Karl May — In Tara Leului Argintiu — V3 Sub Aripa Mortii

Karl May 


Karl May 


În Ţara Leului Argintiu 
Vol. 3 Sub - Aripa Morţii 


Capitolul 1 - În Basra. 

Basra, care se numea înainte Basora sau Balsora, este cel 
mai vechi oraş al califilor dintre Tigru şi Eufrat, fiind 
înfiinţat de Omar, în anul 636 înainte de Hristos, ca să 
înlesnească persanilor legătura cu marea, deci calea pe apă 
spre Indii. 

Pe vremea aceea, la îmbucătura fluviului acum cu 
desăvârşire secat, se afla vechiul oraş Teredon sau Dirikotis, 
socotit de-a lungul multor veacuri de către arabi drept unul 
dintre cele patru raiuri ale lui Mahomed. 

De la Nabucodonosor, până la epoca diadohilor 
macedoneni, el a fost înfloritor, fiind cunoscut mai ales 
datorită faptului că Nearhos, prietenul din copilărie al lui 
Alexandru cel Mare, a debarcat cu flota sa, în anul 325, la 
Teredon. 

Între acest oraş şi Basra a existat o concurenţă, din care 
tânăra cetate a califilor a ieşit învingătoare. Teredonul a 
decăzut, treptat, iar Basra a luat un avânt din ce în ce mai 
mare. Sub proteguirea Califilor şi într-un ţinut prielnic, 
oraşul a putut fi în curând socotit drept unul dintre cele mai 
bogate şi mai de seamă ale ţării. Aici se adunau literaţii şi 
învățații musulmani, faima lui crescând după ce Ibn Risaa, 
vestitul savant, a înfiinţat „şcoala înţelepţilor”. Academia 
aceasta era atât de importantă încât datorită ei s-a dat 
oraşului numele de onoare de Kubbet el Islam, ceea ce 
înseamnă „Cupola Islamului” pe limba noastră. 


Strălucirea lui însă n-a ţinut multă vreme; oraşul a 
decăzut, ca şi rivalul său, Teredonul, din pricina secării 
treptate a fluviului, la care s-au mai adăugat şi împrejurări 
de ordin politic. Astăzi, fosta „Cupolă a Islamului” nu mai e 
decât o adunătură de colibe dărăpănate, printre mormane 
de ruine, deşi a rămas un loc de trecere al caravanelor în 
drum spre India. Până şi numele i s-a pierdut, căci Basral 
se numeşte astăzi Zobevi, după o mică geamie în care zac 
osemintele văduvei unui partizan al lui Mahomed. 

Totuşi vechea Basra mai păstrează oarecare interes 
pentru noi, căci legenda spune că Mahomed, călătorind 
odată cu unchiul său Taleb, s-a întâlnit aici cu un călugăr 
creştin, anume Djerdjis (Georgeus), care a atras atenţia lui 
Taleb asupra inteligenţei nepotului său. Probabil că de aici 
pornesc preceptele creştine care se găsesc pe alocuri în 
Coran. 

Basra e aşezată acum la vreo două mile mai la nord de 
vechiul oraş. Cine a citit O mie şi una de nopţi, poveştile 
frumoasei şi înţeleptei Șeherezada, care şi-a luat de aici 
inspiraţia - şi se aşteaptă, venind la Basra, să-şi înalțe 
sufletul la frumuseţile descrise în poveştile citite, va avea o 
amară dezamăgire. Înainte de toate, oraşul nu e aşezat 
chiar lângă fluviu, ci la o jumătate de oră de el, fiind 
înconjurat de o apă stătătoare, rău mirositoare. 

Localitatea prezintă ochiului dornic de poezie numai 
urmele trecutului îndepăr-tat. Este aşezată pe un teren 
mlăştinos, îmbibat cu miasme. Malaria care mocneşte în tot 
cursul anului şi aerul nesănătos sunt foarte temute, aşa 
încât atunci când vreun funcţionat se face vinovat de o 
abatere, este mutat, ca pedeapsă, de la Bagdad la Basra. Şi 
cu siguranţă că nu mai scapă cu viaţă. 

Nici un medic local n-a descoperit vreun mijloc de apărare 
împotriva malariei, care bântuie aici cu furie şi nici cei 
europeni nu i-au putut veni de hac. 

Populaţia, care număra pe la începutul secolului al 
douăzecilea vreo şaizeci de mii de locuitori, a scăzut acum 


la a zecea parte şi dacă n-ar fi locul de ancorare al marilor 
vapoare comerciale pe drumul lor între Mesopotamia şi 
India, Basra ar dispărea cu totul. 

Deşi ştiam toate acestea, venisem aici eu Halef ca să 
vizitez vechiul Basra şi să plecăm apoi, cât mai curând, spre 
Şiraz, trecând prin Satt el Arab şi Quarun, pe urmă ţinând 
malul Djerrahi sau Ab Ergun, s-o luăm prin lanţul de munţi 
cu trecătorile lui care ne duceau la ţintă. 

Mai fusesem o dată cu Halef la Basra. Cu gândul să ne 
ducem în Persia, cotiserăm însă pe drumul caravanelor de 
pelerini spre Mecca şi a trebuit să renunţăm. Cele ce 
întâmpinaserăm atunci în Basra ne făcea să ne abatem 
iarăşi pe aici. Pentru a ne împrospăta amintirile. 

Ne întorseserăm tocmai de la vechiul Basra, pe care îl 
vizitaserăm în ziua aceea şi şedeam la taifas într-o cafenea, 
nu departe de clădirea vămii. 

Caii ni-i lăsaserăm în curtea îngustă şi murdară şi 
aşteptam să vină omul cu pluta care trebuia, să ne treacă 
pe malul celălalt. Veni, dar ne spuse că nu poate să ne 
treacă acum, fiindcă era ostenit şi trebuie să se odihnească 
puţin. 

Eram foarte necăjiţi de întârzierea asta. Omul era însă 
încăpățânat, şi, deşi îi spuseserăm că vom vâsli noi şi el n- 
are decât să se odihnească pe plută, ne răspunse că nu dă 
vâslele pe mâna nimănui. 

Dar orice rău are şi partea lui bună, căci zăbava aceasta 
ne-a adus o bucurie, cu atât mai mare cu cât era pe cât se 
poate de neaşteptată. 

Trebuie să amintesc că pereţii cafenelei ca şi ai vămii erau 
din trestie împletită. Avea două încăperi, una mai mare şi 
alta mai mică. În aceasta din urmă stăteam noi; eram 
singuri şi puteam vedea şi auzi printre găurile împletiturii 
tot de se face şi se vorbeşte dincolo. 

Până acum veniseră şi plecaseră câţiva muşterii. Cafegiul 
şedea tolănit pe perne, îşi pusese luleaua stinsă pe 
genunchi şi părea că moţăie. Tânărul somal, care făcea pe 


chelnerul, lua unul câte unul ciubucele goale atârnate de 
perete şi îndesa tutun în ele, ca să fie pregătite pentru 
viitorii muşterii. 

În cafenea ca şi afară domnea linişte, doar din când în 
când se auzea câte o comandă scurtă de pe vaporul 
englezesc, care ridica seara ancora pentru a se duce la 
Bombay. Sirena unui vapor care intra în port ne făcu să 
tresărim, deoarece de unde eram nu-l putusem vedea 
apropiindu-se. 

Vaporul ne aducea bucuria despre care spuneam. Nici nu 
trecuseră zece minute de la sosirea lui şi auzirăm că intră 
cineva în încăperea de alături. 

— Sallam! Salută scurt şi istovit noul venit. 

— Sallam aleikum! Răspunse cafegiul cu glas obosit şi 
nepăsător. 

Glasul muşteriului mi se păru oarecum cunoscut. Abia 
aruncarăm o privire prin ochiurile peretelui şi Halef sări în 
picioare, vrând să scoată un strigăt de mirare. Îi astupai 
repede gura cu palma. Îl împinsei îndărăt pe scaun şi-i 
şoptii: 

— St! Nici un cuvânt, Halef. 

Întâlnirea aceasta e atât de neaşteptată că abia m-am 
stăpânit şi eu să nu ţip de bucurie. Stai să vedem cum o să 
se descurce. Nu ştie boabă nici arăbeşte, nici turceşte. 

Omul despre care vorbeam ar fi atras atenţia oricui, chiar 
într-o ţară din Apus, dar încă aici în orient şi mai ales într-o 
localitate atât de mică. Era înalt şi osos. O pălărie înaltă, 
aşa-zisă joben, îi acoperea capul lungăreţ. O gură aproape 
de la o ureche la alta, cu buze subţiri, părea o tăietură de-a 
curmezişul feţei, sub un nas coroiat, care mai să se 
întâlnească cu bărbia. Din gulerul înalt şi scrobit ieşea un 
gât lung ca de cocostârc, în jurul căruia era înfăşurată o 
cravată cenuşie cu pătrăţele, pe urmă venea o haină tot 
cenuşie-cadrilată, nişte pantaloni la fel, jambiere cenuşii şi 
nişte ghete cu gumilastic, pline de praf. 


Un brâu cenuşiu cu pătrăţele, în care purta câteva 
revolvere şi pumnale, îi înconjura mijlocul. De la umăr până 
la şold avea o cartuşieră tot cenuşie. La spate îi atârna o 
puşcă mare şi grea, iar în mână, alta mai mică, într-un toc 
cenuşiu cu pătrăţele. 

Omul acesta „cadrilat” se îndreptă ţeapăn şi semeţ spre o 
pernă mare de lângă perete, îndoi genunchii ca să se aşeze 
turceşte pe ea, dar, neobişnuit cu acest fel de a se aşeza, îşi 
pierdu echilibrul şi căzu ca un bolovan pe pernă, cu 
picioarele înainte. 

— Thunder storm! 2 exclamă el cu necaz. Vru să mai 
bodogănească ceva, se răzgândi însă şi strigă poruncitor 
somalului: 

— Ciubuc! 

Băiatul luă una din pipele pe care le umpluse, puse un 
cărbune aprins deasupra tutunului, trase o dată din ea şi o 
întinse apoi cu un gest grațios străinului. 

— Hanzir! 3 se răsti acesta la el şi îi dădu una peste mână 
de-i zbură luleaua cât colo. 

Cafegiul pricepu pricina şi lămuri băiatului: 

— Ăsta e un inglez care nu fumează după gura ta, ci îşi 
aprinde singur ciubucul. 

Somalul aduse altă pipă şi un cărbune. Străinul trase de 
câteva ori din ea, o aruncă după cealaltă şi scuipă cu 
scârbă. 

— Ce e? Întrebă cu mirare cafegiul. 

— Duhan4, prost! Răspunse celălalt. 

— Mai bun n-am. Dacă nu-ţi place, n-ai decât să pleci. 

— Kahwe! 5 porunci muşteriul, fără să se scoale. 

Somalul se duse la ligheanul cu mangal, făcu o cafea, o 
turnă într-o ceaşcă şi i-o aduse. Englezul o mirosi, sorbi o 
înghiţitură, vărsă apoi cafeaua pe jos şi strigă cu dezgust: 

— Kahwe battal dşiddan6. 

— 'Ţi-am mai spus că dacă nu-ţi place n-ai decât să pleci, 
zise iar cu glas domol cafegiul; adăugă însă ca om 
prevăzător: după ce vei fi plătit. 


— Kaddais tamano? 7 

— Işrin kuruş - douăzeci de piaştri. 

Era o jupuială în toată puterea cuvântului; ca pedeapsă 
pentru jignirea pe care i-o adusese muşteriul. Acesta scoase 
însă cu nepăsare o monedă de aur din buzunar şi o zvârli 
spre cafegiu. Somalul o prinse din zbor şi o întinse 
stăpânului. Când turcul vru să-i dea restul, englezul îi făcu 
semn cu mâna că nu trebuie. Cei doi orientali se uitau ca 
năuci la el... 

Nu mă miram defel de mărinimia vechiului şi bunului meu 
prieten, David Lindsay - căci el era. Aşa îi stătea în fire. 

Aşadar, omul acesta cadrilat şi cenuşiu pe care îl zăream 
prin găurile peretelui nu era altul decât lordul Lindsay. Ce 
căuta el aici? Ştiam că de ani de zile nu mai fusese pe acasă 
în Anglia şi călătorea mereu de la un capăt al lumii la 
celălalt. Primisem acum aproape un an şi jumătate o 
scrisoare de la el, trimisă din Cape Town, dar nu-mi scria 
încotro se va îndrepta de acolo. Şi iată-l acum înaintea mea. 
În aceleaşi haine cu pătrăţele mai mari sau mai mici, într-o 
cafenea din orăşelul acesta uitat de Dumnezeu. 

Dar şi mai mult mă miram că-l auzeam vorbind limba 
arabă. Hoinărisem împreună luni întregi, cutreierasem 
diferite ţinuturi ale Orientului, oprindu-ne când ici, când 
colo, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, ca să fi 
putut prinde ceva din obiceiurile şi limba ţării; lui însă, ca 
un veritabil Englishman ce era, nici prin gând nu i-ar fi 
trecut să-şi dea această osteneală. Ca englez credea că 
toată lumea trebuie să-l înţeleagă ori să ştie englezeşte. 
lată de ce nu-mi venea acum defel să-mi cred urechilor, 
când îl auzii vorbind arăbeşte. 

— Cam stâlcit nu e vorbă - dar destul ca să se facă înţeles. 

Îmi aduceam aminte că omul acesta original, care nu se 
mira de nimic, nu se speria de nimic şi nu se tulbura de 
nimic, ne făcuse adeseori, prin firea lui, caraghioasă uneori, 
să petrecem şi să uităm de primejdii şi necazuri. 


Se putea vedea şi acum cât de puţin se sinchisea că turcul 
îl dăduse aproape afară, spunându-i că dacă nu-i place n- 
are decât să plece. Stătea liniştit pe loc şi părea să cugete 
la ceva, probabil ce să ceară, căci, ca adevărat gentleman 
ce era, nu înţelegea să stea într-o cafenea fără să consume 
ceva. În cele din urmă păru că a găsit, căci strigă: 

— Frank kahwe! 

Prin frank kahwe sau frank kahuvezi se înţelege ciocolată. 

— N-am, răspunse cafegiul. 

— Cacao! 

— Nu ştiu ce e asta. 

— Sherry! 

— Nu pricep ce vrei să spui. 

Lindsay căscă o gură de credeai că vrea să-l înghită, căci 
se plictisea, neştiind ce să mai ceară, îi veni însă o idee, căci 
strigă ca o uşurare: 

— Şerbet! 

Somalul alergă în fugă să-i aducă paharul cu siropul de 
fructe cerut, pentru care englezul îi aruncă un bacşiş care-l 
făcu pe băiat să se topească de plăcere, să se ploconească 
de trei ori până în pământ. Lindsay duse băutura la gură şi 
o gustă; păru să-i placă şi sorbi de vreo câteva ori din ea. 
Dar când puse paharul jos şi privi din întâmplare în el, 
chipul său se schimonosi de spaimă şi scârbă şi strigă, 
împingând paharul cât colo: 

— All devils! 8 Asta e un... un... cum se zice snail9 pe 
arăbeşte? 

— Nu ştiu ce vrei să spui, răspunse cafegiul. E ceva în 
şerbet? Ia să văd. 

Mărinimia de adineauri a englezului îl mai scosese niţel 
din toropeala şi nepăsarea lui, aşa că se sculă de jos, luă 
paharul, îşi aruncă ochii în el şi zise foarte liniştit: 

— E un melc mic, mititel, nici măcar cât degetul meu 
mijlociu. Tot Allah l-a făcut şi pe el, săracul! De ce ţi-e 
scârbă? Dar dacă nu-ţi place, o să-ţi dau alt şerbet. 


Scoase melcul din pahar cu degetele şi dădu limonada pe 
gât. În vremea asta somalul veni în fugă cu alta. Dar mutra 
de dezgust cu care englezul întoarse capul, îl făcu pe 
cafegiu să întrebe cu oarecare compătimire pe acest 
muşteriu pretenţios: 

— Ce, ţi-e greață? Bea atunci un araki. 

— Ai? Întrebă repede englezul. Să-mi aducă un pahar, dar 
cât mai mare. 

— Atât de mare, cât să pot bea şi eu din el. 

— Foarte mulţumesc! Dacă vrei să bei, spune să-ţi aducă şi 
ţie unul. 

— "Tot aşa de mare? 

— Da. 

— Şi pentru mine unul? Întrebă somalul cu lăcomie. 

— Dinspre partea mea! 

— Să nu fie mai mic? 

— Nu. 

Băiatul veni în fugă cu sticla de rachiu şi trei ulcele de 
pământ. Turnă în fiecare ulcică în părţi egale, aşa cum se 
face: „ţie una, mie una”, până le umplu ochi. De astă dată 
englezul fu mai prevăzător. Se uită bine până la fund şi, 
nevăzând nici un melc, începu să soarbă cu plăcere din 
ulcică. După fiecare sorbitură chipul lui se însenina tot mai 
mult şi limba i se cam împleticea în gură, când zise cu 
satisfacţie: 

— Rachiul e bun, foarte bun... 

Cafegiul păru că se bucură foarte mult, porunci băiatului 
să mai umple o dată ulcelele - ştiind că muşteriul va plăti 
tot - şi, ca să se arate recunoscător, se apucă la taifas cu el. 

— Eşti englez, începu el şi nu cunoşti poruncile legii 
noastre care ne opreşte să bem vin. Rachiul însă e mah es 
ssahha10, de aceea se bea întotdeauna în sănătatea aceluia 
care îl oferă, îngăduie-mi să spun şi eu: Sirreh 
mahabbehtak - în sănătatea ta! 

— Sirreh mahabbehtak, închină şi somalul, grăbindu-se să 
deşerte ulcica şi s-o umple la loc. 


Aceşti doi musulmani aveau nişte gâtlejuri ca ale 
marinarilor irlandezi. Nu pot să sufăr rachiul, mai ales băut 
în cantităţi atât de mari. 

— Dar s-a băut, după cum s-a dovedit mai târziu, nu numai 
în sănătatea lui Lindsay, ci şi spre binele nostru. 

În timp ce golea ulcelele - acum englezul sorbea numai din 
când în când câte o înghiţitură - vorbeau între ei mai de 
una, mai de alta, ca doi vechi cunoscuţi. Lindsay, după 
obiceiul lui, chiar şi în limba maternă, în fraze scurte. 
Asculta însă cu luare-aminte ce sporovăia celălalt, deşi erau 
lucruri care nici nu-l interesau. Dintr-una în alta, veni vorba 
şi despre biruri, vamă şi contrabandişti. De astă dată mi se 
păru că Lindsay devine mai atent. Cafegiul, cam ameţit de 
băutură, scăpă câteva vorbe din care reieşea că ştia mai 
multe despre aceştia decât ar fi trebuit să spună. Pe somal 
rachiul îl buimăcise de tot şi moţăia într-un colţ. Pe cafegiu 
însă îl însufleţise de-a binelea. Se lăuda că ar fi putut el 
spune multe despre contrabandişti, numai să vrea şi 
adăugă, întinzând mâna: 

— Vezi tu inelul ăsta? E mut, dar dacă ar avea gură, ţi-ar 
destăinui taine despre care habar n-ai. 

La cuvântul „inel” tresării. Să fie un inel de-al „Umbrelor”? 
Nu luasem seama la degetele omului acestuia. Halef asculta 
de asemenea cu încordare şi se dăduse atât de aproape de 
perete, încât trestia uscată pârâi. Lindsay auzi şi întrebă: 

— E cineva dincolo? Aud zgomot. 

— Allah'l Allah! Răspunse cafegiul. Uitasem de străinii ăia 
cu nişte cai cum n-am mai văzut până acum. 

— N-or fi radşi pak? 11 

— Ba chiar adevăraţi radşi pak! Vrei să-i vezi? 

— Cum să nu! 

— Hai să ţi-i arăt! 

leşiră în curte. Un om ca Lindsay, care ştia să preţuiască 
un cal de rasă, nu se putea lipsi de o astfel de plăcere. 

— Sihdi, ce zici tu de minunea asta? Inglezul e aici. Ce ochi 
o să facă... 


N-apucă Halef să-şi mântuie vorba, că din uşă se auzi 
glasul lui Lindsay, zicând cu nerăbdare: 

— Trebuie să-i văd pe cei doi străini... acum, îndată. Şaua 
unuia o cunosc... o cunosc chiar foarte bine. În ce priveşte 
calul mă pot înşela, dar seamănă ca două picături de apă cu 
„Vântul”, un armăsar pe care... 

Se opri încremenit când mă văzu pe mine şi Halef în uşă. 
Mirarea îl făcuse - aş putea zice - stană de piatră. Rămase 
cu gura căscată şi ochii holbaţi, dar nu putea scoate nici un 
cuvânt. 

— Welcome, iarăşi în vechiul şi dragul nostru Djesireh12. 
La orice m-aş fi aşteptat numai la plăcerea asta nu, îl 
întâmpinai eu zâmbind. Ei, ce zici de întâlnirea asta 
neaşteptată, Sir David? 

— Da, bun sosit, Mister Englishman, răspunse Halef, 
aducându-şi aminte de aceste două cuvinte ca printr-o 
adevărată minune. 

Dar nu erau singurele, căci adăugă: 

— We are, de bucurie când te-am văzut venind şi am 
rămas tot aşa de uluiţi ca tine acum. Vii de-a dreptul din 
native country13 a ta sau te-a adus Allah de pe alte 
meleaguri? 

Hagi Halef părea foarte mândru de cele câteva boabe 
englezeşti pe care le învățase odinioară, în sfârşit Lindsay 
păru că se însufleţeşte. Se apropie pas cu pas de mine, 
ridică braţele şi mă cuprinse de după gât, fără însă să poată 
scoate un cuvânt. Eram atât de mişcat de dovada aceasta 
mută de dragoste şi bucurie lăuntrică încât nu mă putui 
stăpâni şi-l strânsei în tăcere la piept, îşi recapătă în sfârşit 
graiul şi zise cu glas tremurat: 

— Mister Kara... iar aici? Drept să-ţi spun, mi s-au tăiat 
picioarele de emoție. Îmi vine să plâng ca un copil, deşi 
sufletul mi-e plin de bucurie. Inima asta a mea păcătoasă 
îmi face iar o poznă... 

— Las-o să-ţi facă! Parcă mie nu-mi vine să plâng? 


— Vezi că a dumitale e mai tânără şi se lasă mai lesne 
înduioşată. Uite şi pe Halef, grozavul şeic şi tiran al 
haddedihnilor! Cu ăsta trebuie însă să vorbesc arăbeşte. 

Era o adevărată plăcere să vezi mutra pe care o făcea 
acum englezul. Ochii îi luceau, obrajii îi ardeau şi părea că- 
şi recapătă întreaga vioiciune. Nici trupul lui nu mai avea 
astâmpăr! Când vorbea cu Halef se apleca spre el, pe urmă, 
când voia să-mi spună ceva, se îndoia tot de mijloc în partea 
mea. Râdea din orice şi când spunea ceva, repezea 
cuvintele, cum nu îi era obiceiul. 

După ce se mai potoli bucuria revederii, lordul Lindsay 
zise: 

— Astăzi e o zi mare pentru mine. Aş face o propunere. 

— Care? 

— S-o sărbătorim cum se cuvine. 

— În ce fel? 

— Cu un mic chef. 

— Aici, unde nu se găseşte nimic? 

— Te înşeli. Am o idee, o idee grozavă. 

— S-o auzim. 

— Punch ori grog. Rachiu e, apă e, zahăr şi foc de 
asemenea. Lămâi o să ne aducă somalul. 

— Bine, ne învoim, dar cu singura condiţie ca să ni-l facem 
noi singuri. 

— Se înţelege de la sine. Eu fac pe bucătarul. Mi-ajunge 
melcul de adineauri. Aţi văzut? 

— Da. 

— Şi aţi râs de mine? 

— Aşa, niţel. 

— Ptiu! Era grozav! O să-mi aduc aminte cât oi trăi. Acum, 
punchul! 

Întrebă pe cafegiu şi acesta îi spuse că se găsesc de toate. 
În timp ce pregătea băutura, ajutat de somal, cafegiul îi 
urmărea fiecare mişcare, minunându-se ca de cine ştie ce. 
Eu mă uitai la mâinile acestuia şi văzui inelul. Era de argint 
şi avea un fel de ştampilă octogonală; mai mult nu putui să 


văd deocamdată. Dar când punchul fu gata şi cafegiul veni 
cu nişte ulcele de pământ în care să-l turnăm, mă uitai mai 
de-aproape la inel şi văzui că purta semnele cunoscute. 
Aşadar, omul făcea parte din asociaţia secretă a 
„Umbrelor”. 

După ce băurăm şi lordul cinsti din belşug şi pe cafegiu şi 
pe somal, trecurăm în încăperea de alături, ca să putem sta 
de vorbă nestingheriţi. 

— Trebuie să vă spun mai întâi o ghicitoare, începu 
Lindsay. Puteţi s-o tălmăciţi? 

— Eu nu! Exclamă repede Halef. 

— De ce? 

— Fiindcă Allah nu mi-a dăruit mintea mea ageră şi 
bunătatea sufletească pe care o am, să mă frământ cine ştie 
cât, ca să aflu un lucru pe care îl ştie altul dinainte şi mi-l 
spune numaidecât. 

— Bine. Dar tu? 

Întrebarea era pentru mine şi-mi spunea „tu”, deoarece 
vorbea arăbeşte ca să-l înţeleagă şi Halef. 

— Trebuie neapărat? Răspunsei eu. Nu crez că nu e timp 
de ghicitori când avem altele mai importante de vorbit? 

— Şi asta trebuie. N-ai să poţi însă s-o dezlegi, e prea 
grea. 

— Aşa? Ia, s-auzim! 

— Mai întâi: De unde vin? 

— Asta nu e ghicitoare, ci întrebare. 

— Fie! Poţi să-mi răspunzi la ea? 

— Nu. Nu sunt atotştiutor. 

— Well! Atunci să-ţi spun: Am fost la tine. 

— La... mine? Am întrebat eu uluit. 

— Da, acasă la tine. 

— Aşadar vii, din Germania? 

— Yes. 

— Asta e interesant! M-ai căutat într-adins? 

— Yes. 

— Cu un anumit scop? 


— Se înţelege! Voiam să călătorim împreună. Ultima ta 
scrisoare mi-a fost trimisă din Cape Town, după ce 
plecasem. Scriai că vrei să te duci cu Halef în Persia. Voiam 
să-l revăd pe Halef şi să mă reped niţel la Teheran, Ispahan 
şi Şiraz. Venisem să te iau. Plecaseşi. 

— Aha, acum ghicesc! Ai pornit imediat după mine. 

— Nu tocmai. Nu ştiam pe unde ai luat-o. Mare dobitoc şi 
gazda ta; n-a ştiut să-mi spună. 

— Nu e omul meu de încredere, n-avea cum să ştie. 

— Well! A trebuit s-o iau la întâmplare: Viena, Triest, cu 
trenul; Triest, Suez, Bombay, cu vaporul; Bombay, Buşer, 
Bagdad, iar cu vaporul, pe urmă voiam să mă duc la 
haddedihni să întreb de tine. 

— Îndrăzneţ plan! 

— Îndrăzneţ? Pshaw! Zise el cu dispreţ. 

— Da, da, foarte îndrăzneţ chiar. De la Bagdad la 
haddedihni e un drum primejdios. 

— Nu sunt un copil. 

— Ştiu, dar bărbat sau copil, primejdia există. E într- 
adevăr un adevărat noroc că întâmplarea a făcut să ne 
întâlnim aici. 

— Well! Vaporul a ancorat pentru cinci ceasuri. M-am 
plictisit pe bord şi am venit încoace. 

— Fireşte. În cafenea la un rachiu cu melci nu e plictiseală. 

— Taci, te rog! Nu-mi mai pomeni de melci... Sunteţi în 
drum spre Persia? 

— Da. 

— Well! Merg şi eu. 

— Parcă ziceai că vrei să te duci la Bagdad şi de acolo la 
haddedihni? 

— Lasă glumele proaste! A, înţeleg! Nu v-am întrebat: Mă 
luaţi şi pe mine? 

— Da, i-am răspuns scurt, cum îi plăcea lui. 

— Întâiul oraş persan? 

— Şiraz. 

— Plecarea de aici? 


— Îndată ce va sosi plutaşul. 

— Plutaşul? Hm... aşteptaţi, mă întorc numaidecât... 

Sări drept în picioare şi ieşi în fugă fără să am timp să-l 
întreb unde se duce. Probabil la vapor ca să-şi ia bagajul şi 
să spună căpitanului că îşi întrerupe călătoria. 

— Sihdi, ăsta nu ştie multe, râse Halef. Mai că nici nu era 
să ne întrebe dacă îl luăm sau nu cu noi. Cine ştie ce se 
alegea de el dacă pornea într-adevăr spre meleagurile 
haddedihnilor. Habar n-are de primejdiile pe care le-ar fi 
întâlnit în cale. Dar ia spune drept, Sihdi, eşti într-adevăr 
mulţumit că ne însoţeşte? 

— Cinstit vorbind, nu. Mă deprinsesem cu gândul să fim 
numai noi doi. 

— Mulţumesc, effendi, mulţumesc pentru cuvintele astea. 
Mai bine rămânea în native country al său. 

— Nu asta am vrut să spun. lrebuie să ştii că e un om de 
seamă şi prietenia lui e o mare cinste pentru noi. Şi apoi, e 
om inteligent şi bun şi, ce e principalul, ţin foarte mult la el. 
Recunosc că tovărăşia lui schimbă niţel faţa lucrurilor. Va 
trebui adesea să luăm în consideraţie ciudăţeniile sale, dar 
are însuşiri vrednice de luat în seamă. Pun deci în cumpănă 
una cu alta şi văd că nu ne dăunează întru nimic dacă îl 
luăm cu noi. 

— Bine, Sihdi, fie şi aşa, dacă zici tu. la, auzi ce tărăboi 
face rachiul nostru amestecat cu zahăr! Hangiul cânta afară 
întruna: Allahhu, Allahhu, Allahhu! Cum fac dervişii urlători. 
Îţi spărgeau timpanele, dar aici, între Tigru şi Eufrat, părea 
să fie ceva în dialectul arab pe care-l vorbeau localnicii. 

Când îi spusei lui Hagi Halef că după inelul pe care-l purta 
în deget cafegiul, părea să fie una din „Umbre”, zise 
repede: 

— Ştii ce? O să pun şi eu inelul să vedem ce mutră o să 
facă beţivul ăla. 

— Hm! Nu trebuie să ne jucăm cu lucruri de astea, dragul 
meu... 


— Înţeleg. Nu e însă nici o primejdie. E beat turtă şi, când 
s-o trezi, nu o să-şi mai aducă aminte de nimic. Poate aflăm 
ceva de la el. 

— Tot ce se poate. Numai că n-aş vrea să mă dau drept un 
sill, fiindcă din cele ce am vorbit adineauri a înţeles că sunt 
european. 

— N-ajunge să vorbesc eu cu el? Pe mine nu mă poate lua 
drept un frank. 

— Bine, dar vezi să fii cu mare băgare de seamă. 

— O să fiu. Ei, mă laşi? 

— Du-te. Nu vreau să-ţi stric hatârul. Lasă că e beat şi nu 
ne poate face nimic, dar tot plecăm noi şi aşa astăzi. Poţi să- 
i spui că eşti un sill, dar că noi, adică Lindsay şi eu, nu ştim 
nimic despre asta. 

— Voi face aşa ca să mă creadă într-adevăr unul de-ai lor. 
Să mă duc chiar acum? 

— Nu, după ce se va întoarce lordul. Ar putea să bată la 
ochi că mă laşi singur ca să stai de vorbă cu el despre 
lucruri pe care nu trebuie să le ştiu eu. 

— De s-ar întoarce mai repede inglizul, căci când, va veni 
plutaşul trebuie să plecăm numaidecât, altminteri te 
pomeneşti că-i vine cheful să se mai odihnească niţel. 
Bănuiai tu, Sihdi, că Lindsay se va duce să te caute acasă la 
tine? 

— Nu. În privinţa asta nu mi-a scris nimic. Eu însă i-am 
scris că am de gând să mă duc în Persia şi vreau să te iau şi 
pe tine. Pesemne că atunci s-a trezit în el dorinţa să ne 
însoţească. Că nu vom avea nimic împotrivă i se părea 
foarte firesc. Oamenii ăştia bogaţi îşi închipuie că tot ce 
spun şi fac ei trebuie să pară lege pentru ceilalţi semeni ai 
lor. Ştie unde locuiesc, căci chiar când lipsesc ani de zile, 
cele două odăiţe pe care le am cu chirie în oraşul unde m- 
am născut şi am crescut, le păstrez ca să am unde îmi pune 
capul jos la întoarcere. Când a aflat că am plecat, s-a luat 
după mine şi m-a găsit din întâmplare aici. Nici prin gând 
nu i-a trecut să mă întrebe mai întâi dacă vreau sau nu să 


mă însoţească. Există o lege pentru toţi bogaţii din toate 
țarile lumii. Ce vor ei, trebuie să se facă. Dacă n-ai ştiut-o 
până acum, o s-o ştii de acum încolo. 

— Nu e nevoie. Ca cel mai mare şeic al haddedihnilor din 
vestitul neam sammar, fac şi eu parte din oamenii de seamă 
şi nici un lord - ori ce-o fi el în ţara lui - nu trebuie să-şi 
închipuie că e mai presus de mine. Cui a hărăzit Allah 
norocul să domnească peste atâţia beduini viteji cum sunt 
haddedihnii, acela se poate socoti deopotrivă tuturor 
împăraţilor, regilor şi altor mărimi de astea. Sunt 
încredinţat că... 

Îi curmai într-adins vorba, altminteri n-ar mai fi isprăvit o 
săptămână întreagă. Nu se lăsă însă şi începu iar de unde o 
lăsase, dar spre norocul meu veni Lindsay şi se văzu silit să 
tacă. 

În afară de pardesiul pe care-l purta pe braţ, lordul se 
întorcea tot aşa precum plecase. Îl întrebai cu mirare: 

— Unde ţi-e bagajul? 

— Care bagaj? N-am nici un bagaj. 

— Cum, nimic? 

— Yes. Prostia pe care o făceam înainte să mă car cu o 
mulţime de boarfe după mine, crezându-mă totuşi un 
adevărat globe-trotter14, n-o mai fac. Am învăţat de la tine 
ce-i trebuie omului la drum: o haină pe trup, o manta pe 
umeri, arme la brâu şi bani în buzunar. De altceva nu e 
nevoie. 

— Dar cal? 

— N-am. 

— Atunci trebuie să-ţi cumperi unul aici. 

— No! 

— Nu? De ce? Basra vinde cai chiar şi în India. Ai de unde 
să-ţi alegi. 

— Nu cumpăr de aici; vreau rasă persană, să încerc. O să- 
mi cumpăr deci când vom fi acolo. 

— Nu se poate. Doar nu vei fi vrând să alergi după noi pe 
jos. Şi chiar să vrei nu o s-o poţi duce mult. Drumul peste 


munţi e lung şi anevoios. 

— Care munţi? 

— Munţii Husistan. 

— Ce treabă am eu cu Husistanul! 

— Cum aşa? 

— Nici nu mergem călări. 

— Cine spune? 

— Eu. 

— Şi cum o să călătorim? Pe aici nu există diligentă. 

— Iar glumeşti! Mergem cu vaporul. 

— A... aşa! 

— Yes. În port e un vapor. Pleacă spre seară la Bombay. Ne 
debarcă la Buşer. 

— Cine spune? Repetai întrebarea. 

— Eu. Am şi plătit trei cabine. Am vorbit cu căpitanul. 

— Cine te-a însărcinat s-o faci? 

— Însărcinat? Întrebă el ridicând cu trufie capul, 
încreţindu-şi fruntea şi privindu-mă încruntat. Nu era 
nevoie de însărcinarea nimănui. Am făcut cum am crezut că 
e mai bine. Oare, nu cu vaporul vroiaţi să vă duceţi la 
Buşer? 

— Nu. 

— Well, trebuia să mi-o spuneţi. 

— Ne-ai întrebat. 

— Yes, ai dreptate, dar între prieteni n-are a face. Biletele 
le-am şi plătit, aşa că s-a hotărât: plecăm cu vaporul. 

— Crezi într-adevăr că s-a hotărât? 

— Yes. 

— Şi dacă nu mă învoiesc eu? 

— Nu se poate, ar fi o jignire pe care mi-ai aduce-o. Halef 
ce spune? 

— Eu spun ce spune effendi, răspunse hagiul. 

— Well, atunci mergem cu vaporul să nu păgubim banii pe 
care i-am dat pentru bilete. 

Şi fiindcă mă privea întrebător, am răspuns: 


— Bine, fie! Plecăm la Buşer cu vaporul. Drumul de acolo 
la Şiraz e şi aşa destul de interesant. Ziceai că ai ceva de 
vorbit cu cafegiul. Poţi să te duci - mă adresai hagiului. 

— Mă duc. O să mă port aşa ca să fii mulţumit. N-am să fac 
nici o prostie... o să vezi... 

Ştiam. Nu putea să-l prindă nimeni cu vorba, în asta era 
un şiret şi jumătate. După ce plecă, rămăsei multă vreme 
îngândurat fără să scot un cuvânt. Lindsay îşi pierdu în cele 
din urmă răbdarea şi mă întrebă cam stingherit, de astă 
dată în limba engleză: 

— De ce taci? Ai toane? 

— Mă rog, eu n-am niciodată toane - cum zici dumneata. 

— Atunci ce stai aşa? Fac prinsoare că eşti supărat pe 
mine. 

— Ai câştigat prinsoarea. Dar toane n-am. De altfel, nu pot 
suferi oamenii „cu toane”. Când mă râcâie ceva pe inimă, 
spun omului în faţă ce am de spus, pe urmă îmi trece. 

— Well! Hai dă-i drumul! Ce e? 

— Întrebarea e de prisos. Ar trebui să-ţi dai singur seama 
despre ce e vorba. 

— No. Nu cumva pentru că am cumpărat biletele de 
vapor? 

— Aşa e. 

— Te-ai învoit doar fără să protestezi. 

— Din două motive. Întâi, fiindcă apucaseşi să le plăteşti şi 
nu vroiam să fi dat banii degeaba şi al doilea, n-am vrut să 
te fac de ruşine în faţa lui Halef. 

— De ruşine? Oho, ăsta e un cuvânt prea aspru, Mister 
Kara! 

— Dar potrivit împrejurărilor. Ţin să ne înţelegem de la 
început. Nu-mi place să se dispună de mine fără ştirea mea. 
Nu sunt un servitor cu care faci ce vrei fiindcă-l plăteşti şi 
nici o paiaţă pe care o tragi de sfoară şi joacă după cum îi 
cânţi. Vreau să fiu întrebat. Te rog să ştii asta o dată pentru 
totdeauna. 

Se încruntă iar şi răspunse cu mândrie: 


— Crezi că am venit aici ca să mă las mustrat ca un copil şi 
să cer voie când vreau să fac un lucru pe care-l găsesc eu 
de cuviinţă? 

— Cuvintele dumitale nu prea au rost, Sir. Cunoşti felul 
meu de a călători. Nu calc pe drumul bătătorit de alţii, ci 
vreau să-mi trăiesc singur aventurile. Nu sunt unul din 
domnii aceia subvenţionaţi de stat care pornesc cu mare 
alai pe căi netezite dinainte, se întorc pe urmă acasă şi fac 
un tărăboi ca după cine ştie ce ispravă. lrăiesc şi călătoresc 
pentru plăcerea mea şi cu banii mei, mă bizui pe ocrotirea 
lui Dumnezeu şi pe puterea pumnului şi a minţii mele şi nu 
îngădui nimănui să-mi poruncească. Cine mă însoţeşte 
trebuie să nu iasă din cuvântul meu, altminteri n-am ce face 
cu el. Nu vreau să fiu calul dus de căpăstru, ci călăreţul 
care ţine frâul în mână şi-şi îndreaptă calul încotro îi place. 
Sunt obişnuit să fac după capul meu şi n-aş îngădui nici 
celui mai bun prieten să dispună de mine după bunul său 
plac. 

Lindsay părea foarte încurcat. Fruntea încruntată de 
adineauri se netezise ca prin minune şi privea ruşinat în 
pământ. 

— Am făcut-o doar cu cele mai bune intenţii... se scuză el. 

— Ştiu. De aceea am tăcut când era Hagi Halef de faţă şi-ţi 
spun ce aveam de spus când suntem între patru ochi. 
Înainte te-ai lăsat condus întotdeauna de mine şi au ieşit 
toate bine. În timpul din urmă ai călătorit mereu singur şi 
te-ai deprins să porunceşti. De acolo amestecul dumitale 
acum, pe care nu ţi-Liau în nume de rău ci-mi spun părerea 
fără mânie. Vreau însă să stabilesc o dată pentru totdeauna 
că nu eu ci dumneata eşti însoţitorul meu şi nu trebuie să 
hotărăşti nimic fără voia mea. 

— Vrei să spui că trebuie să renunţ la orice voinţă proprie? 

— Doamne fereşte! Dar când trei oameni ca noi pornesc 
împreună într-o călătorie atât de lungă şi primejdioasă ca 
asta de acum, e de la sine înţeles că niciunul din ei nu poate 


întreprinde ceva fără ştirea celorlalţi. Totul trebuie să se 
facă în bună înţelegere. Asta e tot ce cer. 

Spuneai adineauri că între tovarăşi de călătorie nu e 
nevoie să se ia în seamă orice fleac. Greşeşti. Ţin neapărat 
ca fiecare din noi să ia în consideraţie drepturile şi 
îndatoririle celorlalţi, fie ele mici sau mari. Mai spuneai că 
ar fi o jignire pentru dumneata dacă nu ne-am supune 
dispoziţiilor pe care ai crede de cuviinţă să le iei. 
Dimpotrivă, a fost pentru noi o jignire că le-ai luat fără 
ştirea noastră. 

— Well, hm, poate că ai dreptate... Vroiam să spun că... nu 
trebuie să plătiţi vaporul. 

— Ştiu, ştiu, dar tocmai ăsta e punctul important şi vreau 
să-ţi amintesc că nu-mi place să depind de cineva din 
motive băneşti, căci aceasta atrage după sine şi altele. 

— Dar Mister Kara, sunt bogat, foarte bogat, de o mie de 
ori mai bogat ca dumneata! Nu-mi îngădui plăcerea de a vă 
înlesni din când în când unele cheltuieli? Ar fi pentru mine 
cam... cum să spun... ca şi când un cal pierde câteva 
grăunţe din nutreţul său, pe care le ciuguleşte o vrăbiuţă. 

— Mulţumesc pentru această măgulitoare comparaţie! 
Râsei eu. 

— Nu, nu, nu trebuie să mă înţelegi greşit. Văd că trebuie 
să vorbesc deschis cu dumneata. Vrei să mă asculţi? 

— Cu plăcere. 

— Dacă bag mâna în buzunarele mele pline ca să 
cheltuiesc câţiva păcătoşi de piaştri pentru dumneata, te 
superi. Dar când dumneata scoţi din capul, din cunoştinţele 
şi experienţele dumitale cu duiumul pentru satisfacția mea, 
să primesc toate astea ca o pomană? Moneda e monedă; că 
vine din comoara inteligenţei dumitale ori de la Banca 
Angliei, n-are a face. Dacă vrei să primesc ceva de la 
dumneata, trebuie să mă laşi să dau şi eu ceva în schimb; 
doar nu sunt un cerşetor care primeşte pomană! Am sau nu 
dreptate? 


— Recunosc că într-unele privinţe da şi nu zic că nu-ţi voi 
îngădui uneori să bagi mâna în buzunar. Niciodată însă fără 
învoirea noastră, cum ai făcut, de pildă, astăzi. Acum, basta! 
Am ţinut să avem o dată pentru totdeauna explicaţia asta ca 
să nu apară neplăceri mai târziu. Dar ia spune-mi, cum de 
ai învăţat atât de repede arăbeşte? 

Se lumină la faţă şi întrebă zâmbind: 

— Nu e aşa că te miră? 

— Chiar foarte, mult. 

— Nu mă credeai în stare? Spune drept. 

— Sincer vorbind, nu. 

— Well! N-ai idee cum m-am bucurat când am văzut ce 
impresie ţi-a făcut. Călătoria pe care am făcut-o atunci 
împreună a fost cea mai frumoasă şi interesantă din viaţa 
mea. N-am uitat-o şi n-am s-o uit niciodată. Mi se făcuse dor 
să mai văd locurile prin care am hoinărit odinioară. Mi-am 
vârât în cap să mai fac drumul ăsta o dată. Trebuia însă să 
cunosc limba ţării şi m-am hotărât s-o învăţ. M-am adresat 
universităţii din Oxford care mi-a recomandat un profesor. 
Mă însoțea pretutindeni. Om capabil şi şi-a dat multă 
osteneală. Dar munceam şi eu ca un bou, zi şi noapte. Mă 
mir singur cum nu mi-a plesnit ţeasta. Al dracului de grea şi 
limba arabă! Uneori îmi venea să mă las păgubaş ori să-mi 
iau lumea în cap. Îmi vâjâiau urechile, mi se punea o perdea 
peste ochi, nu mai mâncam, nu mai dormeam - ce să-ţi mai 
spun - nu mai eram om. Mă gândeam însă la voi, la energia 
şi răbdarea voastră. Aveam impresia că şedeţi lângă mine şi 
mă încurajați. Asta a folosit. M-am „arăbit” zi cu zi, ba într-o 
noapte am visat chiar că sunt un şeic beduin şi-mi număr 
vitele în arăbeşte. 

Am primit scrisoarea dumitale prin care mă înştiinţai că 
vrei să vii încoace. M-am hotărât, fireşte, îndată să te 
însoțesc şi m-am pus pe carte cu o râvnă şi mai mare. Mă 
simţeam grozav de mândru de rezultat. De mii de ori îmi 
închipuiam mutra pe care o s-o faci când vei vedea de ce am 
fost în stare. Din nenorocire nu te-am găsit acasă şi acum 


iată-mă aici. Ne-am întâlnit printr-o adevărată minune, dar 
în loc să mă bucur de mirarea pe care m-aşteptam s-o văd 
pe chipul dumitale, dau de mustrări şi imputări. loată 
bucuria mea a căzut baltă. Recunosc însă că e vina mea. 
Trebuia să te întreb mai întâi ce drum ai ales. Îţi dau 
cuvântul meu că n-are să se mai întâmple. 

Îi întinsei mâna şi-i răspunsei: 

— Bucuria asta n-am vrut să ţi-o stric, crede-mă. Trebuie 
să-ţi spun că am rămas încremenit şi nu-mi venea să-mi 
cred urechilor când te-am auzit vorbind cu atâta uşurinţă 
limba arabă. Ştiu mai bine ca oricine câtă trudă ţi-a trebuit 
ca s-o înveţi. A fost într-adevăr o muncă foarte grea. 

— Muncă de bou, ţi-am spus. Cel puţin eşti mulţumit de 
mine? 

— Foarte! 

— A fost ceva, nu? 

— Mult, mult de tot! 

— Well! M-ai împăcat. Când Kara Ben Nemsi spune aşa, 
mai mare răsplată nici nu-mi trebuie. Drept să-ţi spun, a 
doua oară nu m-aş mai apuca. Nici n-aş mai fi în stare. 
Capul meu era o adevărată tobă. Ce-am mai vârât în el! 
Sukuhn, hamza, teşid, madd, singular, plural, verbe 
regulate, neregulate... să înnebuneşti nu alta! Mă simt însă 
ca nou-născut că am scăpat de ele. Dar ia spune, fac 
greşeli? 

— Profesorul dumitale ce zicea? 

— E un prost! Râdea de mine. 

— Parcă spuneai adineauri că e om capabil. 

— Şi e. Numai în privinţa asta nu. Zicea că vorbesc 
englezeşte amestecând cuvinte arabe şi că întrebuinţez 
prea multe articole. Dar ce să fac cu ele o dată ce le am? N- 
avea dreptate, nu e aşa? 

— Dreptate are acela care ştie că nimeni nu se naşte 
învăţat. Omul trebuie să înveţe mereu cât trăieşte. 

— Păi aşa şi fac. Învăţ mereu. Astăzi am vrut să văd cum 
vorbeşte un arab când e beat. Am făcut rău? 


— Defel. Poate că e chiar în folosul nostru că l-ai 
cherchelit. 

— Nu înţeleg... 

— O să-ţi lămuresc mai târziu. E o poveste cam lungă, dar 
foarte interesantă. Am trecut prin multe întâmplări 
primejdioase şi cred că nu s-au sfârşit încă. Halefo să ţi le 
povestească şi sper că vom desfăşura mai departe firul 
împreună. Deocamdată aş vrea să ştiu dacă rămâi la ideea 
de a-ţi cumpăra un cal tocmai în Persia. 

— Da. 

— Şi unde anume? 

— În Şiraz. 

— Dar de la Buşer la Şiraz trebuie să mergem călare. 

— O să închiriez unul. 

— Hm, nu-mi prea convine... În sfârşit, n-am încotro, sunt 
silit să-ţi fac pe voie. 

— Dacă aş cumpăra unul aici, ar trebui să-l transport ca şi 
pe ai voştri cu vaporul. La ce bun? 

— Ai dreptate. Să sperăm că vei găsi acolo unul mai 
acătării. Deoarece ai noştri sunt nişte armăsari pur-sânge, 
dacă al dumitale va fi vreo gloabă oarecare, n-ai să poţi ţine 
pasul cu noi. 

— Fii fără grijă, nu cumpăr eu o gloabă. Am cu ce. Dar 
ăsta cine mai e? 

Întrebarea era pentru plutaşul pe care-l tocmisem şi care 
veni să mă înştiinţeze că putem pleca. Îi spusesem să ne 
caute la cafenea. Acum nu mai aveam nevoie de el. Era de 
prevăzut că, după obiceiul oriental, ne va cere o 
despăgubire, de aceea i-o luai înainte. 

— Te-ai odihnit? Îl întrebai eu. 

— Da. 

— Dar noi încă nu. Am fost mai obosiţi decât tine şi nu 
putem pleca încă. 

— Păi acum am timp... 

— N-avem noi. 

— Vă puteţi odihni pe plută tot atât de bine ca şi aici. 


— Acelaşi lucru ţi-am spus şi eu ţie adineauri. Am fi vâslit 
noi şi tu ai fi putut dormi în linişte. N-ai vrut. Acum nu vrem 
noi. 

— Mai târziu nu vă mai trec. 

— Atâta pagubă! 

— Să-mi daţi un bacşiş că v-am aşteptat. 

— Cum să nu! Cât ceri? 

— Cinci piaştri. Destul de ieftin, nu? 

— Eu în locul tău aş fi cerut mai mult. Dă încoace cinci 
piaştri. 

— Să dau... eu? Întrebă el uluit. 

— Da. 

— Vouă? 

— Fireşte! 

— Aiurezi pesemne. Cine să plătească? Eu, ori voi? 

— Tu. 

— Ba voi. 

— Vorbeşti pesemne aiurea. Eşti unul singur şi au aşteptat 
doi. Pentru asta ceri o despăgubire de cinci piaştri? 

— Da. 

— Foarte bine. Suntem doi inşi pe care trebuia să-i treci 
dincolo, pe malul celălalt. Deci, doi au aşteptat pe unul 
singur, asta face zece piaştri. Dă încoace cinci. 

— Allah, W'Allah! Strigă el necâjit. Auzi, să le plătesc eu! 
Văd că vrei să mă tragi pe sfoară... 

N-apucai să răspund, căci în clipa aceea Halef, care 
isprăvise de vorbit cu beţivul şi venise în urma plutaşului, 
stătea în uşă şi auzea totul. Îl împinse în lături, se proţăpi 
înaintea lui şi-i zise răstit: 

— Să te înşele, măi păcătosule? Ştii tu cine e effendi ăsta? 
Cel mai puternic emir de pe faţa pământului, auzi? 'le-a 
lămurit desluşit că ai de plătit din pricina trândăviei tale un 
fleac de cinci piaştri şi mai ai obrăznicia să spui că te-a 
înşelat? Acum te întreb: plăteşti ori nu? 

Duse mâna la brâu, unde îşi avea gârbaciul şi aşteptă 
privind ameninţător pe plutaş. 


— N-am nimic de dat, ci de primit, răspunse el dârz, fără 
să ştie ce furtună se va dezlănţui asupra capului său. 

— De primit, zici? Bine. Vei primi chiar acum ce ţi se 
cuvine. Na, ţine! 

Gârbaciul şuieră prin aer şi căzu pe spinarea plutaşului, 
care o luă la fugă urlând de durere. Halef alergă după el şi-i 
mai dădu câteva, pe urmă se întoarse în casă şi zise cu ochii 
lucitori de bucurie: 

— Aşa se vorbeşte cu de-alde ăştia. Auzi, frate! Cinci 
piaştri pentru că a lenevit la soare, ba să ne mai facă şi 
pungaşi! Sihdi, socoteala ta era bună, dar plata mea şi mai 
bună. 

— Ce te faci dacă se plânge la poliţie? 

— Poliţie? Ce m-aş mai bucura să vină! Ar mai primi şi 
restul ce aveam de gând să i-l dau. Nu cumva îţi pare rău că 
l-am învăţat minte? 

— Deloc. Merita. 

— Hamdulillah! În sfârşit îmi dai şi tu o dată dreptate. Asta 
sporeşte dragostea şi respectul meu pentru tine. 

— Ce s-aude cu afacerea noastră, ai aflat ceva de la 
cafegiu? Îl întrebai eu cu glas scăzut. 

— Nu e nevoie să vorbeşti atât de încet. Tot nu te aude. 

— Unde e acum? 

— Se odihneşte în braţele apei cu zahăr şi şi-a pus la 
căpătâi rachiul fierbinte. 

— Dar somalul? 

— La ăsta e de-a-ndoaselea. Zace în rachiu şi are apa 
drept căpătâi. Sufletele lor plutesc în ţara visurilor şi din 
gâtlejurile lor se aud toate cântecele raiurilor lui Mahomed. 
Ascultă! 

Tăcurăm. Se auzea desluşit un sforăit ca şi când s-ar fi 
tăiat lemne cu un ferăstrău ruginit. 

— Ăsta e somalul, ne lămuri Halef. Doarme cu capul în 
cenuşă şi taie cu minşarull5 beregatei butuci. 

— Şi cafegiul? 


— Cafegiul se odihneşte pe malul râului. N-a vrut cu nici 
un chip să intre în apă. A adormit acolo unde l-a apucat 
vremea. 

— Cum, nu mai e în casă? 

— Nu. M-a luat să-mi dea ceva. A pus scara să se urce pe 
acoperiş ca să ia de acolo ce voia să-mi dea, dar când a 
coborât iar scara s-a lungit jos şi mi-a spus că dacă am poftă 
să mă înec, n-am decât să sar singur în apă. Pe urmă a 
adormit buştean. Vrei să-l vezi? 

— Ce zici că ţi-a dat? 

— O scrisoare. 

— Către cine? 

— Nu ştiu. 

— De cine e scrisă? 

— Habar n-am. 

— N-are adresă? 

— Numai semnele de pe inel. Uite-o. 

Scoase din buzunar o hârtie împăturită, cu mai multe 
peceţi pe ea şi mi-o dădu. Pentru sigilat se serviseră de o 
monedă oarecare. În loc de adresă purta semnele 
„Umbrelor”. 

— Nu se poate să nu-ţi fi spus pentru cine e scrisoarea, 
zisei eu privind nedumerit hârtia din mâna mea. 

— Mi-a şi spus. 

— Şi? 

— Omul căruia trebuie să-i dau scrisoarea se numeşte 
Ghulam. 

— Cine e ăsta? 

— Nu ştiu. 

— I-ascultă, Halef, ce e asta „nu ştiu” şi iar „nu ştiu”? 

— N-am ce-ţi face, Sihdi, dar vina e a rachiului cu apă şi 
zahăr, nu a mea. Cafegiul vroia să-mi spună multe, dar nu-şi 
mai aducea aminte ce, fiindcă gândurile i se înecaseră toate 
în băutura asta dulceagă şi n-am mai putut să scot nimic de 
la el. 


— Atunci toată truda ţi-a fost zadarnică. Scrisoarea asta 
care ne-ar fi putut fi de folos nu mai are nici un interes 
pentru noi. Cel puţin l-ai putut descoase niţel pe beţiv? 

— Asta da, Sihdi. Mă cunoşti şi ştii că mă pricep la aşa 
ceva, dar tainele omului ăstuia erau atât de învăluite din 
pricina rachiului că nu le mai ştia nici el rostul. Prea multe 
n-am aflat, după cum vezi şi tu. 

— Povesteşte măcar puţinul ce ai putut scoate de la el. Ne- 
am înţeles în Bagdad să porţi întotdeauna un inel de-al 
„Umbrelor” la tine, deci n-a fost nevoie să ţi-l dau aici. Când 
te-ai dus adineauri la cafegiu, acesta stătea întins pe perne. 
Somalul era şi el acolo, dar sforăia încă de pe atunci. Noi, 
dincoace, vorbeam într-adins tare şi cu însufleţire, ca să se 
pară că nici n-am băgat de seamă că lipseşti atât! Mai 
departe! 

— Mai departe, Sihdi? Nici n-am început! Am vârât inelul 
în deget şi m-am îndreptat agale spre cafegiu. S-a bucurat 
când m-a văzut şi s-a apucat să mă descoasă cine sunteţi. 

— Se înţelege că tu atât ai aşteptat şi a început să-ţi toace 
gura... 

— Păi de ce o am? l-am spus că tu eşti primul-ministru al 
sultanului din Şitşia (Sicilia) şi Mister Lindsay, cititor în stele 
al regelui, din Antakijeh (Antiohia). Pe mine m-am dat drept 
un beduin montefik, tocmit de voi să vă duc la Buşer şi de 
acolo la Şiraz. Cum am scăpat vorba, îmi venea să mă bat 
peste gură, căci mă gândeam să nu fi făcut vreo prostie. 
Poate că nu trebuia să ştie cafegiul unde ne ducem. Nu-mi 
venise însă altceva în gând. 

S-a dovedit însă că aceste două oraşe mi-au deschis inima 
cafegiului. M-a poftit să şed lângă el şi am început mai întâi 
să vorbim despre bunătatea apei cu zahăr care se face şi 
mai bună după ce i-ai turnat câteva ulcele de rachiu. Eu îi 
tot vâram mâna sub ochi, ca să vadă inelul. A trecut cam 
mult până să-l bage de seamă fiindcă, după cum mi-a 
mărturisit singur, avea înaintea lui cincizeci de Hagi Halefi 
cu două sute de mâini. Dar când văzu în sfârşit inelul, se 


zăpăci de tot. Mă rugă să-i dau voie să se uite mai bine la el 
şi când îl recunoscu, îmi întinse mâna, mă numi sill 
„Umbra”, aliat şi tovarăş secret. Îmi ţinu o lungă cuvântare 
fără rost, din care nu pricepeam nimic. Dintr-o sută de 
cuvinte, de-abia înţelegeam zece, fiindcă i se împleticea 
limba şi gura parcă îi era lipită cu clei. Mă întreba mereu 
dacă mă duc într-adevăr la Buşer şi la Şiraz şi după ce i-am 
spus de nu ştiu câte ori că da, m-a mai întrebat de sunt 
cumva eu „Umbra” care trebuie să ducă scrisoarea lui 
Ghulam. Îţi închipui şi tu că n-am tăgăduit. Mai mult încă: i- 
am spus că într-adins v-am adus pe voi aici la cafenea, ca să 
iau scrisoarea în primire. 

— Bravo, Halef! Dar n-ai putut afla cine şi ce e acest 
Ghulam? 

— Nu. Crede-mă, Sihdi, că mi-am dat toată osteneala dar 
n-a fost chip. Întâi, fiindcă era beat turtă şi nu-şi mai aducea 
nici el aminte şi al doilea, îşi va fi închipuit că-l cunosc pe 
Ghulam cel puţin tot atât de bine ca şi el. O întrebare 
nechibzuită m-ar fi dat de gol. Vezi deci că a trebuit să fiu 
cu mare băgare de seamă. L-am descusut pe departe în 
toate chipurile, degeaba. Spunea el multe şi mărunte, dar 
tot alături nimerea. 

— Hm... prost lucru! 

— Poate aflăm ceva pe drum. 

— Greu. Ce e mai râu e că Ghulam e şi un nume dar 
înseamnă în acelaşi timp „servitor” în limba arabă, mai bine 
zis „fecior”, adică unul care slujeşte pe un om de seamă. 
Aşadar, mare lucru nu e ce ştim. 

— Poate aflăm ceva din scrisoare. 

— Tot ce se poate. 

— Atunci deschide-o! 

— Sunt dintr-aceia pentru care taina unei scrisori e sfântă. 

— Sfântă? Ia mai las-o, effendi! Orice scrisoare e scrisă ca 
să fie citită. Asta e adresată lui Ghulam, dar fiindcă nu ştim 
cine e Ghulam şi unde se află, trebuie s-o deschidem ca să 
ştimi cui avem s-o predăm. Vezi şi tu că nu e ceva oprit, ba 


cred chiar că Ghulam o să ne fie recunoscător când i-om 
duce-o. 

— Măi, măi, mare şiret eşti! 

— Sunt, nu tăgăduiesc. Când lungimea minţii tale n- 
ajunge, vin eu cu a mea - aşa scurtă cum e - şi te ajut. Asta 
o ştii tu de mult. 

— De data asta vezi că n-ajunge, dragul meu. Dacă nu 
cunoaştem pe adresantul scrisorii, trebuie să întrebăm pe 
cel care ţi-a predat-o, adică pe cafegiu. 

— Păi... asta nu se poate! 

— Atunci să i-o dăm înapoi. 

— Ei aş! Eu deschid scrisoarea. Mie nu mi-e frică deloc că 
din pricina asta o să mă pârjolesc în focul iadului. Conştiinţa 
ta e, se vede, mai simţitoare ca a mea, ceea ce e cât se 
poate de rău pentru împrejurarea de faţă. Dă încoace 
scrisoarea! O deschid eu şi pe urmă poţi s-o citeşti liniştit, 
fără să ai de ce-ţi face imputări. 

— Deocamdată cred că nu e nevoie. Avem timp. Povesteşte 
mai departe. 

— Cafegiul s-a hotărât repede să-mi încredinţeze 
scrisoarea, dar în taină, ca să nu-l vadă nimeni, nici chiar 
somalul. M-a rugat deci să mă urc cu el sub acoperiş, unde 
spunea că a ascuns-o. 

— Poate că mai sunt acolo şi alte lucruri în legătură cu 
asociaţia secretă a sillanilor. 

— Tot ce se poate. 

— N-ai văzut nimic ce ţi-ar fi dat de bănuit? 

— Nu. 

— Se pare că aici e poşta asociaţiei şi se depun şi alte 
lucruri de-ale ei aici. Unde era ascunsă scrisoarea? 

— O să-ţi spun şi asta când vom ajunge acolo. Ne-am dus 
în curte să luăm scara. Cafegiul de-abia se ţinea pe picioare 
şi a trebuit să-l sprijin ca să nu cadă. Se poticnea la tot 
pasul, ca şi când ar fi purtat în spinare povara a zece 
cămile. Cum am urcat acele trepte multe nici eu nu ştiu. 
Când am ajuns sus s-a întins pe duşumea, zicând că îi e 


somn şi vrea să doarmă. Uitase cu desăvârşire de scrisoare. 
Până l-am făcut să înţeleagă la ce-am venit, mi-a ieşit 
sufletul din mine. 

— Cum era încăperea? 

— Lungă şi lată, dar scundă de dădeai cu capul de tavan, 
dacă ai fi vrut să stai în picioare. Podul era plin de vechituri, 
să nu dai un gologan pe ele. Scrisoarea era înfăşurată într-o 
cârpă şi vârâtă într-o crăpătură a peretelui. 

— Era mare crăpătura? 

— Nu. 

— Mai era şi altceva în ea? 

— Nu. 

— Atunci nu e o ascunzătoare anumită în care „Umbrele” 
să păstreze şi alte lucruri în ea. Probabil că se aducea din 
când în când o scrisoare cafegiului, pentru a fi predată celui 
în drept. Ce ţi-a spus când ţi-a dat scrisoarea? 

— Parcă înţelegeai ce spune! După ce am băgat scrisoarea 
în buzunar şi am vrut să coborâm scara, n-a fost chip. Se 
credea pe malul râului; vedea talazuri cât casa şi auzea 
murmur de apă. S-a aşezat jos şi pentru nimic în lume nu |- 
am mai putut urni de acolo. Zicea că n-are poftă să se înece. 
Pe urmă a adormit. Asta e tot ce am văzut şi am auzit. 

— Aş vrea să mă duc şi eu sus. 

— Bine faci. Încearcă dacă poţi să scoţi ceva de la el. Să-ţi 
arăt drumul? 

— Nu e nevoie, îl găsesc şi singur, dar dacă vrei să mă 
însoţeşti, n-ai decât. 

Când trecurăm prin încăperea din faţă îl văzui pe somal 
dormind cu capul în cenuşă şi sforăind ca un ferăstrău când 
taie buşteni. 

În curte era o murdărie de nedescris. Bine că apucasem să 
beau, altminteri mi s-ar fi întors maţele pe dos. Să fi văzut 
mai înainte ce vedeam acum, n-aş fi băut cafeaua pentru 
nimic în lume! 

Scara era tot acolo. Urcai, urmat de Halef şi intrai pe 
gaura care ducea în pod. Cafegiul dormea dus cu gura 


căscată. Respirația nu i se auzea. Probabil că era mai mult 
ameţit decât adormit. Astfel de băuturi nu sunt pentru 
țarile calde ale Orientului. 

Dintr-o aruncătură de ochi îmi dădui seama că în 
încăperea asta scundă şi împuţită nu era loc pentru o 
ascunzătoare de lucruri importante. Vârâi inelul de aur al 
sillanilor pe deget şi începui să zgudui din răsputeri pe 
cafegiu. Vru să ridice pleoapele, dar nu putu. Îl zguduii şi 
mai tare. 

— Lasă-mă în pace! Mormăi el bosumflat şi se întoarse pe 
partea cealaltă. 

Dacă nu-l ţineam, se rostogolea jos pe scară. 

Îl trăsei mai înăuntru, îl aşezai pe partea dinapoia 
trupului şi începui să-l zgudui zdravăn de umeri; deschise 
ochii şi se uită buimac la mine, fără să scoată un cuvânt. 

— Ei, te-ai trezit? Poţi să vorbeşti? 

— Să vor... besc, bolborosi el după mine. 

— Mă cunoşti? 

— Mă... cu... noşti... 

— Ştii cine eşti? 

— Ci... ne... eşti... 

Îi vârâi inelul sub ochi şi-i zisei: 

— Uită-te la inelul ăsta! El o să-ţi spună cine şi ce sunt. 

Lăsă să-i cadă privirile cu nepăsare asupra mâinii mele, 
dar când zări inelul, păru că se dezmeticeşte niţel. Îmi 
apucă mâna şi o duse aproape de ochi. Deodată se 
cutremură, vru să se ridice şi nu putu. 

— Înălţimea ta... Înălţimea ta... bâigui el, fără să poată 
spune altceva. 

— Trezeşte-te, omule şi vino-ţi în fire! Eşti beat mort. 

— Be... be... at? 

Părea că nu-şi dă seama de înţelesul cuvântului. Cugeta. 

— Da, beat, beat ca un porc! Repetai eu. 

— Be... beat... bolborosi el iar. Înălţimea... ta... rachiul şi... 
a...pa cu...za...za... 

A... hăr! 


— Şi fiindcă eşti beat nu ştii cine şi ce sunt. 

— Ba... ba... ştiu... Eşti în... Înăl... ţime... mea... un sill... 
ma... ma... re... de...tot... tot. 

— Norocul tău că-ţi dai măcar de atâta seama. Mai ştii şi 
că ai dat acestui sill - şi arătai spre Halef. 

— Scrisoarea pentru Ghulam? 

— Scri... soarea? Nu... nu... n-am dat... 0... mai am. 

— Ştii de la cine e scrisoarea? 

— De la... Esara el... el Awar16 care a... a scris-o şi mi-a... 
dat-o mie. 

— Unde e Esara acum? 

— La Kor... Korna... aca... să la... el. 

— Pentru cine e scrisoarea? 

— Pen... pen... tru Ghulam el... el Multa... sim17. 

— Şi unde se află Ghulam? 

— În...ah...ah! 

Mai mult nu putui scoate de la el, căci căzu iar pe spate şi 
închise ochii. Nu-şi mai dădea seama de nimic. 

— Degeaba, Sihdi, zise Halef, şi-a... 

— St! Exclamai eu. Haidem jos! 

Ne întoarserăm la Lindsay. La întrebarea lui dacă am mai 
aflat ceva, Halef răspunse: 

— Nu mi-aş fi închipuit că vom mai putea scoate ceva de la 
beţivul ăla. Sihdi a izbutit însă. Drept e că eu nu mi-aş fi 
îngăduit întrebările pe care i le-a pus el. 

— De ce? Întrebai eu, mirat. 

— Fiindcă mi-ar fi fost frică să nu intre la bănuieli. Mă mir 
că beţivul n-a înţeles după cum îl întrebai că nu eşti unul 
de-ai lor. 

— Crezi că ar fi putut înţelege într-adevăr? 

— Fără doar şi poate! 

— Vezi că te-ai înşelat. Nu numai că n-a înţeles nimic, dar 
nici nu m-a recunoscut măcar. 

— Bine, asta ai văzut-o acum, dar nu puteai s-o ştii 
dinainte. 


— Fii, te rog, indulgent cu mine, Hagi Halef. Nu mă supăr 
când găseşti că greşesc şi eu uneori, dar de data asta te 
înşeli: încă înainte de a pune cafegiului întrebările, mi-am 
dat seama unde trebuie să mă opresc. Şi apoi vorbeam 
poruncitor, ca un stăpân care vrea să vadă dacă servitorul 
lui ştie ceva sau e treaz. Chiar să nu fi fost beat, cafegiul nu 
şi-ar fi putut da seama dacă fac sau nu parte din asociaţia 
„Umbrelor”. N-ai văzut? Uitase cu desăvârşire că-ţi dăduse 
scrisoarea. lot aşa, habar n-o să aibă că am fost la el şi ce- 
am vorbit. Acum, să băgăm iar inelele în buzunar; şi-au 
făcut datoria. 

— Te mulţumeşti, într-adevăr, cu atât? 

— Da. 

— Eu aş fi vrut să mai aflu câte ceva, de pildă unde e acum 
Ghulam ăla. 

— Ajunge atât. Cunoaştem numele şi oraşul unde locuieşte 
expeditorul, ba şi că e chior. Asta ne poate fi de mare folos. 
Mai ştim că Ghulam e un nume, nu o slujbă. Pe om îl 
cheamă Ghulam el Multasim. Multasim vrea să zică 
arendaş, de obicei, arendaş la stat. Cum în Persia vămile se 
arendează, acest Ghulam trebuie să fie arendaş al unei 
vămi. 

— Sihdi, dacă tragi concluzii atât de hotărâte din 
încâlceala asta de cuvinte ale unui beţiv, atunci ai dreptate, 
trebuie să fim mulţumiţi cu ce-am aflat. 

— Sunt încredinţat că nu mă înşel. Poate că nu va avea nici 
un fel de urmări, nici o însemnătate, ceea ce am aflat acum, 
dar o dată ce am pătruns atât de adânc în tainele 
„Umbrelor”, n-am vrut să las să-mi scape nici prilejul 
acesta, ca să aflu câte ceva, oricât de puţin ar fi. Nu se ştie 
la ce ne poate folosi. 

Lindsay îşi pierdu răbdarea şi zise necăjit: 

— Ci spuneţi-mi o dată şi mie despre ce e vorba! Stau ca 
viţelul la poarta nouă şi nu pricep un cuvânt din ce 
îndrugaţi voi aici. 

— Îndată ce vom fi pe vapor o să-ţi povestească Halef totul. 


— Well!” Sunt foarte curios să ştiu. De altminteri e timpul 
să ne ducem pe vapor. Mergem? 

— Da, dar trebuie să plătim mai întâi ce-am consumat şi 
cafegiul e atât de ameţit, încât n-are să fie chip să-l trezim 
ca să ne spună cu cât îi suntem datori. 

— Facem altceva: scriem pe o hârtie ce-am consumat, 
preţuim după părerea noastră cam cât face, învelim banii în 
hârtie şi i-o băgăm în buzunar. Nu e bună ideea mea? 

— Minunată! 

— Bine. Eu plătesc. 

Rupse o foaie din carnetul său, socoti cam ce-a băut, plus 
cafelele noastre, înfăşură în hârtie banii - care numai puţini 
nu erau - şi urcă scara la pod. În vremea asta noi 
scoaserăm caii din curte, ca să-i ducem la vapor. Era un vas 
englez cu întreg echipajul tot englez. 

Deodată intrară pe poartă doi inşi. Se cunoştea îndată că 
sunt adevăraţi fii ai vechii Englitere. Aveau chipurile pârlite 
de soare. Pe unul îl luai chiar drept un marinar, un adevărat 
lup de mare - cum se zice în limbajul marinăresc. Celălalt 
era îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, purta o cască 
de culoare deschisă, cu un văl lung, de mătase albastră, 
mănuşi de piele galbenă, având pe nas nişte ochelari 
atârnaţi de un lanţ gros de aur. Se vedea omul îngâmfat şi 
mulţumit de sine. 

Se opriră înaintea cailor şi marinarul zise cu admiraţie: 

— Frumoşi cai! 

— Arăbeşti. Crescuţi însă în libertate. Numai un englez 
ştie ce se poate scoate din astfel de animale, răspunse 
celălalt: 

— Oare nu sunt de rasă? 

— Ba da, dar în stare naturală. Nu s-a ocupat nimeni de ei. 
Noi, cavaleriştii, observăm asta dintr-o aruncătură de ochi. 

Vorbeau, fireşte, englezeşte. Halef nu pricepea ce spun, 
înţelegea însă că gentlemanul în alb nu prea spunea cuvinte 
de laudă şi se întunecă la faţă. Englezul se întoarse deodată 
spre noi şi întrebă, cu glas poruncitor, în arăbeşte: 


— Cine sunteţi voi? 

Nici un răspuns. 

— V-am întrebat cine sunteţi, repetă el încruntându-se. 

Văzând însă că tăcem şi de data asta, se adresă de-a 
dreptul lui Halef; 

— Ce, sunteţi muţi amândoi? Cum te cheamă? 

Vorbea cu atâta dispreţ că Halef nu găsi de cuviinţă nici 
acum să-i răspundă, ci îmi zise: 

— la istiksa - ce curiozitate! Cine să fie omul acesta care 
are pe buze numai cuvinte de trufie, dar nu şi de salut? 

Englezul părea să înţeleagă limba arabă mai bine decât o 
vorbea. Înaintă spre Halef cu pumnul ameninţător şi-i 
strigă: 

— Omul?! Aşa îmi spui tu mie, nemernicule? Sunt general, 
auzi! Vrei să te salut cu una după ceafă? 

— Înainte de-a ameninţa, învaţă să vorbeşti cum se cuvine, 
răspunse indignat Halef. 

— Stârpitură obraznică! 

Hagiul meu nu se mai putu stăpâni. Smuci biciul de la brâu 
şi fudulul general ar fi păţit-o rău de tot dacă nu s-ar fi auzit 
în clipa aceea glasul lui Lindsay în spatele nostru: 

— Bill! Tu... tu aici în Basra? 

Ne întoarserăm repede şi-l văzurăm pe lord eu ochii 
holbaţi la cei doi englezi. 

— Te credeam în Calcutta, adăugă el, nevenindu-i să-şi 
creadă ochilor. 

— Davy! Dragul meu Davy! Exclamă generalul cu bucurie. 
E cu putinţă! Şi eu care-mi închipuiam că te afli în Anglia! 

Se tutuiau - erau deci prieteni, poate chiar rubedenii. Cine 
s-ar fi aşteptat la o manifestare de bucurie mai călduroasă, 
s-ar fi înşelat. Îşi întinseră numai mâinile şi şi le strânseră 
cu putere - atâta tot. 

— Aşadar, tu eşti gentlemanul, zise apoi generalul. 

— Care gentleman? Întrebă mirat Lindsay. 

— Acela care a reţinut trei locuri pe vapor, după cum mi-a 
spus căpitanul, aici de faţă? 


— Da, eu sunt. 

— Trebuie să-mi cedezi mie două. 

— Imposibil, Bill! 

— Pshaw! Mi-ar fi trebuit toate trei, dar fiindcă e vorba de 
tine, îţi las unul. Celelalte două îmi trebuie neapărat. 

— Nu se poate... 

— Trebuie să se poată. Am sosit prea târziu de la Kut. M-a 
reţinut consulul. Sunt aici într-o misiune specială, secretă. 
M-au ales pe mine fiindcă vorbesc arăbeşte şi am destulă 
experienţă în de-alde astea. Ştii: Maskat... influenţa rusă şi 
franceză... legătura pe uscat între Constantinopol şi 
Bagdad până la Shatt al Arab... stăpânirea golfului persan... 
Am instrucţiuni serioase... nici un fel de consideraţiuni... 
Venit în jos pe Tigru... trecut prin Bagdad... acum mă duc la 
Buşer... de acolo la Şiraz şi mai adânc înăuntrul Persiei... 

— Asta e şi drumul nostru, îl întrerupse Lindsay. Putem 
călători împreună. 

— Tu? În Persia? „Well!” Cu cea mai mare plăcere. Am 
aflat în Kut de vaporul englez care merge la Buşer. M-am 
repezit îndată încoace; mi s-a spus că un gentleman de 
seamă a luat trei cabine. E aici în cafenea. Am reţinut 
fireşte cabinele pentru mine. 'Toţi trebuie să se dea înapoi! 
Dar fiindcă era vorba de un gentleman de seamă, am venit, 
ca om politicos ce sunt, să i-o spun eu însumi. Aici dau de 
tine, prietenul meu Davy. Îţi las o cabină. O să mă 
strâmtorez... de dragul tău. 

— Cu neputinţă, dragă vere! Replică Lindsay cam încurcat. 

— De ce? 

— Pentru că locurile sunt pentru mine şi aceşti doi prieteni 
ai mei. 

Şi arătă cu mâna spre noi. Generalul nici nu catadicsi să 
ne arunce măcar o privire şi răspunse făcând un gest de 
dispreţ cu mâna: 

— Prieteni? Yes! Te cunosc. lar nebunia umanităţii tale! Ai 
uitat se vede ce deosebire, ce depărtare e de la omul de sus 
la cel de rând. N-ai să te schimbi niciodată! Cine sunt 


indivizii aceştia? Mai ales stârpitura aceea pe care era s-o 
pălmuiesc adineauri? 

— Să-l pălmuieşti? Zise speriat Lindsay. Nici să nu te 
gândeşti! Ar însemna moartea ta. 

— Eşti nebun? 

— Nicidecum. Arabul acesta ţi-ar fi plătit o astfel de injurie 
cu un glonţ sau cu pumnalul. 

— Pshaw! 

— Cu siguranţă. Să nu încerci pentru nimic în lume! E 
Hagi Halef, şeicul haddedihnilor, un războinic vestit, care 
nu ştie de glumă. 

— Glumă? Nici nu m-am gândit. Când trag cuiva o palmă, 
o fac în serios. Şeic zici? Nu mă sperii eu de asta. Maimuţa 
tot maimuţă rămâne, chiar dacă e mai mare peste alte 
maimuțe. Şi celălalt pentru care pare că nici nu exist? Are o 
mutră obraznică. 

— Kara Ben Nemsi. 

— Tot arab? 

— Nu. German. 

— Adică o haimana. Unde nu vrei dai de ei. 

— Te rog, înţelege ce spui... cunoaşte engleza. 

— Nu-mi pasă! 

— Mie, da, dragă Bill. Îţi repet că sunt prietenii mei cu 
care vreau să vizitez Persia. Cabinele sunt pentru ei şi nu 
cred că vor vroi să renunţe la ele. 

— Parcă îi întreb? N-au decât să doarmă în magazia cu 
bagaje. Acolo e locul lor, nu printre noi. 

— Mă vâri în mare încurcătură... Să mergem deocamdată 
pe bord, poate găsim o soluţie oarecare. 

— Haidem! 

Luă pe Lindsay de braţ şi-l trase după sine. Acesta se lăsă 
dus o bucată de drum, pe urmă îl lăsă singur, se întoarse la 
n0i şi ne zise: 

— Aţi auzit tot, nu e aşa? Afurisită treabă. Mi-e rudă de 
aproape. Om foarte sus-pus. Admirabil ofiţer şi priceput 


diplomat. Trimis într-adins în Indii. Deplină împuternicire. 
Trebuie să mă supun. Voi ce ziceţi? 

Mi-era milă de bietul lord. Se zbăteau în el doi oameni: cel 
adevărat cu omul educaţiei engleze. N-aveam însă ce-i face, 
trebuia să-i spun adevărul: 

— Fie vaporul acesta oricât de mare, pentru el şi noi, nu e 
loc pe bord. Ar fi cu neputinţă să nu se ivească vreun 
conflict. Maimuţele nu sunt întotdeauna blânde cum au fost 
adineauri. 

— Ai dreptate... idioată expresie a găsit şi el! Vă sunt 
recunoscător, cât se poate de recunoscător că v-aţi stăpânit. 
Fireşte că merg mai bucuros cu voi decât cu el. O să-i 
lămuresc tot în amănunţime. Aşadar nu renunţaţi la cabine? 

— Nu! 

— Well! O să înţeleagă şi el că nu se poate... Aşteptaţi-mă 
aici, mă întorc îndată. 

— Ai înţeles tot ce vorbeau, Sihdi? Mă întrebă Halef după 
ce plecă el. 

— Da. 

— Ce-şi spuneau? 

Îi povestii pe scurt; de insultă fireşte că nu pomenii nimic. 

Halef clătină capul şi zise întunecat: 

— Inglizul ăsta a ridicat mâna asupra mea fără să 
bănuiască măcar la ce putea duce îndrăzneala lui. Zici că e 
rudă cu prietenul nostru. De aceea tac, altminteri... Hai să 
ieşim pe poartă ca să-l vedem pe Lindsay când s-o întoarce. 

Luarăm caii de căpăstru şi ne îndepărtarăm de cafenea 
până unde puteam vedea vaporul. Aici ne aşezarăm pe nişte 
bolovani şi aşteptarăm. Nu era încă timpul ca vaporul să 
ridice ancora, dar după câteva minute se auziră trei 
fluierături scurte ieşind pe coş şi-l văzurăm punându-se în 
mişcare. 

— Pleacă? Mă întrebă Halef. 

— Aşa mi se pare. 

— Cu Lindsay. A rămas pesemne acolo. 

— Ciudat... Hai să vedem! 


Încălecarăm şi o luarăm în goană spre mal, până ce am 
ajuns în dreptul vaporului. Lordul stătea rezemat de 
parapet şi, când ne văzu, strigă necăjit spre noi: 

— Ce să fac? M-au tras pe sfoară. Să sar în apă ca să vin la 
voi? 

— Nuli-am răspuns eu. 

— Well! Atunci la revedere! Vă aştept în Şiraz. Vreţi? 

— Cum doreşti! 

— Bine. Atunci ne-am înţeles! Să ne vedem sănătoşi! 

În clipa aceea generalul se apropie de el şi-l trase îndărăt. 

— Vaporul a plecat? Mă întrebă Halef. 

— Da. Fără ştirea lui Lindsay. 

Halef îşi împreună mâinile vesel ca un copil şi strigă cu 
bucurie: 

— Hamdulillah1 8. N-am vrut să-ţi spun, Sihdi, mărturisesc 
însă că eram tare amărăât în sufletul meu că nu te voi avea 
numai pentru mine. Nu zic, inglizul ăsta mi-e drag, dar ca 
să te împart cu el, nu-mi venea la socoteală. Ce bine îmi 
pare că mi te-a dat iar îndărăt! Acu' ce facem, mai 
rămânem o noapte la Basra? 

— Nu. O luăm în lungul canalului spre desişul vechi, ca să 
căutăm cocioaba unde am locuit odinioară. 

— O gaură împuţită şi dărăpănată, care e, chipurile, cea 
mai bună casă din oraş! Mirosea al dracului a mucegai şi 
apa stătută pe care ne-o dădea gazda era cu neputinţă de 
băut. Frigurile te pândesc din fiecare ungher. Mai bucuros 
aş fi să mă îndepărtez cât mai mult de râu. 

— Bine, fie! Să trecem deci pe malul celălalt. 

— "Tot cu plutaşul de adineauri? 

— Da. Cred că n-a uitat încă gârbaciul. 

— Aha, în sfârşit găseşti şi tu că e bun la ceva! 

— Hm! N-aş putea zice că sunt încântat, dar... haidem! 

— Da, Sihdi, să mergem. 

Găsirăm pe plutaş dormind la soare. Doi indivizi - 
ajutoarele lui - îi ţineau tovărăşie. Când îl trezirăm din 
somn, plutaşul mormăi ceva şi vru să se întoarcă pe partea 


cealaltă. Zări însă printre gene pe Hagi Halef şi sări ca ars 
în picioare. Nici nu îndrăzni să spună un cuvânt de 
împotrivire, ci fu îndată gata să ne treacă dincolo. Ba când 
la plată îi mai dădui şi un bacşiş, nu mai ştia cum să se 
ploconească în faţa noastră. 

Halef zâmbi pe sub mustață de efectul gârbaciului său, de 
care nu se despărţea niciodată şi la care ţinea ca la ochii 
din cap. 

Lăsarăm caii în voie pe şesul care se întindea parcă la 
nesfârşit. Când se înseră, făcurăm popas sub nişte tufe de 
smochin, cu gând să rămânem peste noapte acolo; iarba era 
grasă şi fragedă şi caii puteau să pască. Era, ce-i drept şi 
aici pământul jilav, dar aerul se dovedea mai sănătos şi mai 
curat decât în oraş. Îmbucarăm ceva, ne înfăşurarăm apoi 
în pături; puserăm şeile drept căpătâi şi dormirăm ca pe 
puf. Ne trezirăm de abia când soarele era de mult pe cer. 

Capitolul II - Peste graniţă 

— Ce părere ai tu, Sihdi, despre moarte? 

Călărisem multă vreme alături în tăcere şi întrebarea 
aceasta neaşteptată a lui Halef mă făcu să tresar. Eram atât 
de uluit că-l privii îndelung, fără să-i răspund. Cuvântul 
arab „Sihdi” înseamnă „domn, stăpân” şi aşa îmi spunea 
Hagi Halef, deşi nu mai eram de mult stăpânul, ci prietenul 
lui. 

— Sihdi, ce părere ai tu despre moarte? Repetă el 
întrebarea, ca şi când ar fi presupus că nu l-am înţeles. 

— Cunoşti părerea mea. Pentru mine moartea nici nu 
există - i-am răspuns eu. 

— Nici pentru mine. Ştii asta. Dar nu despre moarte am 
vrut să te întreb, ci despre ce înseamnă a muri. Asta nu o 
poate tăgădui nimeni. 

— Spune-mi mai întâi cum ai ajuns la întrebarea asta. 
Veselul şi dornicul de viaţă Hagi Halef al meu vorbeşte de 
moarte! Ai vreun anumit motiv? 

— Nu. Întrebarea n-a pornit din mintea mea, ci din 
mădularele mele. 


Ce ciudat sunau aceste cuvinte în gura lui. Cunoşteam însă 
felul său de a vorbi şi-l înţelesei, căci îl întrebai îngrijorat: 

— Nu cumva eşti bolnav? 

— Nu, Sihdi, n-am nimic, dar parcă a pătruns ceva în 
oasele mele, ceva care n-are ce căuta acolo. E ceva străin, 
de prisos, care mă sâcâie. Nu ştiu nici ce e şi nici ce vrea. Şi 
lucrul acesta necunoscut a vorbit din mine, nu eu. 

— Atunci o să piară repede, dacă nu-l luăm în serios şi nu-i 
dăm un răspuns. 

— Crezi? Bine, să încercăm. 

Tăcu din nou. 

Prietenul, dragul meu Halef, era de ieri, mai bine zis, de 
alaltăieri, foarte schimbat... Vorbăreţ din fire, acum de-abia 
scotea din când în când un cuvânt. Credeam că-l munceşte 
vreun gând sau dorul de casă. Văzui însă că alta era pricina 
nu se simţea bine, dar am crezut că e ceva trecător. 

De la Basra am ajuns prin Muhamera şi Dorec la Djerahi, 
bogat în anotimpul acela în scurgeri de apă şi am luat-o 
spre munţii Loristanului de răsărit. Lăsasem de mult râul în 
urma noastră şi ne aflam acum într-un ţinut sterp, unde 
arareori cădeau câţiva stropi de apă sau bântuia vreo 
furtună. 

Culmile munţilor se înălţau, drepte şi netede, spre cer. 
Nici un copac, doar ici-colo câte o tufă firavă. Soarele ardea 
peste zi ca un cuptor, în schimb nopţile erau foarte 
răcoroase. Iarba care creştea în adâncul văgăunelor s-ar fi 
uscat şi ea, dacă n-ar fi fost roua care cădea din belşug în 
nopţile neobişnuit de luminoase şi reci. 

Nădăjduiam să ajungem a doua zi la un afluent al 
Korunului. Acolo erau copaci şi apă din belşug. Puteam deci 
face un popas mai lung, ca să ne odihnim deopotrivă şi noi 
şi caii, frânţi de oboseală. 

Era după-amiază. Urcam spre o creastă al cărei urcuş era 
deosebit de greu. Caii gâfâiau, în sfârşit ajunserăm în vârf 
şi-i lăsarăm să răsufle niţel. Jos, la poalele muntelui, 
văzurăm albia scală a unui pârâu, în lungul căruia trebuia 


să înaintăm, dacă vroiam să ajungem la lanţul de munţi care 
începea dincolo de el. Spusei lui Halef că vom găsi cu 
siguranţă acolo un loc bun de poposit peste noapte. El însă 
nici nu luă în seamă ce îi vorbeam şi îmi zise: 

— Sihdi, am încercat. Degeaba. Întrebarea nu-mi dă pace. 
Ce părere ai despre moarte, răspunde-mi, rogu-te! 

— Nu crezi, dragul meu, că ar fi mai bine să vorbim despre 
altceva? 

— Mai bine ori nu, mi-e cu neputinţă să mă gândesc la 
altceva. Ţi-am mai spus: nu despre moarte, ci despre „a 
muri” te întreb. Ai cugetat tu vreodată mai adânc asupra 
acestui lucru? 

— Fără îndoială! Orice om cu judecată se gândeşte la un 
lucru atât de serios. Dar de ce nu te întrebi pe tine însuţi? 
Ai văzut doar şi tu destui oameni murind. 

— Nu, niciunul încă. 

— Cum aşa? Am stat adeseori amândoi la căpătâiul 
multora care îşi dădeau sufletul. 

— Asta da, de murit însă n-am văzut încă pe nimeni. Te 
întinzi la pământ, închizi ochii, horeai niţel, răsuflarea ţi se 
opreşte şi eşti mort. Dar ce s-a întâmplat cu asta? A încetat 
ceva? A început, altceva? Urmează altceva decât până 
atunci? Poţi tu să-mi răspunzi la toate aceste întrebări? 

— Nu, nici eu şi nici un alt om viu nu poate să răspundă la 
aşa ceva. Şi dacă morţii ar învia şi ar mai putea vorbi, cine 
ştie dacă ar putea să-ţi răspundă! Singurul lucru pe care ţi 
l-ar spune, poate, ar fi că după moarte sufletul se desparte 
de trup. 

— Se desparte! De unde a venit acest suflet? I-a fost dat 
sau a purces chiar din el? Şi ce a căutat el acolo? Pleacă 
bucuros sau îl doare despărţirea? 

— Dragă Halef, încetează, te rog. Ceea ce numai 
Dumnezeu trebuie să ştie, nu îi e îngăduit omului. 

— Cine ţi-a spus că numai Allah trebuie să ştie? Moartea 
înseamnă despărţire. Se cuvine să ştiu unde mă duce 
despărţirea asta, adică în cer. Pentru ce nu mi-ar fi îngăduit 


să aflu în ce fel se face despărţirea asta? Eu, Sihdi, am 
chibzuit mult noaptea trecută pe când tu dormeai. Vrei să-ţi 
spun ce mi-a venit atunci în gând? 

— Da. Vorbeşte! 

— Sunt şeicul haddedihnilor şi m-am îmbogăţit pe pământ. 
În ce constă însă bogăţia mea?! În turme şi cirezi. Şi iată că 
sultanul trimite un sol ca să-mi spună peste trei, patru ani 
să mă mut în ţinutul Edreneh, ca să îngrijesc de grădinile 
de trandafiri, ca să scot din ei uleiul aromat. Ce-mi rămâne 
de făcut? Pot eu să car după mine vitele? Nicidecum. Mă 
descotorosesc încetul cu încetul de ele, ca să-mi pot 
cumpăra uneltele de care voi avea trebuinţă la Edreneh. 
Aşa, când va veni timpul, pot pleca din locurile unde am 
trăit până atunci, fără să mă încarce cu ce mi-ar fi acolo 
povară. 

Aşa e şi la moarte. Trăiesc pe lumea asta, dar Allah mi-a 
trimis un sol care să-mi spună că trebuie să plec de aici. Şi 
acum mă întreb de ce fel de lucruri voi avea trebuinţă acolo 
unde mă duc. Înainte credeam că ajunge Coranul şi 
împlinirea poruncilor lui. Te-am cunoscut însă pe tine şi am 
aflat că toate astea nu fac două parale înaintea lui Allah. 
Ştiu acum ce am de dat aici şi ce am de primit dincolo. 
Iubire în loc de ură, îngăduinţă în loc de asprime şi multe 
altele. Ştii tu ce înseamnă asta? Încetez de-a fi ce eram ca 
să devin altul. Trebuie să mor şi, zi cu zi, ceas cu ceas, se va 
naşte ceva nou şi mult mai bun în mine. lar când va pieri tot 
ce-a fost vechi, voi fi nou-născut. Mă pot duce atunci la 
Edreneh, adică în cer şi ceea ce numim noi moarte va fi 
tocmai renaşterea mea. 

Când sfârşi mă privi cercetător. Eram nu numai mirat, dar 
chiar uluit. Era cu putinţă ca Hagi Halef să rumege 
gândurile pe care le exprima acum? 

— Halef, eşti bolnav? 

— Bolnav, mă întrebă el zâmbind. Adică la cap? Să fie oare, 
într-adevăr, o nebunie ce-am spus? 


— Defel. Cam încâlcit, dar frumos, foarte frumos! Vreau să 
spun bolnav trupeşte. 

— 'Ţi-am mai spus doar că n-am nimic. Niţel cam slăbit şi 
mă apasă ceva la frunte. Pesemne că din pricina căldurii 
prea mari din astea două zile din urmă. 

— Şi în loc să dormi ţi-ai petrecut noaptea, frământându-te 
cu astfel de gânduri. Dar o să facem astăzi un popas mai 
devreme, căci ai nevoie de odihnă. Acum la drum! 

Coborârăm încet coasta şi o luarăm în lungul pârâului 
secat, care cotea iar la deal. La o strâmtoare unde nu 
puteam trece amândoi alături şi Halef rămăsese în urmă, îl 
auzii deodată murmurând: „Brr!”. 

— Ce-a fost asta? Îl întrebai, întorcând repede capul. 

— Nimic. M-a luat cu frig, răspunse el. 

N-am zis nimic, dar mă cuprinse îngrijorarea. Ca şi mine, 
Halef era un om sănătos, dar se putea ca să se fi molipsit în 
Basra de vreo boală care bântuia pe acolo şi îl prididise de- 
abia acum. 

Când ajunserăm iar în deal, se stârni un vânt care 
prevestea că noaptea va fi foarte răcoroasă. Halef era 
galben la faţă şi ochii i se adânciseră în orbite. De-abia 
aşteptam să mă văd la un loc mai adăpostit ca să facem 
popasul de noapte. Dorinţa mi se împlini în curând, deşi 
altfel de cum mi-ar fi plăcut mie. 

Ajunserăm la capătul, mai bine zis, la începutul albiei 
pârâului. Două stânci se împreunau la vârf şi formau sus un 
fel de cazan al cărui pământ pietros nu lăsase apa să se 
scurgă. Din pricina umezelii creşteau aici tufe de tot felul cu 
care se putea face un foc bun. Fireşte că ne bucurarăm de 
norocul ăsta. Mai puţină bucurie ne făcu însă faptul că locul 
era ocupat de vreo zece-doisprezece inşi, ai căror cai 
păşteau pe malul apei. Oamenii săriră în picioare când ne 
văzură. După frunţile lor înguste şi capul mult mai ridicat la 
ceafă, se cunoştea că sunt luri. Înarmaţi erau ca toţi 
muntenii şi după îmbrăcăminte păreau să fie nomazi. Caii - 
niciunul ca lumea. Nu ştiam cu ce fel de oameni aveam de-a 


face, aşa că se cerea să fim prevăzători. Că se uitau la noi 
cu mirare şi la cai cu admiraţie, n-avea ce să ne dea de 
bănuit, nici că, în loc s-aştepte să-i salutăm noi întâi, cum e 
obiceiul, ne întâmpinară cu vorbe de bun-sosit, într-un 
amestec de arabă, persană şi kurdă - cum se vorbeşte 
adesea la graniţă. 

Nu departe de apă se afla un perete de stâncă unde te 
puteai feri de vânt. Ne lăsară nouă de bunăvoie locul fără să 
ne întrebe cum ne cheamă, cine suntem şi de unde venim, 
nici de ce lege suntem. Se părea că n-avem nici un motiv să 
ne temem de oamenii ăştia necunoscuţi. Nici chiar după ce 
descălecarăm nu se înghesuiră în jurul nostru ca să se uite 
mai de aproape la cai sau la armele noastre. Se părea că ne 
consideră oameni de seamă, faţă de care trebuie să te porţi 
cu respect şi să te ţii la distanţă. Aceasta era impresia pe 
care ne-o făcură. 

O singură dată încercară să se apropie de noi, adică 
văzându-l pe Halef că adună vreascuri pentru foc, alergară 
să-i dea ajutor, apoi se întoarseră la locul lor. Totuşi îmi 
propusei să veghez şi să-l las pe Halef să doarmă, căci avea 
mare nevoie, sărmanul, de niţică odihnă. 

Mâncai vreo câteva smochine; Halef spuse că nu-i e foame. 
Nu era semn bun. Şi apoi părea cuprins de frisoane. 

— Tremuri? Îl întrebai eu. 

— Da, dar nu mi-e frig deloc. Parcă aş bea ceva fierbinte. 
Ce-ar fi să cer ăstora puţină cafea? 

Nomazii fierbeau într-un vas mare de tinichea nişte cafea. 
Mirosul parcă mă îmbia şi pe mine. Mă dusei deci la ei şi-i 
rugai să ne dea şi nouă niţică. Părură foarte bucuroşi să ne 
facă acest serviciu. Cel care părea să fie şeful, căpetenia lor, 
îmi răspunse umil: 

— Stăpâne, mare ţi-e bunătatea că te cobori până la noi. 
Suntem oameni sărmani şi cafeaua e făcută pentru de-alde 
noi. O să vă facem vouă alta, potrivită pentru nişte boieri ce 
sunteţi. la acuş e gata! 


Ne-am fi mulţumit şi cu asta, dar aşa e omul, dacă poate 
avea ceva mai bun, nu se dă în lături. Pe acolo e obiceiul ca 
să se pună şi unele mirodenii în cafea. Aceea pe care o beau 
ei acum avea un miros cam ciudat, aşa că rugai pe străini să 
nu pună nici un fel de mirodenii într-a noastră. 

— Bine, stăpâne, răspunse omul, nu punem, dar să ştii că 
boabele sunt cam amărui la gust. Pesemne că negustorul de 
unde am cumpărat-o ţinea sacul cu cafea lângă ceva amar 
şi s-a vărsat niţel peste boabe. Noi ne-am deprins cu gustul 
ăsta, dar poate că vouă n-are să vă placă. 

Ce spunea el nu era de mirare, căci e ceva ce se întâmplă 
în mod obişnuit din cauza condiţiilor proaste în care sunt 
păstrate alimentele în magazinele din Orient. 

Ştiam că, îndeosebi cafeaua „trage” orice miros. Ar fi 
trebuit însă să-mi atragă luarea-aminte felul stăruitor cu 
care căuta să-mi înlăture bănuiala că amăreala cafelei ar 
putea avea şi o altă pricină. 

