pe 
braţul lui Amad. 

— Amad el Ghandur, împărtăşesc durerea ta! 

Nu-mi răspunse şi nu se mişcă. Mă străduii să-i uşurez 
durerea prin cuvinte de mângâiere, dar nu izbutii. 
Pierderea tatălui său îl împietrise, prefăcându-l parcă într-o 
statuie. Mă întorsei lângă foc, alături de persan. Era să mă 


împiedic de cărbunarul nostru, care zăcea cu faţa la 
pământ şi se văieta încet. 

Îl cercetai; nu era rănit grav, dar căpătase câteva lovituri, 
care îi pricinuiau încă dureri. Îl calmai uşor. 

Nici Hassan Ardşir-Mirza nu era rănit, dar oamenii lui 
fuseseră loviți sălbatic; cu toate acestea, niciunul dintre ei 
nu avea dureri insuportabile. 

— Emire, îmi spuse persanul, când mă aşezai lângă el, ai 
sosit tocmai la vreme; ai fost salvatorul, nostru al tuturor! 

— Mă bucur că ţi-am putut fi de folos! Îngăduie-mi mai 
întâi să aflu ce o mai important. Au fugit kurzii? 

— Da! Am trimis în urma lor doi slujitori, care să-i 
supravegheze. Erau peste patruzeci de inşi. Au pierdut 
foarte mulţi, pe când noi avem numai un singur mort de 
plâns, prietenul tău. Încotro vă îndreptaţi, emire? 

— Spre ţinuturile locuite de haddedihni, de partea cealaltă 
a Tigrului. Am fost nevoiţi să facem un ocol. 

— Drumul meu duce spre sud. Am auzit că ai fost prin 
Bagdad. 

— Foarte puţină vreme. 

— Cunoşti drumul până acolo? 

— Nu, dar e uşor de găsit. 

— Dar cel de la Bagdad la Kerbela? 

— Tot atât de uşor. Vreau să văd şi eu mormântul lui 
Hossein. 

Vestea aceasta îmi trezi interesul în chip deosebit. Era un 
şiit. Începusem să nutresc dorinţa de a face împreună cu el 
această călătorie atrăgătoare. 

— Dar de ce mergi prin munţi? îl întrebai. 

— Ca să scap de tâlharii arabi, care cutreieră drumurile 
străbătute de pelerini, în goană după pradă. 

— De aceea ai căzut în mâinile kurzilor. Vii de la 
Kirmanşah? 

— De mai departe. Poposisem ieri aici. Unul din slujitorii 
mei se dusese în pădure şi văzuse pe kurzi venind în goană 
mare. Şi aceştia l-au văzut şi l-au urmărit până în tabăra, 


năpustindu-se asupra noastră, în timpul luptei, în care 
credeam că vom fi înfrânți, apăru bătrânul acela viteaz, 
care zace acum la pământ. După ce împuşcă doi kurzi şi-i 
răsturnă, se aruncă în luptă. Atunci veni fiul său, care-i tot 
atât de viteaz, dar tot am fi fost înfrânți, dacă n-ai fi apărut 
tu. Emire, îţi aparţine viaţa mea şi tot ce am. Hai să ne 
facem împreună drumul, atât cât ne stă în putinţă! 

— Şi eu aş dori să putem împlini acest gând. Dar avem un 
mort şi suntem răniţi. Pe cel mort trebuie să-l îngropăm şi 
apoi trebuie să rămânem, fiindcă ne vor năpădi frigurile 
obişnuite răniților. 

— Voi rămâne şi eu, fiindcă şi slujitorii mei sunt răniţi. 

În timp ce vorbeam, îmi adusei aminte că încă nu-l zărisem 
pe Doyan. Îl întrebai pe englez, dar îmi răspunse că nu ştie 
unde-i câinele. Halef îl văzuse pe Doyan învălmăşit printre 
luptători, dar după aceea îl pierduse din ochi. 

Slujitorii persanului aduseră o sumedenie de provizii şi 
pregătiră o masă îmbelşugată. După ce mâncarăm, mă 
ridicai şi pornii în recunoaştere în jurul taberei şi în 
căutarea lui Doyan. Halef mă întovărăşi. Mai dădurăm o 
raită pe la cai. Bietul armăsar era trântit la pământ, în afară 
de împunsătura unei sulițe, avea şi o zgârietură pricinuită 
de un glonte care-l atinsese în treacăt. Halef îl pansase, aşa 
cum se pricepuse. Cămilele zăceau în apropiere. Erau cinci 
şi rumegau alene, dar se întunecase şi abia le putui deosebi. 
Lângă ele se aflau poverile pe care le purtaseră, iar la 
oarecare depărtare se zăreau locuinţele celor, două femei 
care fugiseră când deschisesem ochii. 

— Tu m-ai văzut când m-am prăbuşit, Halef. Ce-a urmat? 

— Credeam că eşti mort, sidi şi asta mi-a dat o înverşunare 
şi mai mare. Şi englezul voia să te răzbune, aşa încât 
tâlharii nu ni s-au mai putut împotrivi. Persanul e un bărbat 
foarte viteaz şi slujitorii lui îi seamănă. 

— Aţi luat şi vreo pradă? 

— Arme şi câţiva cai pe care nu i-ai băgat de seamă din 
pricina întunericului. Persanul a poruncit să se arunce 


morţii în apă. 

— Nu erau cumva şi răniţi printre ei? 

— Nu ştiu. După luptă, te-am examinat şi am simţit, că-ţi 
bate inima. Am vrut să te pansez, dar persanul nu m-a lăsat. 
A poruncit să fii dus la locul unde te-ai trezit mai adineauri 
şi unde te-au pansat cele două femei. 

— Ce ştii despre ele? 

— Una-i soţia şi cealaltă sora persanului. Au o slujnică 
bătrână, care mestecă toată ziua curmale. 

— Dar persanul? Ce ştii despre el? 

— N-am putut afla mare lucru. Servitorii nu spun nimic şi 
cred că le-a interzis stăpânul lor să-i divulge identitatea. 
Cred... 

— Opreşte-te! îl întrerupsei. Ia ascultă! 

Ne îndepărtasem atât de mult de tabără, încât glasurile 
celor de acolo nu mai ajungeau până la noi. În jurul nostru 
domnea o linişte profundă. În timp ce Halef rostise ultimul 
cuvânt, mi se păruse că aud un lătrat cunoscut. Ne oprirăm 
şi ciulirăm urechile. Într-adevăr, acum auzii limpede lătratul 
furios al ogarului meu care mă vestea astfel că a înşfăcat un 
vrăjmaş. Dar nu eram încă dumirit asupra locului unde se 
afla câinele. 

— Doyan! strigai cât putui de tare. 

Câinele îmi răspunse cu un lătrat care-mi dădu să înţeleg 
că se află în tufişurile ce acopereau povârnişurile dealului. 
Începurăm să ne căţărăm cu băgare de seamă. Ca să fiu 
sigur că n-am greşit drumul, îmi strigam câinele din când în 
când, iar el îmi răspundea. În sfârşit, auzirăm scheunatul 
scurt şi şuierător, prin care obişnuia să-şi arate bucuria şi 
continuarăm drumul cu mai multă uşurinţă. Un kurd zăcea 
la pământ, iar peste el stătea nemişcat bravul animal, gata 
să-l sfâşie. Nu-i putui recunoaşte trăsăturile, dar căldura 
corpului său îmi arătă că trăieşte, cu toate că nu se mişca. 

— Doyan, înapoi! 

Câinele mă ascultă şi-l ajutai pe kurd să se scoale. 


Din suspinul lui adânc de uşurare, înţelesei că fusese 
copleşit de o teamă într-adevăr neobişnuită. Începui să-l 
descos şi aflai că e un kurd din tribul Soran. Întrucât ştiam 
că soranii şi bebbebhii se duşmănesc de moarte, bănuii că 
trebuie să fie un bebbeh şi se dă drept soran, ca să se 
salveze. 

De aceea îl întrebai: 

— Ce cauţi pe aici şi în halul ăsta, dacă eşti cu adevărat un 
soran? 

— Eşti probabil un străin, îmi răspunse, dacă îmi pui o 
asemenea întrebare. Soranii au fost mari şi puternici. 
Locuiau la sud de Bulba şi cuprindeau triburile Rumrnok, 
Manzar, Piran şi Namash. Aveau centrul în Harir, cea mai 
frumoasă localitate din Kurdistan. Dar Allah nu-i mai ocroti, 
aşa încât le pieri puterea de a se mai împotrivi duşmanilor. 
Ultima tabără şi-o înjghebară în ţinutul Keuh Landschiak. 
Atunci năvăliră bebbebhii şi nimiciră totul. Turmele fură 
prădate, femeile şi fetele răpite, iar bărbaţii, tinerii şi copiii 
ucişi. Au scăpat foarte puţini, care s-au răspândit în 
întreaga lume sau rătăcesc în singurătate. Dintr-aceştia 
sunt şi eu. Locuiesc colo sus, printre stânci. Soţia mi-a 
murit, fraţii şi copiii au fost ucişi, N-am nici măcar un cal, ei, 
doar un cuţit şi o carabină. Azi am auzit împuşcături şi am 
coborât să privesc lupta. l-am văzut pe duşmanii mei, 
bebbebhii şi mi-am luat carabina. Ajuns după copaci, am 
trântit destui la pământ. Ai putea găsi încă în piepturile lor 
gloanţele pe care le-am tras. l-am ucis, fiindcă-i urăsc şi 
fiindcă voiam să-mi fac rost de un cal. Dar câinele ăsta m-a 
observat că trag şi m-a luat drept duşman. S-a năpustit 
asupră-mi. Îmi căzuse cuțitul, iar arma nu era încărcată. Am 
încercat să-l ţin deoparte cu ţeava întinsă spre el şi să fug, 
dar m-a ajuns şi m-a trântit. Mi-am dat seama că m-ar 
sfâşia, dacă aş face vreo mişcare, aşa că am rămas liniştit, 
până când aţi venit. Am trăit nişte ceasuri îngrozitoare! 

Omul acesta spunea adevărul. Trebuia să fiu prevăzător, 
însă. 


— Vrei să ne arăţi locuinţa ta? îl întrebai. 

— Da. E o colibă din crengi şi muşchi, cu un pat din iarbă 
şi frunză; altceva nu veţi avea de văzut. 

— Unde ţi-e arma? 

— Trebuie să fie aproape. 

— Caut-o! 

Se duse s-o caute, în timp ce noi rămaserăm pe loc. 

— Sidi, îmi şopti Halef, o să fugă! 

— Numai dacă-i un bebbeh. Dar dacă-i un soran, se va 
întoarce şi atunci putem să avem încredere în el. 

Nu aşteptarăm mult şi-l auzirăm strigând: 

— Veniţi încoace, domnule! Mi-am găsit şi cuțitul şi 
carabina. 

Coborârăm spre el. Se părea aşadar că-i un om cinstit. 

— Însoţeşte-ne până la tabără, îi spusei. 

— Bucuros, domnule! îmi răspunse. Dar n-am să pot vorbi 
cu persanul, fiindcă nu cunosc decât limba kurdă şi limba 
hagarilor20. 

— Cunogşti bine araba? 

— Da. Am coborât până la mare şi până departe, dincolo 
de Eufrat. Ştiu toate ţinuturile şi drumurile de pe aici. 

Mă bucurai că găsisem un asemenea om, care ne putea fi 
de folos. Apariţia lui stârni vâlvă în tabără; dar Amad el 
Ghandur fu mai impresionat decât toţi, fiindcă străinul îl 
smulse din toropeala care-l copleşise. 

Tânărul şeic al haddedihnilor îl luă drept un bebbeh şi 
puse mâna pe pumnal. Îl apucai de braţ şi-i spusei că 
străinul e un duşman al bebbebhilor şi se află sub ocrotirea 
mea. 

— Un duşman al bebbehilor? Îi cunoşti? Le ştii drumurile? 
întrebă pe kurdul-soran. 

— Le cunosc, răspunse străinul. 

— Bine. Vom sta de vorbă mai târziu. 

Rostind aceste cuvinte, Amad el Ghandur se întoarse şi se 
aşeză iar lângă cadavrul tatălui său. Arătai persanului cum 


găsisem pe kurdul-soran şi-i obţinui consimţământul ca 
omul acela să rămână în tabăra noastră. 

După câtva timp se înapoiară servitorii persanului, care ne 
vestiră că bebbebhii merseseră o bucată de drum spre sud şi 
făcuseră apoi un ocol, îndreptându-se spre dealurile din 
Merivan. Prin urmare, nu mai aveam să ne temem de ei. 
După ce luarăm toate măsurile de prevedere, împreună cu 
persanul şi servitorii săi. ne duserăm să ne culcăm. 

Îl căutai pe Amad el Ghandur şi-l rugai să se odihnească şi 
el, deoarece avea atâta nevoie. 

— Odihnă? îmi răspunse. Emire, numai unul singur are 
odihnă: mortul acesta. Din păcate, nu se va odihni în cavoul 
haddedihnilor, dus la groapă de copiii tribului său, care îl 
jelesc. Va zăcea aici, în pământul străin peste care pluteşte 
blestemul lui Amad el Ghandur. Se mutase, ca să mă 
întovărăşească în patrie. Crezi că voi revedea patria, înainte 
de a mă fi răzbunat? I-am văzut pe amândoi: pe acel care l- 
a lovit şi pe acel care i-a străpuns cu un glonte fruntea 
înaltă. Au fugit, dar îi cunosc şi-i voi trimite în fundul 
iadului! 

— Îţi înţeleg necazul şi-ţi simt durerea; dar te rog să-ţi 
cruţi lumina ochilor. Vrei să porneşti în urmărirea 
bebbehilor, ca să răzbuni moartea tatălui tău. Te-ai gândit 
la însemnătatea unei astfel de fapte? 

— Mi-o porunceşte răzbunarea sângelui şi sunt dator să 
mă supun. Eşti creştin, emire şi nu ne înţelegi. 

Tăcu şi după câteva clipe mă întrebă: 

— Mă vei însoţi emire, în urmărirea bebbehilor? 

Îi făcui semn că nu sunt de acord, iar el îşi plecă trist capul 
şi-mi spuse: 

— Ştiam că Allah a creat astfel pământul, încât să nu existe 
pe el nici prietenie adevărată, nici recunoştinţă. 

— Atâta doar că ai o părere greşită despre prietenie şi 
recunoştinţă, îi răspunsei. Gândeşte-te la întâmplările prin 
care am trecut şi recunoaşte că m-am dovedit un prieten 
sincer al tatălui tău. Sunt gata să te însoțesc până în 


ţinuturile şammarilor, punându-mi viaţa în primejdie, dar 
tot ca un prieten adevărat sunt dator să te opresc, pentru a 
nu înfrunta o primejdie pe care ţi-o poţi cruța. 

— Îţi spun încă o dată: eşti creştin, aşa că vorbeşti şi faci 
totul ca un creştin. Chiar Allah vrea să-mi răzbun tatăl, 
fiindcă mi-a trimis astă-seară, prin tine, prilejul de a o face. 
Şi acum, te rog să mă laşi singur! 

— Îţi îndeplinesc dorinţa, dar pretind să nu iei nici o 
hotărâre, înainte de a mi-o împărtăşi. 

Se întoarse, fără să-mi răspundă. Bănuii că a şi luat o 
decizie şi se teme că-l voi împiedica să şi-o aducă la 
îndeplinire, astfel că m-am hotărât să-l supraveghez 
necontenit şi cu toată atenţia. 

În ziua următoare, când m-am trezit, l-am văzut în acelaşi 
loc, lângă cadavrul tatălui său. Kurdul-soran era alături. 
Cele două suflete îndurerate îşi destăinuiau păsurile şi-şi 
întocmeau desigur planurile. Şi ceilalţi se treziseră. 
Persanul vorbea cu cele două femei, acoperite de văluri 
dese. 

— Emire, vreau să-mi îngrop tatăl. Mă vei ajuta? mă 
întrebă Amad el Ghandur. 

— Da. Unde vrei să-l îngropi? 

— Omul acesta spune că sus, între stânci, ş-ar afla un loc, 
pe care-l scaldă soarele dimineaţa, când răsare şi seara, 
când apune. Vreau să văd locul ăsta. 

— 'Te voi însoţi, îi răspunsei. 

Cum mă zări, persanul veni spre mine să-mi dea „bună- 
dimineaţa'”, iar când află ce hotărâsem, ne rugă să-i 
îngăduim ca să vină cu noi. Pe creasta muntelui era un bloc 
de stâncă şi ne hotărârăm să facem acolo groapa. În 
vecinătate se afla coliba sărăcăcioasă a kurdului-soran, iar 
ceva mai departe era un loc liber, care se potrivea de 
minune pentru înjghebarea unei tabere, cu atât mai mult cu 
cât avea şi un izvor. Căzurăm de acord să ne aducem aici 
animalele şi toate calabalâcurile. 


Întâmpinarăm oarecare greutăţi, dar izbutirăm să ne 
cărăm toate lucrurile. În timp ce aceia dintre noi care 
scăpaseră teferi sau erau răniţi uşor preluară sarcina 
îngropării bătrânului haddedihn, ceilalţi construiră pentru 
femei o colibă acoperită, care fu despărțită de partea 
destinată bărbaţilor printr-un perete de crengi strâns 
alăturate. Întrucât caii nu pot îndura duhoare cămilelor, îi 
separarăm de ele. 

La amiază, tabăra era aranjată perfect. Persanul se 
aprovizionase din belşug cu făină, cafea, tutun şi alte 
lucruri utile. Vânat găseam din belşug, aşa că eram sigur că 
nu vom duce lipsă de nimic. 

Monumentul ridicat în amintirea lui Mohammed Emin fu 
terminat mai târziu. Avea înfăţişarea unui con de piatră 
înalt de opt picioare, cu o scobitură prin care urma să fie 
aşezat cadavrul, la apusul soarelui, însuşi Amad el Ghandur 
făcu pregătirile necesare îngropării, cu toate că regulile 
credinţei sale îl opreau de la o asemenea faptă, privită 
drept o înjosire. 

Soarele începea să coboare, când micul cortegiu funerar 
porni spre groapă. În frunte păşeau Allo şi kurdul-soran, 
care purtau cadavrul pe o targa de crengi. Ceilalţi mergeau 
câte doi în urma lor, iar Amad el Ghandur ne aştepta în faţa 
gropii. Intrarea monumentului era îndreptată spre vest- 
sud-vest, adică spre Kibla din Mecca, astfel că atunci când 
fu aşezat cadavrul, chipul lui Mohammed Emin era şi el 
îndreptat în aceeaşi direcţie în care profetul musulmanilor 
primise revelaţiile îngerului. 

Amad el Ghandur păşi spre mine cu chipul palid şi mă 
întrebă: 

— Emire, deşi eşti creştin, ai fost în oraşul sfânt şi cunoşti 
Cartea sfântă. Vrei să arăţi prietenului mort cât l-ai prețuit, 
citindu-i rugăciunea cuvenită? 

— Desigur. 

— Să începem. 


Îngenunchearăm cu toţii, rostind tăcut rugăciunea. Apoi, 
ne ridicarăm şi ne aşezarăm în semicerc în jurul 
monumentului. 

Era un moment solemn şi foarte trist. Corpul lui 
Mohammed Emin se afla pe locul ultimei odihne. Amurgul 
îşi trimitea razele purpurii deasupra chipului său palid ca 
marmura, iar adierea vântului îi flutura barba albă. 

Amad el Ghandur se întoarse în direcţia în care se afla 
Mecca, îşi ridică mâinile împreunate şi rosti: 

— În numele Dumnezeului îndurător! Lăudat şi iubit fie 
Dumnezeu, stăpânul lumii, care va stăpâni şi la Judecata de 
Apoi. Pe tine vrem să te slujim şi pe tine venim să te 
implorăm, îndrumă-ne pe drumul cel drept, pe drumul celor 
ce se bucură de binecuvântarea ta, iar nu pe drumul celor 
pe care eşti mânios, nici pe drumul celor rătăciţi! 

Atunci, ridicai şi eu mâinile ca el şi rostii din Cartea sfântă 
următorul capitol, intitulat „Învierea”: 

„În numele Dumnezeului milostiv! Jur în Ziua învierii şi jur 
pe suflet, care se învinuieşte pe sine însuşi: omul vrea într- 
adevăr să creadă, că într-o zi nu-i vom strânge laolaltă 
oasele? Negregşit, îi vom alătura până şi cele mai mici 
oscioare ale degetelor sale. Cu toate acestea, omul vrea să 
tăgăduiască totdeauna chiar ceea ce se află în faţa sa. El 
întreabă: „Dar când va fi oare Ziua Învierii?” Când ochiul i 
se va întuneca şi când se va întuneca luna şi când se vor 
întâlni soarele şi luna în ziua aceea omul va întreba: „Unde, 
se poate găsi oare un loc de refugiu?” dar va fi în zadar, 
fiindcă nu există nici un loc de salvare. lubiţi prea mult viaţa 
trecătoare şi nu vă gândiţi la cea de mai târziu! În ziua 
aceea unele chipuri vor străluci şi-şi vor putea privi 
Stăpânul, dar altele vor vădi o tristeţe fără margini, fiindcă 
vor fi scăldate într-o mâhnire adâncă. Fără îndoială! 
Sufletul unui asemenea om i se urcă în ceasul morţii până la 
beregată, iar cei din jurul lui se întreabă: „Cine-i va aduce 
băutura fermecată, care-l mântuie?” Fiindcă a venit vremea 
plecării. Zace cu picioarele alăturate şi va fi dus în ziua 


aceea în fata Judecătorului său, în care n-a crezut şi căruia 
nu i s-a rugat. De aceea, vai ţie, vai! Şi încă o dată vai ţie, 
vai! Crede oare omul că i se va da deplină libertate? Nu-i 
doar un grăunte zvârlit? Din el l-a plămădit Dumnezeu şi l-a 
făcut om. Acel care a făcut asta nu-i oare în stare să-l 
trezească la o nouă viaţă?” 

Mă întorsei apoi spre corpul ţeapăn al bătrânului şi rostii: 

„Allah il Allah! Nu există decât un singur Dumnezeu şi noi 
toţi suntem copiii lui. Ne îndrumă cu mâna lui şi ne ţine pe 
toţi la dreapta lui. Ne-a făcut fraţi şi ne-a trimis pe pământ, 
ca să-l slujim şi să ne bucurăm în armonie de îndurarea şi 
bunătatea lui. El lasă corpul să se dezvolte şi sufletul să 
crească, până când îi stăpâneşte dorinţa de a se înălța, spre 
cer. Atunci trimite îngerul morţii să-l descătuşeze şi să-l 
ducă la fântâna din care se poate bea apa vieţii veşnice. 
Atunci, sufletul a scăpat de durere şi mâhnire şi nu bagă în 
seamă jalea celor care plâng corpul nemişcat. Aici zace hagi 
Mohammed Emin Ben Abdul Mutaher es Leim Ibn Abu 
Merwem Başar e Şohanak, viteazul şeic al haddedihnilor 
din tribul Eş şammar. Era un om iubit de Allah. Pe limba lui 
nu s-a răsfăţat niciodată minciuna, iar mâna lui a semănat 
binefaceri departe, în colibele în care domnea sărăcia. În 
toate sfaturile era un înţelept; în toate luptele, un viteaz; a 
fost prieten oricărui prieten; a fost temut de vrăjmaşi, dar 
stimat de toţi cei care îl cunoşteau. De aceea, Allah n-a voit 
ca el să moară în întunecimea cortului, ci a trimis pe Abu 
Dşajah să-l cheme în toiul luptei, de lângă vitejii care se află 
acum în jurul lui. Acum ţărâna se întoarce în ţărână. 
Privirea, lui e îndreptată spre Mecca, Oraşul aurit, dar 
sufletul său se înalţă spre îndurarea şi măreţia, pe care nu 
le poate pătrunde nici un ochi muritor. A lui este viaţa, iar a 
noastră e mângâierea că vom sta cândva alături de el, adică 
atunci când va veni Isa Ben Marryam21 să judece viii şi 
morţii!” 

Acum, Allo şi kurdul-soran păşiră spre groapă, ca s-o 
acopere. Voiam să rostesc alte câteva cuvinte, când 


persanul îmi făcu un semn. Se apropie şi spuse 
următoarele: 

„În numele Dumnezeului îndurător! Când se va deschide 
cerul şi se vor împrăştia stelele, când se vor amesteca apele 
şi se vor întoarce mormintele, atunci fiece suflet îşi va da 
seama ce a făcut şi ce a uitat să facă. Aşa este şi cu toate 
acestea tăgăduiesc Ziua Judecăţii din urmă. Dar asupra 
tuturor veghează paznici, care înseamnă totul şi văd tot ce 
făptuiţi. Cei drepţi vor dobândi raiul, iar cei răi vor avea 
parte de suferinţele iadului. În ziua aceea, nici un suflet nu 
poate face nimic pentru altul, fiindcă în ziua aceea 
stăpâneşte şi porunceşte numai Dumnezeu!” 

Trebuia să urmeze rugăciunea de încheiere. Voiam s-o 
rostesc şi pe aceasta, dar Halef păşi spre groapă. În ochii 
micului şi bravului hagiu străluceau lacrimi, iar glasul îi 
tremură, când spuse: 

— Vreau să mă rog! 

Îngenunche, îşi împreună mâinile şi rosti următoarele: 

„Aţi auzit că suntem cu toţii fraţi şi că Allah ne va aduna pe 
toţi laolaltă în Ziua Judecăţii. Acolo, soarele a coborât şi a 
apus, iar mâine se va înălța iar; aşa ne vom trezi şi noi 
acolo, sus, după ce vom fi murit aici, pe pământ. O, Allah, 
lasă-ne să fim printre cei care sunt vrednici de îndurarea ta 
şi nu ne despărţi de acei pe care i-am iubit. Eşti 
atotputernic şi poţi împlini şi ruga aceasta!” 

A fost o înmormântare cu adevărat neobişnuită. Un 
creştin, doi sunniţi şi un şiit vorbiseră la mormântul unui 
musulman, fără ca Mahomed să-şi trimită fulgerele, în ce 
mă privea, credeam că nu săvârşesc nici un păcat, luându- 
mi rămas-bun de la prietenul meu mort, în limba pe care o 
vorbise în viaţă; dar faptul că şi persanul vorbise era o 
dovadă că întrecea cu mult pe musulmani în ce priveşte 
bunătatea sufletului său. Pe Halef l-aş fi putut îmbrăţişa 
pentru puţinele şi frumoasele lui cuvinte. Ştiam de mult că, 
iară să-şi dea seama, era doar în aparenţa musulman. 
Lăuntric, însă, era creştin. 


Ne pregătirăm să plecăm. Atunci, Amad el Ghandur îşi 
trase pumnalul şi tăie o bucăţică din piatra funerară, 
vârând-o în buzunar. Ştiam ce înseamnă fapta aceasta şi 
eram încredinţat că nici o fiinţă omenească nu va fi în stare 
să-l convingă să renunţe la răzbunarea pe care o plănuise. 
În tot cursul serii nu mănâncă şi nu bău nimic, nu luă parte 
la convorbirile noastre şi nu-mi adresă nici mie vreun 
cuvânt. Îmi răspunse doar la o singură observaţie: 

— Ştii, îi spusei, Mohammed Emin şi-a primit armăsarul. 
Acum, e altău. 

— Prin urmare, am dreptul să-l dăruiesc iar? 

— Fără îndoială. 

— Ţi-l dăruiesc. 

— Nu-l primesc. 

— Atunci te voi sili să-l iei! 

— Crezi că vei putea? 

— Vei vedea. Leilkum saade - noapte bună! 

Îmi întoarse spatele şi plecă. Îmi dădui seama că venise 
timpul să-i urmăresc mişcările cu şi mai multă luare-aminte 
ca până acum. Dar lucrurile aveau să se întâmple altfel 
decât îmi închipuiam. Era o seară cu adevărat posomorâtă. 
Persanul se retrăsese în încăperea despărțită prin peretele 
de crengi. Oamenii lui flecăreau iar eu şedeam tăcut, 
împreună cu Halef şi englezul, lângă izvorul la care ne 
străduiam să ne răcorim rănile ce ne pricinuiau fierbinţeli. 
Datorită temperaturii, mă scutură un fior rece. Se apropiau 
frigurile rănilor. 

Petrecui o noapte grea, dar firea mea vânjoasă nu se lisă 
doborâtă. Mi se părea că simt cum îmi curge prin vine fiece 
picătură de sânge. Pe jumătate treaz, pe jumătate visând 
sau având halucinaţii, mă zvârcoleam dintr-o parte într-alta; 
stăteam de vorbă cu o sumedenie de inşi pe care mi-i scotea 
la iveală închipuirea şi-mi dădeam totuşi seama că nu-i 
decât o amăgire. Abia spre ziuă căzui într-un somn adânc, 
din care mă trezii... abia spre seară. Parfumul de care am 
mai pomenit mă învălui iar, dar în locul celor două perechi 


de ochi frumoşi, privirea-mi căzu pe umflătura de pe nasul 
englezului. 

— Ei, vă simţiţi mai bine? mă întrebă el. 

— Cred că da. Cum? A apus soarele? Până acum am 
dormit? 

— Bucuraţi-vă, doamnele vă poartă de grijă. V-au trimis 
nişte picături de leac. lar Halef vi le-a picurat pe rană. Apoi 
a venit chiar una din ele şi v-a turnat nu ştiu ce leac printre 
dinţi. Cred că nu era vreun rachiu! 

— Care dintre ele a fost? 

— Ştiu eu?! Una dintre ele! Cealaltă a rămas acolo. Dar 
poate că a fost cealaltă şi a rămas astălaltă, habar n-am! 

— Spuneţi-mi: a fost aceea cu ochii albaştri, sau cu ochii 
negri? 

— Nu m-am uitat la ochii ei. Nu vezi că se învelesc şi se 
leagă de parcă ar fi un pachet? Cred totuşi că o fi fost aceea 
cu ochii albaştri. 

— Ce te face să crezi că a fost ea? 

— Fiindcă v-aţi întors cu un ochi vânăt de acolo. Dar mi se 
pare că v-aţi înzdrăvenit de-a binelea! 

— Desigur. Mă simt într-adevăr foarte bine. 

— Şi mie mi-e bine. Mi-am turnat şi eu picături pe răni şi 
nu mai simt nici o durere. Straşnice picături! Vreţi să 
mâncaţi? 

— Aveţi ceva să-mi daţi? Am o foame de lup. 

— Fireşte că da. Albastra v-a trimis. Sau poate câ v-a 
trimis cea neagră. 

Lângă mine se afla o minunată tabah22 de argint, pe care 
se aflau: carne acră şi fel de fel de mazih23. Alături era o 
tşidan24, care în loc să fie umplută cu ceai, era plină eu 
bulion cald de carne. 

— Se pare că doamnele au ştiut că mă voi trezi înainte de 
răcirea bulionului, spusei. 

— Cana asta vă aşteaptă de la prânz. După ce s-a răcit 
bulionul, au trimis-o pe bătrână să-l ia şi l-au încălzit iar. 
Văd că aveţi mare trecere la ele! 


Mă uitai în jur. În apropiere, îl văzui pe Halef dormind, în 
afară de el, nu mai era nimeni. 

— Unde-i persanul? întrebai. 

— Cu femeile. Azi dimineaţă a plecat şi a împuşcat o 
căprioară. Aşa că ceea ce beţi e bulion din carne de 
căprioară. 

— Fiindcă-i pregătit de nişte mâini pricepute, are un gust 
minunat. 

— De unde ştii că nu l-a făcut bătrâna! Yes! 

— Unde-i Amad el Ghandur? 

— A plecat dis-de-dimineaţă la plimbare, pe cal. 

Tresării şi strigai: 

— Prin urmare, tot a plecat nechibzuitul! 

— Cu cărbunarul şi cu celălalt, kurdul-soran. Yes! 

Ah, acum înţelegeam de ce spusese că Allah însuşi i-a 
trimis mijlocul de a se răzbuna. Kurdul-soran, care era de 
asemenea un duşman de moarte al bebbehilor, putea să-i fie 
tălmaci. Cu toate acestea, nefericitul haddedihn era de 
plâns. Puteam pune rămăşag ca nu se va înapoia niciodată 
la tribul său. Nu era posibil să pornesc după el. Mai întâi, 
fiindcă nu eram de acord să devenim ucigaşi, de hatârul 
unui ins care voia să se răzbune. 

— A încălecat pe armăsar? întrebai eu. 

— Pe armăsar? Nu. Pe alt cal. Armăsarul e aici, răspunse 
Lindsay. 

Aşadar, mi-o făcuse! Acesta era mijlocul la care se gândise 
Amad el Ghandur, când îmi spusese că mă va sili să-mi iau 
îndărăt armăsarul! În clipa aceea, nu ştiam bine dacă 
trebuie să mă bucur sau să mă supăr. Cu atât mai mult, cu 
cât dispariţia haddedihnului era o ispravă, care nu mă 
putea lăsa nepăsător; îmi dădeam seama că nu-mi voi putea 
dobândi liniştea prea repede. 

— Aşadar a plecat şi Allo? întrebai. Şi cu plata ce i se 
cuvenea, cum rămâne? 

— A renunţat la ea. Dar mă necăjeşte acest fapt! N-am 
nevoie de daruri de la un cărbunar! 


— Liniştiţi-vă, sir! Are un cal şi o puşcă, aşa că-i plătit 
destul, chiar prea mult. Şi apoi - cine ştie ce i-o fi făgăduit 
haddedihnul! Halef doarme de mult? 

— S-a culcat odată cu dumneavoastră. 

— Cred că somnul e cel mai bun leac! Dar înainte de orice, 
aş vrea să mănânc. 

De-abia reuşisem să mi potolesc foamea, când apăru 
Hassan Ardşir-Mirza. Voiam să mă ridic, dar el mă aşeză, 
punându-mi mâna pe umăr. 

— Nu te scula emire şi mănâncă! E cel mai important 
lucru pe care se cuvine să-l săvârşeşti. Cum te simţi? 

— Mulţumesc, foarte bine! 

— Ştiam. Ai scăpat de friguri. Şi acum, îngăduie să-mi 
îndeplinesc o însărcinare. Amad el Ghandur a venit la mine. 
Mi-a povestit multe despre voi şi despre el însuşi, aşa încât 
vă cunosc tot atât de bine, cum vă cunoaşte şi el. A pornit în 
urmărirea bebbehilor şi te roagă să-l ierţi: totodată, mi-a 
spus că doreşte să nu mergeţi după el. Nădăjduieşte că vă 
veţi înapoia la haddedihni şi-l veţi găsi printre ei. Aceasta e 
însărcinarea pe care mi-a încredinţat-o! 

— Îţi mulţumesc, Hassan Ardşir-Mirza! Plecarea lui mi-a 
îndurerat sufletul; dar trebuie să-l las în voia sorții. 

— Şi acum încotro vreţi să mergeţi? 

— Nu ne-am hotărât încă. Prietenul şi slujitorul meu Hagi 
Halef Omar trebuie să se ducă neapărat la haddedihni, 
fiindcă la ei se află soţia sa. lar emirul din Inglistan are doi 
slujitori la haddedihni. Cu toate acestea s-ar putea să 
mergem întâi la Bagdad. Acolo are englezul un vapor, cu 
care putem călători pe Tigru până la câmpiile înverzite ale 
haddedihnilor. 

— Ei, atunci sfătuiţi-vă şi hotărâţi-vă emire. Dacă vă duceţi 
la Bagdad, v-aş ruga să nu mă părăsiţi. Sunteţi toţi luptători 
viteji. Vă datorez viaţa şi aş ţine mult să-ţi arăt cât de mult 
te iubesc. Rămânem aici, până când ne vom încredința că 
ne putem despărţi de voi, fără să mai fim îngrijoraţi de 
sănătatea voastră. Acum. mănâncă şi bea! Vă voi trimite şi 


alte bunătăţi, fiindcă sunteţi oaspeţii mei. Dumnezeu să vă 
aibă în paza lui! 

Plecă şi după două minute apăru bătrâna slujitoare, 
aducând altă tavă plină cu mâncăruri. 

— Luaţi! Domnul vi le trimite! îmi spuse. 

— Aveţi foc în colibă? o întrebai. 

— Da. Am aprins focul şi avem o djadagai25, pe care 
pregătim repede mâncărurile. 

— Maderka26, v-am făcut o grămadă de griji! 

— O, nu, emire! Familia e bucuroasă când are oaspeţi. 
Domnul a povestit familiei despre dumneavoastră şi trebuie 
să vă simţiţi la fel de bine ca domnul. Dar să nu-mi mai. 
spuneţi „maderka”! Sunt duşireh2 7 şi mi se spune 
totdeauna Alwah şi din când în când Halwa! 

Şi porni cu paşi mărunți. Dumnezeule! Eram oare osândit 
ca în tot timpul călătoriei să fac numai studii antropologice 
şi botanice? De-abia găsisem în Şohrd un „pătrunjel”, iar 
acum mi-era dat să cunosc pe domnişoara Alwah, care se 
mai numea din când în când Halwa! Ambele cuvinte sunt 
alcătuite din aceleaşi litere, dar cu un înţeles deosebit! Într- 
adevăr, în limba persană alwah înseamnă planta 
„odogaciu”, iar halwa înseamnă „părăluţă”. 

Această domnişoară bătrână se asemăna mai mult cu 
odăgaciul plin de ghimpi, decât cu drăgălaşa părăluţă. 
Purta pantaloni largi, legaţi la glezne care îi acopereau 
aproape papucii de pâslă, pe umeri îi atârna un fel de 
caftan de culoare albastră şi o vestă de stofă roşie, iar pe 
cap un turban galben înfăşurat cu două văluri lungi care îi 
cădeau până la genunchi, lăsând să se vadă îndărăt o ceafă 
pleşuvă, iar în faţă un chip asemănător unei bufniţe. Cu 
toate acestea, „părăluţa-odogaci” părea să fie foarte 
prietenoasă şi mă hotărâi să-i port şi eu o prietenie sinceră. 

Adusese tava cu bunătăţi tocmai la vreme, fiindcă abia 
plecase de lângă mine şi Halef începu să caşte şi să 
deschidă ochii. Îşi roti uimit privirea, se ridică în coate şi 
întrebă zăpăcit: 


— Maschallah! Soarele-i colo! M-am întors eu, sau s-a 
răsucit el? 

Păţise la fel ca şi mine. Nu-i venea să creadă că a dormit 
atât de mult, iar uimirea lui nu mai cunoscu margini, când 
află că Amad el Ghandur ne-a părăsit. 

— A plecat? Cu adevărat? mă întrebă. Fără să-şi ia rămas- 
bun? Allah mi-e martor, asta nu-i frumos din partea lui! Şi 
acum ce facem? Nu mai ai obligaţia de a te întoarce la 
câmpiile înverzite ale haddedihnilor! 

— Dimpotrivă, socotesc că mai am această datorie. Crezi 
că te voi părăsi, înainte de a mă încredința că ai ajuns bine 
la şeic Malek şi la Hanneh, soţia ta? 

— Sidi, amândoi se simt bine şi vor mai aştepta până mă 
voi înapoia. Mi-e dragă Hanneh, dar nu voi pleca de lângă 
tine, până când nu voi fi sigur că te-ai întors cu bine în ţara 
părinţilor tăi. 

— Nu-ţi pot cere o asemenea jertfă, Halef. 

— Jertfa nu-i a mea, sidi, ci a ta, prin faptul că mă ţii 
alături de tine. Hotărăşte cum vrei. Eu te urmez însă afară 
doar dacă n-ai cruzimea să mă alungi! 

Slujitorii persanului aduseră de la râu o sumedenie de 
peşti, care ne asigurară masa de seară. Renunţai să 
mănânc, fiindcă eram sătul şi urcai spre blocul de stâncă 
unde se află mormântul lui Mohammed Emin, spre a privi 
apusul soarelui. 

Monumentul de pe mormânt îmi aduse aminte, prin 
singurătatea care-l înconjura şi înălţimea la care fusese 
ridicat, de piatra funerară pe care o construisem pirului 
Kamek, în Valea Idiz. Cine putea bănui atunci, la 
înmormântarea acelui sfânt al Djessidişilor, că Mohammed 
Emin îşi va găsi locul veşnicei odihne pe o înălţime kurdă, 
atât de îndepărtată! Mă simţeam atât de mohorât şi mâhnit, 
mi-era sufletul atât de pustiu, încât mi se părea că dispariţia 
prietenului luase cu sine o parte din însăşi fiinţa mea. Şi cu 
toate acestea, nu se cade să plângi la mormântul unui om 
vrednic, fiindcă moartea nu-i decât solul lui Dumnezeu, care 


ne apropie, ca să ne ducă drept în faţa acestor înălţimi 
senine, de pe care Mântuitorul a predicat ucenicilor: „În 
casa tatălui meu sunt multe locuinţe şi mă duc să vă 
pregătesc adăposturile”. Viaţa e o luptă: trăim ca să luptăm 
şi murim ca să biruim. De aceea a poruncit Apostolul: „la 
parte la lupta dreaptă a credinţei şi trăieşte-ţi viaţa ce ţi se 
cuvine!” 

Soarele îmbrăţişa întregul orizont, iar razele ce începeau 
să dispară îl colorau în flăcări luminoase, care se întunecau 
şi se pierdeau încetul cu încetul spre răsărit. Înălţimile 
împădurite întinse la picioarele mele semănau cu o mare 
verzuie, pe ale cărei valuri liniştite amurgul îşi profila 
umbrele ce înaintau şi se măreau. Vântul de seară adia doar 
pe culmile din apropiere, încovoind uşor vârfurile copacilor. 
Umbrele se întunecară. Tot ce era departe, pieri; amurgul 
păli şi el, iar noaptea învălui întreaga fire. Ah, cine-ar fi 
putut pleca o dată cu soarele? Cine l-ar fi putut urma 
departe, departe spre apus, luminând patria cu razele lui 
calde? Aici, pe înălţimea aceasta singuratică, mă cuprinse 
dorul de patrie, acel dor pe care nu şi-l poate înfrâna 
printre străini nici un om în pieptul căruia bate o inimă 
simţitoare. Ubi bene, iot patria e o zicală, a cărei nepăsare 
rece nu-şi găseşte prea des confirmarea în viaţă. Impresiile 
tinereţii nu pot fi înlăturate niciodată cu desăvârşire, iar 
amintirea poate să adoarmă, dar nu poate să piară. Tocmai 
atunci când te aştepţi mai puţin, amintirea învie şi te 
cuprinde un dor, de a cărui frământare se poate îmbolnăvi 
greu sufletul. Mă gândeam la versurile poetului germano- 
american Konrad Kretz şi cu deosebire la strofa aceasta: 

„Țara părinţilor mei, care nu mai ieşti de mult a mea, Nici 
un pământ nu-i atât de sfânt ca altău. 

Niciodată nu-ţi va dispărea imaginea din sufletul meu; 

Chiar dacă nu m-ar apropia de tine nici o legătură vie, Mă 
vor lega totuşi de tine morţii, Pe care îi acoperă pământul 
tău, iubită Patrie!” 


Făcui un ocol şi mă înapoiai în tabără, unde îi găsii pe toţi 
culcaţi. Cu toate că era târziu, statui încă multă vreme 
treaz. Când izbutii în sfârşit să adorm, se şi auzea ciripitul 
păsărelelor. Mă deşteptai pe la amiază şi aflai de la Halef că 
englezul şi persanul au plecat să vâneze găini sălbatice. 
Luaseră şi pe Doyan cu ei. Rana bravului meu hagiu era mai 
dureroasă ca a mea, dar bătrâna slujnică, Alwah, îi adusese 
de dimineaţă alte picături, care îi uşurară durerile. 

— Câtă vreme mai zăcem aici? sidi, mă întrebă el. 

— Păi, cam până atunci când vom putea pleca, fără să ne 
agravăm rănile. Ai mâncat ceva de dimineaţă? 

— Da, fel de fel de bunătăţi, pe care nu le gustasem 
vreodată. Persanele astea se pricep să gătească şi să coacă 
de minune. Să ni le ţină Allah, cât vom avea nevoie de ele! 
Mirza mi-a spus ca, îndată ce te trezeşti, să mă apropii de 
perete şi să bat din palme. 

— Nu mai aştepta, Halef, fă-o! 

Îmi îndeplini porunca şi numaidecât apăru „părăluţa” cu 
un zabilik28 şi o kavehdan29. În cel dintâi se aflau pâine 
proaspătă şi felii de friptură rece, iar în celălalt fierbea încă 
băutura plăcut mirositoare. 

— Cum te simţi, emire? mă întrebă bătrâna. Te-ai odihnit şi 
astăzi destul de mult; slavă lui Allah! 

— Mă simt bine şi sunt flămând, draga mea Alwah! 

— 'Ţi-am adus de toate; mănâncă şi bea, zilele trec repede! 

— Îţi mulţumesc şi te rog să mulţumeşti şi familiei, 
salutând-o din partea mea! 

— Nu se obişnuieşte aşa, dar o voi face, fiindcă eşti 
prietenul şi fratele domnului. 

Ea plecă ca totdeauna cu paşi mărunți, iar eu mă repezii 
asupra bunătăţilor. Pe fundul coşuleţului erau nişte stafide 
minunate, diferite zaharicale, gridgan30, pe care le împărţii 
cu bunul meu Halef. Văzui în ochii lui că vrea să-mi spună 
ceva, dar tocmai, atunci se înapoie Halwa cu altă cană. 

— Emire, îmi spuse ea, familia-ţi trimite încă o mâncare, 
care te va ajuta să scapi de friguri. Dă-mi voie să vin mai 


târziu ca să iau cănile. 

După ce se îndepărtă slujnica, mă uitai în cană şi văzui 
mirat amrudha31 coapte în sosul lor. Halef nu se mai putu 
stăpâni. 

— Allah il Allah! strigă, Domnul fie lăudat, fiindcă lasă să 
crească lucruri gustoase şi odată cu ele femei drăgălaşe, 
care se pricep să le gătească! Sidi, persanele astea ţin la 
tine, şi-ţi sunt binevoitoare, altminteri nu ţi-ar trimite atâtea 
mâncăruri şi bunătăţi, însoară-te cu aceea nemăritată. ca 
să-ţi poată găti acuma şi totdeauna! 

— Hagi Halef Omar, fugi de aici, ca să nu uit să împart cu 
tine dulciurile astea, din pricina propunerii năstruşnice pe 
care mi-ai făcut-o! 

Îşi duse mâinile ia spate, ca să nu primească nimic, dar tot 
îi umplui gura cu-două pere. 

— Să mă păzească Allah de păcatul că m-am încumetat să- 
ţi răpesc din plăcerea acestor bunătăţi delicioase, sidi! Nu 
sunt decât un biet Ben el Arab, iar tu eşti un puternic emir 
din Nemsistan! Pot să aştept până când mi se vor găti 
cândva în rai mâncăruri dintr-acestea! 

— E mult până atunci, Halef. Hai să le împărţim! 

— Sidi, nu mă ispiti. N-am mâncat încă nimic din 
Farsistan32. 

— Atunci, aşează-te frumos. Eu voi lua cafeaua, pâinea şi 
carnea, iar ţie-ţi rămân perele şi dulciurile. 

— Păi tocmai astea sunt pentru tine, effendi! 

— Mi se pare că eşti slujitorul meu, Haleft? 

— Cel mai credincios din câţi există! 

— Ei, atunci fă cum îţi poruncesc, dacă nu vrei să mă 
superi! 

— Dacă-mi porunceşti atât de aspru, nu pot fi 
neascultător! 

Supuşenia lui se dovedi atât de absolută. Încât fructele 
dispărură într-o clipă îndărătul mustăţilor. Ştiam că micul 
Halet e destul de lacom şi eram sigur că-i voi face o plăcere 
neaşteptată cu bunătăţile acelea. 


După câtva timp, persanul şi englezul se întoarseră, 
aducând un vânat îmbelşugat. Persanul mă salută cu 
sinceră prietenie se duse la femei, luând cu el o găină 
sălbatică. Englezul se aşeză lângă mine. 

— Cum? Abia v-aţi sculat? Văd că sunteţi la cafea, începu 
el. 

— Da, am dormit iar mult. 

— Well! Trăim aici ca în ţara trântorilor. Mai ţine mult aşa, 
master? 

— În tot cazul până când vom pleca. 

— Witty, ingenious, foarte spiritual! Şi după aceea încotro 
ne ducem, master? 

— Vreţi să mergeţi la Bagdad? 

— De ce nu? Aş ţine mult să ieşim odată din munţii ăştia! 
Şi de la Bagdad? 

— Vom vedea atunci. Nu ştiu încă bine de tot dacă mă voi 
duce într-adevăr la Bagdad. Oricum, am vrut să spun „spre 
Bagdad”. 

Graţioasa „părăluţă” veni să ia găinile sălbatice şi să le dea 
apoi slujitorilor lui Mirza, ca să le jumulească, în urma ei 
apăru persanul, care-mi făcu un semn şi plecă din tabără cu 
paşi rari. Mă luai după el. Ajungând într-un loc umbrit de 
doi arbori, se aşeză la rădăcina unuia şi mă îndemnă printr- 
un zâmbet prietenos să iau loc lângă el. Apoi, începu 
convorbirea, spunându-mi: 

— Emire, am încredere în tine; de aceea, te rog să mă 
asculţi. Sunt urmărit. Nu mă întreba cine a fost tatăl meu. E 
de ajuns să ştii că a murit subit, în împrejurări groaznice, 
iar prietenii mi-au şoptit că ar fi fost ucis, deoarece ar fi stat 
cuiva în cale. Eu, fiul lui, l-am răzbunat şi am fost nevoit să 
fug, împreună cu ai mei. Înainte de a fugi, am adunat toate 
lucrurile de preţ pe care le-am putut lua şi le-am încărcat 
pe nişte cămile, trimiţându-le, sub paza unui supus 
credincios, peste graniţa imperiului persan. Apoi, am plecat 
şi noi, pe alt drum. Ştiam că vom fi urmăriţi, aşa că 
îndrumai pe dzadgiri33 pe o cale greşită, în timp ce noi 


porneam prin Kurdistanul sălbatic. Şi acum, emire, spune- 
mi dacă vrei să mă însoţeşti, atâta vreme cât avem de făcut 
acelaşi drum; dar înainte de a te hotări, nu uita că sunt 
fugar. Şi tăcu. 

Răspunsei numaidecât: 

— Hassan Ardşir-Mirza, voi merge pretutindeni şi atâta 
timp cât vă pot fi de folos, ţie şi alor tăi. 

Îmi strânse mâna şi-mi spuse: 

— Îţi mulţumesc, emire. Dar prietenii tăi? 

— Merg oriunde merg şi eu. Pot să te întreb care este ţinta 
călătoriei tale? 

— Hadramaut. 

Hadramaut! Cuvântul acesta mă electriza. Primejdiosul, 
înfricoşătorul Hadramaut! Îmi pieriră dintr-o dată şi 
oboseala şi descurajarea şi-l întrebai pe persan pe un ton 
plin de însufleţire: 

— Eşti aşteptat acolo? 

— Da; am un prieten, pe care l-am înştiinţat printr-un 
curier că vin. 

— Vrei să te însoțesc până la Hadramaut? îl întrebai. 

— Atât de departe, emire? N-aş putea cere un asemenea 
sacrificiu nici celui mai bun prieten. 

— N-ar fi un sacrificiu. Te conduc bucuros, dacă-ţi face 
plăcere. 

— Fie, domnule! Rămâi cu noi cat timp vei vrea şi te vei 
simţi bine. Dar trebuie să-ţi spun că, înainte de a merge la 
Hadramaut, voi vizita Kerbela. 

— Kerbela? Ah, suntem la sfârşitul lunii Dsu'l hedşe şi se 
apropie Muharremul. în zece ale lunii e un pelerinaj la 
Kerbela! 

— Da; Hadj el manijat34 e de mult pe drum şi mă duc şi eu 
la Kerbela, ca să-mi înmormântez tatăl lângă locul patimilor 
lui Hossein. Vezi, va fi aproape cu neputinţă să ne 
întovărăşiţi! 

— De ce-mi va fi cu neputinţă? Fiindcă sunt creştin şi nu- 
mi este îngăduit să merg la Kerbela? Am fost şi la Mecca, 


deşi numai musulmanii au voie să meargă acolo! 

— Dacă ai fi recunoscut în Kerbela, te-ar sfâşia 
credincioşii! 

— Am fost recunoscut şi la Mecca. şi tot nu m-au sfâşiat! 

— Emire, eşti un bărbat curajos! Ştiu că tatăl meu 
odihneşte pe braţele lui Allah, chiar dacă i se află cadavrul 
în Teheran sau Kerbela. Nu m-aş duce niciodată în pelerinaj 
la Kerbela, Nedşef sau Mecca, fiindcă Mohammed, Ali, 
Hassan şi Hossein au fost oameni, ca şi noi: dar trebuie să 
îndeplinesc neîntârziat şi cu credinţă ultima voinţă a tatălui 
meu, care ţinea să fie îngropat în Kerbela, aşa că mă voi 
alătura „Caravanei morţilor”. Dacă vrei să rămâi alături de 
mine, nu voi fi eu acela care te va trăda; şi familia mea va 
tăcea; dar slujitorii nu împărtăşesc părerea mea despre 
învăţătura Profetului. Ei vor fi cei dintâi care te vor ucide. 

— Lasă asta pe seama mea. Unde-ţi vei găsi cămile? 

— Cunoşti localitatea Ghadhin, lângă Bagdad? 

— Oraşul persan? Da. E pe malul drept al Tigrului faţă în 
faţă cu Madhim şi e legat de Bagdad printr-un tramvai cu 
cai. 

— Acolo mă aşteaptă călăuzele cămilelor, care au şi 
cadavrul tatălui meu. 

— Atunci, te voi însoţi mai întâi până la Ghadhin şi apoi voi 
vedea. Dar acolo eşti în siguranţă? 

— Sper că da. Adică, voi fi urmărit, dar Paşa din Bagdad 
nu mă va preda agenţilor. 

— Nu te încrede în nici un turc şi nu te încrede în niciun 
persan! Ai fost atât de prevăzător şi ai mers prin Kurdistan. 
De ce vrei să renunţi la hotărârea aceasta înţeleaptă? Poţi 
ajunge la Kerbela chiar fără să te alături „Caravanei 
morţilor”. 

— Nu cunosc nici un drum până acolo. 

— Te călăuzesc eu. 

— Cunoşti vreo potecă? 

— Nu, dar o voi găsi. Allah m-a înzestrat cu însuşirea de a 
găsi locuri pe care nu le-am străbătut niciodată. 


— Totuşi nu se poate, emire. Trebuie să-mi caut oamenii la 
Ghadhin. 

— Atunci, du-te pe ascuns acolo şi fereşte-te de Bagdad şi 
de „Caravana morţilor”! 

— Domnule, nu sunt laş. Vrei să creadă oamenii mei că mi- 
e frică? 

— Bine, văd că şi tu eşti curajos! Asta mă bucură, fiindcă 
ne potrivim şi vom călători împreună. 

— Sunt de acord, emire, dar îţi pun o condiţie. Sunt bogat, 
foarte bogat. Îţi cer neapărat i să primeşti din parte-mi tot 
ce-ţi trebuie! 

— Atunci devin slujitorul tău, care-şi primeşte. simbria! 

— Nu; eşti oaspetele meu, fratele meu, a cărui iubire îmi 
îngăduie să-i port de grijă. Îţi jur pe Allah, că nu voi călători 
cu tine, dacă nu-mi primeşti condiţia. 

— Prin jurământul acesta mă sileşti să-ţi îndeplinesc 
dorinţa. Dar eşti plin de bunătate şi încredere în mine cu 
toate că nu mă cunoşti! 

— Crezi că nu te cunosc? Nu ne-ai salvat din mâna 
bebbehilor? Amad el Ghandur nu ne-a istorisit atâtea 
despre tine? Vom rămâne împreună şi pentru puţinul pe 
care ţi-l pot pune la dispoziţie, voi primi din partea ta 
comorile pe care le-am jinduit zadarnic, fiindcă n-am găsit 
pe nimeni care să le aibă - comorile sufletului. Emire, nu 
sunt un om de rând, dar nu mă pot asemui cu tine. Ştiu că 
în ţara ta şi un copil este mai bogat în cunoştinţe decât un 
bărbat din ţările noastre; că vă desfătaţi cu bunuri de ale 
căror nume n-am auzit măcar. Ştiu că ţara noastră e un 
pustiu faţă de a voastră şi că şi cel mai sărman dintre 
oamenii de la voi se bucura de mai multe drepturi decât 
vizirul din Farsistan. Ştiu încă multe altele şi le ştiu şi 
pricina: aveţi mame, aveţi soţii. Noi n-avem însă nici pe cele 
dintâi, nici pe celelalte. Dă-ne mame bune şi copiii noştri se 
vor putea măsura curând cu ai voştri. Inima mamei este 
pământul în care-şi înfige rădăcinile sufletul copilului. O, 
Mahomed, te urăsc, fiindcă tu ai smuls sufletul femeilor 


noastre şi le-ai prefăcut în sclave ale voluptăţii. Prin 
aceasta, ne-ai zdrobit puterea, ne-ai împietrit inima, ne-ai 
pustiit ţările şi ai înşelat pe toţi cei care te urmează, cu 
privire la adevărata fericire! 

În timp ce rostise ultimele cuvinte, se ridicase şi-şi strigase 
cu voce tare învinuirea adusă Profetului. Din fericire, nu-l 
auzise niciunul dintre oamenii săi! Abia după o pauză destul 
de lungă, se întoarse spre mine şi-mi spuse: 

— Cunoşti drumul de aici până la Bagdad? 

— Nu l-am străbătut niciodată, dar sunt sigur că nu mă voi 
rătăci. Ne putem îndrepta spre una din aceste două direcţii: 
una duce spre sud-vest la Munţii Hamrin, iar cealaltă ne 
duce de-a lungul Munţilor Dijala, până jos la Ghadhin. 

— Cât crezi că avem de mers de aici până la Ghadhin? 

— Putem parcurge primul drum în cinci zile, iar pe al 
doilea numai în patru zile. 

— Drumurile acestea străbat ţinuturi locuite? 

— Da; şi tocmai de aceea mi se par mai potrivite. 

— Aşadar, mai sunt şi altele? 

— Negreşit, dar ar trebui să mergem numai pe drumurile 
prin care mişună tâlharii beduini. 

— Din ce trib sunt? 

— Pe acolo hoinăreşte mai ales tribul Djerboa, dar 
„teritoriul” lor e încălcat uneori de câte o bandă de-a lui 
Ben Lam. 

— Te temi de ei? 

— Să mă tem? Nu! Dar omul prevăzător alege totdeauna 
cel mai puţin primejdios dintre cele două drumuri. Am un 
paşaport al sultanului, care-i respectat la Dijala şi în partea 
de apus a fluviului, dar nu şi de beduini. 

— Şi cu toate acestea, m-aş hotări să folosesc drumul acela 
mai izolat, fiindcă sunt fugar. Nu mă pot apropia atât de 
mult de graniţa persană, unde m-ar prinde cei puşi să mă 
urmărească. 

— Poate că punctul tău de vedere e îndreptăţit; dar 
gândeşte-te că drumul prin stepă, a cărei vegetaţie a fost 


distrusă de arşiţa soarelui, va fi foarte, anevoios pentru 
femei. 

— Ah, ele nu se tem nici de foame, sau sete, nici de căldură 
sau frig. Li-e frică numai să nu fiu prins. Am burdufuri cu 
apă şi mâncare pentru toţi, pe cel puţin opt zile de-acum 
încolo. 

— Şi te poţi bizui într-adevăr pe oamenii tăi? 

— Cu toată nădejdea, emire! 

— Bine, atunci vom merge prin ţinutul tribului Djerboa. 
Allah ne va ocroti. În afară de aceasta, îndată ce vom ajunge 
în deşert, vom înainta foarte repede, pe când cămilele tale 
vor birui cu mare greutate şi osteneală terenul muntos. Prin 
urmare, suntem înţeleşi şi n-avem de aşteptat decât 
vindecarea rănilor. 

— 'Te rog să-mi îndeplineşti o rugăminte, îmi spuse sfios. 
La plecare, m-am aprovizionat din belşug cu toate cele 
trebuincioase. Când călătoreşti mult, încep să ţi se strice şi 
să se rupă hainele şi fiindcă ştiam că nu voi găsi nici un 
bazar cumsecade până la Hadramaut, am luat cu mine şi 
câteva haine. Întrucât hainele pe care le purtaţi nu mai sunt 
atât de arătoase, te rog să primeşti de la mine tort ceea ce 
vă trebuie. 

Propunerea aceasta era binevenită, dar mă punea pe 
gânduri. Hassan Ardşir-Mirza avea dreptate. Cei trei inşi 
care rămăsesem din grup nu ne puteam înfăţişa prin locuri 
civilizate, fără a fi luaţi drept vagabonzi; dar ştiam totodată 
că englezul nu va primi să i se dăruiască nimic şi apoi era şi 
pentru mine un punct de onoare să nu mă folosesc chiar din 
prima zi de generozitatea persanului. De altfel, nu mă 
sinchiseam de fel că m-ar fi putut vedea vreun arab într-o 
haină nu tocmai potrivită pentru... vreo festivitate la Curte. 
Adevăratul beduin preţuieşte un om după calul său, nu 
după haină, iar în privinţa aceasta eram încredinţat că 
stârnesc invidia oricui. În cel mai rău caz, fiii deşertului m- 
ar fi putut socoti un hoţ de cai, ceea ce după părerea lor era 


mai mult o cinste, decât o ruşine pentru mine. Aşa că îi 
răspunsei lui Mirza: 

— Îţi mulţumesc! Ştiu că ai cele mai frumoase sentimente 
pentru noi, dar te rog să amâni propunerea asta, pentru 
ziua când vom ajunge la Ghadhin. Pentru hoţii din tribul 
Djerboa hainele noastre sunt destul de bune şi le vom purta 
doar câteva zile, adică până aproape de Bagdad. Cred că... 

Mă oprii, fiindcă mi se păruse că aud un zgomot prin 
tufişul din spatele celor doi stejari. 

— Nu te tulbura, emire. A fost vreun animal sau o pasăre, 
o tschelpiseh35 sau o mair-mar36, spuse Mirza. 

— Am învăţat toate felurile de zgomote din pădure şi le 
cunosc bine, răspunsei, n-a fost un animal, ci un om. 

Din câteva sărituri ocolii tufişul şi prinsei un om, care 
tocmai se pregătea să fugă. Era unul dintre slujitorii 
persani. 

— Ce faci aici? îl întrebai. 

Nu-mi răspunse. 

— Vorbeşte; de nu, îţi dezlipesc eu limba! 

Acum deschise gura. dar scoase numai un bâlbâit din care 
nu se înţelegea nimic. Mirza, care mă urmase, se apropie şi- 
mi spuse, când îl văzu pe cel prins în tufiş: 

— Cine-i, Saduk? Nu-ţi poate răspunde; e mut. 

— Dar ce caută aici, în tufiş? 

— Voi afla îndată. Îi înţeleg semnele. 

Şi întorcându-se spre slujitor, îl întrebă: 

— Saduk, ce făceai aici? 

Cel întrebat deschise mâna, în care avea nişte buruieni şi 
ienuperi şi se strădui să se facă înţeles prin diferite gesturi. 

— De unde vii? 

Saduk arătă îndărăt, spre tabără. 

— Ştiai că suntem aici? 

Slujitorul clătină din cap. 

— Ai auzit ce-am vorbit? 

Urmă acelaşi semn. 

— Bine. Pleacă - dar altă dată să nu mă mai deranjezi! 


Saduk se îndepărtă şi stăpânul său mă lămuri: 

— Saduk a fost trimis de Alwah să caute ienuperi, usturoi 
sălbatic şi tot felul de buruieni, întrebuințate la prepararea 
găinilor pe care le-am vânat. Numai din întâmplare a ajuns 
în preajma noastră. 

— Şi a ascultat ceea ce am vorbit, îl întrerupsei. 

— Ai văzut doar, mi-a răspuns, că n-a ascultat. 

— Nu-l cred. 

— Ah, e cinstit. 

— Nu-mi place mutra lui. Un om care are fălcile ieşite în 
afara obrazului, e un om fals. Poate că-ii o prejudecată, dar 
până acum mi-a fost întărită de numeroase pilde. S-a născut 
mut? 

— Nu. 

— Dar cum şi-a pierdut graiul? 

Mirza şovăi să-mi răspundă; după câteva clipe, îl auzii: 

— Nu mai are limbă. 

— Ah! Aşadar înainte vorbea? Şi i-a fost tăiată limba? 

— Din păcate! răspunse scurt Mirza. 

Mă gândeam îngrozit la înspăimântătoarea pedeapsă, din 
fericire rară astăzi, de a tăia sau smulge limba aceluia care 
a greşit prin vorbe. Această barbarie a fost folosită 
odinioară cu deosebire în Orient şi în satele cu sclavi ale 
Americii. 

— Hassan Ardşir-Mirza, începui, văd că n-ai vrea să vorbim 
despre asta, dar Saduk nu-mi place defel. N-aş putea avea 
niciodată încredere în el şi prezenţa lui în timpul convorbirii 
noastre îmi dă de bănuit. Nu sunt un om curios, dar am 
obiceiul, ori de câte ori sunt în situaţii primejdioase, să iau 
aminte şi la cel mai neînsemnat dintre lucruri sau fapte. De 
aceea, te rog să-mi povesteşti cum a rămas fără limbă. 

— L-am pus la încercare, emire... E credincios şi cinstit. 
Totuşi îţi voi povesti ce a determinat pe tatăl meu să-l 
pedepsească în felul acesta. 

— Tatăl tău? Ah, e foarte important! 


— Greşeşti, emire! Saduk a fost în tinereţe kman-kasch37 
al tatălui meu şi avea însărcinarea de a laduce poruncile şi 
însărcinările lui la cunoştinţa supuşilor. Astfel, a venit 
deseori în casa muschtahedului38, unde a cunoscut pe fiica 
sa. El era un bărbat frumos şi s-a îndrăgostit de ea. Într-o 
zi, sări peste zidul grădinii, în timp ce ea culegea flori şi se 
încumetă să-i vorbească despre sentimentele ce i le nutrea. 
Muschtahedul se afla ascuns prin apropiere şi porunci 
oamenilor lui să-l prindă. Din consideraţie pentru tatăl meu, 
n-a fost predat autorităţilor, care l-ar fi osândit la moarte; 
dar fiindcă limba fusese aceea care păcătuise, 
muschtahedul ceru stăruitor tatălui meu să-i taie limba. 
Tata fu nevoit să ţină seama de această cerere, chemă un 
maitschunigar39, care era în acelaşi timp şi un medic vestit 
şi-i spuse să taie limba arcaşului. 

— Cred că pedeapsa ce i s-a aplicat a fost mai cruntă decât 
moartea. Saduk a rămas în continuare în slujba tatălui tău? 
— Da. Şi-a îndurat durerile cu o resemnare neobişnuită, 
fiindcă are o fire blândă şi prietenoasă. Dar fapta a fost 

blestemată. 

— Cum asta? 

— Muschtahedul a murit otrăvit, medicul a fost găsit ucis 
într-o dimineaţă în faţa farmaciei sale, iar fiica marelui- 
preot s-a înecat în timpul unei călătorii pe apă. 

— E din cale-afară de ciudat. Şi ucigaşii n-au fost 
descoperiţi? 

— Niciodată. Ştiu la ce te gândeşti, emire, dar bănuiala ta 
e nedreaptă, fiindcă Saduk a fost deseori bolnav şi zăcea 
tocmai în zilele în care şi-au găsit moartea cei trei inşi. 

— Şi tatăl tău a murit în împrejurări nefireşti, nu-i aşa? 

— A fost atacat în timpul unei plimbări pe care o făcea 
călare, însoţit de Saduk şi un kajem makam40. Numai 
Saduk a scăpat cu o rană. Tarta şi kajem makamul au fost 
ucişi. 

— Hm! Saduk n-a recunoscut pe ucigaşi? 


— Era întuneric. Unul dintre cei care s-au năpustit asupra 
lor era cel mai pătimaş adversar al tatei. Saduk i-a 
recunoscut glasul. 

— Împotriva lui te-ai răzbunat? 

— Judecătorii l-au pus în libertate, dar e mort! 

Chipul lui Mirza mă lăsa să înţeleg ce fel de moarte a avut 
adversarul acela. Făcu un semn dispreţuitor şi spuse: 

— A trecut. Hai să ne întoarcem la tabără! 

Plecă. Eu mai rămăsei o vreme, întrucât cele ce aflasem 
mă puneau pe gânduri. Saduk era sau nu un om din cale- 
afară de nevinovat, cum sunt foarte puţini, sau un 
răufăcător din cale-afară de prefăcut? Trebuia 
supravegheat necontenit. Când ajunsei în tabără, se 
pregătea cina. Spusei englezului că am de gând să 
călătoresc împreună cu persanul spre Bagdad şi apoi la 
Kerbela şi se arătă bucuros să pornească în această 
călătorie primejdioasă. 

Rana nu-mi mai pricinuia dureri. Mă simţeam foarte bine, 
aşa încât după-amiază îmi luai carabina, ca să dau o raită 
prin împrejurimi, în tovărăşia câinelui. Sir David Lindsay 
voia să vină cu mine, dar îi spusei că ţin mult să fiu singur. 
Ca să-mi respect o deprindere îndelungată, voiam să mă 
încredinţez mai întâi că ne aflăm în deplină siguranţă în 
tabără. În asemenea cazuri, principalul este să ascunzi 
urmele propriilor paşi, călcând cât mai uşor şi apoi să cauţi 
urmele paşilor străini. Aşadar, făcui pe îndelete şi cu toată 
luarea-aminte ocolul taberei, pană la o depărtare destul de 
mare şi ajunsei la malul fluviului. Aici, văzui că iarba de pe 
mal este călcată într-un mod foarte ciudat. Tocmai voiam să- 
mi continui cercetările, când auzii un fâsâit de ramuri. 

Mă strecurai în grabă într-un tufiş des şi mă trântii la 
pământ. Auzii păşi în apropiere; persanul cel mut ieşi dintr- 
un alt tufiş, îşi roti privirea în jur, pentru ca după aceea, 
neobservând pe nimeni, să se îndrepte spre fluviu şi să se 
oprească în locul care îmi atrăsese adineauri luarea-aminte. 
Stătu puţin şi se înapoie. 


Înainte de a intra iar în tufiş, aruncă o căutătură foarte 
ciudată în două direcţii şi porni. 

Atunci, repezindu-mă spre el, îl apucai cu stânga de piept 
şi-i trăsei cu dreapta o palma, care îl ameţi, făcându-l 
inofensiv. 

— Hhaintkar - spionule! Ce cauţi aici? mă răstii ia el. 

Desigur nu-mi putea răspunde, iar sunetele neînţelese pe 
care le rostea erau mai mult o urmare a spaimei, decât o 
încercare de a mă lămuri cu privire fapta ce săvârşise. 

— Vezi arma asta? îl întrebai. Dacă nu faci numaidecât 
ceea ce-ţi poruncesc, te împuşc! 

Făcu nişte gesturi, din care nu înţelegeam prea bine dacă 
adese împotrivire sau, poate, o încercare de scuză; dar 
când îmi luai puşca de pe umăr, se supuse, aţintindu-şi 
privirea asupra armei. 

— Acum, vino! îi spusei; vom căuta să aflăm de ce te-ai 
uitat spre tufişul acela! 

Cercetai cele două locuri pe care le privise mutul, când 
voise să plece şi văzui două grămăjoare de fire de iarbă, 
agăţate în tufiş, la o depărtare de vreo douăzeci de picioare 
una de alta. 

— Ah, e un semn! E foarte interesant! Ia de acolo iarba şi 
arunc-o în apă! 

Mă ascultă. 

— Acum mergem la tabără. Înainte! Dacă încerci să fugi, 
sau te nimereşte glontele meu, sau, te sfâşie câinele! 

Prin urmare, bănuiala mea era întemeiată şi presimţirile 
mele nu mă înşelaseră. Omul acesta era un spion, cu toate 
că mai aveam nevoie de dovezi, spre a mă convinge pe 
deplin. Când ajunserăm la tabără, trimisei vorbă persanului 
că am să-i dau o veste. 

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă, venind în grabă. De ce-l ţii 
de braţ pe Saduk? 

— Fiindcă e prizonierul meu. Vrea să te distrugă. Eşti 
urmărit şi el trădează duşmanilor tăi locul unde te găseşti, 
prin diferite semne. L-am surprins îndreptând vegetaţia de 


pe mal, după ce agăţase nişte grămăjoare de iarbă într-un 
tufiş, datorită cărora oricine se poate orienta, spre tabăra 
noastră. 

— Nu se poate! 

— Dacă-ţi spun! întreabă-l, dacă-l poţi înţelege! 

Puse slujitorului o sumedenie de întrebări, dar din 
semnele şi mormaăielile ce urmară, pricepui doar că Saduk 
nu ştie ce vreau de la el şi de ce l-am ameninţat cu puşca. 

— Vezi, emire, că-i nevinovat? spuse Mirza. 

— Bine, atunci voi face eu ceea ce ar trebui să faci tu. Sper 
că voi izbuti să, te încredinţez că slujitorul tău e un 
trădător. Ia-ţi arma şi urmează-mă. Dar anunţă mai întâi 
oamenii că prietenii mei vor împuşca pe oricine ar încerca 
să-i dea drumul lui Saduk. Ei nu ştiu de glumă. Până la 
înapoierea noastră, să stea cineva de pază la marginea 
tufişului şi să anunţe numaidecât pe ceilalţi, dacă observă 
ceva primejdios. 

— Încălecăm sau mergem pe jos? mă întrebă. 

— Cât de departe e locul unde aţi avut ultima tabără? 

— Am călărit vreo şase ore până aici. 

— Prin urmare, azi n-am putea ajunge acolo. Mergem pe 
jos. 

Persanul îşi luă arma, iar eu dădui englezului şi lui Halef 
instrucţiunile cuvenite. Îl legară pe Saduk şi-l duseră 
deoparte. Ştiam că e în mâini sigure şi că pot pleca fără 
grijă. 

Ne îndreptarăm întâi devale, spre fluviu. Pe la jumătatea, 
drumului, mă oprii uimit în faţa unui tufiş pipernicit, pe care 
era agăţată o grămăjoară de iarbă, la fel cu cele două pe 
care slujitorul mut fusese nevoit să le arunce în apă. 

— Opreşte-te, Mirza! Ce-i asta? îl întrebai. 

— Iarbă, îmi răspunse. 

— Create în copaci sau în tufiş? 

— Allah, nu! Cine o fi agăţat-o? 

— Saduk. Acum, vino să căutăm la o depărtare de 
douăzeci de picioare şi vom găsi al doilea semn, după cum 


bănuiesc! 

Mă urmă şi bănuiala mea se dovedi întemeiată. 

— Nu cumva iarba a fost pusă, înainte de venirea noastră? 

— O, Hassan Ardşir-Mirza, bine că te aud numai eu! Nu 
vezi că iarba e încă verde şi proaspătă? Hai acum în josul 
fluviului, unde am găsit aceleaşi semne, la aceeaşi distanţă. 
Omul tău a indicat în chip tainic tot drumul spre tabără, cu 
semne puse la depărtări de câte douăzeci de picioare. În 
felul acesta, vom fi atacați cu uşurinţă şi ucişi, ca tatăl tău, 
ca farmacistul, ca muschtahedul şi ceilalţi. 

— Domnule, dacă ai avea dreptate!... 

— Am dreptate. Cred că eşti un drumeţ priceput. Da? Ei, 
ai fi în stare să găseşti exact drumul pe care l-ai străbătut 
de la ultima voastră tabără până aici? 

Îmi răspunse afirmativ şi păşirăm în susul fluviului, 
ajungând curând la locul unde poposisem cu haddedihnii şi 
ceilalţi tovarăşi, înainte de a sări în ajutorul persanului. 
Atunci venisem dinspre nord; aici, valea fluviului cotea spre 
răsărit şi pornirăm în direcţia aceasta, lăsasem de mult în 
urmă cotitura, când observai în dreapta o salcie, în a cărei 
tulpină erau făcute două tăieturi adânci. 

— Cum eraţi aşezaţi în timpul mersului? întrebai eu. 

— Femeile în mijloc, iar bărbaţii în două grupe, înainte şi 
în urma lor. 

— În ce grupă era Saduk? 

— Mereu în cea de dindărăt. Rămânea mereu în urmă, ca 
să privească florile şi buruienele, care îi plac mult. 

— Rămânea în urmă, ca să poată lăsa pe furiş semne 
pentru urmăritori. E mare pişicher! 

— Unde ai văzut semne? 

— Uită-te la salcia asta! Aşa. Acum, să mergem mai 
departe! 

După vreun sfert de oră, îmi dădui seama că lărgimea 
fluviului se întreise faţă de aceea pe care o văzusem până 
atunci, astfel că adâncimea mică a apei permitea formarea 


unui vad, care putea fi. trecut cu uşurinţă. Mirza se opri şi- 
mi arătă un mesteacăn, îndoit pe la jumătatea talpinei. 

— Poate că vei fi socotind şi asta un semn? mă întrebă 
râzând. 

Cercetai copăcelul. 

— Negreşit că da. Priveşte cu atenţie tulpina şi dacă vrei, 
uită-te şi la tulpinile copacilor din apropiere. Gândeşte-te şi 
la direcţia în care se află înălțimile din vecinătate şi vei 
vedea că vântul nu poate sufla în locul acesta decât spre 
vest. Nici un vânt dinspre nord, sud sau est nu poate sufla 
aici cu atâta putere, încât să frângă tulpina copăcelului. Cu 
toate acestea, e frânt şi îndreptat spre vest. Asta nu-ţi bate 
la ochi? 

— Fireşte, emire! 

— Şi acum, uită-te bine la locul frânturii! Oricine-şi poate 
da seama că e proaspătă. Prin urmare, frântura a fost 
făcută atunci când aţi trecut voi pe aici. În ultimele zile n-a 
fost nici o furtună atât de puternică, încât să pricinuiască 
încovoierea copacului. lar tulpina s-a aplecat spre vest, 
adică în direcţia spre care v-aţi îndreptat. Să mergem mai 
departe! 

— Înotăm? 

— Să înotăm? De ce? 

— Rândul trecut am călărit, pe aici, prin apă. 

— Poate că nu-i nevoie să înotăm, fiindcă apa-i joasă. Când 
vom ajunge dincolo, vei vedea că vom găsi iar un semn, 
tocmai în locul pe unde aţi mers data trecută. 

Ne legarăm hainele şi le puserăm pe cap. Apa ne ajunse 
întâi până la genunchi, apoi ceva mai sus. O singură dată mi 
se ridică până la umeri. Îndată ce sosirăm pe malul opus, 
Mirza se încredința de temeinicia bănuielii mele, fiindcă 
dădu cu ochii de nişte cârcei de viţă sălbatică, atât de 
aplecaţi şi de legaţi, încât înfăţişau un fel de deschizătură. 

— Saduk a avut vreme să facă isprava asta? întrebai. 

— Da. Îmi aduc aminte că niciuna din cămile nu voia să 
intre în apă şi ne-am necăjit mult, până când le-am silit să 


se supună. Saduk îşi lăsase calul în urmă, ca să mâne o 
cămilă şi s-a întors apoi să şi-l ia. 

— Ce şiret! Şi tot nu mă crezi? 

— Emire, fireşte că acum încep să văd lucrurile ca şi tine. 
Dar ce semne o fi făcut în deşert, unde nu era decât iarbă? 

— Vom afla curând. Din ce parte aţi venit încoace? 

— Dinspre răsărit. Acolo... o, emire, ce-i asta? 

Întinse braţul spre dreapta şi eu îmi îndreptai privirea 
într-acolo, zărind numaidecât o linie întunecată, ce părea că 
se apropie de noi. 

— Oare-s călăreţi? 

— Da. Să trecem apa repede înapoi, fiindcă pe partea 
aceasta n-avem unde să ne ascundem, dar pe malul celălalt 
sunt şi stânci şi tufişuri. 

Trecurăm în câteva clipe şi ne căutarăm un ascunziş sigur, 
din care să putem supraveghea pe cei ce veneau. 

— Cine pot fi călăreţii aceia? 

— În tot cazul, nu-i un drum obişnuit pe aici; s-ar putea 
însă ca vadul să fie cunoscut şi de alţii. Să aşteptăm! 

Călăreţii ajunseră la celălalt mal. Erau atât de aproape, 
încât le puteam deosebi chipurile uşor. 

— Derigh41, îmi şopti persanul. Sunt persani! 

— Pe teritoriul turcesc?! întrebai, mirat. 

— Nu vezi că poartă îmbrăcămintea beduinilor? 

— Sunt ihlats42 sau ostaşi din armata regulată? 

— Ihlatsi. Cunosc pe conducătorul lor; mi-a fost subaltern. 

— Cum îl cheamă? 

— E susbaşiul43 Maktub Aga, curajosul fiu al hanului Ejub. 

Văzurăm limpede că Maktub Aga se uită cu luare-aminte 
la cârceii de viţă de vie. Apoi, spuse câteva cuvinte 
oamenilor săi, arătându-le şi lor cârceii şi-şi mână calul în 
apă. Ceilalţi îl urmară. 

— Domnule, îmi şopti, foarte tulburat, ai avut dreptate în 
toate privinţele. Oamenii ăştia au fost trimişi să mă prindă. 
Printre ei este şi pendşahbaşiul44 Omram un nepot al lui 


Saduk. Allah, dacă dau de noi aici? Doar nu ne va trăda 
câinele tău! 

— Nu, fii pe pace! 

Erau treizeci de inşi. Conducătorul lor avea o înfăţişare 
curajoasă şi sălbatică. Se opri în faţa sălciei şi râse. 

— Dusad divvan - mii de draci! strigă. Vino încoace, 
penşahbaşiule, vino să vezi că ne putem bizui pe unchiul 
tău. Aici e alt semn, care ne îndrumă în josul fluviului. 
Înainte! 

Călăriră pe lângă noi, fără să ne descopere. 

— Ei, Mirza, te-ai convins? 

— Mai mult decât îţi închipui, îmi răspunse. Nu mai avem 
timp de vorbit; trebuie să luăm vreo măsură de apărare! 

— Să ne apărăm? Cum? Deocamdată, să-l urmăm cu 
băgare de seamă. E tot ce putem face! 

leşirăm din ascunzătoare şi merserăm tiptil după 
mercenari, străduindu-ne să nu fim văzuţi. Faptul că 
mergeau încet, ne era favorabil. După vreun sfert de oră, 
urmăritorii sosiră la locul unde se dăduse lupta, în cursul 
căreia fusese ucis Mohammed Emin. Se opriră şi priviră 
urmele fostei noastre tabere. 

Noi o luarăm la dreapta, prin tufişuri şi înaintarăm cât 
puturăm de repede. Cu toate că aveam o distanţă bunicică 
până la tabără, o străbăturăm în cinci minute. Eu 
năduşisem, iar Mirza gâfâia din răsputeri. Dintr-o 
aruncătură de ochi, îmi dădui seama că totul e în ordine. 

— Fiţi liniştiţi, se apropie duşmanii! porunci persanul. 

Apoi, străbăturăm tufişul spre poalele muntelui şi găsirăm 
paznicul la locul cuvenit. După câteva clipe apărură şi 
urmăritorii. Când ajunseră în dreptul nostru, se opriră. 

— Aici ar fi un loc foarte potrivit pentru tabără, spuse 
susbaşiul. Ce spui, Omram? 

— Ziua este pe sfârşite, domnule, spuse pendşahbaşiul. 

— Bine, atunci rămânem aici. Avem iarbă şi apă în cantităţi 
suficiente. 


Nu mă aşteptam la hotărârea asta, foarte primejdioasă 
pentru noi. Înlăturasem toate urmele, dar pe locul unde 
poposisem în prima noapte focul pe care-l aprinsesem 
arsese iarba şi înnegrise pământul şi tocmai urmele acestea 
nu fuseseră şterse. De asemenea iarba pe care o călcase 
Saduk nu se ridicase de-a binelea, astfel că şi ea ne putea 
trăda. 

— Allah “1 Allah! Ce ne facem? mă întrebă Ardşir-Mirza. 

— Dacă am încerca să ieşim tustrei, ne-ar descoperi lesne. 
Voi pândi numai eu; e destul. Luaţi câinele, duceţi-vă la 
tabără şi pregătiţi-vă de luptă. În cazul când veţi auzi o 
împuşcătură de revolver, staţi şi aşteptaţi; dar dacă veţi 
auzi detunătura carabinei, înseamnă că sunt în primejdie şi 
trebuie să-mi veniţi grabnic într-ajutor. Hagi Halef Omar să 
nu uite să-mi aducă şi arma cea grea. 

— Emire, nu te pot părăsi într-o asemenea situaţie! 

— Eu sunt mai în siguranţă aici decât ai tăi, acolo, sus, în 
tabără. Du-te! Mă stânjeneşti, zău! 

Persanul urcă dealul, împreună cu servitorul său care 
fusese de veghe şi cu ogarul, iar eu rămăsei singur. Mă 
simţeam mult mai bine acum; parcă aş fi scăpat de o 
adevărată povară. Primejdia ce mă ameninţa se înteţi 
oarecum abia atunci când îi dădu în gând susbaşiului să 
cerceteze tufişul; dar căpitanul persan nu avea nici pe 
departe dibăcia unui vânător indian, ceea ce observai de 
altminteri şi din nepriceperea cu care aşezase tabăra. 

Caii, de pe care se scoaseră şeile şi fuseseră lăsaţi liberi, 
alergară să se adape, răspândindu-se apoi de-a lungul 
fluviului. Oricum, fiecare din ei cunoştea glasul stăpânului 
său şi s-ar fi înapoiat, îndată ce ar fi fost strigat. Călăreţii 
aruncară carabinele la întâmplare cum şi lucrurile pe care 
le aveau cu ei, împrăştiindu-le prin iarbă. Numai 
pendşahbaşiul porni în josul terenului şi se opri pe locul 
unde aprinsesem focul. Se aplecă, îl cercetă şi strigă: 

— Purtu ve divbad - tunete şi fulgere, ce-o fi asta?! 

— Ce-ai găsit? îl întrebă căpitanul, alergând grăbit spre el. 


— Cred că a fost un foc. Să ştii că aici au înnoptat! 

— Hallejah45! Unde? 

— Jadscha - aici! 

Susbaşiul cercetă locul cu toată luarea aminte şi se 
încredința că locotenentul descoperise într-adevăr urmele 
fugarilor. Apoi întrebă: 

— E vreun semn? 

— Nu văd niciunul! răspunse cel întrebat. Poate că Saduk 
n-o fi avut când să-l facă. Mâine vom găsi ceva semne prin 
apropiere. Am putea aprinde şi noi focul aici. Să luăm făină 
şi să facem pâine! 

Întrucât ostaşii aceştia erau atât de preocupaţi de 
nimicurile gospodăreşti, înţelesei numaidecât că n-avem de 
ce să ne temem de ei. Îşi aprinseră un foc uriaş, amestecară 
făină şi apă şi făcură un fel de aluat, pe care-l frământară şi- 
| răsuciră cu mâinile: apoi îl înfipseră în vârful lăncilor şi-l 
ţinură deasupra flăcărilor. Aceasta era pâinea, pe care o 
rupseră şi o înghiţiră cu lăcomie, deşi era pe jumătate 
crudă şi pe jumătate arsă. 

Cu câtă poftă ar fi mâncat aceşti „apărători ai patriei” 
nişte cârnaţi cu mazăre! 

Când se însera, îşi rostiră rugăciunea şi se apropiară de 
foc, spre a-şi istorisi pentru a o mie şi una dată poveştile din 
O mie şi una de nopţi. Îmi dădui seama că nu mai aveam ce 
căuta acolo şi mă strecurai spre tabăra noastră. Aici nu 
ardea focul, iar fiecare era la locul său, pregătit de luptă. 
Saduk era legat şi păzit de Halef şi de englez; dar 
legăturile-i fuseseră dublate şi i se pusese un căluş, ca să nu 
strige. 

— Ei, ce e nou, emire? mă întrebă Mirza. 

— Nimic nou. Totul e bine, răspunsei. 

— Au plecat? 

— Nu. 

— Păi, de ce spui că-i bine? 

— Fiindcă ihlatsii aceia, împreună cu înfricoşătorul lor 
Maktub Aga sunt cei mai mari nadanani46 din câţi am văzut 


vreodată. Dacă vom fi în stare să nu facem toată noaptea 
nici o mişcare şi nici un zgomot, dimineaţa vor pleca, fără să 
ne supere câtuşi de puţin. Halef, te-ai putea furişa până 
devale, la ei? 

— Da, sidi. 

— Atunci ţi-i dau în seamă, fiindcă ştiu că pe tine mă pot 
bizui. Rămâi acolo, până când te voi chema, sau până voi 
veni şi eu. 

— Unde mă vei căuta? 

— Ascultă; au aprins un foc şi nu departe de foc este un 
pin bătrân şi pipernicit. Te aşezi la rădăcina lui; acolo să te 
găsesc. 

Bine, sidi, plec; nu iau puşca, fiindcă m-ar stingheri. 
Cuţitul meu e destul de ascuţit şi dacă se încumetă vreunul 
din prostănacii aceia să urce dealul, îl voi trimite în 
Djehenna, ca să se gândească la Hagi Halef Omar. Allahi, 
Wallahi, Taliahi - şi cu asta, basta! 

Şi porni tiptil. Vecinul său, englezul, mă prinse de braţ. 

— Master, v-aţi pierdut mintea? Stau aici şi nu înţeleg nici 
un cuvânt. Ştiu că jos sunt o grămadă de persani - atâta tot. 
Spuneţi-mi şi mie ce se întâmplă? 

Îi lămurii totul pe scurt. Cu toate acestea, lui Mirza îi păru 
că vorbim prea mult, aşa că mă întrerupse, întrebându-mă: 

— Emire, n-aş putea să-i mai văd o dată pe ihlatsi? 

— "Te-ai putea furişa printre pomi şi frunziş, printre crengi 
şi buturugi? îi replicai. 

— Cred că da şi voi căuta să fiu prevăzător. 

— Te pricepi să-ţi stăpâneşti tuşea şi strănutul? 

— Nu, asta mi-ar fi cu neputinţă! 

— Ba nu-i cu neputinţă; şi nu-i nici măcar greu dacă 
încerci să te deprinzi. Totuşi, noi ne vom încumeta să 
pornim. Poate că reuşim să aflăm ceva important, trăgând 
cu urechea la ceea ce flecăresc. Dacă îţi vine să tuşeşti sau 
să strănuţi, apasă-ţi gura de pământ şi acoperă capul. Cine 
vrea să-şi spioneze vrăjmaşul, nu trebuie să respire 
niciodată pe nas; altfel, e sigur trădat de vreun strănut. lar 


cel ce se află în preajma duşmanului şi vrea să tuşească, 
trebuie s-o facă numai cu capul acoperit şi aplecat la 
pământ. Dar un sekarji47 adevărat şi isteţ, nu va tuşi şi nu 
va strănuta niciodată. Hai! 

Începui să mă furişez, iar el mă urmă. Căutai să înlătur din 
drum tot ceea ce l-ar fi putut stânjeni şi ajunserăm cu bine 
în preajma locului unde pândea Halef lângă tufiş, pitindu-ne 
în umbra copăceilor din jur. Focul de tabără ardea la o 
depărtare foarte mică. 

Chiar lângă el şedeau cei doi ofiţeri, în timp ce ostaşii se 
aşezaseră ceva mai încolo, într-un semicerc. Din când în 
când lumina focului cădea pe unul din caii ce se aflau risipiţi 
şi păşteau pe aproape, sau erau tolăniţi pe pământ. 

Hassan Ardşir-Mirza nu scoase nici un cuvânt, dar îmi 
dădui seama după felul cum respira, că nu se simte deloc 
bine. Fireşte că era curajos şi se pricepea să mânuiască 
armele, dar nu se aflase niciodată într-o asemenea situaţie. 
Şi mie-mi bătuse inima cândva, atunci când voiau să mă 
prindă. După aceea, însă, am devenit mai nepăsător, fiindcă 
mă deprinsesem să înfrunt primejdia. 

Ihlatsii păreau încredinţaţi să sunt singuri în tot ţinutul; 
vorbeau atât de zgomotos, încât puteau fi auziţi cu uşurinţă 
şi pe celălalt mal al fluviului. Tocmai când ne strecurasem în 
ascunzătoare, locotenentul întrebă: 

— Crezi că-l vei prinde? 

— Dacă se va lăsa prins, da. 

— Şi îl vei aduce în ţară? 

— Doar nu-s neghiob! Ia spuneţi-mi, băieţi, vreţi doar să-l 
prindem sau să-l şi omorâm? 

— Să-l omorâm! răspunseră ostaşii într-un glas. 

— Fireşte! Avem porunca să-l urmărim şi dacă nu-l putem 
prinde, să-l aducem măcar capul. Dacă-l predăm viu în ţară, 
trebuie să dăm totodată şi ceea ce găsim asupra lui. Dar 
dacă-i ducem numai capul, nimeni nu ne mai întreabă 
nimic. 


— Se spune că şi-a încărcat la plecare toate lucrurile 
preţioase şi şi-a luat toţi banii, observă locotenentul. 

— Da, fiul ăsta al unui serdar48 afurisit era foarte bogat; 
şi-a încărcat toată averea pe vreo opt sau zece cămile. Vom 
pune mâna pe o pradă grozavă şi vom avea destul de 
împărţit! 

— Dar ia spune-mi, susbaşiule, ce te faci dacă Mirza obţine 
ocrotirea vreunui şeic sau a vreunui slujbaş turc? 

— Nu mă voi sinchisi de o asemenea ocrotire; dar în cazul 
acesta, nu trebuie să-se afle că suntem persani, înţelegeţi? 
De altminteri, nici nu va avea vreme să dobândească vreo 
ocrotire, fiindcă mâine sau cel mai târziu poimâine îl vom 
prinde. Plecăm în zori şi vom găsi, ca şi până acum, semne, 
care ne vor călăuzi perfect. Prostul ăla de Hassan Ardşir- 
Mirza îşi închipuie că, dacă Saduk nu-i în stare să 
vorbească, nu poate nici să scrie. Semnele pe care ni le-a 
lăsat sunt în acelaşi timp un scris destul de limpede. Şi 
acum, culcaţi-vă, câinilor, fiindcă nu ne-a mai rămas prea 
multă vreme de odihnă. 

Ostaşii îndepliniră porunca şi poate că unii dintre ei se şi 
pregăteau să viseze bogăţiile, pe care nădăjduiau să pună 
curând mâna. În afară de folosul „tactic”, pânda îmi dăduse 
şi putinţa de a afla că tatăl lui Mirza fusese un serdar; prin 
urmare, nu mai încăpea îndoială că Hassan Ardşir avusese 
gradul de general. Şi fugise, ca să scape de răzbunarea 
unor anumiţi inşi. 

Când văzurăm pe mercenari învelindu-se cu păturile, 
plecarăm tot atât de prevăzători, cum venisem. 

— Emire, începu Mirza, când ajunserăm destul de departe, 
am copleşit pe vremuri cu multe favoruri pe acest susbaşiu 
şi pe aghiotantul lui. Amândoi trebuie să moară! 

— Nu sunt vrednici să-i bagi în seamă. Nu sunt decât nişte 
câini, asmuţiţi în urma ta. Nu te înfuria pe ei, ci pe stăpânii 
lor! 

— Vor să mă ucidă, ca să-şi însuşească averea mea. 


— Vor s-o facă, dar tot n-o vor face. Vom vorbi pe îndelete 
când vom ajunge în tabără. Şi acum, furişează-te singur. Vin 
şi eu curând. 

Se îndepărtă cam în silă. Când nu-l mai auzii strecurându- 
se prin tufişuri şi printre pomi, mă furişai până la Halef şi-i 
dădui instrucţiunile trebuincioase. Ocolii apoi tabăra 
inamică şi ajunsei prin dreapta ei pe malul fluviului, iar pe 
aici păşii încet spre sud. După vreo zece minute de drum, 
frânsei uşor un anin în aşa fel, încât vârful său să fie 
îndreptat spre sud; după ce mersei alte zece minute, 
repetai isprava cu alt anin şi în sfârşit, cu încă unul. În faţa 
ultimului semn, era o cotitură a fluviului, pe care o socotii 
cât se poate de potrivită planului pe care-l făurisem. 

Când mă întorsei în tabără, îl găsii pe Mirza îngrijorat, 
fiindcă lipsisem vreo jumătate de oră. Şi englezul era 
neliniştit. 

— Pe unde umblaţi, sir? Stau aici ca un copil orfan, de oare 
nu se sinchiseşte nimeni. M-am săturat, să ştiţi! Well. 

— Liniştiţi-vă! Veţi avea îndată de lucru! 

— Frumos! Straşnic! Îi omoram pe ăia? 

— Nu, dar îi vom duce niţel de nas. 

— Mă bucură, dar n-ar fi rău dacă ar avea fiecare câte un 
nas ca al meu. Yes! Şi cine se ocupă de ei? 

— Numai dumneavoastră şi cu mine, sir. 

— Cu atât mai bine! Cine lucrează singur, are şi dreptul la 
onoruri tot singur. Şi când trecem la fapte? 

— Puțin înainte de revărsatul zorilor. 

— Abia atunci? Prin urmare, pot să mai dorm câteva 
ceasuri. 

Se înveli şi adormi numaidecât. 

Hassan Ardşir-Mirza era nerăbdător să-mi audă sfatul, iar 
lângă împletitura de crengi le văzui pe cele trei femei care, 
mânate de îngrijorare, se apropiaseră să ne asculte 
convorbirea. 

— Unde ai fost emire? mă întrebă el. 


— Am vrut să-ţi las un răgaz ca să te gândeşti şi să te 
linişteşti. Un om inteligent nu se ia după impulsul mâniei, ci 
după cei al chibzuinţei. Cred că ţi-a trecut supărarea, aşa 
încât spune-mi ce ai de gând să faci. 

— Mă voi năpusti cu oamenii mei asupra urmăritorilor şi-i 
vom omori! 

— Vrei să omori pe cei treizeci de oameni sănătoşi şi 
voinici cu ajutorul răniților tâi? 

— Dar ne veţi ajuta şi voi: tu şi oamenii tăi. 

— Nu, n-o vom face. Nu sunt barbar, ci un creştin. 
Credinţa mea îmi îngăduie să-mi apăr viaţa, atunci când mi- 
e ameninţată; altminteri, însă, îmi porunceşte să cruţ viaţa 
fratelui meu. Cartea sfântă a creştinilor porunceşte: „Să 
iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul şi cu 
toată convingerea, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” 
Prin urmare, trebuie să socotesc viaţa aproapelui meu tot 
atât de sfântă ca şi a mea. 

— Bine, dar urmăritorii nu sunt fraţii, ci duşmanii noştri! 

— Cu toate acestea, sunt fraţii noştri. Coranul creştinilor 
glăsuieşte astfel: „lubiţi-vă vrăjmaşii: binecuvântaţi pe cei 
ce vă blestemă; faceţi. bine acelora care vă umilesc şi vă 
prigonesc; atunci sunteţi fiii adevăraţi ai Domnului!” Sunt 
dator să mă supun acestei porunci, fiindcă sunt creştin. 

— Dar porunca aceasta nu-i înţeleaptă şi nici folositoare. 
Dacă o urmezi. Înseamnă să înfrunţi toate primejdiile cu 
putinţă şi să pierzi toate bătăliile! 

— Dimpotrivă! În porunca aceasta este ascunsă însăşi 
înţelepciunea divină. M-am aflat în mult mai mari şi mai 
numeroase primejdii şi am avut mai des prilejul dea mă 
apăra, decât mulţi alţii. Cu toate acestea trăiesc şi am biruit 
mereu, fiindcă Dumnezeu ocroteşte neîncetat pe cei care îl 
ascultă. 

— Aşadar nu vrei să-mi dai ajutor, emire, deşi îmi eşti 
prieten? 

— Sunt prietenul tău şi ţi-o voi dovedi; dar te întreb: 
Hassan Ardşir-Mirza, vrei să fii un ucigaş laş? 


— Niciodată, emire! 

— Cu toate astea, vrei să te năpusteşti asupra ihlatsilor, în 
timp ce dorm! Sau poate că ai de gând să-i trezeşti, ca să te 
lupţi cu ei în mod cinstit?! Atunci ai fi înfrânt! 

— Domnule, nu mă tem de ei! 

— Ştiu. Te rog să mă crezi că aş fi în stare să mă lupt şi 
singur cu aceşti treizeci de inşi, dacă ar fi vorba de o faptă 
dreaptă. Armele mele preţuiesc mai mult decât toate ale lor. 
Dar cum pot fi sigur că prima lor împuşcătură sau cea 
dintâi împunsătură de lance nu-mi va răpi viaţa? O vitejie 
sălbatică şi nechibzuită se aseamănă cu furia bivolului care 
înfruntă orbeşte moartea. Să presupunem că doborâţi zece 
ori cincisprezece dintre ei; tot rămân cincisprezece inşi 
care vi se împotrivesc. Astfel, nu mai scăpaţi de urmărirea 
lor; s-ar ţine de voi până v-ar răpune. 

— Cuvintele tale sunt înțelepte, domnule. Dar dacă îmi voi 
cruța urmăritorii, ar însemna să mă dau cu ştiinţă şi voinţă 
pe mâna lor. Mă vor prinde azi sau mâine - şi ai auzit tu 
însuţi ce-au plănuit. 

— Cine-ţi spune să te laşi prins? 

— Altceva nu-mi rămâne de făcut. Sau crezi că-l poţi 
determina să mă lase să mă retrag liniştit? 

— Da, voi face-o negreşit! 

— W'Allah! Asta e... asta e... Emire, nu ştiu cum s-o 
numesc! 

— Numegşte-o deci nebunie. E cea mai potrivită denumire. 
Nu-i aşa? 

— Nu pot s-o spun, fiindcă te respect. Crezi într-adevăr că 
ai putea îndupleca pe oamenii aceştia, care îmi râvnesc 
avutul şi viaţa, să mă lase să fug? 

— Sunt convins; totuşi, ascultă-mă. Am fost adineauri în 
vale, la fluviu şi am frânt câţiva pomişori. Când îi vor vedea, 
ihlatsii vor crede să sunt semnele lui Saduk. În zori, vor 
pomi la drum. Eu voi pleca înaintea lor şi voi face alte 
semne, care să-i zăpăcească de-a binelea. Dacă însă ne 
descoperă tabăra înainte de plecare, vă veţi apăra. Voi auzi 


împuşcăturile şi voi veni în cea mai mare grabă, fiindcă voi 
fi călare. 

— La ce ar folosi să-i îndepărtăm de urmele noastre, dacă 
tot le vor descoperi? 

— Lasă-mă, că ştiu eu ce fac! Îi voi îndruma astfel, încât să 
fiu sigur că nu ne vor mai urmări. Ai o foaie de pergament? 

— Da. Şi la Saduk am găsit câteva foi de pergament. 

— Să ştii că a avut şi mai multe, dar le-a folosit ca să 
trimită veşti tainice ihlatsilor. L-ai întrebat cumva? 

— Da, dar nu vrea să mărturisească. 

— Nu-i nimic. N-avem nevoie de mărturia lui. Dă-mi 
pergamentul şi culcă-te. Voi veghea şi vă voi trezi, când va 
trebui! 

