Karl May — In Tara Mahdiului — V1 _n tara mahdiului

Karl May 


Karl May 


În țara mahdiului 


CUPRINS: 

Capitolul I - Un chajjal 1 
Capitolul Il - Reissul effendina 37 
Capitolul III - La Siut 65 
Capitolul IV - Sub pământ 97 
Capitolul V - În pustiu 156 
Capitolul VI - Sclavele 205 


Capitolul 1. 

Un chajjal „El Kahira”, „Victorioasa” şi „Bauwaabe el bilad 
eş şare”, „Poarta Orientului”, aşa numesc egiptenii oraşul 
Cairo, capitala ţării lor. 

Şi dacă cel dintâi nume nu i se mai potriveşte de multă 
vreme, cel de-al doilea, însă, este cât se poate de nimerit, 
deoarece Cairo e într-adevăr Poarta Orientului. De aici 
începe adevăratul Orient. Deşi tot atât de adevărat este şi 
faptul că centrul oraşului a fost supus unei puternice 
„occidentalizări”. 

Hotelul „Shepheard's”, „Hotelul nou”, „H6tel d'Orient”, 
„H6tel du Nil”, „H6tel des Ambassadeurs”, precum şi 
numeroase pensiuni, cafenele şi restaurante oferă 
strâinului toate comodităţile şi bunătăţile cu care s-a 
obişnuit în patria sa. Dar atenţie! Pentru toate astea trebuie 
să plătească sume importante, aşa ca unul ca mine, care nu 
dispune de mijloacele unui lord englez, trebuie să ocolească 
şi să se ferească de aceste locuri încântătoare şi atractive. 
EI va trebui, dacă doreşte să petreacă un timp la Cairo, să- 
şi închirieze o cameră la localnici, să cunoască cât mai 


repede preţurile şi sursele mai modeste de unde să 
cumpere cele necesare traiului de zi cu zi şi, în sfârşit, dar 
nu în ultimul rând, să se descurce în limba arabă. Aceasta şi 
pentru motivul că nu poţi să ai încredere în traducătorii şi 
ghizii de ocazie. 

M-am instalat la „Hotel d'Orient” şi am cerut să mi se dea 
cea mai ieftină cameră. De fapt, plănuisem să stau aici o 
singură zi. După ce mi-am lăsat bagajele, am şi pornit în 
căutarea unui adăpost în casa unui localnic. Hotelul era 
situat pe Esbekijeh, piaţa cea mai frumoasă a oraşului. Pe 
vremuri, toată zona asta era acoperită de apa provenită din 
revărsările Nilului. Mehmed Ali a construit aici un canal 
pentru a îndepărta apele din piaţă şi a dispus plantarea de 
arbori de-a lungul celor două maluri. Ismail paşa a ordonat 
ca, în locul unde odinioară bălteau apele, să fie adus un 
strat gros de pământ, încât piaţa să se înalțe la nivelul 
oraşului. Într-o parte a pieţei au fost ridicate clădiri, iar 
cealaltă parte a devenit o splendidă grădină, presărată cu 
cafenele, teatre şi grote. După mesele, aici se dădeau 
concerte. În partea dintre răsărit au fost ridicate clădiri 
pentru diferite ministere, ca cel de externe, de interne şi de 
finanţe. Înspre sud pot fi admirate clădirile elegante ale 
teatrului şi operei. 

M-am îndreptat spre sud-est spre Muski, cartierul vechi al 
europenilor, unde, sub domnia lui Saladin, creştinii au 
primit învoirea să locuiască. Aici se afla majoritatea marilor 
magazine europene şi tot aici circulaţia este cea mai 
intensă. 

Strada ca atare este destul de îngustă, dar, înainte de 
apariţia celor trei cartiere „elegante” ale oraşului, 
Esbekijeh în nord-vest, Ismailia în vest şi Abdin în sud, ea 
reprezenta singura arteră mai largă a capitalei. Aici toate 
au un aspect european; numai câteva vechi acoperişuri 
arabe plate, mizeria şi mirosul pătrunzător, specific 
dărâmăturilor şi pustiului, îţi aduc aminte de locul în care te 
afli de fapt. 


Dacă vrei să cunoşti însă adevăratul Orient, trebuie să te 
duci într-un cartier arab, pentru care lucru nu e nevoie să 
te osteneşti prea mult şi să faci un drum cine ştie ce lung. 
Amintindu-mi de alte dăţi, când mai fusesem prin Cairo, am 
cotit pe o uliţă lăturalnică îngustă, care răspundea într-o 
stradă mai mare. Am văzut la o casă scundă de lut, scris în 
patru limbi: 

Beer-house. 

Cabaret a biere. 

Birreria. 

Bira, ingliziji we nimsawiji. 

Aşadar, englezeşte, franţuzeşte, italieneşte şi arăbeşte. 
Fireşte că al patrulea rând era scris cu litere arabe. M-am 
oprit şi am privit cu atenţie localul. Aspectul nu-mi plăcea, 
dar mă ispitea cuvântul „bere”. Casa n-avea nici uşi, nici 
ferestre. Era ridicată pe zece stâlpi crăpaţi, care susțineau 
tavanul. În spatele acestor stâlpi era localul, deschis spre 
stradă. Se vedeau muşteriii, care aciuiţi pe nişte mindire de 
paie, care pe buturugi, închipuind pesemne scaunele. 

Un individ burtos, năduşit, văzându-mă că-mi caut din ochi 
un locşor, îmi făcu semn cu amândouă mâinile, rânji 
prietenos şi-mi strigă: 

— Poftim încoa', domnule, poftim încoa'! 

Vorbea turceşte, era deci un osmanlâu. 

M-am făcut că nu-l bag în seamă. Turcul începu să se agite 
pe scăunelul lui cu trei picioare, cum sunt cele cizmăreşti... 
Tot clătinând în mână o sticlă cu bere, scaunul se rupse sub 
el şi turcul căzu cu o bufnitură la pământ. 

— Aoleu, mădularele mele, aoleu, strămoşii mei, aoleu, 
burta mea, aoleu, sticla! se văicărea el, dar fără să încerce 
să se scoale. 

Am alergat spre el şi am băgat de seamă că avea de ce să 
bocească sticla. Se spărsese, izbindu-se în cădere de un 
stâlp, şi nu mai rămăsese din ea decât gâtul, pe care turcul 
îl ţinea strâns în mână. Toată berea i se vărsase pe faţă şi pe 
haine. 


L-am apucat de mâini şi am început să-l trag în sus. Dar 
degeaba. Trăgeam cât puteam şi nu-l puteam urni din loc. 

Veni un flăcăiandru negru cu un lighean în mână. În 
lighean era jarul de la care aprindeau muşteriii ciubucele. 
Băiatul părea să fie pus pe glume, căci apucă în cleşte un 
cărbune şi-l vâri în nasul turcului. Acesta sări atunci drept 
în picioare şi-i cârpi ştrengarului o palmă atât de straşnică, 
încât negrul scăpă ligheanul cu jăratic din mână şi-o şterse 
tiptil. 

— Mustaţa... mi-a pârlit mustaţa mea frumoasă! se tânguia 
turcul, mângâindu-şi cu dragoste podoaba lui bărbătească. 
Cum a îndrăznit afurisitul ăsta să se atingă de ea! Arde-l-ar 
Allah în focul gheenei! 

Acum, văzându-l în picioare, îl aveam întreg înaintea 
ochilor. Nu era înalt, dar în schimb gras ca un poloboc. 
Rumen la faţă, cu o expresie de om cinstit şi, deşi ochii îi 
fulgerau de mânie, nu părea să fie rău. 

Era îmbrăcat cu şalvari ca şi mine, cu vestă şi kubarani 
scurt, guler înalt, fes pe cap, o cravată în jurul gâtului, brâu 
lat de lână şi cu ghete în picioare. Aidoma ca mine, numai 
că, pe când hainele mele erau de culoare cenuşie, ale lui 
erau albastru-închis şi împodobite cu fireturi şi găitane, 
dându-i aparenţa unui om cu dare de mână. 

Începu să-şi pipăie trupul de sus în jos şi de jos în sus, 
dinainte şi dinapoi; pe urmă, dându-şi seama că a scăpat 
teafăr, doar cu câteva fire de mustață pârlite, se însenină la 
faţă. Îmi întinse mâna şi o scutură zdravăn pe a mea. 

— Slavă ţie, Doamne! oftă el uşurat. Şi ce-ai mai făcut de 
când nu ne-am mai văzut? 

— De când nu ne-am mai văzut? întrebai eu mirat. Mă 
cunoşti? 

— Dumneata pe mine nu? 

— Zău că nu-mi aduc aminte. 

— Te cred, fiindcă n-am rostit nici o vorbă atunci. la să 
şedem niţel. Eşti german şi nu te dai în lături când e vorba 


de un pahar de bere. Te-am pofitit încoa', eşti deci musafirul 
meu. 

Se aşeză pe un scaun mai ca lumea, iar eu în faţa lui. Ce 
întâmplare! De-abia păşisem în Cairo şi mă şi întâlneam cu 
un turc care părea să aibă mare consideraţie pentru mine. 
Eram foarte curios să ştiu cine e şi de unde mă cunoaşte. 

— Ei, băiatule, ia adu nişte narghilele! strigă el spre fundul 
berăriei. 

Negrul veni şi puse, pe masă, cam de la distanţă, cele 
cerute. Îi era pesemne frică să nu-i ardă turcul iar o palmă 
ca aceea de adineauri. Dar când văzu că turcul nici nu-l ia 
în seamă, prinse curaj şi ne aprinse ciubucele. 

— Dă-ne acum şi două sticle de bere, îi porunci el. 

După ce băiatul veni cu sticlele, se pomeni cu o palmă şi 
mai grozavă decât cealaltă, care îl făcu să se poticnească, 
apoi s-o ia la fugă pe uşa din dos. 

Deşertarăm primele pahare, apoi turcul mă privi cu ochi 
binevoitori şi începu: 

— Dumneata nu mă cunoşti pe mine, de aceea o să-şi spun 
cine sunt. Mă cheamă Murad Nassir şi locuiesc la Smirna. 
Sunt negustor şi am câteva vase de transportat marfă. 
Biroul meu e în Smirna, iar depozitul în Nif. Am, effendi, 
nişte mărfuri... ceva nemaipomenit. Ar râvni şi un paşă la 
ele. 

Duse trei degete strânse la buze, le sărută şi pocni din 
limbă ca şi când s-ar fi gândit la ceva ce merita o admiraţie 
deosebită. Apoi urmă: 

— Dar eu nu sunt numai negustor, ci şi războinic. În 
călătoriile mele am fost adesea silit să mă slujesc şi de 
arme. Nu cred să existe cineva care să se poată lăuda că m- 
a biruit vreodată. Trebuie să înţelegi asta şi după numele pe 
care-l port. 

— Numele? Care din ele, Murad sau Nassir? 

— Nassir, fireşte. 

— Păi n-are nici o legătură cu vitejia, căci înseamnă o 
întărire a pielii degetelor de la picioare, care e adesea 


foarte dureroasă. 

— Allah, Allah! exclamă turcul. Cum te înşeli effendi. 
Cuvântul vrea să zică „învingător”. 

— Bine, fie şi aşa, am răspuns eu, ca să schimb vorba. 
lartă-mi, te rog, neştiinţa. 

— Hai să te iert, zicea el mărinimos. Şi acum să-ţi spun 
unde te-am mai văzut. Era în Djezair2. Cunoşti dumneata 
acolo pe un negustor francez Latreaumont? 

— Cum să nu! 

— Stăteai la o masă într-o cafenea din strada Bab-Azoun. 
Eram şi eu acolo. Toată lumea se uita la dumneata şi-şi 
şoptea că eşti germanul care ai scăpat de la moarte în 
pustiul Saharei pe feciorul lui Latreaumont, pe care bandiții 
îl târâseră acolo. Chipul dumitale mi-a rămas întipărit în 
minte şi te-am recunoscut pe dată ce te-am văzut adineauri 
intrând. 

— Nu tăgăduiesc că aşa e, dar nu înţeleg de ce trebuia să 
se zgâiască oamenii la mine ca la o arătare. Nu făcusem 
doar cine ştie ce ispravă. 

— Zău? Nu e nimic să nimiceşti o întreagă bandă de 
tâlhari? 

— Păi nu eram singur. 

— Ştiu; mai era încă un german şi doi servitori şi 
dumneata - atâta tot. Am avut pe urmă ceva treabă pe la 
Latreaumont şi el mi-a povestit cum a fost. Şi acum de unde 
vii, effendi? 

— De la Bir Haldeh, ţinutul Uelad Ali. 

— Şi încotro te duci? 

— Acasă. 

— În Germania? Te aşteaptă acolo cineva ori ai ceva 
afaceri grabnice? Un effendi ca dumneata nu prea face 
afaceri ca de-alde noi. 

Aştepta răspunsul cu o mare încordare. 

— De afaceri nu poate fi vorba şi nici de aşteptat nu mă 
aşteaptă nimeni! 


— Atunci rămâi, rogu-te, rămâi aici, ori, mai bine zis, vino 
cu mine. 

— Unde? 

— În Sudan, la Khartoum. 

Ce perspectivă! Drept să spun, mă ispitea grozav o astfel 
de călătorie, totuşi i-am răspuns fără şovăială: 

— Nu se poate, trebuie neapărat să mă întorc acasă. 

— Cine te sileşte, omule, dacă n-ai nici o afacere şi nu te 
aşteaptă nimeni? întrebă el cu ciudă. 

— Uite cine mă sileşte, i-am zis, scoțând punga din 
buzunar şi vârându-i-o sub nas. Vrei să-şi spun pe arăbeşte 
ori pe turceşte cum se cheamă boala de care suferă 
buzunarele mele? 1 se zice sill, zajyflamma3, o afurisită de 
boală pe care numai acasă o pot tămădui. Asta vasăzică mai 
pe şleau că nu mai am decât atât cât să-mi ajungă de drum. 

Mă aşteptam să-l aud luând asupră-şi cheltuielile; mă 
înşelai însă, căci îmi răspunse: 

— O, nu duci lipsă dumneata de parale. La orice bancă din 
oraş te-ai duce, ţi s-ar da îndată, de asta sunt sigur. Îi 
cunosc eu pe dumnealor. 

— L-oi fi cunoscând, dar vezi că ei nu mă cunosc pe mine. 

— Nu face nimic, îţi dau eu un kiaghat4, cu semnătura 
mea. 

— Ai avea nevoie de mine? 

— Da. 

— Pentru ce? 

— Allah! Mă mai întrebi! Mă duc la Khartoum ca să i-o duc 
pe soră-mea logodnicului ei. N-avem decât slujnicile ei cu 
noi, aşa că trebuie să tocmesc oameni care să ne însoţească 
şi nu mă pot bizui pe ei. la gândeşte-te la călătoria asta 
lungă pe Nil şi la triburile de arabi pe jumătate sălbatice de 
prin ţinuturile pe care le avem de trecut! Un om ca 
dumneata, care a nimicit o întreagă gum5 de tuaregi, nu 
ştie ce e frica. Mai ai puştile alea de atunci? 

— Da. 


— Aşa? la mai gândeşte-te niţel. Drumul nu o să te coste 
nici o para; am cu grijă de toate. Plată ca la un servitor nu-ţi 
pot oferi, dar sper să fac, pe unde mă duc, nişte afaceri 
grozave, care au să aducă o grămadă de bani şi o să 
chibzuim noi pe urmă ce parte ţi se cuvine din câştig. 

Vorba asta îmi plăcu. Mărturisesc că aş fi primit imediat 
propunerea, dar parcă mă oprea ceva, aşa că am întrebat: 

— Ce fel de afaceri ai de gând să faci? 

Clipi şiret şi răspunse: 

— Nu bănuieşti? 

— Nu. N-o fi regigq? 

El mă privi cu încordare, căci regig înseamnă sclavi. 

— Nu m-aş învoi niciodată; eu sunt creştin. De altminteri 
negoţul cu sclavi a fost interzis de kediv. 

Chipul său reveni la expresia de mai înainte când 
răspunse: 

— Un negustor de sclavi de meserie nu vrea să ştie de 
poruncile kedivului. Eu însă nu sunt din ăştia şi n-am de 
gând să vânez sclavi, ci mi-am pus ochii pe pene de struţ, 
gumă, tămâie, foi de Senna, corn de bivol şi fildeş. Există 
dintr-acestea foarte mari cantităţi în Khartoum şi am de 
gând să cumpăr cât voi putea mai mult. E şi ăsta un păcat 
împotriva religiei dumitale? 

— Nicidecum. 

— Atunci hai cu mine. Bate palma aici! 

Îmi întinse mâna. 

— Timpul e scurt şi nici nu ne cunoaştem mai de aproape, 
i-am răspuns eu. 

— Eu te cunosc şi-ţi spun încă o dată: dumneata eşti omul 
care-mi trebuie. Îţi dau cuvântul meu că n-o să te căieşti. O 
să te întorci acasă cu punga doldora, fii pe pace. 

Acest argument, dacă nu era chiar hotărâtor, suna măcar 
încurajator. Dacă nu ar fi fost însă privirea oarecum şireată 
pe care mi-o aruncase mai înainte, când îmi răspunsese! Ea 
m-a făcut să nu mă încred în turc, cu toată figura lui 
cinstită. Îmi făcea impresia că i-ar fi convenit să nu mă arăt 


potrivnic negoţului cu sclavi. De aceea i-am răspuns în felul 
următor: 

— Nu e nici o grabă: dă-mi răgaz să mă mai gândesc. 

— Cu plăcere, effendi. Parcă ziceai că vrei să pleci acasă; 
probabil prin Suez. Când vrei să porneşti la drum? 

— Peste două, cel mult trei zile. 

— Atunci mai e vreme. N-ai vrea să-mi spui unde ai tras? 

— Deocamdată nicăieri. Am prea puţin bagaj, pe care l-am 
lăsat la hotel, şi acum sunt în căutarea unei camere 
mobilate. 

— Nu e nevoie, poţi locui ca un paşă. Găzduirea pe care ţi- 
o ofer eu e ceva fain de tot. Îţi pun la dispoziţie trei camere 
luxoase, care s-ar potrivi şi pentru un ministru. 

— Foarte mulţumesc! Eu nu sunt ministru şi nu pot trăi pe 
acelaşi picior cu un astfel de înalt demnitar. Şi, tocmai 
pentru că locuinţa e atât de luxoasă, nu se potriveşte cu 
punga mea. 

— Ba se potriveşte foarte bine, fiindcă n-o să plăteşti nici 
un gologan. 

— Ei, aş! Cine închiriază o locuinţă de trei camere pe 
degeaba? 

— Cine? Eu, effendi. 

— Dumneata? Ai o astfel de casă aici în Cairo? 

— O am, adică am închiriat-o. Din pricina afacerilor şi 
pentru pregătirea călătoriei sunt nevoit să stau trei 
săptămâni la Cairo. Şi fiindcă am cu mine pe soră-mea cu 
slujnicile ei, nu puteam să trag nici la hotel nici să iau o 
locuinţă particulară cu alţi chiriaşi la un loc, aşa că a trebuit 
să închiriez o casă întreagă, pe care am găsit-o aproape de 
aici. Proprietarul a fost un om foarte bogat şi a lăsat un 
mobilier cât se poate de luxos. 

— Şi zici că ai trei camere de prisos? 

— Chiar mai multe dacă vrei. Casa e mare şi sunt o 
mulţime de odăi în care nici n-am călcat încă. E un 
simţământ ciudat să te vezi singur într-o clădire atât de 
vastă. De aceea mi-ai face o mare plăcere dacă ai vrea să 


locuieşti la mine şi să împărţim amândoi mesele mele 
singuratice. 

— Hm! Propunerea îmi surâde... Aş putea să văd şi eu 
încăperile? 

— Cum să nu! Dacă vrei, putem pleca îndată. Băiete, plata! 

Negrul scoase cu teamă capul pe uşa din dos, apoi şi-l 
trase repede îndărăt. Îi era frică să vină, de aceea îl trimise 
pe cârciumar. Turcul meu plăti fără să mârâie preţul 
exagerat al sticlelor cu bere şi lăsă un piastru bacşiş 
ospătarului. Părea să fie un mare iubitor al sucului de 
hamei şi zise că se va întoarce după ce voi fi văzut casa. 

Pe parcurs aflai că îşi petrecuse tot timpul liber în această 
berărie, deoarece, în afara băuturii, era atras aici de 
circulaţia din faţa localului, care-l distra. De fapt, chiar în 
acest loc, strada se lărgea, formând un fel de piaţetă care 
era foarte potrivită pentru desfăşurarea comerţului tipic 
oriental. 

Ajunserăm în strada unde îi era locuinţa. Era o fundătură, 
cum sunt multe de acestea în Cairo. 

Din exterior, casele nu arătau prea atrăgător, dar acest 
lucru nu era hotărâtor pentru aprecierea lor, deoarece nu 
puteai să ştii cum se prezentau pe dinăuntru. Erau printre 
ele clădiri cu faţada de-a dreptul ruinată, în timp ce 
înăuntru arătau ca nişte adevărate palate. Orientalul 
ascunde, spre deosebire de occidental, tot ce se referă la 
viaţa lui personală şi de familie. Acest lucru s-ar putea să 
aibă şi părţi bune, dar reprezintă neîndoios o piedică 
serioasă în calea dezvoltării sociale, a solidarităţii între 
oameni, a progresului social. 

Multe case erau lipsite de ferestre. Iar acolo unde ele 
existau, erau situate fără nici o noimă şi prevăzute cu 
zăbrele groase de lemn. În Orient nu ai să găseşti case cu 
şiruri lungi de ferestre cu geamuri strălucitoare, care 
permit pătrunderea luminii în interiorul încăperilor pe care 
le străjuiesc. 


Clădirea care închidea fundătura, aşezată de-a curmezişul 
străzii, era casa închiriată de turc. 

Nassir apucă încet ciocanul şi bătu în uşă. 

I se deschise abia într-un târziu. Omul care veni să-i 
deschidă mă făcu să tresar speriat. Era cu un cap mai înalt 
decât mine, dar uscat ca un schelet. Pieptul lui nu era mai 
lat de o palmă şi jumătate, în schimb avea braţele de două 
ori mai lungi ca ale mele. În comparaţie cu slăbiciunea lui, 
totul la el părea de o lungime exagerată. Nasul îi era 
subţire şi ascuţit, ca un tăiş de cuţit. Era ras complet. Pe 
cap purta un turban neobişnuit de lat, cum numai la kurzi 
mai văzusem, ştiut fiind că numai ei poartă astfel de 
turbane. De la umeri până la glezne îi atârna un fel de 
cămaşă albă; dar ce fel de alb! 

— Ăsta e Selim, intendentul meu, zise turcul, împingându-l 
pe el îndărăt şi pe mine înainte. 

Intrarăm, şi stafia, adică Selim, zăvori uşa după noi. 

Ne aflam într-un gang îngust, din care răspundeau, pe o 
singură parte, numai uşile tuturor încăperilor casei, adică 
pe stânga. 

Nassir mă duse mai întâi în curte, care trebuia să fi fost 
foarte frumoasă cândva, dar dărăpănată acum rău de tot. 
Păşeam pe lespezi de marmură. În mijlocul curţii se afla un 
bazin tot de marmură, însă fără apă. Cele patru laturi 
alcătuiau clădirea care împrejmuia curtea. Etajul de 
deasupra era susţinut pe stâlpi. În spatele lor erau uşile 
care duceau la încăperile casei. Turcul făcu un gest circular 
cu mâna şi grăi: 

— Uite toată splendoarea de odinioară. Aici a fost un 
havuz care împrăştia răcoare, dar e secat de mult. Ia 
gândeşte-te câte camere sunt sus şi jos! Cui îi trebuie 
atâtea încăperi? 

Vorbise turceşte. Intendentul, care stătea deoparte, se 
înclină şi zise în arăbeşte: 

— Aşa, chiar aşa! 


Dar ce fel de ploconeală! Nu mai văzusem şi nici nu cred 
că o să văd vreodată aşa ceva, fiindcă un al doilea Selim nu 
cred să mai existe pe lume. Când îşi aplecă partea 
superioară a corpului, o făcu atât de brusc încât ai fi crezut 
că s-a frânt drept în două din şale. Toate mădularele îi 
tremurau ca un copac îndoit de o furtună grozavă. 

— Acum o să-şi arăt şi grădina, urmă turcul. Haidem! 

În partea cealaltă a curţii se afla o uşă în zid, care 
răspundea în grădină. Aceasta era foarte mare, ţinând 
seamă de faptul că era în mijlocul oraşului. Celelalte trei 
laturi erau împrejmuite de un zid înalt cât de două ori un 
stat de om, zid năruit pe alocuri şi mâncat de vreme. Nici 
un răzor cu flori, numai buruieni pretutindeni - adevăratul 
tablou al Orientului. 

— Îţi arăt totul ca să le poţi orienta, grăi turcul. Acum să 
mergem să-şi vezi camerele. 

Ne înapoiarăm în curte. Selim ne aştepta şi făcu iar o 
plecăciune până la pământ. Ne urmă apoi, ţeapăn şi demn, 
ca să ne deschidă uşa unui vestibul aşternut cu un covor de 
fibre de palmier. Pereţii ca şi tavanul erau văruiţi în alb. 

De aici trecurăm într-o încăpere mai mare, care probabil 
servea de salon. Un covor mare de Smirna acoperea 
duşumeaua; perne de catifea roşie risipite pe jos şi pe 
pereţi versete din Coran scrise cu slove de aur pe un fond 
albastru. 

A doua cameră era dormitorul. Din tavan atârna o candelă 
de sticlă colorată. Într-unul din unghere se afla un covor de 
preţ pentru rugăciune; în altul, un serviciu de spălat din cel 
mai fin porțelan chinezesc, după cum am aflat mai târziu. În 
faţă era patul scund, cu perne de puf, peste care erau 
întinse nişte plăpumi de mătase. 

De aici trecurăm într-o încăpere mai mică - biroul. Pe un 
perete era agăţată o întreagă colecţie de pipe; într-o firidă, 
o mulţime de narghilele şi besactele de tutun din aramă. O 
altă firidă închipuia biblioteca. Pe poliţe erau înşiruite 
cărţile. 


Văzui două Corane în manuscris şi câteva volume de 
literatură religioasă. Pesemne că proprietarul fusese un om 
instruit, dar şi un adevărat drept-credincios al Profetului. 

De aici mai pornea o uşă, dar Nassir nu o deschise, ci-mi 
spuse: 

— Dincolo sunt odăile în care stau eu. Acestea pe care ţi 
le-am arătat, ţi le pun dumitale la dispoziţie. Ei, ce zici, vrei 
să locuieşti la mine? 

— Cu o singură condiţie. 

— Care anume? 

— Găzduirea să nu mă oblige să te însoțesc. 

— Ne-am înţeles. Te muţi la mine şi te consider oaspetele 
meu. Încolo poţi să faci ce pofteşti. Sper însă că vei fi 
tovarăşul meu de drum până la Khartoum înainte însă de-a 
te hotări să locuieşti la mine, vreau să-şi fac o comunicare 
pe care o cred de trebuinţă. Selim adu lulelele! 

Intendentul, care aştepta la uşă, se ploconi iar şi 
murmură: 

— Aşa, chiar aşa. Dar asta nu e slujba mea, ci a negrului. O 
să-l trimit îndată. 

Credea, pesemne, că nu e de demnitatea lui să execute un 
astfel de ordin. Plecă şi peste puţin timp veni un negru 
bătrân, care luă din perete două pipe, le umplu cu tutun, le 
aprinse, puse un genunchi la pământ şi ni le întinse nouă. 
Pe urmă se ridică şi se duse să stea la uşă, aşteptând alte 
porunci. 

Ne aşezarăm jos, pe perne, ca să stăm la taifas. Obiceiurile 
orientale mă opreau să-l întreb ceva de soră-sa, deşi, fiind 
vorba să călătorim împreună, eram curios să aflu oarecare 
amănunte. 

— Dumneata eşti creştin, începu el, şi cunosc prea puţin 
religia creştină ca să ştiu ce învăţăminte are. Crezi în viaţa 
de apoi şi că sufletul trăieşte şi după moarte? 

— Fireşte! 

— Ştii unde se duce sufletul îndată după ce a ieşit din 
trup? 


— Nu, singur Dumnezeu poate să ştie. 

— Se poate întoarce sufletul ca strigoi pe pământ? 
Răspunde-mi, rogu-te, cu mâna pe conştiinţă. 

— Ca spirit, da, dar ca strigoi, în nici un caz. 

— Atunci te înşeli. Există strigoi. 

— Dacă aşa crezi, eu nu te contrazic, deşi sunt de altă 
părere. 

— O să te încredinţezi şi dumneata că e cum îţi spun eu, 
căci în casa asta există într-adevăr un chajjal6. 

Se uită iscoditor la mine, crezând că mă voi înspăimânta; 
dar eu nu m-am tulburat defel, ci i-am răspuns zâmbind: 

— Deoarece nu există ceea ce poporul numeşte stafie sau 
strigoi, nu poate să fie nici aici în casă aşa ceva. 

— Şi totuşi e. 

— Trebuie să fie o greşeală. Veţi fi luat ceva foarte natural, 
vreo umbră ceva, drept stafie. 

— Nu, umbra e neagră, iar stafia e albă. 

Am râs cu poftă. 

— Nu râde, effendi! Vorbesc foarte serios. La drept 
vorbind, lesne nu mi-a fost să-ţi pomenesc de stafie, fiindcă 
mă temeam că n-o să mai vrei să te muţi la mine. 

— Ţi-ai făcut spaimă degeaba. Tocmai asta o să mă 
hotărască să primesc propunerea dumitale. Am auzit şi eu 
multe despre strigoi, dar de văzut n-am văzut încă niciunul 
până acum şi nu vreau să pierd prilejul. 

— Effendi, nu cârti împotriva puterilor nevăzute. 

— Doamne fereşte! Vreau numai să-mi spună şi mie stafia 
cum e pe lumea cealaltă, deşi nu prea cred că de acolo vine. 

— Râzi, râzi, effendi, dar o să-şi piară pofta când o vei 
vedea, crede-mă. Stafia se plimbă prin toate odăile. 

— Uşile sunt încuiate? 

— Nu. 

— Păi atunci pot să fac şi eu ca ea, fără să fiu stafie. 

— Când vine, zăngăne lanţuri, urlă ca vijelia; latră ca un 
câine ori şacal; zbiară ca măgarul sau cămila... 

— Păi astea le fac şi eu dacă vreau. 


— Şi să pieri aşa, ca o nălucă? 

— Cum să nu! Să văd întâi cum face ea, pe urmă e lesne s- 
o imit. Şi zici că ai văzut-o cu ochii dumitale şi ai auzit ce 
spunea? 

— Da. 

— Şi cine a mai văzut-o? 

— Toţi, soră-mea, slujnicele ei, intendentul, amândoi 
negrii, servitorii noştri, A fost în odăile lor, s-a oprit lângă 
pat, a venit şi la mine... 

— Şi la patul surorii dumitale? 

— Nu, pentru că la ordinele ei, slujnicele au baricadat 
uşile încăperilor în care stă. 

— Înseamnă că avem de-a face cu o stafie care nu poate 
pătrunde prin uşile ferecate, ci numai prin cele descuiate. 
Asta pot s-o fac şi eu. 

— O, te rog, uşile noastre nu sunt încuiate, dar totuşi 
zăvorâte. Aici în casă nu există broaşte, ci numai zăvoare. 

— Hm! Stafia apare la o anumită oră? 

— Fireşte. Ştii doar că spiritele încep să vină pe la miezul 
nopții. 

— Şi vine în fiecare noapte? 

— Da, şi stă un ceas încheiat. 

— Are dreptate. Se bucură de dreptul ei. A vorbit cineva 
cu ea şi ce i-a răspuns? 

— Nimic. 

— Aşadar, nu prea e vorbăreaţă. Foarte frumos. Am toată 
admiraţia pentru o astfel de stafie, fiindcă nu pot să sufăr 
pe palavragii. Şi de când şi-a ales casa asta drept sălaş? 

— De mult. S-a arătat şi celorlalţi chiriaşi care au stat 
înaintea noastră aici. 

— Chiar şi proprietarului? 

— Păi, stafia e chiar el. 

— Aha, aşa! S-a legitimat cu acte în regulă? 

— Te rog, effendi, lasă gluma şi crede-mă că e aşa după 
cum îţi spun eu. De la moartea proprietarului, care a fost 


maior în armata viceregelui, n-a stat nici un chiriaş mai 
mult de o săptămână. Stafia i-a pus pe fugă. 

— Dumneata de când stai în casă? 

— De o săptămână şi mărturisesc că mă mutam peste 
două-trei zile dacă nu te întâlneam pe dumneata, care sper 
că vei şti să pui stafia pe goană. 

— Îţi sunt recunoscător că mi-o spui pe faţă şi recunoştinţa 
ţi-o voi dovedi împlinindu-ţi dorinţa. O să-i spun o vorbă 
stafiei ca să-i treacă pofta să se mai arate. 

— Allah, Wallah, Tallah! strigă el speriat, să nu cumva s-o 
faci că nici aşa n-o să mai vină. 

— Crezi? 

— Da. Numai când o şti că eşti aici în casă, fuge mâncând 
pământul. 

— Atât de mult se teme de mine? 

— Nu, dar... N-o să-mi iei în nume de rău dacă o să fiu 
sincer cu dumneata, effendi? întrebă turcul cu sfială. 

— Defel. Vorbeşte! 

— Ai văzut din cărţile maiorului că omul a fost un drept- 
credincios al Profetului. Înseamnă că şi spiritul său era 
drept-credincios. Or, o stafie drept-credincioasă fuge de 
casa în care se află un creştin. 

— Aha, de aceea mi-ai oferit ospitalitate. Mare vulpoi mai 
eşti dumneata, i-am spus râzând cu poftă. 

— Nu numai de asta effendi, crede-mă. Multe am auzit eu 
despre dumneata şi tare aş vrea să mă însoţeşti şi la drum. 
De, pune-te în locul meu. Casa asta e singura potrivită 
pentru ce-mi trebuie mie şi n-aş vrea să mă mut din pricina 
stafiei. Ştiu că îndată ce te va şti aici, răposatului maior n-o 
să-i mai calce piciorul în ea. Biata soru-mea e aproape 
nebună de spaimă şi ţine cu orice preţ să plecăm. Slugile 
mi-au spus că nu mai stau aici să-i poleiesc cu aur. Când le- 
oi spune că vii să stai cu noi, o să se liniştească toată lumea 
în casă. 

— Bine. Spune-le că m-am învoit. Mă bucur că stafiile 
musulmane se tem atât de mult de creştini şi, dacă 


răposatul maior e un strigoi cuminte, o să vă lase în pace de 
acum încolo. Dar ia spune, ce chirie plăteşti dumneata 
pentru casa asta? 

— Cincizeci de piaştri pe săptămână, mai nimic. 

— Pesemne că e aşa de ieftină din pricina stafiei. 

— Da. Tot oraşul ştie ce se petrece aici şi o ocoleşte. 
Numai străinii se mută în ea şi fug şi ei repede de frică. 

— Cui îi aparţine acum? 

— Văduvei maiorului. N-a putut nici ea să stea şi s-a dus să 
locuiască la un frate al ei, în cartierul Muski. 

— Hm! Foarte rău face stafia că se poartă aşa cu nevastă- 
sa. Dacă tot i-a lăsat-o moştenire, de ce n-o lasă pe femeie 
să stea liniştită în casa ei? 

— O, nu i-a lăsat-o ei, ci Kadirinei, o comunitare religioasă 
a lui Seyd Abd el Kader el Djelani. Văduva are numai 
dreptul să locuiască în casă până la moartea ei, pe urmă 
devine dreptul comunităţii. 

— Aha, aşa! Această Kadirine n-are dreptul să se 
folosească de casă decât după moartea văduvei şi până 
atunci stafia maiorului se plimbă nesupărată prin fosta lui 
proprietate. Du-te acum şi spune-i surorii dumitale că stafia 
n-o să se mai arate decât o singură dată, pe urmă o să vă 
lase în pace. 

— Înseamnă că ţi-ai însuşit părerea mea? Îmi dai 
dreptate? Asta mă bucură nespus de mult. Da, am să mă 
duc imediat la ea, ca să-i duc vestea asta bună. l-am 
povestit multe despre dumneata, i-am spus că te-am 
revăzut şi că acum te afli aici, la noi, şi poate că aisă ne şi 
însoţeşti la Khartoum, fapt care o s-o ajute să scape de 
teama şi grijile pe care şi le-a făcut în legătură cu călătoria 
noastră. Oricum, va trebui să-i atrag atenţia asupra 
prezenţei dumitale în casă, cu atât mai mult că vei mânca 
împreună cu noi. 

Turcul se sculă şi plecă de îndată. 

Între timp, mi-am adus aminte, după ce am aflat de la 
turcul meu amănuntele în legătură cu apariţiile stafiei, de o 


întâmplare asemănătoare, petrecută într-o aşezare din 
apropierea localităţii unde mă născusem; un fapt care 
ajunsese în faţa judecătorului. Un ţăran bogat stabilise 
înainte de moarte, prin testament, ca o rudă de a sa, femeie 
bătrână, să locuiască până la moartea ei într-o căsuţă, 
aflată în spatele gospodăriei principale. Dar, la câtva timp 
după moartea ţăranului, începu să bântuie „stafia” lui, dar 
numai prin căsuţa în care locuia bătrânica. Aceasta, fiind o 
femeie înţeleaptă, care nu credea în existenţa strigoilor, şi 
fiind mai deşteaptă decât văduva maiorului din Cairo, rugă 
în taină câţiva bărbaţi vânjoşi din sat să se ascundă în casă 
şi, în momentul apariţiei „stafiei”, să pună mâna pe ea. Zis 
şi făcut! După o aşteptare nu prea lungă, „stafia” îşi făcu 
intrarea în căsuţă. Prinsă de îndată şi dezbrăcată de 
cearşaful în care se înfăşurase, se dovedi a fi moştenitorul, 
respectiv fiul celui decedat, care nu înţelegea să renunţe la 
coliba lăsată de tatăl său bietei bătrâne. 

Te pomeneşti că ceva asemănător trebuie să fi fost şi 
explicaţia apariţiei stafiei în casa maiorului egiptean. 

Îmi venea să râd de toată întâmplarea asta. Abia păşisem 
în Cairo şi mă şi aştepta o aventură hazlie. Să gonesc stafia! 
Şi apoi drumul pe gratis la Khartoum, casă, masă până 
atunci... Mai bine nici că se putea. 

M-am apropiat de uşă şi am examinat-o. Totul era lesne de 
explicat, numai cum putea stafia să treacă prin uşi zăvorâte 
nu pricepeam eu. Odaia în care mă aflam avea trei uşi; pe 
una din ele venisem noi; a doua ducea în apartamentul 
turcului, iar cea de-a treia în coridorul cu stâlpi, care 
împrejmuia curtea. 

Pe cea dintâi n-am vrut s-o deschid, fiindcă ştiam că negrul 
stă afară şi aşteaptă poruncile stăpânului; zăvorul era pe 
dinăuntru. A doua n-avea zăvor; era, probabil, de partea 
cealaltă. A treia uşă, care răspundea în coridorul dinspre 
curte, avea zăvorul pe dinăuntru. Am văzut însă trei găuri 
alăturate, făcute cu burghiul, ca şi la cea de-a doua. Găurile 


erau exact pe locul unde se afla zăvorul, dar pe partea 
cealaltă. Zăvorul era de lemn, nu de fier. 

Toate camerele aveau o uşă spre curte şi alta care le făcea 
să comunice toate între ele. De asemenea, mai aveau câte o 
uşă care ducea în holul cel mare al clădirii. 

Era limpede că stafia putea să le deschidă lesne, cu un cui 
sau o sârmă pe care o vâra pe gaură, şi să împingă cu ea 
zăvorul de lemn îndărăt. 

Nu vroiam însă să-i spun lui Nassir de descoperirea mea. 

Turcul se înapoie după câtva timp şi-mi spuse că soră-sa e 
foarte fericită să mă aibă de oaspete şi doreşte să mă vadă. 
Dar deoarece nu şade frumos ca o femeie să vină la un 
bărbat şi legea opreşte pe acesta să calce pragul unui 
haremlăc, va trebui să aştepte până ce vom fi pe drum. 

Vedeam bine că Nassir al meu avea ceva pe inimă şi nu 
cuteza să mi-o spună. 

— Ei, ce e? l-am întrebat zâmbind. 

— O, răspunse el, codindu-se, n-aş vrea să te supăr prea 
mult. 

— Hai, spune, nu te sfii, l-am încurajat eu. 

— Păi... una din slujnice... 

— Ce e cu ea? 

— O dor grozav măselele şi dumneata eşti doctor după 
câte ştiu... 

— Pot s-o văd? 

— E o negresă, aşa că se poate. 

— Bine. Trimite s-o cheme! 

Bătu din palme; veni negrul de la uşă şi fu trimis s-o 
aducă. Femeia era foarte tânără şi nu avea defel buzele 
groase şi nasul turtit al rasei. O falcă îi era grozav de 
umflată. Căscă gura şi-mi arătă patru măsele la rând, 
spunând că toate o dor. 

Am înţeles îndată că era vorba de o nevralgie, căci niciuna 
din ele nu era stricată. Am asigurat-o că o voi tămădui 
îndată. Mi-am luat o mutră gravă şi misterioasă, am început 


să-i trec uşor mâna peste falcă, şoptind ceva neînțeles, apoi 
i-am spus să nu iasă toată ziua din casă. 

Ceea ce făcusem eu nu era defel o şarlatanie. Durerile 
erau numai simptomatice. Ştiam că sugestia mâinii unui alb 
era pentru oamenii aceştia primitivi cel mai bun leac. Nu 
ştiam că mai târziu, ceea ce făcusem eu pentru femeia 
aceea îmi va salva viaţa. 

Nu trecu mult şi negrul de la uşă veni să ne aducă peo 
tavă o găină friptă şi câteva turte de mălai, care ţineau loc 
de pâine. Nici cuţit, nici furculiţă. M-am slujit de briceagul 
meu. Turcul de-al său. Dar nici n-apucasem să bag două 
îmbucături în gură şi Nassir înfulecase toată găina. Mă 
uitam încremenit la el. Burtosul părea că înghite pe 
nemestecate, atât de repede dispăreau îmbucăturile în 
gâtlejul său. 

— Aşa, zise el mulţumit, după ce nu mai rămaseră decât 
oscioarele, şi adăugă ca un fel de mângâiere pentru mine: 
diseară o să avem mai mult. Acum să ne întoarcem la 
berărie, unde putem sta mai bine de vorbă decât aici. 

Eu aş fi preferat să rămân în casă, ca să pot arunca o 
privire mai atentă pe cărţile maiorului decedat. Dar când 
am dat să mă uit prin una din ele, Murad Nassir îmi spuse: 

— Lasă-le! Dumneata fiind creştin, la ce ţi-ar putea folosi 
aceste cărţi? Proprietarul lor se pare că a săvârşit mari 
grozăvii în timpul campaniei pe care a dus-o în regiunea 
Sennarului şi ele i-au apăsat mult conştiinţa încă timp 
îndelungat. De aceea a devenit în ultimii săi ani de viaţă un 
drept-credincios, lăsându-şi averea Frăției. Lasă aici aceste 
cărţi care nu folosesc la nimic şi vino cu mine. O sticlă de 
bere este mai bună decât toată înţelepciunea învăţaţilor. 

Nu aveam ce să fac. Eram obligat să mă supun acestei 
filosofii. 

Afară ne aştepta intendentul Selim. Ne ieşi înainte, ca să 
ne deschidă poarta. 

— Effendi pe care-l vezi e musafirul meu, îl lămuri Nassir. 
O să fie găzduit la noi şi nădăjduiesc că pune stafia pe fugă. 


Selim căscă gura, îşi împinse turbanul pe ceafă şi mă privi 
cu ochii lui zgâiţi. Îşi aduse însă repede aminte de datoria 
lui, smuci poarta, se îndoi din şale până la pământ şi 
răspunse: 

— Aşa e, chiar aşa! Dar cum o să izbutească? 

— Mai bine ca tine! îi tăie scurt vorba Nassir. 

— Aşa e, chiar aşa! mormăi celălalt, îndoindu-se iar din 
şale şi închizând pe urmă poarta după noi. 

— Ciudat om Selim ăsta, i-am zis turcului. Îl ai de mult? 

— Nu. Numai de când sunt aici, în Cairo. 

— Şi înainte ce făcea? 

— Era călăuză la piramide, dar s-a luat o dată la ceartă cu 
un englez şi s-a hotărât să-şi caute altă meserie. E foarte 
harnic şi priceput, aşa că n-am de ce mă plânge deel. 

— O să te însoţească la Khartoum? 

— Da, de aceea l-am şi tocmit. Zice că nimeni nu cunoaşte 
mai bine ţinutul ca el. 

Ajunserăm la berărie şi ne aşezarăm iar la una din mese. 
Nassir porunci două sticle de bere şi narghilele. Băiatul 
veni cu ele şi le puse pe masă. De astă dată se uita însă fără 
frică la noi. 

Negrul părea să fie un copil foarte dezgheţat. Purta părul 
tuns mărunt şi, deşi atât de tânăr, era tatuat. Între 
sprâncene avea, o tăietură adâncă din care porneau în 
formă de raze linii punctate spre frunte şi tâmple, un tatuaj 
specific la tribul dinka, atât la bărbaţi, cât şi la femei. 

Forfota din faţa berăriei era ceva într-adevăr interesant. 
De unde stăteam noi, puteam vedea până departe ce se 
petrece în stradă. 

Peste drum de berărie o fetiţă neagră, ca de vreo opt ani, 
cu un coşuleţ agăţat de gât, striga din când în când cu glas 
subţirel şi tânguitor: 

— Smochine, smochine mai dulci şi decât ochii mei! 

Cine să fi pus fetiţa asta aici şi o va fi învăţat aceste 
cuvinte? Probabil un om lacom de câştig, căci ochii negri cu 
privirea galeşă a fetiţei erau într-adevăr dulci. Deşi cu 


pieliţa neagră, copilul era foarte frumos. Glasul sfios şi 
rugător nu putea să nu înduplece pe oricare trecător să-i 
cumpere câteva smochine. 

Nu puteam să-mi iau ochii de la ea. Simţeam teama în 
glasul ei subţire! şi cuvintele „smochine, smochine” sunau 
ca un strigăt de ajutor pe buzele ei. 

Am băgat de seamă că nu numai eu mă uitam cu milă la 
ea. Tânărul nostru chelner trecuse de trei ori strada, în 
timp de un ceas, ca să-i cumpere câte o smochină. Să fi fost 
el atât de lacom sau o făcea numai din simpatie pentru 
fetiţă? Când se apropia de ea, ochii fetiţei luceau şi pe 
chipul ei se citea o dragoste adâncă. Tot aşa de câte ori se 
uita încoace şi privirile ei se întâlneau cu ale băiatului. 

Pentru moment, acesta n-avea treabă. Stătea ghemuit într- 
un colţ, cu spatele pe jumătate întors spre noi şi... plângea. 
Îl vedeam ştergându-şi mereu ochii cu dosul palmei. Cum, 
obraznicul ăsta putea să fie şi trist? Deci nu era o mâhnire 
copilărească aceea din pricina căreia nu-şi putea stăpâni 
lacrimile, care îi şiroiau pe obraz în văzul tuturor. 

Fetiţa îl zări şi, înțelegând că plânge, începu să-şi şteargă 
şi ea ochii cu mânuţele ei delicate. Trebuie să fi fost o mare 
dragoste între aceşti doi copii frumoşi. Cum s-a întâmplat şi 
ce m-a îndemnat s-o fac, n-aş putea să spun: m-am ridicat 
de la locul meu şi m-am apropiat de băiat. Când mă văzu, se 
sculă de jos şi, încercând să-şi stăpânească suspinele, vru să 
plece. Eu însă l-am apucat de braţ şi l-am întrebat cu milă: 

— Pentru ce plângi? Ia spune-mi şi mie! 

Îşi şterse ochii, mi se uită drept în faţă şi răspunse: 

— Fiindcă nimeni nu cumpără de la Djangeh. 

— Adică mititica de colo care vinde smochine? 

— Da. 

— Păi te-am văzut pe tine cumpărând de câteva ori. 

Îşi închipui că-l cred lacom, de aceea zise indignat: 

— Eu n-am mâncat smochinele; i le dau îndărăt după ce 
trece stăpânul. Le-am luat numai ca să câştige ceva, 
altminteri, dacă nu aduce seara acasă banii, o leagă de un 


stâlp şi o bate cumplit. Şi eu trebuie să aduc opt piaştri. 
Astăzi am căpătat până acum patru bacşiş, jupânul îmi dă şi 
el trei, aşa că nu-mi mai lipseşte decât unul, pe care 
nădăjduiesc să-l mai am până diseară. De aceea am 
cumpărat de la Djangeh de douăzeci de parale smochine. 

— Şi cui trebuie să-i duci banii? 

— Stăpânului nostru. 

— Care e şi al fetei? 

— Da, doar Djangeh e sora mea. 

— Cine e stăpânul vostru? 

— Un om tare rău, îl cheamă Abd el Barak. 

— V-a luat de bunăvoia voastră de la părinţi? 

— Nu. Părinţii noştri locuiesc departe de aici. Ne-a 
cumpărat de la omul care a năvălit în satul nostru, ne-a ars 
colibele şi pe urmă ne-a lăsat împreună cu alţii de-ai noştri, 
ca să ne vândă ca robi. 

— Sărmanii de voi! Cum îi zice satului vostru? 

— Nu ştiu, n-are nume. Râului care curge pe acolo îi zise 
Bahr el Abiad. 

— Dar cum se numeşte tribul tău, poţi să-mi spui? 

— Da. Oamenii noştri îşi spun dongioli. 

— Bine. Acum nu mai plânge. Ţine zece piaştri pe care să-i 
împarţi cu Djangeh, ca să nu rabde de foame şi să fie legată 
de stâlp. 

Lacrimi de bucurie începură să i se prelingă pe obraz, vru 
să spună ceva, să-mi mulţumească, dar cuvintele îi mureau 
pe buze. Vru să alerge la fată, se răzgândi însă şi murmură: 

— Nu, nu acu'. pe urmă, după ce-o trece stăpânul. 

— De ce? 

— Fiindcă o să vadă coşul plin şi o să ştie că n-a vândut 
pentru atâtea parale. Bacşişurile ni le dă fără să le 
socotească în banii pe care trebuie să-i ducem. 

— Aşadar, trece deseori pe aici ca să vadă cum merge 
negoţul cu smochine? 

— Da. De două ori pe zi; o dată înainte şi a doua oară după 
prânz, ca să ia banii. Eu ascund tot ce prisoseşte şi nu-i dau 


decât opt piaştri, iar de câte ori nu-i ajung lui Djangeh pun 
de la mine. Când voi avea destui, mă răscumpăr eu şi pe 
Djangeh şi ne întoarcem acasă la noi. 

— Şi cât ai adunat până acum? l-am întrebat eu. 

— Patruzeci de piaştri. 

— Aşa! De când eşti la Abd el Barak? 

— De multe, foarte multe săptămâni, şi zile încă şi mai 
multe. 

Băiatul nu se pricepea să calculeze timpul, de aceea l-am 
întrebat mai departe: 

— De câte ori ai văzut caravane pornind cu pelerini spre 
Mecca? 

— De două ori. 

— Atunci eşti de doi ani aici, ţine minte. Şi să ştii că o să 
mai dai ochii cu mine. O să mai vin eu pe aici şi poate că-ţi 
voi da vreun sfat care să-ţi prindă bine sau o să mă rog de 
stăpânul vostru să vă lase să vă întoarceţi la ai voştri. 

M-am întors la locul meu, urmărit de privirile lui 
recunoscătoare. Să-i fi spus că oricum e liber, deoarece 
viceregele interzicea negoţul cu sclavi? Ar fi fost degeaba, 
căci tot nu s-ar fi putut folosi de ce i-aş fi spus eu. Un biet 
copil! 

Şi acest Abd el Barak - adică „Slujitorul binecuvântării” pe 
limba arabă - ce puţin se potrivea numele cu faptele sale! 

Nu mai încăpea îndoială că sărmanii aparţineau tribului 
dongiol care face parte din poporul dinka, popor care-şi mai 
zice şi djangeh şi al cărui nume îl purta acum fetiţa. 

Pe când stăteam meditând asupra acestor lucruri, turcul 
meu se plictisi şi mă întrebă la ce mă gândesc. I-am povestit 
pe scurt cele ce aflasem de la băiat. Rămase câtva timp cu 
privirile în pământ, fără să spună un cuvânt. 

— Ei, dumneata ce zici? l-am întrebat eu în cele din urmă. 

— Că nu te-aş sfătui defel să te amesteci în afacerea asta, 
mi-a răspuns el. Nu numai că ai avea neplăceri şi necazuri, 
dar poate ceva şi mai rău. 

— Aş! Sclavia a fost desfiinţată. 


— În cărţi şi tratate încă există şi acum atât în Turcia, cât 
şi în Egipt şi nimeni nu mă întreabă dacă negrul meu mi-e 
slugă plătită sau rob. 

— Dar dacă am să reclam autorităţilor un caz concret şi 
voi aduce şi dovezi, atunci nu ar fi ele obligate să ia şi 
măsuri? 

— Da, dar ce fel de măsuri vor lua?! Să luăm ca exemplu 
pe cel mai important demnitar al Egiptului, pe kediv. Are el 
în casa lui numai slugi şi slujnice şi nu are sclavi şi sclave? 
Răspunde-mi prin da sau nu la această întrebare! 

Tăcui. Ce i-aş fi putut răspunde? 

— Văd că nu-mi răspunzi nimic şi asta lămureşte lucrurile. 
Crezi cumva că Sudanul nu mai furnizează sclavi de la data 
interzicerii sclaviei? Sau că nu este cunoscut de toată lumea 
faptul că anual sunt coborâţi mii de negri în jos pe Nil, spre 
delta fluviului? Se închid ochii, pentru că toţi au nevoie de 
negri. E nevoie de ei ca slujnice şi slugi, ca paznici de 
haremuri şi, deoarece nu pot fi obţinuţi pe altă cale, sunt 
cumpăraţi. Le sfătuiesc să nu te amesteci în această treabă, 
că e tare periculoasă. 

Îmi dădeam seama că are dreptate, totuşi cuvintele lui mă 
indispuneau. Fireşte, era mahomedan, nu creştin, deci nu 
putea fi împotriva sclaviei. 

Cât pe ce să încep iar să meditez asupra acestei probleme, 
când am văzut ceva care-mi trezi interesul. Zării venind din 
uliţa lăturalnică un individ care nu putea trece neluat în 
seamă. Era în floarea vârstei, voinic şi părea să fie puternic 
ca un taur. După culoarea bronzată a feţei, bărbia lată, 
buzele groase şi umerii obrajilor ieşiţi în afară, se cunoştea 
bine că are sânge de negru în vine. Cu toate că era de 
obârşie sudaneză, purta papuci verzi şi un turban de 
aceeaşi culoare, ceea ce vroia să arate că ar fi din neamul 
Profetului. Un anteriu de mătase albă îi acoperea trupul şi 
în mâini depăna nişte mătănii sfinte. În jurul gâtului, 
atârnat de un lănţişor de aur, se vedea o pungă în care se 
afla hamail-ul; acesta e un mic Coran, care e scris la Mecca, 


şi pe care drept-credincioşii îl cumpără acolo pe timpul 
pelerinajului. 

Când intră în berărie, mai toată lumea se sculă în picioare 
să-l salute cu mare respect. De-abia mişcă din cap şi trecu, 
păşind ţanţoş spre fundul încăperii, unde dispăru prin uşă, 
după ce mai întâi îi făcu semn negrului să-l urmeze. 

Băiatul se uită cu frică la surioara lui, care veni codindu-se 
spre el. Amândoi copiii aveau ochii plini de lacrimi şi fetiţa 
tremura toată. Se luară de mână şi ieşiră şi ei pe uşă. 

Oare să fie omul acesta Abd el Barak? Cu siguranţă! Venea 
să le facă obişnuitul control. Ascultam încordat spre fund. O 
voce lăuntrică îmi spunea că venise momentul să intervin. 
Nici nu vroiam să ştiu dacă am sau nu dreptul sau datoria 
să mă amestec, dar mă îndemna firea mea dintotdeauna să 
iau apărarea celor obijduiţi. 

Am auzit deodată scâncete şi gemete înăbugşite. Am sărit în 
picioare şi în clipa următoare eram dincolo de uşă, unde se 
afla o curticică. L-am văzut pe individ cum o apucase pe 
fetiţă de păr şi o ţinea ridicată de la pământ. Bietul copil nu 
cuteza să ţipe şi scâncea încetişor. Băiatul se târa în 
genunchi la picioarele lui şi se ruga cu glasul înecat: 

— N-o bate, n-o bate... plătesc eu pentru ea... 

Ticălosul însă smucea mereu fetiţa de păr şi zise rânjind 
spre băiat: 

— Aşadar ai parale? Mi-am închipuit eu. Dă-ncoace banii! 
Şi dacă... 

Îşi curmă brusc vorba, căci mă văzu pe mine. 

— Cine eşti şi ce cauţi aici? se răsti el. 

— Lasă îndată fetiţa că... i-am strigat. 

Şi fiindcă nu ascultă, îl izbii cu pumnul în piept cu atâta 
putere, încât degetele i se descleştaseră şi fetiţa căzu cu o 
bufnitură la pământ, unde rămase nemişcată, neîndrăznind 
să se mişte de frică. 

Individul scrâşni şi-şi arătă colții ca o fiară, gata să se 
repeadă la mine. 


— Stai! i-am zis. Ţi-e îngăduit ţie, un urmaş al Profetului, 
să te iei la bătaie cu cineva? 

Cuvintele mele îşi făcură imediat efectul. Se opri, dar se 
uită la mine cu nişte ochi parc-ar fi vrut să mă înghită de 
viu. 

— Câine! şuieră el printre dinţi. Te-ai atins de un şerif. Ştii 
tu cine sunt eu? 

— Nu, am răspuns liniştit, neslăbindu-l din ochi. 

— Sunt şeriful Hagi Abd el Barak, mokkademul sfintei 
Kadirine a lui Seyd Abd el Kader el Djelani. 

Aha, foarte interesant! Aşadar, dumnealui era căpetenia 
tagmei care-l moştenise pe maiorul în a cărui casă se 
plimbau noaptea stafiile. 

— "Te cred, dar de ce nu aio purtare vrednică de un fiu al 
Profetului şi de o căpetenie? l-am întrebat eu. 

— Ce te priveşte pe tine! N-ai văzut adineauri cum îşi 
plecau toţi capul înaintea mea? În genunchi... acum, îndată. 
Ai îndrăznit să ridici mâna asupra unui om ca mine. Trebuie 
să-ţi spun cum să te pocăieşti ca să fii iertat pentru 
nelegiuirea ta. 

— Eu nu îngenunchez înaintea nimănui. Nu sunt 
musulman, ci creştin. 

La auzul acestor cuvinte, îşi înălţă trupul, părând să 
crească încă o dată pe cât era. 

— Un creştin, un ghiaur râios! răcni el. Şi ai îndrăznit să 
te-atingi de şeriful Abd el Barak! Mai bine te strângea 
maică-ta de gât când te-a născut! O să te pun în lanţuri, o să 
te... 

Mă apropiai de el până la o muchie de cuţit şi-i zisei cu 
glas ameninţător: 

— Lasă insultele! Dacă mai spui o dată un astfel de cuvânt 
te denunţ autorităţilor că ai obiceiul să cumperi sclavi, pe 
care îi tocmeşti pe urmă chelneri prin berării sau îi pui să 
vândă smochine pe stradă. Se va vedea atunci dacă un om 
care bate copii nevinovaţi şi-i leagă de stâlp, lăsându-i 
nemâncaţi, poate fi pe placul Profetului. 


Cuvintele mele părură să-l impresioneze. 

— Cine. cine ţi-a spus? bolborosi el. Băiatul. şacalul ăsta. 
altul nu putea să fie. Vai şi-amar de el când o veni diseară 
acasă! 

— N-o să-i faci nimic, de asta am eu grijă! 

— Tu? Vrei să-mi porunceşti mie, tu, un creştin, un câine 
de creştin pe care Allah să-l. 

N-apucă să spună mai departe. Repetase cuvântul şi era 
de datoria mea, în numele meu şi al tuturor creştinilor, să-i 
dau ce i se cuvenea. Ridicai mâna şi-l izbii cu pumnul în 
piept cu atâta furie, încât se poticni şi căzu grămadă la 
pământ. 

Cârciumarul, care venise în ultimul moment şi auzise parte 
din cearta noastră, strigă împreunându-şi mâinile: 

— O Allah, Allah, Allah! L-ai ucis! 

— Nu, l-am ameţit numai. Du-l undeva să nu vadă oamenii 
cum l-am umilit. 

— Da, da, îl duc, dar fugi, fugi unde te-or duce ochii, 
altminteri te sfâşie drept-credincioşii când vor afla! 

— Nu mi-e frică de asta, dar nu vreau să ai tu vreo 
neplăcere, de aceea mă duc. 

— Da, da, du-te, pleacă repede. nu prin prăvălie, ca să te 
vadă cineva. leşi în grădina casei de alături, care e pustie şi 
ia-o peste dărâmături, în uliţa cealaltă. Dar grăbeşte-te, 
pentru Dumnezeu! 

Îl apucă pe leşinat de subsuori şi-l târî după el, fără să se 
mai uite la mine. Eu l-am luat pe băiat de o mână şi pe fată 
de alta şi le-am zis: 

— Haideţi cu mine, copii. Nu vă temeţi, nu mai are cine să 
vă bată. 

Băiatul se smuci de lângă mine, alergă la o grămadă de 
gunoi dintr-un ungher al curţii, începu să scormonească în 
gunoi, scoase de acolo comoara lui, adunată cu atâta trudă, 
apoi veni îndărăt. 

Luarăm calea arătată de cârciumar. Aş fi preferat să mă 
duc la gazda mea, dar am renunţat. Doamne, ce-aş fi păţit 


să fi îndrăznit acum douăzeci de ani să fac ce am făcut! 
Cârciumarul ar fi adunat oamenii din stradă şi m-ar fi 
sfâşiat în bucăţi. Dar arabul îşi dădea seama că e în 
interesul lui să acopere lucrurile. Nu m-am întrebat ce o să 
se mai întâmple, ci am acţionat sub îndemnul momentului şi 
după cum îmi dictau datoria şi demnitatea mea s-o fac. 
Trebuia să iau asupră-mi urmările, dar nu mă prea 
îngrijoram eu de ele. 

Am intrat în grădina părăginită şi am văzut dărâmăturile şi 
grămezile de moloz ale casei părăsite. Păşirăm peste ele şi 
dădurăm de o uliţă îngustă şi aproape pustie. Era paralelă 
cu strada în care se afla berăria, aşa că nu mi-a fost greu să 
nimeresc locuinţa turcului. Am bătut în poartă şi 
intendentul îmi deschise. Se miră grozav când mă văzu fără 
stăpânul său şi cu cei doi copii de mână. 

— Selim, cunoşti tu berăria unde se duce de obicei Nassir? 
l-am întrebat. 

— Foarte bine chiar, effendi. 

— Nassir e probabil şi acum acolo şi nu ştie în ce locmă 
aflu eu acum. Du-te repede şi adu-l, dar vezi să nu bage 
nimeni de seamă. Şi mai bine ar fi să-i faci numai semn de 
departe. 

— Aşa, chiar aşa! răspunse el ploconindu-se până la 
pământ şi mă conduse apoi în apartamentul meu. 

Copiii mă urmară în tăcere. Acum însă începură să 
sporovăiască şi-mi puneau fel de fel de întrebări, la care nu 
pridideam cu răspunsurile. Din vorbele lor vedeam că sunt 
foarte deştepţi amândoi. 

După o jumătate de ceas veni şi Nassir. Când îi văzu, 
întrebă nedumerit: 

— Ce înseamnă asta? De unde până unde au răsărit negrii 
ăştia aici? Au venit cu dumneata? De ce ai plecat fără mine? 
Te-am văzut pierind în grabă pe uşă şi nu te-ai mai întors. 
Pentru ce? 

— Atunci nu ştii pesemne ce s-a petrecut în dosul uşii. 


— Nu, nu ştiu nimic. Am auzit niţică gălăgie, dar fiindcă l- 
am văzut pe stăpânul berăriei ieşind după dumneata, mi-am 
închipuit că nu ţi s-a întâmplat nimic rău. Pe urmă a venit 
Selim să mă cheme. Ei, acum aş vrea să ştiu şi eu ce-a fost. 

— Bine. Şezi şi ascultă încoa' la mine. 

I-am povestit atât cât am crezut de cuviinţă. 

M-a ascultat în tăcere, dar când am sfârşit, din gura lui s-a 
pornit un potop de cuvinte. Deoarece vorbea turceşte, copiii 
nu puteau înţelege ce spune. 

Eu nu ziceam nimic, dar când isprăvi el l-am întrebat: 

— De ce te temi atât de Abd el Barak ăsta? După părerea 
mea, n-are ce-ţi face. 

— Aşa crezi dumneata? întrebă el încremenit. Căpetenia 
unei tagme atât de puternice? 

— Ce-ţi pasă de ea! Doar nu faci parte din comunitate. 

— Asta nu, dar n-ai văzut de ce consideraţie se bucură? E 
foarte influent aici şi poate fi foarte primejdios pentru noi. 

— Ploconelile altora nu ne privesc pe noi. Pentru mine, 
principalul e lecţia pe care i-am dat-o şi despre care nu se 
poate spune că a fost tocmai respectuoasă. Dumneata nu i- 
ai făcut nimic, deci n-are de ce să-ţi fie frică. Numai eu aş 
avea motiv să mă tem şi, fiindcă nu mă sinchisesc defel, cu 
atât mai puţin ai dumneata. 

— Dar eşti oaspetele meu; te găzduiesc în casa mea, sunt 
deci răspunzător de tot ce faci. 

— Dacă e vorba numai de atât, n-am decât să mă mut 
imediat. 

M-am sculat de jos, prefăcându-mă că vreau să plec. El 
sări drept în picioare, mă apucă de braţ şi strigă cu spaimă: 

— Nu, nu, stai, nu pleca. 

— Nu se poate. Nu vreau să ai supărări din pricina mea, 
am protestat eu. 

— Dimpotrivă, îmi poţi fi chiar de mare folos. Poate că 
ajungem la o înţelegere în ce priveşte copiii ăştia şi scap de 
belea. 


— Foarte bine. Iau totul asupra mea. Îţi mărturisesc însă 
că, nu numai că aveam dreptul, dar şi datoria să-i apăr. 
Dacă se va întâmpla să fii tras la răspundere, te vei sluji de 
mărturia mea ca să-mi arunci mie totul în spinare. 

— Chiar aşa, voi avea multe necazuri cu afacerea asta. 
Dacă se află că i-ai adus aici, au să mă tragă pe mine la 
răspundere, nu pe dumneata. S-ar putea întâmpla să fiu 
silit să plec mai curând decât trebuie, ceea ce mi-ar pricinui 
o pagubă însemnată, căci sunt aşteptat la Khartoum într-o 
zi şi mai am şi treburi la Cairo. 

— Sunt gata să te despăgubesc. 

— Cu ce? 

— Însoţinduc-te la Khartoum. 

Turcul se însenină la faţă. 

— Vorbegşti serios? 

— Foarte serios 

— Bine, nu învoiesc. Dă mâna încoace! Copiii rămân la 
mine, dar îţi iei dumneata răspunderea pentru orice s-ar 
întâmpla şi mă însoţeşti pe urmă la Khartoum. 

— Ne-am înţeles! Acum să se ducă Selim la hotel şi să-mi 
aducă lucrurile. O să-i dau un bilet ca să i le elibereze în 
numele meu. 

— Mă duc să-l trimit şi să dau poruncă pentru cină, fiindcă 
se apropie timpul. 

În Egipt amurgul e foarte scurt şi se întunecă repede. 
Selim veni îndată după plecarea lui Nassir ca să ia biletul, 
urmat de negrul care venea să aprindă lampa. 

Turcul meu se întoarse repede. Se dusese în haremlâc?”, 
ca să dea ordine pentru masă; cum intră acum pe uşă, îmi 
zise cu admiraţie: 

— Mare doctor eşti, effendi. Leacul tău a folosit. Slujnicei i- 
au trecut durerile de măsele parcă i le-ai luat cu mâna. Poţi 
tămădui şi alte boli? 

— Da. Ai pe cineva beteag în casă? 

— Da, soră-mea, săraca! 

— Ce boală are? 


— O boala ruşinoasă pentru o femeie. De la o vreme îşi 
pierde podoaba capului. 

— Adică îi cade părul. Păi... ca s-o tămăduiesc ar trebui să- 
mi răspunzi la unele întrebări care numai doctorului îi e 
îngăduit să le pună. De câţi ani e fata? 

Se codea să-mi răspundă, căci în Orient o astfel de 
întrebare e o adevărată necuviinţă din partea unui străin. 

— Trebuie neapărat să ştii? întrebă el cam încurcat. 

— Da. 

— Atunci află că Letafa a împlinit de două ori zece ani. 

Pentru Orient, o fată de douăzeci de ani trece drept 
bătrână, dar după numele pe care-l purta se puteai înţelege 
că are alte calităţi, căci Letafa înseamnă „drăgălaşa”. 

— E într-adevăr cheală? am întrebat mai departe, fără să 
ocolesc cuvântul. 

O făcusem dinadins, ca să văd efectul pe care-l va face 
asupra turcului. Acesta îşi împreună mâinile şi făcu o mutră 
ca şi când l-aş fi pălmuit, apoi strigă indignat: 

— O, Allah, Allah, ce nenorocite trebuie să fie femeile 
voastre dacă sunt silite de medicii lor să răspundă la astfel 
de întrebări! 

— Numai spunând adevărul poţi găsi leacul. 

— Atunci n-o poţi ajuta decât ştiind câte fire de păr i-au 
mai rămas soră-mi pe cap? 

— Fireşte. 

— Află că are în creştet o. chelie cât un ban de argint. 

— A zăcut fata vreodată de o boală mai îndelungată? 

— Nu. 

— În cazul ăsta s-ar putea s-o tămăduiesc, dar trebuie să 
examinez locul unde i-a căzut părul. 

— Eşti nebun! strigă el. Nici măcar unui drept-credincios 
de-al Profetului nu-i îngăduit să vadă o fată de-a noastră, 
darmite ţie, unui creştin. 

— Eu nu vreau să văd fata, ci capul ei. 

— Şi mai rău. O femeie şi-arată unui bărbat mai degrabă 
faţa decât capul fără păr. 


— Pe mine nu mă socoti acum bărbat, ci medic. Cine vrea 
să-l ajut, nu trebuie să se ferească de mine. 

— Bine. Mâinile ţi-o îngăduit să le vezi. 

— Cu asta n-am făcut nimic. Nu la mâini e beteşugul, ci la 
cap. Trebuie neapărat să-i văd capul. Dar fiindcă zici că nu 
se poate - mi-e cu neputinţă să-i redau bolnavei podoaba 
capului. 

— Eşti crud şi ceri ce e împotriva legii noastre. 

— Recunosc, dar altminteri nu se poate. Ori mă lasă sora 
ta s-o examinez, ori să ştii că-i cade tot părul de pe cap şi 
rămâne cheală. 

— O, ce nenorocire, o, ce durere! Ce e de făcut? Când o 
vedea ginerele cusurul ăsta, mi-o trimite îndărăt. Nu, nu, se 
poate! Poate că o înduplec. Mă duc s-o întreb. 

Se îndreptă spre uşă. Puse mâna pe clanţă, o deschise, dar 
se întoarse spre mine şi mă întrebă: 

— Zici că altminteri nu poţi s-o tămăduieşti? 

— Nu. 

— Atunci n-am încotro. 

Plecă. Fără s-o fi văzut, eram sigur că era vorba de o 
cădere a părului din creştetul capului. Ţineam însă 
neapărat să mi se împlinească dorinţa. Nu de alta, dar ca 
Nassir să vadă că e greu să mi se opună. 

— Am reuşit. Letafa se învoieşte. Şi fiindcă nu te poate 
primi în odaia ei şi nici în a ta nu se poate, o să vă întâlniți 
într-una în care nu stă nimeni. Când o veni vremea, trimite 
să ne spună. 

Selim veni cu bagajul meu de la hotel. Era atât de agitat că 
uită să mai facă temenelele lui obişnuite. 

— Effendi, bâigui el, ne pândeşte o mare nenorocire. Te 
caută doi oameni de-ai poliţiei. Sunt afară la poartă. 

— De unde ştiu ei că sunt aici? Ţi-au spus numele meu? 

— Nu. Au întrebat de omul care are cu el doi copii negri. 

— Ăla sunt eu. Şi le-ai spus că mă aflu aici? 

— Da. 


— Dobitocule! Cine te-a pus? se răsti Nassir la el. Mare 
tâmpit eşti! 

— Lasă-l, nu-l mai ocări, i-am zis turcului. M-a văzut 
pesemne cineva intrând şi poliţiştii ştiu că sunt aici. Tăgada 
n-ar fi folosit la nimic, ba ar fi înrăutățit chiar lucrurile. Şi 
zici că au de vorbit cu mine? 

— Da, chiar acum îndată. 

— Bine. Adu-i încoace. 

— Eu mă duc, zise Nassir cu teamă. Vreau să se creadă că 
nu ştiu nimic de cele întâmplate. 

— Nu. E mai bine să rămâi. 

Ne aprinserăm pipele şi luarăm o atitudine cât se poate de 
demnă, ca să le arătăm poliţiştilor că nu ne pasă de nimeni. 

Nu mă înşelasem când bănuisem că aceşti slujbaşi atât de 
temuţi nu-mi vor inspira prea multă încredere. Erau 
arnăuţi, înarmaţi până-n dinţi, ca nişte haiduci. Nici măcar 
nu salutară, ci-şi rotiră ochii prin odaie, apoi unul din ei 
întrebă venind spre mine: 

— Ăştia sunt copiii? 

Fireşte că nu i-am răspuns, prefăcându-mă că nu-l aud. 

— Ăştia sunt? se răsti el, arătând spre copii. 

Nu l-am învrednicit nici de data asta cu vreun răspuns. 

Se apropie şi mai mult şi mă împinse cu piciorul. 

— Ce mă, eşti surd sau nu vrei să vorbeşti? 

Am sărit drept în picioare şi i-am răspuns cu glas 
poruncitor: 

— Înapoi neruşinatule! Cum îndrăzneşti să te atingi de un 
effendi străin? 

Omul se dădu înapoi până la uşă, unde stătea colegul său, 
găsind însă de demnitatea lui să protesteze: 

— Fereşte-ţi limba! Mi ai spus neruşinat. Ştii tu ce sunt 
eu? 

— Ce eşti? Un sabtieh, slujbaş mărunt de-al poliţiei cu care 
eu, ca străin, n-am nimic de-a face. Dacă aveţi ceva cu mine, 
adresaţi-vă consulului meu, care îmi va trimite pe unul din 
cavasii săi. 


— O să vină şi ăsta mai pe urmă. Deocamdată trebuie să 
facem noi cercetările. 

— N-am nimic împotrivă, numai să vă purtaţi cum se 
cuvine, nu ca neoamenii. Aţi intrat ca într-un grajd. Voi nu 
ştiţi să salutaţi? 

— Vei fi vrând să ne mai şi ploconim înaintea unui 
infractor? 

— Infractor? Care din noi doi? 

— Tu! 

— Eu? Ce crimă am făcut? O să mă plâng prin consulul 
meu şefului vostru pentru insulta pe care mi-ai adus-o. Nici 
unui cadiu, nici unui judecător nu-i e îngăduit să spună 
cuiva infractor, până nu i s-a dovedit vina. Cu atât mai puţin 
unor secături ca voi care nu sunteţi decât nişte bieţi 
vardişti, pe când eu sunt un adevărat effendi. Nici măcar n- 
aţi salutat când aţi trecut pragul, cum ar fi făcut omul cel 
mai de rând. O să vă învăţ eu cum să vă purtaţi, chiar de-ar 
fi s-ajung cu plângerea mea până la kediv. Până ce nu veţi fi 
mai cuviincioşi, nu vreau să vă cunosc, ai înţeles? Acum, 
afară! Să nu mai îndrăzniţi să-mi călcaţi pragul casei decât 
atunci când vă veţi da seama ce înseamnă să va atingeţi de 
un european. 

Glasul meu era atât de ameninţător, că bietul Nassir a 
sărit speriat de la locul lui. Poliţiştii ieşiră cu coada între 
picioare şi trântind uşa după ei. 

— Ce-ai făcut, pentru numele lui Dumnezeu, exclamă 
turcul îngălbenindu-se. O s-o păţeşti rău de tot... 

— Dimpotrivă. Să-i vezi cum au să se întoarcă blânzi ca 
nişte mieluşei. Sunt încredinţat că. 

Mi-am curmat vorba, ca să mă conving că aveam dreptate, 
căci se întâmplă întocmai după cum prevăzusem. Uşa se 
deschise binişor, poliţiştii intrară încetinel, se ploconiră 
adânc şi salutară cu „Sallam”. 

Aşadar, amenințările mele că mă voi plânge kedivului îşi 
făcuseră efectul. De altfel, succesul îl datoram cred mai 


mult norocului decât spiritului meu de observaţie - după 
cum se va dovedi peste puţin. 

— Sallam! răspunsei eu în acelaşi timp cu Nassir. 

— Effendi, începu individul de adineauri, suntem 
însărcinaţi să ne informăm unde se află cei doi copii negri 
pe care i-ai luat tu din berărie. 

— După cum vedeţi, sunt aici. 

— Atunci o să-i luăm ca să-i ducem îndărăt la stăpânul lor, 
Abd el Barak, vestitul şef al tagmei sfântului Abd el Kader el 
Djelani. 

— El v-a poruncit să-i duceţi? El este şeful vostru? 

— Nu. 

— Dacă nu, pentru ce vă dă porunci? 

— Effendi, eşti străin şi nu cunoşti legile ţării. 

— După cum văd eu, pare că le cunosc mai bine decât voi. 

— "Te-ai atins de Abd el Barak. 

— Întocmai ca voi de mine, cu deosebirea că m-ai lovit cu 
piciorul, deşi nu-ţi făcusem nimic, pe când el mă insultase şi 
eram în dreptul meu. 

— Dar ce drept ai tu asupra acestor doi negri? 

— Acelaşi drept pe care îl are Abd el Barak: i-am tocmit să 
mă slujească. 

— Păi sunt slugile lui. 

— Or fi fost, acum nu mai sunt, deoarece s-au hotărât să 
rămână la mine. 

— Nu se poate. Trebuia să-l fi anunţat cu câteva zile 
înainte că vor să plece. 

— Ah, caută chiţibuşuri dumnealui! Degeaba! 

— Avem ordin să-i luăm cu de-a sila, dacă nu se poate alt 
fel. 

— Ordin de la şeful vostru? 

— Nu, de la Abd el Barak. 

— S-a depus vreo reclamaţie împotriva mea? 

— Nu încă, dar dacă nu-i dai de bunăvoie, Abd el Barak o 
s-o facă şi p-asta. 


— Foarte bine; s-aşteptăm până o s-o facă, pe urmă să 
hotărască judecătorul cui i se cuvin copiii. Dar de unde ştiai 
că sunt aici? 

— Te-am văzut cotind pe uliţa asta şi intrând în casă. 
Duceai copiii de mână, ceea ce nu s-a mai pomenit pe-aici. 
De aceea mi-a bătut la ochi. Când să trec pe urmă prin faţa 
berăriei, m-a oprit Abd el Barak şi mi-a poruncit să mai iau 
unul de-ai noştri cu mine şi să cer copiii. 

— Am înţeles. Acum să-ţi mai pun o întrebare. Cunoşti 
legile ţării tale? 

— Fireşte că le cunosc. 

— Sclavia e îngăduită? 

— Nu. 

— Ştii din ce parte de loc sunt negrii ăştia? 

— Abd el Barak mi-a spus că sunt din neamul dongiol. 

— Aşa e. Nu sunt născuţi în Egipt, ci în ţara lor de baştină. 
Au fost răpiți acum doi ani, când sclavia era de mult 
interzisă, de nişte vânători de sclavi şi vânduți lui Abd el 
Barak. Nu sunt servitorii, ci sclavii săi şi i-a tocmit la străini. 
Leafa lor intra în buzunarele lui şi lor le dădea bătaie în loc 
de mâncare, când nu-i aduceau destule parale. Aşa stau 
lucrurile. Vrea Abd el Barak să-i dau îndărăt copiii, n-are 
decât să mă dea în judecată şi să se adreseze autorităţilor. 
Voi dovedi că i-a cumpărat şi voi cere să i se dea pedeapsa 
cuvenită. 

Le-am întins câteva piese de argint pe care ei le 
strecurară în buzunarele lor, apoi cel care vorbise până 
acum zise: 

— Stăpânes, ai grăit cuvinte înțelepte şi judeci drept. Îi voi 
spune lui Abd el Barak că ar fi mai cuminte din partea lui să 
lase lucrurile baltă. Allah să-ţi dea zile fericite şi viaţă 
lungă! 

Încrucişă braţele peste piept şi se înclină politicos, de 
asemenea şi tovarăşul său, apoi plecară. 

Turcul meu era atât de uluit, încât lăsase să i se stingă 
pipa. Se uită cu ochii holbaţi la mine, clătină nedumerit 


capul şi zise: 

— E cu putinţă? Măcar că i-ai repezit şi era cât pe-aici să-i 
iei la palme, ia uite la ei ce blânzi i-ai făcut! 

— Tocmai de aceea, am răspuns eu râzând. Trebuie să ştii 
să te porţi cu de-alde ăştia. 

— De, o fi, dar nu prea cred că s-a isprăvit cu afacerea 
asta afurisită. 

— Nu, nu s-a isprăvit. E drept că Abd el Barak n-o să 
îndrăznească să se plângă autorităţilor, în schimb, o să 
caute să se răzbune pe mine într-ascuns. Trebuie să fiu cu 
băgare de seamă. 

— Atunci nu ştiu dacă eşti la adăpost în casa mea. 

— Nu sunt, de aceea o să-mi caut altă locuinţă. 

— Să mă părăseşti, aşadar, pe mine? Nu, nu se poate. O să 
ne pierdem urma. 

— Defel. Eu o să pornesc cu copiii în susul Nilului, cu 
vreuna din corăbiile cu pânze şi te aştept undeva la mal. Pe 
urmă, când te voi vedea venind, trec pe puntea corăbiei 
dumitale. 

— Mă pot bizui pe făgăduiala ta? 

— Fără frică. Eu am obiceiul să mă ţin de cuvânt. Lunganul 
de Selim al dumitale să se repeadă astăzi în port şi să afle 
când pleacă vreo corabie de aici. Eu n-aş vrea să ies din 
casă. 

— lei şi copiii cu tine? 

— Da, căci nădăjduiesc să găsesc în Khartoum vreun prilej 
să-i trimit la dongiolii lor. Odată ce i-am luat sub aripa mea, 
nu-i las la jumătatea drumului. Pagubă n-o să avem de pe 
urma lor, ba cred că ne vor sluji cu credinţă în timpul 
călătoriei. 

— Aici ai dreptate, dar şi eu am să mă îngrijesc ca pe drum 
să nu vă lipsească nimic. De fapt, însă, să ştii că sunt de 
părere că ar fi fost mai bine dacă nu te-ai fi apucat să-i ajuţi 
pe copii. 

Turcul rostise cuvintele acestea într-un fel anume, din care 
am înţeles cât de în serios lua cele întâmplate. Era limpede 


că nu era deloc împotriva sclavajului. Mi-am dat seama că în 
această privinţă nu puteam face nimic. 

Peste puţin veni negrul să ne spună că stăpâna sa ne 
aşteaptă. Afară am dat de slujnica pe care o tămăduisem de 
durerile ei de măsele. Ne lumină calea cu o lumânare şi 
urcarăm scara îngustă care ducea la etajul de deasupra. 
Intrarăm într-o odaie goală, în care nu se afla altă mobilă 
decât un covoraş pe pardoseală. Dădu lampa turcului şi ieşi. 
Imediat păşi pragul o femeie înfăşurată toată în văluri dese. 

Era Letafa, sora lui Nassir. Aspectul ei nu se potrivea defel 
cu numele de „drăgălaşa” pe care-l purta. Văzui un ghem 
de fuste din care ieşeau la vedere doi pantofiori. Ghemul 
înaintă până la mijlocul odăii şi se lăsă jos pe covor fără să 
spună ceva. Dintre văluri răsări o mână care se ridică spre 
cap şi dădu niţel la o parte un colţ de basma. 

— Acum, zise Nassir. Vrei să te uiţi? 

Se apropie de momâia aceea care întruchipa o femeie, ca 
să-mi lumineze mai bine, dar întoarse faţa să nu vadă locul 
unde-i lipsea fetei podoaba capului, pe când eu mă uitam cu 
băgare de seamă la locul cu pricina. În creştet putea fi 
văzută, în mijlocul unui păr des, o chelie pricinuită de nişte 
ciuperci microscopice. 

— Am s-o tămăduiesc şi în câteva săptămâni are să-i 
crească părul la loc. 

— Îndure-se Allah! Şi cum se numeşte leacul? 

— Îl găseşti la orice farmacie. 1 se zice aici El Milh el 
hamid şi, pentru o jumătate de piastru, veţi primi atât cât îi 
este necesar până la vindecare. Topeşti praful într-o sticlă 
plină cu apă şi atingi locul în fiecare zi cu apa asta. Leacul e 
bun la început, dar dacă laşi să se întindă chelia, rămâi fără 
fir de păr în cap. 

— Mulţumesc. îţi mulţumesc. o auzii eu pe fată 
murmurând, pe urmă se sculă şi ieşi cu mişcări care n- 
aveau nimic grațios în ele. 

Când coborârăm, Nassir porunci intendentului său să se 
ducă în port după informaţii şi să cumpere la întoarcere 


leacul de la farmacie, apoi ne aşezarăm la masă. 

Cina se compunea dintr-un castron mare cu pilaf şi o 
farfurie plină cu chebab - bucăţi de carne friptă la frigare. 

Farfuria de friptură şi mormanul de orez fură golite la 
repezeală. Ce nu putea prididi turcul, înghiţeau copiii cu 
lăcomie. Vedeam din privirile cu care se uitau la mine că mă 
îndrăgiseră amândoi. Deşi nu ştiau bine arăbeşte, 
înţeleseseră din vorbele mele cu poliţiştii că nu vroiam cu 
nici un preţ să-i dau de lângă mine. 

După cină, Nassir ridică degetul şi făcu în acelaşi timp o 
mutră foarte misterioasă, zicând: 

— Acum vine ce e mai bun. Cât mai stau în Kabhira o să-mi 
îngădui gustul ăsta mai des, fiindcă ştiu bine că pe urmă nu 
o să se mai poată. 

Bătu din palme şi negrul intră cu patru sticle de bere în 
braţe. Drept să spun am făcut toate onorurile cuvenite 
acestei băuturi europene, dar nici turcul meu nu se lăsă mai 
prejos. 

Sătul şi înveselit de băutură, vedea acum lucrurile într-o 
lumină trandafirie. Nici de stafie nu se mai temea. Era sigur 
că atâta timp cât mă aflu eu acolo, stafia n-o să 
îndrăznească să se arate. 

— Aşa cred, i-am spus. Nu vine fiindcă îi e frică de mine. 

— Frică? Ei, aş! Stafiile nu ştiu de frică. N-o să vină pentru 
că eşti creştin şi n-o să vrea să se spurce. 

— Atunci o sfătuiesc spre binele ei să nu se „spurce”, 
altminteri o să-i dau o bătaie de să o fac de râsul lumii şi să-i 
treacă pofta să mai calce pe aici. 

— Zău, spune drept, nu ţi-e frică? 

— Nu mi-a fost nici când am văzut-o întâia oară. 

— Cum, ai şi văzut stafia? 

— Da. Cel puţin aşa presupun. Ori stafia, ori trupul ei în 
carne şi-n oase. 

— Allah! Când? 

— O să-ţi spun eu mai târziu, acum tot n-o să mă crezi. 


— Ba te cred. Mi s-a arătat şi mie, de ce nu s-ar arăta şi 
altora. 

— Altora, da, dar nu mie, care sunt un necredincios! Eşti 
de părere că se vor ţine departe de mine. Dar eu nu sunt un 
necredincios; nici un creştin nu este un ghiaur, deoarece 
Dumnezeul nostru este acelaşi cu acela pe care voi îl numiţi 
Allah. Noi credem chiar în mai mare măsură decât voi, 
musulmanii, pentru că noi ne rugăm lui Isa Ben Marryam 
(lisus, fiul Mariei), ca Fiul lui Dumnezeu, pe care voi îl 
consideraţi numai profet. E drept, însă, că în ce priveşte 
stafiile sunt omul cel mai necredincios din câţi ar putea 
exista pe lume! Obişnuieşti să dormi noaptea în întuneric? 

— Nu, tocmai din cauza stafiei, aprindem toate luminile. 

— Şi, cu toate acestea, ea continuă să apară? 

— Da, apare! Ba mai mult, trece prin uşile zăvorâte şi 
umblă în faţa noastră, prin încăperile luminate. E cumplit! 
Că nu am fugit de aici până în prezent îţi dovedeşte şi 
dumitale că nu port pe nedrept numele de Nassir, care ştii 
că înseamnă victorie! 

— Şi poarta casei este zăvorâtă? 

— Bineînţeles, şi încă cu două zăvoare grele, care nu pot fi 
mişcate din loc cu uşurinţă. 

— Şi, spune-mi te rog, unde doarme Selim, curajosul 
paznic şef sau intendent al casei, care se luptă cu toţi vitejii 
de pe întinsul pământului? 

— În spatele porţii clădirii, unde îşi face în fiecare zi patul. 

— A văzut şi el stafia? 

— Te cred, în fiecare noapte a văzut-o. Din asta poţi să-ţi 
dai şi dumneata seama cât de curajos este. Astăzi va fi 
pentru prima dată când ne vom putea şi noi odihni. Sunt 
obosit şi simt nevoia să mă duc la culcare. Noapte bună! 

Îmi întinse mâna şi se îndreptă spre încăperile lui. Nici nu 
mă îndoiam că îi este somn. Marii mâncăi se simt obosiţi 
după ce iau masa. Dar nu eram la fel de convins că în 
această noapte stafia îl va lăsa în pace, ba dimpotrivă! 


Puteam să jur că stafia îşi va face şi azi apariţia. Nu de 
dragul meu, ci din cauza mea! 

Pe la ceasurile unsprezece m-am gândit că a sosit timpul 
să mă pregătesc de culcare. Mai întâi însă trebuia să culc 
copiii. Ei se întinseseră într-un ungher pe perne, moţăind. 

După ce i-am învelit, am ieşit în pridvorul cu stâlpi. 

Lună nu era, dar stelele sclipeau atât de viu încât se putea 
vedea bine până la zece paşi. 

Prin poarta casei era cu neputinţă să intre stafia, deoarece 
zăvoarele erau trase pe dinăuntru, iar Selim dormea pe jos 
lângă ea. Eram sigur că lăudărosul îşi alesese dinadins locul 
acela, fiindcă ştia că stafia nu venea niciodată până acolo. 
Deci, stafia trecea peste zidul grădinii, unde văzusem de cu 
zi o spărtură. Pe acolo o puteam vedea venind. Totuşi nu 
vrui să mă postez acolo, căci s-ar fi putut să mă zărească şi 
să renunţe la vizita ei în noaptea aceea. Mă întorsei în gang. 
Selim tocmai cobora scara cu o lampă mică în mâna stângă. 
Era înarmat până în dinţi: puşcă, pistoale şi pumnale înfipte 
în brâu, iar în mâna dreaptă ţinea un ciomag gros. Când mă 
zări, se sperie aşa de grozav încât ar fi scăpat lampa din 
mână, dacă nu o apucam eu repede. 

— Lasă-mă în pace, stafio, diavole! bolborosi el aruncând 
ciomagul cât colo. 

— Vino-ţi în fire, omule, am încercat să-l liniştesc. Ce, mă 
iei drept strigoi? 

Când mă recunoscu, zise răsuflând uşurat: 

— Lăudat fie Allah, că eşti tu, effendi. Să fi fost stafia o 
omoram pe loc. 

— Cu ciomagul pe care l-ai aruncat? 

— Da, cu el. Mi-a scăpat din mână când am vrut să dau. 
Stăpânul s-a culcat? 

— Aşa cred. 

— Şi ceilalţi. Tocmai veneam să mă las şi eu odihnei. 

Îmi luă lampa şi îndreptă lumina spre uşă, unde am văzut 
un mindir şi o pătură cu care avea pesemne de gând să se 
acopere, ca să nu-l vadă stafia şi nici el pe ea. 


— Negrul unde este? l-am întrebat. 

— Sus, în apartamentul femeilor, ca să stea de pază. Dar 
dumneata de ce umbli prin casă când ştii că acum trebuie 
să vină stafia? 

— Te căutam pe tine. N-ai nişte funii mai groase la 
îndemână? 

— Ba da. Ţi le aduc îndată. 

Veni cu o frânghie şi mă sfătui să mă duc la culcare. M-am 
întors în apartamentul meu şi m-am uitat mai întâi să văd ce 
fac copiii. Dormeau adânc. Am trecut apoi în odaia de 
alături, în care nu era lumină şi am deschis uşa care da în 
pridvorul din curte. M-am aşezat jos, pe lespezi, aşteptând 
cu răbdare, să văd dacă se va arăta stafia. 

Drept să spun, doream să vină ca să mă încredinţez dacă 
bănuiala mea se va adeveri. Eram aproape sigur că nu 
putea fi altcineva decât vreunul din membrii, dacă nu chiar 
căpetenia tagmei el Kader. Dacă era însuşi Abd el Barak, pe 
care-l bănuiam foarte puternic şi crud, trebuia să fiu cu 
băgare de seamă şi cât mai rapid în acţiunile mele. Trebuia 
să-l iau prin surprindere. Mă gândeam să-l aştept în camera 
luminată, ca să văd ce o să facă dacă mă recunoaşte. 

Timpul trecea încet; minutele păreau ceasuri, ceasurile o 
veşnicie. 

Deodată apărură trei umbre. Să fi fost trei stafii? Atunci 
situaţia mea era cât se poate de primejdioasă. 

Prima stafie se îndreptă spre stânga, unde erau camerele 
turcului. Ridică braţul. Era un semnal. Celelalte două 
începură să facă o gălăgie drăcească, şuierând şi urlând ca 
şi când ar fi izbucnit o furtună grozavă. Din gură nu se 
puteau scoate astfel de sunete, aşa că trebuie să fi avut 
nişte instrumente speciale. 

Pe mine nu asta mă interesa, ci urmăream ce va face cel 
dintâi dintre indivizi. Îl văzui dând la o parte zăvorul, în 
felul cum prevăzusem eu, ca să intre în cameră şi de acolo 
să treacă prin toate încăperile. Nu se putea să nu ajungă şi 
la mine. Mă strecurai repede în odaia luminată, zăvorând 


uşa binişor. Mă întinsei pe perne şi mă învelii cu pături până 
la gât, lăsându-mi numai faţa descoperită. Frânghiile le 
băgai sub pătură. Copiii dormeau. 

Nu aşteptai multă vreme. Uşa care dădea în camerele lui 
Nassir se deschise şi stafia trecu pragul. Făcu o mişcare şi 
zării că ţinea în mână un obiect lung şi ascuţit pe care-l vâri 
prin găurile din uşă, ca să ridice zăvorul. 

Individul trebuie să se fi simţit în mare siguranţă, căci nu 
întoarse capul să vadă ce se petrece în camera mea. Eu mă 
prefăceam că dorm, dar ţineam pleoapele întredeschise, ca 
să-i urmăresc mişcările. 

Mi-era necaz pe Murad Nassir. Stafia asta numai a stafie 
nu arăta. Era îmbrăcată cu un burnus alb, lung până-n 
pământ, cu gluga pe cap, şi cu o cârpă albă pe obraz, cu 
două găuri în dreptul ochilor. Semăna aidoma la stat cu Abd 
el Barak. „Urletul furtunii” de afară se preschimbase acum 
în ţipete de felurite animale. Un sistem cât se poate de 
copilăresc să faci pe stafia. 

Individul se întoarse acum, îşi roti ochii prin odaie, mă 
văzu şi veni încet spre mine. Se opri câtva timp şi mă privi 
cu atenţie. Mult aş fi dat să-i văd mutra. 

Mă lăsă în pace şi se îndreptă spre culcuşul copiilor. Se 
aplecă şi ridică un colţ al mantalei. Îl văzui tresărind, ceea 
ce mă făcu să cred că era într-adevăr Abd el Barak. 

Se întoarse iar la mine. Se aplecă asupra mea în aşa fel că- 
i putui vedea pe sub cârpă bărbia şi scoase mâna dreaptă 
de sub burnus; lama unui pumnal sclipi. Nu era timp de 
pierdut, primejdia era prea aproape. Prea mult n-aveam de 
ce să-mi fac griji, căci chiar dacă era mai puternic ca mine, 
spaima lui mi-ar fi venit în ajutor. 

Nu sării în picioare, nu, ar fi fost o greşeală din partea 
mea, fiindcă aş fi nimerit drept în pumnalul lui. Mă 
rostogolii pe pernă, îl apucai de picioare şi-l ridicai în sus, 
aşa că se întinse lat pe duşumea. Pumnalul îi căzu din mână. 
În clipa următoare îl apucai cu stânga de beregată. 


Ochii lui zvârleau scântei, dar nu zicea nimic, ceea ce-mi 
convenea de minune, căci n-aş fi vrut să se scoale copiii. Îl 
legai repede. Trebuia să ies acum afară, să văd de celelalte 
două „stafii”, însă nu puteam să-l las singur, ca să nu-i 
silească prin ameninţări pe copii să-i dezlege frânghiile. Îi 
apăsai beregata. Ca să nu se înăbuşe deschise gura mare; 
mă folosii de asta şi-i vârâi colţul burnusului înăuntru. 

După ce-l târâi mai departe, ca să nu se poată rostogoli 
până la ei, ieşii din odaie, dar nu pe unde ştiam că se află 
celelalte două stafii, fiindcă trebuia să mă feresc să nu mă 
vadă. Îmi luai puşca, ca să am cu ce-i pocni. 

Ticăloşii nu mai conteneau. Se lăsaseră în patru labe, ca să 
semene într-adevăr a animale. Târându-mă pe pântece mă 
apropiai de ei pe la spate. Când am ajuns la vreo şase paşi 
de ei, sării asupra lor, ridicai puşca şi îl pocnii pe unul cu 
patul drept în moalele capului. Scoase un urlet grozav şi 
rămase întins lat la pământ. Auzindu-l, celălalt sări în 
picioare. Mă văzu şi o luă la fugă în grădină. Eu după el. Mă 
împiedicai însă de un bolovan şi scăpai puşca. O lăsai unde 
era şi fugii mai departe. „Stafia” cunoştea drumul mai bine 
ca mine. Ajunse la zidul grădinii, vru să sară peste el, eu îl 
apucai însă la vreme de picioare şi-l trăsei îndărăt. Îmi 
pierdui echilibrul şi căzui; el pe mine. Îşi smuci cuțitul de la 
brâu şi vru să izbească. Printr-o mişcare bruscă mă ferii şi 
lovitura nimeri alături. Îl pocnii cu pumnul în nas, încercând 
să-i smulg cuțitul din mână. Durerea îl îndârji şi mai mult şi- 
i spori puterile. Se smuci din mâna mea şi vru să-mi înfigă 
cuțitul în piept. Sării în lături şi atunci renunţă. Fuga i se 
păru mai nimerită. Sări peste zid şi pieri în întuneric. 

Ducă-se! Eram mulţumit că scăpasem cu viaţă. Mă întorsei 
în curte. Stafia numărul doi zăcea acolo unde o lăsasem. O 
pipăii la brâu, îi luai pumnalul pe care-l avea acolo, apoi m- 
am dus în gang, unde dormea viteazul Selim. 

Când mă auzi venind, începu să mormăie rugăciunea 
pelerinilor. 


Omul care zicea că e în stare să se ia la luptă cu toţi vitejii 
pământului era un fricos fără pereche. Orice i-ai fi spus, ar 
fi fost de prisos. Trăsei pătura de pe el şi-l târâi după mine 
în curte. Când mă văzu la lumină şi mă recunoscu, îşi 
îndreptă trupul şi zise cu trufie: 

— Ce-ai cutezat, effendi? 

— Nimic! 

— Ba mult, foarte mult! Mulţumeşte lui Allah că mai eşti 
încă în viaţă. Te-am recunoscut îndată după glas, altminteri, 
să te fi luat drept stafia, praf te făceam! Trebuie să ştii că 
eu sunt grozav la mânie. 

— Aşadar, nu ţi-e frică de strigoi? 

— Mie? Mă mir că mă mai întrebi. Eu mă iau la trântă cu 
toţi strigoii şi toţi balaurii de pe lume. 

— Cu atât mai bine, fiindcă o să mergem acum şi o s-o 
găsim în odaie. 

— Stafia în odaie? întrebă el cu teamă. Vrei să punem 
mâna pe stafie? 

— Şi eu şi tu. Uite-o colo. Hai s-o ducem acum unde ţi-am 
spus, şi i-am arătat cu mâna spre aşa-zisa stafie. 

Văzu trupul îmbrăcat în alb întins la pământ şi strigă 
tremurând ca varga: 

— Îndură-te, Doamne! Apără-ne de diavol şi de toate 
duhurile necurate! Nici porunca padişahului, nici o lege din 
lume nu mă poate face să mă apropii de tartorul iadului de 
acolo... 

— Bine. Du-te acum de te vâră iar sub pătură, dar să nu te 
mai lauzi că eşti un viteaz vestit al neamului tău. 

L-am lăsat unde era şi m-am dus la stafia numărul doi. Am 
ridicat-o în spinare şi am dus-o lângă cealaltă, care zăcea 
legată burduf în odaia mea. 

Dar cuvintele mele nu rămaseră fără nici un efect asupra 
lui Selim. Veni cam codindu-se după mine şi se uită cu 
teamă prin uşa rămasă întredeschisă. Îl zări pe Abd el 
Barak şi-l recunoscu. Trecu pragul şi întrebă nedumerit: 


— Ăsta parcă ar fi şeful sfintei Kadirine. Ce caută aici şi 
cine l-a legat aşa? 

— Eu. E stafia voastră. A intrat în odaie la mine şi, fiindcă a 
vrut să mă înjunghie, l-am pus cu botul pe labe. Mai avea 
alte două stafii cu el: una e aceea de colea, cealaltă a fugit 
peste zid. 

Abia acum cel mai viteaz din neamul lui începu să priceapă 
cum stau lucrurile. 

— Hai, du-te acum, i-am zis, şi cheamă încoa' pe stăpânul 
tău, ca să-i arăt cine sunt stafiile care vroiau să-l gonească 
din casă. 

N-aveam acum timp să mă ocup de el, dar trebuia să văd 
ce e cu stafia numărul doi. Omul zăcea tot nemişcat. Nu 
cumva îl omorâsem fără să vreau? Mă cuprinse frica. I-am 
examinat ţeasta; era umflată dar întreagă. Inima bătea 
regulat. Aha, dacă se prefăcea numai? L-am apucat de gât 
şi l-am apăsat pe beregată. Deschise imediat ochii, 
temându-se să nu-l sugrum şi gâlgăi: 

— Ajutor! Ajutor! Mă înăbuş... mor...! 

Am tras mâna şi i-am zis ameninţător: 

— Cine se preface mort, mort să fie! 'Ţine ochii deschişi 
dacă nu vrei să ţi-i închid pentru totdeauna. Stafiile nu 
găsesc îndurare la mine. 

În vremea asta se treziseră şi copiii. Stăteau ghemuiţi în 
colţul lor şi priveau îngroziţi la scena care se desfăşura sub 
ochii lor. Îi liniştii cu vorbe blânde. Acum puteam să-i scot 
lui Abd el Barak căluşul din gură. Nu aveam de ce să mai 
mă tem de el. 

Selim se întoarse să-mi spună că stăpânul său mă pofteşte 
la el, vrând să-mi vorbească înainte de a da ochii cu stafiile. 

— Atunci trebuie să rămâi tu aici, i-am spus. 

— Aşa, chiar aşa, răspunse el, făcându-mi iar o temenea, 
ca în ziua dintâi. Îngăduie-mi să-mi iau şi armele. 

— Nu e nevoie; doar sunt legaţi fedeleş. (Între timp îl 
legasem şi pe celălalt.) 


— Ştiu, effendi, dar armele îi dau omului mai multă 
greutate şi-l fac şi mai de temut. 

Vădit lucru: lui Selim al meu îi era frică să rămână singur 
cu cei doi prizonieri. Îşi aduse tot arsenalul în odaie, şi eu 
m-am dus la Nassir, în al cărui apartament intram pentru 
întâia oară. 

— Ce s-a întâmplat, effendi? mă întrebă el când mă văzu. 
Nu-mi vine să cred ce am auzit. Selim mi-a povestit faptele 
tale eroice, dar în aşa fel că n-am prea înţeles bine ce 
spunea. 

— Ce ţi-a povestit? 

— Că au fost aici opt stafii; pe două le-ai prins tu; una ţi-a 
scăpat şi el s-a luat la luptă cu alte cinci. 

— Pe care le-a biruit, nu-i aşa? 

— Din nenorocire nu, căci a trebuit să le lase să fugă din 
vina ta. 

— Din vina mea? Cum aşa? 

— Fiindcă tocmai când era să le biruie şi se rugau de el să 
le ierte, ai venit dumneata să-l chemi în ajutor. 

— Asta e o poveste născocită de el. Cele cinci stafii nu 
există decât în închipuirea lui, sau mai bine zis e o minciună 
sfruntată. Nici n-au fost decât trei şi el n-a avut nimic de-a 
face cu ele, ci eu. 

— Abd el Barak se află într-adevăr printre ele? 

— Da! 

— Nici nu-mi vine să cred. Cine s-ar fi putut gândi la una 
că asta! 

— Eu da, dacă-ţi aduci aminte. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Nu ţi-am spus că am văzut stafia şi că o să-i fie frică de 
mine? Am bănuit numaidecât cine e, adică Abd el Barak, 
care avea tot interesul s-o gonească pe văduvă şi pe 
chiriaşi, ca să rămână casa tagmei. 

I-am spus simplu şi scurt cele întâmplate. Nu-i venea să 
creadă ca un om ca Abd el Barak să fie în stare de astfel de 


lucruri; i se părea cu neputinţă. I-am zis că n-are decât să 
se ducă să vadă. 

— Mai întâi trebuie să ştiu ce o să facem cu el şi cu 
tovarăşul său, îmi răspunse turcul. Eşti de părere să le dăm 
drumul? 

— Hm! La drept vorbind s-ar cuveni să-i reclamăm la 
poliţie. 

— Să ne ferească Allah! Ne-am pomeni cu toată Kadirina 
pe capul nostru şi ar însemna să am pagube însemnate de 
pe urma duşmăniei lor. Negoţul meu cu Egiptul ar fi 
primejduit, căci asociaţia asta are membri în toată Africa de 
Nord, ba până şi în Sudan. Te-aş sfătui să te fereşti şi tu să 
ţi-i faci duşmani, altminteri ţi-e viaţa în primejdie la fiecare 
pas. 

— Recunosc că ai dreptate, dar nu vreau să-i las pe 
nemernicii ăştia nepedepsiţi. În nici un caz nu trebuie să 
lăsăm să se împrăştie zvonul în oraş, aşa că ce se va petrece 
o să rămână între noi. Totuşi, de învăţat minte o să-i învăţ 
eu într-un fel sau altul, asigurându-ne în acelaşi timp că nu 
ne pot face vreun rău - căci de răzbunat o să încerce ei, fii 
pe pace. 

— Adică să-l silim să ne dea un înscris la mână? 

— Da. O mărturisire în scris a lui Abd el Barak de care să 
ne putem sluji dacă va căuta să se răzbune. 

— Bine, fă cum crezi. Hârtie şi condei se găseşte în casă. 

După ce mai discutarăm niţel în privinţa asta, ne-am dus la 
prizonieri. Când să intrăm pe uşă, l-am auzit pe Selim, care 
stătea cu puşca la umăr, zicându-le ameninţător: 

— Aşadar să nu credeţi că veţi putea să-i faceţi ceva. E 
destul de deştept să nu iasă din vorba mea, îmi ascultă 
orbeşte sfaturile. 

— Despre cine vorbeşti? l-am întrebat eu, bănuind că este 
vorba de mine. 

— Păi. vorbeam cu Murad Nassir, stăpânul meu. Face 
drumul la Khartoum sub paza mea, de aceea ziceam că n- 
are de ce să se teamă de ăştia de acolo. 


— Eşti un fricos şi jumătate, aşa că ai face mai bine să nu 
te tot lauzi cu isprăvile altora. Du-te sus la haremlăc şi-i 
spune negrului ce s-a întâmplat, ca să se liniştească femeile, 
care se vor fi speriat auzind gălăgie. 

Îl trimiteam dinadins de aici, ca să nu fie de faţă la cele ce 
aveam de vorbit cu Abd el Barak. 

După ce a ieşit el din odaie, l-am dezlegat pe Abd el Barak, 
i-am arătat revolverul şi i-am spus cu glas ameninţător: 

— Deocamdată eşti tot stafie; la cea dintâi mişcare pe care 
ai îndrăzni s-o faci fără voia mea, te culc la pământ. 

Se uită la mine cu o privire de ură grozavă şi răspunse 
rânjind: 

— Dacă ai ceva de poruncit puternicului mokkadem al 
sfintei Kadirine, poftim, vorbeşte. 

— Nici eu, nici tu n-avem ce ne porunci unul altuia, dar 
vreau să-ţi fac anumite propuneri. 

— Ascult! 

— Cunoşti tu cărţile el Kadirine care sunt răspândite în 
toate părţile lumii unde se află adepţi de-ai tagmei voastre? 

— Da. 

— Cine le scrie? 

— Oricine se pricepe să aştearnă pe hârtie ce cugetă, le 
poate scrie. 

— Aşa? Bine. Află atunci că şi eu sunt unul din ăştia şi 
vreau să scriu o astfel de carte. 

— Tu? râse el batjocoritor. Eşti doar un ghiaur. 

— Să nu mai spui a doua oară cuvântul ăsta, că o să-ţi pară 
rău. Ai văzut cum ştiu eu să pedepsesc o astfel de insultă. 
Voi scrie cartea şi fii sigur că va fi citită de foarte mulţi, de 
asta voi avea eu grijă, fii tu pe pace. Titlul va fi următorul 
„Abd el Barak sau stafia mokkademului”. Se va afla astfel 
jalnica şi caraghioasa întâmplare din astă-seară a prea- 
respectatului mokkadem al sfintei Kadirine. 

— Îndrăzneşte! zbieră el, fulgerându-mă cu privirea. 

Mi-am dat seama că planul meu fusese cât se poate de 
bun. Amenințarea mea îşi făcea efectul dorit. Ştiam că de 


autorităţi nu se prea sinchiseşte el, dar să-l fac de batjocură 
în faţa membrilor asociaţiei lui, ar fi fost ceva grozav pentru 
el. Numai aşa puteam obţine ceea ce vroiam. 

— Nu risc nimic, i-am răspuns cu calm. Te fac de râsul 
lumii şi n-ai nici o putere să te răzbuni. Dar, din 
consideraţie pentru ceilalţi membri, care n-au nici o vină 
pentru faptele tale, nu vreau să-i expun şi pe ei batjocurii 
care s-ar răsfrânge asupra întregii Kadirine. Poate că aş fi 
dispus să renunţ la hotărârea mea, dacă te căieşti şi mă 
asiguri că nu vei încerca nimic împotriva noastră. 

Îşi stăpâni furia şi răspunse cu glas care vroia să pară 
nepăsător: 

— Prin ce vrei să te asigur? 

— Mai întâi, renunțând la toate drepturile pe care zici că 
le ai asupra acestor doi copii negri. 

— Bine, renunţ, răspunse el, făcând un gest de dispreţ cu 
mâna. 

— Ca să fiu mai sigur, îmi vei semna o chitanţă prin care 
recunoşti că mi-ai vândut copiii. 

— Semnez. 

Răspunsul veni tot aşa de repede ca şi cel dintâi. Mi se 
păru suspectă graba, deoarece eu credeam că-i cer ceva 
important. Şi apoi, privirile lui piezişe îmi dădeau de gândit. 

— Şi, ca încheiere, aşternem pe hârtie cele ce s-au 
petrecut în noaptea asta aici, iar tu iscăleşti hârtia, 
recunoscând adevărul 

— Pe viaţa Profetului asta n-o fac, răcni el înfuriat. 

— Nu jura pe Mahomed pentru că nu poţi să ţii 
jurământul. 

— Ba o să-l ţin. De ce să mă iscălesc; ce vrei să faci cu 
hârtia asta? 

— Dacă ne vei lăsa în pace, n-o să afle nimeni despre ea, 
dar dacă vei încerca să te răzbuni pe noi, vom şti să ne 
slujim de ea. 

— Şi ce o să faceţi dacă nu mă învoiesc? 


— Mai sunt în Kahira şi alte tagme; voi aduna pe toţi 
mokkademii lor ca să afle că toată cucernicia ta e o 
prefăcătorie; cumperi sclavi şi faci pe stafia. 

Cuvintele mele părură să-şi facă efectul dorit. Privi câtva 
timp înaintea lui, pe urmă strigă: 

— Nu mai pot! Trebuie să mă mişc puţin. 

Sări în picioare şi începu să se învârtească agitat prin 
cameră; se opri apoi în faţa mea şi strigă: 

— Ziua când ai venit tu pe lume a fost nenorocirea mea! 
Mă supun. Scrie ce ai de scris şi eu o să iscălesc. 

Enervarea lui se potoli. Se aşeză iar jos. Eu de asemenea. 
Murad Nassir aduse hârtie, cerneală şi condei. 

Trecu o bună bucată de vreme până să-i pot pune dinainte 
lui Abd el Barak hârtiile. Semnă, fără măcar să le citească, 
răsuflă adânc şi zise, ridicându-se în picioare. 

— S-a făcut! Acum dezleagă-l pe omul de colo şi lăsaţi-ne 
să ne vedem de drum. 

I-am însoţit până la poartă. Ajuns în stradă, Abd el Barak 
se întoarse spre mine, se înclină uşor şi zise în bătaie de joc: 

— Dumnezeu să te aibă în paza lui şi să te ocrotească. 
Sper să ne revedem curând. 

Pieri apoi în întuneric cu stafia cealaltă. 

Eu m-am întors în odaia mea, pe când Nassir se duse s-o 
liniştească pe sora lui, care trebuie să fi aşteptat cu 
nerăbdare să afle despre cele întâmplate. 

Hârtiile le-am băgat în buzunar, căci nici prin gând nu-mi 
trecea să le dau turcului. N-aveam destulă încredere în el 
şi, din atitudinea lui Abd el Barak, mai ales din cuvintele 
ironice cu care îşi luase rămas bun de la mine, era de 
aşteptat că va încerca să ne pună bețe în roate. 

Selim veni să mă întrebe dacă mai am treabă cu el sau 
poate să se ducă la culcare. 

— Să-mi răspunzi mai întâi la câteva întrebări, îi zisei eu. 
Ai găsit vreo corabie care pleacă astăzi în susul Nilului? 

— Da, effendi. Şi încă una foarte bună, în care e loc şi 
pentru tine, şi pentru copii. 


— Nu trebuia să spui dacă sunt singur sau însoţit de 
cineva. Dar cine e persoana pentru care te interesezi, ai 
spus? 

— A trebuit să spun, fiindcă m-a întrebat căpitanul. 

— Ce fel de corabie e? 

— O dahabijehă, care pare să alunece repede pe apă, 
altminteri nu i-ar fi dat numele de „Semek” - adică 
„Peştele”. 

— Acum ce e mai important: pe când îl păzeai pe Abd el 
Barak, i-ai spus cumva că plec astăzi cu „Semek”? 

— Doamne fereşte! Jur pe ce vrei! 

— Bine, i-am răspuns eu, deşi mă îndoiam grozav de 
jurământul lui. 

— Când ridică dahabijehă ancora? 