După cum am aflat mai târziu, ne văzuseră încă de mult 
venind, dar se prefăcuseră într-adins că nu ne-au băgat de 
seamă până ce-am ajuns lângă ei. Cafeaua făcea şi ea parte 
din planul uneltit de ei şi ne-ar fi îmbiat cu ea chiar dacă nu 
le-am fi cerut noi. 

Halef tremura din ce în ce mai tare. Nu e deci de mirare 
că sorbi cu lăcomie băutura fierbinte şi ceru să i se mai dea. 
Eu băui mai pe îndelete. Cafeaua era foarte tare, mult mai 
tare decât se face de obicei. Am crezut însă că o făcuseră 
aşa în cinstea unor oameni de seamă - drept care ne luau. 
Băui chiar mai mult decât Halef, cu gând să-mi alunge 
somnul şi să pot veghea mai uşor. 

În mod obişnuit vegheam cu schimbul, astăzi însă îmi 
propusei să veghez numai eu şi să-l las pe Halef să doarmă. 

Caii noştri păşteau aproape. Nu erau deprinşi să se 
depărteze niciodată de noi şi nici nu le plăcea să se 
amestece printre ceilalţi. Îşi aveau „tainele” lor - cum am 
mai spus şi în alte rânduri. Mai erau învăţaţi de Halef ca la 
cuvântul litaht, adică „jos!” şi un şuierat al său să arunce 


din spinare pe orice străin ar fi cutezat să-i încalece. 
Beduinului îi plac astfel de lucruri şi are destul timp liber să 
se ocupe cu dresarea cailor, ceea ce îi poate fi în unele 
împrejurări de mare folos. 

Assil Ben Rih al meu era obişnuit ca seara, la culcare, să-i 
murmur în ureche surata Abu Laheb şi n-ar fi ascultat de 
nimeni care nu i-o spunea. Tot astfel făcui şi acum, apoi mă 
înfăşurai în pătură şi mă întinsei lângă Halef, deşi n-aveam 
deloc intenţia să dorm. 

Mai întâi băgai de seamă că mă simţeam foarte agitat 
după cafeaua pe care o băusem. 

Mintea îmi lucra cu înfrigurare. Gândurile mi se încrucişau 
în creier cu o iuţeală fulgerătoare şi nu mă puteam opri la 
niciunul din ele. Apoi în timp ce mintea n-avea o clipă 
astâmpăr, trupul stătea în nemişcare şi aveam senzaţia că şi 
să vreau n-aş putea ridica un deget. Limpede însă nu-mi 
puteam da seama ce anume se petrece cu mine. 

Gândurile, care se goneau unele pe altele, începură să 
devină nehotărâte, se pierdeau, se încâlceau de nu le mai 
putui deosebi; până în cele din urmă mă pierdui şi eu cu 
totul. Mai târziu mi se păru că parcă m-aş fi trezit din când 
în când, dar adormeam iar, aproape în aceeaşi clipă. În cele 
din urmă ceva în mine îmi şopti că somnul meu nu e somn 
firesc şi că trebuie neapărat să-l birui. Acest „ceva” eram eu 
însumi: mă regăsisem. 

Începui acum o luptă crâncenă cu pleoapele îndărătnice, 
care nu voiau să se ridice şi mădularele mele înţepenite, 
care mă ţintuiau grele ca plumbul, întins pe pământ. În 
acelaşi timp mi se părea că aud bubuituri de tun. Şuieratul 
vântului şi răpăitul ploii îmi ajungeau în urechi ca de la 
mare depărtare şi mi se părea ca şi când aş zăcea într-o 
umezeală rece ce îmi pătrundea în tot trupul şi care, spre 
norocul meu, izbuti în cele din urmă să mă dezmeticească 
puţin. 

Mă ridicai în capul oaselor şi deschisei ochii. Dar ce văzui! 
Cerul dispăruse. O furtună grozavă bântuia cu furie. 


Fulgerele sfâşiau unul după altul întunericul. Tunetul nu 
mai înceta şi trăsnetele făceau să se cutremure văzduhul. 
Ploaia cădea cu nemiluita şi apa din vale, înconjurată de 
stânci, care abia se vedea pe fund peste zi, crescuse acum 
până ce umpluse tot cazanul. Lângă mine, Halef, cu spatele 
rezemat de zid, stătea nemişcat, cu ochii închişi. Nu mai 
avea pe el decât cămaşa, pantalonii, vesta şi cizmele. Ploaia 
se prelingea pe ele. 

Aruncai o privire asupră-mi. Eram dezbrăcat ca şi el. În 
jurul nostru pustiu... Nomazii plecaseră, luând cu ei caii, 
hainele, armele şi celelalte lucruri ale noastre. Băgai mâna 
în buzunarul pantalonului şi văzui că era gol. Ne jefuiseră şi 
trebuia să fim încă bucuroşi că nu ne despuiaseră de tot. 

N-aş putea spune că m-am speriat. Fricos să fi fost şi în 
starea de buimăceală în care mă aflam n-aş fi putut simţi 
frica. Mă frecai pe frunte şi reuşii în sfârşit să leg două 
gânduri: întâi că ni se turnase în cafea opiu sau un alt 
stupefiant - acestea se găsesc lesne în Persia - şi al doilea 
că în situaţia de faţă se cere să chibzuiesc în linişte la ce 
aveam de făcut. 

— Halef! Strigai eu prietenului meu între două bubuituri 
de tunet. 

Nu-mi răspunse. Îl strigai iar pe nume şi începui să-l 
zgudui cu putere de braţ. Efectul fu cât se poate de ciudat. 

— Litaht! Îl auzii eu răcnind, vâri două degete în gură, 
scoase un fluierat şi repetă cuvântul. 

Era semnalul pentru armăsari ca să n-asculte de străini, ci 
să-i arunce jos din spinare. Dar ce rost avea semnalul 
acum? Era probabil o legătură oarecare cu împrejurările de 
faţă. Îl zguduii atât până ce deschise ochii. Se uită la mine 
năuc, dar tăcu. 

— Halef, mă recunoşti? Îl întrebai eu. 

Păru că se dezmeticeşte şi răspunse: 

— Cum să nu! Eşti Sihdi al meu. 

— Cum te simţi acum? 

— Mi-e cald, foarte cald... zâmbi el mulţumit. 


Cald? Eu tremuram varga, căci mă pătrunsese frigul până 
în măduva oaselor, iar lui îi era cald! Aşadar era bolnav, 
serios bolnav şi umezeala de acum putea să-i fie cât se 
poate de primejdioasă. Îl prindeau oare frigurile, ceea ce ar 
fi fost spre norocul lui, căci îi salvau poate viaţa? 

— Ştii unde ne aflăm şi ce s-a întâmplat? Îl întrebai eu mai 
departe. 

Închise ochii ca pentru a-şi aduce aminte şi nu răspunse 
imediat. Pe urmă îi deschise iar şi zise sărind brusc în 
picioare: 

— Sihdi, nu ştiu ce ai cu gârbaciul meu, dar îţi spun drept 
că de rândul ăsta e mare nevoie de el. Doisprezece erau. 
Cum vom pune mâna pe ei, dau fiecăruia din ei câte o sută 
de lovituri. Asta face o mie două sute. Ahaha, ce o să mai 
râd! 

Stătea drept şi mândru înaintea mea, ca şi când nu şi-ar fi 
dat seama de starea în care ne găseam. Prădat până la 
cămaşă, nemaiavând nimic decât puţinul ce era pe el, 
vorbea dârz ca un om stăpân pe situaţie. 

— Vorbeşti copilării, Halef. Uită-te la tine şi uită-te la mine. 
Am rămas săraci lipiţi pământului... nu mai avem nici o 
putere... 

— Săraci? Fără nici o putere? Ce tot îndrugi omule! Dacă 
n-ai fi Sihdi al meu, ţi-aş spune să-ţi fie ruşine că vorbeşti 
aşa. Nu te mai cunoşti? Ai uitat prin câte am trecut noi şi 
cum am biruit întotdeauna? Săraci şi neputincioşi? Tu eşti 
cel mai înţelept bărbat al Apusului şi eu cel mai şiret al 
Răsăritului. Tocmai faptul că am fost jefuiţi trebuie să ne 
bucure. Vom avea prilejul să dovedim de ce suntem în stare. 
Lasă-mă să chibzuiesc puţin. N-am dormit tot timpul; m-am 
trezit din când în când, dar nu puteam face o mişcare. Am 
văzut şi am auzit. Ce? Asta vreau să-mi aduc aminte. 

Şezu iar jos, deşi pământul era ud de ploaie, puse capul în 
palme, închise ochii pe jumătate şi începu, cu pauze mai 
lungi sau mai scurte, pe măsură ce îi reveneau amintirile: 


— M-am întors când pe o parte când pe alta, dar nu m-am 
trezit... Simţeam mâini străine, scotocindu-mi buzunarele, 
nu puteam însă să mă apăr... Ne-au văzut venind încă de pe 
când eram pe creasta muntelui şi am lăsat caii să răsufle 
niţel. Au hotărât să nu ne atace, nici să nu ne omoare, ci să 
ne ameţească bine cu efjuhn19. Pe urmă s-a luminat de 
ziuă... Am auzit tropot de copite şi mi-am adus aminte de 
armăsarii noştri. Asta mi-a dat puterea să deschid ochii. Am 
văzut că bandiții se pregăteau de plecare. Doi din ei se 
aruncau tocmai în spinarea cailor. Mânia pe care o simţii 
atunci mă dezmetici, din nenorocire, numai pentru câteva 
clipe. Strigai de două ori cuvântul însoţit de fluieratul ştiut. 
Armăsarii ascultară îndată, se ridicară în două picioare, 
făcură o săritură în aer şi cei doi tâlhari zburară din şa. 
Unul din ei se sculă de jos, celălalt însă nu putu. Îl ridicară 
ceilalţi. Dea Allah să-şi fi frânt un picior şi mai bine încă pe 
amândouă! Pe urmă, Sihdi, am adormit iar, dar nu pentru 
mult timp, căci i-am văzut în vârful dealului de colo, apoi au 
pierit. Soarele ardea. Mi s-a pus o greutate pe creier şi am 
căzut într-un somn adânc din care m-a trezit un tunet 
puternic. M-am ridicat de jos şi m-am rezemat de zid. Mai 
mult n-aveam putere să fac. Visam fel de fel de bazaconii 
când m-ai zguduit tu. Atât e tot ce pot să-ţi spun, Sihdi, 
altceva nu mai ştiu. 

Cum se face că nu dormise atât de greu ca mine? Să fi fost 
boala din trup care slăbise efectul opiului? 'Tot ce se poate. 
Deodată un fulger grozav ne înconjură ca o mare de flăcări 
şi ploaia încetă brusc. Furtuna trecuse. Norii se risipiră 
repede şi razele soarelui se lăsară fierbinţi asupra 
trupurilor noastre ude. După poziţia lui ne-am dat seama că 
trebuie să fie ceasurile trei după-amiază. Ceasurile ni le 
luaseră bandiții. Se părea că soarele ne dă iarăşi puterea 
dinainte. Halef zicea că i-a trecut boala ca prin minune. Se 
înşela însă - după cum s-a dovedit mai târziu. Pe mine mă 
durea capul şi nici trupul nu mi-l simţeam sprinten ca de 
obicei, ceea ce nu mă împiedica să fac ce trebuia, adică să 


ne luăm după bandiți. Adevărat că ploaia ştersese urmele, 
dar ştiam încotro o luaseră. La drept vorbind, era caraghios 
că, goi, fără arme şi fără cai, să urmărim oameni călări şi 
bine înarmaţi, dar nu puteau călări săptămâni întregi fără 
ţintă. Trebuie să fi avut ei undeva sălaşul lor şi acesta nu 
putea să fie decât dincolo de graniţă. 

Mai rău era că n-aveam nici un fel de merinde cu noi. De 
murit de foame nu muream noi, căci la o zi de drum erau 
sate unde puteam găsi ceva de mâncare. Din fericire aveam 
sub cămaşă portofelul meu cu bani, pe care bandiții în 
graba lor nu-l găsiseră. Nici prin gând nu-mi trecea să mă 
îndoiesc de izbânda noastră. Numai dacă nu se întâmplă 
ceva cu Halef. Spunea că e teafăr, dar parcă nu-mi venea să 
cred. 

Lăsând soarelui grija să ne usuce hainele de pe noi, 
începurăm să urcăm dealul în direcţia pe care o luaseră 
bandiții - după spusele lui Halef. Cărare nu era, fiecare 
putea să meargă pe unde îi plăcea, aşa că nu ştiam nici noi 
încotro s-o luăm ca să dăm de urma nomazilor. 

Munţi, văi, iar munţi, dealuri sterpe şi pietroase unde 
vedeai cu ochii. Ajunserăm pe un vârf de munte, la poalele 
căruia se făceau trei văi care duceau spre răsărit. Pe care 
din ele să o fi ales ei? Nu ştiam, căci ploaia spălase orice 
urmă. 

Coborârăm coasta şi ne apucarăm să cercetăm locul, deşi 
fără nădejde că vom găsi ceva. Dar se vede că Dumnezeu 
nu ne părăsise nici de data asta. Valea din mijloc era mai 
mare şi drumul mai neted ca la celelalte. Merserăm deci o 
bucată de drum prin ea până ce dădurăm de o creangă, 
ruptă pesemne din tufele de pe malul bălții unde 
poposiserăm. Două fire lungi de păr de cal se ţineau 
agăţate de ea. Jos, lângă o grămadă de bolovani de pe care 
se scursese apa devale şi ferise locul de umezeală, era o 
pată mare de sânge. 

— Oare să fie, un semn că tâlharii au trecut pe aici? Mă 
întrebă Halef. 


— Da şi încă unul foarte sigur. Despre care din armăsarii 
noştri e vorba, nu ştiu, dar nu mai încape îndoială că l-au 
tras aici lângă bolovani ca să-l încalece şi calul s-a zbătut. L- 
au bătut atunci cu creanga asta smulgându-i câteva fire din 
coamă ori din coadă. Armăsarul însă s-a răzbunat şi a lovit 
pe nemernic cu atâta putere în piept, probabil - până ce l-a 
podidit sângele pe gură. 

— Ce face? Strigă Halef indignat. Au bătut pe Barkh ori pe 
Assil Ben Rih? Ticăloşia asta cere o răzbunare înmiită. 
Întâia poruncă pentru noi e să iubim pe Allah, a doua pe 
semenii noştri şi a treia toate vietăţile care ne sunt de folos, 
căci pentru asta le-a lăsat El pe lume. Nu vreau să spun că 
bătaia e cu totul oprită, pentru că atunci n-ar mai avea nici 
un rost gârbaciul meu, care drept e că nu-l mai am, dar o să 
mi-l iau îndărăt, fii pe pace! O să le plătesc eu atunci cu vârf 
şi îndesat nemernicilor ălora bătaia pe care a mâncat-o 
armăsarul nostru, săracul! Cine bate un animal atât de 
nobil, e un ticălos, un nemernic, un păcătos fără pereche, 
care nu e vrednic să fie socotit în rândul oamenilor şi când 
calul e de furat, vina lui e de o sută de ori mai mare. 

Ochii lui Halef zvârleau fulgere de indignare. Nu putea lui 
să-i intre în cap cum îndrăznea cineva să se atingă de un cal 
pur-sânge. Îmi smulse creanga din mână şi urmă: 

— Dă-o încoace! Parcă văd de pe acum spinarea ăluia pe 
care o să rup dovada asta a nemerniciei sale. 

— Linişteşte-te, dragă, încercai eu să-l potolesc. Uite 
sângele scurs pe jos. E cea mai bună dovadă că nelegiuirea 
a şi fost pedepsită şi încă mai aspru decât ai putea-o face tu. 

— Crezi? Hm! Adevărat... Vinovatul a fost pedepsit, dar 
ceilalţi unsprezece au fost de faţă şi nu l-au împiedicat. 
Crezi că pe ăştia o să-i iert? 

Vorbea cu atâta convingere, că mă pufni râsul. 

— Pentru ce râzi? Ca să mă superi şi mai mult. Vrei să mă 
mânii şi pe tine? 

— Doamne fereşte! Uită-te însă la tine şi uită-te şi la mine. 
Nu mai avem aproape nimic pe trup şi în ce ne mai stă 


puterea? Şi mai vorbeşti de iertare. 

— De ce să nu vorbesc? Zise el mirat. Ce, o să prindem 
rădăcini aici aşa cum stăm? N-am găsit noi urmele pe care 
le căutam? Nu o să ne luăm noi îndărăt lucrurile pe care ni 
le-au furat bandiții? Nu-i avem noi cu totul în mâinile 
noastre? O, Sihdi, de la tine am învăţat să am încredere în 
noi şi tocmai tu ţi-ai pierdut încrederea asta? Ce să cred 
despre tine? Chiar dacă ne-ar fi cu neputinţă să plătim 
ticăloşilor ălora mişelia lor, nu se poate să nu ne ajute 
Kismet20 să-i prindem la urma urmei. Aşadar, nu-ţi pierde 
nădejdea. Ştiu ce are să se întâmple. Uite ce fac! Aruncă 
încolo creanga, apoi adăugă: 

— După cum zvârl departe de mine unealta nelegiuirii lor, 
tot astfel voi arunca din sufletul meu mila şi îndurarea când 
nemernicii ăia se vor ruga de iertare. Dar te rog să nu 
începi iar cu „iubirea de oameni” a ta, care mi-a pus de 
atâtea ori bețe în roate când a fost să mă răfuiesc cu vreun 
ticălos de teapa lor. Vreau şi trebuie să mă răzbun şi încă 
aşa cum găsesc eu cu cale. Acum să mergem. Nu trebuie să 
pierdem degeaba timpul când e vorba să judecăm şi să 
pedepsim pe aceia care ne-au jefuit, ne-au înşelat şi ne-au 
jignit atât de adânc. 

O luarăm iar în lungul văii. Halef se uită mai cu luare- 
aminte la mine şi pesemne că chipul meu nu-i plăcu defel, 
căci zise, clătinând capul: 

— Sihdi, iar zâmbeşti, dar nu e zâmbet ce văd pe faţa ta. 
Zâmbeşti înăuntrul tău, nu din buze. Am dreptate ori nu? 

— Da, aşa e, îi răspunsei eu. 

— Ia spune-mi şi mie ce ţi se pare atât de caraghios? 

— Neîndurarea ta. 

— Asta nu e ceva care să te facă să râzi. Cred că mă 
cunoşti! 

— Chiar foarte bine. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— S-ar zice uneori că mânia ta ar fi în stare să 
prăpădească pământul, pe urmă vine inima ta bună de se 


amestecă, ierţi pe cel mai păcătos şi ai îmbrăţişa întreaga 
lume. 

— Aşa de tare şi slab sunt eu în ochii tăi? 

— Da, dar nu cum crezi tu, ci de-a-ndoaselea: slab la 
mânie şi tare în bunătate. 

— Ştii ce, Sihdi? Nu vreau să ne certăm. Nu mă cert 
niciodată cu tine pentru că în cele din urmă trebuie să 
recunoşti singur că tot eu am dreptate. Vreau să te scutesc 
de umilinţa asta, pentru că-ţi sunt cu adevărat prieten şi mi- 
eşti drag. Acum însă te înşeli. Nici prin gând nu o să-i 
treacă inimii mele să se amestece unde nu-i fierbe oala ca 
să preschimbe mânia din sufletul meu în milă şi îndurare. 
Poate că tu nu cugeţi atât de aspru şi nu simţi atât de adânc 
ca mine. Am spus dinadins adineauri: ne-au jefuit, ne-au 
înşelat şi ne-au jignit. Insulta asta tu nu o poţi simţi până în 
fundul inimii mele cum o simt eu, căci eşti un om al 
Apusului, unde se crede că e o mare cinste să-şi descopere 
cineva capul înaintea ta. Eu însă sunt un şeic din 
Djesireh21; la noi e o ruşine să fii silit s-o faci şi cine m-a 
silit să umblu cu capul gol acela a păcătuit faţă de mine mai 
mult decât dacă mi-ar fi tras o sută de nuiele la tălpi. 
Ruşinea asta nu se poate ierta. 

— Ai dreptate, văd că te-au lăsat fără fes. 

— Nu zâmbi iar! Ticăloşii ăia nu mi-au luat numai fesul, ci 
şi turbanul care e podoaba cea mai de preţ a noastră, cei 
din Orient. Capul meu e cel mai de seamă punct al 
haddedihnilor din marele neam sammar. Şi tocmai punctul 
ăsta e descoperit, la cheremul soarelui, al vântului, al ploii 
şi al tuturor ochilor. Înţelegi tu ce înseamnă asta? Poţi tu să 
pricepi ce simt eu? Îţi dai tu seamă de ocara care mi s-a 
făcut? Sau e nevoie să te lămuresc printr-o pildă? 

— S-auzim pilda, îi zisei eu, căci ştiam felul lui hazliu de a 
povesti. 

— Atunci, ascultă: voi, ca să dovediţi că sunteţi cuviincioşi 
faţă de cineva, vă descoperiţi capul; noi ne scoatem papucii, 
adică ne descălţăm. Câţi oameni sunt în Apusul vostru? 


— Multe, foarte multe milioane. 

— E şi vreun şeic de-al haddedihnilor printre ei? 

— Nu, niciunul. 

— Dă-ţi deci seama ce om însemnat sunt eu. Că mi s-a luat 
fesul şi turbanul e o nelegiuire cu mult mai mare decât dacă 
s-ar fi furat încălţămintea tuturor milioanelor voastre de 
oameni. Recunoşti că e aşa? 

— Hm! 

— Lasă încolo pe „hm” ăsta, că n-ai nici un haz! Cred că ai 
înţeles acum că nu pot încredința răzbunarea despre care 
îţi vorbeam în mâinile inimii mele bune. I-ascultă, Sihdi, de 
ce zâmbeşti iar? 

— Mă minunez că inima ta are mâini, dragul meu. 

— Aha, aşa! Inimă cu mâini... Cauţi să-mi tai avântul când 
mă pornisem mai bine. O, Sihdi, nu mă mai amări şi tu că 
sunt eu şi aşa destul de amărât. Dar ca să nu mai ai de ce 
râde, iacă tac. 

Se dădu niţel mai departe de mine, ca să-mi arate că e 
bosumflat. Ca întotdeauna însă supărarea îi trecu repede. 
Nu putea să-mi poarte multă vreme mânie. 

Nu merserăm mult şi a trebuit să ne oprim din nou. Coasta 
urca aproape drept în vârful dealului şi, când ajunserăm 
sus, văzurăm o ceată de călăreţi care, când dădură cu ochii 
de noi, s-au oprit să ne aştepte. 

— Uite, Sihdi, ne vine ajutor, zise Halef repede, uitând de 
supărare. Îi vezi? 

— Hm... nu se ştie! 

— Ce nu se ştie? De luat nu mai au ce, iar rău de ce ne-ar 
face? Sunt opt inşi şi au unsprezece cai. Cum am face să ne 
dea şi nouă doi? A, dar stai, că ştiu eu cum! 

— Ei, cum? 

— Pe datorie. Când or auzi cine sunt, n-au să se codească. 

— Bine, să încercăm. 

Pornirăm mai departe şi, când văzură călăreţii asta, se 
puseră şi ei în mişcare. Peste câteva minute eram faţă în 
faţă. Aveau chipurile smede, părul negru corb şi păreau să 


fie kurzi. La astfel de întâlniri te uiţi întâi la oameni, pe 
urmă la cai. Văzurăm că ne privesc cu oarecare blândeţe. 
Caii nu le erau răi şi îmbrăcămintea nu prea bogată. Armele 
de asemenea. Doi din caii fără stăpân erau înşeuaţi. Al 
treilea ducea în spinare ceva înfăşurat într-o pătură. 

Căpetenia, un bărbat voinic cu barba neagră şi deasă, n- 
aşteptă să-l salutăm noi întâi, ci duse mâna dreaptă în 
dreptul inimii, zicând politicos: 

— Ni, vro'l ker! 

Acesta e bună ziua obişnuit al kurzilor. Simplu, dar 
cuviincios, fără cuvinte linguşitoare. Asta ne plăcu. Când mă 
gândeam în ce hal ne aflam, era foarte frumos din partea 
conducătorului că ne salutase el întâi. Îi mulţumirăm tot 
atât de cuviincios şi ne spuse singur fără s-aştepte să-l 
întrebăm noi cine e: 

— Sunt Nafar Ben Şuri, şeicul dinarunilor şi am plecat 
după vânat. Tabăra noastră e către răsărit, la un ceas de 
drum de aici. 

Văzui că aştepta acum să-i spunem şi noi cine suntem. Îl 
lăsai pe Halef să-i răspundă. Ştiam că atât aştepta. Ce 
lipsea înfăţişării noastre, destul de jalnice de altfel, avea să 
înlocuiască el cu laudele lui. 

— Eu sunt Hagi Halef Omar Ben Hagi Abal Abbas Ibn Hagi 
Dawudh al Gossarah, şeicul haddedihnilor din vestitul neam 
al sammarilor, începu el. Nădăjduiesc că numele ăsta nu ţi-e 
necunoscut. 

Chipul omului se lumină parcă şi răspunse: 

— Adevărat. Câţiva din oamenii mei s-au înapoiat zilele 
astea din Basra şi mi-au spus că te-au văzut acolo şi li s-a 
vorbit despre tine. 

Lui Halef îi venise apa la moară. Îşi îndreptă trupul lui 
mărunţel pe cât putu şi zise cu mândrie şi îngâmfare: 

— Fireşte că şi despre isprăvile mele, nu e aşa? Care din 
ele? Din Sahara, Egipt, Arabia sau Kurdistan? 

— Nu toate, dar unele din ele, zâmbi Nafar Ben Şuri cu 
îngăduinţă. Dacă vrea Allah, voi afla mai mult din gura ta. 


— O să vrea, de ce să nu vrea? Adăugă Halef convins. Dar 
uită-te aici la tovarăşul ăsta al meu. Numele său e mult mai 
lung ca al meu, dar nu-i place să i-l spună cineva de la 
început până la sfârşit. De aceea o să-l numesc numai Kara 
Ben Nemsi din Djermanistan. Isprăvile vitejeşti, pe care le 
cunoaşte o lume întreagă, le-am făcut aproape toate 
împreună. O să-ţi spun numai o parte din ele, căci dacă aş 
sta să ţi le povestesc pe toate... 

Îşi curmă vorba, văzând că ridicasem mâna ca să pun frâu 
laudelor care aveau să curgă acum cu nemiluita. Drept e că 
se supuse, dar nu se putu stăpâni să nu spună: 

— Ce dracu', Sihdi, ce ridici mâna când vorbesc! Ştii că 
asta mă stinghereşte. Fă-mi semn când tac, căci atunci te 
văd mai bine. 

Apoi întorcându-se spre căpetenie, urmă: 

— Cea mai de seamă din isprăvile noastre e cea de acum. 
Suntem tocmai în urmărirea a doisprezece ticăloşi care ne- 
au jefuit de tot ce aveam asupra noastră. Vrem să punem 
mâna pe ei, să-i judecăm şi să-i pedepsim. 

O expresie ciudată apăru pe chipul lui Nafar când întrebă: 

— Aţi fost jefuiţi? 

— Păi asta vezi şi tu. 

— Cai n-aveţi? 

— N-am fi venit pe jos dacă aveam! 

— Tâlharii erau călări? 

— Da. 

— Şi cu toate astea vreţi să-i urmăriţi? 

— Ba bine că nu! Doar nu om lăsa să ne scape! 

— Şi credeţi că o să-i ajungeţi din urmă? 

— Se înţelege! 

— Mergând pe jos? 

— Fiaş! 

— Atunci cum? 

— Pe caii ăştia ai voştri - şi arătă spre cei doi cai înşăuaţi. 

— Maşallah! Aşadar credeţi că vă vom ajuta? 


— Aşa nădăjduim. Dacă nu se poate altfel, vi-i cumpărăm. 
Mai vindeţi-ne două puşti, două cuțite, două fesuri, două 
mantale, pulbere şi plumb. 

— Prea bine! Dar aveţi cu ce le plăti? 

— Pe loc, fireşte că nu, sunt însă Hagi Halef Omar, şeicul 
haddedihnilor şi când îmi dau cuvântul că voi plăti totul pe 
preţ îndoit întreb: cine îndrăzneşte să spună că nuosămă 
ţin de cuvânt? 

— Nimeni. 'le cred. Până acum nu v-am văzut însă 
niciodată şi n-am nici o dovadă că sunteţi într-adevăr vestiţii 
războinici drept care vă daţi. E deci un negoţ cam ciudat 
ăsta pe care mi-l propui tu. Îngăduie-ne, o, şeic al 
haddedihnilor, să descălecăm şi s-auzim cum şi în ce fel s-a 
întâmplat când aţi fost jefuiţi. 

Omul vorbea cuminte şi cu rost. N-aveam de ce să i-o luăm 
în nume de rău. 

Dinarunii descălecară şi făcură un semicerc în jurul 
nostru. Ne aşezarăm şi noi în mijloc, apoi Halef începu să 
povestească. Fireşte că făcea tot ce îi stătea în putinţă să ne 
scoată nevinovaţi de neprevederea noastră şi să arate într-o 
lumină cât mai urâtă mârşăvia bandiţilor. Când sfârşi, 
căpetenia îl întrebă: 

— Aşadar nu ştiţi cine erau oamenii aceia? 

— Nu. 

— Nici unde locuiesc? 

— Nici asta. 

Un zâmbet de bucurie luci pe chipul negricios al 
bărbosului când spuse cu glas blajin: 

— Mare noroc aţi avut că v-am ieşit în cale. Ce nu ştiţi, 
puteţi afla de la noi. 

— De la voi? Întrebă Halef în grabă. Ştiţi ceva despre 
ticăloşii ăia? 

— Da. 

— Ce şi de unde? 

— Ne-am întâlnit cu ei. 


— V-aţi... în... tâlnit cu ei? Bolborosi uluit Halef. 
Hamdulillah! Asta e ca şi când i-am avea aici, în palmă. 
Când şi cum? 

— Pe la vremea prânzului, spre miazănoapte de aici. Ştiu 
foarte bine locul. Şi fiindcă sunteţi într-adevăr cei doi 
războinici vestiți, Hagi Halef şi Kara Ben Nemsi, suntem 
gata să vă venim în ajutor, eu şi toţi oamenii mei câţi sunt în 
tabără. E chiar aşa cum spui tu: erau doisprezece inşi, dar 
doi din ei păreau să fie bolnavi sau răniţi fiindcă... 

— A, ăla trântit de cal şi celălalt izbit în piept! Îl întrerupse 
Halef. 

— Amândoi armăsarii voştri erau duşi de căpăstru, 
neîncălecaţi. Abia acum îmi amintesc că păreau să fie foarte 
neliniştiţi şi se zbăteau mereu. 

— Ati vorbit ceva cu oamenii ăia? 

— Nu. Nici n-au căutat să intre în vorbă, ci au trecut pe 
lângă noi abia salutându-ne din cap. Mai târziu am văzut că 
pierduseră o legătură care căzuse pesemne fără să bage de 
seamă. Neştiind încotro s-au dus ca să le-o înapoiem, am 
luat-o cu noi. Am desfăcut-o şi am găsit în ea... O să vedeţi 
îndată ce. 

Ni se aduse pachetul. Văzurăm, spre bucuria noastră, că 
în el erau păturile, mantalele, fesurile, turbanele, surtucele 
şi celelalte câteva mărunţişuri pentru îmbrăcăminte. Parcă 
fuseseră într-adins alese şi legate la un loc, ca să le putem 
avea înapoi printr-o întâmplare oarecare. Mai târziu ne-am 
dat seama că lucrul acesta ar fi trebuit să ne bată la ochi. 
Bucuria noastră era însă prea mare ca să ne gândim la 
motivul care îi îndemnase să nu se întoarcă din drum şi să 
caute pachetul. Halef strigă în culmea fericirii: 

— Maşallah! Ce văd? Acoperământul capetelor noastre şi 
podoaba trupului nostru! Sihdi, spune şitu:nueaşacăe 
mai de treabă destinul decât pungaşii ăia? Avem şi de data 
asta dovada că suntem favoriţii lui Allah. Ştii de ce ne-a 
redat mai întâi îmbrăcămintea? 

— De ce? 


— Pentru că avem mare nevoie de ea ca să ne putem lua 
pe urmă şi celelalte lucruri îndărăt. 

Într-o clipă fu îmbrăcat gata. Ai fi zis că în bulendrele 
astea îi stătea toată puterea. Îi urmai pilda, dar mai pe- 
ndelete. 

— Aşa! Exclamă el după ce fu gata. Acum sunt iar Hagi 
Halef Omar, dar altceva nimic. Vestitul şeic al haddedihnilor 
voi fi abia atunci când voi simţi armăsarul sub mine şi 
armele în mâini. Dar vai şi amar de aceia care au nesocotit 
şi călcat în picioare datoria de ospitalitate! Voi fi 
neîndurător, ca arhanghelul Mihail, tare ca bolovanii de pe 
malurile Tigrului şi lacom de răzbunare ca burta unui leu 
flămând. O să-mi înfig, ca pantera, ghearele în ceafa lor şi o 
să-i ţin în dinţi cum îşi ţine crocodilul prada. Chinurile lor au 
să fie mai mari decât ale tuturor iadurilor din cer şi de pe 
pământ şi când vor geme de durere ca mielul în mâna 
casapului, eu o să zâmbesc mulţumit că şi-au primit 
pedeapsa pe care o merită. 

Cine nu-l cunoştea, s-ar fi îngrozit de amenințările lui, care 
te înfiorau auzindu-le. Dinarunii îşi aruncau pe furiş priviri 
de spaimă. Nafar rămase însă foarte serios, dar glasul lui 
sună blând şi compătimitor când ne zise: 

— Văd că lucrurile sunt într-adevăr ale voastre. Drept e că 
noi le-am găsit, dar vi le dăm cu plăcere. Mă bucur că am 
înaintea mea oameni care se vede bine că sunt deprinşi să 
poruncească, nu s-asculte. Vă dăm deocamdată aceşti doi 
cai şi mai târziu alţii mai buni, dacă primiţi să fiţi oaspeţii 
noştri şi să ne urmaţi în tabără. Veţi avea, de asemenea, 
arme şi tot ce vă trebuie. Şi dacă găsiţi voi că vă putem fi de 
folos, vă însoţim toţi ca să prindem pe tâlhari şi să le luaţi 
îndărăt avutul prădat. 

Se putea ceva mai binevenit în împrejurarea de faţă? 
Fireşte că nu. Vrui să-i răspund că primim cu recunoştinţă, 
dar Halef mi-o luă înainte şi strigă cu însufleţire: 

— Fericit tribul care are o căpetenie ca tine, o, Nafar Ben 
Şuri! Înţelepciunea grăieşte prin gura ta şi de pe buzele 


tale răsună glasul milostivirii. Strămoşii şi strămoşii 
strămoşilor tăi au fost cei mai înţelepţi oameni ai neamului 
tău şi nepoţii şi strănepoţii până în a noua spiţă vor fi vestiți 
şi lăudaţi în vecii vecilor... Noi am fost ursiţi pesemne să 
arătăm lumii întregi cât e de bună inima ta, primind 
ajutorul cu care ne îmbii. Să facem legământ de prietenie 
care să dăinuiască cât o fi lumea şi pământul. Să mergem în 
tabăra voastră, şi-ţi făgăduiesc că... 

— Ajunge! Îi strigai eu, ca să-i curm vorba, de teamă să nu 
spună şi lucruri ce n-ar fi trebuit. 

— Ce, nu eşti de acord cu cele ce am spus eu, Sihdi? 

— În ce priveşte ajutorul pe care vor să ni-l dea, da, dar în 
tabără nu ne putem duce deocamdată. 

— De ce? 

— În curând o s-apună soarele şi hoţii au să facă probabil 
popas. Aş vrea să aflu locul unde au să-şi petreacă noaptea. 
Izbutim - atunci putem fi siguri că până în zori avem 
armăsarii îndărăt. N-avem deci decât un singur lucru de 
făcut: să ne luăm după urmele lor. 

— Aşa e, ai dreptate, recunoscu el. 

— Da, da, are dreptate, încuviinţă Nafar. Şi ca să vedeţi că 
avem gânduri cinstite cu voi vă vom însoţi. Trebuie însă să 
trimit pe cineva în tabără, nu e aşa? 

— Se-nţelege! Să dea de veste celorlalţi pentru ce nu v-aţi 
întors în seara asta vrei să spui? 

— Şi asta şi altceva încă. 

— Ce anume? 

— Noi nu suntem războinici atât de vestiți ca voi, ca să 
urmărim, fără arme şi în număr atât de mic, un duşman 
care a dat dovadă că e în stare de orice. Sunt dator faţă de 
oamenii mei să iau măsuri de prevedere, aşa că... 

— Măsuri de prevedere? În număr atât de mic? Îi curmă 
Halet vorba. Noi eram numai doi pe urmele lor! Voi sunteţi 
opt, cu noi zece, deci atât cât sunt şi duşmanii, doi sunt 
răniţi. 

— Dar n-aveţi arme... 


— Ba avem! 


— Unde? 
— Aici... colo... la tâlhari! Ni le luăm noi înapoi, n-avea tu 
grijă! 


Un zâmbet ciudat flutură pe buzele căpeteniei dinarunilor. 
Îşi mângâie barba neagră şi stufoasă şi răspunse: 

— E deci adevărat ce mi s-a spus despre Hagi Halef Omar, 
şeicul haddedihnilor. Gândurile tale au scăpărarea 
fulgerului, pe urmă vine îndată bubuitul de tunet al 
cuvintelor şi după el numaidecât, ca o ploaie năprasnică, 
faptele. Dar cum are să fie şi ce-are să se întâmple, asta nu 
o putem şti dinainte. Dacă zece inşi împotriva altor zece, 
pot avea lesne alţii în ajutor, nu înţeleg de ce să ne lipsim de 
ei. Am dreptate, Sihdi? 

Întrebarea mi-era adresată mie, de aceea răspunsei: 

— Sunt de aceeaşi părere, numai dacă sporul acesta de 
războinici nu e în legătură cu o pagubă. 

— Ce fel de pagubă? 

— Timpul pe care l-am pierde aşteptându-i. 

— Nu e nevoie, Sihdi. Noi pornim îndată pe urmele 
tâlharilor, iar unul din oamenii mei se duce în tabără ca să 
vină cu o ceată de războinici de-ai mei. 

— Şi cum au să ne ajungă? Luându-se după urmele 
noastre? 

— Nu, căci ar trebui să vină mai întâi aici şi ar sosi prea 
târziu. Între timp se va întuneca şi n-ar mai putea vedea 
urmele. Chibzui câteva momente, apoi adăugă: tâlharii o 
luaseră înspre djebelul Ma; e „Muntele cu apă”, fiindcă are 
un izvor. Sunt aproape sigur că vor poposi peste noapte 
acolo. Trimit după treizeci-patruzeci de războinici de-ai mei, 
cu care să ne întâlnim într-un anumit loc ştiut de mine şi pe 
care îl vor afla prin trimisul meu. 

Mare noroc aveam cu acest şeic al dinarunilor. Eu aş fi 
avut alt plan, dar mă simţeam dator să nu-l mâhnesc, de 
aceea îi răspunsei: 


— Noi nu cunoaştem ţinutul, pe când voi da; sunt deci 
încredinţat că sfatul tău e bun şi-l vom urma. 

— Mulţumesc, Sihdi! Vei vedea că n-o să ai dece săte 
căieşti. 

Vorbi ceva cu oamenii săi, pe urmă pornirăm în galop, în 
direcţia dincotro veniseră dinarunii. 

— Brr! Mârâi deodată Halef, după ce merserăm vreun 
kilometru. 

— Ţi-e frig? Îl întrebai îngrijorat. 

— Da. Dar mai e şi altceva. 

— Ce? 

— Ia, calul ăsta! O, Sihdi, ce plăcere să goneşti în spinarea 
lui Barkh al meu, nu pe mârţoaga asta! Sihdi, călătorit-ai tu 
vreodată pe un ţap? 

— Nu. 

— Nici eu; cred însă ca trebuie să fie cam la fel. Nu ştiu, e 
calul de vină ori ce, dar îmi vine ameţeală şi-mi bate inima 
de stă să-mi spargă pieptul. 

— Vai de mine, Halef, eşti bolnav! Strigai eu speriat. 

— Bolnav? Ei aş! S-ar putea să fiu bolnav, când e vorba de 
prins nişte tâlhari, care ne-au luat ce aveam mai bun? 
Pesemne că nu mă mai cunoşti, Sihdi! 

— Nu te amăgi singur, dragul meu. Adu-ţi aminte de 
drumul pe care l-am făcut atunci, de la Bagdad, pe urmele 
caravanei persane. 

— Pe ăsta nu o să-l uit de-aş trăi o mie de ani! Îi ieşeam 
înainte ciumei care m-a înhăţat întâi pe mine, apoi pe tine. 

— la încearcă de-ţi dă seama, dacă ce simţi acum nu se 
aseamănă cu ce-ai simţit atunci. 

— Allah! Nu cumva crezi că mă înhaţă iar? 

— Nu e vorba de ciumă, ci de boală. Mă îngrijorează faptul 
că ai amețeli. 

— Acum mi-a trecut, dar îmi licăreşte pe dinaintea ochilor 
şi văd cam tulbure. 

— Hm! Halef, bine ar fi fost să nu ni se fi furat caii şi 
armele, ca să te ştiu acum undeva liniştit şi odihnit... 


— Sihdi, dragul meu Sihdi, nu te speria aşa din pricina 
mea. N-am nimic, zău n-am nimic. Adineauri mi-era într- 
adevăr frig, dar acum mi-e cald, prea cald chiar... Nu mă 
las eu doborât de orice fleac şi nici nu o să mă las până ce-oi 
închide ochii de veci. 

Nu vrusei să-l contrazic şi tăcui. Călăream alături, fără ca 
vreunul din noi să mai scoată un cuvânt. Nafar Ben Şuri 
mergea în frunte, după el veneam noi şi, în urma noastră, 
dinarunii. Că Nafar nu se alăturase de noi, nu mă mira. 
Văzuserăm că toată luarea-aminte îi era îndreptată la 
urmele lăsate de bandiți, ceea ce nu s-ar fi putut dacă s-ar fi 
ţinut în rând cu ceilalţi. Şi-apoi era firesc ca el, care 
cunoştea bine ţinutul, să meargă în capul convoiului. Sau 
poate era un om tăcut şi nu vorbea decât atunci când avea 
ceva de spus. De asemenea, se putea ca omul să se fi ţinut 
într-adins departe de noi, ca să nu ni se pară o lipsă de 
cuviinţă, dacă ne-ar fi pus întrebări la care am fi fost nevoiţi 
să răspundem. Scurt, motive erau destule. 

Pe mine mă îngrijora starea lui Hagi Halef şi nu stam să-mi 
bat capul cu astfel de lucruri. Faţa îi era suptă şi aici se 
îngălbenea, aici se înroşea. Oare numai să mi se fi părut? 
Ochii cătau acum când stinşi şi fără viaţă, când lucitori şi 
învăpăiaţi ca nişte cărbuni aprinşi. Totuşi şi în asta mă 
puteam înşela, dar era de ajuns să-l aud pe Halef răsuflând 
câteodată adânc şi oftând ca să-mi dau seama că nu e bine 
ce e cu el. Oare întrebarea lui despre moarte să nu fi fost 
prevestirea unei boli grave, care întindea ghearele ei 
lacome să-l înhaţe? Tresării speriat, căci în clipa aceea îl 
auzii zicând: 

— Sihdi, nu te supăra că-ţi pun iar întrebarea: Ce crezi tu 
despre moarte? 

— Am mai vorbit o dată despre asta şi ţi-am spus ce aveam 
de spus. 

— Nu mi-ai spus nimic. 

— Cum aşa? 


— Înţelept cum eşti tu întotdeauna, m-ai lăsat pe mine să- 
mi răspund. Dar eu vreau să ştiu ce gândeşti tu, nu eu. 

— Dragă Halef, nu e acum vreme de astfel de întrebări. 

— De ce nu? 

— Mai e nevoie să-ţi spun? Ce ştie omul despre moarte?! 
Şi dacă e vorba să cugete la un lucru atât de serios, trebuie 
s-o facă în linişte, nu în împrejurări de astea, în clipe când 
mintea trebuie să-i fie încordată pentru viaţă, nu pentru 
moarte. Fii bun, te rog, dragul meu şi renunţă acum la 
astfel de întrebări. 

— Sihdi, Sihdi dragă, când te aud vorbindu-mi în felul ăsta, 
aş fi în stare nu numai să vorbesc de moarte, dar să mor 
într-adevăr. 

— Să mori? 

— Da, din dragoste pentru tine. Dacă toţi oamenii şi-ar 
vorbi aşa unul altuia! 

— Toţi? 

— Da, Sihdi. 

— Chiar şi cei buni cu cei râi? 

— Da şi ei; poate că aşa cei buni ar salva pe cei răi. 

— Vorbeşti serios? 

— Foarte serios. 

— Hm! 

— Iarăşi „hm” ăsta! Ascunde el ceva întotdeauna, pesemne 
şi acum. Te-aş ruga să-mi spui lămurit ce gândeşti. 

— Aşa? Adu-ţi aminte de arhanghelul Mihail cu paloşul 
răzbunării. Cine judecă mai aspru ca el... 

— Hm... 

— Aha, cine mormăie acum, eu, ori tu? Cine zicea că nu 
cunoaşte milă şi îndurare? 

— Hm... 

— Cine vroia să fie tare ca bolovanul şi lacom ca burta 
unui leu flămând? 

— Hm... 

— O panteră, un crocodil? Cine vroia să supună pe alţii la 
chinurile tuturor iadurilor şi să zâmbească de mulţumire? Îl 


cunoşti? 

— Hm... 

La fiecare „hm” lăsa capul tot mai adânc în piept. Urmai: 

— Şi acum, acelaşi om zice că ar dori ca toţi oamenii să fie 
blânzi unii cu alţii, chiar şi răii cu cei buni, pentru că astfel 
cei dintâi ar putea fi salvaţi. 

Ridică dintr-o smucitură capul, întoarse faţa spre mine şi 
pe chipul lui blajin se ivi un zâmbet de bunătate. 

— lartă-mă, Sihdi! Omul, păcătosul, dobitocul ăsta e un 
mare măgar! Crezi? 

— Nu! 

— Vezi că acum ne luăm la ceartă! Nu cunoşti, pesemne, 
destul de bine pe Halefaltău. 

— Te înşeli. 

— Nu, nu, îţi spun că nu-l cunoşti! Nici eu nu l-am 
cunoscut până... până ce nu l-am cunoscut deodată şi pe 
neaşteptate pe... celălalt... 

— Pe celălalt?! 

— Da. Crezi că e cu putinţă ca un om să aibă două iri, 
adică două suflete? 

Îl privii uimit. Ce întrebare! 

— Da, da, nu te uita aşa la mine! Spuse el. lartă-mă, rogu- 
te, că nu ţi-am spus până acum de descoperirea pe care am 
făcut-o la mine. Făptura mea €... cum să spun? Din două 
fiinţe aidoma una cu alta şi totuşi atât de deosebite! Una e 
bună, cealaltă rea. Amândouă la un loc se numesc Hagi 
Halef. Când îşi stau ca potrivnici, cea rea e Hagi şi cea bună 
Halef. Înţelegi ce vreau să spun, Sihdi? 

— Da. 

Acum el fu acela care mă privi cercetător. 

— Mă înţelegi, zici? Ciudat! Nu cumva se luptă şi în tine 
doi oameni? 

— În fiecare om, Hagi Halef, dar milioane de semeni de-ai 
noştri nu-şi dau seama de asta şi mor fără să fi biruit cel 
bun pe cel rău. 


— Dar eu vreau să înving, de aceea lupt. Nimeni n-a băgat 
de seamă lupta asta a mea lăuntrică, nici chiar tu. Trăieşte 
„cineva” în mine, cineva, care pare să fie venit din cerul lui 
Allah, atât e de bun, de blând, de îngăduitor şi milostiv. 
Acesta e Halef al tău, care ţi-e atât de drag. Pe urmă vine 
celălalt; acesta e mândru, trufaş, îndărătnic, nechibzuit, 
lăudăros, iute la mânie şi răzbunător. Asta e Hagi, care nu-ţi 
place ţie de câte ori te aud făcând „hm”. O să mă întrebi 
acum de ce îi spun celui bun Halef şi celuilalt Hagi. Vezi că 
Halef e un nume şi Hagi numai titlul. 

Ştim şi noi că musulmanul devine hagiu după ce a fost la 
Mecca sau alte localităţi considerate sfinte. 

Halef făcu o pauză scurtă, apoi urmă: 

— Când m-ai cunoscut atunci în Sahara, eram tânăr şi 
cunoşteam prea puţin lumea, în schimb eram foarte 
închipuit. Îmi ziceam hagiu, măcar că n-aveam dreptul. Nici 
nu-mi călcase piciorul în vreunul din locurile sfinte, nici 
măcar la Kair-ouan, în Tunisia. Mai mult încă: mă lăudam că 
şi tata şi bunicul meu fuseseră hagii. Nu era numai o 
minciună, ci o minciună a minciunilor, fiindcă nu scuteam pe 
morţi în lăudăroşenia mea. Eram trufaş şi dornic de glorie; 
voiam să fiu mai mult decât eram într-adevăr şi de la 
neadevărul ăsta porneau toate cusururile mele. De aceea l- 
am botezat pe răul ăla din mine, hagiu. Acum mă înţelegi, 
Sihdi? 

— Mai mult decât crezi, Halef! 

— Şi pe „Hagi” ăsta îl cunoşti? 

— Probabil! 

— Atunci nădăjduiesc că-l cunoşti şi pe celălalt, pe cel bun 
din mine, căruia îi spun „Halef”, după numele meu de 
botez. Acesta mi-a redobândit întotdeauna dragostea din 
sufletul tău, pe care o gonea celălalt. Aceste două făpturi, 
atât de deosebite una de alta, care trăiesc laolaltă în 
sufletul meu, se ceartă mereu care să biruie pe celălalt şi n- 
aş fi putut spune a cui era biruinţa, a lui Haleforia 
hagiului, că n-am stat să-mi dau socoteală. Dar de la o 


vreme, bag de seamă că lui Halef îi place dreptatea şi nu 
vrea să ştie de celălalt, pe când hagiul i se pune mereu de-a 
curmezişul şi încearcă să-l abată de la calea cea bună. 

De sute de ori am izgonit din sufletul meu pe acest hagiu 
dar nu vrea s-asculte. Dacă îl dau afară pe uşă, se strecoară 
ca un hoţ pe sub pânza cortului şi iar îmi pătrunde în suflet. 
Sihdi, să pun eu o dată mâna pe el, aoleo, ce i-aş face! Dar 
nu e chip. Nu-i e frică nici de mine, nici de alţii, numai de 
unul singur. 

— Cine e ăsta? 

— Tu! Da, tu! De tine are un respect grozav, vreau să spun 
de ochii tăi. De când am băgat de seamă asta, ştiu că sunt 
ochi care slujesc la mustrare şi alţii la ispită. Când încep să 
mă laud şi te uiţi serios şi zâmbind în acelaşi timp la mine, 
hagiul amuţeşte pe dată. Îi e ruşine de tine, ba fuge chiar 
de tine. Cum se poate asta? Poţi tu să mă lămureşti? 

— Poate. Nu fuge de mine, ci de Halef din tine. Ăsta e care 
mi-e drag. Când ochiul meu se îndreaptă cu dragoste 
asupra ta, îl trezeşte din amorţeală şi-l ajută să biruie pe 
celălalt din tine. E o taină a sufletului omenesc pe care nu o 
poţi dezlega, aşa că nu mai încerca degeaba să-i dai de rost. 

— Ştii că nu-mi place să-mi bat capul cu ghicitori, dar ce e 
cu aceste două făpturi din mine. lare aş vrea să mă 
lămureşti niţel. De câte ori stau şi mă gândesc la lucrul 
ăsta, mi-aduc aminte de cei doi adamlari22, despre care îmi 
spuneai tu că e vorba în Ahd idş dşedid23. Cartea sfântă a 
creştinilor povesteşte de un Adam bătrân, care trebuia 
înlocuit cu unul mai bun şi mai drept. Oare nu o fi ca şi cu 
ăştia doi, Halef şi Hagi din mine? 

— Da, acesta ar fi înţelesul. 

— Păi, atunci, aş putea spune că sfânta carte a creştinilor 
e cea mai bună dintre toate cărţile. Scormoneşte până în 
adâncul sufletului omenesc şi găseşte taine pe care el însuşi 
nu le cunoaşte. Când o religie ştie mai mult despre mine 
decât eu însumi, trebuie să mă închin ei, fie că vreau ori nu. 


Păcat că nu mai putem urma, uite că şeicul dinarunilor pare 
să fi găsit ceva. 

Treceam acum printr-un fel de strâmtoare care se sfârşea 
pe un platou şi cobora iar în vale. Şeicul dăduse pinteni 
calului şi ne-o luase înainte. Deodată se opri în vârful 
dealului şi ne făcu semn să venim repede. Când ne mai 
apropiarăm, ne strigă. 

— Îi văd... sunt bandiții... au poposit lângă malul apei. 
Veniţi încoace, dar nu chiar până la marginea şesului, că v- 
ar putea zări. Muntele de colo e djebelul Ma. 

Povârnişul era acoperit cu verdeață şi la poalele lui erau 
tufe dese şi un pârâiaş pe malul căruia văzurăm pe aceia pe 
care îi căutam. 

— Trebuie să descălecăm, dacă vrem să nu ne vadă, zise 
şeicul sărind din sa. Cred că ei sunt. Ori mă înşel eu? 
Întrebă el. 

Halef îi răspunse: 

— Eu nu văd pe nimeni. Mi s-a pus iar ca o ceaţă pe ochi. 
Tu vezi ceva, Sihdi? 

Erau într-adevăr doisprezece inşi şi patrusprezece cai, 
dintre care doi mai la o parte. Armăsarii noştri, săracii! Nu 
mă înşelam, căci i-aş fi recunoscut dintr-o mie. Când îi 
spusei asta lui Halef, strigă: 

— Fuga la ei! Nu vreau ca nemernicii ăia să se mai bucure 
o clipă măcar de o astfel de privelişte. 

Vru să încalece în grabă, eu îi spusei însă, ca să-l potolesc: 

— Nu se poate, dragul meu, ne-ar vedea coborând clina 
dealului. 

— Crezi că ar lua-o la fugă? 

— Dimpotrivă, ar sta să ne-aştepte ca să se ia la luptă cu 
noi şi ne-ar birui. Ei au acoperire după tufe, pe când noi le- 
am veni de-a dreptul în bătaia puştii. Ţii numaidecât să te 
omoare? 

— Doamne fereşte! N-am deloc poftă să mor. Dar n-am 
putea cobori pe altă parte? 


— Prea mare zăbavă şi n-avem nici timpul trebuincios. 
Peste un sfert de ceas se va întuneca. Gândeşte-te şi la asta. 
— Ce să fac, Sihdi? Să mă gândesc? Nu pot. Tocmai acum 

îmi trecu o boare fierbinte prin creieri. Capul îmi arde şi 
parcă mi-a suflat cineva toate gândurile din el. Oare ce să 
fie asta? Nici picioarele nu mă mai ţin. 

Se lăsă jos la pământ şi-şi cuprinse capul în palme. Vrusei 
să mă aşez lângă el, dar îmi zise: 

— Lasă, Sihdi, nu te îngrijora. Nu e cine ştie ce. Poate 
otrava ăia din cafeaua de aseară. Îmi trece repede, o să 
vezi. Sunt sănătos tun, crede-mă. 

Mă prefăcui că-l cred. Tot nu-l puteam ajuta cu nimic. 

— Ce-ai spus adineauri şeicului haddedihnilor, zise Nafar 
Ben Şuri, erau cuvinte înțelepte. Dacă am încerca acum să 
ne luăm la luptă cu tâlharii, n-ar mai rămâne unul din noi în 
viaţă. Trebuie s-aşteptăm până ce se va înnopta. 

— Vă fi însă greu de găsit drumul pe întuneric, spusei eu, 
cam îngândurat. 

— Deloc. Am trecut adeseori pe-aici şi-l cunoaştem noi 
foarte bine. 

— Tropotul cailor ne-ar putea da de gol. 

— N-avem decât să lăsăm caii aici. Şi-apoi, cu neputinţă să 
nu găsim pe duşmani, fiindcă n-au să stea pe întuneric, ci 
au să facă foc în tabără, în afară de asta, trag nădejde că 
oamenii mei vor sosi încă înainte de a se înnopta. 

— Unde e locul de întâlnire! 

— Aici. Vor veni prin trecătoarea din care am ieşit noi 
acum. Crede-mă pe mine. Cu neputinţă să ne scape ăia de 
colo. Îngăduie-ne acum să şedem, tot nu avem altceva de 
făcut decât să aşteptăm. 

Avea dreptate. În ce priveşte biruinţa noastră, era sigură 
şi nu asta mă îngrijora pe mine acum, ci starea lui Halef. Mă 
aşezai lângă el, dorind să-l iau cu vorba. Îmi răspundea însă 
pe scurt şi în silă; glasul îi era aproape şoptit. De aceea îl 
lăsai în pace. 


Cum nici dinarunii nu vorbeau, se făcu linişte. Doar din 
când în când se auzea un cal sforăind sau răscolind 
pământul cu copita. 

Se însera, dar întărirea pe care o aşteptam nu mai sosea. 
Şi fiindcă şeicul nu spunea nimic, tăceam şi eu. La ce bun 
cuvinte de prisos, care n-ar fi folosit la nimic! Jos în tabără 
domnea întuneric, aşa că nu ne puteam apropia de ea, 
neavând după ce ne îndruma. 

Simţii deodată pe Halef pipăindu-mi braţul, îmi apucă apoi 
mâna într-ale lui şi-şi rezemă capul de umărul meu. Stătu 
multă vreme aşa. Mâinile îi ardeau ca focul. 

— Sihdi! Murmură el în cele din urmă. 

— Ce e? 

— Vezi tu stelele alea? 

— Da. 

— Se zice că acolo ar fi cerul. Al vostru ori al nostru? 

— Crezi că există mai multe ceruri? 

— Nu. Şi chiar dacă! De-ar avea Allah zece şi mi-ar fi 
hărăzit să pătrund în cel mai înalt dintre ele şi de-ar avea 
Dumnezeul creştinilor tot zece şi tu n-ai avea dreptul să 
intri decât în cel mai de jos dintre ele, ştii ce-aş face? 

— De unde vrei să ştiu! 

— Aş renunţa la al meu ca să mă duc cu tine în altău. Tot 
mai bine mi-ar fi aici, căci acolo unde domneşte numai 
iubire, e fericirea veşnică. 'Ţi-ar face plăcere, Sihdi? 

— Mai întrebi! 

— lartă-mă, Sihdi, dar sunt ca un copil care vrea să audă 
din gura părintelui său că îi e drag. 

— Din tot sufletul, dragul meu! 

— Mulţumesc! Tocmai mă gândeam acum la... noi 
amândoi. Crezi tu că suntem prieteni, prieteni adevăraţi, 
Sihdi? 

— Fără îndoială. Mai buni prieteni nici că se poate. 

— Eu însă gândesc altfel. 

— Cum? 


— Noi suntem mai mult decât prieteni. Nici nu e cuvânt 
pentru ce suntem noi. Dacă se iubesc oamenii în care 
sălăşluiesc două firi, una bună şi una rea, se cheamă că sunt 
prieteni. Dar când se iubesc după ce nu a mai rămas în ei 
decât cel bun, asta e mai mult decât atât, e... e o fericire 
cerească. Nu-ţi pot vedea faţa, dar ia spune, zâmbeşti iar? 

— Nu. Sunt serios, dar nespus de fericit. 

— Şi eu înduioşat, fără să ştiu de ce. Oare dacă va fi să 
mor în curând, te-aş mai vedea pe urmă? 

— Halef, ce e întrebarea asta la tine! Strigai eu 
înspăimântat. 

— Nu ştiu nici eu cum mi-a venit pe limbă. E cineva în 
mine care vorbeşte de moarte. Halef sau Hagi - nu ştiu, 
dar... a, auzi? 

Se auzi în clipa aceea o larmă grozavă ca la un atac sau o 
luptă crâncenă. Dinarunii săriră în picioare şi şeicul lor 
strigă cu însufleţire: 

— Allah! Ăştia sunt războinicii mei! 

— Cum se poate? Întrebai eu uimit. Ziceai că vor veni 
încoace. 

— S-au dus de-a dreptul la tâlhari şi au năvălit pe 
neaşteptate asupra lor. 

— De unde ştiau să-i găsească? 

— Cine ştie prin ce întâmplare sau după vreun semn 
oarecare au nimerit acolo. 

— Nu te înşeli? Eşti sigur că sunt oamenii tăi? 

— Ei sunt. E strigătul nostru de luptă. 

— Atunci să dăm fuga la ei. 

— Nu încă. Lasă să treacă puţin şi vom şti cum stau 
lucrurile. 

Mă silii să par liniştit, deşi eram destul de îngrijorat. Halef 
sărise şi el în picioare. Toată slăbiciunea îi pierise şi întrebă 
cu asprime pe şeic: 

— Pot războinicii tăi să facă după cum îi taie capul şi s-o ia 
pe alt drum? 

— Da, răspunse Nafar Ben Şuri. 


— Cum aşa? Trebuie doar să se supună poruncilor tale! 

— 'Tot din supunere poţi face altfel decât ţi s-a poruncit. 

— Nu! Porunca e dată ca să fie împlinită aşa şi nu 
altminteri. 

— Dar dacă acela care trebuie s-o împlinească găseşte cu 
cale că tot acolo ajunge, îi e iertat să facă după cum crede 
că e mai bine! 

— Prin asta dai dreptul războinicilor tăi să nu te asculte şi 
în alte lucruri. Haddedihnilor mei nu le îngădui cea mai 
mică abatere de la poruncile mele. Ia uitaţi-vă colo! Au 
aprins focul şi se aude un glas chemând pe cineva. 

Într-adevăr, în tabără se vedea o flacără şi se auziră 
cuvintele: 

— Gahlab, gahlab; ta 'al, ta 'al, ia şeic! 

— Biruinţă; biruinţă; vino, vino, şeicule! 

— Pe mine mă cheamă, zise Nafar. Oamenii mei ştiu că 
sunt aici şi fiindcă au învins pe duşmani, mă cheamă la ei. 

— Numai de nu ne-ar fi păgubit pe noi cu ceva! De multe 
ori prea mult zel strică. 

Strigătele se repetară; coborârăm unul după altul, eu cu 
Halef la urmă. Deşi era întuneric beznă, caii păşeau siguri 
ca şi când ar fi fost ziua mare. Străbăturăm valea, 
îndrumându-ne după lumina focului. 

Din ce ne apropiam gălăgia creştea. Ne pomenirăm 
deodată în mijlocul a 50 - 60 de dinaruni, care vorbeau cu 
însufleţire toţi odată, de nu se mai înţelegea nimic. Trecu o 
bucată bună de vreme până să desluşim ce spuneau. 
Aflarăm în sfârşit cum se petrecuseră lucrurile. 

Omul trimis de şeic în tabăra lor făcuse pe conducătorul, 
aşa că ştia bine unde se află bandiții. Se gândise că n-ar fi 
rău să se laude mai târziu cu isprava de a-i fi biruit el şi, în 
loc să ţină drumul drept, făcuse un ocol, care îl ducea în 
valea unde era sălaşul bandiţilor. Lăsase caii în grija câtorva 
din oamenii săi, iar cu ceilalţi se furişase lângă pârâu şi 
dăduse iureş în duşmani. Luaţi pe neaşteptate, nici nu 
avuseseră timp să se apere. Mie şi lui Halef ni se păru 


ciudat că şeicul încuviinţă fără vorbă ce găsiseră ei de 
cuviinţă să facă, deşi îi călcaseră întrucâtva porunca. 

Bandiţii erau legaţi fedeleş. Până s-apucăm noi însă să ne 
apropiem bine de ei, se întâmplă ceva ce puse în uimire pe 
dinaruni şi anume: îndată ce furăm în bătaia focului şi 
apucarăm - eu şi Halef - să spunem câteva cuvinte cu glas 
tare, se auzi deodată un nechezat de cai şi armăsarii noştri 
se înghesuiră printre oameni, ca să se apropie de noi. 
Bucuria lor nu se poate descrie. Barkh al lui Halef sărea ca 
un ied şi făcea fel de fel de giumbuşlucuri, îşi lipea apoi 
capul de obrazul stăpânului său pentru câteva clipe şi o luă 
iar de la început. 

Assil Ben Rih al meu însă îşi manifesta mai domol bucuria, 
dar şi mai înduioşător. Îşi puse botul lângă obrazul meu şi 
mi se uită în ochi cu o privire de om şi parcă întreba: „De ce 
m-ai lăsat atâta timp fără tine?” Pe urmă începu să-mi lingă 
mâinile, ca şi când le-ar fi sărutat, îşi lipi urechea de gura 
mea, aşteptând să-i murmur în, ureche cuvintele pe care le 
cunoşteam numai noi amândoi şi cu care îl adormeam ca pe 
un copil. 

— Îi eşti drag, foarte drag... zise şeicul. Ce aşteaptă să-i 
spui? Taina cu care e deprins? 

— Nu! Replicai eu scurt, căci e o lipsă de tact să întrebi pe 
stăpân despre taina calului său. 

— Dar nu se poate să n-aibă una - dacă nu chiar mai 
multe. 

— Fireşte că da, ca orice cal de rasă nobilă. 

— Şi în ce stă taina asta, în cuvinte sau în semne? 

— Taina lui e o taină, de aceea, ca orice taină, trebuie să 
rămână o taină pentru oricine. 

Spusei acestea ca să i-o retez mai curând, dar el nu se 
dădu bătut, ci urmă: 

— Lasă-mă, rogu-te, să încerc şi eu. 

Era o stăruinţă jignitoare care mă făcu să-mi schimb 
părerea bună pe care o avusesem despre şeic. Clătinai cu 


ciudă din cap, gestul meu nu-l împiedică însă să se apropie 
şi mai mult de armăsar. 

— Numai să-l mângâi puţin - zise el şi vru să-i cuprindă 
gâtul. 

— N-ai decât! Sunt oaspetele tău şi nu pot să te împiedic; 
dar ia seama la ce faci. Mă tem că ai să te căleşti, îi 
răspunsei eu. 

Într-adevăr. Armăsarul făcu o săritură înapoi şi l-ar fi izbit 
cu copita în piept, dacă n-ar fi avut Halef prezenţa de spirit 
să-l tragă repede în lături. 

— Ăsta e dracul gol! Mormăi şeicul înfuriat. Cât p-aci să 
mă omoare... 

— Dacă n-ai vrut să mă asculţi! Ţi-am spus doar... 

— Şi celălalt e tot aşa de sălbatic ca ăsta? 

— La fel. Nu ascultă de nimeni decât de noi. Oricine vrea 
să pună stăpânire pe ei o păţeşte. Uită-te la ăştia doi şi vezi 
în ce hali-au adus, fiindcă au cutezat să se atingă de ei. 

Îi arătai pe cei doi bandiți, legaţi ca şi tovarăşii lor. Chipul 
nu li se vedea, căci lumina focului n-ajungea până la ei, dar 
gemeau înăbuşit din pricina rănilor primite de la caii noştri. 

Lucrurile pe care ni le furaseră bandiții erau toate la un 
loc, pe o pătură întinsă jos. Nu lipsea nimic. Faptul acesta ar 
fi trebuit să ni se pară ciudat, dar n-aveam acum vreme de 
aşa ceva. Probabil că voiseră să-şi împartă prada mai târziu 
- cel puţin aşa ne-am închipuit noi. 

Nafar Ben Şuri părea mulţumit că nu fuseserăm păgubiţi 
cu nimic. Se aciuise la pământ şi examina fiecare lucru în 
parte. Armele îl interesau însă mai mult ca orice. Se uita 
uimit la ele şi nu mai contenea cu întrebările. În cele din 
urmă Halef nu se mai putu stăpâni şi-i zise plictisit: 

— Vezi şi tu că puştile astea îşi au şi ele tainele lor, ca şi 
armăsarii noştri, pe care nu le poate afla nimeni, de ce mai 
întrebi degeaba? 

— Iartă, o, şeic al haddedihnilor, dar n-am mai văzut până 
acum astfel de arme, se scuză dinarunul. Ştiţi şi voi câte se 
spun despre ele. Că sunt fermecate şi faceţi adevărate 


minuni cu ele. E atunci de mirare că nu mă mai satur 
privindu-le? 

— Curiozitatea şade bine numai babelor nu şi unor 
războinici viteji, mai ales unui şeic al lor, răspunse Halef pe 
şleau. 

La drept vorbind datoram recunoştinţă şeicului acesta, dar 
prea ne iscodea mereu şi stăruinţele lui nelalocul lor 
înăbuşeau în noi simţământul acesta. 

— Mi se pare că nu îţi dai seama ce ne datoraţi, zise el cu 
ciudă. Ce s-ar fi ales de voi dacă nu vă veneam noi în ajutor? 
În vremea asta noi ne vârâserăm prin buzunare lucrurile 

furate de bandiți şi ne luarăm apoi şi puştile în spinare. 
Acum, când ne ştiam iarăşi în stare să ne luăm la luptă cu 
oricine ne-ar fi arătat duşmănie, Halef era omul de mai 
înainte. 

— Ceri recunoştinţă, zise el cu dispreţ şeicului. Nu ştii că 
recunoştinţa nu se cere ci aştepţi să ţi se dea? Ai auzit de 
noi dar de cunoscut nu ne cunoşti încă. De aceea bunătatea 
pe care ai avut-o faţă de noi ţi se pare mai mare decât e 
într-adevăr. Ce s-ar fi ales de noi, zici? Găseam noi urmele 
bandiţilor şi singuri. I-am fi ajuns chiar în noaptea asta şi i- 
am fi silit să ne dea îndărăt ce ne-au luat. Nepedepsiţi nu 
scăpau ei, de asta nu te îndoi. Vouă n-avem să vă mulţumim 
decât că am ajuns cu vreo câteva ceasuri înainte aici. Şi 
pentru astea câteva ceasuri să vă încredinţăm tainele cailor 
şi ale armelor noastre? Gândeşte-te ce ne ceri! Ne socotim 
oaspeţii tăi, dar dacă nu mai încetezi cu întrebările 
încălecăm şi ne ducem acolo unde prietenia nu se 
dovedeşte prin vorbe ci prin fapte. Barkh, ta ' ahl24. 

Armăsarul veni în fugă şi se aşeză astfel lângă Halef că 
acesta n-avea decât să pună piciorul în scară şi să se aşeze 
în şa. Îi dădeam dreptate în gând prietenului meu, dar în 
locul lui nu m-aş fi arătat atât de aspru. Care să fi fost 
pricina că omul acesta, pe care îl ştiam de obicei simţitor la 
o faptă bună pe care o făcea cineva faţă de el, se purtase 
acum astfel? 


Vru într-adevăr să încalece, dar şeicul îl apucă de braţ şi-i 
zise: 

— Nu te pripi, Halef Omar! Nu mi-a fost gândul să vă 
gonesc dintre noi. O să râdă lumea de mine când se va afla 
că aţi fost oaspeţii noştri, dar n-aţi mai vrut să staţi. 

— Ruşinea nu e a noastră, răspunse aspru Halefi. 

— A voastră nu, ci a noastră. De aceea vă rugăm să 
rămâneţi aici până dimineaţă şi să ne ducem pe urmă cu 
toţii în tabăra noastră. Şi apoi nu puteţi pleca până n-aţi 
judecat şi osândit pe tâlharii care v-au jefuit. 

Era într-adevăr un motiv care nu-şi greşi ţinta, căci Halef 
zise repede: 

— Ai dreptate. Dar cine să-i judece? Vrei să iei şi tu parte 
la un djemah25 de războinici de-ai voştri? 

— Nu. 

— De ce? 

— Fiindcă osânda noastră nu s-ar potrivi cu a voastră. 

— Cum aşa? 

— Sfatul trebuie să hotărască după legile pustiului care 
pedepsesc furtul de cai cu moartea. 

— Nu? Ce te face să crezi? Întrebă Halef peste măsură de 
mirat. 

Şeicul chibzui cam în ce fel s-ar putea exprima mai bine. 
Din păcate nu-i puteam deosebi bine trăsăturile din pricina 
bărbii, care îi acoperea faţa şi a slabei lumini care venea de 
la focul ce abia mai licărea. Totuşi mi se păru că ascunde un 
gând şi vrea să să arate nepăsător. 

— Se spune despre voi, începu el, că gândiţi altfel decât 
noi ceilalţi. Sunteţi îngăduitori şi iertaţi greşelile 
păcătoşilor. Drept e că nemernicii ăştia s-au făcut vinovaţi 
faţă de voi, dar moartea ar fi o pedeapsă prea aspră. 
Doisprezece oameni să-şi piardă viaţa pentru că au furat 
doi cai. 

— Doi? Ăştia doi fac cât o sută, o mie de-ai voştri! Numărul 
n-are de-a face. 

— Poate, dar împrejurarea că i-aţi luat îndărăt... 


— Asta cam aşa e. Deci, de moarte nu poate fi vorba. Uiţi 
însă că au cutezat să bată pe unul din ei şi o astfel de 
ticăloşie nu se iartă. 

— Uiţi că doi din ei s-au ales cu coastele rupte. Asta nu o 
pui la socoteală? 

— Hm... nu cumva vrei să faci pe dawa wekeli26 şi să aperi 
o nelegiuire ca asta? Cine nu vrea să judece, să nu se 
amestece şi nici să apere pe vinovaţi. Mă voi sfătui, deci, cu 
Sihdi al meu şi ce vom hotări noi rămâne bine hotărât. 
Acum însă... o, Sihdi, ţine-mă... lar îmi vine ameţeală... Mi s- 
au împăienjenit ochii şi trebuie să mă aşez jos... 

Îl prinsei în braţe şi-l lăsai lângă foc. Întinsei apoi pătura 
şi-l culcai binişor pe ea. Dacă până atunci fusesem îngrijorat 
de starea lui, acum mi se făcu frică de-a binelea. 

— Ce are şeicul haddedihnilor? Întrebă Nafar Ben Şuri. 
Nu cumva e bolnav? 

— Nu, nu, a băut ieri nişte cafea otrăvită şi îi e greață, 
altceva nimic, mă grăbii eu să răspund. 

Minţeam într-adins, deşi ştiam că Halef e bolnav de tifos, 
despre asta nu mai încăpea îndoială. Trebuia însă să ascund 
că e vorba de o boală molipsitoare, căci s-ar fi ferit de el. 
Deocamdată se cerea să asigur o bună îngrijire bolnavului, 
mai târziu, fireşte, voi căuta eu însumi să nu las pe nimeni 
să se apropie de el, ca să nu se întindă molima în tabăra 
dinarunilor. 

Din fericire eram iarăşi în stăpânirea lucrurilor noastre; 
până şi mica farmacie portativă din care nu lipsea nimic. Mă 
grăbii deci să-i dau bolnavului o doză mare de chinină. 
Acesta închise ochi şi rămase nemişcat, părând că a 
adormit. 

Dinarunii aveau destule merinde cu ei. Se aşezară să 
mănânce; porţia lui Halef o pusei de-o parte deocamdată. 
Caii mi-i îngrijii eu singur, pe urmă mă lăsai jos lângă Halef, 
ca să fac ce vroisem şi noaptea trecută - adică să veghez. 

Lui Nafar Ben Şuri i se făcu un culcuş de partea cealaltă a 
focului. Fuma şi părea pierdut în gânduri. Din când în când 


arunca pe furiş o privire spre noi, dar nu spunea nimic. 

Oamenii săi se culcaseră care cum apucase. Părea că nu se 
ţine socoteală în tabără de o anumită regulă. Într-un rând 
mă dusei să examinez legăturile prizonierilor. Deşi nu erau 
legaţi prea strâns, nu aveam de ce să mă îngrijorez, căci 
erau înconjurați din toate părţile de dinaruni şi apoi îi 
aveam şi eu sub ochi. Vrusei să văd ce e cu rănile celor doi, 
dar nu mă lăsară. Încercai atunci să intru în vorbă cu ei; 
degeaba, niciunul nu-mi răspunse. Mă întorsei la locul meu 
hotărât să nu mă las prididit de somn. 

— Sihdi, începu şeicul, nu te mira, dar omului îi e frică de 
tine. 

— Iar îi iei apărarea? Îl întrebai eu oarecum supărat. 

— Nu, vreau însă să-ţi lămuresc tăcerea lui. Ce osândă o 
să le daţi? 

— Nu ştiu încă. Trebuie să mă sfătuiesc cu Halef. 

— Şi unde o să fie împlinită? 

— Acolo unde ne vom afla când o vom hotări. 

— Aşadar acasă, în tabăra mea. 

— Pentru ce acolo? 

— Fiindcă v-am poftit să fiţi oaspeţii mei. Aşa e că 
primeşti? 

— Primesc. Vreau să te încredinţez că nu suntem atât de 
nerecunoscători precum îţi închipui tu. 

— lartă-mă, Sihdi! Noi muntenii nu ne pricepem la regulile 
bunei-cuviinţe ca voi, orăşenii. Veţi găsi la noi tot ce vă 
trebuie ca să nu duceţi lipsă de nimic. Cât priveşte ce veţi 
hotări cu tâlharii, fii sigur că se va face întocmai. 

— Iei deci asupră-ţi executarea osândei? 

— Da. Aş vrea însă să ştiu care va fi. Moartea? 

— În nici un caz. 

— Atunci? 

— Bătaia! 

Nu eu spusesem aceste cuvinte, ci ele ţâşniră ca o 
şuierătură de pe buzele arse de friguri ale lui Halef. Auzise 
desluşit ce vorbeam. 


— Bătaia, repetă el fără să facă vreo mişcare sau să 
deschidă ochii. 

— Câte lovituri? Întrebă şeicul. 

— Câte zece mii de fiecare. 

— Allah! E prea mult... 

— Nu, prea puţin! 

— Ar fi mai râu decât moartea. Nimeni nu poate suporta 
atăt. 

— Nici nu trebuie. Ălora care s-au atins de armăsarii noştri 
să li se dea câte douăzeci de mii! 

— E cu putinţă? 

— Dacă ţi se pare prea puţin, dă-le treizeci de mii. 

Se ridică niţel în capul oaselor, făcu un gest cu mâna, ca şi 
când ar fi izbit în ceva, apoi căzu îndărăt pe pătură. 

— Îndură-se Allah de el! Spuse înspăimântat şeicul. Are 
friguri şi i s-a înfierbântat sângele. 

Apucai mâna lui Halef şi-i pipăii pulsul. Avea într-adevăr 
temperatură, căci abia i-l puteam număra. Şeicul urmă: 

— Poate că aiurează şi când i-o trece fierbinţeala o să-şi ia 
seama. Hoţii trebuie, fireşte, să-şi primească pedeapsa, dar 
ca să-i omori în bătaie nu se poate, prea ar fi neomenos... 

Nu zisei nici da, nici nu, ca să nu-l irit pe Halef, mă folosii 
însă de prilej ca să-mi fac unele pregătiri de care aveam 
mare nevoie. 

— Osânda se va împlini când vom ajunge în tabără. Aveţi 
cumva pe acolo vreun tahtirvan2 7. 

— Mai multe. Dar de ce mă întrebi? 

— Ne trebuie pentru răniţi. l-ar zdruncina prea tare caii şi 
le-ar pricinui prea mari dureri. 

— Să-i ducem în tahtirvan la tabără? Întrebă aproape cu 
bucurie şeicul. 

— Da. 

— Să trimit un om după tahtirvan? 

— Da. 

— Chiar acum îndată? 


— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Dacă se poate, n-ar 
fi rău să aducă două. 

Cerusem tărgile într-adins, căci, în starea în care se găsea, 
lui Halef i-ar fi fost cu neputinţă să se ţină pe cal. Asta însă 
nu trebuia s-o ştie şeicul şi nici nu o bănui. Nu mă mirai 
deci de laudele pe care mi le aducea acum, când zise: 

— Bunătatea ta nemărginită se răsfrânge până şi asupra 
duşmanilor pe care nu vrei să-i faci să sufere. Un singur 
tahtirvan ar fi ajuns pentru amândoi răniții, dar fiindcă vrei 
tu, o să poruncesc să se aducă două. 

Chemă pe unul din oamenii săi, îi spuse câteva cuvinte şi 
acesta plecă în goana calului. 

— Vorbeam de bunătatea inimii tale fără să pomenesc de a 
mea, începu iar şeicul, întorcându-se spre mine. Să nu crezi 
că e mai prejos de a ta. Ştii tu din ce trib fac parte ăştia 
care v-au jefuit? 

— Nu. 

— Sunt djanicuni. Arde-i-ar focul gheenei! 

— Duşmani de-ai voştri? 

— Duşmani de moarte! Mult sânge a curs între ei şi noi de 
când există aceste două triburi. Chiar acum de curând au 
făptuit o crimă strigătoare la cer împotriva noastră. O să-ţi 
povestesc când vom ajunge acasă. Dacă las să-i ducă pe 
tahtirvan ca să-i scutesc de dureri, înseamnă că bunătatea 
mea o întrece pe a ta. Poate că va fi nevoie să-mi dai un sfat, 
poate chiar ajutor în privinţa lor. 

— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă. Dar de ce amâni 
pentru mâine şi nu vrei să-mi spui acum despre ce e vorba? 

— Acum vei fi vrând să dormi. 

— Nu-mi place să amân pentru mâine ce pot face astăzi. 

— Aşa se şi cuvine să facă orice războinic, de aceea te 
ascult. Mă crezi că djanicunii sunt mereu puşi pe jaf şi 
hoţie, după cum ţi-am mai spus? 

— Trebuie să te cred, am avut doar dovada când ne-au 
jefuit pe noi. 


— Nu numai pe voi, ci şi pe noi. Acum de curând, pe când 
mă aflam cu mai toţi războinicii noştri la o serbare a unui 
trib vecin, djanicunii au dat năvală în satul nostru şi l-au 
jefuit, omorând în acelaşi timp cinci din paznicii puşi de noi. 
Cunoşti datoria noastră? 

— După lege: sânge pentru sânge. 

— Da, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, moarte pentru 
moarte, sânge pentru sânge! Şi apoi vrem să ni se dea 
îndărăt turmele furate. Recunoşti deci că e cu cale să 
pornim război împotriva lor? 

— Se înţelege. Legile voastre sunt neîndurătoare în 
privinţa asta. Şi când era vorba să porniţi? 

— Chiar mâine. 

— A! Acum v-aţi luat seama? 

— Datoria ospitalităţii e mai presus decât oricare alta. V- 
am poftit ca oaspeţi şi vom fi mândri să vă avem printre noi. 
Nădăjduiesc că primiţi; nu e aşa? 

Cine nu cunoaşte obiceiurile acelor popoare îşi va fi 
închipuind că am fost încântat de invitaţia lui şi am primit 
cu plăcere, fără să şovăi. Mai ales în împrejurările de faţă, 
când s-ar fi putut ca Halef să fie trântit la pat de o boală 
lungă, după cum mă temeam. Dar era ceva ce mă făcea să 
stau pe gânduri, ca orice om prevăzător. 

La beduini musafirul are alte îndatoriri faţă de gazdă. 
Trebuie să ia parte la tot ce se întâmplă în tabăra şi în satul 
unde a fost găzduit. Mai mult încă, e socotit mai presus 
decât însuşi şeicul. Ar fi socotit drept un om fără onoare 
dacă s-ar da înapoi de la vreo primejdie care ar ameninţa 
aşezarea. 

Întrebarea lui Nafar avea două înţelesuri, adică: „Vreţi să 
găsiţi la noi ajutorul de care aveţi nevoie?” Şi dacă 
răspundeam „da”, însemna că trebuie să iau parte la 
expediţia împotriva djanicunilor. 

Şi fiindcă mă codeam cu răspunsul, şeicul zise cam 
înţepat: 


— Stai la îndoială? Crezi că te-ai înjosi dacă ai primi 
găzduirea noastră? 

Aş fi ştiut eu ce să-i răspund, dacă nu era boala lui Halef. 
Aşa însă îi zisei: 

— Omul trebuie să chibzuiască bine înainte de a răspunde. 
V-aţi purtat ca adevăraţi prieteni cu noi şi nădăjduiesc că o 
veţi face şi de acum încolo. Nu ţi-am răspuns numaidecât şi 
să vezi de ce. Mă întrebam dacă nu v-am fi o povară 
întâmplându-se să stăm mai mult decât o zi, două, printre 
voi. 

— Povară? 

— Da. 

— Ştiu că eşti creştin şi nu cunoşti pesemne poruncile 
Coranului nostru. 

— Ba le cunosc foarte bine. 

— Atunci trebuie să ştii că a cinsti pe oaspete e una din 
cele mai sfinte datorii ale musulmanului. 

Mărturisesc că simpatia pe care o simţisem la început 
pentru şeic scăzuse grozav. Nu-mi dădeam nici eu seama de 
ce, dar era ceva pe care nu-l înţelegeam. Puteam eu să i-o 
spun în faţă? Îi zisei deci, silindu-mă să zâmbesc: 

— N-aş vrea să vă supăr prea mult... 

— Cu ce ne-ai putea supăra? 

— Uită-te la Hagi Halef, şeicul haddedihnilor. Mă tem că-l 
pândeşte o boală care ar putea să vă dea de lucru pentru 
un oarecare timp. 

— Nu-i povară pentru noi, îl vom îngriji ca pe un frate. Şi 
chiar dacă boala lui va ţine mai multă vreme, eşti tu, pe 
care... 

Îşi curmă vorba. Probabil că se codea să spună: „eşti tu pe 
care ne putem bizui”. Nu avusei răgaz să-mi sfârşesc 
gândul căci, în clipa aceea, Halef, care zăcuse până atunci 
nemişcat, sări în picioare, se înţepeni dârz în faţa mea şi 
zise: 

— Ce-ai spus, Sihdi? Am auzit tot. Crezi într-adevăr că o să 
mă îmbolnăvesc? 


— Da, îi răspunsei eu cu hotărâre... 

— De ce boală? 

— Până acum o văd venind de departe şi nu îi pot spune pe 
nume până nu va fi aici. 

— Aha, de departe! Vai, Sihdi, cum te înşeli! Te credeam 
om deştept, dar văd că nu eşti. 

— Mulţumesc! 

— Mă rog! Zici că boala o vezi deocamdată de la 
depărtare, deci n-a sosit încă. De ce aş lăsa-o să se apropie 
şi să se furişeze în trupul meu şi să se lăfăiască în el ca într- 
un cort împodobit de sărbătoare? 

— Dacă vrea ea, vine. 

— Vrea, vrea, vrea! Ce, eu nu ştiu să vreau? Şi când vreau 
ceva, nici dracul nu mi-o scoate din cap. Orice boală e o 
slăbiciune. Şi asta pe care o vezi tu de departe venind nu se 
poate asemui decât cu o babă slabă şi ştirbă, care abia se 
târăşte pe picioare. Şi eu, vestitul şi viteazul şeic al 
haddedihnilor, care n-a întors spatele nici unui leu turbat, 
să mă tem de o babă ştirbă! Atâta îţi spun: Nu las boala să 
se apropie! O gonesc! Îmi bat joc de ea! Tu însuţi m-ai 
învăţat ce poate o voinţă tare şi pe a mea nu o poate clinti 
nimeni, aşa să ştii! 

— Halef, dă te rog mâna încoace. 

— Pentru ce? 

— Dă-o când îţi spun! 

— Ca să vezi ce e cu dass innabd28? 

— Da. 

— Asta pot s-o fac şi singur. 

Puse degetul mare pe încheietura mâinii drepte şi o duse 
la ureche. Ascultă niţel, pe urmă zise: 

— N-aud nimic. Vasăzică nu e ceva străin în vână, 
altminteri s-ar auzi. 

— Nu s-aude, se simte, dragul meu. 

— 'Tot aia face, fiindcă nici de simţit n-am simţit. Dacă nu 
simt eu când e vorba de mine, cum poate să simtă altul? 


Vrusei să-i lămuresc cum stau lucrurile, dar nu-mi dădu 
răgaz, căci urmă: 

— Ştiu, Sihdi, că din dragoste pentru mine eşti atât de 
îngrijorat; îţi voi dovedi însă că eşti greşit în părerea ta. E 
negris29 o boală? 

— Da. 

— Când negris ăsta s-a cuibărit în degetul de la piciorului 
meu, simţi tu într-al tău? 

— Nu. 

— Vezi! Aşa e că te-am păcălit? Trebuie să recunoşti că n- 
ai dreptate. Negrisul doare numai pe ăla care îl are şi 
numai acela e proprietarul lui. Tot aşa şi cu celelalte boli. 
Sunt sănătos tun. Mie de tine mi-e, nu de mine. 

— Cum aşa? 

— Fiindcă boala o simţi tu nu eu, deci tu eşti bolnav, nu eu. 
De aceea mă tem că vom avea nevoie de ospitalitatea 
dinarunilor ca să te însănătoşeşti. 

Să nu se creadă că Halef vorbea într-aiurea sau din 
prostie. Căuta ca printr-o glumă să-mi înlăture îngrijorarea, 
ceea ce nu îi reuşi însă. 

— Aşadar primiţi? Întrebă în grabă şeicul. 

— Da, răspunse Halef. Ne trebuie câtva timp ca să facem 
pe baba aia ştirbă pe care Sihdi al meu o vede venind să 
înţeleagă că nu e de nasul ei să se apropie de oameni ca 
noi. În răstimpul ăsta suntem, fireşte, gata să te ajutăm şi 
să-ţi fim de folos, după cum se cuvine unor musafiri de 
treabă. 

Asta voia şi şeicul. 

— Chiar şi împotriva djanicunilor? 

— Se înţelege! 

Haiti! De ce mă ferisem n-am scăpat. 

Aş fi putut să-l opresc la timp, până a nu-i scăpa vorba, dar 
şeicul ar fi băgat de seamă şi, după cum am mai spus, n- 
aveam încotro; în cele din urmă, de voie de nevoie, tot acolo 
ajungeam. 


Se vede că şeicul asta aştepta, căci puse mâinile pe piept, 
se înclină adânc înaintea noastră şi zise: 

— Aşadar, legământul dintre noi s-a făcut. Duşmanii voştri 
sunt duşmanii noştri şi prietenii voştri sunt şi prietenii 
noştri. Să-l întărim după cum se cuvine. 

Scoase o bucată de turtă din buzunarul mantalei, o rupse 
în trei, băgă una în gură şi pe celelalte două ni le dădu 
nouă. Acum eram socotiți ca făcând parte din tribul 
dinarunilor. 

Halef nu numai că era de acord, dar şi bucuros, căci se 
duse la şeic şi-i întinse mâna, zicând: 

— Adineauri nu dormeam, aşa că am auzit tot ce-ai spus. 
Voi ne-aţi dat astăzi ajutor ca să le luăm îndărăt djanicunilor 
avutul de care ne prădaseră, acum o să vă ajutăm noi săvă 
luaţi înapoi turmele şi să răzbunaţi pe oamenii voştri ucişi 
de ei. Drept e că suntem numai doi inşi dar... 

— Faceţi cât sute la un loc - asta o ştim de mult, îi luă 
şeicul vorba din gură. Arme ca ale voastre nu are nimeni şi 
cu cai ca ai voştri nu poate scăpa nici un duşman. Poate că 
boala despre care vorbeaţi e numai o amăgire, aşa că peste 
o zi sau două putem porni ca să pedepsim pe djanicuni 
pentru fapta lor nelegiuită. 

— Chiar mâine, zise Halef. Cred că nici effendi al meu n- 
are nimic împotrivă. Fii sigur că n-ai să te căieşti că v-am 
ieşit în cale şi nici pentru ajutorul pe care ni l-ai dat. Înainte 
de-a pleca însă, trebuie să-i judecăm pe ăştia de colo. M-am 
mirat şi mă mir încă de îngăduinţa de care ai dat dovadă 
faţă de ei, după cele ce ne-ai spus. Fac doar parte din tribul 
pe care vreţi să vă răzbunaţi. Cum se împacă una cu alta? 

Halef vorbea fără vreo anumită intenţie, băgai însă de 
seamă că şeicului nu-i prea venea la socoteală, căci nu 
răspunse. De aceea vrusei să aflu ceva mai mult în privinţa 
asta şi pusei de-a dreptul următoarea întrebare: 

— Când v-aţi întâlnit, astăzi, cu ăştia doisprezece inşi, n-aţi 
vorbit nimic cu ei? 

— Nu. Ţi-am mai spus doar! 


— De ce nu i-aţi oprit? 

— N-aveam nici un zor. Nu vă cunoşteam încă, nu 
făcuserăm nici un legământ cu voi şi nu ştiam că vă 
jefuiseră. 

— Dar că sunt djanicuni ştiaţi? 

— Nu! Zise el cu o grabă care dădea de bănuit. 

— Hm... ciudat! Zici că tribul v-a atacat acum de curând 
tabăra? 

— Da. 

— Şi numai doisprezece inşi au cutezat să se aţină pe 
aproape fără nici o frică. Djanicunii par să fie nişte 
războinici foarte viteji. 

— Chiar şi sunt. 

— Şi ceri pentru ei o pedeapsă mai uşoară! Mă aşteptam 
cel puţin la atâta: să mi-i ceri ca ostatici. 

— Asta şi vreau. Soarta lor nu s-a hotărât încă. 

Mă privi cercetător. Simţea pesemne că-mi trezise 
oarecare bănuieli. Apoi adăugă: 

— De aceea ceream de la voi o pedeapsă uşoară, ca să-i 
putem pedepsi noi pe urmă cum am dori. De scăpat nu-i 
lăsăm să ne scape, fii pe pace. 

— Atunci putem fi mulţumiţi, Sihdi, îşi dădu cu părerea 
Halef, aşezându-se iar la locul său. Cu pedeapsa n-avem ce 
ne grăbi. O putem face şi după ce ne vom înapoia. Şi cum 
cred că vom porni chiar mâine împotriva djanicunilor, acum 
să dormim niţel. Noapte bună. 

— Noapte bună, zise şi Nafar, înfăşurându-se în pătură. 

Făcui şi eu ca el, dar nu ca să dorm, ci să mă prefac numai. 
Şi să fi vrut să, dorm, n-aş fi putut; prea mă frământau 
grijile. De unde îl crezusem pe Halef adormit, când îl văzui 
adineauri sărind deodată în picioare, bănuii că o făcuse din 
pricina fierbinţelii şi că mai mult aiurase şi nu prea îşi 
dădea seama de ce vorbea. Faptul în loc să mă liniştească, 
îmi dădea şi mai mult de gândit. Grija mea sporise apoi şi 
din pricina celor ce spusese Nafar Ben Şuri. 


Am fost toată viaţa mea un om care păstrează în sufletul 
său recunoştinţa oricui i-a făcut o dată un bine, fie el cât de 
neînsemnat. Poate că e un cusur al meu că exagerez chiar 
binele făcut şi se întâmplă uneori că acela care mi l-a făcut 
se crede în drept să mă socotească drept îndatoratul lui 
până la moarte. 

Tot astfel şi acum. Mă gândeam la cele ce făcuseră 
dinarunii astăzi pentru mine, dar nu ştiu de ce nu puteam 
să simt pentru ei ceea ce se numeşte adevărata 
recunoştinţă. Unele vorbe şi fapte mi se păreau de 
neînțeles, mai bine zis căpătau în ochii mei un alt tâlc decât 
ar fi trebuit. 

Într-adevăr, ni se dăduseră îndărăt lucrurile de care 
fuseserăm jefuiţi şi ar fi trebuit să mă simt mulţumit. Şi 
totuşi nu eram. Îmi spunea parcă un glas lăuntric că 
paguba care mă aşteaptă va fi cu mult mai mare. Astfel de 
presimţiri nu înşală niciodată. 

Şeicul nu dăduse în grijă oamenilor săi să întreţină focul, 
aşa că încetul cu încetul se stinse de tot. Nu încercai să-l 
aţâţ, căci cerul era plin de stele şi la lumina lor puteam 
vedea bine ce fac prizonierii. Arareori se mişca vreunul ca 
să se întoarcă pe partea cealaltă; de fugit ar fi fost cu 
neputinţă. 

Halef dormea. Dormea într-adevăr, adânc şi liniştit. 
Respirația îi era regulată. Începui să nădăjduiesc. Poate că- 
mi făcusem spaimă degeaba. Uneori tresărea, cuprins de 
fiori, dar noaptea era oarecum răcoroasă, căci în Persia 
deosebirea de temperatură între zi şi noapte e mult mai 
mare ca la noi. 

Se trezi abia spre ziuă şi de data asta tremura de-a 
binelea. Era destulă lumină ca să poată vedea că stau cu 
ochii deschişi. 

— Ce, Sihdi, te-ai deşteptat şi tu? Mă întrebă el. Văd că 
dinarunii dorm încă, măcar că e vremea rugăciunii. Mă duc 
să mă spăl. 


M-aş fi rugat de el să nu o facă, ştiam însă că e zadarnic. 
Se ridică de jos şi pieri într-un tufiş de la marginea 
pârâului. Păşea dârz şi sigur. Asta mă mai linişti şi închisei 
ochii, ca să trag şi eu un pui de somn. 

Mă trezi tărăboiul pe care-l făceau oamenii pregătindu-se 
de plecare. Nimeni nu bănuia că vegheasem întreaga 
noapte. Şeicul îmi spuse în glumă că sunt un leneş şi 
jumătate. 

Omul trimis în tabără după tărgi se întorsese. Toţi 
îmbucaseră câte ceva. Sorbii şi eu câteva înghiţituri de apă 
proaspătă şi mâncai vreo câteva smochine în timp ce nu-l 
slăbeam din ochi pe Halef. Şedea pe pătura lui şi privea 
ţintă înaintea sa. Părea că nu vede ce se petrece în jurul 
său. Ce să fie schimbarea asta? 

— Halef! Îl strigai eu. 

Nu-mi răspunse. 

— Halef. Nu m-auzi? 

Dădu numai din cap, nu zise însă nimic şi nici nu se 
întoarse spre mine. 

— Nu ţi-e bine? Îl întrebai iar. 

— Lasă-mă şi nu-mi mai vorbi, spuse el cu glas înăbuşit. 

— De ce? 

— Mi-e greu să-ţi răspund. Mă simt atât de istovit şi de 
slăbit... 

Mă apropiai în grabă de el şi mă aplecai asupra lui. Mă 
cuprinse cu un braţ pe după gât şi-mi şopti: 

— Sihdi, dragul mei Sihdi, ce crezi tu despre moarte? 

— Că vom trăi încă multă, multă vreme şi o s-o lăsăm să ne 
aştepte. 

— Crezi? Mie mi-e ca şi când a şi sosit. Aşa trebuie să-i fie 
unui om când trebuie să moară. 

— Nu te gândi la aşa ceva. Eşti numai tare obosit. 

— Oare aşa să fie? N-am simţit încă niciodată ce simt 
acum. Dacă ar trebui să mă scol acum, n-aş putea fără 
ajutorul tău. 


Dinarunii tocmai ridicau prizonierii pe cai. Pe cei doi răniţi 
voiau să-i urce pe tărgi. Zisei şeicului: 

— Pune-i pe amândoi în unul singur. 

— Atunci pentru cine e celălalt? 

— Pentru Hagi Halef. 

— Şeicul haddedihnilor? Zise el mirat. Cum îi poate trece 
cuiva în gând să, călătorească sub coviltir, ca o muiere, 
când are un astfel de cal? 

— E bolnav şi nu se poate ţine în şa. 

Deodată Halef îşi luă braţul de după gâtul meu, sări ca ars 
în picioare şi strigă cu ochii scânteietori de mânie: 

— Sihdi, eşti nebun? Ţi-ai pierdut minţile de vorbeşti aşa? 

O singură clipă fusese de ajuns ca să-i redea întreaga lui 
energie. 

— 'Te înşeli, dragă, sunt în toate minţile, îi răspunsei eu, cu 
blândeţe. 

— Cum crezi atunci că m-aş lăsa dus sub coviltir ca o babă 
neputincioasă? 

— Trebuie. Supune-te, dragul meu... 

— Pentru nimic în lume! Vrei să mă fac de râsul lumii? 

— Boala nu e ceva de râs. 

— N-o fi, dar un tahtirvan, da. Şi-apoi, nici nu sunt bolnav. 

— Parcă spuneai că nu te poţi ţine pe picioare? 

— Adineauri, dar acum mi-a trecut. 

— O să-ţi vină iar slăbiciunea aceea! 

— Nu! Ştiu eu să mă feresc de o babă ştirbă. 