Femeile dispărură, iar bărbaţii se duseră să se odihnească. 
Saduk putuse să audă toată convorbirea noastră. Cred că 
tot timpul stătuse ca pe ghimpi. Îi cercetai legăturile şi 
căluşul; cele dintâi erau bine înnodate, iar căluşul permitea 
respiraţia, deşi era pus tot atât de bine. 

Mă învelii cu pătura, fără să dorm. 

Aproape de revărsatul zorilor, îl trezii pe englez. Se 
deşteptară şi persanii, iar conducătorul lor veni la mine. 

— Vrei să pleci, domnule? mă întrebă. Când te înapoiezi? 

— Îndată ce mă voi încredința că am izbutit să-i înşel pe 
vrăjmaşi. 

— Asta ar putea dura şi până mâine! 

— Fireşte. 

— Atunci, ia-ţi făină, carne şi curmale. Şi până te întorci, 
ce să facem? 

— Staţi liniştiţi şi părăsiţi locul acesta cât mai rar cu 
putinţă! Dacă se întâmplă totuşi ceva neobişnuit sau 
îngrijorător, sfătuieşte-te cu Halef Omar, pe care ţi-l voi 
trimite curând. E un om inteligent, credincios şi priceput, 
pe care se cuvine să-l asculţi! 

Mă furişai iar până la Halef, ca să-i spun ce am plănuit. 
Când mă înapoiai, îl găsii pe Lindsay gata de plecare, iar 


alături de şei erau o sumedenie de legături cu de-ale 
mâncării. Ne luarăm rămas-bun şi pornirăm. 

Ne-a fost foarte greu să ne conducem caii în întuneric 
printre pomi şi prin tufişuri şi am pierdut mult timp. Mai 
ales că trebuia să facem şi un ocol, ca să nu fim observați de 
ihlatsi. În cele din urmă ajunserăm în vale, încălecarăm şi 
ne continuarăm drumul. Nu puteam vedea departe, fiindcă 
deasupra apei plutea o ceaţă deasă; deodată, cerul se 
lumină spre răsărit şi un vânt uşor de dimineaţă vesti 
apropierea zilei. După vreo cinci minute, sosirăm la locul 
unde cotea fluviul şi unde făcusem ultimul semn. Aici 
descâlceai. 

— Stop? întrebă englezul. De ce? 

— Trebuie să ne convingem că persanii îşi continuă 
drumul sau cercetează mai întâi terenul şi încep lupta cu 
prietenii noştri. 

— Ah! Foarte frumos! Straşnic! Well! Tot suntem aici! 
Avem şi tutun? 

— Staţi să caut. 

Hassan Ardşir-Mirza - sau poate frumoasa lui soră - 
avusese grijă. Alături de celelalte bunătăţi, se afla şi tutun 
persan. 

— Bravo! Foarte frumos! Să ne aprindem pipele! Un băiat 
minunat persanul ăsta, spuse Lindsay. 

— Ia uitaţi-vă colo! A început să se ridice negura, aşa că 
peste două minute vom putea vedea limpede până sus, la 
ihlatsi. Hai să ne ascundem îndărătul cotiturii; altminteri, 
putem fi observați şi se face praf tot planul! 

Ne pitirăm şi aşteptarăm. În sfârşit văzui cu ajutorul 
lunetei mele că toţi cei treizeci persani porniseră la pas, 
îndreptându-se spre vale. Încălecarăm şi plecarăm cu 
iuţeala vântului. Ne oprirăm abia după vreo leghe de drum 
şi făcui o crestătură în coaja unei sălcii. 

— Hm! Oamenii ăştia trebuie să fie tare proşti, dacă nu vor 
băga de seamă că semnul ăsta a fost făcut abia acum! 


— Da, comandantul lor nu-i chiar un sir David Lindsay! 
Vedeţi, de aici se pare că fluviul are o întorsătură foarte 
mare; în tot cazul, îşi revine spre sud, îndărătul munţilor. În 
felul acesta, s-ar putea crede să lungimea curburii este de 
cel puţin opt mile engleze. Vreţi să-i facem pe persani să se 
plimbe puţin prin apă? 

— Mai întrebaţi?! Dar se vor lua după semnele noastre? 

— Fără îndoială. Luaţi legăturile cu provizii şi ţineţi-le 
deasupra capului! 

— Dar aici e adâncă apa! 

— Cu atât mai bine. Vi-e teamă că vă înecaţi? 

— Pshaw. Mă cunoaşteţi doar! Vor crede oare urmăritorii 
că Mirza şi cămilele au trecut prin apa? 

— Tocmai asta va fi încercarea. Daca procedează aşa, 
atunci se vor lua şi după semnele noastre. 

Înjghebai din trestii o bolta bătătoare la ochi şi-mi mânai 
armăsarul în aşa fel, încât să lase cât mai multe urme; apoi 
îl îndemnai să intre în apa. Englezul veni după mine. 
Întrucât ne îndreptarăm în susul apei, ajunserăm tocmai la 
locul opus de pe celalalt mal, deşi apa curgea eu furie. 
Înfipsei în pământ, nişte fire de iarbă şi buruieni, ca să 
îndrept urmăritorii cât mai mult spre sud. Aici, pământul 
era acoperit cu iarbă din belşug. Faptul mă bucură, întrucât 
iarba ascundea apa ce curgea de pe noi, înlăturând orice 
bănuiala. 

Apoi, pornirăm în galop. Persanii aveau sa sosească pe 
locul acesta în vreo jumătate de oră şi fără îndoială ca şi-ar 
fi dat seama, doar dacă n-ar fi fost cu totul nepricepuţi, că 
urmele lăsate de caii noştri în iarbă nu puneau fi decât de 
azi. De aceea, călărirăm mai bine de doua ore în aceeaşi 
direcţie, prin mici deserturi, peste movile joase şi prin văi 
străbătute de pârâiaşe. Ajunserăm iar la Dijala, aşa cum mă 
aşteptasem şi trecurăm pe celălalt mal. Fireşte că avusesem 
grijă să punem semne în anumite locuri. Atunci, scosei o 
foaie de pergament. 

— Vreţi să scrieţi ceva, master? întrebă Lindsay. 


— Da. Acum încetează semnele şi vreau să văd dacă 
pergamentul va da acelaşi rezultat. 

— Arătaţi-mi ce scrieţi! 

— Poftim, uitaţi-vă! 

Îl dădui pergamentul, pe care scrisesem câteva cuvinte în 
limba persană. Le privi, apoi îşi ridică ochii spre mine. Îşi 
ţuguie buzele amărât, mutându-şi parcă nasul în lături. 

— Heigh ho! Cine urmează să citească mâzgăleala asta? Şi 
ce înseamnă? 

— Sunt cuvinte persane şi se citesc de la dreapta la 
stânga. Sună astfel: „halijah hemwer ziru bala - acum 
mereu în vale!” Vom pândi, ca să ne încredinţăm dacă dau 
urmare acestei indicaţii. 

Legai bine pergamentul cu două crengi şi-l aşezai astfel, 
încât să poată fi văzut imediat, După aceea, pornirăm iar 
de-a lungul malului şi ajunserăm într-un loc de unde ne 
puteam uita îndărăt, fără să fim observați. Descălecarăm ca 
să mâncăm ceva şi să ne lăsăm caii să pască şi să se adape. 
Fireşte că eram nerăbdători să ne convingem dacă şiretlicul 
nostru a dat rezultatul dorit. 

A fost nevoie să aşteptăm mai mult de o oră, până când să 
zărim în sfârşit o mişcare în susul fluviului. Luneta mea mă 
încredința că păcăleala izbutise şi mulţumiţi pe deplin, 
călărirăm mai departe. Abia după-amiază făcui alt semn şi 
spre seară, încă unul, din colţul unei văi lăturalnice, aşezată 
în stânga fluviului. Era cel dintâi prilej de a ne putea 
înfăptui a doua parte a planului nostru, adică să îndepărtăm 
pe persani de drumul ce ducea spre dreapta; până aici 
terenul nu ne îngăduise s-o facem. 

Ne oprirăm la intrarea văii, ca să ne odihnim după atâta 
trudă. 

În dimineaţa următoare, scrisei pe un alt pergament 
indicaţia că de acum înainte trebuie continuat multă vreme 
drumul spre apus. Pe la amiază, lăsai al treilea pergament, 
cu vestea că Hassan Ardşir-Mirza a început să fie bănuitor, 
fiindcă m-a prins (adică pe Saduk) lăsând semnele 


trădătoare. Îndată după-amiaza, întocmii ai patrulea şi 
ultimul pergament. Prin el îi înştiinţam, ca Mirza are de 
gând să se ducă la Djumeila sau Kifri, peste movila lui 
Bozian şi ca bănuiala lui a sporit atât de mult, încât „mi-a” 
poruncit să merg în fruntea tuturor, ca sa mă supravegheze 
necontenit; din pricina aceasta, îmi este aproape cu 
neputinţă să mai las semne. 

Astfel, ne îndeplinirăm sarcina în întregime. Mi-am dat 
seama că nu mai este necesar să aşteptăm, ca să ne 
încredinţam dacă se vor lua într-adevăr după îndrumările 
noastre; întrucât din cele întâmplate până acum, era de 
aşteptat să nu-şi dea seama că au fost păcăliţi. 

Făcurăm calea întoarsă, alcătuind un fel de unghi cu 
direcţia în care venisem şi străbăturăm ţinuturi prin care 
umblau rareori drumeţii. Deşi a trebuit să facem o 
sumedenie de ocoluri, ajunserăm înainte de înserat la 
fluviul Dijala. Călărirăm o vreme în susul apei, pana când 
întunericul ne sili să ne oprim. Dimineaţa ne trezirăm 
devreme şi pornirăm, iar la amiază eram lângă tabără. 

Înainte de a ajunge la tabără, Halef cobori în vale, ca să 
mă întâmpine. 

— Allah fie lăudat, sidi, că te-ai înapoiat teafăr şi 
nevătămat! Am fost tare îngrijoraţi, fiindcă ai lipsit două zile 
şi jumătate, în loc de o singură zi. Vi s-a întâmplat ceva, 
eftendi? 

— Dimpotrivă. Totul a mers cum am vrut. Nu ne-am întors 
mai curând, întrucât nu eram pe deplin încredinţaţi că 
persanii s-au lăsat „duşi de nas”. Ce mai e nou în tabără? 

— Nimic. Adică e ceva, ce nu trebuia să fie. 

— Ce? 

— A fugit Saduk. 

— Saduk? 

— Trebuie să aibă printre slujitori un prieten, care i-a tăiat 
legăturile. 

— Când a plecat? 

— Ieri dimineaţă. 


— Nu înţeleg cum a putut s-o şteargă. 

— Tu ai plecat cu englezul şi eu am rămas de veghe în 
vale. 

— Între timp, persanii au părăsit tabăra unul câte unul, ca 
să urmărească mişcările ihlatsilor. Când au plecat ihlatsii şi 
s-au înapoiat persanii în tabără, prizonierul dispăruse. 

— Asta-i rău, foarte rău! Dacă s-ar fi întâmplat mai târziu 
cu o zi, n-ar fi trebuit să ne îngrijorăm. Hai, ia-mi calul şi 
mână.-l. 

Sus, pe deal, îmi ieşiră cu toţii dinainte, plini de bucurie. 
Dar citii în ochii lor neliniştea pricinuită de lipsa mea. Mirza 
mă luă deoparte şi-mi povesti cum a fugit Saduk. 

— Sunt de făcut două ipoteze, îi replicai eu. Prima: dacă 
Saduk ajunge din urmă pe ihlatsi, îi va îndemna să se 
înapoieze repede, ca să ne prindă. A doua: Saduk s-ar putea 
ascunde în preajma taberei, ca să se răzbune, în tot cazul, 
nu mai suntem siguri în locul în care ne aflăm şi trebuie să-l 
părăsim numaidecât. 

— Încotro să pornim? întrebă Hassan Ardşir-Mirza. 

— Înainte de toate, pe malul celălalt al fluviului. Nu-i nici 
un vad care să ne ducă devale, aşa încât ne întoarcem până 
la punctul prin care ai venit încoace. Astfel vom avea mai 
multă siguranţă, întrucât nu se va crede că ai mers în sus. 
Dacă Saduk a rămas într-adevăr prin preajma taberei, ca să 
se răzbune în timpul nopţii, nu se va încumeta în nici un caz 
să iasă ziua la iveală. Aş putea să încerc să-i găsesc urma, 
cu ajutorul ogarului, dar vom pierde vreme şi nici nu ştim 
dacă dăm de el. Porunceşte să se pregătească totul de 
plecare şi adu-mi sforile cu care a fost legat Saduk. Dar de 
acum înainte nu trebuie să mai ştie slujitorii tăi ce ai de 
gând să faci. 

Se duse în coliba femeilor şi se întoarse cu sforile pe care i 
le cerusem, o curea şi o batistă ce slujise drept căluş. Toate 
erau tăiate. Mă străduii mult, până când izbutii să îndoi 
cutele întocmai cum fuseseră. Apoi cercetai fiecare tăietură 
în parte. 


— Cheamă-ţi oamenii! spusei lui Mirza. 

Veniră toţi, fără să ştie despre ce-i vorba; dar când 
ajunseră lângă mine, mă văzură cu sforile, batista şi 
cureaua în mână. 

— Daţi-mi puţin cuţitele şi pumnalele! le spusei eu. 

În timp ce slujitorii îmi îndeplineau porunca, urmării 
chipul fiecăruia dintre ei, dar nu observai nimic deosebit. 
Alăturai cuţitele şi pumnalele de tăieturile care înlesniseră 
fuga prizonierului, le comparai cu băgare de seamă şi rostii 
oarecum liniştit: 

— 'Tăieturile au fost făcute cu un pumnal cu trei muchii; 
voi descoperi îndată pe răufăcător! 

Printre armele slujitorilor, erau numai două pumnale cu 
câte trei muchii; deodată văzui că stăpânul unuia din ele 
păleşte şi-şi trădează gândul de a fugi printr-o mişcare 
făcută pe furiş. Ca să-l împiedic să dispară, spusei tot atât 
de liniştit ca înainte: 

— Răufăcătorul vrea s-o şteargă. Să nu se încumete să 
fugă, fiindcă-şi va înrăutăţi situaţia, în loc să şi-o 
îmbunătăţească. Numai o mărturisire cinstită îl poate 
scăpa! 

Mirza se uită mirat la mine, iar cele trei femei, ale căror 
chipuri apărură deasupra împletiturii de crengi, îşi şoptiră 
uimite impresii despre cele văzute. 

Investigaţiile mele fuseseră fructuoase, întrucât îmi 
dăduseră posibilitatea să aflu cine înlesnise fuga lui Saduk. 
Îmi îndreptai degetul spre cel bănuit şi spusei: 

— Acela e. Legaţi-l! 

De-abia rostii aceste cuvinte şi slujitorul se repezi din 
câteva sărituri spre tufiş. Ceilalţi voiră să-l urmărească. 

— Opriţi-vă! le poruncii. 

— Emire, ne va scăpa! strigă Mirza. 

— Nu ne va scăpa! îi răspunsei. Ai uitat de câine? Doyan, 
tut onu - prinde-l! 

Câinele se năpusti în tufiş - şi după câteva clipe izbucni un 
țipăt, urmat de lătratul vestitor al animalului. 


— Halef, adu-l pe fugar! spusei. 

Micul hagiu mă ascultă cu un aer încântat. 

— Spune-mi emire, mă întrebă Hassan, cum ai ştiut cine-i 
făptaşul, uitându-te doar la cuțite şi pumnale? 

— Foarte uşor! Latul unui cuţit face altă tăietură decât un 
pumnal cu trei muchii, fiindcă acesta împunge şi rupe mai 
lesne. 'Tăieturile sunt depărtate între ele, aşa încât nu 
puteau fi făcute cu un cuţit. Acum, i-a uită-te: aici unde 
încep, tăieturile nu sunt drepte, ci oarecum întrerupte de 
rupturi; aşadar. tăişul care a fost folosit avea o ştirbitură 
destul de pronunţată. Uită-te şi la pumnalul ăsta: e singurul 
care are o asemenea ştirbitură! 

— Domnule, isteţimea ta e uimitoare! 

— Nu merit lauda asta. Experienţa m-a învăţat ca în toate 
împrejurările să ţin seamă chiar de cele mai mici detalii; 
prin urmare, nu-i vorba de vreo deşteptăciune, ci doar de 
experienţă. 

— Dar de unde ai ştiut că vrea să fugă? 

— L-am văzut pălind şi dându-se înapoi pe furiş. Cine-l 
interoghează tu sau eu? 

— Tu, emire. Ţie nu va îndrăzni să-ţi tăgăduiască. 

— Atunci, ceilalţi să se îndepărteze, ca să nu-i îngreuneze 
mărturisirea. Stai, dă-le cuţitele îndărăt! Dar pun o 
condiţie: să-mi îngădui să rostesc eu sentinţa şi să-mi 
făgăduieşti că nici nu te vei împotrivi, nici nu te vei codi s-o 
îndeplineşti. 

Se învoi bucuros. 

Halef îl aduse pe vinovat, care părea tare speriat. La un 
semn al meu, micul hagiu îl împinse pană în faţa locului 
unde mă aşezasem împreună cu Hassan Ardşir-Mirza, îl 
privii ţintă câteva clipe şi spusei: 

— Soarta ce te aşteaptă depinde numai de tine. Dacă-ţi 
mărturiseşti singur greşeala, te poţi aştepta la îndurare; 
dar dacă tăgăduieşti, pregăteşte-te să ajungi în Djehenna! 

— Domnule, voi spune totul, dar goneşte câinele! 
răspunse. 


— Nu, câinele rămâne aici, până când terminăm. Doar un 
semn să-i fac şi te sfâşie. Şi acum fii cinstit şi spune-mi: tu ai 
fost cel care l-a ajutat pe Saduk să fugă? 

— Da. Eu l-am ajutat. 

— De ce? 

— Fiindcă-i jurasem că-l voi scăpa. 

— Când? 

— Înainte de a porni în călătorie. 

— Cum i-ai putut jura, de vreme ce el e mut şi nu poate să- 
ţi vorbească? 

— Ştiu să citesc, domnule! îmi răspunse el mândru. 

— Ei, povesteşte! 

— Eram cu Saduk în curte. Deodată îmi scrise pe o foaie 
de pergament întrebarea dacă ţin la el. Îi răspunsei că „da”, 
fiindcă mi-era milă că n-are limbă. Apoi, scrise iar că şi el 
ţine da mine şi că ar vrea să fim prieteni de sânge. Mă învoii 
şi jurarăm amândoi pe Allah şi Coran că nu ne vom părăsi 
niciodată şi ne vom ajuta în caz de nevoie sau de primejdie. 

— E adevărat ce spui? 

— Pot să-ţi dovedesc, emire. Mai am pergamentul pe care-i 
scris totul. 

— Unde e? 

— Îl am la cingătoare. 

— Arată-mi-l. 

Îmi dădu foaia de pergament. Era foarte murdară, dar 
scrisul mai putea fi recunoscut. O întinsei lui Mirza. care o 
citi şi dădu din cap, în semn că s-a convins. 

— Ai fost foarte neprevăzător, spusei slujitorului... Ai jurat 
lui Saduk, dar nu te-ai gândit că jurământul li-ar putea fi 
vătămător. 

— Emire, oricine-l considera om cumsecade! 

— Povesteşte mai departe! 

— N-am crezut niciodată că ar fi un răufăcător şi de aceea 
mi-era milă de el că-i legat. Mi-am adus aminte că-i jurasem 
să-l ajut în orice nevoie şi m-am gândit că Allah mă va 


pedepsi, dacă-mi voi călca jurământul. Am aşteptat până 
când s-au îndepărtat toţi şi i-am dat drumul. 

— Ţi-a spus ceva? 

— Doar nu-i în stare! 

— Vreau să spun: ţi-a făcut vreun semn oarecare? 

— Nu. S-a ridicat, s-a întins, mi-a dat mâna şi s-a furişat în 
tufiş. 

— În ce direcţie? 

— Pe aici a luat-o. 

Şi-mi arătă spre fluviu. 

— Ai nesocotit credinţa ce-i datorezi stăpânului tău şi ne-ai 
trădat pe toţi, numai ca să-ţi respecţi jurământul făcut cu 
uşurinţă. Îţi dai seama ce pedeapsă vei îndura? 

— Emire, vei porunci să fiu omorât. 

— Da, ţi se cuvine moartea, fiindcă ai eliberat un ucigaş şi 
prin aceasta ai primejduit vieţile noastre. Cu toate acestea, 
ţi-ai mărturisit greşeala, aşa că-ţi îngădui să rogi pe 
stăpânul tău să-ţi aplice o pedeapsă blândă. Cred că nu faci 
parte dintre oamenii care săvârşesc răul, fiindcă urăsc 
binele. 

Ochii bietului slujitor se umpluseră de lacrimi; fără să 
şovăie, vinovatul îngenunche la picioarele lui Hassan Ardşir- 
Mirza. Chipul său vădea teama care-l năpădise, iar buzele-i 
tremurau, dar nu puteau rosti nici un cuvânt. Privirea aspră 
a stăpânului se îmblânzi încetul cu încetul. 

— Nu vorbi, îi spuse Mirza; ştiu că vrei să mă rogi să fiu 
îndurător, dar nu-ţi pot ajuta cu nimic. Am fost totdeauna 
mulţumit de tine, dar acuma soarta ta nu mai e în mâinile 
mele; numai emirul acesta poate hotări ce ţi se cuvine. 
Roagă-l pe el să fie îndurător! 

— Ai auzit, domnule! se bâlbâi vinovatul, întorcându-se 
spre mine. 

— Prin urmare, crezi că un bun musulman e dator să-şi 
ţină cuvântul? îl întrebai. 

— Da, emire. 

— Ţi-ai fi putut călca jurământul? 


— Nu, chiar dacă asta m-ar fi costat viaţa. 

— Deci, dacă Saduk s-ar întoarce din nou, în secret, la 
tine, l-ai ajuta? 

— Nu. L-am eliberat; mi-am ţinut jurământul faţă de el; 
acum, însă, este totul bine. 

Fără îndoială, aceasta era o părere cam ciudată despre 
durata de valabilitate a unui jurământ, dar mie mi s-a părut 
foarte convenabilă. 

— Ai vrea ca greşeala ta să fie iertată, dacă vei arăta din 
nou stăpânilor tăi credinţă şi iubire? 

— Da. O, domnule, dacă ar fi posibil! 

— Dă-mi mâna şi jură! 

— Jur pe Allah şi pe Coran, pe califi şi pe toţi sfinţii. 

— Aşa e bine; eşti liber şi vei putea să-l slujeşti din nou pe 
Hassan Ardşir-Mirza. Dar, adu-ţi aminte de jurământul 
făcut! 

Omul îşi ieşise din fire de bucurie şi fericire şi am observat 
că şi Mirza era de acord cu mine. Evident, între noi doi n-a 
mai avut loc nici o discuţie în legătură cu aceasta, pentru că 
eram foarte ocupați cu plecarea. 

Capitolul IV - „Oraşul califilor” 

Când am părăsit tabăra, cămilele ne-au dat cea mai multă 
bătaie de cap. Aceste animale prostănace erau obişnuite cu 
câmpia largă, neîmpădurită şi nu se descurcau aici, între 
stânci, copaci şi arbuşti. Am fost siliţi să cărăm greutăţile cu 
mâna, până la râu şi apoi, pur şi simplu, să le împingem în 
susul şi în josul râului. Chiar şi aşa, doar cu greu au reuşit 
să treacă râul. 

Eu am rămas, împreună cu Halef, în urma celorlalţi, ca să 
ştergem cu cea mai mare grijă toate urmele. 

Nu intenţionam neapărat să pornim imediat spre Bagdad, 
doream doar să părăsim un loc unde nu ne mai simţeam în 
siguranţă şi să căutăm un altul, unde nu trebuia să ne 
temem că vom fi descoperiţi de persani şi de Saduk. Spre 
seară, după ce parcursesem un drum destul de lung spre 
sud, am găsit, în sfârşit, o colibă părăsită care servise 


probabil ca locuinţă unui kurd. Coliba se afla cu spatele la 
un perete de stâncă şi din celelalte trei părţi era 
înconjurată de o coroană de arbuşti şi tufe. Dincolo de 
această coroană, se putea vedea bine în depărtare. Am 
adăpostit animalele în interior şi am făcut şi noi o tabără 
acolo, ceea ce nu ne-a luat prea mult timp şi prea multă 
muncă, întrucât nu aveam de făcut altceva decât să 
întindem pe pământ păturile pe care le purtam sub şei. 

Eram gata, când s-a lăsat noaptea şi îndată, cele trei femei 
care ocupaseră doar ele coliba, îşi făcură apariţia cu 
produsele activităţii lor culinare. A fost o cină gustoasă. 
Datorită încordării din ultimele trei zile, mă simţeam foarte 
obosit şi curând după masă, m-am dus să mă odihnesc. Abia 
apucasem să dorm câteva ore, când am simţit o atingere şi 
am deschis imediat ochii. Bătrâna Halwa stătea în faţa mea 
şi îmi făcea semne cu mâna. M-am ridicat să o urmez. Toţi 
ceilalţi dormeau, eu excepţia unuia dintre persani care era 
de strajă şi stătea afară, în faţa tufişurilor, aşa încât nu ne-a 
putut vedea. Bătrâna m-a dus spre o altă latură a colibei, 
unde un soc gros îşi desfăcea ramurile sub formă de 
umbrelă. Aici l-am găsit pe Hassan Ardşir-Mirza. 

— Ai ceva important de discutat? l-am întrebat. 

— Este important pentru noi, pentru că are legătură cu 
călătoria noastră. Am chibzuit la ceea ce ar trebui să fac şi 
mi-ar plăcea, dacă ideile mele ar primi aprobarea ta. lartă- 
mă dacă te-am sculat din somn. 

— Spune-mi ce ai hotărât! 

— Tu ai fost deja în Bagdad. N-ai cumva prieteni sau 
cunoştinţe acolo? 

— Câteva cunoştinţe superficiale; dar nu mă îndoiesc că 
aceşti oameni îmi sunt prieteni. 

— Deci poţi să locuieşti în siguranţă acolo? 

— Nu cred că aş avea de ce să mă tem acolo. Mă aflu şi 
sub protecţia padişahului şi mă pot pune şi sub protecţia 
unei puteri europene. 


— Atunci, am să te rog ceva. [i-am spus deja că oamenii 
mei mă aşteaptă la Ghadhin. Presimt că nu voi fi în 
siguranţă acolo şi de aceea, ar trebui să mergi tu acolo şi să 
te ocupi de afacerile mele. 

— Cu plăcere. Ce misiuni vrei să-mi încredinţezi? 

— Cămilele pe care le vei găsi la Ghadhin mi-au 
transportat toată averea pe care voiam s-o salvez. Dar este 
posibil ca aceste bunuri care le-am luat, să-mi stânjenească 
călătoria şi de aceea vreau să le vând. Îmi îngădui să te rog 
să te ocupi de vânzarea lor? 

— Da, dacă ai încredere în mine. 

— Negreşit că am. Îţi voi da pe unul din însoțitorii, noştri, 
care să te prezinte cu o scrisoare lui Mirza Selim Aga. Vinzi 
totul: lucrurile şi animalele, plăteşti oamenii, şi-i concediezi. 

— Nu se va supăra Mirza Selim Aga că nu-i încredinţezi lui 
vânzarea? Ţi-a slujit cu credinţă; ţi-a transportat averea 
până la Bagdad; prin urmare şi-a câştigat dreptul la 
încrederea ta. 

— Nu mă contrazice, emire, fiindcă îmi dau scama ce fac. 
E] este singurul pe care nu-l concediez. Cu asta va fi 
mulţumit. Cred că tu-mi vei putea îndeplini însărcinarea 
mai bine decât el, dar ţi-o încredinţez şi cu alt scop. Ai 
putea găsi numaidecât o locuinţă în Bagdad? 

— Cred că este posibil. 

— Nu-ţi voi încredința numai averea, ci şi familia, emire. 
Primeşti? 

— Hassan Ardşir-Mirza, mă uimeşti şi mă ameţeşti! Adu-ţi 
aminte că sunt un bărbat şi creştin! 

— Nu-mi pasă dacă eşti creştin sau musulman; nici tu nu 
m-ai întrebat ce sunt, când m-ai salvat din mâna bebbehilor. 
După aceea mă voi gândi cum să scap de urmăritorii mei. Ei 
nu trebuie să afle unde este Hassan Ardşir-Mirza; de aceea 
îţi încredinţez averea şi din aceeaşi pricină îţi predau şi 
familia, fiind convins că o vei ocroti în lipsa mea. Sunt sigur 
că vei respecta onoarea soţiei mele şi a surorii mele, Benda. 


— Nu le voi cere nici să le văd, nici să le vorbesc. Dar 
despre ce lipsă vorbeşti, Mirza? 

— În timp ce voi veţi fi în Bagdad, eu voi pleca la Kerbela, 
împreună cu Mirza Selim Aga, ca să înmormântez corpul 
tatălui meu. 

— Ai uitat că şi eu vreau să merg la Kerbela? 

— Emire, renunţă la hotărârea aceasta. E prea 
primejdioasă! Da, ai fost la Mecca fără să-ţi pierzi viaţa, dar 
gândeşte-te câtă deosebire este între Mecca şi Kerbela. În 
prima localitate sunt musulmani liniştiţi şi evlavioşi. În 
cealaltă însă sunt fanatici, tulburaţi până la nebunie de 
reprezentarea tragediei lui Hossein şi aduşi într-o stare de 
nemaipomenită furie, căreia-i cad deseori victime chiar 
credincioşi musulmani. Dacă unul singur dintre ei bănuieşte 
că eşti şiit, sau că nu eşti nici măcar musulman, îţi pierzi 
viaţa în cele mai crunte chinuri. Ascultă-mă şi renunţă la 
hotărârea aceasta! 

— Bine! Voi vedea la Bagdad ce voi face. Dar fie că voi 
pleca la Kerbela, fie că nu voi pleca, poţi fi încredinţat, 
Hassan Ardşir-Mirza, că familia ta se va afla în deplină 
siguranţă. 

Aşa se încheie convorbirea. 

Ramaserăm cinci zile în locul acela şi pornirăm abia atunci 
când ne convinsesem de-a binelea că toţi însoțitorii noştri îşi 
recăpătaseră forţele. Străbăturăm munţii cât se poate de 
convenabil şi fără întâmplări neplăcute; la fel străbăturăm 
şi deşertul, adică am fost cruţaţi de vreo întâlnire cu 
bandele de jefuitori arabi, fapt pe care-l datoram mai 
curând neobositei noastre prevederi, decât bunăvoinţei lor. 

Poposirăm la un canal, aşezat dincolo de Beni Seyd, la o 
depărtare de patru ore la nord-vest de Bagdad. De aici 
urma să pornesc călare spre Ghadhin, ca să-l întâlnesc pe 
aga Mirza Selim, căruia Hassan Ardşir îi încredinţase 
averea. Tabăra fu orânduită într-un loc tunde nu ne puteam 
teme de vreo năvală vrăjmaşă. După ce supravegheai 


alcătuirea taberei, primii din partea lui, Hassan scrisoarea 
ce-mi confirma însărcinarea. 

— Selim Aga se va arăta într-adevăr îndatoritor? 

— Va trebui să te asculte, aşa cum m-ar asculta pe mine 
însumi. Iei în primire tot ce are şi îndată ce nu mai ai nevoie 
de el, mi-l trimiţi, împreună cu însoţitorul pe care ţi-l dau. 
Eu voi aştepta aici, până te vei înapoia. Vei vinde toate 
lucrurile şi ceea ce vei face va fi bun-făcut! 

N-aveam de ce să mă împotrivesc. Dar mai era cineva, 
care dorea să plece cu mine: Halef. Pe el însă nu-l puteam 
lua, fiindcă era util apărării taberei. 

Plecarăm şi ajunserăm după două ore la cea de-a treia 
întorsătură a Tigrului, deasupra Bagdadului, în preajma 
căruia se află Ghadhin, de cealaltă parte a fluviului. 
Lăsarăm în stânga drumul ce duce spre Kerkuk, Erbil, 
Mosul şi Diarbekir şi o luarăm la dreapta, spre cărămidăria 
din zona aceea. De aici, trecând prin nişte prietenoase 
grădini de palmieri, sosirăm la Ghadhin, care-i locuit în 
întregime numai de persanii şiiţi. 

Localitatea se află pe pământ „sfânt”, întrucât adăposteşte 
monumentul lui Musa Ibn Djafer. Bărbatul acesta vestit a 
făcut pelerinajul la Mecca şi Medina, întovărăşind pe califul 
Harun al Raşid. În Medina a salutat mormântul Profetului, 
rostind următoarele cuvinte: „Bine te-am găsit, tată!” pe 
când califul îl salută astfel: „Bine te-am găsit, vere!” „Cum? 
vrei să te înrudeşti cu Profetul mai mult decât mine, 
urmaşul lui?” strigă furios Harun; de atunci, Al Raşid îl uri 
cu aceeaşi... căldură, cu care-l respectase şi-l privilegiase 
înainte de această întâmplare neplăcută. Musa Ibn Djafer fu 
aruncat în închisoare şi acolo-şi sfârşi zilele. Dar după 
moarte, se ridică pe mormântul său un templu minunat, a 
cărui cupolă e aurită şi are minareturi frumoase. 

Ghadhin stârneşte uimirea datorită aspectului specific 
apusean, care-i cu totul nepotrivit într-o asemenea regiune: 
are o linie pentru tramvaiul cu cai, care se sfârşeşte la 
Arsenalul din Bagdad. A fost construită de guvernatorul 


dornic de reforme Midhat Paşa, care a jucat mai târziu un 
rol de frunte la Istambul. Dacă omul acesta n-ar fi fost 
rechemat din funcţia de guvernator general al Irakului, ar fi 
înzestrat Mesopotamia şi cu o linie de cale ferată, al cărei 
scop ar fi fost să lege ţările dintre Eufrat şi Tigru cu 
Constantinopolul, prin porturile principale ale Siriei. Din 
păcate, această înfăptuire, de o însemnătate deosebită, a 
rămas până acum în stare de proiect. Mai mult, Midhat Paşa 
a fost nevoit să impună folosirea tramvaiului cu cai, cu 
ajutorul biciului. Această îndărătnică ilustrare reprezintă o 
manifestare a conservatorismului mahomedan. 

Persanii din Ghadhin sunt mai mult negustori, care pleacă 
zilnic la Bagdad, pentru diferite afaceri. Ca să pot găsi pe 
agă, mă îndreptai spre un han în curtea căruia erau 
adăpostite caravanele. La Bagdad şi la Ghadhin se găsesc 
multe hanuri de felul acesta. 

Era la amiază, în toiul verii şi sunt sigur că termometrul 
arăta 35 grade Reaumur. Deasupra oraşului plutea un aer 
greu, prin care aproape că nu puteai vedea, iar cei pe care-i 
întâlneam aveau feţele acoperite. Pe una dintre străzi, 
întâlnirăm un bărbat, îmbrăcat într-o bogată haină persană. 
Era călare pe un cal alb, care avea nişte hamuri 
costisitoare. În faţa unui asemenea bărbat, nu puteam avea 
decât înfăţişarea unor derbedei. 

— Ez andscha, tschepu rast - Hai, cărăbăniţi-vă, daţi-vă în 
lături, n-auziţi? se răsti la noi, făcând un gest de dispreţ. 

Mă aflam călare lângă englez, dar strada era destul de 
largă şi persanul avea loc să treacă, fără să ne dăm 
deoparte. Dacă n-ar fi săvârşit gestul acela, i-aş fi îndeplinit 
dorinţa. 

— Ai loc! îi răspunsei. Porneşte! 

În loc să pornească pe lângă noi, îşi mână calul de-a 
curmezişul şi spuse: 

— Sunnit porc, uiţi unde le găseşti?! Şterge-o! De-nu, îţi 
arată biciul meu drumul! 

— Ia încearcă-ţi curajul! 


Îşi scoase biciul din cureaua de la cingătoare şi lovi. Dar 
nu mă nimeri, fiindcă armăsarul meu se năpusti spre calul 
său, aşa încât îi trăsei persanului un pumn atât de zdravăn 
în obraz, încât îl făcui să zboare la pământ, cu toate că era 
bine înfipt în şa. Voii să-mi urmez liniştit drumul, fără să mă 
mai sinchisesc de cel ce zăcea în mijlocul străzii, dar auzii 
strigătul înspăimântat al slujitorului, pe care ni-l dăduse 
Hassan Ardşir-Mirza ca însoțitor. 

— Az baray chodeli - pentru numele lui Dumnezeu, e 
Mirza Selim Aga! 

Mă întorsei îndată. Cel prăvălit pe caldarâm încălecase şi- 
şi trăsese sabia din teacă. Abia acum îl recunoscu pe 
slujitor. 

— Tu eşti arab?! strigă el. Ce cauţi alături de 
naschijestanul49 ăsta, pe care-l va blestema Allah? 

Până să-l lămurească slujitorul, răspunsei eu: 

— Ţine-ţi gura! Numele tău e Mirza Selim Aga? 

— Da, răspunse, uimit o clipă de tonul întrebării mele. 

Îmi mânai calul spre al său şi-i spusei cu jumătate de glas: 

— Sunt un trimis al lui Hassan Ardşir-Mirza. Du-mă la tine 
acasă! 

După ce ne măsură şi ne cântări cu o privire 
batjocoritoare, care vădea şi o dârză trufie, spuse: 

— Voi citi întâi scrisoarea şi după aceea vom sta de vorbă 
în privinţa, pumnului pe care mi l-ai tras. Urmaţi-mă, dar 
ţineţi-vă cât mai departe, fiindcă-mi pricinuiţi silă! 

Aşadar, omul acesta era schah-swar, credinciosul care-şi 
părăsise funcţia de ofiţer în armata persană, căruia-i 
încredinţase Hassan lucrurile sale de preţ şi care câştigase 
inima surorii lui Hassan, Benda. Mirza îmi împărtăşise 
cândva şi taina aceasta. Sărmana fată! Dacă aga era cu 
adevărat un schah-swar, adică un călăreț foarte priceput, 
trebuie să fi învăţat că omul poate fi prețuit şi după calul 
său; în privinţa aceasta nu se cuvenea să ne socotească 
derbedei pe niciunul, adică nici pe Lindsay, nici pe mine. Şi 
apoi, nu era prea prudent din partea lui, ca fugar, să se 


arate într-o ţinută atât de bătătoare la ochi şi să aibă o 
purtare atât de trufaşă, care nu s-ar fi potrivit nici unui om 
mai însemnat ca el. Fireşte, nici nu mă gândeam să-i 
încurajez semeţia. Făcui un semn lui Lindsay, care mă 
înţelese şi trecurăm la dreapta şi la stânga lui. 

— Câine! mă ameninţă, şterge-o de lângă mine; dacă nu, 
pun să te biciuiască! 

— Taci, biwakuf50, răspunsei liniştit, dacă nu vrei să-ţi mai 
trântesc un pumn în nas. Cine se plimbă pe un cal 
împodobit cu hamurile stăpânului, trebuie să se şi poarte ca 
un stăpân. Mi se pare că-ţi voi cere voie să te învăţ să fii 
Cuviincios. 

Nu-mi răspunse, ci se mulţumi să-şi acopere obrazul cu 
vălul ce i se ridicase în clipa când se prăbuşise. Din pricina 
acestui văl, nu fusese recunoscut imediat de slujitor. 

Merserăm printr-o sumedenie de străduţe. În cele din 
urmă, aga Selim se opri în faţa unei clădiri joase, în care 
era doar o deschidere de poartă, astupată cu câteva 
scânduri. 

Scândurile fură date deoparte de un slujitor. Când 
intrarăm în curte, zărirăm câteva cămile, tolănite la pământ 
şi rumegând orz şi sămânță de bumbac. În preajma lor se 
aflau câţiva inşi, trândăvind sau hoinărind prin curtea 
nesfârşită. La ivirea lui aga Selim, îngrijitorii se înclinară 
respectuos. Îmi dădui seama că acest mititel comandant 
ştiuse să se facă temut. 

Aga îşi dădu calul unuia dintre îngrijitorii cămilelor, iar noi 
îi încredinţarăm pe ai noştri slujitorului care ne însoţise. 
Apoi, Selim se îndreptă cu noi spre casa din fundul curţii. 
După ce coborârăm o scară, pătrunserăm într-o încăpere 
pătrată, la marginile căreia se aflau o mulţime de perne 
mari şi moi. Un covor splendid acoperea aproape toată 
podeaua. Pe una dintre perne, zării un serviciu de cafea din 
argint greu, iar alături, o bukah persană foarte costisitoare; 
pe pereţi erau atârnate tot felul de arme şi numeroase 
narghilele şi pipe, destinate desigur oaspeţilor. Într-un vas 


antic din porțelan chinezesc, care înfăţişa un balaur, se afla 
tutun; iar din mijlocul cuverturii atârna o candelă, legată cu 
un lanţ de argint şi plină cu ulei de sesam. 

După deprinderile localnice, aveam înaintea ochilor o 
încăpere orânduită cu adevărat în chip princiar şi nu-mi 
venea deloc să cred că lucrurile acelea preţioase ar putea 
aparţine lui aga Selim. 

— Sallam aaleikum! salutai când pătrunsei în încăpere. 

Lindsay făcu acelaşi lucru, dar Selim nu ne răspunse. Se 
aşeză pe o pernă şi bătu din palme. Se ivi îndată unul dintre 
oamenii pe care îi văzusem în curte şi „stăpânul” îi porunci 
printr-un semn să-i aprindă luleaua. Fireşte, porunca fu 
îndeplinită cu încetineală adevărat orientală şi cu o 
conştiinciozitate cu totul nepotrivită. 

Pană să se isprăvească această „operaţie”, Lindsay şi cu 
mine stăturăm în prag, întocmai ca nişte „viței la poarta 
nouă”, cum se spune. Slujitorul se îndepărtă, dar numai 
până la uşă, unde se opri, ca să asculte ce se vorbeşte. 
Tolănit pe perna moale, aga socoti că a sosit în sfârşit 
momentul să ne bage în seamă. Suflă câteva rotocoale de 
fum, tuşi cu înţeles şi întrebă: 

— De unde veniţi? 

Întrebarea era cu totul lipsită de sens, întrucât el aflase de 
la slujitor ceea ce voia să ştie. Mă hotărâi totuşi să înlătur 
orice prilej de neînțelegere, de hatârul surorii lui Mirza, 
Benda; aşa că-i răspunsei: 

— Suntem trimişii lui Hassan Ardşir-Mirza. 

— Unde-i el? 

— În apropiere de oraş. 

— De ce nu vine el însuşi? 

— Din motive de prudenţă. 

— Dar voi cine sunteţi? 

— Suntem franconii. 

— Ghiauri? Ah! Şi ce căutaţi în ţara asta? 

— Călătorim, ca să cunoaştem oraşele, satele şi oamenii. 


— Sunteţi prea curioşi. O asemenea mojicie pot să facă 
numai nişte kaffirs51. Şi cum v-aţi întâlnit cu Mirza? 

— Aşa cum se întâlnesc oamenii. 

— Ştiu. Dar unde l-aţi găsit? 

— Sus, prin Munţii Kurzi. Am fost până acum în tovărăşia 
lui. "i-am adus. o scrisoare. 

— E o mare nechibzuinţă din partea lui Hassan Ardşir- 
Mirza că v-a spus cine este şi că v-a încredinţat o scrisoare. 
Eu sunt un credincios şi n-am vie s-o primesc din mâna 
voastră. S-o daţi slujitorului pe care-l voi chema acum! 

Era o neobrăzare care întrecea orice margini; de aceea îi 
spusei liniştit: 

— Nu socotesc pe Mirza nechibzuit şi te rog să-i 
împărtăşeşti singur părerea ce o ai despre el. În afară de 
aceasta, trebuie să-ţi spun că n-a avut niciodată nevoie de 
mijlocirea cuiva, ca să primească vreun lucru din mâinile 
noastre. 

— Taci, Kaffir! Eu sunt Mirza Selim Aga şi fac ce-mi place! 
Cunoaşteţi pe toţi cei care sunt cu Mirza? 

Răspunsei afirmativ şi el mă întrebă dacă sunt femei şi 
câte anume. 

— Două stăpâne şi o slujnică, îl lămurii. 

— Le-aţi văzut chipurile? 

— De mai multe ori! 

— Asta a fost o lipsă de atenţie din partea lui Mirza. Ochiul 
unui păgân nu trebuie să privească nici măcar 
îmbrăcămintea unei femei! 

— Să-l spui lui Mirza părerea asta! 

— Taci neruşinatule! N-am nevoie de sfatul tău! Aţi auzit şi 
glasurile femeilor? 

Mojicul îmi punea răbdarea la prea mare încercare. 

— În ţările noastre nu se întreabă atât de bătător la ochi 
despre femeile altuia. Aici e altfel? îi replicai. 

— Eşti obraznic! se răsti la mine. Bagă de seamă! Tot mai 
am o răfuială cu tine pentru pumnul de adineauri. Am eu 
grijă pentru asta pe urmă! Acum însă să predai scrisoarea! 


Bătu din palme. Slujitorul veni în grabă, dar nu mă uitai la 
el. Scosei scrisoarea de la cingătoare şi o întinsei agăi. 

— Lui să-i predai! îmi porunci, arătând spre slujitor. Ai 
înţeles? 

— Bine, atunci plec! Rămâi cu bine, Mirza Selim Aga! 

Mă întorsei şi englezul făcu acelaşi lucru. 

— Staţi, nu veţi pleca! strigă aga; iar slujitorului: să nu-i 
laşi să iasă! 

Ajunsesem la uşă şi omul lui Mirza Selim mă apucase de 
braţ, ca să mă împiedice să trec pragul. Gestul acesta mă 
întărâtă. Sir David Lindsay nu ne înţelese cuvintele, dar îşi 
dăduse seama din tonul convorbirii şi din privirile noastre, 
că nu ne prea împăcasem şi nici nu ne adresasem 
amabilităţi. Dornic să-şi potolească nerăbdarea care-l 
cuprinsese, apucă de şolduri pe persanul cel subţirel, îl 
ridică şi-l zvârli cu putere spre fundul încăperii, 
prăbuşindu-l peste agă şi răsturnându-l şi pe el de pe 
pernele pe care era cocoţat. 

— Am fost la înălţime, master? mă întrebă Lindsay. 

— Yes! Well! 

Aga se ridică de pe podea şi-şi ridică sabia. 

— Câinilor! Am să vă retez capetele! 

Sosise momentul să pun pe neobrăzat la locul lui. Mă 
repezii spre el, îl lovii zdravăn în braţ, făcându-l să scape 
sabia şi-l apucai bine de umeri. 

— Agă Selim, n-avem capete pentru capriciile tale. Aşează- 
te şi fii ascultător de acum încolo. Ia-ţi scrisoarea şi citeşte- 
o. Îţi poruncesc! 

Îl aşezai pe pernă, cu toată împotrivirea lui, şi-i vârâi 
scrisoarea printre degete. Din privirea lui uimită, îmi dădui 
seama că-l zăpăcise cu totul neînduplecarea pe care o 
vădeam şi că împotrivirea lui slăbeşte. Când mă întorsei, 
văzui că viteazul slujitor socotise mai nimerit să se 
ghemuiască foarte curajos într-un colţ al încăperii, de unde 
se strecurase apoi pe nesimţite în curte. Când bătui din 
palme, abia se încumetă să-şi arate capul în pervazul uşii. 


— Vino încoace! îi poruncii. 

Intră, dar rămase lângă prag. 

— Fă cafele şi aprinde nişte lulelele! Repede! 

Se uită uluit la mine, apoi întrebător la aga. Îl luai de braţ 
şi-l împinsei spre perete, unde erau agăţate lulelele. Se 
pare că apăsarea braţului îl făcuse ascultător, fiindcă luă 
grăbit două ciubucuri, ni le vâri în gură şi le aprinse. 

— Şi acum, cafelele! Dar repede şi bune! 

Fugi, să-mi îndeplinească porunca. 

Ne aşezarăm pe perne, scoțând rotocoale de fum şi 
aşteptând ca aga, să isprăvească de citit scrisoarea. 
„Lectura” ţinu destul de mult; dar pricina nu era atât 
nepriceperea cititorului, cât mai ales cuprinsul ei, ce-i 
părea de neînțeles şi în acelaşi timp cât se poate de 
neaşteptat. 

Era un bărbat frumos, foarte frumos chiar. Îmi dădeam 
seama acum, fiindcă avusesem vreme să-l privesc îndelung. 
Dar în jurul ochilor lui se iviseră cearcănele acelea adânci, 
caro indică nopţile pierdute şi vlaga sleită în preocupări 
uşuratice. Trăsăturile obrazului vădeau acel „ceva” cu 
neputinţă de denumit care, cercetat amănunţit, produce o 
impresie neplăcută. Acest Selim Aga nu era omul care să o 
poată face fericită pe Benda. 

Slujitorul ne aduse ceşcuţe de cafea, aşezate în suporturi 
de filigran aurit, de mărimea oua rol or noastre. Dar în loc 
de două, adusese şase ceşcuţe, ca să poată pleca repede. 

Acum se părea că şi aga se liniştise. 

Îşi aţinti ochii întunecaţi asupră-mi şi mă întrebă: 

— Cum spuneai că te cheamă? 

— Mi se zice Kara Ben Nemsi. 

— Şi celălalt cum se numeşte? 

— David Lindsay-Bei. 

— Trebuie să-ţi predau totul? 

— Aşa mi-a spus Mirza. 

— N-am s-o fac. 

— Treaba ta. Eu nu-ţi pot porunci. 


— Vei pleca numaidecât la Mirza şi-i vei duce răspunsul 
meu. 

— Nu voi face asta. 

— De ce? 

— Fiindcă nici tu nu-mi poţi porunci; fiindcă şi eu pot face 
ceea ce-mi place. 

— Bine! Atunci voi trimite un om la el, dar nu veţi părăsi 
casa, până ce nu primesc răspunsul lui. 

— Trimisul tău nu-l va găsi pe Mirza. 

— Arab, care a venit cu voi, cunoaşte locul în care se află 
stăpânul său? 

— Îl cunoaşte. 

— Pe el îl voi trimite. 

— Nu se va duce. 

— De ce? 

— Fiindcă aşa-mi place. Hassan Ardşir-Mirza m-a rugat să- 
i iau averea din posesia ta şi să te trimit la el. Arab se va 
întoarce numai cu tine, la stăpânul lui. 

— Te-ai încumeta să mă sileşti? 

— Haida-de! Ce vorbă-i asta: să te încumeţi? Ar fi atât de 
greu, crezi? Dacă ai fi fost deopotrivă cu mine, ţi-aş fi vorbit 
cu totul altfel; dar eu sunt un emir din Germanistan şi tu 
eşti un aga oarecare din Persia. Şi apoi, nici nu ştii să te 
porţi. Pe stradă ceri loc, deşi ai destul, iar în casă uiţi să ne 
răspunzi la salut; nu ne pofteşti să ne aşezăm; nu ne 
serveşti nici cu lulele, nici cu tutun; ne insulţi, numindu-ne 
Kaffir, porci şi câini. Şi cu toate acestea, nu eşti decât un 
vierme faţă de noi şi faţă de stăpânul tău Mirza. Cu un leu, 
înţeleg să mă lupt, dar pe un vierme însă nu-l tulbur, dacă-i 
place să se bălăcească în noroi. Hassan Ardşir-Mirza m-a 
împuternicit să-mi predai averea lui; prin urmare, eu rămân 
aici. lar tu fă ce vrei... 

— Mă voi plânge împotriva ta! îmi spuse duşmănos. 

— Nu te opresc. 

— Nu-ţi voi preda nimic! 


— Nici nu-i nevoie s-o faci, fiindcă mă aflu aici şi am şi 
preluat totul. 

— Nu te vei atinge de nimic din cele ce mi s-au 
încredinţat! 

— Din clipa aceasta voi lua tot ce-mi este încredinţat. Dacă 
vei încerca să mă opreşti, voi înştiinţa numaidecât pe Mirza. 
Acum, însă, porunceşte să ni se aducă un prânz îndestulător 
şi bun, fiindcă nu sunt numai un oaspete, ci şi stăpânul 
acestei case. 

— Nu-ţi aparţine nici ţie, după cum nu-i nici a mea. 

— Dar în tot cazul ai închiriat-o. Lasă mofturile. Vreau să 
fiu bun cu tine, dându-ţi voie să porunceşti singur; dacă nu 
vrei, voi îngriji eu însumi de cele ce ne trebuie. 

Se văzu încolţit şi se ridică. 

— Încotro? îl întrebai. 

— Afară să poruncesc să vi se aducă de mâncare. 

— N-ai nevoie să ieşi pentru atâta lucru. Cheamă 
slujitorul! 

— la ascultă, nu cumva mă socoteşti prizonierul tău? 

— Cam aşa ceva! Nu vrei să-mi respecţi drepturile; prin 
urmare, sunt silit să te opresc de a ieşi, ca să nu pui cumva 
la cale vreun fapt pe care nu-l pot încuviinţa. 

— Domnule, nu ştii cine sunt? 

Mă numise pentru prima oară „domn”; ceea ce însemna 
că-şi pierduse siguranţa. 

— Ştiu foarte bine, răspunsei. Eşti Mirza Selim Aga, atâta 
tot! 

— Sunt prietenul cel mai bun al lui Mirza. Am sacrificat 
totul, ca să-l urmez şi să-l salvez averea. 

— Asta-i o faptă frumoasă şi ţi se cuvin laude. Un slujitor 
trebuie să fie supus şi credincios stăpânului său. Acum mă 
vei însoţi la Mirza. 

— Da, am s-o fac numaidecât! 

— Prietenul meu rămâne aici şi tu te îngrijeşti să nu-i 
lipsească nimic. În celelalte privinţe, va hotări însuşi Hassan 
Ardşir. 


Împărtăşii englezului ceea ce hotărâsem, spre marea lui 
satisfacţie. Într-adevăr, el avea să stea aici tihnit, pe când 
eu trebuia să înfrunt iar arşiţa soarelui. După ce aga dădu 
oamenilor săi poruncile cuvenite, păşirăm în curte, unde 
voia să se urce iar pe minunatul şi costisitorul cal, cumpărat 
de curând în Ghadhin, cu banii lui Mirza. 

— Ia-ţi alt cal, îi spusei. 

Mă privi mirat şi mă întrebă: 

— De ce? 

— Ca să nu stârneşti vâlvă. Ia calul unuia dintre slujitori. 

Cu sau fără vrere, trebui să-mi respecte dorinţa. Slujitorul 
Arab ne întovărăşi. Ca să înlătur orice posibilitate de a fi 
urmăriţi, plecai cu ceilalţi doi întâi spre Madhim, localitate 
aşezată în faţa oraşului Ghadhin şi după ce făcui un ocol, 
mă îndreptai spre nord. 

Madhim e un târg însemnat, situat pe malul stâng al 
Tigrului, la o depărtare de o oră de Bagdad, spre nord. 
Acolo e înmormântat imamul Abu Hanifi, unul dintre 
întemeietorii celor patru şcoli ortodoxe ale islamului; după 
învăţăturile lui sunt întocmite legile şi ritualul turcilor. La 
început se afla pe mormânt o moschee, pe care o înălţase în 
amintirea sa Seldşukide Malek Şah; dar atunci când 
Suleiman ÎI, primul din dinastia osmană, cuceri îndărătnicul 
Bagdad, clădi în jurul mormântului un adevărat castel. Abu 
Hanifi a fost otrăvit de califul Mansur, care-l ura. Acum vin 
mii de şiiţi în pelerinaj la mormântul lui. 

Trecură două ore, până când ajunserăm la locul unde-şi 
orânduise Mirza tabăra. Era foarte uimit că mă vede atât de 
curând, dar îl întâmpină pe agă cu multă prietenie. 

— De ce te-ai întors? mă întrebă. 

— Întreabă-l pe omul acesta! răspunsei, arătându-l pe 
Selim. 

— Vorbeşte! porunci noului venit. 

Aga scoase scrisoarea şi întrebă: 

— Domnule, tu ai scris asta? 

— Da, doar îmi cunoşti scrisul! De ce mă mai întrebi? 


— Fiindcă-mi porunceşti ceva la care nu mă aşteptam şi nu 
meritam. 

Femeile se aflau îndărătul pergolei formată din crengi, ca 
să-l vadă pe Selim şi să ne audă convorbirea. 

— La ce nu te-ai aşteptat? întrebă Hassan Ardşir. 

— Să predau acestui străin tot ceea ce am salvat. 

— Emirul acesta nu-i un străin, ci prietenul şi fratele meu! 

— Domnule, nu sunt şi eu prietenul tău? 

Mirza şovăi; apoi răspunse scurt: 

— Ai fost slujitorul meu, în care am avut încredere; de 
când ţi-am dat dreptul să te numeşti prietenul meu? 

— Domnule, mi-am părăsit patria, mi-am jertfit viitorul, am 
devenit un fugar, ţi-am păzit averea. M-am dovedit astfel 
prieten, sau nu? 

— Te-ai purtat aşa cum mă aştept din partea oricărui 
slujitor credincios şi cum s-au purtat toţi ceilalţi. Cuvintele 
tale mă dor, fiindcă nu mi-am închipuit că-mi vei înşira 
îndatoririle, înfăţişându-le drept fapte deosebite. Nu ţi-am 
scris să dai ascultare acestui emir, aşa cum mi-ai da mie 
însumi? 

Glasul lui Mirza sună aspru. Aga se afla în încurcătură, cu 
atât mai mult, cu cât zărise femeile. Ca să-şi îmblânzească 
stăpânul, încercă să se dezvinovăţească: 

— Domnule, omul acesta m-a lovit când m-ai întâlnit! 

Mirza se uită la mine şi zâmbi. 

— Selim Aga, răspunde, de ce nu l-ai omorât numaidecât? 
Cum te-ai putut lăsa insultat în halul ăsta?! Şi de ce te-a 
lovit? 

— Ne-am întâlnit pe stradă şi i-am poruncit să şedea în 
lături, ca să trec. Dar nu m-a ascultat, ci m-a lovit atât de 
tare în obraz, încât m-a răsturnat de pe cal. 

— E adevărat, emire? mă întrebă Mirza. 

— Cam aşa e. Nu-l cunoşteam şi nici slujitorul tău nu-l 
putea recunoaşte, fiindcă avea faţa acoperită de văl. Era pe 
un măreț cal alb, împodobit cu hamurile tale; de aceea am 
crezut că e vreo persoană de vază. Ne porunci cu un glas 


de padişah să ne dăm deoparte, cu toate că avea destul loc 
de trecere. Mă cunoşti, Mirza. Sunt foarte cuviincios, dar 
ţin neapărat ca şi alţii să fie cuviincioşi cu mine. Îi atrasei 
frumos luarea-aminte că are pe unde să-şi vadă de drum, 
dar el îşi înşfacă biciul, îmi spuse că sunt porc şi se pregăti 
să mă lovească. E drept că în clipa următoare se trezi 
trântit la pământ. Aflai prea târziu, din păcate, că era omul 
tău, care mă trimiseseşi. Asta-i tot ce am de spus. Vorbeşte 
numai cu el şi dacă ai nevoie de mine, cheamă-mă. 

leşii şi mă îndreptai spre Halef, ca să flecărim puţin. 

După vreo jumătate de oră, Hassan Ardşir veni la mine. 
Chipul său reflecta supărarea de care fusese cuprins. 

— Emire, îmi spuse, sunt din cale-afară de mâhnit. Vrei să- 
l ierţi pe acest neprevăzător Selim? 

— Cu plăcere, dacă vrei tu! Ce-ai hotărât? 

— Nu se mai înapoiază cu tine. 

— Aşteptam asta. 

— Uite o listă a tuturor lucrurilor pe care i le-am predat. O 
avea la el. Le vei preţui şi le vei vinde. Sunt de acord cu tot 
ce vei face, deoarece îmi dau seama că-i greu să găseşti 
cumpărători într-un timp atât de scurt. După aceea, vei 
concedia slujitorii şi vei plăti fiecăruia atât cât ţi-am notat 
aici. Ţi-am pus banii în geanta de pe calul tău. Când să 
pornesc spre Kerbela? 

— Azi e prima zi a lunii Muharrem, iar în ziua a zecea e 
sărbătoare. Ca să ajungi de la Bagdad la Kerbela, ai nevoie 
de patru zile şi e bine să fii acolo cu o zi înainte, prin 
urmare cea mai nimerită zi de plecare este a cincea a lunii. 

— Cu alte cuvinte, trebuie să mai stau ascuns aici încă 
patru zile! 

— Nu. S-o fi găsind doar în oraş un loc unde să te poţi 
simţi în siguranţă, împreună cu ai tăi. Mă îngrijesc eu! Vrei 
să păstrezi tot ce mai ai la tine? 

— Nu, vinde şi lucrurile astea! 

— Atunci dă-mi mai bine acum cele de care te poţi 
dispensa şi spune-mi preţurile lor. Sunt foarte mulţi 


bogătaşi în Bagdad. Poate că voi găsi vreun persan sau 
armean care le va cumpăra pe toate odată! 

— Emire, preţul lor e cât o avere întreagă! 

— Nu-i nimic, văd eu ce fac! Mă voi strădui să capăt 
pentru ele cât mai mult, aşa, cum m-aş strădui pentru mine 
însumi! 

— Am toată încrederea în tine! Hai să cercetăm şi să 
supraveghem desfacerea pachetelor. 

Slujitorii despachetară totul şi privirea-mi fu atrasă de o 
sumedenie de obiecte preţioase de tot felul, cum nu mai 
văzusem niciodată. Întocmirăm o listă a tuturor obiectelor, 
iar Mirza stabili preţul fiecăruia dintre ele. Le preţuise 
foarte modest, fiindcă, dacă ar fi fost plătite la valoarea lor 
reală, s-ar fi putut obţine pentru ele o adevărată avere. 

— Şi cu însoțitorii ce faci, Mirza? îl întrebai. 

— Îi voi răsplăti pentru credinţa eu care m-au slujit şi-i voi 
concedia, îndată ce vei fi izbutit să-mi găseşti o locuinţă. 

— Pentru câţi inşi? 

— Pentru mine şi agă, pentru femei şi servitoarea lor. Mai 
târziu îmi voi angaja un servitor care nu mă cunoaşte. 

— Nădăjduiesc să mă îngrijesc repede de tot ce-ţi trebuie. 
Porunceşte să se încarce lucrurile! 

— Câţi argaţi iei cu tine pentru cămile? mă întrebă. 

— Niciunul. Halef şi cu mine suntem destui! 

— Emire, nu se poate! Doar nu te poţi împovăra cu o 
asemenea treabă! 

— De ce nu? Să iau cu mine oameni care pot să mă 
stânjenească la Ghadhin sau la Bagdad? 

— Bine, fă cum crezi. Sunt obligat să-ţi respect voinţa. 

Lucrurile fură încărcate pe cămile, iar acestea legate în 
aşa fel, încât să păşească una după alta. Eram gata de 
plecare. 

— Şi acum, dă-mi o scrisoare sau o dovadă, care să-i 
convingă pe oamenii de acolo că sunt într-adevăr 
împuternicitul tău. 


Fireşte, până atunci nu mi se întâmplase să port în deget 
preţiosul inel al unei mărimi persane; dar mi se potrivi 
foarte bine. Mica mea caravană porni la drum. Aga nu se 
arătă, ceea ce de altfel nu mă necăji, fiindcă nu ţineam 
deloc să-mi iau rămas-bun de la el. 

De data aceasta, străbăturăm mai încet calea până la 
Tigru, iar trecerea apei ne luă mai multă vreme; totuşi, 
ajunserăm cu bine la capăt. 

Persanii se mirară, când pătrunserăm în curte, cu cămilele 
pline de poveri. Îi adunai pe toţi, le arătai inelul stăpânului 
şi-i vestii că de acum înainte vor asculta de mine, în locul lui 
aga Selim. Se părea că schimbarea aceasta nu-i supără 
prea tare. 

Aflai de la ei ca proprietarul casei e un bogat negustor 
angrosist, care locuieşte în partea de nord a oraşului 
Bagdad, în apropiere de medresa52 Mostansir. Într-o altă 
încăpere a clădirii se aflau lucrurile pe care le adusese aga. 
Poruncii să se aşeze în acelaşi loc lucrurile pe care le 
adusesem eu şi mă hotar ai ca abia în ziua următoare să le 
cercetez în amănunţime, întrucât eram obosit. 

În buzunarele şeii, găsii suma de care-mi vorbise Mirza. 
Numărai bancnotele şi constatai că suma era de cel puţin 
patru ori mai mare decât aceea pe care aveam s-o plătesc. 
Lăsai supravegherea slujitorilor pe seama lui Halef. şi mă 
dusei să-l caut pe englez. 

Îl găsii pe perne, în „sardaub”. Nasul i se mişca în acelaşi 
ritm cu respiraţia, iar din gura-i larg deschisă ieşeau 
sforăituri prelungi. 

— Sir David! 

Mă auzi, sări buimăcit şi puse mâna pe cuţit. 

— Cine-i? Oh! Ah! All right. Dumneavoastră sunteţi, 
master? 

— Yes. Ce mai faceţi? 

— Bine, de minune! E foarte frumos aici, în Ghadhin! 

— Ia uitaţi-vă cum transpir! Arşiţa asta e drăcească, zău! 

— Well! Aşezaţi-vă şi dormiţi! 


— Avem altceva de făcut. Mai întâi însă aş vrea să mănânc. 
— Bateţi din palme şi va veni numaidecât un flăcău din ăia. 
— Aţi încercat? 

— Yes! Dar păcat că nu m-am înţeles cu el. I-am cerut un 
rachiu bun şi mi-a adus un fel de aluat. l-am cerut „sherry” 
şi mi-a adus smochine. Groaznic! 

— la să văd dacă eu am mai mult noroc! 

Bătui din palme şi se ivi în grabă făptura aceea necăjită, 
care-l slujise pe agă. Înainte de orice, îl anunţai şi pe elcă 
voi porunci în locul fostului lui stăpân. 

— Domnule, porunceşte-mi întâi cum să te numesc! îmi 
replică el. 

— Mie să-mi spui emir, iar acest Mirza este un bei. Adu-mi 
repede ceva bun de mâncare! 

— Ce doriţi să mâncaţi, emir? 

— Orice ai. Dar nu uita de apă proaspătă! Aşadar, tu eşti 
bucătarul-şef? 

— Da, emir. Sper că vei fi mulţumit de mine. 

— Cum îţi plătea aga? 

— Cumpăram tot ce trebuie, iar la fiecare două zile îmi 
restituia banii. 

— Bine, vom păstra obiceiul. Şi acum, du-te! 

După vreo oră, mă putui răsfăţa cu câteva din mâncărurile 
gustoase ce pot fi gătite la Bagdad, iar bunul meu prieten 
Lindsay nu fu în stare să reziste ispitei şi mă ajută să golesc 
farfuriile. 

— Aţi scăpat de nătărăul de agă, master? mă întrebă. 

— Da. A rămas deocamdată la stăpânul său. Mă tem însă 
că plănuieşte o răzbunare. 

— Pshaw! E un fricos! Dar ştiţi ce facem după ce mâncăm? 
Mergem cu tramvaiul cu cai la Bagdad şi ne cumpărăm 
haine. 

— Foarte bună idee! Într-adevăr, avem nevoie de alte 
haine. Cu prilejul ăsta voi studia şi alte probleme care sunt 
şi mai însemnate. Vreau să caut un cumpărător pentru 


lucrurile lui Mirza. Am adus câteva cămile cu poveri şi mai 
sunt cele aduse înainte de agă. 

— Ah! Oh! Sunt frumoase? 

— Încântătoare, auziţi? Încântătoare. Şi le voi vinde cu 
nişte preţuri foarte ieftine. Dacă aş fi fost bogat, le-aş fi 
cumpărat eu! 

— Ia spuneţi-mi câteva din ele! 

Scosei lista scrisă în limba persană şi i-o citii. 

— Oh! Ah! strigă. Şi cât costă? 

Îi precizai suma. 

— Valorează atât? 

— De două ori pe atât! 

— Well! Bine! Frumos! Nu mai căutaţi! Ştiu eu pe cineva 
care le cumpără! 

— De unde ştiţi? Cine e? 

— David Lindsay! Yes. 

— Adevărat, sir? Ah, păi dacă-i aşa, mă scăpaţi de o grijă 
foarte mare! Dar ce facem cu banii? Mirza vrea plata 
imediat... 

— Banii? Pshaw! Când vreţi? David Lindsay are destui! 

— Ce noroc! Prin urmare, suntem înţeleşi; dar mai e 
cealaltă jumătate. Vreau să spun lucrurile care fuseseră 
încredințate lui Selim. 

— Multe? 

— Nu ştiu încă. Am altă listă şi le voi cerceta mâine, ca să 
le preţuiesc, sau să pun pe cineva să le preţuiască valoarea. 
Abia după aceea aş putea sa ştiu cat să vă cer. 

— Lucruri frumoase, hai? 

— Bineînţeles! De pildă sunt trei zale sarazine, o raritate 
de mare valoare pentru orice colecţie; săbii din oţel, mai 
preţioase decât cele autentice din Damasc; numeroase 
sticle cu ulei de trandafiri, brocate aurite şi argintate, 
covoare artistice şi originale, şaluri persane din lână de 
Kerman, baloturi întregi cu îmbrăcăminte de mătase şi aşa 
mai departe. Cine ar vrea să cumpere lucrurile acestea şi să 


vândă apoi în parte fiecare din ele, ar realiza o afacere 
strălucită! 

— Afacere?! Ah! Oh! Nici nu mă gândesc! Le cumpăr 
pentru mine! 

— “Totul, domnule? Şi cele din lista a doua? 

— Yes! 

— Dar nu vă gândiţi ce sumă uriaşă aveţi de plătit, sir? 

— Uriaşă? Poate pentru dumneavoastră, dar nu pentru 
David Lindsay. Ştiţi ce avere am? 

— Nu. Nu v-am întrebat niciodată despre situaţia 
dumneavoastră materială. 

— Atunci, fiţi liniştit. Situaţia mea e bună, foarte bună. Yes! 

— Negreşit, îmi închipui că sunteţi milionar, dar şi un 
milionar se poate răzgândi, când e vorba să cheltuiască 
odată o asemenea sumă pentru un simplu capriciu! 

— Nu face nimic! Doar merită atât cât plătesc! E drept că 
nu am atâţia bani la mine, dar cunosc aici câţiva inşi. Voi 
scrie nişte hârtii, voi iscăli dedesubt: David Lindsay şi voi 
căpăta câţi bani îmi trebuie. Well! Vreau să văd mâine 
lucrurile. 

— Bine. Şi voi fi cât se poate de nepărtinitor, fiindcă 
dumneavoastră îmi sunteţi prieten, aşa cum îmi este şi 
Mirza. Voi chema câţiva cunoscători, care vor preţui 
lucrurile în prezenţa dumneavoastră; în felul acesta ne 
putem învoi. 

— Well. Dar acum să mergem în oraş, ca să ne 
transformăm în oameni noi! 

— Luaţi-vă şi un ciubuc, sir. Să cutreierăm piaţa „a la 
musulman”! 

După ce spusei lui Halef că ne vom înapoia spre înserat, 
pornirăm să căutăm tramvaiul cu cai. Era într-un hal fără 
de hal. Ferestrele erau sparte, pernele de pe scaune 
dispărute, iar în faţa vagonului huruiau ciolanele unor 
mârţoage, pe care stăpânii lor le-ar fi putut înfăţişa mai 
curând drept „schelete ambulante”. Cu toate acestea, 
ajunserăm teferi la Bagdad. 


Fireşte, ne duserăm direct la bazarul cu haine, pe care-l 
părăsirăm într-o ţintită cu desăvârşire nouă. Nu-l putui opri 
pe Lindsay să plătească în locul meu. Îi cumpărase şi lui 
Halef nişte haine şi le dăduse unui tânăr arab, care ne văzu 
ieşind din bazar cu pachetul şi ne rugă să-i îngăduim să ni-l 
ducă. 

— Acum, încotro, master? întrebă. 

— Vin, rachiu, cafenea! răspunsei. 

Lindsay acceptă printr-un zâmbet prietenos şi găsirăm 
curând ceea ce doream. Fiindcă ar fi fost prea greu 
băiatului să ne urmeze prin tot oraşul, îl rugarăm pe 
negustor să ni-l trimită acasă, indicându-i unde locuim; abia 
după aceea intrarăm într-o cafenea mai dosnică, în care să 
ne putem bărbieri şi tunde, în miros de cafea de Mocca şi 
fum de tutun persan. 

Hamalul nostru se aşezase în pragul uşii. Nu purta decât 
un şorţ în jurul şoldurilor, dar avea înfăţişarea unui rege. 
Fără îndoială, era un beduin. Cum o fi ajuns oare hamal 
acest fiu al deşertului? Chipul lui îmi aţâţa curiozitatea, aşa 
că-i făcui semn să se aşeze lângă mine. 

Se apropie cu bună-cuviinţa omului care ştie ce preţuieşte 
şi primi pipa pe care-l îndemnai s-o fumeze. După câteva 
clipe, începui: 

— Nu eşti turc, nu-i aşa? Eşti un Ibn Arab. Pot să te întreb 
cum ai venit la Bagdad? 

— Pe jos şi călare, răspunse. 

— Şi de ce eşti hamal? 

— Fiindcă trebuie să trăiesc. 

— De ce n-ai rămas printre fraţii tăi? 

— Ohar53 m-a mânat încoace. 

— Adică eşti urmărit de un vrăjmaş, care vrea să se 
răzbune! 

— Nu, eu sunt răzbunătorul. 

— Şi vrăjmaşul tău a venit la Bagdad? 

— Da. Îl caut şi-l aştept de doi ani. 


Prin urmare, acest arab mândru se înjosea să exercite 
îndeletnicirea de hamal, de hatârul unei răzbunări! 

— Din ce ţară ai venit? 

— Domnule, de ce-mi pui atâtea întrebări? 

— Fiindcă am cutreierat toate ţările islamului şi m-aş 
bucura să ştiu că am cunoscut şi patria ta. 

— Sunt din Kara, acolo unde se unesc Valea Montisch şi 
Valea Qirbe. 

— Din ţinutul Szayban în Belad Beni? Pe acolo n-am fost 
încă; dar voi călători şi în ţara aceea. 

— Vei fi bine venit, fiindcă eşti un fiu credincios al 
Profetului. 

— Mai sunt pe aici şi alţi inşi din ţara ta? 

— Unul singur, dar vrea să se întoarcă acasă. 

— Când pleacă din Bagdad? 

— Îndată ce va avea prilejul. Şi pe el l-a îndemnat o „ohar” 
să vină în Dar es Sallam54. 

— Ar vrea oare să ne fie călăuză prin ţara lui? 

— Nu numai călăuză, dar şi dachyl; adică să păzească şi să 
răspundă pentru tot ce aveţi. 

— Pot vorbi cu el? 

— Azi şi mâine nu, fiindcă a plecat la Dokhala, de unde se 
întoarce poimâine. Vino peste două zile în cafeneaua asta şi 
ţi-l voi aduce. 

— Vă voi aştepta. Cunoşti bine oraşul, de vreme ce eşti aici 
de doi ani, nu-i aşa? 

— Fiecare casă, domnule. 

— Cunoşti o casă răcoroasă, în care să putem locui în 
tihnă, de unde să putem pleca şi veni în linişte, fără să ne 
stânjenească nimeni? 

— Da. 

— Unde e? 

— Nu-i departe de aceea în care locuiesc, într-o grădină 
de palmieri, spre sudul oraşului. 

— Cine-i stăpânul ei? 


— Un taleb evlavios, care trăieşte singuratic şi nu supără 
pe nimeni. 

— E departe până la locul acela? 

— Dacă-ţi închiriezi un măgar, ajungi repede. 

— Atunci du-te şi adu trei măgari, adică şi pentru tine 
unul, fiindcă ne vei întovărăşi. 

În câteva clipe se întoarse cu măgarii şi cu paznicii lor; 
măgarii erau albi, ca mai toţi urecheaţii din Bagdad. 

Până acum, englezul şi cu mine şezurăm cu spatele unul la 
altul, întrucât „operaţia de înfrumusețare” căreia ne 
supusesem nu ne-ar fi îngăduit să stăm altfel. Bărbierul 
meu mă ferchezuise, iar al englezului bătea din palme, ceea 
ce însemna că şi el şi-a îndeplinit măreaţa sarcină. Ne 
întoarserăm în acelaşi timp să ne privim şi cred că rareori 
trebuie să se fi întâmplat ca două chipuri să arate mai multă 
nepotrivire, decât ale noastre în clipa aceea. Într-adevăr, pe 
când Lindsay scoase un strigăt de uimire, eu nu mă putui 
stăpâni şi pufnii în hohote de râs. 

— Dar de ce râdeţi cu atâta poftă, master? mă întrebă, 
uluit de-a binelea. 

— Cereţi puţin oglinda! 

— Cum se numeşte oglinda aici? 

— Ajna. 

— Well! Se întoarse spre bărbier: Pray, the Ajna! 

Oglinda fu adusă şi mi-era cu neputinţă să-mi rețin 
hohotele, când priveam schimonoselile gentlemanului meu. 
Închipuiţi-vă un obraz prelung şi slab, pârlit bine de soare şi 
având numai în partea, de deasupra bărbiei nişte firicele 
rare de barbă roşcovană; o gură mare, a cărei deschizătură 
s-ar fi putut măsura cu aceea a tunelului St. Gothard; un 
nas enorm, datorită umflăturii de Alep şi în sfârşit un cap 
chel şi strălucitor, pe creştetul căruia a rămas o singură 
şuviţă de păr. Şi pe lângă toate astea, strâmbăturile de care 
pomenii! Până şi beduinul zâmbi, gata să hohotească şi el. 

— Thunder-storm! Scârbos, groaznic! strigă sir David. 
Unde mi-e revolverul? Îl împuşc, îl curăţ! Îl spintec de sus 


până jos! 

— Staţi, nu vă aprindeţi, sir! îl rugai. Omul acesta 
cumsecade n-are de unde să ştie că dumneavoastră sunteţi 
un englishman. V-a luat drept musulman şi v-a lăsat doar un 
smoc de păr în creştetul capului! 

— Well! Aveţi dreptate! Dar restul figurii? Înspăimântător! 

— Mângâiaţi-vă, sir. Turbanul va acoperi totul şi înainte de 
a vă întoarce în Old England, veţi avea iarăşi păr bogat. 

— Oho, master! Dar de ce arătaţi dumneavoastră altfel, eu 
toate că şi dumneavoastră vi s-a lăsat numai smocul acela? 

— Asta depinde de rasă, sir. Unui german îi stă totul şi 
pretutindeni cum se cuvine! 

— Yes! Aşa-i! M-am convins chiar acum, cu 
dumneavoastră. Şi cât costă „operaţia”? 

— Îi dau zece piaştri? 

— Ce, aţi înnebunit? Pentru o înghiţitură de cafea proastă, 
două fumuri de tutun puturos şi sluţirea capului - zece 
piaştri?! 

— Aţi uitat că arătam ca nişte sălbatici - şi acum... 

— Yes! Dacă vă zăreşte cumva bătrâna Alwah, dansează 
menuetul la lumina lunii! Bine. Hai s-o ştergem. Dar 
încotro? 

— Să închiriem o locuinţă undeva, într-o vilă, la marginea 
oraşului. Beduinul acesta ne va întovărăşi. Mergem călare 
pe măgarii cei albi de afară. 

— Well! Frumos! Înainte! 

Părăsirăm cafeneaua şi încălecarăm animalele acelea mici, 
dar vânjoase şi răbdătoare. Mie-mi atârnau picioarele până 
la pământ, iar genunchii ascuţiţi ai englezului se 
încovoiaseră aproape până sub umeri. În faţă îşi făcea loc 
beduinul, lovind necruţător cu o bâtă în dreapta şi în 
stânga, pe oricine încerca să ne aţină calea. După el 
veneam noi, cei doi călăreţi, ghemuiţi ca nişte maimuțe pe 
cămile, iar îndărătul nostru stăpânii animalelor, strigând din 
răsputeri, împingând şi lovind neîncetat măgarii, care se 
opreau de câte ori li se năzărea. Cutreierarăm o mulţime de 


străzi şi ulicioare, până când se răriră casele şi pieriră 
străzile. Beduinul se opri în faţa unei clădiri înalte, aşa încât 
coborârăm şi noi. Ne aflam în dreptul unei portiţe înguste, 
în care călăuza noastră lovea zdravăn cu o piatră. Trecu 
mult până să ni se deschidă. Se ivi întâi un nas lung şi 
ascuţit, apoi un obraz bătrân şi roşcat. 

— Ce doriţi? ne întrebă. 

— Effendi, străinul acesta vrea să-ţi vorbească, îl lămuri 
călăuza. 

Nişte ochi mari şi cenuşii se aţintiră asupră-mi. Gura cea 
ştirbă se deschise şi un glas tremurător rosti: 

— Intră, dar numai tu! 

— Emirul acesta va veni cu mine, răspunsei, arătând spre 
englez. 

— Da, dar numai el, fiindcă-i un emir. 

Intrarăm şi poarta fu încuiată în urma noastră. Picioarele 
slăbănoage ale bătrânului era vârâte în nişte papuci uriaşi. 
Ţinându-ne după el, străbăturăm câteva grădini minunate, 
deasupra cărora se aplecau ramurile palmierilor. Ne 
oprirăm în faţa, unei căscioare drăguţe. 

— Ce doriţi? ne întrebă. 

— Tu eşti stăpânul acestor grădini încântătoare şi ai o 
locuinţă de închiriat? 

— Da. Vreţi s-o închiriaţi? 

— Poate. 

— Veniţi! Burza z “piorunami! Unde am pus cheia? Pe când 
el căuta cheia în toate buzunarele caftanului, eu avui timp 
să-mi revin din uimirea ce mă cuprinsese, auzind un turc 
bătrân care înjură în limba polonă. În cele din urmă, găsi 
cheia dispărută lângă una din zăbrelele ferestrei şi descuie 
uşa. 

— Intraţi! 

Păşirăm într-un gang plăcut, în al cărui capăt se afla o 
scară ce ducea în jos. În dreapta şi stânga erau uşi. 
Bătrânul deschise o uşă în dreapta şi ne pofti într-o odaie 
mare. La prima vedere, mi se păru că odaia e zugrăvită în 


verde; după aceea însă-mi dădui seama că de jur-împrejurul 
căpriorilor înalţi ai tavanului atârnau perdele verzi. In ce 
priveşte ceea ce se afla îndărătul lor, puteam ghici lesne, 
dacă-mi aruncam ochii spre masa lunguiaţă ce acoperea 
mijlocul încăperii; era plină de cărţi şi drept în faţa mea se 
afla, deschisă şi aproape cu neputinţă de recunoscut, o 
veche biblie ilustrată din Nurnberg. Grăbind pasul, ajunsei 
la masă şi luai biblia în mână. 

— Biblia! strigai în limba germană. Shakespeare, 
Montesquieu, Rousseau, Schiller, Lord Byron! Ce caută aici 
operele acestor autori celebri? 


Erau doar câteva nume citite în fugă pe cărţile ce se aflau 
orânduite pe masă. Bătrânul se dădu înapoi, îşi împreună 
mâinile şi întrebă: 

— Cum? Vorbiţi germana?! 

— După cum aţi auzit! 

— Sunteţi german? 

— Desigur. Dar dumneavoastră? 

— Sunt polonez. Şi celălalt domn? 

— Englez. Mă numesc... 

— Vă rog, fără nume deocamdată, mă întrerupse, înainte 
de a ne spune numele, să ne cunoaştem mai bine. 

Bătu din palme după obiceiul oriental, dar fu nevoit să-şi 
repete gestul de câteva ori; în sfârşit, se deschise uşa şi 
apăru o făptură grasă, cum văzusem rareori până atunci. 

— Allah akbar, iarăşi! oftă grăsunul printre buzele-i 
groase. Ce vrei, effendi? 

— Cafea şi tutun. 

— Numai pentru tine? 

— Pentru toţi. 

— Multe boabe? 

— Cară-te! 

— Vallahi, billahi, tallahi - ce mai effendi! 

Oftând din nou, făptura cea grasă ieşi, clătinându-se ea o 
rața. 

— Slujitorul şi bucătarul meu. 

— Vai! 

— Da, mănâncă şi bea tot ce găseşte în casă; dacă mai 
rămâne ceva, îmi dă şi mie! 

— Păi e o adevărată pacoste! 

— M-am deprins. E servitorul, meu de pe vremea când am 
fost ofiţer. Nu i se cunoaşte vârsta. Şi totuşi este mai tânăr 
decât mine cu un an. 

— Aţi fost ofiţer? 

— În serviciul Turciei. 

— Şi locuiţi singur în casa aceasta? 

— Singur. 


Chipul bătrânului arăta o adâncă tristeţe. 'Ţineam din ce în 
ce mai mult să-l cunosc mai de-aproape. 

— Vorbiţi poate şi engleza? 

— Am învăţat-o în tinereţe. 

— Atunci să stăm de vorbă în limba engleză, ca să nu se 
plictisească însoţitorul meu. 

— Cu plăcere! Aşadar, aţi venit cu adevărat să vedeţi 
locuinţa? Cine v-a vorbit despre mine? 

— Nu despre dumneavoastră, ci despre casa aceasta. 
Arabul, care ne-a călăuzit până în faţa porţii e vecinul 
dumneavoastră după câte ştiu. 

— Nu-l cunosc; nu mă sinchisesc de nici un om. Căutaţi 
locuinţă numai pentru dumneavoastră? 

— Nu. Suntem într-o călătorie pe care o facem cu încă doi 
bărbaţi, două doamne şi o slujnică. 

— Patru bărbaţi... două doamne... hm! Asta sună puţin 
romanţios! 

— Chiar este ceva romanţios. Vă vom lamuri îndată ce vom 
vedea locuinţa în întregime. 

— Abia ar fi loc pentru atâţia inşi, dar iată că soseşte 
cafeaua! 

Grăsunul se ivi iar, cu obrazul roşu. Mâinile lui grase 
legănau o lavă mare, pe care se aflau trei ceşti cu cafea. 
Lângă ele erau un ciubuc vechi şi puţin tutun. 

— Uite, spuse el gâfâind, am adus cafeaua pentru toţi! 

Ne aşezarăm pe divan, dar ne văzurăm nevoiţi să-i luăm 
tava din mâini, fiindcă nu se putea apleca spre noi. Stăpânul 
său duse primul ceaşca la gură şi sorbi. 

— Îţi place? întrebă grăsunul. 

— Da. 

Englezul duse şi el ceaşca la gură şi sorbi. 

— Îţi place? îl întrebă şi pe el grăsunul. 

— Pfui! 

Lindsay se strâmbă şi puse repede ceaşca pe tavă. Cât 
despre mine, pusei ceaşca deoparte, fără să mai sorb din 
cafea, fiindcă eram lămurit. 


— Nu-ţi place? mă întreba grăsunul. 

— Gust-o, ca să vezi cum e! răspunsei. 

— Maschallah, eu nu beau aşa ceva! 

Gazda luă pipa. 

— Păi mai e cenuşă în ea! îşi mustră servitorul. 

— Da, am fumat eu adineauri, răspunse grăsunul. 

— Şi de ce n-ai curăţat-o? 

— Dă-o încoace! 

Smulse pipa din mâna stăpânului, vărsă cenuşa în faţa uşii 
şi o aduse iar. 

— Ila-ţi-o! Acum poţi s-o umpli, effendi! 

Bătrânul se supuse îndemnului servitorului, dar, în timp 
ce-şi umplea pipa, îşi aminti că încă nu ne „servise” pe noi. 
De aceea, se hotări să ne dea posibilitatea de a ne simţi 
bine, servindu-ne cu ceea ce avea mai deosebit - şi porunci: 

— Uite cheia pivniţei. Coboară! 

— Bine, effendi. Ce să aduc? 

— Vin. 

— Vin? Allah kerihm! Domnule, vrei să-ţi vinzi sufletul 
dracului? Vrei să fii blestemat să zaci în prăpastia cea mai 
adâncă a iadului? Bea cafea sau apă. Amândouă păstrează 
privirea limpede şi sufletul evlavios, dar cine bea scharab55 
ajunge în cea mai neagră mizerie! 

— Du-te! 

— Effendi, fă-mi hatârul să nu te ştiu eu cel puţin în 
ghearele lui Şeitan! 

— Taci şi ascultă! Mai sunt trei sticle în pivniţă. Adu-le pe 
toate! 

— Ascult, n-am ce să fac; dar Allah mă va ierta. Nu voi fi 
vinovat de păcatul tău, să ştii! 

Îşi târî paşii greoi spre uşă. 

— Ciudată făptură! observai. 

— Dar credincioasă, cu toate că nu-mi cruţă proviziile. 
Doar asupra vinului n-are nici o putere. Îi dau cheia atunci 
când vreau să beau vin şi îndată ce-mi aduce sticla, trebuie 
să-mi înapoieze şi cheia. 


— E o măsură foarte chibzuită, dar... 

Mă oprii, fiindcă apăru iar grăsunul, pufăind ca o 
locomotivă. Sub fiecare braţ ţinea câte una din sticle, iar pe 
a treia o avea în mânia dreaptă. Se aplecă, atât cât putu şi 
aşeză sticlele la picioarele stăpânului său. Fui nevoit să-mi 
muşc buzele, ca să nu pufnesc în hohote de râs; două sticle 
erau cu desăvârşire goale, iar a treia pe jumătate. Stăpânul 
îl privi uluit drept în ochi. 

— Asta-i vinul? îl întrebă. 

— Ultimele trei sticle! 

— Păi sunt goale! 

— Boom bosch - de-a binelea goale! 

— Cine a băut vinul? 

— Eu, effendi. 

— Ai înnebunit? Prin urmare, ai supt dintr-o înghiţitură 
două sticle şi jumătate de vin, pe care trebuia să le beau eu 
împreună cu stimaţii mei oaspeţi! 

— Acum? Dintr-o înghiţitură? O, effendi, asta nu-i adevărat 
şi nu sunt vinovat. Am băut vinul ieri, alaltăieri, răsalaltăieri 
şi înainte de răsalaltăieri, fiindcă voiam să am în fiece zi 
câte un pahar plin. 

— Hoţule, pungaşule, ticălosule! Cum ai putut intra în 
fiece zi în pivniţă? Am doar zi şi noapte cheia în buzunar! 
Sau mi-ai furat-o cumva noaptea, în timp ce dormeam? 

— Allah “1 Allah! O, ce mai effendi! Şi eu toate astea, să ştii 
că sunt nevinovat! 

— Dar cum ai intrat în pivniţa încuiată, dacă am avut tot 
timpul cheia în buzunar? 

— Effendi, recunoaşte că n-am fost niciodată spărgător! 
Pivniţa a fost deschisă, fiindcă n-am încuiat-o niciodată! 

— Trzas kawica! Bine că am aflat! 

— Dacă înjuri într-o limbă străină, nu faci nici o ispravă, 
domnule! Şi apoi, în sticla asta e destul vin pentru tine şi 
oaspeţii tăi! 

Bătrânul luă sticla şi o ţinu în bătaia luminii. 

— Ce fel de vin e ăsta, hai? 


— Effendi, nu-ţi va face rău! Nu mai rămăsese decât vreo 
jumătate de pahar şi fiindcă atâta n-ajungea pentru trei 
inşi, am turnat apă în el. 

— Apă? Oh! Na! Stai să te satur de apă! 

Luă o sticlă şi o azvârli în capul grăsanului. Acesta însă se 
aplecă mai repede decât l-ar fi crezut cineva capabil, aşa că 
sticla zbură peste el şi se opri în uşă, sfărâmându-se în 
ţăndări şi vărsându-şi conţinutul pe podea. Grăsunul îşi 
împreună întristat mâinile-i grase şi spuse: 

— Pentru numele lui Allah, ce ai făcut effendi? Acum s-a 
dus naibii apa aceea care putea fi băută în locul vinului! Şi 
ţândările astea! O să fii nevoit să le mături singur, fiindcă eu 
nu mă pot apleca atât de jos. 

Rostindu-şi obrăznicia, îşi târi iar picioarele şi ieşi. 

Fusese o scenă pe care aş fi socotit-o inventata, daca n-aş 
fi fost eu însumi martor la desfăşurarea ei. Dar ceea ce mă 
mira cu deosebire, era faptul că effendi îşi recăpătase 
nepăsarea, îndată după ce aruncase sticla. Această 
neobişnuită îngăduinţă a unui stăpân faţă de servitorul său, 
care era peste măsură de obraznic, trebuia să aibă o 
pricină foarte serioasă. Effendi era pentru mine o şaradă, 
pe care ţineam mult s-o dezleg. 

— lertaţi-mă, domnilor, ne rugă polonezul; nu se va mai 
întâmpla niciodată o scenă ca asta. Dar poate că n-ar strica 
să vă lămuresc de ce sunt atât de îngăduitor cu el. Mi-a 
făcut foarte mari servicii. Umpleţi-vă pipele! 

Îmi scosei tutunul din punga de la cingătoare, umplui 
pipele şi gazda spuse: 

— Haideţi, să vă arăt locuinţa! 

Ne îndrumă spre primul etaj, alcătuit din patru odăi. 
Fiecare din ele avea câte un covor în mijloc şi perne înguste 
la pereţi. Deasupra erau încă două încăperi care puteau fi 
încuiate. Locuinţa îmi plăcea, astfel că întrebai ce chirie 
cere. 

— Aici nu se plăteşte o sumă anumită şi nici nu vă cer 
nimic, răspunse bătrânul. Trebuie să ne socotim 


compatrioți, aşa că vă rog să vă consideraţi oaspetele meu, 
împreună cu toţi ai dumneavoastră. 

— Primesc oferta dumneavoastră cu atât mai bucuros, cu 
cât pot oricând să renunţ la învoiala noastră. Lucrul 
principal pentru mine este să nu fim observați şi nici 
tulburaţi de nimeni. 

— În privinţa aceasta să n-aveţi nici o grijă. Câtă vreme 
aveţi de gând să rămâneţi aici? 

— Din păcate, nu prea mult; cel puţin patru zile şi cel mult 
două săptămâni. Ca să mă puteţi înţelege, îmi îngăduiţi să 
vă istorisesc o mică aventură? 

— Desigur, luaţi loc. Aici, sus, putem şedea tot atât de bine 
ca şi jos şi pipele ard încă. 

Ne aşezarăm şi-i povestii întâmplările prin care trecusem, 
cum şi întâlnirea noastră cu Hassan Ardşir-Mirza, 
bineînţeles fără detaliile care nu doream să le spun. Mă 
ascultă cu cea mai mare luare-aminte şi bând terminai, sări 
şi-mi strigă: 

— Domnule, vă puteţi muta la mine fără nici o grijă, fiindcă 
aici nu va fi nimeni care să vă supere şi nici să vă trădeze. 
Când vreţi să veniţi? 

— Mâine spre seară. Dar am uitat ceva: avem câţiva cai şi 
câteva cămile. Este loc şi pentru animalele acestea? 

— De ajuns. N-aţi văzut curtea din spatele casei? Partea 
acoperită a curţii vă va fi îndestulătoare, sunt sigur. Dar vă 
cer un singur lucru: să vă îngrijiţi dumneavoastră singuri de 
cele ce vă trebuie, adică de serviciu. 

— Se înţelege de la sine. 

— Aşadar, ne-am învoit. Vă voi răspunde la sinceritatea şi 
amabilitatea dumneavoastră împărtăşindu-vă. câteva 
amănunte cu privire la mine însumi; dar nu azi, fiindcă văd 
că v-aţi ridicat şi cred că mai aveţi şi alte treburi de 
orânduit. Mâine, când veţi mai veni, luaţi-o de-a lungul 
gardului grădinii. În partea ce se află tocmai în faţa portiţei 
veţi găsi o poarta largă, unde vă voi aştepta. 


Părăsirăm pe bătrân, încântați de izbânda dobândită şi ne 
înapoiarăm în oraş, cu însoțitorii cu care veniserăm şi cu 
acelaşi alai. 

Ne mutarăm în seara următoare: Hassan Ardşir-Mirza în 
îmbrăcăminte femeiască, spre a nu fi observat. Slujitorii 
fuseseră concediaţi; numai Selim Aga rămase în preajma sa. 
În locul unuia dintre servitori, pe care Hassan se hotărâse 
mai întâi să-l păstreze, angajarăm pe arabul ce ne găsise 
vila bătrânului. 

În timpul şederii noastre în noua locuinţă se întâmplă un 
singur fapt destul de important: în cursul scurtelor mele 
peregrinări prin Bagdad, am întâlnit de două ori un ins ce 
semăna mult cu Saduk; poate că era chiar el. 

Când îi spusei iar persanului despre plecarea la Kerbela, 
constatai cu părere de rău că-şi păstrase hotărârea de a 
merge singur. Nu i-o puteam lua în nume de rău; era un şiit 
şi religia lui îl oprea, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, 
să viziteze oraşele sfinte împreună cu un necredincios. 
Singura îngăduinţă pe care mi-o arătă fu aceea de a-l însoţi 
călare până la Hilla, unde urma să ne despărţim, ca să ne 
întâlnim apoi în Bagdad. De altminterea, era hotărât să lase 
femeile în Bagdad, dar ele se împotriviră şi-l rugară atât de 
stăruitor, încât se văzu nevoit să le îndeplinească 
rugămintea. 

Astfel, am fost scutit de îndatorirea de a prelua rolul de 
ocrotitor al celor două femei şi al slujnicei lor. 

Încă de pe acum oraşul era străbătut de numeroşi pelerini, 
care se îndreptau necontenit spre vest, dar abia în ziua de 
cinci primirăm vestea că se apropie de Bagdad, adevărata 
„caravană a morţilor”. Încălecai în grabă, împreună cu 
englezul meu şi cu Halef, ca să ne oferim priveliştea aceasta 
destul de neobişnuită. 

Dar satisfacția aşteptată era cât se poate de îndoielnică! 
Şiitul crede că orice musulman, al cărui cadavru e 
înmormântat în Kerbela sau Nedschef Ali, intră de-a dreptul 
în rai, fără să mai întâlnească vreo piedică. De aceea, 


năzuinţa cea mai arzătoare a fiecăruia din ei este să fie 
îngropat într-unui din aceste două locuri. Cum însă 
transportarea cadavrului cu ajutorul caravanei este foarte 
costisitoare, ea nu poate fi practicată decât de cei bogaţi, 
iar cel sărac, dacă ţine neapărat să fie îngropat într-un loc 
atât de sfânt, îşi ia rămas-bun de la ai săi şi cerşeşte prin 
diferite sate şi oraşe până la mormintele lui Ali sau Hossein, 
unde se opreşte şi-şi aşteaptă moartea. 

Zi de zi, drumurile spre locurile sfinte sunt înţesate de 
sute de mii de pelerini din toate ţările; aceste călătorii devin 
tot mai numeroase în preajma datei de 10 Muharrem, ziua 
morţii lui Hossein. Atunci, caravanele cu cadavre ale şiiţilor 
persani, afgani, beludschi, indieni încep să coboare platoul 
iranian. Se aduc morţi de pretutindeni şi se folosesc până şi 
vapoarele pe Eufrat. Cadavrele aşteaptă uneori luni de zile 
să fie transportate. Drumul caravanei e foarte lung şi nu 
poate fi străbătut decât foarte încet; căldura sudului 
înfierbântă ca un jăratec întregul ţinut, aşa încât nu ai 
nevoie de vreo pregătire specială, ca să-ţi dai seama cât de 
înspăimântător e mirosul pe care-l împrăştie o asemenea 
caravană. Morţii sunt depuşi în sicrie uşoare care plesnesc 
din pricina arşiţei, sau sunt înfăşuraţi în pături de pâslă, ce 
se fărâmiţează din pricina putreziciunii. Astfel, nu-i de 
mirare că mârţoagele prăpădite ale caravanei sunt 
urmărite fără încetare de stafia ciumei, care le întipăreşte 
trăsăturile morţii. Oricine întâlneşte caravana fuge speriat 
cat mai departe; doar şacalul şi beduinul se strecoară pe 
lângă ea: cel dintâi, atras de mirosul putreziciunii, iar 
celălalt ademenit de lucrurile pe care le duce agale 
caravana şi care vor fi predate paznicului de morminte, la 
sfârşitul pelerinajului. Vase întregi încrustate cu diamante, 
stofe pline de perle, arme costisitoare, grămezi de bucăţi 
grele de aur, amulete de nepreţuit sunt cârâite la Kerbela şi 
Nedschef Ali, ca să fie depozitate în pivnițele cu lucruri 
preţioase. Pentru a înşela dorinţa de jaf a beduinilor, toate 
aceste obiecte sunt ascunse într-un fel de pachete 


asemănătoare sicrielor, dar bandele curajoase de hoţi arabi 
s-au deprins cu această măsură de prevedere. Când se 
năpustesc asupra caravanelor, deschid pe rând sicriele, 
până găsesc toate obiectele de preţ. După plecarea lor, 
„câmpul de luptă” înfăţişează o privelişte jalnică de animale 
moarte şi trântite de-a valma, de oameni ucişi, de resturi de 
cadavre împrăştiate pretutindeni, de sfărâmături ele sicrie 
zdrobite, iar călătorul singuratic îşi mână calul departe, ca 
să scape de grozăvia molipsitoare a ciumei. 

Se înţelege de la sine că în timpul îndelungatei ei călătorii, 
caravana morţilor nu poate trece prin nici un oraş prea 
populat. Pe vremuri, caravanele treceau chiar prin mijlocul 
Bagdadului. Intrau prin partea de răsărit, pe la Schedt 
Omer; dar îndată ce ieşeau prin partea de apus se şi 
răspândea ciuma în oraşul califilor. Molima începea să se 
întindă cu furie şi mii de inşi erau jertfiți acestei nepăsări 
mahomedane, care se întemeiază pe fatalitate, considerând 
că „totul e scris în Cartea sfântă”. Odată cu vremurile, s-au 
schimbat şi obiceiurile, datorită mai ales lui Midhat Paşa, 
care s-a străduit şi a izbutit să înlăture prejudecățile atât de 
vătămătoare. Acum, caravana, morţilor nu poate atinge 
decât marginea de nord a unei mahalale a oraşului şi trece 
peste Tigru pe un pod. Aici găsirăm cortegiul mortuar. 

Când ne apropiarăm, ne izbi un miros îngrozitor, cu 
neputinţă de îndurat. Cei din capul alaiului îşi începuseră 
pregătirile de popas. În pământ era înfipt un steag înalt cu 
pajura persană (un leu şi un soare ce răsare îndărătul lui); 
steagul arăta centrul taberei. Cei ce veniseră pe jos se 
aşezaseră pe pământ, ba să se odihnească; călăreţi 
coborâseră de pe căi şi cămile, lăsându-le libere; dar 
animalele care purtau sicriele rămaseră cu poverile pe 
spinări, ceea ce indica faptul că popasul va fi scurt. 
Nesfârşitul cortegiu părea un fel de melc ce se târăşte. Cei 
care alcătuiau caravana aveau chipuri oacheşe, pârlite de 
arşiţa soarelui, atârnând istoviţi pe spinarea animalelor sau 
abia mai putând merge pe lângă ele; dar în privirile tuturor 


strălucea fanatismul. Deodată glasurile pelerinilor îşi 
înălţară cântecul de jale în auzul miilor de inşi care veniseră 
să urmărească trecerea caravanei: 

„Allah, hesti dschihandar, Allah, hestem asman pejvend, 
Hosseiin, hesti chun alud, Hosseiin, hestem eschk riz!”56 

Ne apropiasem foarte mult de pelerini, dar mirosul urât 
devenise atât de puternic, încât Halef îşi rupse o bucată din 
legătura ce-i învăluia turbanul, ca să-şi astupe nasul. Unul 
dintre persani îl observă şi veni la el. 