— La ora trei. Ştii doar şi tu că nici un musulman drept- 
credincios nu porneşte la drum înainte de rugăciunea de 
dimineaţă. 

— Şi unde e ancorată corabia? E vreo cafenea prin 
apropiere de unde aş putea s-o văd şi eu? 

— Da. Vrei să te duci? O să-ţi arăt eu unde e. 

— Nu-i nevoie. Acum du-te de te culcă. Nădăjduiesc că ai 
spus adevărul şi nu uita un lucru: nimeni nu poate avea 
încredere într-un mincinos. 

— Aşa, chiar aşa! încuviinţă el, îndoindu-se din mijloc până 
la pământ. 

După câtva timp m-am pomenit iar cu Nassir. Simţea 
nevoia să mai stea de vorbă despre cele întâmplate. Părea 
încredinţat că nu mai avem de ce ne teme de Abd el Barak. 

— A înţeles şi el că nu glumim, zise turcul. A iscălit hârtia, 
de voie, de nevoie, şi ştie bine că avem o armă puternică 
împotriva lui. O să se ferească să ne dea prilej să ne servim 
de ea. 

— Eu nu am aceeaşi încredere. Mai întâi o să caute să şi-o 
ia înapoi. Omul ăsta, e în stare de orice. N-ai priceput tâlcul 
cuvintelor pe care le-a spus la plecare? 

— Spunea şi el aşa, de necaz. 


— Aş! vorbea foarte serios. Ne lua peste picior. Şi-apoi mă 
miră foarte mult că s-a învoit atât de uşor la toate 
propunerile mele şi a iscălit fără măcar să citească un rând 
din ce era scris. Şi-a şi pus ceva în gând. O să vezi mai 
târziu. Pe urmă mai e ceva: sunt sigur că Selim i-a spus de 
plecarea mea. Trebuie supravegheată corabia, ca să vedem 
dacă Abd el Barak nu încearcă să pună ceva la cale cu 
căpitanul ei. 

— Cine să se însărcineze cu asta? 

— Eu nu, fiindcă e vorba chiar de persoana mea. Pe Selim 
nu ne putem bizui şi servitorul negru nu e bun de aşa ceva. 

— Atunci o s-o fac eu. 

— Cu atât mai bine. Corabia se numeşte „Semek” şi poate 
fi văzută de la o cafenea din apropierea portului. Treaba 
asta cere multă băgare de seamă şi minte limpede, de 
aceea te-aş sfătui să te culci acum ca să te odihneşti niţel. 
Staţii nu mai sunt, aşa că putem dormi liniştiţi până la ziuă. 

Nassir plecă şi, după ce am învelit bine copiii, m-am culcat 
şi eu. M-am deşteptat abia pe la amiază. Selim veni să ne 
aducă prânzul şi-mi spuse că stăpânul plecase dis-de- 
dimineaţă şi trimisese o grămadă de târguieli din oraş 
pentru mine. Într-adevăr, pe lângă merinde din belşug, 
turcul avusese grijă să-mi pregătească tot ce se cere pentru 
o călătorie pe Nil. Acum rămânea numai partea bănească. 
Dacă plăteam eu drumul, rămâneam aproape fără gologani 
în buzunar, ceea ce nu-mi convenea defel. 

Peste puţin timp se întoarse şi Nassir. Stătuse nemişcat la 
postul său de observaţie. Venea acum să-mi spună că 
observase mişcare pe puntea corăbiei, ceea ce ne dovedea 
că vasul se pregătea de plecare. 

În drum spre port, ne înţeleserăm să nu mă îndepărtez 
prea mult de Cairo, dar nici prea aproape să nu mă opresc, 
din pricina lui Abd el Barak. El, Nassir, va pleca peste o 
săptămână cu sandal-ul9 „lerh” (Pasărea) şi eu să-l aştept 
la Siut. Cât despre corabia mea, nu observase nimic 
suspect. Fusese el însuşi pe bord şi plătise drumul pentru 


mine şi cei doi copii negri. Era de părere că-mi făceam 
spaimă degeaba. Eu ştiam însă că un oriental nu iartă 
niciodată, iar ceea ce-i făcusem eu lui Abd el Barak era mai 
mult decât atât. 

Bunele moravuri orientale îmi interziceau să-mi iau rămas 
bun de la Letafa cea „drăgălaşă”. Ajuns la poartă m-am 
despărţit de Selim, dându-i următorul sfat: 

— Dacă în lipsa mea stafia s-ar mai întoarce, nu te mai 
miorlăi, ci loveşte-o bine, cu toată puterea. Vezi, să nu mai 
ajungi să spui că au apărut opt, în loc de trei stafii! Nu se 
cuvine unuia care se pretinde „cel mai mare viteaz al 
tribului său” să vadă mai mulţi duşmani decât sunt în 
realitate. 

— Aşa, chiar aşa! încuviinţă el, în timp ce se apleca până la 
pământ, şi îmi trase mâna spre buzele sate. Un musulman 
arab să sărute mâna unui necredincios, oare când s-a mai 
întâmplat una ca asta? Se pare însă că Selim, în ciuda 
răstimpului scurt de când ne cunoşteam, prinsese puţin 
drag de mine. Drept urmare, m-am hotărât ca pe viitor să 
mai închid ochii la ciudăţeniile lui. 

Capitolul Il - Reissul effendina. 

Ne îndreptarăm spre port, însoţiţi de Murad Nassir şi 
hamalul care-mi ducea bagajul. Când am ajuns la corabie, 
echipajul tocmai îşi sfârşise rugăciunea de după-amiază şi 
desfăşura vântrelele. Am strâns mâna turcului, i-am 
mulţumit pentru găzduire şi m-am urcat cu copiii pe punte. 
Peste puţin timp pânza se umflă şi corabia începu să 
alunece pe apa Nilului. 

M-am dus să-l salut pe reiss - astfel se numeşte căpitanul 
unui vas în Egipt. Îmi ieşi el singur în întâmpinare. A fost 
foarte politicos cu mine, îmi ură bun sosit pe corabie, ba îmi 
întinse şi mâna. Mă duse apoi să-mi arate cabina. Aceasta 
se afla la pupa vasului, era de scânduri şi în locul uşii avea o 
rogojină, care o despărţea de restul covertei. Văzui pe jos 
numai o saltea de paie, dar pături îmi dăduse Nassir de 
acasă, aşa că aveam cu ce ne înveli eu şi cei doi copii. O 


grămadă de sticle înşirate pe lângă perete, pline cu bere, 
fuseseră trimise de Nassir, ca să am cu ce-mi potoli setea pe 
drum. Îi mulţumii încă o dată în gând pentru atenţia lui şi 
ieşii din cabină să privesc la animația care domnea în portul 
de care ne îndepărtam. 

Deodată auzii un glas în spatele meu: 

— Îmi dai voie, effendi, să-ţi duc în cabină lucrurile pe care 
le-a lăsat hamalul pe punte? 

Mă întorsei să văd cine-mi vorbeşte. Un individ înalt stătea 
lângă mine într-o atitudine respectuoasă şi aştepta 
răspunsul. Tocmai vroiam să-i spun câteva cuvinte de 
mulţumire, dar ele îmi muriră pe buze. Privirile individului 
erau atât de aspre de sub tuiele de sprâncene dese şi în 
colţul gurii mi se părea că văd un zâmbet batjocoritor, încât 
simţii un fel de junghi în inimă. Şi nasul. da, nasul acela. Era 
umflat ca o pătlăgică. Cine dracu' l-o fi adus în halul ăsta? 
mă întrebam eu. Fără să vreau mă gândii la stafia numărul 
trei, care venise în directă şi repetată atingere cu pumnul 
meu. O bănuială mi se născu în minte. Îi auzisem adineauri 
pe marinari, când dezlegau odgoanele, strigând: Ah ia sidi 
Abd el Kader, un fel de exclamaţie preferată a 
mahomedanilor care aparţin sfintei Kadirine. Să fie şi 
căpitanul corăbiei pe care mă aflam eu un membru de-al ei 
şi să fi cerut Abd el Barak, care ştia de la Selim că plec cu 
„Semek”, să-l ia şi pe individul acela la bord? Hm! se cerea 
să fiu prevăzător şi cu mare băgare de seamă. Totuşi m-am 
prefăcut nepăsător şi l-am întrebat repede: 

— Cum te cheamă? 

Omul se codi cu răspunsul. Se aştepta, probabil, să 
primesc îndată propunerea lui şi întrebarea îl fâstâci un 
moment. După câteva clipe răspunse: 

— Eu sunt Ben Şorak. 

Nu era de ajuns. Individul trebuia să fie de vreo cincizeci 
de ani, aşa că trebuia să aibă un nume al său, pe când Ben 
Şorak însemna numai fiul lui Şorak. 

L-am întrebat mai departe. 


— Pentru ce te oferi tu să faci slujba asta? 

— Pentru că sunt tocmit să-i servesc pe călători. 

— A, aşa! Eşti arab? 

— Da, din tribul maazeh. 

— De când eşti pe corabie? 

— De peste un an. 

— Bine. Cară lucrurile în cabină. Dacă voi fi mulţumit de 
tine, vei avea de la mine un bun bacşiş. 

Rămânea acum să nu-i las timp individului să-i pună la 
curent pe cei de pe corabie cu răspunsurile pe care mi le 
dăduse. M-am apropiat de reiss şi i-am cerut nişte 
informaţii, ceea ce mi-era îngăduit ca unul care aveam de 
călătorit mai multe zile pe vas. La urmă l-am întrebat cine 
are să mă slujească în vremea asta. 

— Acela care-ţi cară acum bagajele în cabină, îmi răspunse 
el. 

— Cum îl cheamă? 

— Barik. 

— E beduin? 

— Nu, e din Minieh. 

— E om de încredere? De cât timp e pe corabie? 

— De vreo patru luni. 

Ştiam acum ce vroiam să ştiu. Stafia numărul trei - căci ea 
trebuie să fie - mă minţise. N-avusese încă prevederea să se 
înţeleagă cu echipajul vasului asupra falsei sale identități. 
Pentru mine se afla el pe corabie. M-am mirat că nu ieşise 
încă din cabină. De ce zăbovea atât? M-am apropiat pe 
nesimţite şi am păşit brusc înăuntru. Copiii ronţăiau nişte 
smochine, pe care li le dăduse el, ca să nu se uite la ce face. 
L-am văzut cotrobăind prin buzunarul mantalei mele. M-am 
prefăcut că n-am băgat de seamă şi l-am trimis sub un 
pretext oarecare afară. 

Aşadar, bănuiala mea se adeverea. Ce însărcinare să fi 
avut el din partea lui Abd el Barak? Să mă omoare? Poate, 
deşi nu-mi venea să cred. Mai probabil era că îl pusese să- 
mi fure hârtiile pe care le semnase, silit de împrejurări. 


Dovadă - scotocitul buzunarelor. Dar chiar aşa să fie, 
situaţia mea nu era defel plăcută şi bucuros aş fi coborât 
undeva pe uscat, ceea ce nu era greu, deoarece vasele 
trăgeau toate seara la mal şi nu era de aşteptat ca să-mi 
facă de petrecanie chiar în prima zi. 

Am lăsat gândurile astea la o parte şi m-am apucat să-mi 
orânduiesc lucrurile în căsuţa mea plutitoare. Călătoria cu 
corabia se face foarte încet, aşa că aveam zile întregi de 
petrecut pe apă. Mai întâi, să-mi pun merindele la adăpost 
de şobolani, care sunt o adevărată pacoste pe vasele acelea. 
Am dat peste un pachet mai mare de tutun. L-am desfăcut 
şi am găsit deasupra o hârtie împăturită: „Banii dumitale de 
drum” scria pe ea. Într-un plic destul de greu, se aflau 
douăzeci de monede de aur englezeşti. 

Burtosul meu Murad Nassir părea să nu fie un calic. Se 
năştea însă întrebarea: ce fel de servicii aştepta de la mine? 
Mă chinuia bănuiala că afacerile lui nu erau tocmai curate. 
Pe chipul său deschis şi cinstit apăreau uneori trăsăturile 
oamenilor pentru care „scopul scuză mijloacele”. Atitudinea 
lui era desigur destul de binevoitoare şi se simţea în ea 
simpatia pe care i-o inspiram, totuşi nu se poate să nu fi fost 
mânat şi de un egoism ascuns. Dar care din noi ar putea 
spune că nu e egoist? 

M-am apucat de treabă; copiii mă ajutau din toată inima şi 
dădeau dovadă de multă îndemânare. Dacă aş fi ştiut că 
toată osteneala ne va fi de prisos şi că nu vom rămâne decât 
o singură zi pe corabie, m-aş fi lăsat păgubaş. 

Cum mai întotdeauna în anotimpul acela bântuiau 
vânturile, corabia alerga cu iuţeală pe unde, până ce 
soarele se lăsă la apus şi veni timpul mogreb-ului1 0. 
Corabia îşi încetini mersul şi-l văzui pe cârmaci îndreptând 
vasul spre malul stâng al Nilului. M-am dus la căpitan şi l- 
am întrebat care era pricina. 

— Ancorăm la Giseh, îmi răspunse el. 

— Pentru ce? Abia am plecat. Ce motiv ai să întrerupi 
călătoria? Şi-apoi, nici nu s-a întunecat încă şi la lumina 


stelelor putem foarte bine merge până la Atar en Nebi, sau 
Der et Tin, ba chiar la Menil Şiba, dacă nu chiar până la Der 
Ibn Sufgan. 

— De unde cunoşti tu localităţile astea, cine ţi-a spus de 
ele? mă întrebă el, mirat. 

Era în interesul meu să-i arăt că nu sunt atât de străin în 
ţara lui, după cât îşi va fi închipuit. De aceea i-am răspuns: 

— Nu cumva mă crezi un ageamiu? Am mai fost şi alte dăţi 
pe-aici, ba am văzut şi cataractele. 

— Atunci trebuie să ştii că toate vasele ancorează pe 
înserate la mal. 

— Numai după ce s-a întunecat; acum e încă lumină şi vom 
avea o noapte senină, aşa că putem foarte bine naviga şi 
după ce se va înnopta. 

— Nici un reiss nu face ce spuitu. 

— Ba da. Mi s-a întâmplat adesea să călătorim toată 
noaptea când cerul era înstelat, fără să ni se întâmple ceva. 
Dacă era vorba să ancorezi la Giseh, de ce-ai mai plecat? Eu 
nu admit să tragi la mal şi să ştii foarte bine că orice reiss 
trebuie să ţină seamă de dorinţele călătorilor săi. 

— Nu există un anumit regulament. Eu sunt stăpânul 
dahabijehei şi fac ce vreau cu ea. 

— Da? Foarte bine. O să am eu grijă să se afle ce fel de 
căpitan eşti şi fii sigur că nici un european - şi ştii prea bine 
că ei sunt cei mai buni platnici - n-o să-ţi calce pe corabie. 

— Treaba lor! N-am trebuinţă de ei. 

Îmi întoarse spatele şi plecă. Hotărârea lui părea să aibă o 
pricină. Ancorarea la Giseh era probabil în legătură cu 
prezenţa stafiei numărul trei pe bord. Se punea la cale ceva 
împotriva mea, care trebuia să aibă loc în apropiere de 
Cairo. De ce? Răzbunarea? Să răpească poate copiii? Să-mi 
smulgă cu de-a sila hârtiile semnate de Abd el Barak? 

Giseh e locul pe care orice străin care vine la Cairo nu se 
poate să nu-l viziteze. Pentru mine, care-l mai văzusem, nu 
mai prezenta nici un interes, de aceea mi-am propus nici să 
nu cobor pe uscat, ci să dorm pe corabie. Aveam însă 


motivele mele să mă prefac şi, îndată ce vasul ancoră, mi- 
am pus mantaua pe umeri, am luat copiii de mână şi m-am 
prefăcut că vreau să trec puntea. Reissul veni în fugă spre 
mine şi mă întrebă: 

— Ce faci, effendi? Vrei să rămâi peste noapte la Giseh? 

— Da. 

— N-o să găseşti loc. 

— Ei, aş. Cu bani găsesc eu, fii pe pace. 

— Dar vezi că avem de gând să pornim cum s-o lumina de 
ziuă. Dacă te prinde somnul şi nu te întorci la timp, plecăm 
fără tine. 

— O să trimit vorbă unde am tras, ca să poţi să mă chemi 
când o fi să ridici ancora. 

— Nu se poate; eu trebuie să pândesc dincotro bate 
vântul, şi cum s-o stârni, plec imediat. 

— N-are a face; cum trimiţi după mine, pot fi în câteva 
minute pe bord. 

— Nu pot să iau oamenii de la treabă, aşa că n-am cum să 
te chem. 

— Ce te-a găsit zorul aşa, deodată, când puteai foarte bine 
nici să nu te opreşti din drum? 

— Sunt căpitanul vasului şi nu sunt obligat să-ţi dau ţie 
socoteală. Dacă vrei să te duci, n-ai decât, dar după tine nu 
trimit. S-ar putea să pornesc chiar înainte de miezul nopţii. 
Să te vedem pe urmă ce te faci? 

— Dacă aşa stau lucrurile, iacă rămân. Allah să 
răsplătească purtarea ta faţă de călătorii care au făcut 
prostia să se urce pe puntea corăbiei tale, am mormăit eu, 
prefăcându-mă tare necăjit. 

L-am văzut înseninându-se la faţă. Aşadar îmi ajunsesem 
scopul. Nu vroia să mă îndepărtez de corabie, deci îşi 
puseseră de gând ceva chiar pentru noaptea aceea. Cu atât 
mai bine, scăpam de nesiguranța în care mă zbăteam. 
Marinarilor li se dădu voie să-şi petreacă noaptea pe uscat. 
I-am văzut plecând unul câte unul. Pe corabie nu mai 
rămăsese decât reissul, cârmaciul şi fosta stafie. Am înţeles 


îndată pentru ce expediaseră pe toţi marinarii: ca să nu 
aibă martori la cele ce unelteau împotriva mea. 

Nu trecu mult şi aşa-zisul om de serviciu al cabinei veni să 
mă întrebe dacă am trebuinţă de ceva. Am cerut să-mi 
aducă numai apă şi o lampă, deoarece voi avea nevoie de ea 
pentru a-mi aprinde mereu pipa. 

Când veni cu ele, îi spusei aşa, în treacăt, că nu prea mi-e 
bine şi nu voi mai ieşi defel din cabină. În timp ce vorbeam, 
scosei portofelul din buzunar şi cotrobăii prin el, ca să vadă 
că e plin de hârtii. O făceam dinadins, vrând să-l prind în 
cursă. Şiretenia mea se prinse, căci îl auzii pe individ 
zicând: 

— Bine faci, effendi. Aerul nopţii nu e bun pentru străinii 
care nu sunt deprinşi cu el şi te poţi alege cu o boală de 
ochi, cum au mai păţit-o şi alţii. Cruţă-ţi lumina ochilor, 
effendi, eu aşa te sfătuiesc. Mai ai nevoie astă-seară de 
mine? 

— Nu. O să mănânc vreo două-trei smochine, mai fumez o 
pipă, două, pe urmă mă culc. 

— Atunci mă duc. Să-ţi fie noaptea fericită, effendi! 

Făcu o temenea şi ieşi, lăsând jos rogojina din dreptul uşii. 

Cum l-am văzut plecat, am stins lampa, m-am apropiat 
binişor de uşă, am dat niţel rogojina la o parte şi am privit 
afară. Bănuiam eu că se va duce imediat să le raporteze şi 
celorlalţi nemernici convorbirea pe care o avusese cu mine. 

Pe punte o lumină aprinsă. Noianul de stele nu răsărise 
încă, doar ici-colo câte o licărire care n-ajungea să străbată 
întunericul. Ochii mei experimentați erau mai ageri ca ai 
arabilor. Zării pe individul meu îndreptându-se spre mijlocul 
corăbiei, mă furişai pe sub rogojină şi-l urmării tiptil. Nu 
puteam vedea chiar până acolo, dar băgasem de seamă de 
cu ziuă că în locul acela se aflau nişte baloturi cu tutun, 
destinate unui port oarecare. Mă lăsai pe pântece şi începui 
să mă târăsc binişor spre baloturile acelea. Când mă 
apropiai de ele, auzii într-adevăr glasuri omeneşti. Un om 
stătea rezemat pe unul din baloturi. Alături de el, altul. 


Trecui pe partea cealaltă şi mă lipii pe cât putui de balot. 
Auzii pe unul din ei zicându-i celuilalt: 

— Mai aşteaptă! Să nu spui de două ori un lucru când poţi 
să-l spui o singură dată. Reissul trebuie să pice numaidecât. 

— Unde s-a dus? 

— Să aşeze pe mal felinarul, ca să nu greşească 
muza'birull1 drumul când o veni. 

Cei doi care vorbeau erau omul de serviciu şi cârmaciul. 
Aşadar puneau un semnal pentru un scamator. Ce rost avea 
omul ăsta aici? Era din Giseh ori din Cairo? Venea pentru 
mine sau ca să facă pe cei de pe corabie să se distreze pe 
timpul călătoriei, după cum e obiceiul pe acolo? 

Lungit la podea, cum eram, nu puteam vedea nici malul şi 
nici felinarul, pe când ceilalţi, stând în picioare, da. 

— Uite că a aprins lumina, zise fosta stafie. A înfipt o 
prăjină în pământ şi a legat felinarul de ea. Acum trebuie să 
se întoarcă şi reissul. 

Eu mă aflam spre largul apei, pe când malul era de partea 
cealaltă, aşa că speram să nu fiu văzut de căpitan. Mă 
asemănam cu un indian care pândeşte sosirea vânătorului 
în prerie. În de-alte astea eram mare meşter şi m-aşteptam 
să aflu ceva important pentru mine. 

Reissul trecu puntea care lega vasul de mal şi păşi pe 
corabie. Auzii un „pst” şoptit, care-l făcu să se îndrepte spre 
locul de unde venea chemarea. Văzu pe cei doi, se opri 
lângă ei şi întrebă: 

— Ei, ce face ghiaurul, arde-l-ar focul gheenei în vecii 
vecilor. 

Tonul şi vorbele lui nu se potriveau defel cu respectul pe 
care mi-l arătase când păşisem pe puntea corăbiei sale. 

— Stă în cabină şi fumează, răspunse fosta stafie. 

— Şi crezi că n-o să mai iasă afară? 

— Nu. Zicea că nu prea îi e bine şi că după ce o fuma vreo 
două pipe se culcă. L-am sfătuit şi eu să stea în cabină, 
fiindcă aerul nopţii îi strică ochii. 


— Foarte bine ai făcut. Fumeze - sta-i-ar fumul în gât, să-l 
înăbuşe! Auzi, să îndrăznească o spurcăciune de ghiaur să 
s-atingă de prea cucernicul nostru mokkadem! Ba să-i mai 
fure şi sclavii! Usca-i s-ar mâna să i se usuce... Dar un lucru 
nu înţeleg eu: de ce mokkademul - să-l ţină Allah în viaţă! - 
nu ţi-a poruncit să-l ucizi pe ghiaur? 

— Ca să nu ai tu vreun necaz de pe urma morţii lui. Se ştie 
că a plecat cu dahabijeha ta şi se teme să nu te tragă cineva 
la răspundere dacă o pieri. 

— Asta aşa e. S-ar fi putut însă să coboare undeva în drum 
şi sunt sigur că oamenii mei nu m-ar fi dat de minciună. 

— Sunt printre ei câţiva mai noi, aşa că nu poţi să ştii. De 
aceea te-am sfătuit să-l trimiţi pe uscat. Nici că a fost aici 
muza'birul nu trebuie să afle. 

— Nu era nevoie să mi-l trimiţi pe cap. Din pricina lui am 
fost silit să acostez la Giseh, ceea ce i s-a părut cam ciudat 
ghiaurului. Dar de bănuit nu băânuieşte nimic. Un drept- 
credincios al Profetului ar fi înţeles îndată că se află în 
primejdie. Dacă nu era vorba să aşteptăm pe muza'bir ne 
vedeam de drum şi puteai foarte bine să-i şterpeleşti tu 
singur creştinului hârtiile, ca să le duci pe urmă 
mokkademului. 

— Allah, Wallah! Crezi că aş fi fost în stare? Ghiaurul are 
pumnul greu. L-am simţit eu doar. Uită-te la nasul meu. 
Dacă a putut el să-l biruie pe mokkadem, care e puternic ca 
un taur, pe mine m-ar face terci. O să mai port pe puţin încă 
o lună urmele pumnului său pe faţă - sfâşia-i-ar diavolul 
trupul în bucățele şi arde.-i-l-ar focul iadului. Mie nu mi-e 
frică de nimic şi inima mea e curajoasă ca a panterei, dar ca 
să fur noaptea hârtiile unui astfel de om, la aşa ceva nu mă 
pricep. Numai muza'birul, care ştie să facă fel de fel de 
scamatorii şi e şi unul din cei mai dibaci pungaşi de 
buzunare, ar fi în stare să o facă. De aceea ni l-a trimis 
mokkademul. Cum i le-o lua, o şterge cu ele şi n-are decât 
să le caute ghiaurul cât o pofti - pe dahabijehă n-o să le 
găsească. 


— Eşti tu sigur că le are la el? 

— Da. 

— S-ar putea să te înşeli; le-o fi lăsat în păstrarea turcului. 

— Nu, nu, şi cucernicul nostru mokkadem e de părerea 
mea. Ghiaurul e mai deştept decât Nassir ăla şi a avut el 
grijă să le ia la sine. Şi-apoi, am văzut mai adineauri, când 
m-am dus să-l întreb dacă are trebuinţă de ceva, o grămadă 
de hârtii în mâna lui. Trebuie să fie şi alea printre ele. 

— Bine ar fi. Numai că lesne n-o să fie să i le şterpelească. 
Dacă se deşteaptă în vremea asta, lovitura a dat greş. 

— Muza'birul e iute de mână şi a făcut el altele şi mai şi. Îţi 
închipui şi tu că nu ni-l trimitea mokkademul dacă n-avea 
siguranţa că o să izbutească. 

— Se poate, eu însă cred că mai bine ar fi fost să-l omorâm 
pe ghiaur. Mergeam mai la sigur. 

— Suntem siguri şi aşa. Hârtiile trebuie s-ajungă neapărat 
în mâna lui Abd el Barak, care îi va fi spus muza'birului ce 
are de făcut. O fi având el un pumnal la brâu, fii pe pace. 
Dacă ghiaurul nu se trezeşte, cu atât mai bine pentru el; 
dacă da, îi bagă pumnalul în piept şi se isprăveşte mai 
curând. 

— Adică, de murit tot trebuie să moară? 

— Da. Drept pedeapsă pentru că a îndrăznit să se atingă 
de mokkadem. 

— Unde şi când o să fie omorât? 

— Nu s-a hotărât încă. Deocamdată îl lăsăm în viaţă din 
pricina ta, care eşti prieten cu Abd el Barak şi un drept- 
credincios al sfintei Kadirine. Dar de murit trebuie să 
moară. 

— Probabil la Siut, unde va cobori ca să-l aştepte pe 
Murad Nassir? 

— N-aş putea să-ţi spun. Atârnă de împrejurări. Vom 
aştepta momentul prielnic şi nu ştim dacă ni se va ivi acolo. 
— Dacă nu-i faceţi repede de petrecanie, vă scapă, căci îl 

pierdeţi din ochi. 


— Defel. Ştii doar că nu s-a hotărât încă până unde să mă 
duci. Vreau să fiu sincer cu tine şi-ţi spun că am poruncă să 
nu-l slăbesc o clipă pe ghiaur. 

— Ca să-l supraveghezi? 

— Da. Trebuie să fiu foarte respectuos şi supus faţă de el, 
ca să-i capăt încrederea; pe urmă n-o să fie greu să mă ia în 
slujba lui. 

— Planul nu e rău. Şi ai însărcinarea să-l ucizi chiar tu cu 
mâna ta? 

— Nu. Mokkademul vrea să-l vadă murind sub ochii lui, ca 
să-i arunce în faţă blestemul din urmă, cum e obiceiul la noi, 
drept-credincioşii lui Allah. 

— Bine, bine, dar mokkademul se află în Kahira! 

— Deocamdată, pleacă însă şi el spre Khartoum, ba încă şi 
mai departe, pe câte ştiu. 

— Pesemne în interesul sfintei Kadirine. 

— Da. A primit o scrisoare care-l sileşte să plece. E acolo 
un fakir învăţat şi foarte cucernic (călugăr mahomedan) 
care a pus ceva la cale pentru a răspândi în toată lumea 
sfântul Islam. Îl cheamă şeicul Mohammed Ahmed ori 
Ahmed Suleiman12 - nu ştiu bine - şi planul său e atât de 
important încât dacă reuşeşte, sfânta noastră Kadirine va 
ajunge la o strălucire neînchipuită. De aceea mokkademul 
nostru s-a hotărât să se ducă să vorbească personal cu el şi 
să ia instrucţiunile trebuincioase. Înţelegi acum de ce Abd 
el Barak trebuie să se ducă la Khartoum, unde va da de 
acest afurisit de ghiaur. S-ar putea chiar să-l ajungă din 
urmă şi mai înainte. O să rânduiesc eu lucrurile ca să se 
întâmple aşa, fiindcă ştiu cu ce corabie pleacă mokkademul. 

— Ce mi-ai spus tu acum, e într-adevăr foarte important şi 
înţeleg de ce nu trebuie să-l omori pe ghiaur, aici, pe 
dahabijehă. Acolo unde se duce el, consulii ăia străini n-au 
nici o putere şi nu-i pasă nimănui de moartea unui câine de 
ghiaur. Cu siguranţă că mokkademul va acosta la Siut. Dacă 
reuşeşti să-l ţii până atunci pe ghiaur sub ochi, o să-ţi fie 
lesne să-l dai la Siut pe mâinile lui Abd el Barak şi 


nădăjduiesc că se va răzbuna din plin. Dar ia spune, n-aş 
putea să aflu şi eu ce scrie în hârtiile alea? 

— Nici eu nu ştiu. Numai muza'birul trebuie să ştie, fiindcă 
altminteri n-o să le poată alege dintre celelalte care se află 
în buzunarul creştinului. Mie mokkademul nu mi-a... 

Îşi curmă vorba. Un om cu un felinar în mână trecea 
puntea. Era probabil muza'birul. Plimba lumina în juru-i şi, 
văzându-i, se apropie de ei. 

— Massik bilşair1 3, le zise el. 

— Ahla va şahla va marhaba14, răspunse reissul. 

— Marhaba! adăugară ceilalţi doi. 

Cuvântul marhaba, care se spune de obicei, înseamnă bun 
sosit. Faptul că reissul se slujea de întreaga formulă, 
dovedea respectul pe care-l avea pentru acest „mare 
pungaş de buzunare” al Egiptului. 

Vroiam să-l văd şi eu mai bine, de aceea am ridicat niţel 
capul. Puse felinarul pe cel mai apropiat balot şi lumina i se 
răsfrânse pe faţă şi pe trup. Părea să fie de o vârstă cu 
mokkademul; avea aceeaşi culoare a pielii şi se cunoştea că 
are sânge de negru în vine. Era tot atât de voinic ca Abd el 
Barak, dar mult mai sprinten ca el. Purta o cămaşă lungă, 
închisă în jurul mijlocului cu o frânghie în care era înfipt un 
pumnal şi în picioare, sandale de paie împletite. 

Îmbrăcăminte de om sărac, dar de urechi îi atârnau nişte 
verigi groase de aur şi în degete avea pe puţin zece inele cu 
pietre preţioase. Glasul său suna semeţ şi trufaş când zise: 

— Aţi fost înştiinţaţi de venirea mea, nu e aşa? 

— Da. Te aşteptam, răspunse reissul. 

— Câinele de ghiaur se află pe corabie sau a coborât pe 
uscat? 

— E în cabina lui. 

— Are lampa aprinsă? 

— Da, dar poate că o stinge înainte de a adormi. Copiii 
sunt cu el. 

— De o stinge ori nu, pentru mine tot una e. Eu îmi voi 
îndeplini însărcinarea, fie că s-ar afla în bezna mormântului 


ori ar lăsa să ardă sute de facle în juru-i. N-am timp de 
pierdut, aşa că trebuie să încep îndată. Cum nu cunosc însă 
rostul pe corabie, să-mi descrieţi voi cu de-amănuntul pe 
unde să nimeresc la el şi fiecare lucru care se află în cabină. 

Fosta stafie, care intrase de câteva ori la mine, se 
însărcină cu descrierea cerută de muza'bir. Nu crezui de 
cuviinţă să fiu de faţă şi nici timp de pierdut nu aveam. De 
aceea pornii iar târâş spre cabină şi mă strecurai pe sub 
rogojină; totuşi, înainte de-a intra, îmi aruncai ochii îndărăt 
şi văzui pe scamator stingând felinarul. Norocul meu că 
apucasem să-l văd la faţă, altminteri aş fi păţit-o rău de tot, 
după cum se va vedea mai târziu. 

Mai întâi, cum am ajuns în cabină, am aprins lampa. Voiam 
să văd şi eu cum voi fi prădat. Pe urmă am scos cele trei 
hârtii cu pricina şi altele care aveau importanţă pentru 
mine şi le-am ascuns pe toate sub saltea. Portofelul l-am 
băgat la loc în buzunarul surtucului de unde văzuse mai 
adineauri arabul că-l scosesem. Eram sigur că-i va fi spus 
scamatorului să-l caute acolo. 

O să mă întrebaţi acum de ce lăsam s-ajungă lucrurile atât 
de departe. Ca să fiu sincer, voiam să-i arăt pungaşului că 
nici creştinii nu sunt atât de proşti cum îşi închipuia el. 
Drept e că primejdia pentru mine era destul de mare. Dacă- 
i venea chef arabului să-mi vâre pumnalul în piept? Mă 
bizuiam însă pe îndemânare şi agerimea ochilor mei. 

Copiii nu dormeau încă. Le-am spus că va veni un om să-mi 
scotocească prin buzunare, îi rugam însă să nu se sperie, ci 
să se prefacă adormiţi. Mi-au promis să asculte de vorba 
mea şi ştiam că se vor ţine de făgăduială. I-am întors cu 
spatele spre uşă, iar eu m-am culcat cu faţa la lumină. Aş fi 
putut să sting lampa, dar voiam să-l fac pe pungaş să 
creadă că dorm. Am descheiat surtucul la piept, ca să poată 
scoate uşor portofelul. Cu cât îi înlesneam sarcina, cu atât 
mai mică era primejdia pentru mine. lar ca să mă pun şi 
mai bine la adăpost, am băgat unul din revolvere sub cap şi 


am culcat capul pe mână, ca să îl pot apuca repede dacă va 
fi nevoie. 

Pregătirile mele erau făcute şi doream ca aşteptarea să 
nu-mi fie prea lungă. 

Dorinţa mi se împlini mai curând decât credeam. 
Închisesem ochii atât cât să pot zări printre gene. Deodată 
am văzut rogojina mişcându-se încet de tot. Individul ridică 
un colţişor şi se uită în cabină. După câtva timp tuşi uşor. Eu 
răsuflăm regulat, ca un om adormit. Tuşi mai tăricel să vadă 
dacă mă deştept. Nu mă mişcai. Mă cuprinse însă o frică 
grozavă să nu se sperie vreunul din copii şi să înceapă să 
ţipe. Ar fi fost pierzania mea şi a lor. Începui să-mi dau 
seama că prea luasem lucrurile uşor. 

După cum am aflat pe urmă, copiii au auzit pe cineva 
tuşind, dar au crezut că sunt eu. De văzut nu-l puteau 
vedea pe muza'bir şi ceea ce făcea el se petrecu fără cel 
mai mic zgomot, aşa că nici nu l-au simţit când a plecat. 

Individul mă crezu adormit într-adevăr. Trecu întâi capul 
pe sub colţul rogojinei, pe urmă mâinile, trunchiul, apoi 
picioarele. În mâna dreaptă ţinea pumnalul. Nu-şi lua ochii 
de la faţa mea. Păreau ochi de fiară, gata să se năpustească 
asupra prăzii. 

După ce îşi trecu tot trupul înăuntru, se ridică în genunchi 
şi tuşi iar încetişor. Nici de data asta n-am făcut vreo 
mişcare. Individul mergea la sigur. Abia acum am băgat de 
seamă cu câtă prevedere lucra, căci se despuiase de tot şi-şi 
unsese pielea cu grăsime. Mâinile celui mai puternic 
duşman nu l-ar fi putut prinde, fiindcă i-ar fi alunecat 
printre degete. 

Se furişă acum până la culcuşul meu, îmi puse vârful 
pumnalului în dreptul inimii şi, în acelaşi timp, pipăi cu 
dreapta locul unde mi-era buzunarul. Simţi portofelul şi 
începu să-l tragă binişor afară. Îmi venea să cred că nu mai 
isprăveşte, aşa de încet mi se părea că trece timpul. 

În sfârşit îl avea în mână. Ridică pumnalul de pe pieptul 
meu şi pipăi portofelul. Simţi hârtiile cele multe şi pe chipul 


său apăru un zâmbet de satisfacţie. 

Apoi îşi roti ochii în juru-i, cu gând să mai şterpelească 
poate ceva. Se temu însă că va face zgomot şi renunţă. leşi 
tot aşa de tiptil precum intrase. Când fu afară, dădu niţel 
rogojina la o parte ca să se încredinţeze că nu m-am trezit. 

Am aşteptat cel mult un minut, am stins apoi lampa, am 
apucat revolverul în mână şi am sărit în picioare. Privind 
printr-o crăpătură, i-am văzut pe trei dintre ei, adică 
reissul, cârmaciul şi muza'birul, stând lângă baloturi. 
Acesta din urmă îşi trăsese iar cămaşa pe el şi era cu 
spatele întors spre mine. Nu-l vedeam la faţă, dar am 
înţeles după gestul pe care-l făcea, agitând portofelul în 
mână, că nu găsise în el hârtiile pe care le căuta. 

Dar unde era fosta stafie? Am dat rogojina la o parte şi am 
păşit pe punte cu gând să mă apropii de ceilalţi trei. 
Deodată auzii pe cineva de lângă mine strigând: 

— Uite-l pe effendi, effendi! 

Era aşa-zisul om de serviciu, care tocmai cobora scăriţa 
care se afla chiar lângă cabina mea. Am avut acum prilejul 
să văd prezenţa de spirit a pungaşului de buzunare, 
strigătul îi dovedea că mă aflu pe punte. Deci mă trezisem 
din somn şi băgasem probabil de seamă lipsa portofelului. 
Nu-i rămânea decât alternativa: ori să-mi vâre cuțitul în 
piept, ori s-o ia la fugă. O alese pe cea din urmă. Aflase, 
pesemne, de la mokkadem, destule despre mine, ca să ştie 
că nu era aşa de lesne să mă biruie şi o luptă i-ar fi putut fi 
primejdioasă. De aceea se gândise că mai bine ar fi să 
şteargă putina. Trebuia însă să procedeze astfel ca să nu-i 
văd faţa şi să nu-l pot recunoaşte mai târziu. 

Acestea vor fi fost gândurile care îi treceau fulgerător prin 
minte. Oricare altul în locul lui ar fi întors capul la strigătul 
de alarmă al arabului; chiar reissul şi cu celălalt se uitară 
speriaţi spre cabină; el însă rămase pe loc, l-am auzit numai 
întrebându-i pe ceilalţi: 

— E adevărat că a ieşit câinele pe punte? 

— Da, îi răspunse reissul. 


— Atunci ne-a fost truda degeaba. 

Aruncă necăjit portofelul jos, se strecură ca un şarpe spre 
puntea care lega corabia de mal şi pieri în beznă. 

L-am lăsat să fugă. La ce mi-ar folosi să-l urmăresc? Prea 
multă zăbavă şi bătaie de cap. Ori să-i trag o scărmăneală 
straşnică şi pe urmă să-l dau drumul? La ce bun! M-am 
lăsat păgubaş. L-am întrebat foarte liniştit pe arab: 

— De ce zbieri aşa? Vrei să se audă până la Kahira că sunt 
eu aici? 

— Tartă, effendi, dar m-am speriat grozav când te-am 
văzut, bâigui el. 

— Ce, aşa de fioros sunt la faţă? 

— Nu, dar... credeam... socoteam. 

— Ce credeai? 

— Credeam că dormi şi, când te-am văzut m-am speriat 
ca... 

— Şi... când aş fi fost o stafie, nu? 

— Da, chiar aşa, effendi, zise el, bucuros că găsisem eu 
pretextul. 

— Îmi pare rău, nădăjduiesc însă că ţi-a trecut spaima. Hai 
să mergem la reiss. 

În timp ce vorbeam, nu-i slăbeam din ochi pe ceilalţi doi. I- 
am văzut aplecându-se, adunând repede hârtiile de pe jos şi 
vârându-le în portofelul pe care reissul îl ascunsese în 
grabă sub manta. Ascunsesem şi eu ceva, adică revolverul 
de care nu mai aveam acum nevoie - cel puţin în momentul 
de faţă. Nu era exclus ca scamatorului să-i vină în gând să 
se întoarcă pe furiş şi să se năpustească asupra mea. Poate 
că se zăpăcise numai când mă văzuse apărând pe 
neaşteptate şi-şi luase pe urmă seama. Îi trebuiau cu orice 
preţ hârtiile. Nu le găsise în portofel, deci le aveam asupra 
mea, probabil, într-un alt buzunar. Dacă n-ar fi stat la 
îndoială să mă omoare pe când mă jefuia - dacă aş fi făcut 
vreo mişcare - de ce n-ar face-o acum? Se cerea deci să fiu 
cu mare luare-aminte la ce se petrece în jurul meu. Prin 


întuneric însă nu se putea. De aceea întrebai cu glas 
prietenos pe reiss: 

— Ai facle pe bord? 

— Nu. Pentru ce mă întrebi? zise el cu mirare. 

— Fiindcă ar trebui să ai, pentru cazul când ai avea nevoie 
să navighezi noaptea, ca să poţi lumina apa. 

— Atunci aprindem smoală la proră şi la pupa vasului. 

Arătă la vârful întors de la capătul corăbiei prevăzut cu o 
adâncitură rotundă. Am luat felinarul, m-am îndreptat 
înspre prora, am ridicat un capac şi am văzut două vase de 
tablă pline cu smoală. Am aprins smoala, care începu să 
ardă cu flacără. 

— Ce faci, omule? strigă reissul, care venise cu ceilalţi doi 
după mine. 

— Întreabă-l mai bine de ăla de colo, am răspuns eu, 
arătând spre punte la o umbră care se întoarse din drum şi 
o luă la fugă, pierind pe mal. 

— Dar bine, effendi, ce te-a apucat? strigă reissul. Să ne 
aibă Allah în paza lui! Zău dacă ştiu ce să mai cred despre 
tine. 

— Ce m-a apucat? Vă feresc de stafii, fiindcă prin ţara 
voastră umblă stafiile în carne şi oase. După cum văd, în loc 
să tragă la catran, fug de el ca dracu' de tămâie. Nu m-a 
luat adineauri omul tău şi pe mine drept o stafie, pe când eu 
îl ştiam pe el stafie? 

— Eu? întrebă falsul om de serviciu. 

— Da. 

— Effendi, ţi-e sufletul aiurea... vino-ţi în fire! 

Mă rezemasem de catarg. Focurile - cel de la pupă şi de la 
proră - luminau şi chipurile celor trei indivizi, care nu ştiau 
dacă trebuie să fie politicoşi sau mojici cu mine. Mai 
bucuros m-ar fi strâns de gât, dar deocamdată se 
stăpâneau, deşi fierbeau de mânie. 

— Da, o stafie, am răspuns eu foarte liniştit. Sunt în toate 
minţile şi ştiu ce vorbesc. Tu însă uiţi cine eşti, adică stafia 
numărul trei. 


— Stafia. nu. numărul trei. nu te. 'nţeleg. 

— Bine, atunci să-ţi împrospătez memoria. Pe stafia 
numărul unu am legat-o burduf în odaia mea; pe numărul 
doi am doborât-o în curte cu patul puştii şi pe numărul trei 
am fugărit-o până în grădină, dar mi-a scăpat fiindcă a 
aruncat cuțitul spre mine. Acum mă înţelegi? 

— Nu. nu te'nţeleg... 

— "Tot nu? Şi cu toate astea ai spus mai adineauri ăstora că 
te-am păgubit de strălucirea vieţii tale şi vei purta încă o 
lună de zile urmele pumnului meu pe obraz. 

Nu-mi răspunse, ci se uita năuc la ceilalţi doi, care mă 
priveau uluiţi. 

— Pe urmă m-ai blestemat să-mi sfâşie diavolii trupul în 
bucăţi şi să mi-l ardă în focul iadului - urmai cu glas domol. 
Omul încremenise. Dar bătrânul reiss era mare pişicher, 
îşi recapătă obrăznicia de mai înainte şi răspunse în locul 

lui: 

— Effendi, nu pricep ce te face să spui acestui om de 
treabă şi cu frica lui Allah cuvinte atât de grele. Eu nu 
vreau să... 

—.mi-l lauzi, nu e aşa? i-am curmat vorba. l-ai făgăduit 
doar că vei stărui să-l iau cu mine ca om de încredere, ca să 
mă predea pe urmă peşcheş mokkademului. 

Cârmaciul era mai slab de înger. Îl cuprinse o frică 
grozavă. Nu se mai putu stăpâni, ridică braţele în aer, apoi 
începu să se bată cu pumnii în cap, strigând: 

— O Allah, o grozăvie... omul ăsta e atotştiutor! Până şi ce 
vorbesc alţii... Eu mă duc. o şterg... Îmi iau lumea-n cap... 

Vru să fugă, dar îl apucai de braţ şi mă răstii la el: 

— Stai! Fiindcă ai auzit ce-au vorbit ăştia doi între ei, s- 
auzi acum ce-am să le spun eu. 

De frică, omul nu mai cuteză să se mişte, dar reissul părea 
că nu vrea să ştie, căci strigă cu glas mânios: 

— Eşti pe vasul meu, effendi, şi sunt obligat să fiu 
cuviincios cu toţi călătorii mei, dacă îndrăzneşti să... 


— Cuviincios? spusei eu ironic. Mă numeşti câine de 
creştin, zici că am cap dar n-am minte, ochi şi urechi, totuşi 
sunt surd şi orb, că nu văd şi n-aud. Cuviincios, ai? Când 
eşti de părere că mai bine ar fi să fiu omorât chiar aici pe 
corabie... 

— Omorât? mă întrerupse el, vrând să pară jignit. 

—.când mi se va lua portofelul, urmai, fără să iau în seamă 
protestele lui. 

— Portofelul? repetă el cu o mirare prefăcută. Ce am eu cu 
portofelul tău? 

— Nimic şi totuşi se află la tine. Dă-l încoa'! 

Îşi îndreptă trupul şi strigă cu trufie: 

— Effendi, eu sunt musulman şi tu creştin. Ştii tu ce 
înseamnă asta în ţara noastră. Pe urmă, eu sunt reissul şi tu 
numai călătorul. Mai ştii şi ce vasăzică asta aici, pe bord? 

— Şi, îi întregii eu discursul, eu sunt un om cinstit şi tu un 
ticălos. Ştii tu ce poate ieşi din asta? Ne aflăm acum nu în 
Sudan, ci în Giseh, unde există un mudir15 şi unde consulul 
nostru are destulă putere - după cum ai spus singur - ca să- 
| vezi pe dracu'. Muza'birul a fugit şi... 

— Muza'birul! răcni cârmaciul. Tot, tot ştie... până şi 
asta... 

— Da, ştiu totul. Reissul m-a crezut prea prost când a spus 
că un drept-credincios de-al vostru ar fi bănuit îndată că-l 
aşteaptă o primejdie. Ei, musulmanilor, care e mai deştept 
din noi, voi ori eu? La rele vă pricepeţi, dar un singur 
creştin vă biruie cu mintea şi înţelepciunea lui. Voi, 
cucernici membri ai sfintei Kadirine, aţi vrut să mă jetuiţi şi 
să mă ucideţi mişeleşte. Îmi bat joc de toate vicleşugurile 
voastre! Ştiam dinainte că va veni muza'birul; l-am lăsat să- 
mi ia portofelul, dar hârtiile cu semnătura mokkademului 
le-am ascuns. lată-le! 

Am scos hârtiile din sân, i le-am pus sub nas, apoi le-am 
băgat la loc şi le-am spus: 

— Colo, lângă balotul cela de tutun, stătea hoţul. Când a 
văzut că nu dă de ele, a aruncat cu ciudă portofelul jos şi a 


luat-o la fugă când a auzit că vin eu. Tu, reissule, l-ai ridicat 
şi l-ai vârât în buzunar. Te-am văzut cu ochii mei. Dă încoace 
portofelul: 

— Nu-l am... scrâşni arabul. 

— Zău? Ia te uită la nasul stafiei numărul trei. Vrei să ţi-l 
fac la fel? Bagă de seamă să n-ai de-a face cu pumnul meu! 

Am înaintat ameninţător spre el. Se dădu înapoi, vâri 
mâna sub manta şi strigă batjocoritor: 

— Da, am ce spui tu, dar nu-ţi mai aparţine ţie, ci Nilului. 

Vru să arunce portofelul în apă. Eu însă mă aşteptam la 
aşa ceva; dintr-o săritură am fost lângă el, i-am apucat 
mâna ca într-un cleşte şi i-am luat portofelul. 

O clipă rămase ca împietrit, încleşta apoi pumnul şi vru să 
se năpustească asupra mea. Îl izbii o dată cu piciorul în 
pântece, de-l făcui să se poticnească, apoi căzu grămadă. 

— O, Allah, o reiss, o ce nenorocire, ce înfrângere! se 
tânguia cârmaciul, alergând la reiss să-l ajute să se scoale, 
pe când fosta stafie nici nu se clinti de frică. 

— Cum ai îndrăznit să ridici mâna asupra mea! m-am 
răstit eu la căpitan. Tu, un moşneag prăpădit faţă de un 
tânăr voinic ca mine! Dacă n-ai fi bătrân, te-aş învăţa eu 
minte să te atingi de un creştin. Duceţi-l acolo lângă balotul 
acela, s-audă ce am să-i spun. 

Porunca aceasta am dat-o celorlalţi doi, care se grăbiră s- 
asculte fără să murmure. Îl atinsesem bine pe reiss şi 
lovitura mea de picior îl făcuse să-şi dea seama de 
neputinţa sa. Îl sprijineau de subsuori şi abia păşea, 
ţinându-se cu amândouă mâinile de pântece, şchiopătând şi 
gemând. Căzu ca un buştean pe un balot. 

Mi-era parcă milă de el. Să nu judecăm pe oameni după 
ceea ce sunt, ci din ce pricină au ajuns să fie astfel - poate 
că atunci am fi mai îngăduitori sau... şi mai neîngăduitori cu 
ei. Am înţeles acum că dacă vorbele mele nu folosiseră la 
nimic, lovitura o făcuse pe deplin. Bătrânul stătea 
posomorât şi nu zicea nimic. Nici nu mai îndrăznea să ridice 
ochii la mine. De aceea i-am zis oarecum cu blândeţe: 


— Trebuie să recunoşti şi tu că nu pot să mai rămân pe 
corabie. 

— Du-te dracului! mormăi el înfuriat. 

— Cât ţi-a plătit Murad Nassir ca să mă iei pe bord? 

— O sută de piaştri. 

— Minţi! Două sute pentru mine şi o sută pentru copii. Mi- 
a spus el singur şi n-am nici un motiv să mă îndoiesc de 
spusele lui. 

— Ba o sută... stărui arabul cu îndărătnicie. 

— Trei sute, am repetat. Să mi-i dai îndărăt, fiindcă nu mai 
rămân nici un moment pe corabia ta. 

— Nici o para mai mult decât ţi-am spus. Hai, cară-te mai 
repede, ca să scap de tine. le-am adus de la Bulak la Giseh 
- n-oi fi vrând să te ţin de pomană - de aceea mi se cuvin 
cincizeci de piaştri, restul ţi-i dau bucuros. 

— Cum, cincizeci de piaştri pentru câteva ceasuri? Bine, 
fie! Dar nu mă mişc de pe corabie până ce nu va hotări 
poliţia de aici cine are dreptate. 

— Asta poate să ţină săptămâni întregi. 

— Ştiu. Nu face nimic, am vreme să aştept. 

— Şi eu. 

— Au să mă întrebe de ce nu vreau să-mi urmez călătoria 
cu tine. Când le-oi spune pricina au să vă bage la 
închisoare, pe când eu o să mă plimb în toată voia, liber. Să 
vedem atunci dacă vă mai dă mâna să socotiți pe creştini 
nişte proşti - după cum aţi făcut voi. 

M-am îndepărtat de el şi am început să mă plimb în sus şi- 
n jos pe lângă parapetul corăbiei. Aruncându-mi ochii spre 
mal, am văzut trei inşi privind spre noi. Muza'birul nu era 
printre ei. Malul era pustiu şi tăcut, aşa că nu se putea să 
nu ne fi auzit certându-ne, mai ales că din când în când, 
atât eu cât şi reissul ridicasem glasul. 

Unul din cei de pe mal se opri în dreptul meu şi întrebă: 

— Nu e asta corabia lui es Sewek? 

— Ba da, i-am răspuns eu. 

— Şi tu eşti unul din călători? 


— Fireşte. 

— Dincotro? 

— Sunt european 

— Din ce tară? 

— Germania. 

— Aşadar german? întrebă necunoscutul cu bucurie. Nu 
mi-o lua, rogu-te, în nume de rău, dar îmi îngădui să te 
întreb unde vrei să te duci. 

— La Siut. 

— Cu corabia asta? la seama ce faci! Păzeşte-te! 

— De cine? 

— Mai întâi de ăia de pe bord. Când veneam încoace, am 
văzut un om pe care-l cunosc foarte bine, spionând de pe 
mal. Era un muza'bir. 

— A fost şi aici, încercând să mă jefuiască, dar n-a reuşit. 

— Mulţumesc lui Allah că ai scăpat cu bine; ţi s-ar fi putut 
întâmpla ceva cu mult mai rău. 

— Eşti grăbit? 

— Nu. 

— Atunci te-aş ruga să vii niţel la bord. 

Am împins puntea spre mal, dar m-am simţit deodată tras 
îndărăt pe la spate de reiss, care-mi şopti cu glas scăzut, ca 
să nu audă cei de jos: 

— Ce îndrăzneşti să faci! Cine porunceşte aici, tu ori eu? 

— Amândoi. 

— Tu nu, ci eu. Şi tocmai pe omul ăla. pe care-l recunosc 
după glas? 

Tăcu, căci puntea se înţepenise pe mal şi cei trei 
necunoscuţi păşeau pe ea. Când îi zări, cârmaciul dispăru 
repede pe o scăriţă, care ducea jos, în fundul corabiei. 
Fosta stafie numărul trei îl urmă în grabă. Tot aşa ar fi făcut 
şi reissul, dar nu mai avu când; încrucişă braţele pe piept, 
duse apoi mâna dreaptă la frunte, pe urmă la gură şi de 
acolo la inimă şi se înclină adânc, întocmai cum făcea Selim. 
Din salutul lui am înţeles îndată că noii sosiți - cel puţin 
unul dintre ei - nu erau oameni de rând. 


Acesta era un bărbat în floarea vârstei şi, după cum am 
putut vedea, îmbrăcat în veşminte de preţ. Purta nişte 
şalvari albi, pantofi de piele şi o haină albastră, împodobită 
cu fireturi; în jurul mijlocului avea un brâu roşu de mătase 
de care atârna un iatagan, şi în brâu văzui două pistoale cu 
paturile de aur şi fildeş. Pe umeri îi flutura o manta albă de 
mătase. Turbanul era de asemenea de mătase albă. Chipul 
său, din care doi ochi scăpărători mă priveau cu, 
bunăvoință, era încadrat de o barbă neagră atât de 
mătăsoasă, cum rareori văzusem până atunci. 

Fără măcar să se uite la reiss, mă salută cu următoarele 
cuvinte: 

— Allah să-ţi dăruiască o seară frumoasă. 

— Fii binevenit, i-am răspuns eu scurt şi politicos. 

Însoţitorii lui se înclinară în tăcere în faţa mea. 

— Mă cunoşti? îl întrebă cu glas aspru pe reiss. 

— Norocul de-aţi vedea chipul mi-a fost hărăzit de mai 
multe ori până acum, răspunse arabul în felul de a vorbi al 
orientalilor. 

— Noroc nu prea a fost pentru tine. Dar parcă mai erau 
adineauri doi inşi aici? 

— De cârmaciul şi omul de serviciu. 

— Încolo nimeni? 

— Nu, Sijadetak; marinarii mei sunt îngăduiţi pentru astă- 
seară în oraş şi s-au dus pesemne la vreo cafenea. 

— Hm! Dar de ce-au dispărut cei doi jos, la şobolani? 

Reissul nu cuteză să răspundă, ci lăsă capul în piept. 

— Aşadar, tot după cum mi-am închipuit eu. Cheamă-i 
imediat, dacă nu vrei să simţi gârbaciul pe spinare. 

Zicând acestea, necunoscutul arătă spre unul din 
însoțitorii săi, care avea înfăşurat în jurul mijlocului un bici 
straşnic. 

Necunoscutul acesta ştia să se impună. Reissul îl numise 
Sijadetak, ceea ce arăbeşte însemna „Înălţimea ta”, 
titulatură care se dă numai persoanelor de seamă. 


Bătrânul alergă la deschizătură şi strigă ceva jos. 
Cârmaciul se ivi îndată, împreună cu celălalt, şi se duseră 
aproape tremurând să se rezeme de catarg, în vreme ce 
necunoscutul îmi făcu semn să-l urmez. Se opri lângă 
cârmă, unde era aşternut un covor, şi mă pofiti să şed jos 
lângă el. 

— Bănuiesc că vom avea cam mult de vorbit, de aceea să 
şedem, îmi zise el. Să-ţi ofer şi o ţigară europeană. 

Ne aşezarăm jos pe covor; unul din însoțitorii săi, îmbrăcat 
în acelaşi fel, dar în haine mai puţin scumpe şi tot cu un 
iatagan la brâu, luă loc în stânga lui. Cel cu gârbaciul 
rămase în picioare. La un semnal al stăpânului, scoase o 
tabacheră, o deschise şi o întinse stăpânului. Acesta luă din 
ea o ţigară pe care mi-o oferi mie, şi alta pentru sine. Erau 
într-adevăr din cele care se vând foarte scump la noi în 
ţară, cu atât mai mult aici, în îndepărtatul Orient. 

După ce le aprinserăm şi traserăm câteva fumuri, 
necunoscutul mă întrebă zâmbind: 

— Ei, cum îţi place? 

— Minunat! i-am răspuns încântat, căci nu fumasem cam 
de mult aşa ceva. 

— Se zice că fumatul ţigărilor e interzis de Coran. Iu ce 
spui? 

— Nu a putut fi interzis, deoarece pe vremea când s-a 
scris Coranul nici nu existau, am răspuns eu foarte serios. 

Mă privi o clipă uluit, pe urmă zise: 

— Allah! Ai dreptate. Să mai poftească să susţină cineva 
aşa ceva! Dar după unii comentatori ai Coranului, nici 
tutunul nu e îngăduit. 

— Nu-i crede. De când au văzut ai noştri pe cei din 
America fumând pentru întâia oară, au trecut opt sute 
şaptezeci de ani, calculând după Hedşra. 

— Nu mai spune! Ştii aşa de bine socoteala anilor? Şi 
Hedşra? Da, da, voi europenii sunteţi oameni învăţaţi. Am 
avut prilejul să vorbesc cu unul dintre ei care ştia Coranul 
pe de rost, ba chiar şi comentariile mai bine ca mine. Allah 


e mare şi voi germanii oameni înţelepţi. L-ai văzut cumva la 
faţă pe împăratul germanilor? 

— De multe ori. 

— Şi pe marele lui vizir? 

— Bismarck? Da. 

— Te pomeneşti că şi pe vestitul general, comandant al 
armatei, care câştigă toate bătăliile? 

— Cu acesta am stat adeseori la aceeaşi masă. 

— Pe Allah! Ce om norocos eşti! Înseamnă că eşti şi ofiţer 
german. 

— Nu. Nu iau parte la bătălii, în schimb consum multă 
cerneală şi prăpădesc anual câteva sute de peniţe de oţel. 

— Păi atunci, am ghicit. Eşti un învăţat, un scriitor care se 
află aici ca să scrie o carte despre noi, nu-i aşa? 

— Ai ghicit! îi confirmai eu. 

— Ăsta e un lucru tare frumos! Mă bucură nespus de mult. 
Şi eu am vrut să scriu o carte. 

— Despre ce? 

— Despre sclavaj. 

— lată un subiect foarte interesant. Sper să reuşeşti să 
duci la capăt această întreprindere. 

Din vorbă în vorbă ajunserăm să discutăm şi problema 
sclaviei în Orient. Conversaţia devenise foarte interesantă 
pe tărâmul acesta. Cum timpul înainta, i-am zis cu părere 
de rău: 

— Îmi pare rău că nu vom mai avea prilejul să vorbim 
despre asta. 

— De ce să nu-l avem? întrebă el. Spui că vrei să te duci la 
Siut, tot acolo mă duc şi eu. 

— Da, dar nu împreună, am zis cu regret. 

— Pentru ce nu? Sper că nu ai de gând să mai rămâi pe 
corabia asta. 

— M-aş lipsi bucuros, crede-mă, dar reissul nu vrea să-mi 
dea banii îndărăt. Trebuie să ştii că i-am plătit drumul 
înainte. 

— I-ai cerut? De ce? Ai avut vreun motiv? 


— Hm! N-ar trebui să-ţi spun... 

— Pentru ce? 

— Fiindcă aş fi silit pe urmă să zăbovesc cine ştie cât aici 
în Giseh şi n-am timp de pierdut. 

— Stai că nu merge aşa! Trebuie neapărat să ştiu ce s-a 
petrecut aici. le-am prevenit, spunându-ţi că n-ar fi rău să 
te fereşti de cei de pe corabia asta, fără să ştiu că umbli cu 
gândul s-o părăseşti. Îmi dau seama că am fost şi nepoliticos 
faţă de tine, nespunânduc-ţi cine şi ce sunt. Sau poate ai 
ghicit tu singur? 

Mă privi pe sub gene, zâmbind cu atâta îngăduinţă, încât 
omul îmi deveni peste măsură de simpatic. Nu părea să fie 
un musulman bigot şi închipuit, pentru care un creştin 
preţuieşte cât un câine râios - cum spun ei. Mi-ar fi fost 
drag să fac drumul până la Siut în tovărăşia lui. 

— Eşti ofiţer, i-am răspuns eu fără să mă codesc multă 
vreme. 

— Hm! mormăi el, zâmbind. Şi da, şi nu. Numele meu e 
Abd el Insaf, adică slujitorul dreptăţii. 

Să fi fost numele lui dintotdeauna sau îl purta numai de 
când era în slujba de acum? I-am spus şi eu cum mă 
cheamă, apoi el zise: 

— Trebuie să ştii că sunt şi eu reiss şi te invit pe vasul meu. 

L-am privit cu mirare. 

— "Ţi se pare ciudat, nu e aşa? Atunci află că port titlul de 
reiss effendina16 şi sunt singurul care am acest drept. 

— Căpitanul viceregelui? Trebuie să aibă un tâlc... 

—.care e în legătură cu misiunea mea, întregi el. Fiindcă 
îmi placi, o să te lămuresc îndată. Negoţul cu sclavi e oprit, 
dar se practică încă pe o scară întinsă. Nici nu-ţi poţi 
închipui câţi oameni se prăpădesc din pricina asta. 

— Nu numai că mi-o închipui, dar o să-ţi dovedesc îndată 
că ştiu chiar precis. Să luăm întâi Egiptul, unde acest negoţ 
e interzis. De pe Nilul de sus sunt trecuţi anual patruzeci de 
mii de sclavi peste Marea Roşie. Şaisprezece mii din ei sunt 
duşi în alte ţinuturi, douăzeci şi patru rămân în Egipt. Mai 


pune alţi patruzeci şi şase de mii care sunt expediaţi pe 
uscat în Nubia şi alte părţi ale Egiptului. Ţara asta are 
patru căi de apă - adică porturi - şi paisprezece drumuri de 
uscat, pe care se transportă în fiecare an şaptezeci de mii 
de suflete în robie. Mai pune acum la socoteală pe cei ucişi 
la vânătoarea de sclavi şi alţii morţi pe drum. Reiese deci că 
ţările Sudanului se depopulează în fiecare an cu cel puţin 
trei sute cincizeci de mii de inşi, numai din pricina 
Egiptului. Vrei să ştii mai departe? (Şi fiindcă mă privea cu 
ochi holbaţi, am urmat.) Să-ţi mai spun ca haremurile din 
Constantinopol mişună de sclave cercheze între zece şi 
paisprezece ani, care se plătesc acum de zece ori mai puţin 
ca înainte. Câte vor fi negresele care au scăzut astfel 
preţul? Şi totuşi ambasadele Înaltei Porţi ne asigură că 
negoţul cu sclavi a încetat. 

— Effendi, văd că tu cunoşti mai bine ca mine situaţia, 
mărturisi arabul oftând. Voi, nemţii, le ştiţi pe toate. 

— Dacă nu pe toate, cel puţin atât cât ţi-am spus, că 
aproape un milion de făpturi omeneşti sunt vândute în 
fiecare an ca vitele de jug. 

— Ai dreptate. Negoţul cu sclavi n-a dispărut. Multe 
corăbii încărcate cu sclavi vin din susul Nilului. Avem totuşi 
vase polițiste care ar trebui să supravegheze ce se petrece, 
dar nu toţi căpitanii lor sunt oameni cinstiţi. Câinii aceştia 
se învoiesc într-ascuns cu bandiții. Trebuie, deci, un om 
drept şi cinstit care să deschidă bine ochii. Acesta sunt eu, 
Abd el Insaf - slujitorul dreptăţii - aşa mi se zice, pricepi? Şi 
reiss effendina - căpitanul stăpânului nostru, al kedivului, 
tot eu sunt, deşi nu de multă vreme; dar mă cunosc ei, toţi 
tâlharii ăştia, şi ştiu că nu las pe unul să-mi scape, oricât de 
mare ar fi suma pe care mi-ar oferi-o. Vasul meu se numeşte 
Eş Sahin17. E repede ca un şoim şi ciocul lui izbeşte cu 
furie pe cine nimereşte. Zboară într-adevăr ca un şoim, nici 
o dahabije sau sandal nu-l poate ocoli sau întrece. Vrei să-l 
vezi? 

— Nu numai că vreau, dar te rog chiar să mi-l arăţi. 


— Nu e departe de aici. Am acostat astăzi la Giseh, fiindcă 
aveam puţină treabă cu mudirul. Când s-a înserat, am 
pornit niţel la plimbare pe mal, deoarece mi s-a întâmplat 
adesea să fac în felul acesta câte o captură bună, ca şi 
aceea de acum. 

— Unde? 

— Chiar aici. Corabia pe care te afli tu. 

— E cu putinţă? Abia astăzi a pornit din Bulak. 

— Da, da, ştiu că n-are încă nici un sclav pe bord, dar e 
întocmită special pentru transportul de sclavi. O cunosc eu 
mai de mult, de când alerg să pun mâna pe ea şi pe reissul 
ei! 

— Ai fost vreodată jos în cală? 

— Nu. Dar de ce s-a speriat aşa reissul când m-a văzut şi a 
pierit cârmaciul ca în pământ? Probabil ca să schimbe sau 
să ascundă ceva înăuntru. O să vezi îndată că nu m-am 
înşelat. A, uite că a ars toată smoala. Spune reissului să 
umple iar vasele şi, dacă se codeşte, trage-i câteva bice. 

Ordinul acesta fu dat celui de-al doilea însoțitor, care 
rămăsese în picioare ceva mai la o parte şi care se duse 
imediat să-l execute. 

Ce întâmplare! Noua mea cunoştinţă era deci un fel de 
ofiţer de marină. Vâna el însuşi, dar nu sclavi, ci vânători de 
sclavi. Afacerea făgăduia încă mult... 

Bătrânul reiss veni s-aducă smoală; nici nu cuteză să ridice 
ochii. După ce se îndepărtă, reissul effendina urmă: 

— Acum Ştii cine sunt şi care mi-e slujba. Tot mai crezi că 
nu trebuie să-mi spui pentru ce vroiai să părăseşti corabia, 
asta? 

— Cu atât mai mult. Aş fi reţinut cine ştie cât aici şi trebuie 
neapărat să mă duc la Siut, ca să mă întâlnesc cu un 
prieten. 

— Îţi făgăduiesc că-ţi vei putea urma călătoria fără nici o 
piedică. Eu sunt nevoit să mă abat pe la Siut şi de acolo să 
pornesc mai departe, la Khartoum, chiar poate şi mai sus pe 


Nil - depinde de împrejurări. Poimâine ridicăm ancora: vei 
fi musafirul meu, căci nu luăm călători cu plata pe bord. 

Şi fiindcă văzu că mă codesc, îmi întinse mâna zicând: 

— Primeşte. te rog. Nu-ţi fac nici un serviciu, crede-mă, ci 
tu îmi faci mie. 

— Bine, plec cu tine, i-am răspuns, strângându-i mâna. 

— Ce bucurie mi-ai face dacă ai vrea să mă însoţeşti pe tot 
timpul călătoriei, dar dacă zici că ai o întâlnire cu cineva, 
trebuie să te ţii de cuvânt. Şi acum povesteşte-mi şi mie ce 
ţi s-a întâmplat aici, pe corabie. 

— Nu e de ajuns, ar trebui s-o iau de la început şi nu vei fi 
având timp să mă asculţi. 

— Ba am, căci sunt nevoit să aştept aici până se întorc 
marinarii. Vreau să ştiu de ce i-a expediat pe toţi de pe 
corabie. 

— Din pricina mea. 

— Aşa? Asta mă face şi mai curios. Hai, începe! N-ai de ce 
te sfii. Dumnealui e timonierul meu, iar cel cu gârbaciul, 
favoritul, mâna mea dreaptă, care face tot ce îi poruncesc. 
Mulţi negustori de sclavi şi proprietari de sclavi au simţit pe 
spinarea lor cât de repede şi puternică e mâna asta când 
pune în practică deviza mea. Vai de acela care face rău. 

N-am avut încotro şi am început povestea din clipa când 
turcul îmi făcuse semn în cafenea să mă aşez la masa lui. 
Era interesant de văzut cum, pe măsură ce vesteam, chipul 
lui reiss effendina devenea tot mai atent. Nu mă întrerupse 
niciodată cu vreun cuvânt sau măcar o exclamaţie; dar când 
am ajuns la cele ce auzisem de la bătrânul reiss, de la 
cârmaci şi de la fosta stafie, îmi puse mâna pe braţ şi zise: 

— Ilartă-mă, te rog, un moment. 

Apoi, întorcându-se spre „mâna dreaptă” a lui, îi porunci: 

— Aleargă la „Şoimul” şi adu imediat zece inşi aici, pe 
corabie. O să le arăt eu bandiţilor ăstora! Să-şi aducă 
aminte cât or trăi de Allah şi de cele nouăzeci şi nouă de 
porunci ale sale. Şi acum, effendi, continuă: 


— Aşadar, tu nu eşti membru al sfintei Kadirine? am 
întrebat eu mirat. 

— Nu. Şi nici al vreunei alte tagme. Mahomed a fost un 
profet şi loan de asemenea. Allah e iubirea şi dreptatea şi 
Dumnezeul tău e Allah. Toţi oamenii sunt copiii săi, să ne 
iubim unii pe alţii şi să fim drepţi faţă de semenii noştri. Eu 
nu ridic în slavă credinţa mea ca s-o calc în picioare pe a 
altora. Nu mă las convertit şi nu caut să convertesc pe alţii. 
Ochii mei nu văd decât ce e pământesc; ce e în cer nu voi 
vedea decât după ce voi muri. Pentru ce să mă necăjesc cât 
trăiesc că alţii adoră altfel decât mine pe Dumnezeu, care e 
unul şi acelaşi? Toţi suntem copiii lui şi el e tatăl nostru, al 
tuturor. Fiecare copil are însuşirile şi defectele sale şi 
vorbeşte în graiul lui cu tatăl său. Dă-mi mâna, effendi! Tu 
eşti creştin şi eu musulman; suntem însă fraţi şi ascultăm de 
tatăl nostru, pentru că-l iubim la fel. 

Îmi întinse mâna, iar eu i-am strâns-o cu putere. Puteam 
să n-o fac, să-i spun că religia noastră se deosebeşte de a 
sa, că altele sunt preceptele ei? Doar nu treceam la 
mahomedanism dacă tăceam, pe când dacă îl lăsam să 
vorbească, aproape că ajungea să se dezbare de asprimea 
religiei sale şi să cugete ca un creştin de-ai noştri. 

L-am lăsat să sfârşească, pe urmă mi-am încheiat şi eu 
povestea. Tocmai atunci se înapoia şi „mâna dreaptă”, 
„favoritul” lui. Postă pe cei zece oameni înarmaţi aduşi, în 
diferite locuri pe punte, unde să nu poată fi văzuţi de pe 
mal, apoi veni să ne spună: 

— Soldaţii au ocupat vasul, dar pe când ne apropiam de el, 
am zărit acolo, după copacul acela, un ins care se uita 
neclintit spre corabie. Lucrul mi s-a părut suspect şi am dat 
ordin oamenilor noştri să pună mâna pe el; individul ne-a 
scăpat însă printre degete. Dacă Allah m-a învrednicit cu 
ochi buni, apoi atunci aş putea să jur că era chiar omul pe 
care l-am văzut mai adineauri spionând pe mal. 

— Aha, pungaşul! Păcat că nu l-aţi putut prinde. Ştie acum 
ce se petrece pe dahabijehă şi o ia la sănătoasa. Dar mâine 


sunt la Kahira şi nu-mi mai scapă, fii pe pace. 

— Numai să-l găseşti! i-am zis eu cu îndoială. 

— O, îl găsesc eu, n-avea tu grijă. Pun toată poliţia în 
picioare şi ştie ea cam pe unde se aţine el. Aşadar, effendi 
mi-ai povestit tot, nu? Cunosc acum toată întâmplarea şi 
mai înţeleg că tu eşti omul de care avem nevoie pe „Şoimul” 
nostru. Vrei să fii locotenentul meu? 

— Îmi pare rău din suflet, dar mi-e imposibil. 

— Pricep. Locotenent e prea puţin pentru un om ca tine. 
Dar, ce vrei, nu pot să te fac comandant şi să stau sub 
ordinele tale, râse el. 

— Nici comandant, nici locotenent, fiindcă trebuie că ai 
unul. 

— Am, fireşte că am. Atunci fă-mi cel puţin plăcerea să mă 
însoţeşti în călătoria asta. 

— Cu dragă inimă, dar nu pot. 

— Aha, din pricina turcului. Ţi-ai dat cuvântul şi trebuie să 
ţi-l ţii, mai ales că ţi-a îngăduit să adăposteşti copiii la el. 
Cum ziceai că-l cheamă? 

— Murad Nassir. 

— Din ce loc e? 

— Din Nif, de lângă Izmir. 

Privi îngândurat înaintea lui. Mutra gravă pe care o făcu 
acum nu-mi prea plăcu, de aceea îl întrebai: 

— Îl cunoşti? 

— Pare-mi-se că am mai auzit eu numele ăsta. 

— De bine sau de rău? 

— Hm. N-aş putea să-ţi spun, dar parcă. O să-mi aduc eu 
aminte. Timp e destul dacă facem călătoria împreună. 
Deocamdată să ne ocupăm de prezent. Dacă afacerea ta ar 
urma calea legală, cu toată intervenţia consulului tău, ar 
trebui să rămâi câteva săptămâni aici. Deoarece ţi-am 
făgăduit, voi da o astfel de întorsătură lucrurilor, ca să te 
scutească de zăbavă. N-avem nevoie de tine. Ajunge că 
ticăloşii ăştia recunosc faptul, faţă de câţiva martori, ca să 


pot face dovada la timp. Pentru asta avem destui oameni de- 
ai mei aici. 

— Şi făptaşii îşi vor primi pedeapsa? 

— Ba bine ca nu! Deviza mea o ştii: vai de aceia care fac 
rău semenilor lor! 

— Şi Abu el Barak, mokkademul? 

— Hm... vezi, aici o să fie mai greu. E mokkademul sfintei 
Kadirine şi nimeni nu o să vrea să se pună râu cu o tagmă 
atât de puternică. Voi găsi eu însă mijlocul ca „mâna 
dreaptă” a mea să-i vină de hac. Acum haidem să începem 
ancheta. 

Când ne apropiarăm de catarg, cei trei vinovaţi se sculară 
de jos. Emirul - astfel îl vom numi şi noi de acum încolo pe 
reiss effendina - făcu un semn cu mâna şi soldaţii se 
aşezară în cerc în jurul nostru. Se adresă mai întâi aşa- 
zisului servitor: 

— Cum te cheamă? 

— Barik, răspunse el. 

— Aha, aproape ca pe scumpul tău mokkadem. De unde 
eşti? 

— Din Minieh. 

— Şi totuşi ai spus acestui effendi că eşti un beni maazeh, 
cu numele de Ben Şorak. Cum ai îndrăznit să minţi pe un 
om care are mai multă minte într-un singur fir de păr din 
capul lui decât tu cu toţi strămoşii tăi şi toate neamurile 
voastre de acum înainte? Te sfătuiesc să spui adevărul, 
fiindcă eu n-am răbdarea effendiului. Ai făcut pe stafia? 

— Nu. 

— Ia adu-ţi bine aminte. O să te ajutăm şi noi. 

Făcu un semn, soldaţii îl întinseră jos pe individ şi 
„favoritul” îşi descolăci gârbaciul din jurul mijlocului. La a 
cincea lovitură, nemernicul începu să zbiere cât îl ţinea 
gura: 

— Staţi, staţi că mărturisesc! 

— M-aşteptam! Aşadar erai una din stafii? 

— Da. 


— Cine erau celelalte două? 

— Mokkademul şi servitorul său, care îi slujeşte în acelaşi 
timp de „scrib”. 

— Şi de câtă vreme făceaţi meseria asta? 

— Curând după ce a murit maiorul. 

— Bine. Cu tine am isprăvit. Scoală de acolo şi treci lângă 
catarg. 

Emirul îşi aţinti acum privirea asupra reissului şi zise: 

— Mă cunoşti şi ştii ce drag îmi eşti; cunoşti de asemenea 
puterea pe care o am asupra ta. Să-mi spui adevărul, 
altminteri îţi deschide gârbaciul pliscul. 

Bătrânul se înfurie şi strigă indignat. 

— Eu au sunt nici sclav, nici slugă, emirule, ci un 
musulman drept-credincios al Profetului şi stăpânul acestei 
corăbii. 

„Favoritul” ştia ce are de făcut în asemenea cazuri. Nici nu 
mai întrebă, ci, conştient de demnitatea lui de „şef al 
gârbaciului”, îl „mângâie” de două ori pe bătrân, cu atâta 
dragoste, pe spinare, încât acestuia îi trecu pofta să mai 
facă pe fudulul. 

— Aşa! zise emirul, mulţumit de zelul subalternului său. 
Sclav, slugă, căpitan, musulman sau păgân, e totuna pentru 
Allah, pentru mine şi pentru gârbaciul meu. Cine minte sau 
tăgăduieşte, are de-a face cu el. Şi acum, hai, vorbeşte 
preavestitule comandant: de când slujeşte acest Barik din 
Minieh, pe vasul tău? 

— Numai de astăzi, răspunse arabul, muşcându-şi buzele 
cu furie. 

— Cine ţi l-a adus? 

— Mokkademul. 

— Ce însărcinare avea el pe corabie? 

— Să-l slujească pe effendi cel străin. 

— Adică să se linguşească pe lângă el ca să-l ia în serviciul 
său şi să-l predea pe urmă mokkademului - cu alte cuvinte 
morţii. 

— Nu ştiu despre aşa ceva. 


— Atunci se vede că ai uitat şi o să-ţi împrospătăm noi 
memoria. 

Reissul fu ghemuit jos; dar nu fu nevoie decât de două 
gârbace ca să mărturisească. 

— Ei, vezi ce repede ţi-ai adus aminte? spuse emirul. Da, 
da, pielea hipopotamului e mare meşter să deschidă gura şi 
să sfâşie carnea. Nu te mişca şi răspunde la ce te voi 
întreba. Ştiai tu că era vorba să i se fure dumnealui 
portofelul? 

— Da, da, ştiam. bolborosi bătrânul. 

— Şi ai dat o mână de ajutor la furtişag? 

— Nu, ba da! răcni el, simțind biciul pe spinare. 

— Ştiai de asemenea că effendi va fi mai târziu omorât? 

Răspunsul veni abia după a doua lovitură. 

— Ai dat tu sfatul că ar fi mai bine să fie ucis îndată? 

Reissul tăcu. Îi venea greu să mărturisească, dar se temea 
în acelaşi timp de gârbaci. „Favoritul” îi deschise însă 
repede pliscul. 

— Aş putea să te întreb mai departe, dar mi-e scârbă de 
tine. Eşti un câine laş care are curaj să păcătuiască, nu să 
mărturisească. O să te întorci în propria-ţi mocirlă. 
Rezemaţi-l de catarg. Şi acum să vină cârmaciul la rând. 

Acesta, care văzuse ce se petrecuse, tremura ca varga. 
Cum auzi întrebarea emirului, căzu în genunchi şi începu să 
bolborosească: 

— O, Allah, o, cerule, voi puteri ale pământului! Nu daţi că 
spun... spun tot... 

— Emirule, l-am rugat pe reissul effendina, fii îngăduitor 
cu el; pare să nu fie aşa de ticălos ca ăştialalţi doi. A fost silit 
să asculte de porunca mai marelui său. Pe când ei vorbeau, 
n-a scos un cuvânt, şi pe urmă, când le-am imputat acestora 
ticăloşia lor, adică tot ce auzisem fără ca ei să mă vadă, a 
mărturisit tot, crezându-mă atotştiutor. A nimerit 
nenorocitul printre nelegiuiţi, asta e toată greşeala lui. 

— Da, da, are dreptate effendi, are dreptate. Allah o să-i 
răsplătească fapta lui cea bună, îngâna el. 


— Hai să te cred, răspunse emirul. O să-ţi pun numai o 
singură întrebare: recunoşti că tot ce-a spus effendi e 
adevărat? 

— Da, tot, tot e adevărat. 

— Bine. Scoală-te. Vom avea îndurare pentru tine. 
Nădăjduiesc însă că-mi vei răspunde cinstit şi la o altă 
întrebare pe care ţi-o voi pune. 

— Ce întrebare? Spun tot ce vreţi! 

— Vei afla mai târziu. Nu te vom lăsa la nemernicii ăştia. 
Treci colo lângă cabină şi nu te mişca. 

Am înţeles imediat intenţia emirului. Vroia ca să nu stea 
prea aproape cârmaciul de reiss, pentru ca acesta să nu-l 
ademenească sau să-l înfricoşeze cu ameninţări ca să tacă. 

Reissul effendina porunci „favoritului” să caute pe undeva 
trei lămpi. Când i se aduseră, cobori cu el şi cârmaciul său, 
ţinând fiecare o lampă aprinsă în mână, jos, în fundul 
corăbiei. 

L-am văzut pe bătrânul reiss scrâşnind din dinţi, dar nu de 
durerile pe care i le pricinuiseră loviturile de bici, ci de frică 
pentru cele ce-l aşteptau după ce se va întoarce emirul. 

Bătrânul cârmaci al corăbiei veni la mine şi-mi zise cu glas 
tremurător. 

— Îţi mulţumesc, effendi, că ai pus o vorbă bună pe lângă 
emir. Sunt rudă cu reissul şi n-aveam încotro, trebuia să 
tac, n-am vrut însă să-ţi fac nici un rău. 

— Dar tăcerea ta era un mare păcat, o crimă chiar. 

— Ce vroiai să fac? Puteam eu să-ţi spun ce-au de gând cu 
tine? 

— Bine-ar fi fost pentru voi! Emirul n-ar fi auzit cearta 
noastră şi n-avea la ce veni pe corabie, ca să descopere că e 
un vas de sclavi. 

— Un... vas. de... sclavi? Bâigui el speriat. Cine. cine zice 
asta? 

— Emirul, se pricepe el la aşa ceva. 

— O, ce nenorocire! O, minţile mi se zăpăcesc! Allah, Allah, 
Allah! Trupul meu se clatină, mi-au slăbit mădularele din 


încheieturi şi sufletul meu tremură ca o frunză-n vânt! Mă 
cufund în valurile unei mări de suferinţă şi vârtejurile 
groazei mă macină, trăgându-mă în adâncul lor. Unde e 
sufletul care să se îndure de păcătosul de mine şi mâna 
care să mă scape de la înec? 

— Taci şi nu te boci aşa. Nu trebuie să ne audă cineva. 
Mărturiseşti că dehabijeha asta e un vas de sclavi? 

— Nu de răpit sclavi, ci pentru transportul lor. 

— Ia spune, ce vârstă ai? 

— Şaizeci de ani, i-am împlinit mai deunăzi. 

— Ai copii? 

— Da, un fecior şi nepoți, tocmai în Gubatar, unde se află şi 
nevastă-mea. 

— Ştiu unde vine. E aproape de meleagurile beduinilor 
uled-ali. Fugi la ei şi rămâi acolo până se va uita afacerea 
asta. Bani ai? 

— Numai câţiva piaştri şi ăia i-am dat în păstrare reissului. 

M-am scotocit prin buzunare şi am adunat atât de cât mă 
puteam lipsi, apoi i-am dat suma, zicându-i: 

— Am zărit mai adineauri o luntre în spatele roții de la 
cârmă. Lasă-te pe frânghia cu care e legată, jos în ea, şi 
şterge-o cât poţi de repede. 

— O, cum să nu! Cu mare bucurie! După un an vor fi uitate 
toate şi pot să mă întorc iar aici, ca să-mi câştig un codru de 
pâine. Dar cum s-ajung până la cârmă, fără să mă vadă 
ăilalţi? 

— Stai că mă duc eu să-l ţin de vorbă şi n-au să bage de 
seamă. Ia însă bine aminte ce-ţi spun! Cum vei vedea că nu 
se uită nimeni încoace, strecoară-te până acolo şi fugi. 

— Da, da, effendi, să te ţină Allah, să-ţi răs. 

— Taci şi nu mai sporovăi. Hai, şterge-o! Allah să te 
ocrotească şi vezi de nu mai apuca pe căi greşite. 

— Nu, nu, n-o să mai fac câte zile voi avea! Nici un 
musulman n-ar fi făcut ce-ai făcut tu, un creştin, pentru 
mine. Tu însă... 


N-am mai auzit ce spunea, căci mă şi îndreptasem spre 
catarg, întrebându-i pe oamenii emirului despre „Şoimul” 
lor. Erau atât de entuziasmați de însuşirile acestei corăbii, 
într-adevăr minunate, încât începură să vorbească toţi în 
acelaşi timp. Când le-am spus că voi călători şi eu cu ei, se 
înghesuiră bucuroşi în jurul meu, aşa că bătrânul cârmaci 
putea să se strecoare nesimţit la locul unde era frânghia de 
care atârna luntrea. Să-mi fi spus atunci cineva că mă voi 
întâlni atât de curând cu el, dar nu la beduinii la care îl 
trimisesem, ci în Sudan, nu l-aş fi crezut. 

Se întoarse şi emirul din cercetările lui. Mă temeam că va 
descoperi îndată fuga bătrânului cârmaci, dar nu fu aşa. 
Emirul veni de-a dreptul la catarg şi-i zise reissului: 

— Mai întâi vreau să lămuresc un lucru. Cât ţi-a plătit 
acest effendi pentru călătorie? 

— O sută de piaştri, răspunse nemernicul, fără ruşine. 

— Dar el mi-a spus că ţi s-au dat trei sute, nu una. Deci 
unul din voi doi se înşală cu două sute şi acela nu e, de bună 
seamă, effendi. Aşadar, îi vei da imediat cinci sute. 

— Asta e pungăşie... curată pungăşie! zbieră bătrânul 
înfuriat. 

Câteva bice pe spinare îl potoliră însă repede şi nu mai 
protestă. 

— Aşa. Unde sunt banii? întrebă acum emirul. 

Reissul se codea cu răspunsul, dar „favoritul” îl ameninţă 
cu gârbaciul şi atunci el zise, scrâşnind de necaz, că-i are 
jos în cală. 

— Bine. O să ne duci acolo. Ce destinaţie are dahabijeha 
ta? 

— Numai până la Khartoum. 

— Da? Nu mai departe? Nu. 

— Minţi! Şi ce încărcătură ai? 

— Mărfuri care se caută pe acolo. Unelte, mărunţişuri 
pentru negri şi alte fleacuri, pe care le voi schimba în 
produse de-ale lor. 


— Hm. nu prea îmi vine să cred. Lăzile şi baloturile pe care 
le-am văzut eu jos în magazie seamănă cu altceva. O să le 
deschid şi vai de tine dacă umbli pe căi piezişe. 

— Emirule, eu umblu pe calea cea dreaptă, nu pe căi 
piezişe; poţi să mă crezi pe cuvânt şi nu e nevoie să te mai 
osteneşti... 

— Aşa? Credeam că faci negoţ cu lemnărie, fiindcă am 
văzut jos în corabie nişte scânduri, grinzi şi altele de 
acestea. La ce-ţi trebuie? 

— Sunt de vânzare. În sud nu se găseşte lemn tăiat şi le 
cumpără cei cu dare de mână, pentru clăditul caselor. 

— S-o spui altuia, nu mie. Cum se face atunci că şipcile, 
grinzile şi parii sunt aşezaţi într-un anumit fel, care dă de 
bănuit? 

— Din întâmplare, emirule. 

— Dacă eşti cu adevărat drept-credincios al Profetului, ar 
trebui să ştii că nu există întâmplare. Faci cumva şi negoţ cu 
lanţuri de fier? Am văzut o grămadă în cală. Degeaba 
tăgăduieşti, scândurile şi lanţurile te dau de gol. Nici nu-mi 
trebuie mărturisirea ta. Ştiu că eşti negustor de sclavi şi o 
să aflu chiar acum îndată de la cârmaciul tău că nu m-am 
înşelat. Aduceţi-l încoace! 

Ochii tuturor se îndreptară spre locul unde stătuse până 
mai adineauri cârmaciul. Nevăzându-l se apucară să-l caute 
pretutindeni, dar nu-l găsiră nicăieri. 

— Nu vă mai osteniţi degeaba, zise emirul oamenilor săi, 
nu vedeţi că a fugit? De ce nu l-aţi păzit mai bine? Pesemne 
că a trecut puntea pe mal şi a luat-o la sănătoasa. La drept 
vorbind, aţi merita o pedeapsă, dar fiindcă nu părea să fie 
chiar aşa de ticălos ca pungaşul ăsta de reiss, ducă-se! Pe 
voi vă iert. Acum, effendi, adăugă el, întorcându-se spre 
mine, hai să-ţi dea reissul banii îndărăt. 

Doi din oamenii emirului îl luară pe bătrân pe sus şi 
coborârăm în corabie. La lumina felinarelor ne fu lesne să 
ne orientăm. Interiorul vasului forma o încăpere mare, 
despărțită la capete în alte două mici; într-una din ele se 


aflau numai vreo douăzeci de lăzi şi baloturi. Era de mirare, 
pentru că de obicei vasele pleacă din Cairo numai după ce 
au fost încărcate bine cu marfă. În cealaltă despărţitură era 
o ladă cu unelte şi nişte lanţuri de diferite mărimi, toate 
însă pentru ferecarea sclavilor. În încăperea cea mare din 
mijloc, se vedea numaidecât, după felul cum erau întocmite 
şipcile şi parii, că aici se ţineau sclavii încătuşaţi într-un fel 
de cuşti, câte zece sau chiar douăzeci la un loc. Când 
„recolta” era îmbelşugată, înghesuiau aici, în cală, până la 
patru sute de nefericiţi de aceştia. 

În fund, despărțită prin pereţi de scânduri, era o mică 
încăpere a cărei uşă reissul o ţinea încuiată. Emirul porunci 
acestuia să o descuie, ceea ce bătrânul nu vru, dar o 
lovitură de bici pe spinare, trasă cu sete de „favorit”, îl 
hotări repede. 

Atârnate de cuie bătute în pereţi, văzurăm o mulţime de 
gârbace din piele de hipopotam care slujeau la 
„îmblânzirea” negrilor mai dârji. Într-un ungher era o lă- 
diţă de tinichea cu un lacăt mare, prins în două belciuge. 
Lacătul era încuiat. Reissul îl descuie şi văzurăm că lădiţa 
era plină cu monede de argint. Emirul vâri mâna înăuntru şi 
se apucă să numere până ce socoti că e de ajuns, mi-i 
întinse şi zise: 

— Uite, effendi, sunt tocmai atât cât ţi se cuvin, adică cinci 
sute de piaştri. 

— Dar nu i s-au plătit decât trei sute. încercai să protestez. 

— Taci! Ştiu eu mai bine ca tine ce fac, răspunse el. Îmi 
cunoşti deviza: Vai de acela care face rău! 

Am tăcut, fiindcă n-aveam încotro. Reissul îşi împreună 
mâinile, ridică ochii în tavan şi murmură oftând: 

— O, Allah! Amarnică soartă dai tu uneori oamenilor pe 
pământ, dar mă vei răsplăti sus, în paradis, pentru 
suferinţele de acum. 

— O să te răsplătească şi acolo cu gârbaciul ca şi aici, ba 
încă şi mai rău; lasă că o să vezi tu, râse emirul. Cine face 


negoţ cu sclavi se duce să ardă pe veci în focul gheenei - 
aşa să ştii. 

— Nu înţeleg ce spui, emirule. În viaţa mea nu m-am 
abătut din calea cea dreaptă, atât de plăcută lui Allah, 
îngână bătrânul. 

— Taci, câine! se răsti emirul indignat. Dacă nu înţelegi, o 
să te facă gârbaciul meu să simţi. îndrăzneala ta e şi mai 
mare decât ticăloşia ta. Crezi că sunt orb? Eu, reissul 
effendina, mă voi fi pricepând, după felul cum e întocmită 
cala unui vas, la ce slujeşte. 

Emirul porunci apoi, „favoritului” să-l închidă pe bătrân în 
încăperea unde ţinea gârbacele şi să pună lacătul la uşă. 
Cei doi oameni, care ne însoţiseră, luară lădiţa cu bani şi 
urcarăm iar scăriţa care ducea pe punte. Fosta stafie 
numărul trei fu trimisă şi ea jos, să ţină tovărăşie reissului. 

În curând se întoarseră şi marinarii. Habar n-aveau de ce 
se petrecuse în lipsa lor şi rămaseră încremeniţi când 
văzură vasul ocupat de străini. Emirul îi luă la cercetări, şi 
află de la ei, deşi nu ştiau hotărât, că bănuiau însă la ce 
slujea corabia. Fură duşi şi ei în cală şi câţiva oameni de-ai 
lui reiss effendina puşi să-i păzească. 

Mă pofti apoi să mă duc cu amândoi copiii pe „Şoimul” său, 
Bagajul îmi va fi transportat mai târziu. 

„Eş Sahin” - Şoimul - era ancorat ceva mai departe de 
acolo. Deoarece domnea un întuneric adânc, n-am putut să-l 
desluşesc bine, dar la lumina felinarelor de pe punte, am 
observat că era foarte lung şi îngust şi avea două catarge. 
La pupa se aflau două cabine suprapuse. Una la nivelul 
punţii, a doua dedesubt. Aceasta îmi fu pusă la dispoziţie 
mie şi copiilor. Avea două ferestre şi era destul de 
încăpătoare pentru trei persoane. 

Emirul mai trimise cinci oameni pentru paza dahabijehei; 
o dată cu ei plecară încă doi, ca să-mi aducă bagajul. 
Întrebându-l pe emir din câţi inşi e alcătuit echipajul, îmi 
răspunse că are patruzeci de oameni, toţi unul şi unul, 


potriviţi pentru o vânătoare de negustori de sclavi, şi care 
îşi ştiau bine meseria. 

Cum n-aveam nimic de făcut, m-am întins pe divanul moale 
şi am adormit. M-am trezit abia când soarele era de mult 
sus pe cer. Când am ieşit pe punte, locotenentul veni să-mi 
dea bună ziua şi mă întrebă politicos dacă doresc ceva. 
Primise ordin să-mi stea la dispoziţie şi să fiu considerat pe 
bord ca însuşi comandantul vasului. 

Am cerut să mi se aducă pentru mine şi copii cafea, apoi 
am întrebat de reiss effendina. Mi s-a răspuns că e dus cu 
dahabijeha la Cairo, ca s-o predea autorităţilor, împreună 
cu reissul şi echipajul ei. Vroia, de asemenea, să pună 
poliţia în picioare, ca să-l prindă pe scamator. 

Ni se servi cafeaua afară pe punte, unde mi se aşternu un 
covor şi perne pentru mine şi copii. De aici puteam privi 
până departe pe apa Nilului. 

Admiram frumuseţea vasului elegant pe care mă aflam şi 
am înţeles, după felul cum era construit, că trebuie să fie 
într-adevăr de o iuţeală cu totul deosebită de a celorlalte. 

Nu sfârşirăm de băut cafeaua, când zării un sandal care 
aluneca încet pe unde. Am putut citi numele vasului: „Abu'l 
adşal”18 dar l-am trimis pe micul meu negru să-mi aducă 
din cabină ocheanul. Nu ştiu ce m-a îndemnat s-o fac, dar 
ideea aceasta mi-a prins bine, căci am văzut prin ochean, pe 
puntea sandalului, printre alţi inşi, un individ care se uita cu 
încordare spre vasul nostru. Îl recunoscui de îndată: era 
muza'birul, pungaşul pe care vroia să-l prindă emirul. 
Ticălosul căutase să şteargă putina cu cel dintâi prilej care i 
se ivise. 

Fireşte că m-am dus imediat să-i comunic lui Juz başi19 al 
„Şoimului” ceea ce văzusem şi l-am întrebat dacă nu s-ar 
putea să-l luăm pe individ de pe sandal. Locotenentul îmi 
răspunse că nu poate să întreprindă nimic fără ordinul 
superiorului său, aşa că am fost siliţi să-l lăsăm pe ticălos 
să-şi vadă deocamdată de drum. 

Capitolul III - La Siut. 


O călătorie pe Nil până la Siut, ce perspectivă 
ademenitoare! Laşi în urmă Cairo, Poarta Orientului, şi te 
îndrepţi tot spre sud. Acest cuvânt nu are însemnătatea pe 
care i-o dăm noi „sudului”. Sudan e pluralul stâlcit al 
cuvântului asvad, adică „negru”, iar beled înseamnă - 
„jara”, aşa că Beled es Sudan înseamnă „[ara negrilor”. 

O călătorie în Sudan e totuna cu a te avânta în necunoscut, 
într-un fel de împărăție a tainelor. Chiar pe omul care a 
făcut-o de zece, douăzeci de ori, locurile acelea îl atrag 
mereu şi rămân pentru el o taină, ceva unde mai are multe 
de descoperit. 

Astăzi, drumul de la Cairo la Siut se poate face cu trenul; 
dar o locomotivă care pufăie o trâmbă împuţită de fum în 
aerul limpede şi curat al Fluviului Sfânt pare un fel de 
profanare. Şi apoi, trenurile egiptene! Mai bine să te 
lipseşti! 

Aşa că, eu prefer puntea unei corăbii unui vagon închis ca 
o cuşcă, de unde priveliştile îţi trec pe dinaintea ochilor fără 
să ai timp măcar să le bagi în seamă. Pe când aşa, stai 
frumuşel, întins pe un covor acoperit cu perne moi, cu 
luleaua în gură şi cafeaua aromitoare dinainte. Apa se 
întinde la nesfârşit în faţa ta. Vederea aceasta te face să 
visezi la sudul cu plantele lui enorme şi animalele 
fantastice. Vântul flutură pânzele; marinarii îşi trec timpul, 
unii dormind, alţii privind pierduţi în gânduri sau vorbind 
de necazurile lor. Ochii călătorului se închid într-o toropeală 
plăcută. Deodată se aude strigătul: 

— Sculaţi la rugăciune! 

Într-o clipă toţi sunt în picioare. Cad apoi în genunchi, se 
închină cu faţa la răsărit şi-i auzi murmurând: 

— Nu e alt Dumnezeu afară de Dumnezeul nostru şi 
Mahomed e trimisul său pe pământ. 

Pe urmă se întind iar pe rogojini şi nimic nu le tulbură 
pacea, decât doar arareori vreo corabie care se 
încrucişează cu a lor. 


Uneori întâlnesc şi plute. Plutele acestea sunt însă cu totul 
altfel decât cele ştiute de noi, europenii. Ele nu sunt din 
trunchiuri de copac sau din scânduri, ci din ulcioare! 

Egipteanul nu bea altă apă decât aceea scoasă din NIL. 
Ulcioarele în care-o ţine sunt poroase. Toată murdăria se 
aşază la fund; prin pori pătrunde umezeala şi apa devine 
astfel mai rece decât aceea din râu. Capătă un gust foarte 
bun şi, când te-ai deprins cu ea, nu-ţi mai place nici cea mai 
bună apă de izvor din oazele pustiului. 

Aceste ulcioare se fabrică într-o localitate de pe malul 
stâng al Nilului, numită Ballas, de aceea se numesc ballaşi. 
Se împletesc din frânghii năvoade lungi dreptunghiulare, cu 
ochiuri atât de mari, încât să încapă un ulcior în fiecare. 
Ulcioarele fiind goale, plutesc la suprafaţă; deasupra se 
pune o plasă de frânghie şi... pluta e gata. 

Rodnicia pământului e datorită numai revărsării Nilului, 
care se întâmplă la anumite perioade. Cu cât e mai mare 
cantitatea de apă care se revarsă, cu atât e şi belşugul mai 
mare. Ca să se poată da curs apei cât mai departe, s-au 
făcut canale întinse. 

Ne apropiam de Siut, ţinta mea de acum. Două zile 
încheiate stătuse „Şoimul” ancorat la Giseh, înainte de a 
porni la drum - timpul pe care emirul şi-l pierduse la Cairo 
în căutarea muza'birului. Se întoarse foarte necăjit pe bord, 
deoarece toate cercetările fuseseră zadarnice, dar când 
află, de la mine, că-l văzusem pe puntea sandalului „Abu'l 
adşal”, care o luase în susul fluviului, se mai domoli. Era 
sigur că îl vom ajunge din urmă. 

De câte ori ajungeam într-un port trimitea pe cineva să 
întrebe dacă văzuse careva trecând pe acolo sandalul; 
zadarnic! Vasul se ferise să se apropie de mal. Nădăjduiam 
însă să-l găsim la Siut sau să aflăm cel puţin aici ceva 
despre muza'bir. 

Zărirăm din depărtare oraşul. Pe limba coptă20 i se zice 
Saud fostului Lykonpolis (oraşul lupilor) din vechime. E 
aşezat foarte aproape de malul Nilului, într-un ţinut 


încântător şi rodnic. Deşi nu are decât o populaţie de 
treizeci de mii de locuitori21 e reşedinţa unui paşă şi a unui 
episcop copt. E de asemenea un centru comercial, deoarece 
are legături întinse până înăuntrul Africii, fiind o staţie 
principală a caravanelor nubiene şi al Sudanului răsăritean. 

Cu toate că avea destulă însemnătate, chiar în vechime, nu 
se găsesc nici în oraş şi nici în împrejurimi alte monumente 
decât vechea necropolă şi în munţii libieni mormintele 
mumiilor lupilor la care se închinau odinioară. Nu departe 
de satul Maabdah se află o peşteră, prea puţin cercetată, cu 
mumii de crocodili. 

Aruncarăm ancora la malul satului El Hamra, care 
formează portul Siutului. Emirul, în calitatea sa de reiss 
effendina, nu avea de îndeplinit nici o formalitate la 
căpitănia portului, aşa că puturăm cobori imediat pe uscat. 
Căutarăm sandalul dar nu-l găsirăm. Căpitanul portului ne 
spuse că-l văzuse într-adevăr trecând, dar că nu ancorase 
în port. Era deci de presupus că muza'birul nu se afla în 
Siut. Ahmed Abd el Insaf, care ardea de nerăbdare să pună 
mâna pe el, hotări să pornească fără zăbavă în urmărirea 
sandalului. De altminteri, nici nu putea rămâne multă 
vreme la Siut, deoarece avea treabă la Khartoum. Aflase la 
Cairo, înaintea plecării sale, de la un agent de-al său - din 
care avea în fiecare port câte unul - că va face în Khartoum 
o captură importantă. Ce anume, nu-mi spuse, cu toată 
prietenia pe care mi-o arăta. 

Băgasem de seamă că tot timpul căuta să afle de la mine 
fel de fel de lucruri. Îmi punea întrebări peste întrebări, şi 
fiindcă nu prea avea cunoştinţă de multe lucruri, simple 
pentru mine, îi puteam răspunde la toate. Crescusem 
grozav în ochii lui şi mă credea foarte învăţat. Totuşi se 
ţinea în rezervă - după felul de a fi al orientalului faţă de 
străini şi inferiorii săi. Am înţeles repede că se credea, prin 
rangul său, superior mie, care n-aveam nici un grad în 
armată şi nici o situaţie socială. Nici nu i-o luam în nume de 
rău. Pentru el nu eram altceva decât un vântură-lume, 


veşnic în goană după aventuri. Totuşi în adâncul sufletului 
mă nemulţumea tăcerea lui când era vorba de planul pe 
care-l urmărea cu drumul său la Khartoum. 

Făgăduisem lui Murad Nassir să-l aştept la Siut; eram deci 
silit să mă despart aici de emir. Copiii rămaseră pe bordul 
vasului său, deoarece îi era mai lesne să-i ţină sub ocrotirea 
lui şi avea mai multă posibilitate să-i trimită în patria lor. 
Mie mi-ar fi fost foarte greu, dacă nu chiar cu neputinţă s-o 
fac. La plecare, bieţii copii se agăţară plângând de gâtul 
meu şi nu vroiau cu nici un preţ să se despartă de mine. 
Abia i-am potolit, făgăduindu-le ca voi veni să-i văd acasă la 
ei. Pe urmă, doi marinari luară bagajul meu în spinare şi 
pornirăm spre oraş. Întrebându-l pe reiss effendina unde 
vrea să mă ducă, îmi răspunse ca şi când ar fi fost foarte 
firesc: 

— La paşa, unde te-aş putea duce dacă nu la el? Un bărbat 
ca tine nu poate fi găzduit decât la cel mai de seamă om din 
oraş. 

— Crezi că o să fie bucuros să mă primească? 

— Fireşte. Mai ales dacă te recomand eu. Le va întâmpina 
ca pe un bun şi vechi prieten. 

M-am mai liniştit, deşi mi-ar fi plăcut mai bine să trag la 
vreun han ieftin, unde să nu stau degeaba. Drumul ducea 
pe chei până la oraş. Digul era mărginit de verdeață şi 
razele soarelui se jucau şăgalnic prin firele de iarbă. Lumea 
forfota grăbită. Printr-o poartă sarasină, care slujea în 
acelaşi timp de intrare principală în oraş, pătrunserăm într- 
o curte care ţinea de palatul paşei. Zidurile erau văruite în 
alb şi aveau vreo câteva ferestre oarbe sau firide. Pe bănci 
joase, aşezate lângă pereţi, indivizi cu chipurile bărboase 
fumau tacticos şi sorbeau rar din filigene cu cafea. Păreau 
să fie paznici de-ai palatului. Niciunul din ei nu se sinchisi 
de noi. 

Emirul părea să fi venit adeseori pe aici. Păşi de-a dreptul 
spre uşă, le spuse marinarilor să aştepte afară şi mă trase 


după el înăuntru. Aici dădurăm de o santinelă pe care o 
întrebă de intendent. 

Soldatul rezemă puşca de perete şi se îndepărtă. Se 
întoarse după câtva timp, întinse palma şi zise: 

— Vă duc acum la el, dar mai întâi să-mi dai un bacşiş. 

Emirul îi cârpi o palmă zdravănă, apoi răspunse: 

— Uite bacşişul şi grăbeşte-te, altminteri te cinstesc şi cu 
câteva vergi pe spinare. 

Omul se uită cu luare-aminte la emir. Înţelese că are de-a 
face cu cineva mai de seamă - mai bună dovadă ca palma 
nici nu se putea - începu să-şi frece obrazul şi o luă înainte. 

Trecurăm într-o curte interioară; de jur-împrejur numai 
uşi. La una din ele stătea un negru enorm, înfăşurat în 
mătăsuri, care ne privea cu ochi posomorâţi. Când îl văzu 
pe emir, se îndoi din şale, puse mâinile cruce pe piept şi 
strigă speriat: 

— Tartă, stăpâne, că nu ţi-am ieşit întru întâmpinare, dar 
nu ştiam că tu eşti. 

Mojicia insuflă respect; probabil că emirul ştia asta, căci 
răspunse răstit: 

— Nu era nevoie. Cum poţi însă porunci santinelei să-mi 
ceară bacşiş? 

— Vai de mine, a făcut el una, ca asta? se înspăimântă 
negrul. Martor mi-e Allah că nu l-am pus eu la cale. 

— Taci! Ştiu eu că din porunca ta cere bacşiş, pe care îl 
împarţi pe urmă cu el. 

— Te-a minţit cine ţi-a spus, stăpâne. Ca să dovedesc că nu 
e adevărat, o să pun să-i tragă cu nuiaua spate. 

— Lasă, că l-am pedepsit eu. Şi dacă vrei să împarţi cu el 
bacşişul, cere-i să-ţi dea şi ţie jumătate din ce i-am eu lui. 
Acum du-te şi mă anunţă paşei, stăpânul tău, că am venit. 

— Tartă că nu pot s-o fac, fiindcă înălţimea sa a plecat cu 
mare alai la oaza Dahel. 

— Când se întoarce? 

— Poate să treacă şi o săptămână până ce sluga lui o să 
aibă norocul să-i vadă iar faţa. 


Am crezut că negrul acesta diform, îmbrăcat numai în 
mătase, e vreun servilor preferat sau paznic de harem, am 
văzut însă îndată că m-am înşelat, căci emirul îi zise: 

— Atunci o să-ţi dau eu poruncile pe care le-ar fi dat chiar 
stăpânul tău intendentului său. Effendi pe care-l vezi aici e 
un boier de seamă şi învăţat din Germanistan şi are de gând 
să rămână câteva zile la Siut. Venisem cu gândul să-l rog pe 
paşă să-l găzduiască, dar fiindcă el nu e aici îţi dau ţie 
poruncă să-l primeşti şi să ai grijă să fie considerat ca o 
rudă a stăpânului tău. 

Aşadar, negrul îndeplinea slujba de intendent, ceea ce nu 
era puţin lucru. El mă măsură cu o privire nu tocmai 
binevoitoare şi îi răspunse emirului: 

— Facă-se voia ta, stăpâne. Voi duce pe effendi într-o 
cameră potrivită cu rangul său. Poftiţi înăuntru şi îngăduiţi- 
mi să vă ofer cafea şi tutun. 

— N-am timp de zăbovit, trebuie să plec numaidecât, 
vreau însă să văd odăile pe care le va avea effendi la 
dispoziţia lui. Hai, du-ne chiar acum. 

Nu eram defel bucuros că emirul se purta atât de aspru cu 
intendentul, căci mă temeam să nu am eu de îndurat apoi 
urmările. Negrul încruntă sprâncenele, nu spuse nimic, se 
înclină politicos şi ne făcu semn să-l urmăm. Ne duse într-o 
încăpere mane, pe ai cărei pereţi, zugrăviți în albastru, 
erau o mulţime de versete din Coran, şi ne spuse că aici voi 
locui eu. Emirul se declară mulţumit şi zise că se va informa 
la timp dacă n-am avut vreo neplăcere, apoi ceru să mi se 
aducă bagajul. Curând după aceea un negru execută 
porunca. Apoi un altul veni cu un ciubuc şi cafea. 

În toate casele bune din Orient se găseşte oricând apă 
fiartă pentru făcut cafeaua. 

Emirul păru mulţumit că am fost atât de repede servit, 
ceea ce îi chezăşuia că porunca îi va fi ascultată; îmi dădu 
adresa unde pot lua informaţii despre el, îmi strânse mâna 
şi-mi zise la plecare: 


— Aşa. Eşti la adăpost aici. Poţi pleca oricând pofteşti; 
daca s-ar întâmpla însă să nu ţi se îndeplinească vreo 
poruncă, spune-le că mi te vei plânge mie şi fii mojic. Allah 
să te binecuvânteze şi să te aducă sănătos la mine. 

Plecă. Drept să spun nu prea mă simţeam la largul meu. 
Aveam presimţirea că voi fi nevoit în curând să-i ascult 
sfatul, dar mă hotărâi să mă străduiesc să n-o fac. Eram 
doar un venetic venit cu de-a sila în casă. Şi apoi, felul cum 
mă impusese emirul nu-mi putea atrage defel simpatia 
intendentului tuciuriu. Îmi propusei deci să-mi caut o gazdă 
în oraş. 

Statui vreun ceas tolănit pe perne, fumând. Credeam că va 
veni cineva să mă întrebe dacă doresc ceva. Emirul probabil 
în vremea asta părăsise portul. Nu veni însă nimeni. În 
sfârşit, intendentul intră pe uşă. În loc să şadă jos lângă 
mine, după cum îi poruncea bunacuviinţă, râmase în 
picioare, mă privi cu ură, apoi zise: 

— Aşa zi-i, emirul ţi-e prieten! Cine-l aude, crede că e 
chiar kedivul în persoană. Îl cunoşti de mult? 

— Nu, răspunsei eu, după cum era adevărat. 

— Şi îndrăzneşte să te aducă aici, în palatul paşei. Vii din 
Germanistan? 

— Da. 

— Eşti musulman? 

— Nu, sunt creştin. 

— Allah, Allah! Eşti creştin şi eu ţi-am dat odaia asta plină 
cu versete sfinte din Coran! Ce păcat grozav am făcut! Să 
ieşi numaidecât de aici şi să mergi să te duc în alta, unde 
legea ta n-o jigneşte pe a noastră. 

— Da, o să ies într-adevăr, dar nu ca să trec în alta. Tu 
însuţi eşti acela care batjocoreşti legea voastră, care zice 
să-ţi cinsteşti oaspetele, pe când tu faci tocmai dimpotrivă. 
O să trimit un om să-mi ia lucrurile; pentru cafeaua şi 
tutunul pe care mi le-ai oferit, ţine bacşişul ăsta. 

Pusei jos ciubucul, mă ridicai în picioare, îi aruncai o 
monedă de argint, ceea ce era foarte mult pentru ceea ce 


îmi oferise şi ieşii din odaie, fără ca el să mă oprească. Ajuns 
în curte, auzii bocete. O uşă se deschise şi în prag apărură 
doi servitori care duceau pe braţe un bărbat tânăr, cu o 
rană adâncă la frunte, din care şiroia sângele. În urma lui 
venea o femeie gârbovită, care plângea şi se jelea în gura 
mare, ţipând să se aducă un hekim (doctor) în grabă. 

Când grupul trecu pe lângă mine, am întrebat ce i s-a 
întâmplat tânărului rănit. Un bătrân bine îmbrăcat, care 
însoțea alaiul, îmi răspunse: 

— L-a izbit calul de zid. Acum i se scurge băiatului viaţa 
prin frunte. Alergaţi cât puteţi de repede după un 
haggahm22, poate că mai e scăpare. 

În zăpăceală nimeni nu se gândea să-i dea ascultare. L-am 
apucat pe bătrân de braţ şi i-am zis: 

— Poate că nu e nevoie să trimiţi după chirurg; o să-i 
pansez eu rana. 

Bătrânul se uită la mine şi-mi spuse cu înfrigurare: 

— Atunci eşti tu însuţi doctor? Scapă-mi copilul şi o să-ţi 
dac de zece ori pe atât cât vei cere tu. 

Mă trase după el pe o uşă prin care dispăruseră cu rânitul. 
Bătrânul era tatăl lui. Din odaia aceasta, care părea să fie 
salonul, trecurăm în alta, unde fusese culcat tânărul pe un 
divan. Femeia îngenunchease în faţa divanului şi plângea în 
hohote. Bărbatul o ridică de jos şi-i zise: 

— Uite, am adus un doctor. Taci, femeie, şi lasă să ne 
examineze feciorul. Poate se milostiveşte Allah şi dă îndărăt 
viaţa băiatului, care e sprijinul şi bucuria bătrâneţilor 
noastre. 