Mândria îi dăduse puterea să se ţină dârz câteva 
momente. Acum însă îşi cuprinse capul în palme şi se 
clătină pe picioare. Îi venea ameţeală. 

— Fii înţelegător, Halef... mă rugai eu. De ce eşti rău? 

— Cu tine nu pot să fiu niciodată rău. 

— Vezi că de data asta eşti. Ştii că nu-ţi cer nimic ce-ar 
putea fi spre răul tău. 

— Ba acum îmi ceri şi-ţi strici gura degeaba. 

— Să lăsăm cearta asta copilărească. Ţi-aduci aminte de 
ziua aceea când erai trist fiindcă ai fi vrut să-mi dăruieşti 


ceva şi n-aveai ce? 

— Da. Era ziua ta de naştere. 

— Mai ţii minte ce mi-ai spus atunci? 

— Te-am rugat să-mi spui când vei avea o dorinţă, dar una 
mare, mare de tot, ca să ţi-o împlinesc. 

— Dorinţa e aceasta de acum. Urcă-te în tahtirvan. 

— Îmi ceri asta ca un dar de ziua ta? 

— Nu-ţi cer, ci te rog. Fii cuminte, Halef, dragul şi bunul 
meu Halef... 

— Sihdi, când îmi vorbeşti cu glasul ăsta blând şi prietenos 
nu mă pot împotrivi. Ai auzit însă ce spunea şeicul? 

— Nu te gândi la asta. 

— Zicea: ca o muiere în tahtirvan! Dacă o fac, s-a dus 
dracului toată demnitatea mea. 

— Nu, nu... 

— Ba da! Demnitatea bărbătească, a războinicului şi a 
şeicului. 

— Îţi rămân toate trei, dar a prietenului se iroseşte dacă 
nu m-asculţi. 

— Bine, fie! Dar armele şi tot ce se cuvine unui bărbat le 
iau cu mine. 

— Tot, tot! Îţi mulţumesc, dragul meu. 

— Tu să mă ridici în tahtirvan. Nu îngădui nimănui să se 
atingă de mine decât ţie, fiindcă de dragul tău o fac. 

— Da, da, cum vrei tu, dragă... Îţi mulţumesc că m-ai 
ascultat. 

— Dar aşa cum te-am rugat? Pentru tine o fac. 

— Da, da, haidem! 

Îl ajutai să se urce sub coviltir şi-i dădui armele şi toate 
celelalte lucruri ale lui. După ce isprăvii, şeicul, care privea 
cu atenţie la ce făceam, veni la mine şi mă întrebă: 

— Sihdi, cine o să încalece pe calul lui Halef? 

— Nimeni, răspunsei eu, oarecum necăjit de întrebarea 
lui. 

— N-ai vrea să mi-l încredinţezi mie până ce vom ajunge la 
tabără? 


— Nu. 

— Sihdi, gândeşte-te că acum suntem fraţi. Eşti musafirul 
meu. 

— Ştiu! Tocmai de aceea nu-ţi pot împlini dorinţa. 

— Nu poţi? Zii mai bine că nu vrei. 

— Îţi spun că nu se poate. 

— De ce? 

— Armăsarul te-ar zvârli îndată jos. 

— N-ai decât să-i faci tu semnul şi te ascultă. 

— Semnul e o taină şi taina unui astfel de cal de rasă nu se 
încredinţează nici fratelui tău. Asta o ştii şi tu tot atât de 
bine ca şi mine. E de datoria ta, tocmai fiindcă sunt 
oaspetele tău, să nu-mi ceri ce nu se poate. Coranul zice: 
„Acela care face să roşească obrazul oaspetelui său printr-o 
rugăminte pe care acesta nu i-o poate împlini, nu e vrednic 
de oaspeţi”. Pesemne că nu ştii asta, sau ai uitat. 

Îi întorsei spatele fără alt cuvânt. Faptul că încerca mereu 
să afle taina armăsarilor noştri îmi dădea de gândit. 

Încălecai şi apucai pe Barkh de dârlogi ca să-l iau cu mine. 
Nu mă sinchiseam de ce va zice şeicul. Acum, când îmi 
aveam armele şi caii, nu-mi păsa de sute de beduini. Şeicul 
îşi dădea se vede, seama de asta, căci nu mai îndrăznea să 
spună nimic. 

Dimineaţa era senină şi răcoroasă. Abia când soarele se ivi 
deasupra coamelor munţilor, începu să se simtă dogoarea. 
Călăream acum în direcţia de unde venise peste noapte 
omul trimis de şeic după ajutoare. Nu luam în seamă ţinutul 
prin care treceam, ci mă uitam mereu la tahtirvan-ul sub 
coviltirul căruia zăcea Halef. 

După câtva timp îl văzui scoțând capul afară şi, când dădu 
cu ochii de mine, zâmbi şi zise: 

— Sihdi, baba aia ştirbă a plecat iar. Mă simt iar teafăr şi 
voios. Ce-ar fi să ies de aici şi să-mi încalec armăsarul? 

— Stai, te rog, acolo unde eşti. 

— Crezi că o să se întoarcă? 

— Da. 


— Aş! A pierit slăbiciunea din trupul meu. 

— Ba e tot acolo şi mă tem că o să mai sporească. 

— Te înşeli, Sihdi. Văd eu că a ieşit. 

— O vezi? Cum aşa? 

— O am acum deasupra pe piept. 

Cuvintele lui mă speriară, deşi mă aşteptam la aşa ceva. 
Înţelesei numaidecât ce voia să spună. Dacă apăruseră 
petele, nu încăpea nici o îndoială că Halef avea tifos! 

— Ai pete pe piept? Îl întrebai eu. 

— Da, Sihdi. 

— Cum sunt? 

— Ca la copiii bolnavi de chassba30. 

Acum eram sigur că Halef era bolnav de tifos exantematic, 
boală primejdioasă care cere multă îngrijire şi, în cazul cel 
mai bun, durează cel puţin o lună de zile. Ce înseamnă asta 
când te afli într-un ţinut aproape pustiu şi în mijlocul unor 
oameni pe jumătate sălbatici îşi poate oricine închipui... 

— De ce taci? La ce te gândeşti? Mă întrebă Halef. 

— Mă întrebam dacă dinarunii ăştia vor avea corturi 
frumoase şi încăpătoare ca haddedihnii noştri. 

— Nu cred. Ca ale noastre n-are nimeni. Dar ce ne pasă! 
Nici n-avem nevoie de ele. Pornim doar chiar astăzi 
împotriva djaniennilor. 

— Eu nu sunt aşa de sigur ca tine că se va putea. 

— Ba o să se poată. Şi-apoi trebuie. l-am făgăduit şeicului 
şi nu vreau să mă fac de ruşine. 

Capul îi dispăru sub coviltir. Îl apucase iar slăbiciunea. 

De acum încolo nu mai surveni nimic în timpul drumului, 
atât numai că unul din dinaruni o luă înainte ca să dea de 
veste în tabără că sosim. Şeicul mergea ca şi ieri în fruntea 
convoiului şi fiindcă nu catadicsi să se apropie de mine, îl 
lăsai în pace. Gândul că ar fi fost mai bine să nu mi-l fi scos 
ieri întâmplarea în cale nu-mi dădea pace. Probabil că şi 
fără ajutorul lui am fi izbutit, să ne luăm înapoi armele şi 
caii de la djanicuni. 


După un drum de câteva ceasuri am dat iar de tufe. Ne 
aflam deci aproape de apă, aşadar şi de tabără. 
Presupunerea mea se adeveri, căci în curând văzui o ceată 
de călăreţi care ne ieşeau în întâmpinare. Acum găsi şi 
şeicul de cuviinţă să se oprească şi să ne aştepte. Când îl 
ajunserăm din urmă, arătă cu mâna înainte şi zise: 

— Sihdi, âia sunt războinici de-ai mei care vin să-ţi ureze 
bun-sosit. Îngăduie să te primească după cum e obiceiul cu 
un lab el barud31. O fantasia32 va avea loc îndată ce vom 
ajunge în tabără. 

Acest lab el barud ca şi fantasia are ca scop să cinstească 
pe oaspeţii de seamă şi să le arate destoinicia tribului în 
arta tragerii şi călăritului. 

L-aş fi scutit bucuros pe bietul Halef de gălăgia asta; ar fi 
însemnat însă să jignesc pe dinaruni şi să mă iau rău cu ei 
de la început. N-avusei deci încotro şi primii propunerea 
şeicului. 

Făcu un semn cu mâna şi deodată porniră toţi în galop în 
jurul nostru, descărcându-şi în acelaşi timp puştile în aer şi 
sărind ca nebunii. Se potoliră apoi şi se aşezară la coada 
convoiului. 

— Eşti mulţumit cu primirea care ţi s-a făcut? Mă întrebă 
şeicul pe când ne urmam drumul. 

— Da, şi-ţi mulţumesc. 

— Mi s-a părut că n-a fost cum te aşteptai tu. 

— De ce? 

— Pentru că n-ai răspuns măcar cu o singură împuşcătură. 

Imputarea asta nu-mi plăcu; ascundea ceva. Ce? Nu ştiam, 
dar o dată bănuiala intrată în suflet nu o puteam înlătura cu 
nici un preţ. De aceea răspunsei: 

— Tu ştii, o, şeicule, că nu suntem copii şi nici ageamii în 
de-alde astea, ci bărbaţi în toată puterea cuvântului. 
Cunoaştem însemnătatea unui astfel de lab el barud. Prin 
puştile voastre a grăit glasul ospitalităţii. Împuşcăturile au 
întărit jurământul că vă veţi da toată osteneala să vă 
împliniţi îndatoririle faţă de noi. 


— Şi altceva nimit? 

— Nimic. 

— Te-nşeli. Prin ele vă punem întrebarea dacă vă veţi ţine 
de îndatoririle pe care le-aţi luat asupra voastră faţă de noi. 

Îmi strunii brusc calul, apucai pe al său de căpăstru şi-l 
ţinui atât de strâns că nu se mai putu mişca, mă ridicai în 
şa, privii ţintă în ochi pe şeic şi-i spusei cu o mânie 
stăpânită: 

— Ar fi o insultă pentru noi! 

— Nicidecum. 

— Ba da. 

— Fii, te rog, mai lămurit. 

— Nici n-ar fi nevoie, dar iată, o fac: Legământul de 
prietenie s-a încheiat între noi. V-aţi dat cuvântul şi ni l-am 
dat şi noi pe al nostru. E adevărat? 

— Da. 

— Ne iei drept nişte mincinoşi? 

Şi fiindcă îmi înfipsesem privirile ameninţător într-ale lui, 
lăsă capul în jos şi răspunse: 

— Nu, nu, nici nu m-am gândit la una ca asta! 

— Bine. Atât am vrut să ştiu. Cuvântul nostru e sfânt 
pentru noi şi nu ni-l călcăm niciodată. Nu găsesc de cuviinţă 
să-l întăresc printr-o risipă de muniții care ne pot prinde 
bine în alte împrejurări şi care preţuiesc mult mai mult ca 
ale voastre. Făcui o pauză ca să reiasă şi mai mult 
însemnătatea celor ce mai aveam de spus, apoi urmai: Sau 
poate ţii cu tot dinadinsul să vezi cum se mânuiesc puştile 
noastre? Noi nu ne slujim de ele pentru fleacuri, ci numai 
când suntem în primejdie şi trebuie să ne apărăm. Dar 
atunci fiecare glonţ îşi nimereşte ţinta şi nu dă greş 
niciodată, crede-mă. Acum te întreb iarăşi şi pentru cea din 
urmă oară: suntem, într-adevăr şi în întregul înţeles al 
cuvântului, oaspeţii tăi? 

— Da, mă asigură el, întinzându-mi mâna. Se vedea bine 
că îi era ruşine, sau poate mocnea în el şi altceva. Dădui 


drumul calului său şi, în vreme ce călăream amândoi 
alături, îi spusei: 

— Şi acum cunoşti părerea mea asupra ospitalităţii şi ce 
gândesc despre aceia care o nesocotesc. Nu-mi cere să 
adaug ceva, căci o astfel de cerere ar fi o insultă pentru noi. 

— Cu toate astea ne-ai cerut-o fără să mă simt jignit. 

— Eu? 

— Da. Lab el barud şi fantasia. 

— Vrei să mă sileşti să-ţi spun că minţi? Ni le-ai oferit tu 
însuţi, nu ţi le-am cerut. Prin aceasta ai dovedit că mai e 
nevoie şi de altceva ca să întăreşti cuvântul pe care ni l-ai 
dat. 

— Nu, nu aşa am înţeles eu lucrurile! Dacă astfel crezi, îţi 
fac o rugăminte. 

— Care? 

— Să renunţi la fantasia. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— Nu vreau să crezi că o socotim o întărire a cuvântului pe 
care vi l-am dat. Ştim tot atât de bine ca şi voi ce vrea să 
zică a-ţi da cuvântul. 

Da, ştia, dar nu ştia pesemne că un cuvânt dat îşi pierde 
ceea ce e sfânt în el, atunci când începi să-l discuţi şi să te 
îndoieşti de valoarea lui. 

Tocmai urcam o coastă însorită, presărată cu tufe de 
genista şi smălțuită cu flori care-şi împrăştiau mireasma lor 
îmbătătoare. Aceste tufe, pe care vechii evrei le numeau 
retom, sunt ienuperii despre care scrie în Vechiul 
Testament că profetul Ilie, ajungând în pustiul Berşaba, s-a 
aşezat sub un ienupăr şi îşi dorea moartea zicând: „Ajunge, 
Doamne! la-mi sufletul, căci nu sunt mai bun ca strămoşii 
mei”. Şi s-a întins jos, adormind la umbra ienuperilor. Şi iată 
că un înger a pogorât din cer, zicându-i: „Scoală şi 
mănâncă!”. 

Văzurăm ici-colo o capră păscând mlădiţele fragede şi 
copii care le păzeau. Era semn că ne apropiam de tabără. 
În afară de capre mai erau şi oi cu coada stufoasă şi urechi 


lungi, pleoştite. Mai încolo, câteva vaci costelive rumegau 
iarba aspră şi ascuţită ca aceştia. Pe urmă dădurăm de 
măgari şi catâri împrăştiaţi pe câmp, apoi zărirăm satul, 
aşezat nu în vârf, ci pe coasta dealului. 

Dinarunii care ne aşteptau aici fuseseră înştiinţaţi că 
fantasia nu va avea loc. Totuşi, erau toţi călări, căci ar fi fost 
o ruşine pentru ei să ne întâmpine pe jos, ca femeile. Ne 
priveau prietenoşi, dar nu-şi arătau prietenia prin vorbe, ci 
mai mult prin gesturi, deşi beduinul e vorbăreţ din fire. Dar 
nu de asta îmi păsa mie, era altceva ce mă punea pe 
gânduri, despre care voi vorbi mai târziu. 

Să fi fost cu totul vreo două sute de oameni, cei pe care îi 
văzui adunaţi aici. Dintr-o aruncătură de ochi cuprinsei cu 
vederea întreg satul. Corturi puţine şi sărăcăcioase. Cel mai 
acătări ni-l arătă şeicul ca locuinţă pentru timpul cât vom 
sta la el. Caii erau mai toţi nişte gloabe, numai vreo zece, 
cel mult cincisprezece dintre ei păreau să fie mai buni. 

Pe lângă corturi se mai aflau şi câteva colibe din crengi de 
ienupăr. Femei, copii, catâri şi măgari - cer iertare că îi 
socotesc de-a valma, numai atât cât era de trebuinţă pentru 
transportul boarfelor şi câteva vite jigărite, pentru tăiere. 

Înainte încă de a ajunge la această aşa-zisă tabără, Halef 
se ridică în tahtirvan şi-mi strigă: 

— Vai, Sihdi, mă doare sufletul că nu pot să intru călare pe 
armăsarul meu. Ce au să creadă aceşti viteji ai dinarunilor 
când mă vor vedea zăcând sub coviltir ca o muiere? N-are 
să le vină să creadă că eu sunt Hagi Halef, şeicul 
haddedihnilor din viteazul trib al sammarilor. Dar ce să-i 
fac?! N-am putere să ies de sub afurisitul ăsta de coviltir. 
Lasă, le voi arăta eu mai târziu ce pot! O pun eu cu botul pe 
labe pe baba aia ştirbă... 

Ştia şi el, ca şi mine, că tribul dinarunilor era alcătuit din 
câteva mii de familii, fiecare numărând pe puţin cinci inşi, 
aveau multe turme şi cirezi de vite, fiind unul dintre cele 
mai bogate triburi de beduini. De aceea îşi închipuise cu 
totul altfel primirea care ni se va face. Dezamăgirea nu 


părea însă să-l fi impresionat prea mult, căci, după ce îşi 
aruncă ochii asupra aşezării, îmi spuse zâmbind: 

— Ce frumos e aici! Îţi place şi ţie, Sihdi? 

— Nu, îi răspunsei eu scurt. 

— Nu? Ce om ciudat eşti şi tu! Mie îmi place. Ştii de ce? 
Fiindcă văd că sunt nişte oameni sărmani de care mi-e milă. 
Au nevoie de noi, Sihdi, mare nevoie. Asta mă bucură. Ştii 
că mie îmi place de o mie de ori mai mult să dau decât să 
iau. De luat poate lua şi leneşul şi bolnavul, dar cine poate 
da şi fi de folos altora trebuie să fie om în putere. Adineauri, 
pe când îi credeam pe dinaruni puternici, eram slab; acum, 
când ştiu că au nevoie de ajutorul nostru, sunt tare... uite 
ce fac! 

Vru să iasă de sub coviltir, dar eu mă apropiai cu calul de 
el şi-i spusei îngrijorat: 

— la seama ce faci, Halef! Eşti... 

— Sunt? Ce sunt? Se răsti el. Nu mai sunt slab citare... 
Stai să vezi. 

Se întoarse repede ca fulgerul în partea cealaltă a 
coviltirului, se lăsă s-alunece de pe cămilă şi veni râzând 
spre mine. 

— Ei acum ce zici? Tot bolnav sunt? 

— Şi încă foarte serios bolnav. Ce-ai făcut tu acum, nu face 
decât omul când e cuprins de fierbinţeli şi nu-şi dă seama 
de faptele lui. 

— Fierbinţeli? Ei as! Uite, pipăie aici să vezi. 

Îmi întinse mâna să-i pipăi pulsul. Bătea slab, dar foarte 
regulat - o adevărată minune! Ochii şi chipul îi luceau, dar 
nu din pricina frigurilor, ci de bucurie. 

— Acum ce mai zici? Întrebă el zâmbind. 

— Halef, fii cu băgare de seamă, îl rugai eu. Pentru un 
moment ţi-e mai bine, dar o să... 

— Ce „o să”? Vrei să spui că baba aia ştirbă o să se 
întoarcă? N-are decât! O să plece după cum a venit. Acum 
hai să mâncăm şi pe urmă să stăm niţel de vorbă cu şeicul, 


să vedem cam ce vrea dumnealui de la noi. la te uită ce de 
mai bunătăţi ne-a pregătit! 

Într-adevăr, mirosea a friptură de miel la frigare; câteva 
femei aşterneau pe jos pături ca să şedem şi puneau alături 
oale cu apă proaspătă de la un izvor care curgea pe 
aproape. 

Nafar Ben Şuri veni să ne poftească la masă. Halef îl urmă 
numaidecât. Îngheţa inima în mine. Tifos şi... friptură de 
miel! Poate chiar codiţa mielului care se oferea de obicei 
musafirului, fiind socotită cea mai bună bucată din pricina 
grăsimii ei. Asta ar fi fost moartea pentru Halef! 

Sării de pe cal şi, fără să mai zăbovesc cu deşelatul, îi 
priponii lângă noi şi mă aşezai între şeic şi Halef. Acesta îşi 
împreună mâinile şi spuse cu glas tare Be ism lillahi33, 
închinarea la începutul mesei. 

Şeicul puse dinaintea lui Halef codiţa mielului, de pe care 
se prelingea grăsimea. Acesta întinse mâna s-o ia. Vrusei 
să-l împiedic, dar se uită câteva clipe la mine cu o astfel de 
privire, că nu mai cutezai. Nu zicea nimic, dar citii în ochii 
lui jignirea de-al fi considerat drept un inconştient şi mă 
oprii. Era acum şeicul haddedihnilor, oaspetele dinarunilor 
şi trebuia să mă supun voinţei lui. 

Mi-a trebuit însă o mare putere de stăpânire. Tăceam 
morocănos pe când Halef devenise foarte vorbăreţ. De când 
văzuse ce săraci sunt oamenii aceia, hotărârea de a le veni 
în ajutor se înrădăcinase şi mai mult în sufletul lui. Căuta 
acum să se informeze cât mai amănunţit şi fiecare întrebare 
a lui avea rost şi tâlc. Nu mai ştiam ce să cred; mă 
zăpăcisem de tot. 

Înfuleca de zor, dar nu sorbea nici o înghiţitură de apă. Să 
nu fi ştiut ce face din pricina fierbinţelii? Nu-mi venea să 
cred. La toate întrebările lui Nafar răspundea fără şovăială, 
ca şi când abia aştepta să i le pună. 

Djanicunii se aşezaseră şi ei la masă în mai multe grupuri. 
Vorbeau toţi cu însufleţire şi cuvintele care ajungeau până 
la noi puteam înţelege că e vorba despre plecarea care va 


avea loc în curând. La un moment dat, Halef izbucni în 
hohote şi zise lui Nafar Ben Şuri: 

— Războinicii tăi se bucură, o, şeic al dinarunilor şi ăsta e 
semn bun. Numai ceea ce-ţi bucură inima se poate înfăptui 
cu braţul şi cu mintea. Suntem gata să te ajutăm. De aceea 
ţi-am pus atâtea întrebări. Acum să repet şi eu răspunsurile 
pe scurt, ca să vedem ce zice Sihdi al meu. 

Era acesta unul din şiretlicurile lui diplomatice, îi plăcea să 
arunce în spinarea altuia o dorinţă de a lui. Urmă: 

— Aşadar, nu e adunat aici tribul întreg, ci numai o 
părticică? 

— Aşa am spus şi aşa şi e, răspunse şeicul. 

— Zici că vă aduseserăţi vitele la păscut prin partea locului 
şi au năvălit djanicunii peste voi, v-au jefuit şi nu v-au lăsat 
mai nimic? 

— Da. 

— Vreţi să-i urmăriţi ca să vă luaţi îndărăt ce v-au luat. 
Asta nu se poate amâna, aşa că nu puteţi aştepta până să vă 
vină în ajutor ai voştri, deoarece ar trece prea mult timp la 
mijloc. 

— Da. Djanicunii erau peste două sute când au năvălit 
asupra taberei noastre. V-am mai spus că noi eram duşi la o 
serbare a unui trib vecin, altminteri nu s-ar fi întâmplat 
nenorocirea. Nu ne puteam lua înapoi lucrurile de care ne- 
au prădat decât pornind grabnic după ei, ca să n-apuce s- 
ajungă la sălaşul tribului lor. Am fi pornit chiar azi- 
dimineaţă, dacă nu vă întâlneam ieri, din care pricină am 
pierdut o zi. Acum însă trebuie să plecăm imediat. Vă daţi 
seama că nu mai putem zăbovi. 

— Se înţelege că ne dăm, dar, înainte de a pleca de aici, 
mai aveţi şi altceva de făcut, nu numai să vă ospătaţi. 

— Ce anume? 

— Ai uitat de prizonierii noştri? 

— Maşallah! Ai dreptate. Nu putem să-i târâm după noi. 

— Fireşte că nu. Mai întâi ne-ar fi o povară şi al doilea s-ar 
putea să fugă şi să ne trădeze. Aşadar, să mâncăm mai întâi, 


pe urmă să-i judecăm şi după aceea să pornim la drum. 

Tot ce spunea el era drept şi cuminte, crezui totuşi de 
cuviinţă să-mi spun şi eu părerea. 

— Îmi dai voie, dragă Halef, să vorbesc şi eu? 

— Vai de mine, Sihdi! De când îmi ceri voie să-mi vorbeşti? 

— De, când văd că eşti paşa ținutului ăstuia şi al tuturor 
care îl locuiesc. 

— Eu... paşă? Nici prin gând nu-mi trece! Dacă am văzut 
că gura ta n-are întrebuințare decât pentru friptura din 
faţă... Cine vrea să vorbească nu mestecă. De altminteri 
sunt mai bucuros să te aud vorbind, fiindcă atunci când taci 
ascunzi vreun gând care nu-mi place. Recunoşti doar şi tu 
că nu e timp de zăbovit? 

— Recunosc mai întâi că n-avem de ce ne grăbi, căci Nafar 
Ben Şuri mi-a spus când ne-am întâlnit: „Aşa cum stau 
lucrurile am putea mâine sau poimâine”. S-a întâmplat oare 
ceva ca acest „poimâine” să fie înlocuit cu „astăzi” şi să nu 
avem măcar puţin răgaz de odihnă? 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic, dar eşti într-adevăr atât de 
ostenit? Eu deloc şi pe câte ştiu nu oboseşti nici tu atât de 
lesne. 

— Prevederea nu strică niciodată, dragă Halef. Noi nu ştim 
despre djanicuni mai mult decât ştiam înainte de a ne 
întâlni cu aceşti prieteni ai noştri. Îţi ajunge ţie să ştii doar 
atât că le suntem acum duşmani şi pornim împotriva lor? 

Mă privi lung, dădu din cap şi răspunse: 

— Vezi, la asta nu m-am gândit. Şi cu toate astea numai 
datorită obiceiului de-a chibzui şi a cumpăni orice lucru am 
putut izbuti întotdeauna. Tu nu ataci niciodată un potrivnic 
până nu ştii cine e, unde e şi cât e de puternic. 

— Ştim noi asta despre djanicuni? 

— Nu. 

— Şi totuşi eşti gata să porneşti împotriva lor. Se cade să 
procedăm ca nişte copii, care se încaieră fără să judece mai 
întâi a cui ar putea fi biruinţa? 


Vru să răspundă, dar fu împiedicat de ivirea unui bătrân 
care urcase coasta şi venea acum agale spre noi. Se aşeză 
fără un cuvânt alături de şeic şi privi tăcut înaintea lui. Era 
zdrenţăros şi murdar cum nu se mai poate. Totuşi felul cum 
îşi purta capul şi pasul său dovedea că moşneagul acesta nu 
era un om de rând. Trăsăturile chipului său erau foarte 
regulate, fruntea şi obrajii fără cute, cu toată vârsta lui 
înaintată. Îmi spuneam că ar fi într-adevăr un bătrân 
frumos, dacă şi-ar curăța murdăria de pe el şi şi-ar schimba 
zdrenţele soioase într-o îmbrăcăminte mai ca lumea. 

Ceea ce avea însă mai frumos erau ochii, nişte ochi ciudaţi, 
mari şi cu o privire blândă care, totuşi, putea zvârli uneori 
fulgere de ură şi cruzime. Fireşte că lucrul acesta nu-l văzui 
numaidecât, ci treptat, treptat, căci omul acesta îmi trezise 
un interes neobişnuit şi de aceea îi urmăream fiecare 
privire, fiecare gest. 

Sunt fiinţe spre care te simţi atras fără să ştii tu însuţi de 
ce. Mărturisesc că murdăria şi înfăţişarea bătrânului erau 
cât se poate de respingătoare, totuşi era singurul dintre cei 
de faţă căruia i-aş fi întins mâna fără să şovăi o clipă. De ce, 
nici eu nu ştiu, dar acesta era simţământul pe care îl aveam. 

Şeicului i se păru foarte firesc ca bătrânul să se aşeze 
alături de noi. Dădu nu numai prietenos din cap, ci păru 
chiar foarte onorat, căci zise cu respect, întorcându-se spre 
mine: 

— Acesta e Sallab, fachirul. Unde vine el aduce şi 
binecuvântarea lui Allah cu sine. 

Sallab îşi încrucişa mâinile pe piept şi răspunse, dar nu cu 
glas mieros, cum fac aceşti oameni consideraţi sfinţi, ci cu o 
blândeţe firească: 

— Allah e numai binecuvântare! 

Şeicul îi spuse apoi numele noastre. Mi se păru că tresare 
uşor şi-mi aruncă o privire fugară, pe care abia mai târziu 
am înţeles-o. Încolo rămase tot atât de liniştit, ca şi când le- 
ar fi auzit pentru întâia oară. 


Cuvântul fachir explică pentru ce îi era îngăduit să se 
aşeze nepoftit printre noi. Aceşti oameni cucernici se 
bucură de respectul tuturor mahomedanilor, fie ei chiar cei 
mai de seamă ai tribului lor. 

— Putem vorbi mai departe fără teamă, zise şeicul. Sallab 
nu se sinchiseşte de lucruri pământeşti. El trăieşte de pe 
acum viaţa hărăzită celorlalţi oameni abia după moarte. 

— Atunci îngăduie să cercetăm despre djanicuni, zise 
Halef. Ştii câţi războinici numără? 

— Vreo două sute, după cum v-am mai spus, răspunse 
Nafar Ben Şuri. 

— Dar unde se găsesc acum ştii? 

— Am trimis iscoade după ei. Vedeţi deci că şi eu mă 
pricep să fiu prevăzător. Au cu ei turmele furate de la noi, 
aşa că înaintează foarte încet. Dacă le lăsăm însă timp să 
ne-o ia prea mult înainte, ajung la sălaşul lor şi nu le mai 
putem face nimic. De aceea am fost de părere să pornim 
chiar astăzi după ei. 

— Cunoşti ţinutul ce avem de străbătut? 

— Cât se poate de bine. Aveam de gând să-i încolţesc în 
Daraeh-y-Djib34. E o văgăună îngustă cu pereţii înalţi de 
stâncă, străbătută aproape de capătul ei de-a curmezişul de 
un pârâu îngust dar foarte adânc, peste care trece un pod 
vechi, aproape mâncat de vreme. Valea aceasta va fi 
capcana în care vreau să încolţim pe djanicuni şi să-i silim, 
fără să aibă loc vreo vărsare de sânge, să ne dea îndărăt 
avutul de care ne-au prădat. 

— Nu sunt ei proşti să cadă în cursă, fii pe pace. 

— N-au încotro. Trebuie să treacă prin văgăună, altminteri 
ar avea de făcut un ocol de cel puţin două zile. Dacă sosim 
înaintea lor, jumătate din noi ocupăm podul, îi lăsăm să 
pătrundă în văgăună, pe urmă jumătatea cealaltă se aşază 
la intrare şi nu mai au nici cum înainta, nici pe unde ieşi. 
Încolţiţi astfel din două părţi, trebuie să se predea, căci nici 
loc de luptă n-au. 


— Ce zici, Sihdi? Pufni Halef în râs. Asta am făcut-o noi 
adesea duşmanilor prietenilor noştri şi am ocolit astfel o 
vărsare de sânge. Nu e aşa că planul şeicului e minunat? 

— Aşa pare să fie, răspunsei eu. Dar ce te faci dacă 
djanicunii sunt tot aşa de deştepţi ca noi şi, în loc să-i 
prindem, ne prind ei? 

Nafar Ben Şuri zise râzând cu dispreţ: 

— Ei pe noi? Proştii ăia! Şi chiar dacă le-ar veni un astfel 
de gând nu-l pot aduce la îndeplinire, căci le stau turmele în 
cale. 

— Bine. Să zicem că au intrat în văgăună şi noi i-am 
încolţit din amândouă părţile. Ar trebui să ne împărţita în 
două cete. Crezi că ar fi nimerit? 

— Foarte. I-am sili să se predea trăgând în ei. 

— Mă îndoiesc că au să vrea. Ei, în văgăună, au acoperire, 
pe când noi, afară, suntem în bătăia gloanţelor lor. 

— Dar văgăuna e atât de îngustă, că prea puţini ar putea 
să tragă asupra noastră. 

— Noi de asemenea. 

— Nu vor avea însă pe unde să iasă şi au să fie siliţi în cele 
din urmă să se predea. 

— Au turmele de vite cu ei - deci hrană pentru mai multă 
vreme, pe când noi nu. 

— Da, dar le lipseşte apa. Pârâul e secat cu desăvârşire. 

— Atunci va trebui să suferim şi noi de sete. 

— I-ascultă, Sihdi, mă apostrofă el, pierzându-şi răbdarea, 
am crezut că eşti om viteaz, după cum ţi-a mers zvonul şi 
când colo... Oare nu te bizui defel pe armele voastre? 

— Aha, aici voiai s-o aduci! 

— Fireşte! Ştiu că poţi trage de sute de ori fără să fie 
nevoie să încarci puşca ta fermecată şi glonţul se duce de 
nu ştiu câte ori mai departe decât de la ale noastre. Putem 
deci să ne aţinem la distanţă mare de djanicuni, ca să nu ne 
ajungă gloanţele lor, pe când ale tale au să-i secere unu 
câte unul până la cel din urmă. 


În timp ce vorbea, apăruse pe chipul său o expresie de 
viclenie, care nu-mi plăcu. locmai deschisei gura să-i 
răspund, dar Halef mi-o luă înainte... 

— Sihdi, începu el, nu te mai cunosc! Ce e asta pe tine? 
Prietenul ăsta al nostru, Nafar Ben Şuri ne-a făcut un mare 
bine. Suntem oaspeţii, fraţii lui. Se bizuie pe puterea 
armelor noastre. Ai uitat care e datoria pe care o avem faţă 
de el - datoria ospitalităţii? 

— Halef, mă jigneşti! Spusei îndurerat. 

— Nu eu pe tine, ci tu pe mine. Eşti, fără îndoială, cel mai 
bun şi viteaz om de pe faţa pământului, dar ţara ta de 
obârşie e Djermanistan. Eu însă m-am născut în pustiu; sunt 
un adevărat Ibn el Arab35 şi nu pot suferi să nesocoteşti 
legile pustiului. 

— Hamdulillah. Hamdulillah! Strigă şeicul, sărind în 
picioare şi bătându-şi palmele de bucurie. Aşa da! Se 
cunoaşte că eşti Hagi Halef Omar, vestitul şi nebiruitul şeic 
al haddedihnilor, din marele neam sammar. 

Cuvintele acestea măgulitoare părură că-i merg la inimă 
trufaşului hagiu, căci răspunse cu mândrie: 

— Da, acela şi sunt şi vei afla îndată ce am hotărât: plecăm 
chiar acum, numaidecât. Urmărim pe djanicuni până la 
văgăună şi-i silim să se predea. Aşa spun şi aşa trebuie să 
fie. Sihdi e de aceeaşi părere. Îţi dau cuvântul meu de 
onoare! 

— Halef, ce faci, pentru Dumnezeu! Vorbeşti într-aiurea 
din pricina fierbinţelii, strigai eu venind să-i pipăi pulsul. 

Se dădu însă înapoi şi răspunse: 

— Nu, nu-mi pasă! Aşa am spus şi aşa trebuie să fie. Am 
venit cu tine de departe şi sunt gata sa te urmez până la 
capătul lumii. Şi tu nici măcar atâta hatâr nu vrei să-mi faci, 
să ne arătăm recunoştinţa faţă de dinaruni, prietenii noştri. 
Mi-am dat cuvântul ca să te silesc. Acum fă ce pofteşti. Eu 
mă duc cu ei. Te înduri tu să-l laşi singur pe Halefal tău? 

Fachirul, singurul dintre noi care rămăsese pe loc, se 
ridică acum şi el de jos, apucă mâna lui Halef, o puse într-a 


mea şi zise, întorcându-se spre mine: 

— Nu opri pe prietenul şi fratele tău din cale. Moartea-i 
stă alături şi-şi întinde ghearele spre el. Plecaţi numaidecât 
şi cât mai repede la Daraeh-y-Djib! Acolo se va tămădui, pe 
când aici se va prăpădi cu siguranţă. Crede ce-ţi spun! E ca 
şi când Allah însuşi a grăit prin gura mea. 

După ce spuse aceste cuvinte plecă. 

— Adevărul... a spus adevărul, murmură şeicul. Vede 
lucruri pe care nici un alt ochi omenesc nu le poate vedea. 

— Îl cunoşti tu bine pe fachirul ăsta? Îl întrebai eu. 

— Da. 

— De când? 

— De auzit am auzit mai de mult de el, dar de văzut nu l- 
am văzut până ieri, când a venit în tabăra noastră. Nu stă 
niciodată pe loc, când ici, când colo. 

— Cât are de gând să rămână la noi? 

Fachirul se îndepărtase atât cât era cu neputinţă să poată 
auzi ce vorbim, totuşi se opri în loc, se întoarse spre noi şi 
strigă: 

— Sallab vine şi Sallab pleacă. N-a gustat aici nici din 
pâinea, nici din carnea şi nici din apa voastră; el nu e 
oaspetele nimănui, ci numai al lui Allah. Ceea ce a grăit e 
spre binele vostru... 

Pieri apoi după o cotitură şi nu se mai zări. Halef, care îmi 
ţinea strâns mâna, o trase spre pieptul său şi mă întrebă: 

— Vii cu mine, nu e aşa, Sihdi? 

— Da. 

— Acum, îndată? 

— Da. 

Ce era să răspund, când şeicul stătea lângă noi şi nu 
puteam spune ce aş fi vrut... 

— Mulţumesc, Sihdi! Zise Halef, şi-mi dădu drumul mâinii. 

— Nu-mi mulţumi mie, ci ţie, căci tu eşti pricina hotărârii 
mele. Vroiam să aştept până mâine, dar fiindcă aşa vrei tu, 
fie! Să dea Dumnezeu să nu ne câim de graba noastră... 


— E spre binele nostru, ai auzit ce a spus fachirul. Să nu fii 
îngrijorat din pricina mea. Baba aia ştirbă s-a dus şi nu o să 
se mai întoarcă. Mă simt atât de puternic că mi-e parcă 
ruşine că m-am lăsat purtat sub coviltir ca o bunică a 
străbunicelor şi soacra tuturor soacrelor de pe pământ. Nu- 
mi mai purta acum de grijă. O să văd eu însumi de caii 
noştri. 

Părea într-adevăr atât de voios şi de sănătos că-mi venea 
cât p-aci să-l cred. Şeicul îl luă cu sine în cortul său, ca să-i 
arate proviziile de smochine viermănoase care slujesc 
pentru hrana vitelor. Eu o luai agale spre coama dealului. 
Văzui de aici pe fachir coborând colina. Pe când îl 
urmăream cu privirea, se opri, ridică în sus braţul drept, 
făcu un semn, ca şi când ar fi vrut prin asta să prevină pe 
cineva, pe urmă îşi văzu de drum. 

Pentru mine o fi fost semnul? Ciudat om! De ce nu se 
ospătase cu nimic de la dinaruni? Şi de ce ne atrăsese 
atenţia asupra acestui lucrul. Avea o anumită pricină să 
respingă ospitalitatea lor? Fachirii au ciudăţeniile lor; 
pesemne că acesta se asemăna cu ceilalţi. 

Când mă înapoiai în tabără, găsii pe toţi pregătindu-se cu 
înfrigurare de plecare. Halef adăpase caii şi umpluse 
desagii cu smochine. Îmi spuse că vom porni în două cete. 
Cea mai mare va căuta să ajungă din urmă iscoadele trimise 
după djanicuni. Restul va veni mai încet cu bagajele, femeile 
şi copiii. 

Capitolul III - Sub aripa morţii. 

Deoarece ieri vegheasem toată noaptea, adormii azi foarte 
repede şi aş fi dormit dus până dimineaţa, dacă nu m-ar fi 
trezit Halef. 

— lartă-mă, Sihdi, că nu te las să dormi, dat mi se pare că 
baba îmi dă iar târcoale. 

— Simţi că se apropie? Îl întrebai eu. 

— Nu numai că se apropie, dar a şi sosit. 

— Halef, văd că vorbeşti anevoie, dinţii îţi clănţănesc. 


— Nu, dar trebuie să stau cu gura pe jumătate deschisă, 
ca să nu mă înăbuş. Mai dă-mi din doctoria aia a ta. 

Îi îndeplinii dorinţa, mărind doza şi după ce o înghiţi mă 
întrebă: 

— Ştii ce înseamnă să tremuri, Sihdi? 

— Da, cred că orice om o ştie. 

— Tu ai tremurat vreodată? 

— Pe cât pot să-mi amintesc, nu. 

— Nici eu; nici de frică, nici din altă pricină. Dar acum mi 
se pare că tremur. Sau mai bine zis nu eu tremur, ci baba 
aia ştirbă care a intrat în trupul meu. Tremură pesemne de 
frică să n-o gonesc. Mai simt cum capul mi-e strâns ca într- 
un cleşte şi picioarele mi-au amorţit de tot. Ştiu că le mai 
am, dar mi-e de parcă nu le-aş avea. la să mă încredinţez 
dacă e aşa. 

Se sculă încet, dibuind, însă nu rămase mult timp în 
picioare, ci se aşeză iar jos şi spuse: 

— E un simţământ cu totul ciudat, pe care nu pot să ţi-l 
descriu lămurit. Mi se pare că nu mai am oase, vine şi 
carne, ci numai o piele foarte subţire şi străvezie, aşa că pot 
vedea pe dinăuntru stofa pantalonilor mei. 

Cât de naiv, dar cât de limpede putea să descrie starea de 
slăbiciune a membrelor sale. De altminteri era neîntrecut 
când era vorba să descrie ceva. Chiar pentru lucrurile cele 
mai nelămurite se pricepea să găsească cuvintele cele mai 
potrivite. 

Ştiam că acum nu se va mai lipi somnul o clipă de el. Orice 
doctor ar fi putut spune cu hotărâre acelaşi lucru, însă, spre 
uimirea mea, se întâmplă altfel, căci se înveli în pătura lui şi 
zise: 

— Frigul a pierit deodată, poate pentru că m-am sculat. M- 
am încălzit iar, dar mi s-a făcut somn şi o să încerc să dorm. 
Noapte bună, Sihdi. 

— Noapte bună, dragul meu Halef. 

— Îmi spui „dragul meu”. Vasăzică m-ai iertat? 

— Din toată inima. 


— Îţi mulţumesc. Să nu uităm niciodată că trebuie să ne 
iubim întotdeauna. Tu m-ai iertat, dar eu încă nu. Înainte de 
a te deştepta m-am gândit mult la cele întâmplate azi. Nu 
m-am purtat frumos cu tine. N-a fost însă Halef al tău cel 
bun care a făcut ce-a făcut, ci Hagi cel rău, care face mereu 
boroboaţe. Şi fiindcă nu trebuie să rabd prostiile lui, 
suntem amândoi vinovaţi - şi el şi eu. El te-a supărat şi te-a 
jignit. Asta nu era frumos nu numai din partea lui, ci şi 
dintr-a mea. 

După ce spuse aceste cuvinte, tăcu. Îl observai câtva timp 
şi văzui că adormise din nou. Spre marea mea bucurie nu 
se deşteptă decât la zgomotul făcut de dinaruni, care îşi 
vedeau de treburi. Se sculă, bău şi mâncă; era vioi ca un om 
cu desăvârşire sănătos şi când băgă de seamă că mă uit 
cercetător la el, zise: 

— Baba care a fost astă-noapte în trupul meu a plecat de 
mult. Astea nu stau niciodată multă vreme la un om 
zdravăn. Văd că şeicul încalecă. Hai să facem şi noi la fel, 
Sihdi. 

Se aruncă sprinten în şa, aşa cum eram obişnuit să-l văd 
întotdeauna. Nu ştiam ce să cred în privinţa bolii sale şi 
trebuia să aştept să văd ce-o să mai fie. Fără îndoială că 
Halef se lupta mai greu decât o arăta cu boala, iar eu eram 
hotărât să nu-i îngreunez lupta, arătându-i îngrijorarea 
mea. 

Ariergarda noastră ne ajunse din urmă cam pe la miezul 
nopţii. Se opri pentru, a se odihni, urmând să vină mai 
târziu după noi. 

Cam pe la vremea prânzului ajunserăm la o adâncitură de 
teren în care dădeau două văi largi şi mai multe trecători. 
Se părea că pe vremuri fusese aici un lac mare în care se 
revărsaseră mai multe ape. Pământul era acoperit cu un 
nisip mărunt, de culoare deschisă, în care orice urmă se 
putea vedea foarte limpede. S-ar fi putut desluşi chiar 
urmele unui şoarece sau ale unei păsărele. Locul era 


înconjurat de dealuri, ferindu-l de vânturile care ar fi putut 
şterge urmele. 

Zării deci foarte bine o urmă care venea dintr-o trecătoare 
din dreapta noastră şi se pierdea într-o alta, spre stânga, 
de-a curmezişul drumului nostru. Nafar Ben Şuri, care 
călărea în fruntea convoiului o zări cel dintâi şi se opri s-o 
cerceteze. Oamenii săi se îngrămădiră îndată în jurul lui, 
astfel că urma dispăru sub copitele cailor lor. Când ne 
apropiarăm, auzirăm pe şeic zicând: 

— Nu ne-am fi aşteptat să găsim o urmă în pustietatea 
asta. Ştiu bine că prin apropiere nu locuiesc oameni. Cine 
să fi trecut oare pe aici? 

— Întrebi, dar se vede că nu ţii să afli cine, răspunse Halef. 

— Cum asta? Întrebă Nafar uimit. 

— Ce faci, dacă îţi scriu o scrisoare pe o placă neagră? 

— O citesc. 

— Ba nu. Văd că nu faci asta. O ştergi, apoi te întrebi 
mirat: ce-o fi fost oare scris pe placa asta? 

— Mă crezi într-adevăr atât de prost? 


— De ce îmi pui o întrebare, prin al cărei răspuns te-aş 
jigni? Priveşte la nisipul ăsta şi închipuieşte-ţi că e placa de 
care am vorbit. Acela care a trecut pe aici a scris scrisoarea 
care trebuia citită, adică a lăsat urma lui. Dar în loc s-o 
citiţi, aţi trecut cu caii peste ea, aşa că acum aproape nu se 
mai poate vedea. Răspunde deci singur la întrebarea ta. 

Halef avea dreptate. Ne dădurăm amândoi mai la o parte, 
acolo unde urma nu fusese călcată de copitele cailor şi o 
cercetai până când descoperii ce vroiam să aflu. Şeicul 
venise încet în urma noastră şi, când mă întorsei, spuse: 

— Ei, ai găsit ceva? Şeicul haddedihnilor ne va arăta acum 
cât de bine poate citi o urmă. 

Aceste cuvinte fură spuse aproape în batjocură. Halef nu 
întârzie cu răspunsul: 

— N-am găsit nimic, o, şeic al dinarunilor! De aceea te rog 
să descaleci şi să încerci dacă poţi citi urma mai bine ca noi. 

— Ce însemnătate are să ştim cine a trecut pe aici? 
Răspunse Nafar cu şovăială. 

— Are foarte mare însemnătate. Ne aflăm într-o expediţie 
războinică şi trebuie să ştim cine e prin apropierea noastră. 
Trădarea şi primejdia ne ameninţă din toate părţile şi cred 
că-ţi dai seama de asta. 

Dinarunul descălecă şi cercetă urma, clătină nedumerit 
capul şi răspunse: 

— Nu se poate vedea nimic altceva decât că au trecut doi 
călăreţi pe aici. 

— Şi spui că altceva nu se vede? 

— Nu. 

Halef băgă pesemne de seamă zâmbetul care îmi flutură 
pe buze. El văzuse mai mult decât Nafat şi presupunea că 
eu descoperisem ba chiar şi mai mult decât atât. De aceea 
urmă: 

— Vorbeşti numai de doi călăreţi şi altceva nimic. Pe ce fel 
de animale erau călări? 

— Bineînţeles că pe cai! 

— Ce fel de cai? 


— Nimeni nu poate şti asta. 

— Aşa crezi? Ei bine, eu ştiu. Unul din cai era un armăsar 
tânăr, celălalt o iapă care a avut până acum vreo cinci, şase 
mânji. 

Dinarunul holbă ochii la Halef şi îl întrebă: 

— După ce cunoşti? 

— E una din tainele noastre, pe care n-o putem spune 
nimănui. Nici nu ţi-ar folosi la nimic dacă ţi-aş spune, căci e 
nevoie de multă experienţă ca să poţi cunoaşte din urinele 
unei iepe de câte ori a fătat, cu alte cuvinte să afli vârsta ei. 
Dacă nisipul n-ar fi fost atât de fin, nici eu n-aş fi putut afla 
asta. Te-ai încredinţat acum că şeicul haddedihnilor e în 
stare să citească o urmă? Şi iată aici pe Kara Ben Nemsi, 
care m-a învăţat meşteşugul ăsta. Văd că lui urma i-a spus 
şi mai mult decât mie. Vorbeşte, Sihdi, ce ai mai văzut? 

— lapa e de rasă curată, răspunsei eu. 

— Într-adevăr, asta am văzut-o şi eu. 

— Odată şi-a scrântit piciorul şi n-a putut fi călărită multă 
vreme. 

— Maşallah! Strigă şeicul dinarunilor, uluit. Ştii cumva şi 
care picior şi-a scrântit? 

— Stângul dinainte. S-a vindecat abia mai târziu. 

— Eşti atotştiutor? 

— Nu, dar, am ochi buni, asta e tot. le miri după cum văd. 
Cunoşti cumva un astfel de cal? 

— Da; e o iapă roaibă. La lumina soarelui părul ei capătă o 
lucire arămie; bea apa cu limba, ca şi câinii, auzul ei este 
mai ascuţit decât ochiul vulturului şi privirea dulce ca a 
unei zâne. 

Beduinul devine întotdeauna poetic, când vorbeşte de un 
cal de rasă. 

— A cui e iapa? Întrebai eu. 

— lapa asta minunată se numeşte „Săgeata” şi este a... 
şefului. 

Avu o şovăire ciudată, când spuse cuvântul din urmă. 
Această şovăire trebuie să fi avut un înţeles deosebit, nu 


numai pentru el, dar şi pentru ceilalţi dinaruni, care se 
îngrămădiră în jurul său, când auziră cuvântul „şeful”. 

— Cine e „şeful”? Întrebai eu. 

— Un djanicun, răspunse el atât de scurt, încât presupusei 
că nu-i place să vorbească despre acest om. 

— Poate e şeicul unei seminţii de-a djanicunilor? 

— Nu. 

— Atunci un om bogat, însă de rând? 

— Nici asta. 

— Nici şeic, nici om de rând? Atunci ce este? 

— De ce vrei s-o ştii neapărat? Întrebă el cu nerăbdare. 
Omul ăsta nu ne priveşte cu nimic, nici pe mine, nici pe tine. 

— Pe tine poate nu, însă pe mine da. N-am nici un motiv să 
mă feresc de vreun om, sau de numele unui om. Noi 
urmărim pe djanicuni şi doi din ei au trecut pe aici. lapaea 
„şefului” de care ai vorbit; prin urmare trebuie să ştiu 
neapărat cine este el şi ce rost are. 

— Nu vreau să vorbesc despre dânsul, spuse şeicul cu 
îndărătnicie şi asprime, ca şi când ar fi vrut să-mi 
poruncească să tac. 

Bănuiala se trezi din nou în mine. Purtarea lui îmi era o 
taină pe care trebuia s-o dezleg. 

— Haidem, Halef! 

Întorsei spatele lui Hafar Ben Şuri şi încălecai. Halef făcu 
la fel. Privirea pe care mi-o aruncă spuse că mă înţelesese şi 
că-mi dădea dreptate. 

— Unde mergem? Mă întrebă el. 

— Într-acolo! 

Arătai spre trecătoarea din stânga, spre care ducea urma 
şi o luai la trap. Deodată şeicul dinarunilor strigă în urma 
noastră: 

— Ce căutaţi într-acolo? Vreţi să vă despărțiți de noi? 

Nu-i răspunserăm şi nici nu ne uitarăm înapoi. Ajunserăm 
repede la trecătoare, în care intrarăm astfel că nu mai 
puteam fi văzuţi de dinaruni. 


Şi aici pământul era acoperit cu acelaşi nisip mărunt ca şi 
în vale, iar urma era tot atât de lămurită ca şi acolo. Halef 
călărea lângă mine şi nefiind în stare să păstreze multă 
vreme tăcerea, mă întrebă: 

— Ce-ai de gând să faci, Sihdi? Vrei să părăseşti pe 
prietenii noştri? 

— Nu. 

— Atunci de ce te depărtezi de ei: 

— Întâi pentru a-i sili să-mi dea lămuriri despre acest „şef” 
şi, al doilea, vreau să-i fac să-mi răspundă, când îi întreb 
ceva. 

— Bine zici. Sunt însă de părere că prietenii noştri... 

— Prieteni? Îl întrerupsei eu. Nu întrebuința prea uşor 
acest cuvânt. Nu ştiu de ce, dar nu prea am încredere în 
această prietenie. 

— Ba eu da, Sihdi. 

— Ştiu. Ar fi mai bine să ai mai multă încredere în mine 
decât în ei. E ceva între ei şi noi, dar nu-mi pot da încă 
seama ce. Voi afla eu în cele din urmă. Nu sunt din oamenii 
care se feresc de foc abia după ce s-au ars o dată. Priveşte! 
Ce e asta? 

— Aici au descălecat călăreţii, pentru a face un popas, 
răspunse el. 

Aşa şi era. Se opriseră în partea dreaptă a trecătoarei şi 
şezuseră pe nisipul moale. Alături era un tufiş de salcâmi, 
ale cărui mlădiţe fuseseră smulse de cai. Urmele pe care le 
lăsaseră în nisip erau atât de lămurite, încât se putea vedea 
şi felul cum şezuseră întinşi jos. Abia aruncasem o privire 
asupra lor, când strigai uimit: 

— Ia te uită! Oare să mă înşel eu? 

— Ce e, Sihdi? Întrebă Halef. 

— Am să-ţi spun mai târziu, căci acum văd venind pe 
dinaruni. 

Nu veneau toţi, ci numai şeicul cu câţiva oameni. Eu 
descălecasem din nou, pentru a examina urmele de pe 
nisip. Ca să nu le şteargă şi pe acestea, şeicul se oprise la 


oarecare depărtare de noi şi spuse, pe jumătate supărat, pe 
jumătate rugător: 

— Ce v-a venit deodată? Vreţi să ne părăsiţi? Aveţi de gând 
s-o luaţi pe drumul ăsta? 

— Da, răspunsei eu. 

— De ce? 

— Când pornesc pe un drum atât de primejdios cum e 
acesta, nu vreau să las nimic nelămurit în urma mea. 
Trebuie să ştiu neapărat pe cine, sau ce am înaintea 
noastră. 

— Vrei să vorbeşti de „şef”? 

Ştia deci de ce ne despărţiserăm de ei. 

— Omul ăsta are o însemnătate atât de mare pentru tine? 

— Da. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă mi-ai trezit bănuiala prin tăcerea ta. Dacă mi-ai 
fi dat lămuririle pe care ţi le-am cerut, nu i-aş fi dat mai 
multă atenţie decât oricărui om. 

— La ce vă poate folosi citirea acestei urme? 

— Îmi va spune ceea ce îmi ascunzi tu. Poate că e în joc 
viaţa noastră, aşa că trebuie să fiu cu mare băgare de 
seamă. Văd că şi alţi oameni au fost prin apropierea noastră 
şi poate mai sunt încă. Vreau să aflu neapărat cine sunt 
aceşti oameni. Tu ai putea să mi-o spui, dar nu vrei. De 
aceea ne vom despărţi de voi şi vom merge pe urma asta, 
până când voi afla a cuie. 

— Eşti tare încăpățânat... 

— Nu sunt încăpățânat, dar am o voinţă nestrămutată. 

— Ştii ce se va întâmpla dacă vă veţi despărţi de noi? 

— Ce? 

— Vă veţi rătăci într-un ţinut necunoscut şi veţi muri de 
foame şi de sete. 

Nici n-ar fi putut să-mi facă un serviciu mai mare decât 
spunând aceste cuvinte. La auzul lor, Halef - cu care nu mă 
înţelegeam asupra încrederii pe care puteam s-o avem faţă 
de aceşti oameni - se apropie de şeic şi se răsti la el: 


— Cine va muri de foame şi de sete?! De ce ţineţi atât de 
mult să mergem cu voi, dacă ne socotiți ca pe nişte pui de 
şacali, care îşi mănâncă singuri coada, când mama lor nu le 
dă să sugă? Ai auzit vreodată că Hagi Halef Omar, şeicul 
haddedihnilor, n-a fost în stare să se ajute când a fost în 
primejdie? Crezi oare că suntem nişte copii, pe care poţi să- 
i jigneşti, nedându-le răspuns la întrebările lor? Crezi că 
numai de dragul tău ne cărăm cu puştile noastre, ca să ne 
milostiveşti acolo cu o înghiţitură de apă şi o smochină 
uscată, pentru a nu ne preface în zeamă de castraveți 
putrezi, de foame şi de sete? Îţi închipui că-ţi tălmăcim 
graiul greu al urmelor, numai pentru a afla de la tine căe 
nefolositor? Puțin ne pasă dacă ţinutul ăsta ne este 
cunoscut sau nu. Fiecare glonţ din armele noastre ne va da 
de mâncate, fiecare tufă ne va spune unde putem găsi apă. 
Zii mai bine că tu nu ştii ce te vei face dacă te vom părăsi! 

Îşi întoarse calul şi veni iar spre mine. Şeicul nu răspunse 
îndată. Se vedea bine că era furios, dar se stăpânea. 
Oamenii săi îi vorbeau în şoaptă. 

— Ai auzit, Sihdi? Mă întrebă Halef încet. Noi suntem 
oameni care nu ştim ce avem de făcut?! Faţă de astfel de 
prieteni, trebuie să fii într-adevăr cu băgare de seamă. 
Când mă jigneşte un prieten, e mai tău decât dacă m-ar 
jigni un duşman. Pe viitor n-am să mă iau după inima, ci 
după mintea mea. 

Nafar se apropie de mine şi zise: 

— Sihdi, nici prin gând nu mi-a trecut că tăcerea mea te va 
jigni. Sunt musulman şi de aceea nu-mi place să vorbesc 
despre cineva care e duşmanul Profetului. Nu m-am gândit 
că eşti creştin. Te rog să mă ierţi. 

Dădui numai din cap şi el urmă: 

— Mai vrei să afli ceva despre omul pe care toţi îl numesc 
„şeful”? 

— Bineînţeles că da. 

— E un djanicun, dar nu s-a născut în tribul lor. Djanicunii 
erau oameni săraci, dar dreptcredincioşi ai Profetului, când 


a venit „şeful” la ei, nu se ştie de unde. I-a învăţat ştiinţa şi 
meşteşugurile renegaţilor şi s-au îmbogăţit, însă în schimb, 
din nomazi liberi, au devenit sclavi ai muncii. Cresc vite, 
lucrează ogoarele şi au livezi cu pomi roditori. 

— Şi cu toate acestea sunt tâlhari care v-au furat turmele 
şi au ucis pe păzitori? Îl întrebai eu. 

— Da, sunt şi tâlhari. Cine se leapădă de religia Profetului, 
e întotdeauna împins la nelegiuiri. 

— Aşa crezi tu? 

— Da. Asta nu trebuie să te jignească, căci n-ai fost 
niciodată musulman şi deci nu eşti un renegat. 

— Djanicunii sunt creştini? 

— Nu ştiu. Ştiu numai că s-au lepădat de Mahomed. 

— Cum îşi spun ei? 

— Numai djanicuni. Religiei lor nu i-au dat nici un nume. 
„Şeful” e un om foarte bătrân, dar cu părul negru ca pana 
corbului. Se spune că ar fi în vârstă de vreo câteva sute de 
ani. Unii susţin chiar că nu s-a născut ca toţi oamenii şi că 
nu va muri niciodată. Asta e însă numai o superstiție. Din 
toate câte se spun despre el, un singur lucru e adevărat: 
trebuie să te fereşti să-l vorbeşti de rău. Pe acela care face 
aşa ceva, îl urmăreşte răzbunarea până când îl răpune. Din 
pricina asta, n-am vrut să răspund adineauri la întrebarea 
ta. Eşti mulţumit acum? 

— Da, însă te previn să nu-mi mai aduci astfel de jigniri. 
Ştii cumva, dacă Sallab fachirul cunoaşte pe djanicuni? 

— Colindă pretutindeni, aşa că trebuie să fi fost şi pe la ei. 

— E mai prieten cu voi decât cu ei? 

— Cine poate şti asta! 

— A fost aici. 

— Aici? Chiar în locul ăsta? Întrebă el uimit. 

— Da. 

— Nu se poate. 

— Era călare pe iapa cea roaibă a „şefului”. 

— Nici asta nu e cu putinţă. 


— Priveşte! Pe locul acesta au descălecat cei doi călăreţi. 
Acela care călărea pe armăsar, a lăsat urme de tălpi de 
gheată. Celălalt care a descălecat de pe iapă era cu 
picioarele goale. Acum vino să vezi unde au stat jos. Aici cel 
desculţ şi dincoace celălalt. Ai văzut vreodată un om să şadă 
într-un fel atât de neobişnuit? Numai cu un picior sub eliar 
cu celălalt peste genunchiul acestuia, încât călcâiul să se 
întipărească de partea cealaltă pe nisip? 

— Maşallah! În felul ăsta sade numai un singur om. 

— Cine? 

— Fachirul. 

— Aşa şi e. Acest fel al său de a şedea mi-a bătut îndată la 
ochi când l-am văzut în tabăra voastră. Omul desculţ de aici 
a stat în acelaşi fel. 

— Nu poate fi şi un altul, care să aibă acelaşi obicei? 

— Să presupunem că ar fi aşa. Dar ai observat cum era 
îmbrăcat fachirul? 

— În zdrenţe. 

— Cu ce erau legate zdrenţele pe trupul său? 

— Cu o sfoară ale cărei capete atârnau la spate. 

— Ai observat ceva la căpătâiele astea? 

— Câte o gogoaşă de chiparos la fiecare. 

— Priveşte aici! Când a stat jos, gogoaşele astea au atins 
nisipul la spatele său. Când s-a mişcat, s-au mişcat şi ele 
odată cu dânsul. Vezi liniile astea şi întipăriturile rotunde în 
nisip? 

Îşi îndreptă privirea spre semnele pe care i le arătam, apoi 
holbă ochii la mine. 

— Sihdi, acum văd şi eu ce înseamnă a şti să citeşti 
urmele, zise el. Ai dovedit că acela care a stat aici a fost 
într-adevăr fachirul. Dar nu-mi vine încă să cred că a fost 
calul „şefului”. 

— Am spus numai ce fel de cal era. Mai mult nu pot să ştiu. 
De „şef” ai vorbit tu însuţi. E atât de bogat, ca să poată avea 
un asemenea cal? 


— Da. Se spune că are putere asupra tuturor bogățiilor de 
pe lume. 

— Multe se spun. Pentru mine are însemnătate numai ce 
văd azi aici. Când crezi că vom ajunge la Daraeh-y-Djib? 

— Deseară vom fi aproape, cu toate că am făcut un ocol, 
pentru a nu întâlni pe vreun djanicun din ariergarda lor. 

— Atunci se poate întâmpla să nu ne întâlnim cu iscoadele 
voastre? 

— Ba da. Azi trebuie să încrucişăm drumul inamicilor, 
pentru a le ieşi înainte. La răscrucea aceea ne aşteaptă 
iscoadele. 

— Aşadar cunosc răscrucea? 

— Da. Acum nădăjduiesc că aţi recăpătat încredere în noi? 

Mă privi nerăbdător, să audă ce răspuns îi voi da. Destul 
de tare pentru a fi auzit de el, Halef îmi puse întrebarea: 

— Ce-ai să-i spui, Sihdi? Încrederea nu-i ca o curmală pe 
care o poţi trece într-un minut de zece ori din mână în 
mână. Ea se pierde mai repede decât se redobândeşte. 

— Îl voi întreba de o spărtură care se află între el şi noi, 
dragă Halef, răspunsei eu. 

— O spărtură? Nu cunosc niciuna. 

— Totuşi există. A mers cu noi din clipa când am părăsit 
satul dinarunilor. La miezul nopţii, când ne-a ajuns din 
urmă, ariergarda, spărtura s-a făcut mai mare şi acum sunt 
curios să ştiu dacă se va închide iar. Am tăcut, fiindcă tu 
aveai încredere în dinaruni şi nu voiam să ţi-o răpesc. 

— Nu te înţeleg. 

— O să mă înţelegi îndată. 

Întorcându-mă spre şeic, urmai: 

— Tabăra voastră e cu desăvârşire părăsită? 

— Da. 

— Nu mai e nimeni acolo? 

— Nici ţipenie de om. 

— Deci, toţi au venit cu noi şi cu ariergarda? 

— Toţi. 


— Şi prizonierii noştri djanicuni pe care urma să-i 
judecăm? 

— Răspunse mai repede decât mă aşteptam: 

— l-am trimis în tabăra cea mare a tribului nostru. Vor fi 
ţinuţi acolo până la întoarcerea noastră. 

— De ce nu ne-ai spus mai dinainte? 

— Fiindcă nu m-aţi întrebat. 

— Era de datoria ta s-o spui şi fără să te întrebăm. 
Prizonierii erau deocamdată ai noştri şi abia mai târziu ai 
tăi. N-am întrebat de ei crezând că vor fi cu cei rămaşi în 
urmă. Ascultă ce-ţi voi spune acum deschis: N-am putut 
înţelege de ce ţineţi la aceşti câţiva djanicuni, deşi aţi fost 
prădaţi de tovarăşii lor de trib. Mi s-a părut foarte ciudat că 
i-aţi întâlnit, fără să-i fi oprit, cu toate că erau djanicuni. Şi 
mai ciudat mi se pare că au dispărut acum, fără ca tu să fi 
găsit cu cale să ne spui ceva despre asta. De aceea nu vreau 
să-ţi răspund încă la întrebarea dacă am încredere în voi. Ai 
să-ţi dai singur seama. Haidem acum, să ne urmăm drumul. 

Nu spuse nimic, ci întoarse calul şi ieşi din trecătoare 
împreună cu oamenii săi. Abia după câtva timp privi înapoi, 
pentru a vedea dacă îl urmăm. Bineînţeles că plecarăm şi 
noi. Afară dădurăm peste ceata care ne aşteptase şi 
călărirăm mai departe cu ea, rămânând însă la coada 
şirului: 

— Ciudat lucru cu prizonierii - zise Halef după câtva timp. 
Mă crezi, Sihdi, că de la plecare nici nu m-am mai gândit la 
ei? 

— Am băgat şi eu de scamă. 

— Dar tu? 

— Abia azi-dimineaţă am văzut că lipsesc. 

— Şi nu mi-ai spus nimic? 

— Erai aşa de voios în zilele din urmă şi nu voiam să-ţi 
tulbur liniştea. 

— Fiindcă voiai să mă cruţi din pricina bolii mele, ştiu. Mai 
crezi că sunt bolnav? 

— Da. 


— Atunci mai dă-mi din doctoria aceea. 

— Iar nu te simţi bine, Halef? Îl întrebai îngrijorat. 

— Nu; iar a venit baba. A intrat pe furiş în trupul meu şi 
simt mâna ei de gheaţă pe spinare. Trebuie s-o gonesc; dă- 
mi leacul. 

De câteva ceasuri nu mai luasem în seamă boala lui. Acum 
îi văzui ochii lucitori şi privirea rătăcită. Îi dădui chinina pe 
care o luă, apoi tăcurăm câtva timp. 

Tăcerea asta era pricinuită în primul rând de îngrijorarea 
mea pentru sănătatea lui Halef, apoi şi în privinţa mea îmi 
adusesem aminte de ceva ce mă nelinişti. 

În timpul din urmă făcusem greşeli mari, cum n-ar fi 
trebuit să se întâmple. Înainte de toate, mă întrebam cum 
fusese cu putinţă să plecăm din tabăra dinarunilor, fără să 
luăm nici o hotărâre în privinţa prizonierilor. Apoi mă gândii 
că ar fi fost bine să fi cerut să mi se arate cadavrele, sau cel 
puţin mormintele păzitorilor care fuseseră ucişi cu prilejul 
atacului împotriva turmelor de vite. Nici asta n-o făcusem. 
Cum fusese cu putinţă să scăpăm din vedere aşa ceva? La 
Halef fusese de vină boala. Dar la mine? Devenisem oare 
uituc pe neaşteptate? Pierdusem agerimea minţii? De unde 
venea ciudata oboseală, pe care n-o băgasem în seamă, deşi 
Halef îmi atrăsese luarea-aminte asupra ei, de câteva ori? 
Mă bucuram de o robusteţe cum rar o are un om, iar starea 
sănătăţii mele nu lăsa nimic de dorit. 

Începui să mă examinez pe mine însumi şi deodată îmi 
dădui seama că şi la mine venise „baba cea ştirbă”. Simţii o 
greutate la cap, eram indispus şi obosit. Oare să mă fi 
îmbolnăvit şi eu? Nu se poate! Şi totuşi! Să fie numai o 
închipuire? 

Mă străduii să mă reculeg şi fără să fi vrut dădui pinteni 
calului, încât făcu o săritură mare înainte. 

— Ce s-a întâmplat? Mă întrebă Halef, uitându-se la mine. 
De ce ţi s-au supt aşa obrajii? Eşti şi tu bolnav, Sihdi? 

— Nici prin gând nu-mi trece! Răspunsei eu râzând în silă. 


— Sihdi, mie să nu-mi ascunzi nimic. Mi se pare că şi ţie ţi- 
a dat bună ziua baba mea. Asta ne-ar mai lipsi! Mi-e aşa de 
cald şi mă simt cuprins de un fel de teamă. Aş vrea să fie un 
frig năprasnic. În faţa ochilor mei se învârtesc nişte, roţi de 
foc. Sihdi, trebuie să întrebăm pe şeic, dacă nu se găseşte 
apă prin apropiere. 

Îşi îndemnă calul şi trecu spre capul convoiului. Eu îl 
urmai. Înainte încă de a se fi apropiat de şeic, îl întrebă: 

— Nafar Ben Şuri, spune, nu se găseşte apă prin 
apropiere? 

— De băut? 

— Nu numai de băut, ci şi pentru o baie. 

Arătai cu braţul întins spre dreapta şi spusei: 

— Într-acolo se vede un munte şi pădure. Le cunoşti? 

— Da, răspunse şeicul. Pe vârful muntelui sunt brazi; iar 
mai jos arini şi frasini. Drumul nostru! Duce pe la poalele 
muntelui. 

— Unde sunt arini, trebuie să fie neapărat şi apă 
curgătoare. 

— Da, este. Se revarsă într-un eleşteu pe care îl cunosc. 
Am pescuit odată acolo. În vreo două ceasuri ajungem. 

— Aşa de târziu? Întrebă Halef. 

— Da. Drumul e lung, fiindcă trebuie să coborâm şi să 
urcăm de două ori pentru a ajunge acolo. Iazul e în partea 
de apus a muntelui. 

— Două ceasuri e cam mult. O iau înainte. Vii şi tu, Sihdi? 

Fără a aştepta un răspuns, dădu pinteni armăsarului său. 
Nobilul animal porni în galop. Assil Ben Rih al meu îl urmă 
pe dată, fără să mai aştepte un îndemn din partea mea. Ştia 
că trebuie să se ţină după Barkh. 

Trecurăm întâi peste un şes neted şi caii noştri zburau, 
încât se părea că nici nu ating pământul cu copitele. Halef 
scoase un chiot voios. Îl lăsai să treacă înainte ca să-l 
îmbărbătez. Dacă ar fi trebuit să călărească timp de două 
ceasuri, boala l-ar fi doborât. De aceea îi strigai: 

— Halef, numără în câte minute te voi ajunge. 


La auzul acestor cuvinte, ridică braţul şi răspunse râzând: 

— Niciodată n-ai să mă poţi ajunge! Nici nu încep, căci ar 
trebui să număr o veşnicie. 

Se aplecă pe gâtul calului. Vântul îi desfăcu burnuzul şi îl 
umflă ca un balon. Călăream atât de repede, încât nu 
vedeam pământul sub noi. Uitându-mă înapoi, văzui că 
dinarunii opriseră caii şi ne priveau uluiţi. Nu văzuseră încă 
o asemenea goană. 

Fu într-adevăr o cursă nebună, în care când Halef, când eu 
o luam înainte. 

Trecurăm astfel un deal, apoi o câmpie şi când ajunserăm 
la alt deal, Halef mă ajunse iar din urmă. Faţa lui strălucea 
de bucurie. Trupul, mintea şi sufletul îi erau la fel de 
încordate. Tocmai asta voisem. 

— Sihdi, recunoşti acum că tot eu o să te întrec? Îmi strigă 
el. 

— Nu, răspunsei eu. 

— Ai să vezi că da. 

— Nu cumva vrei să întrebuinţezi „taina”? 

— Nu. Asta o facem doar numai când suntem în primejdie. 
Dar bagă de seamă; tot o să te întrec. 

Se aplecă cât putu mai mult înainte şi îmboldi calul prin 
cuvinte: 

— Mai repede, mai repede, dragule! Arată ce poţi... Fii 
drăguţ, odorul meu! Sunt mândru de tine! Eşti comoara 
mea cea mai nepreţuită! Doar nu vrei să mă dai tocmai 
acum de ruşine?! Ştii că faima mea e şia ta; ruşinea mea, şi 
a ta! Îţi voi răsplăti râvna cu dragoste nemărginită. Aleargă 
cât vei putea. Zboară, fericirea mea! Îţi voi da o mână plină 
de curmale? Le voi alege pe cele mai bune şi mai frumoase! 
Gândeşte-te numai ce bunătăţi: curmale, curmale, curmale! 

Bineînţeles că armăsarul nu cunoştea înţelesul cuvântului, 
însă pricepea sunetul. Cuvântul tamr - care înseamnă 
curmale - îl înţelegea. Plecă în piept capul şi goni încă mai 
repede decât până acum. Urmarea fu că rămaserăm 
alături. 


Călăream atât de repede, încât se părea că muntele vine 
spre noi. Nu ne mai despărţea de el decât o vâlcea în formă 
de albie, acoperită cu iarbă. Trecurăm ca vântul prin ea. La 
dreapta noastră zărirăm o apă curgând de-a lungul coastei 
şi între tulpini înalte de arini şi frasini văzurăm lucind 
oglinda iazului. 

— Apă! În sfârşit apă! Strigă Halef. 

Dădu pinteni armăsarului pe partea opusă mie. Observai 
acest şiretlic după o mişcare a calului, dar nu spusei nimic. 
În urma acestui vicleşug, Barkh o luă iar înainte şi 
ajunserăm la ţintă, fără ca Assil al meu să se poată ţine 
după el, aşa că Halef rămase învingător. Întoarse calul spre 
mine şi mă întrebă: 

— Ei, Sihdi, cine a ajuns întâiul? 

— Tu, răspunsei eu. 

— Dar te văd că zâmbeşti. 

— Oare ruşinea de a fi fost înfrânt de tine să fie atât de 
mare, încât ai vrea să plâng? 

— Ascultă, Sihdi, nu te preface. Cunosc zâmbetul ăsta. Eu 
am îndemnat pe Barkh, pe când tu ai ţinut într-adins pe 
Assil în urmă. Mărturiseşte-o făţiş! Nu-i aşa că ai făcut cum 
spun eu? 

— Ba da, îi răspunsei. 

Acum puteam să mărturisesc, căci îmi ajunsesem scopul 
de a ţine pe Halef încordat. 

— Vasăzică, dacă ai fi vrut, tu m-ai fi biruit? 

— Da. Pot să ţi-o spun, fiindcă e o cinste şi o laudă mare 
pentru tine. 

— Cum asta? 

— Barkh nu se trage din unul dintre caii voştri. Assil îi este 
superior, fiindcă s-a născut la voi şi a fost crescut şi dresat 
de tine. Assil n-are pereche în lume, fiindcă nici Rih, tatăl 
lui, n-a avut. 

— Ai dreptate. Cuvintele tale mă bucură, Sihdi. Nu m-am 
purtat cinstit faţă de tine. Tu n-ai spus nici un cuvânt 


armăsarului tău, pe când, la urmă, eu i-am dat pinteni la al 
meu. lartă-mă! 

În timp ce schimbam aceste cuvinte descălecaserăm. Caii 
noştri erau liniştiţi şi respiraţia potolită, ca şi când n-ar fi 
avut în urma lor o goană ca aceea pe care o făcuserăm. Pe 
părul lor nu se vedea nici un pic de spumă sau de sudoare, 
îi dezmierdarăm. Barkh apucă cu dinţii mâneca lui Halef şi 
nu-i mai dădu drumul. 

— Ştii ce vrea? Întrebă Halef râzând. 

— Curmalele pe care i le-ai făgăduit. 

— Da; omul trebuie să se ţină de cuvânt şi faţă de animale. 

Halef deschise sacul cu nutreţ şi făcu întocmai ce 
făgăduise: alese o mână de curmale din cele mai bune şi le 
dădu armăsarului. Apoi luarăm şeile de pe cai şi aceştia 
intrară de-a dreptul în apă, fără nici un îndemn din partea 
noastră, ceea ce fac foarte rar caii născuţi în pustiu. 

Odată cu sfârşitul cursei, încetă şi încordarea noastră, mai 
cu seamă la Halef. Când se îndreptă spre malul pârâului ca 
să bea din apa limpede, văzui că paşii îi deveniseră 
şovăitori. Eu însumi fui cuprins de un simţământ ciudat. 
Simţeam ca şi când nişte mâini nevăzute m-ar fi ridicat şi m- 
ar fi culcat pe iarbă. Fui nevoit să stau jos, şi, când mă 
aşezai, arinii începură să joace în jurul meu. Capul mi se 
părea cât o baniţă, care se făcea tot mai măre şi mai goală. 
Închisei ochii. Ciudat! Auzii în urechi bătaia inimii. Simţii că 
cineva mă ia de mână. 

— Sihdi, Sihdi, ce-i cu tine? Faţa ta s-a făcut pământie! De 
ce ai închis ochii? 

Cu mare greutate putui să-i deschid şi văzui pe Haltf 
aplecat deasupra mea. În privirea lui se citea aceeaşi teamă 
ca şi în glasul său. Constatarea asta îmi fu de folos, căci sării 
în picioare şi spusei: 

— Am văzut cum jucau copacii în jurul meu şi am vrut să-i 
las să treacă. 

— "Tot aşa ca şi la mine. Ţinutul prin care am trecut se 
învârtea ca o horă; capul mă durea şi toate măruntaiele din 


mine voiau să se răzvrătească. M-am silit din răsputeri să-ţi 
ascund starea mea şi să mă ţin în şa. Lua-o-ar dracu' pe 
baba aia ştirbă! Nu-i ajunge că mă are pe mine renumitul 
şeic al haddedihnilor, căruia i se supun mii de războinici 
viteji? Trebuie să întindă ghearele ei murdare şi după tine?! 
Numai ea e vinovată că totul se învârteşte în jurul nostru. 
N-ar trebui să facă astfel de glume cu oameni ca noi. Hai şi 
bea puţină apă. Îţi va răcori sângele şi baba o să crape de 
ciudă. 

Mă apucă de mână şi mă duse la locul unde băuse şi el. El, 
bolnavul, mă conducea pe mine! Ce avea să se mai 
întâmple? Trebuia să mă stăpânesc, să-mi adun toate 
puterile. Băui sorbind cu nesaţ şi simţii ca o undă 
răcoritoare care îmi pătrundea în trup. Când mă ridicai, 
privirea îmi era mai limpede. 

— Acum hai să facem o baie, mă îndemnă Halef, dar să nu 
ne depărtăm unul de altul. Să rămânem împreună, ca să ne 
putem ajuta, dacă şi apa va începe să se învârtească în jurul 
nostru. 

Găsirăm repede un loc potrivit şi eu intrai întâi în apa atât 
de binefăcătoare pentru starea în care ne aflam. La câţiva 
paşi de mal dădui de adânc şi începui să înot. Asta era poate 
o nesocotinţă, după ameţeala pe care o avusesem, dar 
credeam că mişcarea o să-mi facă bine. Totuşi nu înotai 
mult şi mă întorsei la mal. O adiere încreţea suprafaţa apei 
şi jocul valurilor mici părea să-mi pătrundă prin ochi până 
în creier, aşa că mă simţii nesigur. 

Când am simţit pământul sub picioare, mă uitai după 
Halef. leşise oare din apă? Pe când îl căutam cu privirea, 
zării o mişcare la suprafaţa apei şi mă îndreptai spre locul 
cu pricina. Îl găsii pe sărmanul Hagi întins lat, cu capul dat 
pe spate, aşa că numai nasul şi gura mai erau deasupra 
apei. Îmi venea să râd, dar îmi trecu pofta când zării trupul 
pliu de pete vinete. 

Recunoscui pe dată că era tifos. 


Cum era cu putinţă, ca un om să se poată ţine pe picioare 
şi să mai facă o cursă călare, cum o făcusem noi, când boala 
era atât de înaintată? Un om aşa-zis civilizat, n-ar fi putut 
rezista. Numai trupul unui nomad cumpătat, care nu 
cunoaşte viciile şi plăcerile istovitoare ale civilizaţiei, e în 
stare de aşa ceva. Pe lângă însuşirile trupului, contribuiseră 
mult şi cele sufleteşti ale micului hagiu, să-l ţină în picioare. 
Petele începură să se întindă şi, când văzui asta, simţii şi eu 
deodată o durere mare de cap, cuprins fiind de fiori. Halef 
ridică repede capul. 

— Văd că ţi-e frig, Sihdi, zise el. Du-te la mal; eu mai 
rămân în apă. 

— Mi-a trecut, îi răspunsei. Dar ce înfăţişare ai tu? 

— Sunt tărcat ca un leopard. Nu-i aşa? Dar... ce văd? 

Se ridică, arătă spre pieptul meu şi urmă: 

— Priveşte, Sihdi! 'Tot aşa a început şi la mine. 

Mă uitai de-a lungul trupului meu şi zării ceea ce nu 
observasem până atunci: şi pe pieptul meu apăruseră pete, 
deocamdată încă mici. 

— Te-ai speriat? Mă întrebă Hagi Halef. De ce taci? De ce 
nu spui nimic? E o boală grea? O cunoşti? 

— O cunosc, Halef, răspunsei eu. Şi ca să nu faci vreo 
nesocotinţă, trebuie să fiu sincer cu tine. E aproape tot aşa 
de primejdioasă şi lungă ca ciuma, care era gata să ne 
răpună odinioară. Din zece bolnavi, mor de obicei doi... 

— Dar de ce să fim tocmai noi ăştia doi? Mă întrerupse el. 
Întâi să vină la rând ceilalţi opt şi nici nu-mi trece prin gând 
să mă socotesc printre ei. 

— Şi eu nădăjduiesc că vom scăpa. Suntem oameni tari şi, 
afară de asta, am doctoriile trebuincioase: camfor şi 
chinină. Trebuie să facem şi băi reci, aşa că n-ar fi rău să 
rămânem chiar aici pe loc. Nu ne putem juca cu viaţa 
noastră. Dar cine va îngriji de noi? 

— Să avem nădejde în Allah, care nu ne-a uitat niciodată şi 
nu ne va părăsi nici acum. Bunul, dragul meu Sihdi, adu-ţi 
aminte, că nici atunci n-am avut pe nimeni care să aibă grijă 


de noi. Zăceam în pustiu, pe pământul înfierbântat, însă 
deasupra noastră era întins cortul mare şi luminos din 
înălţimea căruia ne priveau îngerii. În vis au venit la mine 
şi, treaz fiind, m-am gândit la ei. Nu ne-am însănătoşit fără 
alt ajutor, decât al lor! 

— Ai dreptate, viteazul şi credinciosul meu Halef. Îngerii 
au îngrijit de noi; întâi de tine prin mijlocirea mea, apoi de 
mine printr-a ta, cu toate că amândoi eram aşa de slabi şi 
prăpădiţi. 

— Au să ne ocrotească şi de data asta. Sau crezi că nu? 

— Ba da, dar vezi că atunci m-am îmbolnăvit de ciumă abia 
după ce te făcuseşi tu sănătos. Acum o să zăcem, fără 
îndoială, amândoi în acelaşi timp... 

— În acelaşi timp? Îmi curmă el vorba. Nici prin gând nu- 
mi trece! Dacă hârca aia crede că o să facă aşa cum vrea 
ea, atunci se înşală. Ce, noi n-avem voinţă? Nici nu mă 
gândesc să ne îmbolnăvim amândoi. Dacă nu reuşim să ne 
îmbolnăvim pe rând, mai bine ne lipsim. Cât timp unul din 
noi e bolnav şi are nevoie de îngrijiri, celălalt trebuie să 
rămână sănătos. Începutul l-am şi făcut aşa cum se cuvine. 
Petele au apărut mai repede la mine decât la tine. Prin 
urmare, când ţi-o fi ţie rău, mie mi-a mai trecut. Înainte de 
a fi doborât de boală, trebuie să mă ţin de cuvânt fată de 
dinaruni. 

— Halef! 

— Da, Sihdi! Ştiu ce vrei să spui. Mâine vom ajunge în 
„infundătură”, căci nu suntem aşa de bolnavi, încât să fim 
nevoiţi să rămânem aici, iar poimâine lupta va fi sfârşită şi 
atunci voi face tot ce vrei, fără cea mai mică împotrivire. 
Dacă rămânem aici, dinarunii vor pleca mai departe, nu ca 
prieteni, ci ca duşmani şi când boala ne va fi făcut 
neputincioşi, se vor întoarce spre a se răzbuna. 

Halef judeca logic şi îmi părea foarte bine că mintea lui era 
încă atât de limpede şi ageră. Să fi fost oare un efect al băii 
reci pe care o făcuse? Mă culcai lângă el, căci şi eu 
începusem să simt efectul binefăcător al apei. Caii noştri 


păşteau iarba verde, o plăcere de care fuseseră lipsiţi multă 
vreme. Umbra frasinilor cu coroanele înalte ne apăra de 
razele fierbinţi ale soarelui. Nu ne întrebarăm dacă statul 
mult în apă ne-ar putea dăuna şi ieşirăm abia când 
socotirăm că trebuie să vină şi dinarunii. Când sosiră, eram 
şi noi îmbrăcaţi şi gata de drum. 

Bineînţeles că făcură şi ei un popas, însă nu zăbovirăm mai 
mult decât o jumătate de oră. Apoi pornirăm mai departe; 
Halef şi cu mine ne ţinurăm, ca şi înainte, la coada 
convoiului. 

În timpul popasului dinarunilor pe malul iazului, nu 
vorbisem nici un cuvânt cu şeicul. Cu oamenii lui ne 
purtarăm bine, dar nici cu ei nu stăturăm de vorbă. 
Neîncrederea ne închidea gura la toţi. 

Spre mulţumirea noastră, treceam acum printr-un ţinut 
păduros, bogat în apă şi păşune, fapt care contribui la 
liniştirea noastră. Efectul băii fusese cu totul deosebit: eu 
mă simţeam întărit şi reîmprospătat, pe când Halef îmi 
spuse că era obosit. Nu era deprins cu băi reci şi pesemne 
cea de azi durase prea mult. 

Ceva mai târziu îl văzui cutremurându-se, dar cum soarele 
era încă sus pe cer şi ne încălzea îndeajuns, presupusei că 
mişcarea lui fusese numai întâmplătoare. Când se repetă 
însă, răspunse la întrebarea mea, că se simţea cuprins de 
fiori şi mă rugă să-i dau chinină. Socotii mai bine să nu-i 
îndeplinesc deocamdată rugămintea şi îi propusei să 
repetăm întrecerea de adineauri. Auzind asta, se îndreptă 
vesel în şa, zicând: 

— Cu cea mai mare plăcere, Sihdi, însă cu o condiţie. 

— Care anume? 

— Să schimbăm caii. 

Ce şmecher mai era micul meu Halef! Mă învoii şi îi dădui 
pe Assil, pe când eu încălecai pe Barkh. Am fi vrut să facem 
cursa chiar pe drumul pe care trebuia să-l urmăm mai 
departe, dar pentru asta am fi fost nevoiţi să întrebăm pe 
şeic, care părea supărat pe noi. Ne hotărârăm deci să luăm 


altă direcţie şi anume în jurul muntelui, care se afla la 
stânga noastră. Urma deci ca, după ce vom fi înconjurat 
muntele, să dăm iar peste dinaruni, sau să găsim cel puţin 
urmele lor. Îi spuserăm deci lui Nafar Ben Şuri ce aveam de 
gând şi eram gata să pornim, când acesta ne zise: 

— De ce nu rămâneţi aici? Dincolo de munte se află 
răscrucea unde ne aşteaptă războinicii mei. 

— Asta nu e un motiv să călărim tot atât de încet ca voi. 
Caii noştri sunt mai iuți şi vom ajunge înaintea voastră. 

— Dar veniţi negreşit? 

— Da. 

— Jură. 

— Eşti nebun?! Nu jur nici pentru lucruri mai însemnate, 
darmite pentru atâta! Ţi-am dat cuvântul meu şi trebuie să 
te mulţumeşti cu atât. 

Pornirăm la început încet, căci Halef voia să-mi spună 
ceva. 

— A devenit bănuitor, Sihdi. 

— Şi jignitor, adăugai eu. 

— Într-adevăr, era o jignire să ceară un jurământ. Se pare 
că preţuim mult pentru dânsul. 

— Într-adevăr aşa se pare. 

— Bănuieşti cumva de ce? 

— Da. 

— Spune-mi şi mie. 

— E numai o presupunere nelămurită. De folos îi suntem 
numai ca ajutor împotriva djanicunilor. Ştie că se poate 
bizui pe noi ca buni ţintaşi, mai mult decât pe el însuşi şi pe 
toţi oamenii lui. Asta i-a scăpat fără să vrea. Mie însă nu-mi 
ajunge pentru a lămuri anumite lucruri care mi-au sărit în 
ochi. 

— Ce? 

— Se străduieşte din răsputeri să afle tainele armelor 
noastre şi ale cailor noştri. Pentru ce? Aceste taine au preţ 
numai pentru stăpânii armelor şi ai cailor. Are cumva de 
gând să ne prade? 


— Sihdi! Strigă Halef uimit. 

— Nu cumva ne este duşman şi caută să pună mâna pe 
armele noastre şi pe cai, dar care nu-i vor folosi nimic dacă 
nu cunoaşte tainele lor? Şi poate se preface numai că ne 
este prieten, nădăjduind că pe calea asta va putea afla 
tainele? Şi odată ce le va cunoaşte, nu-şi va da arama pe 
faţă... dovedindu-ne că nu e decât un tâlhar şi ucigaş?! 

— Sihdi, poate un om să fie atât de ticălos? 

— De ce mai întrebi? Doar ai cunoscut mulţi oameni de 
soiul ăsta! 

— Dacă e aşa cum spui, atunci am fost un mare prost. 

— Mângăâie-te, căci nici eu n-am fost prea deştept. Trebuie 
să fim foarte prevăzători şi asta e cu atât mai rău pentru 
noi, cu cât boala ameninţă să ne doboare în fiece clipă. 

— Sihdi, de boală nu mă sinchisesc eu acum. De când mi-ai 
vorbit de bănuiala ta, n-am timp să fiu bolnav până ce nu 
vom lămuri cum stăm cu acest Nafar Ben Şuri. Mai ai să-mi 
spui ceva? 

— Nu. 

— Atunci să începem! Pornim amândoi odată. Bagă de 
seamă! Una... două... trei! 

La „trei” începu goana după biruinţa pe care voiam să i-o 
las şeicului haddedihnilor. Din nefericire n-avurăm parte de 
ea, nici el, nici eu, căci ieşi cu totul altceva. De dinaruni ne 
despărţirăm pe un platou, pe care coborârăm pentru a 
ajunge la poalele muntelui pe care vroiam să-l înconjurăm. 

Ajungând în vale, văzurăm că drumul se îngusta atât de 
mult, încât trebuia să călărim foarte încet. Furăm nevoiţi să 
ne strecurăm printr-un labirint de stânci, unde găsirăm 
urme care dovedeau că în răstimpuri treceau oameni pe 
aici. Această strâmtoare se lărgea deodată şi răspundea în 
valea pe care trebuia s-o urmăm pentru a înconjura 
muntele. Tocmai vroiam să ieşim din strâmtoare, când, la 
vreo douăzeci de paşi, apărură doi călăreţi care veneau 
spre noi. Şi cine credeţi că era unul din ei?! 


Sallab, fachirul! Era călare pe o iapă roaibă, fără îndoială 
„Săgeata şefului”. Tovarăşul său, un om mai tânăr, fără 
îndoială tot un fachir şi tot neînarmat ca şi Sallab, călărea 
un armăsar murg. Amândoi se speriară când ne văzură. 

— Dinarunii, strigă Sallab. 

— Nu. Suntem numai noi, răspunsei eu. 

— Numai voi doi? 

— Da. 

— Nu vă cred! Haidem repede înapoi! Întoarse calul şi o 
luă la goană, urmat de tovarăşul său. 

— Sihdi ce...? Începu Halef. 

— Taci. Nu vorbi fără rost, îi curmai cu vorba. Aceşti doi 
fachiri sunt cheia tainei pe care vrem s-o dezlegăm. Trebuie 
să-i prindem neapărat. 

— Chiar cu de-a sila? 

— Dacă se vor împotrivi, da. 'Ţine-te după celălalt, eu după 
Sallab. Dar iapa lui e ca săgeata; dă-mi pe Assil. Repede, 
repede! 

Descălecarăm şi schimbarăm caii, apoi pornirăm pe urma 
fugarilor. 

— Fii cu băgare de seamă! Îi strigai lui Halef. S-ar putea 
să aibă arme ascunse asupra lor. 

— Fii fără grijă Sihdi. Hamdulillah! În sfârşit o goană 
adevărată. Înainte! Iallah! Iallah! Iallah! 

Schimbul cailor nu durase nici un minut; cu toate acestea 
fachirii câştigaseră o distanţă bună înainte. Sallab era în 
frunte. Aşa cum stăteau lucrurile, nu puteam să mă încurc 
într-o goană lungă, căci, răscrucea fiind de partea cealaltă a 
muntelui, se putea prea bine întâmpla ca djanicunii să fie 
prin apropiere. Trebuia, deci, să punem mâna pe fugari cât 
mai repede. 

— Assil! Assil! Ramchchch! Ramckchch! 

Acesta era strigătul prin care îl îndemnam la galopul cel 
mai repede. Îi dezmierdai gâtul şi calul zbură ca vântul. Mă 
apropiai cu iuţeală de cei doi fachiri. Sallab se uită înapoi şi 
îl auzii scoțând un țipăt, îndemnându-şi calul la goană. 


Celălalt îl bătu pe al lui cu biciul, dar cu toate acestea 
rămase în urmă. După scurt timp îl ajunsei. Trecui atât de 
aproape de el, încât putui să-i dau un pumn în coaste. 
Lovitura fu şi mai puternică din pricina iuţelii cu care alerga 
Assil. Fachirul căzu din şa şi în urma mea răsună glasul lui 
Halef: 

— Îl prind? Am pus mâna pe el... Repede după celălalt, 
Sihdi! 

Nici nu mă uitai înapoi, ştiind că mă pot bizui pe Halef. 
Sallab întoarse iar capul şi văzându-mă atât de aproape, 
trebui să recunoască că-l voi ajunge în clipa următoare. Îl 
urmării cu privirea şi văzui că lovi de câte trei ori gâtul 
calului său de o parte şi de alta, cu amândouă mâinile, şi-l 
auzii spunând un cuvânt, pe care însă nu-l putui desluşi. 

Era oare „taina” iepii? Şi era oare fachirul un prieten atât 
de bun şi om de încredere al „şefului”, încât acesta îi 
trădase „taina“? 

La întrebarea mea veni îndată şi răspunsul: iapa nu mai 
alerga, ci zbura. Îmi dădui seama că fachirul întrebuinţase 
într-adevăr „taina” şi prin asta reuşi să mărească 
depărtarea dintre noi. Fui deci nevoit să întrebuinţez şi eu 
„taina” armăsarului meu. Aplecându-mă peste gâtul lui, 
pusei mâna între urechile lui Assil şi spusei de trei ori 
numele său. Alesesem această „taină” fiindcă era foarte 
greu de executat. Numai un călăreț foarte bun era în stare 
să ajungă cu mâna la urechile calului său, când acesta se 
afla în plină goană. 

Efectul fu minunat. În prima clipă se păru că Assil vrea să 
se oprească şi un tremur îi străbătu tot trupul. Apoi scoase 
un nechezat de bucurie. Şi acum... deodată avui impresia 
că nu-i mai văd picioarele, atât de repede se mişcau. Tufele 
şi copacii zburau pe lângă mine şi pământul îmi fugea de 
sub picioare, cu o repeziciune nemaipomenită. Simţii o 
plăcere atât de mare, încât scosei un chiot la care Assil 
răspunse iarăşi cu un nechezat de bucurie. 


Asta era altă goană decât aceea pe care o plănuisem cu 
Halef! Vestita „Săgeată” a „şefului”, la întrecere cu cel mai 
bun armăsar al haddedihnilor! Şi nu numai în glumă, ci în 
serios. Care din doi va învinge? 

Întrebarea mea rămase numai câteva clipe fără răspuns, 
dar răspunsul îl avui când văzui că întrebuinţarea „tainei” 
neliniştise iapa fachirului. Mişcarea picioarelor ei era 
minunat de uşoară dar nu regulată. După câteva clipe văzui 
că nu mai înainta în alergare egală, ci în salturi. Pesemne că 
nu mai fusese de mult pusă să alerge sub înrâurirea „tainei” 
şi de aceea răsuflarea îi deveni greoaie. Afară de asta nici 
călăreţul nu era destul de bun pentru un asemenea cal. 

Mă apropiai din ce în ce mai mult de fachir. Acesta se uită 
tot mai des înapoi şi începu să izbească cu putere în iapă. 
Ajunsesem la vreo zece lungimi în urma lui, când făcu 
nesocotinţa s-o lovească şi cu picioarele. 

— Nu o mai bate degeaba, îi strigai eu. După ce i-ai spus 
„taina”, un cal nu trebuie lovit niciodată. 

Abia spusesem aceste cuvinte, când iapa îşi încetini 
mersul, apoi făcu o săritură în lături, o alta în partea opusă, 
şi... în clipa următoare fachirul fu aruncat din şa. Neputând 
opri pe Assil în plină goană, trecui o bucată bună înainte. 
Apoi încetinii şi eu puţin câte puţin mersul şi mă întorsei la 
locul unde căzuse fachirul. Acesta se sculase de jos şi îşi 
pipăia tot trupul, pentru a se încredința că scăpase teafăr. 

— De ce ai fugit de noi? Îl întrebai eu, descălecând. 

— Sihdi, calul tău nu e cal, ci un diavol, răspunse el. 

— Nu te-am întrebat de calul meu. Eşti rănit? 

— Nu, slavă lui Allah! 

— Atunci adu pe „Săgeata” încoace. 

— Săgeata”? Întrebă el, uimit. Cunoşti numele acestei 
iepe? 

— Ştiu mai multe decât îţi închipui. Un lucru însă nu 
înţeleg: de ce te-ai speriat de noi şi ai luat-o la fugă? 

— Pentru... pentru că... 

Se opri, mă privi cercetător şi lăsă capul în piept. 


Mă apropiai de dânsul şi îi spusei: 

— Mi se pare că ai auzit vorbindu-se de şeicul 
haddedihnilor şi de mine? 

— Da. 

— De bine sau de rău? 

— Numai de bine. 

— Şi cu toate acestea ne socoteşti drept oameni răi? 

— Nu. 

— Ba da, căci de oameni buni nu fuge nimeni. 

— Cât timp sunt buni, nu. 

— Noi nu mai suntem buni? 

— Mai rămâne cineva bun, când se pune în slujba răului? 

— Vrei să vorbeşti de dinaruni? 

— Da. 

— Noi nu suntem în slujba lor. 

— Dar sunteţi prieteni cu ei şi prietenia unor astfel de 
oameni nimiceşte faima cea mai mare. 

— Nu înţeleg cuvintele tale, însă ele se potrivesc bine cu 
bănuiala pe care o aveam şi eu. [in deci să-ţi spun că 
niciodată n-am avut de gând să fim prietenii unor oameni 
răi... 

Am fost întrerupt de venirea lui Halef, care aducea pe 
celălalt fachir. Amândoi stăteau de vorbă, ca şi când ar fi 
fost cei mai buni prieteni. Când mă zări, Halef mă întrebă: 

— Assil a învins? 

— Da, răspunsei eu. 

— Ştiam că aşa o să fie. Acum îţi voi spune ceva de mare 
însemnătate. 

Se apropie de noi, descălecă şi urmă: 

— Să ne oprim aici, ca să ne sfâătuim, Sihdi, ştii cine şi ce 
sunt dinarunii noştri? 

— Nu. 