— Sak - câine, îi strigă, de ce-ţi astupi nasul? 

Întrucât Halef nu cunoştea limba persană, răspunsei eu în 
locul lui: 

— Crezi că mirosul cadavrelor e un fel de aromă din rai? 

Se uită dispreţuitor la mine şi rosti: 

— Nu ştii ce scrie în Coran? Scrie că oasele credincioşilor 
au mirosul de amber, gul, semen, musch, naschev şi 
nardjin5 7. 

— Cuvintele astea nu se află în Coran, ci sunt ale lui Ferid 
Eddin Attars Pendnameh; să nu uiţi asta! Şi apoi, de ce v-aţi 
acoperit voi înşivă capul şi gura? 

— Poate că au făcut-o alţii. Eu, nu! 

— Atunci, du-te şi răfuieşte-te întâi cu ai tăi şi după aceea 
să ne ceri nouă socoteală! 

— Ia ascultă, eşti mândru! Trebuie să fii un sunnit. Voi aţi 
îndurerat pe adevărații califi şi fiii lor. Allah să vă 
osândească să putreziţi în cel mai adânc întuneric al 
iadului! 

Se îndepărtă, după ce făcu un gest ameninţător. Aveam 
astfel un exemplu al urii neîmpăcate ce domneşte de atâta 
vreme, între şiiţi şi sunniţi. Omul acela se încumetase să ne 
înjosească, deşi ne găseam în mijlocul câtorva mii de 
sunniţi; ce s-ar fi întâmplat unui ins neşiit, care s-ar afla în 
Kerbela sau în Nedschef Ali! 

Aş fi aşteptat cu interes să privesc trecerea întregului 
cortegiu, ce părea că nu se mai sfârşeşte, dar prevederea 
mă determină să plec. Aveam de gând, în cazul când 


piedicile n-ar fi fost de neînfrânt, să merg până la Kerbela; 
acum însă îmi dădui seama că n-ar fi un fapt înţelept să fiu 
văzut printre sunniţi. M-ar fi putut zări vreun pelerin, care 
m-ar fi recunoscut cu uşurinţă. Ne întoarserăm acasă. 
Englezul fu numaidecât de părerea mea, întrucât nu mai 
putea îndura mirosul. Nu-i vorbă, chiar viteazul meu hagiu 
Halef Omar se grăbi să se îndepărteze de locul unde 
poposiseră persanii. 

Ajuns acasă, aflai de ta Hassan Ardşir-Mirza că nu se va 
alătura caravanei, ci o va urma abia mâine dimineaţă, 
împărtăşise această hotărâre lui Mirza Selim, care plecase 
să privească trecerea caravanei. 

Nu ştiu de ce plecarea lui aga, Selim mă punea pe 
gânduri. Fireşte, nu era nimic neliniştitor în faptul că ţinea 
să urmărească trecerea caravanei. Cu toate acestea, eram 
cuprins de o uşoară îngrijorare. Pană să ne culcăm, aga nu 
se întorsese. Şi Halef lipsea. Se dusese, pe seară, în grădină 
şi nu se înapoiase. Abia pe la miezul nopţii, auzii paşi care 
se strecurau prin întuneric şi cineva se apropie de locul 
unde eram culcat. 

— Cine-i? întrebai în şoaptă. 

— Eu, sidi! auzii glasul lui Halef. Scoală-te şi vino cu mine! 

— Unde? 

— Taci. Ne-ar putea auzi cineva. 

— Să iau şi armele? 

— Numai pe cele mici. 

Luai cu mine cuțitul şi revolverul şi-l urmai cu picioarele 
desculţe. Halef se îndreptă spre poarta din spate şi abia 
acolo încălţai ghetele. 

— Ce s-a întâmplat, Halef? 

— Hai, effendi! Trebuie să ne grăbim; îţi voi povesti pe 
drum. 

leşirăm din grădină şi închiserăm poarta, fără să facem 
zgomot. Mă mirai văzând că Halef nu se îndrepta spre oraş, 
ci spre partea de sud; totuşi, mersei tăcut, până când 
începu să-mi vorbească. 


— Domnule, iartă-mă că ţi-am tulburat somnul! Dar nu am 
nici o încredere în Selim şi în gândurile pe care le nutreşte! 

— Dar ce-i cu el? L-am auzit adineauri venind acasă. 

— Lasă-mă să-ţi povestesc. Când ne-am întors spre seară 
şi am dus caii în grajd, am găsit acolo pe slujitorul cel gras 
al proprietarului. Era tare mânios şi înjura ca un fennek58 
căruia-i fugise o şopârlă. 

— Şi cine era de vină? 

— Mirza Selim Aga. Plecase şi poruncise să i se lase poarta 
deschisă, spunând că se va întoarce târziu acasă. Nu-l pot 
suferi fiindcă-i răutăcios, sidi. Servitorul l-a urmărit cu 
privirea şi a văzut că nu s-a dus în oraş, ci spre sud. Ce 
căuta persanul în afara oraşului? Effendi, iartă-mă că am 
fost curios să ştiu; intrai în casă, îmi făcui rugăciunea şi 
mâncai, dar nu-l puteam uita pe aga. Pornii la plimbare în 
aceeaşi direcţie în care văzusem că a luat-o el. Eram singur. 
Mă gândeam la tine, la şeicul Malek, bunicul soţiei mele, la 
Hanneh, frumoasa mea soţie şi nu-mi dădui seama că, 
adâncit în gânduri, mă îndepărtasem mult de locuinţa 
noastră. M-am pomenit în faţa unei case prăbuşite. Sării 
peste dărâmături şi-mi continuai agale drumul. După o 
vreme, ajunsei într-o grădină cu pomi şi cruci. Era un 
mezaristan59 al necredincioşilor. Crucile erau luminate de 
licăririle stelelor. Păşii uşor printre ele, fiindcă nu se cuvine 
să trezeşti sufletele necredincioşilor, prin nici un fel de 
zgomot. Se înfurie şi se prind de călcâiele celor ce le 
tulbură odihna. Deodată, zării nişte făpturi aşezate pe 
morminte. Nu erau stafii, întrucât trăgeau vârtos din 
ciubucuri, le auzeam vorbind şi râzând. Nu erau localnici, 
fiindcă îmbrăcămintea lor le trăda proveniența persană; 
doar câţiva arabi se aflau printre ei, iar ceva mai încolo, 
unde nu mai erau morminte, se auzeau tropote de cai. 

— Ai auzit cumva ce spuneau oamenii aceia? 

— Şedeau cam departe, astfel că n-am putut înţelege 
decât că puneau la cale un jaf şi că hotărau ca numai două 
persoane să rămână în viaţă. Auzii apoi un glas poruncitor, 


spunându-le că toţi ar trebui să rămână în cimitir până în 
zori şi văzui pe unul din ei ridicându-se, să plece. Acesta 
trecu pe lângă mine şi-l recunoscui pe agă. L-am urmărit 
până acasă. Atunci m-am gândit că ar fi foarte bine să ştim 
cine sunt oamenii cu care a vorbit şi de aceea te-am trezit 
din somn. 

— Crezi că mai sunt în cimitir? 

— Da. 

— Trebuie să fie cimitirul englezesc. Îl cunosc de pe 
vremea când am fost pentru prima dată în Bagdad. Nu-i 
departe şi nu ne va fi greu sa intrăm, fără să fim observați. 

Păşirăm cu grijă şi ajunserăm la spărtura din zidul 
aproape prăbuşit. Îl lăsai pe Halef afară, ca să-mi poată 
acoperi retragerea în caz de nevoie şi mă îndreptai spre 
ţintă. Mai aveam puţin până la cimitir. Nu sufla nici măcar 
un vântuleţ şi liniştea nopţii nu era tulburată de nici un 
zgomot. Ajunsei cu bine pană la intrarea din partea de nord 
a cimitirului. Intrai uşor şi auzii numaidecât nechezatul 
unui cal. Animalul aparţinea desigur unui beduin, fiindcă 
numai caii care trăiesc în libertate au în nări zvâcnirea 
aceea proprie datorită spaimei şi menită să slujească ca 
prevestire. Nechezatul acesta putea să-mi trădeze prezenţa 
şi să-mi fie primejdios. Mă întorsei deci repede şi mă 
îndreptai spre cealaltă parte. 

După câteva clipe, văzui licărind în tufiş ceva luminos, îmi 
dădui îndată seama că erau nişte burnusuri arabe. Mă 
furişai încet şi numărai şase inşi, tolăniţi pe pământ. Cu toţii 
erau arabi; nu se afla nici un persan printre ei. Dar nu-mi 
venea sa cred că Halef s-ar fi putut înşela. Prin urmare, 
persanii trebuie să fi fost prin apropiere, dacă nu cumva 
plecaseră. Ca să fiu sigur mă furişai mai departe, dar 
ajunsei lângă cai, fără să mai zăresc nici un om. Cu toate că 
acum venisem prin altă parte, animalele mă simţiră şi-şi 
vădiră iarăşi neastâmpărul. Trebuia sa ştiu negreşit câţi cai 
erau. Numărai şapte. Arabii pe care îi văzusem erau şase. 
Unde era al şaptelea? Tocmai când îmi puneam această 


întrebare, stând cu mâinile şi genunchii pe pământ, fui 
strivit de apăsarea unui bărbat ce se năpustise asupră-mi. 
Acesta era al şaptelea. Stătuse de veghe lângă cai. Paznicul 
nu părea deloc uşurel. Mă apăsa de-a binelea şi-şi striga 
tovarăşii cu un adevărat glas de leu. 

Să înfrunt o luptă? Sau mai bine să mă predau fără 
împotrivire, ca să aflu poate ce căutau aici cei şapte inşi? 
Nu, niciuna din soluţii nu era bună. Dintr-o smucitură mă 
ridicai şi-mi răsturnai vrăjmaşul pe spate. Nu se aştepta la 
surpriza aceasta, iar faptul că-l trântisem cu capul de 
pământ trebuie să-l fi ameţit. Simţii că am scăpat de 
strânsoare, aşa că din câteva sărituri alergai spre ieşire. 
Dar în imediata mea apropiere auzeam paşii urmăritorilor. 
Din fericire, nici îmbrăcămintea pe care o purtam, nici 
armele nu mă împovărau, astfel că puteam alerga destul de 
repede şi arabii nu mă ajunseră. Sosind la spărtura zidului, 
îmi scosei revolverul şi trăsei două împuşcături în aer. Trase 
şi Halef o împuşcătură de pistol, iar arătările acelea albe, ce 
mă urmăreau dispărură grăbite. După câteva clipe auzirăm 
tropote de cai şi înţeleserăm că arabii, plecaseră. Dacă 
până atunci nu fuseseră tulburaţi de gândul la morţii ce se 
odihneau sub cruci, prezenţa noastră îi înspăimântase. 

— 'Te-au descoperit, sidi. 

— Da. N-am fost prevăzător. În schimb arabii s-au dovedit 
mai deştepţi decât i-am crezut. Aveau la cai un păzitor, care 
m-a prins. 

— Allah kerihm! Ai fi putut s-o păţeşti, fiindcă arabii nu 
veniseră în cimitir cu gânduri cinstite. Dar urmăritorii tăi 
erau numai arabi? 

— Persanii pe care i-ai văzut tu nu se mai aflau acolo. Nu ţi 
se pare cunoscută figura comandantului pe care l-ai auzit 
vorbind? 

— N-am putut să-l văd prea bine; nu era suficientă lumină 
şi el şedea în mijlocul celorlalţi. 

— Deci am făcut acest drum degeaba, deşi cam bănuiesc 
că au fost cei care-l urmăresc pe Hassan Ardşir-Mirza. 


— Crezi că aceştia s-ar putea afla aici, sidi? 

— Da. După atacul prin surprindere, s-au îndreptat spre 
vest, dar foarte uşor puteau bănui că Hassan, va merge 
spre Bagdad şi de aceea au plecat spre sud, prin 
Dschumeila, Kifri şi Zengabad. Din cauza femeilor, noi nu 
am putut înainta atât de repede ca ei. 

Ne-am întors înapoi în locuinţa noastră şi i-am făcut 
cunoscute lui Hassan Ardşir întâmplarea şi temerile mele, 
dar el le-a tratat cu uşurinţă. Nu putea să creadă că 
urmăritorii săi veniseră la Bagdad şi i se părea la fel de 
incredibil că vorbele pe care le auzise Halef ar avea vreo 
legătură cu el. L-am rugat să fie cu băgare de seamă şi să 
ceară o escortă de la paşă, dar a refuzat şi această 
propunere. 

— Nu mă tern, a spus el. Nu are de ce să-mi fie frică de 
şiiţi, căci în timpul sărbătorii încetează orice duşmănie şi la 
fel de sigur este că nu voi fi atacat nici de arabi. Până la 
Hilla veţi fi cu mine, tu şi prietenii tăi, iar până la Kerbela 
mai e doar cale de o zi şi drumul este atât de bătut de 
pelerini, încât nici un bandit nu-şi va face apariţia. 

— N-am cum să te silesc să-mi urmezi sfatul. Lei cu tine 
doar acele lucruri de care ai nevoie la Kerbela dar pe 
celelalte le laşi aici? 

— Nu las nimic. Să încredinţez ceea ce am în mâinile unor 
străini? 

— Gazda noastră mi se pare a fi un om cinstit şi de 
încredere. 

— Da, dar locuieşte într-o casă singuratică. Somn uşor, 
emirule! 

N-am mai avut altceva de făcut decât să tac. M-am dus din 
nou la culcare şi m-am trezit doar târziu, a doua zi 
dimineaţa. Englezul nu era prezent; plecase în oraş şi când 
s-a întors, a adus cu el patru bărbaţi din care trei erau 
echipați cu târnăcoape, sape şi alte unelte. 

— Ce vor oamenii aceştia? l-am întrebat. 


— Hm, vor să muncească! răspunse el. Trei sunt marinari 
concediaţi, din Vechea Anglie, iar al patrulea este un scoţian 
care pricepe puţin limba arabă; el o să fie tălmaciul meu. 
Am nevoie de el, pentru că dumneavoastră vreţi să plecaţi 
în secret la Kerbela. Well! 

— Cine v-a făcut rost de aceşti oameni, sir? 

— Am întrebat la consulat. 

— Aţi fost la guvernator? Fără să-mi spuneţi nimic? 

— Yes, sir! Am primit şi am trimis scrisori şi mi-am făcut 
rost şi de bani. Nu v-am spus nimic, pentru că de acum 
înainte nu mai sunt prietenul dumneavoastră! 

— De ce? 

— Pe cel care pleacă la Kerbela, fără să mă ia şi pe mine, 
n-au de ce să-l intereseze problemele melc. Well! 

— Dar, sir, ce vă trece prin cap, aşa deodată? Dacă mă 
însoţiţi n-o să avem decât necazuri şi dumneavoastră şi eu. 

— V-am însoţit şi până acum şi n-am mai avut necazuri. 
Lăsaţi-o baltă! Nu contează; nici nu-mi pasă. 

Se răsuci şi îşi făcu de lucru cu cei patru oameni ai lui. 
Bunul David Lindsay, în ciuda patimii sale pentru fowling- 
bull, era curios să participe la sărbătoarea de zece 
Muharrem; dar era absolut imposibil să-l iau şi pe el. 

Capitolul V - Flagelul ciumei. 

După-amiază, când se mai domolise căldura toridă din 
timpul zilei, am pornit la drum, părăsind Bagdadul, în faţă, 
călărea călăuza, pe care o tocmise Hassan Ardşir, împreună 
cu câţiva hăitaşi, ale căror animale îi cărau avutul. Aceasta 
era o imprudenţă pe care eu n-am putut s-o înţeleg. În 
spatele lor veneau Hassan şi aga Mirza Selim, pe lângă 
cămila carte le purta pe cele două femei. Eu mergeam 
lângă Halef, iar în spate se afla englezul; acesta arbora o 
figură mândră şi îndrăzneață şi îşi supraveghea oamenii cu 
ajutorul cărora vroia să constrângă ruinele Babilonului să-i 
pună la dispoziţie comorile lor ascunse. Alwah călărea pe 
un catâr, iar servitorul arab rămăsese în urmă. 


Îmi închipuisem cu totul altfel această călătorie. Tot 
aranjamentul ieşise pe dos. Probabil că eram şi eu de vină, 
dar acum îmi venea greu să-mi exprim o părere clară. 
Uimirea, pe care la început părea că reuşisem să mi-o 
stăpânesc, nu rămăsese fără urmări şi în afară de aceasta, 
eram mult mai îngrijorat, mai agitat şi mai încordat decât 
oricare dintre însoțitorii mei. Mă simţeam obosit fizic şi 
dărâmat psihic, fără a putea găsi un motiv pentru această 
stare de sfârşeală. Eram supărat pe Hassan Ardşir şi chiar 
pe englez, fără să mă gândesc la faptul că poate proasta 
mea dispoziţie fusese motivul pentru care mă ocupasem 
mult mai puţin de problemele lor, decât o făcusem înainte. 
Aşa după cum am fost nevoit să recunosc mai târziu, 
această situaţie şi-a avut motivaţia într-o stare de incubație 
a cărei răbufnire a fost aproape fatală pentru mine. 

Am mers pe lângă râu în sus, pentru ca să trecem peste 
podul de vase. Acolo m-am oprit să arunc o privire spre 
fosta reşedinţă a lui Harun al Raşid. Se afla în faţa mea, sub 
strălucirea soarelui, în toată splendoarea ei, purtând totuşi 
urmele de neşters ale degradării. În stânga, în faţa grădinii 
publice, din spatele căreia pleacă spre nord vagonetul tras 
de cai, se afla staţia de triaj. 

Apoi, castelul ce se înalţă falnic şi clădirea guvernamentală 
la picioarele căreia se află fluviul Tigru. În dreapta, 
suburbia locuită îndeosebi de arabi - Agil, cu medresa 
Mostansir, singura clădire care s-a păstrat până în prezent 
în această veche parte a oraşului fundată de califul Mansur. 
Şi în spatele acestor clădiri se întinde o grămadă nesfârşită 
de case, dominate de minaretele înalte, construite cu gust şi 
de cupolele aurite a aproape o sută de moschee. Deasupra 
acestei mulţimi de case unduieşte, ici şi colo, coroana 
frumos conturată a câte unui palmier a cărui culoare de un 
verde plăcut străpunge vălul de praf şi fum, care pluteşte 
neîncetat deasupra oraşului califului. 

Aici, în locul acesta, a întâmpinat Mansur acea delegaţie a 
regelui francilor, Pepin cel Scurt, care a venit pentru a 


colabora cu el împotriva atât de temuţilor „omeiazi” din 
Spania. Aici a trăit renumitul Harun al Raşid, alături de 
frumoasa Zobeida, cu care şi-a împărtăşit dragostea faţă de 
lux, dar şi respectul faţă de cucernicie. Ei au mers de 
nenumărate ori în pelerinaj la Mecca şi au poruncit ca 
drumul pană acolo să fie acoperit cu covoare scumpe. Unde 
se află, astăzi, preţiosul copac de aur cu fructele sale de 
diamante, safire, smaralde, rubine şi perle, care umbrea 
tronul lui Harun? 

— Acest calif a fost numit Al Raşid (de fapt; Er Reschid, Cel 
Drept) şi totuşi el a fost un tiran viclean, care şi-a asasinat 
în mod oribil credinciosul vizir, Djafer, a pus să fie zidită de 
vie sora sa împreună cu copilul ei şi a măcelărit nobila 
familie a Barmebkizilor. 

Strălucirea pe care o răspândesc în juru-i poveştile din O 
mie şi una de nopţi, e doar o amăgire, întrucât istoria a 
dovedit de mult că adevăratul Harun nu-i acelaşi cu 
legendarul Harun. Alungat de popor, s-a refugiat la Rakka şi 
a murit la Rhages, în Persia. A fost înmormântat sub o boltă 
aurită, la Meşhed, în Khurasan; dar Zobeida, care a risipit 
nebuneşte o avere de neînchipuit, se odihneşte la marginea 
oraşului, într-un cimitir neîngrijit, sub o piatră mortuară, pe 
care veacurile au rupt-o şi fărâmiţat-o. Tot aici a trăit şi 
califul Maamun, care a tăgăduit natura divină a Coranului şi 
credea numai în „veşnica înţelepciune”. În timpul lui, vinul 
curgea în valuri, iar sub urmaşul său Mutassim, lucrurile au 
mers şi mai rău. A clădit într-un ţinut singuratic reşedinţa 
Samarra, un fel de rai pământesc, cheltuind în mod 
nesăbuit tezaurele câtorva familii domnitoare. Aici a fost 
împinsă până la extaz cea mai decăzută senzualitate şi în 
timp ce se plătea o avere întreagă pentru privirea 
amoroasă a unei femei ademenitoare, poporul era silit să se 
zbată în lipsuri. Dar şi isprăvile acestuia fură întrecute de 
Muttavakkil, alt „împuternicit al profetului”; acesta-şi clădi 
altă reşedinţă, a cărei lemnărie, ca să dea clădirii o faimă 
cat mai mare, a fost tăiată din bătrânul şi tot atât de 


renumitul „Copac al lui Zoroastru”. Copacul, un chiparos 
uriaş, se afla la Tus, în Khurasan. Ruga stăruitoare a 
magilor şi preoţilor a fost zadarnică. Se oferiră să plătească 
sume de necrezut, ca să-şi poată salva mărturia adevărată a 
credinţei lor. Totul fu în zadar. Copacul a fost doborât şi tras 
pe un drum deosebit de anevoios şi a ajuns la destinaţie 
tocmai în clipa în care Muttavakkil fu ucis de însuşi paznicul 
său turc. 

Odată cu el păli strălucirea califilor, iar gloria „Oraşului 
sfânt” decăzu din ce în ce mai mult. Se crede că pe vremea 
aceea erau în Bagdad 100 000 moschei, 80 000 bazare, 60 
000 băi, 12000 mori, tot atâtea caravanseraiuri şi două 
milioane de locuitori. Câtă deosebire faţă de Bagdadul de 
astăzi! Pretutindeni murdărie, praf, dărâmături şi mizerie. 
Podul pe care mă aflam se deteriorase; era zdrenţuită şi 
legătura grinzilor de sprijin. În loc de „Dar us Khalifet” sau 
„Dar us Sallam”, ar fi fost mai nimerit să se spună oraşului 
„Dar el Taun”60. Cu toate că Bagdadul are şi astăzi o 
înfăţişare măreaţă, o treime din terenul lui e acoperită de 
cimitire, câmpii ciumate, băltoace şi gunoaie casnice, 
deasupra cărora se roteşte vulturul negru. Ciuma bântuie 
aici în mod obişnuit la câte cinci-şase ani şi-şi smulge 
victimele, care se numără totdeauna cu miile. Dar şi cu 
asemenea ocazii, musulmanul îşi păstrează totala nepăsare. 
„Allah ne-o trimite; nu ne putem împotrivi”, spune 
musulmanul. În timpul înspăimântătoarei epidemii din anul 
1831, împuternicitul Angliei s-a străduit din răsputeri să 
găsească mijlocul de a stăvili răspândirea ei, dar gândurile 
lui bune au fost primite cu dușmănie de mullahi, care îl 
învinuiră că vrea să comită o faptă potrivnică prescripţiilor 
din Coran, aşa încât se văzu nevoit să fugă. Urmarea s-a 
vădit prin marele număr de morţi jertfiți ciumei: trei mii în 
fiecare zi. Acestei năpaste înfricoşătoare i se alătură 
surparea canaturilor; într-o singură noapte s-au prăbuşit 
câteva mii de case peste cei care le locuiau. 


Amintindu-mi de aceste nenorociri, mă simţii copleşit de 
teama că m-a cuprins molima. Cu toate că era o căldură 
înăbuşitoare, mă treceau fiori reci. Fugii după ceilalţi, ca să 
scap de oraş şi gândurile mele negre. 

Lăsând în stânga şoseaua ce duce la Basra, iar în dreapta 
pe aceea ce duce spre Dair, trecurăm pe lângă cărămidarii 
şi pe dinaintea mormântului Zobeidei şi după aceea peste 
canalul Oşah şi dădurăm de câmpie. Ca să ajungem la Hilla, 
aveam de străbătut istmul îngust care desparte Tigrul de 
Eufrat. Pe la sfârşitul Evului Mediu, se aflau aici 
nenumărate grădini. Palmierii fremătau în bătaia vântului, 
florile răspândeau mirosuri îmbătătoare, iar fructele cele 
mai gustoase atârnau pe crengile pomilor. Acum se 
potrivesc aici cuvintele lui Uhland: „Nici un copac nu mai 
umbreşte, nici un izvor nu mai ţâşneşte”. Canaturile au 
secat şi par că nu mai au alt rost decât să slujească drept 
ascunzători beduinilor tâlhari. 

Soarele ardea cu aceeaşi putere, iar aerul părea îmbibat 
de mirosurile caravanei morţilor, care trecuse pe aici cu o zi 
înainte. Aveam senzaţia că sunt într-un spital neaerisit şi 
plin cu bolnavi de vărsat. Şi nu era doar o închipuire, 
întrucât şi Halef îmi mărturisi că e cuprins de aceeaşi 
senzaţie, iar englezul îşi rotea răutăcios şi înfuriat nasul 
umflat, adulmecând aerul infectat. 

Din când în când întâlneam câte un pelerin bătrân şi 
amărât, care ţinea să fie îngropat la Kerbela şi rămăsese în 
urma celorlalţi din pricina oboselii, sau vreun grup de 
alliişti, care încărcaseră câteva cadavre pe un biet catâr. 
Animalul gâfâi a şi năduşea, pelerinii mergeau pe de lături, 
astupându-şi nasurile, iar în urma lor rămânea duhoarea de 
cadavre, care ne tăia respiraţia şi ne ameţea. 

Pe o margine de drum stătea un cerşetor aproape gol, 
purtând doar un şorţ îngust şi legat în jurul şoldurilor. El îşi 
manifesta durerea pentru uciderea lui Hossein într-un chip 
dezgustător. Îşi împunsese părţile de sus ale picioarelor şi 
braţelor cu nişte cuțite tăioase, iar partea de jos a braţelor, 


pulpele, gâtul, nasul, bărbia şi buzele îi erau străpunse, la 
distanţe mici, de nişte cuie lungi. Pe şolduri şi pe pântece îi 
atârnau cârlige, înfipte în carne şi având la capete greutăţi. 
Tot restul corpului îi era acoperit cu ace, în timp ce pielea 
capului îi era brăzdată de tăieturi. Fiece deget al 
picioarelor şi al mâinilor era străpuns de câte o pană de 
lemn. Nu se vedea pe tot corpul un locşor cât de mic, pe 
care cerşetorul să nu-l fi îndurerat cu vreo rană. La 
apropierea noastră se ridică, stârnind şi roiul de muşte şi 
țânțari, care se simțeau bine pe rănile acelea sângerânde. 
Era o privelişte îngrozitoare. 

— Dirigha Allah, vaj Mohammed! Dirigha Hassan, Hossein! 
se tângui cu glas îngrozitor, întinzându-ne ambele mâini. 

Văzusem în India pocăiţi care îşi pricinuiau cele mai 
înfricoşătoare dureri, într-un chip cu neputinţă de crezut, 
şi-i compătimeam totdeauna; dar pe acest om de un 
fanatism aberant, zău că l-aş fi pălmuit mai curând, în loc 
să-i fi dat de pomană, fiindcă pe lângă groaza căreia-i dădea 
naştere înfăţişarea lui dezgustătoare, nu puteam răbda nici 
prostia care-i în stare să născocească chinuri atât de 
monstruoase pentru a comemora ziua morţii unui om, la 
urma urmelor destul de păcătos! Şi după toate acestea, un 
asemenea ins vrea să fie socotit sfânt şi e sigur că după 
moarte va avea cel mai bun loc în rai, astfel că pretinde încă 
de pe acum nu numai pomeni cât mai darnice, dar şi un 
respect deosebit. 

Hassan Ardşir-Mirza îi aruncă o monedă de aur. 

— Hasgadag Allah! 

— Dumnezeu să te binecuvânteze! îi strigă cerşetorul, 
ridicând braţele ca un preot. 

Lindsay se scotoci în buzunar şi-i dădu zece piaştri. 

— Subhalan Allah - Dumnezeu e milostiv! spuse demonul, 
mai puţin respectuos şi manifestându-şi recunoştinţa mai 
degrabă către Dumnezeu, decât faţă de Lindsay. 

Scosei şi eu un piastru şi i-l aruncai la picioare. „Sfântul” 
şiit făcu mai întâi o mutră uimită, apoi una furioasă. 


— Azdar-Geizhals! îmi strigă şi adaugă cu repeziciune, 
întovărăşindu-şi cuvintele cu un gest de scârbă: Azdari, 
pendş Azdarani, deh Azdarani, hezar Azdarani, lek 
Azdarani - eşti un zgârcit, eşti de cinci ori zgârcit, de zece 
ori zgârcit, de o sută de ori, de o mie de ori, de o sută de mii 
de ori zgârcit. 

Dă un piastru cu piciorul, îl scuipă şi manifestă o mânie, de 
care s-ar fi cuvenit să mă tem în alte împrejurări. 

— Sidi, ce înseamnă Azdar? mă întrebă Halef. 

— Zgârcit. 

— Allah, Allah! Şi cum se numeşte un om prost? 

— Bisaman. 

— Şi un mojic? 

— Djiaf. 

Micul hagiu se întoarse spre cerşetor, îi arătă palma şi şi-o 
frecă de picior, ceea ce este o insultă foarte neplăcută şi-i 
strigă: Bisaman, djiaf, djiaf! 

Auzind aceste cuvinte, şiitul îşi revărsă însuşirile retorice 
într-un asemenea chip, încât ne văzurăm siliţi s-o rupem la 
fugă: „Sfântul martir” rostea cu o uşurinţă revoltătoare cele 
mai urâte înjurături şi cele mai înfricoşătoare blesteme, pe 
care mi-ar fi cu neputinţă să le reproduc. Ne plecarăm în 
faţa „superiorităţii” lui şi pornirăm. 

Aerul era tot atât de înăbuşitor. Recunoşteam foarte bine 
drumul caravanei morţilor; ambele părţi ale drumului 
aveau urme de picioare şi copite, care indicau că escorta 
militară ce fusese alăturată caravanei la Bagdad, spre ao 
ocroti împotriva hoţilor, se îndepărtase de drumul principal, 
spre a se feri de mirosul de putreziciune răspândit de 
cadavre. 

Îl îndemnai pe Hassan Ardşir, să nu mai mergem pe 
drumul caravanei, ci să călărim paralel cu el; dar la o 
distanţă oarecare. Îmi răspunse că nu crede să fie în folosul 
pelerinajului o călătorie de felul acesteia. Din fericire îl 
putui convinge seara, când ajunserăm în locul unde 


poposise cortegiul pelerinilor, să nu înnoptăm acolo, ci într- 
un loc mai larg. 

Ne aflam într-un ţinut primejdios şi nu trebuia să ne 
îndepărtăm de tabără. Înainte de a ne duce să ne odihnim, 
ne hotărârăm ca a doua zi să plecăm în zori şi să întrecem 
caravana, ajungând devreme la Hilla şi orânduindu-ne 
tabăra de noapte la Turnul Babei. Hassan Ardşir, voia să 
lase caravana să ne întreacă, spre a o ajunge mai târziu, iar 
noi urma să-i aşteptăm înapoierea. 

Eram peste măsură de istovit şi simţeam o durere 
înăbuşită, care-mi străpungea creierul, cu toate că nu 
suferisem niciodată asemenea dureri. Dându-mi seama că e 
un început de febră, luai o doză de „Chinoidin”, pe care mi-l 
cumpărasem în Bagdad, împreună cu alte medicamente 
utile. Multă vreme nu putui aţipi, deşi eram zdrobit de 
oboseală, iar atunci când adormii, în sfârşit, fui tulburat de 
vise îngrozitoare, care mă trezeau neîncetat. Deodată mi se 
păru că aud tropotul înăbuşit al unui cal; cum însă mai 
eram pe jumătate adormit, crezui că visez încă. 

În cele din urmă neliniştea mă alungă din tabăra. Se crăpa 
de ziuă. Spre răsărit, cerul începuse să se lumineze. Scrutai 
zarea şi observai spre miazăzi un punct care se mărea eu 
repeziciune. După câteva clipe se ivi un călăreț ce venea în 
goană spre noi. Era... Mirza Selim Aga. Când cobori, văzui 
calul năduşit, în timp ce stăpânul său păru stingherit că dă 
cu ochii de mine. Aga mă salută scurt, îşi priponi calul şi voi 
să intre în cort. 

— Unde ai fost? îl întrebai. 

— Ce te priveşte? îmi răspunse dârz, cu toate că 
întrebarea mea fusese politicoasă. 

— Ba mă priveşte; chiar foarte mult! Oamenii care 
călătoresc împreună prin asemenea ţinuturi sunt datori să- 
şi lămurească unul altuia gândurile şi faptele. 

— Mi-am adus calul. 

— Dar unde a fost? 

— Şi-a rupt frânghia cu care era legat şi a fugit. 


Mă apropiai şi cercetai frânghia: 

— Văd că nu-i ruptă deloc. 

— S-a desfăcut numai nodul. 

— Să mulţumeşti lui Allah, dacă se va desface şi nodul ce-ţi 
va fi pus cândva în jurul gâtului. 

Când să-i întorc spatele, ca să plec, veni dârz spre mine şi 
mă întrebă: 

— Ce-ai spus? la mai spune o dată, că nu te-am înţeles! 

— Gândeşte-te puţin şi ai să înţelegi! 

— Stai, nu poţi pleca aşa. Trebuie să mă lămureşti mai 
întâi! 

— Voiam să-ţi amintesc de cimitirul englezesc din Bagdad. 

Se înroşi uşor, dar izbuti să se stăpânească şi-mi spuse cu 
un ton liniştit: 

— Cimitirul englezesc? Ce mă priveşte? Nu sunt englez. 
Dar tu ai pomenit despre o frânghie şi un gât. Nu ştiu ce ai 
cu mine şi mă voi plânge lui Hassan Ardşir-Mirza, să ştii! Să 
te înveţe el cum să te porţi cu mine. 

— Mi-e totuna, fie că te vei plânge, fie că nu te vei plânge, 
fiindcă în orice caz mă voi purta cu tine aşa cum meriţi. 

Convorbirea noastră trezise pe cei care dormeau. Se 
făcură pregătirile de plecare şi ne continuarăm călătoria, în 
timpul drumului, văzui pe Selim vorbind şi gesticulând cu 
Hassan Ardşir. După câteva minute Hassan veni spre mine. 

— Emire îmi îngădui să te întreb ceva despre aga Selim? 

— Da. 

— Nu-l poţi suferi? 

— Nu. 

— Bine. Dar de ce-l insulţi? 

— A primit insulta fără să se apere. Prin urmare n-am 
săvârşit nici o nedreptate. 

— Poate fi acuzat un om, fiindcă s-a dus să-şi prindă calul 
care i-a fugit? 

— Nu. Dar poate fi acuzat acela care pleacă pe furiş, ca să 
pună la cale cu prietenii lui mijlocul de a-şi ataca tovarăşii 
de călătorie. 


— Emire, mi-am dat seama de câtva timp că sufletul ţi-e 
bolnav şi trupul obosit; de aceea vezi totul în negru şi 
vorbele-ţi sunt amare. Te vei însănătoşi curând şi-ţi vei 
recunoaşte greşeala, fiindcă ai judecat totdeauna cu 
dreptate. Selim mi-a fost credincios ani de-a rândul. Aşa-mi 
va rămâne, până când Allah îl va chema în cer. 

— Dar ce-a căutat în cimitirul englezesc? 

— A fost o întâmplare. Mi-a povestito adineauri. Seara era 
frumoasă şi-l îmbia să se plimbe. A ajuns în cimitir, fără să 
ştie că sunt oameni pe acolo. Erau nişte călători paşnici, 
care istoriseau despre isprăvile hoţilor, şi fireşte, despre 
prăzile ce-şi însuşesc. Ţi-am spus doar că nu-i nimic suspect 
în întâmplarea asta. 

— Şi crezi că astă-noapte i-a fugit într-adevăr calul? 

— Sunt sigur. 

— Şi crezi că aga Selim e omul care-şi poate găsi calul pe 
întuneric? 

— De ce nu? 

— Chiar dacă a fugit departe de tot? Animalul era plin de 
năduşeală şi făcea spume. 

— L-a silit să alerge, ca să-l pedepsească. Te rog să-l judeci 
mai chibzuit de-acum încolo! 

— Îţi voi îndeplini bucuros dorinţa, dacă mă voi convinge 
că nu mai are purtări tainice. 

— Îi voi porunci. Dar nu uita că orice om greşeşte. Numai 
Allah le ştie pe toate! 

Cu această dojana se încheie convorbirea. 

Ce trebuia să fac sau, mai bine, ce puteam face? Eram 
încredinţat ca aga Selim pune la cale o ticăloşie; eram 
încredinţat că în noaptea asta se întâlnise cu oamenii cu 
care stătuse de vorbă în cimitirul englezesc. Dar cum să 
dovedesc bănuiala mea? Mă năpădise o istoveală fără 
margini. Mă simţeam lipsit de brice vlagă şi aveam senzaţia 
că port în locul capului o tobă, în care bate necontenit 
cineva. Îmi dădeam seama că-mi piere cu încetul energia şi 
că devin nepăsător chiar faţă de lucrurile şi întâmplările, 


care în mod obişnuit mă iritau. De aceea înregistrai cu 
oarecare indiferenţă rugămintea lui Hassan Ardşir, care era 
mai curând o mustrare decât o recunoaştere a adevărului şi 
mă hotărâi să mă feresc de orice acţiune riscantă. 

Animalele ne duceau cu repeziciune de-a lungul 
deşertului. Pelerinii se înmulţeau; „les odeurs sans parfum” 
erau şi mai puternice şi de nesuportat; încă înainte de 
prânz zărirăm şirul nesfârşit al oamenilor şi animalelor care 
alcătuiau caravana. 

— Îi ocolim? întrebai. 

— Da, răspunse Hassan şi făcu un semn călăuzei ce se afla 
în fruntea micului nostru cortegiu. 

Ajunserăm curând în câmp deschis. Aerul devenise mai 
curat, spre nemărginita mea bucurie. Mersul nostru repede 
mi-ar fi plăcut, dacă nu ne-ar fi stânjenit numeroasele 
morminte şi canaluri, pe care le întâlnirăm. Piedicile 
acestea îmi sporiră durerile de cap şi-mi pricinuiră noi 
dureri, astfel încât am fost foarte încântat când am scăpat 
de ele şi de arşiţa zăpuşitoare. 

— Sidi, îmi spuse Halef, care mă supraveghea cu neobosită 
credinţă, eşti palid şi ochii-ţi sunt încercănaţi. Nu ţi-e bine? 

— Mă doare capul. Dă-mi puţină apă din burduf şi sticla cu 
oţet. 

— Dacă s-ar putea, ar fi mai bine să mă doară pe mine 
capul! 

Bietul Halef! Era atât de bun, încât nu bănuia ce-l 
aşteaptă. Dacă armăsarul meu n-ar fi fost un cal atât de 
vânjos, n-aş fi putut îndura o asemenea călătorie şi ar fi 
trebuit să mă ruşinez de bătrâna servitoare. Ea călărea ca o 
„amazoană” ungară, adică aşa cum n-aş fi crezut că-i în 
stare „graţioasa” persană. 

În fine, pe la sfârşitul după-amiezii se iviră în dreapta 
noastră ruinele El Himaar, aşezate la o depărtare de vreo 
leghe de Hilla. Curând zărirăm înălțimile El Mudşellibeh şi 
aşezămintele Amran-lbn-Ali. Trecurăm prin grădinile de pe 
malul stâng al Eufratului şi intrarăm în orăşelul Hilla, pe un 


pod cam şubred. Orăşelul e vestit prin în sectele de tot felul 
care mişună cu duiumul, prin proverbiala murdărie, fără 
asemănare chiar în Orient şi prin populaţia sa, al cărei 
fanatism e cu adevărat nebunesc. Ne oprirăm doar atât cât 
ne trebui ca să mulţumim oarecum un număr de vreo 
treizeci de cerşetori ce şedeau în mijlocul drumului şi 
pornirăm grăbiţi spre Birs Nimrud61, adică spre Turnul 
Babilonului, ce se află la o depărtare de două ore şi 
jumătate de Hilla. Întrucât ruinele acoperă aproape 
jumătate din câmpie, îşi poate imagina oricine cât de imens 
a fost vechiul oraş. 

Soarele începu sa apună, când zărirăm Turnul Nimrud, 
înălțându-se în mijlocul mlaştinilor şi al deşertului, lângă 
ruinele Ibrahim Eholil. Ruinele turnului trebuie să aibă 
acum o înălţime de vreo cincizeci de metri; deasupra lui se 
mai află un singur stâlp, înalt de vreo zece metri. E unica 
mărturie rămasă intactă a Babilonului, numit pe vremuri 
„mama oraşelor”; crăpătura din mijlocul stâlpului mă 
îndeamnă însă să-mi amintesc versurile lui Uhland: 

Numai un stâlp uriaş Vorbeşte despre măreţia dispărută 
Dar şi acesta-i crăpat Şi se poate prăbuşi peste noapte. 

Ne oprirăm la poalele ruinelor şi în timp ce se făceau 
pregătirile pentru cină, mă urcai în turn, ca să arunc o 
privire asupra împrejurimilor. Eram singur acolo sus. 
Soarele apusese iar razele lui îşi luau rămas-tun de la 
ruinele unui oraş gigantic, cufundat în negura vremurilor. 

Ce-a fost Babilonul? 

Aşezat pe Eufrat şi despărţit de el în două părţi, oraşul 
avea după Herodot circumferință de 480 de stadii, adică 
şaisprezece mile. Era împrejmuit de un zid gros de 50 de 
coţi şi înalt de 200 de coţi, prevăzut în vederea apărării cu 
nişte despărţituri şi turnuri, în afară de un şanţ mare şi 
adânc, plin cu apa. O sută de porţi de bronz înlesneau 
intrarea în oraş şi din marginea fiecăreia pornea câte o 
stradă aşezată în faţa alteia, astfel că Babilonul era împărţit 
în pătrate perfecte. Casele, care aveau câte trei patru 


caturi, erau clădite din cărămizi, lipite între ele cu păcură; 
aveau faţade minunate şi erau despărțite între ele prin 
spaţii libere. Unele terenuri erau acoperite cu grădini 
măreţe, în care se puteau desfăta în aer curat cele două 
milioane de locuitori ai Grasului. 

Şi ambele maluri ale fluviului erau împrejmuite de clădiri 
frumoase, prin ale căror porţi de bronz trebuiau să treacă 
locuitorii, atunci când voiau să ajungă cu corăbiile de pe un 
mal pe celălalt. Fluviul putea fi trecut pe un pod măreț, care 
avea o lărgime de treizeci de picioare. Acoperişul podului 
putea fi scos oricând. La construirea lui s-a săpat un lac, a 
cărui circumferință era de 12 leghe şi adâncimea de 75 de 
picioare şi în care fu abătut cursul Eufratului. Lacul a fost 
conservat mult timp; în el se revărsau apele pricinuite de 
inundaţii, care erau folosite în vreme de secetă la udarea 
câmpurilor, cu ajutorul unor furtunuri. 

La fiecare capăt al podului se afla câte un palat impunător. 
Un coridor subteran lega aceste palate pe sub Eufrat. Cele 
mai însemnate clădiri ale oraşului erau: vechiul palat regal, 
a cărui circumferință era de o milă, noul palat înconjurat de 
trei ziduri şi împodobit cu nenumărate sculpturi şi 
„grădinile suspendate ale Semiramidei”. Întinse pe o 
suprafaţă de 160 000 de metri, pătraţi, grădinile erau 
împrejmuite cu un zid gros de 22 de picioare. Pe o 
suprafaţă mare şi boltită, se înălţau nişte terase orânduite 
în formă de amfiteatru, la care duceau trepte late de 10 
picioare. Platformele acestor terase erau acoperite cu 
pietre lungi de 16 picioare şi late de 4 picioare, ca să nu 
poată pătrunde apa. Pe pietre se afla un strat gros de 
papură, apoi două rânduri de cărămizi arse, lipite între ele 
cu păcură. Deasupra cărămizilor se turnase plumb, pe care 
se răspândise atât de mult pământ de flori, încât şi cei mai 
puternici copaci îşi puteau înfige rădăcinile în el. Pe cea mai 
înaltă terasă era un puț, ce se umplea neîncetat din Eufrat 
cu apa necesară pentru stropirea grădinilor. În galeriile 
fiecărei terase se orânduiseră minunate sere, iluminate în 


timpul nopţii, în care plutea mirosul îmbătător al celor mai 
alese flori şi de unde ochii se desfătau, privind oraşul şi 
împrejurimile. 

Dar cea mai însemnată clădire a Babilonului era Turnul 
Babei, despre care ne vorbeşte Biblia. Sfânta Scriptură nu 
precizează înălţimea turnului. Ea spune doar atât: „vârful 
lui ajungea până la cer”. Talmudiştii susţin că turnul avea o 
înălţime de 70 de leghe; după tradiţia orientală, înălţimea 
era de 10 000 de stânjeni, iar după altele 20 000 de 
picioare; aceleaşi izvoare afirmă că la construirea lui au 
lucrat neîntrerupt un milion de oameni, timp de 
doisprezece ani. Fireşte, cifrele acestea sunt exagerate. 
Adevărul este că din mijlocul Templului lui Baal s-a înălţat 
un turn, a cărui bază avea o circumferință de aproximativ o 
mie de paşi, iar înălţimea număra 6-800 picioare. Avea 
şapte etaje dispuse în retrageri succesive, astfel că se 
micşora spre vârful turnului, lăsând loc unui culoar 
şerpuitor, folosit la urcare. Fiecare din aceste etaje avea 
galerii, săli şi odăi mari şi boltite, ale căror statui, mese, 
scaune, vase şi mobile erau construite din aur masiv. În 
partea inferioară a turnului se afla statuia lui Baal, care 
cântarea o mie de talanţi babilonieni, valorând prin urmare 
câteva milioane de taleri. La ultimul etaj se construise un 
observator, în care-şi făceau calculele astronomii şi 
astrologii. Xerxes a jefuit toate comorile din turn, despre 
care Diodorus susţine că aveau o greutate de 6.300 de 
talanţi. 

La aceasta, mitul răsăritean adaugă că s-ar fi găsit în 
clădire un puț, a cărui adâncime era egală cu înălţimea 
turnului. În puţul acesta s-ar fi aflat îngerii Warud şi Marud, 
cu lanţuri atârnate de picioare, iar la fundul lui s-ar fi aflat 
ascunsă dezlegarea de orice farmece. 

Aşa a fost Babilonul, cu turnul vestit. Acum... 

Aici, la poalele turnului Nimrud, mă dusei cu gândul la 
patrie, la odaia mea de acasă şi la Biblia deschisă în faţa 
mea. Cât de des citisem prorocirile lui Ieremia asupra 


orânduirilor divine! Fiii lui Abraham, rămaşi fără patrie, 
şedeau pe malurile Eufratului şi ale celorlalte ape ale 
Babilonului şi pe marginile lacurilor şi mărilor; intonarea 
psaltirilor amuţise, iar din ochii fiilor lui Abraham curgeau 
lacrimi, mărturia păcatelor şi a pocăinţei. Şi chiar dacă 
răsuna vreo harpă, ea tânguia după oraşul ce fusese 
sanctuarul lui Iehova. Sfârşitul acestui cântec de jale suna 
astfel: „îmi ridic ochii spre munţii de unde-mi va veni 
mântuirea”. Şi Dumnezeu ascultă rugăciunea. El se făcu 
auzit prin glasul puternic al lui leremiahus din Anathot, pe 
care noi îl numim Ieremia şi poporul înflăcărat îi ascultă 
cuvintele. 

„Acesta-i cuvântul Domnului împotriva Babilonului şi a 
țarii chaldeilor. A năvălit dinspre miazănoapte un popor, 
care vă va pustii ţara. Are arme şi scuturi şi e crunt şi 
nemilos. Larma lui se aseamănă cu vuietul mării. Fugiţi din 
Babilon, ca fiecare să-şi poată salva sufletul, fiindcă în ţară 
sunt strigăte războinice şi o jale cumplită. Vorbeşte 
Zebaoth. Vezi, vreau să pedepsesc pe regele Babilonului. 
Înarmaţi-vă împotriva Babilonului. Chiuiţi în jurul lui. 
Temeliile au căzut, zidurile s-au prăbuşit. Porniţi împotriva 
lui, deschideţi-i hambarele cu grâne, sugrumaţi-i vitele şi 
împresuraţi pe toţi cei dinăuntru, ca să nu scape niciunul. A 
uneltit împotriva domnului; de aceea trebuie să piară toţi 
bărbaţii odată cu luptătorii. Să cadă spada asupra 
Babilonului şi cârmuitorilor lui, asupra înţelepţilor şi a celor 
puternici, asupra cailor şi a plebei ce se află acolo. Întocmai 
după cum Dumnezeu a răsturnat Sodoma şi Gomora, tot 
aşa să se prefacă Babilonul într-un morman de pietre, iar 
oraşele sale în deserturi!” 

Stând deasupra ruinelor, îmi puteam da seama cât de 
înspăimântător se împlinise cuvântul Domnului. Cirus cel 
Mare veni cu 600 000 de luptători pedeştri, 120 000 de 
călăreţi şi 1 000 de care de luptă, împreună cu alte câteva 
mii de inşi călări pe cămile şi cuceri oraşul, cu toate că era 
atât de bine apărat şi deşi avea provizii de hrană pentru 


douăzeci de ani. Mai târziu, Darius Hystaspis porunci să se 
dărâme zidurile, iar Xerxes jefui toate comorile. Când 
Alexandru cel Mare veni la Babilon voi să reconstruiască 
turnul. Numai la folosirea dărâmăturilor lucrau 10 000 de 
muncitori; dar planul rămase neînfăptuit din pricina morţii 
lui subite. De atunci, oraşul decăzu din ce în ce mai mult, 
aşa încât astăzi nu se mai vede nimic altceva decât o 
învălmăşeală de pietre roase de vremi, printre care nici 
ochiul-ager al unui cercetător iscusit nu s-ar descurca 
lesne. În dreapta turnului zării şoseaua ce duce la Kerbela, 
iar în stânga pe aceea ce se îndreaptă spre Mekşed Ali. 
Spre nord se află 'Tahmasia, iar la apus ruinele Djebel îmi 
încântă privirea, dar întunericul ce se lăsa pe nesimţite mă 
alungă jos, la tovarăşii de călătorie. 

În acest timp, se înjghebase cortul femeilor; în afară de 
Lindsay şi Halef toţi se culcaseră. Halef voia să mă vadă dus 
la culcare, iar Lindsay ţinea să stăm de vorbă asupra celor 
ce vom avea de făcut în zilele următoare. Îi făgăduii că vom 
lua a doua zi o hotărâre în această privinţă, mă acoperii cu 
pătura şi încercai să dorm. Dar nu izbutii decât să aţipesc şi 
să mă trezesc de câteva ori, din pricina frigurilor, care mă 
istoveau din cale-afară. 

Spre dimineaţă începură să mă scuture nişte frisoane 
puternice, alternate din când în când cu stări de ameţeală. 
Simţeam o durere ciudată în oase şi cu toate că nu se 
luminase, încă, vedeam totul învârtindu-se în juru-mi. Mă 
gândii că trebuie să mă fi îmbolnăvit de frigurile obişnuite, 
aşa încât luai o altă doză de „Chinoidin”, care mă prăbuşi 
într-o stare ce se putea numi mai curând amorţire, decât 
somn. 

Când mă trezii, toţi tovarăşii mei erau în plină mişcare. 
Spre marea mea uimire, era ora nouă înainte de amiază şi 
tocmai trecea pe lângă noi o parte a caravanei, ce se 
îndrepta spre Kerbela; cealaltă parte se ducea la Meşed Ali. 
Halef îmi aduse apă şi curmale. Putui să sorb câteva 
picături de apă, dar de curmale nu mă atinsei. Starea în 


care mă aflam era un fel de mahmureală, pe care aveam de 
unde s-o cunosc. Pe vremea când eram foarte tânăr mă 
găsisem de câteva ori în dispoziţia aceea duioasă înfăţişată 
de Viktor Scheffel, poetul lui Gaudeamus, prin cuvintele: 

Abia după ultima noapte te năpădeşte o sălbatică durere 
de cap, Ce bate aerul cu istovite fâlfâiri de aripi; 

Munţii şi văile sunt învăluite de linişte şi jale. 

Mă străduii din răsputeri să mă stăpânesc şi izbutii 
oarecum, astfel încât putui să stau de vorbă cu Hassan. 

Ardşir-Mirza, care voia să pornească îndată ce cortegiul 
pelerinilor ar fi fost pe sfârşite. Îl rugai stăruitor sa aibă 
totdeauna armele pregătite şi să fie prevăzător. Îmi făgădui, 
zâmbind, că-mi va asculta sfatul şi că la 15 sau 16 
Muharrem ne vom întâlni în acelaşi loc. Pe la amiază, plecă 
spre Kerbela. La despărţire, Benda, care şedea pe cămilă, 
îmi făcu semn să mă apropii de ea: „Emire, ştiu că ne vom 
revedea”, îmi spuse, „cu toate că eşti îngrijorat. Dar ca să te 
liniştesc, te rog să-mi împlineşti o rugăminte: împrumută-mi 
pumnalul, până când mă înapoiez!” 

— Fireşte că ţi-l dau. lată-l. 

Era un şambijah, pe care mi-l dăruise Eslah el Mahem în 
schimbul pumnalului meu şi pe al cărui tăiş erau încrustate 
următoarele cuvinte: „Numai după biruinţă, în teacă!” 
Ştiam că fata aceasta curajoasă nu va sta pe gânduri şi-l va 
folosi, ca să se apere cu el în caz de nevoie. 

După ce-mi spuse şi Mirza Selim câteva cuvinte de 
despărţire al căror ecou suna neprietenos, pelerinii porniră 
şi-i urmărirăm cu ochii, până când se pierdură în zare. 
Atunci, însă, simţii că nu mă mai ţin picioarele. Halef părea 
că-şi dăduse seama înaintea mea de starea în care mă aflu. 

— Sidi, văd că te clatini! strigă. Obrajii-ţi sunt încinşi. 
Arată-mi limba! 

Îl ascultai. 

— E urâtă, sidi! Să ştii că ai isitma62. Ia vreun leac şi 
culcă-te! 


Fui nevoit să mă aşez numaidecât, fiindcă aveam amețeli 
groaznice. Acum, începusem să mă îngrijorez de-a binelea 
şi-mi pusei comprese cu oţet în jurul capului. 

— Master, îmi spuse Lindsay, nu puteţi veni cu mine să 
căutăm un loc unde să fac nişte săpături? 

— Nu, nu pot. 

— Atunci voi rămâne şi eu. 

— Nu-i nevoie. Am nişte friguri, care apar în mod obişnuit 
în timpul călătoriilor. Halef e cu mine, aşa că puteţi pleca; 
dar aveţi grijă să nu vă îndepărtați prea mult, fiindcă dacă 
vă întâlniți cu şiiţii n-am cum să vă ajut. 

Porni cu oamenii săi şi eu mă culcai. Halef nu se mişca de 
lângă mine, decât atunci când trebuia să-mi ude 
compresele cu oţet. Nu ştiu cât zăcusem, când auzii paşi, 
urmaţi de o voce aspră, în imediata noastră apropiere: 

— Cine sunteţi? 

Deschisei ochii. În faţa noastră se aflau trei arabi înarmaţi. 
Nu-mi dădeam scama, cum ajunseseră la noi, fiindcă nu le 
vedeam caii. Erau nişte făpturi sălbatice şi cu chipuri 
duşmănoase, de la care nu puteai aştepta nimic bun. 

— Străini, răspunse Halef. 

— Nu sunteţi din tribul şiiţilor. Din care trib faceţi parte? 

— Venim de departe, de dincolo de Egipt şi suntem din 
tribul Mughariebh63. Dar de ce întrebi? 

— Poate că eşti din tribul Mughariebh; dar celălalt e 
francon. De ce nu se scoală? 

— E bolnav. Are friguri. 

— Unde sunt ceilalţi, care erau cu voi? 

— Au plecat la Kerbela. 

— Dar celălalt francon, care mai era cu voi? 

— E cu oamenii lui prin apropiere. 

— Al cui e armăsarul ăsta? 

— Al acestui effendi. 

— Dă-l încoace şi dă-mi şi armele voastre! 

Se îndreptă spre cal şi-l apucă de frâu, dar poate că 
mişcarea aceasta era un leac nimerit împotriva frigurilor 


mele, fiindcă mă simţii dintr-o dată sănătos şi mă ridicai. 

— Stai, vorbeşte şi cu mine un cuvânt! Cine se atinge de 
cal capătă un glonte în cap! 

Arabul se dădu repede înapoi şi se uită înfricoşat la 
revolverul pe care-l îndreptasem spre el. Aici în apropiere 
de un oraş ca Bagdadul, ştia ce primejdioasă e o asemenea 
armă şi se temea de ea. 

— Am glumit, îmi spuse. 

— Zău? Glumeşte cu cine vrei, nu cu noi! Ce doreşti? 

— V-am văzut şi credeam că vă putem fi de vreun folos. 

— Unde vă sunt caii? 

— N-avem cai. 

— Minţi! Văd după îmbrăcăminte că ai venit călare. De 
unde ştii că sunt doi franconii aici? 

— Am auzit de la nişte pelerini care v-au întâlnit. 

— Iarăşi minţi. N-am spus nici unui pelerin cine suntem. 

— Dacă nu ne crezi, plecăm. 

Se retraseră, aruncând priviri lacome spre caii noştri şi 
spre arme şi dispărură după mormanele de dărâmături. 

— Halef nu le-ai răspuns cum trebuia, îi spusei. Hai, vino 
să ne încredinţăm dacă într-adevăr au plecat! 

Urmarăm pe cei trei străini, dar foarte încet, fiindcă, după 
ce-mi trecuse mânia, mă năpădise iar slăbiciunea; mi se 
împăienjeniseră atât de tare ochii, încât abia deosebeam 
lucrurile şi priveliştea înconjurătoare. 

— Îi vezi? întrebai pe Halef, când trecurăm dincolo de 
dărâmături. 

— Da, aleargă spre cai. 

— Câţi cai sunt? 

— Trei. Dar tu nu-i vezi, sidi? 

— Nu, am amețeli. 

— Acum au încălecat şi pornesc în goană. Stai! Allah! 
Allah! acolo-i o trupă întreagă, care pare că-l aşteaptă. 

— Arabi? 

— Nu-i pot recunoaşte. Sunt prea departe. 

— Fugi şi adu-mi luneta! 


În timp ce Halef alerga spre cort, eu mă străduii să-mi 
aduc-aminte unde mai auzisem glasul arabului, care 
încercase să ne ia caii şi armele. Cunoşteam glasul acesta 
aspru şi răguşit. Halef se înapoie şi voi să-mi dea luneta, dar 
mi se aşeză în faţa ochilor un fel de ceaţă, roşie ca sângele, 
aşa că-l lăsai pe el să se uite. După câtva timp, îl auzii 
strigându-mi: 

— Sunt persani! 

— Ah! Recunoşti pe vreunul din ei? 

— Nu. Acum i-au ajuns pe ceilalţi şi pornesc toţi. 

— Repede şi spre est, nu-i aşa? 

Halef îmi răspunse afirmativ. Mă lăsase ameţeala, aşa că-i 
luai luneta din mână. 

— Halef, spusei, persanii ăştia sunt urmăritorii lui Hassan 
Ardşir-Mirza. Selim e tovarăş cu ei. leri noapte, când l-am 
surprins, se dusese să-i caute ca să le spună că ne vom 
despărţi aici, la Turnul Nimrud. Au trimis cele trei iscoade, 
ca să se încredinţeze dacă Hassan Ardşir-Mirza a plecat şi 
acum pornesc în grabă, ca să-l atace înainte de a ajunge la 
Kerbela. 

— O, sidi, e îngrozitor! Trebuie să fugim după ei! 

— Bineînţeles. Pregăteşte iute caii! 

— Să nu-l chem şi pe englez? L-am văzut ducându-se spre 
locul despre care spuneai că se numeşte Ibrahim Khalil. 

— Vom renunţa să-l luăm, ca să nu pierdem prea multă 
vreme. Hai, adu caii! 

Pusei iar luneta la ochi şi văzui limpede că trupa de 
călăreţi goneşte spre vest. Rupsei o foaie din carnetul de 
notițe şi scrisei câteva rânduri, prin care-l încunoştinţam pe 
englez despre cele întâmplate şi ceea ce am de gând. Îl 
sfătuii să părăsească Turnul Nimrud şi să ne aştepte 
înapoierea la canalul Anana, întrucât în preajma turnului 
putea fi. Ameninţat ele vreun atac al hoţilor, în cazul când n- 
aş fi putut să-l alung. Îndoii foaia şi o prinsei astfel între 
două bucăţi de cărămidă, încât Lindsay s-o poată vedea 


îndată ce avea să se întoarcă; apoi încălecarăm şi gonirăm 
nebuneşte. 

E aproape de neînchipuit câtă putere are sufletul asupra 
corpului. Îmi trecuse cu desăvârşire indispoziţia, capul mi- 
era limpede şi ochiul ager. Ajunserăm la drumul urmat de 
pelerini. Trecurăm de cei care încheiaţi cortegiul şi care se 
feriră de noi, ocărându-ne. Întâlnirăm cerşetori, dar ne 
făcurăm că nu le vedem gesturile şi nu le auzim vaietele. 
Trecurăm... ah, trecurăm pe lângă un catâr ce se prăbuşise 
şi murise şi pe lângă doi pelerini ce se chinuiau să înfăşoare 
iar într-o pătură zdrenţuită un cadavru pe jumătate 
putrezit. Mirosul era atât de groaznic, încât mă cuprinse un 
dezgust de neînfrânat. 

— Sidi, arăţi foarte rău, strigă Halef, apucând frâul calului 
meu. Opreşte! De nu, te răstorni! 

— Înainte! 

— Nu! Opreşte! Ai privirea tulbure, ca a nebunilor; uite 
cum te clatini! 

— Mai departe... da, voii să rostesc aceste două cuvinte, 
dar n-am mai fost în stare. 

N-am putut scoate decât nişte sunete de neînțeles, îmi 
mânai însă calul cu o îndărătnicie supraomenească, în 
goană şi mai mare ca până atunci. Dar aceasta nu ţinu mult. 
Avui deodată senzaţia că am luat un vomitiv dintre cele mai 
puternice. Fui nevoit să mă opresc. Când îmi dădui seama 
că nu am dureri în regiunea abdominală, mă cuprinse 
teama de moarte. 

— Halef, părăseşte-mă şi călăreşte înainte! 

— Să te părăsesc? De ce? mă întrebă el speriat. 

— Sunt... ciumat! 

— Ciumat? Allah kehrim! Adevărat, sidi? 

— Da. Crezusem că. sunt bolnav de friguri. Dar acum văd 
că sunt ciumat! 

— El Taun, el Jumurdschak - molima! Allah w'Allah, e 
groaznic, e înspăimântător! 


— Da. Du-te, caută-l pe englez. Va avea el grijă de tine. Îl 
găseşti la Turnul Nimrud sau la Anana, spusei eu, 
bâlbâindu-mă. Dar în loc să plece, Halef îmi apucă mâna 
fierbinte. 

— Sidi, îmi spuse, crezi că te părăsesc? 

— Du-te! 

— Nu! Să mă ajungă blestemul lui Allah, dacă te las aici! Ţi 
s-au îngălbenit dinţii şi te bâlbâi. Da, asta-i ciuma; dar nu 
mi-e frică de ea. Cine să-l îngrijească pe sidi al meu, care 
suferă? Cine să-l binecuvânteze dacă moare? Effendi, bunul 
meu effendi, sufletul mi-e zdrobit şi ochii-mi plâng! Hai, 
ţine-te în şa, cât poţi de tare. Hai să căutăm un loc unde să 
te îngrijesc! 

— Credinciosul meu Halef, vrei într-adevăr să faci asta? 

— 'Ţi-o jur pe Allah, domnule! Nu mă feresc de tine! 

— Ah, asta nu ţi-o voi uita! Poate că-mi trece. Hai să fugim 
după persani! 

— Sidi, nu se poate... 

— Înainte! 

Dădui pinteni armăsarului şi Halef trebui să mă urmeze. 
Curând însă mă văzui silit să încetinesc goana. Ochii mi se 
împăienjeniseră din nou, aşa că mă lăsai condus de Halef 
care, fără să mă mai întrebe, îmi luă frâul din mână. 

După multă, după foarte multă vreme ajunserăm în sfârşit 
caravana şi-mi dădui silinţa să deosebesc grupurile izolate. 
Ne strecurarăm pe nesimţite pe lângă pelerini, printre 
mirosuri şi miasme chinuitoare, dar nu zării nicăieri pe 
urmăritorii lui Hassan. 

— Nici tu nu i-ai văzut, Halef? întrebai când ajunserăm în 
fruntea cortegiului. 

— Nu. 

— Atunci mânăm spre stânga şi-i căutăm iar. N-aveau când 
să dispară. Vezi păsări deasupra caravanei morţilor? 

— Da, vulturi, domnule. 

— Desigur că adulmecă mirosul hoiturilor de cai şi al 
cadavrelor oamenilor. Bagă de seamă dacă se îndreaptă 


spre stânga vreunul din ei! Ştii că mă simt rău, aşa că mă 
bizui pe tine. 

— Şi dacă se iscă vreo luptă? 

— În cazul acesta, sufletu-mi va fi mai puternic şi voi birui 
boala. Dă-i drumul! 

Călărirăm în goană şi mă străduii să nu cad. Deodată, 
credinciosul hagiu mă îndemnă să mă uit în sus. 

— El budsch, un vultur, colo sus. 

— Pleacă sau se roteşte pe aici? 

— Se roteşte. 

— Călăreşte în aşa fel, încât să ajungem dedesubtul lui. A 
zărit o luptă, sau vreo pradă. 

Trecură vreo zece minute de linişte desăvârşită. Aveam 
presimţirea că ne aflăm în faţa unei situaţii grave şi cum, 
din pricina bolii, nu eram prea sigur că aş fi în stare să 
nimeresc de la depărtare, lăsai puşca şi luai carabina. 
Când-o ţinui în mână şi-i simţii greutatea, îmi dădui seama 
că sunt tare slăbit. 

— Sidi, acolo se află nişte cadavre! strigă Halef, întinzând 
braţul. 

— Hai repede, să le vedem! 

Ajunserăm la locul a cărui privelişte mi-a întipărit în suflet 
o amintire de neşters. Pe pământ zăceau ţepene cinci 
cadavre, răspândite la mare depărtare unul de altul. Peste 
măsură de tulburat, sării de pe cal şi îngenunche lângă cel 
mai apropiat dintre cadavre. Îmi zvâcni pulsul şi-mi tremură 
mâna, când ridicai de pe obraz colţul de haină ce-l 
acoperea. Era Saduk, mutul care fugise din tabăra 
înjghebată în Munţii Kurzi. 

Făcui câţiva paşi în lături şi dădui de Alwah, bătrâna şi 
credincioasa slujnica, străpunsă de un glonte în tâmplă. 

Deodată, Halef strigă îngrozit: 

— Vai, vai, soţia persanului! 

Mă repezii s-o văd. Da, ea era: Djanah, mândria şi fericirea 
lui Hassan Ardşir! Şi ea fusese împuşcată, iar alături zăcea, 
ţinând braţul întins de parcă ar fi voit s-o apere şi după 


moarte, însuşi Hassan Ardşir, acoperit de praf şi nisip. 
Rănile lui vădeau că se luptase din răsputeri înainte de a fi 
ucis. Mâinile-i erau pline de tăieturi. 

Copleşit de durere, strigai: „Doamne, Dumnezeule, de ce 
n-a vrut să mă asculte?” 

— Da, spuse Halef cu un aer amărât, el e vinovat că s-a 
întâmplat grozăvia asta. A avut mai multă încredere în 
trădător, decât în tine. Uite, colo e alt cadavru. Hai! 

Ceva mai departe zăcea un corp femeiesc în nisipul 
răscolit de copitele animalelor. Era Benda. 

— Allah, inhal el Agha; katelahum - Allah să-l blesteme pe 
agă; el a ucis-o! 

— Nu, Halef. Recunoşti pumnalul împlântat în inima ei? 
Am fost nevoit sa i-l împrumut, fiindcă mi l-a cerut. Vezi? 
degetele ei sunt încleştate pe mâner. Aga a smuls-o de 
lângă ceilalţi şi a târât-o prin nisip, după cum arată urmele. 
Poate că sărmana fată s-a aparat şi l-o fi rănit; după aceea 
s-a sinucis, ca să nu cadă în mâna lui. Hagi Halef Omar, 
rămân lângă ei. 

— Sidi, ar fi zadarnic; toţi sunt morţi. Nu-i putem readuce 
în viaţă, dar îi putem răzbuna! 

Nu răspunsei. Privii îndelung pe fată cu chipul de ceară, 
eu ochii închişi şi buzele întredeschise şi mi se părea că-mi 
şopteşte ceva. Pupilele ei minunate se stinseseră pentru 
totdeauna. Buzele ei nu mai puteau rosti nici un sunet cald, 
iar oţelul rece sfâşiase inima ei curată. Zăcea înainte-mi o 
floare încântătoare, a cărei frumuseţe pierise înainte de 
vreme. Aveam iar fierbinţeli. Deşertul stropit cu sânge se 
învârtea în jurul meu. Mi se părea că şi eu însumi mă 
învârtesc în jurul meu. Mâinile mele pe care mă sprijinisem, 
când mă aşezasem în genunchi, se moleşiseră încetul cu 
încetul şi pierzându-mi cunoştinţa, mă prăbuşii. Mi se părea 
că mă cufund din ce în ce într-o prăpastie întunecoasă. 
Alunecam neîncetat, de parcă nu aveam nici un răgaz, nici 
un sfârşit şi ele la o depărtare de milioane de mile auzii 
glasul lui Halef, care mă chema: 


— Sidi, o, sidi, trezeşte-te, ca să-l putem răzbuna! În 
sfârşit, după un timp foarte îndelungat, simţeam că nu mai 
alunec. Ajunsei într-un loc în care zăceam temeinic, un loc 
unde mă ţineau cu putere două braţe vânjoase. Apucai 
braţele şi-l văzui pe cel căruia-i aparţineau. Din ochii 
acestui om cădeau asupră-mi lacrimi multe şi grele. Voii să 
vorbesc, dar abia putui rosti: 

— Halef, nu plânge! 

— O, domnule, te credeam mort! Credeam că ai murit din 
pricina bolii şi a durerii. Hamdulillah, trăieşti! Ridică-te! 
Colo sunt urmele ucigaşilor. Ne luăm după ele şi-i omoram! 
Da, îi vom distruge, ţi-o jur pe Allah! 

Clătinai din cap. 

— Sunt obosit. Pune-mi pătura sub cap. 

— N-ai putea călări, domnule? 

— Nu. 

— Te rog mult, încearcă. 

Credinciosul meu Halef nădăjduia că va izbuti să-mi 
înlăture amorţeala şi să-mi redea energia, cu ajutorul 
gândului răzbunării. Dar văzându-mă în aceeaşi stare, se 
trânti la pământ şi începu să se lovească cu pumnii în cap. 

— Să nimicească Allah pe ticălosul, pe care nu-l mai putem 
prinde! Să nimicească Allah şi ciuma, care a luat vlaga lui 
sidi! Allah să nimicească... dar, Allah, Allah, nu sunt decât 
un vierme, un netrebnic şi nu-s bun de nimic! Mai bine să 
mă trântesc şi eu aici, ca să mor şi eu! 

Atunci mă ridicai. 

— Halef, să lăsăm vulturul să-i mănânce pe prietenii 
noştri? 

— Vrei să-i îngropăm? 

— Da. 

— Unde şi cum? 

— N-avem unde decât aici, în nisip. 

— E o muncă foarte grea, domnule; dar o voi face. Dar pe 
Saduk ăsta, care făcea pe prostul, ca să-şi ucidă stăpânul, îl 


las să-l mănânce vulturii. Vreau să văd însă dacă prietenii 
noştri mai au ceva la ei. 

Cercetarea aceasta era zadarnică. Li se luase tot ce aveau. 
Câtă bogăţie încăpuse pe mâna nemernicilor! Era de 
mirare că nu luaseră şi pumnalul din inima Bendei. Desigur 
că ucigaşii s-au temut să-l descleşteze mâna şi să i-l smulgă. 
Rugai pe Halef să i-l lase împlântat în inimă, aşa cum îl 
găsisem. Nu m-aş fi încumetat nicicând să-l ating. 

Ne apucarăm să răscolim pământul. Nu ne puteam folosi 
decât de mâini şi cuțite. Dar lucrul era atât de anevoios, 
încât ne-ar fi trebuit o săptămână întreagă ca să putem face 
groapa. 

— Nu merge, domnule, spuse Halef. 

— Ne întoarcem la turn. E la o depărtare de vreo două ore 
de aici. 

— Wallahi, la astă nu m-am gândit! Aducem pe englez, cu 
oamenii şi cu uneltele lui. 

— Şi până atunci dăruim vulturilor un prânz îmbelşugat! 

— Atunci mă duc eu şi tu rămâi lângă cadavre. 

— Vei cădea în mâna tâlharilor. Fiindcă şi-au atins ţinta, 
acum trebuie să se fi înapoiat la Turnul Nimrud, ca să ne ia 
armele şi caii după care jinduiesc atât. 

— Îi sugrum! 

— Pe toţi? 

— Ai dreptate, sidi. Şi nu te pot părăsi, fiindcă eşti bolnav. 

— Mergem amândoi. 

— Cu morţii ce facem? 

— Îi aşezăm pe cai şi noi mergem pe de lături. 

— Nu eşti în stare, sidi, fiindcă ţi-e rău şi n-ai scăpat de 
slăbiciune. Nu vezi cum te-a istovit scormonirea nisipului? 
Îţi tremură picioarele! 

— Nu-i nimic. Voi tremura şi tot vom ajunge. Hai! 

Aşezarea cadavrelor pe cai fu o muncă din cale-afară de 
grea şi dureroasă. Întrucât n-aveam destule curele şi sfori, 
fui nevoit să tai lasoul, care mă întovărăşise vreme 
îndelungată în toate călătoriile. Nu şovăii să-l tai, fiindcă 


eram aproape sigur că mâna care-l folosise de atâtea ori 
avea să înţepenească şi ea curând. Legarăm astfel 
cadavrele, încât să atârne câte unul de fiece parte a cailor 
noştri. Înşfăcarăm apoi hăţurile şi pornirăm spre turn. 

Nu voi uita niciodată drumul acesta. Dacă n-aş fi fost cu 
Halef, m-aş fi prăbuşit de zece ori. Cum mergeam câţiva 
paşi, cădeam în genunchi. Mă opream mereu, ca să pot 
porni iar. În loc să ţină două ore, călătoria dură de trei ori 
pe atâta. Soarele apunea. Nu duceam eu calul de frâu, eiel 
mă târa. În felul acesta şi cu ajutorul lui Halef, izbutii să 
străbat drumul. 

E drept că mersesem atât de încet şi din dorinţa de a ne 
feri de orice întâlnire neplăcută. În sfârşit, sosirăm prea 
târziu la turn. Nu-mi închipuisem nicicând că-mi voi sfârşi 
aici viaţa zbuciumată pe care o trăisem! 

Ne oprirăm în acelaşi loc, unde stabilisem tabăra cu o 
seară înainte. Nu văzurăm nici urmă de englez. Bileţelul 
meu lipsea; prin urmare îl găsise şi-l citise, aşa că se 
îndreptase spre canal, după îndemnul meu. Aşezarăm 
cadavrele pe pământ, ţesălarăm bine caii şi ne culcarăm, 
întrucât nu mai puteam face nimic deocamdată. 

— Ştiu că ne vom revedea, îmi spusese Benda. 

Da, eu o revedeam! Cu toate că eram zdrobit de oboseală 
şi nu puteam judeca limpede decât cu sforţări uriaşe, 
începui să-mi fac mustrările cele mai aspre. S-ar fi cuvenit 
să-mi apăr cu mai multă ardoare părerea şi presimţirile şi 
să mă împotrivesc din răsputeri lui Hassan Ardşir-Mirza. 
Dacă boala ce mă năpădise mi-ar fi îngăduit să pornesc 
odată cu el în călătoria aceea plină de primejdii şi de jale, aş 
fi avut putinţa să-l fac nevătămător şi pe acel Mirza Selim. A 
trecut atâta vreme de atunci; totuşi, nici azi n-am conştiinţa 
pe deplin împăcată din pricina nehotărării mele! 

Petrecui o noapte infernală. Deşi nu aveam călduri, pulsul 
îmi bătea cu o repeziciune neobişnuită şi respiraţia mi era 
scurtă şi grăbită; limba mi-era uscata; închipuirea îmi 
frământa mintea cu atâtea grozăvii, încât chemai de câteva 


ori pe Halef, ca să mă încredinţez că visez. De alte câteva 
ori mă smulse din aceste coşmaruri o durere, pe care o 
simţeam la subsuori, la gât şi în ceafă. Din pricina acestei 
stări, pe care o redau în detaliu, doar fiindcă în Germania 
cazurile de ciumă sunt atât de rare, mă trezii în zori 
înaintea lui, Halef şi-mi dădui seama că mi-au apărui 
umflături sub umeri şi pe gât, un buboi în ceafă, o 
sumedenie de bubuliţe pe piept şi pe părţile dinăuntru ale 
braţelor. Îmi socotii soarta pecetluită şi-l strigai pe Halef. 

Fireşte, mă privi şi se înspăimântă. Îl rugai să-mi dea 
puţină apă şi-l trimisei la canal, să-l caute pe englez şi să-l 
cheme repede. Trecură trei ore - care mi se părură trei 
veacuri - până când să se înapoieze; dar îl văzui singur. 
Cercetase toate împrejurimile şi nu găsise decât un topor, 
în vecinătatea unor numeroase urme de copite, care îl 
făceau să creadă că acolo se desfăşurase o luptă. Adusese şi 
toporul; era dintre uneltele pe care le luase englezul la 
săpături. Fusese oare atacat de persani? Într-un asemenea 
caz, ar fi rămas vreun rănit sau vreun mort în preajma 
turnului. N-aveam cum să aflu adevărul, întrucât nu eram în 
stare de nici un efort. 

Înfăţişarea mea trebuie să se fi înrăutățit mai mult în 
timpul lipsei lui Halef, după cum îmi dădui seama din 
îngrijorarea şi stăruința cu care mă îndemnă să iau vreun 
leac din cele pe care le aveam. Da, să iau vreo doctorie, dar 
care anume? Chinina, cloroformul, amoniacul, arsenicul, 
opiumul şi toate celelalte pe care le cumpărasem de la 
Bagdad nu-mi puteau ajuta câtuşi de puţin. Ce ştiam eu, un 
profan, despre ciumă şi combaterea, ei! Mă gândeam că 
aerul proaspăt, curățirea straşnică a corpului prin cât mai 
multe băi şi tăierea buboiului ar fi cele mai nimerite leacuri. 
Şi cum simţul de prevedere îmi poruncea să nu rămân în 
locul acela, începui să mă sfătuiesc cu el unde să ne ducem. 

Speram să fie prin apropiere un izvor, sau vreun pârâiaş 
măcar şi când îmi îndreptai privirea spre apus, mi se păru 
că zăresc o gârlă dincolo de ruine. Îl rugai pe Halef să se 


ducă până acolo călare, ca să se încredinţeze dacă nu mă 
înşelă ochii. 

Credinciosul meu servitor se arătă numaidecât gata să-mi 
îndeplinească rugămintea, dar îşi arătă îngrijorarea că mă 
lasă singur. Şi îngrijorarea aceasta avea să se dovedească 
întemeiată. Plecase de vreo jumătate de oră, când auzii 
apropiindu-se tropote de cai. Mă întorsei şi dădui cu ochii 
de şapte arabi, dintre care doi păreau răniţi. Se găseau 
printre ei şi cei trei care încercaseră cu o zi înainte să ne ia 
caii şi armele. Văzând cadavrele, rămaseră uimiţi şi se 
opriră să se sfătuiască în şoaptă. Apoi, veniră lângă mine şi 
mă înconjurară. 

— Ei, azi ne dai, caii şi armele? mă întrebă cel care-mi 
vorbise şi de data cealaltă. 

— Da, luaţi ce vreţi, răspunsei nepăsător şi continuând să 
zac. 

— Undei tovarăşul tău care lipseşte? 

— Unde sunt cei patru inşi, pe care i-aţi atacat ieri la 
canalul Anana? replicai. 

— Vei afla atunci când îţi vom lua calul şi armele. Dă-le. 
încoace! Dar uită-te bine la cele şase puşti îndreptate spre 
tine! Dacă tragi în noi, te ucidem! 

— Nici nu mă gândesc să trag. Vă dau bucuros ceea ce-mi 
cereţi, fiindcă în loc să omor eu numai pe unul din voi, veţi 
muri cu toţii. Îndată ce vă veţi atinge de calul meu sau de 
vreunul din lucruri. 

Arabii râseră. 

— Doar nu se vor descărca singure armele astea! 

— N-ai decât să încerci. Na, ia-l! 

Mă ridicai cu mare greutate şi-i dădui unul din revolvere 
cu mâna stângă, în timp ce-mi deschisei haina cu dreapta, 
ca să-mi vadă gâtul şi pieptul. Arabul îmi smulse arma şi se 
dădu îngrozit înapoi, grăbindu-se spre cal. 

— Kivakihalla! 

— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă înspăimântat, în 
timp ce făcu o săritură de panteră şi încalecă. E ciumat, îi 


paşte moartea, moartea! Fugiţi, credincioşilor, fugiţi cât mai 
iute din ţara asta blestemată, fugiţi, dacă nu vreţi să muriţi! 

Îşi mână calul în goană şi ceilalţi îl urmară cu aceeaşi 
repeziciune. 

Din pricina spaimei de moarte care-i cuprinsese, aceşti fiii 
iubiţi ai Profetului uitaseră de învăţătura din Coran, care 
glăsuieşte că totul e scris în Cartea sfântă şi că prin fuga 
aceasta tot nu vor putea scăpa de soarta ce le este 
statornicită. În acelaşi timp, uitaseră să se răzbune pentru 
faptul că nu-mi puteau lua arma, trimiţându-mi un glonte în 
cap înainte de a fugi. 

După altă jumătate de oră, Halef se înapoie cu o mină 
strălucitoare ele bucurie. Bănuiala mea fusese întemeiată; 
găsise un pârâiaş, a cărui apă limpede se vărsa în Eufrat şi 
al cărui mal era acoperit de câteva tufişuri, îi istorisii 
întâmplarea cu arabii şi se arătă foarte supărat că nu fusese 
cu mine. Îmi jură că i-ar fi împuşcat pe toţi. 

Înainte de a părăsi turnul, trebuia să găsim morţilor un loc 
de odihnă. Toporul luat de Halef avea să ne fie de mare 
folos. Mă târâi până la poarta de răsărit a ruinelor. Halef 
aduse cadavrele şi făcu o spărtură într-unui din pereţi; apoi, 
aşeză în ea morţii, cu partea superioară a corpului 
îndreptată în sus şi începu să astupe spărtura fără ea cei 
patru să fie atinşi de pământ. 

În timpul acesta priveam emoţionat, întipărindu-mi pentru 
totdeauna în minte trăsăturile acestor fiinţe dragi. Benda 
zăcea lângă ruinele Babilonului. Părul ei bogat şi frumos 
atârna printre dărâmături, iar mâna dreaptă îi era 
încleştată pe pumnalul împlântat în inimă. Tot aşa fusese 
îngropat şi Mohammed Emin, şezând şi cu obrazul întors 
spre răsărit, acolo unde raiul va fi luminat într-o zi de 
strălucirea Domnului. Fuseseră cu toţii la înmormântarea 
lui Mohammed Emin şi Hassan Ardşir-Mirza, rostise o 
rugăciune. Cine ar fi putut proroci atunci că vor avea 
tuspatru aceeaşi soarta! 


Când zidul ridicat ajunse în dreptul obrajilor celor patru 
nefericiţi, Halef îşi luă rămas-bun de la ei. Mă apropiai şi eu 
şi îngenuncheai. 

— Allah il Allah, ve Mohammed Rahsul Allah! spuse micul 
hagiu. Sidi, lasă-mă să rostesc şi eu rugăciunea morţilor! 

Şi o rosti cu toată căldura. Se cuvine să mă ruşinez pentru 
faptul că mi-au curs şiroaie de lacrimi pe obraji? 

Apoi, făcui fiecăruia câte o rugăciune creştinească pentru 
„călătoria din urmă”. Nu ajunseră la Kerbela, oraşul jalei şi 
păşiseră într-un pelerinaj mai înălţător, sus, în oraşul 
luminii şi adevărului unde nu se săvârşesc greşeli şi unde 
domnesc de-a pururi fericirea şi bucuria. 

Mormântul fu acoperit şi plecarăm. Îmi înfrânai durerea şi 
mă aruncai în şa. După ce merserăm câţiva paşi, îmi 
întorsei privirea spre locul de care-mi era atât de greu să 
mă despart. Ah, omule, tu cea mai frumoasă şi mai mândră 
dintre creaturile pământeşti, cum de eşti atât de 
neînsemnat şi neputincios, încât eternitatea îşi aruncă, 
valurile asupră-ţi? 

Trecurăm încet pe lângă ruinele Ibrahim Chalil şi 
străbăturăm marginea de sud a câmpului de ruine, luând-o 
la dreapta. Fui nevoit să mă ţin bine în şa, ca sănu mă 
răstorn şi merserăm mai bine de o oră până la locul pe 
care-l găsise mai înainte Halef doar în jumătate de oră. Se 
vedea un pârâiaş, care curgea dinspre vest şi a cărui apă 
era clară şi proaspătă ca aceea a unui izvor. Pârâiaşul 
şerpuia prin nenumărate meandre spre fluviu şi avea pe 
margini sălcii şi tufişuri. Nu eram în stare să-mi explic 
prezenţa acestei ape în ţinutul în care ne aflam; dar mai 
târziu, când văzui şi alte râuleţe, de pildă Chawand, 
Hadrisch, îmi dădui seama că regiunea e foarte bogată în 
tot felul de ape. Sunt şi mlaştini întinse, care dau naştere 
frigurilor. 

Halef îmi înjghebă un cort; apoi mă scăldai şi mă culcai pe 
aşternutul de frunze, care urma să-mi slujească drept pat. 
Limba mi-era de un roşu aprins la margini, iar la mijloc 


negricioasă şi plină de crăpături. Eram scuturat când de 
frisoane, când de călduri; vedeam pe micul hagiu ca printr- 
o ceaţă deasă şi-l auzeam vorbind ca prin vis; mi se părea 
că-mi răsună în urechi glasul unui ventriloc. Bubuliţele şi 
umflăturile de pe corp se înmulţiseră. Spre seară, într-o 
clipă când frigurile nu mă mai scuturau prea tare, îl rugai 
pe Halef să-mi taie buboiul. Era o operaţie destul de 
primejdioasă, dar Halef se arătă îndemânatic. Apoi, ca să nu 
dorm prea profund şi să-mi înrăutăţesc astfel boala, îi cerui 
lui Halef să mă trezească, în cazul când aş da semne de 
ameţeală. A doua zi, mă simţii puţin mai bine şi Halef plecă 
după vânat. 

Se înapoie cu nişte păsări sălbatice, pe care le fripse în 
vârful suliţei. Îmi era cu neputinţă să mănânc şi-l văzui şi pe 
el, şezând tăcut şi mâhnit, fără să mănânce. Doar câinele îşi 
potoli foamea. Cât de îndurerată era şederea aceasta pe 
malul Eufratului, „fluviul raiului”! grav bolnav, fără alt 
ajutor decât cel pe care ni-l puteam da noi înşine, chinuit de 
ciumă şi de teama de moarte, mă aflam în mijlocul unor 
neghiobi fanatici; împotriva cărora n-avem altă armă, decât 
tocmai... ciuma! Spre Hilla sau spre altă localitate, nu ne 
puteam duce. Am fi fost ucişi. Ce m-aş fi făcut dacă n-aş fi 
avut pe bunul şi iscusitul meu Halef, oare nu pregeta să-mi 
dovedească, necontenit, dragostea şi credinţa? 

Era a patra zi de când mă îmbolnăvisem şi din câte 
auzisem, ziua aceasta era hotărâtoare. Zăceam şi aşteptam 
vindecarea de la apa în care mă scăldam şi aerul curat pe 
care-l respiram. Cu toate că trupul îmi era istovit de 
sforţările din ultimele zile, credeam că mă pot încrede mai 
mult în ceea ce-mi rămăsese din vlaga de altădată, decât în 
orice doctorie, a cărei întrebuințare n-o cunoşteam de 
altfel. 

Spre seară, frigurile mă lăsară şi odată cu ele şi durerile, 
într-o oarecare măsură. Petrecui o noapte mai liniştită, iar 
dimineaţa când îi arătai lui Halef limba, care începuse să 
devină din nou umedă, aflai de la el că şi culoarea 


negricioasă era pe cale de dispariţie. Acum, începui să 
nutresc nădejdea că mă voi însănătoşi; dar după-amiază mă 
înfricoşai, când îl văzui pe credinciosul meu slujitor cuprins 
la rându-i de dureri de cap, amețeli şi friguri. Încă din 
timpul nopţii mi se păruse că s-a molipsit de la mine. Când 
se duse să-mi aducă apă, îl urmării cu privirea şi-l văzui 
clătinându-se: 

— Halef, cazi! îi strigai, speriat. 

— O, sidi, se învârtesc toate în jurul meu! 

— Eşti bolnav. Asta-i ciuma! 

— Ştiu! 

— Ah, eu te-am molipsit! 

— Aşa a vrut Allah. Aşa mi-a fost scris în Carte. Voi muri: 
dar tu te vei duce la Hanneh şi-o vei mângâia. 

— Nu, nu vei muri. Te voi îngriji eu. 

— Tu? întrebă, clătinând din cap. Păi tu te mai lupţi cu 
moartea, care nu vrea să-i scapi din gheare. 

— Ba mă simt mai bine şi merg spre însănătoşire. Te voi 
îngriji şi eu, întocmai cum m-ai îngrijit tu. 

— O, ce sunt eu pe lângă tine! Lasă-mă să mor mai bine! 

Prin urmare, atât de rău îl descurajase ciuma! Fără 
îndoială se ferise destul, ca să nu observ că s-a molipsit. 
Acuma, însă, îl doborâse boala şi după câteva ore începu să 
aiureze. Poate că se îmbolnăvise odată cu mine, la Bagdad, 
când urmărisem atât de aproape „caravana morţilor” şi 
acum apăruse faza cea mai grea a ciumei, mai dureroasă şi 
mai primejdioasă. 

Făceam sforţări uriaşe, ca să mă ridic şi să mă îngrijesc 
singur, fiindcă trebuia să-l cruţ pe Halef. Când îmi aduc 
aminte de orele pe care le-am trăit atunci, mă scutură fiori 
de groază! 

Şi bietul Halef scăpă teafăr, dar într-a zecea zi de boală 
era încă atât de slab, încât eram nevoit să-l sprijin ca să se 
ţină pe picioare. Cât despre mine, nu eram nici eu 
însănătoşit de-a binelea şi nu puteam trage cu arma cea 
grea. Din fericire, tabăra nu ne-a fost descoperită. Când mă 


oglindii pentru prima dată în apă, mă speriai de chipul 
bărbos şi cadaveric pe care-l văzui. Nu ne miram defel, 
când vedeam vulturi rotindu-se prin apropiere şi când 
hienele şi şacalii, care veneau la rău, ne aruncau căutături 
înfometate. Animalele erau însă nevoite să se îndepărteze, 
din pricina lui Doyan, agerul meu copoi, care nu se arăta 
câtuşi de puţin prietenos. 

În ziua când mă simţii cu adevărat vindecat, mă îndreptai 
spre mormântul persanilor, care se afla încă în stare bună. 
Mă dusesem pe jos şi rămăsei mai bine de o oră la poalele 
turnului, retrăind zilele petrecute cu ei şi lăsând să-mi 
treacă pe dinaintea ochilor chipurile lor dragi. Deodată, 
câinele pe care-l luasem cu mine începu să latre. Mă 
întorsei şi zării o ceată de opt călăreţi, însoţiţi de câţiva 
câini; călăreţii se apropiară de mine. 

— Cine eşti? mă întrebă un bărbat, care părea 
conducătorul lor. 

— Un străin. 

— Ce faci aici? 

— Plâng morţii pe care i-am îngropat în locul acesta. 

— De ce boală au zăcut? 

— Au fost ucişi. 

— De către cine? 

— De câtre persani. 

— Ah! De persani şi de arabi-zobeizi! Am auzit de asta. Au 
omorât şi vreo patru inşi, care se aflau la canal. 

Mă speriai, fiindcă nu putea fi vorba decât de Lindsay şi 
cei trei oameni care lucrau cu el. 

— Eşti sigur? 

— Suntem din tribul Şat şi am însoţit câţiva pelerini la 
Kerbela. Acolo ni s-a povestit. 

Era o minciună. Tribul Şat locuia departe, în sud şi cei 
care îl alcătuiau înfruntau mari primejdii umblând prin 
locurile acestea. Căutai să-mi ascund neîncrederea, ca să 
nu-i îndârjesc împotriva mea. 


Cel ce-mi pusese întrebările îşi mână calul mai aproape şi- 
mi spuse: 

— Ce armă straşnică ai! Dă-mi-o s-o văd! 

Întinse mâna, ca să-mi apuce arma, dar eu mă trăsei 
înapoi şi-i răspunsei: 

— Arma asta e foarte periculoasă pentru cel care nu ştie s- 
o folosească! 

— Arată-mi cum se mânuieşte! 

— Bucuros, dacă vrei să descaleci şi să mergi cu mine ceva 
mai încolo. Nici un bărbat nu-şi dă arma din mână, dacă nui 
sigur că nu se întâmplă nici o nenorocire. 

— Ia încetează! E a mea! Dă-mi-o! 

Îşi întinse mâna şi în acelaşi timp încercă să se 
năpustească asupră-mi, cu calul. Dar Doyan, care-i 
surprinsese mişcarea, făcu o săritură uriaşă, îl înşfacă de 
braţ şi-l smulse de pe cal, răsturnându-l la pământ. Arabul 
care ţinea câinii de curea dădu un țipăt şi-i asmuţi 
împotriva lui Doyan. 

— Cheamă-ţi câinii! îi poruncii, ridicându-mi arma. 

Porunca nu-mi fi ascultată şi trăsei trei împuşcături, una 
după alta. 

Cu fiece împuşcătură, ucisei câte un câine; între timp însă, 
uitasem să-l supraveghez pe conducătorul cetei, care se 
sculă pe furiş, se prăvăli asupră-mi şi mă trânti. Eram prea 
slab, încă şi n-aveam cum să mă împotrivesc. Cu toate că 
avea braţul muşcat, mă copleşi şi mă ţinu, până când îi 
veniră tovarăşii într-ajutor. Vitejii îmi luară numaidecât 
arma şi cuțitul; apoi, mă legară şi mă rezemară de o 
grămadă de cărămizi. 

Doyan continua să se lupte cu trei câini, care mai 
rămăseseră în viaţă. Sângera din mai multe răni, dar nu 
înceta să se apere cu tot curajul. Unul din arabi îşi propti 
arma în umăr şi apăsă pe trăgaci. Glontele îl nimeri pe 
bravul meu câine în coaste; sărmanul animal se prăbuşi 
mort şi fu sfâşiat de sălbaticii lui vrăjmaşi. 


Mi se părea că fusese împuşcat sub ochii miei cel mai bun 
prieten. Ah, slăbiciunea ce mă stăpânea! Dacă aş fi avut 
vânjoşia de totdeauna, cum aş mai fi rupt dintr-o smucitură 
frânghia cu care-mi. fuseseră înţepenite braţele! 

— Eşti singur? mă întrebă conducătorul arabilor. 

— Nu. Am un tovarăş, răspunsei. 

— Unde? 

— În apropiere. 

— Ce căutaţi pe aici? 

— Ne-am îmbolnăvit de ciumă şi n-am putut merge mai 
departe. 

În răspunsul acesta sincer, vedeam singurul mijloc de a 
scăpa de ei. De-abia rostisem ultimul cuvânt, când îi auzii 
scoțând ţipete înspăimântate şi-i văzui dându-se îndărăt. 
Conducătorul fu singurul care râmase pe loc şi-mi spuse 
râzând în silă: 

— Eşti şiret, dar pe mine nu mă păcăleşti! Cine se 
îmbolnăveşte de ciumă şi nu mai poate merge, acela nu se 
însănătoşeşte niciodată! 

— Ia uită-te bine la mine! îl îndemnai. 

— Eşti palid ca un mort, dar nu din pricina ciumei, ci a 
frigurilor. Unde-i tovarăşul tău? 

— S-a dus la... uite că vine! 

Auzisem de departe un glas care încerca să strige, dar nu 
rostea decât sunete repetate „Rin! Rih! Rih!”. Răsună apoi 
galopul furios al unui cal şi după o clipă armăsarul meu 
năvăli furtunos printre dărâmături. Halef şedea călare pe 
el, ţinându-şi mâna stângă după gâtul calului, iar dreapta, 
în care avea pistolul său dublu, între urechile animalului. 
Arma-i era atârnată pe umăr. 

Arabii se întoarseră şi-l priviră. Nu se puteau dumiri cum 
venise „mortul” călare! Nemaifiind în stare să rămână pe 
cal, Halef se răsturnă la pământ. 

— Dur Kawi, Rih - opreşte te, Rih! strigai cât putui de tare. 

Isteţul animal se opri. 

— Dă-te deoparte, Halef! 


Mă ascultă şi armăsarul veni exact în faţa mea. Halef 
căzuse la pământ. Nici nu apucase să se ridice bine şi m-a şi 
întrebat, cu o voce mânioasă: 

— Am auzit împuşcături, sidi, pe cine trebuie să ucid? 

Vederea acestui bolnav probabil că i-a convins îndată pe 
arabi de adevărul spuselor mele, căci strigară: 

— Este ciumă! Allah să ne păzească! 

— Da, este ciuma! strigă şi comandantul, aruncând 
carabina şi cuțitul şi sărind pe cal. Fugiţi, oameni buni! Voi 
însă, voi câinilor care aţi adus molima, pe voi să vă înghită 
iadul! 

Ţinti spre mine şi un altul spre Halef. Apăsară amândoi pe 
trăgaci; dar mâna primului fusese paralizată de muşcătura 
câinelui, iar a celuilalt tremura de teama ciumei: gloanţele 
nu nimeriră ţinta. Şi Halef trase cu pistolul, dar mâna lui 
tremura ca o frunză-n vânt; nici el nu nimeri şi când vru să 
ridice flinta, aceasta i se păru prea grea iar arabii fugiseră 
deja şi se aflau la depărtare, în siguranţă. 

— Au scăpat; să-i ia dracul! strigă el, dar ceea ce 
articulase era mai mult un mormăit agitat decât un strigăt. 
Ce ţi-au făcut, sidi? 

I-am povestit şi apoi l-am rugat să taie frânghia. Sărmanul, 
abia avea puterea s-o facă. 

— Dar, Halef, cum te-ai urcat pe cal? l-am întrebat. 

— Foarte simplu, sidi, răspunse el. S-a aşezat jos pe 
pământ, iar eu m-am urcat pe el, după ce am dezlegat 
cureaua. Ştiam unde eşti şi când am auzit împuşcăturile, 
mi-am dat seama că trebuie să-ţi vin în ajutor. Zgomotul 
făcut de această carabină se aude până departe. Tu mi-ai 
dezvăluit secretul despre calul; tău şi de aceea m-a adus 
atât de repede până la tine. 

— Simpla ta apariţie a fost de ajuns pentru a mă elibera. 
Teama de ciumă este mai puternică decât toate armele. 
Oamenii aceştia precis au povestit şi altora despre conflictul 
cu noi şi de aceea, cred că nu avem de ce să ne mai temem 
ele alte întâlniri, atâta timp cât ne mai aflăm aici. 


— Şi Doyan? Acelea de acolo sunt rămăşiţele corpului lui? 

— Da. 

— O, ce dureros! Pentru mine e ca şi cum s-ar fi smuls o 
jumătate din corpul tău! A murit luptând vitejeşte? 

— Da. Ar fi fost biruitor, dacă nu l-ar fi împuşcat. Dar am 
suferit o pierdere şi mai dureroasă. Englezul a fost ucis, 
împreună cu oamenii lui. 

— Englezul? Allah! Allah! Cine ţi-a spus? 

— Comandantul acestor arabi. Ela afirmat că ar fi auzit 
această veste; dar poate că a fost şi el acolo, cu ei. 

— Trebuie să le găsim cadavrele. Vom începe să căutăm, 
de îndată ce voi putea să merg din nou, ca să-i îngropăm. 
Englezul acesta era un necredincios; dar te iubea şi de 
aceea îl iubeam şi eu. Domnule, sapă o groapă pentru 
câine! Să se odihnească aici, lângă persani, i-a apărat şi pe 
ei. Nu vreau să-l mănânce vreun vultur sau vreun şacal. 
Apoi, însă, te rog să mă duci de aici. Sunt atât de sleit, de 
parcă m-ar fi lovit şi pe mine un glonţ! 

I-am îndeplinit dorinţa. Credinciosul Doyan arăta pe 
marginea gropii ca şi cum ar fi vrut să apere şi mort fiind, 
siguranţa celor de care se despărţise. Apoi l-am urcat pe 
Halef pe cal şi după ce mi-am recuperat armele, m-am 
întors. Încet, cu el la pârâu, fără să bănuiesc faptul că 
vestea despre (moartea englezului fusese, din fericire, doar 
urmarea unei erori. Simţeam nevoia să părăsesc cât mai 
curând acest ţinut unde îşi găsiseră moartea atât de mulţi 
dintre noi. La călătoria pe care intenţionasem cândva să o 
facem la Hadramaut nici măcar nu mai era cazul să ne 
gândim acum... 

Capitolul VI - În Damasc 

— Te salut, Damasc, tu împărăție a florilor, tu regină a 
parfumurilor, tu lumină a ochilor lumii, tu sfântă fecioară, tu 
cea care ne dăruieşti toate bucuriile şi tu duşmancă a 
tuturor supărărilor!” 

Aşa salută călătorul Damascul, atunci când stă acolo sus, la 
Kubbet en Nassr, a cărui moschee se înalţă pe Djebel Es 


Salehieh, ca un foişor de unde poţi privi ţinutul până hăt 
departe. 