Femeia era deci mama tânărului. 

— Poate că i-o dă îndărăt - repetară oamenii care-l 
transportaseră pe rănit. 

M-am lăsat în genunchi lângă el şi am examinat rana. Nu 
era primejdioasă şi, dacă nu survenea vreo complicaţie, se 
va tămădui repede. 

Tânărul era leşinat. Aveam la mine o sticluţă cu amoniac, 
pe care o întrebuinţam împotriva muşcăturilor de țânțari, 


care mişună cu duiumul prin ţările acelea. Am destupat-o şi 
i-am ţinut-o leşinatului sub nas. Efectul nu întârzie. Se 
cutremură, strănută şi deschise ochii. Maică-sa începu să 
râdă de bucurie. Bătrânul îşi împreună mâinile şi strigă: 

— Slavă lui Allah! Moartea a fugit şi viaţa se întoarce în 
trupul copilului meu... 

— Se întoarce, se întoarce! exclamară şi cei din jurul său, 
Allah! Allah! 

L-am rugat pe bătrân s-o îndepărteze pe femeie şi am 
început să examinez trupul rănitului. N-avea nici o fractură, 
dar capul îi vâjâia cumplit. Am cerut feşi şi ce trebuia 
pentru bandaj, care mi se aduseră îndată, am spălat bine 
rana şi am legat-o, după aceea le-am spus că bolnavului îi 
trebuie linişte şi că a doua zi va fi pe picioare. 

Îşi poate oricine închipui bucuria părinţilor; socotiseră 
rana foarte primejdioasă şi, când îşi văzuseră feciorul în 
nesimţire, crezuseră că a murit. 

— Cum să te răsplătesc, effendi! strigă bătrânul. Dacă nu 
erai tu, sufletul copilului meu n-ar mai fi găsit drumul 
îndărăt în trupul lui. 

— 'Te înşeli, feciorul tău s-ar fi deşteptat şi fără ajutorul 
meu. 

— Nu, nu! Eu nu ştiu cine eşti, nu te-am văzut niciodată 
până acum. Pesemne că eşti străin la palat. Spune-mi unde 
locuieşti ca să te putem găsi dacă i s-o face iar rău băiatului. 

— Am sosit de-abia astăzi în oraş şi nu ştiu nici eu încă 
unde voi locui. Şi apoi nu rămân decât vreo câteva zile în 
Siut. 

— Stai la noi, effendi! Fii oaspetele nostru. Loc avem 
berechet. 

— Nu pot primi găzduirea voastră. Voi nici nu ştiţi cine 
sunt şi legea mea nu e aceeaşi cu a voastră. Eu sunt creştin. 

— Creştin... creştin! zise bătrânul, privindu-mă cu o 
curiozitate respectuoasă. 

— Creştin! repetară ceilalţi după el. 


— Da, creştin, am întărit eu. Acum cred că nu vei mai 
stărui. 

— De ce nu? Nu eşti salvatorul copilului meu? 

— Ţi-am spus că te înşeli. Îşi venea el în fire şi fără mine. 

— Nu, nu! Am auzit eu că mulţi dintre voi, medicii creştini, 
sunteţi mari vrăjitori şi moartea fuge de frica voastră. 

— Vrăjitori nu suntem, ci mai învăţaţi şi mai pricepuţi 
decât ai voştri. 

— Spui tu aşa, fiindcă nu vrei să mărturiseşti adevărul. 
Sticluţa cu apa vie din mâna ta mi-a scăpat copilul. Te 
pricepi să închizi viaţa într-o sticlă, ca să goneşti apoi cu ea 
moartea. Nu, nu, nu te mai apăra! Ştiu eu ce ştiu, dar nu te 
mai pot pofti acum în casa mea. 

— Mă aşteptam. Un creştin nu poate fi binevenit. 

— Effendi, să nu crezi asta. Eu nu-l dispreţuiesc pe creştin; 
are şi el un Dumnezeu, nu e păgân. Bucuros l-aş primi sub 
acoperământul meu, cu atât mai mult pe tine, care eşti 
salvatorul copilului meu. Suntem însă prea de curând ca să 
te mai îmbiez cu găzduirea mea. Dacă zici că n-ai încă o 
locuinţă, voi vorbi cu intendentul palatului să te găzduiască 
în palat, mai ales că paşa lipseşte din oraş. Şi intendentul e 
bolnav şi dacă izbuteşti să-l tămăduieşti, n-o să mai ştie cum 
să-ţi mulţumească. 

— De ce boală suferă? 

— De stomac. Mănâncă mai mult decât cinci inşi la un loc, 
de aceea e mereu bolnav. 

— Atunci n-are trebuinţă nici de sfatul nici de ajutorul 
meu. Să mănânce mai puţin şi o să se tămăduiască singur. 
De altminteri, nici nu cred să fie bucuros să mă vadă şi nici 
să-i vină vindecarea de la mine. M-a dat chiar adineauri 
afară din casă. 

— Pe tine? Cu neputinţă! 

— Nu numai că e cu putinţă, dar e şi foarte adevărat. Mi-a 
refuzat ospitalitatea cuvenită, deşi îi fusesem recomandat 
cu foarte mare căldură de reissul effendina Ahmed Abd el 
Insaf. 


— Aha, tocmai de el! Vezi că pe ăsta îl urăşte intendentul 
mai mult ca pe oricine altul, fiindcă emirul e întotdeauna 
mojic cu el. Să te fi recomandat altcineva, fii sigur că n-o 
făcea. În sfârşit, dacă zici că s-a purtat atât de urât cu tine, 
nu mă mai pot duce la el. Îţi sunt însă dator atâta 
recunoştinţă, încât nu te pot lăsa să pleci. lartă, rogu-te, 
îndrăzneala, dar vino de-mi vezi locuinţa şi dacă-ţi place, 
mi-ai face o mare bucurie şi o cinste deosebită primind să fii 
oaspetele meu. 

Din felul cum vorbea am înţeles că ar fi fost o adevărată 
insultă pentru bătrân să refuz. Nevastă-sa îşi împreună şi 
ea rugător mâinile spre mine, iar fiul său adăugă: 

— Rămâi effendi! Mă doare grozav capul şi ştiu că tu mă 
poţi tămădui dacă stai la mine. 

— Bine, rămân, am răspuns eu. Trimiteţi pe cineva să-mi 
iau lucrurile de la intendent. N-aş vrea însă să vă fiu o 
povară. 

— O povară? Nu! zise bătrânul cu bucurie. Nu sunt om 
sărac, sunt emir ahor-ul23 paşei şi-ţi pot oferi şi eu atât cât 
puteai avea de la intendent. Îngăduie-mi să-ţi arăt acum 
locuinţa. Iar voi - adăugă el, adresându-se servitorilor - 
duceţi-vă şi aduceţi aici lucrurile acestui effendi. 

Bătrânul mă trecu prin mai multe odăi, până ce ajunserăm 
într-o cameră mare şi frumoasă, a cărei uşă răspundea 
chiar în curtea pe unde venisem. Se bucură ca un copil 
când văzu că-mi place camera şi mă rugă să-l iert un 
moment ca să vadă ce face băiatul. 

Găsisem deci un adăpost tot în palat, şi încă la un om care 
mi-era de o mie de ori mai simpatic decât diformul acela de 
intendent. Ce face şi întâmplarea! Să fi plecat cu câteva 
momente înainte sau mai târziu, nu m-aş fi întâlnit cu 
tânărul rănit şi aş fi fost nevoit să-mi caut o gazdă în oraş. 

Bătrânul se întoarse aproape imediat. Aduse - ca semn de 
mare cinste - el singur ciubucul şi mi-l aprinse cu mâna lui. 
Veniră pe urmă şi servitorii cu cele două puşti ale mele şi 
puţinul bagaj pe care-l purtam cu mine. Unul din ei îmi zise: 


— Effendi, a trebuit să-i spunem intendentului unde te afli. 
Când a auzit că eşti un doctor vestit care are la el sticla cu 
apa vieţii, i-a părut tare rău că s-a purtat urât cu tine şi te 
roagă să-l ierţi şi să-i îngădui să vină încoace. E bolnav, 
sărmanul. Doctorii noştri i-au spus că într-o bună zi o să-i 
plesnească burta. Acum zice că Allah te-a trimis pe tine să-l 
tămăduieşti. 

— Bine, spuneţi-i să vină. 

Nici nu-mi trecea prin minte să-i port pică negrului pentru 
purtarea lui faţă de mine. Bănuiam că boala lui grozavă nu 
va da defel prilejul unei întrevederi tragice. 

Nu se lăsă aşteptat. Mai că mi se făcuse milă, când l-am 
văzut cât de ruşinat şi sfios se apropie de mine. 

— Iartă-mă, effendi, începu el. Să fi ştiut eu că tu eşti un... 

— Încetează! i-am curmat eu vorba. N-am de ce să te iert. 
Reissul effendina e de vină. 

— Eşti prea bun. Îmi îngădui să m-aşez lângă tine? 

— Te rog chiar. 

Se aşeză în faţa mea şi a bătrânului. Acum se putea vedea 
şi mai bine ce proporţii uriaşe avea corpul său. Era mult, 
mult mai gras ca Murad Nassir. Respira greu, mai mult 
horcăia; sub pielea lui tuciurie se vedea sângele îmbelşugat 
care-i clocotea în vine. Obrajii îi erau umflaţi ca nişte foale. 
Nu mai încăpea îndoială că omul acesta va muri în curând 
de o congestie sau de dilataţie de stomac. 

Când văzu că mă uit atât de atent la el, zise oftând: 

— 'Te înşeli, effendi, dacă mă judeci după faţă. Oamenii 
graşi nu sunt atât de sănătoşi pe cât îi crede lumea. 

— Ştiu. Doctorii în Germanistan ştiu prea bine că omul, cu 
cât e mai gras, cu atât îl pândeşte mai de-aproape moartea. 
— Allah să mă păzească! Spune-mi, rogu-te, mai am mult 

de trăit? 

— Când ai mâncat pentru ultima dată? 

— Azi-dimineaţă. 

— Şi când o să mănânci iar? 

— La amiază, adică peste o jumătate de oră. 


— Ce-ai mâncat azi-dimineaţă? 

— Mai nimic. Un cocoş fript şi o spinare de berbec. 

— Şi la prânz ce-o să mănânci? 

— "Tot aşa de puţin, adică un cocoş fript, o spinare de 
berbec cu o mână de orez - nu mai mare ca un turban - pe 
urmă un peşte de vreun cot şi o strachină cu arpacaş fiert 
în lapte. 

— Hm! Atunci tare mă tem că nu vei mai apuca seara. 

— O, cerule, o, pământule! Glumeşti? 

— Nu glumesc defel. Dacă aş mânca eu un sfert din ce ai 
spus tu acum, aş crăpa pe loc. 

— Tu, da. Dar potriveşti tu trupul tău cu al meu? În burta 
mea încape de zece ori mai mult ca într-a ta. 

— Crezi că burţile noastre sunt butoaie deşarte? Ai 
mâncat nu numai cât îţi trebuie ca să trăieşti, ci şi cât să te 
îmbolnăveşti. Am auzit că ai dureri de stomac, e adevărat? 

— Da. Mă doare uneori de-mi ies ochii din cap. 

— Ai putea să-mi arăţi şi mie cam unde te doare? 

— Aici, făcu el, arătând cu mâna la stomac. 

— Cum te doare? Te înjunghie? 

— Nu. Durerile sunt aşa ca şi când n-aş avea nimic 
înăuntru, parcă ar fi un gol în pântece. 

— Aha! Înţeleg! Şi când te apucă durerile astea? 

— Întotdeauna la vremea mesei, aşa că trebuie să mănânc 
numaidecât. 

Îmi stăpâneam cu anevoie râsul şi i-am zis, vrând să par 
cât se poate de serios: 

— Grea boală... foarte grea. 

— Pot să mor din ea? întrebă el speriat. 

— Cu siguranţă, dacă nu ţi se dă ajutor la timp. 

— Spune repede, effendi, ajutorul mi-l poţi da tu? Îţi 
plătesc oricât ceri. 

— Nu-mi trebuie nici o plată; te vindec pe degeaba. Când 
ştii boala, îi cunoşti şi leacul. 

— Cum îi zice bolii mele? 


— La francezi se numeşte faim, la englezi hunger sau 
appetite; cum îi zice aici, n-ai nevoie să ştii. 

— Nici nu ţin, numai să-mi cunoşti tu leacul, atâta vreau. 

— Îl cunosc. 

— Spune.-l, spune-l repede! Eu sunt intendentul palatului 
şi am bani cât nu ştiu ce să fac cu ei. îţi plătesc oricât ceri. 

— Îţi repet că nu-mi trebuie nici o plată. Totuşi o să 
trebuiască să te scormoneşti niţel în pungă. Ce te-au sfătuit 
doctorii de aici? 

— Să rabd, să nu mănânc. Ziceau că stomacul meu e slab. 


— Dobitocii! E tocmai dimpotrivă; ai un stomac foarte tare. 
Noi medicii numim un astfel de stomac, stomac rinocer sau 
de hipopotam. De aceea nu trebuie să rabzi de foame ci să 
mănânci, şi chiar cât se poate de mult. 

Chipul negrului lucea de bucurie. Se izbi cu palmele peste 
genunchi şi exclamă: 

— Să mănânc! Să mănânc cât pot de mult. O Mohamed, o 
voi sfinţi califi! Asta e doctoria care-mi place! 

— E singura care-ţi poate ajuta. Numai că se cere s-o iei 
cu un anumit rost. 

— Care? 

— Îndată ce simţi golul acela în stomac, te apleci de şapte 
ori cu faţa spre Mecca, pe urmă şezi jos şi mănânci până ce 
piere golul din stomac. 

— Ce să mănânc? 

— Orice vrei şi-ţi place. După ce te-ai săturat, te scoli şi te 
apleci iar - de astă dată de nouă ori - dar atât de tare, ca să 
atingi pământul cu fruntea. 

— O să pot? 

— Trebuie! 

— Dar dacă nu merge? 

— Să meargă! Altminteri leacul nu foloseşte la nimic. 
Ajută-te cu mâinile; înţepeneşte-le bine în pământ şi să vezi 
că se poate. Ia încearcă! 

Se sculă şi se apucă să facă după cum i-am spus. Era atât 
de caraghios să vezi corpul acela enorm trudindu-se să se 
aplece din mijloc ca să atingă cu fruntea covorul încât mie 
mi-era foarte greu să-mi stăpânesc râsul, mai ales că la un 
moment dat îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli ca un 
bolovan pe covor. Totuşi nu se lăsă; se ridică de jos şi 
încercă iar. În cele din urmă reuşi. 

— Merge, merge! strigă el cu bucurie. O să încerc însă 
când voi fi singur, altminteri râd de mine când m-or vedea şi 
se duce dracului demnitatea. Altceva ce mai am de făcut? 

— Milostenie. 

— Faţă de cine? 


— Venind încoa' am, văzut o mulţime de bolnavi, mai ales 
copii. Au ochii umflaţi şi plini de bube; mişună muştele pe 
ei. 

— Da, aşa e, sute de copii de ăştia sunt. Întind mâna la 
trecători şi cer de pomană. 

— Tu eşti bogat şi Profetul porunceşte să fii milostiv cu cei 
săraci. Dacă vrei să te tămăduieşti, trimite să-ţi aducă vreo 
cincizeci de copii de ăştia şi dăruieşte fiecăruia din trei în 
trei luni câte doi piaştri. 

— O să fac ce-mi spui, effendi, fiindcă sunt sigur că leacul 
tău o s-ajute. Tu eşti un mare doctor şi peste puţin o să ţi se 
ducă vestea în toată lumea. Dar parcă simt că m-apucă 
durerile. Pot să mă duc să mănânc? 

— Da, da, grăbeşte-te chiar. Nu uita însă să te apleci de 
şapte ori - după cum ţi-am spus - şi nici pe copiii cei orbi să 
nu-i uiţi. 

— O să mă duc îndată după masă să le împart chiar eu 
banii. N-ai vrea să mai treci pe la mine, ca să vezi cum îmi 
merge? Eşti creştin, cu toate astea îţi doresc ca porţile 
raiului să se deschidă înaintea ta, fiindcă n-ai cruzimea să 
vrei să tămăduieşti prin foame un stomac bolnav. 

Îmi întinse mâna, apoi plecă. Bătrânul, care tăcuse până 
atunci şi ascultase foarte serios, lăsă să-i fluture acum un 
zâmbet pe buze şi zise: 

— Effendi, după cum văd eu, tu nu eşti numai un doctor 
înţelept, dar şi un om glumeţ şi bun la inimă. 

— Cum, bun? 

— Fiindcă ai grijă de bieţii orbi. 

— Şi glumeţ de ce? 

— Vrei să spui că nu era o glumă? 

— Ce anume? 

— Hm. hm. lartă, te rog! Cum ar putea mintea mea să 
înţeleagă ştiinţa ta! Mecca e oraşul sfânt şi cele şapte şi 
nouă închinăciuni îşi vor fi având rostul lor. Un medic care 
dă viaţă dintr-o sticluţă, trebuie să ştie el la ce pot folosi 
închinăciunile spre Mecca. Nimeni altul în afară de tine nu 


mi-ar fi putut scăpa copilul de la moarte. Dacă ai putea să- 
mi mai uşurezi sufletul de o grea povară! 

— 'Te apasă ceva? Spune! Noi, europenii, ne pricepem la 
multe, chiar la lucruri care vi se par vouă cu neputinţă. 

— Numai la asta nu. Aici e nevoie de un beduin, şi încă de 
unul care ar vrea să-şi pună în primejdie viaţa. Au şi 
europenii cai, dar nu sunt buni călăreţi. 

— Aha, e vorba de un cal de călărie? 

— Da, un cal mai al dracului decât dracu'. Paşa al nostru a 
primit acum vreo câteva săptămâni în dar de la fratele său 
de dincolo de Mecca, un armăsar sur - un adevărat El 
Bakarra. Ai auzit tu vreodată de caii Bakarra? 

— Da. Se zice că sunt cei mai focoşi cai ai Arabiei. 

— Şi ştii tu că dintre toţi, cei mai îndărătnici sunt cei suri. 

— Aşa merge zvonul, eu însă sunt de părere că pentru un 
bun călăreț n-are a face dacă are blana sură ori de altă 
culoare. 

— Greşeşti, effendi. Eşti un doctor iscusit, dar nu te poţi 
pricepe în acelaşi timp şi la cai. Voi, învățații - şi mai ales 
europenii - habar n-aveţi ce e aia călăritul. Eu sunt şeful 
grajdurilor paşei şi n-a fost cal pe care să nu-l pot îmblânzi. 
Am cutreierat toate triburile de pe malul Nilului ca să iau 
parte la alergări. Nu a fost chip să mă întreacă nici cel mai 
bun călăreț de-al lor. Armăsarul ăsta însă m-a zvârlit din 
spinare cum am apucat - şi cu primejdia vieţii mele - să-l 
încalec. Paşa a dat poruncă să-l găsească îmblânzit când s-o 
întoarce, măcar atât cât să se poată urca în şa pe spinarea 
lui. Dar ca să-l înşăuezi, trebuie să-l legi zdravăn. Pe urmă, 
când vrei să-l încaleci, începe să zvârle şi să muşte, de ţi-e 
frică să te apropii de el. Mi-a schilodit o grămadă de oameni 
şi ai văzut şi tu ce s-a întâmplat lui fecioru-meu, mai 
adineauri, când a încercat să-l încalece. 

— Unde se află acum calul? 

— În curtea grajdurilor. Nimeni nu îndrăzneşte să se 
apropie de el. Îl lăsăm până se domoleşte şi intră singur în 
grajd. 


— Aş putea să-l văd şi eu? 

— Poţi, numai să-mi făgăduieşti că nu te vei apropia de el. 

— Bine, îţi făgăduiesc. 

— O să vezi acum, effendi, un armăsar cum n-ai mai văzut 
în viaţa ta şi cum nici nu cred să mai fie altul pe lume. 

Mă făcuse curios. Un El Bakarra veritabil. Avusesem şi eu 
unul - „Vântul” - care mă purtase atâţia ani prin pustietăţi 
şi era din acelaşi sânge nobil. Bătrânul nu bănuia că mulţi 
armăsari ca ăsta călărisem eu în viaţa mea. Eram sigur 
chiar înainte de a-l vedea că nu ştiu ei cum să-lia. Cel mai 
sălbatic cal arab e blând ca un miel dacă te pricepi cum să 
te porţi cu el. Pentru ce ar face acesta o excepţie? 

leşirăm din casă şi ajunserăm la o poartă pe care bătrânul 
o deschise binişor, numai cât să pot privi afară. M-am 
apropiat de el şi am văzut o curte aşternută cu nisip, în care 
se vedeau desluşit urme multe de copite. Era pesemne locul 
unde se încercau sau se lăsau liberi caii. Acum nu era în 
curte decât unul singur, un armăsar sur. Stătea la umbră şi 
se scărpina de zid. 

Simţii că-mi bate inima. Aşa cal mai zic şi eu! Un pur sânge 
arăbesc, de o frumuseţe într-adevăr neînchipuită. Totul, de 
la încheieturile picioarelor până la coamă, dovedea rasă. 
Pentru un călăreț adevărat era o ispită căreia cu greu i s-ar 
fi putut împotrivi. Îţi venea să-i sări în spinare şi să porneşti 
cu, el, pe deşălate, în goană nebună, prin pustiul nesfârşit. 

Armăsarul avea încă şaua pe el, dar nu se freca de zid ca 
să şi-o dea jos, era, deci, deprins să fie călărit. Părea atât de 
blând şi liniştit, încât nu-ţi venea să dai crezare cuvintelor 
bătrânului. 

— Ei, ce zici? Îţi place? Ştiu că nu te pricepi, dar trebuie să 
recunoşti că n-ai văzut încă în viaţa ta un astfel de armăsar, 
îmi zise el cu mândrie. 

— E un radşipak24, i-am răspuns eu scurt. 

Probabil că nu se aştepta la un astfel de răspuns, căci mă 
privi mirat şi zise: 


— Ce ştii tu de însemnătatea cuvântului ăstuia! Îl vei fi 
auzit cândva şi ţi-a rămas în minte. Eu, drept să-ţi spun, n- 
am văzut de când sunt altul mai frumos. 

— Eu, da. De altminteri, părerea mea e că armăsarul e 
foarte blând. 

— "Te înşeli grozav. Ia te uită la focul din ochii lui. Se crede 
singur. Stai numai să mă vadă şi o să-ţi schimbi repede 
părerea. 

Deschise poarta şi păşi în curte. Cum îl zări armăsarul se 
ridică în două picioare, apoi alergă spre bătrân şi începu să 
zvârle cu copitele de dinapoi. Dacă bătrânul nu ar fi sărit 
repede îndărăt, trăgând uşa după el, praf îl făcea. 

— Văzuşi diavolul! zise bătrânul, tremurând de frică. Alt 
cal în locul lui ar fi luat-o speriat la fugă prin curte ferindu- 
se de noi, pe când afurisitul ăsta vine de-a dreptul spre 
mine, ca să mă omoare. 

— Ceea ce dovedeşte că e sânge curat în vinele lui. E 
inteligent şi are memorie. Pesemne că l-aţi bătut adesea, de 
aceea l-aţi sălbăticit şi l-aţi făcut îndărătnic. Se întâmplă 
adesea ca mârţoaga cea mai proastă să caute să se răzbune 
pe un stăpân rău, care-o bate mereu. Un cal atât de nobil ca 
acesta nu trebuie bătut. L-aţi luat cu răul şi n-aţi ştiut cum 
să vă purtaţi cu el - asta e! 

Bătrânul se uită la mine cu o privire cum s-ar uita un 
profesor de astronomie la un băiat de clasa întâi de liceu, 
care ar veni să-i spună cum se descoperă o cometă; pe 
urmă izbucni în hohote de râs. 

— Aşa? Şi cum crezi tu că trebuie să te porţi cu un cal? 
zise el după ce se potoli. 

— Cum te-ai purta cu un prieten, nu cu un rob. Calul e cel 
mai nobil dintre toate animalele; are mai multă mândrie ca 
oricare altul. Dacă se lasă să fie biruit cu brutalitate, 
înseamnă că e o gloabă, căci a renunţat la mândria lui şi a 
devenit o făptură ordinară şi slugarnică. Pe când un cal de 
rasă nobilă e în stare de sacrificiu ca un om cu sufletul ales. 
Vede moartea cu ochii, dar nu se dă îndărăt, dacă e vorba 


să-şi salveze stăpânul. Rabdă de foame şi de sete împreună 
cu el; am putea zice că se bucură şi suferă de bucuria şi 
suferinţa lui - dacă ar fi în stare de simţăminte omeneşti. 
Veghează asupra stăpânului şi-i dă de veste când simte 
primejdia. Şopteşte unui cal de rasă sura din Coran sau 
„taina” cu care l-ai deprins şi-l vei vedea gonind cu tine în 
spinare, până ce va cădea jos mort. 

— Effendi, ce ştii tu de sure şi „taine”. Astea sunt secretele 
pe care nici un creştin nu le cunoaşte. Nici măcar tatăl nu le 
destăinuie fiului său pe patul morţii. 

— Ştiu. Am avut o dată un armăsar, adevărat Sam-mar 
care nu dormea până ce nu-i şopteam în ureche sura şi 
taina lui înainte de culcare. Era un animal atât de preţios 
încât nu l-aş fi dat pe trei din aceştia. 

— Cum, ai avut un Sammar? 

— Da. Mă aflam pe atunci la haddedihnii din neamul 
Sammarilor. În sfârşit, ca s-o scurtăm: te temi de mânia 
paşei şi nu mă crezi în stare să te scap de grija care te 
apasă. Eşti de părere că un european nu se pricepe la 
călărit şi nu se pricepe la cai. O să-ţi dovedesc eu îndată că 
nu e aşa. Pe ce faci prinsoare că încalec armăsarul şi n-are 
să mă dea jos? 

— Pentru numele lui Allah, ce-ţi trece prin minte? Vrei să-ţi 
frângi gâtul? 

— Ei, aş! Vreau să-ţi dovedesc ce ţi-am spus adineauri. 
Cheamă încoa' pe feciorul tău şi slugile, să-i învăţ cum 
trebuie să se poarte cu armăsarul. 

Bătrânul mă lua drept un ageamiu lăudăros, care se 
aruncă din neştiinţă într-o primejdie pe care nici măcar n-o 
bănuieşte, şi-şi dădea pe cât putea osteneala să mă 
împiedice. 

În cele din urmă se învoi. Vroiam să-i dovedesc că un 
european nu e mai prejos de un beduin. 

În timp ce eu m-am dus în camera mea ca să-mi pun haikul 
(mantaua), urmărind un anumit scop, el îşi adună grăjdarii. 


Se suiră cu toţii pe o terasă de deasupra grajdului, de unde 
puteau urmări ce se petrece jos, în curte. 

Deodată l-am văzut venind spre mine pe intendent, care- 
mi zise speriat: 

— Vai de mine, effendi, ce vrei să faci! Aud că ai de gând să 
încaleci afurisitul ăsta de armăsar. Dă-l dracului încolo. 
Dacă ar fi să cad eu de pe el, poate că m-aş alege numai cu 
mădularele rupte, fiindcă m-ar apăra stratul de grăsime, pe 
tine însă te face praf. 

— Nu te îngriji de mine. Ai mâncat? 

— Da. 

— Mai simţi vreo durere? 

— Nu. 

— Bine. Urcă-te atunci pe terasă şi o să vezi cum fac eu 
îndată din drac un înger. Armăsarul n-a fost ţinut niciodată 
într-un grajd, de aceea l-aţi înfuriat aşa. Îl sperie de 
asemenea şi îmbrăcămintea voastră; până la voi n-a văzut 
decât oameni îmbrăcaţi în haik sau burnus. Trebuia să vă 
gândiţi la asta dar, în loc să-l luaţi cu binişorul, l-aţi bătut şi 
l-aţi legat. Ştiţi care e numele armăsarului? 

— N-are încă nume şi nici „taina” lui. O să i le dea paşa 
când s-o întoarce. 

— Bine. Asta vroiam să ştiu. Beduinul îşi cheamă calul pe 
nume sau după culoarea părului şi încă pe un glas ascuţit. 
Sunt încredinţat că dacă voi face aşa cum ştiu eu, osămă 
asculte. Voi urcaţi-vă pe acoperiş, ca să nu vi se întâmple 
ceva. Acum o să intru în curte în hainele astea, pe urmă în 
haik şi vei vedea îndată deosebirea. 

Când i-am văzut pe oameni sus, am deschis uşa şi m-am 
aşezat în prag. Cum mă văzu armăsarul, veni sforăind în 
goană spre mine şi, dacă nu mă trăgeam repede îndărăt, m- 
ar fi izbit cu copitele în piept. Rămase multă vreme în 
dreptul uşii pe care o închisesem după mine, apoi se potoli 
şi plecă. 

În vremea asta mi-am pus burnusul pe mine şi am tras 
gluga pe cap. Arătam acum întocmai ca un beduin. În odaia 


în care mă aflam se găseau fel de fel de hamuri şi lucruri, 
anume pentru călărie. Într-un colţ am văzut nişte smochine 
din cele mai ieftine, care se dau de obicei cailor. Mi-am 
umplut buzunarele cu ele şi am deschis binişor uşa. 

Armăsarul stătea acum tocmai în fundul curţii. Ochii celor 
de pe terasa erau aţintiţi asupra mea. 

— Ia hsan azrak25, am strigat eu cât am putut mai 
strident. 

Animalul întoarse capul. Rămânea acum de văzut dacă 
avusesem sau nu dreptate. Dacă mă înşelasem, situaţia în 
care mă aflam era din cele mai primejdioase, dar speram 
totuşi s-o înlătur. 

Armăsarul tresări; rămase pe loc, uitându-se spre mine, cu 
capul ridicat. Începu să-şi umfle nările, ciuli urechile şi dădu 
din coadă; părea foarte mirat. Acu' era acu'. Am pornit spre 
el cu câteva smochine în palma întinsă. 

— Mă surule, mă! am zis eu privind armăsarul drept în 
ochi, cu blândeţe. 

Necheză uşor, se răsuci în loc şi veni în sărituri graţioase 
spre mine. Se opri apoi în faţa mea, se înţepeni pe 
picioarele dinainte şi păru să mă măsoare cu privirea. 

— Surule, dragul meu, na, mănâncă! 

L-am îmbiat eu cu glas blajin, ducându-i smochinele la 
gură. 

Fireşte că trebuia să-i vorbesc arăbeşte, deoarece aceste 
sunete îi erau cunoscute. Îmi mirosi mâna, pe urmă braţul 
până la cot şi începu să mănânce smochinele din palmă. 

Biruisem. 

Am scos altele din buzunar; le-am întins cu stânga, iar cu 
dreapta l-am mângâiat binişor pe gât. I-am tras apoi capul 
spre mine şi i-am şoptit în ureche încetişor versetele din 
Coran care îmi veneau atunci în minte, cum îi face arabul în 
fiecare seară calului său cel mai drag, numai că întotdeauna 
e aceeaşi sură. Culcaţi amândoi jos, cal şi călăreț, adorm în 
murmurul acesta blând. 


Armăsarul tresări. Mai mult ca sigur că nu nimerisem sura 
cunoscută de el, dar n-avea importanţă, destul că auzea 
şoaptele cu care era deprins. Animalul scoase un nechezat 
uşor, ridică pe urmă capul şi necheză o dată cu atâta 
putere, încât era cât pe ce să sar în lături speriat. Începu pe 
urmă să-şi frece capul de umărul meu şi să mă lingă, cu 
limba pe obraz, ca şi când mă săruta. I-am cuprins gâtul cu 
braţele, i-am rezemat capul pe pieptul meu, calul se întinse 
jos pe nisip şi eu alături de el, cu capul pe gâtul lui, ca pe un 
căpătâi. Cei de pe acoperiş scoteau exclamaţii de mirare şi 
de admiraţie. 

Am stat aşa o bucată de vreme, pe urmă am sărit în 
picioare strigând: 

— Dir Balak'l a'adi! adică: ia seama, vin duşmanii. 

Într-o clipă, armăsarul fu şi el în picioare şi eu în spinarea 
lui. 

Am ocolit vreo jumătate de ceas curtea călare, în felul cum 
călăresc beduinii. La cea mai mică apăsare a pulpei, 
armăsarul mă înţelegea ca un om - ba aş putea zice că îmi 
ghicea dinainte gândul. 

Am descălecat şi l-am răsplătit cu câteva desmierdări şi cu 
o mână de smochine. L-am dus apoi în grajd, i-am 
murmurat cu blândeţe câteva cuvinte în ureche şi l-am 
făcut să se culce, blând ca un mieluşel. Când mă văzu 
îndepărtându-mă, se uită lung după mine şi necheză 
încetişor. 

Am ieşit în curte. Cei de pe acoperiş mă întrebară dacă pot 
cobori. Le-am spus că n-au de ce să se mai teamă. Totuşi nu 
cutezau încă să se apropie de grajd. În cele din urmă i-am 
luat după mine şi am intrat în grajd. Cum îi văzu, armăsarul 
sări în picioare şi începu să zvârle înfuriat din copite în 
toate părţile. M-am apropiat atunci de el şi cu vorbe blânde 
l-am potolit. Mă lua drept stăpânul lui şi asculta de mine ca 
un câine. Ba se lăsă - deşi vădit nemulţumit - să-l mângâie 
şi ceilalţi. 


L-am scos în curte, am ocolit din nou de câteva ori zidul 
călare, pe urmă i-am spus bătrânului şef al grajdurilor să-l 
încalece şi el. Omul se codea. La stăruinţele mele însă, se 
învoi. Armăsarul nu vroia la început să se lase încălecat, se 
ridică în două picioare de câteva ori, pe urmă, la câteva 
cuvinte blajine, nu mai făcu nici o împotrivire. 

A ocolit chiar cu el în spinare curtea de câteva ori, apoi se 
lăsă dus în grajd. Noi, adică eu, bătrânul şi intendentul, 
intrarăm în casă, unde ne aştepta masa pusă. 

La musulmani nu e voie ca femeile să mănânce la un loc cu 
bărbaţii, de aceea se aduse mâncare numai pentru mine şi 
stăpânul casei. Intendentul mâncase. Dar când ni se aduse 
un munte întreg de pilaf, cu un miel rumen deasupra, care 
mirosea atât de frumos că-ţi lăsa gura apă, mâncăciosul 
începu să tuşească încet şi să adulmece aerul ca un copoi. 
Văzând însă că nu-l băgăm în seamă, tuşi mai tare şi cu 
atâta înţeles încât păgân să fi fost, tot te-ar fi înduioşat. De 
aceea bătrânul îl îmbie să guste şi el ceva. 

— Nu, nu, eu am mâncat mai adineauri, răspunse 
mâncăciosul, înghițind în sec. 

Când văzu însă că, după întâia îmbucătură, am plescăit din 
limbă de plăcere, nu se mai putu stăpâni, şi-mi zise: 

— Ce să mă fac effendi, iar m-apucă durerile... 

— Păi atunci mănâncă. 

— Mă duc acasă să mănânc. 

— De ce să te duci? Stai să mănânci aici cu noi, îl îmbie 
bătrânul. 

— Dacă-mi îngăduiţi. De mâncat n-o să mănânc, o să gust 
numai ceva. 

Apucă o halcă de carne şi vru s-o ducă la gură, dar eu l-am 
oprit, strigând: 

— Ce faci, omule, vrei să mori? 

— Vai de mine! Să mă ferească Allah! Dar de ce să mor? 

— Ai uitat că trebuie să te închini de şapte ori cu faţa spre 
Mecca? 

— Păi nu mănânc... gust numai. 


— N-are a face. Trebuie să asculţi cu sfinţenie ce spune 
doctorul. 

— Ai dreptate, effendi, bine zici. 

Se ridică de jos şi, cu halca de carne în mână, făcu şapte 
închinăciuni cu faţa spre răsărit. Se aşeză iar la locul lui şi 
începu să mănânce, mai bine zis să înfulece de zor. Îl 
întrecea chiar pe Murad Nassir al meu în ce priveşte 
iuţeala. Până s-apuc eu să ronţăi o costiţă nu mai rămăsese 
nimic pe tavă. Îşi şterse apoi de şalvari mâinile unsuroase şi 
zise, răsuflând adânc: 

— Mi-a trecut! Nu mă mai doare nimic. fie numele lui Allah 
lăudat în vecii vecilor! 

— Ţi-a pierit golul din stomac? l-am întrebat eu, 

— Păi mă săturasem acasă. Aici am gustat numai niţeluş. 

— Atunci fă bunătatea şi altă dată gustă acasă şi satură-te 
aici. Aşa. Acum eşti gata? 

— Da. Ori mai e ceva? 

— De mâncat nu, dar unde sunt cele nouă închinăciuni ale 
califilor? 

— Aoleu, era să le uit. la spune-mi, effendi, de ce mi-ai 
spus să fac şapte înainte de masă şi nouă după? Ba încă 
până ating fruntea de pământ? 

— Pentru că aşa prevede sfântul calif Hişam, în palatul 
căruia se obişnuiau aceste închinăciuni. 

— Aşa? Să-mi ajute atunci sfântul Hişam ca să nu cad în 
nas acum când voi face cele nouă închinăciuni. 

Se sculă greoi de jos, se întoarse cu faţa spre răsărit şi se 
trudi pe cât putu să împlinească prescripţia. Era atât de 
caraghios, încât mă stăpâneam anevoie să nu izbucnesc în 
hohote. Mă răzbunam şi eu acum pentru obrăznicia lui de 
azi-dimineaţă. Dar nu era numai simţământul de răzbunare 
care mă îndemna să-i dau canonul asta. Ştiam că oboseala îl 
va pripidi şi va adormi, aşa că stomacul va putea mistui, în 
linişte în timpul somnului, ceea ce băgase cu atâta lăcomie 
în el. 


Intendentul se duse acasă să se culce, iar eu am rămas la 
taifas cu gazda mea, discutând despre armăsar. Bătrânul 
era fericit că izbutisem să-i îmblânzesc animalul. Era acum 
de aşteptat ca surul să se lase călărit şi de altul afară de 
mine. Recunoştea şi el acum că europenii se pricep la cai şi 
asculta cu luare-aminte sfaturile pe care i le dădusem. Îşi 
expuse totuşi părerea că, deşi mă pricepusem să-l 
îmblânzesc, un drum mai lung pe câmp nu-mi va fi tocmai 
uşor pe un astfel de cal sălbatic. Propuse să facem a doua zi 
o încercare, ceea ce primii cu bucurie; mă gândeam că 
trebuie să fie o adevărată plăcere să te simţi zburând ca o 
săgeată prin pustiul nesfârşit, în spinarea unui astfel de 
armăsar. 

Mă gândii să fac singur o plimbare prin oraş. Cu această 
ocazie, mi-a fost sortit să mă întâlnesc în ziua aceea cu 
cineva la care nu m-aş fi aşteptat pentru nimic în lume. 

În loc s-o iau spre port, am pornit spre oraş şi am văzut 
mausoleul, văruit în alb, al unui şeic, la care ajungeai 
trecând puntea peste un canal. Tocmai vroiam pun piciorul 
pe punte, când am încremenit de mirare. Am zărit o 
momâie lungă şi subţire îmbrăcată în alb, cu un turban 
enorm pe cap, care venea spre mine. Să fi fost aievea ori 
visam? Era tot un intendent, dar nu polobocul paşei, ci 
prăjina lui Murad Nassir, prietenul meu din Cairo. Mă 
văzuse şi arabul, căci se opri şi el, tot atât de încremenit, în 
faţa mea. 

— Eşti tu cu adevărat, Selim? l-am întrebat. 

— Aşa, chiar aşa! îmi răspunse el cu glasul lui sforăitor, 
ploconindu-se până-n pământ. Bine că te întâlnesc, effendi, 
fiindcă tocmai te căutam. 

— Mă căutai? Pentru ce? Trebuie să fie ceva important la 
mijloc, ca să plecaţi mai devreme decât plănuise Murad 
Nassir. 

— Atunci crezi că e şi el în Siut? 

— Fireşte. 


— Ei vezi, aici te înşeli. Am venit eu singur, ca să dau de 
tine. 

— Aşa? Care e pricina? Hai mai întâi la o cafenea, unde 
putem sta de vorbă în linişte. 

— Bine zici, răspunse el mulţumit, făcând iar o temenea 
de-a lui. 

Găsirăm repede o cafenea şi ne aşezarăm într-un colţ mai 
retras. Am poruncit să ni se aducă limonada, pe urmă l-am 
întrebat: 

— Acum, spune-mi pentru ce mă căutai? 

— Fiindcă aşa mi-a poruncit stăpânul, răspunse el. 

— De ce te-a trimis? 

— Ca să nu fii singur aici. 

— A, nu cumva crede Nassir că mi-e frică? 

— Nu de asta, e însă mai bine să mă ai pe lângă tine. Eu 
sunt cel mai viteaz dintre războinicii neamului meu şi sunt 
în stare să mă iau la luptă cu toţi vitejii pământului. 

— Numai cu stafiile nu. 

— Nu glumi cu astfel de lucruri, effendi. La stafii nu-ţi 
foloseşte nici puşca, nici pumnalul, ci numai rugăciunile. 

— Dar bine omule, n-ai văzut că nu erau stafii? 

— Întâmplare, effendi, întâmplare... Puteau prea bine să 
fie sufletele celor de pe lumea cealaltă şi pe astea nu le poţi 
împuşca după ce-au murit o dată. Eu mi-am făcut datoria şi 
am stat de veghe la uşă. Ia pune-mă faţă în faţă cu o sută, 
ba o mie de duşmani să-i fac harcea-parcea. Curajul meu e 
ca vijelia pustiului, care doboară tot în calea ei şi de vitejia 
mea se cutremură până şi stâncile. Când mă reped eu la 
luptă, fug toţi duşmanii dinaintea mea şi glasul puştii mele 
zguduie văzduhul din temelii. Vezi, de aceea m-a trimis 
Murad Nassir, ca să te ştie sub scutul meu şi apărat de 
braţul meu puternic. 

— Bine, bine, cred însă că nu numai de asta te-a trimis 
stăpânul tău aici, i-am zis, plictisit. 

— Ba, numai pentru asta. Despre altceva nu ştiu. 


Mi-am, dat seama că lăudărosul era sincer. Totuşi trebuie 
să fi avut Nassir un alt motiv. Dar care? Îmi frământam 
creierii să ghicesc şi am ajuns la concluzia că turcul nu avea 
destulă încredere în mine. Să se fi temut el că, după ce-mi 
plătise călătoria pe corabie şi-mi dăduse şi ceva parale, o să 
şterg putina? Bănuiala asta a lui mă jignea adânc. Sau îi era 
frică să nu-i încurc fără să vreau socotelile aici, în Siut, în ce 
priveşte afacerile lui despre care nu ştiam nimic? N-avea 
atunci decât să-mi spună şi mie ce planuri urmărea. Oricare 
din aceste două presupuneri ar fi fost adevărate, nu era 
Selim omul care să mă împiedice de la un lucru pe care l-aş 
fi crezut eu de cuviinţă. 

Într-un cuvânt, acum când nu mai aveam în faţă chipul pe 
care-l credeam cinstit, începură să se nască oarecare 
bănuieli în mintea mea. Îl socoteam mai şiret şi mai egoist 
de cum mi se păruse la început şi mi-am propus să fiu mai 
prevăzător de acum înainte. Mi-am adus aminte de emirul, 
care se arătase atât de deschis faţă de mine în toate 
privinţele, dar când venise vorba de Murad Nassir se 
întunecase şi tăcuse brusc la auzul numelui său. Fără 
pricină n-o făcuse, era ceva suspect la mijloc. În sfârşit, 
turcul trebuia să sosească peste câteva zile şi aveam să aflu 
eu atunci cum stau lucrurile. Deocamdată trebuia să mă las 
„ocrotit” de viteazul Selim. 

Acesta se miră de lunga mea tăcere, în vreme ce-mi 
treceau gândurile de mai sus prin minte, şi spuse în cele din 
urmă: 

— Te superi că am venit, effendi? mă întrebă el îngrijorat. 

— Pentru mine tot una e dacă te afli în Kahira ori aici, i-am 
răspuns. Mă gândesc însă că te vei plictisi grozav în Siut, să 
stai aşa, fără nici o treabă. 

— Cum fără nici o treabă? Nu e destulă treabă să te 
ocrotesc? Stăpânul meu mi-a poruncit să nu mă despart o 
clipă de tine. 

— A, aşadar vrei să locuieşti la mine? 

— Mai e vorbă! Ţi-ai găsit gazdă? 


— Da, la palatul paşei. Nu ştiu dacă vor vrea să te 
primească şi pe tine. 

— Zău? Aşa e, uitasem că eşti creştin şi nu ştii că legea 
noastră porunceşte să-i dai oricui adăpost sub 
acoperământul tău. Şi apoi, eu, cel mai viteaz om al 
neamului meu, aş fi primit cu braţele deschise chiar şi în 
palatul kedi-kedivului. Mă duc să-i spun hangiului şi 
prietenului meu că mă mut la paşă. 

— Ce, ai şi tu un prieten cu tine? 

— Da. Ne-am cunoscut pe corabie, a coborât şi el la Siut, 
unde zicea că are nişte treburi de pus la cale. Acum trebuie 
să mă despart de el şi-mi pare rău, fiindcă e un om tare de 
ispravă. Stai niţel aici să mă duc să-i spun. 

— Nu te grăbi aşa, să întrebăm mai întâi dacă vor să te 
primească la palat. 

— Ce să mai întreb, când sunt sigur că mă primesc? 

— Nu se ştie. Părerea mea e să mergem întâi la palat. 

— Aşa, chiar aşa! Sunt dator să calc pe urma paşilor tăi. 
Haide! 

Nu mi-era defel plăcut să mă milogesc pentru el, însă n- 
aveam încotro, căci eram sigur că acest „viteaz al neamului 
său” n-o să mă slăbească o clipă. Am plătit socoteala la 
cafenea şi ne-am îndreptat spre palatul paşei. L-am găsit pe 
pântecosul intendent în uşa unde mă întâmpinase când 
venisem cu emirul. Îmi făcu o plecăciune adâncă şi aruncă o 
privire întrebătoare la însoţitorul meu. Când i-am spus cine 
e şi că vrea să stea la un loc cu mine, zise repede cu glas 
rugător: 

— Effendi, îngăduie-mi să-l găzduiesc eu. Destulă greşeală 
am făcut că nu mi-am dat seama pe cine am înaintea mea 
când ai sosit tu la palat şi, din pricina asta, ai tras la şeful 
grajdurilor, lasă-mă acum să-mi îndrept greşeala, găzduind 
pe tovarăşul tău. 

Mie îmi convenea lucrul acesta, de aceea am fost de acord. 
Scăpam de plictiseala de a-l auzi mereu lăudându-se şi 


vorbind prostii. Selim nu se împotrivi, ba zise chiar 
umflându-se în pene: 

— Vezi, effendi, că aveam eu dreptate? Faima vitejiei mele 
e cunoscută în toată lumea şi oriunde vin mi se deschid 
toate uşile. Acum, însă, trebuie să mă duc să-mi iau rămas 
bun de la hangiu şi de la tovarăşul meu de drum. În curând 
veţi avea iar cinstea să mă vedeţi la faţă. Allah să vă 
lungească zilele şi să se bucure multă vreme de viaţa mea. 

Plecă. Ce să fac acum? Să stau acasă să-l aştept? 
Plănuisem o plimbare prin oraş şi mi-o întrerupsese ivirea 
pe neaşteptate a lui Selim. M-am gândit să mă duc să 
hoinăresc niţel pe uliţi, până s-o însera. 

Tocmai când vroiam să ies pe poartă, veni gazda mea şi mă 
rugă să-i dau voie să mă însoţească. Negrul, adică 
intendentul palatului, zise că şi-ar atrage mânia lui Allah şi 
a tuturor sfinţilor califi asupra sa dacă nu vine şi el cu noi; 
mă rugă însă să-l aştept puţin, ca să dea poruncă slugilor 
pentru primirea lui Selim. Bătrânul intră şi el pentru câteva 
momente în casă. Când se întoarseră, erau amândoi gătiţi 
ca de sărbătoare. 

Intendentul luă cu el doi alergători şi doi negri; cei dintâi 
aveau însărcinarea ca să ne deschidă calea, mergând 
înainte cu două beţişoare albe în mână, iar ceilalţi să 
încheie alaiul ducând ciubuce de preţ şi besectele de tutun. 
După cum am aflat mai târziu, intendentul avusese intenţia 
să mai ia cu el trei cai înşăuaţi, ca să se vadă că mergeam 
pe jos nu fiindcă n-aveam ce călări, ci fiindcă aşa era buna 
plăcere a noastră. Şi aceasta din consideraţie pentru mine, 
care n-aveam cal, şi ca să nu mă simt jignit că mi se oferă 
unul străin. 

Cutreieram astfel încet şi gravi străzile oraşului, ale cărui 
case erau mai toate din lut. Ce să vă spun? Siut nu e Cairo, 
totuşi se asemănau între ele, numai că Siutul era mai mic în 
totul. Ca şi acolo, vedeai negustori de apă, de fructe şi pâine 
îmbiindu-te pe uliţă cu marfa lor; băieţi cu măgăruşi, 


hamali, turci, copţi şi fellata - întocmai ca în Cairo. Aceste 
oraşe orientale sunt aidoma unele cu altele. 

Bazarele mişunau de lume, dar alergătorii noştri 
împingeau şi izbeau în toate părţile, cu beţele lor, ca să ne 
deschidă calea. Respectul cu care se ploconeau toţi înaintea 
intendentului nostru tuciuriu dovedea că omul avea o slujbă 
foarte importantă. Plimbarea îl obosea grozav. Gâfâia şi 
gemea la fiecare pas. În cele din urmă spuse că nu mai 
poate de oboseală şi de foame, aşa că trebuie neapărat să 
ne abatem pe la „sufra”. 

Sufra înseamnă masa de mâncare şi burtosul vroia să 
înţeleagă prin cuvântul acesta un birt. 

Auzeam pentru întâia oară despre un astfel de local, şi 
eram curios să-l văd şi eu. Dădu o poruncă alergătorilor şi 
cotirăm într-o uliţă mai dosnică, unde se opriră ca două 
santinele, de o parte şi de alta a unei uşi. Trecurăm pragul 
şi ne pomenirăm într-o curticică, în care am văzut trântite 
pe jos de jur-împrejur perne, pe care muşteriii şedeau 
turceşte. Plecare avea dinainte o strachină de pământ din 
care scotea de zor, cu amândouă mâinile, mâncarea. 
Mirosul de untdelemn rânced, şi murdăria care domnea aici 
îţi lua pe dată pofta de mâncare, chiar flămând să fi fost. 

Intendentul ochi un ungher şi se lăsă gemând jos, pe 
pernă. Am făcut şi noi ca el. Un chelner cu hainele soioase 
veni să ne întrebe ce dorim; burtosul ridică trei degete în 
sus, fără să spună ceva. 

— Nu, nu, pentru mine nu trebuie, eu nu mănânc, zise 
bătrânul. 

Am priceput eu ce era semnul, adică să se aducă trei 
porţii. 

— Nici pentru mine, am adăugat, în grabă. 

— Trei! porunci burtosul, ridicând iar degetele. 

I se aduse îndată cele cerute. Străchinile erau pline cu un 
fel de mămăligă cafeniu-verzuie, care n-avea nici un miros. 
Degeaba mă căzneam eu să ghicesc ce e, truda mi-era 
zadarnică. 


— Ia, rogu-te... fă-mi plăcerea... mă îmbie negrul, 
împingând una din străchini spre mine. 

— Mulţumesc, trupul meu n-are acum trebuinţă de hrană, 
i-am răspuns, dând strachina la o parte. Mănâncă sănătos şi 
să-ţi priască! 

— Asta prieşte oricui. E izvorul vieţii. Linte măcinată, fiartă 
în ulei. Înalţă sufletul la simţăminte curate şi întăreşte inima 
împotriva tuturor suferințelor omeneşti. 

Vâri mâna într-una din străchini, scoase o grămăjoară din 
mămăliga aceea cafenie, o frământă în palmă, făcu din ea 
un cocoloş şi mi-l întinse la gură, zicând: 

— Gustă şi tu, să vezi ce bună e. 

— Mănâncă tu, i-am spus, împingându-i mâna încolo. 
Înalţă-ţi simţirea şi întăreşte-ţi inima din plin, eu n-am 
nevoie de aşa ceva. 

— Voi, creştinii, nu ştiţi niciodată ce trebuie şi ce nu! Nu şi- 
a vândut şi Isaia dreptul de întâi născut fratelui său Iacob 
pentru un blid de linte? Fireşte că tu n-ai habar de lucrul 
ăsta. 

— Zău? Povestea asta e scrisă în Biblia noastră de unde a 
copiat-o Mahomed al vostru. Numai că în Evanghelie nu 
spune dacă lintea a fost măcinată şi fiartă în ulei. 

— Nu? Atunci bine a făcut Profetul că a copiat-o. Eşti om 
deştept şi învăţat. Ai apa vieţii astupată într-o sticluţă şi 
cunoşti toate leacurile bolilor, dar ce e bun tot nu ştii. 

În timp ce vorbea, făcea mereu cocoloaşe de linte în palmă 
şi le înghiţea de zor. Deşerta străchinile, una după alta, pe 
urmă le ştergea cu degetul arătător şi şi-l lingea cu poftă. 

În vremea asta, eu discutam cu bătrânul şef al grajdurilor 
despre cai şi mijloacele de a-i îmblânzi. Bătrânul văzuse că 
mă pricep şi-mi punea mereu întrebări la care trebuia să-i 
răspund. 

Când ne întoarserăm acasă, văzurăm curtea plină de copii 
bolnavi de ochi - cea mai mare parte orbi - aduşi în lipsa 
noastră din porunca intendentului. Vederea lor îţi inspira 
milă şi dezgust în acelaşi timp. Globurile ochilor pluteau în 


puroi şi muştele, ca şi alte gângănii, mişunau pe ele. Boala e 
molipsitoare, se comunică de la un ochi la altul şi de la om 
la om. 

Li se împărţi copiilor bani, apoi fură scoşi în stradă. 

Pentru gluma nevinovată pe care o făcusem cu burtosul 
meu, nu mă mustra defel cugetul. Negrul era destul de 
bogat ca să nu-i pese de neînsemnata pomană pe care şi-o 
tăcuse din îndemnul meu cu bieţii orbi. 

Se însera şi noaptea veni repede. Am fost chemat la cină, 
pe care o luam singur cu gazda mea. Bătrânul mă întrebă 
dacă vreau să-l poftească şi pe tovarăşul meu, dar i-am spus 
că Selim nu mi-era tovarăş ci servitorul unui tovarăş de-al 
meu, care va sosi mai târziu. Nu-mi făcea defel plăcere să-l 
am pe lăudărosul acela mereu pe lângă mine şi nici gazdei 
mele să stea la masă cu un servitor. 

Când se sfârşi cina, auzirăm deodată gălăgie. Crezurăm că 
s-a întâmplat iar vreo nenorocire şi alergarăm în curtea 
grajdului. Văzurăm aici slugile adunate, privind spre cer şi 
strigând. 

— O întuneciune de lună, o întunecime de lună! 

Nu ştiam că va fi o eclipsă. Era lună plină şi mi-am dat 
seama că eclipsa va fi parţială; totuşi astrul se acoperi din 
ce în ce, până rămase doar o dungă subţire. Pentru mine 
era o privelişte interesantă, pe când ceilalţi păreau 
îngroziţi. Burtosul veni gâfâind, urmat de lunganul Selim. 

— Eftendi, strigă negrul, vezi cum dispare luna? Tu, care 
le ştii pe toate, spune-mi ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că pământul se află acum între soare şi 
lună şi aruncă umbra lui peste ea, de aceea se întunecă. 

— Între soare şi lună? Ai mai văzut tu aşa ceva? 

— Adeseori. 

— Effendi, tu eşti izvorul înţelepciunii şi al ştiinţei, dar să 
nu vorbeşti despre soare, cer şi stele, fiindcă nu te pricepi. 
Ştii tu ce se întâmplă acum? 

— Ce? 

— Diavolul acoperă luna. 


— Zău? În ce scop? 

— Ca să ne prevestească o nenorocire. Semnul ăsta zice 
rău pentru omenire, dar mai ales pentru mine. 

— Aşa! Şi ce legătură poate să fie între tine şi întunecimea 
lunii? 

— Mare, foarte mare! Vezi tu talismanul de la gâtul meu? 
Îl port ca să mă apere de întunecimea de lună. 

— O întunecime de lună sau eclipsă - cum îi zicem noi -e 
ceva foarte firesc. Şi chiar dacă ar fi ceva primejdios, 
talismanul tot nu te-ar putea apăra. 

— Se cunoaşte că eşti creştin şi nu musulman. Ce ştie un 
creştin despre lună! Care e semnul creştinătăţii, nu crucea? 

— Ba da. 

— Şi al islamului semiluna, aşa că ştim noi mai multe 
despre lună ca voi. Ori vrei să spui că nu e aşa? 

Din punctul lui de vedere, argumentul nu era rău, dar îl 
puteam combate şi aici, de aceea am zis: 

— Ba spun. Semnul vostru e luna nouă sau plină? 

— Niciuna nici alta, ci luna jumătate. 

— Atunci, vorbeşte despre luna jumătate, nu despre ea 
când e la întâiul pătrar sau plină, la care voi nu vă pricepeţi. 
Şi acum, nu e lună plină? Ei, ce mai zici acum? 

Mă privi cu gura căscată, apoi răspunse: 

— De, effendi, ce să zic? Luna în întâiul pătrar n-am văzut- 
o niciodată. 

— Atunci nu te mai lăuda că te pricepi. Cine n-a văzut luna 
la întâiul pătrar, cum poate să-şi dea părerea asupra unei 
eclipse? De altminteri, semiluna nu e adevăratul semn al 
islamismului. 

— Atunci care? 

— Sabia, iataganul lui Mahomed. Când profetul vostru a 
pornit la luptă, în luna Ramadanului a anului al doilea din 
Hedşra, a înfipt iataganul - care e îndoit la vârf - într-o 
prăjină şi l-a pus în fruntea oastei ca un steag. Într-o altă 
luptă, mânerul iataganului a fost rupt şi a rămas numai 
tăişul strâmt care închipuie o semilună. Aceasta a hotărât 


pe califul Osman să ia drept simbol al împărăției 
osmanlâilor semiluna. 

— Allah, Allah, effendi, tu cunoşti toate tainele legii 
noastre şi istoria împărăției otomane mai bine ca oricine! 

— Mai mult decât atât. Ştiu la ce depărtare se află luna şi 
cât măsoară ea în lung şi-n lat. E la 380 000 kilometri de 
pământ şi are diametrul de 3 480 de kilometri, deci e de 
cincizeci de ori mai mică decât pământul. Cel mai înalt 
munte al ei e de 7 200 metri. 

Toţi din jurul meu amuţiră. Deoarece în Egipt, ca şi în 
Turcia se socoteşte după metru, mă înţeleseseră foarte 
bine, numai că nu credeau că s-a putut face o astfel de 
măsurătoare. Privirile lor se duceau de la mine la luna şi de 
la lună la mine. Se auziră murmure, apoi burtosul strigă cu 
însufleţire: 

— Allah să-ţi dea viaţă lungă şi să-ţi lumineze mintea! Pe 
sufletul tatălui tău şi pe bărbiile tuturor strămoşilor tăi 
spune-mi, vorbeşti serios? 

— Eu nu glumesc niciodată. 

Clătină capul şi se uită îngândurat la mine. Ca să priceapă 
lămuririle mele, mintea lor n-ar fi fost în stare. Trebuia deci 
să-i las în credinţa lor. Ca să se apere de relele pe care le-ar 
fi putut aduce eclipsa, mormăiau rugăciuni şi versete din 
Coran, din când în când se auzeau bocete şi suspine 
înăbuşite. 

În sfârşit eclipsa trecu. Nu i-am văzut însă răsuflând 
uşuraţi, căci abia acum aveau să urmeze nenorocirile 
prevestite de ea. 

Lunganul de Selim vru să mă însoţească în casă, dar i-am 
spus că mi-e somn şi mă duc să mă culc, aşa că plecă 
împreună cu intendentul în locuinţa acestuia. 

A doua zi dimineaţă ni se aduseră caii înşeuaţi pentru 
plimbarea plănuită în ajun. De unde credeam că voi fi 
numai cu bătrânul la care găzduiam, mă pomenii cu un 
întreg alai. Intendentul voia să ne însoţească şi el, iar Selim 
susţinea că trebuie să vină şi el, deoarece era ocrotitorul 


meu şi nu putea să mă lase de sub ochi, ca să mă ferească 
de vreo nenorocire. Dacă se speria calul şi mă trântea la 
pământ? Îi spusei să n-aibă nici o grijă, dar el răspunse cu 
gravitate: 

— Effendi, eu sunt cel mai bun călăreț al neamului meu, tu 
însă eşti străin şi nu te-am văzut încă pe cal. Dacă îţi frângi 
gâtul, pe care cade vina? De aceea e de datoria mea să te 
urmez pas cu pas. 

— Hm... eşti tu într-adevăr atât de bun călăreț? 

— Nu m-a întrecut nimeni până acum, răspunse el, făcând 
o închinăciune adâncă. 

— Bine. O să vedem noi. Nădăjduiesc că te vei ţine de 
cuvânt. Dacă văd însă că te mişti o clipă de lângă mine, o să 
mă plâng stăpânului tău că nu ştii să-ţi îndeplineşti datoria 
şi nu se poate încrede nimeni în tine. 

— Aşa să faci. Puterea şi atenţia mea vor pluti în jurul şi 
deasupra ta, chiar dacă ar fi ca vânturile pustiului să te 
răpească de lângă mine cu cal cu tot. M-aş lua la întrecere 
cu furia şi duhurile rele ale Samumului. 

Vorbea cu atâta seriozitate, încât ai fi crezut că avusese 
adeseori prilejul să facă ceea ce spunea. Mă bucuram 
dinainte de înfrângerea pe care avea s-o sufere şi de 
ruşinea pe care i-o pregăteam. 

Eram deci şase inşi: intendentul palatului, şeful 
grajdurilor, Selim şi doi grăjdari care ne însoțeau. Pornirăm 
la pas prin oraş şi ne îndreptarăm spre colina mormintelor. 
Ajunserăm în vârful dealului, care despărţea şi apăra valea 
Nilului de pustiul libian. De aici se zărea un şes de nisip 
care sclipea roşietic în bătaia razelor de soare. Coborârăm 
apoi dealul de partea cealaltă. 

— Acum în galop, effendi, avem pustiul nesfârşit înaintea 
noastră, îmi zise bătrânul. 

Dădu pinteni calului şi porni în goană; noi, după el. 
Trebuie să recunosc că Selim se ţinea bine şi nu rămânea 
cu un pas în urma mea. Ochii îi luceau cu mândrie. Credea 


că e mult mai bun călăreț decât mine; eu fusesem acela 
care îl făcusem să creadă asta şi iată de ce: 

Când ieşisem la şes, calul meu vrusese s-o ia la goană, eu 
însă îl strânsesem bine între pulpe şi scurtasem frâul, încât 
îl sileam să se domolească. 

Nimeni nu băgase de seamă, mai ales că mă ţineam în şa 
după felul indienilor, adică picioarele cât mai îndărăt şi 
trupul aplecat pe gâtul calului. Elegant nu e, foloseşte însă 
foarte mult călăreţului când se iveşte prilejul. 

Ceilalţi călăreau după moda arabă, ţinându-se ţanţoş în şa, 
dând astfel impresia că sunt călăreţi desăvârşiţi. 

Selim călărea binişor, de aceea nu i-o luam în nume de rău 
că mă privea cu oarecare dispreţ. 

— Mai repede, mai repede, effendi, să-i ajungem, 
altminteri o să râdă de noi, îmi strigă Selim. 

— Nu pot. Ce, vrei să mă zvârle calul jos din şa? 

— Allah, Allah, mă faci de râs! Ăştia au să creadă că nu ştiu 
să călăresc, pe când eu sunt cel mai bun călăreț al tuturor 
neamurilor pustiului! Din nenorocire mă sileşte datoria să 
nu mă îndepărtez de tine. Vezi însă şi tu că ai trebuinţă de 
scutul meu, nu-i aşa? 

— Da, recunosc. 

— Aşa, chiar aşa! Să-i spui şi stăpânului meu când o sosi. 
Mărturia ta o să-i dovedească şi mai mult că altul ca mine 
nu mai găseşte el. Dar ia-o mai repede, omule, nu te las eu 
să cazi de pe cal. Cum te-oi vedea clătinându-te, dau fuga să 
te sprijin. 

Ca să-l sâcâi şi mai mult, făceam fel de fel de 
caraghioslâcuri: alunecam de pe şa ba la dreapta, ba la 
stânga, ba mă lăsam pe gâtul calului, ori mă făceam că-mi 
trebuie o încordare grozavă ca să mă ţin în şa. 

În vremea asta ceilalţi ne-o luau mereu înainte. Numai 
burtosul nu putea ţine pas cu ei, aşa că venea între noi şi 
grupul din cap. Văzusem mulţi oameni în viaţa mea care nu 
ştiau să călărească mai ca lumea, dar ăsta îi întrecea pe 
toţi; din pricina greutăţii lui îşi alesese cel mai voinic cal pe 


care-l găsise în grajd, dar bietul dobitoc abia de-l putea ţine 
în spinare. 

Şeful grajdurilor, dându-şi seama că se îndepărtase prea 
mult, se opri în loc să ne aştepte. Burtosul ajunse înaintea 
noastră. Gemea şi gâfâia, abia trăgându-şi sufletul. 

— Ce e asta, effendi, îmi strigă gazda mea de departe, de 
ce rămâi în urmă? 

— Nu ştie să călărească, răspunse Selim în locul meu. 

— Ei, aş! L-am văzut noi ieri ce poate. A potolit armăsarul 
cât ai clipi. 

— Da, cu smochine. S-o fi pricepând el să domolească un 
cal, dar de călărit nu ştie. De nu eram eu să-l iau sub scutul 
meu, îşi frângea gâtul de când am pornit. E o adevărată 
nenorocire să călăreşti alături de el. 

— Aşa-i, am zis eu, o adevărată nenorocire să te ţii alături 
de mine. Dar fiindcă spui că din pricina mea ai rămas în 
urmă, să te vedem cum o să te mai ţii şi acum. 

— Îl auziţi? De când e lumea şi pământul n-a fost şi nu o să 
fie un călăreț pe potriva mea. Vrei să facem prinsoare că nu 
mă întreci? 

— Bine, să facem! Pe ce? 

— Ai bani de aur din ţara ta - i-am văzut eu. Li se zice lire 
şi una din ele face cât o sută de piaştri de-ai noştri. Pui una 
la bătaie? 

Mă privea încordat. Abia aştepta să spun „da”, fiind sigur 
că va câştiga prinsoarea. 

— Bine, să pun, dar ai şi tu una la fel? 

— Nu, am însă destui piaştri cât să facă atât. Ei, ce zici, ţii 
prinsoarea? 

— Da. Scoate banii. Tu o sută de piaştri şi eu o lira sterlină. 
Îi dăm şefului grajdurilor şi cine câştigă prinsoarea, ai lui 
sunt banii. 'Te învoieşti? 

— Aşa, chiar aşa! răspunse el, zâmbind mulţumit. Banii 
sunt ca şi în buzunarul meu. Eu sunt cel mai de seamă, cel 
mai neîntrecut călăreț de pe faţa pământului; pe mine nu 
m-a biruit încă nimeni, cu atât mai puţin o s-o poţi face tu. 


Dădurăm banii bătrânului şi pornirăm amândoi în acelaşi 
timp. Mai întâi am ţinut calul, astfel ca să-l las pe Selim să 
mi-o ia înainte. 

— Vezi că tot eu o să câştig prinsoarea! îmi strigă el. 

— Stai că o să vezi şi tu îndată; dar altceva. Rămâi sănătos, 
Selim; peste două minute n-o să mai vezi nimic, adică nici 
urmă de-a mea... 

I-am dat frâu liber surului, care atât aştepta. Necheză o 
dată tare de bucurie, se ridică în două picioare şi porni ca o 
săgeată. Unui călăreț mai puţin deprins iar fi venit 
ameţeală. Mă feream de ceea ce se numeşte „a da pinteni 
calului”; un animal ca acela pe care îl aveam sub mine nu 
suferă aşa ceva. I-aş fi jignit mândria. Îl îndemnam numai 
cu vorba şi animalul mă înţelegea de minune. 

Însoţitorii mei veneau răcnind după mine, dar în curând 
glasurile lor se pierdură în depărtare, căci roibul meu 
părea că zboară nu altceva. 

Când am întors, după vreun minut, capul, i-am văzut ca 
nişte puncte mici în zare. După încă un minut nu-i mai 
zăream defel. 

Aş fi putut acum să mă opresc, dar nici prin gând nu-mi 
trecea. Voiam să mă bucur din plin de plăcerea de-a călări 
un astfel de animal. Acesta părea să se bucure ca şi mine. 
Necheza din când în când fericit şi, dacă-l mângâiam uneori 
pe grumaz, scotea un sunet adânc din piept, pe care eu îl 
înţelegeam foarte bine. Era manifestarea veseliei lui. 

Trei sferturi de ceas nu ne oprirăm din goană. [ineam 
drumul drept înainte prin pustiul care se întindea la 
nesfârşit în faţa noastră. Pe urmă am cotit într-un semicerc 
mare spre dreapta. Probabil tovarăşii mei aveau să se ia 
după urma mea şi voiam să le trag o păcăleală. 

După o jumătate de ceas am închis cercul, întorcându-mă 
de unde plecasem. În vremea asta ceilalţi trecuseră pe 
acolo, căci găsii urmele copitelor lăsate de caii lor. M-am 
luat după ele şi i-am ajuns din spate, pe când ei mă credeau 
cu mult înaintea lor. Din ce mă apropiam, din ce vedeam că 


gonesc ca nebunii. Deoarece mă credeau înainte, toată 
atenţia lor era îndreptată într-acolo, aşa că nici nu mă 
simţiră venind. 

— Unde vă duceţi? le-am strigat, când am fost la vreo 
douăzeci de paşi de ei. 

Întoarseră capetele şi rămaseră uimiţi, oprindu-şi caii în 
loc. Într-o clipă mă aflam în mijlocul lor. Intendentul cel 
pântecos asuda ca într-o baie de aburi, gemea şi gâfâia de 
credeai că-i iese sufletul. 

— Pe unde ai venit, effendi? mă întrebă el cu o mutră atât 
de prostită, încât nu mi-am putut stăpâni râsul. 

— Pe acolo, i-am răspuns, arătându-i cu mâna în spatele 
meu. Fac şi eu ce face soarele; piere la apus şi se iveşte apoi 
la răsărit. 

— Cui dracu' i-ar fi venit în gând aşa ceva? Mergeam tot 
înainte, ca să te ajungem, şi ne-am fi dus până la capătul 
lumii după tine. 

— Lasă că până acolo tot n-aţi fi ajuns. Dădeaţi de urmele 
mele şi ocoleaţi cercul, ca să vă întoarceţi de unde aţi 
plecat. Acum vă puteţi încredința şi voi ce poate armăsarul 
ăsta. N-aţi ştiut voi cum să vă purtaţi cu el. 

— 'Ţie avem să-ţi mulţumim că l-ai putut îmblânzi şi o să-l 
poată călări paşa când se va întoarce. 

— Dar ce făceaţi dacă-l furam şi porneam cu el în lume? 

— Să-l furi? zise el speriat, la gândul că s-ar fi putut într- 
adevăr întâmpla una ca asta. 

— Da, să-l fur. Ei ce vă făceaţi? Crezi că m-aţi fi putut 
ajunge vreunul din voi? 

— Nu, cu neputinţă, zise bătrânul tremurând. Allah, Allah, 
prin ce primejdie am trecut! 

— N-ai trecut prin nici o primejdie, fiindcă eu nu sunt hoţ. 
Să ştiţi însă că armăsarul ăsta preţuieşte peste o sută de mii 
de piaştri şi ar ispiti poate chiar şi pe un om cinstit. 

— Ai dreptate, da, ai dreptate, effendi. O, Allah, şi voi sfinţi 
califi, ce s-ar fi ales de mine dacă îl furai! N-aş fi avut de 
unde da banii, şi paşa, dăruiască-i Allah viaţă lungă, ar fi 


pus să mă omoare cu vergile. De-acum încolo nu mă mai 
mişc de lângă tine. 

— Ţi-ar fi cu neputinţă, dacă mi-aş pune în gând să mă 
răzbun pentru neîncrederea pe care mi-o arăţi. Dar cum 
stăm cu rămăşagul? Banii sunt la tine? Cine a câştigat? 

— Fireşte că tu. 

— Dă-i încoa'. Să poftească acum şi Selim ăsta, care 
susţine că e cel mai bun călăreț din lume, să spună că nu 
ştiu să călăresc şi că fără ajutorul lui mi-aş frânge gâtul. 

Bătrânul îmi întinse banii, pe care i-am băgat îndată în 
buzunar. Lăudărosul făcu o mutră ca şi când n-ar fi om mai 
nenorocit ca el pe faţa pământului şi zise: 

— Effendi, tu eşti izvorul bunătăţii ori al îndurării. Eu nu te 
pot ocroti când nu eşti lângă mine; nu sunt decât un biet 
păcătos, un rob netrebnic al stăpânului Murad Nassir. 

— Parcă spuneai că eşti scutul lui şi al meu. 

— Da' de unde! se grăbi el să protesteze. Sunt cel mai 
sărac om din câţi se află pe lumea asta. Sunt ca aerul pe 
care nimeni nu-l vede şi ca grăuntele de nisip al pustiului. 
Nimic nu sunt şi când luminează Allah buzunarele mele, nu 
găseşte altceva decât vânt în ele. Un piastru e o întreagă 
avere pentru mine şi paguba lui îmi scurtează viaţa şi-mi 
umple sufletul de adâncă deznădejde. 

Ghicisem de la început unde vrea să ajungă, dar m-am 
prefăcut că nu pricep, şi-am zis: 

— Atunci, uite ce e: o să-ţi dau un sfat prin care s-ajungi la 
mari bogății. Fă cât mai multe prinsori, mai ales cu călăreţi 
ca mine. Cum eşti cel mai bun călăreț al neamului tău şi te 
iei la întrecere până şi cu vântul pustiului, fii sigur că o să 
câştigi întotdeauna prinsoarea, aşa că în scurt timp poţi 
ajunge cel mai bogat om din lume. 

— Eftendi, nu-ţi bate joc de mine, urmă el, cu glas 
tânguitor. N-aş fi crezut ca sufletul tău să fie atât de plin de 
răutate. Sunt într-adevăr cel mai bun călăreț al pustiului, 
dar n-am noroc la rămăşaguri, soarta mea e să pierd 
întotdeauna. 


— Dacă e aşa, de ce le faci? 

— Fiindcă adeseori sunt silit. Ca şi adineauri. Numai din 
respect, din dragoste pentru tine am primit. N-am vrut să 
te jignesc. Şi tu poţi fi mai puţin mărinimos cu mine? Vrei tu 
să te hrăneşti cu sângele celui sărman şi să înghiţi puţinul 
celui nevoiaş? Cine ia piastrul cerşetorului pe acela îl fierb 
nu 0 dată, ci de zece ori în cazanul cu smoală, în fundul 
iadului. 

— Bine, îţi dau îndărăt piaştrii, dacă recunoşti pe faţă că 
nu eşti în stare să mă ocroteşti şi să mă aperi în nici o 
împrejurare. 

Nu-i convenea defel, nici de râs nu voia însă să se facă şi 
nici la bani nu dorea să renunţe. Bineînţeles că nici gând n- 
aveam să-l opresc. 

— Dacă altă condiţie nu-mi pui, zise el, în sfârşit, atunci 
uite, recunosc că n-ai trebuinţă de scutul meu. 

— Stai, nu umbla cu chiţibuşuri. Nu aşa! Mărturiseşte că 
nu eşti omul care să mă apere pe mine. 

— Eşti aspru, effendi, dar am să-ţi fac pe voie. Eu nu te pot 
apăra pe tine. Acum eşti mulţumit? 

— Da. Poftim suta de piaştri. Cred că ţi-a trecut pofta să 
mai faci vreo prinsoare cu mine. 

Băgă repede banii în buzunar, se însenină iar la faţă şi 
răspunse: 

— La călărie nu, dar trebuie să recunoşti şi tu câ nu ealt 
om mai iubit de semenii săi ca mine. 

L-am lăsat în credinţa lui, dându-mi seama că pe omul ăsta 
nimic nu-l putea tămădui de încrederea pe care o avea în 
persoana lui. 

O luarăm îndărăt spre oraş, dar nu pe drumul pe care 
venisem, ci mai spre răsărit, unde se afla intrarea în 
peşteră şi pe care gazda mea voia să mi-o arate din 
depărtare. 

Munţii libieni se zăreau mărunți în raza vederii noastre. 
Ceva mai încolo, adâncindu-se în pustiu, se afla o movilă - 
Tell es sirr, adică Movila Tainelor. 


— Cum s-a descoperit că acolo e gura peşterii? L-am 
întrebat pe bătrân. 

— Nu ştiu. Am auzit şi eu de la alţii, care au auzit-o şi ei tot 
de la alţii. 

— Numirea de Tell es sirr e cunoscută? 

— Nu de oricine. Nu prea se vorbeşte de locul acela fioros. 
Cine ştie, îl ocoleşte pe cât poate. Tu însă eşti om învăţat, de 
aceea m-am gândit că o să te intereseze să-l vezi. 

— Îţi mulţumesc. O să mă duc într-una din zile să-l vizitez. 

— Vai de mine, să nu faci una ca asta, effendi! Dacă s-ar 
afla din întâmplare şeitan26 prin apropiere, întinde 
ghearele afară din pământ, te înhaţă şi te trage înăuntru. 
Mulţi au pierit astfel şi nu li s-a mai găsit urma. 

— Se poate, numai că nu dracul i-a înhăţat, ci există gropi 
în care au căzut ei singuri şi n-au mai putut ieşi de acolo. 

— N-a văzut nimeni vreo groapă până acum. 

— Fiindcă sunt acoperite cu nisip. Vântul pustiului suflă de 
la apus spre răsărit şi duce nisipul tot într-acolo, de aceea 
orice adâncitură în pământ se umple repede. 

— Tu ţi le explici toate după legea ta, noi însă suntem 
drept-credincioşi ai Profetului şi ne ferim de gura iadului. 
Dacă vrei într-adevăr să cercetezi chiar acum, noi te 
aşteptăm aici. 

Movila se găsea la mică depărtare de locul unde ne aflam. 
Să tot fi fost înaltă de cincizeci de coţi. Descălecarăm şi am 
început să urc. N-ar fi fost greu, căci era în pantă lină, dar 
nisipul era atât de fin şi moale încât aveai impresia că 
păşeşti prin făină. Nu urcam în linie dreaptă, ci în zig-zag, 
vrând s-o cercetez din toate părţile, fără să văd însă ceva 
deosebit. 

Am ajuns în vârf şi am privit în juru-mi. Nisip şi iar nisip. 
Cine ştie prin ce întâmplare se răspândise zvonul că aici ar 
fi intrarea în iad. În preajma oraşului Siut erau morminte şi 
catacombe; poate că erau şi aici. Va fi căzut cineva o dată 
înăuntru şi de atunci s-a născut credinţa cu gura iadului. 


Vedeam jos, la poalele dealului, pe tovarăşii mei stând de 
vorbă. Deodată Selim se ridică de jos şi încălecă. Îşi făcu 
apoi calul să alerge câţiva paşi, îl struni în loc ca să se ridice 
în două picioare, apoi descălecă. Apoi încălecă pântecosul; 
pesemne că se luaseră la ceartă care din ei e mai bun 
călăreț şi fiecare voia să arate ce poate. Cel puţin aşa am 
înţeles eu că s-au petrecut lucrurile şi chiar aşa şi era. 

Burtosul se plimbă şi el semeţ câtva timp pe cal, pe urmă 
vru să facă după cum îl văzuse pe Selim, adică să-l silească 
pe bietul animal să se ridice în două picioare. Fiind însă 
prea greu, calul se căznea din răsputeri, fără să reuşească. 
Deodată l-am văzut căzând pe picioarele dinapoi, se ridică 
anevoie de jos şi sări speriat în lături. Burtosul îşi pierdu 
echilibrul, se rostogoli de pe şa, şi... dispăru, ca şi când l-ar 
fi înghiţit pământul. 

Asta a fost tot ce am putut vedea de pe locul unde mă 
aflam. Ceilalţi începură să răcnească înnebuniţi de groază. 
M-am lăsat să alunec de vale şi, când am ajuns jos, şeful 
grajdurilor îmi strigă speriat: 

— Ai văzut că am dreptate, effendi? Aici e gura iadului... L- 
a înghiţit pe intendent. Asta prevestea întunecimea de lună 
de aseară. 

— Aşa, chiar aşa! întări Selim. Acum s-a prăbuşit în iad, 
unde o să ardă în cazanul cu smoală în vecii vecilor! 

— Prostii! am spus eu necăjit. Trebuie să fie aici o groapă 
în care a alunecat piciorul calului. Vorba e să ştim cât e de 
adâncă. Dacă are pereţii netezi, proastă afacere, dacă e 
însă un gang la puţină adâncime, atunci cu siguranţă că-l 
putem scoate afară. 

— E o groapă adâncă şi duce de-a dreptul în iad, răspunse 
cu hotărâre bătrânul. Nu-l mai vedem noi pe omul ăsta cât 
lumea şi pământul! Nici pe el, nici duhul lui. 

— Duhul în nici un caz. Haidem să examinăm locul. 

— Să vă ferească Allah! Eu sunt om cu frica lui Allah, şi nu 
mă apropii de gura iadului, nici să mă tai în bucăţi. 


— Aşa, chiar aşa! striga acum şi Selim. Să ne păzească de 
cei nouăzeci şi nouă de diavoli şi de iadul în care arde 
trupul şi se pârjoleşte ca mielul la frigare. 

— Taci! m-am răstit la el. Ce tot vorbeşti de focul iadului! 
Unde aţi mai pomenit vreodată voi foc fără fum? Dacă ar fi 
acolo, în pământ, iadul, s-ar vedea fum ieşind prin gaură. Şi 
- am adăugat eu, văzând că argumentul meu îi pusese pe 
gânduri - te lauzi că eşti cel mai mare viteaz al neamului 
pustiului. Cum de ţi-e atunci teamă de o mică gaură în 
pământ? Dacă ar fi aici într-adevăr iadul, te-ar dobori 
căldura de n-ai putea sta şi te-ar înăbuşi fumul. Simţi tu 
ceva? Spaima voastră e nu numai caraghioasă, ci ar putea 
aduce moartea intendentului şi l-am avea pe cuget. Nu vă 
mai codiţi atât şi haideţi după mine. 

În timp ce vorbeam, m-am apropiat de locul pe unde 
pierise burtosul. Pilda mea îi încurajă pe ceilalţi, care 
veneau şovăind în urmă. M-am oprit la câţiva paşi de 
groapă şi m-am aplecat deasupra ei. Pereţii erau de nisip. 
Nu puteam vedea prea mult, de aceea am făcut un pas, dar 
abia am avut timp să mă dau îndărăt şi locul unde stătusem 
cu o clipă înainte se cufundă repede în adânc. 

Ceilalţi începură să strige cât îi ţinea gura: 

— Fugi, fugi, effendi! N-ai văzut că era să te înclini a şi pe 
tine? E gura iadului, poate partea aceea Unde sufletele 
necredincioşilor sunt osândite să tremure de frig în vecii 
vecilor. De aceea nu se vede fum. Să spunem repede sfânta 
rugăciune Fatha şi să ne întoarcem pe urmă repede acasă, 
ca să aducem laude lui Allah că n-am încăput şi noi în 
ghearele diavolului. 

Se îndreptară spre cai, eu însă le-am luat-o înainte, am 
scos revolverul de la brâu şi le-am strigat ameninţător: 

— Pe profetul şi toţi califii voştri, jur că vă împugşc ca pe 
nişte câini dacă îndrăzniţi să mai faceţi un pas! 

Li se făcu frică şi bătrânul îndrăzni să spună, cu glas sfios: 

— Eftendi, vrei să fii ucigaşul omului care te-a găzduit? 
Rău faci! Dar ia s-auzim ce vrei de la noi? 


Multă vorbă ar fi însemnat pieirea burtosului, dar n-aveam 
încotro, trebuia să-i conving. 

— Luaţi frâiele şi chingile cailor, le-am zis eu. Să le legăm 
unele de altele, vom avea pe urmă ce ne trebuie. 

Mă ascultară şi, în câteva minute, făcurăm o fâşie lungă; 
am legat un capăt în jurul mijlocului meu, iar celălalt 
trebuia să-l ţină ei ca să mă poată trage îndărăt dacă le-aş fi 
făcut eu semn, în caz de primejdie. 

M-am întins la pământ şi am început să mă târăsc pe 
pântece spre marginea gropii. Din ce mă apropiam, din ce 
eram mai cu băgare de seamă. Când capul îmi fu la 
marginea ei, în partea opusă nisipul se nărui şi se lăsă în 
adânc. Sub mine însă pământul era mai tare şi mă ţinea. 

Mi se păru că aud din groapă gemete şi horcăieli. M-am 
aplecat peste groapă şi ceea ce-am văzut, m-a umplut de 
mirare. 

Groapa avea o adâncime de vreo patru coţi. 

Pereţii erau jos, la temelie, din cărămizi negre de Nil şi 
mai sus din nisip. Partea de jos era pătrată şi semăna cu un 
horn acoperit cu un strat tot de cărămizi, pe care se 
depusese cu timpul altul de nisip. Tavanul de cărămizi se 
slăbise sau se măcinase în parte, iar nisipul se lăsa greu şi 
tropăitul calului făcuse ca acesta să se năruie. În acest 
morman se îngropase până la mijloc trupul enorm al 
intendentului. Ţinea, mâinile împreunate şi ochii închişi. 
Mort nu era, căci de pe buzele lui groase se auzeau gemete, 
mai bine zis un grohăit. 

Totul depindea deocamdată la ce adâncime ducea hornul 
acela de cărămidă neagră. Mă aflam probabil deasupra 
unei clădiri de-ale vechiului Egipt, peste care se 
îngrămădise timp de secole sau milenii nisipul pustiului, 
acoperind-o cu totul. În orice caz movila pe care mă 
urcasem adineauri era o parte din această clădire, dacă nu 
chiar cea principală. Se putea ca gaura să fie de o înălţime, 
mai bine zis de o adâncime, neînsemnată. Se putea însă şi 
contrariul. În cazul de faţă, burtosul fusese împiedicat să se 


cufunde din pricina stratului de nisip. Dacă stratul se năruia 
sub greutatea lui, se ducea la fund. Oricum ar fi fost, 
salvarea lui nu era lipsită de primejdie. 

Fiindcă gemea numai şi nu se mişca, l-am crezut leşinat. L- 
am strigat pe nume; îmi răspunse printr-un grohăit. La 
repetarea strigătului, l-am auzit mormăind: 

— Aicea sunt, Astrael! 

Aşadar mă lua drept Gavriil, îngerul morţii. 

— Deschide ochii şi uită-te în jurul tău! i-am strigat. 

— Nu pot, se jeli el. 

— Până şi morţii deschid ochii când se trezesc. Încearcă! 

Ridică pleoapele şi cătă spre zid. 

— Nu acolo, uită-te în sus! 

Se uită în sus şi mă zări. 

— Tu eşti, effendi? întrebă el gemând. Aşadar tot în iad mă 
aflu! O, Allah, Allah, Allah! 

— De ce în jad? 

— Fiindcă toţi creştinii se duc în iad. Dacă sunt cu tine, 
vasăzică, atunci sunt în iad. 

Cum puteam eu să-l salvez pe omul ăsta, pe care nu-l 
puteai scoate dintr-ale lui? Mi-am adus aminte de lăcomia 
sa şi i-am strigat: 

— Aşa e, suntem în iad, dar numai în gura lui. Dacă mă laşi 
să te trag afară, ne ducem la Siut, unde te aşteaptă un 
cocoş fript şi un berbec la frigare. Mi-e o foame! 

— Şi mie, răspunse el, ca electrizat. 

Chipul i se transfigură. 

— Atunci să ne grăbim, am adăugat eu; te doare ceva, eşti 
rănit? 

— Dacă am murit, n-am nimic. 

— Vorbeşti prostii! Nu vezi că trăieşti? Unde îţi sunt 
picioarele; sub tine, ori eşti înţepenit în ele? 

Depindea foarte mult de poziţia în care se afla. Dacă şedea 
jos, însemna că groapa nu era prea adâncă. 

— Ba şed jos, pe o pardoseală de cărămidă, răspunse el, 
spre marea mea bucurie. 


— Scoală-te, i-am poruncit. 

Se supuse, deşi îi venea greu să se ridice, din pricina 
trupului său enorm. În sfârşit, a izbutit. Am întins braţele şi 
mai să-l ajung. În acelaşi timp am băgat de seamă că 
pământul de sub mine era destul de tare şi mă ţinea. 
Burtosul suspină adânc, apoi începu să se văicărească: 

— O Allah, o cerule, o Mahomed! Aşadar n-am murit... 
trăiesc. o să mă întorc acasă şi o să mănânc un berbec 
întreg. Effendi, unde sunt ceilalţi, că nu-i văd? 

— În spatele meu, o să-i vezi îndată. Poţi să te caţări pe 
pereţi? 

— Ce, eu sunt pisică? întrebă el indignat. 

— Bine, stai acolo că vin eu să te împing afară. 

— Păi pe urmă cum o să te scoatem de aici? 

— O să mă caţăr pe curea. Aşteaptă un moment. Mă întorc 
acuşi. 

M-am dus la ceilalţi să le spun cum stau lucrurile. Ne 
întoarserăm apoi cu toţii la groapă. Am fost coborât 
înăuntru. Locul era atât de strâmt, încât abia încăpeam 
amândoi; din care pricină cu mare greutate am putut să-l 
trag pe burtos de subsuori, înfăşurându-i de două ori 
cureaua peste piept. 

Rămânea acum să-l tragă ceilalţi sus. Nu se putea; 
greutatea trupului său ar fi făcut să se năruie nisipul peste 
noi. Nu ştiam ce să fac. Deodată îmi veni o idee: l-am pus 
să-şi depărteze picioarele şi m-am vârât între ele. Puteam 
astfel să-l iau în cârcă. În timp ce-l trăgeau de sus, mă 
ridicam binişor cu el pe umeri, sprijinindu-mă cu palmele de 
zid. 

Cred că toată viaţa mea n-am muncit mai greu ca în acele 
câteva momente. De sus nu trebuia tras prea tare, ca să nu 
se năruie nisipul peste noi, aşa că toată greutatea era în 
sarcina mea. Trebuia însă s-o fac şi am reuşit în sfârşit. 

Când m-am ridicat în picioare, burtosul era cu jumătatea 
trupului afară din groapă. Cu o smucitură fu tras afară. Pe 
urmă se ridică în genunchi şi am putut ieşi şi eu la lumină. 


L-am găsit pe intendent stând jos turceşte şi pipăindu-şi 
trupul. Pe urmă se ridică în genunchi, se îndreptă cu faţa 
spre Mecca şi începu să spună rugăciunea numită sfânta 
Fatha, adică întâia sură din Coran. De-abia după aceea se 
sculă în picioare, îmi apucă mâinile şi zise: 

— Am fost în iad şi acum văd iar cerul; mort am fost şi am 
înviat. Pentru asta, effendi, numai ţie am să-ţi mulţumesc. 

— Effendi, ai văzut cu ce putere ţineam cureaua? îmi 
curmă Selim vorba. Ceilalţi voiau să-i dea drumul şi, dacă 
nu eram eu, rămâneai în groapă cât o fi cerul şi pământul. 
Aşa că mie ai să-mi mulţumeşti că ai văzut iar lumina zilei. 
Cred că acum ţi-ai dat şi tu seama că sunt într-adevăr 
ocrotitorul şi salvatorul tău. 

— Mai încape vorbă! am râs eu şi i-am întors spatele. 

Încălecarăm şi pornirăm spre oraş. Intendentul ne rugă să 
nu povestim nimănui nimic din cele întâmplate, ca să nu se 
facă de râs. 

Hotărâsem de cu seară să vizitez a doua zi peştera 
crocodililor de la Maabdah. Intendentul îmi făgădui să-mi 
pună la dispoziţie tot ce trebuia pentru o astfel de 
„expediţie”. 

Capitolul IV - Sub pământ. 

Să îmbălsămezi crocodili? Da! vechii egipteni nu 
îmbălsămau numai oameni ci şi cadavre de crocodili, tauri, 
pisici, lupi, ibişi, şoimi, lilieci şi diferite soiuri de peşti. Ei 
credeau în nemurirea sufletului şi se străduiau să menţină 
trupurile, ca la întoarcerea sufletelor pe pământ să-şi 
găsească trupul din care zburaseră. 

Ca să conserve aceste trupuri, le umpleau pântecele, 
pieptul şi ţeasta - golite mai întâi de tot ce era în ele -cuun 
fel de asfalt care se numea „mumiya”, de unde a şi rămas 
cuvântul „mumie”. 

Cadavrele omeneşti erau întinse pe spate, li se puneau 
mâinile în lungul trupului, sau încrucişate în poală; fiecare 
mădular era înfăşurat în feşe de in, apoi corpul întreg, după 
aceea se turna deasupra un fel de clei. Cadavrele erau apoi 


aşezate - după stratul social din care făceau parte - care în 
sicrie de lemn, care în sicrie de piatră, numite sarcofage. 
Săracii erau îngropaţi fără sicriu, în stâncă sau în nisip. 

Există mai multe feluri de mumii. Cele mai vechi dintre ele 
au fost găsite la Memphis; sunt negre şi atât de uscate, 
încât se frâng foarte uşor. 

Mumiile din Theba au o culoare gălbuie şi unghiile roşii, 
vopsite cu henne, după obiceiul care dăinuieşte şi astăzi la 
femeile din Orient şi care a trecut şi în Europa. 

Cea mai veche mumie cunoscută2 7 e aceea a faraonului 
Merenre, care a trăit acum patru mii şi mai bine de ani. 
Multe din ele au inele în degete şi alte podoabe de preţ. În 
sarcofage se mai găsesc de asemenea fructe şi boabe de 
grâu. 

Înainte vreme se făcea un negoţ întins cu mumii. S-au 
întrebuințat - nici nu-ţi vine să crezi! - chiar şi în medicină. 
Mai întâi alchimiştii au căutat piatra filosofală, aducând 
încărcături întregi de mumii pe corăbii. Au urmat fabricanţii 
de elixire, în dorinţa de a prepara din resturi de mumii un 
elixir al vieţii, atribuind acestora o putere miraculoasă. Ba 
au existat chiar învăţaţi care susțineau că se pot făuri 
oameni artificiali din sânge de taur, cenuşă de om, suc de 
euphorbie şi ţărână de mumie. Şi astăzi se întrebuinţează 
de către ţărani, prin ţinuturile alpine, aşa-zisul „mum”, ca 
leac împotriva bolilor la vite. 

A doua zi, dimineaţă, m-am sculat foarte devreme, în 
vederea excursiei plănuite. Gazda mea ţinea cu orice preţ 
să mă însoţească, de asemenea şi Selim. Intendentul se 
temea să nu i se mai întâmple vreo nenorocire din pricina 
eclipsei, care prevedea întotdeauna ceva rău, de aceea 
rămase sub ocrotirea talismanului acasă, unde se simţea 
mai în siguranţă. 

Doi servitori, care trebuiau să ne treacă râul, ne aşteptau 
la mal cu o barcă în care se găseau, pe lângă altele, o 
întreagă provizie de făclii de ceară. Chibrituri aveam 


destule, precum şi frânghii şi sfori care ne puteau prinde 
bine în scopul pe care-l urmăream. 

Era o dimineaţă frumoasă, cum numai prin meleagurile 
acelea se poate vedea. Ceaţa se împrăştiase şi o adiere 
venită din pustiu plutea peste apă. 

Coborârăm în barcă şi pornirăm spre mijlocul fluviului. În 
stânga se afla Monsalud, iar în dreapta Maabdah, unde 
trebuia să ne oprim. Malurile mai erau acoperite de apa 
ultimei revărsări a Nilului, dar dădurăm de un fel de chei, 
pe care puturăm înainta până în sat. Acesta se afla la vreo 
jumătate de ceas cu piciorul de Djebel Abu Fehdah, lanţul 
de munţi în care sunt peşterile unde vechii egipteni îşi 
înmormântau crocodilii sfinţi. 

În sat întrebarăm de o călăuză, căci fără ea e cu neputinţă 
să te descurci în gangurile întortocheate ale peşterii. Un 
străin care nu le cunoaşte se poate rătăci lesne prin ele şi 
se expune asfixierii în aerul acela greu, sau morţii prin 
înfometare. 

Ni se aduse un arab care se oferi să ne conducă şi să ne 
arate tot ce e de văzut în cel mult două ceasuri. 

— Şi cât ceri? l-am întrebat eu. 

— Păi câte cincizeci de piaştri de om, adică două sute 
pentru toţi patru, câţi sunteţi. 

Două sute de piaştri! Era ceva nemaipomenit. 

— Bine, i-am răspuns. Am auzit cât ceri; acum o să-ţi spun 
cât îţi dau. Mai întâi, nu intrăm decât trei din noi în peşteră. 
Plătesc câte zece piaştri de om, adică treizeci pentru toţi. 
Dacă sunt mulţumit de tine, îţi mai dau la urmă încă zece 
piaştri bacşiş. 

Era şi aşa prea de-ajuns, dar arabul făcu pe supăratul şi 
strigă imediat: 

— Stăpâne, cum poţi să spui una ca asta! Peştera e plină 
de primejdii. Eu îmi primejduiesc viaţa pentru voi şi tu-ţi 
baţi joc de mine? Dacă vă duceţi fără mine, să ştii că nu mai 
vedeţi lumina zilei. 


— Ba o s-o vedem, fiindcă dacă nu vrei tu să mergi, găsim 
noi altul în locul tău. 

— N-o să găsiţi, pentru că altul afară de mine nu e. 

— Minţi! Oricare locuitor din sat cunoaşte de mic copil 
peştera. Stai că-ţi dovedesc eu îndată. 

Le-am poruncit celor doi servitori să caute altă călăuza 
mai ieftină. Cum făcură însă câţiva paşi, arabul îi strigă 
îndărăt şi începu să se tocmească; ba să-i dau o suită 
cincizeci de piaştri, ba o sută, ba optzeci. 

— Degeaba, nici o para mai mult, o ţineam eu, dârz. La 
urmă îţi mai dau zece bacşiş, şi asta numai dacă sunt 
mulţumit de tine. 

— Atunci, trebuie să mă supun, oftă arabul. Dar să-ţi 
plătească Allah pentru că eşti zgârcit cu un biet calic. Eu în 
locul tău aş fi dat măcar trei sute. 

— Fiindcă nu eşti în locul meu o să fac cum vreau eu. 

— Stăpâne, inima ta e mare ca o stâncă şi vorbele tale sunt 
aspre ca două pietre care se macină între ele. Hai să vă duc 
la peşteră. 

O luă înainte şi noi după el. Străbăturăm satul şi 
ajunserăm repede la poalele dealului, după care se întindea 
pustiul până la Marea Roşie. Dădurăm aici de un mormânt 
în formă de cupolă - mausoleul unui fachir. Pe un covoraş 
stătea un om cu picioarele sub el şi se ruga. La apropierea 
noastră ridică încet capul şi mi-a fost dat să văd un chip atât 
de venerabil cum nu mai văzusem încă niciodată. Barba lui 
albă ca zăpada îi ajungea până la brâu. 

Călăuza noastră se opri, se înclină adânc înaintea 
bătrânului, puse mâinile cruce pe piept, şi zise: 

— Allah să te binecuvânteze şi să-ţi dea viaţă lungă, o 
mukadalas!28 Calea ta să te ducă de-a dreptul în rai. 

Bătrânul se ridică de jos, se apropie de noi, ne aruncă o 
privire scrutătoare, pe urmă îi răspunse arabului: 

— Îţi mulţumesc, fiule. Fie şi calea ta în veşnicul sălaş al 
Profetului. Te duci la peşteră? 

— Da. Îi însoțesc pe străinii aceştia. 


— Bine faci. Să vadă şi să înţeleagă ce nimicnicie e viaţa 
pământească. Dă-i trupului o trăinicie de mii şi mii de ani, la 
urmă tot nu s-alege nimic de el, căci ţărâna în ţărână se 
preface şi pulberea în pulbere. Numai Allah e veşnic şi a 
îngăduit muritorului ca doar sufletul să dăinuiască pururi. 

Vru să se îndepărteze, dar se întoarse ca străbătut de un 
gând, mă privi lung, veni lângă mine şi zise: 

— Ce chip e acesta! Ce trăsături, ce ochi! Ce gânduri se 
zbat îndărătul frunţii tale! Aş vrea să le găsesc rostul şi să-ţi 
citesc viitorul, căci mie mi-a fost hărăzit darul să ştiu 
dinainte ce se va întâmpla fiecăruia. Sau poate nu crezi că 
Allah îngăduie unui muritor să prevadă viitorul? 

Întrebarea mi-era pusă mie, de aceea i-am răspuns: 

— Numai singur Dumnezeu poate să ştie ce se va 
întâmpla. 

— Aşa e, dar împărtăşeşte uneori şi unuia din drept- 
credincioşii săi această ştiinţă şi o să ţi-o dovedesc îndată. 
Nu ştiu de ce, dar chipul tău mă atrage cum atrage soarele 
firul de iarbă să se uite spre el. Întinde mâna. Vreau să văd 
dacă liniile palmei tale întăresc cele ce citesc pe faţa ta. 

— Aşadar, chiromanţie! 

Şi totuşi bătrânul acesta venerabil nu arăta defel a 
şarlatan. Nu ştiam ce să fac. Să-ljignesc printr-un refuz? 
Mi-o luă însă înainte, căci îmi apucă mâna şi o apropie de 
ochii lui, privi câtva timp liniile palmei, îmi lăsă mâna şi zise: 

— Aşa e. Văd în palma ta ce ţi-am văzut scris, pe faţă. 
Viitorul tău stă deschis înaintea mea ca o casă cu uşile date 
de perete, în care poţi intra în voie. Tot te mai îndoieşti de 
spusele mele? 

— Da. 

— O să-ţi spun atunci câte ceva din trecutul şi prezentul 
tău, ca să nu te mai îndoieşti de cele ce vor veni. Porţi 
veşmântul drept-credinoioşilor Profetului şi grăieşti limba 
lor, dar nu eşti de-o lege cu ei, ci creştin. 

Şi fiindcă mă privea întrebător, am încuviinţat printr-o 
înclinare a capului. Moşneagul urmă: 


— Văd o corabie cu multe pânze. Reissul acesteia e o sabie 
a dreptăţii şi tu eşti prietenul său. Veţi face mulţi inşi 
fericiţi, cucerind în acelaşi timp onoruri şi glorie. Cunoşti tu 
un astfel de reiss? 

— Da, am răspuns eu, gândindu-mă la reissul effendina. 

— 'Ţi-am spus ce ştii şi tu că e adevărat şi ţi-aş putea spune 
acum multe din ce te aşteaptă în viitor. Dar fiindcă te-ai 
îndoit de mine, îţi voi spune numai un singur lucru care te 
va feri de o mare nenorocire, dacă nu chiar de moarte. 
Ochiul sfântului meu vede un fiu al răzbunării care vrea să- 
ţi ia viaţa. Ca să scapi de el, nu pleca mai departe. Acum 
avem lună plină; rămâi unde te afli până va ajunge ea la 
ultimul pătrar. Atâta voiam să-ţi spun. Mă crezi sau nu mă 
crezi, pentru mine totuna e, ţie însă îţi va aduce bine sau 
rău, după cum vei crede de cuviinţă să faci. Allah să te 
lumineze! 

Se întoarse. Înaintă până la mormântul sfânt, se lăsă din 
nou în genunchi şi începu iar să se roage. 

Nu ceruse nimic, ba cred că dacă i-aş fi oferit bani l-aş fi 
jignit adânc. Îl lăsarăm cufundat în rugăciune şi ne 
îndepărtarăm în tăcere. 

Ciudat! Bătrânul ştia că sunt creştin. Aluzia lui la emir se 
potrivea de asemenea. Şi-apoi prevenirea în privinţa 
muza'birului pe care eu îl credeam „fiul răzbunării”. Toate 
se potriveau aidoma, deşi bătrânul n-avea de unde să le ştie 
şi nici de cunoscut nu mă cunoştea. 

Eu nu sunt superstiţios, dar moşneagul mă impresionase. 
L-am întrebat în drum pe călăuză cine era bătrânul şi 
arabul îmi răspunse cu evlavie în glas: 

— E un om sfânt, un fachir care prevede viitorul. Umblă 
din loc în loc; predica e munca lui şi rugăciunea hrana 
sufletului său. Trupul sălăşluieşte încă pe pământ, dar 
spiritul său e trecut de mult de hotarele lui. 

Aşadar nu era un şarlatan şi nici nu făcea impresia să fie. 
M-am hotărât ca, atunci când voi avea răgazul, să mă 


gândesc la cele ce-mi prezisese; deocamdată atenţia mea 
era îndreptată spre peştera crocodililor. 

Drumul nu era defel uşor. Ducea pe o potecă verticală la 
un platou presărat cu bolovanii şi pietre. Pe acest platou se 
afla o movilă cu o deschizătură destul de mare. În 
prăpastie, pe jos, am văzut resturi de mumii, zdrenţe şi 
oase, ceea ce lăsa să se presupună că aici trebuie să fie 
intrarea în peşteră. Am întrebat călăuza, într-adevăr ne 
aflam la destinaţie. 

Gazda mea avusese grijă să ducem cu noi trei rânduri de 
îmbrăcăminte care se cereau pentru cercetările noastre, 
adică o cămaşă şi o pereche de şalvari de pânză groasă, 
căci altminteri ne-am fi făcut celelalte haine praf. 

Călăuza cobori apoi într-o gaură adâncă numai de câţiva 
coţi şi ne strigă să venim după el. Servitorii, care rămaseră 
afară, ne coborâră pe frânghii hainele de pânză şi ce ne mai 
trebuia. 

Ne aflam acum într-o galerie unde nu puteam vedea decât 
atât cât să ne schimbăm îmbrăcămintea. 

Selim, cel mai viteaz dintre vitejii tuturor neamurilor, nu 
se prea simţea în largul lui în galeria aceea strâmtă. În 
cursul drumului se lăudase în gura mare faţă de servitori că 
vizitase până acum peste o sută de astfel de peşteri, dar cu 
cât ne apropiam mai mult, cu atât îi pierea pofta de vorbă, 
iar acum amuţise de tot. Ba mi se păru că-l aud chiar 
oftând. 

Aprinserăm făcliile, luându-ne şi câte două de rezervă, şi 
pornirăm pe galerie. La un moment dat zărirăm o gaură 
mică şi călăuza ne spuse că va trebui să ne lăsăm pe brânci 
prin ea, ca să putem ajunge în adevărata peşteră. Călăuza 
se vâri în gaură; Selim mă pofti s-o iau înainte, dar n-am 
vrut. Mă temeam ca fricosul să n-o ia la fugă şi să se 
rătăcească prin ganguri. De aceea l-am împins cu de-a sila 
în gaură şi am coborât înăuntru în urma lui. 

Mă izbi în faţă o duhoare care te înăbuşea. Din ce 
înaintam, aerul devenea tot mai greu. 


— Allah il Allah! am auzit-o pe gazda mea bodogănind în 
spatele meu. leri credeam că groapa din Tell es sirr ar fi 
gura iadului, dar aici ce dracu' o mai fi?! Pesemne că gura 
tuturor iadurilor - dacă or fi mai multe. Dracu' ne-a pus să 
ne vârâm în aerul ăsta greu şi în întunericul ăsta, când 
afară e atâta aer şi lumină! 

Curând galeria deveni şi mai scundă. Nu mai puteam 
înainta pe brânci, ci doar târându-ne pe pântece. L-am auzit 
deodată pe Selim înaintea mea tânguindu-se: 

— E ceva grozav! Mi se face părul măciucă. nu mai pot. 

Călăuza îi strigă ceva ce n-am înţeles, din pricina 
depărtării, şi Selim răspunse înfuriat: 

— Tacă-ţi gura, tâmpitule. Cum îndrăzneşti să-mi 
porunceşti, nemernicule! Eşti plătit pentru treaba asta. Mie 
nu mi-e frică de nimic, auzi? Mă iau la luptă cu diavolul 
dacă e nevoie, dar putoarea asta jigneşte mirosul nărilor 
mele boiereşti; dacă gaura asta afurisită s-o mai îngusta, 
mă turteşte ca pe un peşte în gura unui crocodil. Nu merg 
mai departe, mă întorc îndată. Viaţa mi-e mai dragă decât 
moartea şi mirosul unui ciubuc mai plăcut decât putoarea 
asta de aici. Daţi-vă la o parte... vreau să ies cât mai repede 
de aici. 

Răcnea cu atâta disperare că nu ştiam ce să fac. Am 
încercat să-l potolesc cu vorba, dar degeaba. Era ca turbat. 
N-aveam încotro, trebuia scos din galerie; cum însă nu era 
loc ca să ne întoarcem, am fost siliţi, eu şi gazda mea, să 
mergem îndărăt, ca racul. 

Când ajunserăm la locul unde ne îmbrăcasem şi în care 
mai străbătea puţină lumină, Selim se ridică în picioare şi 
zise răsuflând uşurat: 

— Uf! Allah fie lăudat! Numai câteva minute să fi trecut şi 
m-aş fi înăbuşit, de m-ar fi găsit mai târziu printre mumiile 
crocodililor. Vă spun drept că nici o putere omenească nu 
m-ar fi putut hotări să mai fac un pas înainte. 

— Ăsta ţi-e curajul cu care te lăudai atât? 


— Aici nu e vorba de curaj, se răsti la mine. Pune-mă în 
faţa unui duşman în carne şi oase, să vezi de ce minuni de 
vitejie sunt în stare, dar ca nasul meu delicat să îndure 
mirosul ăla împuţit nu poate să mi-o ceară nimeni. Nu 
cumva crezi că Allah a dat omului nasul pentru astfel de 
porcării? Spune ce pofteşti, pe mine nu mă mai prinzi în 
gaura aia împuţită. 

— Are dreptate, încuviinţă bătrânul. Simt că mi-e capul 
greu ca un bolovan; ochii mă ustură grozav de fumul 
făcliilor şi mi s-au astupat parcă plămânii de aerul acela 
înăbuşitor. Ce mă sinchisesc eu de crocodilii ăia morţi! Dacă 
nu te superi, eu rămân cu Selim să te aştept aici. 

— Cum, mă părăseşti şi tu? 

— Nu te părăsesc, rămânem în peşteră până te întorci. M- 
am săturat de ce am văzut; şi nu mă ispitesc defel taine de- 
astea. 

— Bine. O să mă duc singur. 

Am găsit călăuza în locul unde îi spusesem să mă aştepte. 
Îi păru bine auzind că tovarăşii mei au renunţat. Nu-i 
scădeam nimic din preţ şi avea mai puţină bătaie de cap cu 
unul singur, decât cu trei. 

Începurăm să ne târâm mai departe. Galeria se îngusta tot 
mai mult; pământul era acoperit cu bucăţi ascuţite de cuarţ, 
care îţi sfâşiau carnea de pe mâini şi haine; pe urmă 
ajunserăm la o crăpătură prin care de-abia te puteai 
strecura. După aceea venea o încăpere largă, boltită, plină 
cu bolovani mari de piatră, printre care se vedeau crăpături 
ce duceau vertical în adânc. Un singur pas greşit şi erai 
pierdut. 

Pe pereţi şi de tavan atârnau ciorchini de lilieci. Speriaţi 
de lumina făcliilor noastre, porniră să zboare buimaci, de 
colo până colo, deasupra capetelor noastre. Erau atât de 
mulţi, încât zborul lor făcea un vâjăit ca al unui torent de 
apă, care te asurzea. 

Trecurăm de-aici într-un alt culoar, plin şi el cu lilieci. 
Pământul era acoperit peste tot de murdăria lor, care 


răspândea o putoare de te îneca. Era cât pe ce să-i spun 
călăuzei că mă las păgubaş. Atât de mulţi erau liliecii care 
zburau speriaţi de colo până colo, încât ne stinseră făcliile. 
A trebuit să le aprindem de câteva ori în drum. 

În sfârşit, ajunserăm într-un fel de încăpere mai mare, 
unde ne puturăm ridica în picioare. Dar şi aici se căscau 
crăpături destul de mari, pe deasupra cărora trebuia să 
sărim, şi ganguri care duceau în diferite direcţii. 

Abia în încăperea asta mi-a fost dat să văd, pe lângă 
fragmente de mumii, întâia mumie conservată în întregime. 
Era a unui crocodil lung de vreo opt coţi. 

Păşirăm peste ea şi pătrunserăm iar într-un coridor care 
ducea la o încăpere mare, plină toată cu fragmente de 
mumii. Trupuri fără picioare sau cap, labe, capete, jumătăţi 
de trunchi, dar nu numai de crocodili, ci şi de alte animale, 
ba chiar de om. Ar fi putut umple cu ele zeci de lăzi. Părea 
că s-ar fi ţinut aici un adevărat târg de mumii. 

Le-am cercetat pe toate, dar n-am găsit nimic care să mă 
intereseze, şi apoi nu venisem cu gând să târguiesc. Ce era 
să fac eu cu o mumie! Cum nu era vorba să mă întorc 
deocamdată acasă, un astfel de bagaj m-ar fi stingherit 
grozav. 

De cum te atingeai de aceste cadavre, se ridica un praf 
care te orbea şi mirosul devenea înăbuşitor. 

Pereţii încăperii erau acoperiţi cu un strat gros de 
murdărie. Am zgâriat într-un loc cu unghia şi am dat de 
piatră lucitoare de cuarţ. 

În timp ce cercetam curios mumiile, călăuza mă privea 
pieziş. L-am întrebat pe arab dacă atât e tot ce se putea 
vedea în peşteră. Îmi răspunse afirmativ. 

— Nu se poate, i-am zis. Trebuie să fie şi alte culoare şi 
încăperi, pe care nu vrei să mi le arăţi. După câte mi s-a 
spus, există încă sute de mii de mumii de astea. 

— Te-a minţit cine ţi-a spus. 

— Nu, căci au fost pe-aici bărbaţi învăţaţi, pe al căror 
cuvânt mă pot bizui. Mumiile omeneşti au fost aşezate în 


straturi, unele peste altele, puse de-a curmezişul. Cât 
despre mumiile de crocodili, ştiu că au fost unele lungi de 
câte zece metri. Cele mici, de cel puţin o jumătate de metru 
una, sunt făcute pachet câte zece, douăzeci la un loc, 
înfăşurate apoi în frunze şi ramuri de palmier şi legate 
deasupra. Astfel de baloturi se făceau şi din ouă de 
crocodili. Nu se poate să nu existe pe-aici încăperi pline cu 
astfel de mumii; unde sunt peste încăperi şi ce s-a ales cu 
grămezile acelea de mumii? 

Arabul se apropie de mine, îmi puse mâna pe braţ şi 
întrebă: 

— Vrei să cumperi? 

— Nu. 

— Atunci, pentru ce-ai venit aici? 

— Din curiozitate. 

— M-ai tocmit cu treizeci de piaştri. Vrei să-ţi dezvălui 
pentru suma asta şi tainele noastre? Ce-ţi pasă ţie de mumii 
şi ce te priveşte ce s-au făcut? Eşti străin şi n-ai de cemă 
trăda, de aceea nu mă supăr de zgârcenia ta şi-ţi voi 
încredința ceva: mie nu-mi trebuie banii tăi. Sunt mai bogat 
decât îţi poţi tu închipui. Sfântul nostru fachir ţi-a vorbit cu 
blândeţe şi ţi-a spus ce te aşteaptă în viitor, ceea ce n-a 
făcut încă până acum cu nimeni altul. Trebuie să fii un om 
drag lui Allah şi te voi face să pleci cu o amintire din peştera 
asta. Aşteaptă-mă niţel, că mă întorc îndată. 

