Karl May — In Tara Mahdiului — V3 Ultima vanatoare de sclavi

Karl May 


Karl May 


Ultima vânătoare de sclavi 


CUPRINS: 
Capitolul I - Spânzurat 1 
Capitolul Il - Pedeapsă meritată 26 
Capitolul III - Faceţi bine celor ce vă urăsc 62 
Capitolul IV - Ultima vânătoare de sclavi 155 


Capitolul I - Spânzurat. 

Ţinta noastră cea mai apropiată era, după cum se ştie, 
Maijeh Semkat, adică „Ostrovul peştilor”. 

Aveam trei zile de drum până acolo, pe urmă trebuia să 
debarcăm şi să pornim pe uscat. Dar cum? Pe jos, prin 
ţinutul acela mlăştinos? Ar fi fost mult prea obositor şi ne 
cerea timp. Aşadar, călare. Dar cai şi cămile nu există prin 
regiunile acelea. Nu folosesc la nimic şi se prăpădesc 
repede. De aceea oamenii locului se slujesc de boi. 

Acestora le priesc foarte bine locurile mlăştinoase. Sunt 
puternici, iuți de picior şi blânzi. Boii de călărie par să se fi 
dezvoltat cu timpul şi au dat naştere, în cele din urmă, unei 
rase anume. Fireşte că sunt întrebuinţaţi şi pentru 
transportul poverilor. 

Dacă reuşeam să găsim astfel de dobitoace, rezultatul ar fi 
fost minunat. Vorba era numai să le găsim şi încă în 
apropierea ostrovului. Acolo locuiesc borii, care numără 
vreo zece mii de oameni. Cum sunt şi ei o ramură de-a 
poporului dinkaş şi ne propusesem să-i salvăm pe gohki, tot 
o spiţă de-a lor, nădăjduiam să găsim la ei ajutorul de care 
aveam nevoie. 


Gândindu-ne că ar fi trebuit să zăbovim prea mult cu 
tocmeala pentru obţinerea acestui ajutor, iar o zi ar fi fost o 
pierdere de timp prea mare, ne-am hotărât să luăm barca 
mai încăpătoare a corăbiei şi să pornim înainte, rămânând 
ca „Vulturul” să vină după noi. Cu opt vâslaşi voinici 
ajungeam mult mai repede la ţintă. Emirul îmi dădu mie 
împuternicirea să tratez cu borii şi să fac cum voi crede de 
cuviinţă. 

Aleserăm vâslaşii printre care era şi dinkaşul Agadi, care 
trebuia să ne slujească totodată de tălmaci, deoarece 
niciunul din noi nu cunoştea destul de bine limba lor. Eram, 
fireşte, înarmaţi până în dinţi. Unii dintre soldaţi susțineau 
că ostrovul mişună de crocodili şi că pe malul lui se găsesc 
turme întregi de elefanţi. Aveam deci perspectiva unei 
vânători cât se poate de interesante. 

Planul îl făcurăm îndată după plecarea din seribahul 
distrus şi îl şi puserăm în aplicare. Curând barca noastră 
lăsă în urmă corabia, apoi o pierdurăm cu totul din ochi. 

Malurile erau împădurite şi păpurişul îţi împiedica adesea 
calea. Treceam însă lesne prin el, deoarece vâslaşii noştri 
erau oameni dibaci şi puternici. Ca să nu-i obosesc prea 
mult, nu lăsam decât câte patru la lopeţi, care făceau cu 
schimbul cu ceilalţi patru. Eu stăteam la cârmă. 

Seara am tras la mal, în aşteptarea răsăritului lunii, 
pentru a porni mai departe. Trebuia să dorm puţin, căci nu 
închisesem deloc ochii cu o noapte în urmă. Agadi de 
asemenea, pe când ceilalţi avuseseră timp să doarmă pe 
corabie. 

Un foc ne apăra de înţepăturile ţânţarilor, care pe aceste 
meleaguri erau feroci. lar atât de temutul ţinut Baudah 
aparţinea latitudinii la care ne găseam. 

Locuitorii ţărilor nordice nu au nici cea mai vagă idee 
asupra gradului pe care-l poate atinge această plagă a 
insectelor în zone ca aceea în care ne aflam. Muştele din 
casele noastre, până şi melcii de apă, atât de obraznici pe la 
noi, sunt un fel de îngeri în comparaţie cu vietăţile infernale 


reprezentate aici, în sud, de insecte. Negrii dau foc la 
grămezi de lemne, de gunoaie şi de paie ude, ca să ţină 
lumea insectelor departe de turmele lor. Ei se îngroapă 
literalmente, până la bărbie, în cenuşă fierbinte şi rău 
mirositoare, ca să ţină la distanţă de corpul lor ţânţarii şi 
muştele. Dipterele acoperă în aşa hal bovinele şi ovinele, şi 
într-un număr atât de mare, încât nici nu se mai vede pielea 
de pe ele. La un asemenea atac masiv nu poate rezista nici 
cea mai puternică vită. De aceea nici un marinar nu se 
îmbarcă fără să aibă la el o plasă, care să-l apere de 
înţepăturile acestor zburătoare periculoase; la fel cum şi 
ultimul dintre paznicii caravanelor de sclavi nu porneşte la 
o acţiune fără să-şi ia această măsură de protecţie. 

Spre deosebire de cei de mai sus, nenorociţii de sclavi, 
negri sau albi, sunt, bineînţeles, fără nici o apărare 
împotriva atacului concentrat al miilor de insecte, care-i 
agresează în valuri după valuri. 

Când se ivi luna deasupra vârfurilor copacilor, m-am trezit 
şi ne-am văzut de drum. La un capăt al bărcii era o mică 
vatră de lut pe care aprinserâăm un foc, ca să ne ferim de 
țânțari şi care ne folosea şi la ademenirea peştilor, în care 
unul dintre vâslaşi înfigea vârful suliţei şi-i frigea pe 
cărbuni. 

Vâslirăm toată noaptea şi abia când începu să adie vântul 
dimineţii întinserăm pânzele, ca să înaintăm mai repede. 
Spre seară am socotit, cercetând harta pe care o aveam la 
mine, că ne apropiem de ostrov. Unul dintre oamenii lui Ibn 
Asl, iertaţi de emir ne spusese că nu putem greşi drumul, 
deoarece înainte de-a pătrunde în ostrov începe o pădure 
formată dintr-un soi de palmieri consideraţi cei mai frumoşi 
din câţi există. Trunchiul e subţire la rădăcină, gros la 
mijloc, apoi se subţiază iar din ce în ce spre vârf. Coroana 
lui deasă formează un fel de boltă şi fructul lui copt e de 
culoare portocalie şi mare cât un cap de copil. Lemnul se 
întrebuinţează la construirea de bărci şi luntri, căci e uşor 
şi trainic în acelaşi timp. 


Se întunecase aproape, când zărirăm pe dreapta verdele 
fraged al acestei păduri. Vâslirăm vreo jumătate de ceas în 
lungul ei, până unde se făcea la dreapta un braţ al fluviului, 
care forma apoi un fel de lac mare. Aici era Maijeh Semkat, 
ţinta noastră. 

Nu văzusem pe tot timpul drumului ţipenie de om şi nici 
aici. Ne-am dat cât mai aproape de mal, ca să putem avea 
un adăpost în caz de nevoie. Nici o urmă de paşi pe nicăieri. 

Începuse să se lase amurgul şi mă temeam că vom fi siliţi 
să ne pierdem o noapte degeaba, când îmi atrase atenţia un 
fel de ghilotină la câţiva paşi de mal. Din apă pornea, de 
amândouă părţile stâlpilor şi pe sub prăjina susţinută de 
stâlpi, o potecă bine bătătorită. De prăjină atârna, legată de 
nişte bolovani, o suliță scurtă de fier, cu cârlig la vârf, de la 
care pornea o funie lungă, cu un snop de trestie. 

Acest tip de eşafod era o capcană pentru hipopotami. 
Trebuie ştiut că hipopotamul nu e un animal atât de paşnic 
pe cât se crede. În apă atacă omul. Rănit, e şi mai 
primejdios; se lasă la fund, pe urmă iese la suprafaţă, 
răstoarnă luntrea duşmanului şi-l sfărâmă între fălcile lui 
puternice. De aceea negrii îl ocolesc pe cât se poate când 
sunt pe apă, dar îl urmăresc cu atât mai înverşunat pe 
uscat, deoarece carnea, mai ales slănina lui, e un aliment 
preferat de ei. Chiar şi albii găsesc că e foarte gustoasă şi 
limba de hipopotam reprezintă o mâncare delicioasă. 

Hipopotamul stă peste zi în apă şi numai seara iese pe 
uscat, ca să ronţăie mlădiţele copacilor. Îi place foarte mult 
trestia de zahăr şi face adevărate ravagii în astfel de 
plantaţii, căci mai mult distruge cu picioarele decât 
mănâncă. Are pentru câtva timp locuri preferate, pe care le 
schimbă după ce s-a plictisit. 

Pe acest obicei al lor se bizuie vânătorii de hipopotami. 
Pun capcane în chipul pe care l-am descris mai sus. Vârful 
suliţei se înfige adânc în capul sau spinarea lui şi, din 
pricina cârligului, rămâne înţepenit locului. Animalul rănit 
se zbate până izbuteşte să se arunce în apă, unde sângele i 


se scurge încetul cu încetul din trup şi moare. Leşul nu mai 
iese la suprafaţă şi ar putrezi foarte repede în regiunile 
acelea călduroase. Dar snopul de trestie legat de funie 
rămâne la suprafaţa apei şi arată locul unde s-a scufundat 
vânatul, aşa că le e foarte uşor vânătorilor să ştie unde să-l 
găsească şi să-l scoată afară cât mai e bun de mâncat. 

O astfel de capcană aveam şi noi acum în faţa noastră. Mi- 
am închipuit, fireşte, că trebuie să fie şi oameni prin 
apropiere şi am şi îndreptat barca spre mal. M-am ferit însă 
să debarc chiar pe locul acela, dar nu de frica animalului, ci 
din prevedere, să nu dau nas în nas cu oameni despre care 
nu ştiam dacă ne vor întâmpina cu prietenie sau duşmănie. 
Veneau probabil din când în când la capcană şi ne-ar fi 
văzut barca - singurul nostru mijloc de salvare din 
primejdie. 

Mai vâslirăm o bucată de drum şi am tras barca într-un 
păpuriş destul de înalt, unde nu putea fi văzută. Am coborât 
pe mal şi am plecat în recunoaştere. Pădurea era toată din 
palmieri al căror frunziş des forma la vârf un fel de boltă. 
ledera, încolăcită în jurul trunchiurilor, ţesuse o reţea de la 
un copac la altul, prin care nu puteai trece decât croinduc-ţi 
calea cu cuțitul. De aceea negrii fuseseră nevoiţi să-şi facă o 
potecă prin desiş. 

Am pornit pe potecă, aţinându-mă tot pe lângă copaci, ca 
să mă feresc de o întâlnire neaşteptată cu vreunul din 
negri. 

După vreo cinci minute am văzut poteca dând într-un 
luminiş, în care se aflau şase colibe şubrede, aşa cum le fac 
localnicii când n-au de gând să se statornicească pentru 
multă vreme într-un loc. Mărimea colibelor arăta însă că 
erau locuite de un număr destul de mare de oameni. 

În faţa lor stăteau negri, care aciuiţi la pământ, care în 
picioare şi toţi numai bărbaţi. Unii din ei cărau vreascuri 
pentru foc, căci trebuia să se întunece în curând. 

Santinele n-am văzut; pesemne că se simțeau în siguranţă. 
După tatuaj se cunoştea că sunt toţi dinkaşi, deci din tribul 


borilor, pe care îi căutam noi. 

Am făcut cale-întoarsă şi le-am spus tovarăşilor mei ce-am 
văzut. 

— Ăştia sunt războinici de-ai borilor, effendi, zise Agadi, 
tălmaciul nostru. Sunt plecaţi după vânat, de aceea n-au 
nici o femeie cu ei. Hai să ne ducem la ei. 

— Crezi tu că au să ne întâmpine fără duşmănie? 

— Pentru ce nu? Doar nu venim cu gânduri rele şi, apoi, eu 
sunt tot din neamul lor. 

Vru s-o ia într-acolo, dar l-am oprit. 

— Stai! Să fim prevăzători. Nu e chiar atât de sigur că vom 
fi bine veniţi. Dacă ar trebui să batem în retragere şi ne-ar 
vedea dincotro venim, s-ar lua după noi. 

— Avem arme. îi putem birui. 

— Nu că mi-e frică de ei, dar de ce să nu ne lăsăm o 
portiţă de scăpare? Să ne croim o altă potecă prin desiş, 
care să ducă la luminiş. 

— O să nimereşti? 

— Cu siguranţă. Dacă va trebui să fugim, avem pe unde, 
fără ca ei să ştie şi ne rămâne timp să lăsăm barca pe apă. 

— Cum vrei, effendi, dar eu zic că trudim de prisos. 

Fie că avea sau nu dreptate, eu găseam că e mai bine să 
ne punem la adăpost. Atârnarăm puştile la spate, 
scoaserăm cuţitele de la brâu şi începurăm să ne croim 
drum cu ele prin împletitura de plante. Pană s-ajungem la 
luminiş, se întunecase. În faţa fiecărei colibe ardea câte un 
foc. Negrii stăteau în jurul focurilor şi frigeau hălci de 
carne. Mirosul ne gâdila nările. 

Pesemne că au vânat astăzi un hipopotam, îmi şopti Agadi 
la ureche. O să ne înfruptăm şi noi din el, effendi. Ce zici, 
mergem toţi împreună, ori mă duc să vorbesc mai întâi eu 
cu ei? 

— Niciuna, nici alta. Ne ducem cu toţii până la prima 
colibă, pe urmă tu te apropii de ei, ca să-i saluţi. Pe dată ce 
vei băga de seamă că nu sunt bucuroşi să ne primească, te 
întorci repede la noi; ce-o mai fi, vom vedea. 


Cum nu puseseră santinele, nu ne simţiră venind şi abia 
când ajunserăm în dreptul focului dădură cu ochii de noi. 
Cel care ne văzu primul scoase un țipăt, sări drept în 
picioare şi arătă în direcţia noastră. Ceilalţi îşi îndreptară 
privirile spre noi, începură să strige toţi într-un glas, apoi 
dispărură cu o repeziciune uimitoare în colibe. 

M-aş fi luat după ei, dar am văzut ţevile unor puşti 
îndreptate spre noi şi m-am oprit. Cu siguranţă că dacă mai 
făceam un pas ar fi tras prin deschizăturile care ţineau loc 
de uşi colibelor. 

Agadi porni singur spre coliba cea mai mare, care trebuie 
să fi fost a căpeteniei. Flutura în mână o frunză de palmier, 
semnul păcii. 

Când ajunse lângă foc, se opri în loc şi începu să 
vorbească; din colibă se auzea un glas răspunzând, pe urmă 
ieşiră doi negri şi îi spuseră ceva lui Agadi. Erau neînarmaţi 
şi nu păreau deloc mânioşi. Din gesturile lor am înţeles că îl 
pofteau înăuntru. Am vrut să-i strig să nu se ducă, dar mă 
temeam să nu le trezesc vreo bănuială. 

Trecură zece, cincisprezece minute, apoi o jumătate de 
ceas; Agadi nu se mai întorcea. Nici un negru nu se vedea 
pe afară. Focurile abia mai pâlpâiau. 

Asta mă punea pe gânduri. Pentru ce nu ieşea măcar 
Agadi să ne spună să avem răbdare? Dacă aşteptam până 
ce se stingeau focurile de tot, era şi mai rău. L-am strigat 
pe Agadi de câteva ori pe nume. Degeaba, nici un răspuns. 
Când l-am întrebat de ce nu iese afară, mi-a zis din colibă: 

— Effendi, nu vor să mă lase fiindcă cred că eşti Ibn Asl. 

— Căpetenia e acolo? 

— Da. 

— Să vină încoace cu tine, vreau să-i vorbesc. 

Trecură câteva minute şi Agadi se ivi în prag. Era cu 
mâinile la spate şi legat de o frânghie al cărui capăt 
rămăsese în colibă, ca să-l poată trage dacă ar fi vrut să 
fugă. 

— Ei, unde e căpetenia? l-am întrebat. 


— Înăuntru. Nu vrea să vină. Mi-a spus să-ţi poruncesc să 
pleci numaidecât. 

— Şi dacă nu vreau? 

— Atunci ne împuşcă pe toţi. 

— Dar dacă plec? 

— Au să se sfătuiască între ei ce e de făcut. 

— Şi când o să ştim ce-au hotărât? 

— Mâine. 

— Pentru ce tocmai mâine? Tu ştii ce grăbiţi suntem. Şi 
apoi, cum şi unde o să aflăm? Nu cumva le-ai spus unde am 
ascuns barca? 

— Nu. Le-am spus numai că ştiu locul, dar că n-aş şti să-i 
îndrum până acolo. Poate că tot o să-i fac să înţeleagă că nu 
eşti tu Ibn Asl. Du-te acum şi aşteaptă până mâine. Nu 
încerca să mă scapi acum, fiindcă m-ar omori pe loc. 

— Bine, o să chibzuiesc ce-i de făcut. Acum plec, spune-i 
însă căpeteniei că vin după răspuns de cum s-o lumina de 
ziuă. Povesteşte-i tot ce ştii despre mine şi adaugă că dacă 
se va atinge de un singur fir de păr din capul tău, e pierdut. 

Am plecat cu soldaţii mei, dar nu m-am îndepărtat prea 
mult. Când lumina focurilor nu mai putea ajunge până la 
noi, m-am oprit. Uitându-mă în urmă, l-am văzut pe Agadi 
dispărând în colibă. 

— Să ştii că-l omoară, zise unul dintre soldaţi. Îl cred 
pesemne vreunul din oamenii lui Ibn Asl, deci un trădător, şi 
fiindcă te iau drept căpetenia vânătorilor de sclavi, au să 
încerce s-o şteargă de aici după ce îl vor fi ucis pe Agadi. 

— Că vor s-o şteargă pe furiş, cred şi eu, dar noi o să-i 
împiedicăm. Să împresurăm, tabăra. 

— Ar fi de prisos. Am împuşca vreo câţiva dintre ei, nu însă 
pe toţi. 

— Ca să plece, trebuie să treacă prin faţa puştilor noastre. 
Stai puţin şi judecă. S-au aciuit la mal. Pădurea e de 
nepătruns. Pe ce cale au ajuns aici? Prin desiş? 

— Greu lucru. Vor să vâneze hipopotami şi să pescuiască în 
acelaşi timp. Au venit, fireşte, pe apă. 


— Aşa e. Ştim deci ce avem de făcut. Luntrile lor nu le-am 
văzut; le-au pitit pesemne undeva pe aproape de potecă. 
Dacă le tăiem calea, n-au pe unde să ajungă la râu şi nu pot 
pleca. Noi suntem opt inşi; patru posturi de câte două 
santinele; unul la apus, unul la răsărit, unul la miazănoapte 
şi altul la miazăzi de tabără. Ne aşezăm la marginea 
luminişului, ca să fim în umbră când va răsări luna. De 
îndată ce vor încerca să fugă pe una din laturile luminişului, 
santinelele dau alarma şi alergăm într-acolo. Asta e tot ce 
avem de făcut. De puştile vechi ale negrilor n-avem ce ne 
teme. Haidem să vă arăt locurile unde să vă postați. 

Ultimul post, adică poteca spre capcană, l-am lăsat într- 
adins pentru mine şi pentru cel care mi se păru mai 
inteligent dintre soldaţi. Pe acolo era de aşteptat să caute 
negrii să dispară. Ne-am pitit jos, în iarbă. Era atât de 
întuneric încât nu ne-ar fi putut vedea cineva decât dacă s- 
ar fi împiedicat de noi. 

Focurile din lagăr se stinseră unul câte unul şi cobori o 
beznă adâncă. Din colibe nu se auzea nici un zgomot. Firea 
întreagă părea adormită, nici o vietate nu mai rămăsese 
trează. 

Şi totuşi nu era aşa, căci miriade de licurici zburătăceau 
prin frunzişul palmierilor şi cohorte de țânțari se năpustiră 
peste noi. Dar „dragile vieţuitoare” aveau să se înşele în 
seara asta şi să aibă o surpriză neplăcută; şi asta pentru că 
pe cursul Nilului superior creşte o plăntuţă de apă, cu 
frunze asemănătoare cu cele de linte şi aparent lipsită de 
orice miros, dar care, frecată între degete, emană o 
duhoare insuportabilă. În cursul după-amiezii trecusem cu 
barca printr-un ochi de apă acoperit cu această plantă şi ne 
aprovizionasem cu o cantitate apreciabilă din ea. La 
coborârea pe uscat, ne-am frecat bine mâinile şi feţele cu 
frunzele ei. Rezultatul a fost că orice muscă sau ţânţar se 
apropia de noi, îndată făceau calea întoarsă, izbite de 
mirosul respingător. 


Nu cunosc vreun miros asemănător cu al acestei plante. 
Dacă vreun om, vreun european ar refuza totuşi, vreodată, 
să-l suporte şi nici nu ar dispune de alt mijloc de protecţie 
pentru a scăpa de plaga ţânţarilor, vă puteţi imagina ce s-ar 
întâmpla. Căci, dacă faţa nu îţi este protejată de o plasă 
deasă, în scurt timp aproape că nu o mai poţi considera ca 
aparţinând unei fiinţe umane. Datorită veninului injectat de 
insectă, ea se umflă groaznic, ochii aproape că dispar, 
buzele se îngroaşă peste măsură, iar nasul se preschimbă 
într-un soi de bolovan inform, de culoare albastră-roşietică. 
Şi vai de limbă, dacă-ţi este înţepată de vreun intrus 
pătruns în gură; ea se umflă atât de mult, încât umple toată 
cavitatea bucală şi nu mai poate fi nici mişcată, 
împiedicându-te să mai poţi scoate un cuvânt. La fel se 
întâmplă cu urechile, care se astupă complet, instalându-se 
surzenia totală pentru câteva ceasuri bune. În faţa unei 
asemenea alternative cumplite, este preferabil să suporţi 
mirosul pestilenţial degajat de planta noastră. 
Nemaivorbind de faptul, în ceea ce ne privea, că fusesem 
nevoiţi să ne lăsăm plasele de protecţie în barcă, deoarece 
ne-ar fi împiedicat în acţiunea pe care trebuia s-o 
întreprindem. 

Stăteam astfel nemişcaţi când, după vreo jumătate de 
ceas, luna se ivi pe cerul înstelat şi razele ei argintii 
străbătură prin frunzişul copacilor. 

Deodată se auzi un foşnet uşor pe aproape. 

— Effendi, îmi şopti soldatul, ai auzit? Oare ce să fie? 

— Vin doi inşi; trebuie să fie cineva din tabără. 

Cu tot întunericul care ne înconjura, am desluşit umbrele 
a doi negri care ni se păru că ţineau nişte lopeţi în mână. 
După ce se îndepărtară, se auzi iar foşnetul. 

— Mai vin şi alţii, şopti soldatul. Să-i lăsăm să treacă? 

— Da. Se duc da bărci. Dacă îi lăsăm, putem afla unde şi 
le-au ascuns, altminteri ar trebui să ne pierdem prea mult 
timp căutându-le. Dar pe ceilalţi care vor veni îi gonim 
îndărăt. 


Era vădit că negrii vroiau să fugă şi cei patru fuseseră 
trimişi să pregătească bărcile sau luntrile cu care veniseră. 
Am ascultat în direcţia taberei, dar n-am auzit nimic. 

— Eu mă iau după ei; tu rămâi aici şi dacă mai vin şi alţii, 
somează-i să stea. Nu vor să se oprească, trage în cel din 
faţă. O să-i ţii cel puţin în loc până mă întorc. 

Am ieşit din ascunzătoare şi m-am îndreptat spre ostrov. 
Poteca n-avea cotituri, ci ducea de-a dreptul spre mal. 
Puteam vedea ca printr-un ochean. Apa sclipea în bătaia 
lunii, ca argintul. Nici o adiere de vânt nu îi încreţea luciul. 
Malul era pe o oarecare întindere despărţit de apă printr-o 
fâşie de păpuriş, din care se înălța capcana. Aici i-am zărit 
pe cei patru stând cu spatele spre mine. Aveau într-adevăr 
nişte lopeţi în mână şi păreau că supraveghează ostrovul. 
Am înaintat până la marginea pădurii şi, ascuns după un 
palmier, am putut vedea ce îi făcea să privească atât de 
atent. Era un hipopotam de sex feminin şi, după mărimea 
căpăţânii, părea să fie de o mărime neobişnuită. Se 
zbenguia în apă cu un pui de hipopotam, care stătea călare 
pe grumazul ei. Puiul era cam cât un câine mare ciobănesc. 

Vechii egipteni numeau hipopotamul „ner”, adică porc de 
apă, şi trupul lui are într-adevăr o mare asemănare cu 
porcul, cu excepţia proporţiilor, care sunt enorme. 

După ce aruncă puiul din spinare, hipopotamul se apropie 
de mal, urmat de pui, care porni înainte pe potecă şi trecu 
pe lângă negrii pitiţi în umbră, fără să-i vadă. 

Priveam cu încordare la cele două animale, restul nu mă 
interesa. Acelaşi lucru trebuie să se fi petrecut şi cu cei 
patru negri, dar din alt punct de vedere. 

Puiul de hipopotam este pentru ei tot atât de gustos ca 
pentru noi purcelul la tavă. Lăcomia îi făcu să nesocotească 
primejdia şi se repeziră cu lopeţile asupra lui. Bietul pui 
mugi de câteva ori, apoi îşi dădu sufletul. 

Vedeam venind cel ce trebuia să vină, adică hipopotamul. 
Acesta auzi mugetul puiului şi alerga spre el răcnind. Trecu 
pe sub eşafod, sulița căzu, dar... prea târziu, căci animalul 


fugea atât de repede încât atunci când sulița căzu, el 
trecuse de capcană. Se opri abia când fu lângă pui. Îl 
întoarse când pe o parte, când pe alta cu botul, pe urmă 
rămase câtva timp nemişcat. 

Să se fi crezut cei patru negri în siguranţă sau socoteau că 
hipopotamul va cădea în capcană? Dacă era aşa, atunci 
trebuie să fi rămas grozav de dezamăgiţi. Câtva timp 
rămaseră ca împietriţi, pe urmă aruncară lopeţile din mână 
şi o luară la fugă spre tabără. În acelaşi moment am auzit 
glasul tovarăşului meu strigându-le cu glas poruncitor: 

— Îndărăt, ori trag! 

Din această ameninţare am înţeles că din tabără veneau şi 
alţi negri. Cei patru le strigară ceva, la care ceilalţi 
răspunseră prin urlete. Vietăţile adormite se treziră din 
somn; maimuţele ţipau, glasuri de păsări se auzeau; o 
împuşcătură detună; negrii din tabără răcneau; întreaga 
pădure vuia. Strigară şi celelalte posturi ale mele, am auzit 
puştile lor detunând. Şi hipopotamul? Şi eu? Alergam unul 
în urma altuia, dar nu el după mine, cieu după el. 

Mă ghemuisem între liane, ca să-i las pe cei patru fugari să 
treacă, fără să-mi iau ochii de la hipopotam. Când acesta se 
încredinţă că puiul lui e mort, porni în fugă după negri, pe 
care îi văzu pierind pe sub copaci. Alerga cu o iuţeală de 
neînchipuit pentru mărimea şi greutatea sa. În furia lui 
trecu pe lângă mine, fără să mă vadă, urmărindu-i pe negri. 
Eu după el. Ceea ce a urmat e greu de descris. 

Închipuiţi-vă o cărare călcată de labele unui hipopotam 
uriaş, care lasă în urmă gropi rotunde şi adânci; în dreapta 
şi în stânga desiş. Deasupra capului, bolta de palmieri care 
întuneca drumul şi doar pe alocuri razele de lună 
străbătând prin frunziş, ceea ce mărea nesiguranța, înainte 
împuşcături, răcnetele şi urletele negrilor îngroziţi. De 
pretutindeni croncănit, gemete, mormăit şi ţipete de 
animale. 

Cum de înaintam cu atâta iuţeală nici astăzi n-aş putea să 
spun. Hipopotamul zbura şi eu de asemenea, peste gropi 


pline cu noroi, printre pereţi de liane, mă poticneam de 
trupuri de oameni călcate în picioare de monstru şi totuşi 
nu cădeam. Picioarele mele abia atingeau pământul, dar 
respiraţia mi-era atât de regulată ca şi când aş fi stat liniştit 
la mine acasă, pe canapea. 

În cele din urmă, întunericul de deasupra capului meu 
începu să se risipească. Poteca se sfârşise, copacii se 
răriseră şi în faţa mea se ivi luminişul scăldat în lumina 
lunii. La dreapta, la stânga, înainte alergau, zburau, se 
tăvăleau pe jos, trupuri negre. 

Numai la douăzeci de paşi de mine hipopotamul calcă în 
picioare un om şi-l făcu piftie. Încă vreo câţiva paşi la 
stânga şi am dus puşca la ochi. Mâna nu-mi tremura defel. 
Am ţintit urechea monstrului şi am apăsat pe trăgaci. Ecoul 
detunăturii zgudui văzduhul; urmă imediat o a doua 
împuşcătură. 

Sărind în lături, m-am adăpostit după o colibă şi am băgat 
mâna în buzunarul în care îmi ţineam gloanţele, să-mi 
încarc puşca iar. M-am uitat în acelaşi timp să văd ce efect 
avuseseră gloanţele mele. 

Hipopotamul stătea nemişcat, cu botul căscat, ca şi când 
ar fi vrut să ragă de furie, dar nici un sunet nu-i ieşi din 
gâtlej. Un tremur îi străbătu tot trupul; se aplecă la 
dreapta, la stânga, înainte, apoi iar la dreapta şi căzu, greoi 
ca un buştean, la pământ, unde rămase înţepenit. 

Între timp umplusem iar încărcătorul puştii, cu gând că 
dacă va fi nevoie s-o am pregătită. Dar n-a mai fost. După 
cum s-a dovedit mai târziu, cele două gloanţe ale mele 
nimeriseră monstrul drept în creier şi-l uciseseră pe loc. 

Abia acum am privit în juru-mi. Mai mulţi morţi şi răniţi 
zăceau ici, colo întinşi jos, iar din colibe se auzeau glasuri 
omeneşti. M-am îndreptat spre cea mai mare dintre ele şi 
am întrebat: 

— Agadi, unde eşti? 

— Aici, effendi, răspunse el. Vai ce prăpăd! 

— Tot legat eşti? 


— Da, de un stâlp. 

— Mai e cineva în colibă? 

— O grămadă de oameni, effendi. 

— Stai că vin îndată să-ţi tai legăturile. 

Auzisem dincotro venea glasul şi m-am îndreptat într- 
acolo. 

Am păşit peste trupurile negrilor, fără ca vreunul să 
îndrăznească să crâcnească, l-am dezlegat şi am ieşit cu el 
din colibă. În afară de morţi şi răniţi nu mai era nimeni. 
Ceilalţi se ascunseseră, de frică, în colibe. 

Când văzu hipopotamul întins la pământ, Agadi îşi 
împreună mâinile şi strigă înmărmurit: 

— Uite-l... Allah, el e! O fi într-adevăr mort, effendi? 

— Da, l-am împuşcat eu. 

În clipa aceea se auzi din apropiere un glas zicând: 

— Allah akbar! Uite-l pe diavolul cu patru picioare care a 
vrut să ne înghită pe toţi! E mort; a murit ca un păcătos. Nu 
e aşa că tu l-ai împuşcat, effendi? Te-am văzut prin întuneric 
alergând după el. 

Cel ce vorbea era soldatul care mă însoţise. 

— Acum nu mai avem nici o grijă, strigă Agadi. Ai scăpat 
toată tabăra de la moarte, căci dihania ar fi călcat în 
picioare colibele şi pe toţi care se aflau în ele. S-a dus 
duşmănia! Au să mă creadă toţi că tu nu eşti Ibn Asl. Hai 
înăuntru să-i spun căpeteniei că tu eşti acela care l-ai 
salvat. 

— Pentru asta nu-i nevoie să vin şi eu. Du-te tu singur. Să 
aprindă iar focurile. După ce vom jupui hipopotamul, o să-şi 
primească fiecare dintre ei şi soldaţii noştri partea lor. Eu 
mă duc să-mi adun oamenii. 

Agadi intră în colibă. Însoţit de soldat, am plecat să-mi 
chem oamenii. Se ţinuseră bine flăcăii, niciunul nu se 
mişcase de la postul său, nu făcuseră gălăgie, deci nu ştiau 
ce se întâmplase, căci niciunul dintre ei nu pricepea 
dialectul borilor. Aceştia vroiau să fugă, însă nu cutezau să 
iasă din tabără de frica împuşcăturilor soldaţilor şi se 


ghemuiseră în colibe. Nu-i vorbă, să fi ştiut soldaţii că la 
mijloc e un hipopotam înfuriat, ar fi luat-o la sănătoasa care 
încotro. 

I-am adus şi pe ei în tabără, fără să stau să mă întreb dacă 
făceam bine sau rău. Nici nu mă gândeam că ne poate 
ameninţa vreo primejdie. Aveam simţământul că sunt 
deocamdată stăpân pe situaţie şi că aşa voi şi rămâne. Am 
dat ordin soldaţilor să aprindă două focuri mari în preajma 
hipopotamului, ca să-l putem jupui la lumină. 

Pe când dădeam porunca, observam ce fac negrii. Aceştia 
aprinseră şi ei focuri şi-şi cărau morţii şi răniții. Patru morţi 
şi opt răniţi, mai toţi grav. Îşi vedeau de treabă, ca şi când 
nici n-am fi fost acolo. 

După ce îşi cărară răniții în colibe, Agadi veni cu unul din 
negri pe care mi-l arătă ca pe căpetenia lor. Îl puteam 
vedea bine la lumina flăcărilor. Era un om de vârstă 
mijlocie; deşi chipul îi era aproape cu desăvârşire negru, 
trăsăturile feţei nu aveau caracteristica tipului negroid. Ca 
mai toţi cei care aparţin poporului dinkaş, purta părul tuns 
şi numai în creştet avea un fel de zuluf. Purta o cămaşă de 
pânză albastră, lungă până la glezne, era încins cu o curea 
în jurul mijlocului, în care se vedea un pistol şi un cuţit. În 
mână ţinea o flintă lungă, arabă. Faţa lui era tatuată. 

Se înclină adânc înaintea mea, mă privi apoi lung şi zise, 
înveselindu-se: 

— Nu, tu nu eşti Ibn Asl, acum văd şi eu că m-am înşelat. 

Vorbea în graiul tribului său, aşa că trebuia să-mi 
tălmăcească Agadi ce spune. La fel am procedat cu el şi cu 
oamenii săi pe tot timpul convorbirii noastre. 

— Îl cunoşti? 

— Da. L-am văzut o singură dată la Mokren el Bohur. 

— Atunci nu te mai îndoieşti că nu suntem unul şi acelaşi 
om. 

— Aseară nu ţi-am putut desluşi bine chipul şi, cum ştiu că 
Ibn Asl a pornit la o vânătoare de sclavi, trebuia să fiu 


prevăzător. Pe cuvintele lui Agadi nu mă puteam bizui, 
fiindcă aflasem că era în tovărăşia lui. 

— L-am lămurit ce plănuieşte Ibn Asl şi a înţeles că locul 
lui nu e acolo. Poţi avea toată încrederea în noi. 

— Acum da; spune-mi cum să-ţi mulţumesc pentru ce-ai 
făcut pentru noi? 

— Nu-ţi cer nici o mulţumire, dar te-aş ruga ceva. Ceea ce- 
ţi cer nu va fi degeaba, ci voi plăti cinstit. Ne trebuie boi de 
călărie şi pentru poveri. 

— Atunci e adevărat că Ibn Asl vrea să pornească 
împotriva gohkilor? 

— Nu numai că vrea dar a şi pornit. Ştiu că sunt tot din 
seminţia voastră şi trag nădejde că ne vei veni în ajutor. 

— Sunt prieteni şi rude, aşa că e de datoria noastră să-i 
ajutăm. Şi apoi, tu ne-ai scăpat de la moarte. Tu, un străin, 
vrei să-i ajuţi şi noi să-i lăsăm în primejdie? Câţi boi îţi 
trebuie? 

— Vreo două sute. Poţi să aduni repede atâţia? 

— Dacă vrei, poţi avea mâine pe la ora prânzului şi o mie. 
Suntem bogaţi în vite, mai bogaţi decât toate celelalte 
triburi care îşi au sălaşurile prin meleagurile astea. Eu zic 
că două sute are să fie prea puţin. 

Pe când spunea acestea, mă privea cu coada ochiului, 
zâmbind, ca şi când ar fi pus ceva la cale. 

— De ce? l-am întrebat eu mirat. 

— Fiindcă două sute n-au să ajungă pentru toţi. Dacă 
războinicii străini se supun lipsurilor şi primejdiilor ca să-i 
apere pe gohki, cum să stăm noi cu mâinile în sân? O s-adun 
două sute din cei mai viteji oameni de-ai mei şi pornim cu 
voi. 

Era mai mult decât mă aşteptam. De aceea i-am răspuns 
cu bucurie: 

— Primim din toată inima. Nu că ne-am teme noi de Ibn 
Asl, dar în astfel de împrejurări cu cât vom fi mai mulţi, cu 
atât mai bine. De altfel, nădăjduiesc să-i avem şi pe 
războinicii lui Agadi de partea noastră, după ce vor afla 


cum stau lucrurile. Vorba e numai: cam cât timp îţi trebuie 
ca să-ţi aduni războinicii? 

— Când soseşte reissul effendina cu oamenii săi? 

— Cred că mâine spre seară va fi aici. 

— Socot că nu va porni numaidecât, ci o să aştepte până a 
doua zi dimineaţa. Nu trebuie să zăbovească defel din 
pricina noastră, fiindcă trimit îndată ştafete la ai mei, ca să 
se adune până mâine la vremea prânzului; ca să nu ducem 
lipsă de merinde pe drum, o să coacă şi o să fiarbă femeile 
şi fetele de-ale mâncării toată noaptea. Acum îngăduie-mi 
să mă duc să dau ştafetelor poruncile trebuincioase. 

Nu trecură decât vreo câteva minute şi şase din oameni 
porneau cu luntrile, pe când alţi câţiva aduceau puiul de 
hipopotam în tabără. Eu cu soldaţii mei şi cu căpetenia ne 
aşezarăm în jurul unuia dintre focuri să ne înţelegem 
asupra celor ce aveam de făcut. Pricepusem din vorbele 
negrului că aveam în el un aliat preţios. 

După ce negrii fripseră hălci mari de carne de hipopotam 
şi se îndopară ca nişte hămesiţi, deşi cinaseră cu puţin 
înainte, se duseră în colibe să se culce; noi ne întinserăm în 
jurul focului şi adormirăm numaidecât. 

Ne-a deşteptat în zori vuietul pădurii. Toate vietăţile se 
treziseră la viaţă şi făceau o larmă de nu mai era chip de 
dormit. 

Până la amiază negrii se îndeletniciseră cu friptul cărnii de 
hipopotam, ca s-o avem pentru mai multe zile. În vremea 
asta ştafetele trimise de căpetenie se înapoiară şi spuseră 
că războinicii sosesc din urmă şi se vor opri cu vitele la o 
mică savană, al cărei nume nu-l mai ţin minte. Femeile vin şi 
ele încărcate cu merinde. 

Pe la prânz, un negru veni să ne spună că au sosit şi ne 
aşteaptă. Căpetenia ţinea să mă duc şi eu. Cum s-ar fi putut 
întâmpla ca reissul effendina să sosească în lipsa mea, am 
trimis o barcă vâslită de patru soldaţi şi un cârmaci să-i iasă 
înainte la capătul ostrovului şi să-l aducă la noi. Am plecat 


apoi cu căpetenia, însoţit de Agadi, care ne slujea de 
tălmaci. 

După ce am mers vreun sfert de ceas prin pădure, am 
ajuns la o câmpie cu iarbă deasă şi fragedă. Dădurăm aici 
peste două sute de războinici, cu boii lor de călărie, 
împreună cu alţi negri, care mânau celelalte vite, aduse 
pentru noi. 

Borii erau toţi oameni puternici, altă îmbrăcăminte nu 
aveau decât un şorţuleţ în jurul mijlocului; singurele lor 
arme erau cuţitele cu care trebuiau să-şi croiască drum 
printre liane şi nişte flinte lungi şi vechi, pe care ştiau să le 
mânuiască de minune, după cum m-am încredinţat mai 
târziu. Boii erau de asemenea voinici şi foarte bine hrăniţi şi 
aveau o privire mult mai inteligentă decât a celor din 
Europa. Nu sunt defel îndărătnici, ci blânzi şi ascultători, ca 
şi când ar înţelege de cuvânt. Ţin la drum şi nu obosesc 
defel. 

Erau peste patru sute de astfel de boi. Cei de povară 
purtau atârnate de amândouă părţile coşuri de răchită sau 
ulcioare mari de pământ. În coşuri se aflau merindele, iar în 
ulcioare apa de băut, căci aveam să trecem prin locuri 
mlăştinoase, unde apa e rea şi plină de noroi. Boii de călărie 
- cei rezervaţi pentru persoanele simandicoase - aveau un 
fel de şa în spinare şi în nări verigi de care era legat frâul. 

Căpetenia le ţinu oamenilor săi o cuvântare, din care 
fireşte n-am priceput nimic. După câte mi-a spus tălmaciul, 
era vorba de scopul şi direcţia expediției noastre; în acelaşi 
timp, căpetenia îi îndemna pe războinici să fie viteji şi 
curajoşi. Răspunsul a fost un urlet scos din toate piepturile, 
un fel de „ura” al nostru. Îi puse pe urmă să defileze pe 
dinaintea mea, întâi pe jos, apoi călare. Păşeau mândri şi 
încruntaţi, ca nişte adevăraţi eroi. 

După ce parada se sfârşi, ne înapoiarăm în tabără, însoţiţi 
de un număr însemnat de războinici, ca să care carnea de 
hipopotam aflată în mare cantitate, deoarece animalul 
fusese, după cum am mai spus, de o mărime neobişnuită. 


Abia ne înapoiasem şi oamenii trimişi de mine veniră să-mi 
comunice că reissul effendina a şi ancorat la mal, în 
apropierea capcanei. M-am dus la el şi i-am raportat că 
însărcinarea mea avusese rezultatul dorit şi că borii vor să 
ne însoţească în număr mare. 

În timp ce soldaţii debarcau, eu cu emirul ne îndreptarăm 
spre tabără, unde reissul fu întâmpinat cu respect de 
căpetenie şi poftit să vadă „trupa”. Deoarece eu abia mă 
întorsesem de acolo, l-am lăsat să se ducă singur şi m-am 
gândit să-mi întrebuinţez timpul vânând ceva prin pădure. 

— Degeaba te duci, îmi zise căpetenia prin tălmaciul 
nostru, n-ai să găseşti nimic. Sălbăticiunile au fugit toate de 
frica noastră. Dacă treci însă dincolo de mal, găseşti vânat 
berechet. 

— Oare nu e nici o primejdie să mă întâlnesc cu vreun 
duşman? 

— N-ai de ce te teme. În afară de noi, nu e ţipenie de om 
prin ţinutul ăsta. 

Întrebasem aşa, într-o doară, nu că mi-ar fi fost cumva 
frică, ci fiindcă eram obişnuit să-mi iau întotdeauna măsuri 
de precauţie când plecam undeva. Ben Nil ceru să-i îngădui 
să mă însoţească şi nu puteam să nu-i fac hatârul. Când să 
pornim spre barcă, m-am pomenit cu Selim, pe care îl 
lăsasem pe corabia reissului effendina, că vine lângă mine 
şi-mi spune: 

— Effendi, ia-mă şi pe mine. Vreau să împugşc şi eu vreo 
pasăre de aia de pădure. 

— Nu se poate, i-am răspuns eu, gândindu-mă la câte 
neghiobii făcuse de când îl cunoşteam şi prin câte primejdii 
trecusem din pricina lui. 

— De ce? întrebă el, privindu-mă mirat. 

— Fiindcă mă tem că o să faci iar cine ştie ce boroboaţă. 

— Boroboaţe, eu? Eu, Selim, cel mai viteaz dintre 
războinicii neamului meu! Mă jigneşti adânc, effendi, şi-mi 
umpli sufletul de mare mâhnire. Lasă-mă să mă lupt cu o 
sută de elefanţi şi cu cincizeci de hipopotami şi să vezi că 


fac harcea-parcea din ei. Şi să nu fiu eu în stare să împuşc o 
pasăre? 

Toate aceste asigurări ale lui nu m-ar fi hotărât dacă n-ar fi 
intervenit Ben NIL: 

— Ia-l, effendi! Ai auzit doar că nu ni se poate întâmpla 
NIMIC. 

— Dacă n-o putea face altceva, măcar să ne sperie vânatul, 
fiindcă până n-o face el o neghiobie nu se lasă. În sfârşit, să 
vedem dacă e şi el o dată în stare să nu strice ceva. 

Luarăm o barcă mică de la corabie, în care nu încăpeau 
decât doi inşi şi cârmaciul. Ben Nil cu Selim vâsleau. 

Străbăturăm ostrovul şi traserăm la malul celălalt, apoi 
pornirăm prin pădure. Vreme de un sfert de ceas nu 
găsirăm ceva mai acătării. 

— Suntem încă prea aproape de tabără, trebuie să ne mai 
afundăm în pădure, zise Ben Nil. 

Ne înapoiarăm la barcă şi mai vâslirăm o bucată de drum 
în lungul malului, până la o limbă de pământ care 
răspundea în pădure. Am îndreptat barca într-acolo şi Selim 
strigă cu bucurie: 

— Aici o să găsim vânat din belşug. Hai să coborâm! 

Fără să aştepte ordinul meu, trase lopata în barcă. 

Eram la câţiva coţi de mal, unde se formase un fel de 
insulă mititică, acoperită cu iarbă. Când Selim trăsese vâsla, 
se produse o smucitură, care puse barca cu botul spre 
insulă, ce nu era în realitate decât. o insulă plutitoare de 
verdeață. Lunganul, crezând că pune piciorul pe pământ, 
sări... de-a dreptul în verdeaţa amăgitoare. Prinzându-se 
repede de marginea bărcii, începu să răcnească ca un 
nebun: 

— Ajutor! Mă înec. mă duc la fund. 

— Înoată, omule, că răstorni barca, i-am strigat speriat. 

— Vreau să mă urc în ea... zbiera el. Vin crocodilii... 
crocodilii! Trageţi-mă sus... repede, repede, altminteri mă 
mănâncă. 


Nu se vedea nici un crocodil, dar dobitocul se încleştase 
înnebunit de frică de marginea bărcii şi o aplecase pe o 
rână. 

— Treci, iute de marginea cealaltă, că ne înecăm, i-am 
strigat lui Ben NIL. 

— Trageţi-mă sus. vin crocodilii! răcnea Selim cât îl ţinea 
gura. Uite-i că vin... 

În spaima lui grozavă de crocodili, care nici măcar nu se 
zăreau, se săltă o dată în sus, ca să sară în barcă, dar 
smucitura o făcu să se aplece pe o parte şi apa pătrunse 
înăuntru. Fireşte că se răsturnă şi Selim se duse de-a 
dreptul la fund, trăgându-l şi pe Ben Nil după el. Armele 
noastre, care se aflau în fundul bărcii, le ţinură tovărăşie. 
Numai eu avusesem prevederea să mă întind pe burtă, aşa 
că am rămas plutind deasupra apei. Ben Nil ieşi însă repede 
la suprafaţă. 

— Unde e Selim? l-am întrebat. 

— La fund. Să-l scoatem afară, altminteri se îneacă. 

M-am lăsat în apă şi am simţit cum mă apucă de picior 
cineva. M-am luptat să ies la mal, trăgându-l pe Selim după 
mine. Se încleştase atât de tare de piciorul meu, încât nu-mi 
dădu drumul nici când era jumătate pe uscat. Ţinea ochii 
închişi şi făcea pe mortul. Abia m-am desprins din mâinile 
lui. 

— Nu cumva a murit? întrebă Ben Nil îngrijorat. 

— Aş! Nu se îneacă omul aşa de uşor, i-am răspuns necăjit. 

— Atunci o fi leşinat. la să vedem dacă mă aude. Fi, 
Selime, deschide ochii! 

Lunganul ridică pleoapele anevoie, se târi repede pe mal 
cât mai departe de apă, ne privi cu spaimă şi strigă: 

— Unde sunt crocodilii? Hai să fugim repede! 

A vrut într-adevăr s-o ia la fugă, dar l-am apucat de braţ şi 
i-am zis cu asprime: 

— Stai, fricosule! Nici măcar pentru crocodili nu eşti bun. 
Afară de asta, nu e niciunul pe aici. Acum s-a dus dracului 


vânătoarea noastră. Nu făceam eu mai bine dacă nu te 
luam? Eram sigur că nu poţi tu să nu faci vreo neghiobie! 

Învinuirile mele îl dezmeticiră numaidecât. Îşi îndreptă 
trupul şi răspunse cu mândrie 

— De ce vorbeşti aşa, effendi? Neghiobia ai făcut-o tu, nu 
eu. Cine a tras barca spre insula aia afurisită, nu tu? 

— Nu-i adevărat, vroiam tocmai s-o ocolesc, când ai sărit 
pe ea ca un tâmpit ce eşti. Ar fi trebuit să te lăsăm să te 
îneci, ca să scăpăm odată de un dobitoc ca tine. 

— Dobitoc, eu? Nu, effendi, nu poţi să mă crezi astfel. Îţi 
închipui că m-aş fi înecat? Da de unde! Eu, eu care cunosc 
toate mările şi toate râurile şi mă simt în apă mai bine ca la 
mine acasă? 

— Dacă e aşa, dă-te la fund şi scoate barca, şi armele din 
apă. 

Selim începu să se scarpine după ureche, cum făcea 
întotdeauna când nu mai avea ce să răspundă şi tăcu. îi 
cerusem asta, deşi ştiam bine că nu e el omul pentru o 
astfel de îndrăzneală, ci numai ca să-l necăjesc. Trebuia s-o 
fac singur. De aceea mi-am deşertat buzunarele şi am pus 
lucrurile din ele la soare să se usuce, de asemenea chimirul 
cu tot ce se afla în el, m-am descălţat şi am intrat în apă. 

Mare lucru nu era să găsesc armele, căci greutatea le 
ţinea la fund. Pe când eu le căram la mal, Ben Nil se 
dezbrăcă şi el şi porni înot să tragă la mal barca, pe care 
apa o ducea la vale. 

Începurăm apoi să ştergem puştile şi să le curăţăm de mâl. 
În vreme ce ne vedeam de treabă, priveam din când în când 
la apă, vorbind cu glas tare între noi, căci din spusele 
căpeteniei n-aveam de ce ne teme. Stăteam cu spatele la 
pădure şi nici prin gând nu ne trecea să ne întoarcem 
măcar odată ochii într-acolo. 

Dar căpetenia se înşelase. Ne era dat să ne întâlnim cu 
cineva, ba încă cu cine nici prin gând nu ne-ar fi trecut! 

Tocmai sfârşisem de curăţat puşca şi am întins mâna să 
apuc revolverul, să văd dacă apa nu mil-a stricat, când în 


spatele meu am auzit un glas strigând: 

— Pe ei! Ţineţi-i bine şi legaţi-i! 

Am fost apucat şi trântit la pământ cu atâta iuţeală, încât 
n-am mai avut timp să sar în picioare. Patru indivizi tuciurii 
se năpustiră asupra mea, pe când un al cincilea se căznea 
să-mi lege braţele în jurul trupului cu o basma. M-am 
smucit de câteva ori şi fu cât p-aci să le scap, dar în cele din 
urmă mă biruiră. Alţi trei indivizi izbutiseră în vremea asta 
să-l lege pe Ben NIL, care zăcea alături de Selim. 

Abia după ce se asigură că nu-i mai puteam face nimic, 
atunci ne fu dat să-l vedem la faţă pe cel care îi asmuţise pe 
negri asupra noastră. Stătuse până atunci ascuns în tufiş, 
ca nu cumva să-i putem face ceva. Acum, când se simţea în 
siguranţă, ieşi la iveală şi începu să se răstească la noi: 

— Aici sunteţi, câinilor? Pesemne că asta a fost voia lui 
Allah. V-a dat în mâinile noastre, ca să vă stârpim în sfârşit 
de pe faţa pământului. Văzurăm, spre marea noastră 
mirare, pe muza'bir, omul de care scăpasem de atâtea ori 
ca prin urechile acului. Eu îl credeam plecat cu Ibn Asl la 
vânătoarea de sclavi şi când colo el se afla la Maijeh. Şi cine 
să fie negrii ăştia pe care-i comanda? 

Se dădu cât mai aproape de mine şi zise: 

— Diavolul ţi-a ajutat pesemne de ne-ai scăpat până acum, 
dar de data aceasta nici el nu te mai poate ajuta, căcinu o 
să-ţi mai lăsăm vreme să fugi. Îndată ce vom ajunge în 
tabără vei fi spânzurat. Păcat numai că o astfel de moarte e 
prea blândă pentru tine; ar trebui să fii schingiuit, ca să-ţi 
dai sufletul în chinuri cumplite. Poate însă că aşa se va 
întâmpla dacă vei încerca să ne minţi. Aşadar, ca să fii scutit 
de chinuri, să-mi răspunzi adevărat la ce te voi întreba. De 
unde veniţi? 

Hm! Vorbea despre o tabără, oare Ibn Asl era încă aici? 
Nu-mi venea să cred. Să tac, ar fi fost o prostie din partea 
mea, dar să-i spun adevărul, făceam o prostie şi mai mare. 
I-am răspuns deci: 

— Păi, noi ăştia trei venim din josul râului. 


— Numai voi trei? Altcineva nu? 

— Nu. 

— Minţi, ghiaurule! 

— Ba nu mint defel. 

— Minţi, am spus! Barca ta te dă de gol. Astfel de bărci nu 
există pe aici, asta e a unei corăbii şi corabia trebuie să fie a 
reissului effendina. Hai, mărturiseşte! De la cine ai barca? 

M-am gândit să-i spun adevărul, altminteri s-ar fi îndoit de 
tot ce i-aş fi spus; 

— De la reissul effendina, zisei eu simplu. 

— Mi-am închipuit că aşa trebuie să fie. Unde se află 
corabia lui? 

— La o zi şi jumătate drum de aici. 

— Hm. să te cred? De ce n-aţi rămas şi voi acolo? 

— Pentru că ne-a trimis înainte, ca să punem aici la ostrov 
capcane pentru hipopotami, să aibă soldaţii noştri carne 
proaspătă când vor sosi poimâine aici. 

— Şi ce căutaţi tocmai atât de departe? 

— Pe Ibn Asl. 

— Aşa? Nu ştiţi unde se află seribahul lui? 

— Nu, dar o să aflăm noi. 

— O s-aflaţi pe dracu', fiindcă înainte de a apune soarele o 
să fiţi la el în iad. Nu v-aţi oprit în drum la nici un seribah? 

— Ba da, la seribahul Aliab. 

— Al cui e? 

— Al unui bătrân şchiop care face schimb de mărfuri cu 
locuitorii de pe malul Nilului. 

— O fi negoţ cu sclavi, ai? 

— Doamne fereşte! E un om de ispravă care. 

Mă întrerupse cu un hohot de râs ironic. 

— Atât de prost nu poate fi decât un creştin, un blestemat 
de creştin! Măi omule, măi, tâmpit trebuie să fii ca să crezi 
că ăla e om de ispravă. Află că seribahul ăsta e al lui Ibn Asl 
şi şchiopul care s-a dat drept negustor e sergentul 
vânătorilor de sclavi. 

— Nu mai spune! m-am prefăcut mirat. 


— Chiar aşa. Vreţi să-l prindeţi pe Ibn Asl, ai? Dobitocilor! 
De când nu mai e el acolo! 

— Atunci unde e? am întrebat, cu o naivitate bine jucată. 

— Unde e? Crezi că sunt prost să-ţi spun? râse el, apoi 
adăugă cu seriozitate. Ba o să-ţi spun, ca să vezi că nu ne 
mai temem de tine, că eşti cu desăvârşire pierdut. Ibn Asl s- 
a dus cu peste două sute de războinici la Wagunda, ca să 
pună mâna pe gohkii de acolo şi să-i facă sclavi. 

— Tu de ce nu te-ai dus cu el? Ţi-a fost frică pesemne. 

— Frică mie? Ar trebui să-ţi răspund cu palme, nu cu 
vorbe. Am rămas dinadins aici cu mokademul, fiindcă pe 
drumul ăsta o să se întoarcă Ibn Asl după ce-o sfârşi cu 
afurisiţii ăia de negri. Facem un nou seribah prin apropiere, 
ca să avem unde aduce prizonierii până ce om găsi muşterii 
pentru ei. O să-l vezi şi tu, fiindcă acolo te ducem acuşi. 

Arabul avea nouă oameni cu el. Ne luară între ei şi 
pornirăm în lungul malului. Barca noastră rămase legată cu 
o frânghie de mal, ca să vină cineva de-ai lor s-o ia, după 
cum l-am auzit pe muza'bir spunând negrilor săi. 

Curând pădurea se sfârşi şi în faţă ne apăru o câmpie 
mărişoară, înverzită, care se prelungea până la malul apei. 
Ostrovul era aici împrejmuit de un tiv îngust de tufe. 
Probabil că această câmpie va fi fost cândva tot pădure, dar 
copacii fuseseră mistuiţi de foc. 

Străbăturăm câmpia, apoi, lăsând ostrovul la dreapta, 
dădurăm iar de pădure, la marginea căreia se ridicau mai 
multe colibe în formă de pâlnie, făcute din lut şi trestie. 
Acoperişul era numai din trestie. Aceste tokule - adică 
colibe - alcătuiau noul seribah al lui Ibn Asl. 

La apropierea noastră ne ieşiră înainte patru inşi, dintre 
care trei aveau tipul african. Al patrulea era... vechiul meu 
duşman, mokkademul sfintei Kadirine. 

Când mă văzu, rămase înmărmurit. După ce îşi manifestă 
printr-un potop de ocări bucuria că mă are iar înaintea 
ochilor, întrebă cum şi în ce fel am ajuns acolo. Muza'birul îi 
spuse tot ce se întâmplase şi ce aflase de la mine. Fireşte că 


amândoi mă credeau pe cuvânt, ceea ce nu era o dovadă de 
marea lor inteligenţă. 

Deoarece muza'birul îmi spusese că îmi vor face repede de 
petrecanie, mă gândeam să fug cât mai e timp. Trebuia 
neapărat să rup basmaua cu care îmi legaseră braţele în 
jurul trupului. Pânza însă, deşi cam veche, era destul de 
trainică. 

La noul seribah se aflau aceşti doi vrăjmaşi de moarte ai 
noştri şi încă doisprezece vânători de sclavi, lăsaţi acolo de 
Ibn Asl. Erau toţi înarmaţi, dar îşi lăsară puştile lângă colibe 
când ajunserăm la ele. De pistoalele şi cuţitele pe care le 
aveau la brâu nu mă temeam eu. 

Mokkademul era şi el de părerea muza'birului, ca să fim 
spânzurați; puse însă condiţia să fim înainte puţin 
schingiuiţi. 

În timp ce discutau, le-am şoptit tovarăşilor mei: 

— O să vă tai legăturile; voi s-o luaţi imediat la fugă 
îndărăt la barcă şi să m-aşteptaţi acolo. 

— Păi cum o să ni le tai că eşti legat? mă întrebă tot în 
şoaptă Ben NIL. 

— Treaba mea! 

— Crezi că o să putem scăpa? Au să se ia după noi. 

— Nu după voi, ci după mine, fiindcă o s-o iau în altă 
direcţie. Să m-aşteptaţi însă negreşit în barcă, altminteri 
pun mâna pe mine. 

Începui să mişc un braţ, ca să slăbesc puţin basmaua cu 
care eram legat. Am făcut-o într-adins pe faţă ca să se bage 
de seamă. Muza'birul mă văzu, veni lângă mine şi-mi strigă 
înfuriat: 

— Ce faci, câine, vrei să te dezlegi? Stai că-ţi arăt eu ţie! 
Aha, uite că s-a slăbit basmaua; o leg eu acu' la loc. 

Nu se gândea prostul că trebuia s-o deznoade mai întâi; 
ceea ce şi făcu pentru o clipă. Dar mie mi-a fost de-ajuns şi 
atât; am îndepărtat coatele de trup, m-am răsucit în loc, am 
smuls cuțitul de la brâul muza'birului, l-am izbit cu pumnul 
în faţă de l-am făcut să se rostogolească la pământ, apoi am 


retezat la repezeală frânghiile cu care erau legaţi Ben NIL şi 
Selim şi le-am şoptit: 

— Fugiţi cât puteţi şi nu uitaţi ce v-am spus. 

Totul se petrecuse cu iuţeala fulgerului, totuşi 
mokkademul avu timp să sară la mine să mă apuce de braţ. 
Aveam cuțitul în mână şi aş fi putut să i-l vâr în piept, dar nu 
vroiam să fac moarte de om, de aceea am aruncat jos cuțitul 
şi l-am pocnit cu pumnul în tâmplă. Se prăbuşi şi el alături 
de celălalt, aşa că am reuşit s-o iau la fugă, dar nu după 
tovarăşii mei, ci în direcţie opusă. Văzând cei doi boi de 
călărie păscând, am sărit în spinarea unuia din ei şi am 
început să-l lovesc cu picioarele în coaste. Boul porni în 
goană; am prins frâul pe care-l avea după grumaz şi. să te 
ţii! 

În urma mea vânătorii de sclavi urlau ca nebunii. M-am 
uitat peste umăr şi l-am văzut pe muza'bir ridicându-se de 
jos, încălecând pe boul celălalt şi luându-se după mine. Cu 
atât mai bine - îmi ziceam eu. Nu se sinchisesc de Ben NI şi 
Selim, ci cu mine au ei ce au. Boul pe care călăream era mai 
iute de picior şi ar fi fost greu să m-ajungă cineva din urmă. 

Din nenorocire bucuria mea se sfârşi repede. În goana lui, 
bietul dobitoc nimeri cu un picior într-o groapă acoperită de 
iarbă, se poticni şi mă azvârli cât colo. Am stat câteva clipe 
ameţit şi, deşi capul îmi vâjâia ca o moară, am luat-o la fugă 
drept înainte. Muza'birul era acum la două sute de paşi de 
mine. Scoase un strigăt de triumf şi trase pistolul de la 
brâu. După el venea în goană mokkademul cu ceilalţi. 

De ăştia nu-mi păsa mie, erau şi ei pe jos şi nu mă puteau 
ajunge atât de uşor. Primejdia era muza'birul. Mă gândeam 
dacă nu e bine să mă opresc şi să-l aştept ceea ce am şi 
făcut. Drept e că el era înarmat şi eu nu, dar mă bizuiam pe 
ochiul meu ager şi pe puţin noroc. 

Când am fost numai la vreo sută de paşi, îşi îndreptă 
pistolul spre mine şi răcni: 

— Mori, câine! Ai scăpat de ştreang, dar nu şi de glonţ. 


Apăsă pe trăgaci şi... glonţul dădu greş, ceea ce era de 
prevăzut. Cine vrea să mă nimerească de la o astfel de 
apropiere din goana unui bou trebuie să fie mai dibaci şi să 
aibă o armă mai bună decât tinicheaua lui de flintă. Vâri 
pistolul descărcat la brâu şi-l scoase pe celălalt. Nici de data 
asta nu făcu vreo scofală. Acum îl aveam în mână, aş fi putut 
să pun rămăşag pe orice. 

Băgă şi pistolul celălalt la brâu şi luă cuțitul. În furia care îl 
cuprinsese, când văzu că a dat iar greş şi în dorinţa lui 
grozavă să pună mâna pe mine, îşi pierdu cumpătul şi uită 
să-şi strunească animalul la timp. Boul nu se opri în dreptul 
meu, ci trecu mai departe. Nu pierduse decât câteva 
momente, dar mi-au fost de ajuns să mă folosesc de ele. M- 
am repezit după el şi cât ai clipi am sărit în spinarea boului, 
la spatele muza'birului. L-am strâns cu toată puterea. Boul, 
care se oprise mai întâi, se sperie şi o luă la fugă iar, ca 
înnebunit. 

— Câine! răcni muza'birul, dă-mi drumul, altminteri ne 
frângem amândoi gâtul. 

— Eu nu-mi frâng nimic, dar ţie îţi zdrobesc oasele, i-am 
răspuns râzând. Lasă cuțitul, că te strivesc ca pe un vierme. 
Ţinea frâul cu amândouă mâinile şi în acelaşi timp cuțitul 
în dreapta. Când simţi că-l apăs mai tare, dădu drumul 

cuţitului. 

— Lasă-mă, că-mi sfărâmi pieptul... gemu el. 

— Dacă faci ce-ţi spun, nu ţi se întâmplă nimic, dar dacă 
nu m-asculţi, e vai de tine, auzi? Frâul e în mâinile tale. 
Îndeamnă boul mai spre stânga. 

Ceilalţi erau cu mult în urma noastră. Iovarăşii mei 
străbătuseră câmpia şi se apropiau, după cât puteam să 
văd, de cealaltă limbă de pădure, deci nu mai aveau ce le 
face; nu-mi rămânea decât să-i urmez acum şi nu singur, ci 
cu muza'birul. De aceea l-am silit s-o ia mai la stânga, adică 
în direcţia unde se afla barca noastră. Îl strângeam atât de 
tare, încât era nevoit să-mi asculte porunca. Gemea sub 


strânsoare, dar se supunea voinţei mele, fără să spună un 
cuvânt. 

Boul trecu în goană câmpia şi o luă spre pădure. Vânătorii 
de sclavi şi mokkademul, după noi. Răcneau ca nebunii, dar 
mie nu-mi păsa. Tocmai când să intrăm în pădure, 
muza'birul ridică un picior, cu gândul să se elibereze puţin 
din strânsoare şi să treacă piciorul dincoace, nădăjduind să 
se lase în jos pe burta boului. Dar îşi greşise socotelile. N- 
aveam defel poftă să-l scap tocmai acum când abia pusesem 
mâna pe el. L-am lăsat puţin din braţe, l-am apucat cu 
stânga de gât şi l-am pocnit în frunte cu pumnul drept. 
Ticălosul era cât p-aci să cadă peste grumazul boului. Cu o 
mână i-am smucit frâul din mâinile care se lăsau moi în jos, 
iar cu cealaltă i-am lipit trupul leşinat de pieptul meu. 

Ajungând la marginea pădurii, trebuia să strunesc boul. 
Dobitocul simţi mişcarea şi porni la pas. Totuşi nu era 
simplu să mă ţin în spinarea lui, fără să-i dau drumul 
muza'birului, aşa că îndată ce copacii se îndesiră a trebuit 
să descalec şi s-o iau pe jos, ducând pe umeri pe muza'birul 
leşinat. 

I-am găsit pe Ben NIL şi Selim aşteptându-mă îngrijoraţi în 
barcă. 

— Hamdulillah! strigă tânărul, când mă văzu. Bine că te-ai 
întors, în sfârşit! Dar ce duci în spinare, effendi? Ăsta e. e 
muza'birul! exclamă el încremenit. 

— Da, a vrut el să pună mâna pe noi şi, când colo, l-am 
prins noi pe el. 

— Halal să-ţi fie! Dar cum s-a întâmplat că... 

— O să-ţi spun mai târziu. S-o luăm repede la sănătoasa, 
că te pomeneşti acuşi cu ceilalţi după noi. 

— Armele ne-au rămas la ei, ce ne facem, effendi, fără 
arme? 

— Deocamdată trebuie să ne lipsim de ele. Acum e vorba 
s-o ştergem de aici. 

— De-a dreptul prin Maijeh Semkat? 


— Nu, căci ar vedea încotro ne ducem. Vâslim tot pe lângă 
mal, ca să nu ne vadă. Până s-ajungem noi în dreptul 
capcanei de hipopotami s-a întunecat şi nu ne vor vedea 
barca trecând de partea cealaltă a apei. 

În timp ce schimbam aceste cuvinte între noi, coborâsem 
în barcă, îl lăsasem jos pe muza'birul leşinat şi mă aşezasem 
la cârmă. Ceilalţi doi puseseră mâna pe lopeţi şi vâsleau 
acum din răsputeri, pe sub copacii de pe mal. 

Soarele cobora spre asfinţit şi, curând, trebuia să apună. 
Zoream s-ajungem înainte de a se înnopta la locul unde ne 
oprisem la venire pentru a căuta ceva vânat şi care era 
situat tocmai peste drum de capcană. 

Pe când cei doi vâsleau, le-am povestit cum am reuşit să 
pun mâna pe muza'bir. Când am sfârşit, Ben Nil zise, 
minunându-se: 

— Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva! Când ne-au târât după ei 
şi i-am auzit vorbind de spânzurătoare, credeam că nu mai 
e scăpare pentru noi şi, când colo, s-a întâmplat tocmai de- 
a-ndoaselea. Ne întoarcem biruitori şi-l ducem pe muza'bir 
plocon emirului. 

Băiatul nu mai sfârşea cu laudele la adresa mea şi mă 
ridica în slava cerului. Selim însă tăcea şi nu scotea un 
cuvânt. Lucrul ăsta îl scotea pe Ben Nil din fire; nu se mai 
putu stăpâni şi-i zise necăjit lunganului: 

— Ce faci, mă? Nu poţi să-i mulţumeşti şi tu lui effendi? 
Dacă nu era el, atârnai şi tu ca şi mine, cu limba scoasă, de 
creanga unui copac. 

Provocat astfel, Selim începu să se laude pe sine, după 
cum îi era obiceiul. I-am curmat însă repede potopul de 
vorbe când ajunserăm la locul pe care pusesem ochii şi 
muza'birul începu să se mişte. Traserăm la mal şi-l legarăm 
zdravăn pe ticălos, care nici nu cuteza să crâcnească. 

Umbrele pădurii se lăsaseră de mult peste luciul apei; 
începuse să se întunece de-a binelea. Împinserăm iar barca 
pe apă, ca să ne oprim tocmai la capcană, în apropierea 
căreia era ancorată corabia reissului effendina. Stătea 


cufundată în beznă, ceea ce mă bucură foarte mult din 
pricina dușmanului din mâinile căruia de-abia scăpaserăm 
şi care ar fi putut-o vedea dacă ar fi fost lumină la bord. 

Emirul pusese santinele, iar el se afla în coliba căpeteniei 
borilor. Ne duserăm şi noi acolo, luându-l între noi pe 
muza'bir, căruia îi lăsasem picioarele libere, ca să poată 
umbla. Mare fu mirarea reissului effendina când îl văzu. 

Îl apucă de braţ şi-l trase lângă foc. 

— Mă cunoşti? se răsti emirul la el, şi fiindcă arabul tăcea, 
continuă: Ştii cine sunt? 

— Eşti reissul effendina, spuse muza'birul, cu ciudă. 

— Da, ăsta sunt. Ştii tu ce înseamnă asta pentru tine? Ca 
reiss effendina am dreptul să te judec şi vei fi auzit şi tu că 
nu prea ştiu de glumă când e vorba de făcut dreptate. 

— Dacă eşti om drept, trebuie să-mi dai drumul, căci nu ţi- 
am făcut nimic. 

— Eşti vânător de sclavi. 

— Dovedeşte-o! Arată-mi un singur sclav pe care să-l fi 
vândut eu. 

— Latră tu, câine; în curând o să schelălăi. De ce ai vrut 
să-l ucizi pe acest effendi? 

— Minte. Şi chiar aşa să fi fost, trebuie să se adreseze 
consulului său, nu ţie. 

— 'Te înşeli. Este supus al viceregelui, pe care îl înlocuiesc 
eu. Îţi cunosc toate fărădelegile. Effendi a fost prea 
îngăduitor cu voi, eu însă ştiam dinainte că în momentul 
când îmi vei cădea în mână eşti pierdut. Acum fii sigur că n- 
o să-mi mai scapi. 

— N-ai nici o dovadă împotriva mea. Ce spun alţii nu te 
priveşte pe tine. Eu pot să-ţi aduc martori că n-am făcut 
nimănui nimic şi sunt învinovăţit pe nedrept. 

— La ce să mă mai supăr pe cuvintele tale! În ochii mei 
eşti de pe-acum un stârv împuţit şi pe stârvuri nu se supără 
nimeni. Martorii tăi n-au nici un preţ pentru mine; îi cred pe 
aceia care te învinuiesc. Eu osândesc după legile pustiului: 
nici o faptă fără plată. Aziz! Ia adu o funie! 


Aziz era, după cum ştim, favoritul emirului. Se duse într- 
una dintre colibe şi veni cu funia. Când o văzu, muza'birul 
strigă înspăimântat: 

— Vai de mine, effendina, nu cumva vorbeşti serios? 
Gândeşte-te la răspunderea pe care ţi-o iei. Mokkademul 
sfintei Kadirine mi-e prieten; ştie că sunt nevinovat şi va 
cere socoteală viceregelui pentru moartea mea. 

— Acest mokkadem e şi prietenul meu şi, până a se lumina 
de ziuă, o să se bălăbăne în spânzurătoare alături de tine. 
Ridicaţi-l sus pe o cracă! 

Trei soldaţi îl apucară pe muza'bir. Aziz îi puse laţul de 
gât, iar alţi doi apucară capătul frânghiei şi-l trecură peste 
o creangă groasă. Osânditul se zbătea cu disperare, răcnea, 
urla, se jura că e nevinovat... Degeaba... Am încercat să mă 
rog de emir să-l ierte, dar acesta îmi curmă repede vorba: 

— Tu să taci! Ştii de câte ori m-am luat după tine şi am fost 
prea îngăduitor cu câinii ăştia. Acu' nu-ţi mai merge. Dacă 
stărui şi de data asta, nu numai că te expui la alte primejdii, 
dar îţi spun ritos că mă supăr şi nu mai vreau să ştiu nimic 
de tine. De aceea te rog să nu te amesteci şi să faci 
bunătatea să mă laşi în pace. 

Scurt şi cuprinzător! Am înţeles că orice cuvânt era de 
prisos. Am tăcut, dar rămăsei pe loc. Nu că mi-ar fi făcut 
plăcere să fiu de faţă la execuţie, urmăream însă un anumit 
Scop. 

Muza'birul fu spânzurat. Se zbătu, apoi rămase nemişcat. 

Emirul veni apoi lângă mine; mânia îi trecuse. 

— Effendi, zise el, s-a făcut dreptate; dar nu pe deplin. 
Trebuie să punem mâna şi pe mokkadem. Vrei să-mi dai o 
mână de ajutor? 

— Pentru ce întrebarea asta? 

— Din pricina aşa-zisului tău spirit umanitar. Vroiai 
adineauri să intervii pentru muza'bir, află însă că îndată ce-l 
vom prinde pe mokkadem o să împărtăşească şi el soarta 
tovarăşului său. Dacă nu-ţi convine, o să ne ducă Ben Nil la 


seribahul nou, iar tu rămâi aici, ca să nu ai mai târziu 
mustrări de cuget. 

— Am o conştiinţă tot atât de tare ca şi a ta, crede-mă. 
Spânzură dinspre partea mea o mie de inşi că nu-mi pasă, 
dar când o faci din pricina mea, mă simt dator să pun o 
vorbă bună pentru ei. Nu foloseşte? N-am ce face, eu mi-am 
făcut datoria şi n-am ce să-mi imput. 

— Atunci eşti şi tu de părere că mokkademul trebuie 
spânzurat şi vrei sa vii cu mine? 

— Da. 

— Cu atât mai bine, căci eşti o mai bună călăuză şi 
sfătuitor ca Ben Nil. Aşa că te-aş ruga chiar de pe acum să- 
mi dai un sfat. Crezi că vom putea pune mâna pe nemernicii 
ăia? 

— Sunt sigur de asta. 

— Eu însă mă tem că au luat-o la sănătoasa. Nu se poate 
să nu-şi închipuie că te vei întoarce. 

— Chiar dacă îşi închipuie, nu s-aşteaptă să mă întorc atât 
de repede. Am rânduit eu astfel lucrurile ca să se simtă cel 
puţin astăzi în siguranţă. Ei cred că tu te afli la o zi şi 
jumătate de drum departe de aici şi, deoarece ne-au luat 
armele, trebuie să aştept sosirea ta înainte de-a întreprinde 
ceva împotriva lor. Mai cred probabil că am căutat să fug 
cât mai departe de ei ca să nu mă găsească, încât nici prin 
gând nu le trece că s-ar putea întâmpla ceva astăzi. 

— Aşadar eşti sigur că îi vom prinde? Când plecăm? 

— Cât mai curând. Eu sunt gata. Două bărci avem, ne mai 
trebuie una, pe care o s-o împrumutăm de la bori, că s- 
avem cât mai mulţi oameni. 

— Ar trebui însă s-o luăm pe alt drum, să nu ne vadă ei 
venind. 

— Fireşte! Ne-au văzut fugind spre apus, aşa că într-acolo 
au să-şi îndrepte atenţia. Noi, însă, o să ne apropiem 
dinspre răsărit. De aceea o să vâslim tot pe lângă mal, se 
înţelege până ce vom trece de seribah, pe urmă străbatem 


ostrovul de-a latul, tragem la mal, lăsăm bărcile în păpuriş 
şi ne furişăm pe jos până la seribah. 

— Dar dacă ne rătăcim? 

— Nici o primejdie. Avem lună plină. Ia, în afară de Ben 
Nil, încă douăzeci de oameni cu tine; atât e prea de-ajuns. 

— Aşa cred şi eu. Arme poţi avea de la soldaţii noştri; n-ai 
decât să le ceri. 

— N-am nevoie. O să mi le iau îndărăt pe ale mele. 

— Dar ce te faci dacă vom fi siliţi să dăm o luptă şi eşti 
neînarmat? 

— Lasă că nu mi-e mie frică de ei şi fără să fiu înarmat. 

— Atunci mă duc să vorbesc cu căpetenia borilor pentru 
barcă. 

Nu numai că ne dădu cu bucurie barca, dar borul se rugă 
să-l luăm şi pe el cu noi, ceea ce îi îngăduirăm fără vorbă. 
Eu cu emirul, Ben Nil şi borul ne urcarăm în barca noastră, 
pe când soldaţii în celelalte două mai mari. 

Luna nu răsărise încă şi noi eram pe drum. Stelele 
luminau îndeajuns ca să putem desluşi rădăcinile şi alte 
piedici care ni se iveau în cale. 

Când răsări luna, începurăm să vâslim mai cu sârg. 
Curând se zări pădurea în care îşi făcuseră vânătorii de 
sclavi noul lor seribah. Străbăturăm ostrovul, traserăm 
bărcile la mal şi le legarăm de copaci. 

Cel dintâi lucru pe care-l aveam de făcut acum era să ne 
încredinţăm că nu fuseserăm zăriţi. Ascultarăm câtva timp 
cu încordare, dar nu se auzi nici un zgomot venind dinspre 
seribah. I-am lăsat pe ceilalţi să mă aştepte, iar eu m-am 
dus să iscodesc împrejurimile. Deodată am întâlnit o rarişte, 
de unde se putea vedea bine printre copaci. Nici ţipenie de 
om. Aşadar, puteam face fără frică drumul scurt care ne 
despărţea de seribah. Ne aflam la mai bine de şase sute de 
paşi în spatele taberei. 

Eu mergeam înainte, la oarecare distanţă de ceilalţi, care 
veneau înşiraţi unul în urma celuilalt după mine. 


Nici n-ajunsesem bine la marginea pădurii şi am zărit 
lumina unui foc şi zvon de glasuri omeneşti. Le-am spus 
soldaţilor să stea pe loc şi m-am dus singur în recunoaştere. 
Din cele văzute am fost convins că îl vom birui pe duşman 
fără să se verse o picătură de sânge. 

După cum am mai spus, colibele noului seribah se aflau 
chiar în rariştea de unde începeau copacii. Focul ardea cu 
vâlvătăi, ca să gonească pesemne ţânţarii, şi în jurul lui 
şedeau mokkademul cu oamenii lui Ibn Asl. Nu lipsea 
niciunul, semn că li se păruse că nu-i nevoie să pună străji. 
Erau toţi fără arme la ei, deci se simțeau în deplină 
siguranţă. Puştile şi le lăsaseră în colibe. 

Mă bucura acest lucru, căci chiar dacă reissul effendina 
nu-l ierta pe mokkadem, nădăjduiam să-i obţin îngăduinţa 
pentru ceilalţi. 

M-am întors la ai noştri şi i-am chemat să mă însoţească. 
Pitiţi după una dintre colibe, puteam vedea ce se petrece 
lângă foc, fără să fim simţiţi. 

Tocmai vroiam să-i spun emirului ce aveam de făcut, când 
acesta mă apucă de braţ şi-mi şopti: 

— Dă-te niţel mai încoace, ca să nu te nimerească vreun 
glonţ. 

L-am urmat, fără să bănuiesc ce avea de gând, întrebându- 
l însă mirat: 

— Cum să mă nimerească? Dăm năvală peste ei şi... 

— Effendi, mă întrerupse Ben NIL, care se luase după noi, 
trebuie să-ţi spun că emirul a hotărât ca să fie împuşcaţi 
toţi, în afară de mokkadem. Când ai plecat adineauri de 
lângă noi, dumnealui a... 

— Taci! se răsti reissul effendina la el şi, până să-l pot 
împiedica, glasul său răsună ca un tunet în liniştea nopţii: 
Foc! 

Douăzeci de puşti se îndreptară spre foc şi douăzeci de 
împuşcături detunară în acelaşi timp. Vânătorii de sclavi, 
care stătuseră până atunci fără să bănuiască nici pe 
departe ce îi aşteaptă, se prăbuşiră la pământ. Numai unul 


nu: mokkademul. Acesta sări în picioare şi ne privi cu ochii 
rătăciţi. 

Am bănuit imediat ce avea să urmeze. De aceea n-am 
alergat la el, ci spre malul presărat cu tufe dese. 

— Ce faci, omule, unde te duci? Uite-l colo lângă foc! îmi 
strigă mânios emirul. Puneţi mâna pe el, băieţi. 

Se repezi apoi în fruntea soldaţilor spre foc. Mokkademul 
îşi recăpătase cumpătul. Se gândi să fugă. Dar încotro? în 
pădure, de unde îi vedea pe duşmani venind, nu se putea. 
Peste câmpul luminat de lună ar fi fost de asemenea prea 
primejdios. Nu-i mai rămânea decât o singură cale: apa. 
Numai în tufele ei îşi putea găsi salvarea. 

Într-acolo a şi pornit. 

lată ce bănuisem eu şi pentru ce i-o luasem înainte şi mă 
ascunsesem în tufiş. Sărind de unde eram, i-am răsărit ca 
din pământ în faţă. 

Ticălosul mă văzu, se dădu îndărăt şi bolborosi îngrozit: 

— O, Allah! Effendi! Înghiţi-l-ar iadul să-l înghită! 

Atât de mare îi era spaima, încât nu-i veni gândul să se 
slujească de vreo armă, ci tot numai cu fuga socotea să 
scape. Se întoarse spre câmpie, dar într-o clipită am fost 
lângă el, l-am apucat de guler şi l-am aruncat la picioarele 
soldaţilor, care tocmai soseau. Ce aveau să facă pe urmă cu 
el, puţin îmi păsa. Am alergat la ceilalţi, să văd ce e cu ei. 
Nouă erau morţi, ciuruiţi de gloanţe, ceilalţi grav răniţi. 
lată ce aş fi vrut eu să împiedic, dar nu izbutisem, spre 
marea mea părere de rău. 

Reissul effendina stătea deoparte şi mă privea. M-am 
apropiat de el şi l-am întrebat mai aspru decât mi-era voia: 
— Era neapărată nevoie s-o faci? Pentru ce nu mi-ai spus 

dinainte? Trebuia numaidecât să-i ucizi? 

— Să-i ucid? îţi iert cuvântul, fiindcă l-ai spus la supărare. 
Puteam eu să-i las liberi, ca să mai făptuiască şi alte 
nelegiuiri? 

— Atât îţi ceream. Să-i fi iertat şi să-i fi luat în slujba ta. Ai 
mai făcut doar acest lucru cu ceilalţi camarazi de-ai lor, pe 


care i-am găsit la seribah Aliab. 

— Am făcut-o de hatârul tău. Dacă ar fi însă să mă iau 
mereu după tine, ar trebui să-i iau pe toţi vânătorii de sclavi 
ai Sudanului în slujba mea şi rezultatul ar fi că m-ar sili în 
cele din urmă să mă fac eu însumi vânător de sclavi. 

— Despre aşa ceva nu poate fi vorba. Eu mă refer numai la 
aceşti doisprezece de aici. 

— Numai? la pune la socoteală şi pe ceilalţi de la seribah 
Aliab şi vei vedea că numărul lor ar fi destul de mare încât 
să-mi ademenească încetul cu încetul soldaţii la meseria lor 
ticăloasă şi să-i atragă de partea lor. Nu, dragul meu, 
nemernicii ăştia au meritat moartea şi eu îmi cunosc 
datoria. Ce e cu ăia de colo, mai trăieşte vreunul dintre ei? 

— Numai trei, dar rănile sunt atât de serioase, încât, vor 
muri şi ei mai curând sau mai târziu. 

— Bine, o să-i scăpăm de chinuri. Acum haidem la 
mokkadem. O să fie cât se poate de încântat să te vadă. 

Făcuse semn la trei dintre soldaţi să se apropie şi le spuse 
în şoaptă ceva ce n-am putut auzi. Oamenii se îndreptară 
spre foc şi se auziră imediat trei împuşcături trase aproape 
în acelaşi timp. Deşi nu mă uitam într-acolo, am înţeles ce s- 
a petrecut. Reissul effendina dăduse ordin soldaţilor să 
curme suferinţele răniților. 

Mokkademul fusese legat zdravăn de mâini şi de picioare 
şi târât lângă foc. Reissul effendina mă chemă să cercetăm 
colibele. Găsirăm în cea dintâi o lampă de ulei pe care o 
aprinserăm. Nimeriserăm chiar în coliba mokkademului. 
Am dat aici peste armele mele, ale lui Ben Nil şi ale lui 
Selim, de asemenea toate celelalte lucruri care ne fuseseră 
luate. Fireşte că nu le-am lăsat acolo. 'Tot ce se mai afla în 
colibe fu dăruit borilor şi se înţelege de la sine că bucuria 
căpeteniei nu mai avea margini. 

Ne ajunsesem scopul, aşa că ne-am hotărât să ne 
întoarcem pe corabie, lăsând numai câţiva soldaţi să 
păzească seribahul peste noapte. Dis-de-dimineaţă urma să 
vină borii să golească toate colibele, apoi să le dea foc. 


Ajunşi în tabără, mokkademul fu aşezat astfel să nu vadă 
deocamdată pe muza'bir atârnând în spânzurătoare. Chipul 
lui Abd el Barak, luminat de flăcările focului, părea cât se 
poate de liniştit. Fie că ştia să se stăpânească, fie că 
nădăjduia că nici chiar în acele împrejurări unui om de 
rangul lui nu i se poate face nimic. Probabil că astfel 
socotea căci, după o bucată de vreme, văzând că nu se 
sinchiseşte nimeni de el, strigă cu glas aproape poruncitor: 

— Nu cumva aveţi de gând să mă ţineţi multă vreme aşa? 
Dezlegaţi-mă! 

Emirul se duse la el şi-i zise: 

— Ce, te-ai supărat? Pesemne fiindcă te plictiseşti. Stai că 
facem noi să-ţi treacă numaidecât plictiseala. N-ai vrea să 
ne faci cinstea şi să ne spui şi nouă care-ţi sunt dorinţele? 

— Uiţi, se vede, cu cine vorbeşti! se răsti mokkademul 
înfuriat. Dezleagă-mă! 

— Şi ce o să faci după ce mă voi supune poruncii tale? 

— Voi ierta purtarea voastră faţă de mine. 

— Şi dacă nu mă supun? 

— Gândeşte-te că sunt mokkademul sfintei Kadirine, şi un 
singur cuvânt de-al meu vă poate pierde pe toţi. 

— Nu mai spune! Hai, zi-l! 

— Effendina, nu-ţi bate joc de omul care stă cu mult 
deasupra ta! Sute de mii de inşi care fac parte din Kadirine 
sunt supuşii mei. 

— Vezi bine că eu nu sunt dintre ei. 

— Şi totuşi am destulă putere ca să-ţi dovedesc cât de 
puţin însemni tu pe lângă mine. 

— Nu te mai osteni degeaba, o, mare mokkadem, căci am 
şi eu tot atâta putere şi sunt gata să-ţi arăt că ai dreptate. 
Peste câteva momente vom sta cu toţii sub tine şi tu vei fi 
ridicat cu mult deasupra noastră. la te uită colo! 

Arătă cu mâna spre copac şi-i puse pe soldaţi să-l întoarcă 
pe mokkadem cu faţa la el. Când dădu cu ochii de 
spânzurat, rămase câteva momente cu ochii holbaţi, pe 
urmă răcni ca scos din minţi: 


— Cine e ăsta? Mi se pare, ori... O, Allah, Allah,... e... e... 
muza'birul! 

— Da, muza'birul, încuviinţă reissul effendina. Se credea şi 
el atât de mult deasupra noastră, încât l-am urcat şi mai 
sus, ca să ne putem simţi şi mai jos sub el. Şi fiindcă ştiu că 
tu eşti şi mai mare ca el, o să-ţi alegem o cracă mai înaltă. 

— Mie? Nu cumva vreţi să... să mă... bolborosi el fără să-şi 
poată sfârşi fraza. 

—.spânzuraţi, întregi emirul. Da, o să te spânzurăm ce 
altceva vrei să facem cu tine? 

— Nu. nu se... poate! 

— Ba eu cred că o să se poată, mai ales că i-am făgăduit 
muza'birului să te atârnăm lângă el, încă înainte de-a se 
lumina de ziuă. 

— Asta e un asasinat. o crimă! Ce v-a făcut vouă omul? 
Moartea lui va fi răzbunată. O să merg eu însumi la kediv şi 
vai şi-amar de ucigaşi! N-o să am astâmpăr până cenu vă 
voi stârpi de pe faţa pământului. Aţi îndrăznit să. 

— Taci, câine şi fecior de câine! se răsti emirul, care 
vorbise până atunci cu glas potolit. Tu vorbeşti aşa, tu, cel 
mai ticălos dintre ticăloşi! Crezi că amenințările tale mă 
sperie? Ştii bine că îţi cunosc toate crimele şi nelegiuirile pe 
care le-ai făcut în viaţa ta păcătoasă şi mai îndrăzneşti să 
ridici glasul înaintea mea? Dacă e vorba să mă iei de sus, 
stai că te cocoţ eu acum acolo unde ţi-e locul. Sus, băieţi, cu 
două crăci deasupra muza'birului. Să poftească pe urmă 
sfânta lui Kadirine, cu care ne ameninţă atât, să-i taie laţul 
dacă poate. Allah e bun şi drept; nici o faptă fără plată...! 

Capitolul Il - Pedeapsă meritată. 

În a şasea zi de la această întâmplare, convoiul nostru 
înainta ca un şarpe uriaş pe sub copacii unui codru des, 
prin al cărui frunziş nici chiar soarele Sudanului nu putea 
străbate. 

Ne aflam mereu într-un amurg fără sfârşit, ceea ce de 
altfel ne prindea bine, căci ne apăra de arşiţa care domnea 
pe câmpie şi care nimicea orice vietate; dar aici, sub bolta 


asta de verdeață, primejdia era parcă şi mai mare. 
Pământul, pe care numai pământ nu-l puteai numi, era o 
întindere mlăştinoasă acoperită cu copaci ale căror rădăcini 
nu puteam defel pricepe cum de nu se scufundă în adânc. 

Văzusem în preeriile Americii toate ţinuturile cu 
smârcurile lor renumite, dar oricât erau ele de grozave, nu 
se potriveau cu acelea de aici. Pământul, acoperit 
pretutindeni cu muşchi de apă şi alte plante de mlaştină, nu 
era decât un noroi gros, care ameninţa la tot pasul să-l 
înghită pe călăreț şi animalul de sub el. Plescăia, împroşca 
stropi în juru-i şi se umplea pe haine şi pe obraz de sus 
până jos. 

Nu puteam scăpa de apăsarea obsesiei că ne vom 
scufunda cu totul în această imensă baltă de noroi. Aveam 
mai tot timpul impresia că cel care mergea în faţa mea va 
dispărea, din clipă în clipă, în adâncuri. Din fericire însă, 
aceasta nu se întâmplă cu niciunul dintre noi. Oare cum se 
explica minunea asta? Îmi puneam această întrebare fără 
să-i pot răspunde. 

Cu toţii călăream pe boii amintiţi mai înainte. În faţă era o 
ceată de războinici, după ei urma un pâlc de soldaţi, iar 
apoi animalele de povară. Urmau din nou soldaţi şi boi de 
povară. Convoiul era încheiat de cealaltă ceată de bori. 
Mare noroc că negrii se aliaseră cu noi, căci fără ei nu ne- 
am fi atins niciodată ţinta şi am fi pierit, fără îndoială, în 
adâncurile mlaştinii. Ei însă cunoşteau temeinic locurile şi 
pericolele ce se puteau ivi la tot pasul. Ochii lor exersaţi 
deosebeau cu precizie traseele în care puteam avea 
încredere. Trebuia să fim însă foarte atenţi să nu ne 
depărtăm de pârtia cunoscută. De aceea mergeam unul în 
spatele celuilalt. Îmi stârnea admiraţie orientarea exactă şi 
în acelaşi timp circumspectă a acestor oameni şi totodată 
am căpătat respect şi pentru... boi! Fără ei nici borii nu ar fi 
putut înainta cu atâta siguranţă. Animalele se scufundau, la 
fiecare pas, în noroi până la jumătatea picioarelor şi totuşi 
nu dădeau semne de oboseală. Păreau să fie în elementul 


lor. Păşeau şi ei exact unul în urma celuilalt. Trebuie să mai 
adaug şi că nu înaintam în linie dreaptă, ci făcând multe 
meandre, deoarece căpetenia borilor, care se afla în fruntea 
coloanei, era silită să procedeze astfel, pentru a evita 
locurile periculoase. Din această cauză se întâmpla ca, în 
anumite momente, coada coloanei să se găsească mai 
aproape de capătul, decât de mijlocul ei. 

Loc de popas nu exista, apa ni se sfârşise şi aerul pe care îl 
trăgeam în plămâni era plin de miasme urât mirositoare. 

Chinul acesta ţinu trei zile încheiate. A patra zi auzirăm 
deodată pe căpetenia borilor scoțând un țipăt ascuţit şi 
prelung, repetat apoi de oamenii săi. Agadi, tălmaciul, care 
călărea între mine şi emir în mijlocul convoiului, ne spuse că 
acel țipăt era semn de mare bucurie. Pentru ce bucuria asta 
am înţeles după câteva minute, când o rază de soare 
străbătu prin frunzişul copacilor care se răreau, şi am putut 
respira mai uşor în aerul care nu mai era atât de apăsător. 

Pământul sub picioarele noastre era tot mai vârtos, prin 
rarişte se vedeau tufe subţirele de verdeață, cei din capătul 
convoiului puteau călări acum câte trei şi patru alături; 
totul arăta că smârcul se sfârşea. 

— Hamdulillah! Păcatul s-a mântuit! l-am auzit pe Selim, 
zicând cu glasul lui sforăitor în urma mea. A vrut el, al 
dracului, să ne înghită, dar l-am biruit ca nişte viteji care nu 
se tem nici de balaurul ăsta cu şapte capete. Acu' şi-a închis 
botul şi crapă de ciudă că nu i-a putut face nimic, lui Selim 
viteazul, neîntrecutul învingător al tuturor smârcurilor şi 
mlaştinilor de pe pământ. 

Lăudărosul nu lăsa să treacă un prilej fără să nu se umile 
în pene, fie că se potrivea ori nu. Să învingi toate mlaştinile 
şi smârcurile din lume...! 

Căpetenia se oprise în loc şi ne aştepta. Zise prin tălmaci: 

— Smârcul a rămas în urmă, am ieşit acum la drum bun. 
Peste puţin vom da de apă bună, în ţinutul Wagunda. 

Vestea stârni mare bucurie în rândurile noastre. Oamenii 
se înveseliră, până şi vitele păreau înviorate. Zoreau la 


drum, începură să mugească, înghesuindu-se care mai de 
care s-o ia înainte. 

Curând ne învălui lumina soarelui care, după atâtea zile de 
întuneric, aproape că ne orbea. 

Era amiază. Nici nu simţeam căldura, după răceala care 
ne pătrunsese până în măduva oaselor. 

Pădurea se sfârşea la malul unui râu mărginit pe malul 
celălalt de trestii şi tufe. Apa era lată, însă nu era adâncă. 
Părea urâtă şi murdară, aşa că vitele nu păreau defel 
ispitite să se adape din ea. 

Borii găsiră în sfârşit un vad prin care puturăm să trecem 
dincolo, pe urmă pornirăm mai departe, tot spre apus. 
Câmpia era presărată toată cu tufe dese, care păreau nişte 
insule mititele pe o mare de verdeață. 

Am rugat căpetenia să poposim puţin, să lăsăm vitele să 
pască. Răspunse însă că vom da curând de un loc şi mai 
prielnic pentru popas. 

După ce mai merserăm o bucată de drum pe şes, 
începurăm să urcăm şi zărirăm în depărtare dealuri 
împădurite. Acolo izvorăşte, după cum ne-a spus căpetenia, 
un afluent al râului Djau, în apropierea căruia sunt 
răspândite marile sate ale gohkilor. 

În timp ce urcam, ajunserăm la o vale în formă de albie, în 
care se afla un iaz, din care pornea un pârâu. Borii săriră 
din şa, scoaserăm poverile de pe boi, ca să nu se ude, căci 
nu mai era chip de stăpânit vitele; parte din ele alergau 
înnebunite de bucurie la iaz şi începură să soarbă apa cu 
lăcomie, în timp ce oamenii aveau de furcă să le gonească 
de la pârâu, ca să poată bea şi ei. 

După un ceas pornirăm iar la drum. O luarăm de-a lungul 
malului. Trecurăm dealurile şi ajunserăm la şes. Câmpuri 
întinse cu trestie de zahăr şi durrha, cât cuprindeai cu 
ochii. 

Ne apropiam de un sătuc de-al gohkilor. Ca să nu speriem 
locuitorii când ne vor vedea sosind, ne-am oprit la oarecare 


depărtare şi am trimis un bor să le dea de veste şi să-i 
îndemne să rămână liniştiţi pe loc. 

Se întoarse urmat de un întreg alai. Tot satul venea, cu 
Mic, cu mare, să ne întâmpine în „haine” de sărbătoare. Un 
bătrân cu părul alb, mai marele satului, deşi n-avea decât 
un şorţuleţ încins în jurul trupului, purta în vârful capului 
un conci împletit, în care erau înfipte fel de fel de pene. Un 
flăcău chipeş, pesemne „cocoşul satului”, îşi împodobise 
scăfârlia cu o pălărie veche desfundată, din care nu mai 
rămăseseră decât marginile ei late, ca o roată de car. 
Piciorul drept îi era încălţat cu o gheată ruptă, prin vârful 
căreia îi ieşeau degetele, iar cel stâng într-o sanda fără 
curele. Dar podoaba lui mai de preţ - şi probabila 
întregului sat - era o ramă de ochelari, din care lipseau 
amândouă lentilele şi pe care o avea atârnată cu o cureluşă 
subţire de gât. De unde, Doamne, iartă-mă, ajunseseră 
lucrurile astea aici, în inima Africii? 

Bătrânul îl apucă pe flăcău de mână, îl duse înaintea 
reissului effendina, care îi fusese arătat ca şeful nostru, şi 
ţinu o cuvântare însufleţită de gesturi largi; deşi nu 
înţelegeam nimic, am intuit totuşi ce vrea să spună. 
Bătrânul arăta când la flăcăul cu ochelari, când spre apus, 
ceea ce, pe limba noastră, s-ar fi tălmăcit cam aşa: 

— Sunteţi străini, boieri mari, şi vreţi să vă duceţi la 
Wagunda. Tânărul ăsta e proprietarul ramei de ochelari, 
deci singurul vrednic să vă arate calea. 

Se dovedi îndată din tălmăcirea lui Agadi că presupunerile 
mele nu mă înşelaseră. Îi dăruirăm bătrânului câteva 
fleacuri, care nouă nu ne slujeau la nimic, şi ne văzurăm de 
drum. Proprietarul faimoşilor ochelari fără sticle păşea 
mândru în fruntea convoiului, făcând pe călăuza. 

Să nu se creadă însă că el era singurul care ne-o luase 
înainte. Mai marele satului, îndată ce aflase de sosirea 
noastră, trimisese o ştafetă la Wagunda, ca să-i vestească 
pe locuitorii de acolo ce feţe simandicoase vin să-i viziteze. 
Efectul îl vom vedea mai târziu. 


Flăcăul care ne slujea de călăuză era un bun alergător, cu 
toată încălţămintea lui desperecheată. Ţinea pas cu boii 
noştri, care alergau destul de repede. Mergeam tot înainte, 
paralel cu râul, trecurăm apoi un vad şi după un ceas 
dădurăm de un şes sterp, ars de soare. În depărtare se 
zărea o dungă întunecată; era o pădure de belut, ceea ce 
dovedea că curge o apă prin apropiere. 

Tot timpul drumului flăcăului nu i-a mai tăcut gura. Vorbea 
întruna, deşi nu pricepeam ce spunea. Agadi însă ne tălmăci 
că ne făcea o descriere amănunţită a Wagundei. 