Această Kuppe Es Salehieh oferă incontestabil cea mai 
frumoasă privelişte din lume. În spate, se află pitoreştile 
piscuri ale munţilor Antiliban înălțate spre cer, iar în faţa 
privirii se întinde câmpia Damascului preaslăvită de 
musulmani, un adevărat paradis al naturii. În imediata 
apropiere a munţilor se află El Ghuta, o câmpie care, cale 
de mile întregi, este împodobită de pomi fructiferi şi de cele 
mai frumoase flori, udată şi înviorată de opt râuleţe şi 
pârâuri, din care şapte sunt afluenţi ai fluviului Barrada. Şi 
în spatele acestei grădini în formă de inel, străluceşte 
oraşul, numit de arabi Schamm, ca o fată morgana devenită 
realitate pentru pelerinii deşertului dornici de consolare şi 
desfătare. 

Aici, călătorul se află pe un pământ încărcat ele istorie, pe 
care şi legenda şi-a aflat epoca de înflorire. Spre nord, se 
află Djebel Kassium unde, conform legendei orientale, Cain 
l-a ucis pe fratele său Abel. În El Ghuta se afla, aşa după 
cum sună o legendă arabă, pomul cunoaşterii, sub care s-a 
petrecut primul păcat, iar în Damasc se înalţă vestita 
moschee a Omeiazilor, pe minaretul căreia va poposi 
Hristos în Ziua Judecăţii de Apoi, pentru, a-i judeca pe vii şi 
pe morţi. Şi astfel, istoria Damascului nu poate fi întrecută 
de istoria nici unui alt oraş, de la începutul şi până la 
sfârşitul pământului, aşa precum afirmă mândrul şi 
fanaticul locuitor al „Oraşului de pe Barrada”. 

Fără îndoială, Damascul este unul dintre cele mai vechi 
oraşe de pe pământ, dar nu poate fi stabilită cu exactitate 
data întemeierii lui, întrucât istoriografia musulmană mai 
mult a încâlcit firele tradiţiei decât să le desfacă. În Cartea 
sfântă, Damascul este deseori amintit. În acea vreme era 
numit şi Aram Damasek. David l-a cucerit şi l-a adăugat 
şiragului de perle strălucitoare ale coroanei sale. Apoi, au 
domnit aici asirienii, babilonienii, persanii, romanii şi arabii. 


Când Saulus a devenit Paulus, el se afla sub stăpânirea 
arabilor. 

— Ridică-te şi du-te pe stradă şi întreabă în casa evreului 
de unul pe nume Saulus din Tarsus; precum vezi, el se 
roagă! Astfel i s-a adresat Domnul lui Ananias (Istoria 
Apostolilor 9, 11). Şi astăzi mai există acea stradă. Ea duce 
de la Bab esch Scherki în est, spre Bab el Yahya, în vest; 
este marea arteră de circulaţie a crasului şi se numeşte 
încă Suk ed Djamak. 

La o distanţă de un sfert de oră de oraş, în apropierea 
cimitirului creştin, se poate vedea un platou stâncos pe 
locul unde Saul a fost învăluit de o lumină strălucitoare 
venită din ceruri şi o voce puternică i s-a adresat astfel: „Eu 
sunt lisus, pe care tu îl prigoneşti; greu îţi va fi să te 
împotriveşti!” (Istoria Apostolilor 9, 5). 

Lângă Porta orientalis - o frumoasă poartă specifică vechii 
Rome, cu trei intrări - se află casa lui Ananias. Alături de o 
poartă zidită, se vede şi fereastra prin care Apostolul a fost 
coborât într-un coş (aceeaşi operă, cap. 9, 25). 

Damascul a fost cucerit şi dărâmat în nenumărate rânduri, 
dar de fiecare dată s-a ridicat iarăşi, renăscând din temelii. 
Deosebit de nemiloasă a fost stăpânirea lui Tammerlan, 
care în anul 1400 şi-a lăsat cetele barbare să săvârşească 
omoruri timp de zece zile. Când moartea se întinse 
deasupra oraşului, izbucniră focuri uriaşe care desăvârşiră 
prăpădul. Sub stăpânirea otomană oraşul şi-a pierdut din ce 
în ce mai mult însemnătatea. Din oraşul vestit de odinioară, 
deveni un orăşel ca oricare altul, reşedinţa unui paşă- 
guvernator şi oricine ştie că acest soi de administratori nu 
se pricepe decât să secătuiască până şi cea mai bogată ţară 
din lume şi să sărăcească până şi cel mai prosper popor, 
prin tot felul de impozite. 

Astăzi, Damascul ar avea 200 000 locuitori. Cred însă că 
mai apropiată de adevăr e cifra de 150 000. Între aceştia 
sunt 30 000 creştini şi 3 000-5 000 evrei. Nici un 
musulman, nici chiar cei din Mecca, nu-i atât de robit 


fanatismului ca un locuitor din Damasc. Nu-i prea 
îndepărtată vremea când nu se îngăduia unui creştin să 
încalece o cămilă sau un cal. Era nevoit să meargă pe jos, 
dacă nu voia să încalece un măgar. Fanatismul acesta, care 
duce atât de lesne la încăierări sângeroase, este tot atât de 
puternic ca în 1860, când au fost măcelăriți mii de creştini. 

Mişcarea sângeroasă împotriva creştinilor începu la 
Hasbeya, pe coasta Hermonului, la Deîr el Kamr, în sudul 
Beirutului şi în oraşul de pe coastă Saâda. În ziua de 9 iulie 
a anului pomenit mai sus, tocmai la amiază, când muezinul 
îşi chema credincioşii la rugăciune, izbucni în Damasc 
mişcarea. Populaţia musulmană înarmată, răzvrătită şi 
condusă de başbuzuci, tăbări asupra creştinilor. Bărbaţii şi 
copiii fură bătuţi crâncen şi omorâţi. Unele femei şi fete 
avură aceeaşi soartă, iar altele fură vândute în târgurile de 
sclave. Guvernatorul Ahmet Paşa privi liniştit grozăvia; dar 
se găsi altcineva să ia apărarea creştinilor şi anume unul 
care luptase toată viaţa; împotriva lor. Era Abd el Kader, 
viteazul beduin din Alger, care-şi părăsise patria spre a-şi 
căuta uitarea în Damasc. Primi în casa sa pe creştinii care îi 
cerură sprijin şi străbătu apoi oraşul însoţit de algerienii 
săi, ca să-i ocrotească pe fugari şi să-i ducă într-un loc ferit 
de furia mulţimii. El izbuti să adăpostească în vechea 
cetăţuie vreo zece mii de inşi. Bandele de ucigaşi vrură să 
pătrundă în cetăţuie, dar Abd el Kader năvăli printre ei, în 
ţinută războinică şi urmat de ai săi, cărora le porunci să dea 
foc întregului oraş, în cazul când cetele de başbuzuci s-ar 
năpusti asupra creştinilor. Amenințarea avu urmarea 
aşteptată. Creştinii scăpară cu viaţă. Aceasta fu mărinimia 
curajoasă a omului care apoi a fost ţinut pe nedrept 
prizonier de francezi, timp de cinci ani, după pacea de la 
Kerbens. 

De la Damasc porneşte drumul de caravane ce duce la 
Mecca şi care poate fi străbătut în 45 de zile. Până la 
Bagdad, caravanele au de mers 30-40 de zile, dar curierul 
poştal ajunge numai în 12 zile, călărind pe dromadere. 


Totuşi folosirea acestui mijloc e mai scumpă. Pentru o 
scrisoare trimisă la Istambul prin curier s-au plătit 28 de 
mărci, iar pentru o scrisoare recomandată chiar 50 de 
mărci. 

Şi eu venisem de la Bagdad la Damasc, dar nu mersesem 
pe drumul folosit de curier, datorită unor pricini destul de 
întemeiate. 

După ultimele întâmplări pe care le-am istorisit, am zăcut 
încă şase zile în tabăra de pe malul râului, până când Halef 
se întrema şi ne puturăm întoarce la Bagdad, înainte de a 
pleca, cercetarăm în amănunţime regiunea din jurul 
canalului, spre a-l găsi pe Lindsay şi oamenii lui, dar nu 
dădurăm de ei şi nu zărirăm măcar vreo urmă. Ajunşi la 
Bagdad aflarăm de la proprietarul nostru că n-a văzut pe 
englez şi n-a auzit nimic despre el. Mă văzui nevoit să 
vestesc Legaţiei engleze dispariţia lui. Mi se făgădui că se 
vor face imediate cercetări, dar şi acestea se dovediră 
infructuoase, aşa că mă hotărâi să plec. 

Nu avui de întâmpinat piedici băneşti, întrucât găsisem în 
ruinele turnului Belus o sumă destul de însemnată, fără să 
scormonesc printre dărâmături, ci într-un alt mod şi în alt 
loc decât m-aş fi aşteptat. 

Într-o zi, pe când Halef zăcea pe marginea râului, 
cufundat într-un somn adânc şi mă gândeam îngrijorat la 
starea în care ne aflăm şi la putinţa de a ne salva, îmi adusei 
aminte de cuvintele pe care le rostise Marrah Durimeh, 
atunci când ne despărţisem şi-mi dăruise amuleta: „Nu te 
poate ajuta, atâta vreme cât e închisă; dar dacă ai nevoie de 
vreun leac, sau de un mijloc de scăpare, deschide-o. Ruh îi 
Kulyan îţi va veni în ajutor, chiar dacă nu-i lângă tine. 
„Fireşte nu-mi trecu prin minte că pot aştepta vreun ajutor 
de la această amuletă. Îmi atârnase vreme îndelungată la 
gât, fără s-o iau vreodată în seamă. Acum însă mă simţii 
îndemnat de curiozitate să văd ce-i în ea. O dezlegai, îi tăiai 
îmbrăcămintea şi găsii o foaie de pergament, în care se 
aflau... două bancnote englezeşti. Mărturisesc sincer că în 


clipa aceea fui cuprins de o bucurie fără margini. Şi 
recunosc totodată că, faţă de ceea ce găsii înăuntrul 
amuletei, Marrah Durimeh fusese îndreptăţită să spună: 
„Nu ajută câtă vreme e închisă!”. Dar de unde avea bani 
englezeşti această bogată fiică de rege? Ar fi trebuit să-mi 
frământ prea mult mintea, ca să răspund acestei întrebări. 
La urma urmelor, oriunde şi în orice mâini se pot afla 
bancnote englezeşti. Nu ştiam dacă donatoarea era atât de 
bogată, sau dacă ţinea să-mi poarte neapărat de grijă. Aş fi 
voit să mă întorc la Lizan, ca să-i mulţumesc. Odată cu 
pierderea englezului, dispăruse şi un prieten foarte culant 
în problemele băneşti, ca să spun astfel; obișnuita lui 
expresie: „Eu plătesc, Well.” avusese o mare însemnătate 
pentru mine, care eram destul de sărăcuţ. Acum, paguba- 
mi era acoperită pentru un timp, ceea ce mă încânta, 
fiindcă scăpăm de o mare grijă. 

Şi Halef se bucură, când îl înştiinţai că găsisem cele două 
bancnote în amuletă. Ca să-i mulţumesc şi mai mult îi spusei 
că sunt hotărât să-l însoțesc la haddedihni, fiindcă ştiu că 
ţine la tovărăşia mea şi fiindcă vreau să mă îngrijesc de cei 
doi slujitori ai englezului, care probabil că se mai află acolo. 
Mă simţeam îndatorat faţă de Lindsay să fac lucrul acesta. 

După ce ne întremarăm de-a binelea în Bagdad şi ne 
luarăm cele trebuincioase, dădui lămuriri privitoare la 
drumul pe care-i vom urma, pentru cazul că ar fi întrebat 
cineva de noi şi pornirăm. Străbăturăm Samara, 
îndreptându-ne spre Tekrit şi cotirăm apoi la apus, spre 
Thathar, pentru a ne feri de triburile vrăjmaşe cu care ne 
ciocniserăm până atunci. Într-o zi întâlnirăm în faţa 
vestitelor ruine El Hather doi inşi, care ne spuseră că 
şammarii se retrăseseră din obişnuitele lor locuri de 
păşunat spre sud-vest, în preajma localităţii El Daâr, pe 
malul Eufratului, ca să scape de nepotolita vrăjmăşie a 
guvernatorului din Mosul. Ajunserăm cu bine acolo, fără să 
ne întrerupem călătoria. 


Sosirea noastră stârni în acelaşi timp bucurie şi mâhnire. 
Amad el Ghandur nu venise încă. Întregul trib fusese 
deosebit de îngrijorat din pricina noastră, dar tot mai 
nădăjduia că ne vom întoarce teferi. Acum, speranţa 
aceasta fu spulberată. Moartea lui Mohammed Emin umplu 
de nemărginită jale întregul trib, care-i comemora 
amintirea într-un chip deosebit. 

Cu totul astfel ne primi Hanneh, care fu foarte fericită 
când ne văzu şi se aruncă în braţele lui Halef. Şi el fu peste 
măsură de încântat că este iarăşi cu ea. Fericirea lui deveni 
fără margini, atunci când Hanneh ne însoţi în cort ca să ne 
arate un mic hagiu, ce venise pe lume în timpul lipsei 
noastre. 

— Ştii, sidi, ce nume i-am dat? mă întrebă. 

— Nu. Spune-mi-l! 

— Se numeşte, după tine şi după tatăl lui, Kara Ben Halef. 

— Ai făcut foarte bine că l-ai numit aşa, soţie minunată şi 
mamă iubitoare, spuse Halef. Fiul meu va fi viteaz, ca şi 
tatăl său, fiindcă are nume mai lung decât sulița vreunui 
duşman. Toţi bărbaţii îl vor cinsti, toate fetele îl vor îndrăgi 
şi toţi vrăjmaşii vor pieri, când va răsuna în luptă numele 
Kara ben hagi Halef Omar ben hagi Abul Abbas Ibn hagi 
Davud el Gossarah! 

Fireşte şi şeicul Halef se bucură, când ne văzu. Câştigase o 
mare trecere în rândurile haddedihnilor şi era de prevăzut, 
datorită împrejurărilor, că va dobândi în curând rangul de 
conducător. În cazul acesta, micul şi credinciosul meu hagiu 
putea fi sigur că va aparţine cândva şeicului şammarilor. 

Însoţiţi de numeroşi prieteni, ne plimbarăm prin toate 
locurile pe care le văzusem în fugă data trecută, iar seara 
ne aşezarăm în jurul corturilor, ca să istorisim arabilor 
curioşi păţaniile prin care trecusem. Halef nu uita să insiste 
mereu asupra felului cum mă ocrotise în timpul 
îndelungatei noastre călătorii. Cei doi servitori irlandezi 
erau încă acolo. În timpul lipsei noastre aproape că se 
sălbăticiseră şi-şi însuşiseră tot ce le era trebuincios ca să 


se poată înţelege cu gazdele lor prietenoase. Cu toate 
acestea, voiau să plece şi când auziră că nu mai au de ce să- 
şi aştepte stăpânul dispărut, mă rugară să-i iau în slujba 
mea. Consimţii, fiindcă mă gândisem la acelaşi lucru. 

Aveam de gând să plec spre Palestina şi de acolo, pe mare, 
spre Constantinopol. Totuşi, ţineam să văd mai întâi 
Damascul, oraşul Omeiazilor şi ca să mă feresc de orice 
întâlniri neplăcute pe drumul de la Mosul încoace, mă 
hotărât să pornesc spre sud de El Deîr, peste Eufrat şi să 
străbat această cale destul de lungă spre miazăzi. 
Ajungeam astfel la Damasc, trecând peste munţii Hauran. 

Dar haddedihnii nu voiau să-i părăsesc: atât de repede. 
Halef ţinuse morţiş să mă însoţească pană la Damasc. Ca să- 
i împlinesc dorinţa şi să-i dau răgazul să-şi trăiască în voie 
fericirea familială ce-i fusese hărăzită, îmi prelungii mult 
şederea, mult mai mult decât aş fi vrut. Săptămânile 
trecură una după alta. Vremea aspră venise de mult şi 
acum era pe sfârşite. Rugai pe haddedihni să nu mă mai 
reţină - şi plecarăm. 

O sumedenie de membri ai tribului ne întovărăşiră până la 
Eufrat, pe al cărui mal stâng ne luarăm rămas-bun de la ei. 
Halef pentru câtva timp, iar eu pentru toată viaţa. 
Aprovizionaţi din belşug cu cele necesare, trecurăm fluviul 
şi curând îi pierdurăm din vedere. După o săptămână de 
drum, zărirăm înălțimile munţilor Hauran; dar cu două zile 
înainte avusesem o întâlnire, ale cărei urmări se vor vedea 
mai târziu. 

În zorii zilei de care am pomenit, văzurăm în depărtare 
patru inşi călare pe cămile, îndreptându-se în aceeaşi 
direcţie ca şi noi. Întrucât ştiam că beduinii care mişună 
prin preajma munţilor Hauran nu inspiră nimănui destulă 
încredere, mă gândii că ne-am putea simţi mai în siguranţă 
dacă am călători împreună cu cei de dinaintea noastră; de 
aceea, mânarăm caii mai repede, ca să-i ajungem. Când ne 
zăriră îşi iuţiră şi ei mersul, dar noi ne apropiam din ce în 
ce. Cei patru opriră şi-şi traseră în lături animalele, ca să 


ne. facă loc să trecem. Unul dintre ei era un om bătrân, iar 
ceilalţi trei tineri; n-aveau înfăţişare războinică, dar îşi 
ţineau armele în mâini, spre a preveni orice neplăcere. 

— Sallam! îi salutai, oprindu-mă în faţa lor. Puneţi-vă la loc 
armele. Nu suntem tâlhari. 

— Cine sunteţi? întrebă bătrânul. 

— Suntem trei franconii din Apus, iar slujitorul meu e un 
arab paşnic. 

Chipul i se însenină şi mă întrebă într-o franţuzească 
stricată, ca să se încredinţeze de adevărul spuselor mele: 

— Din ce ţară, domnul meu? 

— Din Germania. 

— Ah, răspunse el, ţara dumneavoastră e foarte paşnică; 
locuitorii ei citesc multe cărţi şi beau cafea. Si acum de 
unde veniţi? Sunteţi poate negustor, ca mine? 

— Nu. Călătoresc mereu şi scriu cărţi despre ţările pe care 
le cercetez, ca să aibă ce să comenteze oamenii de la noi, 
când beau cafea. Vin de la Bagdad şi mă duc la Damasc. 

— Da, dar în loc de unelte de scris, văd că aveţi o 
sumedenie de arme la dumneavoastră! 

— Asta-i din pricină că mi-ar fi foarte greu să mă apăr cu 
uneltele de scris împotriva beduinilor, pe care îi pot întâlni 
în timpul călătoriilor şi mai ales pe drumurile acestea. 

— Aşa e, încuviinţă bătrânul, care părea că nu-şi închipuie 
altfel un scriitor, decât ca pe un ins cu un toc uriaş după 
ureche, cu o măsuţă de scris pusă pe şa şi cu o călimară 
uriaşă atârnată de ambele părţi ale calului. Acum, tribul 
Anazeh umblă prin Munţii Hauran şi trebuie să fii 
prevăzător. Vreţi să mergem împreună? 

— Cu plăcere. Vă îndreptaţi tot spre Damasc? 

— Da. Acolo locuiesc. Sunt negustor şi fac în fiecare an o 
călătorie cu caravana la arabii din sud, în interes comercial. 
Dintr-o astfel de călătorie mă înapoiez. 

— Să străbatem munţii răsăriteni, ori s-o ţinem spre 
stânga, pe şoseaua ce duce spre Mecca? 

— Care ar fi calea cea mai nimerită? 


— În tot cazul, a doua. 

— Sunt de acord. Aţi mai fost pe aici? 

— Nu. 

— Atunci vă voi călăuzi eu. Înainte! 

Neîncrederea de adineauri a negustorului pierise cu 
desăvârşire. Era o fire deschisă şi vorbăreaţă şi-mi 
mărturisi curând că are la el o sumă destul de însemnată, 
dobândită în schimbul mărfurilor vândute. E drept, însă, că 
arabii îi plătiseră mai ales „în natură”; dar vânduse şi 
aceste lucruri, ba chiar câştigase la ele. 

— Şi la Istambul am o sumedenie de legături de afaceri, 
îmi spuse. Vă duceţi şi acolo? 

— Da. 

— Oh, atunci aţi putea să predaţi fratelui meu o scrisoare? 

— Bucuros. Prin urmare, îmi îngăduiţi să vă caut când voi 
fi în Damasc, spre a lua scrisoarea? 

— Poftiţi! Fratele meu Maflei este tot negustor şi are 
legături mai multe şi mai îndepărtate. Poate că v-ar fi de 
folos! 

— Maflei? Hm! Am auzit undeva numele ăsta. 

— Unde? 

— Hm, daţi mi voie să-mi aduc aminte... da, ştiu! Am 
cunoscut în Egipt pe fiul unui negustor. Se numea Isla Ben 
Maflei. 

— Adevărat? Oh, asta-i extraordinar! Isla este nepotul 
meu, adică fiul fratelui meu. 

— Dacă o fi fost acelaşi Isla! 

— la spuneţi-mi cum arăta? 

— Mai bun ca orice descriere este amănuntul că Isla a 
regăsit în preajma Nilului o fată, ce fusese răpită de la 
părinţii ei. 

— Asta se potriveşte, da, se potriveşte! Cum se numea 
fata? 

— Seniţa. 

— Da, e adevărat. Unde l-aţi găsit? Unde v-a istorisit 
despre fată? Nu cumva la Cairo? 


— Nu, ci chiar acolo unde s-a întâmplat faptul. Îl ştiţi 
exact? 

— Da. A venit mai târziu la Damasc, în interes de afaceri şi 
mi-a povestit. Nu şi-ar fi regăsit niciodată logodnica, dacă 
nu s-ar fi întâlnit cu un anume Kara Ben Nemsi, un effendi 
din... ah, Allah il Allah, effendi acesta scria nişte lucruri care 
urmau să fie citite! Cum vă numiţi, domnule? 

— În Egipt şi prin alte locuri mi se spunea Kara Ben 
Nemsi. 

— Hamdulillah, quel miracle! Prin urmare, dumneavoastră 
sunteţi, chiar dumneavoastră? În cazul ăsta, domnule, vă 
strâng încă o dată mâna! Trebuie să locuiţi la mine în 
Damasc împreună cu oamenii dumneavoastră; nu se poate 
altfel! Casa mea vă aparţine, împreună cu tot ce se află în 
ea. 

Şi eu o bucurie de nestăpânit, strânse călduros şi mâinile 
lui Halef şi ale celor doi irlandezi. Slujitorii lui Lindsay se 
arătară uimiţi de această izbucnire prietenoasă ale cărei 
temeiuri nu le puteau înţelege. Lui Halef fui nevoit să-i 
traduc pe îndelete toată convorbirea pe care o avusesem în 
franţuzeşte. 

Şi Halef se apucă să istorisească întâmplarea, înflorind-o 
după obişnuinţa orientală. Fireşte, eu mă dovedisem cel mai 
vestit hekim başchi de pe pământ, Halef fusese cel mai 
curajos erou din lume. Isla cel mai înzestrat flăcău din 
Istambul, iar Seniţa cea mai încântătoare floare de rai. În 
schimb, Abrahim Mamur fu zugrăvit în culori drăceşti, iar 
isprava pe care o săvârşisem era cunoscută şi lăudată în tot 
Orientul. Când încercai să-i potolesc oarecum flecăreala şi 
să-l silesc să nu sară peste limitele adevărului, îmi spuse pe 
un ton foarte hotărât: 

— Sidi, tu nu ştii cum a fost şi nu poţi înţelege! Eu am fost 
pe atunci aga al tău şi eram dator să mă îngrijesc de cele 
ce-ţi trebuiau. 

În asemenea prilejuri, orientalii sunt de nelecuit, aşa că fui 
nevoit să tac şi să-l las să isprăvească. Bătrânului, însă, îi 


plăcea tocmai felul înflorit în care-şi înfăţişa Halef isprava 
din Egipt. Bravul meu hagiu crescu mult în ochii 
negustorului, care-l îndrăgi numaidecât. 

Ajunserăm nestânjeniţi la şoseaua de caravane şi intrarăm 
prin „poarta cerului” în mahalaua din Meidan, în care 
Marele Hagiu iniţiase pe vremuri caravana de pelerini, ce 
pleca spre Mecca. Imaginea lăuntrică a Damascului este cu 
totul diferită de aceea pe care şi-o închipuie cineva care o 
judecă după înfăţişarea exterioară. Oraşul nu-i lipsit de 
clădiri impunătoare, dar străzile, sunt strâmbe şi înguste. 
Pereţii caselor sunt lipiţi cu humă şi măresc impresia 
neplăcută a străzilor. Şi aici, ca în cele mai multe oraşe 
orientale, se văd pretutindeni câini râioşi, care constituie un 
mare pericol pentru sănătatea locuitorilor. Belşugul de apă 
din împrejurimi înlesneşte producerea miasmelor 
vătămătoare, care au asigurat oraşului o proastă reputaţie. 

Cartierul creştinilor se află în partea de răsărit a oraşului 
şi începe la „poarta lui Tema”, aşezată la sfârşitul căii de 
caravane ce se îndreaptă spre Palmyra. E tot atât de urât ca 
şi restul oraşului şi cuprinde o sumedenie de ruine, a căror 
îndepărtare musulmanul n-o socoteşte câtuşi de puţin utilă. 
În cartierul acesta şi anume, în preajma Mănăstirii 
Lazariştilor, se află casa în care a locuit în anul 1869 
Kronprinţul Prusiei. 

Spre sud, dincolo de „strada cea dreaptă”, se află cartierul 
evreilor, pe când jumătatea de răsărit a oraşului aparţine 
musulmanilor. Aici se pot vedea cele mai frumoase clădiri 
ale Damascului; cetăţuia, minunatele bazaruri, marele han 
Assad Paşa şi înainte de orice Moscheea Omeiazilor, în care, 
din păcate, nici un creştin nu are voie să pătrundă. 

Are o lungime de 550 de picioare şi o lăţime de 150 de 
picioare şi se înalţă pe locul unui templu păgân, distrus de 
împăratul Teodosiu. Arcadius a clădit pe acelaşi loc o 
biserică creştină, închinată Sfântului loan. În ea se află 
dulapul în care s-a păstrat capul Sfântului loan Botezătorul 


şi pe care se presupune că l-ar fi găsit Al-Ualid, cuceritorul 
Damascului. 

Al-Ualid, pe care musulmanii îl numesc „sabia lui 
Dumnezeu”, prefăcu în moschee jumătate din biserica 
Sfântului Ioan. A fost o ciudăţenie cu oarecare temeiuri. 
Armata de asediu era împărţită în două: una se afla în faţa 
porţii, sub însăşi conducerea lui al-Ualid, iar cealaltă sub 
conducerea blândului Abu Obeâda, în faţa porţii vestice. 

Cuprins de furie din cauza duratei asediului, Al-Ualid jură 
să nu cruţe viaţa nici unui locuitor. Când pătrunse în sfârşit 
biruitor în oraş, începu măcelul. Locuitorii din partea de 
apus se grăbiră să încheie cu Abu Obeâda o înţelegere, în 
baza căreia ei se obligau să deschidă poarta, iar el făgăduia 
că nu va ucide pe nimeni. Ambele oştiri pătrunseră în 
acelaşi timp în oraş, venind pe direcţii diferite şi se întâlniră 
în afara şi înăuntrul bisericii Sfântului loan. În urma 
îndemnului lui Abu Obeâda, Al-Ualid porunci să înceteze 
măcelul şi se învoi ca jumătate din biserică să rămână 
creştinilor. 

Timp de vreo o sută cincizeci de ani, creştinii şi 
mahomedanii îşi făcură rugăciunile în acelaşi templu, până 
când îi dădu în gând lui Velid I să treacă întreaga clădire în 
folosinţa celor de o credinţă-cu el. Făgădui că va despăgubi 
pe creştini pentru pierderea ce aveau să sufere, dar ei nu-i 
dădură crezare şi se împotriviră. Exista o prorocire, care 
susţinea că acela ce se va încumeta să se atingă de acest 
lăcaş al Domnului e sortit unei nebunii fără putinţă de 
lecuire şi se credea că această prorocire va înspăimânta pe 
calif. Dar aşteptările fură înşelate; mai mult, el fu cel dintâi 
care ridică toporul, spre a sfărâma măreţul altar. Apoi, 
intrarea folosită de creştini fu zidită. Biserica, prefăcută în 
întregime în moschee, fu împărţită în numeroase săli cu 
coloane corintice şi împodobită cu mozaic şi şase sute de 
candele din aur masiv. Pentru transformarea ei au fost 
aduşi vreo mie două sute de arhitecţi şi pictori greci: cele 
mai frumoase coloane din Siria fură cărate până la Damasc 


şi legenda afirmă că planurile şi calculele erau atât de 
numeroase, încât au trebuit să fie purtate de optsprezece 
animale, ca să poată fi cercetate de Velid. Speriat de suma 
uriaşă la care se ridicase costul lucrărilor, Velid le plăti şi 
porunci să fie arse, ca să nu fie cunoscute de nimeni. 

Mokkaddy, un scriitor arab, povesteşte că pereţii moscheii 
ar fi fost acoperiţi cu marmură până la o înălţime de 
doisprezece metri, iar de acolo până la tavan cu sticlă 
aurită şi colorată. Şi bolțile diferitelor săli, sprijinite de 
stâlpi negri cu dungi aurite, ca şi crenelurile rezemate pe 
stâlpi de marmură albă, au o minunată îmbrăcăminte de 
mozaic. Pe kubbet en nisr64 se află o uriaşă lămâie de aur, 
iar deasupra ei o rodie de aur. Cele trei minarete ale 
moscheii au fost făcute în epoci diferite. „Minaretul 
logodnicii”, aşezat în partea de nord, a fost clădit de Velid 
ca un tun în formă de popic. Turnul El Charbisch e clădit în 
stil arabo-egiptean şi are o formă octogonală plăcută. 
Minaretul Iza are un turn pătrat şi un altul îngust, în stil 
turcesc, cu un acoperiş ascuţit şi balcoane pentru 
muezin65. Hristos se va urca pe cel mai înalt dintre 
balcoanele acestea, în ziua când va despărţi pe cei buni de 
cei răi. 

Locuinţa tovarăşului meu de călătorie se afla în preajma 
acestei moschei. Ca să ajung la locuinţă, trecui printr-o uliţă 
lăturalnică şi îngustă. Primisem prietenoasa lui invitaţie, ca 
să nu-l supăr. Ne oprirăm în faţa unei case din cărămizi, în 
care nu mai era nici o deschidere, în afară de o poartă, nu 
prea înaltă şi nici prea lată. Negustorul cobori, luă o piatră 
şi începu să bată cu putere în poartă. După câtva timp, 
poarta se deschise şi se ivi un chip de arab, strălucitor ca 
abanosul. 

— Allaha, domnul! strigă negrul. 

Negustorul nu i răspunse şi ne făcu semn să-l urmăm. Mă 
luai după el cu Halef, spunând irlandezilor să ducă 
animalele în curte şi să rămână lângă ele. 


Intrarăm într-o curte îngustă, la capătul căreia se înălța 
altă clădire; uşa era deschisă. După ce trecurăm pragul 
acestei case, pătrunserăm într-o cameră pătrată, pavată cu 
marmură. Din trei părţi se înălţau nişte arcade, ale căror 
deschideri erau ascunse de vase mari pline cu portocale, 
lămâi, rodii şi smochine. Cea de-a patra parte a încăperii, 
prin care intrasem, era acoperită cu iasomie, trandafiri de 
Damasc şi ibişi sirieni. În mijlocul acestui loc se afla un 
bazin de granit, în a cărui apă înotau de zor o sumedenie de 
peşti aurii şi argintii. În fiecare colţ al bazinului era câte o 
deschizătură, prin care curgea necontenit apa. Deasupra 
arcadelor se afla un etaj, la care se ajungea pe o scară largă 
şi împodobită cu flori frumos-mirositoare. Etajul era 
împărţit în numeroase săli şi încăperi, la ale căror ferestre 
atârnau, fie perdele de mătase, fie transperante minunate. 

Câteva femei erau tolănite pe perne moi, lângă bazin. 
Când ne văzură, scoaseră ţipete înspăimântate şi fugiră pe 
scară, ca să dispară în încăperile de sus. Numai una din ele 
nu fugise. Ridicându-se odată cu celelalte, se apropie de 
negustor şi-i sărută respectuos mâna. 

— Alla altunlama senin gelme, baba - Allah să-ţi aurească 
înapoierea, tată! îl salută. 

O strânse drăgăstos la piept, şi-i spuse: 

— Du-te la mama şi vesteşte-o că Dumnezeu a dăruit casei 
mele oaspeţi preţioşi. Îi voi conduce în selamlâc şi apoi voi 
veni să vă văd. 

Şi el vorbi turceşte, ca şi fiica sa. Poate că mai înainte 
locuise la Istambul. 

Fata plecă şi noi ne urcarăm pe scară, ajungând într-un 
culoar, în care se aflau câteva rânduri de uşi. 

Gazda deschise una dintre ele şi păşirăm într-o încăpere. 
spațioasă, în care pătrundea o lumină puternică, printr-un 
acoperiş străbătut de numeroase deschideri acoperite cu 
geamuri colorate. De a lungul pereţilor erau înşirate perne 
mari catifelate. O pendulă franţuzească îşi bătea monoton 
tic-tacul într-o firidă. Din tavan atârna un candelabru aurit 


şi cu multe braţe, iar între perdelele de mătase pereţii erau 
acoperiţi cu numeroase portrete în rame costisitoare. 

Îşi poate închipui oricine uimirea care mă cuprinse când 
văzui că erau aceleaşi ilustraţii grosolane care „fericesc” şi 
azi, încă, întreaga lume: Napoleon în uniformă de împărat, 
cu obraji rotunzi şi roşii; Frederic cel Mare, cu o privire 
străpungătoare; Washington, cu o perucă uriaşă; Lady 
Stanhope, într-o îmbrăcăminte caraghioasă; lupta marină 
de la Tschesme; Hercule, călare pe balaurul Sfântului 
Gheorghe şi în sfârşit, luarea cu asalt a Saguntului, din ale 
cărui creneluri ieşeau ţevi de tun. La urma urmelor, 
asemenea monstruozităţi artistice se potrivesc foarte bine... 
Orientului! 

În faţa pernelor, se aflau măsuţe placate cu metal şi având 
pregătite pipe umplute cu tutun. şi ceşcuţe de cafea, în 
mijlocul odăii era - nu-mi venea să cred, dar ochii nu mă 
puteau înşela! 

— Un pian, un adevărat pian, din păcate însă într-o stare 
jalnică. L-aş fi deschis numaidecât, dar trebuia să păstrez 
demnitatea pe care o datoram emirului Kara Ben Nemsi. 

De abia ne aşezarăm şi apăru un băiat frumos, care aduse 
un lighenaş cu cărbuni înroşiţi, ca să ne aprindem pipele. 
După câteva minute se ivi altul, cu o kahvetest66 argintată 
şi ne turnă cafea în ceşcuţe. După ce luase primul fum din 
pipă, gazda ne ură din nou bun-sosit şi când sfârşi tutunul, 
ne ceru îngăduinţa de a se duce pentru câteva clipe la ai 
săi. 

Fumarăm şi ne sorbirăm liniştiţi cafelele, până când 
stăpânul casei se înapoie şi ne îndemnă să-l urmăm. Ne 
concluse într-o încăpere mai bogat împodobită decât aceea 
în care şezuserăm; aici urma să locuiesc eu, iar în 
încăperea alăturată urma să fie găzduit Halef. Gazda ne 
făgădui că va avea grijă şi de cei doi irlandezi. Coborârăm 
apoi scara, oprindu-ne într-o odaie unde, cu o repeziciune 
de neînchipuit, se pregătise baia. Găsirăm aici două 


costume complete, începând cu fesul roşu şi sfârşind cu 
papucii. 

Era o găzduire cu adevărat orientală, pentru care nu 
ştiam cum să-mi arăt recunoştinţa. Când ieşirăm din baie şi 
ne îmbrăcarăm, ne întoarserăm în selamlăc, ca doi oameni 
cu adevărat noi. Îndatoritoarea noastră gazdă poruncise să 
fie anunţată când ne vom înapoia, astfel că abia păşirăm şi-o 
văzurăm intrând în odaie. 

— Domnule, ai făcut o mare bucurie alor mei, învoindu-te 
să te găzduim, îmi spuse, tutuindu-mă, fiindcă-mi vorbi iar 
în limba arabă. Când le-am povestit cine eşti, s-au arătat cu 
toţii dornici să te cunoască. Le îngădui să vină? 

— Cu plăcere, fiindcă m-aş simţi şi eu încântat să-i cunosc 
şi să le vorbesc. 

— Vor veni abia după-amiază, întrucât acum pregătesc 
prânzul, pe care nu vor să-l lase azi pe seama slujnicele. Ai 
mai văzut ilustraţii de felul acestora? mă întrebă, în clipa 
când privirea-mi căzuse întâmplător pe aceea care-l înfăţişa 
pe Hercule. 

— Sunt foarte rare, îi răspunsei cu două înţelesuri. 

— Da. Le-am cumpărat la Istambul şi le-am plătit foarte 
scump. Nimeni nu are în Damasc astfel de tablouri 
costisitoare. Ştii pe cine înfăţişează? 

— Aproape că nu cred să ştiu! 

— Să-ţi spun eu, fiindcă am fost lămurit de oameni 
pricepuţi. În primul tablou este sultanul el Kebir67, iar într- 
al doilea înțeleptul emir al nemsilor (germanilor); apoi este 
regina Angliei68, cu şahul americanilor. Lângă tabloul cu 
flori e un erou69 din Diabekir care ucide o focă. Alături e 
lupta de la Tschesme şi apoi asedierea lerusalimului?70 de 
către creştini. Sunt frumoase tablouri, nu-i aşa? 

— Extraordinare! Dar ce-i aici, în mijlocul odăii? 

— Ah, e lucrul cel mai preţios pe care-l am. E un tşalgy71, 
l-am cumpărat de la un englez, care a locuit în casa asta. 
Vrei să ţi-l arăt? 

— Voiam tocmai să te rog. 


Ne apropiarăm ele pian şi-l deschiserăm. Într-un colţ citii: 
„Edward Southey, Leadenhallstreet, London”; o privire îmi 
fu de ajuns, ca să văd trei clape sărite. În rest instrumentul 
era într-o stare bunicică. 

— Şi acum, să-ţi arăt la ce foloseşte. 

Cu aceste cuvinte, gazda se aplecă furtunos asupra 
clapelor şi scoase nişte sunete care mă asurziră. Păstrai 
totuşi un aer de uimire şi-l întrebai, cu toată naivitatea, 
dacă mai are vreun instrument muzical. 

— Englezul mi-a dat şi demir iplic72 şi un ciocan, cu care 
să fac muzică. Ştii, ca să nu mă doară mâinile. Ţi le arăt 
îndată. 

Se întoarse curând cu o lădiţă în care se aflau coarde de 
diferite grosimi şi un ciocănaş. Luând ciocănelul începu să 
lovească la întâmplare coardele, făcându-le să scoată 
sunete îngrozitoare. Amabilul englez îşi bătuse joc de 
negustor, învăţându-l să se folosească astfel de pian. 

— Vrei să cânţi şi tu? mă întrebă. Nu îngădui nimănui să 
deschidă tşalgy, dar tu eşti oaspetele meu şi poţi s o faci! 

— Mi-ai arătat cum se cântă în Damasc, îi răspunsei. 
Acum, să-ţi arăt şi eu cum se cântă în Apus, cu un astfel de 
instrument. Trebuie însă să-mi dai voie să-l dreg puţin, 
fiindcă nu-i în stare prea bună! 

— Dar să nu mi-l strici, domnule! 

— Nu, n-avea grijă! Mi-l poţi încredința. 

Îl acordai, cât putui, şi-mi făcui un scăunel din perne. Când 
începui să cânt câteva cvinte şi octave, gazda-mi strigă plin 
de încântare: 

— Ah, dar ştii să cânţi mai bine ca mine! 

— Asta încă nu-i muzică. Am vrut să aud cum sună corzile. 
Englezul nu te-a învăţat cum se cântă? 

— Soţia lui cânta, dar a murit. El lovea mereu cu degetele 
sau cu palma şi-i era de ajuns. Îi plăcea, pe semne, fiindcă 
râdea mereu când auzea sunând instrumentul, cum ai spus 
ca se numeşte. 

— Vei vedea îndată cum se cântă cu adevărat. 


Pe vremea când eram elev, acordasem multe piane, ca să- 
mi câştig un ban de buzunar. Prin urmare, îmi fu uşor acum 
să acordez pe cel al negustorului. 

În acest timp, se deschise uşa şi în pragul ei se iviră toate 
chipurile feminine pe care le văzusem la venire. Auzii o 
şoaptă de admiraţie rostită de una dintre femei şi chiar un 
strigăt de încântare, ţâşnit de pe buzele alteia. Ce modeşti 
erau oamenii aceştia! 

Când considerai că am terminat, închisei pianul şi femeile 
dispărură. 

— Nu mai vrei să cânţi? mă întrebă gazda. Eşti un mare 
sanatdar73 şi femeile s-au bucurat atât de mult auzindu-te 
încât au lăsat mâncarea pe foc şi ar putea să se ardă. 

— Acum, pianul trebuie să se odihnească, dar după- 
amiază, când vor veni ai tăi, le voi cânta, aşa cum n-au auzit 
niciodată. 

— Au venit câteva femei să-mi viziteze haremul. Pot să 
asculte şi ele muzica? 

— Fireşte! 

Eram foarte curios să văd ce impresie va produce asupra 
acestor femei un cântec săltăreţ, dar de dragul mâncării nu 
voiam să le tulbur preocupările gospodăreşti. Prevederea 
mea se dovedi înţeleaptă. Cu gândul la muzica pe care abia 
o aşteptau, gazda şi ajutoarele ei se străduiră să 
pregătească mai repede mâncarea, iar îmbelşugatul prânz 
se dovedi mult mai gustos şi mai îndestulător decât 
sperasem. Îndată ce terminarăm masa, gazda mă întrebă 
dacă pot veni femeile. Îi răspunsei afirmativ şi băieţaşul 
care turna cafeaua fugi să le cheme. 

Curând veni soţia negustorului, cu două fiice şi un fiu în 
vârstă de vreo doisprezece ani. Femeile purtau văluri şi-mi 
fură prezentate doar cu numele. Odată cu gazdele, veniră şi 
patru prietene ale lor. Se aşezară toate pe perne, tăcute şi 
sfioase, rostind din când în când câte un cuvânt. Când am 
observat cât de des se îndreptau spre mine capetele acelea 
acoperite de văluri, din care răsăreau doar ochii şi vârfurile 


nasurilor, m-am aşezat la pian, ca să le potolesc 
nerăbdarea. 

Impresia primelor acorduri a fost copleşitoare. 

— Maschallah! strigă Halef, speriat de-a binelea. 

— Bana bak - auziţi, auziţi! ţipă gazda, sărind de pe perne 
şi încrucişându-şi braţele de admiraţie. 

Femeile tresăriră mirate şi începură să ţipe, întinzându-şi 
braţele, fără să-şi dea seama. Astfel, îşi dădură vălurile în 
lături şi aşa am putut vedea o sumedenie de chipuri. 

După un scurt preludiu, am început să cânt cel mai voios 
vals din câte ştiam. La început, ascultătorii mei şezură 
nemişcaţi. Curând însă ritmul îşi făcu efectul. Făpturile 
acelea ţepene începură să se mişte; umerii săltară, 
picioarele-şi părăsiră orientala lor încovoiere, iar corpurile 
începură să se legene după tactul muzicii. Stăpânul casei se 
ridică şi veni în spatele meu, urmărind cu ochii holbaţi 
degetele mele, care alergau pe clape. 

Când terminai valsul, îmi strânse mâinile şi se uită 
îndelung la ele. 

— O, domnule, ce fel de degete ai? Parcă ar avea furnici! 
Aşa ceva n-am văzut de când trăiesc! 

— Sidi, spuse Halef. O astfel de muzică găseşti numai în El 
Dşennet, unde sălăşluiesc sufletele morţilor. Allah il Allah! 

Femeile nu îndrăzneau să-şi rostească impresiile cu glas 
tare. Cu toate acestea, mişcările lor pline de însufleţire şi 
tonul şoaptelor lor mă încredinţară că nu se plictisiseră 
deloc. 

Cu foarte mici întreruperi am executat o serie întreagă de 
melodii, timp de câteva ore şi publicul meu nu se arătă defel 
obosit de melodiile, pe care nu le mai auziseră până atunci. 

— Domnule, n-am ştiut că în tşalgy zac ascunse asemenea 
bucăţi frumoase, îmi spuse stăpânul casei, pe un ton foarte 
serios. 

— Ah, mai sunt şi altele în el şi mai plăcute, răspunsei, 
trebuie numai să te pricepi cum să i le smulgi. La noi în 


Apus, sunt mii de bărbaţi şi femei care cântă mai bine ca 
mine. 

— Şi femei? mă întrebă mirat. 

— Da. 

— Atunci să înveţe şi soţia mea cum se cântă şi apoi să le 
arate şi fetelor. 

Amabila mea gazdă nu-şi imagina câte obstacole puteau să 
apară aici, în Damasc, împotriva unei hotărâri atât ele 
pripite. Nu socotii nimerit să i-o spun şi-l întrebai: 

— Când se cântă la pian, cei care ascultă muzica pot să 
danseze, ştii? Ai văzut vreodată un dans apusean? 

— Niciodată. 

— Trimite după cei doi însoțitori ai noştri. Să vină 
numaidecât încoace! 

— Aia? Da ce, ştiu să danseze? 

— Da. 

— Aia?! Păi sunt bărbaţi! 

— Obiceiurile Apusului îngăduie şi bărbaţilor să danseze. 
Vei vedea ce frumos e! 

Odaia răsună de un „peh, peh!” nerăbdător, pe care-l 
scoaseră cu toţii, când unul dintre băieţi fugi să cheme pe 
irlandezi. 

— Ştiţi să dansaţi? îi întrebai, când intrară. 

Şi ei primiseră alte haine din partea gazdei şi păreau atât 
de curaţi, încât eram sigur că făcuseră şi baie. Se loviră 
prieteneşte cu coatele şi holbară ochii, când zăriră pianul. 

— Heigh-day, a music chest - ia te uită, un pian! zise Bill cu 
toată gura. Să dansăm? Desigur că ştim! Vreţi să începem? 

— Da. 

— În hainele astea? 

— De ce nu. 

— Well, ne scoatem pantofii şi dansăm desculți. 

— Ce dansuri cunoaşteţi? 

— "Toate! Reel, hornpipe, dansuri muntene, stamp-man, 
polka, gulopp, valsuri - în sfârşit, orice dans ni se cere. Le 
ştim bine de tot! 


— Să vedem! Daţi covoarele la o parte şi daţi-i drumul: un 
dans muntean. 

Cei doi voinici flăcăi irlandezi se arătară neobosiţi şi 
râsetele aprobatoare ale femeilor îi încurajară şi ele. Când 
mi-am dat seama că pot încheia „serata muzicală”, făcui 
semn irlandezilor să-şi potolească avântul. Femeile le 
mulţumiră călduros şi plecară, iar gazda mă rugă să-i dau 
voie să-şi vadă de treburi, fiindcă lipsise atâta vreme din 
oraş. Îi spusei că voi pleca în oraş cu Halef, ca să-l vizitez pe 
îndelete. Negustorul porunci să se înşeueze doi măgari şi să 
ne întovărăşească unul din slujitori. Totodată, ne rugă să nu 
ne înapoiem târziu, întrucât la masa de seară ne vor aştepta 
câţiva prieteni de-ai săi. 

În curte găsirăm doi măgari albi de Bagdad pentru noi şi 
unul cenuşiu pentru servitor, care luase cu el tutun din 
belşug şi pipe. Ne aprinserăm pipele, încălecarăm, 
trecurăm prin ulicioară şi pătrunserăm în „Strada cea 
dreaptă” cu picioarele goale în pantofi, cu legăturile 
turbanelor atârnate pe spate şi cu pipele scoțând un fum 
gros: străbăturăm cu gravitatea unor paşale turceşti strada 
însufleţită, ca să ajungem în cartierul creştin. Merserăm 
agale de-a lungul cartierului şi observarăm că aproape toţi 
trecătorii se îndreptau spre poarta Toma. 

— Trebuie să fie ceva de văzut pe acolo, spusei 
servitorului. 

— Da, effendi, e foarte frumos acolo, îmi răspunse. Azi e 
sărbătoarea Er-Rimal74 şi se trage cu arcul. Cine vrea să se 
distreze se duce la marginea oraşului, în corturi şi grădini, 
ca să vadă dacă Allah îi iubeşte. 

— Putem merge şi noi, fiindcă-i devreme încă. Ştii unde să 
ne conduci? 

— Da, effendi. 

— Atunci, hai să pornim! 

Mânarăm animalele şi ajunserăm curând în Ghuta, unde 
toate drumurile erau pline de oameni voioşi. Îmi dădui 
curând seama că Er-Rimal e o sărbătoare, la care iau parte 


toate neamurile ce locuiesc în Damasc, o sărbătoare 
asemănătoare cu aceea a „tirului de porumbei” din 
Germania; totuşi însoţitorul nostru nu mă putu lămuri 
asupra însemnătăţii ei. 

Pe diferite locuri se ridicaseră corturi, în care se vindeau 
flori, fructe şi tot felul de mâncăruri. Pretutindeni mişunau 
saltimbanci, scamatori, indieni, mâncători de foc, vrăjitori 
cu şerpi; nu lipseau nici dervişii cerşetori, gata să fure. 
Copiii făceau o larmă asurzitoare, hamalii se ciorovăiau, 
cămilele răcneau, caii nechezau, câinii lătrau - şi pe lângă 
acest tărăboi drăcesc erau certurile din care ţâşneau 
sunetele diferitelor instrumente „muzicale”. 

Nicăieri, însă, nu văzui vreun semn, care să mă 
încredinţeze că aici se fac într-adevăr exerciţii de trageri cu 
arcul. 

Pe când treceam pe dinaintea unor corturi, în care se 
vindeau fructe şi şerbeturi, îmi oprii deodată măgarul şi 
ciulii urechea. Ce a fost? Oare auzisem bine? În faţa unui 
cort mare erau adunaţi mai mulţi inşi. Dinăuntru se auzeau 
sunetele unei viori şi ale unei harpe; apoi, un glas răguşit 
de soprană, cântând în dialect muntenesc: 

La miezul nopţii de Crăciun, Curge vin în loc de apă; 

Şi dacă nu mi-ar ţi frică, Mi-aş lua o oală întreagă să beau. 

— Sidi, ce-i asta?! strigă Halef. Acolo cântă o femeie. Se 
poate?! 

Dădui afirmativ din cap şi ascultai ultima strofă: 

Mulţi au nouă feluri de mâncăruri Asta a pregătit şi baba 
mea, Au şi cârnaţi cu varză călită; 

Bătrâna şi draga mea babă. 

Nu puteam pleca fără să văd cine este în cort; de aceea m- 
am hotărât să intru. Descălecai şi făcui lui Halef semn să mă 
urmeze. Servitorul negustorului rămase lângă animale. Ne 
strecurarăm prin mulţimea de gură-cască. 

În prag ne întâmpină un turc bărbos şi înspăimântător, 
care se răsti la noi: 

— Her kischi bir gurusch - un piastru intrarea! 


Plătii şi aruncai o privire în cort. Nişte scânduri sprijinite 
pe ţăruşi înfipţi în pământ ţineau locul scaunelor şi meselor 
obişnuite în Germania, de pildă. Pe băncile şi mesele 
acestea şedeau înghesuiți peste o sută de arabi, turci, 
armeni, kurzi, evrei, creştini, druzi, maroniți, başbuzuci, 
arnăuţi ş.a. Aproape toţi se delectau cu şerbet sau cafea, 
fumau sau mâncau cozonaci şi fructe. În fund se afla 
„bufetul”, iar alături de el şedeau pe un adevărat „podium” 
doi viorişti, două cântărețe la harpă şi o cântăreaţă la 
chitară - cu toţii în îmbrăcăminte tiroleză. 

Păşii până lângă podium, împinsei fără să spun vreun 
cuvânt pe cei unsprezece inşi care şedeau pe o bancă, 
silindu-i să se înghesuie şi mai mult şi mă aşezai, împreună 
cu Halef. Purtarea mea stârni luarea-aminte a 
„chelnerului”, care să grăbi să vină spre noi şi să mă salute 
eu o plecăciune adâncă. 

— Două şerbeturi! poruncii, urmând să plătesc pentru ele 
cinci piaştri! 

Preţurile erau tot atât de săltate ca la hoteluri! 

În acest timp, chitarista sfârşise cântecul, din care 
ascultătorii ei nu înțelegeau nici un cuvânt şi cu toate că 
aplauzele izbucniră zgomotos, mai cântă o strofă, ca să 
coboare după aceea printre ei, cu „cheta”. Deocamdată noi 
furăm scutiţi de chetă; desigur fiindcă abia intrasem în 
„sală”. 

Bucata următoare fu un „cântec fără cuvinte”, după 
executarea căruia unul dintre viorişti dispăru îndărătul unei 
perdele. Se cântă un „preludiu” şi vioristul se întoarse - sub 
înfăţişarea unui ucenic german, cu cizme rupte, cu o pălărie 
turtită şi ţinând în mână un ciomag noduros. „Ucenicul” 
începu, să cânte cu glas răguşit şi gros: 

Când mă cuprinde durul de patrie Îmi lăcrimează ochii 
Când inima-mi zvâcneşte cu putere, Simt că îmbătrânesc 
mereu. 

Dar mi se uşurează inima. 


Şi simt că-mi trecea durerea, Când mă plimb pe stradă ŞIi- 
mi număr încet gologanii! 

Şi cu toate că „publicul” nu văzuse niciodată vreun ucenic 
german şi prin urmare n-avea cum să-i cunoască 
necazurile, ca să nu mai amintesc faptul că nu pricepuse 
nici un cuvânt din tot cântecul, aplauzele răsplătiră 
„talentul” comicului. 

Mânat de curiozitate, întrebai pe cântăreaţă: 

— Turku tschaghyr - Sen ne schekel - în ce limbă cânţi? 

— Turku tschaghyr - im nemtschedsche - cânt în germană, 
îmi răspunse. 

— You are cosenquently a german lady - prin urmare, 
sunteţi germană? 

— My native country is German-Austria - patria mea este 
Austria germană. 

— Et comme s'appelle votre viile natale? 

— Şi cum se numeşte oraşul din care sunteţi originară? 

— Elle est nommee Presnitz, situee au nord de la Boheme 
- se numeşte Presnitz şi se află în nordul Boemiei. 

— Ah, în apropierea graniţei saxone, pe lângă Johstadt şi 
Annaberg? 

— Da, tocmai acolo! strigă. Hurrjeh, vorbiţi şi germana? 

— După cum aţi auzit. 

— Aici, în Damasc? 

— Pretutindeni! 

Intrară în vorbă şi colegii ei, care nu-şi mai puteau stăpâni 
bucuria că au întâlnit un german într-o ţară atât de 
îndepărtată. Fireşte, urmară câteva pahare de şerbet 
comandate de mine şi rugămintea lor să le numesc „aria 
preferată”, ca să mi-o cânte. Le împlinii dorinţa şi începură: 

Când se despart două inimi, Care s-au iubit cândva, E o 
suferinţă cumplită, Ce nu are asemănare. 

Sunetul de orgă al acestei melodii minunate mă încântă; în 
timp ce o ascultam cu toată luarea-aminte, Halef mă lovi 
uşor cu cotul şi-mi făcu semn să mă uit spre intrare. Îmi 
îndreptai privirea spre locul ce-mi arătase şi zării un bărbat 


despre care vorbisem deseori în ultimele zile şi pe care n-aş 
fi crezut că-l voi întâlni pe aici. Trăsăturile lui frumoase şi 
delicate, dar neplăcute din pricină că nu erau armonioase, 
ochii aceia puternici şi scrutători, cu privirea rece şi 
străpungătoare, umbrele întunecoase din jurul lor, care 
aruncau asupra obrajilor mărturia urii, dragostei, 
răzbunării şi a unei nepotolite ambiţii - toate-mi erau prea 
cunoscute, ca să mă pot lăsa înşelat de barba deasă ce 
acoperea în parte chipul acestui bărbat. Era Davud Arafim, 
ce se ascunsese în casa lui din preajma Nilului sub numele 
Abrahim Mamur! 

Măsură lung cu privirea pe, cei aşezaţi pe bănci şi mese, 
astfel că mă observă imediat. Tresări, se întoarse şi se 
îndepărtă de cort cu paşi grăbiţi. 

— Halef, repede după el! Trebuie să ştim unde locuieşte! 

Sării de pe bancă şi Halef mă urmă. Când ieşii din cort, îl 
văzui pe Abrahim Mamur pornind în goană călare pe un 
măgar, în timp ce băiatul de la care închiriase animalul abia 
se ţinea după el, alergând din răsputeri. Căutarăm pe 
servitorul eu care venisem şi-l găsirăm după o bună bucată 
de vreme în faţa cortului unui povestitor, dar era prea 
târziu ca să-l mai urmărim pe fugar. Gutha era bogată în 
ascunzişuri, astfel că renunţarăm să-l căutăm. 

Întâlnirea aceasta mă indispuse atât de mult, încât mă 
hotărâi să mă înapoiez în oraş. La apariţia acestui om, 
avusesem presimţirea că într-un fel oarecare voi sta cu el 
de vorbă şi acum pierdusem prilejul de a afla cel puţin unde 
locuieşte. Şi Halef mormăi în barba-i rară câteva cuvinte 
„tari”. În cele din urmă, însă, socoti că lucrul cel mai nimerit 
ar fi să ne întoarcem acasă, ca să ne distrăm. 

Ne înapoiarăm pe acelaşi drum pe care venisem. Când 
trecurăm pe „strada cea dreaptă”, auzirăm că ne strigă 
cineva. Era gazda noastră, care stătea cu un tânăr frumos 
în faţa unui magazin de bijuterii. În apropierea gazdei, se 
afla un servitor care-i păzea măgarul. 


— Vrei să cobori puţin, domnule? mă întrebă. Peste câteva 
minute plecăm împreună acasă. 

Descălecai şi urmat de Halef, intrai în prăvălie, unde 
tânărul ne salută foarte respectuos. 

— Acesta-i fiul meu, Schafei Ibn lacub Afarah. 

Aflam acum şi numele gazdei noastre: lacub Afarah. Spuse 
fiului său numele noastre şi continuă: 

— Acesta-i magazinul meu cu giuvaieruri, pe care-l 
conduce Schafei, împreună cu un asociat. le rog să-l ierţi că 
nu ne poate însoţi! Trebuie să rămână aici, fiindcă tovarăşul 
lui a plecat la serbarea Er-Rimal! 

Mă uitai prin prăvălie. Era mică şi cam întunecoasă, dar 
atât de încărcată cu obiecte preţioase, încât sărmanii de noi 
ramaserăm înmărmuriţi. Întreţinui o conversaţie fără 
însemnătate şi aflai că Ilacub mai are, prin alte bazare, 
diferite prăvălii cu obiecte de drogherie, covoare şi pipe. 

După ce ne tratară cu câte o ceaşcă de cafea, plecarăm. 
Am ajuns acasă, pe înserate. 

În timpul lipsei mele, se făcuse curăţenie în odaia mea. De 
fiecare colţ al tavanului atârnau vase mici cu flori, pline de 
parfum. În alt mod, aş fi înţeles mulţumirea celor din casă 
pentru concertul de pian pe care i-l oferisem! 

M-am tolănit pe perne, cu dorinţa de a trândăvi puţin; dar 
nu-mi putui stăpâni gândul, care mă frământa în legătură 
cu Abrahim Mamur. Ce căuta în Damasc? Pune iar la cale 
vreo mârşăvie? De ce fugise de mine? Doar nu mai aveam 
nimic cu el?! Prin ce mijloc i-aş putea afla locuinţa? 

Cu toate că-mi puneam aceste întrebări şi mă străduiam să 
le găsesc răspunsurile potrivite, trăgeam cu urechea la 
mişcările însufleţite de pe culoar. Deodată, bătu cineva în 
uşă şi-l văzui intrând pe lacub. 

— Domnule, vrei să vii la cină? 

— Îţi aştept porunca. 

— Atunci, vino! Halef, însoţitorul tău, a coborât. 

Dar nu mă conduse în selamlâc, după cum mă aşteptasem, 
ci în cealaltă parte a casei, străbătând două coridoare. La 


capătul celui de-al doilea deschise o uşă. Păşirăm într-o 
odaie mare şi asemănătoare cu un salon, luminată de o sută 
de lumânări. O treime a încăperii era despărțită de un drug 
de fier, de care atârna de-a curmezişul o perdea grea de 
catifea. 

Se aflau pe scaune vreo douăzeci de bărbaţi, care se 
ridicară când intrarăm şi ne salutară, în timp ce lacub îmi 
spunea numele fiecăruia dintre ei: Printre oaspeţi erau doi 
fii şi trei asociaţi ai negustorului. Halef venise înaintea mea 
şi părea că se simte „la largul lui”, păstrând totuşi o 
atitudine demnă. 

Pană „să se spargă gheaţa”, ni se serviră lichioruri cu 
mirosuri şi gusturi plăcute, însoţite de nelipsitele pipe. 
Când se aduse însă primul fel de mâncare, bravul meu 
Halef, ai cărui ochi uimiţi erau gata să iasă din orbite, nu se 
putu stăpâni şi începu să-şi smulgă cu ambele mâini cele 
şaisprezece fire de barbă. În afară de diferite mâncăruri şi 
dulciuri pe care le cunoşteam, ni se aduse un fel de magiun 
din hahb el Aas75 şi o şopărlă foarte prăjită, pe care gazda 
o numi „dobb” şi a cărei carne nu-mi displăcu deloc. Dacă 
pribegeşte prin lume, omul se învăţă să renunţe la 
prejudecăţi. 

După ce mâncarăm, se strânseră farfuriile şi paharele şi se 
aduse pianul. O privire rugătoare a lui lacub îmi mărturisi 
dorinţa nerăbdătoare a oaspeţilor şi mă supusei fără 
întârziere acestei plăcute îndatoriri. Pusei însă o condiţie, 
cerând cu toată stăruința să-mi fie respectată. Rugai să se 
dea în lături perdeaua. lacub mă privi speriat. 

— De ce, domnule? mă întrebă. 

— Fiindcă perdeaua va înăbuşi sunetele şi nu veţi putea 
auzi melodiile pe care le doriţi. 

— Dar îndărătul perdelei se află femei! 

— Nu-i nimic; au văluri! 

De-abia în urma unei îndelungate şi însufleţite convorbiri 
cu oaspeţii săi, consideră că poate trage perdeaua în 
ambele părţi ale odăii şi zării vreo treizeci de femei, tolănite 


pe perne moi şi multicolore. Îmi dădui toată silinţa să-mi 
distrez publicul, cântându-i o serie întreagă de melodii; 
uneori încercam să însoțesc execuţia la pian de intonarea 
cântecelor în limba arabă şi cred că am reuşit într-o 
oarecare măsură. 

După ce am terminat m-am lăsat condus de gazdă la 
fereastra ce dădea spre „strada cea dreaptă”. Pe toată 
întinderea străzii se îngrămădiră nenumărați curioşi. Ce-şi 
vor fi spus musulmanii aceia, auzindu-mă cântând la pian?! 
Musafirii gazdei mele se arătară însă foarte încântați; şi îşi 
dădură seama că nu săvârşesc o încălcare a legilor 
credinţei, bucurându-şi sufletul cu o asemenea desfătare şi 
plecară pe la miezul nopţii, spunându-i lui lacub că-l vor 
vizita şi altă dată. Cât despre femei, în afară de cei şaizeci 
de ochi şi cele treizeci de nasuri, nu putui să văd nici măcar 
un picioruş, care să bată tactul cu vârful pantofilor, din 
pricina poziţiei cu picioarele încrucişate în care stau 
orientalii de ambele sexe. 

lacub mă însoţi cu toată amabilitatea până în odaia mea şi 
părea fericit, când îl îndemnai pe fiul său să vină cu noi. 
Tânărul era mâhnit că tovarăşul său lipsise de la concert. 

— S-ar fi bucurat foarte mult, dacă te-ar fi auzit, îmi spuse. 
Îi place muzica şi e un om foarte deştept. Ai putea vorbi cu 
el în limbile italienilor, francezilor şi englezilor. 

— E din Damasc? întrebai eu, ca să pot continua 
convorbirea. 

— Nu, răspunse lacub. E din Adrianopol şi-i nepotul 
unchiului meu. Numele lui e Afrak Ben Hulam, Pană acum 
nu-l cunoscusem. A venit cu o scrisoare a tatălui său şi cu o 
alta din partea fratelui meu, Maflei. 

— Şi de ce a lipsit astă-seara de la cină? 

— Era obosit şi se simţea foarte rău, răspunse Schafei. 
Când s-a înapoiat de la serbare, i-am spus că a sosit în 
Damasc un oaspete ales, Kara Ben Nemsi, care va cânta 
astă-seară la pian. Voia să vină, dar se simţea foarte bolnav 
şi era palid ca moartea. Dar tot a auzit muzica, fiindcă 


doarme într-o odaie foarte apropiată de aceea în care am 
mâncat. 

După ce mai flecăriră puţin, lacub şi fiul său mă părăsiră şi 
mă culcai. Fără îndoială, pe pernele acestea se dormea mult 
mai bine decât pe nisip, sau pe pământ umed şi plin de 
mirosuri otrăvitoare! 

Dimineaţa, m-a trezit ciripitul minunat al unei bid-bal76 
aşezată pe o creangă, în faţa ferestrei melc. Când intrai în 
odaia lui Halef, îl găsii bând cafea şi mâncând nişte 
prăjituri. Îi ţinui tovărăşie până sfârşi şi coborârăm după 
aceea în curte, ca să ne aşezăm lângă bazin şi să fumăm. 
Mai întâi, însă, mă dusei să văd caii. Se aflau într-o curte 
pavată cu marmura şi acoperită cu paie şi se ospătau cu 
grămezi de curmale; prin urmare, nici ei n-aveau de ce să 
se plângă. 

Tânărul Schafei veni spre noi, ca să ne dea „bună ziua” şi 
să ne roage să i vizităm bazarul. Era nevoit să rămână tot 
timpul acolo, fiindcă starea vărului său se înrăutăţise şi-l 
silea să nu părăsească odaia. 

— Domnule, ştiu că eşti un hekim, îmi spuse. 

— Cine ţi-a povestit asta? îl întrerupsei. 

— Când ai fost în Egipt, ai lecuit mulţi bolnavi. Ne-a 
istorisit Isla. De aceea, am rugat adineauri pe tovarăşul 
meu să-ţi spună ce-l doare, dar nu vrea. Mi-a răspuns că 
mereu suferă de boala asta şi că-i trece în două zile. N-ai 
vrea să vezi ce are? 

— Nu. Nici el nu doreşte şi nici eu nu sunt un adevărat 
hekim. 

După ce plecă tânărul, auzii răsunând pianul. Clapele erau 
atinse uşor de o mână nepricepută. Îndată văzui 
îndreptându-se spre mine pe dschibuktschi, care mă rugă 
să urc în încăperile de sus. Mă întâmpină una din fiicele 
negustorului, care-mi spuse pe un ton rugător: 

— Effendi, iartă-mă! Tare aş dori să mai ascult o dată 
ultima melodie pe care ai cântat-o aseară. 

— O vei auzi. 


Se aşeză într-un colţ şi-şi rezemă capul de perete. Cântai o 
minunată melodie religioasă şi o repetai de câteva ori. Fata- 
şi ţinea ochii închişi şi buzele întredeschise, de parcă voia 
să prindă mai bine tonurile pioase şi sărbătoreşti. 

— Să-ţi mai cânt ceva? o întrebai. 

Se ridică şi veni spre mine. 

— Nu, effendi. Vreau să dăm respectul cuvenit melodiei de 
adineauri. Dar cine intonează la voi asemenea cântece 
religioase? 

— Le cântă bărbaţii, femeile şi copiii în orice lăcaş creştin 
de cult. lar părinţii evlavioşi le cântă şi acasă, împreună cu 
copiii lor. 

— Domnule, la voi trebuie să fie lucruri minunate! Voi 
dăruiţi libertate celor pe care îi iubiţi. Preoţii voştri, care vă 
îngăduie să cântaţi asemenea melodii împreună cu ei, 
trebuie să fie mai buni şi mai prietenoşi decât ai noştri, care 
susţin că Allah n-a dat suflet femeii. Allah să-i pedepsească 
pe ei şi pe Profet pentru minciuna asta! Dar ţie, effendi, îţi 
mulţumesc! 

Fata ieşi şi mă uitai tăcut în urma ei. Da, Orientul tânjeşte 
după descătuşarea din lâncezeala grea a atâtor secole. 
Când va reuşi oare să şi-o dobândească? 

Închisei pianul. Nu mai puteam cânta, fiindcă orice sunet 
ce ar fi ajuns până la ea, ar fi îndepărtat melodia care o 
încântase şi pe care ţinea s-o păstreze în suflet. Coborâi şi 
poruncii lui Halef să înşeueze caii, ca să mergem în oraş 
pentru nişte cumpărături. 

Călărirăm agale de-a lungul străzilor, dornici să ne 
mulţumim cu plăcerea de a vedea totul; pătrunserăm chiar 
în cartierul îngust şi murdar locuit de evrei. Printre ruinele 
unor clădiri măreţe se aflau prăvălioare pe jumătate 
prăbuşite. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în caftane roase şi 
zdrenţuite, iar copiii în cârpe; doar femeile purtau veşminte 
frumoase, pe care străluceau giuvaieruri adevărate sau 
false. Cred că în acelaşi fel trebuie să fi fost îmbrăcate 
soțiile şi fiicele evreilor şi atunci când vestise Profetul: 


„Domnul va cheli capetele fiicelor Sionului şi le va lua 
giuvaiericalele. În ziua aceea. Domnul le va smulge 
giuvaierurile de pe încălţămintea costisitoare, copcile şi 
agrafele, lanţurile şi brăţările, zorzoanele şi scufiţele, 
blănurile, mărgelele, cerceii, inelele, panglicile, rochiile de 
sărbătoare, paltoanele, vălurile, pungile, oglinzile şi toate 
celelalte podoabe nefolositoare!”. 

La înapoiere, trecurăm pe lângă bazarul în care se afla 
prăvălia cu bijuterii şi vrusei să intru ca să stau de vorbă cu 
Schafei, dar spre mirarea mea găsii prăvălia închisă. În faţa 
ei stăteau de veghe doi khavaşi. Îi întrebai ce s-a întâmplat 
acolo, dar primii un răspuns atât de grosolan, încât mă 
îndepărtai în grabă. Ajuns acasă, văzui pe lacub şi toţi ai săi 
într-o stare de profundă tulburare, înainte de a intra, 
fusesem întâmpinat la poartă de Schafei. Voia să plece, dar 
se opri când mă zări. 

— Effendi, ai aflat ce s-a întâmplat? îmi strigă. 

— Nu. Spune-mi. 

— Am fost prădaţi în chip groaznic şi înşelaţi! 

— Ei, aş! 

— Îţi va povesti tata totul. Eu trebuie să plec! 

— Unde te duci? 

— Allah 1 Allah, nu ştiu încă! 

Voi iar să fugă, dar îl apucai de braţ şi-l oprii. După cum 
aveam impresia întâmplarea îi răpise calmul, de care avea 
mai multă nevoie ca oricând. Orice neprevedere însă, ca şi 
orice hotărâre pripită, ar fi putut înrăutăţi lucrurile. 

— Nu pleca, încă! îl rugai. 

— Lasă-mă! Trebuie să fug după el! 

— După cine? După hoţ? Cine e? 

— Întreabă-l pe tata! 

Se smuci, dar îl apucai zdravăn de braţ şi-l silii să se 
înapoieze în curte, împreună cu mine. 

Tânărul se supuse vigurosului meu îndemn şi urcarăm în 
grabă scara, spre locuinţa tatălui său. Îl găsirăm în mijlocul 


odăii, încărcându-şi două pistoale uriaşe şi pregătindu-se să 
plece. Când îşi văzu fiul, se răsti furios la el: 

— Ce mai vrei? N-avem timp de pierdut, n-avem nici o 
clipă de pierdut! Du-te, fugi! Şi eu plec îndată - şi-l voi 
omori pe hoţul acela, oriunde-l voi prinde! 

În jurul lui se afla întreaga familie, care se văieta şi 
plângea, înrăutăţind şi mai mult situaţia. Mă străduii să 
liniştesc pe toţi oamenii aceia mâhniţi şi să-l fac pe lacub să 
mă lămurească asupra celor întâmplate. Îndată ce plecasem 
împreună cu Halef, vărul cel bolnav, Afrak Ben Hulam, ieşise 
din casă şi venise la prăvălie, spunându-i lui Schafei să se 
ducă numaidecât la tatăl său, în vederea unei mari 
cumpărături. Adăugase că pe lacub îl aşteaptă marele han 
Assad Paşa. Schafei îl ascultase, dar nu-şi găsise părintele, 
cu toate că-l căutase pretutindeni. Mirat şi neliniştit, se 
îndreptase grăbit spre casă şi rămase înmărmurit când îşi 
găsi tatăl şezând sub arcade. Iacub îl lămuri, afirmându-i că 
nu-l trimisese pe Afrak să-l cheme. Schafei fugi la prăvălie, 
dar o găsi încuiată. O descuie cu cheia pe care o avea 
totdeauna la el, şi-şi dădu într-o clipă seama că dispăruseră 
o sumedenie de bijuterii. Printre ele, toate cele de mare 
valoare. Fireşte, înţelese că le furase Afrak Ben Hulam. Se 
duse să-şi anunţe părintele, având însă prevederea să 
încuie mai întâi prăvălia şi să pună doi khavaşi de pază. 
Vestea adusă de Schafei înspăimântase şi mâhnise întreaga 
familie şi în clipa în care ajunsesem acasă împreună cu 
Halef, tânărul voia să alerge după hoţ; dar, aşa cum îmi 
spusese, nu ştia încotro să se ducă. Şi lacub era pregătit de 
plecare, cu hotărârea să împuşte hoţul, cu orice preţ; 
desigur, însă, nu-şi pusese întrebarea unde şi dacă-l va găsi. 

— Cu graba asta nechibzuită, nu veţi obţine nimic; 
dimpotrivă, vă veţi pricinui doar neajunsuri şi pagube! le 
spusei, căutând să-i potolesc. Aşezaţi-vă, ca să ne gândim cu 
mintea limpede şi să ne sfătuim. 

Când mi-am dat seama că s-au mai liniştit, i-am întrebat: 

— Care-i valoarea obiectelor furate? 


— Nu ştiu precis, încă, răspunse Schafei. Trebuie să 
preţuiască multe, foarte multe pungi77! 

— Şi eşti încredinţat că Afrak e hoţul? 

— Da, ele. M-a minţit că mă cheamă tata, ca să poată fura. 
Numai el avea cheia şi ştia unde sunt puse obiectele cele 
mai preţioase. 

— Bine. Prin urmare, altul nu poate fi. Era într-adevăr 
înrudit cu voi? 

— Da. E drept că nu-l văzusem niciodată, dar fusesem 
vestiți că va veni, iar scrisorile pe care ni le adusese erau 
autentice. 

— Era bijutier? 

— Da, chiar foarte priceput. 

— Vă cunoaşte bine familia şi situaţia pe care o aveţi? 

— Da, dar uneori se înşela. 

— A fost ieri la serbare şi la înapoiere, după cât mi-ai 
povestit, era foarte palid. Vreau să ştiu: era palid când l-ai 
văzut venind sau a pălit abia atunci când a auzit că aveţi un 
oaspete cu numele Kara Ben Nemsi? 

Schafei tresări, privindu-mă uimit. 

— Pe Allah, ce vrei să spui, effendi? Cred că s-a învineţit la 
faţă după ce l-am anunţat că eşti oaspetele nostru. 

— Poate că în felul acesta îi voi da de urma! 

— Effendi, poate că vei izbuti! 

— Când a auzit de mine, s-a speriat. Când am cântat, n-a 
venit. S-a prefăcut că-i bolnav, întrucât nu putea să plece 
atâta timp cât eram în curte şi l-aş fi văzut. După ce am 
plecat, s-a grăbit să iasă din casă şi să se ducă la prăvălie. 
Halef, ştii cine-i acest Afrak Ben Hulam? 

— De unde să ştiu? răspunse hagiul, care intrase în casă 
odată cu mine şi ascultase convorbirea. 

— Nu-i altul decât Davud Arafim, care s-a numit cândva şi 
Abrahim Mamur. Încă de aseară am bănuit că-i el, dar 
lucrul părea atât de neverosimil, încât mi-am spus că poate 
mă înşel. Acum însă sunt sigur că ele hoţul. 


Ascultătorii mei erau amuţiţi de spaimă şi durere, astfel 
că, abia după o tăcere îndelungată, lacub. spuse, clătinând 
energic din cap: 

— Nu se poate, effendi. Ruda mea nu s-a numit niciodată 
Arafim sau Abrahim Mamur şi n-a fost niciodată în Egipt. Ai 
văzut ieri pe aici pe acel Mamur? 

— Da. Am uitat să vă povestesc, fiindcă mă gândeam la 
altceva şi eram preocupat de bucăţile muzicale pe care 
urma să vi le cânt. Descrie-mi înfăţişarea rudei tale şi 
hainele pe care le purta ieri, când s-a dus la serbare! 

Descrierea-mi fu făcută numaidecât, în cele mai mici 
amănunte. Se potrivea în întregime cu înfăţişarea lui 
Abrahim Mamur. Cu toate acestea, cei doi negustori nu 
voiau să creadă că era vorba de unul şi acelaşi ins. 

— Afrak Ben Hulam n-a călătorit niciodată în Egipt! repetă 
tatăl; şi apoi, cum ar fi putut avea un străin scrisorile pe 
care ni le-a adus el? 

— Acestea sunt singurele puncte neclare deocamdată; dar 
de ce nu vă gândiţi că acest Abrahim a furat adevăratului 
Afrak scrisorile? 

— Allah kerihm, în cazul ăsta ar fi trebuit să-l ucidă, ca să 
fie sigur că nu va păţi nimic! 

— Vom lămuri poate şi faptul acesta, îl consider pe Mamur 
capabil de orice. Trebuie să-l prindem! Ei, vedeţi că o 
chibzuială liniştită e mult mai bună decât graba nesăbuită? 
Hoţul s-a ascuns undeva în Damasc sau a părăsit oraşul pe 
ascuns. Presupunerea din urmă pare mai întemeiată. Dacă 
într-adevăr a fugit din oraş, ce-ai face, lacub Afarah? 

— Dacă aş şti încotro a luat-o, l-aş urmări până când l-aş 
prinde, chiar de aş fi nevoit să alerg până la capătul lumii! 

— Atunci, trimite numaidecât pe Schafei la poliţie. Să 
reclame că s-a săvârşit un furt în prăvălia voastră şi să 
ceară să se pună paznici la porţile oraşului; totodată să 
ceară ca Ghuta să fie cercetată cu băgare de seamă. Pe 
lângă asta, să se îngrijească pentru tine de un paşaport, 
care să-ţi dea dreptul să călătoreşti prin toată împărăţia 


sultanului şi să obţină o escortă de khavaşi călări, pe al 
căror sprijin să te poţi bizui pe deplin. 

— Effendi, cuvintele tale sunt mai înțelepte decât mânia 
mea de adineauri. Ochiul tău e mai ager decât al meu. Vrei 
să mă ajuţi? 

— Da. Condu-mă în odaia în care a locuit hoţul. 

Schafei plecă la poliţie, iar noi ne îndreptarăm spre odaia 
falsului Afrak. Dintr-o privire îmi dădui seama, după 
înfăţişarea încăperii, că hoţul plecase cu gândul să nu se 
mai înapoieze; dar nu izbutii să descopăr nici o urmă care 
să-mi poată fi de folos. 

— Prin urmare aici nu-i nimic de găsit. Să căutăm alte 
urme. Fiecare din noi trei se va duce la câte una din porţile 
oraşului, să caute pe conducătorii ele animale şi pe călăuze. 

lacub şi Halef primiră bucuroşi propunerea mea; după 
două minute, alergam pe un măgar spre Poarta lui 
Dumnezeu. Nu-mi luasem calul, fiindcă mă gândeam că e 
mai bine să nu-l obosesc, spre a-i păstra toate puterile 
pentru mai târziu. Strădania se dovedi însă infructuoasă, 
întrebai o sumedenie de inşi şi cercetai pretutindeni unde 
bănuiam că voi afla ceva. Străbătui Ghuta în lung şi-n lat şi 
întâlnii patrulele trimise de poliţie, la cererea lui Schafei, 
dar nu dădui nici de cel mai mic indiciu. Mă întoarsei necăjit 
şi obosit acasă, la ora trei după-amiază. lacub se înapoiase 
de câteva ori şi plecase iar. Nici Halef nu aflase nimic, dar 
îmi dădu cel puţin o speranţă. Cercetase partea de nord a 
oraşului şi trecuse pe lângă cortul în care ascultasem cu o 
zi înainte „orchestra”. La intrarea în cort zări pe cântăreaţa 
cu care vorbisem şi care-i făcu semn să se apropie de ea. 
Observase că ne ridicasem şi plecasem din pricina lui 
Mamur şi spuse lui Halef că, dacă vreau să cunosc vreun 
amănunt despre omul acela, să stau de vorbă cu ea. 

— Şi de ce nu ţi-a spus ţie ceea ce ştie? întrebai pe Halef. 
— Sidi, ea nu ştie araba, iar eu nu înţeleg limba turcă pe 
care o vorbeşte ea. Cuvintele ei sunt tare încurcate şi nu le 

înţeleg. Mai mult am ghicit ce vroia să-mi spună! 


— Atunci, hai să mergem la ea. Dar pune şaua pe cal, 
fiindcă măgarii sunt obosiţi! 

Era ultima zi a serbării, care ţinea cinci zile. 

Când ajunserăm la cortul celor din Presnitz, călărind în 
goană, nu văzurăm atât de mulţi spectatori ca în ajun. 
Muzica încetase pentru câteva minute, aşa că m-am putut 
apropia numaidecât de chitaristă. N-aveam nevoie să mă 
feresc de ascultători nedoriți, fiindcă vorbeam în limba 
germană. 

— De ce aţi plecat atât de repede? mă întrebă cântăreaţa. 

— Fiindcă voiam să-l urmăresc pe bărbatul acela, care se 
uitase în cort şi dispăruse. Ţineam să ştiu unde locuieşte. 

— Asta n-o spune nimănui. 

— Ah, dar dumneavoastră ştiţi? 

— Da. A venit ieri aici, pentru a treia oară. A stat acolo, 
aproape de „podiumul” nostru, lângă un englez, căruia de 
asemenea nu i-a spus unde locuieşte. 

— A vorbit în limba engleză sau cunoştea englezul limba 
arabă? 

— Au vorbit englezeşte şi am înţeles fiecare cuvânt. 
Gentlemanul l-a angajat să-i fie tălmaci. 

— Nu se poate! Pentru aici sau pentru vreo călătorie? 

— Pentru o călătorie. 

— Încotro? 

— Nu ştiu. Auzii doar că se vor opri mai întâi la Salehieh. 

— Şi când aveau de gând să plece? 

— Îndată ce tălmaciul îşi va încheia afacerea pentru care a 
venit la Damasc. Cred că a pomenit despre o cumpărătură 
de ulei de măsline. 

Altceva n-am putut afla. Îi mulţumii şi plecai. 

Îl trimisei pe Halef să înştiinţeze pe Iacub că voi întârzia 
puţin şi mă îndreptai spre „Poarta lui Dumnezeu”, de unde 
începe drumul spre Salehieh, aflat la marginea Ghutei, care 
era socotită ca un fel de suburbie a Damascului. Din acest 
loc începe şoseaua ce duce spre Beirut, lângă Marea 


Mediterană, în afară de celelalte căi, prin care se ajunge în 
diferite localităţi din Palestina. 

Când am sosit la Salehieh, se înserase. Aveam presimţirea 
că nu voi obţine vreo informaţie mulţumitoare, întrucât, din 
pricina felului cum sunt clădite casele orientale, străzile nu 
pot să fie atât de supravegheate ca la noi, în Apus, Am zărit 
însă câţiva nefericiţi dintr-aceia pe care îi izgoneşte 
societatea omenească din sânul ei, dar care nu pot trăi 
decât tot din mila ei: leproşii. Zăceau în zdrenţe la 
marginea şoselei şi începură să se vaiete şi să-mi cerşească 
o pomană, îndată ce mă văzură. 

Mă îndreptai spre locul unde şedeau, dar fugiră, fiindcă nu 
li-e îngăduit să lase pe oamenii sănătoşi sa se apropie de ei. 
Numai după ce-i asigurai că sunt un apusean şi nu mă tem 
de boala lor, se opriră; dar îmi cerură să le vorbesc de la o 
depărtare de cel puţin douăzeci de paşi. 

— Ce vrei de la noi, domnule? mă întrebă unul dintre ei. 
Aruncă-ne ceva de pomană şi fugi cât poţi de iute! 

— Ce pomană doriţi? Vreţi bani? 

— Nu. Tot nu ne putem cumpăra nimic, fiindcă nimeni nu 
va vrea să se atingă de banii noştri. Dă-ne altceva; puţin 
tutun, pâine, carne sau orice ai de mâncare. 

— Dar de ce sunteţi liberi? Ştiu că există în Damasc spitale 
pentru leproşi. 

— Toate sunt pline. Trebuie să aşteptăm până când ne va 
face moartea locuri. 

— Aş vrea să aflu ceva de la voi. Dacă mă puteţi mulţumi, 
veţi primi mâine dimineaţă tutun pentru mai multe 
săptămâni şi alte lucruri care v-ar folosi. Acum n-am nimic 
la mine. 

— Ce vrei să ştii? 

— De când sunteţi aici? 

— De câteva zile. 

— Prin urmare aţi văzut pe toţi cei care au trecut pe aici. 
Au fost mulţi? 


— Nu. Spre oraş au trecut mulţi, în vederea serbării care 
se termină astăzi; dar din oraş n-am văzut venind decât 
câţiva inşi călări pe catâri ce se duceau spre Ras Heya şi 
Gazein, alţi câţiva care se îndreptau spre Hasbeya, vreo 
trei-patru lucrători din Zebedeni şi azi dimineaţă un englez 
cu doi însoțitori. 

— De unde ştiţi că era englez? 

— Oh, oricine recunoaşte numaidecât pe un englez. Era 
îmbrăcat în haine cenușii, purta o pălărie înaltă, avea un 
nas mare şi nişte ochelari albaştri. Unul dintre însoțitori i-a 
spus ce vrem de la el şi englezul ne-a dat puţin tutun, 
câteva pâinişoare şi câteva beţişoare, cu care se poate 
aprinde focul. 

— Cum arăta cel care spuneţi că era tălmaci? 

Descrierea lor se potrivi întocmai cu înfăţişarea celui pe 
care-l căutam. 

— Încotro au pornit? 

— Nu ştiu. S-au dus înspre şoseaua ce se îndreaptă spre 
Beirut; dar copiii bătrânului Abu Medşah ţi-ar putea spune, 
fiindcă el le-a fost călăuză. Îi găsiţi colo, în casa unde se 
înalţă un palmier. 

— Vă mulţumesc. Mă voi întoarce mâine în zori, ca să vă 
aduc ceea ce v-am făgăduit. 

— O, domnule, mila ta va bucura ochii lui Allah. N-ai vrea 
să ne aduci şi câteva pipe dintr-acelea care se vând ieftin? 

— Le veţi avea. Vă făgăduiesc. 

Alergai spre Salehieh şi aflai de la copiii călăuzei că 
englezul voia să meargă în valea Sebdani. Numai până 
acolo fusese tocmit bătrânul Abu Medşah. De aici rezulta 
dibăcia tălmaciului, care voia să îngreuneze astfel orice 
urmărire. Mă mulţumii cu ceea ce ştiam şi mă întorsei în 
oraş. 

Gazda mă aştepta cu nerăbdare. Cu toate că nu obţinusem 
nici un rezultat pe urma cercetărilor făcute, vestea 
împărtăşită de Halef îi dăduse speranţe. Căpătase 
paşaportul şi o scrisoare către toate autorităţile poliţieneşti 


din ejaletul Damascului, de sprijinul cărora ar fi avut 
nevoie; iar zece khavaşi călări şi înarmaţi erau gata să-l 
însoţească. 

Îi istorisii tot ceea ce izbutisem să aflu. Deoarece se 
înserase, m-am gândit că-i mai bine să nu mai întreprind 
nimic până a doua zi; dar el nu-şi putea stăpâni nerăbdarea. 
Trimise după o călăuză experimentată, care cunoştea şi 
noaptea drumurile. Din pricina neliniştei înfrigurate care-l 
frământa, i se părea că tot ceea ce plănuita se înfăptuieşte 
prea încet; de abia-i pomenii despre făgăduiala făcută 
leproşilor şi-l văzui că se îngrijeşte el însuşi şi cu toată 
graba de cele necesare. 

Totuşi, trecură câteva ore până să fim gafa de plecare. 
Iacub închirie trei cai, dintre care unul pentru el, al doilea 
pentru servitor şi al treilea pentru lucruri, întrucât nu ştia 
cât va dura călătoria şi unde ne ducem, îşi luă şi o 
însemnată sumă de bani. 

Răsărise luna când intrarăm în „strada cea dreaptă”. 

Îndreptându-ne spre „Poarta lui Dumnezeu”. În faţă 
călătoreau călăuza şi stăpânul cailor închiriaţi, apoi noi, 
adică lacub şi servitorul său, Halef, eu şi cei doi irlandezi, 
iar în urma noastră Kavasii. 

Trecurăm repede pe lângă paznicul porţii, fără să-l băgăm 
în seamă. Înainte de a intra în Salehieh, cotii spre leproşii, 
pe care îi văzui zăcând într-o parte a drumului. Auzindu-ne 
venind, se treziră din somn şi îşi exprimară bucuria fără 
margini, când lăsai să cadă pe pământ voluminosul pachet 
cu bunătăţi. Ne urmarăm drumul, trecurăm de Salehieh şi 
urcarăm povârnişul ce duce spre Kubbet en Nassr, locul 
acela cu priveliştea minunată de care am amintit. 

Ajuns la mormântul sfântului mohamedan, mă întorsei şi 
aruncai o ultimă privire asupra Damascului. Oraşul 
strălucea în lumina lunii şi părea înconjurat de cerul 
întunecat al Ghutei. În dreapta se vedea şoseaua Hauran, 
pe care o străbătusem la venire şi în margine se zărea 
drumul de caravane spre Palmyra, pe care nu-l străbătusem 


însă. Nu-mi închipuisem că voi rămâne atât de puţină vreme 
în Damasc. 

După ce trecurăm de Kubbet en Nassr, o luarăm la 
dreapta spre povârnişul Djebel Rebach şi ajunserăm la 
trecătoarea Rabuh, de unde ne îndreptarăm către malul 
Baradei spre Dumar, un sat mare, în care făcurăm primul 
popas. 

Cu ajutorul khavaşilor, trezirăm pe conducătorul satului; 
cerându-i lămuriri, aflarăm că în cursul după-amiezii satul a 
fost străbătut în goană de patru călăreţi; printre ei era şi un 
englez în haine cenuşii şi cu ochelari albaştri pe nas. Se 
îndreptaseră, spre Es Suk, aşa încât pornirăm după ei. 

Se crăpa de ziuă, când ajunserăm pe platoul El Dschedide 
şi cotirăm la stânga, dincolo de locul pe care se afla 
odinioară cel mai de seamă oraş al vechiului Abilene. În 
partea cealaltă, zării muntele care adăposteşte mormântul 
lui Abel. Străbăturăm mai multe sate, cărora nu le mai ţin 
minte numele şi într-unul din ele poposirăm, ca să dăm 
cailor putinţa să se odihnească. 

Până aici, parcursesem o bucată bună de drum, într-un 
timp destul de scurt. Dacă am fi mânat caii cu aceeaşi 
iuţeală şi de acolo înainte, fără îndoială că la un moment dat 
ar fi fost istoviţi de oboseală şi n-am mai fi putut continua 
urmărirea. Locuitorii satului, care ne întâmpinaseră voioşi 
şi ne dăduseră fructe, ne spuseră că n-au văzut pe călăreţii 
de care îi întrebasem; abia seara târziu aflarăm că au 
trecut prin sat câţiva călăreţi. 

După ce animalele s-au odihnit de ajuns, pornirăm spre Es 
Suk, aflat în apropiere, dar nici aici n-am obţinut vreun 
amănunt, util. La marginea satului, întâlnirăm un călăreț. 
Era un arab bătrân, cu barbă albă, pe care călăuza noastră 
îl salută prietenos, spunându-ne: 

— Acesta-i Abu Medşah, conducătorul care l-a însoţit pe 
englez. 

— Tu eşti? întrebă Ilacub. Unde l-ai lăsat? 

— În Sebdani, domnule. 


— Câţi inşi erau cu el? 

— Doi, un dragoman şi un servitor. 

— Cine-i dragomanul? 

— El spunea că-i din Konieh, dar nu-i adevărat. Nu 
vorbeşte ca oamenii din Konieh. E un mincinos şi un 
înşelător. 

— De unde ştii? 

— Îl înşeală pe englez. Am văzut bine asta, cu toate că nu 
mă puteam înţelege cu englezul. 

— Are multe bagaje cu el? 

— Bagajele sunt ale englezului. Dragomanul are numai 
câteva cutii mari, probabil cu lucruri de preţ. 

— În ce casă au poposit? 

— În niciuna. Mi s-a plătit în Sebdani, spunându-mi-se că 
mă pot întoarce acasă. Ei au pornit mai departe, cu toate că 
sunt istoviţi, iar caii le sunt prăpădiţi de oboseală. Eu am 
rămas câtva timp la un cunoscut, ca să mă odihnesc şi apoi 
ara pornit iar spre Damasc. 

Ţineam să cunosc neapărat înfăţişarea englezului şi 
întrucât uitasem să cer această lămurire cântăreţei din 
cort, m-am gândit s-o obţin de la bătrânul arab. De aceea, îl 
întrebai: 

— N-ai auzit cumva numele englezului? 

— Dragomanul îi spunea „sorr”. 

— Asta nu-i un nume. E un cuvânt care înseamnă domn. la 
adu-ţi aminte! 

— Uneori, îi spunea pe lângă cuvântul ăsta, un altul, dar 
nu ştiu bine dacă Lisch sau Lineh. 

Tresării. Să fie oare cu putinţă? Nu, era prea de necrezut! 
Cu toate acestea întrebai: 

— Poate Lindsay? 

— Da, da, tocmai aşa! 

— la spune-mi: cum arată englezul? 

— Are haine noi cenugşii şi poartă o pălărie tot cenuşie, dar 
de o mărime neobişnuită. Pe nas poartă ochelari albaştri, 
chiar când e călare. 


— Ah! Dar nasul? 

— E foarte mare şi roşu. Are umflătura de Aleppo. Şi gura 
e mare, foarte mare. 

— Te-ai uitat bine la mâinile lui? 

— Da. Îi lipsesc două degete la mâna stângă. 

— Ele, ai auzit Halef? Englezul trăieşte! 

— Hamdulillah! strigă micul hagiu. Allah e mare şi 
puternic. Omoară şi înviază pe cine vrea! 

Iacub nu înţelegea de ce ne bucurăm; îi istorisii cum 
dispăruse englezul şi-l sfătuii să ne continuăm drumul, cu 
cea mai mare grabă. Acum când ştiam că prietenul pe care- 
| crezusem mort se afla în mâna unui asemenea ticălos, 
eram şi mai neliniştit. 

Bătrâna călăuză îşi văzu de drum şi noi străbăturăm alte 
câteva sate, cu privelişti plăcute. Curând însă încetă 
frumoasa culoare verde a grădinilor şi ajunserăm pe malul 
opus al Baradei, trecând pe un pod; intrarăm apoi într-un 
defileu foarte îngust. Pereţii trecătorii erau drepţi şi 
stâncoşi. Trecătoarea se numeşte Sik el Barada şi duce spre 
câmpia Sebdani, pe care e aşezat şi oraşul cu acelaşi nume. 

După ce ieşirăm din defileu şi ajunserăm în partea de sud- 
est a câmpiei de care am vorbit, străbăturăm iar câteva 
sate şi ajunserăm cu mare greutate în Sebdani. Eram atât 
de istoviţi, încât nu ne mai puteam continua călătoria. 
Armăsarul meu şi calul, lui Halef dădeau semne de mare 
oboseală, iar ceilalţi cai abia se mai ţineau pe picioare. De 
altfel, mă aşteptam la neplăcerea aceasta. 

Sebdani e un sat frumos, cu case mari şi grădini de pomi 
fructiferi, cu toate că e aşezat la înălţime. E locuit eu 
deosebire de maroniți. Kavasii găsiră repede un adăpost 
pentru ei şi pentru noi şi ne simţeam cât se poate de bine. 

De la stăpânul casei, aflarăm că tot la el poposise şi 
călăuza. Conducătorul satului trimise un locuitor în satul 
vecin, numit Schijit, ca să întrebe de călăreţii pe care îi 
căutam. Trimisul se înapoie scara şi ne vesti că englezul 
înnoptase în Schijit şi plecase apoi cu un sătean de acolo, cu 


servitorul şi cu tălmaciul, spre Sorhein. Nimeni nu ştia dacă 
avea să rămână acolo sau e hotărât să plece mai departe. 

Ne trezirăm de cum se iviră zorile. Lăsarăm în urmă 
butucii de vie şi duzii din Sebdani şi pornirăm în goană spre 
Schijit. După cum îmi povestise cântăreaţa, tălmaciul 
vorbise englezului despre o afacere cu ulei de măsline. 
Afacerea nu era desigur decât o născocire; adevărata lui 
ţintă trebuie să fie tot Beirutul, ţel pe care probabil l-a 
destăinuit şi englezului. Faptul că folosise drumul acesta, în 
locul şoselei ce leagă Damascul de Beirut, avea un tâlc uşor 
de înţeles. Pe şosea era ameninţat de neplăcerea de a fi 
urmărit şi poate prins. 

În satul Schijit găsirăm şi izvoarele fluviului Barada, la o 
înălţime destul de mare. Ni se dădură aceleaşi amănunte pe 
care le istorisise trimisul din Sebdani şi ne continuarăm 
drumul spre Sorheâr. Întrucât trebuia să coborâm, ne 
dădurăm seama că toţi caii khavaşilor erau neputincioşi. 
Sforţările zilei precedente îi istoviră din cale-afară, aşa 
încât acum erau cu desăvârşire istoviţi. Nici caii închiriaţi 
de lacub nu erau mai zdraveni. Din pricina aceasta, 
începurăm să mergem din ce în ce mai încet. Fireşte, în 
astfel de condiţii, nu puteau fi ajunşi englezul şi oamenii lui, 
care se aflau la o depărtare de opt nouă ore de noi. 

Propusei lui Iacub să plec înainte, împreună cu Halef, dar 
el nu voi să ne lase, spunând că fără noi s-ar simţi părăsit, 
întrucât nu are prea mare încredere în khavaşi. Fui silit să 
renunţ la această propunere, de înfăptuirea căreia legasem 
oarecare speranţe şi mă consolai cu convingerea că Lindsay 
va rămâne mai mult timp în regiunea Baalbek, din pricina 
patimei lui pentru săpături. 

Dar cum o fi ajuns oare englezul la Damasc? Cum o fi 
izbutit să scape cu viaţă acolo, pe malul Eufratului? Eram 
tare curios să aflu răspunsul la aceste întrebări, aşa că 
încetineala cu care mergeam mă enerva şi mai mult. 

Sorheâr e aşezat pe marginea unui râu, care se varsă în 
Barada. Are o înfăţişare plăcută, datorită marelui său 


număr de plopi argintii şi plopi italieneşti şi cu toate că 
numele acesta înseamnă „mic”, e un sat destul de mare. 
Poposirăm şi kavasii cutreierară satul, ca să obţină veşti, 
despre cei căutaţi. Se înapoiară curând, informându-ne că 
englezul şi însoțitorii săi trecuseră pe acolo şi după cât se 
părea, o luaseră spre trecătoarea munţilor Antiliban. După 
o scurtă odihnă, încălecarăm iar. 

Parcurserăm o câmpie vastă şi ajunserăm într-o vale, după 
ce ne căţărarăm vreme de o oră până la amintita 
trecătoare, mărginită la stânga de stanei abrupte, iar la 
dreapta de o prăpastie adâncă, în care vâjâiau apele unui 
torent. Când ajunserăm deasupra trecătorii, văzurăm că 
povârnişul dinspre apus al Antilibanului, pe care ne aflam, 
era mult mai înclinat decât cel dinspre răsărit. Călăuza ne 
spuse că Baalbek se găseşte la o depărtare de cinci ore în 
linie dreaptă, dar adăugă că vom; fi siliţi să mergem mai 
mult din pricina cotiturilor drumului şi. a stării cailor. 

Avea dreptate. Străbăturăm o sumedenie de văi aşezate, 
de-a curmezişul sau lăturalnice şi când, în sfârşit, se iviră 
ruinele oraşului spre care ne îndreptam, ne mai despărţeau 
de el multe ore de drum. Unul dintre khavaşi ne vesti că 
mârţoaga lui nu mai e în stare să facă nici un pas şi 
conducătorul escortei porunci oamenilor săi să se oprească. 
Rugăminţile şi făgăduielile fură zadarnice. Cum pe de altă 
parte, lacub mă convinse că nu vrea să se despartă de 
khavaşi, nu avurăm altceva de făcut decât să ne supunem. 

Din fericire, am reuşit să-l înduplec pe conducătorul 
escortei să nu lungim popasul şi să pornim cel puţin până la 
sătucul pitoresc din vale; de altfel, l-ar fi înduplecat tot atât 
de lesne un bacşiş. Cum intrarăm în sat ni se aduse la 
cunoştinţă că a trecut pe acolo un englez în haine cenuşii, 
care s-ar fi certat cu dragomanul. După câtva timp, apăru 
un călăreț, cu care intrai numaidecât. 

În vorbă. Era călăuza lui Lindsay şi se întorcea la Schijit. 
Îmi istorisi că n-a mers până la Baalbek, ci s-a despărţit de 
englez într-un alt sat, întrucât a fost concediat. 


După părerea lui, izbucnise între englez şi dragoman o 
ceartă înverşunată. Englezul era un om prevăzător şi-şi 
ţinea necontenit mâinile pe pistoale, cu care putea să tragă 
fără să le încarce mereu. 

Grija pentru soarta bunului meu master Lindsay mă 
frământă toată noaptea. 

Nu putui să dorm. Cum zării apropierea dimineţii îmi trezii 
însoțitorii şi-i îndemnai să se pregătească repede de 
plecare; dar îndemnul meu fu ascultat abia după dăruirea 
unui nou bacşiş. Cu atât mai mult cu cât misepăru că 
escorta de khavaşi avea de gând să ajute cu adevărat pe 
lacub, numai după dărnicia ce va arăta. Îi atrasei luarea- 
aminte asupra acestui fapt, rugându-l să-i convingă că au 
datoria să-l sprijine, iar nu să-şi precupeţească ajutorul pe 
care sunt obligat să-l dau. 