L-am văzut strecurându-se cu făclia într-o crăpătură. A 
mea arsese până la capăt; mi-am aprins alta şi m-am aşezat 
pe o mumie de om, căruia îi lipseau braţele şi picioarele. 

Câte gânduri îmi străbătură mintea în clipele acestea de 
singurătate! Eram singura fiinţă vie printre fragmentele 
acelea de trupuri, aici, în adâncul pământului... Cine să fi 
fost odinioară omul pe al cărui trup şedeam acum? A trăit, a 
iubit, a sperat şi... a suferit. Poate că a fost cândva un om de 
seamă şi acum, după mii de ani, slujeşte de scaun unui 
străin. 


Minutele se scurgeau unele după altele şi arabul nu se mai 
întorcea. Să-i fi venit în gând să se răzbune pentru că nu 
vrusesem să-i dau cât ceruse şi mă lăsa acum singur în 
labirintul acesta, de unde ştia că nu pot ieşi singur? 

Un altul în locul meu s-ar fi crezut pierdut, dar eu speram 
că voi găsi urmele mâinilor şi genunchilor mei în murdăria 
liliecilor şi, cu făclia pe care o aveam, nimeream drumul pe 
care venisem. 

Curând am văzut că bănuiala mea nu era întemeiată. 
Arabul se întoarse cu un pachet în mână, pe care mi-l 
întinse, zicând: 

— Uite, asta e amintirea despre care-ţi spuneam. E numai 
o părticică dintr-o mumie, dar îţi va aduce aminte de mine, 
ca şi când ai avea o mumie întreagă. 

— Cum adică, vrei să mi-o dai în dar, nu ceri nimic pe ea? 

— Nu, Nimic. 

— De ce? Pentru că a fost atât de prietenos cu mine 
fachirul vostru, de aceea mi-o dăruieşti? 

— Nu, ci fiindcă îmi placi ca om. l-am auzit în drum pe 
servitori vorbind despre tine. Din ce am aflat, mi-am dat 
seama că nu te-ai tocmit cu mine din calicie. Primeşte darul 
meu fără să te întrebi de ce ţi-l dau. Ca să ştii ce e, am pus 
înăuntru un bilet cu ajutorul căruia să poţi citi slovele care 
stau scrise pe mumie. 

— Bine, primesc fără să mă uit ce e în pachet şi-ţi 
mulţumesc. De-aici mă duc la Khartoum şi nădăjduiesc să 
vin să te văd la înapoiere. Poate că voi fi atunci mai în stare 
ca acum să-ţi dovedesc recunoştinţa mea. 

— Nu e nevoie, dar vei fi binevenit în casa mea. Hai să ne 
întoarcem. Ai văzut cam cum arată peşterile mumiilor şi îţi 
ajunge atât, mai mult nu trebuie să afli. Cât priveşte 
întrebarea ta de mai adineauri, pot să-ţi spun că se află pe- 
aici comori de mumii pe care statul, care interzice negoţul 
şi dezgroparea lor, nici nu le bănuieşte măcar. Să mergem. 
Drumul la întors o să fie mult mai scurt ca la dus. 


Abia acum mi-am dat seama cât de întortocheate erau 
culoarele peşterilor, căci ajunsesem la locul de unde 
plecasem într-un timp cu cel puţin trei sferturi de ceas mai 
scurt. Arabul ne dusese dinadins aşa, ca să nu vedem 
încăperile pe care un străin nu trebuie să le cunoască. 

Îi găsirăm pe Selim şi pe bătrân, aşteptându-ne jos. De ce 
nu ieşiseră din gaură am aflat abia când mă rugară să nu 
spun nimănui că n-au fost şi ei cu mine în peşteră. Le era 
ruşine de servitori, ca să nu râdă de ei că n-au avut curajul 
să mă însoţească. 

Trebuie să mărturisesc că lumina soarelui şi aerul nu mi se 
păruseră niciodată mai plăcute ca acum, când lăsasem în 
urmă mirosul împuţit al mumiilor. 

Ne îndreptarăm spre sat. Bătrânul fachir nu mai era unde- 
| lăsasem, dar îl găsirăm jos, la mal, unde era trasă luntrea. 
Era cufundat în gânduri şi părea că nici nu ne vede. 

Am vrut să-i plătesc călăuzei suma cu care mă învoisem, 
arabul respinse însă banii şi zise cu mâhnire: 

— Vrei să-mi jigneşti sufletul şi să-mi îndurerezi inima? 
Fiecare piastru pe care l-aş primi de la tine ar micşora 
prietenia pe care o simt pentru tine. Păstrează-ţi banii şi 
adu-ţi aminte de mine cu aceeaşi plăcere cu care îmi voi 
aduce eu aminte de tine, iar când te vei întoarce de la drum 
nu uita să treci şi pe la mine. O să-mi facă mare bucurie să- 
ţi văd iar faţa. 

Îmi întinse mâna, apoi plecă. Tovarăşii mei nu ştiau ce să 
creadă. Gazda mea clătină din cap şi zise nedumerită: 

— Allah face minuni! Omul ăsta a cerut mai întâi de zece 
ori pe cât voiai să-i dai şi acum nu mai vrea să ia, nimic. 
Pentru ce atâta cinstire? 

— Cum, nu pricepi? făcu Selim ţanţoş. 

— Nu. 

— Atunci să-ţi spun eu. A văzut cât curaj am dovedit noi 
coborând fără frică în măruntaiele pământului, ca să-i 
cercetăm taina. Ne-am acoperit astfel de o glorie care n-are 
pereche. Călăuza a văzut că are de-a face cu cei mai viteji 


dintre fiii Profetului şi n-a mai cutezat să se bucure de banii 
noştri. 

Vorbise cu faţa îndreptată spre grăjdari, ca aceştia să 
răspândească acest zvon în oraş. Selim ăsta era într-adevăr 
un lăudăros cum nu cred să mai fie altul în tot Orientul. 
Bătrânul şef al grajdurilor nu ştia nici el ce să spună de 
atâta obrăznicie, de aceea făcu ceea ce era mai cuminte de 
făcut, adică tăcu; şi eu de asemenea. 

După ce ne urcarăm în barcă şi eram gata de plecare, 
fachirul se ridică de la locul său, veni spre noi şi mă întrebă: 

— Încotro te duci, effendi? 

— La Siut. 

— Îngăduie-mi atunci să merg şi eu cu voi. Am niţică 
treabă acolo. 

Cobori în barcă şi se aşeză în faţa mea, fără să mai aştepte 
răspunsul. Nu m-am mirat. Un fachir e omul care a 
renunţat la toate deşertăciunile lumeşti şi trăieşte numai 
pentru rugăciune. E considerat sfânt şi nici un mahomedan 
nu-i respinge dorinţa De aceea nu e de mirare că i se părea 
de la sine înţeles că voi încuviinţa cererea lui, ceea ce am şi 
făcut cu dragă inimă, mai ales că nu era defel supărătoare 
prezenţa lui. 

Cum porni barca, se aşeză pe bancă şi, cu trupul aplecat 
înainte, lăsă boabele mătăniilor să-i alunece printre degete, 
pe când buzele lui murmurau rugăciuni. 

Tăceam. Eram încă sub impresia celor ce văzusem în 
peşteră şi plămânii nu se săturau de aerul proaspăt de 
afară. Pe dinaintea ochilor minţii mi se perinda neîntrerupt 
tabloul acela sinistru pe care-l avusesem până mai 
adineauri în faţa mea. 

Mi-am adus aminte de darul căâlăuzei mele şi am scos 
pachetul din buzunar. Când l-am desfăcut am rămas 
înlemnit. Era o mână - o mână de femeie. Părea să fie 
retezată de la încheietură ca de un tăiş ascuţit. Mâna era 
mică şi delicată ca a unei fetiţe de vreo doisprezece ani de 
la noi, dar care după felul cum se dezvoltă acolo femeile 


trebuie să fi avut şaptesprezece. Culoarea era de un galben 
mai închis ca lămâia, cu un uşor luciu bronzat. Degetele 
erau puţin îndoite spre palmă, ca şi când ar fi oferit sau ar fi 
cerut ceva. Palma şi dosul palmei aveau desenate pe ele în 
aur un scarabeu (cărăbuş), care la egipteni era simbolul 
soarelui şi al creării lumii şi şarpele sfânt Ureus, simbolul 
nesfârşitului. Acesta din urmă desen nu se întrebuința 
decât la regi şi membrii familiei lor, ceea ce mă făcu să 
presupun că mâna era a unei prințese egiptene, fiica 
vreunui faraon. 

În pachet era şi un bilet pe care scria, cu slove arabe, 
următoarele: „Aceasta e mâna dreaptă a prinţesei Duat 
nefret, fiica lui Amenemhat III”. Dacă aceste cuvinte nu 
minţeau, primisem cel mai preţios dar care se putea, căci 
Amenembhat III e cel mai vestit dintre toţi regii celei de-a 
douăsprezecea dinastii. 

Aşadar, mâna era a fiicei acestui mare faraon care a trăit 
două mii de ani înaintea erei noastre, adică acum vreo 
patru mii de ani. Şi ce bine se păstrase! Avea încă şi acum 
forma ei graţioasă şi delicată şi vopseaua de henne se 
cunoştea încă destul de bine pe unghiile ei. Să nu fi fost atât 
de întărită, aş fi putut crede că fusese retezată de curând 
de la braţul unei fete vii de felah. 

Tocmai când am vrut să împachetez iar mâna, moşneagul 
ridică ochii de pe mătănii, o luă şi o examină îndelung, 
clătinând mereu capul ca o tăgadă. Pe urmă mi-o dădu 
îndărăt şi grăi: 

— Mână de femeie din haremul unui om de seamă. Ce va fi 
dat cât a fost în viaţă - iubire sau ură? Şi ce va fi primit în 
schimb - fericire sau suferinţe? Acum nici nu mai dă, nici nu 
mai primeşte. O vei lua în ţara ta ca s-o păstrezi, dar tot se 
va preface în pulbere, căci totul, totul e trecător, numai 
Allah rămâne pururi. Pentru asta ai venit tu aici, ca să cauţi 
astfel de rămăşiţe pieritoare? 

— Nu, sunt însă foarte interesante de văzut. 


— Ei, şi ce-ai văzut? Leşuri de crocodili şi şerpi, câteva 
rămăşiţe omeneşti. Nimicuri! Cunosc eu morminte unde 
trupuri de regi şi regine zac alături unele lângă altele şi 
nimeni nu le va descoperi vreodată. 

— Mai ştie şi altcineva de ele? 

— Nimeni. Strămoşii strămoşilor mei au descoperit şi au 
spus despre ele copiilor lor, iar copiii copiilor lor până la 
mine. Eu sunt cel din urmă şi, când mă va chema Allah la 
sine, taina va fi îngropată cu mine în pământ. 

— Şi nu vrei s-o împărtăşeşti nimănui? 

— Nu. Dacă se va afla, vor da năvală europenii ca să 
jefuiască sicriile de podoabele lor de preţ; căci în afară de 
trupurile celor ce zac în ele se găsesc acolo mari bogății la 
care râvniţi voi, străinii. Sunt, acolo unde ştiu eu, peste 
două sute de astfel de sicrie şi pe fiecare e zugrăvit câte un 
chip cu o basma pe cap şi o seceră. 

Ceea ce îmi spunea bătrânul era de mare importanţă. Să fi 
fost mormintele despre care vorbea el, într-adevăr de-ale 
faraonilor? Numai regii purtau basma pe cap şi aceasta 
legată într-un chip foarte ciudat. 

— Sunt regi şi regine, prinți şi prințese îngropaţi acolo, 
urmă moşneagul. Şi pe pereţi sunt chipuri şi semne pe care 
voi le numiţi hieroglife. Să stai zile întregi să le priveşti şi 
tot nu înţelegi nimic din ele. 

Cu ce linişte şi nepăsare grăia bătrânul, ca şi când n-ar fi 
fost vorba de lucruri atât de importante, care ar fi putut da 
atâta lumină pentru savanţi! Oare nimic nu l-ar putea hotărî 
să dezvăluie taina cunoscută numai de el? 

Îmi dădeam toată osteneala să continui convorbirea şi să 
nu mă abat de la ce mă interesa. Bătrânul căuta să 
ocolească vorba, eu o aduceam iar la mormintele faraonilor. 
Pricepu la urmă cât de mult mă înflăcărasem. Rămase 
câteva momente pe gânduri, tăcu, mă privi lung, ca şi când 
ar fi vrut să-mi citească până în adâncul sufletului, îşi 
apropie gura de urechea mea şi-mi şopti: 


— Nu mă minţi când spui că nu cauţi să afli lucrurile astea 
decât fiindcă te interesează din punct de vedere ştiinţific? 

— 'Ţi-am spus adevărul. 

— Atunci pentru ce mă cercetezi atât de stăruitor? 

— Din dorinţa de a le cunoaşte. Aş da mult, foarte mult, să 
pot să văd şi eu măcar o dată aceste morminte. 

— Ce folos ţi-ar aduce? 

— O să te lămuresc îndată. Am cutreierat multe ţări 
străine, ca să învăţ limba popoarelor ce le locuiesc. Vorbesc 
chiar graiul unor noroade care au pierit de mult. Am acasă 
nişte cărţi în care scrie despre limba şi slova celor care au 
fost prefăcuţi în mumii şi îngropaţi aici. Mi-am dat multă 
osteneală să cunosc rostul celor ce cuprind aceste cărţi şi 
nu ştiu dacă am izbutit. Văzând sicriile despre care spui tu, 
poate mi-aş da seama dacă am priceput sau nu ceva. Dacă 
da, mare bucurie aş avea. 

A trebuit să mă exprim în felul acesta, altminteri nu m-ar fi 
înţeles. Moşneagul clătina mereu capul, părând că în el se 
dă o luptă lăuntrică, pe urmă îmi şopti, ca să nu-laudă 
ceilalţi: 

— Effendi, am citit în tine trecutul şi viitorul şi am văzut că 
mă pot încrede în vorba ta. Vei avea această bucurie. Să faci 
însă jurământ că nu vei spune nimănui nimic până după 
moartea mea. 

— Pe urmă? 

— Eşti dezlegat de jurământ. Eşti creştin, dar ştiu că îi eşti 
drag lui Allah. De aceea vei moşteni taina pe care voiam s-o 
duc cu mine în mormânt. Fă apoi ce vrei cu ea, eu n-am 
nimic împotrivă. 

— Şi când vrei să-mi împlineşti dorinţa? 

— Mâine. Astăzi n-am vreme, căci trebuie să duc sacrificiul 
rugăciunii mele până la sfârşit. Totuşi voi veni pentru câteva 
clipe la tine ca să-ţi spun ce ai de făcut. Unde te pot găsi? 

— În palatul Paşei. Sunt oaspetele şefului grăjdarilor care 
stă acolo, în spatele tău, pe bancă. Aşadar, mă pot bizui pe 
cuvântul tău? 


— Voi veni. Acum să nu mai vorbim nici un cuvânt despre 
asta. 

Cucernicul bătrân se cufundă iarăşi în rugăciunile lui, iar 
eu m-am pierdut în gânduri. Mă întrebam ce îl îndemnase 
să aibă atâta încredere în mine. N-aveam doar nimic care 
să-l facă să-mi dezvăluie taina pe care o păstrase cu 
sfinţenie o viaţă întreagă. 

Mă fulgeră deodată gândul că urmărea vreun scop egoist 
poate, dacă nu ceva mai râu. De ce? Nu-i făcusem doar nici 
un rău. Care ar fi fost motivul să mă urască? Am înlăturat 
imediat gândul acesta. Bătrânul fusese atât de prietenos cu 
mine, şi apoi chipul său venerabil nu făcea nici o clipă 
impresia că ar fi plănuit vreun vicleşug. 

Când coborârăm la mal în Siut, salută fără să spună un 
cuvânt şi dispăru în spatele grădinilor, în timp ce noi ne 
îndreptarăm spre palat, unde ne aştepta masa de prânz. 

După masă aş fi fost bucuros să hoinăresc niţel prin oraş, 
dar trebuia să-l aştept pe fachir. 

Veni curând după rugăciunea de după-amiază - Asr - care 
se face pe la ora trei, după ceasul nostru. L-am primit în 
odaia mea, unde mă aflam numai eu singur. Nu mă lăsă să 
poruncesc cafea şi ciubuc pentru el, zicând: 

— Orice drept-credincios poate să fumeze, căci Allah e 
îngăduitor cu slăbiciunile omeneşti, dar un om cu adevărat 
cucernic renunţă şi la slăbiciunea asta. Şi fiindcă apa 
Nilului îmi astâmpără setea, nu găsesc de trebuinţă să beau 
cafea. Postul şi rugăciunile sunt hrana mea. Sunt şi printre 
creştini astfel de oameni? 

— Da. Avem şi noi mulţi oameni cucernici care au renunţat 
la plăcerile şi bucuriile pământeşti pentru a-şi închina viaţa 
Domnului Dumnezeului nostru. 

— Ferice de ei, căci cu cât se îndepărtează omul de cele 
pământeşti, cu atât se apropie mai mult de cele cereşti. Dar 
n-am venit la tine pentru a discuta aceste lucruri, ci ca să 
vorbim de mormintele regilor. Tot mai ţii să le vezi? 

— Bineînţeles. N-am nici un motiv să renunţ. 


— Atunci, mâine, cu un ceas înainte de prânz, te voi 
aştepta afară la poartă. 

— Unde ne ducem? Departe? 

— La un ceas de drum cu piciorul. 

— Atât de aproape? Şi totuşi tu eşti singurul care le 
cunoaşte? 

— Da, fiindcă locul e astfel aşezat, încât nimeni n-ar bănui 
că se află acolo astfel de lăcaşuri de odihnă veşnică. 

— Trebuie să fac ceva pregătiri? 

— Prea puţine. O frânghie şi o făclie - atâta tot. 

— Numai una? 

— Ajunge. Dar dacă vrei, poţi lua şi mai multe. 

— Cât de lungă să fie frânghia? 

— Cât se pot lega trei inşi unul după altul de ea când se 
lasă în adânc; dacă unul cade, să-l ţină ceilalţi doi. 

— Cum adică, mai iei pe cineva cu tine? 

— Nu eu, ci tu. Ai trebuinţă de un servitor. 

— Parcă era vorba că vrei să-mi încredinţezi numai mie 
taina? 

— Avem nevoie de un ajutor; de aceea, ca să mă ţin de 
cuvânt, trebuie să dezvălui această taină încă unui om în 
afară de tine. Îl vei pune, însă, să jure că nu va spune 
nimănui nimic. Ai tu vreun servitor cu tine? 

— Nu. 

— Credeam că omul acela înalt şi alb, care a fost cu voi în 
peştera de la Maabdah, e sluga ta. 

— Nu a mea, ci a unui prieten de-al meu. 

— Tot una e. Cheamă-l încoa', vreau să vorbesc cu el. 

Am trimis după Selim. Fachirul îl măsură lung cu privirea, 
apoi îl întrebă cum îl cheamă. 

— Cum, întrebă Selim cu mândrie, tu n-ai auzit încă de 
mine? Numele meu e cunoscut în toate satele şi oraşele din 
lume şi e lung cât ţin malurile Nilului. Cine însă n-are vreme 
să mi-l spună pe de-a-ntregul, cum s-ar cuveni de altfel, îmi 
spune pe scurt Selim. 

— Bine. Eşti tu destul de curajos, Selim? 


— Curaj? Cât un leu... ce zic? Cât zece, cât o sută, ba chiar 
cât o mie! Eu sunt cel mai viteaz războinic al neamului meu 
şi mă iau la luptă cu toţi vitejii din lume. 

— O să te pun la probă. 

— Pune-mă. Nu s-a născut încă omul care să mă întreacă, 
atunci când e vorba de o vitejie. 

— Ştiu că ai intrat în peştera de la Maabdah; deci nu ţi-e 
frică de o astfel de peşteră. 

— Mie nu mi-e frică nici de dracu'! 

— Cu atât mai bine, fiindcă va trebui să cobori cu noi într-o 
peşteră asemănătoare cu aceea. 

— Haidem! Să mergem îndată, la ce mai zăbovim? Sunt 
gata să mă duc şi în fundul pământului. 

— Ai răbdare până mâine. Trebuie să ştii că nu trebuie să 
afle nimeni nici acum, nici pe urmă. Juri că vei păstra taina? 

— Jur, cum să nu jur?! 

— Bine. O să-ţi spună acest effendi ce ai de făcut. Acum eu 
plec. Mâine la ceasul hotărât vă voi aştepta la poartă. Nici 
un cuvânt, însă, despre planul nostru. Dacă vă întreabă 
cineva unde vă duceţi, să-i spuneţi că vreţi să vă plimbaţi 
niţel prin oraş. 

— N-o să afle nimeni nimic din gura mea, răspunse Selim. 
Eu sunt cel mai nobil din neamul meu şi nu stau de vorbă cu 
oricine. Vă însoțesc fiindcă sunt pus să-l ocrotesc şi să-l ajut 
pe effendi, care mi-a fost dat în grijă. Pleacă deci liniştit, 
căci eu sunt omul pe care te poţi bizui fără frică. 

Făcu un gest cu mâna, ca şi când ar fi fost un rege care îşi 
concediază supusul. Moşneagul plecă şi Selim se întoarse 
spre mine, zicând: 

— Un prieten pe care te poţi bizui e o adevărată 
binecuvântare cerească şi pacea sufletească a celui slab. 
Pentru tine eu sunt acela şi-ţi voi fi scut de apărare la 
primejdie. Mâna mea, pe care o întind deasupra capului 
tău, nu îngăduie nimănui să se apropie cu gând rău de tine 
şi cât timp ochiul meu te priveşte cu dragoste, sclipesc 
toate stelele cerului, ca o binecuvântare, asupra ta. Eu sunt 


ocrotitorul tuturor ocrotitorilor şi fericirea tuturor 
ocrotiţilor. Puterea mea e... 

— Un fleac! i-am luat cuvântul din gură. la mai slăbeşte- 
mă cu prostiile tale! Nu vezi că eşti caraghios? 

— Caraghios, eu? întrebă el indignat. Drept să-ţi spun, 
effendi, la aşa ceva nu mă aşteptam de la tine. Nu te încrezi 
în dragostea mea şi nesocoteşti apropierea sufletelor 
noastre. Te iubesc din toată inima mea nobilă, pe care mi-a 
hărăzit-o Allah. Şi în loc să-mi fii recunoscător pentru 
cinstea pe care ţi-o fac, vorbeşti aşa cu mine! Mă mâhneşti 
până în adâncul sufletului şi îmi amărăşti viaţa asta 
păcătoasă a mea... 

Bietul Selim avea ochii plini de lacrimi. Oare să-i fi fost 
într-adevăr drag acestui om ciudat? Să fi devenit 
lăudăroşenia a doua natură a lui şi să nu fi fost în stare să 
vadă că vorbeşte mereu nerozii! I-am zis cu blândeţe: 

— Dar bine, Selim, adu-ţi aminte ce mi-ai mărturisit ieri, 
când ţi-am dat îndărăt suta de piaştri. 

— 'Ţi-am mărturisit eu ceva? zise el, cu o mirare sinceră. 

— Da. Ai spus - şi au auzit-o şi ceilalţi - că nu te simţi în 
stare să mă aperi. 

— Stăpâne, nu mă mai amări iar! Am spus aşa, fiindcă mi- 
ai poruncit şi fiindcă sunt un om sărman, a cărui pungă 
suferă de boala sărăciei şi tânjeşte de moarte ca rândunica 
după musculiţe. Numai de aceea au ieşit de pe buzele mele 
astfel de cuvinte. Tu însă trebuie să-ţi fi spus în sinea ta că 
mi-a fost tare greu s-o fac, căci sunt într-adevăr omul 
hotărât să te apere cu preţul vieţii sale până la cea din 
urmă picătură de sânge. Întreabă şi pe prietenul meu dacă 
nu e aşa. O să-ţi spună şielcă te înconjur cu o dragoste de 
mamă, care se gândeşte numai la binele copilului ei. 

— Care prieten? 

— Ăla cu care am călătorit pe corabie. L-am mâhnit adânc 
că l-am lăsat singur şi am venit să locuiesc la palat, fiindcă 
numai de dragul meu a coborât aici la Siut. Ţinea şi el mult 
să te vadă, atât te-am lăudat eu pe drum. 


— De ce nu s-a arătat atunci pe la mine? 

— Zicea că nu vrea să te supere. Tu eşti un effendi învăţat 
şi el doar un biet negustor de rând. Eu zic însă că te-ar face 
să petreci niţel şi ţi-ar mai trece de urât, fiindcă se pricepe 
să facă o mulţime de ghiduşii şi scamatorii şi l-ar întrece 
chiar pe un adevărat muza'bir. 

Cuvintele acestea mă făcură să tresar. L-am întrebat pe 
Selim cu ce corabie a venit şi am aflat că era chiar aceea pe 
care îl zărisem eu pe pungaş. Dar corabia nu trăsese în 
port, ci el cu Selim veniseră la mal cu o barcă de-a corabiei. 
L-am pus pe lunganul meu să mi-l descrie şi am văzut că nu 
putea fi altul decât cine bănuisem eu. 

Aşadar pungaşul se afla în Siut! Trebuia să fiu cu mare 
băgare de seamă, căci nu mai încape îndoială că ticălosul 
nu mă slăbea din ochi şi că va încerca din nou ceea ce nu 
reuşise rândul trecut. 

— Şi zici că ai vorbit cu prietenul ăsta al tău despre mine? 
l-am întrebat pe Selim. Te-a cercetat despre ţinta călătoriei 
mele şi celelalte lucruri care mă privesc? 

— Da, foarte amănunţit chiar. 

— L-ai spus că-l aştept la Siut pe Murad Nassir? 

— Fireşte! Pentru ce să nu-i fi spus? 

— Ai dreptate. N-aveai de ce te ascunde, fiindcă o ştia 
dinainte. 

— Nu, effendi. Habar n-avea de tine. 

— 'Te înşeli. Aflase de pe dahabijehaua cu care pornisem 
de la Cairo că am de gând să cobor la Siut. [ie nu ţi-a spus 
că mă cunoaşte; erai doar mijlocul cel mai bun ca prin tine 
să nu mă piardă din ochi. 

— Nu effendi, să fi fost aşa, mi-ar fi spus; e un om tare de 
ispravă, care nu umblă cu tertipuri de astea. Eu sunt cel 
mai deştept din tot neamul meu şi nu mă înşel niciodată. 

— De data asta nu numai că te-ai înşelat, dar ai fost chiar 
tras pe sfoară de un mare pehlivan. Ţi-am povestit ce mi s-a 
întâmplat pe dahabijehă şi cum au vrut să mă omoare. 


Acest prieten de ispravă al tău nu e altul decât pungaşul 
care mi-a furat portofelul din buzunar. 

— Allah'l Allah, nu e cu putinţă! strigă Selim, înspăimântat. 

— Uite ce e, a venit la Siut ca să mă aştepte pe mine. 
Întâmplarea v-a pus faţă în faţă şi s-a folosit de prilej ca să 
mă spioneze. I-ai spus, desigur, că te-ai întâlnit aici cu mine 
şi că stau la şeful grajdurilor. 

— Da. M-a rugat însă să nu afli tu. 

— Cred şi eu! Te-ai mai întâlnit de atunci cu el? 

— Chiar aseară. Mă aştepta la podul unde m-am întâlnit cu 
tine. 

— Ce voia să ştie? 

— Ma întrebat ce ai de gând să faci astăzi şi eu îi i-am 
spus că vrei să te duci la peştera din Maabdah. 

— Hm! Pe urmă? 

— Nimic Treceau prea mulţi oameni pe acolo, printre care 
puteai să fii şi tu, de aceea n-am schimbat decât vreo câteva 
cuvinte. 

— Vezi că se ferea să nu-l văd? Iare ai fost nechibzuit măi 
Selim, măi! Dacă era un om cinstit, n-avea de ce să se 
ferească de mine. Asta trebuia să te facă să bănuieşti că nu 
e lucru curat la mijloc. Când a rămas să vă întâlniți iar? 

— Zicea să vin să-i spun când vrei să pleci din Siut. 

— Unde trebuie să te întâlneşti cu el? 

— La gazda unde ara tras amândoi. 

— Rău ai făcut, ce-ai făcut, dar poate că vei putea îndrepta 
greşeala. 

— Effendi, nu mă dojeni. Toată lumea ştie că sunt cel mai 
înţelept om al neamului meu, dar pot să greşesc şi eu o 
dată. De unde era să bănuiesc eu că ăsta e pungaşul cu 
pricina? De altminteri, nu l-ai văzut şi s-ar putea să te înşeli. 

— O să-ţi dovedesc că nu. Omul o să caute un prilej să se 
apropie într-ascuns de mine; dacă nu izbuteşte, fii sigur că 
o să mă urmărească. De aceea ţi-a spus să-l înştiinţezi de 
plecarea mea. Mai curând sau mai târziu o să încerce să mă 
atace, de aceea trebuie să i-o iau înainte. Hai acum la el. 


— Nu se poate, effendi, o să se mânie pe mine. 

— Ce-ţi pasă ţie de mânia lui? 

— Îmi pasă şi încă foarte mult. Când se înfurie e ca un leu 
turbat. Să-l fi văzut în ce stare era după ce i-am povestit 
cum te-am ajutat să prinzi atunci stafiile. 

— M-ai ajutat tu pe mine? 

— Fireşte. 

— Ia adu-ţi bine aminte. Pe când puneam eu mâna pe două 
din ele, tu stăteai vârât sub pătură şi tremurai de frică. 

— Effendi, nu vorbi ce nu e adevărat. Eu nu uit niciodată. 
Memoria mea e de pomină întotdeauna, aşa că ştiu bine 
cum s-au petrecut lucrurile. I-am povestit întâmplarea şi 
prietenului meu. I-am istorisit cum, după ce am legat 
burduf stafia cea mai mare şi i-am smuls masca de pe faţă, 
am recunoscut în ea pe mokkademul sfintei Kadirine. Într- 
atăt s-a înfuriat atunci prietenul meu, că a scos pistolul de 
la brâu şi m-a ameninţat că mă împuşcă. A trebuit să-i 
făgăduiesc că nu voi pomeni nimănui despre isprava asta. E 
grozav la mânie omul ăsta! Când m-o vedea venind cu tine o 
să înţeleagă că ţi-am vorbit de el şi, fiindcă m-a oprit s-o fac, 
e în stare să mă împuşte pe loc. 

— Nu-ţi fie frică, nu-l las eu să omoare pe ocrotitorul meu. 

— Foarte frumos din partea ta, effendi. Se cunoaşte că ştii 
să fii recunoscător, dar eu zic că e mai bine să ocoleşti 
primejdia, te pomeneşti că glonţul hărăzit mie te nimereşte 
pe tine. 

— Eu nu mă tem, văd însă că tu da. 

— Să mă tem eu? Se cunoaşte că sufletul tău e până peste 
urechi îngropat în greşeală. Cum vrei tu să ştiu ce e frica, 
eu, cel mai viteaz între viteji! 

— Bine, să nu ne mai ciorovăim degeaba. Cui îi e frică 
rămâne pe loc; eu mă duc. 

L-am văzut deodată îndreptându-şi trupul şi-mi zise, 
bătându-se cu pumnul în piept: 

— Ce face? Să rămân pe loc? Eu să stau aici în loc şi să nu 
te apăr cu trupul meu când prietenul meu o să tragă în 


tine? Nu, effendi, să ştiu bine că mă face ciur de gloanţe, nu 
mă mişc din faţa ta. Haidem! Vreau să-ţi arât ce este 
vasăzică adevărata vitejie. 

Aici voiam să-l aduc. Plecarăm. Păşea, cu picioroangele lui 
atât de repede, la început, încât abia puteam să mă ţin după 
el, dar din ce înaintam, din ce se mişca mai anevoios, iar 
când intrarăm în uliţa unde locuia grădinarul ce-l găzduise, 
mergea atât de încet că şi un copil l-ar fi întrecut. 

— Effendi, zise el şiret, e încă lumină; n-ar fi bine să 
aşteptăm până s-o întuneca, să nu poată ochi bine? 

— N-o să ochească defel, fii pe pace. Nu suntem în pustiu, 
ci într-un oraş mare, plin de lume, unde nu îndrăzneşte 
cineva să tragă aşa de-a dreptul. Şi apoi, chiar aşa fiind, nu 
spuneai că vrei să te laşi ciuruit de gloanţe pentru mine? 

Se opri brusc în loc şi răspunse repede: 

— Am spus şi nu mă dau în lături, dar nu astăzi. Nu moare 
omul aşa, pe nepusă masă, trebuie s-o facă mai pe îndelete, 
cu socoteală. cu chibzuială... 

— Adică să te laşi împuşcat cu chibzuială? O Selim, Selim, 
amarnic m-am înşelat eu în privinţa ta. Zici că eşti un viteaz 
şi, când colo, nu vrei să mori ca un erou, doborât de un 
glonţ, ci pe îndelete, lâncezind ca o buruiană ofilită, care 
putrezeşte încetul cu încetul. Asta ţi-e vitejia? 

— Nu glumi, effendi, că mie numai de glume nu-mi arde. 
Mie nu mi-e frică de glonţ; vreau să fiu împuşcat, dar nu 
când vrea duşmanul, ci când am eu chef să mor. Păcat ar fi 
de toată vitejia mea să se prăpădească şi să piară atât de 
timpuriu. la-o înainte, eu voi călca fără frică pe urma paşilor 
tăi; te poţi bizui pe mine, să nu crezi că o voi lua la 
sănătoasa. Încordează-ţi mintea şi gândul, căci casa de colo 
e a grădinarului la care locuieşte prietenul meu. 

„Casa” era o magherniţă fără ferestre, făcută din lut negru 
de Nil. Pereţii erau pretutindeni crăpaţi şi uşa abia se mai 
ţinea în balamale. Nu era zăvorâtă; am împins-o cu piciorul 
şi am păşit într-un gang îngust şi întunecos, unde mirosea a 
de toate, dar a nimic plăcut. 


Gangul ducea într-o curte interioară, mărginită din toate 
patru laturi de nişte mormane de lut, care închipuiau 
locuinţe omeneşti. 

În mijlocul curţii stăteau, pe o grămadă de gunoi, patru 
inşi: trei bătrâni şi unul mai tânăr. Acesta era pungaşul. 
Când mă văzu, sări ca ars şi pieri pe o gaură căreia i-or fi 
zis ei uşă. Am vrut să mă iau după el, dar cei trei bătrâni mi 
se puseră în cale. 

— Cine eşti şi ce cauţi aici? mă întrebă unul dintre ei. 

— Cine sunt o să-ţi spună însoţitorul meu, pe care trebuie 
să-l cunoşti, fiindcă l-ai găzduit câtva timp, i-am răspuns, 
întorcându-mă să-l arăt pe Selim. 

Dar ia-l de unde nu-i. 

Atunci am continuat. 

— Sunt un cunoscut al lui Selim, pe care l-ai avut până 
alaltăieri în gazdă. Stă afară la uşă. Cheamă-l înăuntru. În 
vremea asta eu o să stau niţel de vorbă cu scamatorul. 

— Care scamator? Aici n-avem nici un scamator. 

— Ei, aş! Nu l-am văzut eu adineauri stând cu voi, aici, pe 
mormanul de gunoi? A intrat însă repede în casă când m-a 
zărit, pesemne ca să ne primească cu mare cinste, după 
cum se cuvine unor oaspeţi ca noi. Lasă-mă să mă duc la el, 
ca să mă bucur de vederea chipului său. 

L-am împins pe bătrân la o parte şi am alergat spre uşă, 
ştiind că nu mă aşteaptă nici o primejdie. Aşa şi era, căci 
când am intrat înăuntru pungaşul pierise ca în pământ. 

Mă aflam într-o încăpere joasă, încât aproape că ajungeam 
cu capul în tavan. Am ieşit din ea şi m-am pomenit în 
„grădină”. Nici un pom, nici un fel de tufă, ci numai câteva 
straturi cu ceapă şi usturoi - din vânzarea cărora probabil 
că-şi ducea grădinarul traiul lui păcătos. 

N-am văzut nici un colţişor în care s-ar fi putut ascunde 
scamatorul. I-am găsit însă urmele paşilor, care duceau la 
zidul grădinii, atât de scund încât putuse să sară foarte 
lesne peste el. 


Nici prin gând nu-mi trecea să-l urmăresc. Nu venisem aici 
cu intenţia să pun mâna pe el. Voiam numai să-l sperii şi să-l 
fac să plece imediat din Siut. Eram sigur că, aflând că-l ştiu 
aici, o s-o şteargă cât mai repede cu putinţă. 

M-am întors în gang. La uşă stăteau Selim şi grădinarul, 
care se răstea înfuriat la el. Când mă văzu, bietul Selim 
păru că-şi recapătă curajul. Se înfipse dârz pe picioare, veni 
apoi spre mine şi zise cu glas triumfător: 

— Uite şi pe effendi al meu! Ştiam eu că o să asculte sfatul 
meu. Nue aşa că l-ai văzut pe scamator? 

— Da. Crezi şi tu acum că e cine ţi-am spus eu? 

— Cum să nu cred! Tocmai îmi spunea grădinarul, fosta 
mea gazdă, că prietenul meu nu e negustor. Mă ocăra de ce 
l-am dat de gol. Dar nici nu era nevoie să mi-o spună el. Eşti 
doar martor că am fost chiar de la început de părere că 
omul ăsta nu mi-e prieten - ceea ce se cheamă prieten - ci 
un pungaş ca toţi pungaşii. Eu sunt cel mai şiret dintre 
şireţii neamului meu şi privirea ochilor mei străbate prin 
desimea munţilor şi tăria stâncilor. Pe mine nu mă poate 
trage nimeni pe sfoară, aşa să ştii. Dar unde e ticălosul ăla 
care a vrut să te ucidă? 

— A fugit. 

— Nici nu se putea altfel. A bănuit el când te-a văzut că vin 
şi eu după tine. S-a speriat atunci şi a luat-o la fugă. Pentru 
ce l-ai lăsat să-ţi scape? O, effendi, mare greşeală ai făcut. 
Să fi ştiut eu că aşa o să se întâmple, te lăsam pe tine la uşă; 
mie nu-mi scăpa el, fii pe pace! Numai să mă fi văzut şi 
cădea grămadă de frică. 

Grădinarul îl privi cu ciudă şi zise apoi dârz: 

— Ce tot sporovăieşti atât? N-am dreptul să primesc pe 
cine vreau în casa mea? 

— Ai, cum să n-ai, numai că una e să primeşti un om de 
treabă şi alta un pungaş şi un ucigaş, am răspuns eu în locul 
lui Selim. Bagă de seamă să nu te căieşti. 

— Te-a întrebat cineva? Păstrează-ţi sfaturile pentru tine. 
Ai intrat fără voia mea aici şi, dacă nu pleci îndată, te dau în 


brânci afară. Mie nu-mi trebuie câini de creştini. 

Din consideraţie pentru bătrâneţea lui aş fi trecut cu 
vederea vorbele sale, dar tonul obraznic şi atitudinea lui 
dârză mă revoltau. De aceea mă gândii să-i dau o lecţie, mai 
ales că nu voiam să afle pungaşul că mă lăsasem insultat de 
tovarăşul lui. De aceea am răspuns: 

— Cu tine n-am ce sta de vorbă. Cine primeşte oameni în 
gazdă trebuie să-i lase în pace pe cei care vin la ei, iar dacă 
crezi că-mi poţi spune cuvinte de ocară, apoi află că te înşeli 
amarnic. Eu îl caut pe scamator şi fiindcă a plecat, să-mi 
răspunzi tu cât mai are de gând să stea aici. 

— Nu e treaba ta. Casa mea e cortul meu - poate ştii ce 
înseamnă asta. Dacă nu pleci de bunăvoie, te iau de spate şi 
te dau afară. Nu îngădui murdăria şi spurcăciunea unui 
creştin la mine. Fac parte din sfânta Kadirine şi vederea ta 
e ca şi când aş avea în faţă un stârv împuţit, pe care-l 
ocoleşti ca să nu te spurci. Şterge-o, dacă nu vrei să te dau 
în brânci afară. 

Mă apucă de piept şi vru să mă împingă spre uşă. 

— Jos laba! i-am poruncit. Dacă zici că ţi-e scârbă de un 
creştin, pentru ce mă atingi? la mâna, altminteri îţi arăt eu 
acuşi cât mă sinchisesc de sfânta Kadirine a voastră. 

Când văzu pe bătrân punând mâna pe mine, Selim se dădu 
speriat îndărăt; stătea în uşă, gata s-o ia la fugă, uitând cu 
desăvârşire că era scutul şi pavăza mea. 

Grădinarul nu luă în seamă ameninţarea mea, mă smucea 
şi mă împingea mereu, fără să mă poată clinti din loc, 
zbierând: 

— leşi. ieşi! Dacă nu pleci, te fac praf! 

Mă ocăra şi mă înjura în acelaşi timp cu cuvinte atât de 
urâte, cum numai limba arabă le are în vocabularul ei. 

Nu mai mergea aşa. Eram dator ca om şi creştin să-l pun 
cu botul pe labe. L-am apucat deci de şolduri, l-am smucit 
mai întâi o dată, ca să-mi dea drumul, l-am ridicat apoi în 
aer, l-am zguduit bine şi l-am aruncat pe urmă pe grămada 
de gunoi, unde rămase ca mort. 


Selim veni fuga la mine, şi-mi zise cu glas triumfător: 

— Foarte bine i-ai făcut effendi! Asta a fost fapta celui mai 
tare împotriva celui slab, care n-are nici măcar măduvă în 
oase. Să poftească acum să se scoale. Întreabă-l dacă vrea 
să se ia la luptă cu mine. 

N-am luat în seamă prostiile lui şi m-am apropiat de 
bătrân să văd dacă nu s-a rănit cumva în cădere. Când l-am 
împins cu piciorul, arabul deschise ochii şi bodogăni: 

— O Allah, Allah, cum de nu se prăbuşeşte cerul dacă un 
creştin îndrăzneşte să se atingă de cel mai bun drept- 
credincios al tău... Sufletul meu e adânc mâhnit şi trupul 
îmi tremură tot de mânie că am trăit s-apuc zilele astea... 

— Dacă mai cutezi să spui un cuvânt de ocară, îţi scot eu 
acuşi sufletul din trup, i-am zis, ca să-l sperii. Să-mi 
răspunzi imediat la ce te-am întrebat. Cât mai are de gând 
scamatorul să stea la tine? Hai, vorbeşte, altminteri... 

Bătrânul nu mai avea curajul să se indigneze şi mormăi 
numai: 

— Pleacă, pleacă, rogu-te. Mi-ai sfărâmat oasele şi nu mai 
simt sângele curgându-mi prin vene. Nu vreau să mai am 
de-a face cu tine. 

— O să plec eu, dar numai după ce o să-mi spui ce vreau să 
aflu de la tine. Ai luat în gazdă un ucigaş, un om care vrea 
să mă omoare. Am venit să-ţi spun lucrul acesta şi tu, în loc 
să-mi mulţumeşti, mă iei la goană. M-ai ocărât şi ai vrut să 
dai în mine, ceea ce dovedeşte că eşti înţeles cu el, deci 
părtaşul lui. Dacă te reclam la poliţie, o să fii bătut cu 
vergile la spate. Eu însă o să te cruţ de ruşinea asta, dacă 
îmi răspunzi cinstit la ce o să te întreb. 

— Stăpâne, zise bătrânul înfrângându-şi furia, dacă toţi 
creştinii sunt atât de aspri ca tine, piere neamul islamului. 
Scamatorul rămâne la mine până la plecarea ta. 

— Ştii tu că vrea să mă ucidă? 

Arabul tăcu, şi cum tăcerea e un răspuns am urmat: 

— Vrea sa mă urmărească după ce voi pleca? 

— Da. 


— Pe ce vas? 

— Nu s-a hotărât încă. E unul din cei mai de seamă oameni 
ai sfintei Kadirine şi oricare reiss îl primeşte pe corabie fără 
să murmure. 

— Bine, ajunge cât am aflat. Când se va întoarce, spune-i 
că dacă nu pleacă imediat din Siut îl dau pe mâna poliţiei. 
Nu ascultă de porunca mea, n-o să fie bine nici de tine, 
fiindcă eşti amestecat în afacerea asta şi o să fii tras la 
răspundere. Îţi spun pe faţă că voi pune să fii supravegheat 
şi casa ta înconjurată de poliţie. Gândeşte-te că pe noi ştiu 
mai bine cum să ne apere consulii noştri decât pe voi 
autorităţile voastre. Allah să-ţi întărească mintea ta slabă şi 
să te facă să pricepi ce e spre binele tău. 

Am plecat urmat de Selim. 

— Effendi, zise el, când am ajuns iar în stradă, trebuie să-ţi 
recunosc două lucruri, adică unul bun şi altul rău. Rău, 
fiindcă l-ai lăsat pe pungaş să-ţi scape şi bun, fiindcă ai fost 
viteaz faţă de grădinar. Ştiu că faima de care mă bucur ţi-a 
dat curajul să-l tăvăleşti în ţărână şi privirea mea 
zdrobitoare l-a împiedicat să se împotrivească. Fii tot atât 
de viteaz şi de acum încolo, ca să fiu mulţumit de tine şi... 
poate cu timpul o să-ţi câştigi chiar laudele mele. 

— Mulţumesc! Dar de ce tu, viteaz între viteji, ai stat la 
uşă, ca s-o iei la sănătoasa când vei vedea că se îngroaşă 
gluma? 

— S-o iau la sănătoasa eu? Retrage-ţi cuvintele effendi! Eu 
n-am fugit niciodată şi nici n-am să fug din faţa primejdiei - 
aşa să ştii! Eu nu cunosc cuvântul „fugă”, dar Allah mi-a dat 
din născare o astfel de fire, că, dacă nu m-aş stăpâni, aş 
ucide în fiecare zi câţiva oameni. 

— Ah, aşa! Atunci de ce-ţi arăţi curajul numai după ce 
primejdia a trecut? 

— Nu întreba astfel de lucruri effendi. Eşti încă tânăr şi nu 
cunoşti viaţa, aşa că judeci numai împrejurările 
momentului. Eu însă privesc în viitor. Dar să lăsăm asta. De 


un lucru îmi pare rău mie: că l-ai lăsat pe pungaş să-ţi 
scape. 

În timp ce vorbea, ajunsesem la palat, unde ne aştepta 
cina şi la care gazda mea mai poftise câţiva prieteni. După 
masă, stăturâm multă vreme de vorbă şi bieţii arabi se uitau 
în gura mea ca şi când aş fi spus cine ştie ce lucruri de 
seamă, pe când eu le răspundeam la întrebări atât de 
simple, încât şi un copil din clasele primare de la noi ar fi 
putut s-o facă. 

Era târziu când m-am dus la culcare şi cum eram şi frânt 
de oboseală, am adormit numaidecât. M-am trezit a doua zi, 
când soarele era de mult pe cer. Poate că tot aş mai fi 
dormit dacă nu m-ar fi trezit un zvon de glasuri omeneşti 
sub ferestrele mele. Vorbeau tare şi cu însufleţire şi - după 
cum am băgat de seamă despre mine. 

— Şi eu îţi spun, zicea şeful grajdurilor, că nu cred să fie o 
întrebare la care să nu ştie el să răspundă. În capul său e 
îngrămădită toată înţelepciunea omenească. Dar nu numai 
atât, pare să fie şi un mare războinic. 

— Zău? întrebă un alt glas, care mi-era cunoscut, fără să 
ştiu încă de unde. 

— Da, chiar aşa. Nu că s-a lăudat el, dar ştiu cu tărie ce 
spun. 

Urmă apoi povestirea celor ce mi se întâmplase la Cairo şi 
Giseh şi pe care le ştia de la Selim. 

— Mie mi le-a spus lunganul acela care e cu el, urmă 
bătrânul. Nu e vorbă, zicea că el ar fi eroul acestor 
întâmplări; îl ştiu însă cât e de mincinos şi lăudăros şi nu e 
în stare de fapte de astea de curaj, fiindcă e laş şi fricos, aşa 
că numai effendi a dus la bun sfârşit toate. Ăstuia nu îi e 
frică de nimic. 

— Aşa cred şi eu, mai ales că am avut dovada când cu 
peştera. 

Acum înţelesei cine vorbea. Era călăuza mea de la peştera 
crocodililor. Ce căuta el aici la Siut? Să fi venit, pentru 
mine? Lămurirea o avui îndată, căci gazda mea zise: 


— Doarme încă. Vrei să-l scol? 

— Nu, răspunse celălalt. Nu vreau să-i răpesc somnul. O s- 
aştept până s-o deştepta, ca să-i spun ce am de spus. 
Fratele meu a dispărut fără urmă din Khartoum şi vreau să- 
lrog să mă ajute să-l găsesc. 

— Ai făcut ceva cercetări până acum? 

— Da. Am trimis un om priceput să-i dea de urmă, dar 
degeaba, n-a putut afla nimic. 

— Cunoaşte omul oraşul? 

— Foarte bine chiar. 

— Şi cu toate astea n-a aflat nimic. Cum vrei atunci să afle 
effendi ăsta străin? 

— Păi nu ziseşi tu acum că ştie mai mult ca oricare altul? 

— Am spus şi asta e părerea mea; e însă străin în ţara 
noastră. 

— Parcă mi-ai spus că a mai fost de câteva ori în Egipt. 

— Asta aşa e. Numai, vezi tu, un european nu poate 
cunoaşte atât de bine o ţară străină ca un băştinaş. 

— N-are a face. Oricare creştin învăţat a citit prin cărţi 
cum stau lucrurile şi în alte ţări, chiar cele mai îndepărtate. 
Înainte de a veni să o vadă, caută să afle de toate despre 
ţara unde se duce. 

— De unde ştii tu? 

— Am avut prilejul să cunosc mulţi străini de aceştia la 
Cairo şi în meseria mea de călăuză; de la ei am auzit şi 
văzut ce spun. Mulţi vorbesc limba ţării noastre şi au hârtii 
prin care pot cunoaşte toate drumurile mai bine decât noi, 
băştinaşii. Fiindcă sunt mai învăţaţi, sunt şi mai deştepţi şi 
se bizuie pe ce ştiu, nu pe Allah, cum facem noi. Dacă 
effendi ăsta e într-adevăr atât de învăţat precum spui, o să 
ştie cum să-mi dea o mână de ajutor ca să-l găsesc pe 
fratele meu. 

— Ha! Poate că ai dreptate. Vorbeşte cu el. Mă duc să văd 
dacă s-a sculat. 

Ceea ce auzisem mă interesa foarte mult. Să dau de urma 
unui dispărut, pe care un băştinaş, care cunoaşte bine 


situaţia şi împrejurările, nu-l putea găsi. Ar fi trebuit să fiu 
mândru de buna părere pe care o aveau despre mine, dar 
nu mă măgulea defel. Eram însă curios să văd ce o să-mi 
spună călăuza. Omul fusese cât se poate de prietenos cu 
mine şi voiam să-i fiu de folos. 

Uşa se deschise încetişor şi gazda mea privi înăuntru. 
Văzând că nu dorm, mă salută cu vorbele: 

— Allah să-ţi dăruiască o dimineaţă frumoasă, effendi. Te- 
ai odihnit bine? 

— Cât se poate de bine, mulţumesc. 

— Mă duc să-ţi trimit două cafele şi două ciubuce. 

— Pentru ce două? 

— Fiindcă ţi-a venit un musafir. Ben Wasak, călăuza 
noastră de la Maadbah, aşteaptă afară, zice că are să-ţi 
spună ceva. 

— Bine, pofteşte-l înăuntru. 

leşi pe uşă, se opri însă, băgă capul prin ea şi zise cu 
importanţă: 

— O să te mire ce l-a adus la tine. 

— Nu cred. 

— Ba da. E o afacere la care te roagă să-i dai o mână de 
ajutor. 

— N-o să-i fie rugămintea degeaba. 

— Dacă ai şti despre ce e vorba, nici nu l-ai primi, fiindcă 
nu e otreabă uşoară ceea ce vrea el. 

— Omul e slab, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reuşeşte şi 
lucruri grele. Dacă Allah vrea, o să-l găsesc pe fratele 
călăuzei noastre. 

— Allah'l Allah! Ce ştii tu despre el? 

— Că a dispărut din Khartoum şi nu se ştie ce s-a făcut. 
Acum vine fratele său să mă roage să-l găsim. 

Bătrânul deschise uşa de perete, veni mai aproape ca să 
mă vadă mai bine şi strigă, împreunându-şi mâinile: 

— Cum, ştii? Effendi, tu eşti într-adevăr cel mai înţelept 
om de pe lume şi nimic nu rămâne ascuns ochilor tăi. Mă 


plec umil în faţa minţii tale! Şi mă voi supune îndată 
poruncii tale. 

Făcu într-adevăr o temenea tot atât de adâncă precum îl 
văzuse pe Selim făcând şi plecă. Nu-i trecuse prin gând că 
auzisem ce vorbiseră ei sub fereastra mea şi nici nu-mi lăsă 
timp să-i spun. Se duse iar la călăuză, care nu se mişcase 
din loc, şi-i zise: 

— O, Ben Wasak, eşti un ales al lui Allah, căci numai el ţi-a 
îndreptat paşii încoa'. Bine ai spus tu ce-ai spus despre 
acest effendi. Nu e numai înţelept, dar ochii lui văd ceea ce 
nu văd ai celorlalţi muritori. 

— Fiindcă are o minte mai ageră ca a noastră. 

— Nu, nu, el ştie lucruri pe care n-ar avea de unde să le 
ştie. De pildă că ai venit să-l rogi să te ajute să-l găseşti pe 
fratele tău. 

— Atunci e într-adevăr atotştiutor şi ăsta nu e decât singur 
Allah. 

— Mai că-i vine să crezi că în el s-a întrupat duhul 
Profetului nostru. Ştie tot, tot. Are apa vie închisă într-o 
sticluţă şi poate învia morţii. Mi-a spus să te duc până la uşa 
lui. Nădăjduiesc că vei şti să te porţi după cum se cuvine 
faţă de un astfel de om. 

Curând am auzit paşi înaintea uşii şi Ben Wasak se ivi în 
prag. Îşi lăsă papucii afară, încrucişând mâinile pe piept, se 
ploconi până la pământ, veni spre mine şi zise: 

— Dimineaţa ta să fie blagoslovită ca răsăritul soarelui, 
effendi. 

— Şi-a ta ca iarba udată de roua nopţii, i-am răspuns eu. 
Şezi aici în dreapta mea, căci eşti un musafir pe care îl văd 
cu plăcere. 

— Nu, effendi, lasă-mă mai bine să m-aşez în faţa ta; nu 
sunt vrednic să şed la dreapta ta şi vreau să se bucure ochii 
mei de vederea chipului tău. 

— Bine, cum vrei. Fă aşa ca şi când ai fi în casa ta. 

Se aşeză în faţa mea şi urmă pauza care se obişnuieşte 
când vine cineva să facă o rugăminte cuiva. Un servitor 


aduse cafeaua şi ciubucele. Băurăm cafeaua şi fumarăm în 
tăcere; pe urmă, după ce umplurăm iar lulelele, Ben Wasak 
începu: 

— Effendi, braţul tău e puternic şi mintea ta vede şi ce e 
ascuns în ochii altora. De aceea tu poţi mai mult decât 
ceilalţi oameni şi am venit la tine să-mi vărs focul de la 
inimă şi să te rog să mă ajuţi. 

— Dacă e cu putinţă, o fac cu dragă inimă, căci prietenia ta 
mi-a însorit ziua de ieri. 

— Poţi dacă vrei şi te voi răsplăti după puterile mele. 

— Nu e vorba de răsplată. Prietenii nu se ajută pe bani. De 
ce nu mi-ai spus ieri ce te apasă pe suflet? 

— N-am îndrăznit să te supăr. Abia după ce ai plecat m-am 
gândit că numai tu eşti omul care poate să mă ajute şi am 
venit să-ţi vorbesc de durerea care mă frământă. 

— 'Te ascult. Vorbeşte-mi ca unui frate sau celui mai bun 
prieten al tău. 

— Ştii ce aş avea de spus? 

— Da. Am auzit prin fereastră. Sunt şi eu un om ca toţi 
oamenii şi numai Dumnezeu e atotştiutor, după cum ai spus 
tu adineauri. Vezi deci că nu am haruri care să-mi fi fost 
hărăzite de Allah, cum crede gazda mea. 

— Effendi, Allah te-a înzestrat cu multe însuşiri. Aşa e, nici 
o făptură omenească nu poate şti ce ştie el. Sunt însă pe 
pământ oameni cucernici şi vrăjitori cărora Allah le 
împărtăşeşte multe lucruri pe care ceilalţi oameni nu le 
cunosc. Dacă nu erai atât de sincer să-mi spui că ai auzit 
prin fereastră ce-am vorbit cu gazda ta, te-aş fi luat drept 
sfânt. Nu ai vrut să mă las înşelat, de aceea văd că eşti un 
om cinstit, în care mă pot încrede, ceea ce preţuieşte 
pentru mine mai mult decât dacă ai fi fost un vrăjitor. Vrei 
să auzi ce am să-ţi spun? 

— "Te ascult. 

— Ştii deci că e vorba de fratele meu. L-am trimis chiar eu 
la Khartoum, dar nu s-a întors la vremea hotărâtă. Am 
cercetat acolo, fără însă să aflu ceva. Parcă a intrat în 


pământ. Dacă am văzut aşa, am trimis pe un om foarte 
cucernic şi priceput, cu gând că poate i-o da de urmă. 
Degeaba. Omul şi-a pierdut luni întregi fără să afle nimic. S- 
a întors alaltăieri şi mi-a spus că toate cercetările sale au 
fost zadarnice, aşa că e mai mult ca sigur că bietul meu 
frate a murit sau a fost omorât pe drum. 

— Şi vrei să continui eu cercetările? 

— Da, effendi. Am aflat de la servitorii cu care aţi fost ieri 
la peşteră că vrei să te duci la Khartoum. Ştiu că voi 
europenii sunteţi mai ageri la minte ca noi şi fiindcă tu eşti 
cel mai viteaz şi mai înţelept din câţi am văzut eu până 
acum, m-am gândit să mă ajuţi tu cu lumina minţii tale. Şi 
apoi, m-am încredinţat din cele auzite despre tine că eşti 
milostiv şi bun la suflet. Poate că ai în Khartoum un răgaz 
pe care-l poţi întrebuința să mă scapi de mâhnirea care mă 
apasă. Nu vrei, nu ţi-o pot lua în nume de rău, dar dacă vrei 
să te înduri de păcătosul de mine, nu numai că-ţi voi fi 
recunoscător până la sfârşitul vieţii mele, dar îţi voi înlesni 
toate pregătirile de care ai trebuinţă. 

— O să-ţi spun atunci în două cuvinte că sunt gata să-ţi 
îndeplinesc dorinţa, fireşte atât cât îmi vor îngădui 
împrejurările. 

— Effendi, nu sunt vrednic să-ţi mulţumesc, zise arabul, 
mişcat, apucându-mi mâinile. Nici nu m-aşteptam la atâta 
bunătate din partea ta. Îmi iei o grea povară de pe suflet. 

— Te rog însă să nu-ţi faci speranţe care s-ar putea să fie 
zadarnice. Ştii cumva care ar putea să fie drumul pe care a 
apucat fratele tău la întoarcerea lui din Khartoum? 

— Nu. 

— Atunci nu ştii dacă a luat-o în josul Nilului sau pe 
şoseaua pe care merg caravanele? 

— Nu, fiindcă nu puteam hotări mai dinainte; totul 
depindea de împrejurări. 

— Calea pe apă e sigură, într-o oarecare măsură, pe când 
pe şosea te pot pândi destule primejdii. Ce meserie avea 
fratele tău? 


— Călăuză, ca şi mine. 

— Altceva nimic? 

Se codi câteva clipe cu răspunsul, pe urmă zise: 

— Să-ţi spun, chiar dacă e ceva neîngăduit? 

— Hm! Ştiu eu? 

— Păi... vreau să spun... contrabandă. 

— Ce-mi pasă mie de asta! Eu nu sunt funcţionar al poliţiei 
kedivului. 

— Fratele meu era şi contrabandist de mumii. 

— Ceea ce eşti şi tu, nu-i aşa? 

— Effendi, nu întreba... zise arabul zâmbind. Eu sunt un 
om cinstit şi nu pângăresc pe nimeni, numai că, în ce 
priveşte mumiile, nu sunt de aceeaşi părere cu kedivul - 
atâta tot. 

Am râs de răspunsul şiret al pehlivanului şi apoi am 
întrebat: 

— Contrabanda cu mumii e primejdioasă? 

— Destul, căci dacă te prinde îl vezi pe dracu'. 

— Deci oamenii care se îndeletnicesc cu meseria asta 
trebuie să fie prevăzători şi curajoşi? 

— Foarte. Un laş nu poate fi contrabandist de mumii. 

— Fratele tău avea toate însuşirile pentru meseria lui? 

— Mai mult ca oricare altul. 

— Atunci, cred că dacă i s-a întâmplat ceva, n-a putut săi 
se întâmple decât la Khartoum. 

— Cum, în oraş? întrebă arabul, cu mirare. Ce te face să 
crezi? 

— Trebuie să ne gândim la toate probabilitățile. Abia după 
ce voi cunoaşte împrejurările îmi va fi cu putinţă să judec. 

— Întreabă-mă şi o să-ţi spun tot ce vrei să ştii. 

— Cum îl cheamă pe fratele tău? 

— Hafid Sihar. 

— Pentru ce l-ai trimis la Khartoum? 

— Ca să-mi aducă nişte bani de la un negustor, Barjad el 
Amin, cu care lucrez eu. 

— Ce fel de bani? Partea ta din negoţ? 


— Nu. Îi dădusem cu împrumut. 

— E om cinstit? După nume aşa pare să fie, căci el Amin 
înseamnă cinstit. 

— O, e omul cel mai cumsecade din câţi cunosc. 

— Cât de mare era suma pe care i-o împrumutaseşi? 
Arabul se codi câteva momente, apoi zise: 

— Trebuie neapărat să ştii? 

— Da. 

— Pentru ce? 

— Ca să-mi dau mai bine seama cum stau lucrurile. De 
altminteri, mi-ai făgăduit să nu-mi ascunzi nimic. Dacă vrei 
ca ostenelile mele să ducă la bun sfârşit trebuie să fii sincer. 
Era mare suma? 

— Da. i-am spus încă de ieri că nu sunt atât de sărac, 
după cum par. Aici însă trebuie să te ascunzi când ai 
agonisit ceva. l-am împrumutat lui Barjad el Amin o sută 
cincizeci de mii de piaştri. 

Suma era într-adevăr mare pentru o călăuză, de aceea |- 
am întrebat mirat: 

— Atâţia bani! Atunci trebuie să ai o mare încredere în 
acest negustor. Îl cunoşti de mult? 

— De şase ani. 

— Şi banii când i-ai dat? 

— Acum cinci ani. 

— Îl cunoşteai deci numai de un an. Nu ai fost cam 
nechibzuit? 

— Nu, căci mi-a fost recomandat de un om al cărui cuvânt 
e ca un verset din Coran. 

— Cine e omul ăsta? 

— Sfântul fachir pe care l-aţi luat ieri cu voi la Siut. 

— Hm! Nu ştiu ce să spun. Eu nu sunt un musulman şi nu 
pot să ştiu dacă fachirii voştri merită atâta încredere. Am 
cunoscut unii din ei care erau nişte pungaşi. 

— Sunt şi din ăştia, însă despre cucernicia şi cinstea 
acestuia nu se poate spune nimic. 


— Aşadar el te-a sfătuit să-l împrumuţi pe negustor? Ce te- 
a făcut să-i ceri tocmai după atâţia ani banii îndărăt? Nu 
mai aveai încredere în el? 

— Ba da, dar nu eu i-am cerut banii, ci a trimis el pe cineva 
să-mi spună că nu mai are trebuinţa de ei şi să mi-i dea 
înapoi. De aceea l-am trimis pe fratele meu la Khartoum. 

— De unde nu s-a mai întors. Ştii precis că a ajuns acolo? 

— Da. A primit banii de la Barjad el Amin, pe urmă nu se 
ştie ce s-a făcut. 

— Hm! A luat banii şi a dispărut. Hm! Hm! 

Priveam îngândurat înaintea mea. Arabul aşteptă câteva 
momente, apoi zise: 

— De ce te-ai întunecat aşa la faţă? La ce te gândeşti? 

— La îndatoririle de ospitalitate. 

— Sunt acestea în legătură cu dispariţia fratelui meu? 

— Foarte mult chiar. I-ai împrumutat negustorului o sumă 
atât de mare. Ar fi trebuit deci să-ţi fie cât se poate de 
recunoscător, mai ales că eraţi şi prieteni, nu-i aşa? 

— Buni prieteni. 

— Atunci fireşte că l-a găzduit pe fratele tău în casa lui. 

— Se înţelege că da. 

— Fratele tău a dispărut în oraş sau a plecat îndărăt spre 
casă? 

— A plecat, dar n-a sosit nici până astăzi. 

— Pe ce corabie? 

— Nu se ştie. 

— Sau cu vreo caravană şi pe care drum? 

— Nici asta nu se ştie. 

— Hm! Ciudat, foarte ciudat. În oraşele ţărilor de la apus 
nu eşti silit să ceri ospitalitatea altuia, tragi la un han sau 
hotel şi cu bani ai tot ce-ţi trebuie. La voi însă e altfel. Aici 
trebuie să cauţi adăpost la vreun prieten sau cunoscut, 
uneori chiar la străini. Cu cât te afunzi mai mult în inima 
ţării, cu atât mai mare este însemnătatea ce se dă 
ospitalităţii. La Khartoum gazda are şi mai mari îndatoriri 
ca la Cairo. E obiceiul ca la plecarea musafirului, gazda să-l 


petreacă o bucată de drum. Şi cu cât e musafirul mai drag, 
cu atât mai departe îl petrece. Ziceai că acest negustor, 
Barjad el Amin, are pentru ce să-ţi fie recunoscător. I-ai 
împrumutat atâţia bani că a putut cu ajutorul lor să se 
îmbogăţească, într-atât încât să nu mai aibă nevoie de ei. 
Fratele tău trage la el, doarme sub acoperământul lui şi 
mănâncă la masa lui, apoi pleacă fără ca acest Barjad el 
Amin să ştie cum şi în ce fel a plecat. Ce spui tu de asta, 
dragul meu Ben Wasak? 

Arabul mă privi uluit şi nu-mi răspunse. După câteva 
momente îşi reveni şi zise: 

— Effendi, am avut dreptate! Voi, străinii, sunteţi într- 
adevăr mai deştepţi decât noi. 

— Mai ştii! Poate că aşa şi e. 

— Nu poate, ci e într-adevăr aşa. Din câteva întrebări pe 
care mi le-ai pus, m-ai făcut să mă gândesc la lucruri care 
nici nu mi-ar fi trecut prin minte. 

— Şi care par să fie întemeiate. 

— Foarte întemeiate chiar! Negustorul l-a întâmpinat pe 
fratele meu cu mare alai şi ospitalitatea cerea să-l petreacă 
tot aşa. 

— Tocmai fiindcă n-a făcut-o am început să-l bănuiesc din 
capul locului. Ori e un pungaş şi ştie unde se află fratele 
tău, ori nu şi-a făcut datoria de gazdă şi poartă indirect vina 
nenorocirii care i s-ar fi putut întâmpla. 

— Allah, Allah, cui i-ar fi trecut prin minte aşa ceva! 
Effendi cuvintele tale îmi sfâşie inima. Să se năruie 
încrederea pe care o aveam până acum în prietenul meu? 

— Treaba ta! Nu mai încape îndoială că vina o poartă 
negustorul. Şi apoi, mai e ceva. Omul pe care l-ai trimis tu 
pe urma lui la Khartoum este un om de încredere? 

— Da, căci e cucernicul fachir pe care-l cunoşti şi tu. 

— Aha, acelaşi care te-a sfătuit să-l împrumuţi pe negustor 
cu banii... 

— Chiar el. 

— Hm, hm! 


— lar bombăneşti! Cum, n-ai încredere în el? 

— Nu ştiu nici eu ce să mai spun. Văd că te bizui foarte 
mult pe cinstea lui şi chiar şi mie mi-a făcut o impresie de 
om cumsecade. Dar vezi tu, cine trăieşte mereu cufundat în 
rugăciuni şi cu gândul numai la Allah, nu se pricepe la 
lucrurile şi ticăloşiile pământeşti. 

— Pe cine era să trimit în locul lui? N-aveam altul. 

— De ce nu te-ai dus tu singur? 

— Nu puteam; am nevastă şi copii. 

— Ce, atât de primejdioasă e călătoria asta? 

— Nu, dar am păgubit atâţia bani şi trebuie să-i agonisesc 
la loc. În afară de asta, dacă mi se întâmplă şi mie cei s-a 
întâmplat fratelui meu, familia rămâne pe drumuri. 

— Ai dreptate, i-am răspuns eu, prefăcându-mă că-l cred. 
Dacă a fost într-adevăr o crimă la mijloc şi-i dădui de urmă, 
te puteau înlătura şi pe tine. Rămâneau atunci două familii 
pe drumuri în loc de una. 

— Chiar aşa mi-am zis şi eu, effendi. 

— Altceva nu? 

— Ce altceva? 

— Că dacă mă duc eu în locul tău, o păţesc tot aşa? 

— Effendi, Allah mi-e martor că la aşa ceva nu m-am 
gândit. 

— Zău? Bine, să te cred, deşi e aşa cum spun eu. Să zicem 
că a fost o crimă la mijloc; făptaşii vor căuta atunci să 
împiedice descoperirea ei şi e de presupus că nu se vor da 
înapoi de la o nouă crimă. 

— Ai dreptate, dar nu e totuna dacă cercetez eu sau tu în 
locul meu. Pe mine mă cunosc acolo şi o să-mi urmărească 
fiecare pas. Tu însă eşti străin şi nimeni nu ştie că m-ai 
văzut vreodată în viaţă. De aceea tu poţi cerceta într- 
ascuns, fără să atragi cuiva luarea-aminte. 

— Ai dreptate. Îţi făgăduiesc încă o dată că osă mă 
interesez de afacerea asta. Va trebui totuşi să chibzuiesc 
bine ce e de făcut. Dar, ia spune, cum a primit negustorul 
pe prea cucernicul tău fachir? 


— Cum ai primi pe un mare şeic sau emir. 

— A cercetat pe faţă sau într-ascuns despre cel dispărut? 

— Pe faţă şi în auzul tuturor. 

— N-a făcut bine. Trebuia să se prefacă, să pară că nu ştie 
că fratele tău a fost la Khartoum. 

— Un sfânt ca el nu poate să umble cu astfel de tertipuri. 

— Atunci nu era el omul pe care trebuia să-l însărcinezi cu 
o astfel de treabă. Bănuiesc că i s-a spus chiar că fratele tău 
a primit suma - nu-i aşa? 

— Da, i-a arătat şi chitanţa. 

— De cine era făcută? De tine ori de fratele tău? 

— De mine. Am semnat-o cu mâna mea şi am pus şi 
pecetea deasupra. Fratele meu avea ordin să nu o dea 
decât după ce va fi primit banii. Dacă e în mâna 
negustorului, înseamnă că i-a primit. 

— Eu n-aş trage concluzia asta. Dar dacă i s-or fi luat cu 
de-a sila? De ce nu ţi s-au trimis banii acasă, ci numai vorbă 
să trimiţi pe cineva să-i ia? 

— Vezi că o sumă aşa de mare nu o poţi încredința oricui, 
mai ales că de la Khartoum la Siut e drum, nu glumă. 
Pesemne că Barjad el Amin n-a vrut să-şi ia răspunderea. 

— Totuşi mi se pare că nu e lucru curat la mijloc. Spuneai 
adineauri că ar fi primejdios să cercetezi făţiş şi cu toate 
astea fachirului nu i s-a putut întâmpla nimic. 

— Fiindcă e om sfânt şi nu s-atinge nimeni de el. 

— Ei, aş! Un ucigaş nu ştie de astfel de lucruri. Nu că-l 
bănuiesc pe bătrân, dar am impresia că, fie cu sau fără 
ştiinţă, e şi el amestecat în afacerea asta. Dacă e într- 
adevăr nevinovat, faptul că a scăpat teafăr e datorită 
nepriceperii lui sau fiindcă li s-a părut criminalilor că nu e 
omul de care trebuie să se teamă. 

— Eşti deci de părere că la mijloc a fost o crimă? 

— Sunt chiar sigur. 

— Şi Barjad el Amin să fie făptaşul? 

— Probabil. Ştie fachirul că faci contrabandă cu mumii? 

— Da. 


— Şi crede că meseria asta e îngăduită de lege? 

— L-am întrebat şi mi-a răspuns că nu scrie nimic în Coran 
despre asta. 

— Se interesează şi el de mumii? 

— Nu ştiu. 

— Poate că el cunoştea mormintele tăinuite pe care nu 
vrea să le arate altora? 

— Tot ce se poate. Cutreieră ţara-n lung şi-n lat şi toată 
valea Nilului e plină de morminte şi cripte pe care nu le-a 
văzut încă nimeni până acum. 

— Am auzit că prin apropiere de Siut s-ar afla multe 
morminte de ale regilor voştri. 

— Dacă sunt, apoi eu aş fi fost cel dintâi care să afle. Crezi 
tu că ştie fachirul despre astfel de morminte tăinuite? 

— Bănuiesc. 

— Hm! O să-l întreb. 

— Fără să-i spui însă că eu ţi-am atras atenţia. 

— Fii fără grijă. Dar că vrei să te interesezi de fratele meu, 
pot să-i spun? 

— Nu. Mai ales despre asta să nu scapi vreun cuvânt. 

— Aşadar, tot îl bănuieşti? 

— Nu bănuiesc nimic, dar omul ăsta îmi poate deveni 
primejdios, am răspuns eu; fără să ştiu de ce, simţeam 
instinctiv un fel de neîncredere în el. 

— Primejdios? întrebă arabul, oarecum indignat. Un om 
atât de cucernic, căruia i se va ridica după moarte un 
marabut29. 

— Da. Îi lipseşte şiretenia pământească. Mi-ai spus tu 
însuţi că e când ici când colo, aşa că s-ar putea să ajungă 
înaintea mea la Khartoum, deoarece eu sunt nevoit să-l 
aştept aici pe un prieten. le pomeneşti că-i spune 
negustorului că un străin va veni să cerceteze ce s-a făcut 
cu fratele tău. E deci mai bine să-ţi cer cu tot dinadinsul să 
nu scapi vreun cuvânt în faţa lui. Dacă nu, atunci îţi cer 
înapoi cuvântul pe care ţi l-am dat şi nu vreau să mai am 
vreun amestec în afacerea asta. 


— Vai de mine, effendi, strigă arabul speriat. N-am vrut să 
te jignesc. Fac tot ce-mi porunceşti, o să te ascult cu 
sfinţenie. Ţi-am mai spus de asemenea că-ţi voi da tot ce-ţi 
trebuie pentru... 

— Nu-mi trebuie decât o scrisoare către fratele tău, l-am 
întrerupt eu, pe care să i-o dau, dacă-l găsesc. Să-i scrii că 
m-ai însărcinat pe mine să-l caut şi ce mai vrei tu să adaugi. 
Semnătura şi pecetea ta sunt de neapărată necesitate. 

— Pot s-o fac îndată, dacă-mi îngădui. Inelul cu pecetea îl 
am la mine şi celelalte de trebuinţă se pot găsi aici. 

Am bătut din palme şi când veni un servitor l-am trimis să- 
mi aducă hârtie, cerneală, condei şi ceară pentru sigiliu. 
Ben Wasak scrise epistola şi mi-o înmână zicând: 

— Poftim, effendi, mai am însă ceva ce trebuie să afli. 
Acum am un drum de făcut şi mă întorc peste un ceas. le 
găsesc tot aici? 

— Până atunci mă duc să mă plimb şi eu puţin prin oraş. 

Arabul veni într-adevăr la vremea hotărâtă şi-mi dădu încă 
o scrisoare pentru Khartoum. 

— S-o duci negreşit la adresa de pe plic, îmi zise el. Omul 
la care te trimit îţi poate fi de mare folos. 

— Cine şi ce e? Aici nu scrie decât numele. 

— Ajunge. Te poate duce şi un copil la el. Când pleci? 

— Îndată ce va sosi prietenul meu. 

— Poate că ne mai vedem până atunci. Dacă ai să-mi spui 
ceva, ştii unde mă găseşti, iar dacă vreau să-ţi vorbesc, 
îngăduie-mi să vin să te văd. În orice caz, nădăjduiesc să te 
văd la întoarcere. Fie că-l găseşti pe bietul meu frate sau 
măcar vreo urmă de-a lui, eşti oricând binevenit în casa 
mea. Allah să te binecuvânteze şi să-ţi îndrepte paşii pe 
calea fericirii. Gândeşte-te uneori la mine şi fii sigur că nu 
te voi uita niciodată, nici chiar în rugăciunile mele, măcar 
că suntem de alta lege. 

I-am răspuns cam în acelaşi fel, pe urmă arabul plecă. 
Aşadar, mă vâram iar de bunăvoie într-o aventură 
primejdioasă. Să dau de urma unui dispărut pe care nici 


cucernicul fachir nu-l putuse găsi. Gândul la acest moşneag 
îmi dădea mult de furcă. Nu voiam să-l bănuiesc, cu toate 
acestea ceva îmi spunea că în afacerea care mă interesa 
bătrânul, cu toată sfinţenia lui, era amestecat mai mult şi 
altfel decât credea călăuza mea. 

Poate că în drum spre mormintele tăinuite ale regilor voi 
putea afla ceva de la el, iscodindu-l pe departe. Habar n- 
avea că Ben Wasak fusese la mine şi-mi vorbise despre 
fratele său. De aceea nădăjduiam că-l voi putea face să cadă 
în cursă, dacă presupunerile mele erau adevărate. 

Veni un servitor să mă cheme la masă. Am mâncat cu poftă 
şi i-am spus gazdei mele că voi lipsi la vremea prânzului. 

— Pentru ce, vrei să te duci undeva? mă întrebă gazda. 

— Da, să vizitez nişte morminte. 

— O, Allah, nu te-ai săturat ieri de putoarea din peşteră? 

— Acum nu e vorba de crocodili. 

— Ah, vrei să vezi trupurile de lupi îmbălsămaţi, care se 
găsesc prin munţi? 

— Poate. Îl iau şi pe Selim cu mine 

— Slavă Domnului. Dacă merge şi Selim e semn că nu e 
vorba de vreo primejdie. Ai nevoie de făclii? Au mai rămas 
vreo câteva de ieri. 

— Făclii, chibrituri şi o funie lungă şi trainică. 

Mi se aduseră cele cerute. Am luat şase făclii, deşi fachirul 
îmi spusese că n-avem nevoie decât de una singură. 
Rămăsese vorba că-l voi găsi cu un ceas înainte de prânz la 
poartă, dar cu mult mai înainte veni un băietan să-mi spună 
că bătrânul l-a trimis după mine şi că mă aşteaptă la 
marginea oraşului. 

— De ce n-a venit el singur să mă ia? l-am întrebat pe 
băiat. 

— A stat de vorbă cu Allah şi nu poate părăsi încă locul de 
rugăciune, îmi răspunse el. 

M-am dus la intendent după Selim. L-am găsit stând la 
taifas cu burtosul. L-am auzit zicând din uşă celuilalt: 


— Nu pot să-l părăsesc; mi-a fost dat în grijă şi trebuie să-l 
ocrotesc. 

Era probabil iar vorba despre mine. Presupunerea mea se 
adeveri, căci intendentul mă întâmpină cu cuvintele: 

— Ce aud, effendi! Iar vrei să te vâri în vreun bucluc? Vezi- 
ţi de treabă şi stai mai bine acasă. Îmi spune mie inima că o 
să ţi se întâmple o nenorocire. 

— Ţi-a spus Selim unde se duce? l-am întrebat, vrând să 
aflu dacă lunganul nu-şi putuse ţine gura. 

— Nu, mi-a spus că a făcut un jurământ să nu pomenească 
despre ce este vorba. Şi vezi, tocmai asta mă pune pe 
gânduri. 

— Fii fără grijă, n-o să mi se întâmple nimic. 

— Aşa ţi se pare ţie, fiindcă nu crezi în prevestirile 
întunecimii de lună. Nu te duce, te rog... 

— Degeaba stărui, mi-am dat cuvântul şi trebuie să mi-l 
țin. 

— Lasă-l măcar pe Selim acasă. 

— Ce face? strigă lunganul indignat. Să-l las pe effendi 
singur, tocmai eu care sunt chemat să-l ocrotesc! Nu, nu, 
trebuie să-mi fac datoria! Mă duc, să ştiu de bine că trec cu 
el prin foc şi apă, ori că sunt silit să mă lupt cu toţi balaurii 
şi zmeii din lume. Sunt gata să sfâşii lei şi pantere ca să nu 
se... 

— Mai întăi, tacă-ţi gura - l-am întrerupt eu, fiindcă nu e 
vorba de lei, nici de pantere. De aceea n-o să iei cu tine 
puşca, ci numai cuțitul. 

— Păi nici nu ştim unde ne ducem, effendi! S-ar putea să 
nimerim în pustiu, unde mişună lei şi... 

— Vorbeşti prostii! 'Ţie nu-ţi fac nimic; cum te-or vedea, o 
iau la fugă. 

— Stăpâne, ce părere rea ai despre mine, prietenul tău cel 
mai devotat! Eu sunt Selim, scutul tău, în stare să mă iau la 
luptă cu toate fiarele pământului pentru tine. Nu mă 
cunoşti bine; de aceea mă rog de Allah să-ţi trimită cele mai 
mari primejdii, ca să vezi cum ştiu să te apăr. 


Vâri cuțitul la brâu, luă frânghia şi trei făclii şi plecarăm. 
Băietanul, care ne aşteptase afară, ne conduse pe străzile 
oraşului, tocmai pe drumul pe care venisem cu două zile în 
urmă. 

Când trecurăm ulițele mărginaşe şi începurăm să urcăm 
costişa, zării un individ zdrenţăros, aplecat din şale, şi 
cosind iarba firavă din jurul lui. Nu păru defel mirat că ne 
vede! dimpotrivă, ai fi zis că ne aşteaptă. Înălţă trupul şi 
strigă după noi, rânjind batjocoritor: 

— Du-te, duce-te-ai! Blestemat să fii de Allah, câine! 

O luă apoi la fugă cât îl ţineau picioarele lui bătrâne, 
uitându-se mereu îndărăt, să vadă dacă nu mă iau după el. 

Era grădinarul care găzduia pe scamator. Îmi închipuiam 
că ocările erau ca răzbunare pentru ce îi făcusem în ajun, 
dar m-am încredinţat mai târziu că mai era şi altceva în 
afară de asta. 

— Sus, în vârful dealului, băietanul se opri şi zise, arătând 
spre o gaură în stâncă: 

— Uite colo pe sfântul; vă aşteaptă rugându-se. 

Dădu să plece; am vrut să-i dau un bacşiş, dar scuipă cu 
scârbă şi zise: 

— 'Ţine-ţi piastrul. Nu mă spurc eu cu banii unui păgân. 
Du-te dracului! 

O luă apoi la fugă, de-i sfârâiau călcâiele. 

Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. În Orient bacşişul e atât 
de obişnuit, încât se iau uneori la bătaie pentru el. Ăsta nu 
numai că nu-mi ceruse nimic, ci mă şi batjocorea fiindcă 
voiam să i-l dau. 

— L-am lăsat, fireşte, în plata Domnului şi m-am îndreptat 
cu Selim spre gura peşterii, unde bătrânul stătea rezemat 
cu faţa spre Mecca şi se ruga. 

Apropiindu-ne am văzut faţa lui venerabilă transfigurată 
de cucernicie. Nu, chipul acesta nu putea să mă mintă. 
Omul care se afla cu un picior în groapă nu era părtaşul 
unor criminali. În clipa aceea îmi pieri orice bănuială. 


Ne auzi venind şi se întoarse spre noi. Ne zâmbi cu 
bunătate, se înclină şi-mi zise, întinzându-mi mâna: 

— Bine ai venit, effendi. Allah să-ţi îndrepte paşii pe calea 
bucuriei şi a fericirii. Văd că te-ai ţinut de cuvânt şi-mi voi 
îndeplini şi eu făgăduiala. Îţi voi arăta acum mulţi regi din 
vechime, cu fiii, fiicele, soțiile şi neamurile lor. 

— Pentru ce n-ai venit tu însuţi să ne iei după cum 
spuneai? l-am întrebat eu. 

— M-a chemat Allah şi nu puteam lipsi de la chemarea lui. 
Stăteam cu picioarele pe pământ şi deasupra capului meu 
se deschisese cerul; am văzut ochii celor fericiţi întru 
Domnul lucind şi cetele de îngeri fâlfâind din aripi. Puteam 
eu oare să plec? Trebuia să rămân să aud glasul Profetului, 
ca să propovăduiesc cuvântul său printre noroade, printre 
credincioşi şi necredincioşi. 

— Cum, tu eşti propovăduitorul islamului şi printre 
necredincioşi? l-am întrebat eu. 

— Da. Îndrept paşii tuturor oamenilor către Mecca, oraşul 
sfânt; ochii lor către Coran, cartea vieţii; iar sufletele lor 
către puntea es Sireth, care duce de la moarte la viaţă. De 
aceea a trebuit să ascult poruncile Profetului; nu puteam să 
plec; eram silit să rămân şi l-am trimis pe băiat să vă aducă 
încoace. 

— Rău l-ai ales. M-a insultat cu vorbe de ocară, fiindcă 
sunt de altă lege decât voi. 

— Iartă-l! E încă un copil, care nu ştie să-şi stăpânească 
mânia. Sunt gata. Să mergem. 

Vru s-o ia înainte, poate pentru a curma vorba. Cum 
intenţia mea era să-l descos niţel, m-am grăbit alături de el, 
lăsându-l pe Selim în urmă. 

Mi s-a părut ciudat când l-am văzut că ia acelaşi drum pe 
care mersesem noi alaltăieri. 

Tăcea. 

— Mă bucur că eşti un propovăduitor, am început eu, ca să 
deschid vorba, şi... 

— Atunci eşti un bun creştin, mă întrerupse el. 


— De ce? 

— N-aveţi şi voi predicatori la păgâni? 

— Ba da. 

— Cum îi numiţi? 

— Misionari. 

— Da, acesta e cuvântul. Misionarii ăştia sunt cei mai mari 
duşmani ai noştri; de aceea nici un bun creştin nu se va 
bucura de un propovăduitor al islamului. Cunoşti ce scrie în 
Coran şi în cartea sfântă a voastră? 

— Da. 

— Care din amândouă are dreptate? 

— Biblia. 

— Atunci ţi-e necaz şi nu te bucuri când vezi un wa'iz30. 

— Când ţi-am spus că mă bucur că eşti un „propovăduitor” 
mă gândeam că de la tine aş putea să aflu câte ceva despre 
ţinuturile locuite de păgâni, pe unde ai propovăduit tu. 

— Şi la ce ţi-ar folosi? 

— Mi-aş putea da seama dacă părerile pe care le am 
despre ele sunt întemeiate sau nu. Îmi dai voie să te întreb 
prin ce ţinuturi şi pe la care noroade păgâne ai umblat? 

— Am fost la toate noroadele Nilului albastru şi al celui 
alb, chiar şi în Kordofan, până la Dar-Fur. 

— Te pizmuiesc pentru cele ce ai văzut. Nu e aşa căo 
aşezare de oameni pe malul Nilului se numeşte seribah? 

Întrebasem ca un copil de şcoală, deşi o făceam cu un 
anumit scop. Vroiam să mă creadă mai neştiutor decât 
eram şi să aduc vorba despre ceea ce mă interesa. 

— Nu, răspunse el. Cine ţi-a spus aşa, nu ştia ce spune. 
Voi, creştinii, nu sunteţi întotdeauna atât de deştepţi după 
cum vă închipuiţi. 

— Dar cuvântul seribah există? 

— Da. O seribah nu e însă nici oraş, nici sat, ci aşa li se zice 
locurilor unde se aciuiesc vânătorii de sclavi. 

— Vânătorii de sclavi! Ce urât sună! 

— Pentru urechile unui creştin; noi, mahomedanii, gândim 
însă altfel. Ştii tu ce cuvânt întrebuinţăm noi pentru sclavi? 


— Da. Turcul zice jessir, kole sau kul, iar arabul abd. 

— Aşa e. Abd mai înseamnă în acelaşi timp servitor, sau şi 
ucenic. Deci sclavii sunt servitorii şi ucenicii noştri, nu 
persecutaţii, după cum credeţi voi. 

— Înţeleg. Nu e însă o cruzime să răpeşti oameni din 
patria şi din sânul familiei lor? 

— De ce? Le e mai bine la noi decât acasă la ei. 

— Nu te gândeşti că pentru a avea un sclav, omori în 
schimb alte trei suflete? 

— Nu e nici un păcat, sunt doar păgâni. Dacă vrea Allah, 
se vor naşte a doua oară ca drept-credincioşi şi se vor duce 
apoi după moarte în raiul lui Mahomed. Să nu judeci sclavia 
şi vânătoarea de sclavi după cum v-a fost descrisă în cărţi. 
Eu am fost preot la multe seribahuri şi cunosc mai bine 
lucrurile ca oricare altul. Mi-am dat astfel seama că negrii 
nu sunt oameni, ci nişte animale cu două picioare. 

— Şi cam pe la care din seribahuri ai fost? 

— 'Ţi-am spus că la multe. Cea mai mare din ele aparţine 
unuia Abu el Mot. Ai auzit de el? 

— Da. 

— Acum e unul şi mai renumit ca el. 

— Cum îl cheamă? 

— Ibn AsI3l. 

— Ăsta e un nume foarte sfânt. 

— Defel. 

— Înseamnă atunci că nu cunosc eu îndeajuns graiul ţării 
voastre, căci Asl, obârşia, e o denumire a lui Dumnezeu deci 
Ibn Asl vrea să spună fiul obârşiei, adică fiul lui Dumnezeu. 

— În cazul de faţă nu. Pe acesta îl cheamă Ibn Asl, fiindcă 
pe tatăl său în chema Abd Asl.32 

Spuse cuvintele acestea cu o mândrie pe care n-o 
înţelegeam. I-am răspuns cu prefăcută nepăsare: 

— Aha, atunci e altceva; nu ştiam. Şi zii, pe tatăl său îl 
cheamă Abd Asl. Îl cunoşti? 

— Da, şi încă foarte bine, zise bătrânul cu o gravitate care 
mă miră foarte mult. 


— Şi pe fiul său, vânătorul de sclavi? 

— Şipeel. 

— Eu cred totuşi că numele ăsta nu se potriveşte meseriei 
lui. 

— Mai are o poreclă pe care şi-a câştigat-o prin faptele lui. 
I se zice şi ed Djasur33. Asta se potriveşte mai bine cu un 
vânător de sclavi? 

— Mult mai bine. De unde e omul ăsta? 

— Nu-i nevoie să ştii. 

— Dar nu va fi fost întotdeauna vânător de sclavi. Ce era 
înainte? 

— Negustor în Khartoum. 

— A, în Khartoum! 

— Da. A fost... cum să zic? vânzător în prăvălia unuia 
Barjad el A... 

Se întrerupse brusc din pricina unui gest al meu pe care îl 
făcusem fără să vreau. La auzul acestui nume, care nu 
putea să fie decât Barjad el Amin, am tresărit şi am ridicat 
repede capul. Nu sfârşi deci numele, ci mă întrebă: 

— Îl cunoşti? 

— Nu, i-am răspuns vrând să aflu mai mult. 

EI însă mă privi ţintă şi mă întrebă bănuitor: 

— Spui adevărul? 

— N-am fost în Khartoum de când sunt. 

— Dar acolo te duci de aici? 

— Da. 

— La Barjad el Amin? 

— Ce să caut la un om pe care nici nu-l cunosc? 

— Când i-am spus numele, ai tresărit, ceea ce mă face să 
bănuiesc ceva. De ce nu eşti sincer cu mine, cum am fost eu 
cu tine? 

— Nu te înţeleg. Sunt străin aici şi cum vrei să cunosc 
oameni pe care nu i-am văzut niciodată? 

— Hm! Ştii tu cine e Ben Wasak? 

— Da. Călăuza care m-a dus la Maabdah. 

— Aţi stat mult de vorbă amândoi? 


— Prea puţin. 

— Despre ce? 

— Despre peştera crocodililor şi ce se mai găseşte pe 
acolo. 

— Dar despre Khartoum n-aţi vorbit? 

— Nu. 

— Nici de fratele său? 

— Are Ben Wasak un frate? Nici nu mi-a pomenit de el. 

— Aşadar, nu ştii ce s-a întâmplat? Stai să-ţi spun eu. Acest 
vânător de sclavi, Ibn Asl ed Djasur, i-a jucat un renghi. 

— M-ai făcut curios. Ce fel de renghi? am întrebat eu, 
dându-mi toată osteneala să par liniştit. 

Eram aproape de clipa când aveam să dau de dezlegarea 
misterului care mă interesa. Am fost însă repede 
dezamăgit, căci fachirul răspunse după câteva momente de 
gândire: 

— Nu te priveşte, căci vouă, străinilor, nu li se poate 
întâmpla astfel de lucruri. 

— Vezi că-mi place să aud o glumă bună... 

— 'Te cred, dar tot nu-ţi spun. 

— De ce nu? Crezi că o voi spune şi altora? 

Se opri în loc, îmi puse mâna pe braţ, hohoti odată în chip 
ciudat şi zise: 

— Să o ştii? Tu? Nu, nu, de asta sunt foarte sigur. 

În faţa mea aveam acum un om cu totul altul decât înainte. 
Ce fel de râs este ăsta? Batjocoritor sau de o veselie 
trufaşă? Cum să-mi explic expresia de pe chipul său? Să fie 
dispreţ sau ameninţare. Mi se părea o fiară de pradă care 
se joacă dinadins cu victima sa. Dar în clipa următoare 
expresia feţei lui se schimbă brusc şi urmă, privindu-mă cu 
bunăvoință: 

— Tu eşti creştin şi osândeşti şi negoţul de sclavi, iar pe 
aceia care se îndeletnicesc cu el îi socoteşti neomenoşi, de 
aceea e mai bine să nu mai vorbim despre asta. Hai s-o 
luăm la stânga. 


Înaintasem până acum drept înainte prin pustiu, iar acum 
cotirăm spre miazăzi. După ce am mers o bucată de drum, 
am zărit la o depărtare de vreun sfert de ceas movila unde 
se afundase intendentul cu o zi în urmă. Ne îndreptarăm 
spre ea. Am încercat în câteva rânduri să încep vorba cu 
bătrânul, însă ori nu-mi răspundea defel, ori rostea doar un 
da sau nu. 

Fachirul mergea acum atât de repede, încât abia mă 
puteam ţine după el. Cu atât mai bine, căci aveam răgaz să 
rămân puţin îndărăt şi să-l şoptesc lui Selim: 

— Să nu cumva să pomeneşti că am fost ieri pe-aici... 

— De ce effendi? 

— O să-ţi spun eu mai târziu. Sst! 

Ce mă îndemnase la asta nici eu nu-mi dădeam bine 
seama. Fachirul îmi deşteptase bănuieli şi acum în urmă mă 
încredinţasem că toată cucernicia lui era prefăcută. Aşadar, 
omul acesta era cu atât mai primejdios, deşi nu pricepeam 
ce poate să aibă cu mine. Care să fi fost motivul? Şi apoi, n- 
aveam decât să fiu cu băgare de seamă şi nu-mi păsa mie 
de unul ca el. În afară de noi nu se zărea ţipenie de om, cât 
cuprindeai cu ochiul, şi eram şi înarmat. 

Ne apropiam de movilă pe partea opusă a celeia unde se 
afla groapa din care îl scosesem afară pe negru. Aveam 
între noi movila, aşa că nu puteam vedea groapa. 

Ajunşi la poalele movilei, fachirul se opri şi zise: 

— Aici sunt galeriile care duc la mormintele regilor. 

— Aici? am zis eu cu îndoială. Nu se poate! Nu văd nici o 
stâncă... 

— Ţi-am vorbit eu despre vreo stâncă? Sunt galerii zidite 
sub pământ, în care trebuie să coborâm. 

Ocolisem ieri movila din toate părţile, dar nu văzusem nici 
o deschizătură. De aceea l-am întrebat: 

— Pe unde se intră? că eu nu văd nicăieri vreo crăpătură. 

— Sus, aproape de vârful movilei. 

— Se vede? 


— Nu. Crezi tu că nu m-am gândit să acopăr deschizătura 
când e vorba de o taină ca asta? Veniţi după mine. 

Se pregătea să urce movila, dar eu l-am oprit. Băgasem de 
seamă că de la un punct anume se vedea o dungă lată 
deasupra căreia netezise cineva nisipul, ca şi când l-ar fi 
măturat cu o manta târâtă după el, ca să şteargă urmele de 
paşi. Cărăruia asta pornea drept, din locul unde ne aflam, 
spre vârful movilei. 

— Nu vezi că a mai fost cineva pe aici înaintea noastră? i- 
am zis. 

— Ce te face să crezi? 

— Uite a târât mantaua după el, ca să nu i se cunoască 
urma. Mie lucrul ăsta mi se pare cam ciudat. 

— Mie nu, răspunse el, zâmbind. Nu-ţi închipui cine a 
putut să fie? 

— Nu cumva tu? 

— Da, eu. 

— Ce-ai căutat? 

— Ca să mă încredinţez că toate sunt cum le ştiam eu. N- 
am fost de multă vreme pe aici şi s-ar fi putut ca în lipsa 
mea să fi descoperit cineva taina! 

— Hm! Mi se pare însă că n-au fost paşii unui singur om. 

— Allah! Care ochi omenesc ar putea deosebi dacă a fost 
numai un singur om sau mai mulţi? 

— Al meu. Eu am trăit în mijlocul sălbaticilor, a căror viaţă 
atârnă adesea de cunoaşterea numărului de duşmani pe 
care îl au înaintea lor. 

— Aici nu poate fi vorba de duşmani. Am fost să văd cum 
stau lucrurile, pe urmă m-am întors; deci am lăsat după 
mine de două ori urma paşilor mei, o dată la dus şi a doua 
oară la întors. Crezi tu că aş fi făcut prostia să le spun 
altora taina mea? 

Lămuririle lui ar fi putut mulţumi şi pe omul cel mai 
bănuitor şi prevăzător, aşa că m-am liniştit şi începurăm să 
urcăm coasta. Sus, bătrânul se opri, cătă în juru-i cu 
privirea şi zise: 


— Nici suflet de om cât cuprinzi cu ochiul; nu se vede deci 
nimeni, aşa că putem intra. 

Da, eram singuri, nici ţipenie de om pe tot întinsul. Orice 
bănuială îmi pieri; şi apoi ce putea să facă moşneagul ăsta, 
chiar dacă uneltea ceva într-ascuns? Cel mult să ne închidă 
undeva. Aveam eu un mijloc să-l împiedic. N-aveam decât 
să-l las tot timpul să meargă înainte, aşa că nu mi-era defel 
frică. Până şi Selim părea liniştit, cel puţin nu dovedise până 
acum prin vreun gest sau cuvânt că era îngrijorat. 

Bătrânul se lăsă jos şi începu să scormonească cu mâinile 
pământul, ceea ce era lesne, deoarece nisipul era moale şi 
fărâmicios. După câtva timp făcuse o gaură adâncă de 
câteva palme şi ieşi la iveală o lespede de piatră. Puserăm şi 
noi mâna şi în curând o dădurăm la o parte. În locul ei 
rămase un gang zidit din cărămizi negre de lut, destul de 
înalt şi lat ca să poată încăpea un om oricât de gras. 

Fachirul cercetă iar câteva clipe zarea, pe urmă zise: 

— Nu se vede nimeni, putem intra. Cine coboară întâi? 

— Tu, fireşte, eşti doar călăuza. 

Nu protestă. O luă înainte, eu după el şi Selim în urmă. Din 
ce înaintam, gangul se lăţea. Fachirul ne spuse să aprindem 
o făclie, ceea ce am şi făcut. La lumina ei am văzut că ne 
aflăm într-o mică încăpere în care intrau cinci-şase 
persoane şi unde puteam să stăm în picioare. Pereţii erau 
tot din cărămizi de lut negru. Aerul era bun şi nu mirosea 
defel a mumii. 

— Mai că ai putea locui aici, effendi, zise Selim vesel. Aerul 
e altfel ca în peştera aceea împuţită de la Maabdah, unde 
nasul meu delicat a avut atâta de suferit şi unde am avut 
nevoie de tot curajul meu neîntrecut ca să cercetez 
gangurile până la cel din urmă. 

— Şi zii, îţi place aici? 

— Foarte mult. Nu e vorbă, nu poate oricine să pătrundă 
în măruntaiele pământului, dar ce nu poate altul, eu pot. Aş 
fi în stare să cobor şi în fundul iadului. 

— Nu-ţi cere nimeni. Ceea ce îţi cer, e un fleac. 


— Ce? 

— Să nu-ţi pierzi mai târziu curajul. 

— Să mi-l pierd, eu? Effendi, pentru ce cauţi mereu să 
întuneci strălucirea faimei mele. Dar ce gaură e asta aici, în 
podea? 

Într-un ungher al încăperii se vedea într-adevăr o gaură 
care părea să ducă vertical în pământ. Era destul de largă 
ca să poată încăpea un trup de om în ea. 

— Aici e puţul în care trebuie să coborâm, ne lămuri 
fachirul. 

— Un puț! făcu Selim, cam neliniştit. Trepte n-are? 

— Nu. 

— Unde dracu' le era mumiilor capul de nu s-au gândit să 
facă aşa ceva? Dar vreo scară de lăsat în jos nu se găseşte? 

— Nici. 

— Dacă se întâmplă cumva - ferească Allah - să-mi rup o 
mână ori vreun picior? 

— Nu-ţi fie frică, i-am răspuns eu. Trebuie să existe vreun 
mijloc de a cobori înăuntru. 

— Da, este, spuse fachirul. În amândouă părţile puţului se 
află, în pereţi, găuri mici, pătrate, ca să pui piciorul în ele şi 
să te poţi sprijini în mâini, aşa că poţi cobori ca pe o scară. 

— Ce adâncime are puţul? 

— După douăzeci de astfel de găuri, dai de alte două mici 
încăperi, pe urmă vin alte treizeci de găuri dintr-astea şi 
când se isprăvesc, ajungi în gangul cel mare. 

— Câtă distanţă e de la o gaură la alta? 

— Nu prea mare, aproape cât ar fi de la o treaptă la alta. 

— Cum e aerul jos? 

— Cam ca aici. Trebuie să fie pe undeva găuri de aerisire 
pe care eu nu le-am găsit încă; poate că le descoperi tu 
acum. 

Zise aceste cuvinte cu o intonaţie pe care am înţeles-o abia 
mai târziu. 

— Găurile în care pui piciorul sunt destul de trainice? 
Probabil că puţul e tot din cărămizi de lut şi acestea se 


fărâmiţează uşor. Să nu ne prăbuşim la fund. 

— Nu se poate; cărămizile sunt destul de trainice; şi apoi, 
ne vom lega de frânghie, ca să fim mai siguri. Cine coboară 
întâi? 

— Eu, nu! spuse Selim repede. 

Dacă vroiam să nu mă las păcălit de fachir trebuia să-l las 
pe el să coboare cel dintâi. I-am spus că era de datoria lui 
de călăuză să o ia înainte şi a primit fără să se codească, aşa 
că-mi înlătură orice urmă de bănuială. 

Aşadar, el întâi, pe urmă Selim, şi apoi, ca fiind mai voinic, 
veneam eu. Dacă se întâmpla să alunece unuia din ei 
piciorul, aveam destulă putere să-l opresc ca să nu se 
rostogolească în adânc. 

Ne legarăm cu frânghia pe rând peste mijloc, înnodând-o 
bine. Era greu să cobori cu făclia aprinsă în mână. Fachirul 
cunoştea drumul, n-avea deci trebuinţă de lumină. Lui 
Selim nu puteam să i-o dau, deoarece n-aveam destulă 
siguranţă în dibăcia lui, aşa că tot eu rămânea să mă 
însărcinez şi cu asta. 

M-am lăsat în genunchi la gura deschizăturii şi am pipăit 
cu mâinile. Găurile erau destul de mari ca să poată încăpea 
în ele piciorul şi aveau marginile destul de tari, ca să nu-mi 
fie teamă că se vor nărui. 

Fachirul se lăsă cel dintâi înăuntru şi dispăru imediat în 
întuneric; Selim îl urmă mai agale, căci trebuia să dibuiască 
găurile. Când nu i se mai văzu capul, l-am auzit mormăind o 
rugăciune pe care o spun ei când se află în primejdie: 
„Mărturisesc că nu există alt Dumnezeu în afară de 
Dumnezeul nostru şi recunosc că Mahomed e Profetul său”. 

Acum veni rândul meu. Trebuia să mă bizui numai pe 
picioare şi pe mâna dreaptă, căci în stânga ţineam făclia. La 
început coborâtul merse anevoie, dar pe urmă, după ce te 
obişnuiai, ţi se părea mult mai uşor. 

Nimeni nu vorbea. 

Am numărat găurile. Într-adevăr, după a douăzecea se ivi 
în faţa şi în spatele meu câte o firidă. M-am uitat într-una 


din ele, dar lumina era prea slabă ca să risipească bezna ce 
domnea înăuntru. 

Încă treizeci de găuri până la criptă, gândeam eu, potrivit 
celor spuse de fachir, şi am ajuns. A fost însă să fie altfel. N- 
am apucat să cobor mai mult de vreo patru, cinci găuri, 
când răsună un râs prelung şi înfiorător în puţul cel adânc 
şi îngust. Părea că toţi dracii din iad hohoteau, apoi am 
auzit deasupra mea un glas zicând: 

— Aşa poţi amuţi pe câinele de creştin pentru vecie. Mori 
aici în adânc, ca să te trezeşti pe urmă în fundul iadului! 

Am ridicat capul şi am zărit doi inşi pe care i-am 
recunoscut la lumina unei lămpiţe ce o ţinea unul din ei în 
mână. Era fachirul şi muza'birul. Fără să-mi pierd o clipă 
cumpătul, am înţeles de ce fusesem atraşi aici: ca să ne 
închidă în puţ, unde să ne putrezească oasele. 

Nu era timp de pierdut, trebuia să ieşim imediat. 

— Selim, repede îndărăt! am răcnit eu şi am început să urc 
în grabă, spre ieşire. 

Am fost însă nevoit să mă opresc. Selim era legat de 
aceeaşi frânghie şi pentru că nu venea, nu puteam să 
înaintez. 

— Mă cunoşti? îmi strigă scamatorul. Ai vrut să pui să mă 
închidă; acu' te-am închis eu pe tine şi nici o făptură 
omenească nu te mai poate scoate de aici, nici pe tine, nici 
pe Selim al tău. 

— Nimeni! adăugă cucernicul bătrân. Începuseşi să intri la 
bănuieli. am văzut eu, ai fost însă destul de prost să mă 
urmezi. Află că fac şi eu parte din sfânta Kadirine şi, ca s-o 
răzbun, am venit să te aştept la Maabdah. Mori acum ca un 
câine, ghiaur spurcat, şi sufletul tău să fie blestemat în vecii 
vecilor! 

Ce era să răspund! Orice cuvânt ar fi fost de prisos. Nu 
vorbele, ci faptele mă puteau salva. M-am înţepenit bine cu 
picioarele, am tras cuțitul de la brâu şi am tăiat cu mâna 
dreaptă frânghia, pe când în stânga ţineam făclia. 


Eram acum sigur pe mişcări. Vedeam lămurit unde se 
aflau cei doi duşmani ai mei. Se opriseră, fiecare în câte una 
din firidele pe lângă care trecusem adineauri, şi stăteau cu 
capul aplecat spre puț. Trebuia neapărat să mă duc să-l 
gonesc de acolo. Ar fi urmat însă o luptă foarte primejdioasă 
pentru mine. Era destul ca îndată ce aveam să fiu aproape 
de ei, să mă pocnească în cap şi mă dădeau gata. Dar de 
gonit trebuia să-l gonesc cu orice preţ; am băgat deci 
cuțitul la brâu şi am scos revolverul. 

Din nenorocire, de unde erau puteau vedea tot ce fac. 
Cum îmi înţeleseră gândul, capetele pieiră şi l-am auzit pe 
muza'bir strigând: 

— Trage, câine, că de nimerit tot nu ne nimereşti! 

Deasupra mea se făcu întuneric, şi urmă un zgomot ca şi 
când s-ar fi rostogolit bolovanii unii peste alţii. Cu 
revolverul între dinţi, ca să pot avea mâna dreaptă liberă, 
am început să urc iar. Când am ajuns la locul unde îi 
văzusem adineauri, nu am mai putut înainta. Aşezaseră o 
lespede de piatră la gura puţului şi îngrămădeau acum 
bolovanii deasupra. 

Eram prinşi. 

M-am înţepenit pe picioare şi am încercat să văd dacă pot 
ridica lespedea cu capul; nu se clinti. Am tras două gloanţe 
în ea - degeaba! 

Cum corpul meu umplea tot spaţiul, Selim nu putuse 
vedea ce se petrece; auzise glasurile, dar nu desluşise 
cuvintele. 

— Effendi, strigă el, cu cine vorbeşti şi ce înseamnă 
împuşcăturile! S-a întâmplat ceva? 

— Da. Suntem prinşi ca nişte şoareci în cursă. 

— De cine? 

— De prea cucernicul tău fachir. 

— Păi ce să caute acolo, e doar dedesubtul meu! 

— Te înşeli, e deasupra noastră. 

— Ei, aş! Ar fi trebuit să rămână în urmă şi să-l văd când 
am trecut pe lângă el. 


— A rămas, dar n-ai băgat de seamă. S-a desfăcut de funie 
şi s-a târât pe nesimţite în firidă, ca să ne lase pe noi să 
trecem. Acum a astupat gura puţului cu bolovani şi nu mai 
putem ieşi. 

— Allah'l Allah! E adevărat ce spui? strigă el, înspăimântat. 

— Foarte adevărat. Am încercat să ridic lespedea, dar n- 
am putut. 

— Stai că vin să-ţi ajut. 

— Rămâi pe loc! Nu putem încăpea amândoi în 
strâmtoarea asta. 

— Mai încearcă, effendi. Eşti puternic, mult mai puternic 
ca mine... Poate că tot izbuteşti să dai bolovanii la o parte. 

— Bine, să mai încerc, dar dacă încep bolovanii să se 
rostogolească peste capetele noastre, ce te faci? Vino 
încoace. Cu cât vei fi mai aproape, cu atât mai slabe vor fi 
loviturile. Vezi de te ţine bine, ca să nu te dea jos. 

Am mai urcat niţel, până am putut pune spinarea sub 
lespede. Îi auzeam pe ceilalţi doi cum îngrămădeau de zor 
pietre deasupra ei. Trebuie să fi pregătit dinainte o bună 
provizie în firidele acelea adânci, ca să le aibă la îndemână. 

M-am opintit acum cu spatele, împingând din toate 
puterile; zadarnic, lespedea nu se mişca. Ba începură şi 
cărămizile de care mă ţineam cu mâinile să se fărâmiţeze 
sub sforţările pe care le făceam, aşa că a trebuit să mă 
opresc. 

— Ei, merge, merge? întrebă Selim, cu glas tremurător. 

— Nu. Dacă mai încerc, mă prăbuşesc în adânc. 

— O, Allah, o tu, milostivule, îndurătorule! Suntem 
pierduţi. O să murim aici şi nimeni n-o să ştie unde ne 
trezesc oasele. de ce n-am rămas acasă la intendent, unde 
aveam de toate... 

— Taci şi nu te mai boci ca o muiere! Nu suntem pierduţi. 

— Crezi? Să fie vreun mijloc ca să scăpăm de aici? 

— Aşa sper. 

— Care şi unde e? 

— Jos. Pe sus nu putem ieşi. Trebuie să coborâm la fund. 


— Păi o să fie şi mai râu... lot pe aici trebuie să ieşim. 

— Nu se poate. Şi chiar dacă aş reuşi să dau lespedea la o 
parte, ne omoară ticăloşii ăia cum scoatem capul afară. 

— O, Allah, în ce primejdie ne-am vârât... Tot trupul îmi 
tremură şi sângele mi-a îngheţat în vene... 

— Ţi-am spus să nu te mai boceşti ca o muiere. Trebuie să 
ne încordăm toate puterile trupului şi ale minţii. Dacă 
tremuri aşa, nu te mai poţi ţine pe picioare şi te rostogoleşti 
la fund. Întinde-mi capătul frânghiei pe care l-am tăiat. 

Am dibuit frânghia pe care mi-o întinse. În timp ce o 
înnodam, Selim mă întrebă: 

— Nu pricep cum a putut bătrânul, care era dedesubt, să 
iasă deasupra. Era doar legat de mine. 

— S-a dezlegat în timp ce coboram. Când a ajuns a firide, 
s-a strecurat binişor într-una din ele, unde îl aştepta 
muza'birul. În vremea asta, noi, care habar n-aveam, am 
coborât mai departe. 

— Ce, îl aştepta muza'birul aici? 

— Fireşte, e acum cu el. 

— Cum se face de nu i-am văzut urmele afară? 

— Le-a şters bătrânul. Ai auzit şi tu când i-am spus că 
urmele nu puteau să fie ale unui singur om. Aşa. Acum eşti 
iar legat de mine. Coboară binişor înainte. Vin şi eu după 
tine... 

— Unde să mă opresc? 

— Fachirul spunea că mai sunt treizeci de găuri de astea. 
Dacă e adevărat sau nu, n-am cum să ştiu; noi să încercăm. 
Odată şi odată o să dăm noi de fundul puţului. 

Începurăm coborâşul. Selim număra cu glas tare găurile 
care închipuiau treptele. La cea de-a treizecea strigă: 

— Effendi, simt pământ sub picioare. 

— Fii cu băgare de seamă şi vezi dacă te ţine. 

— Ţine; e tare. 

— Bine, stai că vin şi eu. 

Avea dreptate. Când am ajuns lângă el, am luminat cu 
făclia în juru-mi. Ne aflam într-o încăpere mică, asemenea 


celei de sus, care răspundea în puț. Podeaua era din 
cărămizi de lut negru iar la mijloc am văzut o lespede 
pătrată. Am dat-o la o parte şi sub noi se deschise o gaură 
adâncă. 

— Vezi, tot cu o lespede ca asta au astupat gura puţului. 
Era trasă pesemne într-o firidă şi au pus-o la loc după ce am 
trecut noi. 

— Acum înţeleg şi eu, dar ce folos avem dacă ştim. Suntem 
pierduţi, effendi, şi n-o să mai vedem lumina zilei cât o fi 
lumea şi pământul. Şi ce frumoasă e viaţa! Cine şi-ar fi 
închipuit că o să se sfârşească atât de repede şi într-un chip 
atât de groaznic... 

Se aşeză jos şi se porni pe un plâns amar. L-am lăsat să se 
ogoiască şi am început să cercetez încăperea. 

Am observat îndată că aerul era relativ bun. Flacăra 
făcliei, deşi slabă, lumina îndeajuns ca să pot vedea în jurul 
meu. Mirosea a mucegai şi umezeală. Pereţii erau din 
cărămizi de lut negru. 

Cine ştie de când vor fi existând! Erau încă destul de buni, 
doar pe alocuri se năruiseră şi locul era acoperit cu nisipul 
care se scursese. Sau mă înşelam eu? Dacă nici nu vor fi 
fost acolo cărămizi? 

M-am aşezat în genunchi şi am început să dau cu mâinile 
nisipul la o parte; era uşor şi făinos. Deasupra, dedesubt, la 
dreapta şi la stânga cărămizi; la mijloc însă, numai grămada 
aceea de nisip. 

În spatele meu Selim plângea mereu, dar mai potolit; un 
oftat - ce să fie asta? Sunetul venea înăbuşit, ciudat, ca din 
adânc. 

M-am întors spre Selim şi l-am văzut stând liniştit, cu faţa 
în mâini. 

— Tu ai oftat aşa? l-am întrebat cu mirare. 

— Eu? Când? 

— Chiar acum. 