— Am fost nişte proşti. Nici nu sunt dinaruni, ci izgoniți; 
izgoniți din toate triburile din ţinuturile acestea. Toţi acei 
care au făptuit vreo nelegiuire şi au păţit vreo ruşine se 
unesc cu ei. Trăiesc numai din tâlhării şi alte 


matrapazlâcuri de acelaşi soi. Ah, Sihdi, le-am arătat 
acestor oameni o încredere pe care n-o merită. Tu eşti ceva 
mai deştept decât mine, dar nu cu mult. Îmi vine să-ţi trag o 
palmă, iar mie zece, douăzeci, sau chiar cincizeci. Dar 
fiindcă te stimez şi te iubesc prea mult pentru a ţi-o da cu 
adevărat, trebuie să renunţ şi la ale mele. 

Ciuda lui trebuie să fi fost foarte mare, căci altfel n-ar fi 
vorbit atât de nerespectuos de el, faţă de cei doi fachiri. În 
ce mă priveşte, eram mulţumit că mă lămurisem în sfârşit 
asupra situaţiei. Trebuia să mă feresc însă de a îndrepta o 
greşeală prin alta mai mare. De aceea îl întrebai: 

— Ştii bine că prietenii noştri de până acum nu sunt 
dinaruni? 

— Da. 

— Cine ţi-a spus? 

— Fachirul ăsta. 

— ŞI-I crezi? 

— Fără nici o îndoială. Fachirii n-au voie să spună 
minciuni. 

— În primul rând, asta nu e chiar aşa de sigur şi în al 
doilea, de unde ştii că aceştia sunt fachiri adevăraţi? 

— Maşallah! Auzi vorbă? Întreabă-i pe ei şi nu pe mine. 

Mă adresai lui Sallab: 

— Fii sincer. Răspunsul tău va fi dovada cinstei tale. Eşti 
fachir? 

EI îmi răspunse: 

— Tu eşti Kara Ben Nemsi din Djermanistan şi noi ştim că 
din ţara asta nu vin oameni râi. De aceea vreau să fiu 
sincer. Nici eu, nici însoţitorul meu nu suntem fachiri. 

— Aşadar nici nu te cheamă Sallab? 

— Nu. 

— Care e numele tău? 

— Din anumite motive am împrumutat numele 
cunoscutului fachir. Cine sunt cu adevărat, nu pot să-ţi 
spun, cât timp te-ai legat să dai ajutor acelor tâlhari. 


— Dacă ne-au minţit, atunci făgăduiala pe care le-am 
făcut-o cade de la sine. 

— Ei bine, v-au minţit. 

— Cum mi-o poţi dovedi? 

— Ce dovezi ceri? 

Trebuie să mărturisesc că prin întrebarea asta, mă punea 
în mare încurcătură. Îi răspunsei totuşi: 

— S-au dat drept dinaruni, iar tu susţii că nu sunt. Dar şi 
tu mărturiseşti că nu eşti fachirul Sallab. Neadevărul spus 
de tine s-a dovedit, pe când al lor încă nu. 

Toţi patru ne aşezarăm jos. Bătrânul lăsă în jos capul, privi 
câtva timp gânditor înaintea lui, apoi întrebă: 

— Aţi pornit împotriva djanicunilor împreună cu aceia care 
s-au dat drept dinaruni. Ei bine, noi suntem djanicuni şi ne- 
aţi prins. Ce aveţi de gând să faceţi cu noi? 

— Vă dăm drumul. Puteţi pleca unde vreţi. 

— Călare? 

— Da. 

— Chiar acum? 

— Bineînţeles. 

— Vasăzică nici măcar caii nu-i opriţi ca pradă? 

— Nu. 

— Dar gândeşte-te ce preţ are iapa! 

— Nici un om din Djermanistan nu va veni vreodată în ţara 
voastră pentru a prăda. 

— Atunci să te binecuvânteze Allah, pe tine şi pe toţi din 
ţara ta care gândesc la fel. Te-ai dovedit ca un om care este 
într-adevăr ceea ce spune că este şi anume: creştin. Iubirea 
aproapelui, pe care lisus Hristos o cere de la toţi care cred 
în el, nu e la tine numai un cuvânt gol, ci ea călăuzeşte 
viaţa, vorbele şi faptele tale. Eu însă nu-ţi pot aduce chiar în 
clipa asta dovada cerută de tine, că ceea ce spun este 
potrivit adevărului. Abia cele ce se vor întâmpla mâine îţi 
vor arăta că poţi avea încredere în mine. Dacă Nafar Ben 
Şuri ar fi acum de faţă, ar trebui să accepte că cele ce am 


spus despre dânsul sunt adevărate; iar acum vei afla de la 
mine care este acest adevăr. 

Făcu o pauză scurtă, apoi urmă: 

— Nafar, fiind conducătorul izgoniţilor, are spioni la 
Bagdad şi Basra, de la care află tot ce se întâmplă acolo. 
Prin ei a aflat despre caii voştri minunaţi şi de armele 
voastre miraculoase, care vă fac tot atât de puternici ca şi 
un trib întreg. I s-a spus că veţi veni şi s-a hotărât să vă ia 
aceste lucruri de preţ. V-a pândit pe drum, fără ca voi să vă 
daţi seama, aşa că a aflat când şi pe unde veţi veni. N-a 
îndrăznit să vă atace pe faţă, fiindcă se temea de armele 
voastre şi de aceea s-a hotărât să întrebuinţeze vicleşugul. 
Avea de gând să vă ia cu el, ca oaspeţii lui, apoi să vă 
adoarmă cu un narcotic. 

— A avut el de gând să facă aşa ceva? Îl întrerupse Halef. 
Dar asta nu s-a întâmplat la dânsul! 

— Ascultă mai departe, răspunse bătrânul. V-au aşteptat la 
malul apei, fiindcă presupuneau că veţi rămâne acolo. Când 
aţi venit, s-au purtat bine cu voi, pentru a nu vă trezi 
bănuiala şi din pricina asta n-au ştiut cum să facă să vă dea 
narcoticul. Dar atunci voi înşivă aţi cerut cafea. Când au 
auzit asta, au pus în ea opiul pe care îl aveau pregătit şi v- 
au dat băutura, pe care, cu toată amărăciunea ei, aţi băut-o 
până la cea din urmă picătură şi apoi aţi adormit. Aveau de 
gând să vă prade numai, nu să vă şi omoare. Însă şi prădaţi 
fiind, se temeau de înţelepciunea şi de vitejia voastră. De 
aceea nu trebuia să ştiţi cine v-a dat băutura şi astfel Nafar 
Ben Şuri nici nu vi s-a arătat, ci a trimis numai câţiva 
oameni la malul apei, care puteau să dispară foarte uşor, 
după ce îşi vor fi îndeplinit însărcinarea. Planul reuşi, iar 
ploaia care a venit în urmă a şters chiar şi urmele lor. Când 
voiră să se bucure de prada făcută, văzură că osteneala lor 
fusese zadarnică. Puştile voastre trecură din mână în mână, 
dar nimeni nu ştia cum să se folosească de ele, iar caii voştri 
nu se lăsară încălecaţi de nimeni. Încercară s-o facă cu 
forţa, dar urmarea a fost rănirea a doi oameni. Trebuiau 


deci să afle „tainele” cailor şi ale armelor şi acestea puteau 
să le afle numai de la voi. 

— Allah, w' Allah, t' Allah! Strigă Halef plin de mânie. 
Ticăloşilor ăstora le vom destăinui „tainele” noastre în aşa 
fel încât o să le treacă pofta să le mai cunoască! Povesteşte 
mai departe! 

— Nafar Ben Şuri făcu deci planul să apară ca salvatorul 
vostru. Era încredinţat că din recunoştinţă nu vă veţi mai 
feri de el şi îi veţi spune „tainele”. În acest scop trebuia să vi 
se dea înapoi tot ce vi se luase, dar numai pentru scurt 
timp. Trimise deci pe făptaşi într-un anumit loc, unde urma 
să se lase atacați, apoi călări întru întâmpinarea voastră, 
presupunând că nu vă veţi întoarce, ci vă veţi urma calea, 
pentru a căuta pe tâlhari. În ce fel şi-a înfăptuit planul, o 
ştiţi mai bine ca mine; doar l-aţi ajutat chiar voi! 

— Da, asta am făcut-o, într-adevăr, mărturisi Halef. Am 
avut încredere în omul ăsta. Am lăsat pe prizonieri în seama 
lui şi nici n-am întrebat de cadavrele sau de mormintele 
acelora pe care, după cum spunea el, i-aţi fi ucis chiar voi. 

— Noi am ucis din oamenii lui?! Ah, da, îmi pot închipui ce 
poveste v-a spus; dar unde nu sunt cadavre, nu pot fi nici 
morminte. Nici un om nu i-a fost ucis, nici macat rănit. 

— Ce spui? Atunci şi asta a fost minciună? 

— Da. Noi nu ucidem. Religia noastră ne opreşte să 
nimicim viaţa acelora care sunt fraţii noştri, chiar atunci 
când se poartă duşmănos faţă de noi. 

— Allah! Ce religie! Ce bunătate! Atunci şi voi sunteţi 
creştini? 

— Poate da, poate nu. Abia după ce voi cunoaşte şi eu pe 
creştini îţi voi putea spune dacă suntem şi noi ca dânşii. Nu 
noi am vărsat sânge, ci Nafar Ben Şuri. Fapta lui ne-a 
îndurerat inima şi inima asta strigă după răzbunare, fiindcă 
sunt şi eu un om cu simţăminte omeneşti. Dar colo, sus în 
ceruri, stă scris un cuvânt mare, care întunecă legea 
pământească a răzbunării. „Sânge pentru sânge”, strigă 
inima omenească spre cer, dar de acolo, de sus, răspund 


LLA 


glasurile a mii de îngeri: „Îndurare!” şi la această poruncă 
sfântă trebuie să se închidă orice rană. 

Se ridicase de jos şi, adânc mişcat, se plimbă câtva timp 
încolo şi încoace. Nu-i mai vedeam faţa murdară şi 
zdrenţele care îi atârnau pe trup şi-l făceau urât. Vedeam 
numai privirea lui îndurerată şi îmi spuneam că ne puteam 
încrede în omul ăsta. După ce se linişti şi luă iar loc, el 
urmă: 

— Vreau să presupun că veţi socoti ca ruptă înţelegerea 
voastră cu Nafar Ben Şuri şi de aceea credcănueo 
greşeală să vă spun de pe acum ceea ce trebuia să aflaţi 
abia mai târziu. Subimpărţirea tribului din care fac parte, s- 
a făcut de ceilalţi djanicuni, pentru că, deşi recunoaştem pe 
Mahomed ca profet, totuşi socotim că religia lui nu aduce 
mântuirea sufletelor. Nu mai suntem nomazi, ci locuim în 
case şi numai în timpul verii stăm în corturi. Avem grădini şi 
ogoare pe care le lucrăm, avem cirezi de vite, ale căror 
produse le vindem pe piaţa din Ispahan. Avem recolte 
bogate de ghindă, mastic, susan şi tutun şi cu acesta din 
urmă aprovizionăm întreg Chuşistanul. În ce priveşte 
renumele bun de care ne bucurăm, trebuie să spun că o 
sută din flăcăii noştri se află mereu în garda şahinşahului, 
cu toate că stăpânitorul nostru ştie prea bine că aceştia nu 
vor întrebuința niciodată armele pentru a vărsa sânge 
nevinovat. Eu sunt şeicul, dar nu mi se spune niciodată pe 
nume, ci: „Latăl”. Deasupra mea însă, şi a tuturor celorlalţi, 
stă „şeful”, în faţa căruia ne plecăm toţi cu dragoste şi 
supunere. Nădăjduiesc că-l veţi vedea şi voi. 

— S-a născut în tribul vostru? Îl întrebai eu, amintindu-mi 
de vorbele lui Nafar. 

— Nu. Dacă vrei să afli ceva despre dânsul, trebuie să-l 
întrebi chiar pe el. Pentru noi e un trimis al cerului şi nu ne 
încumetăm să-i punem întrebări. Trăim în bună înţelegere 
între noi şi în pace cu toţi ceilalţi oameni. Când, din pricina 
credinţei noastre, ne-am despărţit de ceilalţi djanicuni, 
câtva timp am fost atacați cu mare înverşunare de ei. Acum 


au recunoscut, însă, că această credinţă nu le aduce şi lor 
decât bine şi câştig, aşa că ne-am împrietenit iarăşi. Trebuie 
să ne ferim numai de acei izgoniți, care v-au spus că sunt 
dinaruni. Trăiesc numai din prădăciuni şi nu se dau înapoi 
nici de la omoruri. Noi socotim însă că sunt numai nişte 
nenorociţi, căci Dumnezeul nostru nu ne îngăduie să dăm 
un nume urât acelora care ne fac rău. Aceşti nenorociţi, al 
căror conducător e Nafar Ben Şuri, s-au răspândit peste tot 
ţinutul, în grupuri izolate şi se îndeletnicesc cu tâlhării, iar 
când e vorba de dat o lovitură mai mare, se adună la un loc. 
O astfel de lovitură a fost îndreptată împotriva noastră. 
Bărbaţii noştri se aflau aproape toţi la o serbare a leng-i- 
karunilor... 

— Credeam că Nafar Ben Şuri a fost la o astfel de 
serbare? Îl întrerupse Halei. 

— Asta nu-i adevărat. Ne-au atacat în timpul nopţii, au 
furat tot ce au putut şi au luat chiar o parte din turmele 
noastre cu ei. Cu prilejul acesta au fost omorâţi şase din 
puţinii oameni care rămăseseră acasă. Între cei morţi se 
află şi singurul meu urmaş, nepotul meu, bucuria şi 
nădejdea bătrâneţilor mele. Când ne-am întors a doua zi, l- 
am văzut întins în faţa mea, cu ochii sticloşi, cu trupul 
însângerat şi cu mâinile încleştate de durere, în sufletul 
meu răsunară două glasuri: Unul striga „sânge pentru 
sânge!”, al doilea „îndurare, îndurare!”. A fost o luptă 
scurtă dar grozavă şi în cele din urmă „îndurarea” 
Dumnezeului nostru milostiv a ieşit învingătoare. Îmi adunai 
oamenii pentru a mă sfătui cu ei şi „şeful” ieşi din casa lui 
înaltă, pentru a lua parte la consfătuirea noastră. Vorbirăm 
mult, apoi el ne făcu cunoscut planul său care ne întări 
voinţa. Se luă hotărârea de a pune capăt cu o singură 
lovitură acestei plăgi a întregului ţinut, care erau izgoniţii. 
Aveam de gând să-i prindem pe toţi, fără să vărsăm sânge, 
apoi să-i trimitem Ministerului de Război, care tocmai caută 
soldaţi pentru Farsistan, unde nu vrea să meargă nimeni 
din pricina climei nesănătoase de la graniţa Indiei. 


LIA 


Trimiserăm deci un sol la Ispahan cu vestea asta şi 
pornirăm în urmărirea izgoniţilor. Când îi ajunserăm din 
urmă, îşi dădură seama că eram mai mulţi la număr decât 
dânşii şi nu mai avură curajul să se împotrivească, aşa că 
lăsară prada în părăsire şi o luară la fugă. Văzând aceasta, 
însoţitorul meu care e de faţă şi eu, ne travestirăm în fachiri 
şi ne luarăm după ei, eu călărind iapa „şefului”, căci în 
vederea scopului pe care îl urmăream, se putea prea bine 
întâmpla să am nevoie de cel mai repede cal al nostru. Când 
făcură un popas, lăsai pe însoţitorul meu împreună cu 
animalele într-un loc ascuns, iar eu mă dusei la ei. Mă dădui 
drept Sallab, al cărui nume îl cunoşteau şi cum, nu e voie să 
goneşti pe un fachir, mă primiră la ei. Cum fachirii sunt 
oameni care nu se îndeletnicesc decât cu lucruri religioase, 
nu se feriră de mine, ca de alţi oameni, aşa că auzii multe. 
Desi erau numai vorbe răzlețe, totuşi putui să înţeleg din 
ele ce se întâmplase. Când se însera, m-am prefăcut că plec, 
dar mă întorsei din nou şi am putut auzi ce vorbeau Nafar 
Ben Şuri cu oamenii săi. Astfel am aflat ce se pusese la cale 
împotriva voastră şi aş fi vrut să vă previn, dar nu 
cunoşteam împrejurimile şi, afară de asta, voi trebuia să fi şi 
ajuns la locul unde urma să vi se dea narcoticul. Când mă 
întorsei din nou, mai aflai că aveau de gând să se folosească 
de armele voastre împotriva noastră. Voiau să ne 
urmărească pentru a ne lua înapoi prada pe care o 
scăpaseră din mână. Venise clipa de care trebuia să mă 
folosesc. M-am prefăcut că nu băgasem nimic de seamă şi 
nu înţelesesem nimic şi am început să vorbesc despre 
„Valea Sacului”. Aveam de gând să-i atragem acolo, fiind 
singurul loc potrivit unde puteam să-i împresurăm în aşa fel 
încât să nu se poată apăra. Nafar Ben Şuri prinse îndată 
cuvintele mele, fără să-şi închipuie ce urmăream şi creierul 
lui începu îndată să lucreze la capcana pe care i-o 
propusesem pentru a-l prinde pe el însuşi. Pentru a-i întări 
încrederea, mă prefăcui că nu ştiu nimic şi îi povestii că în 
drumul meu întâlnisem o ceată de djanicuni. „Aveau vite cu 


ei?” întrebă el. „Nu”. „Câţi erau?” „Vreo câteva sute”. El mă 
crezu şi îşi închipui că ne-am despărţit şi că numai puţini 
oameni rămăseseră la cirezile pe care vroia să le 
urmărească. Planul său i se păru deci uşor de înfăptuit, iar 
eu putui să mă culc liniştit, căci şiretlicul meu avea să 
reuşească. Într-adevăr, în dimineaţa următoare, mi se spuse 
că se luase hotărârea ca djanicunii să fie urmăriţi şi 
împresuraţi în „Valea Sacului”. Aş fi putut pleca, fiindcă îmi 
atinsesem scopul, dar mă mai oprea gândul la voi. Voiam să 
ştiu dacă reuşise atacul plănuit împotriva voastră şi doream 
să vă fim de folos. Între timp veniră izgoniţii care vă 
prădaseră, aducând cu ei tot ce furaseră de la voi. Au fost 
primiţi cu bucurie, dar, după scurt timp, tâlharii trebuiră să- 
şi dea seama că nu se puteau folosi nici de caii, nici de 
armele voastre. Se sfătuiră în grabă şi luară hotărârea de a 
se preface că vor să vă vină în ajutor, până când vor afla 
tainele cailor şi armelor voastre. Cum au precedat, ştiţi şi 
voi; în schimb eu câştigai timp destul pentru a instrui, pe 
djanicunii mei ce aveau de făcut. Plecai călare la ei spre a le 
da instrucţiunile trebuincioase, iar când mă întorsei mă 
aşezai lângă voi. Astfel putui afla că luaţi pe izgoniți drept 
dinaruni şi că aveaţi de gând să le daţi ajutor împotriva 
noastră. Acum ştiam destul şi plecai. De pe înălţimea cea 
mai apropiată, văzui pe Kara Ben Nemsi pe munte şi îi făcui 
un semn, spre a-l preveni. Pentru oameni atât de pricepuţi 
ca voi, acest semn trebuia să fie de ajuns pentru a vă face 
să fiţi prevăzători. Voiam să vă ajut şi nu mă gândeam să vă 
socotesc ca duşmanii noştri. Trebuia să fiţi prinşi împreună 
cu ceilalţi, însă avea să vi se dea îndată drumul. Văzusem că 
şeicul haddedihnilor suferea de o boală pe care o 
cunoşteam foarte bine. E adusă de multe ori la noi de pe 
malurile Tigrului şi Eufratului şi împotriva ei cunosc un leac 
care nu dă greş niciodată. De aceea atrăsesem luarea- 
aminte hagiului unde poate găsi viaţă în locul morţii, dar nu 
ştiu dacă m-aţi înţeles. Ştiam tot; chiar şi faptul că se 
trimiseseră iscoade pe urma noastră. Când ajunsei la 


djanicunii mei, ne grăbirăm să pregătim astfel capcana, 
încât izgoniţii să creadă că noi suntem aceia pe care trebuie 
să-i împresoare. Şi noi avem iscoade, care v-au pândit bine. 
Când aflai locul ultimului vostru popas de noapte, încălecai 
împreună cu însoţitorul meu, spre a vă observa eu însumi. 
Nu ne-am gândit că unuia din voi i-ar putea trece prin gând 
să se abată din drum şi astfel am dat peste voi. 

— Şi aţi întors îndată caii, pentru a o lua la fugă. Pentru ce 
aţi făcut asta? Îl întrebă Halef. 

— Puteam să ne încredem în voi? Întrebă bătrânul şeic, 
zâmbind. 

— Nu. Ai dreptate. Dar acum cum stau lucrurile? Ce 
părere aveţi despre noi? 

„Tatăl” se ridică iar de la locul său, se propti în faţa 
noastră şi răspunse: 

— Ne-aţi prins, însă ne-aţi dat iar drumul. Prin asta aţi 
dovedit încredere şi cinste; nu vreau să fiu mai puţin cinstit 
decât voi. V-am şi dovedit asta. V-am spus că am pregătit 
pentru izgoniți o cursă, în care vor intra. Dacă vă încredeţi 
mai mult în ei decât în noi, atunci toată osteneala noastră a 
fost zadarnică. Nu vă rog să tăceţi şi faptul acesta trebuie 
să vă arate îndeajuns ce părere am despre voi. 

La auzul acestor cuvinte sări şi Halef de la locul său. Îmi 
dădui seama că voia să se lase dus de temperamentul său 
iute, dar se răzgândi şi, întorcându-se spre mine, mă 
întrebă: 

— Ai auzit, Sihdi? Şeicul djanicunilor se dă pe mâna 
noastră şi se încrede cu desăvârşire în onestitatea noastră. 
Voiam să-i spun ce vom face; dar mai bine te las pe tine să i- 
o spui. 

Dădui urmare îndemnului său, mă sculai de jos şi întinzând 
bătrânului mâna, spusei: 

— Te credem. Capcana ta va fi bună şi dacă izgoniţii se vor 
codi să intre în ea, îi vom duce noi. Aş vrea să plec acum cu 
tine la oamenii tăi; însă din clipa asta ne socotim ca 
prietenii şi aliaţii tăi, aşa că nu vrem să ne odihnim, ci să vă 


dăm ajutor ca planul nostru să reuşească şi să scăpaţi 
ţinutul de tâlharii care îl cotropesc. 

— Vreţi într-adevăr să faceţi asta? Întrebă „tatăl”, plin de 
bucurie. 

— Da. De aceea te rugăm să ne spui precis unde se află 
situat „Daraeh-y-Djib”, ca să nu facem vreo greşeală. Dar 
vorbeşte repede, căci trebuie să ne întoarcem la izgoniți, să 
nu prindă vreo bănuială din pricina lipsei noastre prea 
lungi. 

„Tatăl” descrise locurile atât de amănunţit, încât nu mai 
avui nevoie de alte lămuriri. Şi despre capcana în care 
urmau să fie duşi izgoniţii vorbi atât de desluşit, încât acum 
ştiam bine ce aveam de făcut. Apoi ne despărţirăm de el şi 
de însoţitorul său. 

În timp ce călăream alături de Halef prin partea de 
miazănoapte a muntelui, acesta îmi spuse: 

— Acum ştim bine cum stăm cu aceşti mincinoşi şi 
înşelători. Îmi va veni greu să devin şi eu un înşelător. 

— Înşelător? De ce? 

— Fiindcă nu trebuie să le arătăm că ştim tot. Trebuie să 
ne prefacem, să ne purtăm ca prieteni şi asta îmi vine foarte 
greu, Sihdi. Dacă nu mi-e îngăduit să spun ce gândesc, mai 
bine tac. 

— Foarte bine faci, chiar te rog să te conduci după 
principiul ăsta, dar nu numai în privinţa vorbirii. Chiar şi 
faptele tale trebuie să fie ascunse. Prin nici o mişcare şi nici 
o mutră nu trebuie să trădezi că ştii mai mult decât trebuie. 

— Tocmai asta îmi vine foarte greu. 

— E mai uşor decât îţi închipui. Trebuie să te fereşti numai 
de a vorbi prea mult. N-avem nevoie să facem altceva, decât 
să ne purtăm la fel cum ne-am purtat de când am 
descoperit urmele şi nu va fi nevoie să ne prefacem prea 
mult. Nici mie nu-mi place să mă prefac, dar în 
împrejurarea de faţă nu ni se poate lua drept păcat, când 
avem de-a face cu oameni vicleni. Cursa noastră nu te-a 
obosit, Halef? 


Îi pusei această întrebare, fiindcă văzusem că nu se mai 
ţinea drept în şa. La întrebarea mea se îndreptă însă 
repede şi răspunse: 

— Obosit? Eu? Cum poate să mă obosească o cursă 
repede, când asta e cea mai mare plăcere pe care mi-o pot 
închipui când merg călare? Fii atât de bun şi nu te mai 
gândi la boală, acum când începe partea cea mai însemnată 
a aventurii noastre cu izgoniţii. Crezi că voi îngădui „babei” 
să mă reţină de la faptele vitejeşti pentru care avem un 
prilej atât de bun? Vom isprăvi repede cu ticăloşii ăştia, 
poate chiar mâine, de aceea îţi spun: până când nu-i vom 
avea în capcană, nici moartea nu va putea face nimic 
împotriva mea. Şi chiar dacă m-ar dobori, m-aş ridica iar, 
pentru a le dovedi că nu se pot juca cu noi. Haidem, să 
mergem repede la ei! 

După scurt timp înconjuraserăm muntele şi dădurăm de 
urmele izgoniţilor, pe care merserăm până când ajunserăm 
ceata lor într-un loc de unde începea să se întindă un platou 
spre răsărit. Înaintarăm pe acest platou, împreună cu ei, 
fără ca cineva să ne pună vreo întrebare asupra plimbării 
pe care o făcuserăm, lucru care ne convenea perfect. 

După câtva timp apărură mai mulţi, călăreţi, care 
înaintară repede spre noi, când ne zăriră. Nafar Ben Şuri 
călări întru întâmpinarea lor şi vorbi mai multă vreme cu 
dânşii, apoi făcu semn să pornim mai departe. Noii-veniţi se 
puseră în fruntea coloanei pentru a ne călăuzi. 

— Oare ăştia or fi cercetaşii pe care îi aşteptau? Întrebă 
Halef. 

— Fără îndoială, răspunsei eu. 

— De ce nu ne spune şi nouă ce veşti au adus? 

— Lasă-l în pace. Se vede că n-are cugetul curat. Face pe 
supăratul, fără să ştie că această purtare a lui ne convine 
de minune. 

— Dar e nevoie să îngăduim aşa ceva? Nu suntem supuşii 
lui, ci mai mari ca el. El vrea să-i dăm ajutor, aşa că e dator 
să ne spună ce i-au raportat iscoadele. 


— Dacă am mai fi într-adevăr aliaţii lui, bineînţeles că nu 
m-aş învoi cu purtarea sa. Dar acum, când lucrurile s-au 
schimbat, tăcerea sa nu mi-e decât binevenită. Aşadar nu 
trebuie să te simţi jignit, dragă Halef. Pedeapsa care îl 
aşteaptă n-o să mai întârzie mult. 

— Numai faptul ăsta mă face să tac şi să cufund în 
prăpastia mâniei mele mustrarea pe care aveam de gând să 
i-o fac. N-are decât să zacă acolo până în ceasul pedepsei. 

Micul meu hagiu n-avu nevoie să aştepte prea mult, până 
când să poată da satisfacţie onoarei sale jignite. După vreun 
sfert de oră dădurăm peste numeroase urme care veneau 
dinspre miazăzi. Erau ale djanicunilor cu turmele lor. La 
prima vedere ne dădurăm seama că aceste urme erau mai 
vechi de o zi, fapt de mare însemnătate, pe care încă nici 
cercetaşii, nici Nafar Ben Şuri nu-l luară în seamă. Abia 
acum, acesta crezu de cuviinţă să ne spună câteva cuvinte: 

— Asta e răspântia de care v-am vorbit şi, după cum 
vedeţi, am reuşit să ajungem din urmă pe djanicuni. 

Să-i ajungem din urmă! Cât de mult se înşela! Încă de ieri 
trecuseră pe aici şi avuseseră deci timp destul să-i 
pregătească cursa. Ne ferirăm, bineînţeles, să-i spunem că 
presupunerea lui era cu totul greşită. El urmă: 

— Tâlharii şi ucigaşii ăştia, abătându-se spre răsărit, fac un 
ocol care îi va aduce de-a dreptul în mâinile noastre. Dar nu 
vom merge pe urma lor, ci drept spre miazănoapte; le vom 
lua-o înainte şi vom avea timp destul să ocupăm Daraeh-y- 
Djib. 

— Cât mai avem de aici până acolo? Mă informai eu. 

— Dacă ne vom grăbi, vom ajunge încă înainte de a se 
înnopta. 

— Crezi că djanicunii vor veni mâine? 

— În nici un caz mai devreme. 

— Şi unde e ariergarda noastră? 

— Se părea că nu se aşteptase la această întrebare şi făcu 
o mutră stingherită. Pusesem întrebarea, fiindcă ţineam să 


prind în plasă pe toţi izgoniţii deodată, căci nici acei care 
veneau în urma noastră nu trebuia să scape. 

— Nici nu m-am gândit la ariergardă, fiindcă n-avem 
nevoie de ea, răspunse Nafar. 

— N-avem nevoie? Vrei cumva, ca planul tău să fie dat pe 
faţă şi să nu se mai poată înfăptui? 

— De ce să nu se poată înfăptui? 

— Ciudată întrebare! Când trebuie să ajungă ariergarda în 
„Valea Sacului”? 

— Mâine. 

— Şi djanicunii vin tot mâine. O vor vedea şi o vor ataca. 

— Maşallah! Ai dreptate. Asta trebuie s-o împiedicămş 
Sihdi te rog să ne sfătuieşti ce să facem. 

— E numai o singură cale: dinarunii tăi trebuie să ne 
urmeze şi să intre în „Valea Sacului” încă în timpul nopţii. 

— Chiar în vale? 

— Da. 

— Nu în apropierea ei? 

— Nu. Dacă ai fi în stare să faci o asemenea greşeală, aş 
pleca îndată cu şeicul haddedihnilor şi nu v-aş mai însoţi, 
căci în cazul ăsta planul tău atât de frumos ar fi nenorocirea 
noastră. În noaptea asta trebuie să fim neapărat în vale şi 
nu numai în apropierea ei. 

— De ce? 

Mă prefăcui că-mi pierdusem răbdarea şi răspunsei: 

— Se vede că nu vă gândiţi deloc! Dacă vom poposi o 
noapte întreagă în apropierea văii, vom lăsa urme care se 
vor vedea chiar după multe săptămâni şi djanicunii ar 
trebui să fie orbi să nu le vadă; iar după ce le vor descoperi, 
ar trebui să fie nebuni să mai intre în cursă, în schimb, pe 
terenul stâncos al văii nu vor rămâne urme care să poată fi 
descoperite aşa de uşor. În al doilea rând, în vale suntem 
mai apăraţi împotriva frigului nopţii şi, în sfârşit, când se va 
apropia deznodământul, ne vom afla dis-de-dimineaţă la 
faţa locului şi vom putea sta ascunşi, fără ca djanicunii să 
poată bănui cât de aproape le este pieirea. 


Văzui după mutra lui că reuşisem să-l conving. Şi de pe 
feţele oamenilor săi, care auziseră vorbele mele, se putea 
citi că se învoiau cu cele spuse de mine. 

— Recunosc că ai chibzuit bine toate lucrurile, zise Nafar. 
Şi eu mă gândisem cam la fel şi sunt gata să primesc 
propunerea ta. Cercetaşii vor rămâne deci aici şi îndată ce 
va sosi ariergarda o vor conduce în vale. Dar acum să ne 
grăbim, căci în vale se întunecă mai repede decât în 
împrejurimile ei. 

Cercetaşii descălecară, iar coloana porni mai departe; 
Halef şi cu mine în urma ei. Când nu mai puturăm fi auziţi 
de nimeni, Hagi Halef îmi spuse: 

— Sihdi, ai fost mare şmecher. Ţi-ai ajuns scopul, fără să 
spui o singură minciună. Din păcate, oamenii ăştia n-au 
priceput învăţătura pe care le-ai dat-o acum. 

— Ce învăţătură, Halef? 

— Mă mai întrebi? Tu, care ai dat-o? 

— Spune-o, s-o aud şi eu. 

— Şi cel bun şi cel rău pot fi înţelepţi, dar la urma urmelor 
se dovedeşte că tot numai cel bun poate fi într-adevăr 
înţelept. 

— Ce urmează de aici? 

— Nimic mai mult, decât ce-am spus. Cred că asta ajunge. 

— Ia întoarce acum vorbele tale. 

— Sihdi, nu pricep ce vrei. Ştii că nu-mi place să dezleg 
cimilituri. Dacă întorci un lucru, iese pe dos şi mă voi feri să 
spun ceva pe dos. N-ai decât să întorci tu vorbele mele, să 
aud cum sună din gura ta. 

— În nici un caz nu vor ieşi pe dos. Din cuvintele tale 
reiese că adevărata înţelepciune e să fii întotdeauna bun şi 
niciodată rău. Nafar Ben Şuri e foarte mândru de planul 
său pe care îl crede nespus de viclean. Cine i l-a dat însă? 
„Tatăl”. 

— E adevărat. Te-ai uitat în ochii acestui om? 

— Da. 


— Şi eu. În lagărul izgoniţilor, când s-a dat drept fachir, nu 
i-am prea dat atenţie, însă acum mă întreb, dacă am mai 
văzut vreodată ceva atât de frumos ca ochii lui şi astfel mi-a 
venit un gând pe care trebuie să ţi-l spun. 

— Vorbeşte. 

— N-ai să râzi de mine? 

— Nu. 

— În sufletul omului sălăşluieşte sau cerul, sau iadul şi 
ochiul e fereastra prin care priveşte afară fie Allah, fie 
diavolul. Acest „tată” are cerul în sufletul său. De câte ori îşi 
îndrepta privirea asupra mea, mi se părea că Allah se uită 
la mine. Niciodată n-aş fi în stare să fac acestui om, ceva ce 
l-ar putea supăra... Sihdi, dă-mi, te rog, doctoria. 

Ultimele cuvinte veniră atât de neaşteptat, încât îl privii 
buimăcit. 

— Te-am speriat? Mă întrebă el. Nu-i nimic; zău nimic. Nu 
trebuie să fii îngrijorat. Numai, ştii, deodată mi s-a părut că 
nu-mi mai simt gâtul. Îmi este ca şi când capul meu ar pluti 
în aer fără nici un sprijin. Şi totuşi mi-e atât de greu, încât 
mi se pare că o să cadă. 

Asta era un semn rău. După încordarea de până acum 
venea slăbiciunea. Şi eu simţii o apăsare neplăcută în cap şi, 
cu toate că şi mie mi-ar fi prins bine doctoria, i-o dădui 
numai lui Halef. 

Buna noastră dispoziţie se schimbase deodată. Soarele 
dispăruse după munţi şi amurgul se lăsă cu repeziciunea 
obişnuită în acele ţinuturi, întunericul începu să cuprindă şi 
sufletele noastre. Nici un om, oricât de tare de fire ar fi, nu 
se poate sustrage înrâuririi naturii. 

Halef stătea în şa, ghemuit şi cu capul plecat. Şi eu mă 
simţeam nu numai obosit, ba chiar istovit. Vasăzică şi eu 
eram bolnav?! Nu ştiu cum se făcu, dar îmi amintii de 
carnea de berbec pe care o mâncasem în tabăra pretinşilor 
dinaruni. Simţeam că acum n-aş mai fi fost în stare să 
mănânc nici măcar o singură înghiţitură din acea carne. Mă 


înfioram numai la gândul acesta. Era oare un semn?! Cine 
poate să înţeleagă tainele sufletului omenesc? 

Drumul pe care mergeam acum ducea mereu la vale. 
Nafar Ben Şuri, care călărea în frunte, era vădit foarte 
grăbit. Ajunserăm într-o vale îngustă şi după ce o trecurăm 
dădurăm peste un warr, care îmi aminti anumite ţinuturi ale 
Saharei. 

Prin warr se înţelege o suprafaţă de pământ presărată cu 
sfărâmături de stânci; un astfel de warr aveam acum în faţa 
noastră. Spațiile între blocurile mari de stânci erau 
acoperite cu frunze şi tot felul de tufişuri, atât de dese, 
încât cu greu s-ar fi putut trece, dacă n-ar fi fost acolo albia 
secată a unei ape, prin care puturăm ajunge în partea 
cealaltă a warr-ului. 

Aici dădurăm peste o albie mai largă, care se unea cu 
aceea pe care venisem. Nafar Ben Şuri arătă într-acolo şi 
spuse: 

— Ăsta e drumul pe care vor veni djanicunii, iar drept 
înaintea noastră e intrarea spre Daraeh-y-Djib. 

Doi pereţi de stânci, care înainte fuseseră verticali, se 
aplecaseră unul spre altul până când crestele lor se uniseră 
şi formau acum un fel de poartă uriaşă, ce părea că 
ameninţă cu prăbuşirea. Când intrarăm, furăm înconjurați 
de întuneric, cu care ochii noştri trebuiră să se deprindă cu 
încetul, pentru a putea desluşi împrejurimile cele mai 
apropiate. Valea era foarte strâmtă, formată numai din albia 
apei şi pe dreapta un mal ceva mai larg pe care caii noştri 
trebuiră să-şi croiască drumul. Cerul nu-l vedeam decât ca 
o fâşie îngustă. Copitele cailor noştri răsunau cu un zgomot 
infernal între pereţii înalţi ai văii. 

După câtva timp albia deveni mai adâncă şi malul pe care 
mergeam, mai lat, astfel că avurăm mai mult loc. Zărirăm şi 
tufişuri de plante care pentru a creşte n-aveau numaidecât 
nevoie de lumina soarelui. Aerul era greu şi umed, aşa că 
plămânii noştri îl respirau anevoios. Mai târziu pereţii se 
mai depărtară şi atmosfera deveni mai înviorătoare. În 


sfârşit ajunserăm la un loc unde ne puturăm mişca în voie. 
Ajunsesem la capătul „sacului”. 

De fapt, numele „Djib” - însemnând sac - nu era tocmai 
potrivit pentru locul, acesta. Valea semăna mai mult cu o 
butelie cu gâtul îngust şi care se lărgea apoi tot mai mult. 
Denumirea de „sac” era numai într-atât nimerită, că valea 
n-avea nici o ieşire în partea opusă. Acolo era numai un 
perete acoperit cu muşchi, în faţa căruia se deschidea o 
crăpătură adâncă în stâncă. 

Peste această crăpătură existase un pod, dar acum 
văzurăm numai rămăşiţele lui. Se vedea că podul fusese 
distrus de djanicuni, pentru a tăia izgoniţilor orice cale de 
scăpare. Când Nafar văzu aceasta, nu păru deloc 
dezamăgit, ci, dimpotrivă, zise foarte mulţumit: 

— Podul s-a prăbuşit! Ce noroc pentru noi! Când djanicunii 
vor veni mâine nu vor putea să treacă dincolo şi vor fi siliţi 
să se predea. Nu mai avem nevoie să păzim podul şi toţi 
vom putea da ajutor pentru a goni pe duşmani în valea asta. 

Oamenii lui Nafar se arătară foarte încântați de această 
perspectivă, numai noi nu luarăm parte la bucuria lor. La 
oprire, Halef mai mult căzuse de pe cal, decât descălecase. 
Îl sprijinii cu braţul îşi îl dusei la un loc pe care îl socotii cel 
mai bun pentru popas. L-am culcat şi drept pernă, i-am pus 
o şa sub cap şi l-am învelit atât cu pătura lui cât şi cu a mea, 
văzându-l cum tremura de frig şi clănţănea din dinţi. Părea 
că-şi istovise toate puterile. Nu apucasem să-l învelesc bine, 
când aruncă păturile la o parte, se ridică în capul oaselor şi, 
privindu-mă speriat, cu ochii holbaţi, mă întrebă: 

— Sihdi, suntem nevoiţi să rămânem aici? 

— Da, răspunsei eu. 

— Toată noaptea? 

— Da. 

— Atunci am să mor. Simt că nu voi putea rămâne aici şi 
că-mi voi pierde viaţa dacă nu plecăm. 

— E cu neputinţă să ne întoarcem. 

— Atunci să mergem înainte. 


— Podul a fost nimicit. 

— Dar crăpătura e îngustă şi avem cai cu care putem sări 
peste ea. 

— Halef! Strigai speriat. Asta ar fi curată nebunie! 

Îşi strânse buzele şi încleşta pumnii, ca şi când ar fi vrut 
să-şi adune toate puterile şi reuşi încă o dată să-şi înfrângă 
slăbiciunea. Se ridică, se apropie de crăpătură, acolo unde 
fusese podul şi măsură cu privirea depărtarea până la 
marginea opusă. Apoi se întoarse spre mine şi spuse: 

— Sihdi, ascultă-mă. E poate cea din urmă rugăminte pe 
care ţi-o fac în viaţa asta. le-am minţit fiindcă nu voiam să 
te neliniştesc. Boala mea e mai grea decât îţi închipui. Am 
luptat din răsputeri împotriva ei, fără să-ţi spun nimic. Dar 
acum puterile m-au părăsit şi mai am tocmai atât cât îmi 
trebuie să fac săritura până dincolo de crăpătura asta. 
Acolo mă voi prăbuşi şi tu trebuie să îngrijeşti de mine. Vrei 
să faci săritura împreună cu mine? 

— Halef, dragul meu Halef! Strigai eu, plin de îngrijorare. 

— Nu mă face să vorbesc mult, căci asta mi-ar răpi şi 
ultima rămăşiţă de putere, de care am nevoie. Prin 
trecătoare nu ne putem întoarce, căci am pierde prea mult 
timp şi nici izgoniţii nu ne-ar lăsa să plecăm. Dacă vom 
rămâne, însă, aici, atunci sunt pierdut. Singur nu pot pleca. 
Sihdi, mai ţii la mine? 

— Mai mult ca oricând, scumpul meu Halef. 

— Atunci aminteşte-ţi de grozava săritură peste 
„Crăpătura Trădătorului”, pe care ai făcut-o odinioară pe 
spinarea minunatului tău „Rih”. Assil e tot atât de bun la 
sărituri ca şi tatăl său şi crăpătura asta nu e aşa de mare ca 
cea de atunci. 

Îi luai faţa în mâini, îl sărutai şi îl privii drept în ochi. Din 
expresia acestora îmi dădui seama că era hotărât la orice şi 
că, într-adevăr, viaţa îi era în joc. Trebuia deci să-l salvez. 

— Ai să te poţi ţine bine în şa? Îl întrebai eu. Măcar timp 
de două minute? 

— Îţi jur pe Allah că da, Sihdi. 


— Bine. Atunci să încercăm. Rămâi liniştit pe loc. Voi face 
pregătirile trebuincioase. 

Izgoniţii erau ocupați cu îngrijirea cailor şi cu pregătirile 
de odihnă aşa că nu ne dădeau nici o atenţie. Pusei şaua pe 
Barkh, legai păturile la locul, lor şi examinai cu mare 
băgare de seamă tăria chingilor. În timp ce făceam aceasta, 
Halef spuse: 

— Sihdi, n-avem mult loc pentru cai de unde să ia avânt. 
Spune-le, despre ce e vorba: au să te înţeleagă. 

Condusei armăsarii până la marginea crăpăturii, astfel că 
erau cu capetele deasupra ei şi, dezmierdându-i, le spusei: 

— Natt, natt! 

— Adică săriţi, săriţi! 

Ridicară cozile, ciuliră urechile şi traseră adânc aerul pe 
nările deschise larg. Ştiau ce înseamnă cuvântul natt şi ce 
aveau de făcut. 

— Cine sare întâi? Întrebă Halef. 

— Tu. Însă bagă de seamă, căci pe marginea de dincolo 
stânca e acoperită, cu un strat de pământ şi lemn putred. 
Barkh va aluneca, dacă ajunge numai cu picioarele 
dinainte. Ţine biciul în mână pentru orice împrejurare şi să 
nu te uiţi speriat înapoi, dacă voi găsi că e nevoie să trag un 
foc de armă în aer, pentru a-i da avântul trebuincios. 

— N-are să fie nevoie de asta. Vei sări îndată după mine? 

— Îndată ce voi vedea că ai ajuns bine dincolo şi îmi vei fi 
făcut loc. Mai înainte nu. 

— Pot să pornesc? Acum? 

— Da. 

— Allah să ne ajute! Mă gândesc la Hanneh, căreia i-am 
dat inima mea şi la Kara Ben Halef, fiul meu, mândria şi 
nădejdea vieţii mele. Sihdi, noi vom rămâne întotdeauna 
împreună, fie în viaţă, fie în moarte. Ai fost şi eşti prietenul 
meu; îţi mulţumesc pentru asta, Sihdi. Acum fă-mi loc, căci 
pornesc. În spatele taberei noastre era cu desăvârşire 
întuneric. În faţă mai era numai o lucire slabă a amurgului, 
iar deasupra cerul, aşa că lumina abia ajungea pentru a 


putea recunoaşte marginea opusă a crăpăturii, în care ne 
aştepta poate moartea. 

Halef luă puşca pentru a o atârna pe spinare, dar eu i-o 
luai din mână şi spusei: 

— Las-o, să nu te încurce. Am s-o iau împreună cu ale 
mele. 

— Dar tu mai ai două, se împotrivi el. 

— Nu face nimic. Nu sunt atât de bolnav ca tine şi Assil 
Ben Rih al meu sare mai bine ca Barkh al tău. Aşadar 
trebuie să-ţi mai iau din povara ta. 

Când văzui că totuşi nu voia să se supună, îi tăiai orice 
împotrivire, luai caii de hăţuri, spre a-i duce cât mai 
departe înapoi în trecătoare, de unde să-şi poată lua avânt. 

Când Nafar Ben Suri văzu asta, mă întrebă: 

— De ce părăsiţi locul vostru cel bun? Vreţi să dormiţi mai 
în fund, unde aerul e mult mai greu de respirat? 

— Nu, răspunsei eu; dar vrem să vă arătăm ce va trebui să 
faceţi mâine, dacă vreţi să-i prindeţi pe djanicuni. 

— Să ne arătaţi? În ce fel? 

— Vom trece călare peste crăpătura asta. 

— Aşa ceva nu-i cu putinţă. O astfel de săritură nu poate 
face nici un cal. Numai un nebun s-ar încumeta s-o facă şi 
ar merge la moarte sigură. 

— Ne bizuim pe ocrotirea lui Allah, dar nebuni nu suntem. 
Ceea ce vi se pare cu neputinţă cu caii voştri, o putem face 
cu ai noştri. Faceţi loc şi niciunul din voi să nu ni se pună în 
cale sau să ne împiedice cu vreo mişcare, căci l-am dobori la 
pământ. 

— Dar, Sihdi, îţi spun încă o dată, că veţi cădea neapărat în 
prăpastie... 

— Taci, îi curmai vorba, cu asprime. N-ai voie să ne spui 
NIMIC. 

Aveam de gând să-l zăpăcesc cu tonul meu aspru, astfel ca 
să nu facă nici un pas şi nici o mişcare şi reuşii. O dată 
porniţi pentru săritură, orice piedică ne-ar fi putut costa 
viaţa. Dacă ar fi fost deştept, s-ar fi întrebat care e motivul 


faptei noastre atât de îndrăzneţe şi ar fi înţeles că planul 
nostru era să ne despărţim de el şi de oamenii săi. Însă 
încercarea noastră i se păru atât de grozavă, încât de 
spaimă nici nu mai fu în stare să judece. 

— Închipuiţi-vă, oameni buni, strigă el tovarăşilor săi, 
oaspeţii noştri au de gând să sară peste crăpătura de colo! 
Asta e o îndrăzneală fără seamăn. 

Toţi răspunseră cu strigăte de uimire pe care nu le luarăm 
în seamă. Halef încălecase pe Barkh. Ţinând biciul în mână, 
mă privi cu un zâmbet plin de încredere şi spuse: 

— Sunt gata. Armăsarul meu mă va ierta, dacă de data 
asta va căpăta o lovitură de la mine, dar prin asta voi salva, 
poate, atât viaţa lui cât şi pe a mea. Să pornesc? 

— Aşteaptă să fac drum liber şi te rog încă odată să nu te 
sperii şi nici să nu te uiţi înapoi, dacă va fi nevoie să trag un 
foc de armă. 

Bineînţeles că totul se petrecea mult mai repede decât mi- 
e cu putinţă să povestesc. Aruncai încă o privire 
cercetătoare spre Halef. 'Ținuta lui era bună, căci pe faţă i 
se putea citi o încredere atât de mare, ca şi când o 
nereuşită a săriturii ar fi fost cu neputinţă. Aruncai două din 
arme pe spinare, a treia o păstrai în mână, gata să trag, 
sării în şa şi făcui pe Assil să joace în direcţia crăpăturii, 
încât puţinii izgoniți care mai erau în drum, trebuiră să se 
dea la o parte. 

— Ileri! 

— Înainte! Strigai apoi lui Halef. 

— Cu Dumnezeu înainte! Răspunse el. Sări, sări, Barkh! 

Spunând aceste cuvinte, îşi îndemnă calul, care ştia acum 
ce avea de făcut. Zbură cu atâta iuţeală înainte, încât nu 
mai putui deosebi una de alta loviturile copitelor pe 
pământ. Am fost cuprins de un simţământ cum nu-l mai 
avusesem niciodată şi poate nu l-aş fi avut nici de astă dată, 
dacă Halef n-ar fi fost atât de bolnav şi istovit. Toată fiinţa 
mea părea să se concentreze într-un singur strigăt de 
ajutor. 


Deodată Barkh se încordă... fiecare muşchi al lui părea să 
fie un arc încordat... acum plutea deasupra prăpastiei şi... 
în sfârşit, prinse dincolo pământ... cu toate patru 
picioarele... Îmi venea să ţip de bucurie... dar... deodată 
picioarele dinapoi îi alunecară pe marginea crăpăturii... 
alunecară tot mai mult... Halef recunoscu grozava 
primejdie... lovi cu biciul în coasta armăsarului... acesta voi 
să sară înainte, însă nu reuşi decât să zgârie cu copitele 
stânca alunecoasă de pe care se desfăcuse scoarţa de 
pământ înşelătoare... Nu mai era nici o scăpare; amândoi 
trebuiau să se prăbuşească în prăpastie, călăreţul şi calul, 
dacă focul meu de armă nu va fi de folos! Trăsei şi bubuitul 
împuşcăturii se răsfrânse de zece, de o sută de ori mai 
puternic în pereţii stâncoşi... Era ca şi când acest bubuit 
avu darul să împingă calul dinapoi... Sau era minunata 
prezenţă de spirit a lui Halef? El trase picioarele în sus, 
puse amândouă mâinile pe grumazul armăsarului şi se 
aruncă înainte pe lângă capul animalului, reuşind să ajungă 
astfel pe pământ. Calul, astfel descărcat de povara lui şi 
aflându-se sub încordarea cea mai mare pricinuită de 
împuşcătura mea, putu, în sfârşit, să prindă bine marginea, 
făcu câteva sărituri înainte, apoi rămase locului, tremurând 
din tot trupul. Halefîl urmă clătinându-se... apoi se 
întoarse... ridică braţul pentru a-mi face un semn şi... se 
prăbuşi atât de brusc la pământ, ca şi când ar fi primit o 
lovitură puternică. 

Nu cred să mai fi respirat vreodată în viaţa mea atât de 
adânc şi de uşurat ca în clipa aceea. 

Izgoniţii rămăseseră nemişcaţi, ca înlemniţi de spaimă; dar 
deodată începură să scoată nişte strigăte sălbatice, care, 
din pricina ecoului, răsunară ca şi cum n-ar fi ieşit din gură 
de om. Săriră încolo şi încoace, mişcară braţele în aer şi se 
purtară ca nişte nebuni. 

— Tăcere! Faceţi loc! Zbierai la ei cât putui, căci numai 
vorbindu-le pe tonul acesta puteam să mă fac ascultat. 


— Rămâi, rămâi aici! Strigă Nafar Ben Şuri. Doar ai văzut 
cu ochii tăi că te pândeşte moartea cea mai grozavă. 

— N-ai văzut că moartea asta nu-i chiar aşa de sigură cum 
spui?! Răspunsei eu. Faceţi loc! Băgaţi de seamă! 

Mânând calul în mijlocul lor, îi silii să se împrăştie şi să-mi 
lase drum liber. Apoi dezmierdai gâtul calului şi îi vorbii 
liniştit: 

— Jatib, ia Assil, jatib! 

— Sări, Assilul meu, sări! 

Ştia pe prietenul său Barkh dincolo şi înţelese cuvintele 
mele, aşa că nu mai avu nevoie de alt îndemn. Auzii cum 
trase aerul în piept şi mă ridicai în scări pentru a-l uşura. 
Făcu cele câteva sărituri de avânt cu o preciziune calmă şi 
minunată, apoi ultima opintire exact la marginea prăpastiei, 
peste care zbură ca gândul. Mai merse apoi patru, cinci 
paşi şi, fără a fi nevoie să-l strunesc, se opri lângă Barkh. 

Făcuse săritura cu o uşurinţă atât de uimitoare, încât 
izgoniţii de pe malul celălalt rămaseră tăcuţi de 
surprindere. Descălecai, pusei armele la o parte şi strânsei 
capul minunatului animal la pieptul meu. Assil merita să-i 
spun lui întâi câteva cuvinte de mângâiere şi mulţumire; 
apoi trebuii să mă îngrijesc de Halef. 

Zăcea întins la pământ şi nu se mişca. Îşi pierduse 
cunoştinţa, dar nu de frică, ci din pricina încordării 
supraomeneşti a tuturor puterilor sale. Venise clipa istovirii 
desăvârşite, de care mă temeam. 

Ce era de făcut? Deodată auzii un glas slab care mă striga: 

— Sihdi,... Sihdi! 

Venea din dosul unui pom mare. 

— Cine mă strigă? Întrebai eu. 

— Eu; şeicul djanicunilor. 

— Peder? - „Iatăl”? 

— Da. Nu pot să ies la iveală, căci, cu tot întunericul, ar 
putea să mă vadă izgoniţii. Vino tu încoace. 

M-am dus la el şi l-am găsit îmbrăcat tot ca fachir, aşa cum 
îl văzusem înainte. 


— Chiar tu eşti, zisei eu. Cum se face că ai ajuns aici? Doar 
noi am călărit foarte repede şi pe drumul cel mai scurt. 

— Noi am mers şi mai repede, pe un drum care n-a fost 
mai lung ca al vostru. Voiam să ajung înaintea voastră, 
pentru a închide capcana încă astă-seară. Atât aici cât şi la 
intrarea văii am postat santinele care îmi raportează tot ce 
se întâmplă. V-au văzut venind şi după trecerea voastră au 
ocupat aşa de bine valea, încât nici un izgonit nu poate 
scăpa fără voia noastră. 

— Trebuie să-ţi atrag atenţia că încă în noaptea asta va 
veni şi ariergarda. 

— Îţi mulţumesc pentru ştirea asta şi voi lua măsurile 
trebuincioase. Eu m-am postat aici, pentru a vedea 
dezamăgirea izgoniţilor când nu vor mai găsi podul. 
Uitasem să-ţi spun că-l nimicisem. Era de presupus că, 
împreună cu şeicul haddedihnilor, vei rămâne la ei în vale 
până mâine dimineaţă, pentru a te despărţi apoi pe 
nesimţite şi a veni la noi. Ai plecat însă chiar acum şi într-un 
chip pentru care nu găsesc cuvinte destule de admiraţie. 
Sihdi, nu v-aţi gândit deloc la moarte? 

— Ba da şi tocmai pentru că ne-am gândit, ne-am 
încumetat să facem săritura pe care ai văzut-o. Era vorba 
de salvarea lui Halef, care n-ar mai fi putut rămâne dincolo 
până mâine dimineaţă, aşa că am fost nevoiţi să facem 
saltul. 

— A fost mai mult decât o faptă îndrăzneață, mult mai 
mult. Până în clipa asta am socotit ca o ruşine faptul că ai 
fost în stare să ajungi din urmă cu armăsarul tău pe 
renumita iapă a „şefului”, dar acum, după ce am văzut ce 
puteţi face cu caii voştri, recunosc că nu e ruşine de a fi 
învins de voi. Şi pentru mine a fost o clipă îngrozitoare, 
când l-am văzut pe Hagi Halef atârnând la marginea 
prăpastiei. Săritura pe care a făcut-o şi împuşcătura ta l-au 
salvat. Apoi, când te-am văzut gata să-l urmezi, mi s-a 
strâns inima de groază. Îmi venea să-ţi strig să te opreşti, 
dar nu-mi era îngăduit să-mi trădez prezenţa. Apoi te-am 


văzut zburând peste prăpastie, cu atâta uşurinţă şi 
siguranţă, încât rămăsei înmărmurit. 'Totul a durat numai o 
clipă, dar am avut viziunea unei ţări străine şi îndepărtate 
pe care o numim „Viitorul”. Erai „Apusul”, care venea spre 
mine, plutind în aer, călare pe un cal al „Răsăritului”. 
Prăpastia dintre noi dispăruse şi tu veneai, aducând în zbor 
„creştinismul”. Îţi urez bun-venit! „Răsăritul zace 
neputincios la picioarele noastre, ca şi trupul lui Halef. Dar 
noi îl vom trezi şi iubirea noastră îi va aduce salvarea. 

Mă strânse la piept şi mă sărută. Răspunsei cu adâncă 
bucurie la îmbrăţişarea lui, desi era îmbrăcat ca fachir şi nu 
tocmai curat. Apoi el urmă: 

— Acum dă-mi voie să îngrijesc de Halef. Mă duc să dau 
câteva porunci, dar mă voi întoarce repede. 

Plecă. De partea cealaltă a prăpastiei răsunară glasurile 
izgoniţilor care mă strigau, dar nu le dădui nici un răspuns, 
nemaivoind să am de-a face cu ei. Presupuneam că 
djanicunii vor avea oameni destui pentru a isprăvi uşor cu 
dânşii. 

Halef zăcea tot atât de nemişcat, cum căzuse. Respirația îi 
era prea slabă pentru a-i putea ridica pieptul, iar pulsul 
abia i-l simţeam, îl strigai pe nume, apropiindu-mi gura de 
urechea lui dar nu mă auzi. Braţele şi picioarele îi atârnau 
fără vlagă. Nu mai era energicul şi vioiul Hagi Halef, căruia 
îi plăcea atât de mult să se numească „cel mai mare erou al 
Răsăritului”. Văzându-l în starea asta, nu mă mai gândii la 
mine, deşi îmi simţeam şi eu capul greu şi creierul 
înceţoşat. 

Pederul - cum îl vom numi de azi înainte - se întoarse cu 
câţiva oameni de ai lui. Mă aşezasem lângă Halef; când 
încercai să mă ridic, îmi veni atât de greu, încât trebuii să 
mă sprijin în mâini. Câţiva djanicuni îl ridicară pe Halef de 
jos, alţii apucară hăţurile cailor, iar şeicul mă luă de mâini 
şi-mi spuse: 

— Şeful” vă roagă să fiţi oaspeţii săi. l-am trimis un curier 
să ştie că veniţi. 


— E departe? Întrebai eu. 

Pesemne că vocea slabă cu care îi pusesem întrebarea 
asta, îl făcuse atent, aşa că zise: 

— Eşti cumva şi tu bolnav? 

— Mă simt tare obosit. 

— Ai pete pe trup? 

— Da, pe piept. 

— Dumnezeule mare! Şi în starea asta aţi îndrăznit să 
faceţi o săritură ca cea de adineauri?! Enormă imprudenţă. 
Aproape cu neputinţă. 

Încercai să glumesc: 

— Mi-ai spus că ai văzut în mine „Apusul”, iartă-l dacă vine 
bolnav la voi. 

Îmi strânse mai cu putere mâna pe care o ţinea într-a lui şi 
spuse: 

— Cunosc boala voastră; e foarte molipsitoare; dar nu ne-o 
aduceţi pe furiş şi cine nu ne înşală se poate bizui pe noi. 
Vino, omule drag, îţi voi fi ca un frate. 

Sub pomii printre care înaintam, era atât de întuneric, 
încât nu puteam vedea nici mâna înaintea ochilor. Pederul 
mă conducea, cunoscând bine locul. Totuşi îmi venea din ce 
în ce mai greu să merg; de multe ori mă poticneam şi mă 
clătinam, iar Pederul mă cuprinse cu braţul de mijloc, 
pentru a mă putea sprijini mai bine. 

Nu ştiu cât am mers, căci pierdusem noţiunea timpului. În 
sfârşit ajunserăm la marginea pădurii. Cerul era înstelat, 
iar la picioarele noastre se întindea o pajişte cu iarbă 
moale. La plecarea din vale rămăseserăm cei din urmă, aşa 
că acum eram singuri. Nu ştiam unde era Halef şi caii. Când 
întrebai pe Peder de ei, acesta îmi răspunse: 

— Să n-ai nici o grijă. Pe prietenul tău, precum caii şi 
armele, îl vei găsi la „şef”. 

Doamne! Armele le uitasem cu desăvârşire la plecare! 
Abia acum îmi adusei aminte că după ce făcusem saltul 
peste prăpastie, le aruncasem deoparte. Din această 


scăpare din vedere îmi dădui seama că şi boala mea era mai 
înaintată decât îmi închipuiam. 

Mă oprii în loc, căci picioarele începuseră să-mi tremure. 

— Ce-i cu tine? Întrebă Pederul. Îţi vine greu să mergi? 

— Nu e vorba nici de greu, nici de uşor. Nu mai pot merge 
deloc. Lasă-mă să mă odihnesc câteva clipe. 

Mă cuprinse cu braţul pentru a mă ajuta să mă aşez. Dar 
nici asta nu-mi mai fu cu putinţă, căci a trebuit să mă culc 
de-a binelea şi ochii mi se închiseră. Apoi nu mai putui să-mi 
dau seama ce se întâmpla cu mine. Eram ca în vis şi auzeam 
din când în când vocea blândă şi plină de îngrijorare a 
Pederului. Îmi vorbea mie, vorbea şi cu alţii; dar îl auzeam 
ca de la o depărtare mare de tot. 

Apoi mi se păru că plutesc prin aer, că aud sunete ciudate 
şi nedesluşite. Mai târziu avui impresia că nişte mâini de 
femeie le apucă pe ale mele şi le ţine multă vreme într-ale 
ei. Apoi simţii atingerea unor buze pe mâna mea. Vrui s-o 
retrag, dar n-avui puterea să mă mişc. Cine era oare lângă 
mine? Auzeam numai un glas care se ruga. Aş fi vrut să 
întreb, dar nu reugşii să pronunţ nici măcar un singur 
cuvânt. Deodată simţii că mi se deschid ochii şi zării 
înaintea mea faţa frumoasă şi gravă a unei femei. Avea 
înfăţişarea unei madone. Ochii îi erau negri, cu sclipiri pline 
de lumină şi căldură. Mi se părea că mai văzusem cândva 
faţa asta încântătoare, care se lumină deodată de un 
zâmbet nespus de frumos. Auzii cuvintele: 

— Mă recunoşti, Sihdi? Sunt Şacara pe care ai scăpat-o 
odinioară de la moarte. 

Am vrut să răspund, dar nu am fost în stare, căci scosei 
numai nişte sunete fără nici un înţeles. Ea urmă: 

— Sunt fata care a mâncat la Amadijah mătrăgună. Mâna 
ta mi-a redat viaţa. Îţi mai aduci aminte? 

Mişcai pleoapele pentru a-i arăta că înţelesesem cuvintele 
ei, dar nu eram în stare să vorbesc. Ea îmi puse mâna pe 
frunte şi spuse: 


— Boala te împiedică să vorbeşti; însă mângâie-te, căci 
Dumnezeu e îndurător. Nu ne va pricinui grozava întristare 
de a te lăsa să mori aici. „Şeful” s-a rugat pentru voi şi cerul 
îi va asculta ruga. lată-l, vine. Îl vezi? 

Ea îmi puse întrebarea asta, dar ochii mi se închiseseră 
din nou şi n-am fost în stare să-i redeschid; auzii însă paşi 
care se apropiau. 

— Nu şi-a revenit încă în simţiri? Auzii pe cineva întrebând 
pe Şacara. 

Era acelaşi glas bărbătesc, plin şi sonor, pe care îl mai 
auzisem o dată. 

— A deschis ochii şi s-a uitat la mine, dar n-a putut să 
vorbească, răspunse ea. 

— Te-a recunoscut? 

— Cred că da. 

— Vasăzică a căzut iar în nesimţire. Pe dânsul nădăjduiesc 
să-l pot scăpa. Din nefericire nu pot spune acelaşi lucru şi 
de însoţitorul lui. Sărmanul e pe moarte. 

Atunci auzii deodată glasul tare şi mânios al lui Halef: 

— Pe moarte? Tovarăşul lui?! Vasăzică eu? Aţi crezut, 
poate, că dorm? M-am trezit chiar în clipa asta şi am auzit 
ce aţi spus. Nu sunt pe moarte! Nu! Nu! Sunt Hagi Halef 
Omar Haddedihnul din tribul sammarilor! Toată lumea mă 
cunoaşte şi nici nu vreau să ştiu de moarte! De aceea e cu 
neputinţă ce spuneţi voi! Nu sunt pe moarte... nu... pe 
moarte... nu, nu... pe moarte! 

Auzeam cuvintele lui Halef, dar nu ştiam unde era culcat. 
Îmi venea să-i pun o întrebare, dar nu găsii puterea 
trebuincioasă. Mi se părea că plutesc iar în aer, în depărtări 
mari şi în urechile mele răsunau mereu cuvintele: „Pe 
moarte! Pe moarte!” 

Nu ştiu cât timp am zăcut în nesimţire, dar deodată am 
fost iar în stare să deschid ochii, deşi simţeam o greutate 
mare care îmi apăsa pleoapele. Eram tare istovit şi când 
încercai să mişc capul îmi trebui mult timp să-l întorc într-o 
parte. Stăteam cu gura căscată şi - lucru ciudat - mi se 


părea că era firesc să o ţin deschisă. Nici nu-mi trecu prin 
gând s-o închid. Şi cu toate acestea, îmi dădeam limpede 
seama, că asta era una din manifestările bolii. 

În sfârşit putui să văd unde mă aflu. Era o încăpere înaltă, 
luminoasă, văruită în alb, ai cărei pereţi păreau să fie făcuţi 
din cărămizi mari. Pereţii lăturalnici n-aveau nici o 
deschizătură, dar în cel din fund era o uşă mare cu două 
canaturi; o raritate pentru ţinutul în care ne aflam. În 
partea din faţă erau două coloane, care formau cu pereţii 
trei arcuri mari, prin care puteau intra cu prisosinţă aerul 
şi lumina. Într-un colţ al încăperii eram culcat eu, iar în altul 
Halef, cu picioarele spre uşă, astfel ca razele soarelui să nu 
ne bată de-a dreptul în ochi. De-a lungul peretelui din fund 
erau înşirate plante înflorite şi, după cum aflai mai târziu, 
fuseseră puse acolo pentru desfătarea privirilor noastre. În 
partea dreaptă, unde eram culcat eu, se afla un fotoliu 
mare, care avea forma unui tron şi era aşezat într-o 
adâncitură a zidului. În faţa lui era întins un covor, iar de-o 
parte şi de alta perne persane. Dedusei din astea că nu mă 
aflam într-o odaie obişnuită. Mai târziu aflai că „şeful” 
chema aici la sfat pe bătrânii tribului. Era o mare favoare 
pentru noi că ne adăpostise în sala asta. Pe pereţi erau 
scrise versete, pe care însă nu le citii. Puteam să gândesc, 
dar nu eram în stare să transform semne scrise în idei. 

Paturi nu existau, însă culcuşurile noastre erau de o 
curăţenie neobişnuită în ţara asta. Perne moi fuseseră 
aşezate una peste alta şi erau atât de numeroase, încât mai 
multe persoane ar fi putut sta culcate una lângă alta. 
Păturile din păr de cămilă erau atât de fine şi uşoare, încât 
păreau de mătase. Halef stătea culcat, tăcut şi nemişcat. 
Faţa lui era atât de uscată, încât părea a fi a unui mort. 
Lucru ciudat: înfăţişarea lui nu era câtuşi de puţin 
neliniştită. Era asta, oare, încredere în salvarea lui, sau o 
nepăsare care se observă de multe ori la bolnavi? 

Aproape de uşă şedea Şacara, în mijlocul plantelor. Era 
îmbrăcată într-un veşmânt alb, iar vălul îl dăduse pe spate. 


Părul ei negru atârna în cosiţe lungi. Degetele ei atingeau 
uşor coardele unei harfe. Era o adevărată poezie. 

Un medic european ar fi îngăduit oare să se cânte în 
apropierea unor oameni grav bolnavi? Probabil că nu. Dar 
sunetul harfei e cel mai apropiat de sunetele naturii şi nu 
poate fi decât plăcut pentru un bolnav. Şacara nu era o 
artistă mare şi cânta numai melodii naive şi uşoare, dar 
tocmai acestea avură o înrâurire binefăcătoare asupra 
noastră. De aceea, când încetă, îi spusei: 

— 'Te rog, cântă mai departe. 

Scosesem aceste cuvinte aproape fără voinţa mea şi eram 
eu însumi uimit că fusesem în stare să vorbesc iar. Fata se 
apropie repede, se aşeză jos lângă mine şi spuse: 

— Slavă Domnului! Ţi-am auzit glasul! Mă vezi? Înţelegi ce 
vorbesc? 

— Da, răspunsei eu. 

— 'Te afli în casa „şefului”. El doreşte să te îngrijesc. Tu îmi 
dai voie? 

— Da. 

— Ai vreo poruncă pentru mine? 

— Nu, niciodată. 

— De ce nu? 

— Pentru tine voi avea numai rugăminţi, niciodată porunci. 

La auzul acestor cuvinte îmi luă mâna, mă privi lung în 
adâncul ochilor şi spuse: 

— Eşti tot atât de bun cum te-am cunoscut odinioară. 
Spune, effendi, ce parfum îţi place mai mult? 

— Cel de viorele. 

Îmi sărută mâna, se ridică de jos şi ieşi repede din odaie. 
De ce mă întrebase oare de parfumul meu favorit? Pricina 
aveam s-o aflu, din nefericire, prea curând. O bănuiam, dar 
gândurile mele erau încă prea slabe, pentru a o putea ghici. 
Lângă Halef fuseseră aşezaţi o mulţime de trandafiri, pe 
când lângă mine nu era nici o floare. Nu mă întrebai de ce. 

Deodată mă simţii cuprins de fiori atât de puternici, ca şi 
când aş fi fost îngropat în zăpadă sau gheaţă. Îmi adusei 


aminte de petele de pe piept, care acum se întinseseră 

peste tot trunchiul, cuprinzând şi braţele. Descoperirea 
asta făcu să mi se înfierbânte capul, pe când trupul era 
cuprins de un frig de moarte. 

Văzui pe Peder intrând şi apropiindu-se încet de locul 
unde zăcea Halef. Nu mai era îmbrăcat în veşminte de 
fachir, ci în pantaloni albi şi o haină care îi ajungea până la 
genunchi, strânsă la brâu cu o eşarfă albastră. În loc de 
cuțite şi pistoale, avea la brâu câţiva trandafiri de Şiraz. 
Părul său mătăsos şi argintiu era pieptănat peste cap şi îi 
atârna până la umeri. Faţa lui era impunătoare şi plină de 
bunătate şi se vedea că purta pe bună dreptate numele de 
Peder - Tatăl. 

Privi pe Halef cu luare-aminte, îngenunchie lângă dânsul şi 
îi vorbi, însă nu primi nici un răspuns. Văzând aceasta, îi 
frecă faţa şi îi luă mâinile pentru a le mişca. Dar nici de astă 
dată micul Halef nu dădu vreun semn de viaţă. Apoi Pederul 
veni la mine şi văzându-mă cu ochii deschişi se aşeză jos şi 
mă întrebă: 

— Mă vezi, Sihdi? 

— Da, răspunsei eu. 

Îşi îndreptă privirea limpede asupra mea, ca şi când ar fi 
vrut să-mi pătrundă până în adâncul sufletului şi urmă: 

— Nu te doare capul când îţi vorbesc? 

— Ba da, însă mai puţin. 

— Atunci vom vorbi numai ce e neapărat nevoie. Cunosc 
boala asta şi ştiu că n-ai să mori din pricina ei, dacă nu se va 
ivi vreo înrăutăţire neprevăzută. În noaptea trecută v-am 
dat la amândoi de mai multe ori leacul nostru, dar tu nu ştii 
nimic, căci amândoi eraţi lipsiţi de cunoştinţă. Nu încape 
nici o îndoială că leacul îşi va face efectul. 

— Şi la Halef al meu? 

El şovăi să-mi răspundă, aşa că-l rugai: 

— Spune-mi adevărul. Sunt bărbat şi trebuie să-l cunosc. 

Făcu din cap un semn de încuviinţare şi zise: 


— Dacă în locul tău ar fi altcineva, m-aş gândi să-l cruţ, 
însă ţie îţi sunt dator cu adevărul. Vei cădea într-un somn 
adânc şi greu, iar când te vei trezi sufletul prietenului tău 
se va despărţi de trupul său. Asta e ce trebuie să se 
întâmple după toate prevederile omeneşti. Poate îşi va mai 
reveni de câteva ori în simţiri pentru câteva clipe, apoi va 
adormi, spre a nu se mai deştepta decât în clipa morţii. Aşa 
cred că se va întâmpla. Nădăjduiesc însă că Dumnezeu, 
care e iubirea atotputernică, ştie mai bine ce va fi. Acum 
spune-mi şi tu adevărul. Te-ai speriat? 

— Îţi mulţumesc pentru sinceritatea ta. Ea îmi dovedeşte 
că nu mă socoteşti un om slab de fire. Halef nu trebuie să 
moară. Dumnezeu ne va ajuta. 

— Dacă avem credinţă, atunci ne va trimite, poate, pe 
îngerul însănătogşirii. 

— Sunt încredinţat de asta. Dar nu trebuie să ne bizuim 
numai pe acest înger şi să nu facem nimic, ci trebuie să dăm 
şi noi un ajutor. Lasă-mă să mă gândesc. 

Eram mai slăbit decât îmi închipuisem. Mă obosea nu 
numai vorbirea, dar şi ascultarea încordată, închisei ochii 
pentru a mă gândi, dar nu-mi veni nici o idee bună. Eram 
cuprins de febră şi aveam tot felul de năluciri. Mi se părea 
că în faţa mea se afla o perdea străvezie care se mişca 
mereu şi în dosul căreia se întâmplau tot felul de lucruri, pe 
care nu le puteam desluşi bine. Deodată se petrecu ceva cu 
totul ciudat: perdeaua rămase nemişcată; apoi se despărţi 
şi văzui apărând în faţa mea un chip iubit. Îl văzui numai o 
clipă, dar era atât de limpede şi plin de viaţă, încât nu 
încăpea nici o îndoială asupra identităţii lui. Era un călăreț 
care se apropia în galop de mine, se opri în faţa mea, plecă 
braţul pentru a mă saluta, apoi dispăru. Perdeaua se închise 
la loc şi începu să se mişte iar ca înainte. Văzusem bine pe 
Kara Ben Hagi, fiul prietenului meu bolnav. Chiar şi calul îl 
cunoscusem. Era roibul „Ghalib” - „Învingătorul”. Nu mă 
mai gândii mult, ci deschisei ochii şi întrebai pe Peder: 

— Vrei să-l salvezi pe Hagi Halef? Dacă vrei, poţi s-o faci. 


— Din toată inima, mă încredinţă el. 

— Aveţi vreo câţiva cai buni şi rezistenți. 

— Da. 

— Şi pe cineva care să cunoască ţinutul de la Tigru, 
dincolo de Qalat el Aşig, în faţa Samarei? 

— Am un om demn de toată încrederea, un călăreț bun, 
care a fost de câteva ori la Djebel Sindjar. Cunoaşte bine 
ţinutul de care vorbeşti. 

— Trimite-l împreună cu câţiva însoțitori. La apus de Qalat 
el Aşig va da peste haddedihni. Să nu cumva să spună că 
Halef e bolnav, dar să aducă neapărat pe fiul său, care se 
numeşte Kara Ben Halef. Acesta să vină călare pe calul său 
„Ghalib”. Mi-e greu să gândesc şi să vorbesc. Dă tu 
poruncile trebuincioase, cum crezi că e mai bine. 

Se ridică, îmi luă mâna şi spuse: 

— Te înţeleg, effendi. Când Halef se va deştepta pentru a 
muri, să vadă pe fiul său în faţa lui. În felul ăsta sufletul lui 
va căpăta putere, în mai puţin de un ceas, trei din oamenii 
noştri, cei mai de încredere, vor părăsi satul, pentru a-ţi 
îndeplini dorinţa cât mai repede. 

El plecă şi eu rămăsei atât de obosit, încât căzui într-o 
stare de letargie, care nu putea fi numită nici nesimţire, nici 
somn, căci simţurile mele lucrau mai departe. Auzii foşnetul 
uşor al veşmântului Şacarei şi simţii răspândindu-se în jurul 
meu mirosul dulce de viorele. Apoi - nu ştiu dacă îndată, 
sau mai târziu - mi se păru că m-aş afla în Ţara făgăduinţei 
şi anume la Hebrori. Mergeam pe vechiul drum pavat care 
duce la păduricea Mamre. Zării acolo „stejarul lui Avraam”, 
aşa cum este aievea, apoi înaintai printre vii pe drumul 
Ierusalimului, spre fântâna lui Avraam. Locuitorii din 
Hebron nu văd cu ochi buni când un creştin se apropie de 
această fântână, totuşi scosei apă din ea şi băui. Apoi 
adunai sămânță de flori din jurul fântânii, spre a o semăna 
în grădina mea de acasă. Deodată auzii un glas la spatele 
meu: „Pace ţie!”. Îmi îndreptai trupul şi mă întorsei. Cine 
era oare acela care îmi vorbise? Era chiar Avraam, fiul 


Tharei, născut la Ur, în ţara Chaldeilor? Da, el era; numai el 
putea să fie! Îl privii cu uimire şi venerație. Da, îl vedeam, 
căci deschisesem ochii... dar îmi dădui acum seama că nu 
eram la Hebron, ci în munţii Kurdistanului persan şi zăceam 
pe patul meu de suferinţă. În jurul meu totul era împodobit 
cu viorele mirositoare, la picioarele mele şedea Şacara, 
care le adusese, iar lângă dânsa se afla... patriarhul 
Avraam. El să fie oare? Poate şi dânsul purtase un veşmânt 
de păr de cămilă, la fel cu acela al Venerabilului bătrân pe 
care îl vedeam acum în faţa mea. Era oare bătrân omul 
acesta? Da, căci avea o barbă albă ca zăpada, care îi 
ajungea până la brâu, faţa îi era tânără, iar părul negru, aşa 
cum îl poate avea numai un bărbat tânăr. Îl privii uimit; el 
îmi zâmbi blând, întinse mâna deasupra mea ca pentru 
binecuvântare şi spuse: 

— Pace ţie! 

Era acelaşi glas plin şi sonor, pe care mi se păruse că-l 
auzisem adineauri la fântâna lui Avraam. Un fluid misterios 
mă pătrunse şi mă atrase spre acest om. Nu putui altfel, 
decât să-i răspund: 

— Tu îmi aduci pacea. Primeşte mulţumirea şi 
binecuvântarea mea. 

— Tinereţea a venit la bătrâneţe, fiul la tatăl lui, urmă el. 
Iubirea să ne unească pe amândoi. Ai încredere în noi şi te 
vei însănătoşi în curând. Pacea şi milostivirea Domnului fie 
cu tine! 

Îmi puse mâna lui pe frunte, dar eu i-o luai şi o dusei la 
buze. El îngădui să i-o sărut, însă apoi ridică un deget în sus 
şi, zâmbind, îmi zise: 

— Să nu spui nimănui ce ai făcut acum. Cum poate Apusul 
să sărute mâna Răsăritului?! Nimeni nu te va înţelege. 

După ce rosti aceste cuvinte, se îndreptă spre locul unde 
zăcea Halef. Vasăzică acesta era „şeful”? Îl urmării cu 
privirea, nefiindu-mi cu putinţă s-o despart de el. Mă 
cuprinseseră oare din nou frigurile? 


Stătu câtva timp lângă Halef, fără să facă altceva decât să-l 
privească. Apoi îi puse şi lui mâna pe cap şi după ce o ţinu 
câtva timp acolo se depărta cu o faţă foarte gravă. 

— Acesta a fost „şeful”, spuse Şacara. În scurt timp îţi va 
cuceri inima. Acum vrei să-ţi cânt din harfă? 

Îi făcui semn din cap că da. Se îndreptă spre locul unde se 
afla harfa, dar deodată se opri, căci Halef se mişcase. 

— Sihdi... Sihdi... Sihdi! Strigă el tare. 

— Sunt aici, Halef, răspunsei eu. 

— Am fost aproape, aproape de tot, urmă el, fără să 
deschidă ochii. 

— Unde? 

— De moarte... de moarte! I-am văzut pe amândoi. 

— Pe cine? 

— Pe hagiu şi pe Halef. Hagiul era un altul, dar Halef eram 
eu. Halef îşi îndrepta paşii spre rai, însă hagiul îl ţinea în 
loc, pentru a-l trage în iad. A fost o luptă grea. Halef nu era 
destul de puternic şi hagiul voia să-l înfrângă cu tot 
dinadinsul. Deodată simţii o mână pe fruntea mea şi aşa am 
fost salvat. Hamdulillah! 

Glasul lui suna ciudat şi plin de spaimă. 

— De ce nu-mi răspunzi? Strigă el. Vreau să mai trăiesc; 
încă nu mi-e îngăduit să mor. Halef nu e încă destul de tare, 
hagiul l-ar prăbuşi în adâncime. Mâna, mâna să vină cât mai 
deseori. Să-l ajute pe Halef... să-l ajute... ajut... aj... 

Vorbi din ce în ce mai încet, până când căzu iar în 
nesimţire. Şacara luă harfa şi începu să cânte. La început îi 
auzii sunetul desluşit, apoi se depărta tot mai mult, până 
când se pierdu cu desăvârşire. Adormisem. 

Mai târziu aflai că a fost mai mult decât un somn şi că 
zăcusem aproape două zile în nemişcare. Un frig grozav fu 
pricina că mă trezii. În colţul unde zăcea Halef, câţiva 
oameni erau ocupați să-l frece pe acesta cu cârpe muiate în 
apă rece. Aerul mi se păru stricat şi, cu toate viorelele 
răspândite în jurul meu, mirosea a hoit. Acum ştiam 
adevărul: eu însumi eram acela care răspândea acel miros. 


Era un simptom al tifosului. Ştiam acum că voi cădea într-o 
nesimţire care va dura mai multe săptămâni. Vasăzică din 
pricina asta fuseseră aduse viorele. Fie îndepliniseră la 
mine acelaşi rol, pe care îl îndepliniseră trandafirii la Halef. 
Am fost cuprins de o teamă grozavă, mai mult pentru 
dânsul, decât pentru mine. Vroii să întreb ceva pe oamenii 
care erau acolo, dar nu am fost în stare să scot nici un 
cuvânt. Starea asta nu dură însă mult şi după scurt timp îmi 
pierdui cunoştinţa. 

Mai târziu îmi adusei aminte că simţisem apă rece pe trup 
şi că mirosisem amoniac. De asemenea mi se păruse că 
Halef mă strigase şi-mi vorbise de moarte. Abia după ce 
zăcui astfel două săptămâni întregi, avui iar cea dintâi 
senzaţie limpede: simţii mâna „şefului” pe fruntea mea. 

— Zâmbeşte, îl auzii spunând. Cât e de istovit! Poate va 
deschide ochii. 

Încercai s-o fac, dar nu reuşii. Atunci „şeful” se aplecă 
asupra mea şi spuse: 

— Văd că mă înţelegi. Fii liniştit, căci eşti salvat. Şi Halef 
mai trăieşte. Încă nu s-a deşteptat, însă nădăjduiesc că se 
va trezi pentru a trăi. 

Adormii din nou. Mai târziu îmi amintii ca prin vis, că 
Şacara venise de multe ori lângă mine şi-mi dăduse zeamă 
de carne cu linguriţa, ca unui copil. Eram aşa de slăbit, 
încât abia puteam înghiţi. Mă bucurai când îmi dădui seama 
că mirosul urât dispăruse. O bucurie şi mai mare avui, când 
zării lângă patul meu armele, îmbrăcămintea mea, şaua şi 
căpăstrul lui Assil. Era un semn de atenţie şi de dragoste 
din partea celor care mă îngrijeau. 

— Assil! Murmurai eu. Mi-e dor de el. 

— Vrei să-l vezi? Întrebă fata, care şedea lângă mine. 

— Da. 

Nu se duse să-l aducă; se apropie numai de una din bolțile 
de la intrare şi strigă numele armăsarului. Vasăzică era 
afară, prin apropiere?! Îi auzii sforăitul şi paşii care se 
apropiau. Avea de urcat câteva trepte ca să intre în odaie. 


Câteva vorbe de îndemn din parte fetei îl făcură să le urce. 
Din asta îmi dădui seama că dânsa se ocupase mult de calul 
meu. Capul lui frumos apăru lângă stâlpul unde stătea 
Şacara, care îl luă şi-l lipi de pieptul ei. Armăsarul îi atinse 
faţa cu buzele. Era o sărutare, pe care, afară de mine, nu i- 
o mai dăduse până acum decât lui Halef. Aşadar se 
împrietenise mult cu Şacara. 

— Assil! Strigai eu cu glas foarte slab, totuşi el auzi şi 
tresări. Assil, vino-ncoace! 

Făcu o săritură mică, intră în cameră şi privi în jurul său. 
Întinsei mâna spre dânsul; el mă privi lung, ca şi când s-ar fi 
îndoit că într-adevăr eu eram acela pe care îl vedea. 

— Nu te mai recunoaşte, fiindcă te-ai schimbat mult la 
faţă, zise Şacara. 

— Assil, dragul şi scumpul meu Assil! Şoptii din nou. 

Atunci se apropie şi mă mirosi. Îmi atinse mâinile şi faţa, 
apoi ridică deodată capul şi scoase de trei, patru ori, un 
nechezat, cum nu-l mai auzisem niciodată la el. Mişcă coada 
şi urechile şi făcu câteva sărituri mici, ridicând cu schimbul, 
când picioarele din faţă, când pe cele de la spate. Mişcările 
lui semănau cu salturile voioase ale unui câine care îşi vede 
stăpânul după o vreme îndelungată. Şacara ieşi şi aduse o 
mână de păstăi de mazăre verde, pe care le împrăştie pe 
pătura cu care eram acoperit. Vasăzică şi dânsa 
descoperise că asta era mâncarea care-i plăcea lui mai 
mult; dar el nu le mancă, ci scurmă duşumeaua cu copitele 
dinainte, cum obişnuia să facă înainte de culcare, apoi se 
întinse lângă mine, destul de aproape ca să-i pot ajunge 
capul, pe care i-l dezmierdai cu drag. Orice făptură e 
dornică de iubire şi o răsplăteşte îndoit când i-o dai. 

De acum înainte nu mai avui de luptat cu boala, cicu o 
slăbiciune grozavă, care era urmarea ei. Mi se dădu hrană 
bună, dar uşoară. „Seful” şi Pederul veneau de mai multe 
ori pe zisă mă vadă, dar numai când ştiau că dorm, nevoind 
să mă obosească cu vorba. Avui însă mii de dovezi de 
dragoste, care îmi arătară că gândul lor era numai la mine 


şi la Halef. Şacara şedea zi şi noapte lângă mine şi mă 
părăsea numai când aveam nevoie de ajutorul mai puternic 
al bărbaţilor. 

Dar Halef? Acesta zăcea de trei săptămâni într-o nesimţire 
adâncă. Respirația îi era foarte înceată şi bătăile inimii abia 
se mai simțeau. Odată cerui să fiu dus la el; voiam să-l văd. 
Ce înfăţişare avea sărmanul! Când îl zării, nu putui să-mi 
stăpânesc lacrimile. Convalescenţii sunt de obicei mai slabi 
de fire. Aveam înaintea mea un schelet, aşa părea. Şi mai 
urât din pricina petelor de pe trup. Ochii erau înfundaţi în 
orbite, obrajii supţi, iar umerii obrajilor ieşiţi în afară ca la 
un mort. 

Vederea lui îmi pricinui o durere adâncă şi cerui să fiu dus 
înapoi la culcuşul meu. 

Îmi veni în gând să cer o oglindă şi, când mi se aduse, mă 
privii în ea. Dumnezeule! Nu arătam mult mai bine ca 
Halef! Nu era de mirare că Assil nu mă recunoscuse. Dacă 
n-aş fi ştiut că sunt într-adevăr eu, n-aş fi putut să mă 
recunosc în umbra, sau mai bine zis, în stafia pe care o 
vedeam în oglindă. 

Totuşi înfăţişarea mea se îmbunătăţea din zi în zi. Beam 
lapte mult - băutura mea preferată - şi mi se dădu din 
belşug supă din carne de pasăre. După câtva timp am fost 
în stare să mă ridic, fără să pot sta însă multă vreme în sus. 
Totuşi, acum puteam, cel puţin să vorbesc, fără să obosesc. 

Într-una din zile, pe când soarele era spre apus, pernele 
mele fură scoase la aer şi Şacara mă întrebă dacă nu vreau 
să stau puţin afară. Mă învoii cu bucurie. Doi oameni mă 
ridicară şi mă duseră afară; nu le fu greu să mă poarte, căci 
pierdusem mult din greutate. Văzui acum, pentru întâia 
oară, ţinutul în care ne aflam. Era un adevărat rai. 

Din locul unde şedeam, coborau douăsprezece trepte spre 
un tăpşan acoperit cu iarbă, pe care zburdau voioşi Assil şi 
Barkh. Tăpşanul era înconjurat de straturi cu flori şi 
trandafiri înfloriţi. Mai mulţi platani îşi răspândeau umbra 
binefăcătoare asupra locului liber şi o potecă îngrijită ducea 


în vale. Casa „şefului” era aşezată pe un deal. Era clădită pe 
o temelie de ziduri puternice, din vremuri de demult şi 
semăna cu un castel. Valea care se întindea în faţa mea 
avea o formă eliptică. În mijlocul ei lucea apa unui lac 
înconjurat de o pajişte verde, pe care păşteau cai, catâri, 
cămile şi o mulţime de vite mari şi mici. Mai departe se 
întindeau ogoare bine lucrate, care ajungeau până la 
poalele munţilor din apropiere, pe coastele cărora erau vii, 
livezi şi grădini cu flori, în spatele cărora începea apoi 
pădurea. Văzui pâraie repezi, curgând în vale şi croindu-şi 
drum spre lac, pe care - o minune aici în Persia - zării 
pânza unei bărci. Pretutindeni erau case - cele mai multe 
cu acoperişuri în formă de terasă - clădite din cărămizi şi 
văruite curat, care serveau de adăpost în timpul iernii. 
Pentru timpul verii în care ne aflam acum, fuseseră ridicate 
corturi uşoare, sau se făcuseră colibe de verdeață pe 
acoperişuri, în care oamenii dormeau noaptea. Astfel de 
colibe se obişnuiesc şi în alte ţinuturi ale Orientului, de 
pildă pe casele lipsite de aer din Beled eş Şek şi El Ladjur, 
pe drumul de la Haifa la Nazaret. Munţii atingeau înălţimi 
atât de mari, încât pădurea nu ajungea până în vârful lor şi 
crestele erau pleşuve. 

Cea mai mare parte din case şi corturi erau aşezate în 
partea dinainte a văii, de unde ducea un drum larg spre o 
stâncă pe care zării o clădire al cărei stil îmi stârni uimirea. 
Avea înfăţişarea unui templu deschis în toate părţile; 
acoperişul era susţinut numai de stâlpi, nu şi de ziduri. N- 
avea nici un semn după care s-ar fi putut deduce la ce scop 
servea. Vedeam numai stâlpii şi acoperişul, altceva nimic. 
Nu se zărea nici altar, nici strane, nici un amvon. Însă de-a 
lungul stâlpilor se ridicau trandafiri agăţători şi alte plante 
şi tot locul din preajma templului era o grădină de flori 
îngrijită cu mare dragoste. 

În timp ce privirea îmi era încă îndreptată spre minunea 
asta, auzii pe cineva venind din casă şi oprindu-se lângă 
stâlpul în apropierea căruia şedeam. Nu-l puteam vedea, 


dar simţeam lămurit că era „şeful”, adică Ustadul - cum i se 
zicea. Trecu câtva timp fără să facă nici o mişcare, fără să 
spună un singur cuvânt. Şi eu tăceam, cu privirea 
îndreptată spre munţi. Peste vale începuse să se lase 
amurgul, pe când piscurile munţilor erau încă aurite de cele 
din urmă raze ale soarelui. Apoi aurul se prefăcu în 
purpură, care şi ea fu întunecată de o umbră violetă. În 
sfârşit, amurgul se ridică spre cer, spre alte lumi. Cuvintele 
„noapte bună” răsunară în adâncul sufletului meu. 

Le gândisem numai şi totuşi auzii lângă mine vocea 
melodioasă a Ustadului: 

— Noapte bună pentru noi, dar pentru alţii e dimineaţă. 
Effendi, îmi dai voie să stau puţin cu tine? 

— Îmi eşti binevenit ca nimeni altul, răspunsei eu. 

Se apropie de mine, îmi puse mâna pe cap şi grăi: 

— De când te afli în casa mea, azi e întâia oară că boala nu 
te împiedică să vorbeşti cu mine. Acum te-ai însănătoşit şi 
vei putea primi şi înţelege cele ce-ţi voi spune. Pentru a 
doua oară iţi urez bun-venit şi te rog să rămâi la noi oricât 
iţi va face plăcere să stai. Eu te-am aşteptat. 

— Tu? Pe mine? Îl întrebai uimit. 

— Da. De multă, multă vreme. Oh, nici nu-ţi închipui de 
când vă-aştept, pe voi... pe voi... pe voi...! 

Se opri o clipă, pentru a-mi lăsa timp să cuget asupra 
cuvintelor lui, apoi urmă: 

— Şi acum când în sfârşit ai venit, te binecuvântez, aşa 
cum un om numai din ceruri poate primi binecuvântarea 
spre a o da altui om. Primeşte binecuvântarea asta din 
partea mea şi crede-mă că nu-i numai o vorbă deşartă. Ea 
nu vine de la mine, ci de la izvorul binecuvântării. 

După ce spuse aceste cuvinte, se aşeză pe una din treptele 
care duceau în jos. Mişcarea lui era atât de modestă şi 
umilă şi totuşi măreaţă! 

Câtva timp, tăcurăm amândoi. Amurgul se prefăcuse în 
noapte, casele nu se mai desluşeau, dar apărură lumini 
prietenoase, care ne arătară locurile unde sălăşluiesc 


oamenii. Pe cer se iviră stelele şi în lucirea lor se zăreau 
coamele munţilor înalţi. Ustadul arătă în sus şi grăi: 

— Văd că priveşti spre munţii noştri. Ce bine ar fi, dacă 
Apusul ar face întotdeauna asta; dar se pare că el nu vrea 
să cunoască decât adâncul văilor de pe la noi. Când 
vorbeşte de noi, pomeneşte numai de adâncimile, nu şi de 
înălțimile noastre; numai de bătrâneţea, nu şi de tinereţea 
noastră; numai de trecutul, nu şi de viitorul nostru; numai 
de moartea, nu şi de viaţa noastră; de neputinţa, nu şi de 
puterea noastră; despre decăderea, nu şi despre nădejdile 
noastre! Cunosc numai un singur european care are o 
părere mai bună despre noi şi acesta eşti tu, effendi. 

— Dar nici n-am vorbit încă cu tine despre astea. Mă 
cunoşti totuşi? Îl întrebai eu. 

— Da Noi n-avem mijloacele de comunicaţie pe care le 
aveţi voi; însă „faima” e o călătoare care merge repede. Ea 
trece din sat în sat pentru a povesti ce-a văzut şi ce-a auzit 
şi de mult mi-a vorbit de tine. Ai fost în mai multe rânduri 
oaspetele haddedihnilor şi de la ei până la noi nu e aşa de 
departe. Ai fost de vreo câteva ori în munţii Kurdistanului şi 
am aflat ce s-a întâmplat acolo. Am avut presimţirea că vei 
veni şi la noi şi de aceea am spus adineauri că te-am 
aşteptat. Dar mai este şi un alt izvor mai bun, în a cărui apă 
curată şi limpede am văzut faţa ta venind spre mine. Nu 
bănuieşti care este? 

— Nu. 

— Se numeşte Marah Durimeh. 

— Ea? Scumpa mea prietenă şi ocrotitoare? O cunoşti? 
Întrebai repede. 

— Cred că nimeni n-o cunoaşte mai bine ca mine. Dar, 
deocamdată, să nu vorbim de ea. Mai este şi altcineva la 
care trebuie să mă gândesc. În dimineaţa când aţi fost aduşi 
aici şi am văzut armele tale, am zărit un pumnal care a fost 
găsit printre ele. 

— Îl cunoşti? Îi curmai repede vorba. 

— Da. Mulţi de aici îl cunosc. E un dar? 


— Da. 

— Unde l-ai primit? 

— În America. 

— De la cine? Ilartă-mă că te întreb, dar nu e o curiozitate 
fără rost, care mă face să cercetez. 

— De la un persan cu numele de Djafar. 

— Mirza Djafar. Fiul lui Mirza Masuk? 

— Da, de la el. 

— Şi ţi-a dat arma asta spunându-i că acela căruia i-o vei 
arăta va fi gata să facă orice pentru purtătorul ei? 

— Aşa este. Vasăzică cunoşti şi cuvintele acestea ale lui? 

— Nu numai cuvintele, ci şi întâmplările prin care a trecut 
Mirza Djafar împreună cu tine şi tot ce aţi vorbit amândoi. 
Vezi, deci, că te cunosc mai bine decât îţi puteai închipui. De 
aceea îmi sunt bine cunoscute părerile tale asupra 
Răsăritului şi asupra legăturilor sale cu Apusul. Înţeleg că 
ai vrea să afli mai multe despre Mirza Djafar, dar 
deocamdată te rog să nu mă întrebi nimic. Nu pleci încă, 
aşa că o să avem timp destul să vorbim de el. Asupra lui 
pluteşte o taină şi nu ştiu încă dacă mi-e îngăduit să ţi-o 
dezvălui. 

Tăcurăm amândoi. Cât de minunat se ţes iţele vieţii 
omeneşti! Oricât de departe ar fi unele de altele, odată şi 
odată vine pe neaşteptate un fir care le uneşte cu trăinicie. 
Cine sunt ţesătorii care mânuiesc războiul vieţii noastre? 
Noi înşine? Cine ne dă firele? Cine le pune pe fusuri? Cine 
mână suveica neobosită, zi cu zi şi ceas cu ceas până la cea 
din urmă clipă a vieţii noastre? Oare noi? Sărmani nebuni, 
care n-avem ochi să vedem! 

În timp ce gândurile acestea îmi treceau prin minte, fără 
să vreau, îmi îndreptai privirea spre templul înflorit. Îl 
întrebai pe Ustad ce clădire era aceea. 

— E biserica noastră, răspunse el. Casa lui Dumnezeu, dar 
poţi s-o numeşti şi casa lui Allah, căci Dumnezeu şi Allah 
sunt unul şi acelaşi, ca şi Dumnezeul nostru, pe care îl 
numim Chodeh. 


Privirile mele se îndreptaseră înspre vale, unde zării 
lumini care se mişcau încolo şi încoace şi auzii voci 
omeneşti. Ustadul mă întrebă: 

— Ai băgat de seamă, că în sat e mişcare? 

— Da, răspunsei eu. 

— "Te simţi tare slăbit? 

— Nu; dar de ce vrei să ştii? 

— Fiindcă am o veste pentru tine, care te va bucura. 

— Poţi să vorbeşti fără nici o grijă. E vorba de două veşti; 
una nu e bună, de aceea am să ţi-o spun întâi, pentru ca a 
doua să te liniştească. Pederul presupune că Hagi Halef 
Omar se va trezi în noaptea asta. 

— Pentru cea din urmă oară? 

— Asta numai Dumnezeu o ştie! Sunt încredinţat că 
presupunerea Pederului se va îndeplini, căci el cunoaşte 
boala mai bine ca nimeni altul. 