Străbăturăm iar câteva sătuleţe şi când se deschiseră în 
sfârşit înălțimile munţilor Antiliban, îndărătul cărora 
mergeam, zărirăm renumita vale Baalbek. Impunătoarele 
ruine ale localităţii cu acelaşi nume se întindeau pe o mare 
suprafaţă şi cred că nu mai există alt oraş din vechime care 
să producă o impresie atât de puternică, prin resturile de 
ziduri şi case rămase în picioare. 

La intrarea în oraşul cu ruine văzurăm o carieră de piatră, 
în care se afla un bloc uriaş de piatră de var. Avea o lungime 
de treizeci de coţi, o lăţime de şapte coţi şi o grosime tot 
atât de mare. Blocuri de felul acestuia erau folosite la 
clădirea caselor din Baalbek. Fără îndoială că un astfel de 
bloc avea o greutate de peste treizeci de mii de chintale. 
Întrucât nu ne sunt cunoscute posibilităţile tehnice şi 
mecanice de pe vremuri, nu ne putem da seama cum au fost 
folosite blocurile de felul celui care-mi reţinuse atenţia. 

Templele de aici fuseseră închinate odinioară lui Baal sau 
Moloch. Acelea, ale căror resturi n-au fost distruse cu totul, 
sunt fără îndoială de origine romană. Se ştie doar că 
Antonius Pius a ridicat aici un templu, în cinstea lui Zeus, 


zeul soarelui. După cât se pare, în templul cel mare au fost 
cinstiţi zeii sirieni, iar în cel mic Baal-Jupiter. 

Ca să se poată înălța aceste temple, s-a executat mai întâi 
temelia, la o adâncime de cincisprezece coţi. Au fost aşezate 
apoi, câte trei blocuri uriaşe, cu greutatea de care am 
pomenit şi abia după aceea stâlpii de o grosime într-adevăr 
neobişnuită. Şase stâlpi rămaşi în picioare din templul de 
odinioară au o înălţime de şaptezeci de picioare, iar baza 
lor are diametrul de şase picioare. lemplul cel mic avea o 
lungime de opt sute de picioare şi o lăţime de patru sute de 
picioare şi era sprijinit de patruzeci de stâlpi. 

În vechime, oraşul Baalbek s-a bucurat de o însemnătate 
deosebită, întrucât era aşezat pe drumul ce lega Palmyra de 
Sidon. Abu Abeida, care se arătă atât de omenos faţă de 
creştinii din Damasc, a cucerit şi localitatea Baalbek. Oraşul 
fu înlocuit printr-o cetăţuie, iar materialul templelor 
dărâmate a fost întrebuințat pentru zidurile de apărare. 
Năvăliră apoi pe rând mongolii şi tătarii şi ceea ce 
supravieţuise acestor năvăliri a fost pustiit de un cutremur 
în anul 1170. Ceea ce a rămas azi nu-poate înlesni decât o 
vagă imagine a măreției de atunci. 

În locul oraşului impunător de pe vremuri se află un sat 
nenorocit, locuit de arabi-mutawillaeh, fanatici şi hoţi; iar 
ostaşii din garnizoana locală n-au alt rol, după cat s-ar 
părea, decât acela de a încuraja şi spori primejdiile care-i 
ameninţă pe cei ce trec prin regiune. 

Mă uitai cu luneta spre sat, dar nu zării nici un om. După 
cum auzii mai târziu, soldaţii din garnizoana satului 
plecaseră în concediu, fără să ceară voie nimănui, iar arabii 
n-aveau nici plăcere, nici timp să ne primească. Ca să 
descopăr lesne pe englez îl rugai pe conducătorul 
khavaşilor, care avea gradul de ceauş78, să înconjoare satul 
cu ajutorul oamenilor săi şi în caz de nevoie să cerceteze 
fiece locuinţă, urmând să-l ajutăm în această operaţie. Se 
codi totuşi să-mi împlinească rugămintea, întrucât oamenii 


şi animalele trebuiau să mănânce şi să se odihnească mai 
întâi. 

Dar şi după ce-i lăsai să se odihnească şi să mănânce în 
voie, nu se arătară dornici să ne fie de folos. lacub îi rugă 
stăruitor mai întâi, pentru ca după aceea să se răstească la 
ei. Îi rugai şi eu şi strigai la ei - dar în zadar! În cele din 
urmă ceauşul ne lămuri că va porunci oamenilor săi să 
înconjoare satul, numai dacă va primi un bacşiş mulţumitor. 
lacub voia să-şi vâre iar mâna în buzunar, dar îl oprii. 

— Nu ţi s-au dat oamenii aceştia ca să te ajute? îl întrebai. 

— Da, răspunse. 

— De ce trebuie să le plăteşti pentru asta? 

— Merinde pentru ei şi furaje pentru cai, trei piaştri pe zi 
fiecărui khawas, iar ceauşului cinci piaştri pe zi. 

— Bine. Li se cuvin toate astea, ca să te sprijine. Dacă nu 
vor, nu le mai dai nimic. Vrei să mă asculţi? De nu, te las şi- 
mi văd de drum! Dar la înapoierea în Damasc să-i povesteşti 
paşei ce fel de leneşi ţi-a dat să te însoţească. 

— Şi ce te priveşte pe tine? se răsti ceauşul. 

— Vorbeşte frumos cu mine, auzi? Doar nu sunt khawas, îi 
răspunsei dârz. Vrei să plecăm acum, sau nu vrei? Ne 
întâlnim acolo, spre apus, la zidul acela înalt! 

Se ridică ursuz şi încalecă. Oamenii lui îl imitară şi după ce 
le împărţi ordinele cu glas moale, se răspândiră în mai 
multe direcţii. 

Prin câmpie şerpuia un pârâiaş. Îmi spusei că orice străin 
care călăreşte prin asemenea locuri caută să fie în 
apropierea unei ape, ca să-şi adape animalul. De aceea, cei 
care rămăsesem ne împărţirăm în două grupe, ca să 
cercetăm întreg cursul pârâiaşului. Halef se duse cu Iacub, 
iar eu luai cu mine pe cei doi irlandezi. 

Hotărârăm să ne vestim prin împuşcături locul unde ne 
aflăm şi pornirăm în susul apei. Avurăm noroc. Aplecându- 
mă sub nişte stâlpi dărâmaţi, dădui de un zid, în care se afla 
o spărtură. În faţa ei se afla un bărbat, care ţinea în mână o 
puşcă. Mult mai încolo, la o depărtare de câţiva paşi, zării o 


pălărie înaltă şi cenuşie, care se apleacă şi se ridică 
deasupra unei gropi. 

Mă întorsei repede, predând irlandezilor calul şi 
poruncindu-le să rămână ascunşi, până ce-i voi chema. Păşii 
iar pe sub stâlp şi mă apropiai pe furiş de cel ce stătea cu 
arma în mână şi nu mă vedea. Dar când îmi auzi paşii, sări 
şi-şi întinse puşca spre mine. Cu toate că avea şalvari şi 
purta pe cap un fes, îmi strigă în limba engleză: 

— Stop! Nimeni nu are voie să treacă pe aici! 

— De ce? îl întrebai tot în englezeşte. 

— Ah, ştiţi englezeşte! Sunteţi tălmaci? 

— Nu. Dar lasă puşca. Nu sunt un duşman, ci un prieten. 
Bărbatul de acolo nu-i sir David Lindsay? 

— Yes! 

— Eşti servitorul lui? 

— Yes! 

— Bine. Sunt un cunoscut al lui şi aş vrea să-i fac o 
surpriză. 

— Ce fericire! Duceţi-vă! De fapt, eu sunt aici de pază şi 
trebuie să-i vestesc apropierea oricui. Dar pe 
dumneavoastră nu vreau să vă împiedic să-i faceţi o 
surpriză. Cred că mi-aţi spus adevărul. 

Pornii şi cu cât mă apropiam de pălăria cenuşie, păşeam 
mai uşor. Reuşisem să ajung până la marginea gropii fără să 
fiu simţit şi tocmai în clipa când englezul voia să iasă, îi 
scosei pălăria din cap. 

— 's death! Cine... 

Se întoarse, dar nu mai fu în stare să spună nimic şi 
rămase cu gura căscată. Da, era acelaşi nas mare, cu 
umflătura cunoscută, care lăsa să-i alunece ochelarii la 
pământ. 

— Ei, sir, îl întrebai, de ce nu m-aţi aşteptat la canalul 
Anana? 

— Pe toţi sfinţii! strigă. Cine sunteţi? N-aţi murit? 

— Da, dar acum am apărut ca strigoi. Aşadar, nu vă temeţi 
de spiritul unui vechi prieten? 


— Nu, nu! 

Rostind aceste cuvinte, sări din groapă. Se repezi la mine 
şi mă îmbrăţişă. 

— Trăâiţi, master, trăiţi? Dar Halef? 

— Şi ele aici. Şi încă doi cunoscuţi. 

— Cine sunt? 

— Bill şi Fred, pe care i-am luat de la haddedihni. 

— Ah! Ah! Nu se poarte! Aţi fost la haddedihni? 

— Da. Am stat mai bine de două luni acolo. 

— Şi eu - well! eu nu i-am găsit! 

— Cine-i paznicul de colo? 

— Servitorul meu. L-am tocmit în Damasc. Hai, master, 
avem doar atâtea să ne povestim! 

Mă conduse pană la spărtura din zid, intră şi se înapoie cu 
o sticlă şi un pahar. Era sherry, sherry adevărat! 

— Staţi, trebuie să bea şi ceilalţi. 

Chemai pe irlandezi şi fui martorul unei scene pe care nu 
m-aş încumeta s-o descriu. Cei doi servitori izbucniră în 
hohote de plâns şi Lindsay se schimonosi în fel şi chip, ca să- 
şi ascundă bucuria şi tulburarea. 

— Şi unde-i tălmaciul dumneavoastră? îl întrebai în cele 
din urmă. 

— 'Tâlmaci? Ah, ştiţi că am un tălmaci? 

— Da. L-aţi cunoscut şi tocmit la serbarea Er-Rimal într-un 
cort cu cântăreţi. 

— Straşnic! Grozav! Sunteţi atotştiutor! M-aţi găsit aici din 
întâmplare sau ştiaţi că sunt aici? 

— Ştiam. V-am urmărit pas cu pas de la Damasc. Ei, unde-i 
tălmaciul? 

— A plecat. 

— Vai! Cu toate lucrurile? 

— Nu. Lucrurile sunt aici. 

Şi-mi arătă deschizătura din zid. 

— E adevărat? Atunci e bine, e foarte bine! Povestiţi-mi 
cum s-a întâmplat. 

— Ce anume? lotul? 


— Deocamdată, despre tălmaci, pe care-l urmărim. Pentru 
celelalte, avem destulă vreme. 

— Îl urmăriţi? Ah! De ce? 

— E un hoţ şi în afară de asta e un vechi vrăjmaş al meu. 

— Hoţ? Hm! Nu cumva hoţ de bijuterii? 

— Chiar aşa! Le-aţi văzut? 

— Yes! Vă voi povesti îndată. L-am găsit în cort. Şi-a dat 
seama că sunt englishman şi mi-a vorbit englezeşte. Voia să 
încheie o afacere cu ulei de măsline şi avea de gând să 
plece la Beirut. Fiindcă eu ţineam să merg la Ierusalim, îl 
angajai. Îmi făgădui să mă însoţească la Ierusalim şi apoi să 
se ducă prin laffa spre Beirut. Se arătă dispus să găsească 
şi o călăuză, îmi făcui pregătirile şi-l aşteptai. Veni să mă ia 
şi plecarăm. Călăuza era din Salehieh... 

— Ştiu. Am vorbit cu ea. 


— Well! 'Trebuia s-o întâlniți. Aşadar, călărirăm de-a lungul 
munţilor Antiliban. De cu seară începui să am oarecare 
bănuieli, iar dimineaţa îmi dădui seama că nu mergem pe 
şoseaua ce duce la Ierusalim. Îl mustrai aspru. În cele din 
urmă, îmi spuse că vrea să meargă mai întâi la Baalbek. 
Fireşte, nu puteam avea încredere în el. Tot timpul era atât 
de zorit să se îndepărteze de Damasc, încât mă făcea să 
cred că fuge de cineva. Se părea că a mai fost prin Baalbek, 
fiindcă mă îndrumă drept spre ruinele acestea şi-mi arată 
spărtura de acolo, spunându-mi că ar fi un loc minunat 
pentru popas. Ne culcarăm. Caii erau afară. Deodată, auzii 
ca prin vis un nechezat de cal şi simţii că-mi umblă cineva în 
buzunar. Mă trezii. Se făcuse ziuă şi-mi lipsea portofelul. 
Sării şi înşfăcai arma. Tălmaciul pornea în goană. Încărcai şi 
trăsei. Calul se prăvăli la pământ. Tălmaciul încercă să 
smulgă şaua şi pachetul atârnat de ea, dar legăturile erau 
prea strânse; când mă apropiai, o rupse la fugă. Luai 
pachetul şi când îl desfăcui găsii în el bijuterii şi obiecte de 
aur. 

— Ce-aţi avut în portofel? 

— Ah! Oh! Numai lucruri de preţ: nişte plasturi, aţă, ace şi 
altele la fel cu ele. Banii-i ţin în altă parte. Well! 

— Sir, asta-i o întâmplare pe cât de neobişnuită, pe atât de 
fericită! Omul căruia i s-au furat bijuteriile e cu mine! 

— Chemaţi-l! le înapoiez imediat! 

— Unde sunt? 

— Aici! 

Se duse iar la spărtura din zid şi se întoarse cu un pachet, 
pe care-l deschise. În afară de o cămaşă şi o legătură de 
turban, pachetul avea numai cutii şi cutiuţe eu giuvaieruri 
şi obiecte de aur. Acoperii lucrurile şi trăsei două 
împuşcături. Auzii curând o împuşcătură, ce nu părea trasă 
de la mare depărtare. Îi ascunsei pe Lindsay şi pe ceilalţi 
trei inşi, ca să mă pot bucura de efectul surprizei ce 
plănuisem. 


După câtăva vreme se iviră lacub Afarah şi Halef, care nu 
mă văzură decât pe mine; pachetul se afla la picioarele 
mele. 

— Tu ai tras cu arma, sidi? mă întrebă Halef. 

— Da. 

— Ai descoperit ceva? 

— Desigur. lacub Afarah, n-ai vrea să dai în lături legătura 
de turban de pe lucrurile acestea? 

Se aplecă să-mi îndeplinească îndemnul şi se ridică, 
scoțând un ţipăt de bucurie. 

— Allah '] Allah! Podoabele mele! 

— Da, ale tale! Numără-le, ca să te convingi că nu lipseşte 
NIMIC! 

— O, domnule, spune-mi: unde le-ai găsit? 

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti mie, ci omului care e în 
vizuina de acolo. Ia scoate-l, Halef! 

Micul hagiu cobori şi scoase la rându-i un strigăt de 
bucurie. 

— Allah akbar, englezul! 

După ce dădui lămuririle cuvenite, mă dusei să cercetez 
deschizătura din zid. Văzui o arcadă largă, dar atât de 
înclinată şi având o parte prăbuşită cu totul, încât ascundea 
o încăpere foarte spațioasă, ce ieşi la iveală după 
înlăturarea dărâmăturilor. Aici se aflau cei patru cai ai lui 
Lindsay şi avutul lui. Calul pe care-l împuşcase englezul, ca 
să împiedice fuga hoţului, fusese acoperit cu moloz, spre a 
nu fi sfâşiat de vulturi; de aceea nu-l văzusem. 

lacub era foarte fericit că-şi regăsise podoabele, dar nu-şi 
putea stăpâni necazul că hoţul scăpase. 

— Aş ţine grozav de mult să-l prind. Ar fi cu neputinţă, 
domnule? mă întrebă. 

— În locul tău, aş fi încântat că mi-am regăsit lucrurile şi n- 
aş mai vrea nimic! 

— Da, dar şi mai bucuros aş fi dacă aş prinde hoţul! 

— Hm! N-ar fi cu neputinţă să-ţi îndeplineşti dorinţa. 

— Prin ce mijloc? 


— Crezi că va uita de o pradă atât de bogată, fără să 
încerce s-o fure iar? 

— Cred că se va feri de noi! 

— Dar nu ştie că suntem aici. A plecat din Baalbek şi n-a 
avut cum să afle că ara ajuns prin părţile astea. Sar putea 
să se întoarcă, fiind sigur că-l va birui fără greutate pe sir 
David şi pe servitorul său. În felul acesta, l-am prinde! 

— Aşa vom face. Rămânem aici şi-l aşteptăm! 

În primul rând să ne ascundem caii. Şi kavasii trebuie să 
se pitească pe undeva. Cel mai nimerit lucru ar fi să se 
adăpostească în cazarma din satul vecin. Vor fi bucuroşi că 
n-au nici o bătaie de cap şi că le dăm prilejul să 
trândăvească. Să trimitem caii în satul vecin, împreună cu 
un păzitor. 

— Ideea e foarte bună. Mă duc la conducătorul localităţii, 
adică mai bine la Kodşa Paşa, fiindcă Baalbek nu-i sat, ci 
oraş, şi-l voi ruga să dea poruncile necesare. 

Încălecă şi plecă. Aş fi vrut să mă îngrijesc eu însumi de 
adăpostirea khavaşilor şi a cailor, dar lacub avea 
scrisoarea, în baza căreia urma să obţină sprijinul oricărui 
slujbaş. 

Când ieşii din vizuină şi mă uitai spre locul fixat pentru 
întâlnire, nu văzui nici un khawas. Am bănuit imediat că ei 
nici nu se gândiseră să cerceteze împrejurimile, ci se 
duseseră de-a dreptul în oraş, intrând probabil în vreo 
cafenea, unde începuseră să flecărească, lăudându-se că au 
venit la Baalbek spre a prinde un hoţ. 

Acum aveam vreme să depanăm trecutul şi-l îndemnai pe 
Lindsay să-mi istorisească tot ce s-a întâmplat, după ce-i 
povestii păţaniile noastre. 

— V-am crezut morţi îmi spuse, după ce sfârşii. 

— De ce? îl întrebai. 

— Aşa mi-au spus golanii care m-au prins. 

— Prin urmare aţi fost prizonier, sir? 

— Da, prizonier, well! 

— Dar cine v-a prins? 


— Ah! Plecasem cu lucrătorii la săpături. Pe unul din ei îl 
puteam folosi ca dragoman. Nu găsirăm nimic acolo şi ne 
întoarserăm; dar găsii în schimb scrisorica dumneavoastră. 
Pornirăm să căutăm canalul Anana. A fost o prostie, o 
prostie fără pereche! 

— Fiindcă aţi fost prinşi? 

— Yes! Ne tolănirăm pe pământ şi adormirăm... 

— Ah, aţi ajuns seara acolo? 

— Nu, era ziuă. Altminteri, ar fi stat de veghe unul dintre 
noi şi poate că n-am fi păţit nimic. Aşadar, dormeam. 
Deodată, năvăliră nişte tâlhari peste noi, înainte de a-i simţi 
şi de a ne apăra. Yes! Şi ne legară cobză, golindu-ne 
buzunarele! 

— Aţi avut bani mulţi la dumneavoastră? 

— Nu prea, fiindcă voiam să ne întoarcem la Bagdad. 

— Cine erau tâlharii? 

— Nişte arabi. Spuneau că aparţin tribului Sat. 

— Atunci au fost aceiaşi care s-au speriat de boala noastră 
şi au fugit. 

— Se poate. Am rămas câteva zile flămânzi printre ruine. 
Apoi, au venit şi ne-au dus cu ei. 

— Încotro? 

— Habar n-am. Nu se vedeau decât mlaştini şi trestii. 
Arabii nu voiau însă să ne facă nici un rău. Spuneau că dacă 
le dau bani, scăpăm numaidecât. Fui nevoit să întocmesc o 
scrisoare, pe care s-o ducă la Bagdad şi să primească 
douăzeci de mii de piaştri. Scrisei lui John Logman, dar în 
aşa fel încât să înţeleagă că nu trebuie să le dea nimic. El s- 
a descotorosit de ei, spunându-le să vină peste trei 
săptămâni, întrucât nu are atâţia bani la el. 

— Bine, dar cu şiretlicul acesta vă puteaţi primejdui 
situaţia. 

— Nu, a ieşit bine, fiindcă am fugit. Tâlharii ne duseseră 
undeva, aproape de Bagdad, ca să se ferească de un trib 
duşman. Un grup din tribul acesta trecu însă prin preajma 
noastră şi se încinse o încăierare. Cred că arabii noştri 


ieşiră biruitori. Erau mai mulţi. Dar în timpul încăierării, ne- 
am dezlegat şi am fugit, ajungând la Bagdad. Vă voi povesti 
pe îndelete prin câte am trecut, când vom avea mai multă 
vreme. 

— Aţi întrebat de noi în Bagdad? 

— Yes! Ni s-a spus că aţi plecat la haddedihni. Ce puteam 
să fac? Voiam să mă duc după dumneavoastră şi după 
irlandezi. Prin urmare, nu mai putea fi vorba de călătoria pe 
mare, aşa că vândui iahtul, care stătuse atâta vreme 
ancorat degeaba, îmi tocmii un om care cunoştea limba 
engleză şi pornii împreună cu el. Am mers cu o iuţeală 
nebunească! La Selamija am trecut Tigrul, ca să vă căutăm; 
dar n-am găsit nici un haddedihn. Se mutaseră nu ştiu 
unde, iar dumneavoastră muriserâăţi. 

— Cine v-a spus asta? 

— Fuseseră prădaţi şi ucişi nişte călători străini şi mi-am 
închipuit că sunteţi printre ei. Fiindcă nu voiam să fiu 
omorât şi eu, plecai spre Damasc. L-am trimis pe tălmaci 
acasă şi am locuit în oraş trei săptămâni. De dimineaţă până 
seara am cutreierat străzile. Dacă aţi fi locuit în cartierul 
creştin, la europeni, ne-am fi întâlnit. Restul, l-aţi auzit. 
Sunteţi lămurit sau ţineţi să vă dau mai multe amănunte, 
master? 

— E de ajuns şi vă mulţumesc. Cât despre felul cum aţi 
făcut călătoria de la Bagdad la Damasc, a fost o îndrăzneală 
fără margini, să ştiţi... 

— Pshaw! De ce? Dumneavoastră cum aţi mers? 

În clipa aceea, zărirăm câţiva inşi trecând călare prin 
apropierea ruinelor. Străbăteau drumul pe care venisem şi 
când mă uitai mai bine îmi dădui seama că sunt... khavaşii. 

Ce aveau de gând? De ce nu se duceau spre zidul cel 
mare, lângă care hotărâsem să ne întâlnim? Aveam să obţin 
curând răspunsul la această întrebare, întrucât giuvaiergiul 
se întoarse din oraş, aducând cu el pe Kodşa Paşa, un 
bărbat cu o înfăţişare plăcută, care inspira toată 
încrederea. 


— Sallam! ne salută. 

— Aaleikum! răspunserăm. 

— Sunt Kodşa Paşa din Baalbek şi am venit să vă văd şi să 
fumez o pipă cu voi. 

Îşi vârî mâna în buzunar şi scoase ciubucul. Lindsay îi oferi 
tutun şi foc. 

— Fii bine venit, effendi! îi spusei. Ne îngădui să zăbovim 
prin ţinutul pe care-l cârmuieşti? 

— Rămâneţi cât poftiţi şi daţi-mi voie să iau loc lângă voi! 
Am auzit că sunteţi franconii, am citit asta şi în scrisoarea 
pe care mi-a trimis-o şeful meu şi de aceea am venit să vă 
aduc la cunoştinţă că voi face tot ce va trebui, ca să vă 
îndeplinesc dorinţele. Aveţi ceva împotrivă că am trimis 
khavaşii înapoi la Damasc? 

— I-ai trimis înapoi? 

— Da. Am auzit că se aşezaseră în cafenea şi pălăvrăgeau- 
pe socoteala întâmplării voastre. Mai puteţi prinde hoţul, 
când oricine ştie că vreţi să-l prindeţi? Şi apoi, mi-a spus 
acest lacub Afarah din Damasc, că n-au vrut să-l asculte şi 
nici pe voi nu v-au ascultat şi că v-au cerut bacşiş, cu toate 
că erau datori să vă sprijine. De aceea, i-am alungat şi i-am 
dat ceauşului o scrisoare, prin care cer caimacamului să-i 
pedepsească aspru. Sultanul, binecuvântat fie de Allah, 
vrea să fie ordine în împărăţia lui şi acelaşi lucru trebuie să- 
l dorim şi noi. 

Aşadar, întâlneam în sfârşit un funcţionar cinstit, o 
adevărată raritate în împărăţia sultanului. După ce 
schimbarăm alte câteva cuvinte, Kodşa Paşa îmi mărturisi 
părerea de rău că nu ne poale fi de folos, atunci când îl 
rugai să se îngrijească de tăinuirea țintei urmărită de noi în 
ţinut. 

— Bucuraţi-vă că n-aţi nimerit la alt Kodşa Paşa! îmi spuse. 
Ştiţi ce-ar fi făcut altul? 

— Spune-ne, te rugăm! 

— V-ar fi cerut aurul şi giuvaierurile, ca să poată hotări ale 
cui trebuie să fie. Apoi, aţi fi fost obligaţi să dovediţi că-i 


într-adevăr vorba de un furt, că obiectele acelea sunt chiar 
cele furate şi că voi sunteţi într-adevăr păgubaşii, iar cel 
bănuit e într-adevăr hoţul. Cu dovezile şi cercetările astea 
ar fi trecut vreme îndelungată - şi până atunci s-ar fi 
schimbat multe, chiar aurul şi bijuteriile! 

Avea dreptate. lacub putea fi încântat că a dat de un 
funcţionar atât de cinstit. Kodşa Paşa ne rugă să-i 
încredinţăm caii, dar să-i aducem pe rând, ca să nu atragem 
luarea-aminte a celor din Baalbek şi plecă, după ce ne 
îndeamnă să ne ferim de galeriile subterane, care erau 
pline de pericole. 

Pe vremea invaziei egiptene, aceste galerii serviseră drept 
ascunzători hoţilor şi chiar azi sunt folosite de câte un 
răufăcător urmărit de autorităţi. 

lacub îşi lăsase calul la Kodşa Paşa. Încălecarăm şi noi, ca 
să ne ducem caii în oraş. Baalbek e un oraş mic şi are o 
înfăţişare urâtă, cu toate că ruinele ar trebui să-i dea 
măreţia firească a trecutului. Locuitorii se îndeletnicesc cu 
creşterea viermilor de mătase, au cai frumoşi şi catâri, care 
constituie faima regiunii. 

Casa primarului era una dintre clădirile cele mai mari, iar 
grajdul în care porunci să fie adăpostiţi caii corespundea pe 
deplin aşteptărilor noastre. Şezurăm de vorbă câteva 
minute, apoi mă întorsei, dar nu pe drumul pe care 
venisem. Dacă hoţul s-ar fi întors şi ar fi stat la pândă, un 
om singuratic nu i-ar fi atras atenţia şi de aceea mă 
strecurai uşor printre ruine, lăsându-mă cucerit de 
puternica impresie pe care o făceau asupra mea. 

Câtă deosebire între generaţiile care ştiuseră să biruie 
masele acestea de piatră şi aceea ale cărei colibe zăceau 
îndărătul dărâmăturilor! 

Văzui nişte şerpi alunecând încet printre stâlpi şi un 
cameleon care se uita curios la mine. Deasupra stâlpilor se 
rotea un şoim, care cobori apoi în spirală asupra unuia din 
ei, unde-şi avea cuibul. 


Deodată, mi se păru că văd pe cineva strecurându-se 
repede, ca o umbră. Nu, mă înşelasem; totuşi, mă îndreptai 
încet spre locul unde crezusem că se furişase umbra. 

Îndărătul unor stâlpi se deschidea un fel de tunel, care-mi 
trezi curiozitatea. Oare cum o fi în interiorul unei astfel de 
galerii, în care se aduceau jertfe lui Baal la lumina făcliilor? 
Îmi spusei că n-am ce pierde, făcând câţiva paşi înăuntru. 
Mergând numai până unde străbate lumina zilei, era cu 
neputinţă să-mi apară vreo primejdie. 

Intrai în galerie şi văzui că era atât de lată, încât putea fi 
parcursă de patru inşi, mergând unul lângă altul. Tavanul 
era sprijinit de arcade groase, iar aerul părea destul de 
curat şi uscat. Scrutai întunericul ce se întindea înainte-mi 
şi mă gândii cu naivitate la spaima care m-ar cuprinde, dacă 
s-ar aprinde deodată lumini şi ar năvăli asupră-mi cei ce se 
închină lui Baal, înşfăcându-mă, spre a mă jertfi. 

Mă întorsei spre intrare. Ce minunată era lumina caldă a 
zilei! Strălucirea soarelui... ia să fiu atent, parcă fâşâia ceva 
îndărătul meu... Voii să mă întorc, dar în aceeaşi clipă fui 
lovit groaznic în cap. Ameţii şi întinsei braţele spre cel ce 
mă lovise; apoi, însă, nu mai auzii şi nu mai văzui nimic. 

Nu ştiu câtă vreme am zăcut fără cunoştinţă. Îmi revenii în 
fire foarte încet şi cu mare greutate şi abia-mi putui aminti 
ce se întâmplase. Zăceam la pământ, cu mâinile şi 
picioarele legate. Unde mă aflam? În jurul meu domneau 
tăcerea şi întunericul de nepătruns, dar drept în faţă zării 
două focuri mici şi rotunde, din care licăreau şi piereau 
două luminiţe. Doi ochi se îndreptau spre mine, doi ochi 
asupra cărora se deschideau şi se închideau pleoapele. Îmi 
dădui seama că nu sunt ochii unui animal, ci ai unui om. 

Cine era omul acela? În tot cazul, cel care mă lovise. 

Oare de ce se purtase astfel cu mine. Voii să-l întreb, dar 
cel care se uita ţintă la mine mă scuti, vorbind el însuşi. 

— Ei, bine că te-ai trezit, în sfârşit! aşadar putem sta de 
vorbă. 


Dumnezeule! Glasul acesta îmi era cunoscut! Cel ce i-a 
auzit vreodată sunetul rece, puternic şi ascuţit nu-l va putea 
uita. Omul ce se afla înaintea mea nu era altul decât 
Abrahim Mamur, pe care voiam să-l prindem. Să-i fi 
răspuns? De ce nu? În întunericul ce ne învăluia, n-aveam 
cum să-i arăt că nu mi-e frică de el, ci, dimpotrivă, că-l 
dispreţuiesc, decât vorbindu-i. Ştiam că nu mă aşteaptă nici 
o bucurie şi nici o plăcere, dar nu-mi pierdui curajul şi mă 
hotărâi să nu-i fac nici cea mai mică concesie. Îmi spusese 
„putem sta de vorbă” şi bănuiam că ţinea să mă sperie, 
folosindu-se de orice mijloc i-ar fi stat la îndemână. Dar 
avea să-şi vadă înşelate planurile. 

— Vorbeşte! îi spusei tăios. 

— Mă cunoşti? 

— Da. 

— Nu cred. De unde poţi să ştii cine sunt? 

— 'Te cunosc foarte bine, Abrahim Mamur. 

— Ah, e adevărat, ştii cine sunt; dar te voi face să mă 
cunoşti şi mai bine! Îţi aduci aminte de Egipt? 

— Da. 

— Şi de Seniţa, pe care mi-ai răpit-o? 

— Da. 

— Shellalul nu m-a înghiţit, atunci când m-am aruncat în 
valurile-i furioase; aşadar, Allah vrea să mă răzbun. 

— Eu ţi-am scăpat viaţa. Prin urmare, Allah vrea să nu mă 
înfricoşez de răzbunarea ta. 

— Zău? zâmbi răutăcios Mamur. Atunci de ce te-a lăsat pe 
mâna mea? Te-am căutat pretutindeni în Kahira, dar nu te- 
am descoperit. Aici, însă, în Damasc, unde nu mă gândeam 
la tine, te-am zărit... 

— Şi ai fugit de mine. Abrahim Mamur sau Davud Arafim, 
eşti un laş! 

— Înţeapă-mă viperă; dar eu sunt leul, care te va înghiţi! 
Ştiam că mă vei trăda. Din pricina asta am plecat. Nu voiam 
să-mi văd planul periclitat de tine. M-aţi urmărit şi mi-aţi 
luat înapoi totul. Fii fără grijă, îmi iau eu giuvaierurile! 


— Încearcă! 

— Le voi lua! Ţi le voi aduce să ţi le arăt; de aceea nu te- 
am ucis. Dar tot vei muri, fiindcă eşti vina nenumăratelor 
chinuri pe care le-am îndurat. Mi-ai răpit-o pe Seniţa, 
datorită căreia aş fi putut deveni un om cumsecade. M-ai 
prăvălit îndărăt în prăpastia, din care voiam să mă ridic. Îţi 
vei primi pedeapsa ce ţi se cuvine. Vei muri, dar nu deodată, 
pe urma unei lovituri de cuţit sau a-unei împuşcături de 
glonte; nu, ci încet, după ce vei îndura milioane de chinuri. 
Foamea să-ţi sfâşie mai întâi maţele, iar setea să-ţi 
pârjolească sufletul şi să-l facă să fâşie ca picătura de apă 
pe foc! 

— Te cred în stare de orice ticăloşie! 

— Nu crede că-i glumă şi nici să nu-ţi închipui că vei izbuti 
să-mi scapi! Dacă ai şti ce pot, ai împietri de spaimă! 

— N-am nevoie să ştiu! 

— Nu? Ah, tot vei afla, ca să nu mai nutreşti nădejdi şi ca 
în locul lor să te cuprindă cea mai cumplită deznădejde. Da, 
trebuie să ştii, ca să-ţi scrâşneşti zadarnic dinţii. Ai auzit 
vreodată de tşuvaldari79? 

— Am auzit, îi răspunsei, fiindcă mi se istorisiseră 
groaznicele isprăvi ale tşuvaldarilor, care înspăimântaseră 
de curând Constantinopolul. 

— Ştii că tşuvaldari alcătuiesc o familie îndrumată de un 
şef? 

— Nu. 

— Ei, află că şti am fost mereu şi sunt şi acum şeful acestei 
familii. 

— Lăudărosule! 

— Să nu crezi că mint! N-ai văzut în Egipt cât de bogat 
sunt? De unde puteam avea atâta bogăţie, eu, un biet 
funcţionăraş. Şi Afrak Ben Hulam din Adrianopol a fost 
vârât în sac şi aruncat în valuri, fiindcă unul din oamenii 
mei a văzut că are bani mulţi la el. Mi s-au adus scrisorile 
găsite la el; le-am deschis frumugşel şi după ce le-am citi 
conţinutul, m-am hotărât să plec la Damasc şi să jefuiesc 


prăvălia lui lacub, la momentul potrivit. Atunci ai răsărit tu, 
ghiaure şi am fost nevoit să mă mulţumesc cu puţin. Şeitan 
să-ţi deschidă cea mai clocotitoare mlaştină din Diehennah! 

— Dar ai pierdut până şi puţinul cu care te aleseseşi! 

— Mi-l iau înapoi. Vei vedea! Dar va fi ultima dată când mai 
vezi ceva pe pământ. Te voi duce după aceea într-un loc, de 
unde nu mai există întoarcere. Cunosc locul acela, fiindcă e 
bine să ştii că m-am născut în Soheir. latăl meu a trăit 
ascuns prin galeriile acestea, când paşa din Egipt a venit în 
Siria şi a silit bărbaţii şi copiii să înmulțească rândurile 
luptătorilor lui. Eram copil pe vremea aceea şi m-am ascuns 
cu el. Ne-am desprins să trăim în beznă şi ne-am 
împrietenit cu întunericul. Am învăţat să cunoaştem fiecare 
colţişor al tunelului şi mi-am fixat locul unde-ţi va putrezi 
cadavrul, după ce te vor prăpădi chinurile! 

— Şi Allah ştie unde-i locul acela! 

— Da, dar Allah nu-ţi va ajuta, ghiaure! 'Tot atât de greu 
cum te strâng acum sforile cu care te-am legat, te vor 
mistui şi chinurile la care te-am osândit. Soarta ţi-e 
pecetluită. 

— Până atunci, spune-mi unde se află acel Barud el 
Amasat, care ţi-a vândut-o pe Seniţa ca sclavă! 

— Nu vreau să-ţi spun! 

— Vezi că eşti laş? Dacă ai fi într-adevăr sigur că voi muri 
aici, nu te-ai codi să-mi răspunzi la ce te-am întrebat! 

— Crezi că din pricina asta tac? Nu. Lac fiindcă nu vreau 
să-ţi mai îndeplineşti nici o dorinţă. Şi acum închide gura! 
Mă culc, întrucât presimt că noaptea asta-mi va cere noi 
sforţări. 

— Nu vei putea dormi, fiindcă te va mustra conştiinţa, ca 
de obicei! 

— Numai ghiaurii au conştiinţă. Credincioşii o 
dispreţuiesc! 

Zgomotul uşor pe care-l auzii îmi dădu de înţeles că se 
culcă. Voia într-adevăr să doarmă? Era cu neputinţă. Sau şi 


faptul acesta era prevăzut tot ca să mă chinuiască sau ca să 
se joace cu mine? 

Îi urmării necontenit mişcările. Nu, nu voia să doarmă, îşi 
închidea ochii, dar când îi redeschidea, ca să mă privească, 
nu lăsa să se întrevadă somnul sau oboseala; dimpotrivă, 
luminiţele acelea mici de sub frunte se uitau ţintă la mine. 
Cred că tot n-ar fi putut adormi, din pricină că se gândea la 
felul cum mă legase. Îmi pusese ceva în jurul gleznelor şi în 
jurul încheieturilor mâinilor, dar puteam întinde uşor 
braţele pană la picioare. 

Ah, dacă aş fi avut măcar un cuţit! Dar îmi golise toate 
buzunarele. În definitiv ce noroc, că nu găsise la mine decât 
cuțitul şi cele două revolvere! Dacă mi-era într-adevăr sortit 
să pier aici, neştiut de nimeni, mă bucura gândul că se va 
alege Halef cu armele mele, iar nu ticălosul acesta. 

Trebuia care negreşit să pier? Negreşit. Fără să încerc 
măcar să mă apăr? Deoarece puteam mişca puţin braţele, 
n-ar fi fost cu neputinţă să-i. smulg cuțitul. Şi dacă aş fi 
izbutit să smulg cuțitul şi să-mi tai legăturile în câteva clipe, 
aş fi fost scăpat. Dar trebuia să-mi îndeplinesc planul cu cea 
mai mare repeziciune. Fireşte de la intrarea mea în galerie 
trecuse multă vreme, aşa că i-ar fi venit uşor în minte 
gândul să mă împuşte, ca să fie sigur că a scăpat ele mine; 
dar n-o făcuse, ci se mulţumise să mă lege. 

Chibzuii eu toată seriozitatea. Să mă apropii încet de el, 
smulgându-i pe nesimţite cuțitul acela de la cingătoare? Nu, 
ar fi fost o îndrăzneală fără sorţi de izbândă. Sau să mă 
năpustesc asupră-i şi să-l sugrum? Mâinile mi-erau destul 
de libere, ca să-l poată strânge de gât? Să mă folosesc de 
picioare, lovindu-l cu călcâiele în tâmple? Şi această 
încercare era primejdioasă, întrucât dacă nu l-aş fi nimerit, 
aş fi fost pierdut. În orice caz aveam nevoie de un cuţit. 
Fără el orice strădanie ar fi fost zadarnică. 

De aceea mă sforţai să mă ridic încet, ca să pot sta mai 
comod. Mă silii din răsputeri să nu fac nici cel mai mic 
zgomot şi ţinui ochii închişi, ca vrăjmaşul meu să nu-şi dea 


seama că nu mai sunt culcat, întrucât şi el îmi putea vedea 
ochii, întocmai cum îi zăream eu pe ai lui. 

Cu multă caznă, reuşii să mă aşez mai bine şi apoi să mă 
ridic chiar pe picioare. Închisei ochii pe jumătate, ca să-i 
urmăresc iar mişcările. Tocmai în clipa când mă privise 
scrutător şi închise pleoapele, fiindcă spre norocul meu nu 
mă văzuse, scoase un țipăt. Genunchiul meu drept îi apăsa 
beregata, iar cel stâng pieptul. Duse înspăimântat mâinile 
la gât, ca să-mi îndepărteze genunchiul şi mi înlesni fără să 
vrea posibilitatea de a ajunge cu mâinile la cingătoarea lui. 
Apucai mânerul unui cuţit şi-l trăsei. Vrăjmaşul îmi simţi 
mişcarea şi-şi dădu seama de primejdia care-l ameninţa. Cu 
o sforţare uriaşă, mă răsturnă şi sări în picioare. 

Strigându-mi: „Câine, nu scapi de mine!”, se năpusti să mă 
prindă. 

Dar nu mă atinse decât cu un deget, fiindcă nu ştia exact 
unde sunt. Eram încredinţat însă că în clipa următoare va 
căuta să pună mâna pe mine, în locul unde simţise că sunt 
atunci când mă atinsese. Mă aplecai repede şi mă strecurai 
tiptil în spatele lui. 

— Ah, nu eşti aici! Ghiaure, unde eşti? Nu-mi scapi, să ştii! 

Acum, de vreme ce credea că sunt în cealaltă parte, 
puteam tăia frânghiile cu care mi-erau legate picioarele; 
făcui alţi câţiva paşi. Izbutii să străbat o oarecare distanţă. 
Mă oprii ca să răsuflu în voie şi să mă gândesc ce trebuie să 
fac. 

Făcui câţiva paşi, tot atât de încet ca şi până acum şi mă 
sprijinii de zid. Să mă îndrept spre fundul galeriei? Kodşa 
Paşa mă prevenise doar împotriva primejdiei acestor 
subterane! Sau să mă lupt cu ticălosul acela, ca să-l dobor şi 
să-l silesc să-mi arate drumul? Nu. Avea arme şi nu l-aş fi 
răpus, decât dacă l-aş fi ucis; ori cadavrul lui nu mi-ar fi 
slujit drept călăuză. 

Minutele treceau greu şi neliniştitor. Nici el nu-şi trăda 
mişcările. Nu se auzea un zgomot cât de mic. Stătea 
nemișcat? Venea spre mine sau se îndepărta? Ei, dar 


galeriile acestea nu erau fără capăt! Îmi continuai pe 
dibuite drumul în direcţia spre care mersesem până aici, 
cercetând întâi terenul cu vârful piciorului. După ce făcui 
vreo două sute de paşi, mi se păru că aerul începe să fie mai 
răcoros şi mai umed. Acum trebuia să fiu şi mai prevăzător! 
Într-adevăr, după alţi cinci paşi încetă podeaua netedă pe 
care călcasem. Mă aplecai şi bâjbâii. În locul marginii 
podelei, era o groapă rotundă şi mare, lată cât întregul 
gang. Aici trebuie să fi fost cândva un puț. Şi acum se găsea 
apă în el, după cura mărturisea umezeala aerului! Cine ştie 
de la ce adâncime curgea? Cine se prăvălea în el putea fi 
sigur că nu mai iese! 

Cred că groapa avea un diametru de vreo trei coţi. Nu mi- 
ar fi fost greu să sar peste ea, dar nu ştiam ce se afla 
dincolo de puț. Poate că puţul era tocmai la capătul 
gangului şi aici nu era decât un zid. Se cuvenea să-mi amân 
săritura. 

Aşadar, în partea aceasta nu era nici o nădejde de scăpare. 
Eram nevoit să mă înapoiez. Fără îndoială, împrejurările nu- 
mi erau deloc prielnice. Vrăjmaşul nu dădea nici un semn 
de viaţă. Se afla oare la pândă acolo unde-l lăsasem, fiindcă 
era sigur că voi fi silit să mă întorc? Sau tot credea că mă 
furişasem în direcţia cealaltă? Sau se repezise poate spre 
ieşire, ca să mă împiedice să fug? Oricum, nu puteam 
rămâne pe ioc. Îmi pusei cuțitul între dinţi, mă trântii la 
pământ şi începui să mă târăsc înapoi, în genunchi şi în 
palme. 

Dacă aş fi mers, mi-aş fi primejduit situaţia; dar târându- 
mă încet, puteam cerceta terenul cu degetele, ca să mă 
asigur că pot să înaintez fără teamă. 

În felul acesta mă târâi o bună bucată de drum. Pusesem 
ele mai bine de două sute de ori genunchii pe pământ; prin 
urmare, trebuie să fi depăşit locul unde zăcusem legat. Fără 
îndoială, trecuse o oră de când înaintam, târându-mă. Trecu 
apoi altă jumătate de oră şi băgai de seamă că nici în 


dreapta, nici în stânga nu mai dau de ziduri. Podeaua 
continua, însă: 

Eram neliniştit. Nici în dreapta, nici în stânga nu era vreun 
ungher; iar galeria prin care mai trecusem dădea într-alta, 
în formă de unghi drept, în cazul în care nu se înfunda, 
însemna ca se încrucişează cu cealaltă şi că în locul acesta 
mă pândeşte Abrahim Mamur. Ciulii urechea, dar nu auzii 
nici cel mai uşor zgomot. Ca să fiu sigur că galeria nu se 
înfunda, îmi continuai prevăzător drumul în aceeaşi 
direcţie. Respirația mi-era normală, iar pulsul nu-mi bătea 
mai repede ca altă dată. Aveam neapărată nevoie să mă 
stăpânesc şi să chibzuiesc îndeajuns fiece mişcare. 

Intrai în cealaltă galerie şi mă încredinţai că nu se închide 
aici. În ce direcţie să merg? Drept înainte sau spre stânga? 
Aerul era pretutindeni la fel de umed, iar bezna era tot atât 
de deasă. Mă gândii iar. Dacă Abrahim se afla pe aproape, 
atunci mă pândea fără îndoială în locul ce ducea spre ieşire; 
altminteri, se afla chiar la ieşire. 

Nu era în faţa celui de-al doilea gang, fiindcă pipăisem 
toate colţurile pereţilor laterali. Rămâneau de cercetat încă 
două colţuri. Mă îndreptai întâi spre stânga şi pipăit fiecare 
locşor; după vreo zece minute, eram sigur că nu se află nici 
aici. Mai aveam să mă încredinţez dacă nu-i cumva în colţul 
din dreapta, aşa că mă dusei încet într-acolo. 

Deodată, mi se păru că aud un zgomot foarte încet. Ciulii 
iar urechea şi continuai să dibui. Îmi dădui seama că e tic- 
tacul unui ceasornic, al aceluia pe care mi-l furase, desigur. 
Prin urmare, aici mă pândea vrăjmaşul şi tot aici era şi 
drumul spre libertate. Dar cum să ajung afară? Puteam 
oare să mă strecor pe lângă el? 

Ca să ştiu ce sorţi are încercarea pe care o plănuisem, 
trebuia să mă încredinţez mai întâi dacă vrăjmaşul stă în 
picioare, şade sau e culcat. Mă apropiai iar cu câţiva paşi de 
locul unde bănuiam că se află. Nu mă puteam încumeta să 
mă năpustesc asupra-i şi să mă lupt cu el, întrucât era de la 
sine înţeles că acum nu se va mai folosi de cuţit, ci de o 


armă cu care să mă împuşte. Avea de altfel cele două 
revolvere pe care mi le luase şi pe care se pricepea să le 
folosească, fără îndoială. 

Mâinile-mi dibuiau necontenit şi uşor, de parcă, erau 
corniţele unui melc. Tic-tacul ceasornicului se auzea mai 
limpede şi acum - hait! - atinsei cu vârful degetului mijlociu 
o bucată de stofă. Prin urmare, eram lângă el; n-avea decât 
să întindă mâna şi să mă înşface! Trecură vreo zece minute 
de aşteptare în situaţia aceasta primejdioasă, înainte de a- 
mi da seama că stătea întins de-a curmezişul galeriei. 

Să sar peste el? Sau să-l amăgesc printr-un şiretlic să se 
mişte din locul unde stătea? Alesei prima soluţie. Era mai 
primejdioasă, dar avea şi mai mulţi sorţi de reuşită. Dibuind 
cu vârful degetelor, mă încredinţai că ţine picioarele 
încrucişate. Fireşte că poziţia aceasta mi-era prielnică 
pentru îndeplinirea planului meu. Încet, mă dusei spre el şi 
ridicai un picior. Dacă şi-ar fi schimbat în clipa aceasta 
poziţia - aş fi fost pierdut poate! Dar pusei piciorul dincolo 
de corpul lui şi-l adusei şi pe celălalt, fără să mi se întâmple 
NIMIC. 

Trecusem de prima şi cea mai grea piedică. Nu mai eram 
nevoit să mă târăsc. Puteam merge în chip firesc. Cu câtmă 
îndepărtam, cu atât păşeam mai sigur şi mai repede. După 
câtva timp, simţii că aerul e mai plăcut, începeam să urc. 
Drumul mi se lumina încetul cu încetul. Dădui de o 
deschidere, deasupra căreia un tufiş de ienupăr răspândea 
un miros îmbătător şi trecui prin ea. 

Slavă Domnului! Eram liber! Dar mă aflam într-altă parte 
a templului închinat soarelui. Dacă voiam să-l mai prind pe 
hoţ, trebuia să mă grăbesc, întrucât soarele cobora spre 
asfinţit. Înconjurai templul, îndreptându-mă grăbit spre 
locul unde se găseau prietenii mei. 

Am fost întâmpinat cu o furtună de întrebări. Prietenii mă 
căutaseră pretutindeni şi fuseseră cuprinşi de îngrijorare 
văzând că nu mă înapoiez. Venise şi Kodşa Paşa, ca să-l 


ajute pentru reluarea cercetărilor. Păţania mea provocă în 
acelaşi timp stupefacţie şi bucurie. 

— Slavă lui Allah! Îl avem în mână! strigă Ilacub. Haideţi 
repede în galerie, să nu ne scape! 

Toţi cei de faţă puseră mâna pe arme. 

— Staţi! spuse Kodşa Paşa. Aşteptaţi să mă reped în oraş, 
ca să chem câţiva inşi! 

— Nu suntem destui? strigă Halef. 

— Nu, răspunse Kodşa. Galeriile acestea adânci sunt pline 
de taine. Au o mulţime de intrări şi ieşiri, pe care nu le 
cunoaşteţi. Avem nevoie de cel puţin cincizeci de inşi, ca să 
împresurăm ruinele. 

— Suntem nouă inşi. Nu ne trebuie mai mulţi, fu de părere 
lacub. Ce crezi? 

Pe mine mă întrebase. Şi eu eram de părere că trebuie să 
trecem repede la acţiune; iar Lindsay, căruia-i explicai. 
situaţia, îmi spuse că şi el crede că n-avem timp de pierdut. 
Ne hotărârăm să ne bizuim doar pe noi înşine. 

— Dar cum vom străbate prin întuneric? întrebai eu. 

— Aduc lumină, răspunse Kodşa Paşa. 

— Din oraş? Ar dura prea mult! 

— Nu. Din apropiere. Colo, printre ruine, locuieşte un 
panbukdşi80, care are câteva felinare. 

Şi plecă, în timp ce noi întocmirăm „planul de luptă”. Atât 
intrarea prin care pătrunsesem în galerie, cât şi ieşirea prin 
care scăpasem trebuiau negreşit păzite. Şi lucrurile 
trebuiau păzite. Hotărârăm aşadar ca afară să rămână doi 
inşi, iar la ieşirea din gang numai unul, întrucât hoţului i-ar 
fi fost aproape cu neputinţă să se strecoare şi pe lângă noi 
şi pe lângă paznic; intrarea trebuia păzită de doi inşi, 
cărora li s ar fi putut alătura paznicii lucrurilor. Rămâneau 
patru inşi, care urmau să coboare în tunel, ca să-l doboare 
pe hoţ. 

Cum să ne împărţim? În tot cazul, eu voiam să cobor, 
întrucât Halef ştia să se furişeze pe nesimţite, îl alesei ca 
însoțitor; iar pe Kodşa Paşa mă gândii să-l iau cu mine 


pentru că era reprezentantul autorităţii. Lindsay se oferi să 
fie al patrulea ins care să coboare în tunel. Urmau să 
rămână lacub, căruia-i aparţineau obiectele preţioase şi 
servitorul lui Lindsay. La intrare aveau să stea de pază 
irlandezii, iar la ieşire servitorul lui lacub. Nu puteam folosi 
pe cel ce-i închiriase lui Ilacub caii, întrucât plecase în oraş, 
ca să-l păzească. 

Îmi luai pistoalele şi cuțitul. Lui Bill îi dădui carabina, iar 
lui Fred puşca. Fiecare-şi luă apoi locul în primire. De la 
înapoierea mea, trecuse mai bine de jumătate de oră, până 
când mă aflai din nou în faţa tufişului de ienupăr. Kodşa 
Paşa şi Lindsay duceau felinarele, neaprinse încă, iar Halef 
şi cu mine coborârăm cei dintâi, după ce ne descălţasem. 
Duceam pe Halef de mână şi amândoi ne furişam tiptil. El 
dibuia peretele cu mâna dreaptă, iar eu cu mâna stângă, ca 
să nu ne scape nici un locşor necercetat şi nici să nu se 
poată strecura hoţul. Ceea ce mă neliniştea era faptul că 
mersul lui Kodşa Paşa era oarecum zgomotos. 

Ajunserăm la încrucişarea celor două ganguri. Printr-o 
uşoară lovitură cu cotul, dădui de înţeles celor doi din urma 
noastră că trebuie să se oprească şi eu mă trântii la 
pământ, împreună cu Halef, ca să ne târâm până la locul 
unde-l lăsasem zăcând pe hoţ. Stabilisem dinainte cu Halef 
să înşfăcăm fiecare una din mâinile în care îşi ţinea 
vrăjmaşul armele şi să căutăm să-l legăm repede. 

Ne târârăm până la locul acela, dar nu-l găsirăm. Ce era 
de făcut? Se dusese oare în faţa altui gang? Cântarăm 
pretutindeni, dar tot nu-l găsirăm. Ne întoarserăm la 
însoțitorii noştri, care aşteptaseră nerăbdători să-i chemăm 
într-ajutor. 

— Nu mai e aici, le şoptii. Mergeţi puţin înapoi şi aprindeţi 
felinarele. Dar aveţi grijă ca lumina să nu se răspândească 
şi în celelalte ganguri. 

— Şi dumneavoastră cu Halef ce aveţi de gând, master? 
întrebă Lindsay. 

— Să cercetăm toate gangurile. 


— Fără lumină? 

— Da. Lumina este periculoasă, fiindcă i-ar folosi tâlharului 
drept ţintă şi i-ar îngădui să se apere sau chiar să ne atace 
pe negândite. 

— Dar dacă-l găsiţi şi noi nu suntem cu dumneavoastră? 

— Ne vom descurca singuri. 

Pătrunsei mai întâi în galeria în care găsisem puţul. 
Păşirăm până la capăt şi cu toate că ajunseserăm la 
marginea puţului, nu dădurăm de Abrahim. Ne întoarserăm 
cu aceeaşi prevedere. 

Intrarăm în a doua galerie, încordându-ne atenţia, ca să 
preîntâmpinăm orice primejdie. Ne strecurarăm cât se 
poate de încet şi trecu un sfert de oră până să ajungem la 
capătul gangului. Văzând că dădusem de zidul templului, ne 
întoarserăm, mâhniţi oarecum de zădărnicia cercetării 
noastre. 

Cu aceeaşi prevedere, păşirăm în ultima galerie, mai lungă 
decât cealaltă, la capătul căreia era o deschidere tot atât 
de-mare ca şi lăţimea coridorului. Ne întoarserăm pentru a 
treia oară, fără vreun rezultat. 

Tovarăşii noştri se arătară miraţi, când le spusesem că n- 
am dat de hoţ. 

— A fost aici, aşa că tot aici trebuie să fie! spuse Lindsay. 
Yes! 

— Poate că a părăsit gangul, în timp ce ne sfătuiam cum 
să-l prindem. Aduceţi felinarele şi haideţi să cercetăm 
puţul! 

O luarăm la stânga şi ajunserăm iar la Capătul coridorului. 
Puţul era foarte adânc şi întunecos. Pe aici nu putea să 
dispară Abrahim. Cercetarăm încă o dată galeria a treia. 
Când ne apropiarăm de spărtura aceea mare, văzurăm un 
fel de scară, a cărei primă treaptă era însă atât: de joasă, 
încât nu putea fi ajunsă cu mâna. 

— Coborâm? mă întrebă Kodşa Paşa, oarecum îngrozit. 

— Desigur. E singurul drum pe unde a putut să dispară. 

— Dar dacă trage în noi, de jos? 


— Mergi în urma noastră şi dă-mi felinarul! începurăm să 
coborâm şi numărai vreo douăzeci de trepte, până când 
intrarăm într-o galerie lungă, ce ducea departe sub pământ 
şi care se sfârşea cu altă scară. Coborârăm şi această scară 
şi dădurăm de altă galerie. Ne oprirăm şi scrutarăm, 
întunericul. Ca şi celelalte galerii, ducea şi aceasta la o 
încrucişare cu alta - aşa că hotărârăm să ne sfătuim. 
Cântărind şansele pe care le-am fi avut, împărţindu-ne şi 
cele pe care le-am fi obţinut printr-o cercetare făcută de 
tuspatru odată, socotirăm că-i mai nimerit să ne împărţim. 

Lindsay şi Kodşa Paşa rămaseră de veghe, cu un felinar, la 
punctul de încrucişare, pe când eu şi cu Halef ne 
afundarăm în galerie, care se dovedi de asemenea lungă, 
dar mai lată decât celelalte şi puţin mai luminoasă. 
Înaintarăm grăbiţi şi ajunserăm la intrarea prin care 
coborâsem prima dată. 

Dar unde erau cei doi irlandezi, cărora le poruncisem să 
stea aici de pază? 

— Sidi, să ştii că a fugit pe aici şi l-au prins! spuse Halef. 

— În cazul acesta poate că s-au dus dincolo, ca să ne 
vestească. Hai să vedem! 

Alergarăm spre celălalt loc unde pusesem paznici; dar şi 
servitorul lui lacub îşi părăsise postul. 

— Poate că l-au dus la intrarea unde avem lucrurile! spuse 
Halef. Hai până acolo, sidi! 

— Stai să chemăm pe englez şi pe Kodşa Paşa! Coborârăm 
în grabă, ca să ne luăm felinarul aprins şi intrarăm în 
galeria unde ne aşteptau cei doi prieteni. leşind cu toţii, 
stinserăm felinarele şi ne îndreptarăm spre locul în care 
ştiam că-l vom găsi pe lacub. De departe zărirăm pe 
servitorul lui Lindsay vorbind foarte însufleţit cu cei doi 
irlandezi. Lângă ei se afla şi servitorul arab al lui Ilacub, 
care-i privea fără să-i înţeleagă. Când ne văzură, veniră în 
goană spre noi. 

— Sir, a plecat! strigă Bill de departe. 

— Cine? 


— Master lacub. 

— Încotro? 

— Unde s-a dus şi celălalt. 

— Care? 

— Cel pe care voiam să-l prindem. 

— Nu te înţeleg. Credeam că l-aţi prins! 

— Noi? Nu. N-a trecut pe la noi. Dar am crezut că l-a prins 
master lacub, fiindcă l-am auzit trăgând nişte focuri de 
armă şi am fugit în ajutorul lui. 

— Dar de ce a tras cu arma? 

— Întrebaţi-l pe el! 

Arătă spre servitorul lui Lindsay, care rămăsese cu lacub 
Afarah şi acesta ne istorisi o întâmplare pe cât de uimitoare, 
pe atât de supărătoare. Stătea cu lacub în faţa intrării şi se 
gândea că ne vom întoarce îndată cu Abrahim Mamur. 
Deodată au început să se audă trosnituri îndărătul lor, şi 
când se întoarseră, văzură că se năruie fundul încăperii 
ruinate. Se speriaseră, crezând că toate ruinele acelea 
uriaşe se vor prăvăli peste ei şi au fugit. Întrucât însă nu se 
întâmplă prăbuşirea de care se temuseră, îşi recăpătară 
curajul şi se înapoiară cu băgare de seamă. În clipa când 
voiau să intre, ca să vadă ce s-a năruit, le ieşi în 
întâmpinare... un călăreț: era Abrahim Mamur. Se dădură 
înspăimântați în lături. Mamur se folosi de zăpăceala lor şi 
porni în galop. Dar Iacub îşi revenise repede, înşfacă o 
puşcă, luă un alt cal al lui Lindsay şi se repezi pe urma 
fugarului, după ce trăsese spre el două împuşcături, fără 
să-l nimerească. 

Era o întâmplare incredibilă! Aproape că n-o puteam 
concepe ca atare! Când pătrunserăm înăuntru, ne 
încredinţarăm însă că povestitorul nu ne minţise. Cea dintâi 
privire îmi căzu pe locul unde fusese pachetul cu obiecte 
preţioase. După cum era de aşteptat, dispăruse! Lipseau 
doi dintre caii lui Lindsay şi printre ei desigur şi cel mai 
bun. 

— Ah! Oh! Vai! strigă Lindsay. După el! Repede! Yes! 


Voi să urce pe calul ce-i rămăsese, dar îl oprii, apucându-l 
de braţ. 

— Încotro, sir David? 

— După ticălosul acela! 

— Dar ştiţi măcar unde s-a dus? 

— Nu! 

— Atunci fiţi bun şi rămâneţi aici, pană când se întoarce 
lacub. Vom afla de la el tot ce trebuie să ştim. 

— Sidi, ce o fi asta? mă întreabă Halef, întinzându-mi o 
foaie mică şi pătrată de hârtie. 

— Unde ai găsit-o? 

— Era lipită de cal. 

Într-adevăr, hârtia era încă udă. Fusese lipită cu saliva 
calului pe frunte şi cuprindea următoarele cuvinte turceşti: 
„Dinle-dim, hop ischit-dim81”. Lovitura fusese straşnică! 
Desigur că aici în vizuină Abrahim n-avusese vreme să scrie 
cele câteva cuvinte; prin urmare, bileţelul fusese pregătit. 

Când ne îndreptarăm spre locul ce se năruise, ne 
lămurirăm pe deplin. Prăbuşirea nu se produsese 
întâmplător, ci după ce se zdruncinase molozul cu care 
fusese astupată crăpătura. Se aşezaseră scânduri în latul 
spărturii, iar peste ele se aruncase moloz. Jos, molozul era 
foarte gros, dar spre vârf se subţia mereu, aşa că făcea 
posibilă supravegherea şi chiar urmărirea atentă a unei 
convorbiri. 

Abrahim Mamur cunoştea locul acesta poate de la tatăl 
său. Îşi dăduse seama că am izbutit să scap de el, aşa că se 
repezise în galeria de aici, spre a ne spiona mişcările şi a 
auzi ce plănuim. Îndată ce a văzut că intrarea e păzită 
numai de cei doi inşi, a dărâmat fără probleme molozul de 
sus, iar fuga nechibzuită a paznicilor i-a dat posibilitatea să 
scape, luând şi obiectele preţioase, într-adevăr, Mamur era 
un răufăcător foarte primejdios! 

Englezul se afla lângă cal şi-l înşeuă. 

— Munca asta e de prisos! îi spusei. 

— O, no, foarte trebuincioasă chiar! 


— Doar nu-l mai puteţi urmări azi! 

— Ba tot îl voi urmări! 

— Noaptea? Nu vedeţi ca s-a întunecat? 

— Ah! Hm! Yes! Dar fuge şi nu-l mai prindem! 

— Să aşteptăm şi vom vedea! 

Kodşa Paşa se apropie de mine. 

— Effendi, îmi îngădui să-ţi propun ceva? 

— Vorbeşte! 

— Hoţul a dispărut în munţi, fără îndoială, unde nu-l puteţi 
urmări. Eu am oameni care cunosc fiecare bucăţică de 
pământ de aici şi până la mare. Vrei să-i trimit să-l caute? 

— Da, effendi, e buna propunerea. Dă poruncile cuvenite 
şi vei fi răsplătit foarte bine! 

— Încotro să-i trimit? 

— În porturile unde s-ar putea strecura pe vreun vapor. 

— Prin urmare, la Tripoli, Beirut, Saâda, Zor şi Akka? 

— Da, în aceste cinei locuri, fiindcă hoţul nu va rămâne în 
ţară. Trebuie să dai împuterniciri acestor trimişi? 

— Da. 

— Atunci, grăbeşte-te să le scrii şi trimite oamenii să le 
dăm bani de drum. 

— Vor primi din parte-mi tot ce le trebuie. Îmi veţi înapoia 
cheltuielile, când se vor întoarce. Vouă v-ar cere prea mult. 

Cinstitul Kodşa Paşa plecă spre oraş. Ramaserăm în 
aşteptare şi ne trecurăm vremea examinând galeria prin 
care fugise Abrahim. Aprinserăm iar felinarele, lăsarăm 
servitorii să ne păzească lucrurile şi ne căţărarăm printre 
dărâmături. 

Galeria avea aceeaşi lungime, ca şi aceea prin care 
bâjbâisem la urmă şi ducea la aceeaşi încrucişare, de unde 
pornisem eu Halef spre calea de ieşire. Acum era foarte 
simplu, dar nouă ne pricinuise multe necazuri. 

După vreo oră apăru Kodşa Paşa, însoţit de cinci călăreţi. 
Le dăduse destule merinde şi câte o sumă îndestulătoare. 
Totuşi, fiecare din ei primi şi din partea lui Lindsay un 


bacşiş bunicel. Apoi porniră spre oraşele ce le fuseseră 
destinate. 

Aproape de miezul nopţii auzirăm paşii obosiţi ai unui cal 
şi când ne îndreptarăm spre ieşirea din scobitură, îl zărirăm 
pe lacub Afarah. Descăleca, îşi lăsă calul să pască în voie şi 
se prăbuşi, tăcut şi amărât. Nu-i puserăm nici o întrebare 
şi-l lăsarăm să se liniştească... 

— Allah m-a părăsit! Mi-a zăpăcit mintea! 

— Allah nu părăseşte pe nici un om cumsecade! îl liniştii 
eu. Tot vom prinde hoţul. Am trimis oameni la Tripoli, 
Beirut, Saâda, Zor şi Akka. 

— Vă mulţumesc! Dar n-am fi avut nevoie de toate astea, 
dacă nu m-ar fi părăsit Allah! îl prinsesem. 

— Unde? 

— Sus, dincolo de satul Dşead. În repezeală, luase un cal 
slăbănog. Eu însă călăream pe cel al effendiului englez. 
Calul meu era mai bun, aşa că mă apropiam mereu de el, cu 
toate că era mult înaintea mea. Gonirăm nebuneşte spre 
nord şi străbăturăm furtunos satul Dşead. Ajunsesem atât 
de aproape de el, încât îl puteam prinde. 

— De ce nu l-ai împuşcat? 

— Nu puteam, fiindcă nu mâi aveam gloanţe. Trăsesem 
ambele cartuşe din armă. Din pricina mâniei, simţeam că-mi 
înzecesc puterile. Voiam să-l ajung în galop şi să-l smulg de 
pe cal. Dar întâlnirăm nişte nuci, plantați tocmai în drum. 
Hoţul alunecă de pe cal, îşi aruncă pachetul pe umăr şi se 
strecură printre copaci. Nu-l puteam urmări călare, aşa 
încât sării şi eu de pe cal. Alergai multă vreme după el, însă 
era mai iute ca mine. Deodată făcu un ocol şi se întoarse la 
locul unde se aflau caii. Se avântă pe calul englezului şi 
fugi, lăsându-mi-l pe cel slăbănog. 

— N-ai mai încercat să-l ajungi? 

— Ba da, dar n-am izbutit şi s-a înnoptat. M-am hotărât să 
mă întorc. Allah să prefacă fiece pietricică pe care mi-a 
furat-o într-un pietroi, care să-i apese sufletul toată viaţa! 


Omul acesta de ispravă era într-adevăr de plâns. Îşi 
pierduse pentru a doua oară averea, după ce era aproape 
să şi-o redobândească! Eram convins că Abrahim Mamur se 
va duce la Tripoli, întrucât străbătuse satul Dşead, care se 
afla pe acest drum. Cum însă urma să pornim abia 
dimineaţa, era neîndoios că nu-l puteam prinde, înainte de 
a ajunge la Tripoli. 

Lindsay era şi mai nervos decât Iacub. Îl înfuria faptul că 
hoţul îi furase cel mai bun cal. 

— Voi pune să-l spânzure, well. 

— Pe cine? Pe cel care v-a luat calul? întrebai. 

— Yes! Dar pe cine credeaţi? 

— Atunci, trebuie să duceţi la spânzurătoare pe prietenul 
nostru lacub Afarah! 

— Pe Afarah? Pentru ce? 

— Păi, el l-a luat, dar hoţul a fost deştept şi a fugit cu el. 

— Ah! Oh! Cum s-a întâmplat asta? Povestiţi-mi! îl lămurii, 
istorisindu-i păţania păgubaşului nostru. Dar în loc să-l 
îmblânzesc, turnasem gaz peste foc. Se posomori şi se 
înfurie atât de tare, încât se răsti: 

— Aşa s-au întâmplat lucrurile? Groaznic! înspăimântător! 
Ei, dacă e pe calul cel bun, nu-l mai prindeţi! Să ştiţi că vă 
păcăleşte! Yes! Well! 

lacub îşi dădu seama că de el era vorba şi-şi închipui de 
ce-i furios Lindsay. 

— Îi voi cumpăra altul. Liniştiţi-l! îmi spuse. 

— Ce vrea? întrebă englezul. 

— Vrea să vă cumpere alt cal. 

— Ei?! Mie?! Să cumpere un cal lui David Lindsay? Ah, din 
ce în ce mai frumos! Întâi, m-am necăjit că hoţul mi a luat 
cel mai bun cal, pe urmă, m-am supărat că nu mil-a luatel 
şi acum mă necâjesc iar, fiindcă mi se oferă un cal mie, lui 
David Lindsay. Păcătoasă ţară! Plec, mă duc în bătrâna 
Anglie! Aici nu mai există nici un om deştept! 

Acelaşi lucru voiam să-l spun şi eu. N-aveam nimic altceva 
de făcut, decât să ne culcăm şi a doua zi să fim gata de 


drum. 

Lindsay îl rugă pe Kodşa Paşa să-i găsească doi cai şi un 
însoțitor şi obţinu permisiunea că va fi satisfăcut. După 
aceea, ne culcarăm. 

Puțin după miezul nopţii, ne trezi un strigăt. Kodşa venise 
cu animalele şi cu însoţitorul cerut de englez. Ne scularăm. 
lacub răsplăti pe minunatul slujbaş pentru osteneala 
depusă şi pentru cheltuielile făcute şi plecarăm. Fireşte, 
fără să ducem cu noi o amintire plăcută a şederii noastre în 
Baalbek. 

Încă în timpul pregătirilor de drum începuse să se 
lumineze, aşa că acum se vedea bine ţinutul pe care-l 
străbăteam. Îndată ce trecurăm de câmpia înverzită a 
Baalbekului, intrarăm într-o câmpie sărăcăcioasă şi 
aproape nesfârşită, presărată doar cu câteva vii. 

Locuitorii pe care îi întrebarăm ne spuseră că n-a înnoptat 
nici un străin, pe acolo, dar un sătean ce venea din Aân Ata 
le povestise că a întâlnit un călăreț care se îndrepta spre 
localitatea aceea. Când sosirăm în localitatea Aân Ata, 
aflarăm că a trecut într-adevăr prin sat un călăreț şi a 
tocmit un sătean, care să-l câlăuzească pe drumul cel mai 
scurt la Tripoli. 

Tocmirăm şi noi o călăuză şi ne continuarăm drumul, 
întrebând din loc în loc, gonirăm neîncetat după hoţ, 
urcând povârnişul de răsărit al Libanului şi coborând pe cel 
dinspre apus, fără un singur popas care să-şi merite 
numele; doar noaptea ne odihneam puţin. Îmi închipuisem 
cu totul altfel călătoria peste munţii aceştia faimoşi, unde s- 
a născut creştinismul. Nu putui admira nici măcar vestita 
pădure de cedri. 

În sfârşit, zărirăm Marea Mediterană, strălucind în toată 
măreţia apelor ei albastre. La poalele munţilor şi pe ţărmul 
mării, se afla Tripoli, pe care arabii îl numesc Tarabulus el- 
gharb. Oraşul e aşezat ceva mai înăuntrul ţării şi numai 
suburbia şi portul El Mina se află chiar pe țărm. Între 
aceste două localităţi însă sunt o sumedenie de grădini 


încântătoare, ce întăresc impresia plăcută pe care o face 
oraşul asupra oricărui vizitator. 

Când ne apropiarăm de oraş, văzurăm o goeletă graţioasă, 
care părăsea portul. Venisem oare prea târziu? Oare 
Abrahim Mamur era pe bordul ei? Dădurăm pinteni cailor, 
ca să ajungem mai repede la El Mina. Îndată ce păşirăm în 
port, îmi îndreptai luneta spre goeletă. Nu se îndepărtase 
prea mult, aşa încât puteam recunoaşte pe călători, care îşi 
aţintiseră privirile spre uscat. Da, Abrahim Mamur izbutise 
să se îmbarce! Îi văzui limpede trăsăturile şi mă cuprinse 
ciuda. Lângă mine era un marinar turc foarte murdar. 

— Ce fel de vapor este acesta? am întrebat. 

— Maschallah! Un velier! a răspuns, întorcându-mi 
spatele, cu un dispreţ specific marinăresc. 

Ceva mai deoparte stătea bătrânul limandar (comandantul 
portului), pe care l-am recunoscut după semnul distinctiv al 
gradelor. Lui i-am pus această întrebare şi am aflat că era 
„Bouteuse” din Marsilia. 

— Încotro se îndreaptă? 

— Spre Stambul. 

— Mai pleacă, curând, vreun vapor în aceeaşi direcţie? 

— Nu. 

Bună treabă! Rămăsesem pe țărm! Ce era de făcut? 
Englezul ocăra pe limba lui, iar irlandezii îl acompaniau; 
lacub ocăra în limba kurdă, iar eu aş fi vrut să-l 
acompaniez. Dar asta nu ajuta la nimic. 

— Trebuie să plecăm spre Beirut. Acolo găsim precis o 
navă mică spre Stambul, am propus eu. 

— Chiar crezi, domnule? întrebă Iacub Afarah. 

— Sunt convins. 

— Dar vroiai să mergem la lerusalim! 

— Pentru asta e târziu acum. N-o să am linişte, până n-o să 
aflu dacă giuvaierurile sunt pierdute pentru tine sau nu 
sunt. 

Halef, micul meu hagiu, mă întrebă dacă vreau să-l iau şi 
pe el. Asta era de la sine înţeles. Şi tot atât de sigur era şi 


faptul că Lindsay nu intenţiona să ne lase să plecăm singuri. 
lacub le-a dat banii călăuzei şi celui care i-a închiriat caii; 
acelaşi lucru a făcut şi englezul. 'Tocmirăm o altă călăuză şi 
luarăm alţi cai, iar a doua zi dimineaţa, expediţia s-a pus în 
mişcare. 

Ajunşi în port, am aflat că se afla acolo o goeletă 
americană care vroia să plece spre Stambul. Ne-am dus s-o 
vedem. Chila era bine construită şi avea tachelaj, deci era 
un velier bun în care puteai avea încredere, dacă nu te 
temeai de valurile care se sparg de bord. Am vorbit cu 
căpitanul şi ne-am înţeles. Adio, adio, mândrule Liban! De 
data aceasta am trecut nepăsător pe lângă tine. Adio, deci 
rămâne pe altă dată!... 

Capitolul VII - Ajunşi în Istambul. 

Într-o cameră a hotelului „De Pest” din Pera şedeau doi 
bărbaţi care sorbeau renumitul Ruster, oferit de domnul 
Totfalusi, patronul localului; fumau şi după cum părea, se 
plictiseau peste măsură. 

Nu prea arătau ca „scoşi din cutie”. Unul dintre ei purta 
cizme înalte şi tari din iuft, pantaloni şi bluză de culoare 
brună, avea o faţă arsă de soare şi mâini de beduin. Celălalt 
era searbăd, parcă n-avea vlagă în el: excepţie făcea doar 
nasul, care era tot de un roşu persistent. Beau şi fumau şi 
fumau şi beau, în cea mai adâncă tăcere. Să fi fost oare 
plictiseala de vină, sau erau preocupaţi din cauza 
gândurilor care frământă uneori mintea omenească şi pe 
care, din fericire, cuvântul nu-i în stare să le rostească 
totdeauna? 

Părea că ultima variantă era cea reală, căci, deodată, 
bărbatul cel fără de vlagă deschise gura, îşi scutură nasul şi 
închise ochii. Nu se mai putea stăpâni: unul dintre măreţele 
sale gânduri se eliberă şi se smulse, ieşindu-i victorios din 
gură, prin cuvintele: 

— Master, ce părere aveţi despre chestiunea orientală? 

— Cred că nu trebuie marcată cu semnul întrebării, ci cu 
semnul exclamării, sună răspunsul brunetului. 


Slăbănogul închise din nou gura, holbă ochii şi făcu o 
figură, de parcă ar fi trebuit să înghită cu totul un volum de 
Keladis, „Aforismele unui înţelept”, format mare şi îmbrăcat 
în piele de porc. 

Slăbănogul era sir David Lindsay, iar brunetul chiar eu. 
Niciodată, din păcate, nu m-am ocupat de politică, iar ele 
chestiunea orientală am oroare. Cel ce poate - primul - s-o 
definească, acela poate s-o şi rezolve. Ea şi aşa-numitul „om 
bolnav” al societăţii m-au redus la tăcere chiar şi în mijlocul 
celei mai însufleţite asistenţe. Nu am studiat medicina 
politică şi deci, nu pot să precizez de ce anume boală suferă 
omul modern; dar cred că, în apropierea sa, predomină 
anumite stări pe care numai sănătoase nu le-aş numi. 

Turcul este un om, iar pe un om nu-l faci bine, dacă vecinii 
îi înconjoară patul şi taie cu săbiile bucată cu bucată din 
trupul său, ei, ei care sunt creştini. Pe un om bolnav nu 
trebuie să-l omori ci să-l faci bine, căci şi el are acelaşi 
drept sfânt de a trăi ca şi alţii. Se pot înlătura din trupul său 
bolnav viruşii care îi fac rău şi i se poate oferi un mijloc care 
să-l tămăduiască şi să-l facă să fie din nou un om apt de 
muncă. Cândva, turcul a fost un nomad aproape sălbatic, 
dar curajos, un camarad loial, blajin, care, cu drag, dădea 
altuia ceea ce-i aparţinea, dar oprea şi pentru el. Apoi, 
sufletul său simplu a fost prins în mrejele periculoasei 
țesături a viziunilor islamice, a minciunii şi a contradicţiilor; 
a pierdut seninătatea judecății sale încă neexperimentate, a 
dorit să-şi găsească drumul şi s-a înfăşurat şi mai tare în 
această țesătură. Atunci, morocănosul camarad s-a înfuriat, 
s-a înfuriat pe sine şi pe alţii: vroia să aibă certitudinea, 
vroia să vadă odată pentru totdeauna dacă este adevărat că 
vorba Profetului va trece, în vârful paloşului, peste univers. 
Şi-a atârnat de gât tolba cu săgeți, a pus mâna pe suliță şi 
pe arc, a încălecat pe un cal focos şi l-a luat de moţ pe 
primul, pe cel mai bun vecin. A ieşit biruitor o dată şi încă o 
dată, iar cu timpul izbânzile au început să-i placă. Odată cu 
izbânzile, simţea că-i sporesc puterile şi încrederea în sine; 


de aceea, îşi continuă semeţ drumul. Vrăjmaşii lui se 
prăbuşeau neputincioşi la picioarele sale. Putea să înoate în 
aur şi mărgăritare, dar mânca tot brânză uscată de oaie şi 
pâine tare de ovăz, fiindcă în felul acesta îşi întărea oasele 
şi-şi oţetea muşchii. 

Lucrurile rămaseră neschimbate, până când turcii fură 
nevoiţi să se afunde în mocirla făţărniciei bizantine şi a 
şireteniei greceşti. Au fost linguşiţi, fiind lăsaţi să creadă că 
sunt semizei. Li se dăruiră o sumedenie de atenţii şi 
prilejuri de a se distra. Se născociră o grămadă de ispite, 
care să le sleiască puterile şi li se infiltrară obiceiuri, care 
să-i ducă la pieire. Firea turcului se împotrivi, vreme 
îndelungată, stăruitoarelor ademeniri; dar în clipa când nu 
se mai arătă destul de tare, ca să se împotrivească, boala 
începu să facă paşi uriaşi. Acum zace înconjurat de 
sfătuitori interesaţi, care nu se tem să-şi împartă de pe 
acum moştenirea ce ar urma să lase, cu toate că trăieşte 
încă. 

Unul singur stă deoparte, compătimindu-l creştineşte. I-a 
fost cândva vrăjmaş cinstit şi ar vrea să-i fie acum un 
prieten tot atât de cinstit. A înţeles şi a recunoscut că turcii 
au un drept tot atât de întemeiat şi de mare să-şi apere şi 
să-şi păstreze ţara, după cum l-au avut prusienii, 
păstrându-şi Silezia, Saxonia şi Hanovra. Bolnavul în jurul 
căruia stau vulturii la pândă citeşte în privirea acestui 
singur om cinstit chezăşia însănătoşirii; de aceea, se simte 
în stare să facă orice de hatârul lui, chiar lucruri pe care nu 
le-a impus nicicând celor înfrânți de el. 

Acest singuratic e germanul. Dacă germanul e sortit cu 
adevărat să schimbe istoria lumii, având rolul de 
propovăduitor al omeniei creştine, convingerea lui este că 
Mecca va fi pustiită cândva şi anume atunci când dragostea 
va izbuti să învingă ura. Sau ar fi o nebunie presupunerea 
că turcul ar putea deveni creştin? Ar însemna să se 
tăgăduiască puterea Evangheliei... 


Care-i rostul acestei introduceri? Nu-i urăsc pe turci, dar 
mi-e milă de ei fiindcă sunt creştin şi-mi pare rău, 
totdeauna, când aud vreun vrăjmaş de-al lor, susţinând că 
nu pot fi ajutaţi cu nimic. Într-o astfel de susţinere, e de 
văzut nu numai trufia fariseică, dar şi simţământul 
creştinesc. Apărătorii sfintei noastre biserici au arme mai 
puternice decât săbiile şi tunurile. Armele acestea au 
cucerit împărăţii, fără vărsare de sânge. De ce să nu 
domnească şi de acum încolo aceeaşi cucerire paşnică? 
Aceasta-i soluţia problemei orientale, văzută de un creştin... 

Velierul se afla jos, la „Cornul de aur”. Până acum se 
dovedise o corabie minunată şi ajunsese cu o zi întreagă 
înaintea noastră la Istambul. 

Când coborârăm pe uscat, mă îndreptai spre velier. 
Căpitanul ei mă întâmpină cu prietenia călduroasă, atât de 
proprie francezilor. 

— Voiţi să vizitaţi vasul? mă întrebă. 

— Nu, domnule căpitan; aş dori să vă întreb ceva despre 
unul din călătorii pe care i-aţi avut la bord. 

— Vă stau cu plăcere la dispoziţie! 

— La Tripoli s-a îmbarcat un călător... 

— Da, unul singur. 

— Îmi puteţi spune sub ce nume s-a înscris? 

— Ah, sunteţi poliţist? 

— Nu, sunt un german oarecare, iar cel despre care vă 
întreb a furat în Damasc unui prieten o sumedenie de pietre 
preţioase. L-am urmărit, dar am ajuns în Tripoli tocmai în 
clipa când porniserăţi. Numai la Beirut am fi avut 
posibilitatea să vă urmăm. Aceasta-i pricina vizitei pe care 
am venit să v-o fac. 

— Îmi pare rău că prietenul dumneavoastră a fost păgubit, 
dar nu ştiu daca v-aş putea fi de folos, cu toate că aş dori-o. 

— Călătorul acela a părăsit vasul îndată ce aţi sosit? 

— Da, numaidecât. Ah, îmi amintesc acum că ă făcut semn 
unui hamal să urce la bord, ca să-i ducă lucrurile, adică 


pachetul, căci n-avea decât un pachet. Aş recunoaşte 
oricând hamalul. Călătorul se numea Afrak Ben Hulam! 

— E un nume fals! 

— Se poate. Vă rog să mai poftiţi la bord. Vă făgăduiesc 
sincer că-l voi întreba pe hamal, îndată ce-l voi întâlni. 

Plecai! Ceilalţi mă aşteptau pe mal. lacub Afarah porni în 
fruntea noastră, ca să ne călăuzească la locuinţa fratelui 
său. Nici Lindsay, nici eu n-aveam de gând să acceptăm 
ospitalitatea acestuia, dar puteam cel puţin să-i facem 
cunoştinţă. 

Marele negustor Maflei locuia în preajma noii moschei, 
Jeni Dşani, iar înfăţişarea casei în care locuia era desigur o 
imagine convingătoare a averii sale. Fără să ne spunem 
numele, furăm conduşi în selamlăc unde, după scurtă 
vreme apăru fratele lui lacub. 

Era uimit de vizita atâtor inşi; dar când îl zări pe Iacub, îşi 
uită solemna atitudine musulmană şi se îndreptă cu paşi 
mari spre el, îmbrăţişându-l cu dragoste nestăpânită. 

— Maschallah, frate-meu! A dăruit oare Allah lumină 
adevărată ochilor mei? 

— Ochii-ţi spun adevărul, frate! 

— Atunci, Allah să binecuvânteze paşii tăi şi ai prietenilor 
tăi! 

— Da, oaspeţii cu care ani venit sunt adevăraţi prieteni. 

— Ai venit la Istambul pentru afaceri? 

— Nu. Dar vom vorbi mai târziu despre asta. Isla, fiul tău 
iubit, e în Istambul sau a plecat undeva? 

— E aici, sufletul său se va bucura mult, când te va vedea. 

— Va avea şi altă bucurie. Cheamă-l! 

Trecură câteva minute, până la înapoierea lui Maflei, 
însoţit de Isla Ben Maflei. Mă dădui repede deoparte. 
Tânărul îşi îmbrăţişa unchiul şi se uită în jur. Privirea-i se 
opri asupra lui Halef, pe care-l recunoscu numaidecât: 

— Allah! Hagi Halef Omar, iată-te în Istambul! Când ai 
venit? strigă uimit. Fii bine venit slujitor şi apărător al 
prietenului meu! Te-ai despărţit de el? 


— Nu. 

— Atunci, e şi el în Istambul? 

— Da. 

— Şi de ce n-a venit cu tine? 

— Ia uită-te bine! 

Isla se întoarse, mă zări şi mi se aruncă de gât. 

— Effendi, nu-ţi poţi închipui câtă bucurie-mi faci. Tată, îl 
vezi pe omul acesta? E Kara Ben Nemsi effendi, despre 
care ţi-am povestit, iar dânsul e Hagi Halef Omar Aga, 
prietenul şi slujitorul său. 

Urmă o scenă care emoţiona până şi pe flegmaticul englez. 
Servitorii se repeziră să aducă pipe şi cafele. Maflei şi Isla 
închiseră la iuţeală prăvălia, ca să nu se mai ocupe decât de 
noi şi ne aşezarăm cu toţii pe perne, începând să 
pălăvrăgim. 

— Dar unde i-ai întâlnit şi cum l-ai cunoscut pe acest 
effendi, unchiule? întrebă Isla. 

— A fost oaspetele meu în Damasc, ne-am întâlnit în stepă 
şi ne-am împrietenit. 

Căpitanul îşi mângâie gânditor bărbia. 

— De ce nu ne spui nimic despre Afrak Ben Hulam, fiul 
unchiului meu şi nu ne transmiţi salutări din partea lui? 

— Salutări nu-ţi aduc, dar îţi voi împărtăşi oarecare 
noutăţi. 

— Noutăţi fără salutări? Nu te înţeleg. 

— A venit la mine un anume Afrak Ben Hulam, dar nu era 
cel adevărat. 

— Alla 1 Allah! E cu putinţă? îi dădusem o scrisoare. Nu ţi- 
a adus-o? 

— Ba da. V-am îndeplinit dorinţa şi l-am primit. l-am dat 
adăpost în casa mea şi i-am deschis inima, dar a fost 
nerecunoscător, fiindcă mi-a furat toate bijuteriile. 

Când auziră această veste, tatăl şi fiul amuţiră. Curând, 
tatăl îşi reveni, sări de pe perne şi strigă: 

— Greşeşti! Nici un om în vinele căruia curge sângele 
părinţilor noştri nu săvârşeşte o asemenea ispravă! 


— Sunt de aceeaşi părere, răspunse lacub. Cel care mi-a 
adus scrisoarea şi a spus că se numeşte Afrak Ben Hulam 
era un străin. 

— Crezi că îi dau unui străin asemenea scrisori? 

— Îţi repet că era un străin. Întâi se numea Davud Arafim, 
apoi Abrahim Mamur şi acum... 

Isla tresări: 

— Abrahim Mamur? Ce-i cu el? Unde e? Când l-ai văzut? 

— A fost în casa mea, a locuit şi a dormit sub acoperişul 
meu. l-am încredinţat obiecte în valoare ele milioane, fără 
să bănuiesc o clipă că era Abrahim Mamur, vrăjmaşul 
nostru de moarte! 

— Allah kerihm! Mi se împietreşte inima! spuse bătrânul. 
Câtă nenorocire a pricinuit scrisoarea mea! Dar cum a 
ajuns în mâna lui? 

— L-a omorât pe adevăratul Afrak Ben Hulam şi i-a luat 
scrisoarea. După ce a citit-o s-a hotărât să vină la mine şi să 
se dea drept rudă, ca să-mi jefuiască toată prăvălia. Numai 
acestui effendi trebuie să-i mulţumesc, dacă hoţul n-a 
izbutit să-şi înfăptuiască în întregime planul. 

— Ce-ai făcut cu el? 

— A fugit şi l-am urmărit. A venit ieri aici, cu un vaporaş 
francez, dar noi am sosit abia azi. 

— Mă, duc să stau de vorbă cu căpitanul francez, spuse 
Isla, ridicându-se. 

— Rămâi, îi spusei. Am vorbit eu cu el. Hoţul părăsise 
vasul, dar căpitanul mi-a făgăduit că ne va ajuta. Mi-a 
propus să mai vin la bord. 

— Atunci, nu ne mai chinuiţi sufletele şi povestiţi-ne totul 
aşa cum s-a întâmplat. 

Fratele său îi îndeplini dorinţa şi istorisi în detaliu toate 
păţaniile, spre uimirea celor doi ascultători. Maflei dorea să 
se ducă imediat la cadiu şi la cei mai mari judecători; mai 
mult, voia să pună întregul oraş în mişcare, ca să putem 
prinde hoţul. Era atât de furios, încât măsura în lung şi-n lat 
selamlăcul, ca un leu care-şi aşteaptă vrăjmaşul. Şi Isla era 


din cale-afară de nervos. După ce se liniştiră şi sângele le 
circulă iarăşi normal prin vine, le reveni şi înţelepciunea 
atât de necesară în asemenea împrejurări şi capabilă să 
ducă la o hotărâre corectă. 

Îi sfătuii să nu cerem deocamdată sprijinul poliţiei. Voiam 
în primul rând să văd dacă nu va descoperi vreunul dintre 
noi urma răufăcătorului. Propunerea mea fu primită. Când 
englezul, Halef şi cu mine ne ridicarăm ca să plecăm. Maflei 
şi Isla nu voiră să ne lase. Ne cerură să fim negreşit 
musafirii lor, în timpul şederii noastre la Istambul. Ca să 
putem locui nestânjeniţi, ne puseră la dispoziţie o minunată 
căsuţă înconjurată de o grădină şi furăm nevoiţi să 
consimţim, spre a nu-i jigni într-un mod de neiertat. 

Căsuţa aceasta se afla în fundul grădinii; încăperile erau 
bine orânduite, după tradiţia turcească şi datorită izolării ei 
puteam trăi în tihnă, fără să jertfim cerinţelor orientale 
libertatea pe care o îndrăgeam. Ne odihneam în voie şi 
cercetam pe îndelete mijloacele cu ajutorul cărora am 
putea descoperi urmele duşmanului în Constantinopol, 
unde oricine poate dispărea în mulţimea ce forfoteşte 
pretutindeni, o astfel de încercare era foarte anevoioasă. 
Nu ne rămânea decât să ne lăsăm la voia întâmplării, având 
însă grijă să cutreierăm stăruitor toate cartierele oraşului. 
Se părea că ne surâde norocul, întrucât după trei zile de la 
sosirea noastră, ne căută un hamal, care ne spuse că l-a 
întâlnit un căpitan de vapor şi l-a trimis să stea de vorbă cu 
noi. 

Îl întrebai despre călătorul căruia i-a dus pe chei un 
pachet de pe vaporul acelui căpitan şi aflai că omul nostru 
fusese văzut într-o casă de pe marea arteră Pera. Hamalul 
era încredinţat că va recunoaşte casa şi voia să meargă cu 
mine, ca să mi-o arate. Fireşte, îi primii propunerea 
numaidecât. 

În casa aceea locuia un kitak82, care-şi aminti cu precizie 
că înainte cu trei zile fusese vizitat de cineva, care l-a 
întrebat dacă ştie undeva o casă de închiriat. A plecat cu el 


ca să viziteze câteva locuinţe, dar niciuna dintre ele n-a fost 
pe placul străinului; după ce agentul şi-a primit răsplata 
pentru osteneală, s-au despărţit fără să se revadă şi fără să 
mai ştie unul de altul, altceva nu putui afla. Totuşi, pe 
drumul spre casă, avui o întâlnire de oarecare însemnătate, 
care părea că mă va răsplăti pentru infructuoasa vizită 
făcută agentului. Intrasem într-o cafenea, ca să sorb o cafea 
de Mocca şi să fumez o pipă şi de-abia mă aşezasem pe 
pernă, când auzii un glas strigându-mă în limba germană: 

— Hurrjeh, e adevărat sau mă înşel? Dumneavoastră 
sunteţi sau e altcineva? 

Mă întorsei spre cel care vorbise şi văzui un bărbat, cu 
chipul aproape ascuns de o barbă deasă, care mi se părea 
cunoscut, dar nu-mi aminteam unde-l mai văzusem. 

— Cu mine vorbiţi? îl întrebai. 

— Fireşte. Nu mă mai cunoaşteţi? 

— Sunt sigur că vă cunosc, dar v-aş ruga să-mi veniţi într- 
ajutor, fiindcă nu-mi aduc aminte de unde! 

— Aţi uitat oare pe Hamsad Al Dşcharbaja, care v-a cântat 
colo la Nil melodia cu birjarul şi după aceea... 

Îl întrerupsei: 

— Ah, aşa e! Barba dumneavoastră m-a derutat. Noroc 
bun, domnule! Luaţi loc lângă mine! Cred că nu vă grăbiţi. 

— Am destulă vreme, mai ales dacă veţi avea bunăvoința 
de a-mi plăti cafeaua. Sunt, cum se zice, lefter. 

Se aşeză lângă mine şi pălăvrăgirăm nestingheriţi, 
întrucât ştiam că musulmanii din preajma noastră nu 
înțelegeau „germana. 

— Prin urmare, sunteţi lefter! Cum s-a întâmplat? îl 
întrebai. Povestiţi-mi cum v-a mers, de când nu ne-am mai 
văzut. 

— Cum mi-a mers? Hm! Rău! Şi cu asta v-am spus totul. 
Acel Isla Ben Maflei, pe care l-am servit, m-a alungat, 
întrucât nu mai avea nevoie de mine. Am plecat la 
Alexandria şi de acolo am pornit cu un grec la Kandia; am 


devenit un fel de marinar şi am ajuns aici, unde m-am 
stabilit. 

— Şi cu ce vă îndeletniciţi? 

— Cu orice; cu mijlociri de tot felul, cu întovărăşirea 
străinilor prin oraş, cu servicii de toate soiurile, în sfârşit cu 
treburile din care îmi pot câştiga un ban. Din păcate nu 
găsesc pe nimeni căruia să-i mijlocesc vreo afacere. Şi până 
la urmă le încheie toţi, fără mine. Nu găsesc niciodată 
prilejul de a fi util, aşa că toată ziua mă învârtesc degeaba 
prin oraş şi flămânzesc straşnic. Sper că-mi veţi da vreo 
îndeletnicire, domnule compatriot, fiindcă vă amintiţi cât de 
vrednic am fost data trecută şi cum am ştiut să vă fiu de 
folos! 

— Vom vedea! Dar de ce nu v-aţi dus la Isla Ben Maflei, 
când aţi ajuns aici? Ştiţi doar că-i în Istambul. 

— Mulţumesc! Nici nu vreau să aud de el. M-a îmbolnăvit; 
mi-a jignit onoarea şi mi-a rănit sufletul. Nu merită să-i fac 
plăcerea de a mă duce la el. 

— Locuiesc la el, spusei. 

— Oh, asta-i foarte neplăcut, fiindcă n-am să vă pot vizita! 

— Păi, nu-l vizitezi pe el, ci pe mine! 

— E acelaşi lucru! Nu voi călca niciodată pragul casei lui; 
dar mi-ar plăcea mult. să vă fiu de folos în vreun fel 
oarecare. 

— Îţi voi da prilejul. Îţi mai aduci aminte de acel Abrahim 
Mamur, căruia i-am luat fata? 

— Foarte bine. Se numea, de fapt, Davud Mamur şi a fugit. 

— Ei, e în Constantinopol şi vreau să dau de el. 

— Ştiu foarte bine că-i aici, fiindcă l-am văzut. 

— Ah! Unde? 

— Colo sus, în Dimitri. L-am întâlnit, dar nu m-a 
recunoscut. 

Ştiam că Sf. Dimitri, ca şi Tatavola, Jenimahalle şi Ferikjoe, 
e unul din cartierele rău famate ale oraşului, aşa încât îl 
întrebai: 

— Vă duceţi des prin Sf. Dimitri? 


— Foarte des. Locuiesc acolo. 

Aflasem deajuns. Acest frizer din Juterbog se aciuase şi 
rămăsese în cartierul grecesc Dimitri, cel mai decăzut 
cartier al Istambulului. Acolo, crima e tot atât de obişnuită, 
ca în vestita „Stradă a apei” din New York, sau în ulicioara 
Blackfriars din Londra. Străbaterea acestui cartier e foarte 
primejdioasă seara; iar ziua găseşti la fiece pas, pe dreapta 
şi pe stânga, vizuinile în care viciul îşi sărbătoreşte orgiile 
sau în care mişună bolile cele mai dezgustătoare. 

— În Sf. Dimitri locuieşti? îl întrebai. Nu puteaţi găsi o 
locuinţă într-altă parte? 

— Ba da, sunt peste tot locuinţe; dar în Sf. Dimitri e, foarte 
frumos, mai ales dacă ai bani, ca să te poţi bucura de tot ce 
te înconjoară. 

— Nu cumva l-aţi urmărit pe Abrahim Mamur, când l-aţi 
întâlnit? Aş ţine mult să ştiu unde. locuieşte. 

— L-am lăsat să-şi vadă de drum şi sunt încântat că nu m-a 
recunoscut. Dar cunosc bine casa-de undo a ieşit şi m-aş 
putea interesa acolo. 

— N-ai vrea să-mi arăţi acum casa aceea? 

— Da. Cu placere! 

Plătii cafeaua mea şi a lui. Închiriarăm doi cai din 
apropiere de cafenea şi urcarăm spre Sf. Dimitri, prin Pera 
şi Tepe Başi. 

Se spune că Neapole, Dresda, Copenhaga şi 
Constantinopol sunt cele mai frumoase oraşe ale Europei. 
Nu pot contrazice aceste afirmaţii. Dar în privinţa 
Constantinopolului trebuie să precizez că oraşul acesta 
poate fi socotit frumos numai dacă-i privit de la „Cornul de 
aur”, îndată ce păşeşti înăuntrul lui, însă, iese la iveală 
adevărata lui înfăţişare. Îmi aduc aminte de acel lord 
englez, despre care se povesteşte că a vizitat 
Constantinopolul la bordul iahtului său, dar fără să coboare 
pe uscat. Lordul a pornit de la Rodosto, aşezat pe ţărmul de 
nord al Mării de Marmara, până la Istambul, îndreptându- 
se spre „Cornul de aur” şi pătrunzând până sus, la Eyub şi 


Sudludje. Apoi s-a întors în Bosfor, mergând până la Marea 
Neagră şi s-a înapoiat iarăşi, păstrând convingerea că şi-a 
făcut o imagine desăvârşită a Constantinopolului, fără să şi- 
o lase întinată de aspectele negative. 

Pătrunzând în oraş, eşti nevoit să străbaţi o sumedenie de 
ulicioare înguste, strâmbe şi întortocheate, pe care îţi este 
cu neputinţă să le numeşti străzi. Cele mai multe adesea 
sunt clădite din lemn, fiind lipsite de ferestre şi având o 
înfăţişare tristă. La fiece pas, te loveşti de câte unul din 
câinii aceia urâţi şi murdari, care în oraşul acesta ţin locul 
gardienilor publici, iar din pricina îngustimii de neînchipuit 
a străduţelor, trebuie să te aştepţi în fiece clipă să fii trântit 
în mocirlă de hamalii, caii, măgarii sau de orice alţi 
trecători, oameni sau animale, care forfotesc necontenit şi 
pretutindeni. 

Drumul nostru spre Sf. Dimitri m-a convins pe deplin că 
oraşul Istambul este „unul dintre cele mai frumoase ale 
Europei”. Toate ulițele erau pline de resturi de peşte, carne, 
fructe şi legume, aruncate nepăsător de negustorii 
respectivi. Peste tot zăceau mormane ele coji de pepeni, 
intrate în putrefacție. Lângă măcelării, caldarâmul era 
scăldat în sânge, care începuse să miroasă urât, fiindcă se 
adunase fără îndoială de zile întregi. Pe margini erau 
zvârlite cadavre de câini, pisici şi şoareci, învălmăşite cu 
bucăţi sfâşiate din caii. căzuţi din pricina bolii sau a foamei. 
Vulturii şi câinii erau singurele fiinţe care se îngrijeau cu 
râvnă de toate aceste „podoabe” ale Istambulului. De-abia 
ne puturăm feri de hamalii care târau prin străduţele 
neîngrijite pietroaie, scânduri şi grinzi, de un măgar 
împovărat în chip nemilos, de un musulman gras şi de o 
căruţă trasă de boi. Văzând că scăpasem nestrivit de aceste 
obstacole, mă socotii un om norocos şi dibaci. 