— Nu, n-am oftat eu, ţi s-a părut. 

— Nu, nu, am auzit foarte clar un oftat. 


— Eu n-am auzit nimic. 

— Ba da, nu se poate să mă fi înşelat. 

Mi-am curmat vorba, căci sunetul se auzi iar. 

— Auzi? l-am întrebat, uluit. 

— Da, effendi, am auzit. 

— De unde vine? Din nisipul de acolo nu poate să vină. 

— Nu, fiindcă nisipul n-are glas. 

— Are, dar altfel. L-am auzit eu adesea în nesfârşitul 
pustiului cântând când vântul îl ridica în volburi, ca să-l 
culce apoi mai departe, adunându-l în movile. Sună ca şi 
când spiriduşii şi ielele ar ciocni cupele micuţe de aur, 
închinându-le unii altora. Sunetul ăsta era însă cu totul 
altfel. 

Abia am sfârşit vorba şi se auzi iarăşi oftatul. Acum ştiam 
de unde vine. 

— E cineva în puț? am strigat eu cu însufleţire. 

— Aşa, chiar aşa, încuviinţă Selim, fugind înspăimântat 
într-un ungher. 

— De ce te sperii? l-am întrebat eu. Nu vezi că sunt 
oameni prin apropiere? 

— Oameni? Cum să fie oameni pe aici? Sunt duhurile 
iadului, care râvnesc la sufletele noastre. 

— Vorbeşti prostii! Eşti un laş şi un fricos. 

— Eu, effendi? Sunt cel mai puternic şi cel mai viteaz din 
tot neamul meu, dar împotriva iadului nu poate lupta nici 
cel mai îndrăzneţ dintre îndrăzneţi. M-ai adus la marginea 
prăpastie şi dacă se năruie sub picioarele noastre, ne 
prăbuşim în adâncul de unde nu mai e scăpare. Allah, Allah, 
Allah! 

— Aşa? N-ai decât să rămâi aici şi să te boceşti cât îţi 
place, în timp ce eu mă voi salva cu siguranţă. 

— Să te salvezi? întrebă el în grabă. Atunci te ajut şi eu, 
eftendi, zău te ajut. 

— Atunci lasă bocetele şi hai să coborâm mai departe. 

— Să coborâm? Nu eşti pesemne în toate minţile! 


— Ba sunt şi ştiu ce vorbesc. Aici e cineva căruia trebuie 
să-i venim în ajutor. 

— Nu, nu, nu era glas de om. gemeau osândiţii din iad. 

— Dobitocule! Nenorocitul trebuie să fie gata să-şi dea 
sufletul şi, dacă mai zăbovim, moare. Eu mă duc. lu fă ce 
vrei. 

M-am dezlegat de el, mi-am înfăşurat frânghia în jurul 
trupului şi am intrat în gaură. 

— Effendi, eu ce mă fac? strigă Selim speriat. 

— Treaba ta! N-ai decât să rămâi unde eşti. 

— Nu, nu, nu rămân eu singur în puţul ăsta afurisit. Vin, 
vin şi eu cu tine... 

Mă urmă în grabă. Coborârăm douăzeci de trepte, apoi m- 
am oprit să ascult. Auzeam lămurit un glas omenesc care 
striga deznădâăjduit: 

— Ajută-mă. nu mă lăsa! 

— Vin, vin îndată, am răspuns eu. 

Am mai coborât zece trepte şi am simţit pământul sub 
picioare. M-am uitat în juru-mi şi am văzut că mă aflu într- 
un puț zidit care trebuie să fi conţinut odinioară apă, cu mii 
de ani în urmă. Nici gând să fie aici morminte de-ale 
regilor; fachirul mă minţise, ca să mă atragă în cursă. 

Lângă zid stătea ghemuit un om care întinse braţele când 
mă văzu şi murmură: 

— Fie-vă milă... scoateţi-mă de aici... n-o să spun nimănui 
Nimic. 

— Nu-ţi fie frică, i-am răspuns eu. N-am venit să te 
canonim. 

— Nu? Atunci nu sunteţi din oamenii lui Abd el Barak, care 
a poruncit să mă omoare? 

— Nu, dragul meu. Abd el Barak e cel mai înverşunat 
vrăjmaş al meu şi tovarăşii lui ne-au atras într-o cursă. 

— Allah! Atunci sunteţi şi voi hărăziţi morţii şi nu mă puteţi 
scăpa de aici! 

— Linişteşte-te şi nu-ţi pierde nădejdea. Acesta le-a fost 
gândul, sper însă că nu va fi aşa şi vom ieşi cu toţii la lumina 


zilei. De cât timp eşti închis? 

— De patru zile. 

— Trebuie să fii grozav de însetat. 

— Nu, stăpâne. De sete n-am suferit, fiindcă e umezeală şi 
pe pereţi picură stropi de apă. Dar mi-e foame... O, ce 
foame mi-e... Nu mâncasem cu o zi înainte de-a mă fi adus 
aici. Acum nu mai am putere nici să mă ridic de jos. 

Trebuie să amintesc, în treacăt, că de câteva ori pe zi 
ieşeam în curtea din dos a palatului paşei, ca să îmblânzesc 
armăsarul, şi-i duceam întotdeauna câteva smochine. 
Aveam şi acum buzunarele pline, căci în ziua aceea nu 
apucasem încă să i le dau. Am scos o mână de smochine şi i 
le-am întins omului. Când văzu asta, Selim zise şi el: 

— Am şi eu ceva. Intendentul mi-a dat nişte chebab34, ca 
să am ce mânca dacă mi s-o face foame. Ia-le. 

Carnea şi smochinele erau de ajuns ca să potolească cât 
de cât foamea cuiva. În timp ce mânca l-am examinat cu 
luare-aminte pe captiv. Era un bărbat tânăr, de vreo 
douăzeci de ani, n-avea trăsăturile caracteristice arabilor 
şi-mi făcu o bună impresie. Drept îmbrăcăminte avea 
pantaloni şi surtuc albastru de pânză, strânse la mijloc cu o 
curea. Pe cap purta obişnuitul fes. 

Mânca în tăcere şi l-am lăsat în pace. După ce isprăvi, 
încercă să se ridice de jos. 

— Allah fie lăudat! zise el. Hrana parcă m-a mai întărit 
niţel, măcar că n-a avut încă vreme să-mi intre în sânge. 
Cine sunteţi voi? Spuneţi-mi cum vă cheamă, ca să ştiu cui 
am să mulţumesc. 

— Numele meu e atât de cunoscut şi atât de lung că nici n- 
ai ajunge să-l sfârşeşti dacă ţi l-aş spune. De aceea zi-mi 
Selim, cel mai viteaz din vitejii neamului său. Sunt scutul şi 
apărarea acestui effendi, care... 

— De prisos să mai urmezi, l-am întrerupt eu pe 
lăudărosul meu tovarăş. Cine suntem va afla tânărul mai 
târziu. Mai important e să ştim noi cine e el şi cum a ajuns 
aici. 


— Mă cheamă Ben NIL, răspunse tânărul. 

Aceste două cuvinte înseamnă fiul Nilului. 

— Atunci eşti născut pe malul Nilului? 

— Nu pe mal, ci chiar pe apa Nilului. Mama mea se afla cu 
Abu el Nil pe râu când m-a născut. 

— Pe bunicul tău îl chema deci tatăl Nilului. E corăbier? 

— Cel mai bun cârmaci din câţi sunt de la un capăt la 
celălalt al Nilului. 

— Şi cum ai ajuns aici? 

— Vroiau să ucid un om şi fiindcă m-am împotrivit, drept 
pedeapsă, m-au adus în puţul ăsta, ca să putrezesc de viu. 

— Foarte frumos din partea ta că n-ai vrut să făptuieşti o 
crimă. Cine ţi-a cerut să omori? 

— Erau trei, nu cutez să rostesc numele a doi dintre ei, 
fiindcă sunt oameni cu trecere. 

— Bănuiesc că Abd el Barak e şi el amestecat în afacerea 
asta. 

— Stăpâne arăţi să fii un om de treabă, de aceea o să-ţi 
spun adevărul. Abd el Barak e unul dintre ei. Al doilea e 
fachirul şi al treilea un scamator. 

— Ah! Ăştia doi din urmă ne-au băgat şi pe noi aici. 

— Atunci suntem tovarăşi de suferinţă şi nu vreau să mai 
păstrez nici o taină faţă de voi, deşi nu vă interesează cine e 
omul pe care-mi cereau să-l omor. 

— Te înşeli dacă crezi că nu-mi pasă de el. Mai întâi pentru 
că sunt în aceeaşi situaţie ca tine, şi al doilea, fiindcă e bine 
să aflu ceva mai amănunţit despre planurile duşmanilor 
mei. Hai, spune, cine e? 

— Un străin, un creştin din Almanja. E un effendi foarte 
învăţat, care a păcătuit împotriva sfintei Kadirine. 

— Faci şi tu parte din tagmă? 

— Sunt unul dintre cei mai de rând slujitori ai ei. 

— Şi cu toate astea n-ai vrut să te supui poruncilor? 

— Eu sunt un om cinstit şi nu un ucigaş. Nu aşputea să 
omor decât în luptă, adică în război sau ca să mă răzbun pe 


cineva care mi-ar fi adus o insultă gravă. Şi, în afară de asta 
străinul ăsta i-a făcut bunicului meu un mare bine. 

— Ce anume? 

— Bătrânul era cârmaci pe o corabie de sclavi şi-l aştepta 
o pedeapsă foarte aspră. Creştinul l-a scăpat, înlesnindu-i 
fuga. Cum aş putea să fiu eu atât de nerecunoscător şi să-l 
omor fără nici o vină? 

— Bine ai făcut că ai judecat aşa şi nădăjduiesc că voi 
putea să-ţi arăt recunoştinţa mea. 

— Tu, stăpâne? 

— Da, eu. Ai în faţa ta chiar pe acela pe care trebuia să-l 
omori, căci eu sunt effendi acela străin. 

— Dacă nu mă crezi întreabă pe însoţitorul meu şi el îţi va 
spune, ba îţi voi mai dovedi şi în alt chip cele ce susţin. 

— Asta ar fi ceva de care m-aş bucura, cum nu m-am 
bucurat în viaţa mea până acum. 

— Numele bunicului tău nu-l cunoşteam, ştiu însă că era 
cârmaci pe o corabie care venea spre Siut, dar a ancorat la 
Giseh, curând după ce a ieşit din portul Bulak. E sau nu 
aşa? 

— Da, este. 

— Eram pe corabie. Seara a venit scamatorul pe bord ca 
să mă jefuiască. De omorât trebuia să fiu omorât ceva mai 
târziu. 

— Chiar aşa e. Am aflat toate astea de la bunicul meu. Ştii 
cum se numea corabia? 

— Fireşte că ştiu. Era dahabijeha „es Semek”, peştele. 

— Gura ta grăieşte adevărul, effendi. Tu eşti omul despre 
care ţi-am vorbit şi care a fost atât de îngăduitor cu bunicul 
meu. Stăpâne, îţi mulţumesc din adâncul sufletului meu! 

Îmi apucă mâna şi o duse la inimă. 

— Un lucru nu înţeleg, i-am spus eu. Nu puteai afla despre 
mine decât de la bunicul tău şi, pe cât ştiu, bătrânul zicea 
că se duce la fiul său, la Gubator, iar pe tine te văd aici, la 
Siut. 


— Nu s-a dus la Gubator. Altul îi era gândul, dar, deşi te-ai 
purtat atât de frumos cu el, nu ţi l-a spus. Eşti creştin şi... 
Mai e nevoie să urmez? 

— Nu, te-am înţeles. 

— Trebuie să ştii, effendi, că făceam şi eu parte din 
oamenii corăbiei. Mă îmbolnăvisem însă pe drum şi mă 
lăsaseră aici. Bunicul s-a temut să se întoarcă acasă la 
Gubator, ca să nu se facă în urmă cercetări şi să dea de el 
acolo. De aceea a venit la Siut, unde ştia că-l aştept eu. Mi-a 
povestit şi mie cele petrecute. Spre norocul lui, a găsit loc 
pe o corabie care pornea spre Khartoum. N-a stat decât o 
jumătate de zi în Siut şi m-a însărcinat pe mine să mă duc la 
Gubator, ca să le spun alor noştri ce nenorocire i s-a 
întâmplat. 

— Şi de ce n-ai plecat? 

— Tocmai vroiam s-o fac, când m-am întâlnit cu Abd el 
Barak, mokkademul sfintei Kadirine, care... 

— Unde te-ai întâlnit cu el? l-am întrerupt eu. 

— Pe stradă. 

— Ştii unde stă? 

— Nu. Mi-a poruncit să-l aştept afară din oraş, unde l-am 
găsit împreună cu scamatorul şi fachirul. Mi-au poruncit să 
te omor ca... 

— Bine, dar nu mă cunoşteau 

— O, ştiau ei că vei sosi cu „Vulturul”, corabia lui reiss 
effendina, şi ziceau că au să mite arate. 

— Şi n-au putut să te înduplece la crimă? Ce-au spus când 
au văzut că nu vrei? 

— S-au prefăcut că nu le pasă, pe urmă fachirul m-a 
chemat să văd mormântul unui marabut, care s-ar afla într- 
o criptă adâncă, şi m-au adus aici. Era şi scamatorul cu el. 

— Şi Abd el Barak nu? 

— Ăsta a trebuit să plece mai înainte. 

— Unde? 

— Nu pot să ştiu. Am înţeles numai din câteva cuvinte pe 
care le-au şoptit, că se duce să-l prevină pe un negustor de 


sclavi despre sosirea lui reiss effendina. 

— Crezi, deci, că nu se mai află la Siut? 

— Poate să mai fie, dar mai degrabă nu. 

— Hm! Şi zici că te-au adus în acest loc spunându-ţi că şi- 
ar afla aici mormântul unui marabut? Şi tu ai crezut? 

— Cum nu era să cred ce spunea fachirul, e doar un sfânt! 

— Un sfânt care minte şi omoară. Nu trebuia să te încrezi 
în vorbele lui. 

— Iartă-mă, effendi, dar pe tine nu te-a atras în cursă tot 
cu o minciună? 

— Ai dreptate. Nu sunt în drept să-ţi fac observaţii. Nu mai 
văzuseşi niciodată locul unde ne aflăm acum? 

— Niciodată. 

— Aşadar, nu ne poţi da vreo lămurire? 

— Niciuna. 

— Prost lucru! Ar fi cu putinţă să ne facem drum pe 
undeva spre vreo ieşire? 

— Am căutat eu, dar n-am găsit niciunul. 

— Cum ai putut să cauţi? Eşti doar în întuneric? 

— După ce cobori douăzeci de trepte, începând de sus, dai 
de două firide, mai bine zis două galerii care... 

— Le ştiu, l-am întrerupt eu. Nu cred să ducă prea 
departe. 

— Poate că ieşirile sunt astupate cu nisip, nu ştiu nici eu. 
Am fost însă dus într-una din galerii. Am văzut acolo o 
lespede groasă de piatră şi o grămadă de pietre deasupra, 
ba erau şi nişte lămpi de pământ umplute cu ulei. Am aprins 
două din ele. Pe una am luat-o eu în mână şi am început să 
cobor înaintea lor. Dar cum am coborât câteva trepte, mi-au 
strigat că trebuie să putrezesc aici fiindcă altminteri aş 
putea să-i dau de gol că vor să-l omoare pe effendi acela 
străin. 

— Sărmane om! Din pricina mea a trebuit să suferi tu. 

— De suferit am suferit destul, effendi. Mai întâi am crezut 
că glumesc; pe urmă, când am văzut că acoperă puţul cu 
lespedea şi pietroaiele, mi-am dat seama că numai de glumă 


nu poate fi vorba. Am început să ţip, să mă rog de ei - 
degeaba. Am înţeles atunci că de sus nu-mi putea veni 
salvarea şi am coborât tot mai jos, până am nimerit aici, în 
cămăruţa asta, care trebuie să fi fost cândva un puț de apă. 
N-am găsit nicăieri un loc care să-mi dea de bănuit că ar fi 
undeva vreo ieşire. În aceste patru zile am urcat şi am 
coborât de sute de ori treptele, până ce am căzut istovit. La 
urmă mi-a scăpat lampa din mână şi s-a spart, aşa că am 
rămas în întuneric. Mi se părea că-mi pierd minţile. Am 
urlat, am răcnit ca un nebun, până n-am mai avut glas şi am 
căzut ca mort aici, pe locul ăsta unde m-aţi găsit. 

— Cum poţi să ştii că au trecut patru zile? 

— Am un ceasornic, la mine. Mi-l dăruise odată un marinar 
bătrân în Alexandria. 

Scoase un ceas mare, vechi, din buzunarul pantalonului şi 
mi-l arătă, apoi urmă: 

— Cât am avut lumină, m-am tot uitat la el, pe urmă am 
pipăit cu degetele minutarele. Acum, în urmă, am ajuns să 
simt cum mă pândeşte moartea, când v-am auzit deasupra 
capului meu. Am vrut să mă ridic şi să vin sus, dar n-am mai 
avut putere. Mi-aţi auzit gemetele? 

— Da. Acum taci şi nu mai vorbi, căci eşti prea slăbit. Eu 
mă duc să cercetez locul. 

— Degeaba, n-o să găseşti nimic. 

— Sunt şi eu încredinţat că aici cercetările nu vor duce la 
nici un rezultat. Ne aflăm la mare adâncime de vârful 
movilei şi nu cred să fie pe aici vreun culoar, dar trebuie cu 
orice preţ să găsim o ieşire, chiar de-ar fi s-o săpăm cu 
mâinile noastre. 

— Munca ar ţine săptămâni întregi şi am muri toţi până 
atunci. 

— Eu n-am defel presimţirea că o să mor; dimpotrivă, 
inima îmi spune vă vom ieşi în curând la lumina zilei. 

— Of, effendi, dacă s-ar putea să fie aşa! se tângui Selim. 
Eu nu mai am nici o nădejde... vom muri aici, neştiuţi de 
nimeni. De ce mi-o fi hărăzit Allah tocmai kismet-ul ăsta! 


— Ce te boceşti aşa? zise Ben NIL, cu ciudă. Te lăudai mai 
adineauri că eşti cel mai viteaz dintre vitejii neamului tău. 
Pesemne că în neamul tău nu sunt decât muieri. 

— Nu mă insulta! Nu spuneai şi tu că ai urlat şi ai zbierat 
ca un nebun? 

— Vezi că eu eram singur; acum suntem trei. 

Selim vru să-i răspundă ceva, i-am făcut însă semn să tacă; 
pipăiam pereţii şi voiam să aud dacă nu sună undeva a gol. 

Nimic. 

Aerul devenea din ce în ce mai greu. Trebuia să ne urcăm 
iar sus, mai ales că tot acolo puteam să găsim vreun mijloc 
de scăpare; dacă exista cumva vreunul. 

— Cum să mă urc? întrebă tânărul. Sunt prea slăbit... 

— Te tragem după noi, i-am răspuns eu. 

L-am legat cu frânghia pe după subsuori şi Selim îşi 
înfăşură capătul în jurul mijlocului, apoi am pornit înainte. 
Pe Ben Nil l-am luat călare pe umeri, cum făcusem cu 
intendentul, şi pe când Selim îl trăgea de sus, eu îl 
împingeam de jos. 

Ajunserăm fără prea multă greutate în încăperea de 
deasupra, unde mai fusesem adineauri. Noroc că aveam 
încă patru făclii cu noi. M-am apropiat de partea unde mi se 
păruse că văzusem locul acoperit cu nisip şi, pe când Ben 
Nil ne ţinea făclia, eu cu Selim ne-am apucat să dăm cu 
mâinile nisipul la o parte. 

Nu trecură nici cinci minute şi băgarăm de seamă că 
gaura era zidită de jur împrejur. 

— Allah e mare! Asta e o galerie! strigă Selim. 

— Aşa se pare, i-am răspuns eu. 

— Effendi, de unde ai ştiut tu? 

— De ştiut n-am ştiut, dar am ghicit. Aerul e aici respirabil, 
astfel că am bănuit imediat că există în încăperea asta mică 
o legătură cu lumea de afară. Şi apoi e singura bucată de 
loc care nu e căptuşită cu cărămizi. 

— Da, e o galerie, adăugă Selim, scormonind cu puteri 
îndoite pământul. Un culoar adevărat, zidit, al cărui tavan s- 


a năruit şi nisipul a pătruns înăuntru. O, Allah, de n-ar fi 
acoperit de tot. 

— Dacă ar fi aşa, n-ar fi aerul atât de bun. 

— Şi crezi că pe aici ne putem salva? 

— Fără cea mai mică îndoială, de ieşit trebuie să ieşim noi 
cu orice chip, fie pe aici, fie prin altă parte. Nu e fachirul 
omul care să mă poată opri pe mine din cale. Habar n-are 
de ce e în stare un om energic şi cu mintea ageră. Sapă 
înainte Selim! 

— Da, da, săpaţi, săpaţi, în vremea asta eu o să mă rog din 
adâncul sufletului meu, zise Ben Nil. Şi după ce voi scăpa, 
vai de acela care m-a adus aici! 

— O să-l fac praf... praf o să-l fac pe nemernicul ăla de 
fachir, scrâşni Selim, înfuriat, zvârlind cu ciudă pumnii de 
nisip în juru-i. Numai de ne-am vedea odată afară! 

— O să ne vedem, fii pe pace, i-am răspuns. Cred că ştiu 
chiar locul pe unde vom ieşi. 

— Vorbe îndrăzneţe, effendi! 

— Nu, Selim. Ştii tu cam cât de înaltă e movila? 

— Nu. 

— Şi cât de adânc duce puţul în pământ? 

— Nici asta. 

— Află dar de la mine. Am coborât până aici cincizeci de 
găuri care închipuie treptele şi socot că ne aflăm la 
suprafaţa pământului. Acum săpăm spre partea de miazăzi 
a movilei. Peste ce o să dăm acolo? 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Ia adu-ţi aminte de groapa în care a căzut intendentul. 

— Allah, W'Allah, T'allah! Crezi tu cumva că... 

Îşi curmă vorba şi mă privi uluit. 

— Fireşte că aşa cred! 

— Că de aici ajungem la groapa aia? 

— Sunt aproape sigur. Deocamdată nu pot să-ţi spun cu 
siguranţă, dar nu cred să mă înşel că galeria asta duce de-a 
dreptul la locul unde a căzut intendentul în groapă. 


După ce dădurăm de vreo doi coţi nisipul la o parte, ne 
pomenirăm într-adevăr într-un spaţiu gol, zidit, unde mă 
puteam mişca destul de bine. M-am târât în genunchi, cu 
făclia aprinsă în mână. Culoarul era destul de lung şi mi se 
părea că nu se mai sfârşeşte. În cele din urmă am ajuns iar 
la o grămadă mare de nisip, care mă împiedică să mai 
înaintez. Tocmai mă gândeam dacă să m-apuc singur să dau 
nisipul la o parte sau să chem pe ceilalţi doi în ajutor, când 
auzii glasul lui Selim în urma mea: 

— Slavă lui Allah că te-am găsit! 

— De ce ai venit după mine? 

— Fiindcă nu mă mai rabdă locul în bezna aia. 

— 'Ţi-era frică? 

— Mie? Eu sunt un viteaz şi nu ştiu ce e frica, dar bietul 
Ben Nil tremură varga. 

— De aceea l-ai lăsat singur? Bine mai ştii să-ţi arăţi 
curajul! Na, ţine făclia, eu m-apuc de săpat. 

Nisipul era moale şi-l puteam da uşor în lături. Nu trecu 
nici un minut şi simţii în faţă o boare de aer proaspăt, încă o 
jumătate de minut şi văzui lumina zilei. 

Nisipul care mai rămăsese se nărui de la sine şi în locul lui 
se căscă o gaură mare. Soarele era tocmai deasupra 
capului meu; mă aflam chiar în gaura din care-l scosesem 
pe intendent... Presupunerile, mai bine zis bănuielile mele, 
se adeveriseră. 

Am tras cu nesaţ aerul în piept. Selim veni după mine, se 
ridică în picioare cât era de lung şi strigă nebun de bucurie: 

— Allah il Allah! Cerul fie lăudat şi toţi califii să. 

— Taci odată cu toţi califii tăi, idiotule! Vrei să ne dăm de 
gol? m-am răstit la el. 

— Cum să ne dăm de gol? întrebă el nedumerit. 

— Fireşte! 

— Cui? 

— Acelora care ne-au închis în puț. 

— Păi tocmai ei trebuie să afle că suntem iar liberi. 


— Nu încă. Dacă mai sunt pe aici, punem repede mâna pe 
ei. Cu ţipetele tale îi pui pe goană şi pe urmă i-ai de unde 
nu-s! 

— Bine zici, effendi. Să-i prindem. O să le arăt eu... prafîi 
fac! Eu, cel mai viteaz dintre viteji, vreau să le. 

— Taci, prostule! Eu mă duc în recunoaştere. Tu te întorci 
la Ben Nil să-l aduci încoace. 

— Eu, zise Selim, înspăimântat. Nu se poate! 

— Mare fricos eşti! Dacă te las singur aici, cine ştie ce 
gogomănie faci şi ne scapă ticăloşii ăia. [i-e frică să te 
întorci în galerie? 

— Nu mi-e frică. 

— Atunci du-te. 

— Nu mă duc. 

Cu neputinţă să-l conving; trebuia deci să mă duc eu să-l 
aduc pe Ben NIL. l-am spus lui Selim să nu facă gălăgie şi, 
dacă simte pe cineva pe aproape, să se vâre repede îndărăt 
în galerie. 

L-am găsit pe Ben Nil unde-l lăsasem. 

— Ce veşti îmi aduci, effendi? mă întrebă el. 

— Cât se poate de bune. Suntem liberi. Galeria duce afară. 

Tânărul se ridică de jos, dar căzu din nou în genunchi, 
spuse o rugăciune de mulţumire, pe urmă îmi întinse 
amândouă mâinile şi zise: 

— Stăpâne, clipa asta n-am s-o uit cât oi trăi. Dacă va veni 
prilejul să-ţi arăt recunoştinţa mea şi n-o fac, să nu-mi 
îngăduie Allah să intru în raiul său când mi-o veni ceasul. 
Dar unde e Selim? 

— Afară. 

— E fricos ca o muiere bătrână şi a luat-o la fugă. Pot să 
vin şi eu cu tine? 

— Cum să nu. Numai să poţi merge. Galeria e foarte lungă 
şi scundă, aşa că nu te pot sprijini. 

— Nu e nevoie. Smochinele şi chebabul mi-au dat puteri. 
Ia-o înainte, eu te urmez. 


Ajunserăm în sfârşit la groapă. Pe Selim nu-l văzurăm, în 
schimb i-am auzit glasul: 

— Câinilor, nepoți şi feciori de câini! răcnea el cât îl ţinea 
gura. Fugiţi, fugiţi cât puteţi, altminteri vă strivim printre 
degete ca pe nişte gângănii. Eu sunt cel mai mare războinic 
de pe lume şi viteazul vitejilor - aşa să ştiţi! Fugiţi cât vă ţin 
picioarele; de unde nu, sunteţi pierduţi. 

Ar fi urmat poate la nesfârşit cu răcnetele lui neroade 
dacă nu-l strigăm eu. Cum putuse să iasă singur din groapă, 
nu pricepeam defel. 


— Ce dracu' zbieri aşa? Nu ţi-am spus să te ascunzi dacă 
vine cineva? m-am răstit la el. 

— Ce, să nu le spun nemernicilor ălora părerea mea? îmi 
răspunse el, necâjit. 

— Care nemernici? 

— Fachirul şi pungaşul ăla al lui. Aleargă spre oraş de le 
sfârâie călcâiele. 

— Cum ai ieşit afară din groapă? 

— Cu mâinile şi picioarele. Ce, nu sunt destul de lungi? 

— Prea! Făceai însă bine dacă rămâneai unde erai. 

— Ce era să fac acolo, jos, effendi? Când mi-am adus 
aminte ce ne-au făcut ticăloşii ăia, m-a cuprins deodată o 
furie că nu m-am putut stăpâni. M-a prididit mânia şi n-am 
mai putut-o înfrânge. Am ieşit atunci din groapă asta 
păcătoasă şi, cum m-am văzut afară, am dat cu ochii de ăia 
doi. 

— De unde veneau? 

— Coborau dealul. M-am răstit la ei şi de spaimă au luat-o 
la fugă. Uite-i, se văd şi acum. 

— "Ţine frânghia. Vin îndată. 

I-am aruncat un capăt al funiei, apoi am început să mă 
caţăr pe ea. Când am ajuns sus, i-am văzut într-adevăr pe 
cei doi fugind cât puteau. Erau prea departe ca să-i mai pot 
ajunge. Dobitocul de Selim stricase iar totul. M-am răstit 
înfuriat la el: 

— Mă, tâmpitule, flecarule, de ce nu ţi-ai ţinut gura, 
măgarule? Dacă nu începeai cu ale tale, puneam mâna pe ei 
şi-i predam poliţiei. 

— Lasă că nu e timpul pierdut. Îi prindem noi cum om 
ajunge în oraş. 

— Parcă sunt proşti să ne aştepte? Şi tocmai tu eşti omul 
să prinzi pe cineva! 

— Eu? Nu mă cunoşti, effendi. Mie nu-mi scapă nimeni, 
numai să vreau. 

— Atunci de ce i-ai lăsat să fugă? 

— Pentru câ... pentru că aşa am vrut. 


— Aha! Pentru ce? 

— Cum era să vă las la nevoie? Ce vă făceaţi fără mine! 
Afurisiţii ăia goneau, că dacă m aş fi luat după eitîi 
ajungeam tocmai la anul! 

— Unde erai când i-ai zărit? 

— Tocmai ieşisem din groapă şi m-au văzut. Au rămas întâi 
cu gura căscată, pe urmă au luat-o la fugă ca nebunii. 

— Zii, s-a speriat fricos de alt fricos? 

— Eu fricos? Te îndoieşti de curajul meu? 

— Ba bine că nu! De frică ai ieşit din gaură şi tot de frică ai 
început să zbieri la ei. Ceea ce are haz e că au luat-o ei la 
fugă. Să nu fi fost ei nişte fricoşi ca tine, o păţeai şi tu şi noi 
rău de tot. Cu tine isprăveau ei repede, iar nici mie nu mi-ar 
fi mers, fiindcă de aici, de jos, eu nu puteam să le fac nimic, 
pe când ei mie, da. 

— Ce? Isprăveau repede cu mine? Effendi, să fi îndrăznit 
numai, că-i făceam praf. De altminteri, îi avem şi aşa în 
mână. Dacă îi denunţăm poliţiei. 

— Poliţia pune mâinile în poală şi-i lasă în pace, l-am 
întrerupt eu. 

— Atunci du-te de-i reclamă la consulul tău. E şi aici unul. 
— Nici nu mă gândesc. Nu las eu în seama altuia ceea ce 
pot face singur. Dă acum încoace frânghia, să-l tragem şi pe 

Ben Nil afară. 

Tânărul îşi legă funia în jurul mijlocului şi peste puţin îl 
aveam lângă noi. Cum se văzu salvat, bietul băiat căzu în 
genunchi şi rosti o rugăciune fierbinte, mulţumind lui Allah 
că-l scăpase de la o moarte sigură. 

Soarele dogorea, dar nouă ni se părea aerul dulce şi 
îmbălsămat. 

Am vrut să văd cum arată puţul pe dinafară. L-am lăsat pe 
Ben Nil - care trebuia încă să se cruţe din pricina slăbiciunii 
sale - şi am pornit cu Selim spre gura puţului. Urmele erau 
încă acolo. 

— Vezi că tu i-ai pus pe fugă? i-am zis eu cu necaz lui 
Selim. Stăteau de pază. Cine te-a pus să zbieri ca un 


măgar? Să-ţi fi lăsat califii în pace! 

— Effendi, eu sunt un drept-credincios al lui Allah şi 
datoria mea era să le mulţumesc când m-am văzut scăpat 
dintr-o primejdie ca asta. 

— Şi trebuia să fagi ca o vită? În sfârşit! Acum hai să 
coborâm în puț. 

— Ce face? Vrei să cobor iar în iadul ăla? Te-au lăsat ei 
odată, diavolii, să scapi, a doua oară fii sigur că nu-ţi mai 
dau drumul din ghearele lor. 

— Nu fi prost, măi Selim, măi! Ai văzut tu jos în puț vreo 
urmă de drac? 

— Nu numai una. l-am auzit pe toţi urlând şi am văzut 
focul iadului arzând în vâlvătăi. 

— Aşa? Bine. Rămâi aici. Eu mă duc. Cu tine ori fără tine 
tot una e. Mare ispravă nu faci, chiar dacă vii. 

Am coborât iar în puț şi am dat de cele două galerii pe 
unde trecusem cu Selim şi în care rămăsese fachirul şi ne 
pândise muza'birul. Am găsit într-adevăr lămpile de pământ 
despre care ne vorbise Ben Nil. Am vărsat uleiul din ele şi 
le-am călcat în picioare până le-am făcut cioburi. 

Fachirul şi muza'birul crezuseră pesemne că puţul nu mai 
are altă ieşire; dacă ar fi ştiut ei, am fi fost cu siguranţă 
pierduţi. 

leşind afară, l-am găsit pe Ben Nil aşteptându-mă. 

— Effendi, zise el când mă văzu, am jurat să n-am 
astâmpăr până ce nu mă voi răzbuna pe Abd el Barak, pe 
fachir şi pe scamator. Îngăduie şi legea ta răzbu narea? 

— Nu, dragul meu. Numai lui Dumnezeu îi e îngăduit, dacă 
aşa crede El de cuviinţă. E însă de datoria fiecăruia să-l 
pedepsească pe vinovat şi să nu-l lase să mai făptuiască şi 
alte nelegiuiri. 

— Şi tu vrei să-i pedepseşti? 

— Nu eu, că nu sunt judecător. Nici nu mă duc să-i reclam, 
fiindcă sunt sigur că mai mult aş strica decât aş folosi. Mai 
mult; s-ar putea să fie preveniţi chiar de poliţie să se ţină 
ascunşi. 


— Atunci ce ai de gând să faci? 

— Să fiu cu ochii în patru. Cum mi-o cădea unul din ei în 
palmă, îi dau pe mâna autorităţilor şi nu mă las până nu-şi 
primeşte pedeapsa. 

— No să apuci, fiindcă până să-i dai tu pe mâna 
autorităţilor, i-am înfipt eu cuțitul în piept. Cel mai râu 
dintre ei e ipocritul acela de Abd Asl; cine nu-l cunoaşte 
bine, îl crede cel mai cucernic om de pe pământ, aproape 
un sfânt, şi când colo e dracul cu chip de om. 

— Abd Asl? am întrebat eu încremenit. Cine e ăsta? 

— Fachirul, cine să fie! Pesemne că nu ai auzit încă până 
acum numele ăsta. 

— De auzit l-am auzit eu, dar nu ştiam că aşa îl cheamă pe 
fachir. Ştii tu cine e Ibn Asl? 

Tânărul mă privi cercetător, pe urmă zise: 

— De ce mă întrebi? Fiindcă ţi-am spus că fac parte dintre 
corăbierii dahabijehei! 

— Nu. Mie mi-e totuna dacă ai fost marinar pe o corabie 
de sclavi sau pe alt vas. 

— Aşadar, nu mă dispreţuieşti? 

— Defel. 

— Atunci o să-ţi mărturisesc că numele ăsta îl cunosc 
foarte bine. 

— E Ibn Asl rudă cu fachirul? 

— Ibn Asl e feciorul său şi e poreclit ed Djasur, adică 
„indrăzneţul”. 

— Mulţumesc. M-ai luminat într-o afacere care putea astfel 
să rămână pentru mine o taină. Ai fost vreodată în 
Khartoum? 

— Chiar de mai multe ori. 

— Cunoşti tu acolo pe un negustor Barjad el Amin? 

— Ce fel de om e? 

— Toată lumea îl crede om cinstit şi asta e şi părerea mea. 

— Mă bucur de cele ce-mi spui. 

— De ce? Vrei să te duci la Khartoum? 

— Într-acolo mi-e drumul. 


— Ascultă, effendi, nu-ţi trebuie un servitor? la-mă cu tine. 
Sunt sărac, dar nu-ţi cer nici o simbrie, te slujesc numai pe 
mâncare. 

— Bine, îmi placi şi te iau. Fiindcă eşti de meserie corăbier 
poate că voi găsi la Khartoum o slujbă mai bună pentru tine. 

— Mulţumesc, stăpâne, să fii sigur că voi şti să mă fac 
vrednic de încrederea ta. Când pleci? 

— Nu ştiu încă. Aştept mai întâi sosirea unui prieten. 

— Dacă soseşte chiar astăzi, mi-ar fi cu neputinţă să te 
însoțesc, fiindcă mai am ceva treabă pe aici. 

— Nici eu n-aş putea pleca astăzi, trebuie neapărat să mă 
duc la Maabdah, unde nădăjduiesc să-l găsesc pe fachirul 
Abd Asl. 

— Tocmai din pricina lui sunt şi eu silit să mai rămân. 
Trebuie să mă răzbun pe el cu orice preţ. 

— Lasă asta în seama mea. 

— Nu, effendi, şi tu şi eu avem aceleaşi drepturi asupra lui, 
şi care din noi ajunge mai repede, acela are dreptul de 
întâietate. 

— Cum vrei să te răzbuni, când n-ai nici măcar un cuţit? 

— Am avut, dar mi l-a luat fachirul; nădăjduiesc însă că 
dacă voi fi servitorul tău îmi vei împrumuta tu unul. 

Tânărul îmi făcuse de la început o impresie foarte bună. | 
se citea pe faţă că e un om cinstit şi de treabă şi, cum 
cunoştea bine valea Nilului, îmi putea fi de mare folos. 

Am început să pricep acum unele lucruri de care mă 
mirasem înainte. Băiatul trimis de fachir şi bătrânul 
grădinar păreau să ştie ce mi se pregătea. Poate că făceau 
amândoi parte din sfânta Kadirine. Fachirul îmi spusese 
numele lui şi al fiului său, despre care zicea că e acum cel 
mai renumit vânător de sclavi şi că-i jucase un renghi lui 
Ben Wasak din Maabdah. Îşi închipuise probabil că nu voi 
mai putea să mă folosesc de cele ce aflasem, deoarece era 
sigur că din puţul acela, unde mă închisese, nu mai era chip 
de ieşit. 


Pornirăm acum îndărăt spre oraş. Trebuia să mergem 
foarte încet, din pricina lui Ben Nil, care abia se putea ţine 
pe picioare. Ne-a trebuit mai bine de un ceas până ce am 
ajuns la cele dintâi case de la marginea oraşului. L-am 
întrebat pe tânăr dacă se pricepe să mânuiască armele. 

— Da, mi-a răspuns el. 

— Dar curaj ai? 

— Pune-mă la încercare, effendi. 

— Hm... numai să nu ne dai de ruşine, spuse Selim cu 
îngâmfare. Mulţi cred că îl au, dar sunt fricoşi ca nişte 
iepuri. Uită-te la mine! Eu sunt viteazul vitejilor, cel mai 
îndrăzneţ dintre... 

— Ai dat dovadă chiar azi, îl întrerupse Ben Nil zâmbind. 

— Da, am dat, aşa să ştii! Am coborât în fundul iadului, 
pentru ca să te scot pe tine de acolo, şi fără mine effendi 
nici n-ar fi găsit ieşirea, căci eu i-am ţinut făclia, ca să dea 
nisipul la o parte. 

— Cum adică, se cere curaj ca să ţii o făclie în mână? 

— Nu asta voiam să spun, ci că mă pricep şi când e vorba 
să scapi un prizonier din închisoarea lui. Tu eşti acum sluga 
lui effendi şi, fiindcă eu sunt ocrotitorul lui, sunt şi al tău în 
acelaşi timp şi trebuie să asculţi de mine, ca şi de el. 

Am vrut să-l lămuresc lui Ben Nil care era situaţia, aşa că 
i-am spus: 

— Lunganul ăsta de Selim nu e ocrotitorul meu şi nici 
altceva nu-mi e. E numai servitorul tovarăşului meu, pe 
care îl aştept aici; atâta tot. 

— Stăpâne, de ce mă înjoseşti? strigă Selim, mâhnit. Zici 
că sunt servitor, pe când eu sunt intendentul, prietenul şi 
omul de încredere al lui Murad Nassir. 

— Atunci e şi Ben Nil acelaşi lucru pentru mine şi, pentru 
că sunteţi egali, n-are de ce să asculte de tine. 

— Da, dar vezi că el nu e cel mai viteaz al neamului său! 

— De unde ştii că nu? Poate că e şi el tot aşa de renumit ca 
şi tine şi de un neam mai bun. Te tot aud lăudându-te cu 
neamul tău, dar nu mi-ai spus încă din ce trib faci parte. 


— Cum, nu ţi-am spus? Atunci ascultă şi te minunează. Eu 
sunt un fiu al celui mai renumit dintre neamuri, adică al 
neamului beni fessara. 

— Din Kordofan? 

— Da, de acolo mă trag eu. 

— Şi de ce ţi-ai părăsit tribul? 

— Fiindcă nu se mai războieşte cu nimeni. Un viteaz ca 
mine nu poate trăi fără lupte, fără să vadă sânge curgând şi 
pentru că acolo nu mai puteam vedea aşa ceva, am plecat. 

— Şi unde ai luptat? 

— Pretutindeni. Am cutreierat toate ţările lumii, m-am 
luptat cu toate fiarele pământului şi cu oameni cât n-am păr 
pe cap. Acum să spună şi Ben Nil ăsta din ce neam face 
parte. 

— Eu sunt un beduin din tribul uled-ali, răspunse simplu 
tânărul. 

— Şi cu cine te-ai războit până acum? 

— Cu nimeni. 

— Aşa? Atunci eşti un nimic, un fleac pe lângă mine! Nu 
eşti vrednic nici să-mi săruţi urma. Vreau să fiu mărinimos 
cu tine şi să te fac un erou. 

— Iar eu, am adăugat râzând, îi voi da armele de care va 
avea trebuinţă. la să intrăm puţin aici. 

Treceam tocmai prin bazarul cu arme. Am intrat într-o 
prăvălie şi i-am cumpărat lui Ben Nil o flintă, un pumnal şi 
două revolvere, pe care tânărul le primi cu bucurie, 
neştiind cum să-mi mulţumească. 

Mă gândeam să-i cumpăr şi un rând de haine mai ca 
lumea, dar aveam timp s-o fac a doua zi, mai ales că trebuia 
să aleg şi pentru mine unul, deoarece cel de pe mine 
ajunsese într-un hal fără de hal din pricina urcuşului şi 
coborâşului în puț. Ajunşi la palatul paşei, Selim se duse la 
intendent, iar eu cu Ben Nil la gazda mea, rugându-l pe 
bătrân să-i ofere şi tânărului ospitalitate în casa lui. Când 
auzi ce s-a întâmplat, i se aduse atâta mâncare încât s-ar fi 


putut sătura zece inşi. Mâncarăm şi eu şi el până ce nu mai 
încăpu în noi. 

În vremea asta gazda mai trimisese un om la mal, să 
pregătească o barcă. Peste puţin veni şi Selim cu 
intendentul. 

— Vezi, effendi, zise acesta, ce prevestea întunecimea de 
lună? Eu am căzut chiar a doua zi în groapa aia şi voi era 
cât pe ce să vă pierdeţi viaţa. 

— Aşa e, dar primejdia prin care ai trecut tu ne-a fost nouă 
de mare folos, i-am răspuns eu. Dacă nu cădeai tu în 
groapă, n-am fi ieşit nici noi acum din puț. 

— Aţi ieşit voi, nu e vorbă. Vinovaţii însă tot trebuie 
pedepsiţi. 

— Fireşte. 

— Mi-a spus Selim că vrei să te duci în Maabdah, ca să-l 
prinzi pe fachir, de aceea, am poruncit să se încarce o barcă 
cu soldaţi, care să meargă cu voi. Vin şi eu ca să vă ajut să 
puneţi mâna pe criminal. 

Mie asta nu-mi plăcu, de aceea i-am zis repede: 

— Nu e nevoie. De ce te amesteci în treburile mele? 

— Cum, de ce mă amestec? Eşti doar musafirul nostru, ne 
eşti drag la toţi şi suntem datori să ne îngrijim de viaţa ta. 
În afară de asta, afacerea îl priveşte şi pe paşă, şi cum el nu 
se află aici, eu, ca intendentul său, trebuie să-i ţin locul. 

— Vezi că n-aş vrea să te osteneşti... 

— Nu e nici o osteneală. Când a fost vorba să te duci la 
puț, te-am lăsat singur şi vezi ce s-a întâmplat. Vrei să 
păţeşti iar ceva? Nu, nu, trebuie să te însoțesc. 

— Lasă-mă, rogu-te, să fac cum cred eu că e mai bine. 

— Nu se poate! Cum am spus aşa rămâne. 

Imposibil să-l scot dintr-ale lui. Ţinea cu orice preţ să mă 
însoţească, aşa că n-am avut încotro. Şeful grajdurilor şi 
Selim veneau şi ei. Acesta din urmă se lăuda că numaiele 
în stare să-l prindă pe fachir. 

La mal ne aşteptau două bărci. Într-una am luat loc eu, 
gazda mea, Ben Nil şi nişte grăjdari care ştiau să vâslească. 


În cealaltă intendentul cu Selim. Barca era vâslită de 
soldaţi. Dar ce fel de soldaţi! 

Când intrasem cu reissul effendina în curtea palatului, 
văzusem aciuiţi acolo o grămadă de bătrâni zdrenţăroşi. 
Aceştia erau soldaţii. Doisprezece din ei se înghesuiau în 
barcă. Erau acum înarmaţi până în dinţi, armele lor erau 
însă nişte vechituri şi bieţii oameni făceau impresia că sunt 
scoşi dintr-un azil de bătrâni. Am înţeles însă repede că în 
ce priveşte forţa lor fizică mă înşelasem grozav. Cum 
ajunserăm în mijlocul râului, oamenii începură să vâslească 
din răsputeri, şi barca lor aluneca repede ca o săgeată pe 
apă, aşa că a noastră rămase cu mult în urmă. 

— Staţi! le strigai eu. Trebuie să rămânem împreună. 

— Lasă că ne găsim la Maabdah, îmi răspunse burtosul, 
îndemnându-şi oamenii să zorească şi mai mult. 

Să fi urmărit prin asta un anumit scop? Posibil. Eu eram 
creştin şi voiam să prind un fachir de-al lor, pe care toţi îl 
credeau sfânt. Nu era mai bine să-l facă scăpat, 
prefăcându-se că mă ajută la prinderea lui? 

Am pus singur mâna pe o lopată, cu gând să fac barca să 
înainteze mai repede, dar degeaba. Am lăsat lopata jos şi 
am început să privesc prin ochean. Când am zărit stâncile 
din Maabdah, am văzut pe vârful uneia din ele un om care 
privea spre Nil. Aş fi putut să jur că era scamatorul. Când 
barca în care se afla intendentul coti spre mal, omul o luă în 
fugă spre sat şi pieri printre colibe. 

Soldaţii coborâră pe uscat şi o luară spre sat. Dar până a 
ajunge ei la cele dintâi case, l-am zărit pe scamator, cu încă 
unul, la cealaltă margine a satului, zorind spre deal şi 
dispărând apoi într-o văgăună. 

După trei minute eram şi noi pe mal. 

Mi se păruse sau era adevărat că tovarăşul scamatorului 
era chiar fachirul? De aceea, n-am luat-o cu ceilalţi spre sat, 
ci de-a dreptul în direcţia văgăunei. 

Ben Nil mă urmă, fără să-l fi chemat eu. Şeful grajdurilor 
strigă după mine să nu mă rătăcesc şi, văzând că nici măcar 


nu întorc capul, porni cu ceilalţi spre sat. 

— Effendi, îmi zise tânărul, ai luat-o pe calea cea bună, 
poate izbutim să-l ajungem. 

— l-ai recunoscut şi tu? 

— Da. Ochii mei sunt aproape tot atât de buni ca şi 
ocheanul tău. 

— Cunogşti ţinutul? 

— Da, dar nu atât de bine cum aş fi vrut. Am ancorat 
adesea aici, dealurile nu le-am urcat însă. 

Ne-a trebuit mai bine de un sfert de ceas până să ajungem 
la văgăună. Potecă nu exista, iar drumul era greu, plin de 
hârtoape. Râpa era îngustă şi plină de cotituri printre 
stâncile netede şi drepte. Deodată se despărţea în două. Ei, 
acu' ce te faci? S-o iei la dreapta, ori la stânga? 

Să fi ştiut mai dinainte că erau două cărări, aş fi dat mai 
multă atenţie urmelor. Acum degeaba le-am căutat, că n-am 
mai găsit nimic. Pământul era acoperit cu pietriş şi 
bolovani, încât cu greu s-ar fi întipărit paşii pe el. 

Ne bizuirăm pe puţin noroc şi o luarăm spre dreapta. 
După cinci minute văgăuna se isprăvea. Ne întoarserăm la 
răscruce şi pornirăm spre stânga. Drumul făcea un cot şi se 
despărţea iar în două. O ţinurăm tot pe stânga şi dădurăm 
de un perete de stâncă cu neputinţă de urcat. lar ne 
întoarserăm şi o luarăm la dreapta. Poteca urca pe vârful 
unei stânci. Dădurăm în vârf de un platou care cobora, din 
trei laturi, vertical în prăpastie. Înţeleserăm că am fost 
păcăliţi şi ne întoarserăm îndărăt. 

— Numai Allah le ştie pe toate! spuse Ben Nil cu ciudă. Nu 
pricep unde dracu' au pierit... parcă au intrat în pământ. 

— Ba eu pricep. Dealurile astea sunt pline de peşteri. S-au 
ascuns pesemne în vreuna din ele şi, dacă gura peşterii n-o 
fi fost prea mare, au astupat-o cu bolovani. Nu ne rămâne 
altceva de făcut decât să ne ducem în sat. Ori poate că ne- 
am înşelat, şi oamenii pe care i-am zărit nu erau cei pe care 
îi căutam noi. 


— Ba ei erau, effendi. Ochiul meu nu se înşală. Îmi dau 
seama că am căutat degeaba. Curând se va însera. 

Aşa şi era. Soarele cobora spre asfinţit; ne văzurăm deci 
siliţi să renunţăm şi să ne întoarcem în sat. Îi găsirăm pe 
tovarăşii noştri fumând şi stând la taifas cu sătenii. 

— Aţi căutat? l-am întrebat pe intendent. 

— Nu. 

— De ce? 

— Te-am aşteptat pe tine. De ce n-ai venit cu noi? 

— Ştiu oamenii ăştia adunaţi aici pentru ce am venit? i-am 
zis, fără să-i răspund la întrebare. 

— Da. Le-am spus eu. 

— Atunci ar fi mai bine să ne înapoiem la Siut. Căutarea 
noastră ar fi zadarnică dacă nu ţi-ai putut ţine gura. 

— Inşallah! Eşti musafirul nostru şi trebuie să-ţi împlinim 
dorinţa. Am întrebat de Ben Wasak şi ni s-a răspuns că e 
plecat la el Ariş. El era singurul om în care mă puteam 
încrede şi care m-ar fi ajutat să pun mâna pe fugari. Dar 
cum nu se află în sat, eram nevoit să renunţ. l-am întrebat 
pe săteni dacă-l văzuseră pe fachir şi pe scamator pe acolo, 
îmi răspunseră însă toţi într-un glas că nici nu i-au zărit. 

În cele din urmă i-am lăsat pe soldaţi să cerceteze prin 
colibe, deşi ştiam că e zadarnic. 

Nici n-am mai întrebat dacă există peşteri prin văgăună; 
ştiam dinainte că au să mă mintă. Nu s-ar fi încumetat 
nimeni să predea unui creştin - unui ghiaur - pe fachirul 
lor, care trecea drept om sfânt. 

Trebuia deci să las lucrurile la voia întâmplării; că aveam 
să mai dau odată ochii cu el, de asta eram sigur. 

Capitolul V - În pustiu. 

Korosko! Un nume atât de bine cunoscut şi totuşi ce 
localitate păcătoasă! Satul acesta nubian e înconjurat de 
munţi stâncoşi şi pleşuvi, pe care razele soarelui se 
răsfrâng cu atâta tărie, încât abia poţi respira de dogoarea 
lor. 


Nu s-ar găsi un singur om care să locuiască în sat, dar aici 
Nilul face un cot, abătându-se din cursul său şi şerpuind 
printre stâncile de la care şi-a luat ţinutul numele. 1 se zice 
Batn el Adşar, adică pântecul pietrelor. Ocolul pe care-l face 
Nilul dă loc la vârtejuri şi cataracte care, deşi nu împiedică 
cu totul navigația, o îngreunează foarte mult. Vasele trebuie 
descărcate, trase apoi de odgoane printre strâmtori, 
încărcate pe urmă iar, ceea ce dă loc la multă trudă şi 
zăbavă. De aceea mulţi fac ocol mai degrabă pe uscat decât 
pe apă, ca să scurteze din cale. 

Drumul e lung de vreo patru sute de kilometri şi duce prin 
Atmur - astfel se numeşte pustiul nubian dintre Korosko şi 
Berber. 

La Korosko, de unde începe pustiul, călătorul trebuie să 
închirieze cămile şi să facă toate pregătirile de trebuinţă. 
Faptul acesta dă oarecare însemnătate localităţii, deşi n-are 
decât o mână de case şi un han pentru drumeţi. Mai e în sat 
şi o geamie, cu un minaret ca un coteţ de porumbei. Poşta e 
singura clădire cu o uşă care se poate încuia. Prăvăliile şi 
birourile se află într-un şopron lung, aşternut pe jos cu 
rogojini, unde negustorii arabi fac negoţ cu produse 
sudaneze, adică le schimbă pe cele europene. 

Calea prin pustiu răspunde la Abu Hammed. Satul lutese 
lăsat în părăsire, dar Mehemmed Ali însărcină o căpetenie 
de-a ababdehilor să-l scoată iar la iveală, de aceea 
căpetenia şi urmaşii săi fură numiţi şeicii acestui pustiu. 
Fiul căpeteniei se numea Hammed Khalifa şi se dovedi un 
stăpânitor absolut al pustiului şi caravanelor. Lua vamă câte 
o moneda de fiecare cămilă, punându-se chezaş pentru 
siguranţa călătorului şi avutului său. De aceea călătoria era, 
prin Atmur, mult mai căutată decât prin alt pustiu. Şi totuşi, 
puterea şi severitatea acestui şeic nu erau întotdeauna de 
ajuns. 

În sfârşit sosi şi Murad Nassir la Siut şi mă luă, împreună 
cu Selim şi Ben NIL, pe corabia lui. Află, bineînţeles, îndată 
de cele ce mi se întâmplaseră şi nu putu defel înţelege cum 


se făcea că ura lui Abd el Barak luase proporţii atât de 
mari. Se arătă însă foarte mulţumit că scăpasem teafăr din 
toate primejdiile. Când i-am spus de prietenia mea cu 
reissul effendina, păru oarecum necăjit, de aceea mă gândii 
să nici nu-i mai pomenesc de el. 

Călătoria de la Siut la Korosko era destul de plăcută. 
Stăteam cu Murad Nassir pe punte, sub cort, şi mă punea, 
când era bine dispus, să-i povestesc întâmplări din viaţa 
mea. Mă asculta cu încordare, părând că vrea să-mi 
cunoască viaţa în toate amănuntele. Aveam uneori impresia 
că omul acesta ar vrea să-mi încredinţeze o mare taină, dar 
nu ştie dacă s-o facă sau nu. 

Pe sora lui o vedeam zilnic, dar întotdeauna acoperită de 
voaluri. Cele două slujnice albe purtau şi ele un văl pe faţă, 
dar nu atât de des ca al stăpânei lor. Odată, vântul ridică 
vălul de pe faţa Fatmei, bucătăreasa, şi văzui un chip care 
n-avea nimic deosebit. Eu însă aş fi vrut să-l văd mai 
degrabă pe al stăpână-si. 

Când ne întâlneam câteodată pe coverta vasului, o salutam 
şi-mi răspundea prin câteva cuvinte, ceea ce era o favoare 
pe care mi-o făcea din recunoştinţă pentru că o tămăduisem 
de chelie. Nassir îmi spusese că podoaba capului ei 
începuse să crească iar. Deci, leacul meu folosise. Fata avea 
o voce adâncă şi limpede, care suna cât se poate de 
simpatic. 

Crezusem că voi putea afla ceva mai mult despre situaţia 
turcului meu, dar mă înşelasem. Se ţinea în rezervă şi 
vorbea prea puţin despre sine. 

Debarcarăm la Korosko. Era vorba ca reissul effendina să 
facă mai departe călătoria pe apă, pe când noi o preferam 
pe uscat. Afară de mine erau opt persoane, adică Murad 
Nassir, sora lui, cu cele patru slujnice, Ben Nil şi Selim. 

Deoarece corabia pe care venisem trebuia să plece mai 
departe, am fost siliţi să tragem la han, unde femeile îşi 
aveau un apartament cu totul izolat de al nostru. 


Urmară zile cât se poate de plicticoase. Ne trebuiau 
cămile şi nu găseam. Beduinii ne lăsau dinadins să 
aşteptăm, ca să ne ceară o chirie cât mai mare pentru ele. 
Ca să-mi mai treacă de urât, vânam porumbei sau 
pescuiam, ceea ce nu era defel o plăcere pe căldurile care 
domnesc acolo. Seara şedeam cu toţii în grădină, fumând şi 
stând la taifas. Nopțile fiind răcoroase, trebuia să ne punem 
câte o haină mai groasă pe umeri. 

Era în seara zilei a treia. Mă aflam singur cu Murad Nassir 
şi-i explicam unele capitole din Evanghelie care îl interesau. 
— Pentru ce nu aveţi voie să vă luaţi mai multe femei? mă 

întrebă el, deodată. 

— Foarte simplu, Dumnezeu i-a dat lui Adam una singură, 
i-am răspuns eu zâmbind. 

— Ţi-ar fi îngăduit să te căsătoreşti cu o păgână sau o 
mahomedană? 

— Nu. 

— O, Allah, de la câte vă mai opreşte şi legea voastră 
creştinească! Noi nu le întrebăm niciodată pe femei ce vor, 
fiindcă femeia n-are suflet ca bărbatul. Dar dacă ţi-ar fi 
dragă o mahomedană, ai lua-o de nevastă? 

— Poate ar trebui, însă, să se boteze în legea creştinească. 

— Fii sigur că n-ar face-o, ci ţi-ar cere ţie să te faci 
musulman. 

— Să fie atunci şi ea sigură că n-aş face-o. 

— Nici chiar dacă ar fi foarte frumoasă? 

— Nici atunci. 

— Şi foarte bogată? 

— Oricât de bogată. 

— Bine, dar tu eşti sărac! 

— Te înşeli. Legea mea e o avuţie. N-aş schimba-o pe toate 
bogăţiile din lume. 

Privi câteva momente, dus pe gânduri, se uită pe urmă 
lung la mine, apoi urmă: 

— 'Ţi-am spus cândva că te-am mai văzut o dată şi am auzit 
multe despre tine. Eşti omul care-mi trebuie şi aş vrea să te 


am mai aproape. Îngăduie să-ţi arăt ceva. 

Scoase un portofel din buzunar, îl deschise şi mi-l întinse, 
zicând: 

— Vezi ce e în el? 

— Da. 

Era un teanc de bancnote englezeşti, reprezentând o 
sumă apreciabilă. 

— Ştii tu cât fac astea? 

— O avere. 

— Şi totuşi e numai o mica parte din cât am. Şi vreau să-ţi 
mai arăt ceva despre care te rog însă să nu spui nimănui. 
Hai! 

Am înţeles că deznodământul se apropia. Vroia să mă 
câştige cu orice preţ, dar în ce scop nu pricepeam. Trebuia 
să mai aştept. 

Ne scularăm de jos şi ne îndreptarăm spre uşa care ducea 
la odăile femeilor. 

Bătu în uşă; o slujnică ne deschise. Îi şopti câteva cuvinte 
şi femeia ne lăsă să intrăm. Când ajunserăm la o uşă lată el 
o dădu în lături şi-mi zise: 

— Intră. Eu te aştept aici. 

Uşa nu era ceea ce înţelegem noi prin cuvântul acesta, ci o 
rogojină împletită din frunze de palmier, atârnată ca o 
perdea în dreptul deschizăturii, pe care o poţi ridica sau da 
la o parte. Am ridicat deci un colţ al rogojinii şi am trecut 
pragul. 

Ceea ce mi se înfăţişă ochilor mă umplu de mirare. Pe un 
morman de perne stătea o fată tânără de vreo 
şaptesprezece ani. Purta nişte şalvari de mătase şi în 
picioarele goale pantofi de catifea. O hăinuţa scurtă, roşie, 
brodată cu fir, iar de la gât până la călcâie un fel de văl 
subţire ca o pelerină. Părul, împletit în cozi lungi, sclipea de 
bănuţi de aur şi mărgăritare. Pe toate degetele mâinii avea 
inele cu pietre scumpe şi unghiile îi erau vopsite cu henne. 
Genele şi sprâncenele cu „khol”35. 


Iar faţa. o, chipul acela... Când se vorbeşte despre o 
orientală, ţi-o închipui de o frumuseţe răpitoare, 
asemănătoare unei zâne din poveşti, pe când fetiţa asta... 

Trup ca alei văzusem eu adesea pe la bâlciurile din ţara 
mea, la fetele de ţărani care vindeau linguri de cositor şi 
râzătoare fabricate la ţară. Avea o frunte lată numai de 
două degete, un născior ca o pătlăgică, buze subţirele, 
urechi şi ochişori mici ca ai unui şoarece şi şireţi... da, şireţi 
tot ca ai unui şoricel. Chipul ăsta nu l-am putut uita şi n-am 
să-l uit cât voi trăi. 

Drept să spun, mă aflam în mare încurcătură. La o astfel 
de surpriză nu m-aş fi aşteptat; i-am pus o întrebare cam 
stupidă: 

— Cine eşti? 

— Kumra, răspunse ea. 

Pe turceşte numele înseamnă turturica. 

— Sora lui Murad Nassir? 

— Da, effendi. 

— Ştiai că voi veni? 

— Mi-a spus fratele meu. 

— Eşti bolnavă, ai nevoie de vreo doctorie? 

— Nu. Mi-ai redat strălucirea capului, altceva nu-mi 
lipseşte. 

— Atunci, pentru ce ai vrut să mă vezi? 

— Nu eu am vrut. Aşa mi-a poruncit fratele meu. 

— Aşa? Atunci uită-te bine la mine. 

M-am aşezat aproape de ea şi am întors capul pe toate 
părţile. Fata zâmbi şi zise veselă: 

— O, effendi, te-am văzut doar de atâtea ori! Nu eu trebuie 
să te văd pe tine, ci tu pe mine. 

— Da? Pentru ce? 

— O să-ţi spună fratele meu. 

— Aha, am înţeles! Deci, audiența s-a sfârşit, nu e aşa? 

— Da. Du-te, că te aşteaptă. 

M-am înclinat după moda orientală şi am ieşit. 


Murad Nassir mă luă de braţ şi mă trase în camera lui. 
Şezurăm jos şi, după ce ne aprinserăm pipele, turcul zise 
numai atât: 

— Ei? 

— Ce? îl întrebai eu, neştiind ce să spun. 

— Ai văzut-o acum în toată drăgălăşenia şi frumuseţea ei? 

— E încântătoare! 

— Nu e aşa că nu e alta mai frumoasă ca ea? 

— Cea mai frumoasă sub soare! 

— Ai dreptate, e un adevărat soare. Nici un ochi de bărbat 
nu i-a văzut încă frumuseţea. Tu şi logodnicul la care o duc 
acum sunteţi singurii care au avut parte de un astfel de 
noroc. 

— Bine, bine, logodnicul înţeleg, dar eu? 

— Fiindcă mai are o soră... 

— Aha, mai are... 

— Da. Cu un an maitânără ca ea, dar seamănă amândouă 
ca două picături de apă. Auzi ce-ţi spun? 

Băgase de seamă că rămăsesem pe gânduri, mai bine zis 
că mi se lungise faţa de un cot. 

— Aud, am răspuns eu. 

— Şi mă înţelegi? 

— Bunătatea ta e astăzi atât de mare faţă de mine încât 
nici n-o înţeleg, nici n-o pricep. 

— Hm... nu-mi face plăcere răspunsul tău, fiindcă îmi vine 
foarte greu să-ţi spun pe şleau ceea ce aş vrea să-ţi spun. 

— Atunci n-o mai spune. De ce să-ţi faci necazuri degeaba? 

— Cu toate astea trebuie, deoarece nu mă înţelegi. Ţi-am 
mai spus într-un rând că vreau să te încătuşez de mine. Ştii 
tu că surorile mele sunt foarte bogate? 

— Asta vrei să spui, dragul meu, că Allah a fost mai 
milostiv cu tine. Eu n-am surori bogate. 

— Nici n-ai nevoie, fiindcă o să te însori cu o fată bogată. 

— Zău? Nici nu ştiam ce noroc mă aşteaptă. Numai, vezi 
tu, nu m-am gândit încă să mă însor. 


— S-au gândit alţii pentru tine. O să-ţi dau eu o nevastă 
care. 

— 'Ţine-o pentru tine. Prietenia nu-mi îngăduie să te 
jefuiesc... 

— Nu mă jefuieşti defel, fiindcă nu-ţi dau una dintre 
femeile mele, ci pe sora mea mai mică. 

În ce bucluc mă băgasem! Simţeam că mă strânge ceva de 
gât. Cum să scap de belea? Un refuz ar fi însemnat cea mai 
mare insultă pentru el şi mi l-aş fi făcut duşman de moarte. 
Cum dracu' de i-a venit un astfel de gând? Să le dea, despre 
partea mea, pe amândouă - oricâte o mai fi având - 
sultanului în dar de ziua lui, însă pe mine să mă scutească! 

Şi afurisitul de turc nu mă slăbea defel din ochi, căutând 
să-mi citească pe faţă gândurile. Văzând însă că tac, 
întrebă: 

— Ei, ce zici? 

— Zic că nu e bine să glumeşti cu lucruri atât de serioase. 

— Cine îţi spune că glumesc? Vorbesc foarte serios. 

— Cu neputinţă! Eu sunt creştin... 

— Tocmai de aceea trebuie să-ţi dai seama cât de mult te 
preţuiesc. Vei fi soţul surorii mele, fără să fii silit să te lepezi 
de legea ta. 

— Atunci ar trebui să se boteze ea. 

— Nu e nevoie. Chem cadiul, tu spui „Bu benum” fetei; 
cadiul iscăleşte o hârtie şi sunteţi cununaţi. 

— Nu, asta nu-mi îngăduie religia mea. Cununia nu are la 
noi nici o valoare, dacă nu e oficiată de un preot de al 
nostru. 

Credeam că am scăpat, l-am auzit însă pe turc zicând: 

— Atunci n-ai decât să te cununi în legea ta. 

— Nu se poate, fiindcă sora ta nu e creştină. 

Turcul clătină capul posomorât şi nemulţumit. Eram sigur 
că a renunţat la ideea lui, dar deodată faţa i se lumină, bătu 
palmele ca un om care a luat o hotărâre rapidă şi zise: 

— Bine. Să se facă atunci creştină. Femeile tot n-au suflet, 
ele nu se duc nici în rai, nici în iad, aşa că e tot una dacă 


spun Allah, Dumnezeu sau Mahomed ori Hristos. 

Ceea ce făcea el era peste puterile lui, dar mai ales peste 
ale mele. Eu nu-i cerusem nimic şi el îmi oferea mai mult 
decât şi-ar fi putut închipui cineva. Ce era de făcut? Îmi 
venea s-o iau la fugă, trebuia însă să rămân şi să scap prin 
vreo şiretenie oarecare. 

Tocmai vroiam să deschid gura să spun ceva, când l-am 
auzit zicând: 

— Spune drept, ţi a plăcut Kumra? 

— Crezi că e cu putinţă să nu-mi placă? 

— Asta nu, căci e coroana drăgălăşeniei şi întruparea 
frumuseţii. Am vrut s-o vezi ca să-ţi faci idee cum e soră-sa, 
pe care vreau să ţi-o dau de nevastă. Ai văzut că mă 
învoiesc la tot ce mi-ai cerut şi nu mai există nici o piedică. 
Bate palma! 

Îmi întinse într-adevăr mâna, pe care eu şovăiam să i-o iau. 

— Stai că nu merge aşa de repede. Or mai fi multe de zis... 

— Ce să mai fie? 

— Surorile tale au părinţi? 

— Nu mai au. Eu sunt fratele şi stăpânul lor şi trebuie să 
asculte de mine. 

— Aşa? Se mai cere însă ceva. Ca să se facă creştină, 
trebuie să înveţe mai întâi legea noastră şi să dea un 
examen. Dacă nu reuşeşte la examen, rămâne tot turcoaică 
şi nu se poate căsători cu mine. Vezi, deci, că nu pot hotări 
nimic până după examen. 

L-am văzut deodată sărind în picioare şi-mi zise înfuriat: 

— Să se facă dracu' creştin că eu n-aş vrea să fiu. Dacă e 
atât de greu pentru voi să vă însuraţi, cât de greu trebuie 
să fie atunci să intraţi în împărăţia cerurilor? O să vezi însă 
că planul meu tot o să reuşească. Fata e foarte deşteaptă; 
aş putea zice că e chiar mai deşteaptă decât mine. O să dea 
un examen strălucit. Ca să-ţi dovedesc că sunt sigur de asta 
şi te consider de pe acum cumnatul meu, o să ţi spun care 
sunt afacerile mele la care te voi lua de tovarăş. 


În sfârşit, momentul de care mă feream atât se apropia. 
Bănuiam ce vroia să-mi propună şi ştiam şi ce răspuns îi voi 
da, şi că acest răspuns va aduce ruptura dintre noi. Cu atât 
mai bine. Tot trebuia să se întâmple odată şi odată. 

Turcul se aşeză iar jos în faţa mea şi începu: 

— Ştii tu care afacere aduce cel mai mare câştig? 

— Da. Afacerea unui attar (farmacist). 

— Cunosc eu una care produce mult mai mult şi te 
îmbogăţeşte mai repede. Spiţerul trebuie să dea şi el bani e 
marfă, dar marfa despre care vreau eu să-ţi vorbesc o ai pe 
degeaba. 

— Vrei să spui atunci furtişagul ori jaful? 

— Ei, şi tu! Astea îs vorbe prea aspre... 

— Defel. Şi apoi afacerea asta e cea mai a dracului din 
câte cunosc, fiindcă nu ai marfa pe degeaba - după cum 
crezi tu, ci trebuie s-o plăteşti mult mai scump ca oricare 
alta. 

— Cu ce? 

— Cu liniştea conştiinţei tale şi fericirea de apoi. Cred că 
astea sunt omului mai de preţ decât banii. 

— Vorbeşti ca un creştin, pe când eu cuget şi simt ca un 
musulman. Pe urmă, nu e vorba aici de jaf obişnuit sau 
furtişag. 

— Ştiu. Vrei să spui sclavia. 

— Da. 

— Îţi mai aduci aminte ce mi-ai spus la Kahira? 

— Foarte bine chiar. 

— Ziceai aşa: „N-am de gând să vânez negri”, iar acum 
văd că eşti de altă părere. 

— Te înşeli. Spun şi acum același lucru, dar lasă-mă să 
adaug câteva cuvinte. Nu vreau să vânez sclavi, ci să 
cumpăr. 

— Şi mai rău! De ce e mai pedepsit cine îndeamnă la furt 
decât însuşi hoţul? Fiindcă îl împinge pe calea pierzaniei. 
Tot aşa şi în cazul de faţă. Dacă n-ar exista negustori de 
sclavi, n-ar fi nici vânători de sclavi. 


— Uiţi că sclavia e o instituţie sfinţită de lege. Strămoşii 
noştri aveau şi ei robi şi noi, musulmanii, care am moştenit 
religia şi obiceiurile lor, nu putem trăi fără sclavi. 

— Hm! Ar fi de discutat... dar renunţ. Eu condamn 
vânătoarea de sclavi, asta e tot ce pot să-ţi spun. 

— N-ai decât. Nu te pun să-i vânezi tu. După ce vei auzi 
propunerea pe care vreau să ţi-o fac, o să judeci altfel. 

— Nu prea cred. 

— Ascultă mai întâi, şi pe urmă să vorbeşti. Te cunosc mai 
de mult şi te ştiu om îndrăzneţ şi curajos. Întâmplările prin 
care ai trecut în ultimul timp sunt o dovadă că te pricepi 
cum să scapi din primejdiile cele mai grele. De aceea îţi 
spun de pe acum ceea ce ai fi aflat mai târziu. 

— Foarte bine faci. 

— Aşadar, află că eu cunosc un vânător de sclavi care. 

— Vrei să spui de Ibn Asl ed Djasur? l-am întrebat eu. 

— Cine este o să-ţi spun numai după ce vei fi primit 
propunerea mea. Ca să mă asigur că nu mă va trage pe 
sfoară, îi dau pe sora mea cea mai mare de nevastă. 

— "Ţi-a cerut-o el? 

— Da. Am căzut la învoială. Voi întocmi aproape de 
Khartoum - în taină, fireşte - fiindcă negoţul cu sclavi e 
interzis - câteva locuri ascunse pentru adăpostirea sclavilor. 
Cumnatul meu se duce să vâneze sclavi şi-i aduce acolo. Se 
găsesc în susul Nilului multe insule şi desişuri foarte 
potrivite pentru scopul nostru. Tu le vizitezi din când în 
când şi-mi aduci mie sclavii pe care eu îi cer. Pentru treaba 
asta îţi dau pe sora mea cea mai mică de nevastă şi a treia 
parte din câştig. În afară de asta, surorile mele sunt, după 
cum ţi-am mai spus, foarte bogate. 

Mă aşteptam întrucâtva la o propunere asemănătoare, dar 
nu chiar pe faţă. Am rămas încremenit, uitându-mă la 
Murad Nassir cu ochii holbaţi. 

— Aşa e că nu nădăjduiai la atât? îmi zise el, zâmbind. Ştiu 
că e mai mult decât ţi-ai fi închipuit tu şi că o să primeşti cu 
bucurie propunerea mea. Dacă n-ai face-o, ar însemna că 


eşti un prost şi te ştiu om deştept. Totuşi, o să-ţi dau răgaz 
până mâine să te... 

— Nu e nevoie de răgaz, i-am curmat vorba. Răspunsul pot 
să ţi-l dau chiar acum. 

— S-auzim! Sunt încredinţat că te învoieşti de pe acum. 

— Stai puţin! Zici deci că vom fi trei tovarăşi: vânătorul de 
sclavi, negustorul, adică tu şi eu. 

— Da. 

— Tu întocmeşti depozitele tăinuite pentru vânzarea sau 
expedierea mărfii; nimic primejdios pentru tine, deoarece 
poţi arunca oricând vina pe alţii. Vânătorul de sclavi de 
asemenea nu are de ce se teme, căci vânătoarea se face 
foarte departe de locul unde e adusă marfa şi ştie bine că 
nu poate fi nici ucis, nici rănit în luptă. Între voi doi eu sunt 
cel care trebuie să-ţi aduc sclavii de la seribah şi să ţi-i 
predau ţie. Drumurile sunt nesigure, deoarece trebuie să 
trec prin ţinuturi duşmane şi, în afară de asta, sunt silit să 
mă apăr de autorităţi, care vor porni o adevărată goană 
împotriva mea. 

— Aşa e. Tocmai de aceea te-am ales pe tine. Numai tu eşti 
omul în stare să ţină piept unor astfel de primejdii. 

— Mă bucur că mă crezi atât de curajos, dar nu mă bucur 
defel că mă crezi în stare să-mi pun la încercare curajul 
pentru astfel de treburi. Sclavia e o ruşine a timpurilor de 
astăzi, iar negoţul de sclavi o nedreptate strigătoare la cer. 
Eu n-aş păcătui împotriva nimănui nici cu un fleac, cu bună 
ştiinţă, nici pentru toate averile din lume, cu atât mai puţin 
mi-aş încărca cugetul cu o astfel de crimă. Mă mir şi nu 
înţeleg cum mi-ai putut face mie, unui creştin, o propunere 
ca asta. 

Dezamăgirea cea mai mare i se citea pe faţă. 

— Alt răspuns n-ai să-mi dai? întrebă el necăjit. 

— Nu. 

— Gândeşte-te la câştigul care te aşteaptă. 

— Un cuget împăcat preţuieşte mai mult! 

— Şi cu soră-mea ce fac? 


— Caută pe altul. 

— O dispreţuieşti? 

— Doamne fereşte! Nu o pot primi, deşi ţi-ai călcat pe 
inimă şi ai făcut ceea ce nu îngăduie nici legea, nici 
obiceiurile voastre. Îţi sunt foarte recunoscător pentru 
bunăvoința ta, dar nu sunt vrednic de o făptură atât de 
drăgălaşă şi încântătoare. Nu vreau să te jignesc şi te rog 
să mă ierţi că nu pot călca poruncile credinţei mele. Să ne 
despărţim prieteni. 

M-am ridicat în picioare şi i-am întins mâna. Turcul se 
ridicase şi el, trânti mânios ciubucul de pământ şi strigă 
înfuriat: 

— Prieteni? Crezi că se poate? Dacă ne despărţim acum 
suntem duşmani, duşmani de moarte pentru toată viaţa! 

— Nu înţeleg de ce. 

— Cum nu înţelegi? E limpede ca lumina zilei. Mi-ai 
povestit ce s-a întâmplat acum în urmă. Eşti prietenul lui 
reiss effendina şi o să te întâlneşti cu el în Khartoum. Pe 
urmă, vrei să-l cauţi pe negustorul de sclavi Ibn Asl şi... 

— Aha, recunoşti deci că el e cel cu pricina! 

— Nu recunosc nimic şi n-o să afli nimic! Vreau numai să-ţi 
dovedesc că nu poţi fi prietenul duşmanilor mei şi al meu în 
acelaşi timp. Ştii prea multe despre mine, aşa că pentru 
mine eşti mai primejdios ca oricare altul. De aceea te 
sfătuiesc: chibzuieşte bine ce faci. 

— Nu e nevoie să chibzuiesc. 

— Rămâi la hotărârea ta? 

— E nestrămutată! 

— Bine. Atunci nu mai e nimic între noi şi-mi pare rău de 
tot ce-am făcut pentru tine. le-am copleşit cu binefacerile 
mele... 

Expresia chipului său se schimbase cu desăvârşire. 
Privirea lui blajină de până acum se prefăcu într-o privire 
de ură şi citii în ochii săi că mi-a devenit cel mai înverşunat 
duşman. 


— M-ai copleşit cu binefacerile tale? l-am întrerupt eu 
foarte calm. Care sunt acelea? Am dormit şi am mâncat în 
casa ta, fiindcă n-am putut scăpa de stăruinţele tale şi ar fi 
însemnat să te jignesc dacă nu primeam. Asta numeşti tu 
binefacere? 

— 'Ţi-am plătit călătoria pe corabie şi ţi-am dat şi o 
grămadă de parale. 

Negustorul de sclavi îşi dădea arama pe faţă. Un altul în 
locul meu l-ar fi scuipat în obraz, eu însă nu i-am răspuns 
nimic, am scos punga din buzunar, am numărat banii, 
gologan cu gologan, cât cheltuise pentru mine; i-am 
aruncat pe covor şi m-am îndreptat spre uşă. Când să trec 
pragul, l-am auzit strigând după mine: 

— Stai. tot nu vrei să... 

Nici n-am întors capul. 

— Aşa? răcni el, du-te dracului, câine, şi fereşte-te de 
acum încolo de mine, atâta îţi spun...! 

De somn nu putea fi vorba. Eram prea enervat ca să pot 
dormi. Trebuia să mă liniştesc mai întâi. Am ieşit deci din 
han şi m-am îndreptat spre pustiu. 

Ce nesocotit am fost că m-am lăsat convins la Cairo să mă 
mut la acest ticălos de turc! Ce-am să mă fac eu acum, aici, 
în mijlocul pustiului, fără bani de drum? Dar nu asta mă 
îngrijora. Mi-era ciudă pe mine că mă lăsasem tras pe 
sfoară. Pentru nimic în lume nu mi-aş fi putut închipui că 
aveam de-a face cu un negustor de sclavi. 

Mergeam în neştire, frământat de gânduri, când am auzit 
deodată nişte sunete ciudate. Părea că adierea vântului 
aducea din depărtare acorduri de harpă. Sunetele se 
apropiau din ce în ce şi am desluşit glasuri de femei şi 
acorduri de strune. Am văzut apoi un om călare pe o cămilă, 
cu o suliță care sclipea în bătaia razelor de lună. 

Când dădu cu ochii de mine, călăreţul se abătu din cale. 
După el veneau douăsprezece cămile cu tahtirvane 
(baldachine), de sub care se auzeau cântece şi râsete de 


femei, iar în urmă câţiva oameni călări, înarmaţi până-n 
dinţi. Ca nişte năluci trecură cămilele pe lângă mine. 

Era un transport de tinere sclave, care erau duse în Egipt. 
Nenorocitele erau silite să râdă şi să cânte tot timpul 
drumului, ca să nu slăbească de inimă rea şi să se 
urâţească. 

Convoiul venea probabil din Abu Hammed, dar se ferea să 
se oprească la Korosko, pentru a nu fi văzut. 

M-am întors la han şi m-am culcat. Nu se lipea însă somnul 
de mine. Nu că mi-ar fi fost frică de Murad Nassir, dar alte 
gânduri mă frământau acum. 

Mai întâi, care erau raporturile turcului cu Ibn Asl, 
vânătorul de sclavi? Vroiam cu orice preţ să aflu unde se 
găsea acesta. Pentru asta n-aveam decât să nu-l slăbesc din 
ochi pe Murad Nassir. Dacă tot nu eram prieten cu el, să 
pot fi cel puţin de folos călăuzei mele din Maabdah şi să dau 
de urma fratelui său dispărut. 

M-am sculat de dimineaţă, am ieşit în faţa hanului şi am 
cerut hangiului să-mi aducă o cafea. În timp ce o beam, am 
zărit un călăreț în depărtare. Trebuia să aibă un animal 
minunat, căci călăreţul se apropia cu o iuţeală uimitoare. 
Când i-am putut desluşi faţa, am rămas încremenit. Era 
locotenentul lui reiss effendina, pe care-l cunoscusem pe 
corabia acestuia. Ofiţerul mă recunoscu şi el, căci îşi struni 
cămila care se lăsa în genunchi înaintea mea şi călăreţul 
sări din şa. 

— Ce cauţi aici, în Korosko? l-am întrebat. Credeam că 
emirul se află în Khartoum. 

— A fost. Unde e acum o să-ţi spun după ce vorbesc cu 
şeicul el Beled, pe care trebuie să-l găsesc numaidecât. 

— S-a sculat. L-am văzut adineauri în faţa casei lui, 
făcându-şi rugăciunea. 

I-am arătat cu mâna casa şi ofiţerul se îndreptă într-acolo, 
pe când cămila se lăsă la pământ aproape de locul unde 
şedeam eu. Era un animal de preţ, cu blana cenuşie, cum 
au numai adevăratele cămile de călărie. 


De unde avea ofiţerul un astfel de exemplar? Există cămile 
de călărie care pot alerga fără să se oprească din goană o zi 
întreagă, făcând un drum de peste o sută de kilometri. Era 
şi tare blândă, căci în loc să dea din picioare sau să muşte, 
când am mângâiat-o pe cap, se uită blând la mine şi păru că 
se bucură. 

Deodată l-am văzut pe Selim ieşind pe poarta hanului. A 
venit de-a dreptul spre locul unde stăteam şi mi-a zis cu 
îngrijorare în glas: 

— Tare mult m-am întristat de cele aflate, effendi, şi aş 
vrea să-ţi fac o mare rugăminte: 

— Care? 

— E adevărat că te-ai certat cu Murad Nassir? 

— Cine ţi-a spus? 

— Chiar el. M-a oprit să mai vorbesc cu tine 

— Şi tu calci poruncile stăpânului tău? 

— Păi dacă tu îmi eşti mai drag ca el... 

— Şi ce zici că vrei să mă rogi? 

— Uite ce e: nu mai vreau să rămân în slujba lui Murad 
Nassir. 

— Aşa! Pentru ce? Nu eşti mulţumit cum se poartă cu tine? 

— Ba sunt, nu zic nu, însă de când am plecat din Suit îl aud 
spunând nişte lucruri care mie nu-mi plac defel. 

— Ce fel de lucruri? 

— De, ştiu eu dacă se cade să ţi le spun? Mi-e încă stăpân 
ŞI... 

— Nu cumva e vorba de negoţul de sclavi? 

— Aşa, chiar aşa! După cum văd, ştii şi tu că e negustor de 
sclavi. 

— Da, ştiu. 

— Atunci pot vorbi deschis cu tine. Zice să rămân mai 
departe în slujba lui. Dacă ne prinde, m-am dus dracului! 

— Măi Selim, măi, şi de asta ţi-e ţie frică! 

— Frică, mie? Doamne fereşte! Ştii doar că eu sunt cel mai 
viteaz dintre viteji şi mă iau la luptă cu o mie de duşmani, 


dar ca să fiu prins ca negustor de sclavi, nu-mi dă mâna. 
Parcă mi-ar fi ruşine... 

— Bravo! Frumos din partea ta, n-am ce zice. 

— Aşadar, îmi dai dreptate? 

— Fireşte! 

— Atunci, să ştii că nu mai stau nici un minut la el. Numai, 
vorba e, ce mă fac? Dacă n-aş ţine atâta la tine, nici nu mi- 
ar păsa. Pe când aşa, mă doare sufletul să te părăsesc. De 
aceea aş vrea să-ţi fac o rugăminte. 

— Spune. 

— Uite, effendi, tu eşti un om tare înţelept, pe toate le ştii 
şi toate tainele le cunoşti, dar ai un cusur. 

— Care? 

— N-ai pe lângă tine un om, aşa, ca mine. Ai fi de o sută de 
ori mai respectat dacă m-ai avea în slujba ta. 

— Şi ai vrea să te iau? 

— Da, effendi. 

— Nu merge. Prea eşti viteaz şi mi-ar fi mereu frică să nu 
te omoare cineva. 

— O, despre asta să n-ai nici o grijă. Când mă pridideşte 
curajul şi mă iau cu cineva la luptă, o duc singur la capăt, 
mă cunoşti doar, aşa că nu e nevoie să-mi sari în ajutor. Mai 
degrabă ţi-aş sări eu ţie când ai fi în primejdie, îmi cunoşti 
vitejia şi ştii că sunt în stare să mă sacrific pentru tine. Ei, 
ce zici de propunerea mea? 

— Să mă mai gândesc. 

— Ce să te mai gândeşti! Nu poate fi om mai folositor pe 
lume ca mine. 

— Se poate, dar vezi că mai am un servitor. 

— Cine, Ben Nil? Ce să faci cu el? Război-tu-s-a el cu 
cineva până acum, biruit-a el pe cineva? 

— E încă tânăr şi mai are vreme să ajungă un erou tot atât 
de renumit ca tine. 

— Nu cred. Nu vrea să asculte de sfaturile mele. Cine nu 
vrea să înveţe de la altul, nu-i mare scofală de el. 


— Tu, ca mai bătrân şi cu experienţa ta, ar trebui să ai 
răbdare şi să-l iei cu binişorul. Aş fi chiar foarte mulţumit 
dacă te-ai interesa mai îndeaproape de băiat. 

— O fac cu plăcere, fiindcă aşa doreşti tu. O să îndur cu 
răbdare slăbiciunile lui şi o să-i înghit prostiile fără să 
crâcnesc. 

— Atunci du-te de-l caută şi spune-i că vrei să rămâi la 
mine. După cum m-o sfătui el, aşa o să fac. 

— Ce faaace?... Tu, un effendi atât de mare, vrei să te 
supui poruncilor unei slugi? 

— Nu e vorba de porunci, dar fiindcă o să fiţi mereu 
împreună, vreau să cunosc şi părerea lui. 

— Să fie mulţumit să mă aibă ca pildă. Bine, mă duc să-i 
spun şi să vezi că n-o să mai poată de bucurie. 

Aş fi dat orice să fi putut auzi ce avea să se petreacă între 
cei doi. Se statornicise între ei o mare prietenie şi, cu toate 
acestea, se ciorovăiau de dimineaţa până seara. Cu toate 
defectele lui, Selim era un om foarte blând şi devotat, 
numai să nu-i fi cerut ceva unde era vorba de un act de 
bravură, căci era fricos din cale-afară. Trebuia să-l laşi în 
credinţa că e un mare erou şi obţineai atunci de la el orice 
vroiai. 

Ben Nil mă interesa mai mult decât şi-ar fi putut închipui 
cineva. Tânărul era serios şi tăcut şi, cu toată tinereţea lui, 
judeca uneori mai bine ca un bătrân. Inteligența şi energia 
sa, de care dăduse dovadă deocamdată în lucruri mărunte, 
mă făcea să cred că, atunci când se va ivi prilejul, le va 
întrebuința în împrejurări unde se cere curaj şi voinţă. 

De câte ori se luau cei doi la ceartă, dădeau loc la o scenă 
hazlie, care mă mai scutura niţel din amorţeala vieţii 
monotone pe care o duceam. De aceea eram hotărât să-l 
opresc pe Selim în slujba mea. Cu cheltuielile aveam s-o 
scot eu la capăt. 

Îl zării pe locotenent ieşind din casa şeicului, urmat de 
acest demnitar al satului, care o luă la fugă spre malul apei. 


Ofiţerul veni spre han, îşi umplu ciubucul cu tutun, îl 
aprinse şi se aşeză lângă mine. 

— Straşnică cămila asta, i-am zis. Trebuie să fie o 
adevărată plăcere să goneşti în spinarea ei prin întinsul 
pustiului. 

— O să simţi şi tu plăcerea asta, căci a fost închiriată de 
emir pentru tine, îmi răspunse el. 

— Zău? De unde până unde i-a venit gândul să-mi trimită 
cămile? 

— Odată cu trimiterea cămilei, m-a însărcinat să-ţi fac şi o 
rugăminte din partea lui. Vrei s-o auzi? 

— Cum să nu! 

— Atunci ascultă. Tu ai cutreierat adesea pustiul şi ştii să 
recunoşti orice urmă de om sau de animal. De aceea te 
întreabă dacă... 

Îşi întrerupse deodată vorba şi rămase cu ochii aţintiţi la 
şoproanele despre care am pomenit la început. Văzurăm 
apărând acolo o ceată de beduini care aduceau cămile de 
închiriat pentru transportul călătorilor şi bagajelor prin 
pustiu. Murad îi zărise din umbra hanului şi ieşea acum pe 
poartă să vorbească probabil cu ei. Fiindcă noi stăteam 
lângă zid, în spatele porţii, nu ne văzu. 

Făcu semn beduinilor să se apropie de el. Locotenentul îl 
urmărea cu o privire întunecată. 

Întoarse şi turcul capul şi dădu cu ochii de noi. 
Locotenentul se ridică şi veni în faţa lui, tăindu-i calea. 

— Pare-mi-se că ne-am mai cunoscut cândva, îi zise el. 

— Eu, pe tine? zise turcul cu un gest de dispreţ şi părea că 
într-adevăr nu minţea. 

— Se prea poate ca tu să nu mă fi observat, dar eu te-am 
văzut foarte bine, răspunse ofiţerul dârz. 

— Ei şi? Puțin îmi pasă! Pe mine mă cunoaşte multă lume. 
Dă-te la o parte şi lasă-mă să trec. 

— Nu te grăbi aşa, căci am ceva de vorbit cu tine. Cum te 
cheamă? 

— Treaba mea! Nu sunt dator să-ţi răspund. 


— la aminte să nu te înşeli. Ştii tu ce e reissul effendina? 

Turcul tresări. Privirea pe care o aruncă locotenentului, 
care era îmbrăcat ca oricare nubian, era cu totul alta. 

— Cum să nu ştiu! Ştie oricine, răspunse el dintr-o dată 
mai politicos. 

— Trebuie să mai ştii atunci că reissul effendina are 
împuterniciri mai mari decât oricare din mudiri. 

— Ştiu şi asta. 

— Eu sunt locotenentul emirului şi mutra ta mă 
interesează grozav. Ei, nici acum nu vrei să-mi răspunzi la 
ce te-am întrebat? 

— Dovedeşte-mi mai întâi că eşti într-adevăr drept cine te 
dai. 

— Ţii numaidecât? Bine. Să mergem la şeic, unde 
convorbirea noastră o să ia o altă întorsătură, care nu cred 
că o să-ţi convină defel. 

— Nu-i nevoie. Eu sunt om politicos şi o să-ţi răspund 
cuviincios. Întreabă! 

Aşadar, turcul meu avea motive puternice ca să se 
ferească de autorităţi. 

— Te întreb pentru a doua oară. Cum te cheamă? zise 
ofiţerul zâmbind. 

— Numele meu e Murad Nassir. 

— De unde eşti? 

— Din Nif, de lângă Ismir. 

— Ce meserie ai? 

— Sunt bazirgijan. 

— Adică negustor. Ce fel de comerţ faci? 

— De orice fel. Acum mă duc la Khartoum ca să cumpăr 
senna, gumă şi fildeş. 

— N-ai cumpărat sau n-ai vândut nici o altă marfă? 

— Ba da. 

— Vreau să spun marfă vie - sclavi? 

— Niciodată! Eu sunt o prea supusă slugă a Măriei Sale şi 
n-aş face pentru nimic în lume ceva împotriva legilor 
kedivului. 


— Bine de tine dacă-i aşa. Cunoşti poate locul zis Kauleh, 
de lângă Bahr el Abiad? 

— Nu. 

— Ciudat! Să nu ştie un negustor ca tine unde vine 
Kauleh... Hm! nu-mi prea vine să cred. Nu e nici un an de 
când au fost transportaţi sclavi de la Karanak la Kauleh, 
peste Nil. I-am eliberat pe bieţii negri, prinzându-i pe 
ticăloşii care îi aduseseră. Unul singur ne-a scăpat şi ăsta 
semăna aidoma cu tine. Am întrebat pe unul din prinşi şi l- 
am silit să ne spună numele şefului bandei. Sună însă altfel 
decât ăsta pe care mi-l spuseşi tu acum. 

— Asta dovedeşte că nu sunt eu acela drept care mă iei. 

— Ba mai dovedeşte că te slujeşti de mai multe nume. Te- 
am văzut atunci bine la faţă şi sunt sigur că nu mă înşel. 

— Stăpâne, eu sunt un negustor cinstit. Poate s-o spună şi 
effendi de colo, cu care stăteai adineauri de vorbă. Mă 
cunoaşte foarte bine şi merge cu mine la Khartoum. 

Ce obrăznicie! 

— E adevărat, îl cunoşti? mă întrebă locotenentul. 

— Îl cunosc drept cine se dă, am răspuns eu. 

— Cum ţi-a spus că îl cheamă? 

— Cum ţi-a spus şi ţie. 

— Ţi-a vorbit ceva despre negoţul de sclavi? 

— Da, chiar aseară. 

— Ce zicea? 

— Mi-a spus că-mi dă pe sora lui de nevastă dacă vreau să- 
l ajut la negoţul ăsta. 

— Povesteşte-mi, te rog, tot ce-aţi vorbit, effendi. 

N-aveam nici un motiv să ţin cu turcul, de aceea i-am spus 
ofițerului tot ce ştiam. Nemernicul scrâşnea de furie şi-mi 
aruncă o privire din care am înţeles că va căuta la cel dintâi 
prilej să se răzbune. 

— Ei, acum ce mai zici? îl întrebă locotenentul, când am 
sfârşit. 

— Stăpâne, aveam motivele mele să fac ceea ce am făcut. 
Effendi ăsta, care nu se pricepe la nimic, n-are nimic şi nu e 


bun la nimic, vroia să mă silească să-l iau pe cheltuiala mea 
la Khartoum. Mă costase şi aşa o grămadă de parale de la 
Siut până aici şi, ca să scap de el, l-am minţit spunându-i că 
sunt negustor de sclavi. Minciuna mi-a prins bine, fiindcă i 
s-a făcut frică şi m-a lăsat în pace. 

— Parcă spuneai adineauri că tu vroiai să-l iei la 
Khartoum? 

— N-ai înţeles bine. 

— Hm... Poţi să-mi dovedeşti că eşti într-adevăr Murad 
Nassir din Nif? 

— Cum să nu?! Am două paşapoarte semnate, unul de 
sultan şi altul de kediv. 

— Să le văd! 

— Atunci poftim cu mine în odaia mea să ţi le arăt. 

Locotenentul îl urmă în han; eram curios ce o să mai fie. 
După câtva timp ofiţerul se întoarse singur şi-mi spuse 
necâjit: 

— Amândouă paşapoartele sunt în regulă. Călătoreşte cu 
soră-sa la Khartoum. I-am percheziţionat bagajele, dar n- 
am găsit nimic suspect. Totuşi, sunt pe deplin convins că e 
negustorul de sclavi pe care îl cred eu. 

— Şi eu pot să fac jurământ că tot ce ţi-am spuse 
adevărat. 

— Te cred şi fără jurământ. Deocamdată nu pot să-i fac 
nimic şi sunt silit să-l las în pace. Îl vom supraveghea însă 
cu străşnicie, fără ca să bage de seamă. Acum putem 
continua convorbirea începută adineauri. 

— Nu aici. Porunceşte să ducă în curtea hanului cămila, pe 
urmă să ne aşezăm undeva pe mal; acolo nu ne poate auzi 
nimeni. 

Aşa am şi făcut. Ajunşi la mal, am văzut o luntre vâslită de 
un singur om, care se căznea din răsputeri să înainteze 
împotriva curentului. 

— Ăsta e omul trimis din ordinul meu de şeicul el Beled la 
Derr, îmi zise locotenentul. 

— Cu ce scop? Aş putea să aflu şi eu? 


— Trebuie chiar. De la Derr pleacă o altă ştafetă la Abu 
Simbel, de acolo alta la Wadi Halfa, şi tot aşa mai departe 
până ce vor fi puse la curent toate localităţile de pe valea 
Nilului. 

— S-a petrecut, deci, ceva cu totul deosebit? 

— Ceva grozav. O răpire de sclavi cum nu s-a mai pomenit 
de mult. Că vânătorii de sclavi atacă satele şi fură negri, e 
ceva obişnuit; la răpirea nubienilor şi nu-bienelor mai 
închideam şi noi ochii, dar ca arabi şi încă musulmani să fie 
răpiți asta e o nelegiuire nemaipomenită împotriva 
Coranului, o nelegiuire care întrece orice margine. 

— Cum, au îndrăznit aşa ceva? 

— Ai auzit de Bir es Serir, care se află la apus de Es Safih? 

— Da. Fântâna asta e la o fugă de cămilă de Wadi Melk. 
Aparține, dacă nu mă înşel, arabilor fessara. 

— Eşti cât se poate de bine informat. O parte a fessarilor, 
care îşi adapă vitele la fântâna aceea, aveau nu ştiu ce 
sărbătoare. Toţi bărbaţii se duseseră la dejebelul Modjaf 
pentru o fantasia36, lăsând acasă femeile şi copiii. Când s- 
au întors a doua zi acasă, au găsit copiii şi bătrânele 
omorâţi; fetele şi femeile tinere fuseseră răpite, cirezile 
împrăştiate pe câmp. Erau peste patruzeci de cadavre. 

— Ce grozăvie! Fetele şi femeile fessarilor sunt vestite 
pentru frumuseţea lor. S-au găsit ceva urme? 

— Nu. Spre ziuă s-a stârnit o vijelie care a aşternut nisipul 
pustiului peste ele. 

— Când s-a întâmplat grozăvia asta? 

— Acum douăzeci de zile. Ştii ce depărtare e până acolo, 
de aceea să nu te miri că vestea ne-a sosit de-abia alaltăieri. 

— Ba mă mir chiar că aţi primit-o aşa de curând. 

— Încotro crezi tu că se vor fi îndreptat răpitorii? 

— Nici spre apus, nici spre răsărit, pentru că acolo nu-şi 
pot desface marfa. Părerea mea e că au luat-o spre Marea 
Roşie, ca să expedieze sclavele în Turcia sau Egipt. 

— Aşa crede şi emirul. Există însă mai multe căi. 

— Numai două. 


— Care anume? 

— Prin vecinătatea lui Wadi Melk, spre pustiul Bajuda, şi 
prin ţinutul Berber, iar de acolo pe drumul care duce drept 
la Suakin. A doua cale ar fi prin Wadi Melk şi Wadi el Gab 
spre Dongola, tăind apoi pustiul nubian până în regiunea lui 
Ras Rauai, de pe coasta Mării Roşii. 

— Effendi, pesemne că reissul effendina te cunoaşte foarte 
bine, căci acelaşi gând l-a avut şi el şi zicea că şi tu vei fi de 
aceeaşi părere. 

— Mă bucur de cele ce-mi spui, dar nu înţeleg ce are de-a 
face părerea mea cu răpirea despre care vorbeai. 

— Mult, foarte mult, mai mult chiar decât îţi închipui tu. 
Amândouă aceste căi trebuie baricadate de soldaţi, însă în 
aşa fel încât să nu ajungă la urechile răpitorilor. Reissul 
effendina a cerut un detaşament de soldaţi din Khartoum şi- 
i aduce pe corabia lui în ţinutul Berberiei, ca să ocupe 
şoseaua care duce la Suakin; iar pe mine m-a trimis încoace 
cu armata cealaltă, pe care o avea mai de mult pe corabie, 
ca să supraveghez a doua cale. 

— Deci, vreo patruzeci de inşi. Unde sunt acum? 

— I-am lăsat în pustiu, ca să nu fie văzuţi de nimeni. Am 
rechiziţionat două cămile bune de călărie pentru noi doi, ca 
să putem cerceta până la mari distanţe ce se petrece. 
Celelalte sunt vite mai de rând, care să-i ducă pe soldaţi şi 
proviziile. 

— Cum adică, merg şi eu cu tine? 

— Fireşte. Reissul effendina crede că sfaturile tale mi-ar 
putea fi de mare folos şi, deoarece îşi închipuia că te afli 
acum la Korosko, mi-a dat ordin să vin încoace şi să te rog 
să primeşti propunerea lui. 

În ce ciudată situaţie mă aflam! Bani cu ce să mă întorc la 
Cairo nu aveam. De la emir mă puteam aştepta la ajutor; de 
altminteri îi făgăduisem să mă întâlnesc cu el la Khartoum 
şi nu puteam să-l refuz. Şi-apoi, era şi afacerea călăuzei 
mele din Maabdah, pe care mă angajasem s-o rezolv. Pe 
lângă toate astea, era şi o mare cinste pentru mine 


încrederea pe care mi-o arăta emirul şi l-aş fi jignit dacă n- 
aş fi primit. De aceea i-am răspuns locotenentului: 

— Se poate să refuz? Superiorul tău mi-a făcut atâtea 
servicii, încât sunt fericit că îi pot fi de folos. 

— Îţi mulţumesc, effendi. De altfel, reissul effendina nici nu 
se aştepta la altceva. Eu însă, drept să-ţi spun, având în 
vedere primejdiile la care te expui, eram aproape sigur că 
ai să refuzi. Zicea el, nu-i vorbă, că nu eşti tu omul care să 
se sperie de nişte vânători de sclavi şi-mi pare bine că tot el 
a avut dreptate. Însărcinarea noastră e legată de mari 
riscuri, dar, ştiindu-te alături de mine, nu mă mai tem de 
greşeli prea mari din partea mea. 

— Te poţi bizui fără grijă nu numai pe sfatul, ci şi pe fapta 
mea. [i s-au dat anumite instrucţiuni? 

— Nu. Am primit ordin să duc în fala emirului orice 
vânător sau negustor de sclavi îmi va cădea în mână, 
împreună cu prada sa. Bineînţeles că atenţia trebuie să-mi 
fie îndreptată mai ales asupra femeilor fessarilor şi să mă 
bizui mai mult pe tine decât pe mine, după cum ţi-am mai 
spus. 

— Hm... ştiu eu ce să zic? Acesta din urmă lucru nu prea 
îmi convine, căci s-ar putea să nu ne potrivim şi în păreri, 
astfel că neînțelegerile dintre noi să dăuneze acţiunii. 

— Cât despre asta să n-ai nici o grijă; mă voi supune 
orbeşte voinţei tale. Aşa am primit ordin. Dovada, uite-o. 

Scoase din buzunar o hârtiuţă împăturită şi mi-o în-tinse. 
Pe ea scria numai atât: „Tu eşti întâiul, el al doilea”. Era de- 
ajuns ca să-mi dau seama de încrederea pe care şi-o punea 
emirul în mine şi de care puteam fi într-adevăr mândru, 
socotind puterea de care se bucura omul acesta în ţară. 

— Ei, te-ai liniştit? mă întrebă locotenentul. 

— Pe deplin. Nu numai că m-am liniştit, dar am 
convingerea că vom da de răpitori, dacă o vom lua pe 
drumul pomenit adineauri de mine. 

— Convingerea? Nu s-ar putea să te înşeli, effendi? 

— Defel. Ştiu eu ce spun. 


— Dar gândeşte-te, pustiul e atât de mare! Ne trebuie 
patru zile călare de aici până să dăm de fântâna Murat, 
care nu e nici ea în mijlocul pustiului. Drumul e de nouă zile 
încheiate. Chiar de-am ocupa toată întinderea asta, rămân 
destule locuri pe unde se pot strecura bandiții, mai ales 
noaptea. 

— Trebuie să ai în vedere caracteristicile pustiului pe care 
trebuie să-l străbatem. De la Nil până la Marea Roşie, care 
e probabil ţinta lor, sunt douăzeci de zile de mers călare. 
Nu se pot în nici un caz aproviziona cu apă pentru un drum 
atât de lung, aşa că vor fi siliţi să se oprească pe la fântâni. 
Acolo vom da de ei. 

— Nu te bizui pe asta! N-ai auzit despre fântânile tăinuite? 

— Ba da. Am descoperit adeseori în Sahara astfel de 
fântâni. 

Ofiţerul mă privi lung, clătină capul, apoi zise: 

— Am auzit de la mulţi că europenii sunt mai inteligenţi ca 
noi, dar nu cred că pot ei cunoaşte mai bine pustiurile decât 
le cunoaşte un oriental. 

— Aşteaptă şi o să vezi. Faptele o să-ţi arate că am avut 
dreptate. 

— Îmi pui răbdarea la grea încercare şi sunt curios să aflu 
cum îmi vei dovedi că nu te-ai înşelat. În sfârşit!... 
Deocamdată doresc numai să ştiu, vrei să mă însoţeşti? 

— Mai încape vorbă. 

— Atunci trebuie să-ţi mai predau ceva din partea 
emirului. Allah a rânduit aşa că omul nu poate să trăiască 
fără bani. Până şi în pustiu are călătorul trebuinţă de ei, 
deoarece nu poate prevedea nevoile care îl aşteaptă. 
Aşadar, după cum îţi spuneam, emirul m-a însărcinat să-ţi 
înmânez punga asta din care poţi cheltui atât cât găseşti tu 
de cuviinţă. Cumpără-ţi aici tot ce crezi că o să aitrebuinţă 
la drum. 

Scoase din buzunar o pungă din piele care, când o 
scutură, sună cât se poate de plăcut urechilor mele. Am 
deschis-o şi am văzut că conţinea o sumă destul de mare, ca 


să-mi ajungă pentru câteva săptămâni. Băgând punga în 
buzunar, i-am zis locotenentului: 

— Deocamdată nu am trebuinţă de parale şi voi 
întrebuința suma dacă va fi nevoie, pe urmă am să dau 
socoteală emirului de ce am cheltuit. Când plecăm? 

— Când vrei. Mai întâi să adap cămila, n-a mai luat de 
două zile strop de apă în gură. 

— Şi nu va mai lua încă două zile, dacă nu şi mai mult. 

— De ce, effendi? 

— Pentru că vreau să dau de nişte fântâni tăinuite. 

Locotenentul mă privi nedumerit şi clătină din cap. 

— Nu te înţeleg, effendi. Ca să nu fim văzuţi, trebuie să 
ocolim fântânile, aşa că bietele noastre cămile vor fi silite să 
rabde de sete. Să ne folosim acum de ocazia că suntem la 
malul Nilului şi le lăsăm să se sature. 

— Dimpotrivă, cu cât vor fi mai însetate, cu atât mai bine. 

— Ar fi o cruzime. Legea ta nu-ţi porunceşte să-ţi îngrijeşti 
cât mai bine vitele? 

— 'Te înşeli. Legea mea e în privinţa aceasta şi mai 
neîngăduitoare ca a ta, găsesc însă că e mai nimerit să laşi 
o cămilă să rabde de sete decât să sufere multe suflete 
omeneşti. Îndată ce voi afla ce are de gând turcul, plecăm. 
Aş vrea să ştiu mai întâi cum o s-ajungem la oamenii tăi, 
când avem o singură cămilă. 

— Ba am două; pe una am lăsat-o undeva pe aproape, 
după ce i-am pus piedică la picioare; n-am vrut să se şi ştie 
că am venit să te iau. 

— Foarte bine ai făcut. Unde e cămila cealaltă? 

— Pe mal, la vreo jumătate de ceas de aici. 

— Bine. Încalecă şi du-te şi tu acolo. Adapă-ţi o pe a ta, dar 
pe a mea nu. Vin şi eu după tine. 

— Păi nu cunoşti locul. 

— Nu e nevoie. Îl găsesc eu. Am o bună călăuză. 

— Care? 

— Urmele tale! 

— Te pricepi într-adevăr atât de bine să descoperi o urmă? 


— Citesc urmele tot aşa de bine ca ochii tăi slovele 
Coranului. 

— Atunci mă supun şi vom vedea noi dacă e adevărat ce 
spui. 

Locotenentul se duse să ia cămila pe care mi-o trimisese 
emirul, încălecă şi plecă. Eu am mai aşteptat niţel. I-am 
văzut pe arabii de la care Murad Nassir închiria cămilele, 
plecând cu ele la râu să le adape şi am înţeles că turcul se 
pregătea să plece imediat, ceea ce nu le venea defel la 
socoteală, fiind obişnuiţi să pornească întotdeauna la drum 
după rugăciunea de după amiază. 

M-am îndreptat agale spre han. În poartă l-am văzut pe 
Murad Nassir, care îmi strigă când am trecut pe lângă el: 

— Câine, trădător nemernic! Aşa. Acum rămâi aici fără 
parale în buzunar şi să crăpi de foame. Să nu dea dracu' să 
te mai întâlnesc în calea mea, că te fac una cu pământul. 

N-am luat în seamă vorbele lui şi mi-am văzut de drum. 
Când să trec pe lângă uşa odăii unde mă dusese s-o văd pe 
soră-sa, am auzit glasul ei şoptind prin deschizătura uşii: 

— Effendi, opreşte-te niţel, dar nu te uita încoace. 

— Ce doreşti? am întrebat-o, întorcându-mă dinadins cu 
spatele spre uşă şi părând că privesc cu atenţie hanul. 

— Te-am văzut venind şi am alergat la uşă să-ţi vorbesc. 
Fratele meu mi-a spus că ai refuzat-o pe soră-mea. De ce? 

— Fiindcă sunt creştin şi mi-e groază de negoţul cu sclavi. 
De aceea a trebuit să mă despart de Murad Nassir. 

— Îmi pare rău din suflet. Tu mi-ai redat podoaba capului 
şi aş fi vrut să-ţi dovedesc recunoştinţa mea; aşa însă nu 
mai mi-e cu putinţă, dar n-am să te uit niciodată. 

— Nici eu pe tine. Rămâi cu bine, tu, floare a norocului, 
încântare a ochilor omeneşti. 

— Umblă sănătos, effendi, şi să ştii că nu-ţi port nici o pică. 

Am intrat în odaia mea, unde i-am găsit pe Selim şi pe Ben 
Nil ciorovăindu-se ca întotdeauna. Abia acum mi-am adus 
aminte că uitasem să-i pomenesc locotenentului despre ei. 
Le-am spus atât cât am crezut eu de cuviinţă din cele 


întâmplate şi i-am văzut foarte mulţumiţi că m-am despărţit 
definitiv de turc. Eu însă eram destul de îngrijorat. Cum să-i 
iau cu mine? 

Mi-am adus aminte de şeicul el Beled. Locotenentul fusese 
pe la el, deci primarul îl cunoştea, de asemenea şi pe reissul 
effendina. M-am dus să mă înţeleg cu arabul, care mă primi 
foarte cuviincios, şi după ce-am sfârşit ce aveam de spus, 
mi-a răspuns: 

— Stăpâne, ştiu că eşti prieten cu emirul, de aceea ţin să-ţi 
împlinesc dorinţa. Îţi trebuie cămile de povară sau de 
călărie? 

— De călărie, dar trebuie să fie iuți de picior şi să ţină la 
drum. 

— Vezi că astea sunt foarte scumpe. Ai cu ce să le plăteşti? 

— Atâtea parale n-am la mine. 

— Atunci vrei să le închiriezi? 

— Nici asta nu se poate. Ar trebui să iau cu mine şi pe 
stăpânul lor, ceea ce nu-mi convine pentru ce am eu de 
gând. 

— Nu-i nevoie. Le iei doar pentru emir şi mă pun eu 
chezaş pentru el. Nici n-o să-ţi ceară plata înainte. Predaţi 
cămilele şeicului din Abu Hammed şi, când o trece odată 
emirul pe aici, mă înţeleg eu cu el. 

— Îmi iei o piatră de pe inimă. Dar se găsesc cămile cum 
îmi trebuie mie în Korosko? Am văzut numai nişte cămile de 
pavară, pe care le-a închiriat mai adineauri turcul. 

Arabul zâmbi cu şiretenie şi-mi răspunse: 

— Eşti străin, dar poate că ştii cine e mai puternic ca ăl 
mai mare din ţară... 

— Ştiu: bacşişul. 

Am băgat mâna în buzunar şi am scos câţiva taleri egipteni 
pe care i-am strecurat în palma şeicului. 

— Vezi tu, effendi, acum bag şi eu de seamă că eşti într- 
adevăr cel mai înţelept dintre înţelepţi şi bunătatea ta e mai 
mare ca milostivirea lui Allah. Tu ţii aici locul emirului şi 
trebuie să te slujesc bine şi repede, ca şi pe el. Oamenii nu- 


şi arată oricui vitele cele bune ca să ia un preţ cât mai mare 
pe ele. Dacă tu le vei mai da şi ălora de la care vrei să 
închiriezi cămilele câte un bacşiş pe deasupra, vei avea în 
curând nişte cămile tot aşa de bune ca ale ofițerului. 

— Dau cu plăcere bacşişul. 

— Atunci mă duc îndată să vorbesc cu oamenii. 

Plecă în grabă să facă rost de cămile, iar eu mă întorsei la 
han. L-am găsit pe turc încărcându-şi cămilele. Pe una din 
ele pusese un coviltir pentru soră-sa. Alte două duceau 
proviziile şi burdufurile cu apă, pe când alte două purtau 
coşuri în care se ghemuiseră slujnicele fetei. Pe a şasea 
cămilă încălecă Murad Nassir, iar cea de-a şaptea ducea în 
spinare pe omul care le închiriase. Acesta din urmă dădu 
semnalul de plecare prin strigătul: 

— la şeic Abd el Ka-a-der! 

Sfântul cuvioasei Kadirine nu e numai patronul 
corăbierilor, ci şi al călăuzelor prin pustiu şi al caravanelor 
şi numele lui e pronunţat întotdeauna când aceştia pornesc 
la drum. Micul convoi se puse în mişcare. Înainte de a ieşi 
pe poartă, turcul se întoarse spre mine şi-mi strigă: 

— Mi-ai momit şi pe Selim, ghiaur nemernic ce eşti! Adu-ţi 
aminte ce ţi-am spus: dacă te mai întâlnesc vreodată în 
calea mea, te fac una cu pământul, să ştii! 

Nici nu i-am răspuns. Ştiam eu că voi avea în curând 
prilejul să i-o plătesc cu vârf şi îndesat. 

Nu trecu mult şi veni şeicul cu doi inşi care duceau câte o 
cămilă de căpăstru, înşeuată gata. Aproape să mă sperii 
când le-am văzut. Nu erau cămile obişnuite şi era de 
aşteptat că emirul să plătească o chirie foarte mare pentru 
ele. I-am spus şeicului că nu-mi pot lua o astfel de 
răspundere. 