— Unde sunt oare solii pe care i-am trimis la haddedihni? 
— Asta e a doua veste pe care vreau să ţi-o spun. Gândul 
de a aduce pe Kara Ben Halef a fost spus de tine, dar nu tu 
l-ai avut. Faptul însă că ţi-a venit acest gând mă face să cred 

că mai putem avea nădejde în scăparea lui Halef. Noi nu 
mai putem face nimic, dar e cu putinţă ca vederea fiului său 
să-l salveze. 

— Dar fiul său nu e aici. 

— Va veni. 

— Adevărat? Cu siguranţă? Încă azi? Îl întrebai uimit şi 
plin de bucurie. 

— Da, încă azi; în casa asta, înainte de miezul nopţii. 

Mă lăsai pe spate şi respirai adânc. Închisei ochii şi abia 
acum îmi dădui seama cât de mare fusese îngrijorarea mea 
din pricina lui Halef. Norul întunecat se risipea, lăsând să 
străbată o nouă rază de nădejde. 

— Ştafetele s-au întors? Mă informai eu. 

— Nu. Au venit cu tânărul şeic al haddedihnilor numai 
până la satul care e la o depărtare de trei zile de aici. Acolo 
au fost nevoiţi să se oprească spre a se odihni, căci nici caii 


lor nu puteau merge mai departe. Fiul care vine grăbit să 
găsească pe tatăl său încă în viaţă - dacă se va putea - nu s- 
a cruțat nici pe sine, nici caii. Numai grija de calul său 
istovit l-a făcut să rămână o noapte întreagă în satul acela, 
dar a trimis înainte două ştafete, de la care am aflat că va 
sosi astă-seară. 

— Şi de ce îmi spui asta abia acum? 

— Fiindcă nici eu n-am ştiut mai înainte. El va sosi curând 
după ştafete, fiindcă, după cum am spus, e foarte grăbit s- 
ajungă cât mai repede aici. Vezi luminile care se mişcă în 
vale? Se adună o ceată din djanicunii mei, ca să iasă întru 
întâmpinarea celor doi. 

— Celor doi? Doi sunt? 

— Da. 

— Cine mai e în afară de fiul lui Halef? 

— Un haddedihn care nu vine călare pe cal, el se foloseşte 
de două cămile de curse, pentru a le putea schimba, când 
una din ele oboseşte. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu ştiu. Ştafetele erau pline de admiraţie pentru 
cămilele lui; spuneau că niciodată în viaţă n-au mai văzut 
animale aşa de frumoase. 

— Cămilele poartă cumva un baldachin? 

— Nu. Crezi poate că tânărul haddedihn aduce femeie cu 
el? Nu există nici o femeie care să fie în stare să îndure o 
asemenea oboseală, chiar venind sub baldachin. Ştafetele 
au spus că însoţitorul lui Kara Ben Halef pare să fie un 
creştin de seamă, care vorbeşte puţin, dar cu glas 
poruncitor. Poartă ochelari albaştri şi un văl albastru, 
pentru a-şi cruța ochii. Eu presupun că e unul din acei 
europeni învăţaţi, care vin la Djesireh pentru a căuta în 
ruinele de acolo cărămizi vechi... Spune-mi acum. Ştirea 
asta nu te-a tulburat? 

— Nu. Se vede că sunt încă prea slăbit, ori n-am destulă 
putere să mă tulbur. Ne aflăm în faţa unui deznodământ. 
Dacă va fi rău, mă va găsi pregătit şi ştiu că viaţa omului nu 


se isprăveşte o dată cu moartea. Chiar dacă Halef ar muri, 
tot nu l-aş pierde. Totuşi vestea despre sosirea fiului său mă 
bucură. Revederea îmi va face bine. 

— Venisem să te previn; acum sunt liniştit. Ştiu că ai vrea 
să mai pui multe întrebări. Pederul îţi va da răspunsurile pe 
care le doreşti. Eu îngrijesc numai de sufletele djanicunilor 
noştri; toate celelalte treburi le las în seama Pederului. 

Se ridică, îmi trecu mâna prin păr, ca şi când ar fi vrut să 
mă dezmierde şi se retrase înăuntrul clădirii. Când îmi 
atinse capul, avui din nou senzaţia că mă pătrunde un fluid 
binefăcător. 

Rămăsei singur şi mă gândii la fiul lui Halef. În sfârşit, 
venea! Simţeam în sufletul meu încredințarea că venirea lui 
va salva pe tatăl său. Cine era însă străinul care îl însoțea? 
Timp de o clipă mă gândisem la mama lui, la Hanneh, „cea 
mai drăgălaşă şi mai frumoasă dintre toate florile 
Răsăritului”. Dar dădusem poruncă să nu i se spună nimic 
de boala lui Halef; apoi, eram şi eu de părerea Ustadului, că 
nici o femeie n-ar fi în stare să facă un asemenea drum. De 
altminteri Hanneh era o femeie foarte energică, ştia să 
călărească întocmai ca un bărbat şi iubea pe Halef din toată 
inima, aşa că ar fi fost în stare să vină cu Kara Ben Halef; 
totuşi ar fi fost o faptă din cale-afară de îndrăzneață din 
partea unei femei. 

Cine să fie deci însoţitorul? Un învăţat european? Poate îl 
credeau astfel, din pricina ochelarilor lui albaştri? Şi eu 
avusesem asemenea ochelari, pe care îi purtam când razele 
soarelui ardeau prea tare, dar îi dăruisem lui Kara Ben 
Halef, când era încă mic. Cine să fie deci necunoscutul? 
Prietenul nostru, David Lindsay, nu putea să fie. E drept că 
numai lui i-ar fi putut trece prin cap să ia parte la o astfel 
de goană, pentru a avea o aventură neobişnuită, dar el se 
afla în drum spre Şiraz. Mă gândii în toate felurile; în afară 
de dânsul nu puteam să-mi închipui pe nimeni îu stare să 
facă o astfel de ispravă. Găsii deci nimerit să urmez pilda lui 


Halef când se afla în încurcătură şi care spunea totdeauna, 
în astfel de împrejurări, că nu-i place să dezlege ghicitori. 

În vale se făcuse iar linişte. Ceata djanicunilor, de care 
vorbise Ustadul, pornise la drum. Pe locul din faţa mea, 
unde se aflau caii noştri, fură aduse făclii, care urmau să fie 
aprinse mai târziu. Pederul, cu câţiva servitori, intră în 
încăperea din spatele meu; îl auzii dând câteva porunci. 
Apoi veni afară, se aşeză lângă mine şi mă întrebă: 

— Ţi-a spus „şeful” cine va veni încă în seara asta? 

— Da. 

— Ştiu că te bucuri să revezi pe fiul lui Halef nădăjduiesc 
că cerul îţi va cruța prietenul. Crezi că vei fi destul de tare 
pentru această seară? 

— Dacă vreau eu, trupul trebuie sa se supună. 

— Am dat ordin ca încăperea să fie luminată în seara asta 
ca pentru consfătuirile pe care le ţine Ustadul - şeful nostru 
- cu bătrânii tribului. Trebuie să veghez asupra vieţii 
bolnavului şi am nevoie de lumină puternică pentru a putea 
vedea bine trăsăturile feţei sale. Se va face numai ce voi da 
eu voie. Te învoieşti cu asta, effendi? 

— Din toată inima. 

— Dacă se deşteaptă şi nu vorbeşte, atunci va muri. Dacă 
va fi, însă, în stare să vorbească, atunci va scăpa. Prietenul 
nostru se poate salva numai prin el însuşi, prin propria sa 
voinţă. Dacă o mai are. Atunci trag nădejde că va trăi. Dacă 
va exprima vreo dorinţă, trebuie să facem tot ce ne va sta în 
putere să i-o îndeplinim, căci această dorinţă va fi toiagul pe 
care se va sprijini viaţa lui slăbită. 

— Porunceşte, te rog, să fiu dus înăuntru. Vreau să fiu 
aproape de el când se va trezi. 

— Bine; dar de ce te grăbeşti? Te oboseşte statul afară? 

— Nu. Voi aştepta, deci, până mai târziu. Deocamdată aş 
vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu izgoniţii. N-am mai auzit 
nimic de ei. 

— Mâine sau poimâine îţi voi povesti tot. Astăzi ai altele de 
făcut. Atât pot să-ţi spun numai, că nu ne-a scăpat niciunul. 


Te mulţumeşti cu asta? 

— Dacă vrei tu, da. Ascultă! N-a fost asta o împuşcătură? 
Încă una! Şi încă una! 

— Da, trei focuri de armă. E semnalul că vin. Au sosit mai 
curând decât mă aşteptam. 

— Kara Ben Halef? 

— Da. Eşti pregătit să-l vezi? 

— Fără îndoială. 

— Bagă bine de seamă; gândeşte-te ce faci. Va fi ca o 
furtună care îţi va zgudui sufletul. 

— Sufletul meu e oţelit; îl cunosc. 

— Atunci, fie! Îndrăznim mult, dar am nădejde în 
Dumnezeu. Acum vreau să văd ce face Halef, apoi voi ieşi în 
întâmpinarea oaspeţilor, pe căre îi voi aduce la tine. 

Intră în casă şi-l auzii poruncind să se aprindă lumânările. 
O lumină mare se revărsă în odaie şi putui să văd caii noştri 
culcaţi în iarbă şi pe djanicuni, aprinzând făcliile pregătite 
afară. Şi în celelalte încăperi ale clădirii fură aprinse lumini 
ale căror raze se răsfrânseră în oglinda lacului şi 
pătrunseră până departe în vale. Dintr-acolo răsunară 
strigăte şi auzii nechezat de cai, apoi desluşii ropotul 
depărtat al copitelor, care se apropiau tot mai mult. Dinspre 
dreapta răsună vocea puternică a Pederului. Nu putui 
desluşi bine cuvintele, înţelesei însă că ura bun-venit 
oaspeţilor. Apărură pe urmă câţiva călăreţi djanicuni pe 
locul din faţa casei. Aceştia erau călăuzele, iar în urma lor, 
luminat de făclii, venea Kara Ben Halef, călare pe Ghalib. 
După el veneau două cămile de călărie, de rasa cea mai 
curată. Pe una din ele călărea străinul cu vălul albastru. 
Armele erau atârnate de oblâncul şeii. Străinul vorbea cu 
Pederul. Ca şi Kara Ben Halef, era îmbrăcat în veşminte 
care se poartă de obicei în pustiu. 

Kara Ben Halef descălecă şi se apropie de cămile, pentru a 
ajuta străinului la descălecat. Acesta sări din şa, fără nici un 
ajutor şi întrebă cu voce atât de tare, încât putui desluşi 
cuvintele: 


— Acum spune-mi unde se află şeicul haddedihnilor? 

Glasul ăsta! Îl cunoşteam eu bine! Mă înşela oare auzul, 
Sau era într-adevăr el?! 

— Aici sus, în sală, răspunse Pederul. 

— Haidem repede. 

La aceste cuvinte, străinul apucă pe Kara Ben Halef de 
mână şi urcă treptele. 

— Vă rog să nu mergeţi aşa de repede, stărui Pederul. Mai 
întâi e nevoie să... 

Străinului nici nu-i trecu însă prin gând să ia în seamă 
cuvintele lui. Plin de nerăbdare, trase pe Kara Ben Halef 
după dânsul, până când ajunse în capul scării. Aici dădu cu 
ochii de mine şi se opri în loc, mă privi cu luare-aminte şi 
deodată rămase ca împietrit. Apoi ridică încet braţele şi-şi 
lovi palmele una de alta. 

— Sihdi! Strigă el. 

— Eu sunt! Îi răspunsei. 

Făcu câţiva paşi spre mine, se aruncă la picioarele mele, 
îmi luă mâinile, le trase sub văl şi îşi îngropa faţa în ele. 
Simţii nişte obraji netezi, fără barbă. Trupul îi tremura. Se 
străduia din răsputeri să-şi stăpânească plânsul, dar nu 
reuşi şi un potop de lacrimi se prelinse pe mâinile mele. 
Kara Ben Halef stătea tăcut pe prima treaptă a scării. Şi el 
mă recunoscuse, dar lăsă celeilalte persoane întâietatea să 
vorbească cu mine. 

Aceasta ridică apoi capul, mă mai privi încă o dată 
cercetător şi grăi cu vocea întretăiată de suspine: 

— Tu eşti, Sihdi al meu! Singurul prieten al vieţii mele; 
sfătuitorul inimii, călăuza sufletului meu rătăcitor, 
ocrotitorul şi sprijinul meu la nevoie! Mă cunoşti? 

— Hanneh! 

Eram atât de mişcat, încât abia îi putui pronunţa numele. 
Ochii îmi erau plini de lacrimi şi glasul îmi tremura. Aruncă 
turbanul de pe cap, desfăcu vălul şi spuse suspinând: 

— Da, eu sunt. Dar tu nu mai eşti acelaşi de odinioară. 

— Voi fi din nou acelaşi. 


— Da, trebuie să fii, trebuie neapărat! Eu te voi însănătoşi, 
eu, eu! Voi începe chiar îndată, chiar în clipa asta. Cunoşti 
povestea „Adevărului” care a venit din cer şi s-a întâlnit cu 
„Moartea”. A sărutat-o şi „Moartea” s-a prefăcut în „Viaţă”. 

— O cunosc, luminosul „Adevăr” ceresc e tot ce poate fi 
mai frumos pe lume. 

— Lasă-mă să fiu eu acest „Adevăr” şi nu te supăra de 
îndrăzneala pe care o voi avea. 

Se tări în genunchi până la mine, îmi luă capul în mâini şi 
mă sărută pe amândoi obrajii, apoi pe frunte şi urmă 
plângând: 

— Cine a fost aceea care te-a atins cu buzele ei? N-a fost 
Hanneh, soţia lui Hagi Halef Omar, şeicul haddedihnilor. 
Sărutul acestei femei nu ţi-ar folosi la nimic, cu toată 
dragostea şi recunoştinţa pe care o păstrează în inima ei 
pentru tine. Oh, Sihdi al meu! Ştiam că ne eşti drag tuturor, 
dar cât de drag, abia acum o ştiu, când ai fost atins de mâna 
morţii şi te văd, atât de istovit şi slab, încât mi se rupe inima 
de jale. Kara Ben Halef, fiul meu, vino încoace şi pune-ţi 
mâinile pe capul acestui om care a venit la noi şi ne-a adus 
numai iubire, ne-a învăţat ce este adevărata iubire! 

Băiatul îşi încleşta fălcile, pentru a nu izbucni în plâns; dar 
buzele îi tremurau şi în ochi îi luceau lacrimi. Nu-mi puse 
numai mâinile pe cap, ci îşi lipi şi obrazul de al meu. Putui 
să-mi dau încă o dată seama că mă iubea din tot sufletul. 
Mama lui împreună mâinile şi grăi mai departe: 

— Sihdi, te binecuvântez! Nu aşa cum fac alţii, ci-ţi dau 
mai mult; ceva ce numai eu pot să-ţi dau. Te binecuvântez 
cu mâinile copilului meu, asupra căruia pluteşte 
binecuvântarea tatălui său şi a mamei sale. Întreită e deci 
binecuvântarea care se va revărsa asupra ta în vecii vecilor! 

Deodată se auzi vocea adâncă şi limpede a Ustadului, care, 
neobservat de nimeni, stătuse în dosul unui stâlp: 

— Nu numai întreită să fie, şi, la rândul tău, fi 
binecuvântată. Păşi în sală, întinse mâinile deasupra ei şi 
urmă: te văd astăzi pentru întâia oară şi totuşi mi se pare că 


te cunosc de multă vreme. Aud că eşti Hanneh, soţia lui 
Hagi Halef Omar; dar în clipa asta eşti mai mult pentru 
mine. Eşti sufletul tuturor femeilor, care a pogorât din 
înălţimi necunoscute nouă, pentru a aduce fericirea şi 
bucuria pe pământ. Cu vorbele tale m-ai mişcat până în 
adâncul sufletului. Tu, femeia unui musulman, osândită la 
singurătatea haremului, ai călcat legea sfântă, sărutând pe 
un creştin, pentru a asculta o lege mai înaltă: aceea a inimii. 
Pentru tine mă voi ruga lui Dumnezeu, cum nu m-am mai 
rugat pentru nimeni altul, să adeverească cuvintele că acela 
care binecuvântează va fi binecuvântat. 

Hanneh îşi ridică ochii spre el şi îl privi lung. 

— Tu eşti Ustadul? Întrebă ea. 

— Aşa mi se spune, răspunse acesta. 

— Ai spus adineauri că ţi se pare că m-ai cunoaşte de 
vreme îndelungată. Dar nu te-am mai văzut, oare şi eu? Nu- 
mi amintesc însă, când şi unde. Aici, în munţii aceştia, nu. Ai 
primit în casa ta pe stăpânul tribului şi cortului meu şi îţi 
mulţumesc. Îmi dai voie să mă duc acum la el? 

— Te voi duce eu, răspunse „şeful”. Pederul se află lângă 
dânsul. Dar eşti destul de tare, fiica mea, să-l poţi vedea în 
starea în care se află? Sărmanul are înfăţişarea unui mort. 

La auzul acestor cuvinte, Hanneh îşi îndreptă trupul, ochii 
îi luciră şi o expresie de hotărâre se ivi pe faţa ei. 

— Poate mă voi speria, dar nici o tânguire nu va ieşi de pe 
buzele mele. Şi fiul meu e tare. Vino, Kara, să mergem la 
tata. 

Ce femeie! Ustadul o luă de mână pentru a o conduce. 
Hanneh o dădu pe cealaltă lui Kara şi astfel intrară toţi trei. 
Rămăsei să ascult. Nu auzii nici un cuvânt, nici un sunet. 
Cât de mult se speriase de înfăţişarea mea suferindă! Dar a 
lui Halef era şi mai rea. Şi totuşi, cu câtă linişte se apropie 
de el. Îmi spusei iar: ce femeie! 

Privii la djanicunii care luaseră şeile de pe calul lui Kara şi 
de pe cele două cămile şi cărora le dădeau acum apă şi 
nutreţ. Gândurile îmi erau însă la prietenul meu. Abia după 


multă vreme auzii iar paşi şi văzui pe Peder venind spre 
mine. 

— Femeia asta e o eroină şi fiul ei un erou, îmi spuse el în 
şoaptă. Amândoi sunt lângă Halef. Şi „şeful” va rămâne 
acolo, căci presupune că se va deştepta peste scurt timp. 
Am văzut mişcându-se încreţiturile de pe fruntea lui. 

— Pot să intru şi eu? Îl întrebai. 

— Chiar te rog să te duci. E bine să te vadă şi pe tine când 
se va deştepta. 

Câţiva oameni mă ridicară cu perne cu tot şi mă duseră 
înăuntru. Hanneh şi Kara şedeau lângă Halef, iar Ustadul la 
picioarele lui. Mi se făcu şi mie loc în apropiere. Pederul se 
aşeză la căpătâi şi examina neîncetat pe bolnav. Şacara era 
şi ea de faţă, iar la uşă stăteau doi oameni, aşteptând 
porunci. 

Puteam să văd deslugşit faţa lui Halef, căci încăperea era 
bine luminată. Sărmanul avea înfăţişarea unei mumii. 
Hanneh stătea nemişcată şi faţa îi era ca împietrită. Kara 
şedea astfel, încât nu puteam să-i văd faţa. În sufletul meu 
era o pace şi o încredere cum n-o avusesem înainte de 
sosirea Hannehei şi a lui Kara. 

— Sihdi! 

Cine vorbise? Mă chemase cineva? Mă uitai întrebător la 
toţi şi tot aşa mă priviră şi ei. Nimeni nu spusese acest 
cuvânt, dar toţi îl auziseră ca şi mine. 

— A vorbit Halef? Întrebai eu. 

Nimeni nu ştia să-mi răspundă. Nu fusese glasul lui, care 
ne era cunoscut şi nimeni nu văzuse o mişcare a buzelor 
sale. Privirile ne erau îndreptate spre gura lui 
întredeschisă. 

— Sihdi! Sihdi! 

De data asta auzirăm bine că vorbise Hagi Halef, cu toate 
că nici acum buzele lui nu se mişcaseră. Era un glas ciudat; 
nici tare, nici încet; fără sunet propriu-zis şi, totuşi, destul 
de desluşit. Dacă ar exista fantome care să poată vorbi, 
glasul lor ar suna ca acela cu care grăise Halef în clipa asta. 


— Halef, scumpul meu Halef! Exclamai eu. 

— Nu sunt Halef, fu răspunsul său. 

— Nici hagiul meu? 

— Nici ăsta nu sunt. 

— Atunci Hagi Halef? 

— Nu sunt eu. 

— Dar cine eşti? 

— Nu ştiu. 

— Spune numele tău. 

— N-am nume. 

— Dar te cunoşti? 

— Eu sunt eu. 

— Unde te afli? 

— Aici. 

— Unde aici? 

— Lângă tine, lângă Sihdi al meu. Acum sunt la 
haddedihni. Unde e Hanneh? N-o văd! Unde e Kara, fiul 
meu? Nici pe dânsul nu-l văd. Îi caut pe amândoi. 

— Unde te-ai dus să-i cauţi? 

De data asta nu răspunse, aşa că tăcui şi eu. loate aceste 
răspunsuri scurte le dăduse fără să mişte buzele, totuşi îl 
înţeleseserăm. 

— Sihdi... Sihdi...! Îl auzirăm iar după o pauză. 

— Da, Halef! 

— Sunt lângă tine. 

— lar? 

— Da. Văd cu ochii tăi. E adevărat? 

— Da. Ce crezi tu, văd şi eu. lată că i-am găsit; îi zăresc. 
Kara şi Hanneh, care îmi sunt atât de dragi. Dar mai văd 
ceva! Văd... cine... e ăsta? Asta e... Pe... Peder... Pederul... 
şi trebuie să... plec... să... mă... despart de tine! Cine sunt... 
eu... şi... cine...! 

Deodată Ustadul se ridică cu o mişcare repede şi spuse cu 
glas neobişnuit de tare şi desluşit: 

— Eşti Hagi Halef Omar, şeicul haddedihnilor din tribul 
sammarilor! 


— Ha... hagiul... Hal... Halef... 

Pronunţa cu greu numai silabele, apoi glasul i se stinse. 

Ustadul se aşeză iar jos, se aplecă spre mine şi mă întrebă 
în şoaptă: 

— Ai înţeles ce-am făcut? 

— Nu. 

— Gândegşte-te bine! I-am readus sufletul. 

— E cu putinţă să readuci, prin cuvinte, un suflet care e 
gata să piardă legătura cu trupul? 

— Vei avea în scurt timp dovada că e cu putinţă. Pentru 
voi, europenii, e o taină, căci nu ştiţi încă ce este sufletul şi 
unde sălăşluieşte. 

Se făcu iar tăcere în jurul nostru şi nu puteam face 
altceva, decât să aşteptăm. Astfel trecu mai bine de 
jumătate de oră, când văzurăm dispărând împietrirea de pe 
faţa lui Halef. Înfăţişarea de mumie începu să se schimbe, 
să se piardă, deşi nu se putea încă vorbi de o însufleţire a 
trăsăturilor: Halef mişcă puţin buzele, dar nu auzirăm nici 
un sunet. Puturăm vedea cum ochii se mişcară sub pleoape, 
apoi urmă o tremurătură a braţelor şj picioarelor şi, în 
sfârşit, scoase aproape ţipând cuvintele: 

— Sihdi... Sihdi... eşti lângă mine? 

— Da, sunt aici, răspunsei eu. 

— Spune-mi, cum mă cheamă? 

— Eşti prietenul meu Hagi Halef Omar. 

— Şeicul haddedihnilor? 

— Da. 

— "Tot bolnav sunt? 

— Deocamdată da, însă te vei însănătoşi în curând. 

— Tu eşti Kara Ben Nemsi? 

— Da. 

— Ascultă! Acum ştiu ce înseamnă a muri. 

— Spune-mi şi mie. 

— Nu acum, căci îmi vine greu să vorbesc. Sihdi, ai auzit şi 
tu dangăt de clopote? 

— Da, sunau pentru rugăciune. 


— Spune-le să mai sune; să se mai roage pentru mine, căci 
vreau să trăiesc, să mă întorc la Hanneh a mea... Ea este... 

Se opri din vorbă şi faţa lui căpătă o expresie încordată de 
reculegere; apoi urmă, vorbind rar şi când ar culege 
cuvintele unul câte unul. 

Mi se pare oare...? Am văzut... cumva pe... Hanneh...a 
mea... aici...? Nu era... şi... fiul meu... Kara... lângă mine? 
Nu vedeam... cu ochii mei... ci cu... alţi ochi...! Cu ochii 
aceştia... străini... am văzut... cadavrul meu... Lângă el... 
şedea... Hanneh... îmbrăcată în... veşminte bărbăteşti... aici 
lângă mine... la dreapta mea... Nu pot întoarce capul... nu 
pot deschide ochii... nu pot să-i văd dar totuşi... Hanneh, 
Hanneh... fericirea mea... viaţa mea... ştiu că eşti lângă 
mine. 

Pentru o clipă, Hanneh îşi pierdu stăpânirea de sine. Sări 
în picioare şi strigă: 

— Slavă ţie Allah! Eram gata să mă înăbuş de durere şi 
jale. Acum sufletul mi-e iar uşor, căci ştiu că iubitul meu va 
trăi. Allah, Îndurătorule, tu ni l-ai dat înapoi! 

Privirile noastre fuseseră îndreptate numai la ea, dar când 
ne uitarăm acum la Halef, rămaserăm uimiţi de înrâurirea 
pe care o avusese vocea ei asupra lui. Clătină capul, iar 
trăsăturile feţei se înviorară. Deschisese ochii şi se uita la 
Hanneh, cu o privire de adâncă fericire. Şi Kara se ridicase 
de jos şi se apropiase de mama lui. La vederea fiului său, 
Halef căpătă putere să mişte şi mâinile. Le împreună şi 
spuse: 

— Şi tu eşti aici, iubitul meu copil? N-am murit şi totuşi mi 
se pare că sunt în rai! 

După ce spuse aceste cuvinte, închise ochii, iar mama şi 
fiul îngenuncheară lângă dânsul, îi luară mâinile într-ale lor 
şi îi spuseră cuvinte pline de dragoste neţărmurită. Halef nu 
răspunse nimic, ci ascultă numai în tăcere. 

Deodată auzirăm dangăt de clopote, căci îndată ce auzise 
dorinţa lui Halef, unul din djanicuni, care stătuse lângă uşă, 
alergase să i-o împlinească. Bolnavul auzi sunetul şi un 


zâmbet de mulţumire îi flutură pe buze. Împreună cu noi, 
cei de faţă, mii de oameni se rugau pentru viaţa lui. Apoi 
oboseala îl copleşi; închise ochii şi adormi; împreună cu 
dânsul şi eu. 

Nu era de mirare că emoţiile din seara asta mă obosiseră 
şi pe mine. Fui dus la culcuşul meu, în jurul căruia plutea 
mirosul de viorele, unde căzui într-un somn adânc, din care 
mă deşteptai chiar a doua zi spre seară, când soarele se 
lăsa spre asfinţit. Simţii îndată că această odihnă lungă mă 
întărise nespus de mult. 

Când deschisei ochii, văzui pe Hanneh lângă mine, 
îmbrăcată în veşminte femeieşti, pe care le adusese cu 
dânsa. Îmi întinse mâna şi spuse: 

— Am aşteptat cu nerăbdare să te trezeşti. Kara e lângă 
Halef, pentru a mă chema, îndată ce va fi nevoie de mine. 
Acum trebuie să mănânci; voi spune Şacarei să aducă 
îndată mâncarea. 

— Ştii unde e Şacara? 

— Da; ne-am împrietenit repede, căci are o inimă de aur, 
cu care cucereşte pe toţi. 

Hanneh se depărtă şi se întoarse repede cu tânăra fată. În 
timp ce aceasta îmi servea mâncarea, Hanneh se duse la 
Halef care, după cum îmi spuse Şacara, dormea de ieri, fără 
întrerupere. Ea se aplecă asupra lui şi îi atinse fruntea cu 
buzele. Pesemne că-l trezise cu această atingere, căci Halef 
se mişcă. Şacara ieşi repede pentru a chema pe Peder, căci 
acesta ceruse să fie de faţă când se va deştepta şeicul 
haddedihnilor. 

Auzii pe Halef vorbind încet, însă nu putui înţelege ce 
spunea. Ţinea încă ochii închişi când sosi Pederul. Acesta 
examina scurt timp bolnavul, apoi făcu semn Hannehei să 
vorbească cu dânsul. Ea îi spuse câteva cuvinte de 
dezmierdare, la auzul cărora un zâmbet de fericire însenină 
faţa lui Halef. Hanneh repetă cuvintele şi-l întrebă, apoi 
cum se simte. Auzii glasul lui încă slab, dar foarte desluşit: 


— Hamdulillah! N-a fost vis! Viaţa... s-a reîntors... la mine! 
Hanneh... Hanneh... şi..., şi. 

Tăcu o clipă pentru a-şi aduna gândurile. Atunci Kara zise, 
la rândul său: 

—... şi eu, tată, sunt aici! Kara Ben Halef, fiul tău, e lângă 
tine. 

— Kara... fiul meu... tânărul erou al haddedihnilor! 

Întoarse faţa spre fiul său, dar fără a deschide ochii, apoi 
urmă: 

— Şi tu aici? Ai venit... la mine? Te-am văzut... de 
departe... Veneai călare! 

— Da, tată. 

— Pe... pe ce cal? 

— Pe Ghalib, pe care mi l-ai dăruit tu. 

Deodată o tresărire repede şi energică străbătu trupul lui 
Halef. 

— Încalecă! Zise el. 

— Pe Ghalib? Întrebă Kara. 

— Da. 

— Acum? Aici? 

— Da! Tribul haddedihnilor... tu eşti! Vreau să văd... pe... 
vitejii mei! 

Porunca asta fu spusă cu glas slab, dar hotărât. Kara se 
uită întrebător la Peder. 

Acesta îl luă de mână şi ieşi cu dânsul pe locul din faţa 
casei, unde îl auzii spunându-i: 

— Pune repede şaua pe calul tău, ia armele şi, pregătit ca 
pentru luptă, vino călare lângă tatăl tău. Când te va vedea 
astfel, va căpăta noi puteri. Grăbeşte-te, copilul meu! 

Halef tăcea acum, dar se vedea că aşteaptă ceva. Îşi 
dovedea nerăbdarea prin mişcări scurte. 

După câteva minute începu iar să vorbească: 

— Kara... repede... repede! N-am... timp... să... aştept! 

Vocea îi era atât de speriată, încât Hanneh se sculă repede 
şi privi afară, dacă nu vine Kara. În clipa asta intră şi 
Pederul. 


— Cât mai degrabă, zise ea. 

— Vin îndată, răspunse el. Nu-ţi pierde cumpătul. Clipa 
asta va fi hotărâtoare. Îngenunchează lângă dânsul, căci va 
avea nevoie de tine. 

Hanneh îi urmă sfatul şi Halef începu iar să vorbească: 

— Nu... nu... mai... vin! Şi... eu... trebuie să plec. 

Deodată se auzi de afară tropot de copite, dar Ghalib nu 
era deprins să urce scări şi părea că se împotriveşte. 

— Înainte... repede... repede! Îl îndemnă Kara. 

Calul sări mai multe trepte deodată şi cu un singur salt se 
avântă apoi în încăpere, unde se opri brusc lângă culcuşul 
lui Halef, nemişcat ca o stană de piatră. Tânărul haddedihn 
pusese cuțitul şi pistoalele la brâu, puşca o avea pe spinare, 
iar în mână ţinea o suliță. Cu înfăţişarea unui războinic 
viteaz, cu ochii sclipitori, se uita la tatăl său bolnav. 

Acesta deschise ochii şi îşi îndreptă privirea spre fiul său. 
Se părea că nici nu-şi dă seama cum Hanneh îi sprijinea 
capul şi umerii, pentru ca să-l ajute să se ridice. 

— Ghalib... neînvinsul...! Zise el. El poartă... viitorul... 
haddedihnilor mei...! Dar nici... trecutul... nu moare... nu 
moare...! Trecutul prezentul... sunt eu...! Eu rămân... cu voi 
cu voi! Vreau să... să...! Vreau Hanneh... viaţa se 
reîntoarce! 

Câtva timp îşi mai ţinu privirea, plină de bucurie, 
îndreptată asupra lui Kara, apoi închise ochii. Hanneh îl 
culcă şi îi potrivi pernele. Avui impresia că înfăţişarea lui se 
schimbase şi nu mai era aceea a unui mort, ca adineauri. 
Kara descălecă şi duse calul afară, fără să facă zgomot. 
Hanneh se uită întrebătoare şi plină de teamă la Peder. 
Acesta o luă de mână, îi ajută să se ridice şi spuse: 

— Nădejdea nu e pierdută. Vino cu mine să-i pregătim o 
băutură întăritoare. Dacă o bea, e salvat. 

După plecarea lor, Kara intră iar, se opri câteva clipe lângă 
mine, apoi se duse la tatăl său, care nu era cu desăvârşire 
treaz, dar nici nu dormea. Îşi mişca când o mână, când un 


picior, într-un chip din care se putea deduce că făcea, cu 
voinţă, aceste mişcări. 

După câtva timp Pederul se întoarse împreună cu Hanneh. 
Bănuiam că în vasul pe care îl avea în mâini se afla aceeaşi 
supă de carne, care mă întremase şi pe mine. Cu ajutorul 
unei linguri îi dădu şi lui Halef din ea. El sorbi fără să se 
împotrivească, apoi căzu într-un somn liniştit şi Pederul 
spuse că, fără îndoială, va dormi până a doua zi dimineaţa. 

Hanneh şi Kara erau nespus de fericiţi, iar când cerui să 
fiu dus afară, ca ieri, mă rugară sa le povestesc prin ce 
peripeții trecusem cu Halef, după plecarea noastră de la 
haddedihni. Pederul se împotrivi însă, atrăgându-le atenţia 
că trebuie să se odihnească după drumul lung şi obositor pe 
care îl făcuseră călare. Le mai spuse că Halef nu va mai 
avea nevoie de ei, căci el şi Şacara vor îngriji de dânsul. 
Fură nevoiţi să se supună şi astfel rămăsei singur afară, 
unde mă bucurai de priveliştea apusului de soare. 

În timp ce eu nu mă mişcai de acolo până aproape de 
miezul nopţii, Şacara şezu lângă Halef. Pederul se afla la 
„şef”, în casa căruia avea în seara asta o consfătuire 
importantă, care se ţinu în altă încăpere, deoarece sala 
care servea de obicei pentru acest scop ne fusese cedată 
nouă. În clipa când cerui să fiu dus înăuntru, veni şi şeicul 
djanicunilor şi îmi aduse la cunoştinţă pentru ce se ţinuse 
consfătuirea. 

— Am vorbit despre „serbarea de cincizeci de ani” pe care 
vrem s-o facem, spuse el. 

O sărbătoare persană cu numele acesta nu-mi era 
cunoscută, aşa că-l privii nedumerit. 

— Nu ţi-a vorbit încă nimeni de ea? Mă întrebă el. 

— Nu. 

— Nici Şacara? 

— Nici ea. 

— 'Ţi-ar fi spus bucuroasă, căci această serbare ne 
preocupă pe toţi de mai multă vreme, dar se vede că a ţinut 
să fie ascultătoare şi în privinţa asta. „Şeful” a poruncit să 


nu vă plictisească cu lucruri care nu vă privesc, deci nici cu 
treburile noastre. El ţinea să nu vă tulbure nimeni şi nimic. 
Dar starea ta s-a îmbunătăţit atât de mult, effendi, încât pot 
să-ţi vorbesc fără nici o grijă despre această serbare. A fost 
o nepotrivire de păreri între Ustad, adică şeful nostru şi noi, 
căci el nu dorea să ţinem serbarea. Dar în seara asta l-am 
înduplecat cu rugăminţile noastre. Peste două săptămâni se 
vor împlini cincizeci de ani de când a venit la noi şi 
recunoştinţa ne îndeamnă să serbăm ziua asta. Până acum 
s-a împotrivit, dar azi l-am convins că e o dorinţă fierbinte a 
noastră să ţinem această sărbătoare şi în sfârşit s-a învoit 
numai ca să ne facă plăcerea. Până atunci veţi mai rămâne 
şi voi aici, aşa că bucuria noastră va fi şi mai mare. 

— Hagi Halef nu vă va tulbura oare bucuria? Îl întrerupsei 
eu. 

— Mă aşteptam la întrebarea asta din partea ta. Ţi-aş 
spune ce gândesc, dar mi-e teamă că vei râde de mine. 

— Atunci sunt liniştit. Dacă ceea ce ai de gând să-mi spui 
ar putea să-mi stârnească râsul, asta înseamnă că putem 
avea nădejde în ce priveşte starea lui Halef. 

— Aşa şi e. Dar dacă am vorbit de râs, nu m-am gândit la 
însănătoşirea lui Halef, ci la gândurile ce ţi le-ai putea face. 
Eu, ca doctor, am păreri care sunt, poate, foarte deosebite 
de ale tale. 

— Tu eşti doctorul şi eu profanul; cum m-aş încumeta să 
râd? 

— Cu toate acestea s-ar putea întâmpla, căci ceea ce vreau 
să-ţi spun nu e numai părerea doctorului. Am de-a face cu 
un om grav bolnav şi, pentru a-l putea trata cum se cuvine, 
trebuie să-i cunosc firea şi bănuiesc că în privinţa asta eşti 
de altă părere decât sunt eu. 

— Poate da, poate nu. Oricum ar fi însă, n-am să râd de 
părerea ta. Te rog spune-mi-o. 

— Atunci ascultă. 

Deocamdată spuse numai aceste două cuvinte şi se aşeză 
lângă culcuşul meu cu faţa întoarsă spre mine. Înălţă capul 


şi îşi îndreptă privirea spre lumânările care ardeau într-o 
firidă. Înfăţişarea lui se schimbă, devenind mai impunătoare 
şi mai nobilă. Părul lung, argintiu, îi încadra chipul de 
profet. După o tăcere de câtva timp, în care gândurile sale 
păreau să fi rătăcit departe, Pederul începu astfel: 

— Fără-ndoială că ceea ce-ţi voi spune va fi ceva nou 
pentru tine. Te rog să-mi răspunzi la o întrebare: ştii ce e 
spiritul? 

— Nu. 

— Dar sufletul? 

— Nici asta. 

— Crezi că amândouă sunt unul şi acelaşi lucru? 

— Nu. 

— Ştii ce e trupul? 

— Nici asta nu ştiu. 

Un zâmbet blând, de adâncă înţelegere, îi lumină faţa şi 
urmă: 

— Ar trebui să te laud pentru modestia ta, dar nu meriţi. 
Aştepţi să afli de la mine ceea ce nu vrei să-mi spuitu. Şi 
fiindcă adevărul celor ce ai putea să-mi spui nu-ţi pare cu 
desăvârşire neîndoielnic, preferi să-ţi arăţi îndoiala faţă de 
ce voi spune eu. Ei bine, o să-ţi fac pe plac. Cine cruţă pe 
altul se poate aştepta şi el la cruţare. Tu ai spirit. Sihdi? 

— Nădăjduiesc că da. 

— Nu nădăjdui nimic. Presupui că tu ai spirit dar nu e aşa, 
căci el te are pe tine şi tu eşti sclavul său. Dar suflet ai? 

— Vrei să spui un suflet, sau suflet îndeobşte? 

— Nu face pe europeanul iscusit şi învăţat, ci răspunde-mi 
limpede: ai suflet? 

— Da... 

— Nici asta nu e adevărat, căci şi acesta te are pe tine; 
numai cu deosebirea că sufletul nu e o fantoma ca spiritul, 
ci un adevăr măreț şi dumnezeiesc, căruia îi datorăm 
dreptul nostru la fericire. Asta o spune asiaticul jumătate 
sălbatic europeanului învăţat. Dacă acesta îl crede, rămâne 
o întrebare; Răsăritul a dat multe învățături Apusului, care, 


în parte, n-au fost crezute, în parte au rămas neînţelese; şi 
acum, când Răsăritul s-a săturat să dea mereu învățături 
zadarnice, de ce spune despre el că a îmbătrânit şi s-a 
istovit? Dar să lăsăm ştiinţa sufletului şi să vorbim de boala 
lui Hagi Halef. Despre suflet poţi să vorbeşti cu „şeful”, care 
ştie mai multe despre dânsul decât stă scris în cărţile lui. 

— Cărţi? Întrebai surprins. Ustadul are cărţi? 

Pederul îmi aruncă o privire care mă făcu să roşesc şi 
răspunse: 

— Mă întrebi dacă are cărţi? Ba are chiar patru biblioteci 
foarte mari. Cea dintâi e Biblia; a doua e inima lui, în care 
sunt scrise mii de versete minunate; a treia cuprinde tot ce 
natura îi arată ochiului său, iar a patra o vei vedea când te 
vei însănătoşi îndeajuns, ca să poţi urca scara care duce la 
locuinţa lui. Acolo ai să vezi multe, foarte multe cărţi, scrise 
în limbi pe care eu nu le pot citi şi nici înţelege. O bună 
parte din viaţa mea am petrecut-o cu dânsul, cu cărţile sale 
şi am ascultat învăţăturile lui. Şi dacă, trecând prin lupte şi 
suferinţi, am reuşit să fac din djanicunii mei nişte oameni 
fericiţi, a fost datorită numai lui. Şi dacă astăzi sunt 
cunoscut ca un medic destul de bun, tot lui trebuie să-i 
mulţumesc. 'Tocmai boala care te-a prins pe tine şi pe Halef 
a făcut pe vremuri multe victime printre noi, dar „şeful” i-a 
venit de hac, învăţându-ne cum s-o vindecăm. Bănuieşti de 
ce e atât de primejdioasă, mai primejdioasă ca multe altele? 

— De ce? 

— Nici tu, nici medicii voştri nu ştiu asta. 

— Presupun că din pricina îndelungatei stări de nesimţire 
în care te aduce. 

— Aşa e. Spune-mi însă care e pricina acestei stări de 
nesimţire? 

— Sufletul se depărtează de trup. 

— Da; dar de ce? 

— Fără îndoială, din pricina bolii. 

— Te învârteşti într-un cerc, effendi şi nu cunoşti sufletul. 
Ai auzit vreodată expresia „suflet bun”? 


— Da. 

— Dar pe aceea de „suflet rău”? 

— Nu. 

— Acum îţi voi spune ce nu ştii şi e încă nou pentru tine: 
„suflet rău” nu există. Sufletul se fereşte de tot ce-i rău, sau 
chiar numai urât. Răul şi urâtul au o putere atât de mare 
asupra noastră, numai fiindcă alungă sufletul. Acesta fuge şi 
atunci rămânem singuri, fără ocrotirea lui. Omul nu trebuie 
să-şi ducă sufletul în ispită, ci să-l ferească de tot ce l-ar 
putea jigni. Să nu-l silească să se despartă de dânsul, nici 
măcar pentru o clipă. Ai văzut vreodată un om leşinând? 

— De multe ori. 

— Atunci vei şti că pricina leşinului a fost întotdeauna ceva 
rău sau urât. În aer rău sau miros urât, omul nu se simte 
bine, respiră greu şi poate să-şi piardă chiar cunoştinţa. 
Sufletul se depărtează de simţurile care îi pricinuiesc 
dureri. Când casa în care locuieşti îţi devine nesuferită, 
atunci o părăseşti. Acum gândeşte-te puţin la viorelele care 
au fost aşezate lângă tine şi la trandafirii de lângă Halef. 

— Ah, acum încep să înţeleg! 

— Boala asta descompune anumite părticele ale trupului, 
fără să le scoată afară, aşa că trupul începe să putrezească 
de viu, cum ai putut să-ţi dai seama după miros. După cum 
ţi-am spus, mi-e teamă că vei râde de mine, aşa că 
deocamdată îţi voi spune numai că n-am aşezat viorele şi 
trandafiri în jurul vostru numai pentru a vă împodobi sau 
pentru a feri nasurile noastre de mirosul urât. S-au aşezat 
pentru o pricină mult mai serioasă. Dacă vreau să fiu doctor 
bun, trebuie să mă îngrijesc şi de suflet, nu numai de trup. 
Trebuie să lupt din răsputeri şi să mă folosesc de toate 
mijloacele pentru a împiedica sufletul să se despartă de 
trup. Nici nu-ţi poţi închipui câte băi ai făcut, pe când 
zăceai în nesimţire. Aceste băi n-au avut de scop numai 
curățirea corpului tău. Zâmbeşti? 

— Nu. 


— Mi s-a părut pesemne. Dacă descompunerea trupului a 
ajuns aşa departe, încât sufletul a pierdut legătura cu 
simţurile, atunci bolnavul nu mai are scăpare. De aceea la 
Halef mi-am pus toată nădejdea în faptul că va mai putea 
vedea, auzi şi vorbi şi nu m-am înşelat. Dar sufletul unui 
bolnav nu trebuie numai să poată, ci să şi vrea. Ai avut o 
idee nespus de fericită când ai trimis la haddedihni după 
Kara Ben Halef. Efectul a fost şi mai puternic, prin faptul că 
a adus cu el şi pe mama lui. Vederea acestor două fiinţe 
dragi a silit sufletul să rămână legat de trup. Crede-mă că 
trupul n-are putere să reţină sufletul, dacă acesta nu vrea 
să rămână în el. Dacă însă doctorul reuşeşte să prefacă 
voinţa sufletului în energie, atunci putinţa de vindecare a 
bolnavului devine îndoit de mare. În privinţa asta Halef mi-a 
venit în ajutor, când a avut dorinţa să-şi vadă fiul călare şi în 
ţinută de războinic. Ai văzut ce repede i-am îndeplinit 
dorinţa asta. Acum cred că e salvat. 

— Crezi numai? 

— Da. 

— Bucuros aş vrea să te aud spunând că eşti sigur de 
salvarea lui. 

— Aşteaptă până mâine. 

— Mâine se va hotărti? 

— Probabil. După cum am văzut, Halef e un călăreț foarte 
bun. 

— Nu numai bun, ci pătimaş. 

— Minunat; căci în chipul ăsta, îi voi putea prinde sufletul. 
Mă gândesc la cursa de întrecere pe care aţi făcut-o 
amândoi. Ai băgat poate de seamă că sunt un şeic şi poate 
şi doctor bun, însă nu şi călăreț desăvârşit. Contactul 
apropiat cu „şeful” nu mi-a îngăduit să mă îndeletnicesc 
prea mult cu călăria. Dacă ar fi fost altfel, nu m-ai fi ajuns 
din urmă, când am fugit călare pe iapa lui îmi aduc aminte 
că ochii lui Halef au lucit de bucurie cu prilejul acela. Îi plac 
mult astfel de alergări de cai? 


— O astfel de alergare e mai presus de orice pentru 
dânsul. 

— Dacă e aşa, vom orândui ca la serbarea plănuită să aibă 
loc o alergare de cai... 

— Dar serbarea se va ţine peste două săptămâni şi 
presupun că până atunci Halef nu se va fi întremat 
îndeajuns, îl întrerupsei eu. 

— Ai dreptate; nu-i însă nevoie să călărească chiar el. 
Numai gândul la această alergare îşi va face efectul dorit. 
Presupun că mâine îşi va veni în fire pentru mai mult timp. 
Dacă voi vedea că nu-i poate fi dăunător, am să vorbesc cu 
dânsul de alergarea asta. Efectul la care mă aştept va întări 
presupunerea mea. Însă, bineînţeles, nici un om şi nici un 
doctor nu e atotştiutor. Unde e muritorul care ar putea să 
prezică ce se va întâmpla nu mai departe decât în clipa 
următoare? După toate prevederile omeneşti, însă, tu eşti 
salvat, effendi şi nădăjduiesc să pot spune mâine acelaşi 
lucru despre Halef. 

— Asta se va întâmpla numai mulţumită îngrijirilor voastre 
pline de dragoste... 

— Lasă, nu mai vorbi de asta, mă întrerupse el. Să vorbim 
mai bine despre darul pe care am de gând să ţi-l fac mâine. 

— Un dar? 

— Da. 

— Poţi să-mi spui chiar de pe acum ce e? 

— Da, căci după părerea mea o bucurie nu vine niciodată 
prea devreme. 

— Atunci spune-mi despre ce e vorba. 

— Ghiceşte, effendi. 

— Nu pot. Sunt atâtea lucruri care mi-ar putea face 
bucurie. Dă-mi un sprijin! 

— Ai spus cuvântul; ai ghicit aproape; e vorba de un 
sprijin. 

— Nu cumva ai de gând să-mi dai un baston? 

— Da. Mâine vei încerca să umbli iar. Şi chiar de vei face 
numai câţiva paşi, încercarea asta te va întări. 


— Ai dreptate, asta mă va întări într-adevăr. Numai gândul 
la această încercare îmi şi dă putere. 

— Acum culcă-te, căci s-a făcut târziu. Dumnezeu să te 
ocrotească. 

Pederul plecă şi, urmându-i sfatul, dormii buştean până a 
doua zi dimineaţă. 

Când mă deşteptai, zării pe Hanneh şi pe Kara lângă 
Halef. În aceeaşi clipă intră şi Şacara, care, văzându-mă 
treaz, îmi făcu un salut din cap şi plecă iar să-mi aducă de 
mâncare. Când se reîntoarse, observară şi ceilalţi că mă 
deşteptasem şi se apropiară de mine să-mi spună că Halef 
mai doarme, dar că se mişcă din când în când. Pederul 
dăduse poruncă să fie chemat îndată ce bolnavul va da 
semne că e aproape să se trezească. 

Îmi adusei aminte de bastonul pe care mi-l făgăduise 
Pederul pentru astăzi şi nerăbdarea era atât de mare, încât 
rugai pe Şacara să mi-l dea cât mai curând. Ea îmi făgădui 
zâmbind, că va avea grijă de asta, totuşi nu mi-l aduse 
îndată. 

Era pe la amiază când Halef dădu primele semne că se va 
deştepta peste puţin timp. Kara alergă repede să cheme pe 
Peder. Acesta veni şi cu prilejul acesta îmi aduse şi bastonul 
făgăduit. 

— M-am ţinut de cuvânt, zise el, dar mai aşteaptă puţin. 
Voi pune să te scoată afară, lângă Assil. Acolo, la umbra 
platanilor, vei putea rămâne netulburat până diseară şi te 
vei simţi bine. 

Abia spusese aceste cuvinte, când se auzi glasul lui Halef: 

— Kara, fiul meu! 

— Aici sunt, tată, răspunse băiatul, care stătuse lângă 
Peder, apropiindu-se acum de Halef. 

— Te-am văzut călare pe Ghalib. Când s-a întâmplat asta? 

— Ieri. 

— Unde? 

— Aici. 

— Unde aici? 


— Chiar în sala asta. 

— În sală? Stai puţin... Vreau să văd. 

Îşi întoarse încet faţa spre fiul său şi deschise ochii. Plimbă 
privirea de la unul la altul, apoi şi-o roti prin toată 
încăperea. Când dădu cu ochii de mine, întrebă: 

— Cine e culcat acolo? Nu e Sihdi? 

— Ba eu sunt, dragul meu Halef, îi răspunsei zâmbind! 

— Oh, Sihdi, Sihdi... acum îmi aduc aminte! Am fost tare 
bolnav... şi mai sunt încă! Am fost şi mort, dar am fost 
chemat înapoi în viaţă... Am văzut atât de multe, dar nu mai 
ştiu ce... Poate îmi voi aminti mai târziu... Nu vreau să 
Mor... Am să rămân oare în viaţă? 

Vorbea încet, însă desluşit. După câteva cuvinte, răsufla 
adânc. După o tăcere de câteva clipe se rugă: 

— Hanneh... Kara... sculaţi-vă în picioare... Vreau să vă 
văd... Îmi sunteţi dragi! 

Îi făcură pe plac şi când îi văzu bine, privirea lui se 
însufleţi şi mai mult. 

— Soţia mea! Cât îţi sunt de recunoscător! Şi tu fiul meu! 
Ce frumos erai, călare pe calul tău... Ghalib a fost tare 
obosit? 

— Numai o singură dată, răspunse Kara. 

— Ai avut grijă de el? 

— Da. 

— Şi de Barkh? 

— Da, tată. 

— Tare aş vrea să-i văd! 

Hanneh şi Kara alergară repede afară să aducă 
numaidecât caii. Când se întoarseră cu ei, Assil îi urmă de 
bunăvoie, fără să fi fost chemat. Ştia unde sunt culcat şi se 
apropie de mine. Ceilalţi doi fură duşi lângă Halef, care găsi 
deodată putere destulă pentru a ridica braţul. 

— Barkh, scumpul meu! Vino-ncoace! Spuse el, întinzând 
mâna spre armăsar. 

Acesta se apropie bine, ciuli urechile şi apucă mâna lui 
Halet cu buzele. 


— Bunul şi credinciosul meu animal! Văd că ţi-a fost dor de 
mine şi nici n-ai vrut să mănânci! Nu-i aşa? Spune-mi, te 
rog, oh, Pederule?! 

— Aşa şi este, răspunse acesta. Chiar dacă n-a răbdat de 
foame, totuşi Şacara a putut numai cu greu să-l facă să 
mănânce, dându-i nutreţul care îi plăcea mai mult. 

— Când mă voi însănătoşi... Barkh va mânca iar. ca şi 
înainte... Dar, nu cumva am să mor?! 

— Ai să trăieşti! 

— Crezi? 

— Da. 

— Adevărat? 

— Fără nici o îndoială. De azi înainte te vei însănătoşi aşa 
de repede, încât vei putea lua parte la marea alergare de 
cai pe care am plănuit-o. 

— O alergare de cai?! Îl întrerupse Halef repede. 

— Da. 

— Unde? 

— Aici la noi. Împrejurul lacului. 

— Când? 

— Peste două săptămâni. 

— O alergare obişnuită? 

— Oh, nu! Va avea loc o serbare mare, la care vor veni mii 
de oameni. Va dura mai multe zile şi vom avea multe 
petreceri pentru desfătarea oaspeţilor. Partea cea mai de 
căpetenie va fi o alergare de cai, care se va repeta de 
câteva ori. 

— O alergare mare... mai multe chiar... Hanneh... 
Hanneh! Dă-mi braţul... ajută-mă să mă ridic! Mai vorbeşte- 
mi de alergarea asta... Vreau să ştiu tot! 

Fu cuprins de o însufleţire, cum n-am fi crezut şi glasul i se 
schimbase într-o singură clipă şi se părea că viaţa îi 
revenise cu toată puterea. 

— Nu te tulbura. Cruţă-te! Îl preveni Pederul. 

— Să nu mă tulbur?! Să mă cruţ?! Răspunse Halef. Doar 
vorbesc numai şi nu mă obosesc deloc. 


Nu mai făcea pauze între cuvinte pentru a respira, ci 
vorbea în şir, fără întreruperi. 

— Spune-mi, ce cai vor alerga? Cercetă el. 

— Nu vor fi numai cai. Vor alerga tot felul de animale din 
care avem pe aici: oi, capre, măgari, catâri, cămile de 
povară şi de călărie, cai obişnuiţi şi la urmă vor fi mai multe 
alergări cu cai de rasa cea mai curată. 

— Ai cui sunt? 

— Asta n-o ştiu încă. Orice oaspete va putea lua parte la 
alergări şi vor veni mulţi care au cai foarte buni. 

— Allah, W' Allah, T' Allah! Pot să mă înscriu şi eu? 

— Tu? 

— Da, eu! 

— lartă-mă, şeic al haddedihuilor! Cei trei cai ai voştri vor 
fi fără îndoială cei mai buni şi afară de asta sunt încredinţat 
că te vei însănătoşi repede; totuşi, peste două săptămâni nu 
vei avea încă puterea trebuincioasă pentru a călări. 

— Cine a spus asta? Cine îndrăzneşte să susţină aşa ceva? 

— Orice doctor va spune acelaşi lucru. 

— Allah să nimicească pe toţi doctorii, care sunt... Ba nu. 
Allah să mă ierte! N-am să mai spun niciodată vorbe aşa de 
urâte. 

Hanneh îl sprijinise astfel în perne, încât putea să stea în 
capul oaselor; înfăţişarea lui era mai mult decât 
mulţumitoare. lotuşi Pederul nu-l slăbi nici o clipă din ochi, 
ştiind că după această încordare va urma neapărat 
oboseala. 

— Sihdi al meu va fi sănătos peste două săptămâni? 
Întrebă Halef. 

— Da, dar nici lui nu-i va fi îngăduit să ia parte la alergare. 

— Eşti neîndurător. Dar pe fiul meu Kara nu-l vei opri. El 
nu-i bolnav. 

— Nu numai că nu-l voi opri, dar chiar doresc să ia parte. 

— La trei curse? Fiecare cu câte un cal de al nostru? 

— Dacă vrei tu, aşa să fie. 


— Ah, ce mulţumit aş fi dacă aş şti de pe acum ce cai vor 
alerga! 

— Pot să-ţi spun că vor fi cai, persani buni, turcomani 
minunaţi şi arabi de rasă curată. 

— Ştiu destul pentru astăzi. Kara, fiul meu, de azi înainte 
vei face în fiecare zi câte o cursă rapidă cu fiecare din caii 
noştri. Îi vei supraveghea când li se va da nutreţul şi vor fi 
adăpaţi, îi vei lăsa să alerge până la iuţeala cea mai mare 
când li se spun „tainele”... Dar acestea să nu le 
întrebuinţezi... 

Începu să vorbească iar cu întreruperi şi glasul îi deveni 
mai slab. 

— Hanneh, ajută-mă să mă culc, se rugă el. 

Ea dădu pernele la o parte şi Halef se întinse iar în pat, 
apoi urmă să vorbească, dar mai rar şi mai încet: 

— Ghalib va învinge... fără nici o îndoială! Barkh întrece... 
pe orice alt cal... Însă... Assil Ben Rih... îi va face... pe toţi... 
de ruşine! Niciun... alt cal... nu poate fi asemuit... cu... 
acesta..., care e... din sângele... cel mai... curat! 

Închise ochii şi noi tăcurăm toţi. După câteva clipe îl auzii 
iar, spunând cu un ton poruncitor: 

— Kara... Kara... scările... sunt... prea scurte! 

Pederul dădu mulţumit din cap şi spuse ceva în şoaptă, 
către Hanneh şi fiul ei, dar nu putui desluşi cuvintele sale. 
Apoi veni lângă, mine şi zise: 

— Mi-a fost teamă că va primi cu nepăsare vestea, sau că 
se va tulbura prea tare, dar acum sunt mulţumit. 

— Şi nădejdea ta? Îl întrebai eu. 

— S-a prefăcut în siguranţă. Dacă nu se va ivi vreo 
complicaţie, atunci e salvat. Alergarea de cai îl va preocupa, 
chiar dacă pare că doarme, ba îl va întovărăşi şi în vis. Va fi, 
după cum ai spus ieri „cu tot sufletul” la ea şi gândul acesta 
îi va da noi puteri de viaţă. Pe tine te voi duce acum sub 
platani, unde poţi încerca bastonul, până când nu vei mai 
avea nevoie de el. 


Plecă şi după câteva clipe veniră doi djanicuni să mă ducă 
afară. Scoaseră întâi pe Assil din încăpere, ceea ce făcu pe 
Kara să-l ducă şi pe Ghalib după el. Halef auzi tropotul şi se 
mişcă, în clipa când fui ridicat eu de jos, el deschise ochii şi 
zise: 

— Vino încoace, Sihdi... am să-ţi... spun ceva de mare... 
însemnătate. 

Mă duseră lângă el. 

— Dă-mi mâna, se rugă Halef. 

O luai pe a lui, el mă privi cu multă dragoste şi murmură 
cu glas domol: 

— Sihdi... ce părere ai... despre,. Moarte? 

— Nici nu mă mai gândesc la ea, răspunsei eu. 

— Nici eu... Baba... ceea... ştiam... Mai ţii minte? A plecat! 
Vroia să mă silească... să mor! Şi atunci... am aflat... că şi 
moartea... e 0... minciună mare... cum nu mai... este alta! 
Sihdi... apropie-ţi urechea de... gura mea! 

Îi făcui pe plac şi el îmi spuse în şoaptă: 

— Cât timp trăiesc... mă aflu... ca într-un sicriu... Sicriul 
ăsta... e trupul... Trebuia... trebuia... ba nu... voiam, nu, nici 
asta... mi-a fost îngăduit... să reînviez... Cineva a strigat 
numele... meu întreg în sicriu... Strigătul ăsta... m-a oprit... 
Nu eram... singur? Lângă mine... era... am văzut! Sihdi... 
nu-mi mai... pot aminti! Când îmi voi aduce... iar... aminte... 
am să-ţi... spun. 

Tăcu şi eu ţinui mai departe mâna lui într-a mea. Deodată 
tresări şi spuse mai desluşit: 

— Sihdi... va fi o alergare mare! Trebuie... să mănânc... să 
beau... să prind putere. Assil... Barkh al meu... şi Ghalib... 
Învingătorul! Mă bucur... că trăiesc! Vom învinge... 
Învinge... Învinge! Hamdulillah! Hamdulillah! Hamdulillah! 

Capitolul IV - Răzbunătorul. 

De la Jeriho - Er-Riha, cum îi spun arabii - peste un pod 
dărăpănat, duce drumul spre îndepărtata „Mare Moartă”. 
În partea cealaltă, după ce ai trecut de corturile 
zdrenţăroase ale beduinilor, se întinde o şosea destul de 


bunişoară - Ain es Sultan36 - unde cerşetorii din partea 
locului se aruncă în apă ca să scoată gologanii aruncaţi într- 
adins de călători. 

După ce ai mai mers de aici o bucată de drum, vezi 
impunătorul Djebel Qarantal, care se înalţă din prăpastie ca 
un vis rău într-un somn zbuciumat. Pustietatea asta a atras 
încă din vremuri străvechi pe cucernicii anahoreţi care şi- 
au găsit aici în peşterile singuratice un refugiu din 
zbuciumul vieţii pământeşti. Astăzi aceste celule săpate în 
stâncă slujesc drept colonie de pedeapsă preoţilor greco- 
catolici. 

Ce mă mâna să fac ocolul acesta spre un „Pământ al 
Făgăduinţei”? Din pricina asemănării, probabil. Numai 
acelora care au văzut Djebelul Qarantal le-aş putea lămuri 
poziţia „Casei înalte” locuită de Ustad. Şi totuşi, ce 
deosebire între una şi alta! La Jeriho fiecare nomad e un 
cerşetor înnăscut; aici, în localitatea aceasta singuratică a 
Kurdistanului, fiecare locuitor e un om de onoare. Acolo, 
pustiu; aici, peste tot, plante şi animale crescute cu 
îngrijire. Acolo, prăpastie înfiorătoare, aici o privelişte 
încântătoare, din vârful înălţimii până în valea adâncă. 
Acolo, pumnul aspru al clerului superior, pe când aici mâna 
prietenoasă şi pururi milostivă a aceluia care a fost înălţat 
la rangul cu care e învestit. 

Şi în Jeriho am dormit adesea sub cerul liber, din pricina 
murdăriei şi a ploşniţelor, care mă goneau afară din casă, în 
fundul unei grădini părăginite. 

Şi ce frumoasă era aici după-amiaza asta, sub frunzişul 
platanilor care nu lăsau razele dogoritoare ale soarelui să 
străbată până la mine! Întins pe perne moi, la umbră, mă 
lăsam pradă gândurilor. Mireasma trandafirilor îmbălsăma 
văzduhul. 

Mă aflam destul de departe de casă ca să pot cuprinde cu 
ochii toate împrejurimile. Era aşezată pe o temelie de 
stânci, ale cărei crăpături fuseseră acoperite cu tencuială. 
Încăperile din spate ale clădirii erau săpate pe cale naturală 


în stâncă. Fațada se ridica însă liber în văzduh; înaltă de 
câteva caturi şi destul de lată. Acoperişul era neted, 
împodobit în faţă cu o coroană de zidărie cum se vede în 
Dur-Sargon. Totuşi, am mai văzut astfel de podoabe şi în 
Egipt, pe Nilul de Sus. De pe acoperiş se făceau în stâncă 
firide, la care duceau trepte înguste, săpate în piatră. 

Aceasta îmi aminti de „Stabl Antar” de la Sunt, pe care 
urci tot ca şi aici. Într-una din aceste firide văzui două 
clopote. Era boltită şi sunetul se putea împrăştia numai în 
afară, ca să se audă până departe. 

Clopote, aici, în Kurdistanul persan? Se vor întreba unii 
din cititori. Ba chiar am cunoscut pe mulţi care erau de 
părere - greşită, fireşte - că numai creştinii au clopote, 
considerând că nici n-ar fi existat înainte vreme. Mai mult, 
am citit într-un dicţionar francez că ele ar fi o născocire a 
creştinismului. Nu e adevărat. Clopotul era cunoscut încă 
din vechime; chinezii de odinioară aveau chiar clopote de 
diferite mărimi. Acela din Beijing are o greutate de 1200 
kilograme şi e înalt de peste cinci metri. 

Serbările lui Osiris la egipteni erau anunţate prin dangăt 
de clopote. În săpăturile care s-au făcut în Asiria s-au găsit 
şi clopote mici, de bronz, în vechea Indie, budhiştii erau 
chemaţi la rugăciune prin sunete de clopote mari de metal. 
La eleni preoţii Cybelei şi ai Persefonei se slujeau de 
asemenea de clopote, iar împăratul August a pus să se 
agaţe un clopot în faţa templului lui Jupiter. În Persia au fost 
aduse clopote indiene şi asiriene. Biserica greacă a 
răspândit clopote peste tot pe unde a trecut. Între Tigru şi 
Eufrat, unde mai există şi astăzi oameni trecuţi din vechime 
la creştinism, comunităţile bogate aveau clopotele lor. 
Islamismul le-a respins, dar a îngăduit totuşi creştinilor să şi 
le păstreze pe ale lor. Nu e deci de mirare că djanicunii 
aveau şi ei două clopote pe care le-au căpătat pe o cale 
ciudată, după cum am aflat mai târziu. 

De aici, de unde stăteam eu, se putea vedea intrarea într- 
un loc liber, de o întindere destul de mare, închis seara de o 


poartă, acum dată de perete. Nişte trepte duceau la sala 
cea mare. Pe stânga era o potecă spre o uşă largă, aşezată 
pe o temelie de piatră. În dreapta se afla o grădină, cu pomi 
roditori, răzoare cu flori şi zarzavaturi; într-acolo mă 
hotărâi să mă duc mai întâi. 

Îmi luai bastonul şi mă ridicai de jos. Picioarele îmi 
tremurau şi nu voiau să mă poarte, dar voinţa mea, fiind 
mai tare, se supuseră. 

Când am ajuns la gardul grădinii, mă oprii niţel să mă 
odihnesc, apoi am intrat în grădină. Era mare şi bogată cu 
de toate. Printre răzoare se aflau o mulţime de pomi, 
încărcaţi cu rod. Văzui puţin mai încolo, sub un vişin, o 
bancă şi am vrut să mă duc să m-aşez pe ea. Trecui pe 
lângă doi pruni, ale căror crăci atârnau în jos de pline ce 
erau. Printre fructele coapte, zării o prună mare, abia 
pârguită, care părea delicioasă. Într-adevăr delicioasă! 

Entuziasmul meu să nu vi se pară exagerat! Sunt un mare 
iubitor de fructe şi mai ales de prune, în ce priveşte 
mâncarea sunt prea puţin pretenţios şi mă mulţumesc cu 
puţin şi cu orice. 

Rămăsesem uluit sub pruni, privind cu lăcomie de copil la 
fructul acela pârguit. Privii în jurul meu, cu gând să cer 
cuiva voie să-l culeg, dar nu văzui pe nimeni. Să mi-l iau 
singur? Adam şi Eva ştiau cel puţin, pe când se aflau în rai, 
că nu le e îngăduit; eu nici măcar asta nu ştiam. 

La urma urmei, ce atâta codeală? Eram doar musafir şi 
grădina era a unui oriental, care nu pune atâta preţ pe cee 
al meu şi al tău! Apucai deci cu amândouă mâinile trunchiul 
şi... începui să-l scutur. 

Sfinte Dumnezeule! Prunele curgeau ca grindina peste 
mine. Fireşte că nu asta îmi fusese intenţia, erau însă bine 
coapte şi, crezându-mă încă prea slăbit, găsisem de cuviinţă 
să scutur pomul din toate puterile. Mă oprii, năuc. O 
păţisem ca un călăreț care, repezindu-se să se-arunce dintr- 
o săritură în şa, se pomeneşte dincolo de cal. 


Ce era să fac? De pus îndărăt în pom nu le mai puteam 
pune şi de mâncat pe toate, iarăşi nu. Îmi umplui deci 
buzunarele cu prune, lăsând pe celelalte unde erau şi mă 
îndreptai spre banca de sub vişin, ca să mă bucur de 
rodul... furtişagului meu. Ca să nu mă mustre prea tare 
cugetul, mă aşezai cu spatele la prunii jefuiţi şi... mă apucai 
să mănânc. 

— Avem şi Frenk maidanosu la masă! Auzii deodată un 
glas în spatele meu. 

Frenk maidanosu e un cuvânt turcesc şi vrea să zică pe 
limba noastră chimen. Aşadar aveam o supă de chimen la 
cină. E o mâncare sănătoasă şi uşor de mistuit, dar nu prea 
se potrivea cu prunele din burta mea. Habar n-aveam însă 
deocamdată de boroboaţa pe care avea să mi-o facă. 

Întorsei capul să văd cine vorbise şi cui îi erau adresate 
aceste cuvinte. Dădui cu mâna la o parte crengile vişinului 
şi mă uitai spre casă. Zării mai întâi o făptură înaltă cât o 
prăjină, cu picioarele goale până mai sus de genunchi. O 
cămaşă albastră, croită ca un sac, îi acoperea trupul. Pe un 
gât subţire, ca de cocostârc, stătea înfipt un cap mititel, cu 
un obraz cât pumnul... 

Omul acesta trebuia să fi avut pe puţin patruzeci de ani, 
dar trăsăturile chipului său erau atât de copilăreşti, că 
rămâneai uluit de contrastul dintre capul său de copil şi 
trupul neisprăvit. Caraghios îl făcea şi căciula de piele pe 
care o purta pe vârful capului şi din mijlocul căreia porneau 
nişte fâşii lungi, care-i cădeau parte pe ceafă, parte peste 
faţă... 

Braţele omului păreau să fie aproape mai lungi decât 
picioarele. Şchiopăta. Ţinea un paner în mână şi se 
îndreptase spre cei doi pruni cu dovada furtişagului meu. 

Cine era persoana căreia îi era anunţată supa de chimen şi 
al cui fusese glasul? 

Văzui acum ce nu văzusem adineauri: o uşă deschisă şi în 
prag o femeie, îmbrăcată într-un alb strălucitor, ca o 
fecioară de la noi, gătită de sărbătoare. Feciorelnic îi 


atârnau pe spate cosiţele împletite, feciorelnici şi cei doi 
trandafiri puşi la ureche. Bărbia o avea puţin ieşită în afară. 
Ochii? Nişte ochişori sclipitori ca două mărgele şi o privire 
blajină şi veselă, ca de copil. 

Frumoasă? Nu. Mai mult decât atât: drăgălaşă, de o 
drăgălăşenie care te câştiga de cum o vedeai. Vârsta? 
Douăzeci, treizeci? Patruzeci? Cine ar fi putut să o spună? 

Vrusei să mă uit mai bine, dar femeia se întoarse în clipa 
aceea şi pieri înăuntru. Dacă această întruchipare a 
curăţeniei era stăpâna bucătăriei, atunci puteai mânca 
orice din mâna ei, fie şi supă de chimen. 

— Maşallah! Auzii eu acum o exclamaţie de uimire. 

Mă întorsei şi dădui puţin crengile vişinului într-o parte. 
Şchiopul stătea, încremenit de spaimă, lângă prun. Păru 
apoi că se dezmeticeşte niţel şi zise, clătinând capul: 

— Aoleu... aoleu! 

Făcu o sforţare ca să priceapă şi urmă indignat, uitându-se 
în jurul lui: 

— la harami-o, pungaşul! 

Aşadar bănuia că prunele nu se scuturaseră singure. 

— Jil' an daknac - afurisită fie-ţi barba! Ocări el şi, 
nevăzând pe făptaş, adăugă şi mai mânios: 

— Allah jelbisak borneta - Allah să-ţi pună o pălărie pe 
cap. 

După el asta era cea mai mare ruşine pentru un hoţ. Cine 
poartă o pălărie europenească şi, mai ales, un joben, e un 
om dezonorat în ochii unui oriental. Şchiopul se scarpină 
îngândurat după ureche de câteva ori, ca şi când ar fi vrut 
să-şi dea singur răspunsul cine poate fi hoţul, apoi păru că 
în mintea lui se face lumină, căci zise în cele din urmă: 

— Allah ja'lam el gheb - numai Dumnezeu cunoaşte orice 
taină şi oftă uşurat. 

Era singurul şi mulţumitorul rezultat pe care i-l dădu 
scărpinatul după ureche. Îngenunchie apoi ca s-adune 
prunele în coş. Le examina una câte una cu multă luare- 
aminte, ca şi când ar fi putut descoperi astfel o mare taină. 


Deodată tresări, părea că a găsit ceva important. Erau 
urmele picioarelor mele care se întipăriseră în pământul 
moale al grădinii. 

— Men şabar nahl - cine are răbdare izbuteşte, exclamă 
el. 

Se ridică de jos şi porni, adus de mijloc, după urme, care îl 
duceau, fireşte, spre mine. Când coti după colţ, eu tocmai 
băgăm în gură o prună zemoasă. Se opri întâi ţeapăn ca o 
stană de piatră. Nici măcar nu clipi. 

— Cine eşti? Îl întrebai eu. 

— Tu... tu... ai... fu... furat prunele Ustadului meu? Bâigui 
el. 

Atât. 1 se tăie glasul. 

Aha, astea erau prunele Ustadului. Acum puteam fi liniştit, 
eram încredinţat că nu se va supăra pe mine. Dar lucrurile 
luară pe neaşteptate o întorsătură cu totul alta decât aş fi 
crezut eu. Șchiopul se repezi deodată la mine, îşi încolăci 
braţele în jurul grumazului meu şi începu să strige după 
ajutor. Răcnea din răsputeri şi s-ar fi crezut după vorbele 
lui că prinsese o întreagă bandă de tâlhari şi ucigaşi. 

Era un om voinic şi pe mine mă slăbise boala într-atât 
încât, cu toate împotrivirile, mele, nu-i putui scăpa, deşi mă 
zbăteam cât puteam. Din fericire ajutorul chemat de el veni 
repede. Probabil că-l văzu, căci încetă cu ţipetele. În locul 
lor auzii glasul de adineauri al femeii: 

— Unde sunt hoţii şi ucigaşii? 

— Aici, aici! Vino, vino repede. 

— Pe cine au omorât? 

— Prunele, prunele Ustadului... poamele stăpânului meu... 

— Prostii! Prunele nu pot fi ucise. 

— Ba da... vino şi o să vezi. 

Veni. 

— Arată-mi, Tifl! 

Tifl vrea să zică „copilul meu”, mai bine zis „micul meu 
copil”. 


Şchiopul îmi dădu drumul. Îl privii râzând. Dacă 
lunganului acestuia i se spunea „micuţul”, cât or fi de mari 
prin meleagurile astea copiii. „Fecioara” stătea şi ea 
oarecum nedumerită. Nu pricepea nimic. 

— Ăsta e! Zise şchiopul arătând spre mine. 

— Cine? 

— Hoţul. 

— Ce a furat? 

— Prunele. Uite-le colo! 

„Fecioara” se uită într-acolo, văzu prunele risipite pe jos, 
îşi împreună mânuţele şi zise bocindu-se: 

— Tocmai pe cele mai frumoase! 

— Şi noi care le păstram pentru stăpânul nostru, se 
tânguia şchiopul. 

— Până s-or coace bine... urmă „fecioara”. 

— Cum îi plac lui... adăugă el. 

— Lasă că i-au mai rămas destule, încercai eu să-i mângâi. 

Mă priviră uluiţi, ca şi când aş fi spus cine ştie ce grozăvie, 
apoi lunganul strigă mânios: 

— S-au prăpădit toate, toate, toate! Cine eşti? 

— Da, cine eşti, vrem să ştim, adăugă cu tărie „fecioara în 
alb”. 

— Cum, nu ştiţi? Întrebai eu mirat. 

— Nu. 

— Ce, nu m-aţi văzut încă până acum? 

— Nu. Dar oricine ai fi, cum ai îndrăznit să furi poame din 
grădină? Djanicunii nu fură, trebuie să fii străin. 

— Vin într-adevăr din ţări străine, sunt însă de-ai casei, 
adică oaspetele Ustadului. 

— De când? 

— De câteva săptămâni. 

— De... săptă... mâni... 

Guriţa cărnoasă a „fecioarei” rămase căscată de i se 
vedeau dinţii sănătoşi şi albi ca mărgăritarele. Obrăjorii 
păliră, năsucul se făcu parcă şi mai mic şi ochişorii se 
închiseră întâi pe jumătate pe urmă de tot. Oare a văzut 


vreodată o europeană leşinând şi era acum gata să facă la 
fel? Nu! Ochişorii se deschiseră iar, părură că se măresc 
chiar. 

— Astăzi... iese pentru întâia oară e... effendi cel străin 
din... casă... bâigui ea. 

— Adevărat că nu l-ai văzut încă până acum? O întrebai eu. 

— Nu. Nimeni dintre noi n-avea voie să intre în odaia lui. 
Nu cumva tu eşti... e... effendi? 

— Da, eu sunt. 

De spaimă se dădu doi paşi îndărăt. Se îngălbeni la faţă, 
pe când lunganul crescu parcă în înălţime. Pesemne ca 
răzbunarea mea să nu-l ajungă. Îi veni o idee salvatoare: 

— Mă duc s-aduc chimen! Strigă el, alergă la coş, deşertă 
prunele adunate şi o luă la fugă prin grădină. 

Mă uitam râzând după el când auzii pe „fecioara în alb” de 
lângă mine zicând: 

— Am treabă în bucătărie! 

Întorsei capul şi o văzui alergând spre casă. Se izbi de 
câţiva servitori care alergaseră la ţipetele şchiopului, dar 
nu cutezaseră să se apropie... 

— Hai, plecaţi, ce căscaţi gura? Le strigă ea. „Copilul” a 
făcut iar o boroboaţă. Nu supăraţi pe effendi. 

Dispăru apoi în „impărăţia” ei. Cei doi trandafiri pe care îi 
purtase la urechi zăceau jos lângă mine; ridicai unul din ei 
şi-l luai cu mine. 

Pentru ce povestesc aceste evenimente de prea puţină 
importanţă? Fiindcă adeseori lucruri neînsemnate pot 
căpăta mai târziu o importanţă nebănuită în viaţa unui om. 

După câtva timp se întoarse şi „copilul” din fundul grădinii, 
dar se feri să treacă pe lângă mine, ci făcu un mare ocol ca 
să se ducă la bucătărie; îmi umplui buzunarele cu prune şi 
intrai în casă. 

Abia intrasem când veni Pederul. Fusese în bucătărie şi 
bucătăreasa - căci ea era „fecioara în alb” - îi spusese cele 
întâmplate. Mă întrebă dacă nu cumva „copilul” mă lovise 
prea tare. Îl liniştii râzând. 


— Noi îi zicem „copilul”, mă lămuri el. Alţii îi spun El arads, 
şchiopul. Are o poveste a lui pe care o vei afla şi tu mai 
târziu. Îţi plac fructele? 

— Da şi cât se poate de multe. 

— Bine faci. Puterea de viaţă nu stă în carnea vitelor. Şi 
dacă mănânci de asta, caută să fie cât mai fragedă. Vita 
bătrână dă omului o bătrâneţe de animal, pe când în rodul 
pomilor e adunată toată curăţenia vieţii, pentru că 
rădăcina, trunchiul şi frunzele păstrează în ele tot ce e 
necurat. Acum ştii de ce Ustadul ne-a învăţat să cultivăm nu 
numai ţarinile ci şi grădinile. 

Să fi avut Pederul dreptate? I-am ascultat de atunci înainte 
sfatul şi n-am avut de ce să mă căiesc. 

Hanneh şi Kara veneau adesea la mine afară pe tăpşan. 
Aflam de la ei că Halef doarme liniştit. 

Mai târziu am avut plăcerea să revăd pe „copil” şi pe 
bucătăreasă. Aveau treabă devale în sat şi trebuiau să 
treacă pe lângă mine. „Copilul” se îmbrăcase acum cu o 
cămaşă lungă care îi ajungea până la glezne, iar stăpâna 
bucătăriei se înfăşurase într-un fel de văl lung, care îi lăsa 
descoperită numai faţa. Ca şi până acum, era toată o 
arătare în alb. 

Păreau amândoi foarte încurcaţi. Se apropiară de mine 
şovăind. Femeia îi spuse ceva şi-l împinse înainte. Lunganul 
se îmbărbăta singur, făcu câţiva paşi mari, se aplecă în faţa 
mea şi zise: 

— Effendi, eu sunt Tifl, ca şi când ar fi spus pe limba 
noastră: „effendi sunt un copil mititel”. 

Zâmbii fără să vreau. 

— Dar nu sunt mic, adăugă el. 

Încuviinţai, dând din cap. 

— Sunt bărbat. 

Dădui iar din cap. 

— Şi viteaz, foarte viteaz. Nu mă tem de nimeni. 

— Mi-ai dat dovada. 


— Da, până şi asupra ta am îndrăznit să-mi arăt vitejia. M- 
au mustrat pentru asta, socot însă că aşa trebuia să fac. 
Spune şi tu: aşa e că ai scuturat prunul stăpânului meu? 

— Da. 

— Ei, vezi! Sunt date în seama mea. Oare am păcătuit 
împotriva îndatoririi mele? 

— Nu, dragul meu. Eşti un paznic credincios al grădinii 
stăpânului tău. 

O mare mulţumire îi lumină faţa. Se întoarse spre 
bucătăreasă şi o întrebă: 

— Ai auzit, o, Pekala? 

Pekala e un nume turcesc şi însemnează „delicioasa”. 
Aceasta vru să facă o mutră serioasă, dar chipul ei păru şi 
mai copilăresc. 

— Am auzit, răspunse ea. Effendi e însă mai îngăduitor cu 
tine decât ai merita. la bine seama la ce-ţi spun: trebuie să 
te porţi frumos chiar şi cu hoţii de prune, când nu ştii cine şi 
ce sunt. Dar ce să-ţi fac! Eşti copilul nostru fără minte, care 
numai de boroboaţe e bun. Acum, hai, fă ce ţi-am poruncit! 

Lunganul se întoarse spre mine şi păru atât de mâhnit 
încât chipul său semăna aidoma cu al unui copil dojenit. 

— Să fac într-adevăr, effendi? Mă întrebă el. 

— Ce? 

— Pekala mi-a poruncit să-ţi cer iertare. 

— Pentru ce? 

— Că te-am făcut pungaş şi am pus mâna pe tine. 

— Foarte bine ai făcut, dragul meu. 

— Zău? Exclamă el de bucurie. 

— Da. Pekala vrea să acopere răul pe care l-am făcut eu, 
dar sunt într-adevăr hoţ, adică hoţ de prune. N-am de ce să 
te iert, ci să te laud că ţi-ai îndeplinit datoria. 

— Aşadar nu mă cerţi? Întrebă „copilul” şi chipul său 
părea acum cu adevărat bărbătesc. 

— Nu. 

— Ba mă şi lauzi? 

— Da. 


— Effendi, asta n-am s-o uit câte zile voi avea şi o să-ţi fiu 
supus ca un câine. Ne ducem devale în sat. Ai trebuinţă de 
ceva? 

— Nu, dragă Tifl. 

— Dragă Tifl! Ai auzit, Pekala? A zis dragă Tifl? Ceilalţi 
europeni sunt cu totul altfel. Ăsta seamănă cu mine: nu e 
fudul deloc. Nu uita ce-am spus, effendi: credincios până la 
moarte. 

Apucă apoi pe Pekala de mână şi vru s-o tragă după el, dar 
ea rămase pe loc cu ochii la pieptul meu, unde stătea înfipt 
trandafirul. 

— Îţi sunt dragi? Mă întrebă apoi cu un zâmbet pe buze. 

— Foarte mult. Mi-e dragă orice floare, îi răspunsei eu. Ne 
bucură fără ca bucuria să ne întristeze pe urmă. Dar de ce 
mă întrebi? 

— Văd că ai ridicat trandafirul pe care l-am pierdut, deşi e 
numai de la o biată slujnică. Îmi îngădui să culeg în fiecare 
zi câţiva pentru tine? 

— Cu plăcere, o, Pekala! 

— Mulţumesc. Oemurun tşok ola! 

Aceste cuvinte turceşti înseamnă: „Fie-ţi viaţa lungă!” Nu 
cumva era de obârşie turcă? 

— Allah billingdse olsun - Dumnezeu fie cu tine! Îi 
răspunsei eu. 

Îşi bătu palmele de bucurie şi strigă cu însufleţire: 

— Cunogşti limba turcească? 

— Da. 

— Atunci pot vorbi cu tine în graiul părinţilor mei?! 

— Cu plăcere; voi avea prilejul s-o învăţ şi mai bine de la 
tine. 

— Ai auzit Tifl? Întrebă ea cu mândrie pe lungan. Vrea să 
înveţe de la mine! Şi eu o să-i fiu credincioasă până la 
moarte. Acum haidem! 

Îmi făcură amândoi o temenea până la pământ, apoi 
plecară. Ce lesne poţi câştiga şi bucura inimile omeneşti! 
Oare de ce o facem atât de rar? 


Peste puţin timp veni Kara. Îmi spuse că tatăl său s-a trezit 
pentru câteva clipe şi a murmurat ca în vis: „Kara să nu lase 
armăsarii să lâncezească”. 

Băiatul avea de gând ca acum, după ce se potolise arşiţa, 
să iasă la câmp cu toţi trei armăsarii, deoarece Assil al meu 
şi Barkh al lui Halef nu fuseseră scoşi de mult din grajd. Îi 
înşeuă şi pe ei, fiindcă i se părea că nu le şade bine să 
alerge astfel lângă al lui, încălecă pe Ghalib şi ieşi pe 
poartă. 

Nici nu trecu un sfert de ceas şi auzii dintr-acolo un gâfâit. 
Mă întorsei repede şi-l văzui pe Tifl venind. Dar în ce fel?! 
Făcea nişte sărituri şi alerga ca şi când l-ar fi fugărit 
moartea. 

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebai eu când vru să treacă pe 
lângă mine. 

Se opri o clipă şi-mi răspunse abia trăgându-şi sufletul: 

— Tânărul haddedihn... 

— Kara Ben Halef? 

— Da. 


— Păi tocmai plecă mai adineauri. 

— Ştiu, effendi. 

— S-a dus să plimbe armaăsarii. 

— Şi mi-a îngăduit să merg cu el. L-am întrebat, pe urmă 
am venit în fugă să-mi iau calul. 

O luă apoi în goană spre grădină, în spatele căreia se afla - 
ceea ce nici nu ştiam eu - un imaş foarte bun pentru vite, pe 
clina dealului. Şi ce bucurie pe „copil”! Pentru Kara nu 
strica să fie cineva care cunoştea ţinutul. Dar tocmai Tifl? Şi 
cine ştie pe ce mârţoagă de cal! Era vorba ca tânărul să dea 
frâu liber armăsarilor ca să-şi mai dezmorţească 
mădularele. 

Aşa îmi spuneam eu în gândul meu. Nu-l cunoşteam însă 
pe „copil”. Nu e bine să se grăbească omul în judecata lui. 
Cine credeţi că venea după un minut în trap din grădină? 
Săgeata roaibă a Ustadului. Neînşeuată şi neînfrânată. Nici 
măcar cu o funie pe după gât. Alerga spre poartă. După ea 
„copilul” cu faţa strălucitoare de bucurie. 

— Pe asta vrei tu să călăreşti? Îl întrebai eu uluit. 

Râse, apoi din două sărituri o prise şi cât ai clipi din ochi fu 
în spinarea iepei. Strânse voiniceşte calul între pulpele lui 
lungi şi subţiri şi ciudatul centaur zbură pe poartă. 

Cine şi-ar fi putut închipui că acest lungan, în aparenţă 
atât de copilăros, e un astfel de călăreț! Şi-apoi, de unde 
până unde îi venise lui Kara gândul să ia tocmai pe „copil” 
cu el şi nu pe altcineva? lată explicaţia: 

Când tânărul haddedihn cobora dealul, avea intenţia să ia 
acelaşi drum pe care venise încoace cu mama lui. Era 
singurul pe care-l cunoştea şi încă nu prea bine. Deoarece 
sosise seara şi nu peste zi. Călărind acum prin duar37, văzu 
pe bucătăreasă şi pe Tifl stând de vorbă înaintea unei case, 
cu locuitorii acesteia. Când să treacă pe lângă ei, armăsarii 
vrură să se apropie de ei. 

— Vă cunosc de trag la voi? Întrebă băiatul. 

— Ba suntem chiar prieteni, răspunse bucătăreasa râzând. 


— Cum se poate? Până acum ştiam că nu lasă pe niciun 
străin să se atingă de ei. 

— Pesemne drept recunoştinţă. Caii tânjeau, dar nu voiau 
să mănânce. M-am gândit atunci să le trimit cu „copilul” ori 
să le duc chiar eu în fiecare zi câte ceva ce ştiu că le place. 
Aşa ne-am împrietenit şi se bucură când ne văd. 

— Da, aşa e, animalele sunt mai recunoscătoare faţă de 
cine le vrea binele decât oamenii. Vă mulţumesc şi eu. 

— Dar recunoştinţa nu i-a putut face pe aceşti armăsari să 
fie neascultători la poruncile stăpânilor lor. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui... 

Femeia arătă zâmbind spre Tifl şi răspunse: 

— Întreabă pe ăsta de colea, pe „copilul” nostru. El ştie 
mai bine. 

Lunganul zise atunci bosumflat: 

— Ce te-ai apucat să faci, Pekala! N-ar fi trebuit să mă dai 
de gol. Cu ce ţi-am greşit ca să mă ruşinezi aşa... 

— Într-adins, ca să te învăţ minte. Te-am oprit, dar n-ai 
vrut să mă asculţi. Fireşte că te-au aruncat jos din spinare. 

— Ce, i-ai încălecat? Întrebă Kara. 

— Da, mărturisi Tifl, lăsând ochii în pământ. 

— Pe care din ei? Pe Assil ori Barkh? 

— Am încercat cu amândoi. 

— Şi? 

— A trebuit să descalec... 

— Te cred! Aşa i-am învăţat noi. Negreşit că îndată ce te- 
au simţit în spinare te-au dat jos. 

„Copilul” îşi îndreptă trupul lung şi deşirat rostind: 

— Oho! Eu sunt Tifl şi pe mine nu mă aruncă nimeni din 
spinare! 

— Dar ăştia doi da! 

— Adevărat. Aş putea să jur pe orice că nu m-am lăsat cu 
una cu două. A fost o luptă crâncenă până... până... 

Tăcu. Îi venea greu să-şi mărturisească înfrângerea. 
Bucătăreasa începu să râdă şi zise: 


— Am fost de faţă şi am văzut lupta. Tifl credea că va 
învinge; caii nu s-au lăsat însă şi în cele din urmă l-au 
aruncat din spinare. 

— Cum, nu îndată? Mă mir! Zise băiatul nedumerit. Ar 
trebui atunci să fii un călăreț grozav... 

— Cine, ăsta? Întrebă Pekala. Păi şi e, a fost doar sa 'is38 
la şahinşah. 

— Maşallah! Sa 'is la şah? Şi de ce a plecat de acolo? 

— Fiindcă prea creştea copilul. Îi trebuia în fiecare 
săptămână altă uniformă, glumi bucătăreasa. S-a speriat 
şahul că o să sărăcească şi l-a dat afară. Aici la noi poate să 
crească în voie. N-avem grajduri scumpe pe care să le 
dărâme ca să-i iasă capul prin tavan. 

— O, Pekala, ce rea eşti astăzi! Se tângui „copilul”. Ştiu că 
pentru şah prea eram lung, deşirat şi urât. Dar tocmai din 
pricină că sunt atât de înalt pot să mă înţepenesc pe orice 
cal, fiindcă îmi încolăcesc picioarele în jurul burţii lui. 

— Ba ai mai putea face pe urmă şi un nod adăugă ea 
zâmbind. De asta numai tu eşti singurul care poate călări 
cum se cere pe Sam al nostru. 

— Cine e Sam? Întrebă Kara. 

— lapa cea vestită a Ustadului pe care o călărea Pederul 
nostru când l-a ajuns Kara Ben Nemsi. Să fi fost „copilul” în 
spinarea ei! 

— Nu mă lăsam ajuns, îi luă Tifl vorba din gură. 

— Pe Assil nu-l întrece nimeni, zise Kara. 

— Cunogşti tu iapa noastră? Îl întrebă Tifl. 

— Nu. 

— Dar de văzut ai văzut-o? 

— Nu încă. 

— Vrei s-o aduc? 

— De ce? O s-o văd când ne-om întoarce. 

— Văd că ai plecat cu armăsarii la plimbare, încotro? 

— Nu ştiu nici eu. Nu cunosc ţinutul. Vreau numai să-i 
dezmorţesc niţel. Ştii, în vederea alergărilor. 


— La alergări o să călăresc eu pe Sam. Îngăduie-mi s-o 
scot şi pe ea niţel la plimbare. Mă duc s-o aduc. Aşteaptă- 
mă aici, peste zece minute sunt înapoi. 

O luă la fugă fără să mai asculte ce-i spunea Kara. Nu 
trecură cele zece minute şi Tifl venea călărind pe deşelate 
iapa. O plimbă pe dinaintea lui când în pas, când în trap, 
când în galop, apoi îl întrebă ce părere are. 

Kara avea firea iute a tatălui său, dar moştenii de la maică- 
sa felul ei chibzuit şi nu se pripea cu vorba. Lăudă iapa fără 
să-i spună însă dacă are vreun cusur. Întrebă apoi pe Tifl 
cam unde ar putea face plimbarea pe care avea de gând s-o 
facă. Acesta răspunse, nu însă ca un copil - cum îi era 
numele - ci ca un bărbat matur: 

— Ne trebuie un loc mare, liber, pentru galop, dar şi 
drumuri anevoioase ca să vedem ce pot caii noştri. De aici 
spre miazăzi e un şes întins, la început plin de verdeață, pe 
urmă pământul e foarte nisipos. Dincolo de el încep munţii 
cu două trecători: Boghaz-y-chergus39, căreia i se spune 
astfel fiindcă se aţin pe acolo o sumedenie de iepuri şi 
Boghaz-y-Ghulam40, care se numeşte aşa de când a fost 
ucisă acolo o ştafetă a şahului. Dacă urcăm una din aceste 
trecători şi ne întoarcem prin cealaltă, vei cunoaşte ţinutul 
care se întinde spre răsărit până la hotarul nostru. 

— E departe? 

— Pentru caii de rând da, nu însă pentru ai noştri. 

— Tata e bolnav şi n-aş vrea să zăbovesc până diseară. 

— Ne întoarcem când vei vrea tu. 

— Ţinutul nu e primejdios? 

— Nicidecum. 

— Vezi că n-am decât cuțitul la mine şi tu eşti cu totul 
neînarmat. Ştiu că nu îngăduiţi tâlhari pe pământul vostru, 
dar voi ajunge, după cum spui, până la hotarul lui. 
Massabanii au pătruns, din câte am aflat, până la voi ca să 
vă atace. Cu adevărat neprimejdios nu e nici un loc, aici, în 
munţi. 


— Ai dreptate, dar cine călăreşte astfel de cai cum sunt ai 
noştri scapă lesne din primejdie. Ori poate ţi-e frică? 

Ce întrebare pentru Kara! Frică, lui! Simţământul acesta 
nu-l cunoştea băiatul. Era totuşi prea înţelept ca să pară 
jignit şi, ca oaspete al djanicunilor, trebuia să se ferească să 
jignească pe vreunul din ei. De aceea găsi că e mai cuminte 
să treacă cu vederea întrebarea şi să facă aşa ca şi când 
nici n-ar fi auzit-o. 

— Haidem! Răspunse el îndemnându-şi calul la drum. 

Assil şi Barkh îl urmară fără împotrivire. 

— 'Te întorci înainte de a se însera? Întrebă bucătăreasa pe 
„copil”. 

— Ce, ţi s-a şi făcut dor de mine? Răspunse el râzând. 

— Nu de tine mi-e, ci de Kara Ben Halef. Ştiu că tu nu 
cunoşti nici o piedică şi nu te mai gândeşti la nimic când eşti 
în spinarea lui Sam, dar băiatul e încă ostenit de drum. Să 
ştii că o să te pedepsesc cu asprime dacă întârzii. 

— Care o să-mi fie pedeapsa? 

— Nu-ţi dau nimic de mâncare. 

— Lasă că te cunosc eu! Mă sperii că mă laşi nemâncat, 
dar după un sfert de ceas îmi dai porțţiile îndoite, fiindcă te 
doare inima. 

— Vai ce rău te-am crescut! Dragostea e dăunătoare 
pentru copii ca tine; să ştii că de acum încolo o să-mi 
schimb purtarea şi o să mă fac rea foc. 

— Vorbă să fie! Rămâi sănătoasă, o, Pekala! Mai ai vreo 
dorinţă? 

— Să-mi aduci musafiri voioşi şi flămânzi. 

Aceasta e o expresie de despărţire des întrebuințată la 
beduini. Bucătăreasa o spusese într-o doară, fără să 
bănuiască în ce fel şi cum i se va împlini dorinţa. 

Merseră mai întâi în lungul iazului, pe urmă trecură valea, 
până la poalele munţilor, unde se făcea o deschizătură 
adâncă între ei, care răspundea apoi în şesul despre care 
pomenise Tifl. Aici li se îngădui cailor să-şi ia avânt. 
„Copilul” se dovedi un călăreț neîntrecut. Nu cunoştea însă 


ceea ce se numeşte „identificarea” omului cu animalul. Cine 
l-ar fi văzut cum părea, cal şi om, ca dintr-o bucată, şi-ar fi 
spus că era cu neputinţă să-l poată zvârili un cal din spinare, 
nici chiar Assil sau Barkh. Armăsarii nu erau însă ca iapa 
Ustadului, deprinsă să se supună instinctului, ci unei voințe, 
întotdeauna aceeaşi, nu cu toane. 

„Copilul” făcu de câteva ori încercarea ca să dea plimbării 
de acum aparenţa unei alergări de întrecere. Kara era însă 
prea chibzuit să jignească pe Tifl, luându-i înainte, pe de 
altă parte, mândria nu-l lăsa ca să se lase biruit. 

Iapa ţinu - atâta timp cât alerga pe şesul înverzit - pas cu 
ceilalţi cai, dar când pământul deveni nisipos, începu să-şi 
slăbească mersul. Nu era de mirare, căci nu era un animal 
al pustiului, obişnuit cu întinderile nesfârşite ale deşertului. 
Când ajunseră însă la trecătoarea iepurilor şi începură să 
urce poteca pietroasă, armăsarii noştri abia se puteau ţine 
după ea. 

Terenul era aici stâncos şi sterp. Tufe mărunte şi uscate 
acopereau dealurile cu un cenuşiu murdar; numai ici-colo 
se vedea un copac ale cărui crengi ţepoase şi subţiri nu 
puteau da umbră. Din vârf ochiul putea vedea până 
departe. „Copilul” arătă spre un morman de bolovani, 
îngrămădiţi unul peste altul şi zise: 

— Asta e semnul care hotărniceşte ţinutul djanicunilor. 

— Şi pământul de dincolo al cui e? Întrebă Kara. 

— Al nimănui şi al tuturor. 

— Cum, nu e nimeni stăpân pe el? 

— Ba da, şahul, căruia aparţine întreaga împărăție. Ţinutul 
e atât de sterp că nu-l vrea nimeni. Cine l-ar cere ar trebui 
să plătească dări şi cu ce să se despăgubească pe urmă? 
Când vine muhassilul41 nu te întreabă dacă pământul 
rodeşte ori nu, el îţi ia şi cămaşa de pe tine. 

— Cine e ăsta muhassilul? 

— Ce, nu ştii? 

— Nu. 


— E musafirul cel mai nesuferit din câţi există. În Persia 
toată lumea plăteşte biruri, până şi triburile libere. Ustadul 
nostru a făgăduit că o să plătească şi se ţine de cuvânt, de 
aceea muhassilului nu-i calcă piciorul pe la noi. Alţii însă nu 
dau nimic până nu li se ia cu de-a sila, zicând că un om liber 
e liber şi de biruri. La ăştia se trimite vreun ofiţer sau un 
slujbaş de-al statului, aspru şi fără inimă, însoţit de soldaţi, 
care îl ajută să scoată de la birnici mal-i-divan42 şi sadir- 
avariz43 cu de-a sila. Îndată ce i-a fost încredinţată slujba 
asta, i se dă şi titlul de muhassil. la mai întâi ce socoate că 
se cuvine şahului, pe urmă ce pofteşte pentru sine - adică 
tot ce a mai rămas. 

— Şi oamenii se lasă jumuliţi? 

— Ce vrei să facă? Muhassilul ar pleca şi s-ar întoarce cu şi 
mai multă armată. Cel mai bun mijloc ca să scapi de 
pacostea asta e fuga, vine însă pe neaşteptate şi nu-ţi mai 
rămâne timp să ştergi putina. Chiar acum de curând s-a 
întâmplat aşa kalhuranilor, care nici nu sunt datori să 
plătească biruri. 

— Ăştia cine mai sunt? 

— Un trib nomad al cărui pământ nu le mai dădea nici 
măcar atât cât să-şi ţină zilele de azi pe mâine. O parte din 
ei a cerut alt pământ şi li s-a dat ţinutul ăsta care se întinde 
colo, spre răsărit, după ce treci munţii ăştia. Nu rodeşte 
mai nimic şi se cer ani cu nemiluita ca să poţi face ceva din 
el. Li se dăduse din pricina asta kalhuranilor o păsuire de 
zece veri pentru plata dărilor, dar abia au trecut patru ani 
şi li s-a trimis chiar de acum vorbă că trebuie să înceapă cu 
plata birului. Fireşte că oamenii s-au împotrivit. A venit 
atunci un muhassil de ăia cu o droaie de soldaţi după el şi s- 
a statornicit acolo, ca şi când avea de gând să stea cu anii. 
Fii sigur că nu o să se mişte până nu i-o lăsa în sapă de 
lemn. 

— Maşallah! Să poftească dumnealui la haddedihnii noştri! 
Ştii cum îl cheamă pe dşadiul44 ăsta? 


— Da. Omar Iraki. Şeicul kalhuranilor e un bărbat tânăr şi 
frumos pe care Ustadul l-a însurat cu o fată din tribul 
nostru. Numele lui e Hafis Aram. Îl cunosc şi eu de cânda 
venit la noi să-şi ia nevasta. Să-l ocrotească Allah, dar să 
păzească tot El pe toată lumea de muhassil, mai ales de 
Omar lraki ăla, care se spune că e un om foarte rău. Hai 
acum să coborâm. O vom lua pe urmă îndărăt spre casă 
prin „trecătoarea ştafetei”. 

Povârnişul se lăsa în partea aceea drept şi neted în vale, cu 
o mulţime de cotituri, aşa că numai din când în când puteau 
vedea înaintea lor. În schimb, jos, la şes, întinderea o puteai 
cuprinde cu ochii până la o mare depărtare. 

După ce trecură de cel din urmă cot al potecii şi tocmai 
aveau de gând să pornească în galop, li se înfăţişă deodată 
o privelişte care le stârni mirarea. Văzură împrăştiaţi 
printre bolovanii de la poalele dealului vreo douăzeci de cai 
ai căror stăpâni stăteau desigur undeva la taifas. O singură 
santinelă şedea pe un bolovan şi privea cu ochii pierduţi 
peste stepa întinsă. 

Erau soldaţi din cavaleria persană. Uniforme în adevăratul 
înţeles al cuvântului nu purtau şi nici conducătorul lor nu se 
deosebea de ei decât printr-o sabie lungă atârnată de brâu. 
Armele lor nu prea erau acătării, dar caii le erau destul de 
buni, cum îi au de obicei soldaţii din cavaleria persană. 

Când văzură pe cei doi călăreţi, săriră toţi în picioare. 

— Salam! Salută Kara scurt, dar cuviincios cu mâna. 

Nu-i răspunseră. Priveau cu admiraţie la cei patru cai ai 
lor. Kara nu se opri şi vru să-şi vadă drum. Dar acela care îi 
comanda - un sergent probabil - îi tăie calea şi-i strigă cu 
glas poruncitor: 

— Stai! Cine sunteţi voi? 

Să nu se uite că băiatul era feciorul lui Halef nu se sperie, 
nici nu se tulbură. 

— Vezi doar că sunt ostaş! Zise omul cu trufie. 

— Şi tu vezi că eu nu sunt. Eu nu slujesc pe nimeni, sunt 
un om liber. 


— Om? Râse persanul. Uită-te la barba mea, pe când ţie 
nici nu ţi-au dat tuleii pe sub nas. Mă aflu aici ca trimis al 
şahului şi te întreb încă o dată: cine eşti? 

— Şi eu mă aflu de capul meu în şa şi nu răspund decât 
atunci când am poftă. Allah să-ţi ocrotească barba, mie însă 
nu mi-e frică de ea. 

În acelaşi timp îşi pironi cu o astfel de expresie, ochii într- 
ai persanului, încât acesta lăsă în jos mâna cu care vroia s- 
apuce calul de căpăstru. 

— Văd din vorba ta că eşti arab, zise el mai îmblânzit. Eu 
sunt un mulassim ewe45 şi stăpânul tuturor stăpânitorilor. 
Acum ştii. 

— Stăpânul tuturor stăpânitorilor nu poate fi decât Allah. 
Mi-ai spus ce eşti, o să-ţi spun şi eu cum cine sunt: Kara Ben 
Hagi Halef, un haddedihn din neamul sammarilor. 

— De unde vii? 

— Treaba mea! 

— Încotro te duci? 

— Mă priveşte! 

— Maşallah! Grozav te mai crezi! Datoria mea e să te 
întreb. 

— Întreabă pe aceia care trebuie să-ţi răspundă, nu pe 
mine. 

Nu era trufia care îl făcea să vorbească astfel, ci mândria 
arabului neatârnat al Djesirehului. Dacă întrebările i-ar fi 
fost puse în alt chip, nu atât de poruncitor, probabil că ar fi 
răspuns cum se cuvine. Şi apoi, nu-i plăceau privirile 
batjocoritoare cu care se uitau soldaţii la Tifl. Vroia să le 
arate că n-au motiv să râdă de el. 

— Şi tu faci parte din aceia, zise locotenentul. Aici eu sunt 
poliţia. 

— Şieu! 

Persanul tresări şi se dădu cu un pas îndărăt. Crezuse că-l 
sperie pe băiat, dar văzu că se înşală şi asta îl făcu să i se 
urce sângele în obraz de necaz. 

— Îndrăzneşti să glumeşti cu mine? Se răsti el. 


— Nu sunt glumeţ de felul meu. 

Într-adevăr, deşi aproape copil, chipul său frumos ca săpat 
în marmură, era întotdeauna serios, în ochii lui, care 
semănau cu ai mamei sale, avea o blândeţe care îi dădeau 
totuşi o expresie atât de gravă a feţei că n-ar fi cutezat 
nimeni să-l jignească. 

Aşa şi acum. Locotenentul nu îndrăzni să-şi dea drum 
mâniei, dimpotrivă, păru chiar că se scuză când zise: 

— Nu ştii despre ce e vorba. Sunt pus aici să supraveghez 
pe toată lumea. 

— De ce? 

— Ca să putem prinde pe ucigaşii muhassilului. 

— Care muhassil? 

— Omar lraki. 

— Wallah! A fost omorât? 

— Da. 

— De cine? 

— De Hafis Aram şi soţia lui. 

— Allah, Allah! Strigă cu spaimă „copilul”. 

— Îl cunoşti? Întrebă locotenentul. 

— Nu, răspunse Kara în locul lui şi sări jos de pe cal. 

Se gândea la cele ce îi spusese Tifl acum în urmă şi în 
sufletul lui se născu bănuiala că în curând se vor petrece 
lucruri unde va putea fi de folos. Cu o chibzuială care nu se 
potrivea cu vârsta lui fragedă, zise cu vădit interes: 

— Ce spui? S-a făptuit un omor... şi încă asupra unui 
muhassil? Ce grozăvie! Aş putea să aflu şi eu pentru ce şi 
cum? 

— Hai să-ţi povestesc, dar mai întâi să-mi spui de unde vii 
şi încotro te duci. 

— Pentru ce vrei să afli? 

— Fiindcă veneai dinspre ţinutul djanicunilor. Pe ei îi 
bănuiesc. Tu însă nu eşti de-ai lor ci un haddedihn din 
Djesireh. 

Kara făcu un gest de mândrie cu mâna şi întrebă: 

— Zici că Hafis Aram a ucis pe muhassil? 


— Da. 

— E şeicul kalhuranilor? 

— Da. 

— Şi nevastă-sa e din tribul djanicunilor? 

— Aşa e. Ea a tras întâi în cel ucis. Acum spune-mi de unde 
vii. 

Cu un zâmbet de nepăsare, băiatul răspunse: 

— O să-ţi spun îndată. Tovarăşul acesta al meu şi cu mine 
venim din casa Ustadului. El e un djanicun şi eu sunt 
oaspetele lor, deci răspunzător de faptele lor ca şi ei. 
Răzbunarea voastră se răsfrânge deci şi asupra mea. 

Persanul îl privi năuc. 

— Kara Ben Halef - parcă aşa spuneai că te cheamă? 

— Da. Kara Ben Hagi Halef. 

— Aşadar, Kara Ben Hagi Halef e nebun? 

— Pentru ce întrebarea asta? 

— Nu vezi că voi sunteţi doi şi noi douăzeci împotriva 
voastră? Cred că atât ajunge. 

— Greşeşti: Vrei să spui că noi „suntem” doi împotriva a 
numai douăzeci! 

— Eşti nebun... nebun de legat! Nu era mai bine să fi tăcut 
şi să nu fi spus că eşti oaspetele djanicunilor? 

— Poate că un altul în locul meu aşa ar fi făcut. 

— Şi tu de ce nu? 

— Din două pricini: Mai întâi eu nu mint niciodată, chiar 
de mi-ar sta cuțitul la gât şi al doilea nu mi-e frică de voi. Ce 
credeţi despre mine nu-mi pasă, mi-ar crăpa însă obrazul 
de ruşine să spun o minciună. M-aş dispreţui eu însumi şi 
când ajunge cineva să se dispreţuiască singur, e cea mai 
mare nenorocire ce i s-ar putea întâmpla în viaţă. 

Ofiţerul îl privi câtva timp în tăcere, pe urmă zise: 

— Tu nu minţi niciodată? 

— Niciodată. 

— Nici atunci când e nevoie? 

— Nu. Nu există nici o nevoie care să te îndreptăţească să 
minţi căci minciuna e cea mai mare pacoste a omenirii. 


— Dar sinceritatea asta o să te facă să-ţi pierzi viaţa şi tu şi 
tovarăşul tău. 

— Te înşeli. 

— Crezi? Eşti nebun, nu mai încape îndoială! 

Apoi întorcându-se spre oamenii săi, locotenentul urmă: 

— Aţi auzit şi voi. Tânărul acesta susţine că nu ar spune o 
minciună, chiar dacă i-ar fi în primejdie viaţa. Ce ziceţi de 
asta? 

Toţi izbucniră într-un râs cu hohote. 

— Râdeţi? Aveţi dreptate, acelaşi lucru îl fac şi eu. 

Se întoarse iar spre Kara şi adaugă: 

— Sunteţi, fireşte, prizonierii noştri. Caii ne aparţin nouă. 

— Încearcă. 

— S-a şi făcut, n-am ce să mai încerc. Vom duce de aici cu 
noi cea mai mare pradă care s-a făcut vreodată. Măi, băiete, 
tont ca tine nu cred să mai fie sub soare. Tocmai fiindcă eşti 
atât de prost, o să-ţi răspund la întrebarea de adineauri. la 
şezi colea! 

Arătă spre un bolovan de lângă el şi Kara se aşeză 
ascultător. Tifl descălecase de asemenea şi se aşeză alături, 
pe pământ. Soldaţii se îngrămădiseră lângă cai şi vorbeau 
între ei despre prada asta minunată care le căzuse în mână. 
Ofiţerul însă urmă: 

— Zici că nu l-ai cunoscut pe muhassilul Omar Iraki? 

— Nu, răspunse Kara. 

— Era un om cu o voinţă de fier. Nici un birnic nu i se 
putea împotrivi, de aceea era trimis pretutindeni unde alţii 
nu putuseră face nici o ispravă. Aşa se întâmplă că ajunse şi 
la kalhurani, câinii ăia râioşi, care nu vroiau nici în ruptul 
capului să plătească dările. Avea cu el o sută de soldaţi pe 
care kalhuranii trebuiau să-i găzduiască şi să-i ospăteze din 
belşug. Acum nu era de plătit numai birul ci şi lefurile 
noastre. Datoria creştea zi cu zi. Le-am luat mai întâi lâna, 
pe urmă oile, dar tot n-ajungea. Am pus atunci mâna pe 
cirezile de vite. Atunci câinii de kalhurani s-au răzvrătit şi 
au vrut să se împotrivească. Muhassilul a trimis oameni să 


prindă pe şeicul Hafis Aram şi să-l aducă în cortul nostru. 
Aici a fost înhăţat de soldaţi şi trântit la picioarele 
muhassilului. Acesta i-a cerut bani. Şeicul spunea că n-are. 
Muhassilul l-a ameninţat cu bătaia. Hafis Aram o ţinea însă 
morţiş că n-are de unde să-i dea. Muhassilul s-a înfuriat şi a 
început să-l izbească unde nimerea cu gârbaciul. Şeicul a 
încercat să se zbată, dar opt inşi îl ţineau cât puteau şi n-a 
fost chip să le scape. Dacă a văzut aşa, s-a astâmpărat. 
Primea loviturile fără să crâcnească, fără să se tânguie; se 
uita numai trist la muhassil şi la fiecare lovitură şi întrebare 
a acestuia unde sunt banii, tăcea. Ce spui de încăpăţânarea 
asta, Kara Ben Hagi Halef? 

— Ştiţi voi ce înseamnă să baţi pe un beduin liber şi încă 
pe un şeic? Întrebă Kara. 

— Ce alta vrei să însemne decât că mănâncă bătaie? Şi 
noi, ăştia care suntem în slujba şahului ne-am născut prin 
părţi libere, cu toate acestea nu ne-am preschimbat în robi 
dacă silim pe oameni să-şi plătească birul? Ne facem numai 
datoria şi doar suntem mai presus de ei. Muhassilul l-ar fi 
ucis cu siguranţă pe şeicul Hafis Aram în bătaie cu drept 
cuvânt de altminteri - dacă nu-i venea cineva în ajutor, fără 
s-avem timp să-l împiedicăm. Şi ia ghici cine? 

— De unde vrei să ghicesc? Spune-o tu. 

— Nevasta şeicului; djanicuna, pedepsi-o-ar Allah! Ura de 
moarte pe muhassil. Întorcându-se acasă nu ştiu de unde, şi 
aflând că bărbatu-său fusese dus la muhassil, veni în fugă să 
vadă ce s-a întâmplat. La uşă nu era nici o santinelă. Auzi 
loviturile de bici şi intră speriată în cort. Când văzu ce se 
petrece, alergă la muhassil, îl apucă de braţ şi-i strigă: 
„Stăpâne, baţi un musulman, un şeic? Opreşte-te!”. Dar el 
se smuci din mâna ei, îi arse şi ei una cu biciul şi se apucă 
să-şi vadă mai departe de treabă. Ce crezi că a făcut 
femeia? S-a repezit la o măsuţă pe care erau cele două 
pistoale ale muhassilului, a apucat repede unul din ele şi a 
tras. Glonţul îl nimeri pe muhassil drept în piept. Nu muri 
numaidecât. Scăpă biciul jos, duse mâinile la rană, scoase 


un geamăt prelung şi începu să se clatine pe picioare. 
Alergarăm cu toţii să-l prindem în braţe, chiar şi cei care îl 
ţineau pe şeic. Atunci Hafis Aram sări în picioare, apucă 
pistolul celălalt de pe masă, slobozi muhassilului încă un 
glonţ în cap şi strigă: „Astfel se plătesc loviturile de bici!” Pe 
urmă apucă pe nevastă-sa de mână şi o trase după el afară 
din cort. Muhassilul se prăbuşi mort la pământ. Nu ne mai 
gândeam la nimic, decât la el, de aceea au putut să fugă 
până ce ne-am dezmeticit noi. Alergai apoi să trimit soldaţii 
după ei să-i prindă. Mă izbii nas în nas cu suari iuzbaşi46 şi 
îi spusei în câteva cuvinte ce s-a întâmplat. Dădurăm cu toţii 
fuga la cortul şeicului, era însă prea târziu. Şeicul cu 
nevastă-sa încălecaseră pe doi din caii săi şi spălaseră 
putina. Câinii ăştia fug de zvântă pământul. 

Kara, care ascultase cu mare luare-aminte, zise acum: 

— Aţi aflat încotro au luat-o? 

— Da, după urme, căci niciunul din kelhuri n-a vrut să ne 
spună. Nu ştii? Şacalii se ajută între ei. Noroc că în grabă 
nu stătuse s-aleagă şi nimerise două mârţoage bătrâne pe 
care le avusese la îndemână. Ăştia nu sunt cai să ţină la 
drum. Ai noştri sunt foarte iuți şi i-am fi ajuns repede dacă 
ţineau drumul drept, dar frica l-a făcut să se abată cu un 
ocol prin locuri pietroase, unde nu se întipăresc urmele. 

— Şi nu v-aţi mai luat după ei? 

— Nu. 

— Aşa că acum nu ştiţi unde se află? 

— Nu tocmai, totuşi bănuim. Fii pe pace, nu o să ne scape! 
Vrea pesemne să se ducă la djanicuni, fiindcă nevastă-sa e 
una de-a lor şi ştiindu-l pe Ustadul vostru puternic, crede că 
o să-l apere împotriva noastră. 

— Eşti sigur că n-a luat-o pe alt drum? 

— Dacă ar cunoaşte bine munţii, e cu putinţă să se 
îndrepte mai întâi spre apus şi de acolo peste munţi prin 
altă parte, ca să ocolească trecătorile astea de aici. Dar 
degeaba, că de scăpat nu scapă, fiindcă suari juzbaşiul a 
pornit cu cei mai buni călăreţi ai noştri să-i iasă înainte şi 


când i-or zări, fugarii se întorc încoace şi ne cad fără 
îndoială în palmă. Aşa. Ţi-am povestit tot ce ştiam. Şi asta 
din recunoştinţă. 

— Din recunoştinţă? Întrebă Kara zâmbind. 

— Da. Mai întâi pentru voi, mai mult însă pentru caii voştri. 

— Aha, vasăzică „ai noştri!” Aşa se potriveşte mai bine 
decât cum spuneai adineauri. 

— Nu zâmbi! Ştiu că o faci de necaz. Sunteţi prizonierii 
noştri. Chiar dacă nu vom putea prinde pe şeic şi nevastă- 
sa, vă avem pe voi. Veţi plăti pentru ei cu viaţa voastră, iar 
caii ăştia preţuiesc mai mult decât zece şeici cu nevestele 
lor la un loc. Ni se cuvine de drept. Îi vom duce şahului, 
care o să ne dea oricât i-om cere ca să aibă o astfel de 
podoabă pentru grajdurile sale. 

— Stăpânitorii de obicei nu plătesc cu bani. 

— Asta să ne fie grija! Pe tine caii nu te mai privesc. 

— Bine, fie! la-ţi-i! Zise cu nepăsare Kara, parc-ar fi fost 
vorba de un fleac. 

— Ba bine că nu! Ai înţeles şi tu că n-ai încotro. O să încerc 
acum niţel murgul ăla. 

Murgul era Barkh. Soldaţii se dădură în lături ca să facă 
loc locotenentului. Se bucurau grozav de chilipirul care le 
căzuse în mână, căci din vânzarea cailor li se cuvenea şi lor 
o parte. 

Ofiţerul sări atât de neaşteptat în şa, încât armăsarul nici 
n-avu răgaz să se împotrivească, în clipa următoare însă se 
ridică înfuriat, întâi pe picioarele dinapoi, pe urmă pe cele 
dinainte, începu să sforăie şi să zvârle. În toate părţile şi 
aruncă pe ofiţer chiar în locul unde stătuse până mai 
adineauri calul. 

Soldaţii râseră în hohote, dar când văzură că superiorul 
încearcă să se scoale şi nu poate, le trecu pofta. Alergară 
să-l ridice. Vru să facă un pas, se opri însă gemând. 

— 'Te doare? Îl întrebă Kara. 

— Am căzut pe sabie, răspunse el scurt. 

— De ce n-ai mai rămas în şa? 


— Taci! Se răsti ofiţerul înfuriat. 

Se târi apoi şchiopătând şi schimonosindu-se de durere 
până la un bolovan, ca să şadă şi să-şi pipăie trupul. 

— Oasele văd că mi-au rămas întregi, dar sabia s-a dus 
dracului. De durut o să mă mai doară încă multă vreme... 
mormăi el cu ciudă. 

Îşi aduse deodată aminte că soldaţii îşi bătuseră joc de el şi 
strigă: 

— Salab! 

Acesta veni în fugă. 

— Aţi râs, mai ales tu. Încalecă pe armăsar. 

Omul se supuse. Cum fu însă în şa, păţi la fel. Locotenentul 
porunci apoi altui soldat să facă încercarea. Pe ăsta barem 
Barkh nici nu-l lăsă să se apropie. Îşi pierduse răbdarea şi 
zvârlea din copite ca un turbat. 

— Dracu' să-l ia! Mormăi ofiţerul. Şi ceilalţi tot aşa sunt? 
Întrebă el pe Kara. 

— Asta trebuie s-o ştii tu. 

— Răspunse băiatul, fără să clipească. 

— Eu?! 

— Fireşte. Nu spuneai că sunt caii „tăi”? 

Persanul lăsă capul în jos şi stătu să cugete, pe urmă zise: 

— Iapa pare să fie mai blândă. Cine vrea s-o încalece? 

Unul mai curajos se apropie de ea şi începu s-o dezmierde 
cu teamă. Ea însă nici nu-l luă în seamă. Kara, care n-o 
cunoştea, aruncă o privire întrebătoare lui Tifl. Acesta 
închise un ochi şi clipi şiret cu celălalt. Înţelesese. 

Soldatul mângâie iapa când pe spate, când pe burtă. Nici 
nu se clinti. Ilocmai liniştea asta ar fi trebuit să-i dea de 
bănuit. Soldatul căpătă însă curaj, ridică unul din picioarele 
dinainte ale iepei, ca să examineze potcoava, pe urma unul 
de dinapoi. lapa îl lăsă fără împotrivire. 

Omul crezu că a biruit. Încălecă. Nici acum iapa nu făcu 
vreo mişcare, dar întoarse capul şi se uită ţintă la Tifl. Kara 
aştepta cu încordare ce are să urmeze. Ofiţerul însă se 
bucură, căci zise: 


— Aha, aşadar numai murgul e nărăvaş! la dă-i niţel 
pinteni iepei! 

Atât i-a fost bietului soldat! Nu că iapa ar fi început să 
zvârle, ori să se ridice pe picioarele dinapoi sau dinainte. 
Doamne fereşte! Se lăsă numai grămadă la pământ, 
fulgerător, ca şi când ar fi lovit-o damblaua. Pe urmă se 
tăvăli de câteva ori peste călăreț, sări iar în picioare şi 
rămase liniştită, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

În Orient există o expresie de bătaie de joc pentru călăreţi 
pe care îi aruncă din spinare caii: „S-a despărţit de cal”. 
Aici însă se putea spune altminteri: „Madam Sam s-a 
despărţit de călăreț”. Acesta rămase câtva timp nemişcat 
lângă iapă, pe urmă începu să-şi frece, gemând, trupul. Se 
ridică apoi în patru labe, apoi binişor în picioare şi se târi 
şontâc după un colţ de stâncă, întovărăşit de la distanţă de 
râsetele camarazilor săi. Până şi ofiţerul hohoti de câteva 
ori, dar, aducându-şi aminte de ruşinea pe care o păţise, se 
întoarse spre Tifl şi-i strigă cu mânie: 

— Când aţi venit încoace erai călare pe iapă. E a ta? 

— Nu, răspunse cu un aer de nevinovăție „copilul”. 

— Atunci a cui e? 

— A Ustadului. 

— Ştiai de năravul ăsta al ei? 

— Da. 

— De ce semn ascultă când începe să se tăvălească aşa? 

— Întreab-o! 

Locotenentul se repezi înfuriat la el - măcar că-l dureau 
toate oasele - şi răcni: 

— l-ascultă mă, să nu te mai obrăzniceşti, că te bat măr! 

„Copilul” îşi îndreptă trupul lui lung şi deşirat şi răspunse 
răspicat: 

— Adu-ţi aminte de muhassil! la seama la ce-ţi spun! 

„Uite, frate, de ce e în stare „copilul,!” - îmi zisei eu mirat. 
Chipul său de copil era acum cu totul altfel şi ochii lui 
zvârleau fulgere. Nu mai încăpea îndoială că ameninţarea 


nu era vorbă în vânt. Ofiţerul vru să mai spună ceva, dar în 
clipa aceea se auzi glasul santinelei din vârful stâncii: 

— Se văd doi călăreţi! 

— Unde? Întrebă locotenentul, care îşi îndreptă acum 
toată atenţia spre santinelă. 

— Departe. Se zăresc ca două ghemotoace. 

— Încotro se duc? 

— Nu ştiu încă. Mai aşteaptă niţel şi o să-ţi spun. 

Toţi aşteptau cu încordare. 'Trecură câteva minute până ce 
santinela strigă iar: 

— Se apropie, dar nu vin de-a dreptul. Au cotit spre 
răsărit. 

— Pesemne că au văzut pe căpitan cu oamenii lui şi ocolesc 
trecătorile. Vezi dacă mai vin şi alţi călăreţi. 

— Da, vin. 

— Dincotro? 

— Dinspre apus; sunt încă foarte departe în urma lor. 

— Atunci e tot cum spun eu. Căpitanul cu plutonul lui le-a 
aţinut calea. S-au întors şi el îi urmăreşte. Încoace nu vin, 
fiindcă au prins bănuieli, încearcă să găsească un drum 
spre răsărit şi pe ăsta trebuie să i-l tai eu. Să încalece 
îndată zece oameni! Mergem să-i gonim încoace. Ceilalţi 
zece rămân aici să-i întâmpine şi să păzească pe prizonieri. 

După câteva clipe gonea cu jumătate din pluton înaintea 
fugarilor. Că acei pe care îi numea el prizonieri puteau să 
scape, nici prin gând nu-i trecea. De asemenea nici 
paznicilor, căci alergară sus, la santinelă, ca să urmărească 
de acolo mai bine vânătoarea. Până şi soldatul de care se 
„despărţise” fără multe farafastâcuri iapa, se ridică gemând 
de jos şi se târi după ceilalţi, ca să nu rămână păgubaş. 
Kara şi Tifl rămaseră deci singuri. Dacă înainte nu se 
socotiseră prizonieri, acum şi mai puţin. 

„Copilul” părea foarte serios. Se purtase ca un adevărat 
bărbat. Să fi fost şi în el, ca în mulţi alţii, două firi 
deosebite? Sau se arăta, din cine ştie ce toană, altfel decât 


era în realitate? Se caţără pe o stâncă din apropiere, cătă 
spre răsărit, apoi zise: 

— Da, ei sunt. Ai auzit tot, Kara Ben Halef. Spune-mi, ce ai 
de gând să faci? 

— Trebuie să le venim în ajutor, răspunse haddedihnul. 

— Se înţelege că trebuie. 

— Dar cum? De locotenent cu ceata lui nu mă tem: la 
trecătoarea ştafetei sunt însă alţii şi dincolo vine căpitanul 
cu oamenii săi. Frică nu ne e, dar când are o armă în mână, 
omul cel mai laş poate deveni primejdios pentru cel mai 
viteaz şi curajos, dacă acesta n-are cu ce se apăra. Trebuie 
deci să ne ferim de gloanţele lor. Ce vezi acum? 

— Fugarii au cai păcătoşi. În curând vor fi ajunşi. 

— Să se descotorosească de ei. Le dăm în schimb pe Assil 
şi Barkh. Bine că i-am luat cu noi! Ce zici, să facem cum 
spun eu? 

— Mai întrebi. Dumnezeu să te binecuvânteze, o, Kara Ben 
Hagi Halef! 

— Atunci, haidem! 

Tifl cobori de pe stâncă. Încălecară amândoi şi porniră pe 
întinsul câmpiei. Soldaţii începură să răcnească după ei, dar 
degeaba. Caii goneau în galop. 

Deoarece se aflau acum la şes, nu puteau deosebi, 
deocamdată, pe ceilalţi călăreţi aflaţi la aceeaşi înălţime cu 
ei. În curând însă putură desluşi trei cete deosebite: la 
mijloc una foarte mică, la dreapta şi la stânga ei alte două 
mai mari care veneau spre cea din mijloc şi o mânau spre 
„trecătoarea iepurelui”. 

Kara şi Tifl călăreau unul lângă altul cu Assil şi Barkh după 
ei. În sfârşit putură deosebi oamenii unii de alţii şi-şi dădură 
în acelaşi timp seama că trebuie să se grăbească. 

Cei doi călăreţi din mijloc erau într-adevăr Hafis Aram, 
şeicul kalhuranilor şi soţia lui. 

La dreapta lor se vedea locotenentul cu cei zece cavalerişti 
ai săi. Aceştia erau în măsură să înainteze mai repede, căci 
caii le erau odihniţi. La stânga venea căpitanul, cu vreo 


douăzeci de inşi. Urmăritorii erau cu mult mai aproape de 
fugari decât Kara şi Tifl. 

— Să ne slujim de „taine”? Întrebă acesta din urmă 
îngrijorat. 

— Nu. O vom face numai când nu se va putea altfel, 
răspunse tânărul haddedihn. 

— Vezi că primejdia e mare... 

— Încă nu. 

— Îi ajung... 

— Vin de-a dreptul spre noi. Cu fiecare pas al calului 
situaţia se îmbunătăţeşte. 

Abia sfârşi vorba şi se întâmplă ceva ce numai a 
„imbunătăţire” nu semăna; şi iată de ce: şeicul kalhuranilor 
crezuse până atunci că era urmărit numai de două cete 
vrăjmaşe. Văzând acum pe cea de-a treia, adică pe Kara şi 
Tifl care le ieşeau înainte, îi luă şi pe ei drept duşmani, căci 
de la depărtarea aceea nici vorbă nu putea fi să-i 
recunoască. Se crezu deci încolţit şi din partea asta. Socoti 
că ar putea scăpa de noii duşmani cotind pieziş la dreapta. 
Prin asta însă putea cădea mai lesne în mâinile căpitanului. 

— Ce face, pentru Dumnezeu! Strigă necăjit Tifl. 

— Nu ştie cine suntem şi că vrem să-l scăpăm, răspunse 
Kara. E vreun semn pe care i l-am putea face să ne 
recunoască? 

— Nu. 

După câteva momente îşi aduse însă aminte de ceva, căci 
strigă: 

— Ba da, ba da! Mi-a venit ceva în gând: să ne despărţim şi 
să lăsăm niţel loc liber între noi, poate că recunoaşte iapa. 
Şi apoi e şi căciula mea pe care mi-o scoteam înaintea lui de 
câte ori îl întâlneam. Dacă are ochi ageri o să înţeleagă. 

Se depărtă de Kara şi armăsari, se înţepeni cu 
picioroangele lui în scări, îşi smulse căciula de pe cap şi 
începu s-o fluture în vânt. Spre marea bucurie a „copilului”, 
Hafis Aram pricepu, coti iar pe drumul dinainte şi, cu toată 


depărtarea dintre el şi cei doi îl văzură ridicând braţul în 
sus în semn de răspuns. 

Negreşit că şi urmăritorii săi văzuseră acelaşi lucru. 
Adevărat că habar n-avea căpitanul despre Kara şi Tifl, dar 
cu atât mai mult îşi dădu seama locotenentul că alergau în 
ajutorul fugarilor. Se vedea bine cum îşi îndeamnă oamenii 
la drum. 

— A priceput! Strigă cu bucurie Tifl. Dar ce s-a întâmplat 
cu calul său? 

Îngrijorarea lui era firească. Văzură cum şeicul îşi 
încetineşte din ce în ce goana. Caii lor alergau acum când în 
galop, când se opreau de tot sau o luau la pas. 

Deodată unul din ei se poticni şi căzu grămadă la pământ. 
Era acela pe care călărea soţia şeicului. Femeia prevăzuse 
din vreme mişcarea, căci avu timp să sară de pe cal încă 
înainte ca acesta să se prăbuşească. O luă apoi la fugă pe 
jos, dar deodată calul celălalt se opri din goană, Hafis se 
aplecă din şa, apucă pe nevastă-sa de mână şi o trase după 
el. 

În vremea asta celelalte grupuri de călăreţi se apropiaseră 
într-atât, încât Kara şi Tifl auziră răcnetele lor de triumf. 
Haddedihnul măsură din ochi distanţele. „Copilul” nu avea 
însă sângele rece al celuilalt şi strigă cu nerăbdare: 

— Taina, taina, altminteri sosim prea târziu! 

— Nu încă, răspunse băiatul. Poate mai târziu. Cred însă 
că vom ajunge la timp. 

Socotise bine. Locotenentul avea calul cel mai bun al 
detaşamentului său şi se apropie simţitor de şeic. Oamenii 
săi erau cu vreo sută de lungimi de cal în urma lui. Se 
auzeau desluşit răcnetele sale amenințătoare. La alte trei 
sute de lungimi dinspre stânga venea în goană căpitanul. 

— Crezi că Assil şi Barkh se vor lăsa încălecaţi de şeic şi 
soţia lui? Întrebă Tifl din fugă pe Kara. 

— De bunăvoie nu, dar le voi spune eu un cuvânt şi vor 
asculta. În privinţa asta nu mi-e frică, numai de locotenent 
mă tem să nu ne facă buclucul. 


— Tu vezi de fugari, că de asta am eu grijă. 

— Ai tu curaj să te atingi de el? 

„Copilul” râse în hohote şi răspunse: 

— Curaj! Nu cumva m-ai crezut laş? la seama! Ajungem. 

În clipa aceea fugarii se opriseră. Erau cu desăvârşire 
istoviţi. Recunoscură însă pe Tifl, văzură cu ei doi cai fără 
stăpân şi înţeleseră că le sosea salvarea. Începură să ţipe 
de bucurie. Kara îşi struni armăsarul şi se opri lângă ei. 

— Încălecaţi repede, zise el, sărind din şa ca să ţină 
armăsarii. 

— Ăştia sunt pur-sânge, răspunse şeicul. Oare ne-or lăsa? 

— Da, da, încălecaţi că îi ţin eu. 

Într-o clipă beduinii fură în spinarea armăsarilor. Nu 
văzură însă semnul pe care li-l făcuse Kara. Animalele ştiau 
că trebuie să se supună şi nu făcură nici o împotrivire. 

În vremea asta Tifl o luase o bucată de drum înainte ca să 
iasă în calea locotenentului. Deodată se abătu spre dreapta, 
făcu un ocol, apoi se întoarse şi veni alături de ofiţer. Acesta 
striga înfuriat lui Kara să nu se atingă de fugari. Nici nu-l 
luă în seamă pe Tifl, care călărea aproape lipit de el. Abia 
mai târziu îl văzu. 

— Ce vrei, câine? Cară-te! Se răsti el şi ridică pumnul să-l 
lovească. 

— De ce mă goneşti? Am venit să văd numai dacă ai 
plămâni buni. 

Dintr-o săritură fu în spinarea calului locotenentului; îşi 
încolăci braţele în jurul acestuia, prinse calul între coapse 
ca într-un cleşte şi-l opri tocmai pe locul unde stătuse cu o 
clipă în urmă şeicul cu nevastă-sa, înainte de a încăleca. 
Văzură atunci pe căpitan venind în goană cu un pistol în 
fiecare mână. 

— Fugi! Strigă Kara lui Tifl. N-avem arme şi ei au. 

O luă în galop cu cei doi fugari în direcţia dincotr-o venise. 
Tifl dădu drumul locotenentului, sări iar în spinarea iepei 
care se aţinea pe aproape şi se luă după ei. 

— Stai că trag! Răcni căpitanul. 


— N-ai decât. De nimerit tot nu mă nimereşti. 

Ca să nu fie atins de vreun glonţ se întinse pe gâtul calului 
său şi pocni odată din limbă. Iapa porni într-o goană 
nebună. În clipa următoare detunară două împuşcături care 
auzeau urletele de furie ale soldaţilor. 

— Rău îmi pare că n-a fost şi Pekala să mă vadă... Ce s-ar 
mai fi bucurat! Îşi zise „copilul”, râzând pe înfundate. 

Când socoti că gloanţele nu-l mai pot nimeri, se ridică în 
şa. Deocamdată se afla în siguranţă. Ştia că soldaţii nu-l pot 
ajunge din urmă. 

După câtva timp, Kara se uită înapoi. Văzu cele două cete 
de cavalerişti, adunate la un loc. Ofițerii lor păreau că ţin 
sfat. Îşi struni calul şi se opri să aştepte pe Tifl, care venea 
în goană. Şeicul rămase şi el în loc şi vru să spună ceva - 
probabil să-i mulţumească, dar tânărul haddedihn îi zise: 

— Nu e timp acum de asta, o, şeic al kalhuranilor! Trebuie 
mai întâi să... 

— Ce, mă cunoşti? Îl întrerupse acesta mirat. 

— Da. 

— Spune-mi, rogu-te, cine eşti, că eu nu te cunosc. 

— Sunt Kara Ben Hagi Halef Omar, un haddedihn din 
neamul sammarilor. 

— Kara Ben Halef Omar, zici? Nu e tatăl tău Hagi Halef 
Omar, şeicul tribului vostru? 

— Ba da! 

— Maşallah! 

— Minune dumnezeiască - şi totuşi nu. O minune e că am 
fost salvaţi tocmai în clipa celei mai mari primejdii şi totuşi 
nu e o minune, căci datorăm salvarea fiului unui bărbat a 
cărui viaţă a fost un lung şir de astfel de fapte vitejeşti. Tu 
pari să fi moştenit de la el curajul şi vitejia de care ai dat 
dovadă. 

În vremea asta veni şi Tifl. Se uită şi el în urmă şi văzând 
că soldaţii stăteau pe loc, spuse şeicului: 


— Nu întreba şi n-aştepta răspuns. Nu e timp de aşa ceva. 
Ştiu ce s-a întâmplat; ne-au povestit tot vrăjmaşii tăi. 
Trebuie să ne sfătuim şi noi, dar nu stând pe loc. 

În vreme ce călăreau mai departe, şeicul începu: 

— Nu o să vă vorbesc deocamdată despre ce a fost, ci 
despre ce e. O luăm prin „trecătoarea iepurilor”? 

— Nu, răspunse Kara. 

— De ce? 

— Fiindcă acolo se află zece soldaţi bine înarmaţi. Orice 
curaj e zadarnic în faţa gloanţelor, când n-ai şi tu arme. 

— Atunci să mergem la „trecătoarea ştafetei”. 

— Şi acolo sunt soldaţi puşi de pază. 

— Ştii bine ce spui? 

— Da. 

— Nu ne rămâne deci decât să o luăm ori la stânga, ori la 
dreapta. Am încercat, dar caii mei n-au putut ţine la drum. 

— Cu ăştia poate că vom izbuti. 

— Nu! Rosti Tifl cu hotărâre. 

— Pentru ce, nu? 

— Uită-te în urma ta. 

Kara întoarse capul şi din cele ce văzu înţelese că persanii 
renunţaseră să mai urmărească pe fugari. Se despărţiseră 
iar în două cete şi pornise fiecare înspre altă trecătoare. 

— Vor să ne taie amândouă căile prin care am putea 
ajunge la djanicuni, zise şeicul îngrijorat. 

— Şi în vremea asta n-au să ne slăbească din ochi, adăugă 
Kara. Fie că am lua-o la dreapta, ori la stânga, ne ies 
înainte. Nu mi-e mie de gloanţele lor, dar ar fi păcat de caii 
noştri. Să păţesc ruşinea ca astfel de animale de preţ să fie 
ucise de nişte netrebnici ca ăia? Ce-ar spune tribul meu 
când ar afla! 

— Atunci, nu ştiu ce e de făcut. 

— Ştiu eu! Zise Tifl. Putem să ne furişăm pe alături de 
trecători. 

— Hamdulillah! Mai e şi un alt drum? Întrebă şeicul. 


— Drum nu e, avem însă putinţa să ajungem de partea 
cealaltă a muntelui, fără să fie nevoie să-l urcăm. Am 
cutreierat îndeajuns munţii ăştia, ca s-adun buruieni de leac 
pentru Peder. 

— Atunci să ne ducem într-acolo. 

— Nu e chip călare. Ar fi să cerem prea mult animalelor. 

— Să descălecaţi când nu se va mai putea altfel. 

— Bine. Haidem! 

Tifl vru să-şi îndemne iapa la drum, dar Kara îl opri. 

— Stai niţel! Spune-ne mai întâi cam pe când am ajunge 
de partea cealaltă a muntelui? 

„Copilul” câtă la soare şi răspunse: 

— Încă înainte de a se însera. 

— Da, dar nu vom ajunge numai noi ci şi ei. 

— Care ei? Întrebă şeicul. 

— Soldaţii. 

— Crezi că vor urca după noi? 

— Şi asta se poate, mai e însă şi altceva. Când vor vedea că 
încercăm să ajungem dincolo, o vor lua repede prin 
trecători, ca să ne aştepte la capătul celălalt şi va trebui să 
ne întoarcem, în vremea asta se va fi întunecat; vom fi siliţi 
să rămânem peste noapte în munţi şi dis-de-dimineaţă 
goana va începe din nou. 

— În vremea asta ne va veni ajutorul trimis de Peder. 

— Crezi? 

— Da. Deoarece te văd în tovărăşia lui Tifl, presupun că 
eşti oaspetele djanicunilor. 

— Aşa şi e. 

— Te poţi, deci, bizui pe ajutorul lor. Se ştie unde aţi 
plecat? 

— Nu tocmai. Ne-a văzut însă încotro am pornit. 

— Atât ajunge. Dacă vor vedea că nu vă întoarceţi, vor 
porni să vă caute. 

— N-au să ne caute, zise Tifl. 

— Ba da! Susţinu şeicul. 

— Ba nu! Zise iar „copilul” zâmbind. 


— De ce? 

— Fiindcă vom ajunge la timp acasă. 

— Eşti încredinţat de ce spui? 

— Da. 

— Jură! 

Cuvântul suna grav, ca şi când ar fi fost vorba de viaţă şi 
de moarte, de aceea Kara se uită uimit la şeic. 

— Te miri? Îl întrebă acesta zâmbind, deşi situaţia era cât 
se poate de serioasă. Nu-l cunoşti, pesemne, pe Tifl al 
nostru. Îşi are el tainele lui pe care nu le dă la iveală decât 
atunci când îi vine lui la socoteală. Ei, Tifl, vrei să întăreşti 
prin jurământ ce ai spus? 

— Nu. 

— De ce? 

— Fiindcă eu nu jur niciodată. Ustadul nostru ne-a spus că 
e păcat şi trebuie să ne ferim de păcat. 

Spuse cu atâta convingere înduioşătoare şi supunere 
oarbă aceste cuvinte, încât Kara, care călărea lângă el, îi 
întinse mâna înduioşat şi zise cu hotărâre: 

— Ai dreptate. Nici la noi, haddedihnii, nu e îngăduit 
jurământul. Tata ştie de la Kara Ben Nemsi, că orice 
jurământ e un păcat care se face în numele lui Allah. 

— Dar să-şi dea cuvântul e îngăduit? Întrebă şeicul, 
uitându-se pe sub gene la Tifl. 

— Asta da, încuviinţă acesta. 

— Atunci dă-ţi cuvântul. 

„Copilul” îşi smulse atunci, din goana calului, căciula din 
cap, ca şi când ar fi vrut să dea cuiva o dovadă de respect şi 
zise: 

— Vom ajunge la vreme acasă. Vă asigur în numele Pekalei 
noastre, care ne va aştepta cu supa ei de chimen. Să ne 
grăbim ca să nu se răcească. 

— Bine, bine, dar cum o să fie cu putinţă? 

Nu primi nici un răspuns, căci Tifl îşi îndemnase iapa la 
drum şi acum zbura ca o nălucă. Tânărul haddedihn nu 


prea înţelesese mult din cuvintele schimbate între cei doi, 
căci privi nedumerit la şeic. 

— Eşti de scurt timp la djanicuni? Îl întrebă acesta. 

— Da. 

— Atunci n-ai cum să-l înţelegi pe Tifl. E o fire ciudată. 
Copil în toate celelalte, dar bărbat în toată puterea 
cuvântului, când e călare pe un cal care îi place lui. Omul 
acesta nu e numai viteaz şi neînfricat, dar cuminte şi 
înţelept cât nu se mai poate, atunci când e nevoie şi te poţi 
bizui pe el fără teamă. Să ştii că dacă te asigură de ceva în 
numele Pekalei lui dragi, te poţi duce orbeşte după el. 

— Şi de data asta? 

— Da. 

— Nu pricep numai ce are de gând să facă... 

— Nu-l întreba, că tot nu ţi-ar răspunde. Nu-i place să fie 
cercetat. Îşi are el planul lui şi e sigur că o să-l ducă la bun 
sfârşit. Să-l urmăm deci fără să-l descoasem; „copilul” e 
fericit când vede că se încrede cineva în cuvântul lui. 

Caii zburau ca nălucile peste stepa întinsă. Femeia şeicului 
călărea voiniceşte, Tifl nu căta înapoi, dar ochii lui iscodeau 
la dreapta şi la stânga, urmărind mişcările persanilor. 
Căpitanul părea să fie un om prevăzător, căci îşi luase 
măsurile trebuincioase. Acum, când ştia că fugarii vor să 
treacă munţii, îşi împărţise oamenii astfel ca să poată 
urmări din toate părţile pe şeic şi tovarăşii săi. 

— lată de ce te temeai, zise Kara, şeicului. 

— Acum nu mă mai tem, îi răspunse el. 

— De ce? 

— Ştiu că Tifl se va ţine de făgăduială. 

— Bine, bine, la şes caii noştri aleargă mai repede decât ai 
soldaţilor, dar, când vor trebui să urce nu se pot lua la 
întrecere cu ai lor. Dacă ne urmăresc, ne ajung. 

— N-au decât! 

— Şi ce are să se întâmple pe urmă? 

— Nici nu mă întreb, Tifl ştie ce vrea. 


Ajunseră la poalele dealului. De aici pornea în sus, coasta 
pe care Tifl începu s-o urce călare, urmat de ceilalţi. 
Pământul era moale şi urmele se întipăreau adânc în el. 
Când fură în vârful dealului, Tifl arătă spre ele şi zise: 

— Cu astea le-am lăsat vorbă încotro ne ducem. Au să ne 
creadă şi au să pornească după urme. 

— Ce vrei să spui? Întrebă haddedihnul nedumerit. Oare s- 
ar putea să nu ne creadă? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru câ... pentru că... 

Îşi întrerupse vorba, se încruntă şi chipul lui ca de copil, 
păru deodată bătrân, mai bătrân chiar decât era de ani. 
Zise aproape răstit: 

— Eşti aici acasă la tine, o, Kara Hagi Halef? 

— Nu. 

— Eu, da. Cunosc tot ţinutul pe degete. Dacă am fi la 
haddedihni, aş asculta eu de tine, suntem însă la djanicuni 
şi trebuie s-asculţi tu de mine. 

Sări din şa şi porni înainte, pe jos, cu iapa după el. Ceilalţi 
descălecară de asemenea şi-l urmară. Şeicul şi nevastă-sa 
duceau armăsarii lor de căpăstru, temându-se că, fiind 
străini, aceştia nu îi vor urma de bunăvoie. 

Acum urcuşul era destul de anevoios. Ici-colo câte o tufă, 
un copăcel firav, din care Tifl rupea câte o creangă şi o 
arunca la pământ, ca să ademenească pe urmăritori. 

Ajunseră la un mic platou. Soldaţii se zăreau cu mult în 
urma lor, urcând de asemenea coasta. Unul din ei ridică din 
întâmplare capul şi-i văzu. Spuse şi celorlalţi, apoi începură 
cu toţii să strige spre ei vorbe de ocară şi să-i amenințe cu 
pumnii 

— Vin într-adevăr, zise şeicul. Sunt curios să văd ce o să se 
întâmple. 

— Uite ce! Interveni Tifl şi arătă cu mâna spre stânga şi 
spre dreapta. 


În depărtare se zăreau o parte din persani, gonind spre 
trecători. 

— Se duc să ne aştepte la ieşire, pe când ăştia de colo ne 
gonesc din urmă. Vor să ne prindă, între două focuri. 

— Rău că n-avem arme, zise Hafis Aram. N-am avut timp 
să mi le iau la plecare, a trebuit să fug în cea mai mare 
grabă. 

— N-avem nevoie de arme. Haidem! Rosti Tifl cu hotărâre. 

Drumul ducea printr-un amestec de stânci, dar spre 
uimirea celorlalţi „copilul” nu ţinu linia dreaptă, ci se 
abătea când ici, când colo, învârtindu-se aproape în cerc şi 
ajungând apoi nu departe de la locul de unde pornise. 

De aici se făcea însă o potecă îngustă, între doi pereţi de 
stâncă, pe urmă venea o văgăună, care cotea niţel şi cobora 
apoi la vale. Povârnişul era anevoios şi înaintau foarte încet. 

De ce va fi ales Tifl tocmai drumul acesta, era de neînțeles 
pentru tovarăşii săi. 

Când ajunseră iar la loc liber, se aflau lângă un perete 
neted de stâncă. „Copilul” se opri, duse degetul la buze, ca 
să facă semn celorlalţi să tacă şi ascultă cu încordare. De 
sus se auzeau glasuri omeneşti. 

— Cine sunt? Întrebă în şoaptă şeicul. 

— Persanii, răspunse Tifl, zâmbind. 

— Aşadar, deasupra noastră? 

— Da. 

— Maşallah! 

— Au ajuns pe colţul de stâncă pe care ne aflam noi 
adineauri. Să mai aşteptăm niţel. 

Când se făcu linişte sus, kurdul le făcu semn să-l urmeze. 
După câtva timp ceilalţi văzură cu mirare că ajunseseră iar 
la povârnişul pe care-l urcaseră cu puţin înainte şi dădură 
de urmele lăsate de ei, amestecate cu ale urmăritorilor. 

— Acum ne caută sus, râse Tifl. Să coborâm din nou, dar 
nu pe aici, ci pe un pământ pietros, unde nu rămân urme. 

Arătă înainte, dincolo de pământul moale, unde se vedea o 
potecă bolovănoasă, care cobora treptat până aproape 


unde începea şesul. Caii mai mult alunecau decât coborau 
pe unde poteca era o fâşie îngustă de pietriş. Ajunşi la şes, 
Tifl vru să încalece, dar Kara îl apucă de braţ şi-i zise. 
Privindu-l eu admiraţie: 

— Tifl, de unde ai tu asta? 

— Ce? Răspunse el cu nepăsare. 

— Mintea. Înţelepciunea asta a ta... 

— A, crezi că am fost isteţ? Zise kurdul cu o expresie 
copilărească a feţei. 

— Foarte! Abia acum înţeleg. Nu e aşa că nici gând n-aveai 
să treci munţii? 

— Fireşte! 

— Ci să te prefaci numai, ca să-i tragi pe sfoară pe 
persani? 

— Ai ghicit. 

— Voiai să-i faci s-alerge dincolo; la capătul celălalt al 
trecătorilor? 

— Chiar aşa. 

— Şi să ne lase calea liberă? 

— Întocmai. 

— Şi acum? Crezi că ne putem întoarce pe drumul de unde 
a fost silit şeicul să se abată? 

— Nu e nevoie. 

— Atunci, ce ai de gând? 

— Să o luăm prin „trecătoarea iepurilor” şi să ne 
îndreptăm spre casă. 

— Dar vom da iar de persani. 

— Unde? 

— Ori în trecătoare, ori la capătul ei. 

— Ei aş! Pesemne că îi crezi nişte prosti. Mă mir. Ai văzut 
doar cât de bine a chibzuit căpitanul totul. Închipuieşte-ţi că 
ar fi un drum drept între două trecători care duce peste 
munţi şi, crezând că o vom lua pe acolo, socoate să ne iasă 
înainte la mijlocul drumului. O să-şi mai trimită el oamenii 
să ne aştepte la ieşirea din trecătoare? 

— Fireşte că nu, răspunse Kara. 


— Atunci unde? 

— La mijlocul drumului, după cum spuneai. 

— Aşadar, trecătorile rămân libere. Putem să ne întoarcem 
pe aici acasă, fără măcar să fim văzuţi de ei. 

— Dacă nu va fi lăsat santinele în trecători. 

— Poate că va fi lăsat, poate că nu. 

— Şi dacă a lăsat, atunci? 

— Atârnă de câţi oameni a pus, dacă ne putem strecura 
prin vreun vicleşug sau trebuie să ne luptăm cu ei. Acum 
soldaţii ne caută pe sus, pe câtă vreme noi o vom lua spre 
„trecătoarea iepurilor”. 

Încălecară. Şeicul kalhuranilor, încet şi cu mare băgare de 
seamă, ca şi când s-ar fi temut să nu se lovească undeva. 
Femeia, care nu scosese încă un cuvânt, deşi se ţinuse 
voiniceşte până acum, îl privea cu dragoste şi o milă 
adâncă. 

În tot timpul drumului Hafis Aram tăcea. Uneori îşi muşca 
buzele până la sânge. Kara îşi aduse aminte de cele ce 
povestise locotenentul, că se petrecuse în cortul 
muhassilului. 

— Te doare rău? Îl întrebă el pe şeic. 

Acesta se codi cu răspunsul, dar femeia zise în locul lui: 

— Parcă spuneaţi că ştiţi ce s-a întâmplat în satul nostru? 

— Da! Mi-a spus ofiţerul. 

— Şi mai întrebi dacă îl doare! Află că Hafis al meu e un 
erou pe care nu-l pot admira îndeajuns. Ai auzit cum 
vorbeşte de parcă nu l-ar durea nimic. L-ai văzut chiar 
zâmbind. Şi totuşi trupul lui e numai o rană. L-am rugat să 
mă lase să-l văd şi m-am îngrozit. L-au bătut mai rău ca pe 
un câine, l-au... 

E] îi făcu semn cu mâna să înceteze, dar femeia urmă: 

— Nu-mi cere ca eu, femeia ta, care te iubeşte ca lumina 
ochilor, să nu-mi spun măcar durerea de care e cuprins 
sufletul meu şi mila pentru... 

— Milă? E oare o cinste pentru un bărbat să fie 
compătimit? 


— Dar numai eu ştiu ce cumplit suferi şi totuşi ai atâta 
putere să te stăpâneşti! 

— Simţi odată cu mine fiindcă-ţi sunt drag şi-ţi mulţumesc. 
Ca un bărbat şi încă şeicul unui trib să fi fost bătut, asta nu 
trebuie s-o afle nimeni, mai ales din gura femeii lui. Te rog, 
deci, să nu mai pomeneşti de asta în faţa altora. 

Îi întinse mâna. Ea o duse la buze şi o sărută cu evlavie. 
Era atâta milă şi mândrie în acelaşi timp în ochii ei, pe care 
nu şi-i putea lua de la soţul ei! Şi să se mai spună că 
popoarele astea sunt pe jumătate „sălbatice”! El însă căută 
să-şi dea şi mai multă osteneală să-şi ascundă suferinţele pe 
care le îndura, ca să-i risipească niţel întristarea. 

Străbătură trecătoarea şi când ajunseră aproape la 
capătul ei, Kara descălecă şi întinse frâul lui Tifl. 

— Ce vrei să faci? Îl întrebă acesta. 

— Mă duc să iscodesc niţel. 

— Crezi că s-ar putea aţine santinele pe aici? 

— Nu spuneai şi tu că e cu putinţă? Veniţi încet după mine. 
Dacă nu e nimeni, zăbava a fost scurtă, dacă însă da, am 
putea-o păţi. 

O luă înainte. Ceilalţi rămaseră în urma lui, atât cât să nu 
se poată auzi paşii lor. Drumul făcea o cotitură care îi 
împiedica să-l poată urmări cu privirea. Când ajunseră după 
a doua cotitură, el se afla la cea de a treia. Arătă cu mâna 
înainte şi le făcu semn să se apropie. 

— Ai văzut ceva? Îl întrebă şeicul, când fură lângă el. 

— Da, cinci soldaţi. 

— Călări? 

— Nu. Stau jos la mijlocul drumului lângă o tufă, iar caii 
lor pasc pe-aproape. 

— Să-i văd şi eu, şopti Tifl. 

Descăleca şi se furişă cu băgare de seamă la cotitură. 
Întinse niţel capul, se uită dincolo de ea, apoi se întoarse. 

— Nu bănuiesc nimic, spuse el tovarăşilor săi. Spaima 
când ne-or vedea pe neaşteptate o să-i zăpăcească şi până 
să se dezmeticească ei, noi vom fi departe. 


— Bine, hotări şeicul. Ia-o înainte că noi te urmăm. 

Tifl încălecă iar, ţâşni apoi după cotitură, se repezi cu iapa 
lui de-a dreptul spre persani şi dintr-o săritură fu dincolo. 

Îngroziţi, aceştia scoaseră un răcnet de spaimă şi, văzând 
pe ceilalţi venind în goană, se întinseră la pământ, 
tremurând de frică. Aşa se făcu că nu fură călcaţi în 
picioare de armăsarii care săriră peste ei într-o goană 
nebună. 

După ce se îndepărtară o bucată bună de drum, îşi 
încetiniră goana şi Kara se uită îndărăt. Soldaţii se 
dezmeticiseră şi goneau acum călări, ieşind din trecătoare, 
spre apus, în lungul dealului. 

— Se duc să dea de veste celorlalţi că am scăpat, zise 
şeicul. 

— Scăpat, oftă femeia, răsuflând adânc. Abia acum putem 
spune că suntem într-adevăr salvaţi. O, Tifl, Tifl, cum ţi-aş 
putea mulţumi! 

„Copilul” făcu o mutră de stânjeneală şi răspunse arătând 
spre haddedihn: 

— Nu mie să-mi mulţumeşti, ci acestui înţelept Kara Ben 
Hagi Halef Omar. Dacă nu lua el armăsarii cu noi, ne-ar fi 
fost cu neputinţă să vă scoatem din mâinile soldaţilor. 

Atunci şeicul întinse băiatului mâna şi grăi astfel: 

— Iartă-mă, rogu-te, că nu-ţi pot ţine o cuvântare mai 
lungă, dar sunt foarte ostenit şi sufăr de dureri de 
neînchipuit. Doar atăt îţi spun: Nu voi uita niciodată ce ai 
făcut pentru mine şi ce datorez armăsarilor tăi. Numai cu 
astfel de cai puteam fi salvaţi. Murgul tău e neasemuit. Dar 
ai cui sunt ceilalţi doi? 

Tifl nu dădu răgaz lui Kara să răspundă şi zise repede: 

— la ghiceşte, o, şeic al kalhuranilor! 

— Oare să fie de aceeaşi obârşie cu cestălalt? 

— Mai departe! 

— A fost cândva un armăsar al haddedihnilor care nu se 
putea asemui şi nici nu putea fi întrecut de nici un alt cal 


sub soare. Îl chema Rih şi n-avea voie să-l călărească nimeni 
decât Kara Ben Nemsi, de câte ori venea pe la ei. 

— Uită-te la murgul pe care călăreşte stăpâna cortului tău. 
Îl cheamă Assil Ben Rih. 

— E deci fiul lui Rih. Maşallah! Şi cestălalt care mă poartă 
pe mine? 

— Numele său e Barkh. A fost adus la noi de către vestitul 
şeic al haddedihnilor. 

— Cum? Hagi Halef Omar se află la voi? 

— Da. 

— Dar la ce i-au trebuit amândoi? Pentru cine e celălalt? 

— Ghiceşte! 

— Nu cumva... Oare... se va fi aflând Kara Ben Nemsi iar 
cu prietenul său? 

— Da, e şi el aici. Ba mai e încă cineva. O să-i vezi pe toţi. 
N-am timp să-ţi spun acum, căci trebuie să ne grăbim s- 
ajungem acasă până a nu se înnopta. 

Călăreau acum mai domol prin şesul nisipos, uitându-se 
când şi când înapoi. În curând zăriră pe cavalerişti venind 
după ei. Aşa susţinea Kara, dar şeicul nu vroia să creadă. 

— Nu se poate să le fi venit gândul să ne urmărească, 
zicea el. 

— Îşi vor fi dat şi ei seama că le va fi cu neputinţă să ne 
ajungă, adăugă tânărul haddedihn. 

— Nu numai asta. Ştiu însă bine că nu le e îngăduit să 
încalce ţinutul djanicunilor. 

— De ce? 

— Ustadul a obţinut de la şahinşah să nu păşească picior 
de militar înarmat pe pământul său. Soldaţii nu numai că se 
şi află pe el, dar parcă vor să ne urmărească până la casa 
Ustadului. 

— Aşadar acesta e aici atotstăpânitor? 

— Da. N-ascultă decât de şah. Au un înscris în privinţa 
asta, care a fost semnat de şah, cu însăşi mâna lui şi 
pecetluit cu pecetea lui. Drept e că de azi încolo va dăinui 
între noi o vrăjmăşie de moarte, fiindcă am împuşcat pe 


muhassil, dar pe pământul djanicunilor nu mă poate ajunge 
nici un fel de răzbunare. Dacă soldaţii care ne urmăresc nu 
şi-au depus armele colo, la poalele muntelui, Ustadul are 
dreptul să-i împuşte pe toţi, până la cel din urmă. Tifl, tu ce 
zici? 

— Vom înştiinţa pe ai noştri cum vom ajunge la cea dintâi 
casă a satului, ca s-o afle toţi. Acum să ne grăbim. le-aş 
ruga însă mai întâi, o, şeic al kalhuranilor, să-mi spui dacă 
tu crezi că mă voi ţine de cuvânt. V-am asigurat în numele 
Pekalei mele că vom ajunge la vreme acasă. 

— Tu te ţii întotdeauna de cuvânt, mai ales când e vorba 
de Pekala. Aşa şi acum. 

— Mulţumesc. Acum daţi zor! 

Îndată ce lăsară în urmă pământul pietros şi ieşiră la câmp 
înverzit, caii porniră ca o săgeată, în curând ajunseră la cea 
dintâi casă de la marginea satului. Tifl se opri ca să dea de 
veste, după cum spusese. Omul care locuia aici era - ca să 
zicem aşa - portarul satului, fiind însărcinat cu apărarea lui. 
Tifl ştia că poate fi acum fără grijă şi se îndreptă cu ceilalţi 
spre „Casa înaltă”. 

Toţi cu care se întâlneau păreau miraţi să-l vadă pe Hafis 
Aram şi soţia lui fără alaiul obişnuit, dar nimeni nu zise 
nimic. Arareori se oprea câte unul în loc şi privea, clătinând 
capul, după călăreţi. 

Iată, deci, întâmplările lui Kara din ziua aceea. Plimbarea 
lui luase o întorsătură la care nu s-ar fi aşteptat nimeni. În 
lipsa lor, nu se petrecuse nimic deosebit la noi. Stătusem 
doar puţin de vorbă cu bucătăreasa „feciorelnică” a casei. 
Când, întorcându-se din sat, trecu pe lângă mine şi-i zâmbii, 
îndrăzni să se oprească. Închise ochii ei mititei, ca să cugete 
mai bine cum să înceapă vorba, apoi îi deschise iar şi mă 
întrebă, în limba turcească, fireşte: 

— Effendi, ai fost vreodată la Teheran? 

— Da, i-am răspuns eu. 

— Nu l-ai cunoscut din întâmplare şi pe Hagad, aştşi47? 

— Nu. 


— Păcat! Asta era, tata. Dar pe Mahub Suliman effendi, 
care a fost sefir48? 

— Nici pe el. 

— Păcat! Era stăpânul tatii. Amândoi s-au dus în acelaşi 
timp la Teheran, sefirul fiindcă l-a trimis sultanul şi tata 
fiindcă era bucătarul sefirului. Mama era şi ea cu ei şi când 
s-a împlinit anul de când erau cu toţii acolo am venit şi eu 
pe lume. 

— Aşadar tu nu te tragi din Turcia, ci din Persia? 

— Eu mă trag din mama şi din tata şi amândoi erau turci. 
În copilărie vorbeam mai mult turceşte între noi şi limba 
asta mi-e mai dragă ca oricare alta. Tata gătea mâncare şi 
pentru mama şi, fiindcă mă ţinea tot pe lângă el, am învăţat 
şi eu să gătesc. După ce a murit biata mama, şi-a lăsat 
haremul pustiu şi a rămas numai cu mine. Când sefirul s-a 
întors apoi iar la Stambul, tata nu l-a însoţit, fiindcă fusese 
numit bucătar al şahului. Dar pe Tifl al nostru îl cunoşti, nu 
e aşa? 

— Fireşte că-l cunosc. De ce mă mai întrebi? 

— Îl chema pe atunci altfel, eu însă aşa i-am spus 
dintotdeauna. Unii îi spuneau el arads49. Fiindcă are un 
picior mai scurt. Mi se pare că numele adevărat l-a uitat şi 
el. Venise cu alţi copii de djanicuni la Teheran, ca să se bage 
argat la grajdurile şahului. Locuia la Curte, ca şi mine. Ne- 
am împrietenit fiindcă era mereu flămând şi dădea întruna 
târcoale pe la bucătărie, îl îndopam cu de toate, de aceea l- 
am poreclit „copilul”. Îşi lingea degetele după bunătăţile pe 
care i le dădeam şi fiindcă în turceşte cuvântul „delicios”,, 
se numeşte pekala, mi-a spus Pekala şi numele ăsta mi-a 
rămas până în ziua de astăzi. Toţi ne cunosc sub numele de 
Tifl şi Pekala. Tifl al meu era, la drept vorbind, născut numai 
pentru cai. În afară de mine şi de ei nu vroia să ştie de 
nimeni şi de nimic. Şi după cum îi iubea el, aşa îliubeau şi ei 
pe el. Se pricepea la cai ca nimeni altul, de aceea toţi cei 
mari ţineau la el foarte mult. Dar lui nu-i păsa de ei. Un 
cuvânt de laudă de-al meu preţuia în ochii lui mai mult 


decât o sută altele venite de la alţii. Lasă că şi eu am ştiut 
să-i dau creştere şi-i mai dau încă şi acum. Vezi că un 
bărbat trebuie ţinut în frâu. Sunt toţi ca nişte copii, dar ştii, 
toţi! 

— Şi Ustadul? Ori chiar şi Pederul? O întrerupsei eu. 

Întrebarea mea o zăpăci puţin. Se uită încurcată la mine, 
îşi frecă vârful năsucului cu degetul arătător şi obrajii i se 
rumeniră şi mai mult. Pe urmă dădu capul pe spate şi zise 
repede, ca şi când ar fi găsit răspunsul cel mai nimerit. 

— Păi ăştia nu sunt bărbaţi! 

— Nu? Atunci ce sunt? 

— Stăpâni. Ştii doar că există două feluri de bărbaţi. 

— Aşa! 

— Da, adică unii care poruncesc şi alţii care trebuie s- 
asculte. Stăpânii sunt oameni întregi, ceilalţi se cere să se 
ocupe mereu cineva de creşterea lor. 

— Voi, femeile, nu-i aşa? 

— Da. Fiindcă pentru asta e nevoie de multă dragoste, 
multă răbdare şi tărie, însuşiri pe care nu le aveţi voi, 
bărbaţii. Dacă nu mă crezi, întreabă pe „copilul” meu, să-ţi 
spună el câtă trudă şi griji am avut să-l cresc - ba le mai am 
încă şi astăzi. Nu e glumă să fii mama unui băiat care e 
aproape de o vârstă cu mine. Ba e chiar cu câteva luni mai 
mare. Îţi spun drept, effendi, a fost o adevărată luptă între 
mine şi el până a înţeles că datoria de a asculta de cineva 
nu se măsoară după lungimea trupului. Mânca nu cât un 
om, ci cât patru, de aceea a crescut mai pe urmă cât îl vezi; 
pe când eu rămâneam tot mai mică pe lângă el. Asta mă 
jignea. Cum aş fi vrut să rămânem amândoi deopotrivă! 
Atunci am început să mănânc şi eu cât el, dar la mine s-a 
întâmplat altminteri: în loc să cresc în înălţime, creşteam în 
lăţime, ca un poloboc. Trebuia să se uite la mine de sus 
când îmi vorbea; asta l-a făcut să-şi închipuie că e în toate 
mai ceva decât mine. Nici nu voia să ia în seamă grăsimea 
mea, dimpotrivă, îl făcea să zâmbească. Şi asta mă mâhnea 
adânc. Mă temeam că într-o bună zi o să nesocotească 


simţămintele mele de mamă. Din ce creştea, din ce se 
îndepărta de mine. Se fudulea grozav cu înălţimea lui. Nici 
nu-şi dădea seama că e spre paguba lui. Un băiat ca el, 
adică un grăjdar, trebuie să se oprească din crescut la un 
anumit timp. El însă se făcea tot mai înalt, până ce întrecu 
pe mai marii săi şi asta îi supăra. Pantalonii îi rămâneau 
prea scurţi, mânecile nu-i treceau de cot. Arăta urât al 
naibii, de aceea, în loc să înainteze în grad, l-au tot dat 
îndărăt, măcar că era mai priceput ca toţi în meseria lui şi 
bun la suflet, să-l pui pe rană. De necaz a început să se 
schimbe şi se purta mojiceşte cu toţi; chiar şi cu mine. 
Stomacul lui mi-a rămas credincios, dar nu şi inima. Ne-am 
fi răcit aşa încetul cu încetul până am fi ajuns să nici nu ne 
mai cunoaştem dacă nu se întâmpla ceva care a schimbat 
cu totul faţa lucrurilor. Ştii tu, effendi, că islamul opreşte pe 
drept-credincioşi să bea vin? Aşa vrea Coranul. 

— Nu e adevărat. 

— Ce? Nu te înţeleg... 

— În Coran scrie aşa: „Tot ce îmbată nu e îngăduit”. Deci, 
orice băutură care te ameţeşte e oprită, nu numai vinul, pe 
care poţi să-l bei cu măsură, fără să te îmbeţi. 

— Se poate, dar un musulman cuminte se fereşte, fiindcă 
beţivul nu-şi dă seama că s-a îmbătat decât abia după ce s-a 
trezit şi atunci, în mahmureala lui, îşi blestemă ceasul că a 
călcat poruncile Coranului şi jură că nu o să mai bea. 
Uneori se ţine de cuvânt, dar mai adesea ba. 

Şi ca să nu-mi uit vorba: şahul are uneori musafiri care nu 
sunt de legea noastră. Trebuie să le dea vin la masă. De 
aceea are un kabu50 cu sumedenie de sticle pline cu 
băuturi de astea care îmbată. De la bucătăria mea până la 
kabu nu era departe şi se întâmpla de multe ori ca usa la 
sticlele alea să rămână deschisă. Şi ce crezi că s-a 
întâmplat, effendi? 

— Ca Tifl să nimerească la pivniţă. 

— Maşallah! De unde ştii? 

— Bănuiesc. 


— 'Ţi-a spus el? 

— Nu. 

— M-aş fi mirat, fiindcă nu-i place să vorbească despre 
asta. Ruşinea pe care a păţit-o e mai mare decât toată 
pivniţa. Dar stai că nu merge aşa lesne cum îţi închipui tu. 
Trebuie să-ţi povestesc cu de-amănuntul. „Copilul” mâncase 
la prânz în bucătărie - ştiu şi acum ce i-am dat. Vrei să-ţi 
spun? 

— Nu, mulţumesc, nu e nevoie. 

— Păcusem şi nişte mâncare de curmale cu orez. | s-a 
părut prea rară. Ne-am luat la ceartă. El tot mai mânios, eu 
de asemenea. Şedea jos pe podea şi fiindcă aşa nu era mai 
înalt ca mine, m-am repezit la el şi i-am răsturnat mâncarea 
pe cap cu oală cu tot. A început să ţipe, să tuşească, să 
strănute. Oala i se potrivea însă atât de bine pe cap că nu 
putea deloc s-o scoată. Mi s-a făcut frică şi am luat-o la fugă. 
M-am ascuns să nu mă găsească, pentru că mă temeam să 
nu-mi facă, Doamne fereşte, cine ştie ce, de necaz. 

M-am întors abia într-un târziu în bucătărie. Tifl nu mai 
era acolo; oala zăcea în hârburi la pământ. Le-am adunat şi 
mi-am propus să-i fac fiertură de curmale cu orez şi mai 
rară de aici înainte. 

Veni vremea cinei, dar Tifl nu se arătă. M-am întristat şi 
mi-am propus să nu fac fiertura chiar aşa de rară. Tifl nu 
veni nici a doua zi dimineaţă şi nici la prânz. De inimă rea 
m-am hotărât să-i fac fiertura de curmale groasă ca pilaful. 
Degeaba, nici a doua zi nu veni. Atunci am plâns. N-a folosit 
însă la nimic, Tifl parcă intrase în pământ. Am cercetat, dar 
nimeni nu-l văzuse de două zile. L-au căutat pretutindeni. 
Zadarnic. Mă topeam de jale. Am adunat cioburile oalei, mă 
uitam la ele şi plângeam ca un copil, mă mustram singură 
şi-mi ziceam că dacă voi da iar de el, o să-i fac fiertura de 
curmale atât de groasă să facă şa din ea. Asta a ajutat! Cum 
am mântuit gândul veni merd-y-şarab51 şi spuse că l-a găsit 
pe Tifl. Zăcea văitându-se în pivniţă şi nu putea veni sus 
fiindcă îşi rupsese un picior. Ştii ce am făcut atunci, effendi? 


— Ai alergat în pivniţă şi... 

— Am alergat? Mă întrerupse ea. Zburam! Era adevărat. 
Tifl al meu zăcea în pivniţă şi gemea de ţi se rupea inima. 
Se trezise de-a binelea. 

— Cum adică, fusese beat? 

— Mai întrebi? Voi, bărbaţii, la mânie faceţi tocmai ce n-ar 
trebui. Mânia nu e altceva decât tot un fel de ameţeală, o 
beţie; şi când un astfel de „copil” mânios vede uşa pivniţei 
deschisă, ce vrei să facă altceva decât să intre? Ţi-am spus 
ce mâncău e. Crezi că de băut bea mai puţin? Deşertase 
vreo zece-douăsprezece sticle, care zăceau în jurul lui. 

— Cum putuse să le destupe? 

— Le spărsese gâturile. În ce fel izbutise, nu mai ştia. Îşi 
aducea doar aminte că îi fusese sete, o sete grozavă şi 
băuse în neştire. Se sculase apoi să plece, dar când a fost 
pe la jumătatea scării n-a mai putut şi s-a rostogolit până 
jos, rupându-şi un picior. S-a apucat atunci iar să bea, până 
a adormit. Dar ce somn! Abia l-a putut deştepta pivnicerul, 
zgâlţâindu-l de nu ştiu câte ori. 

— N-o fi dormit întruna; se va fi trezit el în vremea asta din 
când în când. Şi cu piciorul ce era? 

— Şi-l rupsese de sub genunchi şi era atât de umflat că 
hakimul52, care a fost chemat în, grabă, zicea că nu poate 
să-i facă nimic până ce nu s-o dezumfla. S-a vindecat el, dar 
piciorul a rămas mai scurt decât celălalt. De atunci i-a 
rămas porecla „şchiopul”. Încolo nu şi-a vătămat nimic. 
„Copilul”,, sare şi aleargă tot atât de sprinten ca şi înainte, 
dar la cai n-a mai putut să rămână, acolo se cer oameni 
întregi. 

— Bănuiesc că tu l-ai îngrijit cât a zăcut? 

— Mai e vorbă! Nu lăsam pe nimeni să se apropie de el. 
Doar eu eram de vină că s-a mâniat într-atât încât n-a mai 
ştiut ce face. Şi... şi... pot să-ţi încredinţez ceva, effendi? 

— Cum să nu! 

— Nenorocirea asta ne-a împăcat. De atunci Tifl nu iese 
din cuvântul meu şi mă ascultă orbeşte, afară de când e... 


pe cal. Atunci e el stăpânul, n-am voie să-i spun nimic. Îi e şi 
acum ruşine de prostia pe care a făcut-o când s-a îmbătat şi 
e de ajuns să aduc vorba numai pe departe despre ea că 
face orice îi spun, numai să tac. Tot aşa e şi pe la voi, unde 
poate bea cineva cât vrea şi orice vrea? E şi acolo ameţeala 
tatăl ruşinii şi beţia mama ei? 

Ce i-aş fi putut răspunde! Noroc că Pekala n-aşteptă 
răspunsul, ci urmă: 

— Ce recunoscător mi-a fost Tifl din clipa aceea până în 
ziua de astăzi! Urăşte şi dispreţuieşte nerecunoştinţa ca şi 
mine. Ne-am îngrijit unul pe altul până ne-am tămăduit, mai 
întâi eu pe el, pe urmă el pe mine. 

— Te-ai îmbolnăvit şi tu? 

— O şi încă rău de tot! Nu trupul, ci sufletul mi-a fost 
bolnav. Cum a putut Tifl să pună piciorul pe pământ şi să 
umble, a venit moartea şi l-a luat pe bietul tata. Ştii tu ce 
înseamnă asta? Nu aveam pe altcineva pe lume decât pe 
ăştia doi: tata şi „copilul”. Numai pentru ei trăiam. Când a 
murit tata, am vrut să mor şi eu, să mă duc dupăel. 
Plângeam şi mă boceam toată ziua, nu închideam ochii cât 
era noaptea de mare. Toţi râdeau de mine, numai Tifl, nu. 
Dar nici dreptate nu-mi dădea. Mă mustra. Am vrut să mă 
mânii pe el, n-am făcut-o însă, căci jurasem mână în mână 
să nu ne mai certăm niciodată şi ne-am ţinut de cuvânt. El 
altfel gândea despre moarte. Tu ce crezi despre ea, effendi? 

— Nu există moarte. 

Îşi bătu palmele şi strigă uimită: 

— Şi tu? Şi tu? Şi cu toate astea am auzit că în ţările din 
Apus oamenii cred acelaşi lucru despre moarte ca şi 
mahomedanii. Ustadul ne-a învăţat că nu există moarte. 
Socoteam că numai el poate spune şi dovedi asta, iar acum 
aud că tot astfel judeci şi tu. Pentru mine moartea era o 
femeie rea şi fioroasă care ia pe oricine şi nu mai dă pe 
nimeni îndărăt. Mi-era frică de ea, totuşi doream să vină şi 
să mă ducă la tata; iubirea mea pentru el era mai mare 
decât frica de moarte. Făceam bine sau rău, effendi? 


— Niciuna, nici alta. Crezi că atunci judecai moartea altfel 
decât acum? 

— Da. 

— Aşa! Acum ce crezi? 

— Ca şi tine: că nu există moarte. 

— Şi atunci? 

— Că totuşi există. 

— Te înşeli. Nici atunci nu credeai altfel. 

— Zău? Oi fii ştiind eu mai bine... 

— Păi aşa spuseşi tu singură. 

— Când? 

— Chiar acum. Doreai să vină moartea să te ia şi să te 
ducă la tatăl tău. Poate atunci să existe moarte? 

— Fireşte! Doar de asta o doream. 

— O, Pekala, Pekala! 

— Zâmbeşti? De ce? 

— Moartea să te ducă la tatăl tău! Dacă lucrul e cu 
putinţă, înseamnă că tatăl tău mai există. 

— Se înţelege! 

— Şi dacă putea să te ducă la el, însemna că şi tu mai 
exişti? 

— Da. 

— Aşadar, existaţi amândoi şi tu şi el? 

— Da. O dată ce ne-am fi regăsit! 

— Atunci nu mai eraţi morţi! 

Pekala rămase o clipă nedumerită, pe urmă strigă: 

— Maşallah! Bine zici. M-ai prins! 

— Nu pe tine te-am prins, ci cu totul altceva. Cugetă mai 
departe. Dacă nu sunteţi morţi după moarte, atunci nici nu 
există moarte. 

— Bine, asta am înţeles-o, dar de murit tot murim. 

— Înseamnă acest „a muri” o nimicire totală? 

— Nu. Urmează apoi adevărata viaţă - aşa spune Ustadul 
nostru. 

— Aşa spun şi eu şi aşa spuneai şi tu atunci când îţi doreai 
moartea. lată ce am vrut să-ţi dovedesc. Astfel vorbesc mii 


şi mii de oameni despre moarte, fără să-şi dea seama că 
prin aceasta îi neagă existenţa. Când omul a vorbit întâia 
oară despre moarte, atunci s-a născut moartea în 
închipuirea lui, dar s-a născut fără viaţă. Şi acest gând fără 
viaţă a dăinuit de mii de ani în creierul omenesc şi va dăinui 
încă tot atât, fără ca oamenii să recunoască vreodată că le e 
frică de o sperietoare. 

— Sperietoare? Cam aşa spunea atunci şi Tifl al meu. 

— Cum, el, un om atât de tânăr, cum era pe vremea aceea? 

— De ce te miri? Nu uita că Ustadul nostru trăieşte de 
peste cincizeci de ani printre djanicuni. A insuflat gândurile 
şi credinţa lui bătrânilor, iar aceştia au trecut-o apoi copiilor 
lor. Şi ştii tu cum se face asta, effendi? Întocmai cum a făcut 
Tifl cu mine când spuneam că vreau să mor. Nu e în tot 
duatul un singur copil care auzindu-te spunând o astfel de 
dorinţă să nu-ţi răspundă îndată că dorinţa asta nu ţi se 
poate împlini. Îmi îngădui să-ţi spun în ce fel vorbea Tifl cu 
mine? 

— Te rog chiar. 

Femeia se aşeză jos în faţa mea, se înfăşură mai bine în 
vălul ei alb, lăsând să i se vadă numai chipul ei drăgălaş şi 
începu: 

— Era seara. Stăteam în faţa bucătăriei unde tamarinzii îşi 
lăsau frunzişul lor verde asupra mea, ca şi când le-ar fi fost 
milă de mine şi ar fi vrut să mă mângâie, căci lacrimile îmi 
şiroiau fără încetare pe obraz, şi-mi doream moartea. 
Atunci veni Tifl, încet, păşind în vârful degetelor, căci îmi 
respecta durerea. Se rezemă de trunchiul tamarindului şi 
multă, multă vreme nu scoase un cuvânt. O tăcere adâncă 
domnea în jurul nostru, numai în mine grăia dorul după cel 
pierdut şi-mi doream moartea. Deodată se auzi glasul 
„copilului”, încet, înăbuşit şi blând. Suna altfel decât până 
atunci. Parcă venea de undeva, din văzduh, de sus de tot... 
Ca şi când o zână bună din O mie şi una de nopţi ar fi plutit 
deasupra capului meu şi-mi povestea de ţara ei însorită Şi 
frumoasă. Ca prin minune lacrimile au secat şi-mi simţii 


sufletul uşor, uşor ca un fulg. Nu mai mi-era dor de moarte. 
Vedeam prin frunziş luna împrăştiindu-şi de pe cerul senin 
razele ei argintii. Pe pământ era întuneric, dar mâine, 
mâine va răsări soarele şi-l va lumina şi pe el. Va fi şi raza 
atât de dragă mie şi după care tânjesc cu atâta dor... Oare 
va putea ochiul meu s-o zărească? 

Mă uitam uimit la femeia aceasta. Să fie tot bucătăreasa 
„feciorelnică”, aceea care mi se păruse oarecum 
caraghioasă? Şi în ce lumină îmi apărea acum deşiratul de 
Tifl pe care îl crezusem un om mărginit la minte! Nu cumva 
aveau toţi cei care locuiau în casa aceasta două firi într-un 
singur trup? Trebuia să vii din Europa în îndepărtatul şi 
hulitul Kurdistan, ca să descoperi suflete omeneşti? Oare nu 
ne dăm abia în astfel de împrejurări seama că în orice om 
există două firi? De ce mi-a fost atât de uşor să înţeleg abia 
acum ce voia să spună şeicul haddedihnilor prin „nu Hagiu, 
ci Halef”. Mă smulsei din gândurile mele, căci o văzui pe 
Pekala privindu-mă, în aşteptare. 

— De unde îi venise „copilului” în minte cuvintele 
mângâietoare cu care ţi-a gonit durerea? O întrebai eu. 

— Iubirea i le insuflase, effendi. N-ai băgat de seamă că 
adevărata iubire găseşte întotdeauna cuvintele potrivite? În 
noaptea aceea am dormit liniştită, întâia oară de la moartea 
tatălui. Când m-am deşteptat, n-am mai plâns. Când 
simţeam că lacrimile vor să ţâşnească iar, mă gândeam la 
raza de soare care nu moare niciodată ci străluceşte pururi. 
Şi-apoi, s-a întâmplat că n-am mai avut răgaz să plâng. Tata 
murise; nu mai avea trebuinţă de mine. Ce să fac acum? 
Unde să mă duc? Tifl era şchiop şi nu mai putea sluji la 
grajd. S-au gândit să-l trimită îndărăt la djanicuni. S-a 
întâmplat chiar atunci ca Pederul nostru să vină la Teheran, 
să vadă ce fac djanicunii care slujeau la palatul şahului. Îl 
căută şi pe Tifl şi acesta îi vorbi despre mine. Trimise să mă 
cheme. Ai băgat de seamă ce frumoşi şi blânzi sunt ochii 
lui? Şi-i aţinti asupră-mi şi mă privi ca şi când ar fi vrut să- 
mi pătrundă până în adâncul sufletului. Pe urmă mă întrebă 


dacă n-aş vrea să-mi însoțesc „copilul” la djanicuni şi să 
rămân acolo cât mi-o plăcea. Ce fericită mă simţeam! Astăzi 
aici e patria mea, până la sfârşitul vieţii mele şi cum nu 
există moarte, cea mai mare dorinţă a mea e să fiu şi eu 
cândva ca raza aceea de soare care mi-a spus că nu voi 
muri niciodată. 

Se ridică să plece. 

— Effendi, zise ea, am o rugăminte; vrei să mi-o 
îndeplineşti? 

— Cu plăcere, numai să se poată. 

— Se poate, dacă vrei tu. Fii bun şi îngăduitor cu „copilul” 
meu. lartă-i greşeala de astăzi. Bucuria lui cea mai mare e 
să-şi poată dovedi recunoştinţa şi îi poţi face bucuria asta 
purtându-te îngăduitor cu el. 

— Nu e nevoie să mă rogi, dragă Pekala. După ce mă voi 
mai întrema niţel, o să fac zilnic o plimbare călare prin 
împrejurimi şi cum el cunoaşte bine ţinutul şi e bun călăreț, 
o să-l iau cu mine. Spune-i ce am de gând. 

— Ce bine o să-i pară! Îţi mulţumesc din suflet, effendi. 
Sunt mândră că l-ai ales tocmai pe el, „copilul” crescut de 
mine. 

Îşi încrucişă mâinile pe piept, se înclină adânc şi plecă. Mă 
uitai după ea până ce pieri pe poarta grădinii. Ce ciudate 
legături sufleteşti între aceste două făpturi omeneşti - 
Pekala şi Tifl! E oare în stare aşa-zisa noastră psihologie să 
ni le lămurească? Ce e şi unde sălăşluieşte sufletul? Care 
sunt legăturile între el şi trup? În ce fel influenţează asupra 
organelor noastre trupeşti şi spirituale? Vorbim zilnic, ba 
chiar de câteva ori pe zi despre el, dar poate susţine cineva 
că-l cunoaşte? Înţelesu-l-a cineva până acum? Cine i-a 
deschis uşa ca să păşească în toată splendoarea lui a putut 
spune: „Acesta e sufletul omenesc. S-a pregătit de mii şi mii 
de ani să vină să se arate, să vă dea lămuriri. Dar cerutu-i- 
le-a cineva? Voi v-aţi întrebat pe voi, nu pe el şi răspunsul 
tot voi vi l-aţi dat. Acum iată-l în faţa voastră. De unde? Nu 


ştiţi? Aveţi curajul să-l întrebaţi cine e? Vă va răspunde că... 
sunteţi voi înşivă...” 

Hanneh îl lăsa din când în când pe Halef şi-mi zâmbea de 
departe. O dată cobori treptele, veni la mine şi-mi spuse: 

— Deşi adormit, îl pot hrăni niţel. Nu-i strică? 

— Deloc. Înghite băutura întăritoare fără să-şi dea seama. 
Dar daca eşti cumva îngrijorată, întreabă pe Peder, el se 
pricepe mai bine ca mine. 

După ce apuse soarele, încercai să urc treptele rezemat de 
baston. Izbutii. Ba putui chiar să ajung până la Halef şi mă 
aşezai niţel jos, lângă el. Chipul său căpătase parcă puţină 
viaţă semn că sângele începuse să circule normal. 

Ciudat! Să existe, într-adevăr, un fel de putere 
poruncitoare în ochii omeneşti? Să luăm doi inşi, unul 
doarme iar celălalt se uită ţintă la faţa lui şi-i porunceşte în 
gând să se deştepte. Adormitul nu-l vede, e cu ochii închişi. 
Cine e în el care vede privirea şi înţelege gândul celuilalt? 
Nu trece mult şi cel cufundat în somn începe să se mişte. 
Oare au toţi oamenii această putere sau numai puţini dintre 
ei? 

Halef făcu o mişcare şi-şi întoarse încet faţa spre mine. 

— Sihdi... murmură el. 

Altceva nimic, dar un zâmbet blajin îi flutură pe buze. 

— Presimte că eşti aici, şopti Hanneh. Sau crezi că te-a 
văzut? Ochii îi sunt doar închişi! 

— ȚŢi s-a părut numai că m-a chemat pe nume? O întrebai 
eu tot în şoaptă. 

— Nu, l-am auzit desluşit. 

— Şielsă fi bănuit numai că sunt aici? Nu, nu, ştie cu 
siguranţă. 

— De unde? De la cine? De văzut nu te vede. 

— Oare poţi vedea numai cu ochii deschişi? Închide-i pe ai 
tăi, Hanneh şi închipuie-ţi că te afli în tabăra haddedihnilor. 

— Uite că o fac, răspunse ea închizând ochii. 

— Unde e cortul tău? 


— Îl văd desluşit. Perdeaua e dată la o parte... pe covor se 
tolăneşte căţeluşul meu... În cortul de alături coc pâine... 
Văd fumul înălțându-se în văzduh şi... simt, da, Sihdi, simt 
mirosul de cocă dospită... uite, acum pâinea începe să se 
rumenească... Ah, ce frumos miroase! Vai, ce ciudat, Sihdi... 

— Nu e ciudat defel. Sufletul tău a pribegit acum până 
acolo. Cine nu pricepe, zice că e închipuire. 

— Aşadar sufletul meu nu era acum aici? 

— Ba da. 

— Şi în acelaşi timp acasă la haddedihnii noştri? Nu 
înţeleg... 

— O să te lămuresc îndată. Uită-te drept înainte spre lac 
până la cea din urmă casă a satului. Ce vezi? 

— Un om coboară spre apă. 

— Coboară împreună cu el! 

— Cobor. Am ajuns la mal. Aruncă haina de pe el ca să se 
spele. 

— Unde te afli acum, Hanneh? 

— Aici. 

— Nu ai fost în acelaşi timp şi cu omul acela? 

— Da, dar nu cu trupul, ci numai cu privirea. 

— Numai? Nu vedeai şi gândeai totodată? 

— Ba da. 

— Cine vedea? Cine gândea? Şi unde? Aici ori la lac? Unde 
gândeai? Acolo ori aici? Cine a coborât cu omul? Cine îi 
număra poate şi paşii şi treptele? Cine simţea când le 
atingea uşor cu piciorul lui? 

— Eu. 

— Parcă spuneai că te afli aici nu acolo? 

— Maşallah! Am fost şi acolo, zău am fost! Când ţin ochii 
deschişi, sufletul meu se poate duce până unde ajunge şi 
privirea, dar când îi închid, e liber să pribegească până 
unde vrea. Cum se face asta? 

— Cugetă tu întâi. Sunt lucruri pe care omul trebuie să le 
înţeleagă de la sine, fără să i le lămurească altcineva. Să te 
ajut nu e destul. Hrana şi-o bagă omul singur în trup, altul i- 


o pregăteşte numai. Eu îţi pregătesc numai hrana 
sufletului, dar de mistuit trebuie să o mistui tu însuti. Eşti o 
femeie înţeleaptă şi deşteaptă, dragă Hanneh. Cu alta nici 
n-aş sta de vorbă despre astfel de lucruri. Şi mai e un motiv, 
mult, mult mai puternic. 

— Care, effendi? 

— Nu ghiceşti? 

— Nu. 

— Mă mir. 

— Spune-l, rogu-te... 

— Adu-ţi aminte ce m-ai întrebat înainte de-a porni cu 
Halef la drum. 

— Îngăduie-mi să mă gândesc niţel. 

După câtva timp, mă privi oarecum uimită şi zise repede: 

— Acum ştiu. Eram mâhnită că pe noi femeile ne cred fără 
suflet şi te-am rugat să-mi spui părerea ta în privinţa asta. 
Aşa e? 

— Da. 

— Cu toată dragostea lui nemărginită pentru mine, Halef 
credea că femeile nu pot ajunge în raiul lui Allah din pricină 
că n-au suflet. Mă mâhneau adânc cuvintele lui. Tu însă mi- 
ai spus cuvinte de mângâiere, asigurându-mă că nu e 
adevărat. Asta n-am s-o uit cât voi trăi! 

— Atunci ţi-am adus mângâiere. Dar astăzi? 

— O, mai mult, mult mai mult! Astăzi ai dat şi dovada, mi l- 
ai şi arătat. Ştiu acum că sufletul trăieşte în mine sau în 
afară de mine, poate şi una şi alta. El poate vedea cu ochii 
mei trupeşti, dar şi fără ei. Simt sufletul meu şi iarăşi nu 
sunt pe de-a-ntregul. E şi nu e ce sunt eu. Ce şi unde e când 
nu e în mine? Pentru ce te uiţi aşa mirat la mine, effendi? 

— Mă mir de gândurile astea ale tale. 

— Sunt cumva greşite? 

— Nu, dar n-am auzit încă astfel de cuvinte din gura unei 
femei. 

— Pentru că femeilor voastre nu li se spune că n-au suflet, 
aşa că nu sunt nevoite să cugete la lucruri de acestea. Pe 


mine însă m-a silit nevoia. Chiar după ce mi-ai adus tu 
mângâiere, spunându-mi că cele ce cred ai noştri despre 
femeie nu sunt drepte, îmi frământam mereu mintea să mă 
dumiresc. Îmi căutam totdeauna sufletul din mine, 
nădăjduind că mi se va arăta. A fost însă degeaba. Nu l-am 
putut găsi. Pe urmă am venit aici. L-am văzut pe bietul 
Halef zăcând ca mort în faţa mea. Doar din când în când 
mai da semne de viaţă. Caut sufletul lui. E aici când se 
trezeşte, când murmură aproape în neştire cuvinte 
neînţelese? Şi unde piere pe timpul cât zace el dus, aproape 
fără suflare? 

— Dar al tău, Hanneh, unde e acum? 

Mă privi nedumerită. 

— Aici lângă mine, în mine, unde vrei să fie? Oare nu el 
vorbeşte acum prin gura mea? 

— Răspunsul e cât se poate de uşor la întrebarea ta. 

— Pentru mine e însă foarte greu şi nu-l pot găsi. 

— Cugetă niţel. Închipuieşte-ţi că ai pornit să-ţi cauţi o 
prietenă. Eşti oare tu însuţi această prietenă? 

— Nu. 

— Sau e chiar aici? 

— Dacă ar fi, n-aş câuta-o. 

— Vorbeşti cu ea. Sunt cuvintele acestea ale tale sau ale 
ei? 

— Ale mele. 

— Aşa e. Îţi cauţi sufletul; vorbeşti despre el cu mine chiar 
în clipa asta. Poate fi el acela care vorbeşte acum cu mine? 
— Nu. El nu e eu ci suntem amândoi în acelaşi timp. Dar 
cine e acela care se slujeşte în clipa asta de buzele mele ca 

să vorbească despre el? 

— Hanneh e, Hanneh care tânjeşte după cerul lui Allah, 
deschis oricărui spirit omenesc îndrumat spre înălţimi de 
sufletul din sine. El cunoaşte calea, căci sălăşluieşte în 
Allah. Nu tot aşa spiritul, căci el nu cunoaşte şi nu pricepe 
decât cele pământeşti. 

— Crezi deci că suflet şi spirit sunt deosebite unul de... 


Se opri din vorbă văzând pe Şacara venind şi făcându-i 
semn că are să-i spună ceva. Mă sculai şi eu şi mă dusei la 
culcuşul meu. 

„O femeie de beduin!” îmi ziceam eu în gând. Ce 
înduioşătoare era strădania asta a ei pentru dezlegarea 
problemei existenţei sufletului care a preocupat şi va 
preocupa întotdeauna minţi mai luminate ca a ei. Era însă 
de o inteligenţă cu totul deosebită şi aproape nu mă miram 
că o auzisem vorbind cu atâta înţelepciune şi judecată 
despre lucruri mai presus de priceperea unei făpturi simple 
şi fără învăţătură. 

Peste vârfurile dealurilor se lăsa amurgul, când se auzi 
tropot de copite. Kara şi Tifl se înapoiau. Cu ei erau şeicul 
kalhuranilor şi soţia lui, pe care eu nu o cunoşteam. 

Şacara auzise şi ea tropotul cailor. Când zări pe femeia lui 
Hafis Aram scoase un țipăt de mirare şi alergă în fugă să-i 
iasă înainte. Şeicul întrebă îndată ce descălecă unde e 
Pederul şi ceru să fie dus la el. Începu să urce treptele, dar 
n-apucă să ajungă în vârful scării, scoase un geamăt adânc, 
închise ochii şi se prăbuşi grămadă jos. Nevastă-sa 
îngenunche lângă el şi-i rezemă capul de pieptul ei. 

— Nu... mai... pot! Murmură Hafis. Duceţi-mă sus. 

Tifl veni în fugă cu vreo câţiva inşi şi-l duseră pe leşinat în 
casă. Rămăsei singur cu Kara; îl întrebai cine sunt cei doi 
străini cu care venise. Alergă întâi să vadă ce face Halef, pe 
urmă se înapoie cu Hanneh şi începu să povestească tot ce 
se întâmplase. 

Povestea pe scurt, fără să-şi scoată în evidenţă meritele ci, 
dimpotrivă, atribuindu-i-le lui Tifl. Fireşte că era încă 
tulburat şi uneori vorbea cam încâlcit, îl ascultam însă fără 
să-l întrerup, dar Hanneh punea întrebări peste întrebări. 
Copilul drag întâmpinase doar primejdii din care scăpase 
nevătămat şi dacă Halef Omar ar fi putut să-l audă ar fi fost 
mândru de vitejia flăcăului său - zicea ea. După ce băiatul 
sfârşi, Hanneh mă întrebă înduioşată: 

— Sihdi, spune drept, nu-i aşa că e frumos ce a făcut el? 


— Cât se poate de frumos. 

— Oare tatăl său, nepreţuitul meu Hagi Halef Omar, ar fi 
făcut la fel? 

— Sunt sigur de asta. 

— Îţi mulţumesc, Sihdi, mai mare laudă nici că se poate! 
Gândeşte-te că e încă un copil. Voi doi sunteţi oameni în 
toată firea, care aţi trecut prin multe şi dacă spui că aţi fi 
făcut ce a făcut el înseamnă că e un adevărat viteaz. Dar 
îndrăzneala lui mă îngrijorează, că de, mamă sunt... Nu zic, 
să fie curajos, că aşa se cere unui bărbat, dar să se ferească 
pe cât poate de primejdii. 

— Şi nu s-a ferit? 

— Nu. N-ar fi trebuit să spună că e oaspetele djanicunilor. 
Mai bine tăcea. Îl lăsau atunci în pace şi nu-l luau prizonier. 

— Vezi tu că nu le-a fost cu putinţă să-l ia. 

— Da, dar s-ar fi putut. Erau în drept să-l omoare şi cum el 
n-avea asupra lui altă armă decât cuțitul, cu ce s-ar fi 
apărat? 

— Atât de repede cum crezi tu nu merge. 

— Ştiu. De obicei prizonierul e osândit la moarte după ce a 
fost judecat. În pustietăţile astea însă, nu se prea ţine 
seamă de aşa ceva. L-ai lăudat pe Kara şi găsesc că merită, 
totuşi ar trebui să-l mustru pentru nesocotinţa pe care a 
făcut-o spunând că e oaspetele djanicunilor. 

— Dacă făgăduia, însemna că minte. 

— Oare nu sunt împrejurări în care eşti nevoit să minţi? 

— Pentru mine nu există astfel de împrejurări. 

— Ba există. Minciuna la nevoie e îngăduită. 

— Aşa se spune. Totuşi eu găsesc că asta e cea mai josnică 
minciună şi numele ei e laşitate. Când nu ai curajul să spui 
adevărul, te ascunzi sub o minciună, zisă „de nevoie”. De 
asta şi-a dat seama Kara al nostru şi mă bucur că, deşi copil 
încă, urăşte minciuna. 

— Dar dacă prin asta îşi poate salva viaţa? Ea nu e numai a 
lui, ci şi a mea şi a tatălui său. Trebuie să facă tot, tot, ca să 
şi-o păstreze. 


— Crezi că sunt minciuni prin care poţi şti dinainte că-ţi 
pot salva viaţa? 

— Mă întrebi prea mult, effendi. Se prea poate ca spunând 
o minciună să te prindă şi să se bage de seamă că ai minţit. 

— Vezi? Şi atunci când te prinde nu faci alta decât să-ţi 
înrăutăţeşti situaţia. Bănuielile sporesc, neîncrederea 
creşte, iar primejdia devine atunci şi mai mare. Şi nu numai 
atât. Minciuna, chiar aceea de nevoie, e o ucigaşă. Ucide 
respectul de sine. Şi ce e mai grozav: mincinosul nici nu-şi 
dă seama de asta. Se crede acelaşi dinainte, deşi în sinea lui 
simte că-i lipseşte ceva. Devine însă nesigur şi bănuitor faţă 
de alţii. Pierde încrederea în omenire din propria lui vină. A 
rupt firul moral care îl lega de ceilalţi şi trebuie să se 
aştepte să fie considerat de aici înainte ca un om fără 
onoare, respins din rândul semenilor săi. 

— Vai de mine, eftendi, mă sperii! 

— Şi mai e ceva şi mai grozav: sămânţa pe care o 
împrăştie. 

— Cum vine asta? 

— Sunt plante care au în florile lor sute de grăunţe 
mititele acoperite cu câte un fel de văl subţire. Orice adiere 
de vânt sfâşie vălul şi duce cu sine sămânţa şi acolo unde o 
lasă să cadă, încolţeşte o nouă plantă. Astfel se înmulţesc în 
scurt timp şi se întind pe ţinuturi întregi. Cu greu le poţi 
stârpi pe urmă, căci buruiana rea nu piere - cum zice 
proverbul. 

— Şi tot astfel se petrece şi cu minciuna? 

— Da. E tot aşa de primejdioasă când nu e descoperită, 
dacă mincinosul a reuşit să-şi ajungă prin ea scopul. Atunci 
minciuna creşte, creşte într-ascuns, nimeni nu o cunoaşte, 
numai acela care a născocit-o. O îngrijeşte, o fereşte de 
oameni să nu o vadă şi se bucură când vede că sămânţa 
încolţeşte şi împrăştie apoi la rândul ei altele, se întinde 
mereu, uneori până departe. Minciuna rodeşte pe oriunde 
s-a înrădăcinat, dă loc la alte minciuni. Cu timpul, sămânţa, 
care s-a înmulţit acum cu nemiluita, s-a întins până a 


cuprins totul, a ajuns şi la locul de unde a luat-o vântul, ca s- 
o ducă mai departe. Mincinosul se sperie. Vede că 
neadevărul spus de el s-a prefăcut în buruiana cea rea, care 
a copleşit tot ce-a fost bun. Vecinii încep să murmure, ba 
încă şi cei mai de departe. Se întreabă unii pe alţii, 
cercetează şi află în sfârşit de unde a pornit pacostea. 
Făptaşul e dat de gol şi nimeni nu mai vrea să aibă de-a face 
cu el. Mă înţelegi ce vreau să spun, Hanneh? 

— Aproape... 

— Negreşit, buruiana o poţi vedea cu ochii, dar minciuna 
nu, fiindcă ea n-are trup şi chip. Veninul ei nu otrăveşte 
numai gândurile, ci şi vorbele şi faptele. La început nu se 
bagă de seamă, dar ulciorul nu merge de multe ori la apă. 
Se spune că minciuna e o pată ruşinoasă a omului, eu cred 
că e şi mai mult: e obârşia tuturor relelor de pe pământ. Nu 
există nelegiuire care să nu fie datorită sau însoţită de 
minciună. Hanneh, prietena mea, îţi repet: bine a făcut 
Kara că a spus adevărul. Ori îţi închipui că l-ar fi crezut 
dacă minţea? 

— Ştiu şi eu ce să cred? 

— Cu siguranţă că nu. Venea din ţinutul djanicunilor. Dacă 
ar fi tăgăduit, persanii ar fi prins bănuieli şi minciuna ar fi 
fost mai primejdioasă pentru el decât adevărul pe care li l-a 
spus în faţă, fără teamă. L-au numit „nebun” pentru 
îndrăzneala lui. L-au luat drept un copil fără minte cu care 
vor isprăvi repede, de aceea n-au luat măsurile pe care ar fi 
trebuit să le ia în alte împrejurări. Numai datorită iubirii de 
adevăr a lui Kara are să mulţumească şeicul kalhuranilor că 
a scăpat cu viaţa. O minciună, aşa-zisă de nevoie, l-ar fi dus 
cu siguranţă la moarte. Şi acum, Hanneh, tot te mai 
îndoieşti ca adineauri? 

— Nu, effendi. Drept să-ţi spun, atât de primejdioasă să fie 
minciuna - după cum mi-ai descris-o tu - nu mi-aş fi 
închipuit. Totuşi, m-am ferit întotdeauna de ea, fiindcă eram 
prea mândră să mă înjosesc, ştiind că minciuna e o înjosire. 
Acum însă o dispreţuiesc şi mai mult, ba chiar o urăsc. Să 


mă omoare cineva şi din gura mea n-ar ieşi o minciună, 
încheie cu hotărâre Hanneh. 

Se întoarse apoi spre Kara şi urmă: 

— Bietul şeic al kalhuranilor! Zici că l-au bătut şi schingiuit 
iar el n-a scos un cuvânt, n-a gemut şi nu s-a zbătut. Pe 
urmă fuga... plin de răni... pe un cal în goană... numai să nu 
fie prins. Nu de teamă pentru el, ci pentru nevastă-sa. Ce va 
fi suferit, sărmanul! S-a tânguit pe drum? 

— Nu, răspunse Kara. Nevastă-sa l-a întrebat o dată dacă-l 
doare şi el i-a poruncit să tacă. A suferit cumplit, dar şi-a 
stăpânit gemetele. Aici l-a ajuns, n-a mai putut îndura. 

— Va fi bine îngrijit în casa asta. Vorba e, nu o să-l ajungă 
mâna răzbunării? 

— Cât va fi sub acoperământul acesta, e în siguranţă. 

— Crezi tu, băiatul, mamii, că soldaţii îl vor urmări până 
aici? 

— Veneau după noi, dar de la o vreme nu i-am mai zărit. 
Tifl a dat de veste în sat, aşa că nu ne vor lua pe 
neaşteptate. Şi apoi, după liniştea care domneşte aici e o 
dovadă că nu vor fi lăsaţi să intre. 

— Te înşeli, Kara, îi spusei eu. Vezi pe cei doi care înfig 
făclii în pari? Vor să lumineze locul din faţa casei. Şi ştii de 
ce? A, uite că duc caii noştri în grădină, în spatele căreia e 
imaşul. Deci, e nevoie de loc. Pentru cine? 

Kara şi Hanneh nu luaseră în seamă aceste pregătiri, pe 
când eu văzusem ce se petrece prin întuneric. Pederul cu 
Tifl ieşiră în clipa aceea din casă şi auzii pe cel dintâi 
spunând celuilalt: 

— Dă fuga jos şi spune-le! 

La cuvintele acestea, „copilul” porni pe scară, sărind câte 
două trepte o dată şi o luă în goană spre sat, în vreme ce 
Pederul întinse lui Kara mâna, şi-i zise: 

— Am aflat binele pe care ni l-ai făcut. Ai salvat pe un 
prieten de-al nostru şi pe o fiică a djanicunilor. Îţi 
mulţumesc. Locul din faţa voastră se va însufleţi în curând. 
Rămâneţi unde sunteţi şi nu vă temeţi că vi se va întâmpla 


ceva. Ura a pătruns în lăcaşul iubirii, dar va trebui să i se 
supună, căci iubirea a fost întotdeauna mai tare ca ura. 

Îl întrebai ce e cu şeicul. 

— Are nevoie de mari îngrijiri, răspunse Pederul. Trupul e 
tot numai o rană. A trebuit să fie băgat în baie ca să-l poată 
dezbrăca, fiindcă hainele i se lipiseră de sângele închegat şi 
nu era chip să ile mai scoată. E însă om voinic şi o să biruie. 
După ce îi vor trece frigurile, o să se însănătoşească 
repede. 

— Şi femeia lui ce face? Spaima prin care a trecut, pe 
urmă goana aia nebună călare... Trebuie să fie istovită. 

— E o femeie tare, nu te îngriji de ea. Dar Ustadul nostru 
s-a mâniat grozav pe ea. 

— De ce? 

— Mai întrebi! Nu ţi-am mai spus că un djanicun n-are voie 
să verse sânge? Va fi pedepsită. 

Mă uitai uluit la el. 

— Da, îşi va primi pedeapsa, repetă Pederul grav. Viaţa 
omului nu e numai ceea ce cred unii. Ea e mai mult decât o 
existenţă pe pământ, care începe cu naşterea şi se sfârşeşte 
cu moartea. Ba e chiar mai mult decât un sosit de undeva şi 
o plecare sigură de pe pământ. Are un anumit scop. Şi când 
acest scop nu a putut fi ajuns din pricină că s-a găsit - ca în 
cazul de faţă - o mână ucigătoare să-l oprească din cale, 
atunci n-a fost ucisă numai existenţa prezentă, ci odată cu 
ea tot ce s-a dezvoltat, de la început, în lupte grele şi mare 
strădanie ca s-ajungă la această formă a existenţei, care a 
fost nimicită de o mână criminală. Oare nu se cuvine ca 
iubirea însăşi să pedepsească această mână criminală? 

Pe când vorbea, vedeam parcă înaintea ochilor scena care 
se petrecuse cu muhassilul. Ce aş fi făcut eu în locul 
şeicului? Şi soţia lui? Cât trebuie să o fi revoltat şi durut 
ruşinea grozavă care se făcea soţului ei. Lucrase sub 
imboldul clipelor şi fiindcă acestea erau în momentul acela 
sângeroase, instinctul de fiară, care dormitează în orice om, 
ieşise la iveală şi... ucisese. 


— Vorbeşti de pedeapsă. Veţi pedepsi şi pe şeic? 

— Nu. Ele un kalhuran, nu un djanicun şi n-avem nici un 
drept asupra lui. 

— Femeia lui face însă parte din tribul vostru? 

— Da. Sfatul djanicunilor va hotărî pedeapsa care i se 
cuvine. 

— Cine va prezida Sfatul? 

— Eu. 

— Nu Ustadul? 

— Nu. Ele şeicul spiritual al tribului, chestiunile lumeşti 
cad în sarcina mea. 

— Pot lua şi eu parte la consfătuire? 

— Te vom ruga chiar să o faci. 

— Şi să-mi dau părerea? 

— Fireşte! Eşti doar oaspetele nostru, deci un djanicun şi 
dacă te chemăm înseamnă că te-am găsit vrednic să 
hotărăşti împreună cu noi. 

— Atunci te rog să-mi îngădui să iau asupră-mi apărarea 
acuzatei. 

— De ce nu! Oricăruia din noi îi e îngăduit. Trebuie să fie şi 
apărători, nu numai judecători. De altminteri s-a mai 
anunţat unul. 

— Cine? 

— Ustadul. 

— Parcă spuneai că e supărat pe acuzată pentru fapta ei? 

— N-are a face. Asta nu va împiedica întru nimic a... A, 
uite-i că vin! 

Se auzeau într-adevăr paşii a multor oameni intrând pe 
poartă. Nu puteam deosebi fiecare ins în parte, dar am 
văzut că erau mulţi, foarte mulţi chiar. Pederul cobori scara 
şi le ieşi înainte. Îl auzii dând nişte porunci cu glas 
răsunător, pe urmă oamenii se împrăştiară în toate părţile. 
Unde, nu se putea vedea prin întunericul care se lăsase. 

Se aprinseră apoi făcliile. Acum locul era luminat până 
departe. Era însă pustiu. Nu văzui decât pe Tifl singur. Se 
apropie până la treapta de jos a scării şi strigă înspre noi: 


— Vin! 

— Cine? Întrebă Kara. 

— Soldaţii. 

— Toţi? 

— Da, toţi. I-au lăsat să intre nesupăraţi în sat. Nimeni pe 
uliţă, casele toate zăvorâte. În corturi doar câteva femei 
care ştiau ce au de făcut şi ce să le răspundă, dacă vor fi 
întrebate. Ce au să se mai mire persanii! Credeau că ne vor 
da repede gata, dar o să-i dăm noi şi mai repede pe ei. 
Pederul nostru s-a dus să vadă dacă totul e în regulă; uite-l 
că se întoarce. 

Venea într-adevăr, din partea opusă grădinii, unde 
văzusem eu poarta străveche cu stâlpi. 

— Am dat o raită pe la închisoare, zise el, aşezându-se pe o 
treaptă cam pe la mijlocul scării. 

— Ce, aveţi şi o închisoare pe aici? Întrebai eu uluit. 

— Nu pentru noi, căci n-avem nevoie, dar pentru cazuri ca 
acesta de acum, sunt încăperi anume pentru musafirii 
nepoftiţi de care vroim să ne scăpăm. 

— Vreţi să-i închideţi pe soldaţi? 

— Da. 

— Şi dacă se împotrivesc? 

— N-au să aibă vreme. Aud tropot de cai. Se apropie şi se 
vor ivi îndată în poartă. 

Ne uitarăm într-acolo. Văzurăm mai întâi două femei, care 
se lăsaseră silite să le arate drumul încoace. Se îndreptară 
în grabă spre grădină şi dispărură înăuntru. În frunte 
mergeau ofiţerii, adică un suari iuzbaşi53, un mulazim 
ewel54 şi un mulazim sani55. Acesta fusese însărcinat cu 
paza „trecătoarei ştafetei”, pe când ceilalţi fugăreau pe 
Hafis Aram, de aceea nu-l văzuseră Kara şi Tifl. După ei 
veneau cavaleriştii, care nu păreau să se mire că locul e 
atât de luminat. De asemenea nu luară în seamă că, după ce 
fură cu toţi înăuntru, nu veni nimeni să închidă poarta în 
urma lor. 


Străbătuseră nesupăraţi satul şi credeau că nu vor găsi 
nici aici vreo împotrivire. Djanicunii le fuseseră descrişi ca 
oameni paşnici, care se feresc de gâlceava. Socoteau că îi 
vor înspăimânta într-atât încât se vor supune la tot ce li se 
va cere. Părerea aceasta părea să le-o întărească faptul că 
nu vedeau nici o pregătire de luptă. Doar câţiva inşi care 
şedeau liniştiţi pe trepte şi nici nu se mişcară la vederea lor. 
Singur Tifl stătea jos în capul scării. 

Cavaleriştii înaintară în linie dreaptă şi se înşirară în 
dreptul scării, pe când ofiţerii descălecară şi veniră mai 
aproape. Când locotenentul îl zări pe Tifl, strigă către 
căpitan: 

— Uite pe lunganul, pe ticălosul ăla care a fost de faţă. Să-l 
pun în lanţuri? 

Căpitanul privi în juru-i, apoi răspunse cu dispreţ: 

— Nu e nevoie, toată casa e doar în puterea noastră. 

— Şi... şi..., începu locotenentul înfuriat, arătând spre 
Kara, ăla de lângă femeie e celălalt. 

— Lasă-l în pace, că n-are cum să fugă. Nu vezi că au 
înlemnit toţi de frică? Ia să-l luăm la cercetări pe bătrânul 
de colo. 

Bătrânul era Pederul. Ofiţerul veni până la capătul scării 
şi-l întrebă de jos: 

— Eşti un djanicun? 

— Da, răspunse întrebatul, fără să se scoale în picioare. 

— În casa asta locuieşte omul pe care îl numiţi voi 
Ustadul? 

— Da. 

— Du-te de-l adu încoace. 

— Degeaba mă duc. 

— Pentru ce? 

— N-are să vină. 

— Îi poruncesc eu! 

— Tu?! 

Cuvântul sună atât de ciudat că ofiţerul nu mai stărui să 
„poruncească”. Urmă: 


— Aveţi aici un bătrân şeic el beled56, căruia i se spune 
Peder? 

— Da, dar nu e numai şeic el beled. 

— Ce încă? 

— Numai locuitorilor satului le îngăduie să-i spună astfel, 
fiindcă se socoate părintele lor. Pentru orice străin însă, 
deci şi pentru tine, e Şir Alamek Ben Abd el Fadl Ibn Iluht 
Marah Durimeh57 şi şeic al djanicunilor din liberul popor al 
bathijarenilor. 

Auzi! Şi eu care habar n-aveam că e fiul nepotului 
prietenei mele dragi Marah Durimeh! Oare de ce nu-mi 
spusese până acum? 

Impresia pe care o făcu asupra ofițerului, fu cu totul alta, 
căci zise râzând: 

— Ce nume! Cine naiba cunoaşte pe Abd el Fadl ori pe 
Marah Durimeh aia! Nici măcar pe Şir Alamek al tău! Poate 
fi un leu fiul bunătăţii? Ce caraghioslâc, zău aşa! 

Abd el Fadl înseamnă „slujitor al bunătăţii”, precum şi 
„leu”, fiind prin părţile acelea un titlu de onoare care se dă 
aceluia ce a dat dovadă de mult curaj şi vitejie. Ofiţerul 
urmă: 

— Vreau să vorbesc cu stăpânul numelui ăstuia lung. 
Cheamă.-l! 

— Nici de asta nu e nevoie. 

— De ce? 

— Fiindcă eu sunt. 

— A,tu! 

Îl măsură câtva timp cu privirea, pe urmă îi zise 
poruncitor: 

— Ridică-te! Vin în numele şahului. Se cuvine să-mi 
vorbeşti în picioare, nu şezând. 

— Ia-ţi îndărăt dorinţa. 

— Nu e o dorinţă, ci poruncă. 

— Aici n-are drept nimeni să poruncească afară de mine şi- 
ţi poruncesc să-mi arăţi dovada că vii în numele şahului. 

— Sunt ofiţer! 


— Asta nu e o dovadă. Ai vreo hârtie cu semnătura lui? 

— N-am nevoie. Eu îmi scriu singur poruncile şi sabia asta 
a mea mi-e condeiul. Stai să vezi ce o să se întâmple acum, 
îndată! 

Se întoarse spre soldaţi şi le dădu ordin să descalece. Îl 
ascultară. Le porunci apoi să înainteze în şir până aproape 
de el. Rămase deci între ei şi cai un loc liber. Acum se 
întoarse iar la Peder şi urmă: 

— Ai văzut şi tu ce ascultate îmi sunt poruncile. Ştii pentru 
ce am venit? 

— Da. 

— Scoală-te, îţi spun! Cu mine se vorbeşte în picioare, ţi- 
am mai spus doar! 

— Şi eu ţi-am mai spus să renunţi la dorinţa asta a ta. Spre 
binele tău, de altfel. 

— Spre binele meu? De ce? 

— Fiindcă îndată ce mă voi ridica eu, te vei umili tu. 

— Nu ştii ce vorbeşti! 

— Crezi? Bine, o să-ţi arăt că aşa e. Cât timp şed jos, pare 
să fii tu stăpân, dar cum mă voi scula, voi fi eu, nu tu. Aşa. 
Să nu zici că nu ţi-am spus. 

Se sculă în picioare şi ridică braţul. Ce a urmat după asta, 
e greu de descris. Djanicunii, care stătuseră ascunşi până 
atunci, năvăliră din toate părţile. Într-o clipă tot spaţiul 
dintre cai şi soldaţi se umplu de oameni. Se năpustiră 
asupra soldaţilor să-i dezarmeze. Numărul djanicunilor 
întrecea într-atât pe al soldaţilor încât ar fi fost o nebunie 
din partea lor să încerce o împotrivire. Şi apoi atacul fusese 
atât de neprevăzut, încât îi zăpăcise de tot. 

Dezarmaţi, răcneau ca nebunii şi voiau să se apere cu 
pumnii, dar în jurul fiecăruia din ei stăteau câţiva djanicuni, 
care îi amenințau chiar cu armele lor. 

În curând se făcu linişte, ca şi când ar fi fost o adunare de 
oameni paşnici, fără să aibă nimic de împărţit între ei. 

Şi unde stăteam noi se petrecură lucrurile cu iuţeală 
uimitoare. Cum se ridică Pederul în picioare, Tifl se repezi 


la ofiţeri, smulse de la brâul căpitanului şi al 
sublocotenentului pistoalele, le îndreptă spre ei şi strigă 
ameninţător: 

— Nu vă mişcaţi, că trag! 

Kara, care nu ştiuse ce se pregăteşte, înţelese îndată 
despre ce e vorba. Sări de lângă maică-sa, cobori în fugă 
treptele, se repezi la locotenent, îi smulse pistolul de la 
brâu şi lipindu-i gura ţevii de piept, îi zise: 

— 'Ţi-am spus că nu suntem noi în puterea voastră, ci voi 
veţi fi în a noastră. Un pas dacă faci, te şi culc la pământ! 

Cei trei ofiţeri, atât de semeţi cu câteva clipe înainte, nu 
mai cutezau acum să crâcnească. Pederul stătea mândru în 
picioare şi privea la câmpul de luptă, unde biruinţa se 
câştigase fără vărsare de sânge. 

— Duceţi-i de aici! Porunci el cu glas răsunător. Nimănui 
nu i se va face nimic; numai cine se împotriveşte va fi 
împuşcat pe loc. 

Toţi cei de jos se puseră în mişcare îndreptându-se spre 
poarta larg deschisă. Soldaţii, auzind că nu le e viaţa în 
primejdie, se liniştiră. Dispăreau acum unul câte unul în 
încăperea pe care Pederul o numise închisoare. Se uită 
acum zâmbind la ofiţeri. 

— Descingeţi săbiile şi predaţi-le lui Tifl, le zise el, arătând 
spre „copil”. 

Se supuseră în tăcere. 

— Aşa! Aţi văzut şi voi ce înseamnă să ceri unui şeic al 
djanicunilor să stea în picioare înaintea oricui. Acum staţi 
voi în faţa mea ruşinaţi şi umiliţi, pe când eu pot să şed jos, 
cu 'Tifl şi Kara alături de mine. 

Se aşeză iarăşi la locul său, apoi cei doi tineri luară loc la 
dreapta şi la stânga, pe treapta de la picioarele lui. 

— Eu nu stau, ci mă duc! Strigă înfuriat căpitanul. 

— Unde? 

— Plec! 

— Dacă vrei să-ţi laşi oamenii în voia soartei, poftim, n-ai 
decât s-o iei la sănătoasa ca un laş. Doi din djanicunii mei te 


vor însoţi până la marginea satului. Dar să ştii că înapoi n-ai 
voie să te întorci. 

— Să mă însoţească? 

— Da. 

— Călare? 

— Nu, mergeţi pe jos. 

— Nici prin gând nu-mi trece! 

— Încearcă să faci altfel, dacă poţi. Cine trece, înarmat, 
hotarul djanicunilor, fără voia noastră, de soarta aceluia 
hotărâm noi. E o favoare pe care ţi-o fac, dânducţi 
libertatea. Calul şi armele sunt însă ale noastre. Aşa sună 
înţelegerea pe care a încheiat-o conducătorul nostru cu 
stăpânitorul. Voi aţi socotit cei patru cai ai noştri ca o pradă 
a voastră, cu toate că oamenii noştri nu v-au făcut nimic. 
Voi, însă, aţi venit cu gânduri rele la noi, aţi îndrăznit să 
faceţi pe stăpânii şi să-mi daţi porunci. E foarte bine, deci, 
ca acum să vorbim noi de pradă. Singura deosebire este că 
toţi caii voştri la un loc nu fac cât unul de-al nostru. 

— Ce avem noi, nu e al nostru, ci al şahinşahului, susţinu 
căpitanul. 

— Şi ce aţi furat de la kalhurani? Va trebui să daţi tot 
înapoi. Voi chema câţiva kalhurani să vă scotocească prin 
buzunare, iar vitele, care aţi spus că sunt ale voastre, va 
trebui să le lăsaţi lor, caci muhassilul a murit şi de soldaţii 
lui, după ce le voi da drumul fără cai şi fără arme, nu mai 
trebuie să se teamă nimeni. 

Ofițerii se priviră încremeniţi. La aşa ceva nu se 
aşteptaseră. În aceeaşi clipă se petrecu ceva care le dovedi 
şi mai mult că Pederul vorbise serios. Prizonierii fuseseră 
duşi la loc sigur şi o parte din djanicuni primiseră poruncă 
să-i păzească. Alţii se adunară în apropiere, pentru a fi la 
dispoziţia Pederului. Ceilalţi, ca şi când lucrul s-ar înţelege 
de la sine, încălecară pe caii soldaţilor, ieşiră pe poartă şi se 
îndreptară spre sat. Totul fusese hotărât dinainte, aşa că nu 
mai era nevoie de nici un ordin sau de vreo lămurire. Totuşi 
Pederul făcuse o mare greşeală la întocmirea planului său 


de apărare. El scăpase din vedere un lucru pe care o altă 
persoană îl socoti de mare însemnătate şi această persoană 
era Pekala noastră. 

În clipa când cel din urmă djanicun ieşise pe poartă, 
zărirăm veşmântul alb al „fecioarei”. Ea se apropie de scară 
şovăind, stând pesemne la îndoială dacă trebuie să-şi pună 
planul în aplicare. Făcu pe urmă câţiva paşi hotărâți. 
Atitudinea ei ne atrase atenţia şi Tifl se ridică şi o întrebă: 

— Mă cauţi cumva pe mine, Pekala? 

— Nu numai pe tine, ci pe voi toţi. 

Apoi se adresă îndeosebi Pederului şi urmă cu glas 
tânguitor: 

— Ce ţi-am făcut, Pederule, că m-ai uitat azi de tot? Ochii 
mei ar vrea să plângă, după cum şi inima mi-e cuprinsă de 
jale. 

— De ce această întristare? O întrebă el zâmbind. 

— 'Toate bucatele îmi dau în foc. 

— Atunci lasă focul să se potolească. 

— Nu se poate, că atunci se îngroaşă prea tare. 

— Cine? 

— Supa! 

— Ah, supa! Dă-o încolo de supă, avem alte treburi mai 
însemnate. Lasă focul să se stingă. 

Pekala îşi împreună mâinile mici şi grăsune dădu ochii 
peste cap şi strigă indignată: 

— Să las focul să se stingă?! Atunci se răceşte supa şi se 
face clei şi trebuie s-o încălzesc din nou. ca să fie bună de 
mâncat. Îmi dădusem toată osteneala s-o gătesc pentru cină 
şi acum nimeni nu vrea s-o mănânce. 

— Ce să-ţi fac, dragă Pekala, avem alte treburi mai 
însemnate acum. 

— Mai însemnate?! Glumeşti, Pederule. Supa, mea e mult 
mai însemnată decât aceşti, ofiţeri şi soldaţi, care nu sunt 
decât nişte sclavi ai muhassilului. 

Spunând aceste cuvinte, Pekala făcu o mişcare plină de cel 
mai adânc dispreţ spre ofiţeri şi le întoarse spatele, ca şi 


când aceşti oameni n-ar merita nici măcar o privire din 
partea ei. 

Adineauri, Pederul zâmbise la vorbele Pekalei, dar acum 
luă iar o înfăţişare serioasă. 

Fusese dispus să trateze pe cei trei persani ca ofiţeri. În 
clipa când venise Pekala, voise tocmai să aibă o explicaţie cu 
dânşii. Dar meritau ei oare atâta atenţie? Abia atitudinea 
plină de dispreţ a Pekalei ne lămurise în privinţa asta. 
Pederul strigă pe câţiva din oamenii săi şi le spuse: 

— Luaţi şi pe ăştia trei de aici. 

— Unde vrei să ne ducă? Întrebă căpitanul. 

— La soldaţii voştri. 

— La un loc cu soldaţii?! Suntem ofiţeri... 

— Ştiu; sunteţi mai-marii lor la rele. Hai, ştergeţi-o de aici! 
Nu vreau să vă mai văd în ochi! 

— Vroiai să ne dai drumul. 

— Dar n-aţi vrut să plecaţi. Acum se va face cum 
poruncesc eu. 

Pentru a nu face cunoştinţă cu pumnii djanicunilor, se 
supuseră şi, sub paza acestora, se îndreptară spre poartă. 

— Ei, Pekala, ce spui acum? Întrebă Pederul, zâmbind din 
nou. 

— Oh, dragul meu Peder! Răspunse ea. 

— Eşti mulţumită? 

— Tot atât de mult, cât vă voi mulţumi pe voi toţi. Îţi 
mulţumesc. Supa mai are nevoie numai de puţină apă, ca să 
fie bună de mâncat. Mă duc s-o subţiez. 

Vru să plece, dar îşi mai aduse aminte de ceva. Veni spre 
mine şi mă întrebă: 

— Acum îmi dai dreptate, effendi? 

— În ce privinţă? O întrebai eu. 

— Că toţi bărbaţii au nevoie să mai crească. 

— Hm! 

— Câteodată... dar asta ţi-o şoptesc ţie la ureche şi să n-o 
spui altuia... câteodată chiar şi Pederul nostru. 

— Hm! Exclamai din nou. 


— Te rog să nu tot mormăi şi să-mi dai un răspuns la 
minut. 

— Să vedem mai întâi dacă e bună supa, pe urmă îţi dau 
răspunsul, altfel nu. 

— Atunci sunt sigură de răspuns. Alerg la bucătărie! 

Şi alergă într-adevăr atât de repede, încât se părea că 
picioarele ei mici nu ating pământul, iar veşmântul ei alb îi 
flutura în vânt. 

— O să faceţi cunoştinţă mai de aproape cu dânsa, glumi 
Pederul. Câteodată strânge hăţurile stăpânirii cu atâta 
putere, ca şi când toţi, de la Ustad, până la cel mai de rând 
păzitor de cai, ar trebui să i se supună. Noinu ne 
împotrivim, căci are un simţ deosebit pentru ce trebuie 
făcut la un anumit timp. 

Vroia să spună, pesemne, că Pekala avea un instinct foarte 
dezvoltat. 

După plecarea Pederului, Tifl pregăti o masă pentru 
Hanneh, Kara şi mine şi aduse supa atât de mult lăudată de 
Pekala. După ce mâncarăm cu toţii, mă dusei la culcare, 
căci statul afară, la aer liber, mă obosise. 

Când mă deşteptai a doua zi dimineaţă, Kara şi plecase 
călare, dar fără Tifl, acesta având treabă cu soldaţii 
prizonieri. Halef se deşteptase o dată pentru scurt timp şi 
vorbise cu Hanneh. Spusese numai puţine cuvinte, dar atât 
de desluşite şi pline de dragoste, încât ea se simţi în culmea 
fericirii. Şacara îmi aduse dejunul şi când o întrebai de 
şeicul kalhuranilor, care era bolnav, ea îmi răspunse: 

— E în îngrijire bună, căci nevastă-sa nu se mişcă de lângă 
patul lui. Pederul nostru cunoaşte o alifie minunată, care 
potoleşte durerile rănilor, aşa că Hafis Aram se va putea 
scula după câteva zile. 

— Ce s-a făcut cu soldaţii? 

— Sunt închişi în boltă. Vroiau să ne poruncească cum să 
ne purtăm cu ei, dar ai noştri i-au pus cu botul pe labe. 
Cred că azi se va da drumul câtorva din ei. 

— Numai câtorva? 


— Da, căci dacă li s-ar da drumul tuturor odată, fiind 
foarte mulţi, ar putea deveni dăunători locuitorilor răzleţi 
din munţi. De aceea se vor elibera câte puţini în fiecare zi şi 
chiar aceştia vor îi duşi călare în locuri diferite la hotar, aşa 
ca să nu se poată întâlni şi aduna. Ofițerii vor fi cei din urmă 
cărora li se va da drumul. Afară de asta, azi-dimineaţă au 
fost trimise pretutindeni ştafete, care vor preveni populaţia 
să se ferească de soldaţii care ar cutreiera ţinutul după jaf. 
Acelora cărora li se dă drumul li se va lua tot ce seva 
dovedi că nu e al lor. Toţi au fost percheziţionaţi şi s-au găsit 
la ei multe lucruri furate de la kalhurani. 

— Presupun că şi aceştia au fost înştiinţaţi? 

— Fără îndoială. De asta a fost nevoie înainte de toate. 
Acum n-au decât să-şi ia înapoi ce e al lor, deoarece numai 
vreo câţiva soldaţi au rămas pentru paza lucrurilor luate 
drept dări. Soldaţii vor fi goniţi. Aproape niciunul din ei nu 
e mahomedan, ci armeni din mahalaua Djulfa din Ispahan. 

— Se vor întoarce acolo şi se vor plânge, iar atunci se va 
trimite un muhassil şi mai rău la kalhurani. 

— Mai rău ca Omar lraki nu poate fi niciunul. De 
altminteri, Ustadul nostru a scris astă noapte un raport, 
care va fi trimis şahului printr-un om de încredere. O copie 
a acestui raport o va primi judecătorul din Ispahan. Vezi dar 
că s-a făcut tot ce trebuie pentru siguranţa noastră. N-avem 
să ne temem de nimic, căci şahinşahul iubeşte pe Ustadul 
nostru şi afară de asta ştim bine că prizonierii nici nu sunt 
soldaţi adevăraţi. 

— Şi mie mi se pare că-s o liotă de derbedei adunaţi de 
muhassil. 

— Da. Niciunul din ei n-are haine milităreşti adevărate. Să 
fie mulţumiţi că nu-i trimitem acolo unde am trimis pe 
„izgoniţi”. Am fi făcut-o poate, dacă transportarea lor nu ne- 
ar da prea mult de lucru. Ar fi fost nevoie de un număr 
mare de oameni pentru a-i însoţi, aşa că unchiul meu a 
renunţat la asta. 


Unchiul?! Era pentru întâia oară că se folosea de un 
cuvânt care arăta gradul de rudenie. Ştiam de ieri de cine 
vorbea acum, dar mă prefăceam că nu ştiu nimic, 
întrebând: 

— Ai un unchi aici? 

— Da. Ce, nu ştii? Nu ţi-am spus încă? Ba chiar aş putea 
spune că am doi. 

— Vrei să-mi spui cine sunt? 

— Unul e Pederul nostru. Tatăl său, Abd el Fadl, a fost fiul 
unei surori a Marahei Durimeh. 

— Şi al doilea unchi? 

— E însuşi Ustadul. Şi el se înrudeşte cu Marah Durimeh, 
dar nu ştiu în ce fel. 

— Nu l-ai întrebat niciodată? 

— Ba da. Ne aflam odată amândoi afară în faţa sălii, pe 
locul unde obişnuieşti să stai tu acum în fiecare seară. Eram 
singuri şi vorbeam de Marah, aşa că l-am întrebat, dar nu 
mi-a răspuns îndată. S-a uitat lung spre biserica noastră, 
care, în lumina lunii, părea o clădire din poveşti, apoi a pus 
mâna pe capul meu şi zise: „Vrei să ştii cum mă înrudesc cu 
Marah Durimeh? Ce ştii tu, copila mea, ce înseamnă 
înrudire! Înrudirea nu e legătura trupeasca, fiindcă trupul, 
care se reînnoieşte mereu, nu rămâne întotdeauna acelaşi 
cum ne-a fost dăruit la naştere. Înfăţişarea nu şi-o schimbă, 
numai materia din care e plămădit. Trupul căruia astăzi i-ai 
şoptit cuvântul drăgăstos de „tată, peste doi ani nu mai 
este acelaşi şi cu toate că de fapt e un trup străin, tu îi spui 
tot „tată. Înţelegi dar, că nu materia e aceea care ne leagă. 
Totuşi, din sânul mamei copilul primeşte viaţa, până în clipă 
când se naşte, iar din inima ei primeşte iubirea. Nu e oare 
iubirea asta care ne leagă mult mai strâns? Iubirea nu e 
înrudirea omenirii întregi? Trupul pe care îl are azi Marah 
Durimeh, mi-e cu desăvârşire străin şi n-are nici o altă 
legătură cu al meu, decât înfăţişarea omenească. Ceea ce 
numesc eu înrudire, e numai legătura dintre două suflete. 
Mai poate fi atunci vorba de unchi sau mătuşă, de nepot sau 


nepoată, de tată şi mamă, de fiu şi fiică? Cu cât, însă, 
legătura sufletelor noastre va fi mai strânsă, cu atât mai 
apropiaţi vom fi unul de altul, mult mai apropiaţi decât am 
putea fi vreodată prin aşa-zisa înrudire a trupurilor. Dar 
pentru gradul de înrudire al sufletelor, graiul omenesc n- 
are cuvinte potrivite. Trupul Marahei Durimeh n-are nici o 
legătură cu al meu. Deşi ne tragem din aceiaşi strămoşi. 
Sufletele noastre ne-au fost, însă, date de Dumnezeu şi 
hărăzite să fie aproape unul de altul. Vrei să mă întrebi, 
acum, dacă sunt vărul sau nepotul ei?”. 

Cam în felul acesta mi-a răspuns Ustadul. Am cugetat mult 
asupra vorbelor lui şi în sfârşit le-am priceput. Tu le 
înţelegi, effendi? 

— Da. Mintea lui a pătruns de mult în adâncul vieţii, iar 
sufletul său s-a ridicat la înălţimi pe care nu le cunosc 
ceilalţi oameni. Cât de fericiţi sunteţi voi, să aveţi un astfel 
de om ca pildă de urmat! 

— Voi n-aveţi astfel de pilde şi nu le urmaţi? 

— Viaţa noastră e mult mai schimbătoare şi se împiedică 
de mii de nimicuri. Unii batjocoresc ceea ce pentru alţii e 
ceva sfânt; nu există nici un ideal asupra căruia să nu se 
arunce noroi. Fiecare se crede numai pe el deştept, fiecare 
îşi închipuie că e mai mult decât un om! Toţi cer să li se 
ierte greşelile, dar niciunul nu vrea să le ierte pe ale altora. 
Cine... 

Deodată mă oprii speriat. Aş fi putut vorbi astfel mai 
departe ceasuri întregi, dar ce-ar crede oare Şacara despre 
ţările frumosului nostru Occident? Îmi era oare îngăduit să 
vorbesc aici despre lucruri pe care nu trebuia să le ştie 
nimeni? Fata mă privi întrebătoare, văzând că nu îmi reiau 
vorba. Vroiam tocmai să încep cu altceva, când ea spuse, cu 
un zâmbet înţelegător: 

— Ştiu, effendi, ştiu. Nu trebuie să aflăm tot ce se întâmplă 
la voi. Acolo se luptă creştini împotriva păgânilor, evreilor şi 
chiar împotriva creştinilor. Şi toată această duşmănie e 
pornită în numele adevăratului creştinism! Ştim asta, aşa că 


tăcerea ta e de prisos. Un singur cuvânt al lui lisus, pe care 
unul îl tălmăceşte într-un fel şi altul în alt fel, poate să 
prefacă iubirea pe care a propovăduit-o Mântuitorul, în ura 
cea mai înverşunată. Am auzit că... Dar tu nu vrei să 
vorbeşti despre lucrurile astea, aşa că trebuie să tac şi eu. 
Vrei să ieşi azi din nou şi să şezi în faţa casei? 

— Da; chiar acum. 

— Voi porunci să ţi se pregătească pernele. Vrei să te 
sprijin eu? 

— Nu, mulţumesc. Bastonul îmi va fi de ajuns. 

M-am sculat şi m-am dus mai întâi să văd ce face Halefi. 
Astăzi arăta mai bine decât ieri. Hanneh văzu că asta mă 
bucură şi, mulţumită, îmi întinse mâna. Apoi ieşii, coborâi 
scările şi mă îndreptai spre locul unde şezusem ieri. Nu 
ajunsei bine, când veni şi Pekala după mine. Într-o mână 
avea un coşuleţ cu prune, iar în cealaltă nişte trandafiri. 

— Te-am aşteptat, effendi, zise dânsa. Ustadul nostru îţi 
trimite prunele astea şi eu ţi-am adus trandafiri, ştiind că-ţi 
plac şi fructele şi florile. 

— Vă mulţumesc amândurora, Ustadului şi ţie, pentru 
grija ce mi-o purtaţi. 

— Îţi voi aduce în fiecare zi trandafiri şi fructe, cât timp 
vor fi. Îmi dai voie să-ţi pun o întrebare? 

— Cu plăcere. 

— Aş vrea să ştiu dacă, aseară, ţi-a plăcut supa mea? 

— A fost foarte bună. 

— Adevărat? 

— Da. 

— Îţi aminteşti ce mi-ai făgăduit, dacă o să-ţi placă? 

— Vrei să spui de „creştere”? 

— Da. Mi-ai spus că-mi vei da un răspuns. 

— Bine, să ţi-l dau. 

Îmi luai o înfăţişare foarte gravă şi urmai: 

— Recunosc că ai dreptate; noi bărbaţii avem nevoie să 
mai creştem. 


— Oh, effendi, cât eşti de înţelept şi înţelegător! Tot ce 
spui, e adevărat. Voi bărbaţii mai trebuie să învăţaţi multe. 

— Vom învăţa, pentru ca, la rândul nostru, să putem învăţa 
pe femei. 

— Pe cine? Întrebă ea repede. 

— Pe femei. Sau crezi că e mai bine pentru voi să rămâneţi 
fără creştere? 

— Effendi, de data asta văd că nu tot ce spui e adevărat. 

— Nu face nimic, dragă Pekala, toţi suntem supuşi 
greşelilor. Ţie nu ţi se întâmplă câteodată să greşeşti? 

— Ba da, câte o dată; dar în privinţa creşterii, ştiu ce spun. 
Uite că vine şi Pederul; mi se pare că te caută pe tine. Eu 
mă duc. 

Pekala se întoarse în bucătăria ei, pe când Pederul cobora 
scările, venind spre mine. Îi oferii o pernă şi luă loc. Îmi 
povesti de soldaţii prizonieri, ceea ce aflasem mai înainte de 
la Şacara. Pe când vorbeam, „copilul” veni de la prizonieri şi 
spuse că l-a trimis căpitanul după Peder, vrând să 
vorbească cu el. Acesta trimise să-l aducă. 

Când veni, căpitanul nu mai avea aerul trufaş pe care îl 
avusese ieri. Ţinea capul plecat şi mândria-i dispăruse, însă 
privirile îi erau încruntate. 

— Ce vrei? Îl întrebă Pederul. 

— "Tot, răspunse el. 

— Ce înţelegi prin acest „tot”? 

— Tot ce ne-aţi luat, împreună cu armele, caii şi libertatea. 

— Dacă nu vrei altceva, atunci poţi să pleci chiar acum. 
Ce-am luat, rămâne la noi. 

— Dar e proprietatea noastră. 

— A voastră? 

— Da. 

— N-ai spus ieri că e proprietatea şahinşahului? 

— Aşa şi e. El ne-a încredinţat lucrurile şi noi trebuie să-i 
dăm socoteală de ele. 

— Nu mai e nevoie, căci voi face o listă. Va primi de la mine 
ce este al lui, n-am să-l înşel. 


— Eşti foarte... neprevăzător... Pederule! Zise căpitanul, 
scrâşnind din dinţi. 

— Spune-mi „şeic” şi nu „Peder” când vorbeşti cu mine. M- 
ai înţeles? Nu vreau să fiu „tatăl” unor hoţi. 

— Oamenii mei nu sunt hoţi, ci soldaţi, iar eu sunt ofiţer. 

— Unde sunt uniformele voastre? Aha, taci; nu spui 
NIMIC?! 

Cuprins: de mânie, căpitanul încleştase pumnii şi ridicase 
mâna dreaptă, ameninţător. Cu prilejul acesta văzui la unul 
din degetele sale un inel care îmi bătu la ochi. Era din metal 
alb şi avea o placă în opt colţuri. În furia lui, căpitanul se 
apropiase de Peder, deci şi de mine. Uitându-mă mai bine, 
putui desluşi semnele întipărite pe placa inelului şi 
recunoscui că erau acelea ale „Umbrelor”. Aşadar şi 
căpitanul era un membru al acestei asociaţii secrete cu care 
avusesem de a face în mai multe rânduri. 

La ultima întrebare a Pederului, se depărtă iar şi 
răspunse: 

— Când suntem trimişi la beduini, avem voie să ne 
îmbrăcăm cum vrem. 

— Cine te-a trimis la kalhurani? 

— Asta nu te priveşte. 

— Bine; atunci nu mă priveşte nici dacă eşti ofiţer sau nu. 

— E un ticălos şi nimic altceva, mă amestecai şi eu în 
vorbă. 

Pederul mă privi uimit şi mă întrebă: 

— Ştii bine asta? 

— Foarte bine. 

— Îl cunoşti? 

— Da. 

— Îi cunoşti şi numele? 

— Nu. 

— Atunci numai persoana lui? 

— Nici asta. Aseară l-am văzut pentru întâia oară în viaţa 
mea, dar totuşi menţin învinuirea mea. 

— Dovedeşte-o, se răsti persanul la mine. 


— Taci! Îi porunci Pederul. Acest effendi nu spune nici un 
cuvânt pe care să nu-l poată dovedi. Nu ştiu de ce zice că 
eşti un ticălos, dar dacă spune el, aşa trebuie să fie. 

— Cine e omul pe care îl numeşti „effendi”? Văd că nu e 
djanicun şi nici persan. Trebuie să fie vreun sunnit turc, pe 
care îl aşteaptă iadul. Nici nu mă sinchisesc de cele ce 
spune el. Te întreb încă o dată, vrei să ne dai înapoi ce e al 
nostru? 

— Nu. 

— Atunci fereşte-te de răzbunare. 

— În ţinutul meu nu există răzbunare. 

— Tu nu ştii cine e răzbunătorul! 

— Cine poate să fie? Un om oarecare... Poate o rudă a 
celui ucis. În nici un caz nu e un beduin neatârnat. 

Pederul spusese aceste cuvinte cu adânc dispreţ, ceea ce 
înfurie şi mai mult pe persan. 

— Nu; nu e un beduin, care mănâncă pâine coaptă în 
balegă de cămilă. Ştii cum îl chema pe muhassil? 

— Omar Iraki, răspunse Pederul. 

— Îi cunoşti neamurile? 

— Puțin îmi pasă de ele. Fiind un iraki, îşi are pesemne 
obârşia în pustiul nisipos. 

— Nu-ţi bate joc. Tatăl său e unul din oamenii cei mai 
puternici din „împărăţia leului argintiu”. El vă poate nimici 
pe toţi. Are mii de soldaţi la dispoziţie, cu care va pustii tot 
ţinutul vostru. 

— N-au decât să vină, numai să fie mai deştepţi şi mai 
prevăzători decât voi. Dar cum se numeşte acest om atât de 
puternic? Nu vrei să ai bunăvoința să-mi spui numele, lui? 

— Se numeşte Ghulam el Multasim. 

Spunând acest nume, persanul îndreptă asupra noastră o 
privire triumfătoare. Se aşteptase, pesemne, să ne speriem, 
dar se înşelase. E adevărat că acest nume făcu oarecare 
impresie asupra mea, însă deosebită de aceea pe care o 
făcuse asupra Pederului. Acesta aruncă o privire 
pătrunzătoare asupra căpitanului şi răspunse: 


— Ghulam el Multasim? Lipitoarea aceea! Nemernicul! Şi 
tu ţi-ai închipuit, poate, că mă voi speria de numele lui! 
Crezi că laşul ăsta va îndrăzni să mă atace pe faţă?! Acum 
m-am încredinţat că acest effendi are dreptate: nu eşti 
ofiţer, ci un ticălos. Eşti omul lui Ghulam el Multasim! Nu 
mai am ce vorbi cu tine. Hai, cară-te! 

Persanul nu se aşteptase la întorsătura pe care o luaseră 
lucrurile. Se văzu descoperit şi nu mai spuse nimic, când cei 
doi djanicuni care îl aduseră, îl apucară de braţe, pentru a-l 
duce înapoi. După ce dispăru în dosul porţii, Pederul îmi 
zise: 

— Acum nu mai încape nici o îndoială că oamenii aceştia 
nu sunt soldaţi. Multasim e un fost ofiţer de gardă, un 
individ linguşitor faţă de cei mari şi crud faţă de cei mici. 
Prin linguşiri a ştiut să se vâre sub pielea ministrului de 
finanţe de pe vremea aceea şi a reuşit să capete pentru 
mulţi ani concesiunea încasării anumitor venituri ale 
statului, concesiune care a fost semnată şi de primul- 
ministru. Apoi, pentru a nu mai fi nevoit să se supună 
ordinelor superiorilor, ci să dea numai el porunci, îşi dădu 
demisia din armată. E veninos ca un şarpe, laş ca o hienă 
bătrână şi are o inimă ca de piatră. Unde ajunge o singură 
oaie, pentru a acoperi o dare rămasă în urmă, elia turma 
întreagă. Pe unde trece, secătuieşte ţara şi lasă pe oameni 
în sapă de lemn, iar când pleacă, e umflat ca un catâr care 
vine de la păşune, sunt oameni care se aseamănă cu fiarele. 
Când îi cunoşti pe ei şi faptele lor, îţi vine să pierzi 
încrederea în bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu, dacă n- 
am şti că e spre mântuirea noastră, că hotărârile Domnului 
ne rămân o taină... 

Se părea că ar fi vrut să vorbească mai departe, dar se 
opri când văzu că atenţia mea fusese atrasă în altă parte şi 
anume de o melodie care părea că vine de sus. 

Pederul zâmbi şi mă întrebă: 

— Te surprinde cântul acesta? 

— Da, mărturisii eu. 


— Fiindcă îl auzi aici, la nişte oameni despre care credeţi 
că nu ştiu să cânte? 

— Nu numai de asta, căci nimeni nu ştie mai bine ca mine 
că orientalului îi place muzica. 

— Dar socotiți că muzica orientală e urâtă? 

— Nici frumoasă nu poate fi numită. 

— Părerea asta o ai şi faţă de noi? Tot în Orient ne aflăm, 
aşa că nici muzica noastră nu poate fi frumoasă. 

Văzui că spusese aceste cuvinte în glumă şi mă privea 
şăgalnic cu ochii săi frumoşi. 

— N-am vrut să spun asta, răspunsei eu repede. Au 
încetat; îmi pare rău. E o muzică neobişnuită pentru mine. 
Mi-a făcut impresia unui cântec cunoscut, din vremuri de 
demult, îmbrăcat într-o haină orientală. 

— Ce bine ştii să-ţi redai impresiile, păcat că nu te aude 
profesorul nostru de muzică. 

— Cum? Aveţi aici un profesor care dă lecţii de muzică? 

— Te surprinde faptul ăsta? Doar şi voi aveţi astfel de 
profesori! 

— Fără îndoială, dar la noi sunt cu totul alte împrejurări 
decât la voi. 

— Nu le cunosc. În ce priveşte cântul nostru, îmi place 
foarte mult, dar nu-ţi pot da lămuriri mai amănunțite 
asupra lui. Ai să faci cunoştinţă cu profesorul nostru de 
muzică şi de la elo să poţi afla tot ce vrei să ştii. Ele un 
izvor de sunete frumoase care ne desfată sufletele, cu toată 
vârsta lui înaintată. 

Cântul se auzi din nou, fu început şi întrerupt în 
răstimpuri. Înţelesei că se dădeau lecţii. 

— Pesemne că fac exerciţii? Întrebai eu. 

— Da; şi ştii pentru cine? 

— Nu. 

— Pentru tine. 

— Pentru mine? Ar fi o surpriză plăcută. 

— Ne-am bucura mult să-ţi facă plăcere. Eşti oaspetele 
nostru, ai fost în preajma morţii, te-am îngrijit şi te-am 


scăpat, iar acum ne-ai devenit drag. Vrem deci ca ziua de 
azi să fie o zi a recunoştinţei şi bucuriei. 

— De ce tocmai azi? 

— Fiindcă e prima duminică de când ai părăsit patul. Cu 
prilejul ăsta aş vrea să-ţi fac o rugăminte, sau mai bine zis 
două şi nădăjduiesc că mi le vei îndeplini. 

— Dacă stă în puterea mea, din toată inima. 

— Îţi va fi cu putinţă. Întâia rugăminte e să ne dai voie să 
facem ce ne îndeamnă atât inimile noastre, cât şi religia. De 
altminteri am face-o şi fără voia ta, căci între Dumnezeu şi 
oameni nu trebuie să intervină o voinţă străină. La 
mahomedani se întâmplă asta, dar la noi, nu. Noi n-avem 
imami care îşi închipuie că sunt uşierii supremi ai lui Allah 
şi cred că pot hotări cine să fie primit de acesta şi cine nu. 
Dacă nu te învoieşti cu ceea ce vrem să facem, nu vei putea 
lua şi tu parte, fapt care ne-ar întrista foarte mult. A doua 
rugăminte e să nu te simţi câtuşi de puţin stingherit, ca şi 
când ceea ce vom face n-are nici o legătură cu tine. 
Închipuie-ţi că serbăm o zi a recunoştinţei pentru un om pe 
care nici nu-l cunoşti. Vrei aşa, effendi? 

Adânc mişcat, îi întinsei mâna şi răspunsei: 

— N-ai nevoie să mă întrebi şi eu n-am de hotărât nimic. 
Cum aş putea să fac pe imamul, când tu îmi spui că voi n- 
aveţi imami? Spune-mi însă, în ce chip obişnuiţi să ţineţi 
acest vechi obicei? 

— Când vei vedea, te vei putea lămuri mai bine decât aş 
putea s-o fac prin cuvinte. Pe la amiază am să poruncesc să 
fii dus la biserică sub un baldachin şi vei rămâne acolo până 
seara. Vom îngriji de tot ce vei avea nevoie, iar Tifl va fi 
acolo pentru a te servi. Vor fi de faţă toţi djanicunii din sat şi 
din împrejurimi, căci fiind oaspetele Ustadului nostru, ei te 
socotesc şi ca pe al lor. Toţi vor veni de bunăvoie, căci 
nimeni nu te va tulbura. Totul se va petrece ca şi când n-ai fi 
de faţă. Dacă vei dori, însă, să vorbeşti cu cineva, o vei 
spune lui Tifl, care va aduce pe cine vei vroi tu. Acum 


trebuie să plec, căci sunt chemat şi în altă parte, după cum 
văd. 

Şacara venise până sus, lângă stâlpii clădirii şi îi făcea 
semne. 

Pederul plecă şi eu rămăsei cufundat în gânduri. Ca să fiu 
sincer, trebuie să mărturisesc că perspectiva de a fi obiectul 
unei serbări nu mă încânta deloc, dar îmi era cu neputinţă 
să mă arăt nerecunoscător fată de aceşti oameni care îmi 
dovediseră atâta prietenie, aşa că trebuia să mă supun. 

Câtva timp după plecarea Pederului, am văzut venind în 
grădină un om a cărui înfăţişare îmi atrase pe dată luarea- 
aminte. Îmbrăcămintea lui era tot atât de simplă ca şi a 
celorlalţi djanicuni, dar omul în sine mă interesa. Avea o 
barbă albă şi lungă, iar statura înaltă şi mândră. Se opri în 
faţa mea, ridică amândouă mâinile până în dreptul 
pieptului, se înclină şi mă întrebă: 

— Tu eşti Kara Ben Nemsi Effendi? 

— Da, răspunsei eu. 

— Vin din partea Pederului nostru, care mi-a spus că n-ai 
să-mi iei în nume de rău dacă voi veni să te salut. Sunt 
profesorul de muzică. 

— Fii bine venit. Te rog ia loc aici lângă mine. 

I-am oferit o pernă şi el se aşeză jos. Când începu să 
vorbească, îi urmării mişcările buzelor, care, cu toată vârsta 
sa înaintată, erau rumene şi frumos arcuite. Avui impresia 
că gura lui n-ar fi în stare să rostească vreo vorbă urâtă. El 
băgă de seamă că privirile mele erau îndreptate cu luare- 
aminte asupra lui şi mă întrebă: 

— Văd că te uiţi aşa de ciudat la mine. Mă cunoşti cumva? 

— Nu. 

— Spui nu, dar zâmbeşti. Credeam că m-ai văzut cândva. 

— Aşa şi este. 

— Eu nu ştiu nimic despre asta. Unde m-ai văzut? 

— Nu aici, ci în Djermanistan. 

— Maşallah! Dar n-am fost niciodată acolo! 


— 'Te cred şi nici nu vreau să vorbesc de tine, ci este un om 
care îţi seamănă aidoma. 

— Există acolo un om cu aceeaşi înfăţişare ca a mea? 

— Da şi e un om foarte însemnat. E mâna dreaptă a 
domnitorului ţării sale. 

— Îmi pare bine că semăn cu un bărbat atât de însemnat, 
dar asta nu mă va face niciodată să mă cred mai mult decât 
sunt. Un om nu trebuie prețuit pentru înfăţişarea lui, ci 
pentru însuşirile sale sufleteşti. Pederul mi-a spus că ai 
ascultat cu plăcere cântul nostru. Dar ce ai auzit au fost 
numai exerciţii, aşa că nu trebuie să judeci muzica noastră 
după ele. 

— Nici nu fac aşa ceva. Ce am auzit, însă, mi-a dat de 
gândit. 

— De gândit? Te îndeletniceşti şi tu cu muzica? Cine nu se 
îndeletniceşte cu ea o aude numai, dar n-o înţelege. 

Îl privii mirat. Un kurd care făcea o legătură între muzică 
şi puterea de înţelegere a omului?! 

Dându-şi seama de surprinderea mea, mă întrebă: 

— Pari să fii de altă părere. Am spus ceva necugetat? 

— Nu. Dimpotrivă, ajung la o cu totul altă părere şi anume 
că ştii să cugeţi foarte bine. Asupra muzicii ai cugetat de 
multe ori? 

— Nu doar de multe ori, dar şi cu mare plăcere, nu însă 
destul de adânc. Nimeni nu se poate lăuda că a pătruns cu 
desăvârşire astfel de probleme. Chiar atunci când neamul 
omenesc va fi dispărut de pe suprafaţa pământului, 
împărăţia sunetelor nu va fi fost încă deplin explorată. Am 
auzit că cei mai mari învăţaţi s-au îndeletnicit şi se mai 
îndeletnicesc şi astăzi cu cercetarea sunetelor, dar în zadar 
o fac. Eu nu sunt un învăţat, ci îmi cultiv grădina şi ogorul şi 
îmi păzesc oile. Muzică fac tot aşa cum mănânc, beau, 
respir sau dorm, e o poruncă a naturii, căreia trebuie să mă 
supun... 

Nu putu să-şi isprăvească şirul gândirii, căci în clipa asta 
Hanneh veni spre noi şi-mi spuse: 


— Effendi, Halef al meu s-a trezit şi ar vrea să vorbească 
cu tine. 

Mă scuzai la profesorul de muzică şi-l rugai să mă aştepte 
până când mă voi întoarce. El socoti, însă, că e mai politicos 
să nu mă mai reţină şi-mi spuse că putem să ne urmăm 
convorbirea cu alt prilej. 

După plecarea lui şi în timp ce Hanneh urca scara 
împreună cu mine - ceea ce făcu foarte încet, pentru a mă 
cruța - îmi spuse: 

— V-am întrerupt convorbirea, dar te rog să nu fii supărat 
pe mine, căci Halef era foarte îngrijorat din pricina ta. 

— Îngrijorat? De ce? 

— Spunea că te afli într-o primejdie foarte mare. 

— Eu în primejdie? Şedeam doar foarte liniştit pe o pernă. 
Nu i-ai spus asta? 

— Ba da, dar nu m-a crezut. A cerut să te vadă 
numaidecât. 

Ajunserăm sus şi intrarăm în sală. Era întors cu faţa spre 
uşă şi ne privea speriat. Când mă văzu, chipul lui se 
însenină, zâmbi mulţumit şi spuse: 

— Bine că ai venit, Sihdi. Slavă lui Allah! Acum sunt liniştit. 

Mă dusei la el, îi luai mâna şi îi spusei: 

— Da, dragă Halef, am venit, iată-mă lângă tine şi sunt 
bine. Ai avut vreun vis urât în care m-ai văzut? 

— N-a fost vis... Stai să mă gândesc puţin... Teama pentru 
tine m-a slăbit... Trebuie să mă odihnesc... să-mi adun 
puterile... 

Vocea îi deveni din ce în ce mai slabă şi închise ochii. 

Hanneh ridică degetul, încruntă sprâncenele şi îmi spuse 
în şoaptă: 

— Nu dormea, dar nici treaz nu era. Niciodată nu l-am mai 
văzut în starea asta. Mişca obrajii şi buzele, ca şi când ar fi 
ţipat de groază dar nu scotea nici un sunet. Sudoarea îi 
acoperea fruntea. Când l-am şters şi-a venit în fire. 

— Totuşi, n-a fost decât un vis, spusei eu tot atât de încet. 


— Ba nu, susţinu dânsa. Am văzut odată un proroc care - 
jumătate treaz, jumătate în vis - avea darul să vadă în viitor. 
Aceeaşi înfăţişare a avut-o adineauri şi Halef. Aşteaptă şi 
auzi ce-ţi va spune. 

Eram singuri în sala unde domnea o tăcere desăvârşită. 
Deodată Halef deschise iar ochii şi mă privi lung, ca şi când 
ar fi vrut să se încredinţeze că mai sunt lângă dânsul. Apoi îi 
închise din nou şi începu să vorbească cu voce înceată dar 
desluşită: 

— Era departe de tot de aici... în ţara ta... în 
Djermanistan... Auzii că trebuie să mori... şi totuşi nu erai 
bolnav, ci sănătos şi puternic... mult mai zdravăn ca acum... 
Şi cu toate astea, erai pe moarte... Dar nu erai culcat, ci 
stăteai în picioare, zâmbitor şi fără frică... Şi totuşi ştiai... 
spuneai tu însuţi că trebuie să mori... Nu repede, nu 
deodată... ci încet, foarte-încet... Moartea ta n-avea să 
dureze ceasuri sau zile, nici săptămâni sau luni, ci ani 
întregi... Făcu o pauză, aşa că putui să-l întreb: 

— Vorbeam cu tine? 

— Nu. Nici nu mă vedeai. De altminteri nu vorbeai cu 
nimeni. Toţi zbierau la tine... dar tu ai rămas tăcut, ca şi 
când ai fi fost mut... Ştiam însă tot ce gândeai, ca şi când 
mi-ai fi vorbit. Cunoşteam toate cuvintele din mintea ta, deşi 
buzele tale erau închise... 

— Şi se aflau şi alţii lângă mine? 

— Mulţi, foarte mulţi... După hainele lor, îmi lui seama că 
sunt din Apus. Nu erau îmbrăcaţi ca orientalii... 'Toţi din 
jurul tău îţi erau duşmani înverşunaţi. Zbierau, te 
batjocoreau şi spuneau că eşti omul cel mai rău de pe 
suprafaţa pământului. Ceva mai departe, la stânga ta, se 
aflau alţii, care se bucurau şi urlau împreună cu ceilalţi... La 
dreapta ta era iar o mare mulţime de oameni. Aceştia îţi 
erau prieteni şi te îndemnau mereu să te aperi, dar tu nu 
vroiai să-i asculţi... Dintre duşmani venea unul câte unul 
spre tine şi îndată ce se apropia se schimba într-un vierme 
scârbos care îţi rodea carnea... De câte ori se prefăcea un 


om în vierme şi făcea o gaură în trupul tău, eu ţipam. Dar tu 
nu mă auzeai şi eu nu puteam să mă apropii pentru a-ţi veni 
într-ajutor... Privirea îţi era limpede şi înfăţişarea blândă. 
Se părea că te bucuri, că nu simţi nici o durere. Îţi era milă 
de oamenii care din pricina urii lor se prefăceau în viermi 
pentru a te roade ca pe un stârv îngropat... Era înfiorător! 
Viermii se urcau din ce în ce mai sus pe trupul tău, se 
făceau tot mai graşi şi când erau gata să crape, de umflaţi 
ce erau, cădeau jos şi se zvârcoleau de bucurie... 

— Ciudat vis, zisei eu, dând din cap. 

— Nu era vis şi era mai mult decât ciudat... era îngrozitor. 
Deodată băgai de seamă că te gândeşti la mine şi că mă 
vedeai cum îmi frângeam mâinile, fără să-ţi pot veni în 
ajutor şi mi-ai strigat: „Nu te îngriji de mine! Carnea 
învechită trebuie să cadă! Viermii au grijă de ea! Durere nu 
simt. Ştiu că „hagiul, trebuie să moară, şi-l dau viermilor 
care sunt cioclii lui. Halef însă rămâne. Lui nu-i pot face 
nimic, căci e nemuritor, în felul acesta voi scăpa de moarte 
încă înainte de moarte”... Ai spus aceste cuvinte şi duşmanii 
le-au auzit, aşa că furia lor crescu la culme. Nu se mai 
prefăcură câte unul sau doi în viermi, ci toţi deodată, 
năpustindu-se asupra ta... Eu am ţipat de spaimă. În clipa 
aceea m-a atins mâna binefăcătoare a Hannehei mele. Ea 
îmi şterse sudoarea rece de pe frunte şi aşa mă deşteptai... 

La urmă vorbise din ce în ce mai repede, însoţind cuvintele 
cu mişcări înfrigurate, din mâini. Acestea îl obosiră, însă, 
aşa că se ghemui sub pătură şi nu mai scoase nici un 
cuvânt. Hanneh se îngrijoră, dar o liniştii. 

— Nu te teme. Dacă a putut îndura visul, nici povestirea lui 
nu-i va face rău. Nu e nici o primejdie, e numai foarte slăbit. 
Va dormi şi se va deştepta întărit. 

Aşa se şi întâmplă, căci după câteva minute adormi de-a 
binelea. Mai schimbai câteva cuvinte despre ciudata 
întâmplare cu Hanneh, apoi părăsii sala, pentru a mă duce 
la locul meu de afară. Când ajunsei acolo, zării un 
baldachin, iar lângă el stătea „copilul”, care îmi spuse că 


dacă vreau pot fi dus la biserică. Bineînţeles că mă învoii. 
Tifl avea o haină nouă de sărbătoare, iar baldachinul era 
împodobit cu trandafiri şi alte flori. „Fecioara în alb” stătea 
la poarta grădinii şi din semnele pe care le făcea înţelesei 
că ea fusese aceea care împodobise baldachinul. 

Oamenii mă ridicară pe sus şi pornită de-a lungul drumului 
care ducea în vale. Acesta era larg şi bine îngrijit, mărginit 
de pomi aleşi şi plante de podoabă şi flori nespus de 
frumoase. Fiecare cotitură era astfel socotită încât 
deschidea câte o nouă privelişte frumoasă spre vale. 
Ustadul putea fi mândru de opera lui şi toţi care o vedeau şi 
se puteau bucura de ea trebuiau să-i fie recunoscători. 

Că aşa şi era putui vedea pe feţele tuturor celor pe care îi 
întâlneam. Cât de prietenoşi erau şi ce frumos salutau toţi 
aceşti oameni! Nu văzui nici o privire curioasă sau 
necuviincioasă şi în ochii tuturora se putea citi bunătatea. 
Chiar şi copiii făceau semne cu mânuţele lor şi mă salutau 
drăgălaş. Odată auzii pe cineva numindu-mă „prietenul 
satului”. 

Tifl mergea mândru în frunte, într-o atitudine care vroia 
parcă să spună: „Acest effendi a fost dat sub ocrotirea mea 
pentru toată ziua. Nu sunt mai mare ca voi, dar astăzi 
trebuie să mă socotiți ca un om de seamă şi să-mi daţi 
respectul cuvenit”. Şi într-adevăr băgai de seamă că toţi îl 
salutau azi altfel ca de obicei. 

Trecând prin sat, văzui că locuitorii stăteau în faţa uşilor, 
în aşteptare. Erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi aveau 
flori în mâini. În fiecare casă erau oaspeţi veniţi de afară. 
Bărbaţii stăteau de vorbă, însă femeile se îndeletniceau cu 
tot felul de pregătiri, din care se putea înţelege că azi 
nimeni nu va mânca acasă, ci sus, în deal. 

Drumul care ducea spre biserică era tot atât de bine 
îngrijit ca şi acela pe care venisem, dar eu mă uitai de astă 
dată mai mult la priveliştea care se deschidea spre „Casa 
înaltă”, pe care astăzi o vedeam pentru întâia oară, în 
întregimea ei. 


Deodată Tifl se întoarse spre mine şi-mi spuse: 

— Effendi, te rog să nu te uiţi încă spre casa Ustadului. 

— De ce? Îl întrebai eu. 

— Ustadul nostru mi-a spus să te rog să n-o faci. 

— "Ţi-a spus motivul? 

— Mi-a spus ceva ce n-am înţeles. Vorbea de o vreme 
trecută de mult. 

— De care vreme? 

— De una care a fost înainte de potopul cel mare, care a 
acoperit întreg pământul. An trecut mii de ani de atunci. 

— Ce legătură are potopul cu rugămintea ta? 

— Tocmai asta e ce nu înţeleg. Spunea să nu vezi pe rând 
aceste mii de ani cu ochii tăi, privind la casă în timpul 
drumului, ci să aştepţi până când vei ajunge la coloanele 
bisericii. De acolo vei putea cuprinde dintr-odată, cu o 
singură privire, aceste mii de ani şi vei rămâne uimit de 
această privelişte. Abia atunci vei putea înţelege această 
vreme îndelungată, de la cea dintâi până la cea din urmă 
clipă. 

— Am să urmez sfatul tău, dragă Tifl. 

— Da, urmează.-l. Şi mai trebuie să-ţi spun ceva. Pot s-o fac 
chiar acum, să nu uit? 

— Fără îndoială că da. 

— Să bagi de seamă că muntele e tatăl acestei case. 
Numai partea din faţă iese din munte; cea dinăuntru e 
ascunsă în el. În dreapta şi în stânga casei vei vedea locurile 
de unde au fost scoase pietrele din care a fost clădită. Sunt 
aşezate unele peste altele, ca nişte caturi. Cele de jos sunt 
întunecoase, dar cu cât ajungi mai sus, cu atât sunt mai 
luminoase. Toate pietrele care au fost întrebuințate pentru 
clădire sunt de aici. Numai oamenii care au înălţat caturile 
unul peste altul au venit din ţări străine şi au plecat iar, 
după ce şi-au isprăvit lucrul. Ustadul nostru a spus câ aşae 
obiceiul pe întreg pământul. 

Ajunseserăm la o cotitură care ieşea ca un balcon din 
munte. Tifl se opri, ca să-mi arate fermecătoarea privelişte 


care se desfăşura înaintea mea. 

Ridică mâna spre casa Ustadului şi spuse: 

— Deşi arăt într-acolo, te rog totuşi să nu te uiţi. Aici s-a 
oprit odată Ustadul cu un om străin, care venise să ne 
propovăduiască religia lui. Spunea că a noastră nu ne va 
duce în cer, ci în iad. După ce stătu, însă, câtva timp la noi, 
recunoscurăm că cerul său va fi pentru noi un iad, dacă toţi 
sfinţii din el s-ar asemăna cu omul ăsta. A fost nevoit să 
plece şi, cu o zi înainte, de a ne părăsi, Ustadul a venit cu 
dânsul aici, Pe locul ăsta se opriră tocmai unde ne aflăm noi 
acum. Străinul dădu nedumerit din cap când văzu „Casa 
înaltă” şi spuse că e o clădire urâtă. 

Mă luaseră cu ei, aşa că putui auzi ce i-a răspuns Ustadul. 

— Ce? 

— Nu mă lua aşa repede. Stai să-mi aduc aminte. 

Se gândi câtva timp, apoi urmă: 

— Iată cuvintele lui: „Voi străinii sunteţi oameni ciudaţi. 
Veniţi la noi şi ne cereţi să facem schimbări, ca şi când ţara 
asta ar fi a voastră şi noi oaspeţii voştri. Un oaspete vine, 
stă câtva timp şi pleacă iar. Venirea lui va lăsa urme, dar 
dacă e un om înţelept, nu va cere de la noi să răsturnăm 
munţii noştri şi să umplem văile noastre. Pământul e ca şi 
valea asta şi oamenii sunt oaspeţii lui. Chiar şi popoarele 
sunt numai oaspeţi. Lasă urme după trecerea lor, dar nici 
un om şi nici un popor, oricât de mare şi puternic ar fi, nu 
poate să prăbuşească munţii în văi pentru a face din întreg 
pământul un singur şes întins, pe care să domnească 
egalitatea. Şi asta e o fericire, căci printr-o astfel de 
egalizare s-ar nimici viaţa de pe pământ”. 

Tifl se mai gândi câteva clipe, apoi urmă: 

— Şi mai departe Ustadul a spus: „Ai venit la noi pentru a 
ne impune această egalitate şi ceri nimicirea lucrurilor care 
există. Vorbeşti de o cultură nouă, mai înaltă. La fel cu tine 
au vorbit până acum toate popoarele şi toţi oamenii de 
cultura lor. Şi cei care vor veni după noi, tot aşa vor spune. 
Ai numit clădirea aceea urâtă şi fără înţeles. Eu îţi spun 


însă: nu numai că are un înţeles foarte adânc, dar e o 
întreagă predică, o predică aşa de minunată, cum n-ai să fii 
niciodată în stare să mi-o ţii. Cine a durat acea clădire? 
Crezi oare că numai un singur meşter şi numai într-o viaţă 
de om? Miile de ani au venit şi au trecut; popoarele s-au 
perindat unul câte unul; vremea şi omenirea au fost oaspeţi 
pe pământ şi fiecare oaspete a lăsat urme de ceea ce a vrut 
să facă pe lume. Oamenii care au apărut şi au dispărut au 
grăit cuvinte care se auzeau; dar o voinţă mai înaltă i-a 
îndemnat să dea chip de piatră cuvintelor trecătoare, 
pentru a le face să rămână de-a pururi. Tu ai spus că 
această casă e urâtă şi asta dovedeşte că n-ai cuprins cu 
mintea ta înţelesul adânc pe care îl are”. 

Din cuvintele Ustadului, repetate de Tifl, putui să-mi dau 
seama că bătrânul înţelept avusese o înrâurire covârşitoare 
asupra djanicunilor, în mijlocul cărora îl aruncase soarta. 

Pornirăm mai departe şi drumul nostru ne duse pe o 
pajişte înverzită care se întindea până la coloanele înflorate 
ale bisericii, în spatele căreia începea pădurea străbătută 
de poteci nenumărate. Biserica era înconjurată de o 
grădină cu flori minunate, mărginită de copaci înalţi, care o 
umbreau şi o apărau de vânt. Clădirea însăşi era aşezată pe 
o platformă stâncoasă ieşită din trupul muntelui, parcă 
anume cu scopul să servească de temelie acestui „lăcaş al 
lui Dumnezeu” a cărui lumină albă se răspândea departe 
peste întreg ţinutul. Stâlpii din faţă se sprijineau pe o 
stâncă înaltă la care duceau trepte largi, iar partea din 
spate era alipită de trupul muntelui. 

Interiorul bisericii era cu desăvârşire gol. Numai astăzi, în 
cinstea mea, fusese aşezat un scaun lângă stâlpul de la 
răsărit, într-un loc de unde se putea privi în depărtare. 

Am fost dus la scaun şi după ce oamenii se îndepărtară, 
Tifl îmi spuse: 

— Effendi, eu sunt sluga ta, pentru toată ziua şi voi sta 
lângă stâlpul acela din fund. Când vei avea nevoie de mine, 
să-mi faci numai un semn. Dorinţa Ustadului şi a Pederului 


este ca nimeni să nu te tulbure. Ei te roagă să-ţi închipui că 
eşti nevăzut pentru toată lumea, deşi te vei afla în mijlocul 
nostru. Ai acum vreo poruncă pentru mine? 

— Nu pleca încă, răspunsei eu. Sunt străin aici şi voi avea 
de cerut felurite lămuriri de la tine. 

Tifl se aştepta să iau loc pe scaunul pregătit anume, dar nu 
mă îndurai s-o fac. Priveliştea care se desfăşura înaintea 
ochilor mei era atât de frumoasă, atât de încântătoare, 
încât ar fi silit şi pe un muribund să mai deschidă o dată 
ochii, pentru a arunca o ultimă privire de rămas-bun asupra 
acestui rai pământesc. 

Soarele era sus pe cer, aşa că în biserică, prin care trecea 
o adiere răcoroasă, era umbră. Mă rezemai de stâlpul de 
lângă mine şi lăsai privirile să rătăcească de jur-împrejur. 

Pe strada principală a satului domnea o mare însufleţire. 
Locuitorii începură să iasă din case şi corturi, pentru a 
porni spre biserică. Femeile şi fetele purtau, pe cap sau pe 
umeri, vase de lut cu felurite mâncăruri sau coşuri cu flori. 
Bărbaţii şi copiii mergeau lângă ele. Toţi erau veseli şi plini 
de mulţumire sufletească. Nimeni nu purta arme. Era o 
privelişte a păcii şi bunei înţelegeri. 

Cuprinsei totul cu o singură privire, apoi îmi îndreptai 
luarea-aminte spre casa Ustadului. Era într-adevăr aşa cum 
spusese acesta: se părea că înfăţişează miile de ani care se 
scurseseră de la începutul lumii până astăzi. Temelia 
trebuie să fi fost clădită într-o vreme trecută de demult. Cei 
ce veniseră apoi continuară cu clădirea, care părea că nu e 
încă sfârşită, că trebuie dusă mai departe. Nu era deci o 
rămăşiţă din vremuri străvechi, ci un fel de calendar, de 
răboj de piatră, de la începutul începuturilor până în timpul 
de faţă, având încă loc şi pentru viitor. 

De la începutul începuturilor? Da, aşa era, căci cine ştie 
care fusese acela ce pusese temelia trainică a acestei 
clădiri? Apoi veniseră alţii, care clădiseră mai departe şi 
astfel se ridicase cat peste cat, până când clădirea căpătase 
înfăţişarea de azi. 


Nu departe de casa Ustadului se afla o altă clădire, care 
îmi atrase acum atenţia. O parte din ea era alcătuită din 
bolți, unde erau închişi prizonierii, iar alta dintr-un turn de 
piatră. 

Pe vârful muntelui se mai afla o căsuţă mică, singuratică. 
La prima vedere, mi se păru că e un cort. Când mă uitai 
însă mai bine, văzui că e de marmură, ceea ce-mi întări şi 
Tifl, care spuse: 

— În interiorul acestui munte şi în alţi munţi din 
împrejurimi se găseşte această piatră frumoasă. 

— Cine a făcut clădirea aceea din vârful muntelui? Îl 
întrebai eu. 

— Noi. 

— Aveţi oameni care ştiu să cioplească în marmură? 

— Da, i-a învăţat Ustadul, căci în tinereţea lui a văzut, prin 
oraşele mari pe unde a fost, cum se lucrează monumentele. 
Pentru clădirea asta a făcut întâi un plan şi apoi a început 
lucrul. Oamenii nu erau încă destul de pricepuţi şi au spart 
multe bucăţi, care erau aproape gata lucrate, însă Ustadul 
a avut mare răbdare cu dânşii şi astfel a reuşit să 
isprăvească clădirea, aşa cum a vrut el să fie şi cum o vezi 
tu acum. A trebuit însă multă vreme până când oamenii 
noştri au învăţat să lucreze bine. Îţi place clădirea, effendi? 

— N-ar fi de ajuns să spun numai că-mi place. Aş putea să 
stau toată ziua s-o privesc. Clădirea asta e ca un cuvânt 
mare, frumos şi care îţi dă încredere. Nu-mi vine acum în 
gând care ar putea fi acest cuvânt dar îl voi găsi. 

— Poate ştiu să ţi-o spun eu. 

— Tu? Îl întrebai uimit şi neîncrezător. 

— Da, eu. Bineînţeles că nu sunt destul de înţelept ca să fi 
putut găsi eu cuvântul, dar trebuie să fie acela pe care l-a 
spus Ustadul nostru, când a fost sfârşită clădirea, pe care o 
şi numeşte de multe ori cu acest cuvânt. 

— Ce cuvânt este? 

— Amin,. Când vorbeşte de clădire, spune „Aminul 
nostru”. Eu nu înţeleg ce vrea să spună cu acest cuvânt, dar 


tu ai să ştii. 

Da, înţelesei. „Amin” era cuvântul potrivit. Acum, când 
auzii cuvântul, băgai de seamă un lucru pe care nu-l 
observasem până acum. Locul pe care se ridica clădirea cea 
mică era deasupra celei cu multe caturi, care, dacă ar fi 
clădită mai departe, ar forma un triunghi, al cărui punct 
culminant ar fi fost acest monument de marmură, pesemne 
că acesta era chiar planul „şefului”. De aceea cuvântul 
„Amin” era atât de potrivit pentru mica clădire, ca o 
încheiere pentru o rugăciune. 

Aş fi vrut să mai pun multe întrebări lui Tifl, dar deodată 
clopotele începură să sune şi văzui pe djanicuni venind. 

În fruntea lor păşea Pederul şi în urma acestuia mai mulţi 
bărbaţi cu bărbile cărunte. 

— Ăsta e „Sfatul bătrânilor”, mă lămuri Tifl. 

Apoi veneau locuitorii din sat, cu familiile şi oaspeţii lor. 
Când ajunse la biserică, mulţimea se împrăştie, iar Pederul 
împreună cu „Sfatul bătrânilor” urcă treptele. Sus, toţi îşi 
îndreptară privirile spre pădure şi când mă uitai şi eu într- 
acolo văzui venind pe „şef”. 

Era îmbrăcat cu acelaşi veşmânt, în care îl văzusem de la 
venirea mea. N-avea altă podoabă decât un boboc de 
trandafir la piept şi unul în mână. 

Toţi îl priveau cu dragoste şi venerație şi, când intră în 
biserică, se închinară adânc în faţa lui. Le făcu un semn cu 
mâna şi le mulţumi cu un zâmbet blând şi binevoitor, apoi se 
îndreptă spre locul unde mă aflam eu. Îmi dădu trandafirul 
pe care îl ţinea în mână şi, punându-mi dreapta pe cap, 
spuse: 

— Pace ţie şi nouă tuturor! Clopotele au început să sune 
pentru rugăciune. Fie-ţi inima ca trandafirul acesta. Vei afla 
mai târziu pentru ce îţi spun asta. 

Apoi se întoarse spre „Sfatul bătrânilor” şi urmă: 

— Avem de primit şi alţi oaspeţi. Am fost sus în pădure şi 
m-am uitat în depărtare. Am văzut o ceată de călăreţi care 
veneau în goană dinspre răsărit. Cred că au şi ajuns în sat. 


— Poate sunt kalhurani, care vor să afle dacă şeicul lor se 
va întoarce în curând. Li se va spune că suntem aici... Dar 
ce e asta? Pentru ce au dat clopotarii semnalul de alarmă? 
Au venit cumva duşmani în loc de prieteni? Întrebă Pederul. 

Într-adevăr, în loc de dangătul obişnuit se auzeau acum 
sunete scurte, de clopot, aşa cum se obişnuieşte la noi când 
se dă alarma pentru foc. Deodată zărirăm un călăreț care 
se apropia în goană, pe un cal deşelat, cum îl încălecase, în 
grabă, la întâmplare. Când se apropie, începu să strige, dar 
nu puturăm desluşi cuvintele pe care le spunea. Înţeleseră 
însă că vestea pe care o aducea nu era bună, căci djanicunii 
care se aflau în partea de jos a grădinii şi auziseră cuvintele 
călăreţului izbucniseră în strigăte de mânie. În sfârşit 
vestea a ajuns până la noi: 

— Ghulam el Multasim, Răzbunătorul, a sosit în sat! 

Ştirea aceasta rea, venită în mijlocul acestei serbări 
paşnice, ar fi pricinuit oriunde o mare zăpăceală. Aici, însă, 
nu se întâmplă aşa ceva. „Şeful” ieşi dintre coloanele 
bisericii şi ridică mâna. În aceeaşi, clipă se făcu tăcere 
desăvârşită. Apoi se apropie de „Sfatul bătrânilor” şi zise: 

— Fiţi liniştiţi! Cine are cheia de la închisoarea 
prizonierilor? 

— E la mine, răspunse Pederul. 

— Atunci Răzbunătorul nu se poate apropia de ei, aşa că 
avem timp. Să auzim ce spune ştafeta venită din sat. 

Aceasta descălecase la poarta grădinii şi alergă, spre noi 
cu vestea: 

— A venit Ghulam el Multasim împreună cu mai mulţi 
oameni de seamă şi soldaţi înarmaţi. Sunt doisprezece cu 
toţii. Când au venit, mă aflam cu fiul meu la intrarea satului 
şi m-au întrebat unde sunteţi. 

— S-au dus spre casa mea? Întrebă Ustadul. 

— Nu; le-am spus să vină încoace şi le-am dat pe fiul meu 
să-i călăuzească. N-am vrut să-i las să meargă la casa ta, 
fiindcă acum sunt prea puţini oameni acolo. Apoi încălecai şi 


venii repede încoace ca să ajung înaintea lor. Cred că şi ei 
vor sosi îndată. 

Într-adevăr, în aceeaşi clipă îi zărirăm. Ajunseseră la 
marginea pajiştii şi se opriră să examineze locul, pe urmă se 
puseră iar în mişcare. 

Se vedea că luaseră o hotărâre şi aveam să aflăm îndată 
care anume. 

Grădina le era în cale, dar nu descălecară, voind să fie 
călări când îşi vor spune poruncile către djanicuni. De 
aceea o înconjurară şi, când fură în spatele ei, trecură de 
şirul trandafirilor, veniră spre biserică şi îşi opriră caii în 
faţa „Sfatului bătrânilor”. 

Erau numai doisprezece şi nimănui nu-i fu teamă de ei, 
deşi erau înarmaţi până în dinţi. Celor de faţă nu le păru 
însă rău numai de faptul că noii veniţi tulburaseră serbarea 
aceasta atât de paşnică, deşi venirea neaşteptată a 
Răzbunătorului putea să aibă urmări încă de neprevăzut. 
Lui Ghulam i se dusese vestea că era un om crud. Cruzimea 
e de obicei în legătură cu laşitatea, iar oamenii laşi sunt şi 
ipocriţi. Ce plănuia oare? 

Câţiva dintre cei doisprezece erau călări pe cai frumoşi. Şi 
aveau înfăţişarea unor oameni de seamă. Dacă erau 
prieteni de ai multasimului şi îi luau apărarea, înrâurirea 
lor la Curte ar fi putut să facă rău Ustadului şi oamenilor 
săi. Aşteptam cu nerăbdare să văd ce vor face. 

Unul din noii veniţi era călare pe un armăsar turcoman de 
rasă curată. Era un bărbat frumos de vreo şaizeci de ani, cu 
barba sură, îmbrăcat în veşminte bogate, înarmat cu 
pistoale şi un iatagan, a cărui teacă era împodobită cu 
pietre scumpe. 

Era Ghulam el Multasim, care îşi închipuia poate că numai 
cu doisprezece călăreţi va reuşi să ţină la respect pe 
djanicuni. Roti ochii în jurul sau, îşi aţinti privirea asupra 
Ustadului şi-l întrebă răstit: 

— Tu cine eşti? 


Ustadul se făcu că nu-l vede. Şi nici nu-l aude şi 
îndreptându-se către Peder, îi spuse: 

— Pune să se facă curăţenie în biserică. Îndată ce mă voi 
întoarce va începe serbarea. 

Apoi păşi încet spre şirurile de trandafiri. 

— Mi se pare că ăsta e surd, zise multasimul râzând şi, 
întorcându-se la Peder, îl întrebă: 

— Cine e bătrânul ăsta, care pare să n-aibă nici ochi, nici 
urechi? 

Nici şeicul nu răspunse nimic, cel puţin nu prin cuvinte. 
Făcu câţiva paşi până la stâlpul cel mai apropiat şi, ridicând 
pulpana veşmântului său alb, o fâlfâi, făcând semne spre 
„Casa înaltă”. Semnul fu văzut şi clopotele încetară să sune. 
Apoi strigă djanicunilor împrăştiaţi pe aleile grădinii câteva 
cuvinte în limba kurdă, pe care nu le înţelesei. Era un ordin 
de care ascultară pe dată. Ocupară într-o clipă interiorul 
bisericii din toate patru părţi, în aşa fel că nici un om 
înarmat n-ar fi putut să scape. Apoi se întoarse, privi pe 
persan drept în ochi şi zise: 

— Venerabilul bătrân, care se fereşte de orice cruzime, e 
şahinşahul djanicunilor, care îl numesc „şeful” lor, iar eu 
sunt şeicul acestui trib. Tu cine eşti? 

— Numele meu e Ghulam el Multasim. Am să te fac să mă 
cunoşti! 

— Dacă eşti acela care spui, te cunosc mai bine decât 
crezi. Ştii unde te afli? 

— Nu-mi pasă! 

— Nouă însă da. 

— Clădirea asta nu e nici moschee, nici biserică! 

— Dar nici grajd. Priveşte în jurul tău. Aici sunt două sute 
de djanicuni, iar afară şi mai mulţi. Ce căutaţi la noi? 

Ghulam îşi cam pierdu cumpătul, începând să recunoască 
că venirea lui ar putea să ia alt sfârşit decât îşi închipuise. 
Atunci unul din călăreţii care se aflau lângă el trase de la 
brâu un pistol cu două ţevi, ridică cocoşul şi spuse: 


— Să nu mai pierdem vremea cu vorbe. Suntem 
răzbunătorii. Nu e nevoie să ne spunem numele, aflaţi însă 
că eu sunt prinţ şi între noi se mai află doi care sunt şi ei 
prinți. Voi ce sunteţi? 

Pederul îl privi, zâmbind liniştit şi răspunse: 

— Prinţ se numeşte azi oricine al cărui străbun a fost 
osândit să devină al doilea bărbat al unei văduve din 
Teheran sau Ispahan. Djanicunii însă sunt toţi prinți; prinți 
adevăraţi, nu dintr-o obârşie fără glorie, ci prin viaţa şi 
faptele, lor. 

Aceste cuvinte erau adânc jignitoare şi cum cei 
doisprezece erau călări şi înarmaţi ar fi putut foarte uşor să 
omoare câţiva djanicuni, să calce pe alţii în picioarele cailor 
şi astfel să scape. Mă apropiai deci de ceata călăreţilor, 
pentru a mă putea împotrivi în caz de primejdie. 

— Ce obrăznicie! Vreţi să răbdăm aşa ceva, strigă acela 
care vorbise. 

— Nu, nu, nu! Răspunseră ceilalţi, pregătim puştile şi 
pistoalele. 

În clipa asta se petrecu ceva, ce ne dădu mai târziu prilej 
să râdem, când ne aduceam aminte de această întâmplare. 
Cineva veni repede pe scări, trecu printre djanicuni şi se 
opri o clipă pentru a-şi da seama de situaţie. Era Kara Ben 
Halef. Se înarmase până în dinţi, iar într-o mână avea 
carabina mea cu repetiţie. Venirea lui pricinui o pauză în 
scena care se desfăşura. Când mă zări, veni repede spre 
mine, îmi dădu carabina şi spuse cu glas tare, ca să fie auzit 
de toti: 

— S-a dus vestea în casa Ustadului că a venit 
Răzbunătorul împreună cu alţi unsprezece tovarăşi. Ştiam 
că n-aveţi arme, aşa că le-am luat repede pe ale mele şi am 
încălecat pe „Săgeata”, să-ţi aduc cât mai repede puşca, 
effendi. Dacă oamenii ăştia nu-şi caută de treabă, voi 
împuşca pe loc şase din ei, iar pe ceilalţi îi vei dobori tu cu 
puşca ta, cu care poţi trage cât vrei, fără să încarci. Spune 
numai un cuvânt şi încep. 


Ridică cocoşul pistolului tatălui său, pe care îl dăruisem eu 
acestuia, şi-l îndreptă asupra persanilor. Aceştia zăriră 
arma primejdioasă precum şi carabina, a cărei construcţie, 
necunoscută lor, îi îndemnă să fie prevăzători. Multasimul 
făcu celorlalţi un semn să nu se grăbească şi întrebă pe 
Kara: 

— Văd că ai un pistol şi o puşcă cum n-am mai văzut. Eşti 
un djanicun? 

— Nu, răspunse Kara, privindu-l cu îndrăzneală, drept în 
ochi. 

— Cine eşti? 

— Sunt Kara Ben Hagi Haief Omar, fiul şeicului 
haddedihnilor, din tribul sammarilor. 

Multasimul făcu o mutră aproape speriată, la auzul acestui 
nume. 

— Hagi Halef Omar de care vorbeşti este şeicul 
haddedihnilor din Djezireh? Întrebă el. 

— Da, răspunse Kara cu mândrie. 

— Acum e acasă, la tribul său? 

— Nu. 

— A fost de curând la Bagdad? 

— Da. 

— A venit pe râul Tigru cu o plută? 

— Da. 

— A fost şi la Birs Nimrud? 

— Da. 

— Singur? 

— Nu. 

— Cine a fost cu dânsul? 

Tânărul îşi dădu seama că nu trebuie să răspundă la 
întrebarea asta, aşa că spuse: 

— Ce mă întrebi pe mine? Eşti străin şi ai pătruns aici cu 
de-a sila; eu însă sunt oaspete al djanicunilor, aşa că eu sunt 
acela, care am dreptul să-ţi pun întrebări. Dacă nu 
răspunzi, te împuşc pe loc. Ce cauţi aici? 

Pederul ridică mâna la auzul acestor cuvinte şi zise: 


— Să nu tragi! În ţara djanicunilor nu se omoară oamenii. 
Numai Dumnezeu are dreptul să le ia viaţa. Aici e un lăcaş 
al păcii care nu trebuie pângărit cu o faptă pornită din ură! 

Kara Ben Halef lăsă arma în jos, mă privi dezamăgit şi mă 
întrebă: 

— Ce să fac, Sihdi? Nu mi se îngăduie să fac cum aş vrea. 

— Nici n-ai putea să faci ceva, îi răspunsei eu, zâmbind. 

— De ce? 

— Uită-te bine la pistol, îl privi şi îi veni să râdă. 

— Nici nu e încărcat. N-are nici un glonţ, răspunse el. 

— Le-am scos în ziua când m-am sculat pentru întâia oară 
din pat, după boală, căci nu voiam să ruginească. 

— Dar carabina ta e încărcată? 

— Nici ea. 

— Maşallah! Au să râdă de noi! 

Într-adevăr, persanii izbucniră într-un râs batjocoritor, 
care nu mă supără câtuşi de puţin. Cum eram aproape de 
multasim, văzui la mâna lui un inel al „Umbrelor”. 

— Lasă-i să râdă, spusei eu. N-avem nevoie de arme. Poţi 
să vâri şi pistolul la locul lui. 

— Trebuie să ştii tu de ce spui asta, effendi. 

Puse pistolul la brâu, iar eu îi înapoiai şi carabina. Văzând 
aceasta, multasimul se apropie de mine şi zise: 

— 'Ţi se spune „Sihdi” şi „effendi”. Tot aşa spunea şi şeicul 
haddedihnilor unui străin care îl însoțea. Eşti cumva din 
Djermanistan? 

— Da, răspunsei eu. 

— Te numeşti Kara Ben Nemsi? 

— Aşa mi se spune. 

— Ai fost cu haddedihnul la Birs Nimrud? 

— Da. 

— Atunci fii de o mie de ori blestemat. N-ai scapi viu de 
aici. 

Vârâi mâna sub coama calului său, pipăii muşchii gâtului şi 
zisei: 


— Prea moale. Roibul ăsta n-ar putea face un drum mai 
lung în galop. Trebuie să-i dai mai puţin orz şi să-l acoperi 
noaptea cu o pătură, ca să asude şi să-şi întărească muşchii. 

— Taci, câine! 

Altădată n-aş fi îngăduit un asemenea cuvânt. De astă dată 
rămăsei liniştit şi urmai: 

— Coastele sunt bine aşezate, dar pentru un cal de rasă 
curată, gâtul e prea scurt şi capul prea mic. Şi copitele ar 
trebui să fie mai mari. Presupun că tatăl era de rasă 
turcomană curată, dar mama o arabă de mâna a doua. 

— Eşti nebun! Se răsti el. Eu vreau să mă răfuiesc cu tine 
pentru isprăvile voastre de la Birs Nimrud şi tu mă iei de 
sus, parcă aş fi grăjdarul tău, care trebuie să-ţi dea 
socoteală despre cal. 

— Ce ştii tu de isprăvile noastre? Spusei râzând, pentru a-l 
aţâţa şi al face să spună vreo vorbă necugetată. 

— Ştiu tot, se lăudă el. 

— Ce anume? 

— Că „Umbrele”... 

Deodată se opri speriat. 

— Vorbeşte mai departe, îl îndemnai eu. i-e frică, cumva, 
de mine? 

— Allah ferească-mă să-mi fie frică de un creştin! 

— Eşti mahomedan? 

Văzui în ochii tovarăşilor săi că-l atinsesem unde îl doare, 
de aceea urmai: 

— Dacă n-ai purta o căciulă persană, n-ai avea dreptul să 
porţi turban. Voi aşa-zişii creştini vă împrieteniţi cu 
Mahomed, cât timp puteţi trage vreun folos. Dacă vedeţi că 
nu mai merge, vă întoarceţi la lisus al vostru şi la mama lui, 
Maria. 

Vru să-mi dea un răspuns mânios, dar eu urmai repede: 

— Mă socoteşti ca duşmanul tău şi mi-ai spus „câine”. Ar 
trebui să fi mai prevăzător. Mi-ai fi vorbit cu totul altfel, 
dacă ai fi ştiut că-ţi aduc salutări. 

— Salutări? Tu mie? Întrebă el uluit. 


— Da. 

— De la cine? 

— Vrei să-ţi spun aici numele? 

— Da. 

— N-am să-l spun. 

— De ce? 

— Fiindcă îţi vreau binele. 

— Îmi vrei binele? Crezi că ai putea spune ceva ce mi-ar 
face râu? 

— Nu numai atât. Nu e însă numai taina ta ci şia mea. le 
sfătuiesc să fii prevăzător, căci nu e vorba numai de noi 
amândoi. 'Te înşeli asupra unor persoane pe care nici nu le 
cunoşti. 

— Nu te înţeleg, mărturisi el, încurcat. 

— Cred. Vreau să te cruţ şi, deci, voi fi prevăzător. M-ai 
întrebat din partea cui îţi aduc salutări. Ascultă ce-ţi voi 
spune şi opreşte-mă când vei crede de cuviinţă să tac, 
pentru a nu-ţi face râu. Cunoşti malurile râului Şatt el 
Arab? 

— Da, răspunse el şovăitor. 

— Locuieşte acolo cineva care ar fi putut să-mi dea salutări 
pentru tine? 

— Nu. 

— Bine. Să mergem atunci mai în susul râului, cunoşti 
locul unde râul Şatt el Arab ia naştere din Eufrat şi Tigru? 

— E kKorna. 

— Există acolo cineva pe care îl cunoaştem amândoi tot 
atât de bine? Care ţine poate mai mult la mine decât la 
tine? 

— Nu. 

Încurcătura lui crescu şi mai mult, dar eu urmai: 

— Vorbesc de un om care are numai un ochi. 

— Allah! Strigă el. 

— Care se numeşte Esara el Awar şi... 

— Taci, taci! Îmi curmă el repede vorba. Effendi, se prea 
poate să mă fi înşelat în privinţa ta. Vino mai la o parte, să 


putem vorbi în tihnă. 

Descălecă şi mă apucă de braţ. Legătura lui cu chiorul 
trebuie să fi avut mare însemnătate. N-o cunoşteam, 
deoarece nu citisem scrisoarea luată de la cafegiul din 
Basra, dar o aveam încă la mine. În timp ce tovarăşii săi 
descălecară de asemenea, multasimul vru să mă tragă 
deoparte, dar mă smucii din mâna lui şi spusei: 

— Ascultaţi cu toţii! Ceea ce voi spune, e ca un jurământ! 

— Vorbeşte! 

În ochii lui se ivi o lucire de frică şi părea foarte tulburat. 
Mă folosii de această stare a lui şi urmai: 

— Pentru tine există trei oameni puternici. Unul eşti tu 
însuţi; al doilea sunt eu, iar al treilea este Esara el Awar din 
Korna. Trebuie să te porţi astfel, ca niciunul din aceşti trei 
oameni să nu fie duşmanul celorlalţi doi. Acum poartă-te cu 
mine cum vei crede de cuviinţă. Eu sunt oaspetele 
djanicunilor şi duşmanul lor e şi duşmanul meu. Vii ca 
răzbunător, deci ca duşmanul meu. Ba te-ai purtat chiar aşa 
de duşmănos încât ai pângărit acest lăcaş cu copitele cailor 
voştri. Îndreaptă-ţi repede greşeala! Răzbunarea e între 
tine şi mine. Cere sânge sau preţul de răscumpărare. Ne 
vom lua după cererea ta şi vom răspunde cum se cuvine. 
Sângele vărsat de un glonţ nu e aşa de scump ca acela care 
a înroşit biciul fiului tău. Răzbunare pentru răzbunare şi 
îndurare pentru îndurare! „Sfatul bătrânilor” e gata să stea 
de vorbă cu tine, dar nu azi, căci n-are timp. În ce mă 
priveşte pe mine, pot să-ţi spun de pe acum că nu vei auzi 
nici un cuvânt despre Esara el Awar, până când nu se va 
lămuri neînţelegerea dintre tine şi djanicuni. Am vorbit; şi 
acum vreau să văd ce vei face. 

Îi întorsei spatele şi coborâi în grădină, unde mă aşezai pe 
iarbă, căci statul în picioare mă obosise. 

După câtva timp mă ridicai şi mă întorsei la biserică, unde 
mă întâlnii cu mai multe femei, care îmi spuseră că Tifl mă 
caută. Când mă găsi îmi spuse că mă căutase pretutindeni 
zadarnic. 


— Effendi, e cineva care are nevoie de tine. 

— Cine? 

— Răzbunătorul; spune că vrea să-ţi vorbească. 

— Dar eu nu vreau să stau de vorbă cu el. Unde e? 

— La marginea pădurii, împreună cu tovarăşii lui. L-au 
rugat pe Peder să le dea voie să privească la serbare. 

— Cum? Ce spui? Dar asta ar fi o izbândă pentru noi! 

— Aşa spunea şi Pederul. O izbândă pe care ţi-o datorăm 
numai ţie. Pederul te roagă să nu-l respingi pe Răzbunător, 
căci ceea ce vrea să-ţi spună pare într-adevăr să aibă mare 
însemnătate. 

— Atunci să mergem la el. 

Când ajunserăm la biserică, văzui că nu mai era ocupată 
de djanicuni, care se retrăseseră în grădină, lângă ai lor. 
Era o dovadă că, cel puţin deocamdată, ostilitățile 
încetaseră. leşirăm pe pajişte, prin locul unde caii călcaseră 
trandafirii în picioare. Acolo văzui pe persani la umbra 
pomilor din marginea pădurii. Multasiniul mă zări, se ridică 
şi-mi ieşi înainte. Părea grav, dar nu arăta duşmănie; totuşi 
privirea lui era şovăitoare. 

— Am trimis să te cheme, începu el. 

— Mi s-a spus, răspunsei eu. 

— Ne-ai stingherit în treburile noastre şi eu m-am supus. 
Aş vrea să ştiu dacă am făcut bine. Eu vă cunosc şi cred că 
vei şti sau vei bănui de unde. Prevederea ta întrece de 
multe ori orice viclenie, dar minciuni nu spui niciodată. Aşa 
e? 

— Da. 

— Nici de data asta n-ai să minţi? 

— Nu, dar de ce îmi pui o astfel de întrebare? 

— Fiindcă vreau să aflu adevărul de la tine. 

— Dacă mă voi hotări să vorbesc, n-ai să auzi decât numai 
adevărul din gura mea. 

— Chiar dacă ar fi spre răul tău şi ar putea să-ţi 
primejduiască viaţa? 

— Chiar şi atunci. 


Mă examină cu o privire cu totul ciudată. Râdea oare de 
mine în sinea lui? Sau atinsesem o parte bună a sufletului 
său? 

— Te cred, zise el; apoi urmă: Aş vrea să ştiu dacă îmi eşti 
prieten sau duşman. 

— Nu sunt duşmanul nimănui. Nu urăsc nici pe cei răi, dar 
nu pot iubi răutatea din ei. 

— Asta te priveşte. Eu vreau să ştiu numai dacă adineauri 
ai fost sincer sau viclean faţă de mine. 

— Şi una şi alta. 

— Îmi aduci salutări? 

— Da, însă nu mi-au fost încredințate mie, ci altcuiva şi am 
aflat numai din întâmplare de ele. 

Asta nu era minciună, căci aveam scrisoarea şi fără 
îndoială că o scrisoare conţine mai multe decât numai 
salutări. 

— Atunci te-ai vârât între mine şi Esara el Awar? 

— Da. 

— El ştie lucrul ăsta? 

— Asta mă priveşte. N-are decât să ţi-o spună, dacă vrea. 

— Ce ştii despre el şi despre mine? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Eşti aliatul nostru? 

— Nu. 

— Atunci potrivnicul nostru, căci altcineva nu poţi fi. Vreau 
să-mi spui adevărul. 

— Ţi-l spun: n-am nici o legătură cu voi. Dacă, însă, veţi 
face ceva împotriva legilor sau vă veţi atinge de un fir de 
păr din capul meu, veţi avea de furcă cu mine. Vă sfătuiesc 
să ne lăsaţi în pace, pe mine şi pe prietenii mei. 

Până acum, reuşise să se stăpânească, dar ochii lui 
aruncau fulgere; faţa i se schimonosi de mânie şi încleşta 
pumnii. 

— Vasăzică... duşman! Scrâşni el din dinţi. 

— Dacă vrei tu... duşman! Răspunsei eu liniştit. 

— Ştii ce înseamnă asta pentru tine? 


— Ştiu, numai că e primejdios pentru tine. Mie nu mi-e 
teamă de nimic. 

— Nici de mine? Azi trebuie să mă supun eu, căci altfel m- 
ai trăda. Dar în curând o să vină vremea când o să ne 
răfuim noi. Mai menţii ceea ce ai spus adineauri? 

— Da. 

— Că trebuie să mă împac? 

— Neapărat. 

Îmi întinse mâna şi spuse cu glasul tremurând de mânie: 

— Iată mâna mea. E mâna celui mai înverşunat duşman al 
tău. Mă sileşti să renunţ la răzbunarea mea împotriva 
kalhuranilor şi djanicunilor. Dar nu voi renunţa cu totul la 
răzbunarea asta; o arunc asupra ta! O primeşti? 

Stătea în faţa mea ca un om care îşi pierduse eu 
desăvârşire stăpânirea de sine. Îi luai mâna şi îi răspunsei: 

— Da; o primesc. 

— Ştii deci că din clipa asta sunt răzbunătorul, duşmanul 
tău de moarte? 

— Da. 

— Fii deci blestemat de toţi diavolii din adâncul iadului. 
Mie n-ai să-mi scapi! 

— Pe tine să te călăuzească îngerii prevederii şi îndurării. 
Acela care e mai presus decât toţi oamenii stă şi deasupra 
ta şi, oricât te-ai împotrivi, Lui n-ai să-i scapi. 

— Câine! 

— Omule! 

— Scuip în faţa ta. Linge scuipatul meu. Dacă nu acum, 
atunci mai târziu. Am să te silesc s-o faci! 

Într-adevăr scuipă în faţa mea, mă ameninţă cu pumnul, 
apoi îmi întoarse spatele şi plecă. 

Astfel reuşii să scap de răzbunare pe Hafis Aram, şeicul 
kalhuranilor şi pe soţia acestuia, însă, în schimb, o luasem 
asupra mea. Lucrul acesta nu trebuia să-l afle djanicunii. 
Cine e într-adevăr recunoscător nu trebuie să ceară 
niciodată recunoştinţă. 

Capitolul V - Ahriman Mirza. 


În timp ce vorbeam cu multasimul, Tifl se dusese la 
biserică. Când mă îndreptai şi eu într-acolo, văzui că luase o 
pernă de pe locul meu şi o dusese lângă unul din cei doi 
stâlpi de la ieşirea din spate. Acolo îl văzui şi pe profesorul 
de muzică, ce părea că vrea să-mi spună ceva. 

— Nu vrem să te supărăm, effendi, se scuză el. Te rog însă 
să stai câtva timp aici, de unde vei putea auzi mai bine cum 
sună rugăciunea. Acolo unde stăteai te-ar fi supărat sunetul 
harfei. 

Apoi se îndreptă spre mijlocul bisericii, unde se afla o 
harfă. Lângă stâlpul din colţ stătea Şacara cu harfa ei. Privii 
spre celelalte trei colţuri, unde zării de asemenea câte o 
tânără djanicună. La intrarea principală luaseră loc Ustadul 
şi Pederul, iar lângă ei „Sfatul bătrânilor”. În jurul bisericii 
se aflau locuitorii satului, cu soțiile şi copiii lor. Domnea o 
tăcere deosebită, „ca în biserică”. 

Deodată Ustadul întinse mâna şi profesorul de muzică făcu 
să se audă câteva acorduri, pentru a da măsura; apoi se 
făcu iar tăcere. Bănuiam ce avea să urmeze; închisei ochii şi 
auzii o muzică cu adevărat cerească. 

Când harfele încetară, deschisei iar ochii. Cele patru 
cântărețe puseră harfele lor deoparte, numai profesorul de 
muzică o mai ţinea pe a lui şi mă privea întrebător. Mă 
sculai şi, împins de un îndemn al inimii, mă dusei la el şi îi 
dădui trandafirul pe care îl primisem de la Ustad. 

— E de la şeful vostru, îi spusei eu. Sunt sărac faţă de tine. 
Nu pot să-ţi dau mai mult decât floarea asta. 

— Nu ştiu ce să mai spun de bunătatea ta. Muzica mea e 
un dar pe care l-am primit şi sunt fericit că pot desfăta pe 
alţii. Te rog primeşte şi tu trandafirul meu în schimb. 

Îmi dădu floarea cu o mişcare blândă şi plină de bunătate, 
care mă mişcă adânc. 

— Trimite-mi pe şcolăriţele tale afară, să rup şi pentru ele 
câte un trandafir, îl rugai eu şi ieşii din biserică. Fetele 
veniră şi primiră trandafirii cu bucurie. 


Tifl mă aştepta, ca să-mi spună că acum, dacă vreau, mă 
pot întoarce la locul meu. Urmară mai multe rugăciuni 
cântate în cor şi erau atât de minunate, încât nu numai noi, 
dar şi cei doisprezece persani, care veniseră cu gânduri 
duşmănoase, fură adânc mişcaţi. Când mă uitai spre ei, îi 
văzui ascultând, cu capetele plecate. 

Tifl se apropie de mine şi-mi spuse, zâmbind şiret: 

— Effendi, a venit timpul când omul trebuie să şi mănânce 
ceva... dacă are ce. 

— Dar eu n-am nimic, îi răspunsei, prefăcându-mă 
întristat. 

— Ba ai mai mult decât mine; chiar şi prune. 

— Unde? 

— În locul cel mai frumos din pădure, acolo unde mănâncă 
numai el singur, dar astăzi vei fi oaspetele lui. 

— Al cui? 

— Ai să vezi. 

— Dar nu mă simt în putere să merg până acolo. 

— Nu e departe şi apoi te poţi odihni de câte ori vei vrea. 

— Atunci să mergem! 

Trecurăm pe lângă persani şi urcarăm spre pădure, 
sprijinindu-mă în baston. Deşi mergeam încet, totuşi a 
trebuit să fac un popas la marginea pădurii. De unde mă 
aflam acum, se putea cuprinde privirea toată grădina cu 
aleile ei întortocheate, pe care se plimba mulţimea. Ustadul 
şi Pederul rămăseseră încă în biserică. Pretutindeni se 
vedeau feţe vesele, răsunau râsete vioaie. Ici, colo se auzea 
câte un cântec. 

— Ar trebui să mai aştepte cu cântecele. Nu-i încă timpul, 
mă lămuri Tifl. Oh, Sihdi, vor veni multe cântece frumoase! 
Pentru copii, pentru tineri şi pentru bătrâni! 

— Cânţi şi tu? 

La întrebarea mea îşi înălţă trupul cu mândrie şi răspunse: 

— Cânt mai frumos ca toţi ceilalţi. Vrei să mă auzi? 

— Da. 


— Bine, dar te rog să mai aştepţi puţin. N-am încă voie să 
cânt. 

— De ce nu? 

— Fiindcă „şefului” nu-i place să audă cântece de dragoste 
îndată după rugăciune. 

— Cântece de dragoste? Tifl, Tifl, ce aud? 

Dragul „copil” nu mă înţelese şi aproape mă ruşinai de 
observaţia glumeaţă pe care o făcusem. 

Pătrunserăm mai adânc în pădure, pe un drum ce ducea 
printre pomi înalţi. Era o potecă lăturalnică pe care se 
vedea că nu mergeau deseori oameni. 

— Pe aici umblă numai el, spuse Tifl. 

— Cine? 

— EI! Ai putea să-ţi închipui cine! 

Bineînţeles că mă gândii la Ustad. După câtva timp 
ajunserăm la o poiană în mijlocul căreia se afla un păr 
bătrân. Era încărcat de roade frumoase. 

Spre marea mea mirare, sub păr zării o masă pusă: o 
tăblie de lemn aşezată pe patru picioare bătute în pământ, 
iar în faţa ei două bănci pe care se putea şedea după 
obiceiul european. Pe masă era întinsă o faţă de masă albă, 
iar pe aceasta se aflau farfurii şi vase de porțelan, o sticlă 
cu vin şi un pahar. Mâncărurile reci erau orânduite frumos. 

Şi cine credeţi că stătea lângă toate aceste bunătăţi, 
strălucind de curăţenie, mândrie şi bucurie?! Pekala, în 
carne şi oase, cu ochii ei drăgăstoşi şi obrajii trandafirii! 

— Bine ai venit, effendi! Îmi strigă ea voioasă. Ţi-am 
pregătit masa. Tifl a cules şi prune pentru tine, căci aşa i-a 
poruncit Ustadul. 

Îi întinsei mâna şi spusei: 

— Cât de bună eşti, Pekala! 

— Omul trebuie să fie întotdeauna bun; asta e datoria lui şi 
noi nici nu vrem să fim altfel. Dar mai ales pe voi am vrea să 
vă mulţumim, să vă arătăm toată dragostea ce v-o purtăm 
în suflet. 


— De ce tocmai nouă, draga mea Pekala? În lumea asta 
sunt atâţia oameni şi pentru toţi o singură iubire. 

— Întocmai aşa spune şi Ustadul. Dar voi ne uşuraţi 
datoria de a vă arăta iubirea, pe când alţii o îngreuiază. 
Acum, ia spune-mi, cum ţi se pare masa asta, effendi? 

Îşi puse mâinile în şolduri şi mă privi ca şi când ar fi vrut 
să-mi arate ceva ce n-aş fi putut cuprinde cu mintea. 

— Minunată, răspunsei eu. 

— Da, e într-adevăr minunată! Priveşte numai la 
frumoasele vase de porțelan! 

— Le văd! Sunt albe ca zăpada. 

— Şi paharul cel verde pentru vin?! 

— E ca smaraldul. 

— Dar faţa de masă înflorată? E tare frumoasă! Pesemne 
că tu ai călcat-o? 

— Da. Însă n-avem fier de călcat. Am înfierbântat un topor 
şi am pus hârtie deasupra. Aşa a mers destul de bine. Ştii, 
turcoaicele sunt îndemânatice la toate. 

— Îmi pare rău că nu sunt şi eu turcoaică! 

— Nu te plânge, effendi, căci eşti şi aşa destul e deştept. 
Nu poate oricine să fie turcoaică. Trebuie să existe şi alte 
naţii de oameni. Dar ia uită-te şi la tacâmurile astea cu 
plasele lucitoare! Le-am aşezat cum trebuie? 

— Da, însă le voi schimba locul. Mai bine e când se pune 
cuțitul la dreapta şi furculiţa la stânga. 

Mă exprimai în felul acesta, nevoind să am aerul că vreau 
să-i fac o mustrare. Pekala schimbă însă repede tacâmurile 
Şi zise: 

— Te socotesc ca pe omul cel mai politicos şi nădăjduiesc 
că şi tu mă vei preţui ca pe o servitoare bună. Dar de 
maşina asta de scos dopuri, ce spui? Cum vezi, avem de 
toate. N-ai nevoie să destupi sticla, spărgându-i gâtul, cum 
a făcut Tifl. În felul ăsta nu-i de mirare, dacă se îmbată 
omul! 

Spunând aceste cuvinte, îşi aduse aminte că şi Tifl era de 
faţă şi, întorcându-se spre el, îi zise: 


— Lasă că servesc eu pe effendi; poţi să pleci. 

Tifl făcu câţiva paşi pentru a se depărta, dar deodată se 
opri în loc. 

— Ei, ce mai stai? Îl întrebă Pekala. 

— Fiindcă aş vrea să văd şi eu. 

— Ce să vezi? 

— Faţa de masă, farfuriile şi toate lucrurile minunate, care 
sunt pe masă. 

— Ai să le vezi mai târziu. 

— Mai vreau să văd cum stă effendi şi mănâncă 
europeneşte. 

— Asta l-ar supăra. 

— Apoi aş mai vrea să văd cum îl serveşti, după ce ai 
pregătit toate atât de frumos. 

Lauda asta o măguli, aşa că spuse cu mărinimie: 

— Atunci rămâi. Urcă-te în pom şi culege fructele cele mai 
frumoase. 

Într-o clipă Tifl fu sus. 

— Sunt pere, effendi, mă lămuri Pekala. 

— Văd şi eu. 

— Se numesc „pere împărăteşti”, strigă Tifl din pom, 
pentru a-mi atrage atenţia asupra calităţii lor deosebite. 

— Ai mânca şi compot făcut din ele? Mă întrebă Pekala. 

— Prefer fructele coapte, dar îmi place şi compotul. 

— O să-ţi dau şi de una şi de alta. Acum aşează-te la masă 
şi mănâncă. Dar să mănânci tot; trebuie să prinzi iar puteri, 
să te întremezi. 

— Îţi mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi, dragă 
Pekala. 

— Nu-mi mulţumi acum, ci după ce te vei întrema. Până 
acum nu te-am văzut decât slab şi prăpădit, ca după boală. 
Dar trebuie să te faci iar aşa cum trebuie să fie un effendi 
din Djermanistan. la-mă pe mine ca pildă şi caută să mă 
ajungi. Nouă, turcilor, ne place să dăm sufletului un adăpost 
cât mai încăpător, să aibă loc să se plimbe în voie şi să se 
simtă bine. Dacă sufletul e silit să stea într-un trup alcătuit 


numai din piele şi oase, aşa cum este al tău acum, atunci se 
face morocănos şi se supără de toate nimicurile. Un om cu 

trupul solid, în schimb, e totdeauna voios şi cu zâmbetul pe 
buze. Văd asta chiar la mine. 

— Eşti foarte pătrunzătoare, dragă Pekala. 

— Nu e aşa? Sunt aproape o filosoafă. Se cunoaşte şi după 
faţa mea că sunt deprinsă să cuget mult. Sunt în stare de 
aşa ceva, fiindcă în trupul meu sufletul are loc destul unde 
să se gândească, aşa că nu trebuie să te miri. Dar îngăduie- 
mi încă o întrebare la care nu găsesc răspuns, cu toată 
puterea mea de gândire. Mai e nevoie de o masă mică aici? 

— Nu. 

— Atunci la ce foloseşte faţa cea mică de masă? 

— Care? 

— Asta, spuse ea, scoțând din buzunarul rochiei un şervet. 

I-l luai din mână şi îl desfăcui uitându-mă uimit la el. Ea 
băgă de seamă asta şi mă întrebă: 

— "Te miri, Sihdi? 

— Da, răspunsei eu. Nu m-aş fi aşteptat să găsesc aşa ceva 
aici. 

— Asta mă bucură, căci atunci trebuie să fie un lucru cu 
totul deosebit. 

— E un şervet. 

— Nu ştiu ce e asta. La ce serveşte? 

— Pentru a apăra hainele să nu se păteze când mănânci. 

— Asta e ceva minunat! Dacă o să fie cuminte, am să-i fac 
şi lui Tifl unul. 

— Ba două, strigă acesta din pom. 

— Nu, unul şi numai dacă vei fi cuminte. 

Strânsei şervetul şi îl pusei deoparte. Când Pekala văzu 
aceasta, mă întrebă: 

— De ce nu-l iei? le rog foloseşte-te de el. 

Îl luă de pe masă şi mi-l întinse iar, dar eu mă împotrivii. 

— Nu, dragă Pekala. Mă voi servi de farfurii, de tacâmuri, 
de pahar, dar de ce nu e neapărată nevoie, nu osămă 
ating. 


— De ce nu? 

— Fiindcă presupun că un altul ţine foarte mult la ele. 

Mă privi gânditoare, apoi se apropie de mine şi spuse: 

— Poate că ai dreptate. O să-ţi spun ceva, fiindcă nu mi s-a 
spus anume că n-am voie să vorbesc despre asta. Lucrurile 
astea şi câteva altele se păstrează într-o ladă mică, pe care 
Ustadul o deschide numai o dată pe an. În ziua aceea pune 
el singur masa, aşa cum am pus-o eu azi şi eu îi aduc 
mâncărurile. Aşază apoi un scaun în faţa mesei, dar nu ia 
loc îndată. Se duce întâi la fereastră, împreunează mâinile 
ca pentru rugăciune şi priveşte mult spre biserică. În ziua 
aceea îmbracă o haină veche cu glugă, pe care de 
asemenea o ţine închisă în ladă. În jurul mijlocului leagă o 
sfoară şi la gât un şirag de mărgele de care atârnă o icoană 
mică. Mănâncă numai după ce plec eu şi în ziua aceea e mai 
trist şi mai tăcut ca de obicei. Nimeni n-are voie să intre la 
el, afară de mine şi împarte tuturora daruri mici, pe care le- 
a făcut în timpul anului cu mâinile lui. Pricepi tu ceva din 
toate astea? 

— Dacă aş şti ziua când se întâmplă ce spui poate aş 
înţelege. 

— Ştiu ziua, căci e aceeaşi în care îmi serbez eu naşterea. 

— Poate că e şi ziua lui de naştere? 

— O, nu, ştiu bine că nu. 

— De unde ştii? 

— EL însuşi mi-a spus. Până acum n-am pomenit nimănui, 
fiindcă cuvintele lui au fost foarte ciudate şi neînţelese, dar 
ţie, tocmai ţie vreau să ţi-o spun. 

— De ce tocmai mie, dragă Pekala? 

— Pentru că în cinstea ta a deschis azi lada, la care ţine 
aşa de mult. M-a chemat sus, mi-a dat toate aceste lucruri şi 
mi-a spus să te servesc cu ele, fără a mai lăsa pe altcineva 
să le atingă, decât cel mult pe Tifl. Am făcut cum mi-a spus. 
Şi nimeni nu le-a văzut măcar. 

— A mai spus şi altceva? 


— Da. Aproape aceleaşi cuvinte ca şi odinioară. Am să ţi le 
spun şi ţie. 

— Tifl, dă-te jos din pom. Pune perele pe masă, du-te până 
la potecă şi nu lăsa pe nimeni să ne tulbure. 

„Copilul” se supuse pe dată, căci auzise ce vorbise Pekala 
şi înţelesese pentru ce îl trimitea de acolo. După ce plecă el, 
ea îmi povesti următoarele: 

— Era în aceeaşi zi ca azi. Ustadul îmi făcuse daruri mai 
frumoase ca celorlalţi, ştiind că e ziua mea de naştere. Când 
se însera, mă urcai în odaia lui, să strâng masa. Vei fi văzut, 
poate, că odaia lui are un balcon. Şedea aici, pe un scaun, 
ceea ce nu făcea în alte zile şi citea o carte, deşi afară era 
aproape întuneric. Când mă auzi, veni înăuntru şi aprinse 
lampa, îi mulţumii încă o dată pentru darurile sale, dar el 
îmi puse mâna pe cap şi zise: „Unul dă, altul ia; unul se 
naşte, altul moare. De-ar şti omul că fiecare zi de naştere e 
şi o zi a morţii! Ziua morţii mele a fost astăzi”. Pekala tăcu, 
îşi întoarse faţa şi duse mâna la ochi. Când se întoarse iar 
spre mine, îi văzui ochii încă umezi de lacrimi. Apoi urmă: 
Nu ştiu de ce mi-a venit şi atunci să plâng. Şi pe când 
plângeam, el repetă cuvintele, ca şi când ar fi vrut să nu le 
uit niciodată: „Unul dă, altul ia; unul se naşte, altul moare. 
De-ar şti omul că fiecare zi de naştere e şi o zi a morţii! Ziua 
morţii mele a fost astăzi”. 

Bietei Pekala îi fu greu să mai spună încă o dată aceste 
cuvinte; îşi acoperi faţa cu vălul şi izbucni în plâns. Şi mie 
mi se umezită ochii. Sunt cuvinte care au o înrâurite adâncă 
asupra sufletului omenesc, oricând şi oriunde ar fi spuse. 

— Le-ai ţinut bine minte, dragă Pekala, zisei eu, ca să se ia 
cu vorba şi să nu mai plângă. 

Îşi şterse ochii, dădu vălul la o parte şi urmă: 

— După ce am ieşit, m-am oprit îndată în faţa uşii şi le-am 
spus de mai multe ori, ca să le ţin bine minte. 

— Asta a fost tot ce a spus? 

— Tot; dar nu era de ajuns, mai mult decât de ajuns, 
effendi? Nu e grozav pentru un om, să ştie ziua când 


trebuie să moară? 

— Mai grozav e când un om ştie că a şi murit. 

— Asta nu e cu putinţă. Doar nu poate să trăiască şi totuşi 
să ştie că e mort! În schimb, am auzit de multe ori că sunt 
oameni care cunosc dinainte ziua morţii lor. 

— Nimeni nu poate să ştie, decât dacă are de gând să-şi ia 
singur viaţa. Numai Dumnezeu poate hotări dinainte ziua 
aceasta. 

— Dar Ustadul o cunoaşte pe a lui? 

— Nici el n-o ştie. 

— N-ai auzit cuvintele pe care ţi le-am spus chiar acum? 

— Le înţelegi greşit. N-ai băgat de seamă că dânsul a spus 
„a fost” şi nu „este”? 

— Nu pricep ce vrei să zici, effendi. 

— Gândeşte-te şi adu-ţi bine aminte. A spus „a fost ziua 
morţii mele” sau „este ziua morţii mele”? 

— Ştiu bine că a spus „a fost”. 

— Aşadar, n-a vorbit de o moarte ce avea să vină, ci de una 
care a fost. Cuvântul avea un tâlc foarte adânc şi nu mă mir 
deloc că nu l-ai priceput. 

— Vasăzică voia să spună că a şi murit? 

— Da. 

— Atunci cuvintele lui au fost un fel de... ghicitoare? 

— Fără nici o îndoială. 

— Cine poate s-o dezlege? Eu nu. 

— Nici eu. Nimeni altul afară de el nu poate s-o facă. 

Tocmai mă aşezasem la masă şi voiam să încep să mănânc, 
când auzii pe Tifl strigând de la marginea poienii: 

— Vine Ustadul. Eu o şterg! 

Dispăru printre pomi. Eu voiam să mă ridic iar, însă Pekala 
mă rugă: 

— Fă-te că nu ştii că vine. Se va bucura când te va vedea 
mâncând. 

Începui deci să mănânc, dar pesemne că Tifl îl zărise de 
departe, căci trecu câtva timp până când îl zării şi eu. Pusei 
furculiţa şi cuțitul iar pe masă şi vrusei să-i mulţumesc 


pentru deosebita atenţie ce o avusese pentru mine, dar el 
îmi făcu un semn cu mâna şi îşi plimbă ochii peste masă. 
Când văzu şervetul de care nu mă folosisem, se uită la mine 
cu o dragoste adâncă. Înţelesese de ce îl pusesem deoparte 
Şi zise: 

— A fost o mână binecuvântată aceea care a lucrat acest 
şervet pentru mine. Mi l-a dăruit în ziua când am murit... 
odinioară. Acum mă servesc din an în an de el, în ziua când 
mănânc praznicul propriei mele îngropăciuni. Pentru tine 
am pregătit o masă la fel, fiindcă te iubesc şi am recunoscut 
că eşti acelaşi care am fost şi eu odată. Şi tu vei suferi ca şi 
mine şi pentru tine va veni ziua morţii. Când te vor ataca 
duşmanii, retrage-te în singurătatea munţilor şi nu le 
răspunde, cum nu le-am răspuns nici eu. Şi tu vei avea un 
Peder, care va îngriji ca sărbătoarea zilei tale să nu fie 
tulburată. 

Apoi luă şervetul mi-l dădu şi grăi mai departe: 

— Gândul tău a fost frumos când n-ai vrut să-l 
întrebuinţezi şi îţi mulţumesc. Dar, azi, la ziua morţii mele, 
eşti oaspetele meu. Ia şervetul caci este e un lucru sfânt 
pentru mine. Aceea care mi l-a dăruit a fost lângă mine, 
când eram pe moarte şi mi-a spus un cuvânt mare, atât de 
mare încât cuprinde lumea întreagă. Bănuieşti cine a fost? 

— Marah Durimeh. 


— Da, ea a fost. Închipuieşte-ţi că stă acum lângă tine şi-ţi 
vorbeşte de cineva care a trecut prin toate suferinţele 
pământeşti şi care prin tăcere a câştigat acea izbândă prin 
care înfrângi nu numai pe duşmani, dar şi pe tine însuţi. Cel 
mai mare vrăjmaş al tău eşti tu însuţi şi în jurul acestuia se 
adună toţi ceilalţi. 

După ce spuse aceste cuvinte plecă, lăsându-mă singur. 

La venirea lui, Pekala se dăduse mai la o parte de masă, 
dar rămânând în apropiere, auzise multe din cuvintele lui. 
Îmi dădui seama de asta, din întrebarea pe care mi-o puse 
acum: 

— Nu-i aşa, effendi, că am avut dreptate cu ziua morţii? A 
vorbit şi cu tine despre ea. 

— Da; aş vrea însă să te rog un lucru. 

— Îl voi face cu plăcere. Ce anume? 

— Să nu te gândeşti prea mult la ziua morţii tale şi să nu 
vorbeşti cu nimeni despre ce ai auzit aici. Ca să poţi vorbi 
despre aşa ceva trebuie să şi înţelegi ce s-a spus. 

— De înţeles n-am înţeles, căci era prea greu pentru nune. 

— Deşi ai spus că eşti o filosoafă, glumii eu. 

— Da; numai că fiecare îşi are filosofia lui, pe care un altul 
n-o înţelege. A mea a luat naştere în bucătărie. Şi-mi 
spunea că omul trebuie să mănânce în fiecare zi. De aceea, 
te rog, aşază-te iar la masă şi arată-mi că-ţi plac bucatele pe 
care le-am gătit anume pentru tine. 

— Te rog să mai ai puţină răbdare. 

— De ce, effendi? Vrei cumva să nu mai mănânci deloc? 

— Deocamdată nu. Vreau să mai cuget. Du-te cu Tifl la 
plimbare şi întoarce-te peste un ceas. 

— Bine, mă duc, dar înainte de a pleca vreau să-ţi mai 
spun ce cred despre Ustadul nostru şi ce mi-a venit în gând 
pe când vorbea cu tine. 

— Ce? 

— Asupra lui pluteşte o taină, din care am descoperit o 
parte. El poate orice şi ştie toate. Cunoaşte toate ţările 
răsăritului şi poate şi pe acelea ale apusului. Are foarte 


multe cărţi scrise în limbi europene. Bănuiesc că a fost pe 
acolo şi a învăţat multe. Tot acolo a mâncat la mese la fel cu 
asta de aici, apoi s-a întors în ţara lui. Când s-a întors, 
trebuie să fi murit ceva în sufletul lui; bănuiesc că asta vrea 
să spună, când vorbeşte de moartea lui. Tacâmurile astea 
sunt o amintire şi de aceea le păstrează cu atâta sfinţenie şi 
le scoate numai la ziua pe care o numeşte a morţii lui. lu ce 
crezi? N-am dreptate? 

— Eşti foarte deşteaptă, Pekala. 

— Asta o ştiu de mult, răspunse ea şi plecă luând pe Tifl cu 
dânsa. 

Rămăsei singur, dus pe gânduri, dar nu trecuse nici o 
jumătate de ceas, când Pekala se întoarse cu Tifl. Se vedea 
că nu mai avusese răbdare să stea mai mult şi, pesemne, 
pentru a se scuza de graba cu care se întorsese, zise: 

— Effendi, trebuie să mănânci repede. Kara Ben Halefa 
trecut călare spre casă, s-a dus pesemne să rămână cu tatăl 
său, ca Hanneh să poată veni la biserica. Am văzut-o acolo 
şi a întrebat de tine. Ar vrea să vii şi tu. 

De fapt n-aveam nevoie de Pekala, căci aveam toate la 
îndemână pe masă, dar ea ţinea morţiş să mă servească. 
Luă sticla şi „maşina de scos dopuri”, cum o numea dânsa şi 
zise: 

— Sticle de astea sunt rare pe la noi. Drept să spun, până 
acum asta e singura pe care am văzut-o şi nu mă pricep 
cum se scoate dopul. 

— Ustadul bea vin? O întrebai eu. 

— Niciodată. Asta e singura sticlă pe care o are. 

— Atunci să n-o destupăm nici pe asta. Odată va veni poate 
un oaspete care va avea mai multă nevoie de vin decât 
mine. 

După ce isprăvii de mâncat, pornii cu Tifl spre biserică. 
Când mă apropiai, zării pe persani în acelaşi loc unde îi 
lăsasem. Lângă biserică se aflau Hanneh şi Pederul, dar pe 
Ustad nu-l văzui nicăieri. Prin grădină era împrăştiată 
mulţimea. Tinerii se îndeletniceau cu tot felul de jocuri. 


— Să încep, effendi? Mă întrebă deodată Tifl. 

— Ce? 

— Să cânt. Ţi-am spus doar că ştiu să cânt mai bine decât 
toţi ceilalţi. Au vrut să înceapă de mult, dar Pederul mi-a 
făgăduit că mă va lăsa să cânt eu cel dintâi. 

— Şi vrei să cânţi chiar aici unde ne aflăm acum? 

— Da. Glasul meu răsună departe, ajunge până la muntele 
ăla de colo. Şi aici mă pot vedea toţi. Să vezi numai ce 
tăcere se va face când voi începe, effendi! 

— Ce vrei să cânţi? 

— Ţi-am mai spus: un cântec de dragoste. Acum ascultă! 

Îşi luă o poziţie impunătoare şi începu să cânte. Trebuie să 
mărturisesc sincer că rămăsei uimit la auzul vocii lui, care 
era nespus de frumoasă şi puternică. Când isprăvi, 
izbucniră de pretutindeni aplauze furtunoase. 

— Ei, effendi, ce spui acum? Ştiu să cânt sau nu? Mă 
întrebă el. 

— Mai bine chiar decât ştii să călăreşti, răspunsei eu. 

— Şi n-au tăcut toţi, când am început? 

— Toţi. 

— Da, effendi, e aşa cum am spus: cânt mai bine decât toţi 
şi îi bat pe toţi la călărie. Ai să vezi când vor începe 
alergările. Iapa noastră va câştiga izbânda. Uite-o colo, 
lângă biserică. 

— Cum se face asta? Credeam că s-a dus Kara cu ea acasă. 

— Da, însă mama lui s-a întors călare pe iapă. Priveşte, îţi 
face semn să vii la ea. 

Mă apropiai de Hanneh şi luai loc alături. 

— Ai mai auzit vreodată cântând aşa de frumos ca astăzi? 
Mă întrebă ea. 

— În ţările din Apus avem muzică frumoasă şi cântăreţi 
renumiţi, răspunsei eu. 

— Noi însă nu. Cunoşti muzica noastră arabă. Până acum 
am crezut că e cea mai frumoasă, dar nu poate fi asemuită 
cu asta. Noi ţipăm, chiuim şi ne jelim, astăzi însă am auzit 
pentru întâia oară în viaţă cântec adevărat. 


— la, adu-ţi bine aminte, Hanneh! 

— De ce să-mi aduc aminte? Nu ştiu. 

— Am cântat de vreo câteva ori în satul vostru cântece din 
ţara mea, ca să auziţi şi voi cum sună, iar acum spui că nu 
m-ai auzit cântând? 

Se simţi încurcată şi roşi, totuşi răspunse îndată: 

— Uitasem asta şi apoi e o deosebire, când cântă unul 
singur sau mai mulţi. 

— Şi Tifl a cântat singur. 

— Ah, Tifl! Nu te supăra, Sihdi, dar ca el nu poţi să cânţi, 
glasul lui a făcut să răsune valea întreagă. Şi ce frumos a 
cântat adineauri corul! L-am auzit de acasă. Dar ce au 
persanii cu calul? Îşi întrerupse ea deodată şirul vorbirii. 

— Ştii pentru ce au venit şi cum i-am primit? 

— Da, Kara mi-a povestit tot. Văd că acum stau lângă 
„Săgeata” Ustadului şi vorbesc de ea. Îl întreabă ceva pe 
Tifl şi el pare să fie foarte mândru. Priveşte, acum râde de 
ei şi dânşii par supăraţi. Pesemne că Tifl a lăudat calul, iar 
ei spun că nu e bun. 

Persanii părăsiseră locul lor din marginea pădurii, unde se 
plictiseseră singuri şi acum vorbeau cu Tifl, nu numai 
despre cal, ci şi despre alte lucruri, cum se părea, căci 
convorbirea lor dură mai multă vreme. Apoi se apropiară şi 
de Peder, stând şi cu acesta de vorbă. Discutaseră, 
pesemne, lucruri de oarecare însemnătate, căci Pederul 
trimise pe cineva să cheme pe „bătrâni”, apoi veni spre 
mine. 

— Effendi, „Sfatul bătrânilor” se va întruni. Te rog să iei şi 
tu parte la consfătuire, îmi spuse el. 

— De ce e vorba? 

— De răzbunare. Persanii vor să plece şi de asta ne pare 
bine. De aceea m-am învoit să ţinem sfatul fără întârziere. 

— Unde va avea loc? 

— Colo, la marginea pădurii, unde au stat până adineauri. 
Să vină şi prietena noastră Hanneh la sfat. 


— Eu? Întrebă aceasta mirată. Ce are de căutat o femeie 
la „Sfatul bătrânilor” şi ce treabă are cu răzbunarea? 

— Pentru că în afacerea asta mai este amestecată o altă 
femeie, soţia şeicului kalhuranilor. le-am ruga să vorbeşti în 
locul ei, iar Kara Ben Nemsi va lua apărarea lui. Şeful 
nostru a vrut s-o facă el însuşi, dar cum Sfatul se adună 
îndată şi el a plecat pentru a se întoarce abia către seară, 
nu vreau să-l mai supăr cu afacerea asta. 

După plecarea Pederului, Hanneh îmi spuse: 

— Nu e uimitor, Sihdi, că mă cheamă pe mine la „Sfatul 
bătrânilor”? 

— E o cinste şi mai mare pentru tine decât pentru mine, 
Hanneh şi poţi să fii mândră. 

— Mărturisesc că mă simt măgulită. Ce oameni ciudaţi 
sunt aceşti djanicuni! Voi vorbi pentru soţia şeicului ca 
pentru mine însămi. Am văzut-o şi am vorbit cu dânsa. O 
cheamă Amineh şi va fi mulţumită, de felul cum am s-o apăr. 

— Vreau să-ţi spun ceva de mare însemnătate, dragă 
Hanneh. Mi se pare că Răzbunătorul ăsta nu e musulman. 
Fără îndoială că nici fiul său n-a fost aşa ceva. Să ştii că 
există doi cărturari arabi renumiţi, după care se hotărăşte 
în astfel de împrejurări şi care spun în cărţile lor: „Dacă un 
musulman omoară pe un om de altă credinţă, atunci nu e 
supus răzbunării”. 

— Bine că mi-ai spus asta, Sihdi, îţi mulţumesc. 

— Mintea ta e pătrunzătoare şi isteaţă; poate vei reuşi să 
afli dacă e mahomedan sau nu. 

— Las' pe mine! Vor fi şi tovarăşii lui de faţă? 

— Nu, ar fi împotriva obiceiului. 

— Atunci dă-mi voie să plec înainte. 

— Unde vrei să te duci? 

— La el. 

— Dar pentru ce, Hanneh? 

— O să-ţi spun mai târziu. El nu mă cunoaşte şi nu ştie că 
voi lua parte la sfat. 

Îşi acoperi faţa cu vălul şi plecă; iar eu o urmai. 


Ghulam el Multasim era neliniştit în aşteptarea dezbaterii. 
Se despărţise de tovarăşii săi, vrând să fie singur şi să se 
poată gândi în tihnă la cele ce avea să spună. Hanneh făcu 
astfel, încât trecu pe lângă el şi văzui că îi vorbeşte. El 
răspunse. Ea se opri scurt timp pentru a schimba câteva 
vorbe împreună, apoi dădu vălul la o parte. Îl salută din cap 
şi plecă. Bănuiam de ce făcuse toate acestea şi eram 
încredinţat că aflase ce vroia să ştie. 

După câtva timp „Sfatul bătrânilor” se întruni şi alcătui un 
cerc, în mijlocul căruia luă loc Pederul. Eu mă aşezai la 
stânga lui. Veni şi Răzbunătorul şi se aşeză în faţa noastră. 
În urma lui sosi şi Hanneh, cu faţa descoperită. Pederul îi 
făcu loc la dreapta lui, dar când o zări multasimul, zise: 

— O femeie la „Sfatul bătrânilor”?! Nu pot îngădui aşa 
ceva! 

— Femeia asta e soţia hagiului Halef Omar, şeicul 
haddedihnilor, răspunse Pederul. Ea va vorbi pentru 
Amineh, care a împuşcat pe fiul tău. Dacă nu-ţi place poţi să 
pleci, dar atunci va trebui să renunţi la orice pretenţie. Aşa 
cere legea. 

— Bine, rămân. 

— Atunci sfatul poate începe. Trebuie să ridici învinuirea, 
să aduci dovezi şi să spui care sunt pretenţiile tale, 
întemeindu-le bine. Dar mai înainte trebuie să-ţi atrag 
atenţia asupra unui lucru de mare însemnătate pentru tine. 
Ai de gând să ceri sânge pentru sânge, sau un preţ de 
răscumpărare? 

— Sânge pentru sânge, răspunse multasimul, aruncându- 
mi O privire plină de înţeles. 

— Eşti de religie persană? 

— Da. 

— Atunci răzbunarea ta se va judeca după legile ştiute. Ştii 
să socoteşti? 

— Nu mă jigni. 

— Ai făcut socoteala sângelui vărsat? 

— Socoteala sângelui vărsat? Nu te înţeleg. 


— Câţi oameni au fost omorâţi? 

— Unul singur. 

— Câţi l-au omorât? 

— Doi. 

— De ce sex erau? 

— Un bărbat şi o femeie. 

— Pentru răzbunare preţul, lor e acelaşi? 

— Nu. Femeia preţuieşte numai jumătate, de ce mai 
întrebi? Lucrul ăsta îl ştie toată lumea. 

— Am să-ţi spun îndată de ce. Un om şi jumătate au 
omorât deci un singur om. După legea şiită, se cuvine deci 
fiecăruia câte trei sferturi din răzbunarea ta. De al patrulea 
sfert n-ai voie să te atingi. Dacă te vei atinge de el, vei 
cădea tu însuţi sub legea răzbunării. Asta am vrut să-ţi 
spun. 

Se putea vedea bine că această tălmăcire şireată, dar 
dreaptă a legii, pusese în mare încurcătură pe multasim. 
Astfel de părţi de răzbunare se pot plăti numai atunci când 
se cere preţul de răscumpărare şi nu sânge pentru sânge. 
Acum eram nerăbdător să aflu dacă va pomeni de 
înţelegerea pe care o avusese cu mine între patru ochi. 
Dacă spunea ceva, nu mai avea voie să se răzbune 
împotriva celorlalţi doi. Dacă, însă, cerea sângele lor, atunci 
eram eu dezlegat. Învinuirea pe care urma s-o ridice, avea 
să facă lumină în afacerea asta. În clipa când vru să 
deschidă gura pentru a începe să vorbească, Hanneh i-o luă 
înainte: 

— Staţi, zise ea. Şi eu mai am de spus un cuvânt. După 
scriptele lui El Mokekkik şi ale lui Minhadji nu există... 

— Maşallah! Îi curmă Pederul vorba. Nu mi-am închipuit 
că eşti atât de învățată! 

Hanneh zâmbi, fără a-i răspunde şi urmă: 

— După scriptele celor doi cărturari pe care i-am numit, 
nu încape răzbunare, dacă cel ucis nu e mahomedan şi 
muhassilul a fost creştin. 

— Dovedeşte-o! Se răsti la dânsa multasimul înfuriat. 


— Tu, tatăl lui, eşti musulman? 

— Da. 

— Adineauri mi-ai spus că eşti armean creştin. 

— Am glumit. 

— Atunci ţi-ai primejduit viaţa. 

Hanneh se ridică, întinse braţul spre el şi urmă cu glas 
aspru: 

— Adineauri am trecut pe lângă acest mincinos şi i-am 
făcut cinstea să-l salut. El mi-a mulţumit şi când i-am pus o 
întrebare mi-a răspuns. Vorbind mai departe, l-am rugat să 
mă ierte că nu pot ridica vălul, el nefiind djanicun, ci 
musulman. Atunci mi-a spus că e armean creştin şi ăsta e 
adevărul, care i-a scăpat din neprevedere. Dacă susţine 
acum că e mahomedan, minte. Apoi întorcându-se spre el, 
adăugă: 

— Alege! Dacă eşti creştin, scapi de răzbunare. Dacă eşti 
însă un drept-credincios al Profetului, atunci m-ai minţit şi 
m-ai făcut să-ţi arăt faţa. Ruşinea asta cere să fie spălată în 
sângele tău. Viu n-ai să părăseşti locul ăsta, căci voi chema 
pe fiul meu să apere cinstea mamei sale şi te va ucide ca pe 
un şacal. Alege deci! 

Multasimul era laş şi Hanneh era atât de amenințătoare! 
Pe de altă parte, el nu ştia că fiul ei nici nu era acum acolo, 
aşa că situaţia i se păru foarte primejdioasă şi cum viaţa îi 
era mai scumpă decât cinstea, răspunse: 

— Deocamdată n-are nici o însemnătate dacă sunt creştin 
sau mahomedan. Am vrut ca fiul meu să fie răzbunat. Se 
pune însă altă întrebare: dacă sunt creştin, trebuie să 
renunţ la răzbunare. Cum rămâne însă cu preţul de 
răscumpărare? Şi la aceasta trebuie să renunţ? Cine e 
destul de cinstit s-o spună? 

— Toţi suntem cinstiţi, răspunse Pederul. Sânge nu, dar 
preţul de răscumpărare ţi se cuvine. 

— Cât? 

— Scopul acestei consfătuiri e să hotărască. Gândeşte-te, 
însă, că biciul fiului tău a făcut să curgă sângele şeicului 


kalhuranilor, care e beduin neatârnat. 

— În schimb a răpus viaţa fiului meu. 

— Loviturile de bici fac însă de două ori mai mult decât o 
viaţă de om, dacă nu se plăteşte cu sânge, aşa că mai avem 
dreptul să cerem şi preţul unei vieţi de om. 

— N-aveţi decât s-o cereţi, zise persanul râzând. Eu cer ca 
preţ de răscumpărare iapa Ustadului. E atât de puţin, încât 
voi înşivă vă veţi mira. 

— Aşadar nu vrei să se socotească viaţă pentru viaţă? 

— Nu. Dau însă în loc armăsarul meu turcoman, pe care l- 
aţi văzut cu toţii, în schimbul loviturilor de bici. Am auzit că 
veţi face în curând alergări de cai. Dacă ne învoim, vin şi eu. 
Vom pune să alerge amândoi caii. Cine învinge rămâne cu 
calul său şi câştigă şi pe al celuilalt. 

Propunerea asta era foarte surprinzătoare, dar cu toate că 
vorbele sale sunau paşnic, totuşi îi ghicii gândul. El socotea 
că armăsarul lui era mai bun decât iapa şi era încredinţat 
că o va câştiga. Prin asta s-ar fi lămurit şi chestia răzbunării 
şi înţelegerea noastră secretă ar fi căzut de la sine. Omul 
ăsta vroia însă să rămână şi cu iapa şi să pună mâna şi pe 
mine. Alergarea era un prilej bun să se întoarcă şi să fie în 
apropierea mea. Cine ştie ce plănuia, aşa că trebuia să fiu 
prevăzător. 

Pederul era un om foarte energic şi nu stătu mult pe 
gânduri. Alergarea îl înflăcăra şi pe dânsul, ca pe noi toţi. 
„Săgeata” nu era de fapt proprietatea lui, dar el cunoştea 
pe Ustad şi mai cunoştea încă pe cineva. Acest cineva era 
Tifl şi Pederul îl chemă la dânsul. Când acesta veni, îl 
întrebă: 

— Ai văzut armăsarul turcoman? 

— Da, răspunse Tifl. 

— E vorba să se ia la întrecere cu „Săgeata”. 

— Până şi Pekala o să râdă, când o auzi aşa ceva. 

— Fără îndoială. Şi mie îmi vine să râd. 

La auzul acestor cuvinte, multasimul întrebă batjocoritor: 


— Caraghiosul ăsta este expertul vostru? Elo să 
călărească iapa? 

— N-are a face cine călăreşte, căci nu e vorba de călăreţi, 
ci de cai. 

Se părea că un nou gând îi venise persanului, căci, după 
ce tăcu câteva clipe, urmă: 

— Te învoieşti să alerge orice cal voi aduce eu, cu orice cal 
de-al vostru? 

— Ce condiţii pui? 

— Întâi să vă obligaţi să alergaţi. Chiar dacă voi aduce 
zece cai, voi să puneţi să alerge tot zece cai. 

— Şi a doua condiţie? 

— Orice cal învingător va câştiga pe cel învins. 

— Eşti foarte cutezător. 

— Asta o spui pentru că ţi-e teamă. Eu sunt atât de sigur 
de izbândă, încât aş spune să punem să alerge şi cămile. 

Un zâmbet se ivi pe faţa Pederului, care îmi aruncă o 
privire întrebătoare pe care persanul n-o observă şi, când îi 
răspunsei cu un semn uşor din cap, îl întrebă pe multasim: 

— Ai cumva de gând să ne câştigi în felul acesta toate 
animalele noastre de rasă? 

— Da şi voi îngriji să nu vă mai treacă prin gând se vă 
măsuraţi cu cavaleria unui muhassil. Dacă aveţi curaj, 
învoiţi-vă cu propunerile mele; dacă nu, vă dispreţuiesc. 

— Dispreţul tău te priveşte şi nimeni nu ţi-l poate lua, aşa 
că vei rămâne cu el. 

— Urlă cât vrei, leu bătrân şi ştirb, dar de muşcat nu poţi 
să musti. Dacă primeşti rămăşagul, îţi voi smulge şi cei din 
urmă dinţi pe care îi mai ai. 

— Te-aş sfătui să fii mai prevăzător. 

— Nu mă sinchisesc de sfatul tău. 

— Bine, fie! Adă şi cămile, dacă vrei. Ne prindem la orice 
fel de alergare, dar rămâne aşa cum ai spus: e totuna... 

— Ale cui sunt animalele, îl întrerupse multasimul repede. 
Nu puteţi cere ca eu, care locuiesc în oraş şi sunt singur, să 
am tot atâtea animale ca şi voi. 


Nici nu bănuia cât de binevenită era pentru Peder această 
condiţie. Totuşi, din prevedere, el se prefăcu îngrijorat, dar 
în cele din urmă spuse: 

— Dacă mă învoiesc cu condiţia asta, te pomeneşti că 
aduci toate animalele de rasă din întreaga Persie. Dar fie 
cum vrei tu. Proprietarii şi călăreţii pot fi oricine. Pentru 
fiecare animal pe care îl aduceţi voi, noi suntem datori să 
aducem un potrivnic. Cal şi cal, cămilă şi cămilă. Fiecare 
are voie să alerge cu celălalt, de câte ori vei vrea tu sau 
vom vroi noi. Şi acum, condiţia de căpetenie: învingătorul 
rămâne pe dată proprietarul învinsului. 

Pe faţa multasimului se ivi o expresie atât de triumfătoare, 
ca şi când ar fi câştigat o mare izbândă. Întinse mâna 
Pederului şi zise: 

— Primesc! În sfârşit am pus mâna pe voi. Dă-mi mâna! 

— Iat-o! Răspunse Pederul, întinzându-i-o pe a lui. Tu râzi, 
eu însă nu, căci iau lucrul în serios. E mai mult în joc, decât 
îţi închipui tu. 

— Cel mult pentru voi. 

— Vezi că te înşeli. E adevărat că am spus: cal şi cal, 
cămilă şi cămilă, dar se pare că nu ştii cine stă în spatele 
acestor animale. 

— Crezi tu? Îţi spun acelaşi lucru pe care l-ai spus şi tu: 
vezi să nu te înşeli. Rămăşagul e încheiat, căci tu eşti şeicul 
şi ai dat mâna. Cuvântul dat nu se mai poate lua înapoi, aşa 
că pot să vorbesc pe faţă, chiar dacă încerci să mă sperii cu 
preveniri şi ameninţări fără rost. Spui că nu ştiu cine stă 
faţă în faţă. Eu o ştiu prea bine, dar tu nu ştii. Vrei să ţi-o 
spun? 

— Doar pentru asta eşti aici, ca să vorbeşti. Chiar dacă aş 
putea să te opresc încă, n-aş face-o. 

— Ei bine, ascultă! Dar nu-mi ajunge să o spun numai 
vouă, aş vrea s-o audă toţi djanicunii. 

— Foarte lesne. Tot tribul va afla ce se vorbeşte aici. 

— Vreau să fie şi tovarăşii mei de faţă când voi vorbi. Ei 
vor întări vorbele mele. 


— Îţi îngădui să-i chemi, cu toate că n-au ce căuta la sfatul 
djanicunilor. 

— Nu-i voi chema, ci îi voi aduce. 

— Şi asta îţi dau voie s-o faci. 

— Îmi dai voie? Mă iei foarte de sus. Bagă de seamă! 
Ascultă mai întâi ce am să-ţi spun şi pe urmă să vezi dacă 
poţi vorbi cu mine astfel. 

Plecă şi abia acum văzurăm că Ustadul se întorsese şi se 
apropia cu paşi rari de noi. Pederul îl lămuri pentru ce se 
întrunise „Sfatul bătrânilor” şi ce hotărâri se luaseră. 
Încheie cu următoarele cuvinte: 

— Ar fi trebuit să te întreb pe tine înainte de a fi luat o 
hotărâre în privinţa „Săgeţii”, căci s-ar putea întâmpla să 
pierdem pe cel mai bun cal al nostru. Eram însă încredinţat 
că-ţi vei da învoirea. 

— Pot să te liniştesc, spunându-ţi că ai făcut bine ce-ai 
făcut, răspunse Ustadul. 

— Îţi mulţumesc. Fără îndoială că multasimul va veni cu cei 
mai buni cai de rasă pe care îi va putea găsi, dar în graba 
lui nu s-a gândit la oaspeţii noştri. Cu Assil Ben Rih, Barkh, 
Ghalib şi Săgeata noastră trebuie să învingem, căci nu mă 
îndoiesc că li se va îngădui să alerge. 

Spunând aceste cuvinte, se uită la mine, aşa că răspunsei: 

— Asta se înţelege de la sine. Djanicunii şi haddedihnii 
sunt prieteni. Cu orice cai ar veni multasimul, va fi învins, 
căci cunosc caii voştri. 

— Şi eu îmi cunosc cele două cămile, adăugă Hanneh 
repede. Nu ştiu ce cămile au djanicunii; dar oricât de bune 
ar fi, au fost născute şi crescute aici la munte şi le va fi cu 
neputinţă să alerge atât de repede ca ale mele, care sunt de 
rasa cea mai curată. Pun pe ele la bătaie toate turmele 
haddedihnilor, atât de sigură sunt că vor ieşi învingătoare. 

Ustadul şi Pederul se priviră zâmbind. 

— Ai auzit ce-a spus! Zise acesta din urmă. Alergarea va fi 
şi mai interesantă decât ne aşteptam şi în privinţa izbânzii 
putem fi liniştiţi, în schimb, priveşte ce tulburaţi sunt 


persanii. Nu înţeleg de ce multasimul ţine atât de mult să 
audă şi ei ce va spune. Faptul că am primit rămăşagul pare 
să-l fi schimbat cu desăvârşire şi s-ar putea crede că mai 
are şi alte gânduri ascunse. Poate se va da singur de gol şi 
vom afla ce vrea. 

Într-adevăr, persanii păreau foarte emoţionaţi. Liniştea de 
până acum le pierise şi vorbeau cu mare însufleţire. În 
sfârşit, după ce isprăviră vorba, veniră spre noi. 

Ustadul nu luă loc lângă noi, ci mai la o parte, sub un pom, 
de unde putea să audă tot ce ce vorbea. Privirea lui se 
pierdea în depărtare. La persani nici nu se uită. 

— Iată-ne, am venit, începu multasimul. Am hotărât ca un 
altul să vă spună ceea ce am avut de gând să vă spun eu. 
Mai înainte însă, trebuie să ştiu ce s-a făcut cu soldaţii fiului 
meu. Unde se află mi-a spus lunganul acela de Tifl, dar nu- 
mi vine să cred. De aceea vă mai întreb şi pe voi unde sunt 
oamenii noştri? 

— În „Casa înaltă”! Răspunse Pederul. 

— Ca oaspeți? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Ca prizonieri. 

— Cine i-a prins? 

— Eu. 

— Cu ce drept? 

— Cu dreptul care ni l-a dat şahul. Cine încalcă ţinutul 
nostru cu arma în mână şi fără voia noastră e prizonierul 
nostru. 

— Şi noi suntem înarmaţi. 

— Văd. Şi voi aţi călcat porunca stăpânitorului şi aş putea 
face cu voi ce vreau. Depinde de purtarea voastră de acum 
înainte şi de hotărârea mea, dacă o să vă las să plecaţi sau o 
să vă închid şi pe voi. 

— N-ai să îndrăzneşti! Strigă persanul. 

— De îndrăzneală nu poate fi vorba, căci nu fac niciodată 
ceva necugetat. V-aş putea lua tot ce aveţi la voi. Chiar şi 


caii au devenit ai noştri, din clipa în care aţi depăşit 
trecătorile munţilor. Vezi dar cu câtă bunăvoință ne-am 
purtat când am primit rămăşagul, prin care urmează să 
câştigăm ceva care ne aparţine de drept. 

— În privinţa asta e de prisos să mai vorbim. Am cuvântul 
tău, pe care cred că n-ai să-l calci. 

— Fără îndoială că nu; dar voi aţi putea să-l călcaţi printr-o 
purtare necuviincioasă, aşa că vă previn să fiţi cu băgare de 
seamă. 

Multasimul păru încurcat. Privi la tovarăşii săi, să vadă 
dacă aceştia îl încurajează, apoi urmă: 

— Când ai să dai drumul oamenilor? 

— Când voi vrea eu. 

— Cer un răspuns hotărât. 

Pederul îl privi ţintă în ochi şi spuse: 

— Ceri? Te previn pentru a doua oară. Ştii ce înseamnă 
asta? A treia prevenire mă dezleagă de cuvântul pe care ţi 
l-am dat şi atunci sunteţi şi voi supuşi legii pe care pari s-o 
urăşti atât de mult. Te sfătuiesc, deci, să fii cuviincios. Nu te 
afli aici pentru a porunci, ci ne-am întrunit pentru a 
îngenunchea trufia voastră. Nici prin gând nu-mi trece să 
opresc pe oamenii voştri printre noi, dar le voi da drumul 
când voi găsi eu de cuviinţă. 

— Şi lucrurile lor? 

— N-au nimic al lor. 

— Sunt ale şahului. 

— Nu e adevărat. Îmbrăcămintea o au de la fiul tău. Ei nu 
sunt soldaţi, ci au fost zbirii lui. 

— Atunci lucrurile au fost ale fiului meu şi acum sunt ale 
mele, eu fiind moştenitorul său. 

— Ba sunt ale nenorociţilor pe care i-a prădat, îi voi căuta 
ca să le dau înapoi ce li s-a furat. Şi pentru asta îţi dau 
cuvântul meu. Aşa. Acum am isprăvit cu afacerea asta. 

Fără îndoială că multasimul nu s-ar fi mulţumit cu 
hotărârea Pederului, dacă nu i-ar fi fost frică de a treia 


prevenire. De aceea făcu o mişcare de scuză către tovarăşii 
săi, apoi se întoarse iar spre Peder şi zise: 

— Adineauri ne-am hotărât să luăm pe prizonieri cu noi 
când vom pleca. Nu vrei să ni-i dai? 

— Nu. 

— Gândegşte-te la urmări. Acum sunt eu acela care te 
previn şi te mai întreb o dată: Nu vrei să mii dai? 

— Pentru a treia oară îţi răspund: nu şi cu asta... ajunge. 
Djanicunii n-au obiceiul să asmută fiarele împotriva 
oamenilor. 

— Atunci am isprăvit cu tine şi un altul va vorbi în locul 
meu. 

Vru să facă loc celuilalt, dar Pederul îl opri: 

— Nu vorbi fără voia mea. [ie ţi-a fost îngăduit să vorbeşti, 
fiindcă ai fost chemat să iei parte la „Sfatul bătrânilor”; 
altul nu. 

— Dar te-ai învoit să-mi chem tovarăşii? 

— Ca să asculte, nu să şi vorbească. Eu sunt capul Sfatului, 
aşa că eu hotărăsc cine are voie să vorbească şi cine nu. Nu 
îngădui nimănui să-mi poruncească, dar dacă îmi vei vorbi 
cuviincios, voi vedea ce pot face. 

— Atunci te rog să dai voie unuia din prietenii mei să 
spună pentru ce am venit la voi. 

— Presupun că v-a adus setea de răzbunare! 

— Nu. Răzbunarea mai pe urmă. Adevăratul scop al venirii 
noastre e altul. Drumul nostru ducea prin ţinutul 
kalhuranilor şi îl luasem ca să ne ducem la fiul meu. Când 
am ajuns, l-am găsit mort. Fusese ucis cu câteva ceasuri 
înainte, de sosirea mea. De aceea a luat naştere 
răzbunarea. Adevăratul scop îl veţi afla de la acest Mirza, 
ale cărui cuvinte sunt porunci pentru noi. 

— Cum îl cheamă? 

— Ahriman Mirza. 

— Nu-l cunoaştem. 

— Ştiu, însă îi veţi face cunoştinţă. E de neam împărătesc 
şi puterea lui se întinde peste toată ţara. 


— Cum se face atunci că n-am auzit niciodată de el? În 
ţara djanicunilor, obârşia lui n-are trecere mai mare ca 
aceea a oricărui alt supus al şahului. Nu e mai presus nici 
decât mine, nici decât Tifl al nostru, de care ai vorbit cu 
atâta dispreţ. Cuvântul lui nu preţuieşte mai mult ca oricare 
alt cuvânt pe care l-am lua în seamă. Din partea mea poate, 
deci, să vorbească şi-i vom da răspunsul pe care îl vom 
crede de cuviinţă. 

Multasimul se dădu la o parte şi celălalt îi luă locul. Până 
acum nu-l luasem în seamă, dar de astă dată îl privii cu 
atenţie. 

Era îmbrăcat în veşminte persane nespus de strălucitoare 
şi înarmat până în dinţi. Toate armele lui erau bătute în 
pietre scumpe. 

EI însuşi era de o frumuseţe bărbătească neobişnuită, înalt 
şi bine făcut, cu trupul vânjos. Avea o voce puternică, 
răsunătoare, însă tăioasă şi poruncitoare. 

Când văzu toate privirile îndreptate asupră-i, trase un 
pumnal de la brâu şi-l înfipse în pământ în faţa sa. Cu toate 
că ştiam ce înseamnă asta, mă repezii şi scosei pumnalul 
din pământ, spre a-l examina. În aceeaşi clipă persanul 
apucă un pistol, ridică cocoşul şi, îndreptându-l asupra mea, 
întrebă ameninţător: 

— Primeşti lupta? 

— Nu, răspunsei eu, privindu-l drept în ochi. 

În clipa aceea avui impresia că vom mai avea prilejul să ne 
întâlnim. Privirea lui era plină de ură, a mea rece, aşa că nu 
mă trăda. Lăsă pistolul în jos, luă o înfăţişare atât de 
dispreţuitoare, cum nu mai văzusem niciodată şi spuse: 

— Ştiu că eşti neamţul care, în tovărăşia şeicului 
haddedihnilor, spionează prin ţările Răsăritului. Cu toate 
acestea n-ai învăţat încă să-i cunoşti obiceiurile. Când se 
întâlnesc doi duşmani pentru a sta de vorbă, unul din ei îşi 
împlântă cuțitul în pământ, ca să arate că duşmănia 
doarme, cât timp vorbesc unul cu altul. Acelaşi lucru l-am 
făcut şi eu, dar tu nu m-ai înţeles. Aş fi putut să te împuşc 


dacă aş fi vrut, dar mi-a fost milă de tine. Dar nu pentru 
multă vreme. Vâră cuțitul îndată iar în pământ, altfel trag! 

Mă aplecai şi împlântai cuțitul în acelaşi loc. Văzusem ce 
vroiam să ştiu. Pumnalul acesta era la fel cu acela pe care 
odinioară îl primisem în dar, în America, de la Mirza Djafar. 
Fără îndoială că amândouă fuseseră făcute de unul şi 
acelaşi meşter şi trebuie să fi fost vreo legătură între ele, pe 
care însă n-o cunoşteam. De asemenea, între prietenul meu 
Djafar şi acest Ahriman Mirza trebuie să fie vreo legătură şi 
începui să bănuiesc chiar din clipa asta că această legătură 
va fi de mare însemnătate pentru mine. Bineînţeles că 
persanul nu trebuia să ştie cu ce scop luasem cuțitul în 
mână şi n-avea decât să creadă că sunt un om care nu 
cunoaşte obiceiurile tării. 

După ce pusei pumnalul la loc, persanul urmă batjocoritor: 

— E norocul tău că m-ai ascultat. Poate o să mai ai prilejul 
să asculţi de frică, cum ai făcut acum! 

Mărturisesc că avui nevoie de toată puterea mea de 
stăpânire, pentru a nu-i râde în nas. Din pricina djanicunilor 
care erau de faţă, eram însă dator să-i dau cel puţin un 
răspuns, aşa că spusei foarte liniştit: 

— Nu m-am supus ţie, ci obiceiului. Pumnalul ăsta e al tău? 

— Al cui vrei să fie? 

— ŞI-I cunoşti? 

— Nu întreba ca un nerod. 

— E nerod cine crede în poveşti? 

— Se pomeneşte cumva în O mie şi una de nopţi de 
pumnalul ăsta? Întrebă el râzând. 

— Nu, dar în O mie şi una de zile e vorba de unul 
asemănător, dar care nu omoară niciodată; deşi lovitura lui 
trece prin trup şi suflet. Am văzut însă că nu este acelaşi. 

— Cred şi eu! Asta nu-i un pumnal din poveşti. Bagă de 
seamă să nu-i simţi odată tăişul. 

Mă întorsei la locul meu şi întâmplarea rămase neînţeleasă 
pentru djanicuni. Hanneh mă privi întrebător, căci mă 
cunoştea şi ştia că ceea ce făcusem avea un rost. Ustadul 


şedea rezemat de un copac şi nici nu se uita spre noi. El 
cunoştea pumnalul meu. Îl văzuse oare şi pe acela al 
persanului? 'Trebuia să-şi închipuie că avusesem motivele 
mele când îl scosesem din pământ. Totuşi trăsăturile 
chipului său rămaseră de nepătruns şi nu-şi dădu pe faţă 
gândurile. 

După ce luă sfârşit scena povestită mai sus, Ahriman Mirza 
începu să vorbească, dar fără să se uite la noi. Şi el privea 
în depărtare. 

— Până acum, toţi aceia care voiau ceva de la stăpânitorul 
nostru veneau la noi, cei puternici, pentru care vorbeam cu 
şahul, aşa cum a fost întotdeauna obiceiul. Dar acum câtva 
timp am auzit că a fost la şahinşah un om, fără să treacă pe 
la noi şi că stăpâneşte un trib ale cărui afaceri le 
orânduieşte de-a dreptul cu Stăpânitorul, fără să ţină 
seama de noi. Ba aflarăm chiar că orice om din acest trib 
are voie să vorbească de-a dreptul cu şahul. Ne-am 
informat şi am aflat că e vorba de tribul djanicunilor şi că 
omul care a îndrăznit să treacă astfel peste noi şi să încalce 
drepturile noastre moştenite din străbuni nici nu este un 
djanicun, ci un străin de ţară, de a cărui obârşie nu ştie 
nimeni. El vorbeşte de lisus Hristos, de pace şi împăcare, de 
milă şi îndurare. Deodată s-a răspândit zvonul că djanicunii 
au prins un număr mare de izgoniți şi i-au predat la 
Teheran. Aceşti izgoniți erau oameni de-ai noştri. Ei nu 
alcătuiesc un trib, dar stau sub deosebita noastră ocrotire. 
După propunerea „şefului” vostru, şahinşahul, fără să ne 
întrebe pe noi, a surghiunit pe izgoniți în ţinuturile de la 
graniţă, unde bântuie frigurile mai rele decât iadul. Fiindcă 
n-am ştiut nimic, nu ne-a fost cu putinţă să împiedicăm 
surghiunul izgoniţilor. Prin fapta asta nemaiauzită a 
„şefului” vostru, v-aţi dat pe faţă. Puteţi să tăgăduiţi 
adevărul spuselor mele? 

— Să tăgăduim? Răspunse Pederul. Noi nu îngăduim 
minciunii să se furişeze printre djanicuni. Şi dacă va veni 


făţiş, aşa cum aţi venit voi, va trebui să plece iar, aşa cum 
veţi pleca şi voi ruşinaţi, la sfârşitul alergărilor. 

— Să aşteptăm alergările! Se răsti persanul. Avem cai atât 
de buni cum... 

Pederul îi curmă repede vorba: 

—... cum au şi izgoniţii, prietenii voştri, ucigaşii şi tâlharii 
de care a trebuit să curăţim ţara. Acum îţi spun şi eu cum ai 
spus tu: prin prietenia asta v-aţi dat pe faţă. Sunteţi şi mai 
răi decât acei izgoniți pe care şahul i-a trimis în iadul de la 
graniţa dinspre miazăzi. Feriţi-vă să nu fiţi siliţi să-i urmaţi 
pe aceeaşi cale. 

— Şeicule! Ne ameninţi?! Se răsti persanul plin de mânie 
şi ură. 

— Da, răspunse Pederul. „Şeful” nostru a vrut să vă 
întâmpine cu bunăvoință, dar tu ţi-ai bătut joc de el, 
numindu-l laş. Fereşte-te însă de pumnul său. Acest pumn 
sunt eu şi când îl voi încleşta, te aşteaptă o lovitură mai 
grozavă ca aceea pe care au primit-o izgoniţii, care nu erau 
decât uneltele, pe când voi sunteţi făptaşii. Adineauri am 
prevenit pe multasim, acum te previn pe tine: nu mă sili să- 
mi calc cuvântul. Tu însuţi îl vei călca, dacă ne vei mai jigni 
a doua oară. Fereşte-te deci să mai vorbeşti cum ai vorbit 
până acum. Dacă urmezi tot aşa, vă închid pe toţi împreună 
cu soldaţii voştri, care par să fie oameni tot atât de 
cumsecade ca şi izgoniţii şi ca şi voi. 

Se putea vedea uşor că vorbele Pederului stârniseră mânia 
lui Ahriman Mirza, dar teama ca acesta să nu-şi 
înfăptuiască ameninţarea, îl făcu să se stăpânească. Numai 
mâinile îi tremurau şi le ducea mereu la brâul înţesat de 
arme. Deodată zării catarama brâului, pe care n-o băgasem 
în seamă până acum şi văzui că aceasta purta semnul 
„Umbrelor”. Vasăzică şi Ahriman Mirza făcea parte din 
această asociaţie; era poate chiar căpetenia ei prin faptul 
că nu purta semnul pe un inel, ca ceilalţi, ci la brâu, şi că 
acest semn era mult mai mare. 


Vorbi mai departe, dar de astă dată, deşi cu glas aspru, se 
feri a mai aduce vreo jignire djanicunilor şi conducătorilor 
lor. 

— Bineînţeles că nu am putut să mai îngădui această stare 
de lucruri şi m-am hotărât să vin eu însumi încoace pentru 
a-i pune capăt. Voiam să văd pe „şeful” vostru şi ce se 
întâmplă pe aici pe la voi. Ochii mei sunt ageri şi am văzut 
destul, aşa că am hotărât să vă... 

Se întrerupse deodată. Se vede că voise să spună iar 
vreun cuvânt necugetat, dar se opri la vreme. Apoi urmă: 

— Am ajuns până la kalhurani şi am aflat ce s-a întâmplat 
acolo. Mi s-a spus că ucigaşii sunt la voi, căci am vorbit cu 
trimişii voştri. Am făcut astfel încât să putem pleca înaintea 
acestora. Am aflat de asemenea că aţi luat sub ocrotirea 
voastră pe ucigaşii multasimului, fără să vă fie teamă de 
urmări. Asta a fost o mare îndrăzneală din partea voastră. 
Voiam să văd şi pe oaspeţii voştri de care auzisem că se 
îmbolnăviseră de o boală molipsitoare şi că voi i-aţi îngrijit. 
Am văzut şi casa Ustadului, am auzit muzica voastră, care 
sună ca un cântec de jale, am vorbit cu Tifl al vostru cel 
caraghios, aşa că ştiu destule despre voi şi câte parale 
faceţi. Şi acum... acum... 

Puse mâna streaşină la ochi şi privi în jurul său, iar când o 
dădu la o parte, observai că faţa îi devenise mai palidă şi 
vocea îi tremura când urmă iar: 

— Dacă „şeful” vostru ar fi aici, i-aş spune şi eu o poveste, 
dar nu din O mie şi una de nopţi şi nici din O mie şi una de 
zile, ci despre o mie şi unul de chinuri. Deocamdată vă fac o 
propunere pe care n-aveţi nevoie s-o primiţi îndată, căci vă 
dau timp până în ziua alergărilor, când îmi veţi spune ce-aţi 
hotărât. 

Nu departe de noi şedeau Pekala şi Tifl, de vorbă cu câţiva 
oameni. Persanul făcu un semn acestuia din urmă să se 
apropie, apoi urmă: 

— Mă vedeţi azi pentru întâia oară şi nici numele meu nu 
vă era cunoscut până acum. Aşadar nu ştiţi cine şi ce sunt, 


dar o veţi afla îndată ce veţi primi propunerea mea: Eu sunt 
cel mai mare dintre aceia prin care se poate ajunge la 
şahinşah. Prietenia mea poate fi de folos oricui, iar 
duşmănia mea poate să aducă nenorocire. Acesta e dreptul 
meu, pe care nu mi-l poate răpi nimeni. „Şeful” vostru s-a 
atins de acest drept şi ar trebui să-l nimicesc pentru 
această îndrăzneală; puterea o am. Însă şi voi şi „şeful” 
vostru îmi plăceţi. Ştiu că aveţi şi un document semnat de 
Stăpânitor, pe care aş putea să vi-l cer înapoi, sau aş putea 
face pe şahinşah să-l anuleze şi atunci s-ar isprăvi cu voi. Aş 
veni cu armată să ocup ţinutul vostru şi să vă gonesc, 
luându-vă tot avutul. Cunoaşteţi doar puterea noastră şi mă 
voi folosi de ea, dacă nu veţi primi propunerea mea. Sunt 
însă încredinţat că sunteţi destul de înţelepţi şi o veţi primi, 
mai cu seamă că vreau să devin şi să rămân prietenul 
vostru. Nu vreau deci să vă iau nimic, ci, dimpotrivă, să vă 
dau ceva atât de rar şi preţios încât toată lumea să vă 
pizmuiască. Vedeţi dar că am venit la voi, ca cel mai bun 
prieten. Îşi roti privirile în juru-i şi zări feţele tuturor în 
aşteptate. Nimeni nu spuse nici un cuvânt, numai Pederul 
zâmbea. Persanul urmă: Vedeţi dar ce vă aşteaptă din 
partea mea: pe de o parte sărăcia, surghiunul, pieirea; pe 
de alta un dar al şahinşahului. Ai auzit ce-am spus, şeicule? 

— Pari să fii mai puternic şi mai bun decât însuşi cerul. 
Nici Dumnezeu nu dă omului mai mult decât are. Lasă-ne 
ce avem şi vom fi mulţumiţi. 

— Ai un fiu? 

— Nu. 

— Am aflat că a murit. 

— A fost ucis de izgoniţii tăi. 

— Să nu mai vorbim de ce a fost. Ai o fiică? 

— Nu. 

— Cine e moştenitorul tău? 

— Tot ce am va rămâne tribului. 

— Cine va fi şeicul acestui trib după moartea ta? 


— Acela pe care îl va alege „Sfatul bătrânilor” şi cu care se 
va învoi Ustadul. 

— Poate fi ales cât timp eşti încă în viaţă? 

— Da. Aş dori-o chiar. 

— Propunerea mea e în legătură cu asta. 

— Maşallah! Vrei să te amesteci la alegerea urmaşului 
meu? 

— Nu. Nici nu e nevoie să fie ales, ci vreau să vă spun care 
va fi. 

— Cine? 

— Tifl. 

Oricine îşi poate închipui surprinderea tuturor, la auzul 
acestui nume, dar nimeni nu spusei un cuvânt. Chiar şi 
Pederul tăcu, numai zâmbetul său luase altă înfăţişare. 

— Aşadar Tifl va fi şeicul tribului şi şahinşahul îi va da o 
soţie. 

— Vasăzică, ăsta e darul Stăpânitorului? Întrebă Pederul. 
— Da. E un dar foarte preţios, căci ea e fiica unui prieten 
al meu, care e şi el prinţ şi poartă titlul de Mirza. Văd că nu 
m-am înşelat şi că aţi rămas înmărmuriţi de fericirea pe 

care vreau să v-o aduc. 

— Oare fericirea face pe om să înmărmurească? 

— Aşa cred. Dar vad că nu ţi-a răpit şi graiul. Ai să-mi spui 
ceva? 

— Eu nu. În împrejurarea de faţă nu poate vorbi decât 
acela pe care îl priveşte. Tifl, vino încoace! 

Acesta se apropie râzând, se vedea însă că în veselia lui 
ascundea o mare încurcătură. 

— Ai auzit ce s-a vorbit? Îl întrebă Pederul. 

— Da, răspunse Tifl. 

— Ştii ce s-a hotărât să devii? 

— Şeic. 

— Şi te învoieşti? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Sunt prea prost. 


— Dar tocmai pentru asta te-a propus pe tine. 

— Dacă e atât de prost cum îşi închipuie că sunt eu, n-are 
decât să se facă el şeic. 

— Acum te crezi tu deştept. 

— Aşa şi e. 

— Cum asta? 

— Pentru a fi şeic sunt prea prost, dar pentru a mă lăsa să 
fiu fără şeic, sunt prea deştept. Tocmai pentru că mă ştiu 
prost sunt deştept. La persanul ăsta însă lucrurile stau pe 
dos: se crede deştept, prin urmare e prost. 

Toţi râseră, numai Ahrinian Mirza nu. 

— Mai e ceva, dragă Tifl, urmă Pederul. Ai auzit tot ce s-a 
spus? 

— Da. 

— Şi că vrea să-ţi dea o soţie? 

— Şi asta. 

— Ei ce zici? 

— Nu vreau nici o soţie. 

— Dar e prinţesă. 

— Cu atât mai rău. 

— Vasăzică, nu vrei? 

— Nu. Dacă ar fi să mă însor, n-aş lua pe alta decât pe 
Pekala mea. Ea ştie să gătească mâncăruri bune şi la nevoie 
chiar să-mi dea o creştere mai bună. Unei prințese ar trebui 
să-i dau eu creşterea trebuincioasă. 

— Dimpotrivă, e vorba să-ţi dea dânsa. Aşa ar vrea 
Ahriman Mirza: un şeic prost al djanicunilor, cu o soţie 
şireată şi vicleană, care să aducă după sine pieirea tribului. 
Daruri de astea ni le dă iadul, nu Stăpânitorul nostru, care 
ne vrea numai binele. De altfel vreau să-ţi spun un adevăr: 
priveşte bine pe persanul ăsta. 

Tifl îl examina cu luare-aminte. 

— Te-ai uitat bine la el? Întrebă şeicul. 

— Da. 

— Îţi place? 

— Nu. 


— Nici mie şi nici noi nu-i plăcem lui, cum spune el. Asta e 
o minciună şi a râs de tine. Nu-ţi cunoaşte însă curajul şi 
îndemânarea, credinţa şi dragostea, inima ta curată şi 
sufletul tău mare pe care ţi le-a dăruit Dumnezeu. E într- 
adevăr prost, cum ai spus tu. Dacă ar fi vorba să se aleagă 
chiar acum şeicul djanicunilor şi am avea alegerea între 
tine şi el, fii încredinţat că te-am alege pe tine. Asta am vrut 
să-ţi spun, fiindcă toţi te iubim şi te stimăm şi nu îngăduim 
ca un străin să-şi bată joc de tine şi să-şi închipuie că o 
prinţesă ar fi prea bună pentru tine. Cu astfel de momeli nu 
va putea înşela pe nici un djanicun. Sfatul s-a sfârşit, căci 
bătrânii noştri au alte treburi decât să asculte toate 
neghiobiile. Cu prilejul acesta, vreau să mai atrag încă o 
dată atenţia, că aceşti străini stau sub ocrotirea noastră, 
numai atâta timp cât nu vor mai spune vreun cuvânt 
jignitor. Tifl, ia patruzeci de oameni înarmaţi cu tine şi du 
pe aceşti persani nepoftiţi până dincolo de „Trecătoarea 
iepurilor”. Te-am ales pe tine, ca să vadă că şi cel mai prost 
dintre noi poate fi comandantul unei cete de călăreţi. 

Tifl plecă încântat de însărcinarea pe care i-o dăduse 
şeicul. 

Ahriman Mirza nu se aşteptase la o astfel de încheiere şi la 
respingerea propunerii sale. Se putea vedea uşor din toată 
înfăţişarea lui, că clocotea de mânie, dar, cel puţin 
deocamdată, trebuia să recunoască şi el că nu-şi va putea 
da pe faţă toată ura pe care o nutrea. Se crezuse destul de 
deştept pentru a putea înşela pe naivii djanicuni, însă în 
cele din urmă înţelesese că greşise. Vocea lui tremură de 
mânie când spuse acum: 

— Cereţi de la mine să nu jignesc pe nimeni, iar voi îmi 
spuneţi că sunt prost! Pentru asta o să ne răfuim mai târziu. 
De altminteri n-am cerut să vă hotărâți astăzi. 

— Totuşi ne-am hotărât, răspunse Pederul. 

— Nu primesc această hotărâre. 

— Pentru a nu-ţi recunoaşte înfrângerea. 


— Taci! Rămâne aşa cum am spus. Vă dau timp până în 
ziua alergării. 

— Şi atunci vom spune acelaşi lucru. 

— Vom vedea. Nu se ştie ce se poate întâmpla până atunci. 
În ce priveşte rămăşagul, te voi sili să-l ţii. 

— Nimic nu mă face să dau înapoi. 

— Noi vom veni toţi doisprezece. 

— N-aveţi decât să veniţi, dar ştiţi ce veţi face cu asta? 

— Ce? 

— Ziua alergării e o sărbătoare pentru noi, pe care o 
ţinem în cinstea şefului nostru. Dacă veţi lua parte la ea, 
înseamnă că şi voi îl cinstiţi. Asta ţineam să vă mai spun. 

Ahriman Mirza izbucni într-un râs batjocoritor şi 
răspunse: 

— Mahomedanii serbează vinerea şi creştinii duminica, 
amândouă în cinstea lui Allah şi a lui Dumnezeu. Dar în 
astfel de zile diavolul cucereşte cele mai multe suflete, căci 
în zilele când omul nu lucrează, cade mai uşor pradă 
păcatului, într-o zi de sărbătoare voi putea pune mai curând 
mâna pe voi. Bătrânul vostru şef m-a binecuvântat. Şi eu vă 
binecuvântez pe voi şi vom vedea ce vă va aduce 
binecuvântarea mea. 

Vru să plece, dar Hanneh îl opri: 

— Ahriman Mirza, numai un cuvânt încă! 

— Ce vrei? O întrebă el, privind-o mirat. 

— Vreau să-ţi arăt pe cineva. 

Hanneh făcu semn Pekalei să se apropie, o luă de mână, o 
duse lângă Mirza şi, spuse: 

— Priveşte pe acest persan care a cerut ca Tifl să fie şeicul 
djanicunilor. 

— De ce să nu fie? Răspunse Pekala foarte serioasă. Are 
toate însuşirile trebuincioase. Când va veni ziua alegerii, îl 
voi propune eu. 

Hanneh nu se aşteptase la un asemenea răspuns, totuşi 
urmă: 

— E vorba să se însoare cu o prinţesă persană. 


— Cu care? 

— Persanul ăsta o cunoaşte: el vrea s-o aducă aici. 

— De ce nu? Pentru Tifl al meu chiar fiica şahinşahului n- 
ar fi prea bună. Când va veni, îi voi da şi ei ce i se cuvine. 
Înainte de toate să asculte de Ustadul nostru şi de Tifl. N- 
are decât s-o aducă; dacă nu mi-o plăcea, poate s-o ia la 
bucătăria lui. Pentru dânsul va fi destul de bună. 

Abia acum Hanneh îl lămuri pe persan, vorbindu-i cu un 
zâmbet foarte prietenos: 

— Asta e Pekala, pe care Tifl o socoteşte mai presus de 
prinţesa ta. Pe aceea poţi s-o duci deci la „izgoniţii” tăi. 
Poate o vor lua drept un dar al şahinşahului; noi nu. 

Ahriman Mirza nu mai ştia ce să răspundă la aceste vorbe 
batjocoritoare ale unei femei, îi întoarse spatele şi se duse 
la tovarăşii săi, care se pregăteau de plecare. Multasimul 
nu încalecă îndată, ci veni la mine şi mă întrebă: 

— N-ai uitat? 

— Nu, răspunsei scurt. 

— Am ţinut în taină ce-am vorbit. 

— Şieu. 

— Rămăşagul e rămăşag, nu e aşa? 

— Fireşte. 

— Dar nu înlătură răzbunarea? 

— De fapt, da. 

— Pentru mine, nu. 

— Bine, fie; atunci nici pentru mine. 

— Am să pun mâna pe tine. 

— Sau invers. 

Mă privi uimit. 

— Tu pe mine? Întrebă el. Cine din noi e Răzbunătorul? Tu 
sau eu? 

— De fapt niciunul, dar acum am devenit amândoi. 

— Nu te-nţeleg... 

— Îmi pate rău că eşti atât de prost. Tu aveai să te răzbuni 
împotriva şeicului kalhuranilor, pentru că a împuşcat pe fiul 
tău, iar şeicul avea o răfuială cu tine, fiindcă fiul tău l-a 


biciuit până la sânge. Amândouă răzbunările au fost 
înlăturate prin rămăşag. Cu toate acestea, ceri în ascuns 
sângele meu. Nu mă dau înapoi, dar în schimb îl cer şi eu 
pe altău; ba am chiar un drept mai mare să-l cer, căci 
şeicul kalhuranilor e mahomedan, pe când fiul tău a fost 
creştin şi, afară de asta, sângele vărsat de un glonţ 
preţuieşte mult mai puţin decât cel vărsat prin lovituri de 
bici. Ne vom lua deci la luptă când şi unde ne va veni bine. 
Numai că în ţinutul djanicunilor eşti la adăpost de loviturile 
mele. Nu uita asta. 

— Ne-am înţeles ca amândoi să avem acelaşi drept la 
răzbunare, zise el încurcat. 

— Mi-am închipuit aşa ceva, căci voi, nobili şi demni 
ocrotitori ai „izgoniţilor” gândiţi la fel cu aceşti tâlhari şi 
ucigaşi. Acum ştii însă cum stau lucrurile. 

La auzul acestor cuvinte, încurcătura lui dispăru şi făcu loc 
îndârjirii. 

— Fie cum spui tu, zise el cu glas şuierător. Vasăzică, 
sânge pentru sânge! Al meu pentru altău. Nu mă cunoşti 
încă şi nici nu vei ajunge să mă cunoşti, căci în clipa în care 
se va întâmpla aceasta, va fi şi clipa morţii tale. 

— Grozav mai eşti! Răspunsei eu râzând. Dar nu se va 
întâmpla cum spui tu, căci toată lumea ştie că eşti cel mai 
mare laş din toată Persia. 'Te voi întâmpina pe faţă, cu arma 
în mână, numai că această armă nu va fi nici pumnal, nici 
pistol, ci cu totul altceva. Tu însă mă vei ataca cu viclenie, 
pentru a mă ucide pe la spate şi trebuie să-ţi spun sincer că 
sunt pregătit pentru aşa ceva. 

— Poţi fi de o sută şi de o mie de ori pregătit, tot voi pune 
gheara pe tine. 

Purtarea lui în clipa asta devenise nechibzuită. Răspunsul 
său repede şi privirea lui duşmănoasă îmi dovediră că-şi 
făcuse un plan împotriva mea, pe care avea de gând să-l 
pună în aplicare neîntârziat. 

Se duse repede la calul său, căci ceilalţi încălecaseră în 
vremea asta. Ahriman Mirza se apropie călare de Peder şi-i 


spuse: 

— Vom pleca prin „Trecătoarea iepurilor”, după cum ai 
spus, dar înainte de a părăsi satul, trebuie să vorbim cu 
soldaţii multasimului. Dacă nu vreţi să le daţi drumul, n- 
avem ce face. El a împrumutat însă numai fiului său pe 
aceşti oameni. Stăpânul lor adevărat este el, aşa că are să 
le pună felurite întrebări. 

— Acum sunt eu stăpânul lor, răspunse Pederul. Îţi atrag 
atenţia că, îndată după sosirea voastră, am trimis un om cu 
vestea asta la casa Ustadului şi imediat ce vă veţi apropia 
de ea, se va trage asupra voastră. Fără voia mea nu poate 
să vorbească nimeni cu prizonierii şi vouă nu vă dau voie. 
Ţineţi seamă de ce v-am spus. 

— Se poate că nu ştii încă ce mult te-ai înşelat. Ai luat pe 
oamenii ăştia drept nişte derbedei tocmiţi de multassil? 

— Bineînţeles, căci nici nu sunt altceva. 

— Ba da. Sunt soldaţi care au fost încredinţaţi 
multasimului de către Ministerul de Război. Uniformele nu 
le-au îmbrăcat, deoarece, deocamdată, au trecut pentru 
câtva timp din serviciul Ministerului de Război în acela al 
Ministerului de Finanţe. Comandanții lor sunt ofiţeri 
adevăraţi, care te vor reclama Ministerului de Război şi 
acesta te va pedepsi. Documentul care poartă iscălitura 
şahului prevede numai drepturile tribului tău, dar nu-ţi 
îngăduie să te atingi de soldaţi, care vor fi judecaţi de 
altcineva. 

— Eu nici nu-i judec, nici nu-i pedepsesc, căci ştiu până 
unde merg drepturile mele. Multasimul n-are decât să-mi 
arate dovada semnată de ministrul de război că aceşti 
oameni sunt într-adevăr soldaţi. Cu dovada aceasta vom 
merge la Stăpânitor şi-l vom întreba dacă rostul ofiţerilor şi 
soldaţilor săi e de a duce război împotriva locuitorilor 
paşnici ai propriei sale ţări, pentru a fi asmuţiţi împotriva 
supuşilor săi ca nişte izgoniți. 

— Să nu îndrăzneşti să faci aşa ceva! 


— 'Ţi-am mai spus o dată: eu nu cutez nimic. Dacă cer 
dreptul meu sfânt, asta nu înseamnă îndrăzneală. 

— Dreptul lui Ghulam el Multasim e tot atât de sfânt. 

— Dreptul lui? Poate! Dar felul în care se foloseşte de el nu 
seamănă a sfinţenie. Cred că Stăpânitorul a urmărit alt 
scop, când i-a dat acest drept. Sau... poate nici nui l-a dat 
şahul?! Am auzit că contractul său a fost semnat de doi 
miniştri. S-a pus şi pecetea Stăpânitorului pe document? 

— Asta nu te priveşte. 

— Ba priveşte pe orice locuitor al acestei ţări. Pe noi ne 
priveşte şi mai mult, fiindcă multasimul a îndrăznit să 
treacă hotarul ținutului nostru cu arma în mână, pentru a 
face pe stăpânul aici. Eu sunt şeicul djanicunilor şi mi s-a 
încredinţat soarta şi liniştea lor, de care sunt dator să 
îngrijesc. Vrem să trăim şi cu ceilalţi în bună înţelegere, aşa 
că nu noi vom tulbura liniştea. Dar dacă ne va ataca cineva, 
vai de el! 

— Ne ameninţi? Întrebă Ahriman Mirza, râzând. Cum se 
potriveşte asta cu pacea pe care o propovăduieşti? Ţi-ai dat 
arama pe faţă, cum în făcut-o şi „şeful” vostru, care se laudă 
mereu cu dragostea pe care o are pentru oameni. 

— Tu eşti acela care întorci lucrurile altfel de cum sunt. 
Când ai pornit încoace, ai uitat să te gândeşti mai bine la ce 
faci şi nici pe drum, nici aici n-ai fost prevăzător. Ai spus că 
eşti atât de puternic, încât trebuie să ne fie teamă de tine. 
Ai fost atât de nesocotit să-ţi închipui că puterea asta se 
întinde şi asupra noastră? Ai crezut poate că noi nu vom 
cerceta până unde merge puterea ta? Te lauzi ca şi 
multasimul cu puterea asta. Ei bine! Vom face ceea ce ar 
face orice om cuminte şi ne vom duce unde trebuie să 
întrebăm dacă puterea asta vi s-a dat cu adevărat, sau dacă 
aţi luat-o voi fără nici un drept. Şi dacă... 

— Aha, să spionaţi? Îi curmă persanul vorba. 

— Nu, căci un spion nu spune pe faţă duşmanului ce are 
de gând să facă şi tocmai lucrul ăsta l-ai scăpat din vedere. 
Ce va spune şahul când va afla că te lauzi că eşti mai 


puternic decât el? Ce va face când va auzi că voi îl socotiți 
ca pe o păpuşă, căruia îi daţi din bogăţiile ţării sale numai 
cât vreţi, oprind restul pentru voi înşivă? Ce va hotări când 
va afla că vreţi să nimiciţi pe acei supuşi care vor să asculte 
numai de el şi nu vor să ştie nimic de voi? La aceste urmări 
ale venirii tale încoace nu te-ai gândit pe semne?! Acum va 
afla cine sunteţi voi, va privi în adâncul sufletelor voastre şi 
de aceea am spus: vai de aceia care se vor atinge de noi. 
Am isprăvit, acum puteţi pleca! 

În timp ce Ahriman Mirza vorbea cu Pederul, se 
apropiaseră şi ceilalţi persani şi auziseră vorbele acestuia 
din urmă. Ahriman Mirza făcu o mişcare dispreţuitoare cu 
mâna şi răspunse, râzând batjocoritor: 

— Bine, vom vedea ce se va întâmpla după plecarea 
noastră şi dacă vei face ceea ce ai spus! 

Plecară cu toţii şi după scurt timp dispărură în dosul 
tufişurilor ce împrejmuiau grădina bisericii, îi urmărirăm cu 
privirea până când nu se mai văzură, apoi Pederul se 
întoarse spre mine şi mă întrebă: 

— Ce zici de omul ăsta, effendi? Nu ţi se pare că e cu totul 
altceva decât spune? 

— Şi eu sunt încă nedumerit în privinţa lui, răspunsei eu. 

— Poţi să-mi spui ce-ţi pare nelămurit? 

— N-aş putea spune cu hotărâte, căci sunt numai bănuieli. 
Am însă impresia că duce o viaţă dublă, că una vorbeşte şi 
alta face şi vai de acela care nu e destul de isteţ să-i 
ghicească gândurile. Dar încă o dată îţi spun: nu pot şti 
nimic hotărât asupra lui. 

— Aş vrea totuşi să ştiu părerea ta. 

— Trebuie să mă mai gândesc, ca să mă lămuresc eu 
însumi. 

Plecarăm spre casa Ustadului şi, când intrarăm în sală, 
zării pe Kara lângă tatăl său. Cu el era Ustadul şi Pederul 
care o luase înainte şi mă lăsase pe mine în urmă. Halef 
dormea. 


— A fost foarte mulţumit de visul pe care l-a avut, îmi 
spuse Kara în şoaptă, pentru a nu-l deştepta. 

— Iar a visat? Întrebă Hanneh. 

— Da; de effendi al nostru. 

— Nu cumva tot de viermii cei grozavi? 

— Da... A avut iar acelaşi vis şi a ţipat în somn, dar s-a 
liniştit repede. Am văzut după faţa lui că s-a bucurat de 
ceva şi când s-a deşteptat, mi-a spus de ce. Era foarte 
fericit. 

— De ce s-a bucurat? 

— La urmă viermii se mâncară unul pe altul, până când cel 
din urmă se umflase atât de tare, încât a crăpat, iar effendi 
al nostru era vesel şi teafăr, ca şi când viermii nici nu l-ar fi 
atins. După ce mi-a povestit asta, tata a adormit. 

— Ciudat... Ce părere ai, Sihdi? 

— Nu sunt tâlmăcitor de vise, răspunsei eu. 

— E de neînțeles cum a putut face legătura între aceste 
două vise. 

— De ce de „neînţeles”? Întrebă Pederul. În viaţă nu se 
întâmplă acelaşi lucru? Faptele şi întâmplările se înlănţuie 
între ele. 


SFÂRŞIT 


1 În zilele noastre Basra e cel de-al doilea oraş al Irakului, 
ca număr de locuitori şi capitală a guvernoratului cu acelaşi 
nume. (Nota traducătorului.) 

2 Furtună. 

3 Porcule. 

4 Tutun. 

5 Cafea 

6 Cafeaua nu e bună. 

7 Cât costă? 

8 Drace! 


9 Melc. 

10 Apă care dă sănătate. 

11 Pur sânge. 

12 „Insula” Z uscatul dintre Tigru şi Eufrat. 
13 Ţară de baştină. 

14 Turist care cutreieră tot globul. 
15 Ferăstrău. 

16 Esara chiorul. 

17 Ghulam, arendaşul. 

18 Slavă lui Allah. 

19 Opiu. 

20 Destin, voinţa lui Allah, în arabă. 
21 Ţinutul dintre Tigru şi Eufrat. 
22 În limba turcă adam înseamnă om. Adamlar = oameni. 
23 Noul Testament. 

24 Barkh! Vino aici! 

25 Sfatul bătrânilor. 

26 Avocat. 

27 Targa purtată de cămile sau de cai. 
28 Pulsul. 

29 Podagra. 

30 Pojar. 

31 Jocul pulberii. 

32 Întrecere la călărie. 

33 În numele Domnului. 

34 Valea înfundată. 

35 Fiu al arabului Z adică arab. 

36 Izvorul sultanului. 

37 Sat. 

38 Grăjdar. 

39 Trecătoarea iepurelui. 

40 Trecătoarea ştafetei. 

41 Perceptorul. 

42 Dări pentru pământ. 

43 Biruri diferite. 

44 Vampir. 


45 Locotenent. 

46 Căpitan de cavalerie. 

47 Bucătar. 

48 Ambasador turc. 

49 Şchiopul. 

50 Pivniţă. 

51 Omul vinului Z pivnicerul. 

52 Doctorul. 

53 Căpitan. 

D4 Locotenent. 

55 Sublocotenent. 

56 Mai marele satului Z primarul. 

57 Şir Alamek, fiu al lui Abd el Fald, nepotul de soră al 
Marahei Durimeh.