În sfârşit, ajunserăm în cartierul Sf. Dimitri. Coborârăm de 
pe cai şi-i dădurăm lui aldşis83. Mai întâi, compatriotul avu 
grijă să-mi arate locuinţa sa. Era aşezată în partea din 
spate a unei colibe prăbuşite pe jumătate şi se asemăna mai 


curând cu un grajd de capre, decât cu o locuinţă 
omenească. În locul uşii se aflau nişte jurnale lipite cap la 
cap. O spărtură în zid slujea drept fereastră. „Mobila” era 
reprezentată printr-un urcior de apă, fără toartă, deasupra 
căruia-şi ţesuse plasa un păianjen, mare şi o pânză 
zdrenţuită, folosită în locul canapelei. Privii înmărmurit 
odaia aceasta sărăcăcioasă şi jalnica şi ieşii apoi în stradă, 
împreună cu compatriotul meu. Mă conduse într-o casă, a 
cărei înfăţişare nu era deloc impunătoare şi care se dovedi 
şi pe dinăuntru la fel de neplăcută. Era un fel de cârciumă 
şi cafenea grecească, în care viaţa unui om nu preţuieşte 
nimic şi ai cărei clienţi duc o viaţă tainică şi au îndeletniciri 
de nebănuit. 

Fără să se oprească în prima încăpere, frizerul mă 
conduse într-o odăiţă dosnică, în care se jucau cărţi şi se 
fuma opium. Fumătorii erau tolăniţi în diferite poziţii pe o 
saltea de paie, întinsă între doi pereţi ai odăii. Un bătrân îşi 
aprindea narghileaua cu otravă. Corpul lui scheletic se 
îndreptase parcă, din pricina poftei de opium. Ochii lui, 
închişi pană atunci, străluciră, iar mâinile-l tremurară. 
Uitându-mă la el, mă simţii năpădit de dezgust. Lângă el 
zăcea un copil de cel mult zece ani, pradă unor visuri 
ameţitoare. Zâmbea de parcă ajunsese într-ai şaptelea cer 
al lui Mahomed; şi el căzuse victimă patimei drăceşti, din 
ghearele căreia nu scapă nimeni. În preajma lui era trântit 
un dalmaţian lung şi slab, ce se zbătea în culmea beţiei 
opiumului; iar puţin mai încolo rânjea figura dezgustătoare 
a unui derviş, care-şi părăsise mănăstirea şi vizitase această 
văgăună decăzută, spre a-şi jertfi puterea de viaţă 
imaginilor nebuneşti ale narcoticului amăgitor. 

— Şi dumneata fumezi opium? îmi întrebai, bănuitor, 
călăuza. 

— Da, răspunse; dar nu de multă vreme. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, atunci tot te-ai putea 
dezbăra de viciu! Nu ţi-ai dat încă seama cât de vicleană şi 
de drăcească e otrava asta? 


— Drăcească? Hm! înseamnă că n-o cunoaşteţi! 
Dimpotrivă, e dumnezeiască! Voiţi să-i încercaţi gustul? 

— Nici nu mă gândesc. Ce se poate bea aici? 

— Vin. Comand eu. Plata vă priveşte! 

Ni se aduse un vin grecesc, roşu şi gros, al cărui gust 
neplăcut era de nesuportat şi care mă făcu să mă gândesc 
cu plăcere la strugurii delicioşi din viile greceşti. Aşadar, 
aceasta era casa în care avea de lucru Abrahim Mamur. Îl 
întrebai despre el pe stăpânul localului. Întrucât însă n-am 
vrut să-mi spun numele, dintr-un firesc spirit de prevedere 
şi nici nu-l ştiam pe cel de care se folosea acum hoţul, 
cercetarea mea fu zadarnică. 

I-am atras atenţia frizerului să mă anunţe, îndată ce-l va 
întâlni pe cel căutat. Îi dădui o sumă mică de bani şi mă 
despărţii de el; dar încă nu ajunsesem în pragul localului şi-l 
văzui că se aşează repede lângă jucători, ca să-şi piardă 
banii în jocuri de noroc şi să-i cheltuiască pe opium. Îl 
socotii pierdut, trupeşte şi sufleteşte, îmi propusei, totuşi, 
să încerc să-l readuc pe căi sănătoase. 

A doua zi era vineri. Isla, care avea treburi la Pera, mă 
rugă să-l întovărăşesc. La înapoiere, trecurăm pe dinaintea 
unei clădiri în formă de moschee, aflată în preajma legaţiei 
ruseşti şi împrejmuită de un grilaj. Isla se opri şi mă 
întrebă: 

— Effendi, ai văzut vreodată pe chora-teperler84? 

— Da, dar nu aici în Constantinopol. 

— Aici e mănăstirea lor şi tocmai acum o ora de rugăciune. 
Vrei să intrăm? 

Îi răspunsei afirmativ şi trecurăm prin poarta larg 
deschisă a grilajului, păşind într-o curte pardosită cu plăci 
mari de marmură. În partea stângă era un cimitir, 
împrejmuit de asemenea de un grilaj. Printre zăbrele se 
zăreau, sub umbra unor chiparoşi înalţi, o sumedenie de 
pietre albe funerare, care aveau nişte ornamente 
asemănătoare turbanelor. Pe o parte a pietrelor se afla 
numele celui mort şi un verset din Coran. În după-amiaza 


aceasta, cimitirul era vizitat de o sumedenie de femei şi 
printre copaci străluceau pretutindeni voalurile albe şi 
mantilele colorate. Turcului îi place să viziteze locurile în 
care morţii îşi dorm somnul de veci. 

În partea din fund a curţii se afla un pavilion rotund cu o 
turlă, iar în dreapta era mănăstirea, o clădire deasupra 
căreia se afla tot o cupolă şi al cărei spate dădea spre 
strada. 

În mijlocul curţii se înălța un chiparos în jurul căruia se 
încolăcise iedera până la vârf. Curtea era plină de oameni 
care se îmbulzeau spre pavilion. Dar Isla mă conduse mai 
întâi în mănăstire, ca să cunosc interiorul acestui lăcaş al 
dervişilor. 

Derviş e un cuvânt persan şi înseamnă „sărman”; în arabă 
dervişul se numeşte „fachir”. E numit derviş orice ins care 
aparţine unui ordin religios musulman. Sunt multe ordine 
de acest fel, dar apartenenţii lor nu depun nici un jurământ; 
nu ştiu ce înseamnă sărăcia, curăţenia şi supunerea. Tekkije 
şi Khangah85, sunt adesea foarte bogate în terenuri şi 
proprietăţi clădite, care le aduc venituri însemnate. De 
altminteri, întreaga preoţime turcă are o stare îmbelşugată. 
Cei mai mulţi călugări sunt căsătoriţi şi se îngrijesc cu 
râvnă de mâncare, băutură, dormit, jocuri de noroc; ei 
fumează şi se simt bine, fiindcă n-au nici o grijă. Înainte, 
dervişii aveau o mare însemnătate politică şi religioasă. 
Acum, autoritatea lor a scăzut mult. Ei se mai bucură doar 
în faţa credincioşilor de oarecare consideraţie. De aceea au 
născocit felurite şiretenii prin care încearcă să se dea drept 
inşi însufleţiţi cu harul divin, sau drept vrăjitori. Joacă 
diferite piese de teatru şi mici comedii, însoţindu-le de 
diferite cântece, dansuri ciudate şi vaiete. 

Trecând prin poarta mănăstirii, păşirăm într-o încăpere 
înaltă şi friguroasă, care se întindea pe toată lărgimea 
clădirii. În stânga era un coridor dreptunghiular, pe 
dreapta şi pe stânga căruia se aflau chiliile dervişilor. 
Ferestrele chiliilor dădeau spre curte. Uşi nu existau, aşa 


încât ele pe coridor chiliile puteau fi văzute în întregime. 
Orânduirea lor era foarte simplă: în toată chilia nu era 
decât o singură pernă, întinsă de-a lungul pereţilor. Pe 
acest divan şedeau dervişii, având pe cap nişte tichii de 
pâslă în forma unor căpăţâni de zahăr, asemănătoare întru 
totul celor pe care le poartă clovnii din circurile noastre. 
Unii fumau, alţii se pregăteau în vederea dansurilor pe care 
urmau să le execute şi în sfârşit alţii stăteau adânciţi în 
gânduri şi nemişcaţi, ca nişte statui. De aici ne îndreptarăm 
spre pavilion şi după ce străbăturăm o săliţă pătrată, 
ajunserăm în sala principală, care avea formă ortogonală. 
Nişte coloane subţiri sprijineau cupola sălii. În partea din 
spate a încăperii era un rând întreg de ferestre deschise. 
Podeaua lucea ca oglinda. De-a lungul tuturor celor opt 
pereţi ai sălii se întindeau câte două rânduri de loji; unul 
puţin deasupra nivelului podelei, iar celălalt pe la jumătatea 
înălţimii sălii. Câteva loji din rândul de sus aveau zăbrele 
aurite şi erau destinate femeilor. O altă lojă, tot în rândul de 
sus, era ocupată totdeauna, de cor. Toate lojile erau pline. 
Găsirăm însă două locuri într-una din ele. 

Tocmai se începea reprezentarea unei comedii, care 
trebuia să pară ca fiind închinată preamăririi lui Dumnezeu. 

Prin uşa principală intrară vreo treizeci de dervişi, în 
frunte se afla conducătorul lor. Era un bărbat bătrân, cu 
barbă căruntă şi purta o haină lungă şi neagră. Ceilalţi erau 
îmbrăcaţi în rase de culoare închisă, iar pe cap purtau 
tichiile acelea înalte de formă conică. Păşiră încet în sală, o 
înconjurară cu toată gravitatea de trei ori şi se aşezară, cu 
picioarele încrucişate: conducătorul în faţa intrării, iar 
ceilalţi în dreapta şi stânga lui, în două semicercuri. Se auzi 
apoi o muzică îngrozitoare, ale cărei sunete îmi sparseră 
timpanele; urmă un cântec, de jale care, după cum spunea 
un poet german, „ar fi înduioşat pietrele şi ar fi turbat 
oamenii”. 

După ce sfârşiră cântecul, dervişii începură să facă o 
sumedenie de plecăciuni, fie aplecându-se unii spre alţii, fie 


încovoindu-se cu toţii în faţa conducătorului lor. Îşi 
încrucişară picioarele şi se legănară la dreapta şi spre 
stânga, înainte şi îndărăt, îşi răsuciră jumătatea de sus a 
corpului şi capul, îşi încrucişară ele câteva ori braţele, îşi 
frânseră mâinile, pocnindu-şi-le, se trântiră pe podea, 
lovind-o neîncetat şi zgomotos cu vârful tichiilor. 

Această primă parte a ciudatei serbări ţinu o jumătate de 
oră. Muzica şi cântecele amuţiră, iar dervişii se aşezară 
iarăşi, cu picioarele încrucişate. Toată reprezentaţia pe care 
o văzusem mă ispitea să cred că dervişii aceia erau nebuni; 
cu toate acestea, privitorii turci îi urmăriseră cu o evlavie 
deosebită şi păreau înălţaţi sufleteşte. 

Se auzi iar muzica, dar sunetele erau mai vioaie. Dervişii 
săriră cu toţii deodată, îşi zvârliră rasele şi se înfăţişară în 
îmbrăcăminte albă. Reluară plecăciunile unii către alţii şi cu 
toţii în faţa conducătorului lor şi începură dansul, din cauza 
căruia fuseseră porecliţi „dâănţuitorii”. De fapt nu era un 
dans, ci un fel de învârteală pe loc. Fiecare derviş rămăsese 
pe locul pe care se afla, învârtindu-se încet într-un picior şi 
ţinându-şi mâinile încrucişate pe piept, ori îndepărtându-şi- 
le când înainte şi înapoi, când în dreapta şi în stânga. 
Ritmul muzicii devenea din ce în ce mai vioi, iar legănările 
dervişilor îşi iuţiră şi ele ritmul; în cele din urmă 
repeziciunea acestor mişcări fu atât de uluitoare, încât 
închisei ochii, ca să nu ameţesc doar privindu-le. Dansul 
ţinu altă jumătate de oră şi dervişii începură să se 
prăbuşească unul după altul. Comedia se sfârşise. Scosei un 
suspin de uşurare, făgăduindu-mi să mă feresc de a mai 
vedeţi vreodată „dansurile dervişilor”. Toţi ceilalţi 
spectatori, însă, care aparţineau păturii de jos a societăţii, 
plecară încântați de cele ce văzuseră. Isla se uită la mine şi 
mă întrebă: 

— Cum ţi-a plăcut, effendi? 

— Ca să fiu sincer, am ameţit! îi răspunsei. 

— Ai dreptate. Nu ştiu dacă Profetul a orânduit asemenea 
ţopăieli. De altfel nu ştiu nici dacă întreaga lui învăţătură se 


potriveşte ţării noastre şi poporului musulman. 

— Tu spui asta, tu care eşti musulman? 

— Effendi, îmi şopti, Seniţa, soţia mea, e creştină! Îmi 
dăduse astfel de înţeles gândurile pe care nu voia să mi le 
mărturisească prin cuvinte. O soţie vrednică şi deşteaptă 
este „sufletul casei”, o adevărată paznică a culturii şi 
conştiinţei-divine. 

Când păşirăm în curte, îndreptându-ne spre ieşire, simţii 
că-mi pune cineva mâna pe umăr. Mă oprii şi mă întorsei; în 
faţa mea se afla un tânăr, pe care-l recunoscui numaidecât. 

— Omar Ben Sadek! Ce-i cu tine? 

— Lăudat fie Dumnezeu, fiindcă-mi dăruieşte bucuria de a 
vedea soarele chipului tău! Sufletul mi-a tânjit de multe ori 
după tine, de atunci de când am fost nevoit să mă despart 
de tine. 

Era Omar, fiul lui Sadek, fosta noastră călăuză prin Djerid, 
care fusese împuşcată de Abu En Nassr. 

— Cum ai ajuns la Istambul şi ce faci aici? îl întrebai. 

— Nu vezi că sunt hamal? Hai să intrăm într-o cafenea, 
sidi, şi-ţi voi povesti totul. 

Isla Ben Maflei auzise încă în Egipt despre aventura 
noastră în Tunis, aşa încât cunoştea numele lui Omar; de 
aceea se bucură şi el că-l vede şi ne însoţi în cea dintâi 
cafenea onorabilă din apropierea mănăstirii dervişilor. 

În primul rând, aflai că Omar fusese nevoit să-şi ia cămila, 
pe care o primise de la prietenii săi şi pe care vechilul din 
Kbilli o lăsase pe ascuns lui Abu En Nassr. Cu toate acestea, 
se ţinu după el până la Derna. Îl ajunsese la Bomba, dar cel 
urmărit se alătură unei caravane ce pornea spre Sivah. 
Omar a fost nevoit să aştepte un prilej mai bun şi să-şi 
schimbe cămila cu o alta, care nu era atât de vânjoasă. 
Fireşte, primi şi o mică suma de bani, ca să aibă cu ce să 
trăiască. Abia după trei săptămâni izbuti să se alăture şi el 
unei caravane, ce se îndrepta spre oaza Sivah, străbătând 
pustiul nordic Barka şi Vadi Dşegabib. Sosi la Sivah, află 
după cercetări îndelungate, că Abu En Nassr ar fi plecat 


spre Birkei86 el Kherum, urmând să treacă prin Omm 
Loghir şi Moggarah. Când ajunse la El Kherum, văzu că 
toată alergătura lui fusese zadarnică şi presupuse că Abu 
En Nassr apucase pe alt drum, ducându-se poate pe vreuna 
din şoselele sudice de caravane spre El Wah, Farafer sau 
Daket. Îl căută şi în aceste trei oaze, dar nu-l găsi. Plecând 
la Tafah, înţelese, în urma unor aluzii, că Abu En Nassr 
pornise cu un vaporaş, în josul Nilului, ascunzându-se sub 
alt nume. Cutreieră pe rând toate oraşele şi satele de pe 
malul Nilului şi sosi în Cairo, zdrobit de oboseală. 

Din fericire, aici îi fu dat să zărească întâmplător pe Abu 
En Nassr în piaţa Mehmed Ali. Îl urmări de-a lungul 
întregului bulevard Mehmed Ali, până la Esbekieh, dar îl 
pierdu din ochi. Cutreieră zi şi noapte şi în cele din urmă îl 
văzu iarăşi în portul Bulak, dar tocmai în clipa când Abu En 
Nassr se îmbarca pe un vaporaş ce pornea în susul Nilului. 
Omar nu se putu îmbarca, din pricină că nu avea bani şi nici 
nu i se permise să-şi plătească costul călătoriei în schimbul 
unor prestări de servicii. 

Înfuriat la culme şi abia stăpânindu-şi dorul de răzbunare, 
fu nevoit să vadă că vrăjmaşul său de moarte îi scăpă încă o 
dată; totuşi, un şeic arab, căruia-i istorisi păţania, îi dărui 
un cal, pentru a putea urmări vaporaşul, mergând pe 
şoseaua de pe malul apei. Străbătu în goană Terraneh, 
Giza, Nadir, Negileh şi Dahari, situate pe unul din braţele 
Nilului, pentru ca ajungând la Ramanieh să i se spună că 
vaporaşul se îndreptase spre celălalt braţ. Porni de-a 
curmezişul deltei, prin Kasr el Madşar şi Mehallet el Kebir, 
iar când sosi în Samanud, află că într-adevăr vaporaşul se 
oprise acolo câtva timp, plecând apoi iar în josul apei. Cu 
aceeaşi râvnă alergă la Damiette, dar ajunse prea târziu: 
Abu En Nassr plecase cu alt vaporaş spre Adalia. 

Isprăvindu-şi banii, fu nevoit să muncească în porturi, ca 
să-şi câştige banii de drum; desigur. În acest timp îşi 
vânduse şi calul, dar şi suma obţinută pentru el se sfârşi 
repede. În cele din urmă, izbuti să ajungă fără nici un ban 


în Cipru şi de aici, cu ajutorul unui pescar, pe continent. 
Sosi la Anamar, merse pe jos până la Adalia, trecând pe la 
Selindi şi Alaja. Dar cercetările lui se dovediră iar 
zadarnice. Se scursese prea multă vreme şi Omar nu avea 
mijloace îndestulătoare spre a-şi continua cercetările pe 
drumul cuvenit. 

Cu toate acestea, nu-şi pierduse răbdarea şi nici ţinta pe 
care i-o insufla legea răzbunării. Gândindu-se la direcţia 
spre care se îndrepta Abu En Nassr, îşi spuse că vrăjmaşul 
are de gând să se ducă la Constantinopol; de aceea porni 
de-a curmezişul Anatoliei, întreţinându-se din cerşit. În felul 
acesta însă, înainta foarte încet, iar la Kuţahija se îmbolnăvi. 
Istovitoarea lui, hoinăreală şi lipsurile îndurate îl siliră să 
zacă mai multe luni şi fu fericit, când îşi găsi salvarea într-o 
mănăstire de dervişi. 

După alte câteva luni, sosi în Istambul. Nu găsise încă nici 
o urmă sigură, dar nici nu-şi pierduse nădejdea. Ca să-şi 
poată agonisi traiul, făcând şi economii, se îndeletnicea cu 
hamalâcul, ceea ce era o treabă neobişnuită din partea unui 
arab mândru şi liber ca el. Când îl întrebai cât timp are de 
gând să rămână în Constantinopol, îmi răspunse: 

— Sidi, poate că în curând voi părăsi oraşul. Allah mi-a 
îngăduit să aflu numele adevărat al banditului: 

— Să-l aud! 

— Când ne aflam în Djerid, mi-ai spus că Abu En Nassr se 
numeşte de fapt Hammed el Amasat. 

— Aşa e. 

— Am descoperit aici un bărbat, care se numeşte Ali 
Manach Ben Barud el Amasat. 

— Ah! Unde e? 

— Chiar în mănăstirea în care ai fost adineauri; e derviş. 
Voiam să intru în chilia lui, ca să-i vorbesc şi să-l cercetez. 

— Ali Manach Ben Barud el Amasat! strigă Isla atât de 
tare, încât socotii nimerit să-i atrag atenţia asupra celor din 
jurul nostru, care l-ar fi putut auzi. Prin urmare e fiul acelui 


Barud el Amasat, care mi-a vândut soţia. Mă duc 
numaidecât la mănăstire, ca să-i vorbesc. 

— N-o vei face! îi spusei. Amasat nu-i un numerar. Poate că 
dervişul acesta nu are nici o legătură cu omul pe care-l 
cauţi. Şi chiar dacă ar fi aşa cum crezi, tot trebuie să fii 
prevăzător. N-ai vrea să-mi îngădui să mă duc eu? 

— Da, effendi, du-te! Dar chiar acum! le vom aştepta aici. 

Îl întrebai pe Omar: 

— Cum ai aflat că dervişul acela se numeşte Amasat? 

— Am fost ieri cu el şi cu un tovarăş de-al lui într-un caic, 
până la Beharive Keui; în timp ce ei vorbeau, i-am auzit 
numele. S-au oprit în faţa unei case, care era încuiată. Unul 
din ei bătu în poartă. Un glas întrebă din casă cine vrea să 
intre şi răspunsul fu: En Nassr. Aşteptai câteva ore, până 
când îi văzui ieşind; în timpul acesta intrară o grămadă de 
inşi, care rostiră acelaşi cuvânt, ca să li se deschidă. Ce 
înţelegi din toate astea, effendi? 

— Aveau felinare la ei? 

— Nu, eu toate că nimeni nu are voie să umble noaptea 
fără felinare. Nu era pe aproape nici un kavas. M-am luat 
iar după cei doi inşi, pană când i-am văzut oprindu-se la 
mănăstirea „dervişilor dănţuitori”. 

— Ai auzit bine cuvântul „En Nassr”? 

— Cât se poate de limpede! 

Relatarea lui Omar îmi dădea de gândit şi-mi provoca tot 
felul de supoziţii. Îmi adusei aminte de cuvintele pe caro le 
rostise Abrahim Mamur, atunci când mă doborâse în gangul 
de sub ruine. Crezând că nu mai pot fi vătămător şi că m-a 
răpus, îmi declarase pe un ton foarte lăudăros şi spre a mă 
înspăimânta, că ar fi şeful unei bande de ucigaşi. Dacă 
lucrul acesta era adevărat, însemna că banda era 
răspândită în aproape întreaga Turcie, după cum dovedeau 
isprăvile lor din Egipt şi Damasc. Constantinopolul a fost 
mereu un adăpost al criminalilor de tot soiul, dar acum 
teama pe care o pricinuiau răufăcătorii întrecuse orice 
măsură. Se găseau mereu locuinţe jefuite, în timp ce 


stăpânii lor erau omorâţi sau dispăreau. La „Cornul de aur” 
sau Bosfor pluteau numeroase cadavre. În toiul nopţii, 
izbucneau focuri în diferite colţuri ale oraşului, la aceleaşi 
ore şi în timp ce se depuneau sforţări pentru stingerea lor, 
se comiteau tâlhării. Cercetările duceau la convingerea că 
incendiile se datorau aceloraşi autori. Patrulele întâlneau în 
fiecare noapte indivizi suspecți, care nu aveau felinare şi 
care, atunci când erau somaţi să se oprească, se încăierau 
cu ele. Dar ceea ce era de necrezut, justiţia şi toate 
autorităţile se arătau foarte îngăduitoare cu toţi aceşti 
răufăcători. Odată fu prinsă o bandă alcătuită din cei mai 
primejdioşi ucigaşi şi sultanul îi exila în Tripoli. După câtva 
timp, căpitanul vaporului care-i transportase se întoarse şi 
anunţă că suferise un naufragiu lângă Tripoli, iar toţi 
ucigaşii ce se aflau pe bord s-ar fi înecat. Numai că, după 
câteva zile, „înecaţii” erau văzuţi pe străzile oraşului, fără 
ca faptul să pară ciudat. Nu le-am împărtăşit celor doi 
gândurile care mă frământau şi aflai de la Omar că dervişul 
Ali Manach locuieşte în a cincea chilie de la intrare. Plecai 
spre mănăstire. Fără să mă sinchisesc de cei care se aflau 
acolo, păşii drept spre poarta mănăstirii şi intrai în săliţă. 
Uşile gangului erau deschise. Dervişii şedeau în chiliile lor. 
Străbătui agale întregul gang şi mă întorsei, ca să privesc 
pe îndelete şi pe cei care se aflau în ele, dar niciunul din ei 
nu mă băgă în seamă, într-a cincea chilie şedea un derviş, 
care părea să aibă douăzeci şi ceva de ani. Se uita ţintă 
spre fereastră şi lăsa să-i alunece printre degete cele 
nouăzeci şi nouă de mărgele ale mătăniilor. 

— Sallam! îl salutai cu o voce gravă. 

— Sallam aaleikum! răspunse. Ce doreşti? 

— Vin dintr-o provincie îndepărtată şi nu cunosc 
obiceiurile acestei case. V-am văzut dansul şi aş vrea să vă 
mulţumesc pentru desfătarea pe care mi-aţi dăruit-o. Puteţi 
primi o ofrandă? 

— Da, pot s-o primesc. 

— Cât de mare trebuie să fie? 


— Orice para e bine venită şi primită. 

— Atunci poftim! 

Îi dădui atât cât îmi îngăduiră mijloacele, adică destul de 
puţin; dar el se arătă mulţumit, fiindcă-mi spuse: 

— Îţi mulţumesc. Să opresc ofranda pentru mine sau s-o 
predau Ordinului? 

— Te rog să ai bunăvoința de a o păstra, pentru tine. 

— Atunci spune-mi cum te numeşti, ca să ştiu cui trebuie 
să-i mulţumesc. 

— Profetul spune că ofranda unei mâini necunoscute va fi 
socotită cândva ca având valoare dublă; de aceea dă-mi voie 
să nu-ţi spun cum mă cheamă, dar împărtăşeşte-mi numele 
tău, ca să ştiu cu ce fiu evlavios ai islamului am stat de 
vorbă. 

— Numele meu e Ali Manach ben Barud el Amasat. 

— Şi care-i locul unde te-ai născut? 

— Oraşul meu de origine e Iskenderun. 

Până aici spusele lui se potriveau cu ceea ce ştiam. Isla îmi 
istorisise încă în Egipt că Barud el Amasat, care o vânduse 
pe Seniţa, locuia în Skutari. Îl descusui mai departe: 

— Cuvioasa ta familie mai locuieşte acolo? 

— Nu, îmi răspunse. 

Trebuia să încetez cu întrebările, ca să nu-i trezesc 
bănuieli; de aceea, rostii câteva cuvinte fără însemnătate şi 
plecai. Isla şi Omar aşteptau cu nerăbdare la khavaşii. 

— Ce ai aflat? mă întrebă Isla. 

— E fiul acelui Barud el Amasat. E orginar din Skutari şi 
dacă nu mă înşel, Hamd el Amasat, care se numea şi Abu En 
Nassr, e unchiul lui. 

— Effendi, atunci trebuie să ne spună unde-i tatăl său! 

— Trebuie! Şi cum crezi că-l poţi sili. 

— Prin cadiu. 

— Atunci, va rosti un loc oarecare sau, dacă-l va declara pe 
cel adevărat, va avea grijă să-şi prevină tatăl. Nu, trebuie să 
fim prevăzători. Mai întâi am de gând să cercetez casa în 
care a intrat ieri. Mă duc numaidecât cu Omar la Beharive 


Keui şi după aceea poate că voi chibzui şi-ţi voi spune ceea 
ce e de făcut. 

— Hotărârea ta e înţeleaptă. Ne despărţim acum, dar la 
înapoiere te rog să-l aduci şi pe Omar ben Sadek. Vreau să 
locuiască la mine şi să nu mai fie hamal. 

Isla porni spre casă, iar eu mă îndreptai cu Omar spre 
port, unde tocmirăm un caic şi ne duserăm spre „Cornul de 
aur”, ca să coborâm la Eyub. De aici merserăm pe jos la 
Beharive Keui, care alcătuieşte partea de nord a 
Constantinopolului. Străbăturăm un drum foarte anevoios, 
prin noroi şi prin dărâmături, până când ajunserăm într-un 
fel de ulicioară. 

Omar îmi arătă casa în treacăt, ca să nu ne oprim şi să 
dăm de bănuit. Era o clădire îngustă, dar după cât se părea 
destul de încăpătoare, fiindcă se întindea în adâncime, cu 
un etaj ieşit în afară; poarta era metalică, iar din faţada 
principală se deschidea un gang lângă intrare. Clădirea 
vecină avea de asemenea un etaj ieşit în afară şi era tot atât 
de îngustă. Pe poarta ei era lipit un bilet murdar, pe care 
erau scrise cuvintele: Arar-im bir kiradşii - Caut chiriaş. 

Hotărându-mă repede, pusei mâna pe clanţă şi intrai. 
Omar mă urmă uimit, întrucât nu pricepea ce căutam acolo. 
Dădurăm de un gang foarte întunecos, prin care bâjbâirăm 
şi nimerirăm o uşă. O deschisei şi pătrunserăm într-o curte 
care, la fel cu casa, avea o lărgime de cel mult opt coţi, dar 
era în schimb de zece ori mai lungă. În partea dreapta, în 
stânga şi în fundul curţii se aflau nişte clădiri într-o stare 
jalnică. În dreapta şi-n stânga era câte o uşă, ce ducea în 
încăperile de jos, care nu puteau fi însă decât nişte încăperi 
strâmte. La etaj se urca printr-o scară pe jumătate 
putrezită, care din cele treizeci de trepte, câte avusese la 
început, rămăsese doar cu douăzeci şi patru: 

În mijlocul curţii zării un buştean, al cărui rost nu-l puteam 
ghici, iar pe buştean şedea ceva, despre care n-aş fi ştiut să 
spun ce este, dacă n-aş fi văzut că fumează un ciubuc vechi 
şi murdar. Acel ceva avea o formă rotundă şi era înfăşurat 


într-un caftan foarte jerpelit. Deasupra formei rotunde era 
aşezat un turban, care pe vremuri, trebuie să fi fost 
albastru sau poate chiar roşu, iar între formă şi turban 
ieşeau la iveală un nas care părea să aparţină unui om şi 
ciubucului despre care am pomenit adineauri. Nasul nu era 
mult mai mic decât ciubucul. 

Când ne văzu, făptura aceea cu înfăţişare de arici 
înfăşurat scoase un fel de mormăit, care sună mirat şi 
duşmănos. În acelaşi timp începu să se pregătească să se 
înfăşoare şi mai bine în caftan. 

— Sallam! îl salutai. 

— Gsssss - hmmm! mormăi arătarea, drept răspuns. 

— Casa asta e de închiriat? 

Făptura aceea ciudată sări într-o clipă de pe buturugă şi 
se propti pe picioare, ca un om. 

— Da, desigur, negreşit, chiar acum se poate închiria. 
Foarte frumoasă casă, minunată casă, prea bună chiar 
pentru un paşa şi totul aproape nou. Înălţimea voastră vrea 
s-o viziteze? 

Toate cuvintele acestea fură rostite cu atâta repeziciune, 
încât mi se păru că ameţesc. Îmi dădui seama că eram tot 
atât de bine veniţi sub înfăţişarea de chiriaşi, după cum am 
fi fost de plictisitori dacă i-am fi stânjenit tihnita şedere pe 
buturugă, pentru orice altă pricină. Era un evreu, care ni se 
arăta acum în toate măreţia sa patriarhală, întrucât părea 
că portul şi vorba lui îşi au obârşia cu mii de ani în urmă. 
Era scund, foarte scund, dar şi foarte gras. Papucii de 
papură cu care era încălţat, ca şi turbanul, caftanul şi pipa, 
mă făceau să cred că sunt de pe vremea lui Matusalem; 
doar nasul părea... ceva mai tânăr. Prin papuci se iveau 
toate cele zece degete ale picioarelor. Caftanul nu mai 
semăna cu o îmbrăcăminte, fiindcă era doar o cârpa 
murdară şi zdrenţuită. Turbanul arăta ca o prună uriaşă şi 
zbârcită, iar pipa fusese atât de mult muşcată în cursul 
anilor, încât îi rămăsese doar partea care se umple cu 
tutun, aşa încât fericitul ei proprietar pusese în locul ţevii 


un os de vultur, pe care nu-l mai putea roade atât de uşor. 
Caftanul nu mai avea mâneci, iar graba şi teama cu care se 
înfăşurase făptura aceea caraghioasă îmi clădeau de înţeles 
că aceasta era singura lui îmbrăcăminte. 

Omul cu pipă-mi spusese dumneavoastră. Mă simţii obligat 
să-i vorbesc tot atât de ceremonios: 

— Dumneavoastră sunteţi proprietarul casei? 

— Nu, dar înălţimea Voastră poate fi sigura ca nu sunt un 
om sărman... 

— Vă rog, îl întrerupsei, răspundeţi-mi numai la ceea ce vă 
întreb şi cât se poate de scurt! A cui e casa? 

— Bogatul furundşi87 Mohammad în Khassim Paşa a 
moştenit-o de curând. 

— Şi dumneavoastră ce faceţi aici? 

— O păzesc şi aştept să vină vreun chiriaş. 

— Cât vi se plăteşte pentru asta? 

— Un piastru şi jumătate pâine pe zi. 

— Casa nu-i locuită? 

— Da, eu stau alături. 

— Câtă chirie cere brutarul? 

— Zece piaştri pe săptămână, plătiţi înainte. 

— Arătaţi-ne odăile! 

Ne deschise întâi cele două uşi ale încăperilor de jos şi 
văzurăm două văgăuni, ca nişte pivnițe, pline de praf şi 
insecte. Ne căţărarăm apoi pe scară şi intrarăm pe rând în 
trei încăperi, pe care le-aş fi numit mai degrabă astfel: pe 
cea dintâi colivie de porumbei; pe cea de-a doua coteţ de 
găini, iar pe cea de-a treia alt coteţ, dar pentru iepuri de 
casă. 

— Aici e selamlăcul, dincoace e dormitorul şi dincolo 
haremul! mă lămuri grav paznicul, de parcă mi ar fi arătat 
un palat princiar. 

— Bine! E ceva în clădirile din curte? 

— Nimic. Pot fi folosite de cai şi servitori. 

— Şi cum vă numiţi? 


— Numele meu este Barueh Şebet Ben Baruch Chereb 
Ben Rabbi Baruch Mizşah. Cumpăr şi vând briliante, 
giuvaieruri, antichităţi şi dacă vă trebuie cumva un servitor, 
pot să fac în fiece zi curăţenie în odăile astea, să vă perii 
hainele şi să mă duc oriunde aveţi nevoie. 

— Aveţi un nume foarte războinic! Dar unde vă ţineţi 
briliantele, giuvaierurile şi antichităţile? 

— Înălţimea Voastră, tocmai acum am vândut totul. 

— Atunci, duceţi-vă la bătrânul brutar Mohammad şi 
spuneţi-i că voi închiria casa. Poftim cei zece piaştri pentru 
chirie, pe care o voi plăti în fiece săptămână şi încă zece 
pentru dumneavoastră, ca să vă cumpăraţi tutun. 

— Vă mulţumesc Înălţimea Voastră! strigă bucuros. Văd că 
ştiţi cum trebuie considerat un om care se ocupă numai cu 
afaceri de briliante şi antichităţi! Dar Mohammad mă va 
întreba cine sunteţi. Ce să-i răspund? 

— Mai întâi, să nu mă mai numiţi „înălţime”! E adevărat că 
hainele mele sunt noi, dar sunt şi singurele pe care le am. 
Sunt un foarte sărman jazidşi88, câre e încântat când 
găseşte pe cineva, pentru care să poată scrie; şi prietenul 
acesta este un biet hamal, care câştigă foarte puţini bani. 
Vom locui împreună aici şi poate vom mai aduce un prieten, 
ca să nu ne fie prea, scumpa chiria. Cât despre rugămintea 
să vă dăm vreo îndeletnicire, ne vom mai gândi, fiindcă 
trebuie să facem economii. 

Spusesem acestea ca să părem cât mai neînsemnaţi şi 
sărăcăcioşi cu putinţă în ochii primejdioşilor noştri vecini. 
Evreul răspunse: 

— Oh, effendi, mă mulţumesc totdeauna cu puţin. Dacă-mi 
daţi în fiece zi doi piaştri, mă îngrijesc de toate şi vă 
îndeplinesc orice poruncă. 

— Voi vedea, dacă voi câştiga destul, ca să cheltuiesc şi 
aceşti doi piaştri pe zi. Când ne putem muta? 

— Şi acum, effendi! 

— Bine. Ne înapoiem curând şi cred că nu vom găsi casa 
încuiată! 


— Alerg până la brutar şi mă întorc repede, să vă aştept. 

Încheiasem târgul şi ne despărţirăm de straşnicul Baruch 
„suliță aruncată”, fiul lui Baruch, „sabie” şi nepot al lui 
Rabbi Baruch „spetează”. Ajunşi acasă povestii lui Isla, 
tatălui şi unchiului său cum închiriasem casa şi când le 
dezvăluii bănuielile care mă frământau, consimţiră să mă 
mut acolo, împreună cu Halef şi cu Omar. Şi Lindsay voi să 
ne însoţească, dar îl rugai să renunţe, întrucât, în loc să ne 
folosească, ne-ar fi pricinuit fără îndoială neajunsuri. 
Auzindu-mă, fu atât de necăjit, încât îmi spuse că nu poate 
rămâne fără mine la Maflei; şi într-adevăr, se mută la Pera, 
chiar în după-amiaza acelei zile. 

După ce luarăm hotărârile cuvenite, ne împachetarăm 
armele şi bagajele şi pornirăm spre Beharive Keui; fireşte, 
îmi lăsai calul la Isla. 

Evreul ne aştepta în noua noastră locuinţă. Soţia lui 
curăţase odăile, cum se pricepuse şi cum o ajutaseră 
puterile şi omul cu pipă se bucură când îi mulţumii pentru 
grija pe care o avusese. Îi dădui poruncă să ne aducă pâine, 
cafea, făină, ouă, tutun, câteva vase de gătit şi să ne 
cumpere de la un telal trei pături vechi. Îndată ce-l văzurăm 
plecând, ne apucarăm şi despachetarăm armele. Le. 
aşezarăm într-o odaie, în care stabilisem să nu intre nici un 
străin. 

Baruch se întoarse curând cu toate cumpărăturile. 
Izbutise să-şi îndeplinească repede sarcinile, fiindcă-l 
ajutase soţia sa, o bătrânică scundă, care semăna cu o 
mumie înviată. Bătrâna mă pofti să fiu musafirul ei la cină. 
Primii invitaţia, întrucât amândoi îmi puteau fi de folos şi 
voiam sa le câştig bunăvoința. De altfel, faptul că aduseseră, 
fără să cerem, nişte saci umpluţi cu paie, care urmau să ne 
slujească drept divan, vădea dorinţa lor de a ne face să ne 
simţim cât mai bine. E drept că sacii erau găuriţi şi peticiţi 
pe ici-colo, dar Baruch era sărac şi ni-i dăduse cu toată 
inima. Ne credea şi pe noi săraci şi ştia că ne mulţumim cu 
puţin. 


După ce plecară bătrânii, aprinserăm lampa, fiindcă în 
acest timp se întunecase şi începurăm să fumăm. Isla ne 
dăduse şi o lanternă, care urma să ne fie de mare folos. 
Stabilisem ca în timpul lipsei mele, Omar să stea în faţa 
porţii şi să supravegheze pe cei care intrau în casa vecină, 
iar Halef să stea în curte. Cele două case erau despărțite 
printr-un gard subţire de scânduri, aşa încât nădăjduiam 
că, dacă Halef se va piti într-un colţ, va putea supraveghea 
casa învecinată. 

Baruch, care locuia în cealaltă parte a casei, mă aştepta. 
Cei doi erau singurii stăpâni ai acestor cocioabe. Fără 
îndoială, cumpărăturile, pe care îi însărcinasem să ni le 
facă, le prilejuiseră un câştig oarecare; iar mulţumirea o 
văzui în minunata lor voioşie şi în respectuoasa primire pe 
care ne-o făcuseră. Poate că apariţia noastră le înseninase 
puţin viaţa amărâtă pe care o duceau. Bătrâna evreică era 
mult mai curată decât îmi închipuisem, aşa încât mâneai cu 
destulă poftă ceea ce-mi pregătise; iar când le-am oferit 
puţină cafea şi puţin tutun, ca să le fac o bucurie, s-au 
arătat amândoi atât de încântați, de parcă le-aş fi dăruit o 
avere. 

Observasem cu părere de rău că într-adevăr caftanul era 
aproape singura îmbrăcăminte a lui Baruch. Nu reuşisem 
să aflu dacă poartă pantaloni, iar mânecile hainei, care 
ieşeau la iveală prin găurile mânecilor caftanului, erau 
îngrozitor de rupte. Orice ajutor ar fi fost din cale-afară de 
bine venit celor doi sărmani şi m-am hotărât să nu preget şi 
să-l dau. Fireşte, „afacerile cu giuvaieruri şi antichităţi” nu 
erau decât braşoave, deşi nu fuseseră spuse cu vreun gând 
rău. Cei doi bătrâni necăjiţi erau siliţi să-şi ducă zilele cu 
câte un piastru, adică opt sau zece pfenigi şi-i fericii de-a 
binelea, când le spusei că dacă se vor îngriji de tot ce ne va 
trebui, vor primi o „simbrie” de cinci piaştri pe zi. 

În timpul cinei, îmi aruncasem privirea spre casa vecină; 
fireşte, fără să fiu observat. 


— Effendi, spuse Baruch, pe strada asta locuiesc numai 
oameni săraci. Unii sunt buni şi cinstiţi, dar alţii răi şi 
primejdioşi. Dumneavoastră sunteţi scriitor şi nu veţi găsi 
nimic de lucru prin părţile astea. Prin urmare, nu trebuie să 
vă sinchisiţi de ei; totuşi v-aş îndemna să fiţi cu băgare de 
seamă în privinţa casei vecine. 

— De ce? 

— E foarte primejdios să vă spun. 

— Ştiu să păstrez o taină! 

— Vă cred, dar mă tem că, dacă mă apuc să pălăvrăgesc, 
veţi părăsi numaidecât noua dumneavoastră locuinţă, ceea 
ce m-ar mâhni foarte rău. 

— Vă făgăduiesc sincer că nu mă voi muta. Sper că suntem 
prieteni şi am convingerea că vă purtaţi cinstit cu mine. Nu 
sunt bogat, dar şi un om sărac poate fi recunoscător. 

— Vă cunosc bunătatea şi cred că vă veţi ţine făgăduiala. 
Toţi locuitorii de pe strada noastră ştiu că în casa vecină se 
întâmplă lucruri necurate, dar nu le pasă. Odată, s-a furişat 
unul dintre ei într-o casă alăturată, care e nelocuită, ca să 
spioneze; în dimineaţa următoare nu se înapoiase, iar 
atunci când ai săi l-au apucat să-l caute, l-au găsit 
spânzurat de o grindă. Fără îndoială, nu se spânzurase, ci 
fusese omorât. 

— Prin urmare, credeţi că vecinii mei nu sunt numai 
suspecți, ci chiar primejdioşi. 

— Da. Trebuie să vă feriţi de ei. 

— Şi nu se ştie măcar cine locuieşte acolo? 

— Ba da: un grec, împreună cu soţia şi un copil. Vând 
băuturi şi întreţin băieţi frumoşi şi fete tinere, care însă nu 
se văd niciodată pe stradă. Câţiva inşi cutreieră oraşul de 
dimineaţă până seara şi aduc mereu clienţi. Vine fel de fel 
de lume: oameni distinşi şi oameni simpli, localnici şi străini. 
Se joacă şi se cântă, dar nu cred că pleacă din casă toţi cei 
care intră. Uneori, se aude noaptea câte un strigăt de 
ajutor sau vreo împuşcătură. A doua zi pluteşte un cadavru 
pe apă. Alteori vin noaptea grupuri de bărbaţi, fără felinare 


şi aduc pachete destul de mari, cu care pătrund în casă. 
Astea se împart, desigur. 

— Spuneţi că nimeni nu trebuie să se sinchisească de casa 
asta, dar văd că ştiţi tot ce se întâmplă înăuntrul ei. Nu 
cumva aţi spionat şi dumneavoastră vreodată? 

— Effendi, nu se cade să spun ceva. Altminteri, aş fi 
pierdut! 

— Nici mie? 

— Nici dumneavoastră, fiindcă aţi fi în stare să faceţi ceea 
ce am făcut şi eu şi riscaţi să fiţi spânzurat. 

— Mi se pare că-mi povestiţi astea, numai ca să mă 
înfricoşaţi! 

— Effendi, zău că nu vă mint! 

— Atunci, nu cumva le-aţi visat? 

Izbutisem să-l întărât. Bătrânul nu voia să-l consider 
visător, aşa că-mi spuse: 

— Nu vă voi spune nimic, dar vă voi ruga să nu atingeţi 
nici scândura nici stinghia. 

— Care scândură? 

— În peretele din dreapta al selamlâcului dumneavoastră 
e o scândură desprinsă. Se ţine doar într-un cui bătut la 
capătul ei de sus, aşa încât poate fi împinsă de jos într-o 
parte. Apoi este un gang mic, în spatele căruia se află 
peretele de scânduri al casei vecine. Şi aici e o scândură 
desprinsă., Eu însumi am scos cuiele. Dacă se împinge în 
lături scândura, se poate vedea bine încăperea în care stau 
trântiţi fumătorii de opium şi se aud zgomotele paharelor 
ciocnite şi râsetele băieţilor şi fetelor dintr-o odaie vecină. 

— Aţi fost foarte neprevăzător! Dacă observă cei de alături 
că scândurile sunt desprinse? 

— Voiam să văd ce se întâmplă acolo şi am fost silit să scot 
cuiele. Altfel, n-aş fi putut. 

— Aţi fi putut găsi alt mijloc. Trebuia să faceţi în scândura 
aceea doar o găurică, pe care n-ar fi observato vecinii şi ar 
fi fost de ajuns! 

— Da, dar n-aş fi văzut decât prea puţin. 


— Şi ce-i cu stinghia? 

— E în şopronul care duce spre casa vecină şi e destul de 
lungă, ca să fie folosită în loc de scară şi să se caţere cineva 
pe ea. Şi peretele clădirii din curte e tot din scânduri. Ştiu 
una din ele, în care se află o gaură şi o crăpătură. Când te 
uiţi printr-una din ele, vezi o încăpere lungă, în care se 
strâng o mulţime de bărbaţi, care îşi împart prada. 

— Unde-i scândura? 

— Ca s-o recunosc oricând, am însemnat-o cu var. 

— Dar nu înţeleg de ce n-aţi denunţat autorităţilor toate 
astea. Era doar de datoria dumneavoastră să declaraţi ceea 
ce aţi văzut! 

— Effendi, prima mea datorie este să-mi apăr viaţa. Nu 
vreau să fiu spânzurat şi eu! 

— Bine, dar poliţia nu v-ar fi trădat! 

— Domnule, mi se pare că nu locuiţi de mult în Istambul. 
Când m-am uitat prin gaura aceea, am zărit oameni foarte 
distinşi. Am recunoscut chiar dervişi şi kavasii. Sunt unii 
mansubli89 mari, cărora sultanul nu le plăteşte nici o leafă 
şi care trăiesc numai din bacşiş, storcându-l de oriunde şi 
de la oricine. Şi ce să facă un asemenea funcţionar, când 
nu-i ajunge nici bacşişul? Cine se încumeta să denunțe pe 
vecinul dumneavoastră, trebuie să se înfăţişeze unui 
karavidder90 sau cadiului, care au fost cu siguranţă şi au 
petrecut în casa aceea. Vă închipuiţi ce urmează. Nu ştiu ce 
se întâmplă acolo şi nu mă mai sinchisesc. V-am destăinuit 
doar dumneavoastră şi sper că vă veţi feri, aşa cum v-am 
sfătuit! 

M-am declarat mulţumii de ceea ce aflasem şi n-am mai 
insistat. Eram încredinţat acum că mă aflu eu însumi în 
primejdie, împreuna cu tovarăşii mei. În tot cazul, grecul 
aflase că are vecini, căutase să ştie cine suntem şi-şi pusese 
oamenii să ne supravegheze. De altfel, supravegherea era 
foarte lesnicioasă, întrucât nu ne despărţea de casa lui 
decât peretele de scânduri. În timpul zilei trebuia să 
umblăm cu cea mai mare atenţie prin curte, fiindcă s-ar fi 


putut să fim recunoscuţi de cineva. De aceea, hotărârea de 
a-l folosi pe Baruch pentru cumpărături şi alte mici servicii 
fusese foarte nimerită, în felul acesta, n-aveam nevoie să 
ieşim din casă. 

M-am gândit că tovarăşii mei vor fi lăsat lampa aprinsă, în 
timp ce lipsisem şi lumina ei ar fi putut să fie observată în 
casa vecină; sau că poate au vorbit prea tare şi cei de 
alături îi vor fi auzit De aceea, mă ridicai şi mă dusei acasă. 
Mai întâi, însă, îl învăţai pe Baruch ce să răspundă în cazul 
când va veni cineva să-l iscodească în privinţa noastră. 
Trebuia să spună că suntem trei inşi amărâţi, adică un 
scriitor sărac, un hamal şi un arab şi mai sărac. Întrucât 
locuinţa noastră, dădea într-a lui, mă înţelesei cu evreul ca, 
ori de câte ori voi avea nevoie de el, să bat în perete. 

Când am ajuns acasă, am găsit uşa deschisă, iar pe Omar 
stând de veghe în pragul ei. Până acum, văzuse o 
sumedenie de inşi intrând în casa vecină. Cu toţii fuseseră 
întrebaţi prin ferestruica de lângă intrare ce doresc şi după 
ce rostiseră cuvântul „En Nassr”, li se deschisese poarta. Îl 
rugai să încuie uşa şi să vină în casă. Halef se afla în curte. 
Nu văzuse şi nu auzise nimic. Îi spusei şi lui să mă urmeze 
în casă. Lampa nu era aprinsă şi credeam că-i mai bine să 
stăm pe întuneric. 

După ce le istorisii ceea ce-mi destăinuise Baruch, cercetai 
peretele din dreapta al selamlăcului şi găsii lesne scândura 
desprinsă. O împinsei deoparte şi-mi strecurai mâna prin 
deschizătură. La o depărtare de o lăţime de stinghie, simţii 
peretele de scânduri al casei vecine şi imediat cealaltă 
scândură desprinsă. O înlăturai încet şi pe aceasta şi văzui 
că odaia pe care o astupa peretele de scânduri era 
întunecată. Trăsei scândurile la loc şi aşezai saltelele şi 
păturile astfel, încât să ne aşezăm pe ele şi să aşteptăm 
desfăşurarea evenimentelor. 

După ce şezurăm nemişcaţi vreo oră, vorbind doar în 
şoaptă, ni se păru că auzim un zgomot venind din odaia 


vecină. Împinsei scândura în lături şi de data aceasta auzii 
limpede nişte paşi grei şi un geamăt. Răsună apoi o voce: 

— Aici! Aşa! Hassan să se pregătească de plecare! 

După o mică pauză, glasul urmă: 

— Ştii să scrii? 

— Da, i se răspunse. 

— Ai bani în casă? 

— Îmi ceri bani?! Dar ce v-am făcut, ca să mă ademeniţi 
aici şi să mă legaţi? 

— Ce ne-ai făcut? Nimic. Absolut nimic! Ţi-am luat punga 
cu bani, ceasul, inelele şi armele, dar astea nu ne ajung. 
Dacă nu ne poţi da ceea ce-ţi cerem, vei fi găsit mâine 
plutind pe apă! 

— Allah kerihm! Cât îmi cereţi? 

— Eşti bogat. Cinci mii de piaştri nu înseamnă mare lucru 
la tine! 

— Ba înseamnă, fiindcă nu-i am! 

— Dar cât ai? 

— Abia vreo trei mii. 

— Dacă trimiţi pe cineva să ţi-i aducă, ai tăi îi vor da banii? 
Dar să nu ne minţi, fiindcă-ţi jur că, dacă trimisul nostru se 
întoarce fără bani, în clipa următoare îţi închei socotelile cu 
viaţa! 

— Allah “1 Allah! Sigur că se vor trimite banii, dacă scriu o 
epistolă şi o pecetluiesc cu inelul meu! 

— Bine, îţi voi înapoia inelul, dar doar atât cât să pui 
parafa pe scrisoare. Dezlegaţi-i mâinile, ca să scrie! 

De-acum încolo nu se mai auzi nici o mişcare şi nici o 
vorbă. Mă strecurai încet până la peretele casei vecine. Cu 
toată atenţia posibilă, împinsei scândura deoparte şi lăsai o 
crăpătură, prin care să mă uit. Zării un bărbat, întors cu 
spatele spre perete. Avea capul descoperit şi hainele rupte, 
de parcă s-ar fi bătut cu cineva, în faţa lui se aflau trei inşi 
înarmaţi: unul, în îmbrăcăminte grecească - era stăpânul 
casei, fără îndoială - iar ceilalţi doi în obişnuitul port 


turcesc. Se uitau la prizonierul lor, care-şi pecetluia 
scrisoarea cu inelul. 

Trăsei încet scândura la loc şi aşteptai. După câteva clipe, 
îl auzii pe grec spunând: 

— Aşa! Legaţi-l iar şi lăsaţi-l acolo. Dacă încearcă să se 
mişte, îl vom înjunghia. Ai înţeles, da? 

Se deschise apoi o uşă şi se făcu linişte. Mă întorsei la 
tovarăşii mei şi le povestii ceea ce văzusem şi auzisem. 

— Ăştia-s hoţi! spuse Halef. Ce facem? 

— Nu sunt numai hoţi, ci şi ucigaşi! şoptii. Crezi că îi vor 
mai da drumul nenorocitului ăluia? Păi i-ar denunța imediat 
şi ar fi pierdut! Vor aştepta să li se aducă banii şi-l vor 
lichida! 

— Atunci, hai să-i sărim într-ajutor! 

— Desigur. Dar în ce chip? 

— Să scoatem câteva scânduri şi să-l scăpăm! 

— Nu-i bine. Am face prea mare gălăgie şi planurile 
noastre, s-ar spulbera. S-ar putea încinge o încăierare, 
fiindcă ne-ar simţi; şi chiar dacă i-am înfrânge, ar fugi şi nu 
ne-am alege cu nimic. Ar fi nimerit dacă am chema câţiva 
poliţişti; dar cine ştie când pot veni şi până atunci câte se 
pot întâmpla! Şi iarăşi, poliţia se încumetă oare să intre în 
casa asta? Staţi, am altă propunere: scoatem încă două 
scânduri şi obţinem o deschidere, prin care ne putem 
strecura. Aducem încoace pe prizonier, punem scândurile la 
locul lor şi rămânem apoi în aşteptare. 

— Dar cu ce scoatem cuiele? 

— Cu cuțitul. Trebuie să avem grijă, să nu fim auziţi. Încep 
chiar acum. 

— Ştii unde-i prizonierul? 

— L-au dus în odaia în care mi-a spus Baruch că a văzut 
petrecând băieţi şi fete. Se pare că e goală. Dincolo de 
peretele nostru e altă odaie, a cărei uşă am zărit-o. Cred că 
e acolo. 

Pipăii peretele şi observai că toate scândurile erau prinse 
şi sus şi jos numai în câte un cui, iar cuiele de pe partea 


noastră păreau lesne de scos. N-aveam decât să vâr cuțitul 
între scândură şi stinghie şi să răsucesc uşor cuțitul. Izbutii 
să scot o scândură, dar văzui că deschiderea era prea mică 
şi nu îngăduia trecerea unui om, aşa încât desprinsei încă 
una, fără să fac cel mai mic zgomot. Dădui scândurile lui 
Omar şi pipăii celălalt perete, ale cărui scânduri aveau însă 
cuiele mai bine înfipte. Aici, munca-mi fu puţin mai 
anevoioasă şi oarecum zgomotoasă. 

Tocmai în clipa când terminasem operaţia de scoaterea 
cuielor şi mă simţeam istovit, auzii nişte paşi ce se apropiau. 
Era grecul, care venise în odaie, ţinând în mână o lampă. 
Deschisese uşa din faţa peretelui nostru, dar nu intrase, ci 
rămase în prag. 

— Vi s-au adus banii? îl întrebă turcul prizonier. 

— Da, răspunse grecul râzând. 

— Atunci, daţi-mi drumul! 

— Încă nu. Abia mâine dimineaţă vei fi liber. Ţin să-ţi spun 
că în curând vor veni aici câţiva inşi, care nu trebuie să ştie 
că eşti în odaie. Nu vor intra, dar nici nu trebuie să te audă, 
înţelegi? De aceea, te voi lega şi-ţi voi pune căluş în gură. 
Dacă vei fi liniştit şi te vei purta frumos, îţi vei câştiga 
libertatea; de nu, să ştii că nu mai ieşi viu din casa aceasta! 

Turcul îl rugă să-l lase să plece şi făgădui că nu va 
destăinui nimănui ceea ce se întâmplase; dar rugămintea-i 
fu zadarnică. Se rugă apoi să nu i se pună căluşul, 
făgăduind că va sta liniştit; dar nici această rugăminte nu-i 
fu luată în scamă. Glasul lui înfricoşat mărturisea că 
presimte adevăratele gânduri pe care le nutreşte grecul. 
După ce-l legă şi-i puse căluşul, stăpânul casei trase zăvorul 
şi plecă. 

Trebuia să lucrăm cu toată repeziciunea, ca să nu fim 
surprinşi de cei ce urmau să vină. Din fericire, scândurile 
erau desprinse. Le dădui în lături, îmi vârâi revolverul în 
buzunar şi mă strecurai uşor. Ceilalţi nu mă urmară, dar 
erau gata să-mi sară într-ajutor, dacă aş fi fost în primejdie. 

Înlăturai zăvorul şi intrai. 


— Nu scoate nici o vorbă. Vreau să te eliberez! spusei 
prizonierului. 

Tăiai iute frânghiile cu care era legat şi le luai. Căluşul era 
ca o batistă mototolită, ce-i fusese vârâtă în gură şi sub nas 
şi legată la ceafă. Dezlegai sfoara şi o pusei în buzunar, 
împreună cu batista. 

— Maschallah! strigă prizonierul, ridicându-se; cine eşti şi 
cum... 

— Linişte! îl întrerupsei; urmează-mă! 

Îl împinsei spre odaia noastră şi trăsei zăvorul la loc. 

— Hamdulillah, slavă Domnului! murmură Halef. Eram 
tare îngrijorat; dar treaba a mers mai repede decât am 
crezut! 

Nu-i răspunsei, ci mă apucai să pun scândurile la loc; după 
ce terminai mă uitai cu toată atenţia, încredinţându-mă că 
vecinii n-ar fi putut bănui că scândurile fuseseră scoase. 

Deodată, se auziră paşi. Vreo doi inşi aduseră un client 
beat, care fu trântit pe duşumea, ca să doarmă. Fiind sigur 
că nu va mai intra nimeni în odaia aceea şi nu vom avea 
deocamdată nimic de spionat, trecui împreună cu tovarăşii 
mei şi prizonierul în cealaltă încăpere a locuinţei noastre. 
Aprinserăm lampa şi ne uitarăm la oaspetele pe care-l 
smulseserăm din ghearele bandiţilor. Era un om de statură 
mijlocie, în vârstă de aproape cincizeci de ani. Avea 
trăsături plăcute şi o privire vioaie. 

— Fii binevenit! îl salutai. Din întâmplare, am fost martorii 
păţaniei dumneavoastră în casa vecină şi am considerat că 
suntem datori să vă sărim în ajutor! 

— Aşadar, nu sunteţi din banda ticăloşilor? ne întrebă, 
bănuitor. 

— Nu. 

— Ştiam că vor să mă ucidă şi crezusem că m-ai luat de 
acolo, fiindcă-mi bătuse ora morţii. Dar cine sunteţi? 

— Eu sunt german şi aceşti doi inşi sunt prietenii mei, 
arabi liberi din Sahara. Acesta, Omar Ben Sadek, trebuie să 
se răzbune împotriva unui duşman, care are legături cu 


ticăloşii de alături, după cât se pare. Am închiriat locuinţa 
pe care o vezi, ca să putem supraveghea tot ce se întâmplă 
în casa vecină. Chiar azi ne-am mutat şi din vrerea lui Allah, 
am avut adineauri prilejul să împiedicăm săvârşirea unei 
crime. Acum ne permiţi să ştim cine eşti? 

Se uită în lături, clătină încet din cap şi răspunse: 

— Lăsaţi-mă să tac! N-aş vrea să mi se pomenească 
numele, care-i foarte cunoscut, în legătură cu întâmplarea 
aceasta. Eşti un străin şi-ţi voi putea mulţumi chiar dacă nu- 
ţi spun cum mă cheamă. 

— Îţi respect voinţa, dar te rog în acelaşi timp să nu-mi 
pomeneşti de mulţumire. Ai recunoscut pe vreunul din 
bărbaţii de dincolo? 

— Nu. Unii sunt doar musafiri, iar alţii sunt la ei acasă, în 
clădirea aceea afurisită. Voi pune numaidecât să se 
cerceteze toată vizuina asta! 

— Crezi că vei izbuti? Sunt încredinţat că până dimineaţa, 
grecul nu va afla că eşti liber; aşa că, dacă n-a pus cumva 
supraveghetori, poliţia l-ar putea lua pe neaşteptate; dar 
din câte am aflat, casa lui e des vizitată de mulţi poliţişti şi 
funcţionari, ba chiar de mulţi dervişi, astfel că mă cam 
îndoiesc de rezultatul la care vei ajunge în urma unei 
reclamaţii. 

— Vorbeşti despre poliţie?! mă întrebă el dispreţuitor. Păi 
n-am zărit într-o odaie câţiva kavasii oare chefuiau? I-am şi 
recunoscut, dar ei nu m-au observat. Află că sunt zabit91, 
gradul n-are importanţi. Îmi voi aduce dsengdşullerii92 mei 
şi voi sfârşi repede cu ticăloşii de dincolo şi cu vizuina lor. 

Ceea ce avea de gând fostul prizonier îmi convenea, dar în 
acelaşi timp putea să-mi năruie planul ce-mi făurisem. Dacă 
destrăma banda, ar fi fost posibil să scape tocmai aceia pe 
care îi căutam noi, aşa că am fi fost nevoiţi să ne reluăm 
cercetările. Dar pietroiul fusese urnit şi trebuia să-l lăsăm 
să se rostogolească! De aceea-i răspunsei: 

— Te rog să-mi îndeplineşti o dorinţă: arată-mi prizonierii 
pe care vei pune mâna. in să ştiu dacă sunt printre ei şi 


aceia pe care îi căutăm noi! 

— Îi vei vedea pe toţi... 

— Îngăduie-mi să-ţi atrag luarea-aminte asupra unui 
amănunt de mare însemnătate: cine vrea să intre în casa de 
alături e întrebat ce doreşte şi e lăsat să treacă numai după 
ce răspunde: „En Nassr”. Să nu uiţi! 

— Prin urmare, acesta-i cuvântul pe care-l rostise 
însoţitorul meu prin ferestruica de lângă intrare! Dar, 
continuă pe un ton neîncrezător, cum ai izbutit să-l cunoşti? 

Întrucât îmi vorbise pe tonul acesta, îmi dădui seama că e 
un ofiţer superior. Îi spusei liniştit: 

— Omar Ben Sadek i-a spionat într-o seară şi i-a auzit. Îi 
povestii atât cât credeam că e bine să ştie şi urmai: Ar fi 
nimerit să-ţi împărţi oamenii; jumătate din ei să pătrundă în 
casă, cu ajutorul cuvântului de trecere, iar cealaltă 
jumătate să se strecoare prin deschizătura care ţi-a înlesnit 
fuga. Să ai grijă însă, ca primul grup să nu intre înainte ca 
celălalt să se afle în faţa deschiderii, întrucât e de presupus 
că, atunci când va vedea soldaţii, paznicul va striga, ca să-şi 
înştiinţeze tovarăşii şi să le dea putinţa să fugă. 

— Văd că nutreşti gânduri curate şi-ţi voi asculta sfatul. N- 
aveţi cumva un fes la voi? Mişeii aceia m-au lăsat cu capul 
descoperit pe un credincios ca mine. Îşi vor primi răsplata 
şi pentru asta! 

— Ţi-l dau pe al meu. Îţi voi împrumuta şi pistoalele astea, 
ca să fii înarmat. 

— Iţi mulţumesc, franconule! i le voi restitui. Fiţi atenţi şi 
prevăzători. Mă întorc în cel mult o oră! 

Îl însoţii pană la poartă şi-l văzui trecând pe partea 
cealaltă şi îndepărtându-se grăbit. 

— Sidi, mă întrebă Omar când mă întorsei în casă, dacă-l 
vor găsi pe Abu En Nassr, mi-l vor da să mă răfuiesc eu cu 
el? 

— Nu ştiu. 

— Bine, dar trebuie să mă răzbun! 

— Poate că ofiţerul nu va voi să ţină seama de lucrul ăsta! 


— Atunci, ştiu ce-mi rămâne de făcut. Ți-aduci aminte de 
jurământul pe care l-am rostit la Djerid, pe locul unde mi-a 
pierit tatăl? Uite, am lăsat să-mi crească până acum părul şi 
barba, aşa că vrăjmaşul de cave sunt atât de aproape nu-mi 
va scăpa! 

leşi în selamlâc şi se aşeză în faţa scândurii desprinse, îmi 
dădeam seama că Abu En Nassr nu va fi deloc încântat dacă 
Omar va da cu ochii de el! 

Stinsei lampa şi mă dusei cu Halef după Omar. În casa 
vecină se aflau mai mulţi inşi. Se auzeau sforăiturile şi 
gemetele obişnuite ale fumătorilor de opium. Stăturăm 
liniştiţi şi după vreo trei sferturi de oră, mă îndreptai spre 
poartă, ca să aştept venirea ofițerului. 

Trecuse mai bine ele o oră, când zării în întuneric un şir de 
oameni apropiindu-se tăcut pe cealaltă parte a străzii. 
Desigur că li se dăduseră instrucţiunile cuvenite, întrucât în 
timp ce oamenii din spate se opriră, cei din faţă se 
îndreptau drept spre intrarea casei noastre. În fruntea lor 
se afla ofiţerul, îmbrăcat tot ca înainte, dar înarmat „până 
în dinţi”. 

— Ah, ne aştepţi! îmi şopti. Uite pistoalele şi poftim şi 
fesul! 

Le luă din mâinile unui căpitan ce se afla în spatele lui şi 
mi le dădu. Arătai drumul soldaţilor, care erau în număr de 
treizeci, în timp ce ofiţerul intră ultimul. Toate odăile 
locuinţei noastre se umpluseră. Cu toate că scara era într-o 
stare jalnică, soldaţii nu făcură nici un zgomot. 

— Aprinde lumina! îmi spuse ofiţerul. 

— Ai încuiat poarta? îl întrebai. 

— Am tras zăvorul. 

— Ai pus o santinelă? 

— O santinelă? râse. Pentru ce? 

— 'Ţi-am spus doar că m-am mutat abia azi aici. Prin 
urmare, nu cunosc prea bine terenul şi trebuie să mă 
gândesc şi la cazul în care acei pe care vrei să-i prinzi s-ar 
strecura în curte şi ar fugi prin poarta noastră. 


— Lasă totul pe seama mea, îmi răspunse după ce se gândi 
puţin; ştiu ce am de făcut! 

Când aprinsei lumina, ofiţerul aşeză lampa lângă peretele 
de scânduri şi porunci ostaşilor să se apuce de lucru. Câţiva 
dintre ei îşi ridicară armele, ca să spargă zidul cu paturile 
lor. Ar fi fost o ispravă nesăbuită, fiindcă în clipa când 
primul ostaş ar fi pătruns dincolo, netrebnicii din casa 
vecină ar fi fost preveniţi. Dar unul dintre ei se dovedi mai 
iscusit; după cea dintâi lovitură, dădu scândura în lături şi 
se strecură prin deschidere. Abia după câtva timp, pătrunse 
şi ofiţerul în fruntea alor săi. 

Mă gândii să intru şi eu ca să stau de veghe la uşă; dar 
renunţai s-o fac, spunându-mi că nu sunt dator să repar 
greşelile altora. Aşadar, intrai odată cu ofiţerul şi căpitanul 
în casa alăturată. În prima încăpere zăceau pe podea câţiva 
clienţi beţi şi alţi câţiva ameţiţi de opium. Sărirăm peste ei 
şi pătrunserăm repede în cealaltă odaie, când văzurăm pe 
cineva dispărând după o uşă. 

Şi de jos se auzeau zgomote. Intraseră ceilalţi ostaşi. 
Odaia în cate intrasem mai avea două uşi. Deschiserăm una 
din ele şi văzurăm că nu mai este nici o ieşire Pe podea se 
aflau îngenuncheaţi o sumedenie de băieţi şi fete. 

— O santinelă la uşă! răcni ofiţerul. 

Alergai spre cealaltă uşă şi mă ţinui după el. Ne întâmpină 
Omar. 

— Nu-i sus! îmi răspunse înfuriat. Cobor! 

Setea de răzbunare îl îndemnase să alerge înaintea 
noastră şi să cotrobăiască pretutindeni, până la capătul 
etajului. 

— Cine-i pe aici? îl întrebă ofiţerul. 

— Peste douăzeci de inşi, tocmai în fund. Nu cunosc pe 
niciunul. 

Ne împinse în lături şi fugi jos. Cutreierarăm câteva odăi, 
care erau luminate. Atacul fusese atât de neaşteptat, încât, 
din pricina spaimei, netrebnicii uitaseră să stingă lămpile. 
Mai târziu aflai că, în clipa când văzuse soldaţii, paznicul 


casei trăsese un foc de pistol şi dispăruse în gang. Datorită 
zgomotului stârnit de loviturile date în perete cu paturile 
armelor, noi nu auzisem împuşcătura; dar tovarăşii 
paznicului o auziseră şi dându-şi seama că li se anunţă o 
mare primejdie, fugiseră, în felul acesta se explica faptul că 
găsisem goale primele odăi în care pătrunsesem. 

În sfârşit, ajunserăm la uşa ultimei odăi, care era 
baricadată pe dinăuntru. În timp ce ostaşii se străduiau s-o 
doboare cu paturile armelor, se auzi o pocnitură. 

Uşa era groasă şi fu nevoie de mult efort, ca să fie 
sfărâmată. Văzând că am vreme, alergai în locuinţa noastră 
şi-mi luai carabina, întrucât nu aveam la mine decât 
revolverul şi cele două pistoale. Cuţitul era la Omar. 

Până să mă înapoiez cu armele, abia se făcuse o crăpătură 
în uşă, fiindcă pe lângă faptul că era din cale-afară de 
groasă, era şi bine înţepenită în zid. 

— La o parte! îi rugai pe ostaşi. Lăsaţi-mă pe mine! 
Oricum, carabina mea era mult mai eficace decât puştile 
uşoare şi puţin cam şubrede ale apărătorilor ţării 
sultanului. Dintr-o primă lovitură, dată eu patul de fier al 
carabinei, găurii uşa. Încă trei lovituri puternice şi sfărâmai 
uşa. În clipa aceea, însă, ne întâmpină o salvă trasă deodată 
de vreo zece arme Câţiva soldaţi căzură, dar eu mă aflam 
lângă uşă şi scăpai teafăr. Tocmai în clipa când ofiţerul 
pătrunsese în odaie cu arma ridicată şi voii să-l urmez, fui 
nevoit să mă opresc şi să ciulesc urechea. 

— Sidi, ajutor, repede, repede! auzii glasul lui Halef, 
strigându-mă din curte. 

Îmi dădui seama că viteazul meu hagiu este în mare 
primejdie. Fireşte, trebuia să-i vin într-ajutor. Alergai prin 
tot şirul de odăi, până în locuinţa noastră, coborâi iute şi 
ajunsei în curte, dar drumul acesta era prea lung şi între 
timp ticăloşii ar fi putut să-l ucidă pe bunul meu Halef. Îi 
auzii iar strigătul, mai îngrozit ca adineauri. Mă repezii la 
peretele de scânduri care despărţea curtea noastră de 
cealaltă şi sfărâmai câteva din ele cu patul puştii. 


— Vin acum, Halef! îi strigai. 

— Repede, sidi, l-am prins! îl auzii iar. 

Scândurile zburară în ţăndări. Dincolo domnea 
întunericul, dar se auzeau împuşcături şi înjurături 
sălbatice. N-aveam vreme să şovăi. Sării în beznă. 

— Halef, unde eşti? strigai. 

— Aici, lângă uşă! 

Într-adevăr, viteazul meu hagiu înţelesese însemnătatea 
cuvintelor pe care le spusesem ofițerului şi în loc să ne 
urmeze în caşa vecină, alergase la uşă. Toţi cei care se 
îngrămădiseră în ultimele odăi scoseseră şi ei scândurile 
peretelui despărțitor şi săriseră în curtea noastră. Când 
izbutii să sparg uşa de sus, jumătate din ei erau jos. Voiseră 
să fugă, dar îi întâmpinase Halef, care în loc să stea de 
veghe pe gang, îndărătul uşii, le ieşise înainte cu tot curajul. 
Împuşcăturile pe care le auzisem fuseseră trase de el. Nu 
puteam să ştiu dacă-l nimerise vreun glonte, dar îl zării 
stând în picioare şi apărându-se cu puşca lui lungă şi 
răsucită. 

Într-o asemenea încăierare de noapte se întâmplă ceva 
ciudat. Simţurile sunt mai încordate ca de obicei. Vezi tot 
ceea ce n-ai văzut altă dată şi un anumit instinct, asupra 
căruia primejdia are în astfel de clipe o influenţă 
fulgerătoare şi puternică, îţi dă putinţa de a lua hotărâri 
repezi şi foarte chibzuite. Cu ajutorul patului carabinei, îl 
scăpai pe Halef de primejdia ce-l ameninţa. Cei care îl 
atacaseră se prăbuşeau unul câte unui sub loviturile 
noastre, fiindcă îndată ce mă simţi alături şi era mai puţin 
primejduit, începu şi el să lovească cu mai multă sârguinţă. 

— Pe cine ai prins, Halef? îl întrebai în toiul încăierării? 

— Pe Abrahim Mamur! 

— Ah! Pe el? Unde? 

— La picioarele mele. L-am răpus! 

— În sfârşit! Bravo! 

Cei câţiva inşi, care mai încercau să ni se împotrivească, 
fură răsturnaţi cu uşurinţă. Nu mă mai sinchisii de ei şi mă 


aplecai să-l privesc pe Abrahim Mamur. În curte se auzeau 
încă zgomote asurzitoare, întrucât săreau mereu ele la etaj 
cei care fugeau de. soldaţi. Nu-i băgai în seama, fiindcă 
Abrahim mi-era mai preţios decât toţi ceilalţi. Aprinsei un 
chibrit şi-l apropiai de cel doborât. 

— Vai, Halef, nu-i el! 

— Zău, sidi? Nu se poate! L-am recunoscut, când a trosnit 
o împuşcătură! 

— Sa ştii că a fugit şi ai răpus pe altul. Pe unde o fi 
dispărut? 

Mă ridicai şi-mi rotii privirea prin curte. Fugarii se căţărau 
pe gardul dintre casă şi şopronul care ducea spre locuinţa 
lui Baruch. Halef îmi înţelese bănuiala. 

— După ei, sidi. Pe acolo trebuie să fi fugit! 

— Desigur. Dar în felul acesta nu-i prindem. Hai la uşa 
casei noastre! 

Sării prin gang şi deschisei uşa. Vreo trei-patru inşi ieşeau 
din casa lui Baruch şi încercau să dispară. Al cincilea, care 
ne văzuse, le strigă: 

— Staţi! Rămâneţi unde sunteţi! 

El era! Era glasul lui, glasul cu care-şi chemase servitorii 
în noaptea aceea, la Nil. Şi Halef i-l recunoscu şi strigă fără 
să se gândească: 

— Ele, sidi! După el! 

Abrahim îl auzi şi începu să fugă, fără să se mai uite 
îndărăt. Alergarăm după el. Încercă să-şi piardă urma, 
cotind prin diferite uliţe întunecate, dar eu eram mereu la o 
depărtare de cincisprezece paşi de el, iar Halef ne ţinea în 
acelaşi ritm cu mine. Săritura în curte mă amorţise puţin; 
altminteri, l-aş fi ajuns imediat. Abrahim alerga foarte 
repede pe când Halef gâfâia. 

— Opreşte-l şi culcă-l, sidi! îmi şopti. 

I-aş fi putut asculta îndemnul, dar doream să-l prind viu, 
fiindcă alţii aveau mai multe drepturi asupra fugarului. 
Urmărirea dură multă vreme. Deodată, strada pe care 
fugeam se deschise şi zărirăm apa „Cornului de aur”. Nu 


departe de mal se putea recunoaşte şirul de insule ce se 
aflau între Beharive Keui şi Sudluje. 

— La dreapta, Halef! strigai. 

Mă ascultă, iar eu sării în stânga. În felul acesta, fugarul 
era între noi şi apă. Se opri o clipă şi ne privi. Sări în apă şi 
dispăru în valuri. 

— Vai! strigă Halef. Să nu ne scape! 

Îşi propti puşca în umăr, ca să tragă. 

— Stai, nu trage! îl sfătuii. Tremuri şi gâfâi din pricina 
alergăturii. Voi sări după el. 

— Dacă-i vorba de netrebnicul ăsta, nu voi tremura! îmi 
răspunse. 

Capul fugarului ieşi la suprafaţă, trosni o împuşcătură, 
izbucni un țipăt şi capul dispăru iar în valuri. 

— L-am nimerit! strigă hagiul. E mort. Ai văzut, sidi, că n- 
am tremurat? 

Aşteptarăm un timp, dar Abrahim Mamur nu mai ieşi la 
suprafaţă; eram siguri că glontele lui Halef îl nimerise. Ne 
întoarserăm spre câmpul de luptă. 

Cu toate că în timpul goanei mă uitasem mereu la străzile 
şi ulicioarele prin care treceam şi-mi reţinusem numărul lor, 
nu ne fu deloc uşor să le străbatem la înapoiere şi drumul 
ţinu o bună bucată de vreme. 

Când ajunserăm, aflai că între timp se întâmplaseră multe 
în afurisita aceea de casă. Strada se luminase puţin, 
întrucât vecinii de pe ambele părţi şi chiar locuitorii de prin 
străzile vecine ieşiseră cu lămpi, atraşi de zgomotul 
împuşcăturilor şi de întregul tărăboi. Câţiva soldaţi 
formaseră un cordon în jurul caselor, în timp ce alţii 
cotrobăiau prin case şi curţi, ca să-i găsească pe fugari şi în 
sfârşit alţii îi păzeau pe prizonieri. Fuseseră reţinuţi toţi cei 
găsiţi în casă. Grecul era mort, căpitanul îi despicase ţeasta 
cu o lovitură de sabie. Soţia lui fusese prinsă în acelaşi timp 
cu băieţii şi fetele care chefuiau. Şi clienţii beţi fuseseră 
ridicaţi. Datorita tărăboiului încăierării, îşi reveniseră puţin 
în fire. Câţiva soldaţi fuseseră ucişi, alţi câţiva erau răniţi. 


Chiar bravul meu Halef fusese atins în treacăt de un glonte 
care-i nimerise braţul şi suferise o împunsătură de cuţit în 
mână, din fericire neprimejdioasă. Dintre cei prinşi, doar 
patru păreau membri ai bandei de ticăloşi. Şase dintre 
bandiți fuseseră omorâţi, iar alţii izbutiseră să scape. Omar, 
care se vârâse mereu acolo, unde primejdia era mai mare, 
se rezemase de scară, cuprins de o cumplită deznădejde. 
Mâhnit că nu-l găsise pe Abu En Nassr, nu se mai sinchisea 
de nimic. 

Când se trăsese prima împuşcătură, Baruch se dusese să 
se culce. Auzise bătăi în uşa gangului său, dar se încuiase şi 
nu voise să deschidă, fiindcă se temuse. Acum îşi revenise în 
fire şi începu să-şi frângă mâinile, când află ce se 
întâmplase. În sfârşit, prizonierii fură strânşi laolaltă, ca să 
fie transportaţi şi ofiţerul îngădui soldaţilor să-şi ia din casa 
grecului tot ce vor găsi. Aceştia nu se lăsară rugaţi. În mai 
puţin de zece minute, încăperile fură golite. 

Îl întrebai pe căpitan unde-i comandantul său. 

— E afară, în faţa casei, îmi răspunse. 

Ştiam asta; dar ţineam mult să aflu orice amănunt despre 
el. Întâi i-am respectat tăcerea; apoi însă nu s-a arătat la 
înălţimea aşteptărilor mele. Acum, după ce se sfârşise lupta, 
nu mă mai băgă în seamă, aşa încât socotii că nu mai e 
nevoie să fiu discret. 

— Ce grad are? întrebai. 

— Nu întreba! îmi răspunse aspru. Ne-a oprit să spunem! 

Dar tocmai de aceea ţineam să-mi satisfac curiozitatea! 
Unul dintre ostaşi era încă în curtea lui Baruch şi scotocea 
prin toate ungherele, în timp ce camarazii lui. jefuiau 
odăile. Prin urmare, acesta nu se alesese cu nimic. 
Văzându-l că se îndreaptă spre stradă, mă luai după el. 

— 'Ţie nu ţi-au lăsat nimic? îl întrebai. 

— Nimic! mormăi necăjit. 

— Atunci vei câştiga ceva de la mine, dacă-mi răspunzi la 
ceea ce te întreb. 

— Să aud întrebarea! 


— Ce grad are ofiţerul care v-a adus aici? 

— N-avem voie să vorbim despre el; dar nu-i nimic, nici el, 
nu s-a îngrijit de mine. Îmi dai douăzeci de piaştri, dacă-ţi 
spun? 

— Îţi dau! 

— E miralai93 şi se numeşte... 

Îmi spuse numele unui bărbat foarte cunoscut, care jucă 
mai târziu un rol foarte însemnat şi care este şi azi un mare 
demnitar. Nu e de origine turcă şi a reuşit să ocupe această 
funcţie, datorită sprijinului pe care i l-a dat servitorul 
favorit al fostului său stăpân. 

Îi plătii suma pe care mi-o ceruse şi mă uitai în stradă. 
Miralaiul stătea în faţa porţii şi i-ar fi fost cu neputinţă să nu 
mă vadă. 

După cum mă aşteptasem, miralaiul veni spre mine şi mă 
întrebă: 

— Toţi francofonii sunt atât de fricoşi ca tine? Unde ai fost 
în timp ce toţi ceilalţi se luptau? 

Ce întrebare! Tare aş fi vrut să-i trag o palmă! 

— Şi noi ne-am luptat, îi răspunsei calm; fireşte, însă 
numai cu aceia pe care i-ai lăsat să scape. Un om înţelept e 
pregătit totdeauna să repare greşelile altor... 

— Pe cine am lăsat să scape? mă întrebă. 

— Pe toţi cei care au putut fugi de aici. Deoarece nu mi-ai 
ascultat sfatul şi n-ai pus o santinelă la uşa de jos, am fost 
nevoit să mă împotrivesc împreună cu servitorul meu 
tocmai ticăloşilor care trebuiau neapărat prinşi, în timp ce 
voi vă ţineaţi de cei neînsemnaţi, care nu prezentau prea 
mare interes. Ce faci cu prizonierii? 

— Allah ştie! Unde vei locui mâine? 

— În tot cazul, aici. 

— Nu vei mai locui aici. 

— De ce? 

— Vei înţelege curând. Aşadar, unde eşti de găsit mâine? 

— La bazirgianul Maflei, care locuieşte în apropiere de 
Jeni Dşani. 


— Voi trimite pe cineva la tine. 

Rostind aceste cuvinte, se întoarse fără să-mi spună 
„rămas bun” şi făcu un semn. Prizonierii fură aduşi şi 
încuiaţi; apoi, trupa porni. Mă întorsei în curte, fără să mă 
mai uit după soldaţi şi atunci observai de ce nu mai puteam 
locui în casa pe care abia o închiriasem. Prietenosul ofiţer 
pusese ostaşii să dea foc casei grecului şi flăcările ajunseră 
cu repeziciune la acoperiş. Isprava aceasta era într-adevăr 
specific musulmană, deşi îndepărtarea prin foc a amintirii 
nu tocmai plăcute a „casei afurisite” era puţin cam 
demodată. 

Mă dusei repede în locuinţa noastră, ca să iau armele de 
care nu ne folosisem şi cele câteva obiecte pe care ni le 
cumpărasem. Le cărai în curte şi după câteva clipe limbile 
de foc erau atât de puternice, încât luminară toată strada. 
Ţipetele şi hărmălaia pricinuite de izbucnirea focului nu 
puteau să fie descrise. Dacă n-ai fost martorul ocular al 
unui incendiu la Constantinopol nu-ţi poţi da îndeajuns 
seama de panica îngrozitoare pe care o stârneşte vederea 
flăcărilor. Nimeni nu se gândeşte să-l stingă, ci cum să fugă 
mai repede; şi întrucât cele mai multe case sunt făcute din 
lemn, un asemenea incendiu preface în cenuşă cartiere 
întregi. 

Bătrânul meu Baruch amuţise de spaimă, iar soţia lui era 
atât de înfricoşată, încât rămăsese parcă ţeapănă, îi 
consolarăm cum ne pricepurăm le împachetarăm lucrurile 
rămase şi le făgăduirăm că vor fi primiţi bine la Maflei. 
Găsirăm câţiva hamali în faţa porţii şi părăsirăm casa, pe 
care n-o locuisem nici o zi întreagă, dar pentru care 
plătisem chiria pe o săptămână. Oricum, bogatul brutar nu 
pierduse milioane de pe urma casei vechi mistuită de 
flăcări. 

Desigur, ora era destul de târzie şi când ajunserăm la 
Maflei găsirăm poarta încuiată; totuşi ni se deschise, îndată 
ce băturăm. Toată familia se strânse în jurul nostru şi îşi 
manifestă dezamăgirea, când auzi în ce chip se sfârşise 


aventura noastră. Tuturor le-ar fi plăcut să-l fi putut prinde 
pe Abrahim Mamur, dar în cele din urmă se consolară cu 
convingerea că şi-a găsit moartea în valuri. 

Baruch şi soţia lui fură primiţi călduros şi stăpânul casei îi 
asigură că le va purta de grijă. 

La sfârşit, după ce ni se spuse că ne aşteaptă iar, căsuţa cu 
grădină, Isla mă vesti: 

— Effendi, am primit azi în timpul lipsei tale un oaspete 
neaşteptat, dar foarte drag. Ia ghiceşte-l! 

— Nu ştiu dacă-l voi putea ghici. Îl cunosc? 

— Nu l-ai văzut până-acum, dar ţi-am povestit despre el. Îl 
voi chema şi după ce-l vei vedea, să ne spui cine e. 

Eram curios să-l văd pe acest musafir despre care nu mă 
îndoiam că trebuie. să aibă vreo legătură oarecare cu 
păţaniile noastre. După câteva clipe, Isla se înapoie cu un 
bărbat vârstnic, pe care nu-l văzusem niciodată. Era 
îmbrăcat cu obişnuitul port turcesc şi nu trăda nici un semn 
distinctiv după care să-mi dau seama ce hram poartă. 
Chipul lui pârlit de soare trăda în schimb existenţa unui 
trecut furtunos, iar cutele care îi brăzdau obrajii şi barba sa 
lungă şi albă îi dădeau înfăţişarea unui om frământat de o 
mâhnire profundă. 

— Acesta-i oaspetele, effendi, spuse Isla. Ei, poţi ghici? 

— Nu. 

— Şi eu toate astea, tot vei ghici! Şi întorcându-se spre 
străin, îl rugă: Vorbeşte-i în limba ta maternă! 

Bătrânul îmi făcu o plecăciune şi rosti următoarele: 

— Szluga pokoran, wiszoko poeştowani - Prea supusul 
dumneavoastră servitor, preastimatul meu domn. 

Acest politicos salut rostit în limba sârbă avu darul să mă 
lămurească. Întinsei bătrânului ambele mâini şi răspunsei: 

— Nubo, otatz Osco? Dobro, mi docsli - Dumneavoastră 
aici, moş Osco?! Fiţi bine venit! 

Era într-adevăr Osco, tatăl Seniţei şi mă bucurai mult că-l 
recunoscusem datorită salutului său sârbo-muntenegrean. 


Desigur că am renunţat să mă culc, fiindcă doream să aflu 
în primul rând cum a dus-o şi ce a mai făcut între timp. 

După dispariţia fiicei sale, singurul său copil, a rătăcit 
pretutindeni, cuprins de îngrijorare. I se păruse mereu că a 
ajuns pe urmele ei, dar fusese nevoit să constate neîncetat 
că se înşelase. Nu îndurase lipsuri în cursul acestor 
pribegiri, care îl mânaseră cu deosebire prin Asia Mică şi 
Armenia, întrucât îşi luase provizii destule şi toate cele 
necesare. După tradiţia specific orientală, jurase că nu-şi va 
revedea patria şi soţia, pană când nu-şi va regăsi copila, dar 
nereuşita istovitoarelor lui cercetări îl determinase să se 
îndrepte spre Constantinopol. O asemenea odisee este 
posibilă numai în Orient; în Apus, însă, ea ar fi fost privită 
ca o nebunie. Este greu de imaginat bucuria şi uimirea de 
care fu cuprins, muntenegreanul, când îşi regăsi copila ca 
soţie a lui Isla, adică tocmai a bărbatului pentru care 
pribegise, ca să i-o aducă. Cu acest prilej, bătrânul îşi 
întâlni şi propria-i soţie, care-şi urmase fiica la Istambul. 

I se povestise tot ceea ce se întâmplase şi nu se gândea 
decât la modul cum s-ar putea răzbuna. Era hotărât să-l 
caute pe dervişul Ali Manach şi să-l silească să-i destăinuie 
locul unde se află tatăl său. L-am convins să-mi încredinţeze 
mie sarcina aceasta dificilă. 

Ne-am dus la culcare şi am adormit repede din pricina 
oboselii din ultimele zile. Poate că aş fi dormit până a doua 
zi la amiază, dacă n-aş fi fost trezit dis-de-dimineaţă. Maflei 
trimise un servitor să-mi spună că a venit cineva, care ţine 
neapărat să-mi vorbească. Întrucât în Orient e obiceiul ca 
oricine să doarmă îmbrăcat, mă sculai şi mă dusei direct, să 
văd cine mă caută. Întâmpinai un bărbat, care mă întrebă 
cum mă cheamă şi mă îndemnă să mă duc la casa din Sf. 
Dimitri, unde fusesem cu frizerul din Juterbog. Adăugă că 
frizerul vrea să-mi spună ceva important şi mă aşteaptă cu 
nerăbdare. 

— Dar ce-i cu el? întrebai. 


— Nu ştiu, sună răspunsul. Locuiesc în apropiere şi 
proprietarul lui m-a trimis să te rog să vii. 

— Bine, spune-i că voi veni în curând! 

Îi dădui un bacşiş şi plecă. După cinci minute, pornii şi eu, 
împreună cu Omar. Nesiguranţa pe care o prezenta acel loc 
rău famat m-a determinat să nu mă duc singur; pe Halef nu 
voiam să-l iau, fiindcă era rănit. Străbăturăm destul de 
repede străzile, călare pe nişte cai închiriaţi, ai căror 
stăpâni îi mânau din urmă, ţinându-se zdravăn de cozile lor. 
Când ajunserăm, furăm întâmpinați de proprietarul 
cârciumii, care ne întrebă smerit: 

— Effendi, tu eşti germanul care a fost de curând cu un 
oarecare Hamsad al Dserbaja? 

— Da. 

— Vrea să-ţi vorbească. 

— Unde e? 

— Zace sus. Însoţitorul tău te poate aştepta aici. 

Cuvintele: Zace sus mă făcură să mă gândesc la o boală, 
sau la o nenorocire. În timp ce Omar intră în încăperea de 
jos, eu urcai scara împreună cu stăpânul cârciumii. 

— Să nu te sperii, domnule, dacă-l vei găsi rănit! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ah, nu-i mare lucru, doar o împunsătură! 

— Zău? Şi cine l-a rânit? 

— Un străin, care n-a mai călcat niciodată pe aici. 

— De ce? 

— Câtva timp au şezut la o masă şi au avut o discuţie 
aprinsă; apoi, au jucat. Când a fost nevoit să plătească, 
amicul tău a spus că n-are bani. Au început să se certe şi au 
scos cuţitele. Amicul tău era beat şi a fost lovit de 
adversarul său. 

— E primejdioasă lovitura? 

— Nu, fiindcă n-a murit numaidecât. 

Aşadar, după părerea acestui cârciumar cumsecade, o 
lovitură de cuţit e primejdioasă numai când este urmată în 
clipa următoare de moartea celui care a primito. 


— Cred că l-ai oprit pe cel care l-a rănit să plece din local. 

— Aş, cum aş fi putut s-o fac? îmi răspunse încurcai. 
Amicul tău pierduse şi n-avea bani şi tot el scosese întâi 
cuțitul! 

— Dar cel puţin îl cunoşti? 

— Nu ţi-am spus doar adineauri că nu l-am văzut niciodată 
în localul meu? 

— Ai trimis după un doctor? 

— Da. Am trimis îndată după un vestit hekim, careia 
bandajat. Sper că-mi vei plăti ceea ce-mi datorează pentru 
doctor şi îngrijire şi banii pe care trebuie să-i primesc 
pentru datoriile mai vechi. A trebuit să-i dau şi strâinului 
ceea ce câştigase de la amicul tău. 

— Mă voi gândi la toate astea. Du-mă la el! 

— Intră prin ultima uşă. Am treabă jos. 

Când ajunsei la ultima încăpere, în care nu se afla decât 
un fel de saltea, văzui zăcând pe ea pe bărbier, cu chipul 
tras şi palid ca al unui mort. Mi-am dat seama imediat că 
fusese grav rănit şi mă aplecai spre el. 

— Vă mulţumesc că aţi venit! îmi spuse cu glas tărăgănat. 

— Puteţi să vorbiţi? îl întrebai. 

— Nu mai are ce să-mi strice! S-a sfârşit cu mine! 

— Nu pierdeţi curajul! Doctorul nu v-a dat nici o speranţă? 

— E un şarlatan. 

— Voi îngriji să fiţi dus la Pera. Aveţi vreo adeverinţă de la 
legația Prusiei? 

— Nu. Nu voiam să se ştie că sunt francon. 

— Şi cine era cel cu care v-aţi certat? 

— Cum? Nu ştiţi? Păi, îl căutasem pentru dumneavoastră! 
Era Abrahim Mamur! 

Când auzii acest nume, rămasei uluit. 

— Nu se poate! Abrahim Mamur e mort! 

— Mort? Tare aş fi vrut să fie mort, dar nu e! Se întâmpla 
ceva ciudat; acum, pe patul de boală sau de moarte, frizerul 
îşi schimbase dialectul în care-mi vorbise altădată şi folosea 


o limbă germană din cele mai corecte! Faptul acesta-mi 
dădea de gândit. 

— Povestiţi-mi totul! îl rugai. 

— Aseară am rămas târziu în local. Deodată-l văzui ud 
până la piele, ca un om care a ieşit din apă. Îl recunoscui, 
dar el nu mă recunoscu pe mine. Intrai în vorba cu el şi ne- 
am apucat să bem; apoi am jucat şi eu am pierdut. Eram 
beat şi poate că m-am trădat prin vreun cuvânt că-l cunosc 
şi-l urmăresc. Fiindcă n-aveam cu ce să-i plătesc, ne-am luat 
la ceartă. Voiam să vă fac o plăcere, înjunghiindu-l, dar el 
m-a lovit întâi. Asta-i tot! 

— Nu vreau să vă dojenesc, fiindcă n-ar avea nici un rost. 
Şi nu pot uita că sunteţi rănit. N-aţi băgat de seamă dacă 
Abrahim Mamur îl cunoştea pe cârciumar? 

— După cât mi s-a părut, erau în foarte bune relaţii. 
Cârciumarul i-a dat nişte haine, ca să-şi schimbe pe cele 
ude, fără să fie rugat. 

— Fiţi sincer! Nu sunteţi din Juterbog! 

— Aţi ghicit. Ştiu că voi muri şi vreau să vă răspund cinstit: 
sunt din Turingia. N-am nici o rudă şi nu mă puteam înapoia 
în patrie. Cred că înţelegeţi! Vreţi într-adevăr să mă duceţi 
la Pera? 

— Da. Dar mai întâi vă voi trimite un medic priceput. Doriţi 
ceva? 

— Trimiteţi-mi un şerbet şi nu mă uitaţi! 

Îmi răspunse anevoie şi cu dese întreruperi la tot ceea ce-l 
întrebasem. Acum închise ochii şi leşină. Coborâi la 
cârciumar, îi dădui cuvenitele instrucţiuni şi-i făgăduii că-i 
voi plăti tot ceea ce are de primit. Apoi plecai în goană spre 
Pera, împreună cu Omar. Mă dusei întâi la legația Prusiei, al 
cărei cancelar, originar din Pera, mă ascultă cu toată. 
atenţia şi acceptă să se îngrijească de rănit. Prelua şi 
sarcina de a trimite un medic şi mă rugă să-l las pe Omar, 
ca să-l călăuzească. Fireşte, mă întorsei liniştit spre casă, 
întrucât ştiam ca nenorocosul meu compatriot se află sub 
ocrotire bună. 


Cum ajunsei, îl căutai pe Isla, ca să-i spun, că Abrahim nu 
fusese nimerit de Halef, astă-noapte, ci trăieşte încă. Îl găsii 
într-o încăpere plină cu registre şi probe de mărfuri. Vestea 
mea nu-l încântă deloc, dar se consolă cu speranţa că poate 
tot vom izbuti să-l prindem pe vrăjmaşul familiei sale. În 
privinţa bărbierului, nu se află mişcat, şi-mi spuse că-l 
alungase, fiindcă îi iertase nenumărate furtişaguri şi 
constatase că nu vrea să se potolească. 

În timpul convorbirii, îmi căzuse de câteva ori privirea 
asupra registrului deschis, pe care-l avea înainte. Desigur, 
conţinutul acestui registru nu mă privea. La un moment dat 
însă, în timp ce frunzărea foile, citii în fugă şi fără să vreau 
un nume, care mă îndemnă să pun repede mâna pe foaia 
respectivă. Se referea la firma „Henry Galingre, Şkodra94”. 

— Galingre din Şkodra? întrebai. Numele acesta mă 
interesează. foarte mult. Eşti în legătură de afaceri cu un 
oarecare Galingre din Skutari? 

— Da. E un francez din Marsilia, unul din furnizorii mei. 

— Din Marsilia? Ah, se potriveşte de minune! L-ai văzut 
sau ai vorbit vreodată cu el? 

— Deseori. A fost la mine şi l-am vizitat şi eu. 

— Cunogşti soarta lui şi a familiei sale? 

— Înainte de a intra în legătură cu el, am aflat câte ceva, 
iar mai târziu mi-a povestit el însuşi o sumedenie de lucruri. 

— Ce ştii despre el? 

— A avut o mică întreprindere în Marsilia, dar nu s-a 
mulţumit cu atât; de aceea a plecat în Orient, oprindu-se 
întâi la Istambul şi apoi la Adrianopol; acolo l-am cunoscut. 
De un an însă locuieşte în Skutari, unde-i unul din oamenii 
cei mai înstăriți. 

— Dar ai lui unde sunt? 

— A avut un frate, căruia de asemenea nu i-a plăcut 
Marsilia. A plecat la Alger şi apoi la Blidah şi treburile i-au 
mers atât de bine, încât fratele din Adrianopol şi-a trimis 
fiul la Blidah, ca să-şi îmbogăţească cunoştinţele 
comerciale. Fiul acesta s-a căsătorit cu o fată din Marsilia şi 


s-a înapoiat la tatăl său, ale cărui afaceri le-a preluat după 
câţiva ani. Odată, a trebuit să se ducă la unchiul său, la 
Blidah, ca să pună la cale o mare afacere şi tocmai când se 
afla acolo, unchiul său a fost omorât, iar toţi banii i-au fost 
jefuiţi. Bănuielile căzură asupra unui negustor armean şi 
tânărul Galingre se hotări să-l urmărească, având credinţa 
că poliţia nu va reuşi în această acţiune. A plecat, după el, 
însă nu s-a mai întors. Astfel, tatăl său a devenit 
moştenitorul marelui comerciant din Blidah şi s-a îmbogăţit 
şi mai mult, pe neaşteptate. Îşi plânge şi astăzi fiul şi ar fi în 
stare să dea oricât, ca să afle ceva despre el. Asta-i tot ce 
ştiu. 

— Ei bine, eu îi pot fi de folos în privinţa asta. 

— Tu? mă întrebă uimit Isla. 

— Da. De ce ai tăcut până acum? i-am povestit încă din 
Egipt că Abu En Nassr, pe care-l caută Omar a ucis în Vadi 
Tarfani pe un francez, ale cărui lucruri le-am luat eu. Nu ţi- 
am spus că francezul acela se numea Paul Galingre? 

— Nu mi-ai pomenit numele lui. 

— Mai port şi acum în deget verigheta lui. Celelalte lucruri 
însă s-au pierdut odată cu şaua, când mi s-a înecat calul la 
Djerid. 

— Effendi, ar trebui să comunici vestea asta bătrânului! 

— Se înţelege că o voi face! 

— Vrei să-i scrii? 

— Nu ştiu încă. Scrisoarea i-ar pricinui o durere prea 
mare. Drumul meu de înapoiere în patrie mă va duce poate 
prin părţile acelea. Mă voi mai gândi. 

După această convorbire, îl căutai pe Halef, căruia mai 
întâi nu-i veni să creadă că glontele lui nu-şi nimeriseră 
ţinta; dar în cele din urmă, spuse: 

— Sidi, aşadar tot mi-a tremurat mâna! 

— Negreşit că da. 

— Bine, dar Mamur a scos un țipăt şi s-a scufundat. Am 
aşteptat doar şi nu l-am mai văzut ieşind la suprafaţă! 


— S-a scufundat dinadins, ca să credem că s-a înecat. 
Trebuie să fie un bun înotător. Dragul meu Hagi Halef 
Omar, am fost nişte proşti. Crezi tu că un om a cărui ţeastă 
e străpunsă de un glonte, mai poate să ţipe? 

— Nu ştiu, îmi răspunse, fiindcă pană acum nu mi-a tras 
nimeni un glonte în cap. Dacă mi s-o întâmpla vreodată aşa 
ceva, ceea ce doar Allah ar putea să împiedice, de hatârul 
scumpei mele Hanneh - voi vedea dacă sunt în stare să strig 
sau nu. Dar spune-mi, sidi, crezi că-i vom regăsi vreodată 
urma? 

— Sper că da. 

— Prin cârciumar? 

— Sau prin el, sau prin derviş, fiindcă bănuiesc că se 
cunosc. Chiar azi mă voi duce să-i vorbesc. 

Mă dusei întâi spre bătrânul evreu, care locuia împreună 
cu soţia sa într-o încăpere a casei din fundul grădinii. Se 
deprinsese uşor cu noua sa viaţă şi nu se mai văieta de 
pagubele pe care i le pricinuise focul. Ştia doar că bogatul 
Maflei îşi va ţine făgăduiala şi ca va avea grijă de el. În timp 
ce eu mă dusesem în Sf. Dimitri şi Pera, el fusese în 
Beharive Keui şi văzuse că flăcările mistuiseră o sumedenie 
de case. 

După ce pălăvrăgirăm despre întâmplările din noaptea 
trecută, veni un servitor al lui Maflei, care mă veşti că a 
venit un ofiţer şi vrea să-mi vorbească. 

— Ce grad are? îl întrebai. 

— E jusbaşi95. 

— Însoţeşte-l în locuinţa mea! 

Socotisem nimerit să nu-l primesc în clădirea principală a 
lui Maflei, aşa că mă îndreptai spre odaia mea. Îl găsii pe 
Halef şi-i anunţai sosirea căpitanului. 