— Nu-ţi face inima rea, effendi, îmi răspunse. Nu târâm 
noi preţul, ci reissul effendina. El e trimisul kedivului şi, 
dacă vrea, nu dă nici un gologan. lu să ne dai numai o 
hârtie la mână că ai luat în primire cămilele, pe urmă habar 
să n-ai. 


Am dat chitanţa şi câte un taler bacşiş oamenilor, apoi mi- 
am luat rămas bun de la şeic, în timp ce Selim şi Ben Nil 
încălecau. Le-am dat bagajele, am plătit hangiului socoteala 
şi am pornit pe jos spre malul apei. 

Pentru că băgasem de seamă în ce direcţie o luase 
locotenentul, nu-mi fu greu să-i iau urma. Aceasta se abătea 
mai întâi de malul Nilului, apoi se îndrepta spre râu. Cum 
mergeam voiniceşte, cu paşi mari, am dat de el peste un 
sfert de ceas. L-am găsit stând într-un tufiş, pe când cămila 
lui rupea ici-colo câte o mlădiţă pe care ronţăia cu plăcere. 
A mea stătea deoparte, împiedicată, şi privea cu jind la apă. 
Mi-era milă de bietul animal, dar n-aveam ce-i face; ştiam 
că mai târziu foamea şi setea animalului ne vor fi de mare 
folos. 

Locotenentul fu foarte mirat văzându-mă însoţit de doi 
inşi; dar cum aflase de la mine întâmplările prin care 
trecusem în timpul din urmă, înţelese cine puteau să fie. 

— Te-am aşteptat cam mult, zise el, când mă văzu. 
Credeam că nu mi-ai găsit urma şi te-ai rătăcit. Tânărul ăsta 
e Ben Nil, despre care mi-ai vorbit? 

— Da. 

— Şi celălalt Selim, viteazul vitejilor, nu-i aşa? 

— Da, eu sunt, îmi luă lăudărosul vorba din gură. Când mă 
vei cunoaşte mai bine, o să rămâi încremenit de ce pot eu. 

— Încremenit sunt şi acum, dar din altă pricină. De ce-mi 
răspunzi tu când nu pe tine te-am întrebat, ci pe stăpânul 
tău? Vrei să-l iei şi pe ei cu tine? 

Aceste din urmă cuvinte mi le adresă mie şi i-am dat 
îndată lămuririle cerute. 

— Să sperăm că vor şti să se facă vrednici de cămilele pe 
care le călăresc, zise ofiţerul când am sfârşit. Tu eşti întâiul, 
eu al doilea, poţi face deci cum crezi de cuviinţă, mă tem 
însă să nu te căieşti că i-ai luat cu tine. Să ne umplem acum 
burdufurile cu apă şi să pornim la drum. 

O luarăm mai întâi pe şoseaua caravanelor care ducea 
spre miazănoapte, pe urmă cotirăm spre răsărit printr-un 


hor - aşa se numeşte locul secat după trecerea ploilor. 
Ţinutul era sălbatic şi sterp; numai stânci pleşuve de 
amândouă părţile, iar copitele cămilelor se loveau mereu de 
bolovani colţuroşi. 

Începutul pustiului e îndeobşte un teren deluros; 
adevăratul deşert nisipos abia începe după două zile de 
drum călare şi se numeşte Bahr be la mah, adică marea 
fără apă. Numele acesta îl întâlneşti şi în Sahara, şi chiar 
dincolo de Marea Roşie. Arabul, beduinul, berberul, 
tuaregul au poreclit astfel pustiul nisipos care se aseamănă 
cu o întindere nesfârşită de apă... 

Cu toată greutatea drumului, cămilele noastre păşeau 
nepăsătoare. Pasul unei cămile de călărie e mai spornic 
chiar decât al celui mai bun cal arăbesc, iar acest animal al 
pustiului oboseşte foarte greu. 

După nici două ceasuri ajunserăm din urmă caravana lui 
Murad Nassir. Când am trecut pe lângă el, i-am strigat: 

— Ei, nu mă faci una cu pământul, după cum te lăudai? 

Turcul îmi răspunse cu o înjurătură, dar Selim se opri 
lângă el şi-i zise: 

— Să ştii că n-o să ajungi niciodată la ţintă; o să te 
prăpădeşti în pustiu, fiindcă nu mai sunt eu cu tine să te 
ocrotesc. 

— Du-te dracului! se răsti Murad la el. 

— Poate că o să ne întâlnim acolo, când m-oi duce după 
tine, râse lunganul. 

Când caravana nu se mai văzu, cotirăm la dreapta, unde 
îşi lăsase locotenentul soldaţii. Arabul nu era deprins cu 
pustiul şi ar fi putut lesne să greşească drumul, dar stâncile 
şi dealurile dădeau destule puncte de reper ca să se poată 
orienta după ele. Întrebându-l cum de nu s-a rătăcit, 
ofiţerul îmi răspunse: 

— Aici nu te poţi rătăci; deşi nu există vreo cărare, mi-am 
însemnat în minte anumite vârfuri de stânci, ca să le 
recunosc la întoarcere. Prin pustiul nisipos n-aş fi putut. 


— Atunci cum se face că ai nimerit aşa de uşor la Korosko? 
Doar a trebuit să treceţi prin pustiul nisipos. 

— A, am uitat să-ţi spun că emirul ne-a dat o călăuză foarte 
bună. E un bătrân caporal care a luptat de câteva ori în 
Sudan şi cunoaşte bine de tot acest pustiu. El m-a îndrumat. 

— Şi unde e acum? 

— L-am lăsat cu soldaţii mei. O să-l cunoşti şi tu şi o să-ţi 
dai seama cât de folositor ne poate fi în acţiunea noastră. 

După ce mai merserăm câtva timp, dădurăm iar de un hor. 
Aici ne aşteptau soldaţii emirului. Nu erau însă decât zece 
şi nici o cămilă. Locotenentul se sperie şi întrebă ce au făcut 
ceilalţi. 1 se răspunse că, după sfatul bătrânului caporal, se 
duseseră să adape cămilele la râu şi să umple burdufurile 
cu apă. Ofiţerul se supără că în lipsa lui caporalul luase 
hotărâri care nu se potriveau cu gradul său. Am încercat să- 
| îmbunez, dar ofiţerul strigă mânios: 

— Nu-i mai lua apărarea, effendi. Noi nu suntem nişte 
călători oarecare, ci soldaţi, şi trebuie să ne supunem 
disciplinei. Acest onbaşi37 nu avea voie să se mişte de aici 
fără ordinul meu. 

— Omul a crezut că face bine... 

— Se poate, dar mulţi fac prostii crezând că fac cine ştie 
ce scofală, îmi curmă el vorba. Trebuia să trecem cât mai 
neobservaţi şi idiotul se duce cu o droaie de inşi şi patruzeci 
de cămile tocmai acolo unde pot fi văzuţi în fiecare clipă. 

— În cazul acesta mi l-ai descris altfel decât este. 

— Cum aşa? 

— Ziceai că e un om care ne poate fi de folos şi văd că e 
tocmai dimpotrivă. Nu poţi avea nici o încredere în el. 

— N-am vrut să spun asta, dar ar putea să se întâlnească 
tocmai cu aceia de care ne ferim. 

— Parcă spuneai că el cunoaşte foarte bine pustiul; va fi 
ştiind atunci pe unde s-o ia ca să nu fie văzut. 

— Totuşi, nu-i exclus, fiindcă Nilul e mult prea aproape. 

— Dacă a mers de-aici drept înainte, ajunge la râu între 
Toşkeh şi Tabil, pe unde nu trece nimeni. Şi chiar dacă 


întâlneşte pe cineva în cale, ca om cu experienţă, va şti el să 
se ferească. Să aşteptăm întoarcerea lui şi vom vedea ce-o 
mai fi. 

— Aşadar, nu eşti de părere să ne ducem după el? 

— Nu. Ar fi de prisos. Greşeala tot nu s-ar putea îndrepta. 

Ne aşezarăm lângă bagaje. Cei zece soldaţi se ţineau la o 
distanţă respectuoasă. Din privirile pe care mi le aruncau 
am înţeles că se bucurau de sosirea mea. Mă cunoşteau 
încă de pe corabie şi mă socoteau omul care le putea fi de 
folos la un moment dat. 

Ben NIL, fire modestă, se duse lângă ei, pe când Selim, 
care, pentru a face pe grozavul ar fi vrut să şadă lângă 
mine şi locotenent, dar acesta din urmă se uită atât de 
încruntat la el că se duse spăşit la soldaţi, şi le spuse pe un 
ton dispreţuitor: 

— Voi sunteţi askerii38 lui reissul effendina cu care vrea să 
iasă din încurcătură? Nădăjduiesc să fiu mulţumit de voi. 
Ştiţi cine sunt eu? 

— Nu, răspunse unul care îl privea, ca şi ceilalţi, cu adâncă 
mirare. 

— Asta înseamnă că sunteţi străini în ţara asta, unde şi 
copiii cunosc isprăvile mele vitejeşti. Numele meu cel vestit 
e atât de lung că ajunge de aici până la Kahira, dar vă 
îngădui să-mi spuneţi scurt, Selim. Eu sunt cel mai mare 
războinic al tuturor triburilor şi noroadelor din Orient şi 
faptele mele trec din gură în gură şi sunt tipărite în mii de 
cărţi. Mâna mea puternică e scutul la umbra căruia vă 
puteţi adăposti fără teamă, până la sfârşitul vieţii voastre. 

Zicând toate acestea, întinse braţele lungi deasupra lor, ca 
o apărare şi o binecuvântare. 

Soldaţii nu ştiau ce să creadă. Se uitară la mine şi mă 
văzură zâmbind. Ben Nil dădu din umeri şi mormăi: „lim el 
kebir”, „lăudărosule”, ceea ce-i făcu pe soldaţi să priceapă 
cu cine au de-a face. 

Unul din ei, un vlăjgan tânăr şi chipeş, bun de glume - 
după cum am aflat mai târziu - se sculă de jos, se ploconi 


adânc, şi zise cu glas mieros şi umil: 

— Suntem cu toţii, o, Selim al tuturor Selimilor, fericiţi de 
norocul care a dat peste noi. Din câte am auzit, în tine 
sălăşluiesc toate virtuțile şi însuşirile dăruite de Allah unui 
muritor şi nădăjduim că ne vei împărtăşi şi pe noi cu lumina 
minţii tale. 

— Dacă mă rugaţi frumos, mă voi îndura de voi şi... 

Nu sfârşi vorba, căci ochii tuturor se aţintiră acum asupra 
unei cete de călăreţi care venea încoace. Era caporalul cu 
soldaţii săi. Cămilele se umflaseră de atâta apă şi păreau 
înviorate, iar burdufurile umplute ochi, atârnau de 
oblâncurile şeilor. 

Eram deci asiguraţi de apă pentru câteva zile, iar cămilele 
sătule, ceea ce era foarte bine pentru drumul lung pe care 
aveam să-l facem. De aceea l-am rugat pe locotenent să 
treacă şi el cu vederea greşeala caporalului. Acesta din 
urmă auzi cuvintele, îmi întinse mâna şi zise mişcat: 

— Effendi, bunătatea şi îngăduinţa ta mângâie sufletul 
meu. Nimeni nu ne-a văzut şi nu ne-a simţit, dar o să-ţi dai 
seama mai târziu că ceea ce am făcut eu o să fie de mare 
folos. Vitele, lihnite de foame şi tare însetate, cu greu ar fi 
ţinut la drum. Acum nu le mai duc grija. Tu eşti cel mai 
mare peste noi şi te voi sluji cu credinţă. 

M-am apucat să controlez bagajele. Muniţii aveam din 
belşug şi nici de-ale gurii nu lipseau. Aveam, de asemenea, 
o căldare pentru fiert mâncarea, străchini şi câte o ulcică 
de tablă. Emirul ne purtase într-atâta de grijă, mie şi 
locotenentului, încât ne dăduse şi un cort, ca să nu dormim 
sub cerul liber. Aveam cu noi şi cătuşe, frânghii şi lanţuri 
pentru vânători de sclavi pe care aveam să reuşim să-i 
prindem. 

Oamenii erau flămânzi, dar, cum nu era vreme de zăbovit, 
li se dădu câte un pumn de smochine uscate, ca să-şi 
potolească foamea, în timp ce eu, locotenentul şi onbaşiul 
ne apucarăm să punem la cale ce aveam de făcut. 


Acţiunea noastră nu era uşoară. Trebuia să supraveghem 
o întindere de cel puţin trei sute de kilometri în pustiu, 
unde nu se găsea decât o singură fântână şi aceea, pe 
timpul secetei, cu o apă sălcie, adică Bir Murat, de care am 
mai pomenit o dată până acum. Alte fântâni aflate pe 
drumul caravanelor erau secate de tot, dar tocmai această 
împrejurare ne era nouă de mare folos. 

Dacă cei pe care-i căutam noi treceau într-adevăr prin 
pustiul nubian, aveau opt zile de drum până la malul Nilului 
şi nu se puteau abate din cale. Ca în tot acest timp cămilele 
să rabde de sete, era cu neputinţă. Deci, cunoşteau fântâni 
tăinuite, pe la care trebuiau să treacă neapărat, ca să-şi 
adape vitele. Pe de o parte, trebuia să punem oameni la Bir 
Murat, care să supravegheze într-ascuns fântâna, ceea ce 
era lesne, pe de altă parte era nevoie să descoperim pe cele 
tăinuite şi aici venea greutatea, iar pe aceasta o luam în 
seama mea. 

Atât locotenentul, cât şi caporalul îmi dădură dreptate. 
Acesta din urmă era şi el de părere că există astfel de 
fântâni, dar nu credea că-mi va fi cu putinţă să le găsesc. 

— Fii sigur că dacă va fi să trec pe lângă vreuna din ele, 
ştiu eu s-o găsesc, l-am asigurat. 

— Cum? Cunoşti tu în ce fel sunt ele făcute? mă întrebă el. 

— Da. Sapi o groapă în nisip până ce dai de apă, pui 
deasupra bucăţi de lemn în curmeziş, peste ele aşterni o 
piele, o rogojină sau o pătură, împrăştii nisipul deasupra şi-l 
netezeşti tine, ca să nu se cunoască locul. 

— Păi atunci nici tu nu o poţi deosebi. 

— Eu, nu, dar cămila da. 

— Cămila? Are ochi mai ageri ca tine? 

— Nu e nevoie de agerimea ochilor, ci de miros. Uiţi 
pesemne că locurile unde se fac astfel de fântâni tăinuite 
sunt descoperite tocmai de cămile. O cămilă însetată simte 
îndată umezeala pământului unde se află apă. Ea aleargă 
de-a dreptul acolo şi începe să scormonească nisipul cu 
copitele. Vezi, de aceea n-am lăsat eu să-mi adăpaţi cămila. 


— Allah e mare, el dăruieşte oricărei făpturi o însuşire. 
Acum pricep eu ce spui tu. Aşadar, vrei să te duci să 
descoperi fântânile? Singur? 

— Nu. 

— Cine să te însoţească? 

— N-am hotărât încă. Aş vrea mai întâi să ştiu dacă mă pot 
bizui pe tine în ce priveşte cunoaşterea locurilor. 

— Întreabă-l pe locotenent dacă nu l-am îndrumat bine. 
Cunosc pustiul ăsta la fel ca cea mai bună călăuză de 
caravane. 

— Şi pustiul Bajuda de dincolo de Nil? 

— Da. 

— Chiar şi widjani39 acestora? 

— Pe toate. Vrei să ţi le spun? 

— S-auzim. 

— De pildă: Wadi Mokattem, User, Ammer, Abu Runi 
Laban, Argu... 

— Dar wadi-ul cel mare de la apusul pustiului acestuia? 

— Vrei să spui Wadi Melk? 

— Da. Bănuiesc că bandiții se ţin prin apropierea acestui 
wadi, care răspunde din Abu Gusi de-a dreptul la malul 
Nilului. Ce crezi tu, n-or fi având ei de gând să treacă râul 
pe acolo? 

— Cu neputinţă, căci Abu Gabi vine taman în faţa Vechiului 
Dongolo şi ţinutul mişună de lume, aşa că nu sunt ei nebuni 
să se lase prinşi. 

— Atunci încotro o vor lua? 

— Mai la miazănoapte, în lungul lui Wadi el Gab; poate să 
se ducă chiar până la Tura sau Moşo, unde locul e mai 
pustiu şi insula Argo le-ar înlesni trecerea. Am dreptate sau 
nu? 

— Tot aşa i-am spus şi eu locotenentului. Vroiam numai să 
văd dacă te pricepi. 

— Şi acum te-ai încredinţat? mă întrebă bătrânul, zâmbind 
cu satisfacţie. 


— Da. Văd că cunoşti bine ţinutul. Dar n-ajunge. Se cere 
să-l ştii tot aşa de bine şi pe ăsta de aici. 

— Îl ştiu. Stai să ţi-l spun. De la Korosko treci prin Ugab, 
Abu Rakib, Merişa, Bir Murat, Bir Absa, Iabun şi Abu 
Şurvut, până ajungi la Abu Hammed, la malul Nilului. 

— Întocmai. Acum vreau să aflu dacă ştii situaţia Bir 
Muratului. 

— Cum să nu! Am fost deseori pe acolo şi am cutreierat 
împrejurimile. Dintr-o parte a Koroskoului dai de o vale de 
palmieri, care duce în valea fântânii, înconjurată de pereţi 
înalţi de stâncă. Dincolo de ea e o văgăună afurisită, care se 
lărgeşte din ce în ce, până ieşi iar la şes. 

— Aşa e. Şi cât ţi-ar trebui până acolo? 

— Trei zile, nu mai mult, fiindcă vitele au fost adăpate din 
belşug şi n-au să fie însetate. 

— Te-ai încumeta tu să conduci singur soldaţii până 
aproape de fântână, fără să fiu eu şi locotenentul cu voi? 

— De ce nu? 

— Bine. Uite ce zic eu. Locotenentul şi cu mine ne ducem 
să descoperim fântânile tăinuite şi să facem o recunoaştere, 
în vreme ce tu te duci cu soldaţii la fântâna din vale; fă însă 
aşa să nu vă vadă nimeni. 

— Şi să vă aştept acolo? 

— Da. Cât? nu se poate şti dinainte. 

— Ce să facem până veniţi voi? 

— Nimic. Nu vă apropiaţi de fântână şi feriţi-vă să vă 
întâlniți cu cineva. 

— Dar dacă-i vedem pe tâlhari venind, îi atacăm, fireşte! 

— Doamne fereşte! 

— Nu! Effendi, faci o mare greşeală! Dacă nu ne folosim 
de prilejul ăsta, ne scapă. 

— Defel. Lăsaţi-i să treacă, fără însă să vă vadă. Fii tu sigur 
că le iau eu urma. 

— Nu te înţeleg, dar trebuie să mă supun. Şi locul unde să 
vă aşteptăm, cum o să-l hotărâți? În pustiu aşa ceva e cu 
neputinţă. 


— Ba e foarte cu putinţă. Spuneai tu singur că tâlharii vor 
încerca să treacă Nilul între Tura şi Moşo. În ce direcţie, 
dinspre Bir Murat, se află acestea? 

— La miazăzi. 

— Aşadar, trebuie să te postezi la o jumătate de zi de drum 
de fântână, deci cam la apus de djebelul Mundar. 

— Aşa e. Văd că tu cunoşti ţinutul tot atât de bine ca mine, 
effendi. Acum nu mă mai îndoiesc că ne vei găsi. Nu ştiu 
însă dacă locotenentul va vrea să-mi încredinţeze trupa, el 
fiind superiorul meu. 

Ofiţerul, care tăcuse până atunci, îşi dădu seama că 
onbaşiul s-ar fi descurcat mai bine decât el, răspunse în 
grabă: 

— Cum să nu! N-am nimic de zis la cele ce porunceşte 
effendi. El e întâiul şi eu al doilea şi ce face ele bun făcut. 
Dar noi încotro ne vom duce? De unde să ştim unde sunt 
fântânile tăinuite? 

— Nu e chiar aşa de greu de găsit, cel puţin direcţia. 
Presupunerea noastră e că răpitorii vor trece Nilul pe la 
insula Argo şi de acolo se vor îndrepta spre Bir Murat. Cum 
însă nu pot ajunge acolo fără apă, trebuie să căutăm 
fântânile tăinuite pe linia asta. 

— Şi tu cunoşti drumul? 

— Drum nu există, dar fii sigur că nu mă voi rătăci. 
Deoarece vânătorii de sclavi vin dinspre apus, vom merge 
spre răsărit, paralel cu drumul caravanelor. Vom putea afla 
astfel, după urmele lăsate de ei, dacă au trecut pe acolo. Nu 
dăm de urme, înseamnă că n-au sosit încă şi ne putem 
aştepta din clipă în clipă să sosească. Înainte de toate însă, 
ţin foarte mult ca onbaşiul să nu întreprindă nimic până nu 
venim noi. 

Acesta era, în linii generale, planul meu. Amănuntele le 
discutarăm apoi la repezeală, după care nu ne mai rămânea 
decât să pornim la drum. Ben Nil şi Selim veneau cu mine. 
Mă temeam să-l las pe găliganul de Selim cu onbaşiul, de 
frică să nu facă vreo gogomănie de-a lui şi să strice tot. Pe 


când aşa, avându-l sub ochi, puteam să-l supraveghez mai 
bine şi să-l ţin în frâu. 

Eram deci patru inşi. Ne luarăm fiecare câte un burduf de 
apă, ceva de-ale gurii şi pornirăm spre răsărit. La început, 
soldaţii o luară tot într-acolo, trebuind să se abată pe urmă 
mai la stânga, ca să se aţină paralel cu drumul caravanelor. 

De la Korosko la Bir Murat e cale de patru zile călare; eu 
vroiam s-o fac numai în două. Era o grea încercare pentru 
cămilele noastre, nădăjduiam totuşi că voi izbuti. Păcat că 
nu puteam călări decât peste zi. Caravanele obişnuite 
pornesc la drum în zori şi se opresc pe la ceasurile 
unsprezece pentru popas, până ce trece arşiţa, pe urmă o 
iau iar la drum. După apusul soarelui poposesc din nou, 
mănâncă şi, după un ceas, pornesc iar şi nu se mai opresc 
până la miezul nopţii. Noi însă trebuia să găsim urmele 
răpitorilor şi de aceea nu ne puteam opri nici în ceasurile 
când căldura era atât de înăbuşitoare, încât ţi se părea că 
te doboară la fiecare pas. 

Deocamdată ţinutul mai era deluros. Caravanele cu 
mărfuri ajung abia a treia zi în pustiul nisipos. Ceea ce se 
înfăţişa ochilor era într-adevăr jalnic. Numai pustiu sterp, 
fără o tufă, un copac, nici măcar un fir de iarbă. Singurele 
vieţuitoare, în afară de noi, câte un uliu sau corb, care se 
roteau deasupra capetelor noastre. Uliul are capul alb, iar 
restul trupului cafeniu. Nici el, nici corbul nu cutează să se 
dea la animalele vii, dar uneori se petrec scene sfâşietoare. 

De pildă, când vreo biată cămilă cade în drum istovită şi nu 
se mai poate scula de jos nici cu vorbă bună, nici cu bătaia, 
oamenii descarcă poverile din spinarea ei, le leagă de alta şi 
o lasă acolo unde e. Cămila nu e încă moartă, dar nu mai 
are putere să se ridice. Zace aşa zile întregi, din când în 
când mişcă un picior, înalţă niţel capul, se uită 
deznădăjduită în zare, aşteptând ajutor. În jurul ei roiesc 
hienele şi ulii care aşteaptă să-şi dea sufletul, pe urmă o 
sfâşie în bucăţi. 


Locuitorii pustiului trec cu nepăsare pe lângă bietul 
animal în agonie, pe când cămilele lor, care văd soarta ce le 
aşteaptă şi pe ele, scot mugete jalnice şi-şi văd de drum. De 
câte ori se întâmpla să întâlnesc în cale o cămilă 
abandonată, scoteam revolverul de la brâu şi-i curmam 
suferinţele. Corbii şi ulii îi rod carnea până la os şi din tot 
nu mai rămâne decât scheletul, care sclipeşte în bătaia 
soarelui, şi-ţi arată drumul urmat de caravană. 

Uneori vezi puţin mai încolo câte o movilă de pietre 
îngrămădite unele peste altele; e mormântul vreunui 
călător, care a murit în pustiu de foame sau de oboseală, 
dacă nu din altă pricină. N-am dat peste nici un astfel de 
semn, deoarece drumul duce prin pustiu, nu pe calea 
caravanelor. 

Călătoream în ordinea următoare: eu cu locotenentul 
înainte, Ben Nil şi Selim în urma noastră. Eram sigur că nu 
mă voi rătăci, chiar şi fără busolă. Ceasul şi poziţia soarelui 
îmi ajungeau ca orientare. Noaptea mă conduceam după 
stele. 

Pustiul stâncos e greu de descris, de aceea mă voi mărgini 
să spun doar că după apusul soarelui ne aflam la aceeaşi 
latitudine cu satul Serah, de pe litoralul Nilului, şi făcurăm 
popas. Câştigasem o zi întreagă de drum. 

Cina noastră fu un pumn de smochine şi o sorbitură de 
apă. Ca să ne facem o fiertură n-aveam material pentru foc. 
Caravanele adună bălegarul cămilelor din drum, ca să aibă 
ce arde, noi însă nu aveam de unde aduna, deoarece ne 
abătusem din calea caravanelor. Şi apoi nici n-am fi avut 
timp de pierdut pentru aşa ceva. 

Tovarăşii mei nu erau prea buni călăreţi, de aceea se 
simțeau frânţi de oboseală. Ofiţerul nu crâcnea, de frică să 
nu-mi bat joc de el, şi nici Ben Nil nu zicea nimic, în schimb 
Selim se tânguia şi gemea cât putea. 

Ne deşteptarăm în zori şi pornirăm mai departe. Dealurile 
se răreau din ce în ce şi, în locul stâncilor, apărea nisipul, 
care se întindea ca o apă nesfârşită, galbenă şi nemişcată 


înaintea noastră. Îndemnam mereu cămila la drum şi 
ceilalţi, deşi obosiţi din ajun, n-aveau încotro şi trebuiau să 
mă urmeze. 

Soarele se ridica tot mai mult pe cerul senin şi razele lui 
dogoreau cumplit. Pe la amiază căldura era atât de mare 
încât îţi tăia răsuflarea. Locotenentul tăcea, Ben Nil de 
asemenea, numai Selim ocăra de zor. În fiece moment 
spunea că el nu mai poate, vroia să descalece şi să se 
întindă pe nisip, fie ce-o fi. 

Vrând să-i zgândăr amorul propriu, i-am zis: 

— la ascultă, Selim, credeam că faci parte din tribul 
fessara, dar acum văd că m-am înşelat. 

— Ba nu te-ai înşelat deloc. 

— Păi, pe cât ştiu eu, fessarii sunt cei mai vestiți călăreţi 
din ţinuturile Nilului. 

— Aşa şi este. Eu sunt cel mai viteaz dintre vitejii neamului 
lor. 

— Dacă ar fi precum spui, nu te-ai tângui ca o babă. Aşa 
fac vitejii? 

— Dar acu' nu e vorba de vitejie. Parcă sunt bătut cu maiul 
şi soarele mă frige ca în frigare. Trebuie neapărat să 
descalec şi să mă odihnesc niţel. 

— Tocmai când cea mai mică zăbavă poate să ne 
zădărnicească planul? Gândeşte-te că e vorba să le salvăm 
pe femeile şi fetele fessarilor, din neamul cărora faci şi tu 
parte. 

— Să mă prăpădesc eu pentru ele? Ducă-se dracului! 

— Eşti rău la suflet, măi, Selime, măi. O faptă bună nu se 
face fără sacrificiu, şi aici e viaţa multora în joc. 

— Ce-mi pasă mie de ele! 

— Atunci nu eşti aşa de bun cum te credeam. 

— O fi! Dar mi-e mai dragă viaţa mea decât o sută altele. 
Eu sunt un erou, un războinic viteaz, care nu se teme nici 
de diavol, nici de toţi strigoii lui - ţi-am dovedit doar. Să-mi 
ceri însă să mă las pârjolit de soare, nu se poate. Nu mai 
merge, trebuie să descalec. 


— Treaba ta! Eu n-am nimic împotrivă, i-am răspuns 
necâjit. 

— Mulţumesc, effendi. Ştiam eu că până la urmă o să mă 
înţelegi. Aşadar, ne oprim puţin? 

— Opreşte-te tu, noi ne vedem de drum. 

— Şi eu să rămân singur? întrebă el îngrijorat. 

— Fireşte! Eu nu descalec până ce nu-mi ating ţinta. Cine 
vrea, n-are decât să rămână pe loc, să-l sfâşie corbii. Dacă 
ţie nu-ţi pasă de femeile fessarilor - care îţi sunt şi ţie rude 
de aproape - pentru ce să-mi pese mie de tine, care îmi eşti 
străin! 

Am dat pinteni cămilei, supărat pe găliganul ăsta care nu 
se sinchisea de neamurile lui şi l-am lăsat în urmă. Înţelese 
că dacă rămânea acolo era pierdut. De altminteri, nici n-ar 
fi putut descăleca, deoarece cămila, văzând că tovarăşele ei 
au luat-o înainte, nu s-ar fi oprit din mers pentru nimic în 
lume. 

Bizuindu-mă pe această particularitate a lor, călăream 
mereu în frunte. Chiar înainte de prânz, ajunserăm la 
dealul Abu Rakib şi, după-amiază, la Wadi Merişa. În tot 
acest timp cercetam mereu cu privirea terenul, ca să 
descopăr vreo urmă, dar degeaba. 

Drumul se tot lungea. Cele patru cămile alergau fără să 
simtă oboseala. Bine ar fi fost să fi putut spune aşa şi de 
călăreţi. De Selim să nu mai vorbim. Era din firea lui slab la 
toate; ceilalţi doi, deşi tineri şi plini de energie, nu erau 
deprinşi cu pustiul şi făceau mari sforţări să se mai ţină în 
şa. Nu scoteau un cuvânt şi nu-mi făceau nici o imputare, 
ştiind că trebuie să asculte de mine. 

N-aş putea spune că mie mi-era uşor; simţeam şi eu arşiţa 
aceea grozavă moleşindu-mi trupul şi pielea, pe mâini şi pe 
obraz, mi se jupuia pe alocuri din pricina razelor puternice 
ale soarelui. Aveam însă o ţintă înaintea noastră şi trebuia 
să ne încordăm toate puterile ca s-o ajungem. 

Spre seară se ivi în faţa noastră un lanţ de dealuri care ne 
tăia calea. Dar pentru noi nu aveau prea mare însemnătate. 


Nu mă înşelam presupunând că e lanţul de dealuri care se 
întind de la Dar Sukkot spre pustiul nubian. Tot de ele ţin şi 
stâncile printre care se află Bir Murat. 

Ne aflam deci paralel cu el şi era nevoie ca acum să fim cu 
ochii în patru. Se cerea să examinez bine nisipul şi, la viteza 
cu care alergau cămilele noastre, nu era defel lesne; în 
acelaşi timp trebuia să văd, după forma şi felul cum erau 
aşezate stâncile, dacă poate fi pe undeva vreo fântână 
tăinuită. 

Deodată cămila mea se opri brusc şi începu să aspire aerul 
pe nări, pe urmă coti spre stânga şi începu să alerge cât o 
duceau picioarele. Am slăbit frâul şi am lăsat-o în voie. 
Ştiam că animalul simţise din instinct, sau mai bine-zis 
mirosise apa. 

Celelalte cămile o urmară tot în grabă. Nisipul se 
învolbura în jurul nostru. Trecurăm printre două movile 
legate printr-o a treia la capăt, formând astfel un fel de 
cazan. 

Ajunşi în mijlociul vâlcelei, cămila mea se opri şi vru să 
scormonească nisipul cu copitele. Am sărit repede din şa, 
fără să-i dau timp să îngenuncheze, şi am apucat-o de 
căpăstru, vrând s-o trag în lături. Dar zadarnic. Dobitocul 
se zbătea, dădea din picioare, încerca să mă muşte - parcă 
era turbat. I-am ferecat atât de strâns picioarele, încât nu 
se mai putu mişca din loc. De ciudă se trânti la pământ şi 
rămase nemişcată. 

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celelalte trei cămile, deşi nu 
erau însetate ca a mea. 

Tovarăşii mei se însufleţiră ca prin minune. Înţeleseră că 
se isprăvise cu oboseala şi se vor putea odihni în voie. 

— Effendi, zise locotenentul plin de bucurie, văd şi eu că ai 
avut dreptate. După cum s-au zbătut cămilele, să nu le luăm 
de aici, cred că am dat de apă. 

— Aş putea să jur. 

— Şi dacă totuşi te-înşeli? 


— Nu vedeţi urme de bălegar? Au trecut cămile, deci şi 
oameni prin locul ăsta. lar când cineva se abate atât de 
departe din calea caravanelor, trebuie să fie negreşit o 
fântână ascunsă. Haideţi, puneţi mâna să săpăm. De 
altminteri, chiar şi fără să mă fi dus cămila, aş fi recunoscut, 
după felul în care e împrejmuită vâlceaua cu dealuri, că 
trebuie să se găsească undeva în mijlocul ei o fântână sau 
un izvor. 

Ne lăsarăm în genunchi şi începurăm să dăm nisipul la o 
parte. După câtva timp îl simţirăm umed, pe urmă dădurăm 
de o bucată mare de piele - de fapt de mai multe piei de 
gazelă, cusute pentru a forma una singură - şi când o 
ridicarăm văzurăm puţin mai în adânc o apă limpede, 
deasupra căreia erau aşezate în cruciş nişte prăjini, care să 
susţină nisipul deasupra pieilor. 

— Allah fie lăudat! strigă Selim cu însufleţire. Avem în 
sfârşit apă să ne saturăm. 

Îşi desfăcu brâul să-şi lege ulcica de el şi s-o lase în apă. 

— Stai! i-am zis eu. Mai întâi se cuvine să bea cine a 
descoperit izvorul. 

— Adică tu? 

— Nu, cămila mea. A râbdat, sărmana, patru zile de sete, 
acum să-şi ia răsplata. 

— Păi... mai întâi omul, pe urmă vita! 

— Nu. Eu am pornit la drum sătul, pe câtă vreme ea m-a 
purtat atâta drum în spinare, flămândă şi însetată. 

— Voi, creştinii, sunteţi oameni ciudaţi şi noi, drept- 
credincioşii, trebuie să ne supunem toanelor voastre. Cum 
adică să bea cămila ta apă rece şi proaspătă, iar noi să ne 
mulţumim cu aceea stătută din burdufuri? 

— Nu aşa. Îi dăm cămilei apa din două burdufuri, pe care 
le umplem apoi cu asta de aici. Fântâna nu e atât de 
îmbelşugată ca Bir Murat şi, pe cât văd eu, atât cât e aici 
abia ajunge pentru două burdufuri. S-ar putea să mai 
treacă o zi întreagă până să se adune alta la loc. 

— Şi cum vrei să-ţi adăpi tu cămila dacă n-ai găleată? 


— Uite aşa. 

Am luat pielea care acoperea prăjinile, am apucat cele 
patru colţuri şi le-am dat-o lor să ţină, am turnat apoi apa 
din burdufuri, am despiedicat picioarele cămilei şi am lăsat- 
o să soarbă toată apa câtă era. Am umplut apoi burdufurile 
la loc şi am acoperit iar fântâna, aşa cum fusese înainte. 

Băurăm şi noi pe săturate şi ne-am simţit într-adevăr 
învioraţi. În vremea asta soarele coborâse la asfinţit. Cei 
trei mahomedani îngenuncheară şi-şi făcură rugăciunea 
numită Aşia. Trebuie să amintesc că în tot cursul drumului, 
de câte ori venea timpul rugăciunii, descălecau şi şi-o 
făceau cu evlavie. 

După asta am cinat; cina era alcătuită din smochine şi 
carne uscată. Cămilelor le-am dat câte o mână de hrişcă, 
apoi ne-am culcat. Tovarăşii mei se întinseră jos lângă 
fântână, în vreme ce eu m-am suit pe una din movile şi m- 
am aşezat în vârful ei, de unde puteam să văd mai departe. 
Nu era exclus ca vânătorii de sclavi să vină încoace peste 
noapte, şi, cum dormeam mai mult iepureşte, eram sigur că 
îi voi simţi. 

M-am trezit în zori. La răsărit se ivise o geană de lumină. I- 
am aşteptat şi pe ceilalţi, ca să-şi facă rugăciunea de 
dimineaţă numită Fagr. Cuvântul fagr înseamnă zori, de 
aceea mahomedanii o spun când se crapă de ziuă. 

Se sculară şi, după rugăciune, ne apucarăm să dăm iar 
pielea de pe fântână la o parte. Se adunase peste noapte 
atâta apă cât să ne umplem celelalte două burdufuri. Apa 
stătută din ele o dădurăm cămilelor. Selim ne pregăti 
mâncarea, adică un fel de păsat făcut din făină de durrha, 
amestecată cu apă. Cel mai sărac european ar muri mai 
bine de foame decât să mănânce aşa ceva, dar pustiul nu-şi 
răsfaţă călătorii şi le dă şi el ce poate. 

Eu nu le împărtăşisem tovarăşilor mei intenţiile de mai 
târziu şi ei credeau că voiam să-i aştept aici pe vânătorii de 
sclavi. Locotenentul chiar îmi zise: 


— Effendi, socotelile tale n-au dat greş. Sunt sigur că 
fântâna asta se află chiar între Bir Murat şi Insula Argo. 
Dacă bandiții vor într-adevăr să treacă Nilul pe acolo, nu se 
poate să nu treacă pe aici şi îi avem la mână. Îi aşteptăm 
liniştiţi pe loc şi, când vor veni, atunci... atunci. 

— Ei, ce se va întâmpla atunci? 

— Atunci... atunci tu ce-o să faci? 

— Tu crezi că e bine să stăm şi să-l aşteptăm în linişte, cum 
spui? 

— Da. 

— Adică noi patru şi ei cine ştie câţi? Mie frică nu-mi este, 
însă găsesc că e mai cuminte să trăieşti pentru un scop 
decât să mori pentru el. Deci, nu ne vom expune fără rost, 
ci ne vom retrage repede, până nu ne văd. 

— Unde să ne ducem? 

— La soldaţii noştri, care vor sosi în astă-seară la Djebel 
Mundar. Până acolo e o jumătate de zi de drum. De altfel, 
deocamdată nu e timpul să ne întâlnim cu ei Nu ne-am atins 
încă ţinta. 

— Nu încă? De ce? 

— Trebuie să ne îndreptăm mai spre răsărit. Până acum n- 
am dat de urmele răpitorilor; e probabil că ei se află mai la 
răsărit în pustiu. Trebuie să acţionăm cu prevedere. Ce 
necaz ne-ar fi dacă am sta pe loc şi ei ar trece nesupăraţi 
prin altă parte, de pildă pe la Djebel Daraweb şi Bir Absa. 
După cum vezi, trebuie să plecăm imediat. 

— Vai de mine! Mărturisesc sincer că n-aş mai putea face 
un drum atât de lung. 

— Nici eu! zise Selim speriat. Nu mai vreau nici să 
călătoresc, nici să adulmec ca un copoi. 

Ben Nil tăcea. Nu că s-ar fi simţit mai în putere ca ceilalţi, 
dar nu vroia să-mi calce poruncile. Mi-era milă de bietul 
băiat. Ne aşteptau mari oboseli, mult mai mari ca cele de 
până acum. Dacă stăteam să judec bine, ceilalţi mai mult m- 
ar fi împiedicat şi, cum tot trebuia să las pe cineva aici ca 


post de observaţie, era mai cuminte să nu iau pe nimeni cu 
mine şi să mă duc singur. 

Când le-am spus ce aveam de gând, ceilalţi doi se învoiră 
bucuroşi, numai Ben Nil zise: 

— Effendi, n-ar fi bine să merg şi eu cu tine? s-ar putea ivi 
vreo primejdie, şi, dacă e vrerea lui Allah, poate ţi-aş fi de 
folos. 

— Dacă e vrerea lui Allah, pot scăpa şi singur din ea. Voi 
aveţi nevoie de odihnă şi e mai nimerit să fiţi toţi trei la un 
loc, fiindcă părerea mea e că vânătorii de sclavi nu se vor 
abate pe aici. Aş rămâne şi eu, dar datoria şi prevederea îmi 
poruncesc să mă gândesc şi la alte posibilităţi. 

— Şi dacă ţi se întâmplă ceva, cum să-ţi venim în ajutor? 
Nici de făcut nu ştim ce să facem fără tine. 

— Uite ce: dacă nu mă întorc până mâine la prânz... 

— Cum, vrei să lipseşti atâta vreme? mă întrerupse Ben 
Nil. 

— Până unde mă duc şi cât o să lipsesc nu ştiu încă. 
Aşadar, dacă nu mă întorc până mâine la prânz, vă duceţi 
să-i luaţi pe soldaţi şi vă îndreptaţi cu ei spre răsărit, unde 
veţi da de urmele bandiţilor. De altfel, trebuie sa ştiţi că nu 
mă mai întorc în cazul când i-am găsit şi, am fost omorât de 
ei. 

— Ferească Allah! Effendi, mi-e sufletul copleşit de griji... 
lasă-mă să vin cu tine. 

— Nu, dragul meu. Sunt sigur că nu mi se v-a întâmpla 
nimic şi braţul tău e poate mai util aici decât aiurea. 
Trebuie să veghezi cu încordare şi să nu-ţi scape nimic. 
Aveţi destulă umbră lângă fântână, puteţi aştepta în linişte; 
unul din voi însă, trebuie să stea cu rândul sus pe deal, ca 
să poată vedea dacă se apropie cineva. De îndată ce îi zăriţi 
pe bandiți, încălecaţi pe cămile şi daţi fuga la soldaţi de le 
spuneţi să se retragă şi să-i lase să treacă. 

— Atunci ne scapă... 

— Fiţi pe pace că nu ne scapă. Nu vreau însă să se dea 
vreo luptă în lipsa mea. Ei tot la Bir Murat se duc, unde vom 


pune mâna pe ei după ce mă voi întoarce eu. 

— Şi dacă nu stau acolo mai multă vreme? 

— Ne luăm după ei. lot mai repede ajungem noi cu 
cămilele noastre, decât o caravană de transport, asta e 
sigur. Aşadar, rămâne cum am spus. Dacă nu vă mai găsesc 
la înapoiere, ştiu că v-aţi dus la soldaţi şi vin după voi acolo. 
Dacă însă nu se întâmplă nimic, rămâneţi pe loc şi ne 
întâlnim tot aici. 

Au încercat ei să mai spună ceva, dar am rămas la 
hotărârea mea. Ştiind că în ziua aceea va avea nevoie de 
multă putere, cămila mea, pentru a suporta oboseala 
drumului, a primit o porţie îndoită de hrişcă şi smochine; 
am legat burduful cu apa de oblâncul şeii, le-am mai spus o 
dată celorlalţi ce aveau de făcut şi am încălecat. Erau 
ceasurile opt când am pornit. 

Am luat-o tot spre sud. Încetul cu încetul lanţul de dealuri 
se pierdu în zare şi în tot jurul nu se mai vedea decât 
pustiul gălbui, întinderea nesfârşită, Bahr bela mah - marea 
fără apă... 

Dacă însoţit de alţii pustiul sterp te apasă ca o povară, 
singur e şi mai greu să-l străbaţi. Te cuprinde un fel de 
groază şi abia acolo îţi dai seama de nimicnicia omenească. 
Ce e omul în faţa nemărginirii acesteia, decât un biet 
vierme care se târăşte în ţărână! 

Aveam impresia că pustiul se înălța mereu, mereu, pe când 
cerul cobora mereu tot mai jos ca să mă strivească, să mă 
zdrobească între ele. Ca să-mi dau seama că totuşi există o 
vietate în întinderea aceea moartă, am început să fluier - 
cum fac copiii când sunt singuri pe întuneric şi le e frică. Şi 
totuşi era atâta lumină în jurul meu! 

Cămila ciuli urechile şi grăbi pasul. E de necrezut ce 
influenţă are fluieratul asupra acestui animal. Oricât ar fi de 
ostenită „corabia pustiului” - cum i se zice - îndată ce aude 
pe cineva suflând dintr-un fluier, anume făcut pentru asta, 
puterile i se înzecesc şi porneşte în goană. Chiar şi unei 
cămile odihnite fluieratul parcă îi dă aripi. 


În timpul celor două zile de drum, fusesem nevoit să-mi 
cruţ tovarăşii de prea multă oboseală, de aceea călărisem 
mai domol. Acum nu mai era nevoie. Ca să mă încredinţez 
de ce e în stare animalul pe care îl aveam sub mine, am 
început să-l îndemn la drum cu vorbe dezmierdătoare şi 
fluierând. Şi să te ţii! Cămila zbura, nu altceva! 

Nu simţea nici oboseală, nici greutatea drumului. Părea 
că-i place goana asta nebună, fără răgaz. Când am vrut să-i 
potolesc avântul, abia am putut-o struni. 

Ceas după ceas se scurgea fără să văd ţipenie de om. 
Treceam prin vaduri secate, unde mai dăinuia o biată tufă 
de mimoze, rămasă de pe timpul ploilor. 

Se făcu amiază, apoi soarele începu să coboare la asfinţit, 
dar nu dădeam de nici o urmă de copită. Mă aflam la acelaşi 
nivel cu satul Tinareh, de pe malul Nilului, şi m-am oprit. 
Mai la răsărit n-aveam de ce să-i caut pe vânătorii de sclavi. 

Am descălecat deci, ca să-mi las cămila să răsufle un ceas, 
i-am dat un pumn de smochine şi puţină apă din burduf. 

După ce soarele apuse, am încălecat iar şi am pornit 
îndărăt de unde plecasem. 

Ce drum! Singur, singur şi totuşi nu eram singur... Jos, în 
jurul meu, pustiu şi moarte; sus, deasupra mea sclipind 
viaţa. Milioane de stele lucesc şi povestesc în graiul lor de 
foc despre Cel ce pururi a fost, pururi va fi, în vecii vecilor! 
El călăuzeşte cu mâna lui iubitoare, de părinte, paşii 
fiecăruia, până şi în pustiu... Cine ar putea să aştearnă pe 
hârtie gândurile ce se zbat în mintea omului într-o noapte 
înstelată, când în juru-i nu e nimeni şi nimic decât pustiul 
mort şi nesfârşit! 

Fireşte că la înapoiere a fost mai greu decât la dus. 
Trebuia să bag bine de seamă să nu mă abat din cale, să nu 
rătăcesc drumul. Stelele luminau îndeajuns ca să pot 
recunoaşte din când în când urmele lăsate de mine, cu atât 
mai mult cu cât copitele cămilei se înfigeau adânc în nisip, 
în goana ei nebună. Minunatul animal părea să nu simtă 
nici o oboseală şi, ca să-mi arăt recunoştinţa, îi fluieram 


toate melodiile pe care le cunoşteam, oprindu-mă numai 
când simţeam că mă dor prea tare buzele. 

Când se ivi întâia geană de lumină la răsărit, mă simţeam 
obosit trupeşte, dar spiritul îmi era tot atât de vioi ca şi în 
ajun, la plecare. Le spusesem tovarăşilor mei că voi sosi la 
prânz, aşa că n-aveam de ce să mă grăbesc. Am lăsat deci 
cămila la pas şi mă bucuram de faptul că nimerisem exact 
drumul pe care îl făcusem ieri. Urmele se întindeau mereu 
spre miazănoapte. 

Pe la ceasurile nouă, am zărit înaintea mea lanţul de 
dealuri. Am desluşit şi cele trei movile, în mijlocul cărora se 
afla fântâna. Oare ce s-o fi întâmplat în lipsa mea? 

Fără să-mi dau seama, am zorit cămila la drum. Dar 
deodată am oprit-o brusc în loc. Se întâmplase ceva, cu 
siguranţă... Am văzut spre stânga nişte urme late, care 
coteau după movilele cu pricina, apoi apăreau iar şi se 
continuau spre miazănoapte. 

Aşadar, fusese cineva pe aici şi plecase apoi pe alt drum. 
Acest cineva era însă nu unul, ci mai mulţi inşi, judecând 
după multele urme de copite. 

Am îndemnat cămila pe cât am putut, mi-am pus puşca de- 
a curmezişul pe şa şi am luat unul din revolvere într-o 
mână. Când am ajuns mai aproape, am descălecat şi m-am 
furişat tiptil spre un loc de unde puteam să văd până la 
locul unde era fântâna. Dintr-o aruncătură de ochi, am 
băgat de seamă că fusese acoperită la loc şi nisipul netezit 
deasupra. Nici ţipenie de om. 

Urmele dovedeau că fuseseră acolo cinci inşi. Să fi plecat 
tovarăşii mei de acolo ca să dea de veste onbaşiului când i- 
au văzut pe străini venind? Vedeam urmele ducând la 
fântână, apoi se îndepărtau iar spre miazănoapte. De astă 
dată erau urmele a opt cămile. 

Se potrivea întocmai. Mai întâi plecaseră cei trei tovarăşi 
ai mei şi pe urmă străinii. După aceea? Nu. Urmele nu erau 
mai vechi unele decât altele. Cele opt cămile porniseră în 
acelaşi timp. Mă cuprinse teama, dar mă liniştii cunoscând 


după urme că nu trecuse mai mult de un ceas de când 
plecaseră. Deci, chiar dacă oamenii mei erau în primejdie, 
aş mai putea să-i scap. 

M-am dus la fântână. La poalele dealului, în stânga, am 
zărit o movilă lunguiaţă care semăna a mormânt. Nisipul nu 
era bătătorit; am început să-l scormonesc cu mâinile. Nu 
departe de unde eram, se vedea o pată mare roşie. 

Aşadar, aici se făcuse vărsare de sânge! Oare cine zace 
sub mormanul de nisip? Mâinile mele lucrau cu înfrigurare. 
Am dat de un picior gol, apoi de încă unul. 

Să scot leşul încetul cu încetul afară? N-aveam răbdare. 
Am apucat de amândouă picioarele şi am început să trag cu 
putere de ele, apoi, cu o smucitură l-am scos din nisip. 

Slavă Domnului, nu era nici locotenentul, nici Ben Nil şi 
nici Selim! Era un chip necunoscut, bărbos, cu trăsături de 
arab, de fapt o corcitură de negru. Îl despuiaseră de haine 
şi în piept avea o rană adâncă de pumnal. Pesemne că 
fusese lovit drept în inimă. 

Cine să fie mortul şi cine să-l fi omorât? Aş fi vrut să plec 
îndată şi să mă iau după urme, dar se cerea să chibzuiesc 
bine ce era de făcut. 

Din ceea ce văzusem puteam să-mi dau seama ce se 
întâmplase. Tovarăşii mei se împotriviseră cu îndârjire şi-l 
uciseseră pe unul din cei care îi atacaseră; totuşi fuseseră 
biruiţi şi luaţi prizonieri. 

Mortul a fost pe urmă îngropat, fântâna acoperită la loc şi 
urmele luptei şterse. Se lăsase dinadins pata aceea de 
sânge, care cerea răzbunare. 

Nu mai încăpea îndoială că tovarăşii mei se aflau în mare 
primejdie şi trebuia să alerg în ajutorul lor. Totuşi, nu mă 
grăbeam. Am urcat dealul privind în zare. Poate zăream 
ceva ce-mi scăpase jos, în vale. 

Într-adevăr, nu m-am înşelat. Am descoperit un lucru cât 
se poate de important. La vreo mie de paşi de acolo era o 
movilă singuratică. La jumătatea drumului dintre mine şi 
movilă un om venea încet, şovăind, parcă s-ar fi temut să se 


apropie. Era un găligan înalt şi slab ca o prăjină, cu un haik 
alb şi un turban de aceeaşi culoare. Era Selim al nostru, 
lăudărosul şi palavragiul de Selim! 

— Selim, Selim, eu sunt! i-am strigat. Hai vino mai repede, 
nu-ţi fie frică. 

— Aşa, chiar aşa! răcni el şi, cu picioroangele lui enorme, 
în mai puţin de un minut fu lângă fântâna unde am coborât. 
— Allah, fie lăudat, effendi, că te-ai întors sănătos, zise el 
gâfâind. Nădăjduiesc că o să mă ajuţi să-l scap pe bietul 
locotenent şi pe Ben Nil din mâinile tâlharilor. Dacă ţi-e 

frică, îi scap eu singur. 

— la nu te mai lăuda! Iar ai dat bir cu fugiţii, după cum 
văd, altminteri n-ai fi rămas aici, laşule! 

— Eu laş, effendi? În loc să mă lauzi că am fost şiret şi m- 
am ferit să mă prindă duşmanii, ca să-i pot scăpa pe ai 
noştri, tu mă iei la ocări... ocări... 

— Să-i fi scăpat când erau de scăpat, nu acum. Încotro i-au 
dus? 

— Într-acolo! şi arăta cu mâna spre urmele rămase în 
Nisip. 

— Asta văd şi eu. Cine i-a luat? 

— Nu ştiu. 

— Nu se poate. Cum, nu ştii cine erau cei cinci inşi care v- 
au atacat? Aţi vorbi doar cu ei! 

— Eu nu eram de faţă. 

— Dar unde erai? 

— Colo, după movila aia. 

— Aha, ai luat-o la sănătoasa?! 

— Se poate să mă judeci aşa, effendi! Luasem o altă poziţie 
de apărare, numai că ei n-au vrut să mă asculte şi au rămas 
pe loc. 

— Las' că pricep eu! Nu merge la mine cu tertipuri de 
astea! Nu i-aţi văzut pe cei cinci venind? 

— Nu. 

— De ce n-aţi pus o santinelă? 

— Ba am pus, eram chiar eu. 


— Atunci cum se face că nu i-ai văzut? 

— Păi... cum era să-i văd? Îmi făceam rugăciunea de 
dimineaţă şi stăteam cu faţa spre răsărit, după cum scrie la 
Coran. Ăia veneau dinspre apus aşa că eram cu spatele spre 
ei. 

— Minţi! Se cunoaşte după urme că cele ce spui s-au 
întâmplat mult mai târziu. Şi apoi, dacă ai fi fost în 
genunchi, te vedeau ei de departe şi nu le scăpai, fii pe 
pace. 

— Nu mint, effendi, zău aşa! Eram cufundat în rugăciune 
Şi... 

— Cufundat în somn, vrei să spui. Hai, mărturiseşte, aşa e 
că dormeai? 

Vă închipuiţi că glasul mi-era destul de aspru, ceea ce îl 
făcu să se fâstâcească repede. Lăsă în pământ ochii şi 
bâigui. 

— Parcă ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată să adormi când 
eşti cufundat în rugăciune... 

— Hai să te cred, deşi ştiu că nici nu poate fi vorba de aşa 
ceva. Aşadar, ai adormit în post. Şi când te-ai deşteptat ce- 
ai văzut? 

— De văzut n-am văzut nimic, dar am auzit, nişte glasuri 
amenințătoare venind din vale, de lângă fântână. M-am 
furişat atunci, cu îndrăzneală şi curaj, până la marginea 
movilei, să văd ce se petrece. Şi ce am văzut... vai, vai... ce- 
am văzut! 

— Ei, hai spune! 

— Era o grozăvie! Locotenentul era trântit la pământ şi se 
lupta ca un leu-paraleu cu doi inşi; alţi trei puseseră mâna 
pe Ben Nil. Aici stăteau cămilele noastre, şi dincolo alte 
cinci. 

— Lasă căâmilele, vreau să ştiu ce făceau oamenii. 

— Ben Nil a înfipt cuțitul în pieptul unuia din ei, dar a fost 
pe urmă biruit de ceilalţi doi. 

— Şi tu atunci ce-ai făcut? 


— Ceea ce era de datoria mea, effendi. Patima mea pentru 
tot ce e îndrăzneţ mă îndemna, nu-i vorbă, să mă năpustesc 
asupra duşmanului, dar mi-am dat seama că e prea târziu. 
Dacă am văzut aşa, ce mi-am zis eu? Trebuie să chibzuiesc 
bine ce-i de făcut. Să mă iau la trântă cu nemernicii ăia ar fi 
fost degeaba. Mai bine să aibă cine le veni mai târziu în 
ajutor tovarăşilor mei. Şi apoi, se cerea să rămână cineva 
aici, ca să-ţi dea de veste când vei sosi. Ei, ce zici, n-am 
judecat bine? 

— Halal să-ţi fie! Pe urmă? 

— Nu mă văzuseră. Am luat-o la fugă devale, dincolo de 
movilă. Ştii tu cum mă pricep eu să fug când e vorba să-mi 
apăr prietenii. 

— Hm, da... am văzut. Şi? 

— M-am dus la dealul de colo. 

— Nu te-ai dus, ci ai fugit de-ţi sfârâiau călcâiele, ştiu eu... 

— Fireşte că n-am mers la pas - era doar vorba de 
salvarea prietenilor mei. M-am pitit după deal, ca să nu mă 
găsească. Pe urmă i-am văzut pe ticăloşii ăia plecând cu 
locotenentul şi Ben NIL. 

— Erau legaţi? 

— Aşa cred. N-am băgat de seamă, erau prea departe. 
Atâta am văzut: că erau şase oameni călări şi două cămile 
fără călăreţi. După aceea, am rămas să te aştept pe tine. 
Când te-am recunoscut, am venit să-ţi povestesc ce s-a 
întâmplat. Nu e aşa că m-am purtat ca un adevărat viteaz? 

Nu m-am mai putut stăpâni. 

— Ca un viteaz? m-am răstit eu la el. Ştii ce eşti, 
măgarule? Cel mai laş om din câţi am văzut şi ăl mai mare 
dobitoc din câţi există pe lumea asta! 

— Cum, ce-ai spus? spuse el uluit. În loc să mă lauzi 
pentru... 

— Să te laud, idiotule? Eşti o secătură care se făleşte cu 
vitejia şi curajul său şi o ia la fugă când dă cu ochii de un 
şoarece. Să fi avut numai puţintel curaj, prietenii noştri n-ar 
fi acum prizonieri şi duşi cine ştie unde. 


— Nu te înţeleg, effendi. 

— Nu? În loc să veghezi cum ţi-era datoria, ai adormit ca o 
babă. Şi pe urmă, de ce-ai luat-o la fugă, când i-ai văzut în 
primejdie? Trebuia să te lupţi alături de ei, nu să-i laşi 
singuri. Adormiseră pesemne, bizuindu-se pe tine, 
altminteri ar fi ştiut ei să se apere cu armele şi nu ar fi pus 
ticăloşii ăia mâna pe ei. Şi apoi, când i-ai văzut acolo jos, 
pentru ce n-ai tras? Erai la adăpost şi i-ai fi nimerit cu 
siguranţă, pe când ei nu-ţi puteau face nimic. Nu ştiu, zău, 
ce să cred. Ori eşti atât de laş, ori eşti din cale-afară de 
tâmpit. Îmi vine. nu ştiu ce-mi vine să-ţi fac! Şi mai 
îndrăzneşti să te lauzi? 

Nenorocitul stătea cu capul în piept, ca un copil certat, şi 
nu cuteza să-mi răspundă. 

— Hai, vorbeşte, am ori nu dreptate? 

— Aşa, chiar aşa! îi scăpă fără să vrea expresia lui 
obişnuită. 

Cuvintele sunau atât de caraghios, încât toată mânia mea 
se irosi într-o clipă. Ce era el de vină că Dumnezeu îl făcuse 
atât de fricos? Şi lăudăroşenia! Se ştie că laşii se laudă 
întotdeauna cu fapte de vitejie pe care n-ar fi în stare să le 
facă. De aceea m-am îmblânzit şi i-am zis zâmbind: 

— Bine că recunoşti. Nădăjduiesc că o să te îndrepţi de- 
acum încolo. 

— Vai de mine, effendi, doar n-oi fi atât de rău cum mă 
crezi tu! 

— Să lăsăm asta. Rău e de bietul locotenent şi de Ben NIL. 
Trebuie să le venim în ajutor. 

— Fireşte, fireşte, dar cum? 

— Au plecat demult? 

— Cam de vreun ceas. 

— Ce fel de cămile aveau duşmanii, de călărie ori de 
povară? 

— Ba de călărie. 

— Atunci nu-i timp de pierdut. Trebuie să plec numaidecât. 

— Şi eu? 


— N-ai decât să vii şi tu, deşi s-ar cuveni să te iau la goană 
pentru cele ce-ai făcut. Dar hai să te iert. 

— Ce mă fac fără cămilă, effendi? Afurisiţii ăia au luat-o şi 
pe a mea, se tângui Selim. 

— Dovadă că sunt mai puţin deştepţi decât credeam. 
Trebuiau să-şi dea seama că şi a treia cămilă are stăpân şi 
să pornească în căutarea lui. Îţi pare bine că n-au făcut-o, 
ai? 

— Defel. M-aş fi luat de piept cu ei, până ce i-aş fi. 

— Taci! lar te lauzi? Cunosc eu curajul tău, de aceea aş fi 
mai bucuros să nu te iau cu mine. Mi-ai fi numai o piedică. 
Eu o să mă duc după ei călare şi tu vii pe jos în urma mea. 

— Vai de mine, effendi, cum o să pot să te ajung? 

— Nimic mai simplu. Zici că au plecat acum un ceas; peste 
două ceasuri îi ajung şi te aştept. 

— Ca să iau parte la luptă? 

— Prostule! Până vii tu, eu voi fi isprăvit de mult cu ei. Ca 
să ajungi până la locul unde te voi aştepta, îţi trebuie cinci 
ceasuri cu piciorul. Crezi tu că, de dragul vitejiei tale 
grozave, o să pot să-i ţin trei ceasuri în loc? De altminteri, 
trebuie să te grăbeşti; n-am nici timp, nici poftă să te aştept 
prea mult, să ştii! Te lăudai că nu te întrece nimeni ca 
pedestraş, să te vedem acum ce poţi. 

În vreme ce vorbeam, m-am apropiat de cămilă, vrând să 
încalec. 

— Effendi, zise Selim cu glas plângător, cum te înduri să 
mă laşi singur aici, în pustiu... 

— De ce nu ai ştiut să-ţi păstrezi cămila? De, cine e de 
vină... acum descurcă-te cum poţi. Să-ţi fie învăţătură de 
minte pentru altă dată. Ţi-e frică singur, ştiu... 

— Nu mi-e frică, dar. nu vrei să mă iei şi pe mine pe coada 
cămilei? 

— Bine, fie, i-am răspuns eu zâmbind. Numai să ştii un 
lucru: o să trebuiască să dau iureş în duşman călare şi nu se 
ştie ce se poate întâmpla. Au să încerce să se apere, 
desigur. 


— Nu-mi pasă mie de asta, zise el, codindu-se, dar când o 
fi să poarte cămila doi inşi în spinare oboseşte, şi te 
pomeneşti că nu-i mai ajungi. De aceea zic să te duci singur, 
eu vin pe jos. 

— Bine, i-am răspuns râzând. De rătăcit, nu te poţi rătăci, 
orb de-ai fi şi tot ai simţi urmele cu piciorul. Ai grijă însă să- 
ţi ţii armele pregătite. Pustiul mişună de lei şi pantere. 

Încălecasem şi, când să plec, l-am auzit strigând îngrozit în 
urma mea: 

— Lei şi pantere! Vai de mine şi de mine ce mă fac! Nu că 
mi-ar fi frică, dar cu fiare de astea, care ies noaptea după 
pradă, nu e de glumit. la-mă cu tine, effendi, ia-mă cu tine... 

Am întors capul şi l-am văzut alergând în urma mea cu 
pulpanele mantiei fâlfâind ca un steag. Am îndemnat cămila 
la drum, ca să mă îndepărtez cât mai mult de el şi să nu-l 
mai aud zbierând. 

Deşi neodihnită, cămila zbura ca o nălucă. Călăream aşa 
de vreun ceas şi jumătate, când iată că în faţa mea zăresc 
pe cine căutam. Am scos ocheanul din buzunar şi m-am 
uitat din fugă într-acolo, ca să mă încredinţez că nu m-am 
înşelat. Erau într-adevăr ei. Doi inşi mergeau înainte, alţi 
doi, care duceau de frâu cămilele fără stăpâni, la urmă, şi în 
mijloc prizonierii. 

Acu' era acu'. Am slăbit niţel brâul în care ţineam cuțitul şi 
revolverul şi am luat puşca în mână. lată-mă la o mie, nouă 
sute, opt sute de metri de ei. Unul din cei din fruntea 
convoiului întoarse din întâmplare capul şi mă zări. Spuse 
pesemne şi celorlalţi că vine un călăreț în urma lor, căci 
priviră şi ei îndărăt. 

Eram singur şi nu le trecea prin minte că ar avea de ce să 
se teamă; se opriră în loc să m-aştepte, dar ca măsură de 
prevedere puseră mâna pe arme. Aveau nişte flinte lungi, 
care nu nimeresc decât de aproape. Prizonierii erau legaţi, 
deci nu mă puteam bizui pe ajutorul lor. 

Când am ajuns la trei sute de paşi de ei, m-am oprit. Până 
la depărtarea asta nu ajungeau gloanţele lor, pe când ale 


mele nu puteau da greş. Aveam deci o superioritate asupra 
lor. Acum totul atârna de atitudinea prizonierilor. Dacă se 
trădau prin vorbă sau gesturi că mă cunosc şi că venisem 
să-i scap, îmi îngreunau mult situaţia. 

Unul din indivizi îmi făcu semn să mă apropii, dar eu am 
răspuns tot prin acelaşi semn, să vină el. Schimbă câteva 
cuvinte cu tovarăşii săi, apoi porni spre mine şi se opri la o 
depărtare de vreo sută de paşi. 

— Cine eşti? îmi strigă el. 

— Un sajih (călător) din Kahira. 

— Ai să ne spui ceva? 

— Da. Aş vrea să vă fac o rugăminte şi, dacă mi-o 
îndeplineşti, voi împlini şi eu o dorinţă de-a ta. 

— N-am niciuna. 

— O să ai. Dă-te mai aproape. 

— Dă-te tu. 

Dacă vroiam să-mi ajung scopul, trebuia să mă supun; am 
făcut-o într-un anume chip: am pus cămila să îngenuncheze, 
am sărit jos şi am pornit încet spre el. Regulile pustiului îi 
porunceau să procedeze la fel. Descălecă şi veni călcând 
ţanţoş şi semeţ. Se opri apoi în faţa mea, mă privi iscoditor, 
drept în ochi, îmi întinse mâna şi zise: 

— Sallam aaleikum!'! Fii prietenul meu! 

— Aaleik sallam'. Voi fi după ce-mi vei dovedi că-mi eşti şi 
tu. Ştii ce sunt şi de unde vin. Pot să aflu şi eu din ce trib 
faci parte? 

La brâu îi luceau două pistoale şi prăselele unui pumnal. 
Se sprijini în flintă, ca unul care n-are de ce se teme, şi-mi 
răspunse: 

— 'Tot călători suntem şi noi şi venim de la Dar Sukkot. 

— Inima ta e izvor de îngăduinţă şi milostivirea ta îmi 
uşurează sufletul. 

Zicând acestea m-am lăsat jos la pământ, fără a slăbi însă 
din ochi pe tovarăşii săi. Făcu şi el asemenea, dar se aşeză 
astfel încât venea cu spatele la prizonieri. Cuvintele mele îi 


stârniseră mirarea, neştiind ce vreau să spun, de aceea mă 
întrebă: 

— Pentru ce vorbeşti de milostivire? Voința vorbei tale mi-e 
neînţeleasă. 

— Fiindcă te ascunzi de mine să te umileşti ca Harun al 
Raşid, care cutreiera odinioară ulițele Bagdadului în 
veşminte de cerşetor. 

— Te înşeli. Eu nu sunt aici nici sultan, nici emir. 

— Doar un slujbaş din cei mai de seamă ai viceregelui, 
dăruiască-i Allah zile şi ani nenumărați. 

— Ce te face să crezi una ca asta? 

— Văd că ai cu tine nişte prizonieri, trebuie dar să fii un 
memur el insaf (slujbaş al dreptăţii), dacă nu mai mult. Sunt 
criminali primejdioşi, ăştia pe care îi duci sub pază? 

— Nu sunt memur şi câinii pe care îi vezi nu mai au mult 
de trăit, au să piară ca nişte nemernici, fiindcă ne-au ucis 
un camarad şi l-au jefuit. Sunt nişte tâlhari şi hoţi de cămile. 
Dar n-are ce te interesa pe tine. Vorbeai adineauri despre o 
rugăminte şi o dorinţă pe care vrei să ţi-o îndeplinesc. Pot 
să aflu care ţi-e rugămintea? 

— Da, pentru ea am venit aici. 

— Ştiai unde o să mă găseşti? 

— Mi-au spus urmele cămilei tale. 

— Unde ai dat de ele? 

— În tabăra prin care aţi trecut. 

— Iar te înşeli. N-am trecut prin nici o tabără. 

— Ba da. 

— Unde? 

— Lângă fântâna tăinuită pe care am descoperit-o noi. Ai 
acoperit-o tu la loc. 

Individul se tulbură niţel. Îşi plimba mâna când pe pistol, 
când pe plăselele pumnalului, încruntă sprâncenele şi zise: 

— Ai fost şi tu acolo? Eu nu te-am văzut. 

— Mă repezisem niţel prin pustiu, ca să încerc iuţeala 
cămilei mele. Când m-am întors, nu mi-am mai găsit slugile, 
ci mormântul unui străin. 


— L-ai dezgropat? 

— Trebuia. Vroiam să văd dacă nu e vreunul din oamenii 
mei. Când m-am încredinţat că nu, am încălecat şi am 
pornit după tine, ca să-ţi fac rugămintea despre care 
spuneam şi să-ţi îndeplinesc dorinţa. 

— Care ar fi asta? 

— Să-mi dai îndărăt oamenii. 

Nici nu clipi măcar. Zise cu nepăsare: 

— Şi dorinţa mea care ar fi? 

— Să te las să pleci nesupărat. 

De astă dată mă privi batjocoritor şi cu adânc dispreţ. 

— Şi dacă nu-ţi iau în seamă rugămintea pe care o faci? 

— N-o să-ţi împlinesc nici eu dorinţa. 

— Socoţi că ne poţi ţine în loc? 

— Nu mai e nevoie, s-a şi făcut. Nu te-am oprit eu din 
cale? 

— Se prea poate, numai că o să plec când o să vreau eu. 
Eşti unul singur şi noi suntem patru. Vorbeşti ca şi când aţi 
fi o sută împotriva noastră. 

— Chiar atâţia şi suntem. 

— Unde? 

— Aici. Eu unul fac cât o sută ca voi. 

— Eşti nebun pesemne! Dacă ai şti cu cine ai de-a face te- 
ai tăvăli în ţărână la picioarele noastre. 

— Mi-ai spus că eşti un călător ca şi mine. Fii ce pofteşti, 
eu însă te consider ca atare. Dacă se iscă însă gâlceava 
între noi, atunci cel care biruie e mai mare. Că sunt sau nu 
în minţile mele, o să vezi tu îndată. 

— Nu te bizui pe armele tale, sunt de-ale europenilor şi nu 
fac două parale în mâinile tale. 

— De astă dată îţi spun eu ţie că te înşeli, ştiu foarte bine 
să mă slujesc de ele, căci sunt european. 

— European? Din ce ţară? 

— Din Almanja. 

— Aşadar, creştin! Arde-te-ar Allah în focul gheenei! Şi 
îndrăzneşti tu, un ghiaur, să mă opreşti din drum şi să-mi 


dai porunci? 

— Tu ceri lui Allah să mă ardă în focul iadului, şi eu îţi 
doresc să te ocrotească, fiindcă dacă mai cutezi să spui un 
singur cuvânt de ocară, ia-ţi rămas bun de la viaţă. 

— Cum, mă ameninţi...? 

Îşi curmă vorba şi puse mâna pe pistol, căci mă văzuse pe 
mine trăgând revolverul de la brâu. 

— Jos mâna! m-am răstit eu la el, dacă nu vrei să te culc la 
pământ. 'Te crezi mai mult decât eşti, pe când eu mă 
încumet să mă lupt cu o sută ca tine. 

Văzu revolverul meu îndreptat spre el şi trase îndărăt 
mâna. Vru să mă înspăimânte zicând: 

— Nu mi-e frică de tine. N-am decât să-mi chem oamenii şi 
eşti pierdut. 

— Încearcă! Cheamă-i! La cel dintâi cuvânt îţi sfărâm 
ţeasta! 

— Asta e trădare! mormăi el înfuriat. 

— De ce trădare? 

— Am venit încoace pentru că m-ai chemat şi m-am aşezat 
jos, fiindcă aşa ai făcut şi tu. Astfel porunceşte legea 
pustiului. Suntem deci amândoi liberi şi putem pleca fără ca 
unul să aibă dreptul să-l oprească pe celălalt. Vrei tu să 
calci poruncile legii? 

— Cine îţi spune că vreau să fac una ca asta? [i-am vorbit 
blând şi prieteneşte, fără să mă gândesc la vreun vicleşug. 
lar dacă spui vorbe grele şi vrei să-ţi chemi oamenii, tu eşti 
acela care îşi bate joc de legile deşertului şi mă sileşti să mă 
apăr cum pot. 

— Atunci de ce nu mă laşi să plec? 

— 'Te voi lăsa după ce vom sta niţel de vorbă. 

— Nu vreau s-aud nimic. 

— Bine, du-te. 

— Ai de gând să tragi în mine pe la spate? 

— Eu nu sunt ucigaş. Îţi spun însă hotărât că dacă nu-mi 
laşi oamenii liberi, nu te mişti de aici. 

— Nu mă poţi sili. La cea mai mică mişcare a ta îi ucidem. 


— Fă cum crezi! 

— Şi tu de asemenea. Cuvintele tale vor să fie o poruncă, 
dar pe noi nu ne înspăimântă. 

— Poale ca au să te înspăimânte gloanţele mele. Care din 
voi îndrăzneşte să se mişte din loc până nu mi-ai eliberat 
oamenii, acolo o să-şi găsească mormântul. 

— Într-o clipă o să muşti ţărâna de sub tine. 

Se îndreptă agale, încălecă şi porni spre ceilalţi. Părea că 
se încrede în vorba mea, căci nu întoarse măcar o dată 
capul, deşi ştia că mi-ar fi fost lesne să-l culc cu un glonţ la 
pământ. 

N-aveam, ce e drept, motiv să fiu mândru de rezultatul 
convorbirii mele cu străinul. Fie datorită împrejurărilor, 
duşmanului sau mie, situaţia prizonierilor era cât se poate 
de proastă. Se aflau acum în şi mai mare primejdie decât 
înainte de a fi venit eu. Armele mele trebuiau să hotărască. 
Să omori un om e groaznic, dar dacă eşti silit s-o faci, ai cel 
puţin o scuză. 

De altminteri, eram aproape sigur că aveam de-a face cu o 
avangardă a vânătorilor de sclavi. Să-i cruţ, expunându-mă 
pe mine, ar fi fost ridicol. În momentele acelea uciderea 
unor astfel de ticăloşi mi se părea un mare merit, căci prin 
desfiinţarea lor scăpam viaţa şi libertatea multor nenorociţi. 

Omul ajunse la ai săi. Întoarse capul, dar nu mă văzu, căci 
în timp ce se ducea el spre ei îmi clădisem cu mâinile la 
repezeală un adăpost, adică o movilă de nisip destul de 
mare, ca să mă pot sluji de ea ca de un meterez. 

Ţeava puştii o scosesem afară şi-mi pregătisem lângă mine 
câteva gloanţe, ca să le am la îndemână. 

Am ridicat binişor capul şi l-am văzut pe străin vorbindu-le 
ceva oamenilor săi. Ei răspunseră printr-un hohot de râs 
batjocoritor. Mă luau drept un lăudăros şi nu-şi închipuiau 
că glonţul meu bate atât de departe. 

Mă frământa gândul ce să fac. Să împuşc pe unul din ei, 
sau pe toţi? Păcat n-ar fi fost, mă gândeam însă că înainte 
de a apuca eu să-i curăţ, i-ar ucide pe prizonierii pe care îi 


cruţaseră până atunci. De omorât tot aveau intenţia să-i 
omoare, totuşi nu-mi convenea să fac moarte de om. Câteva 
din cămile trebuiau însă să cadă. Pe ale noastre le puteam 
cruța, căci de una era legat locotenentul, de alta Ben Nil, 
iar a treia stătea niţel mai la o parte, ţinută de căpăstru de 
unul din bandiți. 

Convoiul se puse în mişcare, ticăloşii se întoarseră încă o 
dată spre mine şi râseră ameninţându-mă cu pumnii. 

Mergeau în ordinea de mai înainte. În cap călărea 
individul cu care vorbisem - probabil un şef de-al lor - cu 
încă unul, prizonierii la mijloc şi la urmă ceilalţi doi. Am 
ţintit cămila conducătorului, apăsând pe trăgaci. Cămila se 
prăbuşi cu el la pământ. Al doilea glonţ nimeri animalul 
tovarăşului său. 

Se auziră înjurături şi răcnete de furie. Zăpăceala care 
urmă îmi lăsă răgaz să încarce iar arma la repezeală. Alte 
două gloanţe culcară şi celelalte două cămile la pământ. Nu 
mai rămâneau decât cele trei cămile ale noastre şi a celui 
ucis de Ben NIL. 

Ticăloşii părură îngroziţi. Dacă ar fi căutat să se 
adăpostească după prizonieri, punându-i ca pavăză în faţa 
lor, n-aveam ce le face, trebuia să-i cruţ ca să nu nimeresc 
pe unul din ai mei, dar aceasta nu le mai era cu putinţă. 

Speriate de împuşcături şi de răcnete, cămilele cu 
prizonierii şi celelalte două libere o luaseră razna prin 
pustiu. Bandiţii ieşiră de sub cămilele lor şi se uitară uluiţi 
spre mine, pe urmă, după cămilele fugare şi-mi arătară prin 
semne că vor să plece. M-am ridicat în picioare, am pus 
puşca la ochi şi le-am strigat: 

— Staţi pe loc că trag! 

Se încredinţaseră - spre paguba lor - că nu era de glumit 
cu gloanţele mele şi, de voie de nevoie, se supu-seră. 

— Aruncaţi jos flintele! Cine n-ascultă, e împuşcat imediat. 

Se supuseră şi de data asta. Am înaintat spre ei. Aş fi putut 
să-i las să-şi vadă de drum, dar mă insultaseră şi li se 
cuvenea o pedeapsă. 


Când am ajuns mai aproape, am trecut puşca pe umăr şi 
am apucat revolverul ca să nu le dau răgaz să se slujească 
de pistoale sau cuțite. Ticăloşii mă priveau cu ură, însă fără 
să cuteze o mişcare. 

— M-aţi luat în râs, i-am zis conducătorului lor, acum îţi 
mai dă mâna să mă batjocoreşti? 

Tăcu. 

— Recunoşti că o sută de-ai voştri nu pot să-mi facă nimic? 
Vă am în puterea mea, fără să vărs o singură picătură de 
sânge. Ce credeţi voi, viteji călăreţi fără cămile, că o să fac 
acum cu voi? 

Şi fiindcă niciunul nu zicea nimic, ci priveau încruntaţi în 
pământ, am urmat: 

— Vedeţi arma asta mititică din mâna mea? Are şase 
gloanţe, deci prea de-ajuns pentru câţi sunteţi. Dacă m- 
ascultați, vă las să plecaţi. Armele le lăsaţi aici, ca să nu le 
puteţi face deocamdată rău şi altora. Ridicaţi braţele 
deasupra capului. Hai, mai repede! Cine se împotriveşte, e 
pierdut. 

Trei ascultară porunca, numai conducătorul nu. Duse 
mâna la brâu şi strigă: 

— Asta e prea mult! Ca să nu spui că... 

N-apucă să-şi mântuie vorba. Cu un glonţ i-am găurit 
palma. 

— Sus mâinile! m-am răstit la el. 

Scrâşni din dinţi, dar se supuse. Cu revolverul în dreapta, 
le-am smuls cu stânga armele de la brâu şi le-am aruncat în 
spatele meu. 

— Aşa. S-a făcut. Acum altceva. M-ai blestemat şi mi-ai 
spus ghiaur. Să-ţi ceri iertare. Te codeşti - glonţul meu se va 
slobozi mai repede decât cuvântul de pe buzele tale. Auzi? 

Am îndreptat ţeava revolverului spre pieptul lui. Înghiţea 
mereu în sec, dar nu putea spune ce îi ceream; în sfârşit, 
şuieră printre dinţi „Samih'ni”, adică „iartă-mă”. Pe chipul 
său se citea o furie de nestăpânit. 


— Am isprăvit, le-am zis. Să vă mai dau însă un sfat, care o 
să vă prindă bine. Feriţi-vă de acum încolo să dispreţuiţi un 
european, mai ales un creştin - căci nu-i ajungeţi nici la 
degetul cel mic. Şi dacă s-ar întâmpla să vă luaţi la gâlceavă 
cu el, bizuiţi-vă mai mult pe bunătatea lui decât pe vitejia 
voastră. Am încercat să mă înţeleg cu voi prieteneşte şi în 
schimb m-aţi batjocorit cu vorbe de ocară - suportaţi acum 
urmările. Nu vreau să cercetez mai de aproape cine şi ce 
sunteţi, dar dacă îmi mai ieşiţi o dată în cale, n-o să scăpaţi 
atât de lesne, fiţi pe pace. Acum puteţi pleca. Hai, căraţi-vă! 
Mai înainte o să vă descarc armele, ca să nu se întâmple - 
Doamne fereşte! - să vă răniţi din greşeală. 

Se îndepărtară în tăcere. Am slobozit pistoalele în aer, iar 
întâia puşcă am descărcat-o în pământ. Văzând că 
descărcătura învolbură nisipul, m-am mirat foarte mult. 
Scormonind cu vârful cuţitului, am văzut cu îndignare că 
flintele erau încărcate cu cuie şi sfărâmături de plumb. 
Aşadar, oamenii aceştia erau şi mai cruzi decât mi-aş fi 
închipuit; rănile provenite din puştile lor erau toate 
mortale. Scăpasem ca prin minune de la o moarte sigură. 

M-am întors la cămila mea, care nici nu se clintise din loc, 
am făcut un mănunchi din armele luate de la bandiți şi le- 
am legat de oblâncul şeii. Am încălecat apoi, pornind în 
căutarea lui Ben Nil şi a locotenentului. 

Urmele duceau în linie dreaptă în pustiu şi, după câteva 
minute, i-am văzut stând liniştiţi unul lângă altul. Cele două 
cămile fără stăpâni se întinseseră la pământ aproape de ei. 

Îşi poate închipui oricine bucuria celor doi prizonieri când 
mă văzură venind. Ben Nil îmi strigă încă de departe. 

— Allah fie lăudat! Din clipa când am fost prinşi de 
nemernicii ăia până când te-am văzut, am tras o spaimă 
grozavă. Nu ştiam dacă i-ai biruit tu pe ei ori ei pe tine, şi 
dacă va trece cineva pe aici să ne dezlege. Dacă ţi se 
întâmpla vreo nenorocire, muream părăsiţi în pustiu, ca 
nişte câini. 


— După cum vedeţi, aţi scăpat de aşa ceva. A, era să uit un 
lucru foarte important. Ce e cu lucrurile voastre, vi le-au 
luat ei? 

— Nu, sunt toate în desaga atârnată de cămila lui Selim. 
Uite-o colo. Armele sunt legate de oblâncul şeii. Bandiţii 
vroiau să şi le împartă imediat, dar nu s-au învoit şi au 
amânat-o pentru mai târziu. 

— Cu atât mai bine. Mă bucur că n-aţi fost păgubiţi cu 
nimic, ci ne-am ales noi cu o pradă bunişoară. În primul 
rând armele astea, iar la cămilele împuşcate de mine se va 
mai fi găsind câte ceva. Acum să vă dezleg repede şi s- 
alergăm la fântâna unde a avut loc lupta. Mă tem că după 
ce ne vor vedea plecaţi, bandiții au să se întoarcă acolo să-şi 
ia lucrurile. De vorbit, avem timp mai pe urmă. 

Nemernicii legaseră capetele cămilelor unul de altul şi pe 
prizonieri de şa. I-am dezlegat şi pornirăm în goană spre 
„câmpul de bătaie”. 

Nici n-apucarăm însă să ajungem la jumătatea drumului şi 
zărirăm în depărtare patru puncte mişcătoare înaintând 
încet. Erau vânătorii de sclavi care se întorceau pesemne 
să-şi ia lucrurile. Când ne văzură, o luară la fugă spre 
miazănoapte, ceea ce era foarte important pentru mine, 
deoarece am dedus că se duceau la Bir Murat. 

Dintre cămilele împuşcate de mine, una mai răsufla încă. 
Am ucis-o cu un glonţ tras în ureche, pe urmă am cercetat 
conţinutul desagilor. Se găseau în ele multe lucruri de care 
s-ar fi putut folosi soldaţii, dar care mie nu-mi trebuiau. 
Prada cea mai de preţ am găsit-o în desaga căpeteniei 
bandiţilor, adică coli mari de hârtie pe care erau desenate 
cu de-amănuntul poziţia multor localităţi, căile caravanelor 
şi ale vânătorilor de sclavi şi multe altele. 

Aceasta a fost singura pradă de război pe care am luat-o, 
celelalte rămaseră să se împartă mai târziu printre ceilalţi. 
Deocamdată fură încărcate pe cămila pe care o luasem de 
la bandiți. 


Trebuia acum să-l aşteptăm pe Selim, aşa că aveam destul 
timp de pălăvrăgit. Am aflat că el era de vină de cele 
întâmplate; dormise buştean, în loc să vegheze. Ceilalţi se 
culcaseră să se odihnească, deoarece făceau cu schimbul 
din patru în patru ceasuri. 

S-au trezit împresuraţi şi, cu toate că s-au împotrivit cu 
îndârjire, au fost biruiţi. Ben Nil apucase însă să-şi înfigă 
pumnalul în pieptul unuia din duşmani, ceea ce îi înfuriase 
şi mai mult pe ceilalţi, care erau cât pe ce să-l omoare. Şeful 
i-a împiedicat însă, zicând că pedeapsa ar fi prea uşoară 
pentru crima lui, pe care va trebui s-o ispăşească prin 
chinuri grozave, iar acum n-aveau timp pentru aşa ceva. 

Dezbrăcaseră cadavrul şi-l îngropaseră, adăpaseră 
cămilele şi astupaseră la loc fântâna, apoi porniseră la 
drum. 

— Cum s-au purtat cu voi în vremea asta? 

— Nici bine, nici rău, răspunse locotenentul. Nu ne-au 
spus un cuvânt, era ca şi când nici n-am fi existat. 

— Şi între ei ce vorbeau? 

— Mai nimic, şi chiar când îşi spuneau ceva erau tot 
lucruri fără însemnătate. 

— N-aţi putut afla din puţinele lor cuvinte cine sunt, de 
unde vin şi încotro se duc? 

— Nu. Nici măcar pe nume nu-şi spuneau. 

— Hm! Prevăzători şi misterioşi, ceea ce dovedeşte că 
aveau toate motivele să fie astfel. Nu v-au întrebat cum aţi 
ajuns la fântână şi în ce fel aţi descoperit-o? 

— Ba da, dar nu le-am spus. Mai voiau ei să ştie şi altele, 
prea multe chiar, noi însă am tăcut şi i-am lăsat să întrebe. 
Nici măcar de fuga lui Selim nu le-am pomenit şi nici că erai 
şi tu cu noi; am crezut că e mai bine aşa. 

— Foarte bine aţi făcut. Ar fi de mare importanţă pentru 
noi să ştim dacă au găsit numai din întâmplare fântâna 
tăinuită sau o cunoşteau de mai înainte. 

— O cunoşteau. S-au făcut foc când au văzut că are atât de 
puţină apă, din pricină că luasem noi atâta din ea. 


— Acum ştiu ce vroiam să aflu. S-au dat singuri de gol. 
Nemernicii ăştia fac parte din banda vânătorilor de sclavi. 

— Nu se poate, effendi. N-aveau nici o sclavă cu ei. 

— Ăştia erau numai avangarda, însărcinaţi cu întocmirea 
unei tabere, cu procurarea de apă şi îngrijirea a tot ce 
trebuie pentru un transport de sclavi. 

— Dacă e aşa, ai făcut o mare greşeală că i-ai lăsat să-ţi 
scape. Să-i fi luat prizonieri, să fi scos de la ei tot ce ne 
interesează. Mare folos am fi tras de pe urma acestui lucru. 

— Folos? Eu nu sunt de aceeaşi părere. Am obiceiul să 
chibzuiesc bine ce fac şi să prevăd urmările faptelor mele. 
Şi să-l fi întrebat, nu mi-ar fi răspuns. Sunt sigur că, chiar 
admițând să vorbească, m-ar fi minţit. Şi cum n-aveam cum 
să-l controlez, e mai bine că i-am lăsat să plece. Nu vreau ca 
nişte ticăloşi ca ei să-şi închipuie că mă pot trage pe sfoară. 

— Şi acum, ce ispravă am făcut? Au plecat şi n-am aflat 
NIMIC. 

— Tocmai pentru că au plecat voi afla de la ei ceea ce nu 
mi-ar fi spus acum. 

— Ce tot vorbeşti, effendi? Când şi unde? Prin ce mijloace 
o să i sileşti? 

— N-o să-i silesc defel, fiindcă o să-mi spună fără să ştie că 
îi ascult. I-am lăsat dinadins să plece, ca să-i spionez mai 
târziu la Bir Murat. O să ajung eu acolo înaintea lor. N-am 
decât o jumătate de zi de mers călare. Cum n-au cămile şi 
trebuie s-o întindă pe jos, vor sosi abia diseară, aşa că voi 
avea prilejul să aflu ce vreau să ştiu, fără ca ei să mă simtă. 

— Ar trebui să fie surzi şi orbi ca să nu te vadă şi să te 
audă. 

— Lasă pe mine! Mă pricep eu cum să fac. 

— Dacă te prind? Eşti pierdut. Şi apoi, nu trece zi în care 
să nu poposească una sau mai multe caravane la fântână. 
Oamenii caravanelor nu sunt împotriva negoţului cu sclavi 
şi vor fi de partea lor. 

— Ştiu. Mai mult încă: sunt sigur că voi da acolo peste un 
duşman, un duşman de moarte - de Murad Nassir, fostul 


meu tovarăş de călătorie. 

— Aşa e, bine zici. Cred că va fi ajuns la fântână, sau va 
ajunge astă-seară. Va trebui deci cu atât mai mult să fii cu 
băgare de seamă şi te previn că n-o să-ţi meargă bine. le 
sfătuiesc să nu te duci singur, ci să mă iei şi pe mine, cu 
vreo câţiva din soldaţii mei. 

— Nici nu mă gândesc! Sunt în mai mare siguranţă aşa, 
decât în tovărăşia soldaţilor tăi. Fiind mai mulţi, n-am putea 
scăpa neobservaţi. 

— Şi cu ei ce facem, îi lăsăm la Djebel Mundar? 

— Nu. Ne ducem să-i luăm, pe urmă ne ascundem undeva 
aproape de fântână, de unde îmi voi face rondul de noapte. 
Locotenentul clătină îngândurat din cap. Ceea ce vroiam 
eu să fac i se părea din cale-afară de primejdios şi de prisos, 

căci zise după câtva timp: 

— Zii tu ce vrei, părerea mea e că nu era nevoie de asta, 
dacă îi luai pe bandiți la cercetări când îi aveai în mână. 

— Aşa ceva nu foloseşte decât când eşti sigur că vei afla 
adevărul. Cum puteam eu să-i controlez? 

— Hm! Ar fi şi asta o scuză. Eşti tu însă sigur că, atunci 
când îi vei spiona, vor vorbi despre ce te interesează pe 
tine? 

— O s-aştept până ce vor vorbi. 

— Şi dacă în vremea asta se luminează de ziuă? Doar nu 
poţi sta toată noaptea la pândă. 

— Cât despre asta, sunt sigur că nu va trebui s-aştept atât. 
Cele ce s-au petrecut aici sunt lucruri prea importante ca să 
nu le discute. 

— În sfârşit. nu sunt eu îndreptăţit să-ţi dau porunci, ci să 
mă supun la ale tale. Un lucru însă ţin să-ţi spun. Ai vrut să 
descoperi locul unde se află fântâna tăinuită, crezând că vei 
da acolo de vânătorii de sclavi. Fântâna am găsit-o, de ce s-o 
părăsim? Pentru ce vrei să-i duci pe soldaţi la Bir Murat, o 
dată ce ştii că bandiții o vor ocoli şi ne pot scăpa? 

— Dimpotrivă, au să ne cadă în gheare. 


— Păi spuneai tu singur că ticăloşii aceia de care ne-ai 
scăpat erau avangarda vânătorilor de sclavi. Deci ceilalţi 
vor veni după ei la fântâna cea tăinuită, unde i-am putea 
prinde foarte lesne. Şi acum ne duci tocmai acolo unde nu 
se vor duce ei. 

Omul era într-adevăr îngrijorat. Nu i-o luam în nume de 
rău, fiindcă n-avea cum să mă cunoască. Vedeam însă că 
vorbeşte serios şi cu convingere, de aceea m-am silit să nu- 
mi pierd răbdarea şi i-am răspuns foarte liniştit. 

— Ochii tăi sunt îndreptaţi numai înainte, nu şi la dreapta 
şi la stânga. Pe Selim nu ne putem bizui, suntem deci numai 
trei. Şi câţi crezi tu că vor fi fiind vânătorii de sclavi? Ce te 
faci dacă sosesc până a nu avea noi timp să-i chemăm pe 
soldaţi în ajutor? Să-i atacăm? Nici nu poate fi vorba. Sunt 
şi eu încredinţat, ca şi tine, că vor poposi la fântână, dar 
fiindcă nu vor găsi apă, vor pleca repede şi vor trimite 
poate vreo câţiva inşi călare, cu burdufuri, la Bir Murat, ca 
să le umple acolo. Ar fi o copilărie şi o mare nesocotinţă din 
partea noastră să-i aşteptăm la fântâna tăinuită. 

— Atunci ce-am căutat acolo? Tot nu ne-am ales cu vreun 
folos... 

— Te înşeli. Vroiam să dau de urma vânătorilor de sclavi şi 
am şi dat. Ar trebui să mă lauzi în loc să mă cerţi. Acum, 
când eu am pus mâna pe arme - ca să zic aşa - nu le mai 
scap. Există două căi din care trebuie să alegem. Ori îi 
lăsăm pe bandiți să treacă şi ne luăm după ei ca - dacă ni se 
va ivi prilejul - să dăm năvală peste ei, ori le-o luăm înainte 
şi ne alegem un câmp de luptă prielnic şi aşteptăm acolo. 
Cred că această din urmă cale ar fi mai nimerită. 

— O vom afla diseară. 

— Şi dacă nu? 

— Ne hotărâm pentru calea dintâi. 

— Eu aş alege-o de la început pe asta, deoarece e mai 
sigură. Nu înţeleg de ce te bizui atât pe spionaj. 

— Pentru că ştiu din experienţă ce foloase poate da. E 
posibil, ba chiar probabil, că voi afla mai mult decât 


nădăjduiesc. Te rog, deci, să nu mai faci nici o observaţie, 
fiindcă e de prisos. De altfel să curmăm convorbirea, căci 
văd pe cineva venind - probabil că e Selim al nostru. 

Lunganului îi flutura iarăşi burnusul ca un steag, de zorit 
ce era să ne ajungă mai repede. Ne recunoscu de departe şi 
faţa îi lucea de bucurie când îi văzu pe tovarăşii noştri 
liberi. 

Pornirăm îndată la drum. Vrăjmaşii noştri o luaseră spre 
apus, deci în direcţia lui Bir Murat. Ca să nu cumva să ne 
vadă şi să ştie că îi urmărim, ne-am abătut niţel mai spre 
miazăzi, până ce am socotit că am luat-o înainte, pe urmă 
am ieşit iar pe drumul de la plecare. 

Era ceasul rugăciunii de după prânz, Asr, când am ajuns la 
poalele Djebelului Mundar şi nu-mi fu defel greu să dau de 
soldaţii onbaşiului, deşi căutaseră să se ascundă cât mai 
bine. Bătrânul caporal îşi închipuia că ar fi cu neputinţă să-l 
găsească cineva şi pusese mai multe posturi de santinelă, 
care să-mi arate calea. N-aveam însă nevoie de ele, căci am 
ajuns la el fără să fi dat ochi cu vreuna din ele. 

Ne-am oprit să ne odihnim puţin, în timp ce soldaţii îşi 
împărțeau lucrurile luate de noi de la bandiți. Am oprit 
numai hărţile, celelalte nu mă interesau, însă lui Selim, ca 
pedeapsă pentru laşitatea lui şi pentru că dormise în post, 
nu i-am lăsat să-i dea ceva. Îmi părea pe de-o parte rău că 
trebuia să fiu atât de aspru cu el, dar i se cuvenea o lecţie, 
ca să ţină minte pentru altă dată. 

La un ceas după rugăciune, încălecarăm şi pornirăm, 
însoţiţi de soldaţi, spre Bir Murat. 

După un drum nesfârşit prin pustiul sterp, apare o pădure 
care bucură ochii drumeţului. Prin pădurea aceasta trebuia 
să sosească Murad Nassir, dacă nu va fi şi sosit. 

Fântâna - adică Bir Murat - se află într-o vâlcea 
împrejmuită de stânci înalte şi netede. Are şase găuri în 
pământ, la o adâncime de vreo trei metri. Apa nu e limpede, 
are gust sălciu şi sărat. Din ordinul şeicului s-au ridicat alte 
câteva corturi de beduini, care percep o taxă de la fiecare 


călător. Bieţii beduini sunt slabi şi prăpădiţi, din pricina apei 
care are un efect purgativ, dar cum n-au alta de băut, sunt 
nevoiţi să bea de acolo. 

Drumul de la Bir Murat spre miazăzi duce ceasuri întregi 
printre stânci şi pietriş, urcând o râpă înaltă. Cu puţin 
înainte de a apune soarele, în apropierea râpei, ne-am 
oprit. Găseam aici destule ascunzişuri prielnice. 

Înainte de a se întuneca, m-am dus într-o mică 
recunoaştere, deoarece urma să cobor pe întuneric râpa, 
ceea ce nu era defel uşor. Locotenentul mă sfătui iar să 
renunţ la planul meu, dar în zadar. 

Când m-am întors la ceilalţi, am îmbucat ceva - câteva 
smochine şi o bucată de carne uscată şi am sorbit puţină 
apă din burduf. Între timp se întunecase şi am plecat. 

Capitolul VI - Sclavele. 

Credinciosul meu Ben Nil ţinea cu tot dinadinsul să mă 
însoţească, dar n-am primit. Aş fi fost bucuros să-l iau cu 
mine, pentru că îl ştiam curajos şi inteligent, iar patru ochi 
şi patru urechi văd şi aud mai bine ca două; terenul era însă 
alunecos, şi cum Ben Nil nu avea experienţă în a se 
strecura nesimţit în apropierea duşmanului, mă temeam ca 
un pas greşit de-al lui să nu ne dea de gol. 

Mi-a trebuit o jumătate de ceas până s-ajung la poalele 
râpei. Stelele nu luceau încă destul de tare şi prin beznă 
coborâşul era atât de anevoios, încât îmi puteam frânge 
gâtul la fiecare pas. 

Am luat-o apoi tiptil în lungul văgăunii, pipăind adesea cu 
mâinile locul înainte de a păşi. În cele din urmă am zărit o 
rază de lumină. Mă apropiasem de ţintă. 

Îmi cumpărasem de la Siut un rând de haine - în locul 
celor cenuşii pe care le făcusem ferfeniţă când cu capcana 
în care mă atrăsese fachirul - de aceeaşi culoare. Burnusul 
meu alb îl lăsasem în tabără. Capul mi-l acoperisem cu o 
basma mare, ca să nu mi se vadă nici faţa, nici gâtul şi-mi 
lăsasem numai ochii liberi. Drept arme nu-mi luasem decât 
pumnalul şi revolverele, căci puşca m-ar fi stingherit prea 


mult. De revolvere nu aveam de gând să mă slujesc decât în 
cazuri extreme, căci detunăturile ar fi făcut mult zgomot. 
Mă bizuiam deci mai mult pe pumnalul meu, cu tăişul 
ascuţit ca un brici. 

Aşadar, după cum spuneam, zării în sfârşit o rază de 
lumină. M-am apropiat şi am văzut un foc de bălegar - 
singurul combustibil în pustiu. 

Focul pâlpâia doar, fără să se ridice flăcări mari, ceea ce 
mă bucură foarte mult, deoarece puteam să mă apropii fără 
să fiu văzut. M-am lăsat la pământ şi am început mă târăsc 
cu băgare de seamă. 

Focul se lărgea din ce în ce. Am văzut la dreapta alte două 
focuri. Încotro să mă îndrept, spre cel din stânga, sau spre 
celelalte două? 

Trebuia să poposească trei caravane. Planul meu era să-i 
spionez pe vânătorii de sclavi. Nu veniseră încă, dar puteau 
să sosească dintr-un moment într-altul. Unde îşi vor face 
tabăra? În orice caz, cât mai aproape de fântână, căci era 
de presupus că vor fi însetaţi de lungul drum prin pustiu. 

Înainte de orice trebuia să aflu acum cine erau cei din 
jurul focurilor. Eram aproape sigur că Murad Nassir se afla 
acolo. 

M-am târât mai întâi la cel din stânga, de unde se auzeau 
sunetele unei rababa, vioară cu o singură coardă. Peste 
câteva minute sunetele ei se împletiră cu ale unei 
camandşa. Aceasta e o vioară cu două strune, întinse pe o 
coajă de nucă de cocos. La cele două instrumente se 
adăugară o zammara şi un şabbabi, fluier şi flaut, cât se 
poate de primitive. 

Ceea ce executau ei nu putea fi, după concepţia noastră, 
muzică. N-avea nici tact, nici melodie. Fiecare din artişti 
trecea cu degetul pe strune, sau sufla din gură după cum îi 
trăsnea prin minte, însă toate cele patru instrumente se 
auzeau în acelaşi timp, ceea ce era de ajuns pentru cei ce le 
ascultau să creadă că asistă la un concert. Harababura asta 
de sunete îmi jignea auzul, dar mi-era cât se poate de 


binevenită, deoarece acoperea zgomotul pe care l-aş fi 
putut face din întâmplare sau nebăgare de seamă. 

Am înaintat cât mai aproape de tabără. Zării nişte forme 
nedesluşite întinse la pământ. Erau cămilele şi poverile pe 
care le căraseră în spinare. 

În jurul focului stăteau vreo zece, doisprezece bărbaţi. 
Patru din ei erau muzicanți, alţi doi se pregăteau să fiarbă 
nişte păsat pentru cină, iar ceilalţi ascultau concertul, după 
câte se părea cu mare plăcere. 

Oamenii aceştia n aveau ce mă interesa. M-am târât la 
dreapta, unde am zărit curând câteva corturi. Erau ale 
beduinilor care străjuiau fântâna. 

Nici aici n-aveam ce căuta, aşa că am trecut la celălalt foc. 
Acesta mocnea în faţa unui cort lângă care se afla încă unul. 
Două femei trebăluiau pe lângă el, pregătind cina. Una 
tocmai se aplecă să sufle în foc şi i-am văzut faţa. Era 
Fatma, bucătăreasa care mă îndopase cu pilaf la Cairo. 

Aşadar, amândouă corturile adăposteau familia turcului, 
fostul meu prieten Murad Nassir. Unul era pe semne al lui, 
iar celălalt al femeilor. 

M-am mai apropiat şi l-am văzut într-adevăr stând de 
vorbă în faţa cortului cu oamenii pe care îi tocmise cu 
cămilele la Korosko. 

Nici aici nu aveam ce căuta. Atunci, încotro s-o iau? Dacă 
aş fi fost sigur că vânătorii de sclavi se vor opri la fântână! 
Mă gândeam să mă strecor până acolo şi să aştept, când 
auzii tropotul unei cămile apropiindu-se. 

Călărețul părea să cunoască bine drumul, altminteri n-ar fi 
gonit aşa prin întuneric. Nu mai încăpea îndoială că venea 
la fântână. Timp să ajung înaintea lui acolo, ca să nu mă 
vadă, nu mai era. Am sărit deci în lături, m-am lungit la 
pământ şi m-am târât unde îmi venea mai aproape, adică 
după cortul lui Murad Nassir. 

În clipa următoare se auzi glasul noului sosit strigând: 

— Ei, paznici, unde vă sunt făcliile? 


Glasul îmi era cunoscut. Oare unde îl mai auzisem? Nu-mi 
puteam aduce deocamdată aminte. Am înţeles însă că 
paznicii vor aprinde făclii şi mă puteau vedea. M-am 
ghemuit cât am putut mai bine în spatele cortului. 

Nu mă simţeam însă defel în largul meu şi nici în 
siguranţă. Între peretele de stâncă şi cort era o tufă deasă 
şi, după ce m-am vârât înăuntru, am băgat de seamă că mă 
înţeapă al dracului. Era o tufă de mimoză ţepoasă, plină de 
spini. Dar n-aveam încotro, de ieşit nu mai puteam să ies. Şi 
apoi, mai era primejdia să fiu muşcat de scorpioni, care 
mişunau prin părţile acelea, poate chiar de şerpi veninoşi. 
Aşa păţeşte cine ia apărarea altora, cu care n-are nici în clin 
nici în mânecă, prin locuri străine...! 

De unde mă aflam, puteam vedea foarte bine cortul lui 
Murad Nassir. La porunca străinului, paznicii aprinseră o 
făclie de răşină, care lumina până departe, dar din fericire 
nu şi tufa unde eram ascuns. 

Călărețul descălecă. Era cu spatele spre mine. Paznicii 
încrucişară braţele pe piept şi se închinară până la pământ. 
Pesemne că individul era un om de seamă. Ceea ce mă mira 
era că venise singur, fără călăuză, şi cutreiera neînsoţit 
pustiul prin întuneric. 

Deodată, Murad Nassir îi văzu faţa, sări drept în picioare 
şi exclamă: 

— Abd Asl! Pentru numele lui Allah, e cu putinţă? Nici prin 
gând nu mi-ar fi trecut să te întâlnesc prin pustietăţile 
astea... 

La exclamaţia turcului, străinul se întoarse şi l-am putut 
zări şi eu. Într-adevăr, era Abd Asl, „cucernicul fachir” care 
ne ademenise, pe mine şi pe Selim, în puţul părăsit de lângă 
Siut. Abia mă puteam stăpâni să nu mă reped la el. Am 
înţeles de ce mi se păruse glasul cunoscut. 

— El Ukkazi! exclamă el cu mirare. Tu aici? Allah te-a 
trimis încoace, pentru că am de vorbit cu tine. 

Se apropie apoi de Murad Nassir şi-i întinse mâna, pe care 
acesta o scutură cu putere şi răspunse: 


— Da, da. Allah le rânduieşte pe toate. Mult se bucură 
sufletul meu la vederea chipului tău. Te văd singur; eu am 
slugi multe cu mine şi te rog să fii oaspetele meu. Şezi 
colea, lângă mine. 

Fachirul porunci paznicilor să ia seama de cămilă şi s-o 
adape, pe urmă se aşeză alături de Nassir. 

Aveam două motive să mă mir. Întâi că avea o cămilă mai 
bună ca a mea. Doar zisese că e sărac. Atunci de unde un 
animal de preţ la el? Al doilea, că îi spusese turcului El 
Ukkazi, în loc de Murad Nassir. Ukkazi înseamnă în arabă 
cârjă şi se dă ca poreclă schilozilor. Cum ajunsese turcul la 
porecla asta? Îl ştiam teafăr şi întreg la trup. 

Murad Nassir intră în cort ca s-aducă el însuşi un ciubuc 
pentru fachir. Bătrânul îmi spusese la Siut că nu fumează şi 
acum pufăia din lulea cât putea. 

Nu-mi mai părea rău că mă vârâsem în mărăciniş. Mă 
aflam numai la cinci paşi de ei şi puteam auzi tot ce 
vorbeau. La început discutară despre lucruri fără 
însemnătate, pe urmă cinară şi oamenii veniţi cu cămilele se 
retraseră. După masă, fachirul se uită cu atenţie în juru-i şi- 
i zise: 

— Cele ce am să-ţi spun nu sunt pentru urechile altora. Ai 
un harem cu tine; pot ajunge cuvintele noastre la el? 

— Fiica tatălui meu e în cortul celălalt şi nu face nimic 
dacă aude, dar sunt şi sclavele ei cu ea, de aceea socotcă e 
mai bine să ne ducem în cortul meu. 

Intrară în cortul în spatele căruia mă aflam eu. Înăuntru 
era întuneric beznă. Paznicii stinseră făcliile şi numai 
stelele, care se aprindeau una câte una, dădeau o lumină 
foarte slabă în jurul meu. M-am târât mai aproape de cort. 
Îl auzeam vorbind cu glas scăzut şi nu desluşeam tot ce-şi 
spuneau. Eu însă vroiam şi trebuia s-aud; am încercat deci 
să ridic marginea cortului între două ţăruşe. Am izbutit. Ba 
am putut chiar să vâr capul în cort. 

De văzut nu-i vedeam, dar glasurile se auzeau atât de 
bine, încât i-aş fi putut atinge cu mâna. Păcat că nu auzisem 


începutul convorbirii. 

Fachirul zicea: 

— Pentru asta trebuie să-ţi atrag luarea-aminte asupra 
unui ins care e în strânse legături cu reissul effendina şi se 
duce după ella Khartoum, ca să pună mâna pe oricine face 
negoţ cu sclavi. 

— Nu cumva o fi acelaşi pe care îl cunosc şi eu? întrebă 
Murad Nassir. locmai vroiam şi eu să-ţi spun să te fereşti de 
el. 

— Cine e? 

— Un ghiaur din Almanja. 

— Allah! Tot despre asta voiam să-ţi vorbesc şi eu. De unde 
îl cunoşti? 

— L-am văzut demult în Djezair40 şi apoi în Kahira. Cum şi 
în ce fel v-aţi cunoscut, mi-a povestit el singur zilele trecute 
în Siut. 

— Aha, a fost nu numai la Kabhira, ci şi în Siut? 

— Mă aştepta pe mine. Era vorba să mă însoţească până la 
Khartoum şi de acolo mai departe, la Bahr el Abiad. E un 
om foarte deştept şi ne-ar fi putut aduce foloase nepreţuite, 
de aceea am vrut să-i dau pe fiica mezină a tatălui meu de 
nevastă. 

— Ahan kerihm! Cum ţi-a venit să faci aşa ceva? Acum e 
prietenul şi cumnatul tău şi nu-i mai pot face nimic. 

— Nimic nu mi-e... adică da, duşmanul meu cel mai 
neîmpăcat, asta e! Nici n-a vrut s-audă de propunerea mea. 

— Nu se poate! Asta înseamnă o mare insultă, care trebuie 
spălată în sânge. 

— Aşa e, vai şi amar de el când mi-o cădea în mână! Să-ţi 
spun, însă, mai întâi cum şi pentru ce-am vrut să-l câştig de 
partea noastră. 

Povesti ce se întâmplase de la întâlnirea mea cu el în 
cafeneaua din Cairo, până la cearta noastră în Korosko. 
Când ajunse la făgăduielile pe care mi le făcuse, fachirul 
strigă indignat: 


— Pesemne că ţi-a fost capul beteag! Cum puteai să-i 
făgăduieşti şi pe soră-ta, şi bogăţia? Niciuna, nici alta nu 
erau numai ale tale. Fiul meu e părtaş la toată averea ta. Îi 
duci acum pe soră-ta cea mai mare da soţie. Puteai tu să o 
dai pe cealaltă unui ghiaur râios, arde-l-ar focul iadului!... 
Cum poate un câine ca ăsta să fie bărbatul surorii nevestei 
fiului meu...? 

— Vezi că e un om tare priceput... 

— Ce-mi pasă mie de asta, dacă e ghiaur! 

— Păi... îl făceam musulman... 

— Nici prin gând nu i-ar fi trecut. L-am urmărit încă de la 
Giseh, fără măcar să bănuiască. Kadirina şi scamatorul mi-l 
dăduseră în seamă. Selim al tău, care n-are minte nici de 
două parale, era, fără să ştie, unealta noastră. Ar fi trebuit 
să-i facem de petrecanie încă din Maabdah, dar fiindcă era 
şi omul paşei cu el, am fost siliţi să aşteptăm alt prilej. De 
asemenea şi lui Selim. Dobitocul ăsta ştia prea multe şi 
trebuia să-i astupăm şi lui gura. De aceea i-am ademenit pe 
amândoi în puţul cel vechi şi eram încredinţat şi eu şi 
scamatorul că n-au să mai iasă de acolo. Dar pesemne că a 
făcut legământ cu diavolul, care i-a arătat o cale neştiută de 
noi. Au şi scăpat şi eu a trebuit să fug, ca să nu mă mai 
ajungă răzbunarea lor. Consulii câinilor ăstora străini sunt 
mai puternici decât însuşi kedivul. Abia după câtăva vreme 
am îndrăznit să cercetez ce s-au făcut şi am aflat că 
ghiaurul a plecat cu un sandal împreună cu Selim, pe o 
corabie care se numeşte Et Tahr, în susul Nilului. 

— Asta era corabia închiriată de mine. 

— Nu ştiam. De altminteri habar n-aveam că te afli iar în 
Egipt. Era vorba s-o aduci pe fiica mamei tale mult mai 
târziu. 

— Nici eu nu bănuiam că faci parte din sfânta Kadirine. De 
aceea m-am bucurat că ghiaurul a izbutit să mă scape de 
stafiile alea. 

— Foarte rău. A aflat astfel una din tainele noastre. Pe 
urmă, o corabie de transportat sclavi a fost confiscată, tot 


după îndemnul lui. Pentru amândouă aceste fapte trebuia 
să moară. Ne-a alunecat însă printre degete. Dacă apucă să 
spună cuiva ce s-a petrecut, ne putem aştepta la multe 
necazuri. De aceea trebuie să piară cu orice preţ. Şi apoi 
unde mai pui că te-a insultat şi pe tine atât de cumplit. O să- 
l fac praf! 

— L-am ameninţat şi eu cu asta, dar mi-a râs în nas. 

— Lasă-l să râdă. Punem noi mâna pe el, fii pe pace. În 
curând o să nimerească între mine şi scamator. El îl 
urmăreşte pe apă, eu am împrumutat de la un prieten 
cămila asta şi îi ies înainte pe uscat, adică la Abu Hammed, 
unde o să-l aştept. Scamatorul mi-l mână într-acolo. 

— Vezi că aici te înşeli. Cum îţi închipui tu că se mai află pe 
corabia mea? M-a insultat; suntem deci vrăjmaşi de moarte. 
Doar nu era să-l mai las să se lăfăiască pe corabia plătită de 
mine! 

Nu-l puteam vedea pe fachir la faţă, dar probabil că va fi 
făcut o mutră!... L-am auzit spunând cu ciudă: 

— Cum, nu se mai află pe sandal? Suntem atunci pe o 
urma greşită? 

— Da. A scăpat şi de data asta. Ai tu dreptate, ghiaurul 
ăsta a făcut legământ cu dracu'... 

— Unde s-o fi dus, ştii? 

— Nu, şi nici nu bănuiesc măcar, sunt însă sigur că o s- 
ajungă înaintea ta la Abu Hammed - dacă are cumva de 
gând să se ducă acolo. După cum mi s-a părut mie, parcă 
vroia să ia de la Korosko drumul spre Korti şi de acolo, prin 
pustiul Bajuda, de-a dreptul la Khartoum. 

— Ce te face să crezi? A scăpat vreo vorbă? Erai de faţă 
când a plecat? 

— Nu. Am pornit înaintea lui, dar m-a ajuns din urmă. Nici 
acum nu pricep cum s-a făcut... Stătea de vorbă în poarta 
hanului cu locotenentul lui reiss effendina şi... 

— Cu cine? îl întrerupse fachirul. Reissul şi-a trimis 
locotenentul la Korosko? 


— Da. M-a luat la cercetări, zicând că mă cunoaşte; eu însă 
am tăgăduit. Nu mai puteam să rămân nici o clipă. Am 
închiriat nişte cămile şi am plecat fără zăbavă. N-a trecut 
mult şi ghiaurul, cu locotenentul, au venit după mine şi mi- 
au luat-o înainte. Călăreau pe nişte cămile straşnice. Era şi 
Selim cu Ben Nilcu ei. 