Ca să pot afla dacă ştie ce obiect poartă atârnat la gât, îi 
făcut semn să vină mai aproape de mine şi îi dădui de 
înţeles să mi-i dea. El se sperie tare şi se împotrivi prin 
gesturi să dea urmare cererii mele „tâlhăreşti”. Tălmaciul îi 
explică cu delicateţe ce voiam şi, după ce văzu că e refuzat, 
deveni mai grosolan, după câte am înţeles din tonul lui. Asta 
avu ca rezultat că omul nostru, deşi continua să fie bănuitor 
faţă de cererea mea, se hotări să desfacă şnurul din jurul 
gâtului şi îmi întinse nepreţuita sa comoară, fără însă a o 
pierde din ochi până în clipa când o primi înapoi. Eu mi-am 
pus pe nas ochelarii, după ce le-am îndreptat braţele 
strâmbate şi mi-am scos notesul, mimând gestul de citire şi 
scriere. Dar degeaba! Era evident că flăcăul nu înţelesese 
nimic din ce încercasem să-i demonstrez. În schimb, când 
am privit prin ochelari şi fără ochelari, în mai multe 
rânduri, în direcţia pădurii ce se întindea în apropierea 
noastră, iar prin mimică am încercat să-l fac să înţeleagă că 
privitul prin ochelari la un anume obiect schimbă ceva în 
bine, păru să înţeleagă cât de cât ce voiam să-i comunic. 
Faţa i se lumină de plăcere. Era evident că acum ochelarii 
lui i se păreau de o mie de ori mai valoroşi ca înainte. În 
continuare ne scuti de orice descriere a Wagundei şi nu 
încetă să privească în jurul său prin ochelarii pe care-i 
considera mai mult decât un ornament. Demonstrația pe 
care i-o făcusem îmi câştigă pe de-a-ntregul inima sa, fapt 


care se va dovedi extrem de important pentru cele ce se vor 
întâmpla în viitor. 

Ajunserăm în sfârşit la pădure, pe care o străbăturăm 
călare, şi dădurăm de malul unei ape. Dintr-o aruncătură de 
ochi am înţeles numaidecât că ne apropiem de ţintă. 
Malurile lacului - căci lac era - erau înconjurate de câmpii 
roditoare, care se prelungeau apoi în locuri de păşune până 
departe. Lângă apă se vedeau luntrile, priponite de mal. 

La dreapta noastră se ridica un deal înalt care, în mijlocul 
acelui şes neted, putea să treacă drept munte. Urcuşul era 
destul de abrupt şi platoul era înconjurat de un brâu de 
mărăcini atât de deşi şi înalţi, încât nu se putea zări printre 
ei. 

Printr-o spărtură a brâului de verdeață dădu năvală un 
pâlc de oameni care ne ieşeau în întâmpinare. Abia acum ne 
dădurăm noi seama că locuitorii Wagundei aflaseră de la 
ştafetă de sosirea noastră şi pentru ce anume veneam. De 
bucurie, bieţii oameni ne ieşeau înainte ca să ne ureze bun 
sosit. 

Căpetenia borilor, care cunoştea obiceiurile ţării, ne sfătui 
cum să ne întocmim convoiul, adică împărţit în două. Întâi 
călăreţii, pe urmă vitele de povară cu conducătorii lor. În 
fruntea celui dintâi convoi să meargă reissul effendina, 
căpetenia şi eu, în ordine; să facem cât mai multă gălăgie 
cu putinţă, trăgând mereu la gloanţe şi chiuind. Restul să-l 
lăsăm în seama gohkilor. 

Din fericire terenul se potrivea pentru o astfel de 
desfăşurare a convoiului, căci între noi şi munte se afla un 
marc loc liber care slujea, după cum am aflat mai târziu, 
drept loc de serbări populare locuitorilor din Wagunda. 

Reissul effendina avea la stânga lui pe căpetenia borilor şi 
pe Agadi, tălmaciul, iar la dreapta veneam eu. Aveam şi un 
aghiotant, pe flăcăul cu ochelari, căruia, pentru prestigiul 
demnităţii sale, i se dăduse un bou de călărie şi călărea 
acum lângă mine. 


Când gohkii ajunseră la locul despre care am vorbit mai 
sus, se aşezară şi ei pe două rânduri cu căpetenia lor în 
frunte şi veniră răcnind şi fluturându-şi armele spre noi. 
Erau, fireşte, pe jos. Armele lor constau din sulițe, săbii, 
cuțite, măciuci, arcuri şi săgeți. Numai câţiva, printre care 
şi căpetenia, aveau puşti. 

Îndată ce se puseră în mişcare, înaintarăm şi noi spre ei. 
Ceea ce urmă, fu că noi treceam călări printre rândurile lor 
şi ei, pe jos, printr-ale noastre. Principalul era să facem tot 
timpul cât mai multă gălăgie. Cine avea o puşcă, trebuia s-o 
descarce cât mai des, pe când ceilalţi îşi fluturau armele 
deasupra capului, urlând şi agitându-se ca nebunii. Nici eu 
nu m-am lăsat mai prejos. Răcneam în rând cu ei, câtmă 
ţinea gura, şi rezultatul a fost că m-am ales cu o răguşeală 
care nu m-a slăbit o săptămână. Cine cutreieră lumea în 
lung şi-n lat ca mine, trebuie să cânte împreună cu 
privighetorile şi să urle cu lupii, altminteri îi nemulţumeşte 
pe ceilalţi. 

După vreun sfert de ceas urletele luară sfârşit şi 
amândouă oştile, la o comandă, se opriră faţă în faţă. Pe 
urmă căpetenia gohkilor înaintă, cu plecăciuni, până la 
emir, îşi frământă trupul ca apucat de „alte alea”, dădu 
ochii peste cap, îşi frecă mâinile, făcu vreo câteva sărituri 
când înainte când înapoi, îşi răsuci gâtul ca o găină care 
cotcodăceşte la ouat, înghiţi de câteva ori în sec, ca şi cândi 
s-ar fi oprit un oscior în beregată, şi dădu în sfârşit la iveală 
ceea ce trebuia, adică o cuvântare care ţinu aproape o 
jumătate de ceas, dar din care n-am înţeles nici eu, nici 
emirul un cuvânt. Trebuie să fi fost însă foarte frumoasă, 
căci la încheierea ei gohkii izbucniră în răcnete de 
entuziasm, cărora le ţinurăm şi noi isonul. 

Acum venea momentul important: generalisimul nostru 
trebuia să răspundă. Bietul emir nu era pesemne un bun 
vorbitor, căci de-abia putu îngâna câteva cuvinte, care nu 
stârniră nici urmă de entuziasm, deoarece gohkii nu 
pricepură nimic. Ne simţeam oarecum jigniţi în amorul 


nostru propriu. Ce era de făcut? Aşa nu puteau să rămână 
lucrurile, era nevoie să ştergem impresia urâtă pe care o 
făcuse mai marele armatelor noastre într-o împrejurare 
atât de solemnă. Se vede că acelaşi lucru gândea şi 
aghiotantul meu - flăcăul cu ochelari - căci înainta călare 
pe boul lui până la căpetenia gohkilor, arătă cu mâna spre 
mine şi repetă cu glas tare de câteva ori o frază neînţeleasă 
pentru mine, dar pe care mi-o tălmăci Agadi: trebuie să ţin 
şi eu o cuvântare. 

Eu şi cuvântare. Ideea era minunată. Stai că vă dau eu 
cuvântare! mi-am zis atunci în sinea mea şi am început să 
înşir la cuvinte fără rost, să gonesc boul de sub mine de 
câteva ori în jurul căpeteniei gohkilor, apoi să urlu mai dihai 
decât el, scoțând strigătul de război al apaşilor şi al 
comanşilor, pe care îl auzisem de atâtea ori în America; am 
sărit apoi din şa, am lăsat boul s-o ia razna încotro îl duceau 
picioarele, m-am oprit în faţa căpeteniei gohkilor şi, 
ridicând braţele în aer, am apucat să declam cu glas tunător 
o poezie lungă pe care o învăţasem în şcoală. Dar să nu 
credeţi că în timp ce spuneam poezia stăteam pe loc. 
Săream de colo până colo, mă zbuciumam, răcneam din 
când în când ca din gură de şarpe, făceam gesturi 
dezordonate şi, când boul meu veni iar blând lângă mine, i- 
am sărit în spinare şi l-am făcut s-o ia din nou razna peste 
câmp, scoțând în acelaşi timp iarăşi strigătul de război al 
apaşilor. 

Ce a urmat, nu se poate descrie în cuvinte. Mai întâi o 
linişte adâncă, pe urmă aghiotantul meu tuciuriu începu să 
urle de bucurie şi după el toţi ceilalţi, negri şi albi, încât 
văzduhul se cutremura de răcnetele lor. Nici în iad nu cred 
să fi fost o astfel de larmă. Entuziasmul nu mai cunoscu 
margini. Săriră toţi din şa şi bieţii boi înspăimântați 
începură să ragă din răsputeri. Până şi Ben NIL, atât de 
potolit din fire, se molipsise de la ceilalţi şi sărea şi zbiera în 
rând cu ei. 


Unul singur în afară de mine îşi păstrase cumpătul: reissul 
effendina. 

— Ce-ţi veni, effendi? mă întrebă el, dând nedumerit din 
cap. Începusem să cred că ţi-ai pierdut minţile şi-mi venea 
să-mi iau lumea în cap de necaz. 

— Zi, nu încuviinţezi purtarea mea? 

— Defel. Ni s-a dus dracului tot prestigiul. Ce vrei să 
creadă negrii ăştia despre noi? 

— Că suntem oameni şi jumătate. Să vezi că o să-mi 
mulţumeşti pentru ce-am făcut. 

— Nu prea cred. Sunt reprezentantul viceregelui şi 
prestigiul nostru va avea de suferit de pe urma unor astfel 
de nebunii. 

— Eu nu mă gândesc în momentul de faţă la prestigiul 
viceregelui, ci la al nostru. Te vei încredința şi tu în curând 
dacă faptele mele îi primejduiesc sau nu tronul. Nu judeca 
prea de timpuriu. 

— Trebuie însă să recunoşti şi tu că atitudinea mea a fost 
ceva mai demnă şi cuvântarea pe care le-am ţinut-o era 
vrednică de rolul care mi-a fost încredinţat. 

— În ochii mei fireşte că da, dar pentru mine ai ţinut-o? 

— Nu pentru tine, ci pentru gohki. 

— În acest caz hotărârea le aparţine şi se pune întrebarea 
care din amândouă le-a plăcut. După cum văd, răspunsul |- 
au şi dat. 

Răspunsul avea să urmeze şi pe o altă cale. Căpetenia 
gohkilor, care ţopăise şi el împreună cu supuşii săi, ieşi din 
mulţime şi veni cu o prăjină în vârful căreia fâlfâia o piele 
cenuşie de maimuţă. Era semnalul adunării şi de cum îl 
văzură, oamenii lui se potoliră numaidecât şi se adunară în 
jurul lui. Gohkul spuse câteva cuvinte sfetnicilor săi, pe 
urmă se apropie cu ei de căpetenia borilor şi vorbiră multă 
vreme împreună despre noi, judecând după privirile pe 
care le aruncau mereu când spre reissul effendina, când 
spre mine. 


După ce sfârşiră, gohkul veni în faţa noastră, se înclină 
adânc înaintea emirului, şi zise următoarele, pe care 
tălmaciul ni le lămuri: 

— Stăpâne, începu el, am aflat ce vă aduce la noi. Aţi venit 
să ne scăpaţi dintr-o mare primejdie. Vom vorbi mai pe 
urmă despre asta, acum însă ţin să vă urez bun sosit. Mi s-a 
spus că eşti un favorit al viceregelui, şi deşi nu suntem 
supuşii săi, căci noi, gohkii, suntem oameni neatârnaţi şi 
ţinem de marele popor al djangehilor, vei găsi totuşi în 
mijlocul nostru respectul care ţi se cuvine. Fi oaspetele 
nostru şi rămâi aici cât îţi va plăcea. 

Gohkul se întoarse apoi spre mine şi adăugă: 

— Stăpâne, căpetenia borilor, fraţii noştri, a aflat despre 
isprăvile tale şi mi-a povestit şi mie câteva dintre ele. Vii din 
ţări îndepărtate unde sunt mulţi oameni viteji şi tu eşti unul 
dintre ei. Suflarea ta îi împrăştie pe vrăjmaşi ca praful în 
vânt şi nimeni nu te poate birui. le-am văzut şi te-am auzit 
grăind ca nimeni altul până acum. Glasul tău îmbată ca 
merissah (băutură fermentată) şi însufleţeşte pe oricine te 
aude, iar mişcările braţelor şi picioarelor tale dovedesc 
adevărul spuselor tale. Chiar dacă s-ar putea împotrivi 
cineva cuţitului tău, cuvintelor tale însă nu. De aceea numai 
tu eşti omul care ne poate salva. Ibn Asl e tartorul 
vânătorilor de sclavi şi oamenii săi sunt mai răi decât 
duhurile rele de care nu poate fi scăpare. Noi nu le-am 
putea ţine piept, dar acum când te avem pe tine nu ne mai 
temem de nimic, căci tu singur faci cât o sută de războinici. 
Îmi voi înarma oamenii şi îi voi pune sub comanda ta. Vrei 
să fii conducătorul lor? 

Fireşte că negrul vorbise ceva mai simplu, iar laudele lui 
exagerate m-ar fi putut face să mă cred „cel mai mare 
viteaz de pe pământ” - vorba lui Selim. 

Aşadar, urma să fiu „general en chef”. N-aveam nici un 
motiv să refuz demnitatea care mi se oferea, cu atât mai 
mult cu cât eram mai sigur că sub conducerea mea nu s-ar 


putea face prea multe greşeli importante. De aceea am 
răspuns căpeteniei că primesc propunerea. 

Când le-a împărtăşit oamenilor săi vestea, a izbucnit iar o 
larmă grozavă şi a urmat încă un rând de ţopăieli de 
bucurie. După aceea am fost poftiţi în sat. Negrii se aşezară 
pe două rânduri, ne luară între ei şi convoiul se puse în 
mişcare. Eu călăream alături de emir, iar pe partea cealaltă 
veni să se aşeze aghiotantul meu, care părea mândru 
nevoie mare de cinstea pe care i-o făceam. 

Ajunşi în vârful muntelui, puturăm vedea cât de mare era 
în realitate platoul pe care ne aflam, înconjurat din trei 
părţi de pereţi netezi, verticali. Nu era decât o singură cale 
de pătruns în această fortăreață - altfel n-aş putea să-i spun 
- şi anume drumul pe care venisem noi. Aşadar, era cât se 
poate de bine apărată. Satul se întindea cam până la 
jumătatea platoului şi era alcătuit din colibe rotunde, cu 
acoperişul ţuguiat; un gard viu de mărăcini îl împrejmuia. 
Restul platoului era un tăpşan de iarbă măruntă şi deasă şi 
câteva ocoale pentru vite, pentru a fi la adăpost peste 
noapte în caz de atac. 

Descălecarăm şi lăsarăm boii să pască în voie, iar noi 
intrarăm în sat, unde furăm întâmpinați cu alai de ceilalţi 
locuitori, care nu luaseră parte la serbare. Coliba cea mai 
încăpătoare ni se puse la dispoziţie nouă - adică mie şi 
emirului; oamenii noştri fură găzduiţi de locuitori. Se tăiară 
apoi câţiva boi şi se aprinseră focuri mari ca să-i frigă. Eu n- 
aveam de gând să rămân peste noapte în colibă. Ştiam că 
nu voi închide ochii din pricina ploşniţelor care mişunau 
acolo, aşa că eram mai mulţumit să-mi găsesc puţină odihnă 
sub cerul liber. 

Cel dintâi lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc să 
cercetez împreună cu emirul, cu căpetenia şi tălmaciul 
împrejurimile, ca să-mi dau seama de mijloacele de apărare 
de care dispuneam. Mi-am dat repede seama că se putea 
foarte uşor respinge un atac. Altfel ar fi stat lucrurile dacă 
am fi fost asediați. Nu se găsea aici, în vârful muntelui, nici 


un strop de apă. Se aducea de jos, de la pârâul din vale. O 
provizie pentru mai mult timp nu era cu putinţă, mai întâi 
fiindcă nu se găseau destule vase în sat, şi al doilea pentru 
că, din pricina căldurii, apa nu se putea păstra multă 
vreme. Aşadar, nici vorbă nu putea fi să ne lăsăm asediați 
de Ibn Asi, care ar fi avut la poalele muntelui apă din belşug 
şi ne-ar fi silit repede să ne predăm. 

Trebuia deci să nu-l lăsăm să ajungă pană la lac, ci să-i 
ieşim înainte undeva unde să-l putem birui repede şi fără 
prea multe pierderi pentru noi. Ştiam că va sosi dinspre 
miazănoapte; acolo ne hotărâsem să-l aşteptăm. Era 
neapărată nevoie să alegem din vreme locul. 

Grabă însă nu era, căci Ibn Asl nu putea ajunge decât 
după vreo opt-zece zile, după socoteala pe care mi-o 
făcusem. Aveam deci tot timpul să-i pregătim o primire să-i 
placă şi lui. 

Ospăţul care urmă în seara aceea părea fără sfârşit. 
Negrii înghiţeau hălci întregi de carne, dar nici soldaţii 
noştri nu se lăsau mai prejos. Am mâncat şi eu ceva, pe 
urmă m-am întins undeva în iarbă şi, obosit cum eram, am 
adormit numaidecât. 

Când m-am trezit a doua zi dimineaţă şi am intrat în coliba 
emirului, l-am văzut pe căpetenia gohkilor înfulecând iar de 
zor. La câţiva paşi de el stăteau doi flăcăi în picioare şi 
aşteptau poruncile şefului lor. 

— Băieţii ăştia au să ne fie de mare folos, îmi zise emirul 
arătând spre ei. Sunt de-aici din sat şi tocmai s-au întors de 
la Hasab Allaba, unde au slujit doi ani în urmă. Au învăţat 
binişor limba arabă şi ne vor sluji de tălmaci. 

Vestea asta mă bucură, căci puteam fi mai liber în mişcări. 
Am rugat căpetenia să-mi dea pe unul din flăcăi, să-l am pe 
lângă mine, ceea ce gohkul încuviinţă numaidecât. I-am 
explicat apoi reissului effendina pentru ce era nevoie să 
facem chiar de pe acum o recunoaştere prin împrejurimi şi 
l-am invitat să mă însoţească. N-a primit. După cum am 
aflat mai târziu, era supărat că nu i se dăduse lui comanda 


gohkilor şi e ştiut că adesea jignirea amorului propriu poate 
face din doi prieteni cei mai înverşunaţi duşmani. 

Aşadar, aveam să fiu însoţit numai de Ben Nil şi de tânărul 
tălmaci. Flăcăul cu ochelari a ţinut morţiş să-l luăm şi pe el. 
De asemenea şi Selim. I-am refuzat pe amândoi. 

Tovărăşia tânărului meu tălmaci îmi prindea foarte bine. E 
drept că vorbea doar într-un dialect arab, dar îl ştiam şi eu 
atât cât îmi trebuia ca să mă înţeleg cu el. Cunoştea ţinutul 
şi drumul pe unde trebuia să vină Ibn Asl. Îmi descrise în 
amănunţime calea pe care o luase vânătorul de sclavi de la 
Aguda pentru a ajunge la Wagunda. Din cele aflate de la 
băiat şi din ce văzusem cu ochii mei, mi-am făurit un plan 
care ne ducea la o biruinţă sigură, fără să fie nevoie de o 
prea mare vărsare de sânge. 

Wagunda se află în apropierea fluviului Tonj, acolo unde el 
se desparte în două braţe şi de unde şi izvorăşte. Amândouă 
aceste braţe formează un unghi şi amândouă curg printr-un 
ţinut mlăştinos, pe malul lor neputându-se umbla nici 
călare, nici pe jos. Există un singur loc pe braţul stâng, 
unde pământul e mai vârtos într-un anumit timp al anului 
sau se poate trece călare prin apă în anotimpul ploilor. Ibn 
Asl trebuia să treacă obligatoriu pe aici. 

lată care era planul meu: vadul trebuia păzit cu trupe la 
amândouă capetele. Detaşamentul de pe malul celălalt avea 
să se ascundă şi să-l lase pe Ibn Asl cu ai săi să treacă: 
vânătorii de sclavi aveau astfel în spate armata, la dreapta 
şi la stânga mlaştină şi în faţă vadul. Gonit din urmă, era 
silit să treacă dincoace, unde îl aştepta celălalt detaşament. 
Se pomenea deci în mijlocul apei şi, cum altă putinţă de 
scăpare nu avea, era nevoit să se predea fără luptă. Mă 
bizuiam întrucâtva şi pe ceilalţi războinici, a căror 
căpetenie era cu noi. Dacă acesta le va striga de pe malcă 
Ibn Asl i-a înşelat şi le va porunci să se dea de partea 
noastră, o vor face cu siguranţă, aşa că nu-i rămâneau lui 
Ibn Asl decât prea puţini oameni şi ar fi fost o nebunie din 
partea lui să încerce vreo împotrivire. Ca să fiu şi mai sigur 


de izbândă, îmi propuneam să pun să sape în vad câteva 
gropi şi să se aşeze un gard de buşteni, ca să fim la adăpost 
de gloanţele duşmane. 

I-am chemat îndată ce m-am întors în tabără pe emir, pe 
căpetenia borilor, a gohkilor şi pe Agadi, ca să ţinem un fel 
de consiliu de război. Când le-am împărtăşit planul meu, a 
urmat, spre mirarea mea, o tăcere prelungită. Cele trei 
căpetenii se uitară de câteva ori una la alta, apoi la reissul 
effendina şi plecară capetele fără să spună un cuvânt. Nu 
mai încăpea îndoială că nu îndrăzneau să mă contrazică. 
Oare nu cumva uneltise ceva reissul effendina în lipsa mea? 
M-am adresat deci lui, cerându-i părerea. 

— Vei afla îndată, răspunse el. Eşti ofiţer, effendi? 

— Nu. 

— Vezi că eu sunt şi, ca reiss effendina, chiar ofiţer 
superior, asta o ştii şi tu. De aceea trebuie să-ţi dai seama 
că nu tu, ci eu sunt în drept să întocmesc un plan de luptă. 
Că ţi-a încredinţat căpetenia gohkilor comanda asupra 
oamenilor săi, îl priveşte. Nu cumva crezi că o să ţi-o dau şi 
asupra celorlalţi, care au venit cu noi, şi că eu nu mai 
însemn nimic? 

Vorbea aspru şi răstit. Era vădit că mă pizmuia, că se 
simţea jignit. Îi făcusem destule servicii şi eram în drept să 
m-aştept la oarecare recunoştinţă din partea lui. Deci eu 
mă puteam simţi jignit, nu el. Totuşi, i-am răspuns cât se 
poate de calm şi de prietenos. 

— Mă miră întrebarea. Ţi-am cerut eu să renunţi la 
drepturile tale? Când căpetenia mi-a cerut să fiu 
conducătorul oamenilor săi ai tăcut, aşa că am putut să 
cred că n-ai nimic împotrivă. Acum însă, după ce m-am 
încredinţat din vorbele tale că nu e cazul, n-am decât să-mi 
iau înapoi cuvântul dat. Eu sunt un străin, venit de pe alte 
meleaguri, şi prea puţin mă priveşte ce se petrece aici în 
Sudan. Ceea ce am făcut până acum şi vreau să fac de- 
acum încolo a fost şi e spre binele vostru. Nu vă place 
planul meu, aveţi tot dreptul să-l respingeţi. Găsiţi voi altul 


mai bun. Şi dacă vreţi să aflaţi părerea mea, am să v-o spun. 
Nu râvnesc defel la cinstea de a fi conducătorul vostru şi n- 
am nici chef să-mi iau răspunderea celor ce vor urma, dar, 
din prietenie pentru tine, te rog să mă primeşti în rândurile 
luptătorilor voştri - dacă vor ajunge lucrurile până acolo. 

Credeam că vorbele mele îi vor schimba atitudinea, dar m- 
am înşelat, căci zise enervat: 

— Bine ai grăit. Eşti un străin, pe care afacerile noastre 
nu-l privesc întru nimic. Prin ţopăiala şi ghiduşiile de aseară 
i-ai zăpăcit pe oamenii ăştia naivi, astăzi însă au ajuns la 
concluzia că purtarea mea a fost mai demnă şi căpetenia ţi- 
a retras comanda oamenilor săi şi mi-a predat-o mie. Dacă 
vrei să lupţi în rândurile noastre, n-ai decât, nimeni n-are 
nimic de zis. 

— Foarte bine. Şi acum, n-ai vrea să-mi împărtăşeşti şi mie 
planul tău? 

— De ce nu? Să nu încerci însă să mă abaţi de la el sau să 
cauţi să mi-l schimbi, căci ar fi de prisos. E tot atât de 
simplu pe cât e de sigur că nu va da greş. 

— Atunci să-l aud! 

— Se potriveşte cu al tău ca două picături de apă. lu vrei 
să-l împingi pe Ibn Asl în râu şi eu în lac. 

— Cum adică, în lacul de la poalele dealului? 

— Da. O să ne vină mai uşor. După planul tău ar trebui să 
facem un marş lung până la râu şi să ne facem tabăra în 
smârc, pe când după al meu, rămânem pe loc. Ne 
ascundem undeva pe aici. Ibn Asl habar n-are că gohkii ştiu 
de venirea lui şi se va opri jos în vale. De îndată ce îşi va 
aşeza tabăra, dăm năvală peste ei şi îi silim să intre în iaz. 

— Hm! Planul e cât se poate de ispititor, dar trebuie bine 
chibzuit. La vad duşmanul ar fi împresurat din toate părţile 
şi singura lui salvare ar fi să se predea. Aici însă vă are pe 
voi în faţă, în spate iazul şi de amândouă părţile câmp liber, 
aşa că, chiar de veţi reuşi să-l atacați cu succes, mulţi dintre 
vânătorii de sclavi pot scăpa cu fuga. În orice caz va trebui 
să se facă vărsare de sânge şi vor cădea mulţi de-ai voştri. 


După câte ştiu, dorinţa ta e să-l prinzi pe Ibn Asl viu, nu 
mort, şi pun rămăşag că... 

— Nu te mai osteni degeaba, mă întrerupse el. Eşti 
puternic, curajos şi şiret, dar nu ofiţer; glonţul tău nu dă 
niciodată greş, dar n-ai habar de strategie - de asta am 
avut prilejul să mă încredinţez în repetate rânduri. Planul 
meu e bun şi va fi executat întocmai. Îţi îngădui să iei parte 
la luptă numai cu o singură condiţie: să asculţi de ordinele 
mele fără să crâcneşti. 

Îmi vorbea ca un superior inferiorului său. Uitase pesemne 
de câte ori îndreptasem greşelile oamenilor săi, ba chiar pe 
ale lui, şi acum avea îndrăzneala să-mi spună în faţă că nu 
mă pricep la strategie! Fireşte, strateg n-am avut niciodată 
pretenţia că sunt, dar ca să-l poţi prinde pe Ibn Asl se cerea 
dibăcie, nu strategie. Mojicia emirului mă cam scoase din 
fire, de aceea i-am răspuns dârz: 

— Nu există om de ale cărui porunci să ascult eu şi nu 
cred că va exista vreodată. Allah isallamak - Allah să te 
păzească de rele! 

Cu aceste cuvinte i-am întors spatele şi am ieşit din coliba 
căpeteniei, unde avusese loc convorbirea. Afară l-am găsit 
pe Ben Nil care îmi zise, privindu-mă îngrijorat: 

— Hamdulillah, văd după chipul tău liniştit că lucrurile s- 
au petrecut altfel decât m-aşteptam. Mă temeam că vor 
face prostia să ţi se împotrivească. 

— Ce te-a făcut să bănuieşti asta? 

— Am aflat de la celălalt tălmaci că în lipsa noastră reissul 
effendina i-a ameninţat pe căpetenii că lasă Wagunda în 
voia sorții dacă nu i se încredinţează lui conducerea luptei. 

— Şi credeai că o să mă supăr? 

— Fireşte! Atâta lipsă de recunoştinţă poate să scoată din 
fire şi pe omul cel mai paşnic. 

— De jignit mă jigneşte, nu zic ba, dar nu mă supără. 

— Aşadar tot au făcut-o! 

— Da. Mi-au nesocotit sfatul, dar au fost atât de 
îngăduitori să mă lase să iau parte la luptă cu condiţia să 


ascult de ordinele altora. 

— Tu s-asculţi de poruncile cuiva? Effendi, te rog, stai aici 
şi aşteaptă-mă. Mă duc să le spun că sunt nişte nimicuri, 
nişte netrebnici pe lângă tine! 

— Ar fi degeaba; tot n-ai schimba starea lucrurilor. N-are 
să te ia nimeni în seamă. Numai cele ce vor urma le va 
arăta că eu am avut dreptate. 

— Dar ce vrei să faci, rogu-te? zise el cu înfrigurare. Vrei 
să te pui în rând cu soldaţii ăştia de nimic, cu nişte păcătoşi 
de negri? 

— Doamne fereşte! Du-te de-ţi adu lucrurile şi eu o să mi 
le iau în vremea asta pe-ale mele. 

Plecă în fugă. Am intrat în coliba mea ca să-mi iau ceea ce 
era al meu. Curând se întoarse şi Ben Nil. leşirăm din sat şi 
coborârăm dealul ca să ne odihnim dincolo de iaz, undeva 
pe mal, sub copaci. 

Flăcăul nu scotea un cuvânt; era un băiat de ispravă şi 
avea simţăminte alese. Se mirase că mă vedea atât de 
liniştit. Nu că m-aş fi necâjit de jignirea adusă, dar n-am 
putut închide ochii peste noapte. Grija pentru soarta 
acelora pe care îi părăsisem nu-mi dădea pace. Chibzuiam 
în fel şi chip cum să le vin în ajutor; în cele din urmă am luat 
o hotărâre care m-a mai liniştit. Nu-i vorbă, planul meu îmi 
dădea de gândit, dar altul mai bun nu găseam. 

Ben Nil, deşi dormise puţin, tresărea mereu şi se 
zbuciuma în somn. Se trezi până în ziuă, după care ne 
spălarăm cu apă rece, apoi mă întrebă: 

— Şi acum ce facem, effendi, ne ducem iar în sat? 

— Nu. Mergem la Foguda. 

— La Foguda? Păi ăsta e un sat de-al gohkilor, despre care 
ne-a vorbit ieri tălmaciul. Ce să căutăm acolo? 

— Ajutoare pentru Wagunda. 

— Aşadar nu vrei să-i laşi pe nerecunoscătorii ăştia în 
plata Domnului? 

— Nu, dragul meu. Ştiu că se duc la pieire şi vreau să-i 
scap, chiar fără voia lor. 


— Nu sunt vrednici de mila ta, crede-mă. Şi-apoi, 
gândeşte-te la primejdiile care ni se pot ivi în cale. 

— Pentru ce vorbeşti aşa? Eu ştiu bine că ţie nu ţi-e frică 
de ele. 

— Pentru tine mi-e frică, nu pentru mine. Te urmez până la 
capătul lumii dacă vrei, dar e de datoria mea să-ţi atrag 
luarea-aminte la ce ne aşteaptă. Tălmaciul mi-a spus că 
până la Foguda sunt trei zile de drum. Gândeşte-te că n- 
avem nici cai, nici boi de călărie şi trebuie să străbatem pe 
jos codri deşi şi ţinuturi mlăştinoase, pe care nu le 
cunoaştem. 

— Ne-a descris pe scurt drumul şi direcţia, atât mi-e de- 
ajuns. 

— Vrei să le propui locuitorilor din Foguda să vină cu noi 
aici? 

— Da. Foguda se află pe un drum lăturalnic, nu în calea pe 
care o s-o urmeze Ibn Asl. Ne aşezăm cu gohkii de acolo 
undeva la pândă, îl lăsăm să treacă, pe urmă ne luăm după 
el. Ne postăm apoi aici, şi când vor da cei din deal năvală 
peste el, îl atacăm şi noi din spate. 

— Şi planul ăsta vrei tu să-l împărtăşeşti celor din Foguda? 
În ce fel? Tălmaci n-avem şi nici tu, nici eu nu le cunoaştem 
limba. 

— Mă bizui şi eu niţel pe noroc. Poate că e printre ei 
vreunul care pricepe arăbeşte şi, dacă nu, o să-i fac să mă 
înţeleagă prin semne şi cele câteva cuvinte pe care le-am 
învăţat de la ei. 

— Hm! Crezi că războinicii lor au să vrea să ne urmeze? 

— Sunt aproape sigur, deoarece sunt înrudiţi cu ăştia de- 
aici. 

— Bine, fie! Tu ştii întotdeauna ce faci şi vei fi ştiind şi 
acum ce e bine şi ce nu. Atunci să plecăm îndată, căci avem 
drum lung până acolo. Dar ce vom mânca în vremea asta? 

— Fructe şi vânat. De altminteri, am mâncat aseară atât, 
că pot să rabd două zile. 


Pornirăm pe drumul pe care venisem în ajun, fără să-mi 
arunc măcar o dată ochii îndărăt. Nici n-apucasem să 
mergem zece minute şi în urma noastră am auzit un gâfâit 
şi un scheunat ca al unui câine care şi-a pierdut stăpânul şi- 
i adulmeca urma. M-am întors repede şi-am pus mâna pe 
puşcă, gata să trag. Eram urmăriţi, dar cel ce ne urmărea 
nu era altcineva decât lunganul de Selim, care alerga după 
noi cu pulpanele mantalei fluturându-i în vânt. 

— Stai, stai, effendi! strigă el când mă zări. Unde vă 
duceţi? 

— Spune-mi mai întâi tu unde te duci? 

— Cu voi, răspunse el oprindu-se lângă noi, abia trăgându- 
şi sufletul. 

— N-aveam trebuinţă de tine. 

— Nu? De mine, cel mai viteaz dintre viteji! 

— De tine, cobea naibii! De câte ori te-am luat cu mine, 
numai necazuri am avut din pricina ta. 

— Allah! Allah! Pentru ce vorbeşti aşa, effendi! Paşii mei 
sunt însoţiţi de binecuvântarea cerească. Ce vă îndeamnă 
să plecaţi? De ce aţi părăsit aseară satul? 

— Fiindcă nu s-au purtat aşa cum se cuvine cu mine. 

— Am auzit şi eu. Soldaţii sunt mâhniţi de ce s-a întâmplat, 
căci le eşti drag tuturor. Nădăjduiam că te vei întoarce 
astăzi la ei. Eu m-am sculat dis-de-dimineaţă ca să văd unde 
eşti. Sunt doar scutul şi pavăza ta! Mi-am luat şi armele cu 
mine. Taman când să ies din sat, v-am văzut plecând. Am 
strigat după voi dar nu m-aţi auzit, de aceea am dat fuga să 
v-ajung. 

— Acum fă bunătatea să te întorci. 

— Nu, effendi, nu mă despart de voi nici mort. 

— Iar eu îţi poruncesc să te întorci numaidecât de unde ai 
venit, m-ai înţeles? Vom avea de întâmpinat multe primejdii 
şi n-avem nevoie să ne mai încurci şi tu. 

— Degeaba mă goneşti. Dacă nu vrei să mă iei, vă urmez 
de la depărtare şi n-ai ce să-mi faci. 


Ben Nil stărui şi el atât, încât n-am avut încotro. 
Credincios mi-era lunganul, n-aveam ce zice, dar numai 
buclucuri aveam de pe urma lui. Ce era să fac? Să mă apuc 
acum cu ella ceartă? Ştiam că tot nu scap deel. 

— Bine, te iau, cu o condiţie: să asculţi orbeşte de 
poruncile mele, altminteri să ştii că o păţeşti cu mine. 

— Ascult, effendi, ascult, zău aşa! Cere-mi ce vrei, numai 
nu-mi cere să mă despart de tine, zise el cu mâna pe inimă. 

Pornirăm acum tustrei, mai întâi spre vad. Selim, cu 
picioroangele lui se ţinea bine, deşi după câtva timp începu 
să se vaiete că îl doare burta şi-l apasă ceva pe stomac. Nu 
era de mirare; mâncase doar cât zece. 

În ajun trecuserăm vadul călare, acum însă, cu piciorul, ne 
venea apa până la brâu. După ce merserăm aşa vreun ceas, 
ieşirăm pe uscat şi cotirăm mai spre răsărit. Mă îndrumam 
mai mult după busola mea decât după descrierea făcută de 
talmaci. Şi apoi, instinctul unui călător cu experienţă e o 
mai bună călăuză decât cuvântul unui negru care poate 
încurca adesea lucrurile. Ştiam în ce parte se află Foguda 
şi, dacă urmam direcţia, nu se putea să n-ajung la ţintă. 

Ceea ce numesc eu instinct, se dovedi util cel puţin în ziua 
întâi. Nici un ţinut mlăştinos de care ne temeam nu 
întâlnirăm în cale, dar dădurăm peste o pădure mare de 
tamarizi, care părea să nu mai aibă sfârşit. Copacii erau pe 
alocuri destul de rari pentru ca pământul să fie zbicit, iar în 
alte părţi atât de deşi încât frunzişul lor forma deasupra 
noastră o boltă la adăpostul căreia era umbră şi o răcoare 
plăcută. 

Lângă un iaz găsirăm ceva vânat înaripat; am împuşcat 
vreo două păsări pe care urma să le frigem seara pe jar. 

Când soarele începu să se lase la asfinţit, pădurea se sfârşi 
şi ajunserăm la o câmpie stearpă, pârlită de arşiţă. Prea 
mare nu putea fi, aici, în acest ţinut străbătut de ape. Într- 
adevăr, când cele din urmă raze dispărură la orizont, 
dădurăm iar de o pădure. Deşi peste măsură de osteniţi, nu 
ne oprirăm la marginea ei, ca să nu se zărească din câmpie 


focul pe care urma să-l aprindem, ci ne afundarăm mai 
adânc în codru, măcar că se întunecase de-a binelea. 

Vreascuri berechet; în curând focul ardea pe vatra 
improvizată şi noi smulgeam de zor penele păsărilor. 
Mirosul fripturii ne aţâţă şi mai mult foamea, aşa că nu 
luarăm în seamă că bietele păsări erau cam bătrâne. Dar 
cine era să mai stea s-aleagă! Aveam toţi trei dinţi sănătoşi 
şi eram flămânzi ca nişte lupi. 

După ce, de bine, de rău, înfulecarăm friptura, ne 
culcarăm să ne odihnim puţin, făcând însă de pază cu 
schimbul din trei în trei ceasuri. 

Zorile ne apucară pe drum. 

Ziua nu fu însă tot atât de norocoasă ca cea dinainte. 
Ţinutul era plin de smârcuri şi băltoace, aşa că trebuia să 
păşim cu mare băgare de seamă şi să ne abatem uneori din 
cale, ca să nu ne înnămolim. Aici nu mai exista nici o vietate, 
nici un fel de vânat şi ne-am culcat seara, flămânzi, ceea ce 
îl făcu pe Selim să ofteze din când în când din baierele 
inimii. L-am asigurat însă că a doua zi vom avea mai mult 
Noroc; se mai linişti şi adormi buştean. 

Spre marea mea părere de rău nu m-am putut ţine de 
cuvânt, căci nu găsirăm nici a doua zi nimic bun de mâncat. 
Maţele bietului Selim chiorăiau de s-auzea până cine ştie 
unde; trebuia neapărat să-i găsesc ceva. 

Bine-ar fi fost să nu iau în seamă foamea cobei! De multe 
am fi fost scutiţi. Dar gură de om, gură de câine cere pâine 
şi mi-era milă de Selim, pe care îl ştiam mare mâncăcios. 

Era vremea prânzului şi spre seară trebuia să ajungem la 
Foguda. Degeaba îi spuneam asta, el numai atât răspundea: 

— Mi-e foame, mi-e foame, mi-e foame...! 

Ben Nil părea de asemenea flămând şi istovit. Nu băgase 
de peste o zi nimic în gură şi drumul printre mlaştini fusese 
foarte obositor. Bietul băiat nu zicea nimic, dar eu vedeam 
bine că abia se mai ţinea pe picioare. Avea, mare nevoie de 
hrană. 


Ce era de făcut? Se găsea acolo în pădure destul vânat, 
dar de unde să-l iau? Deodată, ca un răspuns la întrebarea 
pe care mi-o puneam, se auzi un țipăt de cocor. 

— Staţi că vă satur eu acuşi, le-am zis cu bucurie 
tovarăşilor mei. 

— Cu ce? spuse Selim cu lăcomie. 

— N-aţi auzit ţipătul? Haidem, dar încet, ca să nu-l 
speriem. 

Ţipătul era al unui cocor, şi se aude cam aşa: car-nuc, car- 
nuc, nuc, nuc; de acolo i-au dat arabii numele de carnuc. Se 
presupune că era pe undeva prin apropiere apă şi pe lângă 
apă se aţin păsări de baltă. 

O luarăm deci la stânga, strecurându-ne tot pe sub copaci, 
până ieşirăm din pădure. La cel mult o sută de paşi de noi 
era o baltă mărginită de trestii. De aici venea croncănitul şi 
într-acolo ne îndreptarăm şi noi. 

— Mă iei şi pe mine, effendi? Ştii că n-am obiceiul să sperii 
vânatul, zise Ben NIL. 

— Bine, vino! 

— Parc-aş merge şi eu, spuse Selim. De glonţul meu 
tremură toate păsările cerului şi ale pământului. 

— Şi zboară fără să le atingă, am adăugat eu. Măi, piază- 
rea, măi, o să ne goneşti bunătatea de vânat. Ia stai mai 
bine aici, la marginea pădurii, şi aşteaptă până ce ne vom 
întoarce. Dar să nu cumva să te mişti din loc, ca să ne 
pierdem pe urmă vremea căutându-te. Ai înţeles ce ţi am 
spus? 

— Am înţeles, effendi. Am făgăduit doar să nu ies din 
cuvântul tău. Vezi numai de împuşcă vreo pasăre mai 
acătării, ca s-avem cu ce ne sătura. 

Se aşeză jos în iarbă, iar noi pornirăm spre capătul iazului. 
Ne furişarăm în păpuriş şi zărirăm doi bâtlani în apă. 
Păreau însă bătrâni şi ştiam că nu vor fi buni de mâncat. În 
schimb puţin mai încolo era o pereche de ciovlici, iar pe 
malul celălalt ceva şi mai bun, adică un cârd de gâşte 
sălbatice. 


Cum o gâscă e într-adevăr un vânat cât se poate de gustos, 
am pornit să ocolim iazul, tot furişându-ne pe după trestii. 
Deodată ciovlicile scoaseră ţipete de spaimă şi trecură în 
zbor deasupra capetelor noastre. 

— Ce să fie asta? am zis eu mirat, oprindu-mă în loc. Le-a 
speriat cineva. Dar cine? 

— Pesemne că ne-au văzut şi s-au speriat, îşi dădu cu 
părerea Ben NIL. 

— N-aveau cum să ne vadă. Şi-apoi n-ar fi zburat spre noi. 

— Atunci l-or fi zărit pe Selim. 

— Asta se poate. Hai să mergem. 

Când ajunserăm la locul unde se aflau gâştele, le văzurăm 
tot acolo. 

— Ocheşte-o tu pe cea din stânga. aia grasă, i-am şoptit lui 
Ben Nil, îndreptând ţeava puştii spre alta. 

Împuşcăturile detunară aproape în acelaşi timp; cârdul 
zbură gâgâind, împrăştiindu-se care încotro, dar cele două 
ochite de noi nu se mai putură ridica de jos. Le nimerisem 
în aripi; ne apropiarăm de apă şi le traserăm spre noi cu 
puştile. 

— Aşa, acum avem ce mânca, zise Ben Nil râzând. O să-i 
astupăm gura lui Selim, ca să nu ne mai împuieze capul cu 
tânguirile lui. 

Fiecare cu gâsca lui la subsuoară, ne întoarserăm la locul 
unde îl lăsasem pe Selim, dar. ia-l de unde nu-i. 

— Tot nu s-a astâmpărat, măcar că i-ai spus să nu se mişte 
de la locul lui, spuse Ben Nil cu ciudă. 

Văzurăm câteva crăci rupte în tufiş, aşa că am zis cu 
mirare: 

— S-a dus pesemne iar în pădure, dar pentru ce? 

Abia am sfârşit vorba şi am căpătat îndată răspunsul, dar 
pe altă cale decât m-aş fi aşteptat. Din dosul tufişului 
răsăriră ca din pământ câţiva inşi cu paturile puştilor 
ridicate. Am vrut să mă dau îndărăt, însă era prea târziu. O 
lovitură mă culcă la pământ şi, când am vrut să mă ridic, oa 
doua mă făcu să-mi pierd cunoştinţa. 


Când m-am trezit din leşin şi am deschis ochii, vedeam 
toate ca printr-o ceaţă deasă. Capul mă durea îngrozitor. 
Am încercat să ridic mâna, dar n-am putut, căci eram legat 
fedeleş. 

— Aha, câinele e cu ochii deschişi am auzit pe cineva lângă 
mine. Aşadar trăieşte. Cu atât mai bine pentru noi. 

Glasul ajungea la urechile mele ca printr-un zid, totuşi îmi 
păru cunoscut. Îmi frământam mintea să-mi aduc aminte 
unde îl mai auzisem - zadarnic. Eram încă ameţit de 
loviturile date cu patul puştii în creştet. 

— Dacă îl omorâţi, măcar că vă spusesem să n-o faceţi - 
am auzit eu iar glasul zicând - am fi fost lipsiţi de o mare 
plăcere. Aşa însă îl vom vedea, în sfârşit, murind în chinuri 
cumplite, chinuri pe care i le hărăzisem de mult. De astă 
dată nu ne mai scapă, fiţi pe pace. 

Acum, da, ştiam cine vorbea. Era Ibn Asl, duşmanul meu 
de moarte. În mâinile lui mă aflam. Am închis ochii, dar nu 
de frică sau de groază. O, nu! Omul nu trebuie să dispere 
niciodată. Aveam însă nevoie de linişte, de multă linişte, ca 
să mă dezmeticesc bine, să pot cugeta. Cum am închis însă 
ochii, n-am mai putut să-mi dau seama de nimic. Să fi fost 
un somn adânc care mă cuprinsese sau iarăşi un leşin? Nici 
eu nu ştiu, dar ceea ce ştiu e că atunci când m-am trezit din 
nou, deşi capul tot mă mai durea, puterile îmi reveniseră şi 
judecata mi-era limpede ca şi când nu s-ar fi petrecut nimic. 

Am ridicat puţin pleoapele şi m-am uitat printre gene. Ce- 
am văzut nu putea defel să mă bucure. Era încă ziuă în 
amiaza mare. Stăteam tot pe locul unde fusesem doborât. 
La dreapta şi la stânga mea, Ben NIL şi Selim, amândoi treji 
şi legaţi de mâini şi de picioare ca şi mine. În faţa noastră 
Ibn Asl, care mă privea cu ură; în jurul său aşa-zişii lui 
aghiotanţi şi niţel mai la o parte albii, vânătorii de sclavi. La 
oarecare depărtare se aflau djangehii, unii ghemuiţi la 
pământ, alţii punând şeile pe boii care păşteau mlădiţele de 
la marginea pădurii. Un mare număr din boi trebuiau să 


ducă frânghiile, jugurile şi lanţurile cu care legau sclavii 
după ce-i prindeau. 

— Deschide mai bine ochii, câine! se răsti Ibn Asl la mine. 
Crezi că sunt chior şi nu văd că te-ai trezit? 

Ca să nu-l aţâţ şi mai rău, am deschis ochii. Mă plesni 
peste trup cu un gârbaci din piele de hipopotam, apoi urmă: 

— Allah mi-a ascultat în sfârşit ruga şi te-a dat iar în 
puterea mea când nici nu mai nădăjduiam că ar fi cu 
putinţă. Ştii tu ce te aşteaptă? 

— Da, am răspuns eu foarte liniştit, libertatea. 

— Câine, cutezi să mă înfrunţi? răcni el înfuriat, pocnindu- 
mă iar de câteva ori cu biciul, lovituri ale căror urme aveam 
să le port multă vreme. Chinurile care te aşteaptă le cunoşti 
tu, ţi le-am spus şi altă dată. Ai avut norocul să-mi scapi, dar 
de rândul ăsta ţi s-a înfundat. Cel dintâi lucru pe care o să-l 
fac, o să ţi tai pleoapele, ca să nu te mai poţi bucura de 
binefacerile somnului şi să mori încetul cu încetul, lipsit de 
odihnă. 

— Tu o să mori înaintea mea şi Allah o să te supună la 
chinuri şi mai grozave decât acelea pe care mi le-ai hărăzit 
tu mie. 

Vorbeam astfel căci un glas lăuntric îmi spunea că voi 
scăpa şi acum din ghearele ticălosului. Mă mai bizuiam şi pe 
norocul meu, care nu mă părăsise încă niciodată până în 
clipa de faţă, pe agerimea minţii mele şi pe puterea trupului 
meu. De altminteri, eram sigur că se va feri deocamdată să 
se atingă de mine. Îmbolnăvindu-mă, l-aş fi ţinut în loc şi 
ştiam că intenţia lui era să mă schingiuiască pe îndelete, ca 
să se poată bucura cât mai mult de chinurile mele. 

— Aşa crezi? spuse el, hohotind batjocoritor. Un singur 
cuvânt de-al meu şi eşti mort. Dar n-am nici timp, nici chef 
de aşa ceva. La început o să te fac să simţi gustul a ceea ce 
te aşteaptă, chinuind sub ochii tăi pe aceia pe care ai venit 
să-i salvezi. Zici că o să mor eu înaintea ta? Degeaba tragi 
nădejde că au să te scape. Ştiu pe cine te bizui, dar o să 
vezi că speranţele tale au să se spulbere în vânt. 


— Nu ştii nimic, am zis eu, ca să-l întărât şi mai mult şi să 
pot afla de la el ce ştie. 

— Tot, tot ştiu! Ai reuşit să pui mâna pe ştafeta mea, şi ai 
aflat astfel de planul meu, Mi-aţi ars seribahul, pe urmă v- 
aţi întâlnit la Maijeh Semkat cu borii şi aţi pornit cu ei să 
daţi de veste gohkilor de la Wagunda de sosirea noastră. 

— Pesemne că ai visat! i-am zis râzând, ca să-l fac să-mi 
mărturisească şi mai mult. 

— N-am visat defel, căci toate astea le-am aflat de la omul 
tău de încredere, deşteptul de Selim. Te-ai certat cu reissul 
eftendina, de aceea ai plecat de la Wagunda, ca să ceri cu 
de la tine putere ajutorul oamenilor din Foguda. Din 
fericire, mi-am scurtat drumul, aşa că mă aflu aici cu câteva 
zile mai devreme decât era vorba. M-am gândit - şi, după 
cum văd, bine am făcut - că n-ar fi rău să mai dau întâi o 
raită şi pe la Foguda, ca să iau şi de acolo ceva sclavi. Ajunşi 
în apropiere, a trebuit să facem un popas, ca să aşteptăm să 
se înnopteze bine, pentru a da atacul. Am pornit cu vreo 
câţiva soldaţi de-ai mei înainte, să aleg locul de popas, şi am 
nimerit tocmai aici, unde am dat de Selim, la marginea 
pădurii. Omul ăsta e atât de şiret încât nici măcar nu s-a 
gândit s-o ia la fugă. Ne-a văzut, a văzut cum ne-am retras 
repede pe sub copaci, ca să ne putem furişa apoi pe sub 
tufe. Dar nici nu s-a clintit din loc. Dacă toţi războinicii pe 
care îi aveţi cu voi sunt tot atât de deştepţi ca Solim, apoi 
isprăvesc repede cu ei. Am pus mâna pe el şi, când l-am 
strâns niţel în chingi, a mărturisit tot ce ştia. Pe urmă aţi 
venit voi şi... nu mai e nevoie să-ţi spun mai departe. Vezi, 
deci, că ştiu tot şi înţelegi şi singur că eşti pierdut. Acu' ne 
ducem la Foguda şi o să ai prilejul să vezi şi tu cum se face o 
vânătoare de sclavi. 

Se ridică de jos şi le făcu un semn celorlalţi să-l urmeze, ca 
să se pregătească de plecare. Cum nu se uita în momentul 
acela nimeni la noi, l-am întrebat pe Selim: 

— L-ai văzut într-adevăr pe Ibn Asl venind? 

— Da, effendi, şi mai erau încă alţi cinci cu el. 


— Pentru ce n-ai fugit? 

— Păi nu mi-ai poruncit tu să nu mă mişc din loc? 

— Tâmpitule, dobitocule! Puteam eu să prevăd că vine Ibn 
Asl? i-am ripostat scos din fire. Ştiam eu că o să ne fi şi de 
astă dată piază-rea, ca întotdeauna! Dacă te ascundeai 
repede în tufiş, ca să nu te vadă Ibn Asl, şi ne dădeai de 
veste, acum ar fi el prizonierul nostru, nu noi ai lui. Şi ce te- 
a determinat să-i spui tot ce am făcut până acum şi aveam 
de gând să facem de acum încolo? 

— M-a ameninţat cu moartea şi... 

— 'Tontule! Dacă nu reuşesc eu să te scap, te omoară el şi 
aşa. 

— Effendi, spuse el cu sfială, crezi că o să poţi să ne scapi? 

— Nădejdea n-am pierdut-o încă, dar o să fie greu. Roagă- 
te de Allah să... 

M-am întrerupt, căci veniră câţiva oameni de-ai lui Ibn Asl 
ca să ne ia şi să ne pună jugul de gât - sau şebah, cum îi 
spun ei. Jugul e o cracă lungă, în formă de furcă; bagi capul 
în furcă şi peste ea se aşează o prăjină. De capătul prăjinii 
mele era legată o curea, pe care Ibn Asl o prinsese de şaua 
lui. Eu trebuia să împing craca înainte. Ca să fie şi mai 
siguri mi-au pus şi cătuşe de fier la mâini. Selim şi Ben Nil 
erau legaţi de şeile a doi vânători de sclavi. 

Îmi ziceam în gândul meu că dacă oamenii lui Ibn Asl ar fi 
ştiut cum stau lucrurile cu ei, nu l-ar fi urmat atât de supuşi 
pe Ibn Asl, ci s-ar fi împotrivit din răsputeri; mai mult: eram 
încredinţat că ar face tot ce le-ar sta în putinţă să ne facă 
scăpaţi. Eram, deci, hotărât să mă folosesc de cel dintâi 
prilej ca să le spun ce îi aşteaptă. 

Dar cum să mă înţeleg cu ei? Îmi frământam mintea să-mi 
amintesc puţinele cuvinte pe care le ştiam şi curând am 
constatat că aşa puţine cum erau aveau să-mi prindă bine. 

Mergeam de vreun ceas pe un câmp deschis, când în zare 
apăru iar o pădure. O iscoadă venea dintr-acolo şi se 
apropie de Ibn Asl să-i spună ceva. Vorbiră amândoi câtva 
timp în graiul djangebhilor, pe care Ibn Asl îl cunoştea destul 


de bine. Când iscoada vru să se întoarcă la ai săi, i-am 
strigat: 

— Ibn Asl anadş rehm, badd ginu şeic kador, şeic and wirt, 
afod rahn... 

Aceste cuvinte - un amestec din limbile djangehilor şi 
nuehrilor - se puteau tălmăci cam astfel: Ibn Asl e un om 
rău, a vrut să-l ucidă pe şeicul vostru; şeicul e acum 
prietenul nostru şi se află cu noi. Mai departe nu-mi dădu 
răgaz Ibn Asl, căci smuci de jug cu atâta putere, încât m-am 
prăvălit la pământ, în vreme ce răcnea înfuriat: 

— Taci, câine! Eşti un mincinos. Vrei să-ţi închid gura cu 
gârbaciul? 

A descolăcit biciul din jurul mijlocului şi a început să mă 
lovească cu codiriştea unde nimerea. Cum tocmai vroiam să 
mă ridic, am căzut iar jos, ameţit. Iscoada se îndepărtă fără 
să-mi arunce o privire, ceea ce însemna că nu luase în 
seamă cuvintele mele sau nu le dădea crezare. 

— Dacă mai îndrăzneşti să vorbeşti cu vreunul din ei, 
strigă Ibn Asl ameninţător, să ştii că îţi pun un căluş în gură. 

Ştiam că ameninţarea nu era o vorbă goală, şi cum nu e 
nici o plăcere să umbli o zi întreagă cu gura astupată, mi- 
am propus să tac deocamdată. 

Peste puţin timp ajunserăm la marginea pădurii. Aici era 
oarecum întuneric, căci copacii erau deşi şi soarele cobora 
spre apus. Trecu o jumătate de ceas până să ieşim iar la 
câmp. După un sfert de ceas începu să se însereze, dar noi 
mergeam înainte fără să ne oprim. Pe la ceasurile opt 
făcurăm popas, căci dăduserăm de iscoadele lui Ibn Asl, 
care ne aşteptau aici. Am înţeles că ne aflăm aproape de 
Foguda, satul pe care avea de gând să-l atace. 

Stelele nu luminau încă îndeajuns, ca să-mi pot da seama 
ce fel era ţinutul în care ne aflam. Doar atât am văzut: că ne 
aflam în mijlocul unor tufişuri unde se puteau foarte bine 
piti vânătorii de sclavi. 

Noi, prizonierii, furăm dezlegaţi de şei, în schimb ni se 
legară iarăşi picioarele, fără însă să ni se scoată jugul din 


jurul gâtului. Trei oameni ne luară în paza lor. 

În jurul nostru domnea multă mişcare, totul însă pe tăcute. 
Priponeau boii sau îi legau de tufe. Foc nu aprinseră, dar 
înţelegeam după zăngănitul lanțurilor şi al armelor că se 
pregăteau să atace satul. 

Mintea mea lucra cu înfrigurare. Oare nu era chip să-i 
scap pe bieţii oameni de ceea ce îi aştepta sau cel puţin să 
le dau de veste printr-un semn oarecare? Să mă duc la ei, 
era cu neputinţă, dar poate că satul era destul de aproape 
ca un strigăt de-al meu să ajungă până acolo, îmi ziceam 
însă că-mi puneam prin asta viaţa în joc. Viaţa unui singur 
om ca să scape pe-ale atâtora n-ar fi fost nimic dacă aş fi 
ştiut că îi pot salva sacrificându-mă. 

Vroiam însă să-i salvez pe gohkii din Wagunda şi în acelaşi 
timp şi pe reissul effendina. Dacă mă omorau, nu o mai 
puteam face. Atunci, ce...? 

Gândurile acestea mă chinuiau cumplit. Am băgat de 
seamă că negrii plecară şi după câtva timp şi albii. Numai 
câţiva rămaseră să păzească boii şi încă trei, care ne 
supravegheau pe noi. 

Timpul trecea. Grija mea pentru satul ameninţat sporea 
clipă cu clipă. O mână, numai una să fi avut liberă. Am 
încercat să-mi slăbesc cătuşele dar n-am izbutit. Din pricina 
căldurii de peste zi şi a strânsorii, mâinile mi-erau umede şi 
umflate. 

La vreun sfert de ceas de la plecarea vânătorilor de sclavi 
neliniştea mea deveni atât de puternică, încât nu m-am mai 
putut stăpâni. Trebuia cu orice preţ să dau alarma, fie ce-o 
fi. Am pus mâinile la gură, le-am făcut pâlnie şi am scos un 
strigăt prelung, strigătul pe care îl scot popoarele sălbatice 
când pornesc la atac. Am făcut-o de două, de trei ori, una 
după alta, fără ca paznicii mei să mă împiedice. Doar unul 
dintre ei râse batjocoritor şi zise: 

— Prostule! Crezi că Ibn Asl nu şi-a luat măsuri? le 
cunoaşte el. Ştia că o să încerci să le dai de veste câinilor 
ălora de negri. De aceea a poposit aici. Până în sat e cale de 


un ceas. Urlă cât îţi place, că tot nu te aude nimeni. Te las 
să-ţi faci gustul, fiindcă e cel din urmă, altul nu o să maiai 
când. 

Aproape că-mi fu ruşine de mine însumi. Totuşi îmi păru 
bine că încercarea mea nu avu alte urmări. Ca să salvez 
satul, nu era cu putinţă, dar îmi făcusem datoria, în privinţa 
asta îmi împăcasem cugetul, nu însă şi în ce priveşte pe 
bieţii oameni a căror pieire se apropia pe furiş. Zăceam ca 
un om cuprins de friguri. Sferturile de ceas treceau. După 
poziţia stelelor, care începuseră să lumineze mai viu, am 
înţeles că trebuia să fie ceasurile zece sau unsprezece. 
Deodată cerul porni să se înroşească spre răsărit. 

— Hamdulillah, începe! zise paznicul cu bucurie. Pun 
şobolanii la fum. 

— Cum, vreţi să-i ardeţi? am întrebat eu îngrozit. 

— Să-i ardem? râse el. Aşadar, nu ştii cum se face o 
vânătoare de sclavi? 

— Eu nu vânez oameni. 

— Atunci hai să-ţi spun. 

— Taci! Nu vreau s-aud nimic. 

— Ba o s-auzi. N-ai să-mi porunceşti tu dacă să tac sau nu. 
Dacă vreau să vorbesc, e treaba mea despre ce vreau să 
vorbesc. Tocmai fiindcă ştiu că nu-ţi place, o să povestesc 
cum se face o vânătoare de sclavi. 

Nu i-am răspuns. Urmă: 

— Ştii că toate satele negrilor sunt împrejmuite eu un gard 
de spini. Mărăcinii sunt de obicei uscați şi ard foarte bine. 
Îndată ce s-a împresurat satul, se dă foc în câteva locuri 
gardului; cât ai clipi, arde tot cu vâlvătaie; scânteile sar pe 
acoperişurile colibelor, care sunt de trestie şi iau foc. Negrii 
se deşteaptă buimăciţi din somn şi vor să scape. Copiii şi 
bătrânii n-au destulă putere să fugă, aşa că ard ca şoarecii. 
Tinerii însă - şi tocmai de ăştia avem noi nevoie - izbutesc 
să sară peste gardul aprins şi, cum dincoace e întuneric, iar 
ei sunt orbiţi de fum şi de lumina focului, nu văd pe cine au 
în faţă; punem mâna pe ei şi-i băgăm în lanţuri. Cine se 


împotriveşte, e culcat la pământ cu gloanţe, cu patul puştii, 
ori înjunghiat cu cuțitul. 

— Încetează cu grozăviile astea! se răsti Ben NIil la el. Voi 
nu sunteţi oameni, ci diavoli adevăraţi. 

— Bine zici, râse celălalt. O să vă convingeţi pe pielea 
voastră că suntem diavoli - cum spui. Vouă o să vă meargă 
şi mai rău decât negrilor pe care îi prind acum ai noştri. 
Aceştia n-au de ce să se plângă. Care nu se lasă prins, e 
împuşcat, înjunghiat ori aruncat în foc şi moare repede. 
Ceilalţi sunt vânduți robi şi nu mai au grijă de nimic, le dă 
stăpânul tot ce le trebuie. 

— Aruncat în foc, zici? întrebă Ben Nil, cutremurându-se. 
Se întâmplă şi aşa ceva? 

— Ba bine că nu! Babele, moşnegii şi copiii, care au izbutit 
să treacă prin vreo spărtură a gardului, sunt împinşi 
îndărăt în flăcări. Cu cei care au trecut de treizeci de ani ori 
n-au trecut de cinci ani, n-avem ce face, fiindcă nu-i 
cumpără nimeni. Îi ardem în foc, ca să nu risipim degeaba 
praful de puşcă ori gloanţele, împuşcându-i. 

Şi ticălosul povestea mereu, fără să-l pot împiedica. La 
răsărit se lumina tot mai mult; cerul părea o mare în flăcări; 
satul ardea cu vâlvătăi. Lumina focului ajungea până la noi, 
semn că Foguda era un sat mare şi întins. 

Şi iar se scurseră câteva ceasuri. Trecuse de mult miezul 
nopţii când veniră doi vânători de sclavi şi le spuseră 
paznicilor: 

— Ibn Asl vrea să le arate câinilor ăstora de prizonieri ce 
vânătoare îmbelşugată am făcut. Veniţi cu ei la Foguda. 

Ni se dezlegară curelele de la picioare; trebuia să ne 
supunem. Focul părea că se mai potolise, dar lumina 
îndeajuns ca să putem vedea în jurul nostru. Străbăturăm 
mai întâi printre tufişuri, pe urmă ieşirăm la câmp. După 
vreo jumătate de ceas de umblat, dădurăm de ogoare, al 
căror rod nu-l vor mai vedea cei ce l-au muncit, apoi 
ajunserăm la marginea satului. Nu mai ardea, dar din elnu 
rămăsese decât un morman de cenuşă fumegândă. Dincolo 


de unde fusese gardul de mărăcini, vânătorii de sclavi 
aprinseseră un foc mare, în preajma căruia îşi aduseseră 
prada: oameni şi vite. 

Negrii îşi ţin totdeauna turmele într-un ocol afară din sat. 
De aceea când e vreo năvală, le cad dușmanului vii în mână 
şi focul nu le ajunge. Vitele sunt pentru vânătorii de sclavi şi 
mai de preţ decât oamenii, căci o vacă se plăteşte mai bine 
decât un sclav negru. 

Ibn Asl luase o pradă însemnată. Am văzut peste o sută de 
boi şi de vaci; oi de patru ori pe atât. 

Dar oameni? Vă spun drept că, dacă aş fi avut mâinile 
libere, îl omoram fără pic de milă pe ticălosul de Ibn Asl. 
Legea noastră creştină ne opreşte să luăm viaţa cuiva, dar 
la ceea ce vedeam aş fi simţit o adevărată plăcere să-i fi 
înfipt pumnalul în inimă ori să-l sugrum cu mâinile mele. 

Nenorociţii zăceau în jurul a două focuri mari. Disperarea 
de pe chipurile lor nu o vedeam, dar mi-o puteam lesne 
închipui. Sărmanii! Până mai adineauri dormeau liniştiţi în 
colibele lor, odihnindu-se după munca grea de peste zi. 
Bărbaţii erau despărțiți de femei, iar acestea de copii 
printr-o oarecare distanţă. Paznicii, cu biciul în mână, 
umblau de la unii la alţii şi, cum cuteza vreunul dintre 
prizonieri să se mişte, deşi erau legaţi burduf, era biciuit 
fără milă. Am văzut cum unuia îi crăpase pielea din pricina 
loviturilor şi sângele se prelingea încet pe trupul lui 
schingiuit. Am întors capul să nu mai văd. Ben NIL şi Selim 
făcură la fel. 

Ibn Asl era la copii. Le pipăia membrele, ca să-i poată 
preţui mai bine. Ne văzuse venind şi băgă de seamă că 
întorsesem capetele. Arătă la nişte pari care slujiseră 
pentru proptit boii şi le zise paznicilor: 

— Aha, câinii ăştia nu vor să vadă ce trebuie să vadă. 
Legaţi-i de parii de colo şi, dacă închid ochii, biciuiţi-i până 
ce i-or deschide. 

Porunca îi fu îndeplinită. Ne legară astfel ca să putem avea 
grozăviile în faţa noastră. La dreapta mea era satul 


prefăcut în cenuşă. Vedeam printre mormanele încă 
fumegânde trupuri pe jumătate carbonizate. La stânga 
cirezile şi turmele de vite păzite de un număr de djangehi, 
iar în faţa noastră şirurile de negri, printre care se plimbau 
paznicii cu biciurile lor şfichiuitoare în mâini. 

Ibn Asl se întoarse la copii şi-i pipăia mereu; pe cei carei 
se părură destul de voinici ca să poată ţine la drumul lung 
pe care îl aveau de făcut îi lăsa pe loc, pe cei slăbănogi însă 
poruncea cu un gest vânătorilor de sclavi să-i ia de acolo şi 
să-i ducă mai la o parte. Nu bănuiam nici pe departe ce 
avea de gând să facă pe urmă cu ei. Credeam că o să-i 
dezlege şi o să le dea drumul. Amarnic mă înşelam! 

După ce isprăvi cu pipăitul, l-am auzit dând o poruncă şi 
într-o clipă alergară câţiva inşi la copiii puşi deoparte... 
cuţitele lor sclipiră şi... scoțând un țipăt, am închis ochii... 
Câteva lovituri de bici mă siliră să-i deschid iar şi, când m- 
am uitat într-acolo... niciunul dintre copii nu mai era în 
viaţă. 

Bietele mame urlară de durere, se zbătură în legăturile 
lor, dar loviturile de bici le făcură să amuţească. 
Nenorocitele la care acest mijloc nu ajută fură împuşcate 
fără multă vorbă. 

Clocoteam de furie. Tremuram tot de o mânie 
neputincioasă. De câte ori îl cruţasem pe Ibn Asl şi pe toţi 
nemernicii ăştia! în clipa aceasta mă căiam amarnic de 
prostia mea şi am făcut jurământ în gând să nu mai fiu atât 
de îngăduitor cu ei, dacă voi mai fi o dată în măsură să 
pedepsesc acel groaznic măcel. 

Din nenorocire nu văzusem încă tot; ceea ce avea să 
urmeze era şi mai rău. Venise acum rândul celor mari. Care 
nu putea fi de folos, era omorât pe loc. Ca să nu urlu, 
strângeam din dinţi cât puteam, dar nu de frica biciului, ci 
ca să-mi întipăresc bine în minte sălbăticia asta, pentru a fi 
un îndemn la răzbunarea mea de mai târziu. 

După ce măcelul se sfârşi, se aduseră crengi şi lanţuri. 
Până atunci fuseseră legali cu frânghii şi curele; acum li se 


puseră cătuşele, le vârâră capetele în jug şi îi legară unii de 
alţii, în aşa fel că nu puteau zăcea decât pe o singură parte 
şi, dacă ar fi vrut să se întoarcă vreunul pe cealaltă, 
trebuiau să se întoarcă toţi odată. 

Se astâmpăraseră; înțelegeau că orice împotrivire le-ar 
înrăutăţi soarta. 

După ce isprăvi şi cu treaba asta, Ibn Asl veni la mine şi 
mă întrebă rânjind: 

— Ei, cum îţi place? Aşa e că am făcut o vânătoare 
minunată şi că prada o să-mi aducă bune parale? 

Mi-am stăpânit indignarea şi i-am răspuns cu o linişte 
prefăcută: 

— Adevărat. Socot că negrii pe care i-ai lăsat în viaţă trec 
de două sute şi chiar dacă s-or mai prăpădi un sfert din ei 
pe drum, tot îţi rămân o sută cincizeci de vândut. Şi unde 
mai pui vitele. Zău că te pizmuiesc! 

Să nu fi fost atât de amărât de ce văzusem, aş fi pufnit în 
râs la mutra pe care o făcu ticălosul la vorbele mele. Se 
dădu câţiva paşi îndărăt, mă privi uluit şi zise: 

— Mă pizmuieşti? Allah face uneori şi minuni de astea! Ce 
te-a apucat, omule, de te-ai schimbat aşa, din senin? 

— O să afli tu în curând. 

— Nu cumva vrei să te faci vânător de sclavi? 

— Asta nu, cu nu robesc oameni. Sunt însă câţiva pe care 
vreau şi nădăjduiesc să-i prind. 

— Cine sunt ăştia? 

— Aş putea să nu-ţi răspund, totuşi ţi-i spun, ca să nu mă 
crezi fricos sau deznădăjduit. Pe cine vreau să prind vrei să 
ştii? în primul rând pe tine şi în al doilea pe tovarăşii tăi. 

Izbucni într-un râs cu hohote. 

— Pe mine şi pe ai mei! De ce nu atunci şi pe negrii pe 
care i-am tocmit să mă ajute? 

— Pentru că ăştia nu sunt vinovaţi. I-ai ademenit cu 
minciunile tale. Vor fi scutiţi de pedeapsa care vă aşteaptă, 
pe tine şi pe tovarăşii tăi albi. 


Mă privi câtva timp sfredelitor, veni apoi mai aproape, îmi 
cercetă bine cătuşele şi zise mai liniştit: 

— Mai că-mi vine să cred că ţi-ai slăbit legăturile şi că pe 
asta te bizuiai, ca să ne scapi iar. Văd însă că nu-i aşa. 
Altceva nu pot să cred decât că ai înnebunit. 

— Sunt în toate minţile şi ştiu bine ce vorbesc. 

— Aha, aşa! O să-ţi arăt eu numaidecât cum... 

Îşi curmă vorba şi se uită iar iscoditor la mine. Eu nici n- 
am clipit. Trăsese cuțitul de la brâu, ca şi când ar fi vrut să 
mi-l împlânte în piept. Se răzgândi însă. Îl vâri la loc, 
scrâşni din dinţi şi urmă: 

— Nu! Pe mine nu mă tragi tu pe sfoară. Sunt destul de 
deştept ca să ştiu ce ai de gând. 

— Pentru asta nu se cere cine ştie ce deşteptăciune. N-am 
altceva de gând decât să-ţi spun în faţă părerea mea. Atâta 
tot. 

— Ei, aş! Nu te mai preface. Ştii că nu mai e nici o scăpare, 
că eşti în puterea mea şi că te aşteaptă chinuri neînchipuite 
de o minte omenească. Ca să fii scutit de ele şi să aio 
moarte uşoară şi repede, încerci să mă aţâţi. Nădăjduieşti 
că în mânia mea o să te omor dintr-o dată. Dar ţi-ai greşit 
socoteala. O să te cruţ până ce vom ajunge la Wagunda, pe 
care o s-o ard până în temelii, îl voi avea atunci şi pe iubitul 
tău prieten, reissul effendina, în mână şi vă voi face 
plăcerea să vă vedeţi unul pe altul chinuindu-vă şi să vă 
auziţi urletele de durere şi văicărelile. 

Îmi puse mâna prieteneşte - în batjocură, fireşte, pe umăr 
şi adăugă: 

— Vezi deci că sunt mai deştept decât tine. Nici Allah, nici 
diavolul nu te mai pot scoate din mâna mea. Eşti pierdut. Şi 
dacă aştepţi cumva ajutor de la emir ori tragi nădejde că nu 
voi putea pune mâna pe el, află atunci că vom porni chiar în 
noaptea asta la Wagunda. Reissul nu se aşteaptă să sosim 
atât de curând şi cu cât mă voi grăbi, cu atât mai sigure că 
îl vom lua prin surprindere. Acu' o să vi se dea ceva de 


mâncat. Nu că mi-ar fi milă de voi, o, nu! dar ca să aveţi 
putere la drum. 

Plecă să dea poruncă. Eu eram mulţumit că-mi ajunsesem 
scopul. Nu mai încăpea îndoială că deocamdată ne va cruța. 
Ni se aduse câte o bucată de carne friptă şi supă de băut. 

Carnea fusese tăiată bucățele şi un vânător de sclavi ni le 
vâra în gură, căci mâinile ne erau tot legate. Ne dădură atât 
cât să ne saturăm bine de tot, pe urmă ne dezlegară de pari 
şi paznicii ne împinseră ceva mai încolo. 

M-am aşezat aşa ca să nu fiu cu faţa la sat, să nu văd ce se 
petrece acolo. Mă feream să vorbesc cu tovarăşii mei, ştiind 
bine că aş fi fost împiedicat cu lovituri de bici. Erau şi ei, se 
vede, de aceeaşi părere, căci tăceau ca şi mine. 

Deşi stăteam întors cu spatele, am simţit că se pregăteşte 
ceva. Ce anume, am aflat îndată. Pornirăm la drum. Sclavii 
mergeau înşiraţi la rând, vitele erau mânate dinapoi, pe noi 
trei ne luă Ibn Asl şi vânătorii lui albi între ei. 

Ajunserăm la locul unde fuseserăm atacați; aici făcurăm 
un popas. Vânătorii de sclavi aprinseră câteva focuri. Din 
cele ce-mi spusese Ibn Asl, bănuiam că nu aveam sa 
zăbovim decât prea puţin timp şi bănuiala mea se adeveri 
cât de curând. 

Se aduseră boi înşeuaţi, pe urmă veni Ibn Asl şi-mi zise: 

— Ben NIL şi Selim nu sunt buni călăreţi; dacă i-aş lăsa în 
jug, s-ar prăpădi pe drum. Şi cum îmi sunt dragi ca lumina 
ochilor şi nu vreau să-i pierd, o să-i las să călărească fără 
jug. Dar pe tine, effendi, te ştiu călăreț destoinic, de aceea o 
să călăreşti cu jugul în gât. Nădăjduiesc că nu o să mă dai 
de ruşine. 

Cuvintele lui, spuse în bătaie de joc, mă puseră pe 
gânduri. Mă aştepta un drum greu şi foarte obositor. Îmi 
dădeam însă bine seama că o încercare de fugă era cu 
neputinţă. Singura mea nădejde era... apa. Apa? Vreţi să 
ştiţi cum? 

Când mi se puseră cătuşele la mâini, căutasem să le am 
cât mai largi, cu gândul să le pot face să alunece mai târziu 


în jos. Câteva zgărieturi sau chiar răni n-aveau importanţă. 
Nu pusesem însă la socoteală clima de aici. Mă scăldam 
întruna în sudoare. Mâinile mi-erau mereu umede şi atât de 
umflate, încât oricâte sforţări aş fi făcut mi-ar fi fost cu 
neputinţă să le scot din cătuşe. De aceea trebuia mai întâi 
să mi le dezumflu şi asta nu se putea face decât cu ajutorul 
apei. Apă rece, numai apă! 

Ben Nil şi Selim fuseseră legaţi pe boi. Mă siliră să încalec 
cu jugul de gât, mă legară zdravăn în şa, apoi boii fură 
mânaţi printre tufişuri până ce ajunserăm la câmp deschis, 
unde ne aştepta convoiul. 

În frunte mergeau doi inşi călare care, după cum am 
înţeles mai târziu, cunoşteau bine ţinutul. Pe urmă venea o 
ceată de zece vânători de sclavi albi şi după ei Ibn Asl, de a 
cărui şa erau fixate două curele. Una fu legată de jugul 
meu, iar cealaltă înfăşurată în jurul mijlocului lui Ben Nil, 
aşa că eram nevoiţi să călărim amândoi, unul lângă altul, în 
spatele schingiuitorului nostru. 

De la şaua mea pornea o altă curea, care era legată de a 
lui Selim. 

Eu stăteam legat zdravăn de şa, fără să mi se dea frâul în 
mână, iar la gât aveam jugul acela greu pe care trebuia să-l 
ţin cu amândouă mâinile ridicate, ca să nu fiu sugrumat. 
Fiecare smucitură a boului lui Ibn Asl avea să mişte jugul şi 
să-mi provoace dureri cumplite. Selim nu se pricepea la 
călărie, era legat şi ştia şi mai puţin să-şi conducă boul. 
Cum animalul său era legat de al meu, îşi poate oricine 
închipui ce mă aştepta. Un singur mijloc era pentru a-mi 
uşura chinurile: să ţin cât mai strâns între pulpe boul sub 
mine. Dar cine poate sta aşa, ţeapăn, o zi întreagă, şi încă 
pe un bou! 

În urma lui Selim veneau alţi vânători de sclavi albi, apoi 
ceilalţi. După ce convoiul fu astfel întocmit, la un semnal al 
conducătorului, pornirăm la drum; mai întâi încet, pe urmă 
din ce în ce mai repede. Nu trecură nici cinci minute şi am 
putut să-mi dau seama că boul de sub mine nu era un bou 


de călărie, ci de povară şi încă unul din cei mai proşti. Călca 
ţeapăn şi mai mult în sărituri. M-am trudit pe cât am putut 
să-i potrivesc niţel pasul, dar ce folos, când Ibn Asl smucea 
mereu de jug! Şi apoi, cei care veneau după Selim izbeau 
ca nebunii în boul lui, ca să meargă mai repede. Vai de 
sufletul meu ce-am suferit! 

Să fi fost pe la ceasurile trei după miezul nopţii. Stelele 
sclipeau încă pe bolta cerului şi drumul ducea tot prin câmp 
deschis, aici drept, aici cotind când la dreapta, când la 
stânga. Călăuzele cunoşteau ţinutul, ca şi când ar fi fost 
născuţi şi crescuţi acolo. Singurul lucru pe care mi-l 
îngăduiseră era că puteam să stau de vorbă cu Ben Nil. Sau 
o făcuseră într-adins, ca să avem prilejul să făurim planuri 
care s-ar fi dovedit pe urmă zadarnice? 

Nu puteam vedea câţi călăreţi veneau după noi, deoarece 
jugul nu mă lăsa să întorc capul. Mai târziu, când făcurăm 
popas, ca să se odihnească boii şi să pască, am numărat 
treizeci de albi şi vreo sută de negrii. Aşadar, rămăseseră în 
urmă douăzeci de vânători de sclavi şi vreo cincizeci de 
negri, ca să mâne boii şi oamenii luaţi pradă de la Foguda, 
pe când Ibn Asl plecase înainte pentru a lua Wagunda prin 
surprindere. 

Bietul Ben Nil făcea tot ce îi sta în putinţă să-mi uşureze 
chinurile, dar fiind legat de mâini şi de picioare, nu-şi putea 
stăpâni animalul cum ar fi dorit. 

— Effendi, îmi şopti el, de astă dată mi se pare că s-a 
isprăvit cu noi. Ori mai e vreo scânteie de nădejde în 
sufletul tău? 

— Numai o scânteie? Eu sunt sigur că vom scăpa şi din 
asta, i-am răspuns cu tărie. 

— De, ştiu şi eu ce să zic?! lare mă tem că te amăgeşti 
degeaba. 

— Cât timp trăiesc, nu-mi pierd nădejdea, şi deocamdată 
vezi că trăiesc. 

— Ce poţi să mai nădăjduieşti cu jugul ăla de gât şi legat 
fedeleş? 


— Curelele se pot rupe şi jugul e de lemn. 

— Crezi că ţi-ai putea rupe cătuşele de la mâini? 

— Atâta timp cât sunt nevoit să-mi ţin cu ele jugul, fireşte 
că nu. 

— Şi cât timp ai cătuşele la mâini nu-ţi poţi lua jugul. 

— Aşa e, dar nădăjduiesc că nu le voi mai avea multă 
vreme. 

— Cum o să ţi le poţi da jos? 

— O să afli mai târziu. Nu vreau să-ţi spun deocamdată, 
fiindcă s-ar putea să ne audă cineva. Acum, tăcere! Trebuie 
să-mi adun gândurile şi să chibzuiesc bine la ceea ce am de 
făcut, dacă nu vreau să mor sugrumat de jug sau să mă dea 
boul la pământ şi să-mi frâng gâtul. 

Teama mea era îndreptăţită, căci mă aflam într-adevăr în 
mare primejdie. Smucit când din faţă, când din spate, nu se 
putea ca boul să nu-şi piardă în cele din urmă răbdarea şi 
să devină ceea ce era în realitate, adică bou. Eram legat în 
spinarea lui şi purtam jugul acela greu de gât; deci acesta 
era cel mai primejduit dintre toate părţile trupului meu. 

Când se lumină de ziuă, nu-mi mai simţeam braţele. Din 
pricina poziţiei în care le ţineam ca să sprijin jugul, îmi 
amorţiseră cu desăvârşire. Despre picioare nu mai vorbesc. 
Le simţeam umflate ca nişte butuci. Şi totuşi chinurile mele 
aveau să mai sporească încă. 

Călăuzele aleseseră, din pricina întunericului, numai câmp 
deschis. Acum, pe lumină, puteau să meargă pe drum drept 
şi acesta ducea numai prin păduri. Smucit când înainte 
când înapoi, călăritul pe sub copaci şi prin băltoace era 
mult mai anevoios. 

Şi totuşi am putut răbda până la amiază, când am oprit ca 
să se odihnească boii. Era un luminiş prin care curgea un 
pârâiaş. 

Ne dezlegară de şa şi ne dădură jos. 

Picioarele nu mă mai ţinură însă şi am căzut grămadă. 

— În aşa hal ai ajuns? râse Ibn Asl batjocoritor. Mai laudă- 
te şi acum cu puterea ta grozavă, dacă-ţi dă mâna. 


— M-am lăudat eu cândva? i-am răspuns nepăsător. Crezi 
cumva că sufăr? Dimpotrivă, mă bucur, fiindcă ştiu că nu vei 
ajunge la vreme la Wagunda. 

— Nu? De ce? 

— Pentru că o să te împiedic eu. 

Se uită îngândurat înaintea lui şi îmi întoarse spatele, fără 
să spună un cuvânt. Nădăjduiam că-mi ajunsesem cu 
vorbele astea scopul, adică un tratament mai puţin aspru. 

Pantalonii mi se năclăiseră de sângele care ţâşnise prin 
piele; am băgat însă de seamă că slăbiciunea mea era 
trecătoare. Îndată ce mădularele îşi luaseră poziţia lor 
normală, nu mă lăsară câteva clipe să mă slujesc de ele, dar 
starea asta nu ţinu mult. M-am prefăcut totuşi mult mai 
slăbit decât eram şi tactica mea nu rămase fără efect. 

Ni s-au dat şi acum carne şi apă. Fiind mai liber în mişcări, 
am putut vedea, după cum am mai spus, din câţi oameni era 
alcătuit convoiul. Luaseră cu ei şi boi de rezervă. Doi din ei 
duceau cortul lui Ibn Asl. De şaua unui bou de povară am 
zărit atârnat un mănunchi de puşti, între care erau şi ale 
noastre. 

După ce ne-am odihnit vreo două ceasuri, am pornit iar la 
drum. Mare bucurie pe mine când am văzut că nu mi se mai 
pune jugul de gât şi mi s-a dat chiar un bou mai acătării! 
Aşadar, vorbele pe care i le spusesem lui Ibn Asl nu 
fuseseră rostite în vânt. Drept e că mă legară cu curele de 
Ben Nil şi Selim, dar acum nu mai aveam greutatea aceea 
atârnată de grumaz şi, cu toate că mâinile îmi erau 
încătuşate, puteam ţine frâul şi îndruma boul de sub mine. 
Totuşi, pe înserate, când făcurăm iar popas, îmi simţeam 
încă mâinile înţepenite. 

Ne aflam acum la marginea unei prerii. Urma ca boii să 
pască vreo câteva ceasuri, apoi să rumege, fireşte sub paza 
câtorva vânători de sclavi, care se schimbau cu rândul în 
cursul nopţii. Pentru Ibn Asl se întinse un cort şi mie mi se 
puse iar jugul de gât. Drept cină ni se aduse un fel de păsat 
din făină de durrha. 


Un foc care să gonească ţânţarii trebuia să ardă toată 
noaptea. Acolo trebuiau să doarmă Ben NII şi Selim, ca să 
fie mai bine supravegheați. Mie, Ibn Asl îmi zise, după ce-mi 
cercetă cu băgare de seamă cătuşele şi jugul: 

— Pe tine nu te las din ochi. O să te iau cu mine în cort, ca 
să fiu mai sigur. 

Am fost deci dus în cort şi trântit jos tocmai în fundul lui, 
după ce mi se legară mai întâi gleznele una lângă alta, cu o 
curea; jugul îl înţepeniră de un stâlp al cortului, aşa ca să 
nu pot mişca nici într-un fel capul. 

Aproape de uşă se făcu pentru Ibn Asl un culcuş din pături 
moi şi alături de culcuş i se puse o cană cu apă, ca s-o aibă 
la îndemână dacă i se va face cumva sete peste noapte. 
Când se culcă, Ibn Asl spuse cu glas ameninţător: 

— Să nu cumva să încerci să fugi că ar fi degeaba. O s-aud 
fiecare mişcare a ta. Jugul e legat de stâlp şi, cum te ridici 
de jos, se cutremură tot cortul. Şi apoi, afară lângă foc am 
pus paznici care au să stea toată noaptea cu ochii aţintiţi 
încoace. 

Omul avea toată dreptatea, dar să fi putut pune mâna pe 
cana cu apă, n-ar mai fi avut dreptate nici pe sfert. Trase 
perdeaua de la intrarea în cort şi se făcu linişte. Eram şi eu 
tot atât de liniştit ca el, numai pe dinafară însă. Înăuntrul 
meu fierbeam şi gândurile mi se încrucişau cu înfrigurare în 
creier. Aşa cum stăteau acum lucrurile, fuga era cu 
neputinţă. Deocamdată trebuia să mai am răbdare. Nu se 
lipea însă somnul de mine. Mai întâi fiindcă nu mă simţeam 
defel în largul meu, şi al doilea trebuia să chibzuiesc bine 
dacă nu e chip să găsesc un mijloc de fugă. Zadarnic, nu 
găseam nimic. Capul mi se îngreuna din ce în ce; cădeam 
din când în când într-o toropeală din care, când auzeam pe 
paznici vorbind cu glas tare când le venea rândul 
schimbului, mă trezeam şi mai obosit. 

Veni în sfârşit şi ziua. Mă dezlegară de stâlp, apoi îmi 
dezlegară gleznele şi am fost dus afară, unde mi s-a dat iar 
o strachină de păsat. După ce am mâncat, am fost iar legat 


de şa, de asemenea Ben Nil şi Selim; apoi, am pornit la 
drum. O călăuză lipsea. După cum am aflat mai târziu, 
plecase peste noapte în iscoadă. 

Eu şi Ben Nil tăceam, dar Selim se văicărea mereu. Bietul 
om era bătrân şi oboseala îl doborâse. Mi-era milă de el, 
deşi numai din pricina lui eram în situaţia aceea nenorocită. 
I-am spus câteva cuvinte de îmbărbătare, la care 
nerecunoscătorul se răsti bosumflat la mine: 

— Taci şi nu-mi mai bate capul! Tu eşti de vină de toate 
astea. 

— Eu? De ce eu? 

— Dacă rămâneai în Wagunda, nu alergam după tine, ca 
un măgar bătrân ce sunt. Mădularele mi s-au muiat din 
încheieturi şi ochii mei varsă mai multe lacrimi decât 
picăturile de ploaie care curg într-un an întreg. Boul ăsta e 
moartea mea. 

— Parcă te lăudai că eşti bun călăreț. 

— Păi aşa şi e. Sunt cel mai îndrăzneţ şi dibaci călăreț de 
pe faţa pământului când e vorba de calul ăl mai focos, dar 
cine a mai văzut un drept-credincios de-al Profetului călare 
pe bou! 

Lăudăroşenia nu-l părăsea nici în clipe atât de grele ca 
cele prin care treceam. 

După ce lăsarăm în urmă câmpia, intrarăm într-o pădure 
şi o străbăturăm călărind pe lângă o mlaştină. Locurile mi 
se păreau cunoscute. Când mă văzu uitându-mă mai cu 
luare-aminte în juru-mi, Ben Nil îmi şopti: 

— Ştii tu, effendi, că noi am mai fost pe aici? A doua zi 
dimineaţa după ce am sosit - îţi aduci aminte? 

— Bine zici. De aceea mi se părea locul cunoscut. 

— Ia gândeşte-te cât de repede am mers? 

— Aşa e. Am făcut ieri o bună bucată de drum. Dar nu asta 
e pricina că am ajuns atât de curând aici, ci fiindcă avem 
călăuze foarte bune. 

— Hm... nici o bucurie! Când crezi că vom ajunge la 
Wagunda? 


— Probabil chiar astăzi. 

— Atunci ai noştri sunt pierduţi şi noi împreună cu ei. 

— Nu încă. Până diseară se pot întâmpla multe. Nu-ţi 
pierde cumpătul. 

Drept e că aveam toate motivele să ne descurajăm. Dacă 
era într-adevăr aşa cum credeam noi, era de aşteptat ca la 
apusul soarelui să fim în apropierea Wagundei şi faptul că 
se trimisese o iscoadă întărea presupunerea mea. Dacă nu 
ajungeam prea târziu acolo, cu siguranţă că Ibn Asl dădea 
chiar în seara sosirii atacul. Satul avea armată destulă, dar 
dacă îi lua în somn, ca pe cei din Foguda, nu se mai puteau 
apăra şi erau pierduţi. 

Scurt - deznodământul se apropia. Trebuia să găsesc până 
atunci un mijloc de salvare, mai târziu nu mi-ar mai fi folosit 
la nimic. 

— Crezi tu că reissul effendina veghează? mă întrebă iar 
Ben NIL. 

— Nu prea. 

— Nici eu. Nu se aşteaptă ca Ibn Asl să sosească aşa de 
curând. 

— Şi chiar dacă, pentru noi e tot degeaba. Îndată ce Ibn 
Asl ar vedea că e pierdut, ne omoară pe toţi trei. 

— Allah! Bine zici. 

— De aceea trebuie să ne eliberăm încă înainte de a 
ajunge lucrurile la o luptă. 

— Asta e ceva cu neputinţă... Nu mai e nici o nădejde 
pentru noi... Ştiu că n-o să-i mai văd niciodată, pe ai mei, 
dar am cel puţin mângâierea că voi muri alături de tine, 
dragul, bunul meu effendi... 

— Nu, dragul meu, o să mai trăieşti încă multă vreme 
fericit, căci eşti vrednic să fii fericit. Din suflet te rog, nu-ţi 
pierde nădejdea în ajutorul lui Allah. 

Nu-mi răspunse. Nu-i vorbă, nici eu nu eram atât de 
încrezător pe cât vroiam să par. Am încercat să-mi slăbesc 
niţel cătuşele - zadarnic. Şi chiar de-aş fi reuşit, tot n- 


aveam arme şi eram şi legat zdravăn cu curele. Totuşi se 
putea ivi pe neaşteptate vreun prilej oarecare. 

Din nenorocire nu a fost aşa. După-amiaza trecu şi 
făcurăm popas să se odihnească puţin boii, care erau peste 
măsură de osteniţi, flămânzi şi însetaţi. Se vedea bine că 
mai mult ca până pe înserate n-o să mai poată ţine la drum. 

Ni se dădu să mâncăm carne uscată, din care Ibn Asl avea 
din belşug, iar după două ceasuri călăream mai departe. 
Ţinutul mi-era din ce în ce mai cunoscut. Pe la ceasurile 
patru ne aflam acolo unde îl aşteptasem cu cinci zile în 
urmă pe Ibn Asl, iar cu puţin înainte de a apune soarele, la 
vadul la care voiam să-l atac şi să-l birui. 

Când ne apropiarăm de tot de vad, veni şi iscoada trimisă 
de el şi, fiind aproape de Ibn Asl, am putut auzi ce-şi 
vorbesc, mai ales că nici nu căutau să se ferească. 

— Ei, ai avut noroc? o întrebă Ibn Asl pe iscoadă. 

— Da, stăpâne, mai mult decât aş fi crezut. 

— La ce depărtare de aici e satul? 

— La vreun ceas dacă mergi pe jos, dar călare ajungi şi 
mai repede. Am văzut dincolo de vad doi inşi şi am ascultat 
ce vorbeau. 

— Erau negri din Wagunda? 

— Nu, soldaţi albi de-ai reissului effendina. Veniseră în 
pădure să vâneze vreo sălbăticiune şi, fiindcă n-au găsit, s- 
au aşezat jos în iarbă să stea de vorbă. 

— Şi despre ce vorbeau? 

— Despre tine. A fost o întâmplare norocoasă că am dat 
peste ei, dar dacă mă simțeau, îl vedeam pe dracu'! îmi 
lăsasem boul ascuns în pădure, ca să mă pot furişa aproape 
de sat. Tocmai ieşisem de sub copaci, când i-am văzut 
venind. M-am ascuns repede, altminteri mă zăreau. 

— Pe urmă? 

— M-am luat tiptil după ei. S-au aşezat în iarbă şi s-au 
apucat de taifas. Am auzit tot ce-şi spuneau. 

— Ce anume? 

— Că te aşteaptă abia peste patru ori cinci zile. 


— Atunci n-au făcut încă pregătiri de apărare? 

— Nu. Vor să trimită iscoade înaintea ta şi să te lase să te 
apropii până la iaz, după aceea să ne împingă în apă. 

— Ce-mi spui tu am aflat încă de acum trei zile de la Selim. 
Cine e conducătorul? 

— Reissul effendina. N-au însă mare încredere în el. Aia 
doi ziceau că erau mai bucuroşi să-i fi condus effendi şi 
chiar borii sunt de părere că mai bine era dacă îl aveau pe 
el. 

Ibn Asl se întoarse spre mine şi zise rânjind batjocoritor: 

— Auzi cum te laudă, effendi? Nădăjduiesc că n-o să le 
înşeli încrederea pe care o au în tine. 

— Fii sigur că o să-mi dau toate silinţele, am răspuns eu, 
fără să mă tulbur. 

— O să fie degeaba, râse el cu ciudă. Apoi se adresă iar 
iscoadei: Şi altceva ce-ai mai auzit? 

— Că ăştia trei, care sunt acum prizonierii noştri, s-au 
întors pe acelaşi drum pe care au venit. 

— Aşadar, nu bănuieşte nimeni că s-au dus la Foguda? 

— Nu. Cred că effendi s-a simţit jignit şi s-a despărţit 
pentru totdeauna de reissul effendina. 

— Bine. Sunt mulţumit cu veştile pe care mi le-ai adus. Ce 
adâncime are vadul? 

— Până la burta calului. 

— Trebuie să ne apropiem cât mai mult de sat. Ştii tu un 
loc unde putem poposi fără să fim văzuţi? 

— Da, stăpâne, la jumătatea drumului de aici. Dacă nu 
facem foc, nu ne poate vedea nimeni din Wagunda. 

— Du-ne acolo. Mult nu o să stăm, fiindcă vreau să dăm 
atacul încă înainte de miezul nopţii. 

— Stăpâne, îngăduie-mi să-ţi atrag atenţia că locuitorii 
satului au oaspeţi. Borii şi soldaţii emirului sunt oaspeţii lor 
şi, unde sunt oaspeţi, oamenii se culcă mai târziu ca de 
obicei. 

— Ai dreptate. De altminteri, somnul e mai adânc între 
miezul nopţii şi răsăritul soarelui. Poate că îi atacăm abia 


atunci. O să mai trimit o iscoadă. Acum, la drum. 

Trecurăm vadul şi ne îndreptarăm spre sat. După vreo 
jumătate de ceas cotirăm spre pădurea unde îşi pitise 
iscoada boul. 

Copacii erau înalţi, cu trunchiurile groase, dar rari. Între 
două şiruri de tufe era locul pe care Ibn Asl îl alese de 
popas. 

Descălecarăm şi ni se puseră, mie şi celor doi tovarăşi ai 
mei, iar jugul de gât. Începuse să se întunece. Boii fură 
legaţi de copaci, apoi câţiva dintre oamenii lui Ibn Asl 
întinseră cortul pentru şeful lor. Cum, în afară de jug, 
aveam cătuşe la mâini şi picioarele legate, crezură că nu e 
nevoie să ne pună paznici. Puteam deci să stăm de vorbă 
între noi fără să ne audă ceilalţi. 

— Stăm prost, effendi, îmi şopti Ben Nil. Până acum, eu şi 
Selim eram legaţi numai cu curele, acu' văd că ne-au pus şi 
fiare. Semn rău. Să ştii că nu mai e scăpare. 

— Nu vorbi aşa, băiete. Trebuie să se ivească vreun mijloc 
pentru salvarea noastră. 

— Ce? Eu nu pot să fac nimic, şi nici Selim, iar pe tine au 
să te lege iar de stâlp în cort. 

— Dacă oi vedea şi-oi vedea că alt chip nu-i, dau buzna 
peste Ibn Asl, pe urmă... 

— Cu neputinţă! Eşti doar legat, mă întrerupse el. 

— Aşa e, dar când o să mă ridic de jos, iese stâlpul din 
pământ şi cortul se prăbuşeşte peste el. M-aş mira să nu 
reuşesc să pun mâna pe ticălos. 

— Ei şi? La ce ne-ar folosi? 

— Mult ne-ar folosi. O dată în mâinile mele, nu-i mai dau 
drumul, fii tu pe pace. 

— Şi au să ne omoare ceilalţi! 

— Poate că nu. Avându-l ostatic, ne putem elibera, în 
schimb! 

— Eşti legat şi nici arme n-ai, pe când el nici în somn nu se 
desparte de cuțitul de la brâu. Te poate înjunghia într-o 
clipită. 


— Îl apuc aşa ca să n-aibă vreme să se slujească de el. 

— De-am putea vorbi cu vreunul din negrii ăştia! Nu-i 
vorbă, nu prea cred că ne-ar folosi la ceva. Drept e că sunt 
înrudiţi cu oamenii din Wagunda, dar erau şi cu cei din 
Foguda, care fac şi ei parte din neamul gohkilor, şi cu toate 
astea nu s-au sfiit să-i atace şi să-i ucidă fără milă. Când 
negrii ăştia au mirosit sânge de om, nu mai ţin seamă de 
nimic, devin fiare, nu altceva. 

Tăcurăm, căci veniră să ne ia de acolo, ca să ne ducă lângă 
cort. Nu se întunecase de tot, aşa că am putut arunca o 
privire în juru-mi. 

Locul de popas, între cele două rânduri de tufe, era lung şi 
îngust. De o parte a cortului era tabăra vânătorilor de 
sclavi, albi; de cealaltă, a negrilor. Boii fuseseră legaţi 
îndărătul tufelor. Câţiva negri plecară s-aducă apă de la 
vad. Când se întoarseră, făcură păsatul din care ne 
îndopară şi pe noi, pe urmă am fost dus în cort şi legat cu 
jugul de la gât de stâlp. 

Ibn Asl rămase în uşă. Auzeam ce vorbeşte cu oamenii săi. 
Porunci la doi dintre ei să se ducă să iscodească, iar altuia 
să-i ducă apă proaspătă de la vad. 

Trecu vreme de un ceas până să se întoarcă omul cu apa. 
Ibn Asl sorbi câteva înghiţituri, apoi puse jos oala în spatele 
lui. 

Peste puţin timp se întorseseră şi iscoadele. Spuseră că în 
sat domneşte mare însufleţire şi e sigur că oamenii se vor 
culca târziu în noaptea aceea. Era acum atât de întuneric, 
că nu puteam desluşi chipul nici unuia dintre ei, deşi 
perdeaua cortului era dată la o parte. 

Ibn Asl păru că chibzuieşte, pe urmă l-am auzit zicând: 

— Bine, vom ataca după miezul nopţii. Santinelele să fie 
tot alea de aseară. Să deştepte oamenii la timp. Daţi încoa' 
păturile pentru culcuşul meu! 

Ascultam cu încordare, să nu-mi scape un cuvânt, şi-i 
urmăream fiecare mişcare. | se aduseră păturile, să-şi facă 
singur culcuşul. Oala cu apă îi era în drum; ca să n-o 


răstoarne, o puse mai încolo. După ce fu gata cu pregătirile, 
veni să-mi examineze legăturile. 

— Câine, astăzi a fost cea din urmă zi bună a ta, începu el. 
Mâine reissul effendina va fi în mâinile mele şi o să urlaţi 
amândoi să se-audă dincolo de NIL. 

Se încredinţă că sunt bine legat, nu mai zise nimic şi se 
duse să se culce. Oala era aproape de mine. lremuram de 
frică să nu-şi aducă aminte de oala cu apă şi s-o ia de acolo. 

Am aşteptat până am fost sigur că a adormit, un ceas 
întreg, care mi se păru o veşnicie. Am întins apoi picioarele 
spre oală, ca s-o „pescuiesc”. Am prins-o între glezne şi am 
început s-o trag binişor spre mine, ridicând încetul cu 
încetul genunchii. Am putut-o apuca în sfârşit cu mâinile. 
Era o aşa-zisă „kulle”, un fel de ulcior pântecos şi destul de 
larg la gură, ca să pot băga mâinile înăuntru. Cum stânga e 
de obicei mai îngustă decât dreapta, am vârât-o întâi pe ea, 
ferindu-mă însă să nu-mi zăngăne lanţurile. Apa era rece. 