— Sidi, îmi spuse, jusbaşiul ăsta s-a purtat grosolan cu 
tine. Ai de gând să fii politicos cu el? 

— Da. 

— Crezi că se va ruşina de noi? Bine, atunci voi fi şi eu 
respectuos! Dă-mi voie să-l întâmpin în calitate de 


chizmetkiar96! 

Halef se duse spre uşă, iar eu mă aşezai pe divan, 
aprinzându-mi o pipă. După câteva minute, auzii 
apropiindu-se nişte paşi şi glasul micului hagiu, care întreba 
pe servitorul negru: 

— Unde te duci? 

— Trebuie să însoțesc pe acest aga la effendi cel străin. 

— Vrei să spui că la emirul din Germanistan! Poţi să te 
întorci, fiindcă trebuie să ştii doar că nu se intră la un emir 
la fel cum pătrunzi în casa unui popuci sau terzi97. Emirul 
pe care mi l-a dăruit Allah drept stăpân e obişnuit ca toţi să 
se poarte respectuos cu el. 

— Unde ţi-e stăpânul? auzii glasul aspru al căpitanului. 

— Rog pe Înălţimea Voastră să-mi îngăduie s-o întreb cine 
este! 

— Voi spune-o stăpânului tău! 

— Da, dar nu ştiu dacă ţine atât de mult să i-o spuneţi. E 
foarte aspru şi nu pot îndrăzni să las pe cineva să intre la el, 
înainte de a-i cere voie. 

Îmi închipuii cu plăcere aerul smerit şi prietenos al micului 
pişicher, înfruntând trăsăturile furioase ale asprului ofiţer, 
care era silit să aducă la îndeplinire porunca şefului său, cu 
toate că i-ar fi plăcut mai curând să se întoarcă, decât să 
dea ochii cu mine. 

— Stăpânul tău e într-adevăr un emir atât de distins? 
Asemenea oameni obişnuiesc să locuiască în alte condiţii, 
decât cele în care l-am văzut noi ieri. 

— A locuit acolo, fiindcă aşa i-a plăcut! Se plictisise rău de 
tot şi vroia să se încredinţeze dacă-i amuzant să priveşti 
şaizeci de ostaşi viteji, care prind douăzeci de băieţi şi fete, 
dar lasă să fugă pe bandiți. Pot să va asigur că l-a încântat 
întâmplarea de astă-noapte. Acum, e tolănit pe divan şi 
fumează, aşa că nu se cade să-i tulbur siesta. 

— Văd că eşti rănit. N-ai fost şi tu acolo astă-noapte? 

— Da. Am stat de pază le uşa de jos, unde s-ar fi cuvenit să 
fie o santinelă. Dar observ că vreţi să stăm de vorbă. Rog pe 


Înălţimea Voastră să-mi îngăduie să-i aduc un scaun! 

— Stai! Cred că nu ai de gând să-mi aduci scaunul! Spune 
stăpânului tău că vreau să-i vorbesc. 

— Şi dacă mă întreabă cine eşti, ce să-i răspund? 

— Răspunde-i că sunt jusbaşiul de ieri seară. 

— Bine! îl voi ruga să fie îndurător şi să-ţi dea voie să intri, 
fiindcă ştiu ce se poate aştepta din partea unui om de 
rangul tău. 

Halef intră şi trase uşa după el. Întregul chip îi strălucea 
de plăcere. 

— Îl vei pofti alături de tine? 

— Nu. Aşează-i o pernă în faţa mea, aproape de uşă, dar 
cât se poate de respectuos. Apoi, adu-i o pipă şi o cafea. 

— Şi ţie? 

— Nu, nu beau cu el. 

Deschise uşa şi rostind smerit, stăpânul s-a îndurat, îi făcu 
loc să intre. Căpitanul mă salută cu o uşoară plecăciune şi 
începu: 

— Am venit să îndeplinesc făgăduiala de ieri şi... 

Se opri, fiindcă îl silii să tacă, printr-un semn pe care i-l 
făcui repede cu o mişcare a mâinii. | se păruse că nu-i 
nevoie să-l salute politicos pe un francon şi eu ţineam să-i 
arăt că şi un creştin e obişnuit să fie respectat. 

Se afla încă la uşă. Halef aduse o pernă şi i-o aşeză la 
picioare; apoi ieşi din odaie. Pe chipul jusbaşiului se 
zugrăvise pe rând indignarea, uimirea şi zăpăceala - 
pricinuite de primirea de care avusese parte. În cele din 
urmă, înțelegând că nu-şi poate impune, fumurile gradului, 
se trânti pe pernă. Fără îndoială, trufaşul musulman se 
simţea cuprins de o furie cumplită, văzând că e nevoie să 
şadă doar lângă uşă, în casa unui creştin. 

Datorită obiceiurilor orientale, de a avea totdeauna pe foc 
apă fiartă pentru cafea, nu trecu mult până când Halef 
aduse o ceaşcă plină cu băutura frumos-mirositoare şi o 
pipă. Căpitanul lua ceaşca şi începu să fumeze. Halef 
rămase în spatele lui. 


— Fiul meu, începui pe un ton părintesc, deşi cuvintele 
trebuie să fi sunat foarte ciudat, întrucât nu eram mai 
vârstnic decât el, te-aş ruga să fii cât se poate de atent la 
cele ce-ţi voi spune. Când păşeşti în casa unui bilidşi98, îi 
rosteşti vreun salut oarecare, altminteri te crede mut sau 
nepriceput. Şi taci nu se cade să începi a-i vorbi, ci să 
aştepţi să fii întrebat, fiindcă stăpânul casei are dreptul să-ţi 
îngăduie să-i vorbeşti. Cine judecă pe altul, înainte de a-l 
cunoaşte, greşeşte totdeauna şi de la greşeală până la 
umilire de cele mai multe ori nu rămâne decât un pas. Cred 
că-mi vei fi recunoscător pentru cuvintele pe care ţi le-am 
spus cu gând bun, amintindu-ţi-le totdeauna, fiindcă 
oamenii cu experienţă au datoria de a învăţa pe cei 
neştiutori. Şi acum spune-mi ce rugăminte vrei să-mi faci! 

Căpitanul lăsă să-i cadă pipa din gură şi mă privi uluit. 
Deodată, însă, izbucni: 

— Nu vreau să-ţi fac o rugăminte, ci-ţi aduc o poruncă! 

— O poruncă? Fiule, ar fi mai nimerit să nu te răsteşti, ci 
să vorbeşti frumos, fiindcă numai în felul acesta te poţi feri 
să rosteşti cuvinte nechibzuite. Nu cunosc în Istambul pe 
nimeni care mi-ar putea porunci. Vrei să spui că ai primit tu 
însuţi o poruncă şi ai venit să ţi-o îndeplineşti, întrucât eşti 
subalternul unui comandant. Eu însă sunt un om liber. Cine 
te-a trimis la mine? 

— Omul care ne-a comandat astă-noapte. 

— Adică miralaiul... 

Adăugai numele, pe care-l aflasem de la soldatul căruia-i 
dădusem douăzeci de piaştri. Jusbaşiul mă privi înmărmurit 
şi spuse: 

— Aşadar ştii cum îl cheamă? 

— După cum auzişi! Ce doreşte de la mine? 

— M-a trimis să-ţi poruncesc să nu cercetezi cine este şi să 
nu vorbeşti nimănui despre cele întâmplate astă-noapte. 

— 'Ţi-am spus doar că nimeni nu-mi poate porunci. 
Vesteşte-ţi miralaiul că toată întâmplarea va apărea în cel 
mai apropiat număr din „Bassiret”. Aşadar, întrucât nu am 


de primit nici un fel de poruncă, socotesc încheiată 
convorbirea. 

Mă ridicai, îndreptându-mă spre încăperea alăturată. 
Jusbaşiul, zăpăcit cu totul, uitase să-mi răspundă, ba chiar 
să se şi ridice de pe pernă şi abia după câteva minute veni 
Halef să-mi spună că oaspetele a plecat, în sfârşit, după ce a 
înjurat zdravăn. 

Era de presupus că miralaiul va trimite iar la mine, cu 
aceeaşi „poruncă”, dar nu mă simţii obligat să-i aştept 
trimisul şi mă hotărâi să ies în oraş. Mă îndreptai spre 
mănăstirea dervişilor, ca să stau de vorbă cu Ali Manach. Îl 
găsii în chilia sa, ca şi ieri; îşi făcea rugăciunea. Când mă 
auzi salutându-l, îşi ridică ochii spre mine şi-mii dădui 
seama că vizita mea îl bucură. 

— Sallam! îmi răspunse. Mi-aduci cumva iar o ofrandă? 

— Nu ştiu încă. Dar te-aş ruga să-mi spui cum să te 
numesc: Ali Manach Ben Barud el Amasat sau „En Nassr”? 

Sări de pe divan şi se propti în faţa mea. 

— Ssst! 'Taci, îmi murmură înfricoşat. Aşteaptă-mă afară, în 
cimitir. Vin îndată! 

În acel moment, mi-am dat seama că am câştigat partida; 
fireşte, însă, că dacă fiu voiam să mă trădez, trebuia să-mi 
măsor bine cuvintele şi să mă folosesc de cât mai multă 
diplomaţie. leşii din clădirea mănăstirii, străbătui curtea de- 
a curmezişul, trecui, prin poarta cu zăbrele şi intrai în 
cimitir. 

Aici îşi dormeau somnul de veci sute de dervişi. Dănţuiseră 
toată viaţa şi acum aveau la căpătai o piatră, deasupra 
căreia trona turbanul. Li se sfârşise comedia! 

După câteva clipe, zării pe derviş apropiindu-se ele mine. 
Mi se părea că păşeşte adâncit în meditări pioase; văzând 
că se îndreaptă spre un colţ dosnic, îl urmai. 

— Ce vrei să-mi spui? mă întrebă. 

Trebuia să fiu cât mai prevăzător cu putinţă; de aceea, îi 
răspunsei: 

— În primul rând vreau să te cunosc. Mă pot bizui pe tine? 


— Întreabă pe usta99; mă cunoaşte foarte bine! 

— Unde-l pot găsi? 

— În Sf. Dimitri, la grecul Kolettis. Până ieri ne întâlneam 
în Beharive Keui, dar am fost descoperiţi şi alungaţi. Usta 
era să fie împuşcat. A scăpat, înotând. 

Aşadar, Abrahim Mamur era conducătorul tâlharilor. Nu 
mă minţise la Baalbek, atunci când îmi vorbise despre 
banda pe care o conduce. Dar dervişul pomenise un nume, 
care-mi trezi amintirea unei întâmplări. Oare grecul acela, 
care-ml căzuse în mână în „Valea treptelor”, în cursul unei 
lupte, nu se numea, Alexandru Kolettis? Îl interogai mai 
departe: 

— La kKolettis suntem siguri? 

— Foarte siguri. Ştii unde locuieşte? 

— Nu. Sunt de puţină vreme la Istambul. 

— De unde vii? 

— Din Damasc, unde l-am întâlnit pe usta. 

— Da, a fost acolo, dar nu i-a izbutit planul. L-a recunoscut 
un hekim francon şi a fost silit să fugă. 

— Ştiu, n-a putut să ia decât o parte din giuvaierurile 
bogătaşului Schafei Ibn Iacub Afarah. Le-a vândut? 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur, fiindcă eu şi tata suntem cei mai bun 
prieteni ai lui. 

— Tocmai pentru ele am venit. Am pe cineva, care vrea să 
le cumpere. E un om de încredere. Le aveţi la îndemână? 

— Da. Sunt într-un loc sigur, în turnul Galata. Dar mă tem 
că ai venit prea târziu, fiindcă şi fratele Kolettis a găsit pe 
cineva, care are de gând să le cumpere azi. 

Vestea aceasta mă îngrijora, dar mă stăpânii. 

— Unde-i Barud el Amasat, tatăl său? Am o însărcinare 
importantă pentru el. 

— Eşti cinstit? mă întrebă el gânditor. 

— Încearcă-mă! 

— Îl poţi găsi în Edirne100, la negustorul Hulam. 


Această ştire mă îngrijoră, întrucât bănuiam că s-a pus la 
cale o nouă mişelie, dar îmi recăpătai calmul imediat. 

— Ştiu, îi răspunsei încrezător. Hulam e rudă cu lacub 
Afarah din Damasc şi cu negustorul Maflei de aici, din 
Istambul. 

— Văd că ştii totul. Mă pot încrede în tine. 

— Atunci, spune-mi şi unde e unchiul tău Hamd el Amasat! 

— Şi pe el îl cunoşti? mă întrebă mirat. 

— Foarte bine. A fost o vreme prin Sahara şi Egipt. 
Uimirea lui era din ce în ce mai mare. Se părea că mă ia 
drept un tovarăş de seamă al bandei lor de ticăloşi, fiindcă 
mă întrebă: 

— Nu cumva eşti şeful din Damasc? 

— Nu mă întreba, ci răspunde-mi! 

— Hamad el Amasat e acum în Skutari. Locuieşte la un 
negustor francon, care se numeşte Galino sau Galineh. 

— Vrei să spui Galingre. 

— Domnule, le ştii cu adevărat pe toate! 

— Da, dar tot mai e un lucru pe care nu-l ştiu; cum se 
numeşte acum şeful? 

— E din Konieh şi se numeşte Abd el Myrrhatta. 

— Îţi mulţumesc. Vei mai auzi curând despre mine! 

Îmi răspunse cu o plecăciune foarte supusă, ceea ce-mi 
dovedea că izbutisem să-l înşel pe deplin. Dar trebuia să mă 
grăbesc, altminteri aş fi pierdut, pentru o clipă de 
întârziere, tot ceea ce cucerisem cu atâta trudă, înainte de 
a mă înapoia la Maflei alergai în Sf. Dimitri, ca să mă 
interesez de Kolettis la cârciumă. Nu îl găsii pe cârciumar, 
ci pe soţia sa. Întrebai întâi despre frizer şi aflai că în acest 
timp fusese acolo un doctor care-i făcuse alt pansament, iar 
după o oră-două rănitul fusese luat din încăperea de sus. 
Întrebai apoi despre Kolettis. Femeia mă privi uimită şi-mi 
spuse: 

— Kolettis? Asta-i numele bărbatului meu! 

— Ah! Nu ştiam. Nu-i pe aici un ins din Konieh care se 
numeşte Abd el Myrrhatta? 


— Locuieşte la noi. 

— Unde-i acum? 

— S-a dus să se plimbe la turnul Galata. 

— Singur? 

— Cu fratele bărbatului meu. 

Faptul mi se părea extraordinar! Nu cumva aveau de gând 
să ia giuvaierurile? Trebuia sa mă duc după ei. Femeia-mi 
spusese că abia au plecat. Aflasem de asemenea că Omar 
era încă în casă atunci când porniseră cei doi şi că a plecat 
şi el după câteva clipe. Aşadar, răzbunătorul era pe urma 
ucigaşului. Încălecai şi mă îndreptai spre Galata. Mă 
strecurai cu greu printr-o sumedenie de străzi, pe care 
mişunau marinari, soldaţi, olari, corăbieri îndrăzneţi, evrei 
spanioli şi alte „personalităţi” grăbite şi vesele. 

Când ajunsei în apropierea turnului, observai că 
îmbulzeala sporise. Se părea că s-a întâmplat ceva 
neobişnuit, fiindcă mulţimea se îngrămădi cu nestăpânită 
curiozitate. Plătii celui ce-mi. Închiriase calul şi descâlceai, 
ca să aflu ce se petrece. Un kaikş mă lămuri îndată: 

— S-au urcat doi inşi pe galeria turnului şi s-au prăbuşit 
peste mulţime. Acum zac zdrobiţi la poalele turnului. 

Mă îngrozii, gândindu-mă că Omar s-o fi luat după cei doi. 
Oare era el unul din cei doi nenorociţi? 

Îmi făcui repede loc prin mulţime. Îndurai câteva 
ghionturi, lovituri de picior şi călcături, dar izbutii să 
străbat până la un grup de privitori, înăuntrul căruia 
zăceau ţepene două trupuri, strivite într-un chip înfiorător. 
Galeria turnului genovez din Galata are o înălţime de 140 
picioare; e lesne de închipuit, aşadar, cum arătau cadavrele. 
După îmbrăcămintea lor, îmi dădui seama că Omar nu-i 
printre cei doi morţi. Chipul unuia era intact şi-l recunoscui 
pe Alexandru Kolettis, care-i scăpase lui haddedihn. Dar 
celălalt? Era cu neputinţă de recunoscut. Avusese parte de 
o moarte înfiorătoare, după cum îmi relată un ins din 
apropiere, care-l văzuse prăbuşindu-se. Izbutise să se agaţe 


cu o mână de un drug întâlnit în timpul căderii, dar nu se 
putuse ţine decât o clipă şi se rostogolise la pământ. 

Fără voie, îmi aruncai privirea spre mâinile lui. Ah, avea o 
tăietură de-a curmezişul mâinii drepte. Oricum, cu mâna 
aceasta se ţinuse; aşadar nu căzuse din întâmplare, ci 
fusese aruncat. Unde era Omar? 

Alergai spre turn şi intrai. Cu ajutorul unui bacşiş, fui lăsat 
să mă urc. Urcai în fugă treptele celor cinci scări de piatră 
ale primelor cinei caturi şi apoi pe ale următoarelor trei 
scări de lemn, care duceau la cafenea; înăuntru, doar 
cafegiul. Până aici, numărasem 144 trepte. Urcai încă 45 
trepte, până la clopotniţă, care era acoperită cu tablă. 
Înainte de prăbuşirea celor doi, se desfăşurase aici o luptă. 
La înălţimea aceasta şi pe o podea aplecată şi alunecoasă, 
lupta trebuie să fi fost înfricoşătoare. 

Coborâi tot atât de repede, pe cât urcasem, fără să mai 
intru în cafenea şi mă îndreptai în goană spre casă. Primul 
care mă întâmpină în selamlâc fu Iacub Afarah. Obrajii 
străluceau de bucurie. Mă îmbrăţişă şi-mi spuse: 

— Emire, bucură-te împreună cu mine. Mi-am recăpătat 
giuvaierurile! 

— De necrezut! răspunsei. 

— Şi cu toate astea, e adevărat! 

— Cum le-ai recăpătat? 

— Prietenul tău Omar mi le-a adus. 

— De unde le-a luat? 

— Nu ştiu. Mi-a dat pachetul, a fugit în casa din fundul 
grădinii şi s-a încuiat de o oră în odaia sa. Nu vrea să 
deschidă nimănui. 

— Voi vedea dacă nu vrea să mă primească nici pe mine. 

La uşa casei îl găsii pe Halef, care îmi şopti: 

— Sidi, ce s-a întâmplat? Omar Ben Sadek s-a întors acasă 
şi l-am văzut sângerând. Acum îşi spală rănile. 

— L-a găsit pe Abrahim Mamur şi l-a aruncat din turn. 

— Maschallah! E adevărat? 


— Aşa cred. Oricum, vom afla îndată. Dar numai noi 
trebuie să ştim despre întâmplarea asta. Să nu spui nimănui 
nici un cuvânt! 

Mă dusei spre odaia lui Omar şi bătui în uşă, rostindu-mi 
numele. Îmi deschise numaidecât şi-l lăsă şi pe Halef să 
intre povestindu-ne în detaliu ceea ce se petrecuse în turn. 

Fusese cu medicul la compatriotul meu rănit, plecase cu el 
şi se întorsese eu hamalii, ea să-l transporte pe frizer. Îl 
văzuse pe Abrahim Mamur stând de vorbă cu Kolettis, fără 
să ştie cine sunt. Dar auzindu-i la un moment dat certându- 
se, trăsese cu urechea. Se ascunsese apoi într-o odaie 
vecină, de unde le putuse urmări toată convorbirea, căci cei 
doi vorbeau tare, ştiindu-se în siguranţă. 

Astfel, Omar înţelese că se certau din pricina 
giuvaierurilor din Damasc, pe care voiau să le ia din turn, 
unde se aflau în păstrarea unui paznic, plătit de Abrahim. 
Omar cunoştea povestea jafului din Damasc; o auzise de la 
Halef şi bănui îndată că unul din ei este Abrahim Mamur. Se 
încredința că bănuiala lui e întemeiată, când îl auzi 
istorisind felul cum scăpase înotând în noaptea trecută. 

Hotărât să-i urmărească până la turn, ieşi din 
ascunzătoare şi aşteptă. Cum îi văzu plecând, se luă după 
ei, străduindu-se să nu fie observat. Cei doi rămăseseră 
mult de vorbă cu paznicul, la poalele turnului şi urcaseră 
apoi scările. Îi urmă. Se opriră în cafenea şi băură o cafea. 
Urcară iar, în timp ce paznicul se înapoie. Omar îşi continua 
urmărirea până la galeria turnului, unde-i găsi scoțând 
pachetul cu bijuterii din clopotniţă. Fireşte, acum îl văzură. 

— Ce vrei? îl întrebă Abrahim. Parcă ai fost adineauri în 
cârciuma lui Kolettis, nu-i aşa? 

— Nu te priveşte! îi răspunse Omar. 

— Ai de gând sa ne spionezi, câine? 

Atunci Ornai îşi aduse aminte că e fiul viteazului şi 
întreprinzătorului Uelad Merasig şi se simţi cuprins de 
mândria şi curajul unui leu. 


— Da, v-am spionat, recunoscu sincer. Tu eşti Abrahim 
Mamur, hoţul de fete şi de giuvaieruri, a cărui vizuină am 
distrus-o noi ieri. Se apropie clipa răzbunării. Te salut din 
partea emirului din Frankistan, care ţi-a luat-o pe Seniţa şi 
de-a alungat din Damasc, Ţi-a sunat ceasul! 

Abrahim îl ascultase împietrit, Omar se folosise de uluiala 
lui şi înşfăcându-l fulgerător, îl răsturnă peste balustrada 
galeriei. Kolettis ţipă înspăimântat şi puse mâna pe pumnal. 
S-au luptat doar o clipă. Omar a primit o lovitură destul de 
gravă la ceafă, dar durerea i-a sporit puterile şi furia. 
Kolettis zbură după celălalt. Dar Omar observă că Abrahim 
s-a agăţat cu o mână de marginea balustradei. Se repezi la 
el şi-l lovi puternic în mană, astfel că-l făcu să se 
prăbuşească. 

Totul se întâmplase cu o rapiditate fulgerătoare. 
Înapoindu-se în clopotniţă, Omar luă pachetul şi coborând 
iute treptele, izbuti să se strecoare nebăgat în seamă, cu 
toate că în jurul celor două cadavre se adunaseră foarte 
mulţi inşi. 

Povestea groaznicei întâmplări din turn fusese relatată 
calm, de parcă n-ar fi avut nici o însemnătate. Nu mai 
întrebai nimic şi-i pansai rana, care nu era primejdioasă. Ne 
duserăm apoi cu toţii în clădirea din faţă, dar asupra 
ascultătorilor de aici întâmplarea din turn produse altă 
impresie. Scoţând doar câteva strigăte de uimire. Maflei, 
fratele său şi Isla săriră de pe perne şi uitându-şi cu 
desăvârşire obişnuita gravitate musulmană, alergară să 
vadă cadavrele. Se întoarseră după o bună bucată de vreme 
şi ne anunţară că ambele cadavre fuseseră duse 
deocamdată într-o încăpere de jos a turnului. Nimeni nu 
recunoscuse pe cei doi care se rostogoliseră de pe galerie şi 
nici Maflei cu ai lui nu spuseră că ştiu cine sunt şi ce s-a 
întâmplat. 

Întrebai pe Halef dacă nu-i curios să vadă pe vechiul său 
cunoscut, tălmaciul Kolettis, dar îmi răspunse scuturând 
dispreţuitor din umeri: 


— Dacă ar fi fost vorba de Kara Ben Nemsi sau de Hagi 
Halef Omar, m-aş fi dus; dar grecul acela a fost un ticălos şi 
nu merită osteneala de a mă duce până la turn. 

Trecu mult, până când Maflei şi ai săi să se convingă că 
totul se întâmplase ca atare şi să se liniştească de-a binelea. 

— Cu toate astea, ticălosul nu şi-a primit întreaga 
pedeapsă! spuse Isla. Doar o singură clipă, în care s-a 
cutremurat de spaima morţii, n-a fost suficient pentru ceea 
ce a săvârşit. Ar fi trebuit să-l prindem! 

— Au rămas cei doi Amasat! îl consolă tatăl său. Ce-ar fi 
dacă am încerca să-l vedem pe unul din ei? 

— Vă ajunge unul: Barud el Amasat. Celălalt nu v-a făcut, 
nimic. Dacă-mi făgăduiţi că nu-l veţi pedepsi voi, ci-l veţi 
preda judecătorului, vi-l aduc! 

Cuvintele acestea îi necăjiră. Fui asaltat cu întrebări şi 
rugăminţi, dar nu răspunsei nimic şi mă arătai neînduplecat 
în hotărârea pe care le-o împărtăşisem, până când îmi 
făgăduiră ceea ce le cerusem. După aceea, le istorisii 
convorbirea pe care o avusesem cu dervişul. 

Cum terminai, lacub Afarah sări şi strigă: 

— Allah kerihm! Înţeleg ce urmăresc ticăloşii. Fiindcă Isla 
i-a luat-o pe Seniţa lui Abrahim, au pus gând rău întregii 
noastre familii. Întâi, au vrut să ne sărăcească; dar n-au 
izbutit. Au plecat la Adrianopol, fiindcă venise rândul lui 
Maflei. Au început cu furnizorul lui. Trebuie să le scriem 
numaidecât lui Hulam şi Galingre, ca să-l prevenim! 

— Să le scriem? se împotrivi Isla. Nu-i destul. Trebuie să 
plecăm noi înşine la Adrianopol, ca să-l prindem pe Barud el 
Amasat. Effendi, ne însoţeşti? 

— Da, răspunsei. E cel mai nimerit lucru şi vă voi 
întovărăşi, fiindcă Adrianopol e în drumul meu de înapoiere 
în patrie. 

— Vrei să te întorci în patrie, effendi? 

— Da. Am pribegit mult mai mult decât avusesem de gând. 

Hotărârea mea fu primită cu împotriviri; totuşi, după ce le 
înfăţişai pricinile care mă îndemnau să plec spre casă, 


recunoscură cu toţii că am dreptate. În tot timpul acestei 
certe prieteneşti, unul singur nu scoase nici un cuvânt: 
Halef. Dar citii în felul cum mă privea, că avea de spus mai 
multe decât toţi ceilalţi. 

— Când pornim? întrebă Isla, manifestându-şi graba. 

— Numaidecât! răspunse Osco. Nu vreau să pierd nici o 
clipă, pană nu voi pune mâna pe amicul Barud el Amasat. 

— Cred că ar fi cazul să facem oarecare pregătiri, spusei. 
Nu-i prea târziu, dacă pornim mâine în zori şi avem o zi 
întreagă la dispoziţie. Mergem pe jos sau călare? 

— Călare! hotări Maflei. 

— Cine mai merge? 

Prin urmare, fiecare dintre cei de faţă ţinea să plece la 
Adrianopol. După îndelungate discuţii, hotărârăm să ia 
parte la „expediţie” Schafei Ibn Ilacub Afarah, care n-avea 
de fapt nici o răfuială cu Barud, dar nu voia să piardă acest 
prilej neaşteptat de a-şi vizita ruda. Isla, care trebuia să se 
răfuiască în sfârşit cu trădătorul soţiei sale; Osco, fiindcă 
dorea să-şi răzbune fiica, Omar, care voia să meargă de la 
Adrianopol la Skutari, ca să-l găsească pe Amad ei Amasat; 
eu, fiindcă voiam să mă întorc în patrie. Maflei se lăsă 
convins cu greu să nu plece; întrucât Isla ne. însoțea, 
trebuia să rămână neapărat cineva, care să se ocupe de 
afacerile lor. 

Halef tăcuse mereu; când îl întrebai la ce se gândeşte, îmi 
răspunse: 

— Crezi poate că te voi lăsa să pleci singur, sidi? Allah ne-a 
alăturat până acum şi nu mă despart de tine nici de aci 
înainte. 

— Uiţi de Hanneh, scumpa ta soţie? Te îndepărtezi din ce 
în ce mai mult de ea. 

— Fii liniştit! Ştii doar că fac totdeauna ceea ce-mi pun în 
gând. Prin urmare plec şi eu! 

— Dar într-o zi tot vom fi nevoiţi să ne despărţim! 

— Ştiu că se apropie ziua aceea, dar nu ştiu dacă ne vom 
mai revedea vreodată. Aşa ca nu mă voi despărţi de tine 


înaintea celorlalţi şi până când voi fi sigur că ai părăsit ţara 
asta! 

Se ridică şi plecă, împiedicându-mă astfel să mă pot 
opune; deci, eram silit să-l iau eu mine. 

Pregătirile de drum nu-mi luară prea multă vreme; înşeuai 
caii cu ajutorul lui Halef şi eram gata de plecare. Aveam 
însă de îndeplinit o datorie: să-l caut pe Lindsay şi să-i 
împărtăşesc toate cele întâmplate, cum şi hotărârile la care 
ajunsesem. Când păşii în locuinţa sa, tocmai se înapoia 
dintr-o plimbare la Bujukdere. 

Mă întâmpină bucuros şi îmbufnat în acelaşi timp şi-mi 
spuse: 

— Welcome! 'Tare sunteţi rău! V-aţi mutat la Beharive Keui, 
dar nu m-aţi luat şi pe mine! Ce doriţi de la mine, hai? 

— Sir, trebuie să vă aduc la cunoştinţă că nu mai locuiesc 
în Beharive Keui. 

— Nu? Ah! Frumos! Mutaţi-vă la mine, master! 

— Mulţumesc! Mâine dimineaţă părăsesc 
Constantinopolul. Mergeţi şi dumneavoastră sau nu? 

— Îl părăsiţi? Ah! Oh! Urâtă glumă! Yes! 

— Vă rog să mă credeţi că nu glumesc! 

— Prin urmare e adevărat? De ce atât de repede? Abia aţi 
păşit în vizuina aceasta! 

— O cunosc îndeajuns, şi dacă plec mâine, cu toate că am 
stat atât de puţin aici, nu-mi pare rău deloc. 

Îi istorisii în detaliu întâmplările din ultimele zile. Când 
sfârşii, Lindsay dădu mulţumit din cap şi spuse: 

— Straşnic! Minunat! Bine că şi-a primit răsplata 
muşteriul ăla! Îi veţi prinde şi pe ceilalţi doi, sunt sigur! 
Well! Aş vrea să fiu şi eu de faţă, dar nu pot. Am o obligaţie. 

— Nu mi-o puteţi destăinui? 

— Ba da. Am fost la consulat şi am găsit un văr tot Lindsay, 
dar nu David. Vrea să meargă la lerusalim şi fiindcă nu 
cunoaşte drumul, m-a rugat să-l însoțesc. Păcat că nu puteţi 
veni cu noi! Yes! Voi veni astă seară la Maflei, ca să-mi iau 
rămas-bun de la toţi. 


— Tocmai asta-i ceea ce voiam să vă rog, sir. Am pribegit 
împreună câteva luni, trăind şi pătimind atâtea, câte nu se 
întâmplă altora în timpul întregii lor vieţii. Toate aceste 
întâmplări ne-au legat. Sentimentele de prietenie pe care vi 
le nutresc sunt atât de calde, încât gândul despărțirii mă 
mâhneşte foarte mult. Dar n-avem ce face, trebuie să ne 
plecăm în faţa situaţiilor pe care nu le putem înlătura. Şi 
apoi, ne rămâne speranţa unei revederi! 

— Yes! Oh! Ah! Well! Să ne revedem! Urâtă despărţire! 
Nu-mi place defel, auziţi? Defel! îmi răspunse cu glas 
tremurat, mângâindu-şi cu o mână nasul, ducându-şi-o pe 
cealaltă la ochi. Ah, să nu uit: cu calul cum rămâne? 

— Care cal? 

— Al dumneavoastră - Rih! 

— Ce să fie cu el? îl călăresc. 

— Hm! Mereu? îl luaţi în Germania? 

— Încă nu ştiu. 

— Vindeţi-l, sir! Puteţi căpăta o sumă frumoasă pentru el. 
la gândiţi-vă! Dacă mai aveţi acum nevoie de el, aduceţi-l 
mai târziu în Old England. Nu mă tocmesc, ci vă plătesc 
oricât îmi veţi cere. Well? 

Propunerea nu-mi displăcea deloc. La urma urmelor, ce-mi 
trebuia în patrie un asemenea cal, câtă vreme nu eram 
decât un biet scriitor? Acolo mă aşteptau preocupări care 
nu-mi îngăduiau să întreţin un cal de călărie. Să-l vând? Era 
darul şeicului haddedihnilor. Şi cine ştie pe ce mâini ar fi 
încăput minunatul meu armăsar! Nu, nu-l puteam păstra, 
dar nici nu-l puteam vinde! Ştiam ce am de făcut! Mă 
simţeam dator să încredinţez straşnicul animal, care mă 
purtase prin atâtea primejdii, ajutându-mă mereu să scap 
teafăr unui stăpân priceput, în stare să-l îngrijească. 
Trebuia să-l feresc de nordul friguros, dându-i putinţa să 
revadă pajiştile sudului în ţara în care se născuse. 

Întrucât urma să ne întâlnim iar în cursul serii, nu mai 
voiam să zăbovesc la Lindsay. Mă dusei la legaţie, unde-l 
găsii tot pe cancelar, care-mi povesti că frizerul din 


Juterbog murise, aşa că nu, ne mai pricinuia nici o grijă. Nu 
i se arătase prea multă consideraţie; fusese obligat să-şi 
destăinuiască numele adevărat şi localitatea de origine şi se 
aflase că e dintr-un ţinut din Turingia şi că e un ucigaş 
urmărit de autorităţi. Mă gândeam cu părere de rău la 
bietul tânăr, care-şi făurise planuri şi speranţe şi nu-şi 
închipuise că-şi va sfârşi viaţa, atât de departe de ţară şi în 
chinurile pe care le îndurase. 

Cancelarul mă conduse până la uşă. În timp ce mai 
schimbam câteva cuvinte pe pragul ei, zării doi călăreţi 
îndreptându-se spre noi. Nu le dădui atenţie, dar văzui că 
se opresc. Cancelarul îmi ură „drum bun” şi se întoarse în 
casă, iar eu plecai. Unul dintre călăreţi îmi strigă: 

— Maschallah, e adevărat? Emire! 

Mie-mi vorbise? Mă întorsei. Ambii călăreţi erau ofiţeri. 
Unul dintre ei era... acel miralai, al cărui trimis se bucurase 
de „politicoasa” mea primire, iar celălalt era aghiotantul, pe 
care-l găsisem la Dşesidi şi mi se arătase apoi atât de 
recunoscător. 

Mă apropiai de el, bucuros că-l revăd, şi-i întinsei mâna, pe 
care mi-o strânse cu toată prietenia. 

— Sallam, effendi! îl salutai. Îţi mai aduci aminte cuvintele 
pe care ţi le-am spus când ne-am despărţit? 

— Ce mi-ai spus? 

— Îţi urez să te revăd cu gradul de miralai! Vezi? Allah mi- 
a ascultat urarea şi mi-a îndeplinit dorinţa. Din Nasir 
Agassi, ai devenit comandantul unui regiment! 

— Ştii cui trebuie să mulţumesc pentru înaintarea asta? 

— Nu. 

— 'Ţie, emire. Dşesidi s-a plâns sultanului şi guvernatorul 
oraşului Mosul a fost pedepsit, împreună cu mulţi alţii. 
Anadoli Kasi Askeri a venit şi a făcut cercetări. A fost 
imparţial: şi întrucât te-am ascultat şi m-am purtat 
omeneşte cu Dşesidi, am fost înaintat. Îmi dai voie să te 
vizitez? 


— Te-aş primi cu toată inima! Din păcate, însă, azi e ultima 
zi când mai sunt în Istambul. Plec mâine dimineaţă. 

— Încotro? 

— Spre apus. Am călătorit prin răsărit, ca să cunosc 
obiceiurile neamurilor orientale şi voi avea multe de 
povestit celor din părţile noastre despre o sumedenie de 
întâmplări, pe care nici nu şi le pot închipui. 

Cuvintele acestea ascundeau oarecare răutate, îndreptată 
împotriva însoţitorului său. Acesta-mi simţise împunsătura, 
fiindcă-l auzii spunându-mi: 

— Am trimis azi încă o dată la tine, dar nu erai acasă. Îmi 
dai voie să vin? 

Ah! Felul politicos în care îmi vorbise celălalt îl influenţase; 
îi răspunsei rece: 

— Te voi primi, cu toate că timpul mi-e măsurat. 

— Când? 

— Peste o oră. Mai târziu, nu. 

— Allah akbar, vă cunoaşteţi? se miră Nasir. Atunci vom 
veni împreună! 

Îmi întinse mâna şi ne despărţirăm. Nu mă aşteptasem 
câtuşi de puţin să-l întâlnesc. Mi se părea că retrăiesc în 
Constantinopol întregul trecut. 

În drum spre casă făcui câteva cumpărături necesare în 
noua mea călătorie. Ştiam că tovarăşii mei de „expediţie” se 
vor îngriji de toate, dar nu voiam să mă oblig prea mult faţă 
de ei. 

Halef se bucură, când îi povestii că m-am întâlnit cu Nasir 
Agassi şi că-l aştept. Curăţă repede pipele şi se apucă de 
alte mici pregătiri, cu toate că nu erau utile; ba îmi şi dădu 
de înţeles, pe un ton foarte serios, că miralaiul, pe al cărui 
trimis îl lăsasem să şadă lângă uşă, are dreptul la o primire 
politicoasă, fiindcă vine împreună cu un cunoscut şi prieten 
de-al nostru. 

Trecuse mai puţin de o oră şi cei doi ofiţeri păşiră pragul 
locuinţei mele. Fură primiţi călduros şi ospătaţi după 
mijloacele ce-mi stăteau la îndemână. Îmi dădui seama că 


vorbiseră despre mine, fiindcă purtarea celui mai în vârstă 
dintre ei era din cale-afară de îndatoritoare. Convorbirea se 
învârti cu deosebire în jurul păţaniilor ce ni se întâmplaseră 
la închinătorii Diavolului. Povestii cum mă întâlnisem cu 
makredşul din Mosul şi aflai că soldaţii îl aduseseră teafăr la 
Mosul. Anadoli Kasi Askeri ştia bine în ce închisoare se află 
judecătorul destituit. 

Înainte de a ne despărţi, îşi aduse celălalt aminte că e 
vremea să-şi spună păsul. 

— Emire, începu el, am auzit că mâine va fi ceva de citit în 
„Bassiret”. Nu s-ar putea renunţa la apariţia acelui articol? 

Dădui din umeri şi răspunsei încet şi apăsând pe fiecare 
cuvânt: 

— Eşti oaspetele meu, effendi şi sunt deprins să respect pe 
orice om, aşadar şi pe oaspeţii mei. Dă-mi voie, însă, să fiu 
sincer! Dacă n-aş fi fost eu, azi ai fi fost mort. Salvânduc-te, 
am făcut-o ca om şi creştin şi nu cer nici o răsplată. Cu 
toate astea, s-ar fi cuvenit să ţii seama de fapta mea. Ei 
bine, în locul purtării recunoscătoare la care mă aşteptam, 
te-ai purtat ieri cu mine întocmai cum te porţi cu soldaţii 
tăi, iar astăzi mi-ai trimis chiar pe acel jusbaşi, care s-a 
încumetat să creadă că-mi poate porunci. Nu trebuie să fii 
mânios că te dojenesc. Nu sunt obişnuit să fiu considerat la 
fel cu aceia care chefuiesc prin cârciumile grecilor. Cred că 
ieri mi-am îndeplinit mai mult decât datoria şi dacă ai vrea 
să-mi îndeplineşti o dorinţă, voi uita toată întâmplarea. 

— Să-ţi aud dorinţa! 

— De fapt, îţi datoreşte salvarea unui evreu bătrân. Locuia 
lângă mine şi mi-a atras luarea-aminte asupra spărturii prin 
care te-am scos din tavernă. Ai poruncit să se dea foc 
speluncii, dar flăcările au mistuit şi întreaga avere a 
bătrânului. Dacă ai da acestui om sărman o despăgubire cât 
de mică, l-ai ferici; iar eu te-aş socoti un om căruia îi pot 
păstra o amintire plăcută. 

— Spui că e evreu? Nu ştii, effendi, că musulmanul 
dispreţuieşte pe evreu, fiindcă aparţine altei credinţe? Voi... 


— Effendi! îl întrerupsei pe un ton foarte serios şi cu glas 
puternic, adu-ţi aminte că nici eu nu sunt musulman! Tu 
însuţi eşti de origine greacă şi ai trecut de puţină vreme la 
credinţa mahomedană. Dacă dispreţuieşti pe creştini, cred 
că Mahomed te compătimeşte; cât despre mine, n-aş fi 
niciodată în stare să dispreţuiesc ori să mă lepăd de ceea ce 
am fost atât de multă vreme! 

— Emire, dar nu m-am gândit la tine! Unde-i evreul? 

— Se bucură acum de găzduirea acestei case. 

— Vrei să trimiţi să-l cheme? 

— Imediat! 

Îl trimisei pe Halef, care se întoarse curând cu Baruch. 
Miralaiul îl măsură cu ochi pătrunzători şi îl întrebă, 
întorcându-se numai pe jumătate spre el: 

— 'Ţi-au ars lucrurile? 

— Da, domnule, răspunse Baruch smerit. 

— Uite nişte bani. Cumpără-ţi altele! 

Îşi scotoci punga şi-i dădu o sumă, dar nu-mi putui da 
seama câţi bani erau; totuşi, după felul cum ţinea degetele, 
cred că erau foarte puţini. Evreul îi mulţumi şi voi să se 
îndepărteze; dar îl oprii. 

— Stai, Baruch Schebet ben Baruch Chereb. Ia să văd cât 
ai primit! Effendi îmi va ierta curiozitatea, fiindcă ţin doar 
să-i mulţumesc odată cu tine. 

Erau două monede de aur de câte cincizeci şi douăzeci de 
piaştri, adică în total şaptezeci de piaştri sau douăsprezece- 
paisprezece mărci în monedă germană. Nu mai era nici 
zgârcenie, nici calicie; era dovada unei firi josnice. Îmi 
puteam închipui, pe bună dreptate, că înainte de a porunci 
soldaţilor să înceapă jaful, avusese grijă să strângă toţi 
banii găsiţi în casă şi că în orice caz golise buzunarele 
morţilor şi prizonierilor. Nu-mi plăcea fapta, dar cunoşteam 
de ajuns pe autorul ei. 

De aceea, îl întrebai: 

— Ţi-ai regăsit cele trei mii de piaştri, effendi? 

— Da. 


— Şi dai numai şaptezeci de piaştri acestui om, care ţi i-a 
salvat, salvându-ţi şi viaţa, ca să-şi vadă avutul mistuit în 
flăcări? Dăruieşte-i o mie de piaştri, ca să ne despărţim 
prieteneşte, iar numele tău să nu fie pomenit în „Bassiret 

— O mie, emire? Te-ai gândit bine? Uiţi că e evreu! 

— Fă cum vrei! Baruch, înapoiază cei şaptezeci de piaştri! 
Vom merge împreună la cadiu, tu în calitate de reclamant, 
iar eu ca martor. Cel care ţi-a ars avutul trebuie să te 
despăgubească neapărat, chiar dacă e comandantul unui 
regiment şi a fost oaspetele meu. Mă voi interesa prin 
ministrul ţării mele la Divan, ca să aflu dacă sultanul 
îngăduie într-adevăr ofiţerilor săi să arunce străzile 
Istambulului pradă flăcărilor. 

Miralaiul ieşi din odaie, salutându-mă cu o mândră 
înclinare a capului. Nasir, însă, se despărţi prieteneşte de 
mine. 

— Emire, îmi spuse, ştiu cât ţi-a fost de greu să vorbeşti 
atât de aspru cu un musafir, dar în locul tău eu aş fi fost pe 
puţin tot atât de aspru. E un favorit al lui Ferik Paşa, altceva 
nimic. Drum bun şi gândeşte-te la mine, cum mă voi gândi şi 
eu la tine! 

Încă înainte de a trece o oră, un subofițer ne aduse un 
săculeţ care conţinea exact suma ce mai lipsea din cei o mie 
de piaştri. Baruch începu să danseze de fericire, iar femeia 
lui mă numi cel mai bun effendi, din lume şi îmi promise să 
mă pomenească în fiecare zi în rugăciunile ei. Fericirea 
bătrânilor m-a făcut să mă simt iertat definitiv pentru că 
încălcasem legile sacre ale ospitalităţii. 

Seara, ne-am adunat cu toţii; s-a dat un ospăț de adio, la 
care s-a înfăţişat şi Seniţa. Ea, creştină fiind, avea voie să ne 
arate faţa descoperită, chiar dacă Isla nu-i permitea să 
meargă pe stradă neacoperită de voaluri. Ne-a povestit încă 
o dată întâmplările prin care a trecut: jalea care a cuprins-o 
în timpul captivităţii şi fericirea pe care a simţit-o când a 
fost salvată din mâinile lui Abrahim Mamur. 


LLA 


La sfârşit, şi-a luat adio Lindsay. Nasul lui nu mai păstra 
urmele umflăturii, aşa că se putea arăta din nou la Londra. 
Când a plecat, l-am însoţit până la locuinţa sa. Acolo, a mai 
dat cep unei butelii de vin şi m-a asigurat că mă iubea ca pe 
un frate. 

— Sunt cu desăvârşire mulţumit de dumneavoastră, a 
spus. Numai un lucru mă supără. 

— Ce anume? 

— M-am lăsat târât după dumneavoastră, încolo şi încoace, 
fără să găsesc nici măcar un singur fowling-bull. Neplăcută 
situaţie! Yes! 

— Cred că mai există şi alte lucruri în Anglia, care nu mai 
trebuie dezgropate. Se învârt pe-acolo destui John-fowling- 
bulls. 

— Oare e vorba despre mine? 

— Nici nu mi-a trecut asta prin cap, sir! 

— Nu v-aţi răzgândit cu privire la cal? 

— Nu, nu-l vând. 

— Atunci, păstraţi-l. Totuşi, trebuie să veniţi odată în 
Anglia; în două luni, ajung acasă. Ne-am înţeles? Şi acum, 
încă ceva! Aţi fost călăuza mea şi încă nu v-am plătit 
salariul. Poftiţi, luaţi! 

Îmi întinse un mic portmoneu. 

— Nu faceţi glume prosteşti, sir! i-am spus, respingând 
portmoneul. Am călătorit cu dumneavoastră ca prieten şi 
tovarăş de drum, nu însă ca servitor al dumneavoastră, pe 
care trebuie să-l plătiţi. 

— Dar, master, credeam că... 

— Credeţi ce vreţi, dar în nici un caz faptul că voi lua bani 
de la dumneavoastră, l-am întrerupt. Rămâneţi cu bine! 

— Nu vreţi să luaţi acest portmoneu? 

— Adio, farewell101, sir! 


L-am îmbrăţişat repede şi m-am grăbit să ies pe uşă, fără 
să mai iau în seamă propunerea lui. 

Nu voi insista asupra despărțirii de Maflei şi Seniţa, de a 
doua zi dimineaţa. 

Pe când soarele se ridica la răsărit, ajunsesem deja la 
Tşatalşe, prin care drumul duce, peste Indschigis şi Visa, la 
Adrianopol. 

Capitolul VIII - În Edirne. 

Adrianopol, pe care turcii îl numesc Edirne, este, după 
Constantinopol, cel mai important oraş al Imperiului 
Otoman. Aici şi-au avut reşedinţa sultanii, începând de la 
Murad I şi până la Mohammed al II-lea, care a cucerit 
Constantinopolul în 1453 şi şi-a mutat acolo reşedinţa. Şi 
mai târziu a fost un loc preferat al sultanilor, dintre care 
Mohammed al IV-lea a zăbovit, aici cu plăcere. 

Printre cele mai mult de patruzeci de moschei pe care le 
are oraşul, este renumită Selimiye, pe care a ridicat-o Selim 
al II-lea. Ea este mai mare chiar decât Sfânta Sofia din 
Constantinopol şi îşi datorează existenţa renumitului 
arhitect Sinan zis şi Mimar. Ca o oază în deşert, ea se află 
aşezată în mijlocul unor grămezi jalnice de case de lemn, 
iar zidurile ei multicolore răsar pe neaşteptate dintr-o 
adânca mizerie şi o aglomerare de străzi. Impozanta cupolă 
a acestei moschei este susţinută în interior de opt stâlpi 
masivi, iar în exterior este însufleţită de patru minunate 
minarete subţiri, fiecare având câte trei balcoane pentru 
muezini. În interior, se observă trei galerii împodobite cu 
marmură prețioasă, divers colorată şi sunt luminate de 250 
de ferestre. Pe perioada ramazanului, ard aici 12 000 de 
lumânări. 

Veneam din Kirkilissar şi văzusem deja de departe 
strălucind în faţa noastră minaretele subţiri ale moscheii 
Selimiye. De departe, Adrianopol ne oferea o privelişte 
splendidă; când, însă, am ajuns şi am mers călare pe străzi, 
s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi cu toate celelalte oraşe din 


Orient; de aproape, îşi pierdeau frumuseţea şi nu mai 
ofereau ceea ce promiteau de la distanţă. 

Hulam, pe care vroiam să-l căutăm, locuia în apropiere de 
Utş Şerifeli, moscheea lui Murad Î, pe lângă a cărei curte 
exterioară în formă de terasă şi pavată cu marmură 
prețioasă am trecut. Douăzeci şi patru din cei şaptezeci de 
stâlpi care sprijină cupolele au fost construiți din comoara 
ordinului Ioaniților, care a fost luată ca pradă, atunci când a 
fost cucerită Smirna. Ne-am adâncit într-o uliţă extrem de 
animată şi ne-am oprit în faţa unui zid foarte înalt prin care 
se trecea printr-o poartă acum închisă. Trebuia să 
recunoaştem în acest zid frontul la stradă al casei în care 
urma să fim găzduiţi. 

Poarta avea, la înălţimea capului, o deschidere în spatele 
căreia, după ce am bătut, a apărut faţa bărboasă a lui Isla. 

— Mă mai cunoşti, Malhem? a întrebat tânărul din 
Constantinopol. Deschide-ne! 

— Maschallah, asta e minunea lui Dumnezeu! se auzi 
dinăuntru. Chiar tu eşti, domnule? Intraţi repede! 

Poarta se deschise iar noi intrarăm călare printr-un fel de 
pasaj, într-o curte deştul de mare, oare era împrejmuită de 
galeriile interioare ale casei. Totul arăta o bogăţie 
neobişnuită. Şi numărul servitorilor, care se grăbeau încolo 
şi încoace, ne-a întărit această impresie. 

— Unde este domnul? l-a întrebat Isla pe un om care-l 
salutase cu cel mai adânc respect şi care, aşa cum urma să 
aflu mai târziu, era intendentul. 

— În işlic (cabinetul de lucru), la cărţile sale. 

— Condu-i pe aceşti bărbaţi în selamlâc (camera de 
primire) şi ai grijă să fie trataţi cum se cuvine. Şi caii 
trebuie să fie duşi la adăpost! 

L-a luat de mână pe Iacub Afarah şi s-a îndreptat spre 
cabinetul de lucru al stăpânului casei. Noi ceilalţi am fost 
conduşi într-o încăpere care avea dimensiunea unei săliţe. 

Partea din faţă a săliţei era formată dintr-un pridvor 
susţinut de stâlpi, iar pereţii celorlalte trei părţi erau 


zugrăviți cu auriu şi albastru şi îimpodobiţi cu versete din 
Coran. 

Ne aşezarăm pe divane, fiindcă eram rupţi de oboseală. 
Curând apărură narghilelele şi ceşcuţele cu cafea, al căror 
aspect mărturisea încă o dată bogăţia gazdei noastre. 

De-abia ne băurăm cafelele şi apărură Afarah, Isla şi 
stăpânul casei. Era o prezenţă impunătoare acest bătrân, 
cu o barbă lungă ca aceea a răposatului, Mohammed Emin. 
Impresia pe care ne-a făcut-o a fost atât de puternică, încât 
ne-am ridicat cu toţii, cu toate că un asemenea lucru nu se 
potrivea cu deprinderile ţării. 

— Sallam aaleikum, ne salută el, ridicându-şi mâinile ca 
pentru a ne binecuvânta. Fiţi bineveniţi în casa mea şi 
simţiţi-vă ca la voi acasă. 

Se apropie şi strânse mâna fiecăruia din noi; apoi, ie aşeză 
pe perne, împreună cu rudele sale. Li se aduseră şi lor pipe 
şi cafele. La un semn al lui, servitorii se retraseră. Isla îi 
vorbi despre noi. Stăpânul casei îşi opri câteva clipe 
privirea asupra mea şi-mi strânse încă o dată mâna, 
spunându-mi: 

— Poate că nu ştii, effendi, că-mi eşti cunoscut. Isla mi-a 
povestit foarte mult despre tine. Ţine mult la tine, aşa încât 
ai câştigat şi inima mea, cu toate că abia acum ne vedem 
pentru prima dată. 

— Domnule, cuvintele tale mă încântă într-o măsură 
neînchipuit de mult, răspunsei. Nu ne găsim în pustiu sau 
prin meleagurile înverzite ale unui popor nomad, astfel că 
nu întotdeauna poţi fi sigur că ţi se va spune că eşti bine 
venit. 

— Da, aveţi dreptate; frumoasele obiceiuri ale strămoşilor 
noştri se pierd încetul cu încetul; dispar de la oraşe şi se 
împrăştie înapoi în deşert. Acolo, în deşert, e locul de 
origine al sentimentului de ajutorare în caz de nevoie - şi 
tot acolo a lăsat Allah să crească „palmierul dragostei de 
frate”. Într-un oraş mare, străinul se simte mai părăsit 
decât în Sahara, unde nici un acoperiş nu-i răpeşte putinţa 


de a privi cerul lui Allah. După câte ştiu, ai fost în Sahara. 
Nu-i aşa că o adevărat ceea ce spun? 

— Allah e pretutindeni unde sunt oameni, care poartă în 
inimi credinţa în el. Locuieşte în oraşe şi se uită la 
Hammada. Veghează deasupra apelor şi murmură prin 
întunericul pădurilor seculare. Porunceşte şi creează 
înăuntrul pământului şi în înaltul văzduhului. Stăpâneşte 
totul, de la cel mai mic gândac, până la soarele strălucitor, îl 
auzi în toiul plăcerilor ameţitoare, ca şi în durerile 
sfâşietoare. Ochiul lui străluceşte în lacrima bucuriei, dar 
sclipeşte şi în picăturile care îţi undă obrajii când te 
năpăstuieşte durerea. Am cutreierat oraşe locuite de 
milioane de oameni, am pribegit prin deşertul în care 
întâlneşti rar câte o casă, dar nu m-am temut niciodată. să 
fiu singur, fiindcă ştiam că mâna lui Dumnezeu veghează 
asupră-mi. 

— Effendi, eşti creştin, dar îmi dau seama că eşti şi un 
bărbat evlavios. Meriţi să fii socotit musulman şi te respect, 
aşa cum aş face-o, dacă ai crede în învăţătura Profetului. 
Isla mi-a spus că aţi venit să mă preveniţi în vederea unei 
primejdii ce mă ameninţă. Vorbeşte, te rog, pentru toţi! 

— Nu ţi-a dat nici un amănunt? 

— Nu, fiindcă mă grăbeam să vă urez „bun sosit 

— Atunci, spune-mi te rog: locuieşte de câtva timp un 
străin în casa ta? 

— Da, e un bărbat evlavios din Konieh, dar lipseşte azi din 
Adrianopol. A plecat călare ieri la Hadgi Bergas. 

— Din Konieh? Cum îl cheamă? 

— Numele lui e Abd el Myrrhatta. A vizitat mormântul 
vestitului sfânt Myrrhatta, ca să îndeplinească o făgăduinţă 
făcută lui Dumnezeu; de aceea se şi numeşte slujitorul lui 
Myrrhatia. 

— De ce locuieşte la tine? 

— Eu însumi l-am poftit să rămână la mine. Vrea să 
înfiinţeze un mare bazar la Brusa şi are de gând să 
cumpere multe lucruri de aici. 


LIA 


— Mai locuieşte şi alt străin la tine? 

— Nu. 

— Când se înapoiază? 

— Astă-seară. 

— Bine. Astă-seară va fi prizonierul nostru! 

— Allah kerihm! Ce vorbă-i asta? Musulmanul acesta 
evlavios este un bărbat pe placul lui Allah. Dar de ce vreţi 
să-l luaţi prizonier? 

— Fiindcă-i un înşelător, ca să nu spun ceva şi mai rău. Şi-a 
dat seama că eşti un pios slujitor al lui Allah şi ca să-ţi 
câştige încrederea, şi-a pus masca pioşiei. De fapt, nu-i altul 
decât netrebnicul care a răpit din patria sa pe Seniţa, soţia 
lui Isla. Roagă-l pe Isla să-ţi povestească toată isprava! 

Hulam se înspăimântă şi Isla începu să-i istorisească. Cu 
toate că-l ascultă cu luare-aminte, bătrânul tot nu putea să 
creadă că oaspetele acela pios e un răufăcător primejdios şi 
că prefăcătoria poate fi ascunsă cu atâta îndemânare. 

— Ar fi mai bine să vorbiţi întâi cu el, îmi spuse şi vă veţi 
convinge că vă înşelaţi! 

— N-avem nevoie să vorbim cu el, sări Osco. Ne va fi de 
ajuns să-l vedem, fiindcă îl cunoaştem foarte bine şi eu şi 
Isla! 

— N-aveţi nevoie nici să-l vedeţi, nici să-i vorbiţi, adăugai. 
Sunt sigur că el o Barud el Amasat. Şi Abrahim Mamur se 
numea în Constantinopol Abd el Myrrhatta, aşa încât 
bănuiesc că şi Hamd el Amasat se foloseşte în Skutari de 
acelaşi nume. 

— Dar poate că oaspetele meu e adevăratul Abd el 
Myrrhatta! sări Hulam. 

— S-ar putea, dar nu prea cred. Prin urmare, suntem 
nevoiţi să aşteptăm până diseară. 

Convorbirea se încheie. 

După obişnuinţa patriarhală, fiecare dintre noi se îmbăie şi 
primi haine de schimb şi o încăpere în care urma să 
locuiască singur. Ne adunarăm cu toţii la masa de prânz, a 
cărei consistenţă corespundea bineînţeles belşugului 


nemăsurat al casei. Apoi, aşteptarăm nerăbdători venirea 
serii, jucând nenumărate partide de şah şi pălăvrăgind 
despre unele şi altele; socotii că nu-i nimerit să ieşim în 
oraş, întrucât bănuiam că Barud el Amasat rămăsese în 
Adrianopol şi spusese doar că pleacă la Hadgi Bergas. 
Oricum, trebuie să fi avut în oraş tovarăşi alături de care 
putea obţine mai multe foloase decât în localitatea aceea 
mică, ele care pomenise şi unde n-avea ce să caute. 

Se apropia seara şi ne adunarăm cu toţii în odaia destinată 
lui Isla. Hulam ne spusese că va cina în selamlăc împreună 
cu oaspetele său. Astfel încât hotărârăm ca în timpul cinei 
să apară Isla şi Osco, pe când nouă ne revenea sarcina de a 
împiedica pe „evlaviosul musafir” să fugă. 

Trecură mai bine de două ore, până când auzirăm 
tropăitul unui cal, iar după vreun sfert de oră unul dintre 
servitori ne vesti că stăpânul său şi oaspetele s-au aşezat la 
masă. Coborârăm. 

Poarta fusese încuiată, iar paznicul primise porunca să nu 
lase pe nimeni să iasă. Ne apropiarăm cu paşi uşori de 
selamlăc, care era acum luminat şi ne alăturarăm de stâlpii 
din faţa lui. Puteam auzi orice cuvânt rostit de Hulam şi de 
musafirul său. Hulam păru că ne-a simţit prezenţa, fiindcă 
dădu convorbirii o întorsătură potrivită cu planurile 
noastre. Aducând dibaci vorba despre Constantinopol, 
întrebă: 

— Ai fost deseori la Istambul? 

— De vreo câteva ori, fu, răspunsul. 

— Prin urmare, cunoşti puţin oraşul. 

— Da. 

— Cunoşti cartierul numit Beharive Keui? 

— Am auzit despre el. Nu e situat în susul Eyubului, pe 
partea stângă a „Cornului de aur”? 

— Da. Acolo a avut loc de curând o întâmplare cu adevărat 
uluitoare: a fost prinsă o bandă întreagă de hoţi şi ucigaşi. 

— Allah “1 Allah! strigă speriat musafirul. Cum s-a 
întâmplat asta? 


— Banda aceea avea o casă, în care nu puteau intra decât 
cei care rosteau cuvântul „En Nassr” şi... 

— Se poate! îl întrerupse musafirul. 

Tonul cu care fuseseră rostite aceste două cuvinte nu 
mărturiseau oroarea obiectivă a ascultătorului nepărtinitor, 
ci teama subiectivă a cuiva care află o veste îngrijorătoare. 
Eram încredinţat că găsisem omul pe care-l căutam; şi ca să 
fiu mai sigur, Osco, tatăl Seniţei, îmi şopti: 

— Ele! l-am văzut limpede chipul! 

— Dar cuvântul acesta a fost spionat, urmă Hulam şi cu 
ajutorul lui s-a putut intra în casă. 

Povesti apoi toată întâmplarea, pe care celălalt o ascultă 
cu luare-aminte: Când Hulam termină, oaspetele îl întrebă 
cu glas tremurător: 

— Şi usta a fost într-adevăr împuşcat? 

— Usta? Cine-i ăsta? Cine se numeşte aşa? Nici n-am 
pomenit cuvântul ăsta. 

— Am vrut să spun conducătorul, pe care l-ai numit 
Abrahim Mamur. 

Folosind cuvântul „usta” se trădase. Acum ştia şi Hulam cu 
cine are de-a face; totuşi, se sili să rămână liniştit şi 
răspunse: 

— Nu, n-a fost ucis. S-a prefăcut doar că a fost nimerit de 
glonte. Dar în ziua următoare, tot şi-a primit răsplata. A fost 
aruncat de pe galeria turnului Galata. 

— Adevărat? E groaznic! Şi a murit? 

— Da. Odată cu ela murit şi un grec, Kolettis, oare a fost 
de asemenea prăvălit peste balustrada galeriei. 

— Kolettis? la waih! Cine i-a aruncat? 

— Un arab din Tunis, de prin părţile Djeridului, care voia 
să se răzbune împotrivă unui oarecare Hamd el Amasat. 
Acest Amasat a sugrumat la Blidah pe un negustor francez, 
a împuşcat pe nepotul acestuia şi a ucis pe tatăl acelui arab. 
Acum, fiul îl caută pe ucigaş. 

— Allah kerihm! Ce oameni râi sunt pe lume! Şi toate 
faptele astea se întâmplă numai din pricină că nimeni nu 


mai crede în învăţăturile Profetului! Şi crezi că arabul îl va 
găsi pe acel Hamd el Amasat? 

— E pe urma lui. Ucigaşul acesta are un frate, care se 
numeşte Barud el Amasat şi o un ticălos tot atât de mare. A 
răpit pe fiica unui prieten al, meu şi a vândut-o ca sclavă. 
Dar fata a izbutit să fugă de la cel ce o cumpărase şi care 
nu era altul decât acel Abrahim Mamur. Isla Ben Maflei, o 
rudă a mea, s-a căsătorit cu ea. Isla e hotărât să-l găsească 
pe Barud el Amasat şi să-l pedepsească. 

În timpul convorbirii, chipul musafirului părea tot mai 
temător. Uitase să mai mănânce, iar privirea-i era aţintită 
spre buzele stăpânului casei. 

— Oare-l va găsi? întrebă. 

— Fără îndoială. Nu-i singur, ci împreună cu Osco, tatăl 
fetei răpite, cu medicul francon, care a scăpat-o, cu 
servitorul acestuia şi în sfârşit cu arabul acela, care l-a 
prăvălit din turn pe Abrahim Mamur. 

— Spui că i-a găsit urma? 

— Li cunosc numele pe care-l poartă acum. 

— Zău? Şi cum îl cheamă? 

— Abd el Myrrhatta. Şi usta purta acest nume la Istambul. 

— Păi ăsta-i numele meu! strigă îngrozit. 

— Negreşit. Allah ştie de ce s-a folosit netrebnicul de 
numele unui bărbat atât de evlavios! Din pricina aceasta şi 
pedeapsa va fi mai aspră! 

— Dar cum s-a aflat de numele ăsta? 

— 'Te voi lămuri. Barud el Amasat are un fiu în mănăstirea 
celor o mie de dervişi din Pera. Medicul acela francon s-a 
dus la el şi l-a păcălit, spunându-i că e şi el un „En Nassr”. 
Tânărul derviş s-a lăsat amăgit şi i-a destăinuit că tatăl său, 
Hamad el Amasat, se află în Skutari, la un negustor francon 
numit Galingre. 

Acum, ascultătorul nu-şi mai putu stăpâni spaima. Se 
ridică, scuzându-se: 

— Domnule, ceea ce mi-ai povestit e atât de cumplit, încât 
mi-a pierit pofta de mâncare. Sunt şi foarte istovit de pe 


urma drumului, aşa că te rog să-mi îngădui să mă duc la 
culcare! Şi Hulam se ridică. 

— Te cred că nu mai poţi mânca nimic. Pe acela care-i 
nevoit să audă despre el însuşi astfel de grozăvii, spaima îl 
tulbură prea tare! 

— Să audă despre el însuşi? Nu te înţeleg! Nu cumva crezi 
că eu sunt acel Barud, fiindcă mi se potriveşte numele cu 
el? 

— Nu cred, ci sunt sigur că-i aşa, ticălosule! „Piosul 
musafir” se înfurie şi răcni: 

— M-ai numit „ticălos”! Să nu repeţi cuvântul; 
altminteri!... 

— Altminteri, ia spune, altminteri ce se va întâmpla? 
răsună un glas. 

Isla se repezise în selamlâc şi se apropiase de el. 

— Isla ben Maflei! rosti uluit oaspetele. 

— Da, Isla Ben Maflei, care te cunoaşte şi pe care nu te vei 
încumeta să-l înşeli. Şi uită-te puţin înapoi: cineva are o 
răfuială cu ţine! 

Se întoarse şi dădu cu ochii de Osco. Îşi dădu seama că, 
dacă nu izbuteşte să fugă, e pierdut. 

— Să vă ia Şeitan pe toţi! Duceţi-vă în Djehenna! 

Spunând acestea, îl împinse în lături pe Isla şi voi să fugă. 
Ajunsese la stâlpi. Halef se năpusti spre el şi-i puse o 
piedica, astfel că fugarul se prăbuşi la pământ. Fireşte, îl 
ridicarăm şi ţinându-l zdravăn, îl aduserăm înapoi în 
selamlăc. 

Omul acesta era un laş. Văzându-se înconjurat de atâţia 
inşi, nici nu încercă să se împotrivească. Se lăsă legat şi se 
aşeză liniştit pe podea. 

— Domnule, mai crezi în evlavia acestui bărbat? întrebă 
micul hagiu pe gazdă. Voia să te jefuiască şi să dispară. 

— Aţi avut dreptate, răspunse gazda. Ce aveţi de gând cu 
el? 

Osco îşi întinse mâna spre prizonier şi spuse: 


— Mi-a răpit fiica şi m-a silit s-o caut pretutindeni cu inima 
zdrobită de durere. Îmi aparţine, fiindcă aşa poruncesc 
legile din Muntenegru. 

Atunci, mă apropiai. 

— Legile acestea se aplică numai în Muntenegru, dar nu şi 
aici. Şi apoi, domnitorul ţării tale le-a înlăturat. Mi-aţi 
făgăduit că-l veţi preda judecătorului pe acest om şi sper că 
vă veţi respecta cuvântul. 

— Effendi, judecătorii din ţara aceasta sunt corupți, 
răspunse muntenegreanul. Se vor lăsa mituiţi şi-i vor da 
putinţa să scape. Îl cer să pedepsesc eu cum se cuvine! 

— Şi ce-i vei face, dacă ţi-l predăm? îl întrebă gazda. 

Cel întrebat îşi scoase pumnalul şi răspunse: 

— Pumnalul acestal va străpunge! 

— Nu pot consimţi la o asemenea pedeapsă, fiindcă nu s-a 
făcut vinovat de vărsare de sânge! 

— A fost tovarăş cu ucigaşii din Istambul! 

— Tocmai de aceea nu trebuie să-l omori! Vrei ca fiul său 
să rămână nepedepsit? Vrei să scape toţi ceilalţi, care n-au 
putut fi prinşi şi care aparţineau bandei ce se folosea de 
parola „En Nassr”? Trebuie să-l lăsăm în viaţă, ca să aflăm 
numele tuturor ticăloşilor. 

— Şi cine mă asigura că-şi va primi într-adevăr pedeapsa? 

— Eu! Bărbatul ce se numeşte Hulam nu-i printre cei mai 
neînsemnaţi locuitori ai acestui oraş. Mă voi duce 
numaidecât la judecător, ca să poruncească trimiterea la 
închisoare a prizonierului nostru şi-ţi jur pe Allah şi Profet 
că-şi va îndeplini datoria! 

— Fie şi aşa! spuse Osco, posomorât. Dar te previn că-ţi 
voi aminti neîncetat jurământul, până când voi fi răzbunat. 

Barud el Amasat fu încuiat într-o odaie şi furiosul Osco ţinu 
morţiş să fie lăsat să-l păzească. Hulam plecă la judecător şi 
noi ramaserăm în aşteptarea hotărârii ce urma să ne aducă. 
La înapoiere, Hulam fu însoţit de mai mulţi kavasii, care 
veniră să-şi ia prizonierul în primire. Barud le fu predat şi 
când ne duserăm să ne culcăm, eram cu cugetul împăcat, la 


gândul că ne ferisem gazda de primejdia ce-o ameninţa şi 
că împiedicasem în acelaşi timp un răufăcător să mai 
pricinuiască vreun neajuns cuiva. 

Sentința cadiului nu se lăsă multă vreme aşteptaţii, aşa că 
ne hotărârăm să zăbovim în Adrianopol, până ce va fi 
pronunţată. În felul acesta, aveam posibilitatea să vizităm 
oraşul. 

După ce admirarăm moscheea lui Selim şi apoi pe aceea a 
lui Murad, rătăcirăm prin vestitul bazar al lui Ali Paşa şi ne 
plimbarăm în sfârşit cu barca pe fluviul Marița, pe care-i 
aşezat Adrianopolul. La prânz, ne întoarserăm acasă şi 
aflarăm că suntem invitaţi la cadiu. La ora nouă, după felul 
cum e măsurat timpul în Turcia, adică la ora trei după- 
amiază, după vremea noastră, ne înfăţişarăm judecătorului. 

Cercetarea fu publică şi se desfăşură în prezenţa unui 
mare număr de localnici. Fiecare dintre noi trebui să 
declare ceea ce ştie, iar prizonierul ascultă depoziţiile. 
După ce vorbirăm cu toţii, cadiul îl întrebă pe acuzat: 

— Ai auzit ce-au spus bărbaţii aceştia. E adevărat sau nu? 

Cel întrebat nu răspunse. Cadiul aşteptă un minut şi 
continuă: 

— Aşadar, nu ai nimic de spus, spre a înlătura plângerile 
îndreptate împotrivă-ţi şi eşti vinovat de toate aceste 
isprăvi. Fiindcă eşti unul din membrii bandei care a săvârşit 
atâtea fapte rele la Istambul, trebuie să te trimit tot acolo. 
Tot acolo-ţi vei primi pedeapsa şi pentru răpirea fetei; dar 
pentru faptul că ai plănuit o crimă aici, în Edirne, voi pune 
să ţi se dea o sută de lovituri la tălpi. Pedeapsa ţi se va 
aplica numaidecât! 

Făcu un semn khavaşilor ce se aflau în apropierea lui şi le 
porunci: 

— Aduceţi scândura şi beţele! 

Cum am spus, şedinţa fusese urmărită de un public foarte 
numeros, care se îngrămădise, spre a cunoaşte faptele şi 
sentinţa. În clipa aceea, se produse în rândurile publicului o 
mişcare, care deşi părea neînsemnată, nu putea scăpa unui 


privitor atent: un bărbat căută să-şi facă loc, pentru a 
ajunge în rândurile din faţă. Era înalt şi uscăţiv, purta 
obişnuita îmbrăcăminte bulgărească, dar mi se păru că nu-i 
bulgar. Gâtul său lung, nasul de uliu, obrazul prelung şi 
slab, mustaţa care-i atârna - totul mă îndemna să cred că-i 
armean. 

De ce voia să ajungă în faţă? Era mânat doar de 
curiozitate, sau de vreun scop oarecare? Mă hotărâi să-l 
urmăresc, fără să mă trădez. 

Kavasii se înapoiară în sală. Unul dintre ei avea în mână 
unul din beţele necesare bătăii la tălpi; iar celălalt aducea o 
scândură, de care atârnau nişte sfori, pentru legarea 
pieptului şi braţelor celui pedepsit. La unul dintre capetele 
scândurii era un fel de mecanism, care urma să-i strângă 
picioarele, înlesnind lovirea sigură a tălpilor. 

— Scoateţi-i hainele şi ghetele! porunci judecătorul. 

Kavasii se îndreptară spre el, ca să îndeplinească porunca. 

Abia atunci se hotări Barud să vorbească. 

— Staţi! strigă. Nu mă voi lăsa lovit! 

Sprâncenele cadiului se încruntară. 

— Zău? întrebă. Şi cine mă va împiedica să-ţi aplic bătaia 
la tălpi? 

— Eu! 

— Câine! Îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel?! Vrei să 
poruncesc să ţi se tragă două sute de lovituri, în loc de o 
sută? 

— Nu trebuie să porunceşti să mi se dea nici o singură 
lovitură. Ai spus şi ai întrebat destule, dar tot ai uitat ceea 
ce era mai însemnat. Sau te-ai interesat cumva cine sunt şi 
ce sunt? 

— N-am nevoie să ştiu. Eşti un ucigaş şi un hoţ. Mi-ajunge! 

— N-am recunoscut nimic din toate învinuirile. Dar în nici 
un caz nu poţi porunci să fiu bătut. 

— De ce? 

— Fiindcă nu sunt musulman, ci creştin. 


Rostind aceste cuvinte, se uită la străinul pe care-l 
văzusem înghesuindu-se. Acesta se ferea să facă vreo 
mişcare, prin care să se trădeze că e prieten sau cunoscut 
cu pârâtul, pentru a nu avea de înfruntat vreun neajuns. 
Era vădit însă că se străduia din răsputeri să-l încurajeze 
măcar cu privirea. 

Citii pe chipul cadiului că ultimele cuvinte ale lui Barud nu 
rămăseseră fără oarecare urmări. 

— Eşti ghiaur? întrebă. Poate chiar francon? 

— Nu. Sunt armean. 

— Aşadar, tot un supus al padişahului, dăruii-ar Allah o mie 
de vieţi! în cazul ăsta, tot am dreptul să-ţi aplic pedeapsa! 

— Greşeşti, răspunse armeanul, încercând să fie calm şi să 
dea cuvintelor un ton de semeţie. Nu sunt nici supusul 
sultanului, nici supusul patriarhului. Sunt de origine 
armeană, dar am devenit creştin evanghelic şi sunt tălmaci 
la Legația engleză. În clipa aceasta sunt supus englez şi-ţi 
atrag atenţia asupra răspunderii pe care ţi-o asumi, dacă 
mă socoteşti supus al sultanului şi porunceşti chiar să fiu 
bătut! 

Chipul cadiului arăta o amară dezamăgire. Avusese de 
gând să fie cât mai mult pe placul lui Hulam, care se bucura 
la Adrianopol de atâta vază - şi acum se ivise această 
piedică neaşteptată şi supărătoare. 

— Poţi dovedi ce spui? întrebă. 

— Da. 

— Dovedegşte! 

— Întreabă la Legația engleză din Istambul! 

— Bine, dar nu eu trebuie să fac dovada, ci tu! 

— N-am cum dovedi ceea ce susţin, fiindcă sunt 
prizonierul tău! 

— Atunci voi trimite pe cineva la Istambul. Dar dacă mă 
înşeli, să ştii că vei primi două sute de lovituri, în loc de o 
suta! 

— Nu mint. Însă chiar dacă n-ar fi aşa, tot n-ai putea 
porunci să fiu lovit şi nici să pronunţi o sentinţă împotriva 


mea! Eşti cadiu. Eu cer să fiu adus în faţa unui mevlevit102. 

— Eu sunt mevlevitul tău! 

— Nu-i adevărat. Cer să fiu judecat de Bilad i Kamse 
Mollatari103. Şi chiar dacă aş fi interogat de un casiu104, 
el trebuie să fie asistat de un cadiu, de un muftiu, de un 
naib, de un ajak naib şi de un bas kiatib! 

Cei înşiraţi de armean erau: un judecător, un procuror, 
locţiitorul lui, delegatul autorităţilor poliţieneşti şi un 
grefier. 

Acum, cadiul fu necâjit de-a binelea. Ochii-i scăpărau de 
furie. 

— Ascultă! strigă. Cunogşti foarte bine legile şi orânduirea 
judecăților; totuşi, ai nesocotit legile. Voi avea grijă să 
primeşti o pedeapsă întreită! 

— Fă ce pofteşti, dar nu uita că poţi avea neplăceri. 
Protestez, în numele ministrului Marii Britanii, împotriva 
loviturilor la care m-ai osândit! 

Cadiul se uită gânditor la fiecare dintre noi şi spuse: 

— Legea mă sileşte să ţin seamă de ceea ce susţii. Să nu 
crezi însă că din pricina aceasta situaţia ţi se va îmbunătăţi. 
Eşti un ucigaş şi-ţi vei pierde capul! Duceţi-l înapoi la 
închisoare şi păziţi-l cu asprime înzecită faţă de ceilalţi 
răufăcători! 

Armeanul fu scos din sală, după ce aruncă o privire de 
biruinţă şi înţelegere străinului, care-i răspunse printr-o 
privire tot atât de semnificativă; fireşte, nu-i observă 
nimeni, afară de mine. 

Să atrag oare atenţia cadrului asupra acestui străin? La 
ce-ar fi folosit? Chiar clacă străinul şi Barud se cunoşteau 
de aproape şi aveau oarecare legături, nu erau destule 
temeiuri care să fi îndreptăţit arestarea lui. De altfel, chiar 
în cazul când s-ar fi putut lua o asemenea măsură, ar fi fost 
de aşteptat ca niciunul din ei să nu se trădeze. Oricum, 
cadiul nu era în stare să se împotrivească şireteniei celor 
doi. De aceea, mă hotărâi să mă ocup eu însumi de străin. 


Şedinţa se sfârşise şi publicul părăsi sala. Cadiul se 
îndreptă spre Hulam, ca să-şi ceară scuze că nu i-a putut fi 
pe plac, iar Osco, muntenegreanul, se întoarse necăjit spre 
mine: 

— Nu ţi-am spus, effendi, că aşa se va termina? 

— Nu m-am aşteptat la întorsătura asta, răspunsei. Nu 
sunt nici cadiu, nici muftiu, dar cred că judecătorul nu 
putea lua altă hotărâre. 

— Trebuie să întrebe neapărat la Istambul dacă pârâtul a 
spus sau nu adevărul? 

— Da. 

— Şi cât durează până va primi răspunsul? 

— Oricât va dura, eşti nevoit să aştepţi. 

— Şi dacă-i într-adevăr supus englez? 

— Tot îşi va primi pedeapsa. 

— Dar dacă nu-i? 

— Înseamnă că l-a înşelat pe cadiu şi acesta îşi va îndeplini 
datoria şi va îngriji ca pedeapsa să fie aplicată eu cea mai 
mare asprime. De altfel, nu cred nici un cuvânt din toată 
povestea cu supuşenia engleză. 

— Ah, s-ar putea să fie adevărată! Altminteri ce rost ar fi 
avut o asemenea minciună? 

— Mai întâi, ca să scape de loviturile la tălpi şi apoi, ca să 
câştige timp. Trebuie să atragem atenţia cadiului, ca 
prizonierul să fie păzit cu toată severitatea. Sunt 
încredinţat că Barud va încerca orice alt mijloc pentru a 
scăpa. 

— Effendi, n-ai vrea să vorbeşti cu cadiul? 

— N-am timp. Vorbiţi-i voi. Sunt silit să mă duc undeva 
numaidecât şi poate vă voi povesti la înapoiere unde am 
fost. Ne întâlnim la Hulam. 

Şi străinul, pe care-l socoteam tot armean, părăsise sala. 
Ca să ştiu ce-i cu el, îl urmării. 

După ce mersese încet şi gânditor o bucată de drum, se 
întoarse deodată şi mă zări. Fireşte, în timpul şedinţei îmi 
mărturisisem prin depoziţia rostită vrăjmăşia pe care o 


nutream pârâtului. Străinul mă văzuse şi mă auzise, aşa că-i 
fu lesne să mă recunoască. 

Îşi continuă drumul, dar coti într-o străduţă lăturalnică şi 
îngustă. 

M-am decis să nu-l slăbesc din ochi şi am luat aerul unui 
ins preocupat numai de sine însuşi. 

După ce străbătuse aproape jumătate din lungimea 
străduţei, se întoarse, iar. Desigur că mă zărise iar şi faptul 
acesta i se păru ciudat. Parcursesem o sumedenie de străzi 
şi străduţe. EI, întorcându-se mereu, cu să vadă dacă-l 
urmăresc şi eu, neslăbindu-l din ochi. Tot urmărindu-l, 
începui să nu mă mai sinchisesc, dacă ştie sau nu că mă ţin 
după el. lar neliniştea care-l îndemna să se uite mereu 
înapoi îmi întărea presupunerea că n-are conştiinţa destul 
de curată. 

Deodată, însă, îşi dădu şi el seama că situaţia trebuie 
limpezită; fiindcă, după ce se afundă iar într-o străduţă şi 
eu continuai să-l urmăresc, îl găsii aşteptându-mă după colţ. 
Mă privi cu ochi furioşi şi mă întrebă: 

— Nu cumva te ţii după mine? 

Mă oprii, îl măsurai câteva clipe cu privirea şi răspunsei: 

— Ce te priveşte drumul meu? 

— Mă priveşte foarte mult. Se pare că-i acelaşi cu al meu. 

— Foarte bine, dacă-i aşa; întrucât calea pe care merg eu 
e cinstită şi deschisă. 

— Vrei oare să insinuezi că drumul pe care umblu eu nu-i 
cumsecade? 

— Nu-ţi cunosc drumurile şi n-am nimic cu tine! 

— Sper, răspunse batjocoritor; de aceea te voi lăsa s-o iei 
înainte! 

— Mi-e totuna! răspunsei. 

Pornii, fără să mă uit la el; dar auzul mi-era destul de 
ascuţit, ca să nu se lase înşelat. O vreme merse după mine; 
deodată, însă, paşii începură să se îndepărteze. Cu toate că 
erau foarte uşori, nu scăpară auzului meu. Când nu-i mai 
auzii, mă întorsei repede şi alergai înapoi, într-adevăr, 


bănuiala mea fusese întemeiată. De data asta, îl urmării cu 
grija de a nu fi văzut şi ajunsei la capătul străzii, tocmai în 
clipa când cotea din nou într-altă străduţă. 

Mă oprii câteva clipe şi-l văzui că se îndreaptă spre 
Tşarschia Ali Paşa. Cuvântul „tşarschia” înseamnă bazar şi 
se trage din cuvântul slavon tscharschit, care înseamnă „a 
vrăji”. E un fel de aluzie la vraja pe care o exercită 
mărfurile asupra celor ce le privesc. 

Străinul, credea fără îndoială că-i voi pierde urma în 
îmbulzeala din bazar. Dar tocmai planul lui mi-era prielnic, 
fiindcă îmbulzeala îmi dădea putinţa de a mă apropia de el, 
fără să fiu observat. 

Aşa se şi întâmplă. Rămăsei mult în urma lui, cu toate că-şi 
schimbă de câteva ori direcţia. În cele din urmă, în timp ce 
ajunsese în faţa bazarului de haine, păşi în caravanseraiul 
ce se afla în imediata vecinătate. Aici nu putea să dispară, 
fiindcă presupuneam că nu există vreo ieşire tainică. 

Fireşte, mă întrebam dacă nu cumva locuieşte acolo sau 
dacă nu are în vedere vreun alt scop. Oprindu-mă spre a-l 
supraveghea, mă încredinţai că a doua presupunere e mai 
aproape de adevăr. Îl văzui oprindu-se îndărătul porţii 
caravanseraiului şi uitându-se cu multă atenţie la piaţa ce 
se întindea înaintea lui. 

Mânat de o inspiraţie subită, mă îndreptai spre cel mai 
apropiat negustor. 

— Sallam aaleikum! 

— Aaleikum! răspunse prietenos negustorul. 

— Ai o legătură albastră pentru turban? întrebai eu. 

— Da, effendi. 

— Şi o mahluta105? Mă grăbesc. Vreau numai să mi le 
împrumuţi, nu să le cumpăr. Dă-mi repede haina şi legătura 
de turban. Uite, aici e ceasul şi dincoace pistoalele; îţi mai 
dau caftanul şi cinci sute de piaştri. Cred că toate astea 
sunt o chezăşie destul de mare, care să te asigure că mă 
întorc. 


Negustorul se uită uimit la mine. Fără îndoială, nu i se mai 
întâmplase un asemenea caz. 

— Effendi, care-i rostul acestei schimbări? 

Ca sa nu mă stingherească, fui nevoit să-l lămuresc. 

— Urmăresc pe cineva care mă cunoaşte şi vreau să fiu mă 
recunoască, răspunsei. Hai, dă-mi repede ce ţi-am cerut. 
Altfel, fuge. 

— Allah 1 Allah! Eşti un gizli aramagil06? mă întrebă. 

— Nu mai întreba şi grăbeşte-te! îi strigai. Sau ai uitat că 
sultanul îţi porunceşte să dai ajutorul, când e vorba de 
prinderea unui ucigaş? 

Acum fu încredinţat cu desăvârşire că sunt un khawas 
deghizat. Îmi scosei repede caftanul; negustorul mă ajută 
să-mi îmbrac mantaua şi-mi aşeză legătura albastră în jurul 
turbanului. După ce-i dădui drept zălog lucrurile de care 
am pomenit, mă dusei să aştept la intrarea în caravanserai. 

Armeanul stătea încă la pândă, îndărătul porţii. 
Geiingil07-ul se uita ţintă la mine, ca să vadă încotro îmi 
îndrept privirea. Dându-şi seama pe cine urmăresc, mă 
întrebă: 

— Effendi, te ţii după bărbatul acela de dindărătul... 

— Da. 

— A trecut adineauri pe aici, nu-i aşa? 

— Negreşii. 

— Şi m-a salutat! 

— N-am băgat de seamă. Aşadar, îl cunoşti? 

— Da. Am cumpărat nişte haine de la el. Crezi că-i ucigaş? 

— Voi afla curând. Cum se numeşte? 

— Eşti un slujitor al padişahului, aşa că vreau să fiu sincer 
cu tine. Întreabă-mă; ce vrei să ştii? 

— Hainele pe care ţi le-a vândut erau noi? 

— Nu. 

— Prin urmare, nu-i tarzil 08. 

— Nu. Dar am păgubit mult la ele. E adevărat, le-am 
cumpărat foarte ieftin, am fost silit să restitui cele mai 


multe dintre ele, fiindcă erau ale unor bărbaţi care fuseseră 
jefuiţi pe stradă. 

— Şi omul acela n-a fost pedepsit? 

— E străin de oraş şi n-a putut fi găsit; fugise. lar când s-a 
înapoiat, a fost lăsat liber, fiindcă a dat bacşiş celor puşi să-l 
prindă. 

— Ce mai ştii despre el? 

— Poartă îmbrăcăminte bulgărească, dar e armean şi se 
numeşte Manach el Barşa. 

— Ştii unde locuieşte? 

— E încasator de impozite în Uskub. 

— Dar aici unde stă? 

— Când vine în Edirne, locuieşte pe unde se nimereşte, 
dar mai ales în mehamul109 bulgăresc al lui Doxati. 

— Unde-i hotelul ăsta? 

— Lângă mitropolia grecească. 

Nu ştiam nici unde e mitropolia, dar nu trebuia să arăt că 
nu cunosc deloc oraşul, aşa că tăcui. De altfel, armeanul îşi 
părăsise locul de pândă şi mă luai după el, aruncând 
negustorului un cuvânt de rămas-bun. 

Fără îndoială, mă puteam socoti norocos că găsisem pe 
cineva care cunoştea atât de bine pe Manach el Barşa. 
Altminteri, cine ştie cât aş fi fost nevoit să alerg şi să mă 
zbat, ca să aflu toate amănuntele pe care mi le dăduse 
negustorul! 

Armeanul se mai uită de câteva ori înapoi, dar n-avea cum 
să-şi închipuie că eu sunt cel care-l urmărise mai înainte şi 
cu care vorbise. Astfel, nu mai eram silit să fiu atât de 
prevăzător. În sfârşit, îl văzui intrând într-o casă, ce părea 
să fie un hotel. 

În apropiere, zării un negustor de castane. Cumpărai un 
pumn de castane şi-l întrebai: 

— Nu ştii cumva cine locuieşte în casa asta din stânga? 

— Mitropolitul grec, effendi. 

— Dar dincoace? 


— Un hotelier bulgar. Se numeşte Doxati. Vrei să locuieşti 
în hotelul lui? E ieftin şi bun, să ştii. 

— Nu. Caut pe hotelierul Marato. 

— Nu-l cunosc. 

Rostisem primul nume ce-mi venise în minte, ca să nu dau 
de bănuit în cercetările pe care le făceam Plecai, 
mulţumindu-mă deocamdată cu cele ce aflasem şi 
gândindu-mă la măsurile ce sunt de luat, spre a împiedica 
pe „oaspetele pios” să fugă din închisoare. Fireşte, nu era 
lesne de ştiut ce legături are cu el acest Manach el Barşa; 
totuşi, trebuia găsită posibilitatea de a da de firul lor. 

Mă uitai cu toată luarea-aminte la hotelul bulgăresc, spre 
a-l putea nimeri şi seara, în caz de nevoie şi mă înapoiai 
spre Hulam, la a cărui locuinţă ajunsei cu destulă greutate. 

Fusesem aşteptat cu nerăbdare. Felul cum se sfârşise 
judecarea „piosului” îi nemulţumise, iar plecarea mea 
neaşteptată îl neliniştise. 

— Sidi, îmi spuse micul meu hagiu Halef Omar, îţi spun 
drept, am fost foarte îngrijorat din pricina ta! 

— Îngrijorat? De ce? 

— Mă mai întrebi? spuse uimit Halef. Tot încă nu ştii că 
sunt prietenul şi ocrotitorul tău? 

— Ba ştiu, ştiu de mult aista, dragul meu. 

— Atunci, unui prieten să-i spui unde te duci, iar pe un 
ocrotitor trebuie să-l iei pretutindeni! 

— De data aceasta nu te-am luat, fiindcă nu le-aş fi putut 
folosi. 

— Nu m-ai fi putut folosi? repetă mirat şi necăjit Halef, 
trăgându-şi cu putere cele treisprezece fire de barbă. Ţi-am 
fost de folos în Sahara, în Egipt, la Tigru, la cei ce se 
închinau diavolului, în Kurdistan, la ruinele acelea cărora le- 
am uitat numele, în Istambul şi pretutindeni; tocmai aici nu 
mă mai poţi folosi? Nu cred! Sau poate că nu ştii că aicie 
tot atât de primejdios, cum a fost în Sahara ori în Valea 
Treptelor, unde am prins atâţia duşmani? 

— De ce? 


— Fiindcă aici nu-ţi poţi deosebi vrăjmaşii de oamenii 
cumsecade. Sau crezi cumva că nu ştiu că ai plecat să 
urmăreşti un nou vrăjmaş? 

— Cum ţi-a venit în minte gândul ăsta? 

— Îţi urmăresc totdeauna privirea şi-mi dau seama ce pui 
la cale. 

— Ei, ia să aud, ce-ai înţeles din privirea mea? 

— Te-ai uitat în şedinţa de la judecătorie la un bulgar, care 
însă nu era bulgar. Când a plecat, ai pornit şi tu repede. 

— E de necrezut, Halef! Ai înţeles că-l urmăresc! îi spusei. 

— O, sidi, urmă, îţi aduci aminte când am străbătut călare 
Valea Tarfani şi am căutat urmele ucigaşilor? 

— Da, îmi amintesc. 

— Ştii, râdeam de tine, văzându-te că vrei să găseşti urme 
în nisip. Pe vremea aceea eram, cum spune turcul, un fel de 
ahmak110, cu toate acestea, nu mă cred prost. 

— Ah, vrei să zici că de atunci ai învăţat multe de la mine, 
nu-i aşa? 

Era încurcat într-o oarecare măsură. Nu voia să 
recunoască de-a dreptul că un „ocrotitor” a putut învăţa 
ceva de la cel ocrotit şi nici nu putea tăgădui. După câteva 
clipe, răspunse următoarele, ca să nu apară nici el fără 
vreun merit cât de mic: 

— Ne-am învăţat unul pe altul, sidi. Ceea ce ştiai tu, am 
învăţat eu; iar ceea ce ştiam eu, ai învăţat tu. În felul acesta, 
am izbutit mereu să facem faţă împrejurărilor şi să devenim 
atât de isteţi, încât şi Allah şi Profetul să se bucure de noi. 
Dacă n-ai fi fost creştin, ci musulman, bucuria lor ar fi fost 
de o mie de ori mai mare. 

— Tot ce mi-ai spus trebuie studiat cu grijă, ca să ne 
convingem că-i adevărat. Chiar azi vom avea prilejul să 
vedem dacă eşti atât de deştept, cum crezi! 

În ochii lui citii o oarecare mâhnire. 

— Sidi, spuse, nu cumva vrei să mă jigneşti? De când te 
cunosc, ţi-am fost slujitor credincios. Te-am ocrotit în toate 
prilejurile trupeşti şi sufleteşti. Sunt prietenul şi 


proteguitorul tău, fiindcă ţin atât de mult la tine, încât nu 
mai ştiu dacă inima mea îţi aparţine ţie sau scumpei mele 
Hanneh. Am flămânzit şi am răbdat de sete împreună cu 
tine, am năduşit şi am tremurat de frig, am luptat alături de 
tine şi pentru tine. Nici un vrăjmaş nu m-a văzut fugind, 
fiindcă m-aş fi ruşinat să te părăsesc. Şi abia acum vrei sa 
vezi dacă sunt deştept?! Pentru toate acestea ai socotit că 
mi se cuvine numai o insultă? Sidi, dacă m-ai fi alungat cu o 
lovitură de picior, m-ar fi durut mai puţin decât rostirea 
acestui cuvânt! 

Bravul meu Halef vorbise eu toată seriozitatea. Lacrimile 
ce i se iviseră în colţul ochilor mărturiseau mâhnirea care-l 
năpădise. Cum însă nu mă gândisem nici să-l necăjesc, nici 
să-l jignesc, îi pusei mâna pe umăr, şi-i răspunsei, ca să-l 
liniştesc: 

— Dragul meu Halef, n-am vrut să te supăr. [ineam doar 
să-ţi spun că vei avea acum prilejul să-ţi dovedeşti toată 
isteţimea. 

Cuvintele mele îl înseninară. 

— Lămureşte-mă, sidi, îmi spuse şi vei vedea că sunt 
vrednic de încrederea ta! 

— E vorba de bărbatul acela, la care m-am uitat în timpul 
şedinţei de la judecătorie. Mi se pare că... 

— E un cunoscut, al prizonierului! mă întrerupse Halef, 
spre a mă convinge nu numai că-mi ghiceşte gândurile, dar 
că s-a gândit şi el însuşi. 

— Negreşit! răspunsei. 

— Poate că plănuieşte să-l ajute în vreun fel oarecare! 

— Nici nu mă îndoiesc de asta. Barud el Amasat al nostru 
nu-şi poate găsi salvarea, decât fugind. Prin urmare, cine 
vrea să-l ajute cu adevărat trebuie să-l înlesnească să fugă. 
Străinul i-a aruncat priviri liniştitoare şi e categoric că 
privirile acestea urmăreau tocmai scopul pe care-l bănuiam. 

— Te-ai ţinut după el, ca să vezi unde locuieşte? 

— Da. Şi am aflat unde stă şi cum se numeşte. 

— Spune-mi şi mie ce ştii, te rog. 


— Se numeşte Manach el Barşa, e încasator de impozite în 
Uskub şi aici locuieşte la hotelul lui Doxati. 

— W'Allah! Bănuiesc în ce fel trebuie să-mi dovedesc 
isteţimea! 

— Vreau să te aud, ca să-mi dau seama dacă ai ghicit într- 
adevăr. 

— Trebuie să-l supraveghez pe acest Manach el Barşa. 

— Foarte bine! 

— Dar n-o pot face, decât locuind la Doxati. 

— Îndată ce se întunecă, încaleci şi te duci acolo. Te voi 
însoţi, ca să-ţi arăt casa. 

Atunci intră Osco muntenegreanul şi spuse: 

— Şi eu voi sta de veghe, sidi! 

— Ah! Unde? 

— În faţa zindamului1 11 în care se află prizonierul. 

— Crezi că e neapărată nevoie să-l păzeşti? 

— Mi-e totuna, dacă este sau nu este nevoie. Mi-a vândut 
fiica întocmai ca pe o sclavă şi mi-a zdrobit inima. Astfel, şi-a 
atras răzbunarea mea. Eşti creştin. Tu spui că răzbunarea 
aparţine numai lui Dumnezeu şi ţi-am îndeplinit dorinţa, 
învoindu-mă să predăm judecătorului pe Barud el Amasat. 
Dacă are de gând să scape de pedeapsa judecătorească, e 
de datoria mea să-l păzesc, fiindcă ţin morţiş să-şi 
primească pedeapsa ce i se cuvine. Vă las şi mă duc la 
închisoare. Dacă se întâmplă ceva, vin să vă anunţ. 

Şi plecă, fără să aştepte observaţiile noastre. 

Halef îşi strânse calabalâcul şi se avântă pe cal. Voia să 
lase impresia că abia a venit în Adrianopol. L-am condus 
pană în apropierea hotelului şi am aşteptat până l-am văzut 
intrând pe poartă. Apoi mă înapoiai la bazar, ca să-mi iau 
hainele. 

Când ajunsei iar la locuinţa lui Hulam, se înserase. Gazda 
ne propuse să mergem la o baie, unde vom putea bea o 
cafea bună, admirând jocuri de umbre chinezeşti, îi 
ascultarăm îndemnul. 


S-a scris atât de mult despre băile turceşti, încât orice 
descriere în plus ar fi de prisos. Cât despre Umbrele 
chinezeşti pe care le privirăm după baie, nu m-aş încumeta 
să mă declar încântat. 

Când părăsirăm baia, ni se păru că seara e atât de plăcută, 
încât ar fi fost păcat să ne întoarcem devreme şi să ne 
culcăm. Hotărâţi să ne plimbăm, ieşirăm din oraş pe partea 
de apus şi străbăturăm malul râului Arda, care se varsă în 
fluviul Marița. 

Deşi am ajuns acasă abia pe la miezul nopţii, întunericul 
nu era deplin. Aproape de bariera oraşului, întâlnirăm trei 
călăreţi; doi din ei pe cai albi, iar al treilea pe un cal negru. 
Trecură pe lângă noi, fără să ne bage în scamă. Unul dintre 
călăreţi spuse tovarăşilor săi câteva cuvinte. Auzindu-le, mă 
oprii fără să vreau. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Isla. Îi cunoşti? 

— Nu, dar glasul de adineauri mi s-a păruit cunoscut. 

— Poate că te înşeli, sidi. Glasurile se aseamănă de multe 
ori. 

— E adevărat şi tocmai din pricina asta nu sunt prea 
neliniştit. Altminteri, aş fi crezut că e vorba de Barud el 
Amasat. 

— Dacă ar fi fost aşa, ar fi însemnat că a fugit. 

— Fireşte! Nu-i vorbă, n-ar fi imposibil să se fi întâmplat şi 
„bucuria” asta! 

— În cazul când presupunerea ta ar fi adevărată, ar fi 
folosit şoseaua largă ce duce la Filibe112, iar nu drumul 
acesta izolat şi nesigur. 

— Tocmai un asemenea drum e mai sigur pentru un fugar, 
decât şoseaua foarte aglomerată ce se îndreaptă spre 
Filibe. Cred că al lui era glasul călăreţului. 

O voce lăuntrică îmi spunea că nu mă înşel. Îmi iuţii paşii şi 
ceilalţi mă urmară cu aceeaşi repeziciune. Ajungând acasă, 
furăm întâmpinați de Osco. Ne aştepta nerăbdător, în 
pragul porţii. 


— În sfârşit, în sfârşit! ne strigă. Numai cu ştiu de când vă 
aştept. Mi se pare că s-a întâmplat ceva! 

— Ce? îl întrebai neliniştit. 

— Când s-a întunecat, mă aflam la poarta închisorii. 
Deodată a venit un bărbat, căruia i s-a deschis numaidecât 
şi a intrat. După câtva timp, l-am văzut ieşind, împreună cu 
alţi doi. 

— Ai recunoscut pe vreunul din ei? 

— Nu! Dar în timp ce ieşeam pe poartă, l-am auzit pe unul 
spunând: „A mers mai repede decât am crezut!” Cuvintele 
acestea mi-au dat de bănuit şi m-am furişat după ei; dar la 
un colţ de stradă, i-am pierdut din vedere. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă am venit acasă, ca să vă povestesc ce am văzut. 
Dar nu v-am găsit şi am aşteptat până acum. 

— Bine! Ne vom încredința îndată cum stau lucrurile. 
Hulam vine cu noi. Ceilalţi pot rămâne. 

Ne îndreptarăm grăbiţi spre strada în care se afla hotelul 
lui Doxati. Poarta era deschisă şi intrarâm. Văzurăm o 
încăpere comună, care n-avea nici o fereastră spre stradă, 
dar era larg deschisă spre curte. Ne oprirăm şi uimiserăm 
un servitor, să spună stăpânului său că vrem să-i vorbim. 

Doxati era un bărbat scund şi bătrân, al cărui chip vădea 
şiretenia grecească. Îmi făcu o plecăciune foarte 
respectuoasă şi mă întrebă ce doresc. 

— "Ţi-a venit astă-seară un oaspete? îl întrebai. 

— Mi-au venit mai mulţi, domnule, răspunse. 

— Vreau să ştiu dacă e printre ei un bărbat scund, care a 
sosit călare. 

— Da, e aici. Are o bărbuţă atât de subţire, de parcă ar fi 
coada unei găini bătrâne. 

— Vorbeşti foarte necuviincios; dar el trebuie să fie cel pe 
care-l caut. Unde e? 

— În odaia sa. 

— Du-mă la el! 

— Vino domnule! 


O luă înainte, păşind în curte şi urcând apoi o scăricică. 
Văzui un gang, mărginit de mai multe uşi. Hotelierul 
deschise una din ele, luminată de o lampă. Încăperea era 
goală. 