— Ben Nil? Allah, Allah! Ştiam şi eu pe cineva cu numele 
asta, dar ăla a murit. 

— 'Te referi la un marinar din Gubator? 

— Da. Cum îţi veni să pomeneşti de Gubator? 

— Fiindcă ăla pe care îl crezi mort, trăieşte. L-ai ademenit, 
după cum mi-a povestit el singur, în puț, dar afurisitul de 
ghiaur l-a scos de acolo şi l-a luat cu sine. 

— Nu... nu e cu... putinţă! bolborosi fachirul. 

— Uite că Ben Nile acum servitorul ghiaurului. 

— Allah kerihm! Asta e prea mult! Toţi ăştia care trebuiau 
să moară sunt acum împreună. Şi luasem doar toate 
măsurile. Aşadar, încă unul împotriva noastră. Dar nu mă 
tem eu de ei. Am în mână puterea să-i nimicesc şi jur pe 
Profet şi pe barba lui că n-o să-mi scape niciunul. O să-i 
urmăresc, o să-i fugăresc până la Bahr el Ghazal, dacă o fi 
nevoie. O să mă duc să-l caut pe fiu-meu şi îi dau în seama 
lui. Nu bănuieşti cam pe unde s-or fi aţinând? 

— Nu. l-am văzut ţinând o bucată de drum calea 
caravanelor, pe urmă au luat-o la dreapta, după cum arătau 
urmele. 

— Atunci trebuie să mă grăbesc s-ajung cât mai repede la 
Abu Hammed. Dacă nu dau acolo de ei, trimit câte un om la 
Berber, la Korti şi chiar la Debbeh. Nu se poate să nu le dau 
de urmă în una din localităţile astea. 

— Îmi pare rău că pleci. Când te-am văzut, credeam că 
vom face o călătorie împreună. 

— Nu merge. Ai haremul cu tine şi trebuie să mergi încet, 
pe când eu n-am timp şi se cere să zoresc la drum. Când 
zici că a plecat din Korosko? 

— Luni dimineaţa. 


— Şi azi o joi... Spuneai că au cămile bune? Atunci mi-au 
luat-o cu mult înainte şi... 

N-am putut asculta mai departe, căci se auzi iarăşi tropot 
de copite şi un glas puternic strigă: 

— Ei voi, paznici ai fântânii! Aprindeţi făcliile că suntem 
însetaţi. 

Am tras capul de sub cort şi m-am ghemuit în tufiş. Stelele 
luminau acum îndeajuns ca să-i pot zări pe noii sosiți. Erau 
şapte inşi pe cinci cămile. Paznicii aprinseră făcliile şi 
oamenii descălecară. Mă miram că erau mai mulţi oameni 
decât cămile, dar m-am lămurit îndată, recunoscându-i 
printre ei pe... cei patru vânători de sclavi cărora le 
împuşcasem cămilele. 

Ceilalţi trei fuseseră pesemne trimişi de ceată să aducă 
apă de la fântână şi se întâlniseră în drum cu tovarăşii lor. 
Acum vedeam bine că nu m-am înşelat. Făceau şi cei patru 
parte din banda răpitorilor de femei pe care îi căutam. Nu 
se putea să ne mai scape, trebuia să ne cadă în mâini. 

Fireşte, bucuria mea era mare, dar nu mă bucuram la fel 
de situaţia în care mă găseam. Venisem să-i spionez pe 
vânătorii de sclavi şi mă împotmolisem în spatele cortului. 
Probabil că nu vor sta mult şi nu voi avea prilejul să-i aud ce 
vorbesc. Aşa îmi ziceam, dar împrejurările îmi dovediră că 
m-am înşelat. 

Murad Nassir ieşise cu fachirul din cort, să vadă cine a 
sosit. La lumina faclei aprinse îi recunoscu şi strigă, peste 
măsură de mirat: 

— Allah, Allah! iar o minune! Ochii mei văd iar un prieten. 
Malaf, vino de bea din cupa noastră şi fumează cu noi pipa 
revederii. 

Malaf întoarse capul. Era conducătorul indivizilor pe care 
îi dezarmasem eu. 

— El Ukkazi şi Abel Asl, tatăl stăpânului nostru! făcu el cu 
respect. Allah să vă înflorească la fiecare pas calea! 
Îngăduiţi slugii voastre să se apropie. 

— Ce te aduce aici? întrebă fachirul. 


— Am venit să luăm apă pentru o karvan el regiq 
(caravană de sclavi). 

— Bine; porunceşte oamenilor tăi să umple burduturile şi 
tu vino cu noi în cort; vreau să te întreb câte ceva despre 
fiul meu. 

Aceste cuvinte îmi făceau mai multă plăcere decât dacă 
mi-ar fi dăruit cineva nu ştiu ce. Eram sigur că voi afla acum 
lucruri de mare importanţă pentru mine. 

Deşi lăsaseră făclia aprinsă, ca să poată vedea cum le 
umple burdufurile şi m-ar fi putut zări, am reuşit totuşi să 
vâr iar capul sub pânza cortului, fără să mă vadă. După ce 
se aşezaseră jos pe rogojină, fachirul i se adresă lui Malaf: 

— Vă credeam la Nilul Alb de sus. Cum se face că aţi 
isprăvit atât de repede? Atât de lesne a mers? 

— Nici n-am fost la Bahr el Ghazal, ci am luat-o spre apus. 

— Aha, la Kordofan! Păi de acolo n-aţi prea avut ce lua. 

— Ne-am dus mai departe. 

— Adică ia Dar-fur? Pentru ce? Cine mai cumpără astăzi 
sclavi născuţi acolo? 

— N-am fost nici la Kordofan, nici la Dar-fur; am furat 
femei şi fete arabe. 

— Allah! Beduine arabe? 

— Da, 

— Dar astea sunt mahomedane, pe care legea nu-ţi 
îngăduie să le vinzi! 

— Întreabă-le, râse Malaf, şi-şi vor spune ele singure dacă 
au habar de islamism. 

— Halal să vă fie! Bună afacere aţi făcut. La nevoie o să le 
trecem drept păgâne. Şi din ce trib fac parte? 

— Din acela care are cele mai frumoase femei, din al 
fessarilor. 

— Pe barba Profetului, aţi cutezat prea mult! Războinicii 
fessari sunt viteji şi răpirea femeilor lor vă va fi pricinuit 
multe pierderi. 

— Nici morţi, nici răniţi. Erau duşi cu toţii la djebelul 
Modjaf pentru o „fantasia” şi femeile erau singure acasă, 


numai cu bătrânii şi copii. Am împresurat satul, le-am ales 
pe cele mai frumoase - cam vreo şaizeci - iar pe celelalte le- 
am omorât, ca să n-aibă cine să spună cine au fost răpitorii. 

— Şi drumul cum l-aţi făcut la întoarcere? 

— Minunat. Nici o piedică. Nu ne-am întâlnit cu nimeni. 
Vântul care se stârnise a împrăştiat nisipul peste urmele 
noastre, aşa că nimeni n-ar putea să ştie cine au fost şi 
încotro au luat-o răpitorii. 

— Cine a născocit planul ăsta? 

— Care altul putea să fie decât Ibn Asl ed Djasur, feciorul 
tău şi stăpânul nostru! 

— Da, da, numai el era în stare. E cel mai vestit vânător de 
sclavi şi sunt mândru de un astfel de fecior. Dar de unde 
până unde i-a venit gândul să fure beduine? E o mare 
îndrăzneală din partea lui. Dacă se află că ela fost, o să 
aibă de furcă, nu numai cu judecătorii tribunalelor, ci şi cu 
capii religiei noastre. Hm, drept să vă spun, bine nu i-ar 
merge. 

— N-are cum să afle. Oamenii noştri primesc o bună parte 
din câştig şi nu le dă mâna să-l dea de gol. Unul din 
muşteriii noştri din Stambul ne-a cerut arabe. Scria că 
negresele sunt prea urâte şi circasienele nu mai sunt la 
modă. Până acum n-au fost puse încă în vânzare femei 
arabe pe piaţă, şi cum fetele pustiului ar fi ceva rar în 
negoţul cu carne vie, am face nişte afaceri straşnice. 

— Aha, la Stambul le trimiteţi? Pe ce cale? 

— Am venit prin Wadi Melk şi Wadi Gab, am trecut Nilul pe 
la insula Argo şi ne ducem spre dealurile Rauai, peste drum 
de Djidda. Acolo aşteaptă corabia negustorului, ca să-şi ia în 
primire marfa. 

Aşadar presupunerile mele se adevereau. Şaizeci de 
sclave! Şi bătrânul fachir primea cu atâta seninătate 
vestea... Ce impresie de om venerabil îmi făcuse ăsta în 
Siut! Lumea îl respecta ca pe un sfânt şi el era cel mai mare 
nemernic din câţi mi-a fost dat să văd. Un fachir, un 


„marabut” care încuviinţa o nelegiuire ca asta, răpirea unor 
femei de-o lege cu el! 

— Acum - l-am auzit zicând - să-mi spui ce mă interesează 
mai mult. Fiul meu Abu Asle cu voi? 

— Da. Se duce la Ras Rauai, ca să primească banii. 

— Şi la Bir Murat nu vine? 

— Nu. Se fereşte să nu-l vadă cineva. Ştii şi tu că avem în 
pustiu câteva fântâni tăinuite, dar şaizeci de sclave, 
cincizeci de oameni şi cămilele lor au trebuinţă de multă 
apă. Cu toate astea ne-ar fi ajuns, dacă cea din urmă 
fântână n-ar fi fost descoperită de altcineva şi secată. 

— Cum o poate descoperi cineva care n-o cunoaşte? 

— N-aş fi crezut nici eu că e cu putinţă, dar pesemne că 
norocul l-a slujit pe câinele ăla de creştin. 

— Un creştin? Ai dat de un ghiaur acolo? 

— Da. Un afurisit de şacal cu tovarăşii săi, numai că 
ghiaurul nu era laş şi fricos ca un şacal, ci îndrăzneţ şi 
curajos ca o panteră flămândă. Ni i-a luat nu numai pe cei 
doi prizonieri, ci şi tot ce aveam asupra noastră. 

— Nu pricep ce spui. Înţeleg doar atât, că vi s-a întâmplat 
ceva. la povesteşte cum s-au petrecut lucrurile. 

Malaf se supuse. Istorisi întocmai întâmplarea. Scotea 
anume purtarea mea la lumină, nu ca să mă laude, fireşte, 
ci fiindcă aşa îi convenea lui. Se punea pe sine mai la 
adăpost de imputări. 

Deci, Ibn Asl ed Djasur fusese şi el la fântână, dar nu mai 
găsise apă. De aceea trimisese oamenii cu burdufurile să le 
umple la Bir Murat. Aceştia se întâlniseră în drum cu Malaf 
şi tovarăşii săi. 

Fachirul şi Murad Nassir ascultaseră până la sfârşit, fără 
să-l întrerupă. Apoi turcul îl întrebă: 

— Câţi inşi avea ghiaurul cu el? 

— Doi. 

— Cine erau? De unde veneau şi unde se duceau? 

— Nu pot să ştiu, fiindcă n-au vrut să-mi răspundă la nici o 
întrebare. 


— Oare n-o fi fost ghiaurul pe care îl cunoaştem noi? la 
descrie-mi-i pe toţi. 

Malaf începu cu locotenentul şi sfârşi cu mine. 

— Ele, ele! strigă fachirul şi turcul îi ţinu isonul. Altul nu 
poate să fie. Ceilalţi doi erau locotenentul lui reiss effendina 
şi Ben Nil. Dar Selim unde o fi rămas? 

— Pesemne că a luat-o la sănătoasa şi s-a ascuns pe 
undeva. Ticălosul ăla îşi zice cel mai viteaz dintre viteji şi e 
cel mai mare laş din câţi sunt pe lume. 

— Crezi că s-o ţine pe aproape? 

— Cu siguranţă, fiindcă i-a rămas cămila acolo. Lipsea 
numai ghiaurul. S-a întors apoi la fântână şi a pornit pe 
urmele lăsate de ai noştri. Se prea poate ca Selim să-l fi 
aşteptat şi să-i fi povestit ce s-a întâmplat. Da, da, aşa 
trebuie să fie. Nu pricep însă ce căuta ghiaurul la fântână. 

— Stai că-ţi spun eu, răspunse fachirul. Ştie că umblăm să- 
l ucidem şi s-a ferit s-o ia pe drumul caravanelor, ca să nu 
dăm de el. 

— Şi ce rost are locotenentul? 

— S-au întâlnit din întâmplare şi tot din întâmplare s-au 
oprit la fântână. 

— Dar cămile de unde au găsit atât de repede? 

— Asta nu ştiu. De găsit e lesne, dacă ai cu ce le plăti; pe 
câte ştiu însă, el n-avea bani la el, fiindcă îţi dăduse îndărăt 
ce îi dăruiseşi tu. 

— Aşa e. Şi apoi mai e ceva: Cine ia cu chirie cămile 
trebuie să ia cu el şi pe unul din arabii care le închiriază. 
Cum nu erau decât ei patru, înseamnă că nu le-a închiriat, 
şi de cumpărat n-avea cu ce să le cumpere. 

— Atunci le-a furat. 

— Orice, numai asta nu. Ghiaurul e un câine de creştin, pe 
care îl urăsc de moarte, dar ar fi în stare mai degrabă să se 
lase tăiat în bucăţi decât să fure. De unde până unde a 
ajuns el la nişte cămile atât de bune, în vreme ce eu n-am 
putut găsi decât mârţoagele astea, nu pricep. În sfârşit, 


cum necum, eu vă sfătuiesc să fiţi cu băgare de seamă. Ar 
trebui să-i dăm de ştire feciorului tău. 

— De prisos. Crezi tu că ar îndrăzni ghiaurul să intre în 
conflict cu vestitul Ibn Asl ed Djasur? 

— De ce nu? A îndrăznit el altele şi mai şi. 

— Dar habar n-are că Ibn Asl se află prin preajmă. 

— Te înşeli. Am auzit multe despre el în Djezair şi din 
puţinul ce mi-a povestit singur am înţeles că nu e de glumit 
cu un asemenea om. Are un miros de uliu şi un ochi de 
vultur. 

— Ştie atunci şi să ghicească unele lucruri? 

— Nu ghiceşte, ci chibzuieşte. Socoate ce s-ar putea 
întâmpla. Când mă gândesc câte poate ticălosul ăsta, mai că 
aş putea să jur că stă ascuns pe undeva pe aici şi râde de 
noi. A înţeles el că e vorba de o caravană de sclavi şi o 
pândeşte. Te pomeneşti că ştie chiar şi unde se află acum. 

— Nu se poate! Şi apoi, chiar de-ar şti, n-are ce face. Ori 
nu cumva crezi că i-ar trece prin minte s-o urmărească? 

— Ba bine că nu! De la câinele ăsta, nu-i de mirare. 

— Patru inşi împotriva a cincizeci. ar fi caraghios. 

— Defel. Să zicem că urmăreşte într-ascuns caravana. O să 
priceapă curând că ţinta ei e Ras Rauai. Dacă i-o ia repede 
înainte, trece apa la Djidda şi dă de veste acolo consulilor 
creştini. Ce crezi că o să se întâmple atunci? 

— Ce? 

— Au să-i ia lui fiu-tău sclavele şi lui nu îi rămâne altceva 
decât să fugă, ca să scape de pedeapsă. 

— Bine zici, trebuie neapărat să-l înştiinţez pe Ibn Asl. 
Ghiaurul ar fi în stare s-o facă, dacă nu de altceva, doar ca 
să se răzbune pe mine. 

— De ce pe tine? 

— Fiindcă ştie că Ibn Asl e cel mai mare negustor de 
sclavi. I-am spus-o eu în drum spre puţul părăsit, fără să 
bănuiesc cele ce au urmat. Acum va fi aflat că mă cheamă 
Abd Asl şi ca Abd Asl şi Ibn Asl sunt tată şi fiu. 


— Atunci grăbeşte-te să-i dai de veste lui fiu-tău. De altfel, 
aş avea şi eu câteva cuvinte de vorbit cu el. Nu bănuieşte 
că-i aduc pe viitoarea lui soţie şi trebuie s-o afle fără 
întârziere. După câte ştiu, vrea s-o pornească dis-de- 
dimineaţă la drum, de aceea e nevoie să plecăm imediat. 
Trebuie să-mi spună unde s-o duc pe soră-mea şi mai am de 
pus ceva la cale cu el, privitor la nişte sclavi. Unde a 
poposit? 

— Aproape de aici, la marginea pădurii de palmieri, 
răspunse Malaf, căruia îi fusese pusă întrebarea. 

— Voi vreţi să rămâneţi aici până mâine dimineaţă? 

— Da. Pornim în zori, o luăm spre miazănoapte şi ne 
întâlnim cu Ibn Asl în drum spre Wadi el Berd. 

— Au să facă popas în Wadi el Berd? 

— Da. O să-ajungem la ţintă abia mâine seară. Se găseşte 
apă din belşug acolo. 

— Şi eu care credeam că în wadiul ăsta nu există nici 
strop, zise fachirul. 

— Pentru cine nu ştie unde s-o găsească. Cam pe la 
jumătatea lui e un perete de stâncă, în care e o groapă ce 
nu seacă niciodată. Am acoperit-o cu o lespede de piatră şi 
am îngrămădit bolovani deasupra, ca să nu dea cineva de 
ea. Izvorul l-a descoperit unul de-ai noştri acu' vreo câţiva 
ani. A văzut acolo trei copăcei de gaziah şi a dedus din asta 
că trebuie să fie acolo apă. Copacii există şi acum, dar 
cămilele noastre le-au tot ros scoarţa şi mlădiţele, aşa că 
acum stau despuiaţi de frunze, iar trunchiul li s-a uscat. 

Ceea ce spunea arabul era pentru mine de mare 
importanţă. S-ar fi putut întâmpla ca de la informaţia asta 
să pornească planul meu de luptă. Să fi bănuit ei că auzeam 
tot ce vorbesc! 

— Ştii că m-ai cam pus pe gânduri? spuse fachirul, cam 
îngrijorat. Vrei să ne duci chiar acum la fiu-meu? 

— Nu merge. Dacă am pleca numai noi trei îndată ar bate 
la ochi. Nu că am avea ce ne teme de ăştia de aici, dar e mai 
bine să nu se afle de caravana noastră. 


— Şi cât să mai aştept? 

— Până ce-or adormi toţi, pe urmă ne furişăm pe 
nesimţite. Mă duc acum la oamenii mei, ca să nu se mire că 
am stat atâta de vorbă. 

— Bine, du-te. Spune-ne însă mai întâi, nu cumva ai băgat 
de seamă dacă v-a urmărit ghiaurul? 

— L-am văzut de departe cum s-a aşezat jos cu cei doi 
prizonieri. N-am mai stat să vedem ce face şi am luat-o la 
picior, ştiind că vom da aici de ai noştri, care veneau să ia 
apă. De altminteri sunt sigur că nu s-a mai sinchisit de noi. 

— Ce te face să crezi? 

— Păi să fi avut de gând, nu ne lăsa să plecăm, şi dacă ne- 
ar fi urmărit, cum noi eram pe jos şi ei călări, ne-ar fi ajuns 
repede. După cum m-am încredinţat eu însumi, ghiaurul e 
om îndrăzneţ, dar nouă n-are ce ne face. 

Arabul ieşi din cort. Se auzi un glas răsunător povestind 
ceva. 

— Ăsta e proprietarul cămilelor mele, zise Murad Nassir. 
Spune pesemne un basm. E un povestitor minunat. Cum nu 
mai avem acum ce vorbi, hai să-l ascultăm şi noi. 

Orientalul e neobosit când e vorba de poveşti. De aceea 
fachirul primi îndată propunerea turcului şi ieşiră amândoi 
din cort. Lângă fântână se formase un cerc în jurul 
povestitorului. 

Am scos capul de sub pânza cortului şi am stat să 
chibzuiesc ce-i de făcut. Puteam trage foloase mari din cele 
ce aflasem şi aveam de ce fi mulţumit, totuşi aş mai fi vrut 
să rămân ca să aud cam ce o să facă vânătorul de sclavi 
când o afla ce se unelteşte. Puteam eu însă s-aştept până la 
întoarcerea fachirului cu Murad Nassir? În nici un caz. Vor 
asculta probabil ceasuri întregi poveşti; pe urmă vor 
aştepta până ce dorm toţi; - dusul, întorsul, în sfârşit, nu 
era cu putinţă. M-ar fi apucat ziua şi aş fi putut fi observat. 

Trebuia să mă folosesc de atenţia cu care îl ascultau pe 
povestitor, ca să mă strecor nesimţit din ascunzătoarea 


mea. 'loţi, până şi femeile care se dăduseră mai aproape, 
ascultau cu gura căscată. 

Am început să mă târăsc binişor până ce am ajuns destul 
de departe, ca să mă pot ridica fără teamă în picioare. Am 
lăsat în urmă valea şi am apucat prin strâmtoare. Deşi ştiam 
că nu poate fi nici o iscoadă pe acolo, călcam încet şi cu 
băgare de seamă. Stelele sclipeau viu pe cer, dar aici în 
adânc era întuneric beznă. 

Deodată din faţă, de deasupra mea, am auzit un foşnet 
uşor. M-am oprit în loc s-ascult. Nimic. Tăcere adâncă timp 
de cinci minute. Am pornit mai departe. O piatră se 
rostogoli din vârful stâncii, apoi altele; părea că se 
prăbuşeşte o adevărată lavină de bolovani. 

— Allah kerihm! răcni un glas. 

Bolovanii curgeau cu grămada. Ca să nu mă zdrobească, 
am sărit în lături, dar am dat din lac în puț, căci ceva mare 
şi greu se prăbuşi peste mine şi mă dobori la pământ. Am 
vrut să mă ridic repede. Zadarnic. Mă lovise în cap şi în 
umăr, unde simţeam o durere destul de mare. Înaintea mea 
zăcea ceva lung şi negru, care nu se mişca. Am întins mâna 
să pipăi şi am simţit un nas omenesc. Oare cine să fie? Mort 
ori leşinat? L-am apucat de cap şi am încercat să văd dacă 
venele de la tâmple mai bat sau nu. Atingerea avu un efect 
neaşteptat. Omul răcni o dată şi sări drept în picioare, pe 
urmă o luă la fugă înnebunit de spaimă. Din fericire alerga 
îndărăt şi nu în direcţia fântânii. M-am luat după el. 
Săriturile pe care le făcea cu picioroangele lui cât prăjinile 
semănau grozav „a Selim” al meu. Deodată se poticni de un 
bolovan şi se întinse cât era de lung. Într-o clipită am fost 
deasupra lui şi l-am apucat de beregată să nu ţipe. Nici nu 
încercă să se apere, ci rămase nemişcat. M-am aplecat 
peste el şi i-am zărit chipul. Într-adevăr, Selim era. 

— Sst, vorbeşte încet, Selim, eşti rănit? l-am întrebat eu în 
şoaptă, descleştându-mi degetele din jurul gâtului său. 

La auzul glasului meu sări drept în picioare şi răspunse: 

— Tu eşti, effendi? Atunci nu mai e nevoie să fac pe mortul. 


— De unde vii? 

— De colo, zise el, arătând spre peretele de stâncă. 

— Mulţumeşte lui Allah din ce-ai scăpat. Dacă nu eram eu 
îţi zdrobeai oasele de bolovani. Mi-ai cam muiat tu 
mădularele, nu e vorba, dar nu face nimic. Şi ce căâutai 
acolo? 

— Păi vroiam să mă las jos pe stâncă, să-ţi vin în ajutor. 

— La ce măi, prostule, nu eram doar în primejdie. 

— Nu ştiam ce să mai credem când am văzut că zăboveşti 
atât. Eu, viteazul vitejilor, m-am furişat din tabără ca să te 
scap. Când să cobor devale, mi-a alunecat pământul de sub 
picioare şi am ajuns mai repede decât aş fi vrut. 

— lar o poznă de-a ta, măi Selime, măi. După cum văd eu, 
n-ai de gând să te cuminţeşti defel. Şi dacă aş fi fost în 
primejdie, tocmai tu erai să mă scapi? 

— Păi pentru astfel de fapte m-am născut eu pe lume. 

— Ştiu eu de mult că te-ai născut numai pentru pozne. Cu 
prostiile tale ne puteai vâri în bucluc. N-am însă vreme 
acum de vorbă, trebuie să ne grăbim. Poţi să urci râpa? 

— Da. Mai bine urc decât să cobor fără voie, ca adineauri. 

— Bine. Ţine-te după mine. 

Urcuşul nu era prea greu, dar Selim abia se urnea din loc 
şi eram nevoit să-l trag mereu de mână, aşa că am răsuflat 
uşurat când m-am văzut afară din văgăună. Necăjit cum 
eram, îmi venea să-l iau la ocări, ştiam însă că ar fi degeaba, 
firea tot nu i-o puteam schimba. Prezenţa lui era pentru 
mine o adevărată primejdie, dar n-aveam ce face. Îi 
făgăduisem să-l ţin pe lângă mine şi nu-mi puteam călca 
cuvântul. 

Afară de asta mă înduioşa grija pe care mi-o purta. Nu 
ştiam ce să mai cred. Îl ştiam din cale-afară de laş, şi mă 
miram că avusese curajul să pornească singur în căutarea 
mea. O făcuse din dragoste pentru mine sau din prostie? 

Când ajunserăm în tabără, i-am zărit pe toţi foarte 
îngrijoraţi, nu atât de lipsa mea, cât de a lui Selim. Se 
liniştiră însă când ne văzură. Bineînţeles că lăudărosul 


începu să povestească îndată cele întâmplate, dar aşa cum 
îi venea lui la socoteală, anume că văzându-mă în primejdie, 
sărise jos în văgăună fără să pregete o clipă, mă scosese din 
mâna duşmanului şi-i pusese pe toţi pe fugă. 

Întâmpinându-mă, locotenentul îşi dădu cu părerea că 
făcusem drumul degeaba, dar le-am spus lui şi onbaşiului 
cele ce aflasem şi i-am sfătuit să pornim la Wadi el Berd, ca 
să ne facem pregătirile pentru cele ce aveau să urmeze. 
Înţeleseră că aveam dreptate şi se învoiră fără multă vorbă. 

Onbaşiul mai fusese o dată la Wadi el Berd şi ne asigură că 
va găsi drumul prin întuneric. Puserăm şeile pe cămile, 
încălecarăm şi plecarăm fără zăbavă. 

Dădurăm însă de la început de o piedică. Trebuia să 
trecem dincolo de văgăună şi cămilele n-ar fi putut urca 
râpa. Eram, deci, siliţi să facem un mare ocol. 

În plus, cămila mea era istovită şi ştiam că ne aşteaptă şi 
mai mari osteneli pe amândoi. Vroiam s-o cruţ întrucâtva, 
de aceea încălecasem pe a unuia dintre soldaţii care veneau 
pe jos în urma noastră, ducând-o pe a mea de căpăstru. 

Drumul noaptea era foarte anevoios. Trebuia să trecem 
printre nişte dune sau mai degrabă movile de nisip şi 
ieşirăm dintre ele abia la revărsatul zorilor. Acum era mai 
uşor. Puteam vedea până departe şi aveam şesul întins 
înaintea noastră. Până la prânz făcusem trei sferturi din 
cale şi la un ceas după Asr, adică pe la patru, zărirăm un 
lanţ de dealuri mărunte, care se întindeau de la 
miazănoapte la miazăzi. Bătrânul caporal zise că după 
dealurile acelea e Wadi el Berd şi se dovedi că avea 
dreptate. 

Acum se cerea să fim cu mare băgare de seamă. 
Fuseserăm noi şi până atunci, nu-i vorbă, căci ne ţinusem 
cât mai departe de drumul caravanelor şi eram aproape 
siguri că vânătorii de sclavi nu vor da de urmele noastre. 
Acum însă poate aveau ca ele să se împreune cu ale lor, de 
aceea mergeam unul după altul, iar cămila mea, care 


încheia convoiul, trăgea după ea o foaie de cort şi împrăştia 
nisipul după ele. 

Lanţul de dealuri nu era altceva decât nişte movile de 
stânci din nisip, care apărau pustiul de o năvală a wadiului. 

Wadiul este un fel de matcă, unde se adună apa pe timpul 
ploilor, iar pe secetă arată ca o vâlcea înconjurată de 
deluşoare de stâncă. Nu puteai pătrunde ori pe unde în ea, 
aşa că a trebuit să căutăm un loc prielnic. 

Coborâşul şi urcuşul era din pietriş şi nu lăsau urme, sau 
mai bine zis nu puteau fi văzute decât de un ochi ager şi 
deprins cu pustiul. Rămânea acum de aflat unde se găsea 
fântâna tăinuită. La dreapta, la stânga, în faţă sau în spatele 
nostru? Locotenentul şi onbaşiul erau de părere că ar fi pe 
dreapta, eu însă credeam contrariul şi i-am lămurit de ce: 

— Caravana de sclavi n-are de ce să facă ocolul pe care l- 
am făcut noi şi vine de-a dreptul la fântână. Cum noi ne 
aflăm în dreapta direcţiei pe care au luat-o ei, trebuie să ne 
abatem spre stânga. Aţi înţeles? 

— Dar dacă te înşeli, effendi? zise locotenentul. 

— Avem timp să trecem la dreapta pe urmă. Eu însă cred 
că nu mă înşel. 

O luarăm deci spre miazănoapte şi se dovedi că avusesem 
dreptate. După nici o jumătate de ceas de drum prin vâlcea, 
dădurăm de cei trei copaci uscați, de unde porneau un fel 
de trepte săpate în stâncă. De la treapta de jos până la cea 
următoare era o distanţă destul de mare, apoi veneau altele 
mai dese, de unde ajungeai în vârful stâncii, pe partea 
cealaltă a văii. Trebuie să amintesc amănuntul acesta 
pentru cele ce aveau să se întâmple mai târziu. 

De pe a doua treaptă, dacă stăteai lungit pe ea, te aflai la 
adăpost în dosul trunchiurilor copacilor, fără să poţi fi văzut 
de cineva. 

Aşadar, copacii îi găsirăm noi, unde era însă izvorul? 
Fireşte că era acoperit. Cercetarăm cu privirea în jurul 
nostru: zadarnic. Pământul pretutindeni uscat, nici urmă de 
umezeală şi nicăieri vreo îngrămădire de bolovani. 


Trebuia să mă slujesc iar de cămila mea. M-am dus s-o scot 
dintre celelalte şi am adus-o lângă copaci. Deodată lăsă 
capul în jos, sforăi şi începu să scormonească pământul cu 
copitele tocmai la poalele stâncii unde se aflau treptele. 

Luarăm cămila de acolo şi ne apucarăm să săpăm pe locul 
scormonit de ea. După câtva timp am dat într-adevăr de o 
lespede de piatră. Ne-a trebuit aproape un sfert de ceas 
pentru a da la o parte pământul din jurul ei, atât era de 
mult. În sfârşit, ridicarăm lespedea şi la picioarele noastre 
se deschise o adâncitură plină cu apă limpede şi rece. Era 
mult mai bună la gust ca aceea de la Bir Murat! Adăparăm 
cu aceea din burdufuri cămilele, pe urmă umplurăm şase 
din ele cu apă proaspătă. 

Puteam fi mulţumit de isprava noastră din două motive. 
Întâi că aveam apă bună de băut - ceea ce prinde foarte 
bine în pustiu - şi al doilea că aveam astfel un mare avantaj 
asupra caravanei cu sclavi. 

— Şi acum ce facem? mă întrebă locotenentul. Crezi că 
vânătorii de sclavi vor sosi chiar astăzi aici? 

— Cu siguranţă, am răspuns eu. 

— Vrei să-i aştepţi? 

— Doamne fereşte! Cum ne-ar zări din deal, ar trage în noi 
fără să ne putem apăra. Trebuie să procedăm tocmai 
invers. Ne urcăm în vârful râpei şi ne ascundem pe partea 
cealaltă. Dar întâi s-acoperim fântâna. Cum îi vedem aciuiţi 
aici jos, îi luăm între două focuri. Vor avea în spate şi în faţă 
dealul, iar din flancul drept şi stâng, bătaia puştilor noastre. 
Nu se poate să ne scape. 

— Ai dreptate. Urcăm imediat. 

— Da. Nu mai avem ce căuta aici şi e mai bine să ne 
îndepărtăm cât mai repede. Nu se ştie ce se poate întâmpla 
din moment în moment. Te pomeneşti că au trimis câţiva 
inşi înainte şi dau cu ochii de noi. Acoperiţi fântâna bine, să 
nu se vadă că a umblat cineva la ea şi în vremea asta eu o 
să caut locurile pe unde să putem urca şi cobori mai lesne, 
când va sosi momentul de atac. 


Din fericire, am găsit repede ce-mi trebuia. La vreo mie de 
paşi, de amândouă părţile fântânii, urcuşul era destul de 
uşor. Dacă ne aşezam sus, în deal, la aceste două puncte, 
aveam caravana între noi. 

Când m-am întors la fântână am găsit-o acoperită şi toate 
urmele şterse. Cămilele fură duse în vârful dealului, iar eu 
m-am întors să netezesc locul. Ne-am căutat apoi un 
ascunziş care să nu fie prea departe de vâlcea şi l-am găsit 
repede. 

Cel dintâi lucru pe care l-am făcut a fost să pun o santinelă 
în vârful dealului, după care ne-am adăpostit. De acolo 
puteam vedea până departe pe oricine s-ar fi îndreptat spre 
fântână. O făceam mai mult ca măsură de prevedere, după 
cum mi-era obiceiul, căci ştiam bine că peste zi n-avea cine 
să vină prin pustietatea aceea, iar caravana nu putea să 
sosească decât pe înnoptate, când nu mai era chip s-o vadă 
santinela. S-a dovedit însă că bine am făcut, căci nu trecu 
mult şi soldatul ne strigă din vârful dealului: 

— Effendi, zăresc venind dinspre miazăzi trei călăreţi. 

— Încotro se îndreaptă? 

— Încă nu pot să ştiu. Se văd numai ca trei puncte mici 
albe şi nu-mi dau seama ce direcţie iau. 

— Stai că vin şi eu sus. 

Am luat ocheanul şi am urcat dâmbul. Erau într-adevăr 
trei călăreţi, care veneau de-a dreptul spre fântână. Lucrul 
acesta mă cam puse pe gânduri. 

— Par să cunoască bine locul, i-am zis soldatului. Atunci 
fac negreşit parte din caravana cu sclavi, îşi dădu el cu 
părerea. 

— Nu cred. Vin din altă direcţie. Bănuiesc, totuşi, că sunt 
prieteni de-ai vânătorilor de sclavi, care le-au încredinţat 
taina fântânii. Întinde-te la pământ, ca să nu te vadă. 

Locotenentul, curios, veni şi el şi se aşeză lângă noi. Se 
uită prin ochean şi zise, clătinând din cap: 

— Nu ştiu nici eu ce să cred. Aici nu pot veni decât oameni 
de-ai lui Ibn Asl, deoarece străinii nu cunosc existenţa 


fântânii. Nu cumva o fi luat-o pe alt drum? 

— Vom afla îndată ce e. Uite-i că se apropie. 

Privind prin ochean nu-i desluşii bine pe călăreţi. Cămilele 
erau iuți de picior şi alergau ca săgeata. 

— Pe dracu'! am exclamat uluit, ăştia sunt vechi cunoscuţi 
de-ai mei. Cel din frunte e Abd el Barak, mokkademul; al 
doilea, muza'birul, care m-a jefuit şi m-a urmărit atâta 
vreme... 

— Şi al treilea? întrebă nerăbdător locotenentul. 

— Pe ăsta nu-l cunosc. Pare să fie un şeic, după culoarea 
turbanului. 

— O fi călăuza lor. 

— Nu cred. Mokkademul cunoaşte negreşit fântâna. El 
face pe călăuza, fiindcă merge în frunte. Probabil că şeicul e 
proprietarul cămilelor pe care le-a închiriat celorlalţi doi. 

— Tot ce se poate, ba e chiar sigur. Dar ce vor fi căutând 
aici? 

— Nu ştiu, dar sper să aflu în curând. Vreau să-i spionez 
dacă vor veni într-adevăr la fântână. 

— Unde ar putea să se ducă? 

— Trebuie să ai în vedere toate probabilitățile. Poate că 
habar n-au de vâlcea şi de fântână şi numai întâmplarea i-a 
adus prin locurile acestea. Vom vedea noi îndată dacă se 
opresc sau îşi văd de drum. 

Călăreţii coborâră însă dealul de partea cealaltă. Nu-i 
puteam vedea de unde eram şi aşteptam să se ivească 
dincoace, în vârf. Când după cinci minute încă nu urcaseră, 
am înţeles că au poposit în vâlcea. Am dat ordin santinelei 
să nu se mişte de la locul de unde era şi să fie cu ochii în 
patru, apoi am coborât cu locotenentul de vale. N-aveam 
nevoie de el aici şi era mai bine să-şi ţină oamenii sub 
supraveghere, ca să nu ne facă vreun bucluc. 

M-am despărţit de el şi m-am îndreptat spre povârnişul 
care ducea jos, la stânca unde se afla izvorul. Mai înainte i- 
am făcut însă semn lui Ben Nil să mă urmeze. 


— Şezi colea şi aşteaptă! am poruncit. Când vei auzi un 
fluierat scurt de-al meu, dai fuga în tabără, iei cu tine câţiva 
oameni bine înarmaţi şi cobori repede la fântână. Semnalul 
te va înştiinţa că am nevoie de voi. 

— Iar te arunci de bunăvoie în primejdie, effendi. la-mă şi 
pe mine cu tine, se rugă el. 

— Nu, băiatule, aşa sunt în mai mare siguranţa decât 
întovărăşit; ceea ce îţi cer, însă, e să alergi imediat ce te voi 
chema în ajutorul meu. 

— N-ar fi mai bine să aduc chiar acum, pe loc, oamenii şi 
să aştept cu ei aici? Până să-i chem şi până să vina, ar trece 
timp. 

— Ai dreptate. Vezi numai să stea liniştiţi şi să nu se dea de 
gol. 

Tânărul plecă şi eu am început să cobor binişor stânca. 
Nu-mi luasem puşca, fiindcă m-ar fi stânjenit la coborât; 
revolverele îmi ajungeau. 

Treptele de sus, săpate în stâncă, erau destul de dese şi 
lesne de trecut de la una la alta. Când am ajuns pe la 
jumătatea drumului, am auzit sub mine glasuri omeneşti, 
aşadar noii sosiți se aflau lângă fântână şi nu mă puteau 
vedea. 

Am parcurs, deci, pe, nesimţite treptele până la cea din 
urmă. Aceasta era, după cum am mai spus, foarte 
îndepărtată de pământ, cam de două ori cât un stat de om. 
M-am lungit pe ea şi am întins capul până la marginea ei, să 
pot privi în jos. 

Cămilele stăteau împiedicate pe aproape, iar cei trei inşi 
se lăsaseră în genunchi şi se apucaseră să scormonească 
pământul din jurul fântânii. Auzeam lămurit tot e vorbeau. 

— Eşti sigur că se găseşte aici apă? întreba beduinul pe 
care îl luasem eu drept un şeic. 

— Da. Nu e pentru întâia oară că vin în vâlceaua asta, 
răspunse Abd el Barak. Din fântâna asta tăinuită se pot 
umple şapte dacă nu chiar opt burduturi. 

— Bine-ar fi, căci nu mai avem un singur strop. 


— Fii fără grijă, o să bei pe săturate şi tu, şi cămilele tale. 
Şi-apoi, chiar dacă nu, până la Bir Murat nu e decât o zi de 
drum. De sete n-o să mori - după cum vezi. 

— Ori mor de sete, ori am să fiu ucis acolo - una din două. 
Ştiţi doar că Bir Murat e al ababdebhilor, cei mai înverşunaţi 
duşmani ai tribului meu. Eu, ca şeic al tribului monassir, 
sunt menit să ispăşesc pentru întreg tribul. Oricât aş da ca 
preţ de răscumpărare, ar fi degeaba. 

Aşadar, beduinul acesta era căpetenia monassirilor, 
oameni viteji, care şi-au păstrat până în ziua de astăzi 
neatârnarea. Ei îşi arată pe faţă ura şi duşmănia; de aceea 
îmi sunt mai simpatici decât triburile acelea josnice, care se 
umilesc şi se supun cu prefăcătorie, ca pe urmă să-ţi sară 
cu vicleşug în spate şi să te omoare. 

Săpau toţi trei de zor şi munca le era destul de uşoară, 
căci nu trecuse mult de când descoperisem fântâna şi 
pământul nu era încă bine bătătorit. Nu băgară însă nimic 
de seamă. 

În sfârşit dădură lespedea la o parte. Se auziră exclamaţii 
de dezamăgire. 

— Allah să se îndure de noi şi să se milostivească - se 
tângui şeicul. Asta nu mai e apă, ci noroi pe care nici 
cămilele nu l-ar bea. 

— Adevărat! zise muza'birul cu necaz. Ce nenorocire! 

— Taci! se răsti mokkademul la el. Nu e nici o nenorocire. 
N-avem decât s-aşteptăm până mâine şi groapa se umple 
iar cu apă. N-avem ce căuta la Bir Murat. 

— Atunci nu mai putem da de Ibh Asl, căci a şi trecut pe 
aici, unde era vorba să ne întâlnim cu el. 

— N-a trecut încă. Din câte am aflat, nici n-a putut ajunge 
la wadiul ăsta. 

— Păi cum se face atunci că fântâna n-are apă? Mai ştie 
cineva afară de el despre ea? 

— Nu. 

— Şi groapa nu seacă niciodată? 

— Niciodată. După ce se goleşte, se umple singură pe loc. 


— Cine altul putea s-o golească atunci decât Ibn Asl? 
Pesemne că s-a zorit şi a ajuns mai înainte decât credea la 
fântână. 

— Dracu' te îndeamnă să vorbeşti aşa, fie că ai ori nu 
dreptate. Dacă Ibn Asl a şi fost pe aici, înseamnă că 
duşmanii sunt pe urmele lui şi e pierdut. 

Şeicul ascultase încremenit vorbele lor. Când mokkademul 
tăcu, zise nedumerit: 


— Nu pricep înţelesul cuvintelor voastre. Nu cumva 
vorbeşti despre Ibn Asl ed Djasur, vânătorul de sclavi? 

— Ba da. 

— Allah! Pentru ce m-aţi minţit şi nu mi-aţi spus de la 
început? 

— Ba ţi-am spus. Am închiriat cămilele ca să ne întâlnim 
aici cu un prieten. Prietenul ăsta e Ibn Asl. Atunci cu ce te- 
am minţit? 

— Nu m-aţi minţit, dar nici adevărul nu mi l-aţi spus. 

— Nu cumva îi eşti duşman? 

— Da. Ne-a prădat odată tribul de cele mai bune cămile de 
călărie. 

— De ce te superi pe noi, care n-avem nici o vină? Dar 
poate că te înşeli, n-o fi fost el. 

— Ba ela fost, l-am văzut pe cămilele noastre. 

— Cu atât mai bine. Ai acum prilejul să te socoteşti cu el. 
Când o veni, are să ţi le plătească. 

— Cu pumnalul ori cu un glonţ - nu? 

— N-o s-o facă, eşti doar sub ocrotirea noastră. 

— Bine-ar fi să fie aşa!... V-am auzit în timpul drumului 
şuşotind între voi. Am înţeles că e vorba de un effendi străin 
care trebuie ucis şi de nişte soldaţi care îl însoțesc. 

— Ai înţeles greşit, zise muza'birul. 

— Ba a înţeles foarte bine, îi tăie mokkademul vorba. 

Muza'birul se uită mirat la el, dar celălalt urmă foarte 
calm, întorcându-se spre şeic: 

— Fiindcă ai auzit atâtea, e mai bine să afli tot. Eşti 
duşman al negoţului cu sclavi? 

— Ce-mi pasă mie de ei! Eu sunt un monassir liber şi 
neatârnat şi nu mă sinchisesc de ce se întâmplă cu negrii 
voştri. 

— Bine ai grăit. Atunci nu-l duşmăneşti nici pe Ibn Asl 
pentru meseria lui. 

— Nu. E un om îndrăzneţ şi eu preţuiesc curajul la un 
bărbat, dar de ce ne-a furat cămilele? 


— O să vi le plătească, fii pe pace. Acum să vorbim despre 
ce e mai important. Kedivul a oprit negoţul cu sclavi şi a 
trimis pe un reiss effendina să captureze corăbiile cu sclavi 
şi pe negustorii care se îndeletnicesc cu meseria asta. Pe 
lângă acest reiss effendina e şi un străin, un câine de 
creştin, înghiţi-l-ar iadul să-l înghită! Ghiaurul nu crede în 
Allah şi-l batjocoreşte pe Profet! Pe câte ştiu, ghiaurul se 
află la Korosko. Acu' Ibn Asl e pe drum cu o caravană de 
sclavi; reissul effendina a aflat de lucrul ăsta şi-l pândeşte la 
Berber cu o ceată de soldaţi, ca să pună mâna pe el. S-ar 
putea însă ca Ibn Asl să se fi îndreptat cu caravana lui mai 
spre apus, de aceea reissul effendina a trimis un locotenent 
cu o trupă de soldaţi la Korosko, să-l ia pe ghiaur şi să aţie 
calea caravanei. Ştiu hotărât că Ibn Asl va trece pe aici, de 
aceea i-am ieşit înainte cu tovarăşul meu de colea, ca să-i 
dăm de veste ce îl aşteaptă. Rău am făcut? 

— Defel. Ce are să se amestece un străin, un câine de 
creştin în treburile ţării noastre. Ducă-se dracului! Eu n-am 
nimic împotriva voastră şi nici de Ibn Asl nu mă tem, că 
doar nu i-am făcut nimic. Mai degrabă ar avea ce se teme el 
de noi, că ne-a furat vitele. Dacă vine aici, sunt gata să mă 
împac cu el, dacă ne plăteşte cămilele furate. 

— Fii sigur că o să vi le plătească. O să pun eu o vorbă 
bună pentru tine. 

— Fă-o şi o să te mulţumesc cu ceva. Dar parcă spunea 
muza'birul că Ibn Asl a fost pe aici şi a plecat. 

— Aşa crede el, dar se înşală. Apa a fost scoasă într- 
adevăr; dar dacă ar fi scos-o oamenii caravanei, s-ar găsi 
urmele taberei. Eu însă ştiu că Ibn Asl are obiceiul să 
trimită întotdeauna iscoade înainte. Pesemne că astea au 
fost de-au luat apa; caravana trebuie să sosească în urmă şi 
până atunci groapa se va umple la loc. 

— Atunci să punem lespedea peste ea, să nu bată soarele 
înăuntru şi s-o sece, apoi să tăiem unul din copacii ăştia şi s- 
aprindem focul. 


— Nu se poate! răspunse mokkademul. Copacii arată locul 
unde se află fântâna şi nu e îngăduit să ne atingem de ei. 
Dacă vrei numaidecât să faci foc, du-te de adună bălegar 
uscat din vâlcea. 

Şeicul îşi luă de jos puşca şi plecă. Ştiam bine că în toată 
valea nu există urmă de bălegar şi mokkademul ţinuse cu 
tot dinadinsul să-l îndepărteze pe şeic. Bănuiam eu pentru 
ce, nu-i vorbă, căci după ce-l văzură îndepărtându-se 
muza'birul îi zise înfuriat celuilalt: 

— Ce nesocotinţă să-i spui şeicului toate pe şleau! Ce era 
nevoie să ştie şi el ce avem noi de gând? 

— Cum îndrăzneşti să mă cerţi, nemernicule! De unde îţi 
iei tu dreptul să-mi ceri socoteală? se răsti mokkademul la 
el. 

— Eu n-am nimic împotrivă, răspunse celălalt, lăsând-o 
mai moale, dar ce o să spună Ibn Asl când o afla? 

— N-are să spună nimic. Şeicului îi astupăm noi repede 
gura. 

— Adică. îl ucidem, nu-i aşa? 

— Trebuie să moară, fiindcă a aflat taina fântânii ăsteia. 
Îndată ce se va şti unde sunt fântânile noastre, poate 
oricine să vină să ia apă şi n-o să mai fie chip să-şi adape 
Ibn Asl cămilele, aşa că se duce pe copcă afacerea cu 
sclavii. De aceea a jurat să omoare pe oricine va afla de ele. 
O să-l amuţească şi pe şeicul ăsta cu un glonţ, fii tu pe pace. 

— Aşa mai merge. Dar de ce l-ai adus încoace? Ştiai că va 
plăti cu viaţa. 

— Ce voiai să fac? Ne trebuiau cămile şi încă din cele mai 
bune. El a fost singurul care s-a învoit să ni le închirieze, 
ţinea însă morţiş să meargă şi el; n-avea pesemne încredere 
în noi. Acu' să tragă ponoasele. L-am trimis într-adins după 
bălegar, ca să-ţi pot spune ce ţi-am spus. Vorbindu-i aşa, pe 
faţă, i-am risipit bănuielile şi n-o să se ferească, astfel că o 
să-şi primească moartea când nici n-o s-o aştepte. Ei, tot 
mai zici că am fost un nesocotit? 

— În împrejurarea asta nu, dar în altele. 


— Aşa? Care anume? 

— De pildă în noaptea aceea la Kahira, când ai făcut pe 
stafia şi te-a prins ghiaurul. 

— Să nu-mi mai aduci aminte! Ceasul acela a fost cel mai 
cumplit din viaţa mea şi nu o să am astâmpăr până nu'i-oi 
plăti nemernicului cu vârf şi îndesat! N-ai însă dreptul să-mi 
faci mie imputări. Parcă n-a trebuit şi tu să fugi de frica lui 
la Giseh? Şi pe urmă la puţul părăsit... 

— Taci, că-mi vine să turbez! Ghiaurul ăsta are un noroc 
orb. Ne zădărniceşte toate planurile şi, când crezi că ai pus 
mâna pe el, îţi alunecă printre degete. 

— De data asta nu ne mai scapă, fii pe pace. 

— Mai ştii! Uiţi că are cu el o droaie de soldaţi. 

— De ăştia nu mă tem eu. El singur o să ne dea mai mult 
de lucru, decât ei toţi la un loc. Ibn Asl are destui războinici 
cu el ca să-i pună cu botul pe labe. Dacă izbutim să-i dăm de 
veste, toate uneltirile ghiaurului se întorc împotriva lui. 
Vrea să atace caravana de sclavi, dar o să fie el atacat de 
ea. Mare noroc am avut că am văzut la Berber pe Meled ăla 
printre soldaţii lui reiss effendina. Mi-a dat pe faţă tot 
planul lor. Eu vroiam să mă duc de-a dreptul la Khartoum şi 
cât mai în grabă, acum însă nu-mi pare rău de zăbava şi de 
ocolul făcut, căci astfel vom pune mâna pe ghiaur. 

În momentul acela tocmai se întorcea şeicul, care auzi 
ultimele cuvinte şi zise cu ciudă: 

— Trebuie să ne lipsim de foc, fiindcă n-am găsit nici urmă 
de bălegar. Bine ar fi să ţi se împlinească dorinţa, dar tare 
mă tem că o să păţeşti ca mine cu bălegarul. Dar, ia spune, 
de ce îl urăşti atât? din pricina lui Ibn Asl ori ţi-a făcut şi ţie 
ceva? 

— Mi-a făcut. 

— Aha, aşa! Povesteşte-mi şi mie. Sunt de-al vostru şi 
poate că vă pot fi de folos ca să-l prindeţi. 

Îşi rezemă puşca de a celorlalţi doi şi se aşeză jos lângă ei. 
Mokkademul se apucă să-i îndruge nişte prăpăstii de ţi se 


făcea părul măciucă; reieşea că eu sunt cel mai grozav 
criminal din câţi există pe lume. 

— Allah! strigă şeicul când mokkademul sfârşi, ăsta nu mai 
e om, dar nu e vina lui, ci a diavolului. Când Allah l-a făcut 
pe Adam, diavolul a vrut să facă şi el unul la fel şi a izbutit 
să-i dea chip şi trup de om, dar sufletul de drac. Din ăsta se 
trag creştinii, pe când urmaşii lui Adam sunt musulmanii, 
adevăraţi drept-credincioşi ai lui Allah. Eu zic că e mai bine 
să nu pomenim de ghiaurul ăsta - ferească-mă Allah de 
satana! Când îl veţi prinde, o să mă uit de departe la el; 
numai că, vezi tu, pe diavolul e greu să-l prinzi şi nu cred că 
o să puneţi vreodată mâna pe ghiaur. 

— De data asta nu ne mai scapă, zise muza'birul. O să fie 
vai şi amar de el... Să-l am eu acuşi, colea în mână... 

N-apucă să-şi mântuie vorba, căci m-am ridicat în picioare, 
am sărit jos de pe treaptă şi i-am zis: 

— Poftim, ţi-am îndeplinit dorinţa. Sunt aici! 

Săritura o făcusem în aşa fel ca să mă aflu între ei şi 
puştile tor. Rămaseră mai întâi împietriţi în loc, ca şi când ar 
fi văzut o stafie. Am tras amândouă revolverele de la brâu, 
îndreptând ţevile spre el: 

— Să nu pomeneşti de diavol, că vine când nici nu 
gândeşti. N-aţi spus că eu sunt dracul? 

Mokkademul smuci fulgerător pistolul din cingătoare şi 
răcni ca turbat: 

— Da, diavol eşti nu om. Du-te în iad, unde ţi-e locul! 

Vru să tragă, dar nu i-am lăsat vreme; l-am izbit, cu 
piciorul peste mână, de-i zbură arma cât colo, iar când vru 
să se repeadă la mine, i-am mai dat un picior în pântece, 
încât s-a dat de-a rostogolul la pământ. 

În clipa aceea muza'birul, care era mai sprinten şi mai 
îndemânatic decât el, se năpusti spre mine, încât abia am 
avut timp să sar în lături. Când glonţul pistolului său trecu 
pe lângă urechea mea, pumnul meu îl pocni drept în 
tâmplă, prăbuşindu-se leşinat la picioarele mele. 


În vremea asta, mokkademul se desmeticise, se ridicase de 
jos şi trăsese cuțitul de la brâu. Mi-ar fi fost lesne să-l culc 
îndată cu un glonţ în cap, dar n-am făcut-o; cu o lovitură i- 
am smuls cuțitul din mână; l-am trântit jos şi l-am apucat cu 
amândouă mâinile de beregată. Câteva momente se zbătu 
cu furie, pe urmă rămase nemişcat. Am vârât două degete 
în gură şi am scos un fluierat scurt, pe urmă am luat iar 
revolverele, pe care le aruncasem jos, ca să-mi fie mâinile 
libere. 

Totul se petrecuse cu o repeziciune fulgerătoare, fără ca în 
tot timpul acesta să-l fi slăbit o clipă din ochi pe şeic. Acesta 
însă stătea ca împietrit şi se uita cu ochii holbaţi la mine. 
Dacă situaţia n-ar fi fost atât de gravă, aş fi izbucnit în râs 
de mutra pe care o făcea arabul. 

— Allah akbar - Dumnezeu e mare - izbuti el în cele din 
urmă să bolborosească, ridicându-se de jos. Arătând apoi 
spre ceilalţi doi, urmă: cine eşti tu şi ce ţi-au făcut ăştia doi 
de i-ai doborât cu pumnul ca şi Kaled pe câinii săi? 

— Cine sunt? Ţi-am mai spus-o. Sunt acela despre care ţi- 
au povestit ei atâtea grozăvii, i-am răspuns eu. 

— Ghia... creşti... nul! 

— Da. 

— Udşubi Allah - minune dumnezeiască! Cum ai îndrăznit 
să te a... 

Vru să pună mâna pe puşcă, dar m-am aşezat în calea lui şi 
i-am curmat vorba: 

— Nu te înfierbânta aşa. Nu poţi schimba nimic din cele ce 
s-au întâmplat şi se vor întâmpla de acum încolo. 

— Ba da. Dă-mi puşca! 

— Mai târziu, deocamdată rămâne în păstrarea mea. 

— Aşa? Am eu şi... 

Vâri mâna sub manta, să scoată pumnalul de la brâu; i-am 
lipit atât de tare braţele de trup, încât nu mai putu face o 
mişcare şi i-am strigat lui Ben Nil, care venea în fugă cu 
soldaţii după el: 


— Legaţi-l mai întâi pe acest şeic al monassirilor, dar nu-i 
faceţi nimic, căci ne va deveni în curând din duşman 
prieten. 

Arabul vru să se împotrivească, dar degeaba. Într-o clipă 
fu legat burduf de mâini şi de picioare, încât nu mai putu 
face decât paşi mărunți ca să se poată mişca din loc. În 
schimb ocăra cât îl ţinea gura, aruncând toate blestemele 
cerului asupra noastră, îl lăsarăm în pace să-şi verse focul. 

În vreme ce mokkademul şi muza'birul erau şi ei legaţi 
zdravăn, se auzi din vârful dealului un glas răcnind: 

— Daţi-le la cap! Omorâţi-i! Ciuruiţi-i cu gloanţe şi înfigeţi- 
le cuţitele în inimă! Ei, gata sunteţi? 

Era, fireşte, glasul lui Selim. 

— Taci, fricosule! se răsti Ben Nil la el. Nu te încumeţi să 
vii încoace, ai? 

Selim înţelese că nu mai e nici o primejdie şi veni în fugă. 
Când văzu pe cei trei legaţi fedeleş, strigă: 

— Biruinţă, glorie şi onoare! Lupta s-a sfârşit şi duşmanul 
a fost înfrânt! 

— Tacă-ţi gura, lăudărosule! îi spuse din nou Ben Nil 
mânios. Tu eşti ca ăia: la plăcinte înainte, la război înapoi. 
Hai, ia-l pe şeicul ăsta de aici şi du-l sus în tabără. 

— Pe şeic? Ei, aş! Eu cu muza'birul am ce am. Avrut să mă 
lase să mă prăpădesc în fundul puţului, răzbunarea mea va 
fi grozavă, atâta vă spun. 

— Aha, acum când îl vezi legat nu ţi-e frică... Bine, ia-l! 

Atât muza'birul, cât şi mokkademul se desmeticiseră şi, ca 
să ne fie mai uşor de transportat în tabără, li se slăbiseră 
niţel legăturile la glezne ca să poată păşi. Selim îl ridică de 
jos, îl apucă pe scamator de braţ şi-i zise răstit: 

— Înainte, nemernicule! Eşti acum în puterea mea şi o să 
te zdrobesc sub călcâiul meu ca elefantul pe vierme. 

Muza'birul nu-şi putea mişca braţele, ci doar picioarele; se 
repezi însă la Selim, îl trânti la pământ şi-şi înfipse dinţii în 
beregata lui. Muşca de parcă ar fi fost un câine turbat, dar 
nu putea apuca, din fericire, decât pielea. Fără măcar să 


încerce să se apere, fricosul de Selim se întinsese cât era de 
lung şi mugea ca un bou pe care-l duci la tăiere. 

L-am apucat pe muza'bir de ceafă, l-am tras la o parte şi i- 
am cârpit câteva palme de-l podidi sângele pe nas. Selim se 
ridică de jos, se pipăi la gât, şi zise tânguindu-se: 

— M-a muşcat, ticălosul... s-a năpustit ca un tigru asupra 
mea... Effendi, tu, care eşti ăl mai mare doctor de pe tot 
pământul, ia vezi, nu-i aşa că o să mor? 

Deşi ştiam că muşcătura îi sfâşiase numai pielea, m-am 
prefăcut foarte îngrijorat şi i-am răspuns cât mai serios: 

— Splina şi ficatul au rămas, ce e drept, neatinse, dar 
dinţii unui om turbat sunt înveninaţi; tare mă tem să nu te 
alegi cu un simm ed damm (otrăvirea sângelui). 

— Cum, ce-ai spus? Un simm ed damm! N-am auzit încă de 
boala asta. Allah, îndură-te de mine! Şi ce o să se întâmple, 
eftendi? 

— Păi... rana se umflă, umflătura se întinde până la inimă, 
stomacul devine alb, plămânii verzi, faţa neagră cu dungi 
galbene, mâinile şi picioarele slăbesc şi tot trupul se 
topeşte, până nu rămâne decât capul, care se usucă şi el 
după câtva timp. 

— O, Mahomed, o voi toţi sfinţii califi! Asta e simm ed 
damm! Sunt pierdut. nemernicul ăsta de muza' bir m-a 
ucis! Şi nu e nici un leac împotriva bolii? 

— Ba ar fi unul, dar nu cred că îl pot întrebuința la tine. 

— Eftendi, dragă effendi, bunul meu effendi, spune-mi ce 
să fac şi o să te ascult. 

— Bine. O să încerc să te scap, cu o singură condiţie. 

— Una, zece, o sută, ori câte vrei, numai scapă-mă. 

— Şi o să mă asculţi? 

— Ca sclavul cel mai supus. Porunceşte! 

— Mai întâi trebuie sa te frec cu ruh el umo (apa vieţii) şi 
din clipa aceea n-ai voie să răsufli decât prin nas, adică să 
nu deschizi defel gura şi nici să vorbeşti. 

— Allah! Greu lucru... Câtă vreme? 

— Până a trecut primejdia. O să-ţi spun eu când. 


— Păi cum să beau şi să mănânc cu gura închisă? 

— Numai atunci ai voie s-o deschizi, dar să nu cumva să 
scoţi un cuvânt. 

— Bine, effendi, fie şi aşa, oftă el. Mai bine să nu vorbesc o 
bucată de vreme decât să pier de o boală atât de groaznică. 
Ce moarte înfiorătoare, să vezi cum ţi se topeşte trupul 
încetul cu încetul! N-aş putea s-o îndur. Jur pe bărbile 
tuturor califilor că n-am să scot un cuvinţel; zău aşa. 

— Atunci ne-am înţeles. Tu eşti un om tare şi hotărât şi n-o 
să vrei să-mi dai meşteşugul de ruşine. 

— Aşa, chiar aşa! Lasă că o să vezi tu effendi ce fel de om 
sunt eu. Allah e mare, el dă moarte şi viaţă, dar dacă îi e 
îngăduit unui drept-credincios de-al său să scape de la 
moarte prin tăcere, o să mă silesc să tac. 

Prizonierii şi cămilele lor fură duşi în ascunzătoarea 
noastră. Astuparăm apoi fântâna la loc şi şterserăm orice 
urmă rămasă după noi. Urma acum să mă sfătuiesc cu 
locotenentul şi onbaşiul ce aveam de făcut. Eu trebuia să 
spionez caravana, aşa că lor le rămânea însărcinarea să 
ducă soldaţii la atac. Le-am arătat locul pe unde să coboare 
amândouă detaşamentele în vâlcea; restul îl vor dicta 
împrejurările. Am început apoi să urc şi să cobor de câteva 
ori treptele din stâncă, pentru a mă deprinde cu ele şia nu 
face vreun pas greşit prin întuneric, care să mă dea de gol. 
După ce m-am încredinţat că totul o să meargă de minune, 
m-am întors în tabără, mulţumit că doi din duşmanii mei cei 
mai înverşunaţi, printre care Abd el Barak, căpetenia lor, 
îmi şi căzuseră în mână. 

Ce să fac însă cu ei? mă întrebam şi mă întrebă şi 
locotenentul când am venit să mă aşez lângă el şi onbaşiu. 
Pe prizonieri îi lăsasem ceva mai încolo, sub paza a doi 
soldaţi, ca să nu audă ce vorbim. Selim se aşezase turceşte 
şi Ben Nil îi vorbea cu însufleţire. Înţelegeam după mutra 
lui ce urmărea, să-l determine pe Selim, care era un 
palavragiu neîntrecut, să vorbească. Dar lunganul nici nu 
crâcnea. 


— E ciudat, effendi, îmi zise locotenentul că hotărârile tale 
au întotdeauna succes. Ştii că adeseori am fost de altă 
părere şi ţi-am spus-o făţiş, m-am convins însă că tottu ai 
dreptate. Am făcut astăzi o captură minunată şi sper că vom 
reuşi să le salvăm pe bietele femei din ghearele lui Ibn Asl. 

— N-aş fi mulţumit numai cu atât, i-am răspuns eu. Nu e 
de ajuns să salvăm femeile, vreau să-l prind şi pe el, cu 
toată şleahta lui, şi să-l predăm lui reiss effendina. 

— Ar fi un mare noroc, căci am scuti mulţi negri de sclavie, 
iar altora le-am salva viaţa. Va trebui însă să se verse sânge, 
şi încă mult de tot. 

— Posibil, dar posibilitatea nu e încă siguranţă şi nici 
necesitate. Nu e întotdeauna nevoie să te conduci după 
împrejurări, ci să le domini, să te foloseşti de ele. 

— Sunt curios să ştiu care ar fi mijlocul. Împrejurările sunt 
următoarele: Ibn Asl va veni să poposească la fântână; vom 
da buzna peste el, ucidem cât mai mulţi din oamenii lui, iar 
pe ceilalţi îi luăm prizonieri. Cum crezi tu că ar fi cu putinţă 
altfel, adică să punem mâna pe cincizeci de inşi, fără 
vărsare de sânge? 

— Deocamdată nu ştiu nici eu. Eu socot că viaţa e cel mai 
mare bun pe care l-a hărăzit Dumnezeu omului pe pământ, 
şi trebuie cruţată pe cât se poate. Dacă pot să-mi ajung 
scopul fără să ucid, sunt foarte mulţumit. Poate că reuşim 
să biruim prin vicleşug. E un simţământ de mândrie să 
învingi un duşman cu arma în mână şi fiecare rană pe care 
i-o faci e o adevărată glorie. Dar să birui un vrăjmaş viclean 
tot prin viclenie este şi asta o satisfacţie care nu trebuie 
nesocotită - cunosc lucrurile acestea din experienţă. 
Deocamdată rămânem la planul nostru. Eu cobor în vale, pe 
stâncă, să aud ce vorbesc, iar voi vă furişaţi prin întuneric la 
dreapta şi la stânga fântânii, în aşteptarea semnalului de 
atac pe care vi-l voi da eu. 

— Ce semnal? 

Ai auzit vreodată cum cârâie un vultur negru în somn? 

— Da. 


Am să imit acest cârâit. E atât de obişnuit în pustiu, încât 
nici Ibn Asl, nici paznicii săi nu-l vor lua în seamă. 

— Dar nu putem cobori toţi, trebuie să rămână cineva la 
cămile şi să păzească prizonierii. 

— Bineînţeles. Doi sau trei inşi ajung. Pe şeic îl dezlegăm 
însă: e nevinovat, nu ne-a făcut nimic rău şi nici n-are 
gânduri rele împotriva noastră. Nu se ştie dacă el şi tribul 
său nu ne vor mai prinde bine la ceva, aşa că e nimerit să 
ne purtăm blând cu el. 

— Sunt de aceeaşi părere. Cu mokkademul şi muza'birul 
ce-ai de gând? 

— Îi dăm pe mâna lui reiss effendina. S-a dovedit că sunt 
în strânse legături cu vânătorii de sclavi. 

— Cum, renunţi la răzbunare? Pe câte ştiu, au vrut să te 
omoare! 

— Religia mea interzice răzbunarea. 

Ben Nil, care ne auzi, se amestecă în vorbă: 

— Eu însă nu sunt creştin, effendi. Muza'birul a fost 
părtaşul fachirului şi mokkademul de asemenea. M-au 
ademenit în puț ca să-mi putrezească oasele acolo. Dacă nu 
veneai tu, nu mai vedeam lumina zilei cât e lumea şi 
pământul. Aceşti doi prizonieri mi se cuvin mie, nu reissului 
eftendina. 

— Vrei să-i ucizi? L-am întrebat. 

— Nu, răspunse el cu mândrie. De când sunt cu tine mi-am 
însuşit părerile tale. Nu-l ucid pe om mişeleşte, când nu se 
poate apăra, chiar dacă mi-ar fi cel mai înverşunat duşman. 
Totuşi, vreau şi trebuie să mă răzbun. Mă voi lupta cu el în 
luptă dreaptă. Să le dai îndărăt armele şi Allah să hotărască 
între noi. 

— Hm. să mă mai gândesc. 

I-am răspuns într-adins aşa, ca să-l domolesc, deşi nici prin 
minte nu-mi trecea să-i împlinesc dorinţa. Băiatul, îmi 
devenise mult prea simpatic ca să-l las să se expună unei 
primejdii din care nu credeam că ar putea ieşi biruitor. 


Am trimis apoi să mi-l aducă pe şeic. L-am poftit să şadă 
lângă mine, ceea ce primi, dar mă întrebă posomorât: 

— Ce v-am făcut eu vouă de vă purtaţi cu mine ca şi când 
v-aş fi duşman? 

— Eşti tovarăşul duşmanilor noştri, atâta tot. De altminteri 
ai auzit că am dat poruncă să fie toţi blânzi cu tine. 

— Am auzit. Atunci de ce mă ţineţi legat? Grăieşti frumos 
din gură, dar purtarea e a unui creştin care nu se ţine de 
cuvânt. 

— 'Te-aş sfătui, spre binele tău, să ţii seama de ce vorbeşti. 
Crezi ca jignindu-mă, o să mă faci să mă port altfel cu tine? 
Eşti tovarăşul acelora care vor să mă ucidă şi, după legile 
pustiului, aş putea să vă împuşc pe toţi trei. Am auzit însă 
ce vorbeaţi fără să mă vedeţi voi şi ştiu că le-ai închiriat 
numai cămilele şi n-ai nici un amestec în treburile lor. Legea 
mea îmi porunceşte să fiu drept şi să nu pedepsesc pe 
cineva pentru vina altora. De aceea te voi lăsa liber dacă îmi 
făgăduieşti să împlineşti condiţiile pe care ţi le voi pune eu. 

— Să le aud! 

Stătea tot posomorât, cu privirea încruntată. Era un 
musulman fanatic, deci potrivnic oricărui om de altă lege ca 
el. În afară de asta credea toate năzbâtiile pe care i le 
îndrugase Abd el Barak despre mine. l-am povestit pe scurt 
cele întâmplate, apoi am adăugat: 

— Trebuie să recunoşti şi tu că nu sunt diavolul, aşa cum 
m-au încondeiat ei. N-am nimic cu tine şi ştiu că monassirii 
sunt războinici viteji, care nu şi-au călcat niciodată 
cuvântul. De aceea îţi fac următoarea propunere: să-mi juri 
pe barba Profetului că nu vei pleca de aici fără îngăduinţa 
mea şi nici nu vei încerca să schimbi vreun cuvânt cu 
mokkademul şi muza'birul. Vrei? Bine. Te dezleg şi-ţi dau 
înapoi armele. Atâta timp cât vei fi printre noi, te vom 
considera oaspetele şi nu prizonierul nostru. 

— Şi după ce veţi pleca voi? 

— Eşti liber să faci ce pofteşti. 

— Îmi întinzi o cursă sau vorbeşti adevărat? 


— Eu nu mint niciodată. 

— Bine, îţi dau cuvântul meu. 

— Nu asta. Fă jurământul întreg. 

— Jur pe barba Profetului că voi împlini întocmai dorinţa 
ta. 

Se cunoştea după seriozitatea lui că omul se va ţine de 
cuvânt. L-am dezlegat şi i-am dat îndărăt armele, zicându-i: 

— Din clipa asta eşti oaspetele şi prietenul nostru. De 
altfel, mulţumegşte-i lui Allah că ai avut de-a face cu un 
creştin şi că ţi-a îndreptat paşii înspre mine. Dacă nu eram 
eu, mâine n-ai mai fi fost pe lumea asta, ci pe cealaltă. 

— Cum aşa, cine ar fi avut interes să mă omoare? Numai 
tu! 

— Eu mai puţin ca oricare altul. lovarăşii mei pot să-ţi 
spună că eu nu iau viaţa nici celui mai neîmpăcat duşman al 
meu. Ştii tu de ce te-au trimis mai adineauri după bălegar? 

— Fireşte că ştiu. Ca să fac focul. 

— Dacă aşa crezi, apoi atunci ferice de tine că ai o fire atât 
de încrezătoare. De unde să fie aici bălegar? 

— De la cămilele caravanelor cu sclavi care poposesc în 
vâlcea. 

— Câte dintr-acestea trec pe-aici într-un an de zile? 
Fântâna asta tăinuită n-o cunosc decât oamenii lui Ibn Asl şi 
nu trec decât de două sau cel mult de trei ori pe an. Cât 
bălegar poate să rămână după ele? Nu ştii tu că 
întotdeauna îl adună cu grijă pentru trebuinţele lor? Dă-ţi şi 
tu seama că Abd el Barak ştia foarte bine lucrul acesta şi 
era sigur că n-o să găseşti ce căutai. 

— Atunci pentru ce m-a trimis? 

— Ca să poată vorbi cu muza'birul despre tine. Am auzit 
cuvânt cu cuvânt ce-şi spuneau. Puneau la cale să te 
omoare. 

— Allah! Dovedeşte-mi adevărul vorbelor tale. 

— Ibn Asl ed Djasur, vânătorul de sclavi, nu-şi poate 
trimite prin pustiu caravanele decât atâta timp cât fântânile 
lui tăinuite nu sunt cunoscute de nimeni. De îndată ce 


acestea vor fi descoperite, s-a isprăvit cu negoţul lui bănos. 
Şi ce crezi tu: pe ce să pună Ibn Asl mai mult preţ, pe viaţa 
unuia din acesta, sau pe câştigul pe care îl are de pe urma 
negoţului său cu sclavi? 

— Pe câştig, fireşte. Dar eu n-am venit din îndemnul meu 
aici, ci chemat de ei. 

— N-are a face. Le-ai aflat taina şi Ibn Asl trebuia să te 
curețe de pe faţa pământului. 

— Aşa spunea Abd el Barak? 

— Da. Ori nu cumva crezi că te mint? 

— Nu. Sunt sigur că spui adevărul. Ce oameni răi, să mă 
atragă într-o cursă! 

— Vina e numai a ta. N-ai vrut să le dai altminteri câămilele. 

— Ai dreptate. Recunosc de asemenea că nu puteau să-mi 
spună ce primejdie mă aşteaptă. De aceea îi iert şi mă pun 
sub ocrotirea ta. 

— Văd că Allah ţi-a dat o inimă iertătoare. Mila şi 
îndurarea ta sunt ale unui creştin, ceea ce mă bucură cu 
atât mai mult cu cât te credeam un duşman neîmpăcat al 
religiei mele. 

— Sunt şi voi rămâne toată viaţa mea. Ceea ce nu cred că 
te va împiedica să mă opreşti de la îndatoririle mele de bun 
musulman. 

— N-am nici un drept s-o fac. 

— Atunci află că e ceasul rugăciunii asfinţitului soarelui şi 
covoraşul meu e pe şaua cămilei mele. Pot să mă duc să mi-l 
iau? 

— Cum să nu! Cămila, covorul şi tot ce e altău îţi aparţine. 
Noi nu suntem hoţi sau tâlhari. 

Îşi aduse şidşşadiul - aşa denumeşte arabul covoraşul pe 
care îl aşterne jos, să-şi facă rugăciunea - se apropie de 
ceilalţi musulmani şi se aşezară toţi în genunchi. Soarele 
apunea şi glasurile lor răsunau până departe în pustiu, apoi 
se întunecă repede, căci prin ţinuturile acelea nu există 
amurg. 


După rugăciune urmă cina. Am simţit deodată un miros 
puternic gâdilându-mi nările. Am privit în juru-mi şi am 
văzut pe un soldat întins cu burta la pământ şi suflând din 
răsputeri într-o flăcăruie. Am alergat într-acolo şi am călcat 
focul în picioare. 

— Ce faci omule? m-am răstit eu la el. 

— Păi... ziceam că... s-aprind un focşor. îngăimă el cu 
nevinovăție. 

— Crezi că e îngăduit? 

— De ce nu, effendi? 

— Eu nu v-am oprit, fiindcă ştiam că n-aveţi bălegar la voi. 
De unde l-ai luat? 

— L-am adunat astăzi, fiindcă eram cel din urmă şi 
descălecam mereu. 

— Te-ai ostenit degeaba, i-am tăiat eu vorba. Tu nu vezi în 
ce primejdie ne vâri, prostule! Fumul se simte până departe 
şi ne poate da de gol. Ce te faci dacă soseşte acum Ibn Asl şi 
prinde de veste că suntem aici? 

— Tartă şi tu, effendi, la asta nu m-am gândit. 

Această întâmplare, atât de puţin însemnată în sine, mi-a 
adus mari foloase mai târziu. 

Noi, oamenii, ne aciuiserăm în adâncitura dealului, iar 
cămilele le lăsasem afară, sub paza a doi soldaţi. În vârf 
stătea santinela, cu ochii aţintiţi spre miazănoapte. Cum 
eram deprins să mă încred mai bine în ochii mei decât într- 
ai altora, am urcat dealul şi m-am aşezat jos, lângă 
santinelă; mai târziu a venit şi onbaşiul. Cunoştea bine 
pustiul şi socotea ca mi-ar putea fi de folos. 

Nu trecu mult şi se ivi luna, care îşi arunca razele peste 
stâncile din faţa noastră, lăsând totuşi pe alocuri fâşii 
întunecoase. 

Să fi fost ceasurile cam zece din noapte, când mi se păru 
că văd o mişcare. Umbre albe treceau ca nălucile. Erau 
humusurile sau haikurile (mantale largi) vânătorilor de 
sclavi. Am coborât în ascunzătoarea noastră şi i-am spus 
locotenentului să se facă tăcere şi să li se pună prizonierilor 


câte un căluş în gură, ca să nu înceapă să strige şi să le dea 
de veste că suntem acolo; pe urmă am coborât cu băgare 
de seamă în vale, să-l spionez pe Ibn Asl. Burnusul alb mi-l 
lăsasem în tabără, aşa că nu puteam fi zărit. 

Deodată am auzit de pe povârnişul celălalt un fel de ciripit, 
întrerupt din când în când de un glas gros bărbătesc. 
Ciripitul erau vocile sclavelor, iar glasul cel gros - al 
conducătorului caravanei, care le arăta drumul pe unde să 
coboare în vâlcea. 

Glasurile se apropiau. Caravana ajunsese în mijlocul văii şi 
venea spre fântână. Am văzut desluşit, din dosul 
trunchiurilor de copaci, unde stam tupilat, burnusurile albe 
ale bărbaţilor şi baldachinele sub care erau adăpostite 
femeile. 

— Staţi! strigă deodată, glasul bărbătesc. Mulţumiţi-i lui 
Allah şi Profetului că am dat în sfârşit de apă, ca să ne 
potolim setea. 

Un vuiet de glasuri bărbăteşti şi femeieşti îi răspunse, 
amestecat cu mugete şi sforăituri de cămile, apoi două făclii 
fură aprinse şi am putut să văd ce se petrece jos; la şase 
coţi sub mine. 

Era într-adevăr o caravană impunătoare. Se aprinseră 
câteva făclii de răşină, şi, la lumina lor, am putut deosebi 
cincisprezece cămile de povară cu tatirvane. Aceste 
baldachine sau lectici pentru femei sunt de diferite forme, 
întotdeauna fantastice, aproape caraghioase. Şi mai 
curioase par însă la lumina focului sau a făcliilor, cum le 
vedeam eu atunci. 

În afară de cămilele care purtau baldachinele, erau şi 
altele, încărcate cu burdufuri, cu unelte, foi de cort şi 
prăjini. Cămile de călărie să fi fost cam cincizeci. 

Vreme de un sfert de ceas urmă o forfotă şi o zăpăceală 
care părea că nu se mai sfârşeşte, pe urmă se făcu linişte. 
Corturile pentru femei fură întinse, muncă pe care o făcură 
înseşi sclavele, bărbaţii luau poverile din spinarea cămilelor, 
în vreme ce câţiva din ei veniră cu făclii aprinse la fântână. 


Mă stăpânea un simţământ ciudat. Cunoşteam bine 
Orientul, dar nu avusesem încă în faţa ochilor un tablou ca 
acela care se desfăşura acum la câţiva paşi de mine. Mă mai 
impresiona probabil şi faptul că curând scena paşnică avea 
să se preschimbe într-o adevărată tragedie şi o vărsare de 
sânge de care mă înfioram dinainte. Întocmirea taberei era 
lesne de desluşit. Eu mă aflam tocmai deasupra fântânii. La 
dreapta, bărbaţii îşi întindeau pe pământ păturile; la stânga 
se înşirau corturile femeilor, iar în spatele corturilor - şeile 
şi poverile. Mai în fund, cămilele se înghesuiau pe un teren 
plin cu bolovani ascuţiţi. 

Planul de amenajare a taberei mă făcea să-mi schimb 
părerea pe care o avusesem până atunci despre vestitul, 
mai bine-zis, temutul, Ibn Asl ed Djasur. Un astfel de om 
trebuie să fie înainte de toate prevăzător, pe când tabăra 
era întocmită cu o neprevedere de necrezut. Probabil că se 
credea stăpân pe situaţie, deoarece nu întâlnise pe tot 
întinsul pustiului ţipenie de om. 

Se apucară să dezgroape fântâna. Oamenii scormoneau 
pământul cu mâinile. Un bărbat înalt, cu faţa pârlită de 
soare şi o barbă neagră, stufoasă, stătea lângă ei şi, din 
când în când, dădea câte o poruncă scurtă în dreapta sau în 
stânga. 

Omul era Ibn Asl, şeful vânătorilor de sclavi. Nu semăna 
defel cu tatăl său, prea cuviosul şi venerabilul fachir Abd 
Asl. 

Săpătorii ajunseră la lespedea de piatră, o dădură în lături 
şi conducătorul lor apucă o făclie, se lăsă în genunchi şi 
privi în adânc. Deodată scoase o înjurătură grozavă şi zise 
dezamăgit: 

— Aici şi-a vârât dracul coada! Apa care se găseşte pe fund 
abia dacă ajunge pentru sclave. Trebuie să le-o dăm lor ca 
să arate bine la faţă. Strânge-le-ar Allah de gât, să n-o 
poată înghiţi! Din pricina lor să răbdăm noi acum de sete! 

— Poate că o să se mai adune puţină şi pentru noi, spuse 
unul din oamenii care scormoniseră pământul. 


— Asta o ştiu şi eu, mă, fecior şi nepot al înţelepciunii, 
mormăi cu ciudă arabul. Dar cine ştie cât o să treacă până 
atunci. Putem noi aştepta atât? 

— Păi şi aşa tot trebuie să-i aşteptăm aici pe ceilalţi, - 
căută omul să-l îmbuneze. 

— Ăştia au să sosească abia mâine, şi atunci nu mai e timp 
de zăbavă, plecăm imediat. 

— Au s-aducă ei apă de la Bir Murat. 

— Pe aia s-o bei cu tată-tău! N-am putut să înghit un strop 
din ce-a adus Malaf azi-dimineaţă. Aduceţi încoa' femeile, 
să-şi umple cofele, să le supraveghez eu însumi, ca să nu se 
risipească nici o picătură. 

Femeile se apropiară în tăcere şi după ce luară apa, se 
duseră grăbite în corturile lor. Păreau tare amărâte sau nu 
cutezau să vorbească de faţă cu el. 

După ce groapa fu golită, Ibn Asl şezu jos pe lespede şi-şi 
sprijini capul în mâini, privind la agitația din faţa lui. Am 
făcut şi eu la fel şi căutam să nu-mi scape nimic din ce 
vedeam. Mă mira faptul că niciunul din vânătorii de sclavi n- 
avea armă de foc asupra lui, ci numai cuţitele - înfipte în 
brâu. Am băgat de seamă mai târziu că le îngrămădiseră în 
dosul corturilor, ca să nu-i stingherească în mişcări. 

Indianul e mult mai prevăzător. Când nu se află în 
wigwamul41 său, nu lasă puşca din mână şi o ţine în braţe 
chiar în timpul somnului. Mă deprinsesem şi eu să fac tot 
aşa. Beduinii îşi aşază însă grămadă puştile şi pistoalele 
când se culcă şi nici măcar nu pun pe cineva să le păzească. 

Am simţit deodată miros de bălegar aprins ieşind din 
corturi. Femeile îşi pregăteau cina, pe când bărbaţii 
aduseră saci cu smochine şi câteva burdufuri cu apă, apoi 
se aşezară în apropierea şefului lor să mănânce. 

Era o adunătură de oameni din toate neamurile de pe 
acolo. Chipuri negre catran, altele de culoare arămie, până 
şi albi cu pieliţa pârlită de soare. 

Toţi vorbeau aproape pe şoptite între ei, ca şi când s-ar fi 
temut să ridice glasul în faţa şefului lor. Se auzea de 


asemenea flecăreala femeilor, dar nu puteam înţelege ce 
spun. Pe cele care veniseră să ia apă le văzusem la faţă - 
căci erau fără voal - şi m-am încredinţat că faima frumuseţii 
femeilor tribului fessarah era întemeiată. 

După câtva timp, veni un om dinspre locul unde se aflau 
cămilele, se aşeză lângă foc, scoase o bucată de carne 
uscată şi începu să mănânce în tăcere. Era un bărbat încă 
tânăr, dar oţelit în lupte, căci chipul îi era tot brăzdat de 
tăieturi, ca şi când ar fi fost ciopârţit cu satârul. După ce 
înghiţi ultima îmbucătură, întrebă: 

— Ei, ce zici, da ori nu? 

Glasul îi era răguşit şi tot atât de respingător ca şi chipul. 

— Marba! strigă şeful în loc de răspuns. 

Ochii tuturor se îndreptară spre unul din corturi; dar nu 
veni nimeni. 

— Marba! repetă el cu acelaşi rezultat. 

Făcu semn la doi din oamenii săi. Aceştia se ridicară de jos, 
intrară într-unul din corturi şi scoaseră de acolo o fată 
tânără, pe care o aduseră înaintea şefului. 

Marba părea să nu aibă mai mult de şaisprezece ani şi era 
de o frumuseţe uimitoare. Desculţă, n-avea pe ea decât un 
fel de cămaşă lungă, care îi acoperea tot trupul; părul 
negru, împletit în două cozi groase, îi atârna pe spate. Avea 
chipul ca împietrit şi ochii priveau ţintă la şef, ca şi când nici 
nu l-ar fi văzut pe celălalt de lângă el. 

— L-ai jignit, deci trebuie să ispăşeşti. Sărută-l! 

Fata auzi porunca, dar nu făcu nici o mişcare, nici măcar 
nu clipi. 

— Sărută.-l! se răsti şeful iar, altminteri. 

Se ridică în picioare şi-şi descolăci biciul din jurul trupului. 
Fata stătea ca o stană de piatră şi nu-şi dezlipea ochii de la 
el. Arabul veni lângă ea şi o arse cu sfârcul biciului. 
Degeaba. 

— Bate-o până ce s-o supune, răcni pocitania, tremurând 
de furie. 


— Asta n-o poate face decât Ibn Asl. Aşteaptă şi tu până 
mâine, când o veni el. Dar vreau să simtă că astăzi eu 
poruncesc aici. 

O mai izbi de câteva ori, pe urmă se aşeză iar la locul lui. 
Fata se întoarse şi păşi dreaptă spre cort, apoi dispăru 
înăuntru. 

Cum m-aş fi repezit la ticălos şi l-aş fi bătut măr cu biciul 
lui! Trebuia însă să mă stăpânesc şi să amân pe mai târziu 
pedeapsa care i se cuvenea. 

Ultimele lui cuvinte erau de mare însemnătate pentru 
mine. Spusese că Ibn Asl va sosi abia mâine; aşadar, el era 
numai ajutorul său. Dar unde era căpetenia vânătorilor de 
sclavi? Îl auzisem zicând că vor veni şi „ceilalţi” a doua zi, 
cu apă de la Bir Murat. Să fie şi Ibn Asl cu ei? Din ce pricină 
rămăsese în urmă şi nu însoțea caravana? 

Nu mi-a trebuit mult s-o aflu, căci cei doi de sub mine îşi 
urmară convorbirea. Cel cu chipul brăzdat zise: 

— Dacă n-o lua Ibn Asl pe fata asta a căpeteniei fessarilor 
sub scutul său, cu nădejdea să o vândă pe un preţ ridicat, i- 
o ceream eu ca parte a mea de câştig şi aş fi învăţat-o 
minte, fii pe pace. Auzi! Să-mi spună că sunt diavolul în 
carne şi oase şi să mă scuipe drept în faţă! Dacă era o 
arăpoaică ori o nubiană i-aş fi retezat beregata fără să-mi 
pese de ce-o zice Ibn Asl. Păcat că de data asta e şielcu noi 
şi nu ne-a lăsat ca în alte rânduri să facem singuri 
transportul. Era mai bine şi pentru el, căci nu avea să se 
mai teamă de afurisitul ăla de ghiaur. 

— Nu-i duce tu grija! O să-i vină el de hac ghiaurului! 

— De, nu se ştie! Doar poate dacă străinul n-o îndrăzni să 
se apropie de noi. 

— Aici n-ai nimerit-o. După cât am înţeles eu din ce spunea 
Abd Asl şi turcul Murad Nassir, care îl cunosc, ghiaurul ăsta 
nu e omul care să se lase cu una cu două. Şi ce nu ştiu ei şi- 
a închipuit stăpânul nostru, cu mintea lui ageră. Mai mult 
ca sigur că în Khartoum s-a şi aflat de răpirea fessarelor şi 
reiss effendina stă undeva la pândă pe malul Nilului. Tot de 


aceea l-a trimis şi pe locotenent, care n-a venit singur, ci 
însoţit de o ceată de soldaţi. S-a întâlnit cu effendi ăla străin 
în Korosko, aşa că ne pândesc şi ei te miri unde. Dar vai şi 
amar de acel creştin, dacă îndrăzneşte să se arate în faţa lui 
Ibn Asl. Mi-a spus el şeful ce o să facă cu dânsul. 

— O să-l bată cu biciul până l-o omori? 

— Aş! Ceva şi mai rău. Îi taie limba, ca să nu ne poată da 
de gol, pe urmă îl vinde ca sclav la vreun trib de negri de 
prin Bahr-el-Ghazal. 

— Foarte bine o să-i facă. Afurisiţii ăştia de creştini străini 
să rămână acasă la ei, ce vin să se amestece în treburile 
noastre! Cine le dă lor dreptul să oprească negoţul cu 
sclavi? Să nădăjduim că Ibn Asl reuşeşte să pună mâna pe 
ghiaur. 

— Pentru mine nu încape nici o îndoială, fiindcă l-a oprit pe 
Malaf cu el, împreună cu ceilalţi care îl cunosc de când le-a 
luat prizonierii. Cum l-or vedea, i-l arată. Nu-i vorbă, 
stăpânul a fost foarte supărat pe ei că s-au lăsat biruiţi de 
un singur om, aşa că ei vor face tot ce le-o sta în putinţă să- 
şi îndrepte greşeala. 

— Îşi aduce Ibn Asl mâine şi mireasa? 

— Nu. Ar trebui atunci s-o care cu ella Ras Rauai, şi ne-ar 
stânjeni şi pe el, şi pe noi. Frate-său, turcul, s-a dus azi- 
dimineaţă cu ea la Bir Murat şi Abd Asl îl însoţeşte ca s-o 
ducă la Faşoda. 

Auzisem destul şi nu mai era nevoie să ascult. Căpetenia 
vânătorilor de sclavi rămăsese la fântâna Murat, ca să pună 
mâna pe mine; Murad Nassir şi cuviosul fachir plecaseră de 
acolo; mâine trebuia să vină şi căpetenia vânătorilor de 
sclavi după ei. Mai mult nu-mi trebuia ca să-mi pot aduce la 
îndeplinire un plan care-mi veni chiar atunci în minte. 
Planul consta în a pătrunde făţiş în tabăra caravanei şi a 
pregăti astfel atacul încât să nu se facă nici o vărsare de 
sânge. 

M-am întors deci la ai mei şi i-am spus locotenentului şi 
onbaşiului ce-aveam de gând. 


— Să nu cumva să încerci, effendi, zise locotenentul. Îţi pui 
în primejdie viaţa. O simplă întâmplare poate să te dea de 
gol. 

— Dacă ştiu cum să mă feresc, nu poate fi vorba de nici o 
întâmplare. 

— Şi dacă, totuşi, află cine eşti? 

— Ei şi? Am braţe, ochi, minte şi arme care nu m-au făcut 
niciodată de ruşine. 

— Cincizeci împotriva unuia singur e cam mult. 

— E mai bine să cuteze unul singur ceva, decât să se 
prăpădească multe vieţi omeneşti la un atac. 

— Aşa o fi, dar vezi că au alţii nevoie de această minte şi 
de braţe, aşa că te sfătuiesc să renunţi. 

— Ai dreptate, eu însă mă bizui pe norocul pe care l-am 
avut în astfel de împrejurări şi pe care nădăjduiesc că-l voi 
avea şi acum. 

— Aşa? Bine. Atunci trebuie să-ţi comunic un lucru pe care 
nu ţi l-am spus până acum: reissul effendina mi-a dat ordin 
să te ascult în totul, dar mi-a poruncit în acelaşi timp să mă 
opun când o fi vorba să-ţi primejduieşti viaţa. Şi acum a 
sosit momentul să mă împotrivesc planului tău. 

— Crezi că poţi? Dacă vreau să mă duc nu mă poţi opri cu 
de-a sila. 

— Ba da, te voi opri cu sila. 

— O să fac gălăgie şi se duce pe copcă toată strădania de 
până acum. Caravana de sclavi ne va scăpa printre degete. 

— N-ai să faci una ca asta! 

— 'Te înşeli dacă aşa îţi închipui. Îţi dau cuvântul meu şi ştii 
că eu nu mi l-am călcat niciodată. 

— Allah, Allah, ce-i de făcut? se tânguia el cu disperare. 
Stăteam lângă Ben Nil şi Selim, care ascultau cu încordare 
ce vorbeam. Deodată Selim sări în sus şi strigă: 

— Effendi, tu trebuie... 

— Taci, nenorocitule, l-am întrerupt eu, vrei să mori de 
simm ed damm, boala aceea cruntă? Nu ţi-am spus că n-ai 
voie să vorbeşti? 


Bietul Selim căzu iar la pământ ca un buştean, se 
schimonosit la faţă de frică şi-şi puse palma peste gură, ca 
să-mi arate că nu va mai scoate un cuvânt. 

— Trebuie să-ţi dai seama, am urmat, adresându-mă iar 
locotenentului, că nimic nu mă poate opri de la înfăptuirea 
planului meu; de aceea te-aş sfătui să nu-mi pui nici o 
piedică în cale. 

— Vai de mine, effendi, ce-am să spun eu lui reiss effendina 
dacă ţi se va întâmpla vreo nenorocire? 

— Că aşa mi-a fost soarta - kismet - cum îi ziceţi voi. E 
foarte simplu, după cum vezi. 

— Ai dreptate; parcă m-ai mai liniştit niţel. Fă ce crezi de 
cuviinţă. Ştiu că tot n-o să vrei să asculţi de vorba mea. 

— Mulţumesc pentru interesul pe care mi-l porţi, însă e 
degeaba. De altminteri, să nu crezi că n-am chibzuit bine ce 
vreau să fac, aşa că nu e cine ştie ce ispravă, fiindcă sunt 
sigur că nu mi se va întâmpla nimic. 

— Şi cine o să le spui că eşti? 

— Un trimis al mokkademului şi vin să-l înştiinţez pe Ibn 
Asl să se ferească de effendi cel străin. 

— Adică de tine însuţi? 

— În felul acesta au să ne cadă mai uşor în mână. Soarta 
mea este să prind astăzi caravana de sclavi în plasă. 

— Atunci învaţă-mă ce-am de făcut. 

— Să fii cu auzul încordat. Când vei auzi cârâitul corbului 
de două ori, plecaţi de aici şi coborâţi povârnişul din 
amândouă părţile. După ce veţi fi jos, vă opriţi şi staţi 
nemişcaţi până ce voi veni eu să vă chem. 

— Dar dacă nu-ţi mai dau drumul? 

— Atunci n-o să auziţi semnalul meu şi aşteptaţi până ce va 
apune luceafărul de seară. Dacă nici atunci n-am dat încă 
semnalul, veţi înţelege că am fost prins şi că e nevoie să mă 
scoateţi din ghearele lor. Şi încă ceva, dacă auziţi trei 
împuşcături, una după alta, înseamnă că mă aflu în mare 
primejdie şi trebuie să vă grăbiţi să-mi veniţi în ajutor. 
Pentru mai multă siguranţă, lăsaţi oameni de încredere să 


păzească prizonierii şi cămilele. Procedează întocmai cum 
ţi-am spus, altminteri tot planul nostru poate să cadă baltă. 

— Bizuie-te pe mine, effendi. E în interesul nostru al 
tuturor ca planul tău să izbutească. 

— Nici nu m-aştept la altceva din partea ta. Cea mai mică 
greşeală a voastră ar putea să-mi aducă moartea. Armele 
mi le las aici. Sunt europeneşti şi m-ar da de gol. Voi lua 
numai puşca ta arăbească. 

Aceste din urmă cuvinte erau pentru Ben Nil, care se sculă 
de jos şi-mi răspunse: 

— Effendi, n-ai vrea mai bine s-o iei pe-a lui Selim? De-a 
mea am nevoie ca să te apăr şi pe tine şi pe mine, căci merg 
şi eu cu tine, fiindcă s-ar putea să ai nevoie de ajutorul 
cuiva. 

— Nu, nu, dragul meu. N-am nevoie de nimeni şi vreau să 
nu pun pe altul în primejdie. 

— Te ştiu eu, effendi, aşa eşti tu întotdeauna, dar astăzi 
nu-ţi merge. Mi-eşti drag şi te-am urmat ca o slugă ce-ţi 
sunt. Vrei să stea sluga la adăpost în timp ce stăpânul îşi 
primejduieşte viaţa? 

— Lasă, băiatule, că nu e chiar aşa precum crezi tu. 

— Ba e chiar aşa. M-ai scăpat de la moarte şi inima mea 
îmi porunceşte să-ţi fiu recunoscător. E neomenos din 
partea ta să mă lipseşti de bucuria asta când se iveşte 
prilejul. 

— Îţi cunosc gândurile Ben Nil, şi asta mi-e de-ajuns. 

— Mie însă nu. Iu eşti pentru mine o pildă vie şi voi fi faţă 
de tine aşa cum ai fost tu faţă de locotenent. Nu vroia să te 
lase să pleci şi l-ai ameninţat că vei face gălăgie. Dacă nu 
vrei să mă iei de bunăvoie, o să te silesc. Voi alerga după 
tine şi dacă vânătorii de sclavi prind bănuieli, vina o să fie a 
ta, nu a mea. 

Mă gândeam să mă împotrivesc dorinţei lui, dar băiatul mă 
iubea prea mult şi nu mă înduram să-l jignesc. De aceea i- 
am strâns mâna, zicându-i: 


— Bine, te iau. Drept e că din pricina ta planul meu o să 
trebuiască schimbat puţin, dar nu face nimic, o să meargă şi 
aşa. 

M-am dus apoi la şeic şi l-am întrebat: 

— Ai acasă vreun fecior? 

— Chiar mai mulţi, mi-a răspuns el. 

— E vreunul de vârsta tânărului ăstuia? 

— Da. 

— Cum îl cheamă? 

— Ben Menelik, ca pe mine. 

— 'Te cunoaşte Ibn Asl sau vreunul din oamenii săi? 

— Nu. Pentru ce-mi pui întrebările astea, effendi? 

— N-am acum timp să-ţi răspund, dar o să-ţi spun mai 
târziu. 

De la şeic m-am dus la soldatul care vrusese să aprindă 
focul şi i-am cerut bălegarul pe care-l adunase pe drum. Pe 
urmă mi-am înşeuat cămila, iar Ben Nil pe-a lui. Ca un 
musulman drept care mă dădeam, trebuia să iau cu mine 
covoraşul de rugăciune şi alte lucruri de care se slujeşte un 
călător prin pustiu. O făceam pentru cazul când n-aş fi fost 
crezut şi mi s-ar fi cercetat desaga atârnată de oblânc. Tot 
ce m-ar fi putut trăda, adică hârtii, creion şi altele de 
acestea, le-am dat în păstrare locotenentului: revolverele 
însă le-am luat cu mine, putând la nevoie să dau o lămurire 
oarecare de unde le aveam. 

În sfârşit, am pornit. În timp ce duceam cămilele de 
căpăstru, i-am explicat lui Ben Nil care mi-era planul şi ce 
avea el de făcut. Trebuia să-mi spună Saduc el Baija, adică 
Saduc, negustorul din Dimiat (Damiette) şi să nu mă 
numească „effendi”, ci „sihdi”. Îl ştiam inteligent şi nu mă 
temeam că va face vreo greşeală. Locotenentului i-am dat 
să înţeleagă să nu se sperie, dacă va auzi curând una sau 
mai multe împuşcături. 

La vreo mie de paşi de tabăra noastră se afla poteca pe 
care puteai cobori lesne în vâlcea. Păşeam încet, să nu 
facem zgomot, şi legasem mai înainte cămilele peste nări ca 


să nu necheze când vor simţi tovarăşe de-ale lor pe 
aproape. Ajunşi în vale, ne abăturăm spre stânga şi mai 
făcurăm vreo mie de paşi. Aici valea făcea un cot, în spatele 
căruia ne-am oprit, am luat şeile de pe cămile şi am silit 
animalele să se întindă la pământ. Am descărcat pe urmă 
puşca, am încărcat-o la loc şi ne-am aşezat lângă ele. Doi 
bolovani puşi unul peste altul alcătuiau un fel de vatră. 
După ce am aşteptat vreo zece minute, am descărcat iar 
puşca. 

Nu se putea ca vânătorii de sclavi să nu fi auzit 
detunăturile şi să nu fi trimis iscoade să vadă care era 
pricina. Am pus pe vatră o grămăjoară de bălegar uscat şi i- 
am dat foc, pe urmă am aşezat deasupra o oală cu apă şi m- 
am apucat să mestec nişte făină în ea. Mi-am aprins apoi 
ciubucul, m-am rezemat cu spatele de peretele de stâncă şi 
am aşteptat să văd ce va urma. 

N-a trecut mult şi urechea mea prinse un zgomot uşor: 
veneau iscoadele. Nu erau fireşte paşi de indieni care se 
apropie pe nesimţite. Se auzea pietrişul scrâşnind. Păreau 
să fie trei inşi. După câteva minute mi-am dat seama că 
auzul nu mă înşelase. 

Alesesem într-adins un loc luminat de lună, ca să fim găsiţi 
cu uşurinţă. 

Peste drum de noi apărură trei umbre şi se ghemuiră la 
pământ. Proştii de arabi nu-şi lepădaseră mantalele lor 
albe, aşa că se desluşeau lămurit în umbră. 

Am început să vorbesc cu Ben NIL, dar atât de tare încât să 
fiu auzit de iscoade. Vroiam să ne creadă nişte călători 
paşnici, care habar n-aveau că se mai află cineva în vâlcea. 
Ne spuneam numele hotărât dinainte şi pălăvrăgeam 
despre lucruri fără importanţă. După ce ascultară câtva 
timp, iscoadele se ridicară de jos şi pieiră după cotitură. 

— S-au dus! făcu Ben Nil dezamăgit. Mă tem că planul 
nostru a dat greş. 

— Defel. Ăştia trei erau numai iscoadele; s-au dus să le 
spună celorlalţi ce-au văzut şi-au auzit, pe urmă vin să ne ia 


la cercetări. 

Aşteptarăm cam vreo zece minute apoi ne apucarăm să 
mestecăm păsatul fiert de mine; mâncarăm, bineînţeles, 
după moda orientală, adică băgând degetele în oală şi 
lingându-le apoi cu poftă. Făceam într-adins aşa, ca să fim 
luaţi drept ceea ce vroiam să ne dăm. 

Nu trecu mult şi auzirăm iar paşi; de astă-dată erau mulţi 
şi călcau fără să se ferească să facă zgomot. 

Zece inşi în cap, toţi înarmaţi până în dinţi. Cinci rămaseră 
în urmă, iar ceilalţi cinci se apropiară de noi şi cel din cap 
zise cu un glas gros, de bas: 

— Mesalcher - bună seara. 

Era conducătorul caravanei, care o biciuise pe Marba, fiica 
şeicului fessarilor. 

M-am prefăcut înspăimântat şi am sărit drept în picioare 
bolborosind: 

— Allah jumessic bilher! Cum m-ai speriat! Cine sunteţi voi 
şi ce căutaţi aici? 

Ben Nil sărise şi el de la locul lui şi-şi strângea ulcica la 
piept, ca şi când s-ar fi temut să nu i-o ia cineva. Îşi trecu 
limba peste buze şi bâigui ceva neînțeles. 

Băiatul îşi juca de minune rolul. Şeful caravanei îi zise 
râzând: 

— Nu-ţi fie frică, băiete, nu-ţi ia nimeni mâncarea. Apoi 
întorcându-se spre mine, urmă: Te cheamă Saduk el Baija? 

— Da, am îngăimat uluit. De unde ştii? 

— Şi pe tovarăşul tău Ben Menelik, nu-i aşa? 

— Chiar aşa îl cheamă, dar de unde ştii tu, căeu nu te 
cunosc? 

— Eu ştiu tot şi nimic din ce se petrece în pustiu nu-mi 
rămâne ascuns, răspunse el cu trufie. Ce faceţi voi aici? 

— Păi... mâncăm... mai bine zis am mâncat, i-am răspuns 
eu cam încurcat. 

— Asta văd eu, dar vreau să ştiu ce căutaţi în vâlcea? 

— Allah ştie, întreabă-l pe el. 


Mă prefăcusem speriat când îi văzusem răsărind aşa, 
deodată, în faţa mea, dar nu vroiam să mă creadă fricos, de 
aceea i am răspuns atât de scurt. 

— Ar fi cam greu să-l întreb pe Allah, zise el cu asprime, 
dar pe tine e mai uşor şi trebuie să-mi răspunzi. 

— Cine mă poate sili dacă nu vreau? am făcut eu dârz. 

— Eu! 

— Cine eşti tu? 

— Nu-i treaba ta! 

— Atunci nu te priveşte cine sunt. Vezi-ţi de drum. 

Am smucit oala din mâna lui Ben Nil, m-am aşezat pe 
bolovanii care închipuiau vatra - rece acum - şi m-am 
apucat să adun cu degetul păsatul care mai rămăsese. 

— Pe barba Profetului, răcni arabul, om ca tine n-am mai 
văzut de când sunt. Ia ascultă, măi Saduk el Baija, ştii tu că 
viaţa ta atârnă de un fir de păr? 

— Ce să-i faci, soarta! Eu nu pot s-o schimb. Numai Allah 
ştie ce mi-e scris. 

— Dacă nu răspunzi la ce te-am întrebat, vei fi împuşcat. 

— Dacă aşa scrie în cartea vieţii, o să te împuşc eu pe tine, 
nu tu pe mine. 

— Zău? râse el. Noi suntem zece, iar voi doi: tu şi 
copilandrul ăsta. 

Se rezemase în ţeava puştii şi mă privea batjocoritor. 
Tovarăşii săi stăteau şi ei în aceeaşi poziţie pitorească în 
spatele lui. Ben Nil, pe care nu-l prea luau în seamă, se 
furişase în umbră, până la o crăpătură a stâncii, de unde nu 
putea fi văzut şi stătea cu puşca întinsă îndreptată spre 
pieptul şefului. 

— Nu râde, că eu nu glumesc, i-am zis foarte serios. O 
singură mişcare să facă unul din voi şi-l culcă la pământ 
glonţul viteazului meu Ben Menelik - copilandrul, cum i-ai 
spus tu. 

Toţi întoarseră capetele şi-l văzură. 

— Allah, strigă şeful, pe ăsta ţi-l... 


— Stai! l-am întrerupt sărind în picioare şi punând mâna 
pe armă. Nu te mişca, altminteri, eşti mort! Tare mă tem că 
nu e soarta mea să mor astăzi, ci a ta. N-aţi nimerit-o cu 
mine. Eu nu sunt deprins să mi se poruncească. Lăsaţi jos 
puştile. Dacă până număr la trei n-aţi făcut-o, într-o clipă te 
trimit să-ţi cauţi sufletul în gheena. Pe cât e de adevărat că 
sunt un drept-credincios al Profetului, pe atâta e de 
adevărat că o să mă ţin de cuvânt. Un... doi. 

Ai putea crede că astfel de scene se găsesc numai în 
romane, dar nu e adevărat, căci viaţa e de multe ori un 
adevărat roman. Glasul, atitudinea mea nu erau doar o 
ameninţare vană, ci hotărârea nestrămutată de a mă ţine 
de cuvânt. Cele două ţevi de puşcă îndreptate spre pieptul 
lui şi degetul pus pe trăgaci erau cea mai bună dovadă că 
nu glumeam. Pe scurt, arabii trântiră armele la pământ. 

— Aşa, acum daţi-vă zece paşi înapoi. 

Ascultară de poruncă fără să crâcnească. 

Am înaintat până la jumătatea drumului între ei şi puştile 
lor, cu ţeava armei îndreptată tot spre pieptul şefului. 

— Acum e rândul tău să-mi răspunzi la ce te-oi întreba, i- 
am zis. Dacă îndrăzneşte însă vreunul din voi să pună mână 
pe pistol sau întârzie o clipă cu răspunsul, trag, iar glonţul 
lui Ben Menelik al meu îl culcă pe cel de lângă tine la 
pământ. Aşadar, răspunde repede: sunteţi numai voi aici în 
vâlcea? 

— Nu, răspunse în grabă şeful. 

Credea probabil că mă voi speria când voi auzi că mai sunt 
şi alţii cu el. 

— Unde sunt ceilalţi? l-am întrebat mai departe. 

— Aproape de aici. 

— Aţi mai fost şi altădată prin Wadi el Berd? 

— Da. 

— E pe aici vreun loc unde se găsesc trei copaci uscați? 

Se codi o clipă cu răspunsul. 

— Repede, repede, altminteri trag! l-am zorit eu. 

— Da. Sunt chiar acolo unde am poposit noi. 


— Im nasib, im adşibi - o destin, o minune! am exclamat 
eu, cu o mirare prefăcută. Nu cumva veniţi de la Bir Murat? 

— Ba da. 

Am lăsat puşca în jos, i-am poruncit lui Ben Nil să facă la 
fel, am înaintat spre şef cu mâna întinsă şi i-am zis cu 
bucurie: 

— Era cât pe ce să te omor. Slavă Profetului că m-a oprit s- 
o fac, căci moartea ta m-ar fi îndurerat până la sfârşitul 
vieţii mele. Dar vina e ata. Eu nu sunt deprins să mi se 
poruncească. Dacă e adevărat că aţi poposit la cei trei 
copaci, atunci sunteţi chiar aceia pe care îi caut. 

Arabul mă privi întunecat şi răspunse fără să-mi apuce 
mâna: 

— Ne cauţi, zici? Nu-i adevărat. Nimeni nu ştie că suntem 
aici. 

— Mă faci mincinos şi eu, cu toate acestea, te scutesc de 
un glonţ; ce dovadă mai bună vrei că spun adevărul şi sunt 
prietenul vostru? Mai mult ca sigur că faceţi parte din 
oamenii lui Ibn Asl ed Djasur. E sau nu aşa? 

— Aştepţi zadarnic un răspuns. Noi nu te cunoaştem! 

— Ba o să-mi răspunzi când ţi-oi spune că am fost trimis la 
voi ca să vă dau în grijă să vă feriţi de locotenentul lui reiss 
effendina şi de un effendi străin, du-s-ar în fundul gheenei! 

— Allah! De unde ştii tu de ei? 

— De la acela care m-a trimis, adică Abd el Barak, 
mokkademul sfintei Kadirine şi tovarăşul său, aşa-zisul 
muza'bir. 

— Sunt amândoi prieteni de-ai noştri, dar n-au cum să ştie 
că ne aflăm aici. Unde te-ai întâlnit cu ei şi cum de te-au 
trimis la noi? Vezi, asta nu pricep eu. 

— O să pricepi îndată ce te voi lămuri. Luaţi-vă armele şi 
şedeţi colea lângă mine. N-avem de ce ne feri unul de altul 
şi o să vezi că ne vom împrieteni repede. 

M-am aşezat pe scaunul meu improvizat, iar Ben Nil 
alături de mine. Avea într-adevăr haz să-i vezi pe cei zece 
vânători de sclavi atât de temuţi cu ce supunere ascultau de 


mine. Le era, ce e drept, ruşine că-i pusesem cu botul pe 
labe, eu, un necunoscut, pe care nu ştiau dacă trebuiau să-l 
considere aliat sau chiar prieten; dar felul meu de-a fi, 
siguranţa cu care vorbeam le ştergea treptat orice urmă de 
bănuială. Totuşi păreau cam stingheriţi când se aşezară 
lângă noi: 

— Cuvintele tale sunt neînţelese pentru noi, începu şeful, 
văzând că tăcerea se prelungeşte. Îţi cunoaştem numele şi 
ştim că eşti negustor, dar din ce loc eşti şi de unde vii, 
habar n-avem. 

— Sunt din Dimiat. Aş vrea însă, înainte de a urma, să-mi 
spui şi tu mie cum se face că ştii cum ne cheamă, fără să mă 
cunoşti, după cum zici. 

— Am auzit împuşcături şi am trimis iscoade încoace. Au 
auzit cum vă spuneaţi pe nume, cum vorbeai despre 
preţurile sclavelor negre, oacheşe şi circasiene. 

— Aşa e. Acum m-am lămurit. 

— Pentru ce aţi tras? 

— Zărisem acolo o mogâldeaţă. Era nu ştiu ce sălbăticiune. 
N-a fugit decât după ce-am tras a doua oară. Acu' să lăsăm 
asta şi să vorbim de altceva. Cunoaşteţi voi pe un negustor 
care îşi zice Murad Nassir? 

— Da, îl cunoaştem. 

— E din Nif, de lângă Ismir şi bun prieten cu mine. Vouă vă 
pot spune că fac şi eu negoţ cu sclavi ca şi el. Cred că n-o să 
mă daţi de gol, ba nădăjduiesc chiar să facem afaceri bune 
împreună. Murad Nassir a venit în Egipt să cumpere marfă 
şi m-a căutat la Dimiat, dar nu m-a găsit, fiindcă lipseam din 
oraş. Când am aflat, am pornit după el la Kahira; plecase. 
De acolo m-am dus la Siut; nu mai era însă nici aici. Am 
aflat doar că vasul lui, sandalul Et Tehr a luat-o spre 
Korosko. 

— Aşa e, aşa e, încuviinţă şeful. A închiriat într-adevăr un 
sandal care se numeşte Et Tehr. 

— Cum, ştii şi tu? 


— Da. Mi-a spus-o chiar el în ajunul plecării. Ne-am întâlnit 
la Bir Murat şi ne-a povestit o grămadă de lucruri ciudate. 

— L-aţi găsit? Atunci aţi fost mai norocoşi ca mine. Am 
nevoie de sclavi şi trebuia neapărat să dau de el, dar am 
aflat la Korosko că sandalul plecase. Am luat-o pe urmele 
corăbiei şi, când am ajuns-o în Handak, reissul sandalului 
mi-a spus că Murad Nassir a debarcat la Korosko, ca să 
pornească mai departe, pe uscat, la Abu Hammed. Ce era 
să fac? M-am dus la Dugmitt, am închiriat o cămilă şi am 
pornit călare spre Berber, ca să-i aştept acolo. 

Pe măsură ce povesteam, chipul arabului se însenina tot 
mai mult, iar ceilalţi îmi aruncau priviri prietenoase. Din 
nenorocire, născocirile mele aveau şi un punct neplăcut, pe 
care nu puteam să-l ocolesc, şi anume: dacă Murad Nassir 
luase de la Korosko drumul scurt pe uscat până la Abu 
Hammed, iar eu sosisem după el la Korosko, pentru a porni 
iar pe apă în susul Nilului, o cale cu mult mai lungă - nu era 
cu putinţă să ajung înaintea lui la Berber şi să fiu astăzi 
unde mă găseam. Rămânea un interval de o săptămână la 
mijloc, deci, minciuna era prea gogonată. Noroc că indivizii 
care mă ascultau cu gura căscată nu se apucară să 
socotească şi, ca să nu le las timp, am continuat fără 
întrerupere: 

— În Berber m-am întâlnit cu doi prieteni de-ai mei. 
Trebuie să ştiţi că eu fac parte din sfânta Kadirine şi m-am 
dus la o cafenea unde se adună ai noştri. Aici am dat peste 
mokkadem şi muza'bir. S-au bucurat foarte mult când m-au 
văzut, am înţeles însă numaidecât că bucuria lor avea şi altă 
pricină, pe care am aflat-o destul de curând. Ei mi-au 
povestit despre drumul vostru la duarul fessarilor şi că aţi 
avut aici o pradă bogată care... 