N-am putut măsura timpul, dar cred că am ţinut-o pe puţin 
un ceas. Când am pipăit-o cu dreapta, am simţit că pielea se 
zbârcise; aşadar mâna se dezumflase şi se îngustase. Am 
început să sucesc cătuşa în jurul încheieturii. Era cât pe ce 
să scot un țipăt de bucurie - mâna alunecă afară din cătuşă. 
Acum trebuia să scap de jug. Se dovedi mai lesne decât mă 
aşteptam. Mai rămâneau curelele de la picioare. Făcuseră o 
fundă şi am tras de capete şi iată-mă stăpân pe toate 
mişcările mele. Cătuşele atârnau de mâna mea dreaptă, 
dar, în loc să-mi fie o piedică, îmi puteau sluji drept armă, 
care nu era de lepădat. 

Şi-acum? Să-i eliberez pe Ben Nil şi Selim? Nu mergea, m- 
aş fi expus iar la o primejdie, căci erau bine păziţi. Dar dacă 
Ibn Asl se deştepta din somn şi băga de seamă fuga mea? 
Fireşte, îşi va închipui, numaidecât, că planul său va fi dat 
de gol şi îi omora pe loc. 

Situaţia era cât se poate de critică; de salvat nu-i puteam 
salva şi nici aici nu-i puteam lăsa. Ce-ar fi să-l omor pe Ibn 
Asl? Să-mi scape iar? Numai asta nu! Ori, ori! 


M-am lăsat la pământ şi am început să mă târăsc pe burtă, 
ţinându-mi cătuşele să nu zăngăne. 

Ibn Asl dormea adânc. Să-l omor în somn? Să-l înjunghii 
chiar cu cuțitul lui? Nu, eu nu sunt un ucigaş... M-am întins 
până la patul adormitului, cu o mână l-am apucat de 
beregată, apoi l-am izbit cu pumnul în tâmplă. Un horcăit 
înăbuşit. al meu era! 

Acum repede afară, dar cu el! l-am tras cuțitul şi pistolul 
de la brâu - căci nici în somn nu se despărţea de ele - şi m- 
am ridicat în picioare. În faţa cortului, paznicii, înapoi şi la 
stânga tufe, la dreapta însă un loc liber - atât am apucat să 
văd. Cuţitul avea tăişul ascuţit ca un brici. Am tăiat pânza 
cortului în partea aceea, l-am luat pe Ibn Asl pe umeri şi m- 
am strecurat afară. Bineînţeles că nu atât de repede după 
cum povestesc, deoarece trebuia să mă feresc să fac cel mai 
mic zgomot; totuşi am izbutit în cele din urmă să ajung la 
locul unde erau legaţi boii; am trecut de ei şi mă pomenii pe 
câmp. 

Acum mă puteam descurca mai uşor. La dreapta mea era 
iazul; m-am îndreptat într-acolo. Ibn Asl atârna greu şi eu n- 
aveam vreme de pierdut. Ca să-l târăsc după mine până în 
sat, mi-ar fi trebuit cel puţin o jumătate de oră. Nu puteam 
zăbovi atât. Văzusem în trecerea mea, ceva mai pe dreapta, 
un copac gros; l-am căutat şi l-am găsit. Stelele sclipeau viu 
pe cer şi luminau destul ca să pot vedea. Îmi trebuia cu ce 
să-l leg pe Ibn Asl. Curelele cu care îmi fuseseră legate 
gleznele le băgasem în buzunar; împreună cu brâul 
prizonierului meu şi turbanul lui lung îmi ajungeau. Fesul - 
căluş. 

În mai puţin de două minute era legat fedeleş de copac; 
singur nu s-ar fi putut dezlega şi de strigat iar nu putea, din 
pricina căluşului. 

Am luat-o la fugă spre iaz. Am privit în sus, spre sat. Era 
întuneric beznă. Cu toate cele spuse de iscoadă, toţi 
dormeau. Am urcat dealul în fugă, chibzuind în acelaşi timp 
ce era de făcut. O năvală în tabăra vânătorilor de sclavi era 


lucru uşor, dar oare nu s-ar putea ocoli o vărsare de sânge? 
M-am gândit la căpetenia djangehilor. Cu ajutorul lui da. 
Mai mult încă: îi puteam dovedi reissului effendina că nu eu, 
ci el avea nevoie de mine. Din firea mea nu sunt trufaş, însă 
omul acesta mă jignise şi vroiam să-i dau o lecţie. 

Pământul era moale şi iarba înăbuşea zgomotul paşilor 
mei. Cam pe la jumătatea drumului era o stâncă nu mai 
înaltă ca un stat de om, pe lângă care trebuia să trec. Piatra 
era albicioasă şi mi se păru că zăresc lângă ea ceva 
întunecat mişcând. În situaţia în care mă aflam, orice îmi 
dădea de bănuit; am scos cuțitul de la brâu şi m-am 
apropiat tiptil de stâncă. Ceea ce am văzut erau... un 
bărbat şi o femeie, o pereche de îndrăgostiţi, cum se găsesc 
cu sutele de mii şi nu numai în Africa. Perechea sări 
speriată în lături. Pe fată n-am luat-o în seamă dar m-am 
uitat bine la băiat. Purta o margine de pălărie pe capul lui 
încârlionţat, iar pe nasul turtit o pereche de ochelari fără 
lentile. 

Al dracului mai era şi flăcăul ăsta! Îşi şi găsise în cele 
câteva zile de când se afla în sat o drăguță! Când mă 
recunoscu, vru să ţipe de bucurie, dar eu i-am pus mâna pe 
buzele lui cărnoase şi l-am făcut să tacă. locmai vroiam să 
mă fac înţeles prin cele câteva cuvinte pe care le ştiam în 
limba lui, când o altă pereche de îndrăgostiţi răsări din 
partea cealaltă a stâncii. M-am uitat la bărbat şi am văzut 
cu bucurie că era unul din tălmaci. M-am înţeles repede cu 
el şi a luat-o la fugă spre sat să-l scoale pe căpetenia 
djangebhilor şi să vină amândoi încoace. Avea ordin să nu 
trezească pe nimeni altcineva şi să nu cumva să spună cuiva 
un cuvânt din cele ce aflase de la mine. 

După zece minute era înapoi. Acum trebuia să câştig de 
partea mea pe căpetenie, ceea ce îmi fu lesne, deoarece mă 
puteam înţelege cu acesta prin tălmaci şi pentru că negrul 
avea o ură neîmpăcată împotriva lui Ibn Asl. 

Am plecat cu el, luându-i cu mine pe flăcăul cu ochelari şi 
pe cele două fete, ca să-i las de pază la Ibn Asl. Flăcăâul mă 


asigură că mai degrabă se lasă tăiat în bucăţi decât să-i 
scape prizonierul. Acesta îşi venise în simţiri. Ţinea ochii 
închişi, dar răsufla anevoie pe nas, ca să nu se înăbuşe. 

M-am îndreptat apoi cu negrul spre pădure. Planul meu 
era să-l duc pe furiş la ai săi, ca să le lămurească intenţiile 
lui Ibn Asl, în timp ce eu cu tălmaciul aveam să ne 
strecurăm în cort, ca să fim în apropiere când vânătorii albi 
de sclavi vor fi biruiţi. 

La lumina stelelor desluşeam bine drumul. Când 
ajunserăm aproape de tabără, ne lăsarăm la pământ şi 
începurăm să ne târâm pe burtă, eu înainte, căpetenia 
îndărătul meu şi tălmaciul după noi. Principalul era să nu se 
facă gălăgie până ce va apuca negrul să fie recunoscut de ai 
săi. Aceştia erau îngrămădiţi în partea de dincoace a 
taberei, pe când albii dincolo de cort. În pădure domnea 
linişte; aşadar, fuga mea şi lipsa lui Ibn Asl nu fuseseră încă 
observate. 

Ne târârăm mai departe, până ce zărirăm grămada de 
negri adormiţi. Căpetenia îl trezi pe cel care îi venea mai 
aproape, şi-i şopti ceva la ureche. Omul vru să sară în 
picioare, dar se stăpâni la un cuvânt al căpeteniei; deşteptă 
pe cel de lângă el, acesta pe altul, apoi căpetenia îmi spuse 
prin tălmaci: 

— Du-te în cort, effendi. Oamenii mei vor fi deşteptaţi unul 
după altul şi vor afla de sosirea mea printre ei, pe urmă 
vom tăbări cu toţii peste albii lui Ibn Asl. Poate că nici n-o să 
fie nevoie să iei şi tu parte la luptă. 

— Cu atât mai bine. 

Încet, încet, ne-am furişat în cort, fără să fim simţiţi. La 
intrarea în cort am dat puţin perdeaua la o parte. Ochii mei, 
deprinşi cu întunericul, putură zări la câţiva paşi înaintea 
mea. 

Tocmai în faţă, cu spatele întors spre cort, i-am văzut pe 
cei doi paznici de veghe; la picioarele lor zăceau Ben NIL şi 
Selim; în stânga dormeau ceilalţi vânători de sclavi. M-am 
strecurat binişor afară, cu pistolul lui Ibn Asl în mână; era o 


armă veche şi grea. Din două lovituri cu patul pistolului i- 
am culcat la pământ pe paznici. Repede la Ben NIL. Băiatul 
nu dormea şi mă recunoscu numaidecât. 

— Effendi, îmi şopti el, eşti liber? 

— După cum vezi; dar stai liniştit, să nu-i trezeşti pe 
ceilalţi. 

I-am tăiat curelele de la picioare şi i-am scos jugul. Se 
putea ridica de jos, însă, din nenorocire, mâinile îi erau 
încătuşate. 

— Colo, la dreapta, sunt armele noastre; dă-mi puşca mea; 
de izbit tot pot izbi cu ea, aşa încătuşat cum sunt, îmi şopti 
el. 

— Nu încă. Hai cu mine în cort, ca să nu te ia djangebhii 
drept unul dintre oamenii lui Ibn Asl. 

— Djangehii? Ce-i cu ei? Cum...? 

Nu l-am lăsat să urmeze şi l-am împins în cort. În tabără 
începu o mişcare şi forfotă. Negrii aflaseră unul de la altul 
că venise căpetenia lor, că Ibn Asl plănuia să le omoare 
căpetenia şi să-i vândă ca robi, după ce se va fi slujit de ei 
pentru scopurile lui. Se apropiau tiptil de cort, lângă care 
se afla o grămadă mare de frânghii şi curele, destinate 
locuitorilor Wagundei; luară din ele atât cât socoteau că o 
să le trebuie ca să-i lege pe vânătorii de sclavi. 

O sută de djangehi la treizeci de albi; îi spusesem 
căpeteniei prin tălmaci că de fiecare vânător de sclavi e 
nevoie de trei războinici de-ai săi şi atacul să se dea în 
acelaşi timp, ca să nu scape vreunul din albi. Căpetenia 
avusese grijă să transmită ordinul, care fu executat 
întocmai. 

Negrii se apropiau pe nesimţite, ca nişte stafii, şi cât ai 
clipi vânătorii de sclavi fură legaţi burduf. Nici o armată 
bine organizată n-ar fi putut îndeplini mai exact un ordin. 
Vânătorii de sclavi nici n-avură timp să se dezmeticească 
bine sau să pună mâna pe arme. 

După ce se isprăvi cu treaba asta, se aprinse un foc, 
deoarece era nevoie de el pentru o mai bună orientare. 


Scena pe care o aveam înaintea ochilor era - aş putea zice - 
chiar veselă, pentru noi, bineînţeles. 

Ben Nil fu, fireşte, descătuşat imediat. Ce mutre 
caraghioase aveau vânătorii de sclavi văzându-se acum 
legaţi de foştii lor aliaţi. Ocărau şi înjurau cu foc. Urmarea 
fu că li se puseră numaidecât juguri de gât şi cătuşe la 
mâini. Existau doar din belşug! Adusese Ibn Asl destule, ca 
să le aibă pentru locuitorii Wagundei. 

Băieţii djangehi, duşmanii noştri de până mai adineauri, 
nu mai ştiau cum să ne mulţumească şi să ne roage de 
iertare. 

I-am trimis pe Ben Nil şi pe Selim să-i aducă pe Ibn Asl şi 
pe paznicii săi. Luară cu ei nişte cătuşe şi un jug: cu această 
podoabă de gât veni căpetenia vânătorilor de sclavi printre 
noi. Eu am vrut să nu-l iau în seamă, dar când ticălosul mă 
luă la ocări, am sărit indignat de la locul meu şi i-am strigat: 

— Taci, nemernicule! Mi-ai spus acum câteva ceasuri să nu 
mă dau de ruşine şi să fac cinste încrederii pe care o au 
mulţi în mine. Am făgăduit să fac tot posibilul şi m-am ţinut 
de cuvânt. Ţi-am dovedit şi de data asta că binele biruie 
întotdeauna răul; acum nu vreau să mai am de-a face cu 
tine. Reissul effendina o să-ţi hotărască soarta. 

Cele câteva ceasuri care mai erau până să se lumineze 
trecură în mare veselie. Cel mai vesel dintre toţi ai noştri 
era Selim, care nu mai isprăvea nici acum cu laudele pe 
care şi le aducea sieşi, zicând că numai lui i se datora 
izbânda. 

Când începu să se lumineze de ziuă, am pus să se înşeueze 
boii, căci vroiam să le joc o festă celor din sat. Lucrurile şi 
prizonierii fură încărcaţi în spinarea boilor, pe urmă 
încălecarăm şi noi. leşirăm din pădure şi ne îndreptarăm 
spre iaz. Ajunşi acolo, îl ocolirăm agale. Cei din sat, care se 
treziră şi ei ne luară drept duşmanii pe care îi aşteptau şi 
începură să scoată obişnuitele răcnete de luptă. Se 
îngrămădiră la gard, iar „generalissimul lor”, reissul 
effendina, îi împărţi în mai multe detaşamente. Când 


acestea se puseră în mişcare, ca să coboare dealul şi să „ne 
împingă în apă”, după cum era planul, l-am trimis pe 
viteazul meu Selim înainte, călare pe un bou al dracului de 
îndărătnic. Nimeni nu se potrivea mai bine pentru scopul 
urmărit de mine decât acel „mare erou de pe faţa 
pământului”. Venise, văzuse şi învinsese - ca întotdeauna - 
Abia îl zăriră şi auziră primele lui cuvinte şi cetele de 
războinici se risipiră, disciplina se duse pe copcă şi toţi o 
luară la vale să vadă „minunea”. Se înghesuiau care mai de 
care să afle de la mine ce se petrecuse; eu însă n-aveam 
timp să le răspund, căci trebuia să-l apăr pe Ibn Asl, 
altminteri l-ar fi sfâşiat în bucăţi. La un ordin al meu, 
soldaţii reissului effendina făcură un cerc în jurul 
prizonierilor şi-i duseră în sat, ca să-i bage la „răcoare”. 

Djangehii îi urmau, iar cei din Wagunda, bărbaţi, femei şi 
copii, se ţineau după ei, făcând o gălăgie asurzitoare. 
Nimeni nu mă mai lua în seamă. Am rămas singur câtva 
timp la malul lacului apoi am luat-o şi eu agale spre sat. 

În vremea asta Selim avusese răgaz să povestească 
aproape fiecăruia în parte închipuitele lui acte de bravură şi 
să-i înfierbânte pe toţi. Până şi pe emirul, care îmi ieşi 
înainte, de cum mă zări, îmi întinse amândouă mâinile, 
zicând: 

— Te rog să mă ierţi, effendi, dacă am fost nedrept cu tine. 
Ştiu că pe palavrele lui Selim nu mă pot bizui, dar din 
puţinul pe care l-am aflat de la Ben Nil, îmi dau seama că 
dacă nu erai tu, am fi fost cu toţii pierduţi. Tot satul dormea. 

— Nu tot, i-am răspuns eu zâmbind. Pentru patru suflete 
îndrăgostite era prea strâmt locul în sat şi... 

N-am putut sfârşi, căci o ceată de gohki, condusă de 
flăcăul cu ochelari, dădu năvală spre mine şi mă târi în sat, 
de la colibă la colibă, ca să-mi poată mulţumi fiecare în 
parte. 

După prânz urmă o plimbare triumfală prin sat, dar de cu 
totul altă natură. Ibn Asl şi tovarăşii săi, toţi legaţi cu jugul 
pe care îl purtasem şi eu de gât, fură şi ei plimbaţi prin sat, 


apoi aşezaţi la marginea prăpastiei şi împuşcaţi. Trupurile 
lor se rostogoliră în adânc. 

Eu n-am vrut să fiu de faţă la execuţie, deşi osânda era 
dreaptă şi o meritaseră din plin. Am răsuflat însă uşurat că 
scăpasem de primejdia care mă ameninţase până acum. 

Djangehii fură iertaţi. Aflarăm de la ei că celălalt 
detaşament al vânătorilor de sclavi avea ordin să se ducă de 
la Foguda la Agardu, unde trebuia să se întâlnească mai 
târziu cu Ibn Asl. Gohkii cunoşteau ţinutul şi hotărârăm ca a 
doua zi dimineaţă să pornim într-acolo pentru a-i salva pe 
prizonieri. 

Pe la vremea prânzului dădurăm într-adevăr de convoi. 
Când cei cincizeci de djangehi văzură că tovarăşii şi 
căpetenia lor sunt cu noi, trecură imediat de partea 
noastră. Soldaţii lui Ibn Asl, deşi ştiau ce îi aşteaptă, n-au 
vrut să se predea, aşa că, a fost nevoie să fie împuşcaţi. N- 
aş fi vrut să se facă atâta vărsare de sânge, dar nu eu eram 
de vină şi răspunderea nu putea să cadă asupra mea. 

Îi compătimeam din inimă pe bieţii sclavi. Li se dădură 
îndărăt, nu-i vorbă, vitele şi libertatea, dar ştiau că acasă 
vor găsi satul pustiit şi pe cei dragi ucişi sau arşi de 
vânătorii de sclavi. 

Să nu se spună că negrii nu simt, sunt şi ei oameni ca şi 
noi şi sufletul lor plânge şi el la durere ca şi al unui 
european civilizat. 

Capitolul III - Faceţi bine celor ce vă urăsc. 

Mulţi dintre cititorii mei parcurgând sfârşitul capitolului 
anterior se vor fi gândit: „acum, autorul trebuie să încheie, 
pentru că, după toate regulile, povestirea a ajuns la final, 
conflictele fiind aplanate şi dreptatea ieşind biruitoare”. 

Iar eu mi-aş fi putut încheia povestirea cu episodul şederii 
în Wagunda, dacă destinul n-ar fi făcut ca, în urmă cu câţiva 
ani, să întâlnesc, într-o ţară îndepărtată, un om, pe care în 
ciuda oricăror aşteptări, aveam să-l revăd aici, în 
îndepărtatul Sudan. 


Ţin minte că atunci, împreună cu Halef, curajosul meu 
servitor, pe care-l cunosc toţi prietenii mei, am făcut o 
călătorie prin „împărăţia leului argintiu”1. Obosiţi, după 
luni întregi de mers călare, însă bogaţi în cunoştinţele şi 
experienţele acumulate, am ajuns în ţinutul triburilor de 
kurzi-tâlhari de dincolo de graniţa persano-turcă, oprindu- 
ne câteva zile într-o mică aşezare numită Khoi, pentru a se 
odihni caii. Trebuie să menţionez că pe vremea aceea trăia 
încă Rih, minunatul, inegalabilul meu armăsar murg, ucis 
mai târziu de un glonte care, de fapt, îmi fusese destinat 
mie. Şi dacă acest nobil şi rezistent animal a fost istovit de 
călătorie, vă puteţi uşor imagina că, deşi avea un arbore 
genealogic grozav, calul lui Hagi Halef a obosit mult mai 
tare. În ultimele zile, ajuns la epuizare, începuse să 
şchiopăteze, aşa că, ţinând cont de drumul greu pe care-l 
mai aveam de parcurs până dincolo de Tigru, ne-am văzut 
siliţi să poposim în Khoi, deşi acest loc nu ne ispitea deloc. 
Dacă cei din primele colibe pe lângă care am trecut se uitau 
cu gura căscată la noi, când am ajuns în dreptul hanului, se 
adunaseră o mulţime de oameni pentru a ne arăta 
admiraţia lor. Uimirea nu era provocată atât de noi cât de 
armăsarul meu, care-şi arăta valoarea inestimabilă în ciuda 
halului în care ajunsese. Rih purta unul dintre costisitoarele 
hamuri, numite reşma, atrăgând, fie şi numai pentru asta, 
toate privirile. L-am primit de la un persan de vază, căruia îi 
făcusem cândva un serviciu deosebit, şi cum din mărinimie 
mi-a căutat cele mai frumoase reşma, care la kurzi 
simbolizau averea, n-a fost de mirare că toţi - bărbaţi, femei 
şi copii - veneau în fugă dinspre căsuţele din apropiere, 
pentru a admira calul şi harnaşamentul. 

Hanul era o construcţie nefinisată, din piatră, lipită cu lut, 
fără etaj, şi care avea ferestre atât de mici, încât lumina 
zilei abia pătrundea în interior. Şi dacă, fie-mi iertat, 
folosesc cuvântul ferestre, să nu se înţeleagă nicidecum 
ceva cu ochiuri de sticlă, ci o simplă deschizătură în zid, 
prin care vântul putea sufla cum şi cât voia şi care servea şi 


lăudabilului scop de a scoate fumul de la sobă, pentru că 
hornuri nu existau. Şi poarta care dădea în curte era o 
simplă gaură în perete, iar curtea arăta ca şi când, de un şir 
lung de ani, bălegarul tuturor animalelor sălbatice şi 
domestice era adus aici şi călcat în picioare de stăpânitorii 
lumii şi graţioasele lor însoţitoare. 

Cam la fel arăta şi hangiul care apăru în deschizătura uşii, 
pentru a ne întâmpina conform obiceiului oriental, cu 
plecăciuni ample şi vorbe meşteşugite. Şi, bineînţeles, nu i 
se adresă hagiului Halef Omar, ci mie, care, ca stăpân al 
celui mai bun cal, trebuie că eram cel mai distins. 

— Bine aţi venit, o, stăpâne, în casa mea, care-şi deschide 
cu încântare cele douăsprezece porţi! Allah să te acopere 
cu mii de binecuvântări, iar sub picioare să-ţi aştearnă un 
covor de pace divină! Spune tot ce-ţi doreşte inima şi-ţi voi 
aduce într-o clipă. Ochii mei strălucesc de bucuria sosirii 
tale precum soarele paradisului. Făptura mea abia aşteaptă 
să te servească, mâinile mele tremură de nerăbdarea de a- 
ţi îndeplini poruncile, iar picioarele mele vor zbura ca 
aripile de vultur pentru a-ţi trimite solia cât ai clipi. Sufletul 
cuibărit în mine va. 

— Lasă-l la locul lui! îl întrerupsei. Nu-mi prea place 
vorbăria. Ai un adăpost pentru noi doi? 

— As kolahme tah - sunt servitorul tău. Vă voi trata cum 
sunt tratate favoritele Profetului. 

— Şi mâncarea? 

— Bu kalmehta ta ssiu taksihr nakehm - pentru a te servi 
nu voi precupeţi nimic. Sunt gata să-mi sacrific întreaga 
turmă pentru voi. 

— Lasă animalele în viaţă! Nu suntem aici să devorăm 
turme. Important este să aibă caii noştri un bun sălaş. 

— O, chodih2, veţi avea staule cum doar palatele din 
Mecca mai sunt! 

— Bine! Arată-ne aceste palate! 

— Vino pe urmele paşilor mei. Vei fi mulţumit de mine, cea 
mai credincioasă slugă a ta! 


Descălecarăm şi această „cea mai credincioasă slugă a 
mea” se îndreptă spre poarta care dădea în curte. Capu-i 
zburlit era împodobit cu un batic care, de fapt, nu mai era 
batic, ci o încâlceală de franjuri rupte. Şi purta nişte 
pantaloni cum nu mai puteai vedea alţii pe pământ! 
Obiectul de nedescris, care se numea doar amăgitor aşa, nu 
era altceva decât o cârpă destrămată care se străduia în 
zadar să ajungă până la genunchi, iar în ce priveşte 
gambele, păreau a fi acoperite de ciorapi, închişi la culoare, 
împletiţi. Dacă te uitai mai de aproape, observai că această 
„țesătură” provenea de la bălegarul din curte, ridicat la 
rang de mină de aur. Acest nobil kurd purta şi o haină, din 
mânecile căreia n-a mai rămas decât o treime în stânga şi 
un sfert în dreapta. La spate era închisă, într-adevăr 
închisă, cu excepţia găurilor. În faţă era deschisă de tot, 
pentru că, dacă e să spun adevărul, nu se mai vedea nimic 
din ea. În locul hainei apărea ceva care acoperea pieptul, 
ceva care, probabil, voia să fie ceea ce turcii numesc 
gomlek3, iar arabii kamis, totuşi, îmi era imposibil să 
descriu mai exact ceea ce vedeam, pentru că se asemăna 
mult prea mult cu învelişul gambelor. 

De îndată ce apăru, observai privirea lui confuză; mergea 
acum cu paşi aşa de clătinaţi şi nesiguri, încât crezui că e 
bântuit nu doar de sufletul pe care nu-l putuse elibera, ci, şi 
de acel spirit ferice care-şi datorează existenţa neliniştii de 
a fi tras mai mult la măsea. 

Ţinând caii de căpăstru îl urmarăm pe hangiu în curte. 
Chiar la intrare era o adâncitură, în care se strânsese 
lichidul scurs din amintitul aur. 

Hangiul, ca proprietar şi posesor al omniprezentei 
grămezi de îngrăşăminte naturale, cunoştea acest loc 
periculos şi încercă să-l ocolească, însă puterea de atracţie 
a acestui punct fu atât de mare faţă de forţa săriturii, încât 
- lucru firesc - îl dobori pe proprietarul hotelului din Khoi. 
E] căzu în braţele calde ale ţărânei. Întinsei mâna să-l scot 
de acolo, însă păru că are suficient exerciţiu să se descurce 


singur într-o asemenea situaţie, pentru că mă refuză, se 
caţără agale din groapă şi-mi spuse râzând: 

— Taklâf, b'ela k'nahrek, be'in ma, batal - nu te formaliza, 
între noi nu este cazul! 

Avea dreptate, căci după ce se ridică în picioare, nu arăta 
a fi mai murdar decât înainte. 

— Sidi, spuse Halef, într-o arabă magrebină, pe care 
hangiul cu siguranţă n-o înţelegea, acest ins este un Abu 
kull chanazâr, un tată al tuturor porcilor, la care nu putem 
nicidecum rămâne. N-ai vrea să ne căutăm o altă locuinţă? 

— Hanul lui este singurul în aceste locuri, dragă Halef. 

— Atunci să rămânem mai degrabă în aer liber! 

— Nu se poate. Ne aflăm în ţinutul kurzilor sălbatici, care 
sunt cei mai de temut hoţi de cai. Gândeşte-te la nepreţuitul 
meu Rih! În loc să ne odihnim, nu vom închide ochii o clipă. 

— Din păcate, aşa este, trebuie să avem un adăpost care 
să se poată închide. Aici nu vom găsi un colţişor mai curat, 
să ne căutăm, deci, un loc mai puţin murdar şi unde acest 
gidd el wasah4 nu trece prea des pe lângă noi! Am văzut 
mulţi oameni al căror aspect îmi provoca scârbă, însă un 
asemenea individ, răsfăţat al bălegarului, încă nu! 

Clătinându-se de cherchelit ce era, „răsfăţatul” străbătu 
curtea spre o deschizătură din zid, lângă care se opri, 
ţinându-se de perete. Apoi se întoarse spre noi. 

— Aici, chodih, este locul unde caii voştri se vor simţi ca 
îndărătul porţilor paradisului. Băgaţi-i înăuntru şi spuneţi- 
mi ce nutreţ să le dau! 

Aruncai o privire în încăperea, care era atât de 
întunecoasă, încât fui nevoit să mă obişnuiesc mai întâi cu 
bezna. Apoi zării în aceste „palate de la Mecca” o 
abundență de tot soiul de gunoaie, aşa că refuzul fu 
categoric şi fără menajamente. 

— Nu eşti în toate minţile? Aici e atâta mizerie încât caii s- 
ar îneca în ea. 

Hangiul mă privi o secundă fără să înţeleagă, apoi strigă: 


— Mizerie? Mizerie la mine? Aşa ceva nu mi-a spus încă 
nimeni! Este o jignire pentru care, de fapt, ar trebui să te 
provoc la mussajefet5? 

Această ameninţare mi se păru aşa de nostimă, încât 
izbucnii într-un hohot de râs. Halef însă se enervă atât de 
tare, încât i se adresă ţipând: 

— Cum? Îndrăzneşti să vorbeşti despre un miissajefet! Ştii 
cine este înaltul dregător cu care vorbeşti aşa? 

— Nu, răspunse hangiul nevinovat. 

— Este vestitul emir Kara Ben Nemsi din Germanistan. 

— Nu-l cunosc. Şi tu, cine eşti? 

— Eu sunt la fel de vestit Hagi Halef Omar Ben Hagi Abul 
Abbas Ibn Hagi Dawud al Gossarah. E de-ajuns să ridicăm 
un singur deget împotriva ta, că din teama te vei răsturna 
peste grămada de gunoi! 

— Oho! Mă numesc Ali şi nu fac parte din tagma 
dispreţuiţilor gurani6, ci aparţin asireţilor, care ştiu să 
mânuiască armele. Nu mă tem de nimic! 

— Deja tremuri! 

— Da, dar nu de spaimă, ci... ci... 

— Ci de raki7, spuse Halef. 

— Raki? Astăzi n-am luat nici măcar o înghiţitură. Dar nu 
vrei cumva să mă faci de ruşine şi să mă consideri un 
sekran8! 

— Ba tocmai asta vreau. 

— Te înşeli! 

— Dovedeşte acest lucru! Un discipol credincios al 
Profetului n-are voie să fie beat niciodată şi dacă, vreodată, 
este bănuit de aşa ceva, orice bun musulman are datoria de 
a-i pune în faţă preceptul coranic al verificării - surata tel 
Imtihan. O ştii pe dinafară? 

— Nu. 

— Am să ţi-o spun eu repede şi tu o repeţi la fel de repede! 
Fii atent! 

Aceasta este cea de-a o sută noua surată din Coran. Spune 
după mine: „O voi necredincioşilor, eu nu venerez ceea ce 


veneraţi voi şi voi nu veneraţi ceea ce venerez eu, nici nu 
voi venera vreodată ceea ce veneraţi voi, precum nici voi nu 
veţi venera niciodată ceea ce venerez eu. Voi aveţi religia 
voastră şi eu oampea mea”. 

În traducere pare simplu, însă, după cum şi tu cititorule 
ştii, în arabă este greu chiar şi pentru un om cumpătat să 
recite repede şi fără greşeli acest verset. lar unul 
turmentat nu-l spune nicidecum până la capăt. De aceea se 
obişnuieşte ca cei despre care se crede că sunt chercheliţi, 
să fie puşi să declame această surată. Cine nu vrea, 
înseamnă că recunoaşte că este beat. Acesta este motivul 
pentru care nimeni nu refuză să spună ce i se cere. Nici Ali 
nu refuză. Îşi dădu toată osteneala să repete de mai multe 
ori, după Halef, însă fu nevoit de fiecare dată s-o ia de la 
capăt, fără a reuşi să spună totul până la sfârşit. 

— Recunoşti că eşti cherchelit? întrebă furios, micul meu 
Hagi. Va trebui să plăteşti în iad pentru asta! 

— Eu? Nici nu mă gândesc! Sunt doar bine dispus; însă 
dacă intraţi în han veţi vedea unul care nu poate sta nici în 
picioare, nici pe scaun, darmite să-şi ţină ochii deschişi. 

— Casa ta este deci un maghare er redila, un iad al viciilor, 
pe care Allah l-ar blestema, iar mizeria sufletului tău este la 
fel de mare ca stratul de bălegar de aici. N-ai un loc mai 
bun pentru caii noştri? 

— Unul mai bun decât asta? Poate vrei al Şaptelea Cer al 
lui Mohammed pentru animalele voastre? Nu este grajdul 
acesta splendid faţă de cel în care-mi ţin eu caii? Aici nu 
primesc decât caii oaspeţilor de vază care trag la hanul 
meu. 

— Nici nu mai ştiu ce să facem! Sidi, ai tu vreo idee? 

— Nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să-l punem să 
curețe grajdul ăsta, răspunsei eu. Mai întâi să vedem însă 
ce ne rezervă nouă acest loc. Ai cumva o cameră specială 
pentru oaspeţi de seamă? 

— Nu, replică hangiul, căruia îi adresasem întrebarea, în 
faţa lui Allah toţi oamenii sunt egali, de aceea şi persoanele 


nobile stau la un loc cu sărăntocii. 

— Asta înseamnă că vom sta în aceeaşi încăpere cu 
beţivanul dinăuntru? 

— Da. 

— Mai întâi vrem să vedem şi noi încăperea! 

Ne legarăm caii, pentru scurt timp, în curte şi ne lăsarăm 
conduşi de hangiu în încăperea cu pricina. Era lungă şi lată, 
dar foarte joasă. Ocupa cea mai mare parte a casei, de la 
uşă până la frontispiciu. Podeaua era din lut bătătorit. Erau 
câteva mese şi bănci joase, cioplite, fixate în podea, iar de 
peretele din spate erau sprijinite mai multe lojniţe din 
salcie, care depăşeau înălţimea unui om. Aceste împletituri 
sunt folosite în Kurdistan ca pereţi detaşabili pentru a face 
dintr-o încăpere mai mare altele mai mici, după nevoie. 

Înăuntru se afla un singur oaspete, care şedea la o masă, 
cu capul pe braţe. Avea în faţă o carafă de lut cu două căni 
mici, tot de lut, din care se băuse deja rachiul ce făcuse ca 
hangiul să pară beat şi să fie nevoit să spună cea de-a o sută 
noua surată din Coran. Hangiul era de părere că oaspetele 
era mai beat decât el. Imediat ce intrarăm îmi aruncai deci 
privirea spre acel bărbat. Acesta îşi ridică uşor capul şi se 
uită la noi. Privirea sa ascuţită, pătrunzătoare, nu era a 
unui om beat. Aşa mi se păru mie, deşi îşi culcă din nou 
capul pe braţe. M-am înşelat oare? Ori poate Ali? Sau se 
prefăcea acest străin? Dacă era aşa, precis exista un motiv 
care dădea de gândit. 

Bărbatul era îmbrăcat ca un kurd. Pe cap purta o tichie 
tradiţională, rotundă, de piele, ale cărei margini au fost atât 
de des şi de adânc crestate încât atârnau în faţă până la 
obraz, lateral peste urechi, iar în spate până la umeri. 
Semăna eu un păianjen mare al cărei corp îi sta pe creştet, 
în timp ce picioarele lungi se încolăceau de jur împrejurul 
capului. Purta o vestă închisă la culoare, foarte decoltată, 
care lăsa să se vadă gâtul puternic şi arămiu. Mânecile erau 
înguste sus şi din ce în ce mai largi înspre coate, de unde se 
zăreau braţele goale, osoase. Pantalonii de piele erau 


băgaţi în cizme scurte, grosolan lucrate. Ce avea la chimir 
n-am putut distinge, din cauza poziţiei; însă lângă el, 
rezemată de masă, era o flintă orientală. Avea părul alb. 
Omul avea cam şaizeci de ani dar, deşi nu l-am putut vedea 
prea bine, nu lăsa impresia unui bătrân şubred. 

Halef nu-i dădu nici o atenţie acestui oaspete. Se uită prin 
încăpere, dădu mulţumit din cap când văzu că în sobă ardea 
focul, al cărui fum, prelingându-se pe lângă tavanul jos, 
ieşea prin ochiul de fereastră, şi spuse: 

— Ştii, sidi, cu ajutorul paravanelor de salcie de colo ne 
putem face o cameră separată. Ce zici? 

— Ideea nu e rea deloc. 

— Şi mai am o idee şi mai bună: am putea ţine şi caii aici. 
Ar sta bine, i-am avea lângă noi şi n-am fi nevoiţi să stăm de 
pază afară. 

Auzind acestea, hangiul răspunse repede: 

— Caii aici, în încăpere? Trebuie că Allah v-a înzestrat cu 
minţi deosebite, ca să puteţi zămisli nişte idei atât de 
năstruşnice. Cum credeţi că voi permite să faceţi grajd din 
cea mai frumoasă încăpere a casei, care este o perlă a 
acestor locuri! 

— Plătim, spuse Halef. 

— Plătiţi? N-am nevoie de banii voştri. Am în casă mult mai 
mulţi bani decât puteţi voi plăti. 

— Eşti un om foarte bogat, nu-i aşa? 

— Nicidecum, căci banii nu-mi aparţin. Sunt ai paşei. l-am 
strâns în această zonă ca haraci. Sunt peste zece mii de 
piaştri. Aveţi la voi o sumă atât de mare? 

— Prostănacule! răspunse ca din topor Halef. Suntem mai 
bogaţi chiar decât paşa ăsta al tău şi ceea ce avem ne 
aparţine. Tu însă nu deţii nimic din ce ai aici. Cât ne ceri 
dacă ne facem o cameră separată? 

— Cât vreţi să rămâneţi? se interesă Ali, precaut. 

— Patru zile. 

— Zece piaştri pe zi pentru cameră, iar pentru mâncare. 


— Asta ne-o pregătim noi, interveni hagiul. Dacă ne laşi să 
aducem şi caii îţi dăm douăzeci de piaştri pe zi. Bate repede 
palma, pentru că nimeni nu ţi-a dat aşa de mult până 
acuma! 

După ce se codi niţel, chefliul fu de acord şi, cu ajutorul 
unui paravan, făcu pentru noi o cameră separată în partea 
din spate a încăperii, unde Halef aduse şi caii. Apoi 
târguirăm cu doi piaştri un cocoş pe care Halef îl tăie şi îl 
pregăti la ţepuşă, căci ce ieşea din mâinile lui Ali nu se 
putea mânca. 

Între timp îmi făcui un culcuş în spatele paravanului. Prin 
împletitura paravanului îi puteam vedea pe cei care intrau 
în încăpere. Toţi voiau să-i cunoască pe distinşii oaspeţi care 
nu-şi puteau lăsa caii în mizerie. Curioşi, îi puseră hagiului 
Halef întrebări, la care acesta răspundea în stilul lui hazliu. 

La rostirea numelui meu, oaspetele, care părea beat, se 
ridică brusc şi se interesă: 

— Este vorba despre Kara Ben Nemsi effendi, care i-a 
eliberat pe cei din tribul haddedihnilor de toţi duşmanii lor? 
— Da, spuse Halef. El este vestitul războinic pe care încă 
nici un duşman n-a cutezat să-l înfrângă şi care merge 
singur să-l caute pe leul nopţii pentru a-l împuşca între 

ochi. 

— Este deci cel care a primit de la Mohammed Emin, 
şeicul haddedihnilor, inegalabilul armăsar Rih? 

— Da. 

— Este acest armăsar aici, după paravan? 

— Da, de ce mă întrebi? 

— Pentru că am aflat atâtea despre acest cal şi actualul lui 
stăpân. 

Spunând acestea se aşeză din nou cu capul pe masă şi 
rămase mai multă vreme aşa, până când, în sfârşit, se ridică 
şi se îndreptă spre uşă, încet şi nesigur ca un om beat. Cam 
după zece minute intră în grabă o femeie, probabil hangiţa, 
şi-l întrebă pe soţul ei: 

— Tocmai a plecat străinul. Te-a întrebat? 


— Să mă întrebe? Ce? răspunse hangiul. A plecat în galop? 
Dar n-are cal? Şi nu poate pleca. Puşca lui este aici! 

— A luat unul din caii noştri. 

— Şi-o fi amintit că trebuie să facă repede rost de ceva. Nu 
se va îndepărta mult şi în curând va fi din nou înapoi, 
pentru că intenţionează să stea câteva săptămâni aici. 

Cu acestea Ali încheie discuţia; mie unul însă mi se păru 
straniu, deşi nu mă privea. Când străinul îi pusese lui Halef 
cele câteva întrebări, vorbise foarte clar şi precis, 
nicidecum ca un om beat, iar când se îndepărtase îmi 
făcuse impresia că mersul lui clătinat era prefăcut. Cum 
însă nu avusesem nimic comun cu această poveste, îmi fu 
total indiferent dacă un oaspete care a luat un cal de la 
hangiu îi spusese sau nu acestuia despre intenţia lui. Între 
timp, apăru Halef cu cocoşul fript şi, fiind ocupați cu 
mâncatul, cu hrănirea şi adăparea cailor, uitai de toată 
întâmplarea. 

Spre seară, făcurăm o plimbare în afara aşezării. Când ne 
întoarserăm, la lăsarea întunericului, hangiul şi câţiva 
vecini şedeau iarăşi cu rachiul în faţă şi erau mai beţi decât 
înainte. Păreau convinşi că Mohammed ar fi interzis doar 
vinul, nu şi rachiul. Beau din obişnuinţă şi trăgeau tăcuţi, 
duşcă după duşcă, până goliră vasul. Apoi, ceilalţi plecară 
acasă, iar Ali ieşi, pe două călări, pe uşă. Încotro s-a dus, 
aveam să aflu curând, căci după câteva minute îl auzirăm 
din curte, urlând de parcă ar fi fost tras în ţeapă. leşirăm în 
grabă să vedem ce se întâmplă. Îşi frângea mâinile şi striga 
la soţia lui şi la alţi oameni, care veniseră acolo, atraşi de 
ţipetele lui. Mahmureala îi trecuse ca din senin, spaima îl 
trezise de tot. Înţelesei că cei zece mii de piaştri ar fi 
dispărut şi că îi acuza pe toţi cei de faţă că i-ar fi furat. 
Când aceştia spuseră pe rând că nu-s vinovaţi. Ali fugi în 
grajd, luă un bici şi-şi lovi nevasta şi tot ce nimeri în cale. Îi 
smulsei biciul din mână, încercând să-l potolesc: 

— Cum poţi să-ţi pedepseşti nevasta şi pe oamenii aceştia 
pentru ceva ce n-au făcut? 


— N-au făcut? se încăpăţâna Ali. Cum poţi spune aşa ceva? 
Unul dintre ei a furat! 

— Dacă vrei să ştii cine-i vinovat, bate-te pe tine. 

— Cum? Pe mine? Eşti nebun? 

— Eu sunt în toate minţile. Tu însă, nu. Tu ţi-ai furat 
căciula, oferindu-i, după câte presupun, hoţului ocazia să ia 
banii. Tu i-ai ascuns? 

— Da, recunoscu Ali. 

— Nevasta ta ştie unde? 

— Nu. 

— Dar cei de faţă? 

— Nici ei. 

— Eşti un om teribil de neatent, pe care rachiul îl face 
prea vorbăreţ. 

— N-am vorbit vrute şi nevrute! spuse hangiul. 

— Aşa? Nu ne-ai spus tu nouă, care-ţi suntem cu totul 
străini, că ai avea peste zece mii de piaştri în casă? 

— Dar nu v-am spus şi unde sunt ascunşi! 

— Nouă, nu. Dar, probabil, altcuiva i-ai spus. Îl cunoşti pe 
străinul care a plecat cu calul tău? 

— Nu l-am mai văzut niciodată. Însă ştiu că este un om 
bogat din Serdaşt, care rămâne aici câteva săptămâni 
pentru a cumpăra gogoşi de ristic. 

— Chiar aşa? Un locuitor din Serdaşt vine de acolo pentru 
a cumpăra gogoşi de ristic? Credulitatea şi neştiinţa ta sunt 
fără margini. Te întreb dacă acum se cumpără asemenea 
lucruri? 

Ali simţi că am dreptate şi tăcu. 

— S-a întors cu calul? mă interesai în continuare. 

— Nu. 

— Şi nici cu banii? 

Atunci îl cuprinse panica. 

— Ăla - ăla - ăla? Crezi că oaspetele ăla era hoţul? 

— Da. 

— De ce? 


— A făcut pe beţivul fără să fie. Mai ştii ce-ai vorbit cu el în 
aburii beţiei? 

— Nu mai ţin minte tot ce-am vorbit. 

— I-ai povestit despre bani? 

— Da, pentru că era un om încercat şi mi-a spus cum şi-i 
ascundea pe ai săi. 

— Şi, atunci, tu ai făcut la fel? 

— Da, recunoscu Ali, tot mai supus. 

— A ştiut deci unde erau ascunşi? 

— Nu foarte precis, pentru că i-am vorbit de mai multe 
ascunzători. 

— Străinul a căutat peste tot până a găsit, s-a suit pe cal şi 
pe aici ţi-e drumul, fără să se mai întoarcă vreodată. 

— Dar, effendi, i-a rămas puşca aici! 

— Da heiwana - o, tu, naivitate! Pe asta a trebuit s-o lase 
acolo, pentru că dacă ar fi luat-o cu el s-ar fi dat de gol. Şi, 
când cineva fură zece mii de piaştri şi pe deasupra un cal, 
nu mai contează valoarea acestui fier vechi. 

După cum am mai spus, aburii beţiei l-au părăsit pe 
hangiu, dar Ali, nici aşa, treaz, nu părea să înţeleagă ce se 
petrece, pentru că adevărul spuselor mele nu l-a lămurit 
deloc. Se uită la mine, un timp, fără să spună nimic şi apoi 
se întoarse, străduindu-se să-şi pună la încercare puţina 
putere de gândire pe care o avea. Deodată, se păru că îi 
vine o idee, pentru că se întoarse din nou spre mine. 

— Effendi, cred că am găsit ceva foarte important! 
Deasupra găurii pe care a trebuit s-o facă hoţul pentru a 
ajunge la bani am găsit un cuţit. Ce zici de asta? 

— L-ai luat de acolo? 

— Nu, l-am lăsat acolo. 

— Se pare că-ţi lipseşte orice urmă de gândire. Cu acest 
cuţit a fost făcută gaura şi cel căruia îi aparţine nu este altul 
decât hoţul. Să mergem repede şi să vedem despre ce-i 
vorba! 

— Nu, nu! Nimeni nu trebuie să ştie unde este 
ascunzătoarea. Aduc eu cuțitul. 


Ali o luă la fugă, fără să-şi dea seama că, acum, când banii 
fuseseră furaţi, locul unde erau ascunşi nu mai avea rost să 
fie ţinut secret. Când reveni, intrarăm în han, pentru că era 
mai multă lumină decât în curte. Abia de se uită la cuţit şi 
strigă: 

— Effendi, ai avut dreptate, acest cuţit este al străâinului. 
Ştiu precis. M-am uitat la el când mânca şi chiar mi l-a 
arătat, pentru că mânerul avea un model persan antic. Sere 
men - pe capul meu, el este hoţul! O, Allah, o, profet al 
tuturor profeților! Sunt nenorocit, pentru că banii nu sunt 
ai mei. Trebuie să-i dau paşei. Trebuie să pun alţii în loc şi 
voi fi un om sărac! Ce mă fac? Ce sfat îmi dai? 

— Hm! Se ştie în ce direcţie a plecat hoţul. Dacă ar fi ziuă 
s-ar putea merge pe urmele sale. L-aş putea ajunge din 
urmă cu calul meu, deşi are un avans destul de mare. 

— Fă asta, effendi, fă asta! 

— Aş face-o cu plăcere, dacă n-ar fi imposibil din cauza 
întunericului. Trebuie să aşteptăm până se luminează. Până 
atunci, avem timp destul să discutăm şi să vedem ce-i de 
făcut. 

— Să ne mai gândim la ce-am putea face? Ce idee! Mâine, 
ticălosul va fi şi mai departe decât acum! Nu, nu! Nu-i mai 
las timp! Trebuie să-mi recuperez banii, banii mei, banii 
mei! Ştiu ce am de făcut, e cel mai bun lucru pe care-l pot 
face: dau fuga la nezanum9 şi depun o plângere. Este un 
om isteţ şi încercat, mult mai viclean, mai isteţ şi mai 
încercat decât noi doi. El va şti imediat cum să ajung din 
nou în posesia banilor. Fii atent, îi voi avea înapoi cât se 
poate de repede! 

Ali o luă la fugă. Halefizbucni în râs, în urma lui. 

— Sidi, ai auzit ce crede acest hangiu despre puterea de 
înţelegere a nezanumului şi a ta. Dacă-ţi va da vreodată 
prin minte să devii nezanumul din Khoi atunci vei afla ce 
cap sec îi va urma celui de acuma. Îi mulţumesc lui Allah 
pentru această sinceritate şi întâmpin cu supusă modestie 
viitoarea ta funcţie! 


Mi-era milă de hangiu şi aş fi făcut ceva pentru el. Însă în 
situaţia dată nu se putea face nimic şi ne retraserăm în 
separeul nostru, pentru a-l aştepta. Trecu aproape o oră, 
când auzirăm sforăit de cai. Halef ieşi afară şi-mi relată: 

— Nimeni nu se gândeşte să ţină cont de mintea noastră 
ascuţită. „Vicleanul” nezanum, împreună cu hangiul şi alţi 
câţiva oameni, tocmai au pornit în galop spre vest, pentru 
că în acea direcţie se pare că a plecat şi hoţul. Le doresc 
călătorie norocoasă. Mi-ai spus în repetate rânduri că 
pământul are forma unei bile. De vrei să afli dacă hoţul va fi 
prins de ei sunt gata să aştept aici, împreună cu tine, până 
se întorc dinspre est. 

În aceste vorbe ironice era cuprinsă întreaga părere a 
micului hagiu Halef, pe care, plin de umor şi agerime, a 
formulat-o despre toţi supuşii nezanumului. Crezând că în 
ziua aceea nu mai era nevoie de noi, ne pregătirăm culcuşul 
şi dădurăm şi cailor semnalul pentru culcare, ceea ce şi 
făcură, ascultători. 

Nici n-am închis bine ochii că şi-a făcut apariţia un nou 
oaspete, care îl strigă din curte pe hangiu şi, pentru că nu i- 
a răspuns nimeni, a intrat în încăpere, urlând cât îl ţinea 
gura că nu i se acorda atenţia cuvenită rangului său. Îşi 
întrerupse însă şirul reproşurilor când nu zări pe nimeni 
lângă focul care ardea mocnit, în partea din faţă a încăperii. 
Atunci intră la noi. Cum nu văzu nici aici nimic din cauza 
întunericului, întrebă: 

— E cineva aici, în hruba asta? 

— Da, răspunse Halef. 

— Sculaţi-vă, atunci, netrebnicilor! N-am nici timp, nici 
chef să aştept până aveţi de gând să mă serviţi! 

Îl cunoşteam pe Hagi Halef prea bine ca să nu ştiu ce va 
urma. Era extrem de orgolios şi nu scăpa uşor cel care se 
purta ca un bădăran cu el. 

La început tăcu. 

— Ei, mai aştept mult? continuă străinul. Dacă nu veniţi 
într-o clipă, vă biciuiesc de vă sar ochii! 


Halef tăcu în continuare şi nici mie nu-mi veni nimic în 
minte. Străinul se apropie câţiva paşi şi se auzi biciul 
spintecând aerul. După zgomotul iscat lângă mine, îmi 
dădui seama că Halef sărise în picioare. Se auziră imediat 
lovituri atât de dese că nu le puteam număra, iar străinul 
ţipa ca din gură de şarpe: 

— Allah, Allah! Cine îndrăzneşte să mă bată! Cine este. el 
wail lak, meded, aman, meded Allah, ej wah, o jazyk - vai 
ţie, oh, ajutor, vai ţie, aoleu! 


Atunci ştiui cine dădea şi cine încasa. Micul şi curajosul 
hagiu îl pocnea pe străin, lucru pe care nu-l puteam vedea. 
Şi loviturile veneau atât de des, încât victima nici nu avea 
timp să se apere cu biciul. Comic era faptul că Halef îşi 
făcea treaba în cea mai adâncă tăcere, în timp ce străinul 
striga cât îl ţinea gura. Ţipa în arabă şi în turcă, ceea ce mă 
făcu să cred că nu era kurd. Când îşi dădu seama că nu se 
poate măsura cu tăcutul, dar foarte perseverentul său 
biciuitor, încercă şi reuşi s-o şteargă din separeul nostru, 
pentru că Halef nu se împotrivi. Abia trecu de paravan că, 
adusă de ţipete, apăru în prag hangiţa, cu câţiva servitori. 
Când o văzu, străinul strigă: 

— Cine eşti tu? Eşti cumva nevasta hangiului? 

— Da, răspunse ea. 

— Unde-i soţul tău? Cheamă-l! 

— Nu este acasă. 

— Trimite, atunci, pe cineva la nezanum! Trebuie să 
vorbesc imediat cu el. 

— Nici el nu este acasă. 

— Trebuie neapărat să-l văd! Am fost bătut şi pretind ca 
ticăloşii care au făcut-o să fie aspru pedepsiţi. 

— Cine te-a bătut? 

— Câinii care stau după paravanul ăsta. Tu eşti stăpână 
aici. Cheamă-i, trebuie să-ţi dea ascultare! 

Hangiţa şovăi. 

— Nu mă vor asculta pentru că nu ţin de casa asta. Sunt 
străini care stau câteva zile la noi. 

— Străini? Cu atât mai rău! Şi cine sunt, mă rog? 

— Unul este un effendi de la Soare-apune, iar celălalt un 
hagiu cu un nume aşa de lung că nu se poate ţine minte. 

— Poate fi şi de o mie de ori mai lung, mişeii trebuie 
pedepsiţi. Orice om normal ştie că bătăile nu se pot spăla 
decât cu sânge. Eu însă sunt alesul lui Allah, descendent al 
Profetului şi cercetător pe drumul ce duce spre ceruri. 
Cheamă-i pe răufăcători, să le cer socoteală! 


— Eu pot să-i chem, dar nu ştiu dacă o să şi vină. Se 
apropie de paravan, dar nu mai apucă să spună ceva că 
Halef, neînfricatul, îi şi ieşi în cale. Cu biciul încă în mână, se 
îndreptă spre străin, se opri lângă el şi se uită fix în ochii 
lui. 

— Aici sunt, hagiul cu nume lung. Dacă vrei să ceri 
socoteală, sunt gata să ţi-o dau, dar aşa cum ştiu eu, nu cum 
vrei tu. Ai simţit asta deja pe pielea ta! 

„Alesul lui Allah”, cât am reuşit să văd în lumina focului, 
prin ochiurile paravanului, era un bărbat de vreo treizeci 
de ani, cu barbă deasă, lungă, iar trăsăturile frumoase şi 
aspre ale feţei sale aminteau de figura unui ascet. Cu 
statura lui înaltă, mândră, îl depăşea cu mai mult de un cap 
pe micuțul hagiu. Culoarea turbanului său arăta că se 
număra printre descendenţii Profetului. La cingătoare avea 
un cuţit şi pistoale. Pentru că n-a reacţionat în nici un fel la 
palmele primite de la Halef, am crezut că înfăţişarea sa 
războinică n-avea nimic comun cu însuşirile sale. Se uită 
sumbru la Halef. 

— Văd un bici în mâna ta. Tu eşti, cumva, cel care a 
îndrăznit să mă lovească? 

— Da, de lovit te-am lovit, dar nici vorbă de îndrăzneală. 

— Taci, pui de căţea! Vrei să mă jigneşti în continuare? 

Micuţul ridică, atunci, biciul ameninţător. 

— Dacă-mi mai spui o singură dată pui de căţea sau alt 
cuvânt care nu-mi place, te pocnesc cu biciul ăsta, din piele 
de hipopotam, peste faţă, de n-ai să te poţi arăta zece ani în 
lume! Cine eşti de cutezi să-mi vorbeşti astfel? Cum te 
numeşti şi care este numele tatălui tău, al celor doi bunici ai 
tăi şi al celor patru taţi ai acestor taţi de tată? 

— Vei afla îndată. Află că sunt Ssali Ben Aqil10, renumitul 
predicator ambulant al adevăratei credinţe, care 
propovăduieşte învierea şi întoarcerea Profetului. 

— Spui că eşti renumit? zâmbi Halef. Am fost în multe ţări, 
de la Răsărit până la Apus, dar n-am auzit de numele Ssali 
Ben Agil, oricât de pios şi înţelept sună. Eu însă sunt Hagi 


Halef Omar Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Dawud al 
Gossarah! 

Când predicatorul auzi acest nume, se trase un pas înapoi 
şi făcu un gest de totală surprindere. 

— Hagi Halef Omar! Aparţi acum de tribul haddedihnilor? 

— Da. 

— Eşti, deci, micuțul om care a călărit alături de acel 
necredincios, acel creştin care în „valea treptelor” i-a învins 
pe duşmanii aliaţi care au vrut să nimicească tribul 
haddedihnilor? 

— Da. 

— Ştii unde este acum acest creştin? 

— Da. 

— Unde? 

— După paravan. 

Atunci, Ssali se mai dădu un pas înapoi, aruncă, de uimire, 
braţele în sus - era cât pe ce să cred că era uimit de 
bucurie - şi întrebă: 

— Cum i se spune? 

— Este renumitul şi invincibilul emir Kara Ben Nemsi 
eftendi. 

— Ssabhi, ssahi - aşa, aşa. Chiar aşa am auzit că îl cheamă! 

Văzui că mai vrea să spună ceva, dar îşi înghiţi vorbele, se 
întoarse şi, îngândurat, făcu câţiva paşi prin încăpere. Se 
gândea, în orice caz, la ceva important, o hotărâre care-l 
neliniştea. Îşi reveni repede, pentru că se întoarse spre 
Halef şi i se adresă într-o cu totul altă manieră decât până 
atunci: 

— Ascultă-mă cu atenţie, Hagi Halef Omar! M-ai bătut, 
ceea ce înseamnă o umilire care nu poate fi ispăşită decât 
prin moarte. Eu însă vreau să te iert, pentru că eu am 
început să lovesc, fără să te ating. Am auzit atâtea despre 
faptele tale şi ale creştinului effendi şi sunt atât de plin de 
admiraţie, încât ar fi o încântare pentru mine dacă aş putea 
să-l văd pe Kara Ben Nemsi şi să-i vorbesc. Te rog să mergi 


la el şi să-i spui acest lucru. Vrei să-mi îndeplineşti această 
dorinţă? 

Se uită plin de încordare la micuţ. Acest predicator al 
islamului nu-mi plăcea deloc. Era un om de care trebuia să 
te fereşti şi, în spatele prieteniei de moment, se ascundea 
cu siguranţă o intenţie total străină de prietenie. Însă 
cumsecadele meu Halef era orice, numai cunoscător de 
oameni nu. Inima lui bună ierta uşor, iar dacă se mai şi 
vorbea despre „marile şi renumitele lui fapte”, îl câştigai 
fără pic de rezistenţă. Nu era nici pe departe un lăudăros 
ca bătrânul Selim. „cel mai mare viteaz al universului”, însă 
a trăit, alături de mine o mulţime de aventuri, peste care a 
trecut cu bine, iar pentru nivelul lui de pregătire şi, de fapt, 
felul de a fi al orientalilor, nu era deloc de mirare că pica 
uşor în greşeala de a avea încredere în oamenii care-l 
linguşeau. Şi, drept urmare, nici acum n-a stat prea mult pe 
gânduri: 

— Bine, îţi voi face pe plac şi-l voi aduce pe effendi. 

— Crezi că va şi veni dacă-i ceri acest lucru? 

— Cu siguranţă! Nu mă va mâhni niciodată, neîmplinind o 
promisiune făcută de mine. 

Îmi dădui seama că, spre binele lui Halef, nu-mi rămâne 
altceva de făcut decât să mă arăt străinului. La asta se 
adăuga şi curiozitatea pe care ţi-o trezeşte cineva care pare 
neobişnuit sau chiar misterios. Simţeam că acest predicator 
ne era ostil. La fel de sigur era că intenţiile lui nu erau de 
bun augur. Desluşirea acestor intenţii mă provoca şi, pentru 
că întotdeauna este mai bine să vii în întâmpinarea unui 
lucru neplăcut, sau chiar a unui pericol, decât să aştepţi ca 
un laş să vezi ce se întâmplă, mă ridicai şi ieşii de după 
paravan, înainte ca Halef să fi avut timp să mă strige. 

Când mă zări, Ssali Ben Agil făcu câţiva paşi spre mine, îşi 
încrucişa mâinile la piept şi se înclină. 

— Allah să te binecuvânteze, effendi! Chiar şi înainte de a 
muri voi considera clipa în care te-am cunoscut drept cea 
mai frumoasă din viaţa mea! 


Ssali rămase aplecat în aşteptarea răspunsului meu. Ştia 
că sunt creştin şi că n-avea voie, ca musulman, să-mi dea 
binecuvântarea lui Allah. Totuşi a făcut-o, deşi era chatibl1 
al islamului, lucru care trebuia să-mi dea din nou de gândit. 
I-am răspuns prieteneşte, ca şi cum n-aş fi băgat de seamă 
NIMIC: 

— Ridică-te! Se cuvine ca bărbaţii să se privească în ochi. 

— Dar eşti mai renumit decât mine! răspunse el, în timp ce 
se ridica încet, uitându-se cu umilinţă la mine. 

— Ce înţelegi prin renumit? Doar unul singur este 
renumit, Allah, căci numele său este rostit în toate ţinuturile 
şi lauda lui răsună în întreg universul acum şi în veşnicie. 
Când un om face puţin mai mult decât altul, nu trebuie să 
se fălească, pentru că a făcut ce i-a cerut Allah şi tot Allah i- 
a dat puterea necesară. 

— În cuvintele tale răzbate glasul înţelepciunii şi al 
modestiei, dar eu ştiu foarte bine cu cât eşti mai presus 
decât mine! Mă poţi oare ierta că ţi-am stricat odihna prin 
venirea mea? 

— M-ai deranjat într-un fel cam neobişnuit, şi nu vreau să 
discut despre asta, pentru că totul s-a petrecut între tine şi 
hagiul Halef Omar. Când biciul tău a întrebat, ţi-a răspuns 
al lui, şi astfel lucrurile s-au lămurit. 

Mă străfulgeră cu privirea, însă îmi răspunse în cel mai 
prietenos mod cu putinţă: 

— Am auzit că ai de gând să rămâi câteva zile. Mâine nu 
trebuie deci să te scoli prea devreme, poţi să recuperezi 
timpul pe care ţi-l răpesc acum. Fii oaspetele meu la cină! 

— Am mâncat deja, refuzai eu. 

Ssali aruncă o privire plină de înţeles peste murdăria din 
jur. 

— Effendi, te înţeleg, dar în coburii mei am destule 
merinde bune, aşa că tu şi hagiul Halef Omar puteţi mânca 
cu încredere. Permite-mi să-i şi spun nevestei hangiului că 
vreau să înnoptez aici! 


leşi, făcând semn femeii şi slugilor să-l urmeze. Rămânând 
singur cu Halef, micuțul mă întrebă: 

— Effendi, ai fi putut crede că un necioplit Ben el 
Masuâka12 se poate transforma atât de repede într-un Sibl 
el Adab13 prietenos şi supus? 

— Da, pentru că are motive întemeiate. Tu însă, dragă 
Halef, ai fost cumplit de neprevăzător când i-ai promis că 
mă aduci la el. 

— Eu? De ce? 

— Pentru că dintr-un motiv anume, pe care îl voi afla în 
curând, acest om ne este duşman şi, în timp ce se plimba 
încoace şi încolo prin încăpere, s-a gândit la un plan care ne 
va aduce numai necazuri. 

— Dar te-a binecuvântat în numele lui Allah! 

— EI, un învăţător al islamului, pe mine, un creştin! 
Gândegşte-te bine, Halef! 

— Kull' şejatin - pe toţi dracii! De bucurie că a devenit aşa 
de prietenos, nici n-am băgat de seamă. Dar ce rău să ne 
dorească? Nu-l cunoaştem şi nu l-am jignit niciodată! 

— Dar el ne cunoaşte şi fiecare om are, de obicei, duşmani 
necunoscuţi. Gândeşte-te că, în drumurile noastre, am fost 
adesea nevoiţi să ne apărăm de atacurile unor oameni ale 
căror rude ne urăsc şi caută să se răzbune când şi unde ne 
întâlnesc. Nu este imposibil ca acest Ssali Ben Agil să facă 
parte, dintr-un asemenea clan al duşmanilor. 

— Este adevărat tot ce spui, effendi. Să ne culcăm şi să ne 
purtăm ca şi cum acest ales al lui Allah, cum şi-a spus el, 
nici n-ar fi trecut pe aici! 

— Nu, nu putem face aşa ceva. Chiar dacă înainte n-ar fi 
avut motive să ne duşmănească, loviturile primite de la tine 
îl obligă să se răzbune. Dacă mai adaugă la asta şi jignirea 
de a-i fi refuzat invitaţia, putem fi foarte siguri de atitudinea 
lui de ostilitate neînduplecată. lar acest lucru, la adepţii 
fanatici ai islamului, este de zece ori mai periculos decât la 
alţii. 


— Atunci, cel puţin, să ne purtăm atât de trufaş şi de 
rezervat ca să fie bucuros de retragerea noastră cât mai 
rapidă. 

— Nici aşa nu e bine, pentru că ar fi obligat să bată şi el în 
retragere şi n-aş mai putea afla nimic de la el. Trebuie să fie 
convins că-l credem şi avem încredere în el. De aceea, vom 
fi prietenoşi cu el şi-i vom mulţumi pentru invitaţie. Cel mai 
bine ar fi ca tu să taci şi să mă laşi pe mine să vorbesc. 

Îi cerusem prea mult guralivului meu Halef, însă o 
spusesem atât de răspicat, încât renunţă să se 
împotrivească. Îi dădusem la timp sfatul, căci abia rostisem 
ultimele cuvinte că Ssali Ben Agil îşi şi făcu apariţia, urmat 
de un chadim14, care căra coburii. 

— Effendi, acum aduc cina, spuse el, din care poţi mânca 
fără silă, pentru că şi mie îmi place curăţenia, umblat fiind 
prin multe oraşe mari, unde nu există obiceiul de a-l 
condamna pe oaspete la foame din cauza mizeriei. 

Ssali luă coburii de la slugă şi deşartă pe masă conţinutul - 
ruladă de carne, lipie şi fructe. Arăta totul atât de curat şi 
îmbietor, încât Halef se aşeză şi-şi scoase cuțitul. Îi urmai 
exemplul şi, în timp ce începurăm să mâncăm, pornind de la 
cele spuse de el înainte, îl întrebai pe Ssali: 

— Ai fost în oraşe mari? Vrei să-mi spui ce locuri ai văzut? 

— Am văzut întregul imperiu al padişahului, ca şi ţara 
şahului Persiei, fiindcă cutreier aşezare după aşezare, 
pentru a anunţa că se apropie clipa în care va apărea 
„călăuzitorul”. 

— De unde ştii acest lucru? 

— O voce interioară care vorbeşte tot timpul cu mine îmi 
spune toate astea. Dar tu, un creştin, nu poţi înţelege. Să 
vorbim mai bine despre oraşele în care am stat mai mult 
pentru a studia Coranul, tălmăcirea lui şi toate regulile 
cultului! 

— Despre ce oraşe este vorba? 

— Mai întâi am mers în Persia, ţara ale cărei şcoli se află 
cel mai aproape de patria mea. Am studiat în Teheran şi 


Ispahan, dar după un an am plecat de acolo, din cauza 
câinilor de şiiţi. Am mers la Stambul, unde am găsit 
învăţători foarte pioşi şi deştepţi, însă nu erau cea ce 
căutam. M-am alăturat marii caravane spre sfintele oraşe 
Mecca şi Medina. În Mecca, mi-am cumpărat acest 
hamail15 pe care-l port la gât, iar în Medina am rămas mai 
mult timp ca elev al unui renumit muderris16, care ştia 
aproape pe dinafară tălmăcirile Coranului. 

— Mi-ai putea permite să studiez puţin hamailul tău? 

Ssali îşi luă cartea de la gât şi mi-o dădu, spunându-mi: 

— De fapt acest Coran sfânt nu trebuie atins de mâna unui 
necredincios. Dacă totuşi ţi-l dau, cred că-ţi dai seama cât 
de mult te apreciez. 

Cunosc Coranul la fel de bine ca şi Biblia noastră. Dacă am 
cerut cartea, n-am făcut-o pentru conţinutul ei, ci dintr-un 
alt motiv. Voiam, de fapt, să ştiu dacă Ssali era într-adevăr 
şerif1 7. Nevăzând nicăieri menţionat şi parafat acest lucru, 
întrebai: 

— Ştii că tabelele cu numele fiecărui şerif sunt trimise în 
fiecare an cu marea caravană la Mecca? 

— Da. 

— Şi că numele fiecărui şerif care-şi cumpără de acolo un 
hamail trebuie trecut în el? 

— Bineînţeles. Doar sunt şerif! 

— De ce nu e menţionat numele tău în acest Coran? 

Abia acum îşi dădu seama unde băteam şi încercă, să 
treacă repede peste asta. 

— Pentru că am uitat să-l trec şi să-mi pună şi pecetea 
Marelui Şerif. Când n-am mai avut ce învăţa de la 
muderrisul din Medina, am plecat la Kahira. Universitatea 
de pe lângă moscheea Azhar este cea mai renumită din 
toate ţările. Avea peste opt mii de talaba18, printre care am 
găsit mai mulţi care tindeau spre adevărul suprem. M-au 
dus la un muderris, singurul care propovăduia venirea lui 
mahdi. I-am devenit elev şi datorită lui pot să duc acum prin 
lume vestea venirii „călăuzitorului”. 


Vorbea aşa de mândru şi de cumpănit că n-am putut să nu- 
mi îndulcesc puţin tonul: 

— Îmi dau seama ce om important eşti. Poţi să-mi spui ce 
regiune sau localitate are cinstea de a te fi născut acolo şi 
de a fi patria ta? 

Această întrebare i se păru nelalocul ei şi se gândi puţin 
înainte de a-mi răspunde: 

— M-am născut în el Damijeh19, din Egipt. 

— Interesant! Am crezut că eşti kurd. 

— De ce? 

— Mai întâi din cauza sunetelor guturale tipice şi apoi ai 
spus chiar tu că patria ta ar fi Kurdistanul. 

— Eu? Când? întrebă el, mai degrabă îngrijorat decât 
mirat. 

— Ne spui că Persia este ţara cea mai apropiată de ţara ta. 
Şi ţara care se află cel mai aproape de Persia este 
Kurdistan. 

— Oh, effendi, nu trebuie să crezi chiar tot ce spun. Mă 
trag într-adevăr din Damijeh. Am călătorit şi prin Kurdistan 
de câteva ori, dar aici nu sunt nici pe jumătate aşa de 
cunoscut ca tine. 

— Chiar crezi asta? De ce? 

— Pentru că mi s-au povestit aventurile tale. 

— Care? 

— Toate. Mă gândesc mai cu seamă la luptele voastre cu 
kurzii bebbeh. 

— Aceşti bebbeh sunt cei mai mari ticăloşi! 

Intenţionat vorbii aşa de tăios, urmărindu-i reacţiile cu 
coada ochiului. Văzui cum se înroşeşte de furie, însă se 
stăpâni şi mă întrebă aparent liniştit: 

— L-ai cunoscut şi pe şeicul lor? 

— Te referi la Gazal Gaboya? 

— Da. 

— L-am cunoscut chiar prea bine. El era cel mai nemernic 
dintre nemernici. 


Atunci văzui cum Ssali Ben Agil se abţinu cât putu să nu 
izbucnească de furie. Vocea lui era aspră şi aproape 
răguşită când întrebă: 

— Nu eşti tu cel care l-a împuşcat pe Gazal Gaboya? 

— Nu, dar a îndrăznit să mă atace în luptă şi unul dintre 
tovarăşii mei l-a împuşcat. 

N-am spus că era vorba despre Hagi Halef, pentru că deja 
aflasem ce mă interesa. Acest Ssali Ben Agil era teolog 
mahomedan. Dinspre partea asta, nu ne-a minţit, dar, la fel 
de sigur, era un kurd-bebbeh, foarte probabil chiar rudă cu 
acel Gazal Gaboya. Trebuia, deci, să fiu foarte atent, pentru 
că nicăieri vocea sângelui nu era atât de puternică ca la 
triburile kurde. Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, Ssali îmi 
răspunse: 

— Şeicul kurzilor-bebbeh a căzut deci în luptă cu tine, 
indiferent dacă de mâna ta sau nu. Tu vei fi urmărit de 
vocea sângelui şi mă miră faptul că îndrăzneşti să vii în 
aceste ţinuturi. 

— Oh, de atunci am venit de mai multe ori aici! 

— Chiar aşa? Cum nu pot să cred că eşti nesocotit, trebuie 
că ai un curaj inegalabil. Mă rog lui Allah să nu te lase 
pradă thar-ului20. Dacă te-ar vedea vreo rudă a lui Gazal 
Gaboya ai fi pierdut. 

— Da, unul din noi ar fi pierdut: ori el, ori eu. 

— Tu, tu, nu el, effendi! Nesocoteşti acest lucru pentru că 
eşti străin, şi nu un simplu străin, ci un creştin. Despre voi, 
creştinii, se ştie că, în orice relaţie, vă consideraţi superiori 
oricărei alte credinţe. Nu recunoşti asta, deşi o dovedeşti 
prin felul în care te porţi. Un musulman ştie ce înseamnă o 
asemenea răzbunare. Dacă ar fi făcut ce ai făcut tu, n-ar 
mai fi îndrăznit să se arate niciodată în acest ţinut. Tu, ca 
orice creştin, nu cunoşti Coranul şi nici legile şi regulile 
după care trăiesc oamenii de aici. Tu crezi că ai pielea la fel 
de tăbăcită ca a unui balaur şi nu o străpunge niciun 
glonte. În trufia credinţei tale, crezi că nici un kurd n-ar 
îndrăzni să te atace şi să-ţi facă vreun rău, pentru că apelaţi 


la kanasil21 ai voştri, care vă apără, vă ocrotesc şi vă 
îndrumă la fel cum o mamă îşi ocroteşte copilul mai slab. 
Însă trufia ta se va prăbuşi curând, de îndată ce te vei afla 
fără apărare în faţa vendetei. Nu va cădea unul dintre voi, 
aşa cum ai spus mai înainte, ci doar tu. Tu nu-ţi poţi fi de 
ajutor şi nici Dumnezeul tău. Pământul de sub tine se va 
cutremura, se va deschide şi vei cădea în vaietele veşnice 
ale iadului, unde toţi creştinii şi ceilalţi necredincioşi sunt 
supuşi chinurilor fără sfârşit. Noi, credincioşii, vom trona 
însă ca judecători supremi ai cerului şi ai iadului, ai vieţii şi 
ai morţii, indiferenți la urletele voastre de durere, pentru că 
aţi fost aşa de îngâmfaţi şi de întunecaţi la minte să 
tăgăduiţi în faţa falsei voastre creştinătăţi solia divină a lui 
Mohammed şi superioritatea islamului. 

Ssali vorbea tot mai entuziasmat. Ochii îi străluceau, iar 
faţa îi era luminată de credinţa lui pătimaşă. Trebuia să 
recunosc în sinea mea că avea tot ce-i trebuia unui 
predicator al mahomedanismului: darul convingerii, al 
oratoriei şi imaginaţiei, aroganță, lipsă de cultură şi de 
judecată, şi, nu în cele din urmă, o totală necunoaştere a 
învăţăturii şi relaţiilor celor de altă credinţă. Pentru că n-am 
răspuns imediat, continuă: 

— Taci, te-a răpus adevărul spuselor mele. Da, sfântul 
islam este un soare în faţa căruia bietele şemat ed duhan22 
ale celorlalte credinţe trebuie să dispară, ca nişte lumini 
rătăcite, care nu mai trăiesc decât din duhoarea mocirlelor. 
Ţi se spune effendi cel învăţat din Apus, şi-ţi ridici semeţ 
capul pentru că eşti din Bilad el Alman23, dar toată 
învăţătura ta a amuţit în faţa spuselor mele copleşitoare; iar 
cetele înarmate ale poporului tău, dacă ar veni să lupte cu 
noi aici, în Kurdistan, ar trebui să îngenuncheze în praf şi să 
ceară îndurare. 

N-am intenţionat să am o dispută cu predicatorul pe teme 
de credinţă, pentru că aveam sentimentul că ar profita de 
ocazie să mă atragă într-un alt gen de relaţie. Dar, pentru 


că a interpretat în felul acesta tăcerea mea, am fost nevoit 
să spun ceva. 

— Ssali Ben Agil, pari a fi megnun24. Altfel nu-mi pot 
explica interpretarea dată tăcerii mele. Ştii cumva 
proverbul se dere'i, karvan dibehuhre?25 

— Da, răspunse el, fără să-şi dea seama de ce am folosit 
tocmai acest proverb. 

— Dar pe acesta: Ei ku tif beke ber baii, tif dike ru'i chu? 
26 

— Şi pe acesta. 

— Vezi ce bine înţelegi limba kurdă, deşi susţii că te-ai 
născut în Egipt? Crezi că vorbele tale m-au redus la tăcere, 
dar caravana şi-a continuat drumul în ciuda lătrăturilor. Ai 
vrut să mă scuipi, dar nu m-ai nimerit pe mine, ci chiar pe 
tine. 

— Effendi, cum poţi să-mi vorbeşti aşa, spuse el, mie care 
ştiu toate învăţăturile şi legile islamului! 

Am dat din mână a lehamite. 

— Vrei să spui că ştii doar învăţăturile Coranului, nimic 
altceva, şi nici pe acestea nu le-ai înţeles prea bine! Îţi 
vorbesc de pe poziţia de „om nimicit”: dacă unul din noi 
este prea arogant, acela eşti tu. Cunoştinţele tale despre 
Coran sunt foarte reduse, după cum vei afla imediat şi chiar 
şi legile şi regulile după care trăiesc popoarele aici le ştiu 
mai bine decât tine. Susţii că, noi, creştinii, am fi nevoiţi să 
ne bazăm pe consulii noştri şi să le cerem protecţie ca nişte 
copii neajutoraţi. Dacă ţi s-a povestit într-adevăr despre 
mine, spune-mi un singur caz în care m-am adresat sau am 
aşteptat ajutor de la vreun consul! Spune-mi un singur caz 
în care m-am comportat ca un copil bolnav! Dimpotrivă, pot 
spune şi demonstra că sunt mulţi musulmani care astăzi 
mai trăiesc, şi încă bine, şi care fără ajutorul meu, fără 
ajutorul creştinilor, ar fi fost pierduţi. Tocmai kurzii din 
tribul bebbeh ştiu precis dacă sunt un om atât de slab cum 
crezi. Du-te la ei şi întreabă-i, astfel vei afla ce teamă le-a 
fost de mine! Printre ei sunt şi... 


— Taci, se răţoi Ssali Ben Agil la mine. Bebbehii sunt un 
trib de războinici care nu ştiu ce este frica. Cu atât mai 
puţin frica de tine... 

— 'Ţine-ţi gura! îl întrerupsei şi eu poruncitor. Eşti cumva 
bebbeh de le iei aşa apărarea? Să cred că nu te-ai născut în 
Egipt, ci aici? Mi-ai oferit destule motive să cred asta! Ai 
îndrăznit să-mi spui că nici Dumnezeu, nici eu nu-mi mai 
pot fi de ajutor, dar Dumnezeu i-a ajutat, prin mine, pe 
mulţi musulmani, cărora nu le mai putea fi nimeni de ajutor. 
Cum poţi afirma că noi, creştinii, am căzut pradă iadului? 
Ce cap sec ţi-a putut spune aşa ceva? Vreunul din 
învățătorii tăi? În acest caz, islamul este de compătimit că 
nu şi-a găsit predicatori mai buni! Dacă voi nu ştiţi, află că 
noi, creştinii, am aflat din Coran că Mohammed a spus în 
repetate rânduri că cerul rămâne deschis şi creştinilor. 
Caută în hamail, pe care-l ai doar la gât, nu şi în cap, şi vei 
găsi ceea ce-ţi spun eu acuma! Şi, în sfârşit, ai afirmat că 
voi, mahomedanii, veţi trona în cealaltă viaţă ca judecători 
supremi ai cerului şi iadului, ai vieţii şi morţii. Dacă nu te-aş 
fi auzit cu urechile mele, aş fi crezut că nici un om raţional 
nu poate scorni cu atâta aroganță asemenea prostii. Nu 
Mohammed, califii şi toţi tălmăcitorii Coranului sunt cei 
care spun că Isa Ben Marryam este cel care va cobori din 
cer în ziua Judecăţii de Apoi şi-i va judeca pe toţi viii şi 
morţii în faţa moscheii omeiazilor din Damasc? Hristos pe 
care-l preamărim ca pe fiul lui Dumnezeu! Deci nu 
Mohammed al vostru, ci Hristos al nostru va judeca, pentru 
că doar Dumnezeu poate judeca, iar Hristos este 
Dumnezeu, în timp ce Mohammed este profetul vostru, dar 
a fost om. Ce se va alege de tine, Ssali Ben Agil, care susţii 
că şi tu vei judeca peste ceruri şi iad, peste viaţă şi moarte! 
Dacă apari aşa în faţa lui Isa Ben Marryam, ce te va întreba 
el şi ce poţi tu să-i răspunzi? El va fi judecătorul tău, un 
judecător drept dar sever. Îi vei spune şi lui, întemeietorul 
divin al creştinătăţii, că credincioşii lui, creştinii, ar trebui 


trimişi în iad şi supuşi chinurilor nesfârşite, pentru că nu l- 
au preaslăvit pe Mohammed, ci pe el? 

Ssali Ben Agil a încercat zadarnic să mă întrerupă de 
câteva ori. Acum însă stătea mut în faţa mea. De aceea, am 
continuat: 

— Ei, de ce nu-mi răspunzi? 'Ţi-am combătut toate 
afirmaţiile. Dacă ai ceva de spus, spune! 

Pentru că tăcu în continuare, intră în vorbă micuțul Halef: 

— Effendi, păţeşte ca mine şi ca toţi ceilalţi, care au 
încercat să vorbească cu tine împotriva credinţei tale. Îţi 
aminteşti cât m-am străduit când ne-am cunoscut, şi chiar şi 
mai târziu, să te convertesc de la creştinism la islamism? 

— Hagi! îl apostrofă predicatorul. Spune-mi dacă eşti 
musulman? 

— Da, suni. 

— Şi totuşi iei apărarea unui creştin! 

— Allah! Nu numai că i-aş lua apărarea, dar mi-aş lăsa 
chiar puşca şi cuțitul să vorbească pentru el! 

Halef spuse acestea pe un ton care suna aproape a 
ameninţare, iar neînfricatul omuleţ avea darul de a da 
vorbelor sale înţelesul cuvenit. Asta o ştia şi Ssali, care 
auzise de el ca şi de mine, fapt pentru care i se păru mai 
înţelept să nu stăruie în îndărătnicia lui. După cum îmi 
dădui seama mai târziu, încerca să nu ne ofere nici un prilej 
de a ne face o părere nefavorabilă despre el, aşa că se 
stăpâni şi spuse împăciuitor: 

— Nici prin gând nu mi-a trecut să-l atac pe effendi. El 
poate rămâne creştinul care este, pe când eu voi crede ca şi 
până acum în Mohammed, pe care Allah îl va proslăvi. 

— Dar tu n-ai vorbit deloc despre credinţă, ci ne-ai 
ameninţat cu răzbunarea! 

— V-am ameninţat? N-am făcut aşa ceva. Îl respect pe 
Kara Ben Nemsi effendi şi admir faptele voastre, de aceea 
mi-am permis să vă previn, cu cele mai bune intenţii. 

— Atunci, în viitor, să te gândeşti că este imposibil să te 
bucure un gest bine intenţionat dacă acesta este însoţit de 


vorbe nepoliticoase şi pline de mânie! Ne-ai invitat la masă. 
Suntem deci oaspeţii tăi şi cu oaspeţii nu te cerţi. 

— Ai dreptate. N-am intenţionat să vă supăr ori să vă 
jignesc. Dacă totuşi am spus ceva ce nu v-a plăcut, iertaţi- 
mă! M-a obosit călătoria, iar un om obosit nu mai este atent 
la ce spune. 

Vorbea atât de blând şi de împăciuitor, încât altora le-ar fi 
făcut o impresie bună, însă mie în nici un caz. Cine se poate 
stăpâni astfel, încât dintr-un înfocat predicator să ajungă 
să-şi ceară atât de umilit iertare, este un făţarnic de care 
trebuie să te fereşti. Mă arătai deosebit de prietenos, în 
sinea mea însă eram mai reţinut decât la început, iar după 
un timp m-am folosit de pretextul lui - oboseala - pentru a 
ne despărţi de el. Ne retraserăm în separeul nostru, iar el 
ieşi în staul să-şi vadă calul. 

Când reveni în încăpere, luă un lemn aprins din sobă şi 
veni după paravanul unde noi deja ne culcaserăm. Ne 
lumină şi spuse, scuzându-se: 

— Nu vă supăraţi că vă deranjez! V-am urat doar belletak 
ssa'ide27, fără să-l invoc pe Allah, cum se face cu oaspeţii! 
Fi aman Allah - Dumnezeu să vă aibă în pază! Să vă dea un 
somn lung şi liniştit! 

— Ma ssah Allah kan wama lam jassah lam jekun - ce vrea 
Domnul se întâmplă, ce nu vrea, nu se întâmplă, îi 
răspunsei. 

Ne făcu prietenos semne cu mâna şi plecă, fără să-şi fi dat 
seama de cele două înţelesuri ale vorbelor mele cucernice. 
Mă uitai prin găurile paravanului şi văzui cum din şa şi 
pătură îşi făcu un culcuş şi se întinse lângă foc. 

De ce a mai venit Ssali o dată la noi? Din amabilitate? 
Precis nu! Voia să vadă unde şi cum stăm? Foarte probabil! 
Dacă era aşa, avea în gând ceva ce ne punea în pericol. De 
aceea îi dădui răspunsul al cărui înţeles el nu-l ghici. Să-i fi 
spus lui Halef ce credeam? Nu. Dragul, bunul flăcău avea 
mai mare nevoie de somn decât mine şi de aceea mă 
hotărâi să nu-l neliniştesc şi să stau eu toată noaptea de 


pază. Halef era mai puţin ameninţat decât mine, pentru că 
dormea lângă perete, iar locul meu era astfel aşezat, încât 
dacă venea cineva tiptil, dădea întâi de mine. Nu dură mult 
şi respiraţia liniştită, regulată îmi dădu de ştire că a 
adormit. Atunci, mă strecurai din culcuşul meu, pentru a 
putea preveni un eventual atac. 

Acolo unde stăteam eu era o gaură mai mare în perete, 
prin care puteam să urmăresc mai uşor ce se întâmplă. De 
ambele părţi ale cuptorului erau aşchii uscate pentru aprins 
focul şi lemne de ars. Flacăra era aproape stinsă, căci 
nimeni nu mai pusese lemne pe foc. Înainte de a se fi stins 
de tot, văzui că Ssali îşi scoase mâinile de sub pătură, îşi 
ridică puţin capul şi se uită cu o privire cruntă spre noi. 
Asta îmi întări bănuielile. Între timp se făcu beznă, aşa că 
nu mă mai puteam baza decât pe auz. 

În astfel de situaţii, timpul trece cumplit de greu. 
Minutele, mi se păreau ore, dar îmi păstrai trează atenţia. 
În cele din urmă mi-a fost răsplătită, pentru că se auzi un 
foşnet uşor, ca atunci când o haină se freacă de podea. Cu 
siguranţă n-aş fi sesizat nimic, dacă auzul nu mi-ar fi 
devenit atât de ascuţit în timpul petrecut în Vestul Sălbatic. 

Ce bine că am fost neîncrezător şi m-a cuprins bănuiala! 
Kurdul-bebbeh - pentru că eram sigur că asta era - dorea o 
vendetă. Ce glorie şi ce onoare pentru el când va putea 
duce clanului său vestea că i-a omorât pe Kara Ben Nemsi 
şi pe Hagi Halef Omar! În concepţia acestor oameni, o 
asemenea faptă sângeroasă nu era în contradicţie cu 
preocupările lor spirituale. 

Se strecură la noi prin deschizătura peretelui şi se 
întoarse spre dreapta, unde stătusem eu la început şi unde 
se mai afla doar Halef, în timp ce eu eram acum în stânga. 
Nu-l puteam vedea, dar nu mă înşelasem; foşnetul uşor al 
hainelor nu era o închipuire şi, dacă cumva până atunci m- 
aş fi înşelat, se auzea un foşnet şi mai clar, care-mi 
demonstra că nu greşisem: era pocnetul unei încheieturi, 


lucru care în cazul unei persoane cu experienţă nu se 
întâmplă. 

Când răzbunătorul se întoarse spre dreapta, îl urmai, 
sprijinit în genunchi şi pe mâna stângă, pentru că mâna 
dreaptă trebuia s-o întind, pipăind cu grijă. Atinsei, astfel, 
talpa unui pantof de care, dintr-o greşeală de neiertat, nu 
se descălţase. Înaintând încă puţin lateral, dădui de poala 
haikului său. Nici pe acesta nu îl dăduse jos. Îl apucai, fără 
să trag de el. Aşa simţii fiecare mişcare a lui, până se 
apropie de locul unde credea că mă aflu. Până aici se târâse 
în patru labe, iar o dată ajuns se ridică în genunchi. Acum 
era momentul potrivit pentru mine. Mă ridicai ca şi el şi îl 
apucai cu ambele mâini. Îl înhăţai cu dreapta de braţ şi cu 
stânga de ceafă. Spaima provocată de această neaşteptată 
atingere îl făcu să ţipe. Îl trăsei spre mine şi îl prinsei de gât 
cu ambele mâini, atât de tare că nu putu schiţa nici cel mai 
mic gest de împotrivire. Braţele îi alunecară în jos fără 
vlagă şi, dacă nu l-aş fi ţinut, ar fi căzut. 

Ţipătul îl trezi pe Halef. Omuleţul, cu prezenţă de spirit, 
sări imediat în picioare, scoase pistolul, căci se auzi 
pocnetul cocoşului, şi strigă: 

— Ce se întâmplă? Cine ţipă aşa? Effendi, unde eşti? 

— Aici! răspunsei eu. Mai ai kibritat28? 

— Da, aici în cingătoare. 

— Fă repede foc în cămin. 

— De ce? Unde este Ssali Ben Agil? 

— Aici. L-am prins, a vrut să ne omoare. 

— Allah! ÎI ţii bine? 

— Da, nu-ţi face griji! Dar trebuie să avem lumină. 

— Imediat, imediat! Mă grăbesc. Într-o clipă se va lumina. 
Auzi, să ne omoare! Pe noi! Ticălosul ăsta! Îl vom trimite în 
iad pentru asta! Înainte însă va primi de la mine o sută de 
lovituri de bici, unde o să-l doară mai tare! 

Hagiul se duse în grabă la cămin. Ssali se mişcă sub mine 
şi vru să mă apuce de mâini. Îi trăsei un pumn în cap şi căzu 
leşinat. Focul începu să pâlpâie şi lumină uşor prin 


crăpăturile paravanului. Chiar în faţa mea zării cuțitul 
kurdului: intenţionase deci să ne înjunghie. Îl ridicai, îl 
pusei în tocul de la cingătoare şi-l târâi pe cel fără simţire 
lângă cămin, unde lemnele ardeau deja cu flacără mare. În 
timp ce-l legam fedeleş de mâini şi de picioare, Halef mă 
întrebă: 

— Effendi, cum a fost posibil ca acest om, căruia i-am fost 
oaspeţi, să vrea să ne omoare? 

— Cred că este kurd şi că face parte din tribul bebbebhilor! 

— Maschallah! Un bebbeh! Deci răzbunare de sânge! Şi 
înainte de a ne culca ne-a urat ca Allah să ne aibă în pază! 

— Pentru a ne amăgi. Ne-a dorit şi un somn lung, 
gândindu-se probabil la somnul veşnic. 

— Jil'an dakno - blestemată să-i fie barba! Când m-am 
culcat, nici nu m-am gândit că m-aş putea trezi pe alte 
tărâmuri! Mi-ai salvat viaţa, ca şi pe a ta. Amândoi îţi 
suntem, deci, datori. Cum ai putut să împiedici această 
crimă? 

— Am rămas treaz şi am bănuit ce avea de gând ticălosul. 

— Şi mie nu mi-ai spus nimic! 

— Nu, pentru că aveai nevoie de odihnă, dragă Halef. 

— Oh, effendi, ce fel de om eşti? Poţi fi aspru şi trufaş ca 
stăpân peste stăpânii din Istanbul, şi în clipa următoare să 
fii plin de îngăduinţă, bunătate şi prietenie, ca inima unei 
soţii iubitoare! Sper că nu vei mai fi atât de blând când va fi 
vorba de pedepsirea acestui ucigaş! 

— Greşeşti dacă-l consideri ucigaş. N-a reuşit să ne 
omoare. 

— Da, da, ştiu! Acum ni se va dezvălui iarăşi ce înseamnă 
un bun creştin. Cel care doar vrea să-ţi ia viaţa este un om 
cumsecade. Ca să consideri ucigaş pe cineva, trebuie ca 
acesta să te omoare în bătaie de vreo zece ori, iar apoi să te 
împuşte de vreo douăzeci de ori şi chiar şi atunci ai fi în 
stare să nu-l pedepseşti pentru că în Ingil29 scrie să-l 
iubeşti chiar şi pe duşmanul tău. Uite, Ssali deschide ochii! 
Acum aş fi vrut să pot lua biciul şi să pot număra o sută de 


piaştri, dar nu de argint, ci din cei rupţi din pielea 
hipopotamului. Dar, după cum te cunosc, va trebui să 
renunţ la asta. N-a curs sânge şi, deci, după părerea ta nu 
s-a întâmplat nimic. Allah, Allah! Ce oameni ciudaţi, de 
neînțeles, sunteţi voi, creştinii! 

În timp ce Halef se plângea de mine şi de creştinătate, era 
şi el în sinea lui un bun creştin, şi suspinele provocate de 
mila mea, încă înainte de a o fi putut arăta, nu erau altceva 
decât încercări involuntare de a implora îndurare. 

Ssali îşi reveni. Când se văzu legat, se uită mirat la noi. 
După ce-şi dădu seama ce s-a întâmplat, scoase un țipăt de 
teamă. Apoi amuţi. În schimb, ochii lui erau plini de ură şi 
înverşunare. 

— Susţii şi acum că te-ai născut în Damijeh? îl întrebai eu. 

Nu-mi răspunse imediat; într-un târziu, însă, şuieră furios 
printre dinţi: 

— Viclenia m-a făcut să nu-ţi spun adevărul, dar să nu 
crezi că de teamă voi minţi în continuare! Mi s-a părut că 
Allah te-a adus în calea mea. Dorinţa lui a fost să greşesc. 

— Nu este pentru prima oară că greşeşti din supunere 
faţă de Allah. Eşti kurd. Din neamul bebbeh? 

— Da. 

— Şeicul Gazal Gaboya ţi-a fost rudă? 

— A fost fratele mamei mele. 

— Înţeleg. Aflaseşi aici cine suntem şi răzbunarea de 
sânge ţi-a cerut să ne omori. 

— Da, tot aşa cum vouă vă cere acum să-mi luaţi viaţa. 

— Sunt creştin şi nu ştiu ce înseamnă răzbunarea de 
sânge! 

— Poate că răzbunarea de sânge nu, dar simpla 
răzbunare? 

— Nici asta. Dumnezeu este cel care răsplăteşte. 

Deodată, expresia feţei i se schimbă. Se uită uimit la mine. 

— Creştinii pot atenta la viaţa cuiva fără să fie pedepsiţi? 

— Nu. Un om care vrea să omoare pe cineva nu este 
creştin, chiar dacă se consideră aşa. În Kifab el 


Mukad'das30 stă scris: „Să nu ucizi” şi „lubeşte-ţi 
duşmanii”, iar un creştin adevărat ascultă aceste porunci. 
Cel oare varsă sânge de om va fi pedepsit de autorităţile 
alese de Dumnezeu pentru asta. 

O rază de speranţă îi lumină faţa şi întrebă repede. 

— Mă predaţi autorităţilor? 

— Nu. Nu te omor, dar nici nu te predau autorităţilor. 
Expresia feţei lui era greu de descris. Uimire, speranţă, 
dezamăgire, surprindere, nelinişte, toate se puteau citi pe 

faţa lui, până când ura câştigă din nou teren. 

— Îţi baţi joc de mine! se văicări Ssali. Da, se spune că în 
poruncă scrie să faceţi bine şi duşmanilor voştri, dar cine 
este în stare de aşa ceva! Hristos ar fi un ssanam el 
heiwana31l dacă v-ar cere ceva ce nici un om nu poate face! 

— Vorbeşti ca un musulman, care nu ştie ce este iubirea. 
Noi, creştinii, însă, o cunoaştem şi o trăim. Ai vrut viaţa 
mea, dar n-ai obținut-o, de aceea ţi-o dăruiesc eu pe ata. 

În timp ce spuneam toate astea, îi tăiai legăturile cu cuțitul 
lui, pe care i-l întinsei spunând: 

— Tăişul ăsta n-a fost să mă nimerească, ţi-l dau, deci, 
înapoi. Ia-l! 

Kurdul bebbeh sări în picioare. Îşi deschise ochii mari. 
Rămase cu gura căscată, iar mâinile îi fremătau de 
nerăbdare, fără să ia însă cuțitul. 

— Allah ja' lam el geb - Dumnezeu cunoaşte toate tainele, 
dar eu nu ştiu ce să cred, strigă el. Îţi baţi joc de mine, ori 
vorbeşti serios? 

— Vorbesc serios. 

— Îmi dăruiţi viaţa? se minună fanaticul musulman. 

— Da. 

— Şi dacă eu voi insista să mă răzbun? 

— Ne va păzi Dumnezeu, aşa cum a făcut-o şi acuma. Ai 
spus la masă că nici Dumnezeu nu mă poate ajuta, nici eu. 
Acuma vezi că m-a ajutat. Mă las în voia lui şi pe mai 
departe. Eşti liber şi poţi face cu răzbunarea ta ce vrei! 


Atunci, răzbunătorul smulse cuțitul din mâna mea, făcu 
câţiva paşi înapoi, se uită când la mine, când la Halef cu o 
privire nesigură şi spuse pe jumătate ironic, pe jumătate 
impresionat: 

— Îţi mulţumesc, effendi! Dacă a fost din inimă ceea ce ai 
spus şi ai făcut acuma, ori ai luat-o razna, ori creştinismul 
este mult mai bun decât am crezut eu. Dar, pentru că sunt 
un om prevăzător şi nu am încredere nici în tine, nici în 
credinţa ta, voi pleca repede, fără să mai aştept să-ţi revină 
raţiunea pierdută. Dacă cumva n-o să-ţi revină, atunci Allah 
să-ţi dea atâta bine câtă minte ai pierdut! 

Ssali Ben Agil îşi strânse pătura şi ieşi în grabă din 
încăpere. Câteva minute mai târziu porni în galop, fără să-i 
fi plătit nimic hangiţei, după câte am aflat mai târziu. Când 
tropotul calului se pierdu în liniştea nopţii, Halef făcu o 
grimasă pe jumătate furioasă, pe jumătate veselă. 

— Uite că a plecat nepedepsit şi nebiciuit! Şi nici n-a 
crezut o clipă că ai făcut-o din convingere! Effendi, la ce să 
mă mai aştept de la tine! Îi tratezi pe duşmanii tăi cu 
mărinimie şi pe prieteni îi mâhneşti, nelăsându-i să şfichiuie 
cu biciul! Dacă ai să continui tot aşa, oamenii isteţi vor 
prefera să-ţi fie duşmani şi nu prieteni! 

— Bombăne cât poţi! Ştiu foarte bine, dragă Halef, că am 
acţionat chiar după sufletul tău. Mai demult, ai fost adept al 
thar-ului, acuma, însă, te doare să calci un vierme. 

— Da, ai dreptate, căci cu cât este viermele, mai mare, cu 
atât mă doare talpa mai tare şi atunci când are figură de 
om, uit de islam cu toţi califii şi preceptele sale şi mă 
gândesc doar la tine, cel din care, cândva, am vrut să fac un 
musulman. Hai, să mergem pentru a doua oară la culcare! 
Nu ne va mai deranja nimeni, pentru că acest Ssali Ben Agil 
nu se mai întoarce. Ela aflat că este mai uşor să ne invite 
prieteneşte la masă decât să aplice legile vendetei. Dacă va 
scăpa vreodată de îngerul morţii la fel de uşor ca de 
revanşa noastră, va ajunge în cel de al şaptelea cer al lui 
Mohammed. 


Mai aruncarăm câteva lemne pe foc şi ne culcarăm, fără ca 
cineva din casa aceea să fi aflat cât de aproape de moarte 
fusesem. 

Halef se înşela crezând că nu vom mai fi deranjaţi, pentru 
că n-au trecut nici două ore, când gălăgia stârnită afară ne 
trezi. Se auzeau mai multe voci ţipând şi răcnind, iar din tot 
vacarmul ăsta se înţelegea, din când în când, doar ia harik, 
ia harik32! Luase, deci, foc ceva pe-aproape şi deşi pe noi 
nu ne privea acest lucru, ieşirăm să dăm o mână de ajutor. 

Se vedeau, nu departe, flăcări mari şi ne grăbirăm spre 
locul cu pricina. Imaginaţi-vă un incendiu, noaptea, într-un 
orăşel izolat din Germania, pe vremea când încă nu existau 
pompieri, ca să vă puteţi face cea mai mică idee despre 
harababura în care am intrat şi despre ţipetele din jurul 
nostru. Ardea în celălalt capăt al aşezării. Într-acolo fugea şi 
se revărsa totul; ba chiar mai mult, erai dus de val. În scurt 
timp, ne trezirăm în mijlocul unei grămezi de oameni care 
se înghesuiau şi de unde nu era chip să scapi. Această 
grămadă se balansa când spre dreapta, când spre stânga, 
când înainte, când înapoi. Fiecare ţipa cât îl ţinea gura, dar 
nimeni nu ştia ce, unde şi la cine ardea. Noi n-am putut afla. 
Eram „înţepeniţi într-un vârtej”, n-aveam voinţă, nu ne 
puteam mişca în voie şi trebuia să ne dăm mare silinţă 
pentru a nu ne răzleţi unul de altul. 

În această învălmăşeală mă gândeam la caii noştri, pe 
care, în graba de a fi de ajutor, îi lăsasem la han, fără 
apărare. Ce va fi dacă-i va lua cineva? Mulţi l-au văzut şi 
admirat pe Rih, şi prin aceste locuri, aproape fiecare om 
este un hoţ de cai înnăscut. Mi se făcu teamă. Îi comunicai 
şi lui Halef îngrijorarea mea şi încercarăm din răsputeri să 
ne croim drum spre han. Dar cu cât ne împingeam şi ne 
agitam mai tare, cu atât eram mai presaţi şi loviți. În scurt 
timp, nu ne mai simţirăm oasele şi deja renunţasem să ne 
mai impunem voinţa, când, dintr-o dată, ne veni ceva în 
ajutor. Şi acest ajutor era tulumba. 


Tulumba - ce este asta? Bineînţeles, un lucru absolut 
necesar într-un incendiu, şi anume pompa. O pompă! Exista 
oare în acel mic şi izolat cătun din Kurdistan o pompă 
adevărată? m-ar putea întreba neîncrezător cineva. Da, 
exista una, şi încă de care! O, tulumbă! Te-am văzut în 
Turcia, te-am întâlnit în Persia, iar în Cairo m-ai doborât 
chiar de pe măgar, astfel că am ajuns sub el. Dar forma în 
care mi-ai apărut în cale aici, în Khoi, era să mă deruteze, 
ştiind cum arată o tulumbă normală. O, tulumbă, mi-e 
groază, de atunci, de tine! Ţi-ai schimbat înfăţişarea, pentru 
a nu fi recunoscută. Sau era doar o prefăcătorie. Să fie ce-o 
fi fost, kismetul mă va feri să-mi mai ieşi în cale vreodată 
sub această formă! O, tulumbă, îngrozitoare tulumbă! 

Probabil că există oameni care încurcă scopul cu 
mijloacele, lucrurile importante cu cele banale, încurajarea 
cu obstacolele. Cel ce nu crede că se poate aşa ceva să 
meargă la Khoi pentru a vedea tulumba; după aceea, precis 
va crede! Pentru a înţelege ce spun, gândiţi-vă - dar mai 
bine e să nu vă gândiţi, ci să trăiţi pe viu, ca mine, şi apoi vă 
piere orice urmă de gândire. Deci, noi doi, Halef şi cu mine, 
am încercat zadarnic să ieşim din grămada compactă de 
oameni, în care formaserăm mici ghemotoace, dând din 
coate. Aceste eforturi au avut doar succesul nedorit de a ne 
fi afundat tot mai mult în mulţime, despărţindu-ne în cele 
din urmă. Halef a rămas puţin în urma mea, între noi fiind 
cinci sau şase oameni. În timp ce eram împins înainte, mă 
întorceam des spre el, neputând să ne înţelegem decât prin 
semne, pentru că în gălăgia asurzitoare din jur, cuvintele nu 
puteau fi auzite. 

Urletele erau atât de puternice, încât eram convins că ar fi 
fost imposibil să mai crească în intensitate. Ţipetele în 
germană, răcnetele în kurdă făceau totul de neînțeles, fără 
să ne mai gândim că mulţi urlau în turcă, arabă şi persană. 
Deodată, aceste unde sonore înfricoşătoare se transformară 
în cele mai de temut talazuri urlătoare. 'Țipetele se 
întruchipară în vuiete, chiar în spatele meu. Mă întorsei şi 


observai în mulţime o mişcare ciudată, provocată de 
continua năpustire înainte, mişcare pe care nu mi-o puteam 
explica. Dacă ne-am aşeza la marginea unei ape stătătoare 
şi am privi cum înoată un peşte în linie dreaptă, la suprafaţa 
apei, am observa că apa se ridică uşor în faţă, în dreptul 
capului, lăsând în urmă, spre dreapta şi spre stânga unde 
concentrice. Capetele mulţimii din spatele meu imaginate 
ca suprafaţa unei ape stătătoare, observai de ambele părţi 
aceeaşi mişcare, de unde nu puteam vedea însă peştele, 
care ridica apa cu vârful capului său, cu alte cuvinte, care-i 
arunca în sus pe oameni, din faţa sa, pentru că, într-o 
înaintare înceată spre mine, toţi oamenii atinşi de vârful 
acestei mişcări erau aruncaţi peste capetele mulţimii. Cine 
sau ce anume era crapul sau ştiuca care forma aceste unde 
ciudate la suprafaţa puhoiului de oameni? Nu ştiam şi nici 
nu putusem afla, pentru că toţi cei pe care-i întrebasem 
erau aşa de ocupați să-şi salveze propria piele, încât n-au 
avut timp sau chef să-mi răspundă. 

Nevăzutul peşte, însoţit de un ameţitor vuiet de voci 
omeneşti, se apropia încet dar sigur. Era cât pe ce să-l 
ajungă pe Halef, care nu-l observase. Atunci ridicai ambele 
braţe într-un gest de apărare; o făcui însă prea târziu, 
pentru că în acelaşi moment, micuțul Halef fu aruncat în 
sus. El se afla sub un plop argintiu cu ramuri largi şi zbură 
atât de sus, încât, întinzându-şi involuntar braţele după 
ajutor, apucă una dintre ramuri şi rămase atârnat de ea. 
Striga ce mai putea să strige. Nu se auzea nimic, dar mă 
uitam la gura lui care arăta mai degrabă a bot de animal, cu 
un rânjet aşa de larg că-i puteam vedea toţi dinţii, căci 
Halet avea o dantură de invidiat. 

În timp ce mă uitam la el, nu mă gândeam la mine. 
Deodată, îmi trecu ceva printre picioare. Înainte de a-l 
putea prinde şi vedea ce era, fui şi eu împins puternic în 
sus, făcând un salt de peste trei metri. De la această 
înălţime, căzui pe capetele celor din mulţime şi, fără să fi 
atins pământul, douăzeci, treizeci de mâini întinse spre 


mine mă prinseră, împinseră, traseră, hâţânară şi smulseră, 
astfel că era cât pe-aici să-mi casc gura şi să urlu, întocmai 
ca Halef. Astfel, stând pe capetele oamenilor, fui clătinat, un 
timp, încoace şi încolo, până-mi veni în minte să mă pun în 
siguranţă într-un mod neobişnuit. Am mers călare cu alţi 
vânători până adânc în inima preriilor nord-americane, în 
mijlocul turmelor de bivoli şi, în timp ce turma se avânta 
speriată înainte, săream de pe spinarea unui bizon pe a 
altuia, aşa cum se obişnuia, până găseai animalul dorit. La 
asta mă gândeam acuma. Mă eliberai de mâinile care mă 
ţineau strâns, mă ridicai pe jumătate şi sării în patru labe 
peste capetele oamenilor, fără să ţin cont pe ce căâlcam cu 
mâinile şi picioarele. Împărţii în stânga şi-n dreapta multe 
ghionturi şi îmbrânceli şi primii la fel de multe înapoi. Vă 
puteţi imagina în ce hal arătau hainele mele mai târziu! 
Dar, cu acul în mână, îţi poţi cârpi oricând hainele. 

Salvarea mea era plopul în ramurile căruia Halef se lăfăia 
în linişte şi siguranţă. N-aveam mult până acolo, însă 
ghionturile pe care le dădeam şi le primeam îmi îngreunau 
drumul, astfel că ajunsei cu cel puţin cinci minute mai 
târziu la Hagi Halef Omar. Mai corect spus, aterizai, pentru 
că zburai direct în rămuriş şi trebui să mă ţin bine pentru a 
nu-mi continua zborul. 

Halef strigă ceva ce nu putui înţelege. Eram aproape 
vlăguit, nu mai aveam aer şi-mi simţeam pulsul bătând în 
tot corpul. Când, după ce-am tras de mai multe ori aer în 
piept, m-am liniştit şi mi-am găsit o poziţie sigură, găsii timp 
să-mi arunc o privire în jos şi văzui, în sfârşit, ciudatul, 
enigmaticul „peşte”, care se îmbulzea cu putere în marea 
de oameni şi care, cu botul său ne-a aruncat în sus, pe Halef 
şi pe mine. Acest peşte era tulumba, pompa de incendiu. 
Depăşise deja plopul. Urmăream cum îşi făcea loc înainte, 
observând şi cum era construită. Când o văzui, rămăsei mai 
întâi buimăcit, ca apoi să izbucnesc într-un hohot de râs, 
care din păcate se pierdu în vuietul general. Şi Halef râdea, 
după cum se citea pe faţa lui veselă. 


Când izbucneşte un incendiu, acesta trebuie stins cu apă, 
aşa se gândeşte corect. Când izbucneşte un incendiu 
oamenii se adună buluc. Asta este o gândire care conţine 
mult adevăr. Pompierul apusean lua de bună prima 
variantă. Cel oriental însă, din mâinile căruia a ieşit 
tulumba, a folosit o metodă de construcţie care întrece 
orice închipuire apuseană. Şi-a dus arătătorul la nas 
spunându-şi: ce folos să pompezi din tulumbă apă, dacă nu 
poţi duce obiectul la locul incendiului din cauza mulţimii 
învălmăşite! În mod logic consideră, deci, că este mai 
important să facă să înainteze scuipătorul de apă decât să 
pompeze apa şi, ca urmare, când a construit-o, a acordat 
atenţie înlăturării obstacolelor care ar putea împiedica 
înaintarea tulumbei. Ca inventator, a auzit cel puţin o dată 
de cele „şase mecanisme simple”: pârghie, roată, scripete, 
plan înclinat, ic şi şurub, manifestând preferinţă deosebită 
pentru ic. Era oare de mirare că tulumba proiectată de el i- 
a apărut în vis sub forma unui ic şi că a dat curs acestui vis 
divin? Da, el a fost mai isteţ şi mai inventiv decât acest 
Dumnezeu, pentru că acestei forme ciudate i-a imprimat şi 
o mişcare de pârghie, care făcea ca oricine stătea în calea 
tulumbei să fie proiectat în aer, rămânând la alegerea celui 
în cauză, fie să se agaţe de ceva în zbor, fie să revină pe 
pământ, conform cunoscutelor legi ale gravitaţiei. 

N-am negat posibilitatea ca printre cititorii mei să se 
găsească şi proprietarul unei fabrici de pompe de apă. În 
orice caz, în eventualitatea că, pentru a progresa, acest 
domn consideră că e necesar să ştie cum a fost construită 
tulumba din Khoi, fac schiţa acestei pompe de incendiu, 
având grijă să-mi şi pun în valoare talentul de geometru. 

Pentru înţelegerea acestei schiţe menţionez că: ab este o 
osie de trăsură, în capetele a şi b rotindu-se două roţi mari. 
Pe ea este fixat un cadru din lemn tare, cadb, a cărui 
capacitate de rezistenţă este mărită prin grinda ced. Toate 
acestea formează, deci, o căruţă cu două roţi, cu câte un 
triunghi lung şi îngust din bârne, în faţă şi în spate, care 


stau în echilibru. Nu era nevoie de un efort deosebit să 
înclini triunghiul din spate, pentru ca cel din faţă să se 
înalțe, şi invers. Echipa tulumbei stă în interiorul 
triunghiului din spate, deci nu poate ajunge în contact 
nemijlocit cu cei din aşa-zisul „public” pe care trebuie să-i 
dea la o parte. Aceşti pompieri - erau douăzeci la număr - 
împingeau „căruţa” înainte, în plină învălmăşeală, fără să 
ţină cont de nimic. Din când în când ei ridicau partea din 
spate, în timp ce partea din faţă se înclina la pământ şi intra 
între picioarele celor care-i stăteau în cale, pentru că în vârf 
se termina cu o bârnă îngustă. Când se apleca din nou 
partea din spate, toţi cei prinşi de vârful triunghiului din 
faţă erau aruncaţi la înălţime mai mare, ori mai mică, în 
funcţie de forţa smuciturii, în timp ce construcţia în formă 
de ic îi împingea lateral pe ceilalţi. Imaginaţi-vă ţipetele, 
îmbulzeala şi ghionturile iscate când un asemenea ic 
străpunge mulţimea. Nu-ţi poate veni în minte să 
construieşti o asemenea tulumbă decât dacă ai de-a face cu 
o populaţie kurdă şi dacă ai în cap creier de kurd. 

Este de la sine înţeles că pompa înaintează îngrozitor de 
încet, pentru că trebuie foarte des oprită şi adesea se 
întâmplă că îndărătnica masă de oameni ripostează, în 
cazul de faţă, urmarea a fost că tulumba n-a mai ajuns la 
locul incendiului, aşa că stiva de lemne, căruia incendiatorii 
i-au dat foc, s-a transformat în cenuşă. 

Însă prudentul inventator a ţinut cont şi de posibilitatea că 
pompa ajunge la locul de destinaţie, motiv pentru care în 
punctul e al osiei a fixat un cârlig, de care atârnau sub 
pompă un butoi cu apă şi câteva găleți. De la această 
întâmplare încoace, când caut exemple pentru a desemna 
mecanismele publice ale Orientului, întotdeauna îmi vine 
prima dată în minte tulumba din Khoi. De altfel, această 
aşezare kurdă, sangeacul Khoi, nu trebuie confundată 
nicidecum cu oraşul persan care poartă acelaşi nume, din 
provincia Azerbaidjan, pe drumul caravanelor, între 
Erzerum şi Tabris, care este unul dintre cele mai frumoase 


oraşe persane şi care are aproape treizeci de mii de 
locuitori. 

Rămăsei cu Halef în plopul argintiu până ce tulumba nu se 
mai zări şi o dată cu ea mulţimea învălmăşită. Apoi 
coborârăm. Abia acum simţii ghionturile primite. Şi Halef îşi 
freca anumite părţi ale corpului, spunând în felul său unic, 
hazliu: 

— Effendi, dacă focul arde acolo aşa cum îmi ard mie 
picioarele, atunci nu se poate stinge, mai ales că în butoiul 
tulumbei nu era apă. 

— Nu era apă? Eşti sigur? 

— Da, pentru că unuia dintre oamenii care împingeau 
pompa i s-a terminat ciubucul şi l-a pus în butoi ca să-l 
păstreze, ceea ce n-ar fi făcut dacă ar fi fost plin cu apă. 

Am izbucnit în râs. Un pompier cu ciubuc şi butoiul de apă 
ca loc de păstrare a pipelor, asta era mai mult decât comic! 
Râse şi Halef, continuând: 

— Omul care a inventat această tulumbă trebuie că a 
căpătat această idee de la şeful şejatin33. Arde-l-ar focul 
iadului, unde nu există pompă de incendiu care să stingă 
flăcările martiriului! Trupul meu se simte ca o pătură veche 
de cămilă scuturată de praful adunat sute de ani. Norocul 
meu că soarta a fost atât de înţeleaptă să-mi scoată în cale 
acest hor et thalis34, care ţi-a oferit şi ţie protecţie! Când 
ţopăiai pe capetele acestor oameni din Khoi mă cuprinsese 
durerea milei. Poziţia şi mişcările tale erau la fel de 
preţioase ca ale padişahului Persiei când avea oaspeţi de 
vază şi dacă gândul la caii noştri..., o, effendi, caii noştri, 
caii noştri! Ce ne facem dacă ne-au fost furaţi! 

— Vino repede la han, Halef! Drumul este acuma liber, m-a 
cuprins şi pe mine o nelinişte, pe care n-o pot potoli. Să 
mergem la cai! 

Pornii în grabă, urmat de micuțul hagiu, care mai mult 
sărea, din cauză că avea picioare scurte. Nu ne mai 
gândeam la foc, ci doar la caii pe care îi lăsasem 
nesupravegheaţi, în graba de a fi de folos oamenilor. O voce 


interioară îmi spunea clar şi sigur că era ceva în neregulă 
cu caii. Din păcate, vocea a avut dreptate. Ajunserăm la 
han, în curtea căruia nu era ţipenie de om, pentru că, în 
afară de hangiţă, toţi fugiseră la locul incendiului; intrarăm 
în încăpere, unde era întuneric, pentru că nu ardea nici o 
lumânare, iar focul se stinsese. 

Nu aşteptai să ajung la separeul nostru, ci îmi strigai 
armăsarul pe nume. Era obişnuit să-mi răspundă imediat, 
printr-un nechezat prietenos. Acum nu primii acest răspuns 
şi asta mă făcu să alerg speriat până la cămăruţa noastră. 

— Au plecat, Halef! strigai eu. Au plecat, altfel Rih ar fi dat 
un semnal. 

Halef se opri. El, care nu ştia ce-i teama şi şovâiala, acum 
înţepeni de frică. 

— Au plecat, au plecat? bâigui el. Allah mu'awin - 
Dumnezeu să ne ajute! Dacă ni s-au furat caii, rămânem aici 
ca peştii pe uscat. leama mi-a cuprins toate mădularele. 
Sper că măcar ale tale au fost ferite de asta! 

Când ajunsei în fundul camerei şi-mi întinsei mâinile după 
cai, dădui doar de aer. Bănuiala mea nu m-a înşelat. Mă 
cuprinse o teamă şi mai mare când îmi amintii de arme. 
Dacă au dispărut şi armele, aveam o dublă pierdere. Mi-am 
pus armele, înainte de a pleca, lângă puşca lui Halef, în 
colţul din spate, iar deasupra am aruncat pătura noastră. În 
câţiva paşi ajunsei acolo, şi mă aplecai. Mulţumesc 
Domnului! Păturile erau acolo şi sub ele simţii armele! În 
acelaşi timp, îl auzii pe Halef strigând: 

— Chiar nu mai sunt caii? 

— Din păcate, nu! 

— Arde-i-ar şeitan pe hoţi! Trebuie să mă conving că este 
adevărat. Vin la tine! Şi dacă. Allah! M-am împiedicat de un 
om care este întins pe podea şi - o, Allah! Allah! Vino la 
mine, vino repede! Este o femeie legată fedeleş, care nu 
poate vorbi pentru că are un căluş în gură. Numai hoţii au 
putut face aşa ceva, pentru că un om cinstit ştie regulile de 


politeţe cu care trebuie tratate femeile şi care interzic 
oricui să-i bage unei femei altceva în gură decât dulciuri! 

Chiar şi în situaţia de faţă, micuțul îşi păstra chipul hazliu 
de exprimare, care se datora permanentei sale bune 
dispoziţii. Dădui curs chemării sale, mai întâi însă mă 
îndreptai spre masă, unde credeam că voi găsi restul de 
lumânări care arseseră mai înainte acolo. Atunci o văzui pe 
hangiţă lungită pe jos. Era strâns înfăşurată cu frânghii de 
rafie, de nu se putea mişca, iar şorţul ei îi fusese îndesat cât 
s-a putut de mult în gură. După ce i-am scos căluşul şi am 
dezlegat-o, trase de câteva ori aer în piept şi mă imploră: 

— Nu-mi face nimic, effendi! Nu mă pedepsi, pentru că nu 
am nici o vină. 

— Te cred, răspunsei. N-am de gând să-ţi fac vreun rău. 
Aşază-te la masă şi povesteşte amănunţit ce s-a întâmplat în 
lipsa noastră! 

O dusei la masă, pentru că tremura din tot corpul, şi o 
ajutai să se aşeze. Trecu ceva timp până ce se linişti şi reuşi 
să povestească: 

— Când toţi oamenii au fugit spre foc, am vrut să merg şi 
eu într-acolo. Mi-a fost frică să stau afară, aşa că am intrat 
aici. La puţin timp, veniră mulţi oameni necunoscuţi care se 
năpustiră asupra mea. Mă legară şi apoi mă întrebară de 
voi, dacă într-adevăr Kara Ben Nemsi şi Hagi Halef Omar 
erau numele voastre. Dacă voiam să-mi salvez viaţa, trebuia 
să spun adevărul, pentru că şeful lor mă ameninţă că mă 
taie cu cuțitul dacă îndrăznesc să nu-i spun adevărul. Poţi 
să te înfurii pe mine pentru că am vrut să rămân în viaţă, 
eftendi? 

— Nu, eşti nevinovată. Spune, n-ai recunoscut pe niciunul 
dintre hoţi? 

— Nu, toţi îmi erau necunoscuţi, totuşi ştiu cine erau, 
pentru că, înainte de a pleca, şeful lor mi-a spus cine sunt, 
pentru a vă enerva şi a-şi bate joc de voi. 

— Ah! Asta este de cea mai mare importanţă pentru mine! 
E posibil să fi minţit pentru a ne deruta. Ce nume a rostit? 


— N-a minţit, ci este într-adevăr cel drept cine s-a dat, 
pentru că i-am zărit cicatricea adâncă pe obrazul drept şi 
ştiu că Şir Samurek are o asemenea cicatrice din lupta cu 
kurzii bebbeh. 

— Ah, Şir Samurek! 'Te referi la şeicul kurzilor din tribul 
kelhur? 

— Da, el a fost, effendi. 'Toţi kurzii kelhur sunt tâlhari, iar 
el este cel mai mare şi cel mai rău dintre tâlhari. Au pus 
ochii pe caii voştri. Armăsarul tău a muşcat şi a lovit totul în 
jur când au vrut să-l tragă afară, însă au adus funii cu care 
i-au legat picioarele, reuşind astfel să-l scoată din încăpere. 
Calul lui Hagi Halef Omar nu le-a făcut probleme. Au fost 
plini de admiraţie şi încântare faţă de murgul tău, iar şeicul 
s-a bucurat atât de mult de reuşita furtului, încât a povestit 
cum i-a venit ideea şi cum a reuşit să-ţi ia calul. Şir 
Samurek mi-a spus chiar să-ţi povestesc totul. Era de 
părere că trebuie să afli cât de tare ai fost tras pe sfoară şi 
astfel să recunoşti că toţi creştinii sunt nişte proşti. 

— Frumos! Nimeni nu mă va convinge de acest lucru. Cu 
siguranţă însă îşi va da seama foarte curând că această 
batjocură a fost cea mai mare greşeală pe care a putut-o 
face vreodată. La început, sigur, vor fi foarte mândri şi el şi 
tribul lui că au un cal atât de vestit, dar sunt convins că 
această bucurie nu va dura mult. Cum o fi aflat că stau la 
hanul vostru? 

— Vei fi uimit când vei afla, effendi! Ştii cine era omul care 
ne-a furat banii, deşi i-am oferit întreaga noastră 
ospitalitate? 

— Nu. 

— Printre kurzii bebbeh este unul de care se tem toţi 
duşmanii săi şi pe care-l urăsc toţi prietenii săi, pentru că 
aceştia nu-i sunt prieteni, decât cu vorba. El este viclean ca 
Abu Hossein35, puternic ca Assad36 şi însetat de sânge ca 
Parsa37 cu blană neagră. Nu-i ajunge să rămână în tribul 
său şi să ia parte la războaiele duse de acesta, ci, atunci 
când bebbebhii trăiesc în pace cu celelalte aşair38, pleacă de 


unul singur pentru a jefui şi fura. Îl cheamă Agil şi este 
unchiul celor doi şeici Ahmed Asad şi Nisar Hared, fiii 
fostului şeic Gasal Gaboya. 

— Kull ru'ud - tunete şi trăsnete! spusei fără să vreau. N- 
am auzit de el niciodată. Îl cheamă Agil? Ştii sigur? 

— Da, effendi; Nu mă înşel, pentru că şi aici, în ţinuturile 
noastre, se vorbeşte foarte mult despre faptele sale. 

— Oaspetele cu care am luat masa aici se numea Ssali Ben 
Agil! Să fi fost fiul acestui Agil de care vorbeşti? 

— Da, effendi. 

— Ai ştiut lucrul ăsta şi totuşi l-ai lăsat în casă? 

— N-am ştiut, am aflat de la Şir Samurek, care mi-a 
poruncit să-ţi spun şi ţie, ca să plesneşti de furie. Chiar 
cuvintele astea le-a folosit. 

— Bine! Acum vreau să ştiu dacă este vreo legătură între 
prezenţa lui Ssali Ben Agil şi venirea tatălui său. 

— Nu. Fiul n-a ştiut că tatăl său a fost cu puţin înaintea lui 
aici. Şi acum urmează lucrul cel mai important. 

Kurzii kelhur şi bebbeh se urăsc de moarte, de când Agil a 
omorât un kelhur, în urmă cu doi ani. Moartea asta cere 
sângele lui Agil sau al unei rude a lui, neputându-se ajunge 
la o înţelegere cu bani, pentru că kelhurii au cerut un preţ 
uriaş. Astăzi, însă, Aqgil a crezut că poate plăti preţul cerut, 
căutându-i pe kelhuri în apropierea oraşului nostru, unde 
ştia că şi-au aşezat tabăra. 

— La ce s-a gândit pungaşul ăsta! Bănuiesc ce vrei să spui. 
A vrut să-şi salveze pielea în schimbul armăsarului meu 
murg, nu? 

— Da. Agil a fost aici fără ca noi să fi bănuit. Atunci, aţi 
venit voi. El a auzit cine sunteţi şi v-a văzut caii. Încă înainte 
de asta era hotărât să ne fure banii. A şi făcut-o, luându-ne 
şi calul, pentru a ajunge mai repede la kelhuri, să le ofere 
armăsarul tău, ca preţ al sângelui său. 

— Asta a fost mai mult decât curaj, a fost nebunie din 
partea lui. Kelhurii l-au prins şi l-au bătut până a 
recunoscut că sunteţi aici, la noi. Acum îşi primeşte răsplata 


pentru faptele sale: va plăti cu viaţa sângele vărsat. 
Duşmanii nu i-au luat doar banii furaţi, ci au venit ei aici, ca 
să-ţi ia calul. Pe drum, le-a căzut pradă şi fiul lui, care acum 
are aceeaşi soartă ca tatăl. O, effendi, Allah n-a avut 
gânduri bune cu tine şi cu noi, pentru că banii noştri au 
dispărut şi armăsarul tău la fel. Pe ce pun mâna kelhurii nu 
îi mai dau drumul! 

— Asta este o caracteristică a lor, la care nu renunţă de 
bunăvoie. Dar şi eu am anumite ciudăţenii, de care nu mă 
las. De exemplu, obişnuinţa ca atunci când mi s-a furat ceva 
să nu-mi găsesc liniştea până nu recapăt lucrul furat. 

— Vrei să-ţi ceri calul înapoi de la kelhuri? 

— Da. 

— Îi vei căuta, deci? 

— Da. 

— Dar nu ştii încotro au luat-o! 

— Am să-i găsesc şi îi voi urmări. 

— Ţi s-a urât cu viaţa, effendi? Ştii ce înseamnă să-i 
urmăreşti pe kelhuri şi să le ceri prada? Te duci la moarte 
sigură! 

— Te înşeli. Mai degrabă mor ei dacă refuză să ne 
înapoieze caii. 

Auzind acestea, femeia se dădu puţin pe spate, uitându-se 
cercetător la mine ca la un nebun de care trebuie să te 
fereşti. Apoi dădu abătută din cap. 

— Effendi, am auzit că voi, creştinii, sunteţi nişte oameni 
care nu doar cred, simt şi gândesc altfel decât noi, ci fac 
absolut totul diferit de noi. De aceea, probabil, poţi să obţii 
ceva ce un musulman n-ar reuşi niciodată. Tu şi Hagi Halef 
aţi făcut multe lucruri care păreau imposibil de făcut. Chiar 
credeţi că veţi reuşi să vă luaţi caii înapoi? 

— Da. 

— Allah! Dacă pot fi obligaţi kelhurii să vă dea înapoi ceea 
ce vă aparţine, ar putea fi siliţi să ne dea şi nouă banii. 

— Bineînţeles. 


— Dar nici un locuitor din Khoi n-ar îndrăzni să meargă la 
ei şi să le ceară acest lucru. Effendi, ştii cât de bine te-am 
primit şi tratat? 

Această întrebare ascundea o viclenie întemeiată şi intrai 
de bunăvoie în joc. 

— Da, ştiu foarte bine de câtă atenţie ne-am bucurat. 

— Spune, deci, dacă învăţătura voastră vă interzice să fiţi 
recunoscători! 

— Recunoştinţa este una dintre cele mai deosebite virtuţi 
ale fiecărui creştin. 

— O, effendi, atunci te rog să fii un bun creştin şi să-ţi 
urmezi învăţătura, ajutându-ne să ajungem din nou în 
posesia banilor! 

— Să zicem că sunt de acord să-ţi îndeplinesc această 
dorinţă, cum îţi imaginezi că voi acţiona? 

— Nu trebuie să-ţi spun eu ce să faci. Porniţi pe urmele 
kurzilor kelhur ca să vă luaţi caii înapoi. N-ar fi un efort în 
plus şi nici mai periculos dacă ne-aţi aduce şi banii într-un 
singur drum! 

Halef râse la auzul acestor vorbe. Eu însă îi explicai: 

— Ai, desigur, dreptate, şi sunt de acord să-ţi fac acest 
serviciu, dar nu înainte de a-mi face şi tu un hatâr. 

— Spune-mi repede ce doreşti. Dacă pot, fac cu plăcere. 

Aveam un motiv special să-i vorbesc astfel. Trebuia 
neapărat să ne recăpătăm caii, trebuia, deci, să-i urmărim 
pe tâlhari. Drumul pe care-au luat-o îl puteam dibui doar 
după urme, pe care nu le desluşeam decât la lumina zilei. 
Până dimineaţa, kurzii căpătau un avans pe care nu 
reuşeam să-l recuperăm decât cu nişte cai buni, iar aici nu 
puteai nici cumpăra, nici împrumuta asemenea animale de 
preţ, chiar dacă din întâmplare ar avea. Trebuia să aflu mai 
multe de la hangiţă şi să mă asigur de ajutorul ei, chiar şi în 
cazul că ar trebui să fac ceva ce nu i-ar fi pe plac. 

— Trebuie să pornim pe urmele kelhurilor şi să-i ajungem 
din urmă, îi explicai eu. Avem nevoie pentru asta de cai 
buni. Crezi că vom găsi câţiva de cumpărat? 


— Aici nu este nici un negustor şi nici nu cunosc vreun 
proprietar de cai care să vrea să vândă vreunul. 

— Nici de împrumutat? 

— Nu. 

— Asta e destul de rău, pentru că fără cai nu putem porni 
după kelhuri şi nici să te ajutăm să-ţi recapeţi banii. 

— O, effendi, mai avem doi cai în grajd, pe care ţi-i 
împrumutăm. 

— Sunt buni alergători? 

— Nu, au aproape douăzeci de ani. Pe cel mai bun l-a furat 
Agil şi pe următorul mai bun, la luat bărbatul meu. 

— Animale atât de bătrâne nu ne sunt de folos, pentru că 
tâlharii au un avans mare, pe care nu-l putem recâştiga 
decât cu cai iuți. 

— Allah kerim - Dumnezeu este milostiv! Dar se pare că 
tocmai cu noi nu este, se plânse hangiţa din Khoi. 

— Nu mai este nimeni pe aici care să aibă doi cai buni, 
iuți? 

— Ba este unul, dar nu vrea să vândă; şi să împrumute, 
nici atât. 

— Nici dacă află că astfel îl ajută pe bărbatul tău să pună 
mâna pe bani? 

— Cu atât mai mult, pentru că ne este duşman. 

— Chiar aşa! Cine, mă rog, este omul acesta? 

— Vecinul nostru, care s-a mutat din Kirkuk, aici. A fost la 
început un mic baija39, şi, apoi, a ajuns tabbah el adwija40, 
câştigând foarte mulţi bani. Se spune că n-a fost cinstit şi de 
aceea a trebuit să plece din Kirkuk. Aici în Khoi este cel mai 
bogat om şi se poartă ca un paşă cu trei tuiuri. Are două 
cămile scumpe şi cinci cai şi mai valoroşi, dintre care doi i-a 
cumpărat nu de mult. Încă nu sunt obişnuiţi să stea în 
grajd. 

— Încă nu stau în grajd? Deci sunt afară, în aer liber? 

— Da. 

— Unde? 

— În grădina care se află în afara aşezării. 


— E o mare lipsă de prevedere să laşi doi cai buni afară, 
nesupravegheaţi! 

— Nu sunt nesupravegheaţi, pentru că în grădină este un 
chioşc în care doarme stăpânul, iar ziua îi păzesc doi 
servitori. 

— Grădina e în partea cătunului unde a izbucnit incendiul? 

— Nu, e spre nord. De ce întrebi, effendi? 

— Îţi voi spune dacă aflu că ai gura pecetluită. Poate, 
astfel, îţi vei primi banii înapoi. 

— Effendi, dacă este aşa, nici o vorbă nu vor rosti buzele 
mele! Eşti mult mai înţelept decât domnul şi stăpânul meu, 
care a plecat într-o direcţie greşită. De aceea i-au căzut 
kelhurului banii în mână. Încă nu ţi-am spus cum a izbucnit 
incendiul. Kelhurii au dat foc, gândindu-se că veţi fugi într- 
acolo şi vă veţi lăsa caii singuri, ca să-i poată fura mai uşor. 
Şi aşa s-a şi întâmplat. Dar voi îi veţi lua înapoi şi ne veţi 
aduce şi banii noştri. Spune-mi, deci, ce trebuie să ţin 
secret! 

— Ascultă! Trebuie să-i ajung din urmă pe kelhuri. Pentru 
asta am nevoie de cai iuți. Dar pentru că nu-i pot nici 
cumpăra, nici împrumuta, trebuie să-i iau fără permisiunea 
proprietarului. Mă înţelegi? 

Hangiţa nu era căzută-n cap. Clipi din ochi cu înţeles, dădu 
însă din cap, zicând: 

— Îi vei aduce înapoi? 

— Bineînţeles. Nu suntem hoţi. 

— Vrei să împrumuţi cei doi cai frumoşi ai spiţerului? 

— Da. 

— N-am nimic împotrivă, mai ales că nu este prietenul 
nostru şi trebuie să-ţi spun că sunt cei mai iuți cai din Khoi. 

— Hm, da! Dacă aş şti exact unde e grădina. 

Se uită în pământ. 

— Trebuie să înţelegi, effendi, că într-o astfel de situaţie 
nu-ţi pot fi de ajutor, dar, dacă-mi permiţi, îţi voi da un sfat 
bun. 

— Chiar te rog. 


— Ai nevoie şi de şei? 

— Nu, le-am folosit pe-ale noastre ca să le punem sub cap. 
Sunt acolo, în spate, pentru că, nu ştiu de ce, kelhurii nu le- 
au luat. 

— Aşteptaţi câteva minute. Luaţi, apoi, şeile şi părăsiţi 
hanul. După ce aţi trecut de a treia casă pe stânga, veţi 
vedea o femeie pe care o veţi urma fără să vă apropiaţi de 
ea. La ieşirea din cătun vă va face un semn, proptind de 
poartă bastonul pe care-l ţine în mână şi apoi se va 
îndepărta. Nu mai mergeţi după ea, pentru că această 
poartă duce în grădină, unde se află caii spiţerului. Faceţi 
aşa cum vă spun eu? 

— Da. 

— Allah să fie cu voi! Să vă ajute să aduceţi banii înapoi, 
pentru că, dacă domnul şi stăpânul meu nu-i recapătă, 
trebuie să dea de la el şi vom fi săraci ca cerşetorii! 

Se ridică şi ieşi. Halef se uită la mine, râse scurt, abia 
auzit, şi întrebă: 

— Effendi, chiar vrei să împrumuţi caii ăştia? 

— Bineînţeles! Sau putem proceda altfel? 

— Nu. În plus e o şotie care-mi place teribil. Mă încântă 
ideea. Dar ce crezi de hangiţă? 

— E o femeie isteaţă. 

— Mult mai isteaţă decât soţul ei! Cine o fi femeia pe care 
trebuie s-o urmăm? 

— Chiar ea. 

— Aşa cred şi eu. Capul bărbatului se aseamănă adesea cu 
o punguţă goală, în capul femeii găseşti întotdeauna măcar 
un piastru şi când crezi că l-ai scos pe ultimul, tot mai 
rămâne unul ascuns. Nu mai este mult până la ivirea zorilor. 
Trebuie să luăm caii înainte de a se lumina de ziuă. Să 
mergem! 

Ne luarăm puştile, păturile şi fiecare şaua sa. Focul le mai 
dădea de furcă tuturor localnicilor. leşirăm neobservaţi şi 
ajunserăm la casa cu pricina. Acolo stătea o femeie cu faţa 
acoperită şi cu un baston în mână. Când ne văzu venind, o 


luă înainte şi noi o urmarăm. Flăcările ardeau încă aşa de 
tare, încât luminau totul în jur. 

Merserăm pe un drum când îngust, când mai larg, printre 
case şi colibe, până am lăsat în urmă cătunul. Ajunserăm 
lângă un gard lung de spini, la mijlocul căruia femeia, care 
era cam cu douăzeci de paşi înaintea noastră, se opri şi 
rezemă bastonul. Apoi se furişă pe un drum lateral. Când 
ajunserăm la locul ştiut, văzurăm o poartă întredeschisă. E 
foarte posibil că spiţerul să se fi grăbit şi el la locul 
incendiului, de a lăsat zăvorul deschis. Făcurăm, mai întâi, 
cam o sută de paşi înainte, până dădurăm, în plin câmp, de 
o grămadă de pietre, unde ne lăsarăm şeile şi armele. Apoi 
revenirăm la poartă, o deschiserăm ca să intrăm, după care 
o împinserăm în urma noastră şi merserăm în grădină. 

Flăcările focului nu luminau până aici, totuşi vedeam 
pomii, chioşcul şi, nu departe de el, un fel de construcţie din 
scânduri, încotro ne şi furişarăm. Ajunserăm fără probleme. 
Se părea că şi servitorii erau plecaţi, ca şi stăpânul lor. Cei 
trei cai stăteau după gardul de scânduri, legaţi de nişte 
pari. Probabil că spiţerul nu ştia că noaptea, caii sănătoşi se 
întind să se culce. Găsirăm repede intrarea în micul staul. 
Intrarăm să-i dezlegăm pe cei doi mai buni. Erau doi cai 
suri, care la început se agitară puţin pentru ca, apoi, să 
răspundă mângâierilor noastre şi să ne urmeze în linişte. 
Ajunserăm cu bine la grămada de pietre şi puserăm şeile pe 
ei. 

Acum erau ai noştri şi nimeni n-ar fi fost în stare să ni-i mai 
ia. Am pus mâna pe ei tocmai la timp, pentru că înspre 
răsărit se iveau zorii zilei. 

— Mulţumesc lui Allah că avem cai! zise vesel Halef. Şi 
cred că femeia a avut dreptate. Caii ăştia suri nu par să 
provină din strămoşi răi. Acum se pune întrebarea încotro o 
luăm. Ce crezi, effendi? 

— Cred că focul a fost provocat de kurzii kelhur, pentru a-i 
atrage pe toţi locuitorii din Khoi la locul incendiului. Crezi 


că au plecat într-o direcţie spre care ar fi trecut pe lângă 
foc? 

— Nicidecum! Au căutat cu siguranţă un drum care să 
meargă în partea opusă. 

— Ei bine, noi suntem acum tocmai în direcţia opusă 
incendiului. Dacă ne îndepărtăm preţ de zece minute, nu se 
mai văd deloc flăcările, în schimb se luminează afară 
suficient ca să dibuim urmele lăsate de hoţi. După ce le 
găsim, e sigur că nu le mai pierdem. Hai să mergem! 

Încălecai şi Halef îmi urmă exemplul. Atunci observarăm 
că surii sunt plini de foc şi că de mult n-au mai fost călăriţi. 
Trebuia totuşi să ne asculte. Nici nu trecură cele zece 
minute, că nu departe, în latura noastră, văzurăm un cal 
căzut. Merserăm într-acolo şi descălecai să văd ce-i cu el. 
Fusese împuşcat în cap chiar în noaptea asta, pentru că 
sângele încă nu, se scursese de tot. De ce o fi fost împuşcat? 
Mă uitai mai bine la el şi descoperii că n-a putut merge mai 
departe, pentru că era rănit la un picior. 

— Halef, am dat deja de urme! strigai eu, bucuros de acest 
succes rapid. Vezi urmele astea de încălțări pe pământ! 
Urme de om şi urme de cai! 

— Dar or fi ale kurzilor? 

— Cu siguranţă! Faptul că le-am găsit i se datorează lui 
Rih. 

— Cum aşa? 

— Armăsarul nu ascultă de nici un străin. Nu l-au adus 
uşor şi, mai cu seamă, nimeni n-a cutezat să-l încalece. Erau 
grăbiţi şi l-au forţat să meargă, poate chiar l-au lovit. Atunci 
precis a dat din copite cum numai el ştie s-o facă, l-a lovit pe 
acest biet cal şi au fost nevoiţi să-l împuşte. 

— Da, sigur. Precis a fost aşa. Am găsit urmele şi mă rog 
lui Allah să-l găsim repede pe Rih. Crezi că au un avans 
mare? 

— Timpul îl putem calcula, şi anume de când a început 
incendiul; dar distanţa la care au ajuns, mai greu. Cu 
siguranţă s-au grăbit, dar trebuie să ţinem cont şi de 


rezistenţa opusă de armăsar. Isteţul animal ştie că ne-a fost 
răpit şi se va apăra cât va putea. Dacă îl bat, e cu atât mai 
râu, pentru că atunci nu poate fi urnit din loc. După ce se 
luminează mai bine, voi putea vedea mai limpede urmele pe 
care vom merge. 

Încălecai din nou şi pornirăm la drum, orientându-ne după 
urme, care erau atât de clare că nu le puteam pierde, deşi 
mai era destul până să se lumineze ca lumea. 

Drumul ne ducea spre nord. Kurzii s-au ferit să meargă pe 
cărări bătute şi, după toate semnele întâlnite, ne-am dat 
seama că au fost deosebit de precauţi. 

Când Halef se minună de acest lucru, îi explicai din ce 
motive au procedat aşa. 

— Şeicul ştie cu cine are de-a face. În aroganţa sa, i-a spus 
hangiţei totul şi simte că disprețul lui ne-a provocat. Este 
convins că vom face tot posibilul să ajungem la caii noştri şi 
că, deci, îl vom urma. De aici toată prevederea sa! Dar, 
făcând abstracţie de numărul persoanelor, le suntem 
superiori. 

— Ai dreptate, încuviinţă Halef. Dincolo de marea cea 
mare, în Bilad Amirika, ai învăţat cum să descoperi o urmă 
şi să te orientezi după ea. Ne vom lua precis caii înapoi, 
pentru că acest şeic al kelhurilor nu este o culme de 
deşteptăciune. Ne-a dovedit-o în noaptea asta. 

— Cum? 

— Prin aceea că n-a dat importanţă şeilor şi armelor 
noastre. Gândeşte-te numai la cât de valoroasă este reşma 
ta! Un asemenea harnaşament nu poate avea nici un kurd 
kelhur. Ticăloşii ăştia au avut orbul găinii de au putut lăsa 
aşa o comoară. 

— E uşor de explicat cum s-a întâmplat. În primul rând, 
hoţii au fost foarte grăbiţi şi, cum nu-i interesa decât Rih al 
meu, au fost mulţumiţi că l-au luat şi n-au mai pierdut 
vremea să caute şi altceva. În al doilea rând, după paravan 
era întuneric. Probabil, când l-au forţat să mărturisească, 
Agil nu le-a spus nimic despre reşma. 


— Aş vrea să le spun asta acuma. Ce s-ar mai înfuria că le- 
a scăpat o pradă bogată! Ar trebui să călărească în iad pe 
şei din fier încins îmbrăcate în piei de kanâfid41 drăcoşi! 

Urmele ne purtau pe un câmp cu iarbă în care se puteau 
vedea foarte clar. Roua se ţinea încă pe firul ierbii şi lucea 
ca nişte perle şi diamante în razele soarelui care se înălța. 
Iarba călcată în picioare nu s-a ridicat încă. Orientându-mă 
după asta, după direcţia vântului, după relief şi după alte 
semne de care trebuia să ţinem cont, stabilii că cei pe care-i 
urmăream erau la o distanţă de două ore de mers călare. 
Nu mergeau din cale-afară de repede, deşi se grăbeau 
foarte tare. Doar armăsarul meu era vinovat că nu puteam 
călări mai repede. 

După calculul meu îi puteam ajunge în trei ore, fără să 
forţăm prea tare, aşa că dădurăm bice cailor, pe care până 
acum îi lăsasem în pas domol. Halef crezu ca vom acţiona 
deîndată ce-i vom fi ajuns din urmă pe kurzi. Eu însă îl pusei 
puţin pe gânduri. 

— Câţi călăreţi crezi că sunt înaintea noastră? 

— Nu pot să apreciez la fel de bine ca tine, dar cred că 
sunt vreo treizeci de oameni. 

— Eu zic că sunt cel puţin patruzeci. 

— Cu zece mai mult sau mai puţin e totuna. Oricum ne 
luăm caii de la ei! 

— Să nu crezi că va fi aşa uşor! Acum s-ar putea să se fi 
adunat deja o sută sau chiar mai multe sute la un loc. 

— Cum aşa? Un kurd nu este un namussa42, care se 
înmulţeşte în zbor. 

— Mai întâi că ţânţarii nu se înmulţesc în aer şi apoi 
trebuie să te gândeşti că kelhurii care ne-au furat sunt doar 
o mică parte dintr-o tabără mai mare. 

— Cum ai ajuns la concluzia asta? 

— "Ţinând cont de împrejurări, Agil i-a căutat pe kelhuri ca 
să trateze cu ei. A ştiut, deci, unde-i găseşte. Patruzeci de 
călăreţi sunt însă un grup mereu în mişcare, care acum 
apar aici, acum în altă parte, şi niciodată nu ştii unde-i poţi 


găsi. Dacă Agil a ştiut unde dă de ei, înseamnă că nu este 
vorba despre o şatră aşa de mobilă, ci de o tabără fixă mai 
mare. Cred că eşti de acord. 

— Da, înţeleg. Dacă-i aşa, lucrurile stau cu totul altfel 
decât mi le-am închipuit eu. Am crezut că imediat ce dăm 
de ei, pătrundem ca două ghiulele într-un muşuroi de 
furnici. 

— Ne-am abţine de la aşa ceva, chiar dacă ar fi vorba doar 
de patruzeci de călăreţi. Ştiu că eşti un războinic viteaz, 
care nu se teme nici de o sută sau chiar mai mulţi duşmani, 
dar vitejia nu trebuie să se transforme în lipsă de 
cumpătare. Adevăratul curaj este urmat întotdeauna de 
prevedere, de chibzuinţă. 

— Ai dreptate, effendi! Ştiu la ce te referi. Vrei să fii şi tu 
măcar o dată viclean. O, eşti un mare erou; ştiu, pentru că 
am trecut de o mie de ori prin asta. Am fost de faţă când tu, 
singur, în plină noapte, l-ai înfruntat pe leu. Te-am văzut 
luptând, înconjurat de mulţi duşmani, ca o stâncă în valuri, 
ca un uriaş între pitici, ca un elefant între furnici mişunând 
şi purici săltăreţi. Inima îmi creştea în piept, iar mândria 
punea stăpânire pe mine, pentru că, după ce ne-ntorceam 
victorioşi acasă, eram întâmpinați de chiotele alor noştri, 
preamăriţi de cântece de kamandşat43 şi de sunete vesele 
de anfar44. Micuța nakkara45 ne aducea laude şi marea 
tarabukka46 bătea tactul. Războinicii ne invidiau, femeile şi 
fetele dansau în jurul nostru hora desfătării, iar Hanneh, 
nevasta mea, cea mai bună şi mai frumoasă nevastă de pe 
pământ, mă cuprindea cu braţele, în liniştea nopţii, plângea 
de bucurie şi-mi spunea că sunt iubitul ei, raza norocului ei! 

Halef îşi iubea soţia cu o sinceritate rar întâlnită. Acum, 
gândindu-se la ea, se opri puţin, cuprins de emoție. Abia 
după un timp continuă: 

— Da, aşa a fost, aşa te-am văzut eu, ca un erou pe care 
nimeni nu-l poate învinge. Însă era mult mai frumos şi chiar 
mai vesel când puneai armele de-o parte şi te foloseai de 
viclenie. Ce este isteţimea a o mie de kurzi sau perşi 


împotriva noastră, o dată ce am hotărât să-i învingem cu 
pistoalele spiritului, cu puştile vicleniei şi cu cuţitele 
prefăcătoriei! Pot să vină cei mai deştepţi oameni ai 
sultanatului, că noi îi păcălim pe toţi, îi ducem de nas de aici 
până la Mecca şi de acolo înapoi, până la Teheran şi Isfahan. 

— Nu e chiar aşa de rău, dragă Halef, intervenii eu. 

— Rău nu e effendi, e nemaipomenit! Adu-ţi aminte câte 
am obţinut prin şiretenie! Ceea ce oricine considera că este 
imposibil şi n-am fi făcut cu o sută de ghiulele, am realizat 
prin pozne nostime. Când eram aşa de aproape de moarte, 
că-i simţeam suflarea rece până în mădulare şi nu ne mai 
putea salva nici un act de curaj nebun, îţi venea o idee 
năstruşnică în minte, care ne scotea din apele disperării la 
malul mântuirii. De câte ori n-am fost ca păsările ale căror 
picioare erau deja în laţ şi spre care se întindeau deja 
mâinile morţii ca să le sucească gâtul, dar viclenia ta a 
desfăcut întotdeauna la timp nodul, iar când mâna era gata 
să ne apuce, ne luam zborul cu un nagha el masgara47. 

Ciripit zeflemitor suna bine! Mă pufni râsul. Atunci îşi 
întoarse capul spre mine înfuriat şi întrebă indignat: 

— Ce e de râs, sidi? Ţi se pare aşa amuzant să-ţi sucească 
cineva gâtul? 

— Să-ţi sucească gatul nu, dar ciripitul! 

— Nu-ţi bate joc. Dacă în discuţiile cu tine mă exprim mai 
elevat, metaforic, o fac din consideraţie pentru erudiţia ta şi 
nu merit să râzi de mine. Eşti un mare viteaz şi adesea un 
maestru al şireteniei, faci însă deseori greşeala să nu-mi 
recunoşti mie, prietenul şi ocrotitorul tău, calităţile care mă 
înalţă deasupra capetelor goale ale altor muritori, şi care ar 
fi trebuit să-ţi dovedească faptul că Allah ţi-a vrut numai 
binele când a făcut în aşa fel încât să ne cunoaştem! 

Micuţul hagiu se simţi puţin jignit, tocmai de mine. În 
asemenea situaţii tăceam, pentru că furia lui trecea la fel de 
repede cum şi venea. Aşa se întâmplă şi acum. După o 
vreme, în care nu spusei nimic, se uită la mine atent şi 
întrebă îngrijorat: 


— Ce este cu tine? Nu scoţi o vorbă şi ne înţelegeam aşa 
de bine. Te-am supărat? 

— Nu. Mă gândeam doar la calităţile care te ridică atât de 
mult deasupra mea. 

— Deasupra ta? Nu asta am spus. N-am vorbit despre aşa 
ceva, pentru că toate calităţile mele mi le-ai cultivat tu. De 
aceea îl preamăresc şi-i mulţumesc lui Allah zilnic, în toate 
cele cinci rugăciuni, pentru că mi te-a scos în cale. Vrei să 
fii iarăşi bun cu mine? 

— Dar nu am fost supărat pe tine! 

— Aceste vorbe mă fac să-mi tresalte inima şi să-mi 
încânte sufletul. Se întâmplă foarte rar, dar totuşi se 
întâmplă, să fii nemulţumit de mine. Atunci îmi străpung 
sufletul zece mii de debabis48 şi simt cum în miezul iubirii 
pe care ţi-o port ar arde o sută de mii de kibritat frengija49. 
Şi nu-mi mai găsesc liniştea până nu te văd zâmbind şi ochii 
tăi nu devin prietenoşi. 

Povestea asta cu acele de gămălie şi cu chibriturile a fost 
iarăşi bună! Mă străduii să nu mai râd ca mai înainte. 

— De fapt, continuă el, ne-am abătut cu totul de la ce 
discutaserăm înainte. Ai fost de părere să nu folosim forţa, 
ci şiretenia împotriva kurzilor. Te-ai gândit ce festă să le 
jucăm? 

— Nu. Nu pot face nici un plan până nu-mi cunosc 
duşmanul şi tot ce este legat de el şi de intenţiile lui. E bine 
să întrerupem discuţia noastră, pentru că urmele ne răpesc 
toată atenţia. 

Dacă până aici kurzii au evitat toate potecile umblate, 
acum nu mai exista nici un drum de care să se fi putut ţine 
deoparte. Am trecut pe drumuri cu iarbă, apoi prin 
luminişuri de păduri, ca să ajungem pe un platou stâncos, 
golaş, întins şi abrupt, pe care potcoavele cailor nu lăsau 
nici un fel de urme. Am fost nevoit să mă orientez după 
semne foarte mici, uşoare zgârieturi şi julituri, pe care un 
ochi neformat precis nu le-ar fi observat. 


Când ajunserăm în partea de sus a platoului stâncos, în 
faţa noastră se întindea o câmpie mare, al cărei capăt nu se 
putea vedea, pentru că era presărată cu pini. De aici, 
urmele se despărţeau, ducând în toate direcţiile peste 
câmpie. 

— Allah, Allah! se plânse Halef. Ce farsă urâtă ne-au jucat 
kelhurii! 

— Cum aşa? îl întrebai eu. 

— Nu vezi că s-au despărţit ca să ne încurce? Acest Şir 
Samurek nu este chiar aşa de prost pe cât am crezut. 

— Dimpotrivă, este şi mai prost decât am crezut! 

— Chiar aşa? Te rog să-mi explici! 

— E prea la mintea cocoşului ca să mai fie explicat. Crezi 
cumva că s-au despărţit definitiv? 

— Nu, este doar un truc. 

— Dar este un truc care nu le foloseşte la nimic, pentru că 
şeful lor a fixat un punct unde să se reîntâlnească. 

— Ah, acum înţeleg! Trebuie deci să mergem doar după un 
rând de urme ca să ajungem la locul de întâlnire. 

— Bineînţeles! Alegem urmele mai clare, deci cele ale 
grupului mai mare. Uită-te aici! Pământul este atât de 
răscolit, încât brazde întregi sunt aruncate peste tot. Unul 
dintre cai n-a vrut să meargă mai departe şi m-aş înşela 
teribil dacă aş spune că n-a fost Rih al meu. Pe urmele astea 
vom merge. Haide! 

Dădurăm pinteni cailor şi o pornirăm în galop după urmele 
de copite, iar pinii răsfiraţi nu ne stăteau nicidecum în cale! 
Surii noştri erau cai tineri. Spiţerul, care probabil nu era 
călăreț, i-a cam dezvăţat, cu noi însă şi-au revenit repede şi, 
spre satisfacția mea, îmi dădui seama că pentru ceea ce 
urmăream n-am fi găsit cai mai buni. 

După vreun sfert de oră de mers, drumul începu să 
coboare şi ajunserăm pe o vale nisipoasă, fără apă, unde-şi 
duceau veacul doar nişte tufe de grozamă şi alte 
leguminoase lemnoase fără importanţă. În acest nisip, 
urmele se distingeau foarte clar, exact cum ne-am dorit; şi 


după ce-am mers de-a lungul văii, cu toate meandrele sale, 
cam o jumătate de oră, văzui o urmă care cobora dinspre 
stânga, unindu-se cu cele după care ne-am luat noi. Apoi 
apăru o a doua, a treia, a patra şi a cincea, până când 
urmele potcoavelor, care s-au despărţit sus pe platou, s-au 
reîntâlnit aici. 

— Effendi, ai avut dreptate, se bucură Halef. Kurzii sunt 
din nou împreună şi şiretlicul şefului lor nu ne-a putut ţine 
pe loc. De îndată ce-l vom prinde, îi voi spune că dacă crede 
că se poate măsura cu tine, nu este altceva decât o batta50 
bătrână, grasă şi răguşită, care cutează să se ia la întrecere 
cu belabil51 din al şaptelea cer! 

Era cât pe ce să râd, şi nu atât de comparaţia dintre rață 
şi privighetoare, cât de siguranţa şi firescul cu care credea 
că îl vom prinde pe şeic; noi, doi străini, singuri, pe 
puternicul stăpân al kelhurilor, care în orice caz avea mai 
mult de patruzeci de războinici, cu care a venit la Khoi să- 
mi fure calul! Dar aşa era micul şi îndrăzneţul meu prieten! 
Şi nici prin gând nu-mi trecea să-i ştirbesc încrederea în 
sine, pentru că tocmai această fire încrezătoare a sa era 
cea care făcea din el un camarad de nădejde când eşti la 
strâmtoare ori în pericol. Dădui din cap aproape aprobator 
şi explicai: 

— Dacă nu ne putem atinge scopul pe nici o altă cale, 
normal că vă fi necesar să-l constrângem pe Şir Samurek. 
De fapt, cred că vom afla curând cum stăm cu kelhurul, 
dragă Halef. Dacă kismetul a hotărât să joci astăzi un rol de 
viteaz, cortina se va ridica nu peste mult timp. 

— Crezi? întrebă el alintat. Să se întâmple cum vrea 
destinul. Voi face tot ca să te văd mulţumit. Dar de ce crezi 
că se ridică peste puţin timp cortina? 

— Şiretenia şeicului m-a făcut să gândesc aşa. De ce n-a 
folosit viclenia acolo, în regiunea Khoi? Bănuiesc, după cum 
am mai spus, că avem de-a face cu o tabără întreagă şi nu 
cu un grup de kelhuri. Nu trebuie să găsim locul unde se 
află această tabără şi ideea de a ne ţine departe de acest 


loc i-a venit lui Şir Samurek în momentul în care a ajuns 
aproape de tabără. Fii atent, nu mai avem mult de mers! 

Valea în care ne aflam făcu o cotitură mare spre stânga, 
formând un unghi ascuţit. Kurzii n-au mers pe acest drum, 
ci au urcat pe latura văii din vârful unghiului. Halef 
intenţiona să meargă pe urmele lor, fără să se oprească. Eu, 
însă, îl oprii. 

— Stai! Dacă, după cum bănuiesc, suntem aproape de 
tabără şi dacă şeicul, îşi dă seama că l-am urmărit, e de 
aşteptat să-şi fi pus oameni de pază, care ori ne fac de 
petrecanie, ori îl anunţă că ne apropiem. Trebuie să fim 
foarte atenţi. Rămâi aici să-mi ţii calul, iar eu mă furişez pe 
jos, să văd cât de sigur e drumul mai departe. Nu pleci de 
aici, în nici un caz, până nu mă întorc sau nu te strig de 
acolo, de sus! 

Coborâi de pe cal, îi dădui lui Halef hamurile şi mă căţărai 
pe coasta văii, unde erau copaci şi tufişuri care-mi serveau 
ca acoperire. Orientându-mă după urmele kurzilor, n-am 
văzut nici măcar o urmă care să se abată în altă parte. Sus 
erau stânci acoperite cu pădure de molid, în care mai 
întâlneai din loc în loc câte un stejar. Mersei pe urme timp 
de cincisprezece minute. Rămăsese un singur şir de urme. 
Tocmai voiam să mă întorc, când observai că pădurea 
începea să se rărească într-o parte. Urmele duceau la 
stânga, spre un jgheab; în dreapta se înălța dintre tufişuri o 
bucată de stâncă, ca un turn de veghe pe jumătate 
prăbuşit. Mă căţărai pe această stâncă, mă uitai de jur 
împrejur şi speranţele nu-mi fură înşelate. Piciorul muntelui 
dădea într-o câmpie verde pe unde curgea un pârâu, care 
se pare că îşi avea izvorul în jgheabul amintit. Destul de 
departe, în câmpie, se afla tabăra kurzilor, pe malul 
pârâului, sau, mai bine zis, s-a aflat acolo, pentru că se 
putea uşor observa că deja au ridicat-o. Era o viermuială de 
nedescris. Vedeam oameni şi cai, vedeam călăreţi care erau 
deja în şa. Femei nu erau şi nici animale, în afară de cai. Nu 
era vorba de o tabără obişnuită, cu femei, cuptoare, ci o 


tabără ridicată doar de bărbaţi, dar care n-au stat în 
corturi, ci s-au adăpostit sub acoperişuri din crengi şi 
frunze, prinse de câte patru pari. Nu putea fi vorba de o 
expediţie de vânătoare şi nici de una de război în regiunea 
aceasta. La început, tabăra ridicată de kelhuri aici a fost o 
enigmă pentru mine, până când am aflat ulterior că au 
intenţionat să atace şi să tâlhărească, dincolo de Munţii 
Musara pe locuitorii de la graniţa persană. Se adunaseră 
cel puţin trei sute de războinici. În afară de cai, aveau cel 
puţin cincizeci de catâri, încărcaţi cu bagaje. Turbanele 
mari şi deschise la culoare, purtate de kurzi, îţi lăsau 
impresia că sunt dovleci. Încercai să-l descopăr pe Rih, dar 
în învălmăşeala care domnea acolo, îmi fu imposibil. 

Pe jumătate mulţumit, pe jumătate dezamăgit mă întorsei, 
dar nu chiar până la Halef. Mă oprii deasupra văii nisipoase 
şi-i strigai să mă urmeze. Când ajunse la mine, îmi dădu 
calul. 

— Ai descoperit oamenii de pază, sidi? mă întrebă el. 

— Nu. 

— Dar tabăra? 

— Da. 

— Ce lipsă de prevedere din partea lui Şir Samurek. 
Trebuia să-şi pună oameni de pază, pentru a se asigura că 
nu ne vom apropia de tabără aşa de uşor şi fără să fim 
văzuţi! 

— N-a considerat că e necesar, pentru că au ridicat deja 
tabăra. 

— Ce? Au ridicat-o? Vor să plece? 

— Da. Se pare că a dat ordinul de plecare imediat după ce 
a sosit. 

— Încotro vor să meargă? 

— Vom afla, pentru că îi vom urmări până ne vom lua caii 
înapoi. 

Merserăm călare până la stâncile de pe care am cercetat 
zona, ne legarăm caii şi urcarăm pe stânci pentru a urmări 
ce se întâmplă în tabăra kelhurilor. Ajunserăm la timp, ca să 


vedem plecarea lor. Ei formară, călărind câte doi sau câte 
trei alături, un şir lung şi îngust, care se mişca pe fundalul 
verde, primii oameni depăşind deja raza noastră de vedere. 

— Uite-i cum pleacă ticăloşii, nenorociţii, spuse cu mânie 
Halef, iar noi stăm aici şi-i urmărim cu privirea, lingându-ne 
pe bot ca nişte câini hămesiţi, cărora le fuge de sub nas 
prada pe patru picioare. Aşteptaţi doar puţin că ne vom 
năpusti peste voi ca doi lei furioşi asupra unor şoricei şi vă 
vom prinde între fălci, până vi se zdrobesc coastele, iar 
picioarele şi mâinile vă vor cădea smulse! Priveşte, sidi, cum 
se îndepărtează şi ne silesc caii să-i urmeze! Cine ştie ce 
ticălos jegos stă pe calul meu! Tu eşti liniştit, ştiind că Rih al 
tău nu poate fi atins de nici un kurd. Căci cel care ar 
îndrăzni să încerce acest lucru ar trebui mai întâi să se fi 
înregistrat în Cartea Vieţii. Mânia clocoteşte în sufletul meu, 
iar mâhnirea înăbuşă inima mea. Dacă-l prind pe ticălosul 
care a stat pe calul meu, îl tai în două. Pe Mohammed, 
profetul, că aşa am să fac! 

E de la sine înţeles că nici eu nu puteam spune lucruri 
bune despre hoţii de cai, dar furia lui Halef mă amuza şi 
avea un fel de a se exprima aşa de nostim, încât a trebuit să 
fac eforturi să-mi stăpânesc râsul. Iar în arabă vorbele lui 
sunau şi mai cu tâlc decât pot eu să redau în germană. 

Mai întâi, trebuia să cercetăm tabăra kurzilor, lucru pe 
care nu-l puteam face până nu dispăreau în zare. Se 
îndreptau spre sud-est. Dacă mergem după ei, trebuia să 
ajungem iar la râul Zab, care ne dusese de la graniţa 
muntoasă spre Khoi. Dacă am fi ajuns din nou la râu 
însemna că am mers în triunghi, ceea ce ar fi fost o 
pierdere de vreme pe care o datoram doar kurzilor. Acesta 
era un alt motiv care să ne facă să n-avem gânduri bune 
pentru ei. 

În sfârşit, a dispărut şi ultimul kurd înspre sud-est. 
Coborârăm de pe stânci, încălecarăm din nou şi mânarăm 
spre jgheabul care ducea la urmele lăsate de kelhuri. 
]gheabul era îngust şi adânc, dar destul de bun pentru 


mers. Cu cât înaintam la vale, locul devenea din ce în ce mai 
umed şi, curând, dădurăm de izvoare de apă care ţâşneau 
din pereţi, se uneau unele cu altele, formând mai la vale 
pârâiaşul pe care l-am zărit de pe stâncă. 

La piciorul muntelui, jgheabul se lărgea, dând într-o 
câmpie, şi merserăm în galop de-a lungul pârâului, până la 
locul unde avuseseră kurzii tabăra. În timp ce Halef lăsă 
caii să se adape şi apoi să pască, mă uitai cu atenţie peste 
tot în jur. Speram să găsesc ceva folositor planului nostru. 
M-am înşelat însă, pentru că, după o căutare destul de 
lungă, n-am găsit nimic, în afară de faptul că tabăra a durat 
cam o săptămână. Mai importantă a fost concluzia trasă în 
urma retragerii rapide a kurzilor. Probabil, la început, n-au 
avut intenţia să părăsească tabăra astăzi, pentru că am 
observat că o parte din acoperişurile din frunze şi crengi au 
fost refăcute abia ieri. Atunci a apărut, spre seară, Agil, să 
trateze preţul răzbunării de sânge; în defavoarea lui şi a 
noastră, pentru că l-au prins, mai târziu, şi pe tatăl lui şi 
apoi ne-au furat caii. Din cauza lui Agil şi a fiului său n-ar fi 
părăsit kelhurii aşa de repede tabăra. Mai degrabă se poate 
crede că se temeau că voi veni cu Halef aici. 

Nu trebuie să se creadă că sunt un îngâmfat pentru că am 
crezut că trei sute de kurzi au părăsit tabăra din cauza 
noastră, a doi oameni. În Orient, ţânţarului nu-i vine greu să 
devină elefant. Am avut ocazia de a ieşi cu dibăcie din 
situaţii dificile. Cu ajutorul cunoştinţelor pe care le are 
orice european instruit şi cu experienţa căpătată în Vestul 
Sălbatic, am reuşit să fac ici şi colo câte un serviciu unor 
triburi de dşesirehi. Acest lucru s-a auzit din gură în gură. 
Legenda a hiperbolizat cunoştinţele şi priceperea mea în 
lucruri înfricoşătoare. Şi mai renumite decât mine erau cele 
două arme ale mele. Se povestea că glontele armei- 
ucigătoare-de-urşi trecea prin oţel şi ziduri, iar cu „puşca 
mea fermecată”, şi anume cu muscheta Henry, cu douăzeci 
şi cinci de lovituri, pot trage o veşnicie fără s-o mai încarc. 
Era deci explicabil că se povesteau minuni despre mine şi 


că, în cazul de faţă, kelhurii au preferat sa părăsească în 
grabă tabăra decât, după cum credeau, să-i iau prin 
surprindere şi să-i dobor cu arma mea fermecată. 

Era de la sine înţeles că trebuia să ne luăm după ei. Dar 
nu era nici o grabă, pentru că nu ne puteam apropia de ei 
decât noaptea şi nu trebuia s-o facem prea brusc. Dacă nu 
voiam să fim descoperiri, trebuia să le lăsăm un avans 
potrivit. În nici un caz nu puteau să dispară, de asta aveau 
grijă urmele lăsate de ei, nefiind destul de iscusiţi ca să le 
şteargă. De aceea ne lăsarăm caii să pască preţ de două ore 
şi pornirăm la drum cam cu două ore înainte de prânz. 
Când soarele era sus pe boltă, ne aflam printre munţi, 
unde, într-o pădure de stejari - balamut - de la care provin 
renumitele nuci galice - împuşcai un porc mistreţ, care ne-a 
servit ca hrană. Ne oprirăm pentru puţin timp pentru a 
frige câteva bucăţi de carne pe care să le luăm cu noi, 
fiindcă atâta vreme cât ne vom afla pe urmele kurzilor, şi 
asta putea să dureze mai multe zile, nu mai puteam 
împuşca nici un animal, altfel ne-am fi dat de gol. De fapt, 
hagiului, fiind mahomedan, îi era interzis să mănânce carne 
de porc, dar timpul petrecut cu mine l-a schimbat într-atâta 
şi era aşa de sensibil la gustul bun al vânatului, încât de 
dragul acestei desfătări lua asupra sa, fără nici o ezitare, 
nemulţumirea profetului şi a tuturor califilor morţi. 

Trecuse deja destul de mult timp, aşa încât aveam de 
recuperat o distanţă mai mare decât calculasem la început. 
Grăbirăm deci pasul, luându-ne după urme. 

După-amiază, lăsarăm în dreapta noastră pârâiaşul Zab, 
ce cotea spre sud, în spatele înălțimilor abrupte şi 
împădurite, la poalele cărora ne aflam noi. Ne îndreptarăm 
spre un firicel de apă care, în primăvară, a avut probabil 
apele umflate, dar acuma era aşa de scăzut, că abia trecea 
de potcoavele cailor. Prundişul era afânat. Ne încurcarăm în 
numeroasele rădăcini duse de apă, iar desele şi scurtele 
cotituri ale albiei râului ne ţineau pe loc. 


— Şeitan trebuie că le-a arătat kurzilor drumul acesta! se 
plânse Halef. La fel trebuie să fie şi cărarea care coboară de 
la moarte la locul veşnicei osânde. 

— Nici eu nu înţeleg de ce au ales kurzii tocmai acest 
jgheab pietros, aprobai eu. 

— Unde vor să ajungă? Este vreo trecătoare pe aici? 

— Nu. Dacă nu mă înşel, în faţa noastră sunt doi munţi pe 
care-i cunoaştem din drumurile noastre anterioare, şi 
anume, în dreapta - Megilik, iar în stânga, ciudatul Nekuhl. 
Între ei nu este nici o trecătoare. Şir Samurek nu vrea deci 
să treacă munţii, planul său e să rămână de partea aceasta 
a lor. Ce vrea să caute însă, este un mare semn de 
întrebare. 

— Allah! Să fie acesta locul unde se află Musallah el 
amwato2? 

— Musallah el amwat? N-am mai auzit de aşa ceva. Ce fel 
de loc este acesta? 

— Un loc de care se fereşte orice om, fie el sunnit sau şiit, 
creştin sau evreu. Ştii că alaltăieri, la han, am stat de vorbă 
cu câţiva mazydşilari53. Erau cunoscuţi în aceste locuri, au 
trecut prin multe şi au povestit despre păţaniile lor. Cele 
mai frumoase, mai bune şi mai multe nuci galice cresc la 
Musallah el amwat, dar nimeni nu se-ncumetă să le culeagă, 
pentru că spiritele morţilor dau târcoale locului. Cu mai 
multe sute de ani în urmă, creştinii au venit în această ţară 
şi şi-au construit această Musallah în munţi, pentru a-l 
preamări pe Allah în felul lor. Erau oameni buni şi harnici, 
care trăiau în bună înţelegere cu toţi, totuşi şiiţii s-au 
hotărât să-i extermine. Au urcat în munţi, i-au înconjurat pe 
creştini în Musallah şi i-au măcelărit: bărbaţi, bătrâni, 
tineri, femei şi copii. Preotul a fost ultimul care a murit. 
Chiar în cădere s-a rugat pentru duşmani. Atunci au smuls 
crucea de pe Musallah şi au aruncat-o în foc. Când a văzut 
asta, cu ochii aproape stinşi, preotul îşi schimbă rugăciunea 
în blestem, care se abătu din cer asupra lor şi asupra casei 
morţii. De atunci îi paşte nenorocirea pe toţi cei care 


cutează să vină la Musallah. Totuşi, mazydşilarii au avut, de 
curând, curajul să urce acolo, pentru că sunt săraci şi au 
ştiut că acolo este recoltă bogată. Îl rugară pe Allah să-i 
ocrotească şi porniră la drum. Ajunseră cu bine sus şi 
văzură capela. Când se apropiară, spiritul preotului ucis 
apăru, sub înfăţişarea unui urs uriaş, care vru să se 
năpustească cu fălcile căscate asupra lor. Atunci o luară la 
sănătoasa ţipând şi rugându-se, mulţumind mai târziu lui 
Allah, care i-a salvat prin iuţeala cu care au fugit. Nu vor 
mai avea niciodată aşa un curaj nebun să mai meargă la 
Musallah. Asta mi-au povestit. Ce zici, sidi? 

— Că ursul nu era un spirit, ci un urs obişnuit. Oricine ştie 
că sus, în munţi, sunt urşi. 

— Da, asta o ştiu şi eu, dar aşa uriaş ca acela nu există. 

— Frica măreşte totul. Ea poate face ca un urs să pară de 
două ori mai mare. 

— Asta o spui pentru că nu crezi în spirite! 

— Dimpotrivă, sunt convins că există spirite. Dar fantome 
care să se întrupeze în urs nu există. 

— Da, eşti curajos, precis n-ai fi fugit ci l-ai fi înfruntat 
semeţ pe urs. Dar n-aş vrea să încerc să văd dacă ursul este 
un spirit sau spiritul un urs. 

— Ai idee unde se află Musallah”? 

— Mazydşilarii mi-au descris-o. Se află între Nekuhl şi 
Megilik şi se ajunge sus mergând pe albia unui pârâu 
pietros, cu multe cotituri, care are maluri foarte înguste şi... 

Se opri în mijlocul frazei, se uită la mine fix şi continuă: 

— Allah akbar - Dumnezeu este mare! Seamănă perfect cu 
drumul nostru! 

— Da, aşa se pare! 

— Nekuhl şi Megilik sunt cei doi munţi de care-ai vorbit 
mai înainte. Pe albia pietroasă, îngustă şi întortocheată ne 
aflăm acuma, deci - Mashallah! - suntem pe drumul spre 
Capela morţilor, despre care ţi-am povestit. 

— Este foarte posibil. Dar închide-ţi gura, Halef, altfel vine 
ursul şi sare înăuntru. 


— Nu-ţi bate joc, sidi! De ce să nu stau cu gura căscată, 
dacă mă minunez? Când nu mă mai mir se închide singură. 
O, minune, o, brodire! Suntem pe drumul care duce la 
Capela morţilor! Asta pare să fie kismetul nostru, soarta 
noastră. Dacă aş şti ce vom face acolo! 

— Mai şi întrebi? 

— Normal. Ştii cumva tu? 

— Da. Trebuie să salvăm fantoma din blana sa de urs. 

— O, îndrăzneală, o, trufie! 'Tot îţi mai baţi joc! Pe mine 
însă mă trec fiori de gheaţă şi nu ştiu încă ce voi face. 

— Ce vei face? La ce te referi? 

— Ei, dacă ursul vine în fugă, nu ştiu dacă să fug, ori să 
trag în el. Dacă este într-adevăr urs şi fug de el, râzi de 
mine şi va trebui să-mi fie toată viaţa ruşine de teama mea. 
Dacă este însă spirit şi trag în el, glontele trece prin el fără 
să-l rănească şi ce va fi după aceea cu mine doar Allah ştie. 

— Halef, Halef! Mai eşti superstiţios ca în vremurile de 
demult? Spune-mi de ce a murit preotul atunci? 

— Pentru Dumnezeu şi credinţa sa, effendi. 

— Cum li se spune acestor oameni? 

— Şuhada54. 

— Ce spune Coranul, ca să nu mai vorbim de Cartea 
Sfântă, despre şuhada? 

— Că merg direct în cer. 

— Înţelege-mă bine! Îţi vorbesc ca un musulman pentru a 
înţelege mai uşor. Chiar şi după părerea mahomedanilor un 
şahid merge în cer, ca răsplată pentru suferinţele şi 
martiriul la care a fost supus. Pe acest preot cucernic, însă, 
Dumnezeu l-a transformat într-un urs, pentru moartea sa 
de martir! N-ar fi asta în loc de răsplată, o pedeapsă, şi în 
loc de cer, un iad? 

Halef se uită din nou la mine cu ochi mari. 

— Sidi, iar mă minunez, mărturisi el. 

— Şi mă rog de ce? 

— Pentru argumentele tale excelente, pe care nu le pot 
combate. Allah însaf sau Allah el' adala - Dumnezeu este 


dreptatea, spunem noi. Şi cum această propoziţie este de 
netăgăduit, atunci. atunci. 

— Spune mai departe. 

—.atunci spiritul nu poate fi urs şi deci nici ursul nu poate 
fi spirit. 

— Bine. Înseamnă, aşadar, că ursul, care într-adevăr este 
un urs, rămâne şi în capul tău tot aşa! Eşti acum convins de 
acest lucru, Halef? 

— Da, sidi. Eşti în toate, chiar şi la legile de mantik55 
imbatabil şi mi-ai vindecat din nou mintea bolnavă din 
cauza acestui urs. De acum încolo poate să vină. Îl voi 
împuşca fără a mai sta pe gânduri. 

— Lasă-mă pe mine să-i împuşc. Urşii kurzi nu sunt ca urşii 
brun-gălbui, încolţiţi, din Hauran şi Liban. Rar sunt 
deranjaţi, aproape deloc vânaţi şi cresc foarte mari şi 
bătrâni. Culegătorii de nuci galice au vorbit despre 
mărimea neobişnuită a acestui animal. Un glonte din 
muscheta asta nu l-ar omori, ci doar i-ar stârni furia. Şi, 
apoi, nu ştim sigur, doar bănuim că ne aflăm pe drumul 
spre Musallah el amwat. Important este ca pentru tine 
spiritul şi blana de urs să nu... dar ce s-a întâmplat? 

Halef, care călărea alături de mine, m-a întrerupt 
apucându-mi hăţurile şi oprindu-mi calul. 

— Văd ceva acolo sub copaci, răspunse el, arătându-mi cu 
mâna întinsă unde să mă uit. S-a mişcat ceva. Nu ştiu dacă 
este un om sau un animal. 

— Trebuie să aflăm. Vino repede aici sub copaci. 

La adăpostul copacilor, descălecai şi-i dădui lui Halef să-mi 
ţină calul. 

— Rămâi aici nemişcat! Mă voi furişa până acolo, să văd cu 
ce sau cu cine avem de-a face. Stai liniştit! 

Cu cuțitul în mână, mă furişai din copac în copac, până 
aproape de locul cu pricina. În faţa mea văzui un om, nu un 
animal. Stătea într-un fag stufos cu mâinile ridicate, dar nu- 
mi puteam da seama de ce. Era cu faţa întoarsă, totuşi mi 
se părea cunoscut. Această conformaţie, picioarele cumplit 


de jegoase, pantalonii zdrenţuiţi, haina ruptă, cu mânecile 
aproape lipsă - dacă nu era Ali, chefliul hangiu din Khoi nu 
m-aş mai putea bizui altădată pe ochii mei! Dar ce căuta 
aici? Cum a ajuns, singur, pe meleagurile acestea şi ce făcea 
în pom? 

Ali se întoarse spre mine, se ridică pe vârfuri şi-şi băgă pe 
cap frânghia legată strâns de o cracă. Dumnezeule, omul 
voia să se spânzure! 

— Katera chodeh - pentru numele lui Dumnezeu! strigai, 
repezindu-mă să tai frânghia. Opreşte-te! Vrei să te omori? 

Ali se uită absent la mine şi-mi răspunse pierdut: 

— Să mă omor? Nu, ci doar să mă spânzur. 

— Este acelaşi lucru! Ce motiv ai să faci un asemenea 
păcat? 

— Motiv? De ce mă întrebi?... Cine eşti? 

Avea, în continuare, privirea pierdută în gol. 

— Cine sunt? Doar mă cunoşti! Sunt Kara Ben Nemsi 
effendi şi stau la tine, în cătunul Khoi. 

La auzul numelui meu, Ali păru că-şi revine. Privirea i se 
învioră, dar vocea îi era tot ştearsă, ca mai înainte. 

— Trebuie să mă spânzur. Trebuie să-mi iau viaţa, pentru 
că nu mai primesc banii înapoi. 

— De unde ştii? 

— De la Şir Samurek. 

— De la el. Ai vorbit cumva cu el? 

— Da. 

— Când? 

— Acum o oră. 

— Unde? 

— Sus, lângă Musallah el amwat. 

— Ah, capela este, deci, aici! Acolo şi-au aşezat kelhurii 
tabăra? 

— Da. 

— Este vreunul dintre ei aici, în apropiere? Ne poate 
vedea sau auzi cineva? 


— Nu. Am fost biciuit şi alungat de ei şi nimeni nu s-a luat 
după mine. 

Amintindu-şi de bici, Ali şi-a revenit cu totul. Se aruncă la 
pământ, îşi luă faţa în mâini şi începu să plângă amarnic. 
Lacrimile, sunt sănătoase dacă reuşeşti să plângi. De aceea 
îl lăsai să plângă fără să-l deranjez, chemându-l pe Halef 
lângă mine. Legă caii şi se aşeză. Când, după o vreme, 
hangiul se linişti, îi ridicai capul, spunându-i: 

— Sinuciderea este un păcat îngrozitor, pentru că nu 
poate fi nici regretată, nici reparată. În orice caz nu se face 
să-ţi trimiţi sufletul în iad pentru nişte bani. Piaştrii tăi nu 
sunt încă pierduţi! 

— Sunt pierduţi. Şir Samurek i-a luat de la Agil şi nu-i mai 
dă înapoi. 

— Trebuie să ţi-i dea! Îţi promit că-l voi forţa s-o facă. 

Ochii lui începură să sclipească. Se ridică şi întrebă agitat: 

— Pe cinstea ta, effendi? Chiar îmi promiţi? 

— Da. 

— Laudă şi mulţumire lui Allah! Sunt salvat, căci Kara Ben 
Nemsi effendi respectă ce promite, deşi Şir Samurek, 
tâlharul, l-a luat în derâdere! 

— De ce a râs, cu ce ocazie şi când? Poţi să-mi spui? Poţi 
să-ţi aduci aminte şi să-mi povesteşti cum ai ajuns la el, şi 
tot ce s-a vorbit şi s-a-ntâmplat acolo? 

— O, effendi, acuma ştiu totul. Dacă zici că pui mâna pe 
banii mei, mi se ascute memoria şi-mi aduc aminte de 
fiecare cuvânt! 

— Vorbeşte! Dar n-o lungi, pentru că timpul este preţios. 
Unde şi cum te-ai întâlnit cu Şir Samurek? 

— Ştii că am plecat cu nezanum şi câţiva oameni după 
Agil, hoţul, să-i luăm înapoi banii. N-am dat de urmele lui, 
dar am crezut că, pentru a fi în siguranţă, a trecut graniţa 
persană. De aceea ne-am îndreptat spre graniţă, însă în nici 
un cătun, în nici o casă n-am auzit să-l fi văzut cineva. Aşa 
că ne-am continuat drumul până spre amiază, când ne 
dădurăm seama să am greşit drumul. Am luat-o, deci, înapoi 


şi am vrut să ne îndreptăm spre Rowandis şi Lahijan. Am 
mers spre nord până diavolul ni i-a scos pe kurzi în cale. 
Ne-au înconjurat, ne-au legat şi ne-au adus până aici. 

— Unde aţi descoperit cu uimire că hoţul pe care l-aţi 
căutat zadarnic era la ei. 

— Da, Agil este la ei, dar nu în libertate, ci ca prizonier; şi 
fiul său Ssali, la fel. În noaptea, asta vor muri amândoi. Vor 
fi victimele răzbunării de sânge şi a propriei lor josnicii. 

— E hotărâtă moartea lor? 

— Da. Nu pot scăpa şi vor avea parte de o moarte fioroasă. 
Vor fi sfârtecaţi şi mâncaţi de urşi. 

— Ah, ce fel de om este acest şeic al kurzilor kelhuri? Cum 
i-a venit în minte să-i arunce la urşi? Sunt aici urşi de care 
să se folosească în acest scop? 

— Da, şi sa gândit aşa de bine la toate încât îi vor reuşi. De 
aceea a venit până aici, ca să-i arunce în ghearele urşilor pe 
cei doi kurzi bebbeh. Războinicii săi au fost nu demult sus, 
la Musallah el amwat, la vânătoare, şi au găsit bârlogul 
urşilor. Pe drumul de întoarcere au dat de un copac cu 
albine sălbatice. Şi urşii, şi albinele vor fi folosite, astăzi, la 
sacrificarea celor doi bebbehi. Zece sau doisprezece kelhuri 
sunt plecaţi de o bună bucată de vreme după miere. 

— Şi la ce le va folosi mierea? 

— Poate n-am înţeles chiar bine totul. Atâta ştiu că urşii nu 
sunt departe de Musallah. Bebbebhii vor fi legaţi şi unşi cu 
miere. Apoi vor fi duşi în capelă, de unde vor fi puse din loc 
în loc, până la bârlogul urşilor, bucăţi de fagure cu miere, 
pentru a-i ademeni pe urşi până la capelă. Acolo îi vor linge 
mai întâi pe cei doi şi apoi îi vor mânca. 

— Allah, Allah! spuse Halef, înfiorat. Kelhurii ăştia se pot 
numi oameni? Effendi, să-i salvăm pe bebbehi deşi ne sunt 
duşmani de moarte şi în locul lor să-l aruncăm pe Şir 
Samurek la urşi. 

Ăsta era micul, dragul şi bravul flăcău! Voia să-i salveze pe 
cei doi bebbehi de la o moarte cumplită, deşi Aqgil i-a 


întărâtat pe kelhuri împotriva noastră, iar fiul său a vrut să 
ne omoare! 

Hangiul Ali îşi continuă povestirea, iar eu mai aflai cele ce 
urmează. 

Kelhurii ar fi părăsit, în fapt, chiar astăzi tabăra, din cauza 
mea. Faptul că le-au căzut în mână bebbehii i-a determinat 
să plece mai repede, pentru a le grăbi pe cât posibil 
moartea prizonierilor. Pentru cei trei sute de războinici asta 
era un prilej de bucurie, care nu putea fi amânat nici măcar 
cu un minut. Acum se aflau în pădurea de sub Musallah. 
Acolo i-au judecat pe cei desemnaţi răzbunării de sânge. Şir 
Samurek i-a asigurat cu cele mai sfinte jurăminte că pentru 
ei nu mai este scăpare. Şi, într-adevăr, după judecata 
omenească n-aveau scăpare, dar Ssali Ben Agil a auzit că 
probabil ne vom căuta caii furaţi şi, în disperare, s-a agăţat 
de o idee care i-a venit pe loc. 

— Încă nu suntem morţi, spuse el. Dacă o să vă găsească 
Kara Ben Nemsi, ne va elibera! 

— Pe voi, duşmanii lui de moarte? strigă batjocoritor 
şeicul. Mai degrabă m-ar ruga să vă torturez mai tare decât 
mi-am propus eu. 

— Asta n-o va face pentru că este creştin. 

— Creştin? Creştinul este un câine, iar unui câine îi place 
mirosul sângelui. Aceşti câini care îi spun Dumnezeu unui 
om din Nasirah56, care i-a învăţat să-şi iubească chiar 
duşmanii, nici măcar nu-l ascultă. Se fură, se înşală şi se 
mint unii pe alţii; îi încolţesc, îi trag pe sfoară şi se 
războiesc cu toţi străinii. De aceea nu pot fi în stare să-i 
iubească pe duşmanii lor şi să se poarte bine cu ei. Kara 
Ben Nemsi effendi ar privi cu plăcere cum vă sfâşie urşii! 

— Nu, este un adevărat creştin şi a făcut bine multor 
duşmani ai săi! 

— Atunci cheamă-l aici! Vom vedea dacă într-adevăr 
ascultă de falsul profet din Nasirah! 

— Da, îl voi chema. Îl voi ruga pe Allah să-i arate drumul 
încoace! 


— Îţi dau un sfat mai bun. Kara Ben Nemsi effendi, fiind 
creştin, nu ştie nimic despre Allah al nostru. Dacă vrei să ţi 
se dea ascultare, trebuie să te rogi la crucificatul lor! 

Astfel şi-a bătut joc Şir Samurek în continuare, adăugând: 

— Vei afla imediat cât de puţin mă tem de acest câine şi 
cât de puţin cred că v-ar putea salva. 

I-am lăsat vorbă că sunt hoţul care i-a furat caii, şi precis 
va veni după noi. Dacă va găsi urmele noastre şi chiar va 
îndrăzni să vină aici, îl vor înhăţa oamenii pe care-i voi pune 
de pază şi-l voi arunca împreună cu voi la urşi. Aşa că 
roagă-te din partea mea lui Allah sau lui el Messiah57. Ruga 
ta se va pierde în aer! 

Apoi se sfătuiră în legătură cu ceilalţi captivi. Au hotărât 
aşa: să dea împreună pentru răscumpărare douăzeci de mii 
de piaştri şi vor rămâne ostatici până va fi plătită suma. 
Hangiul Ali să plece după bani pentru a-i aduce la Musallah. 
Dacă nu-i aduce în trei zile sau dacă se pune la cale o festă, 
captivii vor fi omorâţi. La scurt timp după ce au fost luate 
aceste hotărâri, l-au biciuit mai întâi pe Ali şi apoi l-au gonit 
fără cal. 

EI a plecat de acolo dezorientat şi distrus, fără nici o 
speranţă, pentru că nu numai că s-au dus pe copcă banii 
furaţi, dar trebuia să aducă şi o parte din banii de 
răscumpărare, ceea ce era imposibil. Avea în faţa ochilor 
nenorocirea care-l păştea şi cu siguranţă nu era un erou al 
credinţei şi încrederii în Dumnezeu. De aceea a legat 
frânghia de copac şi doar apariţia noastră l-a oprit de la 
moarte. 

— Acuma, effendi, ai auzit tot ce ţi-am spus, îşi termină el 
relatarea. Ce părere ai? Crezi că e posibil să-mi recapăt 
banii? 

— Ce cred mai întâi este că rachiul poartă un spirit rău cu 
el, cu care nu trebuie să ai de-a face. 

— Rachiul? Cum ai ajuns cu gândul la rachiu? 

— Fiindcă el poartă toată vina pentru ceea ce ţi se 
întâmplă acum, aici. 


— Ce are de-a face rachiul cu şeful kelhurilor? 

— Nu pune întrebări atât de prosteşti! Dacă ieri, n-ai fi 
băut aşa mult rachiu, n-ai fi vorbit cu Aqil despre 
ascunzătoarea banilor tăi şi nu ţi-ar fi fost furaţi. Aşa că şi 
rachiul este vinovat că ai căzut în mâinile lui Şir Samurek şi 
că ai vrut să te spânzuri. Trebuie să recunoşti că rachiul te- 
a dus la sinucidere! Ali tăcu, dându-şi seama că aveam 
dreptate. 

— Dacă rămâi aşa de devotat rachiului ca acuma, îţi va 
aduce multe suferinţe, continuai eu. Îţi mănâncă sufletul şi- 
ţi distruge corpul. Dacă însă renunţi la el, vei avea noroc şi 
bucurii în viaţă şi vei trece fără şovăire peste Es Ssiret, 
puntea morţii, spre viaţa veşnică. Gândeşte-te că această 
punte nu este lată, ci atât de îngustă, încât Mohammed o 
compară cu muchia unei săbii ascuţite. Cum poate trece 
această punte un om al cărui suflet, şi după moarte, este 
plin de rachiu, fără să se prăbuşească în hăul fără sfârşit al 
iadului! 

Mă amuzau grimasele omului căruia îi erau adresate 
avertismentele mele. Şi acestea nu şi-au greşit ţinta, pentru 
că era deja cuprins de teamă. 

— O, taci, effendi! Vorbele tale mă înfioară. 

— În clipa asta te-ar fi cuprins fiori şi mai mari dacă ai fi 
dus la îndeplinire cumplita operă pe care ai plănuit-o mai 
înainte în acest copac, pentru că, acum, spiritul tău şovăia, 
cu ştreangul de gât, pe puntea morţii. Rachiul ar face ca 
picioarele tale să alunece şi te-ai prăbuşi în flăcările veşnice 
ale iadului, din care n-ai mai putea fi salvat! Nu-ţi bubuie 
inima în piept, când te gândeşti la asta? 

— O, effendi, vorbele tale îmi provoacă fiori de teamă şi de 
groază! 

— 'Te sfătuiesc, hangiule Ali, să eviţi de acum înainte 
această băutură periculoasă, care nu face altceva decât să 
te distrugă pe tine şi pe oricine care-i cade în plasă! 

— Aşa voi face! Da, effendi, voi face întocmai! 


— Nu este atât de uşor pe cât crezi. O dată ce spiritele 
rachiului te înhaţă, nu mai vor să-ţi dea drumul, te ţin 
strâns, cu braţele încolăcite. Se dă o luptă grea, dar 
izbânda este cu atât mai mare şi mai fericită. Vrei să dai 
această bătălie? 

— Vreau, effendi! Îţi promit că voi lupta cu vitejie. Batem 
palma! 

Ali întinse mâna spre mine. Eu însă nu i-o întinsei pe a 
mea, ci continuai: 

— Nu atât de repede! Cred că promiţi cu plăcere, dar în 
clipa de faţă nu te gândeşti cât de greu este să te ţii de 
promisiune. Nu-ţi propune să nu mai bei de astăzi nici un 
strop de rachiu. Nu vei reuşi acest lucru, ci, dimpotrivă, vei 
da mai abitir în patima beţiei. Bea, de azi începând, doar 
jumătate din cât ai băut zilnic până acuma, peste o lună, 
doar un sfert, peste trei luni doar o optime şi tot aşa, la 
fiecare trei luni jumătate din ce a mai rămas, până ajungi să 
guşti zilnic doar trei înghiţituri mici. Şi aceste trei 
înghiţituri mici le poţi bea până la sfârşitul zilelor tale. Dacă 
însă ai de gând să-i faci pe plac lui Allah şi să devii un om 
foarte fericit, evită şi aceste trei înghiţituri şi nu mai bea 
nimic, dar nimic ce ar putea să te îmbete, pentru că 
Mohammed, profetul tău, a spus: Kullu muskurun haram - 
tot ce îmbată este interzis, este blestemat! 

Ali îmi întinse din nou mâna, chiar ambele mâini şi mă 
rugă: 

— Effendi, aud că nu-mi ceri mai mult decât poate face un 
om slab. Voi urma porunca ta şi porunca lui Mohammed, iar 
Allah îmi va da putere să devin din nou un om bun. Mai 
înainte ţi-am întins în zadar mâna. Chiar nu vrei să batem 
palma? Îţi promit pe sufletul meu, pe spiritele părinţilor mei 
şi pe bărbile profetului şi urmaşilor săi, că de acum înainte 
nu mă va mai vedea nimeni beat! Allah m-a auzit! Şi el va 
vedea că mă ţin de cuvânt! Uite, îţi întind mâna! 

Îi ascultai rugămintea şi Halef, emoţionat de acest succes, 
îi întinse şi el mâna. 


— Allah să fie cu tine, tu, fiu al beţiei care vrei să te 
desparţi de goset el ab58 cea rea! Arunc-o curajos pe uşă 
afară şi n-o mai lăsa să intre, chiar dacă vrea sa se furişeze 
pe fereastră! Pentru că este teribil de şireată, ca toate 
femeile care au fost alungate şi care totuşi ar veni cu 
plăcere înapoi! Şi dacă într-o zi vei deveni un om cumpătat, 
iar noi vom fi din nou oaspeţi la hanul tău, precis va 
dispărea şi potopul de mocirlă prin care trebuie să ne 
bălăcim acum în curtea ta, astfel încât să putem umbla cu 
încălțări curate şi ca tu să nu mai fi văzut tolănit în noroi ca 
o mare dabb sakran59, care ia gunoiul natural drept pat al 
reginei din Sheba60! 

Ali nu se simţi deloc jignit de mustrarea straşnică făcută 
de micuțul hagiu. 

— Ai dreptate, Hagi Halef Omar! spuse el. Mai de mult, 
când încă nu-mi plăcea rachiul, casa şi curtea mea erau aşa 
de curate şi primitoare ca obrazul unei mirese, care este 
bucuria şi aleasa inimii iubitului ei. Iotuşi, ce văd aici! N-am 
avut timp să mă uit la căii voştri. Nu sunt cumva surii 
spiţerului? 

— Da, ei sunt, confirmai eu. 

— E de mirare că vi i-a împrumutat! 

— Nu ni i-a împrumutat, ci i-am luat fără să ştie din 
grădina lui. A trebuit să plecăm aşa de repede după kelhuri, 
că n-am avut timp de întrebări, rugăminţi şi tratative. Se va 
fi speriat cumplit când a observat că-i lipsesc caii. Cu atât 
mai mult se va bucura când îi vei duce înapoi. 

— Eu? Să-i duc eu înapoi? 

— Da. Încaleci acum şi te întorci acasă. 

— Cu mare bucurie, effendi, cu mare bucurie! Voi fi fericit 
să mă văd departe de aceşti tâlhari. Dar aşa rămâneţi fără 
cai! 

— Nu-ţi face griji pentru noi! Nu vom pleca de aici înainte 
de a ne lua caii de la kelhuri. 

— Dar e foarte periculos! 


— Şi mai periculos este să le smulgem cei zece mii de 
piaştri, lucru ce, cu siguranţă, ne va reuşi. Dacă totul merge 
bine, mâine seară vom fi în Khoi şi-ţi aducem banii. Mai 
trebuie doar să aflăm cum e locul unde şi-au aşezat kelhurii 
tabăra, precum şi împrejurimile. Poţi să ni le descrii? 

— Da, firul ăsta de apă urcă mai abrupt decât până acum. 
Acolo unde se bifurcă, o luaţi pe braţul drept, care are 
multe coturi şi se îngustează tot mai tare, până ajungeţi 
într-o poiană mică, plană, înconjurată pe trei laturi de 
pădure. Pe a patra latură se înalţă, aproape drept, o stâncă. 
De pe ea, pârâul cade într-o cascadă mică. Acolo, sus, vedeţi 
Musallah el amwat, bântuită de spirite şi în care, în această 
noapte, vor fi devoraţi de urşi Agil şi fiul său. În spatele 
capelei, ceva mai sus de ea, a căzut cândva un perete de 
piatră, care arată acum ca nişte ruine. Între ele şi-au făcut 
urşii bârlog. 

— Urşii? Nu este doar unul, sunt mai mulţi? 

— Da. 

— Hm! Perioada de împerechere a trecut de mult şi dacă 
ursoaica a fătat, nu-l mai suportă pe urs lângă ea, pentru că 
nu este un tată bun, ci fără inimă şi are pornirea crudă de 
a-şi înghiţi copiii. Sunt de părere că nu este vorba despre o 
pereche de urşi, ci de o ursoaică şi puii ei. 

— Asta n-o ştiu. Dar dubb-ul care a fost văzut sus, este un 
dubb el chulud61 care, de la uciderea creştinilor, stă la 
Musallah, timp în care a tot crescut şi s-a făcut aşa de mare, 
că este de două ori cât un om. El este spiritul preotului 
acestor creştini, iar blana lui a albit ca zăpada, din cauza 
bătrâneţii. 

— Am auzit destule despre dubb el chulud. Acum aş vrea 
să ştiu unde s-au aşezat kelhurii. În poieniţa de care ai 
vorbit? 

— Nu, pentru că este prea mlăştinoasă pentru aşa ceva. 
Din poiană, tot la dreapta, curge o apă limpede şi îngustă. 
Mergând pe firul apei ajungi, mai sus, într-un loc înconjurat 


de pădure, în mijlocul căruia se află un mic birka62, de 
unde izvorăşte pârâul. Aici şi-au aşezat kelhurii tabăra. 

— Pădurea este deasă acolo? 

— Da. 

— Între ea şi birka este un loc mai larg? 

— Nu. Locul este mic, kurzii fiind nevoiţi să stea cam 
înghesuiți. 

— Cu cai cu tot? Sau i-au lăsat în altă parte. 

— Sunt şi ei acolo, i-au adăpat şi apoi i-au legat de copaci. 

— Am aflat destule şi tu poţi pleca, desigur fără şa, pentru 
că noi avem nevoie de harnaşament. 

— Dar nu trebuie să-ţi pui în pericol valoroasa reşma! 
Dacă ţi-o fură kelhurii! N-ar fi mai bine s-o iau cu mine la 
Khoi? 

— Nu. Este mai în siguranţă aici decât pe unul din surii pe 
care-i vei călări. În Khoi se fură, după cum ştii şi tu din 
experienţă. 

Deshămarăm caii şi-i dădurăm hangiului. El încalecă şi 
porni la drum, făcându-ne „mii de urări de bine”. Până 
acuma am reuşit să-l oprim pe Ali de la sinucidere. Aveam 
ferma convingere că vom reuşi să-i recuperăm şi banii. 

Mai întâi trebuia să ascundem hamurile şi şeile. După o 
scurtă căutare, găsirăm o ascunzătoare potrivită. Apoi 
merserăm din nou, dar pe jos, pe urmele kurzilor, însă 
numai până la locul de bifurcare a albiei râului, pentru că 
de aici încolo puteam fi văzuţi în orice clipă de oamenii de 
pază puşi de şeic. 

De aceea mă hotărâi să mă depărtez de urme. Descrierea 
făcută de hangiu şi o scurtă privire aruncată peste crestele 
şi povârnişurile din faţa noastră au fost suficiente ca să ştiu 
cum să procedăm pentru a ajunge neobservaţi la duşmani. 
Şeicul se aştepta să apărem. Era convins că vom veni pe 
urmele lor, aşa că şi-a îndreptat atenţia în direcţia din care 
a venit el, şi anume pe firul apei, în sus. Trebuia, deci, să 
coborâm spre tabără. Ne depărtarăm de albia pârâului şi 
intrarăm în pădure, care aici creştea pe un povârniş. A 


trebuit să ne căţărăm cu nădejde şi trecu aproape ooră 
până ajunserăm pe coama pe care o văzusem mai-nainte. 
De acolo se zărea pe cealaltă parte, la aceeaşi înălţime, 
Musallah el amwat. 

Ni se oferea o privelişte minunată. Sub noi se unduiau 
până departe valuri luminoase de foioase şi întunecate de 
conifere, pe când în faţa noastră şi lateral se înălţau zidurile 
întunecate ale munţilor. Asemenea forme nu întâlneai 
nicăieri în Harz sau Pădurea Turingia, în Munţii Metaliferi 
sau Sudeți, nici în Tirol, Elveţia sau Pirinei. Ca înălţime, 
măreție şi importanţă nu puteau fi comparaţi cu munţii 
înalţi ai Europei, dar aspectul lor era atât de conturat, de 
ameninţător de sălbatic şi de neîmbietor, încât pur şi simplu 
comparaţia cu modul de viaţă şi cu situaţia triburilor din 
aceste locuri s-a impus de la sine. Peste tot în sud şi nord, la 
câmpie sau la munte, omul este un copil al pământului pe 
care face primii paşi! 

La fel de minunat arăta şi „Capela morţilor” de pe stâncile 
din faţa noastră. Acest tron de stâncă, tăcut, singuratic şi 
aproape de cer, parcă a fost anume făcut ca loc de refugiu 
al acelor adepţi izgoniți, persecutați şi încolţiţi ai 
creştinismului; şi totuşi, intoleranţa şiiţilor a fost pe urmele 
lor, ca un câine de vânătoare. De aici n-au mai putut trece 
peste munţii stâncoşi şi nici peste ura feroce a urmăritorilor 
şi de aceea au mers pe singurul drum care le-a mai rămas, 
drumul spre moarte. 

Musallah, ale cărei ruine le vedeam în faţa noastră, n-a 
fost nici o construcţie care să-ţi atragă atenţia, nici n-a avut 
un stil deosebit. Totuşi ce a mai rămas din ea ne impresiona 
şi acum pentru că era în mijlocul unui peisaj montan 
incomparabil şi, în acelaşi timp, un monument în memoria 
acelora care au fost credincioşi glasului divin: Fii credincios 
până la moarte şi am să-ţi dau coroana vieţii. 

Zidurile erau din piatră necioplită, aşa cum s-a desprins 
din stânca prăvălită, iar poarta joasă, dar lată, era îmbinată 
din trei blocuri grele. Ferestrele - două găuri în perete - te 


priveau ţintă ca ochii scoşi ai lui Samson, iar peste 
sanctuarul distrus servea ca acoperiş o ieşitură de stâncă 
din peretele muntelui, amenințătoare şi grea, ca blestemul 
rostit de preotul muribund. Ca şi cum blestemul ar fi căzut 
doar ieri şi ca şi cum timpul ar fi refuzat naturii vii să dea 
dezlegare blestemului, oriunde te uitai în jur nu vedeai nici 
urmă de copac, nici măcar un arbust; şi nici o tufă, muşchi 
sau licheni n-au acoperit, din milă, runele63 pe care le 
puteam citi atât de clar: „Fiţi blestemaţi!” Abia mai departe, 
unde începea puhoiul de pietre aruncate de muntele 
prăbuşit, se iveau ici, colo, mărăcini care se strecurau, din 
ce în ce mai mulţi, amestecați cu ferigi şi răchitele, ca un 
desiş luxuriant pe câmpul de ruine şi mai departe, pe 
înălţimi. Înspre pădure, care reîncepea după şi deasupra 
pietroaielor, fremătau campanule uriaşe. Acolo, sub hăţişul 
de mărăcini şi nicăieri în altă parte, trebuia căutat bârlogul 
urşilor. Halef avu acelaşi gând, pentru că arătă cu dreapta 
într-acolo. 

— Sidi, acolo, sus, unde vezi marele grohotiş, trebuie să fie 
cotlonul „ursului nemuririi”. Dacă vrem să-i arătăm că, în 
ciuda numelui său, este muritor, trebuie să mergem acolo şi 
să-i tăiem firul vieţii, încă înainte de ai sfâşia pe cei doi 
bebbehi. 

— Nu putem face asta, din păcate, dragă Halef, pentru că 
locul este atât de golaş, încât kelhurii ne-ar descoperi 
imediat. 

— Accepţi, deci, ca Agil şi fiul său să fie omorâţi? 

— Nu. 

— Cum poţi atunci să eviţi acest lucru, dacă nu vrei să-l 
cauţi pe urs? 

— Va veni singur, fără să-i facem o vizită. 

— Aşa, e mai amabil decât noi. N-am putut să mă abţin, 
eftendi! Crezi că este aşa de mare cum a spus hangiul Ali? 

— Nu. 

— Nici eu. Ca să-i înghită pe bebbehi şi apoi pe tine ar 
trebui să aibă o burtă ca un mic cort de femei. Şi ar mai 


trebui să fie alb ca zăpada. Sunt urşi de culoarea asta? 

— Da. Ursul polar este alb şi ursul kurd capătă culoarea 
asta la bătrâneţe. 

— Poate avea pui la vârsta asta? 

— Desigur. Ursul poate trăi cincizeci de ani, şi au fost 
cazuri când o ursoaică de treizeci de ani a făcut pui. Lăsând 
la o parte înfloriturile superstiţioase, Ali a spus adevărul. 

— Cum îţi imaginezi că-i vom salva pe bebbebhi fără să-l 
căutăm pe urs? 

— N-am încă un plan anume. Trebuie, mai întâi, să cobor 
la kelhuri. 

— Te strecori până la ei? 

— Da. 

— Pot veni şi eu? 

— Nu. Mai întâi trebuie să cunosc mai bine tabăra 
kelhurilor şi să trag cu urechea, poate mai aflu câte ceva. 
Acolo îmi eşti de prisos, în timp ce aici îmi poţi face cel mai 
mare serviciu. 

— Cum anume, effendi? 

— În măsura în care-ţi încredinţez armele mele, pe care n- 
aş vrea să le expun vreunui pericol. Sunt de neînlocuit şi vei 
vedea cât de important va fi pentru mine să le ştiu în 
siguranţă, în mâinile tale credincioase şi puternice. 

Asta era linguşeală şi aveam toate motivele să mă port aşa, 
Halef mi-a fost întotdeauna un elev atent şi receptiv, 
învățând să se furişeze, în cazuri obişnuite fiindu-i 
suficientă dibăcia sa. În situaţii mai dificile preferam să-l ţin 
deoparte, pentru că n-avea destulă rezistenţă, nici fizic, nici 
spiritual. De aceea nu trebuia să vină cu mine. Pentru că se 
simţea puţin desconsiderat, trebuia să dau pastilei amare 
un înveliş mai plăcut, şi asta am şi făcut, accentuând marea 
încredere conferită prin sarcina de a avea grijă de armele 
mele. Se lăsă furat de viclenia bine intenţionată, 
asigurându-mă cu convingere: 

— Ai dreptate, pentru că armele tale nu pot fi mai sigure 
în mâinile tale decât în ale mele. Am să le apăr până la 


ultima picătură de sânge. 

— Asta să n-o faci nicidecum, pentru că dacă vei fi atent, 
nu se va găsi nimeni care să vrea să ţi le ia. N-ai nimic de 
făcut decât să te ascunzi atât de bine încât să nu te 
găsească nici un kurd care, în ciuda oricăror aşteptări, ar 
veni aici. Să nu ieşi din ascunzătoarea asta până nu mă 
întorc. 

— Şi când te întorci? 

— Nu ştiu exact. Pot trece câteva ore. 

— Ore? Allah, Allah! Asta înseamnă o veşnicie! Dacă nu vii 
şi eu cred că te afli în pericol, de nerăbdare sufletul îmi va 
părăsi trupul. Gândeşte-te numai, dacă te-ar omori fără ca 
eu să fiu de faţă! 

— Atunci m-ai răzbuna! 

Asta a fost cuvântul potrivit cu care am obţinut de la Halef 
ceea ce am vrut. Se bătu cu mândrie în piept. 

— Da, te voi răzbuna! Sunt omul potrivit pentru asta! Du- 
te cu încredere, sidi! 'Te voi aştepta cu răbdare şi nemişcat 
până te întorci. Dacă aceşti kurzi îndrăznesc să te atingă, îi 
trimit unul după altul în iad, până nu rămâne nici urmă din 
ei. Du-te în numele lui Allah! Credinciosul tău Halef stă aici 
ca răzbunător, dacă vei fi omorât! 

Îi dădui armele, spunându-i încă o dată să stea liniştit şi 
coborâi încet muntele în direcţia taberei. După calculele 
mele, în condiţii normale aş fi avut de mers cam un sfert de 
oră, dar prudenţa cu care trebuia să merg putea prelungi 
destul de mult timpul. Din fericire pământul era moale. Nu 
erau pietre care s-o ia la vale, în cazul unui pas greşit, şi 
erau destui arbori groşi, după care să mă pot ascunde, de 
îndată ce aş zări pe cineva. 

Într-o jumătate de oră, fără să fi băgat nimic deosebit de 
seamă, am coborât atât de mult, încât, în sfârşit, am auzit 
voci. Veneau, oricum, dinspre tabără, de care mă 
apropiasem destul. Am apreciat, deci, corect terenul şi 
distanţa. 


După cum se auzeau vocile, vorbitorii nu se aflau departe 
de mine. De aceea, îmi ascuţii mai mult atenţia decât până 
acum, apropiindu-mă totuşi de cei care vorbeau. Am nimerit 
bine, după cum avea să se vadă mai târziu. Ajunsei la un 
hăţiş de ferigi nu prea des, mă lăsai la pământ şi mă afundai 
în el. Abia avansai patru, cinci metri, că pădurea o luă 
aproape vertical la vale şi mă trezii sus, deasupra fundalului 
îngust al unui defileu de forma unui ac de păr, ale cărui 
părţi laterale erau acoperite cu ferigi. Acolo unde mă aflam 
eu, era cel mai adânc. Marginile sale s-au pliat însă repede 
înainte, revărsându-se în poiana cu micul lac, unde îşi 
aşezaseră kurzii tabăra. Această tăietură în munte a fost 
formată de o apă curgătoare, care izvora din câmpie. Era, 
de fapt, obârşia pârâului pe albia căruia au venit kurzii 
încoace. Ea însă s-a mişcat înainte ca un aşa-numit „izvor 
hoinar”, destul de des întâlnit. Acum, alimenta lacul din 
câmpie, iar tăietura pe care a făcut-o era uscată. Era un loc 
de odihnă atât de comod, cum altul cu greu îţi puteai 
imagina. Ferit de vânt şi, datorită frunzişului des al 
arborilor, şi de ploaie, îţi găseai în muşchiul adânc şi moale 
un culcuş atât de confortabil cum, afară, în câmpie, nu 
puteai găsi. Acest lucru îl observase şi Şir Samurek, şeicul 
kelhurilor, motiv pentru care alesese acest loc comod 
pentru el şi însoțitorii lui. Dintre însoțitori făceau parte încă 
un kelhur, care era de pază, şi prizonierii. Vă puteţi imagina 
ce bucuros am fost când în faţa mea se aflau tocmai 
personajele principale. 

Departe, sub mine, adică în celălalt capăt al cheilor, se afla 
Ssali Ben Agil cu tatăl său, şi aproape de el, şeicul. 
Prizonierii erau legaţi de mâini şi de picioare. Urmau 
ceilalţi captivi, deci nezanumul şi oamenii din Khoi, toţi 
legaţi, iar în faţa lor stătea un kurd cu arma încărcată în 
mână. 

Auzisem mai dinainte vocile şeicului şi ale celor doi 
bebbehi. Încă mai vorbeau unii cu alţii. Şir Samurek 
chinuindu-i cu vorbe jignitoare, oferindu-le de pe acuma 


puţin din gustul amar al morţii cumplite care-i aştepta. Se 
pare că le spusese ceva în legătură cu asta, pentru că îl 
auzii pe Ssali Ben Agil răspunzând: 

— Eşti un diavol fioros şi dacă n-aş şti că Satana trăieşte în 
iad, aş fi crezut că eşti tartorul spiritelor rele! 

— Ce este Satana pe lângă mine, când este vorba de 
răzbunare de sânge! spuse în derâdere şeicul. El trebuie să 
se ascundă din calea mea, pentru că nu i-ar fi dat prin 
minte ideea cu urşii şi cu mierea, cu care am să dau ordin 
să vă ungă. Îl vedeţi! Într-o jumătate de oră va veni timpul 
să începem. 

Şir Samurek arătă spre un pachet aflat lângă el, înfăşurat 
în frunze de dovleac sălbatic, în care erau deci fagurii de 
albină. Cum nu primi nici un răspuns, continuă: 

— Eşti un învăţător şi predicator al credinţei şi ai crezut 
că-l poţi descoperi pe mahdi. Îndreaptă-ţi sufletul spre 
Obeid-Allah, primul Fatimid, şi spre toţi ceilalţi care l-au 
urmat în minciună, dându-se drept mahdi! Imploră-i să te 
ferească de moarte! Nici un Allah, nici un profet ori mahdi 
nu te pot apăra! 

— Dacă mă rog sincer mă vor ajuta, răspunse Ssali, pentru 
că în Coran scrie că rugăciunea e asemenea focului care 
poate topi şi cel mai dur minereu. 

— Nesăbuitule! râse şeicul. Allah nu acţionează împotriva 
propriilor reguli şi nici un profet împotriva propriei sale 
învățături. N-a invocat Allah răzbunarea de sânge când a 
spus: ochi pentru ochi şi viaţă pentru viaţă? N-a fost 
Mohammed cel care, în fruntea neamului său de arabi 
coreici, pleca la luptă cu spada în mână? La ce-ţi ajută ruga 
dacă nici Allah, nici profetul n-au iertat vreodată? 

Allah şi Mohammed sunt siliţi, prin firea lucrurilor, să mă 
ajute pe mine şi nu pe tine! Nu există nici o lege şi nici o 
învăţătură care să aibă curajul să interzică răzbunarea şi să 
pună în locul ei iertarea. 

— Există o asemenea învăţătură? 

— Nu. 


— Este una, şi anume cea creştină! 

— Cap pătrat! Crezi că Răstignitul şi apostolii săi au fost 
convinşi de ceea ce au făcut? Urmăreşte-i pe creştini în tot 
ce fac! Faptele lor corespund învăţăturii lor? Nu oferă ei 
minciună în loc de adevăr, pedeapsă în loc de iertare, 
necinste în loc de corectitudine şi război în loc de pace? 

— Cei care fac aşa îşi spun creştini, dar de fapt nu sunt! 

— Asta ţi-a spus-o Kara Ben Nemsi, a cărui limbă este 
numai înşelăciune! 

— Îl cred, pentru că întotdeauna spune numai ce 
gândeşte! 

— Allah, Allah! Musulmanul are încredere în câinele de 
creştin! Eşti chiar atât de nebun încât să crezi că acest 
şacal râios ne va putea opri să vă aruncăm la urşi? 

— Nu e nebunie să crezi că e posibil acest lucru. Acest 
alaman este un fiu al norocului şi un favorit al bunelor 
djinn64. A făcut până acuma lucruri mai grele decât ar fi 
eliberarea noastră! 

— Este o hienă laşă, care n-are curajul să ne urmeze, ori 
un câine orb, care nu vede urmele. Dacă ar fi avut curajul 
să vină după noi, ar fi trebuit să ajungă de mult aici! L-am 
făcut să se înroşească de furie, lăsându-i vorbă că eu sunt 
cel care i-am răpit armăsarul. 

— Kara Ben Nemsi mai are timp să ajungă! 

— Atunci va fi prins de oamenii mei de pază, care-l 
pândesc jos, unde începe valea şi va avea aceeaşi moarte ca 
voi! Şi pe el, care este un creştin, îl va înghiţi spiritul 
preotului creştin care apare sub înfăţişarea unui urs. Vezi 
doar că oricum sunteţi pierduţi! 

— Allah dă viaţă şi tot Allah dă moartea! Totul este 
însemnat în cărţi. Eu însă nu pot muri, pentru că nu mi-am 
îndeplinit încă sarcina pe care trebuie s-o duc la bun sfârşit. 
Ştiu, deci, că vom fi salvaţi. Dacă Semiluna musulmanilor nu 
se îndură de noi, vom fi auziţi de Cel de pe cruce! 

— Crucea a fost smulsă şi arsă de şiiţi în faţa capelei, este 
distrusă şi nu-ţi mai poate fi de folos! 


— Dar se mai păstrează menirea pe care o are! 

Şeicul îi răspunse cuprins de furie: 

— Împotrivirea ta este nebunie curată! Ascultă: acolo mai 
sus este Musallah el amwat. Îţi spun că ursul preotului vă va 
devora acolo şi tu crezi că vă va putea salva crucea. Orice 
om cu minte ar râde de tine, eu însă voi rămâne serios şi voi 
acţiona ca şi cum ceea ce ai spus ar fi posibil. Dacă ursul 
preotului mort stă sus, la intrarea în Musallah, şi ţine 
crucea creştinilor în gheare, atunci pot să cred că acest 
Kara Ben Nemsi, câinele de creştin, va reuşi să vă salveze 
din mâinile noastre, altfel nu! Ai auzit? Eşti chiar aşa nebun 
să crezi că şi asta e posibil? 

— Dacă Allah vrea, nu numai că e posibil, dar se va şi 
întâmpla! 

Şeicul sări ca ars, bătu din picioare, îşi agită, plin de furie, 
braţele în aer şi strigă la kelhurii care, atraşi de gălăgie, 
stăteau la intrarea în chei: 

— Aţi auzit? Acest fiu nebun al unui câine şi al unei căţele 
din neamul bebbehilor spune că spiritul preotului va sta 
sus, sub poarta capelei, cu crucea creştinilor în gheare, ca 
semn că el şi tatăl lui vor fi salvaţi cu ajutorul lui Kara Ben 
Nemsi. Să răsune râsul batjocurii şi hohotele de râs ale 
dispreţului, pentru ca el şi creatorul vieţii sale meschine să 
fie distruşi de vocile bătăii de joc! 

Şir Samurek izbucni într-un hohot asurzitor şi kurzii, 
supuşi, făcură la fel. Pădurea şi pereţii muntelui îi 
răspunseră în ecou înzecit, astfel că mie mi se păru că 
uriaşul urs alb al preotului trebuia trezit pentru a-şi face 
apariţia şi a-i speria pe desfrânaţii batjocoritori. Privirea 
mea se îndreptă involuntar în sus, dar acolo nu se mişcă 
nimic şi poarta capelei rămase ca şi înainte goală. 

Când hohotele de râs încetară, Şir Samurek se aşeză din 
nou şi întrebă plin de dispreţ: 

— Ştiţi acum ce gândesc oamenii normali despre voi? 
Mâine pe vremea asta veţi auzi acelaşi râs al diavolilor în 
iad şi vă va răsuna în urechi pe vecie! Aşteptarea voastră 


este minciună, speranţa este decepţie, iar credinţa este 
înşelăciune. Nici Allah, nici profetul său nu se vor îndura de 
voi şi, dacă în teama voastră de moarte vă veţi întoarce la 
Dumnezeul fals al necredincioşilor, numit Isa65, cerul vă va 
părăsi, iar iadul se va bucura de căderea voastră! 

Atunci, Agil, care până acum nu scosese o vorbă, strigă: 

— N-au decât să ne părăsească Allah şi iadul să jubileze! 
Dacă nici Allah, nici profetul lui nu găsesc o salvare pentru 
noi, nu pierdem nimic dacă ne părăsesc. Tu însă nu vorbi de 
meschinărie şi înşelăciune, tu, care cu minciună şi viclenie 
ne iei viaţa! Ieri, când ţi-am oferit armăsarul străinului ca 
răscumpărare, l-ai luat şi mi-ai promis viaţa. Când însă ai 
aflat unde se află calul, m-ai legat şi l-ai luat şi pe fiul meu 
zălog, când kismetul vi l-a scos în cale. Nu este asta viclenie 
şi falsitate, minciună şi înşelăciune? Chiar crezi că este 
renunțare la credinţa noastră dacă aşteptăm salvare de la 
creştini, pentru că nici un musulman nu vrea sau nu poate 
să ne salveze din mâinile celor care-şi spun adepţi ai 
profetului? 

— Puneţi-vă deci speranţele în acest necredincios, n-am 
nimic împotrivă! El, cel căruia i-ai furat ce avea mai de preţ 
şi pe care fiul tău a vrut să-l omoare, să-şi pună viaţa în 
pericol pentru a o salva pe a voastră! De la cine poţi 
pretinde aşa ceva? Pe Allah şi pe sufletul meu, dacă ar face 
totuşi acest lucru, m-aş îndepărta de islam şi mi-aş îndrepta 
ochii spre Dumnezeu, care a murit răstignit pe cruce 
pentru a-i salva pe păcătoşi şi pentru a-i regăsi pe cei 
rătăciţi! 

— Pregăteşte-te, atunci, să-ţi îndrepţi ochii spre cruce, 
pentru că va veni sigur Kara Ben Nemsi effendi. Un 
războinic ca el nu-şi lasă preţiosul cal de izbelişte! 

— Allah! Suntem trei sute împotriva lui! 

— Ai auzit vreodată că-şi numără duşmanii? 

— Fiu de căţea! Pare că deja îl preamăreşti pe acest 
vierme murdar ca pe un Dumnezeu care tronează în al 
şaptelea cer! De ce mai ascult eu trăncăneala voastră? A 


trebuit să aşteptăm pentru că ursul iese târziu din bârlog. 
Se apropie însă amurgul şi nu mai sunt nevoit să amân prea 
mult momentul răzbunării. Moartea îşi ridică acum braţele 
spre voi. Îndată ce dispare ultima rază a zilei, veţi fi 
încătuşaţi de ea. Veţi fi deja în Musallah el amwat, şi nici un 
muritor, fie el musulman sau creştin, nu va reuşi să vă 
salveze! 

Şir Samurek îi dădu un ordin omului de pază. Acesta se 
îndepărtă şi aduse opt sau zece kurzi care aveau doi pari 
groşi şi multe frânghii. Bebbebhii urmau să fie legaţi cu 
frânghiile de pari şi apoi unşi cu miere. Nu mai puteam 
rămâne mult aici, trebuia neapărat să descopăr drumul 
spre Musallah. Mă târâi afară din desişul de ferigi şi o luai 
într-o parte, spre capelă. Mergeam atent, din copac în 
copac, şi era cât pe ce să fiu descoperit, cu toată 
prevederea mea, dacă n-aş fi observat în ultimul moment 
pericolul. 

După descrierea făcută de Ali, am crezut să poiana este 
rotundă şi înconjurată de pădure deasă. Dar câmpia se 
prelungea printre arbori ca un soi de limbă, de care m-am 
apropiat prea tare, fără să-mi dau seama. Sunetul unei voci, 
chiar în faţa mea, m-a făcut să mă opresc la timp. Mă 
aruncai la pământ şi mă târâi înainte, uitându-mă cu atenţie 
în jur. Un trunchi de copac gros îmi oferea suficientă 
acoperire pentru a cerceta în voie limba de pământ. Erau la 
un loc cam treizeci de cai, într-o parte fiind şi Rih al meu cu 
calul lui Halef. Armăsarul meu era un animal de rasă, 
mândru. Nu suporta nici un cal străin în apropierea sa, îl 
bătea şi muşca până pleca. lar dacă erau mai mulţi, se 
îndepărta el şi nu se lăsa prins cu nici un căpăstru sau alte 
legături. 

Câtă suferinţă se citea în ochii superbului animal doar eu 
ştiam, care-i cunoşteam fiecare fir de păr! Oricine altcineva 
nu putea decât să-l admire, chiar şi în această situaţie. Mi-a 
fost furat şi s-au purtat urât cu el. N-a mers de bunăvoie. 
După cum îl cunoşteam pe Rih, ştiam că a opus rezistenţă. 


În loc să-l facă ascultător, vorbindu-i cu dragoste, s-au 
purtat cu el brutal şi asta am constatat de cum l-am văzut. 
Stătea nemişcat cu ochii pe jumătate închişi şi cu capul 
plecat. Părul lui minunat nu mai avea aproape deloc 
strălucire. Iarba din poiană nu-l atrăgea. În faţa lui se afla o 
grămadă de crenguţe verzi, tinere, aruncate ca hrană. 
Botul lui atârna chiar deasupra lor, fără să-i tresară măcar 
o nară. Rih flămânzea şi eram convins că a refuzat şi apa. 
Îmi ducea dorul! 

Chiar dacă ar râde cineva de mine, recunosc că m-a durut 
să-l văd aşa. Îmi iubeam armăsarul, vederea lui mi-a trezit 
milă, fapt ce m-a determinat să îndrăznesc un lucru pe care 
pentru orice alt cal precis nu l-aş fi făcut. Mi-am luat curajul 
să-i dau un semn că mă aflu în apropiere. Ştiam că va 
înţelege imediat. Înainte însă mă convinsei că kelhurii care 
erau aproape de cai nu-şi îndreptau atenţia în direcţia în 
care mă aflam. L-am învăţat pe Rih mai multe semne, 
fiecare având altă semnificaţie şi care erau atât de 
insesizabile, că nu trezeau atenţia nimănui. Unul din semne 
era o tuse scurtă, ascuţită care suna ca silaba „kol”. Kol 
înseamnă „mănâncă!” sau „înfulecă!” Kurzii la care m-am 
referit, vorbeau tare, probabil despre capelă, după cum mi- 
am putut da seama din pălăvrăgeala lor animată, şi am 
considerat că nu vor da atenţie acelui sunet scurt. Îndrăznii 
să tuşesc. Bărbaţii nu schiţară nici un gest, nu auziseră 
nimic. Rih însă avea un auz mai fin. Îşi îndreptă capul în 
direcţia mea şi-şi ridică urechile, ascultând cu atenţie. Îşi 
deschise brusc ochii, îşi cambra picioarele, iar coama 
bogată i se arcui. Atunci, îndrăznii şi mai mult: mă ridicai în 
picioare, ca să mă poată vedea, şi apoi mă aruncai imediat 
la pământ. Rih mă recunoscu. Un alt cal şi-ar fi exprimat 
bucuria prin nechezat, fornăit sau mişcări care ar fi atras 
atenţia. Rih era însă prea bine şcolit ca să poată cădea într- 
o greşeală aşa de mare. Îşi mişcă doar urechile, îşi lăsă 
capul în jos, luă un mănunchi de crenguţe şi-ncepu să 
mănânce! Scopul meu fu atins. 


LLA 


Înconjurai prelungirea poieniţei, pentru a continua 
cercetarea terenului, pe care tocmai o întrerupsesem. Nu- 
mi luă mult timp, pentru că nu m-a deranjat nimeni şi 
configuraţia terenului nu mi-a creat dificultăţi. Curând, 
cunoscui cel mai direct drum care ducea din poiană până la 
capelă şi urcai din nou muntele pentru a mă întoarce la 
Halef. El nu se aştepta la o rezolvare aşa de rapidă a 
problemei şi se bucură de întoarcerea mea. 

— Hamdulillah - lăudat fie Allah, că eşti iarăşi aici, spuse 
el. Mă şi gândeam pe cine să împuşc mai întâi, dacă nu te-ai 
întoarce, pe şeic sau pe cei trei sute de ticăloşi. Ce ai văzut 
şi auzit? Unde sunt caii noştri şi prizonierii? Ai tras cu 
urechea la ce spunea şeicul şi când vrea să-i ducă pe 
bebbehi în Musallah? Vom obţine greu cei zece mii de 
piaştri şi vom apela la şiretenie ori la arme? Rih a. 

— Încetează cu întrebările! îl întrerupsei eu. Trebuie să ne 
grăbim. Vei afla totul mai târziu. Acuma vino! 

Îmi luai armele şi-l dusei pe Halef la vale, până la un loc de 
unde, bine ascunşi de tufişuri, trebuia să-i vedem pe kelhuri 
când treceau pentru a-i duce pe bebbehi la capelă. La puţin 
timp după ce ajunserăm la locul respectiv, văzurăm o urmă 
de urs şi o studiarăm. Era un moş Martin puternic cel care 
a trecut pe aici! Labele erau de o mărime pe care n-am mai 
observat-o la vreun grizzly, dar avea gheare scurte, boante. 
Trebuie că e o „lady” bătrână, pentru că nu departe de aici 
se vedeau urme de ursuleţi. Aveam de-a face, deci, cu 
mama şi puii ei. Din păcate, n-am putut urmări decât câteva 
clipe aceste urme, pentru că exact acolo unde erau clare nu 
se găsea nici un ascunziş. Căutarăm tufişurile de care 
amintisem, ne pitirăm şi traserăm crengile peste noi, astfel 
ca noi să putem vedea, dar să nu putem fi observați de 
afară. Când ne aşezarăm alături, în aşteptare, Halef vru să 
repete întrebările, îl rugai să mai aibă răbdare şi el trebui 
să se conformeze. 

Soarele dispăruse de mult după munţi şi începuse să se 
întunece când, în sfârşit, îi văzurăm pe kelhuri venind. Erau 


doar circa douăzeci de oameni. Şeicul era în frunte. În 
urma lui veneau cei doi bebbehi, aduşi de câte patru 
kelhuri, iar ceilalţi veneau în urma lor. Toţi, în afara 
însoţitorilor, îşi ţineau armele cu teamă, gata să tragă, 
pentru că se apropiau de ursul spiritelor, care ar putea 
măcar o dată să-şi înceapă turul mai repede decât de 
obicei. Cei doi captivi au fost legaţi fedeleş de pari cu funii, 
astfel că era nevoie de forţa ghearelor de urs pentru a-i 
elibera pe cei doi fără cuţit. Apoi au fost unşi cu un strat 
atât de gros de miere, că se vedea, cum curge de pe ei. 
Unul dintre kelhuri ducea şi bucăţi de fagure; în ce scop, 
aveam să aflăm curând. 

Îi urmăream cu priviri încordate, până dispărură cu toţii în 
interiorul capelei. După zece minute ieşiră de acolo. Trei o 
luară la fugă, pe lângă noi, spre tabără, ca şi cum ar fi 
trebuit să participe la o cursă, iar alţii plecară încet şi atenţi 
la ruinele de stâncă, unde, din când în când, se aplecau la 
pământ, în timp ce restul aştepta lângă Musallah. 

— Ai idee ce fac oamenii ăia acolo, sidi? se interesă Halef. 

— Da. Ai văzut că unul dintre ei ducea nişte faguri cu 
miere. Ăştia sunt momeala pentru urşi, pe care kelhurii îi 
pun, din loc în loc, pe drumul de la capelă până aproape de 
bârlogul ursului, pentru a-i indica drumul spre victimele 
sale. 

— Mashallah! Nu este o ciudăţenie că există oameni care 
nu mai sunt oameni? Cel care urmăreşte o răzbunare de 
sânge să-i tragă un glonte în cap duşmanului, dar să-l 
tortureze în acest mod şi să-l lase pradă animalelor 
sălbatice, numai un diavol poate fi în stare! 

— Este, într-adevăr, un lucru atât de neomenos, că nu 
poate fi înţeles. Dar cine ştie ce grozăvie au făcut bebbehii, 
de sunt supuşi unei asemenea răzbunări! Nouă precis nu ne 
vor povesti. Priveşte, cei trei kelhuri vin din nou! Au trebuit 
să mai aducă ceva. 

Când trecură pe lângă noi, văzurăm ce duceau, şi anume o 
legătură de papură uscată, mai multe bucăţi de seu şi o 


cutie goală, metalică, de cartuşe. 

— Ce vor să facă oare cu cutia? mă întrebă Halef. 

— Probabil să confecţioneze o lampă. 

— O lampă? Pentru ce? 

— Miezul papurii înlocuieşte fitilul, iar seul e în loc de ulei. 
Kurzii vor vrea să lumineze capela pentru ca ursul să-şi 
găsească mai uşor prada. 

— Allah! Asta este iarăşi o idee din iad. 

— Şi o tortură care nu doar se simte ci se şi vede, are efect 
dublu. Kelhurii acționau cu o răutate ieşită din comun, încât 
îţi venea să-i arunci pe ei urşilor, în locul bebbebhilor, fără să- 
ţi faci nici cele mai mici procese de conştiinţă. 

Observarăm că obiectele de care am vorbit au fost duse în 
Musallah. Între timp kurzii care presărau momelile dulci, îşi 
terminară treaba, iar când şi cei din capelă şi-au îndeplinit 
sarcina, trecură din nou toţi pe lângă noi. Erau foarte 
tăcuţi. În sfârşit, Halef consideră că a sosit timpul să 
primească lămuriri în legătură cu intenţiile mele. 

— Putem discuta acum? întrebă el. 

— Da. 

— De ce nu vorbeşti? Ştii doar ce mi-ar face plăcere să 
aflu! 

— Îmi imaginez şi doresc ca înainte să-ţi pun câteva 
întrebări. Nu vrem să ne luăm doar caii, ci şi banii hangiului 
şi să-i şi salvăm pe bebbehi, nu-i aşa? 

— Da, sidi! Nu numai că vrem acest lucru, dar chiar 
trebuie să-l facem. Dacă i-am lăsa pe bebbehi să moară în 
acest fel, toată viaţa aş simţi ghearele ursului înfigându-se 
în carnea mea. 

— Bine! Dar înseamnă să ne punem viaţa în pericol. Eşti 
de acord cu asta? 

— De ce mă întrebi? Vrei să-l superi pe credinciosul tău 
Hagi Halef Omar? 

— Nu. Întreb pentru că este vorba despre un pericol în 
care n-ai mai fost niciodată. Pentru că încă nu ştiu kelhurii 


că suntem aici, nu putem trage cu puştile. Cu toate acestea, 
trebuie să-i omorâm pe urşi. 

— Atunci să-i omorâm! spuse neînfricatul omuleţ. 

— Dar cu ce? 

— Cu ce vrei, effendi. 

— Putem ori să-i înjunghiem, ori să-i răpunem cu patul 
armei. 

— Bine, aşa vom face! 

— Halef, întâi ne gândim, apoi hotărâm şi în cele din urmă 
acţionăm! Ai mai răpus vreun urs? 

— Încă nu. Dar tocmai de aceea mă bucur nespus că pot 
face astăzi acest lucru. 

— Dragă Hagi Halef între a vrea şi a putea este o mare 
diferenţă! Este vorba aici de o ursoaică mare şi bătrână. S- 
o răpui îţi trebuie o forţă pe care n-o ai, şi un pat de armă 
care să nu se facă bucăţi. 

— O, ştiu deja ce vrei! Vrei s-o înjunghii şi s-o răpui de unul 
singur! 

— Dacă am s-o răpun, ori am s-o înjunghii, voi decide la 
faţa locului. În orice caz, vreau să iau totul asupra mea. 

— Deci nu vrei să-mi laşi nimic din gloria zilei de astăzi? 
Când ne întoarcem la haddedihni, să le povestesc 
războinicilor că, aici, la Musallah, m-am uitat liniştit cum ai 
luat toate pericolele asupra ta, în timp ce eu am stat cu 
mâinile în sân ca o femeie bătrână care o ia la sănătoasa şi 
când îi apare un urs în somn? Nu s-ar putea crede că m-a 
părăsit spiritul vitejiei şi că sunt ca o râşniţă de cafea de la 
care s-a pierdut manivela? 

— Linişteşte-te, dragă Halef! Nu vei rămâne deloc atât de 
liniştit şi neimplicat. Ne vom împărţi munca. Dacă preiau eu 
ursoaica, îţi rămân ţie puii. 

— Ei, probabil că nu sunt cu mult mai mari decât o pisică. 

— O, sunt cu mult mai mari! Au acuma cam şase luni, deci 
au crescut aşa de mari încât să-ţi dea de furcă. Un urs 
tânăr, de şase luni, poate, în anumite situaţii, să stoarcă de 


vlagă un om, şi aici nu e vorba de un singur urs, ci de mai 
mulţi. 

Am fost nevoit să înfrunt singur ursoaica pentru că Halef 
nu era vânător de urşi. Şi ca să nu se simtă nedreptăţit, a 
trebuit să subliniez că rolul care-i revenea cerea mult curaj. 
De aici, ultimele cuvinte, care se pare că şi-au atins scopul, 
pentru că îmi spuse liniştit: 

— Crezi că nu va fi uşor să mă descurc cu vlăstarele unei 
ursoaice a nemuririi? 

— Chiar deloc nu va fi uşor. La asta se adaugă iubirea 
puternică pe care o are un asemenea animal pentru puii 
săi. Cel care se poartă duşmănos cu micuţii, să se aştepte la 
furia fără margini a ursoaicei. Pentru a-şi apăra puii 
renunţă la cei care o atacă pe ea. Vezi deci că nu ai nevoie 
de mai puţin curaj decât mine. 

— Mă faci fericit, effendi! Văd bine că nu mă consideri o 
veche tâhunet el bunn66, aşa cum crezusem, şi de aceea 
sunt de acord să-i laşi în seama mea pe fiii şi fiicele 
ursoaicei. 

— Bine, dar nu uita că n-avem voie să tragem! 

— Voi folosi doar cuțitul şi tinerele vlăstare ale bătrânei 
presupuse nemuriri se vor despărţi de viaţă fără zgomot. 
Priveşte, s-a întunecat şi flacăra fitilului de papură 
luminează interiorul capelei. N-a sosit încă timpul să 
mergem şi să-i eliberăm de teama morţii pe bieţii diavoli? 

— Încă nu! Teama asta o merită. Aceşti bebbehi nu vor 
muri de o moarte aşa de cumplită, cum li s-a pregătit. Dar 
nici ei nu sunt mai buni decât duşmanii lor. Ne-au furat, au 
vrut să ne omoare şi dacă sunt hotărât să-i salvez, merită 
din plin să simtă ce e teama de moarte. 

— Este adevărat, effendi! Teama asta nu le poate face rău. 
Dar dacă amânăm prea mult, vin urşii şi-i mănâncă. Sau 
crezi că nu trebuie să ne grăbim prea tare? 

— De fapt, mai avem timp pentru că ursul de munte nu 
pleacă din bârlog aşa de devreme, însă mirosul mierii, care 
a fost pusă până aproape de hăţişuri, poate să-i 


ademenească mai repede. Şi, apoi, vreau să ştiu ce discută 
bebbebhii în situaţia lor atât de disperată. De aceea sunt de 
acord să ne furişăm spre capelă. 

— Să ne furişăm? De ce atâta efort? Este deja întuneric şi 
nu ne poate vedea nimeni. Nu trebuie să ne târâm, ci putem 
merge. 

— Oricum, trebuie să fim foarte atenţi. Musallah poate fi 
văzută din tabăra kelhurilor şi cred că-ţi dai seama că e 
ţinută sub observaţie. Uşa şi ferestrele sunt luminate de 
fitilele care ard înăuntru şi kelhurii ne-ar observa cu 
siguranţă, pentru că trupurile noastre s-ar contura puternic 
în această lumină. 'le vei ţine după mine şi vei face exact ce 
fac şi eu. 

— Aşa voi face. Plecăm acuma? 

— Da. 

— Să ne rugăm lui Allah să ne ajute în această acţiune 
periculoasă. A' udu billah min eş şeitan er ragim - caut 
refugiu la Allah din faţa diavolului afurisit. Va fi de partea 
noastră, a amândurora. 

Ştiam că nu teama, ci evlavia a fost cea care l-a determinat 
pe Halef să reacționeze aşa şi, dacă n-am răspuns cu voce 
tare rugăminţii sale, m-am rugat în sinea mea Celui care 
are viaţa şi moartea în mâinile sale atotputernice, să mă 
protejeze. 

Ţinând seama de cât de periculos este, ursul din Kurdistan 
se află imediat după grizzly, ursul din Munţii Stâncoşi ai 
Americii, şi acest lucru spune ceva, mai cu seamă că nu ne 
puteam folosi de arme. Cunoşteam foarte bine terenul, 
fiindcă îl cercetasem în cursul zilei. Nu prezenta nici un fel 
de dificultăţi, în afară de un loc unde ajungeam în câmpul 
vizual al kurzilor. Acolo trebuia să fim una cu pământul şi să 
ne mişcăm în aşa fel în adânciturile terenului, încât să nu 
ajungem între kelhuri şi deschizăturile luminate ale capelei. 

Din acest motiv, am avut nevoie de un sfert de oră până să 
ajungem la Musallah, şi nu în faţa ei şi nici în partea dinspre 
pietroaie, ci pe latura a treia, pe care încă n-o văzusem şi 


care, spre mulţumirea mea, nu era în vizorul kurzilor. A 
patra latură era înspre stânci, deci nu intra în preocupările 
noastre. Ne aflam, deci, pe flancul ruinelor, depărtat de 
vizuina urşilor, lucru ce era în avantajul nostru. Şi, spre 
încântarea mea şi mai mare, observai că, pe partea aceasta, 
se găsea o fereastră al cărei pervaz era aşa de jos, că nu 
trebuia să sari decât peste câteva pietre pentru a ajunge în 
interiorul capelei. 

Ne aşezarăm în umbra acestor pietre. Trebuia doar să ne 
ridicăm capetele, ca să vedem tot interiorul capelei. Nu 
zărirăm decât ruine, moloz şi ziduri. Nu se găsea nici măcar 
un obiect care să te ducă cu gândul la scopul iniţial al 
construcţiei. Pietre mari şi pietriş mai mic era împrăştiat pe 
pământ şi doar în spate, pe peretele de stâncă, observai linii 
fragmentate care probabil erau săpate cu dalta şi, dacă nu 
mă înşela lumina palidă, nesigură, era scris în greacă şi 
suna „Kyrie”. „Kyrie eleison” - Doamne, îndură-te! Nici o 
altă inscripţie nu se putea potrivi mai bine acestei scene a 
sfâşierii creştinilor evlavioşi! Şi nu mai puţin se potrivea 
cuvântul imaginii care se oferea acum privirilor noastre. 

Kelhurii au înfipt în pământ, în spatele capelei, parii de 
care erau legaţi bebbehii, şi i-au întărit cu pietre mari, 
astfel ca să nu se poată mişca. Asta au făcut-o, în orice caz, 
pentru a le prelungi chinurile morţii. Astfel, urşii erau 
constrânşi să-şi înceapă opera înfiorătoare de la picioare. 
Bebbehii erau încă îmbrăcaţi cu hainele lor şi erau strâns 
legaţi cu funii şi curele. Feţele lor unse cu miere abia se mai 
puteau recunoaşte. Mierea curgea formând sub ei mici 
băltoace. Bebbehii păreau că şi-au pus degeaba toate 
forţele în joc pentru a se dezlega. Erau epuizați, aşa că la 
început nu auzirăm decât oftaturi obosite. Apoi se auzi din 
gura lui Agil un greu blestem împotriva kelhurilor. 

— Nu-i blestema pe ei, ci acuză-te pe tine! îl certă fiul său. 
Ei nu fac decât să aplice răzbunarea la care i-ai silit tu. 

— Şi trebuie să se răzbune atât de crunt? răspunse 
bătrânul. N-ar fi fost suficient să ne fi împuşcat, pur şi 


simplu? 

— Nu! Acum doi ani, doar l-ai împuşcat pe kelhur? Ori l-ai 
închis într-o groapă şi l-ai lăsat să flămânzească? Ela 
trebuit să flămânzească, iar noi vom fi mâncaţi. Asta este 
răzbunarea dreaptă a lui Şir Samurek împotriva ta, dar 
nedreaptă în ce mă priveşte, pentru că nu sunt vinovat de 
moartea acelui om. Când a murit, eram în Kahira, departe 
de Kurdistan. De ce a făcut Allah să se întâmple ca eu să fiu 
fiul tău şi acum să fiu nevoit să mor ca urmare a faptelor şi 
nesăâbuinţelor tale? 

— Răzbunarea de sânge se răsfrânge din generaţie în 
generaţie. Este legea lui Allah, deci nu te poţi plânge. 

— N-am vorbit de răzbunare, ci de nesăbuinţele tale! 

— Nesăbuinţe? Cum poate îndrăzni un fiu să-i adreseze 
acest cuvânt tatălui său? 

— Are voie, dacă rosteşte un adevăr! N-a fost nechibzuinţă 
faptul că, în ciuda răzbunării care plutea între voi, să mergi 
la kelhuri pentru a le oferi un cal care nici nu era altău, nici 
nu era în mâinile tale? Nu trebuia să prevezi că te vor 
prinde pentru ca, apoi, să fure calul? Numai de la tine le-a 
venit ideea să meargă la Khoi şi tu eşti singurul vinovat că 
am căzut în mâinile lor! 

Tatăl său răspunse acestor reproşuri îndreptăţite printr-un 
oftat adânc, dureros; încercă totuşi să-i potolească furia 
printr-o contraacuzaţie: 

— Vorbeşti de nechibzuinţele mele, dar nu şi de ale tale! 
Cea mai mare greşeală ce s-a făcut a fosta ta! 

— Care anume? 

— Aceea că te-ai gândit să-i înjunghii pe Kara Ben Nemsi 
şi pe Hagi Halef Omar. Deşi doresc ca Allah să-i blesteme, 
trebuie să recunosc că sunt oameni de care un adversar 
trebuie să se teamă de zece ori mai mult decât de oricare 
alt duşman. Armăsarul lui effendi are o valoare nepreţuită 
şi aş putea să jur că va veni pe urmele kelhurilor pentru a-şi 
recăpăta calul. Aş putea să jur că e prin apropiere şi a văzut 
ce au făcut kelhurii. 


— Am aceeaşi convingere, fu de acord Ssali. Probabil ştie 
deja că suntem legaţi, aici sus, în capelă, pentru a fi mâncaţi 
de urşi. Asta este singura speranţă care ne-a rămas! 

— Speri în zadar! Dacă n-ai fi încercat să-l omori, ţi-aş fi 
dat dreptate. Acuma însă nu se va expune pe pericolului de 
a fi sfâşiat de urşi, din cauza unui duşman care a vrut să-l 
omoare. 

— Lui Kara Ben Nemsi effendi nu-i este frică de urşi, ştii 
asta. Şi dacă te iartă pentru răpirea calului, nu va întreba 
nici de cuțitul pe care l-am scos împotriva lui. Un creştin nu 
ştie ce-i răzbunarea, pentru că „Dumnezeu este cel care 
răsplăteşte”, mi-a spus în timp ce-mi înapoia arma. Dacă 
este aici şi a aflat în ce situaţie grea suntem, va asculta de 
poruncile credinţei sale şi ne va salva! 

— Allah, Allah! Ce minune fiule, că gura ta a rostit 
asemenea cuvinte! Tu, un învăţător şi predicator al 
sfântului islam, tu, care nu spuneai decât blesteme la 
adresa creştinilor, îţi pui acum singura şi ultima speranţă 
într-un adept afurisit al învăţăturii Crucii de pe 
Idjdjuldjula67! 

— Nu-i blestema pe creştini, cel puţin nu pe acesta! El nu 
poartă învăţătura credinţei sale doar pe limbă, ci şi în 
inimă. Ea atârnă şi de mânerul cuţitului său şi vorbeşte şi 
din ţevile armelor sale. Dacă Allah i-a purtat paşii încoace, 
jur pe Mohammed şi pe... 

— Taci, îl întrerupse tatăl său. Ai uitat ce ne-a sfătuit, în 
derâdere, Şir Samurek? Cel care aşteaptă ajutor de la un 
creştin, n-are voie să se adreseze lui Mohammed. Dacă ne 
vine ajutorul de la Kara Ben Nemsi, îl aduce la noi Isa Ben 
Marryam. Acestuia să i te adresezi! 

Nu eram sigur dacă Agil vorbea serios sau în batjocură. Se 
părea însă că fiul său credea sincer în salvarea lor. 
Răspunsul lui dovedea acest lucru. 

— Încă n-au venit urşii. Vor apărea târziu în noapte, încă 
ne mai poate trimite Mohammed un salvator. Creştinul este 
singura noastră speranţă până în ultima clipă! 


În situaţia înfiorătoare în care se aflau cei doi bebbehi, 
această remarcă suna jalnic. Halef simţi acelaşi lucru şi îmi 
şopti: 

— Effendi, dacă n-ar fi de plâns, aş râde în hohote. Eu ştiu 
cine este mai puternic dintre Hristos sau Mohammed! Să 
nu facem în aşa fel încât să afle şi aceşti bebbehi? 

— Nu este nevoie, răspunsei tot în şoaptă. Îşi vor da şi 
singuri seama. Să aşteptăm! Stai liniştit să ascultăm mai 
departe! 

Ceea ce am mai auzit a fost lipsit de importanţă. 
Condamnaţii la moarte gemură şi suspinară pe rând, îşi 
făcură reproşuri unul altuia, se rugară lui Allah, lui 
Mohammed şi urmaşilor acestora. Asta-mi provocă atâta 
silă, încât era gata să mă ridic şi să intru ca să-i dezleg, 
când, deodată, Agil scoase un strigăt. 

— Allah, fie-ţi milă! Îi vezi pe urşi la uşă? 

— Este unul tânăr, bâigui Ssali. O, Allah, o, profetule, o, 
Mecca, o, sfântă Kaaba, martiriul nostru începe. 

De unde ne aflam, zăream şi noi uşa. Da, acolo stătea un 
urs tânăr! Avea, cu siguranţă, înălţimea a şapte pumni de 
bărbat, fiind lung şi puternic pe măsură. De multă vreme nu 
mai bea lapte, iar de la mama lui învățase precis să 
mănânce nu doar fructe, ci şi tot felul de vânat. Trecuse de 
stadiul de pui, iar Halef îmi şopti plin de încântare, 
strângându-mă de braţ: 

— O, effendi, ăsta este un urs, într-adevăr un urs! Nu mi- 
am imaginat să fie aşa de mari puii ursoaicei! Precis nu va 
şti de glumă! Să intru şi să-i spun că am nevoie de blana lui 
pentru un Covor? 

— Aşteaptă! Dacă-l ataci, bătrâna ursoaică, care e pe 
aproape, s-ar înfuria cumplit. Nicidecum nu poţi intra 
înaintea mea! 

În timp ce schimbarăm repede aceste cuvinte, ursul îşi 
făcea de lucru cu un fagure de miere, pe care kelhurii îl 
puseseră aproape de pragul uşii. Îl luă între labele din faţă, 


se ridică în două picioare şi începu să-l mănânce într-un fel 
care ar fi fost foarte amuzant, dacă situaţia ar fi fost alta. 

Bebbebhii tăcură un timp, de teamă, după care dădură 
drumul unui potop de rugăciuni, fără pauză, dar cu glas 
scăzut, ca să n-atragă atenţia urşilor. Deodată, ursul primi 
un brânci din spate. Căzu şi, fără să-i pese de cine l-a 
deranjat, făcu câţiva paşi mai în faţă, unde se mai afla un 
fagure cu miere. În spatele lui apăru un al doilea urs tânăr, 
parcă mai mare şi mai puternic decât el. Gemetele 
bebbebhilor se auzeau mai tare. Numele lui Mohammed era 
rostit, din secundă în secundă şi tonul acestor implorări 
arăta că teama lor creştea din ce în ce. Când, în urma celui 
de-al doilea îşi făcu apariţia un al treilea urs, nu mai era nici 
o îndoială că prin vocile lor o vor ademeni pe bătrâna 
ursoaică. Cei ameninţaţi urlară ca şi cum ar fi fost deja 
muşcaţi. Oricum, primul urs era deja sub Agqil şi lingea 
mierea care se adunase acolo. Al doilea îi ţinu, puţin mai 
târziu, companie, în timp ce al treilea se apropie de Ssali, 
pentru a se ospăta. Se auzea un plescăit şi un fornăit, 
aproape ca la o masă de hotel, când se aduce supa şi nimeni 
nu ţine cont de vecini. Ursul rămâne urs şi în munţii din 
Kurdistan, şi la „table d'hâte” din Cannes, din Baden-Baden 
sau din Scheweningen. 

Primii doi degustători au lins repede grămezile de miere. 
Observară că urmele de dulce continuau în sus şi se 
ridicară, înfigându-şi ghearele în labele şi pulpele lui Agil. 
Acesta nu mai ţipă, ci urlă de groază! 

— O, dragă sidi, trebuie să intrăm, altfel sunt pierduţi, se 
agită Halef. 

Vru să se ridice, eu însă îl trăsei înapoi şi-i spusei ferm: 

— Rămâi! Nu ştiu unde este ursoaica, ne poate ataca din 
spate! 

Trăsei cu urechea în noapte, nu se auzea însă nimic, 
pentru că bebbebhii ţipau aşa de tare, încât precis răsuna 
până în tabăra kelhurilor. Faptul că ursoaica nu-şi făcea 
apariţia, mă puse pe gânduri. Puii se dezobişnuiseră de 


mult de laptele ei, dar să-i lase de capul lor în noapte, 
nesupravegheaţi, nu era în obiceiul ursoaicei, doar dacă 
atenţia ei era atrasă de ceva mai important. Să ne fi simţit 
prin apropiere? Sau îi dădeau de lucru urmele multe lăsate 
de kurzi? 

— Lasă-te cât mai jos şi nu te mişca! îl îndemnai pe Halef. 
Ursoaica poate apărea oricând aici, în colţul ăsta! 

Cu cuțitul scos pe jumătate din teacă, ţineam puşca de 
ţeava, gata să lovesc. Temerea mea nu mă înşelă: o făptură 
de dimensiuni uriaşe, puţin mai deschisă la culoare decât 
întunericul nopţii, se prelingea pe lângă zid. Credeam deja 
că a sosit clipa în care se decidea: ursoaica sau eu! în acel 
moment, urletul bebbebhilor fu acoperit de un sunet care nu 
era nici mormăit, nici scâncet, nici fluierat, nici țipăt, ci, mai 
degrabă, toate la un loc, şi imediat făptura dispăru. O 
privire scurtă în interiorul capelei îmi desluşi cauza acestui 
sunet: ambii urşi care se îndreptaseră spre Agil, intrară în 
conflict şi se luptau cu ghearele, neiertând nici picioarele 
lui Aqil, fapt ce dublă intensitatea urletelor. Ursoaica 
vrusese să vină către mine şi la Halef, dar, îngrijorată de 
puii ei, se întoarse şi apăru în uşă. 

Putea fi uşor confundată cu o ursoaică polară, dacă ar fi 
avut capul mai lung şi botul mai ascuţit. Era aproape albă, 
de peste doi metri lungime şi un metru fi jumătate înălţime; 
un animal de o mărime şi putere rar întâlnite. Ursoaica n- 
avea o ureche. Probabil a pierdut-o în vreo luptă cu 
consortul său ori cu alţi rivali. Bestia stătu doar o clipă 
liniştită, dar fu de ajuns să se vadă că era suficientă o mică 
îmbrâncitură cu labele din faţă ca să-l doboare pe cel mai 
puternic om. Privirea ei le luă, la început, respiraţia 
bebbehilor. După aceea izbucniră în urlete şi mai puternice. 

— Allah, Allah! striga Agil. Acum este aici! A sosit şi 
moartea! Nu mai există salvare! 

În acelaşi timp urla şi fiul lui: 

— Acesta este spiritul preotului, care ne va sfâşia! Este 
gâtlejul morţii în care vom dispărea! Ajută-ne, o, Allah! 


Ajută-ne, o, profet al tuturor credincioşilor. Salvează-ne, o, 


— Taci! strigă la el tatăl lui. S-a terminat cu puterea 
profetului! Gândegşte-te... 

N-am mai ascultat ce spuneau, pentru că sosise clipa în 
care trebuia să acţionăm. 

— Lasă-mă întâi pe mine să intru, altfel îmi stai în cale, 
Halef, îi poruncii eu hagiului, în timp ce mă ridicai. 

Lăsai flinta din mână, pentru că nu-mi mai era de folos. În 
schimb luai cuțitul între dinţi, iar puşca o ţinui ridicată, nu 
pentru a lovi cu ea, ci pentru trântă, ştiind ce va urma. 
Ursoaica ajunse din două, trei mişcări lângă pui şi-i despărţi 
printr-o lovitură uşoară cu labele. Apoi se îndreptă încet şi 
ameninţător spre Agil, care tremura de spaimă: 

— Ajută-i, Doamne, pe creştini! Ajutări, o, Isa Ben 
Marryam, căci nimeni altul nu ne mai poate ajuta! 

Şi cu aceeaşi teamă de moarte, Ssali se văieta: 

— Ajută-ne, o, Răstignitule, ajută-ne! Nu este altă putere 
în cer şi pe pământ în afară de Tine. 

Mai mult de atât nu auzii, pentru că în acea clipă viaţa 
mea stătea în ochii şi în pumnii mei. Mă căţărai iute pe 
pietrele ştiute şi mă repezii cu patul puştii în coastele 
ursoaicei, între picioarele din faţă, încât aceasta căzu pe-o 
parte, cât era de lungă. Asta am şi intenţionat, pentru că 
numai în această poziţie puteam s-o lovesc tare peste bot. 
Craniul era prea tare pentru ce aveam eu de gând să fac. 
Era încă în cădere când ridicai patul puştii, lovii cu putere şi 
nimerii atât de bine, că fiara se prăbuşi. Ştiam că ameţeala 
va trece uşor. Aruncai arma, luai cuțitul din gură şi făcui 
două, trei împunsături până la plasele, între cele două 
coaste bine cunoscute, după care sării într-o parte şi mă 
rostogolii peste ursul tânăr, care era încă lângă Ssali Ben 
Agil. N-am putut să mă feresc altfel. Mă ridicai din nou şi 
văzui că Halef mă urma mai repede decât era cazul. Se luă 
la trântă cu un pui de urs care era aproape de ursoaică şi 


care-l atacase, astfel că nu găsi o lovitură sigură pentru 
cuțitul său. Mă repezii spre el şi-l trăsei înapoi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă de lângă ursoaică! 
îl avertizai eu. Nu ştim încă dacă cuțitul meu i-a tăiat firul 
vieţii! 

Micul om se uită zâmbind la mine, arătând spre ursoaică. 

— Cuţitul tău, şi să nu nimerească unde trebuie? Asta nu 
se poate întâmpla niciodată. Uită-te la sângele care se 
revarsă din inima ursoaicei! Ţi-ai îndeplinit opera, acum 
poate începe a mea. Te rog să-mi împrumuţi katil ed 
dubeb68 al tău, pentru că puii vor pleca de pe lumea asta la 
fel ca mama lor! 

În timp ce vorbea, mă uitam fix la ursoaică, pregătit să-i 
mai împlânt o dată cuțitul, la nevoie. N-a fost necesar, 
pentru că tăişul cuţitului îi străpunsese inima. În timp ce 
atrasei atenţia unui pui de urs asupra mea, Halef îl dobori 
cu ucigătorul de urşi şi-i dădu lovitura mortală de cuţit. La 
fel făcurăm cu ceilalţi doi urşi şi când, în sfârşit, ne aflam 
lângă cele patru cadavre de urşi, nu trecuseră mai mult de 
două minute de la intrarea mea în scenă; o reuşită fericită, 
peste orice aşteptări, pe care n-a trebuit s-o plătim nici cu 
cea mai mică zgărietură. 

Acum puteam să ne îndreptăm atenţia spre bebbehi. 
Amândoi îşi ţineau ochii închişi şi nu scoteau un sunet. Asta 
îl enervă pe micul hagiu, care se aştepta la mulţumiri din 
partea lor. 

— Deschideţi-vă ochii, voi mari viteji din neamul 
bebbebhilor! strigă el. Sau credeţi că aparţineţi urşilor pe 
care tocmai i-am omorât? Ar trebui să vă facem să simţiţi 
cuţitele noastre! 

Atunci îşi deschiseră ochii. 

— Kara Ben Nemsi! strigă Agil. 

— Da, este Kara Ben Nemsi effendi! El este în carne şi 
oase! aprobă Ssali. Şi uite-l şi pe micul şi curajosul Hagi 
Halef Omar! Vă văd în realitate sau este un vis în care am 
ajuns după moarte? 


— Mashallah! Se mai poate visa după moarte? râse Halef... 
ne vedeţi în realitate. N-avem chef să fim făpturi de vis! 

— Deci, e adevărat, e adevărat! Cum aţi ajuns aici la 
capelă? 

— La fel cum aţi îndrăznit şi voi înaintea noastră. Am venit 
pe urmele câinilor de kelhuri, pentru a ne lua caii şi a vă 
elibera. 

— Să ne eliberaţi? întrebă el cu îndoială. Să ne eliberaţi? 
Poate glumeşti, Hagi Halef Omar? 

— Cum poţi pune o asemenea întrebare? Uită-te la labele 
puternice ale ursoaicei şi la cele douăsprezece labe cu 
gheare ale puilor. Arată de parcă am fi făcut o glumă? 

— Allah, Allah! Deci v-aţi gândit serios să ne salvaţi? 

— Da. 

— Atunci ruga noastră către Dumnezeu a fost ascultată! 
Dar v-am pus pe drumuri pentru cai şi am vrut să vă luăm 
viaţa. Nu putem să credem în intenţiile voastre bune până 
nu ne dezlegaţi! 

— Vă vom dezlega, dar numai cu condiţia să nu pretindeţi 
să vă lingem de miere. Kismetul nostru nu spune nimic 
despre continuarea a ceea ce au întrerupt urşii. 

Ssali nu ştia ce să răspundă la această glumiţă 
neaşteptată, îl scutii de răspuns, începând să eliberez parul 
din strânsoare. Astfel a fost mai uşor şi mai comod să-l 
dezleg, decât când era atârnat. Curând terminarăm treaba 
şi, în timp ce stăteau în faţa noastră dezlegaţi şi trăgând 
adânc aer în piept, se întâmplă ceva la care nu ne-am 
aşteptat de la niciunul dintre ei. Tocmai Agil, tâlharul şi 
ucigaşul, se aruncă la pământ şi începu să plângă tare, ca 
un copil. Teama de moarte l-a zdruncinat atât de adânc 
încât nu s-a mai putut abţine. Şi Ssali, fiul său, îmi luă 
mâinile şi îngenunche în faţa mea. 

— Ai învins, effendi, ca de atâtea ori. Dar această victorie 
nu ai obținut-o pentru tine, ci pentru cineva mai presus de 
tine: Dumnezeu este iubire. Ai spus-o şi nu te-am crezut. 
Acuma însă aş fi orb dacă n-aş vedea că ştii adevărul, pe 


când eu bâjbâi în neştiinţă. Ne-ai eliberat pe noi, duşmanii 
tăi, din ghearele morţii, îţi aparţinem şi soarta noastră este 
în mâinile tale. 

Îl ridicai şi-l privii serios în ochi. 

— Sunteţi dispuşi să vă lăsaţi soarta în mâinile mele? 

— Da. Fără voi am fi fost sfâşiaţi şi mâncaţi. Fă cu noi ce 
vrei! Vrei să ne dai din nou pe mâna kelhurilor? 

— Nu. Sunteţi liberi. 

— Allah! Nu pot să cred! Nu aveţi de gând să-l duceţi pe 
tatăl meu la Khoi şi să-l pedepsiţi pentru furtul celor zece 
mii de piaştri? 

— Nu. Nu sunt poliţist. V-am iertat pentru ce ne-aţi făcut şi 
afacerile pe care le aveţi cu alţii nu ne interesează. N-avem 
nici un drept asupra voastră! Sunteţi liberi şi puteţi pleca 
chiar acum unde vreţi. Dar vă rog, cel puţin până mâine 
dimineaţă, să staţi cu noi, pentru că altfel am fi, probabil, 
împiedicaţi să facem ce aveam de gând. 

— O, effendi, nu trebuie să ne rogi, ci să porunceşti! 
Inimile noastre sunt pline de recunoştinţă pentru voi. loată 
duşmănia pe care v-o purtam a trecut şi vom face tot ce ne 
ceri. 

— Ce vă cer este doar să rămâneţi lângă noi şi să staţi 
liniştiţi. Vreau să recapăt caii noştri încă în noaptea asta şi 
vreau să-l răpesc pe Şir Samurek, şeicul kelhurilor, fără să 
se simtă. Voi însă trebuie să staţi liniştiţi până îmi termin 
treburile. Asta este tot. 

— Ce spui, effendi? Să vă luaţi caii este greu, foarte greu, 
dar nu imposibil. Să-l răpeşti pe şeic însă, n-ai să reuşeşti 
nici chiar tu! 

Atunci Halef interveni cu zel: 

— Cum îţi permiţi să-i vorbeşti astfel lui effendi? 
Întotdeauna face ce şi-a propus şi pentru el este uşor ce 
altora li se pare imposibil. Am omorât-o pe ursoaica 
nemuririi şi v-am salvat din ghearele ei. Nu este asta mult 
mai greu decât să răpim doi cai şi pe şeic dintr-o tabără? 


— Pentru mine, ambele lucruri sunt imposibile. Voi sunteţi 
însă nişte oameni ale căror planuri şi fapte nu pot fi oprite 
şi de aceea n-am voie să vă contrazic. De ce intenţionaţi să-l 
prindeţi pe şeic? 

— Vrem să-l obligăm astfel să dea banii care-i aparţin 
hangiului Ali din Khoi. 

— Îl veţi duce, legat, până la cătunul Khoi pentru a fi 
pedepsit că a provocat incendiul? 

— Nu, răspunsei în locul lui Halef. Ţi-am mai spus că nu 
sunt poliţist. Îndată ce-mi îndeplinesc scopul, îl las liber. 

— Vrei să-l laşi liber, effendi? Pe acest tâlhar şi ucigaş, 
care a vrut să ne lase pradă urşilor? Pe cel care v-a furat 
caii şi care, dacă v-ar fi prins, v-ar fi aruncat urşilor? 
Gândegşte-te că kelhurii ne sunt duşmani, cu care suntem în 
răzbunare de sânge. 

— Ce mă interesează? Nu spuneaţi şi despre voi că sunteţi 
duşmanii noştri de moarte? Şi totuşi v-am iertat! Ai vorbit, 
mai-nainte, atât de frumos despre iubire, iar acum 
plănuieşti să te răzbuni pe kelhuri. Crezi că asta-i adevărata 
iubire pe care o cere Dumnezeu de la noi? Doar cel care a 
învăţat să ierte, ştie ce este iubirea. Însă iubirea care 
cunoaşte şi suportă în preajma ei răzbunarea, nu merită 
numele pe care i-l dai tu. Încă nu ştii ce este adevărata 
iubire. Roagă-te zilnic lui Allah s-o poţi cunoaşte mai bine. 
Eu ţi-am arătat-o. Caut-o mereu şi mereu, până ţi-o faci 
prietenă. Şi acum ajunge cu vorbăria! Trebuie să trecem la 
treabă. Îţi poţi aminti ce ţi-a spus Şir Samurek când ai 
afirmat că v-aş salva chiar dacă-mi sunteţi duşmani? 

— La ce vorbe te referi? 

— Pe Allah şi pe sufletul meu, a spus el, dacă ar face acest 
lucru, voi renunţa la islam şi-mi voi întoarce ochii spre 
Dumnezeu, cel care a trebuit să moară pe cruce pentru a-i 
salva pe păcătoşi şi a-i regăsi pe cei rătăciţi! 

— Mashallah! Ştii exact ce a spus, de parcă ai fost de faţă 
când a vorbit! Eşti atoateştiutor, effendi? 


— Nu. Mai ştii ce a spus şeicul despre cruce şi despre 
aceşti urşi? 

— Da. 

— Atunci ajută-ne să facem în aşa fel încât vorbele lui să se 
îndeplinească! Când, mâine dimineaţă, Şir Samurek îşi 
îndreaptă privirile spre Musallah va vedea ceea ce, din 
dispreţ, a fixat drept condiţie: ursoaica să stea în dreptul 
uşii cu crucea între labe. 

Ochii săi întunecaţi îi sfredeliră cercetător, dar totuşi 
uimiţi, pe ai mei. 

— Ce idee! Effendi, încep să bănuiesc de unde izvorăşte 
succesul tău. Nu eşti un sclav al kismetului, ci te-ai eliberat 
de el şi-l conduci după voia ta! 

— Şi tu poţi face asta! 

— Nu, nu pot, şi nimeni, în afară de tine, nu poate. Cine ţi- 
a dat puterea să faci aşa ceva? 

— Iubirea, care este mama izbăvirii. Kismetul tău este însă 
un stăpân atotputernic, în faţa căruia te târăşti ca viermele 
în nisip. El trăieşte din măduva oaselor tale şi se hrăneşte 
cu voinţa sufletului tău. 'le face surd, ca să nu auzi zornăitul 
lanțurilor tale, şi te face orb, ca să nu vezi frumuseţea 
libertăţii. Forţa este sceptrul acestui stăpân şi islamul, 
învăţătura lui, sfânta voastră kamara69, nu trebuie să ne 
ducă cu gândul la lună ci la iataganul încovoiat, plin de 
sânge al lui Mohammed, pe care, în timpul luptei, l-a fixat în 
vârful lancei lui! El şi urmaşii lui şi-au purtat spre moarte 
războinicii, cu cuvântul kismet. La fântâna seacă a 
kismetului, iubirea voastră s-a uscat şi, în timp ce vă 
consideraţi copiii aleşi ai lui Allah, sunteţi întruchiparea 
urii, răzbunării şi neîmpăcării. 

Astfel, kismetul a distrus la voi tot ce este libertate şi 
putere de acţiune şi atunci când cunoaşteţi un creştin, 
căruia Dumnezeul iubirii, al înţelepciunii şi al dreptăţii i-a 
dat capacitatea să intervină hotărât, creator şi modelator, 
nu doar în viaţa sa, ci şi în destinul altor oameni, invocaţi un 
mashallah după altul şi nu puteţi înţelege că realizează cu 


puţin efort ceea ce voi consideraţi a fi de domeniul 
imposibilului. Kismetul i-a poruncit lui Şir Samurek să ne 
fure caii. Eu însă desconsider acest kismet şi-mi iau caii 
înapoi. Kismetul i-a cerut să vă dea pradă urşilor şi aţi fi fost 
cu siguranţă mâncaţi de ei. Eu sunt însă un om liber, am 
distrus ce vă era predestinat, salvându-vă. Tot fără să cer 
permisiunea kismetului vostru, îl voi răpi pe Şir Samurek şi 
sunt convins că acest lucru nu va rămâne fără urmări 
pentru viaţa lui de aici încolo. 

Am vorbit potrivit concepţiei lui Ssali Ben Agil şi el a 
ascultat cu atenţie vorbele mele, fără să mă întrerupă, în 
ochii lui se ghicea o dorinţă fierbinte de înţelegere. Când 
am terminat îmi întinse mâna. 

— Îţi mulţumesc, effendi! Nu pot înţelege ce mi-ai spus, 
atât de repede pe cât aş vrea, dar mi s-a întipărit în minte şi 
sper să conţină o scânteie care, mai târziu, va arde cu 
flacără vie. Sunt un predicator al islamismului şi totuşi am 
fost gata să dau frâu liber răzbunării. Tu nu eşti un 
propovăduitor al credinţei tale şi totuşi te-ai purtat bine cu 
duşmanii tăi. Asta mă îndeamnă să fac o comparaţie. Mă voi 
gândi la acest lucru şi voi face cum vrea Allah. 

— De unde vei şti ce-i place? 

— Inima-mi va spune. 

— Ea ţi-a spus că mahdi va apărea în curând? 

— Da. 

— Atunci controlează-ţi mai bine inima, înainte de a-i da 
ascultare! Un vechi propovăduitor al creştinismului a spus: 
„Inima omului este neliniştită până îşi găseşte odihna în 
Dumnezeu”. Lasă-ţi inima în voia iubirii şi dreptăţii veşnice, 
atunci n-ai nevoie de nici un mahdi, pe care trebuie să-l 
descoperi fără nici un efort. 

— Mă voi gândi şi la aceste vorbe, effendi. Vei vedea ce 
efect a avut mărinimia ta asupra mea. leri m-ai cunoscut ca 
zelos susţinător al islamului, astăzi nu numai că ascult ce-mi 
spui fără să mă înfurii, ci sunt gata să te ajut la refacerea 
crucii. Nu-ţi este suficient, deocamdată? 


— Ba da. Mă vei ajuta, deci? 

— Da. Şi dacă profetul se va supăra, sper că furia lui nu va 
dura o veşnicie. 

— În locul tău mi-ar păsa la fel de puţin de Mohammed şi 
de furia lui, precum şi-a făcut el probleme când ursoaica 
era să vă mănânce! 

Atunci Aqgil, care până atunci stătuse liniştit jos, strigă: 

— Asemenea vorbe n-ar trebui să ascult de la tine, effendi, 
fără să te blestem. Dar dacă fiul meu, care ştie toate 
preceptele islamului, este dispus să vă ajute la refacerea 
crucii, mi-e permis şi mie, care nu sunt un alim70 să dau o 
mână de ajutor. Simt şi acum în mădulare apropierea 
morţii. Ne-ai adus viaţa şi dacă pot să-ţi mulţumesc în vreun 
fel, nu mă întreb dacă Mohammed mi-o ia în nume de rău. 
Spune-ne, deci, ce să facem. 

Amândoi erau astăzi, cu totul alţi oameni decât ieri şi am 
vrut să cred că această schimbare va fi de durată. Mai întâi 
stinserăm luminile, astfel ca kelhurii să nu ne poată vedea 
nici pe noi, nici umbra noastră. Apoi, cu ajutorul unui cuţit, 
tăiarăm unul dintre pari mai scurt decât celălalt şi, îl 
legarăm de celălalt, astfel ca să formeze o cruce. Când 
terminarăm cu asta, traserăm ursoaica până aproape de 
uşă şi puserăm câteva pietroaie unele peste altele, 
ridicarăm ursoaica şi o sprijinirăm de ele, astfel că de la 
distanţă părea că stă pe labele din spate. 

După aceea, îi puserăm crucea între labele din faţă şi 
legarăm crucea şi ursoaica atât de strâns de pietre, încât să 
nu se dărâme. Nici unuia dintre noi nu-i mai făcu plăcere să 
rămână în Musallah. Îi traserăm pe cei trei urşi tineri în 
spatele capelei. După ce mi-am luat armele, părăsirăm locul 
care putea deveni, foarte uşor, fatal pentru noi. 

Am vrut să urc deasupra taberei kelhurilor, acolo unde m- 
a aşteptat Halef după-amiază, pentru că ştiam deja bine şi 
locul şi drumul care ducea la vale. Ne mişcarăm încet şi cu 
atenţie, eu strecurându-mă puţin mai în faţă, pentru că, 
după stingerea luminilor, curiozitatea ar fi putut să-i aducă 


pe kurzi mai aproape de Musallah. Din fericire nu ne ieşi 
nimeni în cale şi aşa ajunserăm sus, fără să fi fost observați 
de cineva. 

Acum trebuia să rezolvăm, înainte de venirea zorilor două 
probleme: mai întâi, voiam să iau caii şi apoi să-l iau pe şeic. 
Pe amândouă trebuia să le duc eu la îndeplinire, pentru că 
nici Halef, nici vreunul dintre bebbehi nu-mi puteau fi de 
folos. Le-am spus celor trei să stea liniştiţi până la 
întoarcerea mea, îi dădui lui Halef armele pe care nu le 
puteam lua cu mine şi începui dificilul coborâş în întunericul 
nopții. 

După cum se obişnuieşte să se spună, era un întuneric să-l 
tai cu cuțitul şi a trebuit să mă bazez pe simţul pipăitului. 
De aceea, coborâi pas cu pas, cu spatele înainte, ca la 
coborâtul scării. Obiectivul meu era tăietura îngustă, de pe 
marginea căreia l-am urmărit, după-amiază, pe Şir 
Samurek. Trebuia să ştiu, înainte de toate, unde se afla şi ce 
făcea. 

Când, după destul de mult timp, ajunsei la desişul de 
ferigi, totul era înghiţit de beznă. În tabără nu se aprinsese 
focul. Unde se afla şeicul? Jos, în jgheab, unde îl văzusem 
mai devreme? Credeam că-l găsesc acolo, pentru că acel loc 
oferea un bun adăpost şefului. Dar că era singur ori mai 
erau şi alţii, nu era totuna pentru mine! În faţa mea, auzii 
voci, deci, kurzii nu dormeau. Asta am aşteptat, pentru că 
tensiunea legată de momentul începerii ospăţului urşilor în 
Musallah trebuia să-i ţină treji. Chiar sub mine, însă, unde 
bănuiam că se află Şir Samurek, era linişte. Mă târâi atent 
până pe marginea jgheabului. Prin întunericul care domnea 
peste tot nu se putea vedea nimic sub acoperişul des de 
copaci, iar de auzit nici atâta. Mă bazai, deci, pe nasul meu 
şi pe vârfurile degetelor cu care pipăiam în jurul meu. Să 
nu se creadă că simţul mirosului nu-mi putea fi de folos! 
Kurdul obişnuit nu prea ştie ce înseamnă hainele curate, 
schimbându-şi-le doar de două ori pe an, primăvara şi 
toamna, când de fapt este foarte fericit să aibă un costum 


de vară şi unul de iarnă. E uşor de imaginat că un 
asemenea om are un miros care se împrăştie ceva mai 
departe de el şi care nu poate fi suportat de nici un nas, 
oricât de binevoitor ar fi. 

Aşadar, pipăii şi mirosii înaintând încet în jgheab, fără să 
mă împiedic de cineva. Când ajunsei însă în partea din 
spate, auzii respiraţia grea, liniştită a unui om care dormea. 
Trebuia să fie Şir Samurek! Tocmai faptul că nu simţii nici 
un miros îmi întări convingerea că era el, pentru că fiind om 
mai înstărit nu emana un miros neplăcut, ca un biet 
nenorocit. Mă apropiai de el şi-mi plimbai vârful degetelor 
peste hainele lui. Dormea adânc şi era singur. Asta era 
iarăşi o situaţie cum nu se putea mai favorabilă pentru 
mine. Kismetul, deşi cu o zi în urmă îl criticasem atât de 
aspru, îmi era, astăzi, peste măsură de prietenos, o dovadă 
pentru cât de neprevăzut este destinul! 

Nu mi-a trebuit mult timp să iau o hotărâre şi s-o pun în 
aplicare: o strângere de beregată, un pumn în tâmplă - şi 
şeicul fu al meu! Îl luai pe umeri, mă ridicai şi-l purtai în 
cârcă, înapoi pe drumul pe care venisem. Nu trebuia să-mi 
fie teamă că mă putea auzi cineva. Singura dificultate era 
că trebuia să urc cu povara în spinare, pe întuneric, dar şi 
acest lucru îl depăşii uşor şi ajunsei cu şeicul sus, fără ca 
acesta să-şi fi revenit pe drum. 

— Tu eşti, effendi? întrebă Halef când mă văzu venind. 

— Da. 

— Ai avut noroc? 

— Chiar mult noroc! Îl aduc pe Şir Samurek. Am câştigat, 
chiar dacă nu aş mai reuşi să iau caii până la ivirea zorilor. 

— II ai pe şeic? Asta este iarăşi o festă pe care nici eu n-aş 
fi reuşit-o! Ce facem cu el? 

— Îl legăm fedeleş, ca să nu se poată mişca, şi-i punem un 
căluş în gură. Acum trebuie să plec din nou, ca să caut caii. 
Cât lipsesc, păziţi-l bine. Spuneţi-i, de îndată ce-şi revine, să 
nu scoată vreun sunet, dacă nu vrea să-i nimerească un 
cuţit în inimă! 


Agil mă rugă repede: 

— Dă-mi un cuţit, effendi! Voi avea grijă ca acest câine să 
nu-şi deschidă fleanca, altfel îl fac să simtă vârful cuţitului! 
A vrut să ne mănânce urşii, acum să simtă şi el, însutit, 
teama de moarte prin care am trecut! 

— De cuţit am eu nevoie, răspunsei. Ce am stabilit va face 
Hagi Halef Omar, iar voi nu aveţi nimic de făcut. Eu sunt cel 
care l-am prins. Îmi aparţine deci, şi după legile voastre 
cine îmi fură proprietatea este considerat duşmanul meu de 
moarte şi-i voi pretinde viaţă pentru viaţă. 

Halef mă înţelese. 

— Poţi pleca liniştit, effendi. Voi avea grijă ca totul să 
decurgă după voia ta. Cel care-l atacă pe şeicul kurzilor- 
kelhur se trezeşte cu un cuţit înfipt în pântec! 

Eram convins că, în caz de nevoie, se ţinea de cuvânt, aşa 
că mă depărtai, la început în direcţia în care am luat-o 
prima dată. Când ajunsei la jgheabul în care stătuse şeicul, 
o luai la dreapta, pentru a ajunge la prelungirea poieniţei, 
unde fusese dus Rih de kelhuri. La marginea ei se zărea un 
petic de lumină, era însă destul de întuneric, ca să nu-mi fie 
teamă că voi fi văzut de kelhuri. Acum, se punea întrebarea: 
Unde erau paznicii şi unde era Rih al meu? Dacă aş fi putut 
striga tare, „ta'al!” sau „ta'a lahaun!”71 n-ar fi durat un 
minut, şi el ar fi fost lângă mine. Dar nu puteam face acest 
lucru, aşa că mă întinsei pe pământ şi mă târâi spre locul 
unde l-am văzut ultima dată, pentru că aveam încredere în 
isteţul animal că nu s-a lăsat mişcat de acolo de când m-a 
zărit. Nici n-am făcut jumătate din drum, că auzii un fornăit 
uşor, scurt, care-mi era cunoscut: Rih al meu m-a simţit. 
Oricare alt cal ar fi sărit şi ar fi venit la mine, dar el rămase 
liniştit pe loc, pentru că nu-i dădui nici un semn. 

Când am ajuns la armăsar, simţii că, de jur-împrejur, iarba 
moale era răscolită şi învolburată. Au vrut, deci, să-l ia de 
acolo şi el s-a apărat. Era legat cu o curea de un par bătut 
în pământ. Calul lui Halef îi rămăsese credincios şi stătea 
lângă el. Îl mângâiai pe bravul armăsar, care-mi linse 


mâinile, scoțând un nechezat uşor, înfundat. Prin asta, 
„neraţionalul” animal a vrut să spună cât de dor i-a fost de 
mine şi cât de mult se bucura că mă putea simţi din nou. Nu 
puteam înţelege de ce nu era nici un paznic lângă el. Pentru 
că în josul taberei stăteau unii de pază, kurzii erau aşa de 
încrezători că nici măcar nu şi-au dat osteneala să păzească 
un animal aşa de costisitor. 

Trăsei parul din pământ, ca să lase impresia că l-a smuls 
animalul şi s-a îndepărtat, îi pusei în jurul gâtului cureaua 
cu care fusese legat şi-i dădui semnal să se ridice. Rih 
ascultă şi calul lui Halef îi urmă, imediat, exemplul. Pentru 
că ştiam că armăsarul mă urmează de bunăvoie, lucru pe 
care nu-l puteam spune despre animalul lui Halef, luai calul 
micului hagiu de căpăstru şi-l dusei spre locul unde ieşisem 
din pădure în poiană. Ajunserăm fără peripeții şi acum mă 
simţeam în siguranţă faţă de kurzi, deşi eră greu să mergi 
cu doi cai pe o asemenea întunecime egipteană şi pe un 
teren atât de abrupt. Faptul că, pe întuneric, caii văd mai 
bine decât oamenii îmi uşura drumul. Duceam calul lui 
Halef, şi Rih venea în urma noastră. Armăsarul ştia că 
trebuia să fie liniştit şi calul lui Halef păru să înţeleagă şi el 
că, aici, trebuia să fie atent. Amândoi urcau încet şi cu grijă 
în urma mea. A trebuit să ne oprim des, pentru a da la o 
parte trunchiurile de copaci care ne stăteau în cale şi, pot 
spune, că ne-au trebuit trei sferturi de oră pentru drumul 
de întoarcere. 

Când ne apropiarăm de locul unde mă aşteptau Halef şi 
ceilalţi, aceştia mă auziră. Omuleţul nu-şi putu potoli 
nerăbdarea şi întrebă încă înainte de a fi ajuns la el, dar nu 
atât de tare, încât să-l audă, de jos, kurzii: 

— Cine vine? Effendi, tu eşti? 

— Da, răspunsei eu. 

— Hamdulillah - Preamărire şi mulţumire lui Allah, că te-a 
adus iarăşi la noi! Dar aud că nu eşti singur. Ai reuşit? 

— Da. 


— Allah akbar - Dumnezeu este mare! Dar uimirea mea 
este şi mai mare. Ai fost rânit? 

— Nu. 

— Uimirea e dublă, chiar înzecită. Lasă-mă să vin la tine, 
sidi! Trebuie să mă conving cu ochii mei. 

Îmi veni în întâmpinare şi, de bucurie, mângâie amândoi 
caii. În timpul ăsta mă interesai: 

— Cum stau lucrurile aici? E totul în ordine? 

— Da, sidi. 

— Aţi vorbit cu prizonierul? 

— Numai eu, câteva vorbe. Bebbebhilor le-am interzis. 
După ce şi-a revenit, o vreme a stat liniştit. Apoi s-a trântit 
într-o parte şi-n alta, crezând că-şi poate rupe legăturile. L- 
am liniştit însă repede. Din acel moment n-a mai mişcat un 
deget. 

— Ştie şeicul kelhurilor cine suntem? 

— Nu i-am spus, dar, probabil, bănuieşte. 

— Şi bebbehii? Cum s-au purtat cu el? 

— N-au scos un cuvânt de când ai plecat şi s-au purtat de 
parcă n-ar fi fost aici. 

Am vorbit încet, adăugând: 

— Leagă caii, aici, în stânga, lângă tufişuri, ca să poată 
mânca! Apoi ne culcăm, stând, amândoi, pe rând de pază, 
până dimineaţă. 

M-am lungit, lângă bebbehi, pe muşchiul moale şi le-am 
spus în şoaptă să nu vorbească, ci să doarmă şi ei. Şir 
Samurek nici nu i-a văzut, nici nu i-a auzit, deci nu ştia că 
erau în viaţă şi că se aflau aşa de aproape de el. Şi discuţia 
cu Halef am purtat-o în şoaptă, astfel că kelhurul n-a înţeles 
nimic. Şeicul nu ştia, deci, că am luat caii înapoi şi nici nu 
trebuia, deocamdată, să ştie. Eram obosit, şi Halef la fel. El 
făcu primul de pază, eu al doilea, pentru a fi în stare, la 
începutul zilei, să-l supraveghem pe prizonier. Mă puteam 
baza pe Halef că nu adoarme, aşa că îi dădui armele şi mă 
culcai pentru a mă trezi la o oră după miezul nopţii. 


La puţin timp după ce m-am trezit, auzii răsuflarea lui 
uşoară, regulată. Bebbebhii sforăiau pe întrecute. De la şeic 
nu se auzea nimic. Considerai că era treaz. Ce gânduri i-or 
fi trecând prin cap? Ce sigur a fost de planurile sale! Cu 
câtă mândrie ne-a disprețuit pe Halef şi pe mine! Şi acum 
stătea legat, imobilizat, un prizonier al „câinelui de creştin”, 
pe care, cu puţine ore înainte voia să-l lase pradă urşilor. 

Mă podidiră gândurile. Câte nopţi am stat de veghe singur 
în ţări străine, în prerii şi păduri seculare, în jungle şi locuri 
sălbatice! Niciuna din aceste nopţi de pază nu semăna cu 
alta, întotdeauna situaţia era alta. Şi totuşi, întotdeauna era 
ceva mereu prezent, care conferea tuturor acestor nopţi 
aceeaşi tonalitate sau, mai bine spus, aceeaşi dispoziţie 
care a dat tonul de bază pentru toate sunetele mai blânde 
sau mai dure din sufletul meu şi anume: sentimentul că 
Dumnezeu este aproape, prezenţă simțită cu toate fibrele, a 
aceluia care este suprema putere şi, în acelaşi timp, 
suprema iubire, puterea însufleţitoare de a fi pătruns de 
convingerea că am fost şi voi fi, în continuare, purtat de o 
înţelepciune infinită şi înduioşătoare. Ca un minuscul cocon 
al unui fluturaş într-o palmă uriaşă, se află omul, cu trup şi 
suflet, cu toate gândurile şi sentimentele sale, cu toate 
speranţele, aşteptările şi ezitările sale, în mâna 
atotputernică a lui Dumnezeu, care nu-l nimiceşte, ci-l duce 
spre fericirea pământească, purtându-l apoi spre mântuirea 
din ceruri. 

Câtă mulţumire trebuie să simtă o inimă care bate în 
credinţa vie, nestrămutată, că este ocrotită de iubirea 
Tatălui şi că poate să se lase condusă de înţeleapta lui 
bunătate, chiar dacă nu-i cunoaşte intenţiile! Asta nu 
înseamnă un devotament nechibzuit faţă de poveştile 
bunicilor şi copiilor despre bunul Dumnezeu, care le vede 
pe toate, ci un demers conştient şi dorit, deci, cu atât mai 
binefăcător, spre o voinţă mai tare, căreia nu i se poate 
împotrivi nimeni. Cine crede că poate înţelege acest lucru, 
acela îşi va recunoaşte rătăcirile, dacă nu în ultima şi cea 


mai grea clipă a vieţii, atunci, precis, după ceasul pe care 
atât de greşit îl numim ceasul morţii. Sufletul omului nu 
este format din părticele de sentinţe care, dacă nu mai bat 
clopotele de înmormântare, se pulverizează în marele neant 
descoperit de negativişti, ci, de îndată ce şi-a părăsit casa 
pământească, trebuie să dea socoteală veşnicului Judecător 
pentru fiecare pas pe drumul parcurs din momentul 
naşterii sale până la eliberarea din învelişul său - corpul 
omenesc. Asta este o certitudine care ar trebui să trezească 
fiori de groază, dacă n-ar fi la fel de sigur că tocmai 
Dreptatea veşnică cercetează şi dă sentinţa, şi că, apoi, 
milostenia divină exercită asupra pocăiţilor dreptul de 
binecuvântare. 

După cum aşa-numita „noapte a morţii” este doar poartă 
spre viaţa de apoi, tot aşa, nopţile mele de veghe, de care 
am vorbit mai înainte, au fost cele care mi-au înălţat 
judecata. Întâmplările de peste zi încătuşează spiritul. 
Luminoasele semne runice de pe firmament îţi înalţă 
privirile spre cer; ori, seara întunecoasă, fără stele, fără 
lună, te face să te întorci în sinea ta. Atunci, în adâncul tău, 
apar stele luminoase sau norii amărăciunii peste păcatele 
faptelor sau omisiunilor din timpul zilei. Asta conferă o 
imagine a Judecăţii veşnice, pentru că legile divine sunt cele 
după care omul trebuie să-şi judece purtarea, sunt, deci, 
aceleaşi legi după care i se va citi sentinţa finală. Cât de des 
mi-am cântărit simţămintele, voinţa şi faptele cu 
prescripţiile lui Dumnezeu şi nici măcar o dată n-am fost, 
mai bine zis, judecătorul din mine n-a fost mulţumit cu mine 
însumi. Un om care în sentimentul creştinătăţii sale este 
plin de îngâmfare, n-a stat niciodată să se judece singur; 
pentru că, dacă ar fi făcut-o o singură dată corect şi fără 
mulţumire de sine, ar fi devenit smerit şi modest. 

Acum, stăteam în noaptea adâncă, lângă cei care 
dormeau, fiind atent la fiecare sunet care spărgea liniştea şi 
totuşi cufundat în gânduri. Boarea umedă se înălța din 
adâncul văii spre crestele munţilor, iar cerul era acoperit cu 


un strat dens de nori. Din când în când, o adiere scurtă şi 
iute îmi trăda faptul că tocmai a zburat pe lângă mine un 
watwata72. Şuieratul unei ramuri mai înalte, urmat de 
fâsâitul uneia mai joase, îmi spunea că o singab73 carnivoră 
a pornit după pradă. Un sursur74 de noapte cânta sus, la 
Musallah, astfel că ţiuitul aripioarelor se auzea până la noi, 
iar din vale răzbătea sunetul înfundat al unei bajkuş75, 
„bubuhu”. Era o continuă căutare de pradă şi hrană. Nici 
măcar noaptea nu aduce linişte în lumea animalelor. Nu 
este la fel şi în cea a oamenilor? 

În vale, stăteau kurzii kelhuri. Gândurile lor zburau 
lacome spre capelă. Erau convinşi că, acum, acolo, urşii 
devorau oase de oameni, şi că podeaua fostului sălaş de 
pace era înroşită de sângele bebbebhilor. Oare doar aceşti 
oameni semisălbatici să fie tâlhari? Nu există picături care, 
la fel ca sângele, n-ar trebui să curgă, chiar dacă nu sunt de 
culoare roşie? Picături care pornesc tot din inimă? Nu 
există lacrimi care ar trebui să apese la fel de greu 
conştiinţa celor care le provoacă? Nu există sudoarea 
sărmanilor care tot spre cer tinde, întocmai ca sângele lui 
Abel? 

Din aceste gânduri triste mă smulse un fâsâit uşor. 
Aproape de mine trosni o rămurică uscată şi avui impresia 
că, pe iarbă, este tras un obiect greu. Întinsei mâna spre Şir 
Samurek. Trebuia să-i simt capul, însă locul era gol. A, 
kelhurul a încercat să dispară în ciuda faptului că era legat! 
Se târâse din locul unde a stat, dar n-ajunsese decât la o 
distanţă de câteva lățimi de palmă şi îl imobilizai. Vru să se 
apere cu picioarele. Îl potolii uşor, ca să nu-i trezesc pe 
ceilalţi: 

— Stai liniştit, altfel vei simţi tăişul cuţitului meu! 

Kurdul îşi dădu seama că era mai bine să fie ascultător 
decât să opună o rezistenţă fără rost, şi-l trăsei pe locul 
unde stătuse înainte, aşezându-mă atât de aproape de el, 
încât puteam nu doar să-l aud dacă mai încearcă să plece, ci 
să-l şi simt. 


Aşa am stat până au apărut primii soli înaripaţi ai dimineţii 
şi-şi făcură auzite glasurile, deşi era încă întuneric beznă. 
Trilurile îi treziră pe Halef şi pe cei doi bebbehi. Cerul 
negru, înnorat, se coloră în gri. Halef întrebă şoptit: 

— Pot să vorbesc, sau trebuie încă să tăcem? 

— Mai bine taci, îl îndemnai eu. N-ai nimic important de 
spus. Mai important va fi să-l păzeşti pe şeic. Îl voi pune 
într-o altă poziţie, ca să nu vă observe imediat. 

Mă trăsei cu Şir Samurek puţin mai încolo, scosei cuțitul 
şi-l pusei pe pieptul lui. 

— Căluşul ţi-a astupat până acum gura. Îl voi scoate ca să 
poţi respira mai uşor. Îţi permit şi să vorbeşti cu mine, dar 
numai eu să te aud. Dacă vorbeşti mai tare sau îndrăzneşti 
să strigi după ajutor, strigătul ăsta va fi ultimul din viaţa ta, 
pentru că în aceeaşi clipă îţi înfig cuțitul în inimă! 

Îi scosei căluşul din gură. Trase de câteva ori adânc aer în 
piept şi întrebă agitat, dar în şoaptă: 

— Ssuker chodeh - Doamne îţi mulţumesc! Era gata să mă 
sufoc. Unde mă aflu? 

— Îţi vei da, în curând, singur seama, fără să fie nevoie să- 
ţi spun eu. 

— Vreau să ştiu, cel puţin, cine eşti! 

— Nici asta nu trebuie să-ţi spun. Curând vei găsi singur 
numele meu. Priveşte în faţă până poţi vedea unde te afli. 
Dar nu uita ce ţi-am spus: un strigăt te duce imediat la 
moarte! Acum vreau să taci. 

Şir Samurek tăcu. 

Încet, încet norii se destrămară. O palidă rază a dimineţii 
lumină uşor vârful muntelui din partea opusă nouă şi 
coborî, pas cu pas, spre vale. Valea era încă întunecată. În 
stânga, cascada era învăluită în aburi negricioşi, şi peste 
lac, sub noi, unde stăteau kurzii, pluteau nori de ceaţă. La 
ei era încă noapte. Pentru noi, aici, sus, prima rază a 
dimineţii lumină mai tare. Ea cobori pe lângă noi până la 
Musallah el amwat. O vedeam ca printr-un văl, dar destul 
de bine. Şir Samurek se încordă brusc, deschise larg ochii 


şi se uită într-acolo. Teama îl cuprinse, pentru că, în uşa 
capelei, văzu ursul uriaş cu crucea între labele din faţă. 
Siguranţa noastră mă obligă să-i atrag atenţia: 

— Nici un cuvânt mai tare, altfel bag cuțitul în tine! 

Îi şi pusei vârful cuţitului pe piept. Închise ochii, îi 
întredeschise apoi uşor, după care făcu ochii mari, crezând 
că se înşală: ursul stătea nemişcat pe partea cealaltă. 
Atunci îl luai strâns de după umăr şi-i spusei rar cuvintele 
pe care le auzisem rostite de el: 

— Când ursul preotului mort va sta acolo, la intrarea în 
Musallah şi va ţine crucea creştinilor între labe, atunci, şi 
numai atunci, voi crede că acest Kara Ben Nemsi, câinele 
de creştin, va reuşi să vă salveze din mâinile noastre. 

Faţa lui deveni lividă, pleoapele i se lăsară în jos, iar obrajii 
îi căzură. Era ca un cadavru. Respirația era grea şi se auzea 
ca un geamăt ieşind dintre buzele palide. Tăcui pentru a nu 
micşora efectul vorbelor mele. Asta ţinu câtva timp, apoi îşi 
întoarse faţa spre mine, deschise din nou ochii, se uită la 
mine şi întrebă: 

— Eşti tu, cumva, acel creştin? 

— Eu sunt, confirmai. 

— Kara Ben Nemsi effendi? 

— Da. 

— Allah, Allah, Allah! suspină el de trei ori, şi mai trecu 
ceva timp până se interesă: 

— Acest urs nu se mişcă. Este mort? 

— Da. 

— A murit? Sau a fost omorât? 

— A fost înjunghiat. 

— De cine? 

— De mine. 

— Mashallah! Înainte însă i-a devorat pe bebbehi? 

— Nu. 

Şir Samurek se făcu mic, îşi reveni şi întrebă în grabă: 

— Mai trăiesc? 

— Da. 


— Sunt răniţi? 

— Nu sunt răniţi. 

— Asta n-o cred, nu pot să cred, este o minciună. 

— Este adevărat. Eu nu mint niciodată. 

— Arată-mi-i! Nu pot să te cred până nu-i văd! 

— Acolo, uită-te în jurul tău! 

Îl întorsei pe-o parte pe şeicul kelhurilor, ca să-i poată 
vedea pe Agil şi pe fiul acestuia. Efectul a fost şi mai 
puternic decât înainte, când îl văzuse pe urs. Scoţând un 
geamăt de durere, închise din nou ochii. Cicatricea din 
obraz se coloră în roşu intens, iar pe frunte, venele erau 
gata să plesnească. De frică sângele i se urcă la cap. Faţa 
însă îi căzu şi mai tare decât la început şi buzele sale rostiră 
cu greu: 

— Bebbehii sunt liberi! 

— Salvaţi de creştin! 

— Dincolo, ursul - cu Ssalib76, între gheare! 

Rămase nemişcat ca un cadavru. Eu însă spusei încet şi 
apăsat: 

— Pe Allah şi pe sufletul lui, dacă totuşi ar face-o, m-aş 
depărta de islam şi mi-aş îndrepta ochii spre Dumnezeu, 
care a murit pe cruce, pentru a-i salva pe păcătoşi şi a-i 
regăsi pe cei rătăciţi. 

Kelhurul se ridică atât cât îi permiteau legăturile şi se uită 
la mine dezorientat. 

— Ai ştiut şi mai înainte cuvintele rostite de mine, le ştii şi 
pe acestea cu exactitate. Allah trebuie că ţi-a împrumutat 
puterea lui de a şti totul pentru a-mi face de ruşine toate 
intenţiile. M-ai luat din tabără, l-ai omorât pe urs, i-ai 
eliberat pe aceşti bebbehi. N-ar mai fi nici o minune dacă ţi- 
ai lua şi caii înapoi. 

— Într-adevăr nu e nici o minune, zâmbii eu, întorcându-l 
pe partea cealaltă. Uită-te spre dreapta, dacă vrei să-i vezi. 

Când zări animalele, i se sui din nou sângele în obraji şi 
bâlbâi cu glas răguşit: 


— Dachel Allah - te rog, în numele lui Dumnezeu! Şi pe 
asta ai făcut-o, şi pe asta! Dacă nu mă ajută Allah, îmi pierd 
minţile! 

— Îţi doresc să te ajute, pentru că acum ai nevoie de 
întreaga putere de înţelegere dacă nu vrei să fii distrus, 
împreună cu toţi războinicii tăi. 

— Cum aşa? 

— Oamenii tăi îi vor vedea pe urşi, acolo sus. Îţi vor 
observa lipsa şi vor fi cuprinşi de o spaimă mare. Când nu 
vor şti ce să facă, baruda es sir77 a mea îşi va ridica vocea 
şi nu va tăcea până când nu va mai rămâne nici un kelhur în 
viaţă. 

De data aceasta, vorbăreţul Halef nu se mai putu abţine să 
nu o adauge la ameninţarea mea şi pe a lui: 

— Şi eu îl voi ajuta pe effendi să-i găurim pe kelhuri cu 
gloanţele noastre, astfel ca trupurile lor să arate ca nişte 
gharabil?/8. Ne-aţi furat şi batjocorit, aţi vrut şi să ne 
aruncaţi pradă urşilor. Pentru aceasta va trebui să muriţi 
toţi, dacă-ţi pierzi raţiunea. După cum bine ţi-a spus effendi, 
ai nevoie de ea acum mai mult decât oricând în viaţa ta. 

— Tu cine eşti? îl întrebă şeicul. Cumva Hagi Halef Omar, 
însoţitorul acestui creştin? 

Atunci, micul om se lovi mândru în piept. 

— Nu-mi scurta numele! Este mult mai lung decât crezi! 
Toţi care mă cunosc şi au auzit de mine ştiu că mă numesc 
Hagi Halef Omar Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Dawud al 
Gossarah. 

Şeicul luă foarte în serios ce-i spuse Halef, pentru că, 
oriental fiind, era obişnuit cu acest mod de exprimare. Făcu 
o figură impresionată şi mi se adresă: 

— Ştii tu, effendi, ce au făcut aceşti doi bebbehi împotriva 
voastră? 

— Ştiu, confirmai eu. 

— Ştii că Agil poartă vina răpirii cailor voştri? 

— Şi pe asta o ştiu. 


— Şi totuşi te-ai luptat cu urşii, pentru a-i salva de la 
moarte? 

— Asta a fost datoria mea de creştin. 

— Ce ai de gând să faci cu ei? Vreţi să vă răzbunaţi astfel 
ca ei să moară de gloanţele voastre? 


— Nu. Fiind creştin nu ştiu ce este răzbunarea. Le-am 
dăruit libertatea. Pot merge unde vor după ce le vei da 
înapoi caii şi armele lor. 

Atunci faţa lui se transformă într-un mare semn de 
întrebare: 

— Ai vorbit serios, effendi? 

— Mai serios nu se poate. 

— Ce minune, ce minune mare, de neînțeles! Care 
vasăzică, este adevărat ce se povesteşte despre tine: faci 
bine şi duşmanului de moarte, pentru că eşti un adept al 
crucificatului. Ştii oare că între mine şi voi este tot 
răzbunare? 

— Ţi-am mai spus că nu cunosc cuvântul răzbunare. 

— Dar eu sunt în mâinile tale, eu care am vrut să vă omor: 
Ce te-ai hotărât să faci cu mine? 

— Dacă faci ce-ţi voi cere, te voi considera prieten şi-ţi voi 
reda libertatea. 

— Şi ce-mi ceri să fac? 

— Mai întăi, să le dai lui Ssali şi Aqil armele şi caii înapoi; 
în al doilea rând, să le dai drumul captivilor din Khoi să se 
întoarcă acasă cu tot ce le aparţine şi, în al treilea rând, să- 
mi dai în grijă cei zece mii de piaştri ai hangiului Ali, pe 
care i-ai luat de la Agil. 

— Şi ţie ce-ţi rămâne? Cu ce te alegi că te porţi cu noi atât 
de binevoitor şi îndurător? 

— Cu foarte mult! Conştiinţa că am urmat poruncile 
credinţei creştine este pentru mine de o sută de ori mai 
valoroasă decât tot ce aş putea cere. Isa Ben Marryam, 
crucificatul, ne-a poruncit: iubiţi-vă duşmanii; 
binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă şi faceţi bine celor 
care vă urăsc; apoi fiţi copiii ascultători ai Tatălui vostru din 
ceruri! Aş vrea să fiu un asemenea copil al lui Dumnezeu şi 
gândul că atotiubitorul Tată este, astăzi, mulţumit de mine, 
mă face mai fericit decât m-ar face bogăţiile de pe întregul 
pământ. 


Văzui cum Şir Samurek îşi încleşta dinţii. Buzele îi 
tremurau şi un adânc fior îi cuprinse întreg trupul. 

— Effendi, m-ai învins de două ori, strigă el; mai întâi, prin 
viclenia şi cutezanţa ta şi acum prin evlavia care îndeamnă 
la împăcare. Încă nu vreau să spun ce mi-am propus în 
acest moment. Vreau să te mai pun o dată la încercare, 
pentru ultima oară, şi anume, printr-o rugăminte: 
eliberează-mi mâinile, ca să mă pot ruga! 

Era asta înşelăciune sau viclenie? O privire scrutătoare pe 
chipul lui îmi răspunse la această întrebare cu un nu 
convingător. Îi tăiai toate legăturile şi-i spusei: 

— Ei bine, vei afla cum acţionează un creştin într-un 
asemenea caz, în timp ce un adept al lui Mohammed ar fi 
râs şi te-ar fi batjocorit. Nu-ţi dezleg doar mâinile, şi, ce nici 
nu m-ai rugat, picioarele, ci te eliberez. Poţi pleca încotro îţi 
face plăcere. Dacă te poţi mândri cu isprava tristă de a-l fi 
păcălit pe omul cinstit care ţi-a acordat încredere, deşi te-ai 
aflat în mâinile lui, iar răzbunarea îi cerea moartea ta, 
atunci du-te şi făleşte-te cu o asemenea ispravă! 

A fost mai puţin o judecată conştientă, cât mai degrabă o 
inspiraţie, cea care mă determină să acţionez astfel. 
Urmările s-au văzut şi s-au auzit imediat. Agil şi Ssali săriră 
în sus de uimire, Halef îşi întinse mâinile, protestând, şi 
strigă: 

— Effendi, ce idee! E bine să fii supus credinţei tale, da. 
Dar asta este prea mult! 

Şir Samurek sări în picioare şi îşi lovi mâinile deasupra 
capului în culmea fericirii: 

— Sunt liber, din nou liber! Eram sigur că mor şi acum mi 
se oferă viaţa! Effendi, ai împlinit victoria despre care 
tocmai vorbisem. Ascultă ce-ţi spun: uite, îmi întind ambele 
mâini. Stânga arată spre Mecca, încotro îşi îndreaptă 
musulmanul faţa când se roagă, iar dreapta arată spre Bait 
el Makdis79, unde a murit Crucificatul tău. Nu mă întorc 
spre stânga, ci spre dreapta, pentru ca Isa Ben Marryam să 
audă ce îţi promit: niciodată, cât voi trăi, nu voi uita 


dimineaţa aceasta în care l-am cunoscut pe învățătorul unei 
asemenea iubiri şi îndurări. Niciodată să nu se mai 
cuibărească în mine răzbunarea şi orice creştin să fie 
binevenit în cortul meu, ca un frate. Şi ca să vedeţi cât de 
serios este jurământul meu, voi face, aici, primul gest al 
împăcării. 

Şeicul se duse la bebbehi şi le întinse mâna. 

— Între triburile noastre era sânge. Agil a evocat 
răzbunarea şi noi am refuzat să luăm preţul sângelui. Aţi 
căzut în mâinile noastre şi am vrut să vă dau hrană urşilor. 
Mohammed nu v-a putut salva, dar Dumnezeul iubirii v-a 
eliberat prin mâna acestui creştin, în inima căruia trebuia 
să clocotească ura neîmpăcată împotriva voastră. Îi 
umileşte el pe musulmani? Nu. După ce am găsit atâta 
îndurare la el, nu mai avem voie să ne gândim la ură şi 
răzbunare. Întindeţi-mi mâinile şi spuneţi împreună cu 
mine: din acest moment, între triburile bebbebhilor şi 
kelhurilor să domnească prietenia în locul răzbunării! 

Şir Samurek le luă mâinile şi le ţinu strâns în ale sale. 
Teama de moarte şi, probabil, purtarea mea neaşteptată l- 
au înmuiat şi această blândeţe a îndeobşte nemilosului, 
chiar sângerosului om, nu putea rămâne fără efect. 
Prietenii voştri să fie prietenii noştri, duşmanii noştri să fie 
şi duşmanii voştri. Cei mai buni şi mai preţuiţi prieteni pe 
care îi au, însă, amândouă triburile, să fie Kara Ben Nemsi 
şi Hagi Halef Omar, care are un nume mai lung. 

— Am simţit ghearele urşilor în carnea noastră şi suflarea 
morţii în sufletele noastre, răspunse Agil, şi ne-am dat 
seama că răzbunarea este fiica înfiorătoare a urii, aşa că 
suntem gata să ne întoarcem la iubire. Să fie precum ai 
spus: să domnească prietenia între noi şi voi! 

Atunci, Halef se repezi la ei, îşi uni mâinile cu ale lor şi 
strigă: 

— Allah vede legătura pe care o consfinţim acum. Îl va 
pedepsi pe oricare va îndrăzni s-o distrugă. Vino, sidi, 
întinde şi tu mâna pentru sărbătoarea împăcării, care a 


început cu iubirea urşilor pentru miere şi care nu va avea 
sfârşit nici atunci când nu va mai creşte miere în copaci şi 
nu vor mai exista urşi pe pământ. 

Îndeplinii rugăminţile lui dulci ca mierea şi spusei chiar 
câteva cuvinte de bună înţelegere când, din tabăra kurzilor, 
ajunse la urechile noastre o zarvă de nedescris. Kurzii au 
văzut ursul şi au observat lipsa şeicului lor. Vina pentru 
faptul că n-au văzut acestea mai devreme o poartă vântul 
de dimineaţă care suflă dinspre vale în sus, purtând norii 
denşi de ceaţă spre înălţimi. Ceaţa a acoperit ca o pătură 
opacă tabăra kurzilor, împiedicându-i să vadă ce se 
întâmplă la Musallah. Până la urmă, ceața a fost risipită de 
vântul tot mai puternic şi capela se arătă, din nou, kurzilor, 
care, cu o zi în urmă, auziseră cuvintele batjocoritoare ale 
şefului lor. Vă puteţi imagina surprinderea de pe feţele lor 
când au văzut că s-au împlinit cele spuse de şeful lor şi 
ursul cu crucea între labe. Se grăbiră spre locul unde ştiau 
că se odihnea şeicul şi văzură îngroziţi că acesta a dispărut. 
Făcură legătura între absenţa lui şi apariţia ursului şi 
începură să ţipe. 

— Războinicii mei sunt îngrijoraţi pentru mine şi mă caută, 
explică Şir Samurek. Vor răscoli pădurea şi vor ajunge aici. 
Cum nu ştiu că am devenit prieteni, vor trage asupra 
voastră, punându-vă viaţa în pericol. Dacă v-aş ruga să mă 
lăsaţi să cobor la ei, effendi, pentru a le explica ce s-a 
întâmplat, ai putea să n-ai încredere în mine, pentru că 
prietenia noastră am legat-o numai de câteva minute şi încă 
n-am făcut dovada corectitudinii mele. Spune tu, deci, ce se 
va întâmpla? 

— Nimeni nu are nevoie de asemenea dovezi, pentru că eu 
cred în tine, îi răspunsei liniştit. După încrederea mare pe 
care ţi-am dăruit-o mai devreme, n-am să te supăr cu o 
bănuială care să distrugă o legătură abia încheiată. Vom 
aştepta aici să te întorci. 

— Este o altă generozitate, pe care, până acum, n-o 
credeam posibilă, recunoscu şeicul. Pentru că abia acum 


învăţ s-o cunosc, îmi întăreşte şi mai mult în suflet intenţiile 
sale bune. Da, voi pleca şi îţi voi demonstra, mai repede 
decât crezi, că gura mea nu are două limbi care vorbesc 
diferit. În cel mai scurt timp, voi fi, din nou, la voi. 

După ce şeicul s-a îndepărtat, bebbebhii îşi manifestară 
neîncrederea în cinstea acestuia. Şi Halef mă preveni: 

— Sidi, exagerezi! De ce eşti, astăzi, mai puţin prevăzător 
decât în alte vremuri? 

— Pentru că nu vreau să distrug, prin neîncredere, ceea ce 
am realizat prin încredere. Nu voi fi neprevăzător, dar 
şeicul nu trebuie să ştie că o iau pe urmele lui pentru a 
observa ce face. Rămâneţi aici! Nu va trebui să aşteptaţi 
mult, pentru că oricum mă întorc mai repede decât el. 

În timp ce coboram panta se mai auzeau ţipete şi strigăte, 
care, curând, încetară. Şeicul a ajuns la ai lui şi a început să 
le povestească. Grăbii pasul, lucru care, acum, pe lumină, 
nu-mi crea dificultăţi. Nu trecu mult până-i auzii vocea. 
Mergând spre locul de unde se auzea, ajunsei la marginea 
pădurii şi-l văzui în mijlocul războinicilor lui. Înţelegeam 
fiecare cuvânt pe care-l spunea, pentru că vorbea tare, ca 
un orator. Din primul minut, m-am convins că nu-mi înşela 
aşteptările. Aşteptai, totuşi, până a terminat ce avea de 
spus, cu îndemnul insistent de a accepta pacea. După cum 
era de aşteptat, Şir Samurek întâmpină rezistenţă din 
partea unora. Oamenii lui s-au gândit doar la 
deznodământul răzbunării lor şi nu s-au aflat în situaţia 
dificilă în care fusese şeicul, dar acestuia nu i-a fost greu să- 
i convingă pe puţinii lui adversari, astfel putând să mă 
întorc liniştit la tovarăşii mei. 

În câteva minute ajunsei la ei, iar Şir Samurek se întoarse 
şi el, singur. 

— Effendi, vei fi mulţumit de mine, mă asigură el. 
Războinicii mei au aflat cu uimire că bebbehii sunt încă în 
viaţă. Când însă au auzit că i-ai salvat pe amândoi şi că pe 
mine m-ai prins, după care mi-ai dat drumul, a învins în ei 
dorinţa de a-l avea pe Kara Ben Nemsi ca prieten şi ca 


oaspete, trezind, astfel, invidia celorlalte triburi. Vă vor 
întâmpina, pe tine şi pe Hagi Halef, cu bucurie, iar eu am 
venit singur pentru a-ţi demonstra că poţi avea încredere în 
mine. Uite, sunt fără arme! Luaţi-mă între voi şi sa coborâm 
în poiană! Războinicii mei s-au retras într-o parte a taberei, 
punându-şi în cealaltă toate cuţitele şi puştile. Vei putea, 
deci, să pedepseşti cu arma ta fermecată orice şiretlic. 

— Această măsură de siguranţă e o cinste pentru tine, 
pentru noi însă nu este necesară, deoarece ştim că nu ne 
vei trăda. Eşti în stare să îndeplineşti condiţiile pe care ţi le- 
am pus? 

— Da, am însă o rugăminte. 

— Care? 

— Dacă ne-ai lăsa blana ursului, ar fi pentru întregul trib o 
prețioasă amintire de la Kara Ben Nemsi effendi. 

— Poţi s-o iei. Blănurile celorlalţi trei urşi le va lua Halef 
pentru haddedihni. 

— Cum? Trei pui a avut această uriaşă mamă a lăcomiei? 

— Da. 

— O, vitejilor! Cum aţi putut ucide aceste animale, fără ca 
noi să fi auzit măcar un pocnet de armă? 

— Asta o vei afla mai încolo. Hagi Halef Omar este un mare 
povestitor. Veţi auzi din gura lui vrăjită cum s-au întâmplat 
toate, de când am ajuns în Khoi, până în clipa de faţă. 

Nimic nu-l încânta mai tare pe Halef decât să poată 
povesti după bunul lui plac. Se simţi măgulit şi confirmă, 
mândru, cele spuse de mine. 

— Da, este adevărat. Allah mi-a dat darul vorbirii 
copleşitoare şi acolo unde dau drumul povestirilor mele, toţi 
oamenii, caii şi cămilele amuţesc. Veţi afla cum v-am găsit, 
cum v-a răpit effendi pe tine şi pe cai şi cum i s-a pregătit 
ursoaicei un sfârşit atât de rapid şi de lipsit de glorie. 
Urechile voastre vor răsuna de clinchetele vicleniei noastre 
şi de tonurile vitejiei noastre. În schimb ne puteţi face un 
serviciu. În Khoi am găsit doar curmale, care nu sunt bune 
de nimic, pentru că sunt pline de viermi, şi ne-ar bucura să 


primim de la voi altele mai bune. Rih, nobilul nostru 
armăsar, este obişnuit numai cu aceste fructe şi cum ieri l- 
aţi tratai atât de rău, încât n-a putut mânca nimic, de furie, 
trebuie să primească, zilnic, un ruba80 de curmale bune, 
până-i trece supărarea şi-şi reface puterile. 

Micul şmecher a profitat de ocazie îmbinând utilul cu 
plăcutul. Faptul că spuse asta cu de la sine putere era în 
firea lui. Bineînţeles că neobrăzarea lui nu mi-a plăcut, 
şeicul acceptă însă cererea lui cu bunăvoință, promiţându-i 
că o va îndeplini după posibilităţi. 

Coborârăm cu ella tabără, ţinând caii de căpăstru şi 
găsirăm totul exact cum ne-a spus el: în dreapta, erau 
adunate toate armele, iar în stânga lacului stăteau kelhurii. 
Ne întâmpinară pe Halef şi pe mine cu priviri curioase, în 
timp ce, bebbehilor se părea că nu le dădeau importanţă. 
Cei mai bucuroşi erau nezanumul şi însoțitorii lui, care ne 
erau recunoscători pentru că i-am eliberat din captivitate şi 
pentru înapoierea banilor. 

Important era, ca la toate popoarele sălbatice şi 
semisălbatice, un ospăț cu carnea celor patru urşi; o 
prietenie este considerată trainică de aceşti copii ai naturii 
doar dacă este cimentată de un ospăț. 

Pentru a aduce urşii, kelhurii ne urmară la capelă, foarte 
curioşi, dar şi cu multă reţinere. Când ajunserăm acolo, 
şeicul arătă spre ursoaică. 

— Effendi, nu mă ating de ea până nu ştiu că este într- 
adevăr moartă şi până nu mai are crucea între labe. 

— Dacă te linişteşte, răspunsei eu, îţi voi demonstra că nu 
mai trăieşte şi pentru asta mă vei ajuta să ridic o cruce mai 
bună la capela dărăpănată. 

— Asta am s-o fac cu plăcere. Câţiva dintre războinicii mei 
au la ei câteva kadadim81 pentru ridicarea taberelor. Vom 
dobori nişte copaci şi vom ciopli o cruce aşa cum îţi va 
plăcea ţie. 

Auzind aceasta, Ssali Ben Agil se întoarse spre mine şi 
întrebă: 


— Îmi dai voie, effendi, să dau o mână de ajutor? 

— Cu plăcere, dar tu eşti un învăţător şi predicator al 
islamului. Se împacă, oare, cu această meserie împodobirea 
cu semnul creştinătăţii a unei Musallah a celor pe care voi îi 
numiţi păgâni şi care, din acest motiv, au fost ucişi aici de 
musulmani? 

Oamenii din jurul nostru erau adepţi ai islamului şi totuşi 
el explică cu glas tare în faţa tuturor: 

— Ne-ai spus că Semiluna ar fi o imitație a iataganului 
ucigaş, iar crucea ar fi închinată Dumnezeului iubirii, care, 
prin tine, ne-a salvat de la moarte. Înseamnă, cumva, o 
renunțare la islamism dacă, în semn de mulţumire pentru 
eliberarea din ghearele ursului, vreau să ajut la cioplirea 
lemnului şi confecţionarea crucii? Să te fac să-mi reproşezi 
că refuz să mulţumesc credinţei tale? Trebuie să fiu 
nedrept faţă de învăţătura ta numai pentru că-l caut pe 
mahdi? Ceartă-te cu mine despre credinţa ta însă nu mă 
împiedica să uşurez o vină care ar atârna greu pe umerii 
mei! 

— Nu am de gând să te opresc să faci crucea, care 
reprezintă iubirea după care tânjeşti. Până acum ai fost 
supus greşelii, pentru că ţi-ai propus să fii un conducător. 
De îndată ce ajungi să recunoşti că tu însuţi ai nevoie să fii 
condus, ţi se va arăta, ca celor trei crai de la Răsărit, 
Steaua din Bait Lahm82, pentru a-ţi arăta calea spre mahdi, 
care este unul, şi a cărui voce răsună şi astăzi în toată 
lumea: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, şi nimeni nu vine la 
Tatăl, decât prin Mine!” Caută, deci, caută! Dar cine caută 
adevărul şi viaţa, nu poate s-o facă cu părtinire, pentru că 
atunci când nu vrei să-ţi găseşti un prieten în oraşul sau 
casa în care locuieşti, efortul este zadarnic. 

— Effendi, voi căuta peste tot şi sunt convins că-l voi găsi 
pe mahdi aici, sau în altă parte, mai devreme, ori mai 
târziu. Acum însă am să vă ajut să îi veniţi de hac ursului. Ai 
avut grijă ca el să nu ne mănânce, în schimb numai noi ne 
vom înfrupta din el. 


— Labele sunt pentru Kara Ben Nemsi şi pentru mine, 
interveni vicleanul Halef. Toată carnea de la ursoaică şi de 
la puii ei puteţi s-o păstraţi voi. 

— Doar ficaţii nu, îi prevenii eu. Sunt otrăvitori la această 
rasă de urşi, şi trebuie aruncaţi. 

Dezlegarăm crucea din labele ursoaicei, pe care o 
puserăm jos şi o jupuirăm, lucru destul de greu, pentru că 
nu mai era caldă. Blana o luă Sir Samurek. La fel 
procedarăm şi cu puii, blănurile lor luându-le Halef, pentru 
a le curăța de resturile de carne, cu ajutorul câtorva kurzi, 
şi a le freca cu creierul urşilor. Între timp, Agil şi fiul său 
merseră la apă să-şi curețe de miere hainele zdrenţuite. 

După ce fu împărţită carnea urşilor, o fripseră şi începu 
ospăţul, în timpul căruia se legă - pentru vecie - prietenia 
dintre noi şi kelhuri. Ce înseamnă această vecie o ştiu foarte 
bine oamenii de stat de pretutindeni şi o ştiu şi kurzii. 

Labele de urs ne-au plăcut foarte mult lui Halef şi mie. De 
carnea bătrânei „ursoaice a nemuririi” m-aş fi atins doar 
dacă-mi era cumplit de foame. Era de nedescris de tare şi 
de aţoasă şi precis avea gust de talpă, dar pentru kurzi 
părea a fi ceva deosebit de gustos. În orice caz, ne-au 
asigurat că n-au mai mâncat niciodată nişte atât de 
onorabile lukmat eş şihret83. Mândria de a se putea ospăta 
din carnea vestitei ursoaice se pare că le-a anihilat simţul 
gustului. 

După ospâţ s-a confecţionat din lemn tare, durabil, o cruce 
uriaşă, care a fost apoi fixată pe zidul din faţă al Musallah, 
astfel că ar fi fost nevoie de forţa mai multor bărbaţi pentru 
a o desprinde de acolo. După ce terminară treaba, Ssali Ben 
Agil întrebă: 

— Effendi, în multele călătorii făcute de mine am cunoscut 
o sumedenie de obiceiuri ale europenilor. Ştiu că la ocazii, 
ca cea de astăzi, fac o sărbătoare de takdâs84. Nu crezi că 
ar fi potrivit să facem şi acum o asemenea takdâs? 

Mă surprinse că el, un predicator al islamului, îmi 
propunea sfinţirea acestui simbol al creştinismului. 


Acceptai, însă trebuia să fiu foarte prevăzător. N-aveam 
voie să jignesc credinţa kurzilor şi trebuia să mă feresc de 
orice ar fi distrus sămânţa care s-a semănat astăzi în multe 
inimi. De aceea îmi alesei cu grijă cuvintele: 

— Da, vom sfinţi crucea. Fie ca ea să stea ca simbol al 
iubirii şi înţelegerii, în aceşti munţi, care, până acum, n-au 
cunoscut decât ura şi vrajba. Sunteţi de acord cu asta? 

Răspunsul răsună pe o sută de voci şi atunci continuai: 

— Dacă ştie cineva cântecul îndărătniciei al lui Fileh al 
Mafileh, să-mi fredoneze începutul! 

Şeicul a fost cel care a dat tonul: 

— Gasa, nikma, bugda, thar85. 

— Gata, ajunge atât! îl întrerupsei eu. Aceste patru cuvinte 
sunt suficiente pentru a înţelege ce nori întunecaţi au 
acoperit, secole de-a rândul, aceşti munţi şi aceste văi. 
Trebuie să fie împrăştiaţi de soarele iubirii şi binelui. Dacă 
ar avea cineva dintre voi vopsea, v-aş scrie pe cruce un alt 
muwal86 mai frumos, care ar lumina inima oricărui om care 
ar trece pe aici şi l-ar citi. Atunci se auzi cineva strigând: 

— Effendi, eu sunt şabbar87-ul tribului şi am mai multă 
culoare nila88 la mine decât ai nevoie pentru a scrie ce 
vrei. 

Asta-mi plăcu. Pensulă nu aveau, dar îmi făcui eu una, 
tăind o bucată de lemn tare, pe care o ascuţii bine la un 
capăt. Apoi luai doi kurzi care să urce cu mine până sus la 
cruce. Mă ridicai pe umerii lor, până ajunsei la braţul 
orizontal, şi scrisei cu caractere arabe ce-mi trecu atunci 
prin minte. În arabă, textul era mult mai scurt decât în 
germană, în care, încercând să păstrez rima, ar suna cam 
aşa: 

Cu tine-n tot ce faci fie iubirea Blândeţea-n veci să nu îţi 
părăseşti! 

Şi Domnul dăruiască-ţi ocrotirea Şi când munceşti şi când 
te odihneşti! 

Când terminai şi Ssali Ben Agil le citi celor care nu ştiau 
carte, izbucni un ropot de aplauze. Ţinui o scurtă cuvântare 


de sfințire, le cerui ascultătorilor să-şi ridice mâinile şi 
spusei rugăciunea „Iatăl nostru”, la sfârşitul căreia se auzi 
Amen, un cuvânt care avea aceeaşi semnificaţie cu Amin al 
nostru. Doar Ssali Ben Agil ştiu că, astfel, au încălcat grav 
preceptele islamului. 

Se înţelege de la sine, că oamenii de pază care stătuseră 
jos, pe malul apei, îşi făcuseră de mult apariţia. 

Înțelegerea dintre noi toţi era acum deplină, ca şi cum 
niciodată nu ne-am fi duşmănit. Hotărârăm să nu plecăm 
încă şi să rămânem toată ziua şi noaptea care urma aici, la 
Musallah el amwat, şi vă puteţi imagina că micul şi 
vorbăreţul meu Halef se folosi de acest prilej pentru a 
povesti despre faptele şi calităţile mele, fără a le omite pe 
ale sale. 

Nici eu nu pierdui ocazia de-a stropi sămânţa abia 
presărată, Ssali Ben Agil fiind un bun ascultător. Mă gândii 
la cuvintele Mântuitorului nostru către Petru: „De acum 
înainte vei prinde peşti!”, dar şi la cuvintele poetului89: „O, 
Doamne, ce bucurie mare trebuie să fie când salvezi un 
suflet!” 

Povestii despre prezicerile din Vechiul Testament, despre 
naşterea lui Hristos, despre viaţa, moartea şi învierea Lui, 
despre învăţăturile Sale. N-am făcut-o stăruitor, cu scop de 
convertire, fapt ce ar fi dus la un rezultat opus intenţiilor 
mele. Mă ascultară în linişte, fără să mă întrerupă, la 
început doar cu atenţie, apoi cu uimire, până când Şir 
Samurek izbucni, în sfârşit, exprimând gândurile şi 
simţămintele tuturor: 

— Dar effendi, până acum n-am auzit şi n-am ştiut nimic 
din toate acestea! 

— Nici nu trebuie să-mi spui, pentru că această constatare 
am făcut-o când mulţi musulmani au nesocotit şi condamnat 
învăţătura lui Hristos, fără să cunoască nimic din ea. Nu 
este nesăbuinţă să judeci un lucru total necunoscut? 

— Ai dreptate. Aşadar, Isa Ben Marryam a făcut într- 
adevăr toate minunile despre care ai povestit? 


— Dar de ce nu se mai întâmplă minuni nici la noi, nici la 
voi? 

— Se mai petrec şi acum. 

— La voi? 

— Şi la noi, şi la voi. 

— Nu cred! 

— Pentru că ţii ochii închişi. Trebuie să-i deschizi, aşa vei 
vedea peste tot minuni. 

— Şi crezi că am trăit şi eu astfel de minuni? 

— Da. 

— Mashallah! Spune-mi una, măcar una, atunci te voi 
crede! 

— Nu mi-e deloc greu s-o fac. Hagi Halef Omar v-a povestit 
mai înainte cum am tras cu urechea la ce vorbeaţi. Le-ai 
cerut războinicilor tăi să râdă de Ssali Ben Agil. Ei au făcut 
întocmai şi apoi le-ai spus lui şi tatălui său: „Ştiţi cum 
gândesc oamenii deştepţi despre voi? Mâine, pe vremea 
asta, veţi auzi acelaşi râs din gura diavolilor din iad şi 
acesta vă va răsuna în urechi în vecii vecilor! Aşteptarea 
voastră este minciună, speranţa voastră este amăgire şi 
încrederea este înşelăciune. Nici Allah, nici profetul său nu 
se vor îndupleca, iar dacă, din teama de moarte, vă veţi 
întoarce spre Dumnezeul fals al păgânilor, care se numeşte 
Isa, Cerul se va îndepărta total de voi, iar ladul se va 
bucura de prăbuşirea voastră!” Astea au fost cuvintele tale, 
şi vei recunoaşte că aşa ai spus! 

— Da! 

— ȚŢi s-a părut imposibil că s-ar putea întâmpla contrariul 
spuselor tale? 

— Da, cu totul imposibili! 

— Ei, ce a urmat? Bebbebhii au fost eliberaţi şi ai căzut tu 
însuţi prizonier. Ceea ce credeai că e imposibil s-a 
întâmplat. Când însă ceva imposibil devine realitate, asta se 
numeşte minune. Te mai îndoieşti că există minuni? 

— Nu ştiu ce să spun, effendi! 


— Vezi prea bine, dar nu vrei să recunoşti. Şi, totuşi, pe 
lângă această minune s-au mai petrecut altele, mult mai 
mari. Ssali Ben Agil şi tatăl său, duşmanii voştri de moarte, 
stau acum lângă voi ca prieteni. Nici măcar nu au plătit 
dijeh, preţul sângelui. Dacă asta nu este minune, atunci 
chiar că nu există minuni! 

Asta îl făcu pe Şir Samurek să sară în sus şi să strige: 

— Acum ai nimerit, ai spus ce trebuia, effendi, m-ai învins 
încă o dată! Ceea ce s-a întâmplat n-am crezut până acum 
că s-ar fi putut. Da, se întâmplă minuni! Sunt convins de 
acest lucru. Dar voi aţi fost cei care le-aţi înfăptuit. Iubirea 
care vă îndrumă este cea care le-a realizat. În faţa ei s-a 
năruit întreaga operă a urii şi răzbunării noastre. Vrei să te 
întorci în ţara kurzilor, effendi? 

— Asta o ştie doar Dumnezeu. Dacă el vrea, aşa va fi. 

— Inşhallah! Vei fi primit atunci ca un frate şi prieten, 
căruia îi îndeplinim toate dorinţele. Acuma, însă, 
povesteşte-ne mai departe despre Isa, Crucificatul, şi cel 
doisprezece hawarijun90 ai săi. Cum mâine te desparţi de 
noi, trebuie să profităm de puţinul timp cât mai eşti în 
mijlocul nostru. 

Cu câtă plăcere dădui curs acestei rugăminţi! Căci 
urmăream un anumit scop. Am mai spus că kelhurii voiau să 
pornească o incursiune de jaf şi cotropire peste graniţă şi 
îmi propusei să-i fac să se răzgândească. Că nu aveam să 
dau cu bâta în baltă era de la sine înţeles. 

Începui cu aluzii fine, presărate cu exemple din viaţa mea 
şi, în final, am obţinut ce am vrut, astfel că Şir Samurek mă 
întrebă ca de la sine: 

— Dacă pornim la atac, vom face un păcat atât de mare pe 
care nu-l vom putea ispăşi niciodată. Nu crezi, effendi? 

Făcui în aşa fel încât să creadă că el mi-a amintit de acest 
lucru şi-i răspunsei afirmativ. Acum, în el se dădea o dublă 
luptă: cu sine însuşi şi cu oamenii lui. Şi el şi ai lui erau 
obişnuiţi cu viaţa de tâlhari şi considerau jaful ca pe o faptă 
cavalerească. Au recurs la incursiuni pentru a lua pradă. Să 


renunţe acum la pradă? Să se întoarcă acasă cu mâna goală 
şi să fie de batjocura altora? Mi-am asumat o sarcină grea, 
pentru că influenţa mea asupra acestor oameni, pe trei 
sferturi barbari, începuse abia astăzi. Era ceva prea nou şi 
fără putere pentru a le schimba vechile obiceiuri. Dar, 
tocmai pentru că nu le-am vorbit prea direct şi poruncitor, 
ci i-am făcut să se înfrunte şi am intervenit cu câte un 
cuvânt încurajator sau dezaprobator doar în momentele 
critice, a făcut să-mi ating, în cele din urmă, scopul: s-au 
hotărât să transforme incursiunea de jaf într-una de 
vânătoare, pentru a se întoarce a doua zi dimineaţă acasă. 

Crezui că numai Halef mi-ar putea ghici intenţiile, mă 
înşelai însă, pentru că, într-un moment când nu se uita 
nimeni la noi, Ssali Ben Agil mă luă de-o parte şi-mi spuse: 

— Effendi, ţie ţi se pare totul posibil. Chiar şi acum ai 
obţinut ce-ai vrut, fără ca cineva să fi băgat de seamă. Poţi 
conduce pe oricine după voinţa ta. Dacă ai fi avut intenţii 
rele, ai fi fost un om deosebit de periculos. Lăudat fie Allah 
că tu năzuieşti numai spre bine! 

Se făcuse foarte târziu când, în cele din urmă, ne duserăm 
la culcare. De aceea, ne trezirăm a doua zi mai târziu decât 
avusesem de gând şi, ca urmare, nu zăbovirăm prea mult. 
Am vrut să-i conducem pe kelhuri până la ieşirea din valea 
îngustă şi apoi să ne îndreptăm spre Khoi, ei urmându-şi 
drumul spre nord. Şir Samurek se urcă ultimul pe cal. 
Înainte, însă, îmi întinse banii furaţi de la hangiul Ali, 
spunându-mi: 

— Effendi, ai fost foarte atent cu mine, necerându-mi până 
acum cei zece mii de piaştri. Aici sunt! Dânducţi-i, am 
îndeplinit tot ce mi-ai cerut. 

Porni în urma oamenilor lui. În spatele lui erau 
Malkoegund cu oamenii din Khoi, care şi-au primit toţi ce le 
aparţinea. Eu mersei cu Halef, încă o dată, la Musallah, 
pentru a ne ruga. Cei doi bebbehi veniră cu noi. Când 
încălecarăm şi noi pentru a ne alătura kelhurilor, Ssali Ben 
Agil arătă spre capelă. 


— Acesta este locul unde ne-am cufundat în moarte, când 
ai venit şi ne-ai dat o viaţă nouă. Dar nu ne-ai adus doar 
viaţa, ci şi lumina iubirii, care ne va lumina de acum încolo. 
Din păcate, curând, va trebui să ne despărţim, pentru că nu 
avem acelaşi drum cu kelhurii; inimile noastre, însă, sunt 
pline de mulţumire. Dacă Allah îmi îndeplineşte dorinţa, te 
voi mai întâlni şi atunci vei afla dacă mai sunt în căutarea lui 
mahdi, ori dacă mi-a răsărit cealaltă stea, despre care mi-ai 
vorbit. Allah să te binecuvânteze pe mai departe, aşa cum a 
făcut-o şi până acum! 

Îi conduserăm pe kelhuri jos, în vale, şi merserăm 
împreună cu ei şi cu bebbehii până acolo unde râul ieşea 
din munţi. Acolo ne despărţirăm după obiceiul oriental, cu 
un potop de cuvinte, care, de obicei, sunt doar poleială. De 
data aceasta, expresiile plastice erau prieteneşti şi sincere. 
Când ramaserăm singuri cu oamenii din Khoi, Halef îşi duse 
mâna la faţă şi spuse: 

— Effendi, despărţirea este un lucru care ar trebui 
desfiinţat, pentru că răscoleşte străfundurile sufletului ca 
un titirez şi ne umple ochii de lacrimi. Din fericire, ne găsim 
alinarea la gândul că nu doar i-am învins pe duşmani, ci ni i- 
am făcut prieteni şi că mie mi-au revenit blănurile celor trei 
pui de urs, care ne vor face şi mai vestiți. Acum mă simt 
mult mai bine şi mai important decât atunci când am fost 
aruncat de tulumba din Khoi în culcuşul neaşteptat, oferit 
de ramurile unui arbore. Fie ca această pompă de apă să fie 
posedată de toate spiritele rele şi să nu mai găsească tihnă, 
nici noapte, nici zi! 

Însoţitorii noştri îşi dădeau toată silinţa să ne asigure de 
mulţumirea şi prietenia lor, totuşi furăm mai reţinuţi, 
pentru că nici cel mai răsărit dintre ei, Malkoe-gund, a 
cărui isteţime, după spusele hangiului, o depăşea cu mult 
pe a noastră, nu avea nimic care să ne atragă. Aşadar, nu 
mai am ce povesti despre acest drum spre casă, decât că nu 
s-a mai întâmplat nimic important şi că am ajuns cu bine în 
Khoi. 


Stârnirăm atenţia locuitorilor, toţi veneau buluc spre noi, 
Halef găsind o nouă ocazie bună pentru a demonstra că are 
harul povestirii. Ce fericit fu Ali când îi dădui banii! Şi 
nevasta lui ne mulţumi şi-mi spuse şoptit, cu lacrimi în ochi, 
că bărbatul ei a promis ferm să nu mai cadă pradă viciilor. 

Ramaserăm încă cinci zile în cătunul ai cărui locuitori ne 
copleşiră cu dovezi de gânduri prieteneşti. În afară de unul, 
şi anume, spiţerul. Ne făcu hoţi de cai şi voia să ne vadă 
pedepsiţi, însă nu i se acceptă plângerea. Atunci veni la han 
să ne ceară despăgubire. Halef se arătă dispus să-i 
plătească oricât de mult, dar cu biciul. Din acel moment ne 
lăsă în pace şi nu-l mai văzurăm până când plecarăm din 
Khoi. Stătea pe marginea drumului aruncându-ne priviri 
furioase, care însă nu ne stricară buna dispoziţie. 

Capitolul IV - Ultima vânătoare de sclavi. 

Ne aflam din nou în inima unei păduri care cobora până 
aproape la malul Nilului, de care era despărțită numai 
printr-o fâşie îngustă de păpuriş. Căldura care domnea în 
pădure ar fi fost greu de îndurat, dacă n-ar fi fost puţină 
răcoare, pe care o aducea apa ce curgea prin apropiere. 

Mă veţi întreba, probabil, cum de am ajuns de la atâta 
depărtare tocmai la locul acela denumit Bahr el Abiad. 

Împăcarea între mine şi reissul effendina fusese sinceră 
din partea mea, dar nu şi dintr-a lui. Deşi mă trudeam pe 
cât îmi stătea în putinţă să fac să se creadă contrariul, 
totuşi se răspândise, printre oamenii săi şi cunoscuţii noştri, 
părerea că numai mie mi se datorează succesele de până 
acum, că el face adesea greşeli, pe când eu nu, şi că, atunci 
când el nu mai ştie încotro s-o ia, eu găsesc întotdeauna 
mijlocul ca să ies din încurcătură, ba chiar să înlătur o 
primejdie; şi mai era şi asprimea lui, care îndepărta pe toţi 
de el, pe când blândeţea mea câştiga prietenia tuturor. 

Fireşte că zvonurile acestea ajunseseră şi la urechile lui, 
dar cum n-avea nici un motiv să se agaţe de mine, tăcea şi 
înghiţea. Era însă din ce în ce mai rece şi urmărea cu pizmă 
fiecare pas, fiecare cuvânt al meu. Căutam deci să mă ţin 


cât mai retras şi să fiu cu mai multă băgare de seamă la ce 
se petrecea în jurul meu; făceam încă parte din expediţie, 
căci de gonit nu putea să mă gonească în pustiul acela 
sălbatic, dar nu-mi vorbea decât atunci când era neapărat 
nevoie şi mă făcea să simt, ori de câte ori se ivea prilejul, că 
el e domnul şi stăpânul. Dacă înainte fusesem sfetnicul şi 
prietenul său, acum ajunsesem a cincea roată la car - cum 
se zice. 

Purtarea aceasta a lui mă hotărî să-l las în plata Domnului 
îndată ce voi ajunge la Faşoda. Spre nenorocul meu, 
aflasem însă că în oraş şi împrejurimi bântuia tifosul şi că 
până peste o lună nici gând să treacă ori să pornească vreo 
corabie de acolo. 

Reissul effendina rămase numai două zile în port, apoi 
ridică ancora şi porni mai departe, de frica molimei. Îmi 
dădu destul de lămurit să înţeleg că mi-ar prii acum mai 
bine la Faşoda decât pe bordul vasului său, dar m-am făcut 
că nu pricep, deşi îmi venea foarte greu să îndur mojiciile 
lui. 

Faptul îl îndârji şi mai mult, mai ales că avea un nou motiv 
- după cum credea el - să mă pizmuiască. Aflasem la Faşoda 
că, în lipsa noastră, vânătorii de sclavi se obrăzniciseră, 
deoarece „Vulturul” reissului effendina nu se arătase de 
mult timp pe Nil, ceea ce dăduse iar curaj negustorilor de 
sclavi. Chiar dacă în vremea din urmă nu se făcuse nici o 
vânătoare, erau încă destule locuri tăinuite unde era 
ascunsă „marfa”, pe care o treceau apoi pe furiş peste Nil şi 
de acolo mai departe. Mai cu seamă ţinutul dintre Kaka şi 
Kuek era cât se poate de prielnic acestui scop. Reissul 
effendina se hotări deci să se aţină pe acolo, cu gândul să 
dea de urmele vânătorilor de sclavi sau să pună mâna pe 
vreun transport de „marfă”. 

În ce mă priveşte eram sigur că sunt numai zvonuri, dar 
m-am ferit să-mi spun părerea, cu atât mai mult cu cât nu 
eram întrebat. 


Kaka, cu colibele risipite pe stepa aproape stearpă, fără 
tufe sau cu rarii ei copaci, nu era prielnică pentru 
ascunzişurile negustorilor de sclavi, iar sărăcăciosul sat de 
şilluci, Kuek, de asemenea, iar între amândouă satele nu 
exista nici un vad. E drept că de la Kaka porneşte o şosea 
pentru caravane, care duce în ţinutul locuit de populaţia 
băgară, care trece pe lângă djebelul Kedaro spre Tagala. 
Acesta a fost dintotdeauna drumul principal al negustorilor 
de sclavi şi nu era de mirare să fi fost folosit şi acum de ei. 
Reissul effendina era încredinţat de asta, pe când eu 
bănuiam că vadul de trecere e cu mult mai jos, deoarece s- 
ar fi făcut un ocol prea mare şi e ştiut că mulţi sclavi pier pe 
drum şi paguba e simţitoare pentru negustori. 

Acum, când reissul effendina se afla iar în goană după 
vânătorii de sclavi, sigur că va pune mâna pe ei, se gândi că 
aş putea să-mi câştig şi de data asta meritul de a fi eu, nu 
el, eroul; pizma lui spori şi socoti cam ce ar putea să facă să 
se scape de tot de mine. Îmi spuse, zâmbind viclean, că vrea 
să-mi dea o însărcinare prin care dovedeşte şi mai mult 
încrederea pe care o are în mine. E convins că insula 
Matenieh e locul de care se slujesc negustorii de sclavi ca 
trecere pe malul celălalt al râului. Eu să mă duc în 
recunoaştere şi să rămân acolo până ce va veni şi el cu 
„Vulturul” său. Se bizuia pe experienţa şi inteligenţa mea 
să-i pot da informaţii preţioase. 

Am înţeles îndată ce urmăreşte, dar am primit propunerea 
numaidecât, deşi ştiam tot atât de bine ca şi el că la 
Matenieh nu voi găsi nici urmă de negustori de sclavi. 
Bănuiam însă în sinea mea că între Kuek şi insulă trebuie să 
fie pe undeva vadul. Eram hotărât să mă slujesc de prilej ca 
să cercetez malul în josul apei, până la o mare depărtare. 
Fireşte că lui nu i-am spus nimic despre planul meu. 

Fu foarte mirat, dar şi bucuros, de faptul că am primit atât 
de repede propunerea şi, în bucuria lui, îmi îngădui să-mi 
aleg singur oamenii care aveau să mă însoţească. În portul 
din Kaka fusese lăsată o corabie, în trecere pe acolo, o 


barcă mare cu patru lopeţi, pe care am ochit-o, rugându-l 
pe reissul effendina să rechiziţioneze barca şi să mă 
remorcheze până la Kuek. Ajunşi acolo am ales patru soldaţi 
voinici, pe care îi ştiam credincioşi mie, am încărcat barca, 
cât s-a putut, cu merinde şi alte lucruri de trebuinţă şi i-am 
spus lui Ben Nil că îi dau voie să mă însoţească la drum, 
deoarece barca era destul de încăpătoare pentru şase inşi 
şi avea şi pânze. 

Am pornit deci vesel la drum, deşi ştiam că era un 
surghiun, care însă eram sigur că nu va ţine mult. Ben Nil 
părea şi el bucuros, căci îmi zise după ce ne îndepărtarăm: 

— Effendi, ştiu eu bine că reissul a căutat să scape de tine. 
Faima ta îl stânjeneşte şi nu mai vrea să-ţi datoreze nimic. 
Eu însă cred că o să fie tocmai dimpotrivă. 

— Ce te face să crezi? 

— Fiindcă prea te văd vesel şi prea ai primit cu bucurie să 
pleci. Te cunosc eu. Când faci tu mutra asta, ori eşti foarte 
mulţumit în sufletul tău, ori pui la cale vreo năzbâtie care o 
să ne bucure şi pe noi. 

Cei patru soldaţi păreau şi ei cât se poate de fericiţi că îi 
alesesem pentru expediţia mea. Mai scăpau niţel de 
disciplina asta a milităriei şi nădăjduiau că întreprinderea 
noastră va avea un altfel de sfârşit decât se aştepta reissul 
effendina. Dacă izbuteam, partea lor din prada de război va 
fi cu mult mai mare decât ar trebui să fie când s-ar împărţi 
între mai mulţi. Eram numai şase inşi şi ştiau că, în cemă 
priveşte, nu luam niciodată nimic din ea. 

Eu stăteam la cârmă, Ben Nil la proră, iar soldaţii se 
întinseseră în fundul bărcii, la odihnă, căci vântul ne era 
prielnic şi, cu pânza întinsă, nu era nevoie de vâsle. 

Porniserăm de la Kuek după prânz şi, fiindcă nu era nici 
un vad prin apropiere, n-am găsit de cuviinţă să caut urme 
de-ale negustorilor de sclavi. Munca aceasta avea să 
înceapă abia a doua zi dimineaţa. Merserăm până seara şi 
până târziu în noapte, pe Nil. Pe urmă fluviul făcu un cot şi, 
fiindcă vântul încetă şi ar fi trebuit să ne slujim de lopeţi, 


am preferat să tragem la mal, am legat barca de un copac şi 
ne-am culcat. Unul trebuia să rămână însă de veghe, ca să 
nu lase să se stingă focul, din pricina ţânţarilor care roiau în 
jurul nostru. 

Când ne urmarăm drumul a doua zi dimineaţă, am găsit că 
sosise timpul să dăm o deosebită atenţie malurilor, în 
vederea ivirii vreunui vad pe undeva, ceea ce nu era lesne, 
fluviul fiind foarte lat prin părţile acelea. 

Se apropia după-amiaza, când ajunserăm la un loc unde 
Nilul se despărţea în mai multe braţe, între care se vedeau 
mici bancuri de pământ. Numai aici puteau fi vadurile. Nici 
un crocodil nu se zărea pe aceste insulițe şi apa era atât de 
îngustă, încât o puteai străbate lesne înot. 

Ne opream la fiecare din aceste bancuri, ca să le cercetăm 
de aproape. Erau toate acoperite cu omm-sufah şi tufe, care 
cresc foarte repede şi ne acopereau urmele. Dar, pe bancul 
cel mai apropiat de malul stâng, dădurăm de un jug pe 
jumătate acoperit de buruieni. Cum ajunsese acolo jugul ce 
se pune prizonierilor de gât? 

Probabil că trecuse un transport de sclavi pe acolo. 
Vâslirăm până la mal, ca să cercetez mai bine. 

Ambacul sau ambatşul e o plantă care creşte foarte 
repede pe timpul inundaţiilor şi capătă o înălţime de câţiva 
metri deasupra apei, dar se usucă îndată ce s-a retras apa. 
Lemnul e poros, totuşi destul de trainic şi uşor şi se 
întrebuinţează ca material pentru plute. O plută pe care pot 
încăpea trei persoane şi poate fi dusă lesne în spinare de un 
singur om. 

Cea mai mare parte a acestor tufe de ambac se şi uscase. 
La oarecare distanţă de mal, am dat peste o provizie de 
lemn de ambac. Nu puteau fi îngrămădite acolo decât de o 
mână omenească. Cu ce scop? Probabil ca să poată face din 
ele plute pentru cei ce nu puteau trece înot braţul fluviului. 

Găsiserăm deci un vad. Avea să ne slujească oare la ceva 
descoperirea aceasta? Cine ştie cât trecuse de la folosirea 
lor şi cât va mai trece până vor fi iarăşi folosite. Dar cum n- 


aveam nici o grabă, mi-am propus să cercetez mai cu de- 
amănuntul locul. Pentru aceasta se cerea mai întâi să 
ascundem bine barca. Se putea întâmpla să vină cineva şi s- 
o vadă. 

O luarăm deci la vale pe apă, până dădurăm de un fel de 
umbrar de frunze, sub care ne oprirăm şi traserăm barca 
pe mal. l-am lăsat pe soldaţi s-o păzească şi eu cu Ben Nil 
am pornit pe jos la vad. O ţinurăm pe dreapta şi urcarăm 
râpa înaltă a malului, ca să vedem dacă nu se zăreşte din 
deal vreo ieşire din vad. Din ce ne îndepărtam de mal, din 
ce se rărea pădurea atât de deasă până atunci. Sus, în 
vârful râpei, copacii nu-şi mai împreunau crengile, ci 
rămânea o distanţă bunişoară între ei. Cotirăm apoi la 
stânga, pentru a veni înapoia vadului. 

Mai puţin din prevedere, cât din deprinderea pe care o 
căpătasem în lungul anilor mei de hoinăreală, mă uitam cu 
băgare de seamă printre copaci, să prind de veste la timp 
dacă s-ar ivi cineva. Şi poate că n-aş fi observat nimic, dacă 
nu mi-ar fi atras atenţia Ben Nil asupra unui lucru. Zărise la 
oarecare depărtare nişte grămâjoară de iarbă, smulsă din 
pământ. Ne duserăm la ele. Abia mi-am aruncat ochii la 
iarbă şi am văzut urme de paşi. L-am apucat pe Ben Nil şi 
am luat-o la fugă îndărăt, de unde venisem. Când furăm iar 
la barcă, el mă întrebă uluit: 

— Dar ce te-a apucat, effendi? Grămăjoarele alea de iarbă 
sunt pricina? 

— Da. 

— De ce? 

— Unde se află iarba asta smulsă trebuie să fie şi oameni 
prin apropiere. 

— Nu se poate s-o fi smuls nişte dobitoace? 

— În cazul de faţă, nu. Firele astea de iarbă sunt foarte 
lungi şi trainice şi slujesc la legatul plutelor. Se cunoaşte că 
erau tăiate ori smulse de curând, semn că sunt oameni pe 
aproape, care adună iarba să-şi facă plute. 

— Mashallah! Atunci de ce au lăsat-o acolo? 


— Ca să adune mai multă. Lasă grămăjoarele pe loc, pe 
urmă le strâng într-o căpiţă şi o cară unde au nevoie. 

— Oare ne-or fi zărit? 

— Nu ştiu. Cred însă că nu. S-aşteptăm puţin, să vedem 
dacă s-au luat după noi. Dacă nu, ne furişăm până la vad, 
unde tot trebuie să ne ducem. 

Trecuseră zece minute şi, văzând că nu vine nimeni, 
pornirăm tiptil spre mal, la locul pe care îl ochiserăm 
înainte, sub umbrarul de crengi dese, care formau o 
perdea, de unde puteam zări grămada de bețe de ambac. 
Nu era nimeni acolo. Ne târârăm mai departe şi ne 
ghemuirăm la pământ, aşteptând cele ce aveau să urmeze. 

Aerul înăbuşitor care domnea aici ne îmbrobona fruntea 
de sudoare, iar gângăniile nu ne dădeau pace. Nu trebuia 
însă să facem vreo mişcare, căci cel mai uşor zgomot ne 
putea da de gol. În sfârşit, zărirăm apropiindu-se de 
grămada de ambac, care nu era decât la câţiva paşi de noi, 
doi inşi ce duceau pe braţe grămezi de iarbă, pe care le 
puseră pe malul apei, apoi aduseră şi beţele de ambac. 
Oamenii nu erau nici dinkaşi, nici şilluci; după trăsăturile 
chipului lor şi după îmbrăcăminte, păreau să facă parte din 
triburile arabe de pe Nilul Alb. 

— Îşi fac plute ca să treacă dincolo, mi-a şoptit Ben Nil. Or 
mai fi şi alţii cu ei? 

— Nu prea cred, i-am răspuns eu, în şoaptă. 

— Să fie negustori de sclavi? 

— Deocamdată nu pot să ştiu. În orice caz, nu e lucru 
curat cu ei. Chiar dacă se îndeletnicesc cu meseria asta, 
sunt slugile unui negustor de sclavi, şi nu stăpâni. 

— După culoarea feţei nu par să fie nici kababişi, nici 
băgară. Să ne arătăm? 

— Nu încă. Să-i auzim mai întâi ce vorbesc. 

Cei doi se apucară de lucru în tăcere. Când pluta fu 
aproape gata, unul din ei se uită la cer, cunoscând după 
soare cam ce ceas să fie, aruncă băţul din mână şi zise: 


— E vremea rugăciunii. Mai întâi vine Allah apoi profetul şi 
la urmă omul cu munca lui. Vrei să spui tu rugăciunea şi eu 
s-o îngân după tine? 

— Nu, spune-o tu şi eu o să repet cuvintele. 

— Atunci să ne rugăm împotriva necredincioşilor, după 
cum scrie la lege. 

Se întoarse fără să îngenuncheze, cu faţa la răsărit, adică 
spre Mecca, îşi împreună mâinile şi începu: 

— Caut adăpost la Allah ca să mă păzească de Satana, în 
numele Domnului Dumnezeu, milostivul şi îndurătorul. O, 
Allah! Sprijină islamul şi înalţă cuvântul dreptăţii şi al 
credinţei! O, stăpâne al tuturor făpturilor de pe pământ, o, 
Allah! Stârpeşte pe necredincios şi pe defăimător, vrăjmaşul 
tău şi al credinţei tale! O, Allah, fă-le copiii orfani; 
nimiceşte-le acoperământul; fă-le pasul să şovăie şi dă 
pradă neamurile, nevestele, copiii, fraţii, prietenii şi avutul 
lor musulmanilor! O, Allah, tu eşti Domnul şi Stăpânul 
tuturor vietăţilor de pe pământ! 

Ca un adevărat musulman trebuia să spună acum 
rugăciunea, „abluţiunii”'91. Se apropie deci de malul apei, 
îşi suflecă mânecile până peste cot şi adăugă: 

— Vreau să îndeplinesc ritualul, ca să mă rog apoi cum se 
cuvine. 

Se lăsă în genunchi, vâri mâinile în apă şi le spălă de trei 
ori, zicând în acelaşi timp: 

— În numele Domnului Dumnezeu, atotmilostivul şi 
îndurătorul! Laudă ţie, Allah, care ai lăsat apa pentru 
curățirea trupului şi islamul pentru luminarea şi 
îndrumarea spre grădinile Tale, lăcaş de bucurie şi spre 
acoperământul Tău, unde sălăşluieşte pacea şi înţelegerea! 

După aceea sorbi apa din mâna făcută căuş, îşi clăti de trei 
ori gura, apoi urmă: 

— O, Allah, ajută-mă să pot citi cartea Ta sfântă, ca să-mi 
îndrepte gândul spre Tine, să-ţi pot mulţumi şi să Te pot 
sluji cum se cuvine. 

Trase apoi de trei ori apă pe nări, o înghiţi şi strigă: 


— O, Allah, îngăduie-mi să simt mireasma raiului şi să mă 
bucur de ea, iar nu mirosul focului din iad! 

Se spălă după aceea de trei ori pe faţă cu amândouă 
mâinile şi încheie: 

— O, Allah, albeşte-mi chipul cu lumina Ta în ziua de apoi, 
căci Tu vei albi pe aleşii Tăi, şi nu mi-o înnegri în ziua când 
vei înnegri chipurile vrăjmaşilor Tăi! 

Aceste ultime cuvinte atestă credinţa pe care o au 
musulmanii că, în ziua de apoi, cei buni se vor scula cu faţa 
albă, iar cei răi cu ea neagră. De aceea ei zic că chipul 
omului e alb când e bun şi negru când are un renume rău. 
„Înnegriţi-ar Allah faţa!” e un blestem care se aude foarte 
des la ei. 

După ce se spălă pe obraz, necunoscutul îşi spălă de trei 
ori braţul drept de la cot în jos, turnându-şi apa din palma 
stângă, zicând: 

— O, Allah, învăluie-mă cu îndurarea a şi revarsă-ţi 
binecuvântarea asupra capului meu. Apără-mă la umbra 
baldachinului Tău, în ziua când altă umbră nu va mai fi 
decât la umbra lui. 

Îşi atinse apoi ceafa cu degetele ude şi zise: 

— O, Allah, apără-mi grumazul de foc, fereşte-mă de 
lanţurile, cătuşele şi legăturile diavolului! 

La umbră, îşi spălă picioarele până la glezne şi se rugă mai 
departe: 

— O, Allah, fă ca piciorul meu să păşească fără să şovâie 
peste Es Ssiret, puntea morţii, în ziua când picioarele 
alunecă pe ea. O, Allah, dă-mi spor la muncă, iartă greşelile 
mele şi binecuvântează tot lucrul ce iese din mana mea! O, 
Tu, Atotputernicule, o, Tu, iertătorule, milostivule printre 
milostivi! 

Purificarea era gata. Omul se ridică de jos şi strigă, 
uitându-se întâi spre cer, apoi spre pământ: 

— Desăvârşirea Ta, o, Allah, o proslăvesc cu laudele mele! 
Mărturisesc că nu e alt Dumnezeu afară de Tine. Tu n-ai 


asemănare. lertarea Ta o cer şi mă întorc cu căinţă spre 
Tine. 

Mărturisesc că nu e decât un singur Dumnezeu, şi că 
Mohammed e sluga şi trimisul lui pe pământ! 

Această „purificare” - adică curățirea trupului - trebuie s- 
o facă musulmanul de cinci ori pe zi. Dacă e călător prin 
pustiu şi nu are apă la îndemână, se spală cu nisip sau 
ţărână. 

Apoi străinul îşi întinse basmaua pe jos în loc de 
seggadeh92, îngenunche cu faţa spre Mecca şi începu, cu 
glas tare: 

— Dumnezeu e foarte mare, Dumnezeu e foarte mare, 
Dumnezeu e foarte mare. Mărturisesc că nu e alt 
Dumnezeu decât Dumnezeu; mărturisesc că Mohammed e 
trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Veniţi la rugăciune; veniţi 
la mântuire! Dumnezeu e foarte mare; nu e alt Dumnezeu 
decât Dumnezeu! 

Urmă apoi adevărata rugăciune, care e foarte lungă şi 
este însoţită de diferite mişcări ale corpului. Fiecare cuvânt 
era repetat de celălalt cu glas scăzut şi fiecare mişcare de 
asemenea. 

Când sfârşiră, se legară iar cu basmalele la cap şi se 
apucară din nou de întocmit plute. Acum nu mai tăceau ca 
adineauri, ci începură o convorbire pe care am ascultat-o cu 
multă luare-aminte. Se credeau cu desăvârşire singuri în 
tot cuprinsul acela îndepărtat şi nu se gândeau să-şi 
domolească glasul. 

Auzii deodată pronunţându-se numele lui Ibn Asl. Mi-am 
încordat auzul. 

— De s-ar întoarce mai curând la ai săi! oftă unul dintre ei. 
Era un om aspru şi pedepsea cu moartea orice greşeală, 
dar sub stăpânirea lui eram cel puţin oameni liberi, care nu 
ne temeam nici de dracul şi nici de reissul effendina. Dar 
acum ce suntem? Nişte slugi, a căror simbrie intră în 
buzunarele altora şi care trebuie sa facă pe ştafetele ca să 


nu moară de foame. Fir-ar afurisiţi cei care au făcut legea 
asta nouă. Auzi, că e păcat şi nelegiuire să vânezi sclavi! 

— Păi să vezi tu: asta a fost născocită de câinii de creştini, 
ca să prindă pe paşă în laţ, adăugă celălalt. Şi adică, ne 
sileşte cineva să ascultăm de ei? 

— Nicidecum. Ce ne pasă nouă de paşă, care se supune 
necredincioşilor! Noi suntem fii ai islamului şi avem 
trebuinţă de sclavi. Oare nu propovăduieşte şi murabitul93 
ăsta nou din Aba în gura mare că Allah a poruncit ca toţi 
necredincioşii, fie ei negri ori albi, să fie robii drept- 
credincioşilor? 

— Aşa e. Allah pogoară în fiecare noapte pe pământ ca să 
insufle cuvintele astea. N-a mai fost de când cu Mohammed, 
nici un alt profet care să se asemene cu ăsta de acum. Dacă 
a primit poruncă de la Allah să desfăşoare flamura sfântă, 
are s-o poarte peste tot cuprinsul pământului şi mii şi 
milioane de sclavi au să fie ai noştri. 

Nu pricepeam vorbele străinului. Murabitul din Aba! Cine 
să fie acest nou sfânt? Aba e o insulă a Nilului Alb, asta o 
ştiam eu, dar n-auzisem încă de vreun sfânt care ar locui 
acolo. Zicea că sfântul e „nou”; să fi apărut de când lipsisem 
noi din ţinutul Nilului şi cu treieram partea de răsărit a 
ţării? Flamura, steagul sfânt! Atunci se dădea pesemne 
drept mult aşteptatul mahdiu. Mi-a venit în minte fără să 
vreau Ssali Ben Agil, care-l căuta pe mahdiu, şi în acelaşi 
timp fachirul fachirilor, pe care îl întâlnisem o dată la 
fântâna din Chala şi pe care îl scăpasem din ghearele leului. 
Zicea că el este mahdiul, dar nu luasem în seamă laudele 
lui. Parcă spunea că-l cheamă Mohammed Ahmed şi, drept 
mulţumire că-l salvasem de la moarte, vroia să ne dea pe 
mâna lui Ibn Asl, pentru care fapt fusese legat din porunca 
reissului effendina şi bătut la tălpi. El să fie sfântul din Aba? 

N-aveam acum timp şi răgaz să cercetez chestia asta 
neînsemnată, căci deocamdată erau altele mai importante 
care mă preocupau. Cei doi arabi vorbiseră despre lucruri 


pe care ar fi trebuit să le tăinuiască, se credeau însă singuri 
şi n-aveau de cine se feri. 

Am aflat astfel că fuseseră trimişi de un negustor din 
Takoba la alt negustor din Omm Karn, cu un răspuns. 
Negustorul, din Takoba vroia să expedieze un transport de 
şaizeci de sclavi la vad - unde ne aflam noi acum - iar 
celălalt să ia peste trei zile transportul în primire, în 
schimbul plăţii pe care avea s-o primească pe loc. De aici, 
sclavii apucau pe drumul caravanelor, spre Tana-Karkoger. 

Ben Nil, care auzise ca şi mine tot ce vorbeau ei, mă atinse 
cu cotul şi-mi şopti: 

— O facem, effendi? 

— Ce? 

— Să punem mâna pe ăştia doi. 

— Nu. 

— Nu vrei să-i scăpăm pe bieţii sclavi? 

— Ba da. 

— Păi atunci nu trebuie să i lăsăm să plece. 

— Dimpotrivă. 

— Nu te înţeleg, effendi. 

— Destul că mă înţeleg eu. Uite-i, au isprăvit. 

Pluta era gata. Făcură apoi din crengi groase nişte lopeţi, 
împinseră pluta pe apă şi vâsliră spre insula cea mai 
apropiată. Luară pluta-n spinare, străbătură insula şi 
dădură iar drumul plutei pe apă, de partea cealaltă. îi 
văzurăm trecând astfel, de la insulă la insulă, până la malul 
opus al Nilului şi pierind apoi din ochii noştri. 

— S-au dus, effendi! Şi ce lesne am fi putut pune mana pe 
ei! se tânguia Ben NII. 

— Lasă că nu ne scapă, fii tu pe pace, l-am mângâiat eu. 

— Adică îi prindem la întoarcere? 

— Da. 

— Hm! Nu te supăra dacă îţi voi spune şi eu o vorbă, cu tot 
respectul pe care ţi-l datorez. Nu se întorc ei singuri, ci cu 
ceilalţi, care vin să ia sclavii în primire. Până atunci sosesc şi 
oamenii din Takoba. Pentru un astfel de transport se cer cel 


puţin cincisprezece inşi. Cincisprezece şi cu cincisprezece 
fac treizeci. Putem să-i biruim noi? Trebuie să cerem ajutor 
de la reissul effendina. 

— Pentru nimic în lume! 

— Cum? Suntem doar o mână de oameni, adică şase cu 
soldaţii. S-ar putea să izbutim? 

— Da. 

— Allah! Pui tu iar vreun vicleşug la cale. Te văd eu după 
faţă. Nu cumva am dat dovadă că sunt un prost? 

— Defel. Eşti prevăzător, atâta tot. Nu crezi că vom putea 
birui noi şase, treizeci de inşi? 

— De, ştiu şi eu ce să zic? Cu tine orice e cu putinţă. 

— Cincisprezece pe malul ăsta, cincisprezece pe celălalt. 
Prindem întâi pe unii, pe urmă pe ceilalţi. Şi chiar dacă nu-i 
putem împiedica să se adune la un loc, găsim noi un mijloc 
să-i biruim. N-aş fi defel bucuros să-i cer reissului effendina 
şi alţi soldaţi. Am putea câştiga numai noi premiul, fără ei. 

— Ai dreptate, foarte multă dreptate, effendi. Eu însă cred 
că era mai bine să nu-i lăsăm pe ăia doi să plece. N-aveam 
decât să pândim aici transportul care soseşte din Takoba şi 
isprăveam repede cu oamenii care îi însoțesc. Ce nevoie ar 
fi să mai luptăm şi cu oamenii lui Omm Karn! 

— Părerea mea e că nu va fi nevoie de nici o luptă şi 
tocmai de aceştia din urmă avem noi trebuinţă, din pricina 
banilor. Cei ce vin să ia în primire aici la vad transportul, 
dau în schimb bani sau mărfuri. Luăm de la unii banii şi de 
la ceilalţi mărfurile. Pe calea asta îşi primesc şi unii şi alţii 
pedeapsa, plata noastră e mai mare şi reissul effendina va 
trebui să recunoască pe urmă că nu e spre binele lui să ne 
expedieze unde are el poftă. 

Ben Nil se bătu cu palma peste frunte şi strigă încântat: 
— Effendi, asta e ceva minunat! Dacă planul tău izbuteşte 
- şi nu poate să nu izbutească - m-aleg şi eu cu ceva. Dar nu 

mă bucur numai pentru câştig, crede-mă. Vreau să vadă 
reissul că noi am făcut ceva, pe când ela rămas cu buzele 
umflate. Dacă e om cinstit, nu se poate să nu recunoască, 


măcar în sinea lui, că a făcut o nedreptate faţă de tine. Da, 
effendi, să-i arătăm noi lui cu cine are de-a face. Să punem 
mâna pe afurisiţii ăia de negustori de sclavi şi să-i ducem 
peşcheş emirului. 

Ne întoarserăm la barcă, unde-i lăsaserăm pe soldaţi să ne 
aştepte. Ben Nil le istorisi ce aflaserăm şi, când auziră de 
intenţia mea, fură foarte entuziasmați şi mă asigurară că s- 
ar duce şi în foc cu mine. Le-am spus că deocamdată n-am 
nici un plan hotărât, deoarece trebuia mai întâi să cercetez 
şi malul celălalt, pe unde vor veni oamenii din Omm Karn. 
Mă zoreau să trecem îndată fluviul, ca să nu pierdem timpul 
degeaba; nu era însă nici o grabă, căci predarea sclavilor 
urma să se facă abia a treia zi. Deocamdată era de-ajuns să 
cunosc malul celălalt, lucru pe care nu trebuia să-l amân 
pentru mâine, ca să nu se şteargă urmele lăsate de cei doi 
plutaşi. 

Vroiam să-l iau numai pe Ben Nil cu mine, dar soldaţii atât 
se rugară să-i iau şi pe ei, că le-am făcut hatârul. Unul 
trebuia, fireşte, să rămână la barcă. Traseră la sorţi, pe 
urmă urcarăm cu toţii râpa malului şi o luarăm drept 
înainte, pe marginea pădurii. 

Trebuia să cercetăm urmele plutaşilor, ca să-mi dau seama 
dacă aveau hotărâtă dinainte calea pe care plănuiau s-o 
urmeze sau lucrau după capul lor. Descoperirăm repede 
urmele; duceau în linie dreaptă de la Nil în direcţia stepei. 
Ne luarăm după ele şi, după vreo jumătate de ceas ieşirăm 
la o întindere stearpă, fără tufe şi fără fir de iarbă. Nu era 
uşor să desluşeşti urmele, totuşi am izbutit să nu le pierd 
din ochi. Mai mult încă: ici, colo am dat de grămezi de 
bălegar, rămas de la cămilele caravanelor. În pustiu şi în 
stepă bălegarul e adunat cu grijă, căci e singurul- 
combustibil şi e folosit la aprinderea focului. 

Pe înserate ne întoarserăm la barcă. Luna răsărise, dar nu 
lumina încă de-ajuns. Ne îndepărtarăm o bună bucată de 
apă, din pricina ţânţarilor, dar nu făcurăm foc, ca să nu 
lăsăm urme, care ne-ar fi putut da de gol mai târziu. Dar şi 


aşa, ţânţarii nu ne lăsau în pace; noroc că aveam plase cu 
noi. Ne înfăşurarăm bine în ele şi adormirăm. 

A doua zi dimineaţă trecurăm pe malul celălalt, ca să-l 
cercetăm mai de aproape. Acolo vegetaţia se întindea mult 
mai adânc pe uscat şi curând dădurăm de semne care 
dovedeau că ne aflăm pe drumul caravanelor. Ba găsirăm 
chiar locul care răspundea la malul fluviului. Negustorii 
crezuseră că nu-i nevoie să se ferească, ştiind că pe acolo 
treceau numai ei. 

Vâslirăm mai departe, până găsirăm un bun ascunziş 
pentru barcă, fiindcă nu o puteam lăsa prea departe de vad. 
Ramaserăm şi noi acolo peste noapte. A treia noapte 
trebuia să ne-o petrecem cât mai aproape de vad, deoarece 
se putea întâmpla ca transportul să sosească înainte de ziua 
hotărâtă. Aşa se şi întâmplă. Tocmai ajunseserăm la 
marginea pădurii de unde începea stepa, când desluşirăm 
în zare nişte puncte şi mici şi mari, negre, care înaintau 
spre fluviu. Cele mari erau cămilele cu călăreţii lor, iar cele 
mici sclavii, care mergeau pe jos. Caravana urma exact 
drumul pe care îl străbătuseră cei doi trimişi ai 
negustorilor. Avusesem fireşte prevederea să ne ţinem cât 
mai departe, ca să nu ni se desluşească urma. 

Abia zărirăm caravana apropiindu-se, când băgarăm de 
seamă că doi călăreţi ies din rând şi o iau înainte, probabil 
ca să se încredinţeze că nu era nimeni străin la vad. Ne 
ascunserăm repede după o tufă, de unde puteam vedea 
bine ce se petrece. Era acelaşi loc pe care ni-l aleseserăm 
încă deunăzi ca un fel de „observator”. 

Văzurăm aproape imediat o plută cu doi inşi, care înainta 
pe braţul adânc al Nilului. Erau tot cei doi de dinainte. Se 
întorceau iar la vad, ca să aştepte sosirea caravanei. Ne 
păru bine de această întâmplare, căci nădăjduiam s-auzim 
ce aveau să vorbească oamenii care însoțeau caravana. 
Ascunzătoarea noastră era atât de aproape de vad, încât se 
putea desluşi fiecare cuvânt. 


Cei doi plutaşi ajunseră la mal, traseră pluta pe uscat şi se 
apucară să cerceteze în jurul lor dacă nu se zărea ceva ce 
le-ar fi putut da de bănuit. Tocmai vroiau să urce râpa, când 
se auzi de sus un fluierat. Unul dintre ei răspunse tot 
printr-un fluierat, apoi se opriră în loc. Nu trecu mult şi 
văzurăm doi inşi bărboşi, înarmaţi până în dinţi - probabil 
cei doi călăreţi de adineauri - care îşi lăsaseră sus cămilele 
şi coborau acum râpa. Trimişii se înclinară adânc în faţa lor, 
la care ceilalţi răspunseră dând uşor din cap, iar unul dintre 
ei întrebă: 

— Când aţi sosit? 

— Chiar acum, răspunse unul dintre trimişi. 

— Aţi cercetat vadul? 

— Da, nu e nimeni prin apropiere şi nici n-am dat de vreo 
urmă. 

— Aţi făcut ce v-am poruncit? 

— Da. Am găsit totul după cum ne-ai spus tu. Cei din Omm 
Karn vor fi mâine la două ceasuri după răsăritul soarelui la 
mal. 

— Cred că nu cer să trecem noi dincolo! 

— Nu. Vin ei aici să ia sclavii în primire. 

— Cu ce fac plata? 

— N-au vrut să vină cu marfă, fiindcă le trebuiau mai 
multe cămile, aşa că o să-ţi aducă pulbere de aur. 

— Ce să fac cu aur când nu pot cumpăra pe aici nimic cu 
el! Eu beda'i94 aşteptam să-mi aducă. Dacă plătesc în aur, 
atunci o să ridic preţul. Câţi inşi sunt? 

— Doisprezece. 

— Atâţia suntem şi noi. Ajung şi prea ajung, acum când 
reissul effendina şi cu adşnabiul95 lui, lua-l-ar dracu', sunt 
departe. Duceţi-vă acum în deal, şi faceţi-i semn caravanei 
să vină. Noi o aşteptăm aici. Aduceţi şi cămilele de călărie, 
ca să le adăpaţi. 

Cel care vorbise se aşeză cu tovarăşul său sub un copac, în 
vreme ce ceilalţi doi urcară râpa. 


Nu trecu mult şi caravana începu să coboare. Atât 
cămilele, cât şi sclavii păreau foarte obosiţi. Drumul fusese 
lung şi stepa sub arşiţa soarelui le sleise puterile. Ferecaţi 
cum erau, nenorociţii abia se mai târau. Legaţi cu frânghii 
groase - mâna unuia de piciorul celuilalt - nici nu puteau 
duce măcar degetul la gură şi trebuia să facă paşi foarte 
mărunți, atât de scurtă era frânghia cu care erau legaţi 
unul de altul. Şi nu era numai atât. De o altă frânghie, 
trecută de la o încheietură a mâinii la cealaltă, sclavii aveau 
legat câte un butuc în dreptul pieptului, aşa că trebuiau să-l 
ţină cu amândouă mâinile, ca să nu le zdrobească picioarele 
când păşeau. În afară de o cârpă legată dinainte, nu aveau 
altă îmbrăcăminte şi, cum nici capul nu le era acoperit, 
bieţii sclavi trebuie să fi suferit chinuri grozave, sub suliţele 
de foc ale soarelui. 

Pe alocuri trupul lor era mâncat de arşiţă şi în locul pielii 
se vedea carnea roasă, până aproape de os. 

Iar aceşti oameni nu erau negri, nu erau păgâni, ci 
musulmani din tribul băgară el homr - după cum am aflat 
mai târziu - care căzuseră prizonieri în luptă cu stăpânii lor. 

Erau atât de însetaţi, sărmanii, că atunci când văzură apa 
începură să urle de bucurie şi vrură să alerge spre mal: 
fură însă împinşi îndărăt cu lovituri date cu patul puştii de 
către paznici. Mai întâi adăpară cămilele, pe urmă li se 
dădu şi lor să bea din nişte dovleci din care se scosese 
miezul. Nu-i lăsară să se apropie de fluviu, ca nu cumva, din 
disperare, să se arunce vreunul în apă. 

După ce îşi potoliră setea, le mai dădură drept hrană şi 
câte un pumn de mei, pe care trebuiră să-l mănânce 
şezând, căci altminteri nu puteau duce mâna la gură. i 
împinseră, apoi, până la un loc mlăştinos, unde îl siliră să se 
culce în iarba umedă, legaţi doi câte doi şi, după aceea, 
paznicii aprinseră două focuri mari, ca să-i poată 
supraveghea mai bine peste noapte. 

Erau acum prea departe de noi ca să putem auzi ce se 
vorbeşte în tabără. N-aş fi crezut pentru nimic în lume că 


vor fi atât de neomenoşi cu bieţii prizonieri, încât să-i culce 
tocmai în locul acela mlăştinos. Totuşi eram într-un fel 
bucuros că se întâmplase aşa. Cu cât erau mai departe de 
noi, cu atât mai mică era primejdia de a fi descoperiţi de 
negustori. Hotărârea mea de ai elibera pe nenorociţii aceia 
de sclavi era nestrămutată. 

Între timp se întunecase şi se făcu rugăciunea de seară, 
zisă mogreb. Toţi se rugau cu evlavie, chiar şi sclavii, cu 
toată situaţia nenorocită în care se aflau. 

Abia după ce se sfârşi rugăciunea, cei doisprezece 
negustori, veniţi cu transportul de sclavi, şi trimişii, se 
aşezară în jurul focului, la cina alcătuită din carne uscată, 
păsat şi smochine. Conducătorul - acela pe care îl auzisem 
vorbind cu atâta trufie - dădu porunci pentru noapte, apoi 
se înfăşurară toţi în apărătoarele de țânțari şi se culcară. 
Nu rămaseră de pază decât doi inşi lângă foc, unde fumul 
gonea ţânţarii şi se simțeau la adăpost. 

Dar ce chin pe bieţii sclavi, pişcaţi de acele vieţuitoare 
mărunte şi totuşi atât de supărătoare! Goi, cu mâinile 
legate, neputându-se apăra, sufereau sărmanii cumplit. 

Veneau din ţinuturi muntoase, unde nu există astfel de 
gângănii, şi nefiind defel deprinşi cu pişcăturile lor, se 
zvârcoleau pe cât le îngăduiau legăturile şi gemeau atât de 
dureros, că mi se rupea inima de mila lor, pe când 
negustorii dormeau buştean, fără să se sinchisească de 
chinurile pe care le îndurau nenorociţii aceia, oameni ca şi 
ei. 

M-am hotărât să-i scap cu orice preţ pe bieţii sclavi, cât 
mai curând cu putinţă, ca să le scurtez chinurile pe care le 
îndurau. Ben Nil gândea pesemne la fel, căci mă întrebă în 
şoaptă: 

— Effendi, crezi că îi putem salva chiar în noaptea asta? 

— Da, i-am răspuns. 

— Atunci te rog din suflet s-o facem cât mai curând, căci 
nu mai pot îndura să-i văd canonindu-se aşa. Vrei? 

— Fireşte că vreau. 


— Dacă e aşa, spune-mi ce trebuie să fac. Să dăm iureş în 
ticăloşii ăia, care dorm fără păs, şi să-i împuşcăm pe toţi? 

— Nu vreau să iau viaţa nimănui, cu atât mai mult cu cât 
nemernicii ăia cred că nu e cine ştie ce păcat să facă negoţ 
cu sclavi. 

— Dar gândeşte-te, effendi, că dacă nu-i omoram noi pe ei, 
ne omoară ei pe noi. 

— Ei, aş! ştiu eu cum să fac ca să-i am în mână, fără să se 
verse o picătură de sânge. Deşi nu cred să am nevoie de voi, 
nu strică să fiţi pregătiţi. Eu o să mă furişez acum la 
paznici. Izbutesc să-i ameţesc fără să prindă tovarăşii lor de 
veste, nu vă mişcaţi de aici până ce nu vă chem eu. Dacă 
însă se trezesc, veniţi repede în ajutorul meu. Cred că totul 
se va petrece după cum bănui eu, căci prizonierii, din 
tânguirile pe care le-am auzit adineauri, cunosc limba 
arabă. Vor înţelege, deci, ce le vom spune şi vor lucra 
repede. Totuşi voi fiţi cu atenţia încordată şi urmăriţi toate 
mişcările mele. 

Am ieşit din plasa în care mă înfăşurasem, mi-am luat pe 
braţ carabina, ca să am cu ce-l ţine la respect, la nevoie, pe 
duşman; desigur că prin „străin” conducătorul caravanei la 
mine se referise şi nu se poate să nu fi auzit şi el de puşca 
mea „fermecată”. 

Tiptil, tiptil, am luat-o spre foc, făcând un ocol. Greu nu 
era să ajung nesimţit până acolo, căci acei oameni habar n- 
aveau ce înseamnă adevărata viaţă prin sălbăticii şi codri. 
M-am târât până la aproape un lat de mână de el, fără să 
mă simtă, apoi am stat pe loc, în aşteptare. 

Paznicii erau cu spatele spre mine; nu vorbeau, ci aruncau 
din când în când vreascuri în foc. În dreapta dormeau 
negustorii, Înfăşuraţi în pături, şi în stânga, mai încolo, 
sclavii, de care nu se lipea somnul şi care nu puteau să nu 
mă vadă când aveam să-i atac pe paznici. Spaima, mai bine 
zis surprinderea, îi va face, fără îndoială, să scoată vreo 
exclamaţie, care îi putea trezi înainte de vreme pe cei 
adormiţi. Trebuia deci să împiedic cu orice preţ aşa ceva. 


Am scos cureaua puştii de pe braţ, am apucat-o în mâna 
dreaptă, m-am ridicat încet în picioare şi am pus un deget 
pe buze, ceea ce înseamnă pentru oricine că trebuie să 
tacă. 

Sclavii mă văzură şi înţeleseră gestul, căci tânguirile şi 
gemetele amuţiră îndată. Îşi dădeau seama că, în situaţia 
lor, la mai rău nu se puteau aştepta, dimpotrivă. Toţi se 
uitau ţintă spre mine şi aşteptau cele ce aveau să urmeze. 

Tăcerea bruscă ar fi pus pe gânduri pe un cutreierător al 
Vestului şi l-ar fi făcut bănuitor, dar cei doi paznici nici nu o 
luară în seamă. Am întors deodată puşca şi... două pocnituri 
cu patul ei îi culcă la pământ, fără să aibă vreme să scoată 
măcar un țipăt. M-am aplecat repede să văd dacă i-am 
ameţit de-a binelea, încredinţându-mă că niciunul nu mai 
mişcă. Am făcut apoi câţiva paşi spre sclavi, ca să mă poată 
auzi bine, şi le-am şoptit: 

— Staţii liniştiţi şi să nu scoateţi o vorbă. Eu am venit să vă 
scap. O să vă tai legăturile, să nu vă atingeţi de negustori, 
până ce nu-i voi fi legat eu mai întâi pe paznici. Să nu le 
faceţi însă nici atunci nimic, ci numai să-i ţineţi bine ca să-i 
legăm noi zdravăn. Aţi înţeles, nu? 

Am tăiat legăturile numai la doi dintre sclavi, le-am 
poruncit să ia cuţitele paznicilor şi să le taie ei pe ale 
celorlalţi, ca să meargă lucrurile mai repede. La un semn al 
meu, spre locul unde se aflau soldaţii şi Ben Nil, aceştia 
veniră în fugă şi, în mai puţin de două minute, toţi sclavii 
erau liberi. 

— Pe tine Allah te-a trimis! oftă unul dintre ei. Vrei să ne 
spui şi nouă, stăpâne, cine eşti şi de unde... 

— Nu avem acum vreme de asta, o veţi afla mai târziu. Să 
legăm mai întâi pe paznici, pe urmă pe ceilalţi. Cum sunt 
înfăşuraţi în pături, treaba o să meargă lesne. Funii sunt 
destule. Dacă doi sau trei dintr-ai voştri îl ţin bine pe fiecare 
dintre ei, al patrulea poate să-l lege lesne, mai ales că sunt 
înfăşuraţi în pături şi nu se pot apăra. Aşadar, putem 
începe. 


Eliberaţii îmi urmară sfatul întocmai şi negustorii, până să 
apuce să se dezmeticească, erau legaţi burduf. 

Totul se petrecuse într-o tăcere adâncă, după care izbucni 
o larmă de nedescris. Foştii sclavi chiuiau şi urlau de 
bucurie; se cutremura văzduhul de răcnetele lor. Până şi 
soldaţii mei se molipsiseră de bucuria lor şi le ţineau isonul. 
Ben Nil scotea din când în când câte un chiot. 

— Tăceţi! strigai eu cu glas tunător, ca să potolesc larma. 
Gălăgia se aude până dincolo de Nil şi se prea poate ca 
negustorii din Omm Karn să fi şi sosit. 

— Ce ne pasă nouă de ei! făcu unul din eliberaţi. Să 
poftească dacă le dă mâna. 

— Asta vreau şi eu, dar dacă prind bănuieli din pricina 
răcnetelor voastre nu mai vin. 

— Crezi? Aşa e, bine zici. Trebuie să ne potolim, ca să-i 
atragem încoace. Îi întâmpinăm pe malul ăstălalt şi le facem 
de petrecanie. Şi acum, stăpâne, spune-ne, rogu-te, cine 
eşti ca să ştim cui avem să-i mulţumim pentru salvarea 
noastră. După îmbrăcămintea ăstor patru, am înţeles că 
sunt soldaţi de-ai kedivului, dar tu şi cu tovarăşul cestălalt 
al tău nu păreţi să faceţi parte din armată. 

— Noi nu suntem ostaşi. Eu sunt un frank96 şi mi se zice 
Kara Ben Nemsi, iar tânărul acesta e prietenul meu şi-l 
cheamă Ben NIL. 

Se auzi un murmur printre ei, a căror explicaţie am avut-o 
îndată, căci omul mă întrebă iar: 

— Nu cumva eşti creştin, effendi? 

— Sunt. 

— E adevărat că se află printre ofiţerii kedivului unul 
numit reissul effendina, care cutreieră Nilul în sus şi în jos 
să-i prindă pe vânătorii şi negustorii de sclavi? 

— Da. 

— Şi tu l-ai însoţit şi l-ai ajutat în mai multe rânduri? 

— Aşa e. 

— Atunci am auzit şi noi de tine, mult nu, ce e drept, dar 
îndeajuns ca să ştim că eşti prietenul şi binefăcătorul celor 


hărăziţi robiei. Abu Regiqg vorbea adesea cu oamenii săi, în 
timpul drumului, despre reissul effendina şi prietenul său, 
un effendi creştin, şi părea să se teamă grozav de voi. 

— Cine e Abu Regiqg ăsta? 

— Cum, nu ştii? Uite-l colo, legat lângă ceilalţi. E cel mai 
bogat şi temut negustor de sclavi în tot Dar Sennar. 
Călătoreşte până departe spre apus, ca să facă regig şi spre 
Răsărit, până la malul lui Bahr el ahmar97, ca să vândă 
acolo sclavii, cu toată supravegherea corăbiilor de către 
autorităţi. Numele lui e Ilamek el Rhani98, căci are mai 
multă avere decât cinci paşale la un loc, dar din pricina 
meseriei lui atât de bănoase a fost poreclii Abu Reqig. Pe 
noi ne-a cumpărat la Salamat, unde am căzut prizonieri de 
război la un trib duşman, şi ne-a adus încoace, ca să ne 
vândă unor negustori din Omm Karn. 

— Cum adică, vinde şi cumpără chiar musulmani? Hasa 
nasieb, ruşine să-i fie! 

— Pentru el drept-credinciosul şi păgânul totuna e, numai 
bani să iasă. Înnegri-i-ar Allah faţa în ziua judecății din 
urmă! Acu' vei fi vrând poate să ştii cine suntem noi. Facem 
parte din ferkah99 el homr a marelui trib băgară, şi am 
căzut în mâinile unei trupe de barabra, care ne-au biruit pe 
când dormeam şi ne-au vândut apoi lui Abu Regig. Te rog să 
nu ne consideri din pricina asta nişte laşi. 

— Ştiu că el homrii sunt un neam foarte viteaz şi curajos. 

— Mă bucur că o ştii, effendi. Te vei încredința tu singur 
îndată de vitejia noastră, când vei vedea cum îi vom pedepsi 
pe aceşti negustori de sclavi. 

— Pentru asta nu se cere nici o vitejie, căci voi sunteţi 
şaizeci şi ei numai patrusprezece. De altminteri voi nu aveţi 
nici un drept asupra lor, mi se cuvine mie şi eu îi voi preda 
reissului effendina. 

Nu aceasta era şi părerea acelor el homri - neam destul 
de răzbunător - şi mi-a trebuit mult până să-i conving. Cel 
cu care vorbisem până acum era şeicul tribului şi toţi 
ascultau de el cu sfinţenie. 


Răbdaseră sărmanii de foame pe drum şi lihniţi cum erau, 
cel dintâi lucru pe care îl făcură acum era să dea năvală la 
sacii cu făină de durrha. Simţeau de asemenea o mare 
nevoie să-şi curețe murdăria şi stratul de ţărână de pe trup, 
aşa că mulţi dintre ei alergară mai întâi să se bălăcească în 
apă. Ca toţi beduinii nu ştiau să înoate, aşa că se aţineau 
numai pe lângă mal. Făcură din făină un aluat, pe care îl 
mâncară crud. 

Oare ce vor fi simţit negustorii aceia de sclavi, legaţi 
fedeleş, în neputinţă să facă vreo mişcare? mă întrebam. 
Lovitura căzuse ca trăsnetul din senin asupra lor. Şi ce îi 
aştepta când aveau să fie predaţi reissului effendina? 
Mărturisesc că-mi veni un moment gândul să le dau drumul, 
dar îmi dădeam seama că ar fi fost o greşeală din partea 
mea. Îi cruţaseră ei pe arabi, care erau de aceeaşi 
credinţă? Şi apoi, văzându-se liber, Abu Regig nu-şi va 
continua meseria lui ticăloasă, şi nu asupra mea ar cădea 
vina ticăloşiilor sale? Nu, nu, trebuia să-şi primească 
pedeapsa. Dar să predau reissului şi ce se găsea asupra lui? 
Prinderea acelui om era opera mea şi, după legile de acolo, 
tot ce aparţinea prizonierilor mie mi se cuvenea. Şi apoi, 
merita reissul effendina să mă port astfel cu el, după cele ce 
făcuse? Nu! 

Am început, împreună cu Ben Nil, să cercetez desagii de 
pe cămile şi am găsit o mulţime de lucruri de folos pentru 
soldaţii noştri. Dar ceea ce am găsit la Abu Regiqg întrecea 
toate aşteptările. Erau patru săculeţe cu pulbere de aur - 
capitalul pentru cumpărarea sclavilor. O adevărată avere 
pentru soldaţi. Am împărţit aurul în şase grămăjoare; câte 
una de fiecare soldat, iar lui Ben Nil două. Au vrut să 
izbucnească în strigăte de bucurie, dar le-am făcut semn să 
tacă; el homrii nu trebuiau să ştie pe ce chilipir puseserăm 
noi mâna. Cât de recunoscători îmi erau bieţii soldaţi! Se 
temeau numai că reissul effendina le va lua aurul. l-am 
liniştit însă, asigurându-i că mă voi opune din toate puterile 
mele la aşa ceva. 


Celelalte lucruri, ca şi cămilele, le dădurăm el homrilor, de 
asemenea şi tot ce se afla în buzunarele prizonierilor, afară 
de aurul pe care îl vor găsi la ei. Fireşte că vestea stârni 
mare bucurie printre foştii sclavi, căci nu se aşteptau să 
renunţăm la un drept al nostru. Am dat, deci, ordin ca 
prizonierii să fie scotociţi prin buzunare, după ce Li se vor 
scoate păturile şi vor fi legaţi din nou la mâini şi la picioare. 

Ordinul fu executat îndată. Eram curios să văd ce se va 
întâmpla. Mă înşelasem crezând că prizonierii se vor 
împotrivi; se lăsară scotociţi fără să crâcnească. Erau încă 
zăpăciţi de spaima prin care trecuseră. Numai Abu Regiqg, 
căruia îi veni rândul la urmă, când Ben Nil vru să-i bage 
mâna în buzunar, se răsti la el înfuriat: 

— Ce faci omule? Nu cumva am căzut în puterea unor 
bandiți care vor să mă jefuiască de avutul meu? 

— Taci şi nu cuteza să pomeneşti de bandiți, îi zise Ben NIL. 
Cel mai mare tâlhar şi bandit din câţi am văzut tu eşti. 
Sunteţi în puterea noastră şi tot ce aveţi asupra voastră ni 
se cuvine nouă. Aşa e legea pustiului, ştii foarte bine. 

— N-ai vorbi tu aşa dacă ai şti cine sunt eu. Puterea mea e 
atât de mare, că ajunge un singur cuvânt de-al meu ca să vă 
nimicesc pe toţi. 

— N-ai decât să-l spui. Sunt şi eu curios să aflu cam cum 
ne-ai putea nimici. 

— V-ar duce de-a dreptul la moarte... 

— Nu vorbi prostii! Dacă e într-adevăr cineva aici pe care-l 
pândeşte moartea, atunci acela eşti tu, nu noi. 

— Nu mă lua în derâdere. Eu sunt Tamek er Rhani, căruia 
i se mai zice şi Abu Regig. 

— Ştiam şi asta, dar ori că ţi se spune Abu Regig sau 
Tamek er Chafir100, prea puţin ne pasă. În ochii noştri nu 
însemni nici cât un biet păzitor de capre, care e de o mie de 
ori mai respectat decât tine, căci e om cinstit, care 
îndeplineşte poruncile lui Allah, pe când tu eşti un nemernic 
şi un ticălos, care o să se ducă drept în iad, unde îl aşteaptă 
chinurile cele mai grozave. 


— Câine, cine eşti tu care cutezi să mă numeşti nemernic? 

— Mă cheamă Ben Nil. E un nume nepătat, lipsit de orice 
păcat, nu ca al tău. Păzeşte-te să-mi mai spui „câine”, eu 
atăt îţi spun. Uite aici pe cineva care te va pedepsi aspru, 
mai aspru decât îţi închipui tu, pentru acest cuvânt. 

Acel cineva eram eu. Tamek mă măsură cu privirea, apoi 
zise: 

— Fie el cine-o fi, mie nu poate să-mi facă nimic. ŞIi-l 
sfătuiesc chiar să se ferească! Sunt prea mândru ca să vă 
mai vorbesc de puterea mea, am încă prieteni atât de 
temuţi, încât până şi cea mai mică jignire pe care mi-o 
aduceţi va fi răsplătită cu moartea. 

— Lasă-l să se laude, am intervenit eu cu dispreţ. Orăcăie 
ca o broască, fiindcă de altceva tot nu e în stare. Se 
aseamănă cu ţânţarul care ameninţă că va sfâşia un vultur 
ca să-l mănânce. Nu vezi ce caraghios e! Goleşte-i 
buzunarele şi isprăveşte cu el. 

Şi fiindcă Ben Nil vru să asculte de porunca mea, 
negustorul de sclavi zbieră înfuriat la mine: 

— Să nu zici că nu ţi-am spus! Dacă vrei să te arunci 
singur în ghearele morţii, n-ai decât, eu nu te împiedic. 

— Când vreau eu ceva, nu mă poate împiedica nimeni, i- 
am răspuns eu. Vezi mai bine de tine, şi mai ales încetează 
cu ocările şi amenințările, că o păţeşti. Dacă mai îndrăzneşti 
să spui un singur cuvânt de insultă, pun să te bată la tălpi. 

— Pe mine? Tu? râse el batjocoritor. Ia s-auzim cine eşti, 
lăudărosule! 

— Uită-te la soldaţii de colo şi o să înţelegi singur pe ale 
cui mâini ai încăput. 

— Soldaţi? Allah! Patru soldaţi... Ăştia vor fi furat 
uniformele ca să se umfle în pene cu ele, ori vor fi fiind 
niscaiva dezertori din armata kedivului. 

— Ba sunt chiar soldaţi de-ai reissului effendina. Oameni 
viteji, după cum vezi, căci am izbutit noi şase inşi să punem 
mâna pe voi şi să-i eliberăm pe prizonieri. 

— Cine v-a dat o astfel de poruncă? 


— Nimeni. Nu e om care să aibă îndrăzneala să-mi 
poruncească mie. Eu stau de bunăvoia mea aici, în faţa ta, 
în locul reissului effendina. 

Deodată păru că ghiceşte adevărul. Îşi căută, în timp ce 
mă privea cercetător, cuvintele, pe urmă strigă, abia 
putându-şi stăpâni spaima: 

— Allahi'l Allah! Eşti într-adevăr dintre oamenii emirului? 

— Da. 

— Creştin? 

— Da. 

— Şi te cheamă Kara Ben Nemsi? 

— Acesta mi-e numele. 

— Păi eraţi departe, pe câte ştiu, tocmai în ţara negrilor. 
— Ne-am întors, după cum vezi, şi cred că te bucuri. Şi ca 
să-ţi fac o bucurie şi mai mare, o să-ţi comunic că l-am prins 
pe Ibn Asl şi pe tatăl său - pe care nu se poate să nu-i fi 

cunoscut - şi i-am pedepsit cu moartea. 

— Allah, îndură-te de noi! Şi zici că Ibn Asl e mort? Nu mă 
minţi, effendi? 

— Kara Ben Nemsi nu minte niciodată. Acum, după ce am 
curăţat lumea de ăştia doi ticăloşi, vine rândul celorlalţi şi 
tu eşti cel dintâi. Ştii deci şi tu cine dintre noi doi trebuie să 
se teamă, da ori ba? 

— Mashallah - minune dumnezeiască! Se zicea că pe Ibn 
Asl nu-l poate birui nimeni... 

— Zău? Păcatul şi răutatea sunt întotdeauna biruite de 
adevăr şi dreptate, aşa să ştii. Asta o s-o afli şi tu în curând, 
căci ăsta a fost cel din urmă drum al tău pe calea păcatului. 

Nu răspunse pe loc. 

Chibzuia ce atitudine să ia faţă de mine. Se întreba care i- 
ar fi mai de folos: să se arate resemnat sau umil, ori să 
încerce să-mi impună? Pentru umilinţă mai avea vreme. Se 
hotări deci pentru cealaltă cale, căci mă întrebă cu 
prefăcută nepăsare: 

— Aha, zici că voi împărtăşi soarta lui Ibn Asl! Nu crezi nici 
tu ce spui. 


— Nu e nevoie să cred, fiindcă sunt sigur. 

— Vrei să mă dai pe mâna reissului effendina? 

— Cam aşa ceva. 

— Când? 

— Deşi nu mă sileşte nimeni, totuşi o să ţi-o spun. 
Rămânem câteva zile aici, până ce va sosi el, ca să ne ia pe 
corabia lui. 

Bănuind cam ce gând îi străbătea mintea, nu-l slăbeam din 
ochi. Un zâmbet de bucurie îi flutură pe buze, apoi zise cu 
oarecare ironie în glas: 

— Sunt încântat de sinceritatea ta şi-ţi voi plăti cu aceeaşi 
măsură. Dorinţa, speranţele şi intenţiile tale sunt asemenea 
adierii vântului care trece peste vârful unui copac uriaş, 
fără să-l poată îndoi. Dacă nu ne laşi îndată liberi, mâine 
veţi fi prizonierii noştri. Cum v-aţi purtat voi acum cu noi, 
ne vom purta şi noi cu voi. Gândeşte-te bine la ce faci şi 
chibzuieşte la ce ţi-am spus. Nu o fac din frică, crede-mă, ci 
din mărinimie, căci mi-e milă de tine şi vreau să te scap. 

— N-am nevoie de mila ta. Fiecare să răspundă de faptele 
sale. 

— Atunci să ştii că eşti pierdut! 

— Vorbă să fie! Aceia pe care îi aştepţi tu, n-au decât să 
poftească. În loc să vă scape pe voi, vor păţi şi ei la fel. 

Tresări speriat şi întrebă cu teamă: 

— Care „aceia”? 

— Oamenii din Omm Karn. 

— Nu ştiu ce vrei să spui... 

— Minţi! Trimişii tăi ţi-au adus vestea că sosesc mâine să ia 
„marfa” în primire şi s-o plătească cu pulbere de aur. Pe 
ajutorul lor degeaba contezi. 

Se făcu din nou o pauză, căci simţi nevoia să se mai 
gândească. După care îmi spuse: 

— Nu ştiu la ce te referi. Trebuie să fi fost bolnav şi să fi 
avut fierbinţeală mare când ai crezut că vezi nişte lucruri 
care nici nu s-au petrecut şi că auzi vorbe care nu s-au 
rostit. Ajutorul pe care îl aştept eu este eu totul altul decât 


îţi închipui. În vreme ce ne tratezi ca pe duşmani, ai şi păşit 
pe es ssireth, puntea morţii; şi e de-ajuns să mişc un deget 
ca să te prăbuşeşti în prăpastia care ţi se deschide în faţă. 

— N-ai decât să caşti ciocul! Uite că şi eu casc, dar de 
plictiseală la auzul amenințărilor găunoase cu care-ţi 
închipui că mă poţi înspăimânta. 

— Înseamnă că mă crezi mincinos? 

— Da. 

— Eftendi, nu mă jigni! Sunt musulman drept-credincios, 
iar tu eşti creştin, deci inferior mie! 

— În cazul acesta tu, fiind cu mult deasupra mea, ai să cazi 
cu atât mai jos! 

— Deci nu vrei să bagi la cap? Întreabă-l atunci pe Geri, 
mulasimul101 meu. Uite-l aici, în stânga mea, cel de-al 
treilea. El o să confirme, pe Allah şi profetul său, că am 
dreptate. 

— Îl cred tot atât de puţin cât şi pe tine. 

Atunci netrebnicul se răsti la mine: 

— Fereşte-te, ghiaurule! Să nu mai aud asemenea vorbe! 

M-am apropiat de el şi l-am ameninţat: 

— 'Te avertizez pentru ultima dată. Mă faci să râd cu 
aerele tale superioare; dar dacă continui, în îngâmfarea ta 
prostească, să mă insulţi, am să te silesc să adopţi o 
atitudine mai respectuoasă faţă de mine. 

— Eu, vestitul bogătaş Abu Regig, să fiu respectuos faţă de 
tine, care nu eşti decât un sclav ce linge scuipatul reissului 
effendina? Aş vrea să-l văd pe necredinciosul, blestemat fie 
pe vecie, care s-ar încumeta să facă una ca asta. Să ştii că 
tocmai islamul este cel care te va da pe mâna mea! Islamul 
renăscut îşi va deschide gâtlejul să te înghită, pe tine şi al 
tău reiss effendina, în urma căruia alergi ca un cotei 
credincios! 

— Bine, tu ai vrut-o! Ai să afli de îndată că ghiaurul, 
blestematul pe veci, câinele, se pricepe să te înveţe ce-i 
smerenia. Ben Nil, ai grijă, până una-alta, ca individul să 
primească câte zece lovituri la fiecare talpă! Şi dacă nici 


asta nu-l va face mai chibzuit, o să mai capete încă 
douăzeci. 

Ben Nil era atât de puţin obişnuit cu o asemenea 
severitate din partea mea, că în loc să execute ordinul, se 
uită neîncrezător la mine. Când, însă, cu un gest hotărâtor, 
i-am dat de înţeles că trebuie să-i dea curs, strigă vesel: 

— Oh, effendi, mare plăcere îmi faci cu asta! Aproape că 
nu-mi vine să cred, pentru că bunătatea şi îngăduinţa ta 
sunt de obicei nesfârşite. Îmi pare, însă, rău că oamenii lui 
nu au primit şi ei aceeaşi corecție, căci o meritau din plin. 
Dar nu-i nimic, voi avea eu grijă să compensez asupra lui 
loviturile pe care ar fi trebuit să le primească ei! Veniţi voi 
luptători ai tribului viteaz al el homrilor! Luaţi-l pe cel care 
v-a făcut atât de mult rău şi aşezaţi-l pe burtă, puneţi-i 
genunchiul în spate, ca să nu poată mişca şi scoateţi-i 
sandalele. 'Ţineţi-l cu picioarele în sus, ca tălpile lui să poată 
vedea cerul. Ele vor primi darul nuielei pe care am s-o tai 
îndată; a unei nuiele frumoase şi a cărei voce va suna mai 
limpede decât legile Coranului şi ale tuturor comentatorilor 
lui! 

Se îndreptă spre arbuştii din apropiere, ca să-şi aleagă 
nuiaua potrivită, în timp ce o duzină de el homri îl luară în 
primire pe Abu Regig. Se vedea că le făcea plăcere! Îl 
apucară de picioare, îl traseră la o parte şi îl aşezară în 
poziţia indicată de Ben Nil. Abu Regig se zbătu, dar în 
zadar. 

Dacă ar fi încercat să-mi ceară iertare, mai mult ca sigur 
că m-ar fi convins uşor să-l scutesc de bătaie. Dar el, 
dimpotrivă, începu să reverse asupra mea un potop de ocări 
şi sudălmi, încât mă văzui silit să-i dublez pedeapsa. La 
auzul ordinului meu, mulasimul lui îi strigă: 

— Taci omule, taci! Doar vezi că, în furia ta, îţi înrăutăţeşti 
şi mai mult situaţia. Dacă nu îţi ţii limba, o să iei treizeci, 
poate chiar cincizeci de lovituri, când te-ai putea alege 
numai cu zece! 


Avertismentul îşi făcu efectul: Abu Regig tăcu. Dar ca să 
ceară iertare, mândria lui nici acum nu-l lăsă. Mai mulţi 
dintre el homri îi cerură lui Ben Nil să-i lase pe ei să aplice 
în continuare pedeapsa, dar acesta le răspunse: 

— Sunteţi prea slăbiţi şi n-aveţi destulă putere ca să-i 
însemnați acestui om toată mârşăvia din sufletul său pe 
tălpile lui, ca să şi-o recunoască el singur. Eu însă sunt 
tânăr şi voinic şi mi-am ales patru nuiele bune şi trainice 
pentru treaba asta. Voi ţineţi-l bine, că încep. 

El homrii făcură un cerc în jurul lui Abu Regiqg, ca să 
privească spectacolul la care preferam să nu fiu de faţă. 
Auzii în curând de la locul unde mă retrăsesem loviturile 
căzând, urmate fiecare de câte un urlet de durere, urlete 
care deveniră în cele din urmă atât de dese, încât nu putui 
număra loviturile. În sfârşit urletele încetară şi nu se mai 
auzeau decât nişte gemete înfundate. Cercul se desprinse şi 
Ben Nil veni să-mi spună: 

— Am sfârşit, effendi, şi nădăjduiesc că vei fi mulţumit de 
mine. 

— De ce? 

— Fiindcă i-am dat douăzeci şi cinci în loc de douăzeci. 

— Pentru ce ai făcut asta? 

— Vezi că mă pornisem şi nu m-am mai putut opri până ce 
n-am lăsat să treacă cinci de la mine. Cred că s-a săturat. 
Ce facem acum cu el? 

— Duceţi-l după tufa aceea de lângă baltă şi legaţi-l 
împreună cu mulasimul lui de un copac, dar aşa ca să nu se 
poată întoarce şi să poată vedea ce se petrece în spatele lor. 

— Pentru ce? 

— Nu-ţi aduci aminte cum l-am spionat pe Abd Asl pe când 
ne aflam lângă izvor, acolo unde am împuşcat leul? 

— Da. 

— "Tot aşa vreau să-l spionez acum pe Abu Regig. Mă 
ameninţa că islamul îşi va deschide gura ca să mă înghită. 
Vorba asta are un tâlc pe care nu-l ştiu, dar trebuie să-l aflu. 
Nici cu de-a sila, nici de bunăvoie n-are să mi-l spună el, aşa 


că o să mă slujesc de vicleşug, ca şi atunci. E bine că are şi 
pe „locotenentul” lui cu el; trebuie să fie omul său de 
încredere faţă de care nu cred să aibă taine. Când s-or 
vedea singuri, Abu Reqgiq o să-şi verse focul şi o să 
vorbească tocmai despre ce mă interesează pe mine. Totul e 
să mă creadă printre voi, să nu bănuiască că aş fi prin 
apropiere. 

— Las' pe mine, effendi! El homrii au să se aşeze în cerc în 
jurul tău şi să facă aşa ca şi când ar împărţi între ei prada; 
în vremea asta eu îi duc pe ăia doi la tufă, apoi, după cemă 
voi întoarce, o să mă prefac că vorbesc cu tine. Ei au să m- 
audă şi au să creadă că eşti tot printre noi. 

Propunerea lui Ben Nil era bună şi o şi puserăm în 
aplicare. M-am furişat până îndărătul tufei şi am stat să 
ascult. 

La început nu-şi spuseră nimic! Durerile pe care le simţea 
Abu Regiqg îi tăiaseră pofta de vorbă; gemea mereu şi se 
văieta. De câte ori nu pusese să fie ucişi în bătaie, fără cea 
mai mică mustrare de cuget, pe nenorociţii sclavi care 
încercaseră să se împotrivească. Lasă să vadă acum şi el ce 
suferiseră ei atunci! 

În cele din urmă mulasimul se plictisi. Şi-apoi, după cele 
întâmplate, aveau să-şi spună multe şi momentul era 
prielnic. Deci a început: 

— Cine şi-ar fi închipuit ieri pe vremea asta că o să păţim 
ce-am păţit! Numai dracul i-a adus pe câinii ăştia aici, 
tocmai acum când a fost să sosim noi! O zi să mai fi trecut şi 
nu se întâmpla ce s-a întâmplat. Te doare rău, ai? 

— Ce întrebare prostească! Cum vrei să nu mă doară când 
mi-au sfâşiat carnea de pe tălpi până la os. Osândi-l-ar Allah 
pe afurisitul ăsta de creştin, să se ducă în fundul iadului, 
taman acolo unde trag dracii păcătoşilor la tălpi în vecii 
vecilor! 

— De, dacă tăceai căpătai numai zece. Cine te-a pus să nu- 
ți ţii gura?! 


— Isprăveşte! se răsti el înfuriat la ajutorul său. N-am 
nevoie de sfaturile tale bune. Vroiam să-l înspăimânt. 

— Ţi-ai găsit pe cine! Am auzit destule despre el, ca să ştiu 
că nu e omul care se sperie de ceva. E blajin ca o femeie, 
dar mândru şi neîndurat în acelaşi timp. Tare aş vrea să ştiu 
de ce ne-o fi lăsat singuri aici. 

— Pentru că, aşa mândru cum e, se teme de noi. Nu vrea 
să vedem ce fac şi s-auzim ce spun. Cu toate că făgăduia, 
crede cu putinţă salvarea noastră şi nu vrea să aflăm ceva 
din cele ce are de gând. Asta e pricina, nu alta. 

— Ori nici nu o fi acolo, ci iscodeşte pe aproape şi ascultă 
ce vorbim. 

— Aş! L-am văzut printre el homri când m-au târât 
încoace; l-ai văzut doar şi tu. Auzi? Ben Nil tocmai îi spune 
ceva. 

— Da, aud. E într-adevăr acolo şi putem vorbi fără frică. 
Crezi într-adevăr că cei din Omm Karn ne vor scoate din 
mâinile lui? 

— Sunt sigur. 

— Ar fi aşa dacă ar şti ce s-a întâmplat, dar tare mă tem că 
îi cad şi ei în gheare. 

— Le dau eu de veste. Cum îi văd sosind, încep să răcnesc 
cât m-o ţine gura să nu vină, că suntem prizonieri, şi să facă 
tot ce le stă în putinţă să ne scape. 

— Să ştii că te omoară! 

— Nu cred. Nu e un ucigaş. Am auzit că nu varsă sânge 
omenesc, decât atunci când nu se poate altfel. Vrea să ne 
predea reissului effendina; până atunci viaţa nu ne e în 
primejdie. Aşadar, când o să audă că le dau de ştire, cei din 
Omm Karn trebuie s-o şteargă repede de aici, ca să-şi facă 
în altă parte tabăra. Dar ai noştri n-au să se lase şi au să-l 
găsească şi în gaură de şarpe ca să nu scape. Şi atunci...! 

Scrâşni din dinţi la aceste cuvinte din care se ghicea o ură 
grozavă. 

— Şi atunci, repetă mulasimul după el, o să fie vai şi amar 
de sufletul lui. 


— Mai amar decât în fundul iadului. O să pun să-l 
biciuiască până or sfărâma toate oasele din trup. Pe urmă o 
să mi-l fac rob pe viaţă şi o să-l schingiuiesc de dimineaţă 
până seara, cum n-a mai fost încă nimeni schingiuit pe 
lumea asta. Cum îţi spuneam, eu sunt încredinţat că scăpăm 
noi mai curând decât crezi tu, totuşi o s-ajungem ceva mai 
târziu unde suntem aşteptaţi. 

— Mai ales că te-au spetit în bătăi şi abia o să te poţi ţine 
pe cămilă. 

— O s-avem o barcă. 

— O barcă? De la cine? 

— De la câinele ăsta de creştin. Zicea că reissul effendina 
vine după el, deci n-a putut ajunge aici decât pe apă. Barca 
trebuie să fi fost pitită pe undeva pe aproape. Eu mă duc cu 
ea la El Mihbaja, iar tu cu ceilalţi luaţi drumul pe uscat, pe 
cămile. Câinii ăştia afurisiţi ne-au jefuit de tot ce aveam 
asupra noastră. Până şi aurul mi l-au luat. M-ar apuca toţi 
dracii de turbare, dacă n-aş şti că au să trebuiască să mi-l 
dea îndărăt. Ba, drept despăgubire, ticălosul de Kara Ben 
Nemsi are să-mi lase un lucru mai de preţ decât tot aurul 
din lume. 

— Ce anume? 

— Puşca lui fermecată, despre care am auzit că face 
minuni. Odată în stăpânirea ei, voi fi socotit cel mai de 
temut om din tot Sudanul şi asta mă mângâie de bătaia pe 
care am mâncat-o. 

— Dar dacă soseşte reissul effendina înainte de a fi noi 
liberi? 

— Am fi cu desăvârşire pierduţi, fiindcă tartorul ăsta al 
diavolilor nu ne-ar cruța defel. Până să vină însă el, au să 
mai treacă vreo câteva zile - după cum am înţeles eu din 
vorbele ghiaurului, pe când ăia din Omm Karn trebuie să 
sosească chiar mâine. 

— Bine ar fi. Împreună cu ei, suntem douăzeci şi şase de 
bărbaţi voinici şi viteji. O, Allah, să fie cu putinţă ca toţi la 


un loc să dăm năvală peste reissul effendina şi să-i luăm 
corabia...! 

— Ce spui tu e greu. Chiar dacă am izbuti, s-ar prăpădi 
mulţi dintre noi în luptă. Şi-apoi, oamenii noştri nu se pricep 
să conducă o corabie. De altfel, şi aşa tot o să ne cadă el cu 
ai lui în mână. 

— La El Mihbaja? 

— Da. 

— Paznicul stă tot pe mal şi pândeşte? 

— Zi şi noapte. Aşa a poruncit „Sfântul”. Nimeni nu ştie 
pentru ce a hotărât el pieirea reissului effendina. Pesemne 
că i-a adus o jignire atât de mare, pe care nici un sfânt nu o 
poate ierta, cu atât mai mult cu cât el susţine că negoţul cu 
sclavi e una dintre poruncile profetului. Cunoşti tu locul 
unde a fost construită El Mihbaja? 

— Nu. 

— Nilul are acolo o vedere deschisă asupra râului, de unde 
se zăreşte până departe orice corabie sosind. Pe urmă face 
un cot şi ocoleşte o limbă de pământ împădurită. Aici, în 
pădure, se află El Mihbaja, unde ne aşteaptă o ceată mare 
de sclavi, înţărcuiţi ca vitele. Locuitorii din El Mihbaja au şi 
primit binecuvântarea „Sfântului” şi trimisul venit acu' în 
urmă mi-a spus în taină că regig-ul ăsta nu e alcătuit numai 
din negri. Când vrei să înlături pe cineva fiindcă îţi stă în 
cale, nu e numaidecât nevoie să-l omori; îl vinzi rob şi s-a 
isprăvit. Eu mă însărcinez bucuros cu astfel de „marfă”, 
fiindcă îi iau pe degeaba. Ba s-a întâmplat de câteva ori că 
mi s-au mai dăruit mie câţiva negri ca să iau un alb şi să-l 
fac să dispară, vânzându-l rob pe undeva. 

Chiar şi acum mă aştept la un chilipir de ăsta la El 
Mihbaja, după cum mi s-a dat să-nţeleg. 

— Oare or fi destui de-ai noştri acolo, ca să-l putem prinde 
pe reissul effendina? 

— Da. Şi ăştia sunt toţi deprinşi cu apa şi buni corăbieri. 
Se află printre ei un om de-al meu, care a fast trimis 


încoace într-adins ca să-mi slujească de călăuză, dacă voi 
avea trebuinţă de aşa ceva. 

— Allah! Şi mie nu mi-ai spus nimic până acum! Eu 
credeam că nu ai nici o taină faţă de mine. 

— Făgăduisem să nu pomenesc nimănui nimic despre asta, 
decât atunci când se va ivi ceva important. De pildă, ca 
acum. Află deci că pe malul El Mihbajei stă zi şi noapte un 
om la pândă care, îndată ce va zări venind corabia reissului 
effendina, o să le dea imediat de veste celorlalţi. 

— Şi corabia va fi atacată. 

— Da. 

— Şi cu oamenii de pe ea ce o să se întâmple? 

— Au să fie omorâţi ori luaţi prizonieri, ca să fie vânduți pe 
urmă ca sclavi. Numai doi dintre ei trebuie cruţaţi: reissul 
effendina şi Kara Ben Nemsi. 

— Pentru ce? 

— Nu ştie nimeni. Aşa a poruncit „Sfântul” şi porunca lui 
trebuie ascultată. Din nenorocire am căzut în mâinile 
afurisitului ăstuia de ghiaur, dar e o nenorocire trecătoare 
şi ştii că orice rău are şi binele lui. 

— Cum aşa? 

— Să vezi. E un mare noroc pentru noi că reissul effendina 
va sosi la El Mihbaja în timp ce vom fi şi noi acolo. Sunt 
sigur că toţi oamenii reissului ne vor fi dăruiţi nouă ca 
sclavi. Cine nu e omorât, trebuie să dispară şi la asta mă 
pricep eu ca nimeni altul. 

— Ai mai fost pe acolo? 

— Nu, dar am omul meu de încredere şi mă pot bizui pe 
acest Hubahr ca pe mine însumi. 

— Aha, Hubahr e ăla despre care vorbeai adineauri? 

— Da. 

— Eu, drept să-ţi spun, nu prea am încredere în el. N-are 
pic de curaj şi pare să fie un fricos şi jumătate. 

— Aşa şi este. Un adevărat războinic nu-l pot numi; se 
pricepe însă de minune la iscodit şi e o bună călăuză. 
Pentru aşa ceva am nevoie de el. Mi-a fost recomandat 


anume de la El Mihbaja şi, pe cât, am aflat, ar fi chiar sub 
ocrotirea „Sfântului”, pe care îl cunoaşte personal, căci a 
trăit multă vreme pe insula Aba şi se pricepe la regulile 
terika es samania102 pe care le-a învăţat acolo. 

— Mashallah! 

— Minune dumnezeiască! Cine şi-ar fi închipuit asta 
despre Hubahr! Când pornea cu noi la târguit sclavi, se 
speria de orice, chiar şi de puşca lui numai cât o lua în 
mână. 

— Nu e numaidecât nevoie ca un luptător de-al lui Allah să 
fie şi un războinic în înţelesul lumesc. Islamul are trebuinţă, 
în afară de purtătorii de sabie care flutură steagul lui în 
toate ţările lumii, şi de oameni deştepţi şi şireţi; unul singur 
dintre aceştia poate face mai mult prin viclenia lui decât o 
mie de soldaţi care nu se bizuie decât pe armele lor. Aşa 
spune adesea chiar şi Mohammed Ahmed. 

— Ăsta e numele „Sfântului”? 

— Ce, nu ştiai? N-am vorbit încă despre el cu tine? Păi ce 
să-ţi fac! Tu numai la negoţul cu sclavi te gândeşti. Ar trebui 
să te interesezi niţel şi de aceia care luptă pentru islamul 
nostru. Mohammed Ahmed Ibn Abdullahi a fost un 
hauar103 al vestitului şeic Mohammed, şeriful din Samania. 
S-a certat cu el şi a trecut la şeicul el Guresi. Prin asta s-a 
făcut cunoscut şi a fost poreclit fachirul el Fukara. Locuia 
pe insula Aba, unde i s-a dat titlul de sahed104. A vrut pe 
urmă să cunoască ţinuturile din apus şi a făcut în acest scop 
o călătorie la Kordofan. S-a întors de acolo bolnav şi a zăcut 
multă vreme la pat. Nu putea umbla, fiindcă îi erau tălpile 
numai o rană, din pricina călătoriei pe care o făcuse - ca 
sahed - aproape numai pe jos, prin nisipul încins al 
pustiului. Suferințele pe care le-a îndurat pe timpul bolii i- 
au mărit faima de sfânt. În câteva săptămâni s-au adunat în 
jurul său atâţia învăţăcei, că a ajuns astăzi să fie considerat 
drept cel mai mare dintre toţi sfinţii din câţi au fost până 
acum. Când mi s-a vorbit ultima oară de el, mi s-a spus că ar 
fi chiar mahdiul pe care îl aşteptăm de veacuri; va învăţa 


noroadele adevărata religie şi va duce pe propovăduitorii 
islamului pe tot cuprinsul pământului, desfăşurând flamura 
credinţei mahomedane. Acum că ştii care e „Sfântul” şi, 
cum Hubahr e unul dintre cei mai buni învăţăcei de-ai săi, 
te rog să-i acorzi încrederea pe care o merită. 

— Allah, Allah, Allah! spuse Geri uluit. Mahdiul a sosit în 
sfârşit! Şi omul acesta sfânt spune că negoţul cu sclavi nu e 
un păcat? 

— Nu numai că nu e păcat, ci e chiar una dintre poruncile 
profetului. Atât şi încă e de-ajuns ca să biruie creştinismul, 
care interzice sclavia şi n-are destui oameni ca să ne ţină 
piept nouă şi sutelor de mii de sclavi pe oare îi vom înarma 
şi trimite împotriva necredincioşilor. Vor fi deci doborâţi şi 
nimiciţi de aceia pe care vor să-i ia sub ocrotirea lor - bătu- 
i-ar Allah să-i bată! 

— Să înceapă mai întâi cu afurisitul ăla de creştin, care a 
cutezat să se atingă de noi şi ţi-a umflat tălpile cu vergile. 

— O să-l bată, fii tu pe pace. Nu poate fi voia lui Allah ca în 
loc să vedem izbucnind flacăra islamului, să pierim 
măcelăriți de reissul effendina. Acum, tăcere! Trebuie să 
cuget asupra situaţiei noastre şi a mijloacelor de salvare. Şi 
apoi, când vorbesc, parcă mi se înteţesc durerile la picioare. 
Să dea Dumnezeu să pun eu mâna pe afurisitul de ghiaur şi 
las' pe mine! O să-l fac să sufere de un milion de ori mai 
mult decât mine acum... 

Tăcură, adică de vorbit nu mai vorbeau, dar Abu Regiq 
gemea şi ofta de se auzea până departe. Ştiind că nu mai 
aveam ce afla, m-am îndepărtat cu băgare de seamă de ei şi 
m-am întors în tabără. Când m-au văzut venind, Ben Nil şi 
el homrii se ridicară în picioare, ca să nu fiu zărit de cei doi, 
şi mă înconjurară din toate părţile. Le-am făcut semn din 
cap şi Ben Nil a înţeles că acţiunea mea izbutise. 

Mă preocupau, fireşte, foarte mult cele ce aflasem. Aşadar, 
Mohammed Ahmed. fachirul el Fukara, făcea acum pe 
„Sfântul”, ba chiar pe mahdiul! Nu mai încăpea îndoială că 
era una şi aceeaşi persoană cu individul pe care eu îl 


scăpasem din ghearele leului la Chala. Fusese la Kordofan 
şi de acolo se întorcea când ne-am întâlnit noi cu el. Boala 
lui de picioare nu era altceva decât urmările bătăii pe care 
o căpătase din ordinul reissului effendina şi nu e de mirare 
că ţinea cu orice preţ să pună mâna pe noi. Vroia să se 
răzbune şi pe mine, deşi mi se făcuse milă de el când zăcea 
în nămol, legat burduf şi cu tălpile umflate. Îl dezlegasem şi- 
i lăsasem burduful meu cu apă şi merinde, ca să nu moară 
de foame şi de sete. Cum şi în ce fel reuşise s-ajungă la 
insula Aba nu mă interesa. 

Cu atât mai mult mă interesa însă ce se petrecea la El 
Mihbaja. Oare unde o fi localitatea asta? Nu mai auzisem 
până atunci de ea şi Ben Nil, pe care l-am întrebat zicea că 
trebuie să fie vreun sat nou, încropit de curând. De când 
cutreieram ţinuturile din susul Nilului trecuse multă vreme 
- căci n-am povestit decât întâmplările mai însemnate - 
suficient ca fachirul el Fukara, pe care îl cunoscusem, să fi 
ajuns deja „Sfânt” şi să fi întocmit o nouă aşezare pe malul 
Nilului. 

Se pare însă că nu numai noi nu ştiam de ea, după cum o 
arată şi numele. El Mihbaja înseamnă „Ascunzătoarea”; era 
vorba deci de un loc tăinuit, unde erau duşi sclavii, pe care 
apoi îi mânau pe căi neprimejdioase mai departe, spre 
vânzare. Dar unde să fie localitatea asta? Trebuia neapărat 
să aflu, căci acolo ne aştepta „Sfântul”, că se răzbune pe 
noi. Eram sigur că aveam să izbutim să scăpăm nevătămaţi 
din primejdie, însă se cerea să ştim în ce anume loc ne 
pândeşte. Şi, mărturisesc fără sfială, eram bucuros să 
înfrunt acea primejdie. Erau acolo sclavi care trebuiau 
salvaţi; ba se aflau şi albi printre ei! Era de datoria noastră 
să nu ocolim, ca nişte laşi, pe cei ce intenţionaseră să ne 
nimicească. Dimpotrivă, vroiam să le arăt că nu mă tem eu 
de ei. 

Era absolut necesar să aflăm unde se găseşte acest El 
Mihbaja. Dar de la cine? Fireşte că de la Hubahr, 
învăţăcelul preferat al noului profet, care propovăduia că 


sclavia e una din poruncile lui Allah. De bunăvoie ştiam eu 
că „învăţăcelul” nu o să ne spună. Abu Regiqg îl descrisese 
ca pe un om foarte şiret, dar laş şi fricos. De şiretenia lui nu 
mă sinchiseam eu şi laşitatea era singurul punct care îmi 
înlesnea sarcina. 

Trebuia însă să mai aştept. Mai întâi voiam să ştiu care 
dintre prizonieri era Hubahr. Le îngăduisem să vorbească 
între ei şi nu se sfiau defel să schimbe din când în când 
câteva cuvinte. În timp ce mă făceam că nu-i iau în seamă, 
trăgeam mereu cu ochiul, vrând să-mi dau seama care din 
ei e Hubahr. Era un om mărunţel şi pipernicit şi avea trei 
crestături care porneau de-a curmezişul, de la tâmplă pe 
obraji. Făcea deci parte din poporul fundş, probabil din 
tribul hammedş sau beruhn. Chipul său semăna cu al vulpii 
şi fără să fi auzit de la Abu Regiq aş fi cunoscut îndată că 
aveam de-a face cu un om foarte şiret. Ochii săi mititei 
cercetau cu neastâmpăr în juru-i. Aşadar, ăsta era unul 
dintre luptătorii cauzei islamului, dintre care „unul singur, 
preţuieşte mai mult decât o mie de războinici viteji.” 

Ştiam acum ce vroiam să ştiu şi am luat măsuri pentru 
paza de noapte. Santinelele fură astfel orânduite ca la cinci 
el homri să vină un soldat, deoarece mă bizuiam mai mult 
pe unul singur dintre ei decât pe toţi şaizeci de homri. Pe 
urmă ne lăsarăm odihnei. 

Am, fost trezit - din ordinul meu - dis-de-dimineaţă şi am 
urcat râpa să caut un loc potrivit pentru scopul pe care-l 
urmăream. După ce l-am găsit, m-am întors în vale şi am 
poruncit ca prizonierii să fie duşi acolo. Am pus apoi să-i 
dezbrace de haine şi să se îmbrace cu ele el homrii oare 
aveau pielea mai deschisă. Doi soldaţi şi douăzeci dintre 
aceştia trebuiau să rămână de pază. 

Când Abu Regiq auzi că va trebui să rămână în deal, păru 
foarte dezamăgit şi mă întrebă îngrijorat: 

— Ce înseamnă asta, effendi? De ce nu ne laşi jos, la mal? 

— Nu-ţi închipui? 

— Nu. 


— Atunci o să ţi-o spun eu. De aici nu puteţi vedea pe cei 
din Omm Karn venind şi nici nu te pot auzi când le vei striga 
să vă elibereze. 

— Allah kerim - îndură-se Allah de noi! spuse el 
înspăimântat. Cine ţi-a băgat în cap că am de gând s-o fac? 

— Întrebarea e de prisos. Noi, creştinii, avem darul să 
ghicim gândurile musulmanilor, ca şi când le-ar sta scris în 
frunte. Nu părăsesc locul acesta înaintea acelora din Omm 
Karn; nu mă vor urmări ca să vă scape pe voi şi nici tu nu 
vei ajunge să mă schingiuieşti - de un milion de ori mai tare 
de cum te-am schingiuit eu pe tine. i-am mai spus că voi 
pune mâna şi pe negustorii de sclavi pe care îi aştepţi tu şi 
când spun eu ceva, mă ţin de cuvânt. Şi-acum ascultă ce 
poruncă le dau paznicilor pe care îi las aici, la voi: acela 
dintre prizonieri care va scoate un strigăt sau nu va sta 
liniştit la locul lui, să fie înjunghiat imediat. Tu, Tamek er 
Rhani, care îşi mai zice şi Abu Regig, caută ajutor la 
„Sfântul”, care va împrăştia luptătorii pe tot cuprinsul 
pământului, ca să desfăşoare flamura verde a islamismului 
în toate colţurile lumii. El propovăduieşte sclavia ca pe o 
poruncă a lui Allah; să le ajute el să pui iar în lanţuri pe 
prizonierii pe care l-am scăpat din ghearele tale, ca să-i poţi 
vinde iar ca regiqg. 

— Fii blestemat până în fundul iadului, fii blestemat! 
scrâşni el înfuriat că îi spulberasem nădejdea în tovarăşii lui 
de meserie din Omm Karn. 

M-am întors la mal şi le-am spus celor patruzeci de el 
homri ce aveau de făcut. Cu hainele negustorilor se 
îmbrăcară cei care trebuiau să rămână cu mine şi Ben Nil; 
ceilalţi urmau să se ascundă ca să nu fie văzuţi, de 
asemenea cel de-al treilea soldat, din pricina uniformei, 
care i-ar fi speriat pe noii sosiți. 

La început mă gândisem, chipurile, să-i leg pe el homri şi 
să-i aşez pe mal, dar am găsit că nu e nevoie de aceste 
măsuri de prevedere. După toate aceste pregătiri, 
aşteptarăm cu încordare să vedem ce avea să se întâmple. 


Dacă negustorii soseau unul câte unul şi cei dintâi vor 
deveni bănuitori, ceilalţi ne puteau scăpa. Ne încredinţarăm 
însă curând că teama mea fusese de prisos, căci îi văzurăm 
pe toţi încărcaţi pe o plută mare şi apucând pe braţul cel 
adânc al Nilului, pe malul căruia ne aflam noi. 

Priponiră pluta şi săriră cu toţii pe uscat, fără să trimită 
înainte pe cineva în recunoaştere. Pesemne că se credeau 
în siguranţă, şi nici nu era pentru întâia dată că veneau aici 
să ia în primire transporturile de sclavi. 

Ne văzură şi veniră spre noi. Nu ştiam dacă îl cunosc 
personal pe Abu Regig, aşa că m-am sculat în picioare ca să 
le ies în întâmpinare. El homrii, de asemenea. Schimbarăm 
cuvintele obişnuite de bun-sosit, pe urmă, unul dintre ei, 
care părea să fie conducătorul lor - întrebă cu mirare: 

— Unde e Abu Regiqg, că nu-l văd? Dar sclavii pe care 
trebuie să-i luăm în primire? 

— Sunt sus în deal. Abu Regiq se aştepta să aduceţi plata 
cu mărfuri şi a fost dezamăgit când a auzit că vreţi să plătiţi 
în pulbere de aur. 

— Dar ce? Aurul meu nu e la fel de bun ca şi marfa? Să 
mergem la el, ca să vedem sclavii! Nu avem timp de 
pierdut, căci reissul effendina e prin apropiere. 

— Ce, reissul effendina? am spus eu, prefăcându-mă 
speriat. E cu putinţa! De unde ştiţi? 

— Ne-a spus un om care venea de la Chrab el Aiş şi se 
ducea la Omm Karn. A văzut corabia kedivului ancorată la 
Kuek. Trebuie să ne grăbim, căci câinii ăia de pe corabie 
muşcă al dracului. Slavă lui Allah că sunt încă departe de 
vadul ăsta, pe care nu-l cunosc. 

— Slăveşti degeaba pe Allah. 

— Cum aşa? 

— Câinii ăia cunosc foarte bine vadul şi au şi sosit aici. 

Omul mă privi uluit şi cercetător, apoi zise: 

— Nu te înţeleg... Pesemne că glumeşti. 

— Defel, fiindcă eu însumi sunt unul dintre câinii ăia. 


Spunând aceste cuvinte, l-am izbit cu pumnul în tâmplă şi 
l-am culcat la pământ. Era semnalul convenit între mine şi 
homri. Săriră din ascunzătoare şi, cât ai clipi, negustorii 
fură dezarmaţi şi legaţi burduf. Totul se petrecuse cu atâta 
iuţeală, încât nici nu le venea să-şi creadă ochilor. Chipurile 
lor arătau mai mult nedumerire decât spaimă şi 
conducătorul se răsti indignat la mine: 

— Ce înseamnă asta? Nu cumva vrei să faci o gluma 
proastă? 

— Nu e acum vreme de glume, i-am răspuns cu seriozitate. 
Fac parte, după cum vezi privind uniformele acestor soldaţi, 
dintre câinii de pe corabia reissului effendina şi aceşti 
patruzeci de inşi care v-au biruit sunt două părţi dintre 
sclavii pe care vroiaţi să-i cumpăraţi. l-am eliberat eu 
aseară şi Abu Regig cu oamenii săi sunt acum prizonierii 
noştri. 

Omului i se tăie respiraţia, pe chipul lui apăru o mare 
spaimă şi bolborosi, abia găsind cuvintele: 

— Să fie. a. devărat ce aud? Sunteţi în. într-adevăr oameni 
de-ai. re... issului effendina? 

— Da. 

— Şi tu eşti reissul? 

— Nu, sunt un prieten de-al său. 

— Prieten? Nu în slujba lui? 

— Nu. 

— Allah, Allah! Nu cumva eşti Kara Ben Nemsi? 

— Da, eu suni. 

Urmă o scenă, aidoma cu cea avută cu Abu Regig, aşa că 
nu mai e nevoie s-o descriu. Aceleaşi cuvinte insultătoare şi 
ameninţări, pe care le-am lăsat să curgă asupra mea şi care 
îl scoaseră până la urmă pe Ben Nil din sărite, căci mă rugă 
să-l las să-i tragă şi acestuia câteva nuiele la tălpi. 

Dar şi mai rău a fost când le-am poruncit soldaţilor să 
scotocească buzunarele prizonierilor. Urlau şi răcneau ca 
scoşi din minţi şi abia îi puturăm potoli cu câteva lovituri 
zdravene. Pulberea de aur fu împărţită între Ben Nil şi 


soldaţi, restul prăzii între el homri. După aceea prizonierii 
fură duşi în deal, lângă ceilalţi. 

Revederea dintre aceştia şi ceilalţi se petrecu în linişte. 
Nimeni nu scoase un cuvânt, dar să fi avut gândurile glas, s- 
ar fi stârnit o larmă care ar fi ajuns până la cer. Cu ce ură şi 
furie mă priveau! Ca mahomedani considerau întâmplarea 
aceasta drept un lucru scris în cartea vieţii, care nu se 
putea împiedica, dar faptul că doar şase inşi izbutiseră să-l 
facă, iar un ghiaur era căpetenia lor, făcea să le clocotească 
sângele în vine de o mânie neputincioasă. 

Mie nu-mi păsa de asta, lăsându-mă nepăsător, dar homrii 
se bucurau grozav. Să fi fost după ei, ar fi trebuit să-i 
aruncăm imediat pe prizonieri în Nil, ca să-i mănânce 
crocodilii care, fie vorba între noi, nici nu se găseau pe 
acolo. 

Cei din Omm Karn aduseseră, fireşte, cămile şi provizii cu 
ei, pe care le lăsaseră pe malul celălalt, sub paza unuia sau 
a mai multor inşi. Trebuia să-i aducem şi pe ei încoace. Am 
pus să se facă o plută mare, care a fost gata la vremea 
prânzului, şi am trecut cu o ceată de homri fluviul. Pe Ben 
Nil l-am lăsat dincoace, să-mi ţină locul. 

Cu toate amenințările mele, n-am putut afla de la 
prizonieri în ce loc îşi lăsaseră cămilele, dar le-am găsit 
repede. Un singur om le păzea. Isprăvirăm repede cu el şi 
ne apucarăm să transportam cămilele şi lucrurile cu rândul, 
căci oricât de mare era pluta, nu puteau încăpea toate o 
dată. Treaba asta ţinu până pe înserat. 

Între timp, Ben Nil găsise în deal, aproape de vad, un loc 
prielnic pentru întocmit tabăra şi, până să vin eu, totul era 
în regulă. Merinde aveam destule pentru câteva zile, totuşi 
am trimis barca noastră după apă şi am făcut o vânătoare 
de peşti la lumina focurilor - un mijloc foarte bun pentru 
pescuit. 

Lăsarăm focurile să ardă toată noaptea, ca să ştie reissul 
effendina unde să ancoreze, dacă va sosi înainte de a se 
lumina de ziuă. Dar nu sosi. A doua zi rânduirăm santinele, 


care să ne dea de ştire când or vedea corabia apropiindu- 
se. Eu eram însă de părere că va veni noaptea, nu ziua, şi a 
doua seară am învăţat santinelele ce aveau de făcut. 

Se prea putea ca, văzând lumină, reissul să oprească mai 
departe corabia şi să trimită o barcă ca să cerceteze cine 
sunt oamenii de pe mal. 

Trecură două zile şi două nopţi fără să se zărească urmă 
de vas. A treia noapte am pus doi soldaţi de santinelă. Cam 
pe la ceasurile două după miezul nopţii, am auzit o 
împuşcătură. Era semnalul că se vede o corabie. Urma ca 
Ben Nil să rămână în tabără, unde ardeau patru focuri, iar 
eu cu ceilalţi soldaţi, să cobor la vad. Voiam să mă vadă 
deocamdată numai pe mine şi pe soldaţi, restul când aveam 
eu poftă. Când am ajuns în vale, santinelele ne arătară 
lumina din vârful catargului. Corabia ancorase, zărind 
focurile, ceva mai departe. 

— Ăsta e „Vulturul” nostru, am zis eu. Reissul effendina va 
trimite desigur un locotenent cu o barcă încoace, sau poate 
va veni el însuşi. 

— Ce crezi că are să facă acum? întrebă unul dintre 
soldaţi, îngrijorat de pulberea lui de aur. 

— Dacă vine un locotenent, lucrurile au să se petreacă în 
linişte, dar dacă e reissul, o să fie puţină gâlceava. 

— Pe urmă? 

— Pe urmă... nimic în paguba noastră. 

— Îţi mulţumim, effendi. Datorită ţie avem acum mai mult 
decât ne trebuie ca să nu ne trudim atât pentru o bucăţică 
de pâine. Numai de nu ne-ar lua ce ne-ai dat tu cu atâta 
mărinimie. 

— Nu o săvă ia nimic, fiţi pe pace. Daţi-vă, acum, mai la 
întuneric, ca să nu vă vadă deocamdată. Dacă ar ajunge 
lucrurile ca să vă ia reissul effendina la rost, să mă lăsaţi pe 
mine să răspund. 

Se traseră mai în umbră şi m-am aşezat şi eu aşa ca să nu 
fiu zărit de pe apă. Nu trecu mult şi o barcă se apropie 
încet de mal. Şase inşi vâsleau într-adins agale; era o 


măsură de prevedere. Când barca fu destul de aproape, am 
zărit un om în picioare la proră. Era însuşi emirul. 
Nevăzând pe nimeni pe mal, strigă: 

— Bana bak - cine e pe mal? Răspunde ori trag! 

— Bana bak! i-am răspuns eu. Cine e în barcă? Răspunde 
că de nu trag şi eu! 

Îmi recunoscu glasul. 

— E cu putinţă? Iu eşti, effendi? zise el peste măsură de 
mirat. 

— Da, eu. 

— Singur? 

— Nu. 

— Cine mai e cu tine? 

— Soldaţii. 

— Dar Ben Nil unde e? 

— Deocamdată lipseşte. 

— E la Matenieh? 

— Nu, tot aici. 

Scoase o înjurătură, apoi urmă înfuriat: 

— Staţi că vin eu acuşi! 

Dansul în doi începea; îl aşteptam nepăsător. Barca trase 
la mal; reissul effendina sări pe uscat şi veni în fugă spre 
mine. Ochii îi fulgerau; vru să spună ceva, dar zări pe 
soldaţi, care îl salutară milităreşte, rămânând în poziţie de 
drepţi înaintea lui. 

— Ce faceţi aici, ticăloşilor? se răsti el la ei. De ce nu v-aţi 
dus la Matenieh? 

— Fiindcă au ascultat de ordinele mele, am răspuns eu în 
locul lor. 

Se întoarse atunci spre mine. 

— De-ale tale? Sunt soldaţii mei ori ai tăi? De ordinele cui 
trebuie să asculte? 

— Până acum de ale mele. Tu singur mi i-ai dat şi atâta 
timp cât erau sub comanda mea, trebuiau să asculte de 
mine. 


— Acum nu mai sunt. Ordinul a încetat din momentul de 
faţă. Ai fost la Matenieh? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Fiindcă n-am venit decât până aici. 

— Eu îţi poruncisem să te duci la Matenieh. 

Îmi vorbea pe un ton de parcă aş fi fost un simplu soldat. 
Îmi venea să râd, dar nu trebuia să-i îngădui prea mult o 
astfel de atitudine; de aceea am ridicat şi eu glasul, când i- 
am răspuns: 

— Mi-ai poruncit? De când ai tu dreptul să-mi porunceşti? 

— De... 

Tăcu, se dădu cu un pas îndărăt şi strigă mânios: 

— Cum îţi permiţi să vorbeşti astfel cu mine? Nu cumva 
vrei să faci aici pe stăpânul? 

— Nici pe stăpânul, nici pe sluga. Am obiceiul să răspund 
după cum mi se vorbeşte. Cu mine nu merge cu mojicii, aşa 
să ştii. 

— Allah'l Allah! asta ţi-e recunoştinţa pentru cele ce am 
făcut pentru tine? 

— N-ai făcut nimic care să merite recunoştinţă, dar dacă 
vrei recunoştinţă, bine, fie! Eu însă renunţ la a ta. 

— Atunci între noi doi s-a isprăvit! Acum mă duc. 

— Du-te! 

Se aştepta să încep să mă milogesc de el, dar răspunsul 
meu îl ului, căci mă privi lung şi zise: 

— Îţi dai seama ce faci şi ce spui? Aici nu te afli în Cairo, ci 
în ţinuturile sălbatice ale Nilului de Sus. 

— Ştiu. 

— Şi totuşi zici că pot să plec? 

— Da. 

— Unde e barca pe care ţi-am împrumutat-o? 

— Colo pe mal, la treizeci de paşi de aici. 

— O iau cu mine. Nu pot să ţi-o las. 

— N-ai decât! 

— Şi dacă te prăpădeşti prin pustietăţile astea? 


— Eu? Ei, aş! Te asigur vă voi fi înaintea ta în Khartoum 
sau la Cairo. 

— Pesemne că ţi-ai pierdut minţile. Nu vreau să mai am 
de-a face cu tine. 

Se întoarse apoi spre soldaţi şi le zise, răstit: 

— La barcă, nemernicilor, şi întoarceţi-vă pe corabie! Porni 
apoi demn spre barca lui. Soldaţii mă priviră câteva clipe 
îngrijoraţi, însă eu le-am şoptit: 

— Supuneţi-vă! Ne revedem curând. 

Plecară. Reissul puse să se împingă barca pe apă, apoi îmi 
strigă în batjocură: 

— Rămâi sănătos! Malul e al tău şi corabia a mea. Să nu 
mai îndrăzneşti să pui piciorul pe ea, că te împuşc! 

— Înţeles! Nu vin până ce nu mă vei ruga tu singur. Malul 
e al meu, dar îţi dau voie să păşeşti pe el când vrei. 

— Eşti cât se poate de mărinimos. Du-te dracului! 

— Nici nu mă gândesc. Tu însă te duci la moarte sigură cu 
oamenii tăi. 

Am rostit dinadins aceste din urmă cuvinte cu glas apăsat. 
Nu le luă în seamă, dar ştiam că îşi vor produce efectul, căci 
mă cunoştea şi ştia bine că nu vorbesc fără rost. M-am uitat 
după bărci până ce le-am văzut oprindu-se lângă corabie, 
pe urmă m-am aşezat iarăşi lângă foc. 

Eram singur, surghiunit în pustietatea aceea. Nici măcar 
lucrurile care îmi rămăseseră pe corabie nu se gândise să 
mi le trimită. Să nu credeţi că mă simţeam descurajat. O, 
nu! Îl aveam pe Ben Nil, cu aurul lui; îi aveam pe el homri şi 
- ceea ce preţuieşte mai mult ca orice pe lume - credinţa 
mea nestrămutată în Dumnezeu!... Există un tată ceresc 
care nu-şi părăseşte niciodată copiii şi îi ocroteşte cu 
iubirea lui părintească. 

Eram însă trist, mâhnit până în adâncul sufletului. Cum de 
se irosise prietenia acestui reiss effendina? Şi ce făcusem ca 
s-o pierd? Îmi cerea o recunoştinţă pe care n-o merita, pe 
când el, care mi-era într-adevăr dator, nici nu mai vroia să 
ştie de mine. Poate fi ceva mai urât şi mai dezgustător pe 


lume ca invidia? Un om ca el - căci era om întreg - nu se 
putuse feri de acest simţământ urât. Dar... toţi suntem 
păcătoşi şi poate că păcătuisem şi eu fără să ştiu împotriva 
lui. Mi-am cercetat conştiinţa zadarnic. Nu puteam găsi ce îl 
îndârjise astfel. 

Ştiam ce avea să urmeze şi eram sigur de izbândă. Îmi 
părea însă rău că reissul va trebui să sufere iar o înfrângere 
din partea mea şi se va simţi şi mai umilit. 

Stătea probabil acum în cabina lui şi-i pusese pe soldaţi să- 
i povestească. Afla de la ei ce se întâmplase. Fireşte că ei nu 
pomeneau nimic despre aurul găsit la negustorii de sclavi. 
Pe urmă se va scula de pe scaun şi va începe să se plimbe 
agitat de colo până colo, luptând cu sine însuşi. Cuvintele 
mele din urmă îi sunau încă în urechi şi-l puneau pe 
gânduri. La simţămintele sale nobile se va adăuga grija de 
sine însuşi şi a oamenilor săi, pe care îi ducea la o moarte 
sigură. 

Nu se putea să nu asculte de glasul acela lăuntric, care îl 
îndemna să ia seama la vorbele mele. Va veni deci îndată să- 
mi întindă mâna pentru împăcare. Aşa trebuia să se 
întâmple. 

Am aşteptat însă zadarnic. Zorile se iviră, focul se stinse. 
„Vulturul” era în acelaşi loc. Am zărit pe punte mai multă 
mişcare ca de obicei, în sfârşit, aşteptarea mea părea să nu 
fi fost zadarnică. O luntre fu lăsată pe apă şi reissul 
effendina cobori în ea, cu un singur vâslaş. Apa împinse 
luntrea spre mal. 

— Pot să debarc, effendi? mă întrebă el. 

— Poftim! 

— Nu mă împuşti? 

— De când mă iei drept un ucigaş? 

— Bine, iacă vin! 

Cobori pe mal şi se apropie de mine. M-am ridicat de jos şi 
l-am privit cu răceală. 

— Effendi, începu el, pentru ce nu mi-ai povestit azi- 
noapte ce s-a petrecut aici? 


— Fiindcă nu mi-ai lăsat timp. 

— Păi dacă ai început cu mojiciile. 

— Tot tu îmi faci imputări? Vezi, eu n-o fac. Nu m-ar lăsa 
inima să arunc vina pe alţii. 

Porni să se plimbe de colo până colo, fără să scoată un 
cuvânt; nu-şi putea birui încă mândria. Pe urmă se opri iar 
în faţa mea şi întrebă: 

— N-ai să-mi faci nici o rugăminte? 

— Nu. 

— Nici să-mi pui vreo întrebare? 

— Nici. 

— Nici măcar un cuvânt? 

Aşadar, eu să fac ce ar fi trebuit să facă el. Împăcarea asta 
nu era sinceră. Nu prietenia dintre noi, ci grija de soarta lui 
îl îndemnase să se întoarcă la mine. M-am stăpânit însă şi- 
am zis, întinzându-i mâna: 

— Cuvinte nu, dar asta da. 

Îmi strânse mâna şi răspunse cu un râs silit: 

— Cei mai deştepţi oameni pot face cele mai mari prostii! 
Ei, dar ce-a fost a trecut. Du-mă la prizonieri. Fiindcă au 
fost atât de dobitoci şi s-au lăsat prinşi, o să-i judec şi o să-i 
osândesc imediat. 

Vorbea cu atâta siguranţă, ca şi când era ceva firesc ceea 
ce spunea. Asta era prea, prea! Dacă venise anume să mă 
jignească, n-avea decât să rămână pe corabie şi să-şi vadă 
de drum. Vedeam eu ce urmărea. Vroia să nu-mi dea răgaz 
să-i istorisesc cu de-amănuntul ce se întâmplase, ca biruinţa 
mea să nu-l umilească şi mai mult. Pizma îl rodea iarăşi. 

L-am lăsat să se îndepărteze şi m-am aşezat liniştit la locul 
meu. După ce făcu vreo câţiva paşi, băgă de seamă că nu-l 
urmez. Se opri. Întoarse capul şi-mi strigă: 

— Ei. ce faci, nu vii? N-ai auzit că vreau să văd prizonierii? 

— Ba am auzit. 

— Atunci de ce stai? 

— Am motivele mele. 


— Motive? Aha, uitasem că tu nu faci nimic fără motiv! la 
să auzim şi noi care sunt astea de acum. 

Spuse aceste cuvinte cu o uşoară ironie în glas şi se opri în 
faţa mea, zâmbind. 

— Ai prins cumva pe cineva în drum? l-am întrebat eu 
calm. 

— Nu. De ce mă întrebi? 

— Păi, parcă spuneai nu ştiu despre cine, că dacă au fost 
atât de dobitoci şi s-au lăsat prinşi, vrei să-i judeci şi să-i 
osândeşti imediat. 

— Vorbeam despre prizonierii ăştia de-aici. 

— Ăştia? Mashallah! Eu am fost acela care şi-a dat toată 
osteneala şi a întrebuințat toată şiretenia de care era în 
stare ca să-i prindă, nu tu. Noi, şase inşi, am pus mâna pe 
două cete de negustori de sclavi şi am eliberat şaizeci de 
sclavi. Să nu crezi că a fost uşor ce am făcut. 

— Ia lasă copilăriile astea! Prizonierii îmi aparţin şi eu 
hotărăsc pedeapsa care li se cuvine. 

— Zău? Îţi aparţin ţie? 

— Se înţelege! 

— Se vede că ai uitat ce spuneai azi-noapte. 

— Ce? 

— Că malul e al meu şi corabia a ta, Eu mă conformez 
întocmai hotărârii tale, fiindcă nu-mi place să mă întorc 
după cum bate vântul. 

— Nu cumva cutezi să te împotriveşti? zise el, 
încruntându-se. 

— Cutez? i-am răspuns zâmbind. Sunt de altă părere, 
atâta tort. 

— Îndrăzneşti? răcni el, bătând din picior. 

Apoi, arătând spre corabie, adăugă: 

— Tu ştii câţi oameni şi câte arme sunt la bord... Mai ştii, 
de asemenea, că am acolo o cămăruţă mică şi drăguță 
pentru supuşii mei îndărătnici. Vrei să te silesc să faci 
cunoştinţă cu ea? 


M-am ridicat de jos, l-am apucat de braţ cu atâta putere, 
că se schimonosi de durere, şi-am zis: 

— Săârman nenorocit! Supusul tău nu sunt şi de silit nu mă 
poate sili nimeni la nimic. Încearcă dacă îţi dă mâna. Cred 
mai degrabă că te-aş putea face eu pe tine, nu tu pe mine, 
să faci cunoştinţă cu închisoarea cu care te lauzi. Cât 
despre soldaţii tăi, mi-ar fi lesne să-ţi dovedesc de care 
dintre noi doi ar asculta. Pe şeitan105, ar fi un fleac pentru 
mine să iau în stăpânire corabia şi să mă duc cu ea unde mi- 
ar dori inima. Şi apoi, chiar dacă n-ar fi aşa poftim, fă cu 
mine ce vrei. Uite-mă aici, înaintea ta. Sunt singur şi fără 
nici o apărare. Cheamă-ţi oamenii şi porunceşte-le să pună 
mâna pe mine. Mult, foarte mult sânge ar curge până s- 
ajungă ei la mal şi cel dintâi care ar cădea ai fi tu. 

Se smuci cu furie din mâna mea şi răcni: 

— Nemernicule, îndrăzneşti să te atingi de mine? 

Ochii i se înfipseră ca nişte pumnale într-ai mei, dar eu nu 
m-am sinchisit. Îşi strânse pumnii şi buzele îi tremurau când 
zise: 

— M-ai ameninţat: ştii tu ce are să se întâmple acum? 

— Da. 

— Da? Spune repede! 

— Are să se împlinească întocmai ceea ce ai tu obiceiul să 
spui. Vai de acela care face rău. 

— Da, vai de acela care face rău! Am drept de viaţă şi de 
moarte asupra tuturor care se află pe vasul meu şi dintre ei 
faci şi tu parte. În numele kedivului: eşti prizonierul meu şi 
trebuie să mă urmezi. 

Tremura de mânie, pe când cu eram din ce în ce mai calm. 

— Ce-mi pasă mie de kediv, nu sunt în serviciul său. 

— Dar într-al meu eşti. Sunt superiorul tău, de care 
trebuie să asculţi. Te arestez. 

— Vorbeşti serios? 

— Atât de serios că te culc pe dată la pământ, dacă faci o 
mişcare de împotrivire. 


Trase de la brâu pistolul şi-l îndreptă spre mine. Nu 
glumea. Era hotărât sa mă împuşte dacă nu mă supun. Ca 
oriental, nu-şi putea stăpâni pornirile, mai ales că se 
deprinsese, de când era în slujba asta înaltă, să taie şi să 
spânzure după bunul plac. 

Ce să fac? Să mă supun? Nici prin gând nu-mi trecea. Din 
respect pentru mine însumi trebuia să-i arăt că nu sunt un 
copil, pe care poţi să-l înspăimânţi lesne. De aceea i-am 
strigat cu glas ameninţător: 

— Jos arma! 

— Ei, aş! 'Te predai ori nu? Hai, spune! Număr până la trei, 
pe urmă trag. Una. 

N-apucă să spună două, căci i-am şi smucit pistolul din 
mână, l-am aruncat cât colo, l-am apucat apoi de braţ şi l- 
am trântit cu putere la pământ. 

— Câine! urlă el, încercând să se scoale. O să-mi plăteşti 
cu viaţa... 

— Tu eşti cel care trebuie să-mi plăteşti, nu eu. Dar ce să-ţi 
fac, ţi-ai căutat-o singur! 

Cu un pumn în tâmplă l-am culcat iar la pământ, unde 
rămase nemişcat. Fără să-l învrednicesc cu o privire, i-am 
făcut semn soldatului din luntre să se apropie. 

— Ce-ai făcut, effendi? bolborosi omul speriat. Ştiu că ai 
dreptate, fiindcă am văzut şi am auzit tot, dar reissul 
effendina n-o să aibă astâmpăr până ce nu s-o răzbuna 
cumplit. 

— Nu-mi pasă mie de răzbunarea lui. Spune drept: la cine 
ţii mai mult, la el ori la mine? 

— Răspunsul meu ţi l-ar da oricare dintre noi. De el 
trebuie să ascultăm şi pe tine te iubim. 

— Bine. Acum îi iau eu locul. Tu ştii că adeseori am 
comandat eu pentru el, tot aşa o să fac şi acum. Luin-o săi 
se întâmple nimic şi voi nu veţi avea decât de câştigat din 
asta. Ajută-mă să-l leg şi să-l duc în vârful dealului. 

— Şi n-o să păţesc pe urmă nimic, effendi? 

— Nu. Ai cuvântul meu. 


— Tu te ţii întotdeauna de cuvânt, aşa că te ascult. I-am 
luat reissului effendina armele şi l-am legat chiar cu brâul 
lui, apoi l-am dus sus, în deal, unde Ben Nil aştepta cu 
nerăbdare întoarcerea mea. 

Mare îi fu mirarea când îl văzu pe reissul effendina 
prizonier, dar şi mai mare a el homrilor şi chiar a 
negustorilor, când aflară cine era acela pe care îl aşezarăm 
lângă ei. N-aş vrea să spun că jucam ceea ce se cheamă va 
banque106, dar un joc primejdios tot era. Dacă ceva din 
cele ce plănuiam dădea greş, mă aştepta o moarte sigură. 
De la reiss - aşa cum îl cunoşteam eu - nu mă puteam 
aştepta la cruţare. Când pomenise de închisoarea de pe 
corabie şi-l ameninţasem că s-ar putea să se întâmple 
invers, nu mă gândisem că aveam să fiu silit s-o pun în 
practică. Erau, cei drept, mai multe căi de a ieşi din 
încurcătură, nu mi se părea însă niciuna demnă de mine. Să 
mă socotească reissul laş? Nu! Mai bine orice decât o astfel 
de umilinţă. 

Negustorii de sclavi nu se dumireau defel cum ajunsesem, 
într-un timp atât de scurt, dintr-un aliat al reissului 
effendina, potrivnicul său. Erau curioşi să afle pricina şi 
trăgeau probabil nădejde că schimbarea asta va fi spre 
folosul lor, dar niciunul nu cuteza să-mi pună vreo 
întrebare. Nu tot aşa făcu şeicul es Sef, căpetenia el 
homrilor, care începu să mă iscodească în privinţa asta, 
temându-se să nu aibă de suferit de pe urma noii situaţii. Îi 
răspunsei însă: 

— Eu nu sunt duşmanul emirului, am vrut numai să-i 
dovedesc că nu fac parte dintre oamenii puşi sub poruncile 
lui. Voi n-o să aveţi nimic de păgubit de pe urma celor 
petrecute, dimpotrivă, o să fie spre folosul vostru dacă veţi 
asculta de propunerea pe care o să v-o fac acum. 

— Spune-o, effendi, vom face tot ce ne va sta în putinţă ca 
să te mulţumim. Îţi suntem doar datori atâta recunoştinţă! 

— Nu din recunoştinţă, ci spre binele vostru. Aveţi, 
probabil, de gând să vă întoarceţi acasă tot pe drumul pe 


care aţi venit încoace, nu-i aşa? 

— Păi nici nu e altul. 

— Ba da. Cămilele care vi s-ar cuveni ca pradă nu ajung 
pentru voi toţi, dar dacă veniţi cu mine pe corabia reissului 
effendina, vă pot da după câteva zile atâtea cămile de 
călărie şi de povară, arme şi merinde, încât vă puteţi 
întoarce repede şi fără frică de vreun atac duşman la 
vetrele voastre. Un singur lucru vă cer: să nu vă lăsaţi 
aţâţaţi de cineva împotriva mea cât veţi fi pe corabie. 

— Vai de mine, effendi! Se poate una ca asta?! Ne-ai 
scăpat din ghearele robiei şi vrei să ne mai copleşeşti şi de 
acum încolo cu bunătatea ta şi noi să ne purtăm astfel cu 
tine! Allah mi-e martor că mi-aş da viaţa ca să te scap, dacă 
s-ar ivi vreo primejdie. 

— Aşadar, te învoieşti? 

— Cum să nu! Vom face, tot ce ne ceri. Eşti conducătorul - 
căpetenia noastră chiar, şi fii sigur că te vom asculta 
orbeşte. 

— Atunci ne-am înţeles. Să ştii că supunerea voastră aduce 
foloase atât de mari, cât nici nu-ţi poţi tu închipui. 

— Când trebuie să ne ducem pe corabie? 

— După, ce mă voi înapoia eu. Deocamdată mă duc singur 
pe bord, să mă înţeleg cu soldaţii, fiindcă... 

— Ce? strigă Ben Nil speriat. Asta ar însemna să-ţi pui 
viaţa în primejdie. Dar dacă ţii morţiş să te duci, merg şi eu 
cu tine. 

— Nu te înfierbânta aşa, dragul meu. Ştiu foarte bine ce 
trebuie şi ce nu trebuie să fac. De altminteri, am şi pentru 
tine o însărcinare la care se cere multă îndrăzneală şi curaj. 

— Care? 

— Te duci cu luntrea la corabie şi, fără să urci pe punte, le 
spui de jos locotenentului, şi celor doi cârmaci ai vasului că 
am trimis eu după ei, fiindcă avem ceva vorbit împreună. 

— Vor fi văzut poate cele ce s-au petrecut aici. 

— Cu atât mai curioşi vor fi să afle pricina. Şi apoi, îmi sunt 
prieteni; vor veni în orice caz. Tu însă nu te duce pe vas, ci 


întoarce-te îndată să-mi spui ce-ai făcut. Acum, pleacă! 

Dădu din cap îngrijorat, dar nu cuteză să mai spună ceva. 
Abia se îndepărtase el şi reissul effendina deschise ochii, 
privi nedumerit în juru-i şi vru să se scoale. Băgă de seamă 
că e legat şi-şi aduse aminte de cele petrecute între noi. 

— Câine, se răsti el la mine, ai îndrăznit şi să mă legi! 
Vroiam să te împuşc numai pentru faptul că mă atinsesei cu 
mâna ta spurcată, dar acum o să pun mai întâi să te 
biciuiască, pe urmă să te tragă în spânzurătoare, ca pe cel 
din urmă dintre ticăloşi. Îţi poruncesc să mă dezlegi 
imediat! 

— 'Ţi-am mai spus că nu primesc porunci de la nimeni. Cel 
care are de poruncit acum sunt eu. Ai rupt legăturile de 
prietenie dintre noi şi ai mărturisit singur că aveai de gând 
să mă împuşti. Nici nu-ţi închipui ce mare prostie ai făcut; 
mă cunoşti doar şi ştii cum răspund la astfel de atacuri. 
Ceea ce am făcut pentru tine, mi-a fost răsplătit cu dispreţ 
şi umiliri. Din pricina invidiei m-ai expediat la Matenieh, şi, 
fiindcă şi aici am fost mai dibaci şi mai norocos decât tine, ai 
hotărât chiar să mă ucizi. Sărmane! Cum ţi-ai putut tu 
închipui că te poţi măsura cu mine? 

Tonul compătimitor cu care îi vorbeam îşi ajunse scopul; se 
simţi atât de înjosit încât nu găsi cuvinte, ci scoase un 
răcnet de furie. 

— Răul cu rău se plăteşte! am continuat eu. Ce ţie nu-ţi 
place altuia nu face; duşmănia ta se întoarce împotrivă-ţi. 

— Cum, vrei să mă omori? scrâşni el înfuriat. Soldaţii mei 
mă vor răzbuna! 

— Aşa crezi tu! 'Ţi-am mai spus că ţin toţi cu mine. Şi apoi, 
ştii bine că eu nu sunt un ucigaş. Mi-ai imputat adesea că 
iert până şi pe cel mai neîmpăcat duşman al meu. 

— Mă lipsesc de iertarea ta. Vestitul reiss effendina, la al 
cărui nume numai, tremurau toţi, nu cerşeşte iertare de la 
un creştin. 

— Nici nu-ţi cer s-o faci, te iert şi fără să mă rogi. Îţi atrag 
însă atenţia că nu mă tem nici de tine, nici de oricare altul 


pe lume. 

— Atunci dovedeşte-ţi curajul şi deschide pliscul ca să-mi 
spui ce ai de gând cu mine. 

— Măsoară-ţi cuviinţele şi nu te obrăznici, altminteri pun 
să te bată la tălpi ca pe Abu Regig, uite, ăla de colo. 

Un răcnet nearticulat fu răspunsul. Eu însă nu m-am 
sinchisit de el, ci am urmat: 

— Îţi vei fi amintit desigur fiecare cuvânt pe care l-am 
schimbat jos, pe mal, şi ce ţi-am răspuns când m-ai 
ameninţat cu închisoarea de pe corabie. Ştii că am obiceiul 
să mă ţin de cuvânt. Vei face acum tu însuţi cunoştinţă cu 
cămăruţa aia drăguță - după cum o numeşti. lau comanda 
în locul tău pe vas şi libertatea ţi-o vei recăpăta abia când 
vom ajunge la Khartoum. 

Lucrul i se păru atât de imposibil şi liniştea cu care 
vorbeam atât de neînţeleasă, încât îşi ieşi cu totul din fire şi 
izbucni într-un râs cu hohote, ca de nebun. 

— Da..., da... bolborosi el, şi în Khartoum o să... o săpun 
să... să... vă spânzure pe toţi care v-aţi răzvrătit împotriva 
mea. O, ce deştept. ce grozav de deştept eşti! 

Am încuviinţat din cap şi i-am răspuns cu adâncă 
seriozitate: 

— Aşa e, nici nu-ţi poţi da tu seama cât de înţelept e ceea 
ce spun eu. Vom face în drum, chiar şi fără tine, o captură 
extraordinară, care ne va reuşi tocmai fiindcă vei fi închis şi 
nu-mi poţi strica planul. Iar prea vestitul reiss effendina o 
să fie, când vom ajunge la Khartoum, blând ca un mieluşel 
şi n-are să cuteze să sufle un cuvânt despre păţania lui, 
altminteri s-ar duce pe copcă toată faima de care e atât de 
mândru. Şi apoi, ce-ar zice paşa sau kedivul când ar auzi că 
reissul effendina datorează toate succesele lui unui creştin 
- un străin - fiindcă s-a priceput să îndrepte greşelile şi 
prostiile făcute de el şi să ducă afacerile lui la bun sfârşit. 
Reissul effendina, în loc să-i mulţumească, a prins pică pe 
creştin şi a făcut planul să-l înlăture din cale. Dar creştinul 
a fost mai deştept şi i-a luat-o înainte. L-a băgat frumugşel la 


închisoare, a luat comanda vasului şi a soldaţilor, care au 
cules de pe urma lui onoruri şi prăzi bogate, a dus apoi 
corabia la Khartoum, unde l-a predat pe reiss paşei, 
dovedindu-i că toate succesele acestei lungi călătorii, 
stârpirea vânătorilor de sclavi şi a lui Ibn Asl, e numai opera 
creştinului, iar nu a reissului effendina. Zvonul va trece din 
gură în gură şi îl vor striga până şi copiii de pe stradă. Mai 
vine şi faptul că acest creştin nu e un supus al kedivului, ci 
stă sub ocrotirea consulului său, deci nu se poate atinge 
nimeni de el şi prea puţin îi pasă de amenințările reissului 
effendina. 

Curios să văd efectul cuvintelor mele, am făcut o pauză. 
Emirul părea că s-a potolit; ţinea ochii închişi şi tăcea. Nu 
se putea să nu-şi dea seama că am dreptate şi că nu-l 
aşteaptă decât ruşinea şi o înfrângere, care i-ar fi pătat 
pentru totdeauna numele. Aş fi urmat să-i arăt şi mai 
departe ce-l aşteaptă, dacă în momentul acela n-ar fi intrat 
Ben Nil să-mi spună: 

— Vin effendi, au şi lăsat luntrea la apă. 

— Ai vorbit ceva cu ei? 

— Nu, fiindcă am plecat îndată ce le-am spus ce m-ai 
învăţat tu. 

— Bine. Ştiu că-mi eşti devotat şi mă pot bizui pe tine. Eu o 
să lipsesc niţel. Tu stai de-l păzeşte pe reiss şi nu-i îngădui 
să vorbească. La cel dintâi cuvânt pe care-l scoate, înfige-i 
cuțitul în inimă - m-ai înţeles? 

— Da. E cel mai nerecunoscător om din câţi am întâlnit 
până acum şi-ţi făgăduiesc că n-am să-l cruţ. 

Trase cuțitul de la brâu şi se aşeză jos, lângă el. L-am 
rugat pe şeicul es Sefsă mă însoţească, împreună cu zece 
oameni de-ai săi şi, când am ajuns jos, la mal, am zărit 
luntrea alunecând pe apă. 

Homrii erau cât se poate de bucuroşi să-mi arate de pe 
acum recunoştinţa lor. I-am postat la un loc dosnic, le-am 
spus, pe scurt, ce au de făcut şi m-am apropiat de mal, atât 
cât am crezut eu de cuviinţă pentru scopul pe care-l 


urmăream. Cei trei marinari mă văzură, săriră pe uscat şi 
veniră spre mine. N-aveau altă armă la ei decât cuţitele de 
la brâu. 

— Ne-ai chemat, effendi, începu locotenentul, şi am venit. 
Din voia lui Allah s-a abătut gâlceava şi nenorocirea asupra 
noastră. Am văzut când ai doborât pe stăpânul nostru. 
Unde e acum? Ce-ai făcut cu el? Ar trebui să te socotim 
duşman, căci suntem ostaşi, dar ne eşti drag şi ştim că 
dreptatea nu poate fi decât de partea ta. Ce ai să ne spui? 

— Şedeţi şi o să vă povestesc. 

Se aşezară toţi trei şi eu în faţa lor, dar în aşa fel ca să nu 
mă poată lua prin surprindere şi să mă pot apăra, dacă ar 
încerca vreun atac împotriva mea, deşi eram aproape sigur 
că nu o vor face. Le-am amintit de purtarea nedreaptă a 
reissului effendina faţă de mine, de asprimea lui cu ei şi tot 
ce am crezut necesar ca să-i câştig pentru planul meu şi-am 
încheiat cu cele ce tocmai se petrecuseră între mine şi emir. 

Când am sfârşit, au tăcut încurcaţi. Convingerea îi atrăgea 
spre mine, datoria, însă, împotriva mea. Niciunul nu vroia 
să ia primul cuvântul şi abia după ce m-am adresat direct 
locotenentului, acesta mă întrebă: 

— Aşadar! reissul effendina e legat şi se află lângă ceilalţi 
prizonieri? 

— Da. 

— Şi cam ce ai de gând să faci? 

— Să iau comanda vasului şi să pornesc la o întreprindere 
despre care nu v-am vorbit încă. 

— Îţi dai seama tu, effendi, că datoria noastră e să luăm 
apărarea reissului, deşi prietenia pentru tine ne-ar îndemna 
să te ajutăm? 

— Da. 

— Atunci învaţă-ne cum să împăcăm una cu alta. 

— Mai întâi vreau să aflu care e părerea voastră despre 
atitudinea pe care o vor lua soldaţii. Dacă m-aş duce acum 
în mijlocul lor şi le-aş făgădui prăzi bogate, cu condiţia ca să 


nu asculte de el, ci de mine, pentru cine crezi că s-ar 
hotărî? 

— Pentru tine, nu mai încape îndoială - de el se tem, dar 
pe tine te iubesc. Sunt sub comanda lui până la Khartoum; 
dacă vor primi înainte prada despre care vorbeşti, şterg 
putina şi o ia care încotro. Nu e însă vorba numai de ei, ci şi 
de noi. 

— M-am gândit şi eu la asta. lată aceste două revolvere 
din mâinile mele. Care din voi trage cuțitul de la brâu e 
împuşcat pe loc. 

— Vai de mine, effendi, nu vei fi vrând... 

— Tăcere, nici un cuvânt! Ce spun şi fac e spre binele 
vostru. Colo în dosul tufişului sunt unsprezece beduini din 
neamul homrilor. Îi vom chema să vă lege numai de formă. 
Vă ducem pe urmă lângă reissul effendina, care o să vă 
creadă prizonieri, ca şi el, şi aţi scăpat de răspundere. 
Fireşte că, în spatele lui, vă vom trata ca prieteni şi veţi 
avea chiar o parte din pradă. 

— Dar, effendi, chiar dacă ne învoim cu propunerea ta - 
care e cât se poate de bună - gândeşte-te la mânia reissului 
că ne-am lăsat prinşi. 

— Mânie? Pentru ce? Voi veţi fi fost biruiţi de unsprezece 
inşi, pe când pe el l-am biruit eu, unul singur. Mânia ar 
trebui să se îndrepte mai degrabă împotriva lui însuşi decât 
împotriva voastră. 

Asta aşa e. Te pricepi să-ţi aperi punctul de vedere! Ce-ai 
face însă dacă ţi-am respinge propunerea? 

— Lucrul ar deveni serios. În acest caz, aţi deveni 
prizonierii mei. Cu cei unsprezece homri şi revolverele mele 
nu e de glumit. De aceea, sper că veţi fi înţelegători şi nu 
mă veţi sili să vărs sângele unor prieteni. Hotărâţi-vă 
repede, fiindcă n-am timp de pierdut. 

Făceam haz în sinea mea să-i văd frământându-se astfel, 
când eu nici gând n-aveam să-i omor şi vroiam să-i 
înspăimânt numai. După ce se mai zbătură niţel, 
locotenentul zise: 


— Cheamă-i pe homrii tăi încoa', effendi. Dar să nu ne dea 
de gol, spunând că ne-am lăsat legaţi de bunăvoie. Reissul 
effendina trebuie să creadă că ne-am apărat voiniceşte. 

— O să am eu grijă, fiţi pe pace, spuneţi-i însă şi lui, că nu 
se poate bizui pe soldaţii săi. Dacă izbutiţi să-l aduceţi la 
convingerea asta, există soluţii şi mai uşoare, şi mai bune 
chiar. Atrageţi-i atenţia asupra ruşinii care-l aşteaptă când 
se va afla cum l-am biruit şi am luat toată puterea în mâinile 
mele; poate că atunci îmi va trece de bunăvoie comanda, 
fără să fiu silit să vă ţin, pe el şi pe voi, legaţi. Luaţi bine 
aminte la ce vă spun: comanda e ceea ce vreau, asta e 
singura condiţie pe care o pun. 

La un semn al meu, homrii veniră în fugă, îi legară cu 
uşurinţă pe locotenent şi pe coi doi timonieri, apoi îi duseră 
în tabără. Părură foarte înspăimântați când dădură cu ochii 
de reissul effendina. În lipsa mea nu îndrăznise să scoată un 
cuvânt, dar când mă văzu, nu se mai putu stăpâni şi mă 
întrebă: 

— Effendi, pot vorbi? 

— Da. Să fii însă cuviincios şi să nu uiţi ce ţi-am spus. 
Gândeşte-te la numele pe care-l porţi şi la ce te aşteaptă 
dacă nu vrei să-ţi dai seama de situaţia în care te găseşti, 
din vina ta, fireşte. 

— Îmi dai voie să vorbesc ceva cu aceşti trei subalterni ai 
mei fără să ne audă cineva? 

Îmi cerea voie! O lăsase „mai moale”, după cum se vedea. 

— Nici eu? 

— Nici. Vei afla însă mai târziu ce am vorbit. 

— N-ar trebui să-ţi îngădui, fiindcă veţi pune la oale ceva 
împotriva mea, dar ca să-ţi dovedesc că nu mă tem de voi, 
fie! îţi las timp un sfert de ceas, nici mai mult nici mai puţin, 
ai înţeles? 

Am pus să-i ducă puţin mai încolo, de unde nu se putea 
auzi în tabără ce vorbesc, dar nu-i slăbeam din ochi. Nu 
prea eram curios să ştiu ce aveau să-şi spună, căci ştiam 
dinainte rezultatul. 


Nici nu se împlinise sfertul de ceas când reissul mă chemă 
şi-mi zise, coborând glasul. 

— Vrei într-adevăr să pui stăpânire pe vas şi pe echipaj? 

— Da. 

— Soldaţii n-au să se supună. 

— Nu căuta să te amăgeşti. Eşti şi tu convins, ca şi mine, 
că nu-mi trebuie mult ca să-mi ajung scopul. Dacă ai fi 
cuminte, ai şti ce trebuie să-mi răspunzi. 

— Ce? 

Vorbeam cu blândeţe, ca să-i uşurez pasul pe care îl avea 
de făcut. 

— Predă-mi mie comanda până la Khartoum, dar în aşa fel 
ca să nu aibă nimeni dreptul să se amestece în ce voi hotări 
eu. 

— Şi ce-mi dai în schimb? 

— Libertatea ta şi a acestor trei ofiţeri, care vor asculta 
numai de ordinele mele până la Khartoum. 

— Allah, akbar! Vrei să-mi dăruieşti ceea ce mi se cuvine 
de drept! 

— Uită-te la tine şi vezi dacă poţi susţine că eşti liber! 

— Crezi tu că e cu putinţă ca eu, vestitul reiss effendina, să 
cedez puterea altuia? 

— Nu numai că e cu putinţă, dar e sigur, căci o iau, cu sau 
fără învoirea ta şi, dacă îţi permit să mi-o oferi o fac din 
consideraţie pentru tine şi ar trebui să-mi mulţumeşti 
pentru bunătatea mea. 

Un fulger de mânie făcu să-i scânteieze ochii, dar se 
stăpâni şi zise oftând: 

— Am jucat amândoi o partidă de şah şi m-ai făcut mat107. 

— Uiţi se vede că tu mi-ai propus partida şi din vina ta ai 
pierdut-o. După câte am făcut pentru tine, vroiai să mă 
îndepărtezi de pe corabie; acum vreau să fiu eu stăpânul ei; 
e o condiţie la care nu renunţ. 

— Asta se cheamă răzbunare. Ziceai că un adevărat 
creştin nu se răzbună niciodată. 


— Te înşeli, e cu totul altceva. M-ai răsplătit cu dispreţ şi 
ură pentru că te-am scăpat din atâtea primejdii şi mi-erai 
dator stimă şi recunoştinţă. De aceea mă văd silit să-mi iau 
singur ceea ce nu mi-ai acordat de bunăvoie. Te-am biruit şi 
când, din îngăduinţa mea, ţi se iveşte prilejul să salvezi 
aparențele, încerci să te opui? Să ştii că dacă nu te 
hotărăşti repede, mai târziu nu mai vreau să aud nimic. Vă 
iau pe toţi patru prizonieri pe corabie şi nu vă las liberi 
decât când vom ajunge la Khartoum, dar dacă vei încerca 
să faci plângere împotriva mea, voi şti eu să mă apăr, nu 
numai prin viu grai, ci şi prin scris, ca să citească toată 
lumea şi să se ducă dracului toată gloria ta, cu care te lauzi 
atăt. 

Lăsă capul în piept şi tăcu o bucată de vreme, pe urmă îl 
străfulgeră pesemne un gând, căci zise: 

— Bine, vei lua comanda vasului până la Khartoum, acum 
însă lasă-ne liberi. 

— Hm! Ai găsit se vede o portiţă prin care vrei să te 
strecori? Dar vezi că eu nu mă duc la pescuit cu plasa 
ruptă. Cunosc portiţa la care te gândeşti şi o să-ţi arăt cât 
de bine e zăvorâtă. 

Se învoise cu cererea mea, silit de împrejurări, şi era firesc 
să se slujească de orice mijloc, fie el oricât de îndrăzneţ şi 
mişelesc, ca să scape. Era şi acum încredinţat că e mai 
deştept decât mine şi se credea în stare să mă tragă lesne 
pe sfoară. 

Un zâmbet batjocoritor îi flutură pe buze când răspunse în 
grabă: 

— O portiţă de scăpare? Nu cunosc niciuna şi sunt chiar 
gata să-ţi predau în scris comanda vasului. 

Prin asta nu mă asigura cu nimic. Actul îmi putea fi furat 
sau smuls cu sila, totuşi m-am prefăcut bucuros şi am zis: 

— Asta doream şi eu. Ai hârtie la tine? 

— Da, şi creion. 

— Bine. Eu o să-ţi dictez, iar locotenentul cu timonierii vor 
fi martori că semnătura e adevărată. 


I-am dezlegat mâinile. Scoase hârtie şi creion din buzunar 
şi începu să scrie repede cele ce dictam. Graba lui ar fi fost 
cât se poate de lăudabilă, dacă ar fi fost sinceră. Semnă şi- 
mi întinse hârtia, zicând: 

— Aşa. Acum ai deplina siguranţă şi mă poţi lăsa liber. 

— Mai întâi o întrebare: aici scrie că voi comanda vasul 
până la Khartoum şi toţi - chiar şi tu - trebuie s-asculte de 
ordinele mele. E voinţa ta, nu-i aşa? 

— Da. 

— Martorii au auzit ce-ai spus. Să se ducă acum pe bord şi 
să comunice oamenilor hotărârea ta. 

— Şi eu? 

— Tu să mai ai niţică răbdare. 

I-am dezlegat pe ceilalţi trei şi i-am trimis pe corabie. Pe 
Ben Nil l-am pus să stea de pază lângă reiss, iar eu m-am 
dus la prizonieri. I-am dezlegat lui Hubahr numai picioarele 
şi l-am dus cu mine după o tufă. Se uită întrebător la mine, 
neştiind pentru ce o făcusem. 

— Dacă nu mă înşel, te cheamă Hubahr? l-am întrebat eu. 

— Da, effendi. 

— Ştii ce te aşteaptă? 

— Ştiu. Moartea, dacă Allah nu va fi atât de milostiv să o 
înlăture. 

— Allah e drept şi îndurător. Dreptatea lui va lovi cu 
asprime pe toţi tovarăşii tăi, pe tine însă te va scăpa, dacă 
te vei arăta vrednic de îndurarea lui. 

— Allah'l Allah! Ce trebuie să fac, effendi, ca să fiu vrednic 
de ea? 

— Să răspunzi la întrebările mele fără să minţi. 

— Întreabă, stăpâne. Voi spune adevărul, numai adevărul, 
ca şi când aş fi la judecata din urmă. 

— Nu făgădui prea mult. Te cunosc şi ştiu că vorba ţi-e una 
şi gândul altul. 

— Nu, nu, crede-mă! 

— Nu tăgădui. Ştiu, de pildă, că nu vă socotiți defel 
pierduţi, ci nădăjduiţi să scăpaţi teferi din mâinile mele. 


— Dacă ai fost tu în stare să birui pe un reiss effendina, 
cum o să scăpăm noi! Încotro să ne îndreptăm nădejdea? 

— Spre El Mihbaja. 

Se căznise până atunci să ia o mutră sinceră şi reuşise, 
acum însă nu-şi mai putu stăpâni spaima. Bâigui: 

— El Mih. ba... ja... Asta ce-o mai fi, effendi? Ha... bar n- 
am! 

— Bine. Te-am despărţit într-adins de ceilalţi ca să te scap, 
dar dacă ţii numaidecât să le împărtăşeşti soarta, treaba ta. 
Haidem! 

M-am prefăcut că vreau să mă întorc în tabără, el însă mă 
opri cu glas rugător. 

— Mai stai niţel, effendi. Poate că tot o să-mi pot aduce 
aminte ce e eu El Mihbaja aia. 

— Cu atât mai bine pentru tine. Uite, o să te ajut şi eu. 
Mihbaja e o ascunzătoare pe o limbă de pământ a Nilului, 
unde au fost târâţi o grămadă de sclavi. 

— Sclavi! 

— Da. Acolo stă zi şi noapte o santinelă, care pândeşte 
sosirea corăbiei noastre, ca s-o atace. 

— Zău dacă ştiu despre aşa-ceva, effendi! 

— Aşa! Şi nici că oamenii de pe corabie or să fie ucişi ori 
vânduți, iar doi din ei, adică reissul effendina şi cu mine, să 
fim predaţi...! 

— Cui?... 

— Murabitului din Aba. 

— Pe ăsta nici nu-l cunosc. 

— Zău? Nu-ţi mai cunoşti învățătorul? 

— Învățătorul?! 

— Da. Ai fost doar învăţăcelul lui Mohammed Ahmed Ibn 
Abdullahi, care te-a iniţiat în terika şeicului Mohammed 
Şerii. 

— Nu pricep ce vrei să spui. Pesemne că mă iei drept 
altcineva. 

— Greu! Mai e ceva care ţi se potriveşte de minune. 
Anume: Hubahr, pe care-l cred eu, a fost trimis la Abu 


Regiqg ca să-l călăuzească la El Mihbaja. Şi ăsta eşti tu! 

— Nu, nu sunt eu! Cine ţi-a spus minciuna asta? 

— O să afli mai târziu. Aşadar, nu eşti cine cred eu? 

— Nu. 

— Atunci îmi pare rău pentru tine. Îmi placi şi te-aş fi 
scăpat de la moarte, ceea ce s-ar fi putut numai dacă erai 
Hubahr, despre care vorbeam eu. Şezi jos! 

L-am împins la pământ şi i-am legat iar picioarele. 

— De ce mă legi? Cum vrei să pot umbla? Ori ai de gând să 
mă cari în braţe? 

— Nu. Nu mai ai ce căuta în tabără. Dacă tot nu te pot 
scăpa, cel puţin să te scutesc de chinuri. O să te spânzur 
îndată, ca să nu mai suferi ce vor suferi ceilalţi. 

Vorbeam cu glas potolit şi m-am prefăcut că mă uit la 
copaci, ca să-i aleg spânzurătoarea. Luasem o frânghie cu 
mine şi încercai să-i pun laţul de gât. 

De spaimă îi veni la loc glasul şi strigă îngrozit: 

— Effendi, nu mă omori. nu mă omori, effendi! O să-ţi spun 
adevărul! Eu sunt omul despre care vorbeai...! 

— Aşa? Bine. Unde se află Mihbaja? Descrie-mi-o. 

Se reculese şi începu să mi-o descrie, dar făcu nesocotinţa 
să-mi spună că e aşezată în ţinutul Abu Şoka, în apropiere 
de Bahr el Asrak. 

— Mai bine taci, l-am întrerupt eu. Vrei să mă înşeli, 
crezând că atacul corăbiei tot va izbuti dacă o luăm în josul 
Nilului. 

— Atunci Crezi că Mihbaja se află la Bahr el Abiad? 

— Da. Şi fiindcă ai vrut să mă tragi pe sfoară, o să te trag 
eu acum în spânzurătoare. 

M-am aplecat asupra lui cu laţul în mână, prefăcându-mă 
că vreau să i-l pun de găt. 

— Lasă-mă, effendi, lasă-mă! Nu vreau să mor. mi-e dragă 
viaţa. O să-ţi spun adevărul, crede-mă... 

M-am convins că de data asta laşitatea lui biruise şi că 
aveam să aflu într-adevăr ce vroiam să ştiu. Şi ca să-l 
hotărăsc şi mai mult, i-am zis: 


— Bine, o să fiu şi eu sincer cu tine. Ştiu că eşti cine cred. 
Am aflat-o de la Abu Regiqg şi de la Geri, mulasimul lui. 

— De la ei? Adevărat să fie? spuse el, privindu-mă 
neîncrezător. 

— Da. Vezi că ştiu tot despre tine? De la cine altul puteam 
să le aflu? 

— Allah! Numai ei doi ştiau. Dar pentru ce ţi-au spus şi ţie, 
eftendi? 

— Ce dracu', atât de prost eşti că nu înţelegi pentru ce? 

— Prost? Nu, prost n-am fost, nici nu sunt. Aha, ştiu eu de 
ce ţi-au spus! Ca să scape ei. Le-a fost frică de bătaie. Vor să 
fie liberi şi să ispăşim noi pentru ei. Nu, nu, asta nu se 
poate! Vreau şi eu să fiu liber, viaţa mea e tot atât de 
prețioasă ca a lor. Dacă-mi făgăduieşti că mă laşi în viaţa, îţi 
spun unde se află Mihbaja. 

— Ţi-am făgăduit doar adineauri că o să te cruţ şi eu mă 
ţin întotdeauna de cuvânt. Sa ştii însă un lucru: dacă mă 
minţi iar, eşti pierdut. Deocamdată, o să te închid pe 
corabie, până ce vom trece de Mihbaja, pe urmă eşti liber. 
Dar dacă încerci să mă tragi pe sfoară, nu mai e scăpare 
pentru tine. Pun să te răstignească de catarg, ca să te 
ciuruiască pe tine cel dintâi gloanţele duşmane. 

— O, Allah, blagosloveşte-mă cu îndurarea ta! Să mă 
răstignească! Vorbeşti serios, effendi? 

— Foarte serios. Ori nu cumva crezi că-mi arde ele glume? 
Singura voastră speranţă e să fiţi salvaţi la El Mihbaja, ceea 
ce nu se poate întâmpla, decât dacă am cădea în cursa care 
ni se întinde. Vezi însă că o cunoaştem şi ne putem feri de 
ea. Viaţa ta atârnă de mine. Alege. Adevărul şi viaţa sau 
minciuna şi moartea. 

— Adevărul şi viaţa, effendi. Fii sigur că n-o să te mai înşel. 

— De înşelat nu m-ai înşelat nici până acum şi nici nu e 
cum s-o facă, totuşi cer dovezi. Dacă mă minţi iar, peste 
două minute o să te bălăbăneşti de craca aia de colo. 
Aşadar: unde se află Mihbaja? 


— O să-ţi spun îndată, effendi. Văd eu bine că pe Abu 
Regig nu mă mai pot bizui şi scăparea numai de la tine 
poate să-mi mai vină. Cunoşti tu cursul Bahrului el Abiad de 
aici până la insula Aba? 

— Prea puţin. 

— Pe dreapta se află Gagumude, iar pe stânga Omm 
Deuglal, Nasabel, Omm Songur şi Omm Saf. Unui vas care 
alunecă repede pe apă nu-i trebuie mai mult de trei ceasuri 
să treacă de ele, pe urmă Nilul curge drept, fără să se 
abată din cale, o bună bucată de drum, spre nord. Coteşte 
apoi deodată spre stânga şi înconjoară pe trei părţi o insulă 
împădurită, cu copaci atât de deşi, încât pare că nu poate 
pătrunde picior de om în ea. Sunt însă mai multe poteci 
înguste şi tăinuite, care duc la un luminiş, unde s-a ridicat 
un fel de seribah, în care sunt îngrămădiţi acum foarte 
mulţi sclavi. La un vad, de unde se poate vedea departe pe 
apă, sunt santinelele care pândesc sosirea voastră... 

— Aşadar, la trei ceasuri de aici, dincolo de Omm Saf! 
Atunci laşi în urmă pe dreapta, djehelul Ain, nu-i aşa? 

— Da. Cât poţi să-l mai vezi, eşti încă în siguranţă, dar 
îndată ce l-ai pierdut din ochi, corabia poate fi zărită de 
santinelă. Mă crezi acum că ţi-am spus adevărul? 

— Da. De aceea voi fi şi eu îngăduitor cu tine. N-o să te 
închid, mai ales dacă vei răspunde mai departe la 
întrebările mele, fără să mă minţi. Acum n-am timp să ţi le 
pun. Deocamdată te voi lega aici de un copac şi voi veni mai 
târziu să te iau, căci nu vreau să ştie tovarăşii tăi că te 
ocrotesc. Ştiai liniştit, că nu ţi se întâmplă nimic. 

L-am legat aşa fel ca să nu se poată dezlega, dar nici prea 
strâns, să nu-l doară. Nu voiam să-l mai las la un loc cu foştii 
lui tovarăşi. Când m-am întors în tabără, reissul effendina 
îmi strigă răstit, ca să-laudă toţi: 

— Unde te tot plimbi? Mult o să mă mai laşi să aştept? Am 
făcut tot ce mi-ai cerut, acum dezleagă-mă! 

— Numai după ce mă voi încredința că soldaţii respectă 
scrisul tău şi am într-adevăr comanda vasului. Mă duc mai 


întâi să văd. 

— Eu vreau să fiu imediat liber! 

— Vrei? Te cred, însă trebuie să ştii că de acum încolo nu 
se ţine seamă decât de voinţa mea, nu de ata. 

— Nu mă scoate din fire, omule! Vezi să nu te căieşti când 
vom fi pe bord! 

— Mare nesocotinţă ai săvârşit. Ţi-ai dat gândurile pe faţă. 
Hârtia n-a avut alt scop decât să mă amăgească. Îndată ce 
te-ai fi văzut pe corabie, m-ai fi închis frumuşel în cămăruţa 
aia mică şi drăguță cu care m-ai ameninţat şi altă dată. 

Scoase o înjurătură de furie, apoi mă întrebă iar: 

— Deci n-ai de gând să mă duci pe corabie? 

— Nu ştiu încă, deocamdată mă duc singur. Ce se va 
întâmpla pe urmă, vei afla. Acum rămâi aici, sub paza lui 
Ben Nil şi a homrilor, care vor avea grijă să te porţi 
cuviincios şi respectuos, aşa cum se cuvine unui subaltern 
de-al meu. 

— Cum, îndrăzneşti tu, un creştin, care e un nimic pe 
lângă mine, să. 

Nu-şi putu sfârşi vorba, căci Ben Nil îl apucă de beregată 
cu mâna stângă, cu dreapta îi puse vârful cuţitului în piept 
şi-i zise ameninţător: 

— Dacă mai deschizi gura ca să-l batjocoreşti pe stăpânul 
meu, te ucid ca pe un câine. Are dreptate, el e acum 
comandantul vasului, cu drept de viaţă şi de moarte asupra 
echipajului, şi tu eşti sub ordinele lui. Ar fi trebuit să-ţi dai 
seama, înainte de-al jigni cu trufia şi disprețul tău, că e de o 
mie de ori mai deştept decât tine şi a dat într-un singur 
sfert de ceas dovadă de mai multă înţelepciune decât tu în 
toată viaţa ta. 

Nu credeam că o astfel de insultă l-ar intimida pe reiss, 
totuşi aşa se întâmplă. Se întoarse pe o parte, ca să nu mai 
vadă nimic, şi tăcu. l-am dat lui Ben Nil instrucţiuni pentru 
timpul cât lipseam din tabără şi m-am îndepărtat. M-am dus 
mai întâi la Hubahr şi l-am dezlegat, apoi am coborât 
amândoi la mal, ne-am suit în luntre şi am vâslit spre 


corabie. Am poruncit să fie ridicat Hubahr pe punte şi săi 
se lege picioarele, apoi am sărit şi eu după el. 

Aflaseră toţi că luasem comanda valsului şi am fost 
întâmpinat cu strigăte de bucurie, în cea mai mare parte 
pornite din inimă. Cum nu aveam timp de pierdut, le-am 
spus pe scurt ce aveam de gând. Soldaţii trebuiau să-mi 
jure toţi supunere, pe ceilalţi i-am scutit, căci eram sigur de 
devotamentul lor. 

Ridicarăm ancora şi „Vulturul” alunecă pe unde. Ne-am 
oprit abia când am ajuns atât de aproape de mal, ca să pot 
comunica lesne cu uscatul. Deşi credeam că mă pot bizui pe 
soldaţi, totuşi nu l-am lăsat pe niciunul să coboare de pe 
corabie, ca să nu dea deocamdată ochii cu reissul effendina. 
Am tras un glonţ, semnalul convenit cu Ben Nil că poate 
începe încărcarea plutei. Mai întâi coborâră râpa el homrii, 
ca să facă o punte de trecere, pe urmă îi aduseră pe 
negustorii prizonieri, ca să-i băgăm în cala vasului, apoi 
veni rândul cămilelor şi, pe urmă, am pus să se scoată barca 
noastră din ascunzătoare, ca s-o încărcăm cu merinde. 
Patru soldaţi voinici, buni vâslaşi, luară loc în ea. 

Acum trebuia să mă duc să-l iau pe reissul effendina din 
tabără, unde îl lăsasem în paza lui Ben NIL. 

— Bine că venişi, effendi, îmi zise el. Reissul effendina ăsta 
nu se astâmpără defel. De nu ştiu câte ori până acum era 
să-i înfig cuțitul în piept, ca să-l potolesc. 

— Nu mi-e mie frică de asta, râse reissul batjocoritor. Ştiu 
bine că prea îi e frică creştinului de Dumnezeul lui ca să 
cuteze să facă o astfel de faptă. Vreau neapărat să ştiu ce 
aveţi de gând cu mine. Pe negustori i-aţi luat de aici. Homrii 
au plecat şi ei. Dacă nu mă dezlegaţi imediat, pun să vă 
împuşte cum ajung pe bord. Eu, sunt vestitul reiss 
effendina, de care tremură o lume, şi ceea ce a-ţi făcut voi 
cu mine se pedepseşte cu moartea. Nu există îndurare 
pentru fapta voastră. 

— la nu te tot lăuda atât! i-am tăiat-o eu. Vrei să ştii ce o 
să se întâmple cu tine? Bine, o să-ţi spun chiar acum. Cred 


că-ţi sunt egal în toate privinţele şi ce se cuvine unuia se 
cuvine şi celuilalt. De aceea mă voi purta cu tine întocmai 
după, cum le-ai purtat tu cu mine. Ai fost comandantul 
„Vulturului” şi, în calitatea asta, ai avut neomenia să mă 
trimiţi cu patru oameni de-ai tăi la Matenieh, unde sperai să 
mă prăpădesc, ca sa scapi de mine. S-a întâmplat însă altfel 
şi, în loc să mă lauzi pentru izbânda mea, mă pizmuieşti şi 
mai mult. Acum sunt eu comandantul vasului şi te trimit cu 
alţi patru soldaţi şi aceeaşi barcă la insula Talak chadra, 
unde te aşteaptă acelaşi lucru care mă aştepta pe mine la 
Matenieh. Dacă eşti într-adevăr om destoinic - după cum te 
crezi - vei izbuti şi tu, cum am izbutit şi eu şi voi fi cel dintâi 
care să-ţi recunosc meritul şi să-ţi aduc laudele cuvenite. 

Efectul pe care-l făcură vorbele mele nu se poate închipui. 
Mă privi mai întâi buimac, ca şi când ar fi vrut să-şi dea 
seama că e treaz sau visează, pe urmă îmi aruncă o 
căutătură de parcă ar fi vrut să mă bage în pământ, după 
care izbucni în nişte înjurături cumplite. L-am lăsat să 
răsufle niţel şi, când vru să înceapă iar, l-am oprit zicându-i: 

— Înjurăturile şi ocările tale nu folosesc la nimic, 
dimpotrivă, mă îndârjesc şi mai mult. Chiar dacă aş fi vrut 
să iau în seamă prietenia noastră de odinioară, acum nu se 
mai poate, cu atât mai mult cu cât insulţi legea în care m- 
am născut. Spui că m-ai luat sub protecţia ta şi e tocmai 
dimpotrivă. N-am avut niciodată nevoie de ea, citu te-ai 
folosit mereu de ajutorul meu. Chiar să fi fost „câinele de 
creştin” - după cum zici - „omul fără căpătâi şi un 
derbedeu”, cum îţi place să mă numeşti - cu atât mai mult 
sunt de admirat că a fost pentru mine un fleac să-l birui pe 
vestitul reiss effendina şi să descopăr vicleşugul lui murdar. 

Vru să izbucnească iar, dar nu i-am dat răgaz. 

— Taci, i-am zis cu mânie, dacă nu vrei să-ţi astup gura cu 
un căâluş. Ceea ce vreau să-ţi mai spun e spre binele tău. Eu 
plec cu corabia. Tu vei găsi în barcă tot ce-ţi trebuie. Te 
sfătuiesc, însă, să te ţii cât mai ascuns, căci se află de aici 
până la djesireh Talak chadra oameni care umblă să te 


prindă şi să te omoare. „Vulturul” ţi-o va lua cu mult înainte, 
iar eu mă voi strădui, pe cât îmi va fi cu putinţă, să înlătur 
din calea ta primejdiile care te pasc în lungul drumului. Fii, 
mai ales, cu mare băgare de seamă când vei străbate 
ţinutul dintre Omm Saf şi Abu Seir. Aşa! Acum am isprăvit, 
poţi să fii sigur că vei găsi corabia la malul insulei Talak 
chadra. Ce vei face pe urmă cu mine, treaba ta! 

— O să te zdrobesc în picioare. o să te omor, câine! urlă el. 

— Încearcă! Au mai vrut şi alţii s-o facă şi au păţit-o. Rămâi 
sănătos! Să-ţi dea Allah o călătorie plăcută şi minte ca să 
recunoşti ce e spre binele tău. 

Începu să răcnească şi să urle ca scos din minţi, smucindu- 
şi legăturile, de credeai că o să şi le rupă într-adevăr. Nu m- 
am sinchisit însă de el, ci i-am spus lui Ben Nil să vină cu 
mine jos, la mal, până unde nu străbătea glasul reissului. 
Aici le-am dat celor patru soldaţi următoarea poruncă: 

— După ce va porni corabia, mai aşteptaţi ca la o jumătate 
de ceas, pe urmă să urce unul din voi râpa şi să-l dezlege pe 
reissul effendina. El vă va spune ce-am hotărât. 

Ne-am dus apoi la corabie şi am dat ordin să se ridice 
ancora. Locotenentul veni la mine şi mă întrebă cu teamă: 

— Plecăm fără reissul effendina, effendi? Ce o să se 
întâmple cu el? Şi ce o să spunem când vom fi traşi la 
răspundere pentru. 

— Linişteşte-te, totul e în regulă. Deoarece mi-a predat 
mie comanda, trebuie să ascultați de mine şi nu sunteţi 
datori să daţi socoteală nimănui. Puteţi dovedi oricui prin 
documentul acesta - pe care ţi-l dau acum - că aşaa 
hotărât însuşi reissul effendina. Cât despre soarta lui, fiţi 
liniştiţi, am avut eu grijă să nu i se întâmple nimic. Are 
motivele sale ca să nu plece odată cu noi; va veni însă mai 
târziu. Deocamdată trebuie să se ferească, fiindcă duşmanii 
îl pândesc ca să-l omoare. 

— Hm! spuse el, clătinând din cap. Simt eu că-mi vorbeşti 
diplomaticeşte. Nu că minţi, totuşi trebuie să fie altminteri 
de cum spui. Dacă n-ai fi omul pe care ştiu că ne putem 


bizui, m-aş împotrivi, aşa că te rog însă dă-mi cuvântul tău 
de onoare că nu i se va întâmpla nimic reissului şi puterea 
pe care ţi-a încredinţata nu va fi spre paguba noastră. Atât 
îmi ajunge. 

— Îţi dau cuvântul meu şi adaug că nu numai că nu va fi 
spre pagubă, ci spre folosul vostru. 

— Ajunge, effendi. Nu vreau să pătrund în secretele tale, 
fiindcă sunt de părere că e mai bine să nu le cunosc. Vezi că 
pot fi şi eu diplomat... 

Se linişti; eu de asemenea, căci era singurul care putea să 
se împotrivească poruncilor mele. 

leşirăm curând din braţul Nilului şi fluviul se întindea 
iarăşi înaintea noastră. „Vulturul” alerga ca o săgeată. De 
când lăsasem în urmă ostrovul îmi simţeam inima mai 
uşoară; de-abia acum mă socoteam cu adevărat biruitor. 
Fusese o mare îndrăzneală din partea mea ceea ce 
cutezasem; poate că mă aştepta una şi mai mare, nu mă 
temeam însă de ea, cu atât mai mult cu cât nu era acum 
timp să mă las pradă grijilor pentru viitor; prezentul mă 
preocupa. 

Trebuia să văd dacă prizonierii erau puşi la loc sigur şi 
unde să-i îngrămădesc pe toţi homrii. Mai erau şi cămilele, 
care ne dădeau de lucru. Fel de fel de întrebări la care 
trebuia să răspund, ordine şi iar ordine, aşa că trecu o bună 
bucată de vreme până să fie totul pus la punct şi să mă pot 
odihni şi eu puţin în cabina comandantului. 

Ben Nil stătea sus, pe covertă, şi-l hârţuiau toţi din toate 
părţile să le povestească ce s-a întâmplat. Îl oprisem să 
pomenească despre înfrângerea reissului effendina şi, cum 
nici locotenentului şi timonierilor nu le dădea mâna să 
spună ce ştiau, nu află niciunul dintre soldaţi că temutul lor 
comandant fusese legat burduf şi silit să rămână în urmă. 

Cât despre Hubahr, spionul, mă ţinusem de cuvânt, nu-l 
închisesem cu ceilalţi prizonieri la un loc. Când aceştia au 
fost aduşi pe corabie, stătuse ascuns, ca să nu-l vadă ei, şi 
acum se putea plimba liber pe punte. Numai. când trăgeam, 


seara, la mal, puneam să-l lege iar, ca să nu fugă peste 
noapte. De altminteri, nu l-ar fi putut supraveghea nimeni 
atunci, căci oamenii erau ocupați să aducă nutreţ pentru 
cămile, de pe mal. 

Drumul până la Omm Saf îl făcurăm fără să se petreacă 
nimic deosebit. Curând după vremea prânzului, trecurăm 
prin dreptul ei, dar ne aţineam într-adins pe partea cealaltă 
a fluviului, căci nu vroiam să se ştie că vasul nostru e 
„Vulturul”. Strânsesem toate pânzele, şi ne lăsam duşi 
numai de curentul apei. De aceea ne-au trebuit trei ceasuri 
încheiate până să ajungem la cel din urmă cot, de la care nu 
ne mai despărţea decât un ceas de drum până la Mihbaja. 
Am poruncit să se îndrepte vasul spre o limba de pământ şi 
am ancorat la un loc mai ferit. Catargele şi partea dinspre 
mal a corăbiei, fură acoperite toate cu verdeață, ca să nu se 
poată desluşi dintre copacii şi tufele de pe mal. 

Nimeni, nici chiar Hubahr nu ştia pentru ce mă oprisem 
acolo. Răspândisem numai zvonul că expediţia ne va aduce 
o pradă bogată, ceea ce-i înveselise pe toţi. Ceva hotărât 
nu-i spusesem nici măcar locotenentului. 

Când văzu pregătirile pe care le făceam, bănui 
numaidecât că e în legătură cu ceea ce pusesem la cale şi 
mă întrebă dacă e într-adevăr aşa. l-am spus şi lui tot ce 
ştiam de la Hubahr. Deveni atât de agitat, încât abia l-am 
putut potoli să nu afle întreg vasul despre ce e vorba. Mă 
rugă să-i împărtăşesc şi lui planul. Nu făcusem însă încă un 
plan hotărât, căci nu mă încredeam îndeajuns în cele ce-mi 
spusese Hubahr. Vroiam să-l iau pe acesta prin surprindere, 
ca să mă încredinţez dacă e adevărat sau nu ce aflasem de 
la el. 

L-am trimis pe locotenent să-l aducă la mine în cabină. Ca 
întotdeauna când ancoram, pusesem şi de astă dată să-l 
lege. Dar în loc ca locotenentul să se întoarcă, am auzit 
curând după plecarea lui gălăgie pe punte, urmată de o 
detunătură de armă. Am alergat într-acolo şi i-am văzut pe 


toţi aplecaţi peste parapet şi privind spre apă, în vreme ce 
Ben Nil venea spre mine cu puşca ridicată strigând: 

— Bine fac eu că nu mă despart niciodată de arma asta a 
mea. Să n-o fi avut acum la mine, îmi scăpa. 

— Cine? 

— Ticălosul ăla de Hubahr. Abia apucase locotenentul să-l 
dezlege, că l-am văzut făcându-şi loc cu coatele printre 
soldaţi, ca să sară peste parapet pe mal. De sărit a sărit el 
nu-i vorbă, dar nu pe uscat, ei în iad, fiindcă nici n-a apucat 
să pună bine piciorul pe pământ, că l-a şi nimerit glonţul 
meu, taman în cap. 

Era într-adevăr după cum spunea Ben Nil. Când m-am 
uitat peste parapet, l-am văzut pe Hubahr cu capul găurit 
de glonţ, zăcând fără suflare pe mal. Numai picioarele îi 
rămăseseră în apă. Vrusese să le dea de veste celor de pe 
Mihbaja ce-i aştepta. Nu mai puteam afla acum, fireşte, 
nimic de la el, eram totuşi mulţumit că nu-l iscodisem mai 
înainte; mi-ar fi întins poate o cursă, pe când acum trebuia 
să mă bizui numai pe mine - şi singur nu mă puteam trage 
pe sfoară. 

Locotenentului îi venea să se bată singur de necaz, dar l- 
am rugat să se astâmpere, căci cu asta n-ar fi înviat mortul. 

— Vezi că am fi aflat de la el totul despre Mihbaja. se 
tânguia el. Aşa nu ştim altceva nimic, decât că se află la un 
ceas de drum de-aici şi poate că nici asta n-o fi adevărat. le 
pomeneşti că ticălosul vroia numai să te amăgească. 

— Nu, spunea adevărul, de asta sunt sigur. 

— Bine-ar fi să fie aşa. Ce zici, effendi, n-am putea să-i 
silim pe ceilalţi prizonieri să ne spună ce ştiu? 

— Nu ştiu poate nici cât mine, şi e de prisos să ne mai 
pierdem timpul degeaba. 

— Dar cum putem ataca Mihbaja, dacă nu ştim nimic 
despre ea şi e şi atât de bine păzită? 

— Ştiu eu pe cineva care, deşi n-o cunoaşte încă, o s-o 
cunoască în curând. 

— Cine e acela? 


— Eu. 

— Allah! Nu cumva vrei să te duci singur acolo, ca să 
iscodeşti? 

— Ba da. 

— Lasă-te păgubaş, effendi, ascultă-mă pe mine. Ar 
însemna să te duci la o moarte sigură. 

— Am trecut eu prin primejdii şi mai mari. 

— Nu cred. Nu se poate să nu te simtă când te vei apropia 
pe furiş de ea. 

— Cine îţi spune că vreau să mă apropii pe furiş? 

— Ce face? Aşa, făţiş?! 

— Da. Pe furiş nu m-aş putea strecura decât prin întuneric 
şi cum vrei să nimeresc potecile cele ascunse prin pădure, 
când nu cunosc dinainte locurile? 

— Să te apere Allah de diavol şi de toţi nepoţii şi 
strănepoţii lui! Au să te recunoască şi au să te împuşte pe 
loc. 

— Nimic nu mă face să bănuiesc că e cineva pe-acolo care 
mă cunoaşte. Doar vreunul dintre oamenii lui Abd Asl, dar 
aceia au fost duşi atunci toţi la Khartoum, ca să-şi ia 
pedeapsa. Şi apoi, m-am schimbat foarte mult în timpul din 
urmă. Am slăbit ca un schelet, din pricina arşiţei, şi m-am 
înnegrit ca un arap. Să-mi mai pun şi un plasture pe obraz 
şi nici dracu' nu m-ar mai recunoaşte! 

— O fi, nu zic ba, totuşi ce vrei să faci tu e din cale-afară de 
primejdios şi nu te-aş sfătui defel. Ce se alege de noi dacă ţi 
se întâmplă o nenorocire? Ascultă, rogu-te, ce spun şi 
timonierii, şi Ben Nil. Fă-mi hatârul. Să ne sfătuim cu toţii. 

— Bine hai să te ascult; să ştii însă că nu e vreme de 
pierdut, căci vreau să fiu la Mihbaja înainte de a se însera. 

Se ţinu sfat şi toţi fură de părere că era o mare 
nesocotinţă ceea ce vroiam eu să fac. Mai ales Ben Nil se 
ruga de mine ca de Dumnezeu să nu mă duc. Când văzu, 
însă, că stăruinţele tuturor erau zadarnice, „Fiul Nilului” 
vru cu orice chip să meargă şi el cu mine. Nu puteam să-l 
iau, căci primejdia ar fi fost atunci şi mai mare. 


Încuviinţasem consfătuirea numai „pro forma” şi, cum 
ţineam dârz la hotărârea mea, n-avură încotro, trebuiră să 
se supună în cele din urmă. 

Pregătirile pentru ceea ce voiam să întreprind au fost 
uşoare. Mi-am pus un plasture, într-adins murdar, ca să 
pară că-l port de multă vreme, de-a curmezişul, pe obrazul 
stâng, şi am cerut îndărăt pulberea de aur pe pare i-o 
dădusem lui Ben Nil şi celor patru soldaţi. Într-unul din 
săculeţe am dat peste inelul cu pecetea lui Abu Regig; îmi 
prindea foarte bine şi l-am pus îndată pe deget. Armele le- 
am lăsat pe corabie şi n-am luat cu mine decât un cuţit şi o 
flintă arabă. La planul meu contribuia şi ordinul pe care l- 
am dat să se aducă pe punte cadavrul lui Hubahr, să-l 
spânzure de un catarg şi să se lege seara prizonierii lângă 
el, ca să fie, mai ales Abu Regig, bine văzuţi de pe mal. 
Locotenentul fu de părere că era o mare neprevedere din 
partea mea, dar Ben Nil zise: 

— Să faci întocmai cum îţi porunceşte effendi! Ştie el ce 
ştie şi chibzuieşte bine lucrurile. De multe ori ţi se pare 
anapoda ce vrea, dar atunci şiretlicul e mai al dracului. 

Am mai dat şi alte ordine, pentru cazul că nu m-aş întoarce 
până la miezul nopţii, apoi am coborât pe mal. 

Am luat-o prin pădure, ţinând drumul paralel cu fluviul. 
Nu mă amăgeam defel asupra primejdiilor care mă 
aşteptau, exista însă în mine o voce lăuntrică, pe care mă 
bizui întotdeauna şi care nu m-a înşelat niciodată. Atunci, 
mai ales, mă simţeam foarte vesel şi eram sigur că aveam să 
ies din afacerea aceea cu faţa curată - aşa pârlită cum era. 

Malul era nu prea înalt şi pădurea prea puţin întinsă, încât 
am străbătut-o repede. Mi-am întipărit bine în minte 
locurile pe unde treceam, ca să le recunosc la înapoiere. 
Apoi am luat-o la picior, cât îmi îngăduia terenul, spre 
Mihbaja. Fâşia de pădure făcea acolo un cot ascuţit, după 
care eram sigur că trebuie să se afle limba de pământ unde 
îşi tăinuiau negustorii de sclavi „marfa”. Am văzut înaintea 
mea un desiş de tufe şi dincolo de ele. un călăreț. 


Era într-adevăr un om călare, dar nu pe cămilă, ci pe cal, 
ceea ce e, prin părţile acelea, ceva foarte rar. 

Mi-am văzut liniştit de drum; când dădu cu ochii de mine, 
îşi opri calul, şi mă aşteptă. Trebuie să mărturisesc că 
împrejurările, mă sileau să mă slujesc de o minciună şi rog 
cititorii să mă ierte, dar ar fi fost o nebunie să spun 
adevărul. Sunt din acei oameni care fac o deosebire între a 
minţi şi a nu spune adevărul, tot aşa ca între un şiretlic şi 
un vicleşug. 

Când m-am mai apropiat, am băgat de seamă, spre marea 
mea mirare, că o plasă care slujeşte ca apărătoare de 
țânțari, acoperea calul cu totul. 

Călărețul era un om între două vârste - nici tânăr, nici 
bătrân - avea o atitudine trufaşă şi poruncitoare şi mă 
măsură cu o privire atât de bănuitoare, că pe altul l-ar fi 
băgat în sperieţi. Când m-am aflat în faţa lui, am încrucişat 
mâinile pe piept şi am vrut să-l salut. Mi-o luă însă înainte, 
căci puse numai o mână pe piept şi zise: 

— Es selahm' aleikum. 

Era deci un adept al regulilor stricte, care cer călăreţului 
să salute întâi pe drumeţul întâlnit în cale. 

I-am răspuns în dialectul său: 

— Aleikumu's selahmu wa rahmatu - Uahi wa barakatuh - 
reverse-se pacea peste voi, îndurarea lui Dumnezeu şi 
binecuvântarea sa. 

Mă privi şi mai întunecat, duse mâna la patul pistolului pe 
care-l purta în brâu, şi întrebă scurt: 

— Eşti străin? 

— Da. 

— Ai mai fost prin locurile astea? 

— Nu. 

— La ce-ai venit? 

— Nu pot s-o spun decât aceluia care porunceşte aici. 

— Cine e acela? 

— Nu ştiu. 


Întrebările şi răspunsurile erau repezi ca fulgerele. Mă 
uitai fără teamă în ochii lui, care se întunecau tot mai mult 
şi mă priveau, din ce în ce mai ameninţător. 

— Ştii tu unde te afli? mă cercetă mai departe. 

— Probabil în apropierea Mihbajei. 

— Allah! Eşti străin şi totuşi cunoşti numele ăsta? De la 
cine, şi pe ce cale l-ai aflat? 

— Nici asta nu pot s-o spun decât stăpânului. 

— Bine, vino! 

Sună mai degrabă a ameninţare decât ca o invitaţie. Trecu 
cu calul printre tufele care se închiseră în urma noastră, pe 
urmă se opri şi-mi zise iar: 

— Dacă vrei într-adevăr să te duci la stăpânul Mihbajei, ia- 
o înainte. Vai şi-amar de tine dacă eşti o iscoadă. 

Scoase pistolul de la brâu, şi trase cocoşul. Eu mergeam 
înainte, el în urma mea. Nu-mi era defel plăcut să ştiu că 
numai cu o singură apăsare pe trăgaci mă putea trimite pe 
lumea cealaltă. 

Străbăturăm o potecă şerpuită şi ajunserăm la un gard 
înalt de mărăcini. La un strigăt al său, se deschise o poartă 
şi intrarăm într-un luminiş întins. Paznicul închise poarta la 
loc. 

În luminiş se aflau o mulţime de colibe, mai mici şi mai 
mari, printre care forfoteau indivizi al căror chip te înfiora. 
Pe urmă am văzut un fel de şoproane lungi şi scunde, la uşa 
cărora stăteau aruncate grămezi mari de lanţuri şi juguri. 
Aha, asta era închisoarea pentru „regiq”, despre care 
vorbise Hubahr. Mă găseam în mijlocul unei seribah, iar 
locuitorii acestuia se înghesuiau să mă vadă mai bine. Spre 
mulţumirea mea, nu era nici o mutră cunoscută printre ei. 
Se aşezară pe două rânduri până la una din colibele mai 
arătoase, care părea să fie a „şefului”. Călărețul descălecă, 
zise numai „el gallad”108 şi intră în colibă. Am fost împins 
după el. 

Coliba era din crengi şi lut. Din tavan atârnau ouă de struţ, 
simbolul rodniciei şi al nesfârşitului. O firidă arăta locul de 


rugăciune. Pe pereţi, bice cu sfârcul înnodat şi câteva 
iatagane cu tăişul mâncat de rugină, din pricina sângelui 
neşters. O bancă pentru legat cei care trebuiau bătuţi la 
tălpi şi un butuc de retezat capul alcătuiau un tablou 
înfiorător. Era locuinţa unui foarte cucernic şi foarte crud 
musulman. 

Individul se aşeză pe covoraş şi începu să resfire nişte 
mătănii, în vreme ce buzele lui murmurau o rugăciune. Se 
întrerupse însă când intră un negru uriaş, care luă din cui 
un iatagan şi se postă fără să spună un cuvânt alături de 
mine. Acesta era drăguţul de „el gallad” - sau gealat, cum 
le zic, arabii călăilor - care îşi cunoştea pesemne bine 
meseria, fiindcă nu o făcea de ieri, de alaltăieri... 

— Acum viaţa ta atârnă numai de un fir de păr, începu 
individul. Iataganul îţi poate reteza capul fără să ştii când şi 
cum. Auzit-ai tu vreodată de lumruk el Murabit109? 

— Nu, am răspuns eu. 

Abia am scos cuvântul din gură şi călăul ridică iataganul 
gata să dea. Celălalt îi făcu însă un semn cu mâna, apoi 
urmă: 

— Tuturor care au venit aici şi nu cunoşteau numele ăsta, 
li s-a tăiat capul. Cu tine sunt însă îngăduitor, fiindcă ai o 
privire de copil nevinovat, lumruk el Murabit sunt eu şi 
stăpânesc El Mihbaja. Întâia întrebare nu ţi-a adus 
moartea, deşi ţi-a lipsit răspunsul, a doua însă nu te mai 
poate scăpa. De la cine ştiai unde se află Mihbaja? 

Aşa deci: o privire de copil nevinovat! Şi eu care nu-l 
slăbeam din ochi pe călău. Dacă ar fi repezit într-adevăr 
iataganul, în clipa următoare ar fi fost el, nu eu, un cadavru 
şi „musiu” lumruk asemenea. Eram hotărât la orice. Nu mă 
lăsam eu omorât cu una cu două, cum credeau mieluşeii de 
acolo. 

Am dat chipului meu o expresie şi măi nevinovată şi am 
răspuns fără să mă tulbur: 

— De la Hubahr, cel mai devotat învățăcel al murabitului 
din Aba... 


— Allah! strigă lumruk cu bucurie. L-ai văzut pe Hubahr. 
Unde şi la cine se află acum? 

— La Abu Regiqg, care îţi trimite prin mine inelul acesta. 

Am scos inelul din deget şi l-am pus în palma întinsă a 
individului. Abia îşi aruncă ochii pe el şi zise în grabă: 

— Chatimul110 lui Abu Regig! Ca să-l încredinţeze el 
cuiva, trebuie să ţină mult la omul cuii l-a dat şi vestea e de 
mare însemnătate pentru noi. Vino încoace şi aşază-te la 
dreapta mea. Spune acum ce ai de spus, eu te ascult. 

Îmi venea să chiui de bucurie. Îmi ajunsesem scopul şi 
izbânda era a mea dacă, bineînţeles, nu se ivea ceva 
neaşteptat: 

După ce m-am ploconit adânc, de trei ori, m-am aşezat, 
dar nu la dreapta, ci la stânga lui, în semn de respect, ceea 
ce păru că-l măguleşte foarte mult, apoi am început: 

— Vestea pe care ţi-o aduc e şi bună, şi rea. Bună, fiindcă 
numai să vrei, peste câteva ceasuri reissul effendina şi Kara 
Ben Nemsi vor fi în mâinile tale. Rea. 

N-am apucat să urmez căci „Pumnul sfântului” sări drept 
în picioare, bătu din palme şi strigă cu bucurie: 

— În sfârşit, în sfârşit, în sfârşit. Hamdulillah! Vin, vin! Se 
aruncă de-a dreptul în pumnul de neîndurat al „Sfântului”, 
care îi va zdrobi fără milă. Unde sunt? Spune repede unde 
sunt! 

— La cotul cel mai apropiat de aici al Nilului. 

— Atât de aproape! Pentru ce nu s-au dus mai departe şi 
au ancorat acolo? 

— Fiindcă vor să atace Mihbaja. 

Bucuria îi pieri numaidecât şi întrebă înspăimântat: 

— Să ne atace? Păi habar n-au de Mihbaja. 

— Aici te înşeli. L-au bătut atât pe bietul Abu Regig, până 
ce a mărturisit tot. I-au sfâşiat, săracul, carnea de pe tălpi, 
Şi... 

— Aşadar, mă întrerupse el, se află în puterea lor? 

— Da, cu toţi oamenii lui, ba şi, cu cei care au venit de la 
Omm Karn. 


Scoase un geamăt de durere, căzu iar pe covor şi mă zori 
să-i povestesc mai departe. 

— Numele meu e Ben Sobata, am continuat. Locuiesc în 
Guradi, dincolo de munţii Katuli, şi-l cunosc pe Abu Regig 
mai de mult, fiindcă fac şi eu negoţ de sclavi, ca şi el. Numai 
că îmi aduc marfa prin pustiul Bajuda, până în ţinutul 
berber. Drumul ăsta a ajuns acum atât de primejdios, că m- 
am gândit să-l schimb şi s-o iau pe unde umblă Abu Regig. 
Încercarea a izbutit, după cum îţi pot dovedi îndată. 

Am scos de la brâu punga cu pulbere de aur, am deschis-o 
şi i-am pus-o dinainte. O cântări în mână şi exclamă: 

— Mashallah, mare încredere ai în mine! Ce-ai face dacă 
nu ţi-aş mai da-o îndărăt? 

— 'Ţine-o, dinspre partea mea. 

Ştiam bine că-mi va ajunge iar în mană, cu el dimpreună. 
Apoi am adăugat: 

— Ştiu eu bine că n-o să te bucuri tu la avutul unui drept- 
credincios care se bizuie pe cinstea ta. Dar ascultă mai 
departe. Mi-am vândut sclavii la Omm Ebeil şi mă întorceam 
cu plata la Kaka. De aici vroiam să mă duc la insula Aba - 
căci aflasem despre „Sfântul” care propovăduieşte acolo 
învăţăturile adevărate ale profetului - ca să sărut urma 
paşilor săi. 

— Foarte frumos din partea ta. Eu sunt „Pumnul sfântului” 
şi o să pun o vorbă bună pentru tine. Pe urmă? 

— La Kaka nu era nici o corabie şi mi s-a spus că nici nu o 
să treacă vreuna în curând. Atunci a sosit reissul effendina 
cu a lui. L-am rugat să mă ia şi pe mine cu el şi s-a învoit. 

— Allah akbar! Ce curaj pe tine! Te asemeni cu o turturea 
care cutează să caute adăpost sub aripa unui vultur. 
Oameni ca tine mai rar şi simt că o să mă împrietenesc cu 
tine. Şi ai plecat într-adevăr cu el? 

— Da, căci îi plăcusem de la întâia privire. Stătea adesea 
de vorbă cu mine. Dar a fost voia lui Allah ca în drum spre 
Kuek să-i cadă în mână Abu Regig, cu şaizeci de sclavi. Eu 
ce putere aveam! Îţi închipui şi tu spaima mea. Abu Regiqg a 


fost atât de înţelept, că s-a făcut că nu mă cunoaşte când m- 
a văzut. L-a fulgerat numaidecât gândul că eu l-aş putea 
scăpa. Nu ştiu de unde până unde a aflat reissul effendina 
despre El Mihbaja, scurt, vroia acum să-l silească pe Abu 
Regiq să-i spună tot ce ştie. Bietul om s-a zbătut cât a putut, 
dar când l-au zdrobit în bătăi, n-a mai avut încotro. Le-a 
spus că seribahul se află aici; mai mult nu ştia nici el, fiindcă 
atăt îi spusese Hubahr şi lui. Atunci l-au luat pe ăsta la 
cercetări. Hubahr însă şi-a pus pecetea tăcerii pe buze şi n- 
a vrut să mărturisească nimic. Dacă au văzut aşa, l-au 
împuşcat. 

— L-au împuşcat pe Hubahr? O! Allah! Adevărat? 

— Da. L-au împuşcat şi pe urmă l-au spânzurat. 

— Când şi unde? 

— Acum câteva ceasuri, când a ancorat corabia. 

— Săracu'! Un om atât de cucernic şi bun. Lua-i-ar dracul 
pe ucigaşi să-i ia! Parcă ziceai că i-aş putea avea lesne în 
mână? 

— Da, dacă ai vrea să asculţi sfatul meu. Mult s-ar mai 
bucura sufletul meu să izbutim. 

— Spune şi te ascult. Dar cum de ai putut să pleci de pe 
corabie şi să vii încoace? 

— Să vezi. Kara Ben Nemsi are o încredere oarbă în mine. 
Nu aflaseră altceva nimic decât că Mihbaja se găseşte cam 
pe aici, când Hubahr a luat taina cu el pe lumea cealaltă. Ca 
să vă prindă, trebuiau să caute anume locul unde e 
Mihbaja. Le-am spus atunci minciuna - să mi-o ierte Allah - 
că am mai fost prin părţile astea pe când eram djelabi111. 
I-a blestemat pesemne Allah cu orbirea, că m-au însărcinat 
pe mine să găsesc Mihbaja. Am primit cu bucurie şi m-am 
furişat până la Abu Regig, ca să-i spun. N-am putut vorbi cu 
el decât vreo câteva cuvinte, dar a avut timp să-mi dea 
pecetea şi să te roage pe Mohammed şi toţi sfinţii califi să 
faci tot ce ţi-o sta în putinţă să-i scapi chiar la noapte, 
fiindcă mâine ar fi prea târziu. 

— De ce prea târziu? 


— Pentru că mâine Mihbaja o să fie luată cu asalt. 

— N-au să izbutească, fiindcă nu te mai întorci să le spui 
unde se află. 

— Bine-ar fi să fie aşa. Dar vezi că dacă nu mă întorc, 
reissul effendina o să creadă că am căzut în mâinile tale şi 
pune după miezul nopţii pe soldaţi să-i omoare pe toţi 
prizonierii. 

— Auzi! Câinele şi feciorul de câine din neamul câinesc! 
Atunci se înţelege că trebuie să te întorci, fie numai de 
hatârul lui Abu Regiqg, care o să se bucure când o afla că te- 
ai întâlnit cu mine. Aurul însă să-l laşi aici, ca să nu ţi-l ia 
tâlharii ăia ai reissului effendina. O să ţi-l păstrez eu până 
ce i-om avea pe toţi în mână. 

— Chiar te rog să-mi faci binele ăsta. E mai sigur la tine 
decât în buzunarul meu. 

— Văd că eşti tot atât de înţelept pe cât eşti de viteaz. Zici 
că vor să-i ucidă pe prizonieri până la ziuă. Trebuie atunci 
să-i scăpăm chiar în noaptea asta. Nu ajunge însă să-mi 
descrii corabia şi unde e ancorată, se cere s-o văd cu ochii 
mei. Ai putea-o nimeri pe întuneric? O să se însereze în 
curând şi rugăciunea amurgului se apropie. 

— O s-o nimeresc, fii pe pace. 

— Dacă-i aşa, să plecăm îndată după rugăciune, ca să văd 
eu cum stau lucrurile. Pe urmă ne întoarcem aici să luăm 
atâţia războinici de câţi avem trebuinţă. 

— Cum, să merg şi eu cu tine? 

— Fireşte! Zici ca prizonierii vor fi ucişi în zori dacă nu te 
înapoiezi pe corabie, deci ai destulă vreme, până atunci. 

Hotărârea lui îmi cam încurca socotelile, dar am tăcut, ca 
să nu trezesc bănuieli. Nădăjduiam însă că voi găsi eu un 
mijloc s-o şterg la vreme. 

Mă întrebă de ce am plasturele pe obraz şi i-am spus că 
din pricina unei tăieturi pe care o căpătasem la o vânătoare 
de sclavi, ceea ce mări şi mai mult simpatia pe care mi-o 
câştigasem din partea „Pumnului sfântului”. 


Se înserase şi venise timpul rugăciunii. Aceasta se făcea 
după regulile sectei el gureşi, pe care eu nu le cunoşteam; 
am fost deci scutit s-o spun cu glas tare după ceilalţi, o 
favoare care mi se făcea numai mie, dar care nu era admisă 
şi altuia din seribah. Iată însă că era o persoană pe care nu 
m-aş fi aşteptat pentru nimic s-o întâlnesc aici şi care nu 
respecta aceste reguli. 

Curând după rugăciune veni unul dintre paznici şi-i spuse 
lui lumruk: 

— Stăpâne, încăpăţânatul ăla afurisit ce ne-a fost trimis 
alaltăieri de „Sfânt” n-a vrut nici acum să facă rugăciunea 
după terika noastră. Ce pedeapsă porunceşti să-i dăm? 

— Adu-l încoace. O să-l bag în pământ! 

La lumina celor două lămpi de ulei care ardeau în colibă 
am putut desluşi chipul individului care fu împins acum 
înăuntru. Pletele lui lungi atârnau în şuviţe încâlcite pe faţa- 
i uscată, şi suptă de foame. Ochii i se adânciseră în fundul 
capului. Era acoperit cu nişte zdrenţe care abia îi 
ascundeau goliciunea, iar trupul i se încovoiase ca al unui 
bătrân. Nimic nu mai rămăsese din omul mândru şi falnic 
pe care-l cunoscusem odinioară. şi totuşi l-am recunoscut. 
Era Ssali Ben Agil, propovăduitorul kurd care-l căuta pe 
mahdiu, noul Mesia. 

Stăteam cu faţa cam întoarsă şi plasturele şi pielea mea 
arsă de soare mă schimbau îndeajuns ca să nu fiu 
recunoscut. 

Oare cum ajunsese el, în căutarea mahdiului, tocmai aici? 
Omul acela mândru stătea acum încovoiat şi umilit, în faţa 
„Pumnului sfântului” şi trebuia să rabde cuvintele 
batjocoritoare pe care i le spunea: 

— Câine, fecior de câine şi neam de căţea, iar te-ai 
răzvrătit, după câte aud! Nu ţi-a ros încă destul foamea 
măruntaiele? O să te las să rabzi de sete până ce s-o împlini 
voia murabitului şi o să recunoşti dogmele lui. L-ai jignit cu 
învăţăturile tale şi l-ai supărat cu îndoielile care i le-ai spus 
în faţă. De aceea ai şi atras mânia asupră-ţi şi n-o să se 


îndure de tine până ce nu te vei converti la sfânta lui 
terika112. Dacă însă o recunoşti, are să te ridice la mare 
rang, căci Allah ţi-a dat darul vorbirii, care pătrunde adânc 
în sufletul noroadelor. El e mahdiul pe care-l cauţi de atâta 
vreme. 

— Nu-l mai caut; acum caut iubirea. răspunse el cu glas 
adânc şi stins. 

— Iubirea! Cu nebunia asta a ta l-ai scos din fire pe 
„Sfânt”. I-ai împuiat urechile povestindu-i mereu despre 
viermele ăla străin de la care te-ai molipsit. Acu' îl 
cunoaştem şi noi. Diavolul l-a împins încoace, ca să-l atragă 
pe calea pierzaniei. 

— Chodeh, o, Doamne, strigă Ssali, îndreptându-şi cu o 
smucitură trupul. Kara Ben Nemsi se află la Bahr el Abiad? 

— Da. Peste câteva ceasuri va fi zdrobit de „Pumnul 
sfântului” şi nu se va alege nici praful de el. 

Chipul supt al prizonierului se lumină deodată, ridică 
mâna ca o ameninţare şi zise cu glas schimbat: 

— Nu există pumn care să-l zdrobească, iar al său va 
nimici toţi duşmanii care îi stau în cale! Îl ştiu eu; Iubirea 
Domnului îl însoţeşte pretutindeni şi nici o ură omenească 
nu-l poate ajunge... 

— Taci, nenorocitule. Cauţi să aperi pe ghiaurul acela 
blestemat, duşmanul tuturor drept-credincioşilor adevăraţi. 
Gândeşte-te că vei fi vândut ca sclav, dacă nu-ţi deschizi 
inima la învăţăturile cele adevărate. Adeptul ăsta al 
Răstignitului e duşmanul de moarte al murabitului, trebuie 
expediat în iad. Vrei să pieri odată cu el? 

— Mai bine cu el în iad, decât cu murabitul în rai. Credinţa 
lui te duce din iad în cer, pe când învăţăturile voastre pline 
de ură fac din rai un iad. Priveşte-mă! Oare ura cu care m- 
aţi adus în halul ăsta e adevărata cale la făgăduinţele de 
fericire ale profetului? Ghearele urii, pe care mi le-aţi înfipt 
în suflet şi în trup, sunt oare braţele moi ale huriilor care 
întâmpină „dincolo” pe musulman? Pomenindu-l pe creştin 
s-au năruit şi mai mult nădejdile voastre că mă veţi atrage 


de partea voastră. Îl numeşti „câine, vierme, ghiaur”; el 
însă e adevăratul drept-credincios, pe când sufletele 
voastre sunt nişte putregaiuri. E aici. pe aproape. Acum ştiu 
pentru ce şi pentru cine trebuie să mă rog! 

— Nu cumva pentru el, om cu mintea rătăcită? se răsti 
Ilumruk cu glas tunător. 

— Da, pentru el, răspunse Ssali calm. 

Stăpânul Mihbajei sări ca ars, se repezi la prizonier şi-i 
şuieră în faţă: 

— Aşa? Ăsta e ultimul meu cuvânt: îţi dau timp până în 
zorii zilei, când ghiaurul se va zvârcoli în ţărână la 
picioarele mele. Dacă până atunci, te-ai hotărât să fii de-al 
nostru, vei deveni conducătorul vestit al miilor şi 
milioanelor de drept-credincioşi; dacă însă continui să 
aiurezi ca acum, vei avea bucuria să împărtăşeşti soarta 
mult iubitului tău ghiaur. 

— Nu e nevoie să aştepţi până în zori; mă lipsesc de 
noroacele voastre şi-l aleg pe ghiaur. 

E lesne de înţeles plăcerea pe care mi-o făceau cuvintele 
lui. Cum aş fi putut să-l fac să priceapă că sunt atât de 
aproape de el! Trebuia însă să fiu cu băgare de teamă, căci 
urmările ar fi fost cât se poate de primejdioase. Dar nu mi-a 
fost pesemne dat să tac, căci lumruk veni lângă mine şi zise 
cu glas hotărât: 

— Bine, voia ţi se va împlini, soarta ţi-e pecetluită. Apoi, 
adresându-mi-se, adăugă: 

— Eu nu l-am văzut încă pe ghiaur, dar tu, Ben Sobata, ai 
călătorit cu el de la Kaka până aici şi-l cunoşti bine. Spune, 
e într-adevăr câinele ăsta în stare să sucească mintea oricui 
îl aude lătrând? 

Acum îi puteam da de înţeles lui Ssali că mă aflam acolo. 
Trebuia s-o fac însă, cu mare prevedere. Deocamdată 
vroiam să mă recunoască după glas. De aceea am răspuns, 
fără să mi-l schimb: 

— Nu e ce se cheamă un om frumos şi n-are nimic mai 
deosebit în înfăţişarea lui. Cred că dacă l-ai vedea ai fi 


foarte dezamăgit. 

— Poate că se preface? 

— Mai ştii! Am băgat de seamă că la auzul glasului meu 
Ssali tresări, mă privi cu încordare, pe urmă închise ochii. 
Să fi vrut să acopere strălucirea de bucurie care îi apăruse 
în ochi? Lucrul acesta îmi dădu curaj, aşa că am continuat: 

— Ceea ce ştiu e că e un vajnic vânător. Până a nu se 
întâlni cu reissul effendina, a colindat Nilul Albastru: a fost 
la Khoi şi de acolo în sus, până la Musallah el amwat, unde a 
ucis ursoaica fără de moarte. 

— O ursoaică fără de moarte? N-am auzit încă de aşa ceva. 

— Şi totuşi e adevărat. Pe urmă a legat prietenie cu 
marele trib arab al bebbehilor şi a putut scăpa, la un han 
din Khoi, pe unul din ei, care era să fie dus în robie şi asta 
numai prefăcându-se că nu se cunosc. 

— Zău? Are haz! Te rog să-mi povesteşti şi mie cum s-a 
întâmplat, dar nu acum, ci mâine dimineaţă, când voi avea 
mai mult timp să stăm de vorbă. 

După ce spuse aceste cuvinte, lumruk se întoarse iar spre 
prizonier şi-i zise: 

— Nu ţi se dă nici astă seară nimic de mâncare; mâine vei 
fi încătuşat de ghiaur şi puteţi vorbi atunci cât veţi vrea 
despre iubirea pe care o cauţi fără s-o găseşti. 

— Am şi găsit-o, răspunse Ssali, cu un glas cu totul 
deosebit faţă de cel de până atunci. Sunt încredinţat că voi 
fi mâine cu el şi mă bucur cum se bucură floarea când după 
o iarnă aspră vede întâia rază de soare de primăvară. Allah 
să-ţi dăruiască în noaptea asta un somn liniştit şi o 
deşteptare veselă, o, lumruk el Murabit! 

Aşadar mă recunoscuse şi mă înţelesese şi ştia că „Pumnul 
sfântului” nu-l mai poate ţine încătuşat, ca să-l chinuiască. 
Urarea pe care o făcuse fusese spusă, fireşte, în batjocură 
şi când unui om în situaţia lui îi arde de ironii, e cel mai bun 
semn că în sufletul său a încolţit nădejdea. 

După ce prizonierul fu scos din colibă, se făcu rugăciunea 
de seară, apoi lumruk îl chemă pe unul dintr-ai săi şi-l 


trimise să aducă alţi cinci care trebuiau să ne însoţească. 

— Pricepi graiul şillucilor, Ben Sobata? mă întrebă el. 

— Da. 

— Şi pe al nuehrilor? 

— Şi. 

— Dar pe al dinkaşilor? 

— Nu. 

Deşi îl cunoşteam mai bine ca pe celelalte, nu ştiu ce m-a 
îndemnat să răspund aşa. Şi bine am făcut, căci l-am văzut 
dând bucuros din cap şi schimbă vorba. 

Aproape îndată un om, înarmat până în dinţi, trecu pragul. 
Era foarte bine îmbrăcat şi în loc să se ploconească până în 
pământ, înclină numai puţin capul; deci nu era un om de 
rând. Deschise gura să spună ceva, dar lumruk îi făcu semn 
să tacă şi zise, întorcându-se spre mine: 

— Te rog să mă ierţi că voi vorbi cu omul acesta într-o 
limbă pe care tu nu o cunoşti, dar nu ştie defel arăbeşte. 

Omul făcu o mutră mirată, se stăpâni însă şi tăcu. Cum să 
nu ştie arăbeşte! Ei, aş! Puteam să jur că era arab sadea. 
Atunci pentru ce minciuna asta? Oare bunăvoința pe care 
mi-o arătase până atunci lumruk să nu fi fost decât un 
vicleşug? Cu atât mai bine. Pe un om care e sincer cu mine, 
fie el cât de rău, nu-mi place să-l trag pe sfoară. Îmi 
propusesem chiar să fiu cât mai blând cu el. Acum însă m- 
am răzgândit şi m-am convins aproape îndată că aveam 
dreptate, căci lumruk se adresă în graiul dinkaşilor omului 
care intrase: 

— Prefă-te că nu ştii arăbeşte. Nu-l pot lăsa pe ăsta o clipă 
de sub ochi şi trebuie neapărat să-ţi spun ceva ce nu 
trebuie să afle el! 

Îl lămuri pentru ce venisem şi că aveam să-l duc la locul 
unde se afla corabia reissului effendina. Apoi adăugă: 

— Trebuie, fireşte, să-l omorâm. Altminteri ar putea fi un 
martor primejdios, care să dovedească oricând că noi am 
fost aceia care l-au ucis pe reissul effendina şi pe oamenii 
săi. În afară de asta, ca negustor de sclavi, ne stă oarecum 


în cale. Acum când Ibn Asl nu mai e, vreau să am tot întinsul 
lui Bahr el Abiad în stăpânirea mea şi ăsta are de gând să-şi 
vâre nasul în treburile noastre. L-am încântat cu vorba şi se 
încrede prosteşte în mine, dar îndată ce ne va arăta unde se 
află corabia, îi facem de petrecanie. Când mă vei auzi 
spunându-ţi „wtole!”113, vâră-i cuțitul pe la spate în inimă. 
Te ştiu mare meşter în treaba asta. 

Am înţeles fiecare cuvânt şi mărturisesc că mi se luase 
parcă o piatră de pe inimă. Nu mai aveam acum de ce să-l 
cruţ. M-am prefăcut însă că n-am priceput nimic şi priveam 
nepăsător înaintea mea. 

Curând mai veniră alţi patru inşi cărora le spuse în 
arăbeşte, fireşte, pentru ce i-a chemat. Îmi adresă în 
vremea asta şi mie câteva cuvinte de laudă, ca să mă 
măgulească. I-am întins cu o recunoştinţă prefăcută mâna, 
zicându-i: 

— Bunăvoinţa ta, o, lumruk el Murabit, e pentru mine ca o 
mană cerească şi voi fi fericit să-mi spun că eu am fost acela 
care ţi-a dat în mână pe duşmanii negoţului cu sclavi. Dea 
Allah să ai destui războinici ca să-i poţi lesne birui. 

Făcusem într-adins urarea asta, ca să pot afla cam câţi 
oameni avea în seribah, căci nu pomenise încă nimic despre 
asta. Acum, când îmi hotărâse pieirea, îşi zicea pesemne că 
nu mai e nevoie să se ascundă de mine şi răspunse: 

— Dacă las aici destui să păzească egig-ul, tot am prea 
mulţi ca să birui pe reiss cu toţi ai lui. 

— Toate bune, dar ce te faci dacă sclavii o iau la fugă? 

Izbucni într-un râs cu hohote şi zise: 

— Faci negoţ cu sclavi şi nu ştii cum se face ca pentru 
marfa asta să ajungă un singur om de pază la o sută de 
prizonieri. Hai să-ţi arăt! 

Asta voiam şi eu. Nu că mă interesa felul cum erau ţinuţi 
încătuşaţi sclavii, ci ca să-mi dau seama cum era întocmită 
Mihbaja. Le porunci celorlalţi să-l aştepte şi ieşi cu mine din 
colibă. Am văzut cinci-şase focuri care luminau îndeajuns 
locul. Mă duse mai întâi la şoproanele unde erau 


îngrămădiţi sclavii. Despre ceea ce am văzut, am auzit şi... 
am mirosit acolo nu mai pomenesc. Am trecut şi pe lângă 
Ssali Ben Agil, căruia i-am făcut în ascuns un semn. 
Nenorociţii erau trataţi mai rău ca vitele. Şi nici măcar nu 
erau toţi de rasă neagră. Mi-a trebuit o mare putere de 
stăpânire ca să-mi înfrâng scârba şi indignarea şi să-i spun 
câteva cuvinte măgulitoare lui lumruk. Acesta uită de orice 
prevedere şi începu, să laude aşezarea seribahului. Am aflat 
astfel că era situat în mijlocul unui codru des şi numai trei 
căi duceau la el. Una - aceea pe care venisem eu - 
răspundea la câmp deschis, a doua în partea de răsărit şi a 
treia în cea de apus a malului. Erau însă atât de bine 
ascunse de verdeață, că nu se puteau vedea de pe mal. Se 
mai afla acolo, la loc tăinuit, o şahtura114, proprietatea lui 
lumruk. Numărul oamenilor de pe seribah nu l-am putut 
afla. Îmi spuse doar atât, că erau toţi ahtiaţi după bogății şi 
anevoie de ţinut în frâu, aşa că, îndată după ce se întorceau 
de la o vânătoare de sclavi, le lua armele şi le încuia într-o 
magazie, a cărei cheie o purta întotdeauna la el. Atât era tot 
ce aflasem; cam puţin, ce e drept, dar îndeajuns pentru 
scopurile mele - după cum s-a dovedit mai târziu. 

După scurta vizita la depozitul de „marfă vie” am pornit la 
drum, adică eu, lumruk şi cinci dintre oamenii săi. Luna nu 
răsărise încă, dar stelele împrăştiau destulă lumină ca să 
putem vedea bine în jurul nostru după ieşirea din pădure. 
Merserăm aproape pe acelaşi drum pe care venisem eu 
peste zi. lumruk păşea înainte, ceilalţi veneau după el. iar 
prietenul care avea însărcinarea să-mi vâre cuțitul pe la 
spate în inima, în urma mea. Din fericire nu era vorba 
deocamdată de plăcerea asta, iar mai târziu nu-mi era frică. 

La început planul meu fusese ca îndată ce aveam să mă 
văd pe corabie să-l leg pe lumruk şi să mă întorc cu soldaţii 
mei la Mihbaja. Stăpânul lipsind, izbânda era mai uşoară 
decât dacă ar fi fost de faţă. Luase însă cinci inşi cu el şi 
ăştia erau greu de biruit. Unul singur să fi scăpat, planul 
cădea baltă. Trebuia deci să-mi ajung pe altă cale scopul. 


Deocamdată principalul era să mă văd teafăr printre ai mei. 
Închipuisem chiar un mijloc: să descarc un glonţ. 

Din pricina întunericului ne-a trebuit un, ceas şi jumătate 
până să ajungem la copacul pe care mi-l luasem drept 
reper. De aici o luarăm încet, foarte încet, prin beznă, în 
fâşia îngustă de pădure. Abia după vreo jumătate de ceas 
de dibuire prin întuneric, zărirăm luminile de pe corabie 
sclipind printre copaci. Ajunşi la mal, ne ghemuirăm la 
pământ şi am avut prevederea să mă aşez nu înaintea 
binevoitorului meu ucigaş, ci alături de el, deşi se cam 
ferise de asta. 

Corabia era acum atât de aproape de noi că puteam 
urmări ce se petrece pe punte. Văzurăm leşul lui Hubahr 
atârnat de catarg, îl zărirăm şi pe Abu Regiqg cu tovarăşii 
săi, toţi bineînţeles legaţi. 

În vreme ce însoțitorii mei priveau cu atenţie corabia, am 
lăsat binişor mâna în jos şi am tras cocoşul flintei vecinului 
meu, ca să se poată descărca la timpul hotărât. 

— Ne-ai spus adevărul, Ben Sobata, îmi şopti lumruk. Văd 
tot. Abu Regig e într-adevăr prizonier şi-l zăreşte pe 
Hubahr spânzurat de catarg. Corabia e atât de aproape de 
mal că ne Va fi foarte uşor să dăm năvală pe ea. Acu'. wto. 

„Wtole” vrusese el să spună - cuvântul care însemna 
moartea mea - dar n-apucă să-l mântuie, căci în clipa aceea 
am apăsat pe trăgaciul pustiii şi glonţul porni. Toţi tresăriră 
speriaţi. 

— Ce-ai făcut, nesocotitule, i-am zis în şoaptă vecinului 
meu. [i s-a descărcat arma! 

— Nu sunt eu de vină, se apără el, uitând că nu ştie 
arăbeşte. 

— Taci, se răsti mânios lumruk. Ai stricat tot! Acu'... 

— St! le-am zis eu. Dacă suntem deştepţi, răul se mai 
poate îndrepta. Să ne îndepărtăm repede de mal. 

L-am apucat pe lumruk de braţ şi l-am tras după mine în 
pădure; ceilalţi veniră şi ei. O făceam într-adins, ca să nu 
vadă şi s-audă ce avea să se întâmple pe corabie în urma 


detunăturii. Eram sigur că mă vor striga toţi pe nume şi nu 
voiam să audă. 

Când am fost destul de departe ca strigătele să n-ajungă 
desluşit până la ei, m-am oprit şi am zis: 

— Nu mai pierdeţi vremea cu palavre, căci nu e o clipă de 
pierdut. Dacă mă duc îndată pe corabie totul se mai poate 
sfârşi cu bine. 

— Cum asta? întrebă lumruk. 

— Împuşcătura a ridicat toată corabia în picioare, aşa că 
atacul vostru nu poate izbuti decât dacă mă duc să le spun 
că eu am tras din greşeală. 

— Mashallah! Bine zici, ai dreptate. 

— Şi fiindcă detunătura s-a auzit prea aproape de corabie, 
trebuie să mă duc imediat. Să nu cumva să-l lăsaţi pe bietul 
Abu Regig să piară. 

— Pentru nimic în lume! Trebuie să-l scăpăm cu orice preţ 
şi să punem în acelaşi timp mâna pe reiss şi pe Kara Ben 
Nemsi. Crezi că poţi potoli şi înlătura bănuiala lor? 

— Da, numai că trebuie să veniţi cât mai repede. 

— Peste trei ceasuri? 

— Bine, fie, dar nu mai mult. 

— Ne-am înţeles; acum du-te. Spune-i lui Abu Regig că 
peste trei, cel mult trei ceasuri şi jumătate venim să-l 
salvăm. Uite că plecăm şi noi. 

Se depărtară în grabă. Am rămas pe loc până ce nu le-am 
mai auzit paşii, apoi m-am întors spre mal. La auzul 
împuşcăturii prizonierii fuseseră duşi imediat în fundul 
corăbiei, luminile se stinseseră şi toţi rămăseseră liniştiţi, 
afară de Ben NIL, care se aplecase peste parapet şi striga 
cat îl ţinea gura: 

Effendi, effendi, răspunde, altminteri vin după tine! [i s-a 
întâmplat ceva? 

— Taci, nesocotitule, şi aruncă-mi un odgon, i-am răspuns 
necâjit. 

După câteva momente eram pe punte; peste zece minute 
aflaseră toţi planul meu şi-l încuviinţară fără cârtire, iar 


după alte zece, toţi pe care ştiam că mă pot bizui se aflau 
pe mal, înarmaţi până în dinţi. Porneam spre Mihbaja, în 
vreme ce corabia se îndepărta spre mijlocul fluviului, ca să 
arunce acolo ancora. Cârmaciul avea ordin să aprindă toate 
luminile de pe bord, pentru a putea fi văzut bine de lumruk, 
pe urmă să pornească în josul apei, şi, la un semn al nostru, 
să ancoreze la El Mihbaja. 

N-a fost uşor să străbatem atâţia inşi pădurea, printr-o 
beznă de nu se putea vedea om cu om; când am ieşit însă la 
loc deschis a mers mai uşor, mai ales că se mai luminase. 
Iumruk, care cunoştea drumul, înainta fireşte mai repede 
ca noi, totuşi puteam socoti aproape exact locul unde aveam 
să ne întâlnim la întoarcerea lui. Presupuneam că nu-i va 
trebui mai mult de o jumătate de ceas să-şi pregătească 
oamenii. Când am ajuns aproape de acel loc, ne-am oprit şi 
le-am dat ordin soldaţilor să nu facă zgomot; apoi ne-am 
pitit în tufişuri. Întrebarea era dacă „Pumnul sfântului” nu- 
şi va fi schimbat gândul de a ataca în noaptea aceea 
corabia; dacă nu, atunci ceea ce întreprinsesem noi era 
degeaba. 

Am fost deci foarte mulţumit când, după câtva timp, am 
auzit zăngănit de arme şi voci omeneşti. 

Oamenii - negustori de sclavi - trecură grăbiţi pe lângă 
noi. Mai aşteptarăm puţin să vedem dacă nu mai vin şi alţii 
după ei, apoi ne urmarăm drumul până la poteca din 
pădure, care ducea la Mihbaja. Aici am luat-o înainte, 
ceilalţi trecând în urma mea, ţinându-se unul după altul. 
Înaintam atât de încet şi cu băgare de seamă, că abia 
auzeam paşii locotenentului care venea în spatele meu. 
Ajunserăm în sfârşit la gardul de mărăcini, a cărui poartă 
era încuiată. 

Am strigat ceva - ce, n-avea importanţă - numai să mi se 
deschidă. Eram sigur că se afla un paznic îndărătul porţii. 
Acesta auzi strigătele şi dădu poarta, în lături. În clipa 
următoare zăcea la pământ ameţit de o lovitură dată cu 


patul puştii în gură. Fu legat la repezeală şi i se puse un 
căluş în gură. Ne aflam, în sfârşit, în Mihbaja. 

Mai întâi am închis poarta la loc, apoi am împărţit oamenii 
în detaşamente, fiecare având altă însărcinare. Ceea ce 
aveam de făcut se dovedi mai uşor decât îmi închipuisem 
eu. În seribah mai ardeau două focuri. Îl cercetarăm cu 
deamănuntul şi văzurăm că lumruk nu lăsase decât şase 
inşi de pază şi aceia neînarmaţi, aşa că-i puturăm birui 
repede. Unul dintre ei trebui să ne arate poteca spre partea 
de răsărit a fluviului, unde se afla faimoasa santinelă care 
pândea trecerea corăbiei noastre. Fu şi ea legată la 
repezeală. 

Ne apucarăm să-i eliberăm pe prizonieri. Cel dintâi fu, 
fireşte, Ssali Ben Agil. Când mi-am smuls plasturele de pe 
faţă şi mă recunoscu, strigă cu însufleţire: 

— Hamdulillah! Allah fie lăudat! Aşadar nu m-am înşelat. 
Effendi, tu eşti, eşti tu cu adevărat? Bine ziceai tu atunci că 
Dumnezeu face minuni. Pentru a doua oară vii să-l salvezi 
pe acela care a vrut să te ucidă... Eşti acel care... 

— St! i-am curmat eu potopul de vorbe. Mi-ai devenit 
atunci frate şi prieten, şi nu mie, ci lui Dumnezeu trebuie 
să-i mulţumeşti. O să-mi povesteşti mai târziu ce ai de 
povestit; acum nu e timp, căci până să se înapoieze 
schingiuitorii tăi trebuie să fim gata cu ce avem de făcut 
pentru primirea lor. 

Vru să se arunce la picioarele mele, ca să-mi mulţumească, 
dar eu m-am îndepărtat în grabă şi l-am lăsat acolo. Aveam 
mult de lucru. Locotenentul cu oamenii lui dezlegară 
prizonierii. Eu am cercetat colibele, în căutarea armelor şi a 
altor lucruri de care aveam trebuinţă. În cele din urmă am 
găsit „depozitul”. Nu mai rămăsese mult în el, căci oamenii 
lui lumruk luaseră cu ei cea mai mare parte dintre arme. 
Totuşi adunarăm tot ce ne putea sluji drept armă: drugi de 
fier, securi, ţepoaie şi altele. Sclavii eliberaţi aveau fiecare 
câte ceva în mână. 


Bucuria lor nu se poate descrie. Urlau şi ţopăiau ca 
nebunii. Ne-a trebuit cam mult până să-i potolim şi încă şi 
mai mult până să priceapă despre ce era vorba şi să-i 
hotărâm să se astâmpere, căci ţineau cu orice preţ să se 
răzbune pentru suferinţele îndurate. În sfârşit i-am făcut să 
înţeleagă că, dacă nu se linişteau, planul nostru dădea greş. 
Acum lumruk n-avea decât să poftească. 

Eram aproape sigur că atunci când va vedea că „Vulturul” 
s-a îndepărtat de mal, se va întoarce la seribah; putea deci 
să sosească din moment în moment. Lăsarăm un singur foc 
să ardă şi acela mocnit, pentru ca lumina lui să nu se 
împrăştie prea departe. 

Mai ales intrarea în Mihbaja trebuia să rămână în 
întuneric. 

Acolo m-am aşezat cu Ben Nil. Amândouă potecile care 
duceau la mal erau păzite de soldaţi şi în jurul luminişului, 
ascunşi pe după copaci, aşteptau alţii, cu ordinul să se 
năpustească asupra oamenilor lui lumruk la un semnal al 
meu. Cu cei aproape două sute de sclavi eliberaţi, eram 
destui ca să le venim de hac. 

Ascultarăm multă vreme în tăcerea nopţii până ce 
auzirăm, în cele din urmă, paşi apropiindu-se. 

Veneau. Am dat semnalul şi am deschis poarta. Cei 
aşteptaţi intrau unul câte unul, fără să scoată un cuvânt. 
Erau dezamăgiţi şi nu le ardea de vorbă. lumruk rămase 
afară, lăsându-i să treacă, apoi, după ce trecură toţi, intră şi 
el pe poartă. 

Când zări, în loc de un singur om de pază, doi, strigă 
mânios: 

— Ce căutaţi amândoi aici, câinilor? Ca să staţi la palavre, 
ai? 


Ridică mâna şi vru să mă plesnească paste obraz, eu însă l- 
am apucat cu amândouă mâinile de gât şi l-am trântit la 
pământ. Împreună cu Ben Nil, l-am legat zdravăn. Când 
oamenii lui, care nu simţiseră nimic, ajunseră în mijlocul 
luminişului, am scos un strigăt - era semnalul - la care a 
răspuns un răcnet scos din sute de piepturi. Apoi, cât ai 
clipi oamenii lui lumruk, fură înconjurați din toate părţile şi 
când vrură să se împotrivească era prea târziu. 

Eu cu Ben Nil am rămas pe loc, fiind de prisos să luăm 
parte la încăierare. Când gălăgia se potoli, în sfârşit, şi l-am 
auzit pe locotenent strigându-mă, m-am apropiat de 
luminiş. Mi-am dat seama îndată că niciunul dintre 
negustorii de sclavi nu reuşise să fugă. Eram stăpâni pe 
mult căutata Mihbaja. La lumina focurilor, care fuseseră 
aprinse în grabă, am putut vedea întreg câmpul de luptă. 
Din nenorocire erau şi mulţi morţi. Răniţii şi cei scăpaţi 
teferi zăceau întinşi pe jos, legaţi fedeleş. Negrii ţopăiau, 
nebuni de bucurie, în jurul lor, deşi fuseseră şi dintre ei 
câţiva răniţi în luptă. Alţii... izbeau cât puteau în foştii lor 
schingiuitori, ocărau, îi călcau în picioare şi-i scuipau în 
faţă. Abia am reuşit să-i potolesc. 

Am poruncit să-l ducă pe lumruk în coliba lui, punând 
condiţia ca nimeni să nu se atingă de el; era prizonierul 
meu şi nimeni n-avea drept asupra lui. Ben Nil rămăsese să- 
| păzească şi îi dădusem ordin să nu-i pomenească nimic de 
mine. 

După cum bănuiam, avea să urmeze jefuirea seribahului; a 
trebuit să-mi folosesc toată energia ca să împiedic acest 
lucru. Numai poruncind să li se dea bieţilor sclavi, lihniţi de 
foame, mâncare din belşug, am izbutit să-mi ating scopul. 

Când începu să se lumineze de ziuă, negrii, care băuseră 
fără socoteală din provizia de merissah115, zăceau toţi beţi 
morţi în luminiş. Mai bine aşa decât să se dedea la cine ştie 
ce. 

În timpul nopţii, am cercetat cu de-amănuntul seribahul, 
ca să văd care era prada de război ce ni se cuvenea. Era 


atât de însemnată, că soldaţii nu mai conteneau cu 
exclamaţiile de bucurie. Aşa chilipir nu mai avuseseră ei 
niciodată de când slujeau sub ordinele reissului effendina. 
Şi apoi, întâmplarea făcuse ca niciunul dintre soldaţi să nu 
fie rănit sau ucis, ceea ce mărea bucuria tuturor. Când le- 
am mai spus că mie nu-mi trebuie nimic din pradă, bucuria 
lor nu mai cunoscu margini. 

Mă gândeam să mă las şi eu odihnei. A venit însă Ssali ca 
să-mi mulţumească pentru salvarea lui. Trebuia să-i îngădui 
aceasta, ca să nu-l jignesc prea adânc. Se aşeză lângă mine, 
începu prin cuvinte de recunoştinţă şi sfârşi prin a-mi 
povesti ce făcuse de când mă despărţisem de el atunci, 
lângă „Lăcaşul morţilor”. 

Era puţin, dar în acelaşi timp mult. Puţin ca evenimente 
din afara lui, dar mult în ce priveşte schimbarea din sufletul 
său. 

Închipuindu-şi mereu că e în căutarea mahdiului, în timp 
de tânjea după altceva se întorsese în Egipt şi ceruse să fie 
primit în ordinul „Sfânta Kadirina”. Credea că avea să 
găsească aici călăuza care să-l îndrume spre învăţătura 
adevărată. 

Se încredința însă repede că nu erau decât formule vane, 
vorbe goale şi îndemnuri la fapte urâte; vrând să iasă din 
tagmă, i se spuse că aceasta înseamnă moartea, căci 
oriunde s-ar duce, răzbunarea îl va ajunge din urmă. Ceru 
sfat unuia care avea un grad înalt în Kadirina. Acesta era un 
ofiţer superior şi foarte influent în lumea sus-pusă. Nu mi-a 
spus numele lui, am înţeles însă că era însuşi Arabi Paşa, 
care îşi punea toate speranţele pentru împlinirea scopurilor 
sale. 

Acest mare kadirinist îl dojeni aspru, dar se mai îmblânzi 
când îşi dădu seama de însuşirile lui Ssali. Nu numai că nu-i 
îngădui să iasă din tagmă - ba îi atrase atenţia că prin 
Kadirina va putea ajunge la ţintă, căci dintre adepţii ei sau 
ai altei tagme asemănătoare - chiar nefăcând parte din ea - 
se va ivi mahdiul. Există cineva care i-ar putea spune mai 


mult în privinţa asta, ba poate că acel cineva ştia chiar cine 
e mahdiul. 

Acest om blagoslovit de Allah, e un adept al cultului 
Samania, îi cheamă Mohammed Ahmed Ibn Abdullahi şi 
locuieşte pe insula Aba, de pe Nilul Alb. Drept pedeapsă 
pentru îndoielile lui, Ssali Ben Agil să se ducă în pelerinaj la 
el, să-i ceară iertare şi să-l roage să-l ia ca învățăcel. 

Ofiţerul i-a dat chiar o scrisoare cu pecete către acest 
Mohammed Ahmed. După o călătorie lungă şi anevoioasă, 
ajunse în sfârşit la Khartoum şi de acolo la Aba, unde l-a 
găsit într-adevăr pe „Sfânt”. Acesta s-a arătat foarte aspru 
faţă de el, l-a supus la ispăşiri şi pocâinţe care i-au 
zdruncinat sănătatea şi i-au spulberat cu desăvârşire 
credinţa. Dar Ssali, cu spiritul lui de observaţie, şi-a dat 
repede seama ce se ascunde în omul care înainte îşi zicea 
fachirul fachirilor, apoi luase titlul de sahed - adică acela 
care renunţă la tot - pe urmă de murabit, „Sfântul”, şi care 
i-a făcut în cele din urmă trufaşa mărturisire că stă în 
legături directe cu Allah, care i-a poruncit să pornească în 
lume ca mult aşteptatul mahdiu şi să-i fericească pe toţi 
credincioşii cu harurile adevăratei credinţe. 

Ssali tânjise dintotdeauna după acest mahdiu, fiind 
încredinţat că atunci când îl va găsi, sufletul său va fi 
cuprins de o mare bucurie; dar unde era acum această 
bucurie? Se înfricoşă în loc să se bucure, căci se îngrozea 
de omul care se încumeta să tăgăduiască omenirii fericirile 
raiului. Asta să fie mahdiul? O minciună mai mare nici că se 
putea! Nu s-a sfiit să i-o spună în faţă şi, din clipa aceea, a 
fost considerat prizonier. Dezvinovăţirea nu făcea altceva 
decât să-i înrăutăţească soarta. Darul lui de predicator îl 
vroia Ahmed - cu de-a sila - pentru a-l folosi în scopurile 
sale. Văzând însă că toate încercările nu-i ajută la nimic, 
„Sfântul” hotări să-l facă să dispară şi să nu-l lase să se 
întoarcă din surghiun, decât după ce se va converti la 
dogmele cultului Samania. 


Ssali nu era însă omul care să se lase constrâns; asprimea 
cu care era tratat îl îndâriji şi mai mult. Sămânţa aruncată la 
„Lăcaşul morţilor” de mine începu să încolţească în sufletul 
lui; îndoiala în adevărul islamului prinse rădăcini adânci şi 
tirania pe care o îndura trezi în el dorul fierbinte de Iubirea 
pe care o propovăduiam eu prin viu grai şi fapte. Nu-şi 
închipuia că mahdiul mă cunoaşte şi s-a îngrozit de furia 
dezlănţuită în sufletul acestuia la auzul numelui meu. 

— Cum, îl cunoşti şi pe ăsta? a răcnit Mohammed Ahmed 
ca scos din minţi. Poate că eşti chiar un adept, un prieten al 
acestui câine afurisit! 

— Da, îl cunosc şi-l iubesc, i-a răspuns Ssali. Prin el am 
învăţat să cunosc iubirea şi mila cerească pe care voi nici n- 
o bănuiţi măcar. 

— Aha, atunci nu mă mai miră îndărătnicia ta. Orice suflet 
pe care l-a pângărit acest ghiaur e hărăzit diavolului. Totuşi 
o să încerc să te scap, ceea ce nu se poate, fireşte, decât 
printr-o asprime înzecită. Dacă n-ai să vrei nici atunci să 
recunoşti adevărul, eu nu mai răspund de nimic. Mi-am 
făcut datoria până la capăt. Aşa ori altfel, tot pierdut eşti... 

Din clipa aceea i-a mers şi mai rău bietului Ssali. 
Împotrivirea lui a avut ca rezultat că a fost trimis cu alţi 
prizonieri, care nu mai erau pe placul „Sfântului”, la 
Mihbaja, unde stăpânea „Pumnul” lui. 

— Pentru mine, încheie Ssali cu lacrimi de recunoştinţă în 
ochi, eră hotărâtă sclavia sau moartea. Dar Dumnezeu mi-a 
venit în ajutor şi te-a trimis încoace. Există o mai bună 
dovadă că lubirea pe care o propovăduiţi voi e cea mai 
mare putere care stăpâneşte în cer şi pe pământ? Şi nu se 
cuvine ca să închid în urma mea poarta întunecată a 
islamului şi să proslăvesc pe acela care ne învaţă că numai 
Iubirea duce la adevăratul Tată ceresc? 

I-am luat mâna, m-am uitat adânc în ochii lui şi i-am zis: 

— Îţi mai aduci aminte de ce ţi-am spus la Musallah? Ai 
umblat până acum pe căi rătăcite, căci vroiai să fii un bun 
îndrumător. Când vei recunoaşte însă că tu însuti ai nevoie 


de îndrumare, ţi se va arăta steaua de la Bait Lahm, ca să te 
conducă la acela al cărui glas răsună şi astăzi în tot 
cuprinsul lumii. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa prin care 
ajung la Tatăl meu”. Îţi mai aduci aminte Ssali Ben Agil? 

— Da, effendi. Dar tu mai ţii minte ce ţi-am spus la 
despărţire? Ziceam: Allah va vroi să-mi împlinească dorinţa, 
ne vom întâlni iarăşi şi vei afla atunci dacă mai caut pe 
mahdiu sau a răsărit în calea mea o altă stea - aceea despre 
care îmi vorbeai tu. Steaua mi-ai arătat-o poate chiar tu, 
atunci. Era încă micuță şi îndepărtată când am zărit-o întâia 
oară, dar s-a apropiat din ce în ce, a crescut tot mai mare şi 
astăzi stă deasupra capului meu, împrăştiind lumina ei 
orbitoare sub care voi păşi până la sfârşitul vieţii mele 
pământeşti, apoi a acelei fără de moarte. O, effendi, câtă 
dreptate aveai! Dumnezeu e Iubirea şi îndurarea şi cine nu 
le cunoaşte trăieşte în beznă şi suferinţă! 

Drept să spun, m-am bucurat de cuvintele lui mai mult 
decât de izbânda acelei zile. Am stat de vorbă până la ziuă. 
Când m-am ridicat să văd ce mai este pe afară, Ssali mă 
opri un moment ca să-mi spună: 

— Ştii, effendi, vreau să-ţi dau o veste care ştiu c-o să-ţi 
facă plăcere. Hangiul din Khoi s-a lăsat de băutură, după 
îndemnul tău. Hanul lui e acum curat ca un pahar; nevasta 
şi copiii îl iubesc iar şi şi-a recăpătat stima şi respectul 
concetăţenilor săi. 

Vestea mă bucură într-adevăr. 

Aveam mult de lucru în dimineaţa aceea, aşa că l-am lăsat 
pe Ssali în colibă şi m-am dus să-mi văd de treburi. Mai întâi 
i-am poruncit lui Ben Nil să mi-l aducă pe lumruk, care nu 
ştia încă al cui prizonier era, şi ce se întâmplase cu Mihbaja 
lui. Când se văzu afară şi mă zări, mă recunoscu îndată, 
deşi nu mai aveam plasturele pe faţă. 

— Tu eşti, Ben Sobata? îmi strigă el. Aşadar e ce am bănuit 
eu: reissul effendina a atacat El Mihbaja în lipsa mea. 
Nădăjduiesc că tu, ca prieten, o să mă iei sub scutul tău. 


— Te înşeli în mai multe privinţe, i-am răspuns foarte 
serios. Mai întâi nu reissul effendina a atacat Mihbaja, ci 
Kara Ben Nemsi; în al doilea rând, nu sunt prietenul tău şi 
în al treilea rând, nu mă cheamă Ben Sobata, care să te ia 
sub scutul său, fiindcă ai voit să mă omori. 

— Să te omor? spuse el cu spaimă. Cine ţi-a spus minciuna 
asta? 

— Nu e nici o minciună, i-am tăiat-o eu. De îndată ce aveai 
să spui cuvântul „wtole”, trebuia să fiu înjunghiat pe la 
spate. 

Am observat, cu toată pielea oacheşă, că tot sângele îi 
pierise din obraji. 

— Ci... cine ţi-a... spus şi cum... poţi să... susţii că nu eşti 
Ben Sobata? 

— Te lăudai în trufia ta, am continuat eu, că ai să-l prinzi 
pe Kara Ben Nemsi şi ai să-l legi de Ssali Ben Agil. Cum 
poate un tâmpit ca tine să-şi închipuie că mă poate prinde 
pe mine? 

— Pe tine? bolborosi el. 

— Da, pe mine! Tot nu bănuieşti că eu sunt Kara Ben 
Nemsi, „câinele acela râios” pe oare vroiai să-l dai pe mâna 
murabitului? 

— Tu. tu eşti... bâigui lumruk, refuzând să cuprindă cu 
mintea adevărul. 

— Da, eu sunt. Acum ştii ce te aşteaptă. Când mă credeai 
Ben Sobata, te prefăceai că-mi eşti prieten, pentru ca să 
poţi să mă înlături mai lesne din cale, ca martor al 
fărădelegilor voastre. Prostule! Am înţeles ce vorbeai în 
graiul dinkaşilor, căci îl cunosc mai bine decât tine, care-ţi 
zice „Pumnul sfântului”; numai sfânt nu e ticălosul acela şi 
pumnul său e o cârpă, o otreapă fără putere. Cât despre 
punga cu pulbere de aur, n-ai înţeles, nemernicule, că am 
adus-o numai ca să te ispitesc? 

Îi vorbeam dinadins cu atâta dispreţ, ca să-i înfrâng trufia 
şi să-l umilesc şi mai mult. Tăcu o bucată de vreme, pe urmă 
zise oftând: 


— Aşa zi, eşti Kara Ben Nemsi... creştinul, ja huzu, ja 
musiba, ja saka - o, amar, o, nenorocire, o, durere! Cum s- 
au putut întâmpla toate acestea într-un timp atât de 
scurt...? 

— Cum? întrebă Ssali Ben Agil, apropiindu-se de el şi 
fulgerându-l cu privirea. Trebuia sa se întâmple aşa, căci 
orice crimă e pedepsită, mai curând sau mai târziu. Cine 
seamănă iubire, iubire culege, dar cine seamănă ură nu 
culege decât ură şi răzbunare - pedeapsă dumnezeiască. 
Vroiaţi să mă siliţi prin chinuri să calc pe urmele voastre; n- 
am făcut-o, pentru că ştiam ce mă aşteaptă. Răzbunarea n-a 
întârziat, după cum vezi. Aseară ţi-am urat o noapte liniştită 
şi o deşteptare voioasă; nu m-ai înţeles. Recunoscusem în 
Ben Sobata pe prietenul meu Kara Ben Nemsi, ponegrit de 
voi, şi am înţeles că suferinţele mele se vor sfârşi chiar în 
noaptea trecută. Acum te tângui de nenorocirea care s-a 
abătut peste tine; ce te vei mai văicări când îţi vei primi 
pedeapsa; care te va dobori la pământ cu puterea labelor 
unui leu înfuriat! 

Când îl auzi pe Ssali, prizonierul său, vorbind astfel, toată 
mândria lui se răzvrăti. Îşi înălţă, pe cât îi îngăduiau 
legăturile, trupul, strânse pumnii şi strigă ameninţător: 

— Taci, vierme! Nici acum nu eşti altceva decât un vierme, 
deşi apropierea acestui creştin te face să crezi că mă poţi 
insulta nepedepsit. N-aţi biruit încă! Văd, într-adevăr, că 
oamenii mei sunt în puterea voastră şi că i-aţi eliberat pe 
sclavi. Aţi izbutit s-o faceţi numai prin vicleşug, dar bucuria 
se va schimba în urlete de durere, căci „Sfântul” din Aba va 
veni cu pumnul lui puternic să mă scape şi să vă nimicească 
pe toţi! 

— Sfântul?” Cu pumnul lui puternic! Parcă te lăudai că tu 
eşti acela. Şi dacă pumnul ăsta a ajuns acum o otreapă, cum 
vrei să ne mai temem de el? Şi apoi, n-a fost însuşi 
murabitul vostru prizonierul lui Kara Ben Nemsi? Şi nu lui îi 
datorează viaţa, că s-a milostivit de el după bătaia primită 
de la reissul effendina, când zăcea legat de mâini şi de 


picioare, pe malul mlaştinii cu crocodili? Pe ăsta îl numiţi voi 
„Sfânt”? Bătut la tălpi ca un tâlhar! Ăsta e mahdiul trimis de 
Allah să deschidă omenirii porţile raiului? O, lumruk el 
Murabit, ce-aş mai râde de tine, dacă n-ai fi de plâns pentru 
prostia ta! 

— Taci, ori te sugrum. Ştiu eu bine ce spun şi de ce 
vorbesc aşa. Nu vă bizuiţi pe biruinţa voastră de acum, 
fiindcă... 

— Isprăveşte! m-am răstit eu la el. Crezi că ştii ce spui, dar 
şi noi ştim ce facem. O să primeşti mai curând decât crezi 
răspuns la amenințările tale. Luaţi-l de aici şi legaţi-i 
picioarele! 

Vru să se împotrivească, se zbătu niţel; totul fu degeaba, 
căci, la un semn al meu, câţiva soldaţi veniră în fugă şi-l 
puseră cu botul pe labe. 

În clipa aceea l-am văzut pe soldatul pus de santinelă la 
malul apei pentru a-mi vesti apropierea „Vulturului”. Mă 
înţelesesem cu timonierul ca în cazul când totul avea să se 
sfârşească cu bine la Mihbaja, să descarc de două ori arma 
spre fluviu. Era semnalul că putea ancora la mal. Aşa am şi 
făcut. De pe bord mi s-a răspuns cu strigăte de bucurie. 
Timonierul mă întrebă încă de departe dacă „lovitura” a 
reuşit. 

— Mai bine decât m-aşteptam, i-am răspuns, râzând. 
Trimite-mi mai întâi pe Abu Regig sub bună pază încoa'. 

După câteva minute negustorul de sclavi era în faţa mea. 

— Ştiu că ardeai de dorinţa să cunoşti El Mihbaja. Hubahr 
vroia să-ţi fie călăuză. Nu era bun de aşa ceva şi i-am luat 
eu locul. Vei vedea acum nu numai seribahul, dar şi pe 
lumruk el Murabit, care te aşteaptă cu mare nerăbdare. 

— Allah rhinalek - trăsnite-ar Dumnezeu! mormăi el 
printre dinţi. 

M-am prefăcut că nu-l aud şi am poruncit să-l ducă în 
luminiş şi de acolo în coliba lui lumruk. Acesta stătea 
înăuntru cu Ben NIL şi privea întunecat înaintea lui. 


— 'Ţi-am adus un prieten, o, lumruk el Murabit, am început 
eu. I se zice Abu Regiq şi se simte cât se poate de fericit că 
te ştie sub scutul meu. 

Arabul se smuci o dată cu putere, vrând să sară în 
picioare, dar fireşte căzu îndărăt pe spate. 

— Câine, care nu ştii decât să-ţi arăţi colții! scrâşni el. 

Insulta îl înfurie pe Ben NIL, care îl plesni o dată peste faţă, 
făcându-l să amuţească. Eu însă am continuat, fără să iau în 
seamă vorbele lui: 

— V-am adunat pe amândoi la un loc ca să vă spun ce am 
de gând cu voi. Sunteţi vrăjmaşii mei de moarte şi, după 
legile voastre, vă pot ucide pe loc; omenirea mi-ar fi foarte 
recunoscătoare pentru fapta asta, sunt sigur. Sunt însă 
creştin şi legea mea îmi porunceşte să fiu iertător. Asta 
numai în ce priveşte vina voastră faţă de mine. Pentru 
celelalte nelegiuiri ale voastre nu sunt eu chemat să vă 
judec, ci reissul effendina, căruia vă voi preda în curând. 

— Să nu faci asta, effendi! strigă Abu Regiq înspăimântat. 
O să pună să ne omoare! Judecă-ne mai bine după legea 
voastră creştinească. 

— Aha, când te vezi la ananghie şi ţi-e viaţa în joc e bună 
legea mea! Dacă vroiai să-mi fie milă de tine, nu trebuia să 
mă înjuri adineauri. Cât de jos trebuie să fi ajuns ca să te 
rogi de iertare unui „câine de creştin”, cum binevoieşti să 
mă numeşti. 

— Sufletul tău e negru ca fundul iadului, se răsti el la 
mine. O să dai socoteală pe lumea cealaltă lui Allah, care o 
să te trimită de-a dreptul în gheena... 

— Ca să dau şi acolo de voi? Foarte mulţumesc! Nu, în iad 
e loc numai pentru de-alde voi, nu pentru oameni ca mine. 
Deocamdată o să vă dau pe mâna reissului, ca să vă judece 
după cum ştie el să judece: O să vă strivească sub călcâi, 
cum striveşti un şarpe veninos. 

— Gândeşte-te ce faci, effendi! Eşti om ca şi noi şi pe 
oameni nu-i striveşti sub călcâi, ca pe şerpi. 


— Dar aceia pe care i-aţi ucis ori i-aţi trimis în robie, nu 
erau oameni ca şi voi? 

— Negrii sunt numai pe jumătate oameni, nu simt nimic. 
— Ăsta e un tertip al vostru; ştiţi bine că e o minciună. Să 
zicem însă că aşa e. Sunt el homrii, pe care vroiai să-i vinzi, 
negri? Nu se găsesc printre sclavii pe care i-am eliberat noi 
aici peste treizeci de albi, mahomedani ca şi voi? Eu nu fac 

nici o deosebire între om şi om, fie el negru sau alb, dar 
reissul effendina nu judecă aşa. O să atârne greu în balanţă 
faptul că aţi vroit să vindeţi ca sclavi oameni de-o lege cu 
voi. 

— Păi de asta ne rugam să ne judeci tu, effendi. 

— Mai bine nu te-ai ruga, căci osânda mea ar fi şi mai 
aspră, pentru că eu nu fac deosebire între om şi om - ţi-am 
mai spus. Şi apoi, ce obrăznicie din parte-ţi să mă blestemi 
întâi şi pe urmă să mă rogi să te cruţ! Soarta şi-o face omul 
singur; voi aţi vărsat sânge nevinovat, trebuie să muriţi. 

— Asta e ultimul tău cuvânt? 

— Da. 

— Atunci mori tu întâi, câine! 

Se repezi la mine - picioarele nu-i fuseseră încătuşate şi 
aşa, cu mâinile legate, mă apucă de gât. Vroia să mă 
sugrume. Ben Nil sări sa mă scape, era însă de prisos, căci 
cu un pumn zdravăn sub bărbie, l-am făcut pe ticălos să se 
prăbuşească la pământ. Am pus să i se lege picioarele, am 
lăsat câţiva soldaţi de pază şi am ieşit cu Ben NIL, ca să ia şi 
el parte la împărţirea prăzii. 

Pradă! Ce cuvânt plăcut pentru toţi cei care aveau să se 
bucure de ea, cu atât mai mult cu cât eu şi reissul effendina 
aveam dreptul să hotărăsc ce se cuvine fiecăruia. 

Fireşte că am avut grijă să se păstreze câte ceva şi pentru 
cei care lipseau, printre care şi Selim, cel mai viteaz dintre 
viteji, deşi omul ăsta ne fusese mai mult o piază-rea şi ne 
încurca întotdeauna socotelile. 

Spre marea mea bucurie am aflat de la unii din foştii 
prizonieri că în Mihbaja se găsesc o mulţime de cămile de 


călărie şi de povară, într-un ţarc de la marginea pădurii. 
Acestea le-am păstrat pentru el homri şi takalehi, cărora le 
făgăduisem un mijloc de transport până acasă la ei. Fireşte 
că am avut grijă să li se oprească şi haine, arme şi muniții; 
erau doar destule. 

Împărţeala între acei oameni cu sânge iute nu se putu face 
fără gălăgie şi gâlceava. A trebuit de câteva ori să mă 
slujesc chiar de pumnii mei zdraveni. 

Mai întâi, se înţelege, a fost rândul locotenentului şi al 
celor doi timonieri. Le-am dat „între opt ochi” lucrurile lui 
lumruk. Era de ajuns ca să fie mulţumiţi. Ben Nil, Abu en 
Nil şi Selim îşi căpătară partea lor tot fără martori; îi 
consideram ca oameni ai mei şi se cerea să-i „favorizez” 
oarecum, ceea ce soldaţii nu trebuiau să ştie. lumruk avea, 
ca şi negustorii din Omm Karn - dar mult mai mult ca ei - 
săculeţe cu pulbere de aur, dintre care cea mai mare parte 
li se dădu celor trei ofiţeri de pe corabie. Restul l-am dăruit 
lui Selim. Era aur în valoare de vreo mie de piaştri. Totuşi 
acesta zise nemulţumit: 

— Numai atât, effendi? Uiţi ce-am făcut? Nu mi se 
datorează mie toate biruinţele despre care se va duce 
zvonul în lumea întreagă? Stai să ţi le număr: mai întâi 
afacerea cu stafiile din Cairo, când... 

— Când te-ai purtat ca un laş şi fricos ce eşti, i-am curmat 
eu vorba. Tot timpul numai necazuri am avut de pe urma ta 
şi, dacă ţi-am dat ce ţi-am dat, am făcut-o din milă, nu ca 
răsplată pentru neghiobiile tale. 

A vrut să mai spună ceva, dar i-am poruncit să tacă şi a 
plecat fără să cârtească. Cât despre sclavi, am avut grijă şi 
de ei. Numai celui care şi-ar fi oprit mai tot pentru el - 
adică reissul effendina - nu i-am lăsat nimic. Nici nu merita. 

După împărţeală se potoliră toţi. Le-am spus că a sosit 
clipa despărțirii. Nimeni nu vroia să creadă, aşa că a trebuit 
să le ţin o lungă cuvântare, prin care să-i lămuresc că nu 
mai aveam ce căuta pe corabia reissului, care va sosi şi el în 
curând. Nu că mă temeam de răzbunarea lui, dar nu-i 


puteam ierta purtarea pe care o avusese faţă de mine. 
Oprisem pentru noi, adică pentru Ssali Ben Agqil, Abu en NIL; 
Ben Nil, Hafid Sihar şi Selim, „viteazul vitejilor”, barca lui 
lumruk şi ne duserăm la mal, să ne pregătim de plecare. Pe 
când ne îndeletniceam cu aceasta, m-am pomenit cu Murad 
Nassir. Venise şi el cu noi să vadă Mihbaja. Turcul, pe care 
reissul effendina îl privise la început bănuitor şi cu ciudă, 
reuşise să câştige în cele din urmă simpatia acestuia. 

Îmi dăduse de gândit faptul că, din ce se îndepărta reissul 
de mine, din ce se împrietenea mai mult cu Nassir. Ajunsei 
în cele din urmă să cred şi nu mă înşelam - că turcul, cu 
care abia schimbasem în timpul din urmă o vorbă două, 
vâra zâzanie între noi. Prinsese pică pe mine, pentru că îi 
zădărnicisem planurile şi se întorcea acasă cu „Iurturica” 
nemăritată. 

Venea acum să mă roage să-l ia pe el, cu haremul lui, în 
barcă. 

— De unde până unde ai ajuns la hotărârea asta? l-am 
întrebat mirat. Reissul effendina o să fie foarte nenorocit 
că-l părăseşti. 

— Să nu crezi aşa ceva, effendi. Tu mi-eşti de o mie de ori 
mai drag decât el. 

— De când? 

— Din totdeauna. 

— De ce minţi? 'le cunosc îndeajuns şi ştiu la ce mă pot 
aştepta din partea ta. Ţi-am ghicit şi acum gândurile. 

— N-am nici un gând ascuns, effendi, crede-mă. Mi-eşti 
drag şi pace! 

— Nu te trudi degeaba să mă amăgeşti. Vrei să-ţi spun 
pentru ce ţii să te iau cu mine? Mai întâi fiindcă te-a rugat 
Kumra, sora ta; s-ar simţi mai în siguranţă aici decât pe 
corabie, unde trăieşte ca în închisoare, din pricina 
soldaţilor. Principalul motiv însă e că ţi-e frică de reiss. 

— Frică? Mi-a arătat doar destulă prietenie ca să nu am de 
ce să mă tem de el. Şi apoi, nu i-am făcut nimic. 


— Tu nu, dar eu da! Din vina ta, de altminteri. Când va 
veni iar pe corabie o să fie atât de înfuriat, că e mai bine să 
se ferească oricine din calea lui. Asta e ce te face să fugi de 
el. 

— Nu, nu, numai de drag ce-mi eşti vreau să vin cu tine. 

— Zău? Atât de mult ţii la mine, că nu ţi-e frică de 
primejdiile oare ne aşteaptă? 

— Da. 

— Bine. Du-te de-ţi adu femeile. Peste un ceas plecăm. 

I-am zâmbit cu ironie, ceea ce îl făcu să rămână câtva timp 
cam încurcat, pe urmă întrebă: 

— Ce fel de primejdii, effendi? 

— Mari, mari de tot, căci ne pândeşte moartea. „Sfântul” 
de pe insula Aba vrea să mă prindă cu orice preţ, barca asta 
e a „Pumnului” său şi o cunoaşte, aşa că nu mă va lăsa să 
trec. Prin ţinutul acesta tot malul Nilului e păzit de 
santinelele lui, care, ne pândesc. Primejdiile sunt, deci, mult 
mai mari pentru o biată barcă ca asta decât pentru un vas 
mare, cum e „Vulturul”. Fireşte că din dragoste pentru mine 
nu-ţi pasă de ele. 

— Aşa e, effendi. Sunt gata să împart cu tine binele şi răul, 
dar să vorbesc mai întâi şi cu soră-mea. 

Plecă. De întors nu s-a mai întors nici până în ziua de 
astăzi. O, Murad Nassir, frate a două surori din care una 
trebuia, să facă fericirea vieţii mele, ce mult m-a durut 
despărţirea! 

Că aveam să plecăm într-un ceas era numai un fel de-a 
vorbi. Atât de repede nu puteam părăsi Mihbaja; vroiam 
mai întâi să-i pun pe lakalehi şi pe el homri la adăpost de 
reissul effendina. Trebuia să-i trec împreună cu cămilele pe 
malul celălalt, ceea ce nu se putea face decât cu pluta. Cum 
„braţe” erau destule, plutele fură gata la repezeală. Toate 
cămilele, chiar şi acelea de pe „Vultur”, fură încărcate pe 
plute, apoi veni „ora despărțirii”, care ţinu cam mult. Ca să 
scap odată de mulţumiri şi strângeri de mână, am luat-o la 
fugă pe mal şi nu m-am întors decât când am văzut plutele 


pornind. Acum puteam să plec şi eu. Am adunat ofiţerii şi 
soldaţii în juru-mi, ca să le dau cele din urmă instrucţiuni. 
Le-am spus să-i ducă pe corabie pe prizonieri şi pe sclavii 
eliberaţi şi să se ducă până la insula Talak chadra - aproape 
de aici - şi să-l aştepte acolo pe reissul effendina. Când şi 
cum va ajunge acesta pe urmă la Khartoum, nu mă privea. 

Nu mai descriu scena despărțirii. Fu destul de mişcătoare, 
căci primejdiile prin care trecuserăm împreună şi timpul 
cât trăisem printre ei ne apropiase foarte mult. 

— O dată cu tine, effendi, ni se duce toată bucuria vieţii, 
zise un sergent bătrân, care părea să-mi fi fost foarte 
devotat. Fără tine nu mă mai trage inima la nimic. Cum 
ajung la Khartoum, atârn sabia în cui şi mă las păgubaş de 
militărie. Allah fie mereu cu tine, cum te vor însoţi mereu 
gândurile noastre. 

Îşi trecu palma peste ochi şi se dădu la o parte. 

Unul singur dintre ei nu vru să-mi întindă mâna: Aziz, 
„favoritul” reissului. Când m-am apropiat de el, se dădu un 
pas înapoi, se uită încruntat la mine şi zise: 

— Nu te aştepta să-ţi strâng mâna. Îmi iubesc stăpânul şi o 
să-l slujesc toată viaţa mea cu credinţă. L-ai jignit şi l-ai 
batjocorit. Nu vreau să te văd în ochi! 

— Mă bucur că-i eşti atât de credincios, dar n-ai de ce să 
mă urăşti. Dacă stăpânul tău se simte jignit, vina e a lui, nu 
a mea. Spune-i din parte-mi că orice s-ar întâmpla, eu nu-i 
sunt duşman. 

Îmi părea rău că mă despărţeam în duşmănie de reiss. 
Omul îmi fusese într-adevăr drag. 

Barca se îndepărtă de mal. Toţi tăceam impresionați. Colo, 
la sud, lăsam în urma noastră o parte din viaţă, scurtă, dar 
plină de peripeții. 

Am vâslit o bucată de vreme, apoi am tras la mal, ca să nu 
trecem ziua pe lângă insula Aba. Ce-aş mai fi vrut să mă 
opresc acolo, ca să-l mai văd o dată pe „Sfânt”! Ar fi 
însemnat însă să mă expun primejdiei de dragul unei 
curiozităţi şi nu făcea. 


După ce s-a înnoptat, am trecut pe lângă insulă la lumina 
stelelor şi abia după ce a răsărit luna am întins pânzele, ca 
să încercăm iuţeala bărcii. 

Puteam fi mulţumiţi, căci ne-am încredinţat repede că 
dacă reissul effendina ar fi pornit chiar îndată după noi, tot 
nu ne-ar fi putut ajunge din urmă până la Khartoum. 

Era înainte de amiază, când am intrat în port. Am alergat 
îndată la cea mai apropiată biserică a misionarilor creştini, 
ca să mulţumesc Atotputernicului pentru că mă scăpase din 
atâtea primejdii. Ssali mă însoţi şi îngenunche alături de 
mine. Când ieşirăm din „Casa Domnului”, îmi zise: 

— Effendi, în sfertul acesta de ceas, am încheiat cu 
islamismul. Cum voi ajunge acasă, mă înscriu la o 
medresă1 16 creştină, ca să mă fac un propovăduitor al 
iubirii, după cum am fost un propovăduitor al religiei 
musulmane atât de greşită... 

După ce am vizitat oraşul, m-am dus să-l caut pe Barjad el 
Amin care, împreună cu Ibn Asl, îl jefuise pe Hafid Sihar şi-l 
vânduse apoi ca sclav. Am găsit casa, dar acum locuia 
altcineva în ea. Ni se spuse că asupra lui Amin se abătuseră 
toate nenorocirile. Toţi ai lui muriseră de holeră; el singur 
rămăsese în viaţă. Se încuia în casă şi nu ieşea cu zilele; 
până în cele din urmă a plecat şi nu s-a mai aflat nimic 
despre el. Se credea că şi-a curmat zilele. Ce s-a făcut cu 
averea lui, nu ştia nimeni. 

La auzul acestora, Hafid Sihar făcu un gest cu mâna, ca şi 
când ar fi îndepărtat ceva de el, şi zise vesel: 

— Atâta pagubă! N-a fost pesemne voia lui Allah ca să-mi 
iau banii înapoi. Sunt însa liber şi asta preţuieşte mai mult 
ca toate averile din lume. Allah fie lăudat că m-a scos din 
întuneric la lumină. 

Cuvintele lui m-au înduioşat. M-am prefăcut că-i 
împărtăşesc nepăsarea, însă îmi frământam mintea să 
ghicesc unde să fi dispărut Barjad. Drept că banii nu erau ai 
mei, dar o sută cincizeci de mii de piaştri nu erau un fleac. 
Ce s-o fi făcut cu averea dispărutului? De prădat nu fusese 


prădat. Probabil că luase banii cu el, căci, după cercetările 
mele, nu le depusese la nici o bancă în Khartoum. 

Trecuse o săptămână de când mă aflam în Khartoum din 
pricina asta şi aş mai fi rămas încă, dar însoțitorii mei au 
vrut să se întoarcă acasă, aşa că ne-am hotărât să plecăm. 
Pe uscat, adică prin pustiul Bajuda, nu putea fi vorba de 
mers. Şi cum nimeni nu avea vreun drept asupra bărcii 
noastre, ne-am gândit să pornim tot pe apă. Ceea cemă 
mira foarte mult era că reissul effendina nu se arătase încă 
în Khartoum. După socotelile mele, ar fi trebuit să sosească 
a treia zi după noi. Mă duceam adesea în port, dar nici 
urmă de „Vultur”. Când, cu o zi înaintea plecării noastre, am 
trecut din întâmplare pe lângă palatul guvernatorului, am 
dat nas în nas cu cineva care ieşea de acolo. Era. reissul 
effendina! 

Făcu un pas înapoi, ca să se scuze, ridică apoi ochii şi mă 
văzu. Puse îndată mâna pe sabie. Cum stăteam faţă în faţă, 
ne-am privit câteva clipe fără un cuvânt, apoi a făcut un 
gest de dispreţ cu mâna, a scuipat şi a zis: 

— Pentru mine nu eşti decât aer, aer şi altceva nimic! 

Îmi venea să-i pun mâna în beregată, dar m-am stăpânit. 
Prin cuvintele lui îşi recunoştea singur înfrângerea. Să fi 
avut o cât de slabă nădejde de reuşită, m-ar fi tras cu 
siguranţă la răspundere. A mai scuipat o dată, mi-a întors 
spatele şi s-a îndepărtat păşind semeţ, ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 

Am privit în toate părţile să văd corabia; nu era nicăieri. 
Abia a doua zi dimineaţă am aflat că era ancorată de două 
zile dincolo de Ras117, în faţa localităţii Omm Derman, şi că 
nu dăduse voie nimănui de pe bord să coboare pe uscat. De, 
necaz toţi soldaţii, în afară de locotenent şi cei doi timonieri, 
dezertaseră peste noapte. 

După o călătorie destul de lungă, am ajuns la Maabdah. 
Am întrebat de Ben Wasak, călăuza. Ni s-a spus că locuieşte 
tot în Maabdah, dar s-a lăsat de meserie, fiindcă acum e 
foarte bogat. S-ar fi mutat de mult la Cairo, dacă n-ar 


aştepta pe un effendi străin, pe care l-a trimis la Khartoum 
să-l caute pe un frate al său, dispărut mai de mult. 

Pesemne că s-a îmbogăţit de pe urma contrabandei cu 
mumii, mi-am zis eu, dar m-am ferit s-o spun şi altora. 
Totuşi mă înşelam, după cum se va vedea îndată. 

Nu voiam să-l pun deocamdată faţă în faţă cu fratele său, 
aşa că m-am dus singur la el. Când m-a văzut, mai să-mi 
sară de gât de bucurie. Nu m-a lăsat să vorbesc nimic până 
ce nu m-a ospătat din belşug şi, pe când mâncam, mi-a zis: 

— Effendi, sunt bogat cât nici nu-ţi închipui tu. Şi ştii 
datorită cui? O să te miri când vei afla. 

— Ei, datorită cui? 

— Datorită lui Barjad el Amin. 

— Mashallah! 

— Da. Abia aştept să-mi spui ce ai aflat despre frate-meu, 
de aceea o să-ţi spun pe scurt ce ştiu. Barjad l-a dat pe 
Hafid pe mâna lui Ibn Asl. I-au luat banii şi au pornit cu ei 
un negoţ cu sclavi, care le-a adus multe parale. În schimb 
mâna lui Allah s-a abătut cu mânie asupra lui Barjad el 
Amin, căci i-a luat nevasta şi copiii, care au murit cu toţii de 
holeră. A început atunci să-l mustre cugetul şi s-a gândit să- 
şi ispăşească păcatul. Şi-a prefăcut tot avutul şi ce mai avea 
de la Ibn Asl în bani şi mi i-a adus mie. Pe urmă, după ce mi- 
a povestit tot, a plecat. Am vrut să-l opresc, dar n-a fost 
chip. A doua zi a fost găsit înecat. Dumnezeu să-l ierte! Mai 
bine îşi oprea banii şi-mi spunea unde e bietul frate-meu. 

— De ce nu ţi-a spus? 

— Fiindcă nu ştia nici el. Ibn Asl n-a vrut să-i spună. 

— Nu fi amărât, că am cercetat eu şi l-am găsit. 

— Pe cine, pe frate-meu? 

— Da. 

Sări în picioare şi mă zori atât cu întrebările, încât a 
trebuit să-i spun unde e Hafid Sihar şi că-l aşteaptă. A luat-o 
la fugă ca nebun şi m-a lăsat singur în casă. l-am dat pace şi 
mi-am văzut de treabă. 


Am rămas două zile în Maabdah, unde am dus-o tot într-o 
petrecere. Când mi-am luat rămas-bun de la cei doi fraţi, 
aveam la mine un pachet mare cu antichităţi egiptene. 

Abu en Nil, Ben Nil şi Selim îşi împărţiră între ei banii pe 
care mi-i dăduse Ben Wasak pentru căutarea fratelui său. Şi 
Ssali Ben Agil a primit daruri, ca un adevărat prieten ce 
era. 

Cum Abu en Nil vroia să se ducă cu nepotul său de-a 
dreptul la Gubatar - de unde erau - s-au despărţit de noi, 
după o scurtă călătorie la Cairo, unde Selim şi-a deschis cu 
banii căpătaţi o frizerie; acolo se mai găseau de vânzare fel 
de fel de unelte pentru curățirea unghiilor, a urechilor şi a 
nărilor - foarte obişnuite în Orient. Avea acum prilejul să 
împuieze capul muşteriilor cu isprăvile lui închipuite în 
care, fireşte, el era eroul. 

Am vândut barca, iar banii i-am dat lui Ssali Ben Agil. 
După ce am mai stat împreună încă două săptămâni, Ben 
Nil şi bunicul lui şi-au luat rămas-bun de la mine. Ce aş mai 
putea spune despre asta? E greu să aşterni pe hârtie astfel 

de simţăminte! Când prietenii se despart ei îşi spun: la 
revedere! Iar eu i-am putut revedea pe amândoi, pe Abu en 
Nil cu puţin timp înainte de a muri - după ce mi-a dat 
binecuvântarea sa - iar pe Ben Nil în elementul lui, pe apele 
Nilului. Printre prietenii mei cititorii, care vor fi având 
prilejul să viziteze Ţara faraonilor şi să ajungă sus, în 
Egiptul superior, vor fi existând desigur unii, care, nefiind 
interesaţi să participe la vânători, ar avea destul timp la 
dispoziţie ca să renunţe la călătoria, mai rapidă, cu trenul 
sau vaporul cu aburi, în schimbul plăcerii de a aluneca pe 
apele Nilului într-o corabie cu pânze; ei bine, aceştia pot 
găsi în Bulaqg, portul capitalei egiptene, corabia „Baraka el 
Fadl” (Binecuvântarea bunătăţii), o navă deosebit de 
frumoasă şi îngrijită, al cărei căpitan - reiss - este deosebit 
de primitor cu pasagerii germani. Şi dacă aceştia îi spun că 
au citit cărţile lui Kara Ben Nemsi, au prilejul să afle că el 
se numeşte Ben Nil şi că a dat corăbiei sale numele de 


„Baraka el Fadl”, deoarece banii cu care a cumpărat-o, i-a 
dobândit mulţumită bunătăţii prietenilor lui. Ben Nil este un 
bun povestitor, astfel că drumul până la prima cataractă a 
marelui fluviu o să-i producă călătorului o adevărată 
încântare, iar timpul petrecut pe corabie o să zboare cu 
viteza vântului. 

Dar Ssali Ben Agqil? Cu el am călătorii din Alexandria până 
la Ierusalim, pentru a vizita locurile sfinte ale creştinătăţii. 
După aceea ne-am despărţit, el mergând prin Damasc 
înspre patria lui, iar eu trecând prin Constantinopol şi 
Ţările Dunărene, în drum spre patria mea. Am purtat eu el, 
de-a lungul anilor, o corespondenţă susţinută şi ne-am şi 
revăzut din când în când. Şi de mă întrebaţi dacă şi-a ţinut 
cuvântul şi a devenit un predicator al iubirii, răspund în 
felul următor: Da, s-a ţinut de cuvânt pe deplin; dar i-a venit 
din ce în ce mai greu, deoarece asta i-a cerut o luptă 
îndelungată cu rudele sale şi cu tot tribul din care făcea 
parte. În această încleştare i-am stat alături, şi nu numai cu 
vorba, ci şi cu armele. Este una din perioadele cele mai 
interesante din viaţa mea de călător. Ea confirmă cu tărie 
spusele Sfântului Petru: „Dacă vorbeam pe limba oamenilor 
şi a îngerilor şi nu aş fi avut iubirea, atunci nu aş mai fi fost 
decât tinichea zăngănitoare”. 

Dar despre asta am să vă povestesc în cartea mea „Marah 
Durimeh”. 


SFÂRŞIT 


1 Persia. 

2 Stăpâne. 

3 Câămaşă. 

4 Bunicul mizeriei. 
5 Luptă în doi. 


6 Ţărani care nu pot fi războinici. 

7 Rachiu. 

8 Beţivan. 

9 Administratorul localităţii. 

10 Piosul, fiul clarvăzătorului. 

11 Predicator. 

12 Fiu al biciului. 

13 Nepot al amabilităţii. 

14 Slugă. 

15 Coran scris la Mecca. 

16 Profesor. 

17 Descendent al lui Mohammed. 

18 Student. 

19 Denumire arabă pentru Damiette. 
20 Vendetă. 

21 Plural arăbesc al cuvântului consul. 
22 Lumânări de seu. 

23 Germania. 

24 Ţicnit. 

25 Câinele latră, caravana trece. 

26 Cine scuipă împotriva vântului se scuipă pe sine. 
27 Noapte bună. 

28 Chibrituri. 

29 Noul Testament. 

30 Biblia, Cartea Sfântă. 

31 Idol al proştilor. 

32 O, incendiu! 

33 Pluralul de la şeitan = diavol. 

34 Plopul salvator. 

35 Vulpe. 

36 Leu. 

37 Pantera. 

38 Triburi. 

39 Negustor. 

40 Spiţer. 

41 Pluralul de la kumfud = porc spinos. 


42 'Ţânţar. 

43 Vioară. 

44 Trompete. 

45 Tamburină. 

46 Tobă. 

47 Ciripit zeflemitor. 

48 Pluralul de la debusse = ac de gămălie. 

49 Chibrituri. 

50 Raţă. 

51 Pluralul de la bulbul = privighetoare. 

52 Capela morţilor. 

53 Culegători de nuci galice. 

54 Pluralul de la şâhid = martir. 

55 Logică. 

56 Nazaret. 

57 Hristos. 

58 Mamă vitregă. 

59 Şopârlă beată. 

60 Saba. 

61 Urs al nemuririi. 

62 Tău. 

63 Caractere grafice ale celor mai vechi alfabete 
germanice şi scandinave. 

64 Spirite. 

65 Hristos. 

66 Râşniţă de cafea. 

67 Golgota. 

68 Ucigătorul de urşi. 

69 Semilună. 

70 Învăţat. 

71 „Vino!” sau „Vino aici!”. 

72 Liliac. 

73 Veveriţă zburătoare. 

74 Greier. 

75 Bufniţă. 

76 Cruce. 


77 Puşcă fermecată. 

78 Pluralul de la ghirlbal = sită. 

79 Ierusalim. 

80 8,4 litri. 

81 Plural de la kaddum = secure. 

82 Bethleem. 

83 Bucate renumite. 

84 Sfinţire. 

85 Pedeapsă, răsplată, ură, răzbunare. 

86 Cântec. 

87 Vopsitor. 

88 Indigo. 

89 Gellert, Christian Furchtegott (1715-1769), poet şi 
prozator german. (n. tr.) 

90 Apostoli. 

91 Spălare rituală pe corp sau pe o parte a corpului. 

92 Covoraş pentru rugăciune. 

93 Sfântul. 

94 Martfă de schimb. 

95 Străâinul. 

96 European. 

97 Marea Roşie. 

98 Tamek cel bogat. 

99 Seminţia. 

100 Tamek nemernicul. 

101 Locotenent. 

102 Calea mântuirii. 

103 Învăţăcel? elev. 

104 Renunţătorul. 

105 Dracul. 

106 Merg până la capăt. (lb. franceză) 

107 Mort. 

108 Călăul. 

109 Pumnul sfântului. 

110 Inelul cu sigiliu. 

111 Negustor. 


112 Dogme ale unei secte religioase mahomedane. 

113 În limba dinkaşilor: „isprăveşte cu el”. 

114 Barcă uşoară cu pânză, care înaintează foarte repede. 
115 Băutură fermentată din durrah. 

116 Universitate. 

117 O limbă de pământ.