— Aici locuieşte? întrebai. 

— Da. 

— Păi nu-i aici! 

— Allah ştie unde e! 

— Unde-şi ţine calul? 

— În grajdul din curtea de alături. 

— A fost astă-seară jos, împreună cu ceilalţi? 

— Da. Dar pe urmă a stat multă vreme la poartă. 

— În afară de el, mai caut pe un bărbat ce se numeşte 
Manach el Barşa. Îl cunoşti? 

— De ce să nu-l cunosc? A locuit azi la mine. 

— A locuit? Cum adică? Nu mai e aici? 

— Nu. A plecat. 

— Singur? 

— Nu! Împreună cu doi prieteni. 

— Călare? 

— Da. 

— Ce fel de cai au avut? 

— Doi cai albi şi unul negru. 

— Încotro au luat-o? 

— Întâi spre Filibe şi după aceea spre Sofia. 

— Cunoşti pe cei doi prieteni ai iui? 

— Nu. A plecat în oraş şi s-a înapoiat cu ei. 

— A adus şi caii atunci? 

— Nu, numai pe cel negru. Pe cei albi i-a cumpărat spre 
seară. 

Atunci, mă încredinţai pe deplin că nu mă înşelase auzul. 
Barud el Amasat scăpase cu ajutorul lui Manach el Barşa. 
Dar cine era al treilea? Poate vreun paznic al închisorii, 
mituit să-i dea drumul şi nevoit apoi să-l însoţească. Întrebai 
pe hotelier: 


— Bărbatul despre care te-am întrebat mai întâi a pornit 
cumva după ceilalţi trei? 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. Eram la poartă, când au plecat. 

— Du-ne la grajd! 

Ne conduse prin curte, spre o clădire joasă. Mirosul îmi 
spunea că acolo e grajdul. Grecul deschise uşile. Era 
întuneric, dar calul din grajd îşi anunţă prezenţa, 
nechezând. 

— A stins cineva lampa, spuse hotelierul. 

— Ai lăsat-o arzând? îl întrebai. 

— Da. 

— Şi caii lui Manach el Barşa au fost aici? 

— Da. Dar n-am văzut când i-au adus. 

— Să aprindem lampa. 

Scosei un chibrit şi aprinsei lampa din perete, care lumina 
întregul grajd. Recunoscui îndată calul lui Halef, iar la 
picioarele lui zării ceva înfăşurat într-un caftan şi legat cu 
frânghii. Dezlegai frânghiile, desfăşurai caftanul şi... dădui 
cu ochii de micul meu Hagi Halef Omar. 

Văzându-se dezlegat, Halef sări furios şi-şi lovi pumnii, 
răcnind: 

— Allah, Allah! Sidi, unde sunt câinii care m-au atacat, 
feciorii de câini şi nepoţii feciorilor de câini, care m-au 
înfăşurat în caftan şi m-au legat? 

— Păi, doar tu poţi să ştii! răspunsei. 

— Eu? Eu să ştiu? Cum să ştiu eu, dacă m-au legat fedeleş, 
de parcă aş fi fost Sfântul Coran, care-i legat cu lanţuri de 
fier la Damasc? 

— De ce te-ai lăsat legat? Halef se uită la mine. 

— Mă mai întrebi? Mi-ai poruncit să vin aici şi să... 

— Să-mi dovedeşti cât de deştept eşti, îl întrerupsei. Cum 
văd, n-ai prea ieşit glorios de pe urma examenului! 

— Sidi, nu mă mai necăji! Dacă ai fi fost aici ţi-ai fi dat 
seama că nu sunt vinovat! 


— Poate că da; totuşi a ieşit prost. Ştii că Manach el Barşa 
a fugit? 

— Da. Mânca-l-ar Şeitan! 

— Şi mai ştii că Barud el Amasat a scăpat şi e cu el? 

— Da. Înghiţi-l-ar şi pe el Djehenna! 

— Şi că tu eşti vinovat de toate astea? 

— Nu; asta nu ştiu şi nu-i adevărat! 

— Ei, atunci povesteşte-mi cum a fost! 

— Desigur. Când am venit aici, la hotelul Doxati, care e de 
faţă şi cască gura, de parcă ar fi Şeitan, ce va înghiţi pe 
Manach el Barşa, am auzit că ticălosul a cumpărat pe seară 
doi cai albi. L-am supravegheat şi l-am văzut părăsind casa. 

— Bănuiai ce, plănuieşte? 

— Da, sidi. 

— De ce nu te-ai ţinut după el? 

— Mi-am închipuit că se va duce la închisoare. Dar ştiam 
că acolo e Osco la pândă. 

— Hm, asta cam aşa este! 

— Vezi că trebuie să-mi dai dreptate, sidi? 

După tonul cu care rostise aceste cuvinte, îmi dădui seama 
că Halef se simţea întrucâtva uşurat de vina celor 
petrecute. 

Îşi continuă povestirea: 

— Am bănuit că vrea să-l ajute pe prizonier, dar ştiam că 
va avea nevoie de cai. Prin urmare, trebuia să se ducă la 
grajd; de aceea, m-am ascuns acolo, ca să-l surprind. 

— Te-ai ascuns? Nu trebuia s-o faci. N-aveai decât să 
trimiţi după câţiva khavaşi, ori să te duci, tu însuţi să-i 
chemi. Era lucrul cel mai nimerit şi mai sigur. 

— O, sidi, ceea ce-i sigur nu-i întotdeauna şi frumos şi m- 
am gândit că voi izbuti să-i prind singur pe ticăloşi! 

— Acuma suportăm greşeala! 

— Allah ne va da iar posibilitatea să-i prindem! Eram 
nevoit să aştept. Manach el Barşa se înapoie cu doi inşi. Mă 
întrebară ce caut acolo; dar cum mă văzu Barud, mă 
recunoscu. Fusesem doar martor şi-l învinuisem de isprăvile 


săvârşite. Se iscă o încăierare. Mă apărai din răsputeri. I- 
am rupt hainele lui Barud; dar până la urmă, eu am fost cel 
bătut. 

— De ce nu te-ai folosit de arme? 

— Sidi, mă prinseseră şase braţe şi eu n-aveam decât 
două. Dacă Allah m-ar fi înzestrat cu zece braţe, mi-ar fi 
rămas de prisos patru, ca să mânuiesc armele. În sfârşit, m- 
au trântit, m-au înfăşurat în caftan şi m-au legat fedeleş. Am 
zăcut aşa, până ai venit şi mi-ai redat libertatea. Asta mi-e 
păţania! 

— Vai, Hagi Halef Omar! Vai! 

— Sidi şi eu aş vrea să strig: Vai, vai! Dar nu ne va ajuta la 
nimic. Ticăloşii au plecat! dacă ne-am fi găsit în pustiu, nu 
ne-ar fi fost greu să le descoperim urmele; dar aici, în 
oraşul ăsta mare, va fi cu neputinţă să-i prindem. 

— Am dat de urma lor, adică am aflat încotro au luat-o. 

— Hamdulillah! Binecuvântat fie Allah, care ţi-a dat 
deşteptăciunea... 

— Pe care n-ai avut-o tu azi! îl întrerupsei. Dar nu-i 
suficient ce ştim. Stai, ia luminează colo! Ce-i aia? 

Halef se aplecă şi ridică o bucată mare de stofă. O privi şi 
spuse: 

— E o bucată pe care am rupt-o din caftanul lui Barud. 
Uite şi buzunarul! 

— E ceva înăuntru? 

Vâri mâna în buzunar şi spuse: 

— O hârtie. Poftim! 

Mă apropiai de lampă şi o desfăcui. Era o scrisorică şi 
purta o pecete mare, în josul unor rânduri în limba arabă. 
Scrisul era însă atât de mărunt, că nu-l putui citi la lumina 
lămpii. Pusei hârtia în buzunar şi începui să caut alte urme 
ale încăierării dar nu mai era nimic. 

Nu izbuteam să înţeleg de ce ticăloşii nu-i luaseră lui Halef 
cuțitul şi cele două pistoale pe care le avea la cingătoare, îi 
văzusem arma într-un colţ al odăii sale. 


— A închiriat şi Manach el Barşa o odaie la tine? îl întrebai 
eu pe hotelier, care privise şi ascultase mirat. 

— Da, răspunse. 

— A venit deseori pe aici? 

— Da. 

— Prin urmare, îl cunoşti bine. 

— Da. Se numeşte aşa cum ştii şi e încasator de impozite. 

— Unde locuieşte? 

— În Uskub. Dar nu prea stă acolo. Călătoreşte 
pretutindeni, ca să încaseze impozitele. 

— Du-ne în odaia în care a locuit! 

Ne îndreptarăm spre gangul în care fusesem puţin mai 
înainte. Începui să scotocesc prin toate ungherele, dar nu 
găsii nimic care să mă lămurească, însărcinarea pe care o 
dădusem lui Halef fusese îndeplinită. Din păcate, se sfârşise 
în chip neplăcut. Trimisei pe micul hagiu acasă. Rugai pe 
Hulam să se ducă numaidecât la judecător. Până acum, nu 
rostise nici un cuvânt. Auzindu-mi rugămintea, îmi spuse: 

— Ketir, Ketir - asta-i prea de tot, prea de tot! Cine şi-ar fi 
putut închipui atâta îndrăzneală! Dacă nu ne-am fi dus la 
baie, ci am fi rămas acasă, Osco ne-ar fi putut anunţa şi am 
fi împiedicat fuga ticăloşilor! 

— Aşa a fost să fie! 

— Şi la cadiu de ce să mai mergem? Poate schimba ceva? 

— Să-i aducem la cunoştinţă faptele şi să câpătăm cu 
ajutorul lui dovada că prizonierul nu mai e în închisoare. 

— La ora asta cadiul doarme! 

— Nu-i nimic! Îl trezim! 

— Se va supăra. 

— Îi trece! 

Aflarăm într-adevăr că judecătorul se culcase şi fui nevoit 
să-l apostrofez pe servitor, pentru a-l determina să îşi 
trezească stăpânul. Ne-au lăsat să intrăm şi cadiul ne primi 
cu un aer nu tocmai prietenos, întrebându-ne ce dorim. 

— Ţi l-am predat pe Barud el Amasat, răspunsei, fireşte, 
nu pe un ton prea respectuos. Ai luat măsuri să fie păzit 


cum se cuvine? 

— M-ai trezit, numai ca să-mi pui întrebarea aceasta? 

— Vreau să-ţi aud răspunsul! 

— Prizonierul e bine păzit. Puteţi pleca! 

— Nu, nu noi suntem cei care putem pleca, fiindcă a plecat 
el înaintea noastră! 

— El? Care „el”? 

— Prizonierul! 

— Allah akbar! Dumnezeu e mare şi numai el mă poate 
înţelege! Dar eu nu-ţi pricep cuvintele! 

— Atunci, să-ţi vorbesc limpede: Barud el Amasat a fugit! 

Cadiul sări de pe perna pe care-l găsisem aşezat la 
intrarea noastră în odaie şi pe care poate că şi dormise. 

— Ce-ai spus? A fugit? 

— Da. 

— A evadat? A evadat din închisoare? 

— Da. 

— De unde ştii? 

— L-am întâlnit. 

— Ia Allah! Şi de ce nu l-aţi înhăţat? 

— Nu l-am recunoscut. 

— Atunci de ce credeţi că era într-adevăr el? 

— Am aflat mai târziu. L-a scăpat un încasator de impozite, 
care se numeşte Manach el Barşa. 

— Manach el Barşa? Ah, îl cunosc! Locuia în Uskub şi era 
încasator de impozite; dar acum nu mai este, ci pribegeşte 
prin munţi. 

— Pribegeşte prin munţi”, înseamnă că a fost nevoit să se 
ascundă acolo. 

De aceea, îl întrebai: 

— Nu l-ai văzut în timpul şedinţei de azi? 

— Nu. De unde-l cunoşti? 

— Am aflat de la un negustor de haine, cum îl cheamă şi cu 
ce se îndeletniceşte. A locuit la hotelul lui Doxati, şi-a 
cumpărat nişte cai şi a pornit astă-seară călare, cu Barud el 
Amasat şi încă un tovarăş. 


— Cine-i tovarăşul acesta? 

— Nu ştiu. Bănuiesc că trebuie să fie vreun paznic al 
închisorii. 

Îi istorisii pe scurt cele întâmplate. Cadiul porunci să i se 
aducă spada şi să ne însoţească zece khavaşi; apoi 
pornirăm spre închisoare. 

Nazarbasiul113 fu uimit, când ne văzu la o oră atât de 
neobişnuită. 

— Du-ne la prizonierul care se numeşte Barud el Amasat! 
îi porunci cadiul. 

Supraveghetorul se supuse; dar în clipa când deschise 
celula în care fusese închis Barud şi o văzu goală, se 
înspăimântă. Paznicul, căruia-i fusese încredinţat Barud, nu 
fu găsit nicăieri. Dispăruse odată cu el. 

N-aş fi în stare să înfăţişez furia cadiului. Acest judecător 
responsabil se pierdu în înjurături, pe care limba germană 
nu le poate reproduce şi în cele din urmă porunci să fie 
închis însuşi supraveghetorul. Încercai să-l liniştesc, 
vestindu-l că în zorii zilei următoare vom pleca în goană 
după fugari şi ne făgădui că ne va da câţiva khavaşi, ca să 
ne însoţească şi le va încredința un ordin de arestare. 
leşirăm din închisoare şi ne aprinserăm felinarele chiar la 
poartă. Pe vremea aceea nu era îngăduit nimănui să umble 
în oraş fără felinare, dacă nu vroia să fie dus la poliţie şi să- 
şi petreacă noaptea în tovărăşia unor indivizi dubioşi... 

De-abia făcurăm câţiva paşi şi în clipa când cotirăm după 
colţul unei case, ne ciocnirăm de un bărbat care, aşa cum 
crezusem atunci, venea grăbit de pe partea cealaltă a 
străzii. După ce se repezi spre mine, se dădu înapoi şi-mi 
strigă: 

— Atsch gozunii - bagă de seamă! 

— Asta era datoria ta, nu a mea! îi răspunsei. 

— Aman, aman - iartă-mă, iartă-mă! Mă grăbeam şi pe 
lângă asta mi s-a stins şi felinarul. N-ai vrea să fii bun şi să- 
mi dai voie să aprind de la altău? 

— Cu plăcere! Poftim! 


Scoase lumânarea şi o vâri în felinarul nostru. Şi continuă 
să se dezvinovăţească: 

— Trebuie să chem repede un hekim114, berber115 sau 
un edşadşy116. Ni s-a îmbolnăvit deodată un oaspete, care 
vorbeşte totdeauna nemţeşte, fiindcă-i din NemtiştarI 17. 

Fireşte, spusele lui îmi treziră curiozitatea. Un compatriot, 
care s-a îmbolnăvit şi nu cunoaşte limba ţării! Nu era oare 
de datoria mea să văd ce-i cu el? De aceea întrebai: 

— Din care ţară germană este bolnavul? 

— Din Bavaria, spuse. 

Prin urmare, un bavarez. Nu mă gândeam deloc că ar 
putea să mintă. Ce se ştia aici despre Bavaria? Numele 
acestei ţări nu putea fi auzit decât de pe buzele unui fiu al 
ei. Oricine ar fi gândit la fel ca mine. Îl întrebai iar: 

— Ce boală l-a năpădit? 

— Syima sinirtm 118. 

În clipa aceea, nu-mi bătu la ochi răspunsul acesta de 
necrezut. Mă gândii doar că un german zăcea bolnav de 
friguri şi se cuvenea să fie ajutat. 

— Ce meserie are? 

— Nu ştiu. A venit la stăpânul meu, care-i tutungi119, ca 
să cumpere tutun. 

— Locuieşte departe? 

— Nu. 

— Atunci, însoţeşte-mă până la el! 

— Păi eşti doctor sau farmacist? 

— Nu, dar sunt german şi vreau să văd dacă pot fi de folos 
compatriotului meu. 

— Iniş Allah - să dea Dumnezeu! Hai, urmează-mă! Hulam 
voi să mă întovărăşească. Îl îndemnai să se ducă acasă, 
fiindcă n-am nevoie de el, îi dădui lampa şi plecai cu 
străinul. 

Într-adevăr, n-avurăm mult de mers. După câteva minute, 
se opri în faţa unei uşi şi bătu. 1 se deschise şi auzii pe 
cineva întrebându-l: 

— Hekim buldun my - Ai găsit un doctor? 


— Nu; am găsit însă un hamşeri120 al bolnavului. 

— Îi poate ajuta oare? 

— Poate fi tălmaciul lui, fiindcă tot nu înţelegem ce spune. 

— Atunci, să intre! 

Păşii într-un gang îngust, ce ducea într-o curte. Lumina 
felinarului abia-mi îngăduia să văd pe unde calc. Nu 
bănuiam defel că mă paşte vreo primejdie, aşa că auzii 
uimit un glas care porunci: 

— Onu tutyn! Gertşe dirl - Înhăţaţi-l! Ele! 

În aceeaşi clipă se stinse felinarul şi mă simţii înhăţat de 
câteva braţe. Fireşte, nu mă mai puteam gândi că e vorba 
de o confuzie. Nu mi-ar fi ajutat la nimic să strig după 
ajutor, întrucât curticica era înconjurată din toate părţile de 
clădiri. Îmi rămânea doar să mă smulg din mâinile celor 
care mă atacaseră, alergând înapoi în gang şi ajungând în 
stradă. Mă smucii din răsputeri, proptindu-mă zdravăn pe 
picioare, încât mă descotorosii de doi dintre ei; dar ceilalţi 
nu mă slăbeau deloc. 

Eram încredinţat că atacul fusese chibzuit cu toată 
şiretenia; fusesem văzut, desigur, când mă dusesem la 
cadiu şi se pusese la cale prinderea mea. Să mă cert cu ei 
sau să le cer socoteală, ar fi fost un lucru fără rost; aşa încât 
continuai să mă zbat, ca să scap. Zadarnic, însă - fiindcă 
erau prea mulţi. Mă trântiră şi cu toate că nu încetasem să 
dau din mâini şi din picioare, fui legat cu nişte frânghii. 

Prin urmare, mă învinseseră! 

De ce n-am strigat după ajutor? De ce n-am scos nici un 
cuvânt? Fiindcă voiam să-mi salvez viaţa, dacă-mi 
pierdusem libertatea. După cât se părea, vrăjmaşii mei 
necunoscuţi nu se gândiseră să mă ucidă, fiindcă m-ar fi 
putut dobori lesne printr-o împuşcătură, sau o lovitură de 
pumnal. Dacă aş fi ţipat, atrăgând asupră-le ameninţarea 
de-a fi descoperiţi, n-ar fi şovăit şi m-ar fi omorât... 

Chiar un om care nu-i prea vânjos izbuteşte, în asemenea 
împrejurări să se împotrivească şi să se apere. Abia mai 
respiram, dar şi vrăjmaşii mei gâfâiau. Avusesem la 


cingătoare un cuţit şi un pistol, însă amândouă îmi fuseseră 
smulse chiar în clipa atacului. Nu apucasem să dau nici o 
lovitură, întrucât mă strânseseră zece-douăsprezece braţe. 

Acum, mă înjurau cu toţii şi ţopăiau de bucurie. Îi auzeam 
doar. Nu-i vedeam, fiindcă era atât de întuneric, încât 
aveam impresia că am orbit. 

— Hazyr - Gata? întrebă un glas. 

— Ewet - Da! 

— Duceţi-l înăuntru! 

M-au înhăţat vreo câţiva inşi, dar nu m-am opus, căci mi-aş 
fi înrăutățit situaţia. 

M-au dus prin două încăperi şi ajungând într-a treia, m-au 
trântit pe podea, apoi plecară. După câtva timp, veniră doi 
inşi. Unul din ei ţinea în mână o lampă. 

— Mă mai cunoşti? întrebă celălalt. 

Şi se aşeză în bătaia luminii, ca să-l văd. E lesne de 
închipuit uimirea mea, când îl recunoscui. Era Ali Manach 
ben Barud el Amasat, fiul fugarului, adică dervişul cu care 
vorbisem la Constantinopol. 

Nu răspunsei. Îmi dădu o lovitură de picior şi urmă: 

— Te-am întrebat dacă mă cunoşti. 

Tăcerea nu mi-ar fi folosit la nimic. Dacă voiam să ştiu ce 
au de gând să-mi facă - şi era un lucru pe care ţineam 
neapărat să-l aflu - trebuia să vorbesc. 

— Da, răspunsei. 

— Mincinosule! N-ai fost un „Nassr”! 

— 'Ţi-am spus că sunt? 

— Da! 

— Nu. Dar nu mă îndemna nimic să-ţi arăt că greşeşti, 
crezând că sunt „Nassr”. Ce vreţi de la mine? 

— Te vom ucide! 

— N-aveţi decât! răspunsei, prefăcându-mă nepăsător. 

— Nu te preface, fiindcă ţi-e dragă viaţa! Eşti un ghiaur, 
un creştin şi nişte câini ca tine nu ştiu să moară, fiindcă nu 
au nici Coran, nici Profet, nici Paradis! 


Rostind aceste cuvinte, îmi trânti iar o lovitură de picior. 
Ah, dacă aş fi avut măcar o mână liberă! Aş fi făcut ca 
dervişul ăsta să ţopăie altfel decât la Istambul! 

— Oare mă pot opune, dacă aveţi de gând să mă omorâţi? 
spusei. Voi muri tot atât de liniştit, după cum îţi îndur cu 
sânge rece loviturile de picior. Un creştin n-ar fi atât de laş, 
încât să chinuiască un om legat. Dezleagă-mă şi vom vedea 
care Profet e mai mare şi care Paradis e mai încântător! 

— Câine! Nu ameninţa, dacă nu vrei să cunoşti pe 
mezardşi121 încă înainte de ivirea zorilor. 

— Atunci, lasă-mă în pace şi cară-te! 

— Nu, am de vorbit cu tine. Vrei poate să-ţi dau voie să 
fumezi o pipăâ? 

Întrebarea aceasta era o batjocură usturătoare, care m-ar 
fi necăjit, dacă nu m-ar fi înveselit. 

— Am văzut că eşti un bun choraceragil122, dar n-aş fi 
crezut că poţi fi un şi mai plăcut sacagi123, întrucât 
„dănţuitorii” nu se prea pricep să glumească. Dacă vrei 
într-adevăr să vorbeşti cu mine, adu-ţi aminte cine sunt. [in 
să ştii că-mi vei respecta vorba, aşa cum îţi porunceşte 
Profetul! 

Desigur, îl insultasem. Prin cuvântul „chora” (dansul), 
turcul înţelege acele mişcări voluptuoase, de la care se 
abţine orice bărbat, Dansul dervişilor e cu totul altceva. El 
are un caracter sacru. Nu-l puteam insulta mai rău, decât 
numindu-l choraceragi şi decât adăugând că tovarăşii lui nu 
sunt prea deştepţi. Mă aşteptai, deci, la noi lovituri de 
picior. Spre uimirea mea, însă, văzui că se mulţumeşte să- 
mi arunce o căâutătură furioasă şi se aşeză apoi liniştit pe 
podea, lângă mine. 

— Dacă ai fi fost musulman, aş fi ştiut să te pedepsesc, 
spuse dervişul. Un creştin însă nu poate insulta niciodată pe 
un adevărat credincios. O broască râioasă nu poate mânji 
soarele! Vreau să aflu ceva. Te voi întreba şi-mi vei 
răspunde! 


— Sunt gata să-ţi răspund, dacă întrebările tale vor fi 
cuviincioase, după cum am dreptul să le aştept. 

— Eşti acelaşi medic francon, care a zădărnicit la Damasc 
planurile lui usta? 

— Da. 

— Şi l-ai găsit mai târziu la Istambul? 

— Da. 

— Ai tras în el, când a sărit în apă? 

— N-am tras eu ci servitorul meu. 

— După aceea, l-ai mai văzut pe usta. 

— Da. În faţa turnului Galata; dar era mort. 

— Prin urmare, tot e adevărat ceea ce mi-a spus omul 
ăsta! 

Şi se uită la tovarăşul său, care ţinea lampa. 

— N-ai ştiut că usta e mort? întrebai. 

— Nu. Dispăruse. Kolettis a fost găsit mort, iar lângă el un 
cadavru pe care nu l-a recunoscut nimeni. 

— Era usta! 

— Voi l-aţi aruncat din turn? 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Omul acesta. Am venit la Edirne, fără să ştiu nimic. Mă 
chemase tata. Îl căutai la Hulam, fără să spun cine sunt şi 
am aflat că e închis. A fost scăpat de alţii. Omul ăsta e 
servitorul lui şi a locuit cu el la Hulam. Prietenul tău Hagi 
Halef Omar i-a istorisit totul şi în felul ăsta am putut auzi şi 
eu ce s-a întâmplat. Mi-am căutat tatăl la hotelul Doxati. 
Plecase; iar voi eraţi în grajd. V-am supravegheat. Aflasem 
că eşti german, aşa că m-am decis ca unul dintre noi să 
aştepte la un colţ şi să-ţi spună că ţi s-a îmbolnăvit un 
compatriot. Acum eşti în mâna noastră. Ce crezi că vei păţi? 

Lămuririle acestea îmi dădeau mult de gândit. Renunţai 
deodată la alte idei şi răspunsei repede: 

— Nu sunt îngrijorat de viaţa mea. Nu mă veţi ucide. 

— Şi de ce n-am face-o? Eşti doar în puterea noastră! 

— Ar însemna să pierdeţi preţul de răscumpărare pe care 
l-aş putea plăti! 


Ochii mă fulgerară. Nimerisem bine. După ce ar fi primit 
bani, tot m-ar fi putut înlătura. Mă întrebă: 

— Cât vrei să plăteşti? 

— Cât crezi că preţuiesc? 

— Nu preţuieşti mai mult decât o agreb124 sau un 
ihlon125, care nu merită să trăiască, fiindcă au otravă. 
Viaţa ta nu merită nici a zecea parte a unei parale. Dar lot 
răul pe care ni l-ai pricinuit se cuvine pedepsit cu cea mai 
mare asprime şi de aceea trebuie să plăteşti un preţ mare 
de răscumpărare! 

Vorbise cât se poate de clar: plata răscumpărării era doar 
o pedeapsă, iar după aceea viaţa mea ar fi fost lipsită de 
orice valoare. Cum însă ţineam să câştig timp, îi spusei pe 
un ton foarte serios: 

— Mă asemuieşti cu târâtoarele cele mai otrăvitoare! 
Aceasta-i buna-cuviinţă, pe care ţi-am cerut-o? Omorâţi-mă; 
nu mă împotrivesc! Dar să ştii că nu voi plăti nici un piastru, 
dacă nu-mi vorbeşti cumsecade! 

— Bine, îţi voi îndeplini dorinţa; dar cu cât pretinzi să-ţi 
vorbesc mai politicos, cu atât va fi mai mare suma pe care 
ţi-o vom cere. 

— S-o aud! 

— Eşti bogat? 

— Nu m-aş schimba cu tine! 

— Atunci, aşteaptă puţin! 

Se ridică şi ieşi. Celălalt însă rămase să mă supravegheze, 
tăcut. Se auzeau câteva glasuri într-una din încăperi. Cu 
toate că nu puteam înţelege cuvintele ce se rosteau, îmi 
dădeam seama că se consultau între ei. Trecu mai bine de 
jumătate de oră, până la înapoierea „inchizitorului” meu. 
Nu se mai aşeză lângă, mine, ci rămase în picioare şi mă 
întrebă: 

— Plăteşti cincizeci de mii de piaştri? 

— E o sumă mare, e prea mare chiar! 

Trebuia doar să mă tocmesc puţin. Îl văzui că e cam 
nerăâbdător şi-l auzii: 


— Nici o para mai puţin! 'le învoieşti? Răspunde 
numaidecât, fiindcă n-avem vreme de pierdut! 

— Bine, plătesc! 

— Unde ai banii? 

— Fireşte că nu la mine. Mi-aţi luat doar tot ce am avut în 
buzunare. Şi nici nu-i am nici în Edirne. 

— Atunci, cum vrei să ne plăteşti suma? 

— Vă dau scrisoare pentru Constantinopol. 

— Către cine? 

— Către eltşiul din Farsistan. 

— Ministrul Persiei? întrebă uimit. Lui trebuie să-i dăm 
scrisoarea? 

— Da. 

— Şi va plăti? 

— Crezi că reprezentantul şahinşahului nu are bani? 

— Ba cred că are chiar foarte mulţi; dar va voi să 
plătească pentru tine? 

— Ştie bine că i se restituie fără întârziere orice sumă 
plăteşte pentru mine. 

Nu minţeam, fiindcă eram încredinţat că ministrul Persiei 
va lua drept nebun pe aducătorul scrisorii, după cum va 
socoti că şi cel ce i-a trimis-o şi-a ieşit din minţi. Fiul 
învăţăturii lui Zoroastru nu auzise vreodată de existenţa 
unui scriitoraş cu numele meu. 

— Ei, dacă eşti sigur, scrie împuternicirea de încasare! 

— Cum? Pe ce? Pe pereţi? 

— Îţi vom aduce îndată cele necesare şi-ţi vom dezlega şi 
mâinile. 

Făgăduiala această mă înfiora. Voi avea mâinile libere! 
Poate că mi se va ivi astfel prilejul să-mi redobândesc 
libertatea. Aş fi putut înhăţa pe derviş, ameninţându-l că-l 
sugrum şi l-aş fi ţinut de beregată, până când mi-ar fi dat 
drumul. 

Dar o asemenea speranţă era prea promițătoare, ca să mă 
gândesc măcar că s-ar fi putut înfăptui. Dervişul, care nu 
purta azi îmbrăcămintea „ordinului” său, era prevăzător. N- 


avea încredere în mine şi se înapoie cu patru inşi înarmaţi, 
care se aşezară în dreapta şi în stânga mea. Cea mai mică 
mişcare din partea mea i-ar fi îndemnat să mă ucidă. 

Mi se dădu o foaie de pergament şi o bucată de hârtie în 
care să închid scrisoarea şi scrisei, folosind genunchii în loc 
de masă, după ce mi se dezlegară mâinile: 

„Fratelui meu Abbas Jesub Haman Mirza, raza soarelui 
Farsistanului care străluceşte acum în Istambul: 

Plăteşte imediat aducătorului acestei melctub126 pentru 
mine, imaginea nevrednică a prieteniei tale, cincizeci de mii 
de piaştri. Sandykgi127-ul meu ţi-i va restitui, îndată ce-i 
vei cere această sumă! Nu întreba pe trimisul care-ţi predă 
scrisoarea cine este, de unde vine şi încotro se duce! Sunt 
umbra luminii tale. 

Hagi Kara Ben Nemsi” 

Iscălisem cu numele acesta, deoarece mi-am închipuit că 
dervişul îl ştie de la servitorul tatălui său. După ce scrisei 
adresa pe plic, îl dădui lui Ali Manach, care citi cu glas tare 
rândurile mele. Mă bucurai, când văzui zugrăvindu-se 
satisfacția cea mai deplină pe chipurile „onorabilei 
societăţi” care mă înconjura, cu armele în mâini. Mă 
gândeam la stupefacţia ministrului, care în tot cazul se 
numea altfel, în clipa când va citi scrisoarea. Vai de cel ce 
urma să i-o predea! 

Dervişul dădu mulţumit din cap şi spuse: 

— E bună! Şi ai făcut bine că i-ai scris să nu pună 
trimisului nostru nici o întrebare. Nu-i vorbă, tot n-ar fi aflat 
nimic! Şi acum, legaţi-i mâinile. Ne aşteaptă kiradşiul! 

N-avui încotro şi mă lăsai legat; apoi indivizii ieşiră şi 
rămăsei iarăşi în întuneric. 

În primul rând voiam să mă conving cât de tare sunt 
înnodate frânghiile şi băgai de seamă că nu voi izbuti să le 
dezleg. 

Începui să-mi frământ mintea. De ce a venit dervişul la 
Adrianopol? În tot cazul, nu pentru a ne urmări, fiindcă nu 
ştia nimic despre noi. Îl chemase un sol al tatălui său. De 


ce? Prezenţa lui era necesară pentru lovitura ce se 
plănuise? Sau se pusese cumva la cale altă lovitură, pe care 
nici n-o bănuiam? 

Şi apoi, unde mă găseam? Cine erau vrăjmaşii? Aparţineau 
oare bandei atât de răspândite a lui usta? Sau aveau alte 
legături cu fugarul Barud el Amasat şi cu cel care-l ajutase 
să evadeze? A doua presupunere mi se părea mai 
întemeiată. 

Cei patru vlăjgani care mă păziseră în timp ce scrisesem 
aveau chipuri de schipetari. Credeam că sunt arnăuţi. 

Dervişul spusese că-l aşteaptă kiradşiul. Sub numele 
„kiradşia” se înţeleg aceia care preiau transporturi de 
călători sau mărfuri pentru întreaga Peninsulă Balcanică, 
asemănători celor care transportau odinioară mărfuri prin 
Masivul Harz şi ţinuturile de la hotarele Germaniei. 
Kiradşiul este „expeditorul Munţilor Balcani”. E 
pretutindeni şi nicăieri. Cunoaşte pe toţi şi toate. Ştie să 
răspundă oricărei întrebări. Oriunde poposeşte e bine 
primit, fiindcă ştie să povestească frumos, iar în văgăunile 
sălbatice ale Balcanilor sunt regiuni, pe care nu se 
încumetă nimeni să le străbată, în afară de kiradşi, cine vine 
să întrebe pe ciobanul singuratic dacă a strâns destulă 
brânză, ca să se poată încărca o căruţă. 

Acestor căruţaşi li se încredinţează mărfuri de mare 
valoare, fără să li se ceară cea mai mică cauţiune. Singura 
chezăşie e cinstea lor. Se înapoiază după luni şi uneori chiar 
după ani de zile; dar se înapoiază şi aduc banii. Dacă în 
acest răstimp a murit căruţaşul, vine fiul sau ginerele său. 
Banii nu sunt pierduţi. 

Vreme îndelungată, cinstea căruţaşilor din Balcani n-a fost 
pusă la îndoială de nici o hoţie. Printre cei vechi, însă, s-au 
strecurat începătorii. Ei nu prea pun preţ pe încrederea de 
care s-au bucurat înaintaşii lor, ci vor doar să culeagă ceea 
ce au găsit semănat de alţii, terfelind bunul renume al 
kiradşiilor. 


Aşadar, aştepta un căruţaş. Nu cumva mă aştepta pe 
mine? Aveau de gând, oare să mă expedieze undeva 
departe? Aici, în mijlocul oraşului, mai puteam nădăjdui că 
voi fi eliberat. Dacă nu m-aş fi înapoiat până dimineaţa, 
desigur că Hulam şi prietenii mei, în special micul meu 
hagiu, n-ar fi cruțat nici un mijloc, spre a mă găsi. 

În timp ce mă gândeam la toate acestea şi la cei şase 
khavaşi, care urmau să aştepte în zori la poarta lui Hulam, 
eram cuprins de o furie atât de mare, încât aş fi dorit să fiu 
în stare să-mi rup frânghiile; din păcate, erau prea tare 
legate! 

Îl dojenisem pe Halef că fusese neprevăzător; acum însă 
fusesem eu însumi mai imprudent decât el. Căzusem într-o 
capcană grosolană. Nu mă puteam nici scuza, nici consola 
cu gândul că mă lăsasem prins, fiindcă mă înduioşasem de 
soarta unui compatriot bolnav. Îmi rămânea doar să fiu 
răbdător, să aştept totul cu sânge rece şi să folosesc orice 
prilej, spre a scăpa. 

Deodată, apărură cei patru vlăjgani, pară să-mi spună 
vreun cuvânt, îmi legară la gură o batistă groasă şi îndoită. 
Fiii înfăşurat apoi într-un covor vechi şi scos din încăperea 
în care stătusem până atunci. Nu-mi dădeam seama încotro 
mă duceau. 

Începeam să mă înăbuş. Batista avea miros de usturoi, 
îmbibat cu o sumedenie de alte mirosuri. Simţeam nevoia să 
respir. Îmi spusei că la fel ca mine trebuie să se simtă 
oamenii îngropaţi de vii, când li se aruncă peste coşciug 
primele lopeţi de pământ. Tâlharii aceia păreau că nu se 
gândesc defel ca m-aş putea asfixia din pricina batistei şi a 
covorului! 

După un timp, cei patru inşi se opriră. Fusesem aşezat pe 
ceva, dar nu-mi dădeam seama pe ce anume. Apoi, auzii 
scârţâitul unor roţi şi mă simţeam aruncat în toate 
direcţiile. Da, eram într-o căruţă, spre a fi scos din 
Adrianopol. 


Îmi mişcai de câteva ori picioarele, până când izbutii să 
desfac covorul şi să trag pe nas aer proaspăt. Începui să mă 
întreb dacă situaţia în care mă aflam era într-adevăr lipsită 
de orice scăpare şi dacă nu-mi rămâne decât să mă 
resemnez. 

Ciulii urechea, dar nu auzii nici o şoaptă măcar. Nu-mi 
puteam da seama dacă sunt păzit de un singur ins, ori de 
mai mulţi. Mă răsucii întâi pe dreapta şi după aceea pe 
stânga. Căruţa era foarte îngustă şi aveam senzaţia că sunt 
acoperit cu paie şi fân. 

Tot mişcându-mă, mă întrebam dacă nu s-ar putea să 
încerc o alunecare din căruţă, prin partea de dindărăt. Era 
o noapte foarte întunecoasă. M-aş fi rostogolit cât mai 
departe şi în cele din urmă m-ar fi găsit cineva care să mă 
salveze. 

Alunecai încet, dar mă lovii uşor cu capul de o scândură şi 
înţelesei că nu-i nici o speranţă. 

Trecu o bucată de timp, care mi se păru o veşnicie. Apoi, 
simţii nişte mâini care apucară covorul şi mă înfăşurară 
bine. Zăceam pe paie. Se făcuse ziuă şi chipul servitorului 
lui Barud el Amasat se aplecă spre mine. 

— Dacă-mi făgăduieşti că vei tăcea, îţi iau batista de la 
gură, îmi spuse. 

Fireşte, dădui repede din cap. În semn afirmativ. Îmi 
dezlegă căluşul şi - slavă Domnului! Aerul proaspăt şi curat 
îmi năvăli în plămâni. Aveam impresia că am fost scos de 
sub nişte dărâmături şi am ajuns în cer! 

— 'Ţi-e foame? 

— Nu. 

— Dar sete? 

— Nu. 

— Vei primi de mâncare şi băutură şi nu te vom chinui, 
atâta vreme cât vei tăcea şi nu vei încerca să-ţi rupi 
frânghiile. Dar dacă încerci să evadezi, am poruncă să te 
omor. 


Chipul servitorului dispăru. Mă puteam mişca şi întrucât 
nu mai eram înfăşurat în covor, puteam chiar să stau pe 
jumătate ridicat. Mă aflam în partea din spate a unei căruţe 
înguste şi foarte lungi, cu coviltir. Drept în faţa mea şedea 
ghemuit servitorul, care mă păzea; iar dincolo de el, alţi doi. 
Unul dintre ei trebuie să fi fost dintre vitejii care mă 
atacaseră. Celălalt însă era fără îndoială kiradşiul, despre 
care vorbise dervişul. Nu-i vedeam decât blana, de care 
kiradşiul nu se desparte nici vara, pălăria imensă cu 
marginile ridicate şi biciul; însă omul pe care-l ascundea 
pălăria aceea groaznică şi blana unsuroasă prezenta pentru 
mine o însemnătate covârşitoare. 

Nu-mi puteam închipui că un kiradşi din „şcoala veche” şi 
cinstită e în legătura cu răufăcătorii aceia, dar nici nu-mi 
venea sa cred ca blana aceea bătrânească adăpostea un 
căruţaş din, şcoala nouă. Mă sprijinii deci de partea din 
urmă a căruţei şi-l privii câtva timp. 

În sfârşit, îl văzui întorcându-se şi aruncându-şi privirea 
spre mine. Ochii lui albaştri se aţintiră asupră-mi câteva 
clipe; apoi, îşi îndreptă capul în altă parte. Dar mai întâi îşi 
ridică sprâncenele şi-mi clipi uşor cu ochiul stâng. 

Înţelesei îndată semnificaţia privirii lui. Ridicarea 
sprâncenelor îmi atrăgea luarea-aminte, iar ocheada mă 
îndemna să mă uit la stânga. Era oare în partea stângă ceva 
cu totul deosebit? 

În partea stângă a căruţei, nu era decât o sfoară legată de 
loitră şi care atârna mai departe în fân; întrucât era bine 
întinsă, mi se părea că de celălalt capăt atârna un obiect. Lia 
el mă îndemnase omul acela să mă uit? 

Prefăcându-mă că nu stau destul de bine, alunecai spre 
partea de dinainte a căruţei. Mă rezemai apoi în aşa fel de 
marginea din stânga, încât să pot scormoni prin fân cu 
mâinile, deşi îmi erau legate. Abia mă putui stăpâni să nu 
strig de bucurie, întrucât de sfoară... atârna un cuţit. 
Kiradşiul, un om de ispravă, îl pusese acolo ca să mă 
folosesc de el şi fusese destul de isteţ, ca să nu-l lege prea 


strâns de sfoară. Făcuse doar un laţ, pe care-l puteam 
desface lesne. 

În clipa următoare cuțitul se afla în carâmbul cizmei mele, 
fiind aşezat cu mânerul în afară. Sucindu-mă şi răsucindu- 
mă de vreo cinci-şase ori, tăiai frânghiile şi-mi eliberai 
picioarele. 

Respirai adânc. Acum nu mai eram prizonier şi aveam şi 
un cuţit, pe care mă puteam bizui. Întrucât tâlharii mă 
acoperiseră cu fân, totul se petrecuse pe furiş, aşa că 
nimeni nu observă ca nu mai sunt legat. 

Mă hazardai să ridic un braţ şi să dau puţin deoparte o 
margine a coviltirului, ca să privesc în afara căruţei. Pe de 
lături călărea... Ali Manach ben Barud el Amasat, dervişul. 
Era de presupus că şi pe partea cealaltă călărea un paznic. 

Mi-am făcut repede un plan. Însoţitorii căruţei aveau 
arme; prin urmare, trebuia să renunţ la orice încercare de 
luptă, bizuindu-mă mai mult pe şiretenie, decât pe forţă. 
Alunecai iar spre partea din urmă a căruţei, ţinându-mi 
mâinile sub fân. Sub ocrotirea fânului, începui să tai fundul 
putrezit şi după vreun sfert de oră izbutii să fac o 
deschizătură destul de mare, încât să-mi îngăduie să mă 
strecor prin ea. 

Isprava aceasta era mult mai dificilă decât şi-ar închipui 
cineva, întrucât covorul mă stânjenea necontenit, iar 
paznicul îmi arunca din când în când câte o privire. Din 
fericire, zgomotul pe care-l făcuse cuțitul nu fusese auzit, 
fiind înăbuşit de loviturile de copite ale cailor, de uruitul 
roţilor şi de hodorogeala căruţei. 

Aşteptai ca paznicul să se mai uite o dată la mine, mă vârâi 
sub fân şi mă strecurai prin deschizătură, cu picioarele 
înainte. Atinsei pământul cu picioarele şi mă simţii cu 
adevărat liber. 

Acum, trebuia să găsesc neapărat un cal. 

Ne aflam într-o câmpie, pe un drum foarte puţin umblat, 
după cât se părea. Departe, în dreapta şi în stânga, se 
zăreau păduri. Pe partea stângă călărea dervişul, iar în 


dreapta un tovarăş din bandă, aşa cum îmi închipuisem. 
Calul dervişului nu era prea arătos; oricum, însă, mai bun 
decât al celuilalt. Avea pielea frumoasă, o coamă bogată şi o 
coadă lungă, care atingea aproape pământul. Mersul îi era 
viguros şi sprinten, chiar dacă ar fi trebuit să ducă doi inşi 
în spinare! 

Gândul acesta începu să mă frământe. Mai întâi fusesem 
prizonierul dervişului şi acum urma să fie el prizonierul 
meu! 

Îmi pusei cuțitul între dinţi. Călărețul nu bănuia că 
izbutisem să mă eliberez. Călărea liniştit şi bine dispus pe 
lângă căruţă şi nu putea fi văzut de ceilalţi. Şedea bine 
înfipt în şa, întrucât calul fusese înşeuat după obiceiul 
turcesc; o lovitură în ceafă i-ar fi împins însă înainte partea 
superioara a corpului, silindu-l să-şi scoată picioarele din 
scări. Apoi, trebuia făcut să lase şaua liberă. Sărind pe cal, 
trebuia să mă ţin din răsputeri, ca să nu fiu azvârlit. 

Din câţiva paşi iuți, ajunsei aproape de cal. În clipa 
următoare, sării pe crupa lui, îndărătul călăreţului. 
Animalul se opri zăpăcit câteva secunde. Folosii acest prilej, 
spre a trânti un pumn zdravăn în ceafa călăreţului şi a-l sili 
să-şi scoată picioarele din scări. Îl înşfăcai apoi de beregată, 
îl împinsei dincolo ele şa şi mă aşezai în locul lui, fără să 
slăbesc strânsoarea. Din fericire, totul se întâmplă cât se 
poate de repede. Revenindu-şi din uluială, calul se ridică pe 
picioarele de dindărăt. Totuşi, avusei vreme să apuc 
hăţurile, stăpânind animalul şi mânându-l încet - fireşte, 
înapoi, spre direcţia din care venisem, iar nu în direcţia 
spre care mergea căruţa. 

Când ajunsei la o cotitură a drumului, aruncai o privire 
îndărăt. Căruţa îşi urma drumul; prin urmare „lovitura” 
mea nu fusese observată. Fără îndoială, mă ajutaseră mult 
scârţâitul zgomotos al roţilor, prin faptul că mă putusem 
strecura între căruţă şi al doilea paznic şi în sfârşit, 
nepăsarea acestuia, care nu se gândise nici o clipă să mă 
mai supravegheze. 


Tare aş fi vrut să mă bucur de zăpăceala, de care ştiam că 
vor fi cuprinşi cei ce însoțeau căruţa, în clipa când vor băga 
de seamă că le-a dispărut prizonierul, împreună cu însuşi 
conducătorul lor! Din păcate, însă, era o dorinţă pe care nu 
mi-o puteam împlini şi la care trebuia să renunţ. 

Îmi aşezai prizonierul pe genunchi şi dând pinteni calului, 
pornii în galop. 

Ali Manach fusese atât de uimit de atacul meu, încât nici 
măcar nu strigase după ajutor. Nu-i vorbă, nici n-ar fi fost în 
stare să scoată vreun strigăt, fiindcă-l strânsesem de 
beregată. Acum, văzându-l tăcut şi nemişcat, mi se păru că-l 
sugrumasem. 

Calul galopa atât de bine, încât nu trebuia să mă tem că 
voi fi ajuns din urmă. Şi apoi, nu mă mai simţeam înfricoşat 
de o luptă, fiindcă aveam arme. Într-adevăr, găsisem în 
cingătoarea lui Ali Manach două pistoale încărcate. 

În timpul mersului, îi scotocii buzunarele. Dădui de ceasul 
meu şi de punga cu bani. Greutatea pungii mă încredința că 
acum sunt mai mulţi bani decât avusesem eu în ea. Într-un 
săculeţ ce atârna de şa, erau cartuşe şi ceva merinde. 
Aceste pregătiri dovedeau că urma să fiu, dus într-un loc 
îndepărtat. 

Trecui de pădure şi zării o câmpie, pe care se aflau culturi 
de porumb şi boschete de trandafiri. După câtva timp, mă 
uitai îndărăt şi văzui un călăreț, care venea în goană după 
mine. Îmi spusei că trebuie să fie paznicul care călărea pe 
partea dreaptă. Fără îndoială, dispariţia noastră fusese 
observată şi paznicul se înapoiase, ca să ne caute. 

Deşi purta doi inşi în spinare, calul meu era tot atât de iute 
ca al său, aşa că n-aveam de ce să mă tem. lar când ajunsei 
pe 0 şosea, mă simţii în deplină siguranţă. 

Curând, cel ce mă urmărise îşi înfrâna calul şi dispăru. Mă 
oprii şi descălecai, ca să las calul sa se odihnească şi să mă 
ocup de derviş. Îl aşezai pe pământ şi constatai că bătăile 
inimii îi sunt regulate, iar pulsul îi este normal. 


— Ali Manach, nu te preface! îi spusei. Ştiu că ţi-ai revenit 
în fire. Deschide ochii! 

Fireşte, mai întâi îşi pierduse cunoştinţa; dar după ce şi-o 
recăpătase, se hotărâse să se prefacă, spre a folosi vreun 
prilej de a fugi. În ciuda îndemnului meu, nu deschise ochii. 

— Bine, spusei. Vreau să mă încredinţez că eşti într-adevăr 
mort şi-ţi voi împlânta cuțitul ăsta în inimă. 

Scosei cuțitul. Dar în clipa când simţi vârful pe piept, Ali 
Manach deschise ochii îngrozit şi strigă: 

— Ah wai! Opreşte-te! Vrei să mă înjunghii? 

— Desigur că pe un om viu nu l-aş înjunghia bucuros. Dar 
unui mort, o împunsătură de cuţit nu-i mai poate face nici 
un rău. Dacă nu vrei să simţi tăişul, nu mă mai lăsa să cred 
că eşti mort! 

Temător, îşi trase picioarele sub corp şi se aşeză, aşa cum 
îl văzusem în chilia de la mănăstire. 

— la spune-mi, Ali Manach, unde voiai să mă duci? 

— Într-un loc sigur, răspunse. 

— N-ai vrea să mă lămureşti? Ce înţelegi prin asta? 

— Ba da, effendi. N-aveam de gând să te ucidem şi nici să 
te chinuim. Voiam să te ducem într-un loc de unde să nu 
poţi scăpa. Tata trebuie să câştige timp şi să ajungă cât mai 
departe, iar ţie ţi-am fi dat drumul, în schimbul preţului de 
răscumpărare. 

— Prin urmare, nu-mi nutreaţi gânduri rele! Şi cum îi 
spune locului-unde m-aţi fi dus? 

— Undeva, în munţi. 

— Nu cumva în vreun turn de pază? 

— Da. 

— Şi ai crezut, aşadar, că tatăl tău va putea să dispară mai 
uşor, dacă eu aş fi fost prizonierul vostru? 

— Da, effendi. 

— De ce? 

— Fiindcă ne-am închipuit că tu ai fi putut afla încotro s-a 
dus. 

— Ei, aş? Doar nu sunt atotştiutor! 


— Hagiul tău a povestit că te pricepi să descoperi orice 
urmă. 

— Hm! Cum aş fi dat de urmele tatălui tău, în Edirne? 

— Nu ştiu. 

— Ei bine. Ali Manach, trebuie să-ţi spun că i-am 
descoperit urma. Tatăl tău a trecut, împreună cu paznicul 
închisorii şi eu Manach el Barşa, de-a lungul râului Arda şi 
s-a îndreptat spre apus. Aveau doi cai albi şi unul negru. 

Pe chipul său se întipări frica. 

— Greşeşti! Da, greşeşti! se grăbi să spună. 

— Nu greşesc. Sper că în curând voi afla şi mai multe. 
Unde-i bileţelul pe care mi l-aţi luat? 

— Care bileţel? 

— Tu însuţi mi l-ai scos din buzunarul hainei! Cred că-l mai 
al. 

— L-am aruncat. Nu era scris pe el nimic de seamă. 

— Dimpotrivă, mi se părea că bileţelul cuprindea lucruri 
importante. Poate că-l mai găsesc prin buzunarele tale. Stai 
să-l caut! 

Se ridică, prefăcându-se că vrea să-mi dea posibilitatea de 
a-i scotoci buzunarele, dar în clipa următoare se dădu cu un 
pas înapoi şi se repezi spre cal. Prevăzusem încercarea 
aceasta, aşa că-l înhăţai şi-l trântii la pământ, fără să-l las 
măcar să pună piciorul în scară. 

— Fii liniştit, dacă nu vrei să-ţi zbor creierii! îl ameninţai. 
Isteţimea ta o fi bună pentru Mănăstirea dănţuitorilor din 
Istambul, dar nu-i suficientă ca să te-ajute să-mi scapi mie! 

Îi scotocii buzunarele, fără să întâmpin vreo împotrivire, 
dar nu găsii nimic. Căutai şi în săculeţul atârnat de şa. 
Căzându-mi în săculeţ punga cu bani şi scoţând-o, văzui că 
are o sumedenie de monede de aur care nu-mi 
aparținuseră, iar printre ele se ivi bileţelul eu cele trei 
rânduri scrise într-un fel de dialect arab. 

Mulţumit că am dat de el, îl pusei în buzunar, eu gândul de 
a-l descifra mai târziu. Apoi, îi spusei: 


— Sper că rândurile acestea prezintă totuşi oarecare 
însemnătate. Desigur că ştii unde s-a dus tatăl tău! 

— Nu ştiu, effendi. 

— Convingemă. Altfel, nu te cred! 

— Atunci când am sosit în Edirne, nu l-am mai găsit! 

— Tot ai aflat unde s-a dus. În tot cazul, s-a îndreptat spre 
Iskenderieh, unde-l aşteaptă Hamd el Amasat, fratele lui şi 
unchiul tău. 

Şi tăcui, privindu-l cu coada ochiului. Aşa cum bănuisem, 
chipul lui exprima mulţumirea pentru faptul că nu ştiu unde 
s-a dus Barud el Amasat; prin urmare, plecase într-altă 
direcţie. 

— Poate, îmi răspunde; eu n-am de unde să ştiu. Ei şi 
acum, effendi, ce-ai de gând cu mine? 

— Cam ce crezi? 

— Că mă vei lăsa să plec. 

— Zău? Foarte frumos! Nu cumva ai dori să pleci călare? 

— Păi, calul e al meu! 

— Da, însă devine al meu, fiindcă şi tu eşti în mâna mea. 
Ţin să te asigur că nu te voi lăsa să fugi! 

— Bine, dar acum eşti liber şi eu nu ţi-am făcut niciun rău! 

— Chiar nici un rău? la gândeşte-te niţel. În primul rând, 
trebuie să mă însoţeşti la Edirne şi să-mi arăţi casa în care 
m-aţi prins şi m-aţi legat aseară. Sunt foarte curios să aflu 
cine locuieşte acolo. Fireşte, vom ruga şi pe cadiu să vină cu 
noi. 

— Effendi, să nu faci asta! Am auzit că eşti creştin şi ştiu 
că Isla Ben Marryam. Mântuitorul vostru, v-a poruncit: 
„lubeşte-ţi vrăjmaşul”! 

— Aşadar, recunoşti că-mi eşti duşman! 

— Tu mi-ai devenit duşman, nu eu te-am duşmănit. Sper că 
eşti un bun creştin şi vei da ascultare poruncii Dumnezeului 
vostru! 

— O voi asculta bucuros! 

— Atunci, de ce nu-mi dai drumul, effendi? 


— Tocmai fiindcă dau ascultare poruncii de care ai 
pomenit, Ali Manach. Te iubesc atât de mult, încât nu vreau 
să mă despart de tine! 

— Îţi baţi joc de mine! Uite, îţi plătesc un preţ de 
răscumpărare! 

— Eşti bogat? 

— Eu nu, dar tata se va îmbogăţi în curând. 

— Desigur că bogăţia lui e căpătată prin jafuri. Nu mă 
ating de astfel de bani! 

— Bine, atunci ţi-i restitui pe ai tăi! 

— Ai mei? 'Ţi-am dat eu vreun ban? 

— Nu, dar am trimis la Istambul pe solul acela să încaseze 
suma, pe care urma să ne-o plăteşti drept preţ al 
răscumpărării tale. Dacă-mi dai drumul, îţi primeşti banii 
îndată ce ni-i aduce. 

— O, Ali Manach ben Barud el Amasat! Ai dănţuit atât de 
mult la Istambul, încât ţi-ai pierdut inteligenţa! Solul vostru 
nu va primi nici un piastru. Numele pe care vi l-am pomenit 
nu există. lar persanul pe care l-o fi căutând solul nici n-a 
auzit de mine. 

— Effendi, prin urmare ne-ai înşelat?! Adică n-am fi primit 
nici un ban? 

— Nu. 

— În cazul ăsta, ai fi fost pierdut! 

— Ştiam. Dar aş fi fost pierdut, chiar dacă vi s-ar fi plătit 
banii. De altminteri, nici nu m-am temut prea tare de voi şi 
ca dovadă că am avut dreptate, uită-te: sunt liber! 

— Şi ai de gând să mă duci la Edirne ca prizonier? 

— Bineînţeles. 

— Atunci, înapoiază-mi banii pe care i-am pus în punga ta! 

— De ce? 

— Sunt ai mei şi am nevoie de ei. Trebuie să mănânc şi să 
beau chiar în închisoare! 

— Ai uitat că acolo ţi se dă totul, fără să plăteşti? Desigur, 
afară de dulciuri! Nu-i vorbă, însă, n-ar fi mare lucru dacă 
ar flămânzi odată şi un dănţuitor! 


— Aşadar îmi furi banii? 

— Nu. Priveşte-mă! În timp ce am căutat să mă smulg din 
mâinile voastre, mi-aţi rupt hainele. Trebuie să-mi cumpăr 
altele. Fiindcă tu eşti vinovatul, îmi pot însuşi banii tăi, fără 
să comit un furt. Cu toate astea, nu mi-i voi opri, ci-i voi 
preda cadiului. Oare e îngăduit unui dănţuitor să aibă bani? 
Credeam că tot ce primeşte aparţine „Ordinului”. 

— Nu mai sunt dănţuitor. Am fost doar pentru câtva timp 
în mănăstire. 

— În tot cazul, în „interes de afaceri”! În sfârşit, asta nu 
mă priveşte. Hai să plecăm! Întinde mâinile! 

Scosei o funie, pe care o găsisem în săculeţul atârnat de 
şa. 

— Ce vrei să faci, effendi? mă întrebă, speriat. 

— 'Te voi lega cu mâinile de scara şeii! 

— N-ai voie! Tu eşti creştin şi eu sunt un credincios al 
Profetului. Nu eşti khawas. N-ai dreptul să te porţi cu mine 
în felul acesta! 

— Nu te împotrivi zadarnic. Ali Manach. O singură lovitură 
de pumn în cap şi iar îţi pierzi cunoştinţa, dacă nu întinzi 
numaidecât mâinile. Nu-ţi îngădui să mă înveţi cum să mă 
port cu tine! 

Amenințarea îl îmblânzi. Acest presupus derviş păşea lipsit 
de orice putere şi curaj. Îmi întinse mâinile şi i le legai. Îl 
aşezai de-a curmezişul calului, legând bine funia de scara 
şeii şi încâlceai. 

— Şi calul cui rămâne? mă întrebă. 

— Îl predau tot cadiului. Haide! 

Pornirăm. Nu crezusem că mă voi înapoia atât de curând 
la Edirne, teafăr şi nevătămat. 

Ajunserăm curând în şoseaua principală, care ducea spre 
faimosul caravanserai al lui Mustafa Paşa. Întâlnirăm o 
sumedenie de călători, care ne priviră miraţi, dar fără să-şi 
dea osteneala să se apropie de noi şi să ne vorbească. 

Pe măsură ce ne apropiam de oraş, şoseaua devenea mai 
animată. Când ajunserăm într-una din străzile mărginaşe, 


zării doi khavaşii. După ce le dădui oarecare lămuriri, le 
cerui să mă însoţească şi mă ascultară. Voiam să mă duc 
mai întâi la Hulam, ca să-mi liniştesc prietenii. 

După ce am străbătut alte câteva străzi, întâlnii printre 
trecători un bărbat care, zărindu-l pe Ali Manach, se opri 
înspăimântat şi-şi continuă apoi drumul cu paşi repezi. 

Mi-am zis că n-ar fi rău să trimit după el pe unul din 
khavaşi, ca să-l aresteze, dar mi-am dat seama că nu se 
cade să provoc arestarea unui om, doar pe temeiul bănuielii 
că are vreo legătură cu prizonierul meu. Înainte de orice, 
trebuia să-mi aduc aminte că sunt creştin şi mă aflu într-o 
țară mahomedană. 

Sosind în faţa casei lui Hulam, bătui la poartă. Paznicul se 
uită prin ferestruică şi scoase un strigăt de bucurie, când 
mă văzu. 

— Hamdulillah! Tu eşti, effendi? 

— Da. Deschide, Malhem. 

— Acum, acum! Am fost tare îngrijoraţi, fiindcă ne-am 
temut că ţi s-a întâmplat o nenorocire. Dar acum, nu mai 
suntem îngrijoraţi. Bine că a trecut! 

— Unde-i Hagi Halef Omar? 

— În selamlâc. S-au adunat cu toţii acolo, mâhniţi de 
dispariţia ta. 

— Alargha - ia staţi! strigă unul din khavaşii. Nu cumva 
eşti Kara Ben Nemsi, effendi? 

— Da, aşa mă numesc! 

— Peh ne giizel - ce bine-mi pare! Atunci, am câştigat cei 
trei sute de piaştri! 

— Nu te înţeleg. 

— Am fost trimişi să te căutăm şi ni s-a făgăduit că, dacă 
dăm de urma ta, vom primi suma asta. 

— Hm, de fapt eu v-am găsit pe voi! Dar vă veţi primi banii. 
Urmaţi-mă! 

Trei sute de piaştri înseamnă aproximativ şaizeci de mărci. 
Prin urmare, la suma aceasta fusesem prețuit! Eram 
îndreptăţit să mă mândresc. Paznicul deschise larg poarta. 


Când zări pe derviş, pe care nu-l văzuse încă, rămase uimit. 
Îndată ce se auziră în curte tropotul cailor, ieşiră în grabă 
toţi cei strânşi în selamlăc. 

În fruntea lor era micul meu Halef Omar. În ciuda 
necontenitei seriozităţi şi încetinelii musulmane, sări 
nebuneşte pe o sumedenie de trepte şi alergă să mă 
întâmpine, scuturându-mi mâna şi bucurându-se: 

— Allah “1 Allah! Tu eşti? Nu mă înşel, sidi? 

— Eu, eu sunt, dragul meu Halef. Lasă-mă să descalec! 

— Ai venit călare? Ai fost afară din oraş? 

— Da. Am avut multe ghinioane şi necazuri, dar la urmă 
tot mi-a surâs norocul. 

Şi ceilalţi îşi manifestară bucuria. Printre strigătele de 
bucurie, auzii însă şi unul de mirare din gura lui Isla. 

— Effendi, ce-i asta? mă întrebă. Pe cine ai adus? Păi ăsta-i 
Ali Manach, dănţuitorul! 

Până acum se uitaseră cu toţii la mine, fără să se 
sinchisească de prizonierul meu. Cuvintele lui Isla le 
atrăsese atenţia asupra celui pe care-l legasem, ca să nu 
fugă. 

— Ali Manach? Fiul fugarului? întrebă Hulam. 

— Da, răspunsei. E prizonierul meu. Haideţi în casă! Am să 
vă povestesc prin câte am trecut! 

Ne duserăm spre selamlăc, luând şi pe derviş cu noi. Dar 
în clipa când ne aşezarăm pe perne, se deschise uşa şi 
apăru cadiul, care se arătă bucuros şi uimit că mă vede. 

— Effendi, trăieşti? Te-ai înapoiat? mă întrebă. Slavă lui 
Allah! Cu toate că am trimis câţiva inşi în căutarea ta, te-am 
crezut pierdut! Unde ai fost până acum? 

— Ia loc şi vei afla îndată! 

— Sunt nerăbdător să te ascult. Nu-ţi poţi închipui cât de 
mult mă bucur că nu ţi s-a întâmplat nici un rău! 

Prizonierul se ghemuise într-un colţ, iar Halef se aşezase 
lângă el. Micul hagiu ştia ce are de făcut, fără să-i mai spun. 

Istorisii toată păţania şi fui întrerupt, fireşte, de mai multe 
ori, înainte de a sfârşi. Urmară o sumedenie de întrebări, 


iar după lămuririle mele, nenumărate strigăte de uimire. 
Singurul care stătuse liniştit tot timpul fusese Halef. 
Deodată, îl auzii: 

— Şi acum, potoliţi-vă! Ne ajunge atâta vorbărie; să 
trecem la fapte! 

Cadiul îi aruncă o privire dojenitoare, dar se stăpâni şi-l 
întrebă calm: 

— Cam ce crezi că ar trebui sa facem? 

— Să-l interogăm numaidecât pe acest Ali Manach, să 
cercetăm casa în care a fost atacat sidi al meu şi să 
trimitem câţiva oameni în urmărirea căruţei ce se îndreaptă 
spre munţi! 

— Ai dreptate! îl voi interoga în închisoare pe acest fiu al 
fugarului. 

— De ce nu acum, aici? întrebai. Aş ţine mult de tot să 
pornim cât mai repede în urmărirea tatălui lui Ali, întrucât 
am pierdut un timp foarte preţios până acum. De aceea ar fi 
foarte indicat să-i auzim răspunsurile. 

— Bine, îţi voi satisface dorinţa! 

Cu aerul cel mai demn şi mai serios, cadiul îl întrebă pe 
prizonier: 

— Te numeşti Ali Manach ben Barud el Amasat? 

— Da. 

— Prin urmare, tatăl tău se numeşte Barud el Amasat? 

— Da. 

— Ele acela care a evadat din închisoare? 

— Nu ştiu nimic despre asta! 

— Încerci să tăgăduieşti? Voi pune să fii bătut la tălpi! 
Cunoşti pe fostul încasator de impozite Manach el Barşa? 

— Nu. 

— "Ţi-ai trimis oamenii să ademenească aseară pe acest 
effendi într-o casă, unde l-aţi legat? 

— Nu. 

— Câine, nu minţi! A povestito adineauri effendi! 

— Greşeşte. 

— Dar l-ai legat şi l-ai dus afară din oraş, într-o căruţă! 


— Nici asta nu-i adevărat. Mergeam călare pe stradă şi am 
întâlnit nişte inşi, cu o căruţă. În timp ce vorbeam eu 
kiradşiul, am primit o lovitură în ceafă. Mi-am pierdut 
cunoştinţa; iar când mi-am venit în fire, am văzut că sunt 
prizonierul acestui om, căruia nu i-am făcut nici un rău. 

— Termină cu minciunile! Să ştii că în felul ăsta îţi vei 
înrăutăţi situaţia, mă auzi? Ştim că eşti un „Nassr”! 

— Habar n-am ce-i „Nassr”! 

— Ai vorbit doar despre asta cu effendi în Mănăstirea 
dănţuitorilor! 

— N-am fost niciodată într-o asemenea mănăstire! Ali 
credea că va scăpa, dacă va tăgădui orice învinuire. De 
aceea, cadiul îi răspunse mânios: 

— Îţi jur pe Allah că vei fi bătut la tălpi, dacă nu încetezi să 
ne ascunzi adevărul! Sau eşti cumva şi tu supus al 
Inglistanului, ca tatăl tău? 

— N-am nici un tată care-i supus al Inglistanului. Cred că 
Barud el Amasat de care vorbiţi e cu totul altcineva, care 
poartă fără nici un drept numele tatălui meu. 

— Dacă nu eşti derviş, ce eşti? 

— Sunt un şaijad es semek128 şi mă aflu într-o călătorie. 

— De unde vii şi încotro te duci? 

— Vin de la Inada şi mă îndrept spre mare. 

— Spre ce localitate? 

— Mă duc la Sofia, unde am nişte rude. N-am stat nici un 
ceas măcar la Edirne. Am sosit noaptea şi am străbătut 
doar oraşul, ca să ies şi să-mi văd de drum. In acest timp, 
am întâlnit căruţa. 

— Nu eşti pescar, ci mincinos. Poţi dovedi că locuieşti la 
Inada? 

— Trimite pe cineva acolo şi te vei convinge că nu mint. 

Îndrăzneala aceasta era aproape să-l scoată din sărite pe 
cadiu. Se întoarse spre Isla şi-l întrebă: 

— Isla Ben Maflei, ai văzut într-adevăr pe omul acesta în 
mănăstirea dânţuitorilor din Istambul? 


— Da, răspunse cel întrebat. El e. Jur pe barba Profetului 
şi pe bărbiile strămoşilor mei! 

— Şi tu, Kara Ben Nemsi effendi, l-ai văzut în aceeaşi 
mănăstire? 

— Da, răspunsei. Am şi vorbit cu el! 

— Şi susţii că el e dervişul acela? 

— El este. De altfel, mi-a mărturisit-o aseară şi azi, deşi nu 
mai era nevoie s-o facă. Crede că va izbuti să scape, minţind 
şi făgăduind. 

— În felul acesta nu va reuşi decât să se înfunde mai rău. 
Şi cum îi putem dovedi că aveţi dreptate? 

Teribilă întrebare! 

— Păi nu-i de datoria lui să facă dovada că nu avem 
dreptate? răspunsei eu. 

— Aşa e! Dar în cazul ăsta, trebuie să trimit pe cineva la 
Inada! 

— Îmi îngădui să pun şi eu o întrebare? 

— Vorbeşte! 

— Ai văzut biletul pe care l-am găsit ieri în grajdul 
hotelierului bulgar? 

— Da, effendi. 

— L-ai putea recunoaşte? 

— Desigur! 

— Asta e? 

Scosei biletul şi-l întinsei cadiului. Uitându-se bine la el, 
judecătorul îmi spuse: 

— Îl recunosc. Dar de ce mă întrebi? 

— Vei afla îndată! Hagi Halef Omar, îmi cunoşti punga cu 
bani? 

— Tot atât de bine cum o ştiu pe a mea, răspunse Halef. 

— Asta e? 

— Da. 

Acum eram sigur că-l voi demasca. pe derviş. Mă întorsei 
spre el şi-l întrebai: 

— Ali Manach, spune-mi: cui aparţin banii de aur care se 
găsesc în pungă? 


— Sunt ai me... adică sunt în tot cazul ai tăi, dacă punga e 
într-adevăr a ta, răspunse. 

Era să se dea de gol, dar îşi revenise repede. 

— Aşadar, n-ai nici o pretenţie asupra banilor! 

— Ce mă privesc pe mine banii tăi? 

Cadiul clătină din cap. 

— Effendi, spuse, dacă nu-l pot prinde eu, ţie îţi va fi cu 
atât, mai greu! Voi porunci să fie închis şi-l voi sili să se 
cuminţească! 

— Nu putem aştepta până se va hotări el să renunţe la 
minciuni şi făgăduieli. Să-l ducem la casa în care am fost 
atacat! Cei din casă vor trebui să recunoască, sper, că el 
este acela pe care-l ştim! 

— Ai dreptate. Îi vom închide pe toţi. Ali Manach, pe ce 
stradă e casa? 

— N-o cunosc, răspunse cel întrebat. N-am fost niciodată 
în Edirne! 

— Minciunile lui sunt din ce în ce mai grosolane! Effendi, 
n-ai fi în stare să nimereşti singur casa? 

— Ba da. M-am uitat bine la ea. 

— Atunci, să pornim. Voi trimite după câţiva khavaşi şi vai 
aresta pe toţi cei găsiţi în casă. Dar prietenul tău, Hulam, a 
făgăduit o răsplată de trei sute de piaştri. Cei doi te-au 
găsit. Îşi vor primi banii, effendi? 

— Da. Le plătesc imediat suma ce li se cuvine. 

Scosei punga. Dar Hulam mă prinse de braţ, spunându-mi 
cu un aer supărat: 

— Opreşte-te, effendi! Eşti oaspetele casei mele. Vrei să 
mă împiedici de a-mi respecta făgăduiala şi să mă faci de 
ruşine? 

Îmi dădui seama că nu se cade să-l jignesc, aşa că-l lăsai 
să-şi scoată punga cu bani. Dar în clipa în care Hulam îşi 
vâra mâna în pungă, ca să răsplătească pe khavaşi, spre 
neţărmurita bucurie şi nerăbdare a poliţiştilor, cadiul făcu 
un semn. 


— Stai, îi spuse. Sunt conducătorul poliţiei din Edirne. 
Recunoaşte sincer, effendi, dacă te-au găsit? 

Fiindcă nu doream să-l lipsesc pe cei doi inşi de răsplata 
pe care abia o aşteptau, răspunsei: 

— Da, ei m-au descoperit. 

— Cuvintele tale sunt înțelepte. Dar spune-mi, te rog: te-ar 
fi putut descoperi, dacă i-aş fi ţinut aici, în loc să-l trimit să 
te caute? 

— Hm! În cazul ăsta nu m-ar fi putut descoperi! 

— Prin urmare, cui trebuie să mulţumeşti că te-au găsit? 

Eram silit să mă supun logicii lui. Şi apoi, era în interesul 
nostru să nu-l supăr; de aceea, îi răspunsei, ca să-l fac pe 
plac: 

— Ţie, dacă stăm şi judecăm bine! 

Dădu prietenos din cap şi mă întrebă: 

— Aşadar, cui se cuvin cei trei sute de piaştri? 

— Numai ţie! 

— Atunci, să mi-i plătească Hulam! Nu se cade să 
nedreptăţim pe nimeni. Şi cadiul e dator să-şi apere 
drepturile! 

Îşi primi suma şi o puse în buzunar. Pe chipurile celor doi 
khavaşi se zugrăvi o decepţie din cale-afară de amară. Mă 
strecura! neobservat în apropierea lor, scosei două monede 
de aur din pungă şi dădui fiecăruia câte una. Îi răsplătii pe 
furiş, întrucât mă temeam că, dacă m-ar fi văzut, cadiul ar fi 
cerut iar să se recunoască „dreptul fiecăruia”, după 
părerea lui. 

Khavagşii se arătară fericiţi pe urma darului neaşteptat. 
Când ieşirăm din selamlăc, judecătorul îmi făcu un semn 
să vin lângă el. Eram tare curios să ştiu ce taină vrea să-mi 

mărturisească. 

— Effendi, îmi spuse, eşti într-adevăr sigur că prizonierul e 
dervişul din Istambul? 

— Foarte sigur! răspunsei. 

— A fost de faţă, când te-au prins netrebnicii aceia? 


— Da. M-am şi tocmit cu el asupra preţului de 
răscumpărare pe care urma să-l plătesc. 

— Şi tot el e acela care ţi-a luat ceea ce aveai în buzunare? 

— Da. 

— Şi punga cu bani? 

— Da, răspunsei. 

Începui să bănuiesc gândurile care îl frământau. În timp 
ce-mi istorisisem păţania, pomenisem cu toată sinceritatea 
despre suma pe care o găsisem în pungă, în afară de banii 
mei. Cadiul voia să confişte banii ăştia! Cu tonul cel mai 
prietenos. cu putinţă, mă întrebă: 

— A avut azi punga în buzunar? 

— Da. Am găsit-o şi i-am luat-o. 

— Şi ai văzut că sunt în ea mai mulţi bani decât lăsaseşi? 

— Erau într-adevăr nişte monede de aur, pe care nu le 
pusesem în pungă! 

— Atunci, vei recunoaşte că nu-ţi aparţin? 

— Ah! Dar cui? 

— Lui, effendi! 

— Nu prea cred. Ce rost avea să-şi pună banii în punga 
mea? 

— Fiindcă i-a plăcut mai mult punga ta. Nu mă îndoiesc, 
effendi, că ştii: nimeni nu trebuie să păstreze ceea ce nu-i al 
său! 

— Ai dreptate. Dar îţi închipui că am păstrat ceva ce nu-mi 
aparţine? 

— Fireşte. Monezile de aur pe care le-a pus Ali în pungă. 

— Wallahi! Păi n-ai auzit cum tăgăduieşte că a pus vreun 
ban în punga mea? 

— Minte! 

— Trebuie dovedit lucrul acesta. Nu ştiu nimic despre 
bani. 

— Bine, dar ai spus tu însuţi adineauri că i-ai găsit! 

— Recunosc. Însă nimeni nu poate spune cum au ajuns 
acolo. Şi fiindcă se află în punga mea, sunt ai mei. 


— Nu pot fi de acord cu tine. Trebuie să-i înmânezi 
autorităţii, ca să-i predea proprietarului lor. 

— Spune-mi mai întâi: cui aparţine apa care plouă noaptea 
în curtea ta? 

— De ce mă întrebi? 

— Oare autoritatea o ia şi o dă înapoi stăpânului ei? A 
plouat peste noapte cu bani în punga mea. Ceea ce am găsit 
în pungă e al meu, fiindcă stăpânul banilor a renunţat la ei. 

— Ştiu că eşti francon şi îmi dau seama că nu cunoşti legile 
țarii. 

— Se poate; de aceea, mă conduc după ale mele. Cadiule, 
păstrez banii! Nu ţi-i dau! 

Cu aceste cuvinte, mă îndepărtai de el şi acesta nu încercă 
să mă înduplece. Nu mă gândeam deloc să păstrez pentru 
mine aceşti bani; dar voiam să-i folosesc mai bine, decât 
lăsându-i să alunece în buzunarul fără fund al acestui 
slujbaş. 

Pornirăm. Khavaşi primiră porunca să ne urmeze de 
departe, ca să nu atragem atenţia. 

Ajunserăm la colţul, unde ne întâlnisem noaptea trecută cu 
bărbatul acela plecat, chipurile, să găsească un medic. Şi 
Hulam şi-l aminti. De aici încolo, trebuia să-i călăuzesc eu 
pe ceilalţi. Am reuşit să nimeresc lesne casa. Băturăm în 
uşă, dar nu se ivi nimeni să ne deschidă. 

— Se tem! spuse cadiul. Ne-au zărit şi s-au ascuns! 

— Nu cred, răspunsei. Am întâlnit pe unul dintre ei pe 
stradă, în timp ce mă înapoiam cu Ali Manach. Şi-o fi dat 
seama că li s-a năruit planul, aşa că şi-a prevenit 
numaidecât tovarăşii şi au fugit cu toţii. 

— Să pâtrundem cu forţa! 

În jurul nostru se adunară trecătorii şi ne priviră curioşi. 
Cadiul puse un khawas să-i îndepărteze şi uşa fu deschisă în 
câteva clipe. Recunoscui îndată gangul. Poliţiştii se 
împrăştiară repede în toate încăperile, dar nu găsiră pe 
nimeni. Diferite semne mărturiseau că locuitorii casei 
fugiseră grăbiţi. 


Mă dusei în odaia în care zăcusem legat. Când mă înapoiai 
în curte, văzui că judecătorul ia un nou interogatoriu lui Ali 
Manach; dar acesta îl înfrunta cu şi mai multă îndrăzneală, 
fiindcă scăpase de teama că va fi trădat de locuitorii casei. 
Am fost nevoit să repet ceea ce istorisisem şi să arăt locul în 
care stătuse Ali lângă mine. Indicai şi locul din curte unde- 
mă apărasem împotriva celor care mă atacaseră. 

— Şi tot mai susţii că nu cunoşti casa asta? îl întrebă 
cadiul. 

— N-o cunosc, răspunse. 

— N-ai fost niciodată aici? 

— Niciodată, în viaţa mea! 

Judecătorul se întoarse spre mine: 

— Nimeni nu poate tăgădui în felul ăsta, effendi! Încep să 
cred că greşeşti într-adevăr! 

— Atunci, greşeşte şi Isla, care l-a văzut în Istambul. 

— Nu-i cu neputinţă! Mulţi inşi se aseamănă. Pescarul 
acesta din Inada poate fi cu totul nevinovat! 

— Vrei să vii puţin la o parte, cadiule? 

— De ce? 

— Vreau să-ţi spun ceva, fără să ne audă nimeni. 

Săltă din umeri şi răspunse: 

— Oamenii aceştia pot să audă tot ce vrei să-mi spui, 
eftendi! 

— Vrei neapărat să audă nişte cuvinte, care vor suna 
neplăcut? 

Se gândi puţin şi spuse pe un ton foarte aspru: 

— Nu te vei încumeta să rosteşti un singur cuvânt, pe oare 
n-aş vrea să-l aud. Totuşi, voi fi bun cu tine şi-ţi voi îndeplini 
dorinţa. Vino şi vorbeşte-mi! 

Se îndepărtă cu câţiva paşi, şi-l urmai. 

— Din ce pricină îmi vorbeşti acum cu lotul altfel decât 
înainte, cadiule? îl întrebai. Cum se face că ai început 
deodată să crezi în nevinovăția acestui om, cu toate că abia 
adineauri păreai atât de încredinţat de vinovăția lui? 

— Mi-am dat seama că greşeşti. 


— Nu, îi spusei. Ţi-ai dat seama că nu eu mă înşel, ci tu 
însuţi. 

— Nu te înţeleg. 

— Te voi lămuri îndată. Credeai ca vei putea pune mâna pe 
bani. Dar fiindcă ai văzut că nu izbuteşti, te-ai răzgândit, 
hotărându-te să-l consideri nevinovat pe acest răufăcător. 

— Effendi! 

— Cadiule! 

Se uită furios la mine, spunându-mi: 

— Ştii că pentru insula asta pot porunci să fii arestat? 

— Cred că vei renunţa la o asemenea ispravă! Sunt un 
oaspete al acestei ţări şi al stăpânului ei. N-ai nici o putere 
asupră-mi. 'le încredinţez că Ali Manach va recunoaşte 
totul, dacă îl vei face să se sperie că va primi loviturile la 
tălpi. Nu-i de datoria mea să te învăţ să-ţi îndeplineşti 
datoria, dar aş ţine mult să pot istorisi acasă, în 
Germanistan, că judecătorii marelui sultan sunt slujbaşi 
cinstiţi şi drepţi. 

— Îţi voi dovedi îndată că aşa suntem! 

Se îndreptă spre prizonier şi-l întrebă: 

— Cunoşti pe hotelierul Doxati din oraşul nostru? 

Cel întrebat se învineţi şi răspunse pe un ton foarte 
tulburat: 

— Nu. Doar n-am mai fost niciodată în Edirne! 

— Şi nici el nu te cunoaşte pe tine? 

— Păi, dacă nu m-a văzut, de unde să mă cunoască? 

— Minte, intervenit Nu-ţi dai seama că-şi bate joc de noi, 
cadiule? Cer să fie adus Doxati, ca să-l recunoască şi - staţi! 
înapoi, pentru numele lui Dumnezeu! 

Ne aflam în curte şi fără să vreau, îmi aruncasem privirea 
spre etajele care o înconjurau. Când mă uitai spre nişte 
balcoane cu zăbrele de lemn, văzui două ţevi de arme 
îndreptate asupra noastră; una aţintită spre mine, iar 
cealaltă spre prizonier, după cât mi se păru. Sării repede în 
lături şi alergai să mă adăpostesc în gang. În clipa 


următoare, trosniră două împuşcături şi izbucni un strigăt 
de durere. 

— Allah ia Allah! Ma una! Dumnezeule, ajutor. 
Dumnezeule! 

Strigătul fusese scos de unul din khavaşi, care se aruncase 
îngrozit lângă celălalt, prăbuşit în sânge. 

Fără îndoială, una din împuşcături îmi fusese destinată şi 
dacă aş fi zăbovit o singură clipă, m-ar fi nimerit. Glontele 
pornise şi întrucât sărisem în lături, străpunsese capul 
khavasului ce se afla îndărătul meu. 

Al doilea glonte însă nu-şi greşise ţinta: Al Manach fusese 
ucis şi zăcea ţeapăn pe pământ. 

După o clipă, mă întorsei în curte. Zării în grabă o scară 
îngustă de lemn, ce ducea spre etajul din balconul căruia se 
trăseseră gloanţele. Mă repezii spre ea. 

— Înainte, sidi! Te urmez! 

Era glasul micului şi viteazului meu hagiu, care nu voia să 
înfrunt singur primejdia. Urcai iute câteva trepte şi ajunsei 
într-un coridor îngust. Simţii mirosul pulberii, dar nu văzui 
nici un om, deşi scotocii toate încăperile împreună cu Halefi. 
Îmi frământai mintea, dar nu izbuteam să aflu cum 
dispăruseră cei doi vrăjmaşi necunoscuţi. 

Deodată, auzii paşi într-o parte a etajului; desigur, acolo se 
furişaseră ticăloşii! Văzând un perete de scânduri, mă 
apropiai uşor de el şi mă uitai printr-o găurică. Nu mă 
înşelasem! Doi bărbaţi, dintre care unul ţinea în mână o 
armă lungă, turcească, săriseră în curtea vecină. 

Fugii în gang şi strigai celor de jos: 

— Alergaţi în stradă! Repede, cadiule! Ucigaşii dispar prin 
casa vecină! 

— E cu neputinţă! răspunse cadiul. 

— I-am văzut, nu înţelegi? Repede, repede! 

Se întoarse spre khavaşi şi-i îndemnă pe un ton liniştit: 

— Duceţi-vă şi vedeţi dacă are dreptate! 

Doi dintre ei porniră agale. La urma urmelor, mi-era 
totuna dacă ucigaşii vor fugi sau nu. Coborâi în curte şi 


judecătorul mă întrebă: 

— Effendi, eşti hekim? 

Orientul socoteşte pe orice francon doctor sau grădinar, 
aşa că înțeleptul judecător era credincios acestei păreri. 

— Da, răspunsei, ca să curm orice lămuriri. 

— Atunci, uită-te bine la ăştia doi şi spune-mi dacă sunt 
într-adevăr morţi! 

Asupra morţii lui Ali Manach nu mai încăpea nici o 
îndoială. Glontele îi pătrunsese printr-o tâmplă şi-i ieşise 
prin cealaltă. Polițistul fusese nimerit în frunte, dar mai 
trăia; fireşte, însă, că era în agonie şi după câteva minute 
urma să închidă şi el ochii pentru totdeauna. 

— Tată, tată! se jelea celălalt khawas, care se trântise 
lângă el. 

— Ce te văicăreşti?! îi spuse cadiul. E kismetul lui! Aşa i-a 
fost scris în carte. Allah ştie ce face! 

Cei doi, care se duseseră agale să se încredinţeze de fuga 
ucigaşilor, se înapoiară. 

— Ei, a avut dreptate effendi? îi întrebă cadiul. 

— Da. 

— Aţi văzut pe ucigaşi? 

— l-am văzut. 

— De ce nu i-aţi prins? 

— Erau prea departe. 

— Şi de ce n-aţi alergat după ei? 

— Fiindcă nu ne-ai poruncit. Ne-ai dat numai ordin să ne 
încredinţăm dacă acest effendi are dreptate. 

— Sunteţi nişte câini leneşi! Fugiţi cu toţii după ei şi 
căutaţi să-i prindeţi! 

Khavaşii porniră grăbiţi, dar eram convins că, îndată ce se 
vor îndepărta puţin, îşi vor încetini goana. 

— Allah akbar - Mare-i Dumnezeu! mormăi Halef, în sine 
însuşi. Câinii au vrut să te omoare, sidi şi acum au scăpat! 

— Lasă-i, dragul meu Halef! Aici nu merită să faci nici 
măcar un pas! 

— Dar dacă te-ar fi nimerit glontele? 


— Ar fi fost pierduţi, fiindcă n-ar fi scăpat de tine! 

Cadiul, care se îngrijise până acum de cele două cadavre, 
spuse: 

— De ce crezi că l-au omorât pe Ali, effendi? 

— Se temeau că-i va trăda. Nu avea o fire curajoasă, aşa 
că am fi putut afla totul de la el. 

— Vrei să zici că şi-a primit răsplata. Dar pe celălalt de ce 
l-au împuşcat? 

— N-aveau de gând să-l omoare pe el, ci pe mine. Am 
scăpat, însă, fiindcă am sărit la timp într-o parte şi l-au 
nimerit pe el, care se afla în spatele meu. 

— Aşadar, pe tine au vrut să se răzbune? 

— Desigur. Ce măsuri iei în privinţa cadavrelor? 

— Nu mă privesc. Prizonierul tău a avut soarta ce i se 
cuvenea. Voi porunci să fie îngropat. Asta-i tot ce pot face. 
Calul sau e la Hulam, nu-i aşa? Voi trimite pe cineva să-lia. 

— Şi pe tatăl lui îl lăsăm liber? 

— Vrei să-l mai urmăreşti, effendi? 

— Desigur. 

— Când? 

— Nu mai ai nevoie de mine? 

— Nu. Poţi pleca. 

— Bine. Pornim peste două ore. 

— Allah, să vă ajute să-l prindeţi! 

— Da, să ne ajute Allah; dar tot nu renunţ la ajutorul tău. 

— Să vă ajut? Cum? Lămureşte-mă. 

— Nu mi-ai făgăduit că-mi vei da un ordin de arestare şi 
şase khavaşii? 

— Da. Trebuiau să aştepte în zori la poarta lui Hulam. Dar 
înainte de ivirea dimineţii, am aflat ce ai păţit. Ai nevoie de 
toţi şase? 

— Nu, îmi ajung trei. 

— Bine. Peste două ore vor fi aici. Dar îţi vei respecta 
cuvântul pe care mi l-ai dat? 

— Întocmai cum ţi-l vei respecta şi tu pe altău. 


— Atunci, drum bun! Să te ajute Allah să pleci teafăr şi 
nevătămat în patria ta! 

Şi plecă. De când mă împotrivisem să-i dau banii, se 
schimbase cu desăvârşire. Şi khavaşii plecară, în afară de 
fiul celui ucis, care îngenunche, plângând, lângă cadavru, 
îmi scosei punga, numărai banii care aparținuseră lui Ali 
Manach, şi-i dădui poliţistului îndurerat. Cu toate că era 
peste măsură de mâhnit, se uită uimit la mine şi mă întrebă: 

— Ăştia-s pentru mine, effendi? 

— Da, ai tăi sunt, ca să ai pentru cheltuielile de 
înmormântare. Dar să nu vorbeşti cadiului despre ei! 

— Îţi mulţumesc, domnule! Bunătatea ta îmi toarnă balsam 
în rana cu care m-a năpăstuit Allah. Tatăl meu a trebuit să-i 
asculte chemarea. Acum voi putea să-i pun pe mormânt o 
piatră cu un turban, pentru ca toţi cei care vin în cimitir să 
vadă că acolo e îngropat un fiu credincios al Profetului. 

În felul acesta înlesnisem eu, un creştin, înălţarea unei 
pietre pe mormântul unui musulman. Desigur ca folosisem 
mai bine banii dănţuitorului decât dacă i-aş fi înmânat 
judecătorului. 

Înainte de a ajunge la locuinţa lui Hulam, întâlnirăm doi 
khavaşii, care luaseră calul lui Ali Manach. Prin urmare, se 
întâmplase ceea ce crezusem cu neputinţă cu o seară 
înainte. Întrebasem: „Ali Manach nu trebuia pedepsit?”. 
Justiţia nu-l căutase prin Istambul. Nimerise singur în 
mâinile ei. Din pricina acestei întâmplări, ne pierdusem 
toată dimineaţa. Acum trebuia să recuperăm, mişcându-ne 
cu mai multă repeziciune. 

Ţinurăm sfat. Mai întâi, Hulam voi să ştie cam ce fel de 
oameni fuseseră cei care locuiseră în casa unde-şi găsise 
moartea Ali Manach. Bănuia că sunt membri ai bandei 
„Nassr” din Constantinopol. Această bănuială era probabil 
întemeiată. 

Eu îi consideram un fel de inşi, pe care locuitorii 
peninsulei îi numesc „munteni”. 


Gândindu-mă că a venit vremea să descifrez biletul, îl 
scosei din buzunar. 

— Ştii să-l citeşti, effendi? mă întrebă Isla. 

Cu toată străduinţa, văzui că nu izbutesc şi răspunsei 
negativ. Biletul trecu pe rând dintr-o mână într-alta, dar 
nimeni nu fu în stare să înţeleagă cele câteva rânduri, deşi 
literele erau scrise destul de limpede. 

Silabisii cuvintele, dar în zadar! Atunci, micul meu hagiu 
Halef se dovedi mai deştept decât noi toţi. 

— Effendi, mă întrebă, de la cine o fi biletul? 

— Cred că e scris de Hamd el Amasat. 

— În cazul ăsta, e un limbaj secret, fiindcă un om ca el are 
tot interesul să nu i se cunoască isprăvile şi planurile. 

— Hm! S-ar putea să ai dreptate. Hamd el Amasat s-o fi 
gândit că biletul ar putea cădea în mâini străine. Nu-i un 
limbaj secret, dar după cât se pare silabele sunt dispuse 
într-un fel anumit. „Sa ila ni”; nu înţeleg ce-i asta. „Al” e un 
cuvânt; „nach” nu-i un cuvânt oriental, dar dacă-i citit 
invers dă „chan”! 

— Poate că totul e scris invers! spuse Hulam. Ai citit „ila”. 
Invers se citeşte „Ali”. 

— Aşa e! răspunsei. E un nume şi în acelaşi timp un cuvânt 
sârbesc, care înseamnă „dar”. „N1” dă invers „în”. E un 
cuvânt românesc. 

— Ia citeşte toate rândurile de la stânga la dreapta! mă 
îndemnă Isla. 

Îl ascultai, dar m-am străduit destul de mult până am 
reuşit să grupez silabele cum se cuvine şi să obţin 
următoarea frază: 

„In pripeh beste la Karanorman-Chan ali sa penajir 
menelikde”. 

Fireşte, era un amestec intenţionat de cuvinte româneşti, 
sârbeşti şi turceşti, al cărui înţeles era: 

„Trimite-mi repede veşti în Karanorman-Chan; dar după 
bâlciul din Menelik”. 


— Da, acesta-i înţelesul! strigă Hulam. Peste câteva zile e 
un târg în Menelik. 

— Dar Karanorman-Chan? Cine cunoaşte localitatea asta? 
Pe unde o fi? 

Nimeni nu auzise de ea. Numele acesta înseamnă: casa 
din pădurea neagră sau prin pădurea întunecoasă. Prin 
urmare, era o localitate afundată într-o pădure. Dar în ce 
regiune? 

Se făcură o, sumedenie de propuneri, ca să descoperim 
cum putem ajunge în pădurea aceea misterioasă; dar 
niciuna nu era verosimilă. 

— Să nu ne chinuim degeaba! spusei. Lucrul cel mai de 
seamă este că vestea trebuie adusă abia după târgul din 
Menelik la Karanorman-Chan. Şi bănuiesc, adăugai, că 
primitorul biletului trebuie să se ducă mai întâi la bâlci şi 
apoi să plece la Karanorman-Chan. lar drumul pe care i-am 
întâlnit aseară pe cei trei călăreţi duce spre Menelik, nu-i 
aşa? 

— Da, răspunse Hulam. Ai dreptate, effendi. Barud el 
Amasat s-a dus la Menelik. Acolo îl vom găsi! 

— Deci, să nu mai pierdem timpul şi să pornim cât se 
poate de repede. Mai întâi, însă, va fi necesar să trimitem o 
solie la Iskenderieh, la Henri Galingre, pentru a-l avertiza. 

— De asta am să mă ocup eu. Dar înainte să porniţi, staţi 
să vă ospătaţi aici la mine şi în afară de aceasta, trebuie să 
mă îngrijesc de plecarea voastră! 

Ne-a spus pe scurt că, în două ore, vom fi gata de 
călătorie, în curte. Eram patru persoane: Osco, Omar, Halef 
şi eu. Ceilalţi trebuiau să rămână pe loc. 

— Effendi, mă întrebă Isla, pentru cât timp ne spuneţi 
adio? 

— Nu ştiu. Dacă îi găsim repede pe cei pe care îi căutăm, 
mă întorc pentru a-l duce pe Barud el Amasat la Edirne. 
Dacă ne ia mai mult timp, atunci s-ar putea să nu ne mai 
vedem niciodată. 


— Nu aceasta este voia lui Allah! Şi dacă acum te întorci în 
ţara ta, trebuie să mai vii o dată la Stambul, ca să te 
revedem. Dar pe Hagi Halef Omar să ni-l dai înapoi! 

— Eu merg unde merge effendi al meu! spuse Halef. N-am 
să mă despart de el, decât atunci când mă va goni. 

Apoi au fost lăsaţi să intre cei trei khavaşi pe care îi 
trimisese cadiul. Când i-am văzut, mi-a venit să izbucnesc în 
râs. Călăreau nişte mârţoage care nu valorau nici o sută de 
piaştri, erau înarmaţi până peste urechi, dar arătau ca cei 
mai paşnici oameni din lume. 

Unul dintre ei se apropie, se uită cercetător la mine şi se 
interesă: 

— Effendi, tu eşti acela care se numeşte Kara Ben Nemsi? 

— Da, am răspuns. 

— Am primit poruncă să ne prezentăm la tine. Eu sunt 
khawas başi. 

Aşadar el era şeful lor. 

— Ai la tine ordinul de arestare? l-am întrebat. 

— Da, effendi. 

— Sunteţi buni călăreţi? 

— Călărim ca nişte draci. Are să-ţi iasă sufletul ca să poţi 
ţine pasul cu noi. 

— Asta mă bucură. V-a comunicat cadiul cât trebuie să 
primiţi fiecare pe zi? 

— Da. Trebuie să plăteşti zilnic, pentru o persoană, zece 
piaştri. lată scrisoarea. 

Într-adevăr se menţiona acolo despre zece piaştri pe zi de 
persoană. Era cu totul altfel decât mă înţelesesem cu 
cadiul! La drept vorbind, aş fi vrut să-i trimit înapoi pe cei 
trei eroi care călăreau ca dracii; dar privindu-i, m-am 
lămurit că nu trebuia să-i iau în solda mea pentru 
totdeauna. Khawas başiul atârna pe cal precum un liliac de 
jgheabul acoperişului, iar ceilalţi doi păreau să fie construiți 
după acelaşi model. 

— Ştiţi, deci, despre ce este vorba? i-am întrebat. 


— Bineînţeles! răspunse şeful militarilor. Trebuie să 
punem mâna pe trei indivizi, pe care n-aţi fost în stare să-i 
prindeţi şi apoi să vă transportăm, împreună eu ei, înapoi la 
Edirne. 

Asta chiar că era un mod extraordinar de a te exprima; 
totuşi, am recunoscut că cei trei erau pe gustul meu. 
Presimţeam că o să mă distrez. Halef, dimpotrivă, părea 
foarte supărat pentru că acel cadiu îndrăznise să ne trimită 
astfel de însoțitori. 

Acum însă trebuia să ne luăm la revedere. Am făcut-o 
după obiceiul oriental, dar cu toată căldura. Nu ştiam dacă 
ne vom mai revedea sau nu; aşadar, era o despărţire 
incertă, nu un adio pentru toată viaţa, dar nici un rămas- 
bun obişnuit, doar pentru scurt timp. 

Este adevărat că lăsam în urmă nişte buni prieteni; dar cel 
mai drag, hagiul meu, rămânea cu mine; blândă melancolie, 
pe care nu şi-o poate stăpâni niciunul dintre cei care îşi iau 
rămas-bun. 

Crezusem că voi putea părăsi Edirne, luând-o spre Filibe; 
dar lucrurile s-au petrecut altfel, a trebuit să ne îndreptăm 
spre vest, către Arda, să pornim spre pericole şi eforturi tot 
mai mari, aşa după cum presimţeam. 


SFÂRŞIT 


1 Autorul se referă la Marea Arabiei. (n. ed.) 

2 Vestită cetate caravanieră inclusă în anul 106 e.n. în 
provincia romană Arabia. Construcţiile sale erau săpate în 
stâncă. (n. ed.) 

3 Potrivit Bibliei popoarele semite se trag din Sem (Sim), 
fiul lui Noe. (n. ed.) 

4 (Hagar) mama lui Ismael, roabă egipteană care l-a 
născut pe acesta din legătura sa cu Avraam. (n. ed.) 


5 Abu Bakr Abdullah Atic al Siddik („Veridicul”) (632-634). 
(n. ed.) 

6 Leul Mirlam. 

7 Omul ca buboiul. 

8 Trădătorule! 

9 Nume kurd. 

10 Cărbunar. 

11 Du-te! 

12 Puşcă. 

13 Armurierii. 

14: Mii de trăsnete! 

15 Cămaşă. 

16 Un fel de cămaşă mai lungă. 

17 Haină. 

18 Haină din lână subţire. 

19 Sabie scurtă. 

20 Arabilor. 

21 lisus. 

22 Tavă. 

23 Dulciuri. 

24 Cană de ceai. 

25 O plită. 

26 Măicuţă. 

27 Domnişoară. 

28 Coşuleţ. 

29 Cană de cafea. 

30 Nuci. 

31 Pere. 

32 Persia. 

33 Agenţi. 

34 Caravana morţilor. 

35 Şopârlă. 

36 Viperă. 

37 Arcaş. 

38 Marele preot. 

39 Farmacist. 


40 Locotenent. 

41 Vai! 

42 Ostaşi recrutaţi din triburile nomade, mercenari. 

43 Căpitan. 

44 Locotenent. 

45 Slavă Domnului. 

46 Prostănaci. 

47 Vânător. 

48 Dregător cu atribuţii militare. (n. ed.) 

49 Netrebnicul. 

50 Nătărăule. 

51 Păgâni. 

52 Şcoală islamică de învăţământ religios. (n. ed.) 

53 Răzbunarea sângelui. 

54 Casa mântuirii. 

55 Vin. 

56 „Allah, întreaga lume e a ta, Allah, eu merg spre cer; 

Hossein, eşti stropit cu sânge, Hossein, vărs lacrimi pentru 
tine.” 

57 Ambră, trandafir, iasomie, mosc, ienupăr şi levănţică. 

58 Vulpoi bătrân. 

59 Cimitir. 

60 Casa ciumei. 

61 Turnul Nimrud. 

62 Friguri. 

63 Arabi din Sahara de Vest. 

64 Cupola vulturului. 

65 Cel care cheamă pe credincioşi la rugăciune. 

66 Cană cu cafea. 

67 Se referă la Napoleon. 

68 Lady Stanhope. 

69 Hercules. 

70 Se referă la oraşul Sagunt. 

71 Tradus exact: muzică. 

72 Sârmă. 

73 Artist. 


74 Arcaş. 

75 Smochine indiene şi mir. 

76 Privighetoare. 

77 O pungă cu argint valorează 500 piaştri, iar una cu aur 
30 000 piaştri. 

78 Sergeni. 

79 Un ucigaş care vâră victimele într-un sac şi apoi le 
aruncă în apă. 

80 Vopsitor de bumbac. 

81 Am tras cu urechea şi am auzit totul. 

82 Agenti. 

83 Celui care ni-i închiriase. 

84 Dervişi dansatori. 

85 Mănăstiri de dervişi. 

86 Lacul. 

87 Brutar. 

88 Scriitor. 

89 Funcţionari. 

90 Poliţai. 

91 Ofiţer. 

92 Soldaţii. 

93 Colonel. 

94 Skutari. 

95 Căpitan. 

96 Servitor. 

97 Cizmar sau croitor. 

98 Om cult. 

99 Şeful. 

100 Adrianopol. 

101 Adio. 

102 Tribunal superior. 

103 Reprezentantul celor cinci oraşe. 

104 Judecător supleant. 

105 Haină lungă 

106 Agent secret. 

107 Negustorul de haine. 


108 Croitor. 
109 Hotelul. 
110 Prostănac. 
111 Închisorii. 
112 Filipopoli. 
113 Supraveghetorul. 
114 Doctor. 

115 Frizer. 

116 Farmacist. 
117 Germania. 
118 Friguri. 
119 Tutungiu. 
120 Compatriot. 
121 Gropar. 

122 Dansator. 
123 Om glumeţ. 
124 Scorpie. 
125 Şarpe. 

126 Scrisori. 
127 Casierul. 
128 Pescar.