— De unde ştiau ei despre asta! mă întrerupse şeful. 

— Stai, omule, lasă-mă să isprăvesc, ce dracu'! Afacerea 
făcuse vâlvă şi reissul effendina îşi pusese în gând să vă 
prindă. A vrut să vă taie calea la Ahmur şi a trimis la 
Korosko o ceată de soldaţi, conduşi de un locotenent şi 


însoţit de un cliendi străin, un creştin care e aliatul său. El, 
reissul effendina, s-a aşezat la pândă în Berber şi a poruncit 
să i se trimită soldaţii din Khartoum. Din fericire se afla 
printre ăştia un frate de-ai noştri, care face parte din sfânta 
Kadirine, unul Ben Meled şi... 

— Aşa e, aşa e, spuse iar şeful cu însufleţire. Ben Meled e 
plătit de noi şi ne-a adus până acum mari foloase. Acu' văd 
şi eu că mă pot încrede în tine şi că ne eşti prieten. 

Îmi întinse mâna, pe care a trebuit s-o strâng, ca şi pea 
celorlalţi. Mult bine mi-a prins că am putut auzi după- 
amiază ce-au vorbit mokkademul cu muza'birul, mai ales că 
am aflat de Ben Meled ăla. Drept e că lesne nu mi-a fost să 
amestec numele astea cu toată povestea mea, născocită la 
întâmplare, şi prin care am câştigat încrederea acestor 
oameni bănuitori. Se înghesuiră şi mai mult în jurul meu, 
iar eu mi-am urmat peroraţia: 

— Mokkademul cunoaşte bine căile voastre tainice prin 
pustiu şi ar fi venit singur să vă dea de ştire, dar n-avea 
timp, fiindcă era aşteptat în Khartoum. Effendi ăsta străin 
trebuie să fie un om tare primejdios, după cum mi-a dat el 
să înţeleg. Când a aflat mokkademul că umblu după sclavi, 
m-a sfătuit să nu-i mai cumpăr prin Murad Nassir, ci de-a 
dreptul de la Ibn Asl. M-a trimis să-l caut aici, în pustiu, şi 
să-i spun că effendi ăla creştin stă undeva la pândă, ca să-l 
prindă. Mi-a descris amănunţit vâlceaua şi zicea că osăvă 
găsesc negreşit lângă cei trei copaci uscați. Cum eu nu 
cunoşteam drumul, am închiriat de la şeicul Menelik al 
monassirilor... 

— De ăsta am auzit eu, îmi curmă iar vorba şeful. E un om 
care ţine cu străşnicie la legea lui şi îi urăşte pe creştini şi 
încuviinţează negoţul cu sclavi. 

— Mă bucură ce-mi spui, căci călăuza asta a mea e chiar 
feciorul lui, Ben Menelik. L-a trimis pe el fiindcă şeicul n- 
avea timp şi băiatul cunoaşte bine vâlceaua. 

— Cu atât mai bine. Dacă băiatul e feciorul căpeteniei 
vitejilor monassiri, n-avem de ce ne teme de el. 'Iocmai 


aveam de gând să încheiem o înţelegere cu tribul ăsta, aşa 
că ne e şi el tot atât de binevenit ca şi tine, o Sasuk el Baija. 

Acum venise rândul lui Ben Nil să strângă mâinile care se 
întindeau spre el. O făcu mândru şi semeţ, cum se cuvenea 
feciorului unei căpetenii de trib al cărui părinte stăpânea 
un neam de beduini atât de viteji. 

Tânărul îşi juca rolul de minune şi întrecea toate 
aşteptările mele. Dacă va fi tot aşa de priceput în cele ce 
aveau să urmeze, eram sigur că planul meu va reuşi pe 
deplin. 

Ca să închei povestirea, le-am zis: 

— Ne-am luat tot ce ne trebuia la un astfel de drum şi am 
pornit spre fântâna Nedjam şi de acolo la djebelul Şizr. 
Când am ajuns după prânz la wadiul de răsărit, am cotit-o 
spre apus, ca să dăm de cei trei copaci. Ne-a apucat însă 
noaptea înainte de a-i găsi şi am poposit aici, ca să aşteptăm 
până mâine dimineaţă. Ce-a mai fost ştiţi şi voi şi nu e 
nevoie să vă mai spun decât atât că sunt foarte bucuros să 
vă găsesc, fără să mă fi aşteptat la norocul ăsta. Era cât pe 
ce să se verse sânge, dar Profetul a împiedicat nenorocirea 
asta şi se cere acum să-i mulţumim şi lui şi tuturor sfinţilor 
califi că ne-a ferit să facem moarte de om. 

Eram cât se poate de mulţumit de rezultatul întreprinderii 
mele şi nădăjduiam că nu voi întâmpina prea mari greutăţi 
pe viitor, ca să duc la bun sfârşit ceea ce pusesem la cale. 
Planul meu era, după cum am mai spus, să-mi ajung ţinta 
prin vicleşug. Cum? Încă nu ştiam. Rămânea să mă conduc 
după împrejurări. În primul rând trebuia să mă duc în 
tabăra vânătorilor de sclavi. 

În vreme ce puneam şaua pe cămile şi ne aflam ceva mai 
departe de ceilalţi, Ben Nil îmi zise în şoaptă: 

— Halal să-ţi fie, effendi! Dibaci mai eşti! Acu' văd şi eu că 
tu nu eşti omul care să se teamă de cineva. 

Ne îndreptarăm, ţinând cămilele de căpăstru, după 
vânătorii de sclavi, spre fântână. Totul era cufundat în 
întuneric, dar la sosirea noastră se aprinseră făclii. Acum 


principalul era să vedem ce o să facă şeful caravanei. Dacă 
ne ura bun sosit, cu vorbele obişnuite în astfel de 
împrejurări, nu ne mai temeam de vreo cursă. În pustiu se 
întâmpină oaspeţii îmbiindu-i să mănânce ceva şi gazda 
gustă şi ea din mâncare. Dacă nu are altceva decât o 
smochină, o împarte cu ei. Cum a muşcat din ea, de trădare 
nu mai poate fi vorba. 

Şeful porunci câtorva oameni de-ai săi să ducă şi cămilele 
noastre lângă celelalte şi mă pofti pe urmă să m-aşez alături 
de el lângă fântână. Văzând că pe Ben NIL nici nu-l ia în 
seamă, am întrebat cam îngrijorat: 

— Şi Ben Menelik, tovarăşul meu, unde să şadă? 

— Ducă-se la oamenii mei, răspunse el cu un gest de 
dispreţ. 

— Nu mi-ar fi pe plac. Băiatul mi-a fost pe timpul drumului 
mai mult prieten decât servitor şi vreau să rămână şi acum 
alături de mine. 

— Nu se poate. Eu sunt kolarasi (comandantul) caravanei 
deci ofiţer, şi nu îngădui unuia care nu mi-e deopotrivă să 
şadă lângă mine. 

— Vezi că Ben Menelik e feciorul unui şeic care stăpâneşte 
un trib mare şi viteaz. 

— Ei şi? Cu mine tot nu se poate potrivi. Drept să-ţi spun, 
îţi fac şi ţie o mare cinste că te primesc să şezi alături de 
mine. Eşti doar numai un biet negustor. Hai, şezi şi nu mai 
stărui degeaba. 

Mă mânca parcă palma să-l cârpesc peste gură, dar m-am 
stăpânit. Trebuia să mă supun, ca să nu mi-l fac duşman. Nu 
numai că se ducea de râpă tot planul nostru, dar mi-era 
chiar viaţa în joc. Trebuia să văd de la el semnul de bun- 
sosit, ca să mă asigur că nu ne aflăm în primejdie, ceea ce 
nu puteam obţine dacă l-aş fi contrazis. De aceea am tăcut 
şi m-am aşezat lângă pocitania pe care o zărisem peste zi 
cu şeful. Acesta luă câteva smochine, le împărţi cu mine, 
umplu o tărtăcuţă cu apă, sorbi câteva picături; mi-o întinse 
apoi şi zise: 


— Bun-sosit; mănâncă şi bea, eşti oaspetele meu. 

Am băut o înghiţitură, am vârât o smochină în gură şi i-am 
tăcut un semn lui Ben Nil, care stătea pe aproape. Băiatul 
înţelese ce vroiam, veni repede, luă tărtăcuţa şi o smochină, 
bău un strop, vâri smochina în gură şi-i zise şefului. 

— Beau şi mănânc din darurile tale; acum aripile tale se 
întind ocrotitoare asupra mea şi orice duşman sau prieten 
de-al tău e duşmanul ori prietenul meu. 

Totul se petrecuse cu atâta iuţeală încât şeful n-avusese 
timp să se împotrivească. Arabul mă privi încruntat şi zise 
răstit: 

— Pentru ce i le-ai dat? Ţi-am poruncit eu? 

Acum mă ştiam la adăpost, de aceea i-am răspuns dârz: 

— Ben Menelik e omul meu şi e de la sine înţeles că e, ca şi 
mine, oaspetele tău. De poruncit e drept că nu mi-ai 
poruncit, fiindcă aşa te învaţă înţelepciunea şi judecata 
minţii tale. 

— Judecata? Cum vine asta? 

— Cum? i-am zis eu mirat. Fiindcă n-ai ce-mi porunci, pe 
cât ştiu eu. 

— Te înşeli. Aici eu sunt stăpânul. 

— Oi fi, dar nu şi al nostru. Fiul unui şeic nu primeşte 
porunci de la nimeni, iar în ce mă priveşte, aici nu sunt 
decât un biet negustor - cum mi-ai zis tu - dar acasă sunt 
reiss el Beledije42 din Dimiat. Ce înseamnă asta ştii şi tu 
prea bine, aşa că poţi fi mândru că-i îngădui să şezi alături 
de mine. Ben Menelik, vino încoace. Eşti o călăuză 
credincioasă şi destoinică, dar în acelaşi timp un războinic 
neatârnat al neamului monassirilor. Nu mă jigneşte întru 
nimic dacă pulpana veşmântului tău se atinge de a mea. 

Tânărul ascultă îndată, fireşte împotriva voinţei şefului, 
care însă înghiţi bobârnacul. Pesemne că „primarul din 
Dimiat” făcuse oarecare impresie asupra lui, totuşi încercă 
să se impună şi el, căci zise cu trufie: 

— Prea faci pe grozavul, o Saduk el Baija! Dacă ai şti tu 
cine sunt eu, ai vorbi cu mai puţină siguranţă, crede-mă. 


— Nu m-am temut niciodată de nimeni până acum, i-am 
răspuns foarte liniştit. Dar fiindcă nu mi-ai spus încă numele 
tău, nădăjduiesc să-l aflu acum. 

— Sunt Ben Kasawi, locotenentul stăpânului nostru. 

„Ben Kasawi”, adică fiul cruzimii - desigur un nume destul 
de înfricoşător şi se aştepta să mă vadă tresărind speriat. 
Eu însă nu m-am tulburat defel şi i-am răspuns cu glas 
domol: 

— Şi pe mine m-au poreclit în Dimiat Abu Machuf, tatăl 
groazei - aşa că poţi înţelege din asta că sunt omul care 
împrăştie teama şi groaza, fără însă s-o fi simţit vreodată. 
Dovada ţi-am dat-o când v-am avut în puterea mea şi viaţa 
voastră nu atârna decât de un fir de păr. Ce zici, să le spun 
stăpânului şi prietenilor tăi cum s-au petrecut lucrurile? 

ÎI încolţisem bine. Am înţeles asta din glasul său, căci îmi 
răspunse şovăind: 

— Ce-a fost a trecut şi nădăjduiesc că gura ta va rămâne 
pecetluită. Mâine când va sosi Ibn Asl, o să-i spun că aţi 
venit, altceva nu trebuie să ştie. Ăştia de aici au să tacă, 
fiindcă se tem de mine. Acu' am vorbit ce-am avut de vorbit 
şi e timpul să ne odihnim puţin. Fie-ţi noaptea fericită. 

— Şi a ta binecuvântată, i-am răspuns eu. 

— Picăm de somn. îţi urez o noapte fără pişcături de 
purici, adăugă Ben NIL. 

Cu toată situaţia primejdioasă în care se afla şi de care îşi 
dădea destul de bine seama, băiatului îi mai ardea de 
glume, dovadă că nu se sinchisea de ea. În pustiu are 
oricine motiv să se teamă de aceste insecte în aparenţă 
neînsemnate, dar destul de primejdioase. Puricele de nisip 
are obiceiul să se vâre sub unghiile degetelor de la picioare 
şi să-şi depună acolo ouăle, care provoacă inflamații grave. 
Alt leac nu există, decât să le scoţi de sub unghie cu vârful 
unui cuţit. Urarea să te ferească Dumnezeu de aceşti 
paraziți era deci întemeiată, o auzeam însă pentru întâia 
oară spusă în loc de „noapte bună”. 


Noaptea era liniştită. Cămilele, ostenite de drum, dormeau 
adânc, oamenii de asemenea, în afară de câţiva. Trecuse o 
jumătate de ceas şi somnul nu se lipea de noi, adică de 
mine, de Ben Nil, de şeful caravanei şi de pocitania cu faţa 
brăzdată. 

Cum aceştia doi din urmă nu-l considerau pe tânărul meu 
tovarăş drept oaspete al lor, aveam toate motivele să cred 
că vor pune ceva la cale împotriva lui şi era de datoria mea 
să aflu ce anume. Că lucrul avea să se petreacă peste 
noapte, era neîndoielnic, de aceea presupuneam că se 
prefac numai că dorm. 

Eu respiram adânc şi regulat, ca un om în somn. Ben Nil 
sforăia chiar, deşi eram convins că se preface. Eram culcaţi 
toţi patru, atât de aproape unul de altul, încât s-ar fi auzit 
Chiar cea mai mică şoaptă. 

De văzut nu ne vedeam, deşi cerul scânteia de stele, căci 
valea zăcea în umbră şi lumina lor n-ajungea până în 
adâncul ei. Ştiam că cei doi vânători de sclavi trebuiau să 
aibă o înţelegere între ei, şi că pentru a nu-i auzi, vor căuta 
cu siguranţă să se dea ceva mai la o parte. M-am întors spre 
partea pe care aveau să se îndepărteze ei, ca să-i pot vedea 
plecând. Cu grijă, mi-am lipit gura de urechea lui Ben Nil şi 
i-am şoptit: 

— Să nu te mişti! 

Nu-mi răspunse, dar îmi strânse mâna, în semn căa 
înţeles. 

M-am târât apoi într-un cerc cât mai mare, până am ajuns 
în dreptul celor doi vânători de sclavi. Acolo stânca avea o 
ieşitură sub care m-am ascuns cât am putut de bine. Nu 
trecu mult şi am auzit pietrişul scrâşnind. Venea cineva. Cei 
doi tovarăşi trecură pe lângă mine, dar nu în picioare, ci 
rostogolindu-se binişor pe pământ. Când crezură că nu mai 
pot fi auziţi, se sculară de jos şi porniră mai departe. M-am 
luat după ei, târându-mă în patru labe. Din fericire nu se 
opriseră prea aproape de cei care dormeau, căci atunci mi- 
ar fi fost mai greu să-i spionez. 


Găsiră un loc potrivit şi şezură jos lipiţi unul de altul. Voiau 
probabil să nu fie văzuţi nici chiar de ai lor, ceea ce 
înseamnă că puneau la cale ceva de care nu trebuia să afle 
nimeni, lucru de care m-am încredinţat îndată. 

Eram atât de aproape de ei, încât dacă întindeam braţul ar 
fi fost numai la câteva palme depărtare de locul unde se 
aşezaseră. Fireşte că aveau să vorbească în şoaptă şi, ca să- 
i pot auzi, era nevoie să le vin în faţă, ceea ce îmi îngreuia 
mult sarcina. Mă bizuiam însă pe întuneric şi pe norocul 
meu, care nu mă părăsise niciodată până atunci. 

Multe din cuvintele lor mi-au scăpat, căci vorbeau foarte 
încet, dar am auzit destul ca să pot face legătură între ele. 
Bineînţeles că vorbiră mai întâi de mine. Am auzit pe „Fiul 
cruzimii” zicând: 

— 'Ţi-am făcut semn să mă urmezi, fiindcă trebuie să fim 
cât mai prevăzători. Ce părere ai tu de Saduk el Baija ăsta? 

— Că nu poate fi un om obişnuit, răspunse pocitania. Ca să 
fii primarul unui oraş ca Dimiat se cere să fie ceva de capul 
tău. lar porecla pe care i-au dat-o, adică „Iatăl groazei”, 
însemnează că e aspru şi neînduplecat cu supuşii săi. 

— Aşa sunt toţi slujbaşii ăştia mai mari: aspri cu ceilalţi, 
dar se sinchisesc prea puţin de legi. Il auzişi şi tu: face 
negoţ cu sclavii, când ştie bine că e oprit. Dar nu de asta e 
vorba acum. Omul ăsta pare să fi fost ofiţer, judecând după 
felul cum s-a purtat când s-a văzut prins. 

— Vrei să spui când ne-a prins? Parcă mi-e şi ruşine. 
Norocul nostru a fost că era de-ai noştri, altminteri îl 
vedeam pe dracu'. Cu arme de astea europeneşti nu-i de 
glumit. Şi-apoi e un om tare îndrăzneţ, ceea ce trebuie să 
ne bucure, fiindcă ne e prieten. De aceea să nu-i purtăm 
pică pentru că ne-a aflat taina fântânii, numai nu-mi place 
că şi flăcăul ăla care e cu el ştie de ea. 

— Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu tine. Băiatul e 
feciorul şeicului monassirilor şi o să le spună, fireşte, alor 
săi că aici se găseşte apă, aşa că o să vină adesea să facă 
popas în vâlceaua asta, ceea ce ar fi o mare pagubă pentru 


noi. Vezi tu, asta e ceea ce trebuie să împiedicăm cu orice 
preţ. 

— Bine zici. Dar cum? 

— Spune tu! 

— Ce-ar fi să-l punem să jure că nu va destăinui nimănui 
taina? 

— N-ajunge. Chiar dacă s-ar ţine de cuvânt, o să se 
slujească el singur de fântână şi poate să fie văzut de 
cineva. Jurământul pune lacăt la gură, dar nu există lacăt 
care să nu se poată descuia. Numai când gura a amuţit pe 
veci, mergi la sigur. 

— Păi Ben Menelik ăsta e oaspetele nostru. A băut şi a 
mâncat cu noi. 

— Dar nu din mâna mea. Darurile astea te-ar fi legat dacă 
le-ai fi dat tu, nu prin altul. Primarul i le-a întins, aşa că ele 
prietenul şi ocrotitorul lui, nu noi. Ben Menelik ne e tot atât 
de străin ca şi înainte şi n-avem de ce-l cruța. Am ori nu 
dreptate? 

— Acum văd şi eu că e precum spui. Băiatul trebuie 
înlăturat. Numai morţii nu vorbesc. 

— Nici nu m-aşteptam să grăieşti altfel şi te-am adus ca să 
mă înţeleg cu tine. S-o facem însă numai noi doi. Printre 
oamenii noştri sunt unii care vor lua apărarea băiatului, 
fiindcă, măcar că nu de-a dreptul, a primit de la noi 
legământul prieteniei. 

— Bine ai făcut şi sunt gata să te ascult. Nu vrei s-aştepţi 
însă până ce-o sosi stăpânul? 

— Nu; s-ar mânia grozav când ar afla că ne-am lăsat pe 
tânjeală. În astfel de lucruri, nu încape zăbavă. 

— Şi cum vrei s-o facem? N-o să fie lesne. Şi-apoi, ce o să 
zică primarul când o vedea că i-am ucis tovarăşul? 

— Ucis! Doamne fereşte! Nici nu trebuie să bănuiască aşa 
ceva. Cu pumnalul nu merge, s-ar băga de seamă. 

— Atunci? 

— O să fie muşcat de un şarpe veninos. 

— De unde îl luăm? 


— Ai uitat de sahm es samm (săgeată otrăvită) pe care ne- 
a dăruit-o căpetenia takalilor? Dacă zgârii numai niţel 
pielea cuiva cu ea, moare. Fiindcă tu eşti mai tânăr şi mai 
îndemânatic ca mine, o să-ţi dau ţie săgeata, te furişezi 
lângă băiat şi, cum poartă sandale... 

— Parcă e încălţat cu ghete, îl întrerupse urâtul. 

— Ei şi? Unui om adormit îi tragi lesne gheata din picior. 
Pe urmă îl înţepi binişor cu vârful săgeţii în degetul mare. 

— O să se trezească şi o să ţipe. 

— Nici vorbă. Îl zgârii uşor de tot şi o să creadă că l-a 
pişcat un purice. După câtva timp trupul i se umflă, omul nu 
mai ştie ce e cu el şi, când s-o deştepta primarul mâine 
dimineaţă, găseşte băiatul mort. După semnele care rămân, 
o să creadă că a fost muşcat de un şarpe veninos. După cum 
vezi, nici prin gând n-o să-i treacă că noi suntem pricina. 
Ba, cred că omul o să fie bucuros că n-a fost şi el muşcat de 
şarpe. 

— Aşadar o să meargă, bine zici. Uitasem de săgeată. Du- 
te de-o adu şi o să fac ce mi-ai spus. 

— Tu furişează-te iar în tabără şi culcă-te la loc, vin şi eu 
numaidecât. 

Se sculară să plece. Cu nici un preţ nu trebuia să-i las să 
ajungă în tabără. Dacă Ben Kasawi apuca să ia săgeata, ar 
fi avut o armă care putea fi foarte primejdioasă în 
învălmăşeală. 

Avusesem prilejul în Anglia şi în Statele Unite să fiu martor 
la multe meciuri de box şi prinsesem gust pentru ele, aşa că 
am luat şi eu câteva lecţii de la un boxer renumit. 
Învăţasem şi aşa-zisul „Knok-down-blow” - o lovitură dată 
cu pumnul în moalele capului, care-l culcă imediat pe 
adversar la pământ, dar se întâmplă adesea ca acesta să 
nu-şi piardă cunoştinţa. Mai sigură e lovitura la tâmplă - pe 
care o ştiam de la căpetenia apaşilor, Winnetou - numai că 
tâmpla e foarte gingaşă şi există primejdia ca, vrând să 
ameţeşti pe cineva, să-l omori de-a binelea. 


Intenţia mea însă era doar să-i ameţesc pe aceşti doi 
vânători de sclavi, dar Ben Kasawi era om mai în vârstă, 
care n-ar fi putut îndura o astfel de lovitură. De aceea, m- 
am hotărât pentru cea dintâi. 

Mă aflam în aşa fel că trebuiau neapărat să treacă pe 
lângă mine. Ben Kasawi mergea înainte; după ce va fi făcut 
doi paşi, îi săream în spate şi-l pocneam drept în creştet; pe 
celălalt, care venea după el, îl aveam de asemenea la 
îndemână. Dar Ben Kasawi se uită din întâmplare în pământ 
şi mă zări. Se opri şi se aplecă să mă vadă mai bine. 

— Asta ce-o mai fi? spuse el tot pe şoptite. Pare să fie un 
om... ne-a spionat... Pune mâna pe el şi... 

N-apucă să-şi sfârşească vorba. L-am pocnit cu pumnul în 
moalele capului şi, în clipa următoare, l-am apucat pe 
tovarăşul său cu mâna cealaltă de beregată. Se zbătu niţel 
apoi rămaseră amândoi nemişcaţi. Am dus apoi palma la 
gură şi-am scos un sunet prelung, destul de tare ca să se 
audă până departe. Părea să fie cârâitul unui corb buimac 
încă de somn. Era semnul convenit cu locotenentul şi 
onbaşiul pentru a veni cu oamenii lor în vale. M-am lăsat 
apoi în genunchi, am vârât câte un căluş în gură celor doi 
leşinaţi şi le-am legat mâinile la spate. 

Tocmai sfârşisem treaba când am auzit nisipul scrâşnind. 
M-am întors şi am zărit pe cineva venind tiptil spre mine. 
Era, probabil, Ben Nil, dar ca om prevăzător trebuia mai 
întâi să mă asigur. Am sărit deci în picioare, m-am năpustit 
asupra lui, l-am apucat cu stânga de gât, iar cu dreapta am 
început să-i pipăi hainele ca să mă încredinţez că nu mă 
înşelam. 

Da, Ben Nil era; totuşi, ca să nu scoată vreun țipăt de 
spaimă, l-am apăsat la pământ şi i-am şoptit: 

— Eu sunt. Taci şi nu crâcni. 

Băiatul nu se împotrivi. I-am trecut apoi mâna peste obraz 
ca să fiu mai sigur şi, când îmi dispăru orice îndoială, i-am 
dat drumul şi l-am întrebat: 

— Pentru ce ai venit? 


— Am auzit semnalul, răspunse el în şoaptă. 

— 'Ţi-am spus să nu te mişti de la locul tău şi să mă aştepţi. 
Altă dată să nu mai faci ce-ai făcut, fiindcă s-ar putea 
întâmpla s-o păţeşti. Eşti în stare să duci un om în spinare? 

— Dacă nu e prea greu, da. 

— Bine. Ia-l pe ăla de colo şi vino cu mine. 

— Cine e şi ce s-a întâmplat cu el, effendi? 

— O să-ţi spun mai târziu, acum nu e vreme de poveşti. 

L-am luat pe Ben Kasawi în spinare şi Ben Nil pe celălalt. 
La început trebuia să păşim binişor şi cu mare băgare de 
seamă, dar din ce ne îndepărtam, ne venea mai uşor. 

Ajunserăm la locul unde trebuia să coboare locotenentul 
cu oamenii săi. Lăsarăm jos poverile şi aşteptarăm. Între 
timp i-am povestit lui Ben Nil ce aflasem. 

— Aşadar, mi-ai scăpat şi de data asta viaţa şi datoria mea 
faţă de tine creşte, răspunse el cu glas adânc. Ce-ai de gând 
să faci, vrei să întrebuinţezi tot blândeţea? N-ar fi mai bine 
să dăm buzna peste ei şi să-i împuşcăm pe toţi? Am isprăvi 
repede, nici n-ar avea vreme să se apere. 

— Se prea poate, numai că eu nu sunt un ucigaş. Şi apoi, 
lucrurile au mers deocamdată atât de uşor, încât n-am nici 
un motiv să fac moarte de om. Odată ce-l avem pe şef în 
puterea noastră, îi vom pune şi pe ceilalţi cu botul pe labe. 

Auzirăm deodată paşii mai multor inşi deasupra noastră şi, 
când am privit sus, i-am văzut pe soldaţi coborând dâmbul 
unul după altul. 

Le-am strigat cu glas înăbuşit că suntem şi noi acolo, de 
frică să nu facă gălăgie când ne vor vedea pe neaşteptate. 
Se adunară cu toţii în jurul nostru, fără ca cei din tabără să- 
i simtă. 

— Am auzit semnalul tău, effendi; şi am pornit imediat, 
zise locotenentul. Am presupus că n-ai putut să faci nimic 
prin vicleşug şi ne-ai chemat să dăm atacul. 

— 'Te înşeli, dragul meu. Mai mult chiar: sper că vom reuşi 
să izbândim fără luptă. Planul meu nu poate să dea greş 
decât dacă faceţi voi vreo nesocotinţă. Uite doi prizonieri. 


Unul e Ben Kasavwi, ajutorul lui Ibn Asl, care va sosi mâine 
dimineaţă, iar celălalt e unul din oamenii săi. 

— Cum, ai pus mâna pe Ben Kasawi? Şi ai lui n-au sărit să-l 
scape? 

— Ei, vezi, tot prin vicleşug am reuşit, deşi tu nu voiai să 
crezi că se poate. O să-ţi povestesc eu mai târziu, acum n- 
avem timp de vorbă. Onbaşiul e şi el aici? 

— Da. A pornit o dată cu noi şi trebuie să fie de partea 
cealaltă a taberei, unde aşteaptă ordinele tale. 

— Sus cine a rămas? 

— Selim al tău, cu doi oameni de pază la cămile. 

— Vai de mine! Ce-ai făcut pentru Dumnezeu! 

— Cum? N-ajung doi oameni de pază la cămile? 

— Ba da, dar nu de cămile e vorba, nu fug ele nici dacă nu 
le-ar păzi nimeni; mi-e teamă însă de prizonieri. 

— Sunt în siguranţă; Selim e cu ei. Ştiu că face adesea 
boroboaţe, de aceea m-am temut să-l iau cu mine; te 
pomeneşti că ne strică tot planul. 

— Aşa! Fiindcă îl ştii în stare de vreo prostie nu l-ai luat cu 
tine, în schimb i-ai încredinţat doi prizonieri atât de 
importanţi. Şi crezi că bine-ai făcut? În sfârşit... nu mai 
putem schimba nimic. Să vă spun acum ce mai aveţi de 
făcut. Daţi-vă mai aproape, să nu ne audă cineva. 

După ce făcură cerc în jurul meu, le-am spus: 

— Cei doi prizonieri pe care îi vedeţi aici sunt legaţi burduf 
şi le-am vârât şi câte un căluş în gură. Deocamdată sunt 
leşinaţi, dar îşi vor veni curând în simţiri. Unul din voi să 
rămână de pază lângă ei. La cea mai mică mişcare suspectă 
are voie să vâre cuțitul în ei. Ceilalţi, veniţi după mine în 
tabăra duşmană. Au fost atât e neprevăzători că n-au pus 
măcar o santinelă. Tabăra e la nici cinci sute de paşi de aici 
şi e nevoie să vi-o descriu. Dacă te apropii de ea din partea 
asta, ajungi mai întâi la fântâna unde stăteam până mai 
adineauri cu Ben Nil şi cu ăşti doi prizonieri; acum nu mai e 
nimeni acolo. Lângă peretele de stâncă, vânătorii de sclavi 
şi-au îngrămădit puştile - o prostie de-a lor, care însă nouă 


ne va prinde foarte bine. La dreapta, mai spre mijlocul văii, 
s-au aşezat ei cam în cerc, în jurul corturilor cu sclave. 
Dincolo de cerc se află cămilele. Principalul e să le luăm mai 
întâi puştile, ceea ce nu va fi greu. Odată acestea în mâinile 
noastre, îi avem cu totul în puterea noastră, căci cu 
pistoalele şi cu cuţitele lor nu ne pot nimeri de la distanţa 
unde ne vom afla. Ca să nu vă împiedice armele voastre, 
lăsaţi-le aici. Vom porni în ordinea următoare: eu înainte, 
Ben Nil după mine, apoi locotenentul şi soldaţii în urma lui, 
la distanţă de doi paşi unul de altul. Veţi face întocmai ca 
mine. Dacă vedeţi că mă las la pământ, lăsaţi-vă şi voi; mă 
târăsc eu, târâţi-vă şi voi. Totul, însă, fără zgomot. Cum voi 
ajunge la locul unde sunt puştile lor, vi le întind una câte 
una, ca să le treceţi mai departe. Veţi avea astfel fiecare 
câte două. Pe urmă voi da semnalul de retragere. Vă 
răsuciţi în loc şi porniţi iar unul în urma altuia. Ce-o mai fi 
veţi vedea. 

Vorbisem atât de limpede şi desluşit încât nu se putea să 
nu mă priceapă. Am ales un om, pe care l-am lăsat de pază 
la prizonieri. Când să plec, locotenentul mă opri, zicând: 

— Ai uitat ceva de mare însemnătate, effendi. Ce se va 
întâmpla dacă vom fi descoperiţi? 

— De văzut nu ne poate vedea nimeni, cel mai uşor zgomot 
însă ne poate trăda. Primul care va veni să vadă ce se 
întâmplă, va da cu ochii de mine. Fii sigur că nu-i voi da 
răgazul să dea alarma. În orice caz, feriţi-vă de luptă. Dacă 
se întâmplă ceva neprevăzut, fugiţi repede încoace. Acu', 
înainte! 

Aveam impresia că marşul acesta indian li se pare 
soldaţilor mai interesant ca un atac. Îşi dădeau toată 
osteneala să nu facă gălăgie, totuşi tresăreau de câte ori 
auzeau nisipul scrâşnind sub picioarele lor. 

Când mă aflam la cincizeci de paşi de tabără, m-am lăsat la 
pământ şi-am început să mă târăsc pe burtă. Am întors 
capul şi l-am văzut pe Ben Nil făcând asemenea, apoi pe 
ceilalţi care veneau după el. 


Mă ţineam cât mai aproape de peretele de stâncă. Era o 
adevărată bucurie pentru mine să văd cu câtă prevedere 
înaintau soldaţii prin întuneric, ferindu-se să facă zgomot. 

Trecurăm de fântână şi ne rămânea acum ce era mai greu, 
căci la dreapta noastră se înşiruiau o parte din vânătorii de 
sclavi, cufundaţi în somn. În sfârşit, iată-mă la locul unde 
erau îngrămădite puştile. Am luat una câte una şi i le 
întindeam lui Ben Nil, care le trecea mai departe. La cea 
din urmă i-am şoptit: 

— Gata! Acum îndărăt! Vin şi eu numaidecât după voi. 

— Cum, nu vii cu noi? Unde vrei să te duci, effendi? 

— La onbaşiu, să-i spun ce are de făcut. 

— Prin mijlocul duşmanilor! Bagă de seamă, te vâri în 
mare primejdie... la-mă şi pe mine cu tine. 

— N-am nevoie de tine. Dimpotrivă, asta ar mări 
primejdia. Vezi mai bine de ceilalţi, să nu facă vreo 
boroboaţă. 

— Bine, effendi, te-ascult, dar te rog să fii cu băgare de 
seamă şi nu ne lăsa prea mult să te aşteptăm. 

Bunul băiat! Nu mai ştia ce să facă de grija mea. 
Transmise mai departe ordinul meu. Soldaţii se întoarseră 
şi porniră îndărăt cu armele luate de la duşman. 

Fireşte că nici prin gând nu-mi trecea să străbat tabăra, ci 
am luat-o niţel mai înainte, apoi am trecut de partea 
cealaltă a văii, mărginită tot de un perete de stânci. Între el 
şi tabăra vânătorilor de sclavi rămăsese un loc liber, prin 
care puteam trece fără teamă. 

Nu m-a simţit nimeni. Am lăsat în urmă tabăra şi m-am 
îndreptat spre locul unde ştiam că trebuie să dau de 
onbaşiu cu oamenii lui. M-am oprit la oarecare depărtare şi 
am dat semnalul de avertizare, ca să nu mă ia drept unul 
din vânătorii de sclavi. Omul a înţeles şi mi-a ieşit înainte. 

— Tu eşti, effendi? mă întrebă el în şoaptă. Bine-ai făcut că 
ne-ai dat de veste, altminteri cine ştie ce ţi se întâmpla. Ei, 
cum stăm, dăm atacul? 


I-am expus situaţia şi i-am spus ce aveam de făcut. Am 
înaintat apoi până la vreo sută de paşi de tabără şi am 
aşezat soldaţii într-un semicerc, aşa fel ca ultimul să se afle 
alături de locotenent şi să închidă complet cercul. Eram 
sigur că niciunul din vânătorii de sclavi nu ne putea scăpa. 
Le-am ordonat soldaţilor să tragă în oricine ar încerca să 
fugă. 

Intenţionam să mă duc la locotenent să-i cer să-şi 
rânduiască şi el oamenii ca onbaşiul, dar m-am gândit la 
sclave, care s-ar înspăimânta când ar auzi împuşcături şi ar 
lua-o care încotro, dându-le astfel de lucru soldaţilor. Nu-mi 
rămânea altceva de făcut decât să le previn. Puţină 
primejdie era pentru mine, nu-i vorbă, dar speram să 
reuşesc. 

M-am târât deci spre tabără şi m-am îndreptat spre cortul 
de unde o văzusem pe Marba ieşind. Trebuia să parcurg 
toată tabăra şi am găsit în curând o spărtură prin care 
puteam trece nesimţit. Dobitocii de paznici se credeau în 
siguranţă, căci dormeau buştean. Nici măcar o santinelă nu 
se afla la cortul femeilor. 

O rogojină acoperea deschizătura cortului în care se afla 
Marba. Am ridicat niţel un colţ şi am stat să ascult. Se 
auzea respiraţia mai multor femei adormite. Un oftat uşor 
îmi dovedea că una din ele veghea. Nu putea fi decât 
Marba, pe care durerile pricinuite de biciul ticălosului de 
Kasawi n-o lăsau să doarmă. 

— Marba! am şoptit cu glas blajin. 

Nu-mi răspunse nimeni. 

— Marba! am repetat de câteva ori, până când am auzit un 
glas de femeie întrebând tot în şoaptă: 

— Cine mă cheamă? 

— Cineva care vrea să vă scape. Vino mai aproape, am de 
vorbit cu tine. 

— Să ne scape? O, Allah, Allah, cine eşti tu? 

— Nu te speria. Sunt un străin care s-a furişat în tabără, 
ca să-ţi spună că până în zorii zilei veţi fi libere. 


— Minţi! Nici un străin n-ar cuteza să pătrundă în tabăra 
asta. 

— Vei vedea că nu mint. 

— Dacă vrei să te cred, jură pe barba Profetului. 

— Nu pot, căci sunt creştin şi nu mi-e îngăduit să jur. 

— Creştin? O, Allah! Nu cumva eşti effendi acela străin 
care l-a biruit pe Malaf şi pe tovarăşii săi, luându-le 
prizonierii? 

— Da, eu sunt. 

— Atunci te cred. Stai că vin îndată. 

Urmă în cort un foşnet şi un şuşotit de glasuri femeieşti; 
Marba îşi trezea tovarăşele. 

— S-ar putea să vină cineva şi să mă vadă, de aceea 
îngăduiţi-mi să intru în cort, le-am zis şi, fără s-aştept 
răspunsul, m-am şi strecurat înăuntru pe sub rogojina de la 
uşă. 

— Ferească-te Allah să faci una ca asta! strigă Marba 
speriată. Nu-i îngăduit nici unui bărbat să intre în cortul 
femeilor... 

— De data asta trebuie. Dacă mă prind, nu mai pot să vă 
scap. 

— Ai dreptate şi fiindcă eşti creştin, să trecem cu vederea. 
Spune-ne înainte de toate: e adevărat că vrei să ne scapi? 

— Da, e adevărat. Am dat de urma caravanei voastre şi am 
împresurat tabăra cu soldaţii. Acum aşteptăm până se va 
lumina de ziuă şi se vor trezi vânătorii de sclavi. 

— Tata v-a trimis? 

— Nu. Venim din însărcinarea kedivului, care a oprit 
negoţul de sclavi. Dar parcă te-am auzit adineauri 
spunându-mi „effendi cel străin”. S-a pomenit ceva despre 
mine în faţa ta? 

Fata se aşezase acum lângă mine şi desluşeam lămurit 
fiecare cuvânt spus în şoaptă. 

— Nu ştiau că-i aud. leri au venit câţiva inşi în tabăra 
noastră. Unul era un turc, celălalt un fachir. Poposisem în 
pădurea de palmieri de lângă Bir Murat şi eu stăteam 


rezemată de un trunchi. Au venit de s-au aşezat undeva 
aproape de mine şi au început să vorbească despre tine. 

— Ce spuneau? 

— Că un om, căruia i se zice reiss effendina, a trimis pe un 
ofiţer de-al său la tine - pentru ce, n-am înţeles - dar am 
băgat de seamă că se tem toţi de tine. Multe răutăţi puneau 
pe socoteala ta. 

— Atunci mă crezi şi tu un om rău? 

— Nu, effendi; când cei răi vorbesc de rău pe un altul, 
acesta trebuie să fie un om bun, şi dacă se tem de el, 
înseamnă că e şi mai bun. 

— Poţi tu numi bun pe un creştin, unul care nu e de-o 
religie cu tine? 

— De ce nu? Fessarii nu sunt atât de bigoţi precum crezi. 
Şi-apoi au mai fost de câteva ori străini pe la noi; toţi erau 
oameni buni şi foarte înţelepţi, pe când nemernicii care ne- 
au răpit sunt mahomedani ca şi noi. Care lege e atunci mai 
bună? 

— Cea creştină, crede-mă. Creştinul nu ştie ce e sclavia. El 
se străduieşte să fie blând, răbdător şi milos cu toată lumea, 
pe când pe voi nu numai că v-au răpit de lângă ai voştri, dar 
vă şi bat ca pe vite. 

Fata nu răspunse, dar scrâşni din dinţi. Am înţeles că am 
atins-o unde o durea mai adânc. 

— Fii sigură că o să-şi primească pedeapsa pentru fapta 
lor, am continuat eu. Nu ne mai pot scăpa, chiar şi Ibn Asl 
va cădea în mâinile noastre. 

— Atunci trebuie să-l aştepţi aici; a rămas cu vreo trei de- 
ai lui la Bir Murat, ca să te pândească şi să te împuşte 
mişeleşte, pe la spate. 

— Va sosi astăzi, după câte am aflat; o să-l primesc după 
cum se cuvine, n-avea grijă. 

— Te rog să te păzeşti de Libban, zise fata, înfiorându-se. 

— Cine e acest Libban? 

— Un fost soldat, care a trăit multă vreme în Sudan şi a 
învăţat cum să mânuiască arcul şi săgeata. Nu dă niciodată 


greş. Nu de mult, câţiva din vânătorii de sclavi au primit în 
dar de la căpetenia takalilor nişte săgeți înveninate; în afară 
de aceea a lui Kasawi, toate au fost predate lui Libban şi, 
fiindcă el e cel mai bun arcaş, Ibn Asl l-a însărcinat pe el să 
te ucidă. Ibn Asl zicea că un glonţ poate doar răni uneori, 
pe când o săgeată dintr-acelea omoară la sigur. 

— Foarte frumos din partea lui şi o să ştiu să-i mulţumesc 
când s-o ivi prilejul. 

— Fă-o effendi! Din cele ce-am auzit eu despre tine, tu eşti 
omul care ne poate răzbuna. Nici nu-ţi poţi închipui ce-am 
îndurat. O să-ţi povestesc eu mai târziu. Păcat că e 
întuneric, m-aş fi bucurat foarte mult să te văd la faţă. Dacă 
vei izbuti să ne duci îndărăt la părinţii şi fraţii noştri, ne vor 
primi, sărmanii, cu braţele deschise şi niciodată beni 
fessarah nu vor uita numele aceluia care le-a scăpat femeile 
şi fetele de ruşinea sclaviei. 

— Nădăjduiesc că vă veţi revedea. 

— Dar mormintele celor ucişi! Effendi, nu-i aşa că-i veţi 
preda pe ucigaşi războinicilor noştri? 

— Nu-ţi pot da deocamdată nici un răspuns în privinţa 
asta, deoarece soarta lor nu atârnă numai de mine. Acum 
trebuie să plec. Am venit doar pentru câteva momente să vă 
spun că se apropie clipa eliberării voastre. Să nu vă speriaţi 
dacă veţi auzi împuşcături şi să nu vă mişcaţi din cort, 
altminteri aţi îngreuia foarte mult sarcinile oamenilor mei. 

— Slavă lui Allah! Tâlharii nu mă vor mai biciui şi nici pe 
altă nenorocită de acum încolo. 

Spusese aceste cuvinte cu atâta hotărâre, ca şi când ea 
era cea chemată să decidă soarta nelegiuiţilor. Am întrebat- 
o unde sunt ţinute făcliile şi-mi spuse că se află şi în cortul 
lor vreo două-trei, pe care mi le şi dădu. Mi-am luat apoi 
rămas bun; Marba îmi întinse mâna, de asemenea şi 
tovarăşele ei, pe urmă m-am strecurat binişor afară din cort 
şi m-am întors la locotenent. I-am dat instrucţiunile 
trebuincioase şi, după ce el cu oamenii săi se îndepărtaseră, 
am rămas singur cu Ben Nil şi cu cei doi prizonieri. Ne 


aflam după o cotitură a văii, aşa că nu puteam fi văzuţi din 
tabără. Am aprins o făclie şi m-am apropiat de prizonieri, 
care se treziseră din leşin. Am zis să li se scoată căluşele, 
mi-am tras cuțitul de la brâu şi le-am zis ameninţător: 

— Nici un cuvânt cu glas tare, că sunteţi morţi, aţi înţeles? 
Să-mi răspundeţi pe şoptite. 

Se uitau amândoi încremeniţi la mine, neînţelegând cum 
de mă aflu acolo. Nu ştiau cine îi adusese în starea de acum. 

— Tu eşti? întrebă Kasawi. Tu, oaspetele şi prietenul 
nostru, te porţi astfel cu noi? 

— Cine vrea să fie prietenul meu, trebuie să fie în acelaşi 
timp şi al tovarăşului meu. 

— Păi suntem. 

— Nu-i adevărat. Aţi vrut să-l ucideţi, crezând că voi lua 
vârful unei săgeți de-ale takalilor drept limba unui şarpe 
veninos. Nişte ucigaşi ca voi nu pot fi prietenii mei. Allah 
plăteşte fiecăruia după faptele sale şi vă veţi primi şi voi 
plata. 

— Atunci Allah e judecătorul nostru, nu tu. Dă-ne drumul! 
Să vezi ce-o să se mai mânie Ibn Asl când o vedea cum te-ai 
purtat cu noi. 

— Ai dreptate, dar mânia lui o să se întoarcă împotriva 
voastră. N-o să-i vină să creadă că oameni ca voi se lasă 
păcăliţi ca nişte copii. 

— Nu te înţeleg. te întreci cu gluma. 

— Glumă? Cu oameni de teapa voastră eu nu fac glume. 

— Parcă ziceai să facem nişte afaceri. să iei sclavi de la Ibn 
Asl. 

— Aşa şi e. Îi iau, dar îi plătesc cu gloanţe de puşcă, nu cu 
bani. 

— Iar glumeşti. Vorbeşte serios, ca să ştiu ce şi cum. Şi, 
apoi fă bunătatea de ne dezleagă, altminteri o să ai de-a 
face cu Ibn Asl. 

— Nu mi-e frică de el. Parcă voi n-aţi vrut să-mi faceţi de 
petrecanie şi, când colo, aţi ajuns pentru a doua oară în 
puterea mea! Cât despre Ibn Asl al vostru, ştiu eu ce 


unelteşte dumnealui! Îmi aţine calea la Bir Murat, pentru ca 
Libban să mă trimită pe lumea cealaltă, cu o săgeată 
otrăvită. 

— Libban! De unde ştii tu de el, că doar nici nu ţi-am 
pomenit numele lui? Şi apoi, săgeata nu ţi-e hărăzită ţie. 

— Ba chiar mie! 

— Nu, e pentru un effendi străin... un câine de creştin. 

— Aşadar, tot pentru mine. 

— Pentru... 

Îşi întrerupse vorba şi se uită buimac la mine, ca şi 
tovarăşul său, pe urmă bâigui: 

— Cum, tu... eşti... effendi ăla? 

— Fireşte. 

— Şi ai îndrăznit să vii de bunăvoie în tabăra vrăjmaşilor 
tăi? 

— După cum vezi. Mare dobitoc eşti! Auziseşi doar despre 
mine; când aţi văzut că eu de unul singur, am putut să vă ţin 
la respect pe voi zece, trebuia să-ţi închipui numaidecât cu 
cine ai de-a face. Reissul effendina m-a însărcinat să vă 
prind şi să vă iau sclavele. Acum, vestitul vostru Ibn Asl mă 
pândeşte la Bir Murat şi - pesemne că l-a orbit Allah - eu 
mă aflu aici şi am pus mâna pe întreaga caravană. 

— O să mi-o plăteşti, fii pe pace! Oamenii mei se vor apăra. 

— Ei, aş! Dorm toţi buştean. Soldaţii mei le-au luat armele 
- uite-le, dacă nu mă crezi... 

Puştile se aflau aproape; am lăsat lumina făcliei să cadă pe 
ele şi le văzu. 

— O, Allah, o, Profetule, o, voi toţi sfinţii califi! strigă Ben 
Kasavwi îngrozit. Astea sunt într-adevăr puştile noastre. 

— Da, aşa e. Acum soldaţii noştri au împresurat tabăra şi 
nu aşteaptă decât un semn al meu ca să dea iureş în 
oamenii tăi. Sunt destui ca să-i biruie. De altminteri, i-am şi 
spus Marbei că am venit s-o eliberăm pe ea şi tovarăşele ei, 
aşa că sunt de partea noastră şi nu putem să ne aşteptăm la 
vreo împotrivire de la ele. 


— O, Allah, păzeşte-ne de diavol şi de uneltirile lui! Cine şi- 
ar fi închipuit... cum am fi putut bănui... Ne-ai minţit cu 
neruşinare. ne-ai. 

— Taci! m-am răstit la el. Nu crâcni, că pun să te biciuiască 
până la sânge. Tocmai tu te-ai găsit să vorbeşti aşa, 
nemernicule? Ce alta sunteţi voi, vânătorii de sclavi, decât 
nişte fiare care ucideţi fără milă oameni nevinovaţi, pustiiţi 
satele, duceţi în robie până şi oameni de o lege cu voi! Nu 
sunteţi oameni, ci făpturile cele mai groaznice şi mai josnice 
din câte există. Nu cunoaşteţi nici milă, nici îndurare. De 
aceea e de datoria oricărui om de ispravă să vă stârpească, 
de pe faţa pământului. 

— Aşa! scrâşni Ben Kasawi, dacă ne asemui cu fiarele 
sălbatice, teme-te atunci de ghearele noastre! Ne-ai luat 
puştile, dar oamenii mei mai au pistoale şi pumnale la brâu. 

— Ce pot face ei cu ele împotriva armelor noastre! Şi apoi, 
ţi-am spus: dorm buştean. Un singur cuvânt de-al meu şi 
somnul lor va fi cel de veci. 

— Să nu îndrăzneşti! Amarnic s-ar răzbuna Ibn Asl pe tine! 

— Pe ce cale? Cum o sosi, ne cade de-a dreptul în palmă. 

— Chiar dacă ai izbuti să pui mâna pe el, mai sunt şi alţii, 
mai puternici ca Ibn Asl. Uiţi, pesemne, pe mokkadem şi pe 
muza'bir, care-ţi sunt cei mai aprigi vrăjmaşi. Sunt de-ai 
noştri şi ce ne faci nouă, e ca şi când le-ai face-o lor. 

— Aşa e, ai dreptate, şi le plătim cu aceeaşi măsură. Voi 
sunteţi acum în mâinile noastre şi nu veţi scăpa de 
pedeapsă; ei, de asemenea. 

— Degeaba. N-ai îndrăzni în viaţa ta să te atingi de 
mokkadem. 

— Nu mai e nevoie, s-a şi făcut. Sunt şi ei prizonierii 
noştri; stau legaţi frumuşel colo sus, în deal, întocmai ca şi 
voi. 

— Asta e. 

— Foarte adevărat, i-am întregit eu vorba şi le-am povestit 
cu de-amănuntul ce s-a petrecut. 


Erau zdrobiţi. Dacă avusesem eu curajul să mă ating de 
mokkadem şi de muza'bir, nu mai aveau nici o nădejde că îi 
voi cruța pe ei. 

— Şi, am adăugat, ca să-i înspăimânt şi mai mult, ce vrei să 
fac cu toţi ticăloşii ăştia pe care i-am prins şi cu aceia pe 
care îi voi mai prinde de acum înainte? O să-i curăţ de pe 
faţa pământului, cum e de datoria mea. Ca vânători de 
sclavi, n-am nici o cădere să vă judec, dar aţi vrut să-mi 
otrăviţi tovarăşul şi legile pustiului vă osândesc la moarte. 
V-a rămas prea puţin timp ca să vă pregătiţi, fiindcă n-o să 
fac multă tevatură cu voi. 

— Nu poţi să-ţi iei o astfel de răspundere, se răsti Ben 
Kasawi indignat. Noi suntem supuşi de-ai kedivului, iar tu 
un străin, un venetic?! 

— Aţi lucrat împotriva legilor statului, al cărui cap e 
kedivul, deci nu-l recunoaşteţi ca stăpân; nu ne rămâne 
decât să vă judecăm şi să vă osândim după legile pustiului. 
Veţi fi călcaţi în picioare, aşa cum copitele cămilelor 
zdrobesc viermii nisipului. 

— Şi tu, un creştin, vrei să verşi sânge omenesc? Parcă 
spuneai că legea voastră propovăduieşte iubirea şi 
blândeţea? 

— Dar şi dreptatea! Acum, când te vezi în pragul morţii, 
găseşti că legea mea e bună, dar adineauri mă numeai 
câine de creştin. A sosit ceasul când „câinele” o să-ţi arate 
ce poate. 

— Ştiu că eşti trimis de reissul effendina, eşti deci dator să 
ne predai lui. 

Aha, îi intrase frica în oase! Credea că vreau să-l omor şi 
socotea că tot mai bine e să încapă pe mâna reissului 
effendina, deşi ştia că-l aşteaptă o pedeapsă destul de 
aspră. Cu atât mai bine. Nu era nevoie de prea multe 
străduinţe, ca să-l determin să-şi hotărască oamenii să nu 
se împotrivească. Începusem să nădăjduiesc că o vărsare de 
sânge era înlăturată, când din deal se auzi zbierând un glas 
sforăitor: 


— Staţi! Staţi! Ce faceţi, unde vă duceţi? 

Era glasul lui Selim. Am înţeles imediat ce s-a întâmplat. 
Probabil că unul din prizonieri, dacă nu chiar amândoi, 
fugiseră. Gălăgia avea să-i trezească pe cei din tabără, 
încurcându-mi socotelile. 

— Effendi! effendi! răcni Selim cât îl ţinea gura, nu-i lăsa... 
mokkademul şi muza'birul au scăpat. 

Nenorocitul! eram furios pe el. Adică eu de aici, de jos, să 
nu-i las să scape, pe când el, care se afla lângă ei, da. Cine 
ar fi putut să se ia acum, prin bezna asta, după ei! Cu 
neputinţă. Trebuia să-i las în plata Domnului. Aveam 
deocamdată ceva mai grabnic de făcut. l-am zis paznicului: 

— Tu rămâi aici cu Ben Kasawi şi răspunzi cu capul tău de 
el. Dacă vine aici vreunul din fugari, culcă-l cu un glonţ la 
pământ. Apoi, întorcându-mă spre urât, am adăugat: Pe tine 
o să te duc prin linia soldaţilor mei la tabăra noastră. 
Spune-le oamenilor voştri că sunt împresuraţi. Am dat ordin 
ca oricine încearcă să iasă din tabără să fie împuşcat. 
Comunică-le şi lor şi dă-le în grijă să se ferească de o 
nesocotinţă. Dacă se supun, voi fi poate mai îngăduitor cu 
voi. 

L-am dezlegat, l-am apucat de guler şi l-am împins 
înaintea mea. Ajunşi la cercul de soldaţi, i-am dat drumul 
printre ei şi ticălosul o zbughi repede în tabără. Soldaţii se 
întinseră la pământ cu ochii la vârful dealului, să vadă dacă 
se apropie cineva. l-am dat lui Ben Nil puşca mea şi am 
început să mă târăsc spre tabără. 

Urâtul aflase de la mine, în timp ce povesteam, cum am 
reuşit să-i prind şi cât de dibaci sunt când e vorba să mă 
furişez pe nesimţite şi-şi va fi luat, probabil, măsuri de 
precauţie. Totuşi am cutezat să înaintez până la cel dintâi 
cort, în apropierea căruia stăteau îngrămădiţi vânătorii de 
sclavi, discutând cu aprindere, deşi pe şoptite. L-am auzit 
pe urât vorbindu-le stăruitor, dar nu puteam prinde decât 
puţine cuvinte. Mi-a fost însă de ajuns ca eu să înţeleg ce 
puneau la cale. În vreme ce vreo câţiva inşi vor rămâne în 


tabără, ceilalţi se vor duce să-l elibereze pe Ben Kasavwi. 
Planul lor nu-mi convenea defel. 

Puteam să le dau o contralovitură. Lăsându-i pe vânătorii 
de sclavi să se îndepărteze, ne apropiarăm binişor de 
tabără. Eu am vrut să pun neapărat mâna pe ei, nu mă 
mulţumeam doar să le eliberez pe sclave. 

M-am hotărât deci să-i împiedic să plece. Încercasem să le 
propun un mijloc paşnic; nu voiau! N-aveau decât să 
suporte urmările. 

M-am întors repede la ai mei, şi m-am dus cu o parte din ei 
la locul unde socoteam că e primejdia mai mare. Se lăsară 
în genunchi, cu puştile întinse şi degetul pe trăgaci. Nu 
trecu mult şi îi auzirăm pe duşmani venind. Se târau pe 
pământ, crezând că nu-i vom zări. Un strigăt de-al meu şi. o 
salvă porni. Detunăturile cutremurară valea şi ecoul se 
amestecă în clipa următoare cu răcnetele răniților şi ale... 
fugarilor. 

Da, fugeau; băteau în retragere îngroziţi, dovadă că 
gloanţele soldaţilor noştri nimeriseră în plin. Eu n-am tras. 
Aş fi făcut-o numai în caz de apărare. Soldaţii mei se 
întoarseră la locul lor, să întregească iar cercul. 

Deodată văzui pe cineva venind în fugă din deal şi-i ieşii 
înainte: 

— Effendi, effendi, unde eşti? strigă un glas. 

Era Selim. Idiotul făcea boroboaţe peste boroboaţe. 

— St, taci, nenorocitule! m-am răstit la el. Ce dracu' te-a 
apucat de zbieri ca un măgar! 

— Ca să mă auzi, răspunse el, de data asta cu jumătate de 
glas. 

— Dar nu te gândeşti că te poate auzi şi duşmanul, 
tontule! 

— Cu atât mai bine, fiindcă glasul meu bagă spaima în cel 
mai curajos dintre duşmani. 

— Nu te mai lăuda, păcătosule. Era cât pe ce să strici totul 
cu zbieretele tale. Şi ca să ştii, numai din vina ta a curs 
atâta sânge omenesc. 


— Allah kerihm! Am auzit valea răsunând de împuşcături. 
Oare i-au omorât pe toţi ai noştri? 

— Da. Eu singur am rămas în viaţă. 

— Atunci să fugim. Repede, repede. 

Mă apucă de braţ şi vru să mă tragă după el. 

— Stai, fricosule! Noi am tras şi l-am făcut pe duşman să 
se dea îndărăt. 

— Hamdulillah! Ştiam eu, glasul meu i-a înspăimântat şi i-a 
pus pe fugă. Îndată ce-l aud duşmanii o iau razna care 
încotro, căci e glasul celui mai viteaz dintre războinicii 
tribului meu, al fessarilor. 

— 'Te înşeli, e glasul celui mai mare măgar pe care l-am 
întâlnit în viaţa mea şi de zbieretele unui măgar nu se 
sperie nici măcar un şoarece. Mă omule, astâmpără-te şi nu 
mai fă atâtea boroboaţe că o să mă scoţi odată din sărite şi 
nu ştiu, zău, ce sunt în stare să-ţi fac. Unde sunt prizonierii, 
au fugit? 

— Da, le-a dat drumul şeicul menassirilor. 

— Şeicul? Cum se poate! Doar nu lui, ci ţie ţi-i lăsasem în 
grijă. 

— Aşa e, dar când vei auzi cum s-a întâmplat, o să vezi că 
n-am nici o vină, ba am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să 
vâr frica în oasele duşmanilor. Stăteam lângă prizonieri, 
când mă pomenii că vine şi şeicul să se aşeze lângă mine. 
Mă gândeam ce trebuie să facă un războinic viteaz când are 
o astfel de răspundere cum o aveam eu. Se putea întâmpla 
ca aici, jos, să se pornească lupta şi prizonierii să încerce să 
fugă. Se cerea deci să fiu bine pregătit. M-am apucat, deci, 
să-mi încarc pistolul şi puşca. Am vârât două gloanţe în 
pistol şi trei în ţeava puştii. 

— Ai pus şi pulbere dublă? 

— Păi se înţelege! Cu cât mai multe gloanţe cu atât mai 
multă pulbere; asta este o regulă veche la război. 

— Eşti nebun, omule! Armele ar fi făcut explozie şi te-ar fi 
rănit numai pe tine. 


— Ei, aş! Nimereşti întotdeauna pe cel în care tragi, nu vei 
fi crezând că un viteaz ca mine trage în el însuşi. 

— Zii mai bine că ai îndesat gloanţele în ţeavă de frică. 
Voiai ca prizonierii să se sperie când or vedea ce faci şi s-a 
întâmplat tocmai pe dos. Au înţeles îndată că arma e 
primejdioasă pentru tine, nu pentru ei. 

— Te înşeli, effendi, măcar că şi şeicul tot aşa spunea. 

— Aha, aşa spunea şi el! În ce împrejurare? 

— Când am vrut să trag după fugari. 

— Am priceput! Dar erau legaţi! 

— Negreşit că erau legaţi. Le pipăiam chiar din când în 
când legăturile, ca să mă încredinţez că nu s-au dezlegat. 
Afurisiţii râdeau; cum ştiam însă că numai proştii râd fără 
rost i-am lăsat să râdă şi nici nu m-am sinchisit, de râsul lor 
prostesc. Ei şuşoteau mereu cu şeicul... 

— N-auzeai ce vorbesc? 

— Nu. Când le-am spus să vorbească mai tare, fiindcă eu, 
ca paznic, trebuie să ştiu ce tot îndrugă ei acolo, mi-au 
atras luarea-aminte că dacă ar ridica niţel glasul i-ar auzi 
ăştia din lagăr şi s-ar năpusti asupra voastră. Am găsit că au 
dreptate şi m-am gândit să nu-ţi zădărnicesc planul, aşa că 
i-am lăsat să şuşotească oricât poftesc. 

— În sfârşit... Acum e prea târziu ca să îndrept dobitocia 
pe care ai făcut-o. la spune, cum au fugit? 

— Cum au fugit? Repede, repede de tot. Şeicul a scos 
cuțitul de la brâu şi le-a tăiat frânghia. 

— Şeicul! A făcut şeicul una ca asta? A fugit şi el cu ei? 

— Da' de unde! Stă tot acolo unde l-am lăsat. 

— Ţi-a spus de ce-a înlesnit fuga prizonierilor? 

— Mie nu, dar poate că o să ţi-o spună ţie. Când ticăloşii au 
rupt-o la fugă, am pus puşca la ochi, ca să le ciuruiesc 
pielea, dar şeicul m-a oprit, zicând să nu trag, că ţeava o să 
plesnească şi mă duc dracului. M-am gândit atunci că viaţa 
mea e mai prețioasă pentru tine şi n-am mai tras. Am venit 
acum să-ţi spun şi ţie ce s-a întâmplat, ca să iei măsurile pe 
care le vei crede de cuviinţă. 


— În ce direcţie au luat-o? 

— Dracul a putut să vadă pe întunericul ăsta! S-au dus; 
unde? numai Allah şi Profetul ştiu. Să nu le fi tăiat şeicul 
legăturile, ar sta şi acum sub paza ochiului meu ager; nimic 
nu-i poate scăpa. Effendi, spune-mi, rogu-te, ce să fac. Să 
dau iureş în vânătorii de sclavi şi să-i fac praf? 

— Astâmpără-te! pentru Dumnezeu. Dar fiindcă te lauzi 
atăt cu vitejia ta, unde ţi-e puşca? 

— Am lăsat-o acolo, sus. Mi-a fost frică să nu facă explozie 
şi să rănească pe vreunul de-ai noştri. Şi apoi, nici n-am 
nevoie de ea. Mă bizui în luptă mai mult pe glasul meu, care 
bagă pe duşman în sperieţi şi-l doboară la pământ. 

— Scuteşte-mă de gogomăniile tale! Du-te mai bine sus şi 
nu te mişca de acolo până nu te-oi chema eu. Măi Selim, 
măi, în ce dracu' de zodie te-ai născut, ne-norocitule! 

— În a Leului, effendi! zise el cu mândrie. 

— Doamne fereşte! trebuie să te fi născut într-a Racului. 
Hai, şterge-o repede îndărăt ca racul şi du-te de stai lângă 
cămile. Să sperăm că nu le faci şi lor cine ştie ce bucluc. 

Vru să spună ceva, dar i-am întors spatele şi m-am dus să- 
mi văd de treabă. Mai întâi trebuia să mă lipsesc de trei din 
oamenii mei, pe care să-i trimit după Selim. Era de aşteptat 
ca fugarii să se afle încă prin apropiere, pândind prilejul să- 
şi ia cămilele, de care aveau nevoie, aşa că trebuia să 
întăresc paza în jurul lor. Abia pe urmă m-am dus să 
vorbesc cu locotenentul. Acesta era, fireşte, şi el indignat 
când află de fuga celor doi prizonieri, dar nu mai puteam 
schimba nimic. De urmărire, nici nu putea fi vorba. Era 
întuneric beznă şi aveam nevoie de toţi oamenii noştri. 

Trecu noaptea, fără ca asediaţii să încerce vreo mişcare de 
fugă. Când începu să mijească de ziuă, îi zărirăm lângă 
corturi. Stătuseră toată noaptea treji, de frica unui atac din 
partea noastră. 

Situaţia era deocamdată în avantajul nostru; e drept că ei 
aveau o mai bună acoperire decât noi, dar le lipseau puştile. 
Am trimis să mi-l aducă pe Ben Kasawi, ca să vorbesc cu el. 


Privea întunecat înaintea lui şi, când văzu cum stau 
lucrurile, se posomori şi mai mult. 

— Ei, ce zici, care din noi o să fie înfrânt? l-am întrebat. 

Îi măsură din ochi pe soldaţi şi-i văzu înarmaţi până-n 
dinţi. Pe urmă privi cercetător în jurul şi spre vârful 
stâncilor. 

— Ce cauţi? l-am întrebat eu. Pe Ibn Asl? N-a avut când să 
se întoarcă. Sau pe mokkadem şi pe muza'bir? Ăştia nu mai 
pot da nici un ajutor; n-au nici arme, nici cămile şi au să fie 
prinşi repede de oamenii trimişi pe urma lor. 

— Allahi'l Allah, fiecăruia ce îi e scris! Cine se poate 
împotrivi soartei? murmură el. 

— Nimeni. Ţie ţi-e sortită moartea, i-am răspuns. 

— Când trebuie să mor? 

— Peste un sfert de oră. 

— Împuşcat? 

— Nu. Ar fi o prea mare cinste pentru tine. Cu o frânghie 
de gât şi târât de o cămilă printre bolovani. 

— O Mohamed, o Abu Bekr! Cum se poate ca un drept- 
credincios să piară prin ştreang! 

— Nu te boci degeaba. Ticălosul tot ticălos rămâne, fie că e 
musulman, creştin sau păgân. O să-ţi primeşti pedeapsa 
care ţi se cuvine. 

— Fiecare umblă pe căile care i-au fost sortite dinainte şi 
nimeni nu se poate abate de la ele. De aceea, nimeni nu e 
vinovat că e aşa ori altminteri. 

— Hm! Nu cred că prin asta o să fii scutit de ce te 
aşteaptă. Dacă soarta ta a fost să te bucuri de plăcerile şi 
câştigul unui vânător de sclavi, tot ea îţi porunceşte să nu 
cârteşti împotriva tristului sfârşit al unui astfel de negoţ. 
Pregăteşte-te, mai ai zece minute de trăit. 

— Nu atât de repede, effendi. Dăruieşte-mi viaţa şi eu îţi 
dăruiesc în schimb sclavele. 

— Tu nu poţi dărui o făptură omenească, ea e proprietatea 
lui Dumnezeu. 

— Atunci ia-ţi cămilele noastre. 


— Astea sunt şi aşa ale noastre; n-am decât să întind 
mâna. 

— la-i pe toţi oamenii mei, omoară-i, fă ce vrei cu ei, dar pe 
mine lasă-mă să trăiesc. 

— Nemernicule! Mai eşti şi laş după toate astea! Ai dat o 
mână de ajutor să se ucidă mii de negri şi te temi de 
moartea ta proprie. Nu-ţi dai seama cât de groaznică şi de 
scârboasă e propunerea pe care mi-o faci! Ca să scape un 
ticălos ca tine, să ucid cincizeci de tovarăşi de-ai tăi! Mă 
cutremur numai când te-aud! 

— Cutremură-te, dar lasă-mă să trăiesc. Vreau să trăiesc, 
înţelegi tu? Dăruieşte-mi viaţa şi fac tot ce-mi ceri, tot, tot. 

Nemernicul se umilea atât de josnic încât mi se făcu 
scârbă. Ca să sfârşesc mai repede i-am zis: 

— Şiaisă te ţii de făgăduială? 

— Jur pe orice vrei! răspunse el, răsuflând uşurat. 

— Bine. O să fiu mai milostiv decât ar trebui. Mi-ai cerut să 
te predau lui reiss effendina şi sunt gata s-o fac, dacă te vei 
supune poruncilor mele. 

— Porunceşte, effendi, şi o să te ascult. 

— Nu vreau să se verse sânge omenesc. Noi suntem toţi 
neatinşi, pe când dintr-ai voştri sunt câţiva morţi şi răniţi. 
Pricina e tovarăşul tău, pe care l-am trimis în tabără să 
mijlocească pacea şi el i-a aţâţat la luptă. Acum ajunge. 
Trebuie să recunoşti şi tu că orice împotrivire v-ar fi 
degeaba. Ori vă culcăm la pământ unul câte unul, ori, dacă 
încercaţi o năvală, din câteva salve de puşcă vă curăţăm pe 
toţi la repezeală. Dacă vă predaţi însă de bunăvoie, vă dau 
cuvântul meu că ajungeţi nevătămaţi în mâinile reissului 
effendina. 

Arabul se însenină la faţă. Cunoştea legile îngăduitoare ale 
Egiptului, mai ales aici, în pustietăţile astea. Să fii predat 
autorităţilor, însemna să te poţi răscumpăra pe o nimica 
toată. Poate că bănuia că reissul effendina era în stare să se 
lase mituit, căci răspunse repede. 

— Bine. Mă învoiesc. 


— Ai tu însă atâta putere asupra oamenilor tăi ca să-i 
convingi? 

— Mai mult decât atât. La noi cea mai mică neascultare e 
pedepsită cu moartea. Dacă n-am fi atât de aspri, breslele 
vânătorilor de sclavi nici n-ar putea dăinui. 

— Dar cum o să le transmiţi ordinul? 

— Mă pot duce în tabără? 

— Nu. 

— Atunci îngăduie-mi să chem pe unul din ei, cu care să 
mă înţeleg. 

— Bine, numai că trebuie să vorbeşti în faţa mea. 

Am trimis un soldat sus, la cămilele noastre, să aducă 
lanţurile pentru sclavi, pregătite de mai înainte. În acest 
timp, Ben Kasawi chemă pe unul din lagăr şi-i spuse cum 
stau lucrurile. Omul mă privi încruntat şi zise: 

— Effendi, ne-ai luat puştile şi ne poţi ucide pe toţi dacă 
vrei. Ştim asta, de aceea ne supunem. Ie sfătuiesc însă să te 
ţii de cuvânt şi să ne predai reissului effendina. Dar să nu 
crezi că o să ne omoare. Nu se găseşte în tot Egiptul un 
judecător care să facă bucuria asta unui creştin. Poate că o 
să mai dăm cândva ochii unul cu altul şi atunci o să fii tu silit 
să te predai. 

Soldatul trimis după lanţuri se întoarse cu ele, încărcate 
pe o cămilă. Fiecare din ele era prevăzut cu cătuşe şi cu o 
piedică pentru picior. Cine era astfel ferecat, nu se mai 
putea gândi la fugă, mai ales aici, în pustiu, unde ar fi murit 
cu siguranţă de foame şi de sete. 

Omul pe care îl chemase Ben Kasawi se întoarse în tabără. 
Îl văzurăm vorbind cu însufleţire celorlalţi; aceştia păreau 
că nu se învoiesc la ce le spune el; dar, până în cele din 
urmă, se liniştiră, semn că se supuneau împrejurărilor. 
Arabul veni să-mi spună că sunt gata să asculte de 
poruncile mele. Când văzu lanţurile, întrebă îngrijorat: 

— Pentru noi sunt astea? 

— Da, i-am răspuns foarte liniştit. 


— Pentru nimic în lume. Suntem oameni liberi, nu ne 
lăsăm puşi în lanţuri, ca nişte sclavi. 

— Liberi? Vă aflaţi în puterea mea şi veţi fi predaţi 
reissului effendina. Tu numeşti asta libertate? 

— Dar ce nevoie e de lanţuri? Nu spui tu însuţi că suntem 
în puterea ta? 

— Nevoie n-ar fi, însă vreau să simţiţi şi voi ce simt 
nenorociţii pe care îi târâţi încătuşaţi, ca pe nişte vite la 
tăiere. 

— Oamenii noştri n-au să se lase să-i puneţi în lanţuri. 

— Cu atât mai rău pentru ei. Cine se împotriveşte, e 
împuşcat pe loc. 

— Effendi, dă-ţi seama că nu suntem încă prizonieri şi ne 
putem împotrivi... 

— N-aveţi decât! Încercaţi şi nu rămâne unul din voi în 
viaţă. 

— Atunci trebuie să mă duc să le spun şi lor. Dacă nu m-am 
întors până într-un sfert de ceas, vei înţelege că ne 
împotrivim. 

— Ceea ce ar însemna pieirea voastră. După ce va trece 
sfertul de ceas, deschid focul. Cine nu se supune de 
bunăvoie, va fi împuşcat în genunchiul drept. Când veţi 
vedea ce bine nimeresc gloanţele noastre, n-o să aveţi 
încotro şi veţi înţelege că trebuie să vă împrieteniţi cu 
lanţurile şi cătuşele noastre. 

Arabul se îndepărtă şovăind. Schilodeala cu care îl 
ameninţasem nu-i venea defel la socoteală. Ajunse în tabără 
şi vorbi ceva cu ai săi. I-am auzit protestând şi răcnind 
indignaţi. M-am apropiat, ca să-i văd mai bine pe cei care 
făceau mai multă gălăgie. 

În cele din urmă luară hotărârea să ne atace. Am înţeles 
asta după cum îşi controlau pistoalele şi cuţitele, ca să se 
încredinţeze că sunt în regulă. 

Sfertul de oră trecuse. Am dus puşca la ochi şi l-am ţintit 
pe cel care protestase mai cu îndârjire. Am apăsat pe 
trăgaci şi omul făcu o săritură în aer, apoi se prăbuşi la 


pământ. Îi sfărâmasem rotula genunchiului. Urmă un 
răcnet de furie şi unul dintre vânătorii de sclavi porni cu 
cuțitul ridicat spre mine. Un glonţ îl nimeri şi pe el în 
acelaşi loc şi-l făcu să se rostogolească lângă tovarăşul său. 
Alte răcnete şi mai înfuriate. Am încărcat repede puşca la 
loc. 

Cel care făcuse pe mijlocitorul se dădu mai la o parte. 
Frica de glonţul meu îl îndemna să-mi dea astfel de înţeles 
că nu era de părerea celorlalţi. În acelaşi timp, stăruia 
probabil pe lângă tovarăşii săi să se predea, căci îl văzui pe 
unul dintre ei înaintând spre el ameninţător, cu pumnalul 
ridicat. Nu-i dădui răgaz să-l ajungă, căci un glonţ de-al 
meu îl dobori îndată la pământ. 

De astă dată răcnetele amuţiră. 

Crezuseră poate până atunci că nimerisem numai din 
întâmplare, dar acum se încredinţară de adevărul spuselor 
mele. Răniţii se tăvăleau în ţărână, gemând. Pe cine va ochi 
în clipa următoare glonţul meu? se întrebau ei. Mijlocitorul 
le vorbea cu înflăcărare şi, când am dus iar puşca la ochi, 
strigă repede: 

— Nu trage, effendi... mai aşteaptă puţin... 

— Un singur minut, nu mai mult, i-am răspuns eu, lăsând 
arma. 

Ciudat că nu le venise în gând să caute adăpost îndărătul 
corturilor, ceea ce nu le-ar fi folosit prea mult, ce-i drept. 
După ce trecu răgazul pe care li-l dădusem, ridicai puşca şi, 
când să ochesc, i-am auzit aruncând jos armele şi 
mijlocitorul strigă îngrozit: 

— Stai, stai, effendi, că se predau! 

— Bine. Să vină câte unul, dar neînarmaţi. La cine se va 
găsi vreo armă, e spânzurat imediat. 

Cel dintâi care se apropie, fu chiar el... 

— Effendi, eşti un om grozav şi puşca ta e arma diavolului. 
Ai fi fost în stare să ne schilodeşti pe toţi. Mai bine în lanţuri 
decât schilod. 

Îmi întinse amândouă mâinile, adăugând: 


— Poftim, pune-mi cătuşele! 

Dorinţa îi fu împlinită imediat. După el veniră şi ceilalţi. 
Niciunul nu scotea un cuvânt, dar privirile pline de ură pe 
care mi le aruncau, vorbeau îndeajuns. Nu cred că mi-ar fi 
mers bine dacă aş fi căzut mai târziu în mâinile unuia dintre 
ei. 

Urâtul veni cel din urmă. El fu singurul care nu se putu 
stăpâni să nu spună, scrâşnind: 

— O să-ţi vină şi ţie rândul, fii pe pace. O să ne răfuim noi 
odată şi odată... 

— Tot tu o să fii în pagubă, i-am răspuns zâmbind. 

Răniţii nu se puteau urni din loc, de aceea a trebuit să ne 
ducem noi la ei. Când ne văzură, bietele sclave ieşiră din 
cort şi ne întâmpinară cu strigăte de bucurie. Urmă o scenă 
greu de descris. 

Se zice că femeile sunt mai gureşe ca bărbaţii chiar şi în 
Orient, unde femeilor nu le e îngăduit să ridice glasul în faţa 
bărbatului. Să fi auzit acum larmă! Vorbeau toate în acelaşi 
timp, încât nu mai înţelegeai nimic. Mă ridicau în slava 
cerului, îi ocărau şi blestemau pe răpitorii lor şi ar fi fost în 
stare să le scoată ochii, dacă nu le-ar fi fost ruşine de mine. 

Numai Marba stătea deoparte şi nu zicea nimic. Când se 
mai potoli gălăgia, veni spre mine, îmi întinse mâna şi zise 
privindu-mă cu ochii mari: 

— Abia acum îmi dau într-adevăr seama ce fel de om eşti, 
effendi. Am văzut din cort cum i-ai înfrânt pe aceşti ticăloşi 
şi-ţi mulţumim din suflet pentru tot ce-ai făcut ca să ne 
salvezi din ghearele lor. 

— Mai avem încă un hop de trecut, Marba, i-am răspuns 
eu îngândurat. 

— Ibn Asl, vrei să spui? N-ai a te teme de el, effendi. l-ai 
biruit pe toţi ai lui, fără să se poată atinge cineva de-un fir 
de păr din capul tău; cu atât mai uşor îl vei birui pe el, care 
nu e decât unul singur. 

— Tot ce se poate, dar până n-am sfârşit încă, nu suntem 
siguri de nimic. Trebuie să sosească în curând şi nu e singur 


- cum spui tu - ci însoţit de oameni de-ai lui. În afară de 
asta, ne-au fugit doi prizonieri foarte primejdioşi, pe care 
trebuie neapărat să-i prindem. Acum mă duc să văd ce e cu 
răniții. 

Am vrut să plec, dar ea mă apucă de mână şi-mi şopti: 

— Mai stai puţin. Ticăloşii ăia nu sunt vrednici de milă, 
lasă-i să moară ca nişte câini. 

— Gândegşte-te că sunt oameni ca şi noi... 

— Ba fiare, asta sunt! Spune-mi mai întâi, ce o să fie cu noi 
şi cu ei? 

— Vă ducem la Berber. Acolo vă predăm lui reiss 
effendina, care vă va trimite în satele voastre. 

— Trebuie să vii şi tu cu noi, ca să te cunoască taţii şi fraţii 
noştri şi să-ţi poată mulţumi. Dar cu bandiții ce-o să se 
întâmple? 

— Îi dăm pe mâna reissului effendina, ca să fie pedepsiţi. 

— De cine? 

— Cum de cine? De judecătorii kedivului. 

Fata făcu un gest de dispreţ şi murmură: 

— Dreptatea ăstora o ştie oricine. Ibn Asl nu i-a jefuit pe 
judecători ci pe tribul nostru, aşa că nu ei trebuie să-i 
judece, ci tribul nostru. Cer să fie duşi în satele fessarilor. 

— Eu, dinspre partea mea, n-aş avea nimic împotrivă, dar 
nu-ţi pot îndeplini dorinţa. 

— Cine atunci, reissul effendina? 

— Nici el, îl opreşte legea. 

— Legea e nedreaptă cu noi şi nu se cuvine s-o luăm în 
seamă. Gândeşte-te ce-au făcut nelegiuiţii ăştia! Şi care le 
va fi pedeapsa? Mamele, bunicii, bunicile şi copiii noştri zac 
morţi în ţărână. Şi-apoi, îţi dai tu seama ce-am suferit pe 
drum? Nu, nu, numai noi avem dreptul să-i pedepsim! 
Effendi, te rog din suflet să-mi spui adevărul. Le va fi 
îngăduit războinicilor noştri să se răzbune? Nu e aşa că 
tâlharii ne vor fi predaţi nouă? 

— Nu Marba, asta nu se poate. 

— Bine, îţi mulţumesc că mi-ai vorbit cinstit. 


Ochii ei scăpărau ameninţător. Se dădu îndărăt, iar eu m- 
am dus la răniţi. Îşi muşcau buzele să nu geamă de durere 
şi nu mă învredniciră nici măcar cu o privire pe când le 
legam, împreună cu Ben Nil, rănile. 

Pe locul unde respinsesem peste noapte atacul, zăceau 
cinci cadavre, iar lângă cămile am găsit câţiva grav răniţi, 
care fuseseră pansaţi de tovarăşii lor. 

Tocmai voiam să mă duc să-mi arunc ochii prin corturi, 
când am auzit un glas răsunător răcnind de răsuna valea. 
M-am întors şi l-am văzut pe Selim venind în fugă, cu 
pulpanele mantalei fluturând şi agitând braţele în aer: 

— Laudă, mărire şi glorie lui Allah! zbiera el. I-am biruit! I- 
am culcat în ţărână şi i-am zdrobit în picioare. Scuipaţi-i în 
obraz, scuipaţi-i pe nemernici! 

Se opri lângă prizonieri şi urmă gâfâind: 

— V-am biruit, în sfârşit, ticăloşilor! Au să vă ciopârţească 
vulturii de vii şi şacalii şi hienele au să vă roadă ciolanele. 
Puterea braţului meu v-a doborât şi strălucirea numelui pe 
care-l port v-a nimicit. Aşa e că tremură inima-n voi când 
mă vedeţi pe mine, eroul eroilor, cel mai viteaz dintre vitejii 
neamului fessarah? 

Efectul cuvintelor lui fu altul decât se aştepta el. 

Femeile îl recunoscură şi una din ele strigă: 

— Selim el Fallah, el djubani - adică Selim fugarul, laşul! 
Cum ai ajuns aici şi ce cauţi printre vitejii ăştia? 

Lunganul se întoarse spre ea şi-i zise semeţ, aruncându-i o 
privire de dispreţ: 

— Taci tu, fiică a calomniei, te ştiu eu cine eşti! Gura ta e 
ca o moară stricată şi glasul tău ca de ciocănitoare. 
Îndrăzneşti tu să ridici ochii spre mine, Selim, învingătorul 
atâtor lupte, iataganul nebiruit încă de nimeni, pilda de 
vitejie a tuturor triburilor şi noroadelor de pe pământ! 

Un hohot de ras scos din piepturile femeilor îl înfurie. 

— Râdeţi, ai? răcni el, indignat. Ştiţi voi ce amarnic mă pot 
răzbuna? N-am decât să le scot lanţurile ălora de colo şi vă 
duc iar în sclavia de la care v-a mântuit braţul meu mai tare 


ca fierul! Uite, cu mâinile astea v-am scăpat şi voi, în loc să 
le sărutaţi cu recunoştinţă, mă batjocoriţi şi vreţi să 
întunecaţi strălucirea gloriei mele şi să stingeţi flacăra 
faimei mele. Cântaţi mai bine un cântec de slavă pentru 
vitejia mea neîntrecută. Iar tu, effendi, spune acestor 
palavragioaice pe cine au în faţa lor; să afle şi ele ce fel de 
om sunt eu şi porunceşte-le să se încline înaintea mea cu 
respectul care mi se cuvine. 

Când Marba l-a auzit vorbind astfel, mă întrebă 
nedumerită: 

— Effendi, e adevărat că omul ăsta e cu tine? Are el 
norocul - de care nu e vrednic - să păşească în umbra ta? 

— E servitorul meu, i-am răspuns eu. 

— Da, sluga, prietenul şi scutul său, întregi Selim. 

— Mare minune! strigă ea cu mirare. Tu, şi alături de tine 
Selim ăsta, care a fost izgonit din tribul nostru pentru că e 
un fricos fără pereche. 

— Taci, tu, trâmbiţă a bârfelii! N-am fost izgonit, ci am 
plecat eu singur, împins de îndemnul curajului meu, ca să 
înfăptuiesc isprăvi de vitejie la care n-aveam prilejul în 
mijlocul vostru. Şi-acum mă întorc înconjurat de onoruri 
nenumărate, iar numele meu va fi proslăvit în vecii vecilor. 

Sfârşi cu un gest măreț şi pleca mândru şi semeţ, ca un al 
doilea Napoleon. 

„Hm, aşadar, Selim fusese izgonit. Mi-era parcă milă de el 
că fata îl ruşinase în fata mea, dar cine dracu' îl punea să se 
laude atâta. Nu putea să-şi ţină gura?” 

În sfârşit, nu de el îmi ardea mie acum, aveam eu altele pe 
capul meu. În primul rând, trebuia să-i urmăresc pe 
mokkadem şi pe muza'bir, şi asta eu însumi, deşi ştiam că e 
nevoie de mine aici, în tabără. Credeam însă că mă pot bizui 
pe locotenent. Când l-am anunţat, ofiţerul făcu o mutră 
îngrijorată şi-mi răspunse: 

— Drept să-ţi spun, effendi, mai bucuros aş fi să nu pleci. 
Să transport atâţia prizonieri şi şaizeci de femei în acelaşi 
timp, nu e uşor şi nu cred să fiu în stare. 


— Prizonierii sunt încătuşaţi şi femeile te urmează de 
bunăvoie, de ce te temi? 

— De, nu se ştie ce se poate întâmpla! Cine poate ţine în 
frâu o femeie, darămite o grămadă! Effendi, nu-mi da o 
sarcină atât de grea. Nici măcar nu ştiu încotro s-o iau. 

— Spre Bir Murat, fireşte, unde cred că s-au dus şi fugarii. 
Ştiau că dintr-acolo trebuia să sosească Ibn Asl şi i-au ieşit 
înainte; numai el îi poate scăpa să nu se prăpădească de 
foame şi de sete prin pustiu. 

— Atunci tu pleci înainte şi noi să venim după tine? 

— Da. 

— Dar dacă nu-l găseşti pe Ibn Asl şi ne întâlnim noi cu el? 

— Ei şi? N-ai destui soldaţi cu tine? El nu poate fi însoţit 
decât de patru-cinci inşi. 

— O! nu de asta mă tem. Le-aş veni eu repede de hac. Pe 
mine femeile mă îngrijorează. 

— Nu te înţeleg. Le încarci pe toate în tahtervane şi pleci 
cu ele, iar pe prizonieri îi legi pe cămile. 

— Cum adică, să meargă călări? 

— Fireşte! Pe jos ai ajunge la Bir Murat abia poimâine 
seara şi nu ai destulă apă cu tine, pe când călare, sunteţi 
mâine noapte acolo. 

— Tu pleci singur? 

— Nu, îl iau şi pe Ben Nil cu mine. 

— Ce te faci dacă te întâlneşti cu Ibn Asl? 

— N-are a face, sunt în stare să-l pun cu botul pe labe şi pe 
el, şi pe oamenii lui. Ca să fiu mai sigur încotro trebuie s-o 
iau, O să cercetez mai întâi urmele fugarilor. 

Tabăra noastră, de unde fugiseră ei, se afla pe malul 
dinspre miazănoapte al wadiului; am urcat totuşi pe cel 
dinspre miazăzi, deoarece de acolo pornea drumul la Bir 
Murat. Eram aproape sigur că străbătuseră valea prin 
întuneric şi o luaseră la deal, pe partea cealaltă. Ajuns în 
vârf, am mers o bucată de drum prin pustiu, am cotit pe 
urmă la dreapta, paralel cu valea, cercetând cu băgare de 


seamă nisipul. Nu mi-a trebuit mult să dau de urmele lor, 
care duceau spre miazăzi. M-am întors iar în tabără. 

Fusesem martor când Ben Kasawi o lovise pe Marba cu 
biciul şi voiam acum să-l pedepsesc, de asemenea şi pe 
urâtul care fusese pricina. Ţineam să fie biciuiţi chiar acum, 
înaintea plecării mele. Dar n-am mai apucat să le dau 
pedeapsa meritată, căci pe când coboram dealul, am văzut 
o mare agitaţie în tabără. Femeile hohoteau de bucurie, iar 
glasul locotenentului se auzea răcnind înfuriat. 

Ce se întâmplase? Am alergat în fugă într-acolo şi, când 
mă zări, locotenentul îmi ieşi înainte şi-mi strigă încă de 
departe: 

— O, effendi, nu e vina mea. n-am avut ce le face. 

— Ce e, ce s-a întâmplat aici? 

— N-am mai avut timp s-o împiedic... totul a mers atât de 
repede... Bine ar fi fost să nu plecaţi! 

— Vorbeşte, pentru Dumnezeu! Ce s-a întâmplat? 

În loc să-mi răspundă, el continua să se tânguie amărât: 

— Şi zici să trec eu tot pustiul cu muierile astea după 
mine! Dacă una singură a putut face ce-a făcut, ce-o mai fi 
când le-o apuca pe toate năbădăile! 

— Răspunde, omule, ce te-ntreb. Vreau să ştiu ce s-a 
întâmplat. 

— Un omor, un omor, un omor dublu, effendi! Vino să vezi 
şi tu. 

Mă luă de braţ şi mă trase după sine spre un loc unde 
soldaţii şi femeile făcuseră cerc în jurul prizonierilor. Câţiva 
soldaţi se dădură la o parte când mă văzură şi acum mi se 
înfăţişă înaintea ochilor un tablou înfiorător. Ben Kasawi şi 
urâtul zăceau amândoi într-o băltoacă de sânge. Erau 
morţi, înjunghiaţi drept în inimă. 

Toţi de faţă tăceau şi aşteptau să vadă ce voi spune eu. Am 
înţeles îndată ce s-a întâmplat. Am căutat-o din ochi pe 
Marba? Fata stătea ca o stană de piatră, cu cuțitul plin de 
sânge în mână. Mă privi şi zise cu îndărătnicie: 


— Pedepseşte-mă, effendi; eu i-am omorât. Ruşinea pe 
care mi-au făcut-o ăştia doi nu se putea spăla decât în 
sânge. Voi nu vreţi să-i predaţi tribului meu, a trebuit deci 
să-mi fac singură dreptate. Pe ceilalţi vi-i dăruiesc vouă, dar 
ăştia erau ai mei, numai ai mei. Şi acum, pedepseşte-mă, 
adăugă ea venind spre mine şi întinzându-mi pumnalul. 

— Al cui e? am întrebat eu. 

— Al meu, răspunse Ben NIL. 

— ȚŢi l-a smuls de la brâu? 

— Nu, m-a rugat să i-l dau şi i l-am dat. 

— Ţi-a spus pentru ce îi trebuie? 

— Da. Nu m-am împotrivit, fiindcă eu respect legile 
pustiului. Nelegiuiţii şi-au meritat de-o sută de ori moartea; 
judecătorul le-ar fi luat bani şi le-ar fi dat pe urmă drumul. 
Poate că unii din ăştia vor fi bătuţi cu vergile, sau cel mult 
dacă vor fi băgaţi în temniţă pentru câtva timp, atâta tot. 
Mokkademul şi muza'birul mi se cuveneau mie, dar tu nu 
m-ai lăsat să mă răzbun după cum ar fitrebuit. l-aş fi ucis şi 
aş fi scăpat lumea de doi nemernici. Acum au fugit şi nu se 
ştie dacă vom mai pune vreodată mâna pe ei. Dacă vrei s-o 
pedepseşti pe Marba, atunci pedepseşte-mă şi pe mine, căci 
sunt părtaş la uciderea acestor doi nelegiuiţi. 

Tânărul se aşeză lângă fată. Ce puteam să fac? Aşa cum 
stăteau lucrurile n-aveam de ce să mă amestec. Ba îmi 
spuneam în sinea mea că bine le făcuse. Şi apoi, poate că va 
fi învăţătură de minte şi pentru ceilalţi vânători de sclavi. 
M-am apropiat deci de Ben Nil şi i-am zis, întinzându-i 
pumnalul: 

— Allah să judece dacă sunteţi sau nu vinovaţi, eu nu sunt 
îndrituit s-o fac. 

Femeile scoaseră strigăte de bucurie, dar arabul care 
făcuse mai înainte pe mijlocitorul, strigă indignat: 

— Asta e trădare, effendi! Ne-ai făgăduit să nu ne omori, ci 
să ne predai reissului effendina. Fata a făptuit un omor 
îndoit şi băiatul îi e părtaş. Cer să-şi primească amândoi 
pedeapsa. Moarte pentru moarte, sânge pentru sânge - 


asta e legea pustiului. Fiindcă vă ţineţi de ea, îngăduiţi-ne şi 
nouă să facem acelaşi lucru. 

— Tu să taci, m-am răstit la el. Pe cât îmi stă în putinţă, mă 
voi ţine de făgăduială. Nu sunt răspunzător de ce se 
petrece când nu sunt de faţă. Ben Kasawi şi cu celălalt au 
bătut-o pe fată, iar pe Ben Nil au vrut să-l ucidă cu o 
săgeată otrăvită şi legile pustiului hotărăsc moartea pentru 
faptele lor. Deci, şi-au făcut dreptate. De altminteri, nu mă 
împotrivesc să-i îngropaţi pe morţi după cum scrie la legea 
voastră, adică şezând cu faţa spre Mecca. Rugăciunea de 
îngropăciune s-o spună onbaşiul. 

Locotenentul avea acum fi mai puţin chef să ia asupră-şi 
transportul femeilor. Se temea că beduinele vor cere 
moartea şi a celorlalţi prizonieri şi se simţea prea slab faţă 
de „diavoliţele” astea - cum le numea el. Reuşii cu greu să-l 
liniştesc. 

I-am poruncit apoi lui Ben Nil să pună şaua pe cămile. 
Selim voia să vină şi el cu noi, dar m-am împotrivit din 
răsputeri. 

Îmi lăsasem în ajun ocheanul sus, în tabără, şi m-am dus să 
mi-l iau. Fără să-mi dau seama ce anume mă îndemna s-o 
fac, am îndreptat ocheanul în direcţia pe care trebuia s-o fi 
luat mokkademul cu muza'birul. Zării în depărtare, mai 
spre miazăzi, ceva lucind. Era un punct alb, care sclipea în 
bătaia soarelui. Poate vreo băltoacă secată - mi-am zis eu şi 
nu m-am mai gândit la ea. 

Am început să cobor panta dealului. Puteam vedea valea 
până la cotitura după care mă aciuisem cu Ben NIL, ca să 
ademenesc pe vânătorii de sclavi. Deodată am rămas 
încremenit. Am zărit doi oameni călări pe cămile care, dând 
cu ochii de tabără, se ascunseră repede după colţul de 
stâncă. 

Am dus ocheanul la ochi. După câteva clipe se ivi un om pe 
jos, care înainta lipit de perete, ca să nu fie văzut. L-aş fi 
recunoscut după veşmintele lui pline de fireturi, chiar dacă 
nu i-aş fi văzut atât de desluşit chipul. Era reissul effendina. 


Se afla la vreo mie de paşi de mine şi nu m-ar fi auzit, de 
aceea am alergat într-acolo. Mă văzu venind şi-mi ieşi 
înainte. 

— Bine că eşti tu şi nu altcineva! exclamă el cu bucurie. 
Mă temeam să nu mă pomenesc nas în nas cu vânătorii de 
sclavi. 

— Aşa şi este, i-am răspuns eu, întinzându-i mâna. l-am 
prins pe toţi. 

— Şi sclavele? 

— Sunt şi ele aici, dar libere. 

— Allah'l Allah! Drept să-ţi spun, effendi, nici nu-mi vine să 
cred. Unde te-ai întâlnit cu locotenentul meu? 

— În Korosko. 

— Mi-am închipuit eu că o să te găsească, de aceea l-am şi 
trimis acolo. Şi cum ai putut afla pe ce drum au luat-o 
vânătorii de sclavi? 

— Lasă că o să-ţi povestesc mai târziu. Cred că n-ai venit 
singur. Unde îţi sunt oamenii? 

— În spatele stâncii. De teamă să nu dăm pe neaşteptate 
de bandiți, am descălecat şi am pornit singur în 
recunoaştere. 

— Eu te-am văzut prin ochean şi te-am recunoscut 
imediat, de aceea ţi-am ieşit înainte. Mare mi-a fost 
mirarea, fiindcă te credeam încă în Berber. 

— O să-ţi spun eu de ce-am plecat de acolo. Acum hai să 
mergem în tabără. 

La un semnal al său, soldaţii ieşiră de după colţul stâncii. 
Erau peste patruzeci de inşi, bine înarmaţi, călări pe nişte 
cămile minunate. Ne îndreptarăm cu toţii spre tabără. Când 
soldaţii îşi văzură comandantul, îl întâmpinară cu toţii cu 
exclamaţii de bucurie. 

Acum puteam să stăm de vorbă. Soldaţii noştri se apucară 
să povestească celorlalţi peripeţiile prin care trecuseră 
până la sosirea lor. Reissul effendina nu se sinchisi 
deocamdată nici de prizonieri, nici de sclave, ci se aşeză 
lângă mine, locotenent şi onbaşi şi mă rugă să-i expun 


situaţia. l-am lăsat pe ceilalţi doi să-i istorisească tot ce s-a 
petrecut şi, bineînţeles, amândoi mă ridicau în slava cerului 
cu laudele lor. 

Trecu mai bine de un ceas, căci, după obiceiul oriental, nu 
lăsau să le scape cel mai neînsemnat amănunt. La urmă 
reissul effendina îmi strânse mâna, zicând: 

— Credeam că te cunosc bine, effendi, dar acum văd că 
nici nu bănuiam de ce eşti în stare. Eram încredinţat că 
oamenii mei vor avea un bun sfătuitor în tine, nu ştiam însă 
cât de şiret eşti. Trebuie să-ţi mulţumesc că ai întrecut 
toate aşteptările mele. Eram sigur că va trebui să ducem o 
luptă crâncenă cu bandiții şi, când colo, n-a fost nevoie de 
nici o luptă. 

— Cum adică, ştiai că îi vei găsi aici? De la cine? 

— Printre oamenii mei se află un trădător care. 

— Ce, îl cunoşti? 

— Da. Ela fost acela care a trădat mokkademului planul 
tău. Numele lui era Ben Meled. Şi-a primit plata. A scăpat o 
vorbă faţă de un altul; acesta era un om de treabă şi mi-a 
spus îndată ce-a aflat; anume faptul că muza'birul şi cu 
mokkademul vor veni în valea asta, ca să se întâlnească aici 
cu Ibn Asl. Am rechiziţionat în grabă cămile şi am pornit 
imediat, după ce trădătorul a fost bătut atâta cu vergile, 
încât să n-o mai poată sluji pe sfânta lor Kadirine. Am mers 
toată noaptea, fără să ne oprim, şi am căutat la ziuă 
fântâna, pe care am găsit-o în sfârşit, dând în acelaşi timp şi 
de tine. 

— Allah fie lăudat, oftă locotenentul. Acum că ai venit tu, 
mi s-a luat o piatră de pe inimă. Mai bine mă războiesc cu o 
sută de duşmani, decât să supraveghez nişte diavoliţe ca 
astea. S-o fi văzut pe Marba asta cum vâra cuțitul în om, 
parcă ar fi tăiat o lipie! Şi când te gândeşti că e mai tânără 
şi mai frumoasă decât toate! Ce-or mai fi alelalte? Mi-a fost 
cu neputinţă să împiedic omorul. 

— Eu nici nu l-aş fi împiedicat; cine face rău, cu rău să i se 
răsplătească, murmură reissul effendina grav. Acum, după 


ce am aflat ce trebuia să aflu, vreau să văd tabăra şi 
oamenii. 

Merse cu noi la corturi, înaintea cărora stăteau femeile. 
Auziseră cine a venit şi aşteptau curioase să vadă ce are să 
facă. Omorul lui Ben Kasawi şi al celuilalt le îngrijora 
oarecum. La apropierea reissului effendina se sculară de jos 
şi lăsară ochii în pământ. El se uită cu o privire prietenoasă 
la ele, înaintă spre Marba - pe care i-o arătasem eu - şi-i 
zise: 

— E adevărat că ai ucis doi oameni? 

— Tartă, stăpâne, după cum m-a iertat şi effendi. 

— N-am de ce să te iert. Bine ai făcut ce-ai făcut. Cine face 
rău, cu rău să i se plătească! Vi se va da îndărăt tot ce vi s-a 
luat - atât cât se mai găseşte, bineînţeles. Douăzeci din 
soldaţii mei vă vor însoţi până la vetrele voastre şi, fiindcă 
effendi a fost acela care v-a scăpat de robie, el să fie 
conducătorul caravanei voastre, încheie reissul effendina şi 
se îndreptă spre prizonieri. 

Aflaseră şi ei de sosirea lui şi ştiau că soarta lor se va 
hotări mai curând decât se aşteptau. Avea depline puteri să 
facă cum va găsi de cuviinţă şi, drept să spun, eu eram 
poate mai curios decât ei să vadă ce va urma. După ceil- 
am arătat pe acela care făcuse pe mijlocitorul, reissul îi zise 
cu glas aspru: 

— Să răspunzi în numele tuturor! Ibn Asl e şeful vostru? 

— Da. 

— Voi sunteţi aceia care aţi răpit pe fetele şi femeile 
fessarilor? 

— Da. 

Glasul arabului nu suna la fel de mândru ca mai adineauri, 
când vorbise cu mine. Era în toată atitudinea emirului ceva 
care nu lăsa să se întrevadă vreo speranţă şi nici 
posibilitatea vreunei apărări. 

— Şi cu prilejul acesta aţi ucis o mulţime de oameni, nu-i 
aşa? urmă emirul. 

— Păi... din nenorocire nu se putea altfel... bâigui omul. 


— Pe urmă, când a fost să vă predaţi acestui effendi, l-aţi 
ameninţat cu vorbele: „o să vă vină şi vouă rândul”. E sau 
nu aşa? 

— Da. 

— După care legi vreţi să fiţi judecaţi, după ale pustiului 
sau după ale mele? 

— După ale tale, stăpâne. 

— Foarte bine. Atunci iată care vă e osânda şi care se va 
împlini cât mai repede. Cine face rău cu rău i se plăteşte. 

Le întoarse apoi spatele, mă trase la o parte şi mă întrebă: 

— Tu ce pedeapsă le-ai da, effendi? 

— Pe aceea prevăzută de lege. 

— Legea sunt eu. Am dreptul să osândesc după cum cred 
de cuviinţă, dar aş vrea s-aud şi părerea ta. Merită oamenii 
ăştia moartea, da sau ba? 

— Gândegşte-te că Dumnezeu e îndurător. 

— Aşa e, de aceea să se îndure de ei. Tu eşti creştin şi 
judeci cu îngăduinţă, eu însă trebuie să fiu drept şi 
nepărtinitor, aşa că... 

— Stai! Asta ce-a fost? l-am întrerupt eu. Colo sus e cineva. 

La cuvintele lui ridicasem ochii spre cer, ca pentru a cere 
Celui Atotputernic milostivire pentru osândiţi şi, în clipa 
aceea, am zărit un cap de om aplecat peste marginea 
stâncii, care a pierit ca fulgerul când a înţeles că l-am văzut. 

— Cine poate să fie decât muza'birul ori mokkademul? 
făcu emirul, privind într-acolo. 

— Nu, nu îndrăznesc ei să se apropie, fii pe pace. Am zărit 
însă în depărtare, cu puţin înainte de-a sosi tu, un punct 
albicios, pe care l-am luat drept o băltoacă secată de sare. 
Probabil că era un om în burnus alb. 

— Atunci dă fuga şi vezi cine e. Să meargă şi Ben Nil cu 
tine, căci flăcăul e viteaz şi inteligent şi te poţi bizui pe el. 

L-am chemat pe Ben Nil, am luat puşca şi am urcat în 
goană dealul. În drum mi-am zis că nu se poate ca omul să 
nu ne fi văzut plecând şi va fi luat-o la fugă. Ca să-l pot 
urmări, l-am trimis pe Ben Nil îndărăt, ca să aducă repede 


cămilele. Când tocmai ajunsesem eu în deal, l-am văzut pe 
individ încălecând şi pornind în goană. 

Omul purta un burnus alb şi cămila lui tot albă era. Aş fi 
doborât-o bucuros cu un glonţ, ca să pun mâna pe călăreț, 
dar dragostea mea de animale îmi jucă un renghi. Când am 
văzut cămila şi mişcările ei graţioase, admiraţia mea fu atât 
de mare, încât lăsai puşca în jos. Halal de aşa cămilă! Un 
adevărat hedşin! Preţuia cât zece de-ale mele. Nu-mi venea 
să trag, şi până să mă trezesc din entuziasmul care mă 
cuprinsese, cămilă şi călăreț erau departe. Acesta se 
întoarse puţin în şa şi-mi făcu un lemn batjocoritor cu 
puşca. 

Mi se păru un ceas până să vină Ben Nil cu cămilele. 
Încălecarăm şi ne luarăm după călăreț. 

După cum am mai amintit şi în alte daţi, aveam şi noi nişte 
cămile minunate, care alergau ca săgeata. Mi-am dat, însă, 
seama după zece minute de goană nebună prin pustiu că nu 
ne va fi cu putinţă să-l ajungem pe călăreţul alb - cum îl 
poreclisem eu. Se zărea din ce în ce tot mai mic, până ce 
pieri cu totul din raza vederii noastre. 

Ce era să fac? M-am întors de unde pornisem. Ben Nilmă 
urma posomorât. Să fi ştiut cine era călăreţul, ciuda mea ar 
fi fost şi mai mare. 

Când ne apropiarăm de vâlcea, am auzit detunături 
înăbuşite venind dintr-acolo. Nu cumva or fi împuşcături? 
Ca să putem cobori mai lesne povârnişul, făcuserăm un 
ocol, aşa că nu puturăm vedea mai curând ce se petrece jos. 

Tabloul care ni se înfăţişă ochilor făcu să-mi îngheţe 
sângele în vine. Toţi vânătorii de sclavi, afară de unul 
singur, erau întinşi lângă peretele de stâncă, morţi, iar în 
faţa lor - plutonul de soldaţi care făcuseră execuţia. Emirul 
cu locotenentul se îndeletnicea cu cercetarea morţilor, ca să 
vadă dacă mai răsuflă vreunul. Aşadar, ceea ce auzisem eu 
era într-adevăr o salvă de puşcă. 

Cum mă văzu, reissul effendina îmi ieşi înainte şi-mi spuse 
arătând spre leşuri: 


— Uite-i. N-au vrut să fie pedepsiţi după legile pustiului, 
crezând că pot să scape, dar eu am venit să fac dreptate, nu 
să mă las mituit cu aur de ticăloşii ăştia. 

— Dar pentru ce pe toţi? l-am întrebat, înfiorându-mă. 
Ajungea să pedepseşti pe cei care-i ademeniseră pe ceilalţi, 
iar pentru ceilalţi să fii mai îngăduitor. 

— Zău? întrebă el râzând sinistru. Crezi tu că printre ei 
există şi din ăştia? Atunci nu cunoşti situaţia de la noi sau 
eşti deprins, fiind creştin, să vezi în toate un motiv de 
îndurare. Răul cu rău se răsplăteşte! Asta e deviza mea. Ştii 
tu ce-ar fi făcut ticăloşii ăştia dacă aş fi fost îngăduitor - 
cum zici tu - cu ei? Şi-ar fi bătut joc de mine. Mi-am pus în 
gând să-i stârpesc pe vânătorii de sclavi pe orice cale - fie 
sabie, pumnal sau gloanţe. Merge mai repede aşa şi Allah 
nu mi-o va lua în nume de rău, dacă dreptatea se va face 
mai repede şi voi obţine mai curând ceea ce s-ar putea 
obţine cu îngăduinţă peste zeci şi zeci de ani - sau poate 
niciodată. Îmi dai sau nu dreptate? 

— Da, căci legea noastră creştinească nu ne învaţă numai 
mila, ci şi dreptatea. Şi la noi criminalul e pedepsit, dar 
nădăjduim în acelaşi timp că se va îndrepta. 

— Un Ibn Asl nu e omul care să se îndrepte. Am vrut să te 
scutesc să fii de faţă la execuţie, de aceea am făcut-o în 
lipsa ta. Am lăsat în viaţă numai pe cel mai tânăr dintre 
vânătorii de sclavi, ca să se ducă să-i spună lui Ibn Asl ce s-a 
întâmplat. Vestea că sunt un judecător neînduplecat se va 
răspândi pretutindeni unde există vânători de sclavi şi frica 
va folosi tot atât cât şi intervenţia mea. 

— Pentru ce să trimitem pe cineva la Ibn Asl, când e sigur 
că-l vom prinde în curând? 

— Eşti tu atât de sigur că-l poţi prinde? 

— Prea greu nu cred să fie, deşi ştiu că o să afle repede ce 
s-a petrecut aici. 

I-am povestit emirului despre călăreţul alb. Când sfârşii, 
mă întrebă agitat: 


— Nu te-nşeli? Era într-adevăr călare pe o cămilă albă? 
Poate că numai de un cenuşiu deschis? 

— Nu, nu, perfect albă. 

— Şi zici că purta un burnus alb? 

— Da, cu gluga trasă pe cap. 

— Nu i-ai putut vedea faţa? 

— Ba da, dar era prea departe ca s-o desluşesc bine. 

— Avea barbă? 

— O barbă neagră şi deasă. 

— Ce statură? 

— Nu înalt, dar lat în spate! 

— Allah! El era, altul nu putea să fie! 

— Cine „el”? 

— Ibn Asl. După descrierea ta, se potriveşte întocmai şi 
cămila lui e cunoscută de toţi. E un hedjin alb din djebelul 
Gerseh, cum nu mai există altul. Aleargă ca o săgeată şi e 
neobosit la drum. Nici o altă cămilă nu o poate ajunge. 

— Aoleu! L-am avut pe ticălosul ăla aproape în palmă şi mi- 
a alunecat printre degete. 

— Aşa e, a îndrăznit să se apropie chiar de vâlcea. 

— Ce curaj! 

— După cum te cunosc eu, ai fi în stare să faci la fel. De 
altminteri nu degeaba a fost poreclit ed Djasur, temerarul. 
Probabil că venea încoace şi s-a întâlnit în drum cu 
mokkademul şi muza'birul, care i-au spus că aţi atacat 
caravana; i-a trimis atunci pe ei cu oamenii şi mai departe, 
iar el a venit să vadă cum stau aici lucrurile. Şi-a dat îndată 
seama că sclavele sunt pierdute pentru el şi acum s-a dus să 
pună la cale alte nelegiuiri. 

— O să-l facem noi să-i treacă pofta! Poate să fie cămila lui 
neîntrecută - după cum zici - dar oamenii lui nu. Ba vreo 
câţiva trebuie să călărească doi pe o cămilă, fiindcă fugarii 
n-au avut când să şi le ia pe ale lor. De aceea va înainta 
destul de încet, încât îl pot ajunge din urmă. 

— Te cred în stare, dar trebuie să duci sclavele la vetrele 
lor. 


— Atunci du-te tu după el! 

— Nici nu mă gândesc. Am treabă la Khartoum şi pun eu 
acolo, sau prin împrejurimi, mâna pe el. 

— Dacă s-o lăsa! Acum ai cel mai bun prilej; mai târziu o să 
ştie el să se ferească, n-avea grijă! 

— Ai uitat, se vede, că turcul tău vrea să-i dea pe soră-sa 
de nevastă. Se duce la Khartoum să se întâlnească acolo 
amândoi. Dacă nu-l scap din ochi, pun eu repede mâna pe 
el. 

— Socoteala ta nu e rea, numai să nu prindă Murad Nassir 
de veste. 

— Lasă că ştiu şi eu să fiu şiret când trebuie! Pleacă, deci, 
fără grijă la beni fessari, unde vei culege laudele 
binemeritate pentru isprăvile tale. O să vezi şi tu când te vei 
înapoia că m-am ţinut de cuvânt. 

— Şi unde să te găsesc în Khartoum? 

— Pe vasul meu. Dacă nu voi fi acolo, vei afla de la reissul 
el mina43 unde mă aflu. 

— Să nu mă adresez vreunui slujbaş mai mare? 

— Nu, fiindcă nu mă voi duce la niciunul din ei. Ştiindu-mă 
învestit cu puteri discreţionare, nu prea mă văd cu ochi 
buni. Şi apoi, sunt obişnuit să mă bizui întotdeauna pe mine 
însumi. Ca şi tine - de altfel. Nici ţie nu-ţi place să te 
adresezi unui reprezentant de-al țarii tale, decât atunci 
când nu se poate altfel. 

În privinţa asta, avea dreptate. Rămase deci hotărât să le 
duc pe sclave acasă şi mi se dădu o escortă de douăzeci de 
soldaţi. 

Ce bucurie pe ele când le-am dat ordin să-şi împacheteze 
lucrurile! Ben Nil rămase, bineînţeles, cu mine. Nici nu m- 
aş fi putut lipsi de el. De Selim însă n-aveam trebuinţă, aşa 
că l-am lăsat în seama emirului. Când, ca să fac o glumă, i- 
am spus să pună şaua pe cămilă, să plecăm, îmi răspunse: 

— Effendi, îngăduie să mă duc mai bine la Khartoum şi să 
te aştept acolo. Beni fessarii la care te duci tu acum nu sunt 
vrednici să aibă înaintea ochilor lor pe cel mai viteaz dintre 


viteji. Ştiu că ocrotirea mea o să-ţi lipsească, dar îl voi ruga 
pe Allah şi pe Profet să vegheze asupra ta şi să mite aducă 
sănătos înapoi. Bucuria ta când mă vei revedea o să fie de 
neînchipuit. 


SFÂRŞIT 


1 Surtuc. 

2 Alger. 

3 Oftică. 

4 Bilet. 

5 Bandă de tâlhari. 

6 Stafie. 

7 Apartamentul femeilor. 

8 În Orient expresia „stăpâne” se întrebuinţează în popor 
în locul cuvântului „domnule”. 

9 Corabie mare. 

10 Rugăciunea de seară. 

11 Scamator. 

12 Mahdiul de mai târziu. 

13 Bună seara. 

14 Mulţi urmaşi şi îndemânare - îţi urez. 

15 Judecător. 

16 Căpitanul stăpânului nostru. 

17 Şoimul. 

18 Tatăl iuţelii. 

19 Locotenent. 

20 Copţii sunt o sectă de creştini în Egipt. 

21 Cifra se referă la perioada secolului trecut. În prezent, 
Asyutul (Siut) are peste 200 000 de locuitori. 

22 Chirurg. 

23 Şeful grajdurilor. 

24 Sânge neamestecat - pursânge. 


25 Mă surule, mă! 

26 Diavolul. 

27 Cartea e scrisă înainte de descoperirea mumiei lui 
Tutankhamon. 

28 Sfinţenie. 

29 Mormântul unui om sfânt şi înţelept la care se merge în 
pelerinaj. 

30 Predicator. 

31 Fiul obârşiei. 

32 Slujitorul obârşiei. 

33 Cutezătorul, îndrăzneţul, temerarul. 

34 Bucăţi de carne friptă. 

35 Fard de culoare neagră utilizat în Orient în chip de 
rimel. 

36 Întrecere la alergări. 

37 Caporal. 

38 Soldaţi. 

39 Pluralul de la wadi = vale. 

40 Alger 

41 Adăpost, colibă. 

42 Primar. 

43 Căpitanul